Trei poeți în Israel by adrian grauenfels

Ultimii trei mohicani ai limbii române Israel 2022

Cuvânt înainte Ultimii trei mohicani ai limbii române (cu pantaloni)

Editând timp de ani cărți și reviste culturale în Israel am constat un fenomen supărător. Cu timpul, scriitorii de limbă română se împuținează și dispar în ceața zilelor. Și noi, dar și cititorii unei frumoase limbi materne ne retragem treptat într-o definitivă uitare. Asa se face, că am ajuns la numai trei poeți în viață, creativi cât încape (eu ne numesc ultimii mohicani cu pantaloni) activi pe teritoriul țării sfinte. Este deci momentul să ridicăm steagul SOS și să chemăm și alți bărbați (cei inspirați de muze) la duelul cuvintelor bine potrivite. Această broșură invită la lectură și la reverie. Este nevoie de poezie? De arte? Nimic nu întrece revelația estetică a unei lecturi de suflet construită din vorbele gândite de un Dumnezeu bătrân dar atent și probabil trist pentru ce vede... Adrian Grauenfels - iunie 2022

RAUL ANCEL Poet, prozator, itinerant

REGĂSIREA - Sărutul!! Nori grei cenușii Într-o zi gri Îmbracă totu-n trist Fără sunet, fără culori, pesimist… Nimic nu pare că-ți surâde-n jur Nu e o zi când totul merge șnur… E timpul să aduni boabe mici de rouă Ca picături fierbinți din lumânarea vieții Și atunci în toiul dimineții Leagă-le cu tact într-un ciorchine Și-ntoarce-te plin de curaj în tine… Stoarce ciorchinele cu grijă… Și soarbe încet… O Doamne ce gust Fantastic e al veșniciei must… Nu natura nu-ți oferă acum o floare Nici calendarul o amăgire, o sărbătoare Nici egoul cuvintele măgulitoare… Ci tu, înainte ca lumânarea să se-încline Te îndrepți timid înspre sine… Și un vaib zvâcnind, cu greu perceput Te ajută să vezi un nou început… Uiți de lumânarea ce continuu se topește Și readuci lumii lumina-ți de poveste… Câteodată Într-o zi gri Poți zice merci… Când fără imbolduri străine Timid te regăsești în tine.

BIG DEAL Mi-ai aruncat lasoul cuvintelor, L-am urmărit cuprinzând un nor Mic și alb… mi l-ai plutit spre coapse… M-ai strâns… Și m-ai tras cu putere spre tine…

Călcat de cuvinte-n picioare Cuvinte goale fraze cu NU Eram bulversat… Dar deodată o căldură senzuală m-a cuprins Căldura lasoului, a durerii A viselor mele porno… Mă simt bine, deodată… Dacă ne oprim aici Eu rămân vesel Cu o durere ascunsă în coapse Și o plăcere nespusă în corp… Tu rămâi specialistă-n lasou Cu coapsele neatinse Fără durere, fără plăcere Fericită-n puritatea ta!

COPACUL Mă-ntreb, de ce oare copacul, totdeauna-i legat De înălțimi, de culmi, de cățărat? Cu vârful lui, mereu în nor Asemeni cu-n poet visător, El mângâie soarele Și mă umple de dor, de-nceput. Mă aduce-napoi la trecut. Atunci privesc soarele-n ochi, Aștept să strănut! Apoi bat în lemn susținut… Să nu-mi fiu de deochi. Întins sub copac cu puțină înghețată Ling paharul pe dinafară… Mulțumit, cu alții să nu o împart, mă abțin, Și mănânc înghețata puțin câte puțin. Îmi ling degetele și mă bucur… Vreau să țină mult, doar să mă alint, Cu foșnetul copacului ce-n mine îl simt!

Pe nesimțite fericit, scot copacul din mine. Atunci îmi simt crengile Cum se destind în degetele mele, Îmi simt frunzele ce gravitatea opresc, Împingându-mă spre punctul în care plutesc! Îmi simt rădăcinile adânc băgate-n pământ Pământ din care am ieșit, Pământ de timp bătucit. Foarte rar mulțumit de sine, Îmi pun pe cap! Veșmânt de copac! El mă apără de soare și ploi De mine, De voi… Eu devin rădăcinile lui… Căci simt sfârșitul ce-i greu să-l opresc… Atunci, doar atunci încep să-l hrănesc Cu apa din vine… Eu depind de el El depinde de mine… O ținem așa până-n iarnă Când fără frunziș Nu-mi ține de cald, nu-mi ține de bine… Și atunci, doar atunci Readuc copacul, înapoi în mine. Dar secretul, secretul meu de copac E că nu știu frica singurătății ce vine… Eu știu că am întotdeauna pădurea… Ascuns în vreun luminiș, Eu sunt parte din ea Prin iarbă și-n orice tufiș, Ea e parte din mine!

MAI FRUMOS Tu iei un cuvânt Nu oricare Împletești în juru-i frunze de căpșun Cu migală și ardoare! Apoi îl legi cu grijă de un alt cuvânt Învelit și el blând în verde și în Raze de soare… Și pui între ele o boabă sau două De coacăze mici și roșii Prinse într-o picătură de rouă Și așa la un semn majestic de regină Când șirul de mărgele e gata Fiecare boabă începe Să salte ușor în ritmul De melodie divină… Șirurile de mărgele Le legi cu fiori Spațiile le umpli cu petale de flori Și lași să-ți inunde urechile Sunetele surde a mii de viori… Când ai terminat De fapt natural ai creat Ochii limpezi ca apa de fântână Ochi ce lăcrimează cu mult înainte De văd un copil, sau o bătrână… Ori văd câmpul de floarea soarelui Cu durerea care mi-o dă Urechea ce-i lipsește mai marelui… Ori da, vântul Ce alene șuieră printre Frunze și leagănă florile, Ori de simfonia neterminată Care, e râsul copilului

Care răspunde râsului tău Agățat de maicăsa-n metrou E acel zid de energie Creat de privirea mamei ce prinde Privirea copilului Simt da, Cum fără voia mea Ceva mă ridică în sus Mă face să fiu mai bun Mai valoros Mai tare Mai frumos

VORBĂ DE DUH… Le-am dat râsul, și au râs Se nășteau și râdeau Creșteau râzând, râdeau… Peste tot flori si culori, strigau și râdeau Creșteau râzând, Râdeau… râdeau crescând… Oh, cât m-am săturat de râsul lor… M-am decis și le-am dat plânsul. De atunci se nășteau și plângeau Creșteau plângând, plângeau… Peste tot nenorocire și pustiu strigau și plângeau Creșteau plângând, Plângeau… plângeau crescând… Oh, cât m-am săturat de plânsul lor… Mai bine îi las Cum i-am găsit… În plata domnului.

ÎNTÂLNIREA Eram liniștit pentru întâlnirea asta. Cum am ajuns mi-am pus egoul pe masa înaltă din față. Eram mulțumit de el, de egoul meu. Știam că nu mă va împiedica să depăn amintiri. Mie îmi place mult să ascult Nu mai mult decât ție să vorbești. Tu îți beai cafeaua în liniște Eu îmi lingeam fericit înghețata de vișine. Asta în primele câteva minute Până ce cu greu, am ieșit din amintiri încețoșate… Atunci… Frazele se întretăiau într-un început nesigur, înghițite-n emoții. Toate în nerăbdarea de a da glas unei alte amintiri. Discuția de fapt era frânturi de fraze, de gânduri, De emoții, de ale tale, de ale mele care se împleteau Unele in altele fără nici o logică într-o perfectă fuziune… Fără să ne dăm seama mâinile tremurând de emoție Intenționat necontrolate Îți descheiau bluza, îmi descheiau cămașa. Ochii se fixau lacomi pe florile de pe bluza ta albă, Pe titlurile de pe cămașa mea (despre o plimbare in jurul lumii) Durerea cărnii la atingerea celuilalt, Plăcerea nestăpânită emanată din priviri Dar în special căldura, căldura pe care fiecare O transmitea celuilalt Ne-a înlănțuit zvârcolirile, ne-a dezlănțuit sunete neclare Scăpate parcă dintr-un instrument încă inexistent Scăpate fără stăpânire Într-o fermecată compoziție muzicală În care tu Erai vioara, la care eu cântăm, Și fiecare coarda te durea Și eu eram trombonul Cu sunetul puternic voalat de excitare Care-și pierdea stăpânirea de sine

Cu fiecare apăsare pe clapele-i nerăbdătoare Masa înaltă din fața noastră Începea să arate ca paleta pictorului înfiorat de creație. Culorile amestecându-se unele-n altele În vârtejuri fără direcție, fără sens, într-un curcubeu îmbătat de propriile culori… Deodată cordonul electric al laptopului a ieșit din priză… Am rămas fără baterie și fără curent. Și atunci mi-am dat seama câtă lume se uita odată cu noi la acest filmuleț cu scenariu perfect… Uitându-mă-n jur Rușinat am închis ecranul laptopului și așa stins.. Tu îți luai o gura de cafea și povesteai ceva.. Eu încă-mi lingeam buzele după înghețata de vișine… Încercând să-mi adun gândurile…

FĂRĂ CAP O cât aș vrea Cu bagaju-mi de frisoane Să mă plimb pe strada ta Fără fasoane! Să-mi las gândurile deoparte Și gâtuit de emoții să-ți văd Îngerescul chip De-un artist desăvârșit desenat pe nisip. Să-mi las judecata deoparte Până la judecata de apoi Și să te caut joi Ziua ta lascivă Când te petreci Ca o divă, Alunecând pe canapele reci În vise sculptate

Cu flori de gheață încrustate… Iar eu soarele-l conving mișcare-ai pe-o clipă s-oprească… Mânat în voluptate… Să nu-ți topească trăiri deocheate… Și mă îndrept spre tine, Ținându-mi capul agățat la curea Entuziast să te pot admira… Înecat în puterea cuvintelor Inculpat în magia sunetelor, Orb și surd Neputincios să zburd… Acum înțeleg, cumva la strâmtoare Capul ce-mi rânjește a dezaprobare… Amintindu-mi plin de vigoare Ea e, pe veșnicie, a ta provocare…

CARUL MIC Demult cînd tot Universul Eram noi, noi doi. Demult pe cer Era doar o stea. Mare, luminoasă Și a mea. Continuu, magnetic Privirea-mi pe ea, Mereu se oprea. Erai tu! Iar eu Spre tine Mânam cu putere Împins de plăcere Carul Mare.

Acum pe cer Sunt o mulțime de stele. Unele mai luminoase din ele Dar nu-s ale mele. Pe tine Te găsesc mai greu Probleme de vedere? un pic… Când puțin obosit Împins de plăcere Mân spre tine Carul Mic.

PUNCTUL ZERO Demult privindu-l Simțurile se căutau. Privirele se întâlneau Și-un foc ascuns Le forjau Pe veșnicie În punctul zero! În grădina magnetizată Busola și-a învîrtit acele-neștire. Ceasul îndoit al lui Dali fuge ca-n basme Cuprins de spasme, Spre punctul zero. Acolo în punctul zero Pe depărtate tărâmuri selene Era, tot ce-i în el sfânt ofranda de pe tava cu petale Căldura umiditatea buzelor tale! Mirosul tău de crin și lene! Amândoi păreați Un decupaj dintr-o pictură de Chagall Plutind strânși pe cerul nopții (Tablou matrimonial)

Spre punctul zero. Acum el se caută În ochii tăi Acea parte din el ce nu-i de atins. Ca lumînarea întorcându-se dornică, Spre chibritul aprins. Acum tu te cauți în ochii lui Acea parte din tine Ce el o dorea. Dorințe feline. O "maja vestida" ce strigă încântată Îmbrăcată? Deocamdată! O cât încerc să opresc Îndoitele ceasuri! Pe "maja" să n-o mai doresc învingând gravitatea și orice impasuri! Sper că nu-i imoral Același Chagall Să ne poarte din nou spre punctul fatal. Să simțim, cât trăim Că-n Ierusalim Îmbrățișați de-un sombrero Eram fericiți… În punctul zero …

TE VISEZ FIGUERES Vizitând Figueres Te simți parcă un invitat Al maestrului La o petrecere particulară. Tot orășelul, strigă sărbătoare! Din toate colțurile Te urmăresc ochii lui uriași

(Adăpostind neprevăzutul viziunii tri dimensionale), Mustața-i neagră ce se termină în două cercuri mari, (Lentile fenomenale Pentru pauzele de masă.) îi acoperă gura senzuală puțin zeflemitoare. Canapele cu buze roșii cârnoase, Îmbie atingerea Și strigă suntem frumoase, da! Dar simple mobile… Ceasuri îndoite Într-un magazin pe rafturi prăfuite, Scot parcă limba omenirii Strigînd bine ați venit Dar grăbiți-vă E-un timp neprețuit Viața fuge, Fericirea-i de negăsit… Elefanți și cămile Purtându-și trupurile uriașe Prin nisipuri mișcătoare Pe subțiri și nesigure picioare Strigă, oricât de mare Și celebru ești Nu uita Că pe pâmântu-mbătrânit Stai sprijinit Doar în picoarele-ți fragile… Acei elefanti, Păsările deșertului În timp galopează Ca niște vedenii Veniți de niciunde Grăbiți spre nicăieri! Sunt tot ce deșertul visează Sunt eternul Văzut la Figueres Oare astăzi cînd creația 15

Trăieste-n bizar Și realitatea surprinde Imaginația Geniul ar mai fi voalat-o Cu al său ochelar? Oare ochelarii DIN mustață, Ce minune Erau ca maestru ovaționat Să-și bea vinul Într-o singură și de neiertat Dimensiune? Ochiul străluce sub obosite pleoape Totu-i excitant vara la Figueres Când infinitul e aici, e aproape!

Marcel Lupu -Epigramist, prozator, cinican, poet, om de duh-

Planuri de viitor M-am trezit? Un duș, cafeaua, Aranjez lucruri prin casă, Pe urmă scriu ”literatură” Până mă așez la masă. Apoi ca boa constrictor Trag un pui de somn ușor Și ca văduv pensionar Fac planuri de viitor: Cum Covid n-o să mai fie, Pașaportul, plus o mie De euro pentru bilet, Zborul și hotel complet. Undeva nu prea departe Pe o insulă, cu-o carte, Să mă odihnesc un pic... Că tot n-am făcut nimic!

În cârciuma modernă... Cine mai bea Țuica de Văleni "Băut-ai și te simți ca fulgul?" Mai beau țăranii, beau săteni, Ei gloata, ei norod, ei vulgul.

Aburii alcoolici fumegau prin coșurile De pe acoperișul bodegii, Iar sticlele golașe Pluteau ca dopuri de cvarț verzui Pe pufoasa, spumoasa, apă a chiuvetei, Învârtindu-se ca-n jocul Sticluța cu sărutări juvenile. În cârciuma modernă Ce se numește ”Bar” El, Barmanul, ca în prăvălia de cristaluri, Tropăia cocktailuri în shaikere. Cristalul tăiat, având încă urme de whisky, Era dus la buzelei Ei Și paharul conic cu Martini sec La buzele Celeilalte. Ele, rezemate de bar, Urmăresc la televizor Cele 400 de kilograme în lupta Sumo. Doar fumul de țigări de foi Lipsește azi din bar, Din cârciuma modernă!

Om la oameni ”Om la oameni e ca lupul” Ne-a rămas de la Romani. Întărindu-se cu timpul Când e vorba despre bani. Cain l-a ucis pe Abel, Iară Brutus pe Caesar. Ce a fost în Turnul Babel Până azi nu este clar. Iar Istoria e scrisă De istorici ”după plan”, După cum a fost dictată De un Rege sau Tiran.

Anotimpuri În Iarnă te gândești la fructe Și Vara la slănini și hălci. Pastramele le faci din Toamnă Iar Primăvara le mănânci... La fructe merge-un vin ușor. Pastramă? Speli gâtul cu must. La cărnuri ”roșu” din ulcior Căci toate au un rost și-un gust. Și dacă crezi că n-am dreptate Atuncea ia-le tu pe toate.

Liniștea Dormitorul s-a umplut De-o liniște deplină. O liniște ca vuetul surd al mării În nopțile calme cu lună. În liniștea asta se poate visa orice De la muzică la poezie, De la război la pace, De la ură la iubire.

Coșmar În apele mării, verzui, Văzui Corpul tău scufundat, Înecat, Cu părul vâlvoi, Ochii goi, Spre soare îndreptați, Dilatați... Brusc din vis m-am trezit 19

Înebunit Și te-am simțit Pe pernă culcată, Înbujorată, Frumoasă și vie. Ce bucurie...

Clownul Cu toți îl știu că poate face tumbe Și glume vechi, uitate, de-odinioară, Spuse prin gura din ureche în ureche Când inima e obosită și amară. Se cațără, abil, pe o funie groasă. Când tigru apare clownul se ascunde. De pe trapez se prăbusește-n plasă Copiilor să dea prilej să rîdă. Eu m-am născut de Purim și se vede. Puțină lume poate însă crede Că și-un clown e trist câteodată Sub grosul machiaj de pe fațadă!

Europa Ea, Europa, nu-mi răspunde. Nu are telefon mobil zero cincizeci și patru Oare își face repetiții, sau se-ascunde Cu piesele jucate-n al ei teatru. În sălile de repetiții se declamă Texte de Brecht sau Eugen Ionesco, Sheakespeare cu Hamlet pe reclamă, Cehov și alții sub auspici UNESCO.

Acolo-n Europa-i liniște deplină Doar Putin în Ucraina a ”căzut” Să vadă dacă lumea este plină De idioți, așa cum a știut.

Discurs electoral Al unui politician adevărat Fu tare discursul, fu tare. Acuma rămâne-o-ntrebare Care nu cred că are răspuns: Dacă mâine-și-amintește cea spus!

Ușuratica Când am dansat, la piept m-a strâns Și-a spus ”tu dute și fă patul”. Nu mai era când m-am întors Ea s-a culcat cu altul...

Dimineață de toamnă Dimineață de toamnă, frumoasă, Pe cer vălătuci mici de nori Se aproprie plutind spre terasă. Jos în piață porumbeii și ciori. Răbdători cum mai sunt doar bătrânii Pe trotuare, în colo și încoace, Câinii au scos la plimbare stăpânii. De la piață femeia se-ntoarce. Mă aplec să mă uit pe străduță. Din cafea eu mai trag sorbitură Câtă vreme mai este calduță, Clătindu-mi cu ea dinții în gură. Nu pun zahăr, deci ea e amară, Dar o sorb pân-la zațul din ea 21

Ce-mi aduce aminte, odinioară, Când făceam pentru tata cafea.

Adrian Grauenfels Colajist, poet, traducător, eseist

Guillaume Apollinaire

Podul Mirabeau Pe sub podul Mirabeau curge Sena Trebuie să-mi amintesc Cum iubirile noastre După fiecare tristețe, bucurie se întorceau din nou Lasă noaptea să vină, clopotele să încheie ziua Zilele trec pe lângă mine, dar eu rămân. Cu mâinile împreunate, față în față să rămânem așa. În timp ce ascunse peste puntea brațelor noastre vor trece Priviri veșnice în curgerea lor obositoare Să vină noaptea, clopotele să închidă ziua. Zilele trec pe lângă mine și eu rămân. Toată dragostea trece ca apa în mare. Toată dragostea trece Cât de înceată mi se pare viața Cât de violentă poate fi speranța iubirii Lasă noaptea să vină, iar clopotele să pecetluiască ziua Zilele trec pe lângă mine, dar eu rămân. Zilele, săptămânile trec dincolo de ceea ce știm. Nici timpul nu a trecut Nici dragostea nu se mai întoarce. Pe sub podul Mirabeau curge Sena. Să vină noaptea, să bată clopotele și să moară ziua. Zilele trec pe peste mine, dar eu tot rămân. traducere AG

Accident Cândva lângă Mariposa USA am adormit la volan trezit răsturnat am refuzat visul în jur prăpastie si o apă curgătoare Marga mi-a zis ... ai adormit la volan Eu am zis nu, e doar un vis O ambulanță ne-a luat la un spital indian am făcut radiografii în engleza lor doctorul era chel eu mă plictiseam de durere am plătit cu cardul viața devenise mai densă și mult mai prețioasă Am hotărât să mergem departe, la Las Vegas prea avusesem noroc cu carul mare...

Pomi radicali Pădurea se strânge şi pulsează au intrat tăietorii de lemne adânc în seva cuvintelor Pădurea se sfătuieşte în freamăt de frunze pomii aleargă concentric, inel, inel, decapitaţi după vârsta lor ultimii sunt cei mai tineri tancurile calcă liziera un zvon aduce pe afet pădurarul împuşcat partizanii au fugit să caute orizontul roșu pacea nu se lăsă prinsă de călcâie în gamelă mă reflect ca o rază de soare sunt un pom radical fără rădăcină...

Pe o stradă romană Un poem în naștere, (îi plăcea tânărului Marțial să spună), este ca un cadavru străin care a eșuat la țărmurile noastre. Apoi făcea o pauză pentru a lăsa metaforă să pătrundă în timp ce audiența părea copleșită de înțelesul vorbelor Voi citi acum versurile unui poet roman puțin cunoscut, le-a spus el își alese hârtiile, apoi se uită în întunericul adânc al auditoriului pe jumătate gol * Cadavrul poetului a refuzat să stea nemișcat. Valurile îl iubeau prea mult îl împingeau pe plajă, apoi îl rostogoleau spre mare din nou. Așa și-a croit drum pe plajă, oprindu-se pentru un moment, pe nisipul umed, marcat de tălpile sirenelor nubile * 121 străini într-o barcă găurită sunt prea mulți, așa că oceanul se umple de poeme. Unii păstrează calitățile limbii lor materne, greaca dar alte persoane se scufundă negre ca smoala într-o limbă neștiută. * Iată-mă, aici, afară! Vă pot vedea voi nave cu vâsle strălucind la orizont, spune tânăra femeie pe care nimeni nu o ascultă. Sau, nu spune nimic, agățându-se de marginea bărcii pline de apă, 25

unde a plutit toată noaptea printre cadavrele în derivă. Câteva dintre ele au pipăit-o pe ascuns, în timp ce alții au ajuns uscați la țărmul patriei. * O poezie care a plutit o anumită distanță de la naufragiu se transformă - așa că înotătorii au fugit îngroziți la vederea ei când, în cele din urmă, a ajuns o biată rimă s-a dus să se odihnească pe partea cea mai pustie a plajei.

Crescendo 1 În acest oraș mov, fiecare stradă duce la ușa ta vopsea scorojită cer de argint peste domul din piața centrală 2 Undeva tu dormi cu fața învelită în bandaje strălucind de la un ritual cu șamani dansând în ploaia măruntă. te găsesc în colțul cel mai întunecat al clubului 3 Noaptea am urmat un drum ciudat, căutam să uit toate acestea, lumina stelelor pe panglica de pietriș ducând înapoi la oraș prin spatele meu, mereu înapoi, în camera spitalului unde te-am văzut ultima dată

Diseară, mă voi odihni după acest vis, mă uit la orașul schimbărilor, zgârienori ridicați, un parc pentru copii, copaci plantați pentru cățeii noi născuți, iar un cinematograf vechi a erupt pentru a se auto-reconstrui pe ruinele sale. 5 Voi locui pe trotuar, suspendat în timp...

Clinca viselor ni s-a spus să așteptăm în halate albe asortate cu zăpada din noaptea acelui sezon nu ne pricepeam la vise nici ceas nu aveam de depus la garderoba pacienților am zis dacă trebuie să așteptăm, atunci așteptăm. Am încredere în tine. Dosarul de pacient e alb pe dinafară și gol pe dinăuntru nimeni nu se ocupa de noi și nici timp pentru alt vis nu mai aveam între noi ceara se prelinge sălbatică în jurul candelei stam în beznă și așteptăm separați la distanța cerută de protocol dar visând, unul la celălalt.

Rama zilelor Mă trezesc în lumina uzată a vieții cuiva. Sunt adesea un străin pentru mine însumi; Nu am un loc de origine, nici o casă să-mi placă. Continui să-mi amintesc totul în două fusuri orare simultan

aici si dincolo Cine știe, poate că eu însumi mă numesc altfel decât eu însumi. Nu atât un nume, cât rezultatul unui nume. E o senzație ciudată să strigi: Eu sunt eu! Pretutindeni vad convoiuri de durere... Alerg ca toți ceilalți oameni, urmărindu-mi umbra pe alei. Uneori, între persoane, există frică... mintea mea nu are loc între ele. De la calm la frică mintea mea se balanseaza, apoi se ascunde în lumină - parte coșmar și o parte fugă. Vocea acestora se înalță pe o furtună de graiuri, apoi se întoarce jumătate elegie, jumătate recviem AG cu *Cheswayo Mphanza _____________ * Cheswayo Mphanza s-a născut în Lusaka, Zambia, și a crescut în Chicago, Illinois. Lucrările sale au fost publicate în New England Review, Paris Review, Hampden-Sydney Review și în alte publicații. A primit burse de la Bread Loaf Writers Conference, Hurston/Wright Foundation, Callaloo, Cave Canem și Columbia University. Finalist al Premiului Internațional Brunel pentru Poezie Africană, laureat al Premiului Hurston/Wright pentru Scriitori Universitari din 2017 și câștigător al Concursului Anual de Poezie Boston Review 2020, colecția sa de debut The Rinehart Frames (University of Nebraska Press), este câștigătoarea Premiului Sillerman First Book Prize pentru Poeți Africani.

Ciobul unei farfurii Ramura memoriei tremură sub greutatea unui fluture dacă spargi o ceașcă de porțelan nu e așa că vei potrivi cioburile de parcă s-ar lipi de la sine? Ar putea fi atât de simplă, scamatoria și apoi răspunsul, de fapt ireversibilul ce nu ne lasă să sperăm și de aceia mulți consultă zodiacul lumii care ne înconjoară

la fel cu propria decădere a omului care oricât ar înlocui numele lucrurilor cu alte nume continuă să le piardă în somnul meu, visez femeia care nu mă va visa mai mult de amintirea unei farfurii sparte în căderea ei spre umbra pe care a avut-o înainte.

O producție SAGA 2022 Editor: Adrian Grauenfels gadrian40@gmail.com https://www.jurnal-israelian.com/