Poesis international nr 1 (15) / 2015

Director-fondator: Dumitru Păcuraru Le grand professeur: Ion Mureșan Redactor-șef: Claudiu Komartin Colegiul de redacţie: Rita Chirian Dan Coman Andrei Dósa Vlad Pojoga Răzvan Ţupa Radu Vancu Concept grafic: Ana Toma

Număr apărut cu sprijinul Centrului Judeţean pentru Cultură Bistriţa-Năsăud, director Gavril Ţărmure

Redacţia: Casa de Editură Max Blecher strada Mihai Eminescu nr. 3, sc. A, et. III, ap. 9 Bistriţa, judeţul Bistriţa-Năsăud Contact: poesisinternational@yahoo.com http://poesisinternational.com/ http://poesisinternational.blogspot.com/

ISSN 2068 – 7060

Sumar Editorial Claudiu Komartin 15 : 6 Portret Aurel Pantea

: 15

Poezie Ștefan Manasia

: 14

Mark Strand : 34 traducere de Radu Nițescu Fady Joudah : 45 traducere de margento și Marius Surleac

: 50 Marcin Baran : 54 Rita Chirian

traducere de Ioana Diaconu

Katja Perat : 62 traducere de Marius Constantin Mihail Vakulovski

: 67

Boris Gumeniuk : 72 traducere de Dumitru Crudu

: 82 Daniel Boyacioglu : 88 Svetlana Cârstean

traducere de Marius Chivu

S.J. Fowler : 94 traducere de Ramona Hărșan Mike Kasprzak : 103 traducere de Cristina Alexandrescu

sumar | 3

: 109

Emanuel Guralivu

Bajtai András : 112 traducere de Mihók Tamás

: 128 Kateřina Rudčenková : 142 Constantin Abăluţă

traducere de Cosmin Perța

Goran Čolakhodžić : 146 traducere de Adrian Oproiu Tiberiu Neacșu Horia Șerban

: 151

: 159

Proză Robert Walser micrograme, cu o introducere de Andrei Anastasescu

Un fel de Cleopatră : 31 Porc : 32 Cristian Fulaș După plâns (fragment)

: 28

: 138

Eseu Radu Vancu Plecând de la Imagism. Lecţiile lui Ezra Pound Amy Lowell Câţiva poeţi imagiști. O antologie (prefaţă)

:7

: 12

Nicolae Coande Mariana Marin – o viziune de la „Marginea Zonei” (I) Cronică Dan-Liviu Boeriu Imposibila întoarcere Andrei C. Șerban Limitele intimității

4 | sumar

: 39

: 42

: 99

Marius Conkan Dan Sociu și ADN-ul realității

: 59

Horia Dulvac O. Nimigean – anteriorităţi, înlocuiri. prescripţii de lectură Teodora Coman Ecouri: viața e în altă parte?

Graţiela Benga Dreapta potrivire

: 76

: 124

: 155

Prezenţe. Poeţi români în traduceri străine Constantin Virgil Bănescu, Selyemfal Gelu Vlașin, Tratado de psiquiatría

: 118

: 117

Claudiu Komartin, Vrpce potaman za balu mesa

: 119

Interviu Teodor Dună în dialog cu Wojciech Bonowicz Diana Marincu în dialog cu Mircea Florian

: 120

: 163

Teatru Camelia Toma vs. Nicolae Avram Federeii (fragment de scenariu) : 132 Note Claudiu Komartin Trickster Melancholy : 80 Pavel Gătăianțu, insurgentul nostalgic Contributori

: 167

: 170

sumar | 5

Claudiu Komartin

D

15

e fiecare dată când citesc, la încheierea unui nou număr al revistei, lista de autori români care au contribuit cu poezie, proză, articole, eseuri și traduceri la realizarea P.I., îmi amintesc amuzat uimirea unui cunoscut critic, profesor și academician în timp ce răsfoia revista – nu credeam că dumneavoastră, cei tineri, citiţi și publicaţi scriitori din generaţiile precedente. Nu numai că am avut mereu interesul și disponibilitatea pentru literatura bună scrisă înaintea noastră – faţă de acei scriitori care ne-au câștigat, prin cărţile lor, admiraţia și devotamentul –, dar acum, când așa-numiţii „2000-iști” nu mai sunt nici ei chiar atât de tineri și apar întruna oameni mai tineri care scriu remarcabil, e o obligaţie să-i întâmpinăm, susţinem și publicăm, nu doar pentru că, așa cum spune Mircea Florian în interviul luat de Diana Marincu, „trebuie să nu uiţi dacă vrei să nu fii uitat”, ci și fiindcă am crezut mereu în continuităţi și construcţii susţinute, și nu în rupturi sau excluderi.

Așadar, „Poesis internaţional” rămâne, și în al cincilea an de existenţă, un proiect integrator care, pe lângă pleiada de autori străini publicaţi în traducere, găzduiește în numărul 15 poezie și proză, eseu, articole critice, fragmente dintr-un text teatral inspirat de cărţile poetului Nicolae Avram, semnate de excelenţi autori români din toate generaţiile active: de la reputatul scriitor și traducător Constantin Abăluţă (n. 1938) până la foarte promiţătorul Horia Șerban (n. 1995), cuprinsul revistei arată varietatea de stiluri, tonuri și orientări a poeziei românești de azi.

Aurel Pantea, unul dintre cei mai puternici și mai gravi poeţi contemporani, se află în centrul portretului din acest număr, iar selecţia de aproape 30 de texte pe care am încercat să o croiesc din opera sa poetică (una cu adevărat impresionantă), ar putea, cred,

6 | editorial

să le deschidă ochii asupra calităţilor sale până și acelor cititori întru totul lipsiţi de interes sau de apetenţă pentru poezia ultimelor decenii (cum ar fi, să spunem, Nicolae Manolescu, în Istoria căruia Pantea nu a avut loc). Ajuns la vârsta la care Herberto Helder a refuzat Premiul Pessoa, Aurel Pantea a fost ocolit anul acesta de Premiul Naţional „Mihai Eminescu” în dauna unui poet mărunt din speţa veșnicei funcţionărimi literare. Îl asigurăm pe autorul Casei cu retori de stima și gratitudinea noastră, a unora care citesc poezie, și o fac fără nici o presiune de natură instituţională sau birocratică. Un poet mare nu poate fi făcut, oricât ai încerca să regizezi o asemenea șaradă – el se impune prin cărţile sale, indiferent cât timp durează asta. Ca și în cazurile lui Bacovia, Dimov sau Mazilescu, discursul lui Pantea nu a fost de la-nceput înţeles și cântărit cu instrumentele potrivite, dar a trecut în cei 35 de ani scurși de la debut cam toate probele, pentru ca astăzi să i se dea dreptate principalului său avocat, Al. Cistelecan.

Prefaţând primul volum din seria Pound cu care ne ameninţă de câţiva ani Editura Humanitas, Radu Vancu scrie despre Imagism și „Lecţiile lui Ezra Pound”, text urmat de prefaţa-manifest a celei de-a doua antologii imagiste, Some Imagist Poets, coordonată de Amy Lowell și apărută cu un secol în urmă.

Microgramele lui Robert Walser, un mare scriitor al modernităţii europene aproape necunoscut în România, au în spate o poveste uluitoare despre care vorbește în introducere Andrei Anastasescu. Cele câteva poeme de Mark Strand din emoţionanta Elegy for My Father, transpuse de Radu Niţescu, aduc în faţa cititorului român una dintre ultimele mari figuri ale generaţiei sale, vocea unui poet extraordinar, dispărut cu șase luni în urmă.

Radu Vancu

Plecând de la Imagism

Lecţiile lui Ezra Pound 1.

Î

n aprilie 1915, acum exact o sută de ani, șase scriitori anglo-saxoni (e vorba de Richard Aldington, H.D., John Gould Fletcher, F.S. Flint, D.H. Lawrence, Amy Lowell) publicau o antologie intitulată Some Imagist Poets. An Anthology; nu trebuia să fii un cunoscător excesiv de subtil al lumii literare pentru a înțelege imediat că voiau să emuleze antologia lui Ezra Pound apărută cu un an înainte, în februarie 1914, ca supliment al revistei „The Glebe”, numită Des Imagistes.

Antologia lui Pound fusese editată, mai târziu în decursul lui 1914, și sub formă de carte, și adunase destule reacții, unele categoric negative, dar obținuse totuși un succes de stimă; după cum se putea intui, noua antologie, botezată cu titlu neaoș englezesc, spre deosebire de fantezismele galice ale lui Pound, țintea să capitalizeze în beneficiu propriu succesul predecesoarei.

Întreprinderea era, pe de o parte, destul de riscantă, dacă luăm în calcul faptul că, din cei unsprezece contributori ai antologiei lui Pound, în cea a lui Amy Lowell mai rămân patru – adică Aldington, H.D., F.S. Flint și Amy Lowell însăși; iar când printre excluși se găsesc nume precum Ezra Pound, James Joyce, William Carlos Williams sau Ford Madox Ford, întrebarea privind criteriile valorice ale noii antologii e inevitabilă. Pe de altă parte însă, succesul întreprinderii părea totuși asigurat de portanța financiară a succesoarei lui Pound, adică Amy Lowell; ea sosise mai târziu în grupul imagist, destul de rarefiat de altfel, compus din H.D., Richard Aldington, Pound însuși, plus T.E. Hulme și F.S. Flint. Manifestul lor imagist, constituit de textul lui Pound A Few Don’ts, apărut în martie 1913 în „Poetry”, avusese ecou – iar Amy Lowell părea dornică să ofere

eseu | 7

susținere financiară acestui nucleu de pentru astfel de finanțatori culturali; tineri poeți dispuși să modernizeze accesele lui de independență erau radical poezia anglo-saxonă. Imagiștii greu de gestionat și de metabolizat; erau în antagonism radical cu poeții începuse singur să se îndepărteze de georgieni, mult mai puțin dispuși imagism, încă din iulie 1914, de când la inovare; Amy Lowell s-a alăturat simțise încercarea subreptice a lui Amy cu entuziasm (inclusiv financiar) acestei Lowell de a se institui drept lider al grupări novatoare. mișcării – și rebotezase imagismul, cu Prin urmare, dacă antologia imagistă un pun inventiv și răutăcios cum numai din 1914 a lui Pound subîntinde o el știa să fie, ca amygism. În septembrie istorie despre prietenie, cea din 1915 a 1914, într-un articol din „Fortnightly lui Amy Lowell e despre secesiune – Review” intitulat Vorticism, părăsește ba chiar unele spirite mai moraliste ar deja vechea definiție a imaginii (voi putea vorbi de-a dreptul despre trădare, discuta ceva mai jos în ce consta ea), dacă avem în vedere că Aldington și redefinind-o drept „radiant node” sau H.D. au fost prezentați unul alteia, „cluster” și inițiind curentul eponim. înainte de a deveni un cuplu, de către Practic, cu mai bine de o jumătate de Pound însuși. Grupul se formează în an înainte de antologia secesionistă a lui jurul lui Pound și al ideilor lui în Amy Lowell, Pound se autoexclusese 1912; în 1913 apare manifestul A Few din grup.

Don’ts în „Poetry”, influenta revistă a lui Era, vedem acum, o mișcare ținând Harriet Monroe; în 1914, în fine, iese atât de temperamentul lui Pound, cât și Des Imagistes, antologia de o strategie personală de cu adevărat novatoare a The modern artist PR (enorm poet, Pound a lui Pound. Pentru Amy fost și un PR-ist strălucitor, must live by craft Lowell, care nu voia să se mult înainte ca termenul să mulțumească cu rolul de and violence. fie inventat); în același an, finanțator, ci avea ambiții His gods are Pound făcea o altă mișcare doctrinare, timpul părea cu potențial sinucigaș, dar copt pentru o mișcare de violent gods. câștigătoare pe termen lung secesiune; l-a îndepărtat Those artists, – se separa de principala pe Pound, la pachet cu so called, lui finanțatoare, Harriet scriitorii aduși de el, și a Monroe, împreună cu care pornit acțiunea pe cont whose work construise „Poetry”, cea mai does not propriu. Cum resursele lui bună revistă de poezie a acelui Pound păreau nule, iar ale show deceniu din lumea literară ei erau abundente, sorții anglo-saxonă. În 1915, imediat this strife, de succes erau, aproape după părăsirea imagismului și inconturnabil, de partea are lansarea vorticismului, îi spune ei. lui Monroe, insuportabil de uninteresting.

Pound, de altfel, era el de-a dreptul, părerea lui despre Ezra Pound un număr coordonat de ea fără însuși suficient de iritant

„

”

8 | eseu

supravegherea lui: „My gawddd! This IS a ROTTEN number of «Poetry»”.

Peste doi ani, în 1917, pleacă definitiv de la „Poetry” – iar revista intră într-un declin lent, însă ireversibil. Care declin, pe de altă parte, e într-un contrapunct perfect cu ascensiunea lui Pound spre centrul canonului poetic.

Așa încât, la o privire mai atentă, observăm că Amy Lowell, în pofida disponibilităților ei financiare, găsește suspect de puțini scriitori disponibili pentru mișcarea ei de secesiune. Dacă în antologia lui Pound erau reuniți unsprezece scriitori, câțiva dintre ei dintre cei mai mari, cei patru secesioniști reușesc să mai strângă în antologia lor doar alți doi scriitori, dintre care unul singur important – anume D.H. Lawrence, altfel suficient de eclectic și de lipsit de program încât să figureze și în antologia tradiționalistă de Georgian Poetry, și în cea cu intenții novatoare Some Imagist Poets. Însă fragilitatea amygismului nu e dată doar de inconsistența numerică a grupului – ci și de inconsistența programului teoretic. Prefața teoretică a antologiei amygiste a dezamăgitor de uscată, de sterilă; al patrulea ei punct, de pildă, s-ar fi cuvenit să fie esențial în redefinirea imaginii altfel decât în înțelegerea ei poundiană din 1913-1914. Iată, însă, cât de dezamăgitor, cât de sărăcăcios sună această redefinire: To present an image (hence the name: ‘Imagist’). We are not a school of painters, but we believe that poetry should render particulars exactly and not deal in vague generalities, however

magnificent and sonorous. It is for this reason that we oppose the cosmic poet, who seems to us to shirk the real difficulties of his art.

Săgeata cu „the cosmic poet”, avându-l fără îndoială drept obiect pe Pound, e complet inutilă – și nulă, sub rapor teoretic; iar imaginea nu e deloc redefinită, se spune doar că scopul poeziei amygiste este „to present an image”. Atât – și nimic mai mult.

Câtă sărăcie, câtă lipsă de imaginație teoretică față de formulările anterioare ale lui Pound privitoare la imagine! Iată numai una dintre ele, foarte ofertantă sub raport teoretic: The point of Imagisme is that it does not use images as ornaments. The image is itself the speech. The image is the word beyond formulated language.

Nu e locul să insist aici asupra posibilităților teoretice deschise de o asemenea definire a imaginii. Ceea ce mă interesează este doar evidența superiorității gândirii teoretice a lui Pound, care – ea singură! – făcea atât de interesante propunerile lui conceptuale pentru comunitatea filologică anglosaxonă. Felul în care regândea el poezia era atât de nou și de ofertant, încât provoca interesul comunității de cititori din cele mai varii surse; găsesc, de pildă, în cronologia poundiană a lui H.-R. Patapievici un citat din May Sinclair (pe care Patapievici îl preia, la rândul lui, din Peter Makin, Pound’s Cantos) în care imagiștii sunt interpretați inclusiv din punct de vedere... religios:

eseu | 9

The Victorian poets are Protestants.

For them the bread and the wine are symbols of Reality, the body and the blood. They are given ‘in remembrance’.

The sacrament is incomplete. The Imagists are Catholic; they believe in Transubstantiation […] For them the bread and the wine are the body and the blood. They are given. The thing is done Ite missa est.

Evident, nimeni din echipa amygistă nu avea inventivitatea și imaginația teoretică a lui Pound; de aceea, cu toate că forța și resursele materiale erau net de partea lor, amygiștii n-au clintit cu nici un milimetru mai departe înțelegerea poeziei. De asemenea, Monroe n-a putut duce mai departe redefinirea radicală a poeziei în absența lui Pound.

Istoria aceasta despre secesiuni și trădări e, prin urmare, una cu totul luminoasă – întrucât arată, fără putință de dubiu, cum se instilează spiritul în istoria poeziei (și, ar zice spiritele mai avântate sub raport mistic, în lume).

Prefer să văd în aceasta lecția etică, să-i spun așa, a lui Ezra Pound.

2.

S

chimbând acum cu totul modul de atac al problemei, aș mai spune că ceea ce-l deosebea o dată în plus pe Pound de amygiști & monroeiști era modul lui de a înțelege modernitatea (pe care, de fapt, el tocmai o construia; o înțelegea, altfel spus, pe măsură ce o inventa). Ceea ce se citează, de regulă, drept logo fundamental al acțiunii reformatoare a lui Pound e celebrul

10 | eseu

Make it New!; însă se vorbește mai puțin despre faptul că el vorbește și despre o „tradiție a noului”, „tradition of the new”. Pentru Pound, reforma nu înseamnă negare a trecutului – ci, cu totul dimpotrivă, excavare a lui.

Conceperea modernității ca „tradiție a noului” arată că, de fapt, au existat mai multe modernități quasi-paralele (spun „quasi”, fiindcă uneori s-au intersectat în niște puncte de singularitate abisale – Pound, Eliot, Joyce, Pessoa fiind unele dintre acestea), dintre care dominante au ajuns două: – o modernitate complet antitradițională, transgresivă & radicală, eșuată în avangarde; – și o modernitate care găsea noul parsemat în toată diacronia tradiției, pe care o reforma în exact aceeași măsură în care o recicla, ba chiar uneori fără conștiința reformei – Pound, Marele Reformator, spune în 1908, la douăzeci și trei de ani, când s-ar fi cuvenit să fie mai reformator și mai anarhist decât oricând: As for preaching poetic anarchy or anything else: heaven forbid.

De unde reiese că marii reformatori sunt astfel mai degrabă împotriva lor. La Pound, paradoxul ultim e că Marele Reformator e în fapt chiar Marele Tradiționalist. Una din marile lui lecții e de fapt aici. Prima modernitate, cea a rupturii, a ajuns în cele din urmă să contragă în sine tot ceea ce noi am socotit, vreme de un secol, mărcile și atributele esențiale ale spiritului modern. Am însă impresia că azi se vede din ce în ce mai clar că

a doua modernitate, cea a recuperării („modernitatea incluzivă”, i-aș zice), e mai bine întemeiată & mai fertilă – până și simplul fapt că postmodernitatea originează în ea îi dă implicit un termen de valabilitate superior (celui al) modernității excluzive. Cu „tradiția noului”, Pound fondează de fapt încă din 1910 ABC-ul postmodernității recuperatoare, reciclatoare, incluzive.

Iar eseurile lui Eliot de mai târziu sistematizează, de fapt, cu mai multă metodă și coerență intuițiile & axiomele fundamentale ale lui Pound din Spirit of Romance.

Prin această „tradiție a noului”, Pound înțelege o continuitate istorică a frumuseții – a cărei flacără, spune el, se aprinde la vechii greci, apoi incendiază latinitatea târzie, trece la provensali și de la ei la Dante, de unde ajunge la elizabetani, de la ei la metafizicii secolului 17 britanic, apoi la romanticii englezi & germani, pentru a inflama apoi Franța finalului de secol 19; fără să fie câtuși de puțin vorba despre o continuitate a paradigmei creștine, e totuși, în accepțiunea lui Pound, filiația fundamentală care vertebrează lumea (și e chiar anterioară creștinismului – de vreme ce vine de la vechii greci, & chiar de la chinezi).

Modernitatea nu ar fi, pentru el, decât constituirea posibilităților de continuitate a acestei frumuseți. Radical nouă – și, în egală măsură, radical veche. Abia în postmodernitate se va înțelege mai exact ce anume înseamnă și implică acest lanț dublu al ADN-ului frumuseții.

Iată, prin urmare, lecția estetică a lui Pound.

3.

E

zra Pound poate să fie unul dintre autorii catalitici pentru poezia română. El unește în scrisul său trei calități formidabile, pe care le regăsim la alții poeți, dar aproape niciodată reunite toate trei. i. În primul rând, o atitudine anarhică extraordinară. Chiar dacă se ferea să devină un predicator al anarhiei poetice, adevărul e că un poet trebuie să aibă o puternică genă anarhistă în genomul lui. Nu să predice anarhia – ci pur și simplu să o practice. În scris, vreau să spun. (În viață e absolut indiferent dacă o face.) ii. În al doilea rând, o reciclare a tradiției la o scară uluitoare. Reciclează nu doar tradiția întregii poezii americane, ci a poeziei europene, chinezești ș.a.m.d. iii. Și în al treilea rând, are obsesia aceasta pentru imagine, calofilia imaginii poetice făcută exemplar.

Deci: anarhie, tradiție și imagine.

Noi avem de pildă poeți anarhiști formidabili, cum a fost Marius Ianuș.

Dar lui Ianuș îi lipsește rapelul acesta la tradiție, intertextualitatea extraordinară, care dă atâta consistență poeziei. Avem poeți intertextuali formidabili, cum e Mircea Ivănescu, dar care nu e un anarhist. Dar Pound le are pe toate trei – și cred că poeții români tineri pot învăța de la un mare maestru importanța tuturor acestor trei calități în propriul lor scris.

După lecția etică și cea estetică, iată și pedagogia lui Pound.

eseu | 11

Amy Lowell

Câţiva poeţi imagiști.

O antologie | Prefaţă |

Î

n martie 1914 apărea un volum intitulat Des Imagistes. Era o antologie din operele unor varii poeţi tineri, prezentaţi dimpreună ca o școală. Respectiva școală a fost discutată pe larg de cei interesaţi de noile mișcări în arte, și a ajuns deja un cuvânt comun. Diferenţe de gust și judecată, cu toate astea, s-au făcut simţite între contributorii cărţii cu pricina; tendinţe în dezvoltare îi forţează să urmeze căi diferite. Aceia dintre noi a căror muncă apare în volumul de faţă am decis prin urmare să ne publicăm antologia sub un Richard Aldington, H.D., nou titlu, și ni s-au alăturat alţi doi sau trei poeţi care John Gould Fletcher, nu au contribuit la primul volum, lucru făcut posibil F.S. Flint, D.H. Lawrence, de aria noastră mai largă de cuprindere.

Amy Lowell În această nouă carte am urmat un aranjament ușor diferit de cel al Antologiei anterioare. În locul unei selecţii arbitrare făcute de către un editor, fiecărui poet i s-a îngăduit să se reprezinte prin munca pe care și-o consideră cea mai bună, singura prevedere fiind ca aceasta să nu fi apărut deja în formă (Boston and New York Houghton Mifflin Company, de carte. Un fel de comitet informal – constituit din mai mult de jumătate dintre autorii reprezentaţi aici The Riverside Press Cambridge, 1915) – a aranjat cartea și a decis ce trebuie tipărit și ce omis, dar, ca regulă generală, poeţilor li s-a permis libertate absolută în această direcţie, limitările de spaţiu fiind singurele impuse. De asemenea, pentru a evita orice aparenţă de prioritate, au fost distribuiţi în ordine alfabetică. Întrucât s-a sugerat că o mare parte din neînţelegerea ce a întâmpinat volumul anterior s-a datorat faptului că nu ne-am explicat într-o prefaţă, am găsit cu cale să spunem publicului care sunt obiectivele noastre și de ce ne găsim reuniţi între două coperte.

Some Imagist Poets.

An Anthology

12 | eseu

Poeţii din acest volum nu reprezintă o gașcă. Câţiva dintre ei sunt, sub raport personal, necunoscuţi celorlalţi, însă sunt uniţi de anumite principii comune, la care au ajuns independent. Aceste principii nu sunt noi; ele au căzut în desuetudine.

Sunt fundamentele întregii mari poezii, în fapt ale întregii mari literaturi, și sunt pur și simplu următoarele: 1. Se va folosi limba vorbirii comune, dar se va utiliza întotdeauna cuvântul exact, nu cel aproape exact, nici cel doar decorativ.

2. Se vor crea noi ritmuri – ca expresie a noilor stări – și nu se vor copia ritmuri vechi, care doar fac ecou stărilor vechi. Nu insistăm asupra „versului liber” ca singură metodă de a scrie poezie. Luptăm pentru el ca pentru un principiu de libertate. Credem că individualitatea unui poet poate fi de multe ori exprimată mai bine în vers liber decât în forme convenţionale. În poezie, o cadenţă nouă înseamnă o idee nouă.

3. Se va permite libertate absolută în alegerea subiectului. Nu e artă bună când scrii prost despre avioane și automobile; nici nu e în mod necesar artă proastă când scrii bine despre trecut. Credem cu pasiune în valoarea artistică a vieţii moderne, dar dorim să subliniem că nu există nimic atât de neinspirat, nici atât de demodat ca un avion al anului 1911.

4. Se va prezenta o imagine (de aici și numele: „imagiști”). Nu suntem o școală de pictori, credem însă că poezia trebuie să redea exact chestiunile particulare, iar nu să trateze generalităţi vagi, oricât de magnifice și sonore. E motivul pentru care respingem poetul cosmic, despre care credem că se eschivează de la dificultăţile reale ale artei lui.

5. Se va produce poezie care e compactă și limpede, niciodată ceţoasă ori indefinită.

6. În sfârșit, cei mai mulţi dintre noi credem despre concentrare că ţine de esenţa însăși a poeziei.

Subiectul versului liber e prea complicat ca să-l discutăm aici. Putem spune pe scurt că aplicăm termenul la tot acest volum crescând de scrieri a căror cadenţă e mai marcată, mai precisă și mai strâns ţesută decât a prozei, dar care nu e nici atât de violent, nici atât de evident accentuat ca așa-numitul „vers regulat”. Trimitem pe cei interesaţi de problemă la poeţii melici greci, precum și la numeroasele excelente studii franţuzești asupra subiectului elaborate de autori distinși și bine informaţi precum Remy de Gourmont, Gustave Kahn, Georges Duhamel, Charles Vildrac, Henri Ghéon, Robert de Souza, André Spire etc.

Dorim să se înţeleagă clar că nu reprezentăm o sectă artistică exclusivistă; ne publicăm munca împreună din cauza simpatiei artistice reciproce, și ne propunem să adunăm în volum munca noastră în cooperare anual, pentru un număr mic de ani, până ce ne vom fi făcut un loc pentru noi și principiile noastre după cum ne dorim.

traducere de Radu Vancu

eseu | 13

Ștefan manasia so/nn/et

pentru Ion Mureșan, sexagenar

Fundul de mare-l așterne-ntr-o carte Nino Stratan.

Deasupra lui unduiește lumea lui Ion Mureșan.

E lumină de iarnă acolo. Zori eternizați diafan.

Viespea tristeții – sub ei – injectează, an după an, ouă prăzulii-n carnea noastră acoperită de celofan.

Pe lumea lui Muri e și o crâșmă de rit mazilescian: se adună-înăuntru poeții – afumați din Precambrian.

Doar acolo viespea depresiei îi ocolește, an după an, și luminii de iarnă-i ia locul seninul de vară, ceasul heraclitian. În lumina asta văzută prin rombul de termopan, strălucesc romul și fanta, hameiul sintetic, rachiul profan. Îngerașul cu năsuc tumefiat & chef de duel, ca în Pardaillan, transformă bomba aceasta-n commedia dell’arte, panopticum și cancan: deasupra ei – văd limpede-acuma – vălurește lumea lui Ion Mureșan.

5 ianuarie 2015, 0:50

14 | poezie

Aurel Pantea

A

urel Pantea (n. 1952, Chețani, jud. Mureș) a absolvit cursurile Facultății de Filologie din Cluj (1976), fiind în studenție redactor la „Echinox”. Fondator al revistei „Discobolul”, la Alba Iulia (1990), al cărei redactor-șef este și în prezent. Doctor în științe filologice cu o teză despre vis și reverie în poezia românească (2002).

A publicat volumele de poezie: Casa cu retori (1980), Persoana de după-amiază (1983), La persoana a treia (1992), Negru pe negru (1993), O victorie covîrșitoare (1999), Aceste veneții, aceste lagune (antologie, 1999), Negru pe negru (alt poem) (2005), Negru pe negru (ediție integrală, 2009), Nimicitorul (2012), Recviem pentru tăceri și nimiciri (antologie, 2013), În urmă se sting toate luminile (antologie, 2014), O înserare nepămînteană (2014).

A mai publicat studii de critică literară, printre care Poeţi ai transcendenţei pline. Epifanii ale indeterminatului (2003). Predă la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia.

portret | 15

„O

rice peisaj monocolor, asemenea celui de față, consacrat negrului fără rest, naște riscul unei revărsări, al unei redundanțe.

Accident ce nu se petrece mai niciodată sub pana lui Aurel Pantea, a cărui dispoziție de-a contempla neantul nu se desparte de capacitatea strunirii verbului, a mișcării de la o notație sesizantă la alta. Ca și cum într-un loc inundat de apă ar păși cu dibăcie de pe o piatră pe alta. Diluția nu amenință acest spațiu angoasat-terifiat în limitele substanței. Precum Paul Celan, poetul nostru își transcrie exact umorile tensionate atât de propria lor natură cât și, presupunem, de o disciplină a imaginarului ce se cuvine a le traduce în prezență. (...) Format cu lentoare, sub faldurii unei discreții ce e departe de a-l dezavantaja, Aurel Pantea e, pentru subsemnatul, una din surprizele faste ale poeziei românești de azi.”

Gheorghe Grigurcu

„P

oet al abisului lăuntric, Aurel Pantea se ține la suprafață într-un punct de «observație atroce». Poemul său are, din această cauză, o dublă încordare. El se aruncă, pe de o parte, în vertijul limbajului vizionar și se crispează, pe de alta, într-o funcție scripturală ce se îndârjește în coerența și precizia spectacolului revelator. Reporter și scafandru în același timp, poetul combină cele două limbaje în registru dual. (...) Vedeniile sale capătă astfel duritatea unor mărturii spectragrafice și dacă limbajul se îmbată uneori de fervoarea senzualității, poetul, în schimb, își privește cu detașare propria destructurare.”

Al. Cistelecan

„P

uțini poeți din literatura română a ultimelor decenii prevestesc cu atâta precizie și coerență anticipativă drama limbajului și a ființei în fața morții. La Aurel Pantea, stihialul întâlnește epifania, iar violența și atrocele devin expresie pură, cu tot aerul de catastrofă iminentă ce plutește pe deasupra acestei poezii, eliberată, prin complexe filtre analitice, de patetism sau de flecăreli. Nu știu dacă Pantea este un postmodern, așa cum au încercat unii să-l prezinte (de parcă ar fi avut nevoie de o asemenea «legitimare» istorică sau ideologică), eu îl citesc ca pe un arhetipal ajuns la distincția de anatomist al întunericului. După un parcurs pe care numai marii poeți îl pot afirma, Aurel Pantea se află în momentul crucial al aventurii sale, una deopotrivă mistică și noțională. Când va sfârși de numit ceea ce-l torturează, poetul se va face, ca Lautréamont, Trakl sau Rothko, una cu «negrul» Nimicitor care și-l revendică.”

Claudiu Komartin

16 | portret

Prin miezul figurii mele prelungi „Nu cred în poezia plăsmuită” – foarte bine, domnule, e treaba Weimar-ului, eu nu pot să nu admir multitudinea de pete întunecate depuse, în urma unei ploi torențiale pe bietele cărnuri diurne și nu pot de-asemeni să nu-mi trag pe suflet o piele de leopard la gîndul că aș putea fi confundat și cruțat cînd mișună masculul nubil, cînd are crampe realitatea, cînd istoria mă arată concret și împlîntat în certitudini, cînd nici un obstacol nu poate opri ravagiile literelor prin miezul figurii mele prelungi, mai întinsă decît toate pedepsele.

Ca o limbă Nu, nu mai pot rămîne ocrotit. Relieful se accentuează treptat și orice peisaj evidențiază o aglomerare de cefe proaspăt desprinse din strînsorile măștilor, da, realitatea vine cîteodată cu spatele, spinarea tatălui se apropie enormă, fața i-a secat împovărată sub tone de secunde cu spatele numai, cu spatele, în rîndul perucilor din secole ilustre, în inima anecdotei și textului ca o limbă atîrn.

Frînghii și scripeți la oberlihturi În afară de tine astfel s-a întîmplat și cu regii netemători de ora defăimătoare. Frînghii și scripeți, mozaicuri, lucrători de vitralii au atîrnat și pentru ei

portret | 17

afară, prin oberlihturi cînd a început să funcționeze mecanica rece a încăperilor.

Pelerin cu pelerină prin construcții unde mîna a zăcut inspirată și s-a retras în defăimare, săli încărcate cu linii, sunetele lor aulice, falii în care omul s-a rupt și omenescul s-a cufundat mai departe sub ierni și a mîncat din viața lui și a cunoscut purpura și clipa încărcată cu rapăn. (din Casa cu retori, 1980)

Astfel ești dat cu totul la o parte Întocmai cum ai deschide ferestrele și ți-ar intra în casă chintale de pămînt, întocmai cum de pămînt ar ține și cele mai ocrotite secrete ale tale, întocmai cum numai pămîntul ar miza pe niște apariții fugare în momentul în care se scutură în tine o întuneceală.

Astfel ești dat cu totul la o parte și începe biografia cea grea și auzi basul și atunci nu mai e nimic de făcut pentru că s-a deschis întuneceala aceea și-ți vine să deschizi ferestrele și-ți intră în casă chintale de pămînt, iar în această invazie tu asculți în continuare basul, ca o respirație de oraș nădușit.

18 | portret

Caldă tăietură Oprind razele în ușa cafenelei, trupul unei femei pare incendiat, asta cu vehementă deschidere în tăietura caldă din trup unde alta, înmiresmată, în aburi, deschide ușa și intri. Incendiul brusc al trupurilor de-atunci, fulgerătura mătăsii pe coapsă, cînd a deschis, arsurile o oră mai tîrziu și calma circulare a morții în toate celulele, de după aceea, nu le-au spălat nici sîngele, nici bărbatul crescut între timp și care acum recunoaște strania luciditate a cărnii, izbucnind și orbindu-l, țîșnind din tot ce credea că poartă marca unei biografii: un corset sub care monumente, zile de febră, glasuri, chipuri, dar mai ales talpa neutră a acelei fără moarte mișcări într-un imemorial gest, dar ceilalți care așteaptă deschiderea unei uși și interzic sîngelui să-l irige pe cel care s-a născut în ei, într-o orbitoare trezire, numai nervi, și revăzînd într-o splendidă claritate cum renunță mulți și dispar, înțeleniți de artere, orbiți de febre, glasuri, chipuri.

Aceste veneții, aceste lagune Pîndește momentul în care natura încetează și în valuri lucrurile renunță și se întorc. Atunci apar ridurile, uriașele kitschuri, cînd arși, căutăm justificări în exterior și abia înfruntăm deșertul, imemoriali în municipii de lene, numai umezeală

portret | 19

și umbră și-o vietate flămîndă iese din hale, ne căutăm amicii în aceste veneții și nu mai ținem seamă de numărul morților, ei revin ca stări irecognoscibile și boturi umede de animale în aceste municipii de lene amușinîndu-se, la bruges sau în alte veneții de cîte ori mai putem intui și altfel deschiderea și închiderea trupului în lagune și în valuri simțim cum lucrurile renunță și se întorc.

Numele mamei ca un subțire acoperiș Sentimentul că sunt cu ai mei, că nimic nu s-a rupt din niște vechi legături, că numele mamei rezistă ca un subțire acoperiș deasupra cărnii, că atîta timp cît el nu se surpă nu voi fi străin că nu tremur prin moliciuni, că nu apar crudități dacă mă știu legat la surse amicale, mă trezește din spaima că o dimineață cu sunete proaspete și lumini, dacă ar fi gîndită cu ferocitate, mi-ar da imaginea unei guri pornite să consume, să consume, inevitabil, viziunea că aș trăi într-o casă cu pete ușoare de sînge, resorbite în tencuială. (din Persoana de după-amiază, 1983)

Faruri Ascultă cu atenție exteriorul. Se lucrează la edificiul omenesc, mormane de lest se uită din alte stări: gîndire și limbaj prefăcute în lintiță.

20 | portret

Un pas și viața fără reacții își mărește teritoriile. Enigme cu mușchi și ventuze, cresc provincii mari, cu ritmuri lente și nici o inimă nu poate să le consume, cu luminițe pe corp, într-o sală de pîslă mai trece o toamnă cu umbre tolănite pe covorul nervilor, ultime focuri după care, ia legea obrazului fără expresie, urmăm și urmăm.

*** Desfrînarea, frica, desfigurările.

Trăiesc printre substantive grele. Umblu prin oraș. Imaginea de fond a unui bulevard e o amintire din Bruegel cu ceva mult mai înspăimîntător.

Foșgăială și transpirație iarna. Nu mai întreb nimic.

Limbajul e un pîrîiaș printre pofte vitale. Fețele femeilor venind de la lucru. Vremea e mamă, bărbat, copii, femeie și răscolește același instinct. Tremur al vieții pe falii.

Ce și cînd se va surpa.

Cu sînge și nervi Se construiește, se cade, se urlă, se mutilează, se sparge, se ciuntește, se amînă tot ce conține sînge și nervi.

Dacă faci un pas, în tine și-afară se trezește pachidermul.

A nu avea față, a ști asta și a continua.

Dincolo de stadiul stîrvului crește scoarța.

portret | 21

Pînă la gît în bogăția realului Vine primăvara, îmi curg toate senzațiile. Chestia se vede dintr-o baltă ce se îngroașă cu fiecare rafală a ploii de-afară, am pielițe pe ochi, nu înjur, domnilor, stau pînă la gît în bogăția realului, nu înjur, bolborosesc în bogăția realului.

Zi translucidă Cînd învingi și nu vrei să învingi și nu vrei să ai supuși și nu vrei să lași în urma ta nici o ruină și lași totuși și vezi și auzi un sunet mort și nu te oprești și toate sunt ale învingătorului, un lan de mușcături – pocnesc pîrguite sufletele acizilor – vorbește în numele omului, o zi translucidă, o placă de celuloid reține imaginile unui peisaj crăpat și stelele gînguresc, gînguresc. (din La persoana a treia, 1992)

*** Pe drumuri lăuntrice, sub steaua de gudron, sub steaua deșeurilor merge omul deșeu pe urmele lui, acum

22 | portret

*** Un limbaj greșit direcționat și gesturi rupte de generatorul lor, înaintez prin zloată și doresc să intre acum o mulțime de fețe, în ramurile lumii toate forțele plîng n-aș îngenunchea în fața ticăloșiei, chiar dacă numai ea ne-ar reține

*** Și după vorbe nu mai apare nimic, dar, aici, iată, a venit legea și toți știu că a venit legea și totul e orbitor de clar, nici noi nu vorbim și toate în jur au obosit să mai semnifice, cineva cel mult ar putea să plîngă în tăcere, în acest peisaj contras au încetat toate propozițiile, privirile noastre, căutîndu-se, întîlnesc ceva cu totul neatins, printre atîtea ce au spus da rosăturii

*** Azi am ascultat iarăși basul, inepuizabila stare cînd suntem o simplă suprafață pe care se tîrăște o neputință teribil de grea și adună gemetele bătrîne, piatră și animal, piatră udă de umorile animalului și animal viu, înspăimîntat de mineralul ce crește din sine, se rup țesuturile, cald, incendiu brut, ca temnițele, toate mamele stau închise, nimeni nu mai naște pe nimeni și limbile ard

portret | 23

*** Nimic un sentiment fisurat al vieții poezia Nimic un sentiment fisurat al vieții Nimic

*** Și toți morții în această seară ar putea și toți morții în această carte ar putea să se uite cu o privire totală, și tu ai sta sub ea ca sub un subțire acoperiș și ți-ai face casă, și toate ar fi, în sfîrșit, firești (din O victorie covîrșitoare, 1999)

*** Iese grămada, afară, în inepuizabilul muzeu de înjurături. Necroze și țesuturi vii, a vorbi despre ele, a face o punte spre țara în care limbajele s-au interiorizat într-atît, încît fertile au devenit doar genele morții

*** Și timpul nu va mai fi, nu va mai fi, va rămîne doar această propoziție și un cîmp mare, vorbirea ultimă pe un mare cîmp, vorbirea ultimă, străduindu-se, vom lucra, vom povesti despre ce a fost, ne vom odihni, vom lucra, spune Katia, precum Sonia din limbajul ultim, vom lucra, ne vom odihni

24 | portret

*** Și moartea, da, ea, în timp, cu tot timpul, cu tot timpul în gură, iubindu-se cu timpul, metresa văzîndu-mi sarcasmele și invitîndu-mă, cu, cu timpul în toate gurile ei, are tot timpul și toată vremea ceva de spus, ea are verbul în care sensurile sunt negre, cu el ne iubește, ne spune acest verb cu timpul în gură și în noi toate limbajele devin nisip, nisip lichid, o subțire placentă în care ei îi place să se tot nască, rostește-ți moartea, naște-ți moartea și amuțește pe veci, stau cu moartea în gură și vorbesc în neștire

*** Să stai în opacitate, în ăla care nu mai zice nimic, în mut, chiar așa, să stai în mut. De-aici explicații, stai în mut, stai și știi ce-i aia, asculți și nu știi ce faci, simți și te scurgi, vorbești și cine mai știe ce, stai în mut și voia, oricum, se face

*** Pulverizează-te, fii lumina pe care o vede limbajul cînd îl simte în tine pe cel care va muri, azi sunt voios, iar simt nevoia de a corespunde, dincolo și dincoace de granițe se fac transferuri, vreau să fiu informat în legătură cu mesajul

portret | 25

pe care tații și fiii îl poartă, îl uită și-l aruncă în morman (din Negru pe negru, 2009)

*** Biografii ejaculate, voci ieșite dintr-o gură prăbușită, stau în propria-mi vîrstă ca într-un ștreang, ștreangul sunt venele mele și propozițiile, zemuiește un soare în sfîrșiturile limbajului.

Fumegă instinctele, coruri de femei, trece moartea și uită de sine.

A privi în inima răului, acolo nu există inimă, e doar o seninătate sulfurică, ea îmi mănîncă poemul

*** Am exersat mult, am obosit să-i privesc pe toți ca pe niște victime, sunt insul din serile în care nu mai există nici o soluție, cînd intențiile au îmbătrînit dintr-odată, ca amantele din alte vremi, și stăm în timpul vînăt, e vremea putrezirii codurilor, fața ta se varsă în fața mea, complotăm, iar victima comploturilor crește, sparge toate geamurile, debordează, vorbește în limbajele noastre, ne spune poveștile, viețile noastre se întorc epuizate, o viață epuizată e un copil bătut crunt, iar el surîde și noi complotăm, o producem, nesiguri prin liniști dense, apoase, așa cum e vremea cînd te oglindești într-o mamă, nimicitorul nu mai tace din gură, drumul pînă la inima ta e lung, inima ta e foarte departe, o balerină nebună prin mari încăperi de odinioară

*** Cine trăiește acum, seamănă cu tine, uriașa mea lehamite, contemplativii plecînd,

26 | portret

au rămas să ne privească gropile, stai, nu pleca, dragostea murind face azi ultima mărturisire, că nu ea, că nu ea, că, în nici un caz, nu ea..., cine trăiește acum, seamănă cu tine, uriașa mea lehamite.

La o terasă, în plină amiază, lumina taie gîtul domnișoarei de-alături, domnul de la masa vecină e foarte preocupat să-și taie venele, vine un suflu rece, semn că oaspetele de toți așteptat e pe aproape, dar toți sunt foarte preocupați, mi-amintesc de prietenul meu mort nu demult, simțea cînd e aproape oaspetele și înjura cumplit, mi-ar trebui un pumnal pentru această normalitate

*** Nu omul filozofilor, Doamne, nu omul teologilor, nici creatura politicienilor, la mine vine chipul unuia însoțit cu slăbiciunea și desfrîul, unul în care au rîs nimicirile, omul rest, după ce au triumfat în viața lui filozofii, teologii, politicienii, toți îl recunosc, el vine din locuri în care nu s-au putut naște rugăciunile, cu el vine rugăciunea fără credință, în el se deschid valvele limbajelor, el poartă vorbirile, ca pe tot atîtea iaduri, el e memoria hărtănită, memoria ruptă, că i se văd timpului măruntaiele

***

Pentru dr. Marcela Rău Azi, mi-am văzut inima, bătea de tare departe, parcă nu era inima mea, alături, lîngă un aparat sofisticat, doctorița cu ochi albaștri m-a lăsat să ascult o clipă ritmurile ei, am auzit mari șuvoaie și un șuier, se zbătea timpul în fluvii mari, chiar așa ar fi, a spus doctorița, dacă ne-am afla în mijlocul ei, de s-ar întoarce fiecare în inima lui, ar vedea subteranele de unde vine nimicitorul (din Nimicitorul, 2012)

selecţie de Claudiu Komartin

portret | 27

Robert Walser

micrograme cu o introducere de Andrei Anastasescu

N

ăscut în 1878 în orașul elveţian Biel, Robert Walser a lucrat ca funcţionar la o bancă, majordom într-un castel și asistent pe lângă un inventator, în timp ce se pregătea pentru o carieră literară prodigioasă. A publicat trei romane (Geschwister Tanner [Fraţii Tanner], 1907; Der Gehülfe [Asistentul], 1908; Jakob von Gunten, 1909) și numeroase volume de povestiri, versuri și piese de teatru. Deși admirat de autori ca Franz Kafka, Robert Musil, Walter Benjamin și Elias Canetti, Walser nu s-a bucurat de prea mult succes în timpul vieţii. Ultimii douăzeci și șapte de ani și i-a petrecut în clinicile psihiatrice de la Waldau și Herisau, iar în 1933 a încetat definitiv să scrie. Moare pe 25 decembrie 1956, în timpul unei plimbări pe zăpadă. * După moartea lui Robert Walser, sora scriitorului i-a încredinţat lui Carl

28 | proză

Seelig – prietenul, editorul și executorul său testamentar – o veche cutie de pantofi conţinând nu mai puţin de 526 de foi de mici dimensiuni (multe dintre ele cât un pachet de ţigări), acoperite cu șiruri de litere microscopice.

O scriere indescifrabilă, inventată de Walser, încă una dintre excentricităţile sale – așa au crezut o vreme biografii scriitorului. Abia în anii ‘70, editorul Jochen Greven și-a dat seama că Walser nu folosise un cod secret, ci doar își micșorase la extrem scrisul. Laboriosul proces de descifrare și transcriere a așa-numitelor micrograme (datorat lui Greven și, mai târziu, cercetătorilor Bernhard Echte și Werner Morlang) s-a întins pe o perioadă de aproape treizeci de ani (până în 2000) și a produs o serie de șase volume însumând aproape trei mii de pagini. Această serie, intitulată (după o formulare a lui Walser) Aus dem Bleistiftgebiet [Din regiunea creionului],

conţine proză scurtă, poezii, scene dramatice și chiar un roman întreg. Știm astăzi că, recurgând încă din 1917 la ceea ce el însuși a denumit „sistemul creionului”, Walser a încercat să depășească un blocaj psihomotor care-l împiedica să scrie. „O neputinţă, o crampă, o asfixie sunt întotdeauna stări atât fizice, cât și mentale, explica el într-o scrisoare din 1927. Am trecut deci printr-o perioadă de zguduire ce s-a reflectat întrucâtva și în scrisul meu de mână, în disoluţia acestuia, și doar copiind ceea ce scrisesem cu creionul am reînvăţat să scriu, ca un copil.”

Microgramele îndeplineau funcţia unor ciorne în creion, pe care autorul urma să le „traducă” apoi într-o scriere lizibilă, cu peniţa, pentru a le publica; nu a trecut însă pe curat decât jumătate dintre ele, iar ceea ce trebuia să fie iniţial un laborator literar a sfârșit prin a se autonomiza vertiginos. Acest scris proliferant, de o acribie maniacală, aproape mecanizat, sugerând, prin modul uniform de aranjare a blocurilor de text, coloanele unui ziar acoperea și recicla de-a valma foi de calendar, bilete, formulare, plicuri, telegrame, bonuri de casă. Dacă în 1924 literele măsurau încă 6 milimetri în înălţime, în 1933, înainte ca Walser să renunţe definitiv la scris, ele apar reduse la dimensiunea incredibilă de 1 milimetru; de fapt, nici nu mai era vorba de litere distincte, ci de conglomerate grafice înglobând cuvinte sau chiar rânduri întregi. Editorii microgramelor au combătut ideea că „sistemul creionului” ar fi fost exclusiv un

simptom al crizei psihice prin care trecuse Walser la sfârșitul anilor ‘20 (culminând cu prima sa internare într-un spital de boli mintale), că ar trăda o atitudine defetistă sau chiar dorinţa autorului de a fugi de realitate.

Mai curând, microgramele incarnează și exacerbează un mod de viaţă propriu dintotdeauna lui Walser, o formă de umilinţă subversivă, în care micșorarea, deghizarea și mascarada ludică merg mână în mână. În același timp, actul de a scrie îl angajează fizic pe scriitor, iar acrobaţiile corpului încovoiat ore în șir, în posturi adesea dureroase, asupra filigranelor pe care le produce reflectă principiul digresiunii continue (un vagabondaj, în fond) după care funcţionează aceste texte. „Niciodată nu m-a impresionat ideea sentimentală că aș putea trece drept un acrobat rătăcit.

Mărturisesc fără înconjur că n-am fost în stare a-mi interzice să vagabondez până la anumite limite”, citim într-un pasaj din Regiunea creionului. Din 1929, când a fost internat împotriva voinţei lui în clinica psihiatrică de la Waldau (aici a primit diagnosticul de schizofrenie), Walser și-a redus treptat activitatea literară, pentru ca, odată transferat (în 1933) la azilul din Herisau, să renunţe definitiv la scris, dispărând pentru următorii douăzeci și trei de ani în anonimitatea vieţii de pacient. O decizie luată în deplină cunoștinţă de cauză și un dramatic gest de insubordonare, am spune. Întrebat de Carl Seelig, la jumătatea anilor ‘30, de ce a încetat să scrie, Walser i-ar fi răspuns: „Nu sunt aici ca să scriu, ci ca să fiu nebun.”

proză | 29

E

le [personajele lui Walser] vin din noaptea cea mai neagră, o noapte veneţiană, dacă vreţi, luminată slab de lampioanele speranţei; vin cu o licărire sărbătorească în ochi, dar sunt tulburate și gata să verse lacrimi de tristeţe. Căci hohotul de plâns este melodia propoziţiilor lui Walser.

Hohotul ne dezvăluie din ce zonă vin personajele lui iubite: de nicăieri altundeva decât din nebunie. Sunt personaje care au depășit nebunia și care, de aceea, rămân de o superficialitate atât de sfâșietoare, de inumană, de imperturbabilă. Dacă vrem să desemnăm cu un cuvânt ceea ce este îmbucurător și neliniștitor la ele, atunci putem spune: sunt vindecate. [...]

Oricine își dă seama că aceste povestiri sunt neobișnuit de delicate. Dar nu oricine își dă seama că în ele nu domnește tensiunea nervoasă a decadenţei, ci atmosfera pură și însufleţită a unei vieţi care a depășit boala. [...] Oamenii lui Walser împărtășesc această nobleţe cu personajele de basm, care și ele coboară din noapte și din nebunia mitului.”1

Walter Benjamin

A

ceastă nesiguranţă care continuă să planeze asupra existenţei lui Walser chiar și după moartea sa, vidul ce suflă de-a lungul și de-a latul ei îi sperie, poate, pe interpreţii profesioniști nu mai puţin decât caracterul nedefinit al textelor sale. [...] Cum ar trebui înţeles un autor care, deși încolţit de umbre, răspândea pe fiecare pagină cea mai prietenoasă lumină, care compunea humorești din pură deznădejde, care scria aproape mereu același lucru fără să se repete niciodată, căruia propriile gânduri – cu atât mai rafinate cu cât se îndeletniceau cu mărunţișuri – îi erau inteligibile, care se afla întru totul pe pământ și se pierdea, lipsit de orice sprijin, în atmosferă, a cărui proză are proprietatea de a se dizolva în timpul lecturii astfel că, la doar câteva ore după ce ai terminat de citit un text al lui, nu-ţi mai aduci aminte personajele, întâmplările și lucrurile efemere despre care era vorba în acel text? [...]

Walser trebuie [...] să fi sperat că, scriind, transformând ceva foarte greu în ceva aproape imponderabil, avea să se elibereze de umbrele care-i dominaseră viaţa de la bun început și a căror prelungire necontenită el o prevede încă de timpuriu. Idealul său era depășirea gravitaţiei. […]

Nu e un vizionar expresionist care prevestește sfârșitul lumii, ci […] un clarvăzător al celor mărunte.”2

W. G. Sebald

Note: 1 „Robert Walser”, în Walter Benjamin, Iluminări, traducere de Catrinel Pleșu, Idea Design & Print, 2002, p. 274 și p. 275 (traducere modificată) 2 W.G. Sebald, Logis in einem Landhaus, Fischer Taschenbuch Verlag, Frankfurt/Main, 2003, pp. 132-133 și pp. 141-142 (traducere de Andrei Anastasescu)

30 | proză

Un fel de Cleopatră

F

ără să fi învăţat prea multe despre sine de-a lungul vieţii ei nu tocmai bogate în peripeţii, intră, mulţumită unor venituri ce se acumulau mai mult în joacă sau mai mult în glumă, în posesia unei căsnicii zornăind de furculiţe, cuţite și linguri de supă din argint sau din aur și din care nu lipseau nici plantele ornamentale și o grămadă de perne pentru canapea, decor unde imaginaţia ei, care dormise ori se odihnise poate zile, dacă nu chiar săptămâni de-a rândul, se deșteptă brusc sau începu să lucreze de zor, procurându-i cu mare ușurinţă iluzia (ce flutura din pene de păun și luneca la vale ca pe un fluviu, într-o luntre împodobită cu ghirlande) că era un fel de Cleopatră care tânjea după mușcături de aspidă. Înfășurată în lungi ore de inactivitate, i se năzărea uneori, destul de nelămurit ce-i drept, că era de fapt un băieţandru căruia nu i-ar fi displăcut să se vadă preschimbat într-o frumoasă fetișcană cu membre delicate și că, pe de altă parte, nu era cu nimic mai prejos ori mai presus decât o fată care creștea într-un pension împănat cu principii – fiind, așadar, prinsă prin forţa lucrurilor într-o împletitură de zburdălnicii și altele asemenea – și care privea de acolo la viaţă, cu toate feluritele ei necunoscuturi și nepătrunsuri. În condiţiile date, nici o altă încredinţare nu putea trece drept unic

fapt real afară de aceea care o îndemna din când în când pe Cleopatra noastră modernă să apese, cu mâna ei lungă, suplă și mlădioasă, butonul unei sonerii, la care un domn într-o ţinută perfect gravă, adică nespus de solemnă, aflat în așa-numita floare a vârstei și recomandându-se, cum era de la sine înţeles, drept soţ al doamnei, trecea pragul budoarului în chestiune, budoar ce se distingea printr-un anume lux al mobilamentului, pentru a-i îngădui jumătăţii sale apatice, care se lăsa poate purtată în asemenea clipe de un gând sau de altul, să-i adreseze următoarea rugăminte: „Fii bun și du-te învârtindu-te, căci îmi doresc să văd în faţa ochilor un ipochimen convenabil, convingător, iar tu nu ești acela, după cum îţi vei fi dat seama de mult.” Într-o bună zi, pictorul Hans Makart din München a luat asupra-și, cu o repeziciune mai mult sau mai puţin moleșită ori, altfel spus, cu o fulgerătoare lipsă de sprinteneală, sarcina de a picta un tablou (acoperit mai târziu de numeroase crăpături) a cărui reprezentare plastică se baza pe un fascinant motiv care mă face să tremur aici de grija și de teama că nu voi fi capabil să mi-l apropriez, motiv ce a subjugat odinioară, legându-l cu farmece irezistibile – dacă mi-e îngăduit a mă sluji de un limbaj poate prea muzical –, un poet englez relativ popular.

proză | 31

Sclavi care să fie scurtaţi de cap într-o clipită la porunca ei sau care, cu aceeași iuţeală, să se achite onorabil de o sarcină sau de alta, cum se întâmpla în preajma originalului – ei bine, imitatoarea n-avea parte, spre dezavantajul nu mai puţin decât spre avantajul ei, de asemenea sclavi, ea care-și frământa întruna mintea neștiind dacă era sau nu prea valoroasă și prea nobilă pentru a trăi ceea ce se cheamă dragoste.

Nici un Cezar și nici un Antoniu nu se îndurau să-și dovedească mărinimia și bunătatea înfăţișându-se dinaintea obrazului ei de stăpână – acest obraz fără îndoială fabulos. În cele mai multe împrejurări și situaţii, ceea ce trecea drept bărbat i se părea insuportabil de insignifiant.

Nici unul dintre săruturile consumate în prezentul imediat nu poseda, pentru

ea, o ardere îndeajuns de năprasnică și o vâlvătaie cu adevărat arzătoare.

Nu-i era îngăduit acestei femei să piară sub greutatea nevătămătoare a unui sărut din prezentul imediat.

Splendida ei piele, mușchii și arterele ei – pe scurt, întregul ei organism – păreau incapabile să afle vreodată ce gândea cu adevărat posesoarea tuturor celor enumerate mai sus.

Adesea, singura ei dorinţă era să nu mai dorească nimic.

Nu părea în stare să iubească nici altceva în afară de sine însăși, dar nici exclusiv propria-i persoană, iar șerpii acelei Cleopatre de demult nu șerpuiau niciodată în apropierea urmașei sale din prezent.

La ce bun să-ţi iei drept exemplu un ideal cu neputinţă de atins?

[Micrograma 107/I, septembrie-noiembrie 1928, în Robert Walser, Das Gesamtwerk, ed. de Jochen Greven, vol. XII, Suhrkamp, Frankfurt/Main, 1978, pp. 258-260]

Porc

C

ineva poate fi porc în chestiuni amoroase, și nu-i exclus să-și găsească și o justificare mai mult sau mai puţin plauzibilă pentru comportamentul său. Din câte cred eu, par să existe anumite posibilităţi cu referire la faptele comise de un porc etc. E posibil ca o anumită persoană

32 | proză

să semene cu cineva care aduce a porc, chiar dacă acela sau aceea este, în realitate, o persoană destul de onorabilă. Îmi pare, și o spun cu destulă certitudine, că bărbaţii deţin mai multe înzestrări și talente în materie de porcozitate decât femeile, care pot și ele, firește, să se distingă pe alocuri la acest capitol.

Există, fără îndoială, o formidabilă doză de porcoșie în relaţiile amoroase dintre, să zicem, un bărbat și alt bărbat. Mă număr printre cei hotărâţi să îmbrăţișeze convingerea că bărbaţii sunt mai ahtiaţi după ceea ce se cheamă dragoste decât femeile, care adeseori știu prea bine că nu au, în dragoste, nici urmă de noroc porcesc. Nu ne-am putea permite, oare, obrăznicia de a fi încântaţi să aflăm că un fustangiu fără căpătâi are o prietenă sau, așa-zicând, o zeiţă pe care o adoră și că într-o bună zi acest ins cunoaște un băiat care-i cade cu tronc pentru că trăsăturile și conformaţia fizică a băiatului cu pricina îi aduc aminte de firea, de înfăţișarea și de purtările iubitei sale? În treacăt fie spus, consider că uneori asceza în chestiuni amoroase poate fi nu doar binefăcătoare, ci și minunată de-a dreptul, ceea ce nu mă împiedică să cred că mulţi oameni sunt lipsiţi de poftă sau nu posedă suficientă forţă sufletească ori de altă natură spre a fi de aceeași părere cu mine în privinţa celor afirmate mai sus. Se întâmplă câteodată ca femeile să se îndrăgostească, într-un fel sau altul, de femei. Dacă asemenea femei sunt porcine fine sau unele nu pe de-a-ntregul fine și gingașe – această întrebare nu prea necesită răspuns, după părerea mea.

La drept vorbind, zburdălniciile sunt totdeauna oarecum frumoase, dar și, în același timp, eventual porcoase, căci ceea ce este omenește frumos e întrucâtva prea frumos pentru oameni, motiv pentru care ei se și bucură să așeze frumuseţea în vecinătatea cocinilor, așa cum am fi ispitiţi să spunem. Mie și altor

câtorva ne e clar că deprinderea ușuratică de a confunda frumosul cu porcosul ne face plăcere într-o oarecare măsură. Ei bine, există o necesitate incontestabilă în aspiraţia de a ridiculiza ceea ce e frumos, drag, dulce – pe scurt, binevenit –, căci dacă bucuria nu e propriu-zis morală (motiv de îngrijorare, vezi bine), ea provoacă un fel de satisfacţie atunci când i se contrapun, fie direct, fie indirect, aspecte moralizatoare. Se poate presupune cu anumită îndreptăţire că faptul-de-a-nu-fi-decât-vesel-și-zglobiu e de natură să dăuneze civilizaţiei.

Nu ne trage în jos ceea ce e exclusiv fermecător? Dacă morala însăși poate avea ceva în comun cu un porc, nu i-ar trece nimănui prin cap să conteste că e vorba de un porc util, vasăzică favorabil culturii; dacă însă imoralitatea se înfăţișează numai și numai în straiele graţiei și ale frumuseţii, am fi înclinaţi să bănuim că ea inspiră neîncredere și că atrage nevoia unor măsuri de precauţie și preîntâmpinare din partea societăţii. Fidel atât principiilor, cât și capriciilor mele, încredinţez hârtiei această recomandare: trebuie să avem grijă, pe de o parte, ca fericiţii și frumoșii să nu exagereze în fericirea și în frumuseţea lor, iar pe de altă parte, și cu același zel, ca nesatisfăcuţii să nu îndure nici ei prea multe lipsuri.

Nimeni nu poate să afirme despre sine că nu e porc.

[Micrograma 200, toamna lui 1928, în Robert Walser, op. cit., vol. XI, pp. 225–227]

traducere din limba germană de Andrei Anastasescu

proză | 33

Mark Strand

M

ark Strand (1934-2014) a fost unul dintre cei mai importanți poeți americani ai generației sale, precum și editorul mai multor antologii răsunătoare și un reputat traducător, profesor și critic de artă. Născut în cea mai mică provincie canadiană, Insula Prince Edward, Strand și-a petrecut copilăria și o mare parte din adolescență în mai multe orașe din Statele Unite ale Americii, Columbia și Peru. A studiat pictura la Universitatea Yale, pe care a absolvit-o în 1959. După debutul cu volumul Sleeping with One Eye Open (1964), Mark Strand a publicat cărți care aveau să-l aducă în prim-planul poeziei americane din ultima jumătate de secol: Reasons for Moving (1968), The Story of Our Lives (1973), Elegy for My Father (1978), Dark Harbor (1993), Blizzard of One (1998, Premiul Pulitzer pentru poezie), Almost Invisible (2012), iar ultima sa carte, Collected Poems (2014), a fost nominalizată la National Book Award. A primit numeroase premii și distincții, printre care aceea de Poet Laureat al Statelor Unite (1990-1991).

34 | poezie

Elegie pentru tatăl meu

(Robert Strand 1908-1968)

1. corpul golit Mâinile erau ale tale, brațele erau ale tale, Dar tu nu erai acolo.

Ochii erau ai tăi, dar erau închiși și nu s-ar fi deschis.

Soarele depărtat era acolo.

Luna era acolo, în echilibru pe umărul alb al dealului.

Vântul din Bazinul Bedford era acolo.

Lumina verde-pal a iernii era acolo.

Gura ta era acolo, Dar tu nu erai acolo.

Când cineva a vorbit, n-a fost niciun răspuns.

Norii au coborât Și-au îngropat clădirile de-a lungul apei, Și apa a rămas tăcută.

Pescărușii se holbau.

Anii, orele nu te-ar mai fi aflat, de-acum Zburând în mânecile altora.

Nu mai exista durere. Dispăruse.

Nu mai erau secrete. Nu era nimic de spus.

Umbra și-a împrăștiat cenușa.

Corpul era al tău, dar tu nu erai acolo.

Aerul tremura lipit de acea piele. Întunericul coborâse în ochi.

Dar tu nu erai acolo.

3. moartea ta Nimic nu te-ar fi putut opri.

Nu ziua perfectă. Nu liniștea. Nu legănatul oceanului. Ți-ai văzut de moartea ta.

poezie | 35

Nu copacii Pe sub care te plimbai, nu copacii care-ți făceau umbră.

Nu doctorul Care te-a avertizat, doctorul tânăr și cărunt care te salvase odată. Ți-ai văzut de moartea ta.

Nimic nu te-ar fi putut opri. Nu fiul tău. Nu fiica ta Care te-a hrănit și te-a transformat iar în copil.

Nu vântul care-ți zgâlțâia reverele.

Nu neclintirea când i s-a dăruit mișcării tale.

Nu pantofii care s-au îngreunat.

Nu ochii ce n-au vrut să privească-nainte.

Nimic nu te-ar fi putut opri.

Stăteai în camera ta și te holbai la oraș Și-ți vedeai de moarte.

Ai mers la muncă și ai lăsat frigul să-ți intre în haine.

Ai lăsat sângele să-ți îmbibe șosetele.

Chipul ți s-a făcut alb ca varul.

Vocea ta s-a spart în două.

Te-ai sprijinit în baston.

Dar nimic nu te-ar fi putut opri.

Nu prietenii care te-au sfătuit.

Nu fiul tău. Nu fiica ta ce te-a văzut micșorându-te.

Nu oboseala care trăia în suspine.

Nu plămânii care s-au umplut cu apă.

Nu mânecile care cărau durerea din brațe.

Nimic nu te-ar fi putut opri. Ți-ai văzut de moartea ta.

Când te-ai jucat cu copiii ți-ai văzut de moarte, Când te-ai așezat să mănânci, Când te-ai trezit noaptea, udat de lacrimi, cu trupul suspinând, Ți-ai văzut de moarte.

Nimic nu te-ar fi putut opri.

Nu trecutul.

Nu viitorul cu vremea lui însorită.

Nu priveliștea de la fereastra ta, imaginea cimitirului.

Nu orașul. Nu orașul teribil cu clădirile lui de lemn.

Nu înfrângerea. Nu succesul.

Nu făceai nimic, doar îți vedeai de moarte. Ți-ai pus ceasul lângă ureche.

36 | poezie

Ai simțit cum aluneci.

Te-ai întins pe pat. Ți-ai încrucișat brațele pe piept și ai visat la o lume fără tine, La spațiul de sub copaci, La spațiul din camera ta, La spațiile ce nu te vor mai conține Și ți-ai văzut de moarte.

Nimic nu te-ar fi putut opri.

Nu respirația. Nu viața.

Nu viața pe care ai vrut-o.

Nu viața avută.

Nimic nu te-ar fi putut opri.

5. jelania Ei te jelesc.

Când te ridici la miezul nopții, Și roua lucește pe obrajii tăi împietriți, Ei te jelesc.

Te duc înapoi în casa goală.

Cară scaunele și mesele înăuntru.

Te așează și te învață să respiri. Și respirația ta arde, Arde cutia din lemn de pin și cenușa cade ca lumina soarelui. Îți dau o carte și îți spun să citești.

Te ascultă și ochii li se umplu de lacrimi.

Femeile îți mângâie degetele. Îți piaptănă părul, să readucă-n el culoarea. Îți rad chiciura din barbă. Îți masează coapsele.

Te îmbracă în haine frumoase. Îți freacă mâinile să le țină calde.

Te hrănesc. Îți dau bani.

Se așază în genunchi și te imploră să nu mori.

Când te ridici în miez de noapte te jelesc. Își închid ochii, îți șoptesc numele din nou și din nou.

poezie | 37

Dar n-au cum să smulgă lumina îngropată în venele tale.

N-au cum s-ajungă la visele tale.

Bătrâne, nu-i nicio altă cale. Înalță-te și continuă să te înalți, n-ajută la nimic.

Ei te jelesc după cum pot.

6. anul nou E iarnă și e anul nou.

Nimeni nu te cunoaște.

Departe de stele, de ploaia de lumină, Tu zaci sub anotimpul pietrelor.

Nu-i niciun fir să te conducă înapoi.

Prietenii tăi moțăie în întunericul Plăcerii și nu-și pot aminti.

Nimeni nu te știe. Ești vecin cu nimicul.

Nu vezi ploaia cum cade și bărbatul cum se îndepărtează, Vântul mâzgos suflându-și cenușa prin oraș.

Nu vezi soarele târând luna ca un ecou.

Nu vezi inima vânătă aprinzându-se, Craniile celor nevinovați transformate în fum.

Nu vezi cicatricile mulțimii, ochii fără lumină.

S-a terminat. E iarnă și e anul nou.

Cei blânzi își cară pieile spre ceruri.

Cei fără speranță îndură frigul cu cei care n-au nimic de ascuns.

S-a terminat, pe tine nu te știe nimeni.

Lumina stelelor alunecă pe apa neagră.

Există pietre în mare pe care nu le-a văzut nimeni.

Există un țărm și oamenii așteaptă. Și nimic nu se întoarce.

Pentru că s-a terminat.

Pentru că e liniște în loc să fie un nume.

Pentru că e iarnă și e anul nou. traducere din limba engleză de Radu Nițescu

38 | poezie

Dan-Liviu Boeriu

Imposibila întoarcere Ștefan Ivas, mila schimbă gustul cărnii (Casa de Editură Max Blecher, 2014)

M

ai deranjantă decât discuția largă care a cuprins lumea literară românească de după decernarea premiului „Mihai Eminescu” – Opera Omnia, mi s-a părut tăcerea care a însoțit anunțarea câștigătorilor de la Opus Primum. Era firesc, de altfel, ca după acea desfășurare de forțe (care s-au derulat respectând principiul bulgărelui de zăpadă) ceilalți laureați din 2015 să intre într-un con de umbră.

Nu e corect, dar e explicabil. Am privit de pe margine tot spectacolul uimitor al reacției și al contra-reacției, fără să pot pricepe, până la stingerea lui previzibilă, dacă tot acest „scandal” (nu găsesc alt cuvânt și regret că trebuie să recurg la terminologia tabloidă) a mișcat ceva în conștiințele membrilor celui mai important juriu de poezie de la noi. Vom afla la anul.

Deocamdată avem o certitudine. Ștefan Ivas, cu al său mila schimbă gustul cărnii, deși premiat, a avut parte de numai o

mână de cronici de întâmpinare. Se pare că recenzenții au o reținere în a se pronunța asupra volumelor gata „omologate” de către un juriu de calibrul celui de la Botoșani, considerând, într-un fel, că girul primit printr-o astfel de distincție e în sine un examen critic suficient de solid încât să nu mai merite completări.

Asta ar fi explicația cea mai facilă.

O alta ar fi aceea că volumul lui Ivas, deși dă senzația unei construcții simple, inteligibile și epic-coerente, e destul de dificil de examinat. Motivul acestei dificultăți e acela că, nedeosebindu-se fundamental, ca temă, de încercările lirice ale altor debutanți de acum câțiva ani (primul nume care îmi vine în minte fiind al lui Anatol Grosu), cartea lui Ivas se construiește în marginea unei detașări voluntare, căreia e foarte greu să-i găsești temeiul: dorința de uitare? anihilarea originii? ironia condescendentă a „supraviețuitorului”? Încerc să creionez un diagnostic în cele ce urmează.

volum câștigător al Premiului Naţional „Mihai Eminescu” pentru debut pe 2014

cronică | 39

Încă de la primul calup, intitulat 3D, poetul trasează limitele unui teritoriu mitic (Leorda, un sat românesc), pe care nu-l simte al lui decât printr-o fatalitate a destinului propriu, exprimată îngroșat: „pe valea unui pârâu cu apa îngălbenită/ de sedimentele solului argilos/ între două dealuri/ ca două fese/ m-am născut eu” (p. 9). În această lume uitată de timp, fiecare gest mărunt capătă valoarea unei treziri la realitate. Somnolența ritualică a satului e întreruptă de câte un impuls electric, minor, trăit subiectiv: „mâinile se afundă în pământul proaspăt/ scos din când în când de sub unghii pentru/ a spori eficiența [...]/ din bucătăria de vară vin voci/ tresar brusc când în expediția mea tactilă dau/ peste un ciob de sticlă.” (p. 12). Relațiile stângace care se nasc între membrii aceleiași colectivități sunt și ele mărci ale unei imposibilități de demisie de la datumul primordial. Empatia e doar mimată, ea nu poate să pervertească „rânduiala” și s-o transforme în altceva: „la un moment dat te-ai oprit/ iar mâinile tale/ m-au mângâiat aspru și apăsat/ (bătăturile uscate/ lăsându-mi dâre roșii pe obraz)// mâinile tale/ cu care trăgeai vițeii din uter la moșitul vacilor/ mâinile/ cu care îndepărtai maxilarele cailor/ ca să le aproximezi vârsta” (p. 20). Mirajul ieșirii din iadul temporar e perfect descris în poemul VCR – unchiul din america –, unde visatul cu ochii deschiși e, din nou, curmat brutal de chemarea la datorie.

Poetul are un sadism aproape copilăresc în brutalitatea cu care spulberă himera pentru a reveni la lentoarea și rutina vieții rurale: „în după-amiezele de vară/ când arșița ne alunga de la cules fasole/ când nu era nimic interesant pe tvr/

40 | cronică

puneam o casetă de la unchiu’/ the ten commandements cu charlton heston de exemplu/ [...]/ și tocmai când urma să despartă cu toiagul/ apele mării roșii/ ne striga mama să venim să despărțim/ fasolea culeasă de păstăi” (p. 27-28). În această primă parte, care dă tonul întregului volum, nu se găsesc fisuri stilistice decât, poate, aceea a unor supra-„tehnicizări” retorice. Nu sunt prea des întâlnite, însă, acolo unde apar, sunt ușor deranjante și au neajunsul de a diminua intensitatea imaginilor: „cu restul ne umplem sisific timpul/ folosindu-ne de ambele mâini să-i dăm gata/ evitând tăieturile marginilor încă tari/ din exercițiul de rezistență treptat/ în mecanica încăpățânării” (p. 16) În al doilea grupaj de poeme, tonul se schimbă. Timp liber e construit din crochiuri independente, legate între ele doar prin concluzia subterană. Micile scenete familiale au darul de a reliefa un anumit mod de relaționare: rudele din poemele lui Ivas par niște autiști benigni, aruncați de providență în același loc și forțați să închege conversații. Socrul mic povestește „bancuri la care râd silit/ fără să-mi bat capul cu poanta”, soacra mică știe că „omul tre să-și termine/ studiile, să-și facă un rost înainte să se/ gândească la însurătoare”, soacra mare, indiscretă, vorbește despre „cum a tras viitorul mire/ un pârț în cristelniță la botez”, iar socrul mare „tace, bea vin și/ aprobă ironic” (p. 35). Frivolitatea, pragmatismul, bășcălia și nepăsarea par a fi trăsăturile de bază ale acestei familii superficiale, reprezentări în mic ale unor defecte colective, pe care Ivas le inventariază succint și discret. Chiar dacă nici de aici nu lipsește sugestia

nepotrivirii maturului în decorul copilăriei lui („îmi mai spuneai că patul în care dormi/ încă din copilărie cu frate-tu/ a ajuns să nu te mai încapă” – p. 36), noutatea abordării vine din poemele „scenelor domestice”. Se simte aici apropierea de Dan Sociu (din perioada cântecelor eXcesive) prin acea infuzie de cotidian mărunt, sec și prozaic, care diluează lirismul până la anulare. Tablourile au coerență scenografică, au ritm și culoare, crescând unele dintr-altele și formând o altă panoramă a dezorientării și a abuliei, mutată, de data asta, într-un urban nesigur și acaparator. Versurile au eleganță discursivă și suflu epic.

Cu toate acestea, tendința recurentă a poetului de dramatizare exagerată conduce la nașterea unor bucăți de text care, prin metaforizare excesivă, devin simple artificii stilistice, ineficiente estetic: „măștile cotidiene ale depresiei/ resemnarea aruncată/ în straturi peste/ fața de clovn/ pictată pe bobul de orez/ al orgoliului”. (p. 41) E aici o dinamitare atât de puternică a coerenței de stil, încât numai recurgerea la satira mușcătoare (M. se hotărăște să moară – versuri pentru o melodie folk) reușește, paradoxal, să restabilească echilibrul. În fine, cea mai echilibrată parte a cărții, erau cu spatele și se îndepărtau, este o emoționantă punere în ecuație a premiselor creionate în primele două calupuri de poeme: găsim aici atât radiografia rece a câte unui episod rural, cât și reziduurile contemporane ale acestui loc ieșit din timp. Ștefan Ivas are dexteritatea unui tăietor în sticlă, știind să decupeze perfect în temporalitatea poveștii și să formeze imagini sugestive,

de o plasticitate splendidă. Iată, de pildă cum ne apare descrisă dorința de răzbunare, ipostază cathartică a ruperii de trecut: „am dărâmat un dulap din care au ieșit furnici/ și urechelnițe, am smuls întrerupătoarele/ din perete, am aruncat pe fereastră/ rolele de plită, am lovit pereții cu/ picioarele până a căzut tencuiala/ urlam ca descreierații de parcă am fi vrut/ să ne audă de acolo de unde era/ din răzbunare pentru pietrele pe care/ le aruncase după noi pe drum când o/ făceam nebună am început să ne facem/ nevoile pe jos prin camerele pe care,/ deși umbrite și întunecoase,/ buruieni verzi-gălbui începuseră deja/ să le ia în stăpânire” (p. 59). La fel, amnezia e percepută ca un dar nesperat, întrucât îl face pe cel de azi să evalueze flash-urile de peste vreme ca pe niște fotograme nerecognoscibile, topite într-o salvatoare obnubilare: „uite! uite! ai început să bați cu degetul în monitor/ enervat că nu-mi dau seama/ am continuat să ridic din umeri și până la urmă ai derulat/ fișierul mai departe// abia acum cred că am înțeles/ important era că erau cu spatele și că se îndepărtau” (p. 64).

Ironic în doze mici, consecvent tematic și admirabil creator de atmosferă, Ștefan Ivas are toate datele unei evoluții îmbucurătoare. mila schimbă gustul cărnii este un volum compact, echilibrat, cu o forță estetică de necontestat și, în ciuda câtorva excese, o promisiune poetică demnă de semnalat. O carte despre imposibila întoarcere, scrisă cu verva și cu virulența unui om a cărui unică armă în lupta retroactivă cu precaritatea e, în fond, o sensibilitate camuflată în hainele revoltei.

cronică | 41

Andrei C. Șerban

Limitele intimității Merlich Saia, garda de corp (Editura Tracus Arte, 2014)

E

xplorarea identitară fundamentată pe o serie de formule discursive adesea declamative a devenit o etichetă oarecum de netăgăduit a poeziei postdecembriste. Biografismul, alături de toate avatarurile sale intime și extime, avea să coaguleze centrul de greutate al unei lirici confesive, torsionate și exorcizatoare. Demersul 2000-iștilor, de a scurtcircuita aparenta acalmie care părea să fi pus sub semnul tabuului pulsiunile demoniace ale individului, își propunea reabilitarea unei identități în plină criză existențială. De curând, s-a ajuns chiar să se creadă că forța confesivă a milenariștilor a epuizat mijloacele de investigație a eu-lui ce își definise propria consistență pe baza unei istorii denaturate. De aici, etichetarea autenticității drept produsul microscopării propriei identități nu a făcut decât să încetinească tot mai mult găsirea unor formule inedite de explorare a discursului liric. S-a ajuns astfel la un fel de mitologie a sindromului prin care

percepția propriei intimități avea să fie total reconfigurată. Mai recentele volume de poezie semnate de Rita Chirian ori de Domnica Drumea certifică această nevoie a eului care, pentru a-și reconsidera perspectiva asupra realității extime, are nevoie tocmai să se debaraseze de propria memorie. Alienarea erodează insulițele de amintiri, favorizând o luciditate monstruoasă, în timp ce intimitatea devine doar o certificare a unei existențe strict biologice, nicidecum o interiorizare a istoriei obiective.

Această tendință autistă, de abandonare a propriului eu pe baza unui exercițiu de desensibilizare, care face din individul ce-și deplângea vulnerabilitatea un observator lipsit de pulsiuni și înzestrat cu o senzorialitate rece, avea să își delimiteze o nișă cu mult potențial, dar care încă mai așteaptă să fie explorată.

Recent, în schimb, odată cu volumul de debut semnat de Merlich Saia, mi se oferă siguranța că posibilitățile de recondiționare a liricii contemporane

volum câștigător al Premiului Naţional „Mihai Eminescu” pentru debut pe 2014

42 | cronică

sunt departe de a se fi consumat. Volumul garda de corp devine expresia unei modalități de explorare inedite, prin care individul pare să se autoanalizeze din exterior, pe baza unui experiment de dedublare, a unei tendințe schizoide de a se raporta la dimensiunile propriei intimități. Ne confruntăm cu un fel de sindrom al duplicității, în care intimitatea nu mai poate fi explorată decât pe baza unui substitut biologic. Individul respinge raportarea la coordonatele biografismului, tocmai pentru a nu se complăcea la un nivel de percepție subiectiv, revendicându-și propria istorie ca pe o alter-biografie.

Se face, prin urmare, trecerea înspre o zodie a surogatelor existențiale, în care percepția se detașează de corp, printr-un joc straniu de manipulare și de supunere. Încă de la poemul care deschide volumul de față, dualitatea individ-surogat este anunțată, printr-un limbaj fals confesiv: „viața șefului meu este cea mai importantă viață. mai importantă decât toate celelalte. decât propria mea viață./ îl păzesc de treizeci și trei de ani și singur am înfruntat toate primejdiile care l-au pândit de pretutindeni. (...)/ viața mea e doar în slujba lui. sunt garda de corp și știu cel mai bine să am grijă de corpul care mă plătește.” Paradoxul acestei poezii stă, astfel, tocmai în plasarea confesivității și a tendinței evazioniste din fața propriei biografii sub aceeași cupolă. Individul care spune povestea celui căruia i-a cedat propria istorie – asta pare să ne semnaleze la fiecare pagină volumul prezent care-și contrabalansează detașarea printr-o visceralitate latentă. Pe baza acestor premise, jocul identităților, plasat

între revoltă și supunere, mută acest experiment schizo la un cu totul alt nivel.

Fascinația care treptat se transformă în dependență, deghizată ulterior într-un soi de respingere combinată cu devotament, face din poezia lui Merlich Saia un tratat despre modalitățile de manifestare ale sindromului Stockholm redus la un singur individ. Practic, victima și agresorul sunt una și aceeași persoană. Această formulă de raportare la propria identitate este asemănătoare (doar ca structură, nu și ca registru de abordare) cu miza filmului Being John Malkovich, în care personajul intră în propria minte, fiind terifiat chiar de dimensiunile propriei intimități și de omniprezența propriului chip. În mod similar, în cadrul volumului garda de corp, ne confruntăm cu un soi de captivitate în propriul corp, în care observatorul rece devine când fascinat de vulnerabilitatea receptorului hipersensibil („toate lucrurile îngheață o vreme./ rămân cu adevărat invizibil. am grijă ca lumea șefului să fie vizibilă./ nimic nu mă perturbă. sunt foarte sigur pe toate gesturile mele./ am început să-l copiez. îl imit într-atât de bine încât uit”), când revoltat de limitarea pe care este forțat să o suporte („îmi imaginez cum îl omor pe merlich saia./ chiar și din acest loc într-atât de liniștit și atât de departe aud zgomotul infernal al inimii lui. (...)/ pentru ruptura dintre garda de corp și merlich saia nu am găsit încă niciun nume. asta mă neliniștește.”). Această delimitare a unui avatar existențial obsedează întregul volum, fundamentat, de altfel, pe o permanentă criză identitară, în care eul nu mai este altceva decât produsul unui sindrom al înstrăinării.

cronică | 43

Sunt convins că lirica intimității va fi nevoită, la un moment dat, să-și depășească tendința de a se rezuma la limitele autoimpuse de propria corporalitate. Poate că acesta ar fi demersul firesc: nu vom fi capabili să abandonăm abjecția atât de exacerbată a 2000-iștilor, decât printr-o detașare asumată. De aceea, consider că Merlich

Saia, cu acest prim volum de excepție, ne certifică faptul că viitorul poeziei intimiste fie va fi pus sub semnul detașării și al decorporalizării simptomatice, fie nu va fi deloc. Iar acest lucru nu mă poate face decât să aștept în continuare următorul stadiu: o intimitate lipsită de pulsiunile biologicului.

viața lui să fie în siguranță pentru că rănile lui s-au domesticit într-atât încât știu să se oprească la timp. dacă trebuie sparg oasele oricui. toată lumea are uneori oase de sticlă. dacă am voie mă ghemuiesc în șefu. îl ajut să nu simtă nimic. mă străduiesc să nu fac nici un zgomot. sunt garda moartă de corp și merlich saia nu simte nimic. dorm liniștit. sunt cald. sunt atât cât am voie. și stau chiar în spatele lui și mă feresc. nu zic nimic și am grijă de el și mi-e greu pentru că sigur nu mai are nevoie de nimic. dorm liniștit. sunt cald. sunt doar atât cât am voie. merlich saia

44 | cronică

Fady Joudah

F

ady Joudah (n. 1971) este un poet și medic american de origine palestiniană. În 2007, volumul său de poeme The Earth in the Attic a câștigat concursul tinerilor poeți de la Yale. Este bursier Guggenheim, iar în 2013 a primit premiul internațional Griffin pentru poezie. În 2006 a publicat volumul de traduceri, din arabă în limba engleză, The Butterf ly’s Burden, aparținând poetului național palestinian Mahmoud Darwish, calificându-se ulterior în finala PEN Award for Poetry in Translation, 2008. Joudah a publicat în 2013 un nou volum, Alight, iar poezia sa a apărut în reviste de prestigiu precum „Poetry”, „Iowa Review”, „Kenyon Review”, „Drunken Boat”, „Prairie Schooner”, „Crab Orchard Review”.

poezie | 45

Drumul de întoarcere Îmi amintesc toporul și carapacea de țestoasă.

Mi-amintesc ziua în care am câștigat Un ceas de argint la școală Apoi m-am întors acasă cu taică-meu Ca să-i spun maică-mii că a murit maică-sa.

Mi-amintesc cum L-a plesnit maică-mea Zgâriindu-l cu unghiile Sângerând, El a zâmbit ca să mă învețe un lucru: Îi plesnim pe cei pe care-i iubim.

Mi-amintesc un băiat și o țestoasă De fiecare dată când o ținea, se băga în carapace.

Iar mătușa mea era la o mare Și două granițe depărtare. Îmi amintesc vara pe care a petrecut-o așteptând O viză, în pat, cu genunchii Strânși sprijinind cartea pe care o citea Nimeni nu-i spusese Că a murit maică-sa.

Când a sosit Mi-a zâmbit și m-a pupat.

N-am zis nimic. A bocit iar Unchiul meu i-a tras o palmă. Știu că și surorile au vrut Și băiatul a vrut de asemenea.

46 | poezie

Să vadă corpul În carapacea sa.

Lângă mormânt erau hârlețe. În grădină era un topor.

Sperietoare Păsările din lanul de orez sunt prea inteligente pentru sperietori, Știu că ceea ce le place își extrag din boabe.

Când se va întâmpla, nu va mai fi timp să cauți pe nimeni.

Soț, copil, nouă frați și surori.

Vei înceta să bați cu bățul din trestie de zahăr în găleata de plastic, Nu vei mai țipa la păsări și vei fugi.

Te vor sui în camioane și te vor mâna o sută de mile.

Bătrânii te vor învăța cum să te descurci cu soldații din punctele de control.

Le vei da lingura, pătura și fasolea ta, Ei te vor lăsa în viață. Și dacă sari din camion, Te vor călca jeepurile venind din urmă.

Mai târziu te vor acuza că ți-ai lăsat țara la greu.

Apoi, vei sta la cozi să mănânci și nu-ți vor da cât să te saturi.

Mama ta îți va țese chiloți din saci de făină.

Iar ei îți vor da corturi de plastic, oale de gătit, Carduri de vaccinare, pastile albe, și pături de lână. Și-ți vei păstra calmul.

Cu ochii închiși de parcă ți-ar fi intrat săpun în ei, Cu brațele deschise de parcă ai prinde ploaia.

poezie | 47

Eleva Trandafirul dragostei din inima mea s-a ofilit Microbul dragostei Știrile la tranzistor Un bărbat de treabă cu codiță spune Că e de înțeles Dacă ai vrut să pleci de aici acolo Ei ascundeau dovezile Structural Băieții în celule Iar copiii jucându-se afară ștafeta tărgilor Unul dintre ei murea În mâinile mele, te gândești Ordine injecții lucruri Făcute ca să treacă timpul Ca o speranță sau acțiune După școală ea obișnuia să prindă buburuze Să le facă să se suie pe ea Ar fi vrut să nu fi Mărșăluit cu bărbații goi înlănțuiți de tanc În casele în care a intrat Lămâie măslină caisă

48 | poezie

Abundance And what shall we name him/ an eggplant in the ubiquitous joints/ an addendum to Andalusia/ a troubled succession of vowels/ to plague the white horse you rode on like a mouse/ twice flung we followed on foot/ the sidewalk was hood/ or teeth/ an accent barred from being/ elected president/ we mulled it over the wild blue rasp/ stuck to the end of a straw/ whose back we’ve got/ a house to displace in an up-and-coming district/ and in the organic market/ spelled/ in line for power that had gone out/ for eggs ice and dairy we could afford/ what the cashier couldn’t/ an aubergine/ a nicotine-filled berry

Belșug Dar cum să-i spunem/ o vânătă în articulațiile ubicue/ o anexă la Andaluzia/ un șir dificil de vocale/ pentru a enerva calul alb pe care l-ai călărit ca un șoarece/ de două ori azvârliți am luat-o pe jos/ trotuarul fie era sub acoperire/ fie și-arăta colții/ un accent căruia i se interzice să fie/ ales președinte/ am reflectat asupra sălbaticei zmeure albastre/ înțepenită la capătul unui pai/ de care ne-agățăm păzindu-i spatele/ casei pe care s-o mutăm din loc într-un cartier de viitor/ și în piața bio/ cu înlocuitor/ în capul listei pentru energia electrică tăind-o la cumpărături/ după ouă gheață și lactatele pe care ni le putem permite/ iar casierul nu/ o vânătă/ o afină umplută cu nicotină

traducere din limba engleză de MARGENTO și Marius Surleac

poezie | 49

Rita Chirian în decorul industrial vara vine mai repede, așa că mai bine ocolești, ocolești, și roca electrică: spaima că te-ai rătăcit și nimănui nu i-ar da prin cap să te caute, și întrebi, noi de ce-am fi acum fericiți, elasticul subțiat, ca tras peste buza borcanului, al liniei ochilor, firele din barbă, cu miros de sălbăticiune, și întrebi, dacă ești un mecanism care mângâie (pielea pe care nu joci canastă, vulva ca un bot de câine), acum, când nopțile nu-s mai blânde, când soarele-și arată rușinea ca țigăncile, acum am văzut nori pe display și ne-am bucurat, râsul s-a rostogolit de pe clădiri nu foarte înalte, ca un cap de prostituat s-a rostogolit, ne-am apăsat pieptul de spatele străinilor, pe piele au apărut hamace pentru omizi, apoi peste cortina tropicală: blândețea ruginii și frumoasele platforme pentru care am conceput elevatoare de pânză (dacă adormi cu o inimă de vacă în brațe, o să fii un om corect desenat), când țesătura s-a dat puțin la o parte ca o moacă ițită în spatele evantaiului, am făcut până la urmă gestul de diplomație veselă, brațul de flori de câmp s-a risipit pe traverse, în șanțul ombilicului grenadele au înmugurit ca niște scame uriașe (niciun conductór care să atârne, de la gât, de-a lungul esofagului, până-n împărăția mațelor, și-acolo-i întuneric ca-ntr-un bulgăre de sare), de bucurie, am început să ne purtăm pe dos, și dacă atunci ne-am fi schimbat mirosul, animalul mic din capul tău n-ar fi recunoscut animalul mic din capul meu, iar noi am fi continuat să purtăm în piept pisoarul de argint, și-n numele lui ne-am fi pus lacăte și-am fi atârnat de pod, dar noi cu vârful limbii am ridicat firele prinse-ntre muchii și așa ne-a fost gloria, vârtejul a trecut prin grilaj, cineva a întins tendoanele de parc-ar fi măsurat viermi inelați, am ajuns, doar că nimeni n-a așteptat, abia apoi s-a zis, dans!

50 | poezie

tristețea noastră pentru părțile încă sănătoase, și-apoi transparența acestor zile când crinii sunt vaporașe prin sânge, tristețea ca gloanțele oarbe, și tu ești un mort din care cresc rădăcini, am văzut râul născându-se, m-am gândit la cerul tău și l-am urât, am stat printre lucruri, a fost de parcă am smuls aripi, ce faci?, ce vrei să bei?, cât să înghiți din creier?, dragostea ta cere ceva de mărimea unui atom, dar invizibil, baloane roșii plutind, plec în tăcere și nu e un lift cu oglinzi, cercurile se fac dezastre mici, leagăne de copil, și golul e frumos, vorbesc despre cădere și cineva merge la câțiva pași distanță, de partea acestui om respirând foarte aproape trăiesc, și spun fericire și puțin somn printre gheme de sfoară, și spun nume simple ca pentru insecte, și blândețea nu-i unealtă să îmblânzești, când sunt casă și nu ești acasă, și memorez fețe & contururi câștigătoare, și-n zori muzica spânzură în cap, un strat de gheață întinsă cât dorm, și vântul, și raze cuminți sub linia orizontului, ce nu te ucide continuă sub sângele cald, acolo rămân steagurile celor care renunță, cred cu mâinile și picioarele, amar este bun & pervers.

o femeie nu. o femeie nu corpul meu. cei frumoși & puternici sunt foarte bolnavi. și boala lor este dansatorul în plasă. dar o femeie nu, pentru că zâmbetul și lacrimile îi scot pe oameni din minți, pentru că există organe învelite în foiță de aluminiu și linii trasate perfect. dacă vorbește, totul începe, și pasărea cu inimă de tinichea, și creierul de silicon? n-a purtat niciodată coroane care apasă, coroane care nu sunt nici pentru umeri, nici pentru sâni, nici pentru capul de copil al sexului. cineva i-a frecat ochii cu vată de sticlă. cineva i-a îmbrățișat picioarele. când a fost liniște, au fost rândunicile dinăuntru, și a spus, rândunicile sunt șerpi dacă te uiți cum trebuie. cu simplitate începe: piciorul care se rupe, și mobila căzută, apoi dansul în plasă și în lumină. câștigă cine uită cel mai mult. cum te cheamă, pe inima cui te-ai urcat? frica este o rochie de molii. nu vezi dacă te uiți în apă. niciun vis, ți-ai putea auzi numele, doar o femeie nu corpul meu. ai închis fiecare cameră, nici fumul nu mai găsește drumul, și fumul știe că sus. ce e numele tatuat pe încheietură? muchiile gemene care-ți sunt inimă & semnul de ceață, norii albaștri. primești ploaie pentru fiecare os lipit & nimeni nu știe când se pleacă în grabă, nimeni n-ascultă cauciucuri scârțâind între jumătăți de oameni.

poezie | 51

cordoanele de salvare unde mâinile se înșeală cel mai puțin, și din toată mulțimea de nume: fii curajoasă, spinul a ieșit de mult din deget, cicatricea s-a ridicat, suntem acolo unde animalelor nu le mai e teamă, mica grădină zoologică unde nu ne închidem. când bateriile pâlpâie, folosim pluralul, casele noastre, scăderile noastre. e iarăși ianuarie și număr. ce bine că ianuarie ăsta o să-l scriu pe un singur rând. nu m-a durut nimic în săptămâna în care doctorii au căutat ceva înăuntrul tău. bărbatul care pășea ca o pasăre mi-a vorbit. femeia cu flăcări. îmi amintesc că am plâns, deși mi se spusese deja, o să-ți zicem ceva rău ca un secret, dar tu să fii tare, tu să fii o fetiță curajoasă. toate întâlnirile noastre de atunci au fost ca și cum ne-am fi văzut în taină & la marginea lumilor, pentru că tu erai deja mort. ți-am văzut degetele retezate. și-acum mi s-a spus că nu mai vorbești și-ți zic: iubitul meu, nici eu nu mai vorbesc de mult, dar degetele tăiate îți desenează ochi – ce să mai vezi, ce să mai trebuiască să vezi? – și pentru că pielea se tot îndepărtează de noi, a trecut, rămânem cei mai curați dintre oameni.

rănile s-au învechit, avem glas de om. trecem relicvariul de la unul la celălalt. călcăm pe apă – pentru cel mai mic lucru din lume, oamenii sunt prea mari; înaintăm când sub picioare e banda de alergat – în mijlocul civilizației de șchiopi – ia dinții măcinați de acid, ei sunt cadoul; – sunt un animal de periferie; – aici sunt oameni care se ating fără să ajungă; – vezi? din această fuzionare dezechilibrată – aliajul de plumb, cele mai frumoase statui, petele de lapte de pe tricou, gâtul copiilor când e foarte bolnav, mânjii uzi – cât alb e în lume; – gesturile calculate cu care ucidem și continuăm, obiectele pe care le sfărâmăm și deasupra cărora mai plângem ca teniile hrănindu-se. – prinde-mi gâtul,

52 | poezie

mișcarea aceea cu care ai smulge o plantă de ghiveci; sfărâmă sfânta sfintelor, anarhista bântuită de viziuni chimice; – să ne stăpânim: foamea: o epocă de confuzie și democrație, când dai din mâini până zbori puțin de tot: altfel ar fi modelat un câine din aceleași celule. (– dar câinii văd adânc în inimi, chiar și când dorm, chiar și prin pleoapele închise.) – fă-ți cuib în sala cufundată în întuneric, cine minte?, o să auzi vocea, apoi cenușa care nu mai ia foc, apoi liniștea mare; – intră în dans, pregătește cu atenție harta minelor. deasupra micilor continente, paralizate sub halogeni, inimi pe care le mutăm de la o ușă la alta – fețe gata să primească pumnul și absolvirea, distanța care se umple cu pornografie și frumuseți anonime, femeia purtată în brațe când plouă: apropie-mă de hrană – sunt un exemplar care pregătește extincția. – joacă-te: pielea mea a crescut în lumina artificială. – ferma de pui s-a închis, acum o să ne apăsăm ochii în zăpada roz de pe o planetă îndepărtată: când crezi în iaduri & e semnul înfumurării: în spatele liniei, nebuni de fericire ca hamsterii: mâna care taie legăturile. – rămân: mediul absorbant, carnea etanșă – tărâmul tuturor violențelor, chiuveta înfundată pe care o lovești cu podul palmei, toată frumusețea care ne scapă fiindcă e necesară, zâmbetele vagabonde. – vâră-ți capul sub jet, ține-ți picioarele în bălțile calde, nu face liniște, scoate ochii păpușii, poliesterul e atât de murdar.

poezie | 53

Marcin Baran

M

arcin Baran (n. 1963, Cracovia) este poet, eseist, performer și organizator de evenimente literare. Absolvent de Literatură Poloneză la Universitatea Jagiellonă din Cracovia. Cofondator, în 1987, al influentei reviste „bruLion”. A debutat cu volumul de poezie Pomieszanie (Confuzie, 1990), căruia i-au urmat Sosnowiec jest jak kobieta (Sosnowiec e ca o femeie, 1992), Sprzeczne fragment (Fragmente contradictorii, 1996), Zabiegi miłosne (Proceduri amoroase, 1996), Tanero (1998), Prozak liryczny (Prozac liric, 1999), Bóg raczy wiedzieć (Numai Dumnezeu știe, 2000) și antologia Destylat (Distilat, 2001).

54 | poezie

Adormite dimineți italienești Mereu mi se-ntâmplă să ies cu cinci minute înainte să se întâmple ceva.

Avioanele cad, femeile își fac apariția când eu deja nu mai sunt. Odată m-a fugărit un trăsnet ca un cerc. Globul rece a trecut rostogolindu-se chiar prin spatele meu, printre zidurile unor case vechi.

Dar n-a fost decât un vis. A apărut în el și tânărul meu naș de botez.

Era obositor de viu și știa multe, prea multe – chiar și pentru moartea-i timpurie. Se vorbea greu cu el, avea unghii lungi, vineții și un costum țeapăn, de culoarea bronzului. Cică și tu ești undeva pe-acolo, cu el și cu toți ceilalți. Mărunțișul încă-ți scânteiază în palmele cu degete lungi, dar ai o pojghiță de nisip în pletele revărsate și rădăcinile castanului nu te apără de frig.

Ghid al locurilor care nu există Apoi iese la iveală că orașul e construit după traseele tale: dincotro vii, unde ai fost și pe unde te duci. Îi dau o mână de ajutor întâmplării, încerc să-ți găsesc umbra. Nu există locuri prietenoase.

Trotuarul mi se furișează singur sub tălpi, străzile-s pline de detururi. Îți ocolesc trupul, caut fără răgaz.

Colecție de impresii O întâmplătoare neorânduială se insinuează împrejur. Se infiltrează, își aruncă năvodul. Mă tem de o astfel de viață bizară, în care numărul obișnuințelor adormite îl depășește pe cel al obișnuințelor cultivate. Toate acestea nu se prea pot transpune în cuvinte. Ca și cum un surdomut ar spune ce a auzit și de asta

poezie | 55

depinde la cât vei fi condamnat. La urma urmei, cu ce poate fi comparată, prin opoziție, o americancă liberă? Cu o canadiancă ocupată? O mexicancă rapidă? O clasică locuitoare a Romei?

Nu știu, așadar desfac evantaiul posibilităților cuprinzător ca un tempo nebun: peste măsură. Intraductibilitatea o trec pe răbojul de sare și iau lucrurile așa cum vin. Dimpreună cu limba păunului. Atât de multe cuvinte mai sunt de potrivit fără virgulă. Despre asta-i vorba în textul acesta.

Îngrămădire de cenușă Completez un loz: un sistem, șapte cifre, apoi merg la biserică. Varșovia, soare cu dinți, jumătatea lui februarie.

La Sf. Alexandru în Piața celor trei cruci, nava-i plină de bunicuțe, mai e un tip cu polio și o fetiță cu Down.

După câteva clipe zăresc destui tineri înghițiți de mulțimea de bătrâni, bolnavi, vagabonzi și schilozi.

Distracția continuă în curentul de aer rece-călduț.

Ieri m-a durut un dinte. Și-acum mă doare. Mă va durea în continuare.

Trupul Tusea-mi face să crească presiunea sângelui și-mi strânge creierul ca într-o menghină. Am inima frântă iar pielea pe cap mi se întinde – mi-e teamă deci să mă aplec, ca nu cumva sângele să-mi facă să pleznească craniul. Iar mâinile mi se umflă în somn.

Pe sfârcul stâng – o umflătură roșie; m-o fi înțepat vreun viespe? un păianjen? un rac? Fața buhăită încă din zori, pielea mă arde între craniu și păr. Câtă vreme funcționează organele, exteriorul fie cum o fi, cum poftește – în așteptarea unei dureri strașnice, nu a vreuneia de dinți. Dar oare cât timp mașina de votat a trupului va mai dori să introducă voturile sângelui în urna inimii?

56 | poezie

Economie și timp Kattowitz, piața tăcută din spatele gării, din care am plecat acum doi ani, în iulie, nici măcar praful de pe pantofii mei n-a mai rămas pe caldarâm.

De pe buzele minerilor vântul suflă bancnotele, roțile puțurilor sfâșie aerul monoton, hălcile de vită se înnegresc pe piatră, industriașul se îndreaptă spre fabrică, spre micul lui palat din cărămidă.

Poporul va trăi în trecut, mie mi-a rămas doar amintirea.

Sper Sper, ca și cum ar fi un fel de răsplată, că de fiecare dată când te gândești la mine; când mă simți, deși nu e neapărat să fiu chiar eu; când mă vezi – cu adevărat sau din dor de mine, sper că atunci și în toate clipele în care îți încordezi trupul, el se descompune. Burta ți se scurge, degetele îți dispar și preț de o secundă devii durere, ești moartă și nu poți să tragi aer în piept.

Vorbește Marlowe E unul dintre cele mai bune romane polițiste. Cadavrul se taie în bucăți compacte, la intervale regulate. Toți se întreabă cu înfrigurare cine va urma.

Există și personajul un pic neclar al detectivului. În principiu nu e doar unul, fiecare face pe detectivul pe propria socoteală. Celui mai stăruitor i se spune teolog. Asta nu înseamnă deloc că are cele mai bune rezultate în munca sa. Revenind la crime – sunt rafinate și deși se repetă,

poezie | 57

sunt suficient de multe ca să nu fie clar care dintre ele te va surprinde. Acțiunea se desfășoară peste tot: în case, pe câmp. Și chiar în momentul de față. În China și în Miechów.

Autorul (autorii) acordă atenție fundalului colorat reprezentat de cutume, episoadelor amuzante. Femeile sunt înșelătoare, atractive și înțelegătoare.

Bărbații sunt intenționat aiuriți și n-au prea mult spirit de observație. Din păcate, până la sfârșit nu se știe cine și de ce ucide. Oricum, eu îl recomand. Te prinde, deși poate să și displacă. Uneori se mai și satură omul. Dar sunt în minoritate cei care pleacă pentru că așa vor ei. Cu toate acestea fiecare sfârșește prin a intra într-un astfel de rol, ca să se încadreze la rubrica „vinovat și ia-l de unde nu-i”.

Reconstituire precisă Bulevarde pline de aer înăbușitor, ca după furtună.

Un vânt fierbinte bate de-a lungul Vistulei. Rațele gonesc după biciclete. Ceața se lasă pe iarba obosită.

O tânără și-a acoperit umerii goi cu o piele neagră.

De după geamul restaurantului se aude clănțănitul lunecos al dinților mestecând pâine neagră cu unt și usturoi.

Un adolescent băut înjură carcasa celularului blestemând întregul univers. Am impresia că-mi plesnesc venele, când violența pătrunde chiar și în țesuturile uscate.

Căldura prevestește multe promisiuni, nu mai puține dezamăgiri și tulburări de echilibru – pământul se întinde undeva, departe în jos.

traducere din limba polonă de Ioana Diaconu

58 | poezie

Marius Conkan

Dan Sociu

și ADN-ul realității

Dan Sociu, Vino cu mine știu exact unde mergem (Editura Polirom, 2014)

D

espre poezia lui Dan Sociu s-a scris suficient de mult, majoritatea criticilor literari (și nu numai) căzând de acord că această poezie melancolică, revoltată și adesea lucidă, care spune realitatea verde în față, care nu ocolește suferința, dezgustul și dragostea, fără să le preschimbe în retorisme patetice ori în stări supra-estetizate, că această poezie a cotidianului pustiit, a vieții scăpate de sub control, a rupturii și izolării de ceilalți, a recidivei și a resemnării, cu o conștiință morală mereu vie și prezentă, că această poezie care detestă trucajul, calofilia și clișeul imagistic este, cu siguranță, una dintre cele mai puternice construcții poetice din literatura ultimului deceniu. Nu are cum să nu-ți placă poezia lui Dan Sociu, în ciuda diferențelor de gust și a opțiunilor estetice pentru o direcție literară sau alta. Nu degeaba Cîntece eXcesive (2005) se numără printre primele volume douămiiste care mi-au fost recomandate în liceu și în care am regăsit, întâi de toate, un

alt mod de a scrie/face poezie, spre deosebire de poeticile canonice care erau compromise tendențios la ora de literatură română. Citindu-l și pe Dan Sociu am învățat că poezia este, mai ales, experiență umană (oricât de simplist ar suna ceea ce spun), că poeții cu adevărat valoroși nu se cațără pe un piedestal ca să-și poată vedea și descrie de la distanță realitatea, ci asemenea poeți sunt impregnați la modul ultra-senzorial de lumea în care trăiesc și, de aceea, poezia lor conține ADN-ul și limbajul realității.

Odată cu antologia Vino cu mine știu exact unde mergem (Polirom, 2014) mi s-a întărit convingerea că, dincolo de conceptele parazite pe care le-ar folosi critica literară ca să o definească (de pildă, caducitatea unor termeni precum mizerabilismul sau minimalismul), poezia lui Dan Sociu este printre puținele piese de rezistență ale literaturii recente. Nu cred că exagerez ori greșesc în a spune că această poezie a influențat, poate cel mai vizibil, stilul unor poeți mai tineri

cronică | 59

care au debutat în ultimii ani (din 2010 încoace, de la Andrei Dósa și Matei Hutopila, până la Ștefan Baghiu și Ștefan Ivas, ca să amintesc doar câțiva poeți al căror stil își are, cu siguranță, rădăcinile și în poezia lui Dan Sociu).

Așa cum, Dan Sociu însuși a creat un limbaj poetic din care nu lipsesc ingredientele de succes – tip de frazare, dezinvoltură, fascinație pentru realitatea brută și, mai ales, pentru existența marginală –, care au caracterizat poezia beatnicilor, pe cea a unor Charles Bukowski ori Frank O’Hara. Prelucrând o tradiție literară (în special, de sorginte americană) care a marcat cea de-a doua jumătate a secolului trecut, Dan Sociu a reușit, alături de alți câțiva colegi de generație, să facă o breșă în poezia românească, să pună în lumină potențialități ale acesteia nebănuite până atunci, să coboare în întregime poezia în stradă sau, de ce nu, să coboare strada în poezie, fiindcă poezia avea de acum să surprindă mai degrabă subteranele realității. Or, antologia Vino cu mine știu exact unde mergem ilustrează tocmai aceste mișcări culturale din interiorul poeziei lui Dan Sociu, urmărind felul în care autorul a experimentat, în poeme scrise între 1999 și 2014, o varietate de discursuri poetice (unele înrudite cu stiluri deja celebre, altele create pornind de la acestea), cu scopul de a așeza sub o lupă cât mai credibilă suprafețele uneori dezolante și funeste, alteori strălucind prin vitalitate și energii erotice/sexuale fără tabu, care alcătuiesc imaginea României postcomuniste.

Chiar și fără să existe această antologie care are rostul de a scoate la iveală o călătorie poetică tensionată, cu

60 | cronică

turnúri stilistice inedite, poezia lui Dan Sociu ar fi rămas în memoria literară, dar mai ales în cea a cititorului realmente pasionat, prin cele câteva hituri (nu puține, de altfel) care semnalizează condiția precară a dragostei și a „utopiei” (oricâte semnificații ar căpăta aceasta) într-o lume dezvrăjită, a cărei paralizie nu înăbușă întru totul momentele scurte de entuziasm organic, de revelație și exaltare alături de celălalt (fie că vorbim de prieteni, iubită sau familie).

Mă gândesc aici la poeme precum Fratele păduche, Drumul spre casă nu mai e drumul spre casă, Beau pentru morți, la fragmente lungi din volumul Vino cu mine știu exact unde mergem (care dă și titlul acestei antologii), dar mai ales la tulburătorul poem Cîntece excesive care, în ciuda tonalității grave și a scenariului erotic deziluzionat, emană o tărie inexplicabilă, care descumpănește și sanifică în același timp. Iată câteva versuri care sunt imposibil de evitat când discutăm despre poezia recentă și care, fără argumente suplimentare, sunt o dovadă în plus că și limbajul poetic al lui Dan Sociu este în măsură să înfățișeze, cu o precizie rar întâlnită, adevăratul chip al lumii actuale: „Într-o seară am cărat cu nevastă-mea/ zece găleți de căcat –/ cred că din ‘98 nu ne-am mai simțit/ unul lîngă altul atît de bine:/ vomam și rîdeam, rîdeam și vomam/.../ Apoi, pe nespălate – cum se și face/ după zdrobitul strugurilor, după înmormîntări/ sau după lucrările cu vidanja –/ pe nespălate am făcut dragoste-n draci” (p. 93); „Încă mi se mai întîmplă să cred că/ în curînd mi se vor trezi superputerile:/ zborul, invizibilitatea, întoarcerea-n timp, superelasticitatea,

trecerea prin ziduri, dragostea ta// La 26 de ani/ la mijlocul speranței de viață sănătoasă din România/ la capătul scării abrupte din Green/ am încercat să te sărut &/ ai dat înapoi și era să cad –/ .../ Troleibuzele care nu duc la tine/ nu-mi folosesc la nimic./ Troleibuzele care duc la tine/ nu-mi folosesc la nimic” (pp. 96-97).

Antologia Vino cu mine știu exact unde mergem dezvăluie o calitate esențială a poeziei lui Sociu: lipsa ei de monotonie și manierism, întrucât autorul refuză cu orice preț ca trăirile și experiențele lui să fie luate în prizonierat de aceeași formă repetată la nesfârșit. În borcane bine legate, bani pentru încă o săptămână (2002) și în Cîntece eXcesive de pildă, putem citi o poezie sangvinică, adesea teribilistă, care sapă în morbul realității imediate, în penuria, eșecul, dezechilibrul erotic care alcătuiesc identitatea unui personaj marginal: „am 25 de ani și mă simt terminat/ iliescu are 75/ și zâmbește” (p. 50). Treptat însă, revolta și extazul periferiei (cu doza lui de luciditate) se preschimbă în atitudini mai cerebrale, mai detașate față de sine și devotate realității care începe să fie privită cu ochi mai iscoditori. Dan Sociu devine temperat și meditativ, observă detalii care erau ascunse sub învelișul lumii traumatice, poemele sale nu mai sunt explozive, iar vocea poetică își pierde din tonusul de altădată. Cu toate acestea, momentele de grație se ivesc și atunci când personajul odinioară marginal vorbește ca un înțelept: „Ce trist și frumos e cînd omul se-nșală/ asupra lumii (și poate nici nu află/ vreodată), ca pisica înnebunită/ de lucirea unui cuțit pe perete./ Uită pe loc de toate și țîșnește/ ca friptă direct spre pata

jucăușă/ de lumină – și de fiecare dată/ se duce-n bot și de fiecare dată/ fără nici o ezitare, se aruncă/ pe sclipirea aia care de fapt nu e/ nimic, nu înseamnă nimic, n-o ajută/ la nimic. (...)” (p. 144).

O asemenea schimbare de percepție a lumii este vizibilă și în structura poeziei, deoarece autorul experimentează, în ultimele volume, poeme cu formă fixă, de la sonete calibrate postmodern la simple poeme cu rimă. Interesant este faptul că, în ciuda restricțiilor formale, poezia recentă a lui Dan Sociu este, adesea, la fel de fluidă și intensă, chiar dacă tematica nu mai atinge anvergura din Cîntece eXcesive. Am rețineri, însă, în ceea ce privește această formalizare stilistică: s-ar putea ca artificiul să afecteze mesajul poemelor, care riscă să fie receptat mai ales de pe poziții ludice.

Deși constanța nu a definit nicicând poezia lui Dan Sociu, mi se par, totuși, destul de seci jocurile de tip anecdotă sau tușele aforistice, care caracterizează cele câteva poeme inedite. Scenografia complexă de altădată este înlocuită, în aceste poeme (precum Andreea Hepatita C sau Poveste din Barcelona), de caricaturi și mici decupaje ale realității, care ating doar la nivel epidermic imaginarul abisal cu care autorul și-a obișnuit cititorii.

Pe de altă parte, încercarea de a repune astăzi în funcțiune niște tipare ale formei pe care nu le-aș mai fi considerat viabile spune multe despre ambiția poetului de a-și revizui permanent stilul, în așa fel încât să evite blocajul manierei. De aceea, în ciuda inegalităților din ultima parte a antologiei, continui să cred că Dan Sociu nu și-a epuizat încă măștile și materia poetică, putând fi la fel de surprinzător și în următoarele volume.

cronică | 61

Katja Perat

K

atja Perat (n. 1988) a absolvit în 2012 Filozofia și Literatura Comparată la Universitatea din Ljubljana, unde în prezent este doctorand. Scrie poezie, critică și publicistică: este co-fondatoare și membră în boardul editorial al revistei „IDIOT”, este editor al revistei „Literatura” și coordonează apariția revistei online „AirBelletrina”, iar în paralel scrie articole de critică literară, de artă și socială în bilunarul Pogledi. Volumul ei de debut, Cei mai buni au căzut (Najboljši so padli, 2011), a primit în anul apariției Premiul pentru Debut la Târgul de Carte al Sloveniei. Volumul a câștigat în anul următor premiul Cartea Anului, decernat de Asociația Criticilor Literari din Slovenia, și a fost foarte bine primit și de public, care a epuizat tirajul. Al doilea volum al Katjei Perat, Taxa pe valoare adăugată (Davek na dodano vrednost, 2014), a fost nominalizat la alte două distincții literare slovene.

62 | poezie

Și fac artă Se spune că oamenii se îndreaptă în liniște către moarte fiindcă tot ce este organic tinde să devină anorganic din nou și fiecare mișcare tinde spre nemișcare.

Lucrurile se strică deoarece doresc să fie lăsate în pace.

Oamenii triști se predau cum se predau cetățile medievale.

După asedii îndelungate. Cu greu.

Numai în condițiile impuse de ei.

Nu pot suporta povara. Vinovăția și tristețea se împart în mod egal între toți cei prezenți.

Să refuzi nu ajută, să fii fără inimă e folositor, chiar dacă psihanaliștii spun că cel care a renunțat la dorință e deja mort. Abia suport să mă văd în oglinzi, care mă obligă la o confruntare cu chipul meu și la o ură neîndurătoare pentru el.

Asta mă diferențiază de oamenii frumoși, care își permit aroganța și furia, fără ca prin asta să piardă nimic; dinainte protejați și iubiți.

Sunt oameni sinceri, capabili de claritate, fără să fie nevoiți să-și reamintească mereu că nici un lucru ireal nu a fost frumos.

Nu se feresc de tristețe și, când se confruntă cu propriile înfrângeri, spun cu un anume calm: Îmi dau seama că am fost abandonat. Ești în afara razei mele de influență. Nici măcar persuasiunea nu mai are vreun sens. Nimeni nu iubește atunci când i se cere.

Dar acești oameni au învățat lucruri de care eu nu sunt în stare. De ei mă diferențiază

poezie | 63

o slăbiciune, deghizată în simț al onoarei, care transformă în teorie tot ceea ce atinge. Și, când lucrurile devin cu adevărat insuportabile, tot ce pot face este să aștept, într-o manieră exagerat de sensibilă, ploaia care să potrivească starea vremii cu starea mea de spirit.

Există o anume grație în a te refugia în artă. Grație, atunci când vorbești scăpată de constrângerile punctului de vedere unic, care-ți sugrumă vorbirea și-ți semnalează incompetența pe care nu reușești s-o eviți cu adevărat, nepregătită să supraviețuiești expunerii aduse de chiar faptul că ești om.

Grația și afecțiunea cer eforturi și – asta e adevărat – niciodată nu mi-au venit în mod natural.

Nu e important, mi-a spus cineva cunoscut.

Poeziile tale nu sunt importante.

Arta are nevoie de altfel de lucruri.

Arta nu are nevoie de nimic. În privința asta aș vrea să fiu și eu la fel.

Nimic în afară de singular În spatele cuvintelor nu se află nimic.

Nimic În afară de mine, care sunt de partea cealaltă a computerului.

Am dincolo de fereastră nori frumoși, Cărora nu trebuie să le fac nimic Și nici ei nu-mi fac mie nimic, Și mai am un simț al dreptății sociale, Care nu folosește la nimic.

Oamenii sunt critici La adresa poeților triști Și mai ales la adresa poeților triști Care nu știu nimic Și totuși scriu cu plăcere despre ei înșiși

64 | poezie

Cu liniștea și concentrarea oamenilor Care fac o faptă bună.

Poeții triști Care nu știu nimic Sunt convinși că Nimic nu rezistă În confruntarea cu realitatea – în afară de singular.

Dacă vă este mai ușor Imaginați-vă un cowboy cu picioare de lemn, Ultimul, Care a participat la un schimb de focuri neimportant Despre care povestește de fiecare dată Când este cineva de față, Cineva care este prea stânjenit ca să plece fără nici un motiv Și să lase pe masă o jumătate de bere nebăută.

Pe nimeni nu interesează, Toți dau din cap și așteaptă să treacă.

Imaginați-vă un asemenea om, Cum stă pe verandă Separând casa de preeria bătută de vânturi, Privind frumusețea nefolositoare a norilor, Și se autocompătimește Fără ca asta să tulbure pe cineva.

Cu cine se culcă poeții Se spune că Ne iubim Ca să umplem Locurile goale dintre corpuri Cu o cultură înaltă.

Poeții se culcă întotdeauna cu literați.

Poeții care, Îmbracă oamenii goi în verbe la infinitiv, Poeții care, A doua zi dimineața, își beau cafeaua în tăcere Înainte de a pleca Și știi că nu se vor mai întoarce.

poezie | 65

Impresionează – așa cum impresionează autostrăzile americane – Frumusețea Care rămâne Atunci când nu ne încărcăm cu prezentul.

Altminteri, una peste alta, Nimic deosebit.

Ca la casiere și șoferi de taxi, Acea materialitate inflexibilă Și teama de spațiile goale.

Lucrurile Pe care le facem Cu corpurile altor oameni.

Dragoste.

Moartea oamenilor fără iubire Aceia care au timp și spirit de observație Pot, în seri romantice de februarie, să vadă Cum trupuri goale cad pe piatra cubică, Cum sufletul slav, Cu proverbiala lui fermitate de partid, Dă deoparte tot ceea ce n-are de-a face cu iubirea, Până și corpurile complet folositoare și sănătoase, Pe care cineva ar putea să le adune, după ce și-au îndeplinit scopul, Și să le pună în pivniță unul peste altul Pentru orice eventualitate.

N-o să vă vină să credeți cât de repede cad oamenii Când nu știu pe ce ar trebui să se întemeieze.

Minerii Binecuvântați sunt minerii.

Lor nu le trebuie să scrie poezii. traducere din limba slovenă de Marius Constantin

66 | poezie

Mihail Vakulovski PostRIDURI 41 m-a prins alergînd după un loc de muncă la 41 de ani îţi dai seama că nu te mai poate ajuta nici o diplomă nici o biografie nici o medalie nici o bibliografie în 40 de ani poţi face cam tot ce se poate face într-o viaţă de om te naști înveţi îţi iei bacu’ absolvești facultatea susţii doctoratul scrii publici traduci ești tradus ajungi în dicţionare istorii literare manuale școlare iubești regreţi ești iubit urăști te doare recitești retrăiești vezi moartea cu ochii vezi cum viaţa ţi se scurge printre degete vezi cum moartea îţi intră în casă înţelegi accepţi respingi trăiești ești copil prieten iubit tovarăș descoperi că absolut toate obiectele la care ţineai devin străine sunt inutile

poezie | 67

de ziua ta te întorci în casa părintească după liniștea siguranţa și visele din copilărie optimismul nebun dorinţele și energia adolescenţei aproape toate sunt la locul lor așa cum le știi casa părintească mama fratele satul străbunilor lacul în care tata te-a învăţat să înoţi cîinele nu te latră pisica îţi toarce la picioare totul e atît de frumos și doar tu nu prea te mai înscrii în acest peisaj de la un om care a trăit deja 40 de ani probabil că așteptaţi un sfat precum Michel al lui Houellebecq nu pot să vă spun nimic încurajator „nu am de lăsat nici un mesaj de speranţă” sau cum scria tata în jurnal oricît de fericită ar fi viaţa se va termina teribil de prost cu siguranţă

*** „suntem bătrîni” mi-a zis patronul înainte să mă arunce-n șomaj „vei ajunge să faci ce nu-ţi place” mi-a zis un deja fost coleg „nu mai visa” mi-a zis soţia cînd mă gîndeam cu voce tare ce-aș putea să fac în continuare „trebuie să plece 7 ca să pot angaja 1” mi-a zis directorul unei instituţii culturale „la noi e mai rău decît la Academia Franceză” mi-a zis un decan „dar ce să faci aici” mi-a zis mama cînd i-am spus că s-ar putea să mă întorc acasă

68 | poezie

„tu știi”

a zis fratele

deschid jurnalul lui tata la ziua de azi da-n alt an: „scriu foarte încet fiindcă am prea puţin timp la dispoziţie” scria tata „nimeni nu pleacă dincolo singur” scria bătrîni

ce nu-ţi place nu visa ce să faci aici tu știi prea puţin timp

prea mult vid dens alb și vicios

trăiesc într-un loc bun pentru a muri în faţa blocului doi bătrîni așezaţi pe banca adusă de socru-meu cînd încă nu-mi era socru doi oameni foarte bătrîni care tac și se uită în gol și tac cu palmele pe șolduri tac și se uită aiurea doi pensionari bucureșteni care pur și simplu au venit să moară sub Tîmpa

poezie | 69

folclor înainte să vină rușii în Kamciatka acolo locuiau trei triburi care aveau o singură distracție sexul dacă plătești bine urmașii triburilor din Kamciatka și acum îţi arată arta lor populară folclor erotic desene erotice cîntece erotice dansuri erotice spune prezentatoarea de la televiziunea rusă uitîndu-se cu ochii cît Kamciatka la dansul tribal porno pe care-l vedem și noi doar că la televizor emisiunea fiind în direct un tînăr vine la ea și-i arată cum trebuie să-și unduiască trupul și cum să dea din fund și din ţîţe iar o tînără o învaţă cum să geamă mai provocator rusoaica trage pe ea o blană tradiţională și intră în joc cel mai bătrîn folclorist al satului o încurajează apoi o laudă aplaudă ovaţionează e încîntat de cît de repede le-a învăţat mișcările tradiţionale rusoaica și cît de bine geme

70 | poezie

de fapt femeia pur și simplu are un orgasm multiplu live și în exclusivitate

rutenia kieveană? cînd am fost ultima oară la Kiev am fotografiat o cușcă de cîine pe-un lac din oraș am pus poza pe net și toată lumea mă întreba dacă-i photoshop nu frate e o cușcă de cîine pe un lac acum vedem la TV cum campionul mondial la box profesionist categoria grea ia un jet criminal de gaz lacrimogen în faţă ce-i asta frate e videoshop? nu frate e război civil în ţara vecină

poezie | 71

Boris Gumeniuk

N

ăscut la 30 ianuarie 1965, în satul Ostirv din regiunea Teropil, din Ucraina, Boris Gumeniuk este membru al Uniunii Scriitorilor din Ucraina începând cu anul 2006. Este autorul unei colecții de cărți despre închisorile din Ucraina. A publicat cinci cărți de poezie, dar cea mai cunoscută este Poezii din război, publicată în 2014 la Kiev, care a devenit în foarte scurt timp bestseller. Nu numai că i s-a epuizat tot tirajul, dar a intrat și în atenția criticii literare, fiind comentată pe larg. Nota specifică a poeziilor din carte e că toate au fost scrise pe front, în tranșeele din Donbas, în pauza dintre lupte. Aceste versuri sunt la fel de dramatice ca realitatea de pe front, fiindcă poeziile din această carte s-au născut din tensiunea crescândă de pe câmpul de luptă. Poate, de aceea, poetul nu crede că va mai scrie poezie și după război. Iată câteva fragmente din această carte.

72 | poezie

poezii din război (fragment) 1.

Ce știți voi cum se nasc soldații?

Voi nu știți cum se nasc soldații.

Războiul naște soldații.

Suferința naște soldații.

Dragostea naște soldații.

Ura naște soldații – Mi s-a întâmplat să văd și asemenea lucruri, Dar, de cele mai multe ori, războiul naște soldații.

De obicei, se ia un om obișnuit Indiferent de vârsta sa În cazuri foarte rare, o femeie tânără de obicei, virgină.

De regulă, cu carne și sânge Născut de mamă-sa Și e trecut prin proba focului. Înainte de toate, este îmbrăcat într-o platoșă deosebit de comodă Și e dus până la poziția de tragere a dușmanului Pe o distanță de la un kilometru până la cinci sute de metri Și e lăsat să fie împușcat din automate.

Dacă după primul glonte rămâne în viață și nu e făcut bucăți și nu se scurge la pământ sau nu se împrăștie în aer i se va scoate platoșa, dar nu dintr-o dată, ci treptat și din nou va fi dus spre pozițiile de tragere ale dușmanului dar de data asta și mai aproape Ca să fie împușcat din nou.

După fiecare încercare platoșa i se va subția Și se va face tot mai mică Se va scurta

poezie | 73

Cu cât distanța va deveni minusculă dar o să rămână fără ea Când îl vor împușca din mitraliere Cu lungi rafale din aruncătoare de mine, Fără milă.

La urmă, va fi tocat mărunt-mărunt cu lopeți de genist Și va fi despicat cu baionete.

Dacă și după toate astea Va mai continua să trăiască Și va rămâne în viață Și va mai continua să lupte Și o să rămână la toate rece Atunci va deveni nemuritor Aidoma granitului Atunci va deveni bun la toate. (...)

2.

Trezit de frigul din zori, De la respirație, barba mea s-a făcut ca o brumă umedă. Înfofolit într-o plapumă Urmăresc obiectele din amurg: Luna, prin geamul înghețat, de parcă sub apă înoată Curgând ca ceara rece îngheață pe pervaz. Într-un moment, uitându-mă ca și cum prin casă Caut să-mi amintesc Ce a fost aici înainte de asta Ce a fost aici.

Arcurile divanului vechi Jenându-ți o coastă Astăzi atât de singur Ca după zece ani de dormit Nicidecum nu-mi pot aduna amintirile poate deja e prea târziu de schimbat

74 | poezie

ceva arcurile divanului. (...)

4.

Astăzi am tras într-o stea apăruse deasupra unei tufe vizavi de tranșeea noastră la patru jumătate dimineața apăruse de nicăieri la suprafața apei aidoma unei răsfrângeri a armei lunetistului vrăjmaș care și-ar fi aprins brusc țigara între dinți și atunci eu am deschis focul.

Dar pentru ca să se aprindă lanterna Sau mobilul banal în mâna oponentului meu pe care l-a telefonat mămicuța din Pskov De pe cealaltă coastă a galaxiei ca să se intereseze „Cum stai cu sănătatea, fiule?” aștept secunda până când tipul își duce receptorul la ureche și bat în foc.

Steaua care licări deasupra tufarului încerca să se ridice deasupra Donețkului dar se răzgândi Probabil ceva a speriat-o și dispăru dintr-o dată Pe partea cealaltă a focului dușman cât mai departe de toate acestea. traducere din limba ucraineană de Dumitru Crudu

poezie | 75

Horia Dulvac

O. Nimigean

anteriorităţi, înlocuiri. prescripţii de lectură O. Nimigean, nu-ţi garantează nimeni nimic (Casa de Editură Max Blecher, 2014)

A

ntologia lui O. Nimigean, nu-ți garantează nimeni nimic, ridică cititorului o problemă specială, legată de (pre)dispoziţia (care este una hermeneutică) de lectură. Cu alte cuvinte: vom găsi oare resursele acelei comprehensiuni, prin cheia și voluptatea cărora să o citim?

Dar asta se dovedește a fi o cerinţă mai intensă decât te-ai aștepta. Pentru că imensa desfășurare a formulelor plastice, vastul instrumentar experimentalist pe care ni-l dezvăluie acest poet ne revendică un soi de efort de reevaluare a identităţii, efort cu care nu ne simţim foarte confortabil de obicei.

Autoironia, dizolvarea formulelor plastice consacrate, marginalizarea sau chiar ridiculizarea discursului anchilozat, care sunt ingredientele elementare ale

76 | cronică

oricărei revoluţii mari sau mici, dar paradigmatice în structura lor, ne fac părtași ai acestei operaţiuni de înlocuire.

Acceptăm (sau nu) să devenim combatanţi în această bătălie a formelor – căci ne aflăm în situaţia rortyană în care vechiul limbaj este aruncat la coș pentru simplu fapt că „ne-a plictisit”, iar noile formule stilistice sunt nevoite să suporte întregul bagaj de neîncredere istorică, de suspiciune, de frivolitate chiar. Întreaga construcţie – care este antologia în discuţie – stă deci sub semnul acesta al schimbării de discurs.

Un relativism destul de programatic desfășurat, care se opune acelei esenţializări de care literatura română dă semne că voiește a se debarasa, ca de un bagaj obositor. (Și fiindcă tot vorbim de anteriorităţi obositoare și rinocerizări ale

instrumentarelor stilistice – poate că momentul însuși de istorie (literară) în care ne aflăm reclamă imperios aceste minirevoluţii – unele pe care postmodernitatea și le rezolvă aproape curent printr-o slăbire curentă a schemelor de expresie, printr-o abjurare de la esenţialitatea lor.)

O a doua observaţie relativă la poezia lui Nimigean – care trebuie pomenită cel puţin pentru caracterul său imediat, degajat din contactul cu cititorul – e legată de faptul că acest discurs degajă o stupoare de natură diferită, pe care nu o mai întâlnești la alţi poeţi.

Pentru că termenul poate induce o anume neliniște, trebuie precizat că înţelegem prin stupoare acea comprehensiune paradoxală, acea identificare a cititorului în structurile plastice, ca un soi de revelaţie personală.

(De pildă, nu voi uita niciodată recunoașterea imediată, epifanică, pe care am avut-o în adolescenţă când am intrat în contact cu suprarealismul în artele plastice. O recunoaștere a individualităţii în forme pe care le simţeam preexistente, familiare dar nerostite și pe care le recunoșteam cu bucurie în noua expresie.)

Așadar, intimitatea noastră cu poezia lui O. Nimigean se construiește oarecum diferit. Despre ce e vorba de fapt?

Răspunsul e dat în capacitatea performantă a acestei poetici de a ocoli închiderile și locurile comune. Cititorul le va fi recunoscând ca fiind redundante, „fumate” și va fugi de ele ca de ceva mincinos. Prin asta se construiește acea intimitate cu autorul, ceea ce face ca arta – în ciuda unei adevărate patologii a diferitului – să fie de fapt universală.

Nu am mai întâlnit vreun poet care să se descotorosească mai „imediat” de propria sa structură stilistică, să nu abjure de la anterioritate cu mai multă fervoare, fugind de închiderile stilistice ca de un blestem.

De aceea, lectura acestei antologii e de natură să-i provoace oricărui creator lucid, aflat într-o relaţie avansată cu stilistica lui, discursuri și insomnii. Până unde poţi împinge jocul demiurgic al lucidităţii textului, exersarea creative writing-ul, te vei întreba, astfel încât să nu secătuiești de viaţă opera? „Soluţia” lui Nimigean e prolificitatea care seamănă izbitor cu soluţia viului – o proliferare nesfârșită în experiment, în diversitate, în stări infinitezimale care înving timpul prin depășirea propriei anteriorităţi...

Cartea de faţă e un artefact (îi spunem așa, concedându-i un soi de artificialitate implicită oricărei antologii) fericit.

Așezarea textelor în structura celor cinci volume, de la scrieri alese. debut (1992), week-end printre mutanţi (1993), adio adio dragi poezii (1999), planeta 0 (2002), și până la deja consacratul Nicolina blues (2007), cu un preambul strălucit al lui Șerban Foarţă, contribuie decisiv la edificarea pe un soclu/ într-o ramă/ pe o simeză/ în locuri potrivite, ca un tablou, a poemelor lui O. Nimigean.

Alcătuirea în cauză construiește o para-istorie a exerciţiului experimentalist al acestui poet, punând pur și simplu în blocuri cronologice apariţiile editoriale în cauză, ca un edificiu diferenţial, care dă o bună imagine asupra a ceea ce reprezintă vertebralitatea acestei poetici.

Adagio-ul eseistic de la finalul antologiei, intitulat Poezia și corelativul

cronică | 77

ei obiectiv, rapiţa, pare, în primă instanţă, neliniștitor și frivol – dar se dovedește a fi în deplin consens cu logica deconstructivistă a întregii poezii a lui Nimigean, susţinută prin conceptul editorial al antologiei, în acord logic aproape cu ceea ce s-a calificat deja drept „narcisism ludic”, „vitalitate proteică a experimentului” ș.a.

Cu toate acestea, cu întreg atașamentul, organic aproape, programatic, spre deconstrucţie și experiment, persistă (ce-i drept cu preţul unui efort de abstractizare destul de substanţial din partea observatorului critic) un soi de textualism i-aș spune rezidual, inerent, de care nu poate scăpa nici un product estetic – în cazul de faţă e vorba de comentariul auctorial care e chiar în text, ca preţ plătit, printre altele, desfătărilor ludice: „nimigean ovidiu/ fire trambulindă/ își dă singur seara/ cu tifla-n oglindă/ …/ nimigean ovidiu/ – cine mai cutează? –/ harști cu bricegelul/ nasul și-l scurtează” – în ultima operându-se în registrul unei vizualităţi expresioniste, cu trimitere la Van Gogh (din [fire trambulindă], p.

184). Sau: „tatăl meu e sandra brown/ publică romane/ care speră să ne-aducă/ mii de milioane” (pater meus, p. 191), „– Tu ești Mircea Cărtărescu?/ – Da domnule./ – Spune-i c-am venit eu” (moto la Gugulwulf, p. 187), „nici nu știi cît de rău mi-ai făcut cu/ cărţile tale m-am enervat a fugit poemul s-a/ dus dracului o zi întreagă de unde să mai vin unde/ …/ mă uit la stînga e lumea mă uit la dreapta e arta poetică mă/ uit în oglindă nu e nimeni mă uit la degete și văd cum se umflă” (banda I, p. 131) ș.a.m.d.

78 | cronică

Dar – remarca M. Ursa, într-o excelentă prefaţă (care conferă un plus de stil antologiei) – Ovidiu Nimigean nu poate fi citit în cheie optzecistă; structuri textualiste, întrebuinţate însă ca să abjure de la ele deîndată, pot fi descoperite însă din belșug: „se taie slănina și se pune la fiert se pisează/ oasele și se adaugă putoarea se înăbușă/ cu ceai de mentă sodă caustică se/ amestecă neîncetat cu patul puștii// cînd clocotește se aruncă peste cărţile de istorie// rămîne adevărul curat” (dimineaţa săpunului, p. 80)”. Sau „a fost odată-un împărat/ pe care-l apărau de muște/ căci se-afundase în rahat// ieșea-n răstimpuri să împuște/ pe cerul azurie răţuște/ (…)// povestea nu s-a terminat” (poveste, pp. 80-81).

Ingredientul principal rămâne însă experimentul lingvistic utilizat în tandem cu ironia și detașarea, fapt ce conferă un soi de ultimativitate confesivă, ce manipulează lectura acestui poet, în fapt la lectură foarte dificil.

(Dificil prin aceea că, așa cum spuneam, supra-apelul la experiment obligă la o reevaluare a identităţii care poate fi uneori excesiv): „trist ca și cum cîndva/ – dar nu-mi mai aduc aminte aici/ nu-ţi aduci aminte nimic vezi și atât vezi/ și încerci să uiţi dar asta trebuie să fi/ fost: trist ca și cum cîndva/ m-aș fi împerecheat cu zeiţa” (post coitum, p.

131). „Trei zile după, adică jo, ică/ Ţiunea urmeaz-a fi pusă arti/ Vot. Așadar în unsprezece marti/ E vom afla răspunsul la o mică// Bare ce, mai mult ca sigur, va arti/ Ţa în zilele următoare-ntrică/ Ga noastră viaţă politic: pică/ Sau nu guvernul? Pentru oamenarti// Rînd întrebarea n-are nici

o valoa/ Re dramatică” (Întrebarea n-are nici o valoare dramatică (sonet), p. 132).

Nu de puţine ori exerciţiul acesta experimental, practica aproape obsesivă de a depăși orice închidere stilistică se lasă abandonate, contemplate în structuri mai împăcate cu ele însele, dar de o izbitoare vizualitate, ca în week-end printre mutanţi: „un week-end printre mutanţi/ lăsîndu-mi la vedere solzii de pe/ beregată băgîndu-le sub ochi/ degetele fără unghii sînt și eu cu voi/ sînt și eu de-al vostru lingând blana puștoaicelor/ cu limba despicată” (pp.

135-136).

Suntem în faţa unei nevoi de purificare a lexicului, de ridicare din reziduurile discursive ale unui limbaj poetic mortificat, obosit, dormitând în creuzete manieriste, lipsit de viaţă.

Reflecţia asupra reînnoirilor limbajelor (dincolo de prospeţimea și bucuria cu care parcurgi acest vast câmp poetic prezentat în nu-ți garantează nimeni nimic) este un moment secund, dar persistent, care întovărășește savoarea lecturii – căci cititorul este, cum spuneam, solicitat la mai multe tipuri de lecturi. În aceste momente, apetitul ludic și spre deconstrucţie atinge cote de intensă efervescenţă, devenind vizibilă o descendenţă din Șerban Foarţă – cel care îi dedică de altfel un măgulitor poem în loc de prefaţă la volumul Nicolina blues (poem-prefaţă în care se pot descoperi urme ale unui inventar sumar și paradoxal al instrumentarelor stilistice: „nacela” auctorială, „acuarela”, „corurile” și „gamele” etc., p. 263-264).

Pe acest „teren al sensibilităţilor dadaiste” (Mihaela Ursa) și al deconspirării clișeelor lingvistice evoluează descendenţa

poeticii lui O. Nimigean din Șerban Foarţă.

La care adăugăm, iată, topica și muzicalitatea: „venisem în montgolfier/ să te răpesc și să te urc la cer/ nacela era plină cu de toate/ …// ce s-a-ntîmplat pe urmă n-am habar// cînd m-am trezit ca dup-o izbitură/ ţineam o vorbă rîncedă în gură/ doar ce-am rostit-o și de-atuncea tac” (foarte multe săptămâni în balon, p. 330).

Eliberat de ceea ce s-a numit „presiunea bibliotecilor”, dar nici ipocrit-preocupat de evitarea lor, discursul acesta se dovedește capabil să coabiteze, în felul lui autoironic, grav și firesc, cu acel soi de erudiţie auctorială care pe mulţi scriitori români contemporani fie îi încurcă, fie îi face prizonierii unei manii spre resemantizare (cea care la optzeciști se dovedise o adevărată obsesie): „Știu, Dante, iubirea, sori și stele. Știu, Augustin și Rabelais/ (…)/ Pe urmă, poezia, gargara imaginarului/ (…)/ Grand Papa Homer a « scris » și el Iliada și Odiseea, însă le-a contrabalansat cu un Război al broaștelor cu șoarecii./ (…)/ Tîlcul mă înspăimântă” (Dragă Sfinxule, pp.

328-329). Sau: „Iubirea, știu, iubirea e minisoluţia. Arteziana de endorfine./ (…)/ Și Dumnezeu. Mortul nostru frumos./ (…)/ Dar acestea sunt atît de cuvinte.” (ibid., p. 329).

Este o prescripţie elementară care poate însoţi această antologie poetică: a se priza într-o lectură liberă, aproape serenă – într-o organicitate din care savorile rafinamentelor poetice nu au cum să lipsească și în care este puţin probabil că nu te vei regăsi.

cronică | 79

Claudiu Komartin

y l o h c n a l e M r e kst

Tric

C

ontrariant și ambivalent, titlul celui mai recent volum al lui O. Nimigean, nanabozo (Cartea Românească, 2014) – apărut aproape simultan cu antologia nu-ți garantează nimeni nimic, ce cuprinde integral primele sale cinci cărți de poezie –, dă și o posibilă cheie de interpretare a ultimei isprăvi nimigeniene: din Enciclopedia Canadei aflăm că, pentru triburile aborigene, nanabozo reprezenta o divinitate duală, un trickster pus pe șotii (figurat adesea ca un iepure mare și hâtru), dar și un însuflețitor, creatorul și ordonatorul ciclurilor vieții. Așadar, clovnul și demiurgul într-o singură reprezentare.

Nu m-a mirat foarte tare această sugestie pe care o dă Nimigean în titlul cărții: mi se pare că, cel puțin în poezia sa (cele două romane, Mortido și, în special, Rădăcina de bucsau, cu autenticitatea lor „atroce”, sunt printre cele mai complexe și mai bine scrise cărți de proză românească de după 2000), a existat întotdeauna o competiție între tricksterul și meseriașul (din punct de vedere tehnic & formal) provocator care se dovedește în multe rânduri O.N., pe de o parte, și poetul grav, combativ, care pare mereu injectat cu un spirit polemic și recalcitrant, pe de alta. Cine i-a citit publicistica, știe

80 | note

O. Nimigean, nanabozo (Editura Cartea Românească, 2014)

că Nimigean e, pe lângă un excelent prozator și unul dintre cei câțiva poeți debutați în anii ‘90 ale căror cărți rezistă până azi, și un polemist aprig, cu nerv și cu aplombul unuia care s-ar bate cu lumea-ntreagă pentru adevăr & justețe.

Vâna morală, chiar și când devine umoral și de necombătut, este unul dintre lucrurile pe care le admir cel mai mult la un scriitor capabil să transfere această calitate (sau acest viciu al conștiinței, după cum ar spune cei cu predispoziții cinice) în tot ceea ce scrie.

Așadar, Nimigean fiind un irascibil, unul dintre acei „grands nerveux” din familia lui Baudelaire, a lui Jünger sau Gombrowicz, stăpânește foarte bine și diatriba, și cufundarea în scriitura deodată viscerală și vizionară, în ceea ce Mihaela Ursa numea în prefața la nu-ți garantează nimeni nimic „convingerea că poezia se generează prin luptă”. Cu alte cuvinte, în opinia mea, Nimigean e unul dintre rarii poeți români ce reușesc să împace cultura cu natura (poetică), scriitura corporală și sangvinitatea „zonelor interioare” cu programul estetic migălos-rafinat sau, mai bine zis, cu organul critic în continuă ebuliție al unui erudit.

forțele de descurajare

Al șaselea volum al lui O. Nimigean marchează o nouă etapă din evoluția acestui poet în care se amalgamau până acum o conștiință foarte exactă, având tentația permanentă – și, firește, orgolioasă – a tehnicilor și procedeelor discursive stăpânite de un meșteșugar cum rar mai întâlnești în poezia românească de ultimă oră, cu un biografist care macerează (și în textul căruia ard la foc mocnit) pulsiunile care generează forța și prospețimea nealterată a acestei poezii (chiar așa, tratată de unii ca excesiv livrescă, de nu chiar culturală într-un sens pe care un comentator cu 30 de ani mai tânăr, cum este Ștefan Baghiu, o conotează negativ, refuzând să iasă din această percepție strâmtă). „Cerebralitatea interpretantă” despre care vorbea M. Ursa se vede cel mai clar în ultima parte din nanabozo, lungul poem fragmentar Studio cu vedere spre poienița druidică, deși în prima parte a cărții poetul pare mai dispus ca oricând pentru confesivitatea în cheie

melancolică, uploadând în poezia sa de ultimă oră o mai mare disponibilitate pentru observația lucrurilor mărunte, a gesturilor și a mișcărilor indicibile. Poeme cu o anumită moleșeală contemplativă, care cheamă ecouri din Robert Frost (lungi călătorii simultane, vivaldi, aura efemeridelor, anotimpuri sau unele dubii în legătură cu efectele dezastruoase ale încălzirii globale) întâlnesc texte bemolizate ce par desprinse din perioada Rădăcinii de bucsau (șezlong I, șezlong II, protezele auditive beltone philips), dar și neașteptate poeme de dragoste și așteptare ( forțele de descurajare, gz și câteva sms story reduse doar la consoane, în spiritul unei comunicări directe, aparent lipsite de orice poeticitate).

Cert e că O. Nimigean rămâne un poet polivalent, capabil oricând să ofere surprize cititorilor care n-au lenevit prea tare, pe care nu-l poți băga, din comoditate, cum mai fac unii, în niciun sertar sau nomenclator restrictiv.

dacă-ai vedea locul casa cu pereţii tot mai crăpaţi cu ţiglele acoperișului tot mai măcinate cu trotuarul fisurat și năpădit de buruieni cu grădina plină de bălării cu via sălbăticită cu wc-ul proptit cu un trunchi

aproape putred dacă ai auzi răgetul merilor când li se rup crengile de bătrâneţe și zumzăitul viespilor pe fructele în descompunere de sub copaci

dacă te-ai încurca în iarba-ncâlcită de pe coastă sau ai privi împreună cu mine zidul care se lasă și ţi-ai da seama că braţele-mi atârnă moi precum celor care-au zărit năluca nu cred că mi-ai scrie așa cum îmi scrii: „nici nu mai știu ce simt când îmi imaginez mâinile tale

pe pielea mea buzele tale pe inimă”

O. Nimigean

note | 81

Svetlana Cârstean *** Îmi usuc lacrimile cu phoenul.

Pe jos, un covor de cochilii Saint Jacques.

Desenul lor e în tălpile mele.

Sînt fachirul care încalecă scoicile cele mai tăioase.

Nici o muzică în apropiere sau în depărtare.

Doar Mistralul.

*** Karin îmi spune aseară: mi-e frică pentru că atunci cînd mă doare, îmi pierd politețea. Eu îi răspund: detest politețea, e-o ipocrizie. Karin îmi spune: nu vreau să îmi pierd politețea, ea mă protejează. Dar cu tine e altceva, cu tine nu mi-ar fi frică s-o pierd.

Cu tine e altceva.

Altceva.

Ceva ceva ceva va fi ce va fi.

Uită mîngîierile, uită tot ce ți-a plăcut sau ce ți-ar putea plăcea păstrează durerea ca pe o broșă prinsă direct în carne.

Broșă cu o cornee oarbă la mijloc. fragmente din volumul Gravitaţie, în curs de apariţie la editura TREI

82 | poezie

Drept podoabă, căci cu tine e altceva, cu tine mereu a fost altceva. Îți amintești, Mamă, duminica aceea, cînd amîndouă am mîncat porumbei cu smîntînă pe drumul de întoarcere de la biserică?

De la 5 dimineața eram treze și nu ne durea nimic și carnea porumbeilor se topea ca untul în gurile noastre.

Cu tine e altceva.

E altfel, e invers, e greu, e insuficient, cu tine farfuriile astea cu porumbei ar zbura dacă ar avea aripi.

Nici o zi nu se poate compara cu aceea în care mîncam amîndouă porumbei.

Dacă aș vinde undeva toate zilele vieții mele aceea ar costa cel mai mult.

Ceva ceva ceva ce va fi după aceea după această masă ce va fi după nu va mai egala vreodată ce-a fost. Îmi place broșa asta care nu vede în jur am s-o port mereu așa, prinsă direct în carne.

Pe mine viața m-a interesat întotdeauna mai mult decît moartea

și pămîntul decît cerul.

poezie | 83

Nu ca pe tine.

Am făcut multe, mai ales am plecat și m-am întors de fiecare dată, dar niciodată nu am făcut ca tine, eu nu am murit de cîteva ori pe săptămînă, lăsîndu-mă ușor pe spate și închizînd ochii.

Cînd corpul tău nu mai mișcă, Mamă, aerul se oprește în loc și dacă e zi, zi va rămîne pentru totdeauna, și dacă noapte e, noapte va rămîne mereu, și Tata pe prispă, va rămîne cu mîinile-n aer, de-a pururea desfăcînd porumbul bob cu bob.

Tu paralizezi lumea, Mamă, nici o știință nu e mai tare ca tine, atunci cînd mori.

Nu vrei mai bine să ne întoarcem în ziua cu porumbeii și să ne ascundem acolo fericite amîndouă pentru totdeauna?

Cu mine e altceva cu mine poți sta mult și bine.

Cu mine e invers.

Să nu te atingi de broșa mea doare rău dac-o scoți.

*** Mereu rămîne din mine ceva neînvelit un deget și-un ochi

84 | poezie

o ureche care îngheață o coastă.

Tot ce-i neînvelit să dispară.

Să nu se mai spună nimic despre.

Tot ce-i neînvelit cade la tăiere rămîne doar ceea ce se poate-nveli.

Din resturi, lăsați copiii să facă ce vor ei.

Oricît aș scrie aici nu te pot înveli toată. Și oricît aș scrie aici de jos nu te ridic.

Cînd voi termina de numărat de jos ai să te ridici și ai să îmi spui nu mai sări așa ca o capră că se rupe ceva în tine.

Cînd nu voi mai ști să număr ne vom despărți.

Cînd am să uit să scriu și sensul cuvîntului jos am să-l uit atunci am să știu că ești tot timpul cu mine. În cele mai de jos ale pămîntului vei coborî și pe ea o vei lua și o vei aduce din nou lîngă mine.

Așa m-aș ruga dacă nu aș ști că ea a luat-o în altă direcție.

poezie | 85

De ani de zile cînd vreau să te văd mă uit în sus, deși stăteai jos ultima dată cînd ne-am întîlnit.

Unii au murit și nu mai sînt.

Alții nu au murit și nu mai sînt.

*** astăzi te-ntreb cît mă poate ridica de la pămînt poezia cît nu-mi plac magicienii nici circul dar micul taur poate levita aici laolaltă cu mine și pot înghiți flori carnivore precum fachirul săbii și te pot ascunde în orice dulap din bucătărie de zece ori mai mic decît tine printre foi de dafin, zahăr vanilat și esență de rom, și te pot scoate de-acolo întreagă de cîte ori vreau cît mă poate ridica de la pămînt poezia te-ntreb pînă la tine mă poate ridica? cînd voi fi și eu ca peștele-n apă în aer?

86 | poezie

*** Unii au murit și nu mai sînt alții nu au murit și nu mai sînt alții dorm deja eu sînt o fată zdravănă care nu-ncetează să sară gravitația-i cel mai simplu de demonstrat. oricît de sus ai sări te întorci mereu de unde-ai plecat.

*** Toate aceste răni care s-au închis greșit.

Toate aceste rupturi de oase care s-au sudat prost.

Toate aceste mîngîieri sînt acum anestezii care nu prind.

*** uită mîngîierile, îmi spune. uită-le. nu mai striga în urechea mea, vorbele astea sînt arme pe care tu știi să le mînuiești. auzul e ultimul dintre simțuri care dispare atunci cînd mori. cine nu e primit în casă nu aparține nimănui. cine nu e strigat pe numele lui a fost uitat. cine nu e mîngîiat nu există.

poezie | 87

Daniel Boyacioglu

D

aniel Boyacioglu (n. 1981) este ce vrea el să fie. A jucat teatru pentru principalele teatre suedeze: Dramaten și Riksteatern, a scris un libret de operă pus în scenă de Opera Regală din Stockholm, a înregistrat cîteva albume de hip-hop, pentru care a fost și premiat, a colaborat cu o trupă de jazz, iar în timpul liber exersează la trompetă sau traversează Europa pe bicicletă. Înainte de toate astea a făcut wrestling. Apoi a publicat șase volume de versuri, salutate de critica literară pentru stilul narativ și ritmic datorat pasiunii pentru muzică și scenă. Daniel este un tip elegant, inteligent și sentimental, iar poezia ne-a apropiat atît de mult, încît ne-am înfrăţit. Acum îi spun „fratele meu, sirianul”. Pentru că, am uitat să menţionez, este de origine siriană. Și vorbește aramaica.

Marius Chivu

88 | poezie

Cum poţi deveni poet Nu știu, dar la noi la școală a venit odată o poetă o chema Siv. Aveam nouă ani.

Ne-a pus să ne desenăm portretul.

Am început să desenez unul, dar nu era bun.

Apoi m-am dus la ea și am întrebat-o dacă ar trebui să desenăm așa cum arătăm sau așa cum ne vedem.

Ea stătea în spatele clasei cu învăţătoarea și amîndouă au zis să fac cum îmi place mie.

Apoi am mai desenat unul aproape cum arătam și mi-am pus și două pene de indian în cap.

Apoi ne-a cerut să scriem un poem.

Eu am scris unul cu titlul Poem de toamnă pentru că era toamnă. Învăţătoarei i-a plăcut atît de mult că l-a trimis la ziar.

Le-a plăcut și lor și cînd ziarul a apărut toată lumea a fost foarte fericită.

Tata l-a luat cu el la serviciu și l-a xeroxat.

Bunicile, mătușile, unchiul meu, aproape toată lumea avea unul pe frigider. Sus scria Poem de toamnă apoi era poemul și apoi numele meu: Daniel B de la 3b.

Cînd am mers la mall să facem cumpărături tata n-a vrut să meargă prin magazine cu mama.

S-a oprit la un restaurant.

Am stat și eu cu el.

Lasă fetele să facă ele cumpărăturile și noi să stăm aici liniștiţi, a zis. Întotdeauna cerea antricoate cu sos bernez și cartofi pai.

Odată am vrut și eu. Atunci mi-a zis: Ești în stare să mănînci tot?

Da, am zis și mi-a luat și mie.

poezie | 89

Odată ne uitam cu toţii la televizor doar tata nu se uita el nu prea stătea pe-acasă.

Atunci se făcea reclamă la un CD cu cineva care cînta la chitară și care tocmai murise. Îl chema Cornelis și era un pic gras.

O să-mi cumpăr CD-ul ăsta, am spus. Surorile mele

s-au uitat la mine dar n-au zis nimica.

Nu aveam nici un ban atunci și nici nu știam de unde să-l cumpăr.

Cînd am crescut și mă plimbam prin mall l-am văzut la reduceri și l-am luat.

Am început să scriu poeme dar n-am spus la prea multă lume.

Le citeam doar mamei și prietenelor ei.

Pe una o chema Silvia și pe cealaltă Eifar.

Apoi am primit o mașină de scris și le copiam chiar dacă asta mă făcea să pierd mult timp.

Adunam toate poemele într-un plic mai mare. Într-o zi mama mi-a zis: s-au adunat atîtea ar trebui să faci ceva cu ele. (...)

Atunci era o fată care-mi plăcea și care avea beţe chinezești în păr.

A fost prima oară cînd am văzut pe cineva cu beţe chinezești în păr.

Nu credeam că poţi pune așa ceva acolo.

Nu îndrăzneam să-i vorbesc dar tot am întrebat-o de ce are beţe chinezești în păr și ea mi-a răspuns pentru că poate.

90 | poezie

Aha, am zis.

Apoi ea s-a mutat în alt oraș.

Odată am avut întreceri sportive cu o altă școală și pe mine m-au pus să alerg la 50 de metri Colegii mei de clasă stăteau pe margine și strigau: Hai, bagă tare, ne trebuie puncte!

Am alergat cît de repede am putut și chiar îmi păream iute, dar alţii alergau și mai repede, chiar și o fată de la cealaltă școală a ajuns înaintea mea.

Apoi nu mi-a mai plăcut să alerg la 50 de metri și am început să alerg mult, mai mult decît toţi ceilalţi.

Cînd eram în clasa a treia am concurat cu cei de la gimnaziu, apoi am întrecut-o și pe soră-mea care era într-a șasea. Și soră-mea era în formă pe atunci.

Cînd Tobias s-a mutat la noi în clasă toate fetele s-au îndrăgostit de el.

Băieţilor nu prea le-a plăcut asta.

Mai tîrziu m-am împrietenit cu el și ne-am făcut o trupă în garajul părinţilor lui.

El bătea la tobe, Micke cînta la chitară dar tot aveam nevoie de cineva la bas și de altcineva la clape.

Eu nu știam să cînt la nici un instrument așa că a trebuit să compun versurile și să cînt cu vocea.

Apoi Helen, Lena și Malin au vrut și ele în trupă și le-am pus să facă backing-vocals.

Odată m-am pupat cu Helen în timp ce jucam „Învîrtește sticla” deși Lena era prietena mea.

Dar eu o întrebasem pe Lena dacă vrea să joace „Învîrtește sticla” și ea n-a vrut, doar Helen și Malin au vrut. (...)

poezie | 91

La grădiniţă în fiecare an se organiza un festival al zmeielor.

Ne făceam singuri zmeiele și ne duceam pe cîmp și acolo era o scenă mare pentru spectacolul de după.

Toţi copiii voiau să participe în același an dar nu se putea toţi odată și se trăgea la sorţi cine să participe iar numele celor aleși o dată erau puse deoparte La final nimeni nu trebuia să rămînă în coșul galben. În grupa mea era un tip pe care-l chema Rickard, era un pic special. În coș mai rămăseseră doar șase nume, dar tot au fost extrase. Educatoarea noastră, care apropo știa să cînte foarte bine la chitară, a făcut extragerea cît mai incitantă.

Eu nu mai urcasem niciodată pe o scenă și eram foarte fericit cînd numele meu a fost scos din coșuleţ.

Rickard fusese ales cu un an înainte și era trist, a început să plîngă că n-a fost ales din nou.

Oricît i s-a explicat că nu se poate a doua oară că nu ar fi fost corect faţă de ceilalţi nimic nu l-a consolat. S-a pus pe plîns și a ţinut-o așa. Într-un final i-am spus că îl las în locul meu.

Ești sigur, m-a întrebat educatoarea.

Da, am zis, sînt sigur.

Anul acela, îmi amintesc, am stat și am urmărit spectacolul cu sentimente amestecate mi-ar fi plăcut să fiu și eu pe scenă, dar îl urmăream pe Rickard cît de bucuros era, cum dansa el și cum mima It’s the final countdown.

Dar ce-mi amintesc acum sînt sigur că trebuie privit drept cel mai important lucru

dintre toate.

Din acest moment știu cu certitudine că am început să-mi amintesc amintiri care-s chiar ale mele.

Era fie Crăciunul, fie Paștele.

92 | poezie

La grădiniţa unde lucra mama mea s-a organizat o tombolă și mama a cîștigat un coș plin cu fructe exotice și o sticlă de vin.

Trei zile a stat mama în bucătărie și a gătit tata nu mai trecuse pe-acasă de două săptămîni.

Masa era pusă, niciodată nu văzusem o masă mai frumos pregătită, cînd el a venit acasă nici nu și-a dat jos paltonul, a dat năvală și a urlat la surorile mele: Îmbrăcaţi-vă, mergem la bunica, hai repede!

Mama era în bucătărie iar eu într-una din camere și auzeam cum ele îl roagă pe rînd să rămînă măcar pînă se termină ce era la televizor.

Atunci mi-am făcut intrarea, m-am oprit în faţa lui plimbîndu-mi privirea prin cameră ca și cum el ar fi fost invizibil pentru mine și am spus: Cine a zis că trebuie să plecăm?

Abia îi ajungeam la buric și oricît de mult și-ar fi dorit el să mă altoiască ceva l-a oprit atunci.

N-a zis nimic, s-a încălţat și a plecat.

Mi-o amintesc ca pe cea mai bună zi din viaţa mea.

Mi-o amintesc ca pe ziua în care am devenit eu.

traducere de Marius Chivu

poezie | 93

S.J. Fowler

S.J.

Fowler (n. 1983) este un tânăr poet englez care a demarat în 2013 la Londra una dintre cele mai apreciate și mai constante serii de întâlniri și lecturi publice din Marea Britanie, „The Enemies project. Contemporary poetry in collaboration”. A publicat șase volume de poezie, cel mai recent, The Rottweiler’s Guide to the Dog Owner (2014), precum și alte publicații la care a participat ca editor sau coautor, printre preocupările sale numărându-se poezia sonoră și poezia concretă, scrierea asemică, instalațiile și performance-ul. Din 2011, este editor pentru Marea Britanie al Lyrikline.org și al revistei online „3:AM Magazine”.

94 | poezie

epithalamia Cabină de proiecție șchiopătând spre cimitirul de pisici din Kawabe Park copacii care împrejmuiesc mormintele sunt verzi tufele încolțind printre pietre-s albastre dl Sugiwara are un nou secretar personal d-ra Kelly-Mancaux cu tentaculele fluturând

Dungeness

Da, am vorbit așa de blând și am zâmbit atât de mult

că mi s-a dezmembrat fața

Anselm Hollo

coasta dover-ului în harmoney cu dungeness cu nesomnul e greu să înțelegi o limbă făcută din ploaie/copaci + oameni morți aproape că s-ar putea zice că nu vorbesc trupul nostru plin cu stol în curs de apucând în nici o direcție lungă, ciudată, fericită (fără cuvinte) zi atârnând prin copaci haine ude

Turbulențe niște turbulențe destul de intense îmi zdruncină scrisul

poezie | 95

Rob, băut, se clatină pe locul lui buzele lui roșii ca vinul subțiate a uimire dacă scăpăm cu viață nu voi schimba mai nimic

Tring nimeni să nu se lase înșelat crezând că ceea ce așteaptă o să dureze mai mult decât ce a văzut deja o știm prea bine puterea aceea de neînvins care a urnit lumea e iubirea fără răspuns, neîmplinită dar o limită există în toate slavă domnului

Fanaticii

Există și durere, cine o poate nega Anselm Hollo

fanaticii-s făcuți să stea închiși în ceainării contrar nemărginirii universului chiar sunteți gata să muriți pentru un obiect? ei bine... danny dyer se-ntoarce pe moșia lui eu sunt numărul 3 mă bucur să aud că e-o poziție bună pe grila farmecului personal Adevărul E că se fac vinovați de neascundere și neascunderea e-un lucru păcătos în schimb, ei își expun ostentativ iubirea

96 | poezie

De ziua ta da vrea și el o armă

ca toată lumea

dar el măcar n-o să pretindă că

„e pentru siguranță”

Anselm Hollo

de ziua ta ți-am scris un carnețel întreg de poeme care am promis că nu vor fi niciodată publicate de mâna mea că nu vor fi văzute, de fapt, decât de mâna ta cruzimea mă surzește o să mă țin de cuvânt fiică bizară și dulce pe care am alungat-o îmi amintesc unele erau despre metrou un singur fulg din capul altuia cade acum asupra mea

Maniera de a-ți aminti păi totul e minunat, zău

numai sărăcia boala moartea

și așa mai departe nu

Anselm Hollo

maniera de a-ți aminti camera va rămâne întotdeauna o lumină aprinsă în minte o anume cadență măsurabilă a momentelor care trec se întâmplă mă sfâșie să-mi văd părinții murind totul are legătură cu noi care & totul se petrece indiferent de omul în fața lui dumnezeu va fi judecat după gustări s-a dus și james harvey nevoia noastră de acceleratoarele de particule

poezie | 97

n-are să curme spectrul neîntrerupt al sinuciderilor un bar ticsit pe care nu l-aș numi niciodată „acasă” mă cheamă ca-n miercurea cea mare, îmi face ștrengărește cu mâna aproape douăzeci de ani cu totul lei la grădiniță, transformându-se-n plastic pentru că niciodată nu trăiesc cu adevărat

Pe margine pe marginea corespondenței electronice cu un artist american domiciliat în china care e femeie & face videopoezie goală asta nu e o conversație ci căldura foarte evidentă a culorii ei către mine natură credeam că îmi placi pieptul meu se umple cu aer am uitat natură să-ți mulțumesc pentru toți anii pe care nu i-am trăit încă? catherine a avut liber azi așa că voi fi singur doi umblă pe acoperișul verde prea de parcă sunt fericiți acolo sus când să mă uit deja nu mai sunt pachetul acela în formă de pușcă nici o insuficiență a ingineriei umane toate ocaziile astea pe care nu le pot accepta pentru că m-am însurat cum se cade

traducere din limba engleză de Ramona Hărșan

98 | poezie

Nicolae Coande

Mariana Marin

– o viziune de la „Marginea Zonei” –

E

„dar cum să repeţi la subsol viaţa literaturilor mari? ”

ra poate timpul nu doar poezia, ci și felul de a gândi poezie ca o antologie, și într-o ţară încremenită Mariana Marin încă una bilingvă, în ultimii ani ai fazei să readucă printre noi poezia Marianei Marin, și poate un pic naţional-comuniste. E simptomatic din viaţa ei frământată. O traducătoare pentru antologia din 2013 că poemul în limba italiană, Clara Mitola, și un liminar este o „declaraţie” făcută cu poet român, Claudiu Komartin, au pus sufletul la gură a unei conștiinţe poetice acute încă de la debut, apariţia în pe masă în 2013 volumul Zestrea de aur/ lumea reală a unui lujer de frumuseţe La dote d’oro (Ed. Pavesiana), la zece ani și demnitate care va crește în ani până de la moartea sa. Antologia cuprinde la puterea de a se strivi pe sine: „Ea a poeme selectate din toate cărţile poetei, deschis ușa cu gesturi mici/ dar adevărul puţine dar decisive, iar cele prezente e că nu a mai găsit nimic/ din ultimii aici vin să reconstituie „portretul cititori rătăciți în sala de lectură./ Un din Fayum” al unei prezenţe unice în război de o sută de ani, i-au surâs// și a literatura română, pe care Komartin bătut ceasul din turn/ și ei s-au ridicat o vede „atentă la acordul ireproșabil de la masă;// și a strălucit ceasul pe dintre fatalitatea înzestrării și alegerile mâna marelui pădurar/ și ei au început morale care ne așează în faţa adevărului, vânătoarea;// și a țipat ceasul de fier/ și ei și-au înnoit unghiile lor istorice” – unde a curajului și a demnităţii.”

Nu doar cea mai talentată, dar și cea „marele pădurar” este figura eponimă mai curajoasă poetă a generaţiei sale, a personajului din Falezele de marmură, Mariana Marin face figură de primus faimos strigăt antitotalitar, nu mai puţin inter pares în falanga „macedoneană” esopic, fiindcă eschiva nu este doar un a poeţilor care au vrut să schimbe „dat” al literaturii române, ci un modus

eseu | 99

vivendi în vremuri de restriște. În fond, „marele pădurar” ei i-a scos parchetul din casă la percheziţie, nu altora, chiar dacă „generaţia foiletonistică”, în termenii lui Hermann Hesse, citat de poetă undeva, a mai dat câteva nume de calibru.

Numai că dintre foarte talentaţii poeţi ai acestei generaţii puţini au asumat un anume fel de a gândi reforma esteticului până la consecinţele unui act polemic faţă de establishmentul politic și cultural – faţă de crimă, în fond. Se produsese, nu-i vorbă, o mică revoluţie a limbajului, o răsucire în plin marasm cultural, acolo unde platitudinea, conformismul și falsa perspectivă deveniseră statui ale neputinţei de a scrie și gândi cu adevărat liber. Greaţa cotidiană fusese îndulcită pentru generaţiile anterioare de linguriţa cu miere a recunoașterii oficiale, care nu putea însă tăia „scârba” de fi clasic în manuale lipsite de respect faţă de adevărul istoric și de cel al creaţiei libere. Însă acest curaj „textuant” al optzeciștilor, de cabaret limitat, a părut unora un mod subtil-eschivant de la realitatea mortificantă a zilei – și nu mă refer la brontozaurii culturali și politici ai epocii, cei care atacau noua poezie cu voie de la partid. Un literat ca Ion D. Sîrbu mărturisea că nu înţelegea literatura acestei generaţii. Avea și nu avea dreptate. Sigur, era un fel nou, inteligent, recuperator într-o anumită formă, de a face poezie și proză, conectat cumva la noua „religie” postmodernă, un soi de escapism în mijlocul unei literaturi ideologizate sau plafonate valoric. Orașe, ţări, oameni, mărfuri și sentimente despre care nu știam nimic intrau prin „portul” acesta și în

100 | eseu

patria noastră. O gură de aer proaspăt, putem spune azi, dar nu o primenire destul de curajoasă, căci aerul părea respirat dintr-o pungă, într-o alertă sufocantă a simţurilor, iar profilul efeb al acestui fel de a fi în literatură era mai degrabă un portativ vulnerabil al tinereţii revoltate, parodic-dezabuzate în aria de exprimare lunedistă.

Nu părea și cazul Marianei Marin, mult mai atașată de concretul detracat, chiar dacă expresia e încă „sterilizată” la început, sensibilă la pierderea memoriei și a unei legături cu un trecut tot mai evanescent: „Auzi: nu, sufletele noastre nu pot fi salvate,/ dar cea mai bolnavă,/ cea mai murdară,/ cea mai șireată,/ cea mai veselă amintire/ e mai adevărată decât războiul de o sută de ani./ Îți spui: pe o vreme ploioasă nu se poate muri atât de ușor;/ și deschizi dulapul de haine cu o singură bătaie de inimă.” (Apel în sala de disecţie).

Cenzura, dar și autocenzura, veghea turcită iar când aţipea, Eugen Barbu și legiunea săptămânisto-luceferistă ţipau la flașneta „somnului raţiunii”. Esopismul literaturii române, comun mai multor generaţii, este o poveste care continuă și azi, însă în epocă el devenise stil literar și, ca atare, mod de viaţă.

Epoca e ciudată rău, și dacă ar trebui caracterizată succint am putea-o face, cred, astfel: cu cât scriitorii comuniști spuneau mai mult „adevărul” minţind grosier, cu atât autorii neînregimentaţi „minţeau” scriind adevărul. Curajul de a spune verde-n faţă adevărul, inclusiv în literatură, orice ar fi însemnând el, a fost în România o rara avis, ceva ca dinozaurii lui Steven Spielberg – efecte speciale create pentru a speria nepoţii și

bunicii îmbrăţișaţi la filmele mute. Nu întâmplător, Mariana Marin este cel mai empatic observator din generaţia sa al poeziei celor din Aktionsgruppe Banat, de care o leagă directeţea poemului și precizia unui – ei, da! – mesaj pe care poeţii români ai epocii îl evitau în numele purităţii esteticului: „Fără prietenii mei – tinerii poeţi germani din România –, subiectivitatea și-ar mai fi supt și acum degetul/ în faţa realităţii./ Ușor nătângă și îngrozită de propria sa umbră,/ n-ar fi înţeles niciodată de ce/ poezia a fost invadată de mirosul măcelăriilor și al sălilor de disecţie” (Fără ei, poem din anul 1984). Ei, da, ca să vorbim despre ceea ce mărturisește cu mâna pe inimă poetul, cândva am văzut și eu într-un muzeu austriac un corn de inorog, dar nu am văzut inorogul.

De aceea, avea dreptate Radu Vancu să afirme că „supratema poeziei Marianei Marin e adevărul”, o capacitate nu doar de a-l clama (mulţi o fac la modul insidios), ci de a-l trăi în siajul a ceea ce el numea „sinteza esteticului cu eticul”, de la Kierkegaard citire. Să ne amintim că Wittgenstein spune undeva că eticul și esteticul sunt unul și același lucru, cu înţelegerea că etica nu este știinţă, ci trebuie înţeleasă în simbioză cu individul cu trăirile și pasiunile sale, cu atât mai mult cu cât ea „este transcendentală” (Tractatus...), iar frumuseţea poate fi percepută doar individual și, mă tem eu, numai accidental. Nu tuturora ne e dată, deși toţi părem s-o trăim, iar vederea ei e ca trasul cu ochiul după cortina altei lumi. Mariana Marin este poetul tragic, victimă inevitabilă a propriului fel de a iubi lumea, care a redefinit

portetul artistului la tinereţe, într-o elegie apărută în volumul Mutilarea artistului la tinereţe, penultimul său volum apărut în 1999: „Mutilarea artistului la tinereţe la -15 grade./ Nici gazul Sylviei Plath nu este posibil,/ nici frânghia Veronicăi Micle nu are săpun./ Din când în când amintirea stinsă a Ţvetaevei,/ tăcerea în care se îneacă Ahmatova/ și mizeria, săracia acelui Ierusalim/ din care Else mă cheamă./ Da, Sapho, s-a mai îngrășat pământul/ de când ne-ai lăsat./ Celebra ta urâţenie și gingășia lui Emily/ n-au făcut să ajungă până la mine decât acești mărăcini/ ce-mi strâng aidoma unor cătușe/ talentul și viaţa.” E un concentrat de disperare care, paradoxal, e atins de o calmitate excepţională, ca un fel de film noir pe care poeta îl proiectează în faţa ochilor noștri încremeniţi, căci înţelegem că acestea sunt măștile sale, vechile înfăţișări sub care existenţa ei veche, infuzată de o vină fără leac, a străbătut până la noi cu ajutorul poeziei și al solitudinii.

A debutat în 1981 cu o carte al cărei titlu spune totul: Un război de o sută de ani. Dar spune totul acum, când noi avem harta luptelor sale în faţa ochilor, ca și poezia sa strânsă de pe câmpurile de onoare unde a luptat și a iubit. N. Manolescu spunea că la „Cenaclul de luni” ea nu a debutat sub auspicii favorabile, „nu era în ton cu generaţia ei... nu avea chef să se joace”, iar acest lucru a dus la o anume distanţare de cei pe care îi iubea și îi căuta; cu toate astea nu i-a părăsit niciodată, căci era plutonul ei cu care dorea să lupte în „războiul de o sută de ani”. E de înţeles de ce s-a răzleţit de camarazi și de ce ironiza situaţia, așa cum își amintea mai târziu

eseu | 101

într-un poem cum este Comentariu la eseul lui Alexandru Mușina privind eșecul generaţiei 80: „Era o vreme a textelor/ și a gradului zero în comunicare./ Până și moartea textua deasupra orașului,/ până și iubirea nostră/ trăgea după ea tot mai greu/ sacii de vid./ Eram croșetați la un text mult mai mare.// Eram refuzați.// Și așa,/ unii au devenit tot mai lucizi/ iar alții mult prea fluizi...” Drama Marianei Marin a fost tocmai acest „grad zero în comunicare”, o fervoare ca și o necruţare în a privi literatura și viaţa, dincolo de afinităţile elective care o făceau părtașă la destinul generaţiei sale. O spune și E. Negrici, care vede poezia ei „oglinda unei conștiinţe neconcesive, care, puse în dificultate de asaltul necruţător al istoriei (individuale și colective), secretează, spre a se apăra, roiuri de imagini disperat-patetice.”

Dar cine nu era atunci, dintre poeţii tineri ai epocii, „pus în dificultate” de mașinăria hâdă a unei istorii coșmarești?

Numai că poeta a fost printre puţinii care nu și-au schimbat modul de a vedea lumea odată cu experienţa dobândită.

Avem în cazul său de-a face cu un exemplu rar de consecvenţă a stilului, care este dat de o formă unică de curaj, nu doar estetic, ci și moral, asumat până în ligamentele fine din care este construită autenticitatea unei vieţi care nu pactizează cu succesul social și nu cedează la sunetul sirenelor ideologice.

Portretul ei netrucat e de regăsit în cuvintele lui Drieu la Rochelle, fără nici un rest și fără urmă de emfază: „... la urma urmei, caracterul este forma cea mai desăvârșită a inteligenţei, din caracter își dobândește inteligenţa forma, eleganţa, stilul”.

102 | eseu

Lapidarele versuri din poemul Trăiesc din cartea de debut reprezintă un autoportret sanguinolent, cu venele la vedere, al unei artiste care s-a instalat de la debut în rama unei autentice posturi de opozantă, dar nu una „artistă”, jucată, ci intens trăită, pătimită, ca o a doua piele cu care cineva ne coase trupul la naștere: „E greu aici, sub cerul liber/ – trăiesc în mijlocul unui patinoar înroșit/ noaptea ascult căderea oaselor moi... (e greu aici sub cerul liber).” Într-un poem ca Tinereţe fără de artă, publicat mai târziu în Mutilarea artistului la tinereţe (Ed. MLR, 1999), avem devoalat mecanismul care secreta spaima și angoasa unei lumi terifiante în formele ei opresive: „Când m-am apropiat de treizeci de ani/ a început vârtejul./ În jur dezastrul devenea tot mai intens,/ niciodată nu știam/ dacă a doua zi voi mai fi în viață,/ dacă nu se va rupe arcul,/ dacă rotițele n-o vor lua dracului la vale./ Eram aidoma unei biserici amenințată cu demolarea –/ fapt care exista și în realitate...// Clopotele îmi băteau turbate sub piele,/ în creier/ și nu puteam să mă întreb pentru cine./ Știam [...] Când tocmai am împlinit treizeci de ani/ aveam în spate o zestre frumușică de morţi/ și între patru pereţi mă împiedicam zilnic/ de un geamantan cu prieteni plecaţi/ un fel de moarte și-aceasta/ pentru cei care rămâneam în viaţă aici.//Acum sunt singură...”.

Viena, ianuarie 2015

| continuarea în numărul următor |

Mike Kasprzak

M

ike Kasprzak (n. 1983) este un poet și nuvelist francez contemporan, promotor al unei literaturi marginale și agresive, fondator al revistei „Le Cafard Hérétique” („Gândacul eretic”), a cărei linie editorială privilegiază în mod explicit, conform expresiei lui Kasprzak, o literatură „a apăsării, a deranjantului, a viului, a incisivului”. A publicat trei volume de nuvele, cel mai recent Manipulation nocturne (Manipulare nocturnă, 2014), și un volum de poezie, Dégénérescence celeste (Degenerescență celestă, 2014), în care descrie, după Grégory Mion, „jalnicul spectacol al umanității decadente”. Trăiește la Lyon.

poezie | 103

On connait la fin

Se știe finalul

Quelque chose me gratte sous le pied je regarde et j’y vois la Mort et à ce moment là il n’y a plus ni poésie, ni gloire, ni force ni immortalité il n’y a plus que la réalité d’un corps en train de pourrir et puis on passe

Ceva mă gâdilă în talpă mă uit și văd Moartea și-atunci nu mai e nici poezie, nici glorie, nici forță nici nemurire nu e decât realitatea unui corp gata să putrezească și-apoi se trece

à autre chose

la altceva

Une question de force et de rage

O chestiune de forță și furie

Il me dit tu n’as plus la force ni la rage que je te connaissais. je suis un peu fatigué aujourd’hui je lui réponds et les femmes se battent pour savoir qui a le plus gros cul et j’ai envie de boire assez de bière pour en faire du courage et la nuit croque le monde dans sa gueule acide et les cadavres de nos ombres gardent en eux nos plus belles armes et la bière n’a jamais créée de courage (sur le long terme) et les images ont du mal à venir

Îmi spune nu mai ai nici forța nici furia cu care te știam sunt puțin obosit azi îi răspund și femeile se bat în al cui cur e mai mare și vreau să beau destulă bere ca să-mi fac curaj să le-o spun și noaptea zdrobește lumea în gura ei acidă și cadavrele umbrelor noastre păstrează-n ele armele noastre cele mai frumoase și berea n-a dat prea mult curaj niciodată (pe termen lung) și imaginile sunt greu de găsit

104 | poezie

en ce moment et la poésie aussi comme une main tranchée comme un sourire arrachée

à un moment d’ivresse comme une mère en deuil et malgré force et rage les tigres sauvages eux aussi dorment parfois

în momentul ăsta și poezia la fel ca o mână ciopârțită ca un zâmbet smuls la beție ca o mamă în doliu și-n ciuda forței și-a furiei tigrii sălbatici chiar și ei dorm câteodată

Pourquoi

De ce

Elle a voulu que je lui explique pourquoi pourquoi tant de noirceur pourquoi la perversité pourquoi la haine pourquoi la rage et la solitude et la souffrance et je lui ai dit quand tu descends vraiment dans les abimes quand tu t’y engouffres profondément et que ça sent la peur la merde la douleur le chaos

et le vice quand tu te trouves dans les boyaux des ténèbres dans le noir le plus sale alors le moindre éclat la moindre lueur la moindre lumière scintille comme un soleil dansant

Ea a vrut să-i explic de ce de ce atâta negreală de ce perversitatea de ce ura de ce furia și singurătatea și suferința și i-am spus e ca atunci când cobori în hăuri când te avânți cu totul și că aici se simte frica rahatul durerea haosul și viciul când te știi în furtunurile întunericului în negrul cel mai murdar atunci cea mai mică sclipire cea mai mică lucire cea mai mică lumină scânteie strălucește ca un soare mișcător

et c’est d’une beauté

și pare frumoasă

poezie | 105

Parfois je pense à des salopes Parfois je pense à des salopes dansant sur une mer de soleil ou je pense au contraire à des salopes seules sous la pluie se demandant pourquoi je pense à des salopes ivres entourée d’inconnus les tringlant chacun leur tour je pense à celles qui ne me regarderont même pas et à celles qui échangeront peut être avec moi un peu de tendresse et de passion et il n’y a là aucun vice je dis salope comme je dirai fleur quand vous dites salope peut-être que vous pensez à la damnation, à l’enfer, aux péchés, à la crasse à des filles vulgaires noyées dans un bain de foutre et de merde à des filles que vous désirez peut-être secrètement ou que vous aimeriez peut-être brulée ouvertement quand je dis salope je parle d’amour quand je dis salope je ne désire bruler personne quand je dis salope je pense à des millions de bourdons dans le fleurissement d’une passion et ça fait une sacrée différence

106 | poezie

Câteodată mă gândesc la curve Câteodată mă gândesc la curve dansând pe o mare solară sau mă gândesc din contră la curve singure sub ploaie întrebându-se de ce mă gândesc la curve matoale înconjurate de necunoscuți care le regulează pe rând mă gândesc la cele care nici măcar nu se vor uita la mine și la cele care vor schimba cu mine poate niște tandrețe și pasiune și nu e niciun viciu acolo zic curvă cum aș zice floare voi când spuneți curvă poate că vă gândiți la damnare, la iad, la păcate, la mizerie la puștoaice vulgare înecate într-o baie cu sloboz și rahat la fete după care tânjiți în secret sau pe care v-ar plăcea să le ardeți la liber eu când spun curvă vorbesc despre iubire când spun curvă nu vreau să ard pe nimeni când spun curvă mă gândesc la milioane de bondari în înfloritura unei pasiuni și asta face o diferență absolută

poezie | 107

Sur la noblesse l’écriture n’est pas noble pas plus que la pêche au requin ou que la peinture sur merde pas plus que la poésie ou la religion ce qui est noble c’est de faire son truc avec style avec personnalité et de s’imposer comme un tigre qui imprime ses crocs sur le film de la vie la noblesse est une histoire de morsure et d’envie

Despre noblețe scrisul nu e nobil nu mai mult decât pescuitul de rechini sau decât pictatul pe căcat nu mai mult decât poezia sau religia ceea ce e nobil e să-ți faci numărul cu stil cu personalitate și să te impui ca un tigru care-și înfige colții în filmul vieții noblețea e despre mușcături și ciudă

traducere din limba franceză de Cristina Alexandrescu

108 | poezie

Emanuel Guralivu în cadre lungi * o noapte întreagă am umblat cu inimile ţăndări o noapte întreagă cu pieptul scobit o noapte întreagă cu o funie luminoasă pe umeri o noapte întreagă cu tendoanele jupuite – ce menghină formidabilă trupurile noastre încleștarea lor ascute roua tăișul ei între beznă și zi tăișul ei ne desprinde: plutim cu soarele odată în cadre lungi de Bela Tarr

* oboseala pe care ţi-o dau cuvintele înalte și goana mașinii – ziua e crudă – șoseaua ocolește se strecoară lăsându-te în aer fără aer sub cerul încreţit și vânăt câteva ore până să te simţi acasă între lucruri mici – uituc și insomniac

poezie | 109

* noaptea: o mare casă abandonată cu pereţii supurând ușile într-o rână ferestrele ca niște zdrenţe – pe scările în spirală lumina mai urcă – praful: o piele flămândă tot timpul – nici măcar șobolanii păianjenii sau gândacii numai noi prin somnul ei defrișat noi: o amintire veselă și gălăgioasă

* gingii de bătrână pentru asfinţitul ăsta: în amintire mai mușcă dinţii tot felul de cuvinte zemoase: gingii cangrenate mestecând în gol funiile care ne mișcă zilele: răcoroasă limba întunericului ca un așternut: știrbă noaptea ne asurzește inimile

douăzeci și unu de grame

mătușii mele

* până și umbra i se chircise – umbra înaltă și blândă în care mă-nfășuram ca-ntr-o perdea – acum ghemuită în așternuturi înfiptă acolo ca un măr uscat de parcă în visul meu se vestejise iar memoria mea o lepădase până și umbra i se chircise pumn artritic zvâcnind încă de mânie – aerul respirat împreună îmi arde bronhiile dimineţile când o priveam plecând îmi izbesc umerii ca o grindină neașteptată soarele acela de iulie mut ca un pat de spital până și umbra i se chircise până și uuummm bbbrrraaaa

110 | poezie

* în crusta de sare a ultimelor clipe – nu vrem încă să le pierdem – 21 de grame ca un strugure copt din care să mai gustăm pe muchia dealului cerul se mișcă odată cu firul ierbii sub noi câmpiile – covoare întinse la uscat – 21 de grame ca adierea stârnită de o palmă ce alungă muștele sau vreo amintire urâtă în jurul ei stăm cu inimile arse

cum cad nucile uite – despre norii ăștia ca niște ţevi de cupru nu trebuie să mai scrii nimic și nici despre ciorile astea gălăgioase mișcându-se ca un pumn de cenușă aruncat în vânt și nici despre nucul ăsta tânăr din mijlocul grădinii în care lumina amiezii părea un stol odihnindu-se și nici chiar despre grădina din faţa ta cu verdeaţa ei acum străină și aspră ca o privire ferindu-se de soare și nici despre vântul ăsta ce-ţi râcâie pielea – au scris alţii cam tot ce se putea uite – ar trebui să auzi cum cad nucile și să te duci să le culegi cuvintele nici măcar nu sună așa nici măcar nu sunt la fel de gustoase

poezie | 111

Bajtai András

B

ajtai András (n. 1983, Szeged) este poet, jurnalist, blogger (Lelkigyakorlatok), absolvent de limbă și literatură maghiară, respectiv literatură comparată la Universitatea ELTE din Budapesta. Între 2005 și 2009, membru fondator al Telep Csoport. Autor a trei volume de poezie: Az átlátszó város (Orașul translucid), 2006; Betűember (Omul-literă), 2009; Kerekebb napok (Zile rotunjite), 2014.

112 | poezie

Kerekebb napok

Zile rotunjite

A kerekebb napokon mindig történik valami

nyugtalanító.

Mint egy kisvárosi járvány, felüti fejét a kétely a félhomályban, és a hívogató bizonytalanság repedést keres a ráncok mélyén.

În zilele rotunjite ceva îngrijorător mereu

îți dă târcoale.

Ca o molimă de provincie, îndoiala germinează-n penumbră și dubiile îmbietoare caută fisuri în adâncul ridurilor.

A kerekebb reggeleken temetőszagú virágcsokrot nyújt feléd egy ismerős öregasszony a tükörből, délelőtt pedig elgörbült végtagok feszítenek szét két összenőtt óramutatót.

În diminețile rotunjite din oglindă, o babă cunoscută îți întinde-un buchet de flori cu iz de cimitir, iar înainte de prânz membre încovoiate descleștează două limbi de ceas aglutinate.

A kerekebb délutánokon egy apró megingástól is megszólalnak a vakondriasztók, és aki ilyenkor hazatalál, hallani fogja, ahogyan felborulnak a harangok a szobájában.

În după-amiezile rotunjite țărușii anticârtiță vibrează la cele mai fragede clintiri, cine găsește-atunci drumul spre casă va auzi în camera sa cum se răstoarnă clopotele.

A kerekebb éjszakákon a bűntudat megbontja az együttalvók geometriáját, és a lelkiismeret raklapjai elmozdulnak, ha a konyhában dobolni kezd az öröm a lefordított tányérokon.

În nopțile rotunjite orice remușcare pocește geometria amanților, și paleții conștiinței se urnesc, când, în bucătărie, pe farfuriile întoarse, fericirea se-apucă să bată la tobe.

poezie | 113

A sötét útitárs

Călătorul obscur Reggelre mindig hazatalálok, hiába kívánom elalvás előtt, hogy veszítsen el végre valaki, aki a falnak fordított tükrök mögé lát.

Dimineața mă găsește acasă mereu, degeaba-mi doresc înainte de somn să mă rătăcească în sfârșit cineva, care vede îndărătul oglinzilor întoarse spre perete.

Az éjszaka megtermékenyít fekete tejével, négy karom és négy lábam didereg, két fejemmel összebújva így járom a várost, tenyeremben az elrabolt vérrel.

Laptele negru al nopții mă fecundează, cele patru brațe și cele patru picioare îmi dârdâie, mi se pitesc laolaltă cele două capete, astfel colind orașul, în palme cu sângele răpit.

Nem félek, amikor a tárnákból ömleni kezd a szorongás, belém csavarodnak a vezetékek és elnyel a vándorló vasbeton.

Megkettőződött testem rozsda és diadal.

N-am temeri. Când grijile mi se revarsă din stolne, conductele se răsucesc de-a valma și betonul armat pribeag mă-nghite.

Mi-e trupul disecat rugină și triumf.

Megszégyenített kezek hasítanak szét, aztán egy lomha dög a pincébe terel, hogy farkasszemet nézzek a férfival, akihez a vereség folyosója vezet.

114 | poezie

Mă despică mâini dezonorate, o putoare de om mă ia și mă mână-n beci să înfrunt față-n față bărbatul la care duce coridorul înfrângerii.

Szemében ott a rémült kisfiú, aki nem élte túl a vér hajótörését, és mint a tűz emlékét őrző barlangrajzok, vöröslenek arcán gyerekkorom harapásnyomai.

În ochii lui, copilul încremenit, ce n-a rezistat naufragiului de sânge, și, cum picturile rupestre păstrează amintirea focului, pe obraji i se aprind urmele dinților mei din copilărie.

Nem jöhet velem. Leválasztom magunkról árnyékát, hagyom, hogy annak az életét élje, akihez most még semmi közöm, és aki mégis én leszek a szertartás végén.

Nu mă poate urma. Îi desprind umbra de pe noi, îl las să trăiască viața aceluia, cu care încă n-am nimic de-a face, acela care voi fi eu la sfârșitul ceremoniei.

Mert a sebek mögött kunyhók vannak, vékony falú, reszketeg viskók, bennük hajlott hátú öregekkel, felöltöztetett tükrökkel és az örömmel, ami eltaszít, hazahív.

Întrucât în spatele rănilor se-ascund colibe, cocioabe zgribulite cu pereți subțiri ce-adăpostesc bătrâni cu spatele-aplecat, oglinzi înveșmântate și bucuria care mă respinge, mă cheamă acasă.

poezie | 115

Az egyetlen alvó

Singurul care doarme

Elromlott az ég. víz, Nem csorog belőle ik forrongó sz kú a magasba nem gőzfelhő, s. vagy sóhajtá se könnyelmű füst szül rá, Szivárvány nem fe tő disznóvágással, sem alantas sátorte lucskos pompával, l. számító halotti torra

Cerul s-a stricat. n el, Nu mai curge apă di nu se mai ns norul de vapori înci ște într-acolo, târă frivol. nici fum ori suspin ontat Niciun curcubeu m und, piramidal, și nici acoperișul sc cu tăierea porcului,

oasă cu splendoarea zlot a mortului. ă an și calculata pom

járataiban, Eltéved ek a reggel csak úgy tűnik, pedig innen nézve elem mintha a hideg fejed y jószágot elragadott volna eg a karámból az éjjel.

ok, Távolságtartó vagy ódom, és feleslegesen vonz ik, aminek mert csak az szikráz nem kéne:

nyszavak, szemeteszsák, viszo elrugaszkodás.

odóvásárt.

Felszámolják a kirak é a radiátorcsöveket Nincs, aki kicseréln va alatt, a megtépázott pony ek fel és már nem fénylen lékeimben, az útjelző táblák em t ál modban, mikor fordulsz egye tlen alvónak amiben csak az egye nem jutott hely.

mă rătăcesc, Plimbările dimineții deși, văzut de-aici, rece ai zice că voievodul aptea din ocol. no tă vi a luat cu sine o Păstrez distanța, și mă atrag în zadar, nu trebuie: încât scapără doar ce rbele funcționale, punga de gunoi, ve avântul.

stoc.

La târg e lichidare de elemenții mbe Nu e nimeni să schi caloriferului

ferfeniță, de sub prelata făcută din memorie re iar indicatoarele rutie mina nu-și mai aprind lu parte în visul când te întorci pe-o care doarme unde singurului om nu i-a rămas loc.

traducere din limba maghiară de Mihók Tamás

116 | poezie

Constantin Virgil Bănescu Selyemfal Syllabux, Budapest, 2015

„

Fordító: Mihók Tamás

I-am cunoscut poezia prin intermediul unei colege de la facultate, care scria pe-atunci o teză despre poezia noastră douămiistă. Ea e principala vinovată, nolens-volens ea m-a pus la zid. Deși titlul îmi sugera o delicatețe atroce, mă așteptam să citesc versuri « mai mainstream ». Nu mi-a luat mult timp să înțeleg unde mă aflu și m-am lăsat înhățat de bunăvoie. Între 2011 și 2014 am beneficiat de o bursă de studii la Universitatea ELTE din Budapesta. Acest interval a coincis cu perioada descoperirii poeziei-zen marca Bănescu. Antologia Zidul de mătase (Casa de Editură Max Blecher, 2011) – fidelă propriului titlu oximoronic – m-a însoțit în cele mai diverse locuri: ștrand, cimitir, parc de distracții (da, eu și Virgil am urcat în acele carusele ce-ți dau impresia cufundării în cer). Nu l-am menajat nici față de locurile artificiale, față de chinezării, cele care l-au inspirat pe regretatul poet. Prin aceste intimități am reușit să-i asimilez versurile, câteodată chiar să nutresc impertinenta iluzie că eu sunt autorul lor. Și, de-aici, doar un pas până la Selyemfal. (...)

Jocurile versului bănescian m-au fascinat de la prima lectură: relația elicoidală dintre artă și viață, puseurile sincretice învăluite în mătase, imaginile generate din propriile consistențe, identitatea dintre trup și suflet (...), respectiv somnul și trezia experimentate ca stări ale căror porți se întrepătrund la infinit. Duioasă și dârză în același timp, poezia lui Constantin Virgil Bănescu, de-a lungul acestei aventuri literare, a devenit parte din mine.

După traduceri în germană, spaniolă și slovenă, iată că poezia lui Bobiță cunoaște un nou spațiu de circulație, Ungaria. Selyemfal reprezintă omagiul meu adus regretatului poet, în semn de recunoștință pentru noul alburn spiritual cu care aceasta m-a învelit. Acum știu: zidul de mătase este un zid deschis.”

Mihók Tamás

prezenţe | 117

Gelu Vlașin Tratado de psiquiatría edición bilingüe Amargord Ediciones, Madrid, 2014

Traducción de Alexandra Cherecheș

„

Scrisul lui Gelu Vlașin ne poartă într-o lume a trenurilor, a metrourilor, a străzilor, a hotelurilor și a orașelor în care eul poetic hoinărește fără o direcție precisă, cufundat în propriile depresii și spaime. Dar nu atât conținutul, cât forma acestei poetici este cea care marchează cititorul: spațiile goale care apar în structura fiecărui poem sunt o adevărată provocare când vine vorba de tradus, din moment ce fiecare cuvânt în română este gândit cu atenție și așezat în locul potrivit, fapt pentru care, în mod fatal, la transpunerea în spaniolă se pierd unele sensuri posibile, așa cum se poate întâmpla cu ritmul sau însăși esența limbii române. (…) Întregul volum este un dialog eșuat și, prin urmare, un solilocviu care explorează diverse expresii ale lipsei de afecțiune și care sfârșește prin a deveni o povară covârșitoare. În cele din urmă, îndrăgostitul observă că așa-zisa realitate se impune: « tu nu mai ești ». În acest sens, atât conținutul versurilor, cât și dispunerea lor în spații goale ne forțează să stăm față-n față cu adevărul, cu prezența îngrozitoare a unei absențe.”

Alexandra Cherecheș

118 | prezenţe

Claudiu Komartin Vrpce potaman za balu mesa Treći Trg, Beograd, 2015

„

S rumunskog prevela Ljubinka Stankov Perinac

Consecințele sistemelor totalitare transpuse într-un discurs poetic sunt de regulă ofertante, iar cartea lui Claudiu Komartin, Vrpce potaman za balu mesa / Sfori tocmai bune pentru un balot de carne, apărută la editura Treći Trg din Belgrad, pulsează de bezna ideologică prin jocul inteligent al schimbului de roluri dintre torționar și torționat. « Poemele cu tătuca » sunt clădite în structuri delicate ce redau grotescul omului sovietizat, umilit și cu măruntaiele la vedere, Claudiu Komartin alternând cu migală tabloul dezolant al tătucăi în descompunere cu salturile mortale în psihologia individului.

Demonii stalinismului, foarte prezenți, te țintuiesc vers după vers cu povara tumorii ramificate în coșmarul omului mic, incapabil să spere că se mai poate schimba ceva.

Deloc comodă, expresia lui Claudiu e gravă, te atinge cu vârtejul ei de emoții brute și reculuri de conștientizare a răului.

Cu toate astea, rezultatul lecturii nu e cel așteptat, nu e radiografic, nici politizat, ancorat într-o epocă, ci este unul interior, al poeziei valabile oricând și oriunde, chiar și « pentru cei de pe urmă »”.

Ljubinka Stankov Perinac

prezenţe | 119

Wojciech Bonowicz

„Trebuie să stai în faţa balaurului

”

și să-l privești în ochi.

Teodor Dună: Viaţa dumneavoastră începe cu un paradox: v-aţi născut într-un loc asociat cu moartea. Parafrazându-l pe Montaigne, cum e posibil să fie cineva născut într-un loc al morţii? Iar dacă pornim de la premisa că există o memorie, nu doar a oamenilor, ci și a spaţiilor, cum v-a influenţat, cum v-aţi raportat la acest datum de a vă naște în Auschwitz – un spaţiu cu o memorie terifiantă?

Wojciech Bonowicz: Cu toţii ne naștem într-un loc al morţii. Dar nu toţi ne naștem într-un loc al Holocaustului.

E o deosebire fundamentală aici: moarte și Holocaust. Moartea e ceva cu care te poţi deprinde, Holocaustul rămâne neasimilat. Întreaga cultură servește deprinderii cu moartea. Dar o cultură a Holocaustului e imposibil de creat.

Orice s-ar scrie pe tema lui, orice ritual s-ar propune, va fi întotdeauna insuficient. Am fost un copil curios, care destul de repede (la vârsta de patru ani) a învăţat să scrie și să citească.

120 | interviu

Drept urmare, destul de repede am aflat adevărul despre Auschwitz. Mai precis, un fragment minuscul din adevăr.

Dar pentru un copil mic, un fragment minuscul din adevărul despre Auschwitz înseamnă oricum mult prea mult.

Așadar, pe de-o parte am avut o copilărie normală, cu jocuri și jucării, adoram să merg prin lunci și la râu.

Pe de altă parte, în spatele tuturor lucrurilor se ascundea ceva. Nu înseamnă că visam urât. Niciodată nu am visat nici scene din cărţi, nici din fotografii, nici din filme. Și nici acum nu le visez. Nu e o chestiune de emoţii, cred. Privește mai degrabă raţiunea: trebuie să iei la cunoștinţă că aceste lucruri s-au întâmplat. Trebuie să stai în faţa balaurului și să-l privești în ochi.

T. D.: Care erau fricile, anxietăţile, dar și cele mai mari bucurii ale copilului Wojciech Bonowicz?

W. B.: Anii petrecuţi la Oświęcim1 (ne-am mutat de acolo când eu aveam șapte ani) mi-i amintesc ca pe unii foarte fericiţi. Părinţii mei erau tineri, eu și fratele meu eram foarte apropiaţi, am început școala, am avut prima învăţătoare, care își oxigena părul atât de tare, încât era aproape căruntă.

Se purta frumos cu noi și îmi plăcea foarte mult. Îmi plăceau și colegele, pe câteva le mai ţin minte și acum. De la Oświęcim îmi amintesc îngheţata caldă. Și broaștele din iazurile la care ne duceam. Niște broscuţe mici, verde deschis. Și o mulţime de păsări. De la chioșcul de lângă casă am cumpărat cu fratele meu primele cărţi.

fost un copil „închis în cărţi”. Citeam mult, dar eram gata să abandonez cărţile pentru o partidă de fotbal sau de badminton. Asta, cred, mi-a format raportarea la literatură. Pe de-o parte, să creezi literatură este, în opinia mea, un privilegiu, un dar. Pe de altă parte, însă, e o îndeletnicire ca toate celelalte.

Nu e ceva care apare „mai presus” sau „alături” de viaţă. Nu e mai importantă decât spălatul geamurilor, aruncarea suliţei sau socotitul cu calculatorul. E viaţă, la fel ca toate.

T. D.: Cum (și când) s-a produs apropierea

Tygodnik Powszechny? Există o ruptură,

de literatură. Care au fost cărţile/autorii

o continuitate, o coexistenţă liniștită sau

care v-au marcat în adolescenţă? Credeţi

dureroasă între aceste euri?

că există afinităţi elective între (primele)

W. B.: Există o unitate, dar asta nu înseamnă că scriind ca jurnalist, scriu în același timp ca poet. Există totuși anumite trăsături comune, caracteristice. De pildă concreteţea, minimalismul. Sunt foarte econom, articolele mele sunt scurte. Cel mai mult îmi place să scriu foiletoane. Și în poezie sunt econom și concret. Mă concentrez pe o singură frază, o singură scenă.

Bineînţeles, cred în inspiraţie. Fără inspiraţie nu aș fi făcut nimic. De unde vine ea? Prefer să nu știu. Uneori mi se pare că din lecturi. Dar cred că nu-i întru totul adevărat. Citesc tot timpul, dar inspiraţia apare doar uneori. Se întâmplă ca timp de câteva luni să nu scriu nici o poezie. Nici una! Nici măcar una slabă nu sunt în stare să scriu fără un dram de inspiraţie.

cărţile-revelaţie citite și modalitatea în care v-aţi raportat, ulterior, la propria literatură?

W. B.: Am fost un cititor extrem de pasionat. De mic citeam tot ce-mi cădea în mână. De pildă, cărţile pe care le-am amintit erau clasicii universali, în ediţii ieftine, de buzunar: Gogol, Faulkner, Hemingway. Îmi amintesc că m-a impresionat foarte mult povestirea lui Saroyan, The Daring Young Man On The Flying Trapeze. În același timp, scormonind prin biblioteca tatei am găsit volume de poezii. Erau, în principal, poeţi de la răscrucea secolelor al XIX-lea și al XX-lea și din perioada interbelică. Leopold Staff, Julian Tuwim, Władysław Broniewski. Au fost profesorii mei de poezie.

Cred că cel mai mult a contat că nu am

T. D.: Credeţi în mitul (sau adevărul) romantic al inspiraţiei? Ce îl deosebește pe Wojciech Bonowicz-poetul de Wojciech Bonowicz – autorul de biografii sau de articole în revista

interviu | 121

și Miron Białoszewski. Różewicz a schimbat complet conștiinţa poetică în a elipsei și subînţelesului” (Marian Stala). Polonia. Toţi marii poeţi îi datorează O poezie care decupează aparent aleatoriu ceva. Iar Miron Białoszewski ne-a fragmente de real și le apropie. Poeticul este învăţat „privatizarea” limbajului poeziei. un efect al suprimării unor distanţe. Cum Vorbește în așa fel, încât să vorbești tu, aţi ajuns la această formulă? Ce legătură nu alţii – limbaje deja folosite, anumite există între această formulă tradiţii – să vorbească pentru și singurătate („singurătatea Concentrarea tine. Dar e un lucru aproape esenţială” despre care a scris imposibil. Trebuie să ai geniul pe un mic M. Blanchot)? lui Białoszewski. Asta nu W. B.: Îmi pun deseori înseamnă că nu au existat fragment întrebarea: cum mă raportez și nu există „privatizatori” al realităţii eu de fapt la singurătate? remarcabili. A existat un Îmi place să fiu singuratic? este, Jerzy Ficowski, există Nu-mi place? Nu știu să Krystyna Miłobędzka. Din răspund la această întrebare. în cazul meu, generaţia mea – de pildă Concentrarea pe un mic mai degrabă Marcin Świetlicki. Se spune fragment al realităţii este, despre ei: sunt personalităţi un reflex în cazul meu, mai degrabă poetice puternice. Așa e, un reflex de apărare. Trăiesc de apărare. ei chiar sunt puternici... într-o dispersare permanentă.

Dar eu? Mie îmi place să Zeci de oameni iau legătura cu mine vorbesc cu alţi poeţi. Originalitatea în fiecare zi. Unii îmi cer un sfat, alţii mea are caracter dialogal. un mic serviciu, alţii vor pur și simplu T. D.: Care consideraţi că este nivelul actual să schimbăm o vorbă. Eu însumi mă al poeziei polone? (Ce autori contemporani vă comport la fel. Cu toţii trăim într-o plac?) Care sunt tendinţele literare și cum se reţea de asemenea legături. Îmi place raportează publicul la poezia contemporană să privesc nodurile reţelei. polonă?

T. D.: Credeţi că mai este posibilă W. B.: Poezia poloneză este permanent originalitatea în poezia contemporană? Care într-o formă incredibil de bună. În este raportul dvs. cu acest concept? fiecare an apar câteva, ba chiar mai W. B.: Cred că este posibilă bine de zece cărţi bune, foarte bune, recognoscibilitatea. Dar să însemne câteodată remarcabile. Mă îngrijorează ea originalitate? Nu-mi place prea puţin autoarele și autorii mai tineri. mult cuvântul. Scriind, fiecare dintre Situaţia lor e foarte dificilă. Pentru că noi folosește ce au făcut cei dinaintea generaţia mea a pătruns pe scena poetică lui. Nu există idei complet originale sub deviza libertăţii și pluralismului, pentru poezie. Ultimii poeţi polonezi cei care vin după noi au o misiune originali au fost Tadeusz Różewicz îngreunată. În plus, poezia este în T. D.: În poezia dvs. a fost remarcată

„frumuseţea concentrării și autolimitării,

„

”

122 | interviu

acest moment în Polonia cel mai puţin putea să fac acum din ele zece sau mai apreciată parte a literaturii. Există multe? un paradox: câteva dintre cele mai T. D.: Care este cel mai frumos vis pe care vi-l importante premii literare din Polonia amintiţi? sunt premii pentru poezie. Dar despre W. B.: Îmi place foarte mult când îmi poezie aproape că nu se vorbește în visez bunicile și bunicii. Din păcate, se presa cotidiană sau în săptămânale, întâmplă din ce în ce mai rar. Părinţii mei s-au născut la ţară, bunicile nici măcar în cele de ţinută.

Nu se vorbește despre ea la în Polonia și bunicii mei locuiau în case de lemn, creșteau animale. emisiunile culturale de la poezia Erau aspri și buni, dragostea televizor (poate doar cu ocazia premiilor). Câteodată este febrilă, lor se exprima în fapte. se mai aude despre ea la Miroseau foarte frumos, ca reacţionează oamenii care după o muncă radio. E trist, fiindcă în Polonia poezia este febrilă, anevoioasă ar fi adormit viu reacţionează viu la ce se într-o căpiţă de fân. Știu că la ce se întâmplă. Chiar și cei datorită lor pot să scriu. mai experimentali poeţi întâmplă. postavangardiști sunt poeţi care reușesc să „ia pulsul” lumii noastre. Dar trebuie să știi să-i citești.

„

”

T. D.: Ce i-aţi reproșa, ce defecte i-aţi găsi poetului Wojciech Bonowicz?

W. B.: Cred că lipsa caracterului sistematic. Lipsa lucrului cu versurile.

Limitarea la inspiraţie. Sigur că eu că am impresia că cele mai bune poezii pe care le-am scris au apărut din inspiraţie, sub influenţa unui impuls. Cele la care am lucrat mult sunt, în majoritatea lor, nereușite.

T. D.: Exerciţiu de imaginaţie. Sunteţi elev (clasa XII-a), profesoara vă dă un mic test. Vă

Notă:

cu timpul poate deveni/ parte din ea”. Cerinţă:

Auschwitz este denumirea germană pentru polonezul Oświęcim; în text, opţiune voită a autorului pentru o variantă sau alta (n. trad.).

realizaţi un scurt eseu (10-15 rânduri) pornind

de la versurile respective.

scrie pe tablă: „ceea ce îţi îngrădește libertatea/

W. B.: Din moment ce mi-au fost de ajuns doar trei rânduri scurte, cum aș

1

traducere din limba polonă de Sabra Daici

interviu | 123

Teodora Coman

Ecouri:

viața e în altă parte?

Wojciech Bonowicz, Ecouri și alte poeme, traducere în limba română de Sabra Daici (Editura Tracus Arte, 2014)

W

ojciech Bonowicz este una dintre cele mai importante voci ale poeziei și criticii poloneze contemporane. Apărut în 2014, volumul Ecouri și alte poeme marchează o delimitare clară de formula canonică (modelată de Milosz, Herbert sau Szymborska) prin interesul pentru o poetică ref lexivă care cultivă nonfamiliarul, bizarul și elipticul ca modalități de resuscitare a poeticității, cantonată în discursuri tranzitive, compulsiv autoreferențiale. Bonowicz s-a declarat adeptul intraductibilului, al incomprehensibilului (în descendența lui Celan), categorie care poate asigura credibilitatea unui poet, văzut ca agent secret al sensului. Din punctul său de vedere, poezia trebuie să fie o formă de interogare și căutare a ceea ce depășește imediatul, contingentul, exprimabilul: „Se poate deschide/ fereastra?// Și o să stăm/ așa pur și simplu?// Înțelegi/ ce s-a întâmplat?// Există/ realitate?”

124 | cronică

(Pentru orice ocazie). Nimic nu dăunează mai mult funcţiei exploratorii a poeziei decât limbajul sentenţios, care impune scheme asertive reducţioniste unei realităţi mult mai complexe și rezistente la verbalizare. Tocmai aceste zone de rezistenţă, intraductibilele, sporesc miza epistemică a poeziei: „Nu mai există marile palate/ sunt palate fără ferestre./ Pontiful poeziei se apropie/ de o fereastră zidită.” (Bineînțeles); „Stăteau cu orele la soare și tot rămâneau palizi; piepturile lor albe cu păr rar nu se mișcă/ seamănă cu niște scuturi puse unul lângă altul.” (În zilele libere). Limbajul nu trebuie să se poziţioneze aprioric în raport cu viaţa, ci să o precipite dialectic și epifanic, să o enunțe și denunțe, să devoaleze și să oculteze, să scoată semnele din arbitrariul lor (trăiește nu tot ce e, pur și simplu, viață, ci tot ce știe să pretindă viață!), ferind mintea de inerţia fructului care, verificat de prea multe ori, se înmoaie:

„În fiecare zi trec prin experienţa morţii și învierii și iar/ a morţii cuvântului./ Limba revelaţiei se tulbură ca apa de la flori// De aceea prefer să Îţi vorbesc în limba cu care cândva/ îmi aduceam aproape oamenii./ Ar trebui să știi: «Oamenii sunt femei; pentru mine».”

(Elel). Bonowicz concepe limbajul ca structură deschisă, așa că nu e de mirare că poemele se plasează în ambiguitate, în interstiţiile lucrurilor spuse pe jumătate, inter-zise, intuite, care atrag fără să se arate, așa cum pescarii aruncă plasele nu neapărat unde se află peștii, ci unde bănuiesc sau speră că se află.

Fiindcă înțelegerea lumii e limitată, Bonowicz se abţine să injecteze realul cu cauzalitate gratuită, optând pentru soluția alternativei și a alternanței între viață și moarte, între viață și text: „Printre noi pătrund morții./ Iar noi ne închipuim că ei nu ne-au/ uitat.

Spunem: oho s-au întors i-a mânat/ dorul. În timp ce ei pătrund printre noi/ ca prin niște copaci. (Copacii); (...) Poemul/ are imaginația lui./ Și-a construit-o în a ta/ apoi a închis-o/ ca să se elibereze.” (Noaptea).

Mai mult decât un act de curaj, de etalare a potenţei subiective, poezia trebuie să fie un act de maturitate, de înţelegere a lumii, de proiectare a incertitudinilor individuale la un alt nivel decât cel al lamento-ului confesiv tocmai din dorinţa de a-i da consistenţă universală (nu întâmplător, actanţii sunt de multe ori polonezii, noi, ei, copiii, femeile) și de a se concentra pe captarea semnelor, a urmelor, a ecourilor, a rezonanţelor proiectate de

un acolo greu accesibil – sau în mod necesar inaccesibil! – din care iradiază copii, trenuri și furnici; dintr-o gură ies vapoare, zgomotul unor motoare se aud de cealaltă parte a apei, de departe ajunge până la urechile de aici un lătrat de câine iar ochilor le este îngăduit doar accesul la cadre fragmentate sau reflexe: „(...) Doar într-o singură fereastră arde focul și aruncă pe zăpadă/ o urmă întinsă către ei o mână ca un rug aprins.”

(Ecouri Doi). Departele aduce o gură de oxigen fiindcă permite, în primul rând, o ieșire din literalitate, dar și din cercul vicios al formulei intimiste: „întotdeauna de cealaltă parte așteaptă o lecţie mult/ mai interesantă” (Ecouri doi). Același departe, aparent spațial, traduce propensiunea conștiinţei prin depășirea restricțiilor empirice și optarea pentru open field poetry: „E departe.

Poemul lui e și el departe./ Nu a ieșit astăzi din casă. Însă e departe/ nu a scos câinele nu a hrănit peștii./ E departe. În casă se învârtește/ fără să atingă nimic nu mănâncă nu aprinde nu îl deranjează./ Lumina cade pe peștișor făcându-l argintiu./ Din spatele ferestrei se aude huruitul oamenilor. În depărtare viaductul./ Dincolo de viaduct un neon mare întunecat. Nu-i nimic, spune./ Nu-i nimic: nu a ieșit din casă toată după-amiaza/ a fost departe. Încă nu s-a întors.” (Vineri). Departele e și o formă de menţinere a distanţei din nevoia de obiectivare, de prevenire a transformării rănilor încă nevindecate în obsesii (Auschwitz) și a căderii în mania/maniera victimizării: „Apoi toți polonezii/ s-au ridicat la cer.// Și n-au

cronică | 125

mai existat/ n-au mai existat polonezi.” la unsprezece. Fără să se îmbrace/ se (Posibilă încheiere). Abia prin negarea scoală din pat aprinde o țigară goală/ finalului definit(iv), prin căutarea stă în fereastră. Dealurile sunt pustii pe drum/ nu e nimeni continuă de sensuri și Pe drum luminile și nimeni n-a oprit nuanţe, poezia poate deveni transindividuală. „Striking se întind în golurile mașina în fața casei.// Fumând închide ochii. beyond, that’s the power of dintre oameni.

E o zi de iulie însorită/ poetry.”

Filtrul textual funcționează așază mâna pe sânul mai mare ascultă./ impecabil, imaginea e semiotizată la Lumina înghite pe loc fumul ivit în maxim prin asocieri neașteptate, prin jurul ei/ în continuare e senin. Sub cadre cu semne pe jumătate vizibile, pleoape ochii/ urmăresc încremeniți pe jumătate invizibile sau ocultate, lucruri interioare. Hainele stau așezate/ ca bărcile împotmolite în mlaștină, pe fotoliu mâna pe sân dealurile sunt ori asemeni mâinii parţial ascunse pustii.” (Luni). Ecoul, realitate secundă printre nasturii vestei. Totul e familiar în raport cu logosul, se sustrage și straniu, în același timp: „Femei limbajului înțeles ca putere, ca tiranie bătrâne din Germania/ femei bătrâne sintactică, dar induce și nostalgia de tip din Franța// se strâng pe marginea Babel: „Am fost deja perfecți și iar nu bazinului/ de la Neptun. Își beau mai suntem./ Limba înfricoșată prinde cafeaua ascultând/ țipete de păuni și cealaltă limbă./ Pe drum luminile se pescăruși// uitându-se cum bărbați întind în golurile dintre oameni./ tineri/ țâșnesc înot în țipetele acelea.” Sprijinindu-și de ele boturile caii își trag (Întâlnire). Vizualul, limbaj universal sufletele după ei.” (Seara). Atenția se prin excelenţă, permite o comunicare orientează – sau deviază înadins – spre dincolo de cuvinte, într-o lentoare periferia câmpului perceptiv, ba chiar ceremonială a gesturilor, prin care e spre ceea ce i se sustrage și trece dincolo. posibilă recuperarea unei dimensiuni În locul concentrării, al focalizării, al simbolice uitate, abandonate (copiii capt(ur)ării, sunt proiectate linii de fugă; pășesc pe mare, cei care stau la plajă datorită lor, familiaritatea este scuturată au ceva din pustnicii dezgoliţi) iar de frisoane de neliniște generatoare de absenţa sau așteptarea are o încărcătură tensiune poetică, de luptă monotonă, mesianică: „Pământul se ridică și urcă/ asumată în viața obișnuită fără emfaza pe cer. Mârâie se zbate.// Înlănțuit clivajului, a rupturii. Chiar dacă există cu cerul. Înfipt în cer. Exact așa se destule linii sau praguri de demarcaţie întâmplă:/ într-o luptă monotonă./ (fereastra zidită, ușa, râul, drumul, Vărsarea e aproape.// Pentru moment calea ferată, brațul care acoperă), ele un rând de sălcii/ de-a lungul albiei funcționează dual: „o halcă mare de uscate a râului/ pentru moment nu s-a carne de o parte a drumului/ și un abis arătat nimeni.” (Vestire); „Se trezește albastru întunecat care se deschidea de

„

”

126 | cronică

cealaltă” (Religia câmpurilor); „Acopăr traduce prin zgomote. Nu rare sunt cu mâna nu-mi place/ când intră. Nu contextele în care dezicerea de eveniment închid ușa/ dar mă înfurii când intră fără se face prin poziţionarea cu spatele, să bată// când scriu. Acopăr cu mâna ca și cum privirea ar fi un exces de foaia/ nu vreau să mă vadă/ dezbrăcat// subiectivitate care ar decolora afectiv cum dansez/ cum mă extrag încet/ din imaginea: „Când au stins focul s-a mormânt.// În ușă stă o nouă viață. Îmi făcut lumină./ Motivul petrecerii se vorbește/ se miră/ de transformare.” consumase și totul era ud/ de sevă. Unii plecau pereche alții/ parcă așteptau pe (Camera).

Toate poemele sunt traversate de cineva. Iar la sud bătea/ un vânt de vară. o pudoare neobișnuită: discursul evită Și eu stăteam exact acolo cu spatele la spontaneitatea, impregnarea cu spuma el.” (Martor). Ambivalenţa, paradoxul șampaniei emoționale care, odată și nedeterminarea sunt tot atâtea forme eliberată, nu mai poate fi oprită. Când ale (de)plasării existenței în zona unui se deschide, poetul o face cu grijă, cu posibil integrator: „De dimineață bea mișcări atente, cu sentimentul mistic cafea. Chiar dacă nu îi place./ Îi plac al fiinţei atât de neînsemnate printre fructele chiar dacă nu le mănâncă./ Se semne, atât de aproape de smerenie, întinde pe podea să o forțeze să alerge./ de parcă simpla sa prezenţă ar dăuna Tavanul o privește în ochi agită cu echilibrului și așa precar al existenţei: putere lampa.// Toată după-amiaza își „sunt înconjurat de rugăminți care recapătă echilibrul./ Seara în același loc gonesc./ Călătorie aeriană: timp brusc sub o plapumă verde/ stă să se gândească arcuit./ Mă ridic și ascund de ochii dacă zeii vor face restul muncii:/ dacă liniștiţi ai stewardesei/ faptul că mă simt adună lemnele tranșează carnea aprind focul.” (Varșovia). Doar pentru o clipă sfânt. Primit/ Jumătate privită la și de la distanță, puţin în cerul care-i va înghiţi pe toţi.” (Eroul de lume ne urăște. viața reușește să surprindă, să exercite fascinaţia și zburător). Din necesitatea discreţiei, apar și filtrele Cealaltă jumătate teroarea unui miracol. vizuale. Ele funcţionează suntem noi. cinematic, fie prin tăiere (picioare retezate, picior Wojciech Bonowicz ieșind dintr-un cort), fie prin sustragere ori ascundere: „Privește în obiectiv/ degetele le-a strecurat între nasturii vestei/ nu-i voie să se miște” (Vânt). O altă strategie a instituirii discreției este plasarea marginală faţă de cadrul înregistrat, sub fereastră, acolo unde imaginea se

„

”

cronică | 127

Constantin Abăluţă agendă Alaltăieri am fost bolnav ieri am murit azi încă mai resimt șocul mâine mă-ntâlnesc cu colegii din clasele primare poimâine voi fi la Ljubljana bând ceai pe-o terasă răspoimâine va ploua așa că voi rămâne acasă și voi scrie mai încolo dumnezeu știe ce voi face în orice caz acul acela căzut pe parchet va înţepa cu vârful lui o altă viaţă

pe drum Ce nu putem ști oricâte zile ar trece peste noi confuzie de telefoane primite și date paleta lipsă a ventilatorului ce bine era la bunica în poală stofa moale pe obrazul meu depărtarea începea din umbra salcâmului din florile albe și dulci mestecate pe drum spre școală

128 | poezie

plicuri goale Acolo în odaia cea mică unde soarele își făcea de cap era întotdeauna liniște stereofonică Tu puneai plicuri goale pe pervaz special ca să fie luate de vânt și duse prin curţile altora vântul e un poștaș atipic dispare atât de repede că n-ai timp să-i semnezi recomandata albul unui plic pe iarba verde ori printre fructele dudului O, daţi-mi multe plicuri să le pun pe pervaz în odăiţa de-altădată

duplicitate Așteaptă-te încă la zile senine vei mai vedea soarele ancorând prin odăi din miezul umbrei salută-l cu duplicitatea obișnuită Când bate vânt încearcă să-ngâni trilul vechii tale mașini de scris Adună flori de mușeţel cu gesturile mamei Culege mierea din stup cu dexteritatea bunicului dar fii atent oriîncotro te-ndrepţi se face seară și petuniile înfloresc sub lună

poezie | 129

vecin cu universul Frumos e pământul orașul să fii viu să stai în autobuz și să privești prin aburul răsuflării tale mașinile și pietonii străzile și copacii Ascultă-ţi ticăitul sângelui în urechi ori al ploii pe geam Râvnește să fii acel chefliu eșuat lângă un stâlp Bucură-te de prima bancă ieșită în cale În hainele cele mai oarecare în faptele de prisos află o liniștire o amânare: Se-ntâmplă să fii vecin cu universul

aleargă Ţine-o tot așa aleargă pe străzi fără nici o ţintă salută oamenii care-ţi plac chiar dacă ei nu te cunosc lasă sticle cu lapte în cutiile poștale găsite deschise plonjează în lac dacă ai chef usucă-te în braţele primei statui însorite drept mulţumire adaugă-i câteva riduri pe frunte și pentru prima dată în viaţă fii nemilos ca o fotografie pierdută

130 | poezie

lasă vântul Lasă vântul să intre prin odăi să-ţi aducă zile de pe malul mării să fluiere prin gura măștii africane de pe bufet să răstoarne ceasul cu fotografia mamei să simţi o mustrare în piept O unde-i viaţa mea undeva o stradă lungă mă pândește cu arborii ei tunși zero și braţele mele tremură de revoltă și de neputinţă

în altă parte Cineva este în altă parte apa din pahar i se evaporă văzând cu ochii ca și când ar fi băută de altcineva prietenia lui cu moleculele umane e dubioasă ca un ser contrafăcut ca o ștampilă falsificată ar vrea să nu mai fie în altă parte dar cine-i mai dă înserări călătoare odată ce ești în altă parte acolo rămâi cu respiraţia ta de două parale cu pantofii tăi cu tălpi din pielea copilului de-odinioară (uneori lucrurile ne urăsc cu ura orbului faţă de cei miloși care-i descriu peisajul)

poezie | 131

Camelia Toma vs. Nicolae Avram

Federeii Personaje:

găștile de băieţi/chilugi: prietenii: Paulin, Daniel, Măndelu, Moartea, Coco, Nicu (poetul); Dura, Mărgi, Stupi; Cămăraș, Chiștoc „bulangiii”: Gușteru, Sălăgean, Șurumete, Fonoloș, Rusu, Fiscutean, Modi

alţi băieţi: „visătorii” Pobeda, Liliac, Barbu, Bărăian; Trandafir, Ceanghi, Zvarici, Bostan, Menghină, Pulule fetele: Federiţa și Argentina (prietene); Tatiana pedagogii: Haxim, Sârcă (brute) educatorul Titus (echilibrat) și Eva, soţia lui directorul Gavriluţiu (duplicitar) profesorii: Platon (de sport; gagicar); Vanea (de matematică; violent); Floarea Brișan (de franceză, isterică) bibliotecara Monica (seducătoare) Sala de clasă.

Educatorul Titus intră însoţit de doi băieţi; poartă în braţe hainele noi scoase de la magazie; le pun grămadă pe birou. Titus scoate o agendă neagră din sertar; îi inspectează cu privirea pe cei 20 de chilugi ale căror capete lucioase luminează încăperea.

Pe geamurile deschise larg năvălește mirosul puternic al cânepii, pusă la topit în bazine cu apă roșiatică.

Titus: 300 de lei pentru fiecare chilug.

Să aveţi de îmbrăcat un an întreg.

Uniforma de doc – 50 de lei. Pantofii de carton – 20 de lei; o cămașă, o izmană, o bluză; maiou, chilot, ciorapi; o batistă și... cam asta e tot. La iarnă poate primiţi un palton și bocanci – dacă aveţi noroc.

150 de lei rămân pentru la vară pentru trening, teniși și alte mărunţișuri.

fragmente din scenariul inspirat de volumele de poezie Federeii (2010) și All Death Jazz (2013) de Nicolae Avram, apărute la Casa de Editură Max Blecher

132 | teatru

Titus răsfoiește iar agenda; se oprește; verifică din nou copiii cu privirea; pare mulţumit.

Titus: (citind brusc cu voce tare) Mărginean

Ioan. Tu alegi primul. Cine are note bune are și haine pe măsură.

Mărginean Ioan pășește timid spre grămada de haine de pe birou. Își alege în tăcere straiele, apoi se întoarce la loc cu hainele bine strânse la piept.

Titus: Dura Emil! Ţărmure Viorel!

Apostol Gheorghe!

Cei strigaţi își aleg hainele tăcuţi și sfioși.

Titus: Avram! Reman Mihai! Simion Pop! Bălăcean Ghiţă!

Băieţii strigaţi se ridică și ei.

Titus: Sucilă Vasile! Zara! Bătrânu!

Grigore Vălean! Curcă Costel! Mă, să aveţi grijă de haine. Să le păstraţi curate, că altele nu mai primiţi. Să fiţi ordonaţi.

Atenţie la mine! Vă arăt cum se face.

(face o demonstraţie de aranjat hainele)

Pantalonii... pe umeraș. Cămașa... împăturită... uite așa... o puneţi cu faţa în jos... răsuciţi mânecile... o neteziţi... o faceţi în trei... o întoarceţi și... în dulap! Și dulapul să fie curat, mă! Îmbrăcat pe dinăuntru cu hârtie albă... sau albastră. Și, doamne ferește, să nu găsesc pe rafturi miez de pâine și slănină, ceapă sau brânză iute aduse de-acasă sau furate. Și să vă tăiaţi unghiile! Și alea de la picioare... să nu spargeţi ciorapii. Executarea!

Chilugii repetă mișcările arătate de Titus.

Apoi își taie toţi unghiile de la mâini și de la picioare, strângând atenţi unghiile căzute pe jos. Pedagogul Haxim își bagă capul pe ușă.

E beat.

Haxim: Așa, mă, împuţiţilor! Curăţaţi-vă jegul de sub unghii! Nu care cumva să veniţi cu scârboșag la culcare, că vă ia mama dracului!

Haxim iese.

Titus: Acum să vedem cine ne spune o

poezie.

Pulule ridică mâna.

Titus: Zi, Pulule.

Pulule: (recită) Cântec sfânt de Ștefan

Octavian Iosif... Cântecul ce-ades ţî-l cânt/ Când te-adorm în fapt de seară,/ Pulule, e-un cântec sfânt,/ Vechi și simplu de la ţară.// Mama... Mama mi-l cânta și ea,/ Și, la versul lui cel dulce,/ Pulul ei se potolea/ Și-o lăsa frumos să-l culce.// Azi te-adorm cu dânsul eu,/ Ieri – el m-adormea pe mine,/ Și-adormi pe tatăl meu/ Când era copil ca tine...// Mâine, când voi fi pământ,/ Nu uita nici tu – și zi-le,/ Zi-le doina, cântec sfânt,/ La copiii tăi, copile!

Titus: Bine, Pulule... Toată lumea îmbrăcarea!

Copiii îmbracă hainele noi, în timp ce Titus pune un disc de patefon. Vocea Dianei Ross și a lui Harry Belafonte pare să-i trimită puţin pe toţi pe lumea cealaltă. Numai Cămăraș stă la o bancă slinoasă și cioplește spătarul scaunului cu un briceag în formă de pește; la un moment dat se întoarce cu faţa la geam; razele soarelui cad pieziș pe lama cuţitului său. Cămăraș taie spătarul scaunului, apoi banca; taie lumina în figurine dulci de turte de Paști; scrijelește pereţii tot mai adânc; sapă în cărămida roșie numele său. Titus iese.

Cămăraș: (silabisind în timp ce scrijelește):

Că... mă... raș. Re... ge... le muș... te... lor!

teatru | 133

Cămăraș se întinde să ajungă la una dintre ferestre; se uită afară în grădină. Cămăraș aleargă prin cameră după muște; prinde câteva și le înhamă la carele sale din coajă de nuc; le hrănește cu picături parfumate de sânge, cu turtă dulce, cu firmituri de pâine uscate din colţul buzunarelor. Băieţii îi pun pe umerii goi o hlamidă (de purpură, brodată cu fir auriu); îl ridică pe sus – copiii sunt carul lui; câţiva se „înhamă” la car și îl poartă în galop prin sală.

Cămăraș: (fluturând în mâna dreaptă un bilet de voie) Am bilet de voie de la

Titus. Plec acasă... că am lăsat cuștile zokirilor deschise și... rod tot... tot ce le iese în cale.

Paulin: Zău, mă? Ce rod, mă, Cămăraș?

Cămăraș: Pietrele. Rod pietrele. Și iarba deasă și înaltă a preriilor. Și arborii de piper sălbatic. Și rup cu dinţii fărâme din întuneric. Și bucăţi din ţărmul stâncos.

Daniel: (silabisind de pe zidul scrijelit

de Cămăraș) Că... mă... raș. Re... ge... le muș... (strigă) Cămăraș e regele muștelor, mă!

Cămăraș sare de pe umerii băieţilor pe geam și „ zboară” afară. Razele soarelui cad pieziș pe lama cuţitului său.

.......................................................................

Planuri paralele. Dormitorul Federeului.

Coridorul. Baia. Livada din apropiere.

Veceul. Personaje: pedagogul Haxim; băieţii, directorul Graviluţiu; o femeie.

Seară. Copiii stau toţi grămadă, în chiloţi și maiouri, pe cimentul gol lustruit, în faţa unui televizor cu „purici”. Sunt rași în cap; au tăieturi (multe cicatrizate) pe faţă și pe tot corpul. Niște copii plâng, stând în genunchi pe scările abrupte, acoperiţi cu saci de păr.

134 | teatru

Grasul Modi: (strigă din toate puterile)

Hai! Sus, labagiilor! Treceţi la culcare, bă handicapaţilor! (îi arătă pe copii cu degetul) Tu! Tu! Tu... Tu! Și tu! Ridicaţi-vă!

Veniţi după mine, viermilor.

Copiii se ridică de la televizor. Îl urmează tremurând pe Modi într-un dormitor de la etaj; stau drepţi în faţa lui. În timp ce îi interoghează, Modi le trage copiilor palme zdravene, în reprize, peste urechi/faţă.

Care dintre voi, pișolcoșilor, nu mi-aţi adus felia de pită?

Vai de viaţa voastră! Vai de moartea voastră unsă pe felia de pâine! Care aţi mâncat și pe mine m-aţi lăsat flămând?

M-aţi lăsat fără mamă și fără tată, mă?!

Grasul Modi:

Copiii tac; nici măcar nu plâng. Modi îi bate pe rând, necontenit; le controlează gura cu flacăra de la chibrit.

Grasul Modi: Deschideţi gura mare, viermilor! Ziceţi, mă, aaaaaaaa, ca la doctor!

Copiii zic aaaaaaaa, pe rând.

Grasul Modi: Nu așa, mă labagiilor!

Toţi în cor! Aaaaaaaaaaa!

Copiii: Aaaaaaaaaaa!

Grasul Modi: Așa, mă handicapaţilor.

Vă găsesc eu și ultimele firmituri.

Iote-le, mă, că stau ca lipitorile pe putregaiurile din fofelniţa voastră.

Modi își desface cureaua lucioasă a pantalonilor și începe să urle ca un apucat, dându-le copiilor bobârnace peste craniile chele.

Grasul Modi: Băga-mi-aș ștanga

în limba voastră de împuţiţi! Mă, pe care dintre voi v-a pișat mama voastră în săpătură? Mă, rahat cu ochi,

dezbrăcarea la pielea goală! Să vă văd mușchii, ciumeţilor! Mă părăsiţilor!

Mă mortăciunilor! Suge-mi-aţi pula cu mama voastră din ţărână!

Se aud pașii pedagogului Haxim pe culoarul roșu cu miros de benzină. Grasul Modi amuţește și stinge lumina. Fonoloș încearcă să escaladeze geamul dormitorului în grădină. Haxim dă buzna în dormitor cu lanterna, împleticindu-se.

Haxim: (apucându-l pe Fonoloș de gulerul pijamalei) Ce faci, mă? Fonoloș! Futu-ţi

gura mă-tii de bulangiu! Treci încoace!

Unde vrei să fugi, mă? Jigodie păroasă!

Suge-mi-ai pula cu mă-ta și cu tot neamul tău de șobolan lepădat! Ţi s-a urât cu viaţa, mă păduchiosule? Ţi-ai spălat, mă, tatuajul? Mâinile la control!

Fonoloș: N-o mers, tov pedagog...

Am încercat și cu săpun...

Haxim: Faci mișto de mine?! S-a umflat orezul în tine? Nu-ţi convine regimul?! Îţi arăt eu spălătură, labagiule! (se întoarce spre ceilalţi copii care pândesc de sub pături) Și voi la ce vă holbaţi, mă,

împuţiţilor? Treceţi la culcare, că vă ia mama dracului! Nemernicilor! Muriţi, mă, că vin în inspecţie!

Copiii se ascund sub pături. Haxim îl târăște pe Fonoloș afară din dormitor, pe coridor. Îl azvârle pe cimentul gol al băii. Haxim dă drumul la duș și începe să-i care pumni lui Fonoloș și să-l bată cu guma de la geam. Se aude un sunet prelung, sfâșiat, ca de câine.

Haxim: Plângi, mă, plângi! Jigodie

păroasă! Șobolan lepădat!

Sunete înfundate de pumni și gemete din ce în ce mai slabe. Tăcere prelungă. Copiii șușotesc ascunși sub păturile aspre de păr de

cal. Unul câte unul, copiii își spun povestea în auzul tuturor.

Ceanghi: Eu am fost găsit într-o valiză

uitată pe peronul unei gări. Când deschiseră lacătul, văzură un băieţel tuciuriu sugându-și degetul mare. Eu eram ăla.

Voce: Și mai sugi, mă Ceanghi?

Zvarici: Pe mine mă salvară bunicii din șopron... Că tata a vrut să m-arunce sub copitele cailor...

Voce: Mă Zvarici... Apucară caii să se balige pe tine?

Bostan: Eu sunt copil din flori... Pe mine m-a născut o albină.

Voce: Și albina ţi-a pus nume Bostan.

Menghină: Eu am fost salvat dintr-un tomberon.

Voce: Și de tomberonu’ ăla ce s-a ales, măi Menghină?

Pobeda visează cu voce tare.

Voce: Tăceţi, mă. Să auzim ce zice

Pobeda.

Pobeda: (strigă în somn, ridicat) Nu mai

daţi, tovarășul educator... Vă rog nu mă loviţi... Promit că nu mai fac... Am să fiu cuminte... Și am să adun lumina aia vie... aia care vine vara, în fiecare dimineaţă... și o să pun lumina în borcane... la murat... De ce nu știm să adunăm lumina în noi pentru serile reci de iarnă? Nu mai daţi, tovarășul educator...

Voce: Treziţi-l, mă, că se chinuie.

Pobeda: Malofagul! Mușcă malofagul... mâinile de păpușă din sârmă ghimpată... Nu mai întindeţi printre gratii mânuţele! Malofagul vă mușcă.

Copiii ascultă o vreme; apoi îi aruncă o pătură peste cap și-l lovesc cu saboţii de lemn până amuţește. Copiii tac și reintră sub

teatru | 135

pături. Numai zgomote înfundate sub pături.

De pe coridor se aude un gâlgâit prelung – pedagogul Haxim bea; apoi un râgâit, câteva sughiţuri și, după un timp, sforăituri crunte.

Paulin iese pe coridor. Îi șterpelește lui Haxim cheile, apoi trezește gașca din somn: Daniel, Măndelu, Nicu, Moartea. Copiii ies pe furiș lipiţi de ziduri. De după copaci îl văd pe Gavriluţiu rupând o floare. La lumina lunii răsfoiește un ziar. Așteaptă. Își aprinde o ţigară. Se aud pași cu tocuri înalte care sună pe strada pustie. E o doamnă distinsă cu părul prins în creștetul capului. Gavriluţiu îi dăruiește floarea. O sărută pe obraz. Copiii șușotesc.

Paulin: Mă... asta nu-i Luminiţa.

Daniel: Nici Oniţa.

Măndelu: Nu, mă, că pe aia o ţine la

păstrare – stă închisă în cercul foto.

Face poze la tot minutul.

Băieţii chicotesc.

Moartea: Sssst. Să nu ne audă.

Paulin: Mare crai și Gavriluţiu, ăsta.

Băieţii rămân sub cireși cu ochii rotunjiţi înspre fructe. Crengile grele purpurii stau aplecate peste craniile rase. Iau cu sfială câte o cireașă, o răsucesc între degete și apoi o mănâncă pe îndelete, cu tot cu sâmbure.

Paulin: Carnea asta a cireșelor e atâta

de dulce.

Daniel: Așa e și carnea femeilor.

Nicu: Ba nu, aia-i ca o mare de purpură

pe care aș vrea să o străbat înot.

Moartea: Hai, măi poetule, să nu ne mai întoarcem.

Nicu: Știţi ce visez eu de câteva zile?

Măndelu: Ce dracu’ să visezi?! Ce n-ai... aia visezi.

Nicu: Un ţărm și un câmp cu maci... și niște fete cu cercei de cireșe în urechi, ieșind despletite din valuri...

136 | teatru

Moartea: Ești norocos, mă poetule...

Eu mă trezesc din somn cu un gust de alge în gură.

Gașca se întoarce spre dormitor. Se aude un fluierat scurt: Gușteru le face semne de la o ferestruică. Gușteru, Daniel, Măndelu, Moartea, Coco stau la o ţigară în veceu.

Deschid ferestruica. Afară începe să plouă.

Pe pervazul mic al ferestrei apare un guzgan alb, uriaș; pare să le facă semne copiilor să se apropie.

Daniel: (întinzând mâna spre șobolan să-l mângâie) Uite, bă, arată ca o magnolie

abia înflorită... Cât e de cinaș... Să mor io.

Gușteru: Dă-te dracului, handel cu ochi!

Lasă-l jos; are să te muște spurcăciunea.

Ești beat? Du-te și ţi-o freacă, fraiere. (îi trage un șut în fund lui Daniel) Bă, ăsta-i dilău rău de tot! Auzi la el, magnolie!

Bă, ciacănăule, da-i-aș clanţă la mă-ta.

Gușteru scuipă în direcţia lui Daniel care se îndepărtează uluit de reacţia fratelui și intră în dormitor. Gușteru apucă șoacăţul de după cap; toarnă repede peste el o fiolă de benzină ușoară; îi dă foc. Îngrozit, guzganul își ia avânt pe fereastră; își întoarce o clipă privirea; ţâșnește în noapte pe acoperișul de ţiglă roșie; lasă în urma lui o trâmbă de flori albe. Gușteru, Măndelu, Moartea, Coco se întorc și ei în dormitor.

Daniel: Mă Gușteru, ce-ai făcut, mă, cu guzganul? Că, să mor io, mi s-a arătat îngerul morţii.

Gușteru: Du-te, mă, dracului, cu șobolanu’ tău!

Moartea: Mă, Daniel, mi se pare mie sau parcă miroase a magnolie făcută parfum?

Fiecare intră sub pături ca și cum ar intra într-o cușcă. Se aude un plânset înăbușit, un oftat ca de om mare... Daniel plânge după șobolanul

lui alb. O lumină albă orbitoare rupe noaptea în bucăţi. Haxim bagă lumina lanternei în ochii băieţilor și bocancul în coastele lor.

Haxim: (cu un glas spart) Trezirea,

șobolanilor! Afară fuuuga marș!

Alinierea! Mișcare! Hai mai repede!

Asta-i mișcare? Unde vă credeţi? La mă-ta în bordel?! Urechile și mâinile la control! Futu-vă-n cur de labagii!

Copiii se aliniază repede la perete. Întind toţi deodată braţele înainte. Așteaptă în tăcere morţi de somn. Barbu iese din rând; se plimbă pe marginea blocului – se vede cum pășește peste întinderea de aer. Haxim vine cu pași mari, cu privirea rătăcită – parcă s-ar uita după oile sale pregătite să sară în prăpastie.

Haxim: Ce-i cu sângele ăsta pe mâinile

voastre? Pe cine aţi omorât?

Haxim se apucă să pipăie carnea băieţilor cu buzele, să îi piște de carne cu degetele rășchirate, din ce în ce mai tremurânde, din ce în ce mai transparente.

Haxim: (strigă înspăimântat) Pe mine m-aţi ucis! Pe mine m-aţi omorât, ucigașilor!

începe să sfârâie ușor. Titus se răsucește spre Monica, bibliotecara, și îi presară nisip pe spatele dezgolit. Platon, profesorul de sport, un bărbat frumos, mare gagicar, intră în apă. Înoată spre insulă. Îl urmează blonda Monica pe care o trage ușor lângă el.

Ramurile sălciilor cad peste ei. Copiii aruncă în apă cu pietre; plesnesc cu nuiele apa; pun frunze să plutească.O bucată mare de lemn sau poate un cadavru plutește liniștit pe apă.

Măndelu: Uite, mă, un cadavru.

Paulin: Ești prost. E un buștean putrezit.

Măndelu: E un cadavru.

Mărgi: Hai să-i smulgem dinţii!

Moartea: Mai bine să-i luăm inelele de

aur de pe degete.

Când „cadavrul” ajunge în dreptul copiilor își ivește rădăcinile noroioase; își ridică mâinile crispate; le face semn să se apropie.

Educatorul Titus se ridică și el în picioare.

Titus: Rămâneţi la locurile voastre!

Bărăian, un băiat cu chipul pământiu, aleargă și sare în apă. Dispare sub o bulboană.

Copiii: Bărăiaaaaaaaaan!

Haxim se repede cu capul înainte în ţevile de la calorifer; conductele se sparg și apa rece inundă toată clădirea. Băieţii privesc cu spaimă pernele înroșite.

Câţiva copii vor să sară în apă. Titus îi oprește și sare el.

.......................................................................

Titus se scufundă de câteva ori. Iese cu bușteanul în mâini.

Pe malul Someșului. Puţin înainte de apus.

Căpiţe de ciulini albaștri. Copiii se întind pe iarba culcată de la marginea râului. Băieţii într-o parte, fetele în alta. Pe un mal se văd lucruri agăţate de crengi: pungi de plastic, flacoane golite, cauciucuri arse, o aripă ruptă de pasăre, un acoperiș roșu de paie. Educatorul Titus stă ceva mai departe. Îi toarnă soţiei sale Eva în pahar puţină apă minerală care

Titus: Încolonarea!

Eva: Tituuuus!

Platon, profesorul de sport, și Monica, bibliotecara, plutesc frumoși printre sălcii; ies din apă odată cu înserarea. Băieţii se încolonează câte doi. Mărșăluiesc sfârșiţi pe lângă topitorie, spre casă. Pe malul apei cineva urlă. De undeva se aude sunetul unui saxofon.

teatru | 137

Cristian Fulaș

După plâns | fragment |

P

ornim filosofic spre centrul orașului.

Traversăm drumul național, urmează coborârea. Cartierul nostru e pe un deal, centrul orașului e undeva mai jos.

Pornim spre vale, fără niciun gând. Din direcția opusă apare Biță, un copil de vreo cinșpe ani de care tot orașul se teme.

Stă într-o casă mare de lângă biserica Sfântu’ Nicolae, e țigan și, evident, ne e frică de el. Pe poarta de fier a casei lui scrie, cu litere inegal desenate cu o pensulă de zugrav: Efectuăm traspoarte la domicilul clentului

Prea târziu să ne mai întoarcem în cartier, Biță ne-a văzut. Un zâmbet mare și luminos îi umple fața deloc luminoasă, slinoasă chiar.

– Ce faceți, băăăă? Hai să vă cinstesc. Înghețăm. Ne privim ca două suflete arctice.

– Ăăăă, păi noi ne duceam la școală.

– Dă-o bă dreacu dă școală, ce dreacu

138 | proză

să faceți acoloșa? Hai coleașa la crâșmă, vă cinstesc io. Știm că nu avem cum refuza, e clar că ne va bate. Mâinile lui butucănoase și pline de bătături ne privesc amenințător, știm că palma care se întinde spre salut poate și să lovească năprasnic, la primul impuls. Păsărelele cântă în copaci, șoarecii cu pene niciodată nu se opresc din ciripit. Câte o mașină trece pe deasupra capetelor noastre, cu umbra ei cu tot. Lângă noi, la câțiva pași, se aud zarurile zornăind în cutiile de table.

Nu avem scăpare, va trebui să ne lăsăm cinstiți de Biță. Cârciuma e lângă noi, orele nu au început, e ca dracu. Locul în care ne invită e periculos, e un fel de cazino al orașului și e plin de golani.

Ne temem și să trecem pe acolo, mereu grăbim pasul, darmite să intrăm?

O apariție pune pauză așteptării lui Biță.

Sânii ei o preced, pasul e săltăreț și plin de importanță. Șuvițele blonde dansează în aerul zgomotos al primăverii, suntem

hipnotizați. E toată numai țâțe, cele mai mari țâțe din școală. Și întoarce scârbită capul când trece pe lângă noi, nu merităm nici măcar o privire. Nu suntem demni nici măcar de atât. Cu răni deschise în loc de suflete, așadar, intrăm în locul pierzaniei noastre.

Ne așezăm la masa acoperită cu o foaie de geam, scoatem țigările, Biță scoate un pachet întreg și îl aruncă pe masă. Îi spunem că noi bem suc, pleacă la bar. Vine cu două sucuri și o sticlă de jumate de rom, le așează pe masă, sticla scoate un zgomot înfiorător. Am nervii întinși, mi-e frică, dar e prima dată când intru aici și nu pot să-mi opresc privirea iscoditoare. Doi oameni joacă table la o masă din fundul cârciumii, atât. În rest, nu se întâmplă nimic. Probabil nu acum. Probabil noaptea. Sigur. Biță își toarnă rom în pahar, scoate un teanc de bani și îi numără.

– Fusăi cu tata la o lucrare. Îmi dătu șî mie douăjdămii. D’aia z’sai să vă cinstesc, că nu am cu cine bea. Haida, beți șî voi ceva?

– Nu, că io nu beau.

– Haide, bă, să vezi ce bună e. Un păhărel n-a omorât pe nimenea.

Ne toarnă în pahare. Lichidul căcăniu curge ca orice apă, o apă murdară de data asta. M-aș fi așteptat la altceva.

Ridică paharul: – Să trăim, bă băieț’.

– Să trăim.

Sorb din pahar, mă înec brusc. Lichidul arde, e tare. Am mai băut bere și vin de la ai mei, câte o guriță în glumă, hai, ia și tu că nu o să moară nimeni. Dar nu așa, la crâșmă nu am mai băut. Mă simt important, sunt om mare chiar în secunda asta. Beau rom la crâșmă, așezat

la masă. Am țigara aprinsă și scrumieră, nu sunt ascuns după niciun boschet sau gard. O importanță uriașă mi se strecoară în creier, importanța propriei persoane. Sunt om mare acum, beau și fumez în crâșmă cu un golan. Nu mi se poate întâmpla nimic, gata, am scăpat de copilărie. Pot muta munții din loc, pot face ce vreau eu pe lumea asta. În ordinea lucrurilor se strecoară un dumnezeu tăcut și ciudat, deloc moșul pictat pe pereții bisericilor, un dumnezeu care se ascunde în tăcere și zace acolo, o voce neștiută și necuvântătoare, un marasm cumplit, o amețeală, un dumnezeu amețit, iată-l, se strecoară în pliurile cuvintelor: Bă, dăsară vă duc la bagaboante. Adusără pă una blondă colo la Stoenești la căsuță, mergem p’acolo să o vedem și noi. Ceacă e bunăăăă, mamăăăă. Șî vă dau io dă băut până atunci, să mă țîneț minte. Capul meu a început să fie străin de câteva minute, Biță îmi mai toarnă un pahar și viziunea blondă de la intrarea în crâșmă se suprapune cu o viziune a dansului într-un local de noapte. Sunt un vizionar, efectul acestei ape murdare e unul benefic. Nu îmi mai e frică, nu mai am emoții, privesc paharul prismatic ca pe un prieten drag și Miti mă privește cu ochi lăcrămoși, calzi, are o privire și mai tâmpă ca de obicei. Șî când ridicai doagele alea îmi plezni șâra, rostește Biță în continuarea unor cuvinte pe care nu le-am auzit, șî mă luă tata în brață șî mă trozni tare, dă îmi revenii. Șî uite așa reușii să încarc mașâna, că altfel dăteam dă dracu. Îl ascult, dar mintea mea e deja în altă parte. Mă și văd în localul plin de fum și de muzică, am trecut de atâtea ori pe lângă el cu mașina în drum spre mătușa, la țară.

proză | 139

Acolo voi fi și mai bărbat, acolo mă voi desăvârși. Nu am răbdare, nu voi avea niciodată răbdare dacă totul mi se poate întâmpla într-o singură zi, vreau să se întâmple totul acum și să nu întârziem deloc.

Mă ridic, picioarele mele sunt corpuri străine, două, complet diferite de corpul meu real. Mă împleticesc. Ajung la scări, le urc, văd veceul în fundul curții, blocurile mari din stânga, soarele care tronează între crengile copacilor de deasupra mea. Fac ce am de făcut, mă întorc, o altă sticlă a luat locul celei dinainte. Continuitate. E un lichid verde în ea, altă specie de apă murdară deci, Arctic scrie pe ea. Beau și din asta, e răcoroasă și mult mai bună decât romul.

Spun că nu mi-am scris, Biță râde, Miti mă privește uimit. Nu mi-am scris. Nu e vorba de nicio scrisoare aici, nu îmi scriu scrisori singur. Așa spunem noi despre temă, mi-am scris sau nu mi-am scris. Beleaua zilelor noastre, scrisul. Noi, copiii de treișpe ani din crâșmă, suntem blestemați să scriem, să ne scriem în fiecare zi, în fiecare oră, în fiecare secundă. E singura motivație a zilelor noastre scrisul acesta, singura justificare a zilei de mâine. E, uite că azi nu mi-am scris. Azi stau și beau în crâșmă, bărbat, și mi se rupe de scris. Nu vreau să aud nimic despre asta și îmi bag picioarele, ce sunt eu, mașină de scris? Ce treabă am eu cu temele alea? Mai beți mă ceva?

Hai să băgăm nește beri, e răcoroase, se aude Biță. E nește lucruri acilea pă care voi nu le știți, e cum să bea. Să bea amestecat, să te ia mai repede. Că dacă nu te îmbeți până te duci la pizde nu ai făcut nimic, să duce dracu totu’. D’aia o iau io dă dimineață cu beutura, că dacă o iau mai dincolo trebe să

140 | proză

beau repede șî mă fac praf pă loc șî dorm șî iar n-am făcut nimica. Trebuie să știi să bei, băăă. Pumnul lui muncitoresc lovește sticla de pe masă, foaia de sticlă care sprijină sticla cu băutură se crapă, nu-i nimic, să mai întâmplă, zice vocea din spatele barului. Te meras me, nu o să mă trăzvesc până mâine. Așa, beat stau. Beat, beat până la dumnezău șî’napoi. Haida, beți. Să ne-mbătăm cruce. Prin geamul galben-opac al localului curge înăuntru o primăvară crudă, curg spre mine picioare de femei și haine de toate culorile, curg raze în fascicol, curge lumea toată așa cum curge băutura în pahare, la infinit. Bag degetele în spuma din pahar, îmi desenez mustăți, îmi doresc să semăn cu un personaj de desene animate. Miti gâjâie pe o voce străină, Bă, ar trebui să mergem la școală, mă omoară tata cu bătaia dacă iar iau absențe.

Hai dreacu la școală. Biță nu ne lasă să plecăm, că el cu cine bea, ce credem noi că facem acoloșa?

Ne ridicăm, suntem aproape miriapozi, diferența dintre mersul vertical și cădere e doar o chestiune de noroc. Mă simt exact ca în jocurile mele de pe calculator, un personaj care trebuie manevrat ca să nu cadă în ceva groapă sau apă și să-și piardă viața. Urc scările în patru labe, ies în soarele năucitor, fac o stângă bruscă și mă proptesc cu capul în perete. Cad acolo, pe stradă, Miti mă ridică râzând ca un bou, exact ca un bou. Bă Miti, ești cel mai mare prost pe care îl cunosc eu. Gura mea a rostit adevărul, acum eternitatea mă va ține minte. Un copil de treișpe ani, deținătorul și girantul adevărului. Ne clătinăm spre școală, traversăm strada cu norocul orb al bețivilor, nimic nu ne atinge, intrăm în curtea școlii dansând,

salutăm profesorii cu Hai să trăiești, băăă, Săr’mânaaaa, tanti profaaa, într-un final ajungem și pe terenul de sport, faimoși deja într-o lume în care nu cunoscusem faima. Mă prăbușesc într-un colț, zac pe ciment ca o cârpă udă, privesc lumea și văd totul alb-negru, la un moment dat îmi dau seama că sunt beat. Uite ăsta e cuvântul, beat. L-am auzit de atâtea ori, deci așa e să fii beat? Straniu, nu mi-aș fi dat seama. Îmi aduc aminte de cartea furată de la tata din bibliotecă, Martin Eden, și ăla era beat destul de des. Sunt deci unul dintre personajele cărții, chiar cel principal, exact cum am învățat la ora de română. Scot o țigară ruptă din buzunar, o aprind, vomit brusc direct pe capul lui Miti. Doarme un somn vecin cu moartea, vomit pe el și nu simte nimic, apoi o mână a lui se mișcă încet și îi șterge capul, capul lui mare de cimpanzeu cu ochi închiși, Miti e primul cimpanzeu care visează beat.

Râd, râd în hohote, sunt cel mai tare din lumea asta, când mă fac mare o să fiu scriitor. Îmi trece prin minte palma dată de profu’ de fizică, pe coridor, acum ar trebui să mă duc și să îl pocnesc.

Un lanț de furnici urcă pe piciorul meu, mă tem de ele, mă tăvălesc, încep brusc să plâng și să urlu, mă târăsc pe teren și rog copiii ceilalți să le ia de pe mine, sunt nebun de frică. Îmi trece brusc, mă întorc târâș lângă Miti, totul e bine acum, sunt un viteaz, am scăpat de atacul furnicilor. O mână mare și păroasă vine spre mine, sunt ridicat de pe ciment ca un sac plin cu frică, sunt dus mai mult târâș în birou la Director.

Fețe severe mă judecă, ochelari sunt ațintiți deasupra mea, voi fi pedepsit, mi se va scădea nota la purtare, Noi de-abia

așteptăm să vină părinții tăi, să vedem ce e de făcut cu tine, ești o rușine pentru această instituție de învățământ, tocmai tu, fiu de cadru didactic, care ar trebui să fii un model.

Corpul meu vrea să meargă la toaletă, mă îndrept spre colțul biroului și o scot, fețe îngrozite țipă la mine, sunt luat de cot și dus afară, spre toaletă, apoi sunt adus înapoi. Fața mamei mele mă așteaptă ca o strălucire roșiatică, mi se pare mie, o palmă mă aruncă în biroul directorului, încă vreo două palme date cu sete anunță un adevărat măcel, dar el nu se produce. O discuție se învârte în jurul meu, urechile mele nu înțeleg nimic, sunt surdo-mut de beat, privesc tâmp lumea din jur și de acolo, de unde am căzut pe covorul verde cu flori din birou, refuz să răspund la întrebări. Voi răspunde doar în fața Marii Adunări Naționale, spune vocea mea, așa am văzut eu la televizor. Apoi aceeași voce e acoperită de încă o palmă, toate meritele îmi sunt recunoscute deci.

Sunt scos din acel birou și dus în altul, acolo sunt lăsat singur. Ceva în lumea mea se va petrece fără mine, nu e nicio nevoie de mine, pot lipsi. Desenez cu un pix pe o coală frumos liniată, din biroul vecin se aud țipete. Îmi aprind o țigară, nu am nicio nevoie să aflu ce se petrece dincolo. Știu că voi lua bătaie, nu mă interesează. Secretara școlii vine în fugă și îmi smulge țigara, cică sunt nebun, e clar. Vei ajunge rău, mă băiatule, îmi spune vocea ei neplăcută. Vei ajunge rău, mă doamnă, răspunde vocea mea pe cel mai suav ton din lume. Sunt scos de mama din acel birou în care se vorbise despre soarta mea viitoare, aerul și soarele mă orbesc, la un moment dat va fi vară și asta nu are nicio importanță.

proză | 141

Kateřina Rudčenková

K

ateřina Rudčenková (n. 1976, Praga) este o poetă, prozatoare și dramaturgă cehă. A absolvit Conservatorul „Jaroslav Ježek” din Praga în anul în care i-a apărut prima carte, volumul de poezii Ludwig (1999), urmat de Není nutné, abyste mě navštěvoval (Nu e nevoie să mă vizitezi, 2001), tradus în limba germană și apărut un an mai târziu la Klagenfurt. În 2003, la Heidelberg, a primit, împreună cu István Vörös și Constantin Virgil Bănescu, Premiul „Hubert Burda” pentru tineri poeți est-europeni. După Popel a slast (Cenușă și plăcere, 2004), a publicat mai multe texte dramatice și un volum de proză scurtă. A revenit la poezie după nouă ani cu Chůze po dunách (Mergând pe dune, 2013), pentru care a primit Premiul Magnesia.

142 | poezie

Întotdeauna noi, întotdeauna ceilalţi Ceva trebuie să fi rămas din aceste treziri comune, goliciune comună.

Ceva trebuie să fi rămas din acele ţesături de noţiuni despre ce ne rezervă viitorul. Totuși, nimic nu îmi vine în minte.

Cât de nemilos dispare. Și tu, ești plin de idei, plin de speranţe? Și tu, mângâi trecutul și viitorul ca pe două pisici care torc sub mâinile tale calde?

Peisaj albastru acest peisaj este cald cu coline cu blană moale crescute deasupra te întorci desculţ prin pădurea deasă: maturitate te întorci prin pădurea care te gâdilă la atingere: copilărie marea strălucitoare și speranţa înnăscută a velelor de alabastru dependenţa de independenţă încarcerându-ţi progresiv gâtul mâinile corpul în nemișcare te întorci prin vagin și aortă unii vor da peste ace de croșetat, căzi de baie în care se scapă de fetuși unii așteaptă plini de dorinţă pe cineva care n-ar putea veni niciodată te întorci pe cărarea albastră ca cerul:

poezie | 143

printre molizii verde închis prin întunericul verde închis înapoi la viaţa în care ai fost un brad un ulm te duci în direcţia opusă călătoriei tale căutând punctul de cotitură precară căutându-te plin de sânge ce radiază de sănătate te întorci prin câmpul de mușchi cu baltă azur în cele din urmă ajungi mereu la mare și-ţi fixezi privirea: în spatele acestui orizont este locul unde ar trebui să fie totul

*** O femeie pe tren, vorbindu-i unicului ei fiu ca unui iubit.

Coatele se ating. Un oftat scurt. „Nu mânca tot. Vom călători în întuneric.”

*** La mal, am sărbătorit viaţa în spumă excitantă și soare, umezindu-mi trupul cu amărăciune veche.

Se rezemau visele pe piatră, mi-au curs pe degetele slabe în spumă albă,

144 | poezie

între coapsele mele se îngrămădește marea, focurile ei de artificii, și melci înghesuiți unul într-altul s-au lipit de stâncă chiar lângă mine. În valuri, nu eram singură.

Valurile golfului se clătinau odată cu ceea ce avea sa vină, iar apa catifelată îmi cunoștea sângele.

Mergând pe dune Cu toate că ai fost atins de nuanţa intensă de verdeaţă, a creșterii copacilor a ierbii și a pinului, cu toate că ai fost atins de nostalgia fumului de vară, de la iarba arsă și peștele prăjit, cu toate că ai fost atins de copiii care nu știau nimic despre restricţiile lumii sărind pe dalele într-o singură culoare, în ciuda tuturor emoţiilor tale, ai rămas rece cu deziluzia unui ochi de apă îngheţat într-o pădure siberiană.

Te întorceai să te asiguri că urmele presate pe mal au fost spălate, spălat, n-ai fost. Nu ai vrut să fii, tu nu ai vrut să mai fii imprimat în nimic.

traducere de Cosmin Perța

poezie | 145

Goran Čolakhodžić

G

oran Čolakhodžić (n. 1990, Zagreb) studiază limbile engleză și română la Universitatea din Zagreb și a câștigat recent prestigiosul premiu „Goran za mlade pjesnike” pentru un volum de poezii care urmează să fie publicat în Croația anul acesta.

146 | poezie

Vânătoare Vânam iepuri din belșug și pe neauzite: ţinta a ucis, nu s-a tras, sacii de blană au căzut prompt pe iarba uscată a amurgului. Au rămas ţepeni, cu ochii deschiși, fără pic de sânge pe rănile zgârcite, de fapt ridicoli, inofensivi în această moarte care nu a uzurpat viaţa, de aceea a fost transparentă.

N-am dus lipsă de gloanţe și nici ei de moarte: o produceau constant pe movile și prin șanţuri.

Se lasă toamna, poate că de asta.

Ultimul cosit Ultimul cosit un ritual tăcut în plus.

Nu este obligatoriu, dar e bine, chiar frumos, deoarece te întoarce în august, timp în care cositul este molipsitor precum căscatul, când aprinzi motorul și începi, iar când te oprești pentru prima dată auzi întregul cor al motoarelor din depărtarea apropiată, din toate colţurile lumii.

Toţi stăpânim iarba, ne jucăm de-a vacile, ne jucăm de-a vecinii în suburbiile Chicago-ului.

Dar ultimul cosit este mai frumos, mai bărbătesc: ești singur în asta, adeseori e ceaţă și amurg.

Ierbii îi faci ceva urât și dureros pentru binele ei, precum un doctor sau un tată.

Tu ai grijă de mașină, o cureţi înainte de culcare, torni benzină, te ocupi, așa cum nu te ocupi niciodată, pentru că ești filolog, scrib și gay, cu uleiul și oţelul. La final încui ușa, răsuflând un „totul e gata”; acum poat’ să vină iarna, acum pot nopţile lungi fără creștere petrecute departe de pământ, de aceea suspini.

poezie | 147

Deplasarea spre roșu 1. am trăit până acum între câteva clădiri, pe vreo douăzeci de străzi, în trei sau patru hectare de pădure sau pășune. nu m-am gândit – în acea direcţie sunt marile întinderi, iar o bună parte a lor îmi aparţine mie. dreptunghiurile au încercuit de mult orizontul reproducând modelul spaţiului vizibil de aici. acum, din acestă înaltă, întunecată perspectivă observ centrul dinspre margine, întrevăd tiparele repetiţiei, formele permanenţei. desenat rău, trapezul orașului de aici până la Rapska, de la ea până la geamie, de acolo până la unele puncte din est (se caută unghiul opus cunoscutului α) și din nou până la camera unde, singur pentru puţin, încuiat și calm, mă uit prin geamurile largi. trapezul se va repeta la infinit, sau ceva mai puţin, pentru a crea orașul. de abia de pe locurile înalte, cu puţin zoom, va deveni clară calitatea generică a spaţiului. se vor naște la nesfârșit câteva clădiri, vreo douăzeci de străzi, trei-patru hectare de pădure și pășuni. acele fabrici de becuri care, cu luminile lor topite într-o singură unică pată de cupru, la nesfârșit vor făuri vestul.

*** Am o problemă nerezolvată cu orașul, mai precis, cred că ziua nu suntem în stare să ne spunem totul. Recuperez, vreau nu vreau, noaptea, când mi se apropie gardurile vii iar dealurile încep să se rostogolească la picioare.

Sunt aici destul de multe alei străzi bolte arcade destul de multe bronzuri, înverzite de întunericul umed din parcurile cosite rar.

Mă tot trimite de la faţadă la faţadă

148 | poezie

pe legături neconvenabile de linii de tramvai și adesea în limbi complet necunoscute scrie numele clădirilor și ale pieţelor.

Mă rostogolește pe trotuare, mă aruncă porţilor ascunzându-și totuși curţile interioare – dovadă că poate visa lucid, pe când eu merg deja tărăgănându-mă unde trebuie prin coridoare și pasaje subterane.

Iar apoi, dimineaţa, mă îndeamnă la râs și la rânjet, pentru că știu că toată noaptea în mine se înmulţește lăudăros, îmi pune un văl peste ochi, trâmbiţează propagandă, încercând să se facă mai mare mai negru mai adânc să se construiască infinit, zadarnică iluzie. *** Uneori se deghizează în Sofia, București, Ruse, în Debrecen, odată demult i-a plăcut să fie Paris. Întotdeauna, însă, lasă destul de multe goluri care îi trădează masca. În spatele gardurilor de tablă întinse pe kilometri întregi, oaze de întuneric și buruieni, bălţi cu pietriș îndesate cu anvelope, murdărite de sedimentul nopţii; ele și zidurile din marginile golfului din capătul străzilor sunt grosolane, nu pot fi intrate sau ieșite, nu se sfărâmă și nu sfărâmă sunetele nepământești prezente în vise. Și aici descopăr slăbiciunea: orașul nu s-a construit pe sine mai departe – restul nu e aici – lipsește codul.

Jocul lui este limitat de conștiinţa faptului că că nopţile zboară repede în pofida toamnei și de gândul că a pregătit îndeajuns de multe străzi. Bat ușor în ecran și mă trezesc cu șiretenie.

poezie | 149

Peisaje mature 1.

Dimineaţa spaţiul nu este încă vindecat de oameni, de combinaţii, cum nu sunt nici mucoasele libidinoșilor, și deja se așteaptă întoarcerea zilei, umplerea golului. În gât, pe ochi: acreala zorilor devreme, nevoia de a mă mișca, de a începe, de a mă smulge din somn, încleștarea din stomac înainte de vizită, înainte de a urca scările prăfuite stropite cu apă ale școlii (copil fiind, sau profesor) spitalului (mi-e teamă) închisorii (îmi amintesc frica din vise) Și coloanele goale ne constrâng la ceva, spun oarecum „Asta nu-i chiar așa de simplu”, străpung, epuizează. De dimineaţă, când ne întâlnim cel mai mult cu boala și cu finalitatea ei, când zorile goale din plămâni ne alină cel mai mult și pretind fără milă.* * Junotempel in Agrient (1828)

traducere de Adrian Oproiu

150 | poezie

Tiberiu Neacșu Mai puţine adânc nimic nu-mi arată nimic

Coincidenţă Lumina a plecat a apărut un înger cu tirbușoane și vin soarele a prăbușit oameni și câini nici acum moartea, ca niciodată

poate graniţa după care stăm ascunși de parcă am închis ochii cine ești tu am întrebat și degetele au fost mai puţine.

cuminte aștept cuminte aici, ca o urmă de praf fără umbră.

Umbră Nimic nu înseamnă sus și jos oamenii nu lasă urme. între margini și soare am recunoscut o umbră și am început să respir.

poezie | 151

Masa din bucătărie tatălui meu “I SEE in you the estuary that enlarges and spreads itself grandly as it pours in the great Sea.” Walt Whitman – To Old Age

Vântul coboară mută oamenii goi alături împlinim soarele viaţa iese cu o mână de artere sângele șchioapătă sparge noaptea am mai auzit de nopţi așa ceva nu există.

Dativul posesiv “you in the world the night breathing asleep and alive.”

Hayden Carruth

Corpul în ore mici ne convingem ascultând condens și lumină în muţenie în carne și liniște storc din ceea ce sunt în ceea ce nu sunt mă sufoc îmi dau jos oasele să mă înghesui în tine.

152 | poezie

E cel mai ușor:

Râsul știe piatra știe

Știi știu.

fără picioare și braţe memoria nu trece nimic de aruncat nimic de văzut.

unii au inventat aici sarea frica și vântul.

Gura spune și mă opresc spun stai și tu spune și tu.

goi suntem îngrămădiţi în buzunarul cu pâine

Îndoit și fără să știu am adunat puţin aer și urma asta o las în pământ dar nu intru.

Îmi aduc aminte

Dincolo de pereți există noapte monturi aiurite glumețele scări cu risc lenea și nesfârșitul respirației De sub covor se naște civilizația cu ajutor Ce nenorociri mâinile reptile picioarele pietre completează tot între ochi și liniște.

Se născu tata. Zăpada roșie umplea tălpile lâna unii purtau bocanci ca promisiuni.

Lemnul rece mi se opri în dinți și căldura înlătură mirosul de sânge. Atunci aerul curat îmi intră în suflet cu putere.

poezie | 153

Pic pic Cântecul acesta e un cântec adevărat vom copia mersul melcilor, al șerpilor de mai grădina se va preface și vom mirosi în numele decorporalizării, în numele tehnicii, în numele tatălui.

Cântecul acesta e un cântec adevărat în beci nu ne va găsi vreun rai bălos de înghițit cu pastila de a doua zi cu spirt în numele vreunei fabrici de bere.

Cântecul acesta e un cântec adevărat pasul de gâscă și asfaltul încins tenișii vor fi covoare arabe cu umbréle și AC-uri.

Pic pic picăturile de transpirație fac zgomot suntem între oameni și plutim peste rațe sălbatice sau aeronave peste dumnezeu și peste ce e deasupra lui suntem în subteranul unor corpuri ciocnite moi docile și plutim pic pic.

Cântecul acesta e un cântec adevărat cum spoiești cu var ursuleții de pluș cât să le intre sub piele să îi înfrumusețeze să nu mai doară.

Pic pic varul suntem între oameni pe care îi strângem pic pic.

154 | poezie

Graţiela Benga

Dreapta potrivire Adela Greceanu, și cuvintele sînt o provincie (Cartea Românească, 2014)

F

raza de început pare că se tastează singură, fără să asculte repetatul meu avertisment mental: și cuvintele sînt o provincie (Cartea Românească, 2014) e – pentru mine, fără dubii – cartea de poezie a anului 2014. Îi aparţine Adelei Greceanu, poetă care a revenit după o tăcere de zece ani. O tăcere grăitoare, cum nu multe sunt.

A fost o tăcere grăitoare pentru că refuzul verbalizării, dublat de arta ascultării poate fi câteodată una dintre cele mai subtile punţi de comunicare („Mai bine să nu încerci să povestești toate astea cuiva./ Mai bine să privești lumea și să asculţi” – Provincialii). Dar pentru a ști cum să privești și cum să asculţi e necesară o bună locuire în tăcere. Și, totodată, în singurătatea deplină a unei margini de lume. Se pot parcurge clipe sau ani de recluziune în care gândul și trăirea să fie inenarabile. Sunt clipe sau ani cu o greutate de plumb, dar care încarcă privirea de incandescenţa fulgerului și auzul cu năvala nemiloasă a neastâmpărului cotidian – capabile să pătrundă în viermuiala orașului și în

frământarea unui cartier (Dristor) ori să distingă dialoguri prin pereţi și în zgomotul din autobuze. Și tot tăcere grăitoare este, la urma urmei, și cuvintele sînt o provincie, de vreme ce poemele afirmă (ca supra-temă a cărţii) limitele secătuitoare ale limbajului: „.Adevărul e că fiecare cuvînt/ e doar vîrful unui aisberg./ Dedesubt colcăie sensuri fără nume/ dintre care, cîte unul,/ e atras uneori la suprafaţă/ de forţa cuvîntului de deasupra/ și înghesuit acolo, printre sensurile de bază./ Și cuvintele sînt o provincie/ vizavi de sensurile pline de viaţă de sub ele,/ sensuri necunoscute și nerevendicate acolo, deasupra” (Adila).

De la relaţia dintre ce se vede cu ușurință și ce rămâne ascuns (în cuvinte, în existenţă, în destinul scriitorului care interpretează și transfigurează realitatea), în pofida efortului de a scoate nevăzutul la lumină, pleacă întreaga carte a Adelei Greceanu. Scriu apăsat întreaga carte – pentru că rareori se poate citi o carte de poezie atât de atent construită. Omogenă ideatic și stilistic. Se structurează pe temeiul unei

cronică | 155

supra-teme, are un personaj (Adila) care apare în fiecare poem, privit alternativ din trei unghiuri discursive. Și propune un concept (provincia) care se propagă metaforic și concentric, redefinind raportul dintre central și periferic. Mai mult: poemele cresc unul din altul – prin reluările unei imagini („spinarea de femeie sau de fetiţă”, „o coamă de păr brun” ș.a.), prin simetrii și reveniri în buclă. Nu se îngreunează aluvionar, ci orientează atenţia cititorului. Pentru a obţine un astfel de efect, tenacitatea și rafinamentul construcţiei trebuie dublate de o concentrare (auto)formatoare asupra dozajului optim dintre a exprima și a conserva în tăcere. Acest dozaj îi reușește excelent poetei, astfel încât ceea ce risca să devină sediment cotropitor se transformă într-o covârșitoare pipăire vizuală a (in)avuabilului. Iar atenţia orientată a cititorului descoperă, cu uimire, succesiunea de mișcare reluată și de împietrire. De fulguranţă intuitivă și înmărmurire reflexivă. În ambele cazuri, Adila se află pe circumferinţa existenţei – la fereastra garsonierei de la marginea unui cimitir sau pe scaunul marginal dintr-un autobuz. De acolo, de la margine, Adila privește lumea și se privește pe sine – cu distanţarea implicată de un statut periferic asumat: „Îmi lipsește cu desăvîrșire talentul de a fi femeie./ Sînt o provincială vizavi de dragoste./ Folosesc mai mereu cuvintele altora/ cînd trebuie să vorbesc./ Sînt o provincială vizavi de limbaj./ De obicei prefer să stau în garsoniera mea de 18 mp și/ să mă uit pe geam de la etajul opt./ E bine că nu sînt nevoită/ să spun ce văd și/ ce gîndesc./ Dacă m-ar privi cineva din spate,/ ar vedea o spinare de/

156 | cronică

femeie sau de fetiță / pe care atîrnă o coamă de/ păr brun./ Pe străduța care desparte/ blocul de cimitir,/ trec dintr-odată patru,/ cinci, șase oameni pe/ biciclete. Viteză. Soare./ Șapte, opt./ În cimitir au înflorit/ castanii./ Provinciala din mine vede/ toate astea,/ dar nu-i nimeni să o/ privească din spate/ cum stă acolo, cu spinarea/ ei de femeie sau de fetiță,/ nemișcată.” (Provinciala).

Câteva personaje mărunte se ivesc din povestea Adilei: trecători, vecini, un bărbat care „îi spune femeii sale pitulice”, „băieţi/ cu tricouri mulate/ [...] băieţi dichisiţi/ cu părul bine tuns/ vopsit în culori electrice” și, mai ales, florăreasa Mariana: „Băieții o ascultă nemișcați,/ seară de seară se adună/ în fața Florăriei Mariana./ Mariana vorbește și/ scuipă cojile direct pe/ asfalt./ Vocea ei ascuțită/ ajunge pînă la etajul opt,/ chiar și cînd geamul e/ închis./ Cu toate astea, nu se/ poate spune/ despre ce vorbește.” (Mariana). Proiecţii ale derizoriului cotidian, aceste personaje aparţin unui timp fără temei și vorbesc fără miez. Nu compun lumea – nici la marginea, nici în centrul ei. O descompun. Ţesătură compactă de poveste și lirism, cu fibră reflexivă și noduri descriptive, poezia din și cuvintele sînt o provincie conturează o lume a nedreptei potriviri. Inadecvată se simte Adila – de aceea se retrage în solitudinea locului ei de 18 mp („provincia ei/ pentru care va plăti rate pînă după pensie”), observând fascinată și oripilată realitatea. Și tot de aceea fuge din acel loc, cu „pijama, pieptăn, periuță de dinți” (lait-motiv al des-centrării), căutând un spaţiu în care locul să prilejuiască și locuirea. Potrivirea.

Inadecvată e realitatea – prin derizoriul pomenit întrebîndu-mă/ nedumerită spectacular al unei înmormântări, prin la culme, aproape tristă, de ce sunt eu zgomotul de „șuruburi, șaibe, cuie, tocmai o fetiţă de patru ani,/ la intrarea piuliţe/ rostogolindu-se pe gresie”. Dar în alimentară,/ [...] de ce nu sunt inadecvată e și realitatea limbajului, altcineva” (Plasa). Un alter-ego salvator în care „munte”, „tartină” sau „a ar fi poetul, singurul care (își) poate ţine gestiona o relaţie” intră într-o logică echilibrul între realitate și irealitate. semantică dislocată și, la rândul ei, dislocantă. Iar când sensurile ealitatea ir i cuvintelor sunt înșurubate în ș a e t a Realit convenţionalism sau aruncate r u m os , / f e it ţ r ă p s la voia întâmplării ca într-un joc e rebuie de t r ţi peștel cu zaruri, nu numai cunoașterea a p s e d m așa cu lumii e pusă sub semnul întrebării, pește. e ci și existenţa individuală. Fiecare d l u s o de e „un vârf de aisberg” căruia i se receanu G a l e d A ignoră nevăzutul. I se amputează, iresponsabil, ceea ce îl face să existe pe de-a-ntregul. „Realitatea și irealitatea trebuie Între vârste (femeie-fetiţă „de 34 despărţite frumos,/ așa cum desparţi de ani care arată ca la 14”), între locuri peștele de osul de pește./ Dacă nu faci (căutând un spaţiu în care să-și piardă asta, irealitatea ţi se înfige/ în inimă senzaţia inadecvării), între corporal și în creier, în ficat/ amestecându-se în necorporal („eram o provincială vizavi realitatea lor./ [...] Adevărul e că nu de frumuseţe”), între absenţa mamei (ca pot fi despărţite una de alta/ cum ai reper central) și prezenţa unei altfel de despărţi peștele de osul de pește.” (Adila mame („cea mai puternică, cea mai aspră meditează). Cu o melancolie ușor ironică, și cea mai dreaptă”) se situează mereu Adila distinge alcătuirea ingenioasă Adila. E imposibil de fixat – nici în a lumii. Realitatea și irealitatea nu se candoarea copilului, nici în puseurile împletesc într-un lanţ pe care o minte introspective ale femeii, așa cum nici lucidă și o mână exersată îl pot desface, ea însăși nu se fixează altcumva decât mai ușor sau mai greu. Ele sunt cele prin acuitatea observaţiilor ei. Sau prin două feţe ale lumii, una presupunând-o plasarea retrospectivă (definitorie) într-o definitiv pe cealaltă. Această alcătuire, parte a gardului care o despărţea în care nu poate fi înţeleasă numai prin copilărie de Udo, alături de care se juca, suișul gândului și nici prin palpitul „fiecare pe partea lui”, privind în partea imaginarului, obligă la o anume situare cealaltă spre „cel mai frumos loc din / interogare a eului în raport cu el însuși: lume”. Un loc din imediata apropiere, dar „Să mă strecor în pielea altcuiva,/ în complet închis apropierii reale. Deschisă cuvintele altcuiva,/ în altă provincie” rămâne doar calea fantasmei: „Uneori, (Isterie). Sau „Odată,/ de mult,/ [...] m-am după ce făceam de mâncare,/ Udo mă

„

”

cronică | 157

ruga/ să fiu autobuzul lui pereche,/ cel de întoarcere./ Și eu mă plimbam pe cărările drepte,/ îmi umpleam pantofii de noroi,/ străbăteam un traseu complicat/ ca să mă întorc la Udo,/ care mă aștepta/ cu degetele înfipte în plasa de sîrmă.// Tare mult mi-ar fi plăcut să știu/ cum se vede grădina mea/ privită din grădina lui./ Seara, după toate treburile istovitoare,/ îl rugam pe Udo să ne căsătorim./ Și ne căsătoream.” (Udo).

Tot deschis pare a fi și drumul spre una dintre multele mame posibile. Cu „echipamentul nocturn” purtat în mână, Adila ajunge să-și lase în urmă, seară de seară, garsoniera și bate la ușa femeii de la care a supt „nu apa chioară a sânilor,/ ci măduvă groasă a șirei spinării,/ [...] disciplina și voinţa/ hotărârea și stăpânirea de sine.” (Tu). Cu el (bărbatul care venea din când în când în garsonieră), Adila simţise tăișul limbajului restrâns la un exerciţiu de simplă constatare și comunicare. Cu tu istoria personală îmbracă alte forme. Înșelătoare și (nu mă feresc să spun) iniţiatice. „Nu te-ai mirat/ când te-ai pomenit cu/ mine la ușă,/ în prima seară cînd am/ dormit la tine./ M-ai poftit în bucătărie,/ mi-ai dat să mănînc/ și eu ți-am povestit/ că șuruburi / că șaibe și cuie,/ că piulițe,/ că noapte de noapte,/ că pe gresia vecinului de/ sub garsoniera mea,/ că ușa,/ că liftul,/ că iar șuruburi,/ că iar șaibe și cuie,/ că iar piulițe.../ M-ai ascultat/ fără să ți se clintească/ vreun mușchi pe față/ și, cînd m-am oprit,/ ai spus:/ Adila, n-ai destule lecturi.” (Prima seară la tine). Seară de seară, dialogul dezechilibrat dintre Adila și aspra figură maternă (re)pune problema limbajului ca modalitate de fortifiere sau vătămare a interlocutorului.

158 | cronică

Cuvântul nu derivă din inteligenţă, ci îi dă suflu. Și, mai presus de orice, hrănește viaţa. Comunicării de suprafaţă, profund șubrezite ontologic, Adila îi va opune, în final, un cuvânt-metaforă, ca o rostire divinatorie menită să cuprindă potrivirea veritabilă a numelor (despre care, pe alt plan și cu alte unelte, vorbea Platon în Cratylos). Altfel spus, miezul gândului și al simţurilor: „Pe Știrbei-Vodă e o casă gri cu două ferestre,/ la care atîrnă de cînd lumea/ niște perdele gri./ Cum se-ncălzește un pic vremea,/ una dintre ferestre se deschide/ și-n cadrul ei/ apare un bărbat în tricou gri./ [...] În seara asta,/ după ce am ajuns la tine/ și m-am așezat la locul meu/ de la masa din bucătărie,/ cînd m-ai întrebat ce am văzut pe drum,/ am spus/ «Primăvara».” (Vestitorul primăverii).

Cu desfășurarea ei dramatic-egală, cu câţiva spori de umor cald plutind peste brazdele rupte ale existenţei, și cuvintele sînt o provincie e o carte despre esenţa limbajului și limbajele feminităţii. Cu precădere, e o carte despre cum se ascunde (și se arată) poezia în cotidianul cel mai anost. Adela Greceanu pare să fi asimilat o întreagă tradiţie poetică, pe care o valorifică abia după ce a trecut-o, răbdătoare și tăcută, prin sita propriului ei metabolism. Poate fi (în modul cel mai autentic și în același timp) melancolică și neîndurătoare. Poate fi (în același timp și în modul cel mai autentic) în afară și înăuntru – căutând pretutindeni, cu mintea, cu emoţia și cu simţurile, buna potrivire în lume. Prin dreapta potrivire de cuvinte.

Horia Șerban

H

oria Șerban (n. 1995) este elev în clasa a XII-a la Colegiul Național „Sf. Sava” din București și a participat constant în anii trecuți, încă de la începutul liceului, la Concursul de Poezie „Gellu Naum”, unde l-am întâlnit prima dată, prin 2012. De atunci, Horia a devenit o prezență tot mai constantă printre poeții cei mai tineri care scriu azi, iar textele sale au devenit, de la an la an, tot mai bine conturate și calibrate. Cu cinci ani în urmă, o publicam în primul număr al revistei „Poesis internațional” pe Aura Maru (n. 1990), care a debutat anul acesta în volum. Și, fiindcă avem deja o tradiție în susținerea celor mai promițătoare voci emergente din poezia românească, Horia Șerban își găsește perfect locul în paginile revistei. Un euforic deschis tuturor experimentelor (păstrând, astfel, ceva din elanurile și căutările de început ale Generației Beat), Horia Șerban arată încă de pe acum un mare potențial de evoluție. Îndreptat spre un tip de expresie în care mai poți recunoaște influențe din Kerouac, Gary Snyder sau Jerome Rothenberg, dar foarte îndrăzneț și deja clar individualizat în raport cu ceilalți poeți ai promoției sale, Horia Șerban este, pentru mine, un pariu sigur.

Claudiu Komartin

poezie | 159

296

în fiecare dintre buzunarele gecii își ascunde zeci de lucruri inutile unghii firișoare de păr coji de nuci brichete iar undeva la marginea lor cuvinte ce se rostogolesc într-un surâs nostalgic patinatori pierduți în parc un cer lipsit de stele eu stând întins pe saltea lângă fereastră în buzunarul ei și o priveam cum plutește din cameră în cameră și din cameră în cameră odată cu păpădiile purtate de vânt

299

mai sunt locuri unde se pot vedea stelele iar valurile duc în larg sub linia orizontului toate defectele pe care le găsești privindu-ți reflexia prin mătasea întinsă de-a lungul mării mai sunt locuri unde poți fi sigur de cine ești

280

uitându-mă la cer și la perfecta indiferență a distanței

160 | poezie

300

deasupra copacului bodhi trec încet avioane lăsând în urmă depărtarea și zgomotul înfundat al acesteia

284

îl ascultam pe ray charles cântând born to lose la mai bine de o lună de când m-am lăsat de băut totul e zăpadă în martie nimic nu contează în martie ieri a fost ziua maică-mii de un an nu am mai luat morfină însemnări despre sinucidere scrise pe tăblița obsesivă a unei zile însorite

134

zi de joi în paragină sub greutatea dorinţei de-a trăi zi de joi în paragină tu ești fantoma spitalului cea mai frumoasă fantomă din spital

poezie | 161

279 Iguana bebop blitz

să fiu un saxofonist bari orb cântând pe coastele tale de-a lungul coloanei până în vârful degetelor și înapoi cuprins de extazul disociativ al creației aș vorbi neîncetat dar cuvintele mele amorțite se ascund în spatele zidului printre crăpături sau pe scări o monografie a jazzului pe benzodiazepine când l-am întâlnit pe vasile un bhikkhu din moldova care se angajase pe vară la o pensiune doar să vadă luna amară live mi-a zis că viața lui e un lipici made in china dar nu l-am auzit așa că mi-a scris pe o hârtie iar eu am păstrat-o niște litere mari și strâmbe viața mea un lipici made in china scrise de parcă și-ar fi amintit ceva important sunt parte a viitorului rupt pe sirop de tuse fost chipper de morfină pacifist feminist radical vid pe la ora 9 s-a încălzit și am putut ieși din sacul de dormit un val stinsese focul îndemânatic ca o femeie curățând o casă veche plină de omizi mi-am cumpărat niște pufuleți și am băut restul de vin rămas de aseară apoi am mers la vila aceea părăsită cu un duș încă funcțional în capătul curții henri elvețianul cu dinți perfecți era deja acolo cu iubita lui și mi-a împrumutat pentru a doua oară săpunul iar eu i-am dat restul de pufuleți la schimb dorințele se subțiază ritmic și îți poartă pașii oriunde oamenii încep să se adune locul se umple de fum toate mișcările sunt derulate cu încetinitorul iar timpul se scufundă în supa comună a expresiei

162 | poezie

Mircea Florian

„Trebuie să nu uiţi

”

dacă vrei să nu fii uitat

Diana Marincu: Având în vedere multitudinea de ipostaze creative pe care ţi le-ai asumat de-a lungul timpului, atât în muzică, cât și în artele vizuale, aș vrea să pornim discuţia tocmai de la felul în care cele două domenii distincte se întâlnesc, se completează sau poate chiar se contrazic uneori în „atelierul” tău conceptual. De cele mai multe ori prezentarea ta ca muzician eclipsează oarecum ipostaza de artist. Dar cred că arta pe care o faci exprimă cel mai bine ceea ce înseamnă multimedia cu adevărat. Mi se pare că foarte adesea acest cuvânt este „abuzat” în teoria artei atunci când nu știm să încadrăm corect o lucrare într-o categorie. La tine, în schimb, îmbinarea celor două direcţii a dat ceva cu adevărat experimental în zona multimedia.

Mircea Florian: Ai dreptate, în primul rând cu abuzarea cuvântului „multimedia”. Este de sesizat chiar o confuzie legată de faptul că a existat și

există încă termeni precum „intermedia” sau „hypermedia”, cu înţelesuri diferite dar cu sonoritate asemănătoare. Cred că mult mai potrivită este o sintagmă nouă – anume „new media” – și aceasta îmi convine și mie acum cel mai mult fiindcă e o sintagmă deschisă; în ea încap medii și posibilităţi ce apar cu o frecvenţă atât de mare în zilele noastre și, mai ales, oferă deschidere către viitoarele media care vor fi și ele, nu-i așa, noi. Mie-mi place de asemenea – am folosit adesea și mi se pare mai integrativ – termenul „conglomerat”. Da, am încercat – am făcut tot ce am putut și am știut – pentru ca artele să fuzioneze, să se sudeze cu adevărat; să devină conglomerat, să devină inseparabile, să depindă, să se deducă unele din altele, așa cum au fost ele o foarte lungă vreme; desigur, demult, demult de tot.

interviu | 163

Viaţa artelor este sinusoidală și au existat momente în care ele se îngemănau, au existat momente în care ele se separau și deveneau extrem de independente și de – pasămite – pure, pentru a ajunge apoi din nou împreună.

Acum ne aflăm într-un moment în care artele și producţiile artistice tind să conglomereze numeroase elemente și astfel se naște noua artă a mediilor noi.

din 1999, ai expus o instalaţie interactivă

instanţă, ideea sincronismului cu vestul este cumva caraghioasă fiindcă unele din lucrurile care s-au întâmplat în România par a fi prefigurat o serie de evenimente, o serie de direcţii care au apărut ulterior în lume – eu le-am descoperit ca fiind premergătoare abia când am aflat ce se întâmpla în timpul nașterii lor în restul lumii. Nu cred că avem vreun deficit de sincronicitate – nici atunci (demult), acum cu atât mai puţin și cred că în viitor nu o să-l avem în niciun fel – eu chiar sper (oare de ce?)

– atât cât ne vor duce puterile – să dăm noi semne care ar putea fi urmate.

cu sunet și imagine, alături de lucrări ale

D.M.: Tehnologia digitală a intrat destul de

artiștilor Alexandru Antik, Dan Mihălţianu,

târziu în arta din România și nu a avut parte

Miklós Onucsan și Alexandru Patatics. Cum

din păcate de vreun sprijin instituţional (încă

ai perceput atunci contextul Bienalei și

nu există din câte știu secţii specializate de artă

participarea României? Ai avut vreodată

new-media și nici aparatura potrivită în școlile

„complexul periferiei” sau te-a preocupat

de artă). Cum a funcţionat pentru tine acest

vreodată ideea sincronismului cu Vestul?

context precar din România faţă de cel de la

M.F.: În expoziţia din cadrul Bienalei de la Veneţia am prezentat – așa cum, de fapt, fac întotdeauna – o lucrare care conţinea și ea „new media”: animaţii, computere, benzi audio imprimate, interactivitate, instalaţie, senzori, motorică.

Mi-a plăcut atunci echipa ţării, era puternică și dezinhibată. Participarea României a fost percepută bine și, în general, nu cred că lumea artistică, artiștii români au vreun motiv să aibă complexul periferiei. Numeroși artiști au făcut conexiunea cu „universalitatea”, cu lumea cea mare, sunt alţii care trăiesc foarte bine în acel mediu – eu însumi pendulez între capetele continentului nostru (și/sau ale lumii); în ultimă

Düsseldorf, unde știu că ai lucrat mult timp

D.M: În expoziţia Alberti’s Open Window / Windows 98 – Open, curatoriată de Horea Avram, parte a Bienalei de artă de la Veneţia

164 | interviu

după plecarea din România în 1986?

M.F.: Este adevărat. La noi, tehnologia digitală a intrat destul de târziu în artă – dar nu foarte târziu – și poate amploarea nu era grozavă – n-au fost și nici nu prea sunt nici astăzi mulţi artiști interesaţi de digital.

Computere și senzori și motorizări și microprocesoare, adică tehnologia digitală, computerizată, a existat integrată în lucrări ale artiștilor; însă ce a lipsit a fost sprijinul instituţionalizat.

Artiștii – cei care se interesau cu adevărat de lucrurile acestea – au fost dispuși să facă sacrificii, să investească puţinii bani care erau la îndemână pentru a achiziţiona pe căi doar de ei

știute și de obicei periculoase, ilegale – echipamente, computere și aparate, într-o vreme în care costau foarte mult, într-o vreme în care puteai să le aduci în România doar înfruntând pericole enorme. Desigur, în vest lucrurile erau diferite, prohibitive erau doar preţurile, altminteri puteai să-ţi iei fără probleme aparatură.

D. M.: Cea mai recentă lucrare a ta, dadaflux #12, o instalaţie de sunet complexă cu un pian preparat, continuă, așa cum indică și titlul, o serie de lucrări pornind de la aceste mișcări artistice importante – dadaism și fluxus. Știu că avangarda a contat mult ca moștenire culturală în tot ce ai făcut, dar și ideea de aleatoriu în procesul creaţiei și receptării. Mi-a plăcut foarte mult povestea acestei lucrări și felul în care istoria Galeriei Parnass din Wuppertal te-a ajuns din urmă oarecum, te-a marcat prin împrejurări, prin mistica locului, „aura”, chiar dacă sună pretenţios. Mistica și tehnologia uneori se întâlnesc, nu-i așa?

M.F.: dadaflux #12 e născută din reflexiile mele legate de un spaţiu investit, cumva, prin transfer, cu puteri magice – are ceva mistic în el acest spaţiu dar nu e singurul; sunt multe alte locuri ce au marcat începuturi: Cafeneaua Voltaire din Zürich, The Cavern Club din Liverpool, The Factory sau Studio 54 în New York, sau chiar Club A în București.

Istoria din spatele lucrării sună astfel: locuiam la Wuppertal în Germania.

La un moment dat, datorită unei prietene, Beate Schroedl, care locuia într-un cartier mai select al orașului, în Elberfeld, am ajuns într-o casă patriciană pe care am simţit-o vibrând ușor. Nu scria nimic acolo, era o casă frumoasă,

impozantă, dar nici un semn al trecutului ei nu trăda un adevăr ce urma să-l aflu și care m-a răscolit: am aflat că de fapt în acel loc, în care eu ajunsesem ca să sărbătorim, să facem un party, în acea casă, fusese nimic altceva decât Galeria Parnass, locul în care s-au întâmplat o mare parte din acţiunile de început ale fenomenalei mișcări FLUXUS, ale lui Nam Jun Paik, John Cage, Wolf Vostel, Yoko Ono, Dick Higgins, Charlotte Moorman, Joseph Beuys, Bazon Brock, George Maciunas... Toţi au trecut pe acolo, au împodobit locul cu capete însângerate de bou, acolo s-au petrecut experimentele și inovaţiile cu televizoare și instalaţii video, acolo se auzeau piane preparate... – spaţiul, amintirile legate de el au avut un efect teribil asupra mea, mi-au plăcut, mi-au răscolit imaginaţia și așa se face că în acele momente mi-am dat seama că se naște o serie de lucrări care va vrea să omagieze acele acţiuni atât de speciale. dadaflux #12 este dedicată pianelor preparate ale lui John Cage și Nam Jun Paik, muzicii pe care o scriau în perioada aceea, muzicii stochastice, muzicii aleatorii, I Ching-ului cu care lucra Cage atât de mult – amestecat însă, evident, cu tot ce am eu în cap între timp în legătură cu toate acestea – sunt algoritmi pe care i-am băgat în câteva computere, în câteva microprocesoare, plus senzori, plus motorașe, plus actuatori, plus actori sonori care ţopăie înăuntrul pianului producând o muzică cu totul și cu totul stranie – fiindcă e și încercarea de a renaște, din nou, mistica acelui loc.

interviu | 165

D.M.: Îţi place să cânţi live, să faci performance-uri și să te bazezi și pe energia momentului. Cauţi mereu colaborări surprinzătoare, cu tineri muzicieni și artiști și mi se pare că energia aceasta pe care o investești este extraordinară. M-ar interesa în mod special cum colaborezi cu generaţiile noi.

M.F.: Prin natura preocupărilor mele academice lucrez cu studenţi – relaţia e biunivoc avantajoasă; simt adesea că

primesc poate chiar mai mult decât dau și asta mă rușinează (și mă motivează).

Lucrez cu mare plăcere cu muzicieni tineri, cu cineaști juni, fac proiecte cu dansatori, actori și artiști tineri – da, cred că pentru a supravieţui cultural trebuie să poţi să cooperezi cu cei ce vin. Trebuie să înţelegi ca să fii înţeles.

Trebuie să nu uiţi dacă vrei să nu fii uitat. Trebuie să îndrăznești mereu.

Mircea Florian (n. 1949) este muzician și artist vizual, cunoscut în primul rând datorită creaţiei sale experimentale care îmbină fascinaţia pentru instrumentele muzicale tradiţionale cu interesul pentru tehnologia digitală. A cântat încă din anii ‘60 în diferite formule și a înfiinţat formaţiile „Zburătorii”, „Florian în Labirint”, „Ceata Melopoică” și grupul „Florian din Transilvania”, celebru în anii ‘80 datorită spectacolelor sincretice inedite de teatru-rock-muzică electronică. A compus muzică de film și a participat ca artist în expoziţii precum: Alberti’s Open Window / Windows 98 – Open, curator Horea Avram, Bienala de artă de la Veneţia (1999) și When History Comes Knocking: Romanian Art from the 80s and 90s in Close Up, curator Judit Angel, la Galeria Plan B Berlin (2011).

166 | interviu

Claudiu Komartin

, u ț n a i ă t ă G l e Pav entul nostalgic insurg

D

espre poezia lui Pavel Gătăianțu (1957-2015) s-a scris fie ca despre o expresie a postmodernismului românesc în spațiul multicultural al Voivodinei, fie ca despre o speță de neoavangardism turat la maxim, pe terenul accidentat al istoriei trăite pe această muchie de Europă care n-a fost deloc ferită de incertitudini și de rupturi, până la marea dramă a Iugoslaviei de la sfârșitul secolului XX. Exuberant și vital, păstrând însă în privire, ca și-n literatură, acea nostalgie, acea densitate sentimentală a esticilor, așa mi-l amintesc pe Gătăianțu dintr-o toamnă blândă la Novi Sad, iar vestea dispariției sale la începutul anului mi s-a părut, la fel ca atunci când ne-au părăsit Ioan Flora, Ioan Radin sau Petru Cârdu, aproape neverosimilă.

Gătăianțu a fost unul dintre fermenții cei mai puternici ai literaturii române din spațiul sârbesc, un poet, prozator, publicist, editor și performer în care se îmbinau inventivitatea și elanurile risipitoare ale românilor, cu spiritul bătăios al sârbilor printre care trăia. Între sarcasm și patetism, arcul voltaic al poeziei scrise de Gătăianțu

unea observația inteligentă și tăioasă cu ironia și calamburul, insurgența cu fantezia bonomă, calmă, pe care o exprimă cel mai bine titlul volumului său din 2011, Anarhie cu pauză de ceai, apărut în același an cu antologia Hotel Balcan. Acest din urmă volum cuprinde o selecție condensată „la sânge” din poezia lui Gătăianțu, de la prima sa carte, cumințel neomodernistă (Timp absent, publicată în limba sârbă în 1976), până la textele neliniștite și bătăioase din volumele de după 2000.

Cu gândul la atâtea versuri elocvente din aceste ultime două volume de poezie ale lui Gătăianțu, dar și la treaba excelentă pe care a făcut-o cu Editura Fondul Europa, unde a publicat în 2009 antologia Iz novije rumunske poezije, în semn de recunoștință pentru toată energia cheltuită de acest poet în proiectele în care s-a implicat – și în care i-a luat alături și pe alții –, transcriu câteva dintre poeziile mele preferate din cele două cărți apărute simultan acum patru ani, încercând să nu devin lacrimogen – atât cât l-am cunoscut, sunt convins că Pavel Gătăianțu ar fi preferat oricând o petrecere cu rock și blues unui torent de lacrimi în amintirea sa.

note | 167

Nu s-a schimbat nimic doar el lipsește din peisaj De ce Siguranța l-a fotografiat incognito pe Vasile Popa pășind prin Bucureștii de odinioară într-un costum de epocă à la Humphrey Bogart cu fața de ascet sau profet din Marile Loje sau actor din filme hollywoodiene, amant sau simplu observator.

Nici astăzi nu s-a schimbat nimic Doar el lipsește din peisaj.

Ioan Flora și Nichita Am plecat azi-dimineață la Radio unde cândva lucra și Ileana Și plimbându-mă prin oraș am intrat prin cafenele Dar nicăieri nu era Ioan Flora.

Prietenii ziceau că el discută cu Nichita În subsolul Uniunii Scriitorilor.

Doar pe o fotografie alb-negru de grup din curtea părintească, De la țară, făcută înainte cu două decenii, Pozam în fața unui porc sacrificat Eu și fratele Gheorghiță, Adam, Sârba, Ioan Flora cu o mătură în mâini și un muc de țigară, Oana, elevă, Nicu, bunicul, furtunul de apă Și încă câțiva inși toți în straie de țărani Cu pălării pe cap, pe o vreme ploioasă din Sân Mihai În Banatul Sârbesc, ne luceau ochii și Ne pregăteam de pomana porcului.

Aveam și vin din belșug și țuică și voință Să ducem acțiunea până la bun sfârșit Oricum nu sosesc așa de des poeții și oaspeții Din Panciova și Belgrad.

Toți s-au îmbătat turtă așa că Ileana zicea că În mașina ei cară în loc de unul Patru porci spre Belgrad Dar oricum era atmosferă zdravănă țărănească

168 | note

Ca atunci când am spălat mașina Volvo De ploaia radiată ce venea din Ucraina Spălând și lustruind cu migală astfel Și istoria recentă a literaturii române.

Mazăre și frecăței Istoria românilor din Banatul sârbesc îmi seamănă cu o mâță împăiată uitată de stăpânul casei undeva pe miriștea Imperiului Austro-Ungar. În rest e liniște de mormânt. (din Anarhie cu pauză de ceai)

Regele moare Zi și noapte lucrezi ca polițist Zi și noapte lupți pentru cinstea familiei Zi și noapte lupți pentru cinstea partidului Zi și noapte lupți pentru cinstea șefului Zi și noapte lupți pentru cinstea președintelui Zi și noapte lupți pentru cinstea țării Zi și noapte lupți pentru cinstea legii Zi și noapte respiri că alta nu ți-a mai rămas Până nu-ți vine sfârșitul – nimic nou, Un punct negru, o umbră, un mare nimic – O gaură de glonț de pistol machiată De presa locală prin care trece Muzica blues. Atât. Iată.

Regele a murit, viață lungă reginei Îți cântă Eric Burdon, disperat, pe un disc De la second-hand. (din Hotel Balcan)

note | 169

Contributori Constantin Abăluţă (n. 1938) este poet, prozator și antologator, absolvent de Arhitectură (1961) și autorul a peste 60 de cărți, printre care: Piatra (1968), Obiecte de tăcere (1979), Violența memoriei pure (1980), Aerul, mod de folosință (1982), Singurătatea ciclopului (1988), Drumul furnicilor (1997), Cârtița lui Pessoa (1999), Odăile (2001), Despre viața și dispariția broaștelor mele țestoase (antologie, 2004), Intrusul (2005), Orașul marea (2006), Nici eu dar nici altcineva (2011), Totul despre nimic (antologie, 2011), Bazooka Girl (2012), Marea după ce nu voi mai fi (2013), Tot atât de liber (2013). A tradus în românește volume de Samuel Beckett, Henri Michaux, Boris Vian, Wallace Stevens, Patrick Modiano etc.

Cristina Alexandrescu (n. 1993) a absolvit Liceul „Nicolae Iorga” din Negrești, Vaslui și este studentă la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, unde studiază franceza și germana.

Andrei Anastasescu (n. 1981) a urmat studii de germanistică, neerlandeză și traducerea textului literar la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității București. A tradus în limba română cărți de Walter Benjamin, Peter Sloterdijk, P.F. Thomése, Ulrich Plenzdorf, Christian Kracht, Arthur Japin.

Graţiela Benga (n. 1972) a absolvit Facultatea de Litere și Filosofie din cadrul Universității de Vest din Timișoara. Doctor în filologie (2007) și cercetător științific la Institutul de Știinţe Socio-Umane „Titu Maiorescu” din Timișoara. A publicat volumele de critică: Eliade. Căderea în istorie (2005), Traversarea cercului. Centralitate, iniţiere, mit în opera lui Mircea Eliade (2006), Recurs la destin. Eseu asupra poeziei lui Mircea Dinescu (2008), Cu cărțile la vedere (2013).

Dan-Liviu Boeriu (n. 1981) este absolvent de Drept la Universitatea de Vest din Timișoara, cronicar literar și moderator, din 2014, al seriei de întâlniri publice intitulate „Cercul literar”, unde i-a avut ca invitați pe Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu, Horia-Roman Patapievici sau Dan C. Mihăilescu.

Svetlana Cârstean (n. 1969) este poetă, jurnalistă, traducătoare și editor al colecției de poezie contemporană „Cercul poeților apăruți”. A debutat în volumul colectiv Tablou de familie (1995, împreună cu Sorin Gherguț, Răzvan Rădulescu, Cezar Paul-Bădescu, Mihai Ignat și T.O. Bobe), iar prima sa carte, Floarea de menghină (2008), a primit Premiul Național „Mihai Eminescu” pentru debut și a fost tradusă în limba suedeză în 2013.

Rita Chirian (n. 1982) a publicat volumele de poezie: Sevraj (2006, Premiul Național „Mihai Eminescu” pentru debut), poker face (2010) și Asperger (2012). A tradus poezie și proză din franceză și engleză, este doctor în Litere și conduce filiala Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România.

Marius Chivu (n. 1978) a debutat în 2012 cu volumul de poezie Vântureasa de plastic, pentru care a primit Premiul USR pentru debut și Premiul pentru debut al revistei „Observator cultural”. A mai publicat un jurnal de călătorie (2012), un volum de interviuri (2013) și unul de proză scurtă (2014) și a editat antologia Best of. Proza scurtă a anilor 2000 (2013).

170 | contributori

Nicolae Coande (n. 1962) este poet, publicist, editor-fondator al revistei „SpectActor” din Craiova. A publicat volumele de poezie: În margine (1995, Premiul USR pentru debut), Fincler (1997), Fundătura Homer (2002), Folfa (2003), Vânt, tutun și alcool (2008) și Femeia despre care scriu (2010), excepțional antologate în VorbaIago (2012) și Persona (2013), care l-au impus ca pe unul dintre cei mai originali poeți români ai ultimelor două decenii.

Teodora Coman (n. 1976) a publicat poezie și critică literară, debutând cu volumul Cârtița de mansardă (2012), pentru care a primit mai multe premii, printre care Premiul de Poezie „Iustin Panța”. În „Poesis internațional” a scris despre cărți semnate de Ștefan Manasia, Ionel Ciupureanu, Dan Sociu, Răzvan Țupa, Andra Rotaru, Gelu Diaconu, Florentin Popa ș.a.

Marius Conkan (n. 1988) este absolvent al Facultății de Litere din cadrul Universității „Babeș-Bolyai”, unde urmează în prezent studii doctorale. A publicat poezie, studii și cronici literare, debutând cu volumul de poezie Soporia (2009), căruia i-au urmat Ținutul Celălalt (2011, împreună cu Ruxandra Cesereanu) și Extazul Sfântului Markon (2012).

Marius Constantin (n. 1968) a absolvit Facultatea de Litere la București (limbile română și sârbo-croată). Ziarist și traducător din engleză, germană și slovenă.

Dumitru Crudu (n. 1968) a publicat volumele de versuri: Falsul Dimitrie (1994), E închis, vă rugăm nu insistați (1968), Șase cânturi pentru cei care vor să închirieze apartamente (1996), Pooooooooooate (2004), Eșarfe în cer (2012) și antologia Falsul Dimitrie (2014). Pe lângă acestea, a scris numeroase piese de teatru, montate în opt țări, două romane și un volum de povestiri, ce l-au impus ca pe unul dintre vârfurile literaturii române de după căderea Cortinei de Fier.

Sabra Daici (n. 1975) a absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București (polonă-română). Din 2005, este doctor în filologie la Universitatea Jagiellonă din Cracovia. Expert în programe culturale la Institutul Polonez din București (2004-2011). Din 2011, este directoarea Institutului Cultural Român de la Varșovia.

A publicat numeroase traduceri din limba polonă și câteva studii critice.

Ioana Diaconu este traducătoare, absolventă a Facultăţii de Litere a Universității „Babeș-Bolyai”, Departamentul de Limbi Moderne Aplicate. Din 2007, lector de limbă polonă la Centrul de Limbă și Cultură Poloneză. Trăiește la Cluj.

Horia Dulvac (n. 1958) a fost în timpul facultății redactor al revistei „Forum studențesc” din Timișoara și membru al cenaclului „Pavel Dan”, iar după 2000 a fost redactor și membru în colegiul de redacție al revistei „Mozaicul” din Craiova. În 2012 a obținut titlul de doctor al Universității de Vest. A publicat două volume de proză și cinci cărți de eseuri.

Teodor Dună (n. 1981) a debutat cu volumul de poezie Trenul de treieșunu februarie (2002, Premiul Național „Mihai Eminescu” pentru debut), urmat de Catafazii (2005) și De-a viul (2010). Editor de poezie și director al Editurii Tracus Arte, în prezent urmează studii doctorale la București.

contributori | 171

Cristian Fulaș (n. 1978) a studiat Litere, specializarea Română-Engleză, apoi un Master în Teoria Literaturii, la București. În 2012 fondează Editura Gestalt Books, iar în 2015 debutează cu romanul Fâșii de rușine.

Emanuel Guralivu (n. 1981) a terminat Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iași, apoi studii de masterat la Facultatea de Litere. A debutat cu volumul de poezie Trupul meu dimineața (2008), urmat de Un boxer cu pumnii fragili (2013).

Ramona Hărșan (n. 1983) a absolvit Facultatea de Litere a Universității „Transilvania” din Brașov. Doctor în Litere cu o teză despre literatura lui Mircea Nedelciu. A publicat articole și studii literare, precum și traduceri din limbile franceză și engleză.

Claudiu Komartin (n. 1983) a debutat cu placheta Păpușarul și alte insomnii (2003, Premiul Național „Mihai Eminescu” pentru debut), urmată de Circul domestic (2005, Premiul Academiei Române pentru poezie), Un anotimp în Berceni (2009) și cobalt (2013).

Poezia sa a fost tradusă în germană (Und wir werden die Maschinen für uns weinen lassen, 2012) și sârbă (Vrpce potaman za balu mesa, 2015). Coautor al seriei de antologii Cele mai frumoase poeme (2011, 2012, 2013). A tradus poezie și proză din franceză, engleză și italiană. Ștefan Manasia (n. 1977) a absolvit Facultatea de Litere a Universității „Babes-Bolyai” din Cluj. Redactor al revistei „Tribuna” și coordonator al unuia dintre cluburile de lectură care au reconfigurat în ultimii ani spațiul literar românesc („Nepotu’ lui Thoreau”). A publicat volumele de poezie: Amazon și alte poeme (2003), Cartea micilor invazii (2008, Premiul „Manuscriptum”), Motocicleta de lemn (2011) și Bonobo sau cucerirea spațiului (2013), fiind considerat unul dintre poeții de primă linie ai generației afirmate după 2000.

Diana Marincu (n. 1986) a absolvit Facultatea de Arte și Design la Timișoara și este doctorand la secţia Istoria și Teoria Artei din cadrul Universităţii Naționale de Arte București. Curator și critic de artă, Diana semnează cronici de artă în revistele „IDEA artă+societate”, „Arta”, „Dilema Veche” și a curatoriat în 2015 unul dintre proiectele care au reprezentat România la cea de-a 56-a ediție a Bienalei de la Veneția.

Mihók Tamás (n. 1991) este absolvent al Facultății de Litere (Universitatea din Oradea), specializarea română-engleză (2013). Bursier ACBS la ELTE Budapesta timp de un an (2013-2014), la Departamentul de Limba și Literatura Română. A debutat, după două plachete în regie proprie, cu volumul de poezie Șantier în rai (2013). A tradus în limba maghiară opera poetică a lui Constantin Virgil Bănescu, adunată în volumul Zidul de mătase / Selyemfal (2015).

Tiberiu Neacșu (n. 1981) a absolvit Facultatea de Litere din Craiova, urmând apoi cursuri de masterat încheiate cu o lucrare despre poezia lui Ion Barbu. A debutat, ca urmare a câștigării concursului „Porni Luceafărul”, cu volumul Nebuna (2000). A doua sa carte, Acrobat în zece pași, a apărut după o pauză de 13 ani.

Radu Niţescu (n. 1992) a terminat Colegiul Național „Sf. Sava” din București și apoi a urmat cursurile Facultății de Litere. A publicat gringo (2012), unul dintre cele mai promițătoare debuturi ale ultimilor ani.

172 | contributori

Adrian Oproiu (n. 1980) a absolvit Facultatea de Filosofie la București. Din anul 2009 trăiește în Croația, unde predă limba și literatura română la Universitatea din Zagreb. A tradus, împreună cu soția sa, poeta Ana Brnardić Oproiu, poezie croată în limba română și câteva selecții din autori români în limba croată, precum și volume de Urmuz (Pagini bizare / Bizarne stranice) și Max Blecher (Întâmplări în irealitatea imediată / Događaji u neposrednoj irealnosti).

Cosmin Perţa (n. 1982) a studiat Litere la Universitatea „Babeș-Bolyai”. A debutat cu volumul de poezie Zorovavel (2002), căruia i-au urmat Santinela de lut (2006), Cântec pentru Maria (2007), Bocete și jelanii (samizdat, 2009), Bătrânul, o divină comedie (2009), Fără titlu (2011), două volume de proză scurtă și două romane (cel mai recent, Teofil și câinele de lemn, 2012), un volum de critică și o monografie, Radu G. Țeposu, rafinament și intuiție (2012).

Este lector universitar, editor și coordonator al Festivalului Internațional de Poezie de la București.

Marius Surleac (n. 1982) a urmat cursurile Facultății de Fizică la Iași, apoi a absolvit un masterat în Biofizică și Biotehnologie la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București. Urmează studii doctorale în Bioinformatică și Biochimie Structurală. A publicat volumul de poezie Zeppelin Jack (2011).

Andrei C. Șerban (n. 1990) este critic și poet, membru al grupării sibiene „Zona nouă”.

A absolvit Facultatea de Litere și Arte a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu și a publicat volumul de poezie coregrafii (2015).

Chris Tanasescu (margento) (n. 1968) este poet, eseist, critic și traducător.

A publicat volumele: La răsăritul temniţei (1994), România cu amănuntul (2008), Hermaia (2009), Cartea de la Curtea și alte 9 topologii (2010) și masivul volum bilingv Nomadosofia / Nomadosophy (2012, semnat margento). Numit de criticul Antonio Patraș „omulspectacol”, Chris Tanasescu a determinat apariţia trupei de poetry performance & action painting Margento, cu care a participat la European Poetry Slam Days de la Berlin (2009).

Camelia Toma (n. 1964) este absolventă a Facultății de Litere din Iași și a unui masterat în cadrul Facultăţii de Teatru și Televiziune din Cluj. Profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național „Andrei Mureșanu” din Bistrița, a montat mai multe piese de teatru și a publicat volumul de proză scurtă Cucuveaua din strană (2001).

Mihail Vakulovski (n. 1972) este doctor în filologie la Universitatea București și autorul mai multor volume de poezie, proză, critică, interviuri și traduceri din limba rusă (Okudjava, Harms, Viktor Erofeev, Sorokin, Prilepin, Kononov ș.a.). Fondator, împreună cu Alexandru Vakulovski, al revistei online „Tiuk!”.

Radu Vancu (n. 1978, Sibiu) este lector universitar la Facultatea de Litere din Sibiu.

A publicat șase volume de poezie, cel mai recent, Frânghia înflorită (2012), fiind elogiat aproape unanim de critică. Este, de asemenea, autorul volumelor de critică: Mircea Ivănescu.

Poezia discreției absolute (2007), Eminescu. Trei eseuri (2011), Mistica poeziei (2013) și Poezie și individuație (2014) și coautor al seriei de antologii Cele mai frumoase poeme (2011, 2012, 2013). A tradus în limba română poezia lui John Berryman (2013) și Ezra Pound (2015).

contributori | 173

Tipﾄビit la S.C. MEGA PRINT S.R.L. strada Parcul Feroviarilor nr. 3 Cluj-Napoca, judeﾅ｣ul Cluj