Introducere

INTRODUCERE Scopul acestei cărţi este acela ca, pe baza descifrării naturii intime a corporaţiei moderne ca operator transnaţional, să fie pus în lumină modul specific în care o astfel de firmă îşi elaborează şi adoptă cele mai importante dintre deciziile de afaceri, adică cele de natură financiară. Cu alte cuvinte, s-a urmărit a se afla dacă - şi în ce fel - transnaţionalitatea modifică modul în care se creează valoare pentru acţionari în firma modernă. În felul acesta, situând obiectivul lucrării în spaţiul cercetărilor privind finanţele corporative, problema centrală cu care ne-am confruntat încă de la început în demersul nostru a fost următoarea: în ce măsură obiectivele majore, funcţiile tipice şi instrumentele analitice folosite în managementul financiar al firmelor naţionale ce operează pe propriile pieţe interne îşi păstrează relevanţa şi valabilitatea atunci când este vorba despre operatori cu un statut atât de diferit, cum sunt corporaţiile transnaţionale? Altfel spus, în ce măsură un agent economic care operează de-a lungul şi în cadrul unor diferite sisteme politice, juridice, fiscale şi culturale, în cadrul unei mari diversităţi de pieţe de produse şi de factori de producţie (fiecare cu niveluri diferite de concurenţă şi eficienţă), care îşi derulează tranzacţiile într-o multitudine de valute (apelând frecvent la pieţele valutare) şi care are acces la o mare diversitate de pieţe de capital naţionale şi internaţionale, prin urmare, în ce măsură un astfel de operator îşi poate exercita eficient funcţia financiară apelând la conceptele şi practicile decizionale proprii managementului financiar intern, tradiţional?

Tensiunea naţional - transnaţional însoţeşte, de altfel, multe dintre paginile - poate prea numeroase - ale lucrării de faţă. Şi este convingerea noastră faptul că miza de ultimă instanţă a acestei tensiuni este de natură epistemologică. Aceasta, deoarece investigarea şi explicarea particularităţilor distinctive ale creării de valoare pentru acţionari în firma modernă sunt probleme ce trec dincolo de palierul teoretic al finanţelor corporative şi de cel praxiologic al managementului financiar. Ele sunt, în esenţă, probleme ce ţin de viziunea filosofică asupra problemelor metodologice aferente teoriei şi practicii financiare corporative.

De aceea, am considerat că, pentru a putea căuta răspuns unor întrebări precum cele ridicate de subiectul cărţii noastre (“Cum se creează valoare în corporaţia transnaţională?” şi “Este managementul financiar tradiţional compatibil cu specificul comportamentului decizional al operatorului transnaţional?”), este inevitabilă asumarea prealabilă a unei “platforme” epistemologice - adică a unei anume viziuni cu privire la scopurile finanţelor corporative ca disciplină ştiinţifică, la modalităţile de întemeiere a teoriilor acestui domeniu al ştiinţelor finanţelor, la conceptele ştiinţei finanţelor şi la relaţiile acestora cu cele ale altor ştiinţe economice şi sociale, dar şi cu cele ale ştiinţelor naturii. Este, de altfel, ceea ce vom pune în discuţie în continuarea acestei părţi introductive a lucrării noastre.

Despre fundamentalismul cantitativist Finanţele reprezintă, poate, cel mai tulburător şi fascinant domeniu al economiei contemporane. Pe de o parte, este tulburător să constaţi “densitatea existenţială” pe care au dobândit-o. La urma urmelor, fără ştiinţa finanţelor toate celelalte discipline economice nu ar fi altceva decât un simplu mănunchi de concepte frumoase. Ideile încep să aibă un rol în îmbunătăţirea existenţei umane doar atunci când ele pot fi finanţate - prin capital de risc, oferte, împrumuturi sau achiziţii de acţiuni. Un sistem financiar ce operează fluent “irigă” cu banii necesari ideile bune şi valoroase. În egală măsură, el poate “seca” fondurile ce susţin idei depăşite şi afaceri proaste, astfel încât resursele să poată fi folosite mai eficient în alte utilizări. În acest sens, metafora folosită de Peter Coy [1998, p. 52] este cât se poate de inspirată: “Finanţiştii nu poartă halate albe de laborator. Ei nu fac experimente pe şobolani şi nici nu efectuează cromatografii ale gazelor. Materia lor primă - banii - nu este la fel de animată precum sunt lucrurile investigate de biologi sau fizicieni. Cu toate acestea însă, inovaţiile pe care ei le fac contribuie la fel de mult la creşterea economică”.

Pe de altă parte, este fascinant să descoperi “vitalitatea existenţială” pe care o afirmă finanţele moderne.

Nu sunt puţini specialiştii care consideră că revoluţia în finanţe produsă în ultimii 25 de ani rivalizează ca importanţă cu cea pe care a generat-o microcipul. Schimbările produse sunt elocvente: împrumuturile ipotecare au devenit mai ieftine, întrucât finanţiştii au găsit o modalitate de a le “reîmpacheta”, astfel încât ele să poată fi revândute; câştigurile pe care se mizează în afaceri sunt mai predictibile, deoarece firmele pot să realizeze operaţiuni de acoperire a riscurilor; opţiunile angajaţilor exprimate în acţiuni corporative realizează o aliniere între interesele acestora şi cele ale acţionarilor; ofertele publice iniţiale au devenit rapide şi uşor de derulat; iar populaţia în general are la dispoziţie mai multe opţiuni investiţionale decât, să zicem, aromele de îngheţată ce pot fi găsite în mod curent pe piaţă.

Aceiaşi specialişti apreciază că acesta nu este însă decât începutul. “Noile finanţe”, susţin ei, vor fi în stare “să controleze” banul în aceeaşi măsură în care calculatorul procesează datele şi biotehnologiile controlează ADN-ul. Prin noile lor instrumente teoretice, finanţiştii sunt acum în măsură să descompună orice investiţie brută în componentele sale primare, pentru ca apoi să poată sintetiza din acestea ceva mai vandabil: adică, spre exemplu, nu numai titluri financiare garantate ipotecar, dar şi strips-uri (de obligaţiuni, opţiuni sau acţiuni), swap-uri sau swaptions - şi lista ar putea continua.

Rafinarea tehnologiei financiare, manifestă prin progresele majore înregistrate în procedurile analitice şi tehnologiile informatice ce instrumentează tranzacţiile financiare, a condus nu numai la o sensibilă extensiune a rolului finanţelor în managementul corporaţiilor, dar şi la o vizibilă accentuare a caracterului tot mai specializat al finanţelor corporative [Lessard/1991]. Printre cele mai promiţătoare avansuri tehnice ce fac din managementul financiar un domeniu înalt specializat putem numi aplicarea metodelor curente de management al riscului valutar la hedging-ul expunerii economice pe termen lung pe baza simulărilor şi fluxurilor de numerar multi-periodice, precum şi folosirea tehnicilor de evaluare a derivativelor (în special, modelele de evaluare a opţiunilor) în analiza investiţiilor reale ale corporaţiilor, sau inovaţiile în domeniul titlurilor financiare proiectate (în multe cazuri, de către emitenţii înşişi) pentru a valorifica avantaje de natură fiscală sau asociate clientelei de investitori.

Există însă şi cealaltă faţetă a lucrurilor. Beneficiile de natură tranzacţională aduse de perfecţionarea tehnologiei financiare antrenează costuri de natură epistemologică în planul acurateţei şi consistenţei statutului ştiinţific al analizei financiare. Se pare că avansul tehnologiei este de natură să alimenteze intelectual şi să legitimizeze profesional o convingere deja existentă în rândul establishment-ului ştiinţific din domeniu, şi anume: faptul că măsurătorile tot mai precise, calculele tot mai complexe şi modelele tot mai sofisticate reprezintă substituenţi viabili pentru judecată şi discernământ în ştiinţa finanţelor. Dorim să spunem lucrurilor pe nume, cât mai clar şi de la bun început: apelarea la corelaţii cantitative, la formalizare matematică şi modelare econometrică reprezintă în sine, în mod neîndoios, principala condiţie a progresului analizei financiare. Nu măsurătorile şi nici calculele ridică probleme, ci folosirea lor în detrimentul judecăţii şi a discernământului. Delegitimizarea raţionamentului uman subiectiv, ca instrument euristic, în faţa măsurătorilor precise şi a calculelor obiective - aceasta este adevărata problemă. Această “problemă” o vom denumi în continuare fundamentalism cantitativist. Iar restul analizei din această parte introductivă a lucrării noastre nu reprezintă altceva decât o încercare - sperăm, onestă - de a desluşi resorturile de adâncime ale acestei stări de lucruri şi de a propune o raportare specifică faţă de ea, respectiv o platformă epistemologică de sorginte comportamental-organizaţională, ca tentativă de a recupera Subiectivitatea în analiza financiară.

Concepţia filosofică de adâncime pe care se întemeiază epistemologia fundamentalismului cantitativist îşi are morfogeneza, după părerea noastră, în sinteza sui-generis dintre două doctrine ale filosofiei ştiinţei care, deşi aparţin - ca apariţie şi afirmare - unor epoci diferite, sunt intim legate şi întrepătrunse: mecanicismul secolului al XVII-lea şi pozitivismul secolului al XIX-lea.

Prin filonul mecanicist, fundamentaliştii cantitativişti ai finanţelor moderne devin permeabili la convingerea că toate fenomenele din univers se explică prin legile mişcărilor materiale: “În univers nu există decât o aceeaşi materie şi noi o cunoaştem doar prin aceea că e întinsă” [Descartes, “Principiile filosofiei”, II, 23]. Fiind redusă la câteva principii simple şi perfect inteligibile, întreaga natură se explică pornindu-se de la întindere, divizibilă la infinit şi aptă pentru toate formele posibile (“Toate proprietăţile pe care le observăm distinct în materie se raportează la aceea că ea poate fi divizată şi transformată potrivit cu părţile sale” - Descartes, ibidem). Astfel, în natură nu există nici un mister: fiinţele pot fi concepute ca îmbinări diferite ale întinderii. Mişcarea lor autonomă nu e decât rezultanta dispunerii părţilor. Într-un cuvânt, nu este vorba decât de maşini. Ceea ce înseamnă că mecanicismul ia maşina drept paradigmă pentru a gândi natura, nu printr-un simplu joc de metafore (maşina ar fi o imagine), ci fiindcă, reducând natura la întindere, el concepe o identitate între fiinţa naturală şi maşină. Ca atare, prin trupul său, omul ar fi o maşină printre altele, într-un univers supus unor legi necesare şi oarbe dar, în acelaşi timp, simple şi perfect inteligibile.

Prin filonul pozitivist, adepţii fundamentalismului cantitativist în analiza financiară aderă la un regim intelectual caracterizat prin certitudine, precizie, realitate şi utilitate: “Caracteristica fundamentală a filosofiei pozitive constă în a privi toate fenomenele ca fiind supuse unor legi invariabile, a căror descoperire exactă şi reducere la cel mai mic număr posibil reprezintă scopul tuturor eforturilor noastre, considerând ca absolut inacceptabilă şi lipsită de sens pentru noi căutarea a ceea ce se numeşte cauzele fie prime, fie finale (…). Filosofia pozitivă mărturiseşte formal că ignoră complet natura intimă a unui corp omenesc” [Auguste Comte, “Cours de psychologie positive”, lecţia a doua].

Împărtăşindu-se, în adâncul convingerilor lor filosofice, cu valorile pozitivismului, finanţiştii cantitativişti ajung să asocieze precizia şi previziunea cu însăşi raţiunea de a fi a investigaţiei ştiinţifice.

Astfel, pentru ei, ca şi pentru pozitivişti, a şti înseamnă a măsura exact şi a prevedea cu certitudine, în condiţiile unei realităţi obiective, simple şi inteligibile.

Pe cale de consecinţă, ceea ce afirmăm noi aici este faptul că sinteza mecanicist-pozitivistă formează profilul filosofic de adâncime pe care se întemeiază din punct de vedere epistemologic fundamentalismul cantitativist. Argumentele în favoarea acestor afirmaţii le putem găsi la nivelul aparatului conceptual prin care fundamentaliştii cantitativişti îşi instrumentalizează teoriile şi analizele financiare. Astfel, presupoziţiile de bază explicite ale discursului lor - întipărite, în general, în teoriile financiare de inspiraţie neoclasică - pot fi formulate astfel: – realitatea economică este obiectivă, măsurabilă şi întru totul predictibilă, concepţie ce reflectă cosmologia newtoniană şi este analoagă modelului fizicii (mecanica clasică) elaborat de Newton în ale sale “Principia” (1687). În continuare, vom analiza filogeneza (funcţionarea şi evoluţia) acestei concepţii în gândirea economică şi vom încerca să argumentăm că ea reprezintă păcatul mecanicist al analizei economice; – ceea ce nu poate fi cuantificat sau măsurat nu are semnificaţie, concepţie a cărei formă extremă este ipostaziată de pozitivismul logic. Vom analiza filogeneza acesteia şi vom aduce argumentele care considerăm că ne îndreptăţesc să o numim ispita supracuantificării în analiza financiară.

Păcatul mecanicist al analizei economice Convingerea că procesele economice sunt supuse unor legi irezistibile, naturale, comparabile cu legile fizicii, are, de fapt, vechi state în gândirea economică în general, nu numai în cea finanţistă. Aşa cum a demonstrat A. Lowe [1951], economia clasică (pe care o numeşte “teoria economică mecanicistă”) a fost modelată după mecanica clasică. Pornind de la ipotezele de bază care fundamentează atât mecanica clasică newtoniană cât şi economia (tradiţională) clasică - ce postulează că orice “întreg” sau “agregat” poate fi dedus din comportamentul calculabil al părţilor ce îl compun -, Lowe derivă trei propoziţii fundamentale pe care se întemeiază orice teorie mecanicistă, şi anume: (a) “Toate structurile calitative pot fi privite ca agregate ale unor cantităţi elementare, omogene. (b) Aceste cantităţi elementare, departe de a se manifesta capricios, se comportă ca şi cum ar fi expuse unor forţe bine definite, în special forţe de împingere şi tragere. (c) Ca atare, mişcările particulelor (părţilor - n. n.) devin calculabile şi pot fi formulate sub forma unor “legi” generale, care ne permit să determinăm starea agregatului” [Lowe/1951, p. 404].

Mecanica clasică recunoaşte deci numai principiul mişcării, al locomoţiei, considerând totodată că procesele de mişcare sunt complet reversibile, fără a determina, sub nici o formă, schimbări calitative.

Altfel spus: “viziunea mecanicistă, într-un sens mai larg, este împărtăşită de oricine se consideră pe el însuşi drept un observator situat într-un univers independent şi care localizează toate evenimentele şi obiectele în mod unic în timp şi spaţiu” [Margenau/1950, p. 38-39].

Marea atracţie exercitată de abordarea mecanicistă asupra economiştilor clasici poate fi explicată prin încercările spectaculoase şi încununate de succes de raţionalizare a regularităţilor observate în cadrul fenomenelor studiate de astronomie, biologie, chimie, mecanică, optică, termodinamică sau electrodinamică. Totuşi, cel mai convingător pentru economiştii timpurii a fost faptul că, în felul acesta, a devenit posibilă efectuarea de predicţii care se împlinesc mereu şi mereu. Neîndoios, marele succes al ştiinţelor naturale ale vremii a fost elementul care, în cea mai mare măsură, i-a situat pe cercetătorii din domeniul mai tânăr al economiei de partea abordării mecaniciste. Acest lucru le-a oferit promisiunea de a putea formaliza matematic aspectele cantitative ale vieţii economice contemporane lor, precum şi de a realiza predicţii credibile. La rigoare, privind lucrurile sub acest aspect, putem considera că, după epoca inaugurată de gândirea lui Adam Smith, istoria teoriei economice este predominant istoria străduinţelor economiştilor de a face din această disciplină o ştiinţă cât mai riguros analitică. Smith însuşi poate fi considerat un newtonian primitiv, el considerând fenomenele economice drept un aspect al relaţiilor dintre oameni, care posedau, în ciuda aparenţelor, o ordine lăuntrică coerentă, putând fi explicată pe cale raţională [Munteanu/1984, p. 130].

Succesorii săi, sub influenţa succesului şi prestigiului ştiinţelor naturii, au mers mai departe în încercarea de a stabili legi universal valabile, care să poată fi folosite atât pentru a explica, cât şi pentru a prognoza comportamentul economic, legi care să îşi găsească cea mai adecvată exprimare în veşmintele unor formule matematice precise. În special William Stanley Jevons şi Leon Walras - consideră H. Thoben

[1982, p. 294] - au elaborat o formulare explicită a aspiraţiei lor de a construi o ştiinţă economică în concordanţă cu structura conceptuală de bază a matematicii şi mecanicii. Astfel, W.S. Jevons scrie despre “mecanica utilităţii şi a interesului propriu” şi consideră că “ştiinţa economică, pentru a fi cu adevărat ştiinţă, trebuie să fie o ştiinţă matematică” [Jevons/1924, p. 3]. Aceeaşi abordare epistemologică o găsim şi la Leon Walras. În prefaţa la cea de-a patra ediţie a cărţii sale “Elements d’Economie Pure” (1900), el scrie: “Este deja perfect clar faptul că teoria economică, precum astronomia şi mecanica, este o ştiinţă atât empirică, cât şi raţională [Walras/1977, p. 47]. Mai târziu, în aceeaşi lucrare, el devine mai clar în ceea ce priveşte convingerile sale şi declară: “Dacă teoria economică pură sau teoria schimbului şi a valorii de schimb, adică teoria avuţiei sociale considerată în sine, este o ştiinţă fizico-matematică, precum mecanica sau hidromecanica, atunci economiştii nu ar trebui să ezite în a utiliza metodele şi limbajul matematicii” [Walras/1977, p. 71].

Aspiraţia către legi universal valabile formulate în limbajul matematicii şi-a găsit exprimarea mai ales în conceptul de echilibru. Acesta a permis analizei economice să se concentreze pe rezultatul final şi să nu ţină seama de perturbările temporare. Astfel, un pendul ajunge să se oprească în acelaşi punct (de echilibru), oricât de mare i-ar fi balansul. Şi, foarte probabil, acest principiu “ergodic” este cel care a permis teoriei economice clasice să aspire la stabilirea unor reguli universal valabile în legătură cu rolul de echilibru pe care îl joacă pieţele [Soros/1999, p. 53].

Entuziasmul manifestat faţă de abordarea mecanicistă este de asemenea ilustrat şi de lucrările lui Irwing Fisher, care a elaborat un foarte complicat model analitic cu unicul scop de a demonstra caracterul pur mecanic al comportamentului consumatorului [Fisher/1925, p. 38 şi urm.], la fel ca şi Frank Knight, care consideră că mecanica este “ştiinţa soră a economiei” [Knight/1935, p. 85]. Ideea de bază în toate aceste abordări de inspiraţie mecanicist-cantitativistă este aceea că legile fundamentale din economie au un caracter atât de general încât pot fi în mod justificat comparate cu legile din ştiinţele naturii; iar acestea din urmă “îşi au temeiul în mod mai mult sau mai puţin evident în principiile generale ale mecanicii” [Jevons/1924, p. XVII], în timp ce “teoria economică este foarte strâns legată de ştiinţa Mecanicii Statistice” [Jevons/1924, p. VII].

O primă consecinţă a conceperii sistemului economic în termenii unui sistem mecanic ipotetic a constat în importanţa atribuită dimensiunilor cantitative ale proceselor economice (preţuri şi volume). O altă consecinţă a reprezentat-o conceperea sistemului economic în izolare de alte sisteme ale activităţii sociale. În felul acesta, căutarea unor legi cauzale a putut deveni tema şi preocuparea principală a analizei economice. Pe cale de consecinţă, fenomenele care erau ireconciliabile cu asumata operare autoregulatorie a sistemului economic erau considerate ca forţe ce acţionează din afara sistemului, de care economistul nu trebuie să se ocupe. Dar, cea mai importantă consecinţă a viziunii mecaniciste în economie este faptul că ea a condus la ficţiunea lui “homo oeconomicus”, în virtutea căreia comportamentul uman este “sustras” tuturor ipostazelor sale socio-culturale şi redus la supoziţia că, în viaţa economică, omul acţionează într-o manieră pur mecanică [Thoben/1982, p. 294-295]. Se impune să arătăm, în acest sens, că pentru Jevons şi Walras subiectul uman economic este în mod esenţial un “dansator pe sârmă”: pe partea cererii, se asumă că fiecare individ îşi determină utilităţile sale marginale şi, în felul acesta, îşi echilibrează întregul său sistem de satisfacere a nevoilor, în timp ce pe partea ofertei, fiecare producător realizează în mod constant o acţiune de echilibrare, reglând volumul producţiei astfel încât să se asigure egalitatea dintre costurile marginale şi veniturile marginale.

Ne-am referit, până acum, la rădăcinile istorice ale concepţiei mecaniciste în analiza economică. Totuşi, această concepţie nu este apanajul exclusiv al teoriei echilibrului general static. Modelele dinamice relativ mai recente (dar şi mai puţin recente), proiectate pentru explicarea şi prognozarea creşterii economice, a ciclurilor de afaceri sau a interacţiunii dintre cele două, au, în general, tot un caracter strict mecanicist. Căci despre ce altceva decât despre mecanică ne vorbesc concepte precum impuls, multiplicator, accelerator, plafon, decalaj etc.? În cadrul acestor modele, modificările ce intervin în structura sistemului economic sunt considerate ca fiind exogene şi fără legături cu rezultatele procesului de creştere economică. Pentru aceste modele, timpul este în continuare timpul reversibil din mecanica clasică, iar limbajul matematic prin care ele sunt formulate este cel al sistemelor diferenţiale, care sunt îndeobşte caracterizate ca fiind tipice pentru ceea ce se înţelege prin sisteme mecanice. În ultimă instanţă, ce altceva decât fundamentare epistemologică mecanicist-pozitivistă mărturiseşte teoria economică standard din zilele noastre, atâta timp cât majoritatea teoreticienilor contemporani îmbrăţişează ideea că: “Teoria economică studiază modul în care societăţile aleg cum să folosească resursele economice rare cu utilizări alternative în scopul producerii diferitelor categorii de mărfuri şi al distribuirii lor între diverse grupuri” [Samuleson şi Nordhaus/1992, p. 10]. Astfel concepută, teoria

economică este o ştiinţă a faptelor, un ansamblu de ipoteze pur descriptive, o teorie a comportamentului uman, empirică şi pur pozitivă, ce explică regularităţile de facto din comportamentul consumatorilor şi producătorilor, precum şi mijloacele optime la care poate să recurgă agentul economic ca să obţină satisfacţie maximă din consumul bunurilor materiale.

Ispita supracuantificării în analiza financiară Predominanţa viziunii mecanicist-newtoniene reprezintă un prim nivel de ipostaziere epistemologică a fundamentalismului cantitativist în ştiinţa finanţelor. Am văzut că această viziune este de fapt caracteristică ştiinţei economice în ansamblul ei, în trecut dar şi în prezent. Un al doilea nivel de ipostaziere, complementar cu primul, îl reprezintă excesul-de-cuantificare în finanţe, în condiţiile în care matematica şi modelele pe care le implică au ajuns să fie considerate de establishment-ul ştiinţific drept singura cale corectă către adevăr. Pe cale de consecinţă, se postulează, ceea ce nu poate fi cuantificat nu are importanţă pentru analiza financiară, întrucât aici nu există sens, ci doar măsurare.

Desigur, aproape tot ceea ce ne înconjoară a ajuns să fie cuantificat. Până şi filmele sau muzica, fiind digitalizate, reprezintă de fapt nişte simple secvenţe codificate de zero-uri şi unu-uri. Privind lucrurile în termeni mai colocviali, această obsesie a noastră în legătură cu măsurătorile şi calculele este chiar amuzantă - spre exemplificare, tentativele de măsurare a toleranţei la risc a investitorilor prin înregistrarea reacţiilor lor psihologice în faţa imaginilor prezentând crahul bursier. Alteori, ea este periculoasă, cum este cazul măsurării inadecvate şi excesive a atribuţiilor psihologice umane [vezi, ca exemplificare în acest sens, lucrările lui Stephen Gould (1996): “The Mismeasure of Men”, New York, Norton, precum şi Liam Hudson (1966): “Contrary Imaginations: A Psychological Study of the English Schoolboy”, London, Metheun]. Alteori, excesul de cuantificare poate fi chiar deplasat, cum s-a întâmplat cu fostul secretar de stat american, Robert MacNamara, care propunea evaluarea evoluţiei operaţiunilor din războiul din Vietnam prin numărarea sacilor folosiţi pentru strângerea cadavrelor soldaţilor americani ucişi în lupte, ceea ce reprezintă o încercare deşartă de a măsura “complexul” prin “simplu”. În orice caz, ispita supracuantificării este puternică în lumea finanţelor, dominată de date, informaţii numerice, măsurători şi calcule, dominaţie la rândul ei accentuată de caracteristicile de personalitate, de pregătirea profesională, dar şi de predilecţia pentru o abordare tehnică îngustă a multora dintre participanţii de pe pieţele financiare.

Morala care credem că se desprinde din cele discutate anterior este aceea că măsurarea sau calcularea cu exactitate a unui lucru este cu totul altceva decât interpretarea, conferirea unui sens şi extragerea unui înţeles din lucrul respectiv [Gray/1997, p. 5]. Ceea ce contează este sensul, înţelesul lucrului, şi nu măsurarea ca atare a lui. Ispita supracuantificării se instituie tocmai în virtutea confuziei care operează între cele două dimensiuni, întrucât măsurarea apare a fi precisă, obiectivă şi simplă (fără să fie, în fapt, nimic din acestea), în timp ce înţelegerea apare a fi vagă (sau cel puţin flexibilă), subiectivă şi complexă (fiind, în fapt, toate acestea). Prin exacerbarea măsurabilităţii în detrimentul semnificării, prin sacrificarea sensului (adevărului) în favoarea măsurării (exactităţii), finanţele moderne cad în capcana excesului de cuantificare şi, în felul acesta, suportă costurile epistemologice ale marginalizării unor instrumente euristice precum judecata şi discernământul.

Neîndoios, raţionamentul bazat pe cuantificare este crucial pentru a extrage semnificaţii şi înţelegeri din fenomenele investigate; în fapt, el asigură instrumentele special proiectate pentru a opera cu variabilitatea şi incertitudinea, care sunt un fel de pecete a lumii finanţelor. Problema este că, prin căderea în ispita supracuantificării - prin care înţelegem, repetăm, preeminenţa măsurării în detrimentul semnificării -, finanţele moderne suportă nu numai costurile epistemologice la care ne refeream anterior - şi pe care le vom detalia puţin mai târziu -, dar şi costurile de “eficacitate tranzacţională”, întrucât tehnicile cantitative pot fi, în felul acesta, prost aplicate.

Exemplele de supra- (şi proastă) cuantificare abundă. Unul, cu caracter general şi analog cu tabelele de performanţă managerială investiţională, se referă la Jocurile Olimpice. Astfel, se consideră că un stat anume a “câştigat” întrucât a obţinut cele mai multe medalii. Problema este: ce ar trebui să însemne, în acest context, “a câştiga”? Nu ar trebui făcute ajustări corespunzătorare mărimii şi bogăţiei statelor participante? Şi nu ar fi indicatorul număr de medalii/număr de locuitori (sau per PIB) o măsură mai adecvată a performanţei sportive a unei naţiuni? (într-o astfel de abordare, nu ar trebui să surprindă dacă statul Tonga, să zicem, ar fi câştigătorul …) Pentru circumstanţele exemplului ales, sarcina raţionamentului bazat pe cuantificare ar fi aceea de a oferi acele instrumente de măsurare a performanţelor sportive la Jocurile Olimpice cu cea mai puternică forţă de semnificare. Se observă, credem, că dificultatea decurge din faptul că semnificarea tinde să fie complexă, în timp ce este în firea omenească să ne simţim mai

confortabili cu explicaţii simple, chiar dacă ele sunt inadecvate sau ar putea induce în eroare.

Corespondenţele din lumea finanţelor ale problemelor ridicate de acest caz ilustrativ sunt reprezentate de numeroasele şi, în general, nereuşitele încercări de a captura perechea de numere (cu care ne simţim neconfortabil) reprezentând riscul investiţional într-un singur număr (cu care ne simţim confortabil), aşa cum ne propun “măsura lui Jensen” sau “rata lui Sharpe” [Gray/1997, p. 6]. Tot în acest sens, să amintim şi o situaţie tipică din domeniul analizei bugetului de capital, în speţă evaluarea financiară a proiectelor de investiţii. În abordarea tradiţională, aplicată pentru proiectele de investiţii interne, evaluarea se bazează pe regula valorii actualizate nete (VAN), în baza logicii costului mediu ponderat al capitalului (CMPC) considerat ca rată unică de actualizare pentru fluxurile de numerar asociate proiectului de investiţii interne.

Aplicarea regulii VAN şi a logicii CMPC este posibilă în virtutea presupoziţiilor de la care se porneşte în cazul modelului VAN, şi anume: (a) toate proiectele au un risc similar, respectiv egal cu nivelul de risc general al firmei; (b) toate proiectele au aceeaşi contribuţie la capacitatea de îndatorare a firmei; (c) întrucât se consideră că toate proiectele au un risc egal şi o contribuţie egală la gradul de îndatorare, se poate folosi o rată unică de actualizare; (d) rata unică de actualizare este rata acceptabilă a câştigului care, pentru proiectele de risc mediu (egal cu cel al firmei), este costul mediu ponderat al capitalului, aşa cum este el determinat de piaţă. Problema care se ridică este aceea că, pentru cazul proiectelor de investiţii directe efectuate în străinătate, nici una dintre aceste presupoziţii nu pare a fi valabilă. Particularitatea unică şi distinctivă a proiectelor de investiţii străine directe (ISD) o reprezintă apariţia dimensiunii locaţionalstrategice şi a celei de dedublare ontologică, respectiv diferenţierea între fluxurile de numerar aferente proiectului de ISD şi fluxurile de numerar ce se remit societăţii-mamă a corporaţiei care realizează proiectul. Drept urmare, proiectele de ISD apar a avea riscuri diferite şi contribuţii individuale diferenţiate la capacitatea de îndatorare a firmei transnaţionale. Acest lucru explică de ce, în literatura de specialitate din domeniu, s-a afirmat o viziune alternativă, bazată pe regula valorii actualizate ajustate (VAA - prin care se face distincţia tipologică între fluxurile de numerar în funcţie de gradul lor diferit de risc) şi pe logica costului capitalului, în absenţa îndatorării şi a ratelor multiple de actualizare.

Pentru contextul discuţiei noastre, sublinierile rata unică şi ratele multiple de actualizare sunt importante, aceasta deoarece se vădeşte faptul că majoritatea specialiştilor continuă să folosească regula VAN şi logica CMPC ca rată unică în evaluarea proiectelor de ISD, în ciuda vulnerabilităţii lor majore în aplicarea pentru cazul proiectelor internaţionale. Aceasta arată că se preferă simplitatea măsurabilităţii unei rate unice de actualizare (care încapsulează într-un singur număr toate efectele de natură financiară) în detrimentul complexităţii interpretării semnificaţiei unui set de mai multe rate de actualizare (care reflectă diferenţiat efectele financiare pe clase de risc diferite). Această opţiune pentru măsurarea unui fenomen (determinarea ratei unice este o problemă de măsurare), în detrimentul înţelegerii fenomenului respectiv (interpretarea relaţiilor dintre valorile mai multor rate de actualizare este o problemă de înţelegere, de semnificare), cu costul asumării unor inadvertenţe conceptuale şi, poate, a unor posibile erori decizionale, reprezintă, susţinem noi, o ilustrare a modului în care lucrează ispita supracuantificării în analiza financiară.

Un alt exemplu în acest sens se poate da în legătură cu practicile privind stabilirea obiectivelor investiţionale pentru managerii de corporaţii sau de portofolii. În general, astfel de practici îmbracă forma unui criteriu de performanţă de genul “obţinerea unui câştig negativ în cel mult un an din zece”. Astfel, dacă managerul obţine câştiguri negative în doi ani consecutivi, majoritatea investitorilor interpretează o astfel de performanţă ca o dovadă de primă instanţă a eşecului în atingerea obiectivelor investiţionale. Şi totuşi, lucrurile nu stau aşa în realitate. Argumente statistice simple ne indică faptul că investitorul ar trebui să aştepte aproape 100 de ani pentru a fi 90% sigur că managerul a eşuat, în fapt, în atingerea obiectivelor [Gray/1997, p. 6]. În felul acesta, deşi expresiile numerice şi probabilistice ale obiectivelor apar a fi măsurabile, în practică ele nu sunt astfel. Din nou, în acest caz, putem vorbi despre faptul că măsurarea domină înţelegerea.

Atunci când trec în revistă performanţele managerilor, investitorilor li se reaminteşte că performanţele trecute reprezintă un indiciu slab pentru cele viitoare, şi aceasta nu în mică măsură datorită rolului dominant pe care îl joacă “zgomotul” pe pieţele financiare [Gruber/1996 oferă câteva dovezi empirice privind persistenţa, predictibilitatea şi recompensarea pentru performanţele trecute, cel puţin în cadrul fondurilor mutuale de investiţii americane]. Ratele semnal/zgomot sunt aproape întotdeauna atât de mici, încât valorile numerice ce indică performanţele au rareori vreo semnificaţie statistică, ele părând mai curând că s-au obţinut din întâmplare. Pentru majoritatea managerilor din aproape toate sectoarele, acest “zgomot” înseamnă că investitorii trebuie să aştepte mai mult de 50 de ani pentru a avea un grad de încredere statistic acceptabil pentru faptul că eventuala depăşire a performanţelor de către manageri se

datorează competenţei lor, şi nu norocului [Gray/1997, p. 6]. Nu numai că nu ar fi rezonabil să presupunem că investitorii ar fi dispuşi să aştepte un timp atât de îndelungat, dar însuşi gradul de depăşire a performanţelor, necesar pentru a asigura semnificaţie statistică, probabil că nu ar persista atâta timp.

Problema care se ridică în acest context este următoarea: există oare o modalitate relevantă de a folosi datele şi informaţiile disponibile pentru a adopta decizii raţionale atunci când aceste date şi informaţii nu au semnificaţie statistică? 1 Interesant este că această problemă este sensibil exacerbată în cazul situaţiilor de limită, la extreme, adică: – la una dintre extreme, se află sectoarele de active (titluri financiare) relativ nou afirmate, precum investiţiile particulare, pieţele în formare, obligaţiunile indexate la inflaţie etc. din Statele Unite, sectoare în care aproape că nu există date disponibile despre performanţe trecute. Un investitor care aşteaptă date care să-i devină accesibile aşteaptă, de fapt, ca sectorul în cauză să devină mai eficient din punctul de vedere al disponibilităţii informaţiilor, timp în care operaţiunile de arbitraj de pe piaţă vor fi extras deja cea mai mare parte a potenţialului obţinerii de câştiguri mai mari. Ca atare, investitorii trebuie să realizeze un compromis între costul de oportunitate al unei aşteptări prea îndelungate şi costul de a intra prea devreme pe piaţă, nici una dintre aceste posibilităţi nefiind observabilă sau măsurabilă, dar ambele având sens şi semnificaţie. O problemă similară apare cu impactul pieţei, care, de asemenea, nu este măsurabil, întrucât necesită evaluarea a ceea ce ar fi fost efectul unei acţiuni pe care am fi întreprins-o pe piaţă, dar pe care de fapt nu am întreprins-o. Preţul la care se poate tranzacţiona este incogniscibil datorită faptului că actul comercializării în sine disturbă preţul; iar stabilirea unei marje pentru preţ “soluţionează” problema în aceeaşi măsură în care stabilirea unei distribuţii de probabilitate pentru velocitate “soluţionează” problema incertitudinii în mecanica cuantică [Gray/1997, p. 7]; – la cealaltă extremă se află sectoarele în care există o supraofertă de date şi măsurători. De exemplu, în Statele Unite existau la sfârşitul anilor ’90 circa 5.000 de fonduri mutuale care deţineau aproximativ 4.000 de conturi separate, acoperind o diversitate de sectoare de titluri financiare. Unele fonduri sunt deschise, altele închise; ele au structuri diferite ale comisioanelor percepute, precum şi avantaje fiscale diferenţiate.

Au, de asemenea, obiective de referinţă şi de performanţă diferite; au stiluri investiţionale diferite, de la, să zicem, fondurile indexate la cele administrate în mod activ prin tehnici şi procese ce se bazează pe folosirea inteligenţei artificiale. În aceste condiţii, problema cu care se confruntă investitorii este cum să ia decizii raţionale, dată fiind această “criză a complexităţii” - pentru a folosi termenul propus de Robert Arnott [1989] -, mai ales atunci când există fie penurie fie supraabundenţă de date şi informaţii. O mare parte dintre specialişti văd în cuantificare un paliativ şi argumentează că soluţia constă în elaborarea unor măsurători şi calcule mereu mai performante şi mai rafinate [vezi şi Riley/1996, p. 32]. Bunăoară, în contextul fondurilor mutuale nordamericane, viziunea este aceea că generaţia viitoare de produse şi instrumente analitice mai elaborate, înglobând mai multe corelaţii numerice şi analize cantitative, va furniza investitorilor instrumentele necesare luării deciziilor. În ce ne priveşte, considerăm că o astfel de abordare oferă cel mult o soluţie parţială, întrucât ea duce la creşterea concomitentă a complexităţii, fără să ofere în mod necesar şi o mai mare înţelegere a fenomenelor. Din păcate, ea ignoră sfatul înţelept al lui Keynes: “este mai bine să ai dreptate în mod vag decât să fii în mod sigur în greşeală”, ceea ce nu înseamnă altceva decât următorul lucru: cuantificarea este un instrument limitat care ajută - dar nu înlocuieşte - raţionamentul uman subiectiv (bazat pe judecată şi discernământ).

Purtaţi de suflul erei informatice, care generează o şi mai mare complexitate şi invită la şi mai mult exces de cuantificare, majoritatea cercetătorilor profesionişti şi a practicienilor finanţişti cad în ispita supracuantificării şi, săvârşind în acest fel păcatul mecanicist, ajung fundamentalişti cantitativişti.

Altfel spus, alungând judecata şi discernământul ca să facă loc pentru mai multe corelaţii numerice şi analize cantitative, establishment-ul ştiinţific finanţist al zilelor noastre nu face altceva decât să opteze pentru domnia exactităţii în detrimentul adevărului. În felul acesta, finanţele moderne tind să devină tot mai exacte, dar şi tot mai puţin adevărate. Ceea ce înseamnă că exactitatea cu care se măsoară un fenomen tinde să ia locul adevărului conţinut în aserţiunile ce vizează înţelegerea fenomenului în cauză.

1

După câte ştim noi, în ştiinţele fizice, precum şi în unele domenii ale ştiinţelor sociale, rezultatele fără semnificaţie statistică sunt pur şi simplu lăsate la o parte. Oricum, în obţinerea unui răspuns pentru întrebarea noastră, credem că teoria informaţiei ar putea fi de folos, ea situându-se la graniţa dintre statistică şi cibernetică.

Desigur, se poate cu îndreptăţire replica că, la urma urmelor, cunoaşterea tinde tocmai să obţină, la un anumit nivel ştiinţific atins, exactitatea, spre a pune abia apoi, cum e şi firesc în aşezarea raţională, problema adevărului. Numai că, prin căderea în ispita supracuantificării şi săvârşirea în acest fel a păcatului mecanicist, riscul este de a rămâne la exactitate, care, o dată atinsă, va fi suprapusă în mod forţat adevărului. Iar atunci când exactitatea “goală” a tehnologiei financiare se substituie adevărului judecăţilor şi discernământului subiecţilor, costurile pot fi ridicate. Astfel: – în planul epistemologiei ştiinţei finanţelor, perspectiva este aceea a unei degenerări a statutului euristic al analizei financiare, aserţiunile şi predicţiile acesteia fiind pândite de pericolul de a ajunge să fie exacte, dar neadevărate; – în planul psihologiei cercetării finanţiste, perspectiva este aceea de a se ajunge - apelând la vorbele lui Constantin Noica [1985, p. 175-176] -, la “o exactitate îndrăcită. Dacă o obţii fără să o integrezi într-un adevăr, atunci îţi poate da prea multă siguranţă. Lipsa de exactitate smereşte uneori spiritul, cum sunt smerite astăzi toate ştiinţele omului, pe când exactitatea îl exaltă. (…) ar trebui să mergem din exactitate în exactitate spre adevăr, dar din păcate în veacul nostru am mers din exactitate în exactitate tot spre exactitate - cu toate consecinţele ce au decurs de aici”. Încercând să ducem acum mai în profunzime analiza costurilor epistemologice pe care le antrenează fundamentalismul cantitativist în finanţele moderne, dorim să menţionăm că, deşi acceptăm existenţa unor circumstanţe în care viziunea mecanicist-cantitativistă poate fi un vehicul util în înţelegerea problemelor lumii finanţelor (şi ale lumii economice, în sens mai larg), totuşi, modelul în cauză se bazează pe ficţiunea conform căreia comportamentul uman este esenţialmente mecanicist. Grav este, zicem noi, faptul că această abordare rămâne extrem de vulnerabilă epistemologic şi problematică factual - sau, cu alte cuvinte, “în cazul mecanicii cereşti putem neglija problema dacă planetele sunt mişcate de îngeri, fără a ne cauza în acest fel nici un fel de problemă, întrucât singurul lucru care ne preocupă este comportamentul seriilor cronologice abstracte privind poziţiile planetelor. În cazul sistemelor economice şi sociale, totuşi, “planetele”, adică mărfurile, preţurile şi alte date statistice şi numere abstracte cu care ne ocupăm sunt, de fapt, puse în mişcare de oameni, care nu au acelaşi comportament exemplar ca al îngerilor, iar noi uităm acest lucru, pe riscul nostru” [Boulding/1970, p. 74]. Există, susţinem noi [vezi şi Gray/1997, p. 8], cel puţin trei raţiuni fundamentale pentru care limbajul mecanicist-cantitativist al fizicii newtoniene (mecanica clasică) este inadecvat descrierii şi explicitării fenomenelor economice şi financiare, antrenând în felul acesta costuri epistemologice ridicate în termenii acurateţei şi consistenţei analizei economice şi financiare.

Prima raţiune are în vedere faptul că mecanica clasică se referă la parametri, precum masă şi viteză, care pot fi clar definiţi şi precis măsuraţi şi care, prin modele bine specificate şi stabile, permit predicţii precise. Corespunzător, categoriile economico-financiare de utilitate şi toleranţă la risc - ca şi constructe valabile din punct de vedere teoretic, dar failibile din punct de vedere practic - reprezintă încercări de a emula şi legitima o astfel de abordare în domeniul investiţiilor. Marea problemă este aceea că abordarea în cauză are o aplicabilitate limitată în cazul investiţiilor, întrucât nu este posibil să folosim parametri stabili, obiectiv definibili şi măsurabili precum utilitatea sau toleranţa la risc în acelaşi mod în care sunt folosiţi în fizică parametri precum greutatea şi înălţimea. Chiar şi noţiuni fundamentale precum economisirea şi creşterea sunt disputate, din acest punct de vedere. Astfel, “Human Development Report - 1996” al ONU pune în discuţie indicatorul PIB ca măsură adecvată a bogăţiei unei ţări, pe motiv că el ignoră factori ce ţin de capitalul uman precum educaţia, asistenţa medicală şi calitatea vieţii. Chiar mai preocupant pentru adepţii unei viziuni mecaniciste în economie şi finanţe ar trebui să fie, credem, faptul că, recent, în opinia unor specialişti, se consideră că economia este pe cale de a deveni “intrinsec nemăsurabilă”, în bună măsură datorită faptului că productivitatea în sectorul serviciilor, şi în mod particular productivitatea cunoaşterii, este nemăsurabilă (vezi “A Survey of the World Economy”, în The Economist, din 26 septembrie 1996. De asemenea, vezi Brock/1996].

A doua raţiune pentru a respinge abordarea mecanicist-cantitativistă în economie şi finanţe are în vedere faptul că cercetătorul fizician poate să-şi verifice ipotezele de lucru prin experimente controlate - o metodologie ce este însă aproape imposibil de aplicat în economie2. Spre exemplu, în condiţiile în care investigaţiile au scos în evidenţă o corelaţie pozitivă între gradul de economisire la nivel naţional şi creşterea economică, economiştii au folosit-o drept argument pentru existenţa unei relaţii cauzale conform căreia creşterea economisirilor agregate duce la accelerarea creşterii economice. Pe de altă parte însă, 2

Inutil să insistăm asupra faptului că recent dezvoltatul domeniu al economiei experimentale nu apelează (întrucât acest lucru nu este posibil) la o astfel de metodologie.

pentru economiştii “noii creşteri”, relaţia cauzală se înfăţişează exact invers: o mai mare creştere economică (ca rezultat al inovaţiilor tehnologice, spre exemplu) poate conduce la creşterea surplusului de capital şi, astfel, la creşterea economisirilor. Desigur, implicaţiile în planul politicii economice ale uneia sau alteia dintre abordări sunt majore, dar pentru discuţia noastră relevant este faptul că în economie şi finanţe nu dispunem de modalităţi de testare experimentală a ipotezelor, precum în fizică. În fine, o a treia raţiune se referă la capacitatea subiecţilor umani de a influenţa în mod fundamental cursul evenimentelor şi derularea proceselor economice, lucru ce nu-şi găseşte replica în cazul fizicii (nici măcar în cel al fizicii cuantice). Ca exemplificări de primă instanţă pot fi aduse operaţiunile de arbitraj pe piaţă (la nivel microeconomic) şi politica monetară (la nivel macroeconomic), dar vom reveni mai pe larg asupra acestui aspect puţin mai târziu în discuţia noastră, când ne vom referi la principiul reflexivităţii pe pieţele financiare.

Până atunci, ca o expresie sintetică şi grăitoare a capcanelor pe care le poate întinde fundamentalismul cantitativist, facem referire la convingerea economistului american Pat Choate (partenerul lui Ross Perot în alegerile prezidenţiale din anul 1996) privind posibilitatea creării şi operării unui sistem fiscal optim exclusiv prin folosirea unui model cuantificat: “Calculatorul va avea acelaşi rol în crearea unui nou sistem fiscal precum îl are tunelul aerodinamic în crearea unui nou aeroplan”. Se află încifrat în această aserţiune, credem noi, însuşi miezul erorilor severe de natură filosofică dar şi pragmatică ale fundamentaliştilor cantitativişti: asumându-se aplicabilitatea paradigmei mecanicist-pozitiviste în elaborarea politicii fiscale, se înlătură din analiză dimensiunea umană şi socială. Dar se vor putea vreodată cuantifica în mod adecvat echitatea şi justiţia socială, pentru a nu mai aminti de pletora de interese speciale de grup ce se suprapun şi se intersectează, toate acestea reprezentând coordonate inevitabile atunci când se pune problema configurării unei politici fiscale?

Schimbând oarecum registrul tematic, o altă întrebare aproape inevitabilă în contextul discuţiei noastre este şi următoarea: cum se poate explica influenţa masivă şi persistentă pe care mecanica clasică a exercitat-o şi, mai ales, continuă să o exercite asupra teoretizării economice neoclasice? Faptul este cu atât mai surprinzător şi, într-un fel, tulburător dacă avem în vedere că “insurecţia” antimecanicistă ce a zguduit epistemologia fizicii moderne - ca urmare a descoperirilor revoluţionare ale avangardei ştiinţelor fizicii din prima jumătate a secolului al XX-lea produse prin cercetările unor Max Planck, Louis de Broglie, Niels Bohr sau W. Heisenberg - a pulverizat pur şi simplu poziţia până atunci hegemonică a mecanicii clasice, marginalizând-o şi transformând-o cel mult într-un caz particular al noii mecanici cuantice.

Argumentele de natură istorică ce se aduc de regulă în explicarea persistenţei viziunii mecaniciste în economie devin, astfel, caduce prin raportarea la mutaţiile majore produse în ştiinţele fizicii moderne. În acest sens, este evident că, aşa după cum succesul modelului mecanicist în ştiinţele mature dominante ale cercetării ştiinţifice din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea a generat, prin mimetism epistemologic, adoptarea modelului mecanicist şi în relativ mai tânăra şi încă nestructurata ştiinţă economică, tot astfel, în baza aceluiaşi mimetism epistemologic, ar fi fost de aşteptat ca economia să preia din fizică noua viziune a mecanicii cuantice. Acest lucru nu s-a întâmplat însă, teoria economică (modernă) standard fiind pe mai departe ancorată în cadrele conceptuale ale mecanicii clasice. Ca atare, împărtăşim opinia [vezi Thoben/1982, p. 295] că explicaţia trebuie căutată mai curând în sfera psihologiei cercetării ştiinţifice. Fără să ne propunem să dezvoltăm prea mult subiectul, nu ne putem împiedica să observăm că oamenii de ştiinţă se simt obligaţi adeseori să pornească mai întâi de la construirea unei analogii mecaniciste pentru un fenomen complex pe care îl studiază, pentru a fi astfel în măsură să-i înţeleagă apoi relaţiile de bază ce operează între variabilele sale fundamentale. O astfel de explicaţie de ordin psihologic pare a fi suficient de articulată şi convingătoare, însă problema care se ridică în continuare se referă la resorturile în virtutea cărora cercetătorii economişti preferă totuşi, în mod sistematic, să rămână la nivelul iniţial al analogiei mecaniciste şi nu duc reflecţia lor epistemologică mai departe. Aceasta ne permite să sugerăm ideea că trebuie să mai existe şi alte explicaţii ce ţin de psihologia cercetării ştiinţifice, cum ar fi faptul că numerele, corelaţiile cantitative, măsurătorile şi calculele par a fi precise, obiective şi simple (fără să fie de fapt nici una din acestea), iar noi ne simţim mai confortabil cu formulările precise, corelaţiile obiective şi explicaţiile simple, chiar dacă toate sunt nerealiste, necorespunzătoare şi induc în eroare.

Contestarea antimecanicistă în ştiinţa economică Deşi a reprezentat şi continuă să reprezinte schema teoretică dominantă, conceperea în termeni mecanicişti-cantitativişti a sistemului economic nu este singura schemă aplicată de economişti. Istoria gândirii economice evidenţiază existenţa unor atacuri periodice împotriva aplicării principiilor mecanicii

clasice în economie şi finanţe. Totuşi, criticile formulate de principalele curente contestatare mai vechi precum şcoala istorică, cea romantică sau cea instituţională - s-au rezumat mai mult la evidenţierea slăbiciunilor abordărilor clasice şi neoclasice, fără să ofere în schimb nici o alternativă viabilă. Secolul al XX-lea însă, o dată cu prăbuşirea dogmei mecaniciste a fizicii clasice, este martorul conturării unor curente contestatare mult mai consistente şi articulate. Ele au câştigat teren în virtutea subţierii şi erodării inevitabile a solidităţii argumentaţiei ce viza dezvoltarea investigaţiei ştiinţifice economice pe temeiul analogiei cu fizica clasică şi cu astronomia. Principalele curente antimecaniciste la care ne vom referi în continuare sunt: (a) abordarea organicistă, care are ca principală sursă de inspiraţie biologia; (b) abordarea psihologistă, inspirată de aplicarea principiilor psihologiei în analiza economică; (c) abordarea normativistă, ce are în vedere aplicarea principiilor axiologiei în ştiinţa economică; şi (d) abordarea epistemologistă, care propune abandonarea concepţiei mecanicist-cantitativiste din ştiinţa economică în concordanţă cu noile evoluţii din filosofia ştiinţei. (a) Abordarea organicistă. De-a lungul timpului, dar mai ales în ultimele decenii, biologia a constituit o sursă de inspiraţie şi a fost creditată cu o anumită valoare euristică în formularea şi analizarea problemelor economice. Şcoala istorică germană, spre exemplu, a respins legitimitatea utilizării conceptelor mecaniciste în analiza economică. Economiştii din cadrul acestui curent de gândire au subliniat caracterul unitar al vieţii sociale, interconexiunile ce operează între procesele specifice individului şi cele specifice societăţii în ansamblul său, propunând o viziune de natură organicistă asupra societăţii [Roll/1973, p. 309]. Astfel, societatea în ansamblu are o existenţă organică diferită de cea a membrilor săi. În acest sens, mai ales Roscher argumentează că este posibilă evidenţierea unei anume “fiziologii” a vieţii economice [apud Thoben/1982, p. 297]; el concepe economia ca pe un organism ce funcţionează în baza unor legi de dezvoltare, care, pentru el, sunt legi ale ciclului de viaţă.

Interesant este şi faptul că până şi un economist neoclasic de talia lui Marshall nu s-a declarat niciodată pe deplin satisfăcut de studierea acţiunii pur mecaniciste a unor forţe economice abstracte. “Mecca economistului se află în biologia economică, mai curând decât în dinamica economică” [Marshall/1924, p.

XIV] - o aserţiune ce nu lasă loc nici unui echivoc, chiar dacă tot el mai adaugă că nu avem însă altă opţiune decât să începem cu dinamica economică. În aceeaşi lucrare, marele economist mai precizează: “Teoria economică este o ramură a biologiei, interpretată în sens larg” [Marshall/1924, p. 772].

Alţi economişti, influenţaţi de lucrările lui Friedrich von Hayek şi ale lui Ludwig von Mises şi denumiţi “neoaustrieci”, resping orice afirmaţie vizând economia ce nu se referă la ceva ce se petrece în minţile protagoniştilor umani ai activităţii economice şi nu influenţează astfel minţile şi planurile acestora. Piaţa economică este privită în concepţia lor nu ca o serie de ecuaţii, ci ca o piaţă reală, care funcţionează nu ca un mecanism, ci mai degrabă ca un organism capabil de adaptare perpetuă. De aceea, ordinea cristalizată pe piaţă este parte componentă a unui proces de dezvoltate, nu o stare anumită a lucrurilor.

O aplicare relativ mai recentă a schemei teoretice organiciste, inspirată din biologie, poate fi găsită în lucrarea lui Janos Kornai “Anti-equilibrium”, care se dovedeşte a fi totodată şi o critică a teoriei echilibrului economic (mecanicist) în economie [Kornai/1971]. În formularea fundamentelor unei teorii a sistemelor economice, autorul menţionat îşi bazează demersul pe ideea că “sistemul economic este un organism viu, funcţionarea sa conformându-se anumitor legi” [Kornai/1971, p. 75]. Mai exact, atunci când analizează funcţionarea combinată şi interacţiunile dintre organizaţiile unui sistem economic, economistul maghiar se referă la diferenţa ce se face în biologie între aşa-zisele funcţii autonome sau vegetative şi cele superioare din organismul uman. În general, funcţiile autonome vizează întreţinerea organismului şi operează aproape complet automat, în afara controlului şi voinţei subiectului. Funcţiile superioare, în schimb, sunt reglementate de sistemul nervos central, în condiţiile în care, totodată, funcţiile autonome şi superioare interacţionează într-o anumită măsură. Kornai îşi continuă apoi analiza afirmând că “o separare analoagă celei discutate anterior poate fi observată în sistemul economic. Funcţiile “autonome” şi “superioare”, precum şi procesele centrale ale celor două tipuri de funcţii, sunt separate unele de altele, întro anumită măsură, atât al nivelul organizaţiilor individuale, cât şi la cel al sistemului economic în ansamblul său” [Kornai/1971, p. 176]. De asemenea, în capitolul din lucrarea sa privind adaptarea şi selecţia, Kornai face din nou referire la analogiile de inspiraţie biologică pentru explicarea şi înţelegerea proceselor social-economice. Astfel, adaptarea se referă la modul prin care organismele vii se adaptează mediului lor şi modificărilor ce intervin în acesta. Individul va pieri prematur în cazul în care nu are loc o minimă ajustare la mediu. Iar speciile vor dispărea când un număr prea mic de indivizi vor fi capabili de o adaptare suficientă. Dar, susţine Kornai, procesul de selecţie naturală descris de Darwin operează şi în

sistemul economic: organizaţiile, şi chiar sistemele întregi, se nasc şi mor: “Apar diferite forme de comportament şi reguli de funcţionare (mutaţii); unele dintre ele devin adânc înrădăcinate (întrucât sunt moştenite); altele se dovedesc a fi neviabile şi dispar”. Din acest punct de vedere privind lucrurile, susţine economistul maghiar, conceptul biologic de selecţie naturală proiectează o perspectivă evoluţionistă asupra teoriei sistemelor economice, teorie în cadrul căreia problematizările-cheie vizează teme precum schimbarea structurală, factorii creşterii economice sau pe cei ai inovaţiei în economie.

Un alt exemplu care, credem noi, vine să susţină părerea că abordarea organicistă este una din cele mai extinse, consistente şi articulate replici antimecaniciste formulate până acum în gândirea economică, este oferit de opera lui Kenneth Boulding. Viziunea propusă de el poate fi considerată ca un exemplu - lucru interesant, contemporan cu cel al lui Kornai - de aplicare a teoriei sistemelor organice care, la rândul ei, la un nivel mai abstract al investigaţiei ştiinţifice, formează un domeniu special al teoriei generale a sistemelor [Mesarovic/1968]. Pentru Boulding “există, în sistemul social, paralelisme frapante cu problema, atât de importantă din sistemele biologice, a distribuţiei între genotip şi fenotip, genotipul fiind codul genetic din oul fecundat ce organizează creşterea şi dezvoltarea fenotipului - animalul viu. Ceea ce trebuie avut în vedere în sistemul social se referă la relaţiile genotipale care au puterea de a crea un proces de dezvoltare a organizării sociale şi a structurării rolurilor” [Boulding/1970, p. 8-9].

Unii autori considerau, în epocă, afirmarea teoriei generale a sistemelor drept o reorientare fundamentală a gândirii ştiinţifice în general, de la abordarea atomistă şi mecanicistă specifică mai ales secolului al XIX-lea spre o interpretare holistă a realităţii [Sztompka/1974, p. 56]. În orice caz, caracteristica de bază a acestei abordări organicist-sistemice este faptul că fenomenele investigate sunt considerate drept sisteme (adică, drept seturi de elemente interconectate, reprezentând o singură entitate) şi că, în ultimă instanţă, trebuie să avem în vedere elemente aflate în interacţiune reciprocă. Pentru a avea o imagine mai pregnantă asupra gradului de emancipare faţă de tirania dogmei mecaniciste pe care ne-o oferă viziunea organicist-sistemică, se cuvine a urmări şi punctul de vedere al celebrului biolog Von Bertalanffy (unul din fondatorii, alături de Boulding, ai Societăţii pentru Cercetarea Sistemelor Generale): “Putem afirma, drept o caracteristică a ştiinţei moderne, faptul că schema (teoretică - n. n.) bazată pe unităţi izolate ce acţionează în virtutea unei cauzalităţi univoce s-a dovedit a fi insuficientă. De aici, apariţia în domeniul ştiinţei a noţiunilor precum întreg, holist, organismic, Gestalt etc., care toate semnifică faptul că, în ultimă instanţă, trebuie să gândim în termenii unor elemente aflate în interacţiune reciprocă” [Von Bertalanffy/1968, p. 45]. La rândul său, Sadovsky [1979, p. 106], identifică următoarele “semne informale” ale unui sistem ce caracterizează mult mai abstracta abordare sistemică: i. în primul rând, sistemul reprezintă un anumit întreg, de unde rezultă, în particular, ireductibilitatea fundamentală a proprietăţilor sale la suma proprietăţilor elementelor ce îl compun şi nedeductibilitatea proprietăţilor întregului din cele ale elementelor componente; ii. în al doilea rând, natura sistemului este ierarhică: fiecare componentă a sa poate fi privită, la rândul ei, ca fiind un sistem, un timp ce sistemul aflat în studiu reprezintă el însuşi doar o componentă a unui sistem mai larg; iii. în al treilea rând, pentru a obţine suficientă informaţie despre sistem, este necesară construcţia unei anumite clase a descrierilor sale, fiecare din ele fiind apte să acopere numai anumite aspecte ale integralităţii şi ierarhizării sistemului în cauză. În opinia epistemologului economist Blauberg, afirmarea abordării sistemice a fost în mare măsură cerută de dificultăţile metodologice în conceperea şi construirea unor obiecte integrale complexe şi de necesitatea resimţită în cea de-a doua jumătate a secolului XX de către cunoaşterea ştiinţifică şi tehnologică concretă, aplicată. Se poate deci concluziona - susţine autorul citat mai sus - că, prin contrast cu abordarea mecanicistă în ştiinţa economică, abordarea modernă organicistă (sau cibernetică, cum este numită de unii), bazată pe concepţia sistemică, pune accentul pe proprietatea de integrativitate, care constă în apariţia, ca rezultat al interacţiunii între părţi, a unor noi calităţi şi proprietăţi la nivelul întregului. Şi, ceea ce este cu adevărat important, aceste noi calităţi şi proprietăţi nu sunt inerente părţilor individuale sau sumei lor [Blauberg/1979, p. 69]. În felul acesta, prin opoziţie cu viziunea mecanicist-pozitivistă a fundamentaliştilor cantitativişti, una din consecinţele logice ale abordării propuse de economiştii organicişti-sistemici este ideea că observatorul şi fenomenul observat se influenţează reciproc unul pe altul, ceea ce înseamnă că nu mai este justificat să vorbim, în sfera economică, despre posibilitatea de a localiza în mod individual, unic, orice eveniment şi orice obiect direct în timp şi spaţiu. Cunoscut ca principiul de indeterminare al lui Heisenberg din fizica cuantică, el şi-a găsit un corespondent în zona economică prin conceptul de “principiu generalizat

al lui Heisenberg”, formulat de Kenneth Boulding [1970, p. 121]: “Când încercăm să obţinem cunoştinţe despre un sistem schimbându-i inputurile şi outputurile de informaţii, noile inputuri şi outputuri vor modifica sistemul însuşi, iar în anumite circumstanţe îl vor schimba în mod radical”. Şi, adaugă Boulding, principiul generalizat al lui Heisenberg dobândeşte acum o importanţă critică: “Cunoaşterea dobândită prin ştiinţele sociale este o parte esenţială a sistemului social însuşi; de aceea, problema obiectivităţii înţeleasă ca posibilitatea de a investiga o lume care nu este influenţată de însuşi actul prin care ea este investigată reprezintă o absurditate” [Boulding, op. cit.]. În termenii analizei noastre, acest mod de a pune problema reprezintă primul nivel prin care ne-am propus să argumentăm inconsistenţa principiului obiectivităţii - încifrat în concepţia mecanicist-pozitivistă a fundamentaliştilor cantitativişti din ştiinţa economică - şi să recuperăm legitimitatea principiului subiectivităţii în analiza economică şi financiară. În continuarea demersului nostru, vom aduce în discuţie alte momente ale gândirii contestatare antimecaniciste din ştiinţa economică, încercând să pregătim terenul, în acest fel, pentru următoarele niveluri ale pledoariei noastre.

Pe firul a ceea ce ne-am propus, dorim să aducem acum în discuţie o altă direcţie prin care abordarea organicistă în economie contestă supremaţia viziunii obiectiviste, mecanicist-pozitiviste. De data aceasta, spre deosebire de economiştii organicişti la care ne-am referit până acum şi care îşi fundamentează poziţia având ca punct de referinţă exclusivă ştiinţa biologiei, atacul antimecanicist de sorginte organicistă la care ne vom referi în continuare are ca întemeiere însăşi ştiinţa fizicii, mai exact o ramură a acesteia, termodinamica. Astfel, în introducerea la lucrarea sa “Analytical Economics”, Nicolas Georgescu-Roegen menţionează legătura puternică ce există între legea entropiei (sau cea de-a doua lege a termodinamicii), pe de o parte şi procesul economic, pe de altă parte [Georgescu-Roegen/1966]. Mai târziu, dezvoltând şi aprofundând considerabil analiza [Georgescu-Roegen/1971], el ajunge, în virtutea acestei legături, să respingă concepţia mecanicistă în economie şi să o îmbrăţişeze pe cea organicistă. Acest punct de vedere este reluat ceva mai târziu şi de R.N. Adams [1981], pentru cazul antropologiei culturale, dar, la origine, ideea că legea a doua a termodinamicii are o importanţă fundamentală în ştiinţele sociale a avut-o cu mult mai devreme L. White [1943].

Formulată la modul general, legea entropiei afirmă că în univers are loc o degradare continuă şi irevocabilă a energiei, pornind de la un stadiu de entropie joasă şi ajungând la un stadiu de entropie ridicată - sau, în interpretarea mai modernă, se manifestă un proces continuu de degradare din stadiul de “ordine” în cel de “dezordine”. Baza materială a oricărei forme de viaţă este un proces entropic, acest lucru fiind valabil - pentru autorii citaţi - şi în cazul proceselor social-umane. În plus, “viaţa” poate fi definită din această perspectivă ca abilitatea de a eluda legea entropiei şi de a menţine în existenţă un proces al aşa-zisei entropii negative, prin care “dezordinea” este transformată în “ordine”. Totuşi, o fiinţă vie poate doar să eludeze degradarea propriei sale structuri; ea nu poate în schimb împiedica degradarea entropică a întregului sistem, ce include, de asemenea, şi propriul său mediu de viaţă. Din contră, chiar conform stadiului actual de cunoaştere, concluzia este aceea că, de fapt, prezenţa vieţii accelerează entropia sistemului total.

Acesta este exact momentul în care abordarea bazată pe legea a doua a termodinamicii se intersectează cu biologia. Astfel, încă din anii ’20 ai secolului trecut, A. Lotka a conceput legea entropiei ca fiind fundamentală pentru procesul de selecţie naturală: “În orice situaţie avută în vedere, selecţia naturală va acţiona în aşa fel încât să conducă la creşterea masei totale a sistemului organic, la creşterea ratei de circulaţie a materiei prin sistem şi la creşterea fluxului total de energie ce trece prin sistem, atâta timp cât există un reziduu neutilizat de materie şi energie disponibilă” [Lotka/1922, p. 151]. Acest principiu evoluţionist, cunoscut drept “principiul lui Lotka”, este o explicaţie pentru procesul fundamental prin care a operat selecţia naturală şi prin care evoluţia a căutat continuu noi forme de viaţă, spre exemplu urmând direcţia căutării dezordinii. În ce ne priveşte, fără să împărtăşim în nici un fel concepţia evoluţionistă, precizăm - strict pentru contextul discuţiei noastre - că pentru adepţii unei astfel de abordări nu există dubii privind nu numai faptul că viaţa se conformează legii entropiei, ci şi acela că ea îi accelerează totdeauna acţiunea. Corespunzător deci principiului lui Lotka, acele forme de viaţă care dau naştere unei degradări mai extinse a energiei au un avantaj “de selecţie” faţă de celelalte şi, drept consecinţă, îşi vor devansa competitorii.

Combinând legea a doua a termodinamicii cu principiul lui Lotka şi cu clarificările aduse asupra lui prin teoria “departe de echilibru” a lui Prigogine [Prigogine, Robert şi Allen/1977], R.N. Adams le explică în contextul teoriei antropologice: “Cultura asigură fiinţele umane cu potenţialitatea unor extensiuni extraumane, care le permit să capteze energie şi să o degradeze mult mai rapid şi eficient. Astfel, societăţile care vor fi favorizate de procesul de selecţie sunt acelea ce au culturi ce operează în aşa fel încât să conducă

la creşterea masei totale a sistemului organic, la creşterea ratei de circulaţie a materiei prin sistem şi la creşterea fluxului total de energie ce trece prin sistem, atâta timp cât există un reziduu neutilizat de materie şi energie disponibilă” (a se observa aplicarea literală a principiului lui Lotka pe care o face Adams în aserţiunea sa, după aproape 60 de ani). Mergând pe această linie de gândire, Adams consideră că fiinţele umane se consacră luptei pentru supravieţuire, ceea ce echivalează cu un consum mai ridicat de energie, atâta cât este omeneşte posibil: “Organizaţiile sociale complexe au furnizat modalităţi mereu mai bune pentru a face acest lucru, precum este cazul cu inovaţiile tehnologice, care au asigurat mijloacele prin care energia a putut fi captată cel puţin în mod consistent, dacă nu într-o măsură mai mare” [Adams, op. cit.].

Cât priveşte aplicarea viziunii fizico-biologice (evocată mai sus) la economie, trebuie să arătăm că Nicolas Georgescu-Roegen adoptă o poziţie mai moderată. Mai întâi, el consideră că termodinamica şi biologia s-au apropiat în mod continuu şi tot mai mult una de alta, legea entropiei ajungând acum să ocupe un loc central în explicarea proceselor biologice, în special a proceselor schimbării şi evoluţiei (Repetăm, aducerea în analiza noastră a punctelor de vedere formulate de o serie de adepţi ai evoluţionismului are drept singură motivaţie dorinţa de a asigura, pe cât posibil, completitudinea dezbaterii pe care o urmărim, şi ea nu exprimă în nici un fel aderenţa noastră la această concepţie). Apoi, el continuă prin a postula faptul că procesul economic este un proces entropic, a cărui materialitate constă în transformarea entropiei joase (a “ordinii”) în entropie înaltă (în “dezordine”). Acest mers al lucrurilor este ireversibil şi, drept o consecinţă ce se manifestă pe termen îndelungat, procesul economic este în mod inevitabil dominat de o schimbare calitativă, ce nu poate fi însă cunoscută cu anticipaţie, ca şi în cazul evoluţiei speciilor în biologie [Georgescu-Roegen/1979, p. 47-52 - ediţia în limba română]. Se observă, credem, distanţa enormă care îl separă pe economistul american de origine română (matematician ca formaţie de bază) de viziunea mecanicist-pozitivistă a economiştilor cantitativişti, pentru care procesul economic trebuie conceput ca un analog mecanic, ce nu provoacă nici o modificare calitativă şi nici nu este influenţat de modificarea calitativă a mediului căruia îi aparţine.

Cât priveşte rolul jucat de legea entropiei în sine, Georgescu-Roegen arată că “faptul important este acela că descoperirea Legii Entropiei a adus cu sine prăbuşirea dogmei mecaniciste a fizicii clasice, care susţine că tot ce se petrece în orice domeniu fenomenologic constă numai în locomoţie şi, drept urmare, nu există modificare ireversibilă în natură. Tocmai datorită faptului că această lege proclamă existenţa unei asemenea schimbări, unii cercetători nu au întârziat să perceapă conexiunea sa intimă cu fenomenele caracteristice structurilor vii. De aceea, nimeni nu va putea nega că economia proceselor biologice este guvernată de Legea Entropiei, şi nu de legile mecanicii” [Georgescu-Roegen/1971, p. XIII - ediţia în limba engleză]. Fiind o lege a materiei elementare, ea evidenţiază faptul simplu că, dintr-un punct de vedere pur fizic, procesul economic nu este un analog mecanic. În plus, el nu este unul automat, ci voluntar, adică are o determinare volitivă. Cu alte cuvinte, în condiţiile în care, conform legii entropiei “risipirea energiei se produce automat peste tot”, tocmai de aceea “inversarea entropiei, aşa cum o vedem în orice producţie, poartă amprenta de neşters a activităţii cu un scop precis” (subl. ns.) [Georgescu-Roegen/1979, p. 73]. Ca atare, despre conceptul de scop - pe care, de altfel, mulţi fizicieni îl admit ca reprezentând un element legitim în analiza şi explicarea activităţilor fiinţelor vii, activităţi în care se poate cu îndreptăţire vorbi despre “cauze finale” - putem spune că are o importanţă critică nu numai în ştiinţele vieţii, dar şi în economie, unde constituie un instrument indispensabil al analizei economice.

Faţă de cele spuse, nu pare hazardat să considerăm că abordarea organicistă este o perspectivă epistemologică potrivită pentru studierea aspectelor volitiv-intenţionale ale procesului economic. Sau, pentru a formula în termenii gândirii lui Georgescu-Roegen, un biolog sau un cercetător în ştiinţele sociale trebuie să fie un “vitalist” şi, drept urmare, să aibă în vedere “scopurile”: “Este foarte bine ca un economist să fie satisfăcut cu explicarea unei recolte catastrofale apelând la nişte cauze eficiente puse în mişcare de evenimente întâmplătoare. Totuşi, ştiinţa pe care el o serveşte este în mod obişnuit interesată în probleme ce implică acţiunea umană. Şi de aceea, el nu va ajunge la o înţelegere penetrantă dacă refuză să privească la scopurile ce pun în mişcare oamenii” [Georgescu-Roegen, op. cit.]. (b) Abordarea psihologistă. Viziunea psihologistă în analiza economică şi-a croit drum prin zona de frontieră dintre două discipline, economia şi psihologia, constituindu-se chiar într-un domeniu interdisciplinar distinct - psihologia economică. Opiniile fondatorilor săi privind definirea domeniului sunt, oarecum surprinzător, destul de variate: K.E. Werner vede în psihoeconomie “aplicarea principiilor şi metodelor psihologice în soluţionarea problemelor economice” [apud Greffe/1978, p. 66], pe când P. Albou o consideră “studiul, prin metodele psihologiei sociale, al problemelor umane generate de interacţiunile dintre indivizi şi grupuri, în cadrul relaţiilor cu lumea exterioară, fundamentată pe tranzacţii băneşti” [apud Greffe/ op. cit.], în timp ce, pentru George Katona, psihologia economică “studiază comportamentul

consumatorilor, oamenilor de afaceri şi al decidenţilor guvernamentali în activităţi economice precum cheltuirea banilor, economisirea, investirea, determinarea preţurilor şi altele (…). Ea consideră procesele economice ca manifestări ale comportamentului uman şi le analizează din punctul de vedere al psihologiei moderne” [Katona/1975, p. 3]. Dincolo însă de varietatea definiţiilor, ideea comună este aceea de a reconsidera viziunea mecanicist-reducţionistă a lui homo oeconomicus considerat până astăzi de teoria economică standard dominantă drept simbolul agentului raţional perfect, al cărui comportament se canalizează întotdeauna în direcţia cea mai bună. Sub acest aspect, putem considera că viziunea psihoeconomică poartă şi ea, alături de viziunea organicistă discutată mai devreme, un mesaj contestatar antimecanicist, ea preocupându-se de relativizarea instrumentului analitic al teoriei convenţionale prin substituirea conceptului de mecanism cu cel de comportament, reamplasând subiectul uman (agentul economic) în centrul ţesăturii de relaţii sociale.

Prima lucrare care a iniţiat calea contestării concepţiei mecanicist reducţioniste asupra comportamentului de ansamblu al subiectului economic a fost studiul lui Katona asupra consumatorului [Katona/1951], analiză continuată prin lucrările lui J. Stoetzel [1955]. Astfel, prin contribuţiile lui Katona în special, a fost inaugurată o direcţie de analiză nouă: cea a influenţei unor variaţi parametri asupra comportamentului de consum al unor grupuri de referinţă, în funcţie de vârstă, tip de familie etc. Ulterior, recurgându-se la concepte precum înclinaţie, gust etc. a fost constituit, treptat, un întreg corpus analitic prin lucrările unor economişti precum J. Duesenberry [“Income, Saving and the Theory of Consumer Behaviour”, Cambridge, Massachusetts, 1959], V. Packard [“Les obsédés du stading”, Paris, Calmann Levy, 1960] sau J.K. Galbraith [L’čre de l’opulence”, Paris, Calmann-Levy, 1961]. Pentru discuţia noastră, relevant este faptul că, în felul acesta, psihologia economică ajunge să pună pregnant în evidenţă reducţionismul şi limitările cognitive şi operaţionale intrinseci modelului lui homo oeconomicus şi, mai ales, să sublinieze faptul că o înţelegere a acţiunii umane în universul economic nu poate fi realizată făcând abstracţie de mediul social care o circumscrie. Şi, deşi comportamentul lor economic “rezultă” din mediul în care operează şi din modificările acestuia, fiinţele umane nu reacţionează la stimuli ca nişte automate.

Motivele şi atitudinile lor, chiar şi gusturile, speranţele şi temerile lor reprezintă, susţin psihoeconomiştii, variabile de incidenţă care le influenţează atât percepţiile asupra mediului, cât şi comportamentul. De aceea, susţin adepţii abordării psihologiste, pentru înţelegerea proceselor economice este necesară încorporarea în analiză a considerentelor psihologice şi a variabilelor subiective.

Reacţia critică, de respingere, a unei astfel de înţelegeri a economicului pe care au formulat-o de-a lungul timpului fundamentaliştii cantitativişti s-a manifestat pe un dublu registru: – pe de o parte, este vorba despre economiştii cantitativişti care susţin că viziunea psihologică nu aduce nimic nou în teoria economică. Economiştii, susţin ei, au avut întotdeauna în vedere în analizele lor şi comportamentul uman. Astfel, se argumentează, însăşi teoria economică “pură”, standard - înţeleasă ca reprezentând o analiză logică a interdependenţelor dintre diferite procese economice circumscrise unui sistem ideal sau imaginar - face uz de supoziţii de natură psihologică, chiar dacă - conchid unii - nerealiste uneori. Problema este însă - comentăm noi - aceea că tocmai această teorie pură este cea care a pavat drumul către studierea proceselor economice “aşa cum se produc ele”, separându-le şi izolându-le de determinările lor psihologice [Katona/1975, p. 3]; – pe de altă parte, cel de-al doilea grup de critici cantitativişti susţin că prin combinarea economiei cu psihologia nu se poate obţine nici un câştig de ordin conceptual-epistemologic. Pentru ei, ştiinţa economică este cea mai avansată dintre ştiinţele sociale pentru faptul că, într-un stadiu iniţial al dezvoltării sale, a renunţat la gândirea confuză şi încâlcită ce rezultă în urma luării în considerare a imensei varietăţi a comportamentului uman. Utilizând metoda ştiinţifică a abstractizării, cercetarea economică a progresat identificând şi separând variabilele de bază şi studiind relaţiile dintre ele - spre exemplu, între venit şi consum, sau între masa monetară şi evoluţia preţurilor -, fără să-şi piardă “direcţia” printre nenumăratele deviaţii şi aberaţii care rezultă din slăbiciunile firii omeneşti.

Prin contrast cu aceste puncte de vedere, psihoeconomiştii argumentează că apare o diferenţă sensibilă în modul de înţelegere a proceselor economice atunci când atenţia este concentrată asupra actorilor umani şi asupra analizei psihologice a acţiunilor şi deciziilor lor, întrucât procesele economice sunt rezultatul comportamentului oamenilor şi sunt influenţate de diferite tipare de comportament. Mai precis, întrucât motivele, atitudinile şi aşteptările (anticipările) consumatorilor şi oamenilor de afaceri joacă un rol semnificativ în determinarea cheltuielilor, economisirilor şi investiţiilor, psihologia modernă asigură o serie de instrumente conceptuale şi metodologice pentru investigarea comportamentului economic. Este exact

punctul în care, după părerea noastră, viziunea psihologistă şi cea organicistă se întâlnesc în mod fericit, şi anume: – mai întâi, în contestarea dogmei mecaniciste a fundamentalismului cantitativist. Departe de a fiinţa ca un analog mecanic - spun organiciştii - procesul economic este dominat de schimbare calitativă (endogenă şi exogenă). Departe de a fi automate - spun psihoeconomiştii - subiecţii economici percep mediul în care operează şi îşi modulează comportamentul în mod diferit; – apoi, în recuperarea dimensiunii Subiectivităţii în analiza economică. Nefiind automat, ci volitivintenţional - spun organiciştii -, procesul economic poartă pecetea scopurilor ce pun în mişcare oamenii; iar modul în care această activitate cu un scop precis este proiectată şi executată depinde de matricea culturală a colectivităţilor umane. Nefiind automate, ci individualităţi diferite şi distincte - susţin psihoeconomiştii coordonatele psihologice şi variabilele subiectiv-personale ale operatorilor economici sunt cele care antrenează diferitele tipare de comportament economic uman.

Să analizăm acum mai în amănunţime modul în care, prin emanciparea în raport cu viziunea mecanicistpozitivistă, abordarea psihologistă contribuie la recuperarea dimensiunii uman-subiectiviste în analiza economică.

Părerea noastră este că se poate vorbi despre două niveluri pe care viziunea psihoeconomică realizează emanciparea de dogma mecanicistă. Astfel, deşi analiza economică convenţională dominantă continuă să ignore studiile de inspiraţie psihologică, totuşi nu se poate vorbi despre faptul că ea ar fi întru totul opacă presupoziţiilor psihologice. Ceea ce diferă este gradul mai mare sau mai mic de opacitate al economiştilor mecanicişti. Pe de o parte, este vorba despre grupul celor care vorbesc despre comportament în analiza economică, dar despre cel al pieţelor, şi nu al subiecţilor economici. Pe de altă parte, este grupul mai numeros al celor care acceptă relevanţa studiului comportamentului uman, dar o fac pe premisa că oamenii se comportă, în activităţile lor economice, într-o manieră mecanicistă. Corespunzător, replica psihoeconomiştilor vizează distanţarea atât de contestatarii comportamentului uman în procesele economice, cât şi de promotorii “psihologiei mecaniciste” în analiza economică.

După cum spuneam, o parte din adepţii viziunii mecanicist-pozitiviste împărtăşesc părerea că teoria economică se preocupă mai curând cu comportamentul pieţelor, decât cu cel al oamenilor: “Comportamentul mărfurilor, şi nu cel al oamenilor reprezintă preocuparea principală a studiilor economice” [Boulding/1956, p. 82] şi tot acelaşi cercetător american sublinia că economistul “nu este cu adevărat interesat de comportamentul oamenilor” 3. Oricât de tranşantă şi “la limită” ar putea apărea această aserţiune, fapt este că ea este “certificată” de însăşi maniera în care sunt construite şi folosite în mod uzual modelele în economie. Astfel, ceea ce exprimă aceste modele sunt intercorelaţiile dintre diferite variabile obiective redate prin legile şi principiile comportamentului preţurilor, ratelor dobânzii sau ratei şomajului, şi nu comportamentul oamenilor care stabilesc sau ale căror acţiuni determină rate mai înalte sau mai scăzute ale dobânzilor sau şomajului. În felul acesta, problemele economice sunt privite ca fenomene impersonale ale mediului [Katona/1975, p. 4]. Teoria economică standard este, de fapt, căutarea unor legi cu valabilitate generală, în virtutea unor pretinse principii ale naturii umane. Ea porneşte de la nişte modele generale, pe care apoi le aplică unei multitudini de fenomene reale, actuale. Evident, o astfel de abordare contrastează cu cea a psihoeconomiştilor, al căror obiectiv este acela de a înţelege şi previziona procesele economice aşa cum sunt ele identificate a se produce în anumite circumstanţe, la un moment dat. Altfel spus [Katona/1975, p. 5], “În loc de a stabili relaţii universal valabile între modificările ce se produc în variabilele avute în vedere, paradigma de bază a ştiinţei comportamentale îmbracă următoarea formă: sub circumstanţele A1, B1, C1 o constelaţie de stimuli determină răspunsul X, în timp ce în circumstanţele A2, B2, C2, răspunsul Y”.

Pe de altă parte, cum spuneam, există grupul mai numeros al adepţilor concepţiei mecanicist-pozitiviste, care, recunoscând relevanţa studiului comportamentului uman în ştiinţa economică (şi nu doar cel al variabilelor obiective impersonale), pornesc totuşi de la premisa că oameni se comportă în mod mecanic.

Pentru ei, comportamentul uman arată ireversibil aceleaşi reacţii la aceleaşi modificări ale mediului economic. Evident, dacă fiinţele umane ar fi nişte automate, astfel încât răspunsul lor la aceiaşi stimuli ar fi invariabil acelaşi, atunci factorul uman, subiectiv, ar putea fi cu îndreptăţire exclus din studiile economice, 3

Să remarcăm, în altă ordine de idei, “metamorfoza” filosofică pe care a parcurs-o Boulding de-a lungul activităţii sale: de la această abordare reducţionist-mecanicistă de la mijlocul anilor ’50 la viziunea organicistă mult mai nuanţată de la începutul anilor ’70 (vezi citatul anterior din Boulding cuprins în studiul nostru în secţiunea dedicată abordării organiciste).

iar psihologia ar putea fi socotită pe bună dreptate ca irelevantă pentru analiza economică. Şi, credem noi, tocmai această “psihologie mecanicistă” - respectiv, supoziţia că reacţiile umane sunt în întregime determinate de anumite condiţii externe date - este cea care a condus analiza economică la “reificarea datelor economice” (în terminologia lui Katona), la ispita supracuantificării, în terminologia noastră. În felul acesta, oferta, cererea, venitul şi capitalul devin lucruri în şi pentru sine, cu studiul cărora se ocupă ştiinţa economică. Foarte interesant de observat aici modul extrem de fin şi pernicios totodată în care mecanicismul afirmă nevoia de conlucrare cu cantitativismul; într-un fel, putem spune că avem aici însuşi modelul arhetipal al sămânţei fundamentalismului cantitativist în analiza economică şi financiară, aşa cum l-am definit în lucrarea noastră.

Să ilustrăm, pe scurt, câteva dintre principiile economiei tradiţionale ce reflectă supoziţia că oamenii se comportă într-o manieră mecanicistă. Ca un prim exemplu, să ne referim la afirmaţia: “cheltuielile de consum sunt o funcţie de venit”. În mod uzual, prin aceasta se înţelege că, având dat venitul (sau venitul disponibil, sau distribuţia acestuia, precum şi venitul pe perioada anterioară), se poate determina şi previziona mărimea cheltuielilor de consum. Supoziţia implicată aici este aceea că, în condiţii identice privind venitul, oamenii vor cheltui aceeaşi proporţie din veniturile lor; nu este deci nevoie de analiza comportamentului oamenilor în cauză, motivele sau atitudinile consubstanţiale acţiunilor lor fiind irelevante. “Rata investiţiilor este o funcţie de profituri” este o aserţiune ce ilustrează aceeaşi supoziţie a “psihologiei mecaniciste”; nu este nevoie să fie studiat modul în care oamenii de afaceri percep profiturile obţinute sau situaţia lor economică, ce doresc ei să realizeze sau care le sunt speranţele sau temerile. Şi nu este necesar un astfel de studiu, întrucât rata investiţiilor este legată de un singur factor: rata profitului obţinut anterior, care poate fi cu uşurinţă măsurată. Uneori, pentru a face principiul mai realist, este introdus conceptul de “anticipări privind profitul”, considerat ca fiind factorul ce determină rata investiţiilor. Ca atare, se prezumă acum că anticipările privind profiturile se bazează şi sunt determinate de profiturile obţinute în trecut - şi, astfel, din nou, actorii umani sunt scoşi din scenă.

Un alt exemplu pentru procesul prin care are loc transformarea “obiectelor” (date, concepte) în actori ai procesului economic şi a “subiectelor” (oamenii) în decor sau, altfel spus, afirmarea preeminenţei măsurării (exactităţii) în detrimentul înţelegerii prin judecată şi discernământ (adevărul) - îl reprezintă aşa-zisa lege a ofertei şi cererii, exprimată, spre ilustrare, sub formularea “volumul cererii creşte o dată cu scăderea preţului şi se reduce cu creşterea preţului”. Şi aici, faptul că oamenii sunt cei ce creează oferte de bunuri, formează cererea de bunuri şi determină preţurile acestora devine neimportant, din moment ce ceea ce contează este corespondenţa “unu-la-unu” dintre stimuli (modificările preţului) şi răspunsuri (modificările în volumul cererii). În fine, am putea aduce în discuţie şi explicaţiile cele mai uzuale privind inflaţia. Bunăoară, suntem învăţaţi de teoria standard că “inflaţia este rezultatul creşterii masei monetare”, sau că “inflaţia este rezultatul excesului de putere de cumpărare peste cantitatea de mărfuri disponibile”. Ca atare, creşterea generală şi considerabilă a preţurilor este văzută ca o consecinţă necesară a unor condiţii externe stabilite, asumându-se că, de fapt, comportamentul subiecţilor umani care încasează şi plătesc preţurile mărite este determinat de acele condiţii. În atari circumstanţe, afirmaţia conform căreia “mai mulţi bani concurează pentru mai puţine mărfuri” încetează a fi o metaforă inocentă sau o expresie-şablon, ca să spunem aşa; ea devine o aserţiune ştiinţifică ce explică secvenţialitatea evenimentelor şi face inutilă punerea unor întrebări precum de ce, când şi în ce condiţii subiecţii umani îşi folosesc oferta mărită de bani pentru a concura pentru cantităţile disponibile de mărfuri.

Faţă de cele arătate anterior, putem spune că, neîndoios, principiile economice bazate pe o viziune mecanicistă a psihologiei umane sunt uneori corecte. Problema este că ele nu sunt în mod necesar şi nu întotdeauna corecte. De aceea, susţin psihoeconomiştii, folosirea variabilelor şi conceptelor psihologice în analiza economică ne permite să determinăm unele dintre circumstanţele în care aceste principii sunt invalidate [Katona/1975, p. 6]. Desigur, într-un fel, am putea considera că teoria economică convenţională (de sorginte mecanicist-pozitivistă) poate fi mai fidel descrisă ca o “teorie cu psihologie mecanicistă” decât o “teorie fără psihologie”. Totuşi, la rigoare, şi ultima dintre formulări ar fi potrivită pentru a caracteriza economia tradiţională, dacă prin “psihologie” înţelegem disciplina ştiinţifică matură din zilele noastre, şi nu un set de supoziţii de natură psihologică luate a priori. Psihologia este o disciplină empirică: ea recunoaşte o singură sursă de dovezi şi evidenţe, respectiv observaţiile controlate. Ea aspiră la determinarea de relaţii între anumite condiţii specifice şi forme specifice de comportament, mai curând decât la formularea unor legi generale ale naturii umane. Astfel, datorită pliabilităţii şi capacităţii de modificare a comportamentului uman, psihologia ca disciplină ştiinţifică este rezervată faţă de generalizările care postulează existenţa unor interconexiuni invariabile. Ca atare, din perspectiva viziunii psihologiste, fiinţele umane sunt capabile să

utilizeze experienţa trecută şi să aibă o marjă de manevră largă în contextul constrângerilor impuse de factorii şi forţele externe. Este deci evident, în opinia noastră, temeiul filosofic în virtutea căruia psihologia economică realizează ruptura cu şi emanciparea faţă de concepţia dominantă mecanicist-pozitivistă în economie, trasându-şi propriul culoar de recuperare a Subiectivităţii în analiza economică.

“Teoria economică cu psihologie” este, astfel, preocupată să afle ce se întâmplă în mod efectiv atunci când oamenii - fie ei consumatori, oameni de afaceri sau decidenţi guvernamentali - iau decizii de natură economică şi acţionează în legătură cu bunurile materiale. Punctul de pornire îl reprezintă condiţiile prevalente complexe ale vieţii economice, dar metoda analizei mecanicist-pozitiviste de a stabili mai întâi condiţiile ideale şi de a se apropia apoi, pas cu pas, de condiţiile reale, este abandonată. Investigaţia ştiinţifică este transferată de la nivelul atomist al opţiunilor economice individuale la studiul acţiunilor grupurilor umane. Principalele probleme pe care şi le ridică psihologia economică ar putea fi formulate astfel [Katona/1975, p. 7]: “ce tipuri de comportament se produc şi ce tipuri de decizii se iau în situaţii diferite şi de către grupuri diferite de oameni?”, analiza fiind concentrată pe deciziile pe care le iau subiecţii umani în legătură cu producţia, cumpărarea, vânzarea, stabilirea preţurilor, investirea şi economisirea. În felul acesta, accentul este pus pe “câmpul psihologic” al persoanelor sau grupurilor care iau decizii, acest câmp incluzând atât percepţiile oamenilor asupra diferitelor evoluţii şi evenimente - evident, evoluţii şi evenimente despre care au cunoştinţă -, cât şi motivele, atitudinile şi anticipările lor.

Important de subliniat este faptul că, din punct de vedere epistemologic, studiul psihologic al proceselor economice este posibil şi legitim - susţin psihoeconomiştii - deoarece deciziile umane - şi comportamentul uman în general - sunt guvernate de legi, adică nu sunt arbitrare, impredictibile sau indeterminate. Fiinţele umane, susţin promotorii viziunii psihologiste în economie, nu sunt marionete puse în mişcare de forţe externe, iar libertatea în opţiuni de care ele dispun reprezintă subiectul valid al investigaţiei ştiinţifice.

Diferenţele ce există în percepţiile oamenilor, în motivele şi comportamentul lor sunt măsurabile şi pot fi puse în legătură cu existenţa unor factori cauzali. Aceasta nu înseamnă însă faptul că analiza din perspectivă psihologică a comportamentului uman reprezintă doar o simplă lărgire a analizei economice convenţionale mecanicist-pozitiviste, prin adăugarea la variabilele tradiţionale a unora noi, precum obiceiurile sau atitudinile. Aplicarea psihologiei la stadiul economiei înseamnă mai mult decât descrierea a ceea ce fac oamenii în anumite condiţii: ea îşi propune să dezvăluie de ce acţionează ei aşa cum acţionează în anumite condiţii. Altfel spus, se urmăreşte identificarea şi analizarea forţelor ce se află în spatele proceselor economice, forţe responsabile pentru modul în care se întreprind acţiunile, se iau deciziile şi se formulează opţiunile subiecţilor economici umani.

Vom insista oarecum mai mult asupra acestui aspect, întrucât nu sunt puţini cei care consideră viziunea psihologist-comportamentală (behavioristă) ca aparţinând, ca fiind o extensie a interpretării mecaniciste.

Nu împărtăşim această opinie: “psihologia mecanicistă” statuează, într-adevăr, existenţa unor principii generale ale comportamentului uman care, odată precizate, vor determina cu exactitate acţiunile oamenilor în contextul tuturor circumstanţelor specifice ce se pot ivi. Prin contrast, psihoeconomiştii consideră comportamentul uman atât de bogat şi având manifestări atât de diferite, încât el trebuie studiat, întotdeauna, în contextul fiecăreia dintre condiţiile specifice în parte. Există, susţin ei, un mare decalaj între legile şi condiţiile, spre exemplu, ale învăţării, gândirii sau urmăririi scopurilor, pe de o parte, şi condiţiile ce determină comportamentul oamenilor legat de producţia, distribuţia şi consumul mărfurilor, pe de altă parte. Pentru acoperirea acestui decalaj, este importată stabilirea unor principii generale ale comportamentului uman, dar acest lucru nu este suficient, argumentează psihoeconomiştii. Insuficientă este şi doar cunoaşterea faptelor economice, adaugă ei. Ce trebuie realizat este studierea în mod specific a comportamentului oamenilor atunci când ei produc, distribuie, consumă. Iar această perspectivă nu are cum să reprezinte o extensie a analizei mecanicist-pozitiviste, ci o ruptură faţă de ea 4.

Contestarea supoziţiei comportamentului uman mecanicist reprezintă un prim aspect al contribuţiei abordării psihologiste la recuperarea Subiectivităţii în analiza economică. Un al doilea aspect este dat de contestarea supoziţiei agentului economic perfect raţional, al cărui comportament se canalizează 4

Este, de asemenea, necesar să precizăm că analiza noastră nu urmăreşte să realizeze o exegeză, o analiză critică în sine a curentelor de gândire abordate, decât din perspectiva punctului de vedere care ne interesează, respectiv raportarea la concepţia mecanicist-pozitivistă a fundamentalismului cantitivist. Ca atare, străduinţa noastră pentru a argumenta ruptura realizată de psihologia economică faţă de teoria economică tradiţională mecanicist-reducţionistă nu poate avea semnificaţia că îmbrăţişăm viziunea psihologistă. Înseamnă doar că problema în sine a meritelor şi limitelor acestui curent de gândire nu este de interes pentru investigaţia noastră.

întotdeauna în direcţia cea mai bună. Astfel, în timp ce cea mai mare parte a teoriei economice şi financiare convenţionale asumă că subiecţii acţionează raţional şi iau în considerare toate informaţiile disponibile atunci când adoptă decizii, există un număr surprinzător de mare de dovezi şi evidenţe care arată că, frecvent, acest lucru nu se produce. O serie de studii academice mai recente - dar şi mai puţin recente evidenţiază comportamentul iraţional şi erorile repetate de judecată ale actorilor economici. Peter Bernstein, în lucrarea sa “Against The Gods”, precizează că evidenţele “arată existenţa unor tipare repetate de iraţionalitate, inconsistenţă şi incompetenţă în modul în care oamenii iau decizii şi fac opţiuni în condiţii de incertitudine”. În fapt, prin eforturile unor diferite grupuri - economişti behaviorişti, psihologi cognitivişti, practicieni psihoanalişti şi manageri de portofolii, cu toţii recunoscând faptul că subiecţii umani ce operează în condiţii de risc nu se comportă raţional, s-a conturat în timp un nou domeniu de investigaţie, cunoscut îndeobşte sub denumirea de finanţe comportamentale (engl. behavioural finance), care încearcă să ofere o mai bună înţelegere şi explicare a felului în care stările afective şi erorile de cunoaştere influenţează investitorii şi procesul de luare a deciziilor. Fapt este că introducerea aparatului conceptual-metodologic al psihologiei în domeniul finanţelor, în speţă al investiţiilor, a devenit în anii din urmă un subiect şi o preocupare cu o popularitate în creştere, acţiunea combinată a grupurilor menţionate conducând la dobândirea unor “noi adevăruri şi contribuţii de nepreţuit la lumea investiţiilor” [Lifson şi Geist/1999, p. VII]. În felul acesta, finanţiştii comportamentalişti susţin că, pe baza unei astfel de abordări psihologiste în finanţele moderne, suntem în măsură să înţelegem mai mult despre interacţiunea ce există între emoţii şi luarea deciziei financiare, despre impactul psihologiei asupra comportamentului de grup, despre multiplele conotaţii afective ataşate banilor, despre felul în care stările afective influenţează analiza economică şi despre impactul psihologiei firmei de investiţii asupra performanţei managerului de portofoliu. Desigur, ne aflăm în faţa unui domeniu de investigaţie aflat în stare embrionară, multe cercetări de importanţă critică abia urmând să fie făcute, cunoscându-se încă prea puţin despre ceea ce se întâmplă în mintea investitorilor individuali şi a grupurilor atunci când se confruntă cu presiunile şi recompensele implicate de angajarea de resurse financiare în investiţii care, cel mai adesea, au un viitor imprevizibil.

Din perspectiva analizei noastre, important este faptul că promotorii acestei abordări nutresc credinţa că studiul psihologiei (şi al altor ştiinţe sociale, de altfel) poate aduce clarificări semnificative în ceea ce priveşte eficienţa pieţelor financiare, putând explica astfel multe dintre anomaliile pieţei bursiere, himerele şi crahurile ei. Detaşarea faţă de viziunea îngust-reducţionistă a fundamentalismului cantitativist de sorginte mecanicist-pozitivistă este, credem, cât se poate de bine conturată, mesajul pentru discuţia noastră părând a fi fără echivoc: în finanţe, ca şi în economie în general, Subiectivitatea este inevitabilă, dar întru totul administrabilă.

“Părinţii fondatori” ai domeniului par a fi Daniel Kahneman5 şi Amos Tversky care, într-un studiu publicat la sfârşitul anilor ’70, au abordat pentru prima oară, într-o manieră analitică, rolul factorilor psihologici în elaborarea şi luarea deciziilor financiare [Kahneman şi Tversky/1979]. Propunând o “teorie a perspectivei” (engl. Prospect Theory), cei doi cercetători americani au pornit de la constatarea că, prin contrast cu postulatul teoriei utilităţii aşteptate, oamenii acordă o importanţă diferită câştigurilor şi pierderilor, dar şi diferitelor grade de probabilitate. Ei au constatat că subiecţii individuali sunt mult mai nefericiţi în faţa perspectivei unei pierderi decât sunt fericiţi în cazul unui câştig echivalent. Pe linia deschisă de ei, cercetări ulterioare au permis evidenţierea faptului că, în mod tipic, investitorii consideră pierderea unui dolar, spre exemplu, de două ori mai dureroasă decât plăcerea resimţită la câştigarea unui dolar. S-a constatat, de asemenea, că indivizii tind să răspundă în mod diferit la situaţii echivalente, în funcţie de faptul că ele sunt prezentate sau percepute în contextul înregistrării unor pierderi sau obţinerii unor câştiguri. Cercetătorii comportamentalişti din finanţele moderne au mai evidenţiat şi faptul că oamenii sunt dispuşi să-şi asume riscuri mai curând pentru evitarea pierderilor, decât pentru realizarea de câştiguri; astfel, confruntaţi cu posibilitatea obţinerii unui câştig sigur, majoritatea investitorilor manifestă aversiune faţă de risc, dar, dacă sunt în faţa eventualităţii înregistrării unei pierderi sigure, ei devin dispuşi să-şi asume riscul (sau, mai riguros spus, manifestă o mai slabă aversiune faţă de risc).

Lucrările lui Kahneman şi Tversky au fost continuate şi dezvoltate în anii ’80 şi ’90 ai secolului trecut de o pleiadă de finanţişti comportamentalişti, contribuţiile cele mai consistente aparţinând unor cercetători

5

De altfel, David Kahneman a primit, alături de Vernon Smith, premiul Nobel pentru economie în anul 2002, tocmai ca recunoaştere a contribuţiilor sale la dezvoltarea cercetărilor în domeniul finanţelor comportamentale.

precum Meir Statman [1987, 1988, 1999], Hersh Shefrin [1985, 1999], Richard Thaler [1981, 1995, 1999], Kenneth Fisher [1999, 2000] sau Robert Shiller [2002].

Oarecum pe urmele lui Loomes şi Sugden [1982], Meir Statman propune o “teorie a regretului”, prin care evidenţiază alţi factori de natură comportamentală ce determină un comportament mai curând iraţional al subiecţilor umani pe pieţele financiare. Astfel, în condiţiile în care oamenii tind să se manifeste prin sentimente de regret şi supărare după comiterea unei erori de judecată, se poate aprecia că investitorii care îşi pun problema de a vinde un titlu financiar pe care îl deţin sunt de obicei afectaţi din punct de vedere emoţional de faptul că titlul respectiv a fost cumpărat la un preţ mai mare sau mai mic decât preţul curent de piaţă. În acest sens, teoria regretului sugerează că investitorii evită să vândă titlurile al căror preţ a scăzut pentru a evita astfel durerea şi regretul pentru investiţia proastă făcută; stinghereala şi jena asociată raportării pierderilor înregistrate pot, de asemenea, contribui la tendinţa de a nu mai vinde investiţiile perdante. Pe această linie de analiză, unii analişti teoretizează că investitorii urmează “un comportament de turmă” şi aderă la “înţelepciunea convenţională” pentru a evita posibilitatea resimţirii regretului în eventualitatea în care deciziile lor s-ar dovedi a fi fost incorecte. Mulţi investitori, se argumentează, găsesc a fi mai uşor să cumpere o acţiune populară pe piaţă şi să o raţionalizeze atunci când preţul ei începe să scadă, pe motiv că toţi ceilalţi participanţi de pe piaţă au cumpărat-o şi au evaluat-o atât de ridicat. Prin contrast, a cumpăra o acţiune cu o proastă imagine pe piaţă şi a o raţionaliza atunci când preţul începe să scadă apare a fi un lucru considerabil mai greu de realizat. În plus, mulţi dintre finanţiştii comportamentalişti consideră că managerii de portofolii şi consultaţii de plasament favorizează investirea în acţiunile unor firme bine cunoscute şi cu reputaţie pe piaţă, întrucât, procedând astfel, ei se simt mai puţin expuşi riscului de a fi concediaţi (managerii) sau de a pierde contracte (consultaţii) în condiţiile în care investiţiile evoluează sub performanţele scontate. Sau, concluzionând prin cuvintele lui Statman: “oamenii tranzacţionează atât din motive cognitive, cât şi emoţionale. Ei fac tranzacţii întrucât gândesc că dispun de informaţii, când, de fapt, nu deţin decât zgomot, şi se implică în tranzacţii întrucât tranzacţionarea le poate aduce plăcerea mândriei. Tranzacţionarea aduce mândrie când deciziile se dovedesc a fi bune, dar ea aduce regrete atunci când deciziile nu se dovedesc a fi fost bune. Investitorii caută să evite durerea regretului prin evitarea înregistrării de pierderi, angajând consultanţi de plasamente investiţionale pe post de ţapi ispăşitori şi evitând să achiziţioneze acţiuni ale companiilor cu o reputaţie proastă”.

Un alt aspect al modului în care finanţele comportamentale, respingând reducţionismul modelului uman perfect raţional, recuperează Subiectivitatea în analiza financiară prin iraţionalitatea comportamentului uman îl oferă conceptul de supra-încredere (engl. overconfidence concept). Conceptul se referă la faptul că oamenii în general sunt excesiv de încrezători în propriile abilităţi, iar investitorii şi analiştii financiari sunt în mod particular supra-încrezători în domeniile în care au doar o anumită cunoaştere. Totuşi, analizele arată că, frecvent, între creşterea gradului de încredere în propriile calităţi şi creşterea succesului în tranzacţii nu există o corelaţie. Spre exemplu, studiile indică faptul că, în general, oamenii îşi supraestimează în mod constant propriile lor abilităţi în multe domenii, printre care calităţile lor fizicoatletice, capacitatea de a conduce sau aceea de a întreţine bune relaţii cu semenii. În particular, managerii de portofolii, consilierii de plasamente şi investitorii sunt în mod constant excesiv de încrezători în ceea ce priveşte abilitatea lor de a evolua mai bine decât piaţa (adică decât media) şi, cu toate acestea (sau, poate tocmai de aceea), majoritatea dintre ei nu reuşesc acest lucru.

Deşi excesiv de sumară şi, poate, regretabil de superficială, prezentarea abordării psihologiste pe care am făcut-o mai sus aruncă totuşi, credem, suficientă lumină asupra contribuţiilor psihologiei economice şi ale finanţelor comportamentale la dezbaterea noastră: scoţând cu uşurinţă în evidenţă carenţele viziunii mecanicist-reducţioniste a lui homo oeconomicus, abordarea psihologistă realizează o relativizare a postulatelor teoriei economice convenţionale, substituind “mecanismul” cu “comportamentul” şi reamplansând subiectul uman în contextul mediului său proxim, în al său “social milieu” (“grupul de referinţă”, în terminologia lui Katona). Fără să fie o simplă complementare sau extensiune a abordăriii tradiţionale mecaniciste, după cum susţin unii analişti (prin aceea că demonstrează modul în care experienţa trecută, atitudinile şi aspiraţiile oamenilor le influenţează acţiunile şi deciziile), dar şi fără să reprezinte o revoluţionare a gândirii economice (ca şi alte domenii interdisciplinare, de altfel - precum sociologia economică şi antropologia economică -, psihologia economică şi finanţele comportamentale cu greu pot merge mai departe de relativizarea conceptelor economice tradiţionale), abordarea psihologistă în economie are însă meritul de a contribui consistent la ceea ce am numi endogenizarea analizei economice. Astfel, prin recunoaşterea ascendenţei particularului faţă de general, a condiţiilor circumstanţiale faţă de legităţile

generale, abordarea psihologistă admite în mod implicit şi endogenitatea cunoaşterii şi, în felul acesta, îşi aduce propria contribuţie la recuperarea Subiectivităţii în analiza economică şi financiară. (c) Abordarea normativistă. După cum am arătat ceva mai devreme în lucrarea noastră, poate că cea mai importantă consecinţă a descendenţei mecanicist-pozitiviste a gândirii economice convenţionale este faptul că ea a condus, pe de o parte, la ficţiunea lui homo oeconomicus - ficţiune în virtutea căreia comportamentul uman este sustras tuturor ipostazelor sale socio-culturale şi redus la supoziţia că, în viaţa economică, omul acţionează într-o manieră pur mecanică - şi, pe de altă parte, la conceperea procesului economic ca un analog mecanic, ce nu provoacă nici o modificare calitativă şi nici nu este influenţat de modificarea calitativă a mediului în care se desfăşoară procesul. De aici a decurs, în mod firesc şi logic, importanţa exacerbată atribuită de economiştii “ortodocşi” dimensiunilor cantitative ale proceselor şi comportamentelor economice. Sintetizând, putem deci spune că, în economie, căderea omului de ştiinţă în păcatul mecanicist a venit prin trufia exactităţii, care l-a alungat în fundamentalismul cantitativist.

Restaurarea se face prin baia pocăinţei (contestarea antimecanicistă) şi prin smerenia adevărului (recuperarea Subiectivităţii). Organicismul şi psihologismul, ca alternative pentru mecanicismul pozitivistcantitativist profesat de establishment-ul ştiinţific, ipostaziază - după câte am văzut - atât contestarea antimecanicistă cât şi recuperarea Subiectivităţii. Astfel: – pentru abordarea organicistă, contestarea antimecanicistă înseamnă afirmarea principiului integrativităţii (apariţia, ca rezultat al interacţiunii între părţi, a unor noi calităţi şi proprietăţi la nivelul întregului, ireductibile la nivelul părţilor şi nedeductibile din acestea), precum şi a naturii entropice a procesului economic (care este în mod inevitabil dominat de schimbare calitativă). Recuperarea subiectivităţii se realizează prin statuarea caracterului volitiv-intenţional al procesului economic (ştiinţa economică, ca ştiinţă a acţiunii umane, trebuie să studieze scopurile ce pun în mişcare subiecţii umani); – pentru abordarea psihologistă, contestarea antimecanicistă vine prin substituirea conceptului de mecanism cu cel de comportament (subiectul uman fiind reamplasat în centrul ţesăturii de relaţii sociale), precum şi prin demontarea supoziţiei agentului economic perfect raţional (în baza demonstrării faptului că subiecţii umani ce operează în condiţii de risc nu se comportă întotdeauna şi în mod necesar raţional, stările afective influenţând în mod critic acţiunile şi deciziile lor). Privind recuperarea Subiectivităţii, abordarea psihologistă se constituie într-o contribuţie la endogenizarea analizei economice (prin recunoaşterea primatului influenţei condiţiilor specifice asupra comportamentului subiecţilor umani, în detrimentul legităţilor generale şi caracterizărilor invariabile ale acestuia). În contextul unor astfel de contribuţii specifice ale organicismului şi psihologismului, atacul antimecanicist al abordării normativiste are ca vârf de lance dihotomia “valori-fapte”. Sub influenţa dominantă a doctrinelor “pozitiviste” ale metodei ştiinţifice fundamentată de Descartes încă din secolul al XVII-lea, majoritatea teoreticienilor economişti (neoclasici) ortodocşi consideră ştiinţa economică drept un ansamblu de ipoteze pur descriptive ce explică regularităţile de facto din comportamentul subiecţilor umani, şi nu un ansamblu de norme care recomandă formele legitime ale activităţii lor. Pentru ei, economia este o ştiinţă pozitivă, ce se ocupă doar de fapte (furnizând analiza factuală), nu şi de valori (de care se ocupă teologia), afirmându-şi o “autonomie” epistemologică faţă de judecăţile de valoare. De aceea, includerea judecăţilor de valoare (morale, etice, religioase) în analiza economică este de natură să afecteze statutul epistemologic şi metodologic al teoriei economice; având valorile incluse în analiză, ea devine un instrument mai prost de investigare şi explicare a realităţilor economice. Prin urmare, pentru neoclasicii ortodocşi, disjuncţia “valori-fapte” operează în economie, este legitimă epistemologic şi benefică cognitiv.

Astfel concepută, “teoria economică este o teorie a comportamentului uman, empirică, neutră din punct de vedere moral şi pur «pozitivă», ce nu prescrie principiile morale categorice ce stau la baza comportamentului unui agent economic” [Sabău/2002, p. 307]. Ea este “o ştiinţă a faptelor, ce descrie mijloacele optime la care poate să recurgă agentul economic ca să obţină satisfacţie maximă din consumul bunurilor materiale, chiar dacă acest comportament nu respectă standardele morale” [Sabău, op. cit.].

Pentru contextul discuţiei noastre, este de subliniat că, ancorându-se de problematica disjuncţiei “valorifapte”, abordarea normativistă urmăreşte să realizeze emanciparea de dogma mecanicist-pozitivistă pe un dublu registru - ca şi organicismul şi psihologismul, de altfel, dar părând a duce lucrurile mai departe -, şi anume: –în planul contestăriii antimecaniciste, normativismul trece dincolo de înţelegerea procesului economic în termenii integrativităţii, ai ireversibilităţii şi ai ţesăturii de relaţii sociale: economia este, pentru normativişti, un sistem complex, dinamic, nonliniar şi deschis, el însuşi intreţesut cu sistemul social,

ecologic şi politic. Abordarea normativistă este, pe cale de consecinţă, una de natură interdisciplinară, îmbinând filosofia cu teoria economică, etica, sociologia, politica şi psihologia; – în planul recuperării Subiectivităţii, normativismul depăşeşte problematica intenţionalităţii în procesele economice, dar şi pe cea a endogenizării economice: normativiştii par a fi angajaţi într-un efort de reconstruire a ştiinţei (teoriei) economice ca ştiinţă morală. Ei formulează, de fapt, o teorie normativă a comportamentului economic, ipotezele teoriei nerezumându-se doar la a raporta adevăruri faptice, psihologice, ci mergând până la recomandarea unor standarde de comportament uman în procesele economice. În acest fel, normativismul pune sub semnul întrebării doctrina metodologică ortodoxă, care afirmă, după cum arătam mai devreme, că “atunci când un teoretician îşi proiectează propriile judecăţi de valoare în construcţia sistemelor sale teoretice, împiedică, prin aceasta, funcţionarea lor ca teorii ce pot fi testate public, empiric şi le subminează forţa explicativă, considerându-se că este în interesul promovării scopurilor ştiinţei ca asemenea evaluări «subiective» să fie abandonate, în mod oficial, în cercetarea teoretică” [Sabău/2002, p. 316]. Pentru normativişti, în elaborarea unei teorii economice, “un economist priceput ar trebui nu numai să includă judecăţi de valoare în cadrul ei teoretic (fie prin descrierea sistemelor de valori ale agenţilor al căror comportament îl explică, fie exprimând propriile sale judecăţi de valoare cu privire la valoarea morală a anumitor modele de comportament), ci să facă şi referiri la modul de ierarhizare a valorilor” [Hodgson/2001, apud Sabău, op. cit.]. Pentru cei mai aprigi susţinători ai normativismului, se ridică astfel în faţa economiştilor sarcina de a încerca, de fapt, să modifice, pe baza unor angajamente ce promovează anumite valori, fenomenele empirice, faptele. Este o sarcină pe care Adam Smith a luat-o în serios, susţin ei, prin faptul că “nu s-a mulţumit să formuleze un principiu abstract, ci şi-a stabilit drept obiectiv înlăturarea condiţiilor reale ce veneau în contradicţie cu principiul respectiv [Roll/1954, p. 149, apud Sabău, op. cit.].

Reconstrucţia pe temeiuri morale a economiei ca disciplină ştiinţifică urmează, se pare, două direcţii principale. O primă direcţie apelează la ceea ce noi am numi “argumentul istoric”, cea de-a doua foloseşte predominant argumentaţia metodologic-epistemologică.

Din perspectiva propusă de promotorii “argumentului istoric”, teoria economică este, prin însăşi natura sa intrinsecă, o ştiinţă morală. Desprinsă din filosofia morală a secolului al XVIII-lea, ea şi-a pierdut însă treptat caracterul moral - susţin ei - cu predilecţie în secolul al XX-lea, atunci când gânditorii pozitivişti au dat o interpretare eronată conceptului de sistem de libertate naturală introdus de Adam Smith, conform căruia “fiecare om, în măsura în care nu încalcă legile justiţiei, este pe deplin liber să-şi urmărească propriul interes în maniera sa proprie” [Smith/1976, ediţia 1976, p. 51, apud Sabău/2002, p. 308].

Interpretarea eronată s-a concretizat în îmbrăţişarea concepţiei morale a lui Stanley Jevons, de factură utilitaristă, bazată pe varianta pozitivist-hedonistă a “mecanicii plăcerii şi durerii”, precum şi pe modelul lui homo oeconomicus, propus de John Stuart Mill, ce întruchipa un agent economic acţionând exclusiv spre maximizarea avuţiei sale [Robson/1970, p. 321-326, apud Sabău, op. cit.]. Recuperarea dimensiunii morale în virtutea perspectivei istorice se bazează tocmai pe reproşul adus acestor gânditori de referinţă ai ştiinţei economice de a se fi îndepărtat de abordarea originală a lui Smith, ignorând faptul că, în operele sale, părintele fondator al teoriei economice - ca filosof moral - o concepe pe aceasta din urmă drept o disciplină în esenţă normativistă, care, prin aplicarea unor concepte şi principii etice fundamentale, prescrie canoanele pe care agenţii economici ar trebui să le urmeze în producţia şi schimbul de bunuri materiale. Astfel se explică preocuparea lui Adam Smith pentru virtuţi precum prudenţa, stăpânirea de sine, justiţia, bunăvoinţa, virtuţi ce stau la baza acţiunii subiecţilor economici, la baza comportamentului lor chibzuit. Abandonul “spiritului originar al fondatorilor” de către majoritatea teoreticienilor economişti “ortodocşi” este valabil şi atunci când ne referim la opera primului mare economist neoclasic, Alfred Marshall. Pentru acesta, teoria economică înseamnă nu numai colectarea, sortarea şi analiza faptelor economice, ci şi studierea “omului aşa cum este el” şi evidenţierea “acelor motive care afectează, cel mai puternic şi constant, comportamentul omului în manifestările lui economice” [Marshall/1924, p. 12, apud Sabău, op. cit.]. Trecut cu vederea este şi faptul că Marshall îi sfătuieşte pe economişti să se întrebe în operele lor despre “cum trebuie să acţionăm ca să sporim binele şi să reducem răul provocat de libertatea economică, atât în starea ei finală, cât şi în evoluţia acesteia? (…) Considerând că o distribuţie “mai egală” a bogăţiei este de dorit, în ce măsură ar fi justificate schimbări în instituţiile proprietăţii sau limitarea liberei iniţiative, chiar dacă acestea ar determina diminuarea bogăţiei agregate?” [Marshall, ibidem, p. 34, apud Sabău, op. cit.]. Una peste alta, se susţine că în teoria economică neoclasică s-a trecut treptat de la ipoteza maximizării utilităţii sau a bogăţiei, la

justificarea unui comportament egoist şi, în final, la adoptarea explicită a lăcomiei individuale ca ipoteză operaţională.

Cea de-a doua direcţie de negare a viziunii mecanicist-pozitiviste prin încercarea de reconstrucţie a teoriei economice ca ştiinţă morală face apel la argumentele de natură metodologică şi epistemologică. Nu se poate vorbi despre o abordare omogenă sau compactă a problematicii; din contră, poziţiile relativ mai vechi sau mai recente exprimate în cadrul acestui efort variază, de la exprimarea nemulţumirii faţă de o înţelegere pur pozitivistă a ştiinţei economice [de exemplu, Caldwell/1982; Hausman/1992; sau Lawson/1997], trecând prin recomandarea ca aceasta să aibă un conţinut normativ mai evident [de exemplu, Roepke/1960 Hirschman/1984, E.F. Paul, Miller jr. şi J. Paul, coord./1985; Roy/1989; sau Crespo/1997] şi ajungând până la încercări de elaborare a fundamentelor morale ale teoriei economice [de exemplu, Etzioni/1988 sau Hodgson/2001]. În orice caz, dincolo de deosebiri, punctele de vedere formulate de aceşti economişti au câteva idei centrale comune: – se respinge primatul obiectivului de eficienţă şi cel al conceptului de homo oeconomicus raţional promovate de neoclasicii “ortodocşi”; – în schimb, sunt explorate probleme precum dezvoltarea instituţională şi relaţiile de putere, făcându-se referire la obiective alternative eficienţei şi raţionalităţii, precum echitatea distributivă şi promovarea demnităţii umane; – majoritatea acestor puncte de vedere “neortodoxe” sunt pragmatic-realiste, întrucât se consideră că includerea în analiza economică a valorilor (etice, morale, religioase) şi a structurilor instituţionale (ale comunităţilor umane cărora aceste valori le aparţin) consolidează teoria economică ca instrument de investigare-explicare a realităţii economice, şi aceasta indiferent de valorile etice, morale şi religioase pe care cercetătorii economişti le împărtăşesc ca persoane private; – este, implicit, negată existenţa disjuncţiei “valori-fapte” şi, în orice caz, se consideră că operarea cu o astfel de separare nu poate fi o întreprindere benefică pentru statutul metodologic şi epistemologic al teoriei economice.

De altfel, este interesant de observat că această delegitimizare a disjuncţiei “valori-fapte” în cadrul analizei economice este realizată de economiştii normativişti (axaţi pe argumentaţia metodologicoepistemologică) în două modalităţi distincte. O primă modalitate, pe care am numi-o a consubstanţialităţii, susţine că valorile umane sunt constitutive fenomenelor economice şi, pe cale de consecinţă, obiectului de studiu al economiei ca disciplină ştiinţifică. Printre precursorii acestei abordări se află economişti de mare reputaţie, precum marginalistul englez P.H. Wicksteed (1844-1927) şi neomarginalistul american Frank Knight. Astfel, pentru Wicksteed, valorile, preferinţele, dorinţele determină atât partea de cerere, cât şi pe cea de ofertă ale sistemului economic, iar modul în care sistemul economic operează pentru a coordona aceste valori, preferinţe şi dorinţe constituie o parte a investigaţiei ştiinţifice economice (este drept, pe de altă parte, că Wicksteed pare a fi mai curând adeptul unei argumentaţii pro-normativiste precaute: pentru el, faptul că domeniul de studiu al economiei include valorile umane nu angajează în mod logic şi necesar studiul economic la o abordare metodologică normativă, întrucât este perfect logică şi o evaluare descriptivă a valorilor afirmate de participanţii la viaţa economică). În ceea ce îl priveşte pe Knight, pentru el “Economia şi etica se află în mod natural într-o intimă relaţie reciprocă, întrucât ambele abordează într-o manieră recogniscibilă problema valorii”. Şi tot el mai afirmă: “Ideea unei distincţii între dorinţele economice şi alte dorinţe trebuie abandonată (…). Toate finalităţile şi motivaţiile sunt economice, în sensul că ele reclamă utilizarea unor resurse obiective pentru realizarea lor” [Knight/1935].

Cea de-a doua modalitate, numită de noi dualistă - şi având printre precursorii săi de vârf pe economistul englez Richard Whatley - propune coexistenţa dimensiunii normative cu analiza economică pozitivistă standard. Pentru “dualişti”, valorile etice, morale şi religioase pot fi în raporturi conflictuale sau, din contră, pot susţine aspectele de “welfare economics” din teoria economică, în timp ce elementele “pozitiviste pure” din analiza economică pot rămâne neafectate. Ca atare, pretinsul caracter “corupător” al judecăţilor de valoare asupra autonomiei şi purităţii metodologice ale analizei economice - invocat de economiştii pozitivişti “ortodocşi” - depinde de faptul dacă disjuncţia valori-fapte este legitimă în ştiinţa economică. O bună parte dintre dualişti consideră că nu se pot decide asupra acestor lucruri, dar, în cazul în care dihotomia valori-fapte ar fi justificată, caracterul corupător din punct de vedere metodologic al judecăţilor de valoare ar depinde de faptul dacă ceea ce ar rămâne din economie după alungarea valorilor umane ar fi ceea ce economiştii ar recunoaşte ca aparţinând domeniului lor. Considerăm că nu trebuie să ne deruteze prea mult această relativizare a discursului antipozitivist al dualiştilor; tot ei sunt cei care, pe de

altă parte, concluzionează că dacă s-ar proceda la alungarea din studiul economic a unor concepte precum “echitate distributivă”, “suveranitate individuală”, “obiective ultime”, “valori intrinseci”, “idealuri etice”, “principii morale categorice” ş.a. analiza economică pozitivistă ar rămâne intactă ca întreprindere ştiinţifică, dar întrebările cărora ar putea să le găsească răspunsuri ar fi profund neinteresante.

Se pare că elaborările mai recente ale economiştilor normativişti dualişti reuşesc să depăşească totuşi această incomodă cvasi-ambiguitate a poziţiei antipozitiviste exprimate de economiştii mai sus menţionaţi.

Putem aduce drept argument în acest sens ultima lucrare a cercetătorului canadian Bernard Hodgson, citată deja de noi [Hodgson/2001]. Întemeindu-se pe concepte filosofice şi apelând la aparatul epistemologic al ştiinţei economice, el încearcă să contribuie la elaborarea fundamentelor morale ale teoriei economice, vizând “înlăturarea prăpastiei dintre aspectele normative şi cele descriptive din interpretarea teoriei economice” şi dezvoltarea unei “sinteze critice a dimensiunilor normative şi descriptive ale ştiinţei economice” [Hodgson/2001, p. 2, apud Sabău/2002, p. 309]. Altfel spus, tentativa cercetătorului canadian este totuşi una de depăşire a dualismului pozitiv-normativ prin concilierea celor două într-o sinteză care să statueze că “agentul economic raţional” (dimensiunea pozitivă) este totodată şi un agent moral (dimensiunea normativă). Mai exact, am putea spune că ne aflăm în faţa unei încercări de a recupera pozitivul în cadrul abordării normativiste. Argumentând că teoriile economice nu pot fi neutre din punct de vedere al valorilor promovate - cum susţin teoriile economice neoclasice -, ci au un caracter normativ şi promovează valori morale, Hodgson recurge la investigarea unei binecunoscute teorii economice contemporane: teoria neoclasică a alegerii consumatorului individual în condiţii de certitudine. Conform acestei teorii, punctul de echilibru sau de alocare a venitului ce maximizează utilitatea oricărui consumator aceste acela în care el cumpără acea combinaţie de mărfuri pentru care raportul utilităţilor marginale a două mărfuri este egal cu raportul preţurilor lor respective. Pentru economiştii pozitivişti neoclasici, apariţia echilibrului consumatorului nu este considerată un obiectiv al acţiunii umane, ci ea reprezintă doar punctul final al unui proces natural, ce are loc independent de judecăţile practice, raţionale sau iraţionale, ale consumatorului. Două sunt reproşurile pe care Hodgson le aduce viziunii pozitiviste. În primul rând, diminuarea rolului real şi foarte important al proceselor cognitive (cum ar fi raţionamentul deliberat al consumatorului) în decizia privind maximizarea utilităţii sale, procurată de consumul de bunuri materiale, iar în cel de-al doilea rând, înlăturarea posibilităţii unui alt fundament moral al comportamentului consumatorului faţă de cel existent (a cărei natură morală este, oricum, negată). În felul acesta, adoptând o perspectivă teleologică cu privire la acţiunile subiectului economic şi argumentând că teoria alegerii consumatorului individual presupune raţionalitatea subiectului analizat, cercetătorul canadian ajunge la concluzia că ipotezele descriptiv-pozitive ale teoriei neoclasice în cauză sunt totodată şi un ansamblu de principii normative, de reguli privind practicile de consum ale unui consumator ideal, raţional, reguli pe care el le va respecta în mod deliberat în scopul atingerii cât mai eficiente a obiectivului său final al satisfacerii dorinţei sale intrinseci. Propunând deci o teorie normativă a pozitivului (comportamentul raţional) - întrucât ipotezele teoriei nu numai că raportează fapte, ci şi recomandă un standard de comportament de inspiraţie clasică utilitaristă pentru homo oeconomicus - Hodgson postulează că homo oeconomicus este un agent economic şi raţional şi moral, care îşi distribuie venitul într-un mod inteligent, alocând mijloace adecvate situaţiei economice date, în scopul atingerii utilităţii maxime.

Lărgind, ulterior, cadrul teoretic al analizei sale şi extinzând-o şi la cazurile de alegere în condiţii de incertitudine - aşa cum apar ele, spre exemplu, în teoria regretului la care ne-am referit ceva mai devreme Bernard Hodgson ajunge să susţină necesitatea includerii în teoria economică nu numai a judecăţilor de valoare, ci şi a referirilor explicite la modul de ierarhizare a valorilor - ceea ce echivalează, de fapt, cu sarcina de a încerca modificarea, pe baza unor angajamente ce promovează anumite valori, a fenomenelor empirice însele. În termeni epistemologici, aceasta înseamnă identificarea modalităţii prin care o teorie construită a priori cu valenţe normative - precum teoria opţiunii consumatorului individual, aşa cum este abordată din această viziune - ar putea fi transformată într-o teorie empirică, descriptiv-pozitivă a comportamentului uman.

Trebuie să recunoaştem că mesajul unei astfel de abordări are suficiente elemente de mare interes, ce merită a fi aprofundate pe mai departe de literatura domeniului: negându-se legitimitatea viziunii pur pozitiviste de inspiraţie neoclasică şi a disjuncţiei valori-fapte, se propune o reconstrucţie (emancipată) a dimensiunii descriptiv-pozitive în analiza economică, prin derivarea ei din dimensiunea normativă intrinsecă comportamentului uman. (d) Abordarea epistemologistă. Organicismul, psihologismul şi normativismul reprezintă contestări ale şi, totodată, tentative de emancipare de sub dominaţia dogmei mecanicist-pozitiviste a

fundamentalismului cantitativist. Suntem înclinaţi să credem - date fiind cele discutate până acum - că ele par a-şi focaliza discursul contestatar mai curând asupra viziunii cosmologice (procesul economic ca analog mecanic) şi concepţiei antropologice (dominanta mecanicistă a comportamentului uman) profesate de fundamentaliştii cantitativişti. Problemele legate de perspectiva gnoseologică pe care cantitativiştii o angajează în cercetările pe care le întreprind par a fi mai puţin prezente, în schimb. Este însă exact zona de interes prioritar pentru o serie de alţi cercetători, pe care noi i-am include, conform cu criteriile circumstanţiale ale analizei noastre, în ceea ce am numi curentul contestatar de inspiraţie epistemologică, care, în esenţă, se pronunţă pentru abandonarea concepţiei mecanicist-pozitiviste în economie în virtutea şi în concordanţă cu noile evoluţii din filosofia ştiinţei.

Putem spune că nivelul principal de problematizare pe care “se aşează” contestarea epistemologică adresată fundamentaliştilor cantitativişti îl reprezintă viziunea acestora intransigent aritmomorfică privind statutul epistemic al economiei ca ştiinţă. Este un fapt istoric că argumentaţia (şi speranţa) lui Jevons cum că, până la urmă, economia va deveni o ştiinţă exactă a alimentat şi direcţionat cercetările multor mari economişti de după el. Irving Fisher mai nutrea această speranţă la 80 de ani [Frisch/1947, p. 74, apud Georgescu-Roegen/1979, p. 535]. Şi, dat fiind că prin ştiinţă exactă şi adevărată aceşti economişti au înţeles o ştiinţă constând din mijloace de calculat, mai toţi au căutat să sublinieze natura cantitativă a domeniului economic. Schumpeter a susţinut chiar că economia este “cea mai cantitativă (…) din toate ştiinţele”, întrucât faptele pe care le observă sunt “transformate în numere de viaţa însăşi” [Schumpeter/1951, p. 100 şi urm.]. Unii dintre aceşti economişti au mers chiar mai departe - ca şi Jevons, de altfel - şi au argumentat că până şi plăcerea poate fi calculată exact. Este, desigur, o astfel de stare particulară de spirit, o “sete” nestinsă de a măsura, ceea ce a făcut ca altfel de economişti matematicieni să fie dispuşi să elimine toate dovezile şi argumentele logice împotriva măsurabilităţii înclinaţiilor omeneşti 6 afirmând că, dacă atitudinile psihice sunt “inaccesibile ştiinţei şi măsurătorii, partida este pierdută înainte de a face prima mişcare” [Stevens/1958, p. 386]. Este, credem, suficient de clar că miza epistemologică pe care o joacă economiştii matematicieni (ca fundamentalişti cantitativişti) este aceea că “ştiinţa economică este măsurătoare”.

Or, tocmai acest mit după care ştiinţa este măsurătoare şi că dincolo de limitele teoriei “exacte” nu există cunoaştere, reprezintă ţinta spre care este centrat atacul antiaritmomorfic (anticantitativist) al promotorilor contestării epistemologice. Pentru ei, cartea universului nu este scrisă, aşa după cum afirma Galileo, numai “în limbajul matematicii, iar caracterele ei sunt triunghiuri, cercuri şi alte figuri geometrice” [apud Georgescu-Roegen/1979, p. 67]. Aceasta nu înseamnă, pentru contestatarii epistemologişti, că aritmetizarea ştiinţei economice este nedorită; ceea ce deplâng ei este afecţiunea exagerată pentru matematică. Neîndoios, modelele aritmomorfice (cantitativiste) sunt tot atât de indispensabile în economie ca şi în alte domenii ştiinţifice. Ori de câte ori aritmetica este posibilă, nu există cuvinte pentru a-i lăuda meritele. Aritmetizarea integrală este însă cea respinsă de contestatarii aritmomorfismului, pentru ei important fiind faptul că există în ştiinţa economică cunoştinţe valabile chiar şi fără aritmetizare şi, totodată, faptul că o aritmetizare falsă este chiar mai periculoasă dacă este “vândută” drept autentică. În orice caz, modelele aritmomorfice nu pot face tot ce este de făcut în economie căci, parafrazând cele afirmate şi de marele fizician Erwin Schrödinger (care se referea, în context, la viaţa biologică), se poate considera că dificultatea economiei politice nu provine din matematică, de care are nevoie, ci din faptul că obiectul însuşi este “mult prea complicat pentru a putea fi pe deplin accesibil matematicii” [Schrödinger/1980, p. 17]. Şi acest obiect nu poate fi verificat complet prin matematică - susţin contestatarii aritmetizării integrale a ştiinţei economice - din cauza rolului pe care îl joacă în procesul economic comportamentul uman, caracteristicile psiho-sociale şi înclinaţiile culturale ale subiecţilor umani. În cadrul curentului ce contestă legitimitatea aritmetizării complete a ştiinţei economice, o influenţă aparte se pare că a exercitat-o opera celor mai însemnaţi dintre economiştii austrieci. Astfel, în susţinerea argumentaţiei lor [Callahan/2002, p. 1], epistemologiştii au în vedere faptul că în lucrarea sa din 1949, “Human Action”, Ludwig von Mises explică în următorii termeni “abisul” ce separă economia de matematică: “Logica şi matematica se ocupă de un sistem ideal de gândire. Relaţiile şi implicaţiile sistemului lor sunt coexistente şi interdependente. Putem spune de asemenea că ele sunt simultane sau că sunt în afara timpului. O minte perfectă le-ar putea înţelege pe toate dintr-un singur gând (…). În cadrul unui astfel de sistem, noţiunile de anterioritate şi de consecinţă sunt doar metafore. Ele nu se referă la sistem, ci la acţiunea noastră de a îl înţelege. Sistemul însuşi nu implică nici categoria de timp, nici pe cea 6

Astfel de dovezi şi argumente pot fi găsite, spre exemplu, în lucrările lui Georgescu-Roegen, după care nici trebuinţele, nici anticipările nu îndeplinesc condiţiile măsurabilităţii.

de cauzalitate. Există o corespondenţă funcţională între elemente, dar nu există nici cauză, nici efect. Ceea ce distinge (…) sistemul praxeologic de sistemul logic este exact faptul că primul implică ambele categorii, de timp şi de cauzalitate” [Mises/1998, V. 1].

Comentând pe marginea ideilor lui von Mises, putem constata că, pentru economiştii matematicieni, teoria economică este produsul unui sistem axiomatic, ea construindu-se ca şi logica şi matematica; se bazează pe anumite postulate şi toate concluziile sale derivă din acestea prin manipulare logică. Practic, teoria este considerată de economiştii matematicieni în sensul ei clasificator: o clasare a tuturor propoziţiilor descriptive dintr-un domeniu în aşa fel încât fiecare propoziţie să fie derivată cu ajutorul logicii din câteva propoziţii care formează baza logică a ştiinţei economice. În viziunea aritmomorfică, universul fenomenelor economice, împreună cu relaţiile ce fiinţează între ele şi între componentele lor, precum şi cu descripţiile factuale ale acestora, reprezintă toate aspecte ale unor “forme” atemporale, ideale.

Mises vine şi spune că acţiunea umană se manifestă însă diferit, ea implicând “înainte” şi “după”, “cauză” şi “efect”. Nu putem atribui sens acţiunilor şi planurilor umane, sugerează Mises, atâta timp cât nu înţelegem că există un trecut care, pentru subiectul uman, asigură solul în care seminţele acţiunii pot fi însămânţate, că există un prezent în care seminţele semănate răsar şi că există un viitor în care subiectul speră să beneficieze de roadele acţiunii sale [Callahan, op. cit]. În mod similar, trebuie să se observe că subiectul uman speră că acţiunea sa va fi cauza unui efect dorit a fi înregistrat, altfel el nu va acţiona.

Pentru contestatarii epistemologişti, înţelegerea economiei ca o formă matematică ar fi o viziune coerentă dacă, spre exemplu, economia ar fi înţeleasă ca ocupându-se de studiul unei stări limitate şi particulare - echilibrul -, în jurul căreia economia reală ar avea o anumită tendinţă de a gravita. În sensul acesta, teoria echilibrului este o construcţie conceptuală ce vizează o economie abstractă în care activitatea economică se desfăşoară în concordanţă strictă cu un sistem de ecuaţii intercorelate. Gândită în felul acesta, teoria ar putea la fel de bine să ofere sau nu o înţelegere sporită a anumitor aspecte ale economiei efective.

Dar, susţin contestatarii aritmetizării teoriei economice, atunci când analiza economică aritmetizată este considerată a reprezenta mai mult decât descrierea unei economii abstracte - adică, este considerată ca fiind descrierea unei economii reale, a unui ideal normativ la care economia reală trebuie să se raporteze sau a unei forţe cauzale ce generează acţiuni economice - atunci teoria economică matematizată creează confuzii.

Aceasta, întrucât ea elimină din zona de investigaţie opţiunile umane reale - înseşi fenomenele care diferenţiază activitatea economică de toate celelalte experienţe umane.

Din scrierile economiştilor anticantitativişti fundamentaţi pe argumente epistemologice ne oprim aici asupra unei linii de argumentaţie pe care o găsim cât se poate de reprezentativă - cea dezvoltată de Gene Callahan, autor la care ne-am mai referit deja de câteva ori [Callahan/2002]. Pentru a argumenta limitele şi deficienţele viziunii aritmomorfice, Callahan operează la o exemplificare, respectiv un citat dintr-unul din manualele de microeconomie cu largă circulaţie [Landsburg/1999, p. 18]: “Este important să se facă distincţia dintre cauze şi efecte. Pentru un individ aflat în situaţia de cumpărător sau de ofertant, preţul este luat în considerare ca un dat, el determinând cantitatea cerută sau oferită. Pentru piaţă ca întreg, curbele cererii ofertei determină simultan atât preţul, cât şi cantitatea” (sublinierile aparţin lui Callahan).

Citatul din Landsburg, afirmă Callahan, susţine că nu trebuie să ne gândim la preţuri ca fiind determinate de acţiunea persoanelor individuale, întrucât acestea pur şi simplu iau preţurile ca fiind date; pentru Landsburg, noţiunile abstracte de curbe ale ofertei şi cererii sunt cele care determină, în mod simultan, ceea ce se petrece pe piaţă. Este rezonabil să fim de acord cu aserţiunea lui Landsburg, cum că este important să facem distincţia între cauze şi efect - susţine Callahan -, dar trebuie observat că există o confuzie în aserţiunea lui Landsburg privind problema cauzei şi efectului în economie. Astfel, dacă autorul citat doreşte să construiască un model matematic în care participanţii individuali pe piaţă nu au nici o influenţă asupra acesteia, ci din contră, sunt puşi în mişcare de ecuaţii ce descriu curbe ce se intersectează, în acest caz el este angajat într-un demers coerent - precizează Callahan -, a cărui valoare ar putea fi demonstrată prin a ne atrage atenţia asupra oricărei semnificaţii pe care el ne-o oferă. Dar, procedând în felul acesta, argumentaţia lui Landsburg devine incoerentă atunci când el explică - mai departe în cartea sa - atingerea punctului de echilibru cerere-ofertă invocând deciziile producătorilor sau ale consumatorilor de a creşte sau scădea ofertele şi cererile lor. Prin ipotezele asumate, astfel de explicaţii sunt deja incluse ca factori în model, astfel încât reintroducerea lor în analiză face întreaga analiză auto-contradictorie. În economia reală, aşa după cum şi economiştii aritmomorfişti sunt obligaţi să o recunoască, preţurile şi cantităţile se modifică ca urmare a acţiunii umane; este preocuparea subiecţilor individuali de a-şi îmbunătăţi condiţia materială, în conformitate cu un viitor incert, cea care determină procesele de pe piaţă.

Aritmomorfiştii se află în situaţia ciudată evidenţiată mai sus întrucât, pe de o parte, ei doresc să folosească matematica drept fundament (epistemologic) al ştiinţei economice şi pe de altă parte, întrucât simultan ei

doresc ca o astfel de teorie economică aritmetizată cvasi-integral să descrie lumea reală. Problema este, susţin anti-aritmomorfiştii, că cele două obiective sunt reciproc contradictorii, deoarece ecuaţiile matematice nu pot lua în calcul deciziile umane creative, bazate pe categorii precum cauză şi efect, anterior şi ulterior. Ceea ce pot descrie aceste ecuaţii este un univers al unor corelaţii atemporale, din care lipseşte cauzalitatea. Intenţiile umane nu fac parte dintr-un astfel de model, întrucât modelul prezumă că toţi subiecţii cunosc tot ceea ce este relevant pentru situaţia lor şi nu pot decât să o accepte ca pe un dat.

Confruntaţi cu perspectiva de a recunoaşte limitele modelelor lor, aritmomorfiştii optează iniţial pentru eliminarea acţiunii umane din economie, pentru ca apoi să revină şi să ia în considerare acţiunea umană atunci când este să dea o explicaţie “verbală” (nenumerică) modelelor folosite. Este exact ce face şi Landsburg în exemplificarea propusă de Callahan.

Pentru adversarii aritmetizării integrale a analizei economice - şi mai ales pentru cei care se află sub influenţa economiştilor austrieci -, faptul că mişcarea curbelor ofertei şi cererii ne poate da o imagine generală asupra comportamentului pieţei este doar un efect al acţiunii umane, şi în mod sigur nu cauza sa.

“Nimeni nu acţionează cu scopul de a aduce în echilibru oferta şi cererea” [Callahan/2002, p. 3]: oamenii acţionează pe piaţă pentru a obţine profit, în cel mai larg sens al cuvântului. Ei schimbă mărfuri întrucât consideră că se vor afla într-o situaţie mai bună după schimb, decât înaintea efectuării lui. Faptul că preocuparea lor pentru obţinerea de profit, afirmă antiaritmomorfiştii, este cea care tinde să aducă în echilibru oferta şi cererea, este un produs secundar al scopurilor pe care ei le urmăresc în mod efectiv.

După cum spunea şi Hayek: “(…) teoria modernă a echilibrului competitiv asumă existenţa în sine a situaţiei (de echilibru - n. ns), în timp ce o explicaţie corectă ar trebui să o considere ca un efect al procesului competitiv” (subl. ns.) [Hayek/1948, p. 94, apud Callahan, op. cit.].

Cu alte cuvinte, pentru economiştii antiaritmomorfici de inspiraţie austriacă, teoria economică matematizată asumă pur şi simplu faptul că preţurile aduc oferta şi cererea în echilibru, ei neîntrebându-se cum ar putea fi găsite preţurile care fac acest lucru. În loc să descrie procese de piaţă ce constau în căutarea “pe dibuite” a preţurilor “corecte”, modelele aritmomorfice ale echilibrului ne prezintă în schimb subiecţi economici care cunosc preţurile de tranzacţie înainte ca tranzacţia să aibă loc. Ca atare, argumentează anticantitativiştii, greşeala economiştilor neoclasici nu este pur şi simplu utilizarea modelelor matematice (luate ca ceea ce sunt ele în fapt, ele pot fi folositoare). Greşeala lor este aceea de a considera că toate aceste elemente ale teoriei echilibrului reprezintă o descriere corectă a pieţei reale, actuale, sau a idealurilor normative prin raportare la care ar trebui să fie interpretată piaţa efectivă. În realitate, susţin antiaritmomorfiştii, ele sunt doar constructe mentale ce abstractizează din lumea reală cea mai importantă parte a analizei economice - acţiunea umană - şi tratează universul economic ca şi când ar fi constituit doar din cantităţi de bunuri şi servicii. Întrebarea pe care şi-o pun antiaritmomorfiştii în acest context este cât se poate de tranşantă: dacă modelarea matematică, aşa cum este ea folosită de teoria economică neoclasică, induce astfel de grave carenţe conceptuale şi pragmatice, cum se poate explica atunci utilizarea pe o scară atât de largă a modelării de către investitorii instituţionali, spre exemplu (fonduri de investiţii, corporaţii financiare, bănci de investiţii etc.)? Sunt toţi aceştia pradă unei crase incompetenţe? Sau abordarea antiaritmomorfistă de inspiraţie austriacă greşeşte atunci când pune problema utilizării modelării în economie în termenii în care o pune? Răspunsul formulat este pe măsura întrebării: pentru anticantitativişti, legitimitatea utilizării ecuaţiilor matematice în economie se rezumă la modelarea rezultatelor acţiunilor subiecţilor umani care operează în baza unor planuri prealabil elaborate, urmărindu-se astfel captarea fazelor-de-tip-echilibru ale evoluţiei pieţelor. Folosind o analogie propusă de Callahan [Callahan/2002, p. 4], am putea spune că, o dată ce un jucător de baschet s-a decis să arunce mingea la coş, am putea folosi o ecuaţie care, bazată pe vectorul iniţial de forţă folosită de jucător pentru aruncarea mingii, ar putea să prevadă traiectoria pe care o va urma mingea. O astfel de ecuaţie nu va avea însă nici o relevanţă în prognozarea faptului că jucătorul de baschet şi-ar putea schimba intenţia şi, în loc să arunce mingea la coş, ar pasa-o unui coechipier. În mod similar, preţul relativ al acţiunilor unor firme implicate într-o tranzacţie de fuziune, să zicem, poate evolua foarte bine, în cea mai mare parte a timpului, în concordanţă cu predicţiile unui model matematic. Dar, dacă firmele în cauză identifică un factor de natură să le modifice percepţia lor asupra tranzacţiei de fuziune, preţul relativ al acţiunilor ar putea să difere substanţial faţă de predicţiile modelului. Astfel, dacă ar apărea unele zvonuri cum că fuziunea ar putea să eşueze, preţul relativ al vânzătorului ar putea să scadă sensibil. În astfel de împrejurări, negociatorii firmelor participante la tranzacţie ar trebui să apeleze la raţionamentul lor antreprenorial pentru a încerca să afle cum ar reacţiona ceilalţi participanţi pe piaţă la o astfel de veste. Şi, o dată ce o astfel de evaluare s-ar încheia, ar trebui inclus în model un nou factor de risc pentru eşecul tranzacţiei, iar modelul ar putea să funcţioneze acum, din nou, rezonabil. Cu alte cuvinte, ideea este aceea

că un model de acest fel nu poate capta modificările de percepţie de pe piaţă, care reprezintă începutul conceperii unor noi planuri de acţiune pentru actorii de pe piaţă. Este, în terminologia economiştilor austrieci, momentul opţiunii alegerii umane, întrucât punerea în aplicare a unui nou plan înseamnă axarea pe un anume obiectiv şi renunţarea la altele, după cum înseamnă şi opţiunea pentru anumite mijloace de atingere a obiectivului şi respingerea altora. De aceea, ecuaţiile matematice pot doar modela fazele-de-tipechilibru ale pieţelor, atunci când nu sunt revizuite planurile de acţiune sau create altele noi.

Pentru contestatarii epistemologişti de inspiraţie austriacă, considerentele prezentate mai sus nu au cum să însemne, pur şi simplu, inutilitatea investigării aspectelor matematice ale funcţionării pieţelor. Mergând pe firul formulării lui Terry Nardin, analizele statistice folosite în ştiinţele sociale sunt “descrieri deghizate” ale obiceiurilor, tradiţiilor şi practicilor subiecţilor umani [Nardin/2001]; ca atare, un anume model aritmomorfic poate opera bine atâta timp cât nu apar modificări noi majore la circumstanţele iniţiale pe care a fost construit modelul. Sau, pentru a folosi cuvintele unui alt reprezentant al abordării anticantitativiste”, “În primul caz (al acţiunii care nu implică o modificare semnificativă în contextul social - n. ns.), noi încercăm să explicăm un set de opţiuni şi consecinţele lor în cadrul unei culturi şi al unei pieţe consacrate - în contextul unui set dat de instituţii. Întrucât există parametri instituţionali stabili, putem formula predicţii teoretice informate asupra rezultatului oricărei acţiuni. În cel de-al doilea caz (în care sunt formulate noi practici de acţiune - n. ns.), ne punem întrebări legate de procesul de creare a pieţei şi de schimbare instituţională prilejuite de descoperirea unor noi cunoştinţe sau percepţii cu privire la oportunităţi ce până atunci erau de neimaginat. În condiţiile parametrilor instituţionali schimbaţi ca urmare a descoperirii (de noi cunoştinţe - n. ns.) sau modificării percepţiilor, putem previziona foarte puţine lucruri, chiar şi în principiu, întrucât nu putem şti în avans ce urmează să fie descoperit sau perceput (adică ce noi practici de acţiune vor fi adoptate - n. ns.)” [Vaughn/1982].

Faţă de obsesia dovedită a economiştilor neoclasici (ca fundamentalişti cantitativişti) pentru aritmetizarea integrală a ştiinţei economice (ceea ce echivalează, după cum am văzut, cu folosirea modelelor matematice ca fundament epistemic al analizei economice şi cu alungarea din cadrul acesteia a acţiunii umane, universul economic fiind populat doar de cantităţi, nu şi de oameni), adepţii curentului de inspiraţie epistemologică propun abandonarea concepţiei mecanicist-pozitiviste din economie prin apelarea la învăţămintele ce se pot trage din noile evoluţii ce au marcat în ultimele decenii dezvoltarea filosofiei ştiinţei. Presupoziţia lor explicită este aceea că diferitele noi perspective elaborate în teoria cunoaşterii ştiinţifice sunt relevante pentru economie şi pot consolida efortul de emancipare de sub ispita supracuantificării şi de curăţire de păcatul mecanicist al ştiinţei economice.

O primă alternativă la viziunea aritmomorfistă (profesată de fundamentaliştii cantitativişti) pe care o propun contestatarii de sorginte epistemologistă se referă la opera matematicianului şi filosofului francez René Thom [Gray/1977, p. 8]. În acest sens, în lucrările sale, Thom argumentează că înţelegerea fenomenelor investigate în mod ştiinţific nu reclamă cu necesitate modele cuantificate cât mai elaborate şi măsurători precise. Mai curând, înţelegerea înseamnă identificarea de analogii între diferite domenii şi dezvoltarea acestor analogii într-o manieră calitativă. De asemenea, analogiile sunt modalităţi de comunicare mai eficientă chiar şi pentru ideile exprimate în termeni cantitativi, decât sunt argumentele analitice, de natură cantitativă. Thom este cel mai bine cunoscut în lumea filosofilor ştiinţei şi a epistemologilor pentru teoria catastrofei pe care a elaborat-o ca o teorie matematică cu privire la producerea schimbărilor bruşte, dramatice. Totuşi, el a formulat atacuri extrem de dure la adresa celora care au urmărit să aplice această teorie pentru elaborarea de predicţii şi realizarea de măsurători. Pentru Thom, discernământul, înţelegerea şi semnificaţia se pot obţine numai prin elaborarea de analogii, aşa cum ar fi, bunăoară, cele dintre caracterul brusc şi neaşteptat al unui crah bursier, modificarea subită a embrionului sub forma corpului uman şi bătăile brusc accelerate ale inimii. Din această perspectivă privind lucrurile, pentru epistemologia propusă de savantul francez se relevă faptul că analizarea unui fenomen anume conduce la aprofundarea înţelegerii noastre şi la obţinerea de semnificaţii în legătură cu alte fenomene.

Spre exemplu, menţinându-ne în zona finanţelor, se poate spune că modul de comportament al factorilor meteorologici susţine o puternică relaţie analogică cu comportamentul burselor de valori; astfel, în ambele cazuri, este vorba despre manifestarea unor elemente întâmplătoare pe termen scurt, de stabilitate pe termen lung şi de o ridicată sensibilitate faţă de condiţiile iniţiale. Sau, pentru a apela la un exemplu mai insolit [Gray/1997, p. 8], fondurile de investiţii australiene au cunoscut - pe la mijlocul anilor ’90 - o creştere bruscă şi substanţială a expunerii lor internaţionale analoagă cu binecunoscutul fenomen de schimbare bruscă a opiniei publice ce i-a obsedat şi chinuit - la vremea respectivă - pe consilierii fostului preşedinte american Bill Clinton. Pe firul acestei abordări epistemologice bazate pe forţa euristică a analogiei, putem spune că înţelegerea modului în care au loc schimbările în opinia publică poate fi de folos în înţelegerea

modului în care are loc schimbarea opţiunilor investitorilor pentru activele financiare internaţionale, permiţând totodată formularea unor predicţii de natură calitativă cu privire la cronologia producerii unor astfel de schimbări şi la efectele antrenate de ele.

Tot din perspectiva abordării non-cantitativiste inspirate de filosofia lui Thom, contestatarii epistemologişti argumentează că, la rândul lor, metaforele reprezintă instrumente extrem de puternice şi eficace pentru identificarea, dezvoltarea şi transmiterea (comunicarea) analogiilor şi, în felul acesta, pentru generarea de înţelesuri şi semnificaţii menite a încadra acţiunea subiecţilor umani. Bunăoară, o serie de reprezentanţi ai acestui curent epistemologist din ştiinţa economică [Brandenburger şi Nalebuff/1996; Bernstein/1996; Leonard-Barton/1995] apelează la exemple ilustrative în acest sens, cum ar fi folosirea teoriei jocurilor pentru modul în care se derulează tranzacţiile de pe piaţa de capital şi, într-un sens mai larg, pentru modul în care se conduc afacerile sau folosirea fractalilor ca metaforă pentru studiul organizaţiilor. În acest spirit privind lucrurile, se apreciază că dezvoltarea unei metafore bine elaborate şi bogate în semnificaţii pentru, să zicem, investirea pe termen lung ar trebui să ne ajute să ne eliberăm de “obiceiul” de a ne concentra atenţia pe rezultatele (investiţiilor) pe termen scurt, şi aceasta într-o manieră mult mai eficientă decât ne-ar permite-o folosirea unui argument analitic sau cantitativ. Jack Gray [1977, p.

9] propune chiar o metaforă cu rol de exemplificare în acest sens: locuinţa familială care, pentru el, este o super-anuitate, o investiţie pe termen lung care prezintă importante beneficii în plan emoţional şi de altă natură, necuantificabile. Majoritatea oamenilor, comentează Gray, urmăresc de regulă preţul pe termen scurt al locuinţei lor, dar puţini dintre ei iau decizii în baza acestui preţ, ci în baza valorii pe termen lung a proprietăţii lor imobiliare. În mod analog, susţine autorul citat, aşa cupă cum, în cazul locuinţei, viziunea “instinctivă” pe termen scurt este surclasată de viziunea “raţională” pe termen lung, şi în situaţia investiţiilor pe termen lung este cazul ca “raţiunea” să copleşească “instinctul”. Iar analogia formulată prin metafora locuinţei familiale este de mai mare folos, consideră Gray, în înţelegerea acestui lucru decât orice alt argument analitic sau cantitativ-numeric. Mai mult, chiar. Locuinţa familială poate fi o metaforă eficientă şi pentru înţelegerea principiului atât de uşor de formulat, dar dificil de cuantificat, din domeniul monitorizării performanţelor manageriale, şi anume: “Supraveghează pe termen scurt, acţionează pe termen lung”. Practica uzuală ne arată că performanţa managerilor este considerată necorespunzătoare dacă, după un interval relativ scurt de timp - de regulă, şase trimestre -, rezultatele sunt sub nivelul celor aşteptate.

Problema este că un astfel de context problematic ar avea nevoie de o abordare mai nuanţată, mai complexă şi mai puţin “obiectivă”. Aceasta, deoarece în evaluarea performanţei managerilor trebuie folosite criterii mai “moi”, necuantificabile, cum ar fi natura procesual-secvenţială a investiţiei, stabilitatea echipei manageriale sau politicile de recrutare. De altfel, pentru specialiştii unor firme de profil britanice de reputaţie (cum ar fi Roger Urwin de la Watson Wyatt Worldwide, ca să oferim un exemplu), aceste criterii calitative sunt singurele viabile. Cu alte cuvinte, criteriile ar trebui să transceadă simpla măsurare a performanţelor manageriale şi să se concentreze pe aspectele lor calitative. Iar în înţelegerea şi evaluarea elementelor necuantificabile, folosirea unei analogii formulate în limbajul metaforei poate fi oricând de un real folos.

O a doua viziune alternativă sugerată de contestatarii epistemologişti ai fundamentalismului cantitativist din ştiinţa economică se referă la concepţia filosofului epistemolog american Thomas Kuhn. În viziunea lui Kuhn, ştiinţa este o activitate în mod intrinsec socială, impregnată între altele cu toate angoasele, metehnele şi egoismele oamenilor şi circumscrisă de norme şi tabuuri respectate de toate grupurile sociale. Şi, datorită faptului că aceste atribute joacă un rol atât de important în acceptarea sau respingerea ideilor, a conceptelor şi tehnicilor analitice, demersul ştiinţific este departe de a fi unul raţional şi obiectiv.

Să observăm că, în timp ce epistemologiştii adepţi ai concepţiei lui Thom îşi axează discursul contestatar pe handicapul de natură euristică ce caracterizează ataşamentul necondiţionat al fundamentaliştilor cantitativişti faţă de calcule şi măsurători (propunând în schimb apelarea la potenţialul euristic ridicat al analogiilor şi metaforelor), promotorii concepţiei lui Kuhn au în vedere, în mod particular, contestarea obsesiei cantitativiştilor de a căuta, cu orice preţ, obiectivitatea şi raţionalitatea în universul economic şi în comportamentul subiecţilor umani. Astfel, contestând domnia absolută a obiectivităţii şi raţionalităţii, ei se situează destul de aproape de economiştii psihologişti, cu deosebire că aceştia din urmă nu au în vedere atât subiectivitatea şi iraţionalitatea actului de investigare ştiinţifică a realităţii economice, cât mai ales pe cele ale realităţii economice înseşi. Desigur, să notăm cu satisfacţie că, luate împreună însă, complementaritatea acestor două viziuni contestatare asigură o argumentaţie cu adevărat redutabilă împotriva reducţionismului ontologic (realitatea economică) şi gnoseologic (cercetarea ştiinţifică economică) afirmat de economiştii cantitativişti.

Cum spuneam, viziunea lui Kuhn oferă argumente consistente pentru punerea sub semnul întrebării a presupusei obiectivităţi a măsurătorilor şi a modelelor cantitativiste folosite de teoria economică (neoclasică) convenţională. Recunoscând subiectivitatea consubstanţială actului de cunoaştere economică, unii dintre adepţii epistemologului american se refugiază însă într-o abordare istorică, considerând trecutul ca singura bază obiectivă şi viabilă pentru luarea deciziilor. Demersul nu are, totuşi, sorţi de izbândă întrucât “trecutul” are întotdeauna un “viitor”. Bunăoară, dacă ar fi să luăm drept exemplu cazul finanţelor corporative, prin bazarea exclusivă pe câştigurile istorice ca fundamentare a deciziilor lor, investitorii nu ar face altceva decât să prognozeze că viitorul va fi ca şi trecutul, ceea ce nu este adevărat. De aceea, putem spune că Subiectivitatea în economie şi finanţe este inevitabilă. Alţi economişti epistemologi inspiraţi de opera lui Kuhn nu cad însă în capcana evitării subiectivităţii prin istoricism [Brown, Goetzmann şi Ross/1995] şi arată că, atunci când se urmăreşte tragerea unor concluzii privind comportamentul previzibil al unor pieţe, există riscul expunerii la ceea ce ei numesc “prejudecata supravieţuirii”, prejudecată ce se formează prin analizarea numai a pieţelor de capital ce au supravieţuit de-a lungul timpului - cum ar fi pieţele din SUA, Anglia, Australia etc. În acest caz, “prejudecata supravieţuirii” este cea care conduce la ignorarea din analiză a numeroase alte pieţe de capital din întreaga lume care s-au confruntat cu întreruperi temporare ale activităţii tranzacţionale sau au dispărut pur şi simplu între timp, dar al căror studiu ar putea oferi informaţii extrem de utile pentru concluziile unei astfel de analize.

O altă direcţie de problematizare dezvoltată de economiştii contestatari epistemologişti inspiraţi de opera lui Kuhn are în vedere o serie din analizele acestuia - aplicate în special pentru cazul fizicii şi chimiei - potrivit cărora chiar şi colectarea şi măsurarea datelor şi informaţiilor empirice implică în mare măsură judecăţi subiective. Aplicată în zona finanţelor, această abordare - susţin economiştii respectivi - ne ajută să înţelegem că, spre exemplu, deşi sunt disponibile date privind evoluţia câştigurilor pe piaţa bursieră americană pentru o perioadă de aproape 200 de ani, multe dintre aceste date provin din surse lipsite de credibilitate, altele au fost falsificate, iar diferite părţi ale seriilor de date au fost obţinute folosind tehnici de calcul diferite. Ca atare, se susţine, datele empirice primare pot fi calificate oricum altfel decât ca fiind pure şi obiective, deşi - se recunoaşte - eliminarea acelei părţi din informaţii care nu sunt în mod inevitabil subiective este un lucru de dorit şi posibil a fi realizat [Siegel/1994]. Cu alte cuvinte, Subiectivitatea este inevitabilă, dar nu şi atotcuprinzătoare. Altminteri, ar însemna ca tot acest demers al contestatarilor anticantitativişti să eşueze exact în erorile şi superficialităţile celor pe care îi contestă, ceea ce ar diferi în acest caz fiind doar “semnul” sub care sunt comise erorile şi greşelile respective (primii sub “semnul” pancantitativismului, ceilalţi sub semnul pan-subiectivismului). Este deci momentul să precizăm, din nou, că motivaţia intelectuală care ne animă pe noi este combaterea fundamentalismului cantitativist în economie şi finanţe, ceea ce nu poate echivala însă cu instaurarea fundamentalismului subiectivist.

Fundamentalismul oricărui “ism” este nociv şi inacceptabil în cercetarea ştiinţifică şi, ca atare, preocuparea noastră este - aşa cum am mai spus, de altfel - legată de restaurarea analizei economice (din fundamentalismul cantitativist în care se află) prin baia pocăinţei (contestarea antimecanicistă) şi smerenia adevărului (recuperarea Subiectivităţii), şi nu instaurarea unui alt fundamentalism (fie el şi al Subiectivităţii).

O a treia viziune alternativă la care fac apel contestatarii epistemologişti se bazează pe opera filosofului-epistemolog austriac Karl Popper. Concepţia sa este într-un dezacord fundamental cu paradigma convenţională de inspiraţie newtoniană din filosofia ştiinţei conform căreia cercetarea ştiinţifică este o căutare eternă pentru găsirea adevărului obiectiv. Pentru Popper nu există adevăr obiectiv, deoarece nu se poate obţine niciodată certitudinea că ceva este adevărat. Putem, în schimb, fi siguri că ceva este fals, astfel că scopul ştiinţei este acela de a afla limitele adevărului printr-o continuă căutare în vederea depistării falsităţii. Corespunzător, savanţii nu ar trebui să aspire (şi, deseori, nici nu o fac) spre rafinarea şi îmbunătăţirea modelelor cu care lucrează pentru a le face mai riguroase şi veridice. Mai curând ar trebui să caute căile prin care modelele lor s-ar dovedi a fi false. Încercând să precizăm extrem de succint concepţia lui Karl Popper privind metoda ştiinţifică, am putea spune că ea are în vedere trei elemente şi trei operaţii ce caracterizează un experiment ştiinţific. Cele trei elemente componente ale modelului popperian sunt condiţiile specifice iniţiale ale unui experiment ştiinţific, condiţiile specifice finale ale acestuia şi generalizările cu caracter de ipoteze. Condiţiile iniţiale şi finale pot fi verificate prin observaţia directă, susţine Popper, în timp ce ipotezele nu pot fi verificate, ci doar falsificate. Cât priveşte operaţiile, acestea se referă la predicţie, explicare şi testare. În modelul popperian, o generalizare cu caracter de ipoteză poate fi combinată cu condiţiile iniţiale pentru a furniza o predicţie specifică, în timp ce generalizarea ipotetică combinată cu condiţiile specifice finale ale experimentului oferă o explicaţie. Ipoteza se presupune a fi infinit valabilă, ceea ce permite testarea.

Aceasta implică o comparaţie între condiţiile specifice iniţiale şi cele finale ale experimentului în scopul evaluării concordanţei lor cu ipoteza. Pentru Popper, verificarea ipotezei este o imposibilitate, întrucât nu se poate efectua niciodată un număr suficient de mare de testări pentru a o verifica cu certitudine; în schimb, atâta timp cât ipoteza nu a fost falsificată (dovedită falsă), ea poate fi acceptată ca valabilă.

Printre cei mai importanţi adepţi ai aplicării epistemologiei popperiene la analiza economică şi financiară se numără şi George Soros; el consideră că evidenţierea acestei asimetrii dintre verificare şi falsificare este cea mai importantă contribuţie a epistemologului austriac la filosofia ştiinţei, eliminându-se în felul acesta “capcanele argumentării inductive” [Soros/1999, p. 48]. Ca atare, în baza unei astfel de abordări, se pot accepta ipotezele ca valabile în mod provizoriu, până când ele sunt falsificate, ceea ce înseamnă că se acceptă posibilitatea ca ipotezele neverificate să furnizeze predicţii şi explicaţii exacte. Ţinem să precizăm, o dată în plus, că toată această construcţie epistemică se bazează pe ideea imposibilităţii verificării ipotezelor, Popper considerând că, pentru a face posibilă testarea lor, ipotezele ar trebui să fie infinit valabile şi verificabile, altminteri testul neputând fi considerat drept concludent. În ceea ce îl priveşte, Soros concepe o variantă proprie a modelului metodei ştiinţifice elaborat de Popper, cu scopul de a fi folosită pe pieţele financiare, în activităţile sale de manager de fonduri de investiţii. Pentru discuţia noastră, varianta Soros a modelului popperian are o relevanţă specială deoarece, susţinem noi, ea exprimă o dublă contestare, antimecanicistă şi antipozitivistă a fundamentalismului cantitativist din gândirea economică. În cele ce urmează, vom face mai întâi o succintă prezentare a variantei Soros, pentru ca apoi să detaliem argumentaţia prin care îşi susţine discursul contestatar.

Există trei concepte-cheie pe care Soros îşi bazează ideile filosofice de inspiraţie popperiană, precum şi activitatea sa de om de afaceri: failibilitatea, reflexivitatea şi indeterminarea. Failibilitatea înseamnă că înţelegerea lumii în care trăim este inerent imperfectă. Aceasta, deoarece există o discrepanţă între realitate şi gândirea umană, ceea ce face ca înţelegerea noastră să fie în mod inerent imperfectă. Iar lipsa de corespondenţă între gândirea subiecţilor umani şi starea de lucruri reală are drept rezultat faptul că acţiunile oamenilor au consecinţe neintenţionate7. Faptul că înţelegerea umană este inerent imperfectă face posibilă învăţarea şi îmbunătăţirea ei; “perfecţiunea nu poate fi obţinută, dar ceea ce este inerent imperfect are posibilităţi infinite de îmbunătăţire”. Şi, dacă perfecţiunea ne ocoleşte, înseamnă că, orice model am alege, el este destinat să fie imperfect, trebuind, aşadar, să ne mulţumim cu “cel mai bun lucru” în planul imediat următor. Reflexivitatea înseamnă că gândirea subiecţilor umani influenţează în mod activ evenimentele la care ei participă şi la care se gândesc. Aserţiunile pot afecta subiectul la care se referă şi, în astfel de situaţii reflexive, faptele nu furnizează în mod necesar un criteriu independent al adevărului. Existând o interacţiune cu dublu sens între gândire şi realitate, înseamnă că reflexivitatea este cea care face legătura dintre gândire şi realitate, ea aparţinând ambelor domenii (În felul acesta, conceptul de reflexivitate dezvoltat de Soros se deosebeşte de cel de autoreferinţă folosit de Popper - deşi este inspirat de el, cel din urmă fiind o proprietate şi aplicându-se doar aserţiunilor, deci gândirii). Indeterminarea se referă la faptul că reflexivitatea, pentru a se manifesta, trebuie să fie însoţită de o înţelegere imperfectă din partea subiecţilor. Altfel spus, condiţia reflexivităţii este failibilitatea şi, ca “sursă” a reflexivităţii, failibilitatea aduce un element de indeterminare.

Dacă oamenii ar fi în posesia unei cunoaşteri perfecte (ar dispune de completitudinea cunoştinţelor), interacţiunea în ambele sensuri dintre gândirea lor şi lumea exterioară ar putea fi ignorată. Întrucât adevărata natură a lumii poate fi, în acest caz, reflectată de concepţiile oamenilor, rezultatul acţiunilor lor ar trebui să corespundă perfect aşteptărilor. Indeterminarea ar fi eliminată astfel, deoarece “ea derivă doar din feedback-ul dintre aşteptările neconforme cu realitatea şi consecinţele neintenţionate ale anticipaţiilor lor, poate schimbătoare uneori, dar întotdeauna părtinitor-subiective” [Soros/1999, p. 32]. În felul acesta, pentru Soros, aserţiunile a căror valoare de adevăr este indeterminată sunt mult mai semnificative decât afirmaţiile a căror valoare de adevăr este cunoscută. Cele din urmă constituie cunoaşterea: ele ne ajută să înţelegem lumea aşa cum este ea. Dar primele, care sunt expresii ale înţelegerii noastre inerent imperfecte, ne ajută să configurăm lumea în care trăim.

7

Să reţinem că Soros însuşi oscilează între o viziune moderată asupra failibilităţii (“Evenimentul nu diferă, neapărat, de anticipări, dar este posibil să difere” / op. cit., p. 39) şi una radicală (“Eu susţin că toate constructele mentale, fie că sunt păstrate în străfundurile gândirii noastre, fie că îşi găsesc exprimarea în lumea exterioară sub forma unor discipline, ideologii sau instituţii, conţin într-un fel sau altul anumite deficienţe” / op. cit., p. 39). Altfel spus, Soros oscilează între caracterul potenţial şi cel inerent al deficienţei constructelor umane. Totuşi, în analizele sale, el face, în ultimă instanţă, opţiunea pentru versiunea radicală a failibilităţii, fapt pentru care noi ne vom referi la aceasta în discuţia noastră de aici încolo.

Acest model epistemologic de inspiraţie popperiană bazat pe failibilitate, reflexivitate şi intederminare a fost conceput de Soros, după cum spuneam ceva mai devreme, pentru a fi folosit pe pieţele financiare.

“Praxiologia” modelului poate fi descrisă astfel [Soros/1999, p. 40-42]: – iniţial, se formulează o ipoteză pe baza căreia urmează să fie efectuată investiţia. Ipoteza trebuie să difere de cunoştinţele acceptate în domeniu şi, cu cât mai mare este diferenţa, cu atât mai mare este şi potenţialul de profit (Dacă nu există nici o diferenţă, atunci este inutilă luarea unei poziţii pe piaţă).

Abordarea aceasta corespunde, am putea spune, mult controversatei idei a lui Popper - criticată în special de filosofii raţionalişti - conform căreia, cu cât este mai greu testul, cu atât mai valoroasă este ipoteza care îi supravieţuieşte; – dacă, în ştiinţă, valoarea “materială” a unei ipoteze este insesizabilă, în contextul pieţelor financiare ea se poate în schimb măsura cu precizie prin profitul pe care îl produce. Mai mult, prin contrast cu ipoteza ştiinţifică, ipoteza (de afaceri) financiară nu trebuie să fie adevărată pentru a fi profitabilă: este suficient dacă ajunge să fie general acceptată. Dar, o ipoteză neadevărată nu poate prevala în permanenţă. De aceea, importantă este investirea în ipoteze deficitare (eronate, false) care au şansa de a deveni general acceptate, cu condiţia ca să se ştie care sunt deficienţele, ceea ce permite vânzarea din timp (mai bine spus, la timpul oportun) a investiţiilor făcute în baza unei astfel de ipoteze; – în modelul (şi terminologia) sorosiană, ipotezele deficitare reprezintă “erorile fertile”. Conceptul de “eroare fertilă”, ca ipoteză operaţională pentru angajarea în tranzacţiile de pe pieţele financiare, este nucleul tare - am zice noi - al întregii dimensiuni praxiologice a modelului dezvoltat de Soros. Mai exact spus, întrun proces reflexiv - cum sunt procesele ce se derulează pe pieţele bursiere -, nici gândirea participanţilor pe piaţă şi nici situaţia reală a pieţei nu rămân neafectate, nemodificate. Ca urmare, chiar dacă o decizie sau o interpretare a circumstanţelor de piaţă au fost corecte în faza incipientă a unui proces, ele devin necorespunzătoare în stadiul următor. Aceasta înseamnă că ipoteza “erorilor fertile” nu este incompatibilă cu ideea că un anumit curs al acţiunii (evenimentelor) este mai bun decât altul şi că există un curs optim al unei anume acţiuni. Ea sugerează însă că optimul se manifestă doar într-un anumit moment “din istorie” şi că ceea ce este optim la un moment dat s-ar putea să nu mai fie la fel în momentul următor. Cu alte cuvinte, atât constructele mentale (teoriile), cât şi acţiunile umane (politicile) pot fi temporar valabile într-un anumit moment al “istoriei”. Ele reprezintă deci erori fertile, adică “constructe umane deficitare, dar cu efecte iniţial benefice” [Soros, op. cit.]. Cât de îndelungate sunt efectele benefice, aceasta depinde de recunoaşterea şi corectarea deficienţelor, astfel constructele putând deveni din ce în ce mai sofisticate. Dar nici o “eroare fertilă” nu poate dura la infinit: în final, marja de perfecţionare şi de dezvoltare a acesteia va fi epuizată şi o nouă “eroare fertilă” va fi identificată şi pusă în lucru; – asocierea acestor două idei într-una singură - respectiv toate constructele mentale umane sunt deficitare, dar unele sunt fertile - reprezintă, cum spuneam, esenţa modelului epistemologic şi praxiologic de inspiraţie popperiană dezvoltat conceptual şi aplicat în practica finanţelor internaţionale de George Soros. Propriile sale cuvinte sunt elocvente în acest sens: “Pe plan subiectiv, am recunoscut că interpretarea mea nu putea fi decât denaturată. Acest lucru nu m-a descurajat în formarea unei opinii; dimpotrivă, am căutat situaţii în care interpretarea mea venea în contradicţie cu judecata predominantă. Dar întotdeauna am fost atent la erorile proprii; când le-am descoperit, m-am străduit să le înţeleg. În afacerile mele financiare, descoperirea unei erori îmi oferea adeseori prilejul de a obţine eventuale profituri provenind din înţelegerea mea iniţial eronată sau de a-mi reduce pierderile dacă intuiţia mea nu produsese nici măcar temporar un rezultat profitabil. Cei mai mulţi oameni ezită să-şi recunoască greşelile; mie, în schimb, descoperirea unei greşeli îmi dă o plăcere cu adevărat pozitivă, pentru că ştiu că asta mă scuteşte de necazuri financiare.

Pe plan obiectiv, am recunoscut că toate companiile sau activităţile în care am făcut investiţii erau condamnate să fie într-un fel deficiente, iar eu am preferat să ştiu care erau defectele. Aceasta nu m-a oprit să investesc; dimpotrivă, mă simţeam în mai mare siguranţă atunci când ştiam de unde putea veni pericolul, deoarece aflam astfel ce indicii să caut pentru a-mi vinde investiţia” [Soros, op. cit.]; – ipoteza “erorilor fertile” este considerată de Soros doar drept o ipoteză de lucru, ce a funcţionat cu succes în activităţile sale financiare. Ea nu are însă statutul unei ipoteze ştiinţifice, pentru că existenţa deficienţelor în (toate) constructele umane nu poate fi testată cu adevărat. Se poate susţine că viziunea subiecţilor umani este întotdeauna divergentă faţă de realitate, dar nu se poate şi demonstra acest lucru, pentru că nu se poate şti cum ar fi realitatea dacă nu am avea opinii faţă de ea. Ne putem aştepta ca evenimentele să urmeze un alt curs în raport cu anticipările, dar evenimentele ulterioare nu funcţionează ca un criteriu independent pentru a decide care ar fi fost aşteptările corecte, atâta timp cât diferitele anticipări

ar fi condus către un alt curs al evenimentelor. Similar, se poate pretinde că toate constructele umane sunt deficiente, dar nu se poate demonstra în ce constă defectul. De obicei, deficienţele sunt evidente ulterior, dar aceasta nu este o dovadă că ele ar fi existat în momentul formării constructelor. De aceea, putem considera conceptul de “erori fertile” drept o ipoteză de lucru pentru activităţile financiare ale lui Soros, dar nu şi o ipoteză ştiinţifică a modelului său, ea neputând fi fundamentată logic sau neputând avea statutul de ştiinţificitate, după cum el însuşi argumentează, de altfel [Soros, op. cit.].

Aşa după cum am afirmat de la început, varianta Soros a modelului popperian privind metoda ştiinţifică are relevanţă pentru analiza pe care o întreprindem noi aici mai ales prin prisma discursului contestatar antimecanicist pe care ea îl conţine.

Atacul antimecanicist constă în critica formulată de Soros la adresa teoriei economice standard şi are ca punct de pornire contestarea convingerii larg răspândite între economiştii teoreticieni conform căreia “problemele economice sunt supuse unor legi irezistibile, naturale, comparabile cu legile fizicii. Este o convingere falsă”, declară el, demersul său contestatar mergând pe două direcţii distincte, dar ce se întrepătrund: pe de o parte, demonstrarea constrângerilor de natură epistemologică ce se opun accesului ştiinţei economice la statutul de ştiinţificitate pe care îl au ştiinţele naturii şi, pe de altă parte, argumentarea caracterului reducţionist-limitat al conceptului de echilibru din teoria economică convenţională. În ceea ce priveşte prima direcţie, Soros susţine că, privită prin prisma conceptului de reflexivitate, investigarea fenomenelor sociale este de natură să evidenţieze un sever handicap epistemologic al ştiinţelor sociale (inclusiv economia şi, de fapt, în primul rând economia, ca cea mai remarcabilă şi de departe cea mai reuşită încercare menită să rivalizeze cu ştiinţele naturii) faţă de cele naturale: acest handicap priveşte relaţia dintre omul de ştiinţă ca observator (subiectul investigaţiei) şi realitatea pe care el o observă (obiectul investigaţiei). În ştiinţele naturii, faptele reale din lumea naturală sunt independente de afirmaţiile pe care le fac oamenii de ştiinţă despre ele, natura urmându-şi cursul indiferent de teoriile formulate asupra ei. Teoriile savanţilor din ştiinţele naturii nu au nici un efect asupra experimentelor lor; dimpotrivă, experimentele produc fapte după care pot fi judecate ipotezele ştiinţifice. Este adevărat, cercetătorul este legat (la rigoare, poate fi legat) de obiectivul său de studiu atât ca participant, cât şi ca observator, dar trăsătura distinctivă a metodei ştiinţifice - după cum subliniază şi Popper, de altfel - este aceea că cele două funcţii nu se suprapun. Şi, atâta timp cât linia de demarcaţie dintre aserţiuni şi fapte rămâne clară, scopurile cercetării ştiinţifice sunt şi ele cât se poate de clare: dobândirea cunoaşterii. Ca atare, faptele din lumea naturală servesc ca un criteriu viabil prin care adevărul sau valabilitatea afirmaţiilor să poată fi judecată: dacă o afirmaţie corespunde faptelor, atunci ea este adevărată, dacă nu, e falsă. Rezultă de aici că, în ştiinţele naturii, obiectul de studiu nu este de natură reflexivă.

Altfel se petrec lucrurile în ştiinţele sociale, susţine Soros, ştiinţe al căror obiect de studiu constă în participanţi conştienţi. Aici există o legătură bilaterală, şi anume: – pe de o parte, participantul caută să înţeleagă situaţia la care participă, să-şi creeze o imagine care să corespundă realităţii (ceea ce Soros numeşte funcţia cognitivă, sau pasivă); – pe de altă parte, el caută să producă un impact, să modeleze realitatea conform propriilor dorinţe (funcţia participativă, sau activă în terminologia sorosiană).

Atunci când cele două funcţii acţionează în acelaşi timp, se poate vorbi despre o situaţie reflexivă. Într-o situaţie reflexivă, simultaneitatea funcţiilor poate duce la interferarea lor, ceea ce înseamnă că, prin funcţia de participare, oamenii pot influenţa situaţia presupusă a servi ca o variabilă autonomă pentru funcţia cognitivă. Ca urmare, înţelegerea participanţilor la fenomenele sociale nu poate fi considerată cunoaştere obiectivă. Iar, cât timp deciziile umane nu sunt bazate pe o cunoaştere obiectivă, rezultatul poate fi diferit de aşteptările lor, ceea ce înseamnă - cum constatam ceva mai devreme - că pentru Soros înţelegerea, cunoaşterea umană este imperfectă şi rezultatul acţiunilor întreprinse în virtutea ei, nesigur. Cu alte cuvinte, ne spune Soros, obiectul de studiu în cazul ştiinţelor sociale este potenţial reflexiv. Ceea ce vrea să însemne că fenomenele sociale nu sunt întotdeauna reflexive, aplicarea metodelor folosite în ştiinţele naturii la fenomenele sociale putând da, uneori, şi rezultate însemnate. Este, susţine Soros, ceea ce a încercat să facă şi teoria economică neoclasică convenţională şi, în multe situaţii, chiar a reuşit foarte bine acest lucru.

Pentru Soros, reflexivitatea potenţială a obiectului de studiu creează o problemă importantă, dar nu neapărat şi insurmontabilă, pentru viziunea mecanicist-pozitivistă a teoriei economiei convenţionale.

Lovitura fatală vine însă din modul în care, în cazul ştiinţelor sociale, observatorul-cercetător interacţionează cu obiectul său de studiu potenţial reflexiv. Exact în această zonă se naşte o diferenţă fundamentală între statutul epistemologic al ştiinţelor naturale şi cel al ştiinţelor sociale, aspiraţia economiştilor neoclasici ortodocşi spre “egalitatea” de statut fiind literalmente pulverizată.

Care sunt consecinţele faptului că, în ştiinţele sociale, cercetătorul are de-a face cu un obiect de studiu potenţial reflexiv? După Soros, consecinţele ar fi următoarele: – în primul rând, rezultatele pozitive sunt mai greu de găsit, deoarece obiectul de studiu nu se pretează la descoperirea unor ipoteze veşnic valabile, deci verificabile; – în al doilea rând, independenţa criteriului obiectiv (independenţa realităţii) este subminată, fapt ce face dificilă aplicarea convenţiilor ştiinţei. În această situaţie, faptele pot fi influenţate prin formularea unor aserţiuni referitoare la ele; – în al treilea rând, acest lucru este valabil atât pentru participanţii la fenomenele sociale, cât şi pentru observatorii ştiinţifici ai acestora.

Ca atare, postulează Soros, apare o diferenţă insurmontabilă de statut epistemologic între ştiinţele naturii şi cele sociale; în ştiinţele naturale, teoriile nu pot modifica fenomenele la care se raportează, însă în cele sociale, pot. Şi, adaugă el: în ştiinţele sociale apare astfel un element suplimentar de incertitudine faţă de incertitudinea din ştiinţele naturii (aşa cum este principiul de indeterminare al lui Heinsenberg din fizica cuantică). Acest element suplimentar de incertitudine este răspunzător pentru handicapul de natură epistemologică al ştiinţelor sociale faţă de cele naturale. În acest sens, Soros argumentează că, deşi indeterminarea din ştiinţele sociale indusă de reflexivitatea potenţială a obiectului de studiu este de aceeaşi natură cu indeterminarea asociată comportamentului particulelor cuantice, ceea ce diferă este relaţia observatorului cu obiectul său de studiu, adică: – comportamentul particulelor cuantice este acelaşi, indiferent dacă este recunoscut sau nu principiul de indeterminare al lui Heisenberg; – în timp ce, în ştiinţele sociale, comportamentul subiecţilor umani poate fi influenţat de teoriile ştiinţifice (cum poate fi influenţat, de altfel, şi de alte “credinţe”).

Comportamentul oamenilor (ca obiect de studiu pentru ştiinţele sociale) poate fi influenţat cu uşurinţă de teorii, datorită faptului că nu este guvernat de realitate. În domeniul fenomenelor naturale, metoda ştiinţifică este eficientă doar atunci când teoriile sunt valabile, dar în cazul fenomenelor sociale, teoriile pot fi eficiente fără a avea valabilitate. Altfel spus, aici teoria nu trebuie să fie adevărată pentru a influenţa comportamentul oamenilor. O problemă colaterală pe care o evidenţiază Soros în legătură cu acest aspect este cea privind posibila folosire abuzivă a ştiinţei pentru a influenţa realitatea socială, istoria. Mai important pentru contextul analizei noastre ni se par însă concluziile la care ajunge el, şi anume: – pe de o parte, faptul că cercetătorii din ştiinţele sociale (în mod predilect adepţii teoriei economice standard) “nu au precupeţit nici un efort în încercarea lor de a imita metodele ştiinţelor naturale, dar succesul a fost cât se poate de neînsemnat” [Soros/1999, p. 51], adeseori strădaniile lor având ca rezultat doar o parodiere a ştiinţelor naturii; – pe de altă parte, faptul că “ştiinţele sociale nu sunt îndreptăţite să aibă statutul pe care îl acordăm ştiinţelor naturale (…). Ele nu vor putea niciodată să obţină acest statut, indiferent de realizările pe care lear pretinde că le-am realizat în cercetarea socială şi statistică” [Soros/1999, p. 52].

Pentru Soros, chiar dacă recunoaşterea onestă a unui astfel de handicap epistemologic nu ar putea preveni încercările de a stabili legi universal valabile care să guverneze comportamentul uman, ea ar contribui în schimb la reducerea aşteptărilor noastre în legătură cu rezultatele unor astfel de demersuri. În plus, - adaugă el - recunoaşterea handicapului ne-ar putea permite să ajungem la acceptarea limitelor ştiinţelor sociale (inclusiv economia) în domeniul cunoaşterii şi la eliberarea lor “din încorsetarea rigidă în care au fost constrânse de ambiţia suporterilor lor de a câştiga statutul ştiinţific” [Soros/op. cit.]. În acelaşi timp, precizează Soros, recunoaşterea limitelor ştiinţelor sociale nu presupune renunţarea la căutarea adevărului atunci când sunt investigate fenomenele sociale. Ea presupune doar că urmărirea adevărului: (a) ne cere să recunoaştem că unele aspecte ale comportamentului uman nu sunt guvernate de legi universal şi etern valabile şi (b) ne obligă să admitem că fenomenele sociale pot fi influenţate de teoriile menite a le explica.

Acesta este exact contextul problematic în care Soros îşi plasează cea de-a doua direcţie a atacului său antimecanicist, respectiv critica caracterului reducţionist-limitativ al conceptului de echilibru, aşa cum este el dezvoltat de teoria economică convenţională. Viziunea “anti-echilibru” a lui Soros se situează în continuarea argumentaţiei sale privind diferenţierea prin prisma statutului epistemologic dintre ştiinţele naturale şi cele sociale, analiza economică neputând avea, în consecinţă, aceeaşi validitate universală ca şi ştiinţele fizicii, bunăoară, ceea ce înseamnă că toate constructele economice şi financiare, în general (ca şi pieţele financiare, în particular) sunt inerent deficiente, deci imprevizibile. Diferenţa şi deficienţa,

fundamentală şi iremediabilă care subminează aspiraţia teoriei economice convenţional-ortodoxe spre statutul de ştiinţificitate atins de ştiinţele naturii constă în aceea că “evenimentele sociale şi economice, spre deosebire de cele care îi preocupă pe fizicieni şi chimişti, implică participanţi conştienţi. Şi participanţii conştienţi pot modifica regulile sistemelor economice şi sociale în virtutea propriilor idei despre aceste reguli. Revendicările teoriei economice referitoare la validitatea sa universală devin greu de susţinut de îndată ce acest principiu este înţeles cu adevărat” [Soros/1999, p. 47-48]. În felul acesta, prin includerea în analiză a principiului reflexivităţii, Soros ajunge să susţină o opinie care, conform propriilor cuvinte, “poate părea absurdă celor care s-au aflat în spatele teoriei economice”, respectiv: condiţiile în care se află oferta şi cererea pot fi cel mult parţial independente (ceea ce înseamnă că ele sunt, de fapt, dependente) de evenimentele de pe piaţă. Cu alte cuvinte, aceste condiţii nu pot fi în mod justificat considerate ca fiind date, cum susţine abordarea ortodoxă din teoria echilibrului economic. Există, după Soros, multe situaţii “banale” în care funcţia cognitivă (a participanţilor conştienţi de pe piaţă) este constantă, dar mai există, de asemenea, şi numeroase evenimente care sunt de fapt omise atunci când teoria convenţională consideră curbele ofertei şi cererii ca fiind date. Economiştii “ortodocşi” justifică omisiunea, susţine Soros, pe considerente metodologice, susţinându-se faptul că ştiinţa economică nu se ocupă nici de ofertă, nici de cerere luate separat, ci numai de relaţia dintre cele două [vezi, spre exemplu, Robbins/1969].

Presupoziţia implicită, însă, a acestei aserţiuni este aceea că “mecanismul” preţului acţionează doar într-o singură direcţie, prin reflectarea pasivă, reactivă a condiţiilor ofertei şi cererii - adică situaţia când vânzătorii ştiu cât sunt dispuşi să ofere la un anumit preţ, iar cumpărătorii ştiu cât sunt dispuşi să cumpere, ceea ce este necesar pentru a obţine echilibrul fiind ca piaţa să găsească acel preţ unic care să asigure acordul între ofertă şi cerere. Ce se întâmplă însă, se întreabă Soros, dacă tocmai variaţiile preţurilor schimbă dorinţa cumpărătorilor şi a vânzătorilor de a comercializa bunurile la anumite preţuri, de exemplu, pentru că ei se aşteaptă ca preţul să crească şi mai mult în viitorul apropiat. Problema este, susţine Soros, că această posibilitate este pur şi simplu omisă de teoria convenţională a echilibrului8. Şi, în felul acesta, este eliminată posibilitatea existenţei oricărei interacţiuni reflexive. Or, întrucât există dovezi empirice ale existenţei a suficient de numeroase cazuri de reflexivitate în comportamentul de piaţă şi în cel al economiilor, se poate considera, apreciază Soros, că teoria echilibrului este inadecvată, ceea ce justifică încercarea de a dezvolta o teorie generală a reflexivităţii, în care echilibrul să devină un caz special. Înţelegând şi acceptând faptul că reflexivitatea se manifestă în (şi prin) schimbările apărute în valorile şi anticipările oamenilor, înseamnă că manifestarea ei este mai pregnantă şi are un impact mai mare asupra acurateţei cu care sunt descrise şi explicate principiile realităţii în acele domenii ale realităţii economice în care anticipările joacă un rol important. În acest sens, Soros consideră că în special problemele macroeconomice şi funcţionarea pieţelor financiare sunt domeniile în care anticipările au un rol critic, iar acest rol este de natură reflexivă (spre deosebire de microeconomie, unde principiile realităţii nu sunt în mod necesar încălcate flagrant atunci când analiza nu ia în calcul reflexivitatea). În cazul politicilor macroeconomice şi al pieţelor financiare, participanţii îşi bazează deciziile pe aşteptări, iar viitorul pe care încearcă să îl anticipeze este, la rândul său, dependent de deciziile pe care ei le iau în prezent. Deci, decizii diferite dau naştere unui viitor diferit, ceea ce înseamnă că deciziile nu se raportează la ceva dat, stabilit în mod “obiectiv”, independent. De precizat este faptul că nu este vorba pur şi simplu doar despre influenţa anticipărilor asupra viitorului la care ele se raportează; este mai mult decât atât, din moment ce influenţa trebuie să se exercite în aşa fel încât să determine transformarea acelor anticipări, care, la rândul lor, trebuie să modifice viitorul [Soros/1999, p. 56]. Aceste procese de feedback, susţine Soros, sunt deci caracterizate prin auto-referenţialitate şi auto-influenţare şi, chiar dacă nu se declanşează de fiecare dată, apar totuşi suficient de des pentru a nu putea fi ignorate. În orice caz, ele sunt endemice pe pieţele financiare, unde schimbările în preţurile curente pot modifica viitorul pe care preţurile curente ar trebui să îl “sconteze” 9. De 8

Credem că ar fi utilă şi folositoare pentru contextul discuţiei noastre punerea faţă în faţă a poziţiei lui George Soros exprimată în legătură cu această problemă a echilibrului (considerat de noi ca exponent reprezentativ al contestatarilor epistemologişti inspiraţi de opera filosofului epistemolog Karl Popper) şi cea a lui Gene Callahan, spre exemplu, ca exponent însemnat al contestatarilor epistemologişti inspiraţi de economiştii Şcolii austriece.

9 Anticipările legate de evenimente viitoare nu aşteaptă producerea evenimentelor; ele se pot schimba în orice moment, modificând rezultatul. Aceasta înseamnă că esenţa investiţiei este anticiparea sau “scontarea” viitorului. Preţul pe care investitorii sunt dispuşi să îl plătească astăzi pentru acţiuni (sau valută, sau marfă) poate influenţa soarta companiei (sau a valutei, sau a mărfii) în variate moduri. Astfel, modificarea anticipaţiilor prezente afectează viitorul pe care ele îl scontează.

asemenea, ele caracterizează şi politica macroeconomică, influenţată de evenimentele de pe piaţa financiară şi care, la rândul ei, îşi exercită propria influenţă prin intermediul pieţelor financiare. Aceasta face, concluzionează Soros în nota contestării sale antimecaniciste, că încercarea teoriei economice convenţionale (fundată, din punct de vedere epistemologic, pe viziunea fundamentalismului cantitativist adăugăm noi) de a explica comportamentul pieţelor financiare şi evoluţiile macroeconomice în termenii analizei echilibrului, apare a fi eronată. Neîndoios, conceptul de echilibru este foarte util în explicarea carenţelor (failibilităţii) lumii reale, consideră Soros; de altfel, nici nu s-ar putea concepe o teorie dinamică a dezechilibrului dacă nu s-ar dispune de conceptul de echilibru, ca termen de comparaţie. Acest lucru deci nu încriminează teoria economică convenţională, nuanţează Soros, ci pur şi simplu evidenţiază că ea nu merge suficient de departe, întrucât nu ia în considerare conexiunile reflexive dintre evoluţiile de pe piaţă şi condiţiile ofertei şi cererii. Pe acelaşi temei, postulează Soros, înţelegerea pieţelor financiare şi a evoluţiilor macroeconomice reclamă “o nouă paradigmă. Reflexivitatea nu invalidează concluziile teoriei echilibrului înţeleasă ca un sistem axiomatic, dar adaugă o dimensiune pe care teoria echilibrului nu a luat-o în considerare”. Mai exact, completează el, “Teoria echilibrului este menită să furnizeze generalizări cu valabilitate eternă. Reflexivitatea adaugă o dimensiune istorică. Săgeata timpului introduce un proces istoric care poate sau nu să tindă spre echilibru. Aceasta reprezintă diferenţa esenţială din lumea reală” [Soros/1999, p. 57-58].

Cu tot tonul prudent şi moderat folosit, viziunea lui Soros se constituie totuşi într-o contestare fermă şi o ruptură clară de viziunea mecanicist-pozitivistă a fundamentaliştilor cantitativişti; este clar că, în baza argumentaţiei sale, reflexivitatea apare ca dând naştere unor procese istorice ireversibile (se observă distanţa mare faţă de conceperea procesului economic ca un analog mecanic ce nu provoacă nici o modificare calitativă şi nici nu este influenţat de modificarea calitativă a mediului căruia îi aparţine), ea neputându-se preta la generalizări infinit valabile. Mai exact, generalizările care pot fi făcute în legătură cu evenimentele reflexive nu se pot folosi pentru prognoze şi explicaţii precise (a se observa în context şi faptul că Soros respinge ispita supracuantificării şi nu gustă din trufia exactităţii). Dar, contribuţiile lui Soros la “demonetizarea” viziunii dominante mecanicist-pozitiviste din gândirea economică merg chiar mai în profunzime. Respingând presupoziţiile cunoaşterii perfecte şi a echilibrului - folosite în abordarea convenţională -, Soros caută să facă analiza economică mai veridică, prin evidenţierea faptului că subiecţii economici de pe pieţele financiare nu pot evita apelarea la elemente de judecată subiectivă (“idei preconcepute” în terminologia sorosiană) în procesul lor decizional, elemente incluse în anticipările şi aşteptările participanţilor la piaţă. Practic, ei sunt confruntaţi cu sarcina de a evalua o valoare prezentă în cadrul cursului ulterior al evenimentelor, curs ce depinde de valorile atribuite lui de către toţi participanţii la piaţă. În felul acesta, rezultă că operatorii umani de pe pieţele financiare sunt obligaţi să se bazeze pe un element de judecată.

Totodată, elementul de judecată subiectiv (“pre-judecata”) nu întruneşte condiţiile de măsurabilitate (nu poate fi, practic, măsurat), deoarece nu se poate şti cum ar arăta o lume lipsită de preferinţe şi intenţii (pre-judecăţi), cu care să se poată face comparaţia. Desigur, subiecţii diferiţi acţionează pe baza unor predispoziţii şi înclinaţii diferite, dar oricărui subiect îi este absolut imposibil să opereze fără o anumită prejudecată, fără o anume idee preconcepută. Lumea exterioară oferă un indiciu - dar nu o măsurare - a ideilor preconcepute ale participanţilor, şi anume cursul actual al evenimentelor ce se produc efectiv şi această succesiune încorporează şi impactul pe care îl au predispoziţiile şi înclinaţiile (ca pre-judecăţi, ca idei preconcepute) ale operatorilor de pe piaţă. Cursul efectiv al evenimentelor poate fi diferit de anticipările participanţilor, iar divergenţa dintre ele poate fi considerată un indiciu al pre-judecăţilor şi ideilor preconcepute în acţiune. Evident, ecartul curs efectiv - curs anticipat nu poate fi decât un indiciu al, nu şi măsura, înclinaţiilor şi preferinţelor, deoarece - aşa cum spuneam - cursul efectiv al evenimentelor cuprinde deja efectele rezultate din ideile preconcepute ale participanţilor. Ei bine, un astfel de fenomen (elementul de judecată subiectiv, pre-judecata, ideea preconcepută) care este parţial vizibil şi parţial ascuns în ceea ce înseamnă cursul evenimentelor se potriveşte într-o prea mică măsură cu apetitul economiştilor ortodocşi pentru exactitate şi măsurare: “acum putem înţelege - punctează Soros - de ce au fost economiştii atât de nerăbdători să-l elimine din universul lor” [Soros/1999, p. 64].

Lucrurile par a fi clare: contestarea epistemologică de inspiraţie popperiană propusă de George Soros vizează însuşi nucleul tare al epistemologiei fundamentalismului cantitativist: pe de o parte, este incriminat “păcatul mecanicist” al analizei economice convenţionale (echilibrul economic fiind considerat ca un caz particular al reflexivităţii) şi, pe de altă parte, este respinsă “ispita supracuantificării” - din moment ce se realizează recuperarea Subiectivităţii în analiza financiară (judecata subiectivă fiind constitutivă, deci

inevitabilă, în deciziile operatorilor de pe pieţele financiare) -, precum şi neutralizarea obsesiei măsurabilităţii (elementul de judecată subiectiv neputând fi, practic, măsurat).

Despre dreapta socotinţă epistemologică Fundamentaliştii cantitativişti sunt parte a corpului de elită din cercetarea ştiinţifică economică contemporană. Prin contribuţiile aduse la dezvoltarea teoriei economice, prin reputaţia profesională şi autoritatea ştiinţifică pe care le deţin şi exercită în cadrul comunităţii academice, ei acţionează ca veritabili “formatori de opinie” în ştiinţele economice din zilele noastre. Se poate spune că, în bună măsură, viziunea paradigmatică împărtăşită în prezent de establishment-ul ştiinţific din cercetarea economică - prin care înţelegem, în linii mari, economiştii teoreticieni neoclasici “ortodocşi” - se revendică din opera ştiinţifică a cantitativiştilor.

Concepţia filosofică pe care se întemeiază fundamentalismul cantitativist din cercetarea economică are contururi bune configurate. Pe de o parte, viziunea ontologică este de inspiraţie mecanicistă, ea dezvăluind aspiraţia către legi universale şi etern valabile, formulate în limbajul matematicii. Universul în care trăim cunoaşte doar principiul locomoţiei, care este reversibilă şi fără schimbări calitative. Este un univers supus unor legi irezistibile, simple şi perfect inteligibile. Sunt legi naturale, obiective, întrucât faptele reale nu sunt influenţate de afirmaţiile subiecţilor umani despre ele, natura urmându-şi mersul indiferent de teoriile formulate asupra ei. Într-un astfel de univers, procesul economic trebuie conceput ca un analog mecanic, ce nu provoacă nici o modificare calitativă şi nici nu este influenţat de modificarea calitativă a mediului căruia îi aparţine. Este un proces anistoric, autonom şi izolat - un flux circular între producţie şi consum, fără intrări şi ieşiri (aşa cum îl descriu, de altfel, mai toate manualele introductive de economie). Viziunea gnoseologică, pe de altă parte, este de inspiraţie pozitivistă. Pentru economiştii cantitativişti, a şti înseamnă a măsura cât mai exact şi a prevedea pe cât posibil cu certitudine. Ceea ce nu poate fi cuantificat nu are semnificaţie, întrucât nu există sens, ci doar măsură. Procesele economice sunt dominate de cantitate şi, de aceea, pentru a fi o ştiinţă exactă, adică adevărată, teoria economică trebuie să constea în mijloace de calcul, de unde decurge că economia ca ştiinţă este “măsurătoare” (dincolo de teoria “exactă” neexistând cunoaştere). Modelele matematice constituie fundamentul epistemic al analizei economice (universul economic este populat de cantităţi), aritmetizarea integrală reprezentând criteriul de ştiinţificitate spre care teoria economică trebuie să aspire. Întrucât teoriile umane nu au efect asupra legilor, faptele din lumea reală servesc ca un criteriu viabil prin care pot fi judecate adevărul sau valabilitatea afirmaţiilor. Ca atare, faptele furnizează în mod necesar un criteriu independent al adevărului. În fine, în viziunea antropologică a fundamentaliştilor cantitativişti, sistemul economic există în izolare de alte sisteme ale activităţii sociale.

Comportamentul uman este sustras tuturor ipostazelor sale socio-economice, astfel încât principiul lui homo oeconomicus (ce rezultă de aici) este redus la supoziţia că, în viaţa economică, omul acţionează întro manieră pur mecanică. Pe cale de consecinţă, homo oeconomicus reprezintă simbolul agentului economic perfect raţional, al cărui comportament se canalizează întotdeauna în direcţia cea mai bună. În felul acesta, prin puternica influenţă exercitată de cantitativişti în cadrul comunităţii academice din zilele noastre, obiectivitatea, certitudinea, completitudinea cunoştinţelor, posibilitatea unor previziuni sigure şi a unor explicaţii satisfăcătoare s-au constituit în parametri de definire nu numai ai statutului epistemic al ştiinţei economice în sine, dar şi în cei ai prestigiului şi legitimităţii profesionale în cadrul breslei cercetătorilor economişti. Este convingerea noastră adâncă faptul că ataşamentul aproape integral al establishment-ului ştiinţific din ultima sută şi mai bine de ani faţă de viziunea mecanicist-pozitivistă profesată de fundamentaliştii cantitativişti de ieri şi de astăzi nu poate fi explicat decât parţial prin circumstaţele istorice ale constituirii şi devenirii ştiinţei economice. Dacă ne-am rezuma doar la astfel de explicaţii, atunci am putea susţine, alăturându-ne lui Nicolas Georgescu- Roegen, că o astfel de adeziune cvasi-totală “continuă să fie o enigmă istorică”. În definitiv, a existat, într-adevăr, o vreme când fizicienii, matematicienii şi filosofii considerau concepţia mecanicistă “ca cel mai mare triumf al raţiunii umane” [Georgescu-Roegen/1979, p. 49]. Problema este însă aceea că, în timpurile în care “părinţii fondatori” ai teoriei economice moderne - precum Jevons şi Walras - puneau teoriile mecaniciste la baza noii ştiinţe, o revoluţie spectaculoasă în fizică provocase prăbuşirea dogmei mecaniciste, atât în ştiinţele naturale, cât şi în filozofie. Această revoluţie a început atunci când fizicienii au recunoscut faptul elementar că întotdeauna căldura se deplasează de la sine într-un singur sens, de la corpurile mai calde spre cele mai reci. S-a ajuns astfel la concluzia că există fenomene care nu pot fi reduse la locomoţie şi deci nu pot fi explicate cu ajutorul mecanicii. “S-a născut atunci o nouă ramură a fizicii - termodinamica - şi o nouă lege - Legea Entropiei - şi-a ocupat locul alături de legile mecanicii newtoniene - mai bine zis, în opoziţie cu ele” [Georgescu-Roegen/1979, p. 50. Sublinierea ne aparţine]. Rezumându-ne doar la perspectiva istorică, ar

părea deci cât se poate de curios faptul că nici unul dintre arhitecţii “mecanicii utilităţii şi interesului propriu” nu a acordat importanţă acestui lucru, după cum, de altfel, nici constructorii de modele cantitativiste care i-au urmat până în zilele noastre. Căci, altfel decât prin ignorarea revoluţiei antimecaniciste produse în fizică, nu putem să ne explicăm de ce şi “părinţii fondatori”, la vremea lor, dar şi economiştii “ortodocşi” de astăzi, au rămas cantonaţi în continuare în cadrele epistemologiei mecaniciste.

Pentru noi, posibilitatea ignorării - sau chiar a neînţelegerii - de către economişti a semnificaţiilor majore ale prăbuşirii dogmei mecaniciste este aproape nulă. Mult mai curând, ni se pare că trebuie să existe şi factori de altă natură, decât istorică, care să explice influenţa perenă a viziunii mecanicist-pozitiviste asupra establishment-ului ştiinţific din cercetarea economică. Noi credem - după cum am arătat deja în analiza noastră - că, printre aceşti “alţi” factori, cei de natură psihologică joacă un rol covârşitor. Astfel, pe de o parte, este cât se poate de adevărat că “Tânjim după perfecţiune, permanenţă şi adevăr absolut, la care se adaugă nemurirea” [Soros/1999, p. 40]. De aceea, indeterminarea, lipsa previziunilor sigure şi a explicaţiilor satisfăcătoare le percepem, cu îndreptăţire, ca ameninţări pentru confortul intelectual al cercetătorului economist şi pentru statutul profesional al ştiinţei pe care el o slujeşte. Pe cale de consecinţă, obiectivitatea, certitudinea, completitudinea cunoştinţelor, posibilitatea unor previziuni sigure şi a unor explicaţii satisfăcătoare - toate acestea (sau, mai exact, iluzia lor) oferite ca promisiuni de înţelegere în termeni mecanicist-pozitivişti a universului economic - sunt valorile spre care aspiră în mod natural spiritul ştiinţific şi, de aici, adeziunea sa “instinctivă” la o viziune mecanicistă şi cantitativistă. Pe de altă parte însă, este tot atât de adevărat că însuşi obiectul de studiu al ştiinţei economice - comportamentul uman confruntat cu dilema utilizării unor resurse ce tind să fie tot mai limitate în vederea acoperirii unor nevoi ce tind să fie nelimitate - este de o complexitate deseori copleşitoare. În aceste condiţii, este “în firea” psihologiei actului de investigaţie ştiinţifică ca cercetătorul economist să trebuiască să-şi înceapă demersul său prin construirea unor analogii simplificatoare, de natură mecanicistă, pentru fenomenele complexe pe care le studiază, tocmai pentru a putea în felul acesta înţelege relaţiile de bază dintre variabilele-cheie. Aşa cum arătam într-o altă parte a studiului nostru, modul în care un economist de talia lui Ragnar Frisch explică cum a înţeles el teoria lui Schumpeter privind relaţia dintre inovaţii şi ciclurile economice numai după constituirea unei analogii mecaniciste, este cât se poate de ilustrativ, zicem noi, în acest sens. “Să presupunem că avem un pendul suspendat liber de un pivot. Deasupra pendulului este fixat un recipient conţinând apă. O ţeavă subţire coboară de-a lungul pendulului, iar la capătul de jos al pendulului ţeava se deschide printr-o valvă, care are un mod specific de funcţionare. Deschiderea valvei se face spre stânga, şi este mai mare atunci când pendulul se mişcă spre dreapta decât atunci când se mişcă spre stânga. Concret, se poate asuma, spre exemplu, că valva este influenţată de rezistenţa aerului sau de un alt factor ce determină mărimea deschiderii valvei ca funcţie de viteza cu care se mişcă pendulul. În final, să presupunem că recipientul este alimentat cu un debit constant de apă, care este o funcţie de timp” [Frisch/1933, p. 203-204].

Apa aflată în recipientul situat deasupra pendulului reprezintă inovaţiile din modelul lui Schumpeter.

Aceste inovaţii coboară de-a lungul ţevii şi constituie noile idei ce sunt aplicate în viaţa economică, furnizând energia necesară susţinerii şi continuităţii ciclului economic. Ei bine, nevoia de natură psihologică pentru construirea unei analogii mecaniciste este confirmată, în cazul ilustrat aici, de Frisch însuşi, care spune: “Personal, am găsit această ilustrare foarte folositoare. Într-adevăr, numai după ce am construit această analogie am reuşit să înţeleg cu adevărat ideea lui Schumpeter” [Frisch/1933, p. 203].

Ceea ce vrem noi să spunem prin aceste exemplificări şi comentarii este următorul lucru: apelarea la euristica mecanicii clasice, la corelaţii cantitative, formalizare matematică şi modelare econometrică are o legitimitate epistemologică şi psihologică neconstestabilă în ştiinţa economică. Ca economişti, este nu numai inevitabil, dar şi de dorit ca să fim mecanicişti, pozitivişti şi cantitativişti. Ori de câte ori corelaţiile mecaniciste, aritmetizarea şi cuantificarea sunt posibile, nu există cuvinte pentru a le lăuda meritele.

Suntem, aici, în plină normalitate a spiritului ştiinţific în cercetarea economică. Problema este că nu întotdeauna universul economic şi comportamentul subiecţilor umani în cadrul acestui univers pot fi explicate şi înţelese doar prin cantitativitate. Cantitativitatea este necesară, dar nu suficientă. Pentru că, parafrazându-l din nou pe Schrodinger, realitatea economică este mult prea complicată pentru a fi pe deplin accesibilă cantitativităţii. De aceea, pe cât de inevitabile şi dezirabile sunt în analiza economică instrumentele euristice ale cantitativismului - măsurătorile, modelele matematice şi corelaţiile mecaniciste , pe atât de inevitabile şi dezirabile sunt şi instrumentele euristice ale comportamentismului - semnificaţia, judecata, inspiraţia, discernământul. Economia nu înseamnă numai cantităţi şi mecanisme, ci şi afecte şi comportamente. “Starea de normalitate” a spiritului ştiinţific în cercetarea economică, fiziologia acestuia, se constituie din împreună - lucrarea dintre Cantitativitate şi Subiectivitate. Cu alte cuvinte, pe tărâmul

ştiinţei economice, beneficiem de libertatea de a folosi cum credem de cuviinţă darurile ce ne-au fost dăruite; calculul, măsurarea, modelarea, dar şi judecata, semnificaţia, discernământul. Toată problema este cum ne folosim de această libertate. Pentru că, de aici, drumurile se despart. Pentru unii, libertatea folosirii darurilor este prilej de cădere (“Am libertatea de a nu fi liber”), pentru alţii, ea este prilej de zidire (“Am libertatea de fi liber”). În ultimă instanţă, totul este o problemă de bună cumpănire. În Epistola întâia către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel scrie: “Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos” [I Cor. 6, 12]. Şi, într-un alt loc al Epistolei, el revine: “Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi folosesc. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate zidesc” [I Cor. 10, 23]. Asumându-ne îndrăzneala de a tâlcui spusele Apostolului, vom spune că, întrucât toate îmi sunt îngăduite, rezultă că am libertatea de a face tot ce vreau. Atâta doar că, dintre acestea toate, unele îmi sunt de folos, altele nu. Unele mă zidesc, altele nu. Altfel spus, am libertatea să fac cele folositoare, ziditoare, după cum am şi libertatea de a face cele nefolositoare, neziditoare. Şi mai completează Apostolul: “Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva” [I Cor. 6, 12]. Deci, de fapt, este vorba, pe de o parte, de libertatea necondiţionată de acţiona (“Toate îmi sunt îngăduite”) şi, pe de altă parte, de libertatea necondiţionată de a alege între cele folositoare/ziditoare şi cele nefolositoare/neziditoare (“dar nu mă voi lăsa biruit de ceva”). Ceea ce înseamnă că libertatea ce îmi este hărăzită implică un registru dual: abundenţă în termeni praxiologici (Pot face tot ce doresc), dar şi raritate în termeni axiologici (Din tot ceea ce pot face, numai unele îmi sunt folositoare şi mă zidesc). De aceea, făcând tot ce-mi este îngăduit, ajung de fapt să fiu rob celor nefolositoare. De ce rob? Pentru că le fac, deşi nu-mi folosesc. Când fac ceva ce nu-mi este folositor (ci nefolositor, dăunător, năruitor), înseamnă că sunt rob al acelui lucru nefolositor. Dacă nu aş fi rob acelui lucru, nu l-aş face, pentru că, făcându-l, îmi este fără de folos (dăunător, năruitor). Ceea ce înseamnă că am libertatea de a face tot ce vreau, dar sunt liber doar atunci când fac cele folositoare, ziditoare. A avea libertate (ca dar) nu este deci totuna cu a fi liber (ca stare ontologică), iar drumul de la “calea cea largă” a abundenţei praxiologice până la “calea cea îngustă” a rarităţii axiologice trece prin “punctul vamal” al modului în care înţelegem să ne folosim libertatea cu care suntem hărăziţi, altfel spus, al modului în care înţelegem că darul pe care l-am primit nu constă atât în libertatea de a face orice (care nu este în mod necesar folositoare şi ziditoare), cât mai ales în libertatea de a fi liber (care este intrinsec folositoare şi ziditoare). Iar, acel dozaj echilibrat, acea posibilitate de a judeca în mod cumpătat, acea busolă, acel instrument tainic care ne călăuzeşte în a discerne între libertatea cea nefolositoare şi libertatea cea folositoare este tocmai dreapta socotinţă. Se întreabă Nicolae Steinhardt: “(…) ce este dreapta socotinţă? Ei, asta nu pot eu să o definesc şi să o exprim, asta este o taină a sufletului omenesc. Este o taină pe care ortodoxia noastră a asumat-o şi a făcut dintr-însa suprema virtute.

N-a făcut suprema virtute nici din inteligenţă, nici din imaginaţie, nici din bunătate, nici din dreptate. A făcut suprema virtute din această tainic dreaptă socotinţă. E un fel de inspiraţie a omului, de duh al omului, civilizat şi cult, al omului adevărat, al omului care crede în Dumnezeu, care crede în libertate, care crede în om” [Steinhardt/2000, p. 126]. Iar Părintele Ilie Cleopa grăieşte: “Dreapta socoteală, sau darul deosebirilor, este podoaba faptelor bune (…) În toate trebuie să avem dreapta socoteală, pentru că dreapta socoteală este împărăteasa faptelor bune” [Cleopa/1998, p. 57-58].

Revenind la tema discuţiei noastre, acestea sunt motivele - prezentate mai sus pe cât a fost posibil de succint - pentru care susţinem că, în ultima instanţă, dreapta socotinţă (sau absenţa ei) este cea de care depinde modul în care economiştii teoreticieni îşi exercită libertatea ce le-a fost hărăzită de a folosi darurile euristice cu care a fost dăruită ştiinţa economică. Adică, de a se folosi de împreună-lucrarea dintre Cantitativitate şi Subiectivitate. Dreapta socotinţă ne păzeşte nevătămaţi din punct de vedere epistemologic de întinderea peste măsură spre amândouă părţile. Căci, este vătămare a statutului epistemic al analizei economice şi cantonarea peste măsură în cantitativism, dar şi exacerbarea subiectivismului; atât folosirea calculelor şi măsurătorilor ca substituţi ai judecăţii şi discernământului, cât şi folosirea parametrilor comportamentului uman (valori, afecte, motivaţii) în detrimentul atributelor intrinsec mecanice ale procesului economic (fapte, cantităţi, locomoţie). Dacă, în primul caz, vătămarea epistemologică îmbracă haina fundamentalismului cantitativist, în cele din urmă o îmbracă pe cea a fundamentalismului subiectivist. Cu alte cuvinte, folosirea libertăţii în absenţa dreptei socotinţe epistemologice eşuează inevitabil în fundamentalism intelectual (nivel la care nu mai contează “coloratura” acestuia, cantitativistă sau subiectivistă).

Fapt este însă că nu dreapta socotinţă epistemologică a fost opţiunea făcută de comunitatea reprezentativă a cercetătorilor economişti, de ieri şi de astăzi. Lăsându-se ademenită de trufia Exactităţii, elita cercetării ştiinţifice a muşcat din ispita excesului-de-cuantificare, săvârşind în felul acesta păcatul

mecanicist, ceea ce a dus la alungarea ei din Edenul libertăţii în întunericul cel mai din afară al fundamentalismului.

Ca lipsă de dreaptă socotinţă, fundamentalismul cantitativist este astfel o decădere din normalitatea împreună-lucrării dintre Cantitativitate şi Subiectivitate. El este, de fapt, o maladie a spiritului ştiinţific. O maladie care nu descalifică şi nici nu delegitimizează statutul profesional al fundamentaliştilor cantitativişti (ei nu sunt impostori, ci elită autentică a comunităţii ştiinţifice), ci una ce sechestrează în schimb talentul şi vocaţia lor într-un registru deturnat. (Apelând la parafrazarea unei expresii populare, am putea spune că fundamentaliştii cantitativişti “au multă minte, dar nu toată este bună”).

Simptomatologia fundamentalismului cantitativist este clară, şi ea a fost deja analizată pe larg în lucrarea noastră. Vindecarea de fundamentalismul cantitativist nu este o problemă facilă, însă. Mai întâi, nu este facilă întrucât este nevoie de conlucrarea benevolă a “pacienţilor” atinşi de maladie, lucru ce nu este deloc sigur. În definitiv, omeneşte vorbind, nu este uşor să te debarasezi de comoditatea şi confortul intelectual al unei profesiuni captivante ce te face părtaş - chiar şi numai iluzoriu - perfecţiunii: exactitate, obiectivitate, certitudine, completitudine. Tot astfel, nu este la îndemâna oricui să renunţe la deliciile şi dezmierdările spiritului analitic pe care le oferă răsfăţul cu tehnici de calcul tot mai subtile, rafinate şi sofisticate.

Apoi, vindecarea de fundamentalismul cantitativist este o problemă ce ţine de acurateţea tratamentului prescris. Contestările antimecaniciste pe care le-am abordat anterior în analiza noastră - cu atâta minuţie câtă ne-a stat în putinţă -, nu sunt puţine10. Fiecare în parte prefigurează, neîndoios, posibile conduite viabile de tratament; dar care dintre ele este cea mai indicată? În orice caz, trăsătura comună a tuturor acestor remedii alternative la fundamentalismul cantitativist stă în aceea că se are în vedere combaterea excesului de Cantitativitate în analiza economică, şi nu a Cantitativităţii în sine. Practic, în toate aceste abordări contestatare, este vorba numai despre necesitatea înfrângerii “poftelor” cantitativiste şi a recuperării coordonatelor subiectiviste. Altfel spus, se propune întoarcerea la libertatea de a folosi întru dreaptă socotinţă darurile epistemice cantitativiste (calculul, măsurarea, modelarea) şi subiectiviste (judecata, semnificaţia, discernământul) cu care este dăruită ştiinţa economică.

Concluzia pe care o extragem noi din cele discutate până acum - şi care reprezintă, totodată, ideea de rezistenţă a întregii noastre cărţi - poate fi structurată astfel: – fundamentalismul cantitativist se manifestă cu putere în lumea finanţelor moderne, dominată de date statistice, informaţii numerice, măsurători şi calcule. Influenţa lui este amplificată de caracteristicile de personalitate, de tipul de pregătire profesională, dar şi de predilecţia pentru o abordare tehnică îngustă a multora dintre teoreticienii finanţişti de marcă, dar şi a majorităţii participanţilor de pe pieţele financiare; – sub influenţa elitei fundamentalist-cantitativiste din finanţe, matematica şi modelele sale au ajuns să fie considerate de comunitatea academică dominantă şi de profesioniştii pieţelor financiare drept singura cale corectă către adevăr. Aceasta înseamnă că tot ceea ce nu poate fi cuantificat nu are importanţă pentru ştiinţa finanţelor, întrucât aici nu există sens, ci doar măsură. Pe cale de consecinţă, lumea finanţelor moderne nutreşte credinţa că măsurătorile tot mai precise, calculele tot mai complexe şi modelele tot mai sofisticate reprezintă substituţi viabili pentru judecată şi discernământ în analiza financiară; – alungând judecata, semnificaţia şi discernământul în intenţia de a face mai mult loc pentru corelaţii numerice, analize cantitative şi modele matematice, establishment-ul ştiinţific finanţist al zilelor noastre nu face altceva decât să opteze pentru domnia Exactităţii în detrimentul Adevărului. În felul acesta, finanţele moderne tind să devină tot mai exacte, dar şi tot mai puţin adevărate. Ceea ce înseamnă că exactitatea cu care sunt măsurate fenomenele financiare tinde să ia locul adevărului conţinut în propoziţiile ce vizează înţelegerea lor; – în finanţe, tămăduirea de maladia fundamentalismului cantitativist echivalează cu preocuparea pentru restaurarea spiritului ştiinţific prin lepădarea de trufia Exactităţii (înfrânarea de la excesul de Cantitativitate), asumarea smereniei Adevărului (recuperarea Subiectiviăţii), totul în duhul dreptei socotinţe (împreună-lucrarea între darurile epistemice cantitativiste şi cele subiectiviste). * * * Structura de rezistenţă a întregii cărţi de faţă stă în convingerea noastră că, abordând această problemă centrală a finanţelor corporative moderne - respectiv, crearea de valoare în corporaţia transnaţională -, 10

Şi noi ştim bine că nu ne-a stat în puteri să analizăm şi alte domenii contestatare (cum ar fi, spre exemplu, praxiologia economiştilor austrieci sau economia experimentală).

trebuie să ne punem problema neutralizării fudamentalismului cantitativist ce se manifestă în teoria şi practica financiară corporativă din zilele noastre. Am considerat că vom avea cât de cât şanse să reuşim în acest demers dacă vom căuta ca, prin investigaţiile, analizele şi argumentaţiile noastre, să dăm de o parte excesul-de-cuantificare (acolo unde vom constata că el există) şi să recuperăm dimensiunea subiectivă a fenomenelor şi proceselor financiare (acolo unde vom constata că lipseşte). Fapt este că ne-am asumat, ca pe o adevărată profesiune de credinţă, tentativa de a contribui la restaurarea libertăţii de a folosi întru dreaptă socotinţă împreună-lucrarea dintre instrumentele epistemice cantitativiste (fapte, cantităţi, măsurători, mecanisme) şi cele subiectiviste (valori, afecte, semnificaţii, comportamente). Acest crez profesional îşi găseşte expresia nemijlocită atât în modul în care ne-am raportat la corpusul teoretic folosit în finanţele transnaţionale (teoria managementului financiar internaţional, teoria producţiei internaţionale, teoria deciziei investiţionale), cât şi în modul în care am investigat, argumentat şi concluzionat pe marginea problemelor abordate în relaţie cu procesul de creare de valoare în firma transnaţională (globalizarea economică, transnaţionalitatea şi corporaţia transnaţională, decizia financiară transnaţională).

Pentru noi, neutralizarea întru dreaptă socotinţă a fundamentalismului cantitativist din finanţele corporative (interne şi transnaţionale) a echivalat cu asumarea unei “platforme” epistemologice de sorginte comportamental-organizaţională.

Fapt este că aplicarea viziunii comportamental-organizaţionale în analizele noastre de finanţe transnaţionale ne-a permis să beneficiem de valoarea euristică pe care o au o serie de remedii antimecaniciste şi anti-supracuantificare recomandate de diferitele curente contestatare ale fundamentalismului cantitatvist, în mod particular de abordarea psihologistă şi de cea normativistă. Ca atare, atunci când s-a pus problema să evaluăm teoriile explicative alternative privind modul în care corporaţiile transnaţionale operează, am fost în măsură să argumentăm caracterul dual (cantitativist şi subiectivist) al felului în care transnaţionalele îşi elaborează şi îşi adoptă deciziile de afaceri în general şi deciziile de natură financiară, în particular. Pe de o parte, ele se comportă ca nişte “maşinării bine unse” [Mintzberg/1983], în care deciziile sunt generate în baza unor proceduri de rutină şi planificare, accentul căzând pe folosirea unor evaluări stricte în luarea deciziilor, pe folosirea calculelor şi pe necesitatea congruenţei între opiniile decidenţilor din firmă (toate acestea ipostaziind aspectele cantitativiste ale comportamentului decizional al firmei transnaţionale). Pe de altă parte, simultan cu latura cantitativistă a comportamentului, transnaţionala se manifestă şi ca o entitate organizaţională de tip fuzzy, vag definită, [Butler/1991], în care caz predomină procesele şi relaţiile decizionale informale şi implicite. Luarea deciziei, în aceste ipostaze comportamentale, este mai mult o problemă de inspiraţie, autoritatea (ierarhică) având o importanţă mai mică decât flerul şi argumentaţia (toate acestea reprezentând latura subiectivistă a comportamentului firmei transnaţionale).

Viziunea duală promovată de abordarea comportamental-organizaţională ne-a permis astfel să înţelegem că, în ceea ce priveşte comportamentul lor decizional, transnaţionalele se bazează atât pe calcule, cât şi pe inspiraţie, atât pe automatismul rutinei, cât şi pe creativitatea argumentaţiei. Drept urmare, am fost în măsură să înţelegem că, în analizele noastre privind specificul procesului de creare de valoare pentru acţionari în firma transnaţională, problema noastră reală este mai curând aceea de a desluşi natura interacţiunilor dintre cele două conduite comportamentale, decât de a insista pe ideea că se presupune ca firma să opteze pentru una sau alta dintre conduite.

Astfel, având drept reper - de-a lungul întregii noastre investigaţii cuprinse în această carte - tensiunea fertilă dintre laturile cantitativiste şi subiectiviste ale comportamentului decizional al firmei transnaţionale, am putut aprofunda particularităţile procesului de luare a deciziei financiare în cazul unui astfel de operator economic, constatând că: – pe de o parte, latura cantitativistă a procesului implică o planificare atentă pas cu pas, precum şi utilizarea calculelor şi algoritmilor pentru evaluarea unei soluţii optime înainte ca o anume decizie financiară să fie luată şi un curs de acţiune (investiţional şi de finanţare) să fie urmat; şi – pe de altă parte, latura subiectivistă a aceluiaşi proces decizional implică iniţierea unui curs de acţiune (în ceea ce priveşte politica de investiţii şi/sau cea de finanţare a firmei transnaţionale) pe baza unor informaţii incomplete şi înainte de a avea o imagine clară despre evoluţiile viitoare previzibile. În felul acesta, analiza obiectiv-cantitativă şi reflecţia subiectiv-contemplativă - ce sunt constitutive procesului real de luare a deciziilor de natură financiară într-o corporaţie transnaţională - se derulează fie în paralel cu formularea unei opţiuni pentru un anume curs de acţiune ce va fi urmat în viitor, fie după ce s-a formulat o astfel de opţiune. Procedând în felul acesta în planul reflecţiilor noastre de natură epistemologică, am ajuns la concluzia că tensiunea fertilă, mai bine zis împreună-lucrarea dintre analiza

obiectivă şi contemplarea subiectivă - numită în mod sugestiv şi fericit de D.A. Schon [1983] drept “acţiune contemplativă” - face ca, în cazul corporaţiei transnaţionale, procesul managerial de luare a deciziilor financiare (decizii care au implicaţii decisive asupra creării de valoare corporativă) să fie mai curând un proces flexibil iterativ - în care calculele sunt evaluate prin raportare la inspiraţie, iar inspiraţia, prin raportare la calcule -, decât un proces rigid, liniar, în care deciziile financiare sunt adoptate în virtutea aplicării unei proceduri de tip “pas cu pas”.

Restul acestei cărţi reprezintă o pledoarie - uneori explicită, alteori implicită, uneori convingătoare, alteori mai puţin convingătoare, uneori riguroasă, alteori cu scăpări - pentru înţelegerea în acest spirit a modului specific în care firma transnaţională îşi elaborează şi adoptă deciziile sale financiare creatoare de valoare corporativă.