Cuprins Despre autoare Cui se adresează cartea Istorii la o cafea cu ciocolată Paşi în istorie Persoane care au ce spune Corpuri şi fantasme Bărbaţi copii, bărbaţi părinţi, salvatori şi salvaţi Manifestarea nu e ce pare a fi Mamă "copil" şi pene răsfirate Moise şi sindromul lui Atlas Autoritarism şi autoritate Patul lui Procust Măşti şi fantasme Istorii la umbra unor castele vechi Paris între mit şi realitate Tabuuri Menage â trois şi umbre Cupluri mitice Aspecte tainice Senzaţiile tari ale vieţii Un cer mai vechi de o zi Istorii cu parfum de leandri Flori pe străzi, şampanie dimineaţa, femei naturale spirit spaniol Labirintul şi balaurii Mame şi catedrale Reumatism şi arhitectură feminină Grădini interioare Nebunie, inconştient şi teamă viscerală Femei masculine şi bărbaţi feminini Gotic şi cosmopolit 3
5 7 8 8 12 15 19 29 38 46 53 60 73 77 77 86 95 106 112 124 129 132 132 135 140 143 150 156 175 185
Moise şi sindromul lui Atlas Împreună cu îngheţata mea de alune care era ameninţată din ce în ce mai mult să nu mai existe...contemplam în acea dimineaţă împrejurimile florentine. Îmi place să merg la periferia oraşelor. Acolo dai de multe giuvaere ascunse. Vegetaţia grădinilor vilelor din împrejurimile florentine e cu atât mai fermecătoare cu cât eşti familiarizat cu inima oraşului înainte. După o dimineaţă relaxantă şi liniştită, începea o alta parte a excursiei: Vaticanul. Ca întotdeauna, Basilica San-Pietro era plină de turişti mai ales în faţa Pieta. În Pieta, poate Michelangelo şia transpus energia feminină mai mult decât în alte opere. Am rămas în faţa statuilor de marmură roşie şi travertin înconjurată de murmurul vizitatorilor. Nu poţi să mergi la Vatican şi să nu te plimbi prin grădini. Pentru mine şi cred că nu numai, a mă plimba şi a privi ceea ce a lăsat natura sau a construit omul constituie o terapie. Deşi văzusem Capela Sixtina de două ori nu am putut să rezist tentaţiei de a o revedea. Era că o magie ca şi cum Michelangelo ar fi lucrat la ea în timp ce era hipnotizat... şi cred că fusese... Nu suntem cu toţii într-o stare de autohipnoza când suntem preocupaţi de ceva? Acea înlănţuire de culori perfect integrate una cu alta... şi ce îmi plăcea cel mai mult era faptul că Divinitatea era înfăţişată foarte uman şi real, carnal. După mine nici un alt artist al timpului acela şi al timpurilor în genere, nu a înfăţişat 46
Divinul mai aproape de Om, ca Michelangelo. Nu m-ar fi mirat că Divinitatea să fie înfăţişată ca o Femeie Neagră. Evident asta ar fi fost blasfemie pentru biserică, dar fiecare are dreptul să îşi pună la îndoială percepţia despre cum "arată" Dumnezeu... - Nu ştiam că îl au pe Dali şi aici - spuse Anca. Era fan Dali. Ii plăcea "trăzneala" lui şi geniul pe care nu se sfia să şi-l arate. - Nu pot să cred - exclamă Anca. Patologic, nepatologic fusese un mare artist şi un mare afacerist. Posibil că toţi artiştii să fie puţin luaţi (vorba cântecului), dar fie vorba între noi, cred că toţi suntem puţin luaţi şi asta nu înseamnă că nu avem farmec, ba dimpotrivă. Dacă am fi perfecţi am fi aşa anoşti. Mai târziu cu o oră şi jumătate ne afundam în străduţele ce duceau la bisericuţa San Pietro din Vincoli, să-l vedem pe Moise. Pentru unii dintre noi, Moise reprezintă Bărbatul, pentru alţii Tatăl sau Bătrânul înţelept cu autoritate. Eram fascinată de privirea lui pătrunzătoare. Arta e o prelungire a sinelui, a interiorului personal, ca orice lucru creat de om în genere. La un pictor sau sculptor se observă în opere, trăsăturile fizice mai mult decât la alţi artişti. Aşa cum se presupune că Gioconda e Leonardo în varianta feminină, figurile lui Michelangelo au ochii lui. Pentru unii e de neconceput faptul că unii dintre marile genii ale lumii au fost homosexuali. Orientarea homosexuală pare să fie un avantaj pentru percepţia mai profundă a unor aspecte ale vieţii. Este posibil ca în lipsa acestei orientări, să nu fi putut crea opere de o asemenea profunzime şi 47
sensibilitate. Partea feminină a acestor bărbaţi o întrece pe cea naturală a oricărei femei. Valentina, Bogdana, Radu, Vlad şi Claudiu nu considerau prea prietenoasă figura lui Moise. Interesant că evoca în ei diverse trăiri. Radu chiar spuse: - Parcă semănă cu tata când ţinea predici şi când e supărat. - Da, pare autoritar spuse şi Vlad. în acea după amiază s-au adunat şi băieţii cu noi la o terasă frumoasă a vilei la care ne-am cazat. A sta la periferia Romei e un privilegiu dacă vrei să ai linişte, să asculţi păsările în voie şi să ai mai mult verde în faţa ochilor. Valentin îşi amintise cu plăcere că fusese la Roma când era mic cu familia şi colindase Vaticanul. - Nu îmi mai aduc aminte mare lucru, aveam vreo cinci ani. Însă am poze, tatălui îi plăcea să facă poze ca şi mie acum. Era foarte cult. Îl regret şi acum. A făcut infarct acum cinci ani înainte cu o zi de a împlini eu 35 de ani. Moartea lui m-a marcat foarte mult. Eram în plină ascensiune profesională şi m-am trezit cu stări foarte proaste, panică şi deprimare, explicabil de altfel datorită şocului. A fost prima oară când m-am gândit care e scopul meu în aceasta viaţă şi cât de repede se poate termina aceasta. Cu ce mă aleg? Şi mi-am dat seama că ce făcusem până atunci nu avea aşa o valoare mare faţă de timpul petrecut cu familia, pe care o cam neglijasem. Nu acordasem importanţă până atunci decât valorilor statutare şi socio- economice. Să nu mă înţelegeţi greşit, sunt importante şi acum pentru mine doar că îmi dozez timpul şi 48
energia astfel încât să-mi satisfac şi mie plăcerile şi nevoile, să am timp şi pentru cei apropiaţi şi pentru nevoile lor. - Asta am învăţat şi eu despre mine la şedinţele de terapie - spuse Brînduşa - te înţeleg perfect. - Ai fost la terapie? - întrebă curios Valentin. - Da, aveam atacuri de panică într-o vreme şi m-au ajutat mult şedinţele. Am descoperit multe despre mine. - Ne-a povestit nouă - spuse Andreea. - Şi eşti mulţumit de viaţa ta acum? - reveni Crina la povestea lui Valentin. - O, da - spuse el semnificativ. Trebuie să ştii când să te opreşti. - Da, aşa este - spuse şi Radu. Eu am fost în tabăra celor care au avut exemplu în familie un părinte neambiţios şi am devenit opusul lui, la extremă. Tata nu era ambiţios profesional şi social. Era ipohondru, dependent, spectator al vieţii şi mai mereu cu o stare depresivă agăţată de el. El a ales să trăiască lângă părinţii lui şi să fie cumva dependent de ei. Mama în schimb era opusul, ambiţioasă, organizată, independentă. Ea preluase hotărârea de a fi activă de la mama ei. Bunica mea maternă şi când era bolnavă nu se plângea, pe când bunica din partea tatălui era foarte comodă şi ipohondră. Tata preluase comportamentul ei. Eu am valorizat-o pe mama destul de mult în copilărie şi tinereţe şi ca atare doream să nu fiu ca tata. Pentru asta am muncit până la 25 de ani ajunsesem director. Şi când te gândeşti că asta o făcusem inconştient ca să nu devin că tata! însă după investire începusem să am alte probleme, cu delegarea autorităţii şi cu stima de sine. Cred că probleme cu stima de sine am avut din totdeauna, mai ales că preluasem pe de altă 49
parte gândirea pesimistă a tatei. Eu ajunsesem director doar ca să-mi demonstrez că nu sunt un ratat, aşa cum îl percepeam pe tata atunci. Gândeam că nu fac nimic valoros şi nimic bun. Desigur exageram în această gândire negativă, dar pe atunci nu îmi dădeam seama. Nu dormeam nopţile, visam situaţiile firmei, aproape în fiecare noapte, aveam coşmaruri, învinuindu-mă, blamându-mă, la fel ca tata. Cum prindeam ocazia mă autosabotam. Reuşeam să fac rost de un contract şi apoi făceam ce făceam şi îl pierdeam. Simţeam că nu îl merit. Doar când am ajuns la epuizare fizică şi nervoasă am înţeles că e cazul s-o las mai moale pentru că nu a început şi nu s-a sfârşit firma cu mine şi că asta nu înseamnă că sunt un "ratat". Fusesem mult timp dominat de tendinţa de a face lucrurile "aşa de Perfect" încât nici nu le începeam de teamă că nu o să- mi iasă. Mi-am dat seama că scopul de a demontra că nu sunt ca tata, mă face exact ca el, nemulţumit de viaţă, nefericit şi că orice aş fi făcut să depăşesc acest gând, era inutil atâta timp cât nu-mi schimbam de fapt gândul şi atitudinea. - Foarte interesant ce spui tu... spuse Crina. Deci tu crezi că ai ajuns director doar din dorinţa ta de a demonstra că nu eşti ca tatăl tău? - Da, şi mi-am dat seama că e o prostie să fac asta, pentru că ce trebuia să schimb nu era statutul meu ci gândirea mea eronată, scopul meu. După ce am realizat că nu sunt mânat decât de un singur gând de a-1 desfiinţa pe tata din mine, am acceptat partea de "pasivitate" a tatei, nu mi s-a mai părut nici la mine "de dispreţuit" ci poate "de preţuit". Eu nu am ajuns la această stare de calm şi acceptare decât după ce m-am confruntat cu o stare de deprimare şi de 50