David Kimel- Sub Frunza de Arțar

DAVID KIMEL

Sub Frunza de Arțar Nuvele

Am tras ușa după mine, îndreptându mă la mașina staționată în fața ușii garajului. Era întuneric și răcoare în acest miez de noapte din decembrie în sudul Floridei, la Boca Raton. Urcat la volan, am privit îngrijorat indicatorul de benzină care mă avertiza că mai am numai o optime de bazin plin. Păcat că n-am umplut mașina dimineața când am mers după cumpărături. Zoream să plec de aici înainte de întoarcerea copiilor și derulam în minte toate lucrurile care mi au ieșit pe dos. Cu câtă bucurie am făcut drumul până aici, venind tocmai din Toronto, cu intenția de-a le face o surpriză la care nimeni nu se aștepta, nici chiar eu, pentru că ideea mi-a picat instantaneu, ca un duș rece pe neașteptate. Și acum fac drumul înapoi, după o singură noapte petrecută în casa fiului meu, Călin.

La plecare, pe întuneric, mi-am umplut valiza cu lucrurile risipite la întâmplare prin camera de dormit. În rest, lucrurile din baie, periuța de dinți, alte obiecte necesare și chiar pașaportul, mi am adus aminte, că nu le aveam cu mine. Au rămas pe undeva în întunericul camerei părăsite în grabă, unde nevasta mea, Vera, dormea sau se făcea că doarme. Eu clocoteam de mânie și neputând să dorm, am decis că e mai bine să plec. Nu, nu puteam să rămân aici!

Pe drum la bordul mașinii, urmăream calea pe GPS-ul de pe telefonul mobil. Căutam să găsesc o stație

de benzină în timp ce-mi făceam socoteala că în buzunar nu aveam mai mult de o sută de dolari și poate ceva mărunțiș. Până acasă în Toronto mă despărțeau 2500 km. Pe străzi, rar mai apărea câte o mașină la ora asta, în orașul adâncit în liniștea nopții. Bănuiam că foarte curând va trebui să intru pe autostradă și încă nu am întâlnit o stație de benzină. Ce mă fac, îmi spuneam, dacă rămân fără benzină în mijlocul nopții pe șosea? Cum știu la care ieșire există o stație de benzină deschisă? Continuam să merg înainte pe traiectoria dictată de GPS, orbit de avalanșa gândurilor și a furiei încă nedomolită. Nu mi am putut imagina niciodată că în casa lui Călin voi fi tratat fără respect. Asta după cele opt luni de zile trăite la distanță, fără să ne vedem prea mult și cu câte o rară convorbire telefonică. Am fost plecat de acasă. Mai mult din cauza nevestei, nu a mea. După mai mult de cincizeci de ani de căsnicie, Vera și cu mine nu ne mai puteam înțelege. Nu știu ce s-a întâmplat, dar pe parcurs diferențele dintre noi au crescut. Mereu au intervenit obiecții, motive de râcă, supărări din nimic urmate de lungi perioade de tăcere, de parcă am fi fost străini. Cu vreo doi ani in urmă, venind de la un film, în timp ce încercam să depășesc pe șosea o mașină, mă apostrofează:

-De ce nu mergi ca lumea? Nu înțeleg. Ce ți veni? -N-ai văzut ca ăla din stânga te-a claxonat? -Și ce dacă? Nu i-am tăiat calea, am zis eu. -Ba da. De aia te-a claxonat. M-am săturat să te

văd făcând slalomuri printre mașini pe șosea. Să știi că mă faci să nu mai merg în mașină cu tine.

-Tu ești bleagă? El era la o sută de metri în spate. Nimănui nu-i place să aibă pe cineva in față. S-a întors furioasă către mine:

-Tot eu sunt bleagă? Tu mergi ca o cizmă pe șosea și mă faci pe mine bleagă? După toate accidentele pe care le am plătit pentru tine? Am spus c o fac și uite, mă și jur: Eu nu mai merg de-acum cu tine.

-Bine, e în regulă. Să nu mai mergi!

Atât. De data asta s-a ținut de cuvânt. Nu a mai venit în mașină cu mine niciodată. Când trebuia să mergem împreună undeva, plecam fiecare cu mașina lui. În perioada aceea, Gabi, fetița noastră, locuia cu familia ei la Ottawa, la patru ore distanță de noi. Vera a hotărât să meargă pentru o săptămână în vizită la ea. N-am mai văzut-o nici eu de un timp. Aș fi vrut să merg și eu acolo dar nu puteam merge cu două mașini peste 400 de km. Nu avea rost. Nu a fost chip s o conving pe Vera să mergem împreună:

-Daca vrei sa mergi, urcă-te la mine în mașina și te duc acolo.

-Bine, dar la întoarcere conduc eu, i-am spus. -Nu, eu nu mai merg cu tine!

A plecat singură. Eram supărat. Mă întrebam cât timp puteam continua în acest fel? Situația părea

ireconciabilă și ridicolă în același timp. La plecare i-am spus: -Dacă totuși pleci fără mine, ține minte: La întoarcere nu ai să mă găsești acasă! Dacă vrei să fii singură, singură te las.

Când a plecat, eu nici nu am ieșit să-mi iau rămas bun. Câteva zile mai târziu, am plecat și eu, dar nu la Gabi.

* * *

Nici o stație de benzină în drum. Vrând-nevrând, am intrat pe autostradă. Este o șosea secundară cu plată de vreo 60 de km care duce la autostrada nord-sud I-95. Întunecată, cu câte două benzi pe fiecare parte, nu vedeam decât marcajul de pe pavaj sau rar farurile unui vehicol din direcție opusă. Pe consola luminată de deasupra volanului, priveam îngrijorat cum acul indicatorului de benzină se apropia de semnul limită. Concomitent, îmi imaginam mirarea lui Călin venind acasă la vremea asta și văzând că mașina mea este dispărută de pe pavajul din fața garajului. Dar un gând mai îndoielnic m a făcut să mă întreb: ”Va observa oare că mașina mea nu mai este acolo?”

* * *

În lipsa de acasă a Verei am găsit în ziar un anunț de închiriere a unei camere mobilate la subsol. M-am

mutat acolo. Tot ce am luat de acasă au fost câteva schimburi și hainele mele de lucru. Continuam să lucrez cu normă parțială la un birou pe bază de contract. Copiii nu au putut înțelege atitudinea mea și păreau afectați de faptul că am plecat de acasă. Și unul și celălalt au venit cu soluții de mers cu două mașini, cu folosirea unui taxi, dar eu nu am putut accepta decât o singură soluție: revenirea la normal, care pentru mine însemna situația dinainte.

Pe 15 iunie aveam planificat din iarnă, ca schimb pentru apartamentul nostru din Kissimmee, un concediu de două săptămâni la o stațiune în Alberta, la Lethbridge. Zona respectivă se află în regiunea lanțului muntos de la granița dintre British Columbia si Alberta, cunoscut sub numele de Munții Stâncoși. Vizitatori de pretutindeni vin aici la ski sau să se relaxeze în localități ca Lake Louise, Banff ori Waterton. Dar în situația de acum, de când Vera refuza să mai meargă cu mine, eram pus într-o dilemă fără precedent. Ce era de făcut? Rezervarea făcută și achitată din timp, nu putea fi anulată. Fiind un schimb de la egal la egal, știam că voi primi un apartament cu două dormitoare, salon, bucătărie și alte amenități, suficient de încăpător pentru o familie mai numeroasă decât noi doi. Atunci am încercat s-o conving pe Gabi să mergem împreună. Puteam pleca cu mașina mea, suficient de mare pentru familia ei și a noastră. Nu a fost posibil. Anul școlar nu s-a încheiat și Aaron, copilul ei, era în plină perioadă de examene. Am mers s-o conving pe Vera să vină cu avionul până la Calgary și de acolo să mergem împreună

la resort. Nu a primit. Atunci i-am propus să vină cu un taxi de la Calgary. Același răspuns. Cu trei zile înainte de data rezervării am plecat singur cu mașina până acolo. Urăsc să fac drumuri lungi de unul singur. Dar ăsta nu era un drum lung, era un drum uriaș: 4000 de km. Patru zile lungi de condus cu rare întreruperi, singur, fără a avea pe cineva ca să schimb o vorbă. Trei nopți risipite, mai mult fără somn, prin camere de hotel ieftin și mese cu ce puteam găsi prin stațiile de benzină. Mai ales, lupta continuă cu somnul. Soarele continua neînduplecat să mă orbească prin parbizul mașinii. Discul lui de foc era aliniat fățiș pe aceeași direcție cu șoseaua dreaptă precum corzile întinse pe un instrument musical, chinuindu-mă o bună parte din zi. Dar am ajuns cu bine. Stațiunea era amenajat într-un canion din centrul orașului, de a lungul râului Old Man River și era de o frumusețe paradisiacă. Am petrecut acolo în singurătate de pustnic timp de două săptămâni, izolat într-un apartament în care o familie de șase persoane ar fi trăit confortabil. Munții din apropiere, peisajele și liniștea m au ajutat să mi limpezesc gândurile, deși faptul că nu era nimeni lângă mine cu care să împărtășesc bucuria frumuseții a tot ce mă înconjura, reducea mult pitorescul peisajului. După încheierea celor două săptămâni, la întoarcere, pentru că nu mai aveam o dată fixă pentru a ajunge la destinație, mai relaxat, întâmpinam priveliștea și frumusețea drumului, în care domurile metalice, rotunjite ale silozurilor păreau de la distanță turle de biserici strălucind în soare. Lanurile

întinse ca ale Bărăganului strămutat în Saskatchewan și Manitoba și din loc în loc profilându-se, siluetele unor cumpăne petrolifere care pompau continuu țițeiul din măruntaiele pământului, reînviau în mine imaginile călătoriilor pe șoseaua București-Brașov în dreptul Câmpinei. Ajuns în Ontario, un zgomot ciudat părea să răzbată prin perdeaua sonoră a unei simfonii de pe CD ul, unic partener de voiaj din consola mașinii. Am continuat să merg fără muzică, dorind să aflu locul de unde provine zgomotul. Suspicios, am tras pe dreapta, ridicând capota. Motorul funcționa liniștit fără zgomot suspect. Am cercetat totul de jur împrejur. Nimic. Am reluat drumul pe serpentinele șoselei și același zgomot însoțit de-o ușoară trepidație a reapărut fără să pot intui cauza. Am redus puțin viteza, gândind că probabil problema provine de la transmisie. Știam că mai aveam 1000 de kilometri până acasă și aici între stânci și lacuri, cine mă va ajuta dacă rămân în pană? Am mers așa încă vreo 100 de kilometri. Deodată, la ieșirea dintr-o curbă abruptă în pantă, trepidația a devenit insuportabilă. Am oprit imediat. Fac un tur în jurul mașinii și văd roata din față, pe partea pasagerului, flată. Geanta roții era turtită în câteva locuri, posibil de la bolovanii de pe marginea șoselei când am coborât de pe pavaj. Nu era chip să schimb singur roata de rezervă și am sunat la CAA, societatea mea de asigurare auto. Cu greu am obținut legătura cu un dispecer. Trebuia să aștept vreo două ore. Era sâmbătă seara și mă aflam într-un loc pustiu. Stânci de-o parte și alta, mașini vâjâind pe lângă mine și cer pustiu, ca o oglindă boltită ce reflecta pe pământ

dogoarea unui soare nud. Noroc că aveam o sticlă de apă în mașină ca să domolesc zăpușeala uneia dintre primele zile caniculare de iulie, așteptând CAA ul cu motorul oprit.

* * *

Se vede treaba că în pofida plăcerii mele de șofat, un ghinion ascuns mă urmărește la fel și acum, aici pe autostradă în întuneric și cu rezervorul de benzină golit la limită. Decid să ies cu prima ocazie din șosea și să aștept ivirea zorilor. Un semn de pe marginea drumului la ieșirea din autostradă arăta o stație de gaz pe dreapta. Am găsit stația, dar era închisă. Am oprit motorul, am înclinat spătarul scaunului și făcându-mă confortabil, am încercat să ațipesc. Pe la șase dimineața, cineva îmi bate în geam:

Ești OK? sunt intreabat. Era un polițai ori poate un individ din patrula de Securitate, cercetând prin rotație firmele comerciale. Am răspuns afirmativ, deschizând portiera să ies: -Am rămas fără benzină azi noapte și am tras aici să-mi continui drumul după ce o deschide.

Unde vrei sa ajungi? mă chestionează. Toronto, Canada.

-Două mile mai jos în direcția asta este o stație deschisă toată noaptea. Aici, de când a murit patronul, sunt șanse să nu deschidă deloc. Am mulțumit și am plecat în direcția arătată. Încă

nu se luminase de zi când, cu rezervorul de benzină încărcat și o rezervă de cafea fierbinte în suportul de pahare, am reluat drumul pe autostradă. Știam că venind acasă târziu noaptea trecută, copiii nu s-au sculat încă. Probabil că nici nu au băgat de seamă că mașina mea nu se mai afla parcată în fața casei. De Vera, soția mea, știam că la ora asta se află în bucătărie, pregătind masa de dimineață. Ce o fi oare în mintea și sufletul ei? Cum de nu o deranjează ridicolul acestei situații, mai ales acum, la vârsta noastră? Nu înteleg.

* * * Am așteptat mai mult de două ore până a sosit mecanicul de la CAA. Roata de rezervă ancorată sub șasiul mașinii era ruginită și nu putea fi folosită. Trebuia să mă remorcheze din zona unde am rămas în pană și să mă ducă la un garaj. La ora asta, sâmbătă seara, nici un garaj nu mai era deschis. Mecanicul mi a spus că este mai bine să lăsăm mașina în parcarea de la Canadian Tire din Sault Ste.Marie până dimineața, în timp ce pe mine mă va lăsa la un motel din apropiere. De acolo voi putea merge pe jos la garaj în ziua următoare. În timpul așteptării, am realizat că numai o minune m-a scăpat de iminența unui accident pe drumul în pantă cu cotituri bruște printre stâncile muntelui Ogidaki, la a cărui bază, apele Lacului Superior spumegau neîncetat. Dumnezeule! Puțin a lipsit să mă prăvălesc într o vale. De ar fi fost Vera cu mine cu siguranță că ar fi făcut un atac de cord.

Pe autostrada I-95 dintre state circulația devenise vie la ora asta. Cerul s-a îmbujorat la răsărit cu o paloare roșiatică peste perdeaua de copaci de la marginea drumului. Cu viteza fixata pe autocontrol la 120 de km pe oră, singur pe șoseaua largă cu trei benzi de circulație, gândurile mă întorceau la evenimentele din seara trecută și plecarea mea subită din casa lui Călin. Am făcut oare bine cumva că m-am supărat ca lelea pe sat pentru nimic? La urma urmei Elena, nora mea, nu are dreptul să șteargă în casa ei mobila? Ce dacă a început cu scaunul pe care am stat eu? Ca gospodină, ea ține la ele așa cum și le-a dorit, albe, îmbrăcate în piele. Nu era cazul să mi ceară permisiunea. Numai că acela a fost singurul scaun pe care l a șters. Toată operația s a mărginit la acel scaun, nimic mai mult. Și apoi, rețin exact fiecare mișcare, felul în care m-a privit în timp ce ștergea scaunul cu un șervețel muiat în apă. Practic, ea nu părea preocupată să înlăture o pată sau altceva, ea mi-a demonstrat că scaunul folosit de mine trebuia a Cu asta m-a făcut să înteleg că locul meu nu era acolo. I-am citit pe față dorința de-a mă insulta, setea de a-mi dovedi că ea-mi este superioară și era cazul ca cineva să mă pună la punct. Mai supărător a fost faptul ca fiul meu, aflat acolo de față la întreaga scenă, nu a schițat un gest. Sunt convins că a văzut totul, dar a preferat să evite un conflict cu nevastă-sa. Nimic nou în asta.

Din Alberta m-am întors cu cadouri pentru copii. Chiar și pentru nevasta mea am găsit un obiect care știam că are să i facă plăcere. O cană cu farfurioară din cel mai fin porțelan chinezesc din colecția omagială de ceai a reginei Elisabeta la aniversarea a 60 de ani de domnie. Aș fi cumpărat întregul serviciu dar era prea scump și m-am mulțumit cu o singură cană și farfurioara respectivă. Treceam din când în când pe acasă să iau poșta, mai ales când știam că Vera era plecată la biserică și am lăsat cadourile acolo. Ea are mai dese legături cu copiii. Eu nu știu să întrețin contactul telefonic cu cineva fără a avea un scop precis și atunci când o fac, acesta este mai mult telegrafic. Vera este altfel, nu se poate despărți de telefon. Pe ea o sună toată lumea. De când sunt singur, pe mine nu mă sună nimeni. Eu și mai puțin. Am mers și eu la Ottawa pentru câteva zile la Gabi, când știam că Vera nu era acolo. Altă dată în timpul verii, când Gabi cu familia au venit în Toronto la Călin, m-am dus și eu să-i văd. M-am așezat la umbră pe marginea bazinului de înot să-mi văd copiii și nepoții jucându se în apa limpede prin care se vedea fundul bazinului. Îi admiram sărind de la trambulina pe sub care șuvoiul flat al unei cascade de apă se rostogolea în bazin și îi urmăream alergând în jocul de-a leapșa pe furate atât în apă, cât și pe uscat. A fost o zi frumoasă… Din ce în ce mai mult, am început să simt singurătatea și izolarea de familie, de copii și de toți cunoscuții cărora nu voiam să le dau ocazia de-a bârfi pe seama familiei noastre. Nu a trecut mult să bag de seamă că s-a aflat totuși. Soția unui prieten mi-a dat

telefon. Voia să trec neapărat pe la ei. Am fixat o zi și mam dus.

Se poate, m a întrebat, stând pe terasa casei lor din nordul orașului. Cum poți tu, un om așa de deștept, să-ți lași casa ta, pentru care ai muncit o viață întreagă și să mergi fără nimic altundeva?

Timp de câteva ore la cină și după, discuția a avut același subiect, dar nici o concluzie.

* * *

Autostrada continua dreaptă ca o bandă desfășurată peste întinderi nisipoase din care de-o parte și alta coloane de copaci drepți acopereau ca o draperie localitățile pe lângă care treceam și care își vesteau prezența prin numeroase panouri de reclame luminoase pe margini. Erau intrări, ieșiri și poduri pe sub care treceam, câte un lac sau mlaștină pe sub șosea, alei de palmieri și bananieri pe alocuri, iar soarele strălucea pe luciul de oglindă al mașinilor ce treceau pe lângă mine. Călin m-a sunat de vreo două ori fără însă să-i răspund și am oprit la o stație de benzină să mă dezmorțesc și să cumpăr ceva de mâncare, o cafea și mai multă apă. Am continuat să merg, fixându mi „cruise controlul” pe limita maximă de viteză pentru că voiam să înnoptez pe undeva la jumătatea drumului spre Toronto, care se afla acum la vreo 2000 de km depărtare. Era trecut de ora 10 dimineața. Din dreapta,

a apărut ieșirea către Kissimmee, o localitate în vecinătatea orașului Orlando unde Walter Disney a introdus aici renumitele lui parcuri de distracție. Eu mi am continuat drumul nord pe I-95. În Kissimmee am cumpărat cu mulți ani în urmă două săptămâni de vacanță la un resort pe marginea unui lac liniștit. Asta s-a întâmplat în timpul primei noastre vacanțe în Florida. De fapt atunci, era prima noastră vacanță în afara Canadei. Bănuiesc că a fost prin 1981, dar nu sunt sigur. Lucram deja de puțini ani la aceeași fabrică cu Ștefan, maistrul electrician, un timișorean venit aici cam în același timp cu noi. Acesta mi a povestit ce văzuse la Disney în vara precedentă. Ascultam vrăjit poveștile ce păreau neverosimile, dar cunoscându-l bine pe Ștefan, om serios, am dat crezare celor descrise de el. Așa s-a făcut că pentru concediul următor, am rezervat o cameră la un hotel mai ieftin din Clermont și am mers acolo cu copiii. Am închiriat o mașină de la aeroportul în Orlando. Era în iulie, era cald și hotelul nostru se afla la o distanță de 45 de minute de Magic Kingdom. Prima zi am petrecut o în jurul bazinului de înot din curtea hotelului. Pe atunci Călin avea 15 ani iar Gabi, 13. Erau drăguți, plini de vervă și aveau motive de tachinare.

Pe o hartă găsită la hotel căutam informații pentru drumul cel mai scurt la Disneyland. Ajunși acolo în dimineața următoare, am fost îndrumați spre locul nostru de parcare. Curând aveam să constatăm că Magic Kingdom nu e o distracție, este mai mult un fel de

muncă istovitoare. Era greu să cuprinzi într-o singură zi surprizele răsărite în cale la fiecare pas, la fiecare intrare înconjurată de zig zag urile unor cordoane ce aliniau vizitatorii, așteptând să le vină rândul la minunea dinăuntru. Pe căldura tropicală de afară, așteptarea lua 10-15 minute, dar nerăbdarea vizionării răsplătea căldura, așteptatul în picioare la coadă pe arșița de afară și trecerea prea repede a timpului.

Pe înserat, la sfârșitul zilei, când am ieșit afară în lotul de parcare, nu mi găseam cheile de la mașină. Parcul imens era încă plin de mașini, dar copiii au reținut că noi ne-am lăsat mașina la Sleepy, o zonă de parcare cu numele piticului din Albă ca Zăpada. Ajunși în fața ei, am constatat că nu aveam cheia în consola de igniție unde credeam că am uitat o în graba euforică a momentului. Ce era de făcut? Am mers să întreb la ghișeul de la care am cumpărat biletele de intrare:

La ce oră ați venit? La nouă și un sfert.

-Care este numărul plăcii de înregistrare?

-Stați să văd, i-am spus, căutând actele mașinii închiriate.

-Poftim cheile, și mi le-a scos dintr-un panou alăturat.

Fantastic! Greu de imaginat o mai bună organizare. După numai un kilometru de la ieșire în drum spre hotelul nostru, am descoperit pe șosea reclama unei agenții de vânzare ”Time Shares”. Nu știam ce înseamnă, dar am hotărât să investigăm a doua zi. Copiii pe bancheta din spate făceau planuri pentru ziua următoare. Voiau să mergem la Epcot, noul parc de distracție deschis pentru prima dată în acel an. Ziua asta a fost atât de surprinzătoare, că atât ei cât și noi derulam în memorie nemaipomenitele lucruri văzute. Aproape nu puteam găsi cuvinte să exprimăm neașteptatele

avansuri tehnice realizate în aceste curse, jocuri și povestiri din basme reeditate în jurul spectatorului uluit, cu ajutorul unor mecanisme funcționând ireproșabil. Copiii le re-enumărau, comentându-le inepuizabil. Treziți mai devreme a doua zi, nerăbdători să fim printre primii la Disney, pe șosea am dat iar de panoul cu reclama Time Share și am oprit. Puteam cumpăra o săptămână la un resort în perioada de vacanță a copiilor, cu plata în rate plătibile în doi ani fără dobândă, la un preț mult sub costul pe zi la hotelul unde stam. Și nu aveam numai o cameră, ci un apartament întreg. Frumos mobilat, cu bucătărie, două dormitoare, baie, televizoare color și toate cele necesare. Acest apartament putea fi schimbat cu altul similar oriunde în lume. Am găsit oferta favorabilă și fără ezitare am semnat tranzacția. Vera și copiii jubilau că de acum puteau veni din nou aici în fiecare an.

* * *

Nu eram singurul canadian pe I-95. Numeroase alte mașini trecând pe lângă mine aveau numere de înregistrare din Ontario și Quebec. Ba chiar și din Alberta am văzut câteva. În fața mea a apărut podul peste șosea plantat cu palmieri din zona Daytona. Am mai văzut poduri asemănătoare și în alte locuri, dar acelea erau pentru trecerea animalelor dintr-o parte a șoselei, în alta. „Ce animale trec pe acest pod?” m am întrebat. „Crocodili? Ori poate grupurile de motocicliști ce aveau întâlniri anuale în acest oraș?”

Amândoi copiii mergeau la aceeași școală din cartierul unde ne-am cumpărat o casă. Eram satisfăcut cu notele de pe raportul trimestrial al școlii. Călin îmi da de gândit puțin cu stilul lui de învățătură, pentru că nu l vedeam ca pe alți copii, învățând ori făcându-și lecțiile acasă. Notele lui însă erau bune, de două ori mai bune decât cele ale lui Gabi, care se străduia să învețe cu toată stăruința. Așa a fost tot timpul, chiar când era mai mic, prin clasa a patra primară și când abia ne stabilisem în Canada. Pe vremea aceea nu știam suficient limba engleză și trebuia să accept servicii manuale prost plătite. Călin a venit la mine după cină într-o seară să mă întrebe dacă pot să i cumpăr computerul prezentat pe o pagină întreagă dintr o revistă tehnică. În 1976 computerele personale încă nu apăruseră în magazinele electronice. Nu știam nici eu pe atunci prea multe despre cibernetică și calculatoare, dar uitându mă la reclama din revistă, când am văzut costul de 360 de dolari americani, m-am întrebat dacă merită să fac acest efort? Pentru el asta putea fi doar o jucărie de care se va debarasa după ce se plictisește. Dar m-a impresionat felul în care s-a apropiat de mine, tonul serios, stilul cu care mi a descris aparatul și motivul pentru care îl dorea. Vera ne urmărea stând în picioare, dereticând masa după cină. Am decis să cumpărăm computerul prin poștă și cu ajutorul noului meu credit card abia căpătat, am completat împreună cu el comanda din revistă. Cred că a fost cea mai bună investiție făcută

vreodată.

De atunci apartamentul nostru s-a umplut de copii, colegii lui de școală, care din curiozitate sau interes, înconjurau monitorul care capta tot felul de imagini grafice și pagini întregi de numere. Pe acest computer a deprins Călin tainele aritmeticii, formulele hexametrice și programările necesare în limbajul DOS. Datorez acestui computer miracolul cunoștiințelor și notelor lui din școală care i-au dat privilegiul mai târziu să se califice în concursuri internaționale de matematică și acceptarea lui în universitate. În lunile de vară, pe timpul vacanței, a început să lucreze în fabrica mea ca operator pe o mașină rotativă ce fasona roțile curelelor de transmisie ale motoarelor auto, piese de mare precizie care dădeau controlorilor de calitate mult de furcă, măsurând toleranțele. Călin a creat pe computerul lui un sistem grafic care măsura și analiza mărimea deviațiilor de la cotele prevăzute. Conducerea fabricii nu l-a lăsat să-și ia computerul acasă după începerea școlii. Cei de la controlul de calitate nu se puteau despărți de el, așa că au negociat cu el un contract de închiriere a întregului system. Această ofertă i-a adus timp de peste trei ani folos bănesc în primii ani de facultate.

* * *

Trecând de Daytona, eram în drum spre Jacksonville, unde drumul se complică cu noile

construcții de poduri sofisticat suprapuse cu deschidere în mai toate direcțiile. Văzând că nu răspund la telefon, Călin mi a trimis un text pe care l am ignorat. Nu mi trecuse supărarea. Eram mâniat pe el că s-a aliniat prea ușor cu părerile nevestei. Vera mi-a povestit cu o seară în urmă că Elena era furioasă pe mine și mă condamnă că am lăsat-o singură plecând de acasă. Zicea că ar fi bine să divorțeze de mine. -Mai bine singură decât cu unul ca ăsta, îi spunea.

* * *

Apropiindu se Crăciunul, Călin și Elena au hotărât să meargă la casa lor abia cumpărată din Boca Raton, pentru câteva săptămâni. Alina, fetița lui Călin sa mutat la mama ei, prima lui soție. După căsătoria lui cu Elena, în urmă cu zece ani, Alina a stat cu tatăl ei, dar în ultima vreme ceva a determinat o să se mute la mama ei. Cățelușa lui Alina, Cici, a rămas însă la Călin și n o putea lăsa singură pe timpul vacanței în casa lor din Toronto. Dacă luau cățelușa cu ei, nu puteau merge nicăieri cu ea și atunci se punea problema să găsească pe cineva care să stea cu Cici când ei vor fi plecați de acasă. Elena a găsit soluția: Vera. Ea tot este singură. Ce-ar fi să meargă cu ei la Boca Raton? Vera a fost mulțumită acolo. Avea multă liniște, era cald și putea sta în grădina din spatele casei la umbră, citind o carte, în timp ce copiii se putea duce în fiecare zi la ocean să facă plajă. Seara, ei mergeau să mănânce la un restaurant, după care opreau la un club până în primele ore ale dimineții următoare. Vera fiind

mai tot timpul singură acasă și neavând mașină să-și facă singură cumpărăturile, copiii cumpărau câte ceva pentru ea din piață și de multe ori aduceau acasă câte ceva din resturile de la masa din seara precedentă. De aceea, în dimineața următoare sosirii mele acolo, văzând că în frigider nu prea era nimic de mâncare pentru prânz, m-am urcat în mașină și am mers să cumpăr ce trebuia pentru noi doi. Copiii erau la ocean. Neînțelegerile dintre noi doi erau ca focul de paie: nu lăsau urme. După cinci decenii și jumătate de conviețuire, uneori ne supăram, vociferam dar niciodată, oricât de aprigă era disputa, nu foloseam invective, înjurături sau blesteme în ocara dintre noi. După cele opt luni de când am plecat de acasă, Vera ma întâmpinat normal, ca între prieteni, fără pretenție de scuză și promisiuni pentru viitor. Aceeași ca totdeauna, nu și a manifestat nici bucuria, nici neplăcerea venirii mele acolo. A avut multe să mi relateze din cele ce s-au întâmplat în vremea în care eu nu am fost acasă. Mi-a povestit de copii, de vecinii care au venit să o ajute când avea o problemă și despre felul cum și a petrecut timpul în lipsa mea. La rândul meu, i am descris unde m-am mutat, despre noii mei proprietari, problemele lor și despre felul în care mi-am petrecut zilele. Așa a trecut acea dimineață, la cafea, în salonul casei lui Călin pe care atunci am văzut o pentru prima oară.

Intrând în Georgia, după Savana, căutam să-mi amintesc care era drumul de scurtătură spre Columbia, pentru că GPS ul nu mi indica decât autostrăzile cele mai rapide. Acest drum mult mai scurt, trecea printr-o mulțime de orășele mici, cu populație majoritar colorată, unde viteza trebuia păstrată sub 50 km în oraș și maximul 90 km în afară. Ce e drept, prin aceste locuri am primit multe amenzi usturătoare petru încălcarea rigorilor locale și Vera nu pierdea nici o ocazie să mi le amintească. Așa scurt cum era drumul pe aici, lua cel puțin două ore. Pe autostradă, continuându-mi calea sud până la I 26, tot nu ajungeam mai repede. Gabi m a sunat de data asta de la Ottawa. Înseamna că a fost chemată de Călin să-i spună că nu știe ce s-a întâmplat cu mine. Nu încape îndoială că sunt îngrijorați, dar nu am avut de gând să le dau prilejul sămi spună că am procedat copilărește. Nu, ei trebuie să înțeleagă că ăsta nu este un capriciu peste care se poate trece cu vederea. Trebuie să înțeleagă că sunt supărat din motive bine întemeiate și nu numai de acum, ci și dinainte. Sunt supărat pe fiecare dintre ei pentru faptul că nu fac nici un efort să mă înțeleagă, că de fiecare dată, la fiecare divergență cu Vera, ei iau partea mamei. Deși știu fără nici o îndoială că sunt iubit de amândoi, această solidaritate permanentă cu Vera mă supără. La fel și acum. Sunt îngrijorați, dar nici unul dintre ei nu mi vor da dreptate. * * *

După incidentul de aseară cu Elena, rămas singur în salon pentru că Vera era în dormitor iar Călin cu nevasta plecas nu știu unde, am început să frunzăresc știrile zilei pe laptopul meu. Priveam de la distanță ecranul, fără să înțeleg nimic, ca și cum ar fi fost în altă limbă. Nu-mi puteam șterge din memorie privirea aceea ațintită pe mine, acel zâmbet perfid și iscoditor al nurorii mele să vadă ce efect producea ștergerea acelui scaun pe care am stat puțin înainte. Nu era nimic de șters pe acel scaun, dar ea l-a șters ca după un râios. Ochii ei, aceea privire care m-a șocat. De ce? Pentru că m-am infiltrat neiinvitat în viața lor, în paradisul lor, sau pentru faptul că eu sunt altcumva, un israelit, un jidan? Toți ceilalți sunt diferiți, incluzând Călin și Gabi. Mama lor este creștină. Ei au ceva curat, ceva pur, dar eu sunt un jidan, deci împuțit, ”A dirty Jew” în conotație internațională. O simplă privire, un gest, dar câtă mizerabilă umilință!

De câte ori în viață nu am fost tratat cu priviri asemănătoare? Ca atunci când primești o palmă de la unul puternic care vrea să vadă dacă e cazul să-ți mai dea una. Câți ochi nu m au iscodit astfel? Cu siguranță, mulți au dispărut în negura timpului, dar unii nu pot fi uitați. Au rămas înfierați adânc în minte, ca atunci când, eram numai un copil și m-a îngrozit dureroasa tăcere a lui tata ce mă ținea de mână și lacrimi i se prelingeau pe față. Privirea și brutalitatea celui care răcnea la noi, împingându-ne afară pe treptele ce dădeau în stradă. Sigur, au fost fapte și vremuri care nu se pot uita. Eram de mână cu tata în cartierul copilăriei, trecând visavi la măcelăria domnului Pârvu. Era o

duminică sumbră în care și pereții albi ai caselor păreau închiși la culoare. Vecini puțini pe stradă și o singură birjă își aștepta clienții aproape de colțul străzii. În multe vitrine, benzi albe de hărtie cu inscripția JIDOV erau lipite în diagonal, blocând examinarea obiectelor expuse acolo ca să atragă cumpărători. Cu o săptămână în urmă, poștașul adusese o telegramă că bunica e bolnavă la pat de mai multe zile. Tata, rămas fără servici prin legea că evreii nu pot lucra în întreprinderi ce primesc comenzi de la guvern, a rămas consternat în mijlocul bucătăriei cu pământ pe jos, neștiind cum să meargă la Pitești ca să și îngrijească mama. O văd pe mama că aduce bijuteriile ei într o batistă: ceasul ei de aur primit cadou la nuntă, brățara dăruită de tata și câteva inele și i le dă. Tata la început a refuzat oferta dar apoi, mai mult împins de mama, trece strada la măcelăria domnului Pârvu, om cu mustața căruntă trecut de 50 de ani, cu nevastă tânără și fetiță de vreo cinci anișori. Se învoiesc pe 1000 de lei, dar îi dă tatălui doar 200 pentru că “n-avea acum”. Restul peste o săptămână. Nu era de ajuns. Tata merge atunci la cârciumarul de alături și nenea Petrică îi mai dă 200 cu împrumut până o primii banii de la domnul Pârvu. Cu banii ăștia tata a dat fuga la Pitesti, la bunica, să aibe de doctor și medicamente. A ajuns prea târziu. Bunica murise și acum banii s au dus pe groapă și alte datorii. Când a venit acasă, i-am dat de știre că dentistul din curtea noastră a fost luat de legionari și bătut ca să spună unde ascunde aurul. El făcea clienților lucrări în aur dar tot ce-au găsit în casa lui, au fost doar câteva folii

subțiri ca foaia de hârtie, cu care confecționa dinții clienților. Când am intrat acum în măcelărie, se mai afla o clientă care aștepta să fie servită. După ce doamna a plecat, domnul Pârvu i s-a adresat lui tata:

-Cu ce vă pot servi? Tata-i răspunde, râzând:

-E bună gluma. Am venit să-mi dați restul de bani.

-Care bani? Păi, nu ți-am plătit?

-Da. Mi-ați dat 200 și ați zis că restul mi-i dați astăzi.

-Restul zici? Stai așa puțin.

Merge la ușă, o deschide și strigă afară după gardianul de stradă care tocmai trecea:

-Domnu’ ofițer! Domnu’ ofițer, vă rog, poftiți înăuntru! Sergentul de stradă intră și el închide ușa. Domnul Pârvu dă mâna cu el și îi spune, privindu l în ochi:

Am un mușchiuleț pentru conița matale, are să se bucure. Dar uite care e chestiunea: Dânsul zice că-i datorez niște bani…

-Și nu-i datorezi?

Da de unde? Mă știi pe mine omul care ia pe datorie?

Spunând asta, ochii domnului Pârvu s-au mutat de la sergent la tata, veseli și curioși să vadă efectul produs. Sergentul acum se întoarce către tata: Este adevărat ce spune dânsul?

Tata cu lacrimi înfloriți în ochi, își cauta cuvintele:

-Ascultați ce vă spun. Sărmana mea mamă a căzut la pat bolnavă. A murit, Dumnezeu s o ierte! A trebuit să mă duc de urgență la Pitești și n-aveam bani. Am luat bijuteriile neveste-mi și l-am rugat pe domnul Pârvu să le cumpere pe 1000 de lei. Mi-a dat 200, că n-a avut mai mult și-a zis că astăzi îmi dă restul. Păi, dânsul zice că n are datorie, că ți a plătit. -Da, numai 200.

-E adevărat că i-ai dat 200 de lei? l-a întrebat pe domnul Pârvu.

-Da, dar asta pentru că sunt un om galant. Nu merita banii ăștia.

-Păi, dânsul zice că trebuia să-i dai 1000? Domnul Pârvu iese în fața galantarului, apropiindu-se de tata:

Ia ascultă bă, ovreiule! Ce, eu mint? Hai? Crezi că ți merge cu mine? Ați venit în țara asta să sugeți sângele oamenilor? Spurcaților! Ieși afară să nu te mai prind pe aici! Jidani împuțiți ce sunteți! Afară! Afară, nu te mai codi... Și cu ochi holbați de mânie, ne-a împins afară și a închis ușa în spatele nostru.

În mijlocul trotuarului, transpirat și înroșit ca focul, tata și-a șters lacrimile cu mâneca hainei. A rămas câteva clipe să se desmeticească, apoi continuând să mă țină de mână, am mers la nenea Petrică, cârciumarul:

-Am nevoie de-un răgaz, nu am banii acum. Nenea Petrică îl privește în ochi pe tata un moment, apoi ia un țoi din raft și l umple cu țuică:

-Bine. Bea asta în sănătatea mea. Vorbim altă dată.

-Peste o săptămână?

-Peste o săptămână.

O privire ca aceea din prăvălia domnului Pârvu, care nu poate fi uitată, stăruia cu încăpățânare în fața ochilor mei, suprapusă pe imaginea feței lui Elena, ștergând scaunul pe care am stat.

* * *

În dormitor i-am povestit lui Vera, toată scena cu scaunul. Ea a pus semn cărții și m-a privit cu ochi mari.

-Nu cred, mi-a spus, după ce i-am relatat întreaga poveste și concluzia la care am ajuns.

Cred că mai curând ți s a părut. Nu pot să concep că este atât de rea.

Nici eu nu pot să cred, dar în același timp atitudinea ei, fiecare gest, fiecare trăsătură pe chipul ei exprima dorința de-a mă rănii. Ții minte că după ce au venit de la plajă, ea s-a înfundat în dormitorul ei și nu a mai ieșit de acolo până seara? Numai Călin a venit de

câteva ori să-i aducă în cameră câte ceva. De ce nu a ieșit? Pentru că mă aflam eu în casa ei? Și când a venit seara și m a văzut în salon, părăsind scaunul pe care am stat, a luat repede un pămătuf de hârtie ca să-l dezinfecteze. Nu e asta răutate?

-Stai liniștit. Culcă-te. Ai să vezi dimineață că totul are să fie normal. Nu e dracul chiar așa de negru!

-Nu pot să stau. Cred că nici tu nu poți sta. Ce vrei, să-mi strige în față că locul meu nu e aici? Degeaba-mi spui să mă liniștesc, nu pot. Ce vrei să faci? Hai? Vrei să i desparți? Călin ține la ea. El niciodată n are să te asculte pe tine. Pe ea o ascultă. Tu nu vezi că lupți cu morile de vânt? Hai, vino să te culci că-mi este somn!

Avea dreptate. Mi-am scos din valiză pijamaua și m am așezat în pat. Vera a stins lumina.

* * *

Înainte de-a intra în Columbia am oprit la o stație de benzină. Eram obosit, nedormit de o noapte și aveam nevoie de un sandviș și o nouă provizie de cafea. Știam că de la Stateville în Carolina de Sud mai aveam până acasă cam 12 ore de condus în ziua următoare și țineam morțiș să ajung acolo înainte de înnoptare. Pentru siguranță, am cumpărat un pachet de batoane de ronțăit pe drum și o pungă de cips care însă erau prea unsuroși și am renunțat să mă ating de ei. În apropierea marilor orașe, aglomerația mașinilor de pe șosea creștea considerabil, mai ales în orele de vârf când se schimbau

turele de lucru în întreprinderi. Tot mai des întâlneam patrule de polițiști, pândind din mașini la ascunzișul trecerii pe sub poduri. Când apărea un motorist depășind viteza, alergau după el cu sirenele și semnalizatoarele aprinse. Pe autostrada I-77 ce tăia drumul nord prin munți, între Columbia și Stateville, multe localități se înșiruiau una lângă alta ca suburbii ale centrului industrial al Columbiei. Interdicția de viteză redusă și mașinile de poliție au crescut simțitor aglomerația pe șosea.

* * *

Aceeași aglomerație mă întâmpina în fiecare dimineață pe autostrada din Toronto, Don Valey Park Way, la începutul anilor 80. Pe atunci aveam doar o singură mașină și atât Vera cât și eu lucram la marginea nordică a orașului, ea la un spital, iar eu la o fabrică de piese pentru automobile. Erau anii grei de început după o imigrare ce ne-a întrerupt drumul cu o detenție de opt luni într-un lagăr de imigranți din Grecia, până la primirea pașapoartelor pentru Canada. Progresele noastre de început erau lente, dar oricum, depășeau condițiile de la care am plecat din România. Țin minte aglomerația de pe șosea. Din cauza ei trebuia să plecăm de acasă cu o oră mai devreme. O duceam pe Vera la spital iar eu îmi continuam drumul mai departe spre nord, în afara orașului, unde se afla fabrica la care eram proiectant principal. La întoarcere, Vera trebuia să vină cu patru autobuze acasă ceea ce îi

lua mult timp. Numai rareori puteam s-o iau de la spital din cauza urgențelor din fabrică. Aceste urgențe mă obligau să petrec ore multe peste programul zilnic în fabrică în fiecare zi și de multe ori chiar și în zilele de odihnă. Pe de-o parte, aceste ore suplimentare aduceau beneficiul unui spor substanțial de salariu. În același timp, dăunau contactului meu cu cei mici, copiii, care cu toate încercările noastre, în majoritatea cazurilor, rămâneau nesupravegheați acasă până la întoarcerea noastră. Vera s-a hotărât să ia lecții de șofat și atunci iam luat un Pontiac de ocazie de la un prieten. De acum, se putea descurca singură cu mersul de colo colo la cumpărături, ducerea copiilor la lecțiile de pian și transportul ei la serviciu. Dar soluția nu era ideală. Trebuia să găsim o casă mai aproape de serviciile noastre.

* * *

Stateville se afla aproape de granița cu Virginia și pentru că era prea devreme să mă opresc aici pentru înnoptare, am mers mai departe. De câte ori mergeam în Florida la stațiunea din Kissimmee, alegeam ca punct de orientare acest loc, la kilometrul 50 pe șosea, unde se afla un mic hotel Fairfax lângă o stație de benzină și un restaurant îngrijit pe partea opusă. Cu timpul însă, hotelul a trecut sub conducerea unor imigranți din India, care vrând să și recupereze rapid investiția au neglijat gospodărirea hotelului. Numărul clienților a scăzut și aspectul de deteriorare a devenit evident. Am hotărît să mai merg. Apropiindu-mă de Virginia, terenul

a început să se onduleze, apropierea înserării și a munților s-a făcut simțită și prin scăderea temperaturii și am început să caut un loc de oprire peste noapte. Eram așa de obosit că nu aveam chef de mâncare dar dorința unei băuturi tari m-a făcut să caut un restaurant pentru cină. După masă, la hotel, am frunzărit puțin noutățile la televizor, am început să văd un film și am adormit într un fotoliu cu capul sprijinit pe coșul pieptului.

În dimineața următoare după micul dejun la hotel m am instalat la volan îmbrăcat cu haina de piele și mănușile pregătite în caz de nevoie, pentru că afară ploua rece și știam că intru în zona unde iarna era prezentă. Curând, o dată cu trecerea în Vest Virginia, șoseaua I 77 străbate perdeaua munților stâncoși pe serpentine a căror pantă are înclinații periculoase iar acum, înainte de Crăciun, erau șanse să le găsesc înzăpezite. Cu două zile în urmă, când am făcut drumul pe aici către Boca Raton, avusesem noroc, fiindcă era o zi însorită, ca toate speranțele mele că voi produce bucurie generală în casa lui Călin. Dacă nu a fost să fie așa, eu nu am nici o vină. Regrete da, dar nu vină. Călătoream în întuneric pe șoseaua udă fără să folosesc cruise controlul, pentru că în zona asta sunt porțiuni unde viteza coboară la 80 km din cauza unor intersecții cu stopuri luminoase. Am mai primit amenzi pe aici, nefiind pregătit de brusca schimbare de viteză. Acum cu lecția învățată, eram atent la fiecare semn de circulație de pe șosea. Multe camioane greoaie, atașând

remorci imense s-au pus în mișcare din primele ore ale dimineții și pe alocuri ocupau două din cele trei benzi de circulație. De acum, după Bluefield, de o parte și alta a drumului au început să se distingă în întuneric conturul munților, lăsându-mă să mă bucur că trecerea prin serpentinele din zona Beckley va fi străbătută pe lumină. Este una dintre cele mai frumoase și dramatice porțiuni de drum și de fiecare dată entuziasmul revederii acestor masivi stâncoși într-o parte și râpa văii adânci în cealaltă, îmi dă fiori. După coborârea pantelor întortochiate, aproape de poalele acestor giganți de piatră, există o ieșire de scurtătură spre autostrada I 79 ce șerpuiește Vest Virginia, nord est către Pittsburgh în Pennsylvania. Localitățile prin văile din josul șoselei, pitorești și îmbietoare, mai ales în zilele cu mai mult soare, apar dintre munți cu primitoare ospeție la o cafea și o îmbucătură, în timp ce un mecanic are grijă de cele necesare mașinii pentru continuarea drumului.

Către Morgantown se deschide pe dreapta un drum ce duce la Washington DC, orașul de reședință al guvernului Statelor Unite, în centrul căruia strălucește Capitoliul și Casa Albă înconjurate de toate celelalte clădiri guvernamentale. Țin minte bine acest drum. Pe aici am făcut o excursie cu o mașină RV închiriată când au venit părinții să ne viziteze prima dată după ce am cumpărat casa din nordul Toronto-ului. Excursia a fost splendită în RV-ul nostru prevăzut cu paturi, salonaș, baie și o mică bucătărie. A fost unul dintre cele mai frumoase momente trăite alături de părinți și restul

familiei, după o perioadă de depresie și teamă că nu voi putea face față datoriilor la care m-am angajat. Motivul a fost casa din nordul orașului.

Abia intrasem într-o criză economică acută în care nimeni nu se putea bizui că în următoarea zi nu va primi hârtia roz de concediere. În fabrica noastră din cei aproape 200 de lucrători, abia mai vedeai vreo 30 de oameni care continuau operațiile pe câteva mașini. În biroul meu de proiectare, am rămas singurul care lucra la planșetă și răspundea de toate problemele ivite în producție. Acțiunile de bursă ale companiei au scăzut la o valoare ce nu încuraja pe nimeni să le achiziționeze. Cred că încă nu intrasem în criză când am încheiat tranzacția de cumpărare a acestei case mult dorite, dar semnele nu erau încurajatoare. La data intrării în posesia casei în 1982, situația s-a agravat mult. Guvernul a dorit să atragă investitori străini și a ridicat dobânzile bancare iar în magazinele mari, turiștii primeau reduceri dacă plăteau în dolari americani. Populația locală cu slujbele pierdute, șomaj rampant și fiind cuprinsă de panică din cauza crizei care a cuprins întreaga economie, era disperată. Pe umerii mei apăsa o gigantică datorie la bancă, cu dobândă extravagantă de două numere și o rată lunară care-mi înghițea jumătate din salariu. Atunci am întâmpinat nu numai obiecțiile dar și dârza opoziție a lui Vera la ideea că trebuie să vindem una dintre mașini ca să reducem volumul cheltuielilor casei. Salariile noastre erau încă destul de mici, numărul comenzilor

din fabrică s-a redus și odată cu ele au dispărut și banii orelor suplimentare, a căror sumă săptămânală mi-a dat curaj să cumpăr casa. Perspectiva concedierii plana de la o zi la alta precum Sabia lui Damocles. Trăiam un coșmar repetat în fiecare noapte și moment din zi. Dar lucrurile s-au mai îndreptat un pic până în primăvara următoare și atunci părinții mei și-au anunțat intenția de a ne vizita.

* * *

Afară era frig. La ultima stație de benzină a trebuit sămi pun mănușile și chiar fularul. Păcat că nu mi am luat de acasă și ceva pentru pus pe cap. De fapt, nu am decât o pălărie de piele, cumpărată demult, odată cu haina de la Denier, o firmă specializată în haine de blană și piele. Apropierea de Canada se simțea prin pătrunderea gerului împins de vânt prin toate straturile de îmbrăcăminte avute. Intram în Pittsburgh. De aici, drumul ținea numai spre nord până la Lacul Erie, unde schimbam cursul către est pe autostrada I-90 până la Buffalo, New-York.

Dacă gândesc bine, viața noastră semăna cu un drum. Nici nu știu cum s-o socotesc altfel. De fapt, se aseamănă cu un drum cu multe serpentine: uneori urcă, alteori coboară și când crezi că te poți relaxa un moment, brusc apare o cotitură. Apoi o altă cotitură, și apoi alta. Așa este viața. Ne-am luat din dragoste după doi ani de prietenie. Ea era încă studentă în ultimul an la școala de asistente medicale. Eu lucram ca și tatăl

meu, tipograf. Nu aveam casă, nu aveam bani și nici o perspectivă. Diploma mea de tehnician în construcția mașinilor agricole nu mi asigura o poziție în capitală. Ne-am căsătorit totuși pentru că data a fost fixată dinainte dar și după nuntă am stat separați. Unde să mergi dacă nu ai casă? După o lună de zile, mama ne-a dat dormitorul lor nouă, pentru că tata lucra tot în schimbul de noapte la ziar și ea ocupa camera singură. Opt luni mai târziu am găsit printr-o împrejurare norocoasă un apartament în comun cu o altă familie. Între timp, am găsit și un post de tehnolog la Semănătoarea, fabrica de mașini agricole. Curând, s au născut copiii și cu gândul că vor crește și nu avem decât o singură cameră, am cumpărat de la stat un apartament la bloc. Vorbind de cotituri, cîte au fost până acum? Serpentinele din drumul nostru continuau să ne vireze neîncetat.

La bloc, am închiriat o cameră unor tineri pentru că ratele la casă erau prea mari și greu de acoperit. Cum plata orelor suplimentare a fost decretată în afara legii, dar nu și obligația de a le munci când ți se cerea zi sau noapte, doar din salariu nu se putea trăi. Am găsit o lucrare particulară pentru cineva care avea nevoie de o mașină ca cea pe care o avea pentru a-și dubla producția. Era o cooperativă și m-am înțeles cu șeful ei să i fac proiectul. Am mers, am făcut schițe și măsurători după mașina lui, și după o muncă dârză de trei luni, mai mult noaptea, am predat desenele pentru suma promisă. Omul îmi respinge desenele, spunândumi că vrea să-i dau mașina. Am rămas crucit. Nu puteam

să cred că un om normal putea pretinde ceva imposibil de realizat într-o țară comunistă în care nu există justiție într o afacere în care cetățeanul nu are nici un drept. Cum s-ar zice, am muncit de pomană. Dezamăgirea suferită, adăugată faptului că era tot mai greu de susținut o familie cu toate încercările noastre, ne-a împins să depunem actele de renunțare la cetățenie. Plecăm. Cotiturile din viață te azvârle necontenit dintr-un colț în altul ca pe-o minge rătăcită pe puntea unei corăbii eșuate. S-ar părea că suntem construiți din materiale mai dure decât ceea ce pare la prima vedere. Altfel, cum am putea rezista acestor aruncări ale soartei, schimbări bruște de situații cărora trebuie să te adaptezi fără împotrivire pentru că de ele depinde existența noastră? Fără copii, poate ar fi fost mai ușor dar de grija lor a trebuit să ne modelăm viața pe calapoadele brute, neajustabile ale vremii care nu ține seama de nimic, cu atât mai puțin de ce am vrea noi. Sub bătăile neîncetate ale ciocanului se călește oțelul. * * *

Norii care filtrau lumina soarelui au devenit mai denși, plutind amenințători mai aproape de vârfurile copacilor de la marginea șoselei. Către Buffalo, mersul a încetinit și fulgi stufoși de zăpadă se risipeau lin prin aer ca o perdea pestriță ce făcea vizibilitatea impenetrabilă.

Cu puțin noroc, privirea nu putea pătrunde mai adânc de 20-25 de metri în fața parbrizului. Concomitent cu zăpada, o necesitate personală și a făcut apariția cu ascuțime din ce în ce mai acută și am început să-mi fac calcule unde aș putea găsi o toaletă în apropiere și cam ce distanță mă desparte de el. Poate că distanța n-ar fi fost o problemă dacă oameni ar fi continuat să meargă normal pe șosea dar o dată cu acumularea zăpezii mulți au început să încetinească din prevedere și nu era cu putință să trec de ei. Acum abundența zăpezii acoperea în întregime autostrada, vântul încetase și nu se mai putea distinge cursul drumului de câmpia de pe margini. Șoferii s au aliniat unii în spatele altora într-un nesfârșit șir de vehicole, mergând foarte încet. Pe mine nevoia mă zorea însă, așa că am ieșit din coloană, încercând să ajung mai repede pe marginea șirului de mașini la stația de benzină clădită ca o pasarelă peste benzile traficului din ambele direcții. Pe partea opusă drumului, o mașină de poliție a oprit la marginea drumului, încercând să dea ajutor unui șofer care a nimerit cu mașina lui în șanț. Eu mergând mai repede decât coloana, împins de urgența mea care mă oprea să folosesc șezutul confortabil al scaunului și scrâșnind din dinți sub presiune, am ajuns în fața coloanei de mașini unde nu mai aveam pe nimeni în față. În spatele meu, următorii călcau pe urmele trasate de mine în zăpada virgină de pe șosea, încercând să țină ritmul. Dar eu, în marea asta albă din care nu se distingea nimic, nu mai știam în ce direcție să navighez cu mașina fără s-o prăvălesc brusc într-un șanț mascat

sub cerceaful pufos de nea. În sfârșit, în depărtare, atât cât se putea vedea, conturul stației de benzină părea să se distingă ca un pod peste șosea și continuându mi drumul pe această direcție am urcat panta laterală ce ducea la ea. Eram salvat. Distanța de aici până la granița cu Canada peste fluviul Niagara, pe vreme normală nu putea lua mai mult de 15 20 de minute. De data asta a luat mai mult de o oră. De obicei, opream aici să iau o sticlă de votcă de la Duty Free. Acum însă nu aveam chef de oprire. Pașaportul meu rămăsese cu restul banilor și alte acte în gentuța de siguranță uitată acum două nopți la Călin în Boca Raton. Cum o să mă descurc aici la vamă? Dacă nu mă lasă să trec, ce fac? Ajuns în fața ofițerului de graniță ce aștepta cu mâna întinsă să-i dau pașaportul, i-am spus arătându-i licența de conducere și cartea de credit bancar:

Am uitat pașaportul cu soția mea la Boca Raton!

-De ce nu ai venit cu ea?

-Ne-am certat și am venit singur acasă. Când ai trecut granița acolo? Acum două zile.

Continua să țină actele mele în mână și privindu-mă atent în ochi, a luat receptorul din furcă și a sunat undeva. Eu așteptam nervos.

-Unde ai fost ultima dată peste hotare? m-a întrebat dinou.

-În China.

-Pe ce dată ai revenit în țară?

-Pe 2 decembrie anul trecut. -În regulă, poți să treci!

Am răsuflat ușurat. Doar că, odată trecut de punctul de graniță, în Queen Elisabeth Hyway, soarele și a arătat din nou fața, lăsându ne să ne continuăm drumul spre Toronto pe-o șosea uscată, fără urme de ninsoare. Acest fenomen este comun în această parte a lumii, cunoscut sub numele de ”New York Snow Belt” adică Centura de Zăpadă a New York-ului. Natura își revărsa podoaba fulgilor de nea cu multă dărnicie pe coasta sudică a marilor lacuri și a fluviului Saint Lawrence, în timp ce pe malurile dinspre nord abia lăsa să se vadă unele semne. Diseară aveam să fiu acasă. Acasă? Care casă? Unde i casa mea acum? mă întrebam. Aici unde stau acum, cu toată drăgălășenia proprietarilor care de multe ori își manifestau prietenia, invitându-mă la unele întâlniri cu prietenii lor, trăiam în singurătatea camerei, în tovărășia gândurilor și a unor programe pe YouTube de pe laptopul meu. Adevărata mea casă, părăsită cu opt luni în urmă, chiar de m-aș duce acolo, mi-ar oferi mai mult spațiu, dar aceeași singurătate pentru că Vera avea de gând să rămână la Boca Raton toată iarna. Către Hamilton înainte de trecerea podului peste Lacul Ontario, am aruncat o privire asupra golfului din stânga, unde se vedeau vapoare ancorate la țărm, în dreptul oțelăriilor de la mal. De câte ori nu am trecut prin aceste locuri în timpul anilor de început pe când lucram la Aero Auto Engineering Group ca desenator

copist? Acesta a fost primul job apropiat de meseria mea după ce am ajuns în Canada. Ca să fiu angajat aici, a trebuit să mi dovedesc talentul condeierii literelor capitale egale ca mărime și distanță, necesare indicațiilor tehnice ale proiectelor și pe cartușul ce enumeră componentele din desen. Pentru a atinge această performanță, am exersat câteva săptămâni pe coale cu pătrățele de matematică, cu un creion de grafit moale, cu mina teșită oblic pe o coală de glasspapier ca să pot contura literele cu linii mai îngroșate în anumite direcții.

După angajare mi s-a dat o planșetă într-un birou în care se aflau încă 15-18 desenatori aplecați peste mesele lor. Agenția primea lucrări și schițe ale noilor turbine cu gaze proiectate de Westinghouse Canada la Hamilton pentru a fi transpuse pe calc în format standard aici, în acest birou. Curând, am fost însărcinat cu transportul noilor desene la Westinghouse și primirea unor noi comenzi. Una dintre aceste comenzi s-a referit la executarea desenului de ansamblu în mărime naturală a unei noi turbine de aburi cu toate detaliile interioare. Pentru asamblarea ei trebuiau puse cap la cap desenele unor subansamble și detalii desenate de noi anterior. Dându mi se această lucrare, altcineva a trebuit să preia sarcina transportului zilnic la Hamilton. Șeful biroului era un inginer trecut de vârsta pensionării. Patronii agenției erau oameni simpli de afaceri fără cunoștințe tehnice, ușor influențabili și fricoși. O seamă de tineri ingineri s au coalizat să

înființeze o nouă agenție, amenințând că vor prelua afacerea cu Westinghouse. Sub presiunea amenințărilor de competiție, patronii au dat unuia dintre tineri locul inginerului mai vârstnic. Când am terminat proiectul turbinei, noul șef de birou mi-a mulțumit, dar mi-a spus că serviciul meu nu mai este necesar. Spre marele meu noroc, am păstrat câteva copii ale unor desene făcute de mine, incluzând turbina. Cel puțin de acum puteam dovedi că am experiență canadiană.

* * *

Am ajuns înapoi de unde am plecat, la casa unde am închiriat camera de la subsol. Când m-au văzut, proprietarii au venit curioși să mă întrebe ce s-a întâmplat. Inspirat le am zis că la plecare am uitat să predau dosarul proiectului urgent la care am lucrat și din cauza asta a trebuit să mă întorc. Nu știu ce-or fi crezut ei dar eu am fost mulțumit că mi-au dat pace. Nu țin minte cum am dormit în noaptea aceea pentru că cele două zile consumate pe drum nu au reușit să distileze un răspuns la întrebarea ce trebuie să fac? Aici în subsolul acesta, cu toată bunăvoința proprietarilor, trăiesc ca un bursuc în văgăuna lui. Atât Gabi cât și Călin îmi spuneau să pun casa noastră la vânzare, să împart banii cu Vera și să mă mut într un apartament ca lumea. Asta însemna o separare definitivă, divorțul. Eu nu aveam în minte așa ceva. Divorțul de Vera însemna divorț de tot ce-am încercat să clădesc întreaga mea viața, o familie. Nu voiam să mi sfârșesc zilele ca un nenorocit fără nimeni în jurul

meu. Nu pentru asta am respins tentațiile unor șanse ce mă trăgeau în revers, ori ofertele seductive venite de unde mă așteptam mai puțin și care ar fi putut ispiti și un sfânt. Atunci ce era de făcut? Cu această întrebare m-am trezit în dimineața următoare. După ce mi-am băut cafeaua, am hotărât s-o sun pe Gabi la Ottawa:

Ce i cu tine? Unde ești?

-În Toronto. Am venit aseară.

-De ce nu ai răspuns la telefon? Ne-ai înnebunit pe toți! Nu știam ce se întâmplă cu tine. Vocea lui Gabi transmitea prin cablu trăirea unei emoții nestăpânite, apropiată de momentul țâșnirii lacrimilor.

-Am fost supărat. Tare supărat. Nu știam ce să-ți spun. Nici acum nu știu. -Dar ce s-a întâmplat? Am început să i povestesc. Ce m a determinat să merg acolo, bucuria ideii că le fac o mare surpriză, că vom petrece împreună Crăciunul și venirea noului an și că ne vom întoarce împreună acasă, bucuroși ca după un vis urât. Apoi i am descris ce am simțit și cât m a durut atitudinea Elenei, nu cuvintele, ci veninul țâșnit din ochii ei care putea ucide c-o singură privire, ca Medusa din mitologie. În sfârșit, am lăsat vena deschisă și tot sângele negru din suflet a țâșnit hemoragic afară din sistem. În final, i am spus lui Gabi că am nevoie de ajutorul ei: -Crezi că poți veni cu mașina ta să mă ajuți să cărăm acasă tot ce am aici?

-Te întorci înapoi la mama?

-Da. Nu mai vreau să stau aici. Nu știu când pot veni. Astăzi e Crăciunul. Trebuie să fiu acasă cu Alex și copiii. Și mama lui Alex vine la noi astăzi. Alex este soțul ei.

Eu am uitat că astăzi era prima zi de Crăciun. Sora lui Vera și soțul ei m-au făcut să le promit că în această zi vin la ei la masă, dar asta a fost înainte de a decide să mă duc la Călin. Acum nu știu dacă Vera le-a spus ce sa întâmplat acolo. Oricum, după discuția cu Gabi, m-am simțit dintr-o dată ușurat. Nu știam dacă fac bine sau nu, dar decizia momentană de întoarcere acasă a deschis o perspectivă nouă, ca și cum toată situația s a limpezit dintr-o dată. Acum aveam un plan, știam ce am de făcut. Și iată că mă sună Călin. Înseamnă că Gabi s-a grăbit să le spună că sunt bine.

Tati, ce faci? De ce ai plecat de la noi? -Tu știi de ce. Mama ți-a spus de ce! -Nu se poate. Nu ai dreptate. Vino imediat înapoi! Nu! Eu nu mai intru în casa ta! Mulțumesc, dar mi a fost de ajuns.

-De ce să nu vii? Elena nu a gândit nimic rău. Ți sa părut ție. Uite o, vorbește cu ea. A fost o greșeală.

-Nu am ce să vorbesc cu ea. Nu-mi place cum s-a purtat cu mine și nu-mi place cum se poartă cu mama. Se poate una ca asta? În tot frigiderul ăla mare al tău, maică ta se hrănește cu resturi de mâncare? Tu nu vezi ce se petrece în casa ta?

Călin luat prin surprindere, a început să se înfurie la auzul celor ce i-am spus:

-Nu este adevărat. Am luat-o pe mama de multe ori la restaurant cu noi. Ea nu vrea să meargă. Mereu am întrebat o ce i trebuie și zice că n are nevoie de nimic. Tu ai venit aici să ne strici vacanța. Din cauza ta suntem supărați toți și Elena. Ce, ăsta-i Crăciunul ce ni l-ai dat? Să-ți zică mama ce plăcere i-ai făcut!

A întrerupt convorbirea. Uite ce copii am crescut! Până acum nu a făcut așa ceva. Acum a uitat că îi sunt părinte? Nu mai are nevoie de mine, nu mai depinde de mine. Am îmbătrănit și pot fi dat la o parte. Nici nu știu ce să mai cred, dar mi-am spus: dă-i Cezarului ce e al Cezarului. Acum alții depind de el. Mulți alții, salariații, partenerii și chiar clienții lui. Trebuie să recunosc că a muncit mult ca să pună pe picioare compania pe care o are. Încă din facultate, împreună cu câțiva colegi a înființat această companie de programări pe calculatoare. Au început anevoios, au avut insuccese, unii profitând de naivitatea lor le-au furat multe aparate neachitate cu o comandă fictivă. Dar în final au izbutit și acum firma lui este una din cele mai recunoscute pentru programele realizate de ei. La fel și Gabi. Au muncit, au învățat și s au întreținut singuri. Atât el, cât și Gabi s-au maturizat, au realizat lucruri deosebite, au trecut mult peste ce am făcut noi, atât material cât și social. Au creat familii prospere și acum, în toamna vieții noastre trebuie să acceptăm că nu ei, ci noi depindem de ei și ne mândrim cu realizările lor.

Deseori mă întreb ce merit avem noi în tot ce-au realizat ei? Cu siguranță, am făcut tot ce a fost cu putință, i-am călăuzit, le am creat posibilitățile de care au avut nevoie și i-am încurajat mereu. Dar și alți părinți au făcut la fel, însă nu toți copiii au dat aceleași rezultate. De ce? Care e cauza? Cine știe? Spicul de grâu a luat naștere dintr-o sămânță ce a răsărit din altă sămânță de grâu. N-o fi la fel și la oameni? Am dat tot ce am avut acestor copii, le aș fi dat și viața pentru că era a mea și depindea de mine să le-o dau. Bani nu aveam, nu am nici acum. Dar Vera și cu mine am fost dârji, am avut tărie și nu ne-am lăsat copleșiți de probleme. Aceste calități le au moștenit și ei, cum le am moștenit și noi de la părinții noștri care au trăit la fel. Mai mult decât atât, dacă stau să gândesc bine, noi ne tragem dintr-un neam veșnic oropsit de alții. Mulți au venit cu pizmă să jefuiască ceea ce avem. Ne au ținut ostatici din cauza locurilor noastre, pășunilor, pădurile și râurile noastre cristaline. Chiar și credința străbună au vrut să ne-o schimbe. Nu au reușit. De aceea am stat mereu de veghe, cu mâna încleștată pe furca cu dinții ascuțiți, ca în 1907. Mai de curând am trecut prin două războaie devastatoare. Am rezistat! Am rezistat și când din nou au venit peste noi să ne prădeze de bunuri, de credință și de libertate. Am rezistat, nu am avut încotro. De aici vine dârzenia noastră, această dârzenie incomparabilă cu cea a altora care nu au cunoscut atâta suferință ca noi. Genele noastre sunt încercate, sunt călite în lupta noastră de milenii pentru supraviețuire. Meritul nostru? Poate că avem un merit: acela de a transmite copiilor noștri dârzenia acumulată

de generații în genele noastre. Fiecare moleculă din sângele nostru poartă mesajul trecutului transmis în sângele copiilor cu un adaus de energie nouă, creatoare. Nu a trecut mult și sora Verei m-a sunat. A aflat că mam întors și și-a reînnoit invitația la masă. Am mers la ei, le-am spus că mă voi întoarce acasă și s-au bucurat. Seara primesc telefon de la Gabi că vor veni joi, peste două zile, să mă ajute la mutat. În mai, când am plecat de acasă am luat numai câteva lucruri cu mine convins că foarte curând Vera se va răzgândi și vom reveni la situația normală. Nu s-a întâmplat așa. Ceea ce credeam că va fi doar o mutare temporară, s a dovedit permanentă. Astfel, la fiecare trecere pe acasă am început să aduc la noua mea locuință mai multe obiecte de care aveam nevoie, computerul, printerul, o mulțime de cărți și documente în afara lucrurilor ce a trebuit să le cumpăr pentru că nu am vrut să abuzez de bunătatea proprietarilor, împrumutând de la ei obiectele necesare. Acum la întoarcerea acasă aveam nevoie de două microbuze ca să le duc înapoi. Gabi a venit joi, puțin înainte de ora prânzului. Eu aveam totul împachetat pentru transport, dar ea, cu mai multă experiență gospodărească, a redus numărul cutiilor și baloturilor care trebuiau aduse acasă. Venind aici, a văzut pentru prima dată camera închiriată de mine și fără să zică nimic i am citit din privire uimirea că am putut locui într-un spațiu așa de strâmt. După ce am cărat cu Alex lucrurile la mașinile parcate afară, Gabi s-a apucat să șteargă și să curețe fiecare lucru de care mam folosit, după care am plecat acasă.

Când am ajuns cu mașinile acasă pe pavajul din fața garajului, ușa de la intrare s-a deschis și Vera a apărut în prag: -Bine ai venit! De emoție eram să scap cutia din brațe: -Bun găsit, draga mea. Bun găsit! Când te-ai întors?

Aseară. A venit Gabi cu Alex să mă ia de la aeroport. Călin și Elena sunt pe drum. Vin și ei mâine cu mașina să facem revelionul aici împreună. -Ce vorbești? Mut de uimire pentru o clipă, m am întors neîncrezător către Gabi. Primind încuviințarea din ochii ei, i-am zis cu prefăcută mustrare: -Va să zică, tu ai știut toate astea și ai tăcut din gură? Dar ce, numai tu știi să faci surprize?

Un început

Cu ziarul pe genunchi, Emil sta în fața telefonului nehotărât dacă să sune sau nu. De aproape o lună încerca să obțină un interviu pentru o slujbă, dar de la primele cuvinte i se spunea că postul a fost completat. Era venit de curând în Canada cu familia și până acum a lucrat pe unde se nimerea, muncă de om necalificat, pentru că engleza lui învățată după ureche, nu oferea puterea de convingere că ar știi să facă ceva. Acum concediat din ultimul loc de muncă la o agenție care făcea desene pentru diferiți clienți, ar fi primit orice ofertă, că se apropia sfârșitul lunii și nu avea bani de chirie. Cel mai greu lucru era să formeze numărul de telefon. Avea emoții cumplite și chiar crampe. Îi era frică că la bâlbâiala lui, oamenii se vor plictisii să asculte ce vrea el să spună. În sfârșit și-a luat inima în dinți și a format numărul:

Alo, am citit anunțul din ziar, a spus el în engleză.

-Da, puteți vorbi cu mine. Puteți veni la interviu astăzi?

-Sigur! Nu am însă adresa dumneavoastră, a spus Emil intimidat de reușita acestui telefon.

-Ne aflăm în nordul orașului, în Concord. 232

Bow Road. Nu Lou. Se scrie așa: B de la Boston, O de la omletă și dublu U de la whisky. Așa Bow Road. Când ajungeți aici, spuneți că aveți interviu cu domnul Florescu.

-Ați spus Florescu. Sunteți român?

-Da! Și dumneata ești? a întrebat Florescu de data asta în românește.

-Da, domnule. Mă numesc Emil Ciubaru. Vin să vă văd cum pot mai repede.

-Bine, vă aștept. Înainte de a pleca de acasă, Emil a căutat adresa pe o hartă a orașului; era pe o străduță trecută de granița nordică, chiar sub chenarul care delimita harta tipărită. A însemnat locul pe hartă cu un pix și a spus în șoapte o rugăciune de bună reușită. S-a dus apoi la lift să și scoată mașina din garajul blocului. A ajuns în fața unei clădiri imense de cărămidă roșie fără etaj, aflată la intersecția cu o altă stradă. Fațada lăsa să se vadă geamuri mari înconjurând clădirea spre cele două străzi, și ușa de la intrare flancată de emblema întreprinderii afiliată cu numele unei companii internaționale. Întrebând de domnul Florescu, secretara de la recepție l-a introdus într-un birou larg cu mai multe planșete de desen nefolosite. Domnul Florescu un bărbat cam de aceeași vârstă cu Emil, s-a ridicat de la planșetă și i a făcut semn să ia loc în fața biroului său: -Domnu’ Ciubaru? Mă bucur să vă cunosc. Aveți un rezumat al activității dumneavoastră?

Emil i-a întins rezumatul pe care acesta l-a parcurs dintr-o privire:

-Spuneți-mi, ați proiectat vreodată matrițe?

-Trebuie să recunosc că nu. Am lucrat la Semănătoarea, fabrică de mașini agricole. Din anunțul din ziar înțeleg că dumneavoastră aveți nevoie de cineva care să execute desenele de detaliu. Asta mă va ajuta să înțeleg matrițeria și felul cum funcționează.

-Este adevărat, dar n-are să vă fie ușor. Iată ce vă pot spune: Lăsați la mine rezumatul. Dumneavoastră sunteți primul venit la acest interviu. Nu eu, ci șeful meu va decide cine va fi angajat, pentru că vor fi și alți candidați. Sper că vom avea ocazia să lucrăm împreună. Vă voi anunța care e situația. Bine?

Emil a plecat dezumflat. Nici un folos nici astăzi. A venit de pomană și a consumat jumătate din de benzina umplută la stația de lângă casă. La fel de bine putea trimite rezumatul prin poștă. În jur pe aceeași stradă zonă industrială o mulțime de clădiri cu firme răsunătoare îl făcu să simtă dureros un nod în gât. Cum se poate ca din atâtea întreprinderi să nu se găsească și pentru sine un loc de muncă? Aproape că-l podidiră lacrimile, gândind că se întoarce acasă și de data asta fără nici un rezultat. „După o săptămână, domnul Florescu îl sună: -Directorul adjunct, mister Mevison, vrea să vă vadă. Sâmbătă dimineață la zece puteți să veniți aici? -Sigur, mulțumesc! Biroul directorului adjunct se afla în fața

secretarei de la recepție, dar în această zi ea lipsea și Emil a trebuit să aștepte până când cineva trecând pe acolo i a deschis ușa. Aceeași persoană s a dus în fabrică să-l anunțe pe director că Emil îl așteaptă. Directorul adjunct era un bărbat robust cu mustața încărunțită îmbrăcat într-un halat albastru. I-a indicat lui Emil un scaun în fața biroului său cu geam la stradă și a început să i citească rezumatul dactilografiat pe două pagini. Toată activitatea lui până în această zi, rezumată la câteva rânduri, era examinată acum de acest om cu aparență de muncitor și mâini bătătorite. Chipul său nu lăsa să i se citească pe fața nici un sentiment de aprobare sau neplăcere:

-În Canada văd că ai lucrat ca desenator numai într-un loc. Cât timp ai stat acolo?Cam, șapte luni. De ce numai atât?

Mi au zis că nu mai au nevoie de mine. Emil s a simțit umilit să recunoască faptul că a fost concediat de noul șef de serviciu care nu-l simpatiza din cauza că cel dinaintea acestuia prefera să i dea lui anumite lucrări. Dar povestea era prea lungă ca s o explice directorului.

-Ai niște desene făcute de dumneata?

-Desigur. Emil a scos din servietă un dosar cu desene copiate pe hârtie de ozalid și i le a dat. Noroc că pe fiecare, în colțul din dreapta jos al desenului era notat numele celui care l-a creat. Directorul însă a lăsat dosarul pe birou și a părăsit încăperea cu un ”scuză-mă” fără explicație. Rămas singur, Emil ar fi vrut să-și retracteze răspunsul

în legătură cu concedierea de la compania precedentă. Sigur că asta lasă o proastă impresie: nimeni nu e dat afară fără un motiv și el nu avea unul care să explice că nu a avut nici o vină. După aproape zece minute directorul revine și a început să examineze câteva desene din dosar:

-Cum ai știut să faci aceste desene? Le-ai copiat după altele?

-Unele au fost extrase din desenele de ansamblu ale proiectului. Pentru unele am avut schițele proiectantului.

Și dimensionarea? Toleranțele? Am aplicat standardele companiei pentru care am lucrat.

-Cine le verifica?

-Inginerii companiei respective.

OK, înțeleg. Nu văd referințe aici și nu înțeleg de ce te au concediat. Până mă întorc gândește te și spune-mi cine ar putea să-ți dea referințe.

Iar a plecat. Rămas singur, Emil a început să se frământe neștiind ce ar putea să i spună la întoarcere. Cât despre referințe, chiar că nu știa pe nimeni. În cei patruzeci și cinci de ani ai săi până când a ajuns în Canada, el nu a știut ce înseamnă să fie concediat. Ori unde a lucrat, și-a făcut datoria conștiincios și nimeni nu a avut motive să se plângă de el sau de munca lui. În Canada însă lucrurile au fost diferite: În primul său job de mecanic de întreținere la un renumit hotel, a corectat și rezolvat multe din problemele existente la unele instalații, reparații făcute de mântuială sau neglijate în

pofida multiplelor reclamații. Unde i s-a spus că este o problemă, a rezolvat-o cum a știut mai bine. Când a fost învinuit că nu se subordonează șefului, că nu e disciplinat și i s-a înmânat foaia de concediere, nu a știut ce să creadă. În următorul serviciu la o fabrică de mobilier de lux, i s-a încredințat o mașină de tăiat simultan pe ambele fețe, panele scumpe de material cu suprafețele lustruite. Multe din aceste panouri, unele cu grosime de peste 2,5 centimetri, erau grele și cum nu avea pe nimeni care să-l ajute, Emil a făcut de unul singur munca a două persoane. El nu a avut cum să știe că ceilalți muncitori erau în dispută cu conducerea contra acestui lucru. Când între panourile tăiate de el au apărut unele cu zgârieturi profunde pe suprafețe, a știut că cineva le-a făcut intenționat. Curând a pierdut și acest job. La agenția unde a fost angajat ca desenator tehnic, vechiul șef de serviciu, un inginer trecut de vârsta pensionării, a fost înlocuit de unul tânăr. Proprietarii agenției, oameni de afaceri fără cunoștințe tehnice, au fost șantajați de un grup de salariați care s au coalizat contra patronilor amenințând că vor deschide ei propria lor agenție, luându le clienții. Emil a încercat să fie neutru în acest conflict și s-a văzut din nou printre șomeri.

-Te-ai gândit?, l-a întrebat directorul când a revenit în birou.

-Nu cred că am ce să vă spun. Doar atât: Eu nu am fost niciodată concediat până am ajuns în Canada. Adevărul este că nici nu știu de ce am fost concediat. Asta-i tot. Nu știu cine poate să-mi dea referințe…

-Ce salariu vrei să primești aici? Nu am idee. Asta hotărâți dumneavoastră… -Bine, asta nu-i o problemă. Aș vrea să-mi răspunzi la întrebarea: ce garanție am că după ce te angajez nu vei pleca în altă parte pentru douăzeci de cenți mai mult decât primești aici? Spunând aceste, domnul Mevison a părăsit din nou biroul. Emil a simțit că interviul este un dezastru. Mai rău decât oricare altul la care a participat până acum. Omul acesta, directorul, nu este interesat să stea de vorbă serios cu el, are alte probleme mai importante. Altfel de ce pleacă altundeva tot timpul? Iar a bătut drumul de pomană…De data asta a socotit că nu are ce pierde. Hotărât să pună capăt acestei situații, când domnul Mevison a intrat în birou, Emil s-a postat în dreptul ușii deschise, ca semn că nimeni nu mai trece pe acolo fără să l dea la o parte: -M-ați întrebat ce garanție vă pot da. Aveți în față o adeverință certificată că am lucrat 18 ani în aceeași întreprindere. Trecutul, recunosc, nu reprezintă o garanție, dar este totuși un indiciu că persoana respective este stabilă. Nu? Credeți că în acești 18 ani nu am avut deloc probleme? Știți câți oameni m-au dușmănit pentru le-am cerut să facă lucrul ca lumea, câte zile și nopți a trebuit să pierd îndreptând greșelile altora și de câte ori am fost amenințat cu darea afară fără nici o vină? Dar eu am rămas. Am continuat să-mi văd de treabă chiar și când mi s-au oferit situații mai bune în altă parte. Am stat pentru că nu am vrut ca

lucrul început de mine să fie sfârșit de altcineva și pentru că am avut mulți oameni cumsecade în jur. Domnul Mevison, păstrând aceeași față inexpresivă ca la jocul de cărți, privea de pe scaunul său pledoaria lui Emil fără să intervină.

-Vreau să mai adaug ceva, a continuat Emil. -În dosarul acela cu desene, ce-l gros de la fund, este desenul de ansamblu al unei turbine cu aburi în mărime actuală făcut de mine. Eu am lucrat la o fabrică de mașini agricole; acolo nu se făceau turbine. Aici însă mi s-a dat să fac acest desen folosind informațiile desenelor de execuție ale reperelor componente. Domnul Mevison a despăturit desenul. -Nici matrițerie nu am făcut niciodată, a continuat Emil, -dar î-mi cunosc meseria și nu cred că veți avea probleme. Asta-i tot ce vă pot spune. Emil a revenit la scaunul său, în timp ce domnul Mevison s a ridicat de pe scaun, înaintându i dosarul: -În cursul săptămânii viitoare te vom anunța ce am hotărât. A dat mâna cu el și a plecat în fabrică. Emil și a pus lucrurile în servietă și a plecat la mașină, În drum și a aprins o țigară ca să se calmeze. Abia în vinerea care a urmat. pe la ora prânzului, a sunat domnul Florescu: -Felicitări! Puteți începe lucrul la noi luni dimineață.

Cu o noapte mai mult nedormită în urmă, Emil la volan, naviga printre mașinile de pe autostrada lunecoasă după gerul nopții, orbit de farurile cu faza mare din direcția opusă. Emil mergea nord depășind șoseau numărul 7 care limita zona urbană. Era bucuros și îngrijorat în același timp; loc nou de muncă, șefi noi, produse despre care nu avea nici un fel de cunoștință și cine știe dacă va fi în stare să înțeleagă și să satisfacă cerințele noului său job. Necunoscutul din fața lui era tot atât de dens ca și întunericul matinal de afara pe această șosea, pentru că până acum nici nu a aflat ce produse se execută în această fabrică. În afara faptului că domnul Florescu lucra la proiectarea unor matrițe, nu știa nimic. Matrițe? Ce fel de matrițe? În uzina la care lucrase în România se afla o secție de sculărie care producea diferite matrițe pentru ambutisarea unor piese din tablă, Este adevărat că el nu a avut nici un fel de amestec cu aceste matrițe, dar a aflat că sunt multe formule și reguli despre care s-au scris volume și chiar multe produse standardizate existente în comerț. O fi la fel și aici? Ajuns în parcarea clădirii din Bow Road, Emil și-a luat servieta cu un sandviș pregătit de Coca, soția lui în seara trecută, și sculele de desen pe care le avea acasă: creioane B2 folosite în desen pe acest continent, compas, raportor și echere de diferite unghiuri și mărimi. Și a mai zis odată în gând ”Doamne ajută!” și

s-a îndreptat spre intrarea în fabrica Rollform Manufacturing unde în sfârșit avea să-și anunțe prezența în prima zi de lucru. Recepționista companiei înconjurată de parapetul lustruit de lemn de lângă ușa de la intrare, îl cercetează cu atenție și ochi iscoditori: -Bună dimineața! a spus Emil în engleză, -sunt Emil Ciubaru, nou angajat la proiectare. Domnul Florescu încă nu a venit. Așteptați aici până sosește.

Emil a văzut cele câteva scaune libere din fața recepționistei și s a așezat pe unul dintre ele. În acest timp multe persoane intrau în grupuri ori separați, grăbiți, unii ignorând prezența femeii de lângă intrare și dispăreau prin coridorul din dreapta unde se afla o ușă de culoare cafenie cu fereastră. Acest coridor se înfunda, dincolo de această ușă cu intrarea în biroul în care a fost introdus prima dată aici, la interviul cu domnul Florescu. În fața recepționistei, lângă ușa de intrare în companie, se afla biroul directorului adjunct, domnul Mevison cu care a discutat ultima dată. În stânga recepționistei se mai afla un birou cu uși duble lustruite, după care coridorul se continua în direcție perpendiculară undeva în urma peretelui din spatele lui Emil. Unii din noii sosiți mergeau în această direcție. O tănâră femeie blondă, mignonă, îmbrăcată în negru, văzându-l pe Emil așteptând, i se adresează: -Dumneata ești Imail Shooberu, noul angajat? Eu sunt E mi l Ciu ba ru. Nu era prima oară că Emil a avut dificultăți cu colegii lui care i poceau

numele în fel și chip.

-Imil Shoobarru? Așa e bine? Aproape. E mi l sună mai bine. Această discuție a avut loc în timp ce mergeau pe coridorul în unghi drept cu cel de la intrare, unde se aflau birourile administrative.

-Numele meu este Shandy, eu sunt șefa oficiului. Am să-ți dau să completezi formularul de angajare, după care, la pauză o să te rog să mergi la Banca Nova Scoția din șoseaua numărul 7, ca să ți deschizi un cont personal. Salariile noastre merg automat la banca aia. În timp ce vorbea, Sheri l-a condus în biroul ei unde și-a dezbrăcat paltonul și șoșonii cu care venise. Înainte de a se așeza la birou a deschis un dulap din care a scos formularul pe care i l a dat lui Emil:

-După ce-l completezi, mi-l aduci aici, Emil. OK? Emil a zâmbit încuviințând cu o mișcare a capului. În timpul acesta, noul lui șef, domnul Florescu a venit, și Emil văzând ușa biroului unde a mai fost deschisă, s a îndreptat în direcția acea. Când l-a văzut întrând în birou, noul lui șef l-a întâmpinat ca bun venit cu un salut de răspuns la ”Bună dimineața”lui Emil:

-Bună, domn Ciubaru. Pot să-ți zic Emil, pe nume? Pe mine mă cheamă Marian. Știi cum sunt englezii, ei vorbesc la per-tu cu toți. E mai simplu. Eu zic să stai la planșeta asta, ca să văd ce faci și să putem vorbi. Uite aici biroul matale de lucru. Ce zici? Spunând acestea, Marian s a deplasat la planșeta din vecinătatea lui, prevăzută cu lampă pe deasupra

brațului mobil pe care culisau riglele gradate din plexiglas. Biroul era masiv cu două corpuri laterale lipit de peretele opus planșetei, iar între ele perpendicular se afla o masă lungă, similară cu cea a domnului Florescu pentru desfășurarea unor desene. În spatele acestor două planșete aliniate, a lui și a șefului, se mai aflau alte două de aceeași mărime, însoțite de mese și birouri asemănătoare, la care nu lucra nimeni. Planșeta lui Marian era lângă fereastra prin care soarele răsărit puțin peste înălțimea acoperișurilor de peste drum lumina pieziș încăperea. Emil și-a aruncat curios privirea peste desenul desfășurat pe planșeta lui Marian, dar tot ce a putut vedea era conturul unor linii urmărindu-se paralel din partea de sus a planșetei către limita de jos. Urmărindu-i privirea, Marian, a revenit la locul său din fața planșetei și i-a explicat:

-Acest desen mă ajută să calculez o fulie făcut la scara de zece pe unu, adică de zece ori mai mare. Astfel decid procesul tehnologic. Ai să vezi că în acest desen vei găsii majoritatea dimensiunilor de care ai nevoie pentru detaliile la care ai să lucrezi.

-Înțeleg, dar ceea ce văd aici la prima vedere, seamănă cu niște șosele drepte sau în serpentină...Iertați mă, dar eu nici nu știu ce produs se execută în fabrica asta?

-Ai dreptate. Hai să te plimb puțin prin fabrică. Emil l-a urmat pe Marian prin ușa maronie cu geam din mijlocul coridorului. Au trecut printr un scurt coridor cu două uși închise și au intrat în hala propriu zisă a

fabricii din spatele altei uși cu geam în partea superioară. Au dat de o încăpere enormă, luminată puternic cu lămpi de neon, multe prese înalte, aproape cât nivelul fermelor de susținere a acoperișului, aliniate în șiruri ce se continuau în adâncimea halei și multe alte mașini pe care Emil nu le-a putut identifica. În fața lui, înconjurate de bancuri de lucru era o linie de strunguri, mașini de găurit, freze, rectificatoare , mașini de șlefuit și altele. Activitatea în această fabrică era continuă, mașinile funcționau cu zgomot sec, întretăiate de loviturile ca de canon ale preselor când se închideau peste fabricatele a căror forme se schimbau la fiecare nouă lovitură.

Marian a mers drept către sectorul cu bancuri de lucru din vecinătatea strungurilor, unde un bărbat tânăr, scurt de statură cu păr negru lucios era înconjurat de alți doi bărbați, toți îmbrăcați în halate albastre:

-Ăsta-i maistrul atelierului de sculărie, i-a spus Marian lui Emil, îndreptându-se spre grupul de oameni: Amando, vreau să ți prezint pe Emil, noul nostru inginer care începe lucrul de astăzi.

- Oh, bravo! Bun sosit la noi, i-a spus Amando dând mâna cu Emil. Uite aici este Vini. El conduce secția de roluire și ăsta-i Vasile, regele strungarilor.

Să nu l crezi a spus modest în românește Vasile, un om puțin mai în vârstă, tuns zero și față rotunjoară.

Emil a dat mâna în rând cu fiecare:

-Succes! Ești român, nu?

-Da. Mă bucur de cunoștință.

-Alt român? A întrebat Amando în engleză.

-Am căutat un italian, dar n-am găsit. Italienii nu știu să facă altceva decât case, a răspuns Marian schimbând un semn din ochi cu Vasile.

-Case care stau în picioare o mie de ani, a replicat Amando.

-Cine trăiește o mie de ani? Nu vezi că peste tot se dărâmă casele de-acum o generație ca să se facă blocuri noi? Și în România sunt case de peste șase sute ani, dar cine vrea să stea în ele? Oamenii vor confort, apă caldă, apă rece, băi, căldură, bazin de înot...Altă modă, altă viață, a argumentat Marian, depărtându-se de grup urmat de Emil.

-Amando, este un băiat bun, știe meserie și este inteligent. Noi îi spunem Piticul, că e scund. E italian ca și Vinicio. Vini însă e diferit, cred că măsa l a făcut cu un stâlp de telegraf. Se crede primadonă, pentru că a fost adus de la o altă fabrică de fulii și numai el știe să le facă. I-am poreclit Broscaru’ că-i grețos, ai să vezi. Presele din fața noastră sunt pentru ambutisare, dar de astea ai mai văzut. Hai să te duc acum să vezi mașinile de fasonare a fuliilor. Noi le zicem în engleză ”Spinning machines”

Marian l-a condus pe Emil în partea laterală a clădirii unde se aflau aliniate o serie de mașini verticale cu baza pătrată așezate în unghi unele față de altele. În fața fiecăreia, femei tinere îmbrăcare în halate albastre și cu mănuși grotești de bumbac, luau din coșuri largi metalice câte o piesă circulară de forma unui

castron pe care o plasau pe un dispozitiv pe centrul mașinii. Apăsau apoi pe unul din butoanele unei bare suspendate cu cablu mobil. Partea superioară a mașinii culisa peste piesa care începea să se rotească cu viteză, în timp ce brațe laterale susținând diferite role, modelau ganguri în piesa originală. Când treaba era terminată, brațele de susținere ale rolelor se retrăgeau, mașina înceta să se rotească și piesele erau eliberate prin retragerea părții superioare. Muncitoarea depozita piesa lucrată în alt coș, în timp ce scotea din coșul original o nouă piesă pe care o instala în mașină. Emil absorbit de procesul acesta, avea impresia că mașina imita masa olarului pe care lutul capătă prin învârtire forma imaginată de artist, și-ar fi vrut să mai privească odată întreaga operație. Chemat la o altă mașină, Marian, i-a făcut semn lui Emil să l urmeze. Aici se mai aflau doi, trei inși, iar Vinicio între ei, discuta aprins cu directorul Mevison. Emil s-a oprit la o oarecare distanță de grup în timp ce Marian aștepta să vadă pentru ce a fost chemat. Directorul Mevison l a tras mai aproape să i arate o piesă roluită cu ganguri multiple, mărunte ca dinții de fierăstrău. Părea nemulțumit de piesa pe care o ținea în mână. Vini avea un șablon metalic cu dinți asemănători celor de pe piesă, care aplicat peste gangurile roluite nu oprea total lumina din spate ei. Marian a luat piesa din mâna directorului cercetând produsul cu șablonul lui Vinicio și a dat zeflemitor din umeri spunând că ori rola nu a intrat suficient în piesă, ori nu este suficient metal acumulat în zonă roluită ca să umple vârfurile fiecărui

dinte. Spunând asta, s-a depărtat de grup în timp ce Vinicio nemulțumit de spusele lui Marian, căuta să-l convingă pe director că acesta nu are dreptate: -Aici fiecare are păreri! Eu muncesc și nimeni nu vede că sunt singurul care a văzut de început că piesa asta nu se poate face. Dar pe mine nu mă crede nimeni! Marian l-a oprit pe Emil la o distanță de grup și i a explicat: -Blondul din stânga este directorul general, Gerry și celălalt cu bărbiță este Konrad Boyden, fratele lui, care are o altă companie. Fabrica asta a fost cumpărată de ei în urmă cu vre-un an. Aici se produceau tot fulii de automobile, dar a dat faliment. Au cheltuit o avere timp de vreo opt ani ca să creeze o fulie de alt tip, cu multe canale. Produsul acesta se pare că ar revoluționa industria de automobile pentru că poate utiliza o singură curea de transmisie pentru toate accesoriile motorului. Nimeni nu știe cum voiau ei să le facă, dar toate sculele pe care le au folosit au rămas la noi în fabrică. Gerry, directorul nostru și cu frate-său vor să continue ceea ce ăia nu au reușit. Vini-Broscaru’ este un idiot. Habar n-are ce face, e pănicos, are pe cap întreaga conducere și atunci modifică scula, înlocuiește rolele și urlă că nu se poate face. E de râsul dracului. -Pe mata de ce te-au chemat? a întrebat Emil. -Eu n-am treabă cu ei. Nici nu trebuie. Vin la mine cu câte o piesă și-mi spun cum s-o modific. Le fac un desen, îl dau în lucru și mai departe este problema lor. Eu nu s plătit pentru cercetare și developări de

tehnologii noi. Fiecare cu treaba lui, că pe a mea n-o face nimeni. Spunând astea s-au îndreptat spre biroul lor unde Emil nu apucase să-și orânduiască lucrurile. Abia acum a înțeles motivul pentru care directorul Mevison pleca în atelier la fiecare sfert de oră, în timpul interviului cu el. Se pare că sarcina developării noului produs apasă pe umerii lui. Înainte de-a se așeza la biroul său, Emil și-a mai aruncat o privire pe planșeta lui Marian, încercând să înțeleagă liniile desenului de pe ea:

-Am impresia că văd în V-ul acesta ghidajul din profil al curelei trapezoidale. Adevărat? Țin minte că la noi în țară fulia asta era făcută din fontă și ghidajul curelei se realiza prin strunjire.

-Exact. Realizezi cu cât mai ușoară și mai ieftină este fulia asta din tablă decât ceea din România? Ceea ce facem aici într o oră, nu se făcea acolo într o zi. Vezi desenul acestei fulii? I a arătat un desen tipărit pe o coală de hârtie.

-Deosebirea dintre acest desen și cel pe planșetă este că îl vezi mărit de zece ori. Din ce cauză? Pentru că trebuie să calculez exact mărimea suprafeței de tablă de care am nevoie. Înțelegi?

-Înțeleg. Dar mai văd și alte forme în desenul 10:1...

-Sunt etapele prin care semifabricatul inițial din tablă, trece până ajunge să fie o fulie.

-De ce atâtea etape? Nu se poate face într-o singură etapă?

-Nu! Se rupe materialul. Sunt anumite proporții în mărimea unui semifabricat care pot fi deformate plastic și fiecare etapă în funcție de elasticitatea materialului.

În acest timp muncitorii din fabrică au avut o scurtă pauză de 15 minute pentru cafea și soneria ceasului de pontaj din lângă sculărie anunța sfârșitul ei.

-Vrei o cafea? Avem o cofetărie aici în spate. Vin o cu mine! a spus Marian.

Cofetăria era o sală mare de mese cu scaune ca la restaurant, o mașină automată de cafea care servea muncitorii gratis și două mașini automate de unde se puteau cumpăra pachete de biscuiți sau coca-cola. Au luat fiecare câte o cafea în pahare de carton și s-au întors la birou. În drum au trecut pe lângă biroul lui Amando care se afla lângă perete pe coridorul dintre ușa cu geam ce da în fabrică și încăperea în care lucra acum cu Marian. Amando s-a răsucit pe scaun acostându-l pe Emil:

-Cum îți place aici? Emil luat prin surprindere a răspuns fâstâcit: Nu știu. E interesant. În capul meu se răsucește tot ce văd aici, precum mașinile rotitoare din fabrică.

-Așa-i în prima zi. Ai să te obișnuiești. O să fie OK, ai să vezi! Mulțumesc!

În sfârșit s-a așezat pe scaunul lui din fața biroului. Marian și-a aprins o țigară și l-a întrebat pe Emil dacă fumează.

-Încerc să nu mai fumez. O cheltuială mai puțin, a spus Emil.

-În țară luam 8 Carpați, mă țineau toată ziua. Aici trebuie să cumpăr un pachet de 200. Ai familie, copii?

-Doi. 9 și 7. Sunt la școală. Nevastă-mea, asistentă medicală, lucrează la sterilizarea instrumentelor la un spital. A avut noroc că a primit-o. Mata ești căsătorit?

Stau cu o fată. Tot româncă. Am găsit o aici. Emil a pus pe birou formularul primit de la Shandy. Prin sertare a găsit un pix, câteva creioane, un blocnotes și o scrumieră:

-Șefa oficiului, Shandy mi-a dat să completez formularul ăsta. A zis să mă duc la banca de pe șoseaua numărul 7, să mi deschid un cont nou. Marian nu a răspuns. Emil a terminat de completat formularul și a plecat să îl ducă.

Shandy

Shandy era singură în biroul ei încărcat cu maldăre de hârtii, o mașină de scris și pe dreapta o altă mașină electrică de calculat cu o rolă de hârtie. Era ocupată și nu a dat importanță faptului că Emil s-a oprit în cadrul ușii urmărindu-i din profil fiecare mișcare. Ca să-i atragă atenția a dus mâna la gură și a tușit discret

de două ori. Ea a întors capul și văzându-l a exclamat: -A, Emil, ai adus formularul?

El i-a întins hârtia apropiindu-se de biroul lui Shandy care a început să-l citească, apoi i-a zis să vină cu ea săl prezinte personalului din oficiu. A bătut la ușa biroului vecin cu al ei și au intrat: -Norm, acesta este Emil noul inginer. A început de astăzi. -Bun venit la noi, a spus acesta ridicându-se în picioare. Eu mă ocup de aprovizionare. Dacă ai probleme cu tabla pe care o folosim sau alte materiale, vii la mine și voi fi bucuros să te servesc. -Bucuros de cunoștință, a răspuns Emil, strângându-i mâna înainte de-a merge mai departe.

Pe coridorul larg se mai aflau două birouri în spatele cărora lucrau o fată, Patricia și un alt tânăr, Paul. O ușă laterală cu geam lăsa să se vadă o încăpere cu multe bancuri echipate cu instrumente. Lângă perete, o mașină ceva mai înaltă de statura unui om, avea un ecran luminat din interior de formă circulară. Shandy i-a zis că aici era serviciul controlului tehnic și la dus în fața unui bărbat cu început de încărunțire, Alex. Acesta era prins într-o discuție cu un tânăr înalt cu păr lucios negru, John. Tânărul părea să fie muștruluit de Alex care l a făcut să și amintească de unii profesori abuzivi cu elevii. Shandy l-a prezentat la amândoi pe Emil, neținând cont de problemele lor. Apoi au mers să bată la ușa dublă a directorului general Gerry Boyden și

au intrat. Era o cameră largă cu draperii lungi la geamurile care da spre cele două străzi de pe colț. Biroul era somptuos, două fotolii largi îmbrăcate în piele maronie și o canapea din același set asortate la culoarea vișinie a pereților placați cu panouri de mahon. Gerry controla niște date pe foi de hârtie și când a văzut-o pe Shandy, a chemat-o lângă el în spatele biroului: De ce în loc să reducem aceste cheltuieli, ne afundăm mai adânc în datorii. În timp ce punea întrebări, Harry cuprinsese mijlocul fetei cu mâna dreaptă plimbând o ușor în sus și în jos pe spatele ei. Înroșită, Shandy, l-a privit pe Emil rușinată în timp ce căuta un răspuns potrivit șefului: Suntem în ianuarie. Luna decembrie a fost slabă. Am avut de plătit prime, măriri de salariu, și petrecerea de Crăciun pentru salariați. Au fost cadouri pentru suplinitorii de materiale, clienți și anumite personalități și nu s a putut altfel. Dânsul, a continuat Shandy apropiindu se de Emil, este nou la noi, lucrează cu Marian la inginerie. Se numește Emil Shoobarru. -Te-am văzut mai devreme în fabrică. Erai la spining. Trebuie găsită o soluție pentru realizarea fuliei ăleia. Viitorul companiei depinde de asta. Așa că vom avea nevoie de ajutorul tău. Fii pregătit să ducem treaba asta la sfârșit! Dacă va trebui să lucrăm zile și nopți la rând, o vom face. Fii bine venit la noi! După ce-au ieșit de la director, Shandy s-a oprit în fața recepționistei de lângă intrare:

-Ea este Megan. Emil lucrează la noi de astăzi, a zis Shandy prezentându-i-l. Emil când a văzut că Shandy vrea să plece spre biroul ei, a oprit-o: -Un moment, te rog. Trebuie să mă duc la bancă. Ce să le arăt? Ce să le spun?

-Nimic. Spui că lucrezi la noi și vrei să-ți deschizi un cont la ei. Au să-ți dea un carnet cu numărul contului tău pe care mi l dai mie și atât! OK? Emil i a zâmbit: Thank you, Shandy. După pauza de prânz, Marian a scos dintr-o cutie de carton compartimentată cu multe despărțituri un rol de desene pe care le-a desfășurat în fața lui Emil. Un desen mare cât întreaga planșetă era un 10:1. În set se aflau desene de ansamblu ale unor matrițe de ambutisare și felurite alte dispozitive din care trebuiau extrase piesă cu piesă fiecare detaliu, cu indicații de execuție și dimensiuni precise. Emil a fost cuprins de o emoție ne-explicabilă combinată cu îndoiala, dar a încercat să se stăpânească. Trebuia să și concentreze atenția și avea nevoie de liniște și puțin timp ca să descifreze liniile înghețate pe colile străvezii de calc. Marian i-a indicat desenul cu care trebuia să înceapă lucrul, o matriță de decupat și formare din primul stagiu. Ferindu se să pună întrebări înainte de a căută să înțeleagă singur despre ce era vorba, Emil a întins desenul pe planșeta lui sub liniarele de plexiglas ale cursorului. A văzut materialul brut întrat în matriță, a

văzut în partea de jos o piesă masivă de metal, poansonul, rotunjit în partea superioară ca o ciupercă de țesut ciorapii și a distins cum materialul s a încovoiat pe ea sub presiunea unui inel cu formă rotunjită înspre interior. Ca să se convingă a privit pe 10:1 dacă este de aceeași formă cu ceea ce vedea în matriță. Era. O bucurie lăuntrică i-a dat speranță că este pe drumul cel bun, că a putut să descifreze singur elementele cheie ale acestei matrițe. Vederile de sus și de jos ale fălcilor deschise ale matriței materializate vizual în mintea sa, la ajutat să înțeleagă mai bine cum funcționa această unealtă. Era ca și cum a dezlegat misterul unei situații incomprehensibile. Fără îndoială, ziua de astăzi deschidea o nouă filă în viața lui, ca promisiunea unei zile bune în zori la răsăritul soarelui. Doamne ajută! La ora trei fix, Marian a pus creionul jos, a băgat prin sertare obiectele de pe biroul lui și s a îndreptat spre ușa biroului să și ia din cuier paltonul și căciula de blană. Cu o privire pe planșeta lui Emil care a început să deseneze ceva pe o foaie întinsă de calc, i-a zis la plecare: Pe mâine, deci. Mai rămâi? Încă puțin. Seară bună!

Marian a dat din cap și a plecat. În spatele lui Emil, ușa cu geam din coridor fremăta de traficul celor care veneau sau plecau la această oră a schimbului de ture. Emil voia să rămână singur o vreme ca să studieze în adâncime proiectul din fața lui. Ajunsese să priceapă principiul de funcționare al acestei matrițe, cum era ghidată fășia de tablă în interiorul uneltei, cum decupa din ea forma semifabricatului și cum se forma cana sub

presiunea vertiginoasă a presei. Vedea în jurul poansonului un inel de presiune acționat de patru tije și a dedus că era folosit să împingă afară piesa formată în interior, dar nu vedea de unde provenea presiunea acestor tije. A inclinat planșeta la un unghi convenabil și a desfășurat pe ea desenul de ansamblu din nou. Pentru identificare, linii ajutătoare era trase din interiorul fiecărui reper la un cerculeț care indica un număr. În colțul din dreapta fiecare număr era descris în cartușul desenului. Emil a început să le urmărească fiecare pe rând. În acest timp a apărut în dreptul ușii din spatele lui, Shandy, îmbrăcată cu palton și șoșonii care i acopereau gleznele: -Hi, Emil. Cum merge? Emil surprins s-a întors cu fața la ea: -Oh! Mersi. Merge bine, așa cred. Am vorbit cu Gerry. Cred că i ai făcut o impresie bună. Când i am spus că mister Mevison ți a dat 5.75 dolari pe oră, el a zis să-ți dau 6. Am vrut să-ți comunic asta. Shandy nu era o frumsețe. Blondă, mică, uscățivă și cu dinți neregulați care ieșeau la iveală de câte ori deschidea gura, nu avea darul să atragă pe nimeni, cu atât mai puțin unii bărbați, dar Emil ar fi vrut s-o ia în brațe și s-o sărute. Șase dolari pe oră, era cel mai mare salariu pe care l a primit de când se afla în Canada. La vechea agenție de unde a fost concediat, nu primea decât 3.90. Shandy a urmărit efectul surprizei pe fața lui, zâmbind. Categoric, ea nu era o frumusețe, dar energia, felul în care se mișca și mai ales ochii în care

radia inteligența, o făceau mai mult decât atractivă, o țintă vie și un indemn de cucerire unor bărbați. Ea știa și se folosea de acest lucru.

-Când pleci de aici, pontează fișa la ceas. Ora de intrare ți-am trecut-o eu cu cerneală, i-a zis Shandy din ușă la plecare.

-Thank you, Shand. Pentru puțin. După plecarea lui Shandy, lui Emil îi venea greu să reînnoade firul gândurilor dinainte. Faptul că începe aici cu 6 dolari pe oră, era o neașteptată surpriză și nutrea în el bucuria că această veste se cere împărtășită acasă cu Coca și chiar celebrată într un fel. Pe când voia să-și strângă lucrurile de pe biroul său, Amando, văzând lumină la inginerie, a intrat în birou:

-Tu ești încă aici?

Da, am mai rămas să studiez matrița asta. Dacă nu înțelegi ceva, poți oricând să mă întrebi. Înțeleg că nu este ușor să știi totul din prima zi și miemi face plăcere să te pot ajuta. Băiatul acesta care nu părea să aibă mai mult de 30 35 de ani, avea o față deschisă și un zâmbet care cucerea. Păr negru, lucios, complex meridional și ochi ageri, deși mai scurt decât Emil cu o palmă, era atractiv și emana încredere.

-Da, de pildă inelul acesta de aici, i-a arătat Emil inelul din jurul poansonului din centrul matriței. Văd că este susținut de patru tije care ies afară din sculă. Dar nu știu cine le împinge? -Fiecare presă are sub placa de bază un booster, un cilindru pneumatic care poate fi compresat când presa se închide. La redeschiderea

presei, cilindrul împinge tijele și inelul sus. Vin-o în atelier să vezi!

Amando l a luat pe Emil în fabrică în dreptul unei prese de decupat și formare din primul stagiu. Un colac de tablă vălțuită de role de împingere era sincronizat cu ritmul presei. Un stivuitor cu două furci mobile apropiate, tocmai scotea de pe platforma presei o matriță din care patru tije groase de metal s au desprins. Amando i-a arătat lui Emil în centrul platformei, cercul decupat al pistonului ridicat la același nivel cu placa de bază:

Vezi? a întrebat el. Și uite aici rezervorul ăsta. I-a indicat un cilindru metalic atașat de partea exterioară a presei. -Aici se află azot comprimat. Tuburile astea alimentează cilindrul boosterului cu presiunea necesară. Acum înțelegi?

Lui Emil nu i a trebuit mult timp ca să înțeleagă despre ce era vorba; în fața lui era scoasă de pe mașină o matriță aproape identică cu cea pe care a studiat-o în birou. Cele două plăci metalice groase vopsite în roșu pe marginile exterioare, conțineau între ele, gen sandvici, matrița formată din inele solide concentrice cu partea superioară suportată de patru piloni de metal. Pe deasupra plăcii superioare, între paralele cu care era prevăzută, se afla ultima cană fabricată, ca mărturie a stării în care matrița a fost scoasă de pe presă.

Amando și Emil au făcut calea întoarsă spre birouri și în drum au văzut pe Vini și adjunctul Mevison demontând de pe mașina rotitoare de azi dimineață,

rolele din brațele de formare. Trecând pe lângă sculărie, Emil a văzut multe matrițe demontate pe bancuri și pe Vasile robotind la un strung. În trecere s au salutat cu fluturări de mână. Era târziu și se simțea obosit. I-a mulțumit lui Amando și a intrat în birou să-și ia paltonul. Afară era de acum întuneric. A stins lumina, a închis ușa și și-a pontat fișa la ceas. Mulțumescu ți Ție Doamne, pentru ziua bună de astăzi! și-a spus în gând, în timp ce a pornit motorul mașinii. Se vedea deja acasă aducând vestea bună lui Coca: șase dolari pe oră. Un ghimpe

Descuind ușa de intrare a apartamentului, Emil a înțeles că are musafiri. Coca a venit să l întâmpine în antreu și în timp ce și punea paltonul pe un umeraș, îi spuse că Traian cu nevastă-sa sunt la ei. Traian cu Mioara, erau vecinii de la etajul cinci pe care i-au cunoscut când s-au mutat în acest bloc. Emil ar fi preferat să nu aibă prieteni la această oră, dar așa fiind situația, ce putea să facă? A intrat în salon și din dreptul sufrageriei, Traian i-a ieșit în cale ținând un pahar de bere în mână:

-Hai, măi Emile, că de când te aștept aici... Bună Traiane. Bună seara, Mioara. Ce mai e nou?

-Păi, ce să fie? Am auzit că ai început lucrul nou astăzi, a spus Traian.

-Cum a fost?

-Nu rău. Este o fabrică nouă, multe mașini, multe produse. Cred că o să fie bine.

S-a așezat la masă. Coca i-a pus în față tacâmuri și un pahar. Un număr de sticle goale de bere ocupau centrul mesei. Traian umplând paharul lui Emil, a făcut semn lui Coca să mai aducă bere. Mioara încerca să-l oprească: -Nu Traiane, e târziu. Emil este obosit după o zi grea. Hai acasă la noi acuma...

-Lasă dragă că sunt curios să știu ce a făcut. I-a zi, cum sunt șefii, sunt oameni de treabă?

Cred că da. Cel cu care lucrez, Marian, mi a dat indicații bune. Meșterul din fabrică, Amando, un italian, e drăguț și pare om de treabă, iar directorul mi-a mărit salariul pe loc cu încă 25 de cenți, a spus Emil urmărind reacția.

Coca a venit din bucătărie aducând cratița cu supă fierbinte pentru Emil. Auzind de mărire, a întrebat: -Dar de unde știi? Azi dimineață nu știai cât îți dă...

Mi a zis Shandy, contabila. Directorul adjunct Mevison a scris 5.75 pe foaia de angajare, dar directorul general i-a spus să-mi dea șase. -Șase dolari? a sărit Traian de pe scaun. Acum când șomajul a înflorit la 8 la sută? Eu muncesc la compania mea de peste un an și jumate și de abia mi-au făcut 4,75. Ah, dar ăsta-i motiv de sărbătorire! Bravo măi Emile, bravo! La mai mare și mai bine! a spus Traian golindu-și paharul.

-Dar eu care-mi ard degetele șlefuind mizerabilele alea de mărțișoare de aur pentru trei dolari? A intervenit Mioara. -Voi știți ce greu este să ții între degete medalioanele alea mici cât unghia care se încălzesc ca dracu când le șlefuiești? Și nu poți face nimic, că am o supraveghetoare care stă cu ochii pe noi tot timpul și nuți dă voie să faci o pauză...Am o prietenă care lucrează la o fabrică de ochelari și ea primește tot 3 dolari. De-aș avea bani mai mulți, m-aș înscrie la o facultate să-mi iau înapoi diploma, că-i mai ușor decât cu examenul de limbă. Ai dreptate, a spus Coca. Și eu sunt în aceeași situație. Am dat până acum de două ori examenul și nu l-am trecut. Este tare greu. Spunând asta, s-a dus la cuptor să scoată felul următor de mâncare pentru Emil. Ai pus copii la culcare? A întrebat o Emil. Sunt în baie. Se spală pe dinți. -Nu i-am văzut deloc astăzi. Vreau să stau și cu ei puțin. Mănânc și mă duc să vă ce fac acolo. Mioara și Coca au continuat să discute despre examenul TOEFL de limbă engleză în lipsa căruia nu și puteau echivala diplomele aduse din țară la organizațiile de specialitate. Mioara a început să lucreze la fabrica ei de bijuterii, iar Coca într-un spital la secția de sterilizarea ustensilelor chirurgicale. Fiecare se simțea neîndreptățită cu situația existentă dar în comparație cu alții care nu găsesc de lucru, erau mai bine. Țara era cuprinsă de inflație în creștere și șomaj ridicat. După ce Emil s-a dus să vadă ce fac copii, Traian rămas singur,

continua să bea bere plictisit că nu are cu cine să schimbe o vorbă. La un moment dat, s-a ridicat de pe scaun: -Mai aveți și un alt closet în apartamentul ăsta? -Da, în dormitorul nostru. Vin-o să-ți arăt! a zis Coca

Au trecut prin antreul de la intrare unde se afla prima baie și ușa de la dormitorul copiilor. În capătul antreului era intrarea în dormitorul lor. Coca l-a lăsat pe Traian să intre indicându-i care din cele două uși laterale este baia următoare. Văzând lângă peretele opus patul acoperit cu o cuvertură, Traian s a întors cu fața la Coca insinuând cu obrăznicie: -Va să zică ăsta este locul unde voi vă... s-a întrerupt continuând fără cuvinte să pistoneze degetul mijlociu al mâinii drepte prin zeroul format în mâna opusă. Șocată Coca a reacționat instinctiv cu o palmă trasă ușor peste obrazul tipului impertinent din fața ei, fără să spună nimic. Un moment mai târziu, surprins de actul ei, Traian i-a întors palma pe față, lăsând dâra amprentele lui mărturie. În ochii lui Coca au apărut lacrimi și umilită, lipsindu i vocea a alergat ascunzându-și fața în bucătărie. Din baia cu ușa întredeschisă unde Emil se afla cu copii, auzind ce s-a petrecut în camera de alături, a zvâcnit în fața lui Traian pe care l a prins de piepții cămășii și l a tras afară. Traian rânjii beat, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, încercând să se scuze:

-Stai bre, că a fost o glumă. Zău că a fost o glumă.

Emil a tras de el până în dreptul ușii de la intrare și deschizând-o, l-a împins afară din apartament, scârbit de încercările lui Traian să se agațe de ceva ca să evite scoaterea forțată din casă:

-Va să zică așa te porți tu prietenii? Hai? Ce crezi că nevastă-ta este o sfântă? Las’ că am mai văzut eu dintr-astea ca ea, sfinte...

Traian continua să țipe de pe coridorul unde în dreptul unor uși au apărut capete curioase. Emil ar fi vrut să-i care câțiva pumni ceva mai convingători, dar și-a zis că nu merită osteneala. Înainte de-a închide ușa i a zis: Să nu te mai prind pe aici, canalie!

Tremurând de mânie a rămas un timp în spatele ușii încercând să se calmeze. Ca un ecou îndepărtat, cuvintele lui Traian ”Ce crezi că nevastă-ta este o sfântă?” au prins să se amplifice ascuțit în mintea lui ca o trompetă în prima linie de atac. De unde să știe el dacă era Coca sfântă, sau nu? Traian continua să urle de afară și Mioara, cu lacrimi în ochi a apărut din sufragerie cu haina lui Traian uitată pe un scaun. A ieșit să și potolească bărbatul rugându l să nu mai țipe: -Te bag în mă-ta cu ei cu tot! Ce, te-ai dat și tu ăștia?... și s-a auzit de pe coridor plesnitura cu ecou a unei palme și alte înjurături. Mioara s-a încovoiat din mijloc cu o mână acoperindu și ochii, ușile curioșilor s-au închis și ea, a început să meargă încet spre lift urmată de Traian. Emil nu a vrut să mai dea ochi cu Coca și a intrat în dormitorul lui fără nici un cuvânt. Cu gesturi mecanice și-a luat pijamaua de sub pernă unde

era locul ei, și a intrat în baie să se schimbe. S-a spălat pe dinți, a stins luminile și s-a așezat în pat. A închis ochii să doarmă, dar somnul nu se lipea de el. Își amintea cum pe drum abia aștepta să ajungă mai repede acasă ca să-i spună lui Coca marea veste despre salariul ne sperat și acum totul părea spulberat. Bucuria s-a transformat în mâhnire. O mâhnire grea, statornică ca un blestem de care nu te poți descotorosii. Ce a vrut să spună măgarul ăsta de Traian despre Coca? Ce știe scârnăvia ăsta de om și el nu are nici o idee? Ce fel de soție este Coca? Sfântă sau nu, măcar poate conta pe ea că îi e credincioasă? Când a cunoscut o era fată cuminte. Asta o știe pentru că până la excursia aceea din munți împreună, nimeni nu a trecut Rubiconul fecioriei ei. Dar apoi în cei treisprezece ani de căsătorie, cine știe ce s-a mai întâmplat? Cu copiii mici acasă, lucrând în schimburi și locuri diferite, cu gărzi în spital și nopți în care lipsea din căminul conjugal, cum ar fi putut el să știe ce face ea? La început a fost dragoste, o dragoste așa de aprinsă că nici un loc, nici o distanță nu putea întrerupe fuziunea fluidă a telepatiei dintre ei, așa cum frații siamezi la despărțire continuă să împartă aceleași senzații, chiar și de la distanță. Dar asta a fost la început. Au apărut copiii, nevoile, problemele și am ajuns acum aici, la acest punct: ”ce crezi că nevastă ta este o sfântă?”A simțit-o pe Coca venind pe vârfuri să-și tragă pe întuneric pijamaua de sub pernă și cum a intrat în baie. A venit apoi și s-a așezat în pat lângă el, încercând să nu-l scoale. El sta întors cu spatele fără să miște ca și

cum ar fi încercat să spioneze ce face ea. Ghimpele îndoielii nu-i da pace. Totul a fost așa de frumos până mai adineauri și acum dintr o dată nu vedea în jurul lui decât întuneric. Încrederea, siguranța și toate planurile lui de viitor au dispărut subit la auzul acelor cuvinte: ”ce crezi că nevastă-ta este o sfântă?” Ar fi dorit să se scuture de povara acestui gând dar spinul care i-a rănit inima s a înfipt atât de adânc, că nu l poate da afară și nu știa cum trebuie să procedeze în ziua următoare, când va întâlni ochii lui Coca. S-o întrebe ar fi vrut dar, ce? S-o acuze, pentru ce? Să tacă? Să-și continue existența ca și cum nu s ar fi întâmplat nimic? Cum putea va să trăiască astfel, când numai gândul acestei probabilități îi mistuia întreaga ființă în flăcări groaznice ca ale iadului?

Emil s-a răsucit în pat, livid ca un cadavru, pe spate, cu ochi pironiți în bezna tavanului. Lângă el, Coca răsufla ușor purtată de somn. În alte nopți poate i ar fi mângâiat umărul dezgolit cu vârful degetelor ori poate l-ar fi atins cu buzele îmboldit de pasiunea acelui simțământ de dragoste pe care o nutrești unei icoane, dar acum... Acum?

-Acum ce facem cu copiii? s-a întrebat Emil zguduit de apariția acestui gând nou.

-Ei n-au nici o vină și sunt copiii noștri. Ce va trebui să fac dacă nu voi găsii răspuns îndoielii, dacă lama nesiguranței continuă să sfredelească mai adânc în inima mea, dacă templul clădit în jurul ei se năruie acum? Se năruie? Oare trebuie lăsat să se năruie câtă vreme nu are nici o dovadă? Atunci ce-ar trebui să fac?

Doamne, de ce mă orbește otrava strecurată în mine prin cuvintele unui netrebnic? De ai milă, Doamne, ajută mă cu puțină lumină care să mi călăuzească pașii și să-mi arate drumul! Ajută-mă Doamne să nu distrug ceea ce am clădit în viață cu greu! Îndură-Te de noi, Doamne, și de copiii noștri! Amin!

Partea invizibilă a lumii

Când a ieșit din baie dimineața, Emil a găsit-o pe Coca în bucătărie pregătind micul dejun și sandvișuri pentru copii și el. Fără să spună bună dimineața, s a dus direct la dulap să scoată cănile de cafea pentru el și Coca. A umplut-o pe a lui și s-a așezat la masă. Coca a răsturnat într-o farfurie o parte din omleta prăjită pe mașina electrică de gătit și i a pus o în față. A mâncat în liniște parcurgând titlurile de pe prima pagină a ziarului Toronto Star la care era abonat, apoi și-a adus servieta în care apus ziarul, sandviciul împachetat într-o pungă de plastic și s-a pregătit să plece. Când a ajuns în dreptul ușii, Coca a venit după el să l sărute la plecare: -Ce e cu tine astăzi? Ai o problemă?

El a lăsat o să l sărute pe obraz și fără să spună nimic a plecat. În minte, sărutul lui Coca i s a părut rece, ca al lui Juda. În ascensor a început să citească toate reclamele afișate în cabină ca să-i schimbe gândurile ce nu i dădeau pace. Voia să ajungă la servici cu capul limpede dar nu era sigur că o va putea face. Să uite ar

vrea, dar nu știa cum. Otrava lucra... La birou s-a așezat în fața planșetei încercând să se concentreze. Terminase de desenat primul detaliu din matrița lui Marian și acum trebuia să așterne în dreptul linilor de cotare, dimensiunile. Pe masa lungă de lângă el, desenul 10:1 indica diametrul exterior și interior al produsului pe fiecare fază de lucru. Fără să-i spună nimeni a dedus consultând și cotele din desenul reperului primit de la General Motor, că mai important era diametrul exterior prevăzut cu toleranțe. Nu știa dacă diametrul interior al piesei trebuia să fie cel din 10:1, ori nu. Când Marian a văzut că Emil este absorbit să rezolve singur felul în care matrița lucrează, l a lăsat nestingherit să găsească răspunsurile pe care le căuta. Obișnuit să lucreze cu muzică în surdină, uitându-se la Emil cum își frământa în mâini creionul ori îi rodea capătul opus, a închis aparatul de radio ca să nu l deranjeze. Știa că mai devreme sau mai târziu acesta are să vină la el să întrebe. Singura problemă era timpul: Avea doar 12 săptămâni de la primirea comenzii până realiza prototipul piesei. În acest timp Marian trebuia să determine procesul tehnologic, să întocmească desenele fiecărei matrițe și unelte și să le dea în lucru. Pentru că el nu putea face de unul singur toate aceste operații, a fost necesar să mai angajeze pe cineva. Până acum Emil părea să fie persoana potrivită, dar ar fi fost mai ușor și mai simplu dacă în locul lui ar fi fost angajat cineva care avea experiența în proiectarea sculelor. El a spus asta și directorului Mevison, dar acesta a insistat să fie adus Emil. Acum se întreba ce ar trebui să facă pentru ca

Emil, să-i poată fii un real ajutor. Dar el nu era profesor și Emil părea prea mândru ca să pună întrebări. Acum însă l a văzut apropiind se de el timid:

-Iartă-mă, Mariane,. Cum fac să știu ce dimensiune să dau pieselor care formează cana? Văd dimensiunile respective în 10:1și înțeleg că diametrul exterior este mai important decât cel interior, dar nu știu dacă piesa din mijloc, poansonul, are aceeași dimensiune ca în 10:1?

- Nu! În general, poansonul trebuie să fie mai mic decât diametrul exterior. Ca să înțelegi mai bine acest lucru cred că este necesar să citești cărticica asta, pe care te sfătuiesc să o cumperi când ai ocazia. Toți matrițerii zic că asta-i biblia lor. Eu o numesc abecedarul sculerului. Uită-te prin ea și vei găsi răspuns la mai toate întrebările. Emil a luat cartea cu coperți argintii în format de buzunar și a cercetat o. Era plină de schițe și formule. Avea cu puțin peste o sută de pagini și a întâlnit răsfoind-o, metodele de calculare ale stagiilor de trecere ale unui semifabricat în procesul de reducție precum și formulele lor de calcul. Ca să nu piardă timp, s a dus cu ea la mașina xerox de pe coridorul administrației și i-a copiat coperta și câteva pagini de care avea nevoie acum. Patricia, fata care i-a fost prezentată ieri, l-a văzut de la biroul ei și i a fluturat un salut cu mâna. Emil a răspuns cu un zâmbet. Când să intre în birou a auzit soneria indicând prima pauză de cafea. S-a așezat la birou ca să se adâncească mai profund în această cărticică. Trecând pe lângă el cu cana în mână, Marian l-a întrebat:

-Nu vii la o cafea? Pari mai abătut astăzi... Mda... Nu știu ce i cu mine... Cred că n am dormit bine noaptea trecută. -Nu trebuie să te îngrijești de poziția ta aici. Dacă asta este ceea ce te frământă, fii liniștit. Nu poți să știi totul din prima zi. Înțeleg. Mă strădui, a răspuns Emil schițând un zâmbet amar. În cofetărie se strânsese în jurul meselor o mulțime de salariați, majoritatea operatori ai diferitelor mașini. În zumzetul din încăpere cuvintele rostite erau străine și Emil a dedus că majoritatea acestor salariați erau imigranți din America latină. Marian și Emil s-au alăturat rândului format la mașina de cafea în timp ce o fată înaltă cu chip creol s-a alipit de Marian. Ținea în mână fotografii gen carte poștală de la petrecerea de Crăciun a întreprinderii Marian a cuprins o cu brațul pe la spate. Fata a încolăcit un braț peste umărul lui zâmbindu-i ispititor: Când mai dansezi cu mine? Nu știu. Când voi avea timp. -Nu mă mai iubești?

-Ba da, Sonia. Dar ce-o să zică John? -Ce-mi pasă? El nu-i bărbatul meu... Dacă mi dă cu ceva la cap? El are mulți prieteni aici? -De ce nu ai întrebat asta când ai mers cu mine după party?

-Pentru că nu mi-ai spus că e omul tău... a spus iritat Marian dând să plece fără cafeaua după care venise. Sonia a rămas un moment descumpănită, după care s-a așezat la o masă cu alte fete. Rămas singur, Emil a umplut două pahare cu cafea, una neagră și cealaltă cu zahăr și lapte pentru Marian și s a îndreptat spre birou. În drum l a întâlnit pe Amando la biroul lui de pe coridor: -Hello Amando, l-a salutat Emil.

-Oh, bună! Bine că te-am văzut. Am nevoie de-un 10:1 pentru poly groove. Vreau să verific rolele comandate de Vini pe shadowgraph. Ce zici Emile, poți tu să faci asta?

-Da, dar nu știu despre ce este vorba? -N-ai văzut încă un shadowgraph? Nu. OK. Bea ți cafeaua și vin o apoi la mine să ți arăt!

Aducându-i cafea, Marian a încercat să se dezvinovățească lui Emil:

Fata aia nu știu ce vrea de mine. Am dansat cu ea o seară și acum nu-mi dă pace. Toți spaniolii ăștia sunt familie, s-au adus unii pe alții aici la noi. Nu-i bine să te bagi între ei...

Emil i a spus lui Marian ce i a cerut Amando să facă. După pauză au mers împreună la serviciul controlului tehnic unde câțiva tehnicieni măsurau diferite fulii pe dispozitive înzestrate cu aparate analitice de control. Marian s-a oprit în fața mașinii cu

ecran circular luminat din interior. Pe ecran se afla un desen pe hârtie de calc reprezentând forma mărită 10:1 în formă de V a unei fulii pentru curele trapezoidale. Strânsă într-o menghină pe masa mașinii se afla o secțiune îngustă dintr-o fulie luminată de un fascicol de lumină. Mutând masa mașinii în sus, jos sau lateral, umbra fuliei proiectată din interiorul mașinii, se suprapunea pe desenul care acoperea ecranul. Dacă umbra se încadra perfect pe conturul desenului, piesa era bună. -Vezi? I-a spus Marian. Piticul vrea un desen asemănător pentru rolele cu multe canale. Ții minte că Vini Broscaru controla șanțurile fuliei cu un șablon de tablă? Aici la shadowgraph se vede mai bine dacă piesa e bună sau nu. Pentru că desenul este mărit de zece ori, eroarea e redusă de zece ori. Înțelegi?

Da. În birou Marian i-a dat lui Emil un desen de la Ford Motor pentru o fulie cu șase canale și dinți scurți detailați într o vedere separată. După ce a examinat câteva minute desenul și toate dimensiunile cerute, Emil a lipit pe planșetă o foaie de calc și cu linii subțiri a început să construiască la scara de 10:1 formele sinusoidale ale dinților din desen. Când a termina, l-a chemat pe Marian să verifice desenul. Acesta a controlat câteva dimensiuni și apoi i-a zis lui Emil să adauge pe desen atât razele minime cât și cele maxime indicate în desenul de la Ford. Cu un spray incolor a fixat urmele de grafit ale creionului și a dus desenul la shadowgraph.

Amando a adus o rolă șlefuită așa de fin că avea reflexii de oglindă. Instalată pe un suport în fața fascicolului de lumină al mașinii și focalizându i umbra pe ecran, a putut constata iregularitățile acesteia:

-Ești sigur că nu ai greșit unghiurile dinților în desen? l-a întrebat pe Emil.

-Nu a greșit. Am controlat eu, a răspuns din spate Marian care tocmai venise să vadă cum a fost executată rola.

-În cazul ăsta, nu e de mirare că nu reușim să producem o fulie ca lumea... Emil, te rog cheamă aici pe Vinicio. Să vină cu șablonul folosit de el, a cerut Amando. Vinicio întrerupt din activitatea lui la aceeași mașină unde l-a găsit în ziua trecută, a început să înjure de mama focului că nimeni nu-i dă pace să-și facă treaba. După ce Amando a fixat în menghină șablonul, era evident că și acesta era departe de conturul desenului lui Emil. Nu încăpea îndoială că până la Amando, nimeni nu s-a gândit să se folosească de această mașină. Emil, a fost impresionat de ingeniozitatea ei care cu ajutorul umbrei, scoate în evidență defectele invizibile ochiului liber prin magnificare.

-Cine dă importantă unei umbre?.. gândea el.

-Umbrele ne urmăresc pretutindeni, dar nimeni nu prețuiește beneficiul lor: tot ce trebuie este o lampă și un ecran. Plimbând lampa înainte și înapoi, umbra crește și descrește. Dacă aplici pe ecran un chip de înger, să zicem, câte ființe vor avea umbre identice cu acel chip? Dar Coca? Oh nu! Coca cu figura ei angelică se va

identifica cu imaginea de pe ecran. Asta-i sigur, dar este de ajuns?.. Nu! Nu umbra, ci altceva ne-ar trebui; mai multă lumină capabilă să penetreze ascunzișurile sufletului, ca la radiografie...

-Emile, ai înțeles ce vrea Amando? a întrebat Marian.

-Nu, îmi pare rău. Mă gândeam la altceva. Acest 10:1 trebuie să fie multiplicat în mai multe exemplare. Trebuie dat la toți furnizorii noștri de role, că altfel nu putem face piese ca lumea, a repetat fraza Amando.

Dar care dintre ei au o mașină ca asta ca să se poată folosii de 10:1? a ridicat problema Marian. Dacă vor să primească de lucru de la noi, trebuie să-și cumpere. Noi n-avem ce face cu role necorespunzătoare, a ripostat Amando.

Emil l a tras pe Marian de o parte: Hârtia de calc nu este un mediu bun pentru 10:1. Își schimbă dimensiunile cu temperatura și umiditatea din mediului înconjurător. Propun să facem un desen pe myllard, care este un mediu foarte stabil și mult mai transparent. Ce crezi?

-Stai să vedem întâi ce hotărăsc ăștia... Emil s-a întors la biroul lui. A luat cărticica cu coperți argintii să mai reproducă câteva pagini pe xerox pe care să le studieze în timpul liber și a întrebat o pe Megan, recepționista, unde poate găsi niște creioane colorate pentru subliniat textul. Aceasta s-a ridicat de la biroul ei și a deschis ușa unei cămăruțe înguste cu rafturi pe-o parte, întrebându-l ce culori vrea. Emil s-a

apropiat de femeia încovoiată peste un raft la nivelul genunchilor și în semiîntunericul din această încăpere izolată, ca să poată distinge culorile din cutii, i a atins șoldul. Megan a întors fața fixându-l în ochi fără cuvânt, apoi dreaptă în fața lui ca o lumânare în așteptarea suflului desprins de pe buze, a rămas nemișcată urmărindu-i fiecare trăsătură. Emil a simțit pe obraji respirația femeii și a făcut un pas îndărăt indicând culoarea galbenă. În gând i-a apărut Coca. Oare ea s-ar fi comportat la fel într-o împrejurare asemănătoare? Megan probabil n-ar fi obiectat dacă ar fi fost strânsă în brațe și chiar sărutată. Și dacă i ar fi propus un rendez vous, posibil că l ar fi acceptat. Dar Coca?

După terminarea programului, minute după ce Marian a plecat la ora trei, simțind că nu se poate concentra, Emil a plecat și el. În mașină a dat drumul motorului și și a aprins o țigară. A rămas în locul de parcare până la ultimul fum și nu i venea să se ducă acasă. Să nu se facă de rușine în fața salariaților care continuau să iasă din fabrică, a ieșit în stradă către șoseaua numărul 7, mergând încet. A văzut pe partea stângă firma unui restaurant într o casă cu spațiu mare de parcare și a tras acolo. Un cetățean solid păzea pe din afară ușa masivă de lemn de la intrare. Înăuntru o sală mare cu multe mese risipite în semiobscuritate, un bar imens la perete lângă ușă și în capătul sălii, o scenă inundată de lumină. Câteva femei tinere îmbrăcate numai de la brâu în jos, serveau la mese clientela formată din bărbați de toate vârstele care rețineau chelnerițele vorbind și glumind cu ele pentru plăcerea

de-a urmării din apropiere formele diferite ale sânilor liberi. Emil a găsit o masă liberă la margine, lângă perete și a comandat o bere. Ceea ce vedea aici îi era necunoscut: o orgie de trupuri goale sau foarte sumar îmbrăcate cu un slip sau costum de baie, dansând pe mese sau pe genunchii unor bărbați, chelnărițe pe jumătate despuiate servind la mese, iar pe rampă, o duzină de copilițe cu forme neîmplinite, îmbrăcate în tricouri albe și chiloței, erau aliniate pe scena puternic luminată. Părea un tablou ireal decupat parcă dintr-o carte ilustrată cu imagini ale bacanalelor din antichitate. Un individ asumat cu rolul de maistru de ceremonii, pe scenă, punea întrebări deochiate fetiței din capul șirului. Cu o pompă de forma unei siringi uriașe, stropea tricoul alb devenit transparent prin care sânii fetiței se reliefau vizibil în aplauzele clienților. Fata - aspirantă la un rol cinematografic și a dezbrăcat tricoul ud la imboldul celui de pe scenă și apoi restul. După ea, a venit rândul celorlalte, toate de vârstă fragedă, încrezătoare în lingușiri și promisiuni deceptive de succes, victime inocente ale traficanților de carne vie. Emil s a cutremurat la vedere nu prea depărtă acestor fete care vor sfârșii o viață de sclavie prin casele de toleranță.

La văzul acestui tablou, mai mult revoltat decât scârbit, Emil s a ridicat să plece acasă. În drum, una din animatoarele din sală i-a ieșit în cale întrebându-l dacă nu dorește un dans pe genunchi: -Nu-i scump. Cinci minute pentru zece dolari. Dacă vrei un serviciu personal, am un separeu aici în

spate, dar costă două zeci.

Emil a privit fata, brunetă cu pieptul încă bronzat de soarele din vară, care nu părea să fi împlinit 20 de ani. I-a zâmbit politicos spunând că acum e grăbit, și a plecat. În mașină a lăsat motorul să se încălzească și a dat drumul la radio puternic. Nu voia să mai gândească nimic. Ceea ce văzuse în seara asta, depășea orice imaginație și avea impresia că a comis un păcat teribil intrând în acest loc unde Necuratul își atrage victimele. El nu va mai călca acest loc și va sta cât mai departe de el. Asta o știa sigur. Destăinuirea

Când a ajuns acasă, era de acum întuneric afară. Copii erau în salon urmărind un program pe televizor. În timp ce se dezbrăca în hol, Lia, fetița lui a venit să-i spună că Ducu, fratele ei n o lasă să vadă Sesam Street la televiziune. Era programul admirat de toți copiii din clasele primare, dar Ducu, cum îi spunea ea lui Sănducu, începuse să vadă un western a cărui acțiune îl ținea captiv cu ochii pe ecran. Coca din bucătărie i-a zis să se spele pe mâini că ea a încălzit mâncarea. Împăciuitor, Emil a mângâiat fetița pe creșted spunându i să mai aștepte puțin până termină Ducu filmul și a intrat în baie. În timp ce se spăla, își privii imaginea din oglindă ca și cum ar fi avut în față o persoană străină și a început să vorbească cu ea:

-

Acum ce faci, bădie? Ai vrut s-o eviți astăzi și acum nu știi ce ai de făcut... Dintre toate femeile din lume, ea ți a fost izvorul purității, raza de lumină prin care filtrai fiecare lucru în jurul tău, ca aureola pe care o dă soarele caselor mohorâte de pe o uliță pustie. Cuvântul țâșnit din gura ei avea aceeași greutate ca adevărul însăși. Acum însă, ce s-a ales din el? O fi fost totul minciună? După spusele lui Traian netrebnicul de la etajul cinci, ea nu-i o sfântă. Atunci ce e? Care este diferența dintre ea și Megan? Ori fata care voia să mi se dea pentru două zeci de dolari?

Simțea cum îl îneacă un nod în gât și a ieșit din baie. Pe masa din bucătărie îl aștepta mâncarea în farfurie. A început să mănânce ținând privirea jos, la fața de masă. -Ai avut o zi proastă astăzi? Ai făcut ceva greșit? A întrebat Coca. Nu. Copii și au făcut lecțiile pentru mâine? A întrebat el. -Da. De ce nu-mi răspunzi? De ce ești supărat? Vorbim pe urmă. Acum vreau să stau puțin cu copiii. După ce a mâncat, s-a așezat pe canapea lângă Ducu. Lia s-a alăturat - pisicuță dornică de alintat - sub brațul lui Emil. Westernul de la televizor nu s-a terminat încă și Ducu îi explica tatălui care dintre personaje era banditul și cine era eroul. Terminând de spălat vasele și de dereticat prin bucătărie, Coca a spus copiilor că este târziu și e timpul să meargă la culcare. Printre proteste și rugăminți, unul după altul copiii, au mers să se spele

și s-au culcat în camera lor. Rămași în sfârșit singuri, Coca s-a așezat la marginea canapelei privindu-l din profil pe Emil rămas cu ochii fixați pe ecran:

-Ce vrei să discutăm? l-a întrebat Coca. -Nimic.

-Dar ai zis că vorbim pe urmă...

-Am zis. Nu înțeleg ce-ți venii să-i cârpești lui Traian o palmă? Cum de ți a venit bine să faci așa ceva?

-Tu nu ai fost acolo să vezi ce mi-a arătat măgarul. Nici nu mi-am imaginat că cineva poate fii atât de porcos. De asta... Ce ți a arătat? Coca a reprodus exact gestul lui Traian din seara trecută. -Nu, asta nu-i de ajuns... a spus Emil după ce a înțeles semnificația gestului lui Traian. Traian și a permis măgăria asta pentru că între voi exista un gen de familiaritate dinainte. Și tu l ai pălmuit din același motiv. Ce s-a întâmplat înainte de seara trecută?

Lui Coca îi dădură lacrimile.

Nimic Emile, absolut nimic! Nu te gândii la enormități! A încercat, nu zic nu, dar nu s-a întâmplat nimic. -Ce a încercat? A încercat să mă aibă... Am sunat la Mioara săptămâna trecută că aveam nevoie de niște pătrunjel pentru supă și eu nu aveam. A răspuns Traian: -Mioara este acasă? am întrebat. -Da. Dar ce s-a întâmplat? a întrebat el

-Oh, nimic. Am nevoie de puțin pătrunjel. Pot venii să iau?

Sigur. Nici o problemă, a zis. Am coborât din lift la cinci și Traian mă aștepta cu ușa apartamentului deschisă. Intru și el închide ușa în spatele meu:

-Unde este Mioara?

-Vine imediat, mi-a răspuns. N am timp, că am mâncarea pe foc. Dă mi tu puțin pătrunjel.

-Îți dau, dar stai puțin aici pe canapea că am să-ți spun ceva... Ce vrei să mi spui, că n am timp acum. Trebuie să vină copii de la școală.

-Hai stai puțin, că n-o fi foc.

-Spune ce vrei să zici! Te ascult.

-Și nu vrei să stai puțin jos?

Nu! Când am văzut că vrea să mi prindă mâna să mă tragă la canapea, m am retras la perete în cercând să apuc clanța ușii. El s-a aplecat peste mine proptindu-se cu ambele mâini pe zid: Dacă nu mi dai o guriță, nu te las să pleci, mi a spus.

-Nu Traiane, lasă gluma. Îmi dai pătrunjelul ăla, ori nu-mi dai?

-Numai dacă mă lași să te sărut. Continua să mă țină țintuită la perete lângă ușă. Eram ostatică între brațele lui. Am încercat să-l împing, să mă eliberez din încleștarea lui, dar el s-a lăsat cu toată greutatea peste mine. Mi-a ținut capul cu o mână ca să mă sărute în timp ce cu cealaltă mi-a blocat orice

mișcare a mâinii stângi. Nu știu cum mi-a apucat brațul prin spate și cu mâna cealaltă a început să mă strângă de piept. Lipită de perete, imobilizată sub greutatea lui, îmi căuta gura, în timp ce cu mâna liberă mi-a săltat fusta și a încercat să pătrundă în interiorul chilotului meu. Eram disperată și nu știam ce pot să fac singură acolo cu un animal ca el: Stai! Potolește te! Animal ce ești, că ne bate Dumnezeu!

-Ce, faci pe sfânta acum? De când ești tu sfântă? Când am văzut că vrea să mă tragă la canapeaua din salon, am reușit să mă agăț de mânerul ușii pe care am deschis o și am țipat cât am putut de tare după ajutor. Asta m-a salvat. Se auzeau voci la elevator și eu strigam:

-Help! Help!

El atunci mi a dat drumul cu rânjetul lui hidos: Dar ce dragă, du te că eu nu te țin... -Asta-i tot ce s-a întâmplat...și-a încheiat Coca povestirea. Și ce a căutat în seara trecută aici? a întrebat Emil.

-Mioara a sunat mai devreme să mă întrebe dacă poate să vină la mine și au venit împreună. Nu am gândit că pot să mai dau ochii cu el, dar când l-am văzut, nu am știut ce să fac... Mi era milă de Mioara să fac o scenă și am tăcut.

Noutățile zilei rulau pe ecranul televizorului nebăgate în seamă. Emil sta țeapăn cu pumnii încleștați pe genunchi, fără să mai spună nimic. Dezvăluirea

faptelor povestite de Coca, l-a tulburat cumplit și-ar fi vrut să meargă la acel netrebnic de la etajul cinci, să-l strângă de gât. Știa că asta nu era o soluție. Atunci care era? În tinerețe a cunoscut un om care a ispășit 12 ani de temniță pentru că și-a strangulat femeia pe care a găsit-o în pat cu un alt bărbat. Devenise o epavă aruncată la marginea vieții pentru că eliberat din închisoare, continua să și ispășească propria sentință, ceea a conștiinței și a păcatului comis în fața lui Dumnezeu. Acasă, în România, era un cult între bărbații din mediul urban alimentat de lăudăroșenia la un pahar de vorbă și de romanele multor scriitori ai timpului care susțineau că un bărbat adevărat este adorat de toate femele din jurul lui. Cât mai multe femei, cu atât mai important era socotit bărbatul. Așa că aidoma lui Casanova, fiecare zelos al acestei teorii, ținea palmaresul femeilor avute. Acest cult anacronic ar putea să fi rămas încă și astăzi, dar a cauzat multe drame și a despărțit multe familii.

-De ce nu mi-ai povestit scena cu Traian până acum?

Nu știu. De teamă. Mi era frică de ce puteai să faci, Vreau să trăim în pace, nu în dușmănie! Ce vrei să faci?

-Nu știu. Du-te la culcare, eu vreau puțin timp să gândesc, a spus Emil.

-Emil, presimt că se întâmplă ceva rău. Ascultămă o clipă, Nu te răzbuna! Iartă ticălosul care s-a dat la mine. Și eu l-am iertat.

-Tu l-ai iertat? Poate că ți-a plăcut ce ți-a făcut?

Tocmai asta-i problema...că după tot ce s-a întâmplat, tu l-ai primit în casă și ia-i mai dat să bea. De ce? Ca să i dai ocazia să repete insulta, așa cum s a și întâmplat? Să-l iert? Pe el, ducă-se dracului! Dar pe tine nu te pot ierta!

-Oh, Emile, om rău ce ești. Cum știi tu să-mi frângi inima... a rostit Coca ieșind cu ochii plini de lacrimi din salon.

Emil a rămas pe canapea și fără să știe cum, l-au prins zorile chircit, tremurând de frig în fața televizorului care continua să meargă.

Cele trei vieți În următoarele câteva zile nimic nu s-a schimbat în casa familiei Ciubaru în care răceala dintre părinți a început să fie resimțită și de copiii lor neobișnuiți să-i vadă tăcuți, fără să vorbească direct unul cu celălalt. Emil și a luat obiceiul să doarmă în salon, și a mutat pijamaua și toate obiectele de toaletă în baia de pe coridor și a început să vină târziu seara acasă. Coca continua să aibă grijă de cumpărături, lecțiile copiilor și de tot ce era necesar, dar nu mai era veselia dinainte. Ochii ei pluteau în lacrimi mai tot timpul și copiii, martori ai acestor scene, erau și ei retrași și cuminți, înțelegând că nuera cazul să provoace mai multe supărări părinților. Chiar și televizorul a început să fie mai puțin întrebuințat peste zi. Numai seara când venea

Emil acasă se adunau în jurul lui pe canapea, uneori chiar în pijamale, și atunci cu imaginile noutăților amuțite pe ecran, zumzăiau ca albinele în preajma unei flori. Coca termina de dereticat ce mai era de făcut în bucătărie și venea să-i zorească la culcare. Apoi mergea și ea în dormitor să se culce. Rămas singur, Emil, mergea la dulapul de haine de la intrare să caute în care buzunar i a rămas pachetul de țigări început și așternutul de pat ca să-l întindă peste canapea. Înainte nu obișnuia să fumeze în casă, dar acum nevoia unei țigări părea esențială. Îi era necaz că nu-și poate controla mânia dospită în el în ultimele zile. Aștepta o minune și aceasta întârzia să se arate. A intrat în baie să se schimbe și din nou față în față cu oglinda și-a privit chipul neras cu ochi înroșiți și părul încărunțit deodată pe la tâmple. Cu ochi critici și-a analizat figura de om amărât, lipsit de vlagă și neputincios ca o epavă părăsită în larg: -Emile, băiatule, trezește-te! Viață ca asta nu-i de tine! Ia cârma în mână și luptă cu urgia, dacă vrei să răzbești! Știa că i ușor de spus dar greu de făcut. Trăia două vieți într una, sau poate trei. La fabrică a realizat pe myllard acel desen de poly-groove la scara de 10:1 în mai multe copii care aveau să rămână standard de execuție pentru rolele de formare a fuliilor cu canale multiple și au fost date furnizorilor. După ce Vinicio s a apucat să meșterească singur pe un strung una din rolele greșite, Amando l-a rugat pe Vasile, regele strungarilor, să vadă ce poate face. Cu adevărat Vasile era un maistru; nu se știe cum, dar rola rectificată de el

umbrea perfect conturul din desen. Păcat însă că s-a spart la prima încercare. Oțelul din care a fost confecționată a fost prea casant. Directorul Mevison a chemat reprezentanții oțelăriilor care furnizau materiale fabricii și aceștia au întocmit rețeta unui oțel special. După introducerea shadow-grafului ca instrument de verificare a poly-groovului, briza unei speranțe de succes a cuprins conducerea întreprinderii. În jurul mașinii pe care Vinicio încerca să creeze această fulie erau tot mai mulți oameni și ingineri de specialitate aduși din afară, care supravegheau, discutau și încercau diferite soluții. După terminarea programului de opt ore de lucru, doar puțini dintre cei care asistau la elaborarea acestui proiect plecau acasă. Seara pe la șase, în sala de mese erau aduse tăvi cu mâncare, diferite sandviciuri, pizza sau șnițele de pui cu cartofi prăjiți și coca-cola, dar lucrul nu se întrerupea.

Emil era mulțumit că poate sta mai mult la lucru pentru acasă se simțea stingherit de tăcerea și răceala prezentă în casa lui. A reușit să termine detaliile din prima lui matriță și de abia aștepta să fie controlate de Marian. Într un fel, acesta urma să fie pentru el, botezul focului, nu numai din punct de vedere grafic, dar al raționamentului său în înțelegerea felului în care părțile componente funcționau în procesul de lucru.

Foarte metodic, Marian, a luat pe planșeta lui copia desenului pe ozalid al fiecărui reper în parte, în ordinea numerelor de pe cartușul din desenul de ansamblu, și a trecut la verificare fiecărei dimensiuni și toleranță înscrisă. În acest timp Emil a început să

studieze matrița următoare, cu un ochi atent la ceea ce Marian controla la planșeta de alături. Nu putea distinge însemnările pe care Marian le făcea pe desene și nerăbdător ca un elev în fața profesorului aștepta din partea acestuia reacția aprobării sau a dezaprobării lucrului său. Când soneria ceasului a anunțat sfârșitul programului la ora trei, Marian a roluit înapoi desenele pe care le a întins lui Emil:

-Cu excepția unor observații pe care le-am notat pe câteva desene, ai făcut o treabă bună. În timp ce se îmbrăca să plece, Gerry, directorul general, a intrat în birou și văzându l gata de plecare îl întrebă:

Unde te duci? S ar putea să avem nevoie de tine aici.

-Nu pot să rămân. Trebuie să plec.

-Unde pleci? Tu nu vezi ce bătălie se dă aici?

Văd, dar eu am nevoie de bani. Din această cauză mă duc să lucrez în altă parte unde mă plătește mai bine...

-Nu poate să te plătească mai bine decât plătim noi orele suplimentare.

Eu nu vorbesc de ore suplimentare. Ei îmi oferă salariul pe care nu-l am aici, 12 dolari pe oră.

-12 dolari? Și ce mai aștepți? Du-te la ei! Goodbye! a spus Gerry ieșind pe ușă.

Marian descumpănit și-a scos din nou paltonul și s-a îndreptat la biroul lui. Emil pe scaunul lui din fața planșetei l-a urmărit cu privirea, uluit de răsturnarea evenimentelor.

Aceste evenimente vor avea repercusiuni și asupra lui. Era greu de prevăzut ce se va întâmpla în zilele următoare:

-Nu poți să pleci așa, i-a spus lui Marian.

-La supărare oamenii spun multe...și apoi regretă. Vin-o mâine la lucru ca și cum nu s-a întâmplat nimic!

-Fii serios. Mâine vor alerga după mine să mă roage să vin înapoi. Ai să vezi. În orice caz, dacă ți dă ție ceva de făcut, tu trebuie să le spui că nu știi să faci, că ești prea nou aici. Ai înțeles?

Emil a privit tăcut cum Marian i-și aduna lucrurile de prin sertare, îngrămădindu le într o pungă de plastic. A mai dat odată roată cu privirea prin birou, și-a îmbrăcat înapoi paltonul și căciula și dând mâna cu Emil la despărțire, i-a ai spus: -Tu atât să le spui: Eu nu știu cum să fac treaba asta! Capiș? Și a plecat. Rămas singur în birou, Emil s a simțit împovărat cu o enormă greutate pe umeri, strivit parcă sub presiunea acesteia la care se adaugă presiunea situației din propria lui familie, ca într o conjunctură fatidică a unor astre prevestitoare de rău. Zvonul plecării lui Marian din fabrică s-a răspândit cu repeziciune și între cei care voiau să afle ce s-a întâmplat, Amando a fost primul care a venit. Emil a dat lămuriri scurte, șocat el însuși de rapiditatea schimburilor de cuvinte cu directorul general și felul hotărât al acestuia de-a nu se lăsa manipulat de Marian.

-Și ce ai gând să faci? l-a întrebat Amando pe Emil.

-Nu știu. Încerc să fac ce pot și restul, cum o vrea Dumnezeu.

O să te descurci. Sunt convins! Vom fii alături de tine de câte ori ai o problemă. Nu-ți face probleme... -Gracias, Amando!

Emil a rămas cu capul sprijinit pe coate la biroul lui gândind cu câtă ușurință oamenii dau asigurări în care ei însuși nu cred. Nici nu a observat că în acest timp a apărut Shandy cu paltonul ei și poșeta în brațe ca să întrebe ce s-a întâmplat. Și-a lăsat pe masa lui Marian bagajele și s-a așezat pe biroul lui Emil cu un picior proptit pe marginea scaunului pe care sta el. Ca trezit din altă lume, a ridicat capul privind fata de lângă el: -Ai venit să mă compătimești? -De loc. Am venit să-ți ridic spiritul. -Spiritul? Ce poți tu face ca să-mi ridici spiritul? Cine știe? Poate ceva important, ori poate nimic. Cere și ți se va da, scrie în biblie. Emil continua să privească ochii lui Shandy. Erau senini ca cerul într-o splendidă zi de vară. Lângă el pe scaun, piciorul ieșit din șoșonul de cauciuc aștepta parcă ispititor atingerea mâinii lui flămânde în ultimul timp, după răceala lui Coca. I-a mângâiat glezna la început, apoi gamba. Când a ajuns la genunchi a întâlnit tivul stofei de postav negru și nimerind în interiorul ei, a ajuns la porțiunea neacoperită de ciorap, la carnea fragedă, fierbinte. Shandy nu a reacționat în nici un fel, continuând să se privească în ochi, ca vrăjiți de același descântec înlănțuitor. Emil ridicându-se de pe scaun, a prins-o pe Shandy de mână și a condus-o în zona mai

întunecoasă din spatele planșetelor dinspre fereastră. Aici se puteau săruta fără grija de-a fi observați de cineva. Întregul ei trup a răspuns docil chemărilor lui și nici un vocabular din lume nu putea suplinii pasiunea acestui roman de dragoste neașteptat. Trei vieți întruna. Continua să se privească în oglinda din baia copiilor și pentru prima dată i s-a părut că în oglindă nu vedea chipul său obișnuit, ci pe acela al lui Traian. A început să realizeze că de fapt între Traian și el nu există nici o diferență. Inimaginabil, după treisprezece ani de fidelitate conjugală, el, Emil Ciubaru, nu mai este el, omul loial și cinstit, ci un ticălos netrebnic cu nimic mai bun decât Traian.

-Halal de tine băiatule! Felicitări! În bună companie ai ajuns!

Nirvana

Good morning, Shandy!

-Hi, Emil! a răspuns Shandy, în timp ce făcea semne cu mâna cuiva din mașina de unde a coborât în parcarea fabricii. Emil a trecut mai departe pe trotuarul cere ducea spre intrarea în fabrică. Shandy l a ajuns din urmă:

-Emil, diseară mă duci tu acasă că bărbatul meu trebuie să meargă la Ottawa astăzi și are nevoie de mașină?

Nu știu ce fac astăzi, că acum sunt singur și

mi-e frică că are să aducă pe altcineva în locul meu.

-Nu cred că se vor atinge de tine, dar s-ar putea să angajeze pe altcineva. Bine, discutăm mai târziu, a spus Shandy din pragul ușii deschise de Emil în fața ei. În birou, Emil a desfăcut desenele verificate de Marian în ziua precedentă. În general erau câteva însemnări referitoare la stilul de dimensionare, și mărimea unor toleranțe. Emil s a bucurat că nu sunt greșeli ce-ar trebui corectate înainte de-a le da în lucru. Amando și-a făcut timp să treacă pe la el să-i spună ”bună dimineața” și apoi a venit Vasile: Este adevărat ce am auzit aseară? Marian a fost dat afară?

-Mă tem că da. Eu i-am zis să vină astăzi la lucru ca și cum nu s-a întâmplat nimic, dar el zicea că vor trimite după el să-l aducă aici, a răspuns Emil. Nici vorbă. Cu banii lor pot angaja pe oricine, nu vor trimite după el. Dar ce s a întâmplat?

Emil i-a povestit lui Vasile cum s-a desfășurat discuția cu Gerry aici în acest birou. Vasile a rămas un moment pe gânduri:

N are să i vină ușor. Avea câteva lucrări personale, dar în rest nimic. S-a lăudat că alții îi dă 12 dolari pe oră. Aici cu orele suplimentare putea face o grămadă de bani, dar a fost încurcat cu lucrările alea...

Directorul Mevison și a făcut apariția în timpul discuției cu Vasile și atunci acesta cerându-și scuze s-a dus la strungul său. Directorul nu și-a putut oprii o remarcă puțin ironică: -Gașca românilor are o problemă?

Emil a răspuns după un moment de ezitare:

-Nu. Dar concedierea lui Marian a șocat pe mulți. Ce crezi, trebuie să angajăm pe altcineva, ori te poți descurca singur?

-Nu știu. Încă nu am avut timp să văd ce am de făcut. Îmi trebuie câteva zile ca să-mi fac o idee, un plan, apoi vă spun.

OK! Ai nevoie de ceva, vii la mine. Oricând. Rămas singur, Emil s-a așezat pe scaun în fața planșetei lui. În răstimpul zilelor petrecute cu Marian, a învățat multe lucruri noi despre matrițe, oțelurile speciale întrebuințate, duritatea materialelor folosite la formare ori la tăiere și o mulțime de informații despre atelierele unde se executau aceste unelte. A înțeles că timpul era important și a realizat că în situația lui trebuia să găsească o soluție rapidă să termine detaliile cât mai repede. Care însă? Și apoi, cum putea fi el sigur că dimensionarea și toleranțele sale vor lucra? În colțul din fund al biroului lângă perete, se aflau două sau trei cutii de carton compartimentate în care se aflau suluri vechi de desene ale unor matrițe sau alte scule utilizate în procesul de fabricație. Pe fiecare compartiment era însemnat numărul de comandă al produsului fabricat. Emil a întrezărit faptul că acolo găsește răspunsuri la toate problemele lui viitoare. Urmărind felul în care au fost rezolvate unele probleme în desenele din acele cutii, îi va înlesni să găsească soluții problemelor ce se vor ivii. Cu acestea în minte, a întins pe planșetă desenul de ansamblu al matriței următoare care trebuia detailat piesă cu piesă în mici

desene individuale. Matrița asta era compusă din aproape treizeci de repere care trebuiau reprezentate în vederi și secțiuni revelatoare înțelegerii rolului fiecărui amănunt în funcționarea destinată. Între acestea erau și multe repere simple, concentrice ce puteau fi detailate împreună ca subansamble ușor de dimensionat și de înțeles. Emil a hotărât să încerce această cale. A desfășurat pe planșetă hârtia de calc de pe o rolă și a început să lucreze. A început cu desenul plăcilor de bază ale matriței și modificările necesare pentru asamblarea pe ele a celorlalte piese. Apoi grupând piesele care puteau fi reprezentate împreună, a văzut că în acest fel progresează mai repede. La pauza de prânz, Amando a venit să vadă care este starea de spirit a lui Emil. Acesta i-a făcut loc să treacă în fața planșetei. Amando a fost primul care vedea ce a realizat Emil: Ce părere ai? O să lucreze? a întrebat el. Amando nu a răspuns imediat: -Ai aici patru piese, una într-alta ca un turn. Cum fac să le dau în lucru la patru oameni? Fiecare primește o copie după acest desen și și face piesa lui. Când le pui împreună trebuie să se potrivească.

-Dacă tu crezi că se poate face așa, continuă și o să vedem ce iese, a mai spus Amando.

-Amando, tu înțelegi că nu am timp să fac altfel?

-Înțeleg. Sunt de acord cu tine. Dă-i înainte! Ușurat, Emil a plecat la cofetărie să-și ia o cană de cafea. În timp ce din mașină se prelingea cafeaua

fierbinte în cana lui Emil, Sonia, muncitoarea cu care Marian a avut o discuție în zilele trecute, a venit să-l întrebe: -Hi, unde-i prietenul tău? -Care prieten? Eu nu prea am prieteni aici... -Acela care te-a adus în companie, Marian. -Nu el m-a adus. Am venit singur. Nu are importanță. Unde e?

-Nu știu. Nu mai lucrează aici. -Ai telefonul ori adresa lui?

-Nu. Îmi pare rău. dar ce s-a întâmplat? S a întâmplat un bebeluș. Dar nu spune asta la nimeni. -Nu... cum știi că-i al lui?

Lui Emil i s-a părut că vede în ochii Soniei o lacrimă: Știu... că n a fost nimeni înaintea lui, nici după... a spus ea. -Atunci de ce ai făcut treaba asta? Nu știu... Că l am crezut. Că vreau o viață mai bună... Emil a privit-o cu sinceră părere de rău:

-Așa spun și fetele de la noi... Fac orice pentru o viață mai bună și dau de una mai rea. Cum am spus, îmi pare foarte rău, dar nu știu nimic despre el.

-Dacă afli ceva îmi spui?

-În general nu-mi place să amestec în treburi ca astea. După un moment de cumpănă, i-a zis: -Dacă aflu, am să-ți spun.

Sonia i-a mulțumit fără sunet, numai din buze. I-a citit în ochi sinceritatea. În birou, Emil și-a reluat febril munca la planșetă. Când a ajuns să dimensioneze unele piese cu unghiuri rotunjite a introdus măsurători la punctul de intersecție al suprafețelor, ceea ce Marian nu a întrebuințat niciodată. Aceste unghiuri la intersecție erau importante pentru forma trapezoidală a curelelor de transmisie cu deschidere de 36 40 de grade. Către sfârșitul zilei, Shandy a venit să-l întrebe:

-Tot aici ești? Credeam că te-au trimis acasă.

-Nu râde. Nu-i timpul trecut... Bine. Mă duci acasă atunci? Tu nu mai de lucru o oră, două?

-Cred că da. Pot să mai stau o oră, două. Tu cum ești? Crezi că o să poți face față singur?

-Nu știu încă. Tu nu știi unde pot găsii un grafic cu toate zilele lunii ca să mi pot planifica datele mai importante?

-Ba da. Asta se numește un planner. pot să-ți comand așa ceva. Vrei pe o lună sau pe două? Pe două ar fi mai bine. După schimbarea turelor când seria de după masă a început lucrul, directorul Mevison a intrat la Emil în birou:

-Ai dat la făcut matrița terminată ieri?

Am trimis desenele la trei furnizori. Aștept să mi comunice prețul.

-Materialul a fost comandat?

-Da. Azi dimineață i-am dat lui Norm o notă.

-Bravo! Și acum ce faci?

-Ca să reduc din timp, am început să detailez în ansamblu, cum vedeți aici....

Emil s a dat la o parte din fața planșetei să facă loc șefului să vadă ce-a făcut. Domnul Mevison, cu aceiași față înghețată de pe care nu se putea citii nimic, a rămas un răstimp în fața planșetei: -Dacă nu faci greșeli, sistemul acesta ar putea lucra. O să ia un timp ca muncitorii să se obișnuiască cu acest sistem. Vor fi unii care vor obiecta. După plecarea directorului, Emil s-a dus s-o ia pe Shandy. În mașină ea îi arăta pe unde să meargă. Casa ei nu era exact în aceeași direcție cu locuința lui, dimpotrivă, se afla într un cartier în marginea opusă a orașului. Când au ajuns, ea l a invitat pe Emil să intre în casă. El a șovăit să intre la ea: -Nu cred că este bine. S-ar putea să vadă careva și nu vreau să-ți creez neplăceri în familie. Nu fii prost. Bărbatul meu și cu mine trăim liber. Cum adică, liber? -E o poveste lungă, Hai în casă și-ți spun. Au intrat. Prima impresie l-a cam dezamăgit: nu era exact ceea ce el considera o casă de locuit confortabil, deși erau multe lucruri de preț îngrămădite în ea. Dezordinea, haine lăsate pretutindeni, mucuri de țigară prin farfurii și scrumiere și chiar resturi de mâncare de cu o zi înainte, i-a făcut o proastă impresie. Shandy a încercat după ce și a atârnat paltonul pe un cuier lângă ușă, să facă puțină ordine pe măsuța din salon, după care a adus pahare, o sticlă de whisky și o farfurie cu chips și un sos albicios ca asortiment la băutură. S-a așezat apoi lângă el pe canapea, scoțându-

și pantofii și și-a întins picioare peste genunchii lui Emil: Dacă vrei să ți spun povestea noastră, umple paharele alea cu băutură. Emil a turnat alcoolul în ambele pahare și i-a întins un pahar. S-a lăsat apoi pe spătarul canapelei privind femeia din fața lui, alungită pe canapea, cu capul sprijinit pe o mână proptită pe spătar. Tentația atingerii picioarelor ei i s-a părut firească, ca o invitație la dans și aroma volatilă din pahar îi învolbura ușor simțurile aprinzând în el dorul de-a o strânge în brațe. A pus paharul pe măsuța din fața lui, apoi strecurându și brațele pe sub corpul femeii, a ridicat o în brațe încercând prin intuire direcția dormitorului. A lăsat-o ușurel pe pat, a dezbrăcat-o încet de vestminte, una câte una, și au făcut dragoste. Ea s-a dus apoi goală ca o nimfă să aducă țigări și sticla de whisky și s a așezat din nou în pat lângă el.

-Ce-ai vrut să spui că tu și bărbatul tău aveți o viață liberă? a întrebat Emil.

La noi fiecare își are viața lui. El se poate culca cu cine vrea și eu la fel.

-Cum așa. Tu nu ești geloasă când îl vezi cu o altă femeie?

-Acum nu. Înainte am fost.

Ce s a întâmplat?

-Lucra la o companie mare cu sucursale în toată lumea și el era frustrat că mereu alții erau avansați în funcție și el nu. Într-o zi îi vine ideea să invite la masă pe șeful lui direct. Locuiam atunci într-un apartament

modest. M-am pregătit cu toate bunătățile pe care ni le permiteam și tipul a venit în ziua respectivă. Ne așezăm la masă, ciocnim paharele și soțul meu se ridică, se scuză șefului că a uitat fișierul cu acte secrete la birou deschis și mă lasă singură în casă cu acel tip. Nu știam ce să cred. Am încercat să fiu drăguță, să mă port normal ca și cum nu s-a întâmplat nimic, dar nu a trecut mult și tipul ma pângărit ca pe ultima târfă din lume. M a avut jos, pe podeaua goală după care s-a șters cu șervețelul de pe masă și a plecat. Atunci mi-a venit în gând să mă sinucid.

Shandy s a întins peste noptiera de la capătul patului și și a mai turnat whisky în pahar: -Bărbatul meu a intrat în casă un moment după plecarea tipului cu care lucra. A urmărit de la colțul străzii să vadă când pleacă șeful de la noi. Singura lui grijă a fost să afle dacă șeful fusese satisfăcut. Voia să știe ce a zis, dacă i a plăcut la noi? În starea mea, am luat farfuriile de pe masă le-am azvârlit în el. A zis că sunt nebună și a plecat din nou. Eu nu contam. L-am urât pentru treaba asta, Doamne ce l am mai urât! Șeful a mai venit și de alte ori la noi și mereu mă lăsa singură cu el. A primit în sfârșit avansarea, dar odată cu ea, noi șefi i-au luat locul celui dintâi. De acum nu mai conta nimic; pe unde și-a făcut loc șoricelul, poate trece și guzganul. Am început să fac și eu la fel. De ce aș rezista avansurilor unuia sau altuia? Am descoperit apoi că erau și alte perechi liberi ca noi și chiar cluburi unde fiecare își lăsa partenera să se culce cu cine vrea. Așa am ajuns aici.

-

De ce ai ales să stai cu el? Ești mulțumită, îl mai iubești încă? a întrebat tulburat Emil. Ce era să fac? Eu nu mai aveam părinți și nici alți frați. La început m-am urât pe mine, că nu am fost în stare să țin piept tipului acela. Credeam că povestea lui Bob, soțul meu, cum că a uitat cabinetul deschis la birou, era adevărată. Nu mi-am putut imagina că a existat o înțelegere între ei. Când am văzut însă cum a reacționat atunci, mi s-a făcut scârbă. Scârbă de el, de mine, de tot. Am vrut să plec, dar nu aveam unde. Am ajuns să cred că asta mi-a fost soarta. Mă înțelegi? Ce suntem noi altceva decât jucării în fața destinului? De iubit nu știu dacă l iubesc încă, dar și eu și el ne îngăduim așa cum suntem, plutim într-un gen de confort fără orizont. Asta-i viața.! a încheiat Shandy filozofic. Știi ce e curios? a continuat ea după un timp: Am început să i dau dreptate lui Bob. El crede că sexul trebuie să fie liber; te culci cu cine-ți place. Între soți nu trebuie să existe nici un drept de proprietate asupra persoanei celelalte. Nu are importanță cu cine am avut sex, când sunt împreună cu el, eu sunt aceeași din totdeauna fără nici o diferență cu ce am fost înainte. Nu i-am luat nimic din ce este al lui. Nu crezi? Emil a rămas pe gânduri urmărind dâra de fum a țigării din mâna lui. Apoi s a dat jos din pat ca să se îmbrace: -Unde pleci la ora asta? Nu stai cu mine noaptea asta? -Nu pot. Astăzi nu mi-am văzut copii de loc. Trebuie să plec.

-Păcat. Aveam de gând să-ți ofer Nirvana, dar tu nici nu știi despre ce e vorba... Poate că pentru noi Nirvana este puțin diferită, a spus Emil înainte de plecare. În mașină, Emil, străbătea absent autostrada care la ora asta nu era prea aglomerată. Cu siguranță copii vor fi fost puși la culcare de acum și un ciudat simțământ de vinovăție se cuibărise în. Era un sentiment prezent de mai mult timp, dar nici odată atât de stăruitor ca în seară asta. Avea impresia că tot ce atinge în propria lui casă, păstrată mereu într-o ordine desăvârșită și curățenie, se păta cu microbii aduși de el din afară, din acest mediu vicios în care singur a intrat. Nu a fost de ajuns că a pângărit puritatea simțămintelor lui pentru copiii și soția lui pe care niciodată nu a iubit-o mai mult ca în acest moment, dar cele văzute și aflate de la Shandy în această seară, adâncea și mai mult acest simț de vinovăție și rușine. Nici o tangentă, nici un grad de comparație nu putea apropia nici pe departe aceste două ființe. Coca și Shandy. Curățenia, dragostea, grija cu care Coca i s a dedicat lui și bunăstării familiei, sacrificându și propriile ei nevoi de tihnă, erau diametral opuse cu ceea ce a putut constata la Shandy. Povestea acestei femei, Shandy, l-a tulburat profund. Nici unul din romanele de proastă calitate despre femei decăzute și expuse celor mai josnice abuzuri de dezumanizare, nu i s-a părut atât sinistru ca povestea lui Shandy, forțată de propriul ei soț să se prostitueze pentru o poziție mai bună în compania la care lucrează. Îi era greu să-și imagineze șocul și

dezamăgirea pe care ea a simțit-o în momentul în care a descoperit că omul în care s-a crezut în deplină siguranță și pe care l a iubit, a putut s o vândă ca pe o marfă care nu-i aparține, unui oarecare șef pentru un folos personal. În poziția ei, gândea Emil, este o minune că poate încă funcționa ca o persoană normală, când în afara aerului pe care-l respiră, viața ei se aseamănă cu o vitrină frumos aranjată dintr un sat pustiu. Ea nu are pe nimeni apropiat și nici un imbold în care să-și rezeme speranța; plutește pe suprafața unui lac întins ale cărui maluri nu se văd în nici o direcție. Știe că se va îneca, dar continuă să dea din mâini și picioare. Cine și dorește să trăiască astfel? Parcurgând drumul pe autostrada cu urme încă vizibile de zăpadă, Emil era fericit că în pofida tuturor necazurilor lui inerente, a concedierilor repetate de când a ajuns în Lumea Nouă și toate necazurile prin care a trecut, existența i a fost plină, a primit și dăruit iubire și asta i a dat curaj în fiecare zi să pornească de la capăt cu mai multă forță, ia dat credința că e pe drumul cel bun și l-a ajutat să rămână mereu un optimist convins că munca sârguincioasă nu poate să nu fie răsplătită. Plinătatea acestor sentimente s-a datorat unei singure persoane, devenită sursă de inspirație care l-a transformat dintro insignificantă creatură într-un bărbat, la fel ca în basmul în care o broască a devenit Făt Frumos printr o sărutare. Cosânzeana lui a fost Coca. Gândindu-se acum la ea simțea că-l îneacă o durere. O durere sufletească îmbinată cu rușinea, ca și cum ar fi comis o crimă pe care n-o poate mărturisii. Ar

fi vrut să găsească puterea să meargă acasă, să-și plece capul în poala ei și să-i mărturisească totul. Să se spovedească ar vrea, dar știa că n o poate face; riscul de a pierde totul, ar fi prea mare. El care a învinuit-o de necinste, cum se poate duce la ea, o adevărată sfântă, să-i spună că s-a lăsat momit de fascinațiile iadului, că s-a înfruptat din fructele lui otrăvite și acum pocăit vine să i ceară iertare? Doar în iertarea ei vedea Emil unica lui salvare de care avea nevoie. Când a intrat în apartament, Coca i-a apărut din salon cu ochi ce-ar fi vrut să afle dacă totul este în regulă, fără să rostească cuvintele subînțelese. Nu era mustrare în privirea ei, ci doar urmele îngrijorării pe care așteptarea lui le-a pricinuit. Și nici manifestarea de dragoste a zilelor trecute când era întâmpinat din prag cu o sărutare, nu a avut loc. Emil stânjenit, fără să spună nici un cuvânt s a îndreptat spre bucătărie unde masa pregătită cu tacâmuri pentru el aștepta. În timp ce Emil și-a reluat locul obișnuit la masă, Coca a pus mâncarea la încălzit. Emil i-a prins mâna și a tras scaunul de lângă el pentru ea ca să se așeze: Tu ai idee ce înseamnă Nirvana? Coca l-a privit uimită de întrebare, neștiind ce să creadă: -Nirvana? Nu este acel loc din credința Budistă în care fericirea este deplină?

-Exact! Nirvana este acel loc. Coca, noi am fost binecuvântați de Dumnezeu, noi am cunoscut Nirvana. Noi am fost fericiți toate clipele de când ne cunoaștem și nu vreau să pierdem această fericire acum. Iartă-mă

pentru mâhnirea pe care ți-am pricinuit-o după întâmplarea aceea blestemată din zilele trecute! Am fost supărat, m a rănit insulta asupra ta în casa noastră și am urât de moarte ticăloșia acelui așa zis prieten care sa dat la tine, dar n-am pus nici odată la îndoială corectitudinea ta. Iartă-mă dragă pentru toată suferința, pentru că nu m-am purtat cum trebuie și pentru că din cauza mea, noi toți am simțit durerea supărări dintre noi.

În ochii lui Coca au înflorit biluțele de cristal ale lacrimilor rostogoliți de-a lungul obrajilor. Zilele trecute de atunci mi au deschis ochii. Supărarea, singurătatea și sentimentul meu de nesiguranță m-a împins în locuri ce nu se pot descrie și despre care nu aveam idee că există. Coca, când am văzut ce se petrece în aceste locuri, în jurul nostru și în alte case, am simțit că mă îmbolnăvesc. Nu mint! Mă întorc la tine bolnav, cu sufletul zdrențuit de mizeria din jur și mă întreb cu toată sinceritatea, cât timp putem noi rezista și chiar copiii noștri, până ce putreziciunea din jur va cuprinde și casa noastră. Mi e frică draga mea, mi e frică și numai tu ne poți salva. Nimeni dar tu poți să ne păstrezi așa cum încă suntem, nealterați în puritatea noastră. Înțelegi draga mea ce-ți spun? Vreau înapoi Nirvana!

RĂZBUNAREA

-Cine zice că răzbunarea este arma prostului, e un nătâng! Numai lașul nu se răzbună, că de aia este laș. De frică, dom’le, de frică. Trebuie să ai curaj să te răzbuni, și să fii deștept. Răzbunarea trebuie să fie pregătită cu cap, să lovească acolo unde doare mai tare. Așa să știi! Păi, știi ce i-am făcut eu unuia? Stai să vezi. Eram în Grecia, în lagărul de refugiați, când a venit unul, tot român de al nostru cu familia lui și c o valiză de bani, c-așa-i mersese vorba prin lagăr de la unii care-l știau dinainte. Avea bani dar zicea că n-are. Mă rog, treaba lui. Dar când venii aici în Canada, c-a venit cu vreo două luni după noi, am mers să l văd la hotel că mi era dor de el și am luat cu mine și pe Zoie și fata. Făcuse Zoie niște șnițele calde, am pus în sacoșă și bere și am mers să ne vedem prietenii. Da, să știi c-așa am făcut.

Ei au fost primiți mai bine decât noi, că le au dat școală de limbă plătită. Nouă nu ne-au dat, c-o aveam pe Lenuța, fata noastră, care știa engleză și ne puteam descurca cu ea. După aia, am zis: Hai să-l iau cu mine la hotel, că tăntălăii ăștia de englezi, nu sunt buni de nimic. Am vorbit cu șeful și l a angajat. Ne a pus pe amândoi în schimbul de seară, când era mai puțină treabă și stam

la taifas până la miezul nopții. Nu prea aveai ce face altceva. A fost bine! Când suna careva pentru o defecțiune, mergeam împreună și tipul nu se da în lături, că era îndemânatic și muncitor. După aia mergeam să raportăm că toate-s în regulă și iar ne înfundam în atelierul nostru la taifas. Într-o zi, tipul vine la serviciu c-o mașină nounouță, o limuzină dom’le, un Chevrolet Impala. Știam că vrea să-și ia mașină, dar de ocazie, credeam eu. Îi zic:

-Bine vărule, tu cu mașină nouă și eu cu rabla mea cu care te-am dus la Niagara?

Las o măi, frate, c o luai în rate. Poți să faci și tu la fel.

Păi, ca s-o iau în rate am nevoie de bani pentru acont. Nu?

-Ți-i dau eu. Mi-i dai înapoi când poți.

Zis și făcut. Mi a dat 1500 de dolari și am luat un Ford Marquise, mai grozavă ca a lui. Când am venit prima dată cu ea la hotel, șefu’ și ‘ăi din tura de dimineață au făcut ochii mari, că nu le venea să creadă. Noi, emigranții cu mașini noi și ei englezoii, de râsul lumii, cu rablele lor. Așa a fost!

-Atunci, de ce te-ai răzbunat pe el, nene?

-Păi, stai să vezi că povestea nu s-a terminat aici…Zicea el c-ar fi un fel de inginer în nu știu ce și c-a găsit un curs la seral la George Brown College unde vrea să meargă. S-a mutat în tura de dimineață și eu am rămas singur, seara. După vreo două zile, când m-am văzut cu el la prânz, mi-a zis că șefu l-a pus să organizeze atelierul. Alte două zile și văd pe coridorul de la atelier

panouri solide de lemn și multe bare de metal în formă de cornier, perforate cu găuri pe toată lungimea. De atunci când veneam să stau în atelier, nici nu aveam unde să mă așez. A început să pună în jurul pereților rafturi pe picioare din astea de metal, strânse bine în șuruburi. Unde nu erau rafturi a instalat panouri din lemn cu cârlige de atârnat diferite scule. Apoi în locul mesei la care obișnuiam să stau, că aveam și telefonul instalat pe ea, a apărut un banc de lucru solid, menghine ancorate în șuruburi de tăblia groasă de lemn și jos la picioare, un alt raft pentru cutii sau alte lucruri. Deci, acum în loc de masă la care să stau comod, aveam bancul ăsta. Când suna telefonul trebuia să mă ridic în picioare. Șefu’ nu mai putea de bucurie, se umfla în pene de ce a realizat. Când totul a fost gata, a chemat bosu’ cel mare să vadă ce a făcut. Drept e că totul arăta altfel acum.Când contabilul șef a aflat ce transformări s au făcut în atelierul nostru, a cerut să se facă și la el rafturi ca astea, că toată arhiva lui sta îngropată în cutii puse una peste alta și era problemă să găsească un act de care avea nevoie. Când a terminat treaba și aici, numele colegului meu era rostit de toată lumea. Pe mine începuse să mă agaseze întreaga poveste. Preferam sămi caut de lucru prin alte locuri, că-n atelier dacă nu aveam de lucrat ceva, nu mai aveam chef să stau. Era dom’le la biroul de recepție o păpușică frumoasă de-ți lua ochii. Avea și un zâmbet din ăla dulce care te țintuia locului. Într-o seară, când am dat pe acolo să mai schimb cu ea câteva cuvinte, că era prietenoasă

și nu se sfiia la un compliment sau o glumă, mă întreabă unde-mi e prietenul? Îi spun că lucrează dimineața. După vreo două zile n o mai văd. Întreb și aflu că a trecut în schimbul de dimineață. ”Frumos”, îmi zic… După aia, cred că era înainte de Crăciun, a nins dom’le, că abia se mai putea merge cu mașina. Când ajung înul hotelului, văd fata de la recepție cu prietenarul. Se urcau amândoi în mașina lui. ”Așa merge treaba”, îmi spun, ”și banditul nu a spus nici un cuvânt despre asta” L-am luat ziua următoare de-o parte și-i zic: -Ai succes la fetițe, Don Juanule?

Ce fetițe, nene? Te referi la colega de la recepție? Colega zici? Vezi că știi?

-Da de unde. Are copilul la grădiniță și ajunge mereu cu întârziere dacă merge cu autobuzul. Tot e în drumul meu. O duc eu.

Am glumit. Știi doar că te cunosc de om serios. ”Las’ că am eu leac și pentru tine” mi am spus în gând, despărțindu-mă de el. După vreo câteva zile vin mai devreme și merg direct la biroul de recepție din holul hotelului. Ea era acolo:

Ce mai nou? Nu te am mai văzut de mult. -Da. M-am schimbat în tura de dimineață. -Oh! E așa de trist seara când lucrez eu, fără tine. Nici nu ai cu cine să schimbi o vorbă…

Lasă că găsești mata cui să faci complimente… -Nu, serios acum. Am venit special mai devreme ca-ți spun ceva dar asta trebuie să rămână secret. Am auzit de la băieții din secție, că prietenul meu, știi care, cel care te duce cu mașina. Zice că a reușit să te seducă.

Cred că-și face visuri cu tine. Dacă află nevastă-sa, nu știu cum o să te simți. Și apoi copiii…

Asta i culmea! Nici nu mi am imaginat. Taci! Te rog. Nu mai vreau să ascult nimic! Bine că mi-ai spus! Atât! La revedere. Și a plecat cu ochii în lacrimi în biroul ei.

”OK. L-am aranjat” mi-am zis. Am descuiat ușa unei camere ce da spre parcare și mi am văzut prietenul, așteptând fata de la recepție. ”Așteapt-o, băiete dragă, că o să vină când ți-oi vedea ceafa!”

Tot în perioada aia s-a întâmplat să aibe șefu’ o ședință cu cei din conducere. Când a terminat, a trecut și pe la mine: -Cum merge, totu-i OK? -No problema, am zis eu. -Cum a fost la ședință?

-La noi mai bine decât la bucătărie și cei de la curățenie. Doar câteva reclamații cu instalația electrică și la băi că dușurile nu funcționează ca lumea. -Știi, șefu’. Cred că ar trebui să dai mai multă atenție la ce spun oamenii. Ce spun oamenii?

Ei, nu vezi că amicu’ le face singur pe toate? Oamenii nici nu mai vin la mata când au o problemă. Merg la el direct. Vine el să-ți spună ce a făcut? Nu. Știi că el e inginer? Acum merge aici la școală. Toți au prins de veste că el se pricepe la toate. Eu aș fi mai atent. Șefu’ n-a mai zis nimic. Mi-a strâns mâna în tăcere și a plecat cam îngândurat de la mine. Cred c-a trecut cam o săptămână până am dat cu ochii de prietenul meu. S-a bucurat că mă vede:

-Am o veste care o să te surprindă. Am văzut un apartament grozav într-un bloc frumos, cu securitate la intrare și alte minuni. Am pus o ofertă să l cumpăr.

-Ce vorbești? Nu-ți e frică? Dacă pierzi slujba?

-Găsesc eu alta, că acum am experiență canadiană. Am și referințe bune de la hotel. Nu cred că e o problemă. Și apoi fă socoteala: banii pe care-i dai pe chirie, se duc. N ai nimic. Dacă cumperi un apartament, banii ăștia se scad din datorie, deci îi câștigi. Că venii vorba, cred că o să am nevoie de banii pe care ți-am împrumutat pentru mașină.

Păi, n ai zis tu să ți i dau înapoi când pot? Am zis, dar atunci nu știam că o să am nevoie de ei. Uite că acum am.

-Lasă că vedem noi până atunci. Ia zi, mai vine colega cu tine în fiece zi? Nu. Nu știu ce i cu ea, nici nu mi răspunde la salut. Am vrut s o întreb și mi a întors spatele. La fel și ăia din biroul ei. Treaba lor, n-am idee.

-Mă-nteresez eu și-ți spun. Ce proiecte mai are șefu’ cu tine?

Nici unul. Mai nou, mă trimite să mătur în fiecare dimineață intrarea din fața hotelului. Mi-a zis să-i raportez lui când cineva mă roagă să repar ceva, dar nu mă trimite pe mine acolo. Se poartă cam rece de-o vreme.

-Ce spui? Îmi pare rău. În sinea mea, jubilam. Dar asta nu era tot. Vrea să-i dau banii înapoi. ”Îi voi plăti” mi-am spus, ”cu dobândă!” Așa am și făcut.

Șefu’ a început să mă viziteze mai des când eram numai eu singur de servici. Venea să mă iscodească. Eu mă prefăceam îngrijorat și l sfătuiam să facă în așa fel ca să-l determine să plece singur de la hotel. Ar fi bine să se plângă la personal că-i insubordonat și nu-i execută ordinele. Să facă un raport în scris și să aducă și-un martor, dacă se poate. Șefu’ asculta atent la fiecare vorbă. Când l a trecut pe prieten din nou în tura de seară, amicul a protestat și s-a dus și la sindicat c-o plângere. Asta i-a grăbit sentința. A fost dat afară. Când a venit la lucru în vinerea Paștelui, șefu’ i-a dat plicul cu hârtia roz de concediere. În același plic erau și banii de la mine, cei 1500 de dolari pe care mi i a dat. Asta a fost lovitura de grație. Trebuia să se mute în noul apartament pe 1 mai și acum nici servici nu mai avea. De asta zic: Răzbunarea nu e arma prostului. Și ce mai știi de el? S a descurcat?

Am aflat că l a primit un român care avea o fabrică de mobilă, dar nu a stat mult nici acolo. Pe urmă s-a dus la o companie mare de automobile. A ajuns inginer șef aici, cred că lucrează și acum acolo. Câștigă bine. Și a luat o casă nouă cu curte mare și garaj de două mașini. Dar nu l-am mai văzut.Tipu’ nu era prost. Știa ce face.

-După câte văd, i-ai făcut un bine. Dacă nu te răzbunai, ar fi lucrat și astăzi la hotel și n ar mai fi avut bani de casă nouă. Nu-ți pare rău de ce i-ai făcut?

-De ce să-mi pară rău? Mi-a stricat toate rosturile. Din cauza lui, nici eu nu am mai fost văzut ca lumea. Pe mine m-a scos de-acolo o cameristă pe care am încercat

s-o sărut într-o seară. A fost bucluc mare. De atunci nici fata mea nu mai vorbește cu mine. Asta-i viața, dom-le! Una caldă, alta rece, totul vine, totul trece!

PICTURA DE PE ȘEVALET

Ne am cunoscut din întâmplare la expoziția de pictură din fața primăriei din Toronto unde în fiecare an are loc, printre alte manifestații culturale și această expunere de tablouri ale pictorilor amatori. Eram acolo împreună cu soția mea, Valeria, ca să încurajăm o doamnă, mama medicului nostru de familie, de la care am și cumpărat un tablou de-al ei, o natură moartă. Întâmplarea a avut loc cu câțiva ani înaintea pandemiei, într-o duminică dimineață de vară. După ce ne-am întâlnit cu mama medicului nostru și i am admirat tablourile, cu noul meu tablou sub braț, am continuat să vizităm alte standuri și privirea mi-a fost atrasă de chipul unei tinere femei ce exprima, de pe pânză o căldură duioasă și o deosebită delicatețe a trăsăturilor. Am rămas locului, admirând pictura de pe șevalet și din spatele meu un om în vârstă, înalt, puțin adus din spate, se apropie de mine fără să spună nimic. La picioarele trepiedului de alături, rezemate, mai erau două trei picturi pe care el încerca să le scoată în evidență, deși

niciuna nu avea darul să atragă ca cea la care m-am oprit. Cât costă acest tablou? am întrebat.

-Îmi pare rău, acesta nu e de vânzare, mi-a răspuns omul.

-Păcat, pe acesta l-aș fi cumpărat.

-Regret. De acesta nu mă pot despărți. Este fata mea.

-Vă felicit. Este foarte frumoasă. Se cunoaște că acest portret a fost făcut cu multă dragoste.-Și multă durere, domnule dragă. Fata mea a trecut între sfinți acum un an de zile. N am putut s o salvez. A făcut o distrofie musculară. Nu mai putea să țină nici pensula în mână. Și ea a pictat ca și mine. Am aici câteva pânze de-ale ei. Într-adevăr, picturile tinerei femei erau complet diferite ca stil, vădind o concepție mai modernă și colorit exuberant. Așa l am cunoscut pe Grigore Gornescu, un inginer în domeniul fizicii moleculare, profesor în Canada, care din cauza unor probleme de sănătate în tinerețe a început să picteze pe timpul convalescenței peisaje din țara Bihorului. Acum, după ieșirea la pensie, ca să omoare timpul, a început să picteze din nou. A venit aici din London, Ontario. A auzit de expoziția asta în aer liber, s-a urcat în mașină cu câteva picturi și a venit la Toronto. Nu știa până la ce oră va sta în piața de aici, din fața primăriei, și m-a întrebat dacă știu undeva pe aproape un motel mai ieftin, pentru că vizavi la hotelul Sheraton, prețul pentru o noapte ar fi prea scump. M-am înțeles din ochi

cu soția mea și l-am invitat să doarmă la noi. Oricum, de când copiii noștri s-au căsătorit și sunt la casele lor, am rămas singuri într o casă mult prea mare pentru noi doi, cu două dormitoare neîntrebuințate. I-am dat adresa și i-am spus că-l așteptăm. A venit aproape de ora înserării. Soția mea tocmai pregătea cina, dar el s-a scuzat spunând că a mâncat. Am insistat să stea totuși cu noi la masă și aducând o sticlă de whiskey și trei pahare, omul a acceptat.

-Cum a fost astăzi? Ați vândut ceva?

-La fel ca pe la noi. Oamenii vin să vadă, nu să cumpere. Am dat totuși două peisaje. Au fost mulți care au întrebat de portretul fiică mi.

-Da. Este foarte frumos. Ochi care vorbesc. Parcă ar vrea să spună ceva.

-Cred că semăna mai mult cu soția dumitale, a intrat în vorbă și Vali, soția mea, în timp ce aranja farfuriile pe fața de masă.

-Nu. Deloc. Și nevasta mea a fost frumoasă, dar Angi, Angela, a fost doar crescută de noi. Am înfiat-o când a fost mică. Socrul meu, preot, a găsit o pe treptele casei într o dimineață. Nu știa cine a adus o acolo. Lena, soția mea, tocmai pierduse o sarcină. Ea lucra la un laborator de la Academie și nici o colegă de-a ei nu putea duce la capăt o sarcină. Abia mai târziu am realizat treaba asta. Părintele, tata socru, a venit atunci la noi cu această fetiță în brațe. De atunci, nu ne-am mai despărțit de ea. Până mai anul trecut cînd Domnul a dus-o la El.

-Îmi pare rău. Nu trebuia să aduc vorba despre fată, am spus eu. Mai bine spuneți-ne cum ați cunoscuto pe soția dumneavoastră.

Fața domnului Gornescu a primit lumina unui zâmbet: -E o poveste nostimă. Eram student la Politehnică, dar în același timp luam lecții de desen la Școala Populară de Artă. Era vremea mustului și trebuia să mă întâlnesc după cursuri cu Nicu, Emil și Georgică, niște colegi, la restaurantul de lângă locul circului vechi, vizavi de Universitate. Am găsit o masă în grădină la umbră, sorbeam mustul din ulcelele din lut și înfulecam de zor pastrama de capră, sfărâind încă în farfurie, cu mămăliguță proaspătă. La masa de alături a apărut un grup de fete tinere, una mai drăguță decât alta. Toate încercările noastre de-a intra în vorbă cu ele ricoșau amarnic în princiara lor desconsiderare. Georgică, cel mai versat Don Juan din grupul nostru, cu lecții învățate bine de la cele două surori mai mari ale lui, stăpân pe cele mai eficiente trucuri de cucerit o femeie, nu a putut stârni interesul nici uneia dintre ele. Nici măcar un singur zâmbet. În dreapta mea la masa fetelor, era o blondă cu ochi albaștri și profil clasic. Avea talia suplă, prinsă întro rochie înflorată bleu și era mai reținută decât celelalte. Mi a plăcut din primul moment. Instinctiv, am luat blocul de desen rezemat de piciorul scaunului meu, l-am așezat deschis pe genunchi și am început să creionez profilul acestei fete. Una din ele a observat ce fac și a început să le înghiontească pe celelalte. Cu fiecare

moment simțeam presiunea crescând în jur. Prietenii mei făceau semne admirative, trăgând cu ochii la ceea ce lucram iar fetele deveniră tot mai curioase. La un moment dat, fata din dreapta mea întreabă: -Pot să văd și eu desenul?

De emoție cred că m-am înroșit. Mai mult de rușine. Nu puteam să mă concentrez suficient și părea imposibil să mi coordonez mâna. Parcă ar fi fost de plumb. Nici o linie, nici o arcuire a fineții trăsăturilor ei nu am putut s-o reproduc cu fidelitate pe pagina de bloc. Știam că nu pot s-o las să vadă ce am făcut și cuprins de panică am încercat o stratagemă: Numai dacă promiți să ne vedem diseară. Fata m-a scanat cu o privire pătrunzătoare:

-Unde? -Vizavi, la ceasul Univesității. Când? La șase jumate. E bine?

-Cum te cheamă? Dar vreau să văd acum desenul. M-am ridicat și am mers la ea cu mâna întinsă: Grig. Numele meu este Grigore Gornescu. Sunt student.

-Lena. Unde-i desenul?

-Nu pot să ți-l arăt acum. Nu este gata. Ai să-l vezi diseară. Promit!

Eram înnebunit. N aveam nici un plan, eram în mare criză de bani și privindu-mi ceasul rusesc de pe mână, Pobeda, realizez că până la ora întâlnirii am mai puțin de trei ore. Ce mă fac? Mă despart de prieteni după ce am împrumutat de la ei vreo doi poli și alerg să

iau tramvaiul până la locuința gazdei mele ca să-mi schimb hainele. După ce mă spăl, deschid albumul și încerc să retușez umbrele pe desenul început la restaurant. Încet, cu răbdare, imaginea de pe bloc a început să se apropie de amintirea chipului ei magic. Termin, fixez urmele de grafit cu un spray să nu se mânjească, roluiesc desenul și-l împachetez cu o foaie albă de hârtie. Pe la 5 plec de acasă. Cobor din tramvai la podul din fața Operetei, pe Splaiul Independenței. Merg pe Calea Victoriei și încerc să văd dacă găsesc bilete la Teatrul Comedia din spatele Poștei. Aici se juca cel mai elogiat spectacol al stagiunii, „Celebrul 702” cu Radu Beligan. Nu mai știu cine a scris piesa dar lumea era curioasă s-o vadă. Era vorba de un deținut de la Sing-Sing în America, condamnat la moarte. Continua să trăiască pentru că a început să-și scrie amintirile. O editură i a amânat execuția, zorindu l să termine mai repede cartea. Aceasta trebuia să apară în ziua execuției cu o banderolă pe care scria: ”Autorul electrocutat astăzi!”La ghișeul de bilete un anunț înștiința că în seara asta nu mai sunt bilete. Dezamăgit, mă întrebam ce șanse aveam să găsesc două bilete în plus printre spectatori seara, înainte de spectacol. Ies în stradă și îl zăresc pe Radu Beligan, mergând spre intrarea care duce la culisele teatrului. Alerg după dânsul, strigând: Maestre, maestre, vă rog! Actorul se oprește, privindu-mă. -Maestre, îi spun emoționat. În seara asta trebuie să întâlnesc cea mai frumoasă femeie pe care am văzuto în viața mea. Am nevoie de două locuri la spectacolul

dumneavoastră. Vă rog! Le plătesc în aur!

Maestrul mi-a zâmbit înțelegător, scoțând din haină un stilou: -Cu aur zici? Atunci dă-mi ceva să scriu. Aveam desenul Lenei făcut sul în mâna mea. Mi-a luat rolul și a scris pe coala albă în care am înfășurat desenul: Două scaune, vă rog, în față la spectacolul din seara asta. A semnat și a pus data. Nu-mi venea să cred! M-a bătut ușor pe umăr, făcându-mi cu ochiul, zicând: -Succes diseară!

Mulțumesc, maestre. M ați salvat! Seara la teatru, plasatorul ne a adus două scaune, unul în spatele celuilalt, la marginea dinspre perete, în primele rânduri. La căderea cortinei, Celebrul 702, maestrul Beligan, ne-a zâmbit de pe scenă. În timpul povestirii am mâncat toți trei, dar nu mai țin minte ce pentru că domnul Gornescu, cu darul lui de-a povesti ne-a cucerit în asemenea măsură, că am fi putut înfuleca și lingurile fără să băgăm de seamă. După cafele și desert, cu paharele de vin încă negolite, l am întrebat dacă i a plăcut fetei desenul: -L-a privit în pauză. Cred că a vrut să mă tachineze cu întrebări ca: „Ce, eu am un nas așa de mare?” La ieșire după spectacol, era afară o ploaie torențială. Am așteptat un timp sub planșeul de la intrare apoi am luat-o de mână și am început să fugim. Am încercat să protejez desenul sub haina mea, dar realizând că Lena era îmbrăcată numai într-o rochiță de vară, i-am dat ei haina. Până la tramvai, ne-a făcut

ciuciulete pe amândoi. Am vrut să păstrăm nota maestrului pe învelitoarea desenului, dar cerneala s-a întins că nu se mai putea distinge ce era scris. Nici desenul n-avut o soartă mai bună. Am mers cu Lena până la casa unchiului ei pe Șerban Vodă. Ea locuia acolo. Când am ajuns, continua să plouă și-mi era frig, dar nu simțeam. O țineam de talie în fața porții, privindo în ochi pentru că voiam să mă conving că a doua zi va veni la întâlnire. Eram îndrăgostit și nu știam dacă și ea simțea ca mine. Ne-am despărțit cu un singur sărut. De încurajare. A venit? Nu! Am așteptat aproape o oră. Pe vremea aceea nu existau telefoane ca acum și doar puțini aveau acces la unul. Nu știam unde lucrează și nu știam ce s-a întâmplat. Bănuiam că nu i-am plăcut. Știam unde stă și aș fi putut să i scriu, dar n am făcut o, deși nu mi o puteam șterge din minte. Într o după masă, am luat un caiet și am început să schițez. Linie după linie a început să se contureze chipul ce nu-mi ieșea din minte, cel al Lenei. A ieșit mai bine decât cel dintâi. Când am terminat, l am pus între două cartoane într un plic și l-am pus la poștă. Câteva zile mai târziu, gazda îmi spune că m-a căutat o domnișoară și mi-a lăsat un bilet. Citesc cele câteva cuvinte: Am fost bolnavă, cu febră. N am putut ieși din casă. Telefonul meu la servici este… Sună-mă înainte de ora 4.00. Lena De abia am așteptat să treacă timpul până am vorbit cu ea la telefon. M-am dus s-o aștept la ieșire. A apărut cu cel mai bucuros zâmbet ce mi-a fost dat să

văd. Trebuia să meargă la cursurile de pregătire pentru admitere la facultate. A încercat și cu un an înainte, dar nu a reușit. Era fată de popă și știa că nu are nici o șansă. Atunci unchiul ei a vorbit cu un cunoscut care lucra la acest laborator din cadrul Academiei. A fost luată acolo ca laborantă. A învățat repede ce are de făcut, a muncit cu plăcere și curând a fost inclusă ca asistentă în grupa de cercetări a unei doamne care conducea lucrările din laborator. Asta a determinat-o să devină chimistă.

Domnul Gornescu a scos un pachet de țigări din buzunar și a întrebat dacă ne deranjează fumatul. Deși eu nu mai fumam de mult, având geamul deschis i am spus că nu. Aprinzând o, a privit în jur și ne a întrebat: -E târziu. Nu vă plictisesc?

-Nu. Dimpotrivă. Continuați! Vali terminând dereticatul, s-a așezat și ea la masă.

Cred că nu i nimic ce nu știți pentru că am trăit cu toți la fel. Aceeași viață banală, aceleași lipsuri, aceleași probleme. Ne-am căsătorit când eram în anul patru la facultate și am locuit în camera Lenei din casa unchiului ei din Șerban Vodă. El a fost ofițer de carieră dar demis după 1947 și a găsit greu un serviciu la o cooperativă de artizanat. Eu, ca să fac ceva bani, pictam în acuarelă felicitări și le vindeam colegilor de sărbători ori la zile de naștere. Când nenea Vasile, unchiul Lenei care ne-a fost și naș la nuntă, a văzut ce fac m-a încurajat să lucrez pentru cooperativă. Ei achiziționau toate deșeurile de materiale de la fabricile de stat și a găsit carton de calitate la o tipografie care confecționa cutii

pentru Romarta. Erau ștraifuri de carton din care eu puteam tăia cu briceagul cât îmi trebuia pentru picturile mele. Creeam tot felul de ilustrate dar pentru că nu costau mult, unii le cumpărau neînrămate ca tablouri în casele lor. Așa am trăit până m-au repartizat la țară, la o școală din Videle.

-Am fost și eu repartizat la Videle în 1952. La SMT ul de acolo, am spus, rulând nostalgic în minte peisajul gospodăriei și al satului în care am petrecut o vară.

-Și ați făcut naveta în fiecare zi la București? Nu, am fost cazat în aceeași casă cu secretarul de partid și inginerul agronom, vizavi de gară. Eram tineri. Mergeam noaptea sub clar de lună să ne scăldăm în bazinul de răcire al silozului unde apa era călduță.”

-Eu veneam în fiecare seară acasă cu personalul de la Giurgiu care oprea la fiecare haltă. Lua cam două ore până ajungea la București. Lena era însărcinată și nu se simțea bine. Vomita mereu, avea amețeli și dureri mari de cap. La început ziceam că era normal dar pe zi ce trecea era tot mai rău. Într o noapte, am chemat salvarea. Avea dureri de stomac înfricoșătoare. Credeam c-o pierd. La spital au constatat că sarcina era toxică și trebuia întreruptă. Lena și cu mine eram copleșiți de durere. Ea, pe lângă durerea fizică suferea și pentru că se simțea vinovată că nu poate să mi dea un fiu iar eu, că nu pot face nimic să-i ușurez depresia prin care trecea. A fost cred, cea mai grea perioadă din viața noastră. -Și atunci a găsit popa copilul? a întrebat Vali.

-Nu chiar. Mai târziu, spre primăvară. Tatăl Lenei, preotul, trăia singur, pentru că preoteasa, mama ei, murise de cancer de mai mulți ani. Lena avea numai 12 ani atunci. Când au venit comuniștii la putere și băgau străini în casele oamenilor dacă aveau spațiu locativ mai mare de 8 metri pătrați de persoană, nenea Vasile s-a înțeles cu tatăl ei s-o lase pe Lena să stea cu ei la București că tot nu avea mamă care să aibă grija de ea. După ce a găsit copilul prin martie, preotul nu știa ce să facă cu el și a dat fuga la soția îngrijitorului bisericii care locuia în aceeași curte, să-l ajute. Apoi s-a gândit să vină cu el la noi. A fost ca o mană cerească. A adus lumina din nou în casa noastră.

-Mă bucur. Povestea asta a fost ca un film. Un film încheiat frumos, a spus Vali ridicându-se de la masă.

-Dumneavoastră mai stați dacă vreți, dar eu mă retrag că sunt obosită. Dar înainte de a vă spune noapte bună, vreau să știu cum e soția?

-E bine. Atât cât se poate numi bine la etatea noastră. Are artrită și în zona noastră e multă umezeală. A suferit mult. Se scula noaptea din somn și plângea când o visa pe Angi, fetița noastră. Ce poți să faci când nu-i în puterile noastre să schimbăm soarta. Dumnezeu s-o ierte acolo unde se află!

-Cu adevărat! am spus. Veniți să vă arăt camera dumneavoastră. M a urmat în camera musafirilor unde Vali a pregătit așternutul și ce era necesar pentru oaspete. A doua zi după micul dejun ne-am despărțit cu promisiunea de a păstra legătura dintre noi. A insistat mult la plecare să

alegem una din picturile din mașina lui, dar am încercat, fără intenția de a-l jigni, să-l convingem că prezența și povestirile lui au fost plată suficientă pentru ospitalitatea noastră. De atunci au trecut mai mulți ani cu periodice convorbiri telefonice, mici atenții de sărbători și zilele de naștere, dar nu am mai avut ocazia să ne revedem. Acum am aflat că doamna Gornescu a decis să scrie o carte despre Angi, fetița lor dragă, care o ajută să retrăiască toate momentele unice care le-au unit, mamă și fiică, de-a lungul acelei scurte vieți.

-Gata. Îți ajunge! Sandu venise să-și ia copiii lăsați aici de soția lui Dorina, înainte de a se duce la slujbă. În drum a trecut să-și ridice poșta de la cutie. Claudia, vecina de la etajul 12, avea copii cam de aceeași vârstă cu ai lui și pentru că nu lucra, s-au înțeles să lase copiii aici până când venea Sandu acasă. A găsit copiii, urmărind un desen animat la televizor, lungiți pe covorul salonului și a mai rămas să răsfoiască scrisorile primite. Vecina a trecut prin fața lui Sandu să aranjeze pernele de pe sofaua pe care el își frunzărea scrisorile și făcând drumul îndărăt, s-a împiedicat de piciorul măsuței de cafea și i a căzut lui în poală. Șocată, văzându-și dezvăluit prin deschizătura capotului, pulpa piciorului sculptat ca în marmoră, s-a ridicat în clipa următoare, spunându-i: -Gata. Îți ajunge! Bărbatul ei, Ionel, lucra la un hotel cam ziua întreagă. Cineva trebuia să stea acasă cu copiii. Ea era mai sprintenă cu limba engleză, că doar în țară a lucrat în comerț ca vânzătoare. El însă a găsit, ajutat de un prieten un post de îngrijitor la un hotel de mâna a doua și ea a rămas legată de casă și copii. Cu ceea ce mai primeau săptămânal de la Dorina și Sandu pentru grija

copiilor, o mai încropeau. Într-o zi, Claudia i-a zis, arătându-i un anunț din ziar: -Uite, agenția asta angajează public pentru aprecierea unor reclame și seriale de televiziune. Dau o sută de dolari pentru asta. Poți tu să stai cu copiii în timpul ăsta? Sigur. Când este? -La 6, diseară. Am dat telefon dimineață și sunt pe listă. Dar am nevoie să mă duci tu acolo cu mașina… Și cu copiii? Da. Te las cu ei în mașină și tu i duci la un Mc’Donald’s. Noroc că lângă hotelul unde a avut loc prezentarea filmelor era un Mc’Donald’s unde copiii după ce au mâncat cartofi prăjiți și câte un burger aveau spațiu de joacă iar Sandu, răgazul să soarbă o cafea. După vreo trei ore de așteptare, Claudia s-a întors. Copiii erau obosiți și cum i-au pus pe bancheta din spate în mașină, au adormit. Când au ajuns acasă, ea s a apropiat de el, sărutându l pe obraz, înainte de a se da jos din mașină. În una din zilele următoare când Sandu s-a dus să-și ia copiii, Claudia a pregătit două cești de cafea și sa așezat lângă el pe sofa:

-Ionel a găsit o mașină de ocazie. A încercat-o. Este bună.

-Bravo! Aveți nevoie de-o mașină. Fără mașină e greu să te descurci aici.

-Da, dar nu avem bani de ajuns.

-Cât vă mai trebuie? Cred că vreo 2500.

-Îmi pare rău, noi nu avem banii ăștia.

-Știu, dar poate poți semna o garanție pentru noi.

-Să vedem. Trebuie să vorbesc întâi și cu Dori, nevasta mea. Claudia a nceput să râdă, lovindu l ușor cu cotul între coaste: -Hai, nu te mai preface! Ce fel de bărbat ești tu? Chiar trebuie să-i ceri voie neveste-tii pentru orice? A întins brațul prietenește peste umărul lui, presându și ușor sânii pe brațul său. Jenat, el nu a știut ce să spună. În seara respectivă i-a spus Dorinei ce vor cei de etajul 12 de la ei. Au hotărât să semneze că și ei le fac un serviciu. Sunt cum erau și ei, nou veniți și nu au pe nimeni să i ajute. Dacă nu i ajută ei, cine s o facă? Au semnat.

La sfârșitul săptămânii, Ionel i-a invitat la masă. Au tăifăsuit la un pahar de vin în timp ce copiii se jucau în dormitorul lor. Dar când să bea cafeaua, Ionel este chemat pentru o urgență la hotel. După cafea, Dorina a spus că vrea să meargă să se odihnească puțin iar Sandu a mai rămas cu copiii aici să se mai joace, dând timp soției să se odihnească în liniște acasă. Claudia s a ridicat să strângă masa și Sandu a început s-o ajute. În bucătărie, ea l-a prins de mână: Uite ce mi a făcut animalul.

Și-a ridicat fusta peste genunchi și i-a arătat cele câteva vânătâi mai sus pe pulpă: Vine acasă târziu noaptea, se îmbată în bucătărie și apoi vine la mine în pat. Eu sunt obosită de nu mă văd și vreau să dorm dar el nu înțelege, insistă, mă forțează și dacă rezist, mă bate… Nu mai pot! Zău, nu pot…să-l mai suport! Vreau să mă întorc înapoi acasă. Și a proptit fața în pieptul lui Sandu și a început să plângă. El a înconjurat-o protectiv cu brațele și i-a spus să aibă răbdare că toate se vor aranja. Ionel nu-i băiat rău dar e dezamăgit că nu poate face ce știe. Și apoi, cum o să plece fără copii? Plângând, ea se alipea tot mai strâns de trupul lui ca de un suport stabil de care se putea agăța precum liana viței de vie. Privind neputincios în jur, el a împins preventiv ușa bucătăriei. Claudia a ridicat capul spre el fixându-și ochii într-ai lui. Apoi l a tras spre ea, unindu și buzele de ale lui într un sărut flămând. El a răspuns. Acasă după cină, ajutând-o pe Dori să strângă masa în timp ce ea punea copiii la culcare, Sandu robotea frământat de o problemă. Când Dorina a revenit să așeze lucrurile la locul lor, Sandu o întreabă:

-De ce nu putem trăi și noi normal, ca toți ceilalți oameni?

-Eu aveam impresia că trăim normal. Ce nu te mulțumește?

-Nu, asta nu-i normal! Noi trăim prin corespondență. Cu bilețele: cumpără lapte, du gunoiul, fă baie la copii diseară… Asta nu-i viață! Oamenii normali dorm împreună, merg la lucru în fiecare

dimineață împreună, vin acasă și-și petrec restul timpului împreună, nu separați. Ții minte că am discutat problema asta? Am decis că e mai bine așa. Copiii erau prea mici pentru școală. Puiu era prea mic pentru grădință iar pentru Angela, oricum nu am găsit loc. Poate la toamnă să avem mai mult noroc. Știu, dar e greu. Nici cartierul ăsta nu mi place. Poate ar fi mai bine să ne mutăm în altă parte. Vreau o schimbare. Dorina îl îmbrățișă înțelegătoare: -Are să fie bine.Ai să vezi. Ai răbdare. Când a venit în ziua următoare acasă, Sandu și a găsit copiii, jucându se în părculețul dintre blocuri. Claudia era așezată pe o bancă, croșetând ceva. Lângă ea, dintr-o pungă de nylon firul lânii se dezrăsucea de pe ghemul din pungă. Când l-a zărit, zâmbitoare i-a făcut loc să stea lângă ea: Știi la ce m am gândit? Este o zi așa de frumoasă. Hai să lăsăm copiii să se joace aici și noi îi urmărim de la tine, de la etajul 3. Ce zici? Dacă tu ai treabă, pot să mai stau eu cu copiii aici să se joace.

-Nu! Cum o să te las singur? Tu nici nu ai mâncat încă. Și apoi, îi spuse mângâindu-i pulpa pantalonului, vreau să fiu aproape de tine. Am nevoie de suportul tău. Sandu îi acoperi mâna cu palma.

-Claudia, nu e bine. Nu pot fi pentru tine ce vrei tu. Am nevastă și copii. Nu pot, nu pot să le stric rostul!

-Nu, dragule. Nu fii rău! Nu mă face să plâng aici! Tu nu înțelegi? Ești singurul meu prieten. În afara de

tine eu nu am pe nimeni. Hai sus!

Sandu îi presă mâna ca s-o împiedice să se ridice de pe bancă: -Stai! Nu mă zori! Dă-mi timp să gândesc. Nu vreau să ne complicăm situația. Dacă tu vrei să te desparți de Ionel, e problema ta. Dar eu o iubesc pe Dori și-mi iubesc copiii.

Claudia și a retras mâna dintr a lui, și a chemat copiii și a plecat, ascunzându-și ochii cu palma.

Din ziua aceea, de câte ori venea să-și ia copiii, Claudia îi aducea la ușa apartamentului fără să spună nimic. Înstrăinarea aceasta într un fel l a mulțumit pe Sandu, simțindu se ușurat de povara presiunii ce l dominase în timpul acestui început de legătură. Este mai bine așa, își spunea, având convingerea celui care se vedea răsplătit pentru o hotărâre dreaptă.

După Sărbătoarea Civică din august, Sandu, Dorina și copiii au închiriat penru o săptămână o căsuță în regiunea lacului Muskoka. A fost ca un fel de paradis pentru ei și pentru copii. Când au revenit acasă în Toronto, apartamentul de la etajul 12 era gol. Chiriașii plecaseră. Au căutat în grabă o altă doamnă care să stea cu copiii și viața și-a urmat cursul. Către sfârșitul lui septembrie, primesc prin poștă o notă de plată de trei sute de dolari lunar. Uitaseră c-au semnat o poliță de plată pentru mașina lui Ionel și nimeni nu știa unde au plecat și nici când. Chiar și administratorul blocului nu avea idee unde s-au dus, pentru că aveau și aici datorie și stricăciuni de plătit. Sandu s-a simțit vinovat pentru că s-a lăsat amăgit de Claudia care l-a făcut să plătească

scump refuzul. Conștiința îi spune însă că a făcut bine ce a făcut. Au trecut de atunci mai mulți ani. Copiii erau la școală acum și învățau bine iar Dorina și Sandu s au mutat într-o casă nouă dintr-o zonă rezidențială. Erau mulțumiți, nu mai munceau în schimburi diferite și deseori erau invitați de prietenii și colegii de serviciu în casele și la evenimentele lor familiale. Într-o sâmbătă seara, Dorina și Sandu au fost invitați la nunta fetei unui prieten. Ninsoarea de afară a făcut drumul aproape impracticabil iar Dorina și-a adus pantofii de dans întrun săculeț de pânză ca să se schimbe la salon. Auzindui vorbind românește, garderobiera a zâmbit, spunând că ea este tot româncă și apoi a adăugat: -Să știți că numai doamnele din România am observant că vin pregătite cu două perechi de pantofi la o petrecere ca asta. Sandu a pus o bancnotă de cinci dolari în cupa destinată gratificației. În sala de petrecere, printre invitații adunați la dans în mijlocul salonului, Sandu are impresia că zărește o față cunoscută: Este oare cu putință? Claudia? O urmărește cu privirea fără să spună nimic Dorinei și când o vede așezându-se la o masă, merge într-acolo. Ionel îl zărește de la distanță, îi face semn soției și apoi se ridică și dispare în mulțime. Claudia se ridică să îl întîmpine. Îl ia de braț zâmbitoare și i spune: -Hai afară pe sală că aici e prea multă gălăgie. Ce mai faceți? Dori, copiii sunt bine? Sandu nu răspunde. Claudia îl duce în colțul cel mai retras al sălii, lângă fereastra garderobierei

acoperită cu o draperie de plușată:

-Știu că aveți motive să fiți supărați pe noi. Nu spun asta ca scuză, dar nu am avut încotro. A trebuit să procedăm așa că altfel nu aveam cum s-o scoatem la capăt. Ionel a ieșit primul la un concurs de vioară pentru orchestra simfonică din Calgary, aici în Toronto. Ca să ajungem acolo, aveam nevoie de bani sau de-o mașină. Noi nu aveam nici una, nici alta și…

-Și atunci ai încercat să mă seduci pe mine. -Nu! Eu pe tine te-am iubit. Dar nu am avut la cine apela. Ai știut că mă lași să ți plătesc datoria și atunci ai vrut să mi te dai ca o târfă. Ca să nu mi rămâi datoare, Schimb pe schimb! Nu? Mă întreb dacă asta a avut și consimțământul lui Ionel?

Pe fața Claudiei înflori un zâmbet ironic. Și-a întors spatele și s a depărtat spre ușa salonului dar s a oprit din drum și a revenit în fața lui Sandu de data asta pregătită de atac:

-Tu mă faci pe mine târfă? Hai? Las’ că-ți arăt eu ție târfă… Cu voce sigură urcând în crescendo, a continuat: -Ai vrut să mă violezi în propria mea casă! Am tăcut pînă acum ca să nu te fac de răs, nici lui bărbatumiu nu i-am spus, dar e de ajuns! Tu, canalie, pervert vicios, dacă nu aveam un cuțit de bucătărie să mă apăr, m-ai fi siluit în bucătărie cu copiii în camera de alături știind că bărbatu-miu nu-i acasă. Oameni buni, prieteni, lume! schimbând tonul, s-a adresat mulțimii în limba engleză:

-Priviți aici la acest individ fără rușine! Am fost nou venită aici în Canada și acest om m-a atacat în propria mea casă. M a asaltat, știind că soțul meu era la lucru, cu copiii în camera de alături. Uitați-vă la el și luați aminte, e un ticălos! Chiar și aici, acum m-a asaltat din nou! Plină de emoție, Claudia și-a terminat monologul, plângând. La auzul scandalului, lumea s a adunat în jurul lor și mai mulți au dat să vină din salonul recepției, curioși să afle ce se întâmplă. Ionel a apărut din fundul sălii și trecând prin mulțime, a ajuns în fața lui Sandu. Fără un cuvânt l a doborât cu un pumn în plină față. În timp ce Sandu se ridica de jos, cineva a sunat la poliție. Dorina auzind gălăgia de pe culoar a venit și ea din sala de petrecere și fără vorbe a încercat să-l scoată pe Sandu din centrul gloatei ațâțate de strigătele Claudiei. Sandu a încercat să spună mulțimii că tot ce zice Claudia este minciună pură, dar nimeni nu a fost dispus să l asculte. Sosită la fața locului, poliția a luat câteva declarații martorilor, i-au pus cătușe lui Sandu și l-au tras către ușa holului afară, unde se afla mașina lor. În acest moment, draperia garderobei s a dat în lături și femeia care păzea hainele a început să strige tare în engleză:

-Am auzit întreaga discuție! Ea, această femeie minte! Omul a spus adevărul, am auzit tot ce au vorbit. Cei doi ofițeri l-au adus înapoi pe Sandu: -Ce-ai auzit?

-Totul, de la începutul până la sfârșit. Ea i-a cerut bani și i-a oferit în schimb favoruri sexuale. El i-a dat

banii dar i-a refuzat favorurile. Acum ea vrea să se răzbune! Cum de ai auzit? Tu totdeauna asculți ce vorbesc oamenii? -Nu. Eu de obicei citesc. Dar acum ei vorbeau românește, limba mea maternă. Asta mi-a atras atenția. -Trebuie să vii cu noi la poliție să dai o declarație. Nu pot acum. Trebuie să stau aici. Dar mâine dimineață pot veni. A doua zi a apărut în ziare și la televiziunea locală comentarii despre acuzația lui Sandu ca prădător sexual și ca urmare, compania la care lucra l a concediat imediat. Judecătorul a fixat o garanție pentru eliberarea lui din închisoare de 10 mii de dolari, pentru care Dorina a trebuit să facă demersuri urgente de refinanțare a casei. La școală, copiii lor au început să fie maltratați de cei mai mari pentru învinuiri pe care nu le înțelegeau. Și în condițiile paranoiei generale iscate de mișcarea „Și pe mine” (The Me Too Movement) a fost greu de găsit un apărător care să-i susțină nevinovăția, mai ales în circumstațele în care nu exista un martor la pretinsul incident din bucătărie din urmă cu mai mulți ani. În această situație jusțiția va da dreptate celui care-și susține cauza mai gălăgios, cu minciuni bine ticluite ori va filtra adevărul prin labirintul datelor expuse? Până atunci însă, infernul oprobiului public nu va întârzia să osândească o familie nevinovată celor mai oribile scrutinități înaintea verdictului.

OASPEȚII

DE LA MIEZUL NOPȚII

Vedeam un film cu soția la televizor când bing bang-ul soneriei mă anunță că cineva e la ușă, afară. Deschid și un bărbat politicos mă întreabă dacă eu sunt domnul Crișan. Confirm. Știți, vin din partea doamnei Corina din București, vreau să spun, Cici, prietena soției dumneavoastră.

-Cici, e prietena noastră, a amândurora. Poftim în casă...

Un moment, că sunt și cu soția și copilul în mașină, vreau să îi chem și pe ei...

Când să mă duc să mi iau o haină mai groasă și pantofii, omul a venit cu două valize și alte lucruri în spatele unei femei și a unei fetiță, în timp ce un taxi se depărta din fața casei mele. Soția mea a venit și ea în antreu.

-Tanti Flori, ne iertați c-am venit așa, hodoronctronc, neanunțați.

-Fiți bineveniți la noi. Nu-ți face grijă de asta. De unde veniți, din București?

Nu, din Germania, de la Ina. Am stat acolo două săptămâni dar Florin nu s-a înțeles cu Georg, soțul ei și atunci am venit aici.

Era târziu, aproape de miezul nopții și copilul venit cu ei, o fetiță cam de vreo nouă ani, părea flămândă și obosită. Flori s a repezit să aranjeze masa pentru ei, deși femeia, Sandi, fata cea mare a lui Cici,

zicea că nu trebuie, c-au avut mâncare suficientă pe avion. Eu i-am arătat lui Florin camera fetiței noastre Anca, acum măritată și la casa ei, unde putea să și aducă lucrurile și camera noastră de oaspeți, unde să culce copila. Când am coborât în bucătărie, masa era deja aranjată și fetița bea o cană de lapte cu biscuiți glazurați în ciocolată. Flori cerea informații noi despre Cici, rămasă văduvă de curând și fără alți copii în jurul ei pentru că cele două fete ale ei, Ina, măritată în Germania cu un localnic, și Sandi, vor să se stabilească în străinătate. După ce au pus copilul la culcare în camera musafirilor, ne am adunat în jurul mesei din bucătărie la un pahar de vin și vorbă.

-Ce planuri aveți?

-Am vrea să ne stabilim aici, în Canada.

-Ați depus cerere pentru imigrare? Nu încă. Am încercat în Germania, dar cumnatul meu nu a vrut să ne sponsorizeze.

-Aici cererea de cetățenie trebuie depusă numai din afara granițelor Canadei, am spus, aruncând o privire tragică spre cei doi nou veniți.

Nu am știut asta. Am niște prieteni din facultate aici în Toronto. Trebuie să iau legătura cu ei, poate găsesc și ceva de lucru.

-Nu poți lucra fără un statut legal în Canada. Nu te angajează nimeni.

Florin m-a privit cu ochi neîncrezători:

-Atunci ce fac eu?

-Stai câteva zile, liniștește-te, vorbește și cu prietenii tăi, poate știu ei mai multe decât mine și

hotărâm pe urmă. Acestea fiind spuse, am mers la culcare în camerele noastre. A doua zi la birou am luat legătura cu avocatul firmei la care lucram dar și acesta mi-a confirmat cele știute în legătură cu depunerea cererii de cetățenie.

-Cu excepția, mi-a spus el, dacă firma nu găsește în toată Canada un specialist la valoarea acestuia. Seara, după cină l am luat pe Florin de o parte: -Știu că ești inginer, dar nu știu în ce specialitate.

-Mecanică. Sunt inginer proiectant. Am lucrat la o companie de ascensoare. Știi care e problema? Dacă o companie nu găsește în toată țara un specialist de valoarea ta, poate obține de la guvern dreptul să te angajeze în virtutea unui contract timp în care timp îți legalizezi situația aici. Ochii lui Florin se luminară dintr-o dată: Sunt câteva companii mari de lifturi aici în Toronto. Am un patent pentru ei. -Un patent, ce fel de patent?

-Știți, dintre toate vehiculele din lume, elevatoarele au cel mai mic coeficient de accidente. Numărul accidentelor auto, feroviare ori aviatice este incontestabil dublu ori triplu față de elevatoare. Ascensoarele au însă un mare defect: cablul de susținere. Cu cât instalația este mai înaltă, lungimea cablului crește și vibrația funcționării îl face să se izbească de pereții puțului de coborâre, în special în zona contra greutăților. Șocul pornirii și opririi la fiecare etaj face cabina să se zgâlțâie din cauza vibrației din cabluri. Eu am înlăturat acest defect.

-Cum?

-Asta-i secretul. Cine vrea să știe, trebuie să-mi ofere un contract. Am desenele patentului cu mine. Liftul meu nu are cabluri, nu e hidraulic și poate funcționa pe verticală, orizontală sau chiar și în diagonală. Dar mai mult, nu pot să spun. Am privit tânărul din fața mea. Părea serios, deplin încrezător în cele spuse fără urmă de aroganță ori lăudăroșenie. Începând din aceeași zi, a căutat în cărțile de telefon adresele firmelor de ascensoare și vreo două zile după această conversație, mi-a spus că a obținut un interviu la Otis Canada. Au trecut mai multe zile, cu interviuri repetate la alte nivele cu reprezentanții firmei care cereau mai multe informații despre natura patentului lui Florin, dar el mereu se oprea la numai ceea ce îmi spusese mie. Încolțit, ba chiar amenințat că ar fi un escroc care vrea să obțină ilegal un contract de angajare în Canada, Florin a răspuns calm că mai sunt și alte firme interesate de patentul său, așa că ei nu trebuie să facă nimic. Până la urmă, Otis a redactat un contract de angajare pentru Florin cu un salariu de inginer stagiar. Prima zi de lucru a început o în clădirea sediului central. Nici nu a reușit să facă bine cunoștința noilor lui colegi din serviciu, că secretara îl anunță că este așteptat în biroul directorului. Acolo se mai aflau un număr de ingineri și persoane de specialitate. Florin înaintează sfios cu un dosar de desene împăturite frumos sub braț. Inginerul șef îl întâmpină de la ușă și îl prezintă celor care nu l-au cunoscut încă, apoi îi arată masa de conferințe în jurul căreia se strâng și ceilalți.

Când desfășoară pe masă primul desen, oamenii se înghesuie în jur să vadă despre ce este vorba.

Patentul lui Florin este foarte simplu: cabina ascensorului este atașată de un motor electric foarte puternic, cu viteze variabile care învârte o roată dințată elicoidală angrenată pe o șină dințată susținută de puțul elevatorului. În funcție de poziția șinei, cabina poate urca, coborî, se poate mișca lateral ori chiar oblic. După ce secretul a fost dezvăluit, s-a așternut o tăcere gravă în încăpere. Nimeni nu părea că are curajul să spună primul cuvânt. Entuziasmul așteptării unei descoperiri epocale, părea dizolvat acum într o îndoielnică propoziție, posibilă dar nu senzațională. Prea simplu. O treabă ca asta oricine putea s-o facă.

Florin cu familia a rămas în Canada, închiriind un apartament în zona noastră. La Otis a lucrat numai atât timp cât i a trebuit să găsească un post plătit la adevăratul lui nivel și experiență. Ideea lui despre liftul fără cabluri a fost patentată cu succes dar nu știu dacă cineva a aplicat-o până acum. Cici a venit odată în vizită aici și ne am bucurat împreună de realizările copiilor ei și ai noștri.

DOMNUL BRATU

Domnul Bratu nu și a mai legat cravata la gât astăzi. Nici pantofii, de regulă lustruiți oglindă, nu i-a încălțat. A rămas în papucii de casă și cu gulerul cămășii desfăcut. Timp de treizeci de ani și mai bine, zi de zi a purtat cravata la gât și haina pe umeri, fie cald ori frig, iarnă sau vară, fără deosebire că este acasă sau la serviciu. Astăzi însă, ceva este diferit. Greu de explicat, dar nu i ca în alt timp. De obicei, la 6 și 15 minute sărea automat din pat, își făcea toaleta, având grijă ca fața să i fie perfect rasă, părul pieptănat cu cărarea pe mijloc și unghiile îngrijit tăiate. Apoi cobora în bucătărie unde-și pregătea micul dejun compus din două ouă fierte timp de două minute și treizeci de secunde, cu două felii de pâine trecute prin tostul electric la culoarea gălbuicafenie, peste care întindea atâta unt cât cuprindea un vârf de cuțit. O ceașcă de cafea filtrată cu un strop de lapte în ea completa meniul. Trecea cu atenție peste titlurile știrilor din ziarul de dimineață la care avea abonament, în timp ce mânca. Apoi exact la ora 7 și 15 minute ieșea din casă, luând din cuierul de lângă ușă umbrela și pălăria lui Borsalino. Din colțul străzii, lua autobuzul care traversa orașul către centru. Treizeci de

ani și mai bine, lucrurile se repetau cu exactitate de ceasornic în același fel, zi de zi, fără abatere de la regula stabilită care pentru el însemna literă de lege, mândrie și confort. Cu excepția zilei de astăzi. La sunetul strident al ceasului care indica ora 6 și 15 minute, domnul Bratu nu a mai sărit din pat, deși nu era bolnav, nu avea nici un fel de durere și nici măcar un vis urât care să i chinuie somnul. A rămas pur și simplu cu ochii ațintiți la tavan timp de încă o jumătate de oră. La toaletă, după ce și-a săpunit bine fața cu crema de ras, când a luat briciul, i-a privit un moment lama lucitoare pregătită de acțiune, apoi l a șters cu prosopul și l a pus la locul lui. S a îmbrăcat fără grabă, a scos cravata din suportul ei obișnuit s-o ducă la gât dar s-a răzgândit și a atârnat-o la loc. În bucătărie, a scos absent olița în care-și fierbea ouăle dimineața dar în loc să pună apă în ea, a turnat lapte. În loc de pâine prăjită și cafea, a luat din dulap o cutie de fulgi de ovăz, meniul preferat al defunctei lui mame și borcanul cu miere. Ziarul în ziua asta a rămas uitat pe pragul de la intrare și a stat acolo toată ziua. A mâncat dus de gânduri, mestecând îndelungat terciul din farfurie, după care s a ridicat să urce înapoi în camera lui de dormit. Pentru început, s-a așezat în fotoliul plușat de culoarea prunelor pârguite care se asorta cu draperiile cu fireturi ale geamului de unde putea privi afară copacii desfrunziți pe care urmele de zăpadă din ninsoarea zilelor trecute continuau să fie vizibile. A observat apoi, că pe una dintre noptiere, fotografia înrămată a tatălui său era periculos de aproape de marginea mobilierului

și s-a dus s-o asigure pe centrul tăbliei, lângă veioza cu abajur de mătase. În fotografie, un bărbat vânjos îmbrăcat în costum negru cu vestă, stând majestos într o poziție erectă ca la fotograf, dovedea energie și demnitate. Privirea lui, ațintită pe ochiul magic al camerei de fotografiat, era impunătoare la fel ca și mustața neagră arcuită pe conturul buzelor. Domnul Bratu admiră îndelung fotografia părintelui său, cu regret că omul din ea nu mai este astăzi printre noi, când un sfat de-al lui putea deschide alte perspective, ușurându-i confuzia problemelor ivite recent în mod neașteptat. Întreaga lui viață s a consolidat, urmând neabătut principiile părintelui său care i-a servit ca model în fiecare acțiune întreprinsă până în cele mai neînsemnate detalii. Disciplină de gen spartan, rigurozitatea îndeplinirii îndatoririlor zilnice, punctualitatea și cinstirea adevărului, au fost punctele cardinale după care s-a condus în viață. A fost instruit de părintele lui că în angrenajul complex al vieții el este numai o simplă rotiță dințată, ca cele dintr un ceasornic, cu rolul ei precis în acel mecanism. Ca să fie mai convingător, tatăl a scos în palmă ceasul lui de buzunar cu căpăcelul din spate desfăcut, arătând fiului acele rotițe din interior, angrenate în mișcare ritmică coordonată de un oscilator. „Fără aceste rotițe, dintre care una ești tu, mecanismul nu poate funcționa, cu toată forța înmagazinată în colacul arcului din interior.

Așa cum rotița aceea mică din ceasornic este indispensabilă bunei funcționări, așa ești tu în societate.” i a zis tatăl.

Cu un oftat, s-a ridicat din fotoliu și a mers în camera în care părintele lui obișnuia să și facă socotelile la biroul lustruit din lemn de nuc din fața geamului ce da spre stradă. A tras unul dintre sertare și a scos din el ceasul cu căpăcele aurite. Pe căpăcelul din față, gravat cu litere cursive era dedicația din partea firmei la care tatăl lui muncise aproape patru decenii. Domnul Bratu a desfăcut căpăcelul din spate al ceasului. Nici o rotiță nu se învârtea. A răsucit de câteva ori butonul care angrena arcul dar fără folos. L-a scuturat nervos de câteva ori, l a lovit ușor pe muchia tăbliei biroului cu același rezultat: ceasul nu funcționa. L a aruncat înapoi în sertarul de unde-l scosese, spunându-și: „Cine mai are nevoie de el, când sunt ceasuri electronice pe toate drumurile? Ceasurile electronice n au rotițe și mecanisme complicate.” Dincolo de fereastră în stradă, văzu copii absorbiți să descifreze jocuri pe telefoanele mobile și gândi: „Rotițele dințate nu mai sunt necesare. Am fost concediat pentru că în lumea prezentă virtualelectronică a pandemiei, eu nu mai sunt folositor. Ei, acești copii din stradă n au probleme. Ei s au născut în această lume. Ceasul cu rotițe dințate nu mai e la modă. Lumea virtual electronică i-a luat locul.”