Poesis international nr. 1 (17) / 2016 by Casa de Editură Max Blecher

Director-fondator: Dumitru Păcuraru Le grand professeur: Ion Mureșan Redactor-șef: Claudiu Komartin Tarabostes: Rita Chirian Dan Coman Andrei Dósa Vlad Pojoga Răzvan Ţupa Radu Vancu Junior editor: Anastasia Gavrilovici Concept grafic: Ana Toma Număr apărut cu sprijinul Centrului Judeţean pentru Cultură Bistriţa-Năsăud, director Gavril Ţărmure

Redacţia: Casa de Editură Max Blecher strada Mihai Eminescu nr. 3, sc. A, et. III, ap. 9 Bistriţa, judeţul Bistriţa-Năsăud Contact: poesisinternational@yahoo.com http://poesisinternational.com/ http://poesisinternational.blogspot.com/

ISSN 2068 – 7060

Sumar Editorial Claudiu Komartin 17 : 6 Portret Caius Dobrescu

: 15

Poezie Christopher Merrill : 27 traducere de Ioana Ieronim Radu Andriescu

: 43

Anda Amir : 47 traducere de Costel Onofraș Paul Celan : 63 traducere de George State Marius Oprea

: 68

Vintilă Ivănceanu : 81 traducere de Daniela Micu Erika Martínez : 87 traducere de Anastasia Gavrilovici și Elena Borrás García

: 92 Diana Manole : 100 Edward Hirsch : 105 Cosmin Perţa

traducere de Bogdan-Alexandru Stănescu

István Domonkos : 117 traducere de Andrei Dósa Mugur Grosu

: 122

Srđan Gagić : 125 traducere de Goran Čolakhodžić

sumar | 3

Sam Riviere : 143 traducere de Vlad Pojoga

: 148 Andriy Lyubka : 157 Mihók Tamás

traducere de Dumitru Crudu

: 162 Mircea Andrei Florea : 173 Alice Prajzentová : 177 Anca Pârvulescu

traducere de Mircea Dan Duță

Andrei Zbîrnea

: 192

Proză José Cardona López Văduva care se duce să-și cumpere un bărbat. Candidatul. Stea cu sărut traducere și prezentare de Rodica Grigore Paul van Ostaijen Închisoarea din cer (prima parte) : 203 traducere de Doina Ioanid și Jan H. Mysjkin Eseu Bogdan-Alexandru Stănescu Delmore Schwartz, un poet american dispărut în aventura ratării Gabriel H. Decuble Lumini în larg: Franz Hodjak tradus în română Daniela Luca Max Blecher între multiple (i)realități

: 196

Teme Ruxandra Cesereanu Angela Marinescu și Tadzio

: 55

Teodora Coman Angela Marinescu: autoinf(l)amare Ștefan Baghiu noir : 110

4 | sumar

: 60

: 95

: 33

Anastasia Gavrilovici (Sub)poezia traumelor somatice

: 182

Medeea Iancu Noaptea Boreală a plămânilor mei

: 184

Cronică Marius Conkan Dumitru Crudu dincolo de fracturism Rita Chirian Vina nu este a Norei Iuga Graţiela Benga Dincolo de margini

: 73

: 76

Dan-Liviu Boeriu Acceptă și totul va deveni suportabil Alex Ciorogar Cobain in Love

: 38

: 139

: 152

Laurenţiu Malomfălean Șansa de a răbda într-un stil melancolic

: 166

Prezenţe. Poeţi români în traduceri străine Mircea Cărtărescu, Il poema dell’acquaio

: 130

Marta Petreu, L’Apocalisse secondo Marta. Poesie 1981-2014 Elena Vlădăreanu, spazio privato

: 132

Svetlana Cârstean & Athena Farrokhzad, Trado Radu Vancu, Hajnali négy. Otthonos énekek Dan Ciupureanu, Les jeux paralympiques

: 171

: 131

: 170

: 172

Interviu

: 133 Diana Marincu în dialog cu Dan Mihălţianu : 187 Marius Surleac în dialog cu Marc Vincenz

Contributori

: 211 sumar | 5

Claudiu Komartin

umărul 17, primul pe 2016 al revistei, trece hotărât, pentru prima oară de când „Poesis internaţional” apare, de 200 de pagini. Nu-i o mare diferenţă faţă de celelalte patru numere ale celei de-a doua serii, începută cu fix doi ani în urmă (acestea gravitau în jurul a 180 de pagini), însă e depășit astfel, cel puţin din punctul meu de vedere, un fel de „prag psihologic”. Explicaţiile sunt simple. Prima e că „Poesis internaţional” a fost de la început – adică din 2010, când era concepută și tipărită la Satu Mare și apărea de patru ori pe an – o revistă robustă, de 140-150 de pagini doldora de literatură din toată lumea. A devenit destul de repede evident că fiecare apariţie a acestei publicaţii face, prin contribuţiile atât de variate și de numeroase de care beneficiază, cât o carte în toată regula. E, de altfel, o observaţie pe care au făcut-o în anii aceștia destui cititori și colaboratori – ce facem noi sunt de fapt niște antologii bianuale, iar odată cu trecerea, în 2014, de la o apariţie trimestrială la una semestrială, am fost forţaţi să concentrăm și mai mult materialul pe care-l avem la dispoziţie (grupajele de poezie, cronicile, eseurile critice, interviurile, proza) pentru a nu coborî sub nivelul pe care-l impusesem. Totodată, primim atât de multe propuneri de a publica texte & grupaje excepţionale, din partea celor mai buni și mai conectaţi poeţi, traducători, critici și eseiști activi, care știu că „Poesis internaţional” este cel mai solid și mai coerent proiect din publicistica noastră de azi (firește, în special pe poezie), încât nu ne putem refuza plăcerea de a-i aduce la un loc pe toţi acești autori în paginile revistei. Am menţionat în mai multe ocazii reviste europene și americane pe care le-am citit mereu cu entuziasm și din care am avut ce învăţa, așa încât construcţia care este „Poesis internaţional” păstrează în diverse grade ceva

din spiritul și arhitectura de profunzime a acestor etaloane. Spre exemplu, păstrez o admiraţie constantă pentru revista new-yorkeză „Parnassus: Poetry in Review”, fondată în 1973. Ţin chiar acum lângă mine volumul care celebra 25 de ani de la apariţie – un număr dublu de peste 600 de pagini în care semnau câteva zeci de poeţi, eseiști și traducători de mare prestigiu, de la Seamus Heaney, Sándor Kányádi și Paul Celan la Umberto Saba, Marjorie Perloff și Mahmoud Darwish. În cuvântul de introducere al editorului, lăudabilul Herbert Leibowitz, astăzi octogenar, sublinia printre altele două lucruri pe care le găsesc importante: mai întâi, încăpăţânarea lui Leibowitz de a susţine, vreme de un sfert de secol, ideea că „poetry criticism is an art”, presupunând astfel din partea criticului nu doar erudiţie, dar și calităţi stilistice, scepticism, o intuiţie bine articulată și puterea de a nu se lăsa intimidat de reputaţia unui poet, oricât de bine cotat la bursa zilei. În al doilea rând, plângându-se nu doar de declinul criticii neacademice, ci și de scăderea interesului (sau a curiozităţii) poeţilor americani, după anii ‘60, faţă de poezia din alte culturi și spaţii lingvistice, Leibowitz formula de fapt un argument pro domo, de vreme ce „Parnassus” a continuat să urmărească mai departe exact aceste deziderate. Vestea bună, în ce ne privește, e că trăim, citim și scriem (obligatoriu în ordinea aceasta) într-o cultură mică în care poeţii sunt obligaţi să rămână atenţi la ce se întâmplă în alte părţi, cunosc limbi străine și traduc cu pasiune și entuziasm, scriu despre autori din epoci și literaturi mai apropiate sau mai îndepărtate, iar această prosperitate spirituală (însemnând dialog continuu, „surse de hrană” diversificate și îndrăzneală exploratoare) e acel lucru pe care „Poesis internaţional” îl încurajează și întreţine în continuare.

6 | editorial

Bogdan-Alexandru Stănescu

Delmore Schwartz un poet american dispărut în aventura ratării in our youth “WebeginPoetsin gladness;

But thereof come in the end despondency and madness.

stăzi, scriitorul Delmore Schwartz este un nume gol de orice sens chiar și pentru majoritatea intelectualilor americani. Fenomen cu atât mai paradoxal cu cât poeţii și prozatorii pe care i-a influenţat și care l-au cultivat (sau care i-au fost alături în cele mai sumbre episoade ale bolii care i-a adus în cele din urmă moartea) sunt astăzi clasici ai modernităţii de secol XX american. Doar dacă ne gândim la celebrul roman al lui Saul Bellow, Darul lui Humboldt, al cărui personaj principal, Von Humboldt Fleisher este modelat după Delmore (cum îi spuneau toţi, inclusiv cei ce nu-l cunoșteau), sau la Cântecele vis dedicate de John Berryman idolului său, ori la „studiul

după natură” To Delmore Schwartz (Cambridge 1946) în William care Robert Lowell Wordsworth „povestește” un episod – Resolution tragi-comic, o coabitare and Independence alcoolică cu Delmore, ar trebui ca acest scriitor să fie cel puţin mai cunoscut, dacă nu chiar mai citit decât este. La toate aceste apariţii intertextuale, adevărate cameos literare, trebuie adăugată splendida monografie a lui James Atlas1, în care tânărul (pe atunci) critic literar trasa o tragică și empatică hartă a autodistrugerii acestui poet american care poate a vrut prea mult. Sau European son, cântecul dedicat de Lou Reed (pe atunci membru al The Velvet Underground) fostului

”

eseu | 7

său profesor, cu câteva luni înainte ca acesta să moară într-un hotel mizerabil din Manhattan. Când a debutat în volum, în 1938, Delmore a fost întâmpinat de critica literară ca vocea atât de așteptată de literatura americană după ce generaţia Pound-Eliot dăduse cam tot ce avea mai bun. În săptămâna publicării abia împlinise 24 de ani, iar criticul Allen Tate (o notorietate în epocă), vorbea despre primul condei inovator ce ar fi apărut în deceniul al treilea. Nici nu se putea închipui un debut mai bine primit, niște auspicii mai favorabile tânărului scriitor evreu-american de origine română. Era comparat cu Auden (un Auden american) și considerat unica speranţă a literelor americane. Odată cu succesul său de critică se năștea practic una dintre cele mai selecte edituri independente americane: New Directions, al cărei patron, James Laughlin avea să-i rămână fidel autorului său, în ciuda tuturor chinurilor la care acesta urma să-l supună de-a lungul anilor. In Dreams Begin Responsibilities, volumul de debut al lui Delmore, conţinea aproape toate poemele care au supravieţuit decăderii sale lente și care aveau să impună în conștiinţa criticii un scriitor modernist care privea însă spre romantism cu nostalgia unuia care simte că s-a născut prea târziu: “In the Naked Bed, in Plato’s Cave”, elegia sa insomniacă închinată trecerii timpului sau “The Heavy Bear that Walks with Me”, o meditaţie amplă asupra paradoxalei și chinuitoarei dualităţi trup-suflet și a descompunerii treptate

8 | eseu

și ireversibile a carcasei materiale. Majoritatea poemelor din acest volum vor căpăta statutul de capodopere ale secolului XX, cât și povestirea de șapte pagini ce taie volumul în două, dar care îi dă și titlul. Titlul, de fapt, este luat de la W.B Yeats care îl așază ca epigraf poemului său “Old play”. Povestirea scrisă de Delmore într-un week-end din 1935 va rămâne în istoria literaturii americane ca un exemplu de perfecţiune stilistică, una dintre cele șase povestiri americane care i-au plăcut lui Nabokov (după cum avea să declare acesta). Cele șapte pagini ale povestirii reușesc să redea atmosfera de mândrie, teroare și nesiguranţă care a învăluit viaţa părinţilor săi, simptomatică pentru cea a unei întregi generaţii de evrei-americani. Atmosferă evocată și în celebra carte de eseuri a lui Irving Howe, The world of our fathers. De altfel, Howe povestește că In Dreams... a apărut pentru prima oară odată cu lansarea noii serii din Partisan Review, când pleiada de stângiști anti-staliniști a dat tot ce avea mai bun în paginile revistei – însă de acolo a supravieţuit în memoria multor cititori doar povestirea lui Delmore. De altfel, întreaga operă a lui Delmore Schwartz gravitează în jurul unei obsesii majore: cea a propriei biografii și, coborând pe spirala timpului, a vieţii familiei sale. El va încerca, de-a lungul câtorva de decenii de creaţie subterană (în urma sa a rămas o cantitate impresionantă de postume), să-și mitologizeze biografia, un efort echivalent însă cu scufundarea într-un

vis continuu, întrerupt doar de vagi perioade de luciditate. De altfel, după cum solemn rememorează vocea poetică a lui Lowell în poemul din Studii după natură, Delmore va parafraza versurile lui Wordsworth pe care le-am folosit noi drept epigraf: „Ai spus: Noi, poeţii, ne-ncepem tinereţea în durere/ și uite-așa ajungem în sfârșit la disperare și smintire.” Obsesia aceasta a căutării rădăcinilor răului se va adânci odată cu înaintarea în vârstă, la fel cum se va acutiza dependenţa sa de somnifere și alcool. E o diferenţă frapantă între tânărul fermecător descris de Eileen Simpson în amintirile sale despre generaţie lui

John Berryman2, un tânăr ce urca din „Valea Insomniei” – Universitatea Harvard – spre New Yorkul polemicilor, al dezbaterilor aprinse, al literaturii vii („Departe, pe peron, i-am văzut pe poeţi, care discutau animat. Delmore era mai înalt decât John, avea mai bine de un metru optzeci, mai bine clădit și părea foarte voinic în paltonul lui încheiat neglijent. Mersul lui era ca un fel de tropăit, lăsând senzaţia că picioarele lui erau mai scurte și mai puţin dezvoltate decât restul trupului.”) și acel Delmore final, din Cântecul-vis nr. 147 al lui Berryman:

„Privea lumea ca pe rahatul unei hoaște Iubirea din el aproape că murise, nu mai era deja, Mama lui&William erau plini de viaţă în aceeași scrisoare în care Delmore murea. Lumea-i lunatecă. Asta-i ultima călătorie. Delmore. Delmore. Sus pe crengile văratice poetul cânta. Gâtu-l durea și nu mai putea cânta. Toate urechile-astupate Peste colinele de unde Delmore și Gertrude ţâșneau Cu atâta timp în urmă, în bunătatea care-l născuse. Delmore, Delmore!” De fapt, atât mitologizarea biografiei sale și a istoriei familiei, cât și lunga sa ratare ca scriitor și om sunt strâns legate între ele. Crescut de o tipică mamă evreică, perfect descrisă de Philip Roth în Complexul lui Portnoy, Delmore Schwartz a fost toată copilăria sfâșiat între acest părinte posesiv și tiranic și

un tată a cărui superbă absenţă era compensată de imaginea de dandy milionar pe care o afișa atunci când își făcea apariţia. Un personaj fermecător, rupt în permanenţă între dragostea pentru propria familie și impulsul irezistibil de a pleca de-acasă, de a dispărea cu zilele, pentru a reveni

eseu | 9

încărcat de cadouri, era în mod evident un soţ cu totul nepotrivit pentru Rose. Prima ei soluţie a fost să-l ţină legat de casă cu ajutorul celor doi copii, chiar dacă asta a implicat o complicată intervenţie chirurgicală plătită prin vânzarea unor obligaţiuni de război, pe la spatele soţului ei. Însă soluţia s-a dovedit a nu funcţiona pe termen lung. Copilăria lui Delmore se împarte aproape în mod egal între acest film de familie plin de certuri (aproape fermecător, fiind vorba de doi oameni deosebit de frumoși, o frumuseţe răsfrântă asupra tânărului Delmore) și naveta dintre cei doi părinţi despărţiţi. Dar mitul nu s-a născut așa: Delmore Schwartz avea să spună mereu, atât în poemele și prozele autobiografice, cât și în fragmentele de jurnal rămase după moartea sa, că este copilul „Europei, al Americii și al Israelului”. Natură compozită reflectată perfect de numele său. Se pare că prenumele Delmore, atât de contrastant cu numele evreiesc, i-a fost inspirat mamei Rose fie de actorul ei preferat, Frank Delmore, fie de numele unei băcănii de peste drum de casa unde a născut. Cert este că numele va deveni foarte important pentru Delmore, mai ales după ce va deveni pasionat de psihanaliză. Delmore face parte din prima generaţie de evrei născuţi în America, așa că structura sa intelectuală va fi una profund europeană: vorbim despre o generaţie care a crescut în mijlocul unei comunităţi închise, unde părinţii, care cunoscuseră atât foametea, cât și antisemitismul european aveau grijă să le insufle copiilor sentimentul

10 | eseu

existenţei unor rădăcini adânci în istoria lumii vechi. Chiar dacă o făceau doar la nivel simbolic: casele lor păstrau aspectul celor din lumea veche... nu era deloc surprinzător ca într-o vizită de duminică să ţi se servească ceaiul făcut la samovar. Nici faptul că întreprinzătorul Harry (mitul spune că imediat după ce fratele său mai mare l-a adus în America a început să vândă pe stradă ficăţei de pui prăjiţi pe tablă, reușind să câștige repede mai mult decât fratele binefăcător) a ajuns aproape milionar nu e surprinzător: făcea parte dintr-o generaţie care, înainte de blestemul crahului financiar, a beneficiat din plin de binecuvântarea exploziei imobiliare. Delmore va descrie atmosfera acelor ani într-una dintre cele mai reușite povestiri ale sale, America, America: personajul său, Shenandoah Fish (iarăși o aluzie ironică la combinaţia nepotrivită dintre cele două nume), ascultă cu aviditate poveștile mamei sale despre o familie evreiască tipică: „Vorbea mereu despre propria viaţă sau despre vieţile prietenilor ei; despre cele ce fuseseră; despre ce ar mai fi putut să se întâmple; despre destin, despre felul de-a fi al unui om și despre accidente; și, în mod special, despre misterul vieţii de familie, așa cum îl cunoscuse ea și la care meditase îndelung.” Cam așa arătau și monologurile lui Rose, debitate în jurul mesei din bucătărie, unde călca rufele. Ce a știut să culeagă Delmore de aici, în afara poveștilor de viaţă, a fost idiomul evreiesc, limbajul demotic pe care-l va folosi cu strălucire în prozele sale.

mediat după succesul repurtat cu debutul din 1938 începe, în mod paradoxal, lenta și epopeica decădere a lui Delmore Schwartz. De altfel, succesul nu venea doar pe plan literar ci, după îndelungi ezitări și amânări, Gertrude accepta să-i devină soţie, Universitatea Harvard îl invita să devină lector asociat, iar prietenia cu John Berryman și soţia acestuia, Eileen Simpson, era din ce în ce mai strânsă. Cu toate acestea, înclinaţia sa naturală spre nefericire, care-l făcea să caute modele în nefericirea din biografiile scriitorilor pe care-i admira, îl face să augmenteze fiecare insucces (sau chiar aparent insucces). Un exemplu este receptarea nefavorabilă a traducerii sale din Rimbaud (Une saison en enfer, volum apărut tot la New Directions). Deși actul în sine fusese în mod evident riscant (franceza lui Delmore era „de liceu”, finalizarea fusese grăbită, Delmore nu ţinuse cont de observaţiile prietenului său, William Barrett), primirea ostilă a criticii l-a destabilizat în mod disproporţionat. Este perioada în care ceea ce el deja numea manie depresivă va căpăta proporţii: neîncrederea sa în propriile puteri se va manifesta inclusiv prin cantitatea enormă de manuscrise nefolosite vreodată. Poemele sale revin în mod obsesiv la propria biografie, la istoria familiei sale, a Brooklyn-ului evreiesc, îndepărtându-se radical de acel lirism care-i adusese renumele de tânără speranţă a literelor americane. De altfel, următorul său volum, amplul poem Genesis (un prim volum dintr-un proiectat monument literar) își va avea geneza umbrită de aceste frământări. Mărturiile lui Eileen Simpson sau ale lui Berryman ne arată un Delmore sfâșiat între volubilitatea explozivă, narativă, epică și lungi perioade de tăcere apăsătoare urmate de ieșiri paranoice (în restaurante nu suporta să stea cu spatele la necunoscuţi, singura soluţie fiind să caute locuri speciale, lângă un perete). În același timp, începe să se perceapă ca pe un strateg al vieţii literare, compilează adevărate dosare dedicate criticilor și oamenilor influenţi, astfel încât să poată anticipa fiecare reacţie a acestora în faţa viitoarei sale cărţi. Este, iarăși, perioada când începe să testeze fidelitatea prietenilor săi, începând cu socialiștii umaniști de la „Partisan Review” și culminând cu propria mamă. Este întotdeauna dispus spre dezechilibru: deși cea care l-a făcut să se înţeleagă pe sine, ca om și să-și înţeleagă menirea a fost poezia lirică, el o va abandona în cea mai productivă perioadă a carierei sale. Ambiţiile sale erau atât de mari, dorinţa sa de a deveni Poetul American era atât de puternică, încât potrivite îi păreau doar creaţiile de mare întindere, epopeile autobiografice. e altfel, este izbitoare deosebirea de structură și de sensibilitate dintre cel care scrie Genesis și cel care scrisese acea bijuterie numită In Dreams Begin Responsibilities. În povestirea din 1938, naratorul urmărește pe ecranul unui cinematograf (cinematograful, alături de baseball, a fost una dintre pasiunile lui Delmore Schwartz) imaginile unui film alb-negru în care personajele principale sunt tatăl și mama sa, iar cadrul este al acelui Brooklyn evreiesc în care copilărise el. Acţiunea este simplă: tatăl îi face curte mamei, îi vizitează familia, o conduce

eseu | 11

pe fată la un restaurant din Coney Island, unde o cere de soţie. Încă din timpul acesta învelit în catifea al seducţiei răsar însă micile conflicte, orgoliile și idiosincraziile care vor distruge viitoarea căsnicie. Apoi asistăm la intervenţia disperată a naratorului, care încearcă să oprească inevitabilul, să despartă cei doi tineri care urmează să fie nefericiţi împreună și să dea naștere la doi copii la fel de nefericiţi: „Nu faceţi asta. Nu e prea târziu să vă răzgândiţi, amândoi. Nu va ieși nimic bun de-aici, doar remușcări, ură, scandal și doi copii cu caractere monstruoase.” La o primă lectură, aici pare să stea punctul de greutate al prozei, în afara device-ului narativ: toată drama este concentrată în acest strigăt disperat al naratorului, un contrast strident cu aparentul romantism vintage al filmului. Adevăratul punct de fugă stă însă în intervenţia portarului alertat de strigătele personajului: „Ce faci aici? Nu știi că nu poţi să faci ce vrei tu să faci? De ce devine isteric un tânăr ca tine, care are toată viaţa înainte? De ce nu te gândești la ceea ce faci? Nu ai voie să te porţi așa nici chiar atunci când nu sunt alţi oameni în jur! O să regreţi dacă nu faci ceea ce trebuie, nu poţi continua așa, nu e corect, vei afla asta destul de curând, tot ceea ce faci tu contează prea mult.” Vocea aceasta kafkiană este cea care declanșează și pune în mișcare principiul realităţii, dar care denudează și mecanismele narative utilizate: cinematograful este spaţiul visului, iar protestul, ieșirea nervoasă a Eului narativ este o încercare de modificare a realităţii, de perturbare a mersului lumii. Lucru care nu e corect! n perioada în care scria la Genesis, Delmore spunea că intelectul său este scindat între două mari personalităţi: Freud și Marx. Din fericire, însă, nici una dintre influenţe nu a reușit s-o pună în umbră pe cealaltă, astfel încât adevăratele influenţe au fost întotdeauna cele pur literare: întotdeauna implicaţiile literaturii sale au fost mult mai mari decât cele pur sociale sau decât cele ale ambiţiei de a sonda „profunzimile sufletului uman”. Un romantic întârziat, dar un pasionat cunoscător al poeziei moderne, Delmore a avut mereu ambiţia de a aborda o tematică filosofică cu instrumentele lingvistice dăruite de mediul evreiesc al copilăriei. Rezultatul este o duioșie greu de definit, care sfidează orice analiză rece. Iată, de exemplu, celebrul său poem Ursul greoi care mă-nsoţește:

Ursul greoi care mă-nsoţește, Un tub de miere ca să-și mânjească faţa, Stângaci și-mpiedicat, ba ici, ba colo, O tonă de carne ce umple orice spaţiu, Cel mereu înfometat, agresiv și brutal Îndrăgostit de bomboane, de mânie și de somn, Factotum nebun, răscolește peste tot, Escaladează clădiri, șutează în minge, Boxează cu frate-său în orașul pus în mișcare de ură.

12 | eseu

uimitor cum acest poet de 24 de ani a avut intuiţia de a-și radiografia propria ambivalenţă ce avea să-i aducă sfârșitul: ursul greoi va acapara întreg teritoriul și va ajunge să-și asuprească fratele până când îl va sufoca. Delicateţea lui Delmore va dispărea total sub aparenţa greoaie și violentă a animalului: nu va dura mult până când Gertrude îl va părăsi (relaţia lor a stat de la bun început sub semnul unei nepotriviri evidente – el era o gazdă primitoare, volubilă, ea nu, el era un povestitor înnăscut, ea era taciturnă, el avea succes, ea nu, el își dorea copii, ea nu), apoi el va abandona siguranţa postului de la Harvard și se va muta înapoi în New York pentru a scrie și pentru a face parte din atmosfera intelectuală vie a metropolei. Numai că acest Delmore care se întoarce acasă nu mai are nici generozitatea primilor ani de carieră și nici capacitatea de a se obiectiva: va cădea din ce în ce mai des în capcana propriilor accese paranoice, mai ales după primirea rece pe care critica a făcut-o piesei sale de teatru în versuri, Shenandoah, cât și cea chiar mai rece pe care a avut-o poemul său de 200 de pagini, Genesis – acesta l-au făcut să se orienteze spre proză. Povestirile sale sunt profund urbane, iar mediul, descris cu același talent ca în In Dreams..., este acela al tinerilor intelectuali new-yorkezi, mediu tratat cu ironie caldă, pentru că idealurile lor, speranţele într-o viitoare carieră literară sunt cele pe care Delmore încă le nutrea. E decelabilă, însă, și o anumită amărăciune ce ţine de prezentul scrierii spre deosebire de povestirea din 1938, unde amărăciunea era un filon a cărei origine trebuia căutată în trecut: „Și-a întors privirea de la oglindă și și-a spus, gândindu-se la povestea mamei sale despre familia Baumann: Nimeni nu există cu adevărat în lumea reală pentru că nimeni nu știe ce înseamnă el pentru ceilalţi, tot ceea ce spun ei pe la spatele său și toată nebunia pe care i-o va aduce viitorul.”3

ovestirile din The World is a Wedding (enigmatică afirmaţie din Talmud) reprezintă de fapt ultima carte ce poartă integral amprenta lui Delmore Schwartz, înainte ca Ursul greoi să-și așeze trupul îmbibat de miere și pe persona scriitorului. Deja (1943) dependent de pastile și de alcool, silueta lui devenise și mai masivă, amplificată de costumele largi, necălcate, care atârnau pe el. Cam așa îl vedea John Berryman într-un Cântec-vis:

Ai spus „Îmi explodează creierii” Adică-s inspirat O Ne-am întâlnit pe aleea ce ducea spre Casa Warren Acum atât de mult timp eram aproape anonimi Așteptam să se scoboare faima Cu o mantie stacojie & să ne spună cine suntem.

eseu | 13

Urmează o a doua căsnicie, la fel de nefericită ca prima, apoi nenumărate aventuri terminate în izbucniri din ce în ce mai violente, apoi nesfârșitele internări în sanatorii care nu-l puteau ţine închis, și nici nu-l ajutau prea mult. Perioadele dintre internări erau petrecute cu enorm de multă băutură (gin băut din borcane de muștar) și fete extrem de tinere în camere de hotel sordide din Manhattan. Aproape două decenii s-au scurs așa: un om cu o constituţie mai firavă ar fi murit mult mai devreme. Relatările despre Delmore îl arată ţinând adevărate cursuri în pub-urile unde-și petrecea zile întregi (unul dintre ele era chiar The White Horse, celebru pentru a-l fi găzduit și pe Dylan Thomas în ajunul morţii), cursuri de literatură, filosofie, ba chiar exerciţii de recitare și mnemotehnică – în orice situaţie Delmore putea enumera numele și statisticile jucătorilor echipei sale preferate de baseball, The New York Giants, din orice an. Credea în continuare într-un mit pe care-l construise singur, acela al lumii literare ca grup, comunitate de creaţie, în același timp căutându-și predecesorii printre solitarii atinși de nebunie (Baudelaire, Coleridge, Rimbaud, Hölderlin). În mod paradoxal, iar întreaga fiinţă a lui Delmore stă sub semnul paradoxului, în clipa când depresia sa a ajuns la paroxism iar el s-a scufundat total în apele întunecate ale nebuniei, cariera sa ca om de litere american atinsese apogeul: era cel mai antologat poet al generaţiei sale, respectat și venerat de mai tinerii John Berryman și Robert Lowell, era

14 | eseu

considerat cel mai bun critic de poezie în viaţă, iar la „Partisan Review” devenise senior editor. Tot așa cum imediat după succesul debutului fiinţa sa interioară își pierdea integritatea, apogeul va consemna coborârea în cea mai neagră perioadă a vieţii sale. Se pare că rândurile lui Saul Bellow despre Delmore-muribundul sunt foarte apropiate de realitate: „Era un om distrus – trebuie să repet acest lucru. Purta un costum cenușiu în care înota. Faţa îi era cenușie ca moartea, cenușie ca East River. Capul îi atârna de parcă s-ar fi cuibărit moliile în el și ar fi făcut tabără în părul lui.” Delmore – omul paradoxal. Delmore, eroul. Delmore, poetul american Delmore, poetul nebun. Delmore, scriitorul consumat de opera lui nescrisă.

Note: 1 Delmore Schwartz. The Life of an American Poet, New York, Farrar, Straus and Giroux, 1977 2 Poets in Their Youth: A Memoir, Farrar, Straus and Giroux, 2014. 3 “America! America!”, în In Dreams Begin Responsibilities, New York, New Directions, 2012

Caius Dobrescu

aius Dobrescu (n. 1966) a urmat cursurile Liceului „Unirea” din Brașov, apoi a absolvit Facultatea de Filologie a Universității din București (secția română-engleză), în 1988. A făcut parte din „Grupul de la Brașov”, ce l-a avut ca mentor pe Alexandru Mușina. Beneficiază, între 1990 și 1991, de bursa „Herder” la Universitatea din Viena. Doctor în Litere (1999), cu teza Postmodernismul – o privire teoretică din perspectiva unei definiții plurale și deschise a conceptului de „cultură burgheză”. Ca poet, a debutat în volumul colectiv Pauză de respirație (1991, împreună cu Andrei Bodiu, Marius Oprea și Simona Popescu). A publicat patru volume de poezie: Efebia (1994), Spălîndu-mi ciorapii (1994), Deadevă (1998) și Odă liberei întreprinderi (2009), a cărei traducere în limba germană, Ode an die freie Unternehmung, a primit Premiul orașului Münster pentru poezie europeană. A mai publicat volume de eseuri și studii critice, precum și patru romane: Balamuc sau pionierii spațiului (1994), Teză de doctorat (2007), Euromorphotikon (2010, roman în versuri) și Minoic (2011). Este profesor universitar la Facultatea de Litere a Universității din București și vicepreședinte al PEN Club România.

portret | 15

„D

eadevă (1998) al lui Caius Dobrescu e din categoria celor care oferă multe subiecte curiozităţii lingviștilor; cu riscul, aproape inevitabil, ca analizele să nu mai păstreze nimic din umorul textului. În cartea aceasta, în care aproape totul se petrece la nivelul codurilor ortografice, efectul estetic al experimentelor formale e cert: prin artificiul inteligent, bazat pe surpriză, inventivitate, tensiune a raportului dintre formă și sens, se obţin reliefarea, înstrăinarea, distanţarea ironică (...). Merită însă observată chiar relevanţa pur lingvistică pe care o are asemenea formulă poetică: fie și pentru că ne face să repunem în discuţie natura convenţiei ortografice, presiunea normei, să ne întrebăm care inovaţii sunt posibile în română și de ce, și mai ales unde se află limita de la care acestea devin un simplu joc manierist, incomprehensibil, gratuit. În volumul lui Caius Dobrescu strategiile formale mi se par câștigătoare prin varietate: transformările, devierile de la normă sunt atât de multe și de diferite, iar folosirea lor atât de liberă, încât spectacolul nu ajunge să plictisească”.

„O

Rodica Zafiu

poezie de factură aparent whitmaniană scrie Caius Dobrescu (...) în Odă liberei întreprinderi. Am spus aparent, deși termenul corect ar fi fost «fals whitmaniană», aceasta deoarece odele sale se învecinează mai degrabă cu satira, nu cu genul pe care-l afișează, îndreptându-ne pe o pistă glisantă, titlul. Poeziile sale ne trimit la satirele lui Juvenal sau epigramele lui Martial. (...) Într-adevăr, banii sunt o formă de cunoaștere a eului personal și social, în viziunea lui Caius Dobrescu. Plecând de la aceste percepții, poetul privește omul ca pe un mecanism ambiguu, în interiorul căruia se desfășoară procese chimice și alchimice.”

„P

Nichita Danilov

rima lecție a lui Caius Dobrescu ține de exploatarea unui limbaj eminamente non-poetic; cum altfel poți scrie despre Bani și Antreprenori, despre Mâna Invizibilă și intersecția Tuturor Posibilităților, despre Taxe și Confuzie, despre Comerț și Avuția Națiunilor, despre Voință sau Forța Imaginației? Transformându-le în concepte aride, extrase din cel mai de neînțeles eseu postmodern, eufemizându-le, cultivându-le programatic sterilitatea, scapi de sub teroarea lor absurdă; prin urmare, Caius Dobrescu asanează realul și-l transcrie: aseptic, «științific», perfect inteligibil. Și-atunci, de unde angoasa? (...) Angoasa, neagră și insidioasă, derivă din tranzitivitatea unui monolog hiperexaltat, ca desprins dintr-o peliculă motivațională. Totul e, prin urmare, artificiu și continuu sequel: piramida socială, strânsele conexiuni economice, determinismele mareice ale liberalismului. Odă infinită pentru un torționar pe care, măgulindu-l, îl inviți la masă, textul lui Caius Dobrescu (...) este expresia unei extreme panici.”

Rita Chirian

16 | portret

anii șaizeci au trecut Noi stăm de vorbă în cofetărie Și bem cafea, și timpul nostru nu e Decît un biet produs artizanal, Un kitsch patent. Nu este timpul proaspăt De altădată. Stăm, argumentăm. Sub masă, șuierîndu-și din șireturi, Polemizează și pantofii noștri. Noi stăm de vorbă, deci. Ne desenăm Pe fețe, cu materie cenușie, Urme De lăbărțate lovituri, pe care ni le va da, probabil, viitorul. Între timp autobuzele recoltează cu precizie farmaceutică mostre de substanță socială.

o glastră în fața ferestrei Mă uit la reșoul din colțul camerei. Geamul e închis. Poate că mîine dimineață existența n-o să mai determine conștiința, n-au să mai fie nevoi biologice. În aer e o tensiune care anunță ploaia,

portret | 17

mă face să transpir. Pe frigider sînt abțibilduri cu flori mutante. Îl deschid. În containerul merelor găsesc un tichet mototolit de autobuz. Poate că mîine dimineață lumina o să-mi pară zvârlită cu lopata în cameră și ziarele au să iasă jilave, ca din pămînt. Am un tricou de culoarea cafelei cu lapte, cu țesătura rărită de purtare. În el par mai slab. Am burtă, transpir și tind să-i pun pe alții să muncească pentru mine. Poate că mîine dimineață am să mă trezesc sub o mască de oxigen în timpul transfuziei. A început ploaia. Ace de seringă prin apa neagră de vase: asta simt cînd îmi trec mîna prin păr. Organele mele sînt pronunții întîmplătoare. Merg la fereastră. Lîngă călcîi, o glastră răsturnată. O ridic. Petrillius a trecut să-mi aducă o carte și a fugit imediat spunînd că miroase urît.

18 | portret

Poate că mîine dimineață am să mă trezesc în timp ce o fată guarani îmi tatuează fața, sau lipind de buze tabla sărată a unui megafon și dînd din gură, zbierînd, trăncănind. Pielea mea e ca guma de mestecat. Mă gîndesc că transpir. Fumez. Fereastra e întredeschisă. Poate că mîine dimineață fără să știu dacă m-am trezit sau nu am să-ntrevăd Nebula într-o atmosferă ca pulpa strugurelui și în colț o pată intensă de forma unui ovar. Și numai tîrziu după ce m-am îmbrăcat și am mîncat să-mi dau seama că era o glastră uitată în fața ferestrei.

O femeie tînără spune Sînt foarte obosită, nu mă atinge acum. Cred că nici duș n-aș putea să fac. Stropii care m-ar atinge, s-ar scurge pe mine... Cred că m-ar scoate din minţi... Și toţi ăștia care se holbează la mine în fiecare zi. Înţelegi ce vreau să spun? Peste tot, la servici, pe coridoare, în autobuz, la pîine, nu contează că sînt singură sau cu copiii atîrnaţi de mine.

portret | 19

Peste tot numai bătrîni tremurători, care mă pîndesc sau tipi cu ochi cleioși, cu feţe de șerpi... Ţie ce-ţi pasă? Nu vezi cît sînt de obosită? Nu simţi cum pulsează tîmplele? De ce nu faci nimic? De ce nu mă aperi? Doar ţi-am cusut, ţi-am gătit ţi-am spălat cămășile și ciorapii, doar între braţele tale am spus adio virginităţii! Ieri, pe stradă, un băieţandru s-a izbit în mine, intenţionat, cînd veneam cu sacoșele. Am simţit că mi se zdruncină creierii. Dar măcar el mă vroia, în felul lui, vroia să mă simtă. Pe cînd tu? Tu mă privești ca pe un covor făcut sul și așezat după ușă, cînd facem curăţenie ... Hai, apropie-te, ajută-mă să-mi desfac nasturii, vezi că degetele mele sînt neputincioase, că mi se frîng. Ajută-mă să-mi dau jos bretelele... încet... sînt și astea niște hamuri. Uite ce urme lasă în carne. Dacă aș intra acum în baie... dacă m-aș uita în oglindă... Aș vedea istovirea pînă și pe umbrele viorii pe care le lasă sînii... de parcă și ei ar avea cearcăne... Mă gîndesc la „mîine”: un bolovan imens de pulbere stînd să se prăbușească peste mine... Sînt obosită. Ia-mă de mînă. Du-mă cu tine, așterne-mă încet, pe undele limpezi ale cearceafului, pe lumina lui albăstrie... Îmbrăţișează-mă, dă-mi putere pentru încă o zi. (din Efebia, 1994)

Omagiu lui Tudor Arghezi Am tovvăzut Și RVzut 1 grmd d poezii d cînde ram m m tînăr. Parcă nu chiar așa thîmpite

20 | portret

cum credeam. Oare mapucă febra publikatului + ortsche pretz? Vreau să editez la lumină toča ieșivrö dată dn mna mea, k moș TA? Să mö scot pur / simplu? D c nu? Îmi închipui c plăcut ar fi: în parc, crăcănaccasă-mi pătrundă razele mîngîioaseale soarelui și dacă nu, atunch mö sco pur / simplu.

Deadevă Fața mea e un podiș deșert, foarte agitat, vîlvătăi patetice, scorțoase, flăcări devenite tuf, dinăuntru. Fața mea E un masiv pustiu în mijlocul unui Podiș deșert. O placă de o grosime Astronomică. Un podiș ridicat Cu greu, Milenii, depuneri Succesive, ca niște Aproximări rafinate, straturi-straturi Din cea mai pură Nesimțire. Un moment al Sensibilității cînd Tot mai mulți oameni educați au Sentimentul că fețele lor Au fost extrase direct din Straturi de cultură Cel puțin miceniene.

portret | 21

Mai mult: trăiesc Cu impresia că ele Le rămîn întotdeauna Pe jumătate îngropate.

Nimik Păreau încremeniți. El se mai întorcea dncndncnd spre cineva sau ceva. În rest nimik. Întrun fel părea ciudacca bărbatussă stea p scaun iar femeia lui în picioare cu bagajelen crcă. Erau destule locuri libere. Încremenirea lor t lăsa mut. Vroia să spună că fiecare dintre ei își ocupă locu lui în imensitatea lumii. Și că 1 bărbat dintro civilizație străveke, atunci cînd stă – el NU SE odihnește.

22 | portret

Cugetări Probabil soluția ar fi să Rezolve fiecare problemele Celuilalt. Vreau să spun Că e exact genu d kestie Pt care am avea nervi. Am putea face treaba, Coerenți, egali Cu noi înșine, k niște Profesioniști. Altfel, sigur, Vulnerabil, băgatn Viața lui pînăn gît, pînă Peste, fiecare cedează, se lasă Intimidat, i se Frînge, i se fîlfîie, i sen Moaie. Acolo unde altuar Tăian carne vie. (din Deadevă, 1998)

Odă liberei întreprinderi „Tu n-ai idee ce fac eu toată ziua. Nimic altceva decît să semnez întruna contracte, facturi, devize, să iau mereu de la capăt situații contabile și, să nu uit!, să dau și iar să dau telefoane. Practic nu mă mișc de pe scaun. Libertate? Ești sclavul absolut al clienților tăi, depinzi de ei în orice mișcare, de toanele lor, de arbitrariul pur din mințile și sufletele lor. Trebuie să joci după cum cîntă ei, chiar dac-această divină muzică nu e de cele mai multe ori decît o totală cacofonie. Libertate?

portret | 23

De unde pînă unde?” Probabil ai dreptate, cred că știi tu bine ce vorbești.Fiindcă-n timp ce-ți miști buzele,-mi sugerezi tot mai insistent un personaj hieratic, șters puțin cîte puțin, dintr-o tapiserie. Sau, mai degrab-, un portret, întrepătruns pînă-aproape de indistincție cu scena de natură din fundal, de neguțător florentin. „Bine” te-ntreb „dar atunci Înseamnă c-ai fi preferat să nu fi avut niciodată experiența asta? Ai vrea să te-ntorci la ce-a fost? La coliba pașnică, din petece de decrete, prinse la un loc cu grosul clei al clemenței, pe care, cu toată familia, ți-o ridicaseși în pulberea de marmoră de la țărmul marelui Ocean de păcură al Birocrației? Te-ai mai urca din nou, în ceața zorilor, pe-aceleași tăcute galere, revenind la crepuscul cu puțin pește, sau, mai precis, cu oase de pește?”

Odă liberei întreprinderi Înțeleg. Te complexează și te contaminează cu mașinuțele lor teleghidate, mari cît niște torturi de nuntă, cu frenezia cu care-ar vrea să teleghideze și să telecomande totul în jurul lor. Ești mică și plîngi: de ce nu sîntem și noi bogați? Te sperie poveștile lor despre stațiunile italiene sau austriece-n

24 | portret

care-i duc părinții să skieze-n costume strălucitoare, asemeni celor în care-apărea, în spectacolele de la curte, însuși Regele Soare. Ești mînioasă că n-ai știut ce-nseamnă jacuzzi și era să se rîdă de tine. Ești speriată: de ce n-avem și noi așa ceva? E vreo lege-a naturii care funcționează-mpotriva noastră? Vreo chestiune de rasă? Te-ntrebi dacă noi avem cumva altfel de molecule. Fiindc-, deși mică, tu ai aflat deja de „molecule”. Bun, să-ncerc să-ți explic. Nu există Bogăție și Sărăcie. Pur și simplu nu există. Așa cum nu există Sus și Jos, Mic și Mare, Aproape sau Departe. Totul depinde de ce ți se pare ție. Să ne gîndim: pentru părinții lor, de exemplu, e Important să aibă-n garaj automobile dintre cele mai bune, de rasă, pe care să le-mperecheze, să-și țină un pui și pe restul să-i vîndă. Pe ei îi distrează să-și vadă casa cum crește mereu, ca o ciupercă magică, adică-i cresc mereu noi camere și etaje. Asta-i umple de bucurie. În timp ce noi... Noi nu sîntem, de fapt, diferiți, și noi vrem să ne distrăm, să ne simțim bine, exact ca ei, doar că folosim alte mijloace. Nu sîntem nici mai buni, nici mai răi, nu ne dorim lucruri mai nobile, o, nu. Doar că alergăm, ca să spunem așa, pe culoare diferite. Diferit colorate. Nu există, deci, Bogăție sau Sărăcie, ci doar forme diferite de Fantezie!

portret | 25

E ca și cum, dintr-o apă, unii-ar fi interesați de homarii pe care i-ar putea extrage de-acolo,-n timp ce alții-ar studia numai jocul, aparent fără sens, al undelor, purele posibilități. Presupunerea mea este că există un fel de Putere ce-ncearcă să ne deschidă mințile-n evantai, în cît mai mult spațiu. De ce? Poate fiindcă Diversitatea n-are sens decît dacă se desfășoară pînă la capăt, dacă tot ce e Distinct are loc să vibreze. Poate fiindcă numai în această stare reușește ea, adică Puterea de care vorbeam, să ne conserve, pînă se dumirește la ce folosim, ce poate face cu noi.

Odă liberei întreprinderi O baterie, probabil consumată, căzută-n iarbă. Direct din obsesia DVDurilor portabile, a MP3playerelor. Alături de cuie de cutii de bere, dar fără cutiile propriu-zise. Fărîme desprinse din Coiful Tuturor Posibilităților, nelipsit de pe capul acestor Tineri Războinici. (din Odă liberei întreprinderi, 2009)

selecţie de Claudiu Komartin

26 | portret

Christopher Merrill

hristopher Merrill (n. 1957) este un poet, eseist și traducător american născut în Northampton, Massachusetts și crescut în New Jersey. A absolvit Universitatea din Washington și este autorul a șase volume de poezie: Workbook (1988), Fevers & Tides (1989), Watch Fire (1995, pentru care a primit Premiul „Lavan” decernat de Academy of American Poets), Brilliant Water (2001), Seven Poets, Four Days, One Book (2009) și Necessities (2013). Este, de asemenea, autorul mai multor volume de nonficțiune, printre care The Tree of the Doves: Ceremony, Expedition, War (2011), jurnalul călătoriilor sale în Malaezia, China, Mongolia și Orientul Mijlociu. Apreciat jurnalist și diplomat, este directorul International Writing Program de la Universitatea din Iowa începând din anul 2000.

poezie | 27

Băiatul cu mingea După antrenament: de la piciorul drept la stângul, pas înainte, pas înapoi, pe piciorul drept pe stângul, talpa dreaptă sus pe coapsă, rămâne așa până când se rotește de jur împrejur, mingea se rostogolește de-a lungul piciorului, ca un strop de sudoare, acum o prinde, o saltă ușor cu laterala moale a labei și o jonglează o dată, de două ori, de trei ori, sărind pe un picior ca pe sârmă, la sală, prinde mingea și o ține în aer, o leagănă pe interiorul labei mai slabe, stângi, pășește înainte și iar înainte, înapoi, o ridică deasupra capului, o lasă în suspensie; el își potrivește corpul în unghi drept, ține mingea sus cu o zvâcnire a gâtului, o balansează cu capul dintr-o parte în alta, mai lent, tot mai lent, ca un refren ce se pierde, până când mingea, încetinită, se oprește pe marginea părului lui, soarele fierbinte și sudoarea îi umplu ochii el face pași, legănat apoi aruncă delicat mingea ridicându-și umerii dând capul pe spate, o prinde în golul de sub bărbie, se apleacă de la mijloc, își vede umbra, tricoul fluturând, firele culcate ale ierbii arse de arșița verii; se relaxează, mingea alunecă în spate... nu nimerește piciorul.

28 | poezie

El se rotește, se duce la minge, de parcă ar fi o piatră de care s-a împiedicat, o apasă cu piciorul stâng, o presează în laba piciorului drept până când mingea sare în aer, îi dă un călcâi să zboare deasupra capului – curcubeul! – se instalează pe coapsa întinsă apoi își rotește mingea peste genunchi, pe fluierul piciorului, ca să jongleze din nou de la piciorul drept la stângul – de la dreptul la stângul, până pe coapsă, sus – dând ocol, în ultima zi a verii câmpului gol.

Poem care începe cu un vers al fiicei mele, Abigail Când mă trezesc, eu tot mai dorm. Când mă îmbrac, nu-mi găsesc hainele. Când termin masa, încă-mi e foame. Când mă duc la școală, strada e goală. Când deschid o carte, paginile-s albe. Când număr băieții în clasă, pereții-s albaștri. Când număr fetele-n clasă, pereții sunt galbeni. Când sună clopoțelul, pauză, terenul de joacă a dispărut. Când vin acasă, casa e-n întuneric. Când deschid scrisorile, luminile se aprind. Când încerc să fluier, gura mi se face balon. Când încep să cânt, balonul iese pe fereastră. Când intru în grădină, florile-mi întorc spatele. Când mângâi pisica, ea dă din aripi și zboară. Când chem câinele, din pădure țâșnește lupul. Când m-așez seara la masă, e plin de oameni pe care nu-i cunosc. Când cer desertul, toată lumea bate din palme. Când mă duc la culcare, sunt trează de tot.

poezie | 29

Cântece de muncă

pentru tatăl meu

I. Pământ defrișat Dealul din fața casei noastre O încâlceală de zmeuri și oțetari, Rădăcini noduroase, un desiș Care-ascunde drumul, pomii, colina, Ca hățișul unui coșmar – Uitat de cum dă lumina – Care ne amorțește, Până ce tata a curățat locul Și-a stat singur pe coamă.

II. La făcut cidrul Rașpelul valțurilor măcinau În presa scârțâitoare, melasa Merelor îneca tifonul, Bolboroseala și clipoceala sucului Curgând pe jgheab În butoiul de lemn... Cu degete lipicioase, umpleam Cu suc cănile mari de sticlă Din roaba ruginită, Apoi îl așteptam pe tata – M-am răcit așteptându-l pe tata, El s-a răcit așteptându-mă.

III. Plivitul rădăcinilor El a muncit toată ziua, săpând Un șanț în jurul mărului, A tăiat cu lopata din rădăcini, În jurul lui s-a făcut un val de pământ...

30 | poezie

Înserarea căzu ca o ploaie, ca frunzele În ploaia cea mare, eu am umplut șanțul Cu frunze, cu scoarță mărunțită și țărână, Am apăsat stratul peste rădăcinile retezate – Așa cum odată, pe întuneric, tata mi-a ridicat Pătura până la bărbie, Și apoi a plecat – să dea rădăcini Noi, mai puternice, pentru iarnă.

IV. Transplant Rugii de mure se arcuiesc Peste poteca din pădure Dau lăstari în iarbă – Când tăiam lăstarii și strângeam Rădăcinile să le transplantez, Vântul m-a izbit cu nuiele În spate; când am stat să culeg Fructele ce putrezeau, mi-au explodat În mâini, pline de semințe Din aer și pământ, cuvintele acestea.

Pentru că

Variațiuni pe o temă de Yannis Ritsos

Pentru că Marea Moartă și-a eliberat ostaticii – gustul sării, o vâslă, o pânză; Pentru că o bandă de sclavi romani, deghizați în hainele stăpânilor, au fugit peste continent; Pentru că un manuscris, un val de cuvinte cerate, a ars mânăstirea; Pentru că soarele a ocolit Pădurea Neagră și morile de vânt au măcinat țăranii în pământ, în aer, în glasul băiatului care-a strigat, lupul;

poezie | 31

Pentru că mulțimile au fluierat scena goală și sufleurul a băut pân-a adormit și diva s-a ascuns în fosă; Pentru că-n locul fețelor și gardurilor de lemn, am lăsat să se pună sârmă ghimpată; Pentru că țipătul a lăsat o urmă în aerul făcut țăndări; Pentru că am mers pe urma asta până-n pădure, unde mâinile mi s-au dizolvat în ploaie și fum; Pentru că am rătăcit zile întregi, săptămâni, pân-am ajuns la orașul zidit, un oraș părăsit cu sute de ani în urmă; Pentru că n-am putut sări peste zid, nici găsi calea de-ntoarcere acasă, m-am așezat la un râu în deșert; Pentru că râul își schimba cursul, malurile i se sfărmau în albia uscată, unde stam în genunchi, înfricoșat și fără cuvânt; Pentru că, de câte ori umblu în deșert, eu vorbesc, vorbesc, vorbesc; Pentru că n-am fost în deșert niciodată; Pentru că nu urmez căi fără semne complete și clare; Pentru că n-am încredere în semne, stâlpi de avertisment, pancarte pe uscat și pe mare; Pentru că, la singura mea vizită într-un oraș antic, am râcâit prin ruine după cioburi și unelte de piatră – și-am fost avertizat să nu mai revin niciodată; Pentru că eu mă supun la avertismentele și directivele mulțimii; Pentru că n-ascult decât de mine; Pentru că strig, lupul; Pentru că tot ce citesc miroase a fum; Pentru că noaptea uneori mă trezesc cu mâinile acoperite de sare, înfășurat în cearșaf ca într-o pânză de corabie; Pentru că nu știu dacă asta e deșert sau mare; Pentru că n-am învățat să citesc în stele și nu știu noi încotro ne îndreptăm; Pentru că, de asta și mult mai mult, am ascuns numele tău în fântână... și iată-l aici din nou, umplându-mi paharul.

traducere din limba engleză de Ioana Ieronim

32 | poezie

José Cardona López traducere și prezentare de Rodica Grigore Născut în Columbia, afirmat în spaţiul cultural al Americii de Sud ca poet, prozator și deopotrivă ca eseist subtil, José Cardona López este actualmente profesor de literatură latino-americană la A & M International University din Texas, Statele Unite ale Americii. A publicat romanul Sueños para una siesta (1986) și mai multe volume de povestiri, printre care: La puerta del espejo (1983), Siete y tres nueve (2003), Todo es adrede (1993, ediţia definitivă apărând în anul 2009), Al otro lado del acaso (2012). Este, de asemenea, autorul unui excelent studiu de teorie literară intitulat Teoría y práctica de la nouvelle (2003), unde discută formele numeroase ale nuvelei, specie literară considerată multă vreme de importanţă minoră în spaţiul cultural spaniol. Poeme, eseuri și selecţii din proza sa scurtă au apărut în ultimele decenii în importante publicaţii culturale din Argentina, Brazilia, Canada, Columbia, Spania, Franţa, Mexic, Peru și Statele Unite ale Americii. De asemenea, pornind de la câteva nuvele ale sale, au fost realizate scurtmetraje în limbile franceză și spaniolă, prezentate la prestigioase festivaluri cinematografice internaţionale.

Văduva care se duce să-și cumpere un bărbat

laudia e deja văduvă de unsprezece luni și a hotărât să facă o altfel de investiţie cu puţinii bani care i-au rămas de pe urma soţului ei. Sunt vremuri grele, peste tot auzi numai despre criza economică. Îi venea să înnebunească în fiecare zi din cauza costului prea mare al vieţii și a prea puţinelor bancnote pe care le găsea prin portofel de câte ori căuta ceva prin geantă...

Merge, deci, la un magazin, unul din acela de suveniruri scumpe. După ce o salută, cât poate de amabil, pe vânzătoare, îi spune că ea vrea, de fapt, să cumpere un bărbat. Unul dintre aceia care stăteau îngrămădiţi la marginea penultimului raft din stânga părea elementul de atracţie al întregului magazin. – Îl vreţi pe acesta? Întreabă vânzătoarea arătând spre el.

proză | 33

– Nu, nu pe acela, răspunse Claudia. – Ah, înţeleg. Atunci, pe acesta! – Nu, nu... – Sau pe acesta. – Nu, nici pe el. – Oare pe acesta? – Nu. – Dar ce spuneţi despre el? Și arătă cu vârful degetului spre piciorul unui bărbat care, altfel, trecea neobservat. – Da, pe el. Vânzătoarea îl dădu jos de pe raftul unde era așezat și-l întinse cu grijă pe tejghea. În timp ce Claudia se tot uita la el, examinându-l și pe-o parte și pe alta, omul începu să-i spună că el are de gând să plece în Caraibe cu un vas de croazieră și că va face asta cu banii pe care ea îi va plăti pentru el. Claudia ridică mâna imediat pentru a-l opri

și-i spuse omului că ea va plăti corect, până la ultimul bănuţ, preţul scris pe eticheta pe care bărbatul o purta legată cu o aţă ceva mai jos de genunchi. El se uită de jur împrejur cu atenţie, apoi se concentrează cu totul pe fericirea nesperată care a dat peste el, iar pe urmă, tot numai un zâmbet, întinde braţele și își dezmorţește trupul pe îndelete, ca să fie pregătit pentru ceea ce va urma. Claudia se uită la om cu milă și-o cheamă deoparte pe vânzătoare. Și în vreme ce bărbatul stă pe tejghea, fericit de nu-și mai încape în piele și așteptând să fie frumos împachetat și deja visând cu ochii deschiși la viitoarea sa călătorie în Caraibe, unde e convins că se va bucura de toate hotelurile și restaurantele de lux posibile, Claudia începe să se tocmească cu vânzătoarea.

Candidatul

u-l mai văzusem de vreo cincisprezece ani, însă am aflat că, între timp, Aicardo Umaña a devenit unul dintre candidaţii la președinţia Republicii. A ajuns să fie desemnat candidat prin iniţierea unor campanii care cereau asfaltarea străzilor din cartierele periferice ale capitalei și prin susţinerea proiectului distribuirii de jucării gratuite pentru copii în fiecare decembrie. Mai întâi a fost deputat, apoi senator, iar în cadrul unor importante reuniuni internaţionale a prezentat – și

34 | proză

a explicat pe larg – care ar fi premisele pentru ca ţara noastră să depășească nivelul de stat subdezvoltat. Acum, în mai toate apariţiile sale televizate, promite următoarele, iar aici citez: să elimine urgent deficitul din balanţa noastră de plăţi și să salveze ţara cât mai curând posibil din ghearele celor care nu fac altceva decât să profite fără rușine de pe urma ei, am încheiat citatul. Îmi aduc aminte acum că, de fapt, el a avut întotdeauna stofă de candidat, dar ce spun eu, el a vrut mereu să fie

marele conducător. Pe când eram la liceu, a contribuit decisiv la organizarea activităţilor de voluntariat al elevilor în cadrul Crucii Roșii și la punerea la punct a Brigăzilor de Cercetași. În fiecare ocazie ce se ivea (și se iveau destule!), el era animatorul, oratorul, recitatorul de serviciu. Aicardo este avocat și, pe deasupra, a studiat în Franţa relaţiile politice internaţionale. După ce doctorul Severo Umaña a părăsit ambasada, i-au trebuit lui Aicardo, fiul său, șase ani ca să călătorească prin toate ţările Europei. Ce bine era să ne fi întâlnit la Roma! Am fi băut vin printre ruinele Forului, iar pe urmă el ar fi ţinut un discurs plin de figuri de stil despre chestiuni legate de politica lui Cezar Augustus, în vreme ce două-trei pisici l-ar fi ascultat alături de mine. Bine, cel puţin am fi avut de ce să ne amuzăm. De-a lungul acestor ultimi doi ani, i-am urmărit pas cu pas cariera de candidat prezidenţial, însă m-am ferit să-i spun că fac asta și, oarecum, l-am evitat. Dar l-am văzut adesea la televizor, în timpul campaniei electorale. Cu surâsul acela specific unei fotografii făcute special pentru ziua de naștere, surâs ce pare instalat de-a pururi pe chipul lui robust, el spune iar și iarăși: sunt așa și pe dincolo, voi face asta și asta, vă promit, voi face și voi drege, îmi voi da toată silinţa, eu voi fi cel care, dacă aș fi fost ascultat când am spus pentru prima dată, v-am spus eu. Și, de fiecare dată, arată cu convingere, cu degetul arătător, înspre el însuși atunci când spune eu. Am ajuns la concluzia că modul său de a se arăta pe el însuși atunci când spune „eu” e un lucru pe care

trebuie să-l fi deprins cu greu. Mi-l imaginez, în fiecare dimineaţă, în faţa oglinzii, exersându-și această neobișnuită gimnastică digitală. Înainte de a rosti cuvântul „eu”, mâna sa dreaptă e deja cu pumnul strâns și cu degetul arătător bine întins. Iar când se și aude cuvântul ca atare, e ca atunci când se face numărătoarea inversă și se ajunge la zero pentru navetele spaţiale ce pornesc de la baza din Houston: iar arătătorul lui Aicardo se îndreaptă direct către pieptul lui. Mai mult decât atât, într-un acord deplin cu numărul de „eu”-ri rostite în timpul unei intervenţii televizate, mâna sa dreaptă are degetele strânse pumn sau nu, în funcţie de circumstanţe. De pildă, în timpul unui discurs de nouăzeci de minute ţinut la inaugurarea unei expoziţii internaţionale dedicate instrumentelor muzicale și mai ales saxofonului, candidatul nostru a spus „eu” de optzeci și șase de ori. Cred că la sfârșitul acelei zile a avut mâna anchilozată. Când dădea interviuri la radio, nu aveam cum să-i văd mâna dreaptă cu pumnul strâns și cu arătătorul bine întins, însă reușeam cu ușurinţă să disting sunetul surd și sec al unui deget care atingea cravata, exact în punctul în care, știam de-acum prea bine, se află coșul pieptului. În locurile publice, acolo unde mă simt cel mai aproape de el, mâna sa rămânea ore în șir în exerciţiul funcţiunii, clară în faţa ochilor mei, parcă fără să ţină seama de capriciile vremii. Nu e nevoie să fac altceva decât să privesc atent mișcările mâinii sale ca să știu de câte ori spune „eu”. Uneori, numărătoarea mea pare sacadată, asemenea ritmului inimii unui

proză | 35

atlet aflat pe punctul de a câștiga cine știe ce probă de fond, și trebuie să mă grăbesc, să mă concentrez și să număr mai repede, ca să nu pierd „eu”-rile și să rămân în urmă. Dar, de teamă ca nu cumva el să-mi surprindă privirea și să-mi răspundă, privindu-mă la rândul său, mă ascund de fiecare dată în spatele unui copac sau mă așez dinapoia vreunei porţi. Ca să spun adevărul până la capăt, mă tem mai mult de privirile soţiei sale, Rosita. În timp ce el vorbește, ea îi stă alături, cu un buchet de flori în mână. Zâmbește, își întinde gâtul și întoarce capul dintr-o parte în alta, de parcă ar fi un periscop. Dacă am fi în casă, i-ar spune lui Aicardo că cineva e gata să-l deoache, arde-l-ar focul! Dar așa, cum nu e multă lume care să asiste la discursurile lui de prin diferitele pieţe publice, trebuie să mă păzesc și să stau ascuns mereu. Campania electorală era gata-gata să se termine, iar Aicardo ajunsese la punctul culminant al celebrităţii sale. În fiecare zi apărea în ziare, în fotografii de diverse mărimi și în cele mai diverse ipostaze, dar ceea ce nu se schimbă niciodată e degetul său arătător pe care-l ţine întotdeauna îndreptat spre piept, stând cu buzele întredeschise, de parcă atunci ar vrea să rostească cuvântul „eu”, cu majusculă, ca să audă toată lumea. În poze apare îmbrăcat în frac, așezat într-un salon luxos, unde de fiecare dată ţine în mână o cupă de șampanie, sau e îmbrăcat sport, cu caschetă galbenă pe cap, sau ţinând în braţe un copil ori admirând castelele de nisip pe care mai mulţi copii le construiesc cine știe unde. Alteori, apare în fotografii în

36 | proză

sacou și cu cravată elegantă, la vreo conferinţă sau masă rotundă, ori echipat în costum alb de golf, sau, alteori, în costum de baie, înotând în piscina casei sale. Exact în ultima poză pe care am văzut-o cu el era așezat pe marginea piscinei proprii. Părea că abia ieșise din apă, căci avea părul încă ud. Și ţinea gura deschisă, ca și cum ar fi vrut să exprime satisfacţia unui câștigător. Dar și acum arătătorul mâinii drepte îi era bine întins, însă îndreptat în sus, într-o atitudine războinică și ameninţătoare. Cum am mai râs la vederea acestui deget! Și-am tot râs până în clipa când i-am privit mai cu atenţie pieptul. Și mi-am dat seama că, pe când eram tineri, fusesem adesea să înotăm împreună. Dar nu observasem niciodată aluniţa aceea mare pe care acum o avea drept în mijlocul pieptului. Abia atunci m-am uitat la respectiva fotografie cu toată atenţia, scrutând totul și nepierzând din vedere nici un amănunt. Și am văzut, abia atunci, urma rotundă, întunecată, pe care o avea deasupra inimii. Iar această urmă nu era nimic altceva decât o gaură adâncă, ce-i străpungea pielea de pe piept și ajungea până în partea cealaltă, în umăr.

Stea cu sărut

on Arturo a ieșit într-o seară ca să ia de pe cer o stea, căci avea nevoie de ea în micul atelier de croitorie al soţiei sale. Se întâmplase ceva cu becul din camera aceea. În acea seară, stelele străluceau mai sus decât de obicei, așa că a trebuit să se ridice pe vârfuri ca să ajungă. Apoi căută cu grijă pe cer, își făcu degetele căuș, le mișcă puţin spre stânga și dădu jos o stea. Printre degete i se scurgea un fum ușor, alburiu, asemenea hidrogenului lichid. Carmen Lucía, fiica vecinei sale, care se săruta cu iubitul ei în poarta casei, începu să-i facă semne cu mâna lui don Arturo. El nu stătu prea mult să se gândească oare ce voia fata să-i spună tot făcându-i semne cu mâna, însă îi atrase atenţia privirea pe care i-o aruncase Carmen Lucía, care avea ochii larg deschiși. Lăsă doar capul în jos și se prefăcu a nu fi observat nimic. Înainte de a intra în casă cu steaua, se puse pentru o clipă în locul iubitului fetei din vecini și se simţi, deodată, copleșit de tristeţe. După ce băiatul plecă cu mașina, Carmen Lucía bătu la ușa casei lui don Arturo. Îi explică acestuia că steaua pe care el o luase de pe cer era tocmai cea pe care iubitul ei i-o dăruise chiar în acea seară, înainte de a o săruta. „Și sunt sigură”, adăugă ea, încruntându-se, „că din cauză că nu a mai văzut la plecare steaua pe cer, iubitul meu a plecat amărât și fără să mai spună o vorbă.” Don Arturo îi răspunse „Ce păcat!”

și-i promise că va pune la loc steaua imediat ce soţia sa va termina de călcat niște cămăși de care aveau copiii nevoie chiar în acea seară. După un timp, având grijă să nu lase să intre în casă prea multă lumină de la razele lunii ca să nu-și trezească copiii care se deșteptau din orice, don Arturo ieși în stradă cu steaua în mână. Carmen Lucía era și ea afară, cu braţele încrucișate la piept, ca și cum i-ar fi fost frig, însă nu era frig deloc, deja se auzeau cântând greierii. Don Arturo termină repede de pus steaua la locul ei pe cer, și înainte de a o saluta de rămas bun pe fiica vecinei sale, îi spuse că era sigur că iubitul ei plecase amărât și tăcut pentru că într-adevăr trebuie să fi fost foarte trist, dar trist nu pentru că nu mai văzuse pe cer steaua pe care i-o dăruise, ci pentru că ea deschisese ochii pe când el o săruta, căci, deși poate, nu-ţi vine să crezi, nu e greu să-ţi dai seama dacă se întâmplă așa ceva în mijlocul unui sărut pătimaș. – Bine, dar..., încercă să protesteze Carmen Lucía, desfăcându-și o mână de la piept. Însă el nu-i dădu voie să continue. Don Arturo îi mai spuse că așa i se întâmplase și lui, cu ani în urmă, cu una dintre fetele pe care le iubise și care-l făcea să se simtă copleșit de tristeţe, pentru că de fiecare dată când o săruta la despărţire, ea deschidea ochii chiar în timpul sărutului, iar așa ceva nu trebuie să faci nimănui. La revedere, pe mâine.

proză | 37

Marius Conkan

Dumitru Crudu: dincolo de fracturism

Dumitru Crudu, Strigătele de sub apă (Editura Vinea, 2015), La revedere, tată (Editura Tracus Arte, 2015)

nul trecut a fost destul de consistent la capitolul poezie, chiar dacă, citind cu minimă exigență volumele considerate bune și foarte bune, lista cărților de efect, care au produs, într-un fel sau altul, mutații în peisajul literar de astăzi, s-ar îngusta considerabil. Dintre autorii consacrați sau aflați în pragul consacrării (deși însăși noțiunea de consacrare și-a pierdut greutatea canonică, la confluența cu noi mijloace de expresie precum Facebook), au publicat volume importante Ștefan Manasia, Radu Vancu, Robert Șerban, Svetlana Cârstean, Mariana Codruț, Moni Stănilă, Medeea Iancu și Marius Aldea (poete și poeți despre care eu însumi am scris în diverse reviste literare). De cealaltă parte, în zona debuturilor, s-au remarcat, pe bună dreptate, Ana Donțu, Răzvan Pricop, Alexandra Turcu, Victor

38 | cronică

Țvetov și Octavian Perpelea, autori care, prin stilurile lor mature și variate, sunt în măsură să fortifice ceea ce îndeobște este numit „noul val” al poeziei. Firește, numele invocate de mine au o ordine strict aleatorie, mai ales că sunt și alte volume apreciate de cititori (avizați sau nu), pe care nu am apucat să le parcurg sau despre care, din varii motive, nu am reușit încă să scriu (cum sunt cele ale lui Teodor Dună, T.S. Khasis, Ionelia Cristea sau Robert Gabriel Elekes). Autor aflat în prim-planul literaturii ultimelor decenii, Dumitru Crudu a publicat în 2015 două cărți de poezie care ar trebui să-și găsească un loc binemeritat printre volumele de calibru apărute recent. Mă refer la Strigătele de sub apă și La revedere, tată, cărți despre care, în comparație cu cele scrise de poeții amintiți anterior, a curs puțină

cerneală, fapt explicabil în mică măsură modul afectiv și senzorial, între poet doar dacă invocăm același motiv: mulți și realitate, între poezie și stări/reacții/ cronicari cu talent au părăsit scena, contexte ontologice. Mai precis spus, câțiva dintre ei alegând calea, poate poetul fracturist își vede scrisul identic temporară, a cercetării academice; iar cu lumea trăită de el, dincolo de puținii rămași nu pot fi la curent cu tot generalizări și conceptualizări ivite pe filieră culturală. ce se publică. De fapt, putem observa cu ușurință Strigătele de sub apă (volum datat în 1998) și La revedere, tată surprind că acest manifest nu este atât de evoluția unui stil poetic care își are revoluționar și de original pe cât pare. originea într-o radicală schimbare la Dacă îl analizăm dintr-o perspectivă față a literaturii române și ilustrează, istorică amplă, el anunță principii la o distanță de aproape două decenii care au fost conținute deja de poetica între scrierea lor, felul în care poetica beatnică, nu mai spun de poeticile lui Dumitru Crudu și-a reconfigurat avangardei, clar formulate și delimitate mecanismele și imaginarul. Întâi de teoretic, și unele și altele având în toate, numele autorului nu poate fi subsidiar o virulentă atitudine socionicidecum despărțit de Manifestul fracturist, politică (în Avangarda artistică a secolului redactat împreună cu Marius Ianuș XX, studiul său de referință, Mario de în 1998 și apărut în „Monitorul de Micheli prezintă în detaliu, cum bine Brașov”. Teribilist până la naivitate și cunoaștem, aceste aspecte). Deși a fost scris într-un spirit de frondă adâncit de necesar într-o perioadă de convulsii convulsiile socio-politice din perioada identitare (la nivel individual și cultural) postdecembristă, manifestul semnat de și a stimulat poeticile ulterioare ale cei doi poeți (cu un destin literar total așa-numitului „douămiism” (nici până diferit) desfide „poezia optzecistă a astăzi nu cred că este stabilit numitorul realului, derivată din cultură” și refuză comun al acestei mișcări generaționiste), „generalitatea limbajului comun”, Manifestul fracturist este el însuși un compozit de atitudini „tautologia existențială”, încotro bate reacționare deja clasicizate. „convenționalismul și conformismul”, „tipizarea, vântul, încolo Ideile lui Marius Ianuș și ale lui Dumitru Crudu nu colectivizarea și socializarea o luăm și noi. sunt doar un ecou tardiv al intimității și a individualului” încotro bate avangardei istorice sau al (am selectat aici câteva ideirevoluției beat, ci își au, de cheie dintre cele formulate vântul? uneori fără o argumentație dusă Dumitru Crudu pildă, vagi rădăcini (asimilate inconștient) chiar și în viziunea la bun sfârșit). De fapt, ce propune romantică a lui Wordsworth asupra acest manifest, adesea sibilinic în limbajului poetic. Cum ne amintește entuziasmul său deloc fals, este o Lubomír Doležel în Poetica occidentală, suprapunere sau chiar o osmoză, la

„

”

cronică | 39

Wordsworth a construit o teorie opusă practicii poetice tradiționale, în care sugerează să fie evitate clișeele și stereotipiile stilistice, dar și repetiția unor repertorii retorice. Pentru Wordsworth, inovația este o condiție esențială pentru existența poeziei, iar limbajul poetic ar trebui să fie „o selecție din limbajul folosit realmente de oameni” și să aibă ca sursă „limba reală a oamenilor în calitate de senzație vie”. De fapt, nu greșesc spunând că fracturismul propune, pentru ieșirea din criză a literaturii, soluții care aveau deja un influent trecut cultural (periferic sau din mainstream), deoarece, dincolo de aspectele lui neoavangardiste, resimțite mai ales la nivel de atitudine, fracturismul militează în fond pentru un nou mimesis al poeziei. Din întregul manifest, esențială este, pentru discuția de față, Prima anexă a lui Dumitru Crudu, care indică și descrie câteva modalități de construcție a unei poezii fracturiste. Le amintesc pe cele mai importante: „deconceptualizarea obiectului reacțiilor noastre”, „insolitarea” situațiilor preexistente, „estomparea granițelor dintre obiectul care ne provoacă anumite reacții și reacțiile pe care le avem”, „unitatea senzorială și psihică”. Dintre toate acestea, insolitarea stărilor/situațiilor, la nivel imaginar și discursiv, mi se pare un elementcheie, cu origini vizibile în faimosul concept de „ostranenie” (înstrăinare, defamiliarizare) al lui Victor Șklovski, pe care, însă, Dumitru Crudu nu-l pomenește în addenda sa, deși putem deduce că îi era cunoscut.

40 | cronică

Scris în același an cu Manifestul fracturist (nu știu, însă, dacă au o legătură directă), volumul Strigătele de sub apă prezintă, în plan structural, câteva dintre tehnicile pe care autorul le atribuia noii poezii. Fiind, de fapt, un singur poem amplu, volumul este creat dintr-o succesiune de stări, situații și planuri difuze, fragmentare, care își au sursa într-un soi de amnezie a vocii poetice, iterată ca temă și procedeu. Astfel își construiește Dumitru Crudu limbajul sacadat, cu treceri bruște și tăieturi fine în imaginar, punând în lumină cadre de viață firești sau angoasante care, prin insolitare, ating o altă valoare ontologică. Putem citi în Strigătele de sub apă un canto erotic, în care povestea de dragoste este reconstituită fotografic, din reacții și amănunte concrete, dar filtrate de o memorie care funcționează fragmentar, aluziv, revenind mereu asupra unor stări și imagini obsedante („pe atunci tu făceai baie de opt ori pe zi.// ne-am cunoscut între două băi. și/ între două bătăi de inimă. între/ două băi ai făcut avort.// între două băi ne-am despărțit.// între două băi am fost foarte/ nefericiți./ între două băi am simțit că/ nu e un om mai nefericit/ ca mine.// între două băi am fugit la/ marginea orașului și am vrut/ să mă spânzur”). Antimetaforic și fără să folosească procedee complexe, în afara unei simplități de cristal (chiar dacă întregul volum este o metaforă a căderii în memoria abisal-afectivă, în erotismul evanescent), poemul este alcătuit dintr-o avalanșă de imagini care adaugă obiectelor și situațiilor

Cu un discurs atent calibrat stilistic, concrete tot atâtea reacții și stări psihice în scurtcuircuit („ce frumos mai era dar fără să pluseze ineficient pe registrul acel maiou. ce/ tare îmi mai plăcea. expresiv al imaginii, volumul La revedere, eram/ îndrăgostit de maioul ăla al tău tată, mai valoros decât Strigătele de sub pe/ care tu între timp l-ai pierdut.// apă, tratează o temă majoră, cu valoare definitiv, așa cum ai/ pierdut atâtea de pattern (și anume moartea tatălui), lucruri în/ viața asta.// și pe care l-am într-o manieră care nu este parazitată pierdut între timp și eu/ așa cum pierd de locuri comune. Dacă insolitarea eu totul în viața asta,/ nu doar ceea ce afectelor și a realității constituie un îmi aparține/ pe drept”). Pe alocuri însă, procedeu folosit de numeroși poeți discursul când frust și natural, când din generații diferite, cu scopul de condus de teatralitate, atinge acorduri a-și transfera obsesiile și angoasele sentimental-patetice, deși acestea pot în cadre nefamiliare, menite să scoată avea rostul lor în nuanțarea autentică a la iveală dimensiunea necunoscută și fragmentelor și contextelor existențiale. încă neexplorată a acestora, Dumitru Fiind un poem ce acumulează Crudu recurge, în recentul său volum, la tensiune în mod alert, datorită imaginilor alt gen de insolitare sau defamiliarizare. care ocupă simultan diferite straturi Succint spus, pentru acest poet atașat de semantice, cu un puternic fundament mișcările firești, netrucate ale realității, real/mnezic, Strigătele de sub apă ajunge, moartea tatălui este, paradoxal, un mit. în unele părți, să ruleze în gol, din Într-o atare logică a imaginarului poetic, mitificarea, ca să folosesc un prea multă explicitare sau pe atunci tu termen propus de Toma insistență pe anumite ticuri râdeai în hohote Pavel, poate fi considerată retorice, care de la un punct gradul ultim al insolitării, sunt disfuncționale. Poate, non-stop. însă, că aceasta este chiar când ai făcut primul deoarece presupune trecerea unor situații comune sau natura poeziei care „imită”, avort, în traumatice dintr-un domeniu la modul simbolic, viața, oraș încă nu cotidian într-unul sacru, care transcrie mișcarea și se stingea granița dintre cele două ritmul afectiv, existențial, domenii fiind estompată cu blocajele și intensitățile lumina. gradual. Iată, de pildă, cum lor de necontrolat. Oricum Dumitru Crudu mitifică Dumitru Crudu ar sta lucrurile, volumul scris de Dumitru Crudu în 1998 testează figura paternă, într-un poem care se câteva principii din Manifestul fracturist și desparte de mimesisul conotat în sens emană, chiar și astăzi, o forță elementară fracturist: „tatăl meu era singurul om poeziei gândite ca mod „autentic” de din mahala care/ putea să cureţe a fi, ca dublu și vehicul identitar, în fântâni.// pe când avea douăzeci de ani lupta cu artificiul și clișeele de orice a curăţit/ cea mai adâncă fântână din flutura, cea/ de la răscrucea de la cașu fel.

„

”

cronică | 41

aia e cea mai/ adâncă fântână din sat.// să tot aibă vreo jumate de kilometru și nimeni/ din sat nu avea curajul să coboare în/ măruntaiele ei/.../ s-a apucat/ de lanţul căldării și s-a aruncat în fântână, cu/ un hârleţ într-o mână doar să ajungă până jos/ i-a trebuit zece minute// peste două ore a fost scos înapoi, la lumină,/ și a mai trăit șaizeci și unu de ani”. Ca efect al acestei mitificări, în volum predomină dialogul cu spectrul patern, spațiile familiare sunt suprapuse peste cele sacre, iar natura acompaniază, ca într-un recviem, ritul ultima oară când l-am văzut stătea cu faţa funerar. S-ar putea să nu la perete exagerez spunând că, în La revedere, tată, Dumitru și lacrimile îi curgeau pe obraji. Crudu redescoperă caracterul lacrimile alea ale lui încă mai curg religios al poeziei, pe care îl și acum pe peretele ăla îmbină cu stilul său frust, tăios Dumitru Crudu și dedicat, până atunci, realității și abisurilor ei (sociale și psihologice). Chiar dacă anul trecut a fost publicat la Casa de Editură Max Blecher un volum cu o temă similară (mă refer la Universul Mama, în care Vasile George Dâncu recreează mitic figura maternă, scriind la rândul său un recviem pe mai multe registre de stil), La revedere, tată nu este doar un (alt) poem amplu despre moarte, ci este chiar semnul unui important prag poetic. De fapt, Dumitru Crudu se află deja dincolo de fracturism.

„

”

42 | cronică

Radu Andriescu Despre îngeri Dumnezeu nu e infinit, cum zic catolicii. Are cam șase sute de metri în diametru iar pe la margini nu e chiar atât de puternic. – Karel Čapek

Ana și Mariana se învârt frumos și stângaci pe patinoarul de la Palas Mall. Seamănă, sunt surori. Nu știu cum le cheamă, dar îmi place să le zic Ana și Mariana, sunt multe Ane în familia mea. Ana – sau poate Mariana – e înăltuţă și pare să aibă trei perechi de aripi, ca un seraf. Mariana – sau poate Ana – e micuţă și plină de gropiţe, ca un heruvim cu arc și săgeţi din zahăr candel. Plus două aripioare, doldora de pene lucioase. Mama lor – probabil femeia care le urmărește intens și cu un zâmbet împlinit – contemplă zburătăceala fetelor. Trebuie să răspundă la telefon. E mamă singură, activă. Rezolvă tot ce se poate rezolva cu oastea ei de brokeri, dar rămâne mereu cu ochii pe Ana și Mariana, năluci cu aripioare de îngeriţă. Pentru ea, gheaţa aceea deschide oglinzi fabuloase.

Mise en abyme Mama Anei și a Marianei stă pe o băncuţă din ciment, veche de o jumătate de secol, între două coșuri de gunoi pline. Știe începutul

poezie | 43

și sfârșitul. Știe că e șapte jumate și trebuie să le ducă pe micuţe la școală. Știe că nu mai e multă benzină în rabla ei milenară. Că trebuie să meargă la job și să-i spună șefului. Știe că nu e clar ce-i va răspunde el. Că oricum are drum pe la Auchan, să compare și să cumpere. Știe că o zi ţine cât etnogeneza. Mai mult, știe că peștii sunt pești. Chiar și vopsiţi pe fundul unui bazin dintr-un campus. Își privește fetele și-și spune, uite ce frumoase sunt. Se fugăresc ca două pisicuţe.

Acasă Ana, Mariana și mama lor au ajuns acasă. Ana și Mariana sunt ca doi viermuși kosmici care pot mânca întreaga noapte, stea după stea. Mama lor scuipă stele stinse. Nu mai are încredere în ce-a construit. Trebuie totuși să fie model. Un model cosmogonic măcar. Sau cosmicomic, vorba lui Italo. Se făcea că lumea cunoscută prinde formă și ceva nebunie. Ce-ar fi o lume bine formată fără nebunie. Mama lor se liniștea după o zi cam tembelă și-și imagina. Ana și Mariana aproape că-și spărgeau capul cu jucăriile din pătuţ. Chiar e nevoie să zicem mai mult.

44 | poezie

Ziua în care A făcut urs pentru Ana și Mariana. Mămăligă mai tare, cu miez de brânză sărată. Mâncarea lor preferată. S-a întors sub pătura de la Selgros. Ca hibrid, poate călători mai mult. Tristețile și veselia devin una cu întunericul. Ar vrea să încerce ceva nou. Să spună fără să audă nimeni. Toată ziua zice despre case și apartamente. De-acolo vine pe masă ursul, să danseze pentru fete. Când vrei sa zici lucruri doar pentru tine faci un jurnal sau poezie. Lua note bune la română. Mergea la cenaclu. Publica în revista liceului. Ca hibrid, ar putea face toate astea pe întuneric. Ar putea reconstrui orașul, schimbând sensul lucrurilor mobile, ca englezii. Ar putea fi Mr. Button și redeveni omidă. S-ar putea muta într-un cocon mai mare. Poate ar reuși să reinventeze relații eșuate la mal. Mai mult, ar putea aduce din nou la universitate cei 70 de ciufi de pădure, zăpăciți de soare. Anul ăsta s-au întors doar zece. Ciufii cei mai somnoroși. Hibrizi hibernali, într-un fel. Ar hiberna

poezie | 45

ca ciufii, între două anotimpuri călduțe. Nu foarte repede, între posibilități și ipoteze, s-a liniștit în somn. Solzișorii ei de pe aripa fluturească, doar boboci, se topesc pe margini.

Compasiune De ziua Anei – și a Marianei – în timp ce pufii de pe brațe li se schimbau în curcubeie de lumină, mama lor a mers la magazin să cumpere sărățele și s-a întors acasă cu un televizor. Mare și inteligent, capabil să le cânte ore în șir muzică șamanică mongolă deep trance și să deseneze mandale ale compasiunii pe youtube, televizorul a devenit repede cel mai bun prieten al celor trei, bărbatul casei, vraci și sfetnic. Mongolii, călare pe căluții lor mărunți, cu un vultur uriaș în mână, cântau din spatele unei imagini în veșnică nemișcare și vegheau peste femeie și fetițele ei luminoase, în timp ce desfăceau cadoul primit, un set de mandale caleidoscopice. din volumul Când nu mai e aer, în curs de apariţie la Casa de Editură Max Blecher

46 | poezie

Anda Amir

nda Pinkerfeld Amir (1902-1981) a fost o scriitoare israeliană născută în Polonia dintr-o familie de evrei secularizați. După Pogromul de la Lvov, devine membră a mișcării socialist-sioniste Hashomer Hatzair, fondată în 1913 în Galiția. În 1920 pleacă pentru prima oară în Palestina. După ce emigrează definitiv, în 1924, se stabilește cu soțul ei în chibuțul Kiryat Anavim, la vest de Ierusalim. Dacă în tinerețe Anda Amir scrisese și publicase în limba polonă, de acum va scrie în ebraică, influențată de Uri Zvi Greenberg. Prima ei scriere în ebraică apare în 1928, fiind semnată Bat-Hedva („Fiica Hedvei”). Trimisă la finele celui de-al Doilea Război Mondial în Germania, e unul dintre primii autori care scriu despre Holocaust. Mai târziu a lucrat pentru arhivele Ministerului Apărării din Israel, îngrijindu-se de fișele soldaților morți în Războiul de Independență din 1948. Scrie, până la moartea sa în 1981, cincisprezece volume de poezie și cărți pentru copii, primind mai multe premii, printre care cea mai înaltă onoare a statului, Premiul Israel (în 1978, la exact 25 de ani de la instituirea lui).

poezie | 47

‫פגישה‬ ‫יום אחד‪ ,‬אתה תגדל‪ .‬זה בהכרח כי הילדה שלך‬ ‫להיות צייר‪ .‬אני רוצה הילדה שלך לצייר‪ .‬משפחה‪.‬‬ ‫הוא לבוש כולו חליפות אסטרונאוט ולשים אותם לקחת בידיים‪.‬‬ ‫במשך עשרים שנה‪ ,‬העולם הוא נסער למצוא משהו חדש‪.‬‬ ‫אם לספור עד עשר‪ ,‬אתה צריך להפסיק‪ .‬זהו המשחק‪.‬‬ ‫אז אנשים עשויים‪ .‬תוך כדי שינה‪.‬‬ ‫כשהייתי קטנה‪ ,‬אמא שלי אמרה לי‬ ‫אם אני מסתכל מקרוב‪ ,‬על הירח הם המכתשים יש מישהו שמת מדי יום‪.‬‬ ‫בגלל זה‪ ,‬הפנטזיות שלי‬ ‫גיבורים כהוא נגמרו מהר‪.‬‬ ‫עכשיו אני לא יוצאת‬ ‫דבר על ידי בפעם הראשונה‪ .‬אני חוצה חנויות עתיקות‪.‬‬ ‫אני לא יודעת מה אני רוצה‪ ,‬אבל אני חושב שה יכול לאסוף‬ ‫מישהו עם כוח‪ .‬תודה‪ ,‬זה לא כל כך קל להרוג אדם‪.‬‬ ‫אנחנו בשר ודם‪.‬‬ ‫כל דבר שאנחנו להסתיר הוא בשר ודם‪.‬‬ ‫המתים לעשות יותר מאשר גוף חי‪.‬‬ ‫המילויי החרטה‬ ‫תמיד כיסים של הגברים העשירים‪.‬‬ ‫ברוך אתה‪ ,‬הנחש אשר הקסים רבות‪ ,‬אבל נתן להם לאכול‪.‬‬ ‫התפטרה‪ ,‬אני מחכה‪ .‬הילד של בני עמי‪ ,‬אתה היחיד שה יכול‬ ‫לזכור עכשיו‪ .‬כאשר מת על ידי קר‪ ,‬אתה קורא בשמי‪.‬‬

‫‪48 | poezie‬‬

Adunarea Într-o zi, vei crește. Sigur, fiica ta va fi pictoriţă. Vreau ca fiica ta să picteze. O familie. Îi îmbraci pe toţi în costume de astronaut și-i pui să se ţină de mână. De douăzeci de ani, lumea e agitată să afle ceva nou. Dacă număr până la zece, te oprești. Așa e jocul. Așa sunt făcuţi oamenii. În somn. Când eram mică, maică-mea îmi spunea că dacă mă uit atentă, pe Lună sunt cratere și acolo moare cineva în fiecare zi. Așa, fanteziile mele cu supereroi s-au terminat repede. Acum nu-mi mai iese nimic de la început. Mă plimb prin anticariate. Nu știu ce vreau, dar cred că pot să strâng pe cineva cu putere. Mulţumesc, nu e ușor să omori un om. Suntem carne și sânge. Fiecare lucru pe care-l ascundem e carne și sânge. Cei morţi fac mai mult decât cei vii. Întotdeauna, regretul umple buzunarul celor bogaţi. Binecuvântat să fii, șarpe, tu care ai amăgit pe cei mulţi, dar le-ai dat să mănânce! Supusă, aștept. Copilul poporului meu, ești singurul de care pot să-mi amintesc acum. Când mort de frig, mă strigi pe nume.

poezie | 49

‫כאשר אני מחכה לבד בחדר האמבטיה‬ ‫המהלכים קול חם‬ ‫כל החורים פתוחים‪.‬‬ ‫איפה השיא הוא שיחה נחמדה‬ ‫וללבוש בגדים שנבחרו‪ ,‬אז בוודאי שסיימנו‪.‬‬ ‫כל מה ש ה יודע לעשות זה להמתין בשתיקה‬ ‫עדיף לשמוע את הקולות של בית‪.‬‬ ‫אני לא רוצה להיות צפוף‪ ,‬אבל כשה מסתכל מהחלון‬ ‫אני מרגיש כאילו פספסתי משהו‪ .‬משהו שה חמקמק‪.‬‬ ‫אני לא רוצה לדעת את כל זה למען הסיפור‪.‬‬ ‫אני רוצה לספר לך יות‪ ,‬אבל יש לי מבחני אינטליגנציה עד כה‪.‬‬ ‫אני מצפה להבין מה קורה‪.‬‬

‫אני רועד ולזכור‬ ‫אני לא מוכנה לשנות‪ .‬אלכימיה וראיית הנולד הוא ראוי‪.‬‬ ‫נהגי מוניות לא יודעים הרחובות חדשים‪ .‬מי לעשות בכלא מוחלף‪.‬‬ ‫גופותיהם מלאות אומללות‪.‬‬ ‫על סיפונה‪ ,‬זה נראה כמו אחד מהחדרים האלה‪ .‬עשן חדרי ‪ -‬פטןם‪.‬‬ ‫אני לא יכולה לשאת שומעים את השם שלי‪.‬‬ ‫אין לי כסף‪ .‬גם אז‪ ,‬ברחובות לבוב‪,‬‬ ‫לא הייתי מסוגל לכל דבר‪.‬‬ ‫אני אמא השארת ילדיה להילקח‪.‬‬ ‫עכשיו אני משוכנעת‪ :‬מה שנשאר נושאות למחנה השמדה‪.‬‬ ‫אני מקבל זריקות יומיות מזון‪ .‬אני הצלתי‪.‬‬ ‫הכל שלי פלטפורמות חוזרות‪.‬‬ ‫המינון המקסימאלי של כעס‪.‬‬ ‫אני עדיין מתלבט‪ .‬אני לא מעז לומר בשום פנים ואופן‪.‬‬

‫‪50 | poezie‬‬

Când aștept singură în baie O voce caldă trece prin toate găurile deschise. Dacă punctul culminant înseamnă să vorbesc frumos și să port haine alese, atunci sigur am trecut peste. În tăcere, tot ce știu să fac e să aștept ca sunetele din casă să se audă cât mai bine. Nu vreau să par înghesuită, dar când mă uit pe geam simt că ceva îmi scapă. Ceva îmi scapă din mâini. Nu vreau să știi toate astea de dragul poveștii. Vreau să-ţi spun mai multe, dar nu am testele mentale la zi. Aștept să-mi dau seama ce se întâmplă.

Tremur și-mi amintesc Nu sunt pregătită pentru schimbări. Alchimia și clarviziunea sunt întâmplări sigure. Taximetriștii nu cunosc străzile noi. Cei care fac pușcărie mult timp, sunt schimbaţi. Corpurile moarte sunt pline de mizerie. Așezate pe masă, arată ca niște încăperi. Încăperi pline cu fum. Nu pot suporta să-mi aud numele. Nu am bani. Nici atunci, pe străzile Lwów-ului, nu am fost capabilă de nimic. Sunt o mamă care și-a lăsat copiii să-i fie luaţi. Acum sunt convinsă: ce-i al lagărului, rămâne al lagărului. Primesc în fiecare zi mâncare și injecţii. Mă simt mântuită. Toţi cunoscuţii mei se întorc la peroane. Doza maximă de furie. Încă mă lupt. Nu am curajul să spun totul până la capăt.

poezie | 51

‫מאחורי דלתיים סגורות‬ ‫אם אני רואה תמונות רבות בבוקר‪ ,‬אני מרגיש טוב יותר‪.‬‬ ‫האור בשפע עושה לי בחילה‪ .‬המיטה שלי היא אוהל‬ ‫איפה אני מצפה בקצה השקט שלי‪.‬‬ ‫המוח הוא רכבת ארוכה עד אין קץ‪.‬‬ ‫וזה הוא לבוש גדולתו בייסורים והייאוש‪.‬‬ ‫מוכנה רוחות קטנות הם גשמים גבוהים‪ .‬והצלילים הקטנוניים‬ ‫נותן ריק מי מסתתרים בדירה‪.‬‬ ‫הזונות ותריסי העיר לובשות כל בגדיהם‪.‬‬ ‫מי רוצה לעשות יותר כדי להשליך את הבגדים שלו בכביש‪.‬‬ ‫הנה מפעל גדול אלונקה ב שלה נעות ערימות של אנשים‪.‬‬ ‫שם שלה‪ ,‬עצמות נשרפות‪ ,‬וזה יוצא ממי גבר‬ ‫מעבר משקאות חריפים‪.‬‬ ‫כל האנשים האלה מחכה לך לתת להם אוכל בעתו‪.‬‬ ‫אם אתה נותן להם מה שהם רוצים‪ ,‬הם מקבלים מה שמגיע אחרי‪.‬‬ ‫הנשימה בונה את האדם‪ .‬לא כזה קורה כהוא לצרכיו‪.‬‬ ‫פותח את ידך להשתכנע‪ :‬יש מספיק לבוא‪.‬‬

‫‪52 | poezie‬‬

În spatele ușilor închise Dacă văd multe poze, dimineaţa mă simt mai bine. Lumina abundentă îmi face rău. Patul meu e un cort în care îmi aștept liniștită sfârșitul. Mintea e un tren nesfârșit de lung. Și disperarea îl îmbracă în agonie și măreţie. Din vânturile mici se fac ploile mari. Și sunetele mărunte îi dau de gol pe cei care se ascund într-un apartament. Curvele și orbii orașului își poartă fiecare haina1. Cei care vor să facă mai mult, să-și arunce hainele în mijlocul drumului. Iată fabrica cea mare și întinsă: în ea se mișcă grămezi de oameni. Acolo, în ea ard oasele și în ea omul e făcut să vadă dincolo de băuturile tari. Oamenii așteaptă să le dai de mâncare la vreme. Dacă le dai ce își doresc, primesc orice vine după. Suflarea îl zidește pe om. Nu tot așa e cu nevoile lui. Deschide-ţi palma și fii convins: se găsesc destui să se apropie.

1 Conform tradiţiei talmudice, îmbrăcămintea reprezintă, în mod clar, statutul social al purtătorului. În vechime, orbii nu puteau cerși în locurile publice, dacă nu purtau veșmintele specifice; invitaţii nu aveau drept de intrare la o nuntă, dacă nu erau îmbrăcaţi corespunzător.

Vreau să cresc elefanţi Înăuntru, creierele oamenilor visează. Ei nu știu că boala îi pregătește pe toţi. Nimeni nu mi-a putut explica de ce fluturii sunt atrași de flăcări. Pregătită, ca mireasa Așdodului2, îi plâng pe cei care în plină vară se închid în case și continuă să creadă în legile energiei potenţiale.

poezie | 53

Singurătatea cere multă liniște și eu nu am fost învăţată să dau cuiva cuvântul. Vreau să cresc elefanţi3. Când preţurile scad, aștept ca un nou război să înceapă. Rar văd staţii de autobuz pline. Îmi dau seama că nu voi crește niciodată elefanţi. În liniște, călătorii îngheaţă în trenuri și nu spun nimic. Cei care se împotrivesc torturii, sunt omorâţi înainte să arate orice. Mi-am imaginat elefanţii ca niște ziduri pe care trebuie să le ud regulat. Nimeni nu poate deveni poet, dacă nu crește elefanţi la început. Ieri, le-am cerut paznicilor să nu mai bată un copil care căuta jucării și monede vechi. Mi-au spus că-s moartă deja și că tot ce-mi doresc voi primi la următoarea mea reîncarnare. Atunci, am știut că tot ce vreau, cu adevărat, e să văd copilul închis într-o cameră singur, cum se apropie de elefanţii pe care-i cresc și le dă să mănânce. Acum, când simt că nu mai pot face nimic, decât să caut resturi de cabluri prin curtea casei, îi urmăresc din spatele cutiilor pline pe cei care mănâncă liniștiţi și fericiţi. Ei se îmbracă la fel și marţea se adună pe saltelele vechi din holul mare. Acolo, nimeni nu spune povești despre elefanţi, nimeni nu ajută pe nimeni să se ridice când e lovit, și nu-și găsește propria lui jucărie din cârpe. Geamurile mari mi-au dat speranţa că dacă-mi bag capul prin ele, aș putea să-mi imaginez că sunt liberă și, în faţa casei mele, am să găsesc câmpuri pline cu oameni eliberaţi. Câmpuri pline cu elefanţi.

2 Oraș din vechime (astăzi: Esdud), eliberat de sub dominaţia asiriană în timpul împăratului Iezechia. În context, expresia subliniază fastul și bogăţia. 3 Poemul pornește de la un proverb idiș: Crește măgari, apoi elefanţi.

traducere din limba ebraică de Costel Onofraș

54 | poezie

Angela

ngela Marinescu (n. 1941) este una dintre vocile poetice majore ale ultimelor decenii, debutând la sfârșitul anilor ‘60 cu o carte întru totul remarcabilă, Sânge albastru (1969). Cărţile publicate în anii ‘70 și ‘80 – punctele maxime ale perioadei fiind atinse în Structura nopţii (1979), Blindajul final (1981) și Var (1989) – nu semănau cu nimic din poezia feminină mai veche sau mai nouă, impunând o scriitoare incomodă, receptată cu dificultate de critică, însă volumele publicate în ultimii 25 de ani au consolidat una dintre cele mai puternice și mai constante prezenţe din literatura noastră. Angela Marinescu a reușit să șteargă orice distincţie tradiţională (și, adesea, discriminatorie) de gen, impunând un discurs inconfundabil – brut, visceral și ex-centric. Războiul de gherilă purtat de A.M. împotriva oricărei forme de conformism literar sau estetic a influenţat masiv noile generaţii de poeţi, pentru care Fugi postmoderne (2000), Îmi mănânc versurile (2003), Limbajul dispariţiei (2006), Probleme personale (2009) sau Intimitate (2013) sunt printre cele mai admirate cărţi de poezie contemporană. Apariţia recentă a celor două volume Subpoezie. Opere complete (Editura Charmides, 2015) și a unui al treilea, ce reunește jurnalele și eseurile poetei (apărut anul acesta), reprezintă un eveniment imposibil de ignorat.

Ruxandra Cesereanu Angela Marine scu și Tadzio

n anul 2015, Angela Marinescu are parte de o ediție specială a Operelor sale complete, pusă sub tutela titlului Subpoezie. Editura Charmides și-a asumat acest lucru, Al. Cistelecan fiind prefațatorul de sinteză al poeziei flagelante și autoflagelante, made in A.M., pe care criticul o încadrează în

categoria nihilistelor și autenticistelor. În 2015 au apărut două volume ale operelor complete, iar în vara lui 2016 a fost publicat și ultimul. Opere complete, volumul I, are parte de o confesiune explicativă a autoarei care afirmă că a refuzat întotdeauna, ca poetă, să fie circumscrisă culturii, poezia sa

teme | 55

rebelă fiind una subsumată exclusiv anticulturii ori, mai exact, subculturii. De aici titlul-umbrelă, al operelor complete, de Subpoezie. Mărturia de la începutul cărții are și o miză creatoare intimă: poeta a fost și este dependentă de propria-i poezie, a fost unită ombilical (și exorcizator aproape) cu/de poezia sa, de aici o afirmație auctorială tumultuoasă precum următoarea: „M-am drogat cu poezia mea ca și cum mi-aș fi introdus în vene heroină.” Opere complete (I) conține câteva poeme inedite, pe lângă unsprezece volume ale autoarei, începând cu ultimele. Mă voi ocupa acum și aici doar de unul dintre poemele noi inserate în volumul I al Operelor complete (un eseu amplu, de sinteză, despre poezia Angelei Marinescu, am publicat în revista „Steaua”, nr. 12/2015, cu titlul „Nonpoezie, postpoezie, subpoezie”). Un rol central îl are poemul cel mai amplu, Tadzio, care deschide volumul I și conține un manifest intergeneraționist și transgeneraționist cu o miză anume a autoarei. În prefață, Al. Cistelecan îi reproșase, la un moment dat, poetei că (în câteva dintre volumele sale publicate în postcomunism) ar fi devenit mimetică față de poeții douămiiști, deși aceștia erau de fapt, copiii ei teribili, prin adopție tematică și, parțial, chiar prin stil. Poemul Tadzio ar putea fi un răspuns amplu către toți cei care i-au reproșat un oarecare mimetism față de douămiiști, dar textul vorbește, mai degrabă de altceva, anume, de fascinația demiurgică a Angelei Marinescu față de poezia douămiistă pe care a înghițit-o și a devorat-o în propria ei poezie din

56 | teme

ultimii ani. Mai exact, fascinația poetei a fost una simili-adictă față de poezia douămiistă în care ea a recunoscut o înnoire a poeziei românești, dar și o rubedenie epigonică. Poemul Tadzio este micul omagiu al Angelei Marinescu față de poeții aflați acum la peste treizeci de ani, dar și actul ei devorator față de această poezie douămiistă care, pe alocuri, i-a fost un soi de muză de întreținere (poeta fiind o cititoare gurmandă a poeziei publicate de tineri în postcomunism). De ce s-a întâmplat un astfel de act poetic de canibalism simbolic? Întrucât poezia douămiistă a conținut, pe anumite partituri ale sale, aceeași tendință de subcultură (sau anticultură), precum nuanța pe care Angela Marinescu o amintește în confesiunea ei de la începutul Operelor complete. Reamintesc că prin anticultură și subcultură, poeta definește o revoltă și opoziție față de cultura oficială (în acest caz, față de poezia oficială), sensul nefiind unul condescendent, ci de frondă. Tadzio este, de aceea, o făptură colectivă și creatoare care poartă numele băiatului afrodiziac ce l-a sedus și inițiat (voyeuristic, dar și ontic) în pasiune pe Gustav von Aschenbach, din celebra nuvelă Moartea la Veneția de Thomas Mann. Asemenea acestuia, Tadzio-colectiv a sedus-o poetic pe Angela Marinescu, deși, se cuvine să precizăm, aceasta nu este o sedusă oarecare, ci o poetă vehementă, inflamatorie, o mamă-căpcăun care s-a lăsat fermecată și în același timp și-a fermecat la rândul ei, din punct de vedere creator, fiicele și fiii simbolici. Făptura multicefalică poetic care este Tadzio nu a fost doar seducătoare, ci și vrăjită de mama-canibal, iar schimbul

energetic și imagistic ori chiar stilistic a fost unul intergeneraționist. Angela von Aschenbach (dacă este să folosesc o metaforă) a construit o muză poetică din Tadzio, în care a intuit, fascinată și fascinând, la rândul său, o nouă poezie și, în același timp, o veche poezie – chiar poezia ei. Așa se explică de ce acest personaj colectiv creator, Tadzio, este simultan râvnit și repudiat, într-o relație de iubire-ură ce consacră un „complex Oedip”, strict la nivel poetic, de ambele părți. Voi cita doar câteva fragmente din poemul invocat, emblematice pentru ceea ce vreau să pun în valoare: „Tadzio atingere fluidă frumusețe mi-e sete direct din craniu/ fără să urmăresc precizia dorinței/ de a fi absență în spațiul întunericului// sinucidere cu moarte indusă absolut animalică/ nu-mi lăsa oboseala fizică/ în mâinile prea singure/ nu mă abandona ție însuți/ copil făcut nu născut//”. Finalul acestui fragment citat este esențial: Tadzio (generaționist) este un copil care s-a făcut singur, fără să fie născut de cineva, de o instanță maternă (ori paternă) generatoare, chiar și numai poeticește vorbind. Autofacerea aceasta este ori ar putea fi captivantă pentru un poet matur (connaisseur) care vrea să aibă acces la diferite forme de înnoire lirică și care caută noi formule ori, poate, chiar un nou canon. Cine cunoaște poezia Angelei Marinescu desfășurată de-a lungul timpului, știe că atitudinea autoarei a fost aproape întotdeauna una rațională, autocognitivă în chip feroce, dar glacială, în glacialitate găsind poeta chiar forța sa de autoanaliză stratificată, de la cerebru la corp, să zicem. În poemul Tadzio,

Angela Marinescu sugerează sau ne lasă să intuim altceva: o molipsire reciprocă între poeta matură (ori la senectute) și poeții tineri în privința și în interiorul dialecticii apollinic-dionisiac. Tot ceea ce până acum a fost tratat în registru lucid-rațional ar putea fi contaminat de un element orgiastic spiritual (în cazul Angelei Marinescu inclusiv corpul este o formă de intelect!) și invers: dionisiacul (sau dionisismul) poeziei douămiiste ar putea fi contaminat de răceala de diagnostic a poetei mai mature. Molipsirea este, prin urmare, reciprocă și duce de fapt la un captivant dialog intergeneraționist, sugerat și asumat de poetă, în felul ei personal, recognoscibil ca marcă și inimitabil de fapt. Fascinația poetei-magistru provine și din felul în care ea citește nuanțat poezia douămiistă, detectând și fiind atinsă de autenticismul acesteia, de un marcaj pe care chiar critica de specialitate l-a admis calitativ: poeții douămiiști sunt niște veriști ai existenței tulburate, schismatice, violente. Poezia douămiistă a intrat în literatura română tocmai prin (auto)agresivitatea ei de bisturiu; i s-a recunoscut dreptul de a funcționa și tăia în lirica românească de sfârșit și început de mileniu, mai ales datorită autenticismului sau verismului care nu sublima chestiunile violente (uneori chiar oribile), ci le trata ca pe niște elemente firești ale unei existențe alienate (sau alienante), în ipostaza lor de diagnostic al unei epoci: „repede repede copiii își aruncă puternic capul/ în burțile celorlalți copii/ pentru a linge moartea fierbinte ce se scurge/ pe mațele roz-albe roz albe/ aproape fără culoare fără politica morții”. Această

teme | 57

auto-agresivitate de percepție a poeziei douămiiste s-a întâlnit cu autoagresivitatea de percepție și cogniție a Angelei Marinescu, printr-un soi de răsfrângere în oglindă: actul era narcisiac de ambele părți, protagoniștii se reflectau unii în alții (de altfel, omagiul câtorva dintre poeții douămiiști față de poezia Angelei Marinescu este recunoscut oficial). „Tadzio ești perfecțiunea imperfectă/ ești corpul fără organe al nopții mele/ din care ai plonjat ca o floare de diamant/ tu ești repetiția și diferența/ din spațiul plin de pereți ai singurei mele camere/ în care tu mi-ai dat voie să exist/ doar că existența mea este absența/ copil al serii și al nopții/ și al unei dimineți ce miroase ca o piele de înger/...//”. Floarea de diamant din versurile de mai sus ale Angelei Marinescu îmi aduce aminte de una din melodiile mele preferate, compuse de formația de rock psihedelic Pink Floyd – Shine On You Crazy Diamond: acest cântec a fost și este unul omagial al membrilor formației față de fostul lor coleg de trupă, Syd Barrett, un fel de geniu contorsionat și schizoid care, din cauza tulburărilor psihice, a trebuit să renunțe la muzică. În felul ei cifrat, Angela Marinescu recunoaște (în sens tare) poezia douămiiștilor și o creditează ca valoare, prin acest personaj colectiv, fascinant, care este Tadzio, asemenea

58 | teme

lui Syd Barrett; „tu ești repetiția și diferența” precizează poeta, mergând în adânc cu relația sa poetică raportată la douămiiști – cei din urmă sunt atât cei care o conțin (inspirați, unii dintre ei, și de poezia autoarei), cât și cei care se delimitează, prin granițe lirice decisive, de poezia Angelei Marinescu. Schimbul energetic creator a fost, cum am spus deja, intergeneraționist și transgeneraționist, devorator-devorat de ambele părți. Intergeneraționist, întrucât Angela Marinescu face parte, simbolic și lăuntric vorbind, dintr-o generație dincolo de generații, a veriștilor (autenticiștilor atroce) dintotdeauna; transgeneraționist, întrucât relația lirică a autoarei cu generația 2000 iese din granițele vreunui canon și ajunge într-o zonă dincolo de matricea ori structura vreunei generații. Acest poem mărturisește nu doar despre lecturile asumate ale Angelei Marinescu din poezia română contemporană, cât mai ales despre căutarea ei vorace de a se găsi pe sine (și locul ei psihic) în cadrul poeziei autohtone, printr-o nouă etapă, ultima, în care o poetă pur sânge (pentru mine este, în mod cert, cea mai puternică poetă / sau cel mai puternic poet din ultimii douăzeci și cinci de ani) nu se sfiește să fie tulburată, să tulbure și să mai caute încă sensuri noi despre adevărul poeziei.

repetam mecanic, la telefon, niște cuvinte repetam mecanic, la telefon, niște cuvinte dar eu mă gândeam la sora mea de-a dreptul esoterică și la familia mea deznădăjduită, la tuberculoza și nebunia ce au ras de pe suprafaţa pământului câţiva membri ai familiei mele zic și eu, ce dacă mă sufoc și invoc mereu suferinţa și boala ar trebui să mă târăsc pe lespezi ale bisericilor pentru a fi crezută? pentru că întrebarea mea despre lume este întotdeauna violentă întunecată și ascunsă și pentru că întrebarea mea despre poezie este întotdeauna violentă ascunsă și întunecată și pentru că nu pot renunţa la nimicuri decât atunci când nu mă gândesc de loc și când nu mă gândesc scriu un anumit fel de poezie și când mă gândesc scriu alt fel de poezie și chiar nici nu mai vreau poezie. s-ar putea, totuși, ca poezia să fie acel lucru ce împarte lumea în lași și deznădăjduiţi.

Angela Marinescu din Întâmplări derizorii de sfârșit (2006)

teme | 59

Teodora Coman Angela Marine scu: autoinf(l)ama r

intre poeții români, nimeni nu a fost mai fost atât de exasperat de real încât să ducă o ofensivă înverșunată contra lui, așa cum a făcut-o Angela Marinescu. Stilul ei, asumat ostil, rezultă din încheierea unui pact de agresiune pe viață, după cum o demonstrează consecvența tematică a tuturor volumelor publicate din 1969 încoace. Încă din 1979, poeta și-a făcut un program din dinamitarea convențiilor, declarând negru pe alb: „îmi provoc eșecul, poezia și moartea”, „iubesc primejdia, subminarea, esența”, „vocația mea este lupta cu mine însămi/ pe un câmp minat”. La esenţă se ajunge nu prin strategii retorice subtile sau prin așteptarea revelaţiei, ci prin coliziune brutală. Asistăm la intrări prin (r)efracție în zidul propriei subiectivități, la penetrarea obstinată a obstacolelor, sub toate formele posibile: perforarea, dislocarea, dezintegrarea, tăietura ca „stridență a preciziei”, co-ruperea, scurtcircuitarea, jupuirea. De aceea, ofensiva e asumată și în latura sexuală ca probare a forţei virile a poeticului: „eu m-am născut/ gata violată/ de/ creierul/ meu/”. Nu întâmplător, „Războiul e poetul”, nu poeta, care se dezlănțuie în toată stigma de sine.

60 | teme

Inf(l)amarea include toată imageria imploziilor și exploziilor; se comit atentate nesfârșite la calmul înșelător al lucrurilor („binele opac”) pentru a se ajunge la adevărul pulsatil al esenţei. Tactilitatea se înscrie în același radicalism al denudării: poeta nu se mulțumește cu explorarea suprafețelor comode, în special epiderma, ci doar cu sângele însuși, expresie pură și caldă a biosului. De altfel, discursul împrumută dezinhibarea hemoragică sau disfuncția organelor interne: „cuvintele «se scapă pe ele», nu-și mai controlează ritmul”. Angela are în sânge, pe lângă instinctul contestării și al autoanihilării, alergia la mode („sărmanele isme-ne”), la scriitori oportuniști și critici literari, de-zicându-se de conformism: „am suferit/ un șoc/ al poeziei/ improprii”. În poemul Rezistențe arse iese în evidență ipostaza Delimitatoarei de Profesie, cu uriașa disponibilitate de a contraria: „la noi/ scriitorii au devenit rezistenți la scris./ ei au devenit profesioniștii rezistenței la scris./ scrisul nu mai are nici o putere asupra lor/ și, astfel, au devenit epave înfricoșătoare, anarhiști,/ amorali, atei, histrioni libidinoși, violenți și obsedați/ în loc să îi apere, scrisul îi apasă (...)”. În replică, Angela cultivă o poetică a

marginalului (subpoezie, post-poezie, antipoezie) în propria ei per-versiune: „cruzimea nu are margini/ când este vorba/ despre vocea cuplată cu tehnica/ cea mai recentă/ mie îmi place să observ/ diferența/ așa cum îmi place// erotismul întins pe suprafețe din ce în ce mai distruse.” (Dadaism vs. suprarealism). Vocația sfârșitului continuu, a apocalipsei procesuale generează imagini și formule de o intensitate teribilă: „voi, încă mai nenorociți și mai neșlefuiți/ decât și-ar putea cineva imagina,/ nu știți că fanatismul îl au doar cei slabi,/ a căror valoare nu le-a fost recunoscută dinafară?/ vă pun cuțitul la gât:/ ce vi se pare mai frumos,/un pui de lup/ jupuit/ din cap până-n picioare/ pulsând/ biologic/ sau un câine de rasă cu zgardă/ bleg și dependent?” (voi, încă mai nenorociți și mai neșlefuiți); „poți înnebuni/ pentru că ești/ abia la-nceput/ eu sunt/ abia la sfârșit” (din cuțitul ăsta curge metal). La nevoie, esența trebuie smulsă ca în ritualurile de sacrificare, tot „în contra suprafeței”, precedată de exhibarea ostentativă a cuțitului. Denudată, esenţa e oribilă, dar necesară ca aerul însuși. Eforturile poetei țintesc distrugerea membranei care separă obiectul de cuvânt, până când „fața celui care moare este moartea însăși/ și fața celui care se bucură este bucuria însăși/ și fața celui care scrie”. Esența se percepe, de obicei, pe cale mediată, prin adaosul numelui și al geometriei primare a unei forme. În asemenea context, răul nu are legătură cu morala, ci cu impostura ontologică: răul este orice obiect sau un subiect „desfigurat de propria lui aparență”. În acest

punct se canalizează toate energiile limbajului: întru descărnarea adaosurilor, a „cuvintelor umflate de sens”, până la scrumul elementar sau la „ADN în stare pură”: „dincolo de Limită bucuria și eroarea/ esența acoperă creierul/ în splendide deshidratări ale limbajului./ un steag al nimănui flutură./ peste obiecte și mese devastate mâinile paralele./ un profesionalism și o intrare în neființă/ în a doua jumătate a zilei/ abisul pe care tu îl aduci o dată cu demența/ Înserării.” Paradoxal, beligeranța poetică e asumată nu în puterea cuvântului, ci în precaritatea lui. Instanțele comunicării sunt și ele elemente de disgenie: oligofrenul, idioata metafizică, progenitura, handicapatul social, obsedații, ba chiar și triada nefastă a feminității („credința, cacofonia și oligofrenia”), care își activează tancurile în logica răzbunării. Afirmația „Pentru că mă obsedează puterea, scriu despre slăbiciune./ scriu din(spre) slăbiciune” din Fuga postmodernă XVI trebuie citită în logica autoscopiei violente, revanșarde de tipul loviturii sub centură. Abisul nu este altceva decât cuvântul fără acoperire, fără substanță, patinarea în gol a unei retorici formale, ruptă de biografie. Or, strofele precipită cata-strofele personale prin pro-scriere, în care trauma ocupă locul central. Așadar, poeta trece mai degrabă prin chinurile prefacerii, a prefăcătoriei decât prin cele ale facerii. Poezia este artă scrisă și cu forță, și cu forța, nemaiîntâlnită în poezia noastră. Războiul dus la tempetaturi incandescente, inflamarea, alternează cu perioade de infamare, de război rece, la fel de dur ca primul prin contondența cuvintelor cu care este consemnat, în

teme | 61

special metalul. Și focul, și metalul înroșit au aceeași funcție de cauterizare a rănilor deschise: „O rană este-ntreaga lume anonimă.” Dacă la început poezia Angelei Marinescu e tributară pulsiunilor expresioniste și imaginarului dualist întuneric-lumină, care se menține încă în Structura nopții (1979), odată cu Blindajul final (1981), formula poetică începe să se descotorosească de balastul figurativ al „himerei” și de sintagmele artificioase. În volumele ulterioare nu mai rămâne nimic din „carnea artistică” sau „supraartistică”, „râsul slăbănog”, „focul naiv”, „încordarea sofisticată”, „umbra neagră de clovn ireal”, „creierulmormânt.” Rămân însă șobolanii, care circulă prin toată densitatea magmatică a textelor. Uneori, Angela pare teatrală, dar lumina dramatică nu e niciodată blândă cu fețele umane, dezintegrate până la o paloare făinoasă. Lumina acționează cu aceeași brutalitate în ochii celui care nu vrea să vadă, ba chiar direct în creier. În textele metapoetice, expresia se contractă, fără a mai antrena figurile imaginarului agresiv: „(...) ar trebui să mă târăsc pe lespezi ale bisericilor/ pentru a putea fi crezută?/ pentru că întrebarea mea despre lume/ este întotdeauna violentă/ întunecată

62 | teme

și ascunsă/ și pentru că întrebarea mea despre poezie/ este întotdeauna violentă/ ascunsă și întunecată/ și pentru că nu pot renunța la nimicuri/ decât atunci când nu mă gândesc de loc/ și când nu mă gândesc scriu un anumit fel de poezie/ și când mă gândesc scriu alt fel de poezie/ și chiar nici nu mai vreau poezie./ s-ar putea, totuși, ca poezia să fie acel lucru/ ce împarte lumea în lași și deznădăjduiți.” (repetam mecanic, la telefon, niște cuvinte). Ediția Operelor complete, inițiată de editura Charmides în 2015 și prefațată de Alexandru Cistelecan, plasează la început ineditele, apoi volumele publicate de poetă în ordinea inversă apariției lor: Intimitate (2013), Probleme personale (2009), Limbajul dispariției (2006), Întâmplări derizorii de sfârșit (2006), Tăcere sexuală (2003), Îmi mănânc versurile (2003), Fugi postmoderne (2000), Blues (1997), Cocoșul s-a ascuns în tăietură (1995), Parcul (1991), Var (1989), Blindajul final (1981), Structura nopții (1979), Poeme albe (1978), Poezii (1974), Ceară (1970), Sânge albastru (1969). În toate se remarcă, retrospectiv, reactivitatea germenilor subiectivi totalitari, curajul de a fi sinucigașă în serie și incorectă politic, asumate până în pânzele albe ale scriiturii confesive.

Paul Celan

nul dintre spiritele care au marcat gândirea poetică europeană a secolului XX, Paul Celan (pseudonimul lui Paul Antschel) s-a născut la Cernăuți, în 1920, într-o familie de evrei vorbitori de limba germană. Studiile universitare le începe la Tours, unde pleacă în 1938; revine în România înaintea izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial. După 22 iunie 1941 este mobilizat în detașamentele de muncă obligatorie pentru bărbații evrei la Fălticeni și Tăbărăști; părinții mor în lagăre din Transnistria, unde fuseseră deportați în 1942. În aprilie 1945 Celan se refugiază la București, unde va locui până în decembrie 1947, când părăsește definitiv România. După șase luni petrecute la Viena, se stabilește la Paris. Studiază la Sorbona, iar din 1959 ocupă postul de lector de limba germană la École normale supérieure. Ca poet de limbă germană, Celan publică primul volum de versuri, intitulat Nisipul din urne, la Viena, în 1948; patru ani mai târziu apare Mac și memorie, cartea care i-a adus recunoașterea criticii, urmată, rând pe rând, de volumele ce l-au consacrat drept unul dintre cei mai importanți poeți ai secolului XX: Din prag în prag (1955), Gratii de vorbă (1959), Roza Nimănui (1963), Schimbare de suflu (1967) sau, postum, Ograda timpului (1976). De asemenea, va traduce în germană din, printre alții, Paul Valéry, Henri Michaux, René Char, Osip Mandelștam, precum și prima carte franceză a lui Emil Cioran. Paul Celan primește în 1958 Premiul Literar al Orașului Bremen, iar în 1960 i se decernează Premiul Georg Büchner. Se sinucide aruncându-se în Sena (aprilie 1970).

poezie | 63

Rest cantabil – conturul acelui care prin scrisul-seceră, fără glas, a străpuns, deoparte, în locul-zăpadă. În rotire, sub cometele sprâncenate, massa privirii, cea spre care-ntunecatul, infimul trabant al inimii se-ndreaptă cu afară capturata scânteie. – Buză fără dreptul la gură,-anunță că se-ntâmplă ceva, de-a pururi, nu departe de tine.

Peisaj cu ființe de urnă.

Discuții de la gură de fum la gură de fum. Ei mănâncă: trufa-smintiților, o halcă de poesie neîngropată, găsea limbă și dinte. O lacrimă se rostogolește-n ochiul ei, înapoi. Cea stângă, orfana jumătate a scoicii de pelerini – ți-au dăruit-o, apoi te-au legat – iluminează,-ascultând, spațiul: jocul de clincher în contra morții poate să-nceapă.

64 | poezie

În Praga Jumătatea de moarte, din plin alăptată cu viața noastră, ne zăcea-n jur, adevărată-n chipul cenușii – băusem și noi, de-a pururi, sufletele încrucișând, două spade, cusuți pe-ale cerului pietre, născuți din sânge-cuvânt în patul nopții, mai mari și mai mari am crescut unu-ntr-altul, nu exista niciun nume pentru ceea ce ne-a mânat (una dintre A treizeci și câta era umbra mea vie, ce-a suit a’ delirului trepte spre tine?), un turn, jumătatea și-o clădea spre Oriunde, un Hradčany din purul alchimistului Nu, graiul ebraic de os, măcinat până la spermă, se scurgea prin nisiparnița ce-o traversarăm înot, două vise-acum, răsunând vremii-mpotrivă, în piețe.

Frihed În casa delirului reduplicat, unde bărcile de piatră zboară peste dana Regelui alb, înspre taine, unde-n sfârșit dezombilicatul cuvânt-Orlog face volte,

poezie | 65

eu sunt, hrănito de măduva trestiei, în tine, pe iazuri de rațe sălbatice, eu cânt – ce cânt eu? Mantaua sabotorului cu roșiile, albele cercuri în jurul punctelor de impact – prin ele tu-l privești pe-acel cu noi rătăcind liberînstelat Sus – ne-acoperă-acum, noblețea-cocleală a cheiului, cu ale sale gânduri de cărămidă care-i înconjură fruntea, grămădește-n jur spiritul, spuma, repede zgomotele se veștejesc dincoace și dincolo de doliu, mai aproape navigândul zimț de puroi al coroanei într-al unui strâmb procreat ochi doinește-n daneză.

66 | poezie

Give the Word La creieri tăiat – jumătate? pe trei sferturi? –, dai tu, înnoptat, parolele – astea: „Săgeți de tătari”. „Terci de artă”. „Suflu”. Vin toți, nici unul nu lipsește și nici una. (Sifeții și probilele sunt printre ei.) Vine un om. Mare cât mărul lumii, lacrima-alături de tine, complet susurată, complet străbătută de răspuns, răspuns, răspuns. Complet înghețată – de cine? „Treceți”, spui tu, „treceți”, „treceți”. Lepra tăcută ți se desprinde din cerul gurii și, evantai, îi face limbii tale lumină, lumină.

din Schimbare de suflu (1967)

traducere din limba germană de George State Paul Celan, Opera poetică II, în pregătire la editura Polirom

poezie | 67

Marius Oprea A doua zi Cum se naște prostia este o mare întrebare, aș dori să îi dau un răspuns, dar La ce folosește, atîta vreme cît pentru fiecare om prostia are un alt înţeles? Cum se naște poezia este iar o mare întrebare, dar cui îi mai folosește poezia fără credinţă în ea? Deci, cui îi folosește răspunsul? Poate că e frumoasă. Frumuseţea are întotdeauna mirosul de lapte al copilăriei și să miroase a lapte pînă la sfîrșit, cine Doamne nu și-ar fi dorit! Dar nu există așa ceva decît în filme frumoase pentru copii mici și mari, de fapt doar în filme în realitate oamenii sînt mai mici decît copiii sînt mici, urîţi și murdari nici nu știu dacă lumea s-ar putea croi dacă pe ea nu s-ar naște copii care apoi din tristeţea educaţiei se fac mari. urîţi și murdari.

68 | poezie

Dar tot e bine. Nimeni nu mai trăiește într-o livadă fără a avea grija ei și doar a furnicilor care se liniștesc pe o mînă culcată în iarbă și neobosindu-se să le alunge dar obosindu-se să se gîndească la ele pentru a ajunge apoi în liniștea unei seri fără lună să scrie: tu, furnica aceea, a 213-a, pe tine, pe tine te-am iubit și te-am înţeles. Un cîntec al copilăriei este un măr crud al copilăriei din care singur muști acum seara între știri, nervi și restul lumii, o tulpină de mesteacăn mestecată odată în munţi mai mult de curiozitate dar și de foame pînă devenise aţă dentară și lumea un lan de secară. Planeta noastră este și ea un măr fără coadă înghiţit pe nemestecate de un porc de aramă. Privită din cer la televizor arată ca un ionatan putred. Cînd am văzut-o prima dată mi-a venit să vomit. Eu credeam că lumea e harta tovarășei de geografie că totul se poate întinde, se poate vedea la liber și se poate descrie sau imagina. Dar iacă, nu. Nu e așa. Cine sîntem, de fapt noi, să judecăm între naștere și moarte fapte, să scriem despre prinţii cerului și ai pămîntului, despre înger și vînt, despre acest cuvînt? așa te-ai întreba. Mi-am luat acest liber arbitru și plătesc în fiecare clipă pentru el cu fiecare moment de înţelegere a clipei scurse scriind acum despre ea ca despre o rîmă tăiată de plug. E preţul libertăţii mele și de fapt nu e libertate, e constrîngere fiecare artist adică un om care își transformă viaţa în altceva decît servicii, agricultură sau industrie este neîndoielnic sortit nefericirii dar e libertatea mea să fiu așa.

poezie | 69

Dar aici găsești un preș pe care își șterg picioarele îngerii și apoi te lasă și pe tine, privindu-te pieziș peste umăr îngăduitor. Nimic mai frumos decît o apă tulbure, o viitură după o ploaie scurtă de vară și tu adăpostit de o claie de fîn care te-a ascuns de apă dar a și adus pe tine toate micile fiinţe ale cîmpului care ţi-au cerut căldura, ca unui creator venit dintr-o dată și odată cu ploaia pe cîmpul lor și care a adus cu ea și un zeu de zece ani. În fînul lor. Moartea nu există, așa știu de la un gîndăcel numit Vaca Domnului pe care oamenii îl distrug adeseori; ea este o prefăcătorie pentru a ne reduce salariile, zicea și un cioban tăind o oaie rănită din care am făcut ciorbiţă și tocăniţă sub stele cum sub stele se întîmplă de fapt cele mai mari evenimente și se iau cele mai importante decizii, precum cucerirea cetăţilor și împărţirea prăzii. Dar cea mai mare cucerire a noastră trebuie să fie tăcerea. Unde este tăcere sîngele ierbii se întîlnește cu iarba și fiecare știe din ce se trage. Pentru că bărbatul tace, după ce ce a cosit-o, ostenit într-o rînă, prăvălit într-un pat mort de beat și oboseală cu o nevastă descumpănită și lîngă el. Cum se naște dragostea? este o mare întrebare, aș dori să îi dau un răspuns, dar La ce folosește, atîta vreme cît pentru fiecare om dragostea are un alt înţeles? Sub tăișul coasei sînt mari întîmplări, ca și în cer. Printre noi mici fiinţe trăiesc și mai repede ca noi pier.

70 | poezie

Toată dragostea este a doua zi: în care te trezești cu gura amară de nuci verzi și ochii precum două nuci și o porţi înainte astfel: privind pe malul rîului, deși lîngă patul tău asudat nu trece vreun rîu, așteptînd peștii. Ei vin întotdeauna, dintr-odată cu dragostea Pentru că pe pămînt nu a existat vreun om să nu fie iubit, după ce a fost născut. Cînd eram plin de coșuri am mîngîiat mulţi copaci și multe frunze în singurătate. Credeam că o să mă împerechez cu natura, într-un cîmp proaspăt, precum Onan, visînd la femeia nebănuit de frumoasă, bogată, trăind într-un palat de argint care te îmbie cu un pahar de absint în schimbul harului tău. Din vis, cine poate spune altfel? în vreme ce scriu obiecte se mișcă tulburate în jur iar eu nu am băut absint pentru că m-am născut într-o epocă netrebnică dar privirea mea le poate mișca și pune la loc fără efort. Chiar dacă astăzi nu voi putea merge la serviciu, știţi care este mîndria? respectînd obiectele și taina lor ele te ajută îţi dau un respect de sine de care oamenii deseori sînt străini. Poate am îmbătrînit, înconjurat de fetișuri. Habar n-am de ce, dar între mici bucăţi de ferigă presată între albăstrele care și-au pierdut culoarea și amintirea muntelui și o dezbatere politică despre viitorul economiei între o coajă uscată de mesteacăn și o conferinţă de presă privind starea naţiunii între o ramură de salcîm atunci cînd înflorește și te lasă să i le guști și o dezbatere privind bugetul în curs aleg prima variantă. A doua zi. Cum e a doua zi, după ce toate se vor împlini? Am acumulat biblioteci și suflete mucegăite, îngerii se îndepărtează de noi

poezie | 71

pentru că noi trebuie să le dăm aripi pentru că și dacă nu noi le smulgem le smulg morţii pe care îi au în grijă și de care noi uităm. Și prin această poezie și prin ce cărţi se vor mai scrie v-aţi imaginat dragostea altfel decît a avea orgasm? Eu da. Am văzut-o. Dragostea era Dragostea este această esenţă dulce găsită ieșind de sub furtună, de sub claia de fin, cu trupul gol, ud și plin de gîze peste care trona Vaca Domnului, în lunca aburită a rîului ieșit din matcă. Găsită la zece ani într-o tulpină goală de soc transformată apoi cu o bucăţică de celofan și o jumătate din lentila spartă a ochelarilor bunicului în cel mai performant telescop prin care luna și stelele coboară întotdeauna în sufletului copilului, pentru a-i arăta ce e de arătat a doua zi. A doua zi.

72 | poezie

Rita Chirian

Vina

nu este a Norei Iuga

Nora Iuga, ascultă cum plâng parantezele (Editura Cartea Românească, 2016)

șa cum văd eu mișcările tectonice ale meschinei vieți literare autohtone, singura constantă este cazul. Scriitori cu vagă și repede consumată notorietate, cercuri literare care se hrănesc dintr-o energie iute epuizată, proiecte parcă autosubminate, acte de perseverență și dârzenie serială etc. – succesiuni, așadar, de fenomene de „literatură întreruptă”. Reflectând la decorul literar al ultimelor decenii, am pus toată fragmentaritatea, polarizarea și tranziența pe seama unui târziu postmodernism, îmbrățișat cu întreaga lașitate a snobului, silit la acord și mimetism, la ultima modă. „Cazul” la care mă voi referi este cel al Norei Iuga, care, în ciuda nevoii publicului de nou, dincolo de imperativul scandalului și al scandalosului, a reușit – involuntar, cred – să-și alcătuiască și să-și păstreze aproape un număr remarcabil de cititori îndrăgostiți. Fidelitatea lor vine din sentimentul pe care-l creează, la lectură

și relectură, paginile Norei Iuga; așa cum se întâmplă (sau trebuie să se întâmple) în literatura adevărată, Nora pare să așeze, magic și altruist, în proporții egale, sete de viață și senzitivitate de plantă carnivoră, căreia nimic din ce este omenesc nu-i rămâne străin. Vis și realitate, carnalitatea cea mai profană și spiritualitatea cea de aproape de eteruri, teluricul și himeriada își dau mâna în fiecare volum. Dar, dacă întâi uimește jocul scriiturii, te pietrifică apoi tragismul versurilor, pentru că poezia e, pentru Nora, echilibrul fragil dintre viață și moarte, dansul distrat în gura monstrului, gluma stridentă în cadrilaterul normei și simțului comun. În tot acest peisaj, devine din ce în ce mai evidentă lipsa de apetență a criticului român și a cititorului obișnuit – în căutarea sângelui dat la iveală – pentru delectatio, iar Nora este una dintre victimele acestui organ lipsă. Lecția cea mai importantă pe care

cronică | 73

o dă scrisul Norei este, clar, literatura ca plăcere și, dacă ar fi să așez pe aceeași treaptă pe cineva din cele mai noi generații poetice, acolo nu poate sta decât Adela Greceanu: pentru că în interiorul poeziei ești într-un labirint ale cărui ieșiri nici nu merită să fie luate în calcul. Textele Norei sunt, asumat, poezie de gamă minoră, de surdină, fără prețiozitate, în care plăcerea scrisului este un derivat al bucuriei de a trăi și niciodată invers. Cel mai recent volum de versuri al Norei (aproximativ al douăzecilea titlu), apărut la Cartea Românească, ascultă cum plâng parantezele (2016), este, formal, cea mai experimentală culegere. Textele sunt, aparent, colaje de imagini disparate, ca în fuga de idei. Efectul creat este cel al trăirii simultane. Fiecare poem este multicefal, părând să îngrămădească laolaltă fire multiple. Ideile se decantează încet, cu răbdarea pe care ți-o impune desfacerea unui nod gordian. De aceea, unul dintre cele mai frumoase texte ale volumului este cel final, The end, poemul fiind o anticipare a vidului și o înțelegere a vidului; temperatura volumului crește constant, jocul se crispează, bucuria cuvântului rostit se transformă încet în scâncet, ca în jocul alintat al copiilor. Avangardele cu care a fost asimilată scriitura Norei Iuga sunt, de fapt, măști pentru sfiala de a fi înțeles cine câștigă războiul. Petulanța discursului, logoreea frivolă, nonconformismul (= neatenția la mode poetice) unei astfel de tehnici sunt forme de obnubilare a substratului tragic, care-și trage sevele din poezia lui Paul Celan. „Încet”, cu atenție la fiecare „ghețar”, poemul Norei (marele poem, cel de dincolo de segmentări aparente)

74 | cronică

este un cântec sfâșietor, o identificare cu poeți din spatele realității, în „văile” cărora „cresc culturi de sârmă ghimpată”, care percep cu surâs superior „cât de greu pătrund ei” și cât de ininteligibil este „plânsul/ acestor pleoape bătute-n cuie”. Cuvântul nerostit este singurul cuvânt adevărat, de aceea, Nora desenează în fiecare vers o ieșire falsă, care să întărească încrederea neștiutoare și blajină a cititorului. El este într-o scenografie atentă, lui i se întind capcane suprarealiste, o țesătură de stridențe și imagini insolite, o sintaxă torsionată, o schemă de propoziții eliptice (toate scurtissime, enunțiative, ca-ntr-o retorică de sală de judecată) tocmai pentru a-i prezerva plăcerea – mincinoasă, dar salvatoare a – visului policrom: „un copil doarme. pe scara vagonului. o roată/ îl leagănă. o roată îi cântă nani-nani./ fetița cu părul bălai a fluierat în biserică./ l-a văzut pe Moș Niculai. săruta Crucea de piatră./ visează copilul pe scară. cineva/ deschide fereastra. capul îi zboară pe geam. știi/ s-a însurat. la nouăzeci și opt de ani. Ferrante Palla/ om liber. când și-a lăsat borul pe ochi./ s-a înnoptat.” Dominantele obsesionale ale poeziei Norei Iuga sunt, în acest volum, întunecarea, adumbrirea, afundarea, delimitarea, supunerea, degradarea, ca în poemul simili-arghezian Florica ’ntre roate: „sunt la cărămidărie. își agăța ’n fereastră/ Florica fusta albastră. într-o joi la cină./ au sosit boxerii. și sub autobuz oare cine bate?/ eu sunt bună mamă. Florica ’ntre roate./ vine dimineața ca un cintezoi. și fusta Florichii/ doarme ’n păpușoi. trei halate albe au băgat-o ’n/ dubă. și-au tăiat-o ’n trei. doi bojoci

și-o fiere./ doi boboci și-o floare. că din asta nu se moare.” Șaga și flirtul dadaist funcționează asemenea benzilor unsuroase în care se prind muștele, pentru că tabloul care se ivește în spatele lor este monstruos și deconcertant: „voiam să închei poezia. cu o mână de pianist./ dar la Ateneu în înghesuială. l-am strivit. era/ un cărăbuș. de familie bună./ s-a stins discret. ca orice chibrit/ când suflă vântul. luna se albește/ la răsărit./ eu uit mereu dacă/ adorm sau mor.” (era un cărăbuș). Ruina, așa cum apare în textul voluntar banalizant o vreau înapoi pe Aranka, este o formă de decompresie și de exaltare a calităților rare: „mucegaiul schimbă brânza în fromage./ mucegaiul acoperă gura borcanului./ cu blana de vulpe albastră.” Ludicul devine agon – „într-o bună zi. sub șepcuța mea./ vor izbucni. mari furtuni de nisip./ Gobi își iese din matcă. face spume la gură./ un epileptic. spune sora de caritate./ și-și teleportează privirea. sus pe Altai./ vede o casă mare. da-n ea cine șade?/ oțetaru’.” (Gobi își iese din matcă) –, iar spațiile largi deschise de formula suprarealistă sunt, de altfel, „oglinzi în care de poți îneca”. Pentru Nora Iuga, poezia ia naștere la confluența dintre realitate și magicul ecuațiilor sapiențiale, dar acolo nu e o deltă – așa cum le apare celor mai mulți dintre comentatorii literaturii ei –, ci crevase și fracturi crustale, în care apa se învolburează și zgomotul devine insuportabil: „poate vine ’n mai. poate ’n octombrie. bate ’n cer/ cu telul. nu se-ncheagă. nu crește. nu se leagă./ sub umbrar dragă. stăm o noapte ’ntreagă. știi/ gunoieru’ n-așteaptă. nici rafturi. nici ambalaje./ nici fotografii.

focul arde. smalțul sare. ai văzut/ și tu. ce repede scade apa ’n scăldătoare.” Punctuația care ghilotinează imaginea (de cele mai multe ori, direct în mijloc) este similară respirației frânte, suișului abrupt, viziunii căreia i te împotrivești: „și n-am intrat în Granada. fiindcă m-a sedus/ un metronom. ne-ntâlneam pe splai. într-o/ piramidă. norule-mi spunea. el venea din nord./ nu-l știa pe Lorca. era alb ca varul. și cânta/ la nai. trotinetă tu. știi lângă cișmea. furtunul/ acela. ce frumos era. când ningea cu fluturi./ și lăsam să treacă. încă un tramvai.” (furtunul acela ce frumos era). ascultă cum plâng parantezele este cel mai întunecat volum al Norei, negru precum calul pe care-l evocă în pe limba mea aleargă un cal, un cal cu „cap de plumb”, care cântă în decembrie, într-un timp al paradoxurilor și al simultaneităților („decembre. și liliacul a înflorit.”). M-au întristat comentariile anterioare la acest volum – care e, cred, unul dintre cele mai puternice ale poetei; reiterând locuri comune, toate înrudite cu recuzita-clișeu avangadistonirică, ele scot în prim-plan dansul imagistic, foarte modernist. Ei bine, tocmai fiindcă rămâne modernist, e un dans deasupra fântânii cu șerpi. Din această baletare se naște tragismul sfâșietor al acestei culegeri. Încă o punere între paranteze a Norei Iuga. Dar vina nu e a ei.

cronică | 75

Graţiela Benga

Dincolo

de margini Teodor Dună, obiecte umane (Editura Cartea Românească, 2015)

limpede că trenul de treieșunu februarie (2002), catafazii (2005) și de-a viul (2010) pot contrazice oricând sentinţele definitive cu care încă se mai pecetluiește, obtuz-intransigent, întreaga poezie a autorilor douămiiști (socotită și acum, în 2016, drept minimalistă și biografistă). În măsura în care biografia hrănește poemele lui Teodor Dună, ar trebui subliniat de la bun început că ea nu se ex-pune, ci se pro-pune ca o însumare a datelor interioare (deopotrivă ambiguudislocante și mântuitoare). Cu o tainică ardoare, biografia interioară se răsfiră și se adună ordonat, prin magnetismul unui limbaj parabolico-simbolic care, mereu înzestrat cu alte umbre și lumini, generează fenomene capabile să clatine orice împietrire inerţială. Cognitivă sau estetică.

76 | cronică

În catafazii, clivajul dintre gând și cuvânt pare a fi însoţit de o sensibilizare a simţurilor (cu precădere a atingerii), ce slujește ca rampă de lansare a vizionarismului neoexpresionist – dens, apocaliptic, halucinant. Pielea, pânza umedă, frigul nu simplifică realul, ci aparţin unei poetici senzoriale prin care, de la un vers la altul, se stimulează transferul de la viaţă la moarte. Sau trecerea energiei fizice în spiritual. Cu de-a viul, biografismul se metamorfozează în exerciţiu metafizic, iar travaliul ordonării virează spre o rutină abstractă. În acest sens, poemele lui Teodor Dună arată cum escatologicul și pedagogicul se potenţează reciproc, ridicând viziunea personală la înălţimea generalului. Dacă de-a viul include o încercare simbolică de iniţiere a lumii într-un

conţinut ignorat, paginile din obiecte umane (Cartea Românească, 2015) fac un rapel la o realitate care, sufocată, și-a pierdut conţinutul. Vlăguită de lipsa de sevă a opţiunilor derizorii, lumea își descoperă dimensiunea escatologică: e continuu sabotată de îmbătrânire, e neîncetat parazitată de formele aderente ale crizei. Sau neîntrerupt hărţuită de prăbușire. În definitiv, prima parte a cărţii (trupuri lipsă) arată că apropierea epidermică, impulsionată de emotivitate facilă ori de angajări impulsive, nu e același lucru cu atașarea temeinică. Cu oameni înghesuiţi „până și în crăpăturile pereţilor/ în fisurile asfaltului, sub prag, în tivul rochiei./ ca o furtună de nisip/ acoperind spaţiile și spaţiile dintre spaţii” (vărsare de oameni), lumea își trădează, de fapt, inconsistenţa. Își devoalează nestăpânirea euforică și volatilitatea obtuză – care pot mistui, nestăpânit, marginile. Iar un lucru (și, prin extensie, lumea) există și are o identitate câtă vreme posedă o margine, un reper. De aceea destrămarea limitei poate conduce la dizolvarea realităţii însăși. Și de aceea în margini dispărute se ascunde o dezmembrare apocaliptică, iar cel mai mare mort cartografiază o altă geografie (iluzoriu roditoare) în locul în care „blocurile au tendoane atât de rupte”. Escatologicul imaginarului cultivat de Teodor Dună presupune, firește, un anume vizionarism. Dar combinaţia dintre efortul cerebral, sensibilitatea înţelegerii, flexibilitatea vizionară și controlul adecvat al distanţării face ca poemele din obiecte umane să nu

fie ameninţate de profetism găunos. Derapajele, traumele, catastrofele transcrise aici sunt, în cea mai mare parte, supraindividuale. Lumea este cea profund dez-ordonată, nu imaginea personalizată reflectată în oglindă sau năluca din faţa unui pseudovizionar: „toate obiectele din jur sunt ghemuite./ abia mai respiră. le-au apărut riduri adânci./ le ating încheieturile, număr ultimele sunete ale inimilor.// [...] și cu sfială sufletul perdelei iese/ din perdea și unduindu-se acoperă sufletul sertarului./ învârtindu-se, suf letul cuţitului se înfige în sufletul/ delicat al batistei, iar sufletul vazei/ se așază tandru împrejurul sufletului mic al agrafei.// toate sufletele obiectelor se ridică,/ se așază unul lângă altul, unul peste altul,/ ca o pâclă tremurătoare pe tavanul sufrageriei.// merg printre obiecte uscate ca pe sub paradis.// îmi bag mâna până la umăr în oglindă/ mă scot de acolo.” (sufletele obiectelor) Peste catafazii plutește incertitudinea el-ea, iar în de-a viul experienţa viziunii se amestecă uneori cu fulguranţa memoriei. De data aceasta, obiecte umane lasă la vedere un alt joc al ambiguităţii: cu liniile definitorii șterse, omul și obiectul deviază spre altceva – care fusese, în chip obișnuit, opusul lui. Ceea ce la prima vedere aparţine lumii obiectuale e înzestrat, de fapt, cu un palpit la limita epuizării. În același timp, omenirea și-a pierdut umanitatea și, printr-o precipitată conversiune, identifică prestigiul cu acumularea bezmetică. Într-o astfel de așezare răsturnată, nu e de mirare că locuri

cronică | 77

„

blânde nu se mai găsesc toate obiectele din jur mele toate popoarele/ și mama popoarelor și printre oameni, ci în sunt ghemuite. strănepoţii popoarelor miezul dintr-o „pâine abia mai respiră. urcă/ pe degetele mele fierbinte” sau „înăuntrul le-au apărut riduri spre lună.// doar eu rămân lemnului”, „într-un loc aici./ minunat de singur.// fără dinţi” unde „ceea ce adânci. se dezlipește de mine/ se Teodor Dună și când simt că nu mai e nimeni,/ chiar nimeni amestecă bine cu ceea ce pe întreg pământul,/ îmi văd.// acolo nu mai am trag repede scările degetelor înapoi.// oase.” Se vede cum mineralizarea deschid ușa/ și îmi încep râzând prima existenţei curente își are aproximarea plimbare/ printr-o întreagă lume/ contrapunctică în demineralizarea celui golită.” (cu unghiile-n lună) Destrupările din de-a viul, cu care „vede”. Și care caută un loc al dezvăluirii de sine. Dubla mișcare finalitatea lor transfiguratoare, sunt străbate în lung și-n lat poemele din înlocuite acum de supleţea inexplicabilă obiecte umane, aducând laolaltă căderea a marginilor. Ori a palierelor de greoaie sau revărsarea „în mări/ ca un existenţă. Însă această reașezare a lumii uriaș fluviu murdar” (liniștea de ieri) ascunde, de fapt, o altă formă a crizei. și posibilitatea urcușului – la rândul O criză a re-nașterii, care nu are din ce lui ambivalent, strădanie care precedă se hrăni. E o renaștere fără rădăcini. Și prăbușirea sau orientare pe verticala sfârșește la limita unui anti-climax. În conștiinţei. Un poem admirabil vorbește lucruri mici, „o scamă cât o rădăcină de despre relaţia înșelătoare dintre acţiune baobab se încolăcește/ în jurul mesei mașinală și răgazul necesar interiorizării și o sparge ca pe-un ou.// [...] și tot unei stări: „degetele s-au întins ca un acum: lucrurile mari sunt împinse elastic, ca amintirile despre/ viaţă, ca spre margini/ de lucrurile mici./ și tot o gumă de mestecat./ stau cu degetele acum: lucrurile mari sunt înghiţite de spre cer și zâmbesc.// iar ele, aidoma lucrurile mici.// închid ochii și las să unor liane subţiri de granit,/ străbat se săvârșească lucrarea./ apoi îmi pun tot ce poate fi străbătut și se înfig în paltonul și-mi încep zâmbind plimbarea/ lună./ imediat pe degetele mele pleacă/ printr-o lume cu totul și cu totul/ zece furnici roșii. Și imediat pe degetul a mea.” Între ascensiunea iraţională și cândva mic/ începe să urce o doamnă neputinţa de a abandona raţiunea prind deosebit de tristă.// [...] copiii își rup contur multe dintre poeme, în care scutecele, le dau foc și pornesc/ pe plimbarea reface o imagine (utopică?) degetele mele spre lună./ bătrânelele a libertăţii. Sau un amplasament ontic își smulg ridurile și bigudiurile, le ambiguu, oscilând între îndepărtare calcă în picioare și pășesc întinerite și ieșire în întâmpinare. De altfel, pe scară./ [...] și urcă pe degetele versurile lui Teodor Dună stau, de

”

78 | cronică

multe ori, sub semnul parabolei – care, în desfășurarea ei cvasinarativă, încearcă să echilibreze opacitatea și transparenţa. Tocmai de aceea metabolismul discursului poetic se păstrează în ritmul oglindirii (și întretăierii) lumilor. Al fenomenologiei (in)concreteţii, care lasă în urmă, întotdeauna, un germene al nevăzutului (două degete). „Spaţiile goale”, periodic delimitate în obiecte umane, trebuie definite și în această cheie („azi, mii de obiecte rupte,/ cu venele împrăștiate pe jos, se ascund în noile spaţii goale” – liniștea de ieri). În cer acoperit, scenariul parabolic intră în paradigma escatologică și, mai mult decât schiţarea unui spaţiu citadin în surpare, pune în discuţie pregătirea răbdătoare (lucid-activă) pentru un asemenea moment. Sau capacitatea de a asimila un semn și de a-l valorifica printr-o atenţie călăuzitoare: „doar un copil și-a ridicat mâna, dar nu/ a fost nimeni care să se uite dincolo/ de degetele lui./ la primul camion răsturnat/ au început să se întrebe. Au crezut că e o glumă/ și s-au uitat mai atent.// [...] și când cădeau peste ei hălcile de carne din/ măcelăriile înclinate, când cădeau sticle, conserve/ și saci de cărbuni din magazinele răsturnate// au vrut să se ferească – și unii chiar au avut unde.// [...] iar cei care nu voiau să vadă, tot vedeau./ și gurile fără aer ale ochilor căutau fâșii albastre de cer/ și atunci când le găseau, mai mici decât panglicile,// mai mici decât degetele copiilor,/ simţeau că li se arată ceva/ într-adevăr nemaivăzut”.

Prin reluări și prin diferenţe de proporţie ori de nuanţă, prin comparaţii (explicite sau nu) cu ceea ce este îndeobște cunoscut, poemele lui Teodor Dună sublimează slăbiciunea ontică a fiinţei. Și îi verifică potenţialul. De la o carte la alta, poetul păstrează contactul cu interogaţia esenţială și cu înţelegerea metafizică a rostului în lume. De la o carte la alta, preia o imagine și o înzestrează cu un alt sens. Îi dă altă dimensiune. În de-a viul de pildă, oasele câinelui evidenţiază clarobscurul mesajului (parabolic, poetic), pe când spaţiul biblic obișnuiește să dea câinelui o conotaţie cert negativă. Iar, înainte de a se situa în exteriorul valorilor consacrate, câinele din pat (din obiecte umane) arată mai degrabă încremenirea în afara acelui punct în care inteligenţa se poate uni, în chip fericit, cu inima. Nu poeme întâmplătoare adună obiecte umane. O carte construită atent, la fel ca precedentele, semnează și acum Teodor Dună. Cu rădăcini în celelalte volume, dar și cu ancore aruncate de la o secţiune la alta (bunăoară, numai despre valenţele degetelor/palmelor s-ar putea glosa pe câteva pagini), obiecte umane denotă arta forărilor în adâncime, acolo unde straturile (existenţei) nu au o linearitate previzibilă, ci se întretaie neprevăzut. Viaţa de sub unghii (cea de-a doua parte a cărţii) creionează problematica insuficienţei – a sinelui (ceva mic) și a exteriorităţii (tărâmul kauf). Cu o structură discursivă care amplifică imaginea iniţială prin reluări scormonitoare

cronică | 79

sau prin tensionări de arc voltaic [...] doar alunecam. cu mult în afara/ care-și pregătește fulgerător descărcarea, a tot ce este și a tot ce va fi”. (prin cer poemele vorbesc despre asfixia celui și eu) Indiferent de cum este catalogată care rămâne în afara problemelor vitale. O aniversare nu poate preveni un (suprarealistă și/sau neoexpresionistă gest culpabil, așa cum un câine bătrân nu ori fantasmatic-onirică), poezia poate vorbi despre falșii idoli, dar poate lui Teodor Dună exprimă energie deveni unul dintre ei. În fond, omul a imaginativă și imprimă o stare profund ajuns să vieţuiască în spaţiile amneziei meditativă. Mai mult: arată aderenţa (titlul celei de-a treia secţiuni), unde fermă (și nu mai puţin exigentă) a vieţi fericite au uitat rostul unei reacţii făptuitorului la creaţia sa – singulară vii și chipurile sub care se poate arăta prin temeiurile ei metafizice, dar și prin adevărul: „pe pielea lor se reflectau alternanţa planurilor metadiscursive reclamele vieţii fericite/ se reflectau prin care se manifestă. camioanele panourile semnele de mers/ succesiunea clădirilor// până la urmă îţi invit genunchii în ei se regăsea mai limpede lumea/ în ei în palmele mele pentru o consolare prelungă se regăseau mai limpede apoi nerăbdarea metalică a ușilor structurile/ egale și ordonate// de a se deschide de a se închide ei erau mai-fericiţii// nu păreau cât mai repede cât mai bine să știe nu păreau/ să se bucure mai mult decât noi ceilalţi// pentru că Teodor Dună toate ne plac/ și ne plac la fel de mult”. Cu istoria mâinilor și trupușorul, ca exerciţii de recuperare a umanului, se încheie o carte al cărei final prelungește, de fapt, prăbușirea. Nu un (inexistent) impact dezechilibrat al poemelor m-a făcut să mă opresc mai mult asupra primei părţi din obiecte umane, ci faptul că de acolo, de la trupuri lipsă, pornesc, obturat-iradiant, toate traiectoriile căderii. Dar și ale alunecării: „și cum înotam eu netulburat prin cer/ nu știu cum m-am prins într-o lumină/ care tocmai trecea pe acolo.// o lumină ca o sfoară.// și lumina aia ca o sfoară s-a înfășurat/ de trei ori în jurul gleznei și a început să/ mă tragă spre margini//

„

”

80 | cronică

Vintilă Ivănceanu

intilă Ivănceanu (1940-2008) a debutat fulminant cu Cinste specială (1967), în care neoavangardismul și onirismul se împleteau într-o formulă originală și foarte îndrăzneață. Mizând din plin pe șocul imagistic, pe absurd și parodic, Ivănceanu cultivă „deriziunea sarcastică” (despre care scria Octavian Soviany), apărând la debut ca unul dintre cei mai extravaganți membri ai grupării onirice. Acestei cărți îi urmează încă un volum de poezii (Versuri, 1969) și câteva romane stranii și fantaste, după care Ivănceanu părăsește România socialistă, stabilindu-se împreună cu soţia sa, lingvista Heidi Dumreicher, la Viena (1970). Aici fondează o editură și continuă să scrie proză, poezie, teatru și eseuri și lucrează ca regizor și profesor asociat la Institutul de Științe Teatrale și la Institutul pentru Muzică Electroacustică din Viena. Poemele care urmează fac parte din prima secțiune a antologiei Ausgewählte Gedichte (Poeme alese), intitulată „erbrochenes” („vomă”) și alcătuită din douăzeci și trei de poeme fără titlu.

poezie | 81

și cu toate acestea ninge în creier și pute a biblie arsă de aceea nasc doi bărbați o fată și s-a numit gretchen de aceea a împușcat-o un pezevenghi cu barbă pe monroe mary la cinci noaptea și în timp ce james bond a găsit un cadavru în tomberon au plâns embrionii în occident au plâns și au țipat cuvinte ca lapsaka pardon meeting linie de lucru conjunctură sau gerovital președintele poate să mă

soarele negru al melancoliei este bolnav gol ca o stea stă în poala mea așa plânge tramvaiul în parlament se retrag ușor doi miniștri cerul galben al rațiunii este mort rece ca o stea stă în penisul meu așa dansează infanteria în lagărul de concentrare și maria se numește de fapt mobil oil chiar și emisiunea de știri de la televizor a fost întreruptă și un vorbitor cu cravată albastră și voce nesigură a spus următoarele doamnelor și domnilor mă obligă trista datorie să anunț că astăzi la 15.40 sfântul fritz s-a despărțit de bunăvoie de viață a murit pentru patrie

82 | poezie

vorbitorul urla ca un lup de stepă sticla televizorului s-a întunecat deodată așa e înaltă curte e adevărat așa e mi-am luat viața deoarece cultura de bază a fost distrusă de peter și helga născută travnicek pentru scorțișoară tinere transparente și seminare cu iisus hristos tot așa hermann ingrid și lotte luați în stăpânire morcovul meu verde de asemenea bruno și rudolf și frumoasa helene îmi mânjesc planurile pentru pacea lumii în care femei și bărbați s-au hotărât să se spânzure cu o cravată nina ricci atunci a trebui să mă omor eu însumi înaltă curte în sensul obligației civile a vechilor austrieci sfântul fritz va fi vorbit astfel liber despre orice datorie pe care ar fi încălcat-o

deschide ușa deschide picioarele deschide coșciugul deschide cerul acoperit de purici și deschide-o pe mama ta înotând în paharul cu alcool și fiindcă veni vorba în scuipatul tău se scufundă continente sud-americane tâmpite și prin asta te numesc comandant suprem peste ochii mei de găină drăgălași ca de poză pentru că eu sunt conducătorul tuturor lucrurilor și împușc cu plăcere fiice matematice însuși papa îmi mănâncă din palmă și nimeni nu-mi poate interzice să expun porcul republican în muzeul lichtenstein

poezie | 83

sau credeți în infailibilitatea portocalelor coapte în gurile cântărețelor de operă grase credeți în magazinul cu mașini de scris cetățenești care tastează neîntrerupt cadavrele voastre în pământ credeți în călărețul cu un singur ochi a cărui față acoperită cu solzi de pește mai poartă urmele roșii ale celor cinci degete de la mâna mea dreaptă credeți probabil în vânturile din stomac vă spun că este suficient din tălpile păstrate în cel mai fierbinte gulaș suficient din statul în grădină alături de pisica homosexuală de nevoie stimată doamnă cuvinte de onoare îngropate suficient din salamul unguresc și din elicopterul de salvare prăbușit în vulva voastră glorioasă el vă spune eu vă aduc lumina în limba rozelor numită chiar și electricitate în limba chanel cinq se numește joseph al 2-lea prin urmare de acum stoarceți toate visele până sunt la fel de uscate precum chiloții mei acum prietenii se înlocuiesc cu chiștoace calde și din cauza mea cu new york times-uri vechi în ochii moderatorului tv să așezați câte un samurai ostil și mai presus de toate în patria voastră să dați cu propria limbă găuri găuri mari ca un elefant de luptă apoi abia când urechea dreaptă se desprinde mausi mausi când în stânga mici funcționari frivoli cad în păcat când pielea voastră este un strat subțire și elitar de populație și lacrimile voastre vor deveni o catastrofă acvatică în china atunci abia atunci vă este permis să veniți la mine și să-mi spuneți stăpâne o stăpâne a ta este împărăția fluturilor neted rași

84 | poezie

pentru că tu ești alfa și libidus pentru toată eternitatea schopenhauer este un cretin

în orice caz vă lovesc cu vioara în cap pssst din cucui cresc femei și ar trebui să băgați mâna în foc pentru mine așa va arde banca națională nu nu puteți să puneți niciun ou și niciun trandafir sunteți o vită de bălegar împărțită la cinci în părul vostru atârnă ceasuri cu pendul sparte mecanismul ceasului însuși este un atac epileptic nu rostește el nu sunt aici ca să vă gazez familia sunteți și voi totuși mănuși albe fără mâini un bușon fără gaură sunteți de aceea ne înțelegem ca orbii în această cetate de emmentaler vă rog rămâneți cu mine în ceară sunt singur ca un morcov și vă iubesc industria voastră de zahăr rămâneți în ceară cât de aproape de mine puteți respirația mea miroase a europa unicornul meu delicat merită orice felație bunicul meu a fost la urma urmei ambasador în cairo nu vă îndepărtați de mine aici rămâneți aici la rău suntem împreună iubițica mea verde-albastră și honoris causa chiar dacă marele vizir din sufletele noastre a primit demult azil politic o mărite yussouf albert mapondi în promiscuitatea ta se află multă platină și eu sunt o cămilă tu ești o cămilă el este o cămilă noi suntem o cămilă voi sunteți o cămilă ei sunt o cămilă deci șase cămile ori trei = 118 ori 1000 = 18000 brut

poezie | 85

dunărea este o capitală imbecilă viena este un râu împuțit criminalul se numește beethoven și se mișcă totuși în jurul propriului ax e amuzat când ministrul de finanțe îi dăruiește soției sale de crăciun o mască de gaze încă și mai amuzant când la adăpostul de animale pisicile sunt chinuite cu bețe lungi de bambus cel mai amuzant însă cadavrul unui cardinal la televizor dar și embrionul de patru luni călcat cu cizmele de călărie un cuplu mai în vârstă îl face frumos pe unul să râdă în orice caz oamenii ar trebui să-și îngroape în pământ propria poză de la nuntă așa cum face câinele cu rahatul lui oricum este recomandat să-ți denunți cea mai apropiată rudă la poliția de finanțe și profesoarei grase de la școala populară să-i duci în timpul consultației în loc de trandafiri albi prezervative folosite se trăiește apoi nu i se poate întâmpla nimănui să citească toate jurnalele lui thomas mann din volumul Ausgewählte Gedichte (Poeme alese), Passagen Verlag, Viena, 2005

traducere din limba germană de Daniela Micu

86 | poezie

Erika Martínez

rika Martínez (n. 1979, Jaén) este una dintre cele mai active și prezente poete spaniole contemporane. A publicat volumele de poezie Color carne (2009) și El falso techo (2013), pentru care a obținut premii importante, cartea de aforisme Lenguaraz (2011), plachetele Marionetas (2009) și Diez intemperies bajo techo (2015), iar anul trecut i-a apărut antologia A secas. Absolventă de Teoria Literaturii la Universitatea din Granada și doctor în Filologie Hispanică, Erika Martínez scrie, publică articole în diferite reviste și editează volume de poezie chiliană, argentiniană și spaniolă. Textele ei explorează realitatea imediată când cu acuitatea și răceala unei camere de luat vederi, când vorbind direct din centrii nervoși, cu o sensibilitate schizoidă ce face loc exercițiului confesiv. Trecerea subtilă de la observarea socialului și tonul de manifest, la scufundările în intimitatea populată de dragoste, drame familiale, propriile contradicții și de percepția feminității, devoalează o poetă lucidă, stăpână pe discursul ei, pentru care gravarea în memorie a anumitor experiențe prin actul scrierii este un mod de a opune prezentului pasager ceva durabil. Anastasia Gavrilovici

poezie | 87

Încărcare și descărcare Bagajiștii merg drepți, în reluare, cu fețele decolorate de căldura motoarelor. Poartă căști galbene ca să se izoleze de un zgomot care nici în avion nu se aude: film mut de ambele părți ale geamului. Bagajiștii vin din Bolivia, Marruecos, Zambia. Încarcă, descarcă valize care au făcut la fel de mulți kilometri ca ei, doar că mult mai repede. Valizele nu au nevoie de pașapoarte, de vize, de un azil: au coduri de bare. Bagajiștii își încing talia cu centura de siguranță precum un luptător de sumo înainte să intre în ring. Sunt frumoși așa cum erau frumoși proletarii lui Pasolini, pe care și-i imagina hedoniști, în felul lui de a discrimina clasele. Pasolini pe care l-au scuipat, violat, linșat, Pasolini care era și el frumos în felul lui. Bagajiștii poartă salopete albastre, deși compania care i-a angajat cultivă respectul pentru diferență. Când ies, poartă toți aceiași blugi, aceiași adidași, aceleași tricouri imprimate. Capitalismul este o uniformă. Bagajiștii sunt foarte urâți pentru că au pierdut totul și au călătorit ca să mănânce gunoaie, ca să încarce, să descarce valize până se urâțesc. Se uită la pasagerii care îi privesc prin geam și care se gândesc: ce frumoși, ce urâți sunt în timp ce ne mută valizele cu suveniruri din Bolivia, Marruecos, Zambia unde am fost ca să ne jucăm de-a supraviețuirea. Bagajiștii știu că patru valize cântăresc exact cât corpul unui bagajist.

Mahalaua Tată, astăzi dorm la bunica, ea stă într-o mahala infectă, unde orice crimă e arhivată drept caz paranormal. Bunica știe că are trei copii, dar nu își aduce aminte de ei. După-amiaza se închide în sine și brodează strigăte de rândunică. Fratele tău cel nebun și-a rupt gâtul pe fundul culoarului, după o cursă aplaudată de la ușă de copiii cartierului. Membrele li se împletesc incert în jurul corpului ca ramurile de bonsai și nimeni nu vrea să-i scuture praful din palton.

88 | poezie

La masă fratele tău cel orb are o gaură în burtă. Boabele de năut pe care le înghite se strecoară, cad rostogolindu-se și scriu în braille: Eu nu am făcut niciun rău. Bunica suspină. Tu ești mort, tată, dar ești și viu, pentru că pot să te chem să-ți povestesc cum cele trei cadavre despre care vorbesc nu apar doar în poemul ăsta. Mahalaua în care stă bunica, acum că pierd totul, se numește frica de clasă.

Cerul în cap Atâtea secole amestecând pământul ăsta care a fost traversat de turme care a hrănit turmele și oamenii ce au stropit acest pământ prin cursul negru al sângelui lor – sângele își schimbă culoarea când iese din corp –. Atâtea secole aliniind cărămizi aici a fost un grajd peste care s-a construit o biserică peste care s-a construit o fabrică peste care s-a construit un cimitir peste care s-a construit o locuință socială. Atâtea femei frecând gresia lor născând pe gresia lor ascunzând rahatul sub gresie pe care au călcat copiii lor beți și soții treji care au lucrat și s-au împreunat pentru binele unei țări în care nu credeau. Atâtea secole pentru ca eu membră a unei generații inutile să-mi pierd încrederea în emancipare, să mă uit la tavanul dormitorului meu și să-mi cadă cerul în cap.

poezie | 89

Ca răzbunare Marginale, apatride, sclave, străine, hidoase, castrate, bârfitoare, mute, rușinoase, masochiste, arogante, vrăjitoare, trădătoare, sibiline, perfide, nevrotice, geloase, virginale, frigide, sceptice, bete, târfe, lesbiene, cățele jidane, negrese de căcat, curve nenorocite, toate și fiecare dintre ele pregătește ca răzbunare o îmbrățișare, o imensă îmbrățișare pe care nimeni n-o așteaptă.

Femeie privind bărbat care spală mașină Femeie în restaurant pe care nu și-l permite privește bărbat care spală mașină. Femeie cu ochi drept mai mare, ochi care fuge și spionează cu sfială prin geam. Trei amici la masă și unul dintre ei o trimite să verifice cât de făcută e carnea. Vagin este tunel de comunicare între bucătărie și bărbat. Haide, du-te tu că știi. Bărbat care spală mașină spală mașină. E atât de scumpă încât nu îi aparține. Și se apleacă lângă apărătorul de noroi, se întinde pe vârfuri peste capotă și dispare până la brâu când scutură scaunele. Arată poziții consecutive și totodată suprapuse ca una dintre plăcile fotografice cu atleți primitivi și cai ale lui Muybridge. Bunicul meu a fost vizitiu, iar apoi patron de restaurant, eu ce sunt? Bărbat care spală mașină privește femeie în restaurant pe care nu și-l permite și îi întoarce vitrina. O energie insolentă învie crustacee și moluște din farfurie. Geam nu se sparge puțin câte puțin. Pe dinafara lui nu există spărtură, crăpătură, găurică prin care să băgăm cea din urmă unealtă. Geam trebuie spart deodată. Sau spart din nimic, precum acel pahar pe care cineva l-a izbit de masă gânditor-gânditor, de chiuvetă și, câteva minute mai târziu, s-a făcut bucăți pe masă.

90 | poezie

Bomboane Cui îi pasă dacă a fost sincer? Se juca cu bile pe spatele meu și îmi înghițea brățările ca un fachir. Eu îi suflam scamele din buric. Noaptea îi spuneam majestatea sa și când ne trezeam nemernic. Ultima dată i-am lins pielea de jeleu până nu a rămas nicio urmă. Penisul lui vira la stânga exact ca nasul.

Amerizare Piscină tulbure, mlaștină, paranteză în pădure. Ceea ce mi s-a întâmplat cândva se lasă pe apa limpede precum un avion mic fără motoare. Vom trăi exact o oră, poem, colac, memorie.

traducere din limba spaniolă de Anastasia Gavrilovici și Elena Borrás García

poezie | 91

Cosmin Perţa Poem despre frumusețe A fost frig și vânt și murdar sub soarele tâmp ca un viezure de pază la vizuină, miros de muștar, miezul lumii. A fost frig și am auzit ciori croncănind despre viață și am văzut oameni preocupați vorbind despre pești în drum spre casă. Și tu azi împlinești 39. M-am simțit bolnav și neputincios și vântul acela fățarnic îmi răscolea boala pe dinăuntru obligându-mă să tușesc și să scuip. Cum se mai răsucea în mine. Ne-am uitat împreună la valuri, am trăit împreună în mari nefericiri și câteva bucurii în ritmul ciudat al sângelui tău. Sub soarele tâmp, călduț, al zilei de azi m-am gândit la frumusețea ta, la cuta aceea pe care o porți sub cearcăne, sub stratul de piele la dragostea și lumina (vai, ce de cuvinte fără de rost) care te fac altceva. M-am uitat la picioare, mi-am văzut nesiguranța și asfaltul sfărâmicios și am simțit altceva. M-am plimbat pe străzi liniștite și am întâlnit pisici scheletice, m-am dus apoi în centrul orașului și aceleași pisici se cățărau pe clădiri. Tu faci azi 39, ziua e scurtă și noaptea se adună cicatrici în oraș, iar eu știu doar atât: frumusețea ta este la fel de reală ca asfaltul, ca boala, ca soarele acesta cu miros de muștar, frumusețea ta croncăne despre viață și îmi vorbește despre pești.

92 | poezie

Mă plimb, deci, prin orașul acesta și laud frumusețea ta, dragostea mea, laud și cânt, până spre dimineață un soare oranj cu păsări tâmpe, cu oameni gri și asfalt pe care călcăm până ce moartea ne va despărți. Iar frumusețea ta e ceața și aerul și norul prin care toate vor supraviețui. Frumusețea ta este că fără tine și nici după tine nu se poate trăi.

Flashback Spasmodic, inconsistent, indecis, ezitant, nemișcat. Pornesc dintr-un loc dureros, ziua de 10 august, 2014, cu atmosfera ei sufocantă, cu aerul ei supra-încălzit într-un cartier în care duhnește continuu a ghenă. Copiii sunt plecaţi și tu te zbaţi în faţa depresiei lovindu-te ritmic de ciment. Nevoia de corp care anulează nevoia de lumină. În interiorul fiecărei ratări mai există câte o mică ratare. De 30 de ani caut sensul. De multe ori mi s-a părut că l-am găsit și el m-a abandonat. Am alergat pentru tine, am slăbit pentru tine, m-am antrenat lovind cu pumnii în pereţi pentru tine, am fost sincer și am blufat pentru tine. Vreau să merg la război pentru tine. M-am rugat Dumnezeului meu din nou pentru tine, am plâns și am suferit pentru tine, pentru tot ce s-a întâmplat și se va întâmpla. Vreau să merg la război pentru tine. Te prefaci liniștit, lucid, superior. Animal. E o chestie de fluide, de creier reptilian, de instinct. E noapte și am frisoane și m-am îmbrăcat și ţie îţi pare că eu glumesc Dar și eu am fost unde ești tu și te înţeleg foarte bine Și nu-ţi vorbesc deci despre mântuire și nici măcar despre văzduh Cu atât mai puţin despre cât e de inutil să faci poezie. Mă voi risipi în răcoare, în noapte, în întuneric și voi sta nemișcat. Nici măcar un deget, o privire, o geană nu voi ridica. Voi sta nemișcat în fericirea mea. Atât de nemișcat încât nici măcar nu voi mai exista.

poezie | 93

Asemănare

Citesc o carte de poezie a unei fete căreia viața i-a luat-o înaintea poeziei. E un blocaj. Experiența îi e atât de cumplită încât cu greu mai poate transmite ceva. Orice sugestie pare o sforțare, pare nelalocul ei, oricât de discretă. Văd aici o asemănare. Mulți ani m-am străduit să exprim ceva care, pur și simplu, nu voia să iasă afară. Păream artificial și penibil, supraîncărcat. Dar ceea ce voiam să spun nu era un mesaj de înțelepciune, ci un S.O.S. și gravitatea căutată a textului era de fapt ecoul, egal în intensitate, al unei gravități nesfârșit mai simple, al neputinței care mă locuia. Mă îndepărtez cu repeziciune. În curând voi fi prea departe pentru a mă putea întoarce în timpul vieții acesteia. Și nici nu-mi mai pasă dacă dincolo e ceva.

Lacustră Azi-noapte am visat că eram iubit. Locuiam o lacustră de bambus cu un pat de rogojini și stăteam îmbrățișați toată ziua și sentimentul acela umplea camera (o, Doamne, crezusem că l-am uitat cu desăvârșire). Apoi ea a ieșit și a spus că se întoarce repede, dar știam că nu avea să se întoarcă niciodată. Era întuneric și umed, am coborât în lagună și am început să înot spre larg. Ușor ca o frunză pe ape.

94 | poezie

Gabriel H. Decuble Lumini în larg:

Franz Hodjak tradus în română

Franz Hodjak, Land. Ohne Beweis – Ţară. Fără dovezi, traducere din limba germană, antologie și prefaţă de Cosmin Dragoste, (Editura Școala Ardeleană, 2015)

ritica de specialitate din Germania operează de câteva decenii deja cu sintagma „literatura germană din România” și – în ciuda disputelor ideologic-terminologice mai mult sau mai puţin pertinente – realitatea circumscrisă prin sintagmă a suscitat deopotrivă interesul oficialităţilor, al periodicelor literare, precum și pe cel al publicului larg, nu neapărat literar. În schimb, cultura gazdă, cea românească, a manifestat o deschidere autentică – nedictată de politici culturale – faţă de această literatură abia după 2009, când Herta Müller primea Premiul Nobel. Până atunci, politica statului român comunist și postcomunist faţă de minorităţi prevăzuse cel mult o aplecare condescendentă asupra fenomenului,

formulă care s-a regăsit netrunchiată și în discursul criticii (necesarmente oficială și aservită) din periodicele USR, a cărei funcţie de omologare a valorii a produs, decenii la rând, distorsiuni profunde în percepţia autorilor germanofoni de către consumatorul de literatură. Din fericire, istoria și, mai ales, tehnologia catalizatoare pentru istorie nu stau pe loc, iar influenţa USR și a periodicelor sale (devenite între timp fiţuici) s-a diluat considerabil. Iniţiativa liberă s-a manifestat în principal în mediul online și a căpătat pondere, treptat, și în plan editorial. Concret, în cazul reconsiderării literaturii germanofone din România, s-au făcut pași semnificativi abia în ultimii 10 ani, dacă ar fi să amintim aici, într-o ordine

eseu | 95

aleatorie, numai câteva contribuţii, strict axate pe recuperarea „vârfurilor” și mai puţin pe reconsiderarea fenomenului în amploarea sa, de ex.: antologia La început a fost dialogul. Grupul de Acţiune Banat și prietenii, ed. de Corina Bernic și Ernest Wichner, 2013; Scriitori germani din România de după 1945. O antologie de proză, ed. de Olivia Spiridon, 2012; monografiile Rolf Bossert – un mic killer al strașnicului cotidian, 2011 și Herta Müller – Metamorfozele terorii, 2007, semnate de Cosmin Dragoste; volumele de traduceri ale Norei Iuga din Oskar Pastior, Rolf Bossert sau Ernest Wichner, ori antologia din lirica lui Pastior întocmită de subsemnatul. În această serie se înscrie și cea mai recentă încercare a lui Cosmin Dragoste de a prezenta publicului român evoluţia liricii lui Franz Hodjak. Situată în afara sau în marginea încă recognoscibilă a marilor curente și mișcări ale poeziei contemporane, lirica lui Franz Hodjak a păstrat nesmintite fondul și formele esteticii moderniste, actualizând lejer doar registrul de motive. Afinitatea cu poetica Anei Blandiana – din care Hodjak a tradus el însuși în germană –, manifestată inclusiv în preocupările comune pentru literatura pentru copii, nu poate trece neobservată, ea putând fi verificată pe viu mai ales în discursul poetologic, în care „poemul” este învestit cu calitatea de instanţă metafizică, procustiană în raport cu poeziile concrete, acestea fiind marcate definitiv de sentimentul insuficienţei și al existenţei-surogat.

96 | eseu

Cu adevărat redutabilă a fost poetica lui Hodjak – la fel ca cea a lui Rolf Bossert sau Richard Wagner – în dimensiunea ei subversivă din primele volume1, însă problema subversivităţii în literatură a fost dintotdeauna că, atunci când cifrul dispare, el nemaifiind accesibil generaţiilor din urmă, dispar și unele din resursele de expresivitate. A le reface presupune un nivel de ideaţie și un grad de empatie superioare, precum și curiozitatea genuină a cercetătorului în materie de istorie literară. Or, cititorul curent de literatură poate investi spontan în actul lecturii cel mult empatie. Pentru a-i veni în ajutor cititorului, Cosmin Dragoste oferă încă din prefaţa volumului aflat aici în discuţie o reconstrucţie fugară a dimensiunii istorico-literare a operei lui Franz Hodjak. Zic fugară, întrucât, deși sursele acoperă mai bine de trei decenii de creaţie lirică – ceea ce ar putea sugera o evoluţie tematică sau stilistică jalonată de fiecare poem în parte – cititorul trebuie să-și refuze, în cele din urmă, observaţiile bio-bibliografice, întrucât antologatorul nu precizează din ce volum provin poemele selectate; iar a insista pe o arheologie sui-generis a textelor nu ţine de priorităţile cititorului nespecializat. Astfel stând lucrurile, rămân în picioare consideraţiile vagi și generale. Ele postulează următoarele: la Franz Hodjak se cerne, peste decenii, o calitate incontestabilă a timbrului liric – nostalgic fără tentaţia dramoletei; meditativ fără răbufniri docte; existenţialist fără isteria eșecului

– dar, totodată, și o mărginire a ideilor poetice, venită poate și din lipsa preocupării pentru experiment – în condiţiile în care cele mai multe poetici poststructuraliste au fost și sunt măcar parţial experimentale, hibride, antimimetice. Cu riscul de a simplifica

brutal și de a omite nuanţele, voi puncta aici cele două mesaje fundamentale în jurul cărora gravitează lirica lui Hodjak: pe de o parte pierderea/ absenţa/imposibilitatea unei „patrii”, în orice definiţie a termenului, pe de altă parte inexorabila trecere.

a o scurtă inventariere tematică, cititorul va observa recurenţa notaţiilor simili-jurnaliere (cf. Poezia de la ora 8:37; Poezia de la ora 2:16; Poezia de la ora 21:39; Poezia de la 11:32; 17.02.86 etc.) sau a celor pe care Jonathan Culler le-ar aronda în mod reflex semioticii turismului sau a industriei gastronomice (Vama veche; Delta Dunării. Mila 23; Gară într-un orășel; La margini de București; Grădina de bere etc.). Contează mai puţin unde și când s-au născut aceste notaţii – în România sau în Germania. Peste tot aceeași dezamăgire, la tot pasul dezolare și suspin. Titlul, bine ales de antologator, este emblematic pentru întregul volum. Cu atât mai mult traducerea lui ar fi necesitat o grijă sporită. Însă varianta aleasă de Cosmin Dragoste ar putea deruta: ohne Beweis în limbajul juridic înseamnă „fără temei”, „neîntemeiat”, prin urmare titlul Land. Ohne Beweis ar fi în românește, redat corect, Ţară. [Discurs] fără temei – conotaţia fiind că „ţara” mult râvnită, poate chiar una a făgăduinţei, există doar la modul ficţional, în discursul performativ-politic, nu și ca o realitate istorică –, pe când varianta de traducere literală Ţară. Fără dovezi implică totuși existenţa reală a unei ţări, a unei patrii, incapabilă însă de a produce dovezi (scrise sau, mai ales, afective) despre sine. Voi trece în revistă în cele ce urmează neajunsurile traducerii lui Cosmin Dragoste, pentru a putea încheia cu virtuţile ei. n primul rând, trebuie menţionat faptul că ediţia este bilingvă, ceea ce dă posibilitatea verificării traducerii – în sine o dovadă de curaj și de responsabilitate. Atâta doar că, la verificare, multe din echivalări lasă de dorit. Iată câteva dintre ele: verbul sich abwickeln („a se desfășura”) este tradus prin „a se înveli” („viaţa se-nvelește-n ascunzișuri”, Delta Dunării. Mila 23, p. 13), și anume în lipsa oricărei preocupări pentru lipsa de sens a variantei găsite; wagentür („portieră”) prin „portăreasă”, Portret, p. 19; adverbul vielleicht („poate”) echivalat prin românescul „probabil”, în poemul Nebunul Jakschi, p. 55; termenul ausgangsverbot („consemn”) redat prin „graniţe închise”, p. 127; sintagma vergangenheit der verwandten echivalată literal cu „trecutul rudelor”, când de fapt e vorba de ominoasa „origine sănătoasă” din dosarele de cadre întocmite de comuniști, ibidem; verbul schrubben („a spăla, a curăţa prin frecare”) tradus prin „a înșuruba” (schrauben) în versul „în curţile interioare

eseu | 97

femeile-și înșurubează rufele pe suflet” (sic!), p. 143; substantivul kleingeld („mărunţiș”) redat prin „creiţari”, ceea ce în contextul „seara ești un pașă,/ care-și numără creiţarii” reprezintă o inadvertenţă istorică, cf. Portul Mangalia, p. 147; sintagma alles große worte („numai vorbe mari”) redată stângace prin „totul vorbe mari”, în Lume divizată, p. 159; compusul nervenzustand („stare psihică, dispoziţie”) echivalat literal prin „stare a nervilor”, ibidem; expresia nicht bloß eine möglichkeit („nu doar o posibilitate”) devenită „nici măcar o posibilitate”, în Aproape o declaraţie de dragoste, p. 169; adverbul predicativ gut („bine”) tradus sistematic eronat prin adjectivul gut („bun”) în poezia Litanie matinală, p. 181; sintagma verfickte Kater („motani blestemaţi”) devenită „mâţe șirete”, La margini de București, p. 211; verbul hineinplatzen („a da buzna”) echivalat prin „a crăpa” în poezia Gara din Frankfurt, p. 245; substantivul Rüttelfrost („dârdâit”) prin „un ușor fior”, în Zile mai scurte, p. 253; expresia Bote (werden) festgemacht, „sunt stabilite adunări” devenită „corturi fixate de curieri” din cauza confuziei între Bot, Bote („adunare”) și Bote, Boten („curier”), ibidem; apoi confuzia deja intralingvistică între „drum” și „cale”, ceea ce duce la echivalarea interlingvistică deficitară a lui „der weg” prin românescul „calea”, chiar și în contextul formulării paradoxale „der weg, zu dem alle Roms führen” tradus aici prin „calea către care duc toate Romele”, când măcar binecunoscutul frazeologism ar fi putut atrage atenţia că ar fi vorba mai curând de toate drumurile, nu de toate căile care duc la Roma, cf. poezia Moartea vine tiptil, tiptil, p. 187-188 etc. Ar mai fi multe exemple, însă nu mi-am propus aici un inventar exhaustiv, ci mai curând o tipologie a erorilor de traducere și cred a fi schiţat-o deja mai sus. ra evident că o traducere literală – mai ales în cazul unui poet care nu resemantizează cuvintele în sine, cum este Hodjak, ci lucrează îndeobște cu sememe tradiţionale – are șanse mari să-și rateze ţinta. Iată una din situaţiile care ar fi dictat o traducere suprasegmentală (frazeologism pentru frazeologism, expresie verbală pentru expresie verbală etc.): [ein clown]/ der auch nur witze reißen darf,/ die nicht jeden hinhauen (traducerea mea: „un clovn/ care nu poate face decât glume/ ce nu impresionează mai pe nimeni”) devine în traducerea lui Cosmin Dragoste: „un clovn/ care nu poate sfâșia decât glume/ ce nu lovesc pe oricine”, din simplul motiv că reißen înseamnă, ca verb de sine stătător, „a sfâșia”, iar hauen „a lovi” (cf. poezia copacii, de exemplu, p. 199). Același tip de eroare se regăsește în exemplul Biergarten tradus prin „grădină de bere”, când în românește se spune, de fapt, „grădină de vară” sau „terasă” (p. 109). r mai fi de amintit, în contextul neajunsurilor, agăţarea prea fermă de topica originalului german – deși versul este liber, tendenţial narativ, fără constrângeri formale –, ceea ce duce uneori la formulări derutante (cf. de ex.: „o doamnă/ drăguţă, care nu te ameninţă de îndată/ cu pistolul zâmbind”, p. 233; sau „de ceea ce are nevoie și are din belșug este timpul”, p. 155).

98 | eseu

eușite sunt mai ales traducerile din poemele simple, de atmosferă, în care ductusul poetic imită îndeaproape „dietetica” lui Hölderlin din poemele semnate cu pseudonimul Scardanelli (cf. de exemplu Dor de rachiu de smochine, p. 97; Pisica, p. 91; Ciclonul Dora, p. 257 etc.), fiind vorba aici, ca și acolo, de un discurs paratactic, cu propoziţii scurte sau chiar eliptice, sintaxă plană, morfologie cuminte, polisemantism zero. Voi cita aici integral unul din aceste poeme reușite, încercând astfel și o invitaţie la lectură:

Nr. 247 2 o farfurie cu pești nisipul din urechi luminile vapoarelor ieșite-n larg durata ploii și goliciunea ta, care dă sens modelului din covor

Una peste alta, volumul editat de Cosmin Dragoste are meritul cvasipionieratului în recuperarea liricii lui Franz Hodjak pentru publicul român, ca și pe cel al întreprinderii oneste, iar în măsura în care el nu decurge din sesizarea unei oportunităţi, ci are la bază un demers programatic – cum putem

deduce din preocuparea constantă a germanistului craiovean pentru autori germanofoni (până nu demult „din România”) –, el va contribui, cu siguranţă, la revitalizarea dialogului dintre literaturile germană și română, ca și, îndrăznesc să sper, la întreţinerea dialogului intercultural în genere.

Note: Pentru o verificare sumară cf. volumul în limba română Franz Hodjak, Ţigări umede și dor de călătorie, Cluj, Dacia, 1980, conţinând traduceri de Ion Mușlea, Petru Poantă ș.a. 2 Hodjak: 2015, p. 101. 1

eseu | 99

Diana Manole Pain. Pâine Ejaculezi strigând într-o limbă uitată, nu vei afla niciodată în care port african prima fată din neamul tău a fost prinsă în capcana negustorilor de sclavi. Sângele feciorelnic șerpuind pe glezna cu urmele dinţilor de metal, șiroind pe coapse amestecat cu sperma translucidă a bărbatului alb care își făcuse loc cu de-a sila în vaginul îngust, horcăind. După ce-a terminat, și-a șters mădularul jilav în părul ei răsucit în mii de inele. “Fucking slut!” a mârâit și i-a tras un pumn între coastele subţiri doar așa, să vadă cât de repede se rup. Dis-de-dimineaţă a vândut-o pe-un preţ bun. În burtă fiica lor începuse să se dezghioace timid, singurele 9 luni de fericire din viaţa ei.

100 | poezie

Liniște. Doar respiraţia se sincronizează ironic cu ventilatorul din tavan într-un hotel de lux din București. Îndatoritor, băiatul de la room service ţi-a făcut cu ochiul și ţi-a trimis în cameră cea mai scumpă fată cu ceva cunoștințe de engleză, ochi albaștri, păr blond și pielea albă – atât de albă că parcă imploră macularea!

Deflowering. Engleza 1. Mating. La răscrucea culturilor Dezvirginez neîndemânatică limba engleză cuvânt cu cuvânt cu accentul meu grosolan, incapacitatea mea cronică de a ţine minte locul adverbelor în propoziţie și diferenţa misterioasă dintre “a” și “the.” Ranchiunoasă, engleza mă trădează când cer ţigări la magazinul din colţ, iar vânzătoarea cu pielea de culoarea ciocolatei cu lapte și faţa unui înger născut în altă rasă din greșeală, îmi face cu ochiul doar pentru că rostesc “Hello!” într-un mod ciudat și car în spate un rucsac uriaș – reamintindu-mi că un curs de engleză mi-ar fi mai de folos decât să-mi plâng de milă, iar diferenţele culturale nu mai sunt demult mare scofală.

poezie | 101

Calculatorul mă admonestează: “Check spelling as you type!” chiar și atunci când doar încerc să-i trimit un mesaj proprietăresei care mi-a cerut – nu, mi-a ordonat – să mă mut: “On Wednesday,” mi-a spus luni, “I want you gone!” I-am infestat casa cu mirosuri ţărănești (cine-ar fi crezut că sarmalele pot fi de prost gust?) și cu entuziasmul meu gălăgios și atât de iritant (pentru aproape orice în orice clipă, fir-ar să fie!). Între proprietăreasă și mine – șapte generaţii de supuși britanici revendicând cu mândrie dreptul ei să mă dea afară (fără preaviz) în ciuda temperaturii scăzute și a drepturilor legale ale chiriașilor. O iau din loc în spate cu câteva cratiţe și raftul de cărţi de la IKEA ca o broască ţestoasă supraîncărcată, târându-mi picioarele de la un cămin la altul, fără nicio limbă în care să mă simt acasă. (“There” este unde aș vrea să fiu, dar “their” stă mereu în calea mea.) Continui să scriu până când pledoaria către proprietăreasă se transformă într-o poezie (cea mai mare blasfemie) scrisă într-o limbă împrumutată din cărţi retrase din bibliotecile publice pe care le-am cumpărat pe Amazon pe mai nimic plus taxele de poștă – cu autori sfâșiaţi între exilul de pe rafturile publice și șansa la o a doua viaţă. Limba se încarcă de tensiune, calculatorul de erotism iar pe ecran apar dovezi clare ale îmbrăţișării accidentale dintre un imigrant suspect din Europa de est și un instrument de înrobire vechi de secole – engleza cucerește plină de mândrie planeta încă o dată,

102 | poezie

miracolul unei operaţii post-coloniale fără sfârșit de restaurare a inocenţei. Slavă Domnului pentru cărţile de istorie ale imperiului și medicina modernă care fac vina rasei albe să dispară și înlocuiesc virginitatea pierdută cu plastic.

2. Something Borrowed. Ceva negru Continui să scriu până când încep să plâng (atât de tare că mi-e teamă că vecinii vor suna la 911 crezând că sunt victima violenţei conjugale) până când te întâlnesc – mai puţin străin și în același timp mai străin decât mine, ceva mai negru, dar în mod sigur nu destul de negru – urmarea unui act dublu de viol și înrobire. Cuvintele noastre – se observă, se miros, se curtează, se tem unele de altele nesigure, ca un tigru tânăr și o tigroaică tânără care se învârtesc inocenţi unul în jurul celuilalt la primul sezon de împerechere, până când silabele mele se unesc cu ale tale depășind bariera sonoră dintre două limbi și două popoare fără prea multe în comun – o întâlnire greu de prevăzut la răscrucea mileniilor și a imperiilor pe cale de dispariţie.

poezie | 103

Gândurile și accentele noastre contaminează limba engleză ca o boală de copilărie care-ar fi ușor de ignorat dacă nu ar produce un disconfort greu de suportat. (Dar cum ar putea un cuvânt să ignore propriul lui accent?) Cuvintele noastre se răsucesc unul în jurul celuilalt într-o îmbrăţișare umedă, condamnându-ne să ne rătăcim fără încetare printre piramidele din Egipt și Mexic, templul Dianei (cea adevărată, să fie clar!) Teatrul lui Dionis, Marele Zid Chinezesc și câteva colibe dărăpănate de la marginea Saharei, reinventând în permanenţă trecutul asimilaţi cu clișee în prezent, dezvirginând și revirginizând limba engleză încarceraţi în nucleul ei incandescent, mediul și botezul unei ispășiri pentru care nu suntem pregătiţi – iarăși și iar.

104 | poezie

Edward Hirsch

dward Hirsch (n. 1950) a absolvit Universitatea din Pennsylvania, unde și-a luat și doctoratul. A debutat cu volumul de poezie For the Sleepwalkers (1981), pentru care a primit Premiul „Delmore Schwartz” al Universității din New York și Premiul „Lavan” decernat de Academy of American Poets. Pentru a doua sa carte, Wild Gratitude (1986), a primit „National Book Critics Award”. De atunci, a mai publicat șase volume de poezie: The Night Parade (1989), Earthly Measures (1994), On Love (1998), Lay Back the Darkness (2003), Special Orders (2008) și The Living Fire: New and Selected Poems (2010). Este, de asemenea, autorul unor cărți de succes precum How to Read a Poem and Fall in Love with Poetry (1999), tradusă în românește în 2015; Poet’s Choice (2006) și A Poet’s Glossary (2014), rezultatul câtorva decenii de studiu pasionat. A îngrijit ediția de Poeme alese ale lui Theodore Roethke.

poezie | 105

La comemorarea morții lui Iosif Brodski Arhanghelsk, frigul sărat, Baltica-nghețată, Copiii aruncă bulgări în statuile sovietice. Umbra arctică a lunii la amiază Copacii-nveliți, trecătorii-nfofoliți. Cum tremura soarele după hornuri Ca un soldat înghețat în post. La Muzeul Nordului Îndepărtat, cel slab luminat, Subiectul era exilul interior al poetului, Metafizică versus Istorie, și fatala Încleștare dintre Timp și Poezie, Un Război Rece fără de sfârșit. Tot așa, dragostea lui pentru porturi inundate Și pisici încăpățânate, în special Albastrul De Rusia ce din Marea Albă Răsare. Mai apoi, o plimbare prin noroi, aer sărat, Dorm înfofolit într-un palton, într-o baracă adaptată. Toată noaptea am ascultat zgomotul înfundat al cizmelor Unei armii ce mărșăluia pe străzi. Sub pătura groasă a întunericului. Dar dimineața, în dimineața aniversării, M-am trezit într-o tăcere magistrală. Zăpada cucerise orașul.

106 | poezie

Isis dezvăluită Londra, 1977

Cafeneaua indiană și librăria de cărți oculte Pe care le uitase timpul, Cel imaterial, s-au dus, și tot duse-s dup-amiezile ploioase când citeam – sau încercam s-o fac – opurile mistice-ale Zorilor Aurii ce-atât i-au inspirat pe Yeats și pe Maud Gonne, în timp ce un chelner ciung și țâfnos juca șah de unul singur într-un colț. Sorbeam ceaiuri aromate din cești aburinde și disperam deasupra prozei greoaie A unui sistem pe care nu-l puteam pătrunde, Isis ascunsă sub prea multe voaluri Și Realitatea încețoșată asemeni orașului. Chiar și ferestrele-mi păreau Rozicruceene. Afară, străzile lăturalnice erau degete Strâmbe, arătătoare indicând nimic, Vârâte-n mâneci, fundături. Cafeneaua indiană și librăria de cărți oculte și scepticul visător ce-am fost sunt încă-n mine, și-așa-i și noaptea Mi-am purtat cărțile printr-un labirint de clădiri misterioase, semne obscure, și-am sfârșit la marginea unui parc întins unde soarele brusc a strălucit deasupra, un vânt de-apus a ridicat frunzele ude de la pământ iar copacii-au tremurat în depărtare precum umbrele-aeriene ale unor femei ce dansează-n furouri negre.

poezie | 107

Iarna în Edinburgh Eram departe de tot de Festival și de Fringe în apartamentul nostru din blocul de piatră. Și eram departe de Iluminare În cazinoul nostru-ntunecos, The Firth of Forth, care se legăna ca o corabie-n Marea Nordului. Dar eram fericit că sorb dintr-un scotch în colț, cu Irene, dilărița de blackjack, căsătorită cu un mecanic, în timp ce roata ruletei se poticnea, apoi se oprea iar colegii mei de cameră își jucau salariile. Și mereu eram puțin descurajat și beat când ea apărea după tură, să mă-nvețe chestii despre trup, să se-nfioare asupra mea, prăbușită dintr-un turn și să-mi adoarmă pe piept, ca un scaiete.

Odată, în Helsinki Odată, în Helsinki, Am mers până la marginea orașului Prin ninsoarea ca o pătură deasă. Era o viforniță, un mare povestitor lipsit de-o poveste, fără nimic de spus despre gerul năvălitor și despre ziua aceea orbitoare. Nu trebuia decât să mă-ntorc și s-o iau spre casă, spre camera mea întunecată.

108 | poezie

din hostelul pentru tineret, dar am rămas acolo, mesmerizat de lumina-nghețată. Pământul se scufunda în Iad. Eram singur într-o lume Lipsită de viziune.

Premoniții Corbii ăștia care se-adună pe plajă în lumina rufoasă a amurgului rece sunt o răutate neanunțată Cărarea ce duce spre casă se-ndepărtează-ntr-o vagă rătăcire precum un gând ce-a mers prea departe Peticul de cer ce trage cu ochiul printre nori arată ca un clopot care nu mai sună în turla unei biserici părăsite Nu-mi pasă de ceața stupidă dar camera mea din capul scărilor se clatină precum o corabie naufragiată pe mare Noaptea-ntreagă simt valurile nostalgice Și aud corbii cum caută mâncare prin visul meu.

traducere din limba engleză de Bogdan-Alexandru Stănescu

din volumul Focul viu și alte poeme, în curs de apariţie la editura Polirom.

poezie | 109

Ștefan Baghiu

noir

erfect congruentă cu propriile postulări poetice, atitudinea publică a Angelei Marinescu (interviuri, emisiuni, seri de lectură) este, aș spune, parte importantă a celui mai intransigent proiect individual al ultimilor decenii. De exemplu, autoarea declara fără reţineri, într-un interviu prezent în antologia coordonată de un cristian, Angela Marinescu 70, că a evoluat în poezie doar în momentul în care a reușit (după ce și-a propus) să scrie ca un bărbat: „La început n-am vrut deloc să scriu ca un bărbat. Scriam ca o femeie, naivă, proastă, bovarică. Aveam talent, dovadă că-mi ieșea câte ceva, peste medie poate. Dar, la un moment dat, îmi ieșeau fără voia mea niște versuri foarte puternice și mi-am dat seama că femeile din generaţia mea nu scriau așa deloc, nici chiar Sylvia Plath, pe care atunci toţi o citeau în draci de nu se mai putea. Atunci mi-am pus problema că ar trebui să scriu ca un bărbat”. Intervenţiile ei nu iartă nimic: incorectă politic, tranșantă, A.M. își asumă perfect postura unei amazoane literare underground. De altfel, numele femeilor luptătoare, prin etimologia care pleacă de la a-mazós, ar veni de la procesul de cauteromazie: femeile războinice practicau arderea sau tăierea sânilor pentru a putea să-și coordoneze

110 | teme

mai bine armamentul. Simbolic, gestul poetei de a publica în antologia de opere complete, Subpoezie (vol. I) o poză tip nud (un portret impunător al unei femei căreia îi lipsește un sân), o apropie de mitologiile „ucigașelor de bărbaţi”. Pentru că, deși poza are menirea de a expune corpul poetei într-un mod sacrificial, extrem autenticist (după versurile din placheta Intimitate, apărută în 2013 la editura Charmides, „eu merg pe intensitate/ adică pe intensitatea masivă și rece pe care/ ţi-o dă boala/ care te urmărește de-a lungul timpului, orice ai face/ fără de care nu se mai poate trăi și nici respira”), ea poate trimite către această luptă permanentă cu sistemul patriarhal al poeziei românești. De altfel, una dintre constantele poeziei autoarei ţine de problematizarea acestei relaţii gender cu poezia (mai ales după anii ‘80, când reușește să topească autoreflexivitatea textualistă specifică momentului ‘80 în neoexpresionismul practicat permanent). Într-un poem din volumul Limbajul dispariţiei (2006), intitulat grup postmodern cu poetă premodernă, tezele apar explicit și tranșant (în cadrul unui poem care poate concura mereu pentru titlul de cel mai bun poem din literatura recentă): „ei își dădeau coate./ se gândeau la o poezie frumoasă, scrisă,/ totuși, de un bărbat./ cum scrie

el că pe o femeie dragostea/ o face misterioasă și de nepătruns”. Aproape jumătate de secol străbate exuberanţa Angelei Marinescu. Fiind poate cea mai extrovertită poetă română a tuturor timpurilor, ea și-a construit permanent imaginea prin ultragierea consecutivă a fiecărei promoţii literare postbelice. Nu doar prin poziţionarea faţă de artă în genere, ci și prin textele adesea tributare celui mai intens proces alternativ din literatura română. Dacă ar fi acuzată de o prea mare insistenţă în registre și poetici ale cărnurilor, ea ar putea extrage din volumele sale poeme minimaliste sau adevărate spaţii de exploatare a banalului cotidian/ autobiograficul crud („supărarea lui alex, barbară, că i-am pierdut dizertaţia,/ mi-a provocat o îngrijorare maximă./ mă simţeam nesigură pe picioare (...)”). Dacă ar fi acuzată de o prea puternică și ostentativă dimensiune sexuală a poeziei, ea ar putea extrage ușor momente în care această este expediată în abstract sau resemnificată prin epifanie. Pentru că există o corespondenţă extrem de puternică între toate registrele pe care le-a vizitat, dată de proiectul noir în sine. Conform declaraţiilor autoarei, domolirea angoasei și a imaginarului tumefiat a putut fi făcută doar printr-o mistică a sexualităţii: „Dar, vezi, nu sunt rezonabilă, nu sunt în rând cu oamenii, nu sunt în rând cu scriitorii. Deși, la o vedere mai scurtă, așa pare. Dacă te uiţi mai bine, vezi că sunt o handicapată care scrie măscări sumbre, dure, alterate de un oarecare erotism” (într-un răspuns dat Norei Iuga în antologia Angela Marinescu 70). Astfel că este ușor acum de observat cum tocmai această reţea

poetică de cauze și efecte i-a determinat stilul inconfundabil: acela de a scrie despre și din partea materiei sub o presiune resimţită la dimensiuni cosmice. Ideea a fost propusă și de Andrei Terian într-un text prezent în aceeași antologie aniversară: „De altfel, frecvenţa imaginilor sexual-viscerale în poezia Angelei Marinescu se explică tocmai prin tentativa de a delimita un hinterland protector: încercând să împiedice disiparea cosmosului, eul liric densifică aglomerările de materie”. Detonarea canoanelor însă nu a venit sub forma unui proiect extrem de vizibil și intens dezbătut odată deschis de către poetă, iar morfologia lui poate fi observată mai mult retrospectiv. Ea a devenit poet central al canonului postbelic abia după ce, recent, o generaţie întreagă și-a construit nucleul dur în regim alternativ. Asta pentru că raportul ireconciliabil dintre tezele ultragiante pe care le-a propus și orice statut de vedetă a determinat ca imaginea ei să fie mereu una underground. Dar poetele generaţiei ‘80 (și întreaga linie neoexpresionistă, în totalitatea gender, dar refac argumentaţia lui Al. Cistelecan plecând de la lirica feminină a deceniului al nouălea) îi datorează în totalitate poetica („Ea rămâne o poetă «rea», o sadică a viziunii, zgândărind mereu rănile lumii, dar nepansându-le niciodată. Iar în această calitate va deveni ea maestra absolută a tuturor optzecistelor; asta însă numai câtă vreme acestea au fost tinere și au cochetat, nonșalant și provocator, într-un stil cinic rezolut” – Al. Cistelecan, în Prefaţa antologiilor Subpoezie. Opere complete). În cadrul milenarismului românesc

teme | 111

(și merită revizitată o notă de cenaclu în Caietele Euridice, în care poeta e descrisă ca singura supravieţuitoare dintre seniori în cadrul seriilor de dezbatere) ea a influenţat atât centrul noului val neoexpresionist cât și – prin angajarea exhaustivă („sacrificială”, în termenii aceluiași Al. Cistelecan) – aripa anarhistă, grunge a douămiismului românesc. Nu îmi vine în minte un alt exemplu pentru coabitarea perfectă a tezelor și angajărilor existenţiale și a poeziei în sine, la fel cum nu îmi vin în minte exemple de poet/poetă mai virulent angajaţi în arta lor și mai obsedaţi de potenţialul real al violenţelor imaginarului. Trebuie menţionat de la început însă faptul că neoexpresionismul a intrat în bagajul criticii literare (și al cronicii de întâmpinare) în mod recurent și simţitor abia în anii ‘90 și la începutul anilor 2000. Nu e vorba că nu am fi avut habar de expresionism până atunci, căci în anii ‘60 și ‘80 au existat diferite forme de revizitare a esteticilor expresioniste (de la reevaluarea unor Blaga, Bacovia, Arghezi, Fundoianu prin grilele expresionismului până la observarea unui centru canonic alternativ, neoexpresionist – de la Angela Marinescu până la Ion Mureșan, Mariana Marin și Ioan Es. Pop). Dar abia odată cu generaţia 2000 (în critică pornind de la Al. Cistelecan și mergând până la încetăţenirea generală a termenului între criticii tineri, iar în literatură prin poeticile convulsive și dark ale milenarismului) s-a simţit nevoia unei reîncadrări a curentului în spaţiul românesc. De ce? În primul rând, cred, datorită ubicuităţii unei

112 | teme

anume revolte în rândul tinerilor care, deși căpătase diverse forme (de la anarhism la vulgaritate, de la Sturm und Drang la militantism), a fost tradusă cel mai des ca remake expresionist. Apoi, în al doilea rând, pentru că, după ce discuţiile epuizante despre condiţia postmodernismului autohton din anii ‘80 și ‘90 își arătau tot mai mult caracterul obsolescent, eticheta neoexpresionistă a devenit, mai mult decât o notă alternativă, un blazon: îi trimitea pe poeţii catalogaţi astfel în registrele și valorile modernismului. A.M. a putut intra în centrul canonului scriitorilor tineri tocmai pentru că, reevaluând spaţii alternative, ei au recuperat poezia acesteia ca pe o garanţie a revizuirii totale. Poate mira, în dezbaterile recente, o problemă atacată de Nicolae Manolescu și Al. Cistelecan. Pentru Manolescu, „douămiiștii par a-i fi indus șaizecistei poete maniera lor de a concepe poezia, fără cea mai mică tangenţă cu poezia ei dinainte, și câteodată fără tangenţă cu poezia însăși” (susţinând că preia o idee a lui Al. Cistelecan, însă teza centrală explicită a lui Cistelecan este că „trei sferturi din douămiiști sunt copiii ei” – în prefaţa volumelor de opere complete). Dar versurile poetei din ultimul deceniu nu au alterat firul central și coerenţa proiectului poetic al Angelei Marinescu (acesta, de altfel, se făcea simţit, deși timid, încă de la debutul cu Sânge albastru). Mai mult, aș spune că afirmaţia lui Nicolae Manolescu este dublu eronată. O dată pentru că, încă din Fugile postmoderne (1997), versuri ca „îmi doresc un W.C. în mijlocul sângelui din care să răzbată mirosul

„

poeziei mele” își făceau am ridicat cuvintele ca pe niște steaguri simţită prezenţa în poetica în bernă. Angelei Marinescu (sau strofa a la lesbos „iubita mea poezia mea sunt eu. cei care nu îmi vor soră, suntem handicapate și decât poezia ne jucăm pe sub tufișuri. ne nu îmi vor poezia. poezia mea are sânge curge zeamă/ de zmeură din și carne gură când facem dragoste, dinţii ne sunt la locul lor, o frunte îngustă și un trup de femeie. puternici/ și sângele ţâșnește Angela Marinescu pe nările noastre. ochii ne sunt oblici. suntem luptătoare/ cu sufletul și cu nările. apucăm tot Nu faptul că a intrat în jocul de centru ceea ce este invizibil. Ne provocăm al generaţiei 2000 contează (nici dacă l-a plăcere singure și dormim întinse pe determinat sau nu), ci faptul că, după spate cu mâinile sub creștet. nu avem ce a glisat între neoexpresionism dur și păr./ călărim statuile”). Astfel că ar autoreferenţialitate, a putut ajunge la interesa poate mai mult o discuţie o variantă de mijloc între tehnici, loc integratoare despre alonja vulgară a de unde a primat apoi ontologia hard: momentului 2000, nu stabilirea unei în textele din ultimele două decenii ale filiaţii în dauna poetei. Versurile din poetei, aparenta trivialitate este de fapt Fugile postmoderne, dacă nu anticipează, suportul unei dezbateri neîntrerupte participă umăr la umăr la conturarea despre existenţă ca sugrumare a sinelui unei direcţii deja canonice în cadrul și ca exterminare a superficialităţilor de douămiismului românesc, unde poate tot soiul. Suflul din Structura nopţii sau cel mai extremist experiment vine Parcul (unde autoreferenţialitatea este odată cu ciclul avortând anusian (păcatul) încordată și hard – „am ridicat cuvintele din Cărnurile cannonice ale lui Urmanov. ca pe niște steaguri în bernă./ poezia A doua oară eronată, pentru că scăderea mea sunt eu”, asemenea debutului din valorică pe care o acuză criticul aduce 1969 care traducea orice apropiere de a reducţie. Faptul că A.M. a lucrat literatură ca relaţie carnală: „Fragedă-i în registre diferite (de la oracular și carnea și-i plină de păcat,/ Cuvântul mitologizant la autoreferenţial, apoi este pur și slut”) este domolit aici de la minimalism și trivialitate) a făcut ca o maturitate a posturii: A.M. nu mai poetica ei să acumuleze permanent, vede necesară poziţionarea angoasată ajungând ca în Limbajul dispariţiei faţă de existenţă și scris, ci o tratează cu (2006) și Probleme personale (2009) sau o răceală aproape cinică: „(...) dar insist Intimitate (2013) să poată fi citită ca cea pe măsură ce realizez că niciodată/ nu mai rezistentă poetă a generaţiei sale voi putea pleca/ decât în iad, unde-mi (în cadrul proceselor de darwinism stă atât de bine/ mi se strigă: «tu nu generaţionist, unde fiecare promoţie a pleci pentru că nu te fuţi»./ la a treia negat-o pe cea anterioară/dominantă). strigare am îngăimat un:/ «vom face un

”

teme | 113

compromis, numai luaţi-mă»”; „politic vorbind/ sunt obsedată/ sexual/ îmi dă mâna/ sunt bătrână și asimetria/ ce ţine de cântecul meu,/ e adâncă și ușoară și roșie/ și pot tăia cu limba/ ţipătul unui copil schizofrenic (...)”. Din acest punct de vedere, A.M. s-a aflat mereu într-o relaţie de love and hate cu poeticile dominante ale fiecărui moment paradigmatic din literatura postbelică, refuzând iniţial și apoi reformulând pe căi proprii mizele principalelor actualizări comune (generaţii sau curente – deși aceste două căi se confundă adesea în poezia românească): imaginarul convulsiv și negru de la debut și din cadrul anilor ‘70, deși oracular și mitologizant, nu putea fi alăturat proiectului comun (parcă) al generaţiei ‘60-‘70. Iar explicaţia unui Mircea Cărtărescu referitoare la caracterul eterogen și cvasi-independent al promoţiei ‘70 nu mai pare suficientă („Este, de fapt, în majoritatea cazurilor, un tardomodernism resemnat, intelectualizat, ultraestetizat, mai subtil decât șaizecismul, dar lipsit de forţa și încrederea în sine ale acestuia”, în Postmodernismul românesc). Pentru că, în cazul unei poete care a decis felul în care au scris trei promoţii la rând, debutul (pe care îl ia, ea însăși, peste picior în multe intervenţii publice) a reprezentat un moment special în bestiarul de imaginar al generaţiei șaizecișaptezeci. Prea dură pentru lirica feminină a momentului, poetica ei poate fi înţeleasă doar ca răspuns la estetizarea generală a neomoderniștilor: pentru că, deși lucra formal în ritmul acestora, ea detona din interior cuminţeniile și pudibonderiile prin momente de autoflagelare poetică. În volumul de

114 | teme

debut, pe lângă momentele mitologizante (tot soiul de prezenţe de panteon), apar ipostaze cumplite și dure: ea se descrie ca „poetă pură cu gâtul sfârșit” (va relua această formulă în Intimitate, încheind un fel de ciclu declarativ conform căruia poezia trebuie gândită din poziţia contorsionărilor). Apoi, în 1979, în volumul Ceară, poeta declară că în „prăbușirea (trupului, s.n.) lui stă frumuseţea”; mai șocant pentru anii ‘70 (și pentru situaţia liricii feminine românești de până la Angela Marinescu) este însă acest autoportret permanent sexualizat și angoasant: „cu mâna subţire/ Îmi pipăi/ Sexul/ Înfiorându-mă”, „Etern biserica apare/ Ca o înlălnţuire de spasme.// Cu pulpele încrucișate/ Pe pământ,/ Numai pe mine mă vreau”, „La capătul drumului,/ Noi ne vom săruta ca două fiice crude”. Către finalul anilor ‘70 poeta îngroașă tușele expresioniste dar le și dublează cu scenarii in limbo, secvenţe aproape absurde care densifică imaginarul și îi oferă acestuia o șansă atmosferică nouă. În Poeme albe (1978), imaginaţia arbitrară capătă dimensiunile concretului: scenariile autoexilării vin dintr-un regim spectral, adresându-se într-un regim spectral. Efectul – obţinut prin epuizarea acestor tehnici ale ambiguizării – este unul extrem de puternic: părăsirea limbajului închis și a codurilor de imaginar (de unde, poate, asocierea făcută de către critica literară cu Ion Barbu – acestea, de altfel, îi repugnă autoarei: „Un critic tânăr, pe numele lui Mihai Iovănel, mă consideră barbiană. De fapt, Nicolae Manolescu a început această interpretare a poeziei mele. Ei, vreau să spun că singurul poet pe care

„

nu-l pot recepta cu adevărat, s-au recitat câteva poeme cu gândul până la capăt, este chiar Ion la moarte. Barbu”) declanșează discursuri s-a băut cu gândul la moarte. ample plasate în negurile memoriei sau ale anamnezelor: s-a mâncat cu gândul la moarte. „Ești plecată de mult timp ne-am jignit cu gândul la moarte. de-acasă?/ Vine o vecină, puţin tulburată,/ Să mă întrebe./ Cum, într-un târziu am plecat, poate a fost plecată, îi răspund eu, nu vorbesc ultima seară cu tine, acum,/ Plină de o evlavioasă petrecută cu fraţii mei bolnavi politeţe și de respect?/ Nu ţi-am și răutăcioși. mângâiat, adineauri, copilul cel mic,/ Pe creștetul blond? Nu ţi-am Angela Marinescu udat, dimineaţă/ Când soarele abia răsărise, grădina? Voi toţi/ Aţi hotărât spun, îndepărtându-mă,/ Șchiopătând să ud eu grădina/ Voastră./ Nu te-am sfătuit aseară să-ţi lași părul/ Lung, ușor”. De aici până la Structura nopţii mai împletit, într-o coadă, pe spate? Doar e doar un pas. În descendenţa directă ești femeie și ești mamă./ Nu mă vezi?/ a celui de-al doilea val avangardist Nu, îmi spune ea și mai tulburată”. (ceva mai estetizat, discursiv și meditativ Apar personaje noi, iar poezia Angelei – în siajul Plămânului sălbatec al lui Marinescu – pe această punte către Paul Păun sau al Omului aproximativ autoreferenţialitatea puternică pe care propus de Tzara), poeta teoretizează once o va purta în poetica sa de-a lungul more with feeling structurile ontologice anilor ‘90 și 2000 – propune tot mai pe care le ataca încă de la debut. des aceste tăieturi în atmosferă. De la Anii ‘80 sunt pentru poezia Angelei angoasa limbajului ea trece la momente Marinescu momentul desfacerii totale a narative care funcţionează conform structurilor, aluvionarul intrând acum unei logici a atacurilor de panică: în prim-plan și populându-i formele dezlocuind absurdul, ea încetăţenește până la cea mai recentă carte. Nu găsesc – repet – un exemplu anomalia relațională ca puncte centrale ale comunicării interumane: „Moartea mai bun în literatura postbelică pentru nu mai reprezintă nimic/ Faţă de ce poţi a demonstra faptul că literatura și face, acum, pe loc,/ Bate el din picioru-i poziţia autorului pot fi împreună atât lung,/ Superb, de tânăr biciclist./ de contondente și perfect congruente. Uită-te la mine, sunt modest, nu vreau/ Seminţele canonului alternativ formulat Mai mult decât o bicicletă,/ Vreau doar către finalul anilor ‘90 (care a postulat să trăiesc, să mă bucur de fete,/ De exact acest tip de autoflagelare poetică, bazine de înot, de aer condiţionat,/ De autenticismul extrem și biografia lungi săli de așteptare/ În aeroporturi impecabilă în raport cu iminenţa pline de verdeaţă./ Nu vreau să mor, damnării) au fost plantate de această îmi zâmbește el./ Nu știi să mori, îi poetă excepţională și nonconformistă.

”

teme | 115

Nonconformismul ei și capacitatea de a Reformulez: Angela Marinescu se poziţiona permanent în detrimentul este cea mai importantă poetă română ipostazelor comode și în partida a tuturor timpurilor. Nu am înșirat autenticismului necruţător, nu vin (și nici nu o voi face, nu aș avea loc) însă ca dorinţe de supra-expunere. numele poeţilor și ale poetelor care îi Ele sunt meta-analizate de poetica datorează formulele. Iar revizitarea în sine, ea însăși de un enciclopedism poeziei ei prin intermediul acestor autoreferenţial fantastic. În Probleme antologii complete este, pe cât de personale, poeta se va juca cu aceste întunecată și angoasantă, pe atât de congruenţe până la ultimele consecinţe: revelatoare. Pentru că, din moment „nu am vrut să impun nimănui nimic,/ ce nu a făcut niciodată concesii, mai ales să sufere pentru poezie, să poeta a reușit să-și livreze permanent vomite, să distrugă,/ să fure, să se intenţiile în stare pură. La fel cum a călugărească, să devină travestit și putut să gliseze între curente și stiluri, homosexual sau să ucidă,/ tinerii ar modificându-le ireversibil misiunea. trebui să știe aceste lucruri ce chiar De la oracular la autoreferenţial, de și mie/ mi se par a fi, acum, complet la neoexpresionism la minimalism, în indiferente, îndepărtate, înstrăinate”. centrul poeziei Angelei Marinescu stă Dimensiunile pe care le capătă poezia acel „gol absolut” și noir care nu lasă loc ei, pe cele două formule aflate aparent niciunui gest de complezenţă, niciunui în imposibilitatea coabitării, vorbesc ritual ne-necesar, niciunei poziţionări despre acest proiect ca despre o poetică parţiale sau neasumate. dincolo de curente/mode literare. Căci „viziunea ei neantiformă a mers neabătut înainte, chiar și atunci când Angela (Marinescu, s.n.) i-a stat în drum”. Poezia ei – în această antologie masivă fiind posibilă urmărirea evoluţiei, a specificului și a distanţelor pe care le-a luat poeta de-a lungul timpului – nu lasă avem nevoie de un Dumnezeu niciodată să se vadă faptul că temele sau tehnicile exersate subţire și rezistent au fost produse contextuale. întins pe orizontală ca o ţeavă Ci, mereu atrasă de graţia noir a violenţei, autoarea și-a de cupru modificat stilul (cât a făcut-o, din moment ce firul principal nu a fost părăsit niciodată – cel cu soarele însângerat al atingerii sacrificial) doar dacă o urgenţă a dintre noi existenţei a impus o reevaluare a Angela Marinescu mijloacelor.

„

”

116 | teme

István Domonkos

stván Domonkos s-a născut în anul 1940 într-un sat din Voivodina, Serbia. În anii șaizeci a devenit un membru marcant al cercului Új Symposion (Noul Symposion), împreună cu poetul Ottó Tolnai și alţii. Acest grup a adus o schimbare de paradigmă în literatura maghiară din Serbia și a influenţat-o inclusiv pe cea din Ungaria. Pe lângă activitatea literară, a fost și cântăreţ de jazz la un post de radio din Voivodina. În 1979 a emigrat în Suedia, urmându-și soţia de origine suedeză. Marea lui poezie, așa cum spunea Roland Orcsik, s-a născut din ritmul schimbător al fenomenelor luminoase ale sudului și nordului, ale Adriaticii și Scandinaviei. Aș adăuga la asta distanţarea sceptică faţă de modelele culturale și ideologice întâlnite pe parcursul existenţei. Cea mai importantă operă a sa este considerată a fi poezia Kormányeltörésben (În derivă), pe care criticii o plasează printre cele mai importante realizări din poezia maghiară a secolului trecut. Poeziile selectate fac parte din antologia Allegro Bajbajó, apărută în 2015.

poezie | 117

Despre liniște azi dimineaţă ai coborât din pat parcă pentru totdeauna deasupra podelelor ai plutit greutatea corporală nu s-a urnit ca de-a lungul atâtor ani aruncându-se după tine de pe sacul umplut cu paie punându-te pe tălpile călduţe nu puteai fi asemănat cu nimic după un moment ai considerat că e mai bine să umbli ai început deci să-ţi baţi capul cât de mare va fi mai apoi preţul căderii ar putea să te coste toate oasele ăsta-i adevărul așa cum înălţarea te-a costat toate visele și ce te faci fără vise și fără oase dacă gravitaţia se va instala din nou pe piept lipindu-și mâna artificială pe gura ta spune ce te vei face ce rasă gen vei alege ce limbă coroana sau rădăcina lui trebuie blestemele sau rugăminţile dragostea sau fricile sau o să zaci din nou în aceeași cameră

118 | poezie

după ce ai măturat firele de păr de pe cearșafurile albe sub un peisaj înrămat și te holbezi o femeie trece pe sub fereastra ta se rostogolesc copii orientaţi spre soare ca și ieri și alaltăieri zaci dorindu-ţi să fii la înălţimea lustrei

Despre poeţi kiki ei stau întinși la soare în faţa lor sticle de bere cărţi de joc pe pătură un ceas sub pălăria de paie revista de modă acoperită pe jumătate de nisip două-trei femei la distanţă respectabilă o mână de copii acum își saltă capul își mijesc ochii în soare încep să tremure kiki ce-ar fi putut să-i sperie cu înţelesul său simbolic în faţa lor sticla de bere cărţile de joc pe pătură ceasul sub pălăria de paie cele două-trei femei la distanţă respectabilă mâna de copii sau toate astea împreună de ce-s atât de neliniștiţi dintr-o dată nervoși ca păsările de apă în cătarea armei

poezie | 119

Despre îndrăgostiţi serile se închid în cameră se dezbracă în lumina moale a lămpii sub picioare mătăsuri pe podea un model întinzându-se pe covor ca o foaie ruptă din caiet cearșaful pregătit pe pat nu trupul lor nu va scrie pe el semnul dragostei nici în seara asta se privesc căscând se lansează în exerciţii fizice lejere respiră unul dintre ei kiki în trecut a presimţit aceste seri când oasele trosnesc unu-doi sub carne iar goliciunea pentru ei e posterul unui eveniment peste a cărui dată timpul a trecut s-a urcat într-o barcă și a vâslit toată după-amiaza a vâslit toată noaptea prins între noapte și cer

Despre o frumoasă zi de primăvară cu toţii o cunoaștem pe acea văduvă din casa de la colţ agreabilă și-n negru și cel pe care-l jelește a fost prietenul nostru și copiii îi sunt deja mari și povestesc despre faptul că au pictat din nou toate peisajele sale reci „tata nu avea simţul culorilor” până la ultimul pe care nici nu l-a terminat

120 | poezie

viaţa se întoarce astfel încet în casă spune văduva afundată în carnea ei dulce câteva mobile au ajuns în pivniţă toate scrumierele și cărţile dar să dăm paginile înapoi kiki nu mai mult de douăzeci de ani din vieţile noastre sau e suficient să ne analizăm prezentul și asta e suficient de suficient îi lăuda fiecare culoare femeia asta și cuvintele spuse de el într-o doară ziua și le nota în micul ei caiet seară de seară și apoi se culca lângă el și-i ţinea măciuca în palmele ei care pulsau iar ieri era primăvară ieri și-a lepădat hainele de doliu și s-a plimbat mușcându-și buzele printre costumele mortului în soare spre prânz a băut o bere și-a aprins o ţigară luând în mână bătătorul acolo în grădina lor până seara a scuturat costumele până-n seară le-a bătut până-n seară le-a caftit și deja se întuneca și se auzea până departe cum din când în când izbea în umeri în piept în gulerul soios și după ce s-a înserat tot nu și-a întrerupt îngrozitoarea muncă traducere din limba maghiară de Andrei Dósa

poezie | 121

Mugur Grosu o noapte la Budapesta trei tricouri, trei perechi de șosete și două de blugi, o cămașă și-o geacă de chiloți am uitat Iubita mea-i într-o casă aprinsă de flacăra zorilor. N-o mai pot auzi, bateria telefonului a murit. Sub podelele unde vameșii caută droguri înainte se-ascundeau oameni disperați să fugă-n Germania. Omul e drogul. Trenul – aproape pustiu. Doamna are probleme că fiul ei are nume de musulman iar tatăl lipsește. Sigur nu-i sub podea. Domnul e din L.A., și-a plătit biletul online și-a uitat să-l printeze, arată controloarei dovada pe telefon și când ea îi răspunde ai zice că și-a propus să-i recite integral Odiseea în ungurește. Niciunul nu pricepe o boabă din ce spune celălalt, se-nțeleg totuși când își zâmbesc. Zâmbetu-i cel mai sigur bilet. Se printează instant. Iubita mea-i într-o casă tot mai îndepărtată iar focul profită de-absența mea. Distanța-l ațâță.

122 | poezie

O căprioară aleargă pe lângă tren. Toate casele aleargă-n sens invers. Ai spune că toate fug îngrozite din locul spre care merg. Căprioara a rămas mult în urmă. I love you – scrie pe-un zid, și uite, până și dragostea fuge de locul spre care merg, ca toate celelalte. Iubita mea-i într-o casă aprinsă de flăcările amurgului, dansează în jurul ei și-i desfac sutienul. Iar Budapesta mă-ntâmpină cu confetti de nori. Schimb 100 de euro pe 80 de euro în forinți. Îmi par oricum inutil de mulți, dar ceva mai încolo mă lupt cu un golan bătrân pentru moneda pe care-o scăpasem pe jos, îi descleștez degetele ca și cum ar fi avut săpată în ea efigia iubitei. Traversez Dunărea pe jos de trei ori, pe trei poduri diferite. Privesc în jos la vapoarele care-n noapte abia-i ating apele, mă pierd în luminile ei și un băiat chinez se desprinde de lângă un trepied să mă întrebe dacă mă poate ajuta cu ceva. Îl întreb unde sunt și îmi arată un punct pe hartă. acolo e un punct și mai mic, care nu se vede – chipul meu care nu se poate reflecta în această apă, se duce direct la fund. Pe malul estic, un bar mic și vesel – Why not? E înghesuială, prea cald și plin de băieți despuiați. Cer o bere neagră și barmanul mi-aduce cinci. Până să ne-nțelegem mă trec toate apele, îmi ies prin geacă. Iau berea, ies și-mi scot iute cămașa udă, și imediat atrag atenția unui polonez, care-ncepe să-și facă de lucru pe lângă mine, se tot caută prin buzunare apropiindu-se, pune geanta pe masă, o răscolește și-n fine scoate-un pachet de țigări subțiri, alb cu roz. L-am urmărit mut cum își făcea curaj să-mi facă ochi dulci, s-a intimidat și mai mult și s-a precipitat înăuntru, lăsând pachetul pe masă. L-am lăsat și eu pe al meu, să-i țină de urât, sunt curios ce-au vorbit țigările noastre, poate încă vorbesc, și încă n-a cunoscut niciuna dansul focului.

poezie | 123

Pe lângă fluviu, urmând firul unei melodii, deslușesc niște tineri care dansează, beau, râd și cântă, nu vreau să-i disturb și fac un mic ocol, și-odată văd ridicându-se dintre ierburi, ca un dop de șampanie, fundul alb al unei domnișoare grăbite să-și tragă chiloții și blugii. Din când în când îmi iese-n cale câte-o sticlă de vin părăsită, și meditez, studiindu-le eticheta, la cei ce s-au încălzit la dogoarea ei, înainte de a-și lua zborul înlănțuiți, ca toți acești îndrăgostiți care răsar pretutindeni. Pe o străduță găsesc un nonstop, cer o bere ungurească și caut un colț liniștit unde mă las să alunec pe-o bancă, să venerez respirația nopții, crâmpeiele de voci și de pași, ecourile trecerii timpului. Mai e cineva pe-aici? Mi s-a părut. Ba uite-o iar. O nălucă. Vine spre mine. O doamnă cu chip foarte trist și câteva șuvițe argintii mă-ntreabă dac-o pot ajuta să deschidă o poartă. Mă execut, până-mi dau seama unde mă duce: în fața sediului unei bănci, îmi cere să îl deschid cu cardul. E prea serioasă ca să râd. Zgâlțâie clanța și mă întreabă de ce nu poate intra. Trebuie să așteptați până dimineață, îi spun. Nu pot, îmi răspunde. Aveți nevoie de bani? regret imediat întrebarea, simt că a umilit-o. Îi dau tot ce găsesc în buzunarul stâng: oricum plec peste câteva ore! Îi primește, i se schimbă expresia, altă forță lăuntrică îi inundă chipul. Mă cercetează atât de adânc încât mi se face rușine, mă-nclin și-mi iau repede tălpășița. Fug înapoi aproape urlând. Iubita mea-i într-o casă prinsă-n flacăra zorilor, mă despart 15 ore de ea. Înainte să sar în tren apuc să culeg o păpădie. Tot puful ei și-a luat zborul în sensul opus din prima clipă.

124 | poezie

Srđan Gagić

rđan Gagić (1988), născut în Bosnia, locuiește și scrie în Belgrad. Absolvent de literatură sârbă și literatură comparată. Este autorul panoramei Meko tkivo (Ţesutul moale), publicată în Zagreb în 2015, pentru care a ales cele mai bune noi voci poetice din Serbia, Croaţia, Muntenegru și Bosnia și Herţegovina. În 2014 a fost premiat la festivalul poetic muntenegrean „Ratkovićeve večeri” pentru manuscrisul volumului de poezii Deca u izlogu (Copii în vitrină), publicat anul trecut. Selecţia de faţă include poezii din acest volum, precum și două texte inedite.

poezie | 125

început în timpul acela tații ne iubeau mai puțin. timpul avea forma unei picături de apă alungite, culoarea geamului ud în toamnă. despre asta într-o zi se va tăcea cu glas tare. ținem minte gustul sării de pe tâmplele lor, guernicile noastre stricate. tremurul țâțelor mamei, dealurile care peste noi se surpă trăsnind. limitele înțelegerii noastre și timpul fără viitor. râdeam, ne băgam fețele în pântecele mic al palmelor, creșteam pripit. dar am putut fi și noi oameni. ca niște umbre ale marilor monștri în ochii noștri, plecau liniștit acolo unde nu știau cum și nici de ce.

126 | poezie

genealogie știm din cine am fost făcuţi deja de la primul supt, prin trădare. nici sângele nici carnea nu sunt discutabile. este cu totul neimportant cum am fost copii. asta nu dovedește nimic, nu ne calmează timpul. întrebarea e doar unde ne vom opri. spre cine va merge corpul nostru. totul, mai mult sau mai puțin, e la o treaptă de cei care ne nasc încontinuu, ne transmit învățături și boli ereditare. ești la o scuipătură distanță de oala lor: creștere sau recunoaștere a făinii rumenite. întotdeauna o bucată de carne întotdeauna flori uscate muște pe masă. întotdeauna suficient de departe de tot ce ne-am dori pentru noi și pentru ceilalţi. sorbim noțiuni din farfurii ciobite atât de inocenți încât am putea să ne reciclăm pe noi în noi și înapoi.

oraș când ești musafir în orașul unde te-ai născut scrutezi vizuinele și străzile retrase cauți cum să te aperi de vânt. lumina de stradă întunecă rațiunea, pe râu moare gândul.

poezie | 127

pe vremuri, se spune, aici a fost o mare cetate. fiecare oraș e o cetate, rădăcinile stejarilor atrofiaţi, cimitirul țevilor de apă în care trăiește un neam după legile șoarecilor. lumina de stradă e moartă. pe râu se răsfiră glasuri. în orașele care ne-au născut se proclamă trecutul mai degrabă decât viitorul acolo e cel mai mult ger și mânie, străzile sunt șanțuri mari fără consolare, lucrurile cenușii așteaptă pe cine știe cine.

Curţile tot ceea ce erau curţile noastre e întuneric și pământ. lângă locul unde odată era casa dudul uscat și mort ca o spânzurătoare ruginită leagănă gerul și golul. prin spaţiu fulgeră pisici negre încinse precum prin geamul bucătăriei spre drum pustietatea se bucură de ecoul său pe albia surdă care a adăpat vitele și lumea. /palma mea avea ferestre care dădeau spre pârâu și spre mușcatele sădite prea dens din faţa casei/ /cu fruntea mă separam de ceaţă și mă scufundam adânc în elementele înnoirilor anunţate/ e întuneric, iar pământul nici nu-l mai simţi. curţile poate nici nu erau ale noastre, spune bunicul, care a plecat primul. acolo tatăl mergea la pescuit și apoi – pârâul nu s-a mai întors

128 | poezie

timpul e ceva cu totul trivial când luna mai nu aduce fructul și mirosul. florile s-au retras singure pădurile ne sunt dușmane. aici n-am lăsat decât îndatorări și totuși în golul curţii nu este nimic ce ne-ar întrista sau care ar putea măcar să ne facă melancolici.

Neptun acum suntem departe de soare – așa cum ar putea gândi un astronaut-amator cine a navigat vreodată știe: universul e accesibil online. îi atribuim caracteristicile și mofturile mării: enervarea tectonică a pământului o împachetăm în spaţiul cucerit prin text. înghiţi un copac și zici: hai să mergem înăuntru, afară nu-i nimic important părăsind câmpuri suburbane ne înfășurăm burţile în vegetaţie ultima amintire va fi: luna februarie mult așteptată dizolvă melisa în apa tocmai clocotită; deasupra ceștii condensează atmosfera. deja primăvara urzicile tinere și comestibile părăsesc tiptil curtea și cu ele noi și ogoarele noastre fecundate ne retragem în siguranţa camerei. iar apoi: nava noastră somnoroasă se izbește de lună. spatele nostru somnoros se îndoaie sub plafonul jos. muzica de pe planeta tăcută se cuibărește în șold și-n colţ și-n tălpi și cu umeri sașíi noaptea dansăm îndelung sub molecule de apă sărate. pe ritm, ne scufundăm ireparabil spre fund, comprimăm dorinţa și sunetul, căutând analogii verticale cu nările și cu pielea moartă într-o constatare posibilă a libertăţii.

traducere de Goran Čolakhodžić, revăzută de Adrian Oproiu

poezie | 129

Mircea Cărtărescu Il poema dell’acquaio Nottetempo, Roma, 2015

Traduzione di Bruno Mazzoni

„

Suferință și detașare, spații interioare, muzică și literatură angloamericane (a se vedea trimiterea subtilă la Other Voices, Other Rooms al lui Capote într-un vers din Adio! La București), Beatlesii (prezenți într-o manieră ludică în Lasă să fie, «dire straits» în S-a dus amorul..., AC/DC-ul din Noapte de decemvrie), Ginsberg, Ferlinghetti și Corso: prin Cărtărescu și colegii săi din generația «ieșită în stradă», poezia română își asumă lecția scriitorilor din San Francisco, a generației beat, alegând cu bună știință maniera antilirică, privilegiind detaliul, elementul narativ, fundalul urban, citadin, în contrast cu lirica tradițională, naturalistă când nu idilică, a culturii literare românești. (...) Tehnica poetică specific cărtăresciană, ce are uneori și ecouri suprarealiste, pare, în cele din urmă, să vină în întâmpinarea cititorului, gata astfel să asigure, în mod barthesc, «plăcerea» textului. Cercul hermeneutic, teoretizat și asimilat în aceleași aule universitare în care astăzi predă, devine în cele din urmă un veritabil experiment literar, care împacă și îmbină cu efect elementul biografic și structura textuală, atât de bine încât Mircea Cărtărescu a putut inventa originala sintagmă texistență, definitorie pentru propria conștiință scriitoricească și care, în ultimă instanță, are la bază, dacă nu ne înșelăm prea tare, o nuanță a fondului prin excelență neoromantic.”

Bruno Mazzoni

130 | prezenţe

Marta Petreu L’Apocalisse secondo Marta. Poesie 1981-2014 Ed. Joker, Novi Ligure, 2016

Traduzione di Roberto Merlo

u titlul L’Apocalisse secondo Marta. Poesie 1981-2014 (Apocalipsa după Marta. Poezii 1981-2014) a apărut recent, la prestigioasa editură italiană Joker, în colecţia „Parole del mondo”, o antologie bilingvă cu 55 de poeme din lirica Martei Petreu. Îngrijită și tradusă de Roberto Merlo, profesor la Universitatea din Torino, cartea conţine o fișă bibliografică și o postfaţă cu un amplu studiu despre poezia petreuană. Volumul a fost lansat în cadrul Salonului Internaţional de Carte de la Torino, sâmbătă, 14 mai, în prezenţa autoarei, a lui Roberto Merlo și a editorului cărţii, Gennaro Fusco. Aceasta este cea de-a doua traducere a operei Martei Petreu în limba italiană, după volumul de eseuri Cioran sau despre un trecut deocheat, publicat la Orthotes Editrice, în traducerea Magdei Arhip și a Ameliei Natalia Bulboacă, cu o postfaţă de Matia Luigi Pozzi.

„

În panorama culturii române contemporane, Marta Petreu e fără îndoială o figură de primă mărime. Personalitate culturală organică și complexă, ea este și rămâne, în mod intim și esenţial, în primul rând poetă, una dintre cele mai autentice și intense voci poetice române din ultimele decenii.”

Roberto Merlo

prezenţe | 131

Elena Vlădăreanu spazio privato Pietre Vive Editore, Locorotondo, 2016

Traduzione di Gabriele di Palma

„

S-a scris despre spațiu privat că este o critică la adresa societății de consum. Nu mi-am propus nimic de genul acesta. Am vrut să scriu un fel de jurnal al unui consumator. S-a mai scris, de asemenea, că este banală, plictisitoare și lipsită de lirism. Dar dacă așa e viața? spațiu privat are puțin din cinismul cataloagelor comerciale, dar nu merge până la capăt: când te aștepți cel mai puțin, te izbești de viața privată și de confesiunea dezarmantă.”

Elena Vlădăreanu

in fondo non sono che una brava ragazza. porto con me un corredo di propositi da scrittore, ho sogni borghesi, voglio casa e bambino. voglio amarti fino alla fine del mondo.

(E.V.)

132 | prezenţe

Marc Vincenz

„nu este traducere

orice formă de comunicare?

Marius Surleac: Marc Vincenz, ai o vastă experienţă în scris. Când ai publicat primele tale poeme, care a fost impactul asupra cititorilor și cum vezi tu lucrurile dintr-o dublă perspectivă, acum & atunci?

Marc Vincenz: Am publicat primele mele poeme când aveam șaisprezece ani, în revista literară a liceului în Statele Unite (m-am mutat în Statele Unite când împlineam șaisprezece, înainte de asta am frecventat o școală din zona alpină a Elveţiei). Mai târziu, în facultate, la Universitatea Duke din Carolina de Nord, prin al doilea an publicam deja în mod regulat în revista și ziarul facultăţii. În al treilea an acolo, aveam rubrica mea poetică săptămânală în ziarul universităţii, The Duke Chronicle. Scriam poeme despre evenimentele curente, despre ce se întâmpla prin campus. Mai târziu am devenit editorul pe Arte al ziarului și am căpătat astfel ceva notorietate în campus. Am studiat cu câteva personalităţi din Sud, precum James Applewhite, Fred Chappell,

”

Melissa Malouf; însă mentorul meu a fost Reynolds Price. Practic m-am înscris la fiecare curs pe care îl ţinea el, am petrecut ceva timp la casa sa din Durham. Când am absolvit am câștigat premiul Sudler pentru poezie. După facultate, am publicat câteva plachete, printre care Benny and the Scottish Blues și Genetic Fires, însă am căzut în mocirla lumii afacerilor. În timpul acelor ani am avut un mic cerc de prieteni poeţi – majoritatea studenţi la cursuri, sau oameni pe care i-am întâlnit la lecturi; mai târziu, în timp ce viaţa din lumea afacerilor m-a prins, m-am oprit de-a binelea din a scrie poezie –, deși am semnat un contract pentru traducerea în chineză a romanului meu, Animal Soul, pe când trăiam în China în anii ‘90. Astăzi, scrisul este viaţa mea. Îmi petrec săptămâna concentrat pe propriile mele creaţii, sau traducându-le sau editându-le pe ale altora. Cel mai recent am publicat o colecţie, Becoming the Sound of Bees (Ampersand Books, 2015); traduceri

interviu | 133

din colecţia lui Erica Burkart, A Late Am ajuns într-o casă în care se vorbeau Recognition of the Signs. Mereu am trei limbi principale: engleză, germană în pregătire câteva manuscrise. În și retoromană. Mai mult decât atât, momentul de faţă lucrez la trei cărţi de încă din fragedă copilărie (m-am născut poezie, o carte de povești scurte și câteva în Hong Kong), am simţit zornăindu-mi traduceri. Impactul? Greu de spus, pe în cap sunetele cantonezei și mandarinei. bune. Mă bucură faptul că opera mea Însă tatăl meu a lucrat cu oameni de pe tot globul, așa că am e acolo, publicată. Din trăit într-o casă în care când în când cineva scrie Uneori privesc bărbaţii niciodată nu s-a vorbit o recenzie la una dintre mărșăluind spre casă în mai puţin de patru cărţile mele și mă gândesc limbi săptămânal. Din – chiar au nimerit-o. Dar ca și cum ar fi fost la o nuntă de care ei punct de vedere vizual? în majoritatea timpului, mă Presupun că e și asta, de limitez la biroul meu – acum n-au avut parte asemenea, în special din în minunatul Berkshires din Marc Vincenz partea chineză. Expunerea vestul Massachusetts-ului. vizuală a unui poem este M. Surleac: Știu că ai călătorit mult și la fel de importantă pentru mine. ai trăit în multe ţări și aș vrea să te întreb În chineză, desigur, limbajul vizual, ce ţară (sau ce cultură) ţi-a influenţat curgerea caligrafiei este la fel de cel mai mult scrisul? Această diversitate importantă precum cuvintele însele. pe care ai trăit-o, ţi-a modelat cumva Mai mulţi poeţi ar trebui să petreacă bogăţia limbajului și a efectelor vizuale? Cel timp gândindu-se la acest impact în puţin asta am văzut după ce am citit The Propaganda Factory, or Speaking of Trees, propria lor limbă.

„

”

Upholding Half the Sky și câteva poeme din

M. Surleac: Următoarea dintre cărţile tale,

Mao’s Mole.

care mi-a captat atenţia (și pe care abia aștept

M. Vincenz: Mai mult ca sigur, călătoriile și experienţele mele pe glob mi-au influenţat scrisul. Fiecare loc are propria sa aromă, propriile sale ciudăţenii, arhitectură, peisaj, obiceiuri, politici. Aș spune, câte un pic din toate s-a infuzat în scrisul meu. Desigur, sunt anumite cărţi care fac trimiteri către anumite locuri. Mao’s Mole este una foarte clară. De exemplu, Becoming the Sound of Bees este plasată într-un ţinut mitic, și multe dintre diversele mele călătorii și-au făcut loc aici. Și da, limbajele au și ele efectele lor.

să o citesc) este This Wasted Land, and Its

134 | interviu

Chymical Illuminations, adnotată de către Tom Bradley. Am citit multe lucruri bune despre ea. Conţinutul său face referire la The Waste Land a lui T.S. Eliot? Poţi să-mi spui câteva cuvinte despre ea?

M. Vincenz: Sigur. Da, absolut. This Wasted Land, and Its Chymical Illuminations este mai mult un semn de recunoștiinţă faţă de Eliot și Pound. Și, desigur, întreaga carte este o satiră foarte fin pusă la punct. Tom și cu mine am avut o izbucnire absolut exuberantă cu această carte. Ideea a fost să actualizez opera

lui Eliot într-un idiom modern. Desigur, „expuneri remarcabile ale unei false erudiţii.” asta nu s-a întâmplat. Deși similar din M. Surleac: Am observat grija pentru natură punct de vedere structural cu poemul și căile greșite pe care oamenii continuă să lui Eliot, This Wasted Land este un cu meargă, evidenţiate în unele dintre poemele totul și cu totul alt poem. Și totuși, tale – care este opinia ta despre aceste două urmează un curs similar – nu tematic, perspective? ci sonor. În timp ce poemul era aproape M. Vincenz: O, dar acest lucru ar gata, Tom începuse să dezvolte notele necesita o prezentare interminabilă. explicative. Sensul pe care amândoi În regulă, lasă-mă să încerc să fac asta l-am urmărit a fost acesta: câte versuri pe scurt. În primul rând, pot spune că dintr-un singur poem pot face referire sunt un martor direct la distrugerea la altceva din afara literaturii sau absolut excesivă a deșeurilor industriale istoriei. Și astfel, cumva să arate cât și a poluării – câteva dintre poemele de întâmplător a fost/este procesul mele tratează, de asemenea, cazuri referenţial, referinţele cuprinzătoare și specifice pe această temă. De exemplu, fanteziste. Un vers poate fi interpretat au fost anii pe care i-am petrecut într-o mulţime de feluri, și totuși, trăind în Shanghai – unde nivelul de într-un context devine ceva specific. poluare a aerului este critic acum; sau, Presupun că la un anumit nivel, scopul multitudinea de fabrici pe care le-am nostru a fost acela de a dovedi cât de vizitat în timpul șederii mele în China. întâmplător este acel proces. Desigur, Nici măcar una dintre ele nu era curată. totul este influenţat de ce a venit În timpul concediului, călătoream în înaintea sa, fiecare fragment literar este regiuni mai îndepărtate din China: îmbinat cu ce a venit înainte – și totuși, vestul îndepărtat, Tibet, Mongolia, spre acest „accent”, aceste „constrângeri” brazdele de iarbă cosită ale Manciuriei, ale mediului academic – de a dispune și ceea ce am văzut în unele dintre acele ca ceva să facă parte din ceva de mai locuri... te-ar lua cu fiori. Nici măcar înainte... Ei bine, n-am putut rezista. nu am intrat în profunzimea problemei Așa că asta e. O satiră într-o satiră, prinsă în scrierile mele. Între timp, gheţari în rădăcinile empirismului academic. În și aisberguri se topesc, nivelul mării ce privește notele explicative, folosind crește, apa de la robinet în multe dintre cuvintele misteriosului cele mai populate Președintele spune: Fraţii Sigfried Tolliot, cel care locuri din lume și surorile sunt egali. a scris postfaţa (numele este contaminată, mi-a venit în minte în Președintele spune: coloniile de albine timp ce lucram la poem): pier, stocul de pește Femeile susţin Afișând doar ce poate fi descris ca sălbatic este aproape jumătate o obraznică lipsă de consideraţie faţă epuizat – să-ndrăznesc de cer. de rigoarea intelectuală, Bradley s-a să merg mai departe? Marc Vincenz Cum ar putea un scriitor cufundat alături de T.S. Eliot în

„

”

interviu | 135

din ziua de azi să nu se atingă de aceste o pădure tropicală sau o furnică sau un subiecte? Și, mai presus de toate, cum gândac – care, datorită unei rezistenţe ar putea exploatarea resurselor naturii incredibile, încă supravieţuiesc. După de către capitalism și intensificarea ce am părăsit China (am trăit acolo problemelor ecologice să nu fie atribuite peste zece ani), m-am mutat în Islanda, fiind locul în care am găsit avansării „globalizării vocea mea interioară cea mai civilizate”? Guvernele Pentru consiliul calmă. Islanda – un loc mai din întreaga lume – din umbră, virgin decât oricare alt loc în ciuda avertismentelor istoria nu are nici un în care am trăit înainte – clare și urgente venite viitor e mai mult încă trăiește și respiră în din partea oamenilor de propria sa natură. știinţă, în ciuda unei înteţiri testament decât a dezastrelor naturale sau M. Surleac: Știu că traduci, tenacitate provocate de om – încă închid mai mult chirie de asemenea, poezie din în continuare ochii. Aceste germană în engleză. Ce decât trecere probleme trebuie discutate – și înseamnă traducerea pentru Marc Vincenz tine și cum ţi-a afectat scrisul? astfel, eu folosesc mijloacele pe care le am la îndemână să strig Scrii cumva poezie direct în cât de tare pot. Nu sunt un om germană? de știinţă, am, în schimb, experienţa M.V.: Ce înseamnă traducerea pentru directă la nivel de industrie – în China, mine? Ei bine, nu este traducere orice dar și în India, Bangladesh; și, desigur, formă de comunicare? Am tradus toată partenerii săi occidentali. Nici un bun viaţa mea. Mama mea este britanică, fabricat, distribuit sau consumat nu iar tatăl meu a fost elveţian, un băiat de este vândut vreodată la adevărata la ţară dintr-un mic sat de munte. Limba lui valoare. Cu siguranţă aceasta maternă a tatălui meu era romana, sau este „corupţie ecologică”. Mai există mai precis, retoromana; dar, desigur, locuri în lume unde natura este intactă, la fel ca majoritatea Elveţiei a crescut unde zăpada nu devine neagră în câteva bilingv, germana fiind a doua sa limbă. ore, unde poţi bea apă direct dintr-un A mamei mele a fost, în mod natural, râu fără a fi îngrijorat că ai pornit engleza. Părinţii ei erau londonezi. un lanţ de evenimente în fluxul tău După al Doilea Război Mondial, tatăl sanguin, care te va duce în cele din mamei mele și-a luat familia să trăiască urmă la moarte de cancer? Greu de în Hong Kong. Mama mea avea cinci spus, dar am speranţă, așa că aș spune ani când a ajuns în portul Whampoa că da. Este necesar, prin urmare, pe o navă de pasageri și a fost lăsată să discut problemele globalizării la centrul multicultural al Asiei, care industriale excesive și efectele sale, pe atunci era Hong Kong-ul britanic. dar, de asemenea, să recunosc marea Mama mea vorbește engleză, franceză, frumuseţe într-un fir de iarbă sau a vorbit cantoneză – suficient cât

„

”

136 | interviu

să-și facă cumpărăturile prin pieţe și chioșcuri stradale –, dar, într-un fel, nu s-a înţeles niciodată cu germana. La un moment dat a învăţat retoromana, și se pare că într-o vară în Elveţia a reușit să aibă conversaţii simple, însă niciodată nu s-a lipit de ea. Așa că am vorbit mereu engleza în casă. Fie că am trăit în Hong Kong, Elveţia, Spania sau Statele Unite ale Americii. Așa că traduc de când mă știu. Traducerea literară e ceva ce am început cu mult mai târziu. Se întâmpla pe când trăiam în Islanda și am dat peste o carte de poezie germană în biblioteca din Reykjavik. Era o carte de poezii a poetei elveţiene Erica Burkart. Am luat acasă cartea, și aproape în mod automat, fără a mă gândi, am început să traduc poemele în engleză. În câteva săptămâni am terminat deja de tradus prima variantă a întregii cărţi. Am încercat să aflu cine deţinea drepturile – editura manuscrisului german își încetase activitatea. În cele din urmă, după multe apeluri telefonice, am găsit noua editură (care nu republicase cartea), am cerut drepturile de traducere, și am început să public, în reviste, traducerile mele. Întregul proces de traducere părea complet natural pentru mine – foarte similar cu scrierea propriei mele opere, numai că îmi reglam fin urechea la o altă voce, care nu era a mea. Cu toate acestea, la un anumit nivel, am făcut asta întotdeauna. Este scrisul meu influenţat de lucrările pe care le-am tradus? Aș spune că da, cu siguranţă. Numai că, după cum știi din lectura propriei mele opere, folosesc multe voci, chiar și în propriul meu scris

– așa că traducerea pare o extensie naturală a ceea ce fac. De fapt, nu traduc doar din germană, ci și din spaniolă și franceză. Nu consider germana mea ca fiind la un nivel literar înalt, și, prin urmare, întotdeauna am evitat să scriu direct în germană. M. Surleac: Care a fost cea mai dificilă experienţă a ta în traducere?

M. Vincenz: De fiecare dată când lucrezi direct cu un autor (așa cum sunt sigur că știi) care crede că el, sau ea, stăpânește bine limba vizată, experienţa traducerii este una delicată. Autorul va încerca întotdeauna să rămână cât se poate de „autentic” sau chiar „exact” faţă de textul original. După cum bine știi, acest lucru nu funcţionează întotdeauna. Uneori trebuie să te depărtezi de varianta originală pentru a reveni la ritmul, imagistica, estetica sa în limbajul ţintă. Când traduc, după ce am finalizat o primă variantă lucrând îndeaproape cu textul de bază, nu mă uit la original preţ de câteva variante. Apoi las totul să stea și să se digere înainte de a mă întoarce din nou la varianta originală. Traducerea este la fel de mult creaţie precum actul de a scrie în sine (care, cred că am mai spus mai înainte, este o traducere ca atare). De câteva ori am avut plăcerea și durerea de a lucra cot la cot cu autorul; ei bine, au rezultat multe controverse. Așa că, chiar dacă este extrem de satisfăcător, procesul migălos de a trece atât prin original, cât și prin textul vizat împreună cu autorul care are oarecum autoritatea pentru el, poate fi, aș spune, cel puţin descurajatoare.

interviu | 137

M. Surleac: În ce altă limbă ai dori ca poezia ta să fie tradusă?

M. Vincenz: Arabă, swahili. Acum că veni vorba, nu am încă nici o traducere în spaniolă. Cunoști vreun bun traducător? M. Surleac: Știu că ești redactor la diverse reviste literare și prese. Care a fost cel mai ciudat/amuzant/furios răspuns pe care l-ai primit de la un autor respins?

– atât pe cei în viaţă, cât și pe cei care s-au dus. Cred că pot aprecia stăpânirea limbii engleze la mai multe nivele. Și apoi, eu mă mut mereu de la o voce la alta, căutând acel moment epifanic. Recent, am citit și mi-au plăcut Denise Levertov, Albert Goldbarth, Frederick Seidel, Wendell Berry, Piotr Sommer, Les Murray, Tony Hoagland, Adrienne Rich, Kenneth Rexroth, Robert Duncan, Elizabeth Bishop, Clayton Eshleman, Yves Bonnefoy (traduceri fantastice în engleză, de Hoyt Rogers), Czesław Miłosz timpuriu, perioada de mijloc a lui Zbigniew Herbert, Tomas Tranströmer, Tomaž Šalamun, Anna Ahmatova, Rolf Jacobsen, traducerile din Michelangelo ale lui John Frederick Nims; și cei la care mă întorc întotdeauna: Blake, W.B. Yeats, Dickinson, Dylan Thomas, D.H. Lawrence, Wallace Stevens, Larkin, Keats, Williams, James Wright, Whitman, Frost, Rilke, Celan, Gottfried Benn... Lista e interminabilă. Și încă multe alte plăceri poetice urmează să vină.

M. Vincenz: Oh, prea multe pentru a le menţiona... Nu trece o lună fără ca vreun autor să se plângă. Procesul de respingere – și scrisoarea de respingere sunt, ei bine, foarte delicate. Cele mai multe dintre plângeri vin de la autori începători sau de la tineri scriitori care abia își încearcă și ei mâna în acest întreg proces descurajant. După ce am jucat ambele roluri pot să înţeleg bine frustrările. După cum știm, acest lucru este un angajament foarte izolat/ solitar și de fiecare dată când cineva e atent la ce ai de spus, te simţi în culmea fericirii. Pe măsură ce timpul trece, îngroși obrazul la respingeri – și, în mod natural, chiar și atunci când lista de lucruri pe care vrei să le Îmi aduc aminte dimineaţa în care faci în viaţă este aproape de a febra a izbucnit fi îndeplinită, întotdeauna există era dimineaţa în care virusul H5N1 unele neîndeplinite care rânjesc precum motanul Cheshire. A lucra s-a răspândit în toată ţara, cu scriitori este o provocare. Trebuie toată lumea purta măști albastre să fii tu unul, ca să știi cu adevărat asta.

„

M. Surleac: Care e poetul tău preferat?

M. Vincenz: Nu prea le am cu favoriţii, nu chiar. Îi admir și îi apreciez pe mulţi

și nu ne mai temeam de poliţia secretă

” Marc Vincenz

selecţii ale poemelor din volumul The Propaganda Factory, or Speaking of Trees / Fabrica de propagandă sau apropo de copaci în traducerea lui Marius Surleac (Editura Tracus Arte, 2015)

138 | interviu

Dan-Liviu Boeriu

Acceptă

și totul va deveni suportabil

t.s. khasis, aparenta naturaleţe a vieţii (Casa de Editură Max Blecher, 2015)

intre toate temele literare de oricând & de aiurea, pare că cea mai prizată de tinerii scriitori români de după 1989 a fost aceea a poetului damnat, a perifericului angoasat și setat împotriva establishment-ului, de orice natură ar fi el (cultural, politic, social etc.). Lucrul e perfect explicabil: deschiderea de după revoluție a însemnat și abilitatea de a-ți alege în mod liber modulația vocii și mesajul pe care vrei să-l transmiți într-o lume proaspăt ieșită din totalitarism. Libertatea vine întotdeauna la pachet și cu revolta, curajul, spleen-ul existențial sau lehamitea generalizată. Pe coperta a patra a volumului aparenta naturalețe a vieții, Octavian Soviany vorbește tocmai despre această aplecare a autorului Khasis către zona marginalității refractare. Numai că există un detaliu cu care nu

mă simt solidar: acela că autorul ar exersa catharsisul din postura unei autocontemplări narcisiace. Voi încerca să demonstrez de ce cred că în prezentul volum, cel puțin în a doua parte a sa, nu poate fi vorba despre narcisism, ci despre autoironie, despre un self-mocking autodistructiv, dar nu mai puțin orgolios. Volumul e structurat în două părți. Prima dintre ele, intitulată „un cățel mecanic, un poster cu luna” e un fel de saga domestică în care rolurile principale le dețin familiarul, cunoscutul, tandrețea minoră a fiecărei zile. În fața noastră se derulează pe rând scene de un frust imaculat, desprinse fie din intimitatea cuplului, fie din amicițiile sporadice ale autorului-personaj. Tonul e defensiv și plictisit, însă e dublat de atenția pentru corespondentul ideal

cronică | 139

al secundei de acum. Khasis simte că în dare-de-seamă la o meditație mai adâncă) spatele oricărui eveniment neînsemnat e miezul acestui tip de poezie, deseori stă posibilul împlinirii lui într-un convulsivă și compulsivă deopotrivă. alt decor, mai larg și mai îndepărtat: Descrierile aride ale unui decor urban „cândva eram her profile picture deschid, de fapt, calea către introspecția & her beauty,/ își lipea urechea de masochistă. Trecerea de la colectiv la individual se face pieptul meu și asculta, treptat, ca un focus așa cum/ procedează-n iată-l: filme indienii sioux./ 1,75 m de sobrietate, cinematografic, static și aproape mut: „cartier: cu noi nu era un convingător și decis conținutul e șirul de film,/ după atâția ani a devenit unul.” Replicile să rupă cu trecutul, decis copaci luminat de faruri și țiuitul claxoanelor/ savuroase dintre prieteni să descopere un dumnezeu personal bucătăriile de sâmbătă sunt consemnate aici seara,/ mirosul/ de ciorbă în virtutea ideii că ele pe care nu-l va împărţi pe scări./ am groaznica conțin, mai mereu, niște cu nimeni. senzație// că toți știu adevăruri prea dureroase t.s. khasis ce fac,/ încotro se pentru a fi rostite în îndreaptă/ și că nu vor mod solemn. Și atunci se recurge la mica bășcălie, la vulgaritatea rata nimic niciodată./ învingători,/ benignă îndărătul căreia se ghicesc deși nu arată a învingători. [...] mi-am niște teme fundamentale ori tare pus bocancii în balcon,/ țigara/ și comportamentale. De pildă, iată cum m-am uitat la porumbeii/ care zburau e reliefată discrepanța dintre încercarea de la o fereastră la alta ca/ într-o lume de a părea intangibil și realitatea unei absolut normală.” Dialogurile, atât cât lașități juvenile: „sergiu, îți lipsește apar, sunt de fapt mici replici menite să curajul,/ l-am auzit pe fredy/ culcat destructureze impresia inițială a celui pe culoarul dintre banchete,/ ai freza care le consemnează. Ele au rol de marilor generali romani/ și te caci pe decompresie și de a arunca în derizoriu frământările „înalte” ale personajului tine de frică.” Excesul de epic ar putea părea principal: „lui moise i-au trebuit 40 de o tentativă frivolă de a scăpa de ani pentru a străbate un deșert,/ mie rigorile „clasice” ale poeziei. Pentru tot atâția ca să-mi dau seama că sunt un cititor neavizat, poezia lui Khasis singur/ și că nu mă mai crede nimeni./ sună a tânguire perpetuă în câteva trebuie să ai grijă cum arăți, mi-a secvențe narative ultrascurte, din care scris angi”. Sau: câștigarea unei brichete dramatismul pare a fi evacuat. Cu (!) e, de asemenea, prilej de etalare a toate acestea, tocmai ideea convertirii nepăsării față de futilitatea lumii, în emoției prin transfigurarea ei de la timp ce amicul folosește aceeași ocazie banal la semnificativ (de la simpla pentru a-i aminti bombănitorului că

„

”

140 | cronică

nu trebuie decât un minim efort de mâinile și de/ a se holba la tavan sau adaptare pentru ca totul să prindă la blocurile orașului/ alții plâng în cheag și semnificație: „încă nu mi-am hohote la budofumoar/ ghemuiți în ridicat premiul/ și cred că nici nu-l voi poziția fetus/ n-au habar să-ți explice ridica vreodată, dar am avut noroc./ de ce”. Rămân la ideea exprimată în fredy e sigur că viața e premiul cel primul paragraf al acestui text, și mare:/ – acceptă și totul va deveni anume că nu ne aflăm în prezența suportabil, a conchis.” În aceeași narcisismului, ci mai degrabă în manieră, gândurile haotice se leagă aceea a unei superbii rezultate în într-un puzzle halucinant, în care urma conștientizării statutului de legătura dintre cauză și efect nu mai damnat. Personajul e atât de excedat de imposibilitatea de a are o logică intrinsecă, ci te poţi ridica pricepe lumea din jurul una personală, puternic colorată emoțional: „un în plină mahmureală lui, încât devine lipsit de orgolii și e capabil să-și puști mi-a dat țeapă la să privești ploaia oblăduiască de unul singur înghețată, am sperat din și să scrii obsesiile. De altfel, toată suflet/ că mă-sa o să-l ceva despre ploaie? strădania lui e țintită în omoare-n bătaie/ așa cum am sperat că iubirea noastră t.s. khasis direcția unei coabitări pașnice cu noua realitate va fi de neclintit,/ un în care personajul trebuie spărgător de gheață.” A doua parte a volumului, numită să se simtă confortabil: „fiecare își „supravegheat” reprezintă radiografia construiește barca personală/ a mea unui delir. Scenografia se schimbă e din sticlă/ pe sub barca mea înoată radical: de la decorurile cunoscute rechini și țipari/ blânde balene”. Lumea ale unui spațiu urban tipic, cu tot ce obiectivă pe care pacienții au părăsit-o ține de acesta, se ajunge la coridoarele dincolo de ziduri le-a rămas întipărită reci și neprietenoase ale unui ospiciu în minte, însă ea nu mai e trăită efectiv, psihiatric (Obregia). Autorul imaginează ci amintită doar în treacăt, ca un o lume declasată, unde boala psihică subiect oarecare de conversație într-un legitimează orice acțiune considerată dialog terapeutic: „suntem doar noi/ „anormală” în lumea liberă. E un loc sporovăind despre dumnezeu despre de refugiu pe cât de liniștitor, pe atât diavol/ despre mașini doar noi și postările de terifiant. Captivitatea e o condiție noastre pe facebook/ despre conștiință necesară pentru exorcizarea micilor și libertate și bani/ despre insule/ pe care demoni de dincolo de țeastă, numai ne-ar plăcea să trăim/ retrași în iluzia că imaginile la care autorul-narator unei vindecări”. Autorul își trăiește e martor sunt tot atâtea exemple ale singurătatea ca pe un dat natural, însă unor pierderi iremediabile: „unii există momente în care neputința de simt impulsul stupid de a-și împreuna a se bucura de lucrurile simple îl aduc

„

”

cronică | 141

în pragul unei liniști vecine cu o a poemelor, făcând astfel ca sfâșierea capitulare timpurie: „spre seară sunt impenitentă a propriului piept și a doar un cretin melodramatic/ un propriei minți să fie percepute de cititor mistic antipatic – e doar/ o indispoziție ca niște sadice și curajoase exhibări ale trecătoare îmi șoptesc și mă cred/ unei conștiințe mereu în luptă cu viața apusul nu are nici o pată specială e pe care nu știe cui o datorează. ornamental/ pentru o clipă îl pot atârna prin balcoane pe sârmele/ de uscat rufe”. Pe de altă parte, apartenența la grupul celor care îi seamănă e un mod nici un mister nobil nu bîntuie de a-și asuma deschis boala, pe care o aceste saloane nici o problemă ironizează trufaș și resentimentar, cu singura alinare că, totuși, suferința care să ne frece minţile e poate mai suportabilă când limitele se divide incontrolabil între sîntem un set de probabilităţi mai mulți „depozitari” ai ei: sîntem aici pentru că avem probleme „când ne încolonăm pentru medicamente sau mâncare/ și am făcut prostia să ne destăinuim vulnerabili și idioți/ devine t.s. khasis dificil să ne deosebești pe/ unul de celălalt”. Chiar dacă e inutil și artificial lungită (scenele și stările emoționale sunt redundante și uneori obositoare), această a doua parte a volumului poate fi citită în cheia unei consecințe a modului de viață descris subtil în prima parte. Din acest punct de vedere, e lăudabilă intenția autorului de a conferi coerență epică volumului. Pe de altă parte, o prea mare disponibilitate de a „descrie” plastic fiecare transformare mentală și fiecare încercare de obișnuință cu defectul propriu suportă riscul diluării dramatismului până la banalizarea lui. Dacă asta a fost intenția lui t.s. khasis, mă înclin în fața metodelor subversive prin care proiectul liric-epic i-a reușit. Volumul e, stilistic, perfect construit și egal cu sine însuși în cea mai mare parte

„

”

142 | cronică

Sam Riviere

am Riviere s-a născut în 1981 și este unul dintre cei mai bine cotați tineri poeți britanici. Fondator (alături de Jack Underwood) al seriilor de antologii Stop/Sharpening/Your/Knives, a fost publicat în diverse reviste și periodice: „The Guardian”, „Poetry London”, „The Rialto”, „Ambit”, „The Spectator”, „3:AM.” și „Poetry Review”. A publicat 3 volume de poezie: 81 Austerities (2012, Faber & Faber, câștigătoare a Premiului Forward pentru Debut), Standard Twin Fantasy (2014, F.U.N.E.X) și Kim Kardashian’s Marriage (2015, Faber & Faber). Are un doctorat în Creative and Critical Writing. Trăiește în Edinburgh.

poezie | 143

sinceritate prietenă Cel mai bine e să faci scrisoarea simplă și scurtă. Trebuie să simți pe bune ce-i zici. Când vorbești cu ea, fii sincer și amuzant când o iei la fugă. Fă-o să se simtă ca un obiect sexual. Arată-i cât de mult apreciezi că s-a despărțit de tine. Dacă tu ești cu adevărat în spatele eforturilor tale atunci cine mai înțelege? Încă sunt principala problemă aici e angajamentul. Uite, 25 de chestii drăguțe.

sinceritate de mormânt Când va deveni nihilismul de cea mai joasă speță plictisitor? Să sperăm că niciodată. Ei fac complimente cu limba. Ce explicație îmi poți da pentru că pretinzi că în situațiile relevante stilul e vital? Sincerității de mormânt îi lipsește gri-ul, e mortală până la sfârșit. Numai despre asta mai pare să poată vorbi oricine azi.

sinceritate de speriat un vânzător sentimental: fără idei noi neplăcut și uneori mârlan care obișnuia să se îngroape în industria asta unică a divertismentului plătind tribut unor experiențe stranii și înfricoșătoare din scenele bonus ale filmului documentar

144 | poezie

care încă te bagă cu forța în transă prin neconcordanțele clare & absența angajamentului celebritate cu păr lung roz terifiant autograf faimos sărut ruj video s-ar putea să fie cel mai funny de până acum a lăsat o baltă de sânge pe cearșaf o sursă neprețuită pentru vorbitorii străini de engleză, adică

sinceritate treiștrei În ceea ce privește stupiditatea răului, cultura comercială: treiștrei de poeme. Mary J. Blige: douășdouă de poeme în plus, „al doilea din cei patru copii”. O recapitulare a formulării conflictului estetic: cinșdouă de poeme și o reformulare: succesul fără precedent al parfumului a bătut recordul de vânzări în câteva ore. La cinșpe inima mea era fixată pe candoare, la treizeci am învățat poezia lirică modernă, rugăciunile de înmormântare ipocrizia rigidă. La patruzeci nu mai era nimeni de cealaltă parte.

poezie | 145

sinceritate frumoasă Detaliile personale ușoare, romantice sunt cheia. Cred că sunt atât de multe feluri în care cineva poate fi frumos. Contrastul dintre onestitate și libertate când încerc să-nțeleg rapul lui Zelo. Cred că pentru mine, fără supărare, relatările presei ca răspuns la caricaturi sunt autenticitatea, sau ultima carte a lui Wilfred J. Funk despre cele mai sincere zece cuvinte în engleză.

sinceritate infinită Pentru un tip care pretinde că urăște chestiile siropoase, a fost consecvent cu ce zisese înainte; că pentru fata pe care o iubește cu adevărat ar face orice să i-o arate. În tot timpul ăsta i-am fost loial lui LJ. Serios, LJ e foarte ușor de gestionat. Pur și simplu editezi html-ul, m-ai părăsit, căci sunt orb și nu văd purul adevăr care zace în mine. M-au învățat cum să evit și să mint ca să-mi ascund codurile. Taie și lipește aici și acolo. Uită care au fost intențiile tale... Acum patru ani care-au trecut repede (pare relevant) eram un tânăr la facultate, dar unii dintre noi se uitau la Totemul Animal Colibri. M-am panicat și acum fac astrofizică.

146 | poezie

sinceritate americană Hai să ne apropiem de Rusia. Hai să intrăm direct în atmosfera criticii de film. Hai să sărbătorim muzica de după 2002. Hai să ducem plăcinte și să mâncăm corn dogi. Sari la Muzica Americii Tinere și la curenții ei de adâncime și conștiința lor vinovată. Oamenii de radio au pus sos pe noi, nu sânge, ca pe vremuri, și nici discursurile care trebuiau să ne curețe, nu D.H. Lawrence, ca pe vremuri. Dar chiar și așa tot am bănuit. E acum (o satiră). Așa că păstrați pacea în rețea. Așa că puneți o etichetă pe loc, cu o inimă a ideii totale, cu inimi definite total în engleză americană. din volumul Kim Kardashian’s Marriage (2015)

traducere din limba engleză de Vlad Pojoga

poezie | 147

Mihók Tamás

shoulda străduțe întortocheate ce duc la căminul tău zgomotul pavajului când piatra cubică se desprinde la unison și începe să leviteze și cubulețele se-ncarcă de gravitație unul câte unul abia deasupra capului meu un puzzle dibaci și inutil: la fiecare pocnet ridic din umeri goana picioarelor tale subțiri organic: pisicuțe speriate / anorganic: nylon împletindu-se pe trotuar în bătaia vântului sub ochi și danturi albe sclipind pe la intersecții în fața gangului te oprești mereu din profil pardesiul îți flutură pe la șolduri ai slăbit șapte kile în străinătate și în curând îmi vei spune adio c-o voce striată și minimum de regret

148 | poezie

echilibru sistemul tău nervos ca o fabrică împânzită de japonezi gesturi tăiate la jumate furnale tăiate la jumate puse la fiert hrănind milioane de hikikomori demarăm tăieței cu bucăți de soia privirea ta centripetă numără bancnote și un patent roz hello kitty ne ciupești zilnic din creier încet-încet piere și absența greierul țârâind după arcă ai doar brichetă și timp ne adunăm la fumoar să pufnim pântecele ne huruie printre microcipuri o cascadă de lapte condensat privim cerul dintr-un unghi mort

lanul lăsasem în urmă lanul de rapiță fântânile cu cumpăna roasă fazanii căprioarele iepurii traversam deci pusta maghiară în toată splendoarea ei anostă când limba mică și triunghiulară din creierul meu s-a oprit extaz telepatii zero doar un cartuș gol imortalizat învârtindu-se pe-asfalt în rest nimic nimic nimic respiram cu grijă în slo mo firicele de praf îmi pătrundeau în nări cu atâta dragoste parc-ar fi fost particulele unui duh sfânt și el în felul său

poezie | 149

bătea un soare știrb m-am ridicat de pe banchetă și-am străbătut culoarul puturos al vagonului și mi-am pocnit încheieturile oscioarele s-au aliniat dar nicio tipă sexy țintuindu-mă blajin cu ochi căprui și alungiți nicio tipă cu voce striată absolut nimeni aprobându-mi gesturile trenul huruie sunt vlăguit și chiar aici sub ochii mei e lanțul montan iar dincolo de el chiar acolo acoperit de tăceri vinovate lanul de intuiții

fericirea e pe țeavă ferice de cei ce pierd firul la costume department și dau off la wireless căci ei vor înghiți ultima floricică de popcorn privindu-te [ești o prigorie când faci dragoste o fundiță de satin pe nuditatea celor vii iată momentele de imperfecțiune jucate perfect regia spontană a distanțelor [ultima floricică e cea mai sărată în ea levitează stările noastre embrionare viitoruri în repaus contratimpi cu frâna de mână trasă cum mi-ai acoperit receptorii tactili cu faianță [no shave november vs. no sex december cum ne instalăm din nou

150 | poezie

în poziții sterile de ceainărie o palmă pe șervețel cealaltă ciupind din toarta ceștii ce vietăți splendide căptușite de inerții am devenit limbajul nonverbal al limbilor noastre va deschide noi hermeneutici voalate câți se vor prăbuși printre rânduri și câți se vor întoarce [fericirea e pe țeavă dar vocile de unde vin

îmi vine atât de greu mi-am visat orbitele ochilor scrumierele unui club de fițe cenușa mă ustura chelnerițele mi le schimbau din sfert în sfert lumea dansa încercam mort-copt să-mi urnesc degetele încleștate & ca prostu’ m-am urnit din vis iată-mă acum treaz bâjbâind după pastile o fi-ntre 3 și 4 a. m. your r.e.m. drives me crazy &-mi vine atât de greu să refuz câteva gânduri care încep cu niciodată ziua pi a trecut st. patrick’s day a trecut ochii mă ustură spasmodic de zici că-s chemat să trezesc toată primăvara emisferei de nord îmi suflec sângele și-aștept sunt un vârcolac cu niște cearcăne cât alburnurile unui brad supurând în propriile rășini trezirea

poezie | 151

Alex Ciorogar

Cobain in Love Ștefan Manasia, Cerul senin (Editura Charmides, 2015)

in cauza condițiilor editoriale nefavorabile, Manasia a rămas, timp de câțiva ani, un outsider (un poet al poeților), în ciuda faptului că volumele sale se bucurau de aprecierea criticii. Dacă, în prima jumătate a anilor 2000, clujeanul semna versuri de factură avangardistă, ele erau scrise cu conștiința încărcată a pseudo-anarhistului care nu trage niciodată fără amortizor. Lucrate cu cea mai mare conștiinciozitate, explozive erau, într-adevăr, performanțele sale retorice cuplate la alonja fabuloasă a imaginarului, producând structuri verbale capabile de a reda efecte poetice dintre cele mai complexe. Pe un fond mitologic, Manasia cocheta, chiar de la debut, cu formele poeziei naive, cucerind și explorând teritorii mai curând interioare („creierul meu friguros e nebraska”), fără a uita însă să scruteze câteva din problemele majore

152 | poezie

ale vieții burghez-comunitare. Între baleiajul emoțional și madlibs-urile postmoderne, bovarismul marca una din trăsăturile principale ale scrisului său. Pentru o poezie care se af lă într-o perpetuă căutare a propriei esențe, limbajul devine un câmp ce modifică și structurează întreaga experiență a poetului. Împingând – pe calea scepticismului îmbinat cu vagi sentimentalisme – premisele poeziei ludic-postmoderne înspre zone care nu i-au fost inițial destinate (cartografierea aproape metafizică a intimității subiectului), Manasia testa modul în care convențiile limbajului pot exprima ceva inedit despre arbitrarietatea experiențelor prozaice. Prin intermedierea peisajelor urbandezafectate, pe de o parte, și datorită efuziunilor liric-tenebroase, pe de alta, Manasia reușea să pătrundă în miezul fierbinte al însăși poeziei, construind

imagini glorioase ale Poetului aflat în mijlocul unei lumi dezvrăjite ori golite de sacralitate. Manasia vorbea mereu din poziția marginalului, Amazonul fiind scăldat de multiplele portrete ale poetului, ale poeziei și ale inspirației și, cu toate că nu mai mizează pe impactul poemelor identitare („Sînt un/ musulman/ Kenyan/ de limbă/ Swahili/ căruia/ îi este/ tot mai/ SILĂ/ de Profet”), Manasia rămâne unul din reprezentanții de vârf ai poeziei introspective actuale. Declarând, în mai multe rânduri, că scrie doar pentru el însuși, poemele sale sunt evident construite în așa fel încât să convertească (să cucerească) prin tocmai ezoterismul excesiv al discursului poetic. Tonicitatea clasică a versurilor e concurată doar de sensibilitatea clarvăzătorului: Manasia le arată (sau le arăta) cititorilor că imaginile cele mai îngrozitoare își au rădăcinile în tocmai viețile noastre cotidiene. Fanteziei trăirilor psihologice, de pildă, îi era mereu juxtapusă concretețea sordidă a fundalurilor, la fel cum reacțiilor fizice le erau mai mereu asociate anumite răspunsuri sentimentale. Două sunt, de altfel, aspectele pe care critica literară le-a repetat orbește în legătură cu poezia lui Ștefan Manasia. Primul, cu atât mai irelevant cu cât a fost pus și pe seama celorlalți douămiiști (ca să nu mai zic de membrii generațiilor ‘80, respectiv ‘90), se referă la calitatea transfigurativă a versurilor sale: trecerea de la lucrurile și faptele insignifiante la revelațiile cvasi-mistice; transformarea reportajului cotidian în reflecții de factură transcendentală; notația existenței banale ridicată la

nivelul semnificațiilor grav-esențiale. A doua îngroșare, mai puțin strălucitoare, se referă la prezența sau absența dimensiunii autenticității în paginile scrisului său. Ferite de frivolitățile anecdoticului, experimentele poetului clujean – atât cele care țin de imaginar, cât și cele care țin exclusiv de limbaj – aveau rolul de a distrage atenția cititorului de la aspectele biograficului. Scenariile postumane, montajul distopic al universului sensibil, vizionarismul SF – toate aceste derapaje fanteziste împingeau centrul de referință al poeziei sale înspre zonele metaforicsimbolice ale discursului poetic. Fie că o făcea reciclând măști fantastice ale trecutului, fie că o realiza prin ipostazierea diferitelor avataruri futuriste, Manasia obișnuia să tematizeze pe marginea unor aspecte precum poezia, timpul ori natura umană, fără să se aplece însă asupra iubirii ori asupra paternității – ceea ce face acum – modificând, prin urmare, tiparul de lectură al cărților sale. Traseul său poetic poate fi citit, iată, ca un comentariu indirect asupra poeziei actuale, dar și ca expresia subversivă a încercării de respingere continuă a impulsurilor autobiografice. Un autor fals-elitist care și-a purtat mărcile supremației mistice cu indiferența studiată a hipsterului, producând versuri oracular-halucinante, Manasia rămâne semnatarul unor cărți nonconformistprovocatoare. Cu atât mai surprinzător se dovedește însă noul volum cu cât, de-a lungul timpului, poetul își construise, prin toate mijloacele posibile, cultul propriei personalități. Neașteptată e,

cronică | 153

așadar, descoperirea zonelor reale ale autenticității realizată, culmea, prin intermedierea alterității: a paternității („Cînd voi fi mare, vreau să am muuulți copii, și pe cel/ mai mic vreau să-l cheme Ștefan. De ce, tati? Pentru că/ tu o să fii mort, tati/ Și-mi place tare mult numele Ștefan”), pe de o parte, și a erotismului, pe de alta, Manasia lăsând impresia că se simte acum mai acasă ca niciodată („Nimic mai ispititor/ decît să îmbătrînești”, „Și voi/ accepta să mă descompun/ în micul cimitir de la țară./ Îmbrăcat numai în pijamalele bleu”). Dacă Amazonul era, cum ziceam, un soi de origin story, Cerul senin redă mici reflecții ontologice privind geneza și morfologia încăperilor sale interioare („Acum pufnesc/ și mă întristez și/ mă scufund ca un/ aligator în subteranele/ New Yorkului”, „Aș vrea să îți vorbesc despre iubire/ dar știu că asta obligă”). Făcând un mic pas discursiv înspre tranzitivitate, poetul face un salt uriaș în ceea ce privește repertoriul său tematic. Dacă ar fi să (re)citești opera unui autor ca Manasia urmând cu oarecare strictețe un proiect literar de lungă durată, ai putea spune, fără a cădea în eroare, că noul volum de poezie îl aduce foarte aproape de realizarea acestui țel pe măsură ce-l amână și-l reconfigurează, programul său artistic putând fi interpretat, repet, ca unul dintre cele mai spectaculoase recuperări din istoria poeziei recente. Abandonarea fanteziilor distopice din Bonobo sau Motocicleta de lemn îl transformă pe poet într-un fin scriitor alegoric al stărilor euforice, astfel că, în cele mai bune momente ale sale, personajul lui Manasia e, prin excelență, cel al trubadurului postuman:

154 | cronică

„Și fesele bombate ale Deliei au zîmbit/ cînd ploaia ne-a udat pînă la piele./ În vara-aceea am domesticit/ oxizii violet din ochii fetei rele”, „O/ săruți și te mușcă/ și milioane de fluturi/ subatomici îți/ zboară de pe o arteră/ pe alta, și mii de fiole/ de benzedrină li se/ sfărîmă de aripi”, „Saliva să-ți cadă,/ să-i curgă-ntre labii:/ șuvoaiele limpezi din Colorado/ sculptează nou, arămiu canion”. Având final cu poantă, cum ar zice Cărtărescu, Taurul Mecanic arată și se citește exact ca poemul pe care l-ar fi publicat Ginsberg dacă ar fi încercat rescrierea Cântării cântărilor pe rit zodiacal. Pline de patos, pasajele erotice emană puseuri de o reală intensitate psihodramatică: „Cînd te tîrăște de mînă prin club/ prin mulțimea de polipi/ cu mînuța ei fermă/ tatuată floral. Ai// urma-o chiar dacă/ la capătul holului/ v-ar aștepta o cușcă/ sub masa de măcelarie”. Scântei de energie pozitivă, viziuni optimist-providențiale egalate – a se citi domolite – doar de extravaganțele sale retorice. Neprevăzută e astfel și trecerea pe care Manasia o face de la critica socială la hagiografia amoroasă. Unde nu lipsesc nici măcar motourile – fie că ne referim la aluziile intertextuale ori la referințele culturale directe – clujeanul face, plin de emfază, o paradă a modelelor sale existențiale, inventându-și propria tradiție poetică. Punându-și grandomania la bătaie prin evocarea ipocrită a formelor literaturii umile (vezi invocarea Cronovizorului), gestul nu-i scapă nicio clipă de sub control, spectacolul caleidoscopic fiind departe de a se transforma într-o pantomimă a gesticulațiilor searbede.

Folosindu-se de aceste curiozități ale istoriei literare (în vederea construcției propriei poetici), recuperarea fanzinelor ultimelor decenii ale mileniului trecut devine simplu pretext pentru bascularea încărcăturii sale lingvistice și imaginare în care spectralizarea treptată a naturii e contemplată prin fereastra mașinii, dar și prin filtrul unui panteism incert: „Din autobuz i-am arătat/ Esterei// copacul roșu ca-n/ Anotimpurile lui Kim-Ki-duk”, „pădurea ne sorbise în necropola-i/ stranie”, „O lume zombie excavată recent,/ pierdută-ntre lujeri și dărâmături”, „Ciorile totdeauna/ mai spectaculoase/ decît avionale”, „Chiar dacă-n văile paradisiace/ e junglă e răcoare e pace”. Cu toate că e vorba de o poezie ce se-ntinde pe mai multe continente, exotismul experienței cititorului nu e generat atât de tematismul textelor, cât de radicalismul construcțiilor lingvistice. Semnificațiile multiple, registrul tonic al discursului și ambiția formală obligă la situarea poeticii sale undeva la intersecția contraculturii americane cu ermetismul italienilor completată acum de echivalentul milenarist al saccharinei emoționale: „Să găsesc piața și clubul,/ luminile, pubul unde/ studentele dau peste cap/ shot după shot/ Ca și cum// tinerețea lor ar dura veșnic –/ și durează veșnic,/ dacă o privești cu o anumită/ intensitate, prin fum”. Dacă m-aș opri asupra unei sintagme definitorii care să descrie în mod adecvat poezia practicată de Manasia, aș alege-o pe cea a empirismului miraculos, lirica sa providențială dând naștere unor imagini poetice retrofuturiste: „Îmbătrînesc ele/ scoicile

quahog// ca să reîntinerească/ pentru sute de ani.// Și azi descoperă/ harpoane// din secolul nouăsprezece/ înfipte-n cocoașa de seu// a celui mai diform/ cetaceu”, „Faun sau grifon din lut/ mistuit de holeră-/ zac în cort, vă descriu/ cum a făcut și Herodot/ în cealaltă eră”. Situată pe latura lungă a nopții, la granița taxonomiei linneene cu „enciclopedismul cărtărescian”, poezia lui Manasia face uz de puterea formelor fixe. Fără a-ți lăsa impresia că ai de-a face cu reverii facile, siguranța scrisului său e acum ranforsată de structura clasică a volumului – ciclicitatea, utilizarea formelor tradiționale (haiku-uri, sonete, cuplete, pasteluri, fabule, pastorale, feerii) – un real pivot în jurul căruia poate improviza cu lejeritate, ceea ce nu înseamnă că, luate în izolare, versurile sale nu sunt, cu câteva excepții, de o reală valoare. Mai mult, poemele narativ-aglutinante cedează teren în favoarea micilor povestioare prezente, cu precădere, în ultimul grupaj („Fetița lui Darth Vader”) al primului ciclu de poeme („Aterizare forțată”). Cu toate că succesul (relativ) îi duce pe majoritatea scriitorilor într-o zonă a crizelor, Manasia pare tot mai interesat de celebrarea senină a vieții. Păstrând aparența însemnărilor ocazionale, Cerul senin poate fi citit ca un omagiu adus frumuseții și adevărului în care (cu câteva scăpări, ziceam) nu prea găsești versuri care să coboare sub un anumit nivel al inteligenței emoționale. Dacă pentru Manasia – și e cât se poate de clar acum – esența existenței umane se reduce la determinările biologicului, poziția personajului său principal (ce oscilează între resemantizarea locurilor

cronică | 155

comune și subminarea subtil-parodică a discursurilor poetice) devine, din fericire, incertă. Menținând acea privire a antropologului sarcastic, poemele sale par a fi un triumf al virtuozității stilistice și, în același timp, tributul sublim dedicat trăirilor umane: „I-ai prins mîna în palma ta uriașă// cît a romanticului german/ Jean Paul și cu degetul mare/ ai început să-i masezi/ solzii cafenii de iguana”. Inducerea senzației ubicue de melancolie rămâne unul din trucurile preferate ale lui Manasia: funcționând pe logica #hashtagului – anticiparea nostalgică a experienței prin amânarea momentului, unde efectul vizat e singurul care contează – versurile lui demonstrează că experiențele excepționale sunt valabile în orice moment: „ceață afară, abur, broboane pe geam:/ «adevărul e cerul senin»,/ cum zice Nino Stratan”, „a găsit unghiul/ decorul perfect// pentru fotografia alb-negru. A ales// muzicile noninvazive./ Pacea// Medalionul cu fluture./ Unghiile mov.// Marginea acoperită/ cu tabla de duraluminiu”. Combinând visceralul cu patetismul neoromanticilor, Manasia împinge granițele poeziei speculativ-postmoderne înspre ultimele-i consecințe, testând modul în care convenționalitatea figurilor retorice pot resemantiza atât contingentul, cât și transcendența existenței postumane: „Doi lupi alsacieni/ patrulează/ grădina, ograda,/ înspăimântați/ și exasperați/ că biolingviștii/ nu le-au descifrat/ pînă acuma limbajul”, „Închid laptopul luînd-o/ agale spre dormitor/ ca un pilot după/ aterizarea forțată:/ se ridică și-o ia/ spre luminile oicumenei”.

156 | cronică

Cu toate că, per ansamblu, pare mai degrabă crochiul unei cărți de poezie fabuloase, decât una pe deplin realizată, valoarea rapid clasicizabilă a volumului vine, pe de o parte, din rafinarea și redescoperirea unor locuri comune explorate încă din anii ‘80, demonstrând, în ultimă instanță, că această școală de poezie e totuși vie și o duce chiar bine: „Descotorosiți de parașutele micuțe,/ alienii au intrat în oraș –/ l-au colonizat într-o noapte./ Carlos Williams, Viorel Mureșan/ nu mai sînt pe aici,/ nimeni n-are să ne scape”. Pe de altă parte, originalitatea Cerului senin constă atât în elasticitatea discursului și a registrelor, cât și în gama largă a micilor invazii senzoriale. Neoromantic din fire, suferind de paranoia (critică), obsedat de reluările în spirit postmodern, poetul nu renunță nici acum la scormonirea adevărului în ciuda sau împotriva acelui Armaghedon iminent (cel al morții personale): „Aș fi vrut să/ respir în nopți de petrol/ ca-n poveștile-arabe. Să pîndesc,/ ceasuri în șir, cum se deschide/ fereastra care îmi anunță pieirea”. Fără a se feri de zonele fierbinți ale eticului, Cerul senin demonstrează, pentru cei amnezici, că poezia poate și trebuie citită, în primul rând, ca o modalitate de înțelegere și explicare a literaturii însăși. În interiorul 2000-ismului, Manasia scrie, e drept, într-o vernaculară aproape ininteligibilă, însă e la fel de evident că autorul vorbește în numele celei mai elocvente lingua franca a Poeziei noastre contemporane.

Andriy Lyubka

ndriy Lyubka (n. 1987) este un poet, traducător și eseist ucrainean. A absolvit școala militară Mukachevo și secția de filologie ucraineană la Universitatea Națională Uzhgorod. A urmat studii balcanice la Universitatea din Varșovia. Autorul a trei volume de poezie: Opt luni de schizofrenie (2007), Terorism (2009) și 40 de dolari și bacșiș (2012) și al volumului de proză scurtă Killer (2012). Tot în 2012, a lansat un album alături de Dj Dimka Special-K. Câștigător al premiilor „Debut” (2007) și „Kyiv Laurels” (2011), a beneficiat de mai multe rezidențe în Polonia, Letonia și Austria. A fost curatorul a trei festivaluri literare internaționale.

poezie | 157

Poezia – această încercare ratată de sinucidere Cu norii începe ploaia, cu toamna începe moartea, cu mine începi tu, urmărește ceasul – ca și cum ar încolți iarba, niciodată nu voi uita cum dansai în întuneric, obosită și fără muzică, niciodată nu voi uita acea toamnă, această lamă, aceste vene, nodul acesta, limba ta, ca un cuțit, pe gât. Ai grijă de maidanezi, citește ziarele îngălbenite, piaptănă-ți părul. Deschide Evanghelia la orice pagină, citește mult timp, citește cu voce tare, umbli prin lume ca la începutul erei noastre, de parcă ai vrea să eviți apostolii, așa, de parcă pe mine m-ar răstigni. Comunică cu poeții, cu oricare alți artiști – Sculptori-actori, urmărind evoluția evenimentelor politice, Așa, de parcă televizorul – această mare fereastră în spațiu. Cel mai tare iubesc să fotografiez peisajele goale, să spunem, toamna, regret foarte tare că e imposibil de fotografiat mirosul, ceea ce e după cadru, de aceea să descrii coleașa, un lung șir de cuvinte înșirate pe o hârtie standard, multă coleașă a bea, ca să scrii, pur și simplu a bea mult, pur și simplu a scrie mult. Niciodată nu voi uita cum dansai în întuneric, căci cu norii începe ploaia, căci cu moartea începe toamna, căci cu mine începi tu. Tu apari în amintirile mele, ca în peliculele Fotografice developate, de multe ori îmi amintesc de tine, stând În întuneric (înainte de somn, de exemplu), de multe ori îmi amintesc De tine dansând în întuneric: fără muzică, obosită, dar fericită. Tu mă iubești? – te întreabă Iisus, În urechea tăiată a lui Van Gogh.

158 | poezie

Din când în când, pentru a-ți schimba viața, trec la islam Sau intru într-un oarecare partid comunist, Distrându-mă la modul primitiv, aproape renunțând La medicamente, renunțând la sex, amintindu-mi Cum dansai în întuneric. Cu extrem de multă atenție Împărțind pregătirile alimentelor, adunând frunzele căzute, ghindele, cu grijă săpând copacii tineri, cu norii începe ploaia, cu toamna începe moartea, cu mine începi tu.

*** Auzi, – a spus ea complet inopinat, pe neașteptate sustrăgând din frigider, gol, zburlit, ca adevărul. – Eu vreau să fac cu tine un interviu, ce zici tu de asta? Sunt flatat, sper însă în câteva secunde să-l poți face cu interes și chiar cu sprâncenele ridicate. Cât despre mine, eu detest diminețile și în acel moment mă gândesc tocmai la asta. Pesemne, mai cinstit ar fi fost așa direct să ne desprindem, să ne obținem liniștea, să nu ne certăm, la urma urmei, la locul nostru de muncă sau pur și simplu să amuțim, de parcă, ne-am comporta, ca un om adevărat, însă în niciun caz cu această educație neroadă, eu nu pot să-mi permit asta, mai ales acasă la tine acasă, și mai ales după a treia zi de când ne-am cunoscut. Cât despre mine, eu detest diminețile. Și mă gândesc la asta în fiecare dimineață. Păcat că ea nu-mi poate citi Gândurile, păcat că e dimineață și ea continuă: tu ești tradus în zeci de limbi, dar ești așa de tânăr, și publicul larg o să afle de tine, de opiniile tale, de viața ta, o să vezi, va fi minunat!

poezie | 159

Detest diminețile. Dar și mai tare urăsc Publicul larg. Mai ales dis-de-dimineață. Iar ea chiar nu înțelege că cel tradus nu sunt eu, că versurile, poezia – sunt o creație a limbii și nimic mai mult; că eu sunt tradus când limba se atinge, atât doar, în realitate numai o singură femeie, e ea așteptându-mă într-un alt oraș, eu sunt tradus numai când limba e atinsă, când mă trezesc speriat noaptea, când te scoli numai ca să te convingi, că ea e alături, lipită de coasta ta, că doarme, eu însă sunt tradus ca o greșeală, pentru care nimeni și niciodată nu-și va cere scuze. Publicul larg, pentru care vorbește încă o dată ea, are să afle despre existența ta. Eu mă uit la ea și mă gândesc că discursurile ei sunt cu mult mai grozave decât ale unei jurnaliste. Imaginându-mi că publicul larg din curiozitate poate va afla de mine, mă însuflețesc, am elanuri creatoare, la ce lucrez acum și pe care dintre scriitori îi prețuiesc, căci ea ar putea să mă întrebe? Cât despre mine, eu urăsc diminețile. Poate, tocmai pentru propunerea Acestui interviu, pentru neputința și dezorientarea mea, un zero absolut. Atunci ce mai spui? – a bătut ea ultimul cui în simpatia ei pentru mine. Eu am scos o lingură de fulgi de porumb din iaurtul plin cu alune și bucăți de banană și căpșuni, și i-am spus adevărul: Mâncarea ta va fi sănătoasă doar atunci când mă vei ucide.

*** Din când în când merită să schimbi ceva în Viața ta. De exemplu, să te scoli De dimineață și să ieși pe balconul friguros, Să fumezi un „Marlboro” și să te gândești. Să te gândești la ceața asta lipicioasă, la microbuzele Astea matinale, la crăpăturile obișnuite din

160 | poezie

legăturile noastre. În aparență o dimineață simplă de toamnă, considerabil știrbită, este vorba despre posibilitatea de-a vedea la scară mare așadar în ceața aceasta incomparabil mai puține lucruri decât sunt în realitate, măcar că, de fapt, sunt destule. Pur și simplu să te gândești de dimineață, mai ales Dacă versurile mele din ultimul ceas sunt foarte „sigure”: Fără rupturi în voce și rime inutile, vâscoase, ca Această ceață, întârziată, ca această ploaie. În sfârșit, mă gândesc, atâta timp cât arde țigara, cât Fierbea cafeaua, cât tu dormi, aceasta de parcă Cineva ne-ar interzice toate astea, ca și cum Ne-am ține de obiceiuri din vechime, De parcă am executa inexplicabile rituri. Pe acest balcon după o noapte de sex, După mirosul de sudoare, te gândești la ceva extrem de dificil, Tocmai în aceste momente poți vedea materialitatea gândurilor, ca o vergea de zinc Plesnind în capul tău. Pe acest balcon cu țigara în gură, cu părul zburlit, cu gândul de-a cumpăra o carte de Maiakovski sau Bulgakov, văd locul de pe creanga copacului, unde se ivesc mugurii, însă tu vei merge uimitor de ușor într-o haină, așteptând într-un miros amețitor putrezirea castanilor.

traducere din limba ucraineană de Dumitru Crudu

poezie | 161

Anca Pârvulescu Văd poze cu tine și nu știu de unde să te iau Ești mai frumoasă în poze nu e frumos să spui dar e adevărat precum adevărul din ochii tăi prea mari Ai ochii căprui și e bine că pozele există și sunt așa cum sunt Ești fericită și asta e bine Îmi plăcea când îmi povesteai romane ești mai slabă și nu mai știu dacă e bine atunci când te îngrași sau când slăbești într-o relație. Am dulapurile pline de tocuri de 15 și lenjerie de dantelă și jartiere și nu le port eu.

Trei zile mai târziu l-au găsit toată lumea vorbea despre asta bătrânele au ieșit în fața porții cu basmaua strâns legată sub bărbie și țipau. Copiii se jucau ca de-obicei în praf cu o minge portocalie dezumflată

162 | poezie

Au trecut zile și am simţit Că e o întâmplare Au trecut săptămâni și am simțit Că e o frică A trecut o lună Poate un pic mai mult și nu Mai am ce să simt.

Se ascunde cineva Printre florile înalte de mac Care acoperă cerul Munții sunt plini de oameni tineri Și de oameni bătrâni care au construit Sate fără gard Sunt mii de tunele printre rădăcinile Macilor Nu duc nicăieri

Ai la ce să te gândești noaptea Cu mâinile pe piept și ochii deschiși Când pereții se apropie de tine Și lumini inexistente te orbesc Te gândești la pisicile care zgârie la ușă Din ce în ce mai rar La ploaia care nu se mai oprește de ceva timp La încălzirea globală La războiul care se apropie La războiul care a început deja Spui rugăciuni pentru ei și pentru tine Te gândești la moarte A ta și a celor din jurul tău O iei de la capăt.

poezie | 163

aș vrea să îmi puneţi minim în pahar și în farfurie să ne obișnuim cu traiul sănătos cu mâncărurile bio și cele cinci mese pe zi fără pâine, fără dulce până la ridicarea corturilor pentru refugiați în curțile caselor cu paie predispuse la inundații până la poalele munților cu o mie și una de nuanțe de verde și griul norilor împrejmuiți de troițe și garduri cu porțile deschise până la oameni în tălpile goale care înseamnă cât o mie de porți deschise și apa care mereu curge lin peste picioarele lor curate.

În faţa casei tale E un parc cu terenuri de fotbal Duminică, e o muzică tare care se aude în tot parcul Pe partea dreaptă E o mlaștină în care nu a supraviețuit Nici un animal Sunt altfel lucrurile aici Oameni în maieuri Pantaloni scurți și adidași albi Se opresc la chioșcul de la intrare

164 | poezie

Acolo se vând bomboane și chifle Cu sosuri fosforescente multicolore Galben și roșu Galben și roșu Părinții își țin copiii de mână și le E frică să îi lase nesupravegheați Chiar și în fața lor Sunt oameni cu garduri înalte Și câini de rasă care le păzesc casele Cu un os mare în gură.

Ai o familie mare care nu știe ce să facă Cu tine Orașul e imens și mii de mașini Stau la același stop Cu orele Clădiri kilometrice și hippioți pe trotuare Vând brățări și talismane din Argentina și Mexic Am văzut un craniu care părea real Ei spuneau că e sculptat în piatră de jad Se întunecă repede aici Oamenii se refugiază printre lumini colorate La fiecare colț de stradă e câte un bar Cu pereții plini de faianță albă sau albastru închis Nu știu unde să mă uit Nici ce e de văzut mai întâi Noaptea e altfel fiindcă oamenii Se văd mai puțin bine unii pe ceilalți Și pentru că urmele lor sunt ușor de ascuns E foarte cald aici și mâncarea Are alt gust.

poezie | 165

Laurenţiu Malomfălean

Șansa de a răbda într-un stil melancolic

t.s. khasis, aparenta naturaleţe a vieţii (Casa de Editură Max Blecher, 2015)

„pe ăștia ca tine trebuie să-i pui într-o canoe în mijlocul unui ocean și să-i lași acolo.”

uţini sunt poeţii care scriu exact așa cum trăiesc. Un truism, evident, însă niciodată suficient apăsat. Mulţi sunt ceilalţi. Tot restul. Indivizi ce fac mai degrabă gargară cuminte, pentru că nu știu nici să trăiască primejdios, nici să-i provoace lovituri în plex unui cititor mai mult sau mai puţin avizat. Când lumea literară de la noi a aflat că un anume t.s. khasis a debutat cu arta scalpării – și asta după destul de multă vreme, căci volumul aproape n-a fost difuzat de Nicolae Tzone și Vinea lui – mulţi au văzut în acel moment un reper pentru poezia românească de după 1990, de așezat oricând alături de volume ca Ieudul fără ieșire al lui Ioan Es. Pop sau Jucăria mortului de

166 | cronică

Constantin Acosmei – dacă ar fi să pun pe tapet un top personal extrem de selectiv. A fost nevoie să se scurgă un deceniu de la prima lui apariţie (nu mai punem la socoteală reeditările), și anul trecut, Casa de Editură Max Blecher i-a publicat poetului din Chesinţ mult amânata revenire. aparenta naturaleţe a vieţii. Un titlu care mă duce cu gândul, fără să vreau, la kunderianul Insuportabila ușurătate a fiinţei, sau la un poem de Claudiu Komartin, editorul cărţii, intitulat Puterea nesfârșită a fragilităţii; (pe) undeva, ideile care le servesc drept motor al imaginarului se întâlnesc. Într-o excelentă cronică publicată în „Observator cultural”, Bogdan-Alexandru Stănescu le intuia

la rândul său, prezentând noua carte a lui khasis ca pe „un exerciţiu melancolic, o voluptate a exhibării unei degradări care, însă, se deschide în comunicare”; numai că, adaugă autorul, spre deosebire de arta scalpării, s-ar simţi acum „un fel de epuizare nervoasă, o oboseală în faţa acestui văl al mayei ce se cere decodat atunci cînd faci parte din mica, dar selecta masă a melancolicilor, a celor neconformi cu ordinea practică a lucrurilor”1. Să vedem ce ţi-e și cu starea asta de fapt melancolic.

Fotbal, Facebook, Familie – ordine pur aleatorie

olumul e structurat în două mari cicluri, din care pe cel dintâi, „un căţel mecanic/ un poster cu luna”, poetul și l-a segmentat în poeme fără titlu. Ca pentru a ne demonstra că face tranziţia de la volumul anterior înspre ceva – aparent – diferit – vocea delimitează niște variaţiuni pe tema ratării: „trecutul mi-e pavat cu eșecuri, ca să zic așa. calibru standard”, „nu-i cazul să renunţi, adu-ţi aminte că deja ai renunţat”, „un bătrîn motan ne-a tăiat calea,/ sonia s-a aplecat și a cules două prune,/ le-a șters de pulover pînă au început să lucească,/ apoi a mușcat. aveam deja în nări mirosul unei vieţi irosite”. Alterităţile nu se lasă defel așteptate, khasis ajungând să se raporteze la factorul general uman: „lui moise i-au trebuit 40 de ani pentru a străbate un deșert,/ mie tot atîţia ca

să-mi dau seama că sînt singur/ și că nu mă mai crede nimeni”, respectiv „am groaznica senzaţie// că toţi știu ce fac,/ încotro se îndreaptă/ și că nu vor rata nimic niciodată./ învingători,/ deși nu arată a învingători”. Apoi, de la un punct aproape toate poemele au finaluri deconcertante, amestec de tandreţe ultragiată și dezgust: „mi-am pus bocancii în balcon,/ ţigara/ și m-am uitat la porumbeii/ care zburau de la o fereastră la alta ca/ într-o lume absolut normală”; când se joacă de-a unul dintre alter ego-urile sale (ceilalţi fiind serghei, robinson, sau li po) – „pe masă lama atît de curată, atît de bine ascuţită încît/ chipul lui pong se reflectă în ea cu graţie// ca-ntr-o oglindă veneţiană”; ori, în fine, cu totul absurd, ca în versurile ce dau titlul acestei prime părţi.

eși e plină de bolnavi care mai de care mai închipuiţi, literatura română nu are foarte multe jurnale de sanatoriu. Dacă lăsăm deoparte darea de seamă din Vizuina luminată a lui Max Blecher, nu rămânem cu aproape nimic. Or poemul supravegheat, ce constituie materia secundă din aparenta naturaleţe a vieţii, răspunde acestei lipse, cu atât mai mult cu cât efectuează de fapt înghesuirea în pagină, la poetic, însă totuși frust, chiar dacă uneori halucina(n)t, ironic sau prozaic, a peregrinărilor din saloanele

cronică | 167

ospiciului Obregia, unde autorul a fost internat după ce melancolicul din el s-a gândit că nu mai poate răbda și trebuie să recurgă la gesturi necugetate. Acolo, în acel spaţiu dintre pereţii fostului spital 9 bucureștean, spaima nu mai poate fi – de regulă cât de ușor – acuzată de patetism sau contrafacere: „mi-e teamă să nu rămîn pentru totdeauna aici/ printre geometrii hipnotice perfecte de gresie/ un cer senin în HD/ dar dacă aș rămîne?// [...]// „cel mai nasol/ era să mă trezesc încolţit în toiul nopţii/ să scrutez în întuneric înspre lună dacă era acolo/ să-mi analizez prostește// șansele –/ bineînţeles nu aveam nici una/ dar mă simţeam interesant vorbind de unul/ singur despre mine ca despre un ins cu șanse”. Versurile astea tăiate ciudat, însă cu atât mai percutant, sunt ameninţate foarte rar de pericolul complacerii facile („nu întrezăresc rostul/ nu cred să aflu-ntr-o bună zi/ și nu-s sigur că e ceva de aflat –/ ar fi timpul să mi se rupă de toţi și de toate”), sau al retoricii golite de orice conţinut („evazivi/ ne deplasăm și ajungem mereu/ în punctul de unde/ am plecat// nu mai credem în nimeni/ nu mai credem în nimic/ eu/ cel puţin/ nimeni nu crede în noi/ și nici nu a crezut vreodată”), dar asta nu înseamnă că tot la fel de bine nu poate fi vorba de-o altă trăsătură tipică melancolicului – în acest caz, unul cu acte. Odată izolat de lumea (ne)rezonabilă, nu-ţi rămâne decât să observi nebunia celorlalţi, măsurată, știm de la Foucault, în termeni de comparaţie, numaidecât relativ: „asistentele își pierd răbdarea zi de zi/ rîdem ca niște nebuni adevăraţi/

168 | cronică

cînd cineva normal își scapă// nervii din frîie”. Dacă poemele din ciclul iniţial păreau că sunt resturi din șantierul artei scalpării, interminabilul text supravegheat își caută salvarea succesivă în combinaţia ctrl+s, care-l împarte în tot atâtea secvenţe presărate cu amintiri, cele mai crunte fiind, din nou, evocările în aparenţă involuntare ale momentelor petrecute cu fiica: „mă uit la organizatorul ăsta alb cu verde pentru pastile/ dacă le-aș lua pe toate deodată ce s-ar întîmpla?/ ar fi liniște aceeași liniște/ ca atunci cînd te-am luat pentru prima oară în braţe/ sau cînd ne-am dus la plimbare pînă/ în preajma pădurii/ și am hotărît ca un copac slăbuţ și desfrunzit/ să fie copacul tău sonia/ aceeași liniște”; sau, într-o memorie livrescă, înduioșător – fără să vorbim de vreun defect sau altul, poate tocmai pentru că empatizezi instant: „sonia/ sedativele pe care le iau/ sînt pentru cei șase ani în care ţi-am citit/ din abecedarul lui tolstoi/ din mestecenii lui robert frost/ e sania pe care înţepeneai/ ca un ursuleţ de pluș/ și la care tata/ trăgea să fie peter pan/ și să te ducă departe/ undeva unde/ el nu a ajuns/ deși i s-a întîmplat să încerce”. Asta după ce un alt gen de relaţionare s-a văzut bazat pe niște neînţelegeri funciare, ca atunci când, spune t.s. khasis, „m-ai ţinut în braţe mai mult ca oricînd mi-ai zis că voi rămîne mereu/ în sufletul tău deși nu știm ce e ăla suflet abia sîntem în stare să/ dezmierdăm un cîine”, sau când „mi-ai scris: mă enervează că nu îţi vrei binele –/ nu nu îmi vreau binele nu știu ce înseamnă bine”.

Multe ar mai fi de citat, însă un Nu lipsesc micile derapaje – să zicem – suprarealiste, laolaltă cu colegii lucru e sigur: ele fac parte din cel mai de lâncezeală diazepam: „fiecare își bun volum de poezie de anul trecut, construiește barca personală/ a mea deocamdată ocolit de loteria și coteria e din sticlă/ pe sub barca mea înoată premiilor literare. Numai că, știm, rechini și ţipari/ blînde balene// îmi pentru khasis, împlinirea nu are cum permit corali îmi permit loch ness să vină din asta. Ea „poate veni din felul –/ excesul de zel îmi face greaţă/ în care te ratezi/ nu ţine de rugăciuni așa că revin sub pătură/ leoarcă de de iubire nu ţine de copil nu ţine de frică”. La modul pictural, într-un film fiziologie// nu ţine nici măcar de scris absolut grăitor pentru sensibilitatea care/ nu e o artă [și deja nici o scalpare]/ melancolică, suntem asiguraţi că „dacă ci doar șansa de a răbda într-un stil ne-ai despica coșul pieptului nu ai melancolic”. vedea fluturi sau/ păsări luîndu-și zborul ci// căţărîndu-se pe piciorușele lor ca niște adjective dezagreabile/ șiruri de gîndăcei întunecaţi tăcuţi/ Notă: purtînd pe carapace luciul unei disperări 1 http://www.observatorcultural.ro/articol/ecorseupe care natura locului/ n-a anihilat-o”. si-amaraciune, nr. 818 (30), 14 aprilie 2016. Avem astfel o poezie ce merge drept la ţintă, fără detururi bahice și seninătăţi celești. Unde nu e loc de oboseală, bașca epuizare. Ba mai mult, care-și poate salva locurile comune tot prin am groaznica senzaţie banalităţi, meșterit înlănţuite: „ok/ că toţi știu ce fac dumnezeu nu există/ diavolul încotro se îndreaptă nu există/ sîntem doar noi/ și că nu vor rata nimic niciodată. sporovăind despre dumnezeu învingători, despre diavol/ despre mașini doar noi și postările noastre deși nu arată a învingători pe facebook/ [...]/ doar t.s. khasis noi în locuinţele noastre/ intangibili supremi la marginea căii lactee/ căreia îi dăm cînd și cînd cîte-un like”.

„

”

cronică | 169

Svetlana Cârstean Athena Farrokhzad Trado Albert Bonniers Förlag & Rámus, Stockholm, 2016

„

Trado e o carte deschizătoare de drumuri. Prin ea e anulată, o dată pentru totdeauna, imaginea romantică a poetului ca eu suveran și a poeziei ca îndeletnicire solitară. În sfârșit e confirmată evidența – aceea că nu putem citi și scrie unii fără alții. Trado reprezintă o schimbare de paradigmă. Și e firesc! În centrul sistemului solar al literaturii nu există un eu poetic individual, ci doar textul! În mod paradoxal, doar așa își poate găsi locul vocea personală a poetului: vocea e efectul poemului, nu originea lui. În Trado se aud multe voci personale, aparținându-le atât autoarelor, cât și altor scriitori citați. Voci care formulează, fiecare în felul ei, paradoxurile scrisului, ale traducerii și ale vieții: «Traducerea începe cu dorința de a distruge. Textul tradus e un corp cu cicatrici ascunse». Detronarea eului poetic individual are loc aici nu printr-un manifest despre cum ar trebui să fie poezia sau prin aplicarea unei ambiții programatice de a «scrie împreună». Trado e un sistem de texte în care cititorul se poate orienta liber între trei cărți identice ca formă: una semnată de Athena Farrokhzad, alta de Svetlana Cârstean, o a treia scrisă de amândouă. E imposibil de spus cine deține proprietatea asupra textului. Cele care l-au scris? Eu, care-l citesc? Mai curând e vorba de o întâmplare la care participăm cu toții.”

Maria Küchen

„Sydsvenskan”, 19 aprilie 2016 traducere din limba suedeză de Eva Leonte

170 | prezenţe

Radu Vancu Hajnali négy. Otthonos énekek Syllabux, Budapest, 2016

Fordító: Mihók Tamás

„

«I admire almost every single poem of Radu Vancu. But if I have to suggest, I would suggest readers to read his cantos...» afirmă Gökçenur Ç. pe platforma kenyonreview.org. În ce mă privește, am convingerea că un tip de apreciere similar m-a determinat să încep traducerea în limba maghiară a volumului 4 A.M. Cantosuri domestice. Mai mult decât o telepatie, cred că este vorba de un criteriu valoric înalt și greu de contestat, propriu celui mai recent volum de poezie al lui Radu Vancu. Cantosurile domestice mizează, înainte de toate, pe fascinația creierului (cu toată recuzita sa memorială), exploatând prerogativele obsesiei. Autobiografică, dar cu semnificative flash-uri livrești, spectaculoasa epopee po-mo (Andrei Terian) a lui Vancu revizitează traumele poetului, deschise încă din volumele anterioare. Numai că aici, atrocitatea – senzație atât de familiară în poezia lui Vancu – este contrabalansată fără menajamente de spațiul domestic plin de gesticulații monoton-reiterative. Pe acest pattern liniștit izbucnește în verbalizări „Sublimul Palavragiu”, cel care evocă și terciuiește fantasmele trecutului, saturând poemul și, la final, retrăgându-se. Am bucuria să anunț că Hajnali négy. Otthonos énekek a apărut la nici un an de la publicarea originalului: deși n-a reușit să atingă viteza dublajelor ungurești, sper totuși să le fi împrumutat din calități.”

Mihók Tamás

prezenţe | 171

Dan Ciupureanu Les jeux paralympiques Edilivre, Paris, 2016

Traduit du roumain par Carina Nedov

„

Mi-a fost teamă, după ce i-am citit prima carte, că Dan Ciupureanu și-a epuizat toate mijloacele, toate posibilitățile. Poezia îi rezumă viziunea, reveria, deziluzia și fanteziile, toate scrise într-o limbă corectă, plăcută la auz și, mai presus de toate, debarasată de clișee. Cunoscându-l pe autor, «metoda» lui părea clară și limitele se întrezăreau. Era ceva ce nu putea fi făcut de două ori. Iar Dan nu a făcut-o de două ori. A înțeles, sau mai degrabă a intuit, că trebuie să gândească altfel (...), că ar trebui să fie nu doar arhitectul expresiei, ci și al viziunii în sine. Din acest punct de vedere, cel de-al doilea volum al său constituie o surpriză. Lui Dan Ciupureanu i-a apărut recent și un volum de poezie în franceză. Am descoperit în această carte o poezie admirabilă, care flirtează cu suprarealismul și care a trecut cu bine testul traducerii. Transpunerea textelor în franceză realizată de Carina Nedov este fidelă și inspirată, dar acest fapt se datorează și intervenției lui Pierre Covezzi, care a verificat manuscrisul și a adăugat un plus de valoare versiunii în limba franceză.”

Bogdan Rusu

172 | prezenţe

Mircea Andrei Florea

ircea Andrei Florea (n. 1996) a absolvit Colegiul Național „Sf. Sava” din București și este student în anul I la Facultatea de Matematică. L-am cunoscut pe Mircea când era încă licean și mai venea pe la Institutul Blecher împreună cu Horia Șerban. Imposibil să nu remarci acest binom bizar și diafan, și asta nu doar din cauza ochilor verzi, jucăuși și plini de curiozitate ai lui Mircea și a alurii de tânăr beatnik a lui Horia. Între timp Mircea a citit la Institut, a publicat în antologia Subcapitol, poezia (2015), a participat la concursurile și taberele pentru poeți tineri LicArt, Young Poetry Camp (Sibiu), Festivalul „Constantin Virgil Bănescu” (Târgoviște) și în tabăra Subcapitol de la Izvorul Muntelui, fiind, împreună cu Alexandra Turcu, Horia Șerban, Cătălina Suditu, Mihnea Bâlici sau Teona Galgoțiu, unul dintre protagoniștii „noului val”. Claudiu Komartin

poezie | 173

You are seven years old. You are a man. Bury your first toy and your mother’s picture „El Topo” – 1:02

fetița din spatele meu, bănuții în mână, nerăbdătoare, bătând din pantofior, făcând să vibreze pata neonului în vitrine. fetița din spatele meu. atâta viață în ea cât să ne anime cartierul. musculițe ca elicopterele mișcă din aripi. după tejghea, o cutie este trântită. ridică praful în aer, moment de rumoare. iau capul fetiței, îl bag în borcan, pe raftul cel mai de sus din cămară – îl uit acolo. îl arunc în hala cargobotului, printre mii de altele, ascult cum se rostogolește în gol – și îl uit. îl fac plat cu podul palmei și îl ascund sub pat, printre monede, noaptea să audă mișcările somnului meu liniștit. îmi simt gura uscată, de prea mult timp stau la rând și nu fac nimic. mă întorc spre ușa alimentarei, ies

174 | poezie

în fața mea, în banca din lemn, cineva roade pasiv capacul de plastic. în cealaltă parte, agită un iaurt degresat, brățările se încaieră. deasupra capetelor sunetele se intersectează. din spuma oscilațiilor răsar falange, atâta cruzime traversând aerul, erodează fiordurile gândirii de dimineață. înmoi limba, umezesc crestăturile buzei crestate. inutilitatea zilei transpare, o clipă mă bălăcesc în emoțiile rușinoase. îmi înmoi limba, umezesc crestăturile buzei crestate. dar și eu în spațiul meu personal – imitând gestul adevăratului samurai – întâlnesc animăluțul lăuntric, prin pădurea plină de întuneric și foșnitoare. îl fac să toarcă și toarcem împreună, îl mângâi pe burtă și toarce la lună și îmi trec degetele peste oasele lui din spinare, mă încarc de la el cu emoție moale și hrănitoare.

iarba s-a uscat la marginea orașului. timpul, la fel ca oamenii și mașinăriile de epurare, se mișcă altfel în zonele de periferie. ochii negri ai copilului acum mă fixează, sucește gâtul, acum căruciorul l-a îndepărtat. la câțiva centimetri distanță, corpul meu tremură ca o pungă de plastic. prietenul povestea, când soare i se face păienjiniș. acum nu e soare, sunt calm. și cerul pare uscat și fără vreun sens și zilele astea și tot.

poezie | 175

în mintea lui: fasciculul de lumină razant deasupra capului, mirosul de pin și de brutărie, deteriorarea obiectelor dragi, păstrate cu grijă de ani. stelele piuie în gemulețul din spate. sunt o componentă activă a vieții celor din jur. le ofer, trebuie să le ofer cât mai multe din mine. lipsa emoției. un fel sau altul de îngrijorare, o conversație în care nu s-a descurcat, confuzia că oameni de care nu îi păsa înainte acum sunt oamenii apropiați. și ce voce în scârțâitul roților la ultimul stop.

ați adunat suficientă experiență de viață, și să-l vezi atunci ce mustăcea și cum se plimba cu privirea prin dreptul ochilor mei, rușinos. în lumea reală, sufrageria familiei, cel mai familiar refuz tasează cu lăbuțele în câmpul relațional. numai în față privesc, ca un cal înhămat, la nicio glumă nu râd. mă pierd în modelul asiatic al cănii de ceai: bujorii gheișei, fundal mlăștinos, sunet plăcut. eu am nimerit scaunul de pe care tapițeria începe să se desprindă. intru, zgândăr, prind între unghii și rup. știți ce-aș face, înregistrez ce-i la știri, schimb cu numele meu. lemnul alunului, poți să îl usuci, poți desprinde coaja, poți face o cocioabă și poți să te ascunzi.

176 | poezie

Alice Prajzentová

lice Prajzentová s-a născut în 1982, în orașul Děčín din nordul Boemiei. Este poetă, redactor de carte și organizator de programe culturale. Din 2007 face parte din corpul redacțional al revistei culturale „H_aluze”. În 2010, autoarea a debutat cu un volum al cărui titlu este greu de tradus, Kotrmelína, un feminin forțat de la cuvântul „kotrmelec” (tumbă, salt, rostogolire, rostogol etc.). Forțând lucrurile, am putea improviza o formă precum Rostogoala. Timp de mai mulți ani, Alice a organizat împreună cu Anice Jenski festivalul cultural Zarafest, iar în afara activităților cotidiene și-a consacrat ultima jumătate de decadă pregătirii laborioase a celui de-al doilea volum de poezie, al cărui titlu încă nu este stabilit și din care sunt extrase și textele prezentate mai jos. Alice practică o poezie concisă, concentrată, pe alocuri ascetică, „algebrică”, așa cum ar fi spus Marin Sorescu, dar în niciun caz opacă sau impenetrabilă. Frumusețea ei este dată nu numai de alăturarea meșteșugită a cuvintelor, de plasarea fiecăruia dintre ele la locul său în conformitate cu reguli stilistice complexe și elaborate, proprii autoarei. Construcția textelor este rotundă, acestea nu dau în niciun moment impresia de incompletitudine, nedesăvârșire sau „loc de întors” stilistic: după punctul de la sfârșitul poeziei (adesea inexistent din punct de vedere strict „grafic”) nu mai este loc pentru nimic – poezia se termină „și punct”. Ceea ce reprezintă un avantaj major pentru „neinițiați”: un text cu o structură fermă este mai ușor de înțeles, chiar dacă nu pricepem în totalitate cheia limbajului în care a fost scris. Poate că un anumit grad de inițiere ajută la o mai amănunțită, dar nu neapărat „mai bună” înțelegere a textelor Alicei. De altfel, în cadrul evenimentelor literare la care este invitată, autoarea (care este și o excelentă performance-woman) își citește inițial textele fără a da niciun fel de explicații, urmând ca de-abia în instanță secundă să prezinte contextul apariției lor. Vă propunem să procedăm în același mod, oferindu-vă mai întâi poeziile Alicei „fără titraj”, și de-abia la sfârșit „explicațiile”. Mircea Dan Duţă

poezie | 177

când alerga-vor mâțe printre pietre de mormânt din piept eu celei fără chip i-oi smulge oasele-ntr-o zi degetele când i le voi fi frânt cu șliboviță casa-mi voi stropi când printre pietre de mormânt ședea-vor corbii tuciurii în ceafă iepurele-l voi lovi și din lăbuțele-i blănoase eu talismane îmi voi coase

grăbește-te, Alinuţa încă n-am cules cireșele căpșunile încă nu ne-au înroșit gura Deci hai odată! altfel le-or ciuguli coasele până la ultima lumina roșie a apusului din munţi revarsă vin de Porto peste Turnul Zăpezii Alinuţa!

îmi aduc aminte de Pepa cum stătea pe scaunul pliant pentru picnic cu șezutul din material textil galben și albastru în zilele călduroase de vară pălărie de paie, tricou alb din bumbac se sprijinea cu mâinile de un baston noduros din lemn tare drag îi mai era alunul stufos care creștea chiar la baza casei anul ăsta un tăietor de lemne – prieten de familie – i-a retezat coroana cea bogată anul ăsta se împlinesc doisprezece ani de când Pepa s-a prăpădit

178 | poezie

e după-amiază zbârcita gâfâie în scaunul cu rotile cenușiu o pătură mițoasă cadrilată îi acoperă picioarele scurte care de-abia ajung la covor slăbănoagele strâng spasmodic telecomanda mai bine apasă pe buton cu amândouă încă nu trebi să șchimb bateriili e după-amiază zbârcita gâfâie din gură saliva i se scurge încet pe puloverul verzui i-a peticit la cotul drept odată când Pepa a alungat orătăniile din curte la vecini un geam a scânteiat în lumina soarelui în curând se întunecă

aici tăti-s spalati cu sapun zice zbârcita cu glas tremurat ie o țârucă di-aiși, mă, Jénik da’ oare mamic-ta n-ar’ să vii? paharele incasabile nu scot niciun clinchet doar un fel de pocnet înfundat nimeni nu privește în ochii nimănui de teamă să nu verse votca zbârcita clefăie mulțumită mănâncă pește

Nu merge la Theresienstadt se încruntă fruntea și așa zbârcită în fotografia de deasupra frigiderului o femeie cu un aer mândru cu nasul ţuguiat aproape furios

poezie | 179

nu te duce acolo... fii serioasă, este doar un curs de perfecţionare o întâlnire a profesorilor cehi și germani vom căuta punctele de contact din cadrul istoriei comune bini cum vrai da’ macar să nu li ziși că ești jidancî ti află ei și sânguri

Căţelușul pătat a crăpat de răpciugă printre cărbuni Toto acolo l-a lovit damblaua pe tata-mare Gâfâiam în sus pe deal Căram în spate punga cu partituri Nu luasem notă bună Nu exersezi gama, parc-ai avea propria ta digitaţie, ești prea rigidă Dar tot îi păcălisem să-mi dea un ecler drept răsplată Gata tre’ să luăm cursa A râs mama și pe la mijlocul dealului A trecut pe lângă noi o salvare La cin’ s-o fi ducând N-auzi ce nervoasă-i sună sirena La orizont se vede casa noastră... ... și-n faţa ei unii cu o targă

azi de dimineață avortonul a scos coasa din colțul șopronului orfelina de suflet a lu’ tata-mare o năpădise praful a umezit tocila în găleata cu apă de ploaie

180 | poezie

stătută o săptămână așa cum trebuie mâine-i scuipă maică-si un bun-rămas la anu’ o să ia de ceafă niște pisoi și tot în găleata asta o să le-arate drumul către lumea cealaltă

Înainte de culcare am plâns Îmi părea rău de bunicul Nu înțelegeam, Cum adică l-a lovit damblaua Alinuţa, nu te teme, bunicul se întoarce Cum să se întoarcă dac-a venit tanti aia ... Damblaua Și l-a lovit... Da’ unde l-a lovit? Până târziu în noapte Am încercat să mi-o imaginez Pe femeia aia misterioasă

* Bunicii dinspre mamă ai autoarei provin dintr-o regiune din estul fostei Cehoslovacii, acum inclusă în Ucraina. Bunica, numită în text „Zbârcita”, era de origine ebraică și nu a învăţat niciodată să vorbească bine cehește, în limbajul ei apărând numeroase rusisme și polonisme. Aceasta în special din cauza faptului că, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a fugit împreună cu soţul său, de origine din Belarus, iniţial către est, pentru a se refugia din calea armatelor germane, apoi către vest, în speranţa de a scăpa de tăvălugul ofensivei sovietice (vezi referirile cu privire la Bașkiria și la armata din Belarus). Rămâne la decizia cititorului dacă aceste explicaţii pe care, repetăm, autoarea le oferă numai în urma primei lecturi, ajută și favorizează sau nu înţelegerea textelor și în principal relaţia cititorului cu acestea.

traducere din limba cehă și note de Mircea Dan Duță

poezie | 181

Anastasia Gavrilovici (Sub)poezia traumelo r somatic

ntre aparițiile editoriale din ultima vreme, cel puțin în ceea ce privește poezia, volumele I și II ale Operelor complete semnate Angela Marinescu și apărute în 2015 la Editura Charmides constituie, dincolo de importanța cărților în sine, care nu pot lipsi din biblioteca cuiva pasionat de poezie, un documentar bulversant despre viață și despre boală. În poezia Angelei Marinescu te simți ca în tranșee; cu cât prezența morții este mai reală, mai amenințătore, cu cât fâsâitul grenadelor și șureiatul gloanțelor care îți trec pe lângă ureche te zguduie psihic, cu atât acuitatea senzațiilor crește, iar mintea trăiește și macerează tot, fiind străbătută de voltaje de o intensitate din ce în ce mai mare. Atât cele două volume de Subpoezie, însumând nu mai puțin de 800 de pagini, cât și fotografia care, prin detaliul sânului extirpat, prin această expunere violentă, aproape intimidantă și cu un efect augmentativ asupra imaginii de femeie care a supraviețuit (și) mutilării fizice, relevă convulsiile unei poete contemporane care și-a delimitat clar locul în literatură, o ființă formată și deformată de boală, al cărei scris debordează de vitalitate, de pasiune, de forță. Pentru A.M., important nu este să facă literatură: „ceea ce am scris, în

182 | teme

general, este nu atât cultură sau, cum tot spun de-a lungul anilor, subcultură (deși nu ar fi rău nici astfel), cât, pur și simplu, anticultură.” Fiind o poetă anti-mainstream, prioritar a fost, în cazul ei, ca tehnica să fie înlocuită de confesiunea explozivă, de ecorșeele sângeroase, în detrimentul poeziei atent construite, finisate și, implicit, cu un deficit de autenticitate. Încă de la debutul din 1969, cu Sânge albastru, când s-a distanțat clar și definitiv de orice mișcare sau modă, formulând încă de atunci o poetică insolită, împotriva establishment-ului literar, nimic din schimbările și noutățile care au modelat poezia ultimilor ani, mai ales poezia feminină, nu i-a scăpat Angelei Marinescu; toate au fost asimilate și depășite cu o ușurință ce revelează un spirit tânăr, febril, pentru care a rămâne actuală, proaspătă și cu un pas înaintea celorlalți a fost și este o condiție a supraviețuirii. Așa cum Wittgenstein nu îl recunoaște pe Shakespeare ca scriitor, ci mai degrabă ca pe un creator de limbaj, cine nu rezonează cu poezia excesivă și tulburătoare a Angelei Marinescu nu poate totuși să-i ignore statutul de inovator al limbajului, de a fi uzat și de fi luat în stăpânire cuvinte pentru a le folosi ca instrumentar de cunoaștere absolută. Limbajul poetic funcționează

aici ca o substanță puternică ce ocupă tot volumul pus la dispoziție de un recipient, poezia fiind un spațiu închis în care totul se umple de semnificație. Din această perspectivă, ceea ce reușește poezia aici este depășirea limitelor impuse de limbajul cotidian și popularea textului cu semnificații, mizând pe imprimarea unui anumit conținut lingvistic și etanșeizarea textului poetic pentru a fi ocupat de sens, mai degrabă decât de a semnifica efectiv ceva: dacă nu am inspirație nu scriu/ și acum nu scriu ci antiscriu/ mereu provoc ceva ce nu mai este. O constantă la autoarea Problemelor personale este viziunea asupra identității feminine, reliefată cu mai multe ocazii, care are în centru contrastul ontologic dintre bărbat și femeie, pe care A.M. îl percepe ca gravat în codul genetic, sexul feminin fiind prin excelență slab, în timp ce bărbatul are încă din naștere un alt statut și parte de un alt tratament în viață, având un singur dușman: timpul, Dumnezeu sau moartea, care, de fapt, înseamnă același lucru, în timp ce femeia are doi dușmani: bărbatul și timpul, Dumnezeu sau moartea. Pornind de la acest statement radical, poeta mută centrul de greutate al emoției de pe fragilitatea tipic feminină, pe forța unui discurs masculin, plin de senzualitate, de un erotism șocant și seducător, pe violența imaginilor pe care, cu „instrumente de precizie maximă”, folosindu-se de cuvinte ca de pense și bisturie, le extrage din realitate. În aliajul poeziei sale, elementele cele mai grele sunt boala și criza identității feminine, circumscrisă celei dintâi: „deoarece femeilecarescriu nu sunt decât încercări obstinate/ ale universului de a fi mai puțin decât niște

băieți bâlbâiți,/ stângaci și făcuți praf și pulbere.” De aici și încrâncenarea de a compensa, prin virilitatea și sensibilitatea atroce, convertită în violență la nivel de imaginar și limbaj. În cazul ei, anii petrecuți în spitale, suferința, boala au încapsulat toate virtualitățile de dezvoltare poetică, au circumscris dragostea, viața, familia, moartea, reprezentând o experiență sinestezică pe fondul căreia se instalează criza, frustrarea, problemele personale: „Sunt ruptura dintre/ Sfântul vis și sfânta/ Materie./ Nimic nu-mi ajunge/ Nimic nu mă satisface”. Și poate că tocmai de aici toată tensiunea și forța vulcanică a poeziei sale, din neputința în fața bolii, acest impuls esențial, poate tocmai pentru că, așa cum afirmă și Louise Glück în eseurile ei despre poezie, the fundamental experience of the writer is helplessness. Fără a fi viscerală, așa cum s-a afirmat în atâtea ocazii, poezia Angelei Marinescu se deplasează, de la debut și până la cel mai recent volum, Intimitate (semnat cu numele de fată, Angela Marcovici), într-o spirală a intensității. Volumele ei converg către esențializarea și sintetizarea compușilor unei lirici-ecorșeu, care dinamitează emoția și care își dorește să ocupe un loc bine delimitat în timp și spațiu și, prin extrapolare, în literatură: „îmi doresc un W.C. în mijlocul sângelui/ din care să răzbată/ mirosul poeziei mele.” Există și momente de aparentă acalmie, atât cât poate fi vorba de acalmie în cazul său, când, fără a încerca să se cenzureze, A.M. face un exercițiu de conștientizare a modului violent de a simți totul și a spasmului existențial care îi încorsetează

teme | 183

poezia: „încerc să nu mai fiu vulgară/ deși îmi este atât de greu/ încerc să fiu mică/ deși îmi este și mai frică/ încerc să mă bucur de viață fără să mai mișc un degete.” Subpoezie emană surescitarea oamenilor care, simțind că ceva le scapă sau că urmează să piardă totul, scriu cu acea încordare a experiențelor-limită ce șterge linia de demarcație dintre poezie și viață. Georges Bataille susținea că artele mențin în noi angoasele și depășirea angoaselor; poezia Angelei Marinescu demonstrează contrariul, deconstruind eșafodajul mitizat al controlării obsesiilor prin scris: Când nu ai un picior, te ocupi să-ți pui piciorul la loc, nu faci artă. Fiind un caracter puternic, în ciuda fragilității fizice, își convertește suferința în poezie:

Împotriva instinctului de conservare ridic acest poem, recunoscând că scrisul nu este un neapărat un act de bravură sau un refugiu: „N-am luptat. Pur și simplu am trăit”. Privind lucrurile astfel, A.M., spre deosebire de alte scriitoare cu vieți interioare și structuri psihice problematice, ca Anne Sexton, Sylvia Plath, Alejandra Pizarnik, Sarah Kane sau Aglaja Veteranyi, care au recurs la sinucidere ca soluție salvatoare, se singularizează prin rezistență, prin asumarea suferinței, prin curajul de a merge până la capăt. Prin Subpoezia ei, Angela Marinescu își concretizează dorința supremă, aceea de a nu face artă, ci de a crea un subtext al realității, o subtitrare pentru o existență maladivă și intensă.

Medeea Iancu Noaptea boreală a plăm

ânilor mei

m căutat (și caut) multă vreme o poezie care să îmi țină simțurile treze pagină cu pagină, care să nu mă plictisească, care să nu-mi arate (din nou) derizoriul și meschinul; o poezie care să mă întoarcă cu totul în mine, în cele mai întunecoase unghiuri interioare, acolo unde e cel mai fierbinte și flacăra e uriașă. N-am cunoscut-o încă pe Angela Marinescu față în față, dar am cunoscut-o, am atins-o, îmbrățișat-o și iubit-o prin

184 | teme

poezia sa. N-am găsit în poezia română feminină, poeme care să mă facă să tremur, să urlu, care să-mi înghețe mâinile și trupul, care să mă modifice cu adevărat, să-mi răsucească cuțite prin tot corpul și mintea. Până la Angela Marinescu. Vorbesc, desigur despre o anume intensitate, punere în scenă, un ansamblu de elemente și reacții, date de poezia sa, la cel mai înalt grad, pe parcursul mai multor volume și nu doar a unui singur poem ori volum.

Am în față cele două tomuri din Subpoezie, Opere complete între copertele cărora sunt, acum împreună volumele de poezie publicate de A.M. de-a lungul anilor; aproape 800 de pagini de poezie subliniate de mine, zeci de poeme îndrăgite, încercuite, versuri halucinante, schimbări de registru, muzicalitate, moarte și viață, viață și moarte, nume și inițiale, dedicații (puține), imagini de neuitat, poeme care te bântuie, fotografia Angelei Marinescu și dorința ca această călătorie fantastică să nu se sfârșească niciodată. Poezia Angelei Marinescu e magică și incandescentă. Magică în sensul în care te însemnează. Nu cred că poți ieși neschimbat din poezia sa. O poezie asumată, care nu menajează, nu cruță: totul, din jur, din viață, din moarte adie și se-mpletește pictural în versuri; versuri rupte parcă din pânzele lui Bosch ori Bruegel.

Mâinile fac implozie În tonuri sumbre, plumburii ori colorate, fluorescente („noapteaborealăa plămânilormei”, „hrana mea este neagră”, „abisul înserării îmi sfâșie pieptul”), A.M. construiește o poezie densă, intensă, cu profunzime a spațiului, o poezie pe care o poți parcă atinge, căreia îi poți simți ascuțimea pe vârful degetelor. Tot ceea ce este văzut în exterior și interacționează cu ființa, este transformat și interiorizat în versuri. Scriind despre moarte, destrămare, desfigurare, distrugere, A.M. scrie despre viață, acut, personal, autentic. Ea scrie cu pielea, scrie cu suflul, cu sângele, cu focul, în criză, atroce, neiertător.

Versurile sunt construite pe nivele diferite, cât mai în înalt ori cât mai în adânc, („îmi provoc cerul”), dezvăluind un mediu contagios ori în descompunere, („focarul toxic din lentila cuvântului”), în care totul este palpabil și expus: „arsă de o melancolie de sânge ce-mi trage/ cuvintele din ele însele”, „un soare de argint lipit de creier”, „preaplinul Rupt de pe Față”, „agresivă, cu învelișul roșu al retinei dezlipite/ ca o insulă a umanității”, „tot sângele scurs din plămâni/ după ce au fost perforați de cuvinte de cuvinte de cuvinte”. O poezie scrisă, văzută ca prin sânge, căptușită de umbră, umană, plină de textură („în preajma mea aceste cuvinte însorite/dar pline de gheață”), miros, gust, o poezie sfârtecată („să mângâi rana (creierul) cu gura”). În ansamblul lor, volumele arată rând pe rând „incinta Distrugerii”, „centrul negru al Textului”, miezul cuvintelor și al ființei, dezvăluind un univers magic în care sunt împletite lumina, întunericul, umbrele, toate acționând asupra trupului ori minții, desfigurate ori pe cale de distrugere, asemenea umbrei care devine „adâncă până la sânge”. Sângele este liantul, martorul care devine obiect (asemenea cerului ori creierului). Scenografia e deseori macabră („îngeri bat cu degetele descărnate în toba sângerie”), iar ceea ce nu este (ori nu este văzut de către alții) prinde viață și consistență, devine palpabil, arătând fisura, sfârtecarea. Ceea ce nu este definit prin lipsă, absență, neputință, singurătate, va fi văzut, declarat, apărând în versuri de o tandrețe răvășitoare

teme | 185

(„iadul o hrănește pe mama din al cărei sân cad cuvinte”) ori violente, versuriurlet. Deși universul multor poeme este macabru, cu spații mirosind a sânge ori ceară, chiar și în acest macabru construit, viața pulsează fie prin apariția unei raze de lumină, a unor fluturi care colorează peisajul pământiu, fie prin contrast: imaginarul Angelei Marinescu pendulează între tandrețe și cruzime. Totul din jur poate fi ori deveni un vânător: ochiul, ca un microscop prinde straturile mediului, luminii, ființei, cuvintelor. Versurile Angelei Marinescu sunt ca niște șocuri electrice; trupul devine un obiect rece, un metal ori o sârmă, sunetele încep să putrezească în contact cu ființa, cu simțurile, astfel, realitatea înconjurătoare se descompune pentru a dezvălui ceea ce este înăuntrul ființei, dincolo de ea. În toate volumele, nu doar în Blues dragostea sau absența ei apare, împrăștiindu-și semințele. Lumina apare deseori ca un spasm în vers, cuvântul însuși fiind o convulsie, un „tam-tam de imagini negre”; și nu doar negre ori înnegrite (înnegrindu-se, întunecându-se), ci versuri care supurează în încăperi și spații septice, într-o realitate septică în care sângele colcăie și înfrumusețează ca și larva care va deveni fluture. „Îmi provoc eșecul, poezia și moartea”, „acest poem este o armă”, „vers ca un mistreț înjunghiat”, „(adun vreascuri/ cu limba nu cu mâna)”, spune Angela; răul este provocat, declarat, versurile au intensitatea și gravitatea unui seism. Efectul și impactul poeziei asupra ființei este unul de jupuire:

186 | teme

înconjurătorul pare să duhnească a rău, lucruri care puiază coșmaruri, viziuni în care scrisul a devenit ceva „ca o noapte adâncă/ în care îmi introduc mâinile până la coate,/ cu degetele alungite și negre, cu pielea acoperită/ de-ntuneric, ca un strat gros de ceară, cu forma/ brațului ușor deformată de noaptea/ ce colcăie ca un cuib de șerpi”. Acest univers sumbru se construiește de la cel mai mic element, „construiesc de jos în sus, ca un călugăr” iar „cuvintele sunt în gura celui care privește” pline de cruzime, descărnând, jucându-se în gura unui animal invizibil – A.M. riscă, își ascute poezia, cuvintele se rotesc precum o floare a soarelui, precise, arătând forța cu care sunt împlântate în acest peisaj aparent naiv și ingenuu: umeri de fier, gropari care sapă sânge, mâna devine o lumânare din care picură sânge. Este forța cu care poezia este trăită și simțită, aș adăuga și iubită, o poezie-fiară care smulge și vânează strategic prada, care ne conduce ca pe Orfeu tot în adânc, în mirajele coșmărești, „căci sufletul ți se rupe în fiecare zi de o mână/ parșivă și lungă”. Angela Marinescu, pe drept cuvânt scrie cu tot trupul „chiar și atunci când măduva osoasă a/ sternului/ se împuținează văzând cu ochii”: e aceasta, pentru mine, nu doar sacrificiu, ci iubire, iubire de viață și de poezie, o dorință de a ajunge în măduva cuvintelor, de a fi dincolo de limbaj, de a-și face propria biopsie, de a pedepsi, de a lecui, de a fi în viață cu pulsul ridicat. Iar inima din poezia Angelei se aude, se aude.

Dan Mihălţianu

„Artistul,

prin tradiţie, este un prim-solist în orchestra de lucrători culturali

Diana Marincu: Fotografiile, video-urile, instalaţiile și acţiunile dumneavoastră acoperă o perioadă extinsă de timp și formează un corp de lucrări care reflectă schimbările petrecute în societatea românească din anii 1980 până astăzi, devenind uneori reale documente ale vieţii artistului. Chiar și în perioada în care aţi activat în grupul SubREAL (1990-1993), orașul și mitologiile lui subiective au fost centrale. De asemenea, tema arhivei, „developată” în timp prin acumulare, a dat naștere unui concept pe care îl numiţi Archivisionism (archivism-activismexhibitionism). Cum supravieţuiește o arhivă de artist în momentul actual, al „febrei arhivării” (Jacques Derrida) și al dispersiei de informaţie, nu doar al stocării ei?

Dan Mihălţianu: „Archivitionism” este un termen apărut în contextul educaţional, în căutarile mele de a inventa un concept „atractiv”, pe fondul unei inflaţii de oferte de proiecte artistice, workshop-uri, conferinţe ori seminarii, pe teme extrem de incitante, propuse de stars-professors, conferenţiari sau artiști invitaţi, în sistemul de învăţământ artistic din Scandinavia ori de aiurea. Într-o încercare pseudo-

”

știinţifică de a înţelege procesul de creaţie, în context artistic, „febra arhivării” poate fi interpretată din diverse perspective, de la abordări psihico-clinice (Obsessive Compulsive Collecting Disorder), la aspecte estetico-filozofice, ori socio-politice, până la implicaţii legale și penale. În acest sens, trinomul arhivism-activismexhibiţionism poate fi înţeles ca un slogan mobilizator, ca direcţii de orientare ale artei actuale, ori chiar ca proces „autocritic”: „Too Much Archivism!” Interesul meu de a urmări schimbările sociale este, într-un fel, derivat din însuși procesul artistic, modalităţile de exprimare și tehnicile folosite de mine de-a lungul timpului – fotografie, film, video, instalaţie și alte time-based media. Acestea au în sine un aspect „arhivistic” intrinsec, în sensul că ele acumulează și stochează niște date, informaţii și concepte ce sunt în permanenţă accesibile și reutilizabile. Problema centrală este ce se va întâmpla cu aceste acumulări de elemente după o anumită perioadă de timp. Dacă nu există un factor de coeziune care să le

poezie | 187

ţină împreună, să reziste timpului și evoluţiei artei, ele se vor întoarce la ceea ce au fost la origine – rulmenţi, haine, fotografii, ziare, documente etc. Mai departe, ele vor putea fi incluse în alte sisteme de acumulare, organizare sau valorizare (știinţifică, tehnică sau artistică) ori pur și simplu vor fi reciclate ca materiale primare: hârtie, plastic, lemn, metal ș.a.m.d. Pentru moment, nu este clar care alternativă este mai echitabilă, mai viabilă sau mai necesară, arta nefiind un criteriu de valorizare etern, decât dacă universul ar fi un proiect artistic. Marx spune (preluat de Guy Debord și alţii): „Un produs care există într-o formă ce-l face deja susceptibil consumului, poate fără îndoială la rândul său să devină materie primă pentru un alt produs”. D. Marincu: Proiectele dumneavoastră de lungă durată (Liquid Economy sau Les enfants de Ceaușescu et de George Soros) implică adesea o evaluare foarte amănunţită a contextului în care lucrează artistul și a instituţiilor în care circulau ideile și finanţările în România în așa-zisa perioadă de tranziţie. Aţi descris artiștii postcomunismului ca „les enfants de Ceaușescu et de George Soros”, criticând fracturile scenei de artă și divergenţele între generaţii, poziţii ideologice sau opţiuni estetice. Cum vedeţi astăzi artistul ca lucrător cultural, la care v-aţi referit în lucrările și textele dumneavoastră?

D. Mihălţianu: L.e.d.c.e.d.g.s., pe lângă licenţa poetică, este un titlu ce sugerează capacitatea „animalului” politic, economic și cultural postdecembrist de a se adapta unor noi situaţii, uneori radical opuse faţă de cele curente. Nu întotdeauna cele trei ipostaze (politice, economice, culturale) se încarnează deplin în masele largi de „rinoceri”, dar unele

188 | poezie

specimene sunt dotate nativ cu toate „însușirile”. Aceștia sunt rezultatul „ingineriei sociale”, practicate deja la scară largă de la începutul secolului al XX-lea, reușind să preia ștafeta de la o generaţie la alta, adaptându-se cu succes la fiecare nouă etapă declanșată de momente seminale ale istoriei: 1 Decembrie 1918, 23 august 1944, 22 decembrie 1989, 1 ianuarie 2007 ș.a. New Working Class Heroes este un proiect-în-mișcare, care se referă la noua poziţie a Clasei Culturale și la aspiraţiile ei în a prelua rolul de „motor” al schimbărilor sociale pe măsură ce rolul de „conducător” al Clasei Muncitoare se diluează progresiv. Interacţiunea dintre diverse moduri de producţie ce se bazează ori combină diferite tipuri de muncă (labour) – industrială, economică, socială, politică, artistică, sportivă și încă multe altele – este modul de operare și câmpul de desfășurare al Industriei Culturale. Prin faptul că tot mai multe activităţi își revendică aspectul „creativ” (Richard Florida), asistăm la o concurenţă susţinută în a fi parte activă din „Concertul Cultural” actual. Artistul, prin tradiţie, este un prim-solist în această „orchestră de lucrători culturali” și, pentru a-și păstra această poziţie, el accentuează caracterul „hardworking” (mai multă transpiraţie decât inspiraţie) al activităţii sale. Pe de altă parte, este o abordare strategică și totodată „lucrativă”. Pe măsură ce tot mai multe categorii profesionale se declară „creative”, el, artistul, își asumă nu doar caracterul tehnic al producţiei sale, dar și poziţia de lucrător social ori inginer social, pentru a nu se lăsa “Lost in Culture”, imprimând astfel un nou impuls activităţii artistice, pe cale de

devalorizare prin supraoferta creativoculturală actuală. D. Marincu: Lucrarea amplă numită Liquid Economy aducea în discuţie circuitele economice alternative, prin care alcoolul produs artizanal devine simbolic pentru relaţiile create ad-hoc între oameni și potenţialul lor de a ocoli standardizarea unui sistem oficial. Pare o temă inepuizabilă, dacă ne gândim la faptul că tehnologia se schimbă zi de zi și se formează mereu noi clivaje între formele de producţie tot mai eficiente și vechile practici tradiţionale, lente și „ineficiente”. Vor rezista în timp aceste micro-sisteme autonome?

D. Mihălţianu: Termenul „economie lichidă” se referă la fluiditatea, volatilitatea și imprevizibilitatea unui fenomen global – existenţa economiilor alternative, paralele, autonome, underground și o multitudine de alte tipuri, ce se dezvoltă constant, în afara sistemului economic oficial actual. Proiectul artistic cu acest titlu urmărește practicile economice amintite și relaţia stabilită între producţie, consum și alienare (Production – Consumption – Alienation). Pornind de la nevoile subzistenţei, economiile alternative au evoluat de-a lungul timpului în funcţie de condiţiile specifice generate de poziţii geografice, tipuri de dezvoltare socială, economică, politică și culturală. Lăsând la o parte tradiţiile și practicile ancestrale ce supravieţuiesc în continuare în diverse culturi, constatăm că lipsurile generate de diverse conflicte, crize economice ori politice, la care s-au adăugat măsurile de austeritate și recesiunile programate, ca în România Socialistă, au dus la dezvoltarea unor economii paralele substanţiale, acoperind aproape toate sectoarele: agricultură, alimentaţie, transport, servicii, entertainment și

multe altele. Toate acestea bazându-se pe practici legale, semilegale ori tolerate sau pe activităţi ilicite, chiar și infracţionale. Mai nou, se constată o evoluţie razantă a fenomenului – de la tehnici de „supravieţuire” la tehnici de „rezistenţă”. Dacă în anii socialismului „supravieţuirea” era o vânătoare de bunuri alimentare de larg consum și culturale, în care era antrenată întreaga populaţie, în diverse forme și practici inspirate de „diviziunea muncii”, deja ideea de „rezistenţă” era îmbrăţișată de elite, prin celebra „rezistenţă prin cultură” sau prin forme mai decadente, cum ar fi „rezistenţa prin mâncare”, practicată de unii intelectuali de vârf, care considerau „chiolhanul” o formă de dizidenţă faţă de „înfometarea programatică”, implementată de regim. În prezent, pe lângă practici devenite deja clasice, care rezistă tuturor schimbărilor, „rezistenţa” capătă și forme politice legate de anticonsumerism, ecologie, dezobedienţă, „indignare” etc., inspirând diverse tipuri de practici alternative de producţie, participare, distribuire, consum și cultură autonomă. Acest tip de „rezistenţă” este într-un fel și dovada că „Economia lichidă” ia forma recipientului social în care se dezvoltă și scapă presiunilor (ori represiunilor) impuse de tehnologie, eficienţă, politici transnaţionale și alte forme financiare sau ideologice de îngrădire, exercitate constant din diverse direcţii de societate. D. Marincu: Credeţi că arta contemporană ar trebui să iasă din spaţiile dedicate și să caute alternative pentru a se manifesta sau pentru a se insera mai direct în viaţa oamenilor? Uneori galeriile și muzeele, cu inevitabilei lor convenţii, eșuează în a crea situaţiile incomode

poezie | 189

pe care mizaţi adesea. Performance-ul colectiv Das Kapital – Distillation, planificat să aibă loc la Biblioteca Karl Marx din Londra anul trecut, a fost în ultima clipă cenzurat și mutat într-o galerie londoneză dispusă să găzduiască acest eveniment. Cum a fost interpretat procesul de distilare a „capitalului” și de ce credeţi că în primă instanţă a fost perceput ca un atac la adresa marxismului?

D. Mihălţianu: Arta actuală a ieșit de mult din muzee și galerii; ea mai degrabă își pune problema în prezent de a cuceri toate spaţiile și de a folosi toate oportunităţile posibile. De altfel, orice proiect ori lucrare trebuie să fie arătate (expuse) în cele mai adecvate condiţii conform conţinutului, intenţiilor și al mesajului transmis. Uneori aceste spaţii sunt chiar cele convenţionale (muzee, galerii), alteori cu totul opuse. Spaţiile alternative sunt doar aparent mai ușor de girat decât cele convenţionale; în multe cazuri, apar aceleași restricţii, dar și altele, neașteptate, uneori insurmontabile. Personal sunt atras de spaţii cu alte destinaţii decât cele artistice pentru faptul că deschid o nouă dimensiune în relaţia lucrare – eveniment – public. Aceasta fiind și miza proiectului desfășurat recent, Das Kapital – Distillation, care, în mod natural, trebuia să se întâmple într-un context special. Proiectul a fost gândit cu câţiva ani în urmă, ca o contribuţie la un simpozion despre „art and immaterial labour”, care s-a desfășurat în final la Karl Marx Memorial Library London, în septembrie 2015. Acţiunea este explicit dedicată operei lui Marx și urmează un model stabilit de John Latham în Art and Culture 1966-69 (distilarea cărţii cu același titlu de Clement Greenberg). În cazul de faţă, publicul este invitat să mestece pagini

190 | poezie

sau fragmente de text din Das Kapital, după ce eventual le-a citit și memorat, iar apoi să le scuipe într-un bol de sticlă, clătindu-și gura cu vodcă. Întregul amestec este apoi distilat în faţa audienţei. Totuși, conducerea KMML s-a răzgândit în ultimul moment și nu a mai permis distilarea în incinta bibliotecii, pe motiv că distrugerea unui exemplar al operei lui Marx este contrară idealurilor fondatoare ale instituţiei. Ulterior, toate galeriile contactate în Londra și-au declinat interesul în a găzdui acţiunea (după un oarecare timp de gândire) fie pe motive de program, spaţiu adecvat ori pentru că nu se încadrează profilului sau „ideologiei” lor. Întâmplător a fost găsit un spaţiu neconvenţional, fost magazin italian de delicatese, devenit de curând accesibil, după decesul proprietarului, și unde întregul mobilier (rafturi, galantare, tejghele) a rămas intact, cu un iz de pictură metafizică italiană sau de magazin alimentar gol, din anii terminali ai Socialismului în România. „Procesul” s-a desfășurat într-un context stradal, magazinul având acces direct pe Caledonian Road, una dintre arterele centrale ale Londrei, într-o atmosferă ce îmbina metafizicul cu absurdul și propaganda laburistă cu Salvation Army. Etapa intermediară din Landmark / Bergen Kunsthall a avut loc în ianuarie 2016, unde nu s-au mai semnalat probleme ideologice, și a cunoscut o participare remarcabilă, pe un fundal de normalitate. Iar cea mai recentă manifestare Das Kapital – Distillation a fost pe 1 mai anul acesta, în Berlinul de Est / Karl-Marx-Allee / Librăria Karl Marx. Locul, timpul și conţinutul „întâmplării” au fost gândite ca moment

de „aliniere a tuturor planetelor” din Galaxia Karl Marx. Singura planetă „nealiniată”, ICR Berlin, cea care iniţial trebuia să sprijine financiar proiectul, s-a retras în ultimul moment, când nu a primit undă verde de la București, fără a motiva decizia. Cu siguranţă, în contextul politicilor culturale românești, Marx este o „gaură neagră”, faţă de care toate „planetele instituţionale” oficiale păstrează o distanţă respectabilă. Ceea ce este cel mai amuzant în această „afacere” este interpretarea radical opusă, făcută de două instituţii, situate la „extremităţile” Europei, asupra unui proiect ce părea iniţial creat pentru a se încadra perfect în domeniile lor de activitate – promovarea unor proiecte artistice legate într-un mod direct de opera lui Marx în context actual (pentru Karl Marx Memorial Library London) și susţinerea artei românești în contextul scenei culturale din Berlin (ICR Berlin). D. Marincu: Citaţi undeva următoarea afirmaţie: „A fi radical înseamnă a merge la rădăcina problemei. Pentru artist, însă, rădăcina este artistul însuși.”. Ce a însemnat pentru dumneavoastră această „rădăcină”? Cum v-au

influenţat schimbările locului în care lucraţi, de exemplu, dacă ne gândim că deja de ani buni vă împărţiţi existenţa între Bergen, Berlin și București?

D. Mihălţianu: Multe dintre citatele folosite de mine au rolul de a puncta, structura și eventual a imprima o anumită direcţie textelor mele. Ele nu trebuiesc luate întotdeauna „pe bune” (drept autentice); unele sunt niște cocktail-uri ce folosesc „ingrediente” selectate din diverși autori și „mixate” după anumite reguli, ca de exemplu „Shaken not Stirred” (Ian Fleming). Citatul menţionat combină elemente din Karl Marx și Andy Warhol, fiind semnat – Kandy Marxhol: Critique of Philosophy of Art from A to B. Povestea cu „rădăcina care este artistul însuși” se referă la atitudinea pe care el o are faţă de sine și faţă de arta pe care o practică. Cele trei coordonate interșanjabile ale itinerariului meu sunt importante pentru reculul necesar în contemplarea diverselor etape și posibilitatea de a reveni asupra lor, rămânând „autentic” (egal, constant cu sine), în toate circumstanţele și traseele pe care le parcurg, succesiv sau concomitent.

Dan Mihălţianu (n. 1954, București, trăiește la București, Berlin și Bergen), cofondator al grupului subREAL (1990), redactor și redactor asociat al revistei „Arta” din București (1990-1993 și din 2011 până în prezent), profesor la Academia de Artă și Design din Bergen (2001-2007), profesor invitat la Universitatea Québec din Montréal (2008-2009). Cariera sa artistică recunoscută internaţional a inclus participări în expoziţii și instituţii precum: Vienna Biennale (2015), SALT Istanbul (2013), Haus der Kulturen der Welt Berlin (2010), a treia ediţie a Bienalei de la Praga (2007), Social Cooking Romania, NGBK, Berlin (2007), Liquid Matter, Kunstraum Kreuzberg Bethanien, Berlin (2006), Tracing Space, Kunsthall, Bergen (2005), Other Neighborhood, Art Hall, Tallinn (2004), Bienala de Artă de la Veneţia (1993, 1989, 2001), Art in General, New York (1996) etc.

poezie | 191

Andrei Zbîrnea Introspecție Corolar unu Ce ai descris până acum? Ce ai aflat până acum? Imagini amestecate. Mii de pelerini din întreaga țară sunt așteptați zilele acestea la moaște (în regim de breaking-news). Acesta cu siguranță nu este un război Lăsați lucrurile în seama noastră și vom reveni pe o traiectorie normală. Încerci să fugi: adăposturile nu își modifică poziția în spațiu. Accepți cu cerbicie teama, mila și frigul. Ai mai trecut prin asta și cu alte ocazii. Savantul deschide ochii din eprubetă. Chirurgul îi scoate firele săptămână de săptămână. Mereu cresc altele. Mereu mai dese, mereu mai lungi. În fiecare dimineață orașele primesc ceea ce merită. Au trecut nouă luni sau nouă ani. Încă auzi pașii lunetistului. Copilul se predă, nu mai are unghii de ros. Și-a găsit vesta de salvare între jucăriile fratelui mai mic. Copilul nu confundă preaplinul cu opulența. Preaplinul cu dezordinea. Preaplinul cu p-r-e-a-p-l-i-n-u-l. Au trecut nouă ani și nouă luni. Imagini cu dictatori răsfoind cărți de anatomie. Ce ai demonstrat până acum crește ca o cămașă în carouri lipită de trupul plin de tatuaje și cicatrice. Clivajul trădează mirosul cărnii.

192 | poezie

Ce ai descris până acum? Ce ai aflat până acum? Nicio aromă nu a fost adăugată fără permisiunea producătorului.

Corolar doi Cu ce ai înlocuit medicația post-katrina? De ce ai schimbat crema de mâini și cum deosebești un stat din lumea a treia de o țară retrogradată de Moody’s? Femeia buștean trădează începutul poveștii într-un carnețel cu pacienți trecuți în neființă. Ți-au montat gratii la toate ferestrele. Primele tentative eșuaseră lamentabil. Te-au legat de mîini și de picioare. Te-au ținut opt ore la camera de gardă. Ți-au arătat că un deget rupt nu e în mod necesar o urgență medicală. Și aproape că i-ai crezut. Ai închis durerea în tine și mi-ai spus doar atât: pe strada noastră nu vor mai aduce niciodată bandă adezivă. Nici măcar la Mega. Ai vrut să afli ce crede Lars Saabye Christensen despre globalizare. Azi am dat drumul la radio, pentru prima dată de când am venit aici. Se spunea despre un vulcan în Islanda și despre un oraș care se transformase în cenușă. Se vorbea despre cinci sute de păsări de mare care muriseră pe o pată de petrol. Mai spuneau că la Oslo s-a constituit Partidul Comunist al Muncitorilor. Am închis. Vocile mă speriau. Apoi m-am dus la fereastră și am privit prin obloanele întredeschise. Iarna mă orbea. Zăpada era nivelată, dar fără urme de oameni1. În 60% din cazuri radioterapia s-a dovedit un succes. Cum rămâne cu ceilalți? Cine pune întrebările și cine iese în față pentru lămuriri? Cine conduce revoltele din parcurile eoliene? Cine lasă dâre de ness pe casa scărilor? Cine trezește vecinii cu tropăituri la 06:30 AM? Au trecut nouă ani și nouă luni. Femeia buștean suspină în super-slow motion. Savantul deschide ochii din eprubetă. 1

Lars Saabye Christensen – Beatles, Editura Univers, București, 2008, p. 340

poezie | 193

ceașca de pe raftul de la ikea sunt cea mai frumoasă ceașcă din menajeria de sticlă sunt ce vrei să atingi să sorbi să zdrobești între două stații cu peronul pe partea stângă sunt ceașca de la ikea pe care ți-o cumperi la reducere sunt ceașca pe care scrie simion gabi sau vlad sunt prima ceașcă în căutarea de pe bing google e prea mainstream pentru mine sunt ceașca din care beau omuleții verzi din crimeea sunt laptele semidegresat sunt ceașca lipsă din setul de șase al bunicii sunt precipitarea bunicii la contactul cu podeaua sunt virusul intraspitalicesc de care vorbesc toți sunt cea mai frumoasă ceașcă din menajeria de sticlă

turneul celor cinci națiuni despre arbitrajele tendențioase de la campionatul mondial despre eliminarea scoției aka frontul comun în emisfera nordică despre minunea niponă din partida cu africa de sud despre drapele coborâte în bernă despre oraș literatură conexiuni despre corporații mari sau în devenire despre scrum master și analogia cu jocul de rugby despre pumele argentiniene despre jaguarii guatemalezi despre sportivi de performanță despre entuziaști și atât despre board game-uri ca nouă religie despre camere proiectate asimetric despre războiul canon vs nikon despre eagles of death metal despre reclame plasate în câmp deschis despre adepții marketing-ului despre quentin tarantino pelicula de 70 de mm despre dead pool și isteria marvel despre bugete aproape infinite la psg și manchester city despre șeici abramovich (roman nu marina) jose mourinho și catenaccio

194 | poezie

despre remarci homofobe pe twitter și instagram despre turneul celor cinci națiuni despre cooptarea italiei în locul româniei douăzeci și cinci de ani mai târziu despre retragerea lui daniel carter despre eseul lui ma’a nonu din finala cu australia despre sesiuni de autografe amânate din cauza ploii despre sud-coreeni stadioane virtuale despre league of legends dota 2 și counter-strike despre late bets sure bets și pariuri sistem despre vânzarea în regim accelerat de la megaimage despre black friday despre handicapul asiatic despre cel european despre goluri marcate în ultima secundă despre reintroducerea rugby-ului în programul jocurilor olimpice după 92 de ani despre jonny wilkinson nicolás sánchez despre lecții de tango luate la vârste înaintate despre semnificația fiecărui număr din grămada ordonată despre masarea stejarilor în propriul 22 despre suporteri arbitraj video comisii de etică despre dezamăgirea dublineză muzeul guinness și jameson triplu distilat despre viza refuzată lui henrikh mkhitaryan la deplasarea în azerbaidjan despre filmele lui fatih akin despre rivalitatea dintre west ham și millwall despre meciuri pierdute la masa verde despre manifestările triviale ale lui maradona despre guerra de las malvinas despre orașul care trăiește pentru premier league gaelic football și curse de cai despre singura capitală din europa fără hipodrom despre supremația emisferei sudice despre payout-uri mai mici de 93% despre leicester cash/out și tabloidul the sun despre claudio ranieri nepoți și rețeaua linkedin

poezie | 195

Daniela Luca

Max Blecher, între multiple (i)realități

„Viaţa și romanul sunt o iluzie, iluzia de a te întâlni pe tine însuţi. Oare nu în tine însuţi se află acele lucruri care, câtă vreme nu se știe ce sunt, nu sunt nici sigure, nici făurite pentru ca natura să inventeze arborele, nu și dulapul? Cu aceste vagi și neîndoielnice iluzii e amestecat subconștientul vieţii, care nu este subconștientul omului, ajuns la monotonie. (...) Există o realitate care nu e nici suprarealitate nici subrealitate, ci o realitate laterală.” Ramón Gómez de la Serna, Omul pierdut (p. 19)

Prolog, înainte de Întâmplări

xistă în fiecare dintre noi suferinţe de nenumit, pentru că sunt de neînchipuit, de nereprezentat, de negândit. Le dăm un nume doar prin acele cuvinte care ne sunt cumva cunoscute, familiare, pentru a ne atenua angoasele existenţiale, narcisice, pentru a da sens și semnificaţie trăirilor: uneori melancolie sau durere suf letească, sfâșiere sau neputinţă, disperare, agonie fără limite. Numirea suferinţei, apoi exacerbarea ei tocmai pentru a fi atinsă, sau disecarea ei în componentele cele mai minuscule, este fără îndoială un fel de a o putea îndura și o încercare de a face un doliu, până atunci imposibil, de a o integra în structura noastră identitară, fiind mai mult sau mai puţin „străini de noi înșine” (S. Ferenczi). Și totuși, creaţia, literatura, pictura, muzica, dansul, artele par să ne arate câteva posibile căi de ieșire din melancolie și din doliu, care ne limitează

196 | eseu

complacerea și care, fără a transforma doliul în manie, asigură artistului, creatorului, o înstăpânire sublimatorie asupra obiectului cândva pierdut. Pe acești „melancolici fără melancolie” (Christian David), precum a fost și Max Blecher (8.09.1909-31.05.1938), care se pot cufunda în starea melancolică pentru a-și extrage resursele creatoare, vitale, îi regăsim printre artiști, istorici, printre cercetători, printre psihanaliști. Acest metalimbaj, precum și polivalenţa semnelor și a simbolurilor care destabilizează numirea și care, acumulând în jurul unui semn o pluralitate de conotaţii, oferă subiectului o șansă de a-și imagina non-sensul, sau adevăratul sens, al obiectului sau al lucrului. O altă ieșire este prin intermediul economiei psihice a iertării: identificarea locutorului cu un ideal primitor și binevoitor (obiectul artistic, obiectul cercetării, obiectul analizabil), capabil să suprime culpabilitatea răzbunării sau umilinţa rănii narcisice ce subîntinde disperarea melancolicului.

ntr-o scrisoare către Sașa Pană, datată 7 iulie 1934, anul apariţiei volumului său de versuri, Corp transparent, Max Blecher îi mărturisea: „Idealul scrisului ar fi pentru mine transpunerea în literatură a înaltei tensiuni care se degajă din pictura lui Salvador Dali. Iată ce aș vrea să realizez – demenţa aceea la rece, perfect lizibilă și esenţială. Exploziile să se producă între pereţii odăii, și nu departe între himerice și abstracte continente. Vizita spectrelor să se facă normal pe ușa cu ciocănit politicos și cu politicoasa sugrumare. Supra realismul trebuie să doară ca o rană profundă.” Și i-a reușit impecabil acest vis de creaţie, în pofida zbaterii sale într-un corp imobilizat, pentru zece ani, un corp ţintuit în posturi atât de neîndurătoare, încât, pentru a continua să existe, s-a putut sprijini pe realităţile multiple ale minţii (fantazare, fabulare, imaginaţie eflorescentă, halucinare, uneori la marginea iluzoriului și a pânzei delirante), ale vieţii sale psihice și sufletești, pe experienţele și amintirile din copilărie și adolescenţă, pe câţiva prieteni, pe dragoste, pe învelișurile protectoare ale scriiturii geniale, de o frumuseţe și fineţe arareori întâlnită în literatura română. Am scris „frumuseţe”, în sensul în care se întreba Julia Kristeva într-un studiu despre lumea depresivului1, dacă: „Poate fi oare frumosul trist? Este frumuseţea în parte legată de efemer și, astfel, de doliu? Sau, la fel de bine, este oare obiectul frumos acela care revine fără încetare după distrugeri și războaie, pentru a depune mărturie că există o supravieţuire morţii, că imortalitatea este posibilă?” [trad. n.] Pentru Max Blecher, cuvintele au o preţuire aparte, o rezonanţă sacră aproape, de aceea fiece paragraf sau vers, sau rând epistolar, pare a fi cules cu o grijă și o precizie, o luciditate și o exigenţă de sine remarcabile: „Cuvintele obișnuite nu sunt valabile la anumite adâncimi sufletești. Încerc să definesc exact crizele mele și nu găsesc decât imagini.” (Întâmplări în irealitatea imediată, Ed. Aius, 2014, p. 23) a doar 19 ani, Max Blecher este diagnosticat cu morbul lui Pott, o formă letală de tuberculoză osoasă, care l-a imobilizat la pat, pentru tot restul vieţii. Și, într-adevăr, este pus în ghips la Berck-sur-Mer („un orășel banal de provincie cu o «Avenue de la Gare» identică cu aceea din toate orășelele de provincie franceze, cu o stradă comercială banală, cu lume care umblă după târguieli ca oriunde aiurea, cu case vechi și desuete ce miros de departe a mucegai și aer închis”, unde „ghipsul e materia specifică a orașului așa cum la Creuzot e oţelul, la Liverpool cărbunele și la Baku petrolul”, cum îl descrie Max Blecher, și fiind „unul dintre cele mai importante orașe, o capitală, o capitală a suferinţei și durerii”, cum descrie Radu Cosașu, citat de Doris Mironescu2) în apropiere de Canalul Mânecii, și trăiește ani în șir cu dureri atroce prin sanatorii din Franţa, Elveţia și România. ublicarea, după volumul de versuri mai sus amintit, care a apărut în tiraj foarte restrâns, a celor două romane antume ale scriitorului, Întâmplări în irealitatea imediată (1936) și Inimi cicatrizate (1937), se datorează frumoasei prietenii cu Geo Bogza. După al Doilea Război Mondial, romanele sale vor fi reeditate în ediţii îngrijite de Dinu Pillat (1970) și Sașa Pană (datorită căruia va apărea, postum, în 1971, Vizuina luminată și alte texte inedite). Adevărata descoperire în literatura română și europeană a lui Max Blecher, atingând chiar un cult al scriitorului, se întâmplă însă abia după

eseu | 197

1990, printre scriitori mai ales, nu, din păcate, printre critici sau istorici literari. Mircea Cărtărescu mărturisește a fi un mare admirator al lui Blecher. La o privire minuţioasă, proza lui Cărtărescu, din Orbitor sau Travesti, nu ar fi arătat astfel fără existenţa și amprenta scrierilor blecheriene. Și alţi scriitori optzeciști importanţi au fost influenţaţi de Blecher, printre ei Simona Popescu, Gheorghe Crăciun, Magda Cârneci. ntr-un excelent studiu dedicat intimităţii și intimismului, Simona Sora îi dedică lui Max Blecher un capitol aparte, cuprins în secţiunea „Forme ale intimităţii și corpuri ale modernităţii literare interbelice”.3 Remarcăm fina observaţie a Simonei Sora, referitoare la natura eului auctorial al lui Blecher: „Există un Blecher hiperlucid și altul mistic, care se vor întâlni, mai ales în Vizuina luminată... În termenii lui Kierkegaard, pe care M. Blecher l-a citit și la înţeles ca puţini scriitori din epoca interbelică, eroul «stadiului estetic» al poemelor și Întâmplărilor în irealitatea imediată, omul estetic al absorbţiei sinelui în imediat care cere să fie «uimit mereu mai mult», va cădea în «stadiul etic», stadiu temporal, minat de fatalitatea bolii și a morţii. Există un Blecher de început, unde «simpla» autobiografie (copilăria și adolescenţa) e cu totul absorbită într-o scriitură mistico-vizionară, de o intensitate și o exactitate fără precedent în literatura română, și un Blecher de final, unde viziunea metafizică devine una existenţială.”

Exerciţii de supravieţuire, întâmplări în spaţii interioare-exterioare,

scriitura ca viaţă

n faţa unei scriituri, psihanalistul se află de fapt în faţa unui „discurs viu” (André Green), însufleţit prin viaţa psihică, senzorial-afectivă și mentală a creatorului său, un discurs viu pe care îl primește spaţiul său interior, și astfel se creează și se găsește/regăsește acel spaţiu terţiar ce reunește psihismul psihanalistului și psihismul creatorului și produsul creat (scriitura). Iar ceea ce psihanalistul interpretează și redă după travaliul intern și metamorfoza acestei materii (scriitura) este un produs cocreat în acest spaţiu terţiar, un fel de copil de iubire sau/și de ură, de viaţă sau/și de moarte al celor două lumi psihice: psihanalistul și scriitorul. Scriitura lui Blecher ne permite plasarea în mintea autorului, în viziunea

198 | eseu

sa, în percepţiile sale – cum sesiza Herta Müller, chiar în percepţiile intens erotizate, ceea ce permite hiperbolizarea experienţelor senzitive, a simţurilor și a angoaselor, și exacerbarea realităţilor receptate, o minte în care lucrurile însufleţite sau neînsufleţite, personajele (Clara, Eugen, Doctorul-șoarece, Walter, Ozy, Paul Weber, Edda etc.), spaţiile (odaia, orașul, câmpia, cabina artiștilor, cinematograful, panopticumul, magazinul, teatrul casa bunicului, cușca sufleurului etc.) capătă dimensiuni suprarealiste sau chiar hiperrealiste, tangenţiale cu lumea halucinaţiilor, a iluziilor sau a delirului. Surprinse de M. Blecher cu luciditate, scrutate, supranalizate de proprii ochi, impresiile senzoriale exterioare-interioare sunt alfabetizate, în sensul lui W.R. Bion și transformate în reprezentări funambulești, care reușesc parţial atenuarea furtunilor emoţionale sau a durerilor atroce sau a angoaselor

primitive. Confuzia realităţilor, utilizată și ca tehnică a scriiturii, ca stil al discursului, care dizolvă limitele și contururile realului, actează asemenea și asupra contururilor Self-ului, până la ne-recunoașterea de sine, până la discontinuitatea existenţei și a dizolvării identitare, trecând prin stări de derealizare, decorporalizare sau depersonalizare: „Teribila întrebare «cine anume sunt» trăiește atunci în mine ca un corp în întregime nou, crescut în mine cu o piele și niște organe ce-mi sunt complet necunoscute.” (p. 19) Sau, așa cum regăsim în capitolul despre moartea bunicului: „...Etajul se descompuse bucată cu bucată, obiect cu obiect după moartea bunicului. El muri în odăiţa meschină și umedă din curte unde își alesese adăpostul bătrâneţelor și pe care nu mai vroia s-o părăsească decât pentru ultimul lui drum.” (p. 57) În acest sens, facem aici o legătură și cu o percutantă afirmaţie a psihanalistului André Green, din cartea/colecţia de interviuri, La Lettre et la Mort, în capitolul intitulat „Ecriture et vie psychique” [„Scriitură și viaţă psihică”]: „Esenţial este că scriitura, în exerciţiul ei, prin misterul pe care îl transmite, prin miracolul care îl emană, trebuie să fie protejată, aș spune nu atât de patologizarea propriu-zisă, cât de orice analiză psihică ce ar decortica ceea ce ea [analiza] consideră a fi montura scriiturii.” (trad. n.) La Blecher, acest exerciţiu (cum de altfel a fost și titlul iniţial al romanului, Exerciţii în irealitatea imediată) de fragmentare a lumii supraaglomerate de „obiecte bizare”, descompunerea lor

în particule minuscule, cu care autorul se lasă confundat, făcându-se una cu materia, într-o metafizică nu atât deja cunoscută, ci, dimpotrivă, căutată, tânjită, de parcă a fi copacul, sau mâna de pământ, sau floarea, sau indiferent ce lucru/obiect nu ar face decât să dea sens propriului corp invalidat, într-o imaginaţie continuu în expansiune. Vedem același fenomen hiperbolic ca la Ramón Gómez de la Serna, diferenţa fiind însă trasată prin prezenţa la Max Blecher a unui misticism straniu, așa cum se regăsește îndeosebi în scrierea sa postumă, Vizuina luminată. În Întâmplări..., însă, accentul este mai degrabă pe căutarea identităţii de Sine, a sensului acestei existenţei multifaţetare, care devine năucitor de captivantă totodată, dar în care autorul se simte și captiv – melancolic captiv: „Era în toate astea un fel de melancolie de a exista și un fel de chin organizat normal în limitele vieţii mele de copil.” (p. 24) și, tot aici, „Pentru a exista, el ar trebui să conţie ceva din stupefacţia care mă cuprinde când privesc o persoană în realitate și apoi îi urmăresc cu atenţie gesturile într-o oglindă, apoi ceva din dezechilibrul căderilor în vis cu șuierătoarea lor spaimă ce parcurge șira spinării într-o clipă de neuitat; sau ceva din ceaţa și transparenţa locuită de decoruri bizare în bulele de cristal. (p. 24) sau „Invidiam oamenii din jurul meu, închiși hermetic în tainele lor și izolaţi de tirania obiectelor. Ei trăiau prizonieri sub pardesiuri și paltoane dar nimic din afară nu-i putea teroriza și învinge, nimic nu pătrundea în minunatele lor închisori. Între mine și lume nu exista nici o despărţire. Tot ce

eseu | 199

mă înconjura mă invada din cap până în picioare, ca și cum pielea mea ar fi fost ciuruită. Atenţia, foarte distrată de altfel, cu care priveam în jurul meu nu era un simplu act de voinţă. Lumea își prelungea în mine în mod natural toate tentaculele; eram străbătut de miile de braţe ale hidrei. (p. 24) În articolul său, „Le double et l’absent” [Dublul și Absentul], André Green sublinia această readucere în actual, prin scriitură, a unor răni narcisice sau traume, spre a fi elaborate,

transformate sau sublimate: „Travaliul scrierii presupune o desprindere și o pierdere, o rană și un doliu, iar opera va fi transformarea ce are ca scop să le reacopere prin pozitivarea ficţionalului.” (trad.n.). Să nu uităm și cuvintele lui Jean Laplanche, care descoperea în creator o sensibilitate anume faţă de traumatism (în lucrarea sa, Seducţia originară), o „traumatofilie”, în tendinţa scriitorului de a repeta trauma, a o re-experimenta, pentru a o elabora și simboliza.

reaţia, la Max Blecher, dacă preluăm și concepţia psihanalistei Ella Freeman Sharp, ajunge la a fi mai mult decât sublimare, în măsura în care este o experienţă fundamental bună, din punct de vedere psihic și fizic, triumfând asupra violenţei interioare/exterioare, asupra agresivităţii, distructivităţii și angoasei, altfel spus asupra mortiferului inerent. Este cumva și în sensul gândirii winnicottiene, fiindcă regăsim în capacitatea de creaţie acea continuitate de a fi, în spaţiul tranziţional al existenţei psihice, o continuitate în timp atât a subiectului, cât și a obiectului (Celălalt). Și, de aceea, această arie de existenţă și de creaţie este esenţială pentru a scrie, îndeosebi în condiţia aparte în care a scris, timp de zece ani, Max Blecher. El nu exclude patologicul, ci îl recunoaște, îl asumă, include într-un cadru de elaborare și sublimare. Așa cum nu exclude nici realitatea sau proba realităţii, fiindcă ţine seama de iluzie, halucinaţie, creativitatea primară, percepţia primară și de obiectul găsitcreat. În linia lui Winnicott este și psihanalista Marion Milner, când afirmă că poetul originar se află în noi, atunci când creează pentru el lumea exterioară, descoperind familiarul în nefamiliar. xperienţa frumosului, a frumuseţii, este totodată un land al narcisismului, chiar și atunci când autorul își exprimă, în discursul său mai mult sau mai puţin autobiografic, precum Blecher, leziunile narcisice ale eului său „fotografic”: „Toată viaţa mea proprie, a celui ce stătea în carne și sânge dincolo de vitrină, îmi apăru dintr-o dată indiferentă și fără însemnătate, așa cum persoanei vii de dincoace de sticlă îi apăreau absurde călătoriile prin orașe necunoscute ale eu-lui fotografic.” (p. 49) ravaliul creator face (relativ) de nerecunoscut fantasmele care stau la originea acestuia, în același fel în care travaliul visului maschează dorinţa inconștientă. Însă lucrul la care suntem sensibili într-o operă este exact ceea ce atinge ea în noi, ceea ce corespunde cu intenţia conștientă sau inconștientă a artistului și care nu va putea fi dezvăluită decât prin analiza operei. La Max Blecher, în Întâmplări..., confundarea fantasmelor cu stările onirice, cu reveria și visul este un modus vivendi, este o soluţie necesară supravieţuirii.

200 | eseu

incolo de toată diversitatea lor, formaţiunile fantasmatice sau imaginare se nasc dintr-o aceeași identitate, însă o identitate metisată, din „sânge amestecat”: fantezii, vise diurne conștiente care ţin de domeniul teatrului privat și fantasme inconștiente care pun în scenă sexualul infantil refulat; și unele, și altele au legături similare cu dorinţa inconștientă. Fantasmele originare, categoric inconștiente, constituie structurile organizatorice ale Psyché-ului, după cum subliniază J. Laplanche și J.-B. Pontalis. Structura fantasmei originare este caracterizată prin faptul că este un scenariu cu intrări multiple. Psihanaliștii Michèlle Perron-Borelli și Roger Perron au reluat acest studiu al fantasmei și au degajat o structură ternară ce cuprinde: un subiect, un obiect și o reprezentare a unei acţiuni. Însă fantasma blecheriană lucrează, atât în proză, cât și în poeme, conform unor multiple transformări: subiectul și obiectul se pot permuta, iar reprezentarea acţiunii poate lua, ca și verbul, forme active, pasive sau reflexive: „Când scăpam câteodată de viziunea plictisitoare și mată a unei lumi incolore apărea aspectul ei teatral, emfatic și desuet. În cadrul acestui spectacol general, existau alte spectacole mai uluitoare care mă atrăgeau mai mult pentru că artificialul lor și actorii care le jucau păreau să înţeleagă într-adevăr sensul de mistificare a lumii. Ei singuri știau că într-un univers spectacular si decorativ trebuia jucată viaţa fals și ornamental.” (p. 41) atorită structurii sale, fantasma oferă toate potenţialităţile dinamice care permit legarea trăirilor de pierdere a Obiectului. Însă legătura dintre pierdere și fantasmă nu este reductibilă la un raport de tip termen cu termen. Michèle Perron-Borelli insista asupra faptului că cel mai adesea fantasma pune în scenă altceva decât ceea ce a putut fi în mod real la originea unei experienţe traumatice în momentul în care aceasta se găsește reactualizată. Un traumatism de doliu sau de separare ar putea astfel să se manifeste într-o fantasmă de seducţie sau o fantasmă a scenei primitive sau de castrare. Fantasma este un mijloc de elaborare a traumatismelor: pierderea, doliul sunt resexualizate prin fantasmă. Max Blecher pare să cunoască mecanismele fine ale montării scenariilor fantasmatice, în relevantele descrieri ale primelor sale experienţe erotice, înnebunitoare, torturante chiar, fie din cabina artiștilor, unde Clara este sursa impresiilor, tensiunilor, fantasmelor și enactărilor senzualităţii sale amplificate de suferinţă: „Provoca în mine același leșin nedeslușit ca și imaginea obscenă, un fel de vid ce se făcea în piept în același timp cu o poftă sexuală îngrozitoare ce-mi strângea pubisul ca niște gheare.” (p. 28) La fel de lucid descrie și una dintre diferenţele necesare, structurante psihic, ale oricărui subiect, anume, cea între sexe: „În nici un moment al copilăriei n-am ignorat diferenţa dintre bărbaţi și femei. Poate că a fost o vreme când toate fiinţele vii se confundau pentru mine într-o limpeziciune unică de mișcări și inerţii; nu am nici o amintire exactă despre aceasta. Secretul sexual a fost întotdeauna aparent.” (p. 33) ui Max Blecher nu-i sunt deloc străine nici fantasmele sau dorinţele mortifere, atât cele faţă de Doctorul-șoarece, cât și cele faţă de Edda, din finalul romanului, descrierea lor scenică, minuţioasă, cu detalii în micromișcări interioare, ne face să fim spectatori și actori totodată în fantasmatica blecheriană, să fim acolo, cu el, însoţindu-l, celulă cu celulă.

eseu | 201

Aflat în matca disperării, a neputinţei și a neajutorării, M. Blecher se cufundă până la deformarea Eului său, la pierderea echilibrului interior, chiar la pierderea de sine, la irespirabil, pentru a reveni într-o reconfigurare mai aproape de existenţa autenticului Self, deși tot mai înstrăinat de ceilalţi, de lume. Finalul romanului este remarcabil, o lovitură de maestru, de neuitat, cel puţin pentru un lector foarte aproape de aceste limite primitive ale experienţelor de a fi: „Este cert că e plină zi, că știu unde mă aflu și că trăiesc, dar lipsește ceva în toate acestea, așa ca în grozavul meu coșmar. Mă zbat, ţip, mă frământ. Cine mă va trezi? În jurul meu realitatea exactă mă trage tot mai jos, încercând să mă scufunde. Cine mă va trezi? Întotdeauna a fost așa, întotdeauna, întotdeauna.” (p. 97) Este unul dintre adevărurile indelebile acela că abia după ce am putut să ne traversăm melancoliile (reamintim aici și articolul Juliei Kristeva despre traversa melancolică) până la a ne interesa de viaţa semnelor și sensul autentic al vieţii, frumuseţea poate să pună stăpânire pe noi pentru a transcende durerii de a fi separat de un Celălalt exterior: calea cuvântului dat suferinţei, până la ţipăt, calea sunetului sau a muzicii, a tăcerii dintre sunete și cuvinte, a plânsului și a râsului. Sublimul, magnificul este chiar „visul imposibil”, cealaltă lume a melancolicului, precum gândea și A. Green descriind logica suferinţei, o logică depresivă, a absenţei, a vidului și a imposibilului.

202 | eseu

Epilog – sau dincolo de Întâmplare Ascultând și reascultând vocea melancolică, repetitivă, uneori monotonă sau vidată de sens, inaudibilă chiar și pentru cel care a rostit-o, înainte ca acesta să se prăbușească în „marea tăcere”, ne dăm seama că sensul la melancolicul Max Blecher pare arbitrar sau că se clădește cu un mare suport de cunoaștere și de voinţă, însă pare secundar, închegat puţin în apropierea capului și corpului persoanei care ne vorbește. Sau că este dintr-o dată evaziv, nesigur, lacunar, aproape mut: ne „vorbește” deja convins că vorbirea lui este falsă și deci ne „vorbește” neglijent, „vorbește” fără să creadă în propriul discurs, în propriul Self. Scriitura lui Max Blecher este încă o mărturie că numai sublimarea, frumosul și creaţia durabilă rezistă și transcend moartea. Obiectul frumos, capabil să ne vrăjească și să ne capteze în lumea sa, ne magnetizează, ne colează de el mai mult decât orice cauză de rănire sau de amărăciune, iubită sau urâtă. Depresia îl recunoaște și este de acord să trăiască în el și pentru el, însă această aderare la sublim nu mai este libidinală. Ea este deja detașată, disociată, a integrat deja în ea urmele morţii semnificate ca nepăsare, distragere, lejeritate. Frumuseţea este „a privitorului”, este un fel de artificiu al supravieţuirii. Note: 1 Este vorba despre capitolul „Le beau, l’autre monde du dépressif”, din lucrarea Soleil noir. Dépression et mélancolie, Folio, Paris, 1989. 2 Mironescu D., Viaţa lui M. Blecher. Împotriva biografiei, Editura Timpul, Iași, 2011., p. 72 3 Sora S., „M. Blecher – Sinele ca un altul sau butaforia scrisului”, în Regăsirea intimităţii, Editura Cartea Românească, București, 2008, pp. 182-191

Paul van Ostaijen

Închisoarea din cer

oetul Paul van Ostaijen (1896-1928) este, fără îndoială, figura cea mai marcantă a literelor neerlandeze din Belgia interbelică. El introduce în poezie unanimismul francez, printr-un prim volum, Music-hall, în 1916 (apărut pe cheltuiala autorului, într-un tiraj de două sute de exemplare), precum și expresionismul umanitar german, prin Het Sienjaal (Semnalul), în 1918. Intrat ca funcţionar în administraţia orașului Anvers, în martie 1914, își afișează peste tot, începând din 1916, în perioada ocupaţiei germane, convingerile politice. Mișcarea flamandă se scindase în două facţiuni antagoniste. Pasiviștii de o parte, o largă majoritate, intenţionau să reducă la tăcere revendicările flamande în timpul războiului. Activiștii, dinspre partea lor, înţelegeau, dimpotrivă, să le promoveze, fie și cu sprijinul ocupanţilor. Urmând modelul cvasi-totalităţii scriitorilor flamanzi, Van Ostaijen a ales activismul. La fel ca și ideile lui Clément Pansaers, exprimate în revista „Résurrection”, între 1917 și 1918, convingerile lui Van Ostaijen sunt în conformitate cu politica germană de flamandizare a universităţii din Gand, care reia cursurile, pe 24 octombrie 1916 și care decretează separarea administrativă a Flandrei de Valonia, pe 21 martie 1917. În ianuarie 1918, Van Ostaijen este condamnat la trei luni de închisoare strictă, pentru a-i fi adus injurii cardinalului Mercier, în timpul unei manifestaţii1. Temându-se de repercusiuni, din cauza colaborării cu presa activistă, părăsește Anversul în octombrie 1918, pentru a se instala la Berlin, unde-i frecventează pe Fritz Stuckenberg, Lyonel Feininger, Arnold Topp, Heinrich Campendonck, precum și pe Georg Muche. Confruntat cu mizeria și climatul prerevoluţionar al epocii, marcat de represiunea revoltei spartakiste, rupe cu idealismul naiv și grandilocvent al poeziei „umanitaroexpresioniste”. Între 1918 și 1921, scrie De feesten van angst en pijn (Sărbătorile neliniștii și ale durerii). Acest volum, care nu va apărea decât după moartea sa, este o adevărată reglare de conturi cu poezia sa de dinainte. În 1921, compune Bezette stad 2 (Orașul ocupat), operă complexă și de o mare rigoare, în care dezvoltă o tipografie ritmică foarte personală. Hansjürgen Bulkowski, traducătorul în germană a Bezette stad 3, subliniază că van Ostaijen, mare amator de cinema, este autorul singurului scenariu dat de grupul dadaist berlinez De Bankroet-jazz (Jazz-Falimentul), scris în același an, care nu va fi publicat decât în 1954.

proză | 203

După ce a publicat Oraș ocupat, la Anvers, în aprilie 1921, a fost condamnat, in absentia, la opt luni de închisoare, pentru colaborarea cu cotidianul activist „Antwerpsche Courant”, însă beneficiază de o reducere a pedepsei trei luni mai tîrziu, în afacerea cu cardinalul Mercier. În decembrie 1922, la întoarcerea din serviciul militar, se stabilește la Anvers, ca negustor de obiecte de artă pentru profesioniști, înainte de a se asocia cu Geert Van Bruaene, pentru a conduce galeria bruxelleză „La Vierge Poupine”, din octombrie 1925 pînă în martie 1926. Amator de artă avizat, publică disertaţii critice și teoretice. În afară de gravuri vechi de Lucas van Leyden și de Brueghel în special, precum și de stampe japoneze, colecţionează picturi de Renoir, Heinrich Campendonck, Frits Van den Berghe, Juan Miró, René Magritte, Paul Joostens și Floris Jespers, desene, gravuri în lemn și acvaforte de Braque și de Feininger. Cumpără tablouri de Irène Lagut, îl frecventează pe Max Ernst, de la care obţine desene. Vinde o pînză a pictorului german lui Tristan Tzara, cumpără un Juan Gris de la Éluard și negociază cumpărarea unui Picasso din perioada albastră. Paul van Ostaijen își publică o parte dintre grotești: De trust der vaderlandsliefde (Trustul patriotismului), în 1925, ilustrat de Arnold Topp, și Het bordeel van Ika Loch (Bordelul lui Ika Loch), în 1926, illustrat de René Magritte. În aceeași perioadă devine prieten cu Edgar du Perron, frecventează grupul proto-supraleaslist bruxellez și colaborează la „Marie. Journal bimensuel pour la belle jeunesse”, publicat de E.L.T. Mesens4. În fine, își definește poetica într-un text capital din 1927, Gebruiksaanwijzing der lyriek (Mod de folosire a lirismului): „Nu putem uita că scopul nostru este de a atinge o formă a poemului care păstrează în întregime și în modul cel mai real parcursul de la emoţie la poem. Parcursul constituie pentru noi, poemul”. Într-un volum de poeme scrise între 1920 și 1928, Het eerste boek van Schmoll (Prima carte a lui Schmoll), apărut după moartea sa, Paul van Ostaijen face o poezie „expresionist organică”, o „poezie pură”, noţiune pe care o apără înainte ca Henri Bremond s-o formuleze în 1926: „Un poem care este pur poartă în sine, drept de expresie a extazului, cauzalităţile dezvoltării sale”. Ros de tuberculoză, părăsește Anversul în 1927, pentru a merge la un sanatoriu privat din Miavoye-Anthée, în provincia Namur, și moare pe 18 martie 1928, la vârsta de 32 de ani. Paul van Ostaijen a fost primul traducător al unui text de Kafka într-o limbă străină. extras din volumul lui Piet de Groof, Generalul situaţionist. interviuri cu Gérard Berréby & Danielle Orhan (Editura Allia, 2007)

traducere din limba franceză de Doina Ioanid Note: Se spune că Van Ostaijen n-ar fi putut să suporte o invectivă a cardinalului, care compara limba flamandă cu grohăitul unui porc. Înainte de război, cardinalul se opusese neerlandizării învăţământului superior. 2 Cf. Besetzte Stadt, Munich, text + kritik, 1991 3 De Bankroet-jazz. Tradus în limba germană de Hansjürgen Bulkowski, sub titlul Der PleiteJAZZ, Friedenauer Presse, Berlin, 1996, și în franceză 1

204 | proză

de Jan H. Mysjkin și Pierre Gallissaires, sub titlul Le Jazz-banqueroute, în Le Dada pour cochons, Textuel, Paris, 2003. 4 Hans Arp, Paul Klee, Marcel Lecomte, René Magritte, Man Ray, Pierre de Massot, Francis Picabia, Georges Ribemont-Dessaignes și Tristan Tzara, printre alţii, au colaborat la două numere din Marie, apărute la Bruxelles, în iunie și iulie 1926.

fost odată un om care și-a petrecut douăzeci de ani în închisoare. Și omul ăsta s-a adaptat atât de bine la viaţa din închisoare, încât în ziua eliberării sale, a părăsit închisoarea cu inima grea, cum se spune de obicei. A fost supus regimului aplicat marilor criminali. Haine dungate, în alb și roșu, vizieră din pânză și, la picioare, lanţuri cu ghiulele, exact cum poţi vedea limpede la cinema. Omul ăsta își dădea silinţa să se deprindă cu noua sa viaţă. Ceea ce nu mergea deloc ca pe roate. Dimpotrivă. Omului i s-a spus în mai multe rânduri că era liber, fără ca afirmaţia asta să pară să-l impresioneze în mod deosebit. El răspundea că libertatea era frumoasă, dar o spunea pe un ton foarte trist. Prefera să meargă la biroul pentru „reconfortul deţinuţilor eliberaţi”. Acolo, se simţea puţintel din nou cam ca la el acasă. Trebuia să se alinieze și era repezit bine de tot. Cu puţină imaginaţie, îi regăsea în femeile nobile care conduceau munca pe foștii gardieni de ocnași. Doamnele acelea nu puteau să înţeleagă de ce nr. 200, acum domnul cutărescu, le zâmbea atât de amabil. Asta-i răsplata pentru generozitatea noastră, se gândeau ele. Erau femei foarte simple și pioase, provenite din cele mai bune familii. Cum credeau că oglinzile erau unealta Necuratului, ideea asemănării lor fizionomice cu bonzii din închisoare nu i-a trecut nici uneia prin minte. Și cum erau generoase, nu se gândeau nici la faptul că opera lor caritabilă, ca epilog al detenţiei, se armoniza de minune cu închisoarea. Toate obiceiurile vieţii sale din trecut, de care nr. 200 își aducea aminte

întotdeauna cu o mare melancolie, îi lipseau din ce în ce mai mult. Și-a cumpărat mai întâi de toate o pânză de protecţie verde pentru ochi. În felul ăsta imita, de bine de rău, viziera de deţinut din vechile vremuri bune. Cea mai mare bucurie a sa era piscina. Nu pentru plăcerea de-a înota – ura apa –, ci pentru costumul de baie cu dungi albe și roșii, o mare fericire pentru el. Nici măcar nu intra în apă. Stătea pe o bancă până ce paznicii îl avertizau că-i de ajuns și că putea s-o șteargă de acolo. Oricât de dureros i se părea să-și dea jos costumul de baie, muștruluiala asta îi plăcuse nespus de mult. Așa era el de felul lui: se dădea în vânt după paznici. A făcut multe nopţi albe din pricina chestiunii locuinţei. Apoi a găsit, în fine, ceva ideal. O cămăruţă goală, cu un prici din fier și – ce fericire! – cu o fereastră cu gratii, tot din fier. În plus, cămăruţa asta se găsea, chiar culmea, într-o cazarmă uriașă. Imobilul era construit de jur-împrejurul unei curţi interioare rahitice, între ziduri înalte, roșii și murdare. Pentru nimic în lume nr. 200 n-ar fi renunţat la plimbarea sa matinală, de la nouă la nouă și un sfert, când făcea întruna înconjurul acelei curticele. În felul ăsta viaţa i se părea deja mai suportabilă. Totuși, era foarte chinuit. În cele din urmă, s-a dus să-l vadă un doctor. A ales o clinică anume, pentru că arăta ca o infirmerie de închisoare. – Nu știu ce am la picioare, încerca el să-și formuleze indispoziţia, simt că-mi atârnă așa de greu. Medicul nu era psihiatru. Și-a liniștit pacientul. Firește, gleznele îi erau cam

proză | 205

lipsite de vlagă de cât târâse întruna lanţurile cu ghiulele. Drept urmare a acestei păreri, nr. 200 a început să-și scormonească mintea. Toată ziulica își bătea capul și, cum se întâmplă din când în când, cogitaţiile sale au dat roade frumoase. Avea nevoie de lanţuri și ghiulele, așa cum peștele are nevoie de apă, și pasărea, de aer. Un pește poate să înoate în aer? Nu. O pasăre, să zboare în apă? Nu. Putea el oare trăi fără lanţuri și ghiulele, să se simtă fără piedici? Nu, era la fel de exclus. S-a pus degrabă și cu sârguință pe treabă. Nu și-a îngăduit nici cea mai mică extravaganţă: nici pipă, nici tutun de mestecat. Își strângea bani. Camarazii l-au bănuit de scopuri ariviste. „Strângătorul”. Într-o sâmbătă, a cerut o după-amiază liberă și s-a dus aţă la piaţa de vechituri și în cartierul negustorilor de fierătaie. Se vedea de la o poștă că dezbaterile îndelungi îi tulburau profund conștiinţa. Se oprea în faţa fiecărei tarabe cu fierătaie. Încerca trăinicia lanţurilor, greutatea ghiulelelor. Părea tare nemulţumit. Dar cel care-l va fi întâlnit puţin mai târziu în prăvălia cu de toate, ceva mai retrasă, l-ar fi recunoscut cu greu. Într-atât mutra-i iradia de fericire. Vorba ceea: De fericire dăduse în bâlbâială. Așa s-a întâmplat și cu nr. 200. – Astea sunt lanţuri, astea sunt greutăţi! Copleșit de bucurie, n-a mai putut spune nimic altceva. A plătit binevoitor preţul cerut de negustor de vechituri. O nouă viaţă s-a deschis în faţa sa. Prea puţin îi mai făceau plăcere zilele

206 | proză

de lucru. Numai serile. Și duminica, ce zi de sărbătoare! De cum se lumina de ziuă, putea să-și simtă lanţurile în jurul gleznelor. Duminica, era exact ca înainte. Nimic nu lipsea: își făcea priciul, mătura cămăruţa, se plimba prin curticică, și apoi se punea în lanţuri. Nr. 200 nu se putea abţine să nu-și frece mâinile. Dar cum gestul ăsta nu era tocmai potrivit cu situaţia, se controla de obicei. Era abonat la „Abaţia de Tongerlo”, pe care-o citea și-o aprecia în mod deosebit de douăzeci de ani. Duminica după-amiaza era momentul potrivit ca să se lase absorbit de paginile acestei reviste. Au fost vremuri fericite pentru nr. 200. Își construia treptat propria catedrală. Își râdea autosatisfăcut în barbă când își aducea aminte de greutăţile depășite. „Mais tout passe”1, cîntă Polin. Directoarea O.D.E. (Opera Deţinuţilor Eliberaţi) a auzit despre viaţa și scopul nr.-ului 200. Îi expunea cazul în timpul seratelor sale de societate, căci era un subiect bogat. Dezbateri vii. Părinţei și profesori au găsit cazul foarte interesant. Părinţeii spuneau că Dumnezeu Tatăl le-a trimis cu siguranţă pe acest om, ca să reprime monstruozităţile necredinţei moderne. Iar profesorii de la universităţile publice și private, catolice și protestante, vedeau în el o dovadă remarcabilă a tezei conform căreia libertatea inteligibilă este binele suprem și nu poate fi vorba de o normă tangibilă și absolută. Era dovada libertăţii inteligibile, adică: conceptul și convingerea de-a fi liber, purtate de către om în propria-i carne. Părinţeii și profesorii și-au prezentat teza,

cu această demonstraţie uimitoare, împăraţilor, regilor, președinţilor de stat. Cu toţii, fără excepţie, au fost de părere că poporul nu putea fi lipsit de această măreaţă dovadă ce combătea necredinţa și noţiunile confuze de libertate care, din păcate, subminaseră deja mai mult decât trebuie moralitatea oamenilor. Și astfel, nr. 200 și-a făcut apariţia ca ocnaș pe la bâlciuri și pe la universităţi. La bâlciuri, a fost arătat muritorilor de rând de către un părinţel citit, iar la universităţi, prin profesorii lor, a fost dat drept dovadă triumfătoare că teoria lor nu era fum în ochi, ci cu adevărat fondată pe observaţia concretă și experienţa vie, în speţă nr. 200. Părinţelul era un bărbat rotofei și vesel din ordinul redemptoriștilor. Ciocănea în pancarta sa, îl punea pe clovn să bată toba și vorbea îndelung despre necredinţa modernă, despre subminarea credinţei și loialitatea faţă de suveran și patrie. Își ridica braţele spre cer și striga: – De ce?, vă întreb. Spuneţi-mi de ce? Poate cineva să-mi explice ce este libertatea? Poate cineva să-mi dea o dovadă palpabilă a ceea ce înseamnă să fii liber în faţa lui Dumnezeu și a Regelui? Dar, cu adevărat vă zic vouă: există o libertate mai presus decît cea a lipsei de religie și a negării patriei. Este libertatea interioară a celui care aspiră să-l laude pe Dumnezeu și să-și servească Regele. Am aici, în cortul meu, un fost ocnaș, nr. 200, pe care toată lumea poate să-l vadă plătind zece sau douăzeci de centime. Militarii și copiii plătesc jumătate din preţ. Ocnașului ăstuia puţin îi pasă de căutarea voastră

de libertate, de neglijarea Sfintei Religii, ca și de libertatea care se sustrage de la obligaţiile faţă de Serenisimul Rege și faţă de itouissima noastră familie regală: libertatea de a nu lucra, libertatea de a fornica pe câmpuri și nu mai zic de multe altele, aici e vorba pur și simplu de indisciplină. Ocnașul ăsta își poartă libertatea în sine și, prin urmare, este mai bogat decât voi toţi la un loc, voi care vă căutaţi libertatea în afara voastră. De capul lui, din propria-i voinţă, s-a vrut pus în fiare. Ca dovadă că urletele voastre, atunci când un agitator se vădește a fi vinovat, sunt nedrepte. Închisoarea este o funcţie a Statului și a Religiei. Și dacă n-ar există închisoare, vedeţi bine c-am fi obligaţi să construim una pentru cei ce vor să intre acolo de bună voie, ca să-l laude pe Dumnezeu și să-l servească pe Rege, prin exemplul lor de civism. Ocnașul ăsta simplu a recunoscut că închisoarea are o funcţie necesară în Stat. Vrea să hrănească închisoarea, ca să zic așa, și pentru asta intră din proprie voinţă la închisoare. Vă întreb cu toată sinceritatea, există o libertate mai presus decât cea de-a merge de bună voie la închisoare? Există vreo libertate mai mare? Veniţi în cortul meu, pentru zece sau douăzeci de centime, și să-l lăudăm împreună pe Domnul. Militari și copii, la jumătate de preţ. Și clovnul începea să bată din răsputeri toba. Profesorii de la universităţile catolice, liberale și protestante, spuneau același lucru, într-o terminologie mai încâlcită. Exemplul putea fi pus în relaţie directă cu imperativul categoric al lui Kant. „Acţionează numai după acea maximă

proză | 207

prin care poţi vrea totodată ca ea să devină o lege universală”2 . Nu se putea găsi o aplicaţie mai bună decât voinţa-de-închisoare. Căci, după spusele profesorilor, de îndată ce se pleacă de la ipoteza „închisoarea = a și amin ale unei legislaţii generale”, trebuie să recunoaștem numaidecât că, observând problema generală, prin mijlocirea acestui caz special, această ipoteză este, de fapt, o axiomă etică, pe care până și oamenii primitivi precum nr. 200 o iau, inconștient, drept îndrumare pentru acţiunile lor. O lege naturală, o axiomă etică. Astfel ajungem la o înnoire totală a fenomenului etic. Închisoarea este punctul axiomatic al oricărei etici. Cum viaţa oamenilor într-un Stat are o cauză etică – sau din punct de vedere psihanalitic o cauză erotico-etică – închisoare este stâlpul cel mai solid al vieţii noastre statale. Hegelienii se îmbătau lulea în fiecare zi, într-atât erau de plăcut surprinși de acest caz. Dintr-odată, sistemul lor despre o ordine mondială raţională era demonstrat într-un mod lapidar. Închisoarea era o instituţie raţională ca toate celelalte. Lumea era făcută după o ordine raţională. Într-adevăr, dacă n-ar fi existat nici o închisoare, și domnul nr. 200 ar fi vrut să meargă la închisoare, ar fi fost împotriva raţiunii. A fost o epocă glorioasă pentru filozofi. În scurt timp, nr. 200 a devenit un om celebru. Ca piesă de convingere socială și filozofică, i s-au oferit bani mulţi. Pe care-i refuza, căci nu-i erau de nici un folos. Cu nici un preţ, n-ar fi schimbat sărăcăcioasa sa raţie de penitenciar, cu condimente anti-erotice pe o cină completă. Și nici nu avea

208 | proză

nevoie de o garderobă bine garnisită. În timpul expunerii sale în public, apărea în alb și roșu. Îi venea rău de la stomac că nu putea să se întoarcă acasă în costumaţia asta. În fine, a reușit să-i impună preotului-impresar să-i cumpere o rulotă de bâlci, construită ca o închisoare. Veniturile echilibrau cu ușurinţă balanţa acestor cheltuieli costisitoare de exploatare. Și atunci și-a trăit nr. 200 cele mai frumoase zile. Inutil să spunem că acest om simplu, care prefera o închisoare unui hotel de patru stele și raţia sa de penitenciar unei cine complete, de la aperitive la clătite mikado, a făcut o puternică impresie în ţară și dincolo de graniţele sale. Acest om celebru ar fi putut să se bucure de toate bogăţiile, dar refuza acest lux, coroborând astfel tezele libertăţii inteligibile și ale moralei. Rezultatele au fost măreţe: demagogii au fost linșaţi în cele patru zări. Alţii au fost, ca să zicem așa, obligaţi să meargă la închisoare, ca să dovedească poporului că ideea lor de libertate se sprijină și ea pe o bază morală. Porţile închisorii erau larg deschise: demagogii erau obligaţi, de voie de nevoie, să tragă învăţăminte din lecţia nr.-ului 200. Comuniștii, anarhiștii și nihiliștii au dispărut cu zecile în închisoare. Dinastia nu s-a sprijinit niciodată pe temelii civice atât de puternice ca atunci. Religia prospera: se ţineau numeroase slujbe pentru odihna veșnică, nașteri, avorturi. Diversele biserici se văzură curând puse în situaţia de a asigura monopolul fabricării și vânzării de obiecte religioase, ca să-i împiedice pe negustorii fără rușine să le vândă la suprapreţ. Puteau fi văzute noi panouri de reclame: „uzina

de lumânări catolice”; „introducere în libertatea inteligibilă – secţia de fete – de către pastor...”; „doctrina libertăţii inteligibile potrivit credinţei protestante și filozofiei germanenaţionale, de la Kant la Hegel, publicată spre folosul poporului și al militarilor Statului prusac”. Regele a reușit să pună mâna pe un monopol foarte bănos, anume, cărţile poștale ale nr.-ului 200 în diverse stări extatice: în costum de baie, în rulota sa de bâlci etc. Această vânzare constituia mijlocul cel mai important al veniturilor sale private. Redemptoriștii erau și ei la postul lor, ca să instruiască clasele muncitoare; iezuiţii frecventau familiile de sorginte bună; chiar și printre cei mai străluciţi, se găsește mereu câte unul nu prea strălucit. Noţiunea de preot, de ofiţer și funcţionar de stat, a ajuns să înlocuiască, în rândul claselor muncitoare, vechiul sens simbolic al cuvântului milionar. Mai ales, preotul-impresar devenise un om cu capital. Dar au trecut și timpurile astea fericite pentru omenire. E neîndoios că pe pământul ăsta binele se află într-o permanentă luptă cu răul – sau, ca să vorbim în termeni religioși, cu Necuratul – și de mai multe ori pare să fie învins. Sunt încercările lui Iov, și dacă Iov reușește să le învingă, numărul vacilor, măgarilor și al cămilelor crește îndoit. Dumnezeu Tatăl este un ins practic și știe cum să facă o favoare oamenilor. După cum a observat corect autorul cărţii lui Iov. Necuratul și-a început nenorocita sa lucrarea prin a întuneca mintea nr.-ului 200. Nr. 200 se gândea, ascultând de vocea Necuratului: toate astea-s frumoase, dar la urma urmei,

nu sunt decât o comedie jalnică. De fapt, rulota asta de bâlci nu e decât o imitaţie jalnică a adevăratei închisori. Și tot ce fac nu este decât o maimuţăreală vrednică de milă. Și cu toate că-mi dau silinţa să mă împac cu asta, dorinţa mea de-o închisoare adevărată rămâne mai vie ca niciodată. Toate astea nu sunt decât ersatz. Iată ce i-a explicat el preotuluiimpresar, spunând în încheiere că vroia necondiţionat să meargă la închisoare. Ceea ce n-a fost pe placul preotului. – Avem încă nevoie de dumneavoastră, tinere, poporul nu și-a revenit încă din ereziile sale. Avem nevoie de dumneavoastră ca să vă arătăm încă la numeroase bâlciuri și chermeze. Vreţi să ne lăsaţi baltă acum? Mulţumiţi-vă cu rulota dumneavoastră de bâlci drept închisoare. Nu vă putem găzdui într-o adevărată închisoare. Ar fi ca și cum am steriliza o dovadă fertilă sau am respinge miracolul trimis de Dumnezeu. Suntem cultivatori ai miracolelor trimise de Dumnezeu. Suntem căutătorii de aur ai sufletelor omenești. Note: „Dar totu-i trecător”. Immanuel Kant, Critica raţiunii practice, în traducerea lui Nicolae Bagdasar 1

traducere din limba neerlandeză de Doina Ioanid și Jan H. Mysjkin

| continuarea în numărul următor |

proză | 209

Contributori Radu Andriescu (n. 1962) este autorul unui volum de eseuri, Paralelisme și influenţe culturale în lirica română actuală (2005) și a șapte volume de poezie: Oglinda la zid (1992), Ușa din spate (1994), Sfârșitul drumului, începutul călătoriei (1998), Eu și câţiva prieteni (2000), Punţile Stalinskaya (2004), Pădurea metalurgică (2008) și Metalurgic (2010). Longleaf Press a publicat o selecţie din poezia sa, The Catalan Within (2007), iar Twisted Spoon Press, volumul Memory Glyphs (2009), cu poeme în proză de Cristian Popescu, Iustin Panţa și Radu Andriescu. Ștefan Baghiu (n. 1992) a absolvit Facultatea de Litere a Universității Babeș-Bolyai, cu o lucrare de licenţă despre poezia lui Geo Bogza. Masterand în „Studii Literare Românești” în cadrul aceleiași universităţi. Publicist și comentator de poezie constant și incisiv, Baghiu scrie cronici, eseuri și studii și a publicat volumul de poezie Spre Sud, la Lăceni (2013), pentru care a primit Premiul Național „Mihai Eminescu” pentru debut. Graţiela Benga (n. 1972) a absolvit Facultatea de Litere și Filosofie din cadrul Universităţii de Vest din Timișoara. Doctor în filologie (2007) și cercetător știinţific la Institutul de Știinţe Socio-Umane „Titu Maiorescu” din Timișoara. A publicat volumele de critică: Eliade. Căderea în istorie (2005), Traversarea cercului. Centralitate, iniţiere, mit în opera lui Mircea Eliade (2006), Recurs la destin. Eseu asupra poeziei lui Mircea Dinescu (2008), Cu cărţile la vedere (2013) și masivul volum Rețeaua. Poezia românească a anilor 2000 (2016). Dan-Liviu Boeriu (n. 1981) este absolvent de Drept la Universitatea de Vest din Timișoara, cronicar literar și moderator al seriei de întâlniri publice intitulate „Cercul literar”. Scrie cronici de carte în „Poesis internaţional” începând cu numărul 2 / septembrie 2010 al revistei. A publicat recent Anatomia ratării. Tipuri și tare din România postcomunistă (2016, împreună cu Teodor Baconschi). Elena Borrás García (n. 1985) este absolventă a Facultăţii de Traducere și Interpretare de la Universitatea din Salamanca și al Masteratului de Traducere la Universitatea din Alcalá (Madrid). Din 2010 locuiește la București. A transpus în limba spaniolă numeroși scriitori români, de la Caragiale și Gellu Naum la Teodor Dună. A tradus romanul Apropierea (Cercanías), de Marin Mălaicu-Hondrari, publicat de Ediciones Traspiés, în 2015. Ruxandra Cesereanu (n. 1963) este poetă, prozatoare, eseistă și profesor universitar la Facultatea de Litere a Universităţii „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. A publicat cărţi de proză, de eseistică și unsprezece volume de poezie, printre care: Zona vie (1993), Grădina deliciilor (1993), Oceanul schizoidian (1998), Veneţia cu vene violete. Scrisorile unei curtezane (2002), Submarinul iertat (2007, împreună cu Andrei Codrescu), Ţinutul Celălalt (2011, împreună cu Marius Conkan) și California (pe Someș) (2014). Rita Chirian (n. 1982) a publicat volumele de poezie: Sevraj (2006, Premiul Național „Mihai Eminescu” pentru debut), poker face (2010) și Asperger (2012). Este doctor în Litere (2012), cu teza Sandalele lui Empedocle. Anatomia mutațiilor po(i)etice postcomuniste. Scrie cronică de carte și eseuri și a tradus câteva cărți din limba franceză (Maurice G. Dantec, J.M.G. Le Clézio ș.a.). Semnează în „Poesis internațional” din 2010.

contributori | 211

Alex Ciorogar (n. 1989) a absolvit Facultatea de Litere a Universității „Babeș-Bolyai”, a coordonat două volume de eseuri și a publicat recenzii și articole în „Cultura”, „Vatra”, „Steaua” și „Apostrof ”. În prezent este doctorand al Literelor clujene. Goran Čolakhodžić (n. 1990) a studiat limbile engleză și română la Universitatea din Zagreb și a câștigat prestigiosul premiu croat „Goran za mlade pjesnike”, constând în publicarea volumului de debut Na kraju taj vrt. Teodora Coman (n. 1976) a publicat poezie și critică literară, debutând cu volumul Cârtiţa de mansardă (2012), pentru care a primit câteva premii. În „Poesis internațional” a scris despre cărți semnate de Ștefan Manasia, Ionel Ciupureanu, Dan Sociu, Răzvan Țupa, Andra Rotaru, Gelu Diaconu, Florentin Popa, Alexandra Turcu, Wojciech Bonowicz. Marius Conkan (n. 1988) este absolvent al Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii „Babeș-Bolyai” și doctor în Literatură comparată. A publicat poezie, studii și cronici literare, debutând cu volumul de poezie Soporia (2009), căruia i-au urmat Ţinutul Celălalt (2011, împreună cu Ruxandra Cesereanu) și Extazul Sfântului Markon (2012). Dumitru Crudu (n. 1967) este unul dintre cei mai activi și mai polivalenţi scriitori români de după căderea comunismului și destrămarea URSS. A publicat volumele de poezie Falsul Dimitrie (1994), E închis vă rugăm nu insistaţi (1994), Șase cânturi pentru cei care vor să închirieze apartamente (1996), Pooooooooooate (2004), Eșarfe în cer (2012), antologia Falsul Dimitrie (2014), Strigătele de sub apă (2015) și La revedere, tată (2015), două volume de povestiri, două romane și piese de teatru montate în opt ţări. Gabriel H. Decuble (n. 1968) este profesor universitar, eseist și traducător, autor a trei volume de poezie: Epistole... și alte poeme (2001), Eclectica (2007) și the înd (2014) și un roman. A făcut parte, la Iași, din grupul „Club 8”, a coordonat volumul Cartea roz a comunismului (2004) și a fost co-iniţiatorul celui mai rapid scris roman (colectiv), intrat în Cartea Recordurilor (2012). Andrei Dósa (n. 1985) a absolvit cursurile masterului de Inovare Culturală (anterior Scriere Creatoare) din cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii „Transilvania” din Brașov. Traducător din maghiară și engleză, a debutat editorial cu volumul Când va veni ceea ce este desăvârșit (2011, Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” pentru debut), urmat de American Experience (2013) și Nada (2015). Traducător din maghiară și engleză. Mircea Dan Duţă (n. 1967) este boemist și filmolog, fost director al ICR Praga, autor bilingv (scrie în română și cehă) și un foarte activ traducător. A transpus recent în limba română o antologie de teatru și una de poezie cehească contemporană. Moderează la librăria Cărturești Verona seria de lecturi și performance-uri „Citesc poezie”. Anastasia Gavrilovici (n. 1995) este studentă în anul II la Facultatea de Litere a Universităţii din București. A fost redactor al revistelor „Alecart” și „Zona nouă” și traduce literatură din engleză, franceză și spaniolă. Rodica Grigore (n. 1976) este conferenţiar universitar la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, disciplina Literatură comparată. Doctor în filologie (2004), a publicat opt volume de studii și eseuri, fiind interesată în special de literatura latino-americană și proza

212 | contributori

interbelică românească. A tradus în românește cărți semnate de Octavio Paz și Andrei Codrescu. Mugur Grosu (n. 1973, Constanța) a făcut parte din „Cenaclul de Marți” condus de Marin Mincu și a fost cofondator al Asociației ASALT. A debutat cu volumul de poezie Haltera cu zurgălăi (2001), urmat de un volum de publicistică (Măcelărie, 2006), trei volumeexperiment: sms / ei respiră și fac dragoste ca și fluturii (2006), press / troleul 43 s-a spânzurat cu cordonul de la capot (2007), Status (2013) și volumul retrospectiv Grossomodo (2011). Medeea Iancu (n. 1985) a absolvit Filosofia la Craiova și Facultatea de Teatru și Televiziune la Cluj. A debutat cu Divina tragedie (2011), pentru care a primit premiul „Tânărul Poet al anului 2011”. A revenit cu volumul Cântarea care a biruit toate cântările (2015). Ioana Ieronim (n. 1947) a debutat cu volumul de poezie Vara timpurie (1979), urmat, printre altele, de Proiect de mitologie (1981), Cortina (1983), Egloga (1984), Triumful paparudei (1992, 2006) sau Când strugurii se prefac în vin (2013). Traducătoare din limba engleză și autoare de texte dramatice, Ioana Ieronim a fost redactor la „Secolul 20”, atașat cultural la Washington, jurnalist cultural la revista „22”, director de program Fulbright-România. Traducerea celui mai cunoscut volum al său, The Triumph of the Water Witch, a apărut la Bloodaxe în 2000. Doina Ioanid (n. 1968) a debutat în volumul colectiv Ferestre ‘98, rezultat din cenaclul coordonat de Mircea Cărtărescu la Facultatea de Litere din București. A participat la volumul experimental 40238 Tescani (2000). A debutat individual cu Duduca de marţipan (2000), după care au urmat E vremea să porţi cercei (2001), Cartea burţilor și a singurătăţii (2003), Poeme de trecere (2005), Ritmuri de îmblânzit aricioaica (2010) și Cusături (2014). Cărţile sale au fost traduse în limba franceză de către Jan H. Mysjkin. Claudiu Komartin (n. 1983) a publicat patru volume de poezie: Păpușarul și alte insomnii (2003), Circul domestic (2005), Un anotimp în Berceni (2009) și cobalt (2013) și a tradus literatură din franceză, engleză și italiană. Poezia sa a fost tradusă în germană (Und wir werden die Maschinen für uns weinen lassen, 2012), sârbă (Vrpce potaman za balu mesa, 2015) și turcă (Bir Garip Roman, 2015). Din 2010, este redactor-șef al Casei de Editură Max Blecher și al revistei „Poesis internaţional”. Daniela Luca este, din 1998, redactor de carte (peste 80 de titluri), editor, consultant științific (psihanaliză, psihologie, filosofie, literatură). A tradus numeroase cărți și articole din franceză și engleză. Este autor de eseuri, articole, recenzii de carte, psihocritică. A scris două volume de poezie: Întâlnire în alb (2006) și Insight (2007), iar volumul de eseuri de psihanaliză Cuvinte în negativ este în pregătire și va vedea lumina tiparului în iunie 2016. Laurenţiu Malomfălean (n. 1986) a absolvit Facultatea de Litere a Universității „Babeș-Bolyai”. Doctor în Litere (2014) cu o teză care avea să se transforme în volumul Nocturnalul „postmodern”. Când visele imaginează hiperindivizi cu onirografii (2015), pentru care a primit Premiul „Tânărul Critic al anului”. Diana Manole (n. 1963) este absolventă a Universităţii București, Secţia Rusă-Română (1991) și a Universităţii Naţionale de Artă Teatrală și Cinematografică, Secţia Regie Teatru (1996). Profesor universitar, scriitor și regizor de origine română, în prezent locuiește

contributori | 213

în Toronto. În România a publicat mai multe volume de poezie și teatru, debutând cu Bărbaţi și femei. 29 în Ordine alfabetică (1994), căruia i-au urmat cinci volume de poezie și trei de teatru, cele mai recente fiind Înger cu viză de Canada (2011) și B & W (2015). Diana Marincu (n. 1986) a absolvit Facultatea de Arte și Design la Timișoara și este doctorand la secţia Istoria și Teoria Artei din cadrul Universităţii Naţionale de Arte București. Curator și critic de artă, Diana semnează cronici de artă în revistele „IDEA artă+societate”, „Arta”, „Dilema Veche” și a curatoriat în 2015 unul dintre proiectele care au reprezentat Romania la cea de-a 56-a ediţie a Bienalei de la Veneţia. Daniela Micu (n. 1987) este absolventă a Facultăţii de Litere din Craiova. Traducătoare din germană și engleză, eseistă, doctorandă la Literele craiovene, a publicat volumul de poezie Sufletul al doilea (2014). Mihók Tamás (n. 1991) este absolvent al Facultății de Litere (Universitatea din Oradea), specializarea română-engleză (2013). Bursier ACBS la ELTE Budapesta timp de un an (2013-2014), la Departamentul de Limba și Literatura Română. A debutat, după două plachete în regie proprie, cu volumul de poezie Șantier în rai (2013). A tradus în limba maghiară volume de Constantin Virgil Bănescu și Radu Vancu. Jan H. Mysjkin (n. 1955) este un poet și traducător belgian de expresie flamandă. A studiat cinema și filosofie la universităţile din Bruxelles și Gand; mentorul său a fost cunoscutul poet experimental Ivo Michiels, care-i semnează postfaţa volumului de debut, Vormbeeldige gedichten / Poeme desăvârșite (1985). Atât bogata lui operă de poet experimental, cât și prestigiul de traducător în și din mai multe limbi (franceză, română, germană, neerlandeză) l-au integrat în circuitul celor mai profesioniste festivaluri de poezie din Europa. Costel Onofraș (n. 1996) este student la Facultatea de Litere și Arte a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu. A participat la numeroase concursuri și festivaluri de poezie, colocvii studențești și la atelierele de creative writing din cadrul Festivalului Licart. A publicat poezie și recenzii de carte pe site-ul subcapitol.ro și în revista „Zona nouă”. În prezent studiază ebraica, traduce din poeți evrei și pregătește o lucrare despre Poezia Holocaustului. Marius Oprea (n. 1964) a făcut parte din Grupul de la Brașov și a debutat în volumul colectiv Pauză de respirație (1991, împreună cu Andrei Bodiu, Caius Dobrescu și Simona Popescu). Doctor în Istorie (2004) cu o teză despre Rolul și evoluția Securității (1948-1964). Este unul dintre intelectualii cei mai activi în scoaterea la iveală a genocidului comunist și a continuității structurilor și a cadrelor Securității în perioada de după 1990. A publicat volume de eseuri, dialoguri, proză și trei volume de poezie, strânse în Rețeta fericirii (2015). Anca Pârvulescu (n. 1987) a studiat filosofie și jurnalism. Este fondatoarea Freya Art și a companiei Freya Productions. Cosmin Perţa (n. 1982) a debutat cu volumul de poezie Zorovavel (2002), căruia i-au urmat Santinela de lut (2006), Cântec pentru Maria (2007), Bătrânul, o divină comedie (2009), Fără titlu (2011), două volume de proză scurtă și trei romane (cel mai recent, În urmă nu mai e nimic, 2015), un volum de critică și o monografie, Radu G. Țeposu, rafinament și intuiție (2012). Este cadru universitar și coorganizator al Festivalului Internațional de Poezie București.

214 | contributori

Vlad Pojoga (n. 1993) este student la Facultatea de Litere și Arte a Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu. Membru al grupării „Zona nouă” și redactor-șef al revistei omonime, Vlad a tradus din limba engleză romane de Chuck Palahniuk și Sherman Alexie și este organizatorul Festivalului Internațional Zona Nouă. George State (n. 1979) a urmat studii de filosofie la Cluj. Redactor de carte și traducător din limba germană (Walter Benjamin, Rainer Maria Rilke, Georg Trakl, Paul Celan, Boris Groys). A publicat volumul de poezie Crux (2016). Bogdan-Alexandru Stănescu (n. 1979) a început să publice cronică de carte și poezie în timpul facultăţii. A fost, pe rând, corector, redactor, producător executiv la emisiunea Parte de carte, apoi redactor-șef, ulterior director editorial al editurii Polirom. A publicat un volum de dialoguri cu Vasile Ernu, o carte de scrisori imaginare către Osip Mandelștam și volumele de poezie Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul (2012) și anaBASis (2014). Marius Surleac (n. 1982) a urmat cursurile Facultății de Fizică la Iași, apoi a absolvit un masterat în Biofizică și Biotehnologie la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București. Urmează studii doctorale în Bioinformatică și Biochimie Structurală. A publicat volumul de poezie Zeppelin Jack (2011) și a tradus Fabrica de propagandă, sau apropo de copaci (2015), de Marc Vincenz. Andrei Zbîrnea (n. 1986) a studiat Sociologie și Asistență Socială. A publicat Rock în Praga (2011) și #kazim (contemporani cu primăvara arabă) (2014). Implicat în mai multe proiecte editoriale online (subcultura, SemneBune.ro, Incubatorul de Condeie) și colaborator al revistelor „Observator cultural” și „Conta”.

contributori | 215

Tipărit la S.C. MEGA PRINT S.R.L. Piaţa 1 Mai nr. 4-5 Cluj-Napoca, judeţul Cluj