Natura Octombrie 2011

Ecologia – o şansă pentru mileniul trei

Publicaţie de ecologie, turism şi cultură

Nr. 10 (236) octombrie 2011

10 motive să te abonezi la „NATURA” 1. Înveţi lecţia dragostei de ţară 2. Afli totul despre locurile pitoreşti din R. Moldova şi de peste hotare 3. Admiri imagini color cu cele mai frumoase monumente ale naturii 4. Deprinzi cum să fii puternic cu ajutorul naturii 5. Eşti printre norocoşii care merg în expediţii 6. Participi la concursuri cu premii 7. Primeşti gratuit ediţii speciale incluse în revistă, seturi de carte, postere 8. Ai abonament cu preţ redus 9. Poţi scrie despre problemele şi bucuriile tale 10. Ai publicaţia ta de suflet

De 21 ani împreună! Abonează-te acum!

SISTEMUL După 2 ani de la îndepărtarea dictaturii comuniste de la putere, observăm că lucrurile nu s-au prea schimbat în R.Moldova, că Alianţa pentru Integrare Europeană (AIE) parcă ar fi la guvernare, dar mai mult parcă nu ar fi. Adeseori ai impresia că nu AIE conduce R.Moldova, ci cu totul o altă forţă guvernează republica, o forţă atotputernică, invizibilă, care dictează politica şi mersul lucrurilor în ţară. Chiar dacă în ochi se aruncă neînţelegerile dintre liderii AIE, iar majoritatea susţinătorilor AIE consideră că disensiunile au la bază orgoliile şi vanităţile conducătorilor, la o analiză mai atentă a conflictelor şi proceselor politice din ultimii 2 ani, la iveală iese cu totul altceva decât ambiţiile şi nepotrivirile de caracter ale liderilor AIE. Întrebarea ar fi: cine, totuşi, cu adevărat, conduce R.Moldova, cine, totuşi, poartă răspundere pentru tot ce se întâmplă în această ţară, cine, totuşi, îşi face interesul mafiot şi dispare fără să fie cunoscut şi pedepsit de societate? Să încercăm să vedem dincolo de comentariile la comandă, dincolo de declaraţiile înşelătoare, vorbele mincinoase, conspiraţiile cu şi fără păpuşari, serviciile secrete, duşmanii invizibili din interior şi exterior…

Au trecut 20 de ani de la prăbuşirea imperiului răului, dar până astăzi încă nu avem în R.Moldova un studiu ştiinţific, obiectiv despre sistemul de stat moştenit de la Uniunea Sovietică, nu dispunem de o analiză fundamentală a modului de funcţionare a instituţiilor statale, prea puţin ce cunoaştem despre calitatea profesională şi viciile, bolile, năravurile şi mentalităţile funcţionarilor publici, în fine, putem doar afirma că cetăţenii moldoveni cunosc că au un stat, dar habar nu au cum el funţionează şi pentru cine. Statul sau mai bine zis sistemul de stat adună în sine acea putere vizibilă sau invizibilă care dictează mersul lucrurilor într-o societate, care trebuie să asigure drepturile fundamentale ale omului, libertăţile civice, economice, spirituale, valorile democratice, securitatea individuală şi colectivă a cetăţenilor etc. În fond, ca să reamintesc o vorbă din antichitate, există 2 feluri de ţări: cele conduse bine şi cele conduse prost. Peste tot unde a ajuns comunismul şi dictatura ţările au fost conduse prost, iar statul a fost prefăcut într-un sistem de teroare şi spaimă generală. În orice regim dictatorial viaţa cetăţeanului nu a valorat nimic. Sistemul totalitar a servit şi serveşte interesele celor de la putere şi nu ale poporului, interesele partidului de guvernare şi nu ale cetăţenilor. Legea nu are nici o valoare pentru cei de la putere; ei o schimbă şi o fac în folosul lor, ca să aibă buzunarele pline şi să se menţină sus, iar ţara, de regulă, o lasă de izbelişte sau o administreză cu bâta. De câte ori moldovenii s-au întrebat în ultimii 20 de ani: ce stat, ce sistem a fost moştenit sau construit în R.Moldova şi în ce măsură el are grijă de ţară şi de oameni?

Dacă am îndrăzni să analizăm originea şi anatomia sistemului de stat care există în R.Moldova, am descoperi o corcitură oribilă, o struţocămilă sovieto-comunistă oligarhică, o urâciune preistorică puturoasă, ieşită din nămolurile şi mlaştinile sibiriene, un sistem făcut împotriva omului liber, nu pentru binele lui. Devine tot mai clar, că problemele mari, adevărate ale R.Moldova ţin de sistem, nu de persoanele care ajung să se complacă în posturi înalte, că sistemul îi macină deopotrivă pe cei răi sau buni intraţi la putere şi îi obligă să slujească sistemul, nu ţara şi poporul. Ca să fie mai clar, oglinda de azi a sistemului este justiţia, care vinde şi cumpără legea, fără să-i pese cine are dreptate. (Pardon, dreptate are cine plăteşte mai mult “justiţiei”). Cine nu se conformează sistemului este scos de la putere, trecut în lista neagră şi aruncat afară. Este limpede că sistemul l-a susţinut pe Voronin 8 ani de zile la putere şi a refuzat, din prima zi, să susţină programul de integrare europeană al Alianţei, dar nu a refuzat să atragă în sistem membrii AIE. Deşi misiunea istorică a AIE a fost să demoleze acest sistem comunist, putred, corupt, pervers şi să construiască un sistem pentru cetăţeni, nu pentru cei de la putere, până la urmă AIE a fost înghiţită şi transformată parte din sistemul vechi, corupt. Iată de ce mulţi oameni de bine nu prea văd diferenţele dintre cei care au fost şi cei care au rămas. Sistemul a ieşit şi de astă dată învingător.

Este firească neliniştea de astăzi a societăţii moldoveneşti.

Schimbarea promisă nu a atins sistemul corupt şi instituţiile statului. Speranţele s-au împuţinat. Pentru nu ştiu a câta oară iarăşi ne-au fost tăiate aripile crescute cu atâta greu. Trebuie s-o luăm de la început. Cu cine să mergem mai departe? Am un singur răspuns: cu cei care au voinţa politică să demoleze sistemul comunist oligarhic şi să pună instituţiile statului în slujba poporului şi nu a clanului de profitori care îşi bat joc de cetăţeni şi de R.Moldova.

La mănăstirea Căpriana La Mănăstirea Căpriana Bate un clopot în zi de duminică La Căpriana rană pe rană, Rană pe rană se vindecă.

Intră în templu, om al durerii.

Nu-i o ruşine să intri-n biserică.

E o ruşine liniştea serii A o preface-n cazarmă isterică.

Bate frumos un clopot, Bate un clopot Al învierii şi bunei vestiri!

Vine din cer un şopot.

Vine un şopot Şi mă ridică din mari pustiiri!

Bate un clopot ca o chemare La Căpriana un miros de crinişte Iar la Putna, sfântă şi mare, Dangăt de aur răspunde în linişte.

Semn că ne vede, semn că ne-aude Dragostea Putnei în zi de duminică.

Când în lumina viselor ude Rană pe rană în taină se vindecă.

Grigore Vieru Foto: A.R.

Alecu RENIŢĂ

2 Descoperă Moldova!

Octombrie 2011

DRAG AMIC

Acum mai bine de 15 ani descopeream Chişinăul, frapată fiind de nou şi vechi, de parcuri şi alei, de monumente şi muzee, de săli de concerte şi hale de pieţe, de bulevarde şi hudiţe. Eram „flămândă” de contrastele pe care capitala mi le oferea cu generozitate. Cu timpul, Chişinăul a devenit oraşul iubirii, al noilor şi vechilor prietenii, liantul familiei, „casa” copiilor. Îi simt pulsul, îi simt chemarea. Mă bucur când îl vad înfloritor, mă întristez când îl găsesc posomorât.

Admir partea veche din „Oraşul meu din albe flori de piatră” (cum l-a numit metaforic poetul Gheorghe Vodă). Îl găsesc „vechi” pe pânzele artistului plastic Valentina Brâncoveanu, născută la Chişinău. Am avut norocul să discut cu pictoriţa şi „m-am molipsit” de „dorul” ei de un Chişinău în care să simţi veşnicia, în care să poţi admira viaţa nocturnă de la lumina felinarului sau a lumânării ce abia pâlpâie. Personal, nu am prins foarte mult din oraşul istoric, dar îmi amintesc de hudiţele ce erau printre casele mici de pe actuala stradă Ismail, îmi place să descopăr „urme” ale timpului „îmbătrânit” pe străzile Armenească, Alexei Mateevici, Alexei Şciusev, Maria Cebotari, bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt etc. Cred că pasiunea aceasta vine de la „chemarea pământului” care fierbe în mine. Şi pentru a o potoli, mai fac câte o escapadă prin Buiucanii Vechi sau Poşta Veche, unde mai poţi simţi mirosul pâinii proaspăt scoase din cuptor, unde mai găseşti şi ultimele case cu cerdac sau prispă. Mai sper că şi peste ani voi avea ce admira din Chişinăul vechi, or, dureros îmi este să observ cum zi de zi se pierde faţada istorică a capitalei, cum tot mai des pe alei sau în parcuri apar construcţii, fie ele şi autorizate, asta cu nimic nu schimbă situaţia.

La fel de mult mă atrage şi Chişinăul modern – cu bulevarde largi, clădiri noi şi centre administrative şi

Oraşul meu

comerciale luxoase. Îl vreau mereu în dezvoltare, dar păstrând „urmele” vechi.

Oare ce i-a făcut pe poeţi să-i dedice emoţionante versuri, pe artişti să-l cânte şi picteze, pe arhitecţii vremurilor să-i înalţe monumente? Colinele care-l înconjoară sau poate verdele care-l inundă din primăvară până-n toamnă? Oare le-a trecut vreodată prin minte domnitorilor Moldovei Ilie şi Ştefan, care la 17 iulie 1436 au întărit lui Oncea-logofăt mai multe moşii drept răsplată pentru slujbă credincioasă, că pe aceste pământuri se vor scrie file de istorie, că aici se vor înălţa cele mai frumoase edificii din Basarabia? Sau poate mai multe a ştiut, a intuit domnitorul Ştefan cel Mare, când la 1466 a întărit “seliştea” Chişinău după unchiul său, Vlaicu Pârcălab?

Puteau oare bănui primii locuitori de pe Bâc că peste ani Chişinăul-capitală va fi martor a mari evenimente? tipărirea primei cărţi în limba română (3 august 1815 - „Liturghia”, editată sub îndrumarea lui Gavriil Bănulescu-Bodoni); primul tramvai cu cai (anul 1889); Marile Adunări Naţionale care la fel ca pe la 1900 şi până acum schimbă sau marchează cursul istoriei şi al dezvoltării urbei şi ţării. Şi chiar de-mi place să-i admir faţeta istorică, consider Chişinăul un oraş al tinereţii. Capitală europeană şi culturală, centrul de atracţie pentru investiţii şi dezvoltare, punct de pornire pentru turişti… O fereastră deschisă spre Europa, spre lume, spre progres, spre bunăstare…

La ai tăi 575 de ani, cum ar fi să te sărbătorim mai bine, drag amic, Chişinău scăldat în soare? Nu ştiu cum alţii, dar eu voi continua să fac mici eforturi pentru a te păstra aşa cum îmi placi şi cum aş vrea să fii mereu – curat şi luminos, cu aer proaspăt de buna-dimineaţă şi până iar în zori, scăldat de verdeaţă, cu drumuri drepte şi alei în floare, păstrând ce-i „vechi” şi nou edificând deopotrivă… Nu cred că-i imposibil – Chişinău, eu cred în viitorul meu, şi-al tău!

(Imnul Chişinăului)

Oraşul meu din albe flori de piatră În ploi de soare zi de zi scăldat Mereu întinerind în vechea vatră, Din cântec şi iubire înălţat.

Oraşul meu frumos ca niciodată, Grădina mea cu cerul tău de dor, În inimă te am pe viaţa toată Şi-n graiul cel mai dulce te ador.

La-la-la-la... Îmi place să mă plimb prin el agale Pe străzi de tei, castani şi trandafiri, Să întâlnesc prietenii de şcoală Cu zâmbet şi lumină în priviri.

Oraşul meu etern ca o poveste, Mereu îţi simt în piept suflarea ta, Destinul meu, destinul tău ne este Cu tine toată lumea e a mea.

La-la-la-la...

Visul alb al meu!

Versuri de Gheorghe VODĂ, muzică - Eugen DOGA

Lilia CURCHI

Chişinăul în literatură – 575 de ani Biblioteca municipală B.P.Haşdeu, cu cele 30 de filiale, a organizat cu ocazia aniversării de 575 de ani de la atestarea documentară a capitalei R.Moldova o întreagă decadă de manifestări omagiale, punctul culminant constituindu-l lansarea antologiei „Chişinăul în literatură”. Moderatorii evenimentului – Lidia Kulikovski, directoarea bibliotecii municipale (BM) şi scriitorul Vlad Pohilă, prezentând cartea, au menţionat că toţi cei care au muncit la cercetarea şi acumularea materialelor, au dat dovadă, pe lângă multă hărnicie şi profesionalism, şi de multă ingeniozitate. Astfel simbolica cifră 575 e respectată pe mai multe planuri. Antologia a apărut la Editura Grafema Libris exact în 575 de exemplare, are 575 de pagini, iar autorii concursului de eseu, organizat cu această ocazie, au trebuit să se limiteze la 575 de cuvinte.

Antologia cuprinde o selecţie din 130 de autori (85 în română şi 45 în alte limbi), repartizaţi în cinci capitole: Poezie; Proză, Eseu; Versuri cântate; Chişinăul în alte limbi şi Utilizatorii BM despre Chişinău. În acest fel Biblioteca Municipală B.P.Haşdeu a consemnat onorabil cei 575 de ani ai Chişinăului, vizitat de-a lungul anilor de strălucite personalităţi din istoria neamului românesc, ca să amintesc doar de Nicolae Iorga, Octavian Goga, Ion Minulescu, George Topârceanu şi încă atâţia alţii!

Cine ştie, poate harnicii cercetători de la BM le vor putea lua urma paşilor întru alcătuirea unei alte antologii?!

Raia ROGAC Fotografii A.R.

2011 - anul internaţional al pădurilor

Octombrie 2011

ABUZURI LA “ORHEIUL VECHI” liilor, un alt “gospodar” a început să construiască pe o suprafaţă mare, un fel de două feluri, probabil o “casă de relaxare pentru profitorii tranziţiei”, trântind şi acolo un gard capital din piatră de sute de metri, un turnuleţ şi a săpat o groapă pentru canalizare.

Construcţia, probabil, abia a pornit şi, marele surprize încă urmează să cadă pe capul “Orheiului Vechi”, dacă autorităţile locale, raionale şi naţionale nu vor interveni prompt, obligându-l pe De aproape un deceniu, pe platoul complexului cultural-natural “Orheiul Vechi”, în apropiere de podul de peste Răut ce duce la Trebujeni, un “gospodar” a trântit o construcţie capitală, o casă din piatră, schimonosind astfel unul dintre cele mai frumoase peisaje din R.Moldova. Deşi Mişcarea Ecologistă din Moldova şi revista “Natura”, încă pe timpul guvernului Tarlev au atenţionat Consiliul raional Orhei, Procuratura şi Ministerul Culturii, acest abuz la adresa bunului simţ şi a

unui monument al naturii şi culturii, a rămas nedemolat. Între timp, un abuz nedescurajat, a generat alte abuzuri: de astă dată pe malul drept al Răutului, la Butuceni, sus, chiar pe dealul chi-

“gospodar” să demoleze gardul şi turnul, păstrând integritatea peisajului.

Apelăm şi de astă dată către Ministerul Culturii, către dl. ministru Boris Focşa şi vice-ministru Gheorghe Postică, apelăm către dl. ministru al mediului Gheorghe Şalaru, apelăm către Procuratura Generală să oprească mutilarea peisajului de la complexul naturalcultural “Orheiul Vechi”, să demoleze construcţiile începute şi să asigure integritatea peisajului ca o garanţie ca acest monument al naturii şi culturii să poată intra pe Lista Patrimoniului Mondial protejat de UNESCO. Nu vorbe şi promisiuni aşteptăm, stimaţi guvernanţi, ci fapte.

Aurel DUMITRU

Hai să dăm mână cu mână!

O VIZITĂ LA VATRA STRĂMOŞEASCĂ Recent, am avut privilegiul regăsirii prietenilor din acea parte a Moldovei pe care, încă, o putem vizita doar cu paşaport. Onoarea de a-i reprezenta la Chişinău pe silvicultorii din România la concurs a fost egalată de bucuria produsă de găzduirea şi grija acordată delegaţiei române, ce depăşesc orice superlativ posibil, asigurate de staff-ul Agenţiei „Moldsilva” (Ion Lupu, Tudor Botnaru) şi de liderul sindicatelor (Anatolie Ciobanu). Şi nu în ultimul rând de şeful incontestabil, consacrat al cercetării silvice din Moldova, Dumitru Galupa. El însuşi un tenace luptător, om ce îngemănează - discret, exemplar - în fiinţa lui un veritabil (adică deloc zgomotos, declamativ) patriot, cu un profesionalism desăvârşit, de cel mai înalt nivel european. Am avut prilej de aduceri aminte din vremea anilor 90, cu redutabilii mei „camarazi de arme” publicistice Alecu Reniţă (ecologist de frunte, iniţiator de acţiuni şi campanii de succes, autor de cărţi şi albume, în vreme ce „Natura”, revista lui de pură simţire românească are azi, acolo, 10 mii de abonaţi fideli, ceea ce ar trebui să ne cam taie nouă, celor din ţară, din unele ifose închipuite) ori A. Dumbrăveanu, cel ce nu a obosit de a rămâne... român. Cu numai câteva zile înainte, o delegaţie a R.N.P.- Romsilva (condusă de suceveanul Valerian Solovăstru) care includea, ca o dovadă în plus a seriozităţii angajamentelor luate, pe directorul D.S. Suceava, Mihai Miheţiu, semnase cel mai complet, mai realist protocol de colaborare între cele două administraţii silvice naţionale, din 1990 încoace!

Eu cred că numele celor doi manageri silvici evocaţi pot fi o „garanţie” că – în fine! – „căruţa” colaborării sectoriale - va putea fi urnită din nisipurile mişcătoare

ale declaraţiilor de protocol, „stropite” cu şampanie de Cricova, din ultimii 20 de ani: inutile şi ratate, precum o logodnă mereu promisă, dar neîmplinită în nuntă, în zidire de casă, în facere de prunci. Pentru că, evident, dacă vom aştepta evoluţii şi decizii politice centrale radicale (utopice, câtă vreme Ivan stă comod tolănit, cu AKM-ul sub pernă, pe divanul transnistrean şi nimeni, văd, nu-l zoreşte să-şi evacueze din Cetatea Tighinei ciubotele soldăţeşti), ne vom îndepărta, în continuare, de „România cea de peste Prut”. Afirm acestea pentru a-i invita pe toţi sucevenii – ca simple persoane ori ca şefi de instituţii diverse la acţiune concretă, în scopul înlăturării definitive – la nivel mintal, dar şi practic - a „sârmei ghimpate” de pe Prut.

Cred că reîntoarcerea fraţilor din est în spaţiul Patriei-Mamă va începe – din multiple motive – în principal prin pădure, prin silvicultori. Pentru că şi noi avem multe de învăţat de la basarabeni (R.Moldova are păduri valoroase, dar mai puţine chiar decât jud. Suceava!): disciplina, gestionarea diversităţii ecologice, modestia, eficienţa.

De fapt, noi toţi cei „ din Ţară”- de la vlădică la opincă – avem nevoie de o „spălare” de clişeele cu care-i judecăm grăbit şi greşit - pe basarabeni: nu uitaţi că ei au stat 180 din ultimii 200 de ani sub o severă ocupaţie ruso-sovietică (inclusiv neocomunistă, în ultimii ani!)...

Că în valurile succesive de epurări, crime, deportări ţaristo-bolşevice au pierit sute de mii de oameni, a fost nimicită elita societăţii. Şi că anii de regăsire, dezvoltare românească însumează, acolo, doar...30 de ani, din 1812 până azi... Eu, unul, mă îndoiesc sincer că în condiţiile amintite, noi, cei din România (şi mai ales acei din partea sudică, a Valahiei prăfuite, oportuniste, corcite...) am fi putut păstra, vie, precum aceşti români mult pătimiţi, conştinţa de neam la nivelul lor.

Cezar Straton

2 octombrie 2011. Într-o aşa zi luminată, binecuvântată de Tatăl Ceresc, în Sala de festivităţi a Grădinii Botanice din Chişinău, într-o atmosferă solemnă, a avut loc înmânarea Diplomelor şi premiilor învingătorilor la Concursul Naţional „Pădurea – o şansă pentru viitor”, startul căruia, după cum ştiţi, a fost dat în anul trecut.

Ceea ce ne bucură în deosebi e că printre laureaţii acestui Concurs se află şi revista noastră „Natura”, ocupând unul dintre primele locuri. Festivitatea a fost deschisă de dl Tudor Botnaru, preşedintele juriului, vicedirector general al Agenţiei „Moldsilva”. Laureaţii au fost felicitaţi şi de dl Ion Lupu, director general al Agenţiei „Moldsilva”, care printre altele a spus: – Iată că a venit şi ziua mult aşteptată de a cinsti învingătorii şi toţi participanţii la Concursul Naţional „Pădurea – o şansă pentru viitor”, desfăşurat sub genericul „Anul 2011 – Anul Internaţional al Pădurilor”.

Felicitări tuturor celora care cinstesc Pădurea, – acest Altar al lui Dumnezeu! Ne bucură că la Concurs a participat un codru de copii, dar şi oameni maturi din toate colţurile republicii.

Da, scopul acestui Concurs Naţional a fost de a sensibiliza opinia publică privind problemele pădurii şi a îndemna trăitorii republicii noastre de a o păstra şi a o avea, atât pentru noi, pentru viaţa şi sănătatea noastră,cât şi pentru urmaşii noştri. Totodată, Concursul Naţional „Pădurea – o şansă pentru viitor” a demonstrat că marea majoritate a cetăţenilor republicii, mai ales copiii, nu sunt indiferenţi de soarta acestei comori – Pădurea. Îngrijorarea

Pădurea, o şansă pentru viitor

Dumneavoastră, a tuturor participanţilor la concursul Naţional „Pădurea – o şansă pentru viitor”, exprimată în creaţiile literar-artistice, cât şi în răspunsurile ce le-aţi dat în cadrul concursului radiofonic republican, desfăşurat de Radio Moldova, tot sub acest generic, are un temei real. Doar republica noastră e cea mai săracă în ceea ce priveşte suprafaţa împădurită.

Aceasta constituie doar 10% din tot teritoriul său. Multă durere, neîmpăcare şi speranţă întru redresarea în bine a situaţiei pădurilor moldave am aflat în cele expuse în creaţiile literar-artistice ale participanţilor la acest Concurs.

E o dovadă că în Ţara noastră există mai multă dragoste decât nepăsare, mai multă dragoste de pădure decât indiferenţă. Cu adevărat: „Cât pădurile ne dor, mai avem un viitor”. Deci, să ne ajute bunul Dumnezeu să avem

parte de acest Viitor – mai bun, mai îmbucurător!

După ceremonia de premiere, dl Alexandru Teleuţă, directorul Grădinii Botanice, a organizat o excursie în această împărăţie irepetabilă din preajma Chişinăului, cu atât de uimitoare plante rare şi arbuşti de pe toate continentele. A fost solemn, a fost frumos, a fost interesant şi de neuitat acest eveniment, care a cucerit inimile celor prezenţi printr-o atmosferă de prietenie, dragoste, cunoaştere şi preţuire a tot ce numim Natură. Evenimentul a demonstrat o dată în plus că doar acei ce iubesc Natura, se ştiu a bucura de Ea, o ocrotesc şi îi sunt de ajutor, precum au demonstrat-o participanţii la Concursul Naţional „Pădurea – o şansă pentru viitor”, au Viitor.

Dragoş Şirăuţeanu

La 45 de ani – tânăr, modern şi necesar

Actualul Institut de Cercetări şi Amenajări Silvice, este o instituţie modernă, capabilă să desfăşoare o diversă activitate ştiinţifico-practică, orientată spre o reală concordanţă cu realizările ţărilor avansate în domeniu. Pe parcursul anilor, legăturile de colaborare cu instituţiile de profil din republică, precum şi cu cele de peste hotare s-au consolidat şi au un caracter evolutiv. Aceasta nu poate să nu ne bucure. Bineînţeles, succesul aparţine colectivului nostru, care numără astăzi 101 profesionişti, oameni ce şi-au legat destinul de silvicultură, mulţi dintre care continuă cauza părinţilor, buneilor şi străbunilor lor. Ei sunt acei care cercetează şi amenajează pădurile noastre, asigură dezvoltarea lor. Avem doctori în ştiinţe, doctoranzi, masteranzi, tineri care învaţă şi care vor să înveţe a înălţa Altarul lui Dumnezeu – Pădurea.

Deşi e tânăr Institutul nostru, el îşi are istoria sa, proprie. Îşi are începutul odată cu crearea în anul 1964 a staţiunii de normare a muncii, transformată mai apoi în Centrul de Organizare a Muncii pe baze ştiinţifice, devenind în continuare Centrul de Amenajări, Proiectări şi Tehnologii Forestiere.

Pentru început, în baza argumentului ştiinţific, se caută de a racorda setul actelor normative puse la dispoziţia personalului diverselor sfere de activitate din domeniul forestier la particularităţile specifice ale silviculturii din zona ecologică respectivă.

Astăzi, Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice este o instituţie specializată în asigurarea necesităţilor ramurii silvice în proiecte şi acte normative (utilizarea muncii, materialelor, aspecte tehnice şi tehnologice ş. a.), privind gospodărirea şi utilizarea durabilă a resurselor forestiere.

Doar începând cu anul 1992, în

3

Republica Moldova s-au pus bazele formării corpului de amenajişti autohtoni. În această privinţă printrun contract(înţelegere) încheiat între Guvernele R.Moldova şi României s-a început această colaborare, care a durat până la sfârşitul unui ciclu de amenajare a pădurilor pentru toate pădurile gestionate de AS “Moldsilva” la momentul amenajării pădurilor.

Până la 1992 lucrările de amenajare a pădurilor erau executate de specialiştii din Kiev şi Lvov, iar în perioada dintre cele două războaie mondiale – de către specialiştii români.

Fără doar şi poate, omul le face pe toate. El asigură succesul în orice ramură a economiei naţionale. Iar Institutul nostru dispune de cadre competente, care se dăruiesc cu trup şi suflet măriei sale Codru; specialişti parveniţi şi din Belarusi, şi din Ucraina, şi din Rusia, care şi-au aflat locul aici şi caută să fie utili ramurii. Cu toţii fac amenajări ale fondului forestier, conform proiectelor româneşti. Astfel, Pădurea pe toţi ne uneşte. Pădurea ne este dragă tuturor... Cu prilejul aniversării a 45-a a ICAS doresc o cale lungă şi fructuoasă instituţiei noastre, sănătate şi noi realizări, multe bucurii acestui colectiv unit şi cutezător.

Dr. în economie Dumitru GALUPA,

Stimată redacţie, Am citit la începutul anului un material despre viitorul râuleţului Durleşti, semnat de dl Grigore Prisăcaru, şeful Inspectoratului Ecologic de Stat din R.Moldova. M-am bucurat mult şi am exclamat: – în sfârşit, am fost auziţi, vom avea un râu curat! În primăvară, mai mulţi locuitori am ieşit pe malurile râuleţului şi am făcut curat. Cei care au furat pâmântul de la râu prin corupţie, începând construcţii antiecologice, s-au speriat că vor trebui să dea socoteală în faţa legii.

Lucrurile parcă au pornit spre bine, dar în ultimele luni nu se observă nici o mişcare din partea inspectorilor de mediu din capitală. Chiar mai mult: pe strada Ghioceilor, la 10 metri de râu, au început să construiască un bloc cu 9 etaje — o girafă de beton în mijlocul unui sat. E o lipsă totală de bun simţ, o anomalie arhitecturală, care va polua râul şi va strica imaginea unei localităţi rurale.

Stimate dle Grigore Prisăcaru, punem mari speranţe în Dumneavoastră, în promisiunea făcută că râuleţul Durleşti are viitor. În numele mai multor durleşteni semnează,

director ICAS

Aviz

Victor Roşcovan

Cu ocazia celebrării anului 2011 „Anul Internaţional al Pădurilor” şi aniversării a 45-a a Institutului de Cercetări şi Amenajări Silvice, Agenţia „Moldsilva” Vă invită să participaţi la lucrările Simpozionului Internaţional „Dezvoltarea durabilă a sectorului forestier - noi obiective şi priorităţi”, care va avea loc la Chişinău, pe data de 17-19 noiembrie 2011.

Tematica simpozionului este axată pe promovarea de noi obiective şi priorităţi în menţinerea, conservarea şi dezvoltarea durabilă a sectorului forestier prin aplicarea monitoringului forestier, lucrărilor silvoculturale, perfecţionarea mecanismelor economico-financiare în gestionarea pădurilor comunale.

Lucrările simpozionului se vor desfăşura în trei secţiuni: • Silvobiologie şi biodiversitate forestieră • Silvotehnica şi amenajarea pădurilor • Dezvoltarea resurselor forestiere locale Mai multe detalii pe http://www.moldsilva.gov.md/md/simpozion/

4 Actualitatea

Octombrie 2011

Pe bicicletă, prin oraşul lui Ştefan Vodă Ca şi pretutindeni în Moldova, orăşelul Ştefan Vodă s-a aliniat localităţilor care la 18 septembrie curent au înlocuit automobilele cu biciclete şi rotile. Ultimile nu sunt practicate aşa de des şi cu atâta iscusită, cum o fac occidentalii, care sunt obişnuiţi să străbată cu bicicletele distanţe considerabile, dar totul e înainte şi pentru locuitorii din Ştefan Vodă.

Cât s-au odihnit automobilele au fost desfăşurate diferite concursuri sportive şi ecologice. Startul a fost dat de pe strada Libertăţii şi a antrenat un mare alai de doritori să concureze.

Câteva sute de puşti şi puştoaice, dar şi mai răsăriţi – adolescenţi, chiar şi unii cu mustaţa grizonată, însoţiţi de sunetul sirenelor poliţiei rutiere, cum se cuvine în cazul unor asemenea treburi, cu pas alergător au încercuit de câteva ori un cartier şi stadionul oraşului, finisând cu sufletul la gură.

Era şi de aşteptat interesul şi numărul mare de participanţi, graţie trofeelor puse în joc – biciclete, pompe de picior şi de mână, rotile. Învingătorilor, de asemenea, li s-au înmânat şi seturi de cărţi şi albume pe teme ecologice.

N-au fost trecuţi cu vederea micii pictori. Aceştea au imprimat cu cretă pe asfaltul din piaţă imagini încântătoare despre natura frumoasă şi multicoloră a plaiului natal. S-au bucurat, fireşte, şi ei de cadouri meritate. Întâmplător am tras cu urechea la vorbele ce s-au legat între organizatorii manifestării cu pricina, scutieri fideli ai naturi – Nicolae Nastase, inspector şef de la Inspecţia Ecologică Ştefan-Vodă; Tatiana Marin, preşedintele Mişcării Ecologiste din raion – OT Ştefan Vodă a MEM - şi directoare a Muzeului Verde ,,Serafim Tudorean” din localitate; Vladimir Popa, primarul urbei şi viceprimarul Sergiu Moloman. Concluzia a fost că o plimbare, pe bicicletă, de la mic la mare, ar constitui nu numai

un gest lăudabil, dar ar contribui şi la reducerea poluării în atmosferă. Totodată aerul ar fi mai curat la noi, în sud-estul republici, dacă s-ar planta cât mai mulţi arbori, şi nu primăvara, ci toamna târziu, când în condiţiile de aici ei s-ar înrădăcina de nădejde.

De altfel multe primării, instituţii de învăţământ din raion crează pepeniere silvice ca să dispună de puieţi ieftini şi sănătoşi. În Anul Internaţional al Pădurii care e în curs, la Ştefan-Vodă urmează să fie sădiţi mai bine de 8000 de copăcei. În locul fostelor gunoişti neautorizate din preajma multor sate în curând vor apărea dumbrăviţe tinere şi sperăm - viguroare. S-au pregătit terenuri adecvate la Popeasca pentru împădurirea unor suprafeţe de soluri nefertile, accidentate pe 4 ha şi la Carahasani pe 1,2 ha. Se va crea o nouă fâşie forestieră pe moşia Primăriei Slobozia. La Copciac este planificată sădirea unei nucării tinere.

Un lucru îmbucurător este că anume copiii pun stăpânire pe această zestre nepreţuită a plaiului, având grijă s-o înmulţească şi s-o îngrijească.

Mihai Dilan, oraşul Ştefan-Vodă

Nota redacţiei: Ne bucurăm de aceste veşti frumoase şi mai aşteptăm şi altele. Amintim că acum e tocmai perioada de abonare, or Natura este mai mult decât o revistă, ea este o enciclopedie populară ecologică şi toţi cei interesaţi pot afla multe lucruri interesante: cum să se alimenteze sănătos, cum să planteze şi să îngrijească tot felul de plante, inclusiv copăceii decorativi, care sunt pe post de plămâni pentru mama-natură.

Revista mai organizează concursuri cu premii pentru cei care au mai multe abonamente, fie că este vorba de primării, biblioteci, instituţii şcolare sau grupuri de abonaţi particulari.

Le mulţumim domnilor Mihai Dilan şi Nicolae Nastase pentru că ne-au furnizat o informaţie atât de interesantă şi dorim să aflăm dacă revista Natura le este de ajutor şi câţi abonaţi au în raion, poate chiar pe localităţi sau instituţii, pentru a ţine cont cine sunt primii în top.

Solurile Moldovei – un destin umilitor?!

La Biblioteca Academiei de Ştiinţe a avut loc lansarea monografiei “Solurile Moldovei”, semnată de acad.

Andrei Ursu, volumul opt. Lucrarea reprezintă finisarea unei anumite perioade în cercetarea solurilor din Moldova şi include rezultatele cercetărilor efectuate în decurs de aproximativ 50 ani. În acelaşi timp prezintă o generalizare a rezultatelor în domeniul geografiei solurilor, genezei solurilor şi metodelor de utilizare eficientă şi de protejare.

Este o monografie ilustrată, accesibilă diferitor categorii de cititori.

Octogenarul academician Andrei Ursu spune că timp de 5 ani a muncit asupra monografiei. “Trag nişte concluzii pesimiste în domeniul pedologic şi cred că după situaţia creată în ceea ce priveşte privatizarea pământurilor, după divizarea locurilor agricole şi neprelucrarea lor de cetăţenii şi nedo-

rinţa să le prelucreze, solurile noastre cu un potenţial productiv foarte mare îşi acceptă destinul umilitor: stau în paragină, lucrate şi protejate neeficient, degradate într-un ritm accelerat”, conchide autorul la sfârşitul monografiei. În discuţia cu autorul acesta a ţinut neapărat să adreseze un mesaj şi cititorilor noştri: „Cititorii revistei „Natura” sunt oamenii entuziaşti care ţin şi au grijă de mediul care-i înconjoară. Cu părere de rău puţin se discută de principala bogăţie a plaiului nostru, şi le doresc un viitor mai bun în ce priveşte eficienţa şi folosirea potenţialului productiv al solului, pentru că cu alte bogăţii nu ne-a înzestrat Dumnezeu. Solul ne va alimenta nu numai pe noi, ci şi pe generaţiile viitoare. Protejaţi calitatea solurilor din ţara noastră!”, a spus Andrei Ursu.

Andrei Ursu s-a născut la 20 decembrie 1929, Străşeni. Are în palmares sute de articole şi lucrări ştiinţifice, aprecieri cu ordine şi medalii.

Mircea MITROFAN

De astă dată nu e vorba de o metaforă. La modul real, republica e cufundată în fumul înecăcios şi otrăvitor de la nord până la sud, de la Briceni până la Cahul şi de la Ungheni până la Dubăsari. Tradiţia proastă de a aduna resturile vegetale din grădina de lângă casă, de pe terenurile agricole şi a le da foc în toamnă nu a dispărut, ci dimpotrivă se transmite ca o epidemie de la o generaţie la alta, chiar dacă cei mai tineri au învăţat la şcoală despre efectul nociv, cancerigen al dioxinelor şi poluarea aerului atmosferic.

Deşeurile vegetale, cu un minimum de efort, în toamnă, pot fi adunate într-o groapă specială şi în amestec cu ciornoziomul, până în vară, se transformă în compost care îngraşă pământul şi măreşte considerabil roada din grădină. Din păcate, în loc să îngrăşăm pământul, otrăvim aerul, în loc să ajutăm natura, o batjocurim. Autorităţile locale, consilierii, primarii nu obosesc să dea năvală la Fondul Ecologic Naţional să ceară bani pentru proiecte care sunt departe de protecţia mediului înconjurător, însă nu dau năvală peste sătenii lor să le explice cum să se comporte cu natura, cum să aibă grijă de râurile mici, de fâşiile forestiere, de deşeurile organice sau casnice. E de neînţeles şi atitudinea tolerantă a unor inspectori de mediu din raioane faţă de comportamentul sătenilor care aprind deşeurile vegetale şi otrăvesc aerul atmosferic. Cred că a venit timpul ca primarii din localităţile care încalcă

Satul Cucoara, raionul Cahul

MOLDOVA ÎN FUM

permanent legislaţia de mediu să nu bineficieze de proiecte mari la Fondul Ecologic, decât cu excepţia proiectelor de educaţie şi instruire ecologică a comunităţilor locale. Inspectorii de mediu din raioane ar trebui să furnizeze o informaţie obiectivă despre comportamentul fiecărei comunităţi la Fondul Ecologic Naţional, iar consiliul de administrare a Fondului să ţină cont la examinarea proiectelor înaintate de primării cum autorităţile locale respectă legislaţia ecologică şi cum au grijă de resursele naturale de pe moşia satului lor, de educaţia ecologică a sătenilor. Sunt convins că dacă consiliul de administrare al FEN ar ţine cont de această sugestie, atunci şi autorităţile locale ar contribui ca

comunităţile lor să respecte legislaţia de mediu. Astfel, exprimându-mă metaforic, în Moldova ar fi mai puţin fum şi am avea mai puţini cetăţeni intoxicaţi.

Teo BASARAB

Nota redacţiei: Nu numai satele sunt înecate de fum, ci şi Chişinăul. Îi îndemnăm pe inspectorii de mediu din capitală să deschidă ferestrele, să tragă un gât de “aer curat” şi, de ce nu, să organizeze raiduri comune cu poliţiştii de sector pe străzile, unde pretinşii “gospodari” aprind resturile vegetale şi îneacă oraşul în fum. Ar putea porni raidurile de la Buicanii Vechi, apoi să treacă pe la Durleşti, Bubuieci, Valea Crucii, Munceşti, Sângera, Valea Morilor etc.

Din dosarul Inspectoratului Ecologic de Stat Pe parcursul lunii septembrie 2011 Agenţia Ecologică Chişinău a efectuat 149 controale cu privire la respectarea legislaţiei ecologice. Au fost întocmite 15 procese-verbale cu privire la contravenţii în domeniul protecţiei mediului.

Cele mai frecvente contravenţii se referă la: emisiile de poluanţi în atmosferă fără autorizaţie; tăierea ilegală a arborilor şi arbuştilor din spaţiile verzi; executarea construcţiilor fără avizul Expertizei Ecologice de Stat; exploatarea vehiculelor terestre care depăşesc normativele admise de emisie a poluanţilor în atmosferă.

Astfel, întreprinderilor: SRL „Profinform Codru”, str. Munceşti, 799/9 (director Vasile Sandu), SRL „Interplast”, str. Pădurii, 8 (director Semion Bilic), SRL „Truck”, str. Munceşti, 799 (director Iurie Chirtoacă) pentru aruncarea în atmosferă a poluanţilor

În nordul R. Moldova s-a circulat pe biciclete, pentru a aminti populaţiei cât de important este de a reduce poluarea aerului atmosferic cu substanţe nocive de la transportul auto. În cursul acţiunii europene „Săptămâna Mobilităţii Europene”, ONG „Colaborare”, în parteneriat cu Inspecţia Ecologică Edineţ a desfăşurat un şir de activităţi, inclusiv cu sprijinul Primăriei or. Edineţ,

fără autorizaţie li s-au aplicat amenzi în mărime de câte 2000 lei.

La 29.09.2011 pe str. Ismail, 86 (or.

Chişinău), s-a constatat tăierea ilegală de către cet. Elena Scripnic a 4 arbori, care făceau parte din spaţiile verzi. În consecinţă, cet. Scripnic i s-a aplicat o amendă de 800 lei şi i s-a înaintat pentru achitare prejudiciul de 1313 lei.

Tot pe această adresă s-a constatat iniţierea lucrărilor de construcţii a unei anexe la încăperile blocului locativ de către aceiaşi persoană fizică Elena Scripnic, proprietară a apartamentelor la parter şi et.2, fără coordonările necesare cu organele de protecţie a mediului şi în lipsa avizului pozitiv al Expertizei Ecologice de Stat. Şi pe acest caz i s-a aplicat o amendă de 1000 lei.

La 12.09.2011 a fost depistată construcţia fără avizul Expertizei Ecologice de Stat a unei anexe cu demisol la apar-

tamentul cet. Zinaida Eşanu din str.

Ginta Latină, 17. Conform prevederilor Art. 156 CC RM cet. Z. Eşanu i s-a aplicat o amendă de 1000 lei.

La 12.09.2011, în rezultatul controlului gazelor de eşapament pe traseul Ialoveni – Chişinău proprietarului automobilului Dacia (nr. de înmatriculare B24536) pentru depăşiri la indicii NO2 şi CO cu 100% , ceea ce constituie încălcare a prevederilor Art. 17(1,3) din Legea nr. 1422-XII din 17.12.1997 privind protecţia aerului atmosferic, i s-a aplicat o amendă de 400 lei.

La prima vedere, aceste încălcări ecologice par minore, însă când se produc într-un număr mare, pot anihila orice program sau plan de acţiuni locale de mediu. Este important ca fiecare locuitor să înţeleagă că securitatea ecologică a capitalei este asigurată din acţiuni mici şi comportamentul fiecăruia dintre noi.

La nord, o zi fără automobil Direcţiei Învăţământ şi Sport, Poliţiei Rutiere, Centrului de sănătate publică şi altor organizaţii.

L a a c t i v it ăţ i au p ar t i c ip at numeroşi cetăţeni, şi mai ales tine-

retul, renunţând la folosirea transportului cu motor, ce a contribuit la reducerea emisiilor în atmosferă. În ziua Acţiunii „În oraş fără automobilul meu” a fost implicată poliţia rutieră, care a stopat circulaţia vehicolelor, camioanelor şi altor unităţi motorizate prin centrul oraşului Edineţ. Au fost organizate concursuri de întrecere cu bicicletele, cu trotinetele, patine cu role. De asemenea, a fost organizat concursul la cel mai bun eseu pe tema „Mediul şi noi” şi desene la tema zilei, realizate pe asfalt. În cursul acţiunii europene „Săptămâna Mobilităţii Europene” a fost iniţiată şi o campanie publică „Merg în oraş fără automobil”, iar în instituţiile de învăţământ din raionul Edineţ a fost predată ora ecologică „Transportul, mediul şi sănătatea”.

Grigore MUSTEAŢĂ, preşedintele ONG „Colaborare”

Împreună!

Octombrie 2011 Campania de Abonare 2012

“NATURA” VĂ PREMIAZĂ!

Dragii cititori,

S-a dat startul Campaniei de Abonare pentru anul 2012. Ca de fiecare dată, mizăm pe susţinerea dvs. şi vă îndemnăm să rămâneţi în continuare abonaţii revistei “Natura”, pentru ca împreună să facem ţara noastră mai curată, să călătorim prin cele mai frumoase locuri din Moldova şi din străinatate, să promovăm educaţia ecologică, să apărăm mediul ce ne înconjoară!

La doar 5 lei pentru un număr cu coperta color, veţi primi şi în anul 2012 o publicaţie de calitate, cu materiale despre natură şi locurile pitoreşti din Moldova, cu interviuri, sfaturi de sănătate, concursuri. Adunaţi-vă personal, adunaţi în jurul vostru bunei, verişori, rude mai apropiate şi mai îndepărtate, prieteni, mergeţi la oficiul poştal din satul sau oraşul Dumneavoastră şi abonaţi revista „Natura”. Premii avem pentru fiecare!

Evident, redacţia şi în acest an va face o reducere la Ziua abonaţilor.

PREŢUL UNUI ABONAMENT ANUAL PENTRU PERSOANE FIZICE PENTRU ANUL 2012 - 60 LEI

Premii pentru fiecare!

Revista „Natura” vă încurajează să faceţi cât mai multe abonamente, împreună cu prietenii, colegii de şcoală sau din colectiv!

Dacă sunteţi lider în instituţia dvs. nu ezitaţi să adunaţi copiile abonamenelor perfectate şi să le trimiteţi la redacţie. Dacă aveţi 3 sau mai mulţi prieteni pe

100 ABONAMENTE ANUALE LA „NATURA”

Colecţia de ghiduri turistice “Traveler”, de la “National Geographic”. În 26 de volume veţi descoperi cele mai frumoase ţări din lume, texte captivante, fotografii senzaţionale, trasee indedite, recomandări şi sfaturi.

75 ABONAMENTE ANUALE LA “NATURA” –

50 de titluri în 40 de volume ale Colecţiei originale Jules Verne, pentru a intra în lumea aventurilor şi a călătoriilor.

Colecţia va întregi orice bibliotecă şi va avea un succes garantat!

50 ABONAMENTE ANUALE LA „NATURA” –

15 albume de artă cu cele mai faimoase muzee din lume.

Acest premiu vă va permite să vizitaţi imaginar muzee din Paris, Viena, Milano, Moscova etc. şi să admiraţi colecţiile expuse.

30 ABONAMENTE ANUALE LA „NATURA” –

Colecţia “Miturile şi Legendele Lumii”, în 10 volume.

Fiecare exemplar are 80 de pagini color şi ilustraţii spectaculoase, care vor reuşi, cu siguranţă, să aprindă imaginaţia cititorilor cu vârste cuprinse între 8 şi 14 ani, şi nu numai.

15 ABONAMENTE ANUALE LA “NATURA” –

Extraordinara colecţie “12 monumente ale naturii din R. Molova”, ediţie nouă, cu imagini care vă vor captiva, veţi admira patrimoniul naţional şi veţi “arde” de dorinţa de a vizita locurile inedite!

care i-aţi abonat la “Natura”, copiile tot la redacţie la aşteptăm.

Persoanele fizice, instituţiile sau grupurile care vor trimite dovada (copia abonamentelor) că au perfectat 100, 75, 50 sau 30 sau 3 abonamente vor intra în concurs pentru a obţine premiile noastre!

10 ABONAMENTE ANUALE LA “NATURA” -

Ediţiile “Cartea Naturii” şi Ghidul “Beatiful Moldova” vor ajunge în biblioteca dvs., pentru a lectura din opera clasică dedicată naturii şi a vă bucura de imagini din Moldova istorică.

3 ABONAMENTE ANUALE LA “NATURA” -

vă vor aduce acasă sau în bibliotecă o adevărată “minienciclopedie” din care veţi afla “Istoria Românilor din cele mail vechi timpuri până astăzi”. Lucrarea poate servi ca material didactic suplimentar pentru elevi, dar şi ca sursă de îmbogăţire a bagajului de cunoştinţe pentru toţi ceilalţi cititori – plus imagini şi hărţi.

PREMIU SPECIAL:

O excursie pentru întreaga clasă – premiul va fi oferit prin tragere la sorţi. Pentru a participa la concurs trebuie ca toţi elevii din clasă să fie abonaţi pentru întreg anul la revista “Natura”.

Atenţie! Abonamentele perfectate de Ziua Abonatului nu intră în concursuri!

Concursul se desfăşoară în perioada 1 octombrie - 24 decembrie 2011. Rezultatele vor fi anunţate în numărul ianuarie 2012 al revistei “Natura”.

Pentru detalii suplimentare, scrieţi-ne la adresa natura@natura.md sau telefonaţi-ne la 23-71-49; 23-74-23; 079406812 – responsabil Lilia Curchi

Nufărul de pe Răut a ajuns la Budapesta Daniela Ploşniţă şi Mariana Tertea, eleve la Liceul Teoretic din Ciocâlteni, Orhei, au ajuns la Budapesta, capitala Ungariei. Şansa le-a fost oferită graţie participării la concursul naţional “Fii Arhitectul Dunării 2011”, organizat de Mişcarea Ecologistă din Moldova, Punctul Focal al Forumului de Mediu Dunărean. Lucrarea crată de elevele de la Orhei – „A fost odată ca niciodată… nufărul din poveşti” - a ocupat locul I la nivel naţional şi locul II la nivel internaţional.

Daniela Ploşniţă:

„Lucrarea noastră reprezintă o improvizaţie a unui nufăr din scoici şi frunze de brusture găsite pe malul râului Răut, care simbolizează un strigăt la cer, căci dacă nu vom proteja natura vom fi nevoiţi să trăim cu aceste improvizaţii. Am fost plăcut surprinsă când dna Tatiana Movilă, coordonatorul nostru, ne-a comunicat că lucrarea a fost plasată pe locul I la nivel naţional. Astfel, am avut norocul să mergem la Budapesta, Ungaria, unde timp de 3 zile am avut un program foarte interesant. Am văzut Palatul Regal, Parlamentul, Muzee, Statuia Libertăţii şi multe altele.

Le mulţumim sufletiştilor de la Mişcarea Ecologistă din Moldova care au organizat acest concurs, pentru ca ne-au dat posibilitatea să vedem Budapesta şi

să comunicăm cu semenii noştri din alte ţări. La fel, mulţumim revistei „Natura” ca a publicat acest concurs, altfel nu am fi ştiut de el şi nu am fi participat. Îndemn şi alţi elevi să participe la concursurile publicate în revista „Natura”.

Mariana Tertea:

„Ne-am bucurat că lucrarea noastră a fost apreciată la etapa naţională şi am putut beneficia de o excursie în Budapesta. Întrunirea finaliştilor din 14 ţări dunărene, care la fel au câştigat acest concurs la ei acasă, a fost foarte interesantă şi am putut vedea ce au meşterit şi ceilalţi copii pe malul Dunării sau al vreunui afluent.

Sunt recunoscătoare Mişcării Ecologiste din Moldova şi revistei „Natura” şi îi îndemn şi pe alţi copii să participe la acest concurs, căci vor rămâne cu amintiri foarte frumoase”.

O nouă şansă în 2012

Următoarea ediţie a concursului “Fii Arhitectul Dunării” va fi organizată în primăvara-vara anului 2012. Rămâne doar să urmăriţi revista „Natura” şi să participaţi la competiţie cu lucrări originale.

Delia MORARU

5

Şcoala nu poate înlocui cei 7 ani de-acasă Replica personajului Radu Negrescu din romanul ,,Singur în faţa dragostei” de Aureliu Busuioc: ,,Nu există copii răi, există învăţători incapabili”, - a devenit subiectul alocuţiunii propuse nouă, elevilor, de către profesoara de limbă română.

Cu toate că subiectul propus ne facilitează pe noi, elevii, să ne ,,mândrim cu toate faptele de eroism” – luate în ghilimele şi să trimitem săgeţi de venin spre profesorii noştri, imputându-le toate relele posibile, eu îmi voi schimba vectorul alocuţiunii şi voi spune lucrurilor pe nume. Adolescenţilor ,,dificili” li se aduc foarte multe îndreptăţiri: de ordin pedagogic, psihologic, social ş.a., iar de incapacitatea lor învinuit este el – profesorul. Acel ce a renunţat la visele sale, pentru ca să putem noi visa; au vărsat lacrimi, pentru ca să fim noi fericiţi; au pierdut nopţi de somn, pentru ca noi să dormim în linişte. Cred în noi, în ciuda greşelilor noastre. Profesorii – poeţi ai iubirii - , care nu uită niciodată că din fiinţa lor va lua un pic şi propria noastră fiinţă. Cu toate acestea, mulţi sunt cei ce le otrăvesc ,,scurta viaţă”, iar obraznicii ,,li se urcă în cap” la propriu şi la figurat.

Toate imperfecţiunile timpului trăit le aruncă în cârca lor. Încă de pe timpul lui Creangă copiilor ,,dificili” li se spunea ,,că au trânti în fund” şi se tratau respectiv: cu cureaua şi cu varga. ,,Calul bălan” necheza de bucurie, iar ,,sf. Niculae” avea de lucru şi nu se mai scriau atâtea tratate de psihologie, precum că elevii sunt ,,cheie de biserică”, iar profesorii nu sunt destul de profesori. Astăzi, colegii noştri, care servesc material pentru ştiinţă, sunt ,,hiperactivi”, mai târziu

vor fi ,,emo”, pe urmă ,,aurolaci” – boli ale contemporanietăţii. Eu consider, că ,,hiperactivilor” pentru fiecare poznă le trebuie câte-o ,,bătăică din rai” şi se vor potoli.

Copiii, în primul rând, sunt copia părinţilor. Şi în loc să se recunoască că familiile din care se trag ,,dificilii” au moştenit un „handicap”, sunt învinuiţi profesorii... Elevii care cred că ei sunt ,,buricul pământului” şi vin la şcoală doar ca să ,,facă nebunii” (avem destule exemple în şcoală), când sunt apreciaţi cu o notă joasă la purtare spun că sunt persecutaţi de profesori. Părinţii, care le iau partea, poate ar trebui să se intereseze ce fac copii lor în realitate la şcoală?!

Chiar nu ezită să posteze pe Youtube filmuleţe făcute prin clase cu mobilele lor performante. Dar cum sunt calificate devianţele lor, când înjură, scuipă, batjocoresc, ameninţă colegii şi profesorii?

Tot de consiliere psihologică au nevoie sau pur şi simplu e vorba de nişte părinţi care uită că educaţia se face nu doar la şcoală, iar copiii trebuie să aibă cei ,,şapte ani de-acasă”, ceea ce înseamnă sângele tatei ce curge-n vene şi laptele supt din dulcea mamei povaţă?!

Eu consider, că elevii ,,dificili” trebuie să înveţe într-o instituţie specială, supravegheaţi de ,,jandarmi”, ca profesorii să poată preda materia la majoritatea copiilor normali. De ce trebuie să sufere o clasă de douăzeci şi ceva de elevi pentru unu-doi ,,hiperactivi”? Cu aceştia ar trebui să lucreze ,,personal calificat special”; profesorii nu sunt nici terapeuţi-psihologi, nici poliţişti.

Din păcate, şcolii i se cere să ia locul părinţilor. Iar Dumnezeu speranţă a dat tuturor, iar competenţe doar unora.

Tinca-Felicia MACARIE, cl.IX, gimnaziul ,,Mihai Viteazul”, or. Străşeni

Concurs

„Cunoaşte-l pe Paul Goma, orheianul de la Paris”

Revista „Natura” lansează concursul „Cunoaşte-l pe Paul Goma, orheianul de la Paris”. Concursul se va desfăşura în cinci runde. La concurs pot participa cititorii revistei „Natura” pasionaţi de viaţa şi opera scriitorului Paul Goma.

Răspunsurile vor fi apreciate cu puncte. Totalurile vor fi anunţate după ultima rundă, iar câştigătorii vor fi desemnaţi de un juriu competent. Câştigătorii concursului (cei care acumulează cele mai multe puncte), dar şi cei mai activi participanţi vor primi seturi de carte cu opera lui Paul Goma, precum şi titluri din literatura ecologică.

Aşteptăm răspunsurile la I-a rundă la adresa redacţiei, până la data

de 20 noiembrie 2011. Succes tuturor!

I 1. Cine este Paul Goma? Unde s-a născut şi în ce ţară locuieşte acum?

(1 p.)

2. Numeşte cea mai cunoscuta lucrare a lui Paul Goma despre universul concentraţionar. Unde şi în ce limbă a apărut pentru prima dată? (2 p.)

3. Din ce cauză familia Goma a fost nevoită să se refugieze în Transilvania? (2 p.)

4. Scrieţi adresa Site-ului Webistic Paul Goma. (1 p.)

5. Scrieţi semnificaţia cuvântului „calidor” (ca element arhitectural etnic şi artistic). (5 p.)

Revista NOI

revista copilăriei şi adolescenţei tale

Abonează-te la revista NOI — publicaţie pentru copii şi adolescenţi cu creaţiile, sugestiile, doleanţele şi răspunsurile tale; poezie, proză; interviuri cu personalităţi; consultaţii ale psihologului; întâlniri cu vedete de cinema, muzică, teatru; sfaturi practice şi utile; ecologie; sport; curiozităţi; concursuri cu premii băneşti, articole sport, suvenire, mici biblioteci.

Nu rata ocazia de aţi face un prieten fidel pe întreg anul. Sfătuieşte-ţi şi prietenii, colegii, rudele să-ţi urmeze exemplul.

Ar fi bine ca în fiecare clasă să fie cel puţin un abonament la revista NOI. Şcoala cu un număr de până la 400 de elevi care va perfecta peste cincizeci de abonamente anuale şi şcoala cu un număr mai mare de 400 de elevi care va perfecta

peste o sută de abonamente anuale la revista NOI, la prezentarea cotoarelor de abonamente, va primi gratuit pentru bibliotecă Dicţionarul enciclopedic (Editura Cartier) sau DEI Junior (Editura Cartier), sau Cartea roşie a Republicii Moldova (Editura Ştiinţa), sau cele patru volume din colecţia Lumea vegetală a Moldovei, sau cele patru volume din colecţia Lumea animală a Moldovei (Editura Ştiinţa), sau unul dintre cele nouă volume, apărute până în prezent, ale Enciclopediei Localităţile Republicii Moldova (Fundaţia Draghiştea), sau Enciclopedia de ecologie (Editura Ştiinţa) — la alegere.

Costul unui abonament anual pentru 2012 – 120 de lei; semianual – 60 de lei.

Indice 31239

6 Invitatul de onoare

Octombrie 2011

Şcoala trebuie să devină un adevărat Templu al Luminii, Demnităţii şi Patriotismului De la manualul de psihologie, întitulat sugestiv Cunoaşte-te pe tine însuţi, apărut în 1983, şi până la romanul de debut – Cel rătăcit, Aurelian Silvestru – poetul, compozitorul, prozatorul, eseistul, publicistul, doctorul în psihologie şi directorul-fondator al Liceului experimental de creativitate şi inventică „Prometeu” din Chişinău, a urcat pe toate treptele de afirmare, căutânduse şi regăsindu-se pe sine. Însă în recentul dialog, realizat cu domnia sa în exclusivitate pentru NATURA, am înţeles că e încă în ferventă căutare, mai are a se descoperi publicului larg. Mai pe scurt, credem că ne aşteaptă surprize plăcute.

– Domnule director, aveţi o biografie mai puţin ordinară: aţi fi putut urma cariera de savant, însă ati preferat să vă dedicaţi viaţa educaţiei preuniversitare, fondând în 1991 Liceul Prometeu.

Deseori mă gândesc, ce resort tainic îl face pe omul adevărat să-şi urmeze cu demnitate cărăruia în viaţă, să lase urme şi trepte de ascensiune pentru următoarele generaţii. Care, credeţi, a fost chemarea lui Aurelian Silvestru?

– Este foarte important în viaţă să-ţi urmezi chemarea, să faci ceea ce îţi place ţie şi oamenilor din preajma ta.

Lumea e mare, ispite sunt multe. Omul, însă, poate fi şi mai mare, dacă se crede în stare s-o cucerească. E lucru ştiut: pe pământ nu există fiinţă mai slabă şi totodată mai puternică decât omul. „În fiecare om, spunea G.Cesbron, poţi vedea animalul, dar şi pe Isus Hristos”.

Totul depinde de noi, de capacitatea de a separa lumina de întuneric. Răul nu vine de nicăieri. E în noi. Ca şi Binele, de altfel. Trebuie să-l simţim, să-l descoperim şi să-l făptuim. Adevărata chemare a omului e Binele. Ne naştem, ca să-l înmulţim. Doar aşa putem fi siguri că ne facem datoria de om.

– Care este specificul noului an de învăţământ în Republica Moldova?

– Începutul anului şcolar în curs s-a desfăşurat sub stindardul independenţei. Libertatea are pentru noi o semnificaţie aparte. Suntem printre puţinele popoare din lume care niciodată, de-a lungul istoriei, n-a atentat la libertatea altor neamuri, nu le-a cucerit, nu le-a înjosit, nu le-a furat limba şi sufletul.

Deci, merităm şi noi, cel puţin, această independenţă relativă. Merităm să ne bucurăm de pace şi de condiţii normale de viaţă, ca să putem munci şi scăpa de sărăcie (inclusiv, de sărăcia spirituală).

Cea mai cumplită sărăcie, zicea Grigore Vieru, este acolo, unde cartea moare în braţele pâinii. Ca să nu se întâmple aşa ceva, şcoala trebuie să devină un adevărat Templu al Luminii, Demnităţii şi Patriotismului. Al.Odobescu a scris undeva, că şcoala este pentru viitorii cetăţeni mai mult decât un izvor de cunoştinţe; ea este apa în care ei primesc adevăratul botez al patriotismului. Şi atunci, cum să păşeşti pragul şcolii, ca dascăl, dacă uiţi acest lucru?

– În cadrul instituţiei aţi pus accentul pe educaţia patriotică. Elevii de la Liceul Prometeu se deosebesc nu numai prin reuşită la învăţătură, ei sunt o mândrie naţională. Comportamentul lor în şcoală nu diferă de cel din stradă. Cât de frumos este cântecul„Îndemn la unire”, pe care l-aţi compus pentru ei şi pe care Nicolae Dabija l-a ales ca imn pentru Forul românilor din Basarabia. La deschiderea Festivalului Invită Maria Bieşu o tânără de la un post de televiziune mi-a solicitat impresii nici mai mult nici mai puţin decât în limba... care credeţi? moldovenească... Bâlbâindu-se a motivat că situaţia la noi e neclară. I-am răspuns că doar pentru cei care nu doresc să se clarifice şi i-am spus că-i acord interviul doar dacă menţionează că vom vorbi în limba română. A acceptat, nu ştiu însă

cum a transmis. Sunt sigură că nu este absolventă a Liceului Prometeu.

– O şcoală bună este cea în care intră foarte mulţi copii şi din care ies foarte mulţi Oameni. Or, ca să fii un om adevărat, trebuie să-ţi iubeşti părinţii, neamul, rădăcinile, să ai verticalitate şi mândrie, să-ţi cunoşti istoria şi limba, să ai personalitate. Şi, dacă noi, cei de la „Prometeu”, ne deosebim prin ceva de alte şcoli, acest fapt se datorează, în primul rând, copiilor.

Noi ne zidim în ei, dar în acelaşi timp şi învăţăm de la ei, ne ajustăm la ei şi nu uităm că tocmai ei, copiii, sunt purtătorii realizărilor de mâine. O şcoală în care profesorii nu învaţă de la copii este o instituţie moartă. „Suntem fraţi prin natură, dar străini prin educaţie”, afirma Confucius. Ca să nu ne înstrăinăm unii de alţii, trebuie să-l învăţăm pe copil de mic să fie „aproapele” tuturor semenilor săi. Şcoala nu trebuie să fie „anticamera” vieţii, ci însăşi viaţa, cu toate învăţăturile şi esenţele ei.

– Ce ne puteţi spune despre reforma în învăţământ şi codul educaţional? Aţi participat la dezbateri?

– Aş spune un neadevăr, dacă aş zice că „legea e bună, dar nu se respectă”. Din păcate, nici Legea Învăţământului nu mai e bună. Şcoala s-a împotmolit în probleme. Birocraţia din nou a devenit atotputernică. Hârtia şi formalitatea au din nou prioritate în faţa copilului. Aşa-numita „reformă a şcolii naţionale” bate pasul pe loc. „Codul Educaţional”, la care au lucrat colective întregi din toată republica (şi la elaborarea căruia am participat oarecum şi eu), stă undeva prin sertarele birocraţilor din Parlament. Mă tem că, până la urmă, va fi adoptat un „Cod” total străin de şcoală. Totuşi, important e ca noi, cei direct implicaţi în procesul de învăţământ, să ne facem datoria cât mai sincer şi conştiincios.

– Ce noutăţi aveti în premieră la Liceul Prometeu?

– Multe şi bune, dar cea mai importantă dintre ele este aniversarea a douăzecea de la înfiinţare. Este deja o vârstă matură, ani în care am avut şi avem copii extraordinari, copii care sunt lansaţi în viaţă ca personalităţi, oriunde se duc ei ne reprezintă cu demnitate şi cu onoare nu numai pe noi, dar şi întreaga republică, sunt copii foarte bine pregătiţi, copii cu părinţi foarte bine intenţionaţi, pentru că o şcoală nu poate realiza nimic, dacă nu este sprijinită în acelaşi timp de familie. Sărbătoarea nu a fost o surpriză, dar o realizare împlinită. În prezent avem 1300 de copii, dar am avut şi 1500, dintre care în fiecare an lansăm peste 100 de absolvenţi. În 2000 am avut prima promoţie. Avem lista la toţi şi ţinem legătura cu ei.

– Aţi început sărbătoarea cu acel Imn, născut în cadrul Liceului Prometeu?

– Noi avem această durere a dezbinării Neamului. La început eu am cântat această melodie, apoi am transmis-o ansamblului vocal. Credeam

care m-a ajutat a fost bunul Dumnezeu, apoi alături de mine întotdeauna a fost şi este soţia mea Larisa, şi bineînţeles, colegii de liceu.

că va ţine publicul în picioare vreo jumătate de an - un an, până pleacă comuniştii de la putere, dar ei au rămas încă mulţi ani şi au făcut încă multe rele, şi s-a dezbinat şi mai mult neamul nostru. Dar sperăm că până la urmă Unirea va veni prin copii, prin Şcoală, prin Dumnezeu.

– Academicianul Mihai Cimpoi spunea că nu numai prin cultură trebuie să ne integrăm, dar şi prin educaţie să ne sincronizăm cu Ţara-Mamă, or Liceul Prometeu din start a preluat această iniţiativă. Mai activează profesori din România în cadrul instituţiei?

– Atunci când s-au deschis podurile de peste Prut, şi a fost mai întâi cel de Flori, eu am încercat să fac poduri de cărţi, poduri de manuale, poduri de profesori. Am înfiinţat acest liceu cu profesori din România. Primele cadre didactice nu erau din Basarabia, mai apoi am angajat şi cadre didactice de la noi, care au colaborat foarte bine cu cei din Ţară. A fost un timp când aveam 28 de cadre didactice din România, predam doar conform programelor şcolare şi manualelor din România. Practic eram o şcoală pilot a Ministerului Educaţiei din România. Dar a survenit ceva în relaţiile dintre cele două maluri ale Prutului şi din păcate nu s-a mai semnat un acord dintre Guverne, nu s-a mai putut face detaşarea cadrelor didactice.Chiar şi din Ţară au fost unii care au spus, dar de ce toţi trebuie să vină la Liceul Prometeu, să se mai ducă şi în alte şcoli. Eu le-am spus că aici la noi ei găsesc o oază în care se simt ca Acasă, dar dacă vor fi dispersaţi câte unul în diferite localităţi şi instituţii, nu vor rezista. Şi exact aşa s-a întâmplat, cei trimişi separat n-au rezistat nici două luni, pentru că mai erau şi atitudini ostile, probleme de acomodare, de socializare etc. În prezent noi mai avem cadre didactice din Ţară, dar şi cele peste 137 de cadre didactice de la noi sunt deja la nivelul cadrelor din România, pentru că au avut de unde şi de la cine învăţa, sunt foarte bine motivaţi, sunt foarte bine pregătiţi.

– Doriţi să daţi şi câteva nume concrete din cei care se evidenţiază?

– Toţi profesorii şi învăţătorii de la Liceul Prometeu.

– Ce le-aţi dori profesorilor cu prilejul Zilei profesionale?

– Să nu piardă nădejdea, să nu piardă credinţa în Dumnezeu şi în Aproapele, să fie ferm convinşi că până la urmă lucrurile bune reuşesc prin efortul comun pe care îl depunem. Oricum, Binele şi Frumosul vor învinge! Ţara va fi salvată în primul rând de copii, de cei care astăzi sunt pregătiţi în spiritul demnităţii naţionale, în spiritul conştiinţei de neam, în spiritul calităţii şi valorilor. N-aş vrea să uit nici de faptul că dacă eu am realizat ceva în viaţă, primul

– Cine v-a fost primul învăţător?

– Am avut norocul ca în clasele primare să am doi învăţători: unul care a încercat să mă înveţe să cânt la vioară şi nu prea a reuşit, pentru că am fost transferat în altă parte, şi cel de-al doilea învăţător care m-a îndemnat să pictez. Ambelor le sunt recunoscător pentru faptul că au reuşit să facă din mine Om. Sigur că au contribuit pe urmă şi cei mulţi din clasele şi instituţiile superioare, nu în ultimul rând marii scriitori ai literaturii universale, care m-au ajutat să mă formez ca gust, competenţă, stil.

– Cum de reuşeşte Aurelian Silvestru să se manifeste şi în calitate de scriitor, compozitor şi plastician?

– Două lucruri merită să fie respectate, când eşti nevoit să vorbeşti despre tine însuţi: să nu te crezi buricul pământului şi să nu-i laşi pe alţii să te creadă cel mai neimportant om din lume. Eu nu mă aflu nici în prima, nici în cea de a doua ipostază. Sunt, pur şi simplu, un om care munceşte şi care ştie foarte bine că are mult mai multe îndatoriri, decât realizări.

– În romanul Cel rătăcit folosiţi fraze scurte, aforistice. E mai greu sau mai uşor? Acad. Anatol Ciobanu menţiona la sărbătorirea jubileului de 80 de ani a scriitorului Vladimir Beşleagă, că acesta bate recordul la lungimea frazei.

Are unele peste 400 de cuvinte.

– Felul de a scrie e o chestiune atât de personală, încât orice concluzie sau generalizare va fi doar parţial adevărată. „Stilul este omul însuşi”, spunea G.Buffon, iar I.L.Caragiale adăuga: „Stilul bun este identic cu exprimarea cea mai scurtă”. Că este aşa sau nu…

Cititorii să ne judece!

– Aţi lansat zilele trecute la Biblioteca Ovidius în cadrul cenaclului literar cu acelaşi nume, condus de scriitorul Ianoş Ţurcanu, încă două cărţi şi aţi vernisat în premieră o expoziţie de pictură.

– Da, Fărâme de suflet şi A doua şansă, o carte pentru copii. Am făcut tot posibilul ca să mulţumesc ambele vârste: maturii şi copiii. De fapt, Fărâme de suflet nu este o carte doar pentru adulţi, este pentru toate vârstele. A doua este mai şlefuită pe nivelul şi măsura copiilor.

– Şi în sertarul cel ascuns de ochii cititorilor, ce are Aurelian Silvestru?

– Orice scriitor preferă să nu-şi divulge înainte de timp planurile de creaţie, mă voi strădui să nu dezamăgesc cititorii.

– Şi totuşi...

– Sper ca în anul viitor să apară la Târgovişte o carte de aforisme.

Am intitulat-o preventiv Neodihna cuvintelor.

– Nu-mi rămâne decât să vă doresc în continuare neodihnă plăcută întru realizarea ei şi a altor lucruri frumoase.

Interviul va fi publicat în revista Natura, unde susţineţi o rubrică permanentă. Aveţi mulţi abonaţi în liceu?

– Suficienţi. Revista Natura are un colectiv select şi talentat. Iar acolo unde există talent cititorii se adună ca albinele la urdiniş.

Pentru conformitate: Raia ROGAC

Toamna, o eternă poveste Am asociat aproape întotdeauna acest anotimp cromatic și ploios cu singurătatea. Și cel mai mult mă tem de singurătate, de starea aceea de lâncezeală când nu ai pe nimeni în preajmă să-ți ofere zâmbetul, umărul, cuvintele. Încă din septembrie când diminețile și serile devin mai răcoroase, iar copacii își schimbă pe nesimțite hainele, încep să fiu mai tristă. Nu mă alină parcă nici roadele bogate ale toamnei, nici frumusețea munților îmbrăcați în frunze multicolore, nici strugurii mustoși culeși din grădinile îmbelșugate. Singurătatea naturii și cea a sufletului par a fi într-o armonie perfectă, iar ploile reci, tăcute, mocănești te fac să-ți dorești să rămâi cât mai mult timp în casă, într-un jilț legănat, cu o ceașcă aburindă de ceai verde și cu o carte deschisă la prima pagină…

Cele mai frumoase amintiri legate de toamnă îmi rămân cele petrecute acasă, în sudul Basarabiei. Atunci nu simțeam singurătatea anotimpului și nici răceala ploilor.

Eram copil și pentru ştrengarii dealde mine cea mai aprigă dorință, care punea stăpânire pe noi încă de la sfârșitul lunii noiembrie, era gândul la prima zăpadă, la dealurile înzăpezite numai bune de pârtie pentru săniile noastre din lemn, vechi, pe care le-au purtat cu mândrie și frații mai mari multe ierni înaintea noastră.

Prima brumă tivea gingaș crizantemele din grădină cu o danteluță argintie. În răcoarea dimineților păreau din ce în ce mai frumoase. Stăteau mereu acolo, în fața casei, gingașe, dar atât de rezistente, împrăștiind cu dărnicie parfumul lor. Sunt florile mele preferate. Și ale mamei tot. Și oricât ne plăceau și ne-am fi dorit să imortalizăm frumusețea și mirosul lor îmbătător, nu ne înduram nici una din noi să rupă vreun buchet și să-l punem în vază, în camera noastră. Știam că locul lor e acolo, în grădină, alături de gherghinele roșii, alături de nuci și meri, iar faptul că le-am rupe mi se părea egal cu știrbirea farmecului lor de care eram atât de fascinată. Le lăsam acolo, lângă poartă, iar ele rezistau dârz adesea până la mijlocul lunii decembrie când la ferestrele aburinde înflorea deja floarea crăciunului, iar bucătăria mirosea a plăcintă de dovleac.

N-am fost niciodată capabilă să apreciez așa cum trebuie toamna.

Singurătatea pe care mi-o strecura în suflet ploaia, frigul, imaginea dezolantă a cireșului golaș din poarta casei nu putea fi ștearsă nici cu cele mai gustoase nuci sau struguri și nici cu cele mai frumoase crizanteme. Acum câteva luni, în plină vară, am recitit una din cărțile mele preferate – „Misterele Parisului” de Eugen Sue. Printre paginile îngălbenite am găsit o frunză mare, de vie, roșie ca para focului. Pe nervurile frunzei parcă citeam copilăria mea, timpul care a trecut iremediabil peste viețile noastre, toamnele care și-au cernut ploile peste anii noștri, toamnele care ne-au îndepărtat pe noi, copiii, de părinți și de baștina noastră, toamnele care ne-a alinat singurătatea cu miros gingaș de crizanteme albe, pure, tivite cu brumă argintie…

Lilia Cazacu

Turism

Octombrie 2011 27 septembrie – Ziua Mondială a Turismului

În turism dacă nu pui suflet în ceea ce faci, zadarnic cârpeşti cerul cu stele Deschiderea cu care membrii ANAT au acceptat invitaţia de a participa la o “masă rotundă” dedicată turismului din R. Moldova ne-a surprins plăcut. Înseamnă că deja se vrea o schimbare – am conchis-, şi am adresat întrebări şi provocări.

Sevastian Botnari, preşedintele Asociaţiei Naţionale a Agenţiilor de Turism (ANAT); Irina Popa, Liuba Bârsan - directoare a două agenţii de turism; Emilia Pamfil, ghid naţional, cu experienţă în domeniu de peste 30 ani; Vasile Grişco, şeful Departamentului Metodic ANAT – aceştia sunt participanţii la discuţie, cei care ne-au prezentat situaţia şi au venit cu unele sugestii de viitor.

Turismul poate aduce bani pe timp de criză financiară?

- După o perioadă de criză şi post criză, uneori declarată - alteori ignorată, cu ce s-a ales domeniul turismului în R. Moldova? Vorbim de prosperare sau declin?

Sevastian Botnari: Nu putem vorbi de o stagnare totală a turismului în R. Moldova. Cifra companiilor licenţiate în domeniul turismului creşte semnificativ, la fel şi numărul de turişti care pleacă peste hotare la odihnă, fapt ce ne arată că turismul moldovenesc se mişcă înainte. În R. Moldova turismul emiţător creşte în fiecare an cu 15% (cifra reflectă numărul de turişti care pleacă la odihnă prin intermediul companiilor de turism). Dacă vorbim despre turismul intern şi cel receptor, aici ne confruntăm cu perioada de stagnare, chiar de 100% regres, or, numărul turiştilor care vin în Moldova scade simţitor. Potrivit datelor Biroului Naţional de Statistică (colectate de la companiile turistice) în Moldova intră anual 8000-9000 de turişti, cifră pe o furnizăm şi către Organizaţia Mondială a Turismului. Dar aceste date statistice nu arată situaţia reală, or, anual în unităţile de cazare avem un număr de 60-70 de mii de persoane străine, iarăşi potrivit datelor BNS. Astfel că nu vom putea vorbi de atragerea investiţiilor în domeniu atâta timp cât datele statistice vor fi proiectate necorespunzător. A venit timpul să se organizeze colectarea datelor la Serviciul de Grăniceri şi Departamentul Vamal.

Emilia Pamfil: În anii 90-91, când Agenţia de turism în care activam s-a desfiinţat şi riscam să ajung la tarabă ca şi multe din colegele mele, “m-am apucat de carte”. Adunam informaţie veritabilă, istorică, geografică, culturală, literară şi organizam excursii pe trasee nevalorificate până atunci. Aici pot vorbi de un progres semnificativ: în aceşti ani a avut loc promovarea locurilor deosebite din R. Moldova, stânci şi defileuri, mănăstiri rupestre, cetăţi, locuri literare, excursii de producere, întreprinderi vitivinicole. O dată cu apariţia turiştilor a început o educare a populaţiei locale. Oamenii s-au apucat a îngriji locurile dragi: de la fântâni şi izvoare până la mănăstiri, pentru a avea ce arăta vizitatorilor.

Regresul de astăzi îl datorăm lipsei infrastructurii în domeniu, oamenii au obosit să suporte drumul nereparat până la Ţâpova şi Saharna, să nu găsească locuri de cazare sau popas etc., etc. Condiţiile nepotrivite distanţează turiştii de locurile pitoreşti pe care, de fapt, ai putea să le revezi nu o dată.

- Destul de des citim în fluxurile de noutăţi despre participarea R. Moldova la diferite expoziţii internaţionale.

Din cele relatate de dvs. concluzionez, însă, că eficienţa lor este destul de modestă, altfel cum putem explica intrările atât de puţine ale turiştilor străini în ţara noastră? Or, chiar dacă statistica nu este făcută corect, proble-

ma nu cred că e doar aici. Ştiu că nici vizele pentru R. Moldova nu se obţin chiar uşor…

Vasile Grişco: Adevărul e că nu se ştie cine şi cum ne reprezintă la multe din expoziţiile internaţionale R. Moldova. Pot face referinţă la un caz concret când la o expoziţie a R. Moldova la Moscova persoana de la standul Moldovei habar nu avea de potenţialul turistic al ţării. Propun ca în viitor la toate expoziţiile desfăşurate peste hotare să fie trimişi specialişti care să prezinte Moldova la un nivel înalt. Or, acum cei care pleacă la expoziţii internaţionale sunt departe de turism.

S.B.: Cert e că nu ştim să promovăm în străinătate şi acasă obiectivele noastre turistice valoroase. În plus, nu avem un concept de promovare şi de dezvoltare a acestui domeniu.

- Există vreo colaborare între agenţiile de turism şi instituţiile statale?

Liuba Bârsan: Conlucrarea eficientă între structuri de stat şi structuri private sau ONG-uri nu există. Cu o mare problemă ne confruntăm chiar în Chişinău, unde, elementar nu avem puncte de pornire ale autocarelor pentru turiştii care vor ne să viziteze ţara.

V.G.: Potenţialul turistic al R. Moldova este bogat. Dar pentru a relansa domeniul este nevoie de multă implicare. Pentru început, cred că punctele de control vamal ar trebui să aibă în subordine un Birou de informare turistică. Aici ei ar putea beneficia de o hartă a R. Moldova, ar putea discuta cu anumiţi reprezentanţi din domeniul turismului, pentru a li se facilita traseul.

Pentru că am pomenit de trasee, cred că e tocmai potrivit de a ne întreba de ce nu sunt funcţionale cele 5 trasee naţionale elaborate de ANAT şi de Ministerul Culturii şi Turismului? A fost editat un ghid turistic cu aceste trasee, dar lucrarea fiind în posesia Departamentului Turism stă nu se ştie unde depozitată, inaccesibilă nu doar publicului, ci şi nouă, ghizilor.

Pentru cine au fost elaborate aceste ghiduri? Întrebările noastre cred că vă pot convinge de „colaborarea” de care aţi întrebat.

- Totuşi, ar trebui să existe o viziune clară a statului faţă de turismul intern şi extern şi de transformat R. Moldova într-o ţară atractivă. Ce probleme credeţi că ar trebui rezolvate?

S.B.: Avem câteva probleme cheie ce ţin de dezvoltarea turismului la noi: promovarea, monopolul în turismul emiţător, instruirea şi perfecţionarea cadrelor în turismul receptor. Problema noastră nu sunt drumurile, dar ce se găsesc pe ele. Putem rezolva problema grupurilor sanitare pe traseu foarte simplu – apelând la staţiile PECO. Problema e că ANRE licenţiază staţiile PECO, dar uită să pună în cerinţe existenţa unui grup sanitar intern. Deocamdată, acesta ar fi o soluţie, or, să creăm popasuri turistice nu putem să ne permitem. Cât priveşte viziunea statului şi, mai ales, dezvoltarea turismului intern, e un subiect pentru o altă masă rotundă.

I.P.: Una din cele mai usturătoare probleme cu care ne confruntăm sunt ghizii. Dacă în trecut existau controale asupra celor care însoţesc grupurile de turişti şi discutau pe marginea faptului dacă au dreptul să efectueze trasee, acum nu este nici o restricţie. Să nu uităm că mesajul ghizilor contează enorm, dacă turiştii mai revin sau nu în ţara ta.

L.B.: Din păcate aceşti însoţitori de grup – de cele mai multe ori profesori – nu dispun de cunoştinţele necesare pentru organizare şi ghidare. De ex., nu sunt sigură că dispun de elementara trusă medicală. La fel e şi cu instructajul ecologic, cu menţinerea curată a locurilor de popas. Cu regret trebuie să spun că de multe ori grupurile de elevi lasă gunoi în ariile protejate, distrug inconştient flora şi fauna din rezervaţii, chiar dacă sunt însoţiţi de profesori. Şi mai vorbim de educaţie ecologică?! Un ghid adevărat înseamnă un operator care exprimă accesibil şi interesant informaţia. La fel, noi suntem responsabili de turişti şi de comportamentul lor.

V.G. Propun ca Agenţia Naţională de Turism, împreună cu Academia şi autorităţile locale să elaboreze şi să editeze în 2-3 ani, istoricul localităţilor turistice din R.Moldova aşa cum se face în România şi în ţările UE. Un fel de monografii în care să găsim date interesante despre localitate, oameni, tradiţii, culinărie, locuri, peisaje, monumente etc. Şi desigur, să fie scris simplu, pe înţelesul oamenilor şi a turiştilor.

- Discuţia noastră, sperăm, să fie doar un început şi să abordăm şi în continuare deschis problemele din domeniul turismului, de modul dacă şi cum îşi face datoria Agenţia Naţională de Turism... Experţii spun că un stat care vrea să se dezvolte economic trebuie să investească în turism. Putem spera că turismul are viitor în R. Moldova? Ce credeţi dvs.?

E.P.: Eu mai sunt optimistă, cred că lucrurile se vor redresa.

V.G. Turismul este viaţa noastră.

Dacă statul va privi şi în direcţia turismului, atunci vom creşte. Dar şi noi nu trebuie să ne ascundem după deget şi să ne facem că nu vedem problemele grave din domeniu.

S.B. Guvernanţii noştri nu înţeleg că turismul e unica industrie care funcţionează rentabil şi pe timp de criză financiară. Pentru a intra în R.Moldova un australian trebuie să-şi ia viza din Beijing, un sud-african în Ankara, un coreean la Kiev. Dacă problema va fi înţeleasă la nivel central, de către guvernanţi, atunci vom începe să evoluăm. Atâta timp cât turismul este perceput ca „un prieten”, „un hobby” vom rămâne la nivelul declaraţiilor din prezent. Sigur, vom activa din entuziasm, dar domeniul va supravieţui şi nu se va dezvolta.

L.B. Solicitările din sezonul de vară care a trecut m-au convins că cetăţenii R. Moldova ştiu mai bine locurile din Turcia decât cele din propria ţară. Dar oare puţine zone de odihnă avem la noi? Şi totuşi oamenii preferă să-şi dea banii pentru călătoriile din afară. Cred că trebuie să investim în educarea turiştilor şi în acest sens apreciez munca sisifică de 2 decenii pe care o face echipa de la revista „NATURA”. Chiar dacă avem agenţii bogate care nu abonează sau nu au auzit de „NATURA”. Deci, să nu ne mire, când unii „specialişti” în turism confundă Socola cu Japca şi mănăstirile rupestre cu monumentele ecvestre. În genere, în turism dacă nu pui suflet în ceea ce faci, zadarnic cârpeşti cerul cu stele.

Lilia CURCHI

7

Acasă la Sadoveanu

Am nenumărate motive să iubesc Fălticeniul, acest orăşel din nordestul Moldovei istorice care a dat culturii româneşti atâtea personalităţi, iar mie mi-a oferit atâtea momente frumoase în scurtele vizite făcute acolo. În primul rând pentru că-mi aduce aminte tot timpul de Fârlădeni (raionul Căuşeni), satul meu natal. Întâmplător sau nu, între Fârlădeni şi Fălticeni asemănarea nu e doar în numele localităţii. La Fălticeni a locuit mai mult timp şi a scris multe dintre operele sale Mihail Sadoveanu, iar de câţiva ani marele scriitor a devenit patronul spiritual al liceului din Fârlădeni, acolo unde am învăţat şi eu 12 ani.

Un alt motiv pentru care iubesc acest oraş sunt merele, mere crescute în vestitele livezi fălticenene, care mi-au fost alături în aceşti ani de studenţie, în special iarna, în timpul sesiunii, atunci când avem nevoie mai mult decât oricând de energie şi vitamine. Şi-apoi colegii de facultate şi de cămin din Fălticeni, care mi-au devenit prieteni şi care m-au ajutat ori de câte ori am avut nevoie.

lor, munţii şi apele, natura încântătoare şi poporul, toate au creat ceea ce dumneavoastră sărbătoriţi azi”, scria Sadoveanu în Cartea de Aur a Liceului „Nicu Gane”. Spiritul lui Sadoveanu este omniprezent, ai impresia că te aşteaptă însăşi maestrul la gardul şi portiţa din lemn pentru a-ţi povesti, aşa cum doar el poate mai bine, despre orice detaliu şi lucru din curte şi casă.

Pe lângă nenumăratele fotografii care surprind cele mai importante momente din viaţa scriitorului, am avut ocazia să admir o impresionantă colecţie de cărţi şi reviste adunate de Sadoveanu de-a lungul anilor, masa de la care a dat naştere atâtor povestiri frumoase. La câţiva kilometri de casa scriitorului am găsit şi vestita scorbură din „Dumbrava minunată” care i-a adăpostit pe Lizuca şi căţelul ei Patrocle.

Alături de scorbură am dat de mesajul „Dumbrava rămasă tăcută în fumul ei de lumină, ca într-un vis”, cuvinte din îndrăgitul roman al copilăriei noastre, inscripţionate pe o placă.

Odată ce ai vizitat casa memorială „Mihail Sadoveanu”, gazdele nu te vor lăsa să pleci din oraş dacă nu mergi şi la Muzeul de Artă „Ion Irimescu” şi Muzeul Apelor „Nicolae Băcescu”, iar înainte de

Cel mai mare glob din Europa făcut de un învăţător din Fălticeni

Dacă ajungi în Fălticeni n-ai voie să nu mergi în ospeţie la Mihail Sadoveanu, să vizitezi casa memorială, acolo unde a locuit şi a creat scriitorul timp de nouă ani, în perioada 1909-1919, „casa din deal”, aşa cum o numea chiar el, construită după planurile sale pe locul cumpărat de la fiica farmacistului Carol Vorel. „La Fălticeni am băut apa vie a sufletului românesc, pe care n-am uitat-o nici până azi. Împrejurările şi pitorescul locuri-

a le mulţumi pentru ospitalitate cu siguranţă le veţi promite că vei reveni. Altfel n-ai cum, după o anumită perioadă îţi aminteşti de locurile frumoase şi de oamenii cuminţi la suflet pe care i-ai întâlnit acolo şi ţi se face dor. Te vei întoarce şi-i vei găsi la fel, blajini, primitori, gata să-ţi răspundă la orice întrebare şi să-ţi povestească ore întregi despre cultura şi istoria Fălticeniului.

Oxana GREADCENCO

8 Lupta cu uitarea

Octombrie 2011

SUNETELE REÎNVIERII LA TIRASPOL De-a lungul istoriei la Tiraspol au fost edificate frumoase lăcaşe de cult, iar clopotele bisericilor chemau la slujbe creştinii din partea stângă a bătrânului Nistru. Mulţi au fost cei de-au făcut “danii” pentru turnarea de clopote, construcţia edificiilor ecleziastice, întreţinerea lor etc. „În judeţul Tiraspol se enumerau 71 de construcţii pentru rugăciune...” – găsim în lucrarea „Materiale geografice şi statistice ale Rusiei: gubernia Herson”, publicată la Sankt-Petersburg, anul 1863.

Arhiva ne arată că la 1902 în judeţul Tiraspol locuiau 206.568 persoane, majoritatea români moldoveni, dintre care peste 70 la sută erau creştini, numărul lor fiind în creştere (la 1909, potrivit datelor din „Descrierea geografico-militară şi statistică a unităţii administrativ-teritoriale şi militare (districtului) Odessa”, creştinii atinsese cifra de 240.528). În perioada sovietică au fost distruse toate bisericile din Tiraspol (cu excepţia celei lipoveneşti). Astăzi la Tiraspol nu găsim nici urmă din vechile biserici, doar arhivele “ascund” date şi imagini ale edificiilor ecleziastice în care se dezvolta viaţa spirituală şi care impresionau prin aspectul arhitectural.

Cupolele ce împodobeau oraşul

În centrul istoric al urbei riverane se înălţa biserica „Sfântul Nicolae” - mai veche decât însuşi oraşul Tiraspol. Temelia bisericii a fost pusă de românii moldoveni din Sucleia Veche, până la apariţia oraşului Tiraspol.

Iniţial biserica a fost construită din

Fiecare din noi a visat în copilărie sau adolescenţă să găsească o comoară în pământ: un ulcior cu galbeni, monede, mărgele sau orice ne-ar putea face bogaţi ori renumiţi. În această vară am trăit câteva zile de poveste, la Stolniceni, raionul Hânceşti.

Am căutat comori în pământ.

Împreună cu câţiva studenţii de la Universitatea de Stat din Chişinău, soldaţi genişti şi profesori am participat la săpături arheologice, am căutat comoara istoriei ascunsă în pământ.

Jocul nostru din copilărie de a răscoli pământul, de a îngropa şi dezgropa pietricele, de a face căsuţe în nisip şi de a gospodări s-a transformat într-o cercetare, într-o aventură serioasă. Visul nostru de a fi detectivi s-a împlinit, acum aveam misiunea să descoperim ce se întâmplă acolo, sus, la trei km deasupra satului.

lemn şi acoperită cu stuf. În 1787 biserica, precum şi alte clădiri, a fost nimicită (arsă de tătari la începutul războiului dintre Rusia şi Turcia). În perioada alipirii oraşului Tiraspol la judeţul Oceacov (1792), băştinaşii şi cazacii care s-au aşezat aici au hotărât să restabilească biserica. În scurt timp lăcaşul (conform ordinului din 21 decembrie 1797) a devenit principalul edificiu de cult din Tiraspol.

Construcţia bisericii din piatră a început în anul 1804, sfinţirea fiind oficiată de vladâca Gavriil Bănulescu -Bodoni. Catedrala „Sf. Nicolae” a fost zidită din cărămidă roşie şi încununată de cupole în stil neobizantin, care timp de mulţi ani au împodobit centrul oraşului.

Lăcaşul a fost aruncat în aer în una din nopţile anilor ´30 ai secolului trecut de către obscurantiştii comunişti ai lui Stalin. Acum, în locul catedralei se ridică Palatul de înregistrare a căsătoriei (Oficiul Stare civilă) - o clădire cu arhitectură tipic sovietică.

În biserica „Acoperământul Macii Domnului” s-au aflat sfinte moaşte, dăruite de mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni, dar şi vechi relicve, transmise de mitropolitul Iosif Neliubovici-Tukalskii de la Kiev.

A fost distrusă în 1930. Actualmente aici se află o piaţă (în faţa Casei de Cultură orăşeneşti).

Biserica din cetate

Pentru a întări noile hotare ale Imperiului Rus, în 1792, pe malul stâng al fluviului, a început construcţia unei cetăţi (numită „Sredinnaia”) şi a bisericii cu hramul „Sfântul Andrei” (plasată în centrul cetăţii), sub supravegherea lui Alexandru Suvorov şi de inginerul-general al armatei ruse Franţ de Vollan. În timpul represiunilor staliniste NKVD-ul a transformat rămăşiţele cetăţii în loc de execuţii în masă.

Pe locul fostei biserici este acum Şcoala nr. 17 din Tiraspol, iar în curte se află bustul primului decembrist, pri-

oraşului, biserica „Sfântul Andrei” era un edificiu cilindric (aspectul exterior este aseamănător cu biserica „A. Nevski” din Ungheni şi biserica „Duminica Tuturor Sfinţilor” din Cimitirul Armenesc, or. Chişinău), acoperit cu o cupolă sferică, delimitată printr-o îngrădire întotdeauna proaspăt văruită. În jurul bisericii au fost sădiţi copaci fructiferi de meri şi peri. Clădirea avea aspectul specific bisericilor ruseşti.

Loc de rugăciune pentru militari

În preajma fortăreţei “Sredinnaia” fusese construită biserica pentru militari. Lăcaşul deservea diviziunea “Jitomir”, dar şi o treime din populaţia urbei.

Până la 1917 în Imperiul Rus după acelaşi proiect-tip au fost ridicate peste 60 de astfel de edificii (Moscova; Rostov; Pskov; Barnaul; Zamostie (Polonia); Baku (Azerbaidjan); Ghiumri, biserica din cetatea Kars reconstruită ca moschee (Armenia); Şiauliai (Lituania).

Sfinte moaşte dăruite de mitropolitul Bănulescu-Bodoni

Situată în inima oraşului, biserica „Acoperământul Macii Domnului”, iniţial nu se deosebea de o casă de locuit, acoperită cu stuf – era din lemn, dar pe o fundaţie de piatră.

Sub această formă a existat de la 1798, când mitropolitul Bănulescu-Bodoni a permis autorităţilor de la Tiraspol de a construi Biserica lipovineană cu hramul „Acoperământul Macii Domnului”, până în 1816. La 1813, cu aprobarea Arhiepiscopului Iova Potemkin, lângă edificiul vechi a început construirea unei biserici de piatră. Banii necesari au fost daţi de negustorul tiraspolean din breasla a doua Ivan Rastrighin.

Când am venit la Stolniceni, la începutul lui gustar, sub conducerea arheologului Tudor Arnăut de la Universitatea de Stat din Moldova, toată echipa căuta „comoara”, studenţi, militari şi profesori săpau, curăţau, cercetau, scriau totul în jurnalul de şantier…

Munceau cot la cot, ca o adevărată echipă, iar în ochi aveau lumina dorinţei de a descoperi ceva. Băieţii săpau cu spor, iar fetele cu periile curăţau nişte obiecte micuţe.

Victor Moldovan, profesorul de istorie la Universitatea „Bogdan Petriceicu Haşdeu” din Cahul, care a venit împreună cu studenţii, ne-a spus că la Stolniceni în sec. IV- III, î. Hr. a existat o aşezare daco-getă care cuprindea 20 ha. Pe toată această suprafaţă au fost săpate şanţuri şi valuri de apărare în

Biserica “Jitomir”

etenul lui Alexandr Puşkin – Vladimir Raevskii. Potrivit istoricilor, Raevskii a fost întemniţat în cetate, unde a petrecut patru ani jumate.

Zidită din piatră albă, se vedea foarte bine din mai multe părţi ale

Soarta bisericilor militare este tristă, deoarece ca şi celelalte, în marea majoritate, au fost distruse.

Arhitectural Biserica diviziunii nr.

56 „Jitomir” reflecta „stilul rusesc”.

Faţada a fost împodobită cu detalii,

Biserica “Sf. Nicolae”

dintre care cel mai utilizat era motivul kokoşnik-ului sau zakomara. Folosirea ornamentelor pe verticală şi orizontală a accentuat utilizarea cărămidei roşii (material principal de construcţie).

Lăcaşul deservea concomitent până la 1000 de persoane.

O altă biserica militară amplasată la Tiraspol era Biserica diviziunii nr.22 „Astrahansc”, cu hramul „Sfântul Arhidiacon Ştefan”. Cât a existat diviziunea, atât biserica a fost condusă de preotul militar Ivan Nicolaevici Aniuhin. Clădirea a fost distrusă în anii puterii sovietice ai secolului trecut. Pe acest loc (din anii ´60) se află clădirea bibliotecii municipale. *** Astăzi Tiraspolul este, ca odinioară, inundat de sunetele miraculoase ale clopotelor bisericişti. Viaţa spirituală a renăscut, dar cu pierderea continuităţii arhitectural-urbanistice a lăcaşurilor de cult. Nici una din bisericile noi nu a fost construită pe vechile fundaţii, nu a repetat hramul bisericii anterioare şi nu a preluat aerul de sfinţenie de până la teroarea puterii sovietice de pe pământul Transnistriei.

Sergiu TRONCIU, doctorand, magistru în arhitectură, lector superior Universitatea Tehnică a Moldovei

Istoria ascunsă în pământ

formă de potcoavă. De aceea zona este numită de localnici „cetate”. În incinta ei, pe lângă aşezări, sunt şi tumuli, unde au fost găsite de la 7 la 28 de scheleţi într-o movilă.

Profesorul ne mai spune cu mândrie că acesta este unicul exemplu în istorie în care în incinta spaţiului de locuit se găseşte astfel de tumuli. Aceste movile sunt create chiar sub stratul de locuit. În plus, daco-geţii aveau o tradiţie de a incinera decedaţii. Acolo însă există oseminte, ceea ce face parte din ritualul înhumării. Oricum, ne aminteşte profesorul, existau reguli prestabilite de înhumare, plasarea scheletului în formă anatomică, adică întinşi pe spate sau semichircit, semiaşezaţi, pe când aici am observat că osemintele au o orientare haotică, în formă de semicerc, în linii paralele, chircite, semichircite, sunt îngropaţi la un loc şi femei, şi bărbaţi, şi copii, ceea ce prezintă un interes, se creează impresia că pur şi simplu au fost aruncaţi şi îngropaţi. În afara de această, totuşi, se observă un ritual, până acum s-au găsit în tumuli vase, obiecte casnice, fusaiole, ceramică grosieră, fină, cuţite, arme, vârfuri de săgeţi, discuri solare,vetrele funerare etc.

Ce a fost totuşi acolo, la cetate, o epidemie, un război, un măcel?

Aceasta este enigma pe care vor să o descopere studenţii, militarii, profesorii, cercetătorii…

Până acum, ne spune dl Moldovan, în cetate au fost descoperite schelete de femei, bărbaţi, copii de la doi la şase ani, amfore greceşti, vase de Chios, ceramică grosieră, fină, obiecte individuale,

fusaiole, vase miniaturale cu stilizare zoomorfă, vase ritualice, figurine feminine, care reprezentau Zeiţa Fertilităţii şi Fecundităţii, multe vârfuri de săgeţi cu două-trei aripioare, rondele şi multe alte obiecte, care demonstrează existenţa cultul uranian sau solar.

poveşti despre războaie şi inamici, despre bine şi rău…

M-am bucurat să cunosc tineri arheologi, care pun în lumină nişte destine, care au un respect aparte faţă de strămoşi, faţă de oseminte. Tinerii mi-au spus că în R. Moldova cu „arheologia”

Lunca râului Cogâlnic la Stolniceni

După ce am aflat istoria acestui loc am luat şi eu şpaclul şi peria în mână şi am început să caut „comorile” trecutului. Deşi părea un loc mort, pământul de sub noi păstra atâta istorie… Am înţeles între timp că valoarea spirituală a „comorilor” găsite la cetate este mult mai mare decât valoarea materială. În câteva minute am început să simt şi eu gustul aventurii şi setea de a descoperi ceva, eram dezamăgită când găseam o piatră, sau o creangă până în momentul în care am găsit o bucată de ceramică, apoi oseminte… În timp ce căutam istoria în pământ, născoceam poveşti despre cei care au fost îngropaţi acolo, poveşti de dragoste, poveşti despre modul lor de viaţă,

nu poţi trăi, de aceea ei, arheologii, de obicei, muncesc şi în altă parte, ceea ce nu le aduce întotdeauna plăcere şi satisfacţie profesională. Cu toate acestea, respect curajul şi dorinţa de a deveni arheologi, de a învia istoria, de a scoate din cenuşă trecutul… .

Noroc că bucata asta de pământ românesc a conservat în ea atâtea valori, atâtea informaţii, atâta sânge şi oase, atât de multe semne ale trecutului, noroc de ei, de arheologi, pentru că altfel, ne-am fi pierdut între atâtea manuale de istorie şi între atâtea „adevăruri” neadevărate…

Ludmila HÎRJĂU, Stolniceni

Octombrie 2011 Printre lanțurile muntoase acoperite de zăpadă, la capătul Asiei de Nord, se întinde lacul Baikal. Unul dintre cele mai mari de pe planetă, cel mai adânc din lume și cel mai vechi. Se spune că în adâncurile sale s-ar ascunde sute de tone de aur. Însă tezaurul imperiului țarist scufundat aici poartă pecetea unui blestem teribil.

Iarna anului 1920. Rusia se cutremură după prăbușirea unui Imperiu, după ani de război civil, transformări sociale violente, sărăcie și foamete. În sud-estul Siberiei, pe malul lacului Baikal, gonește un tren cu o destinație neclară. Un tren plin cu aur. Aurul Imperiului Rus. Pentru a-l opri, partizanii armatei roșii minează calea ferată. Dar n-au noroc. După explozie, trenul se prăbușește în apele Baikalului, și peste 200 de tone de aur dispar în bezna abisală a celui mai adânc lac de pe glob. De atunci, timp de 90 de ani, aventurieri și cercetători, căutători de comori și scafandri special antrenați străbat în lung și în lat cei 31 de mii de kilometri pătrați pentru a descoperi comoara înghițită de adâncuri.

Trenul fantomă

Se spune că trenul aurului, dispărut în urmă cu aproape un secol, s-a transformat într-un tren-fantomă, bântuind pe șine abandonate și “îndepărtându-i” pe cei care îndrăznesc să se apropie de comoară. Oamenii care au găsit fie și un bănuț din aurul pierdut au avut parte de o moarte cumplită. Mulți dintre cei care au avut curajul să se scufunde în apele tainicului lac, în speranța îmbogățirii, nu au mai ieșit niciodată la suprafață.

De parcă o forță nevăzută veghează cu strășnicie ca bogăția să rămână ascunsă pe veci. În 1967, o echipă de lucrători ai căii ferate din regiunea lacului Baikal este trimisă să repare un tronson distrus de o avalanșă de pietre. În hățișul mărăcinilor de lângă linia de tren, unul dintre muncitori zărește ceva sclipitor, ceva ce părea a fi o bucată de aur. Cu inima strânsă, îndepărtează spinii și ridică din țărână un lingou strălucitor, ce avea stanțat însemnul Imperiului țarist: vulturul bicefal. Își strigă camaradul și, după un schimb de replici șoptite, și-au anunțat colegii că pleacă mai departe pe traseu, pentru a controla cât de avariată este linia. Într-o clipită, hotărâseră că trebuie să se piardă în munți, pentru câteva zile, ca apoi să coboare și să încerce să valorifice prețioasa descoperire. De atunci, nu au mai fost văzuți în viață.

La câteva zile după ciudata dispariție, autoritățile locale alarmate au început căutările. În scurt timp, cadavrele lor au fost găsite pe o șină de tren abandonată, în tunelul numărul cinci. În mod straniu, moartea survenise în urma impactului cu o locomotivă, deși se cunoștea faptul că pe acea rută nu mai circula nici un tren de mai bine de jumătate de an. Vestea cumplitei morți s-a răspândit rapid în așezarea din apropiere și toți locuitorii au început să vorbească înspăimântați despre blestemul aurului și despre trenul fantomă ce venea din trecut, lovind necruțător pe cei ce îndrăzneau să atingă legendara comoară. Nu era pentru prima dată când trenul fantomă se ivea ca de nicăieri, cu vagoanele pline de strălucirea aurului, semănând groază și aducând moarte.

Cercetătorul rus Vasili Lamakin, cunoscut pentru studiile asupra lacului Baikal, relatează într-una dintre cărțile sale un fenomen straniu, pe care l-a trăit el însuși, în 1957, în regiunea Irkuțk, din Rusia. “Ne întorceam dintr-o expediție de pe apele lacului Baikal, când un vânt năprasnic s-a stârnit ca din senin și, la fel de brusc cum s-a pornit, așa s-a și potolit. Noaptea se lăsa grea și neagră. Eram cu toții 15

Aurul blestemat din Baikal

oameni. Ieșind pe puntea vasului, am fost martorii unui spectacol halucinant.

Eram încă departe de țărm, când în fața noastră, foarte aproape, la o distanță de cel mult un kilometru, deasupra lacului, plutind prin văzduh, trecea un tren. În liniștea deplină a nopții, s-a auzit strident scrâșnetul roților pe linia invizibilă. Vagoanele străluceau în mod straniu, de parcă ar fi fost poleite cu aur. Și-a continuat traseul, brăzdând văzduhul, și s-a pierdut în negura nopții, lăsându-ne cu mințile rătăcite, cu ochii mari de spaimă și uimire”.

Aici, în regiunea lacului Baikal, astfel de povești sunt des auzite, legenda aurului și dispariția lui enigmatică fiind un inepuizabil subiect de discuție.

Aproape fiecare locuitor “deține” o hartă a comorii, știe din bătrâni unde s-a prăbușit trenul și în ce zonă ar putea ieși aurul la iveală.

Trenul aurului. Se spune că în el era și o parte din aurul României

Mecanicul de locomotivă Valeri Sanaev conduce de peste 20 de ani trenurile pe traseul ce a rămas neschimbat din secolul al XIX-lea, cu cele 38 de tuneluri, cu poduri de lemn și viaducte din piatră. La stânga tronează aceiași munți Baikal, la dreapta, strălucește în soare aceeași întindere de smarald a străvechiului lac. Valeri s-a născut și a copilărit în acest ținut, crescând cu poveștile și secretele nedezlegate ale aurului din adâncuri. El are propria lui versiune, prin care explică enigma comorii. Toamna, când apa este transparentă, în dreptul kilometrului 87 al căii ferate, pe luciul lacului, se poate vedea limpede locomotiva trenului dispărut în 1920. “Este doar o “fata morgana”, care-și întinde nada spre ademenirea curioșilor. Dacă te scufunzi însă, ea se face nevăzută, ca o nălucă.

Iar cei care, ispitiți de această atracție irezistibilă, au sărit în apele reci, au dispărut pe veci. Cunoaștem cu toții prea bine această primejdie și ne ferim chiar și privirea când ea se arăta. Pentru toate spaimele pe care le tragem pe acest traseu periculos ar trebui să fim plătiți în plus. Ne aventurăm pe linia de tren, căci asta-i pâinea noastră. Aurul este blestemat, și pentru nici un ban din lume, eu unul nu aș căuta să-i deslușesc secretul”.

Comoara ultimului țar

Pentru prima dată, blestemul aurului a fost aruncat către amiralul Kolceak. Remarcabil comandant de flotă navală, cunoscut explorator polar, amiralul Alexandr Kolceak va trebui să poarte de-a lungul istoriei această cruce grea: răspunderea pentru dispariția tezaurului marelui imperiu de la răsărit. Așa-numitul “aur al lui Kolceak” a reprezentat o mare parte din rezerva de aur a Rusiei. În preajma Primului Război Mondial, în 1914, în Rusia se găsea unul dintre cele mai mari depozite de aur din lume. Băncile imperiului adăposteau 1240 de tone de aur, ceea ce în zilele noastre este echivalentul a peste 60 de miliarde de dolari. În 1915, sub amenințarea ocupației germane asupra orașului Petrograd (Sankt-Petersburg de astăzi), acolo unde se afla tezaurul rusesc, țarul Nicolae al II-lea a hotărât ca acesta să fie divizat și mutat în două orașe diferite: Nijnii Novgorod și Kazan. După revoluția din noiembrie 1917, țarul fusese înlăturat și forțele bolșevice, sub conducerea lui Lenin, puseseră stăpânire pe Rusia. Un an mai târziu, a izbucnit războiul civil între bolșevici și susținătorii țarului. Unul dintre conducătorii “armatei albe”, ce lupta pentru restaurarea monarhiei, a fost amiralul Alexandr Kolceak. Într-o mare ofensivă, după lupte sângeroase,

Kolceak și armata sa au izgonit trupele bolșevice din Kazan, asediind orașul și preluând controlul asupra rezervei de aur. Ulterior, tezaurul a fost încărcat într-o garnitură de tren, cu destinația Omsk, în Siberia Orientală, acolo unde mișcarea albă își stabilise capitala.

Convoiul purta o încărcătura de o valoare greu de apreciat. Pe lângă cele 200 de tone de aur, în vagoane exista, de asemenea, o mare cantitate de bijuterii prețioase, printre care sabia împodobită cu diamante a țareviciului Alexei și colierul splendid al țarinei. În iarna anului 1920, trupele amiralului Kolceak, sub presiunea armatei roșii, se retrag către Vladivostok.

Tezaurul a fost iarăși încărcat în tren pentru a fi transportat către portul rusesc la Oceanul Pacific. Amiralul rus lua în calcul și posibilitatea de a-și conduce flota către trupele aliate din Europa. Însă armata roșie, în încercarea de a captura tezaurul, a reușit să oprească trenul. Locul ales a fost ideal.

La capătul unuia din cele 38 de tuneluri care se întind de-a lungul lacului Baikal, bolșevicii au plasat explozibil pe linia ferată. Și astfel, la ieșirea din tunelul numărul cinci, explozia s-a produs și trenul s-a prăbușit în negura lacului. Câteva zile mai târziu, amiralul a fost capturat de bolșevici și ucis mișelește, după un proces făcut în pripă, într-o râpă, pe malul lacului care deja înghițise aurul.

Așa s-a încheiat istoria încâlcită a “aurului lui Kolceak” și a început povestea misterioasă a comorii din Baikal, pe care de aproape un secol oameni din toată lumea se străduiesc să o dezlege.

Cercetătorii “Mir” confirmă legenda

Septembrie 2009. Agențiile de presă rusești anunțau o știre de senzație: “Expediția științifică “Mir” din Baikal se află pe urmele aurului lui Kolceak”.

Cercetătorii ruși, cu ajutorul batiscafurilor “Mir 1” și “Mir 2”, au descoperit în adâncurile lacului indicii pentru ceea ce ar putea fi rezerva pierdută de aur. La o adâncime de aproape 1000 de metri, printre stânci, submersibilul a scos la iveală rămășițele unui vagon de tren și câteva lăzi cu muniție din perioada războiului civil. Însă surpriza cea mare a cercetătorilor de la bordul batiscafului “Mir” a venit abia când executau manevrele de ridicare la suprafață.

Iată ce declara pilotul Evgheni Cernaev: “După depistarea fragmentelor metalice, am început să urcăm către suprafață, pe panta țărmului acoperită cu grohotiș. Deodată, printre pietre, am observat niște bare metalice ce aveau strălucirea aurului. Am reușit să ne apropiem, însă în încercarea de a le

extrage cu ajutorul brațului mecanic telecomandat, malul a început să se surpe și plecarea noastră din acel loc a devenit iminentă. Nu am putut disloca misterioasele fragmente, însă coordonatele au fost precis fixate”.

Studiul adâncimilor lacului Baikal a debutat încă din anul 2008, iar cei interesați de comoară au așteptat cu sufletul la gură ca descoperirea senzațională să fie confirmată. Dar locuitorii regiunii nu au privit expediția cu ochi buni, încă de la început. Chiar și astăzi, în secolul XXI, ei sunt înfricoșați de misterele lacului și de blestemul aurului ce se poate abate asupra tuturor. Chiar din prima zi, superstițiile lor par că au fost confirmate. În timpul manevrelor de scufundare a batiscafului în apă, s-a produs un cutremur și o furtună puternică s-a dezlănțuit. Aparatul submersibil a început să se clatine în toate direcțiile la bordul navei care-l adăpostea. Vântul a izbit batiscaful de navă și unul din motoarele sale a fost grav avariat.

Oamenii de știință susțin că asemenea fenomene meteorologice nu sunt deloc rare în regiunea lacului Baikal, acolo unde vremea este imprevizibilă.

Pe de altă parte, localnicii trăiesc cu convingerea că nimic nu este întâmplător, și blestemul îi urmărește pe toți aceia care încearcă să descopere aurul.

După o serie de întâmplări inexplicabile, expediția “Mir” și-a continuat cercetările. În august 2009, hidronauții descoperă un lucru neașteptat: nu este prima dată când adâncurile apelor Baikalului sunt explorate. Pe fundul lacului, cercetătorii ruși găsesc epava unui submarin sovietic. Povestea acestuia o aflăm dacă ne întoarcem în timp, în vara anului 1949. În dimineața zilei de 11 iulie, în regiunea insulelor Uskani din inima lacului Baikal, mai mulți pescari au fost martorii unei imagini incredibile.

De sub apă s-a ivit un periscop, apoi partea superioară a ceea ce părea un vas subacvatic. După câteva minute, bănuielile pescarilor s-au adeverit: la suprafața apei a apărut un submarin.

După destrămarea URSS-ului, documentele scoase la iveală au confirmat relatările pescarilor, făcute în urmă cu 50 de ani.

Aparatul submersibil fusese, întradevăr, un submarin din clasa “Sciuka” (Știuca), special modernizat și adaptat pentru căutarea rezervei de aur scufundate în adâncimile lacului Baikal. Proiectul, desfășurat în condiții strict secrete era supervizat de șeful poliției secrete (NKVD), temutul Lavrenti Beria. Nava subacvatică fusese adusă în mare taină, pe timp de noapte, de la Vladivostok, unde se afla cea mai mare bază militară navală sovietică în Oceanul Pacific. Însă, în mod straniu, și această tentativă de descoperire a aurului s-a încheiat dramatic. În condiții neelucidate, la bordul submarinului s-a produs o avarie, și echipajul a fost nevoit să abandoneze nava.

Coincidență sau nu, încercările de a desluși cea mai mare taină a secolului XX din Rusia au eșuat fără excepție, toate eforturile de a face lumină au fost înghițite de bezna abisală a lacului Baikal. După date neconfirmate oficial, recent a fost înaintată ipoteza conform căreia o parte din tezaurul imperial era constituită și din rezerva de aur a României, pierdută in vâltoarea Primului Război Mondial.

Cel mai probabil însă aurul lui Kolceak va rămâne un mit rusesc - la fel ca și “Camera de Chihlimbar” sau Biblioteca lui Ivan cel Groaznic.

Nataşa GALSHE, săptămânalul „FORMULA AS”, România

Enigme

9

„Cimitirul Diavolului” ucide în Siberia Există un petec de pământ denumit “Cimitirul Diavolului” nu departe de satul Kova din regiunea siberiană Krasnoyarsk, acoperit cu cadavrele unor păsări şi animale care, în mod misterios, “refuză” să intre în descompunere. Vegetaţia locului este sărăcăcioasă, nu trăiesc animale aici, iar oamenii care se întâmplă să tranziteze regiunea acuză “din senin” migrene inexplicabile şi ciudate stări de anxietate. Se crede că energia funestă a locului, responsabilă de toate aceste lucruri, are de a face cu prăbuşirea de acum un secol a unui meteorit în apropierea râului Tunguska. Într-un interval de zece ani, între 1980 şi 1990, aproximativ 75 de persoane care au pornit în cercetarea «Cimitirului Diavolului» şi-au aflat sfârşitul în taigaua siberiană.

Mulţi experţi sunt de părere că explicaţia ciudatelor fenomene vine dinspre evenimentul din 1908 al presupusei prăbuşiri a unui meteorit în dimineaţa zilei de 30 iunie 1908. Unele documentări de atunci atestă faptul că vitele scoase la păscut de sătenii din apropiere au murit în masă numai apropiindu-se de zona în care a avut loc explozia care a luminat cerurile de deasupra a peste o jumătate de Glob.

La sfîrşitul anilor ‘20, un zoolog expert, Shemchenko, a încercat un experiment în zona “Cimitirului Diavolului”. El a aruncat o sfoară cu o greutate la capăt în groapa din centrul câmpiei. Aceasta a căzut în abis câteva zeci de metri, fără a-i atinge fundul.

Semchenko este cel care a observat că păsările moarte zac numai în apropierea gropii, iar pielea lor are o ciudată tentă purpurie.

O altă versiune de explicare a fenomenului vine de la profesorul de fizică şi matematică Victor Zhuralev, care în anii '80 a sugerat că un foc subteran arde mocnit sub «Cimitirul Diavolului». Un zăcământ de cărbuni trece prin acea regiune. În caz de lipsă de oxigen, arderile de cărbuni sunt acompaniate de emisiile incolore şi inodore de monoxid de carbon, un gaz otrăvitor pentru organismele vii. Totuşi, această teorie nu explică distrugerea echipamentelor şi dispariţia unor hărţi care indică drumul până la «cimitir».

Misterioasele cercuri întunecate din Lacul Baikal

Cercetătorii ruşi au descoperit cu stupoare un număr de cercuri întunecate de origine stranie apărute pe suprafaţa lacului Baikal din Siberia. Imaginile au ajuns la cunoştinţa oamenilor de ştinţă numai după ce au analizat cu atenţie unele fotografii din satelit ale lacului Baikal.

Cu toate că fenomenul nu poate fi încă explicat, unii cercetători sunt de părere că imaginile cu cercurile de pe Baikal nu reprezintă un fenomen nou, doar că nu au fost observate până acum din cauza dimensiunilor lor mari, cât şi a culmilor munţilor care înconjoară lacul. Conform observaţiilor deţinute până în prezent, structurile circulare de pe gheaţa lacului Baikal nu apar în decursul fiecărui an. Prima dată au fost descoperite în iarna anului 1999, pentru a reapărea ulterior în iernile anilor 2003 şi 2005. Cercurile întunecate apar doar în decursul lunii aprilie şi îşi schimbă locaţia de fiecare dat. Unii experţi consideră că apariţia acestor cercuri este legată de emisiile de gaze apărute din straturile sedimentare ale lacului, în timp ce alţi specialişti sunt de părere că lacul Baikal ascunde multe alte mistere insuficient cercetate, iar coroborarea activităţii geologice cu cercurile întunecate este doar o apropiere forţată în încercarea de a găsi o explicaţie pe moment.

(Sursa: Descoperă.ro)

10 CASA ŞI FAMILIA TA

LA PLĂCINTE, ÎNAINTE!

(conserve pentru iarnă la români)

Zacuscă

Ingrediente: 10 vinete, 10 ardei capia, 1.5 kg ceapă, 500 ml ulei, 5 - 6 căţei de usturoi, 2 litri de suc de roşii, piper boabe, sare după gust.

Mod de preparare: Vinetele şi ardeii se spală şi se coc. După ce s-au copt, vinetele se curăţă de coajă şi se asează pe un tocător înclinat pentru a permite să se scurgă zeama amară, vreo 2 ore.

Ardeii copţi se înmoaie în apă, se curăţă de coajă, se scot seminţele şi se taie în bucăţi. Ceapa se curăţă, se toacă mărunt şi se căleşte în ulei.

Când ceapa începe să prindă culoare, adăugaţi căţei de usturoi tocaţi mărunt şi sucul de roşii şi se lăsaţi să fiarbă vreo 5 minute.

Se adaugă ardeii, vinetele tocate ca la salată, sare, piper după gust şi se fierb în continuare aproximativ o oră, amestecând des ca să nu se lipească de fundul cratiţei. Apoi, zacusca se bagă la cuptor aproximativ jumătate de oră ca să scadă. Când este gata se scoate din cuptor şi se lasă puţin deoparte până încâlziţi în cuptor borcanele.

Compoziţia fierbinte se toarnă în borcane care au fost înfierbântate prealabil în cuptor. Borcanele se umplu până la 2 cm sub gură, se şterg la exterior. Puneţi capace sau acoperiţi gura borcanelor cu celofan legat cu aţă. Borcanele se dau deoparte şi trebuie acoperite cu o pătură groasă până se răcesc.

Ciuperci de pădure în ulei

Ingrediente: 1kg ciuperci de pădure, 1 l oţet de mere, 500 ml vin alb, ulei (cât cuprinde), piper, usturoi 4 foi de dafin, ulei.

Mod de preparare: Curăţaţi bine 1kg ciuperci de pădure mai mici.

Fierbeţi 1 l oţet de mere amestecat cu 500 ml vin alb. Adăugaţi în amestec piper, usturoi pisat, 4 foi de dafin, sare, după gust. Opăriţi ciupercile cu oţetul fierbinte. Amestecaţi-le ca să fie acoperite bine de oţet peste tot.

Scurgeţi ciupercile după 15 minute, apoi lăsaţi-le 24 de ore la uscat pe şerveţele. Puneţi ciupercile uscate în borcane şi turnaţi peste ele ulei extras la rece din măsline, dovleac sau porumb. Mişcaţi borcanele, ca să iasă aerul, acoperiţi-le cu capace şi fierbeţi-le 20 de minute la bainmarie, pentru sterilizare.

Gogoşari umpluţi cu vinete Ingrediente: 4 kg gogoşari,2 kg vinete,1 l ulei,1 l oţet, 10-12 fire hrean,1 leg. frunze de ţelină,1 lingură ienibahar,2 l apă, sare, boabe de piper.

Mod de preparare: Alegeţi vinete cu seminţe puţine, din acelea lungi şi subţiri. Spălaţi-le şi tăiaţi-le în rondele, apoi prăjiţi-le pe ambele părţi în ulei încins. Când sunt gata, scoateţi-le pe hârtie absorbantă, ca să se scurgă de grăsime. Spălaţi gogoşarii şi curăţaţi-i de seminţe şi cotoare. Umpleţi-i cu felii de vinete. Aşezaţi gogoşarii în borcane, deasupra lor puneţi un strat de felii de hrean şi peste acestea un strat de frunze de ţelină. Din apă, oţet, condimente preparaţi o saramură pe care după ce o fierbeţi câteva minute, turnaţi-o fierbinte peste gogoşari. Închideţi borcanele şi apoi lăsaţi-le să se răcească.

Octombrie 2011

Crizantema, regina toamnei Asociate cu toamna, crizantemele rămân înflorite până târziu, la căderea brumelor. Există foarte multe varietăţi, cu flori, culori, parfum şi forme diferite.

Sunt excelente pentru aranjamente florale, atât în vase, cât şi în grădini sau parcuri.

Vin de departe, din China şi Japonia. Crizantemele cultivate fac parte din specia Chrysantemum hortorum, care cuprinde mii de soiuri şi cultivaruri. Multe dintre ele sunt atât de diferite, încât cu greu ai putea spune că sunt rude apropiate.

Astfel, există crizanteme cu florile asemănătoare margaretei, anemonei, cu flori globuloase sau, dimpotrivă, aplatizate. Mărimea florilor variază şi ea foarte mult, de la “piticele” cu diametrul de 5-6 centimetri, până la uriaşele de pănă la 25 de centimetri.

Zeama bordeleză este una dintre cele mai cunoscute şi răspândite substanţe folosite în grădinărit. Este un fungicid de contact, pe bază de cupru, care combate bolile cauzate de ciuperci cum ar fi: mana, monilioza sau făinarea. Cu toate că în prezent există mai multe substanţe alternative – unele poate mai eficiente împotriva anumitelor boli – zeama bordeleză este încă preferată de mulţi grădinari pentru că poate fi preparată relativ uşor în gospodărie şi este considerată o substanţă (bio) mai puţin toxică. Mulţi preferă această soluţie pentru efectuarea tratamentelor de iarnă (de spălare).

Cum se prepară zeama bordeleză?

De regulă se foloseşte în concentraţii de 0.75-1% sau 2%. Pentru a

Culorile crizantemelor merg de la nuanţe închise de violet (soiul Accent), până la alb (soiurile Penny Lane, Luyona sau Breitner) sau galben (Axilia, Homaro, Graceland sau Frivoli).

crizantemele puse la iernat se udă rar, cât să nu se usuce complet pământul din vas. Udate în exces, pot muri. În grădină sau pe terasă se scot în luna mai, chiar aprilie în anii mai călduroşi. Trebuie să i se rezerve un spaţiu suficient, pentru că poate fi uşor sufocată. Pământul trebuie să fie bine îngrăşat şi udat periodic, începând de acum.

Lucrările de îngrijire la crizanteme

Cultivarea crizantemelor

La noi, crizantemele nu rezistă la temperaturile scăzute de afară, de aceea toamna se mută în spaţii protejate, unde temperatura nu scade sub 5 grade Celsius, dar nici nu creşte mai mult de 10 grade. Până în luna martie,

Pentru a ajuta planta să înflorească toamna abundent, vârful plantei se ciupeşte, adică se scurtează cu aproximativ 5-10 centimetri. Acest lucru face ca ea să se ramifice la bază şi să dea naştere, mai târziu, mai multor tulpini florifere. În acelaşi scop se practică şi copilirea, adică ruperea lăstarilor laterali de pe tulpini, la fel ca în cazul tomatelor.

Ultima lucrare importantă, şi cea mai delicată, este bobocirea, lucrare

Zeama bordeleză: preparare şi folosire

prepara 100 l de zeamă bordeleză cu o concentraţie de 1% se foloseşte: • 1 kg de piatră vânătă (sulfat de cupru) care se dizolvă în 50 litri de apă (de preferinţă cu o zi înainte) • 1 kg de var stins la 50 l de apă • se adaugă încet soluţia de piatră vânătă la soluţia de var.

Sfaturi utile

• soluţia de 2% se prepară la fel, doar că se foloseşte 2 kg de sulfat de cupru şi 2 kg de var.

• zeama bordeleză trebuie să fie neutră sau slab alcalină, dacă nu este

aşa, se mai adaugă var. În niciun caz nu trebuie să fie acidă.

• este eficientă doar contra ciupercilor, împotriva dăunătorilor se foloseşte insecticid sau acaricid.

• nu se folosesc vase de metal la preparare!

• întotdeauna adăugăm soluţia de sulfat de cupru la laptele de var şi nu invers.

• se foloseşte în ziua preparării, cel mult în ziua următoare.

Pentru tratamentele de iarnă (de preferinţă, după curăţarea pomilor

Dăunătorii grădinilor: cum îi stârpim?

Cârtiţa

La noi cârtiţa este răspândită pe arii largi între şes şi deal. Trăieşte într-o galerie complicată, ce se recunoaşte în afară prin muşuroaiele de pământ pe care îl escavează atunci când sapă în sol. O femelă poate da naştere la 3-7 pui.

Cârtiţa se hrăneşte, în primul rând, cu insecte mici, ouă şi larve ale acestora, râme, viermişori care trăiesc în sol, păianjeni, dar şi cu rădăcini sau tulpini subterane ale plantelor legumicole cultivate în grădina de lângă casă.

Cârtiţa este animalul care distruge plantele din grădină, cauzând pierderi însemnate culturilor legumicole, cât şi gazonului din faţa casei.

• Pentru a îndepărta cocleala de pe pereţii ceainicului, în el se va fierbe o soluţie concentrată de bicarbonat sau oţet. Dacă ceainicul sau cratiţa, înainte de a se instala pe foc, se vor şterge la fund cu săpun sau amestec de cretă cu apă, atunci vasele se vor supune mai uşor curăţirii.

• Vasele de porţelan, bibelourile etc. se vor spăla cu apă rece, în care se va adăuga zeama de lămâie.

• Pentru îndepărtarea petelor de pe farfurioarele-suport ale florilor de cameră, acestea se vor ţine vreo oră într-o soluţie diluată de oţet, apoi se vor clăti în apă caldă.

• Vasele, care s-au utilizat pentru ouă crude, aluat, lapte, peşte, scrumbie, dulceaţă, se vor spăla mai întai cu apă rece, apoi cu fierbinte.

• Rugina de pe tacâmuri se va îndepărta cu o ceapă tăiată sau zeamă de

Limaxul de grădină

Iernează sub formă de ou, ce este depus în sol la 3-4 cm adâncime. Din aceste ouă, primăvara devreme apar larvele. O femelă depune în medie 400-600 ouă. Incubaţia durează 20 de zile, iar maturizarea larvelor este de 40-60 de zile, având două-trei generaţii într-un an de zile.

Limaxul de grădină se hrăneşte cu boabe în germinaţie şi plante aparţinând unor familii diferite de leguminoase, graminee, chenopodiacee. Cu ajutorul radulei, dăunătorul roade neregulat frunzele, rădăcinile, tuberculii sau chiar fructele în care sapă cavităţi sau galerii. La vărzoase, melcul de grădină pătrunde printre frunze, cauzând gelificarea lor, iar

din acest motiv se depreciază valoarea comercială a produsului.

Buha-verzei

Buha-verzei iernează în sol în stadiul de pupă, la aproximativ 10 cm adâncime. Adulţii apar de obicei în a doua decadă a lunii aprilie, începutul lunii mai şi îi întâlnim în culturile de legume până în luna iulie.

Adulţii crepusculari şi chiar nocturni se retrag în timpul zilei la baza plantelor sau pe sub bulgări de pământ. În această perioadă ei se hrănesc cu nectarul plantelor.

O femelă poate să depună până la 800 de ouă, incubaţia durează două săptămâni, după care apar larvele care se hrănesc cu ţesuturile frunzelor.

Regulile de aur ale bunicii

(tot despre întreţinerea vaselor şi tacâmurilor) lămâie, apoi se vor şterge cu o bucată • Vesela acoperită cu desen auriu de stofă de lână moale. Cuţitele şi în nici un caz nu se va spăla cu bicarfurculiţele vor străluci, dacă se vor bonat. Ea se va spăla cu apă fierbinte polei cu un cartof crud tăiat. cu săpun. Paharele de sticlă, pocalele, • Cuţitele se curăţă bine cu dopul cupele cu marginea aurie se spală cu de plută. Nu se vor lăsa pe plita fier- apă caldă cu adaos de amoniac, apoi binte, deoarece astfel ele se tocesc şi se clătesc în apă rece curată.

• Obiectele de cristal vor străluci, lama cuţitului îşi pierde elasticitatea.

Cuţitele de bucătărie se vor ascuţi dacă se vor prelucra mai întâi cu o cârpă mai bine, dacă se vor cufunda vreo îmbibată cu alcool, iar apoi se vor şterge jumătate de oră într-o soluţie dilu- cu un şerveţel uscat de in. Obiectele din ată de sare. Cuţitele se vor păstra sticlă aurită sau din sticlă cu ornament separat de celelalte tacâmuri; venind color se vor spăla cu apă caldă fără în contact cu furculiţele, lingurile săpun şi se vor şterge cu un şerveţel de şi alte obiecte de metal, lama lor se in. Ştergând paharele cu picioruş înalt, nu le ţineţi de baza picioruşului, ci mai toceşte.

• Paharul, în care turnăm ceai sus, altfel riscaţi să le stricaţi.

• Sticlele se vor spăla mai uşor, fierbinte, nu va plesni, dacă în el se dacă în ele se vor pune bucăţele va introduce o linguriţă.

specifică lunilor august-septembrie, când apar primii boboci de crizantemă.

Pentru că planta dă naştere, în vârful fiecărei tulpini, nu unuia, ci mai multor boboci florali, pentru a obţine o floare mare, normal dezvoltată, se alege unul singur, iar cei care au tendinţa să crească în jurul lui, se îndepărtează cu delicateţe.

Dacă sunt lăsaţi să crească, se vor sufoca unul pe celălalt, iar vârful tulpinilor florale vor căpăta un aspect neîngrijit.

Există mai multe categorii de crizanteme: specii pitice, de ghiveci, şi speciile înalte, cultivate pentru flori tăiate. În cazul speciilor pitice se doreşte ramificarea tulpinii şi lăstărirea, pentru un aspect bogat al plantei în ghiveci, caz în care se practică ciupirea vârfului; în cazul crizantemelor de talie mare cultivate pentru florile lor, ideal este ca acestea să fie drepte, iar inflorescenţa cât mai mare, de aceea la acestea se practică bobocirea şi copilirea. fructiferi) se foloseşte soluţia de 2%, iar în perioada de vegetaţie stropim doar cu zeamă bordeleză de 0.75-1%.

Nu te necăji, dacă ţi se pare prea complicată prepararea sau nu ai timp de aşa ceva, pentru că în comerţ se găseşte şi gata preparat în formă de praf, dar poţi folosi şi alte produse pe bază de cupru, cum ar fi Champion, Funguran sau Triumf.

Atenţie la tratamentele de iarnă: să fie peste +5 grade celsius, ramurile să fie uscate şi fără zăpadă. Tratamentul să-l aplicăm în intervalul orar 11-13 ca să aibă timp de uscare până la venirea îngheţului ce apare noaptea.

Culoarea zemii bordeleze trebuie să fie azurie, ca seninul cerului.

Pagubele cele mai mari se înregistrează după formarea căpăţânilor de varză, când larvele cresc şi pătrund în interiorul lor, cauzând galerii profunde umede, în interiorul cărora se instalează apoi bacterii şi ciuperci saprofite, care duc la deprecierea căpăţânilor, pagubele produse de acest fenomen putând să se ridice până la 80%.

Larvele de buhă a verzei pot fi distruse prin măsuri agrotehnice, cât şi prin aplicarea de tratamente fitosanitare recomandate de literatura de specialitate. Se pot utiliza şi unele produse bio, nepoluante, selective şi netoxice, cum ar fi Dimilin 25 WP, Nomotol 15 SC - 0,05%. Nu în ultimul rând acest dăunător are la rândul lui duşmani naturali care limitează numărul de dezvoltare şi îi ţin sub pragul de dăunare. de hârtie sau cartofi tocaţi foarte mărunt, se va adăuga puţin nisip, se va turna apă până la jumătatea sticlei şi se va agita. Apoi se va clăti cu apă rece. Sticlele se vor spăla bine cu coajă pisată de ou.

• Scrumiera se va şterge mai întâi cu o cârpă cu sare, iar apoi se va spăla cu apă.

• Ceara roşie se va desprinde fără prea mult efort, dacă gâtul sticlei se va ţine câteva minute într-o soluţie fierbinte de sodă calcinată.

• Petele de grăsime de pe maşina de gătit se vor curăţa, presărând plita fierbinte cu sare şi ştergând-o cu hârtie.

• Se recomandă ungerea maşinii de tocat cu glicerină, aceasta îndepărtând mirosurile. Maşina se va curăţa, trecându-se prin ea pâine uscată, pesmeţi sau hârtie albă.

Medicina Naturistă

Octombrie 2011

Ce este cromoterapia?

Cromoterapia se bazează pe vechea artă a utilizării culorilor şi a luminii în tratarea afecţiunilor sau bolilor de orice fel. Practicanţii cred că prin utilizarea culorilor din mediul nostru este posibilă îmbunătăţirea calităţii vieţii şi a sănătăţii.

Primele forme ale acestei terapii include utilizarea cristalelor colorate sau a luminii solare.

Care sunt principiile cromoterapiei?

Corpul uman absoarbe lumina care e formată din spectrul de culori. Fiecare culoare din spectru are o anumită frecvenţă, lungime de undă şi energie asociată ei. Culorile pe care le absorbim au efect asupra sistemului nervos, sistemului endocrin şi a eliberării de Sinuzita este inflamaţia mucoasei care căptuşeşte cavităţile oaselor feţei (maxilar, frontal, etmoid) şi de la baza craniului (sferoid). Această boală se acutizează în perioadele mai reci ale anului, toamna sau iarna, dar poate fi tratată, atât cu remedii naturiste, cât şi medicamentos.

Sinuzita apare frecvent pe o rinită banală a mucoasei nazale, după instalarea unei infecţii cu microbi, inspiraţi pe nas, proveniţi de la persoane deja bolnave, prin tuse, strănut, vorbire şi sărut. De asemenea, poate fi o complicaţie a gripei, a guturaiului, a rujeolei şi a scarlatinei.

Boala se manifestă prin scurgeri nazale, strănuturi, febră, dureri frontale, de ochi şi sub pomeţii obrajilor, congestii nazale, astuparea nasului cu secreţii mucoase sau purulente, tumefacţia pleoapelor superioare şi stare generală proastă. Sinuzita poate fi acută sau cronicizată, purulentă sau nepurulentă. În formă acută, durerile sunt suborbitale, cu iradieri în molarii superiori (sinuzita maxilară), frontale cu iradieri în tâmple (sinuzita frontală) şi dureri la ceafă (sinuzita sferoidală).

Tratamentele fitoterapeutice

Tratamentele se fac, în majoritate, pe cale externă, prin: - inhalaţii sau băi de aburi, seara, cu flori de muşeţel, lavandă, coada şoricelului, mentă, cimbrişor, maghiran, salvie, cetină de pin, ceapă, sare, cu efecte antiseptice, antiinflamatoare, sedative şi sudorifice; - aspiraţii nazale cu infuzii călduţe de muşeţel, mentă, salvie, soc, coada calului, sunătoare, coada şoricelului, rădăcini de cerenţel, seminţe măcinate de schinduf sau de in; - cataplasme locale cu terci de tătăneasă, coada calului, cartofi cruzi, stropiţi cu alcool, rădăcini de schinduf, flori de fân sau frunze zdrobite de varză albă, ţinute peste noapte; - masaje locale cu uleiuri eterice (mentă, lavandă, pin, eucalipt), cu tinctură de propolis şi bitter suedez şi cu alifie de gălbenele şi cătină. În uz intern sunt indicate infuziile din flori de muşeţel, salvie, coada şoricelului, trei fraţi pătaţi, răchitan (câte 2-3 căni pe zi), iar în cazul unui focar de infecţie sunt eficiente ceaiurile de

Cromoterapia

hormoni sau a altor substanţe organice din corpul uman. Acestea pot afecta şi mentalul, emoţionalul, precum şi starea psihică şi fizică a omului.

Simptomele afecţiunilor sunt un semn al unei lipse sau utilizări nepotrivite a culorii şi luminii, de către celulele şi organele corpului uman.

Cum ne ajută cromoterapia?

Terapeuţii sugerează că partea vizibilă a spectrului de culori poate afecta mintea şi corpul, de asemeni.

Ei iau în considerare aura umană reprezentată printr-un aşa-zis “ou” de energie - energia emanată de corpul uman, pe care doar puţini dintre noi o pot observa. Terapeuţii vor lua în considerare dosarul medical şi starea prezentă de sănătate a unei persoane pentru a observa aura prin concentrare. Ei cred că fiecare organ, parte a corpului, stare emoţională sau mentală răspunde la o anumită culoare. Observând culorile din aură a fiecăruia, ei pot utiliza culorile respective pentru remedierea afecţiunilor.

Culorile sunt de asemenea, utilizate în practica medicală comună pentru tratarea icterului de care suferă nounăscuţii şi a altor afecţiuni. Pe de altă

Sinuzita

parte, sunt utilizate în terapiile complementare pentru a întări sistemul imunitar şi a asigura însănătoşirea pe cale naturală.

O mulţime de probleme inclusiv cele legate de condiţiile de stres, cum ar fi: insomnia, anxietatea, astmul, devieri de comportament, depresia etc., pot fi tratate astfel. În special, ajută la recuperare după operaţii sau boli grave. De asemenea, ajută la creşterea nivelului creativ şi în procesul de învăţare.

Cazuri particulare ale cromoterapiei

Dacă cineva se plânge de oboseală sau lipsă de energie, acesta trebuie să facă o “baie” de culoare pentru o scurtă perioadă de timp. Cea mai potrivită pare a fi culoarea roşie, deoarece creşte vitalitatea şi stimulează circulaţia sangvină.

Se cunoaşte prea bine că rozul temperează, albastrul calmează şi ajută asimilarea cunoştinţelor, în timp ce portocaliul tinde să ne înveselească.

Unii cromoterapeuţi spun că anumite culori se potrivesc în anumite situaţii, şi ne sfătuiesc asupra utilizării acestora în decorarea locuinţei şi a biroului.

Regimul de viaţă impune un repaus odihnitor la pat, într-o cameră curată (fără praf), cu aer umidificat şi bine încălzită (la temperatura de circa 20 grade C) în care nu se fumează (desigur eliminarea definitivă a fumatului de către pacient). Se interzice păstrarea în cameră a florilor puternic mirositoare şi a animalelor de casă.

Pe zona sinusurilor se pun comprese cu apă caldă, cataplasme cu ceapă tăiată mărunt, sare sau mălai, băi calde de şezut (două pe săptămână) şi băi alternative (calde-reci) de picioare. Pe sinusuri se pot pune săculeţi plini cu nisip fierbinte, care vor fi schimbaţi după ce se răcesc.

Tratamentul balneoclimateric

gălbenele, creţişoară, coacăz negru şi răchitan (câte 2-3 ceaiuri pe zi), cu efecte antiseptice şi antibiotice.

Apiterapia recomandă soluţie de propolis 5% în alcool din care se pun câte 5 picături în fiecare nară de 3 ori pe zi sau mestecarea unei bucăţi de fagure cu miere (15 minute pe zi) şi consumul zilnic a două linguriţe cu căpăceală de fagure, timp de 3 zile consecutiv.

Alimentaţia bolnavilor de sinuzită

Se recomandă cel puţin 2-3 zile repaus alimentar absolut, numai cu lichide sub formă de sucuri şi ceaiuri antiinflamatorii cu muşeţel şi cimbrişor, având rolul de a păstra umedă mucoasa nazală. În continuare se administrează o alimentaţie uşoară, bogată în legume şi fructe cu vitamina C şi săruri minerale (suc de lămâie diluat cu apă călduţă luat dimineaţa înainte de masă, suc de orz verde, spanac, varză albă, ridichi negre, caise, boabe de ienupăr, germeni de cereale, lapte şi produse lactate (iaurt, brânzeturi). Este indicat hreanul ras şi amestecat cu puţin suc de lămâie (câte o linguriţă de două ori pe zi, dimineaţa şi seara, după care nu se mai consumă nimic timp de 30 de minute).

Se impun restricţii la grăsimi animale şi cărnuri, cartofi, pâine albă, dulceţuri, condimente iuţi şi oţet.

Regimul de viaţă

În cazul sinuzitelor cronice se fac inhalaţii sau se beau ape sulfuroase din staţiunile Govora, Călimăneşti, Căciulata, Herculane, Nicolina-Iaşi, Strunga, Slănic-Moldova, Mangalia.

Este eficient şi nămolul de Techirghiol aplicat pe sinusuri, în 10-12 şedinţe pe durata de 10-15 minute.

Odată cu sfârşitul verii şi intrarea în sezonul rece, de toamnă, fluctuaţiile de temperatură şi umezeala îşi pun amprenta asupra sănătăţii noastre. Acesta este momentul în care apar infecţiile respiratorii, iar bolnavii cronici încep să resimtă tot mai acut simptomele unor afecţiuni supărătoare, precum reumatismul, ulcerul sau insuficienţa cardiacă.

Cum ne protejăm de toate aceste neplăceri?

Gripa, cea mai „gălăgioasă” boală specifică sezonului rece, afectează cu preponderenţă persoanele sensibile şi pe cele care au sistemul imunitar slăbit. Deşi în aparenţă pare a fi o infecţie virală banală, gripa poate genera o serie de complicaţii. În aceste condiţii, cel mai bine este să apelăm la metodele profilactice: vaccinurile antigripale, vitaminele pentru stimularea imunităţii sau medicaţia antivirală.

Virusurile gripale se modifică de la an la an, astfel încât în fiecare toamnă apar noi tipuri de vaccinuri. În privinţa vaccinului homeopat, acesta se administrează oral şi se gaseşte sub formă de granule, care

11

Miracolul cătinei albe

Cunoscută drept unul dintre cei mai puternici antioxidanţi naturali, cătina ajută la regenerarea celulelor, grăbind vindecarea. Este excelentă împotriva bolilor de piele, gripei şi îmbătrânirii. Se folosesc preparatele din scoarţă, muguri, frunze, dar şi fructe. Şi pentru că este vremea lor, ne vom opri la acest capitol. a) Fructe proaspete: se pot consuma fructe proaspete sau congelate.

Se vor lua minimum 4-5 linguriţe de 3 ori pe zi. b) Suc din fructe: se ia minimum 20 ml de 3 ori pe zi. c) Fructe uscate: 2 linguriţe de fructe zdrobite sau măcinate se vor pune la 250 ml apă şi se vor fierbe timp de 15 minute. Se strecoară apoi.

Se pot consuma 3 căni pe zi. d) Praf de fructe: râşnite, apoi cernut praful prin sită se va pune sub limbă pentru 10 minute, după care se înghite cu puţină apă, de 3 ori pe zi. Se ia cu 30 minute înainte de mese. e) Unguent: praf de fructe amestecat cu untură de porc 1\1 şi omogenizat prin amestecarea insistentă a celor două componente dă un unguent excelent pentru afecţiuni dermatologice, deoarece conţine toate vitaminele necesare refacerii pielii. Se unge local în strat subţire de 2 ori pe zi. f) Tinctură din suc- se iau fructele şi se zdrobesc, apoi se pun în storcătorul de fructe (dacă aveţi), dacă nu, într-o pânză tare şi se strâng pentru a stoarce sucul. Sucul din fructe se pune într-o sticlă în care se va pune aceiaşi cantitate de alcool alimentar de 70° cât suc este. Se pune dop şi se ţine la rece. În mod normal se aşteaptă 15 zile, apoi se poate consuma câte o linguriţă diluată de 3 ori pe zi cu puţină apă. Se poate însă consuma şi imediat ce s-a făcut. g) Tinctură din praf de plantă: (FRUCTE) este mai complexă pentru că la această tinctură se folosesc şi seminţele din fructe. De fapt se macină fructul cu râşniţa de cafea cu sâmbure cu tot. La 50 gr praf de fructe se pune 250 ml alcool alimentar de 70°. Se închide ermetic şi se agită zilnic. Se ţine la temperatura camerei. Se strecoară după 15 zile şi se filtrează. Se pune în recipiente mai mici. Se va lua câte o linguriţă de 3 ori pe zi diluată în 100 ml apă. h) Ulei: se mai poate face un alt preparat foarte util în cazul în care aveţi la îndemână fructe proaspete.

Se vor spăla foarte bine fructele cu multă apă după ce le-aţi desprins de

pe ramuri. Se pun aceste fructe de preferinţă într-un vas de sticlă şi apoi se zdrobesc cu mâna sau cu o lingură de lemn. Se pun apoi într-o pânză mai rezistentă dacă nu aveţi storcător de fructe şi prin stoarcerea puternică se va extrage sucul. După ce nu mai iese suc din aceste fructe se pune peste ele tot în vas de sticlă apă fiartă după răcire, cât să le acopere şi se lasă timp de 12 ore. Se strecoară apoi din nou.

Se mestecă apoi cu sucul obţinut de prima dată şi se va lăsa pentru 12 ore la decantare. La suprafaţă se va forma o peliculă de ulei fină. Aceasta se ia cu grijă şi se pune în recipiente mici.

Se va folosi la intern 3-4 picături de 3 ori pe zi sau extern se pot face cu acest ulei o serie de preparate cosmetice sau dermatologice foarte eficiente.

Fructele rămase (din care s-a stors sucul) se vor pune la uscat. Se poate apoi să se transforme în praf care se poate lua intern câte o linguriţă de 3 ori pe zi, sau se poate folosi extern la diferite preparate (creme, unguente) în amestec cu ulei, unsoare, seu, vaselină, etc. Se preferă însă cu ulei vegetal caz în care se va pune peste praf ulei cât să-l acopere. Se lasă 4 săptămâni.

Se strecoară şi se poate folosi la orice afecţiuni atât intern, cât şi extern.

Se foloseşte la: afecţiuni capilare, anemie, anorexie, arsuri, arterite, astenie, astm, ateroscleroză, avitaminoză, bronşite, cancer, calculi biliari, ciroză, cistită, constipaţie, convalescenţă, degerături, depresie, diabet, diaree, dermatoze, herpes, hepatită, hipertensiune, hipoaciditate, impotenţă, infecţii oculare, infecţii respiratorii, infecţii virale, insuficienţă ovariană, leucemie, leucoree, micşorarea fluxului menstrual, parkinson, răni, radiaţii, reumatism, boli de rinichi, sida, afecţiunile splinei, sterilitate feminină şi masculină, tbc de orice natură, tumori, urticarie, etc.

Din fructe de cătină uscate se fac ceaiuri plăcute la gust care se folosesc în avitaminoze. În unele ţări ceaiul de cătină se recomandă în diaree, reumatism, în unele boli de piele, urticarie.

Preîntâmpină bolile din colecţia de toamnă!

se ţin sub limbă. Cel mai cunoscut produs de acest tip este Oscillococcinum.

O altă metodă profilactică, deosebit de eficientă, este administrarea vitaminei C, care combate cu succes primele simptome de răceală şi gripă. În unele cazuri, pacienţilor li se recomandă medicamentele antivirale cu rol profilactic care fie previn infectarea, fie reduc durata simptomelor, cu 1-2 zile.

Tratează bolile de sezon

Eforturile de adaptare la schimbările de temperatură intensifică circulaţia sangvină şi suprasolicită aparatul cardiovascular. Astfel,

după ce s-au luptat cu canicula pe timp de vară, cardiacii trebuie să se pregătească acum să facă faţă unor noi provocări: frigul şi umezeala. În cazul lor, cei doi factori pot duce la spasm coronarian, determină apariţia crizelor de angină sau creşterea frecvenţei acestora.

Reumaticii au şi ei de suferit o dată ce anotimpul ploios îşi intră în drepturi. În cazul lor, durerile localizate la nivelul articulaţiilor sunt exacerbate de expunerea la frig şi umezeală. Durerile pot fi calmate cu ajutorul acupuncturii, băilor calde cu sare şi antiinflamatoarelor.

Ulcerul este o altă afecţiune sezonieră, care se reactivează în special primăvara şi toamna. Pacienţilor li se recomandă prudenţă în privinţa alimentelor consumate, renunţarea la fumat şi alcool, precum şi respectarea tratamentului prescris de medicul curant.

Pagini organizate după Formula AS şi alte surse de Paraschiva MĂMĂLIGĂ

12 FRUMUSEŢE Clubul dietelor de slăbit

Riscul pastilelor „miraculoase” Medicamentele pentru slăbit reprezintă o atracţie pentru multe persoane, în special pentru femei, în dorinţa lor de a-şi suprima pofta de mâncare exacerbată sau de a obţine un efect laxativ. Atâta timp cât aceste medicamente sunt administrate sub directa observaţie medicală, nu există nici un fel de risc. Altfel, folosirea permanentă a acestor medicamente creează dependenţă, duce la dereglări de metabolism, tulburări de ritm cardiac şi afective, edeme etc.

Medicamentele de slăbit apărute pe piaţă se descriu ca şi consumatori de grăsime, însă aceste produse pot conţine efedrină şi pseudo-efedrină, care au potenţiale efecte negative asupra sistemului nervos central şi a celui cardiac. Aceste suplimente nu reduc greutatea într-un mod sănătos, nu sunt o metodă sigură şi eficientă de menţinere a greutăţii şi pot provoca chiar creşteri în greutate. Ca şi efecte secundare ale administrării fără prescripţie medicală a unor medicamente de sinteză antiadipoase se pot aminti: aritmii, creşterea tensiunii arteriale, depresie, nervozitate, atac de panică, etc.

Părerea medicului este singura în măsură să recomande sau nu administrarea acestui tip de medicaţie. Este ştiut faptul că dietele fade, neechilibrate, suplimentele nerecomandate medical şi alte metode de pierdere a greutăţii pe perioade scurte sunt de evitat. Cea mai bună metodă de pierdere a excesului ponderal şi de menţinere a unei greutăţi sănătoase este aceea de a urma o dietă echilibrată, controlată, care să implice şi îmbunătăţirea obiceiurilor alimentare, precum şi exerciţiul fizic zilnic.

Pentru un ten strălucit

Acnee

Tamponaţi faţa cu o roşie tăiată în două, iar la 20 de minute, aplicaţi pe ten frunze de măcriş zdrobite. Operaţiunea va dura o jumătate de oră, după care vă clătiţi cu apă de ploaie.

Prevenirea apariţiei coşurilor

Amestecaţi 40 gr de alcool de 90 grade, 1 gr de glicerină şi 100 gr suc de roşii. Cu loţiunea obţinută, spălaţivă tenul dimineaţa şi seara, precum şi de câte ori vă expuneţi la praf sau transpiraţi.

Tenul gras, cu puncte negre

Se îngrijeşte cu suc de roşii (mai puţin coapte) foarte proaspăt, cu care se fac spălări cu un tampon de vată, de minimum două ori pe zi.

Octombrie 2011 Luna trecută am citit în presă un caz zguduitor – o fetiţă de vreo 5 zile a fost găsită pe holul spitalului din Soroca învelită îngrijit într-un prosop şi însoţită de o scrisorică „Laura, mama te va căuta” şi data când a fost născută. Mai apoi s-a anunţat că mama fetiţei este o minoră de 15 ani, care a născut în condiţii de casă, fiind venită la bunei în satul Voloave. Era din Străşeni, trăia numai cu tatăl, părinţii fiind divorţaţi. Fiind mişcaţi de această veste mai mulţi oamenii au venit s-o înfieze pe Laura, dar a apărut mămica ei care a spus că a abandonat-o pentru că trebuia să plece la şcoală. Un caz şocant, strigător la cer! M-am gândit în acel moment prin ce stres a trecut biata copilă şi cât curaj a avut ca să aducă pe lume această fetiţă de una singură. Cine, totuşi, e vinovat, va fi sau nu pedepsit făptaşul?

Am făcut referire la acest caz, pentru că mi-am amintit şi eu de unul similar. Mulţi ani în urmă, c ălătorind cu trenul spre Odesa, ne aşezasem pe un scaun trei doamne – eu, o femeie îmbrăcată în doliu şi una de vre-o 40 de ani. O bucată de drum am tăcut, gândindu-ne fiecare la ale noastre. Prima a spart tăcerea Dimitrina, întrebând-o pe doamna în doliu ce i s-a întâmplat. Aceea a

trăgea din nou în patul lui, promiţându-mi că-mi cumpără orice mi-aş dori. Şi-mi mai spunea, netrebnicul, că mama se supără pe mine de acolo din ceruri dacă eu nu-l ascult, dacă îl refuz. Eram un copil, chiar credeam că astfel o jignesc pe mama... El, derbedeul, a profitat de mine vreo doi ani de zile, tot implorându-mă să nu scot o vorbă nimănui. Şi mie îmi era nespus de ruşine ca cineva să ştie acest lucru. Îl urăsc, mi-a stricat toată viaţa!

Când am rămas însărcinată, m-a luat de mână şi m-a dus la mătuşa Larisa în alt sat ca să se spele de păcat.

fapt pe mine de toată mizeria care avea să mi se toarne în cap. A dus-o pe Violeta la biserică, a aşezat-o la uşa bisericii, într-un coş, iar singură s-a ascuns în tufişuri şi a stat acolo, urmărind ce i se întâmplă Violetei, adică o păzea. Ea dormea dusă, visând, probabil, frumos. Când lumea a început să vină la biserică, au găsit-o pe Violeta şi s-a început mare zâzanie printre credincioşi.

Preotul a început slujba cu un apel, dacă se găseşte vre-un creştin să ia acest îngeraş nevinovat, Dumnezeu o să-l răsplătească. Şi pentru că e sfânta Maria, s-o cheme Maria.

Atunci mătuşa Larisa, care ieşise nevăzută din ascunziş şi venise în biserică, s-a repezit cu ambele mâini s-o ia pe Maria-Violeta, motivând că ea nu are copii şi dacă Dumnezeu a vrut aşa... Vă închipuiţi, ce păcat şi ce sacrificiu a făcut mătuşa? Pentru că dacă nu înscena acest spectacol, apăreau atâtea probleme – al cui e copilul, cu cine l-a făcut? Mătuşa m-a protejat pe mine, dar şi pe tata.

Astăzi eu n-aş putea ascunde acest fapt, pe când atunci m-am bucurat.

Tata a rămas cu viaţa lui, eu n-am mai trecut pe la el sub motivul că

Întâmplări adevărate

Mama şi verişoara Violetei izbucnit în plâns spunând că şi-a înmormântat decurând tatăl. La care Dimitrina i-a spus: „Cât de fericită eşti!”. Mi-am întâlnit privirile cu doamna îmbrăcată în negru şi pentru moment am crezut că nu e în ordine ceva cu Dimitrina. Cum poţi să te bucuri că ţi-a murit un părinte? Şi ea a continuat – „Bine că ai pe cine jeli, eu n-am avut parte nici de asta...

Nu vă cunosc şi nu mă cunoaşteţi, dar simt că trebuie să vă povestesc ca să mă eliberez, ca să-mi fie mai uşor. Mi-a cunoscut întreaga poveste numai mătuşa mea, Larisa. Îi sunt foarte recunoscătoare pentru tot ce a făcut pentru mine. Pe de altă parte, am fost toată viaţa o prizonieră a ei.

Nu ştiu dacă e pe înţelesul cuiva, dacă ar putea să-mi înţeleagă cineva marea mea durere. Nu că i-aş fi dorit moartea mătuşii, e cel mai mare păcat, dar odată cu trecerea ei în lumea celor drepţi, m-am eliberat şi eu din acea închisoare”. Ciudate vorbe!

Dar continuăm s-o ascultăm. „Am fost o blestemată de mică. Mama a murit brusc când eu aveam 10 ani.

Mai târziu, când puteam să înţeleg nişte lucruri, mătuşa mi-a explicat că din cauza unei infecţii în urma unui avort ilegal. Pentru că părinţii nu se înţelegeau şi erau pe cale să divorţeze, mama nu-şi dorea acel copil. Moartea mamei m-a marcat într-atât, încât atunci când mătuşa Larisa, sora mamei, care nu avea copii, a venit să mă înfieze, eu am zis că nu plec nicăieri din casa mamei, aici sunt cu ea. Tata nu a vrut să mă dea nici el.

Toată ziua hăuleam pe uliţele satului, căutându-mi parteneri de joacă şi de alinare, lipseam des şi de la lecţii.

Tata, chipurile, lucra pentru mine cu ziua prin sat şi aproape în fiecare seară venea cherchelit. Eram fericită la vârsta ceea că mă bucur de libertate deplină, că tata nu mă controlează ce fac. Seara, totuşi, tânjeam enorm după mama. Îi simţeam lipsa, aveam nevoie de mângâierile ei, de vorbele ei dulci şi ca să-mi suplinesc acest gol mă băgam în aşternut cu tata, cerşindu-i o fărâmă de dragoste ca să pot adormi. La început se comporta ca un părinte, până s-a trezit animalul din el şi a început cu altfel de mângâieri. Eu fugeam de el, el mă

A zis că sunt o răutate, că m-am legat cu toţi vagabonzii şi uite acum îi aduc un baistruc la casă. Eu nu am putut să-i spun mătuşii că e păcatul lui, la drept vorbind, nici nu înţelegeam ce se întâmplă cu mine. Gravidă la 14 ani!...

Cine avea să mă înveţe nişte lucruri despre relaţiile cu partea bărbătească, dacă tatăl meu era un ticălos?! Acum tineretul ştie mai multe decât noi – din cărţi, filme.

Ca să iasă basma curată, tata s-a căsătorit repede, eu rămânând la mătuşa, care a avut grijă de mine ca mama, dar nu am ieşit din casă până la naştere. Naşterea a primit-o o moaşă din alt sat, pe care mătuşa a plătit-o bine. A fost un risc foarte mare pe care şi l-a asumat, cu atât mai mult că mama murise în urma unui avort. Această naştere a fost un stres pentru toată viaţa. Nu m-am mai căsătorit niciodată, pentru că urăsc bărbaţii şi n-am putut în nici un fel trece peste această durere. M-am jurat că nu doresc să-l văd pe tata nici mort. De aceea ferice de dumneata că ai avut un părinte cumsecade, că ai pe cine jeli...

Am născut la sfârşit de august, aproape de sfânta Maria, o fetiţă, pe care am numit-o Violeta, ca pe mama mea. Mai bine zis, mătuşa a zis aşa, pentru că eu nici nu vroiam să aud de acest copil. Îl uram şi pe el ca şi pe tata.

Eu vroiam să mă joc cu păpuşile, să alerg desculţă pe uliţele satului... Acest copil mă lega de casă, eram conştientă de asta. Pe de altă parte, nu aveam dreptul să ies din cuvântul mătuşii, că deja greşisem odată. Între timp, am reuşit să mă destăinui mătuşii Larisa că acest copil e rezultatul unui incest şi ea s-a speriat de moarte şi a zis că nu trebuie să afle numeni absolut. În noaptea spre Sfânta Maria mătuşa a învelit-o frumos pe Violeta în pelince şi într-o cuvertură mică şi au plecat cu unchiul Alexei pe la orele 4 dimineaţa undeva, nu mi-au zis unde. Peste o jumătate de oră unchiul a revenit, dar mătuşa – nu. Eu habar n-aveam de ce se întâmplă, ba chiar mă bucuram că mătuşa nu insistă s-o hrănesc pe Violeta. Aveam o repulsie când o puneam la piept.

Mătuşa Larisa a săvârşit în acel moment o crimă, dar m-a salvat de

locul mamei l-a luat o altă femeie.

Mă întreb acum, oare niciodată nu l-a mustrat conştiinţa pentru incestul care l-a săvârşit? Oare a putut să trăiască mai departe liniştit şi să moară fără a-mi cere iertare?!

Maria-Violeta, deci, a rămas să locuiască cu noi. Mătuşa şi unchiul i-au pregătit toate actele şi au înfiat-o.

Eu am alăptat-o până la un an. La început silită de mătuşa, iar mai apoi, m-am ataşat într-atât, că am început să-i urăsc pe ei că mi-au luat fiica.

Naşterea Violetei m-a maturizat înainte de vreme şi m-a făcut să înţeleg că de fapt unchii au făcut o faptă dublă – m-au salvat pe mine şi pe fiica mea .

Am absolvit între timp şcoala serală şi am făcut şi nişte cursuri de croitorie. Îi coseam Violetei cele mai frumoase rochiţe, era păpuşa mea, pe care o pierdusem de fapt când o născusem pe ea.

O iubeam ca pe copilul meu, dar nu-i puteam spune asta, nu puteam spune nimănui. Violeta rămânea să-mi fie verişoară. Nu aveam dreptul să-i reproşez nici mătuşii cu ceva. Ei erau „mama” şi „tata” pentru ea, eu nu eram decât „ţaca”... Vă imaginaţi, uneori noaptea, când mă culcam şi nu mă vedea nimeni, plângeam şi mă rugam ca ei să moară mai repede, să-mi recâştig fiica. Ce gânduri oribile, nu ştiu dacă pot cere iertare lui Dumnezeu pentru aşa ceva. Vă povestesc aceasta pentru că mă simt uşurată. Când au plecat la Domnul, mătuşa de-abea trecuse de 60, unchiul şi el nu era cu mult mai în vârstă. A fost ca şi cum mi-aş fi pierdut părinţii a doua oară. În schimb am rămas cu Violeta, în casa unchilor mei. Violeta e fată de măritat.

Chiar dacă nu îmi spune „mama”, mi se destăinuie ca unei mame, şi eu o mângâi, o sfătui, o încurajez chiar dacă ea nu ştie, ca pe fiica mea. Oare îmi va ajunge curajul să-i povestesc cândva totul şi oare trebuie să fac asta?!

P.S. Nu am crezut vreodată că am să dezvălui acest subiect. Dacă se regăseşte cineva în această poveste incredibilă, să mă ierte. Odată spusă, ea trebuie ştiută.

Pentru că aşa fapte ca incestul, violul, relaţia conştientă a unui matur cu un copil, trebuiesc judecate, nu ascunse, tolerate.

Parascovia Mămăligă

Plante aducătoare de noroc

...vitele pasc mai bine şi se îngraşă mai repede când sunt hrănite cu trifoi. ...iedera care creşte pe casa cuiva, îi protejează pe locatari de spirite rele şi blesteme. ...dacă prinzi în palmă o frunză care cade din copac în prima zi de toamnă, nu vei răci toată iarna. ...vâscul ocroteşte de fulger şi trăsnet casa în care este aşezat. ...pe masa de Crăciun şi Anul Nou e bine să ai o ramură de vâsc, pentru a avea noroc. ...o ceapă tăiată în două aşezată sub patul unui bolnav, îi va scade imediat febra. ...ceapa tăiată în două sau în patru atrag negativitatea din casă. ...florile de iasomie aduc noroc şi bani. ...ienupărul protejează de hoţi şi de accidente. ...un ienupăr plantat în faţa uşii de la casă, are rol protector. ...florile proaspete de gălbenele măresc energia pozitivă din încăpere. ...gălbenelele aşezate sub pernă, în timpul somnului, induc clarviziune. ...florile de gălbenele presărate sub pat aduc un somn sănătos. ...dacă porţi cu tine o crenguţă de stejar, vei fi protejat de orice necaz. ...o crenguţă de stejar agăţată în casă are rol protector. ...femeile care poartă cu ele permanent o ghindă de stejar, măresc şansele de a deveni mame (rol benefic pentru fertilitate). ...menta aşezată sub pernă în timpul somnului induce mesaje în vis care dau răspunsuri legate de viitor. ...dacă presori petale de trandafir prin casă, calmezi spiritele, înlături stresul şi readuci armonia în familie. ...fumigaţiile cu santal prote­ jează casa. ...sălciile plantate lângă casă au rol protector. ...busuiocul protejează de gânduri şi spirite rele. ...dacă porţi o crenguţă de busuioc în portofel, vei avea noroc la bani. ...chimenul are rol protector, ar trebui purtat permanent ca amuletă norocoasă. ...dacă presori praf de ardei iute sau flori de muşeţel roşu în jurul casei, alungi blestemele. ...eşti protejat în timpul călă­ toriilor dacă ai la tine puţină tătăneasă. ...dacă sufli în puful de păpădie, gândurile tale se îndreaptă spre cei pe care îi iubeşti. ...florile de soc purtate la nunţi, aduc noroc mirilor. ...dacă ai plante de chimen dulce pe lângă casă, eşti mai protejat. ...usturoiul agăţat undeva în încăpere ţine spiritele negative departe de casă (mai ales în cazul caselor noi). ...o crenguţă de alun agăţată în casă aduce noroc. Purtată de femei, atrage fertilitatea. ...seminţele de mac sunt talisman de prosperitate. Purtat permanent la tine, atrage norocul la bani.

Lectura de sâmbătă

Octombrie 2011

Stimaţi cititori,

Revista „NATURA” are o activitate de peste 2 decenii întru apărarea naturii, a sufletului omenesc şi a valorilor perene ale neamului românesc.

De-a lungul anilor au apărut zeci şi sute de materiale despre patrimoniul natural şi cultural al Basarabiei, despre locurile de suflet din Moldova, despre oameni care au luptat pentru demnitatea şi libertatea acestui pământ-martir.

Considerăm că retipărirea unor materiale apărute cu 5-10-20 de ani în urmă ar fi ca un semn de preţuire a drumului parcurs, o confirmare a actualităţii subiectului abordat şi o atingere, cu drag, a unei stible de busuioc de la grinda casei părinteşti, care risipeşte un parfum plăcut, de amintire, şi peste mulţi ani, după ce a fost cules din grădina mare a Ţării noastre. Deci, începând din acest număr, chiar dacă va călători un timp din pagină în pagină, vom menţine constant rubrica: Ce scria revista „NATURA” în luna ... octombrie 1995?

La Manta soarele răsare şi apune în bălţile fără mal. O împărăţie a apelor, cuprinsă între cer şi pământ, se lasă mângâiată de respiraţia Prutului şi Dunării, a Bugeacului şi Bărăganului. Ochiul se frământă în neştire pentru a descoperi semnificaţiile unui miracol care a dat atâta farmec şi frumuseţe acestui colţ de pământ - paradis al păsărilor şi peştilor, al faunei şi florei acvatice. În zilele de toamnă, când apele încremenesc, iar marile tăceri sunt destrămate de stolurile de păsări călătoare, Manta pare pierdută între vis şi realitate, între miraj şi reverie. Pe aici timpul nu poate fi cronometrat şi rătăceşti prin secole de la o imagine la alta.

Neverosimil, dar apele din preajma

Gânduri de sub veioza de seară Hai să oprim clipa, clipa dulce și leneșă a unei veșnicii fericite ! Și dacă aș opri clipa? zâmbetele vostre mi-ar surâde o eternitate, iar ochii voștri mi-ar atinge bucuriile tomnatice. Clipo, nu mai fugi ca o nălucă, hai că-ți dau bomboane cu nucă și caramelă de la Bucuria, sunt bune, de la Chișinău, dar oprește-te, ce mai vrei?- îți aduc și vin de acasă să te amețesc, te îmbăt și te opresc în loc… ca limbile unui ceas vechi.

Teiule, și tu vrei să opresc clipa? cu tot cu zgomotoasele cântări nocturne ? *** Cred că locurile înseamnă oameni. Dacă asociezi un om cu un loc, când ţi-e dor de acea persoană, mergi în locul cu pricina şi aştepţi, şi ea vine, dacă nu chiar ea, atunci cineva care seamană cu ea, și parcă o fărâmă de fericire îți scaldă sufletul.

Toţi oamenii care trec pe lângă tine vor semăna cu ea, o vei vedea pretutindeni pentru că ți-a fost, îți este și poate îți va rămânea dragă mereu. Şi invers, dacă ţi-e dor tare de un loc, vorbeşte cu omul care te-a făcut să îndrăgeşti locul acela, și vei simți o teleportare în acel loc, și totul datorită acelui zâmbet cald. *** Nici toate frumusețile din jur nu pot substitui oamenii care te fac să trăiești. Poți fi o figură statică într-un paradis sinistru de frumuseți arhitecturale și să zaci în așteptarea lor, a celor care te vor lua de mână îți vor încălzi privirea cu un zâmbet, prietenii. Simți cum se zbate un nod în gol, e dorul călător care te poartă, te așteaptă cu brațele deschise într-o visare, iar apoi te izbește de realitate. Omul nu poate trăi doar cu visări și închipuiri, pentru că se îmbolnăvește de dor. Îl ții pentru tine, dorul, ascuns de privirile străine, e unicul element care te leagă și te ține aproape de cei care îți sunt dragi, dar nu-ți pot împărtăși prezentul.

Dina Cepeliuc, studentă

satului, sunt brăzdate de sute de lebede, albe şi negre, de colonii întregi de pelicani, de puzderia de păsări de baltă, aici mai înfloresc nuferii de apă. Manta e o fărâmă din raiul care l-a avut bălţile Prutului şi Delta Dunării. Sătenii sunt plini de amintiri şi nostalgii. Fiecare îţi poate povesti ore întregi despre bălţile din jur, despre Prut şi Dunăre, despre vânat şi pescuit, despre inundaţii şi secetă. Manta, pentru cine vrea să priceapă durerile naturii, mai este şi o lecţie de ecologie. Bălţile Prutului, de la Cantemir şi până la Văleni, constituiau un organism unic legat de revărsările Dunării şi Prutului. Intervenţia pseudosavanţilor a dezmembrat acest organism şi a dezechilibrat

Ce scria revista „NATURA” în luna ... octombrie 1995?

MANTA

ecologic tot teritoriul de sud. Am pierdut foarte mult prin distrugerea bălţilor, gârlelor, heleşteelor, ghiolurilor, dar încă nu totul. Manta e o dovadă că natura nemaltratată de om îşi poate tămădui singură rănile. S-ar cere numai înţelegere, cumsecădenie, omenie faţă de mediul înconjurător.

La Manta, la văzul lebedelor şi pelicanilor, a puzderiei de păsări, te convingi încă o dată cât este de oportună şi necesară ideea lansată încă în ‘88 de a transforma zona de frontieră a Prutului într-o rezervaţie naturală de la Cernăuţi până la Giurgiuleşti,

iar bazinului prutian să i se confere statut de Parc Naţional. Bălţile Prutului, cele care au mai rămas, de la Cantemir până la Văleni ar putea fi incluse în rezervaţia mondială biosferică “Delta Dunării”.

La Manta peisajul apelor farmecă şi îndulceşte văzul, Prutul şi Dunărea îşi îngeamănă valurile şi îşi poartă apele prin împărăţia de păsări, păpuriş şi peşte. E un patrimoniu de basm care merită toată dragostea şi grija noastră pentru a-l transmite generaţiilor de mâine.

Alecu Reniţă

Rachiurile înseamnă otravă... sebită în fiecare an”, ca şi Antonio del Chiaro, contemporan prinţuluidomnitor al ţării dintre Carpaţi şi Nistru, care scria şi el despre evreii din Muntenia, preocupaţi de “vânzarea rachiului”. Într-o interesantă lucrare semnată de Andrei Oişteanu, “Imaginea evreului în cultura română”, apărută cu un deceniu în urmă, aflăm informaţii dintre cele mai bine documentate: “Imigrând mai ales din zonele cu populaţie slavă din nord şi est (Polonia, Ucraina, Rusia), evreii au introdus în spaţiul românesc fabricarea şi consumarea rachiului făcut din grâne (porumb, grâu, secară). Astfel, în secolul al XVIII-lea şi începutul celui următor, s-a impus rachiul din cereale (horilcă, vutcă, secărică), în dauna rachiului făcut din prune (ţuică, şliboviţă) şi a celui obţinut prin fermentarea strugurilor storşi, rămaşi în teasc (tescovină, rachiu de drojdie) etc. La început, evreii comercializau rachiul de cereale pe care-l aduceau din Polonia sau din Ucraina, apoi au început să-l producă în velniţele înfiinţate pe moşiile mânăstirilor sau ale boierilor români. Un act din anul 1756 vorbeşte de “velniţele jidoveşti” de lângă târgul Soroca (nordul Basarabiei), unde se fierbea horilcă, al cărei import era oprit.” Să mai spunem că, după propria mărturisire, însuşi Andrei Oişteanu este evreu, cu bunici ce şi-au avut baştina în Basarabia.

Cititorul de astăzi, mai puţin avizat, va înţelege greu sau chiar deloc câte pasiuni, nu de puţine ori dramatice de-a binelea, a putut stârni rachiul şi ţuica în rândul unora dintre spiritele de căpătâi ale culturii româneşti. Pricina pricinelor: alcoolul - fie că se numea ţuică, palincă, horincă, vinars, răchie, trăscău, fie basamac, poşircă, ţâşpoacă, liurcă, vurt sau poaşcă - a otrăvit, dintotdeauna, şi trupul şi spiritul. O băutură otrăvitoare şi la propriu şi la figurat, atâta vreme cât, spune o veche legendă românească, Dracul a făcut rachiul. Prin veacuri, crâşmele s-au tot apropiat de biserică, pervertind pe ţăranii cu frică de Dumnezeu, aşa cum hazliu ilustrează această tristă realitate şi o caricatură interbelică însoţită de catrenul: “Ştrul cel vesel, Ştrul tâlharul/ Vrea să năruie altarul,/ Şi clipind şiret din pleoape,/ Şi-a pus cârciuma aproape”...

Nu din haz scria, însă, mult mai

Pastila amară

PRIETENIA NOASTRĂ

Vinul în ziceri

De data asta vom ţine în mână o... cinzeacă, chit că vinul încă mai fierbe în căzi şi-n poloboace. Ba, poate, mai sunt şi struguri de cules, lăsaţi anume să se stafidească spre a li se părădui apa din bobiţe şi a se chivernisi, precum Grasa de Cotnari, cu o brumă de mucegai nobil...

Dar ce este cinzeaca, poate vă întrebaţi. Să vă aducem aminte: o sticluţă în care se puneau, în urmă vreme, 50 de dramuri, adică 0,16 l (asta în Ţara Românească, fiindcă în Moldova, totdeauna cu inima mai largă, echivalentul se ridica la 0,19 l) de rachiu sau ţuică. Acestui afurisit şip - adesea, însă, şi adulat - moldovenii de odinioară îi spuneau sângeapă, în vreme ce oltenii îi ziceau şi încă îi zic unei sticluţe asemănătoare - cu gâtul lung şi îngust - ţoi, puţoi, ciocan...

Mi-am amintit de toate acestea deunăzi, când mă găseam la ţară, undeva pe lângă Ploieşti, culegând în grădină prune ciorăşti - cum se cheamă pe aici - sau perje brumării, cum sunt cunoscute pe la noi, în răsăritul ţării, în Moldova. Un ţigan, zărindu-mă, mă strigă la gard. Apropiindu-mă, ridică un cazan de ţuică din aramă (cupru), mângâindu-l ca pe o fiinţă dragă. E ca o văcuţă, boierule, încercă el să mă convingă; îi dai de mâncare din copacii din grădină şi o mulgi tot anul... E o comoară la casa omului!

Câţi români nu s-au lăsat ademeniţi de asemenea ispite...

Bătute cu ciocanul şi încheiate în coadă de rândunică, cazanele de ţuică au fost dintotdeauna apanajul corturarilor, acei nestatornici ţigani ce umblau dintr-un sat în altul în căruţe cu coviltir, neîntrecuţi, însă, şi în isprăvirea oalelor, cratiţelor, ibricelor sau a atâtor altor vase casnice din aramă. Unele dintre ele - dincolo de teribilele necazuri pe care ni le produc diverşi reprezentanţi ai acestei etnii - sunt adevărate capodopere ale manualităţii, cu taine meştereşti păstrate cu străşnicie din generaţie în generaţie. Dar nu numai furnizarea acestor alambicuri, ci şi comercializarea distilatului în sine purta, cândva, amprenta specială a unei populaţii tot alogene. Dimitrie Cantemir - la care întâlnim alambicul cu numele de limbic - vorbeşte în “Descriptio Moldaviae” despre “negustoria şi cârciumăritul” pentru care evreii “trebuie să plătească o dajdie deo-

13

înainte, Vasile Alecsandri despre “rachiul strâcat” pe care îl comercializau “crâşmele jidoveşti” sau prietenul său Ion Ghica: “Crezi că putem lăsa liberi şi nepedepsiţi pe cei care distrug cu băuturi otrăvitoare, zi cu zi şi oră cu oră, puterea şi sănătatea unui bun şi folositor muncitor, îi tâmpesc mintea, îi amorţesc simţurile până-l reduc în stare de dobitocie, enervându-l până la delirium tremens, şi-i fac o viaţă de suferinţe şi dureri, de o mie de ori mai rea decât moartea?” Ca să nu mai vorbim de Mihai Eminescu: “Ei au introdus şi exploatat viciul beţiei în sate, au amestecat băuturile cu materii otrăvite, au înveninat astfel fiziceşte, au corupt moraliceşte populaţiunile noastre...”

Departe de noi gândul de a găsi în aceste puţine rânduri vinovaţi mai mari sau mai mici. Un lucru este cert: istoria rachiului şi a ţuicii nu a fost deloc veselă. Cele câteva secole de existenţă au creat cumplite drame, acuzaţii, discuţii. Dar şi foarte mulţi bani... Din păcate, lucrurile nu se opresc aici. Şi astăzi spirtoasele - cum mai sunt numite distilatele din fructe, cereale ori tescovină - fac ravagii în rândul oamenilor cu voinţa mai slabă şi educaţia precară. În Delta Dunării, de pildă, încă mai pot fi întâlniţi pescari din partea locului care - poate nu vă vine să credeţi - beau spirt medicinal! Cred însă cu tărie – distilatele sunt numite şi tării - că ţuica şi rachiurile pe care românii şi le fac pentru propriul consum, eventual în propria gospodărie, sunt cu totul altceva decât cele destinate comercializării. De ce aşa? Asta e o altă poveste...

Fără a avea nobleţea şi privilegiile vinului, în unele zone ale ţării, mai ales la munte, întâlnim horinca (sau pălinca) la cele mai diverse ceremonii: la botez, la nunţi, la înmormântare, ca să nu mai vorbim de sărbătorile de peste an. Ca orice lucru care cere măsură şi cumpătare, rachiurile vor rămâne şi ele de-a pururea ispititoare, chit că nu pentru toată lumea.

Nimic mai potrivit să încheiem rândurile de faţă cu vorbele academicianul Valeriu D. Cotea, patriarhul oenologiei româneşti: “Vinul aduce sănătate, pe când rachiurile, alcoolurile în general, produc otrăvirea, distrugerea omului.”

E un adevărat testament, de care merită să ţinem seama şi în zilele de lucru, şi în cele de sărbătoare...

Mihai OGRINJI

Hai zi, omule, cine nu-şi doreşte un prieten? Să-l aibă. Să fie sigur că este. Că are pe cine miza, în caz de ceva.

Să ştie că are un sprijin la nevoie... Doar aşa e: prietenul bun îţi sare în ajutor... la nevoie. Deci, orice-am spune, eşti om şi simţi necesitatea de a avea un prieten şi – nu un oarecare prieten colea... Dar nu ştiu de ce în viaţa asta, tot umblând din sat în sat, din târg în târg, l-am auzit, când pe unul, când pe altul doar zicând: „Îi bine să ai prieteni...”, „Am prieteni...”, „Am prieten...”, „Am prietenă... ”. Din păcate însă, n-am avut norocul să aud măcar de la cineva spunând: „Vreau să fiu prieten. Vreau să-i devin cuiva un bun prieten...” Curios lucru: de ce oare pe care-l cauţi îşi doreşte măcar un prieten? Lui. Dincolo de toate, ne bucurăm desigur, când avem prieteni, când ne întâlnim chiar şi cu unii prieteni de-ai prietenilor noştri...

Dar ne-am întrebat cumva, vreodată, ce-i cu noi, ce facem, până la urmă, atunci, când cu o ocazie sau alta, fie poate şi întâmplător, ne întâlnim cu un prieten, cu un om aproape?

La o adică, vorbim... Discutăm despre ceea, despre cealaltă, despre astălaltă şi, neapărat, că altfel cum? nu rămânem sătui, nu ne simţim împliniţi, dacă nu întrebăm, nu vorbim şi despre un altcineva din gaşca noastră – coleg, prieten comun, sau nu, cunoscut amândurora, pentru că ni s-au intersectat drumurile la vreo sindrofie – nuntă, cumetrie, zi de naştere, întrunire, călătorie sau escapadă în mijlocul naturii... Spuneţi, vă rog, dacă nu ne-am văzut o postată bună de timp, putem noi oare să nu discutăm, să nu ne dăm cu părerile despre ce mai face cutare coleg şi prieten de-al nostru, cu ce se ocupă şi cum trăieşte? Zi că nu?! Şi, uite-aşa, hai-hai, uşoruşor, îi trecem în pomelnic, unul câte unul, mai pe toţi – cu care am împărţit o bucăţică, dacă nu şi mai mult, din viaţa noastră, ne sunt colegi de şcoală, de facultate sau de lucru, alţii chiar şi cumetri, fini, oameni de care ne leagă ceva ce nu se cumpără şi nu se vinde; îi trecem, cum s-ar spune, printr-o apă, şi-apoi... prin alta, până nu-i spălăm în toate apele, pe toate părţile, dacă reuşim. Că vezi tu, dragă, ce face cutare, dar uite unde a ajuns cutare?!... Nu ne mulţumim, lume, până nu-i spălăm bine-binişor peste tot, numai dacă ne-ajunge timp, astfel demonstrându-ne unul altuia, molcuţ-molcuţ, mai în glumă, mai în serios, că nu-i nici unul dintre „ai noştri” acătării şi lăsăm să se înţeleagă că numai noi suntem mai altfel ca dânşii. Şi poate că în toată spălătura asta ar fi vreo măsură, o oprelişte oarecare, dacă n-am căuta să ne complăcem, demonstrând susţinerea, încuviinţarea a tot ce spune prietenul, cu care de ceva vreme nu te-ai mai întâlnit şi stai acum la taclale. Să vezi, Doamne, şi să te cruceşti!

Când unul îl boieşte cum îi vine la gură pe altul, care face parte „dintr-ai noştri”, celălalt, de faţă, îl susţine, dând afirmativ din cap, iar când îi pică bine, aruncă şi el câte-o vorbă de teapa celor ce le aude. Şi aşa de frumos ţi-i mai colorează pe toţi că nu mai poţi înţelege: vorbesc despre prieteni, rude, colegi, despre cei mai apropiaţi oameni sau despre cine?... Spre final, mulţumiţi de întâlnire şi de-o vorbă bună, cei doi amici se despart satisfăcuţi că şi-au spus sincer tot ce-au avut pe suflet, ce-au crezut despre unii, despre alţii... şi nici un cuvânt n-a fost luat în furcă, fie măcar de unul dintre ei... Mai dă Doamne atâta linişte, pace şi bună înţelegere! Iar când viaţa le oferă o altă ocazie – să se întâlnească ceata de prieteni la o nouă sindrofie: nuntă, cumetrie, escapadă în mijlocul naturii, la un hram sau la biserică, îşi dau mâna cu toţii, se pupă ca nişte prieteni, ca Neam... O, Dumnezeule!...

Nu ştiu de ce nu pot să nu mă întreb şi să întreb: Ce facem, Neamule, cu prietenia noastră? Ce cred alte neamuri despre noi şi prietenia noastră?

Ionel CĂPIŢĂ

14

«NATURA» LA DISPOZIŢIA DUMNEAVOASTRĂ Scrisoarea lunii octombrie

Dragă redacţie, Aştept cu mare nerăbdare sfârşitul fiecărei luni, când poştăriţa îmi bate la poartă ca să-mi aducă revista mea de suflet „Natura”, la care sunt abonat de mai mulţi ani. Când primesc revista mă apuc cu îndârjire de citit şi o sorbesc cu ochii din scoarţă-n scoarţă. Atunci poţi să „baţi cu tunul” că nu aud, fiind concentrat în primul rând asupra articolului de fond sau de „temelie a vieţii” cum l-am botezat eu, a lui Alecu Reniţă, capul acestei publicaţii.

Mai apoi citesc despre situaţia ecologică din ţara noastră şi de multe ori mă crucesc despre ceea ce se întâmplă, despre comportamentul unora faţă de păduri, ape, sol. Mă întreb atunci – oare nu au remuşcări pentru răul care îl fac pământului care îi ţine, apelor, care le potolesc setea şi le adapă semănăturile, pădurilor, care îi umbreşte vara, iar iarna îi încălzeşte? Aici aş vrea să menţionez îndeosebi articolele semnate de Ionel Căpiţă, Aurel Dumitru, Dumitru Scoruş, Lilia Curchi şi Dosarele Inspectoratului Ecologic, pagina de scrisori prin care aud vocea tuturor oamenilor de bună credinţă din R. Moldova. Îmi plac foarte mult materialele la rubrica „Descoperă Moldova!” scrise de tânărul Lucian Reniţă, care mi-a fost oaspete drag la Napadova.

Mi-aş fi dorit mult să vizitez aceste locuri, dar problemele de sănătate şi financiare nu-mi permit. De aceea sunt foarte bucuros să le descopăr prin intermediul revistei şi mă mândresc că avem locuri atât de pitoreşti, demne de a fi vizitate de copiii, tinerii noştri şi turiştii străini.

E extraordinar că aceste materiale deosebite sunt însoţite de fotografii de suflet, făcându-ne pe toţi să descoperim frumuseţea pământului natal. În genere, revista „NATURA” ne dăruieşte cele mai impresionante fotografii din toată presa din R. Moldova şi cred că şi din România.

Vă rog să continuaţi lupta pe care o daţi pentru crearea primului Parc Naţional în ţinutul Orhei. Îmi place cum abordaţi şi situaţia din şcoli, biblioteci, primării prin prisma educaţiei patriotice şi ecologice. Sunt binevenite concursurile pentru elevi, punându-i în situaţia de a gândi, de a descoperi ceva nou.

Balzam pentru suflet

Salut şi interviurile cu marile personalităţi, căci, direct sau indirect, ei aduc un aport considerabil în educaţia patriotică şi ecologică – prin cântec, prin poezie, prin ştiinţă. Mi-ar plăcea să continuaţi publicarea materialelor lui Dinu Rusu despre mănăstirile şi bisericile din Basarabia şi România, despre istoricul localităţilor din R. Moldova. Mi-aş dori mai multă informaţie despre muzeele ţinutului natal, de istorie şi arte, despre agropensiuni şi meşterii populari. Ar fi bine să daţi materiale despre locurile pitoreşti, misterioase şi oamenii-legendă de pe Terra. Încercaţi să găsiţi spaţiu pentru materiale despre Dacia străbună şi despre marile personalităţi ale neamului românesc, mai puţin cunoscute publicului larg, despre basarabeni iluştri care au activat în alte ţări.

Urmăresc foarte atent promovarea pe care o face „Natura” tinerilor talente: Mircea Mitrofan, Lilia Cazacu, Ludmila Hîrjău, Oxana Greadcenco, Corina Lebedinschi, Dina Cepeliuc, Ana Zastavneţchi etc. Sunt convins că dacă vor rămâne devotaţi cauzei noastre, vor ajunge în elita culturală a Ţării.

Acum vreau să revin la „desertul” din revista „Natura”, rubrica „Întâmplări adevărate”. Toate materialele din această rubrică, pentru mine, om singuratec şi cu un destin tragic în viaţă, sunt un fel de balzam pentru suflet, chiar de când au început să apară la lumina zilei. În multe din ele mă regăsesc, îmi găsesc aleanul.

Nu pot uita „Doica propriei nepoate”,

„O poveste dulce-amară” sau ultima, din luna septembrie „Gloria, fata din eprubetă” şi altele, care foarte bine le-ar sta înmănuncheate într-o carte a talentatei autoare Paraschiva Mămăligă. Totodată aş vrea să salut curajul eroinei din „Gloria, fata din eprubetă”. E dureros până la lacrimi că am ajuns şi noi, cetăţenii Republicii Moldova, în căutare de bani pentru supravieţuire să întreprindem şi acest pas, de a fi mamă-surogat, dar numai o româncuţă de a noastră, născută pe pământul lui Ştefan cel Mare, putea să facă gestul de a creşte copilul cuiva deopotrivă cu al său.

Absorb cu nesaţ întâmplările despre păsări şi animale, care prin inteligenţa şi devotamentul lor demonstrează nişte calităţi aproape omeneşti. Uneori, ai impresia că vieţuitoarele gândesc şi acţionează mai presus decât oamenii, numai că nu pot vorbi. Mă refer la „Tărcuş al nostru”, „Lebăda din curtea noastră”, „Nica şi Nelu”, „Căzănel”. Autoarea acestei rubrici e o povestitoare înnăscută, înzestrată cu talent şi o psihologie autentică, din popor, care se revarsă ca un izvor tămăduitor în sufletul cititorilor. De aceea mă închin în faţa Dumneaei pentru tot ce face pentru noi, cititorii revistei „Natura” şi aşteptăm în continuare cât mai captivante „Întâmplări adevărate”, poveşti de viaţă şi de suflet, iar către cititori mă adresez cu îndemnul: „Abonaţi-vă la revista „Natura”!

Nu rataţi şansa! Merită! Costă doar 60 de lei pentru un an de zile!”.

Întrebările continuă

1. Unde poate fi văzută colonia de bâtlani în R. Moldova?

2. Ce vă determină să citiţi revista „Natura”?

3. Cu siguranţă în localitatea dvs. este vreun locuitor cu care se mândresc toţi – savant, medic, profesor, meşter popular, preot, pădurar etc., etc. – sau poate mai mulţi. Cine sunt aceşti oameni şi cum contribuie ei la imaginea bună a satului/oraşului dvs.?

Aşteptăm răspunsurile până la dată de 15 noiembrie 2011, pe adresa redacţiei.

Dumitru Matcovschi la 72 de toamne Despre Dumitru Matcovschi se spune că toată viaţa a învăţat să moară frumos. Marele poet naţional, scriitor, jurnalist şi publicist iubeşte cu sufletul, nu are nimic cu postmodernismul, iar Nistrul este râul în care se scaldă imaginea casei părinteşti.

La şaptezeci şi două de toamne aurite de poezie şi zbucium s-a bucurat de lansarea, la baştină - VadulRaşcov, Şoldăneşti -, a Festivalului Internaţional de Poezie şi Cântec, ce-i poartă numele. „Scopul festivalului este de a promova cultura naţională, a cărei parte integrantă este opera maestrului Dumitru Matcovschi”, spuneau iniţiatorii într-un recent comunicat. La baştina poetului, în casa-i părintească care a devenit Casa-muzeu „Dumitru Matcovschi”, s-a recitat şi s-a cântat, s-au depănat amintiri… În cadrul festivalului s-a organizat şi Simpozionul Ştiinţific „Destinul Basarabiei în creaţia lui Dumitru Matcovschi”, unde au participat oameni de cultură de la noi şi din România, profesori, studenţi, elevi, iubitori de poezia matcovschiană etc. Criticul literar Teodor Codreanu avea să remarce: „Dumitru Matcovschi se află între imnic şi blestem.

Generaţia lui a făurit România modernă. Matcovschi vine din Mioriţa în Eminescu”. Scriitorul Ion

Napadova, Floreşti

Câştigă „National Geographic”

Nume, prenume_______________________

_________________________________

%

Nr. de telefon________________________ E-mail_____________________________________ Adresa_____________________________

_________________________________

Prin tragere la sorţi 10 persoane vor primi câte un număr din colecţia excepţionalei reviste „National Geographic”.

Data limită de expediere a talonului: 5 decembrie 2011.

Atenţie! Toţi câştigătorii la concursurile organizate de revista „Natura” vor trebui să-şi ridice premiile de la redacţie.

Revista “Natura” poate fi abonată oricând, la orice oficiu poştal din R. Moldova! La fel, puteţi procura revista “Natura” din oficiile poştale!

Semne de carte, în urma tragerii la sorţi, vor primi: Cătălina Mircos, Mingir, Hânceşti Alexei Vicol, Ţepilova, Soroca Vlad Ganuşceac, Edineţ, str. Igor Vieru 14, apt.5 Gabriel Prodan, Mereni, Anenii-Noi

Ciocanu a elogiat creaţia poetului afirmând: „Versurile lui Matcovschi au schimbat natura şi valoarea cântecului de la noi. Nu-mi imaginez literatura noastră fără Focul din vară, Toamna porumbeilor albi, fără Tata.

Dumitru Matcovschi e Don Quijote al Basarabiei”. La Simpozion a participat profesorul de istorie al poetului, care a conchis: „Dumitru a învăţat lecţia lui Eminescu, construindu-şi creaţia pe mai multe secţiuni şi nu pe criteriul cronologic. Pentru mine rămâne un frate spiritual al lui Vieru”.

La simpozionul ştiinţific au venit elevi de la liceele din capitală: Ion Creangă, Orizont şi Dante Alighieri şi au cântat “Lacrima neamului meu, Basarabie”. Poetul s-a emoţionat, iar geana cărunţită abia reţinea lacrimile de admiraţie. Elevii au pregătit şi un recital impresionant. În acelaşi cadru, Dumitru Matcovschi şi-a prezentat două poeme dramatice: “Morţilor, vă iubesc” şi “Neamul Kain”.

Dumitru Matcovschi rămâne pilon al spiritualităţii româneşti, creaţia lui va fi mereu sărbătoare în literatura noastră şi va învinge timpul: „Să ardem. Acolo, să ardem.

Cum torţele ard, cu credinţă Aproape să ardem, aproape.

Spre biruinţă”.

Mircea MITROFAN

Concursul „Natura în versuri” Codrul

Ce natură pastorală cunoscu fiinţa mea: Codru verde, frunză rară şi culori de catifea.

Vântul, ca un mag din basme, creştetul îmi netezea, Iar un ulm, în depărtare, stâlp de pază îmi stătea…

Codrul îmi era un tată, iar eu fiul lui ştrengar, Nimeni şi nimic în viaţă nu mi-a dat atâta har!

Vai, ce tată… Vai, ce tată… Dumnezeu întruchipat, El îmi insufla credinţă şi o cale de urmat!

Azi din viaţa mea lipseşte codrul de demult: Îl înghite-ntruna lacom un balaur nevăzut.

Mă cuprinde o durere, nici că poate fi mai mare – Codrul merge fără-oprire spre o sigură pierzare.

Marina BUMBU, clasa a VII-a, Satul Nou, Cimişlia

Andrei CIOMÂZGĂ,

Cine ştie câştigă!

Dragii noştri, am tot aşteptat răspunsurile voastre la întrebările concursului din numărul septembrie, dar puţini aţi îndrăznit a le expedia. Oare să fi fost prea dificile sau programul şcolar e prea încărcat şi nu mai aveţi timp de alte preocupări? Sau poate nu ajunge „Natura” la voi? Să ştiţi că oricând primim cu plăcere sugestiile voastre şi nu vom întârzia să le analizăm, să le dăm „viaţă” pentru îmbunătăţirea competiţiei.

Vom menţiona răspunsurile primite de la Gabriel Prodan, Mereni, Anenii-Noi; Vlad Ganuşceac, Edineţ (singurul care a ştiut că Hanul Manuc-Bey se află în oraşul Hânceşti); Alexei Vicol, Ţepilova, Soroca. Ei vor primi câte un poster şi pliant al râului Camenca. Premiile pot fi ridicate de la sediul redacţiei.

Octombrie 2011

Potop de frunze

Era o caldă zi de toamnă, o zi frumoasă, topită în frumuseţile sale, încât sufletul, nemaiputând cuprinde atâta farmec, a întors brusc o filă-n calendar.

Trecuse de amiază, vremea se mai răcorise şi se închise cerul acolo unde urma să apună, hăt mai târziu, soarele. O boare de vânt flutura domol frunzişul şi parcă ningea – acest potop galben venea chiar ca o binefacere cerească.

Frunze măşcate cădeau nu atât pe pământ, cât pe sireacul suflet omenesc, pentru a-l mai mângâia, pentru a-l mai îmbărbăta oarecum.

Vraja acestei ninsori a început a trezi doruri cine ştie de pe unde, cine ştie de pe când. Fulgi cuminţi se lăsau peste rodnicul nostru pământ românesc şi împreună cu această dumnezeiască ninsoare oamenii începeau a se simţi, aşa tam-nisam, fericiţi.

Raisa VECHIU, Suhuluceni, Teleneşti

Colegiul redacţional: Alecu Reniţă (redactor-şef), Paraschiva Mămăligă (secretar), Lilia Curchi, Victor Luca (designer), Ionel Căpiţă, Dinu Rusu, Sânziana Pop, directorul săptămânalului “Formula AS”, dr. Dan Hazaparu, Cristian Lascu (redactor-şef “National Geographic” România), Mihai Ogrinji (redactor-şef “România Pitorească), Lucian Reniţă (România), Vasile Şoimaru, Valentina Jamba, Tatiana Marin, Ioana Bobână, Vasile Mahu.

Orice articol publicat în revista “NATURA” reflectă punctul de vedere al semnatarului şi poate să nu coincidă cu cel al redacţiei Revista “NATURA” înregistrată la Ministerul Justiţiei cu nr. 10504418 din 11.07.1995, reînregistrată pe 24.02.1998

Adresa redacţiei: str. S. Lazo, nr.13, or. Chişinău, 2004, Moldova tel./fax: 23-71-49 E-mail: natura@natura.md Pagina WEB: http//www.natura.md Tipar: Universul Tiraj: 10000 ex. Comanda: 3629

Lumea

Octombrie 2011 Pe 1 aprilie 2008, postul TV BBC transmitea o ştire-farsă, devenită celebră între timp, în care era anunţată apariţia unui documentar despre o specie de pinguin recent descoperită care poate să zboare şi migrează în fiecare iarnă din Antarctica spre Ecuator. Imaginile prezentau stoluri de pinguini care îşi luau zborul dând des din aripile mici şi aterizau într-un final în pădurile tropicale populate de tucani. Puţină lume a crezut în adevărul ştirii, dar gluma a plăcut, iar realizarea tehnică a impresionat – pinguinii făcuţi la computer nu se deosebeau cu nimic de cei vii şi se mişcau verosimil. Aceasta deoarece erau modelaţi după „pinguini zburători” adevăraţi – un grup de păsări nordice din familia Alcidae.

Deşi nu sunt înrudite îndeaproape cu pinguinii, acestea au o înfăţişare şi, adesea, un comportament asemănător şi pot zbura. Cea mai cunoscută specie de alcide şi vedeta acestui material este papagalul de mare.

Bondoc (are doar în jur de 30 cm înălţime), cu aripile înguste, cu ciocul colorat ca la tucani şi un colorit caracteristic în jurul ochilor, papagalul de mare este foarte uşor de recunoscut. Acesta poate fi găsit mai ales în Islanda, unde cuibăresc

circa 3-4 milioane de perechi, dar şi în Norvegia, Insulele Britanice sau pe ţărmul Canadei. Înfăţişarea neobişnuită şi asemănarea cu pinguinii i-au adus mai multe denumiri – clovnul de mare, pinguinul pufin sau pur şi simplu pufin. În fiecare an, la început de aprilie, stoluri de mii de papagali de mare zboară dinspre ocean spre ţărm pentru a-şi face cuib. Nu se ştie prea bine unde îşi petrec aceştia iarna. În afara perioadei de cuibărit, sunt arareori văzuţi, căci pot fi găsiţi doar în largul oceanului, fiind răspândiţi pe un teritoriu foarte întins – din dreptul coastei Newfoundland-ului, până în

apropiere de Maroc. Totuşi, norocoşii ce l-ar întâlni pe apele oceanului s-ar putea nici să nu-l recunoască. În afara perioadei de împerechere, pufinul e colorat în alb şi negru şi are un cioc mult mai mic, negru cu un pic oranj la capăt. Atât de diferit arată pasărea de pe ocean încât mult timp s-a crezut că e o altă specie.

Cert este că, deşi nu au migraţii lungi ca a altor păsări, zborul lor spre ţărm nu e nici scurt, ceea ce e întrucâtva surprinzător, având în vedere că papagalii de mare nu sunt zburători abili. Pentru a se menţine în aer, trebuie să dea foarte des din aripi – până la 400 de ori pe minut. Cu toate acestea, sunt destul de rapizi în zbor, însă mai lenţi ca principalii lor prădători aviari – Pescăruşul Negru (Larus Marinus) şi Marele Lup de Mare (skua, Stercorarius skua). Pe uscat, papagalii de mare sunt destul de greoi. În schimb, în apă, aceştia sunt prădători redutabili. Aripile lor seamănă cu cele ale pinguinilor şi sunt foarte bune înotătoare.

Papagalii de mare se hrănesc mai ales cu peşti mici - anghile de nisip (peşti din familia Ammodytidae), şprot, hering, moivă, dar şi zooplancton, crustacee şi moluşte. Configuraţia ciocului şi a limbii le permite să pescuiască şi să ţină în cioc zeci de peşti.

De obicei, duc 10-20 de peştişori odată, dar cel mai mare număr observat a fost de 62.

Simpaticul pufin este mult mai puţin agresiv şi zgomotos decât suratele sale arctice cu care împarte falezele şi teritoriile de pescuit. E contemplativ, destul de lent şi greoi pe uscat, dar şi naiv. Nu se teme aproape deloc de oameni şi e posibil să te apropii la mai puţin de un metru de el fără să-ţi acorde atenţie. Când te simte prea aproape, începe să se depărteze uşor, adesea mergând şi doar câteodată luându-şi zborul.

Această naivitate a fost uşor exploatată de oameni, dar şi de diverşi prădători. Carnea de papagal

15

Papagalii de mare de mare este considerată o delicatesă, iar penele au fost mult timp folosite pentru pălăriile de damă. De notorietate este metoda de vânătoare, căci aşa-numiţii vânători nu folosesc vreo armă, ci doar o plasă similară celei cu care sunt prinşi fluturii, ceva mai mare, având un diametru de circa un metru şi un mâner mai lung. Păsările sunt prinse în plasă fără mare efort. Vânătoarea de pufini a cauzat dispariţia acestor păsări la începutul secolului 20 în anumite locuri precum Golful Maine de pe coasta nordamericană, dar în prezent, teritoriul a fost repopulat, iar vânătoarea de papagali de mare a fost mult redusă la nivel mondial.

Viaţa din cadrul coloniei de papagali de mare e domoală şi liniştită.

Poţi vedea adesea grupuri de păsări privind spre mare sau ocean. O dată la câteva minute, câte una sau două dintre ele îşi iau zborul de pe marginea falezei, spre apele pline de hrană, pentru a reveni un sfert de oră mai târziu cu pliscul plin de peşti. Nici după ce au prins suficientă hrană pentru prânz, papagalii de mare nu

dau semne de grabă. Se mai uită spre valurile mării o vreme, sau pozează pentru fotografi, după care se mişcă greoi pe pământ sau zboară în sfârşit spre cuib, pentru a-şi hrăni puii. Nu

doar găsirea hranei urmează acest ritual, ci şi construirea cuibului, căci papagalul de mare cu paie în cioc este la fel de îndrăgostit de ocean şi la fel de puţin grăbit.

Papagalul de mare îşi face două feluri de cuib – fie îl sapă vertical cu ghearele sale ascuţite, pe platouri

în apropiere de mare, sau orizontal, în malurile abrupte. Uneori, îşi face cuibul şi în fisurile din faleză. Adesea foloseşte acelaşi cuib an de an.

Papagalii de mare sunt păsări monogame, iar perechea rămâne împreună pe viaţă. După ce a fost făcut cuibul, femela depune un ou, de care au grijă ambii părinţi. Micul pui de papagal de mare părăseşte cuibul la 6 săptămâni, când deja e capabil să zboare binişor. Puiul e foarte vulnerabil şi cade uşor pradă altor păsări sau animale de uscat. Surprinzător, s-a descoperit că şi propriii semeni, mai ales păsările tinere, pot să agreseze puii cât sunt mici şi încă în cuib.

Doar unul din cinci pui reuşeşte să ajungă la maturitate, la vârsta de 5 ani, dar dacă reuşeşte, are şanse mari să trăiască în jur de 25 de ani. Mulţi papagali de mare trăiesc chiar peste 30 de ani.

Confruntările între papagalii de mare nu sunt frecvente şi au loc cel mai adesea în perioada de împerechere, atunci când masculii ţanţoşi îşi etalează ciocurile în faţa femelelor şi se luptă între ei pentru inima alesei. Altminteri, colonia este rareori animată de evenimente deosebite, atunci când o pereche se ceartă sau când prădătorii – mai ales pescăruşii - dau târcoale.

La mijloc de iulie, la sfârşitul sezonului de împerechere, teaca ce-i dădea ciocului minunata culoare, precum şi penele din jurul ochilor, de pe cap şi gât năpârlesc, iar papagalii de mare încep să-şi ia zborul spre largul Atlanticului. De obicei, până la mijlocul lunii august pleacă şi ultimele perechi. În ce direcţie – nu se ştie.

Text şi foto de Lucian RENIŢĂ, în exclusivitate pentru „NATURA”, din Islanda

Proiectul UNDP/GEF “Fortificarea capacităţilor instituţionale şi a reprezentativităţii sistemului de arii protejate din Moldova”

www.theGEF.org

Ministerul Mediului al Republicii Moldova

Revista întregii familii

ISSN 1857-2677

9 771857 267700

Foto: A.R.

Parcul Naţional Orhei. Satul Butuceni

O bogăţie ce trebuie valorificată şi protejată Valoarea patrimoniului natural din partea centrală a R. Moldova, a viitorului Parc Naţional Orhei (PNO) este imensă.

Ne-o confirmă specialiştii în domeniu, care nu contenesc a face studii şi a ne prezenta date preţioase, la nivel naţional, dar şi internaţional. Protejarea biodiversităţii (varietatea plantelor şi vietăţilor care ne înconjoară) este în lume un subiect actual pe agenda de mediu, ba chiar şi de afaceri. Şi nu întâmplător - ca să vă dau doar un singur exemplu - “valoarea pieţei pentru produsele naturale de pădure se aşteaptă să crească de la valoarea actuală de 5 miliarde de dolari, la 15 miliarde în 2020 şi la 50 de miliarde de dolari până în 2050” (conform studiului PwC - PricewaterhouseCoopers).

Cred că perspectiva ce se deschide este de invidiat - doar să ne pricepem să

beneficiem de pe urma acestei tendinţe. Şi avem cu ce. Bogăţia Parcului Naţional Orhei (PNO) este mare: Codrii centrali ai Moldovei, peste 800 specii de plante, 13-14 mii specii de mamifere, păsări, reptile, amfibieni, insecte. Este adevărat, toate acestea trebuie protejate, dar câştigul e inestimabil, atât ecologic, social, cât şi economic. Oamenii locului ar trebui, în primul rând, să fie preocupaţi de a păstra bogăţia ce-o au la picioare, de a se implica la devenirea ca entitate a Parcului Naţional Orhei, pentru viitorul lor, al copiilor şi nepoţilor. Altfel, vom rămâne cu sate la fel de sărace şi oameni căutându-şi bucata de pâine pe la străini.

Recitiţi cifrele – e ceea ce putem pierde doar pe un singur sector.

Alexandru Teleuţă, directorul Grădinii Botanice, expert în domeniu, spune

că Parcul Naţional Orhei este casa a mai mult de 80 de plante şi 50-60 de specii de animale rare, care trebuie protejate.

Recent experţii au stabilit că în PNO există arborii seculari de 300-400 ani, stejari care stau falnici şi singuratici în pădure. Singuratici pentru că ani la rând, fără să ne pese, am tăiat pădurea. Fără să ne pese că tăiem creanga pe care sta viitorul nepoţilor şi al stră-strănepoţilor.

Oricum, nu e totul pierdut, trebuie doar să încetăm a distruge şi să păstrăm ce avem la moment.

Doar cu sprijinul şi implicarea activă a tuturor actorilor, a administraţiilor locale, a populaţiei, PNO poate deveni un model de succes, o carte de vizită a R. Moldova.

Delia Moraru

Cartea Roşie

IARBA-CIUTEI Doronicum hungaricum

ŞIVERCHIE PODOLIANĂ Schiverckia podolica

a

Moldovei

DROBIŞOR TETRAMUCHIAT Genista tetragona

ŞARPELE LUI ESCULAP Elaphe longissima