Vremea tornadei (roman), Mihai Cotea

Mihai Cotea

Vremea tornadei Ediția a doua

Editura Singur 2017

Tehnoredactare: Vasile Petrescu Corectura: Liviu Domşa

Acest volum a apărut cu sprijinul S.C. ARGEFARM SRL prin doamna ANCA POPA, S.C. EUROSIM SRL prin doamna SIMONA MILANCOVICI și S.C. VIP CENTRAL DEVELOPER SRL prin IOANA RUXANDRA KLEIN și GLIGOR CIPRIAN, cărora le mulțumesc frumos pe această cale.

Mulțumiri ASOCIAȚIA PAUL (Raul Stepan și Diana Purcărin).

De asemenea, țin să mulțumesc unor persoane speciale din viața mea care cred în mine și mă susțin necontenit: Radu, Diana, Lilioara, Stelu și Carmen. Dedic acest volum vouă. Mulțumesc!

Autorul Copyright © Mihai Cotea, 2017 TOATE DREPTURILE REZERVATE AUTORULUI Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României COTEA, MIHAI Vremea tornadei/ Mihai Cotea. - Ed. a 2-a, reviz. - Târgovişte : Singur, 2015 ISBN 978-606-8618-50-0 821.135.1-32

Editura SINGUR Telefon: 072-444.35.87 E-mail: dorudancus@gmail.com Web: www.revistasingur.ro Adresa poştală: Asociaţia Grup Media Singur - Alianţa Artelor OP 1, Ghişeu 3, CP 19 Târgovişte, Dâmboviţa

Mihai Cotea

Vremea tornadei

Mihai Cotea, Meteorologul Îl cunosc pe tânărul Mihai Cotea de pe site-urile literare pe care activam, unde mă impresionase plăcut atât cu scrisul cât și cu felul comportamentului său. De aceea am împărtăşit împreună cu el bucuria de a avea în mâini prima lui carte de autor. Citisem câteva capitole postate pe site-urile literare, zicea el, pentru a-și verifica scrisul sau impactul subiectului asupra cititorului şi mă prinseseră deja în vraja lor. Coincidența a făcut să fiu în România în perioada în care cartea ieşise de la tipar aşa că, ocupându-mi locul în avionul care mă aducea spre Germania, aveam cartea lui Mihai Cotea în mână şi așteptam nerăbdătoare decolarea, ca să pot începe a citi. Era la o săptămână după catastrofă aviatică din Franța și vrând, nevrând, chiar cei mai curajoși dintre călători aveau o mică greutate în stomac. Ca și cum nu ar fi fost de ajuns, pilotul ne anunțase vreme nefavorabilă deasupra Germaniei și ne sfătuia să ne păstrăm pe parcursul călătoriei centurile de siguranță.

Ocupasem un loc lângă o doamnă ce tremura vizibil din cauza fricii, iar când privirile i-au căzut pe cartea din mâna mea, nu s-a putut stăpânii şi mi-a șoptit: “V-ați ales de citit ceva pe măsură!”

Remarca făcută m-a făcut să zăbovesc asupra coperții cărţii, o copertă neagră, lucitoare, pe care, parcă, norii plumburii se îngrămădesc să o ocupe în întregime; două siluete, abia vizibile, un bărbat și o femeie se îndreptă, mână în mână, hotărâți spre ei. Învăluiţi în mister, cei doi te ademenesc să pătrunzi, fără multă zăbavă, în poveste.

Mihai Cotea, Vremea Tornadei, editura Singur, 2015.

Motto-ul cărții, un citat de C.G.Jung „Când o situație din interiorul tău nu este conștientizată, apare în afara ta sub formă de destin.”, împreună cu primele fraze ale capitolului întâi, intitulat la fel de sugestiv, „Apariția”, m-au făcut să cred că, între coperți - ce creaseră un plus de disconfort vecinii mele de călătorie - se ascunde un episod din viața autorului. „Când ești mic, nimeni nu te ia în serios. Degeaba tot încerc să vorbesc cu ai mei despre problemele mele, când ei nu mă cred nici măcar când le zic o întâmplare adevărată... Dar buni nu m-a crezut nici când aproape plângeam... Când îl aveam pe bunicu’, el mă credea. Of!...”, mărturiseşte Mihai Cotea prin gura personajului principal al cărţii, Toni, un copil de doisprezece ani, crescut în casa bunicii dintr-un cartier mărginaș al orașului, o femeie ce se întreține din mica pensie, pe care o mai rotunjește îngrijind, din când în când, fetița vecinilor.

Cu părinți la mii de kilometri depărtare, Toni se simte mai orfan decât unul adevărat, rarele și scurtele convorbiri telefonice nefăcând altceva decât să îl bulverseze mai tare și să îl transforme într-un copil „altfel” decât cei de vârsta lui. Neavând la cine să se plângă și nici cine să îl protejeze, maturizat înainte de vreme, Toni ridică în jurul său un zid în spatele căruia își ascunde nevoia ocrotirii și dragostei părintești, un zid clădit însă cu migală din speranțe, speranțe că într-o zi așteptările se vor concretiza în calculatorul mult visat, ce l-ar face independent chiar și de unică lui prietenă, Simina.

Toni nu seamănă însă deloc cu un personaj creat, fie chiar de o talentată mână de scriitor, el este lângă mine atât de

real, de viu, încât îi simt trăirile, făcând imposibilă încercarea de a mă detașa de prima senzație și continui să cred în povestea copilului Mihai Cotea, o poveste emoționantă, care nu mă poate lăsa indiferentă. Din păcate, ea este comună cu a sutelor de copii din societatea românească de astăzi, o poveste asupra căreia, dintr-un motiv sau altul, nu am zăbovit nici eu, nici cei ce ar putea să o schimbe.

Urmând firul poveștii, descopăr încet, încet, celelalte personaje.

Dorina, femeia de afaceri, proprietara unei firme imobiliare, veșnic în goană după banii care să îi alunge teama de sărăcie și cu care să își cumpere locul pe o scară socială considerată superioară, se dezumanizează, refuzând în numele unor principii „liberale” să fie mamă și soție adevărată.

Horațiu, bărbatul naiv, dispus să facă jocurile altora pentru o funcție, care să îl așeze pe scara socială râvnită de soție și să-i asigure veniturile cu care să satisfacă plăcerile unicului lui copil, realizează, într-un final, că întreaga lui luptă nu a făcut altceva decât să îl îndepărteze de valorile cele mai de preț, fiica și soția, și să îl transforme într-un țap ispășitor al fărdelegilor altora.

Mirabela, mama lui Toni, intrată în diferite încurcături financiare, găsește scăparea în haina emigrantului, care însă nu îi rezolvă problemele ci, doar o îndepărtează fizic de ele, lăsându-i deasupra capului sabia care, mai devreme sau mai târziu, va cădea fără să țină seama de cei pe care îi rănește, copilul și mama bătrână, rămasă să își trăiască bătrânețile cu aceleaşi griji de-o viaţă, la care se adaugă creșterea nepotului.

Larisa, fiica trecută de anii majoratului, nu se deosebește sufletește de micul Toni. Deși crește alături de părinţi,

dragostea lor pare că se rezumă doar la asigurarea nevoilor financiare şi singura valoare ce o recunoaşte, fiindcă aşa a fost învăţată, este cea a banilor, care atunci când îi ai, nu prea contează cum sunt câștigaţi.

Toate aceste personaje, protagoniste în două poveşti ce se intersectează la un moment dat, prind viaţă în faţa mea şi asta se datorează, categoric, capacităţii lui Mihai Cotea de a se transpune cu ușurință, rând pe rând, în pielea personajelor sale, putând fi în aceeași măsură Toni sau Larisa, Dorina sau Mirabela, Horațiu sau bunica, sau de ce nu, Andrei sau Lili, două personaje secundare, la fel de bine creionate, deconspirându-se astfel ca un foarte bun psiholog și în același timp arătându-și talentul scriitoricesc.

M-am oprit asupra personajelor pentru că fără conturarea lor atât de profundă, această carte nu s-ar deosebi de poveștile cu titluri de o șchioapă din ziarele de zi cu zi sau a celor arătate pe posturile TV „de la ora cinci.”

Mihai Cotea nu se vrea însă reporterul în căutare de știri care ridică audiența. Nu îl interesează senzaționalul sinuciderii unui personaj care „avea de toate” și nici acțiunile băncilor de a-și recupera prejudiciile de la cei cărora le-a întins momeala, promițându-le un viitor îmbelșugat. El pătrunde în spatele acestor povești, făcând o radiografie impresionantă a dezastrelor sufletești care, cu siguranță, își vor pune amprenta asupra societății viitoare.

Mihai Cotea îşi asumă în această carte rolul unui iscusit meteorolog ce ne clăuzește pașii printre norii de plumb, până în mijlocul furtunii, obligându-ne să smulgem de acolo ceea ce mai poate fi încă salvat, oprind Vremea tornadei. Cum? Extrem de subtil, ne dezvăluie calea: „Se spune că adevărata putere e

în mâinile mamelor. Aneta, Mirabela, Dorina, Vica, toate și-au pus, puternic, amprenta asupra copiilor lor, iar influența lor se găsește în fiecare adiere care a stârnit tornada.”

Vremea Tornadei, autor Mihai Cotea, o carte citită printre nori și recitită în liniște, pe Pământ. O carte pe care o recomand cu căldură și speranță. Speranță că așa cum și-a găsit sponsori ce au ajutat la punerea ei pe hârtie, la prima ediție, și pe care țin și eu să îi amintesc aici - SC ARGEFARM SRL Arad, prin d-na Anca Popa și SC EUROSIM SRL Arad prin dna Simona Milancovici - și să le mulțumesc în numele unui cititor care, din întâmplare, este autor de cărți, își va găsi calea pe rafturile librăriilor, atâtea câte mai sunt ele în România, ajungând la câți mai mulți cititori și la acele persoane care o pot situa la locul ei potrivit, şi să îi recunoască tânărului autor, Mihai Cotea, talentul scriitoricesc; un talent ce se simte în toate scrierile publicate până acum, fie pe site-urile literare, fie în reviste de profil sau în Antologiile în care a publicat.

Sincere felicitări Mihai Cotea și mult succes! Aștept cu nerăbdare o altă carte, convinsă că nu te vei dezminți.

Helene Pflitsch Membru Liga Scriitorilor din România 8 aprile 2015 Wiehl, Germania

Când o situație din interiorul tău nu este conștientizată, apare în afara ta sub formă de destin.

C. G. Jung

Mihai Cotea

1. Apariția Când ești mic, nimeni nu te ia în serios. Degeaba tot încerc să vorbesc cu ai mei despre problemele mele, când ei nu mă cred nici măcar când le zic o întâmplare adevărată. Azi, când am venit de la ore, Simina mi-a spus că tatăl ei a dus-o duminică să vadă parcul de distracții din pădure. Eu i-aș fi zăpăcit pe tata și mama dacă voiam neapărat să mă ducă și pe mine ca pe ea. Pe Simina o cred părinții. Dacă le-aș spune alor mei despre celelalte lucruri? Dar buni nu m-a crezut nici când aproape plângeam, insistând că azi a fost o tanti aici cu încă doi bărbați și au început să se plimbe prin casă arătând cu degetul spre mobilă, televizor ori colțurile pereților de pe care a căzut zugrăveala. Când îl aveam pe bunicu’, el mă credea. Of! Mâine merg cu Simina în spatele școlii.

Deseori se întâmplă ca unele fapte, gesturi ori fragmente minuscule de viață să fie mai ușor observabile de către copii decât de „oamenii mari”, atât de prinși în rolul lor cotidian, pe care și-l iau mult prea în serios. Toni este unul dintre multele cazuri de „copii pierduți pe drum”. Părinții copilului nici măcar nu există în realitatea băiatului, nu în cea apropiată, cu siguranță.

Plecați de peste un an, în alt colț de lume pentru mult râvnita „viață mai bună”, au uitat de faptul că, în urma lor, au lăsat căminul cu susul în jos. Oricât de absurd ar părea, tot ce scrisese Toni în jurnal, așa cum s-a priceput el mai bine, la cei zece ani ai săi, în acea zi, era adevărat. De ce ar fi mințit? Era vorba de jurnalul personal, căruia îi destăinuia ceea ce urechile părinților n-aveau timp să audă, din cauza costurilor convorbirilor internaționale. Timpul trecea și copilul creștea, timpul trecea și problemele lui creșteau... și ale lor... împreună sau nu.

Ziua era pe sfârșite când Toni, sau Antoniu Stanca, după catalogul școlar, își închise caiețelul său maro cu rol de jurnal, dăruit de mama sa înainte de a învăța să scrie. Fusese o zi idea13

Vremea tornadei

lă de mai, una dintre acele zile în care vara pare foarte aproape.

Despre luna mai se știe că este antecamera verii, o lună destul de înșelătoare pentru cei neavizați, pentru aventurierii care nu mai pot răbda până la vară. Căldura încinge leșurile, îmbărbătează bacteriile și încurajează insectele. Și se mai spune că, atunci când se întâmplă ca o primejdie să se apropie, animalele sunt primele care dau semnale de alarmă. Lângă casa lui Toni, furnicile au preluat acest rol. El le-a ajutat și mai tare, călcând în mușuroiul lor, după ghiontul primit de la grăbita „tanti”, acompaniată de un cuplu de vârsta a doua. Toți erau prea ocupați cu estimarea locuinței ca să observe și altceva în jur. Ceea ce ar fi părut încă o joacă de copil, după spusele bunicii Viorica, avea să se adeverească abia mai târziu. Cel mic se forța să o convingă pe bătrână că într-adevăr fusese cineva în casă cât timp ea era plecată în vecini. * Dorina, sau „tanti”, după descrierea sumară oferită de Toni, era musafira nepoftită din jurnalul copilului. Dorina venea din partea unei agenții imobiliare pentru a evalua o casă neexistentă în catalogul firmei. Ora la care s-au prezentat la casa Stanca fusese aleasă intenționat, astfel încât nimeni să nu fie acasă.

Așezată pe canapeaua din micuțul living al apartamentului, din apropierea centrului orașului, Dorina, obosită, mai mult psihologic, sorbea, în porții mici, dintr-o cană cu ceai și asculta prima melodie pe care combina muzicală o alesese spre redare. ”Liebestraum” de Liszt. Era una dintre acele melodii ce îi confereau, uneori, atâta energie interioară, încât aproape că-și simțea obrajii arzând și se vedea în fața clapelor unui pian enorm, negru. Valsul prafului din încăperea obscură, unde își proiecta imaginea ei și a pianului și fervoarea cu care bătea pe clape, lacrimile ce îi șiroiau obrajii și extazul isteric al ultimelor note i-ar fi oferit ceea ce Antinevralgicul nu mai reușea noaptea. Sigur, soluția ar fi fost mai naturală, dar banii? Pianul ajunsese în 14

Mihai Cotea

ultimul timp un vis prea îndepărtat de realitatea cotidiană în care se scălda. Deja factorul bani intervenise prea mult în viața ei în ultimii doi ani pentru a mai putea îndrăzni să viseze măcar la ceva. Asta nu înseamnă că nu mai avea asemenea vise, în fapt, Dorina era o luptătoare. O victimă socială? Nu! Doar încă o persoană care trăiește raportat la nevoile vremii, ale schimbătoarei vremi, iar în viața ei era furtună cam de multișor. Cu siguranță ea se gândea mai puțin la asta, formația ei profesională n-a zăbovit prea mult pe aceste aspecte, deși, din exterior, ele deveneau din ce în ce mai interesante unui ochi format.

Horațiu, partenerul ei de viață, începuse să observe cum persoana de lângă el se schimbă, dar știința ne învață că totul e în schimbare, nu? Era asta ceva ciudat? Nu, gândea el. În fiecare clipă ne schimbăm în ceva sau cineva... Ajuns acasă, la scurt timp după ea, așezat pe fotoliul de lângă patul unde era întinsă Dorina, o scrută ușor cu privirea, să vadă dacă nu doarme. Întinzându-și picioarele pe un scaun, își începu obositoarea pledoarie „post-serviciu”. Horațiu lucra ca și consilier al unui important om de afaceri din oraș. În fața Dorinei, grijile lui erau cu totul altele. Fascinația dusă până la obsesie față de personalitatea directorului din firma de construcții la care lucra, a rolului său de lider impozant și vertebral, se scurgea, obositoare și plictisitoare, de multe ori în discuțiile de cuplu în momente ca acestea. Fără a-l lăsa să mai înceapă încă o serie de apologii în cascadă, Dorina fu, astăzi, mai directă ca oricând. Oboseala ei, pe fond nervos, îi crea condițiile prielnice acestui fapt.

- Azi te-am sunat la servici și mi s-a spus că ești în ședință.

Am revenit după un timp, o oră, două, nu mai știu, și încă erai în ședință, fapt pentru care a trebuit să pornesc la drum fără a avea o părere din partea unui specialist despre ce aveam să fac.

Tu cunoști domeniul mai bine decât mine, dar, în rarele ocazii când îmi trebuie un sfat, trebuie să-mi fac programare.

15

Vremea tornadei

Puțin contrariat, Horațiu bâjbâi un „stai un pic”, pentru că trecerea bruscă din lumea lui în lumea ei îl lăsase dezorientat.

Dorina reluă tirul întrebărilor: - Auzi? Lili mai lucrează la voi? Zicea că-și ia liber, că poate își ia liber de tot, că șefii sunt așa și pe dincolo, în sfârșit.

Da, da! Nu te uita așa la mine, că Marga mi-a spus. Tot secretara ei mi-a comunicat că erai prea ocupat pentru a răspunde la telefon când aveam nevoie de tine.

- Păi și eram, adaugă soțul furibundei, fâțâindu-se ușor pe fotoliu, semn că discuția era un pic incomodă. Eram la domnu’ Cozma, aveam de rezolvat niște situații restante de ieri și azi, au răspuns „englejii” la mail. Dar ce voiai să mă întrebi?

După un scurt moment de liniște, Dorina reluă discuția.

- De ce ai plecat tu de la imobiliare? De la firma noastră, vreau să zic. Firma aia am reușit să o pun pe picioare cu chiu, cu vai, ca să fie a noastră, să ne întreținem din ea. Tu n-ai avut răbdare… Singură m-am descurcat, singură sunt mai mereu, că de sfaturi și idei din partea ta nici nu se mai pune problema.

Parcă ai uitat complet perioada aceea. N-o fi fost ea dintre cele mai roze, dar de aici până la a-ți asculta cântările de glorie aduse lui dom’ Cozma… Tu nu vezi, mă, că de la partener ai ajuns consilier la ăsta? Până una, alta, o va pune azi, mâine, pe Lilișor pe scaunul directorial.

Situația încordată plana în mintea Dorinei de mult timp și ea nu dăduse deloc drumul acelei supape de evacuare a gândurilor sale, cum obișnuia adeseori. Știa câtă nevoie are de această descărcare. Aștepta momentul final, al exploziei, momentul saturației, când prima reacție care ți-e la îndemână nu constituie tocmai un model pacifist. Săptămâni la rând, doar propriile gânduri și le-au urmat amândoi, iar grijile unuia rămâneau doar ale lui, niciodată împărtășite și celuilalt, din lipsă de timp, încredere ori din vreo grijă excesivă față de partener. În orice caz, lucrurile nespuse creaseră un tort murdar și ascuns, deasupra căruia cireașa tocmai fusese pusă acum de Dorina.

16

Mihai Cotea

- Eu, continuă Dorina, acum mai calmă, am fost azi la Andrei. M-a sfătuit cu banii ăia pe care trebuie să-i dau statului...

Adică cum să fac rost de ei, înțelegi?

- Păi și ce ți-a spus? În vocea lui Horațiu se simțea ușor iritarea. Nu-i plăcea deloc felul cum discuția aluneca în continuare. Andrei era deja binecunoscut de el din discuțiile Dorinei despre trecutul ei, în care Andrei a avut un anumit rol, mereu altul. Ba era înger, ba era drac, nu te puteai plictisi de el. Deși nici Horațiu nu era, la rându-i, un model de moralitate, acest Andrei îi stătea, uneori, ca un ghimpe în inimă, ori de câte ori îi auzea numele. Asocierea numelui său se făcea automat cu un eveniment neplăcut ce avea să vină. Reacția era instantanee, aproape incontrolabilă, semn că în mintea sa, Horațiu l-a așezat într-un loc al lui, pe lista neagră. Dorina-l trezi din reverie: - Îl știi pe Andrei... la el totul se rezolvă…

Femeia vru să-și aprindă o țigară ca să se liniștească, cum spunea ea, dar nu reuși să dea de brichetă... din nou. Soțul își dovedi utilitatea și îi dădu un foc.

- Mi-a zis că și el are nevoie de bani și că îi cam sună-n cap de câteva zile cum să facă rost de ei. Cică are o idee pe țeavă.

Fumul înecăcios al țigării începu să-și facă simțită prezența, în schimb fumul conversației lor începu încet-încet să se disipeze pe măsură ce Dorina vorbea. Curios și nerăbdător, după pauza din discuția femeii, Horațiu aruncă în ring un „ei și?”.

Femeia nu se lăsă: - Mă, ideea e că ce are ăsta-n cap se poate face. Dar îmi trebuia sfatul tău, că ești mai vechi în imobiliare.

- Păi și ce, n-ai încredere-n tine?

Replica soțului era cum nu se poate mai nepotrivită pentru că ghicise problema de fond, neconfesată de Dorina. Acest fapt o scoase din calmul ei aparent.

- Nu, Horațiu, nu-i vorba de încredere aici, ci de ajutor, atât.

17

Vremea tornadei

Aruncând țigara neterminată în scrumieră, Dorina avea acum nervii încărcați și era în poziții de atac. Uitându-se fix în ochii lui Horațiu, reluă fraza, ca să-l lămurească și mai bine.

- E vorba de ajutor aici, ok? Am găsit în baza de date niște clienți disperați să-și caute o casă, m-am întâlnit cu ei și ne-am dus să vedem o casă ipotecată, cu probleme la banca lui Andrei. Ăsta mi-a zis cum să fac să ajung cu clienții în casa oamenilor ălora, ca să le-o arăt când nu e nimeni acolo, doar că de copil am uitat, așa că...

Horațiu o întrerupse din povestire, scurt: - Știi ceva, Dorina? Nu mă interesează să aflu lucrurile astea și nici nu le aprob!

Se ridică și merse spre dormitor, moment în care femeia pur și simplu explodă. Începu să turuie că nu-l interesează nimic, de luni bune, din ce se întâmplă în familie, că singurul subiect de discuție de care e interesat este serviciul lui, etc. Horațiu, așezându-se în pat, porni televizorul și tăcu chitic, impasibil la vorbele Dorinei. După ce-și vărsă toți nervii, Dorina plecă din cameră trântind ușa. Își luă haina și poșeta și ieși, furibundă, din casă. În cazul în care problemele de cuplu dintre cei doi nu erau evidente, acum avură ocazia să iasă la lumină în toată splendoarea lor, și nu singure, ci împreună cu alte „prietene” noi.

Horațiu era angajat de ceva timp la firma unui important personaj, domnul Anghel Cozma. Acest domn Cozma reușise să facă, pentru Horațiu, ceea ce nimeni, în calitatea de angajator, nu-i oferise până atunci. Cozma îi dăduse prilejul de a lucra cu vechi colegi de facultate într-un domeniu promițător, în construcții. Horațiu și-a întâlnit viitorul patron prin intermediul lui Lili, prima sa iubire de pe vremea studenției. Ideea pe care s-a bazat colaborarea a fost construirea mai multor cămine sociale cu finanțare din partea unui mănunchi de firme care sponsorizau costul construcțiilor. Nea Cozma părea un Seneca local în ochii tuturor, nu și într-ai lui Horațiu. Pentru Horațiu, nea Coz18

Mihai Cotea

ma era întruchiparea binelui și a generozității. Aceste două concepte erau pentru el un adevărat crez. Grație acestui fapt își înconjurase șeful cu o aură atât de strălucitoare, încât ar fi orbit pe oricine. Lili lucra, deja, acolo, pe post de consilieră. Timpul prea lent în care se desfășurau lucrările era pus pe seama crizei economice. Horațiu încă mai credea în oameni și în a doua șansă. Dorina cunoștea bine aceste lucruri la soțul ei și o puneau deseori pe gânduri. * Cine ar fi zis că această zi, ce se anunța atât de promițătoare, va ajunge să se termine atât de prost? La primele ore ale dimineții, Toni își primi pachețelul făcut cu grijă de bunică și plecă la școală. În drum spre școală copilul îi analiza, ca de obicei, pe cei din jurul său și nu se putea abține să nu simtă o invidie pentru majoritatea persoanelor mai în vârstă decât el. Se visa ca ei, liber!

- Ce mi-ar plăcea să merg și eu la servici și să mă port ca ei, să nu mai am nimic de învățat și să nu mă asculte nimeni...

Așa îi vedea Toni pe cei din jurul lui, liberi, căci școala, în mintea sa, era asociată cu un loc îngrădit și aspru, în care e predispus mereu majorității lucrurilor rele ce i se pot întâmpla într-o zi. Drumul până la școală era o corvoadă, chit că nu era atât de lung precum părea. Mergea alene și simțea o teamă, o emoție puternică în suflet, care devenea o strângere de inimă odată ce pășea în curtea școlii. Se simțea vizat, se simțea o țintă a celorlalți, dar, mai ales, se vedea vulnerabil. Pentru faptul că avea puțini prieteni iar părinții erau departe, se uita, cu jind, uneori, când un părinte își aducea copilul la școală și-l săruta de despărțire. Însăși actul ascultării din lecția de zi era perceput drept un act de agresiune.

- De ce mă ascultă pe mine? Nu sunt suficient de pregătit ca să răspund. Ce vor zice ceilalți despre mine? Iar le voi da ocazia celor din gașca „Băieților Răi” să râdă de mine.

19

Vremea tornadei

Ziua și întrebarea. Adevărul e că cei din gașca „Băieților Răi” nu iertau nimic și, de câte ori unul din mieii de sacrificiu ai clasei era ascultat, aceștia făceau o liniște mormântală și-și uneau toate privirile către colegul-țintă. Toni nu se integra în grupul băieților din clasă, nu juca fotbal cu ei și își dezvăluia vulnerabilitatea exact în cele mai nepotrivite momente. Zeflemeaua unora dintre copii trecea uneori granițele respectului față de profesori, și-i atingea, nemilos, chiar și pe aceștia. Lucrul cu copiii devenea tot mai greu... * În aceeași dimineață avusese loc și prima întrevedere dintre Dorina și cuplul dornic să-și găsească o locuință. Dorinei i-ar fi plăcut tare mult să rezolve, în favoarea ei, tranzacția. În gând, se îmbărbăta continuu: - Îmi par oameni prea puțin deciși la detalii, însă hotărâți, în adevăratul sens al cuvântului, privind urgența tranzacției. În sfârșit, sunt grăbiți. În condițiile astea voi putea urma indicațiile lui Andrei. Doamne, fă să scap odată din datorii!

Deși cererea divină era oarecum obraznică și nelalocul ei, obișnuința o făcea să asocieze rugăciunile către Dumnezeu cu un automatism. Trecând pe nesimțite de „etica rugăciunii”, Dorina vedea la bază doar problema ei fundamentală, datoriile. În fapt, cererea se adresa cu un alt scop. Datoriile erau doar scuza recunoscută față de cei din jur. Scopul scuză mijloacele. De-am ști câte automatisme asemănătoare facem zilnic... * Ajuns acasă de la școală, Toni mâncă și se întreținu cu episodul dintr-un desen animat ce-i plăcea. Bunica Vica îl lăsase singur pentru a se duce-n vecini să aibă grijă de micuța Sara, fata unor vecini care o plăteau pentru a avea grijă de fetiță timp de trei ore pe zi. Casa lui Toni se afla într-un cartier periferic al orașului. Cu toate acestea, cartierul devenea prețios prin zvonuri: că se vor construi tot felul de fabrici străine, că se va face

20

Mihai Cotea

o autostradă în apropiere, etc. Dintr-o dată, potențialul de angajare pe care-l oferea rezidenților creștea.

Câteva bătăi sănătoase în ușă îl sculară de pe canapea pe copil, care ațipise iar în fața televizorului. Fără să întrebe cine e, Toni dădu cu ea de perete.

Fața doamnei blonde și înalte din prag nu-i spunea nimic.

- E cineva acasă, copile?

Naiv, copilul îngână că nu e nimeni acasă. În acel moment fu tras din prag și nevoit să-și înfigă un picior în mușuroiul de furnici de la baza treptelor pragului. Ale naibii furnici, își făcuseră cartierul general în locul unde mai mereu pica ceva de mâncare, după scuturarea feței de masă, ori la aruncarea în grabă a unor bucăți de mâncare direct pe ușă de către bunica Vica, prea leneșă ca să caute coșul de gunoi.

- Hei! Cine sunteți dumneavoastră?

Curiozitatea indignată a copilului trecu ca un glonț pe lângă urechea Dorinei. Adresându-se cuplului ce pășea în casă, începu prezentarea imobilului, ignorându-l pe Toni.

- Casa este construită în anii ’30 și renovată prin 1962.

Observând nedumerirea clienților față de scena de mai înainte, Dorina schiță un zâmbet vădit fals: - Nu v-am zis de copilaș că o să ne aștepte acasă pentru a putea intra. E o situație mai specială...

Având privirea contrariată a copilului ațintită asupra sa, simți nevoia să se scuze și față de el: - Sunt Dorina, copiluț. Buni m-a trimis. Ea știe despre ce-i vorba.

Toni nu era nicidecum dumirit de situație, dar, prea timid pentru a face ceva, rămase stană de piatră în fața peisajului. Abia avu curajul să intre-n propria-i casă, ce acum părea, brusc, atât de străină pentru el.

Continuând turul din hol, Dorina îi duse pe potențialii cumpărători în bucătărie.

21

Vremea tornadei

- După cum puteți vedea, casa se află într-o stare destul de bună. Zugrăveala e puțin coșcovită, dar pereții sunt sănătoși încă.

Arătând cu degetul spre diverse obiecte de mobilier, Dorina continuă pledoaria: - Camerele sunt încăpătoare. Intră un pat matrimonial, liniștit, ba chiar vă mai puteți aduce și alt mobilier dacă doriți.

Vedeți, în acest caz, proprietarii au loc și de fotolii, canapea…

Foarte important, gazul și curentul sunt contorizate. Din informațiile furnizate de domnul Andrei, de la bancă, am înțeles că familia e la zi cu facturile. Măcar atât, dacă sunt cum sunt cu celelalte dări, săracii.

- Da, e mare păcat, să știți.

Vocea ieșită din anonimat era cea a doamnei din formula „doamnă plus domn egal cuplu disperat căutător de locuință”.

- Așa e... Haideți să purcedem și-nspre exterior. Casa are o mică grădină, să vedeți și fundația.

După nici zece minute totul se terminase, ca o tornadă care luase cu ea tot ceea ce copilul știa la locul lui până mai înainte.

Vorbele auzite erau gravate în mintea lui. Închizând ușa după plecarea vizitatorilor inoportuni, rămase trăsnit, uitându-se pe geam. Nu-și putea opri gândurile, treceau cu o viteză astronomică în mintea lui.

Nici pentru Dorina experimentul nu fusese unul ușor, dovadă că, la urcarea în mașină după despărțirea de cuplul de însurăței, se găsea incapabilă să o pornească. Picioarele-i începură un quickstep nebun, incontrolabil. Își aprinse o țigară și se mai liniști. Placebo?

Este inutil să vorbim de deontologie într-o situație precum cea a Dorinei Lascu. Faptul că a fost recomandată de Andrei, ”întâmplător”, consilier financiar al familiei Stanca, părinții lui Toni, cu vânzarea locuinței ipotecate a acestora, era îndeajuns pentru ea. Datoriile erau deja stringente, atât pentru Dorina, cât și pentru Mirabela și Mircea Stanca.

22

Mihai Cotea

„Într-o societate în care capitalismul sălbatic domină piața, în condiții de criză, selecția naturală își spune cuvântul în orice domeniu”. Motto-ul Dorinei era clar și concis, asemeni termenilor contractuali.

Când unul dintre acele „prilejuri unice” ni se înfățișează la orizont, asemeni unui tren ce ai impresia că, dacă-l pierzi, va fi pentru totdeauna, contează întotdeauna și furnizorul pontului.

Rolul acestuia fusese preluat de Andrei, un vechi „tovarăș de drum” al femeii dintr-o perioadă înnegurată din trecutul amândurora. Nu atât cârdășiile pentru o bucată de salam în plus și dezumanizarea aferentă acestora au contat decisiv, cât situația actuală. Căci, ceea ce cântărește mai mult atunci când trăiești exclusiv în prezent, e nivelul de trai. * După-masă, târziu, când bunica Vica abia intră în casă, Toni, alergând într-un suflet la ea, o întâmpină cu ceea ce bunica a catalogat drept o copilărie: - Buni, a venit o tanti cu doi oameni la noi și ziceau că ne mutăm. E adevărat?

23

Vremea tornadei

2. Contradicția După ploaia strașnică ce udase orașul cu o noapte înainte, aerul dimineții era ideal de proaspăt. Căldura nu se instalase încă destul pentru ca primele ore ale zilei să-ți ofere prilejul să te plimbi liniștit fără a-ți pune problema unei haine în plus pe tine. Toni conștientizase asta bine, fără să-l atenționeze bunica, era băiat mare, după cum susținea mereu asta. Cu toate astea, era nerăbdător să facă din nou cunoștință cu relaxarea și leneveala zilelor de vară. Până la ele mai avea de înfruntat câteva teze fioroase și unele deznodăminte curioase la câteva materii, așa că perspectiva visului estival rămânea undeva departe în imaginația băiatului. Prospețimea din aer era îndeajuns de puternică pentru a-i înțepa nările. Acum era grăbit pe străzile înguste ale orașului, deoarece ceasul îi arăta că nu mai e mult timp rămas pentru ochi aruncați în stânga și-n dreapta. Lecțiile de înot nu așteptau.

Contrar propriilor așteptări, Toni începea să îndrăgească orele de înot, deși simțea că profesoara nu-i folosea la maxim voința și ambiția lui de a învăța. Se simțea menajat. Acest gând, uneori, i se plimba, straniu, prin minte și îl asocia cu situația de la școală, unde în permanență avea impresia că este ultimul din clasă. Să fi fost, într-adevăr, ceva ce el nu vedea?

Poate că avea o părere prea bună despre el… În ciuda acestor întrebări, nu se lăsa păgubaș și ținea cu dinții de părerile lui. Încăpățânarea o moștenise de la taică-su. Știa bine că nici bunica și nici mama nu puteau să-i schimbe o anumită părere tatălui, când i se năzărea ceva. Ideea de a pleca în străinătate o avusese tot el. Toni auzise bine discuțiile și certurile din timpul meselor. Frânturi de amintiri… atât era capabil să mai rețină din puținele evenimente în care el și părinții lui formau ceea ce, la televizor și la școală, se numea „o familie normală”.

24

Mihai Cotea

* Fusese o noapte ambiguă pentru Dorina. Avuse un vis ciudat și făcuse iar greșeala să se culce târziu, după ce pierduse timpul, hai-hui, prin oraș, gândindu-se la fel de fel de scenarii. În vis, Dorina se vedea pe ea foarte grasă, într-un lift, alături de un necunoscut. Se pare că eterna obsesie a lifturilor și-a făcut loc și-n visul femeii, căci, până și aici, liftul s-a blocat la scurt timp de la pornire, din cauza greutății. În ciuda faptului că, inițial, liftul dădea semne de urcare, în scurt timp a clacat. În același vis al Dorinei, cineva, din afară, pe care Dorina reușea să-l distingă, a ridicat-o ca pe o frunză la nivelul următorului etaj, reușind s-o scoată din lift.

Visele nu oferă mereu imagini clare, ci obscure. Dorina mai avuse un astfel de vis și înainte. Nu înțelegea unele fapte din vis și nici nu încerca să le afle sensul, ci încerca să descifreze mesajul. Departe de a fi o femeie superstițioasă, Dorina era un caracter eminamente curios. Se simțea împovărată de probleme, iar acest lucru putea să-i fie revelat în vis prin propria-i proiecție în versiunea obeză. Cineva o trăgea sus? Cine era?

Cineva o va ajuta la nevoie, o va scoate la liman… Dar necunoscutul din lift? El nu făcuse nimic…

Deși nu avea obiceiul să-și noteze visele, acum femeia simți nevoia să o facă. În ciuda faptului că somnolența încă insista să o țină imobilizată în pat, dintr-o smucitură scurtă, aruncă pătura de pe ea, își luă agenda și-și notă visul. Nu observase ceva ieșit cu mult din comun în acest vis față de altele, dar perspectiva recitirii și, poate, a interpretării viselor, ce uneori se transformau în adevărate mistere, îi plăcea. Horațiu era deja pe punctul de a-și servi cafeaua de dimineață, așa că Dorina, cu pași mici, începu ritualul unei noi zile. Puțină gimnastică și apoi drumul spre bucătărie. După ce deschise ușa camerei, pe podeaua holului, la câțiva pași de camera Larisei, zăcea, schimonosit, un jerseu elegant al fetei. Dorina îl ridică și, imediat ce-l luă brațe, simți mirosul, încă puternic, de tutun din el. Nu, 25

Vremea tornadei

Larisa nu fuma, asta o știa bine, dar, dat fiind faptul că nu-și făcuse încă apariția nici la baie, nici în bucătărie, era un semn clar că fusese-n club din nou. Posibil să fi ajuns târziu, după ce părinții se culcaseră. Oricum, avea îndemânarea să se furișeze ca o pisică, fără s-o bănuiască nimeni. Asta o scutea, de multe ori, de momente jenante.

Căutând gaica jerseului pentru a-l agăța-n cuier, Dorina simți ceva foșnind într-un buzunar. Curiozitatea și un obicei vechi și prost reveneau. Cotrobăia în lucrurile fetei de când era mică.

Explicația dată de Dorina era că făcea totul pentru a o proteja.

Era decisă, în mintea ei, doar să pipăie obiectul din buzunar, nu ținea morțiș să-l scoată la vedere. Cel mai probabil era un prezervativ, Larisa avea prieten și era o fată conștientă, își zise în sinea ei Dorina. Cu toate astea, la pipăit, obiectul se dovedi a fi un bilețel dintr-o hârtie moale. Contrariată, Dorina scoase din buzunar hârtia. Era un anunț mic, decupat dintr-un ziar. Se apropie de intrarea în bucătărie pentru a avea mai multă lumină la citit și parcurse rapid cele câteva rânduri ale anunțului: ”Salon de masaj erotic. Căutăm tinere frumoase, muncitoare și sociabile, între 18-25 de ani, care doresc să-și rotunjească veniturile într-o ambianță plăcută și relaxantă. Detalii la numărul de telefon…”.

Horațiu se afla în momentul acela în bucătărie, turnându-și cafea în ceașca sa preferată. Simți că apăru cineva în prag și, când își ridică privirea, o observă pe Dorina, albă ca varul, cu fața transfigurată. Speriat, o luă de braț și o așeză pe colțar.

- Dorina, ce-i cu tine? Ai o cădere de calciu din nou? Nu mă speria!

Femeia nu scotea un sunet. Privi pentru câteva clipe în gol, apoi, întorcându-și privirea spre soț, începu să bâlbâie: - Fata noastră e o târfă, Horațiu… Eu am făcut ce am putut, să știi… Credeam că e la locul ei, dar… pfu, extraordinar!

Bărbatului îi ajunsese la urechi mai ales cuvântul „târfă”. Asemenea cuvinte ies mereu în evidență într-o situația ca a26

Mihai Cotea

ceasta. Horațiu își făcu loc pe colțar, lângă ea, și reluă întrebarea: - Dorina, ți-e bine? Ce-ai spus? Nu ți-e rău, așa-i?

Se ridică după câteva secunde, îi turnă repede un pahar cu apă de la robinet și îi dădu să bea. În acel moment, apa purta, pe merit, numele de „elixirul vieții”. După o asemenea veste, gâtul femeii era aproape sec. Cât timp își bău apa, fără a lua paharul de la gură, însă înghițind destul de rar, Dorina-i întinse lui Horațiu bilețelul din ziar, zdravăn mototolit în mâna ei. Horațiu îl luă și-și aruncă ochii pe el, citind totul rapid. Urmă o pauză… Bărbatul citi din nou anunțul și-l aruncă apoi, în scârbă, pe masă. Începu să pufăie, deznădăjduit, și să ceară informații.

- Unde l-ai găsit? Era în haina fetei?

Răspunsul era de prisos, putea fi mai ușor citit pe fața tristă a Dorinei și-n ochii ei înlăcrimați. Bărbatul se ridică, încet, în picioare.

- Eu trebuie să plec la serviciu. Azi vine domnul Cozma pe la noi. Vorbim deseară, promit.

Toate cuvintele fuseseră spuse aproape-n șoaptă, parcă ar fi încercat să ascundă ceva de Larisa, din nou, dintr-un obicei de excesivă protecție.

Horațiu își luă haina și ieși pe ușa apartamentului lăsând-o pe Dorina în aceeași poziție, pe colțar, aproape surdă la cuvintele și acțiunile lui, prizonieră într-o lume a ei. * Ziua nu era rece defel. În ciuda ploii din timpul nopții, soarele era fidel peticului de cer senin de deasupra orașului. Temele erau făcute pe azi, deci Toni nu avea niciun motiv să se grăbească acasă. Ah, da, doar foamea mai insista uneori. Înotul avea darul să-i ofere, pe lângă o creștere a încrederii de sine, și o poftă de mâncare pe măsură. Lucru mai mult decât îmbucurător pentru bunica Vica, ce-l sorbea din priviri de câte ori vedea că băiatul mănâncă cu poftă un anumit fel de mâncare făcut de ea.

27

Vremea tornadei

Încântarea era nemăsurată pentru simpla bătrână ce-și vedea, acum, la senectute, bucuria doar privind mulțumirea celor dragi față de puținele bucate bune pe care și le permitea să le pregătească.

Ajuns în camera sa, copilul auzi destul de clar vocea bunicii din grădină, în timp ce vorbea cu vecina lor, tanti Geta. Discuția lor, deși la prima vedere părea neinteresantă, comună, începea să-i suscite tot mai mult interesul: - Nu mai merge, Geto, ascultă-mă aici, copilul mi-a zis că a văzut-o așa cum te văd pe tine acum.

Urmă o scurtă pauză, apoi reveni vocea bunicii.

- Nu știu ce să zic… am sunat-o pe fiică-mea să văd ce zice, da’… mai bine tăceam din gură, că numa’ am speriat-o.

- Păi, cum adică, Viorico? A fost cineva la voi în casă?

- Da, domnule! Tu n-ai văzut nimic?

- Nuuu! Eu am fost la spital să-mi fac analizele și să-mi dea alde Teodoreasca o rețetă nouă ca să-mi iau pirule de inimă.

Ptiu, extraordinar, domle!

- Da, da, da… Să știi, mai bine nu ziceam nimic. Eu nu l-am crezut pe băiat prima dată, dar dacă-ți zice și-ți tot zice, apăi n-are cum să glumească, nu?

- Da, da!

- Eh, Mirabela mea a zis că vorbește cu bărbat-su și să vază ce și cum. Nu știu sigur, dar fata s-a speriat, îți zic. Cine știe ce face… Hai că mă duc să dau de mâncare la copil. Mai vorbim noi!

- Bine, Viorico! Sănătate!

Bătrâna se întoarse, alene, în casă. În acea dimineață târzie, Toni mâncă totul, fără să mai spună nimic. Conversația nu-l întristase, ba, dimpotrivă, era dovada că bunica îl credea, în sfârșit. Era o victorie. Își închipuia chipul mamei, uimită de cele aflate și îi păru puțin rău că bunica o sunase cât era el plecat la înot, fără a-i da ocazia să vorbească și el cu ea. În minte-i treceau diverse amintiri cu ea, din momentele în care erau îm28

Mihai Cotea

preună, dar totul părea atât de demult... Nu știa ce e dorul, dar simțea efectele lui: visare cu ochii deschiși și puțină durere undeva la inimă. Dorul nu era un sentiment prea plăcut. Adesea, bunica-l întreba dacă îi este dor de mă-sa sau de tat-su, iar el răspundea destul de stângaci că da, neștiind ce este de fapt acest dor. Nimeni nu-i explicase. Ce puteau să-i spună? * Trecuse destul de mult timp de la citirea anunțului din ziar, dar Dorina nu reușea să-și dreseze neliniștea sălbatică din suflet. Se plimba dintr-un colț în altul al bucătăriei și orele treceau în zbor fără să ajungă la un deznodământ. Larisa, fiica ei, singura ei fiică, avea 19 ani și începuse de curând cursurile la o facultate privată. Fata era prototipul tinereții și, pentru vârsta ei, nu se dădea în lături de la distracție deloc. Nu-și menaja deloc portofelul, mai mereu umplut de părinți și nu dădea socoteală nimănui. Mai degrabă decât prototipul tinereții, era prototipul rebeliunii. Se simțea bine în pielea ei, iar anii aceștia frumoși, pe care-i trăia, voia să rămână de neuitat. Deși părinții încercaseră să o îndrume spre o specializare în economie, asemeni pregătirii lor, Larisa a ales arhitectura. Se zvonea că e groaznic de grea, dar nu-i păsa, de când se știa îi plăcea să deseneze case și era atentă la toate detaliile clădirilor istorice din oraș. Sigur, poate că le admira mai degrabă din punct de vedere estetic, n-avea încă pregătirea necesară și ochiul format pentru a le vedea altfel, dar i se părea de ajuns pentru a-și alege drumul la facultate. Fusese de mică o răsfățată, părinții nu și-au menajat buzunarele pentru ea. Dorina era partizana educației prin descoperire, astfel că, nici în acest domeniu, n-a sâcâit-o prea mult pe Larisa. O parte din prieteni erau cunoscuți de părinți, mai mult orientativ și pe alese, pentru a le închide gura.

Până și pe actualul prieten l-a prezentat cu prima ocazie părinților pentru a bifa cât mai rapid un gol ce se cerea umplut, o formalitate, în esență, un ritual, poate.

29

Vremea tornadei

Lăsându-și ochii pe culmile crestelor ce se înfățișau prin fereastra din bucătărie, Dorina tresări la auzul mobilului. Erau cei de la firmă.

- Alo! Da, bună, Sandra… Da, vin într-un sfert de oră. De ce? Păi și nu poți tu să te ocupi? Da, știu… aha… înțeleg. Ok, vin imediat. Aoleu, am uitat de ei. Gata, imediat ajung! Pa! Nu era timp de pierdut. Pierduse toată viața timp, așa simți acum Dorina. Uitase… uitase și evenimentele importante de pe agenda de azi de la serviciu așa cum uitase ceea ce-și promisese când era însărcinată cu Larisa. Fata ei urma să fie un model pentru ceilalți, avea să se afirme așa cum ea nu a putut.

Larisa avea să fie avatarul ei, propria ei versiune îmbunătățită ori reîncărcată, în termeni cinematografici. De asta urma să se ocupe personal. Numai că domeniile de afirmare gândite de mamă și fiică nu coincideau deloc. La mijloc era o nevoie.

Când apare o nevoie în viața cuiva, acela dorește, cu patimă, să o facă dispărută. Nevoia arde. Noi, oamenii, putem părea niște ființe nevoiașe. Psihologic suntem definiți de câteva nevoi primare. Apoi acele nevoi țes alte nevoi și, lăsați în slujba lor, ajungem să cerem toată viața ceva nou, ceva în plus, justificând nevoia din spatele cererii în modurile cele mai logice posibil… aparent. Ne transformăm viața într-o nevoie, iar când nevoia domină spiritul, asta poate conduce la evenimente neplăcute.

Pilotul automat nu e infailibil într-un avion, e doar un sistem.

Omul are un anumit avantaj în fața tuturor sistemelor automate: intuiția. Păstrată vie, ea protejează mereu ființa de obstacolele neplăcute ce pot apărea în cale.

Dorina se îmbrăcă în grabă și plecă la serviciu. Acum nu era timp de așteptat ori de purtat discuții de etică. Intervenea altă nevoie.

30

Mihai Cotea

3. Jocul Horațiu… hoinar. Pe drumul către serviciu, bărbatul își aminti de o tabără studențească, la care participase împreună cu colegii. Într-un grup se strânseseră o droaie de tineri de la diverse specializări, care încercau să se cunoască. Unul din ei, liderul de grup, a înaintat o propunere celorlalți. Să se prezinte scurt și într-un mod ingenios. Să-și spună prenumele și un adjectiv, ce simțeau că-i reprezintă și care începe cu aceeași literă ca și cea a prenumelui. Când rândul ajunsese la Horațiu, care se afla printre primii ce trebuiau să se prezint, după ordinea de începere a jocului, spusese pe loc primul cuvânt ce-i venea în minte cu litera „H”. Era greu. Cum să-și amintească el un adjectiv? O noțiune ambiguă pentru unii dintre ei, care erau obișnuiți să vorbească-n cifre mai mult. „Horațiu-hoinar”. După ce-i trecuse rândul, se gândi că nici nu nimerise un adjectiv așa de rău față de al altora, cel puțin îl definea într-o anumită măsură.

Prietena lui de atunci, Lili, alesese un cuvânt ce nu era nici măcar un adjectiv, fapt ce i se păru ciudat pe moment. I se părea că nu o definește câtuși de puțin pe Lili a lui. Lili-liberta. Dar ei i se accepta, oricum, orice între colegii săi, era una dintre favoritele grupului.

Lui Horațiu, Cozma reușise să-i îndeplinească un vis din facultate. Împreună cu cei mai apropiați prieteni, își juraseră să rămână apropiați și să lucreze într-o zi împreună într-o firmă a lor. Timpul trecuse nemilos și fiecare o apucase în altă direcție. Unii luaseră drumul Occidentului după Revoluție, alții se reprofilaseră ori erau angajați la multinaționale, într-un sistem ermetic. Categoric era un singur lucru: schimbarea. Schimbarea planurilor și vieții tuturor în moduri diverse. Relația lui cu Lili nu durase mult după terminarea studiilor. Fiecare din ei se trezise că tornada îi luase pe sus, trântindu-i tot mai departe.

S-au despărțit amical, deși Horațiu nu fusese mulțumit mult 31

Vremea tornadei

timp cu motivul rupturii invocat de Lili. Ce voia să spună prin: „Suntem prea ocupați pentru a mai avea o relație à la carte?”

Avea mania să folosească uneori cuvinte străine, dar nu asta era problema, ci esența frazei, ce nu se lăsa dibuită. Ce înțelegea ea printr-o relație à la carte? El avea timp destul, și pentru ea își făcea mereu timp, dar ea părea pe zi ce trece tot mai distantă.

Evident, răspunsurile n-au mai apărut niciodată. În scurt timp, ea a plecat din țară, a evadat, lăsând toată tărășenia în coadă de pește. O fi fost un motiv legat de plecarea ei misterioasă? O fi fost chiar ceva în neregulă ori timpul chiar îi sabota? În fine, resentimentele nu-și aveau rostul. Nea Cozma reușise să concretizeze, parțial, visul din studenție al grupului de prieteni din care făcea parte și Horațiu.

Când îl descoperise nea Cozma, Horațiu era într-un impas în viața sentimentală și financiară. Ciclul casă-serviciu în care era prins, atât el, cât și Dorina, nu dădea rezultate bune, ci obosea, îl uza. Nea Cozma fusese inițial un client al firmei de imobiliare, ce era pe-atunci a soților Lascu, și încă printre primii clienți. Aurora, fosta deținătoare și fondatoarea firmei, se întorsese în Franța lăsându-le lor toată afacerea la un preț modic… având în vedere și datoriile. Încă din prima clipă, Horațiu fusese fascinat de personalitatea dârză și sclipitoare a domnului Cozma, față de care simțea un respect profund. Locuind ani de zile în Austria, actualul șef al lui Horațiu se întorsese, la începutul anilor ’90, în țară, cumpărându-și imediat, cu bani cash, o casă într-o zonă superbă a orașului, pe atunci un cartier în devenire. Horațiu preluase sarcina de a căuta o casă conform cerințelor bărbatului. Încă ținea minte că, în ziua în care vânduse casa dorită lui Cozma, acesta din urmă îi făcuse o propunere, pritocită câteva săptămâni la rând. Cozma îi propusese un nou loc de muncă într-un domeniu asemănător, o firmă nouă, angajați puțini, mediu prietenos, gargară. Propunerea venea exact în momentul oportun… apoi o revăzuse pe Lili la noul loc de muncă și înțelesese că numai el, Horațiu, lipsea din 32

Mihai Cotea

puzzle-ul refăcut de Lili, exact după imaginea grupului lor de amici din studenție. Îi simțea aportul. Cu siguranță, șeful îi spusese numele, iar ea o fi tras unele sfori. Ce dacă? Cozma, în continuare, îl fascina ca om, ba chiar mai mult, îl obseda aproape, devenea bolnăvicios în admirația sa, iar reîntâlnirea lui cu câțiva vechi „amici de cruce” fusese revigorantă.

Un moment frumos, dar cum rămânea cu ce aflase în urmă cu câteva ore de la Dorina? Larisa, propria-i fiică, se vindea pentru bani? Ea?? Pentru bani??? Era o greșeală. * Timpul școlii pentru Toni, timpul negru. Mai mult împins de un simț de datorie față de părinți, decât de cheful de a-și revedea colegii, băiatul intră, încă o dată, în clasă. Ce diferit curgea viața lui față de ce trăise în studenție Horațiu… Băiatul părea să simtă automat un moment de neliniște, de jenă, imediat ce pătrundea pe poarta școlii. Era ceva între acești pereți… și mai erau și ei, colegii. Cum ajungea înăuntru, sonda, rapid, clasa. Chiar și după ce intra profesorul cu care aveau prima oră, parcă se ruga să rămână în configurația în care erau atunci, deoarece ”băieții răi” lipseau uneori. Fără unul din ei, implicit grupul era mai slab și avea alte preocupări. Problemele mari apăreau când erau toți la școală. Nu întotdeauna dorința i se îndeplinea. Uneori, chiar și după un sfert de oră după fix, mai apărea și veriga lipsă, care-i zdrobea speranțele lui Toni.

Ziua de azi era una dintre cele mai grele. Era cald și se adunaseră toți cei din grupul cu pricina, mai veseli ca oricând.

Printre mijloacele de recreere ale copiilor se număra și un anume joc care nu era tocmai sănătos pentru unii dintre ei. Găsiseră de ceva timp un joc care se numea „Grămada”. Când era pauză se adunau toți „ai lor” și unul dintre ei striga „grămadaaa”, după care alegea un coleg pe care îl arunca pe jos și se suiau toți, unii peste alții, deasupra lui. Alegerea „victimei” se făcea din priviri, pentru ca surpriza să fie mai mare. Când și când cel ales riposta, dar era inutil, ajungea mereu la pământ.

33

Vremea tornadei

La strigătul „grămada cere vârf!”, ultimul din gașcă se urca peste toți ceilalți.

Toni se simțea o țintă, se știa o țintă. Dacă până atunci el fusese muștruluit verbal în câte și mai câte feluri de colegi, părea că azi îi va veni rândul la „grămadă”. Nu o știa. Prima oră trecuse fără să se întâmple nimic. Numai ce sună clopoțelul pentru pauză, că „gașca veselă”, așezată concentric la catedră, șușotea și-și transmitea semnale optice ghidușe. Toni se ridică din ultima bancă, locul pe care și-l alesese, deși era mic, pentru a se îndrepta spre ieșire. Ajuns în dreptul copiilor de la catedră, unul din ei, mai gras, îl luă de braț și-l întoarse spre el, zicând: - Ia hai încoace, Stancule! Unde te duci, hă?

Nici nu avu timp să reacționeze. Era încremenit. Încercă să se smucească din brațele puternice ale celuilalt.

- Lasă-mă-n pace, Mateescule! Ia mâna de pe mine! Lasă-mă!

Se smucea tot mai tare, reușind să-și provoace dureri, căci brațul colegului dolofan îl prinsese ca o menghină. Toți râdeau draconic. Toni începu să tremure și să se zbată sălbatic. Dintr-o mișcare, Mateescu îi puse o piedică și acesta căzu la pământ.

De aici totul era pierdut. Ce joc cumplit! Toni se zbătea ca un căprior prins de un leu. Pentru leii clasei, el nu reprezenta decât o pradă ușoară. Ce mici erau… ce diabolici, uneori!

- Lasă-măăă! Băăă, dă-te de pe mine! Bă!

Glasul lui Toni se stingea ușor căci rămânea fără aer. Ceilalți tăbărâseră peste el profitând de moment, râzând încontinuu. Curând se auzi strigătul de final, „grămada cere vârf!” și de acolo totul se derulă pe repede înainte. Totul durase doar câteva secunde și băiatul se trezi din nou liber, se ridică de jos și ieși, nervos, pe ușa clasei. În clasă mai erau și câteva fete care urmăriseră totul, dar nu putură schița niciun gest. Erau dintre cele nedorite, ostracizate.

Pe coridor, Toni fierbea de indignare și tremura continuu.

Coborî scările de la etaj, încercând, cu greu, să-și facă loc printre cei ce urcau în turmă. Între timp se sunase de intrare. Ignoră 34

Mihai Cotea

pe unii colegi de la o clasă vecină, din același an, care se schimonosiră la el, după cum le era obiceiul. Urmă, drept, coridorul spre cancelarie și intră, răvășit, în holul cancelariei, unde dădu peste o profesoară.

- Bună ziua! Domnul Traian este?

Profesoara tocmai își scosese o țigară din poșetă și-și căuta bricheta.

- Da, e în cancelarie…

Intrând, Toni îl văzu imediat pe dirigintele său, dom’ Traian, după cum îi spuneau elevii. Era un om de înălțime medie, cu un cap pe jumătate cucerit de calviție și fire albe, care obișnuia să vorbească cu un accent rural.

- Ce e, băi, Toni?

Copilul, aproape în șoaptă, începu să-i spună totul.

- Dom’ Traian, colegii au făcut grămada pe mine. M-au forțat să stau jos și să se urce toți pe mine.

- Păi cine?

Bărbatul se uita mirat la copil, parcă era prima dată când se confrunta cu o situație de acest gen.

- Mateescu și toți ceilalți. Vă rog să le spuneți să mă lase în pace și să nu mai se ia de mine! Dacă nu mă lasă, mă duc la Poliție, să știți!

Acolo, în cuvântul „Poliție”, copilul își puse tot sprijinul, așa făcea mereu în situații de criză și era într-un fel și un mijloc de convingere. Dirigintele nu mai avu altceva de făcut decât să meargă cu copilul în clasă. Când intră cu el, toți tăcură.

- Mateescule, ia vină aci!

Dirigintele avea tonul și privirea aceea care prevesteau ceva al naibii de serios. Mateescu încercă să se scuze, ridicându-se în picioare și venind spre diriginte.

- Da’, dom’ diriginte, io…

- Taci din gură!

Vorbele dirigintelui tunară în sală.

- Bine, dar nici măcar...

35

Vremea tornadei

- Băi, tu vrei să te plesniesc? N-auzi să taci?

Mateescu rămase tăcut. De acum doar asculta predica profesorului, care-i amintea de câte ori i-a spus, lui și celorlalți, să nu se mai joace așa că se vor răni. De câte ori încerca băiatul să se apere, dirigintele intervenea, intempestiv, peste el pe un ton grohăitor, emițând diverse amenințări și atenționări. După câteva minute de morală, dirigintele plecă, fără a fi rezolvat concret ceva. Nu era prima dată, dar speranța moare mereu ultima, nu-i așa? Toni simțea încă vie amenințarea, ba chiar mărită, dată fiind prospețimea evenimentului. În ziua aceea „băieții răi” îl lăsară în pace. Toni se simțea mai mic, mai insignifiant ca înainte, iar mesajul ajunsese bine la el: reducerea celuilalt la nimic, îngenuncherea și zdrobirea lui. Ce le făcuse băiatul? El era „celălalt”. În mintea copiilor, unele semințe și instincte erau destul de dezvoltate la acea vârstă. Să fi fost alegerea jocului o întâmplare? * La birou era vânzoleală mare. Horațiu intră în biroul lui, unde dădu tocmai peste Lili. Aceasta verifica niște hârtii. După ce-l văzu, le aranjă și-l întâmpină cum se cuvine.

- Hallo! Azi e ziua ta norocoasă!

Da, era prea directă și abruptă adresarea, însă și Horațiu se lăsase așteptat destul. Traficul fusese de vină...

- Șeful e în cealaltă încăpere, stabilește ultimele retușuri.

Trebuie să plece urgent la Viena, s-ar putea să fi găsit un contract bun de asociere acolo. Niște vechi amici, știi tu.

Bărbatul nu putu să articuleze niciun sunet. Își scoase haina, își puse servieta pe colțul mesei și se așeză. Lili continuă: - Adevărul e că mereu știam că meriți un premiu, o distincție... încă din facultate. Ai fost prea subestimat, Horațiu, și-mi pare rău de tine. Dar să nu crezi că asta e tot opera mea.

Ideea îi aparține totalmente lui Cozma.

- Despre ce vorbești?

36

Mihai Cotea

Bâiguind aceste cuvinte, ochii lui Horațiu căzură peste foile de pe birou. Le luă în mână și le citi rapid, trecând peste pasajele cu formalități. Aceiași ochi îi ridică către Lili, dar mult mai mari și întrebători. Înclină din cap a neînțelegere. Lili râse ușor, pisicește, în pumn, și-i explică: - Ești mare, Horațiu! Felicitările mele! La vremuri noi, oameni noi. Ai devenit asociat în firma noastră... desigur, dacă ești de acord cu asta și dai un autograf pe foi. Ți-am zis, ideea nu-mi aparține, nu te uita așa la mine.

Din cealaltă încăpere, Cozma intră, ca fulgerul, în biroul lui Horațiu, zâmbind la vederea acestuia. În mână avea câteva foi proaspăt imprimate.

- Bună ziua, domnule Lascu! Eh, cum e? E mai bună ziua decât credeai de dimineață, așa-i?

- Adevărul ăsta e, domnule Cozma. Dar nu-mi revin încă...

Domnitul acesta între cei doi era mai degrabă ironic decât pe bune. Bărbatul râse cu toți dinții și-l bătu pe umăr. Lili plecă încântată, patronul așezându-se în locul ei. Acesta puse mănunchiul de foi în fața lui Horațiu: - Am fost nevoit să trec pe SCS. Mâine plec la Viena pe termen nedeterminat. Am acolo câțiva amici dornici de afirmare pe piața din România. În mod normal, un patron nu face așa ceva pentru nimeni. Pentru nimeni nu face ce am făcut eu pentru tine, Horațiu. Dar era timpul... Și să mă scuzi dacă te-am jignit sau surprins prea mult, dacă am fost prea bădăran... În sfârșit, ăsta mi-s!

Fără a-l slăbi deloc din priviri, Horațiu căscă gura, la finalul micului discurs a lui Cozma, pufăind a mirare.

- M-ai surprins, și e normal, și simt că acum mă apasă o responsabilitate mare...

- Totul e să vrei. Eu îți acord șansa, dar nu-ți pun pixul în mână. Ești conștient de oferta mea? Dar de munca ta? Întrebare de 1000 de puncte.

37

Vremea tornadei

- De ce nu Lili? Ea e mai veche aici și ar fi fost normal să o iei pe ea în considerare.

- Pentru domnișoara Liliana am alte planuri frumoase în cadrul firmelor mele. Ei, hai! Hotărăște-te, că trebuie să plec să-mi fac bagajele și nu e timp de stat. Cunoști procedurile, rolul tău în firmă e cu totul altul acum, ai drept de semnătură, dar e nevoie și de acordul meu în chestiuni vitale. Nu e cazul să fac un instructaj, sper.

Totul era prea mult pentru Horațiu, nu era pregătit să facă față unui asemenea tăvălug, venit prin surprindere. Odată semnate actele, vizita șefului nu mai dură mult. Pentru Horațiu, adulația lui nea Cozma era acum de dimensiuni paroxistice. În ziua aceea nu mai fu bun de nimic, extazul era prea mare, prea apăsător, și în minte îi veneau doar gânduri de viitor. Cum avea viitorul să fie stricat de ceea ce aflase azi despre Larisa? Nu, n-avea cum. Era o greșeală, o absurdă greșeală sau o coincidență, așa gândea Horațiu. Către finele zilei, Lili îi spuse, într-o doară, că și ea va lipsi câteva zile de la serviciu, urmând să plece în delegație.

- Păi cum? Acum când am mai cea mai mare nevoie de tine, tu pleci?

Horațiu era surprins și ușor deranjat.

- Nu e din voință proprie ce fac acum. Nu te-aș fi lăsat la greu, dar... datoria mă cheamă, știi cum e. Simt că e ceva important și că acest lucru va avea o importanță majoră în viitorul meu. Iar viitorul meu e într-un fel și al tău, nu?

Afirmația îl lăsă un pic nedumerit. Lili continuă, după câteva chicoteli, ca un copil năzdrăvan: - Nu lucrăm împreună, domnu’ șef? Eee... ce credeai? Hai, du-te, dă vestea Dorinei și fiicei tale. Aveți ce sărbători! Ești scuzat pe mâine dacă întârzii... am să înțeleg.

După ce-i făcu cu ochiul, ghiduș, femeia își luă poșeta, haina și o zbughi pe ușă. Horațiu stătu un pic să mai aranjeze prin birou, se simțea deja responsabil. Apoi plecă și el.

38

Mihai Cotea

* Acasă la Toni, nimic nu anunța o zi specială, aceeași rutină, același ritual. Ajuns acasă, bunica îl preluă cu drag, îi dădu de mâncare și-l lăsă liber. Băiatul știa ce avea de făcut, nu trebuia să stea buni Vica după el. Firește că nu aminti nimic despre întâmplarea de la școală, așa cum nu spusese nici la începutul anului școlar despre situația gravă în care se găsea la unele materii. Ascunsese lucrările în diferite cotloane, doar de el știute, ori le distrusese. Când fusese nevoie să i se treacă nota de la teza de mate în carnet, nu se dusese cu el la diriginte, iar dom’ Traian nu insistase asupra chestiunii. Luase un trei, era jenant, dar acest lucru arăta un fapt cât se poate de real și alarmant.

Ceva se întâmpla cu el, lipsa lui de apetit școlar se datora unui lucru, cu siguranță, căci nici la celelalte materii nu strălucea…

Adevărul e că tânjea după clasele primare, după siguranța oferită de învățătoare, doamna Anca, și mai era ceva… Dar cine să fi observat? Psiholoaga școlii apărea rar pe la școală, iar Toni era o persoană tare timidă, nu i-ar fi spus unui străin nimic despre el. Totul rămăsese ascuns. Și totuși, se apropia o ședință cu părinții… lui Toni îi era frică. Nu știa de ce minte, din obișnuință sau jenă? Cert e că nu-i plăcea deloc ce făcea, dar intrase destul de tare într-un cerc vicios, care acum îl ținea strâns. * Horațiu le găsi pe „fetele inimii lui” în bucătărie, într-o liniște mormântală. Era ca atunci când sonorul de la televizor era pus pe mut și personajele își vedeau de treabă, nestingherite.

Dorina robotea ceva în bucătărie, nu era sigur că făcea curățenie sau de mâncare, de fapt acțiunile ei păreau automate. Larisa stătea cu un pahar de suc la masa din bucătărie, uitându-se în pământ. Horațiu observă că niciuna din ele nu schiță vreun gest la intrarea lui în casă, pesemne că situația era gravă. Atitudinea Dorinei nu era un fapt de natură să-l uimească, nici primul de acest gen. Era reacția tipică a femeii în fața unei situații cu care nu era deloc de acord, în pragul sau la finele unor cer39

Vremea tornadei

turi. Prima care ieși din amorțirea defensivă în care se afundase, fu Larisa. Ridică capul și-l văzu, uimită, pe tatăl ei, ce mai avea urme de fericire pe chip, inexplicabile pentru fată. La întâlnirea celor două priviri, acesta afișă un surâs dezarmant și cuvintele îi ieșiră automat de pe buze.

- Sunt asociat la firmă, fetița tatii! Ce vrei să-ți ia tata? Ia zi!

Starea tatălui se transmise instantaneu și fetei care sări în picioare și-l îmbrățișă, spunându-i la ureche, cu voce joasă: - Nu mai sunt o fetiță, tată. Dar dacă vrei să-mi dai ceva, dă-mi mai bine bani, că-mi iau eu. Te iubesc! Îl sărută pe ambii obraji și, după ce se uită încă o dată, timidă, la maică-sa, plecă din bucătărie, luându-și sucul cu ea.

Dorina rămase înțepenită cu o tigaie în mână, arătând de-a dreptul hilar. Te-ai fi așteptat să-l croiască cu ea în orice moment, ca în filmele vechi de comedie. După reacția sinceră a Larisei, Horațiu trecu la nevastă. O luă în brațe, o pupă cu putere pe buze, timp în care Dorina abia dacă clinti un mușchi al feței. În interval de câteva momente de la aceste declarații dezarmante de bucurie și dragoste, femeia lăsă tigaia jos și se uită și mai îngrijorată în ochii lui Horațiu.

- Și-acum? Ce-ai să faci, Horațiu?

Bărbatul se cruci la auzul acestor vorbe.

- Măi femeie, tu ai înțeles bine ce am zis? A fost în românește, să știi! Își reveni la buna dispoziție și începu să râdă strașnic.

- Pe femeie nu poți niciodată s-o mulțumești deplin… bine zicea taică-meu. Păi, de exemplu, Dorina, am să-ți iau o rochie de seară și te duc la un restaurant. Dar e prea banal, prea american. Nu mai bine ne îmbătăm criță? Lasă naibii mâncarea, că e fudulie!

Dorina îl privi amenințător și de acolo începu avalanșa. Vorbele ei erau țipate ca niciodată și agresivitatea de care dădea dovadă părea ceva nespecific ei. Horațiu fu dezolat.

40

Mihai Cotea

- Îmi vii râzând să-mi spui că ai și mai puțin timp de împărțit cu noi și te aștepți să te felicit? Tu știi ce e cu fiică-ta?

Dacă am ajuns în situația asta, mare parte din vină îți aparține și ție, dom’ șef!

După o scurtă pauză, în care-și înecă lacrimile, urmă, mai calmă: - Avem nevoie de tine mai mult… amândouă… Să ne anunți, te rog, la cine să ne facem programare ca să te vedem.

Probabil la Lili…

Cu această ultimă frază, femeia ieși din bucătărie, trântind cârpa de vase, ca într-un gest de aruncare a prosopului într-o competiție de box, un semn de renunțare ori de predare în fața realității. Acum, atmosfera din casă îl cuprinse și pe Horațiu, iar certurile continuară în acea noapte pe fondul muzical, dat la maxim, din camera încuiată în care se afla Larisa. Bărbatul nu se lămuri asupra veridicității tezei Dorinei cu privire la fiica lor. Ajunsese o femeie care se vinde pe bani? Cunoștea gustul banilor de mică și aceștia ar fi putut la fel de bine să devină un drog psihologic pentru ea. Un călău în fața căruia ar fi făcut orice. Dar teza aceasta nici nu mai fu discutată în acea noapte, căci tot ceea ce Horațiu reținuse era apropoul lui Dorina legat de Lili și presupusa relație secretă a celor doi. Problema de fond rămânea cea a cuplului. De fapt, problema de cuplu domina problema familială și greșeala ambilor era că negau în continuare existența acesteia din urmă.

41

Vremea tornadei

4. Reîntoarcerea Încă nu se crăpa bine de ziuă, nici nu se vedeau bine minunile de pe crengile copacilor, rodul nou, viața. Vremea era considerabil mai caldă, vara începea să-și intre-n drepturi. Afară domnea liniștea, calmul dinaintea tornadei unei noi zile din eternul cotidian. În casa umilă de la marginea orașului, Toni moțăia, bucurându-se din plin de cele câteva momente pe care le mai avea la dispoziție până la cruda trezire. Corvoada n-ar fi fost nimic nou pentru el, ritualul era bine știut. Spălat, masă, teme, masă, școală, masă, somn. Totul era un joc plictisitor, ce nu părea să treacă și la alt nivel, mai interesant, cel puțin, dacă nu mai dificil. Era și-așa destul de dificil, din punctul lui de vedere, să fie nevoit să se întoarcă la școală după evenimentul petrecut cu o zi înainte și să dea ochii iar cu cei din clasă. Toni mai avea de cutreierat în oniric un timp relativ scurt, o aventură într-o lume mai bună.

Camera fu invadată de o rază de lumină artificială odată cu deschiderea ușii printr-un gest extrem de discret, menit anume să nu trezească băiatul. Totuși, Toni desluși câțiva pași care se apropiau tiptil. Două picioare frumoase, feminine, dar obosite după un drum lung, traversară camera de la un capăt la altul.

Toni se trezi cu ceva mătăsos pe obraz și cu o respirație foarte aproape de ochii săi. Un parfum familiar, de neuitat. În semiadormirea lui, copilul crezu că visează și că totul face parte din acel vis anterior în care se juca cu prietenii din copilărie, pe care i-a pierdut din prostie și de a căror lipsă se simțea zi de zi tot mai apăsat. Parfumul persistă. Ușor, ridică ochii și văzu, încețoșată, o figură diformă, prea apropiată de ochii lui ca să o poată distinge. Figura-i vorbea: - ’Mneața, somnorel! Hai, c-ai făcut destul sfor-sfor, e timpul să te trezești, să te bucuri de soare și să-ți fac o mâncare bună, așa cum îți place ție.

42

Mihai Cotea

Copilului nu-i venea să creadă ce auzea. Se ridică în capul oaselor și se frecă rapid și puternic la ochi. Era mama! Nici nu mai știa de când nu se văzuseră. Totul era, însă, atât de real și de ireal în același timp. E drept că nu vorbise cu ea la telefon de vreo 2 zile, de la incidentul cu acea tanti străină, care intrase în casă cu ceilalți oameni ciudați, dar… n-avea sens! Cine mai stătea să caute sensul? Acum se bucura din plin să zburde fericit pe contrasens. Nu mai avea ce întrebări să-și pună. Totul era clar! Se întorsese mama! O luă în brațe, tare de tot, și-și împărțiră legiuni de pupături pe obraji. Erau nedezlipiți unul de altul, iar bunica Vica îi sorbea din priviri din pragul ușii, cu lacrimi în ochi. Purta capotul ei obișnuit, care-i ascundea cămașa de noapte, semn că și ea fusese luată prin surprindere, ca și copilul.

Mama și copilul porniră, împreună, spre lumină. Iar lumina îi ducea într-un loc magic al casei, în acel loc în care Toni avea cele mai frumoase amintiri din perioada când erau toți împreună. Dorul căpătase excrescențe enorme, trecuse prea mult timp de când mama și tata au plecat în străinătate, lăsându-și odorul în grija bunicii. Așezați la masă, se priveau toți încontinuu, rând pe rând, aproape automat, cu priviri împlinite, divine.

Aveau o mulțumire în chipuri, care depășea orice alt eveniment fericit din trecut. Dar acum era altfel.

- Nu ți-e foame, Mirabelo? Vai de mine, drumul a fost așa de lung, draga de tine… Hai că scot repede ceva să mănânci.

Nu avem multe, dar sigur găsim ceva bun…

Cu asta, bunica Vica se ridică de la masă și țâșni direct spre bufet, de unde scoase o pâine din care mai rămăsese mai puțin de jumătate. Trecu apoi, rapid, la frigider de unde făcu rost de o jumătate de pachet de unt, un pateu, o caserolă micuță de icre ieftine, din comerț, și o rudă de salam. Întinse, rapid, masa și gata.

- Atât avem, ce să-i faci… Nu mai am decât câțiva bani până la pensie, dare-ar dracu-n ei de bani și-n mama lor, că numai 43

Vremea tornadei

de-ăștia nu se dau nicăieri. Hai, papă și tu, dragule! Vă e frig?

Să dau drumul la aragaz? Dimineața e cam frig și abia a ieșit Toni de sub pătură.

- Nu, mamă, nu e nevoie. Lasă, ronțăim noi ceva, aici, repede și gata. Ai ouă? Să-i fac o păpăradă la ăsta mic, așa cum îi place lui.

- Am, cum să n-am? Am și uitat de ele… Vai, vai.

Femeile intrară-n priză. Momentul magic dură puțin, dar era binevenit. De-acum era clar și pentru Toni că revenea, măcar parțial, monotonia.

- Azi ai ore grele, mami? întrebă Mirabela, tăind câteva bucăți de salam pentru a le presăra în omleta copilului, așa cum îi plăcea lui.

- Nu… în afară de matematică…

De data asta, Toni nu reuși să schițeze nici măcar un zâmbet. Era, probabil, surprinderea de vină.

- Dar de ce?

- Păi m-am gândit să stăm împreună astăzi, amândoi.

Femeia îl sărută, apăsat, pe obraz și-l mângâie pe creștet.

Cel mic încă nu era totalmente acomodat cu astfel de dovezi de dragoste. În mintea sa, conturile cu mama nu erau deloc încheiate.

Auzind asta din partea Mirabelei, bunica se uită puțin îngrijorată la amândoi. Stătea în firea ei să fie mereu temătoare și excesiv de corectă: - Numai să n-ai probleme, pui mic… tu știi…

- Eh! Ce probleme să aibă? N-a fost mereu la școală? Abia ne mai vedem și noi un pic.

- Dar cât stai la noi, mami?

Mirabela se opri un pic din gătit: - Nu știu, mami, cât stau. Cât se va putea…

Imediat urmă acel surâs sfios, ce ascundea mereu ceva. Copilul învățase să cunoască mimica părinților și să perceapă mesajele transmise de ea. Mama lui venise dintr-o dată, într-o pe44

Mihai Cotea

rioadă în care orice fel de sărbătoare era destul de depărtată.

Paștele trecuse, ziua bunicii trecuse la rândul ei. Tot ce semăna a sărbătoare pentru Toni și era aproape, era vacanța mare.

După servirea mesei, Toni se mută în camera lui ca să se schimbe pentru o nouă zi, în timp ce mama și bunica strângeau masa și spălau vasele. Mai mult bunica, căci nu-i plăcea defel să fie încurcată de nimeni în spațiul sacru al bucătăriei. Mirabela ședea pe un scaun, al oaspeților, de obicei, mai departe de masă și de „spațiul vital” al Vicăi. Tot bunica fu cea care reînnodă conversația: - De-ai ști ce dor i-a fost copilului de tine… of, of, of… dă-o-n mă-sa de viață! Asta nu-i viață! Voi acolo, el aici. Numai eu știu cum mă descurc cu toate. Să mai am și grijă de copila blestematei ăleia de femei, că nimic nu face. O putoare!

Mirabela nu mai rezistă. După călătoria grea, nervii ei slabi atârnau de un fir de păr. Începu, aparent calmă, abținându-se de la scandal, însă discuția degeneră ușor: - Hai, măi, mamă, lasă-mă naibii cu astea! Știu că ți-e greu, știu că și mie mi-e greu și cu atât mai mult copilului ăstuia.

Cum să nu-i fie? E așa mititel…

Vica termină de spălat vasele, își șterse mâinile și se întoarse cu fața spre fiică, cu o mină amărâtă și îngrijorată: - Păi bine, măi, Mirabelo, voi v-ați gândit un pic?

Femeia puse prosopul la loc. Se așeză lângă Mirabela, care acum privea, lung, spre fereastră.

- De ce ai venit așa, pe neanunțate? S-a întâmplat ceva acolo? Doamne, doar n-o fi pățit ceva Mircea?

Acum Mirabela era vădit scoasă din sărite. Se ridică, brusc, din scaun și se îndreptă spre fereastră, plimbându-se încontinuu cu pași mici prin bucătărie.

- Ba îmi spui că e greu că suntem plecați, ba-mi scoți ochii că de ce am venit! Am venit pentru că a trebuit! Am venit pentru că m-ai speriat.

- Cum te-am speriat? Bunica nu înțelegea nimic.

45

Vremea tornadei

- Ai uitat ce mi-ai spus la telefon? Că ăla mic a văzut o femeie străină ce a intrat în casă și arăta ce știu io ce pe la mobile?! Cum crezi că mi-a picat?

- Păi bine, dar stai un pic, Mirabela. N-am vrut să… adică, n-am crezut că așa de tare te-ai speriat. Mai bine tăceam! N-am avut ce face, să-ți zic…

- Da’ de ce? Știi în ce situație suntem cu casa… dincolo nu mai merge ca înainte. Și mă tem, mă tem mult!

Copilul apăru din cameră, îmbrăcat frumos, cu cana de ceai în mână. O puse-n chiuvetă, dădu drumul la apă și o clăti repede.

- Mami, nu vrei să mergem în parc sau la o prăjitură?

- Ba da, Toni. Mai bine în parc, lasă că păpăm altădată prăjituri.

Bătrâna interveni în discuție.

- Copilul are azi și ore de înot. Cu ele ce faceți?

Toni-și dădu o palmă peste frunte, amintindu-și de orele de înot, de dimineața. Începeau cam peste o oră.

- Vaaai, ce-am uitat de înot! Vii să mă vezi cum înot, mami?

Te rog!

- Sigur că da, mami. Haida, fuga să-ți pregătești echipamentul de înot.

Copilul plecă iar în cameră, fericit de micuța, dar importanta victorie. Femeile rămaseră, din nou, singure. De data aceasta, Mirabela făcu primul pas în continuarea convorbirii întrerupte de copil.

- De frică am venit, mamă. De-asta am venit.

Cuvintele ei rămaseră fără nici un răspuns. Bătrâna nu înțelesese exact ce voia să spună. Totul era prea confuz, prea mult pentru o singură zi. * Dorina se afla într-o gară aflată în construcție. Nemulțumită de căile ferate autohtone, le ordonă tovarășilor să le distrugă pe toate, cu excepția uneia. Nu se vedea pe ea încă, dar își simțea 46

Mihai Cotea

puterea. După distrugerea tuturor căilor ferate, cu excepția uneia, toți se așezară pe ea. Nu se sprijinea nimeni de nimic, linia era înclinată, păreau să alunece pe ea, ca pe un tobogan. Niște role de filme, ce păreau legate de ei, se prăvăleau la vale, se desprindeau aiurea, pentru ca, în final, să cadă, cu toții, în Dunăre. Pur și simplu știau că este Dunărea. Dorina se auzea vorbind, deși se simțea detașată de propria ființă. Era noapte. Pe cursul apei se prinsese de o bucată de beton, ieșită, nu știa cum, din apă. Femeia se căzni un pic, dar reuși să se ridice pe acea bucată de beton și observă că distanța până la mal era mică. Acum o putea vedea de sus, ca și când ar fi plutit deasupra apei.

Reuși să iasă afară printr-un stufăriș dens și se trezi. Totul fusese un vis. Încă un vis ambiguu al femeii.

Nici nu miji ochii bine, că Horațiu o și luă, rapid și rece, la vorbe. Bărbatul nu mai era înfierbântat, în ciuda nopții de dinainte, deși avea, în sinea lui, toate motivele să se creadă victima perfectă. Caruselul prin care trecuse Dorina în vis o făcu să tresară brusc la revenirea-n viața reală, ce o aștepta, neschimbată, dincolo de așternuturi și reflecții imagistice.

- Ce-ai vorbit ieri cu Larisa? Ți-a spus ceva legat de anunțul ăla din ziar?

Deschizând, cu vădite eforturi, ochii, Dorina văzu că Horațiu se afla în fața oglinzii mari, cea din dreptul patului, așezată strategic acolo pentru momentele frumoase… un moft, sau un fetiș al unuia dintre ei. Cum cuvintele bărbatului veneau după un moment bizar, femeia ezită să-i răspundă. Se întinse, cât putea de tare, pentru a alunga somnul din fiecare os și încheietură, apoi se frecă, puternic, la ochi și își dădu pătura, alene, la o parte de pe picioare. Ca de obicei, papucii de casă nu erau la îndemână când avea nevoie de ei, dar era prea obosită să-și strice dispoziția pentru atâta lucru. Asta o făcu să amâne ridicarea din pat și să se întoarcă doar din șezut către oglindă, pentru a-i răspunde lui Horațiu:

47

Vremea tornadei

- Ți-aș răspunde cu o întrebare, dar bănuiesc că e prea târziu ca să începem o discuție mai serioasă…

- Ai putea să-mi răspunzi direct, așa aș prefera.

Dorina se întinse pe pat cât era de lungă, rămânând cu ochii în tavan câteva secunde.

- Am vorbit ceva… mi-a răspuns laconic, în doi peri, parcă m-ar fi luat la mișto. N-a spus nici da, nici nu, asta până când am menționat de prietenul ăla al ei, cu care tot umblă. Știi ce mi-a zis? Că el e un băiat bun, și tocmai de-aia ni l-a prezentat.

Că nu suportă nici un fel de intruziune în viața ei și că n-avem niciun drept să ne amestecăm în deciziile ei, apoi a urmat placa aia că e majoră și știe cum se fac copiii… Mda, eu n-aș fi putut să mă laud cu asta la vârsta ei, dar na, generații și generații…

Dintr-o dată, Dorina se sculă din nou în șezut și se uită fix la Horațiu. Bărbatul încă se chinuia cu nodul de la cravată, era de-a dreptul neputincios când trebuia să-l facă, și-apoi îi plăcea mult cum i-l aranja Dorina. Aștepta, tăcut, să vină ea să i-l aranjeze, ceea ce ea și făcu, aproape automat, văzându-l în dificultate. Devenise un ritual de apropiere. Horațiu rămăsese tăcut tot timpul în care Dorina îi povestise discuția cu fiica lor. Tot Dorina fu cea care continuă: - Tu ce crezi? I-o fi pus vreo amețită de prietenă biletul în buzunar? N-avem cum s-o judecăm după o bucată de hârtie, e fiica noastră, totuși. O știm de când era un cocoloș.

- Eu de la început n-am luat în serios ce scria acolo. M-am gândit și ieri la serviciu.

- Înainte sau după ce ți-a pus Liliana coronița pe cap?

Văzând că Dorina termină nodul, Horațiu îi luă mâinile de pe el și se duse la șifonier să-și ia sacoul, iritat de vorbele consoartei. După ce-și puse sacoul și-și aranjă manșetele de la cămașă, mai trase o ocheadă oglinzii. Era un bărbat pedant, îi plăcea să dea o impresie bună și știa că hainele erau un mod de judecată în rândul afaceriștilor. Pentru unii reprezentau chiar o superstiție. Dacă persoana cu care încheiau afacerea nu părea 48

Mihai Cotea

prezentabilă, atunci însemna că rodul sămânței plantate n-avea mari șanse de reușită. În drum spre servietă, Horațiu se mai opri o dată în fața Dorinei, pentru a lămuri ultimele detalii referitoare la chestiunea în cauză.

- Lili a plecat în delegație pentru câteva zile. Șeful e plecat și el pe perioadă nedeterminată în Austria. Sunt singur cuc la birou. Ce argumente ar trebui să-ți mai aduc ca să te convingi?

De ce n-ai tu încredere în mine, n-am să pricep, mă depășește… Mă întorc deseară. Pa! Fără vreun sărut, fără alte vorbe, Horațiu părăsi casa, cu servieta-n mână, îndreptându-se spre parcare pentru a-și lua mașina. De ceva timp, între cei doi soți, micile gesturi de tandrețe dispăruseră. Perioada asta, neagră și încordată, îi afecta pe ambii, iar aceste lucruri puteau fi ușor observate de terți. Ceea ce nu văzuseră ei era că Larisa e una dintre acești terți, un terț permanent. Ea conviețuia cu ei și, chiar dacă cea mai mare parte a timpului și-o petrecea în oraș, în lumea ei, rămânea o fină observatoare. Devenise femeie și vedea relația părinților cu alți ochi. Nu același lucru se întâmpla și în cazul cuplului DorinaHorațiu. Ei nu vedeau schimbările prin care trecea Larisa lor, ei nu o distingeau altfel. Pentru fiecare dintre ei interveneau, mereu, alte și alte nevoi, ce primau în fața familiei.

Dorina se spălă pe ochi, pentru a se trezi mai bine și începu să bâjbâie după haine, când, dintr-o dată, îi sună telefonul. Se aștepta să fie Sandra, de la biroul agenției de imobiliare al Dorinei, dar numărul era necunoscut, nu-l avea în agendă. Răspunse puțin circumspectă și timidă. Vocea din telefon îi păru pe undeva cunoscută: - Alo? Bună dimineața, doamna Lascu! Sunt Dumitru Avram, cred că vă amintiți de mine. Ați fost alaltăieri, cu mine și soția mea, să ne arătați acea casă la periferie ce urmează să fie evacuată…

Un fulger parcă trecu prin tot corpul Dorinei. N-avea nevoie de o a doua trezire. Era cât se poate de prezentă acum și cu pi49

Vremea tornadei

cioarele pe pământ. Ar fi preferat să poarte această discuție în momentul în care ar fi dominat situația. Încă nu se înțelesese cu Andrei despre pașii următori.

- Ăăă, da… da, îmi amintesc de dvs., cum să nu?!

- Știți de ce v-am sunat? M-am sfătuit un pic și cu Corina, soția mea, și tindem să alegem casa pe care ne-ați prezentat-o dvs. E o ofertăăă… minunată, ce să mai zic?!

- Da, da…

Dorina simțea că amețește, pulsul îi crescu considerabil. Nu se mai confruntase încă cu o astfel de situație jenantă. N-avea un răspuns sigur pe care să-l dea omului. Toată tărășenia începută de ea rămăsese la stadiul de idee.

- Voiam să vă mai întreb ceva, doamna Lascu. Eu și soția mea ne grăbim, după cum v-ați dat seama, în căutarea unei locuințe ideale, dar n-am vrea să stricăm treaba. Știți cum e: graba strică treaba.

Bărbatul începu să râdă, cu poftă, de propria glumă, semn că se simțea bine. Tot el continuă: - Sunteți sigură că nu e nicio problemă… legală cu casa?

- Nu înțeleg la ce vă referiți. Încercând să evite răspunsul, Dorina se făcea că nu înțelege, deși bănuia la ceea ce se referea. Lațul se strângea în jurul ei.

- Vreau să spun: familia aia și-a evacuat sau își va evacua casa, nu? Mi-ați zis că treaba e groasă.

- Nu cunosc detaliile legale în amănunt, domnule Avram.

Din ce știu de la colegul meu de la banca cu care colaborăm, familia este pe punctul de a se muta… cu sau fără voia lor, adică dacă nu vor, va interveni executorul judecătoresc.

- Aha, așa, așa! M-ați liniștit, să știți… Azi aș dori să ne mai întâlnim o dată și să mergem să mai vedem casa aceea. Vreau să văd mai bine în ce stare se prezintă la exterior și în interior.

Dacă mai e cineva acolo, aș dori să discut și cu ei ca să-mi dea unele detalii despre casă… strict tehnice, să știți.

50

Mihai Cotea

Răbufni din nou un râs înfundat în receptor, ceea ce nu reuși decât să pună și mai multe paie pe focul ce-i ardea acum, puternic, tâmplele Dorinei, mistuind-o de-a binelea. Se simțea încolțită și înghițea în sec. Reuși să-l convingă pe bărbat să se întâlnească la aceeași oră cu el ca și data trecută, sperând ca, în cazul în care ar fi insistat să vadă casa, să aibă măcar șansa să dea tot peste copil ori să nu găsească pe nimeni. Dar cum avea să intre? S-ar presupune că ar trebui să aibă o cheie a casei, altfel cum ar fi intrat casa în catalogul agenției? Dorinei îi era teamă că Dumitru Avram mirosise ceva suspect, ba chiar începu să se gândească că e de la Poliție. Totul se derulă pe repede înainte din acest punct. Îl sună încontinuu pe Andrei, dar acesta nu răspunse la telefon. Dorina nu mai avea timp de pierdut.

Porni rapid spre biroul lui. Înainte să pună mâna pe clanța ușii de la ieșire, se opri automat. Se întoarse, ușor, și se duse ață la ușa camerei Larisei. O deschise cât de ușor putu. Vru să se asigure că e totul în ordine cu ea. Larise era în patul ei, cu perna pe cap, poziția ei tipică. În cameră, pe lângă aerul închis, mirosea și a fum. Era inexplicabil. De asta chiar nu mai știa. De când se apucase și de fumat?

- De-ar fi asta cea mai mare problemă a noastră, fetița mea… Dar tu îmi ascunzi ceva, ori n-am știut eu să te descopăr…

Dorina rosti în gând aceste vorbe. Ar fi dorit să se apropie și mai mult de patul fetei, poate chiar s-o sărute… Îi lipseau mult zilele când erau apropiate, când Larisa era mică și făcea năzbâtii în interiorul casei. Și acum făcea năzbâtii… Dar nu mai erau pentru ochii mamei, ci pentru ochii altora. Alții erau cei în fața cărora voia să se afirme. * Toni și Mirabela ajunseră la bazinul de înot. Femeia se lăsă un pic rugată de copil să asiste la ore, nu cedă chiar din prima.

Cum păși în interior o plesni o duhoare de apă stătută, cu clor.

Mirosul era greu, aproape insuportabil pentru Mirabela. Îi veni 51

Vremea tornadei

în gând să se întrebe cum pot rezista copiii și angajații în asemenea mediu? Bazinele de înot de afară nu aveau o asemenea concentrație de clor, de fapt ele trecuseră la un alt procedeu de sterilizare. Începu, deja, să se îngrijoreze pentru Toni. El nu era conștient, era doar entuziasmat, fără să se gândească la astfel de lucruri. Între timp, Toni începu să facă cu mâna, agitat, unei persoane.

- Haide, mamă, e tanti Oana, profa mea de înot! exclamă Toni, smucind-o bine de mână.

Smucitura copilului avu darul s-o trezească brusc, căci aroma clorată aproape o amețise. Era decisă să-i spună câteva profesoarei și să o tragă la răspundere pentru situație. Cu toate acestea, când se apropie, își pierdu cuvintele, avu o senzație de blocaj. O dibuise. Nu făceau parte din aceeași tabără, era țigancă. Mirabela se opri brusc și, în ciuda insistențelor copilului, nu se apropie mai mult. Femeia se întoarse repede și ieși pe ușă, spunându-i copilului că iese pentru a urca la etaj, să-l urmărească de sus. Sala bazinului avea și cabine la etaj.

Totul era încropit într-o construcție veche de un secol și lăsat așa. Nu era un model, dar, față de alte locuri, putea sta, relativ liniștită, orice mamă… dacă n-ar fi fost mirosul de clor, firește.

Pe Mirabela, în schimb, o apucară și alte probleme. Avea program de discriminare. Posibil să fi fost setată, oarecum, încă din străinătate. Acolo întâlnise acea fațetă, deloc frumoasă a situației țiganilor din România ajunși acolo. Acolo fusese discriminată și confundată cu ei, acolo simțise furia împotriva lor pentru prima oară. De la mama ei, Vica, bunica copilului, nu putea spune că primise prea multă educație incluzivă. N-avea de unde, ambele trăiseră perioada comunistă. Bunica Vica mai avea obiceiul să le dea țiganilor care-i cerșeau la ușă mâncarea aproape stricată sau de care nu mai avea nevoie, lăudându-se apoi prelung pentru fapta bună săvârșită: - Lasă, mamă, e vai de capu’ lor. Trebuie să le dăm și să-i ajutăm. Știi cum e: pe de-o parte dai, pe de alta primești.

52

Mihai Cotea

Vorbele mamei Mirabelei rămăseseră bine întipărite în mintea fiicei, ba chiar și a nepotului, pe care-l dădăcea cu aceeași filozofie de viață. Trebuie să dăm pentru a primi înapoi...

Femeia urmări de sus ora de înot a băiatului, evitând să privească prea mult în direcția profesoarei, care stătea mai mult de-o parte, pe margine, dând indicații copilului. Nu-i scăpă atenției faptul că aceeași Oana, profa, fusese înainte cu o droaie de copii în apă, ghidându-i atent pe fiecare, sub aceleași priviri ale părinților de la etaj. Acum nu se știa supravegheată. Copilul fusese prea entuziasmat de întâlnirea cu apa, noua lui prietenă, pentru a-i spune ceva. Un motiv în plus de disprețuire? Da, aluneca ușor persoana și, implicit, etnicitatea ei, într-o zonă întunecată din mintea Mirabelei. Nu campaniile sociale o convinseseră pe ea, ci starea de fapt, asta avea cel mai greu cuvânt de spus în fața atitudinii discriminatoare a femeii. Asta dacă nu adăugăm și fondul educațional moștenit, doar că la acest capitol nu absorbise totul conștiincios. Dai pentru a primi… Dădea discriminare, dar nu-i plăcea deloc să fie discriminată la rându-i.

De ce să-i fi plăcut? Fusese confundată… de fapt, străinii nu aveau nimic cu românii, în general, ci cu rromii. Dar cum de nu-și dăduseră seama de nuanță? Mirabela nu-și bătea capul cu asemenea chestiuni. Era un om ca toți oamenii. Să gândească intelectualii la asta, ea avea alte treburi.

La sfârșitul orei de înot, vrând, nevrând, se apropie de profesoară, fiindu-i prezentată de copil. Femeia o primi cu un zâmbet larg, descurajator pentru Mirabela și îi spuse că copilul se descurcă foarte bine, doar că mai are de exersat până să capete suficientă încredere de sine în apă. Mirabela își cunoștea copilul. Micuțul avea nevoie de încredere de sine și pe uscat, nu doar în apă. Și totuși, nu se putu abține să nu se mire în sinea ei: - Țiganca e cât se poate de normală…

53

Vremea tornadei

5. Timpul O vorbă din popor spune că noaptea e un sfetnic bun, probabil din cauza liniștii sau a singurătății care-ți permite să reflectezi asupra chestiunilor cu hibă din viața ta… sau a altora… dar aici intră doar bunii samariteni, o categorie aparte, pe cale de dispariție în ziua de azi. Timpul nu permite astfel de risipe. În actualitate ești tu sau nimeni, trăiești sau pierzi în jungla de asfalt, poți fi un pion sau poți fi regele… ei, și cine nu-și dorește să fie regele? Probabil pionul, căci altfel nu ar mai fi doar un pion... nu se explică altfel existența lui banală, pentru ca mai apoi să vină filosofi și învățați să susțină că iubirea și umanitatea vin din lucrurile mărunte… apă de ploaie!

Uite, de exemplu Dorina. E o femeie de admirat, toată viața a fost o luptătoare și a încercat să urce trepte, chiar dacă în viață treptele sunt inegale, dar acesta e și rostul, să stârnească, să încurajeze la mai mult, mai mare, mai bogat, mai sus… Sau Larisa, „fata-tatii”, cum a făcut ea tot ce a vrut în viață, a mers pe căile ei, și-a asumat mereu greșeala și n-a dat explicații nimănui, decât formal. Și mai e și Horațiu… băiatul ăsta cam codaș la capitolele în care au excelat fetele cele mai importante din viața lui. S-a sucit, s-a răsucit și a încercat să facă diversitate acolo unde fiecare-și vedea de propria-i placă. În final părea să fi reușit…

Timpul devenise dintr-o dată mult prea mare, se lărgise, parcă, cu încă 10 benzi, dar, din păcate, interdicția de circulație pe contrasens rămăsese în vigoare, că, de n-ar fi rămas, Horațiu ar fi fost atât de tentat să o urmeze… Deși timpul se mărise, șansele bărbatului păreau să fi intrat, toate, într-un singur punct.

Toate filosofiile acestea despre viață, despre timp, erau gândite acum de Horațiu la birou, unde era prea multă liniște. Câtă liniște poate fi într-un birou? Depinde de birou… Într-al său nu se mai auzeau nici măcar calculatoarele, vorbind pe graiul lor. În după-masa asta, chiar și telefoanele rămăseseră mute, de54

Mihai Cotea

venea sumbru. Subit, Horațiu își dădu seama de greșeala pe care o comisese. Și n-ar fi fost nevoie nici măcar de polițiștii care i-au făcut o vizită inoportună pentru a realiza acest lucru.

Greșise încă o dată în viața lui… probabil ultima dată… * Dorina, în schimb, umbla, ca trasă cu cheia, prin oraș după Andrei, care, parcă intenționat, o anunță, cu câteva minute înainte de a ajunge ea la locul de întâlnire stabilit, că intervenise ceva și fusese nevoit să plece în altă parte. Starea aceasta o duse la disperare pe femeie. Era și-așa destul de neliniștită, după discuția cu Avram, pentru a mai avea acum și senzația asta insuportabilă de insatisfacție, de alergare după un drog, de care se simțea, deja, dependentă. Drogul era protecția. Dorina nu era nici pe departe așa de puternică precum o desena Horațiu în mintea sa. Într-un final ajunse la locul de întâlnire cu Andrei, ce-i drept, un loc cam aglomerat pentru gustul ei, dar în acele momente și Luna părea o alternativă de luat în seamă. Se întâlniră la capătul scărilor unui pasaj către o stație de metrou. Andrei era grăbit din nou… ieșea dintr-un metrou și urma să intre-n altul, ziua aceea nu-l menajase deloc. Era curent, mirosea urât și o groază de lume trecea… da, dar lumea mergea-n treaba ei, nu era interesată defel de ceilalți… așa gândea Dorina pentru a se liniști, căci locul îi oferea un anumit disconfort. Cum timpul nu-i permitea o introducere, trecu direct la subiect.

- M-a căutat Avram, ăla cu casa… vrea să o vadă iar, vrea să o cumpere urgent. Care e situația la bancă? Ziceai că se va rezolva rapid, n-am cum să mai trag de timp.

- Vor mai fi și alți cumpărători, lasă-l…

Dorina își mușcă buzele pentru a nu face o scenă de față cu toată lumea din jur.

- Acum vreau să se rezolve! Acum am nevoie de bani și de pian! Nu mai rezist, Andrei, și știi bine că situația mea nu e dintre cele mai optimiste.

55

Vremea tornadei

Andrei deveni ironic, subit, și o privi de sus pe femeia aproape ajunsă la punctus terminus.

- Ce n-ar da unii să trăiască din pesimismul ăsta al tău, de care te plângi. Casă, familie, firmă, bănuți… nu așa de mulți ca înainte, dar nici de neglijat. La ce dracu-ți trebuie ție pian? Asta mai lipsea… tichia de mărgăritar.

Femeia-l apucă de braț și-l strânse puternic, parcă posedată de demonii interiori.

- Nu de pian am eu nevoie, omule, ci de liniște. Firma nu prea merge și acasă…

Andrei o întrerupse brusc și-și trase ușor brațul din palma ei, ce părea, acum, că avea puterea unei menghine.

- Știu povești triste, la toți ni-i greu. Hai, că eu am mult de lucru și la bancă treaba se împute, cred că au început să miroase ceva. Tu nu te-ai gândit deloc când ai pus casa aia în catalogul firmei tale?

Deja fu cuprins, la rându-i, de propriile nemulțumiri și începu să-și îngroașe vocea, ca un animal în defensivă.

- N-ai gândit, nu? Proasta dracu’! Păi să mai și gândești! Nu mă lua pe mine că firma e aproape anonimă, că nici dracu’ nu citește pliantele tale, că n-au circuit… atunci de ce, mă-ta, le-ai mai făcut? Ascultă aici: tot ce mișcă-n oraș se știe sau se poate ști. Nu poți ascunde ceva în ziua de azi, că ești privit în permanență. Dar cum să gândești tu la așa ceva, când, din vremea comunismului, nu te-ai gândit decât la tine… ai învățat repede, dragă. M-ai devansat.

Dorina-l privi, absorbită și șocată, căci nu-l mai auzise pe Andrei, tovarășul ei de-o viață, vorbind așa despre ea. Dar cel mai tare o durea că o citea atât de bine, încât nu-i putea da o replică. Andrei se trase câțiva pași înapoi spre scări și reluă scurt: - N-am ce face, cherry. Ești pe cont propriu. Ar cam fi timpul să te vedem, în toată splendoarea, cum te descurci singură. Ești o luptătoare, nu uita!

56

Mihai Cotea

Apoi afișă un zâmbet fals și dispăru în pământ pentru a se transporta în alt loc unde era nevoie de el. Femeia începu să tremure, nervos. Aproape în transă, porni cu pași mici spre direcția opusă, apoi, dându-și seama, se întoarse înapoi. În minte, vocile-i urlau. Vocea dorinței și vocea lui Andrei se certau îngrozitor, dar rămăseseră acolo, în cap. Avram suna continuu, dar lumea ei era atât de departe de... * În parc, Mirabela-și urmărea pruncul de la distanță, jucându-se în mediul său. În acele momente, inima-i bătea cu atâta putere și simțea cum dragostea pentru cel mic o inundă, încât i-ar fi fost teamă să-l strângă la piept… L-ar fi strivit, părea atât de fragil… Poate nu conștientizase în totalitate efectele plecării lor în străinătate asupra lui Toni. Ea alegea să vadă tot ceea ce știa, nici n-ar fi putut să-l citească altfel, să-l decodeze, decât folosind vechiul sistem de recunoaștere, în care el era neajutorat, necesita îndrumare și era dependent de mamă. Și pe Toni se vedeau bine urmele acestei reîntâlniri cu mama… cu aceeași mamă pe care el o știa cu ani în urmă. Evident, ambii erau schimbați de timp și de conjuncturi, dar erau atât de bucuroși să se vadă, încât aceste „detalii” scăpau ochiului, îndulcit de mierea revederii. Cei doi purtară o discuție în parc legată de întâmplarea din urmă cu trei zile.

Ajunși acasă, Mirabela profită de faptul că copilul se dusese în cameră să se joace, pentru a avea o discuție dureroasă, dar necesară, cu bunica Vica, o discuție restantă. Schimbă rolul, acum, din mama Mirabela în fiica Mirabela. Nu abordă tema discuției din parc decât tangențial, ele aveau alte restanțe. Ce ciudat… titulaturile se schimbă când se trece un prag în familie, dar toate sunt în zadar, dacă peste prag treci cu bocancii murdari de afară. Mirabela încerca acum o spălare a bocancilor.

Bunica Vica se afla la masă, pregătea un aluat pentru clătite, atât de faimoase în familie. Mirabela-și luă un pahar cu apă, de care avea nevoie încă din parc, și se așeză la masa din bucă57

Vremea tornadei

tărie, privindu-și, fix, mama. Când privirile li se întâlniră pentru un moment, Vica se opri din treabă. Ochii fiicei erau altfel.

După câteva momente, Mirabela începu, ușor ezitantă: - Ai timp?

- De ce, mamă? Fac niște clătite, că știu că vă plac. Mâncarea e în frigider, dacă vă e foame. Copilul a cam stat nemâncat și a depășit ora mesei…

- Ai timp să discutăm despre mine? Aș avea ceva să-ți spun…

Tonul Mirabelei era sobru și nu avea decât inflexiuni prea greu perceptibile. Vădit surprinsă, Vica se simțea îngrădită, neînțelegând ce avea să urmeze.

- Sigur, Doamne ferește! S-a întâmplat ceva?

- Nu, nu te speria. Voiam să-ți… adică, te-am întrebat dacă ai timp pentru că de obicei nu prea puteam discuta înainte chestii mai intime.

Simțind un pic zona înspre care se îndreaptă discuția, bătrâna își văzu din nou de treabă, nestingherită, făcându-se că n-a auzit vorbele fetei. Se instală un moment jenant, de liniște, scurt, căci în secunda în care Mirabela dori să continue ce avea de spus, Vica sări cu o întrebare: - De ce ai venit?

- De ce nu mă întrebi și de ce am plecat? trânti Mirabela, de parcă frazele lor făceau împreună un tot. Și făceau. De abia acum vorbeau pe aceeași limbă.

Bătrâna continuă să amestece în aluat fără a-și ridica privirea. Simțindu-se datoare, Mirabela continuă: - Mamă, între mine și Mircea totul este în ordine. Nu acesta e motivul pentru care am venit, ci altul… m-ai speriat cu nebuniile care s-au petrecut aici, alaltăieri. În plus, între noi două e hiba. De asta am ales să plec.

Vica se așază pe scaun privindu-și, la rându-i, fiica.

58

Mihai Cotea

- Da, dar ca să vii așa, tam-nisam de afară… se poate? Nu cred că te-ai speriat! Ori e ceva cu Mircea, ori, nu știu… ai venit pentru casă.

Mirabela termină de băut apa din pahar. Vocea îi era dreasă destul pentru a-și continua ideile. Acum inflexiunile începeau să capete viață: - Ți-am spus că nu Mircea e baiu’, ce dracu’?! Mamă, tu știi că, după ce a murit tata, am avut câteva discuții? Mai știi ce ne spuneam sau măcar ce-mi spuneai? Mă trimiteai unde vedeam cu ochii, erai disperată și, pe undeva, de înțeles. Zilele alea ți-am purtat atâta pică cât n-am purtat nimănui în viața mea. Te detestam pentru felul cum mă răneai, interesându-te doar să scapi de durerea ta, fără, măcar, să observi suferința mea, care mă dobora. Nu aveam nevoie de una-n plus!

Vica se ridică spre aragaz pentru a-l porni și a pune la încălzit plita de fontă pe care urma să așeze tigaia. Din acea poziție, stând cu spatele la fiică, bătrâna vorbi pe un ton mai categoric, mai ferm.

- Păi, bine, da’ de ce ești tu nerecunoscătoare? Cât bine ți-am făcut eu și tata, v-am ajutat cu căsătoria, îl cresc pe Toni, și tot așa te porți cu mine?! Așa erai și atunci, lasă că nu numai eu am greșit și tu ai spus câteva lucruri…

Fiica-și păstră calmul. Nu voia să calce greșit pe aleile acestei discuții, delicate, dar obligatorii, în trecerea spre alte locuri sensibile, ce se întrezăreau.

- Nu despre asta era vorba, mamă.

- Dar despre ce? Vica se întoarse cu fața la Mirabela.

- Despre cuvinte aruncate la durere… de ambele părți, ce-i drept, dar acum vreau să-ți zic părerea mea și punctul meu de vedere.

- Păi zi, hai zi! Încordarea se simțea în aer. Televizorul celui mic se auzi dintr-o dată, semn că Toni nu avea să asculte ce urma.

59

Vremea tornadei

- Tata, Dumnezeu să-l odihnească, era mereu calm și mă apăra când îți vărsai nervii pe mine. Ne-a mers bine cât a trăit el și știu cât m-ați ajutat, că ați înțeles problemele din familia lui Mircea și ați acceptat să locuim aici la voi. Apoi a venit Toni și tata a dispărut…ah, și banii au dispărut, da.

- V-am întreținut!, tunară, dintr-o dată, vorbele Vicăi. Asta declanșă o reacție nervoasă a Mirabelei.

- Nuu, nuu! Nu ne-ați întreținut! Și noi am dat bani în casă, dar… Extraordinar! Eu vorbeam de sentimente, nu de bani! Știi ce-s alea? Știi ce-i aia dragoste?

Bătrâna înclină din cap și se întoarse la treburile ei, bombănind: - Nu, așa ceva nu există. Eu nu țin minte să fi iubit pe cineva într-atât încât să mă sacrific pentru el. S-ar fi sacrificat dracu’!

Ce-i aia? Dar tu nu trebuia să-l aduci aici pe ăla. Dacă nu a fost mă-sa de acord, să fi stat la ea și gata. La ce bun? Nu te-ai ales cu nimic. Te-ai mai și dus în străinătate pentru cai verzi pe pereți.

- M-am dus ca să scap de vorbele tale! Să nu mă mai ocărăști și să nu mă alungi! Erai sălbatică în zilele de după moartea tatei și mă simțeam renegată… mai mult decât m-am simțit de când eram mică… dar atunci trăia tata…

Ușa camerei se deschise și Toni apăru, zglobiu, în bucătărie.

Nu auzise nimic, sau, cel puțin, așa părea, era vesel și voia să vadă ce-i de mâncare. Femeile tăceau, el rămânând ținta privirilor lor. Discuția nu era, nici pe departe, terminată… * Iată că, după o zi mohorâtă și excesiv de solicitantă, apăruse și cireașa de pe tort: noaptea. Noaptea, cea cu „spune-ncoa”, noaptea prea tăcută și timidă ca o fată pură în momentul de trecere spre o nouă cameră a vieții, noaptea… noaptea care-ți intră subtil în minte prin gânduri pătimașe, obsedante și, deseori, dureroase.

60

Mihai Cotea

O noapte nu-i lipsea nici lui Horațiu, după vestea primită în urmă cu câteva ore din partea polițiștilor, nici Dorinei, care simțea că pământul de sub ea prinde viață și se pregătește să o-nghită... oh, cum îi simțea chiorăiturile flămânde și aproape că-i auzea vocea șopotitoare scrijelindu-i auzul.

Liniștea era oaspetele de onoare al celor doi soți, doar fumul strica momentul mortuar și fâșâiturile, ori expirația mai puternică a vreunuia dintre ei. Că era vorba de un oftat prelung sau de o eliberare a fumului, ritualic, din gură, ambele aveau darul să îi apropie pe cei doi de o inevitabilă discuție. Încă de când intrase în cameră, găsindu-și soțul ghemuit în fotoliu, cu privirea absentă spre fereastră, Dorina vru să o-nceapă. Femeia încercă, anemic, de câteva ori să-i distragă atenția, dar nu avu succesul scontat. Termină și ea zăcând în celălalt fotoliu. Cum discuția anterioară fusese lăsată în aer de Dorina, tot ea se simți datoare să o reia.

După ce înlocui fumul expirat cu o gură mare de aer, ce-i drept, cam îmbâcsit, Dorina continuă: - Și ce i-ai face dacă l-ai avea acum în față?

Ca și când ar fi apăsat pe un buton, din fotoliul său, Horațiu își luă, la rându-i, gura de aer strașnic și răspunse, aproape șoptit: - Probabil l-aș pupa pe frunte… În acel moment se auzi un foșnet de haine, rapid, semn că Dorina-și schimba poziția de pe fotoliu, într-o pornire nervoasă, lăsându-și un picior jos, din poziția de yoga adoptată anterior. Mai trase un fum de țigară și preluă atacul: - Păi, bine, după ce ți-a făcut, tu încă… adevărul e că și eu am problemele mele pe cap, nu știu de ce mă îngrijorez…

Mai trase un fum cu nesaț și dădu să lase țigara aproape terminată undeva, dar nu găsi locul potrivit. Din fotoliul său, Horațiu începu să miște și el din letargia în care era cufundat și se întinse spre ea.

- Dă-mi și mie, te rog! Am nevoie acum.

61

Vremea tornadei

Femeia reuși, cu greu, să se întindă și să facă o legătură, ca un pod al prieteniei, între brațul ei și cel al bărbatului aproape cerșind un fum, o nouă experiență, obosit fiind de aceeași atmosferă.

- Tu nu fumezi, nu faci asemenea reverențe pentru un muc de țigară… Trebuie că ești afectat!

Lui Horațiu nu-i mai rămase de stors decât un biet fum, dintr-o țigară la fel de leșinată ca și el în momentul acela. După ce-o aruncă în scrumiera de pe noptieră, se duse până la geam, unde stătu câteva momente, în picioare, privind cerul înstelat.

După o clipă, glasul îi reveni: - Tu poate nu ți-ai dat seama de gravitatea situației… Dorina, eu am fost înștiințat de niște polițiști reali că firma lui nea Cozma are datorii importante și că nu și-a onorat aproape niciuna dintre comenzile plasate de mine personal pe piață… nu știu cum. Nu am urmărit traseul comenzilor de construcție al imobilelor care au trecut prin firma la care, mai nou, am fost numit asociat. Colac peste pupăză, tocmai acum și-a găsit să plece din țară și el și Lili, care cunoaște cel mai bine detaliile astea. Știi ce mă paște pe mine?

Se întoarse cu fața spre femeie, care-l privea chiorâș din cauza luminii Lunii ce se ivea din spatele lui Horațiu, intrându-i în ochi. Tonul i se înăspri: - Risc închisoarea și confiscarea bunurilor pentru că l-am crezut orbește pe acest om, pe care l-aș fi urmat oriunde, chiar într-o cameră la fel de întunecată ca asta, neștiind ce obstacole îmi vor apărea în cale! Mi-am ales modelul, Dorina… și l-am ales prost! Modelul meu s-a dovedit a fi unul diform, casabil, prea sofisticat pentru a-l cuprinde cu mintea și extrem de îndoielnic calitativ. Tu n-ai avut nevoie de modele nicicând?

Cum au fost ele? Te-au ars la degete, te-au lăsat rece, te-au zgâriat sau au fost pufoase, catifelate și moi? Cum ți s-au părut? răcni bărbatul.

62

Mihai Cotea

Din cealaltă cameră se auziră pași și apoi câteva bătăi timide în ușa dormitorului. Era Larisa.

- Mami!

Bătăile continuară mai insistent.

- Alo, mami?! Ești acolo? Pot să intru? Am nevoie de niște bani. Știi, ies în club seara asta și na… s-au cam dus cei de data trecută pe niște pantofi faini, la mall. Și crăpam de nu-i cumpăram!

Apoi un râs aproape diabolic se auzi în hol, acompaniat de zgomotul tocurilor fetei, care intra în bucătărie.

- Când am ajuns să vorbim cu fiica noastră prin ușă, Dorina?

Dar parcă numai o ușă ne desparte pe noi de ea…

Horațiu se băgă în pat, îmbrăcat cum era, și-și trase pătura până peste cap, scăpând încă o propoziție de completare. Femeia era îndeajuns de adâncită în propriile-i gânduri pentru a-l mai băga-n seamă. Aproape imediat, Dorina se ridică din pat, scotoci după câțiva bani în poșetă și ieși din cameră. * Aceeași noapte tainică îi dădea de furcă și micuțului Toni.

Dormea singur, așa cum își dorise de ceva timp și cum îi spuse bunicii Vica într-o doară: „Acum sunt mare, bunico. Vreau și eu să dorm singur, ca toți copiii. Nu vreau să râdă copiii de mine! Am crescut!”. Sigur, cine ar fi știut că la 11 ani, el dormea cu bunica, dar el se temea că ceilalți vor afla asta și-l vor judeca din nou. Voia ca măcar noaptea să fie el însuși și să nu se mai prefacă. La școală, de teamă să nu facă ceva care să atragă atenția, se transforma într-un cu totul alt copil, aproape un sfânt, extrem de timid și blând. Îi plăcea să fie singur și să-și lingă rănile, așa-și oferea el plăcere. Era ca un drog, iar imaginația-l ajuta numai bine, de ea nu ducea lipsă. Când se simțea singur, trist sau, și mai rău, când se plictisea, apela la distracție, deși uneori cam întrecea limita, dar era și vârsta de vină, se redescoperea, devenea altfel. Bunica Vica, stând atâta timp alături de el, bănuia unele aspecte, dar și ea era o fire din cale 63

Vremea tornadei

afară de reținută cu chestiunile personale. Din acest punct de vedere o moștenise. În secret se gândea la Simina și la momentele când se mai prosteau împreună. Ea venise cu ideea și lui îi plăcuse îndată, se atașase de ea, astfel că acum începea să nutrească pentru ea simțăminte asemenea unui partener adevărat.

Totuși, în noaptea asta, alta era cauza lipsei sale de somn.

Nu, nu ascultase discuția Mirabelei cu bunica, căci alta ar fi fost situația acum. Chestiunea lor nu-l privea direct… gândurile îi zburau spre noua zi, ce se apropia tot mai mult, odată cu trecerea orelor. O altă zi avea să apară și deja nu mai aștepta nimic bun de la ea, căci era vorba de una în care trebuia să meargă, iar, la școală. Toni se temea de tot ce-și închipuia că va mai păți, exagerând memoria experienței trecute din clasă.

Simțea fiori numai la acel gând, n-ar fi suportat să mai treacă prin așa ceva. Era un copil anxios, fără doar și poate.

Mâine avea ore de limbi străine și clasa se împărțea, urma să părăsească teritoriul clasei, trecând din nou într-o zonă necunoscută, unde se simțea nedorit și străin. Oricâte răutăți ar fi pățit în cadrul grupului de colegi, ele erau pe undeva percepute ca și „domestice”, aparținând locului său. Într-un alt mediu, putea fi mai rău. Ceea ce nu se întreba niciodată băiatul era de ce îi apar aceste gânduri și de ce îi revin atât de des în memorie. În momentele acelea apela la ideea lui de Dumnezeu.

Dumnezeul lui justițiar avea să-i facă dreptate la un moment dat și îi va pedepsi pe cei care se purtau urât cu el. Se imagina dându-le lecții usturătoare de supunere și respect, dar la locul faptei… visul se destrăma și observa, trist, că nu e în stare să-l transforme-n realitate. Își pierdea, astfel, respectul de sine de fiecare dată…

Noapte de mai, tezele se apropiau, încheierile de medii la materiile despre care familia nici nu bănuia că se află pe marginea prăpastiei… și acestea erau motive de îngrijorare… și le ținea doar pentru el, era obișnuit cu asta. Singurătatea să-l fi 64

Mihai Cotea

călit? Afară mirosea a vară, stătea să plouă, se simțea după vântul care se întețise considerabil, iar fereastra era deschisă…

Toni se ridică din pat și porni, desculț, spre aceasta. O dădu ușor de perete și se cuibări din nou pe pervaz, în acel loc, unde adora să privească cerul înstelat și să-și imagineze că, dincolo de fabrica din zare, se găsea marea, lăcașul sfânt de adăpost.

Era atât de liniște încât putea simți orice zgomot mic, altminteri imperceptibil. Privind nostalgic pe fereastră… contempla locul în care se proiecta viața lui ideală: familie, prieteni și liniște.

Atât.

65

Vremea tornadei

6. Compleu Ieșită de la duș, după încă o noapte de petrecere în exces, Larisa deborda de bucurie, era atât de fericită și se simțea atât de bine în pielea ei, încât nu mai avea mult și-și săruta mâinile și pe față și pe dos… dansa! Dansa mângâindu-și fața cu mâinile și cânta încontinuu un refren cunoscut al unei artiste, în vogă pentru tinerii de vârsta ei: ”Nu vreau să mă crezi o sfântă, nu-s din ceruri căzută, ia-mă așa cum sunt, de vrei, am păcatele Evei”… Fata cânta, cu tinerețea pe chip, zâmbetul ei trăda, puternic, un sentiment pătruns până-n măduvă, un extaz care aproape îi lua mințile, o poseda în acele momente. ”N-am să mă complac doar să-ți fiu iar pe plac... Nu sunt o inocentă, n-am de ce să mă prefac… lala la lala… Ia-mă așa cum sunt sau pleacă!

N-am să mă schimb vreodată, asta-s eu…”. Ca într-o îmbrățișare a imaginii sale din oglindă, Larisa-și lipi obrazul de oglindă, apoi se sărută puternic și începu să se dezbrace, în pași de dans, de halatul care începea să o incomodeze în micul ei moment artistic. Însă, chiar înainte ca acel moment să aibă loc, Dorina deschise ușa. Femeia nu era o pudică și, din câte reieșea din cântecul fredonat de Larisa, nici fiica ei nu era, deși se acoperi, parțial, cu prosopul de pe pat.

- Ai venit deja?

Dorina intră, închizând ușa ușor. Horațiu oricum nu era acasă, dar o făcea din obișnuință.

- Am venit de ieri, dar nu m-ai văzut tu, îi răspunse ghiduș Larisa, scoțând limba și chicotind a complicitate.

- Ieri era azi, de fapt, fată dragă și, de auzit, te-am auzit, că n-am putut dormi bine.

Larisa-și căuta, liniștită, acum câteva haine comode în șifonier, făcând o percheziție minuțioasă, dar calmă.

- Te-am văzut că ai dormit în sufragerie… deși e mult spus dormit, cred că aveai o poziție tare ciudată. Stăteai cu fața spre

66

Mihai Cotea

fereastră, pe capătul canapelei și te sprijineai cu capul de perete. Faci yoga?

Dorina schiță un zâmbet, dar gândurile ei zburau în cu totul alt loc.

- Partea bună e că n-am mai avut coșmaruri. S-au oprit. Știi că ți-am spus ceva de asta, nu?

- Da, îmi amintesc ceva…

- N-ai de gând să-mi spui ce a fost cu bilețelul acela pe care l-am găsit în jerseul tău alaltăieri? În acel moment, fata se opri din căutat și se uită la maică-sa de parcă ar fi căzut exact în acel moment de pe meteoritul ”Loca”. Închise, la fel de calm, ușa șifonierului. Percheziția se sfârșise. Subiectul propus de mamă părea mult mai promițător.

- Despre ce jerseu vorbești?

- Cel pe care l-am găsit marți pe jos, în fața camerei tale.

Dorina rămase la fel de calmă, dar cu privirea fixată pe fiica ei, nu voia să piardă nici un gest al acesteia. În schimb, Larisa era mai încordată acum, se simțea după modul în care pășea până la capul patului, unde se înfipse în noua poziție de atac. Apropierea de „dușman” e vitală…

- De ce îmi cauți tu prin lucruri? Eu nu am asemenea obiceiuri, bănuiesc că e o trăsătură specifică ție… adevărul e că de la tata am cam luat cele mai bune lucruri…

Starea ei se transmise și mamei, însă mai acut. Drept urmare, nervii slabi ai Dorinei se făcură simțiți prin intermediul vocii ridicate cu care răspunse: - L-am găsit din greșeală și tu știi despre ce e vorba. Nu-mi place să irosesc vremea degeaba și cu atât mai puțin să faci pe niznaiul și moralista cu mine. Pentru cine prestezi? Răspunde!

Larisa o măsură din priviri de sus până jos de câteva ori, foarte rapid, apoi, cu vocea dreasă și încărcată la maxim, îi dădu replica, în timp ce deschise ușa camerei:

67

Vremea tornadei

- Nu-ți dau ție nici o explicație! După ani în care ți-ai văzut de treaba ta, acum te trezești că îți faci griji pentru mine din cauza unui nimic și, ca de obicei, mă jignești! Ieși, te rog! Într-o clipă, Dorina se ridică în picioare și porni spre ușă pe care o închise puternic. Dintr-o smucitură, o luă de braț, dar apoi își dădu seama că nu e cea mai bună cale. Larisa nu fusese crescută după principii rigide, ci după metodele occidentale, ale descoperirii. În aceste condiții, putea să se aștepte la orice, la o reacție deosebit de violentă sau la o ieșire incontrolabilă, de care era prea obosită să se ocupe, după o noapte aproape nedormită. Încălca perceptele libere cu care încurajase educația ei, iar acum îi părea deosebit de rău. Simți cum îi pulsa sângele, din cauza neputinței, în fața situației în care se ajunsese. Se forță și-și domoli pornirea colerică.

- Să nu mă faci de rușine, Larisa. Am destule pe cap, ca să mai am probleme și cu tine…

Amândouă erau față-n față și aproape că-și miroseau emoțiile. Larisa respira agitat și mirosea a indignare, dar Dorina, ea duhnea a vină și-și simți rapid mirosul. Ieși din cameră închizând ușa după ea. De mică, fata știa că gestul acesta indica o distanțare, încă una dintr-o serie lungă și însemna faptul că discuția lor fusese aprinsă și, pentru împăcare, erau necesare câteva zile. Dar Larisa avea timp destul, era doar la începutul drumului tinereții… * În spatele casei Stancilor, la câțiva metri de ea, pe un fost drum industrial, la umbra unui plop imens, singurul care mai rămăsese-n picioare, Toni și prietena lui, Simina, stăteau ascunși. Locul acela era spațiul copiilor, al tuturor copiilor din cartier, care jucau, mereu, fel de fel de jocuri, inventate sau învățate de la alții. Cu toate astea, pentru cei doi, plopul acela era un paravan și un loc de intrare într-o lume imaginată doar de ei, un fel de evadare din realitate. Realitatea nu era încă pregătită să-i primească și nici ei pe ea. Lipiți cu spatele de trunchiul co68

Mihai Cotea

pacului, Toni și Simina se retrăgeau acolo, în acel loc, plin de praf și de zgomotul mașinilor de pe drumul național din vecinătate. Cine le mai auzea? Se țineau de mână… Era nevoie doar de un gest al unuia și porneau la goană spre acel loc, unde-i încercau emoții diverse. În acel loc ei imitau oamenii mari… așa cum îi percepeau ei. Inventaseră un joc, se retrăgeau acolo și începeau să se joace de-a „oamenii mari”. Câte ar mai fi spus lumea văzându-i cum își pierd vremea…

Băiatul începuse, cu un an în urmă, să-și consemneze într-un jurnal gândurile de peste zi în paragrafe scurte. Și o făcea aproape zilnic. După o zi petrecută „în pielea părinților”, Toni însemna în jurnalul său numele Siminei cu o inimioară alături.

Acestor sentimente, ori experimente, le dăduseră destul de multă importanță în ultimul timp și începeau să-și ia rolurile cam mult în serios. Se certau din orice și făceau din asta o dramă, dar, din fericire, sfârșeau împăcându-se în scurt timp.

Amândoi aveau poveștile lor nespuse. Toni era aproape abandonat de părinți, iar Simina deja se simțea copleșită de grija părinților, care o apăsa și o încurca la arderea etapelor spre adolescență. Fugea din calea lor și se refugia cu Toni, care și-ar fi dorit să fie în locul ei măcar o zi. În acele clipe, el devenea cel care era cu adevărat, nu imitația aceea demnă de milă, de la școală ori răsfățatul bunicii. Cu ea avea curajul să se arate nud în simțiri și jocul îl încânta.

Toni era un copil destul de dezvoltat fizic pentru vârsta sa.

Nu era din cale afară de înalt, dar avea trăsături frumoase, moștenite de la ambii părinți, ochii albaștri de la mamă și părul creț de la tată. Simina avea părul castaniu, ochii negri și un zâmbet ștrengar, ce înflorea din fericirea întâlnirii sufletelor lor curate… De zilele lor de naștere, cei doi se întreceau în a-și face cadouri, își trimiteau până și vederi, cum credeau că fac cei „cărora le pasă”, chiar dacă stăteau la câteva case distanță…

Acele clipe, când erau doar ei doi, însemnau momentul culminant al zilei. Când vremea era urâtă, faptul că nu puteau ieși 69

Vremea tornadei

afară era un supliciu pentru ei. Prietenia lor le era de ajuns, iar alții nu prea mai aveau loc în jocurile lor, care deveneau tot mai serioase pe zi ce trecea. * La câteva sute de metri de cei doi copii, înspre oraș, avea loc punerea în scenă a „Fiului risipitor”, varianta matură. Un bărbat, aproape de nerecunoscut, se întorcea pe plaiurile natale, în locurile unde, cândva, în imemorial, a petrecut aici clipe frumoase pe care acum se vedea nevoit să le curețe de pânzele de păianjen ale uitării. Horațiu simțea chemarea… era prima dată când o auzea după foarte mult timp petrecut în monotonie și absurd. Simțea întoarcerea acolo ca pe o datorie față de sine, căci, oricum, nu mai cunoștea pe mai nimeni dintre cei ce încă locuiau acolo. Nu asta era important, ci hrana. Doamne, cum se hrănea cu aerul de acolo, îl inspira, îl degusta cu ajutorul minții, aproape că-i putea determina traseul de la inspirație la expirație. Dacă Dorina ar fi știut că era în locul unde ei se înțelegeau cel mai bine, cooperau, erau prieteni… probabil ar fi gândit în acele momente că acela era statutul la care ar fi trebuit să rămână. Cartierul, deși o mahala, era acum la zi cu îmbunătățirile materiale în ton cu vremea. Locuințele aveau și termopane și lumină electrică, atât de prețuită în vechiul regim, dar le dispăruse farmecul. În mintea copilului Horațiu, de atunci, se simțea protejat. Acum casele nu-i mai spuneau nimic și rar le mai putea citi viața prin luciul ferestrelor.

Cu toate acestea, pământul rămăsese la fel. Călcând pe el, îl percepea la fel ca odinioară. Dorința era prea mare, ca și emoțiile ce-l năpădiră, astfel că nu stătu mult pe gânduri și se descălță pentru a-i simți pulsul încă o dată. Era doar el, desculț, și casele din cartier. Nu avu curajul să se apropie de casa părintească, de teamă să nu fie dezamăgit. Era aproape de nerecunoscut acel loc, și era normal, casa fusese vândută unor cunoștințe ale șefului Securității din oraș, în urmă cu zeci de ani, prin pile. Cauza vânzării fusese un scandal în care părinții lui Hora70

Mihai Cotea

țiu fuseseră implicați și trebuiseră să evacueze casa. Acuzațiile de „complicitate cu elementele dușmănoase patriei și destăinuire de informații secrete” peste care au mai curs și altele, una mai stupidă ca cealaltă, i-au înspăimântat pe părinții lui Horațiu. Tatăl său se afla de ceva timp în Franța prin multe cunoștințe și bani aruncați, dar mama lui și copilul rămaseră singuri în țară pentru a înfrunta tăvălugul de acuze din partea celor care nu vedeau cu ochi buni dezertarea domnului Lascu în Vest.

Marta, mama lui Horațiu, luase contact pe ascuns cu Lascu prin scrisori primite cu ajutorul unor prieteni mai bine „plasați” și îi promisese că vor veni cu prima ocazie și ei acolo. Zis și făcut, numai că într-o zi, Lascu s-a trezit cu Marta la ușa sa, singură, cu un geamantan mic în mână și cu ochii-n lacrimi. Nu avuse curaj să-și ia și puiul cu ea. Horațiu fusese crescut de ambii bunici, cu rândul, iar pe la vârsta de 12 ani, la trei ani de la plecarea mamei sale în Occident, primise o scrisoare de la ea prin care îl anunța, printre altele, că la vârsta majoratului îl va aduce și pe el acolo. Bineînțeles că anii treceau și Horațiu primea tot mai puține scrisori și acelea mai mult din partea tatălui. Într-un final, a aflat că părinții divorțaseră, la scurt timp de la ultima scrisoare a mamei și ea a plecat cu un francez să locuiască pe coastă undeva… Așa se face că nu mai avea nicio legătură cu ea. Pe tată, Horațiu l-a mai văzut, mai ales după Revoluție, când a mai venit în țară de câteva ori până să moară, îngropat printre străini. Situația îl sâcâia uneori și nu se putea abține să nu se întrebe, în tot acest timp, de ce mama nu-l luase și pe el acolo. Părea că-l iubește, nu se simțise niciodată respins de părinți și totuși… și totuși nu crezuse în scuzele ei, cum că-i era teamă să-l treacă granița în condițiile acelea grele, el fiind minor. Că nu era atunci momentul, spunea ea…

Casa părintească din amintirile lui era roșiatică, fără etaj, doar cu două camere și o grădină mică în fața intrării. Acum o vedea de departe și nu mai semăna deloc… vecinii o văruiseră și lucrau în lemn la câteva anexe care nu se integrau în peisaj, 71

Vremea tornadei

dar probabil deosebit de necesare pentru ei. Horațiu trase aer în piept, adânc, o ultimă gură de aer, de data asta plină de praf, după ce trecuse o mașină. O făcu intenționat. Dorea să-i rămână-n gât acel gust de acasă pe care să-l țină minte veșnic. Își luă pantofii în mână și îi aruncă în mașină, apoi se urcă și porni spre oraș. Era încă desculț și-și simțea tălpile arzând… * După micul-dejun, bunica Vica aranjă toate vasele prin casă, dădu cu mătura un pic prin bucătărie, uitându-se încontinuu, pe geam, după Toni. Vru să-l cheme acasă sau să-l caute pe afară, dar din cameră apăru Mirabela, aranjată pentru a ieși în oraș.

Neuitând de vorbele schimbate între ele cu o seară înainte, Vica se uită puțin cruciș la ea. Mirabela-i simți privirea, chiar avea nevoie de acea privire… ca să continue discuția neterminată, căci și pentru ea rămăseseră chestiuni încă nerezolvate. Își verifică coque-ul și se apropie mai mult de bătrână.

- Trebuie să ies puțin în oraș, am câteva treburi de rezolvat, dar înainte aș dori să terminăm discuția de aseară. Ce zici?

Resemnată și ușor indignată, Vica se așeză la masă, privind spre fereastră. Parcă încă-l căuta pe Toni afară.

- Lasă! Ce să mai discutăm? Nu mai avem ce… Du-te și vezi-ți de treabă în oraș că am eu grijă de copil.

Vorbele Vicăi erau aruncate în scârbă, dar Mirabela se aștepta la această reacție. O cunoștea de ani buni pe maică-sa și știa la ce să se aștepte. Tocmai din cauza acestui lucru știa și cum s-o abordeze. Fără să facă un efort pentru a-și masca indignarea, bătrâna continuă: - Zici că nu te-am iubit și că taică-tu era mai bun… Nu ți-e rușine? Câte am făcut eu pentru tine, te-am întreținut când n-aveai serviciu, te-am îngrijit și ți-am dat de mâncare când erai mică…

- Ce faci, mamă? Acum îmi ceri socoteală pe ceea ce erai datoare să-mi oferi, ca mamă? Normal că m-ai hrănit și m-ai

72

Mihai Cotea

crescut, că doar nu era să mă lași de izbeliște, dar eu vorbeam de sentimente și de dragoste aici.

Tonul fiicei rămase calm pentru a nu o provoca și mai tare pe bătrână, care răspundea, al naibii de bine, la provocări.

- Tu ce ai făcut pentru copilul ăsta? Voi… ce ați făcut? Umblați teleleu în străinătate și nu vedeți de el. Eu n-am nici o obligație să-l cresc. Eu mi-am îndeplinit obligațiile și mi-am crescut copila. Ai plecat că așa ți s-a năzărit ție, de-aia!

Mirabela o privi îndelung din spate, căci Vica era așezată cu spatele la ea. Se așeză și ea lângă mamă, dar nu se priveau în ochi. În ciuda provocărilor, Mirabela se păstra, își menaja vocea și nervii.

- De Toni vom avea grijă amândoi, și eu, și Mircea. Vom trece și peste asta… Nu am plecat neapărat din cauza vorbelor tale, ci pentru a ne putea plăti ipoteca. Am ipotecat casa pentru a putea pleca, mamă. În acel moment, Vica-și întoarse rapid capul spre Mirabela cu o mutră mai mult decât scandalizată, făcând-o să înțeleagă că nu pricepea despre ce vorbește.

- Ce ipotecă? Care?

Emoțiile urcau și coborau în corpul Mirabelei. Lacrimile voiau să-i țâșnească și obrajii i se înfierbântară de rușine și teamă.

Rămase stană de piatră, doar gura i se mai mișca pe măsură ce răspundea întrebărilor de chestor ale mamei. Simțea teama ce i se transmitea și de la mamă și acest lucru o intimida și mai tare.

- Voiam să ne construim o casă, pentru a pleca de la tine, căci se vedea că nu ne mai putem înțelege. Evident, bani nu aveam destui, așa că a trebuit să luăm un credit de la bancă.

Vica nu o slăbi din priviri pe Mirabela, iar aceasta simțea cum saliva i se retrage din gură și rămâne cu o uscăciune deosebit de iritantă în loc. Gura i se transforma într-un deșert, iar în acel moment voia cu disperare să găsească o oază. Avea nevoie de un repaus. Unde era Toni în acele momente? De ce nu intra pe ușă? Dându-și seama că nu avea să apară degrabă, 73

Vremea tornadei

Mirabela strânse din dinți și continuă, căci Vica era mută din cauza șocului.

- Am luat un credit și ți-am spus că trebuie să semnezi și tu ca să ni-l dea, așa, ca un garant, căci noi n-aveam loc de muncă și urma să plecăm dincolo.

- Da… - Nu ai semnat tocmai un garant, adică… nu așa cum credeai tu. Ai semnat ipoteca acestei case care servește ca gir în cazul în care nu vom putea plăti integral și la timp creditul contractat.

Ai semnat pe loc și… N-am făcut-o intenționat, să nu crezi! Eram supărată încă, dar…

- Păi cum? Adică eu am semnat cu casa mea pentru voi?

Mirabela își întoarse și ea capul spre mamă în acel moment.

Ochii îi erau năpădiți de lacrimi.

- Nu e bine, mamă…

Se ridică, își șterse lacrimile și începu să se plimbe, nervoasă, prin cameră.

- Nu e bine nici ce am făcut, nici că am întârziat cu plata. Știam că avem datorii la bancă și ne temeam de urmări, dar n-aș fi crezut să vină așa repede. Când m-ai sunat să-mi spui ce a văzut Toni și ce ți-a povestit, am înțeles că ceva e putred la mijloc. Încă nu e timpul datoriilor, să știi!

Vica o urmărea cu privirea nedumerită, părând a refuza să accepte realitatea.

- Ce ai făcut?

Fiica se opri pe loc și-și privi mama în ochi, cu curaj, după mult timp în care curajul părea să-i fi dispărut din ființă. O înfrunta acum, cât era încolțită. Era singura șansă.

- Am venit să rezolv neînțelegerea cu banca și cu femeia aia care v-a călcat pragul. Toni mi-a confirmat totul ieri, tot ce ai spus. Am să recuperez casa, dar numai pentru a-mi recăpăta onoarea. Nu pentru a mă ierta.

- În fața mea tu nu vei mai avea onoare nicicând…

74

Mihai Cotea

Acum și din ochii bătrânei curgeau șiroaie de lacrimi. Cușca fusese deschisă, cărțile fuseseră puse pe masă. Mirabela își luă geanta și ieși din casa nimănui.

75

Vremea tornadei

7. Modele Soneria zbârnâi pe neașteptate. Larisa sări din vârful patului, unde obișnuia să-și facă veacul când se afla acasă, și porni într-un suflet spre ușă. Era așteptată cu nerăbdare, căci degetul vizitatorului rămăsese lipit de butonul soneriei și deja începea s-o enerveze. Din cauza nerăbdării, nu-și nimerea șlapii în picioare. În sfârșit, ajunse la ușă și o deschise rapid. Soneria se opri și în prag era persoana așteptată - Renata, prietena cea mai bună a tinerei membre a clanului Lascu. Vizitatoarea nu așteptă mult timp, ci intră imediat în casă aruncându-și cât colo poșetuța în formă de portofel cu un zâmbet parșiv, dar simpatic, pe față.

- Ce faci, Lari? Ai adormit așteptându-mă? Tare greu te mai miști…

Larisa închise ușa și zâmbi la rându-i. Poate nu-i plăcea mereu modul de adresare al Renatei, dar nici nu-și bătea mult mintea cu ea. Renata, în schimb, începu să facă turul casei singură, fără vreo invitație. Noroc că știa de la prietena ei că Lascii nu erau acasă, deși ăsta era doar un amănunt… După ce inspectă, fugitiv, toate camerele, sări în patul Larisei. Aceasta se proțăpi, la rându-i, în pat. Fetele se priviră câteva momente în ochii strălucind de viață, pentru ca tot Renata să fie cea care sparge gheața: - Îmi spui și mie de ce m-ai chemat? E făinuț aici la tine, adică… nu mă încântă extrem de mult, dar e acceptabil, deși prea trist, apoi un ropot de râsete din partea amândurora.

- Te-am chemat ca să discutăm despre mâine, Renata. Știi tu…

- Doar n-ai de gând să accepți?! făcu Renata ochii cât cepele.

- Nu știu încă, aștept să mă sfătuiesc și cu tine...

- Păi, părerea mea o știi. Nici moartă!

- Adică?

76

Mihai Cotea

- Nici moartă nu merg! Nu-mi miroase a bine și, dacă vreau bani, caut altundeva.

Larisa începu să se frământe, nu-i plăcea răspunsul și ar fi ajutat-o enorm dacă și Renata ar fi acceptat să meargă cu ea, pentru o perioadă, în Spania. Anunțul găsit de Dorina în jerseul fetei nu era departe de adevăr, doar că, între timp, intervenise altă ofertă din partea unor amici din gașca lor. Muncă în Spania, ca și dansatoare/animatoare, raiul fetelor excesiv de încrezătoare într-un viitor mai bun și-n efervescența tinereții. Larisa căzuse în acest cerc vicios, se lăsase pradă aventurii și rebeliunii aproape moștenite, ce strigau în ea. Simțea, zi după zi, că nu trăiește cu adevărat și voia să pluseze. Posibil să-i fi fost prea bine… sau era naivitatea de vină?

- Renata, fără tine n-aș pleca, dar e prea de tot! Ar fi culmea să stau legată de tine cu un cordon „ombical”.

- Ombilical, tută! și urmă o palmă ușoară peste fruntea Larisei, gest care-i provocă din nou zâmbetul.

Dintr-o mișcare, Renata se ridică din pat și porni spre bucătărie. Curioasă și îngrijorată, mai cu seamă, Larisa o urmă și ea.

- Nu mai tot veni după mine ca după un bebe. Am învățat să stau copăcel de multișor.

Deschise ușa frigiderului, făcu o inspecție scurtă înăuntru și o închise rapid cu o strâmbătură de mai mare frumusețea. Găsi un măr pe masă și începu să muște din el.

- Auzi, dar mă-ta asta a ta nu face de mâncare de fel? Mă gândesc și eu așa la sănătatea ta, că văd că ea nu e cu mintea pe-aici…

Larisa se așeză pe locul ei, la masa din bucătărie, și o invită și pe prietena ei să ia loc, dar Renata n-avea stare.

- Mai face câteodată, dar acum e prea ocupată să-și cumpere un pian, așa am auzit. Nu știu la ce îi trebuie, dar prefer să nu mă bag, ca să nu înceapă ea să se bage, dup-aia, în viața mea.

Cu aceeași strâmbătură pe chip, Renata își aținti, pentru câteva momente, privirea pe tavan, apoi reveni spre Larisa.

77

Vremea tornadei

- Pian? Bă, nu știu cum suportă zdrăngăniturile alea gen „pam-pam-pam-pam”, că pe mine mă scot din minți, deși-s calmă de felul meu…

- Nu mă bag, dar, dacă o calmează, atunci să și-l ia, c-am avut o discuție azi dimineață de-mi venea să-mi iau câmpii.

- Despre?

- Despre anunțul acela ce l-am rupt din ziar atunci când eram cu tine și cu iubi.

- Auzi, dar despre spanioli știe?

Larisa făcu ochii mai mari decât îi făcuse înainte prietena ei și se ridică de pe scaun.

- Și nu va ști, never!

Fetele porniră una după alta spre camera Larisei, unde dădură muzica la maxim. Printr-un semn demn de o marchiză în devenire, Renata, ceru, din același vârf al patului, să i se aducă ceva de băut. După alte chicoteli, Larisa luă din frigider sticla de suc și două pahare pe care le puse pe o tavă de plastic, cam nedemnă pentru o viitoare marchiză, ca Renata, și porni înapoi spre camera ei. Când ieși din bucătărie, simți că cineva încearcă ușa de la intrare. Se uită repede pe vizor și o văzu pe maică-sa care încerca să nimerească broasca și pe taică-su, în fundal, cu o privire posomorâtă. Speriată, o zbughi în cameră, opri combina și se trânti în pat, alături de Renata, cu primele două cărți găsite la nimereală. Una o aruncă Renatei și cealaltă o păstră ea. În secunda următoare, amândouă păreau adâncite în lectură.

La scurt timp, părinții intrară în casă, bombănind fiecare câte ceva: Dorina îl acuza pe Horațiu că-și uitase cheile din nou, iar Horațiu pe ea pentru că-l certase din nou. Câțiva pași pe hol, apoi se auziră două bătăi în ușa camerei fetei și vocea mamei de afară.

- Să nu crezi că n-am auzit muzica, Larisa! Mai deschide și tu o carte!

78

Mihai Cotea

Fetele se strângeau tare de nas, să nu li se audă chicotelile, când pașii se îndepărtară de ușă. Când se liniștiră, urmă un moment de liniște, rupt de aceeași Renata.

- Așa face mereu mă-ta? Nici nu intră să te vadă măcar?

Larisa încasă lovitura sub centură, dar o trecu cu vederea.

- Așa e mai mereu… mă plictisesc. Vezi? Vreau acțiune!

După ce-și va cumpăra pianul, va fi îndeajuns de ocupată pentru a nu-și mai bate capu’ cu mine, dar atunci eu voi fi departe… la plajă, la soare și la viață bună, Renata. Vii? * În dormitorul Lascilor, doar televizorul mai spărgea liniștea.

Era o liniște care-ți pătrundea în spirit, și numai de erai de piatră nu o simțeai. Deși stăteau unul lângă altul, pe canapea, cei doi păreau să nu mai aibă nimic să-și spună de ceva timp. Subiecte ar fi fost berechet, dacă ar fi doar să urmărim prin ce au trecut amândoi în ultimele zile. Dar, ca la matematică, când reducem elementele ce pot fi reduse, aici secretele, nu mai rămân prea multe de spus. Cu toate astea, Horațiu se simți acum impulsionat de experiența din timpul zilei pentru a deschide un subiect delicat pentru Dorina. Pentru a o liniști în prealabil, o atinse ușor pe braț. El simțea deja că subiectul avea să-i displacă ei, cu atât mai mult cu cât, acum, unele momente neplăcute ale relației păreau să revină la orizont, financiar vorbind.

- Știi unde-am fost azi?

- N-am de unde… răspunse Dorina absorbită de acțiunea de la televizor. Răspunsul îl dezamăgi pe Horațiu, dar nu îl luă pe nepregătite, căci se aștepta la mult mai rău.

- Am mers cu mașina în afara orașului la… acolo, știi tu… la periferie.

Simțindu-se cu musca pe căciulă, Dorina se ridică în capul oaselor, cu o privire ce emana suspiciune.

- Dar ce ai căutat acolo? Mă verifici? Ai vorbit cu Andrei, așa-i?

79

Vremea tornadei

Horațiu o privi lung, apoi o luă din nou de braț pentru a o calma, dar femeia se smuci înapoi. Era prea încordată, extrem de încordată, și bărbatul nu-și putea explica de ce. El nu înțelegea, nu-i mai putea citi gândurile. Se înstrăinaseră mult în ultimul timp. Uzura timpului?

- Nu, Dorina, n-am vorbit cu Andrei. Ce să-mi zică? Eu îți spun de mine, femeie! Mă poți asculta și pe mine odată?

- Nu-mi mai spune „femeie” pe-acel ton, că iau foc! Nu suport să-l simt… acel cuvânt mă taie, mă rănește când îl pronunțați așa.

Dorina se ridică în șezut și-și frecă bine ochii și fața. Horațiu nu îndrăzni să miște nici măcar un mușchi. Era contrariat.

- Cine ți-a mai spus așa? Vorbești prostii… Eu mă refeream la casa mea părintească, la întoarcerea în copilărie. N-ai idee cât m-a reîncărcat acea vizită acolo… Mi-am revăzut casa și am mirosit din nou pământul, și știi ce? Era la fel... măcar el, pământul de acolo, căci cel pe care stau zilnic se schimbă precum o bucată de burete și mă absoarbe și pe mine în el. Îi simt chemarea, Dorino, să știi…

Dându-și seama că n-are motive să se îngrijoreze, ba chiar mai mult, bucurându-se în sinea ei că bărbatul nu bătea monedă pe deviația ei, Dorina fu tranșantă: - E frumos când te întorci în timp, așa cum zici, dar nu se poate și-n realitate, iar, dacă așa nu se poate, prefer să las dracu’ visele, căci nu vreau să-mi împui capul cu ele și cu prietenele lor, frustrările.

Horațiu o privi fix, plin de milă și dezamăgire. I-ar fi plăcut, evident, să lege o conversație mai lungă de-atât cu ea. Totuși, insistă: - Știi, de-ar fi să mă întorc în timp mi-aș alege cu totul alte modele.

- Dar care ți-s modelele? Șeful acela, parșiv, al tău? Sau ex amărâta aia de Lili? Ar trebui prima dată să-ți schimbi mintea…

80

Mihai Cotea

Horațiu rămase pironit, uitându-se, hipnotizat, spre Dorina.

Aștepta un răspuns adevărat, nu înțepături copilărești. Subiectul acestei discuții se voia serios, astfel că stărui pe temă: - Doar imaginează-ți, Dorino. Închipuie-ți că poți schimba trecutul, că ai o putere imensă în tine, că ești investită divin pentru câteva momente. Ce-ai face cu momentele acelea? Unde simți tu că ai greșit?

Era, vădit, un caz incomod pentru ea. Fu nevoită să se refugieze tot la fereastră, luându-și aceeași sursă de inspirație ca și în alte dăți - muntele. Nu-și pusese niciodată întrebarea ce o leagă de munte, îndeosebi de acel vârf care se zărea, palid, în depărtare, dar, uneori, se imagina acolo, pe el. Incredibil, dar, în acele momente, era cald… era zăpadă și era cald, se putea simți confortabil într-o poziție incomodă, își găsea un fel de împăcare astfel. Stând cu spatele la soț, Dorina-i dădu răspunsul așteptat, fără a slăbi din priviri piscul liniștii ei: - Dacă aș avea o asemenea putere, cred c-aș schimba ceva în trecutul meu pentru a nu ajunge azi să avem o astfel de discuție noi doi. Mă doare… Știi cum mă simt de fiecare dată când vin acasă? Mă simt uscată… mă simt uscată, iar asta mă irită extrem de mult sufletește, căci aș dori să înot în tine, în dragostea și înțelegerea ta, dar totul s-a uscat între noi, Horațiu.

Autoanaliza era prea mult pentru Dorina, lacrimile fură supapa de exteriorizare a emoțiilor care stăruiau în ea în acele momente.

- În ultimul timp așa a fost mereu, dragul meu. Ori a fost jobul unde lucram împreună, la actuala mea „fostă” agenție de imobiliare, ori era Lili, ori plictisul pe care-l simțeam de câte ori îți revenea obsesia bolnăvicioasă pentru nea Cozma. Între noi nu mai pâlpâie mai nimic și asta se vede și acasă. Știi tu… problema cu Larisa… Am fost nevoită să-i țin o predică azidimineață, dar așa mă tem că e prea târziu, încât simt cum un foc mistuitor crește în mine continuu. Aș vrea să sparg toată

81

Vremea tornadei

casa asta și s-o reconstruiesc apoi … nu e și asta o dorință de întoarcere în timp? Nu… e pură frustrare…

Martor la aceste declarații amețitoare ale soției, Horațiu se ridică în picioare alene, căci amorțise în poziția în care stătea, iar acest lucru îl sperie și mai tare. După câteva ezitări, își luă inima-n dinți și se duse la Dorina pentru a o strânge în brațe.

Plânseră amândoi câteva minute bune, apoi Horațiu îi șterse lacrimile și o mângâie, drăgăstos.

- Să nu plângi vreodată pentru mine… Modelele sunt hiba…

Da, da, acele modele pe care ni le-am asumat amândoi și de care-ți spuneam înainte.

- Ce modele, Horațiu? Tu mi-ai fost model, de când eram mici. Te-am urmat peste tot și aș mai face-o și acum, să știi. Nu mă mândresc eu prea tare cu locul și situația în care eram când ne-am cunoscut... Tu aveai cam 9-10 ani, iar eu abia trecusem într-a doua. Dar știi asta, nu?

- Îmi place să-mi amintesc…

- De ce? Pe mine amintirile mă ustură… Pentru că am pornit de jos și pentru a ne bucura de câteva clipe de prosperitate, am fost nevoită să trec prin situații și momente degradante pentru mine. Mi-e groază de reîntoarcerea acolo, mai cu seamă cu gândul, apoi cu fapta!

După ce o liniști, Horațiu se depărtă ușor, luând o mină serioasă: - Mai sunt și mesajele aici… Da, nu te uita așa la mine! Am interpretat greșit mesajele care ne-au venit de la diferite persoane sau prin diferite persoane. Eu, unul, asta simt. Și nu mă refer la fiica noastră. Ea nu e o curvă! N-ar putea să se vândă nicicând! Mă refer strict la mine și la momentele din viața mea.

- Poți să fii mai concis?

- Pot, dar e la mintea cocoșului. La firmă, Dorina, acolo sunt toate mesajele ce trebuiau descifrate. La firma lui nea Cozma.

Nu am reușit, așa că am ajuns aici, unde sunt…

82

Mihai Cotea

Cei doi se priveau față-n față, mai degrabă ca doi parteneri de afaceri decât ca doi parteneri de suflet. Destăinuirile avură și un revers, ca orice lucru, de altfel. Îi apropiară pe soți, dar scoaseră la iveală și aspecte neplăcute. În realitate, cei doi se temeau să se apropie sufletește din nou.

- Se va rezolva, Horațiu. Se va rezolva cumva și asta cu firma, nu cred că te-au lăsat la ananghie așa, cum ar fi ei.

- Vezi? Și tu i-ai crezut! Dar stai liniștită, am și eu un mesaj pentru ei. Pentru toți.

- La ce te referi?

- Vei afla la momentul potrivit, iubito. * Dincolo de discuțiile încordate dintre soți sau de cele ghidușe între prietene bune, Mirabela avusese și ea o discuție cu o persoană importantă care i-a oferit ultimele piese din puzzle-ul afacerii ce se punea la cale cu casa mamei ei. Bunica Vica avea ușa închisă la cameră, dormea. Când femeia ajunse acasă, acea ușă închisă o ducea cu gândul la copilărie, când cele două se certau și nu-și mai vorbeau pentru câteva zile. Ușa servea drept graniță, din nou. O altă graniță.

Mirabela veni acasă atât de încântată de ceea ce aflase, încât o apucă un dor nebun să-și sărute băiatul, așa, ca-n zilele bune. Știa exact ce avea să facă. Pe Toni îl găsi pe jumătate descoperit în patul său, dormind pe burtă, poziția lui favorită. Îl acoperi cu pătura și înghiți în sec… își dorea atât de mult să-l sărute și să-l drăgălească, dar el dormea, iar acesta era un cod familial strict. Pentru aceste lucruri nimeni nu trebuie trezit dacă se află afundat în cel mai dulce somn. Pentru trezire intempestivă sunt alte motive, mult mai „urgente”. Pe lângă asta, și dorul își spunea cuvântul. De la venire, stătuse cu el prea puțin timp și-l cunoștea la fel de puțin. Îl întreba uneori de Simina, dar băiatul nu dorea să intre prea mult în discuție, era rușinos.

Cum să nu fi fost? Crescuse ani în șir lângă bunică, în precepte de educație vechi, depășite și închistate, uneori, deși sănătoase 83

Vremea tornadei

la bază. Toate regretele acestea îi trecură fugitiv prin minte Mirabelei. Le lăsă pe mai încolo, era târziu și-i era somn și ei după o zi destul de lungă.

Dată fiind situația, luă pernița mică de pe colțarul din bucătărie, o eșarfă cu care, cică, urma să se acopere, apoi se întinse. Avea să doarmă la colț în acea seară. Putea la fel de bine să-i servească drept lecție.

84

Mihai Cotea

8. Fructe Era vineri. Ziua începea pentru Dorina tot în bucătărie, doar că acest lucru ținea doar o dimineață. Nu vizita bucătăria decât prea rar și o făcea doar pentru aprovizionare. În timp, părea că bucătăria se transformase într-o cămară, nu-și mai îndeplinea funcția. Așa era și acum. Momentele erau prețioase, ele nu trebuiau ratate, iar acest loc banal și nereprezentativ pentru familia Lascu era vizitat doar la ocazii, precum cele ivite dimineața... cafea și… atât?! Cam da… cafeaua părea să fie singurul laitmotiv de vizitare a bucătăriei dimineață de dimineață, altfel un loc magic de întâlnire și de discuții deosebit de importante, cheie, pentru unele familii, dar nu și pentru ei.

Din acest punct de vedere, Larisa era așijderea mamei. Evita acest spațiu, care nu-i spunea nimic… un outsider ar putea găsi că bucătăria era o zonă separată de apartament, în mintea celor din familie, și n-ar fi prea departe.

Fiind vineri, orele la facultate se anunțau ușoare, așa că fata hotărî să dea o raită, ca să-și salute colegii, măcar. Pentru Larisa, aparența și relațiile bune cu colegii erau obligatorii, căci nu se știa niciodată când ar putea avea nevoie de ceva și învățase că o vorbă bună face cât o mie de cadouri. Mecanismul era următorul: vorbe bune = cadouri, adică teme sau ajutor la examene. Asta nu era viață grea, era prea simplu, prea fără tactică, iar ea, fiind o aventurieră, tocmai de asta era deranjată. Și totuși, realizase, într-un final, că era mai bine să-și creeze pace în locul unde se simțea vulnerabilă… până la urmă și urzeala poate fi interesantă uneori… un soi de aventură pasivă. În acea dimineață, Larisa se îmbrăcase frumos și ușor, căci se anunța o zi călduroasă. Purta un maiou și o pereche de pantaloni scurți care-i scoteau bine în evidență corpul aproape perfect, pe care, ce-i drept, apăruseră câteva kilograme în plus, moștenirea iernii, dar nu păreau să incomodeze prea mult pe nimeni. Lumea era mereu ocupată cu fața Larisei, avea un ten 85

Vremea tornadei

superb, ochi albaștri și un păr castaniu, lung și cârlionțat. Stilul sport i se părea cel mai convenabil vârstei sale și se potrivea și modului ei de gândire. Nu degeaba se spune că ne alegem hainele după felul în care ne simțim…

Ieșită din cameră, prinsă în vâltoarea timpului, cu care se afla mai mereu pe poziții de război, porni spre bucătărie, își salută mama și luă repede un fruct din frigider pentru a-i ține de foame până la prânz. Nu doar rolul bucătăriei în planul apartamentului era aiurea, după părerea familiei, ci și orarul meselor.

Această dimineață de vineri era una absolut tipică. Horațiu plecase dis de dimineață, fără a face zgomot și fără a lăsa vreun bilet lămuritor. Era, totuși, straniu. Biroul se deschidea abia la ora 9, după orar occidental. Agenția de imobiliare a Dorinei se deschidea la aceeași oră, diminețile obișnuiau să plece împreună la serviciu. Nu și în ultimele zile…

Intuind că Larisa încearcă să se sustragă de la răspunsurile la întrebările ce-aveau să vină, invocând veșnica grabă, după cum îi era firea, Dorina o apucă de braț, aruncându-i o privire plată, lipsită de orice emoție.

- Să nu crezi că nu știu că a fost cineva ieri la noi. Pe cine ai adus aici?

Larisa știa că mama ei nu se dădea în vânt după musafiri, așa că preferă varianta ocolitoare: - Nu știai că am avut o vizită?

- De unde? Te închizi în cameră și casa poate să se ducă la vale…

Larisa își trase, ușor, brațul din mâna rece a mamei, fără a declanșa alte riposte inutile ale acesteia. Se postă în pragul bucătăriei, semn că se grăbește, și continuă: - V-am auzit când ați ajuns acasă și, din câte știu, v-ați băgat câteva ore în cameră, n-am vrut să vă deranjez, păreați supărați.

M-a vizitat Renata. Voia să o ajut la un proiect pentru facultate… trebuie să prezinte un seminar… un plan de afaceri… na... dar mă grăbesc acum, ca să nu pierd tramvaiul. Te superi?

86

Mihai Cotea

Dorina era circumspectă de când cu bilețelul din jerseu, apoi venise acea ceartă care agitase spiritele și mai tare. O durea fiecare ceartă care o îndepărta și mai tare de Larisa, avatarul ei drag. O durea și mai tare simțind-o departe de idealurile închipuite de ea și, sentimental, atât de departe de ea. Cu tatăl ei, Larisa se avea mult mai bine pentru că el știa să o tolereze și să o certe frumos, o metodă care dădea rezultate mai bune în lustruirea educației fetei. Dorina nu era așa, era vulcanică și nu se dezicea de asta nici în fața familiei, ori, mai bine zis, cu atât mai puțin în fața familiei.

- Nu mă supăr, du-te la ore! Putea să ne salute și pe noi prietena asta a ta… tare puțin am discutat cu ea și…

- Păi, când era să o facă? Doar nu era să intre în cameră după voi?!

Graba o presa pe Larisa, la fel și întrebările, iar nervii moșteniți de la mamă începeau să apară, trădați de tonul vocii și gesticulația excesivă. Deschise ușa, dar, când să iasă, se opri și se întoarse spre maică-sa.

- Mamă, spune drept. Cum ți-ai dat seama că a fost cineva aici?

- Păi, după cotorul acela din bucătărie…

- Am înțeles…

Fata ieși pe ușă, rapid, cu o senzație de acru în gât. De vină nu era fructul consumat, ci alte fructe, cele ale iluziei. Larisa avea o cu totul altă imagine a mamei sale. O imagine atât de diferită de realitate... Practic, cele două imagini se confundau, uneori, în mintea ei. Va să zică, dacă nu era acel cotor aruncat pe masa din bucătărie, maică-sa nici n-ar fi știut că fiica ei a avut oaspeți… După plecare, Dorina se întoarse la cafeluța ei.

* Toni ieși, ca o furtună, pe ușa casei, cu o figură indignată și amărâtă în același timp. Avuse o ceartă cu bunica, pornind de 87

Vremea tornadei

la un motiv pueril, ca de obicei. Uneori, părea că se întrec amândoi în a găsi motive de ceartă. Nu degeaba se spune că oamenii, când îmbătrânesc, dau în mintea copiilor. Din mai multe puncte de vedere. Totuși, temperamentul oțelit și firea neînduplecată, mândria, se păstrau neschimbate în caracterul ei. Mai cu seamă mândria ieșea în evidență la orice ceartă.

Mirabela nu fusese acasă, ca să asiste la ceartă, ieșise de dimineață, fără explicații. De fapt, la ora aceea nici nu avea cui să-i dea explicații. Tocmai pe fondul neînțelegerilor dintre mamă și fiică avuse loc cearta degenerată dintre bătrână și nepotul ei.

Toni făcea ture, cu ochii în pământ, prin curtea casei. De câte ori avea loc o astfel de ceartă simțea un imbold să plece aiurea, ca să uite. Îi plăceau la nebunie călătoriile. Făcând câțiva pași paralel cu poarta, ajunse la gardul viu care se unea cu aceasta ca într-o conspirație ce voia, parcă, să țină toate relele casei înăuntru. De necăjit ce era, Toni luă o frunză și începu să o îndoaie pe jumătate, urmărind nervura transversală principală, apoi o rupse în bucățele mici. Mai luă încă una și încă una și, până la urmă, smulse, de ciudă, mai multe frunze din gard.

Când îi era mintea tulbure, obișnuia să facă acest lucru. Poate și pentru că se simțea o frunză-n vânt, în asemenea situații. Cuvintele bunicii-i stăruiau în minte: „Dacă nu-ți place, du-te la mă-ta. N-am nevoie de tine aici. Ia uite, domne, la el, al dracu’, mai face și mutre, că îți întorc două, de nu te vezi”. De câte ori intervenea problema alungării din casă, copilului i se punea un nod în gât, dar nu putea să plângă, ci tremura. De furie ori de frică…

Toni nu-și dorea să plece la maică-sa, pe care o percepea mai mult ca pe o străină, datorită lipsei îndelungate. Cu taică-su se avea destul de bine. Chiar în această dimineață reușise să-l sune de „afară”, cerându-și scuze că nu a putut s-o facă mai devreme. Mircea Stanca lucra în Spania, ca șofer de TIR. Făcea curse în toată țara, „făcea” Spania, cum se exprimă șoferii, de 88

Mihai Cotea

două ori pe săptămână. Două zile muncă, două pauză, apoi iar două de muncă și duminica pauză. Ultima dată când Toni vorbise cu maică-sa, Mircea era plecat de acasă și nu reușise să-l sune apoi, din lipsă de bani. Oricât de liniștite erau relațiile între Toni și taică-su, ele erau mai degrabă formale decât familiale. Se întrebau de sănătate, eventual discutau despre vreme și cam atât… rareori aduceau în discuție chestiuni care-i priveau personal, de parcă ar fi făcut un pact nescris de confidențialitate. Nu s-ar fi simțit în largul lui dacă bunica l-ar fi alungat, trezindu-se într-o țară străină, unde să fie nevoit s-o ia de la capăt cu toate, inclusiv cu cunoașterea propriilor părinți. Aici avea câțiva prieteni, cunoștea locul și mentalitatea celor de aici.

Băiatul își iubea bunica mai presus de orice și aprecia mult eforturile depuse de ea pentru el de-a lungul anilor. Tocmai de aceea, îi picau greu cuvintele slobode ale bătrânei, ce-i ieșeau, uneori, fără voie, din gură. Unele lucruri nu le mai poți schimba la un om bătrân. De fapt, cam toate! Oricum, Toni nu gândea așa. Din purtările bunicii, el vedea doar vârful aisbergului, care-l leza sufletește.

Acum o auzea de afară, pregătind mâncarea și trântind toate vasele cu care avea treabă. Loviturile acelea le încasa el pe interior, simțea că-i sunt dedicate. Într-un final își făcu curaj, deschise poarta și ieși pe poteca ce ducea spre acel plop, al lui și al Siminei. Acolo putea să se regăsească mereu, indiferent de situație. Și când te gândești că cearta a început de la un lucru insignifiant… păpărada… Păpărada nu era cu brânză, ci cu salam, un salam care-i displăcea. Ce absurd, nu? Dar toate condițiile fuseseră întrunite pentru acest mic dezastru. Semințele disputei, îngropate de Mirabela în mintea bătrânei, dăduseră rod, iar băiatul părea să se fi trezit cu fața la cearșaf. Cearta debută la servirea mesei, astfel că băiatul nici nu apucă să mănânce ceva. Dar, totuși, păpărada ce vină avea?

89

Vremea tornadei

* Motivată de apariția unui potențial nou client, pardon, a unei noi cliente, Dorina conducea frenetic, prin traficul infernal al orașului, spre locul de întâlnire stabilit la telefon. Noroc că avusese timp să-și termine, cum se cuvine, cafeaua de dimineață. Clienta-i spusese că o așteaptă, răbdătoare, că nu se grăbește, la o cafenea mică din apropierea centrului vechi, așa că dibuise deja câteva indicii. Cafenea mică, aproape de centru, deci nu e o persoană cu prea mulți bani, probabil cineva care dorea să se așeze la casa sa. Adevărul este că primul indiciu, primul led aprins în mintea Dorinei fusese intenția femeii. Clienta aflase de casa familiei Stanca și se arăta interesată doar de ea, în ciuda altor oferte prezentate succint de Dorina la telefon.

Nu, sigur nu era vorba de o femeie cu bani, căci altfel n-ar fi fost interesată de acea zonă, aproape de mahalaua orașului, și-apoi casa mai avea nevoie și de renovări, dar ce-i păsa…

Situația o agita și o bucura deopotrivă. În primul rând, Dorina se simțea agitată deoarece știa că respectiva casă nu făcea parte din catalogul oficial al agenției sale de imobiliare, ci era o inițiativă proprie. Să fi aflat, noua clientă, prin intermediul lui Dumitru Avram ori al soției sale, despre acea casă? Nu, exclus.

N-ar fi avut cum, ei erau și-așa grăbiți, nu și-ar fi pus bețe-n roate, fiind primii interesați în cumpărarea casei. Incertitudinea asta îi dădea bătăi de cap. Cert e că la orizont apărea o șansă-n plus să-și cumpere pianul mult visat, oaza ei de liniște, care o obseda într-atât, încât aproape că nu se mai gândea la nimic altceva. Ăsta, da, era un motiv bine întemeiat de bucurie.

Ajungând cu mașina în dreptul cafenelei, femeia descoperi, așa cum se aștepta, că nu avea nici un loc de parcare liber. Nu acum! Nu acum, când era așa de agitată, își zicea în sinea ei.

Cu coada ochiului, zări o mașină care tocmai pleca de pe o străduță lăturalnică unde fusese parcată, nu foarte regulamentar, pe trotuar. Dorina profită de ocazie și se îndesă în locul gol apărut.

După ce isprăvi cu manevrele de parcare, aruncă o privire în 90

Mihai Cotea

oglinda retrovizoare, ca nu cumva să-i fi scăpat vreun amănunt legat de ținută. Ziua era caldă, dar broboanele de transpirație se datorau unor cu totul alte motive. Emoțiile întâlnirii. Presimțea ceva. Se dădu jos, trânti portiera după care porni spre cafenea.

- Aoleu, n-am încuiat-o!

Femeia făcu strânga-împrejur apoi, după doi pași, se opri din nou și apăsă pe telecomanda de blocare a ușilor. Mașină bună, sport, dar deja devenise uzată psihic.

La intrare, timidă, Dorina privi localul ca pe un teren minat, de care ar trebui să se ferească. Nu era întru totul de acord cu alegerea zonei și a localului, necunoscând bine locul, dar „clientul nostru, stăpânul nostru”! Abia intrată, văzu o femeie tânără, cu părul roșcat, buclat și ochi mari, căprui, făcându-i, timid, semn cu mâna. La telefon nu apucaseră să se descrie prea bine și, pe undeva, era și desuet să o facă, azi, în secolul tehnologiei și al vitezei. Poate mai normal ar fi fost să fi făcut schimb de profiluri pe o rețea de socializare, dacă ar fi avut așa ceva… Dorinei i se spusese la telefon, de către clientă, că o cheamă Mirabela și atât. Dorina se apropie, zâmbind larg, dar fals, de masa femeii.

- Mirabela?

- Încântată, doamna Lascu! Da, sunt Mirabela, spuse cealaltă, ridicându-se de pe scaun și întinzând mâna.

Era ea, Mirabela Stanca, mama lui Toni... ea, femeia care-și simțea amenințat teritoriul și care făcuse două mii de kilometri ca să apere ceea ce i se cuvenea, ori, poate, să repare o greșeală.

Dimineață, când pornise de acasă, Mirabela își închipuise în fel și chip întâlnirea aceasta. Voise, inițial, să-i facă o vizită surpriză Dorinei acasă la ea, dar se gândise că e mai bine să nu facă asta. Ar fi riscat prea mult și era pe teritoriul ei, așa că a hotărât să aleagă o cafenea și să inventeze povestea cu închipuita clientă pentru a o atrage pe Dorina în cursă și a afla cât mai multe despre intențile ei. Într-adevăr, reușise cu prisosință.

91

Vremea tornadei

Deși se temuse că Dorina o va recunoaște, își dădu seama, liniștită, că nu era așa. Dorina habar n-avea cu cine se întâlnise.

De fapt, nu cunoștea nimic despre această femeie, nici nu știa că există, din moment ce actele casei familiei Stanca erau semnate cu numele părinților Mirabelei, născută Costea. După moartea tatălui său, doar mama ei, pe numele complet Costea Viorica, apărea pe actele de proprietate, în urma succesiunii.

Mirabela era acoperită și profită de asta. Cele două femei se priviră scurt, până când Dorina se făcu comodă la masă și începu ea, prima, discuția.

- Vine vara…

- Așa-i, ne bate la ușă.

Imediat apăru și chelnerul, dar Dorina era prea amețită de emoție pentru a comanda ceva și puțin deranjată de îndrăzneala acestuia, care venise prea repede fără a-i da posibilitatea să consulte meniul. Mirabela i-l împrumută pe al ei.

- Mulțumesc! Începu să răsfoiască paginile meniului, nehotărâtă, când înainte, când înapoi.

- Doamna Lascu, tare mult mă bucur că ne-am întâlnit și mi-ați acceptat invitația. Sper că nu v-am deranjat prea devreme, azi dimineață.

- Ah, nu, nu, deloc. Stați liniștită, sunt matinală! Serviciul o cere… spuse Dorina scoțând capul din meniu, cu un zâmbet aproape lipit cu scotch… un scotch cam prost. După câteva secunde se hotărî pentru o cafea și închise meniul. Se făcu un pic mai comodă, își trecu mâna prin păr și continuă: - M-a bucurat telefonul dumneavoastră. Îmi place să ajut cât mai multe persoane aflate în căutarea locuinței potrivite, asta e menirea mea.

Mirabela se prefăcu că empatizează cu persoana din fața ei pentru a-și farda emoțiile care o năpădeau. Era prima dată când făcea un astfel de lucru.

- Vă cred, în ziua de azi nu este așa ușor să te menții pe piață, uneori trebuie să ai mici trucuri la îndemână. Nu-i așa?

92

Mihai Cotea

Urmară câteva chicoteli de ambele părți, apoi Dorina preluă din zbor afirmația Mirabelei.

- N-avem încotro, concurența nu iartă nimic, și-atunci trebuie să ne descurcăm indiferent de condiții. Ştiţi bancul ăla cu găina care fugea de cocoşul înfierbântat… Se gândea, ea, în timp ce alerga, disperată, prin ogradă: dacă fug, zice că-s proastă, dacă stau, zice că-s… știți… ia, mai bine, să mă-mpiedic.

Chicotelile se transformară în râsete în toată regula, dar sunau straniu, totuși. Păreau a fi râsete, dar zgâriau.

- Păi asta ar însemna că vă place concurența.

- N-am încotro!

Veselia părea să fie în toi, fapt pentru care chelnerul îndrăzni să se apropie de masa celor două pentru a prelua comanda Dorinei, căci Mirabela fusese deja servită de la bun început cu o cafea cu lichior.

- Ăăă, da, doresc și eu o cafea.

Mirabela nu se putea abține să nu se întrebe în gând: „Oare simte ceva? Nu, e doar în imaginația mea. N-are cum!”. Chelnerul se depărtă și femeile, cu zâmbetele înflorite încă, în colțul gurii, putură ataca acum subiectul de pe ordinea de zi. De data asta inițiativa fu a Dorinei, după un oftat lung.

- Înțeleg că sunteți interesată de o căsuță liniștită și frumoasă, la marginea orașului, așa-i?

- Absolut!

- Bun, în primul rând, cum ați aflat de ofertă? Întrebarea o puse în alertă pe mama lui Toni, care nu dorea să reveleze totul de la bun început. Căută prin minte, cu viteza luminii, tot felul de posibile răspunsuri. Fără a-și da seama de criza mentală a interlocutoarei, Dorina-i dădu un ajutor nesperat.

- Știți, facem un sondaj de opinie și de-asta vă întreb. Contează și publicitatea în ziua de azi și costăăă… pfuui.

- Am aflat de la o cunoștință de familie.

- Am înțeles…

93

Vremea tornadei

În acest moment Dorina îl suspecta mai ales pe Avram, primul client al casei, dar îi era rușine să întrebe și numele cunoștinței, căci, era vorba, la urma urmei, de un simplu sondaj, după cum invoca ea. Întrebarea ar fi fost de prisos. De cealaltă parte, Mirabela se simțea încolțită și vru să respingă apropierea femeii.

- Îmi place zona și am auzit că se vor face investiții multe pe-acolo, poate o autostradă nouă prin apropiere, cine știe?

- Da, are potențial zona aceea, deși e ocolită de mulți din cauza faimei sale moștenite din timpul comunismului, știți și dumneavoastră, zonă industrială, oameni mai puțin educați, în fine… cât despre autostrăzi, știți în ce ritm se fac la noi…

- Cu siguranță. În acel moment apăru și chelnerul cu cafeaua Dorinei. Fiind un pic cam plină, puțină cafea ajunse în farfurioară. Gestul o indispuse vădit pe femeie.

- Servirea e îngrozitoare aici…

- Îmi pare rău, nu am găsit un local mai bun, în care să vă chem. Nu mi-am permis altul, deși, pentru dumneavoastră, ar fi fost, probabil, mai potrivit unul din centru, nu?

- Eh, Doamne ferește, nu vreau să par o parvenită. Nu e vina ta, pardon… adică, dacă tot mi-a venit, pot să te tutuiesc?

- Sigur, ne vom cunoaște tot mai bine, deși am impresia că deja ne știm.

Mirabela o fixă pe interlocutoarea ei cu o privire ștrengărească, care i se potrivea de minune. Totuși, simțea cum se apropie tot mai tare de partea fierbinte și se temea ca înțepăturile servite femeii să nu trezească bănuieli înainte de vreme. Voia să se bucure de moment, dar să aibă, totodată, și o discuție serioasă. Sorbind câteva înghițituri de cafea, Dorina trecu la subiect: - Mirabela, casa de care ești interesată este, practic, abandonată și aș…

- Practic? Cum adică?

94

Mihai Cotea

Mici zvâcniri nervoase incontrolabile, abia perceptibile începură să-și facă apariția în corpul Mirabelei. Femeia se forța să le țină în frâu. Dorina, în schimb, afișă unul dintre surâsurile sale false, de complezență.

- Da, casa mai are, adică foștii proprietari mai au unele chestiuni de clarificat cu banca. Dar se vor rezolva la timp.

Mintea Mirabelei fierbea: „Ia te uită, ce aflu mai nou, zici că mi-am dat întâlnire cu Mama Omida… Ce mai e în stare să scornească femeia asta? Până la urmă voi ajunge să o cred și eu…”. Dorina continuă: - Așadar, nu vă faceți griji, deoarece casa e ca și liberă.

- Bine, dar nu înțeleg cum lucrurile se pot încăleca în acest hal. Adică cum poate să fie încă disputată, dar, totuși, să apară în catalogul firmelor de imobiliare? Sau e vorba de România, țara tuturor posibilităților?!

- Sigur că nu! Momentan casa apare doar în catalogul meu, asta rămânând între noi.

- De ce?

- De ce, ce?

- De ce apare doar la tine? Pot să te tutuiesc și eu, nu?

- Sigur că da. Păi, pentru că, vorba ta, a fost nevoie de câteva mici trucuri, absolut legale. A fost nevoie și de câteva pile, bineînțeles. Nu se poate altfel…

- Aaa, da, așa e. E de înțeles…

- Așa-i? În viață trebuie să te descurci.

După câteva schimbări de poziție în scaun, Mirabela puse picior peste picior pentru a se simți mai lejer. Vânătorul avea să devină vânat.

Scoțându-și, tacticos, din mapă câteva hârtii, Dorina continuă pledoaria: - Acestea sunt câteva date despre casă. Dimensiune, poziționare, vecini, utilități, reparații, numele proprietarilor, etc.

95

Vremea tornadei

Mirabelei i se sui tensiunea când văzu numele mamei sale trecut la foști proprietari și, mai ales, când observă cifrele mincinoase. Nu mai putu rezista: - 155 de metri pătrați?

- Poftim?

- 155 de metri pătrați are casa? Mie nu mi se pare…

Dorina era contrariată. Nu înțelegea unde bate.

- La ce te referi? Sunt datele de la casa de care ești interesată. Ai mai văzut-o înainte? În acel moment Mirabela închise dosarul și-l aruncă, cu scârbă, în fața femeii, aproape vărsându-i cafeaua.

- Cunosc casa aia de când mă știu. Nu are 155 de metri pătrați, ci 120 și fosta proprietară nu e Costea Viorica. Casa încă îi aparține, Slavă Domnului!

Obrajii Dorinei păliră vizibil. Culoarea dispăru din ei ca nisipul din clepsidră, căci și timpul avea de spus ceva aici, nu mai era de partea ei. Totuși, afirmațiile Mirabelei nu o lămuriseră de tot, pentru un moment crezu că e de la Poliție și se aștepta ca, dintr-un moment în altul, să scoată legitimația.

- Stai un pic, Mirabela. Nu cred că înțeleg pe deplin ce vrei să spui. De unde ai tu astfel de date?

Mama lui Toni-și frecă puțin tâmplele, dar deja era prea târziu. Nervii puseseră deja stăpânire pe ea.

- De pe actul de proprietate original al casei am aceste date, ce nu înțelegi? Mă numesc Mirabela Stanca, născută Costea și sunt fiica Vioricăi Costea, „fosta” proprietară, după cum îți place să o numești în gunoaiele astea de hârtii cu care vrăjești clienții.

O adevărată tornadă se ivi în mintea Dorinei. Dezechilibrată, încerca conexiuni rapide, pentru a ieși din situația dificilă în care se afla. Simți nevoia să se ridice și să o ia la sănătoasa, dar șocul o țintui pe scaun. Până și corpul îi cerea explicații.

- Ce vorbești? Cum adică?

96

Mihai Cotea

- Dacă te întrebi cum am aflat despre toată manevra, răspunsul nu e unul prea greu și nici n-ar trebui să privești prea departe la cunoscuții din jurul tău, Dorina Lascu. Știu cine ești din ce am putut să aflu în cele 3 zile de când m-am întors în țară pentru a împiedica vânzarea ilegală pe care o pui la cale de Dumnezeu știe când.

Dorina o privi șocată: - Cum vine asta?

- Nu ne cunoaștem și aș fi preferat să nu o facem niciodată…

- Cine te crezi, să-mi vorbești așa?

- Sunt clasa muncitoare, aia de jos, fără de care voi, ăștia, așa-zișii oameni bine situați, nici n-ați exista, ci ați mânca pământ! Sunt o femeie care lucrează în Spania, cu soțul ei, ca să trimită bani în țară pentru loazele ca tine, care urmăresc furtișaguri.

Ce nu suporta Dorina cel mai tare era să i se pună la îndoială pretinsa clasă socială, care s-ar fi dorit a fi înaltă. O scandaliza și se schimonosea de silă în fața sărăciei de care voise să uite aproape instantaneu, începând cu 1990, îmbrăcând o manta nouă, croită de ea, cu dedicație. Nu se întreba dacă e veridică sau nu, ea se simțea împlinită, așa că mergea mai departe. Oripilată de vorbele obraznice și ofensele încasate pe „nedrept”, Dorina se ridică din scaun ca arsă.

- Să-ți fie rușine pentru ce spui, Mirabelo, dacă așa te-o chema… nu mă cunoști, n-ai nicio idee cine sunt și prin ce trec!

Cum îți permiți să vii aici, să-mi ții o lecție de morală? Nu cred că voi, ăștia, arătând, superior, spre Mirabela ca spre o reprezentantă a sărăcimii, sunteți în măsură să o faceți!

Mirabela-și stăpânea cu greu nervii, văzând că personalul cafenelei și ceilalți clienți începuseră să dea semne de iritare.

- Ascultă aici, casa noastră nu e de vânzare. Avem niște probleme dar…

- Cine ți-a spus? Zi-mi, cine ți-a spus de mine?

97

Vremea tornadei

- Andrei Iudașcu, un domn serviabil de la bancă. Banca știe ce faci, Dorino, termină până nu e prea târziu.

Informațiile oferite de Andrei valorau aur, așa că bărbatul nu se sinchisise să ceară un preț foarte mare pentru ele, prețul trupului. Mirabela acceptase fără să se împotrivească, știind la ce se expune încă de la plecare. Era dispusă la orice. Andrei fusese cel care-i încheiase contractul de credit. Mirabela îmbinase cele două situații aproape fără nicio remușcare. Dovedise un sânge rece, o fațetă neștiută de cei apropiați. Cu toate astea, femeia nu era așa, nu era materialul ei ăsta, iar cicatricile din urma actului săvârșit își lăsaseră amprenta asupra ei. Violența cu care-și vărsa nervii pe Dorina o dovedea din plin. Fiecare fruct dat în pârg se dezvoltă după sămânța plantată. Ce semeni, aia culegi.

La auzul numelui trădătorului, Dorina luă foc, simțindu-se mistuită, bucată cu bucată. Într-un gest de marcare a infractorului, Mirabela-i aruncă cafeaua pe sacoul alb. Gestul o sperie și o indignă și mai tare.

- Fă bine și te trezește!

Imediat, mama lui Toni părăsi cafeneaua ca o furtună, lăsând-o pe Dorina să boscorodească singură. Era prea de tot pentru ea!

- Vreau să vorbesc cu patronu’! Vreau să vorbesc cu patronu’!

Chelnerul care le servise apăru, umil, în fața femeii furibunde.

- Mă scuzați, dar cred că ar fi momentul să plătiți nota.

- Să plătesc? După ce n-ai fost în stare nici să-mi servești o cafea cum trebuie, boule? S-o crezi tu! Vreau să vorbesc cu patronu’!

Dorina se plimba aiurea când spre bar, când spre masă, unde-și lăsase geanta. Din spatele barului apăru și patronul, scandalizat de istericalele ei. Era un bărbat solid, cam pe la 35 de ani, dar cu câțiva peri albi, deja, pesemne că avea și el acasă un 98

Mihai Cotea

specimen asemănător. Încruntarea de pe fața lui nu era un semn bun.

- Eu sunt patronul, doamnă. Ce aveți?

Chelnerul se băgă și el în vorbă: - Doamna trebuie să plătească și probabil ați auzit scandalul…

- Da, am auzit totul. Ce-i asta? Unde vă treziți?

- Eu unde mă trezesc? făcu Dorina ochii mari. Într-o cafenea de sărăntoci împuțiți cu servire execrabilă, ete colo, fir-ați ai dracu’ să fiți. Adică tot eu sunt de vină după ce am tolerat atâtea?

- Doamnă, aveți o problemă? Bărbatul părea dornic să scape de situația jenantă.

Femeia nu mai era dispusă la discuții amabile în acest stadiu.

- Am, domne, am! Am fost agresată în localul dumitale și nu e nimeni în stare să rezolve situația.

- Păi eu văd că dumneata îmi strici localul…

- Poftim? Dorina apucă fața de masă, albă și o aruncă pe jos călcând-o în picioare cu o furie de nemaivăzut. Dădu să răstoarne și masa, dar era prea grea.

- Du-te dracu’ cu localu’ tău cu tot!

Chelnerul nu mai apucă să spună toată povestea patronului, care deja era nervos. Dorina făcuse ceea ce instinctul îi cerea pentru a se răcori.

- Ia, afară! Gata! Ați depășit măsura, ieșiți!

Dorina-l scruta din cap până-n picioare cu un aer superior, înfruntându-l. Tonul i se potoli brusc.

- Faceți gât? V-a dat comunismu’ gât? Las’ c-am să vi-l tai eu…

Era deja prea de tot. Patronul făcu un semn chelnerului, care o scoase, de braț, afară. Dorina se simțea cum nu se poate mai umilită, amintindu-și cum era luată peste picior de obrăznicia

99

Vremea tornadei

muncitorilor din fabrica unde lucra în „Epoca de Aur”. Auzi!

Să fie dată afară de un amărât de chelner…

Răvășită, porni spre mașină. Noroc că era plasată după colțul străzii, pe acea străduță lăturalnică. Acolo n-avea s-o deranjeze nimeni din plâns.

Acesta e momentul în care culegea roadele tuturor acțiunilor ei complicate. Când a început însămânțarea gândurilor ei, egoiste, nu s-ar fi așteptat că avea să le culeagă fructele din grădina purgatoriului. Între două reprize de plâns, începu să mimeze, ușor, o piesă la pian, cu degetele pe bord. Pianul era departe acum… liniștea nu se mai întrezărea la orizont… ce-ar fi putut să meargă mai rău?

100

Mihai Cotea

9. Desăvârșiri Era bine amețită când ajunse acasă. Dorinei nu-i erau pe plac zilele de acest gen… era prea pasională, prea ardea ca o lumânare și nu mai era în stare de nimic. Ce-și dorea cel mai tare, acum, era puțină înțelegere și răsfăț dar, după cum spunea ea, drumul spre casă însemna uscăciune, se simțea uscată de câte ori trecea pragul casei. Arătase asta destul de clar când vorbise cu Horațiu. Totuși în seara aceea de mai, după o altă zi toridă, Dorina constatase, cu surprindere, că, măcar o parte din cele visate de ea, puteau avea sorți de izbândă.

Abia intrând, se lăsă sedusă de un miros care o ducea cu gândul la acele seri din copilărie, când mama pregătea ceva deosebit pentru toată familia. Așteptându-se să dea peste maică-sa, împinse, repede, ușa întredeschisă a bucătăriei. În schimb, surpriza se numea Horațiu. Nu purta șorțulețul de bucătărie, pentru că tocmai terminase de preparat o friptură la cuptor cu cartofi franțuzești. Abia terminată, piesa auzită în momentul intrării, reîncepu, obsedant. Pesemne că nu venea de la radio, ci de la computer, setată să se repede încontinuu. Horațiu era genul care asculta jazz de fiecare dată când simțea nevoia să se relaxeze și să se reîntoarcă la sinele său interior. Deși nu trăise acele vremuri, în care jazz-ul era pe culmi, se simțea încercat de o nostalgie inexplicabilă. ”April skies are in your eyes” spuneau versurile, deși era luna mai de multișor. Nu asta căuta Horațiu în versurile încântătoare, purtate-n aer de Ella Fitzgerald și Louis Armstrong.

Dar poate căuta un mesaj ascuns. Să fi fost în titlu? În acel Don’t be that way? Ce-i drept, titlul era generos și lăsa să se înțeleagă multe lucruri. „Nu fi așa” pornea de la premisa că persoana în cauză avea o stare sufletească apăsătoare, ce reieșea și din versuri, iar duetul era anume ales pentru a se consola reciproc. Dorina și Horațiu în duet… vor fi reușit să se

101

Vremea tornadei

consoleze după ani de căsnicie? După o uzură vizibilă a relației lor și în timpuri de criză? Nu e acum momentul să știm…

- Mă ajuți cu sosul? spuse Horațiu prins în fapt de către Dorina care, mută de uimire, rămăsese la intrare, cu gura căscată. Într-un impuls inconștient, vru să închidă ușa de la intrare, dar nimeri clanța ușii de la bucătărie. Realizând confuzia închise ușa principală. Păși apoi, cu pași mici, mușcându-și, ușor, buzele. Nu-i trecuse încă surprinderea, chiar crezuse că maică-sa, doamna Aneta, îi făcuse o vizită surpriză. N-ar fi fost în stare să-i facă față. Și-așa i-ar fi fost greu să se ocupe de ea într-o situație normală, darmite acum. Cu toate astea, gestul soțului nu păru s-o deranjeze, așa că pe fața ei se ivi un surâs.

- Tu… ai ajuns devreme și gătești… pe muzică? Pe jazz? Ce faci, Horațiu?

- Mă ajuți sau nu cu sosul? Sau preferi să fie mai light toată tărășenia?

- Da, prefer fără sos, mi-au ajuns sosurile pe azi, cu vârf și îndesat.

- Bine. Hai să ne mutăm în sufragerie.

Dorina porni să caute tacâmuri și cele necesare unei cine, dar soțul o opri, scurt: - Sunt toate dincolo, draga mea. Doar vino.

Priveliștea din sufragerie nu semăna nici pe departe cu cea din bucătărie. Dimpotrivă, totul era pus la punct. Față de masă albă, tacâmurile și farfuriile de ocazii, precum și o sticlă de vin roșu, nedesfăcută, care trona în mijlocul mesei. Doar lumânările mai lipseau, și asta din cauză că scopul cinei nu era gândit ca fiind unul romantic. După ce o pofti la locul ei, el se așeză față-n față, locul din capul mesei rămânând gol. Cu toate astea, avea o farfurie, și tacâmuri, șervețel, un pahar pentru vin, dar era gol. Observând privirea nedumerită a Dorinei, soțul se simți dator să o ajute.

102

Mihai Cotea

- Mi-ar fi plăcut să cineze și Larisa cu noi, dar era plecată când m-am întors eu acasă.

- Ai lipsit toată ziua și acum…

- Am simțit dâra palidă de parfum lăsată de fiica noastră când a plecat, așa mi-am dat seama, spuse bărbatul întrerupând-o pe Dorina. Să te servesc?

- Da, sigur…

Gesturile excesive ale lui nu trecuseră neobservate de către Dorina, în a cărei minte începeau să-și facă loc alte temeri.

Dacă Mirabela vorbise și cu el? Îi păruse instabil în zilele acestea și azi fusese plecat toată ziua. Ce urmărea? Îi era mare teamă să nu devină violent.

- Măi, Horațiu, toate detaliile astea cu masa, aranjamentele...

Nu pot opri muzica? Sau să o schimb? E aceeași melodie și mă cam deranjează.

Horațiu o servi, tacticos, și se oferi chiar să-i taie friptura, așa cum făcea la începutul relației. Atunci lui îi plăcea s-o răsfețe ca pe un copil mic, iar ea se complăcea în acest rol.

- Nu. Muzica va continua. Mă consolează… Pe tine nu?

- Nu prea…

Revenind la locul său, bărbatul continuă să mănânce și, pentru un timp, tăcură amândoi. Când începu, pentru a treia oară, aceeași melodie, tot mai agitată, Dorina se lansă într-un șir de întrebări: - Unde ai fost plecat așa de dimineață?

- La birou și bine am făcut!

- De ce? Ți-au mai venit polițiștii ăia pe cap?

- Da, închipuie-ți că au venit exact când băteam un cui în perete deasupra ușii. Era să dea peste mine. Dar nu la asta mă refeream, ci la un e-mail pe care l-am primit pe adresa personală de la un necunoscut.

Dorina începu să înghită în sec simțind că nu mai poate băga nici un dumicat în gură. Toată mâncarea începea să-i pice ca un bolovan în stomac. Se sprijini, cu brațele tremurânde, de scaun, 103

Vremea tornadei

presimțind ceva putred. Nu avea ce să fie de bine, el era prea calm.

- Ce mail, Horațiu? De la cine?

- Păi nu ți-am zis că nu cunosc adresa? De unde să știu? Am aflat mai apoi… după ce l-am citit…

- Hai, te rog, nu mă fierbe. Zi odată! se răsti femeia.

Bărbatul lăsă furculița și cuțitul pe marginea farfuriei și-și aținti privirea serioasă asupra Dorinei.

- Te rog frumos, fără scene azi. Dacă chiar vrei să știi urgent, mesajul era de la Lili, cu siguranță.

- Cum? - Era semnat „L” și suna cam așa: ”Horațiu, în primul rând îmi cer scuze pentru gestul meu, pentru plecarea mea, despre care te-am mințit. Nu mă mai pot întoarce curând. În al doilea rând, aș dori să-ți spun că-mi pare rău că ai fost prins la mijloc.

Am încercat să evit situația asta, dar n-am reușit. Cozma era de neînduplecat. Am să te ajut cumva, nu știu cum… nu mai puteam sta în România, nu mai puteam lucra acolo. Deja mediul era prea constrângător. Mie-mi plăcea să fiu liberă. Tu știi…

Iartă-mă. „L”. L de la Lili-liberta…

- N-am înțeles.

Deși Dorina fusese cât de poate de atentă la vorbele lui, încordarea o făcuse să piardă din atenție detaliile importante. Răsuflă, însă, ușurată, dându-și seama că nu o privea în mod direct.

- Ce n-ai înțeles?

- Păi, de exemplu, ultima frază. Ce vrei să spui cu Lili-liberta?

- E vorba de un vechi joc din timpul studenției. Mi-am amintit de el când puneam cap la cap tot ce mi s-a întâmplat în zilele trecute. Nici n-ar fi trebuit să se obosească cu mail-ul, de la prima vizită a polițiștilor am avut deja o privire de ansamblu a situației. Cât despre scuzele ei, îmi par palide, jenante și false. Numai așa ar fi putut crea în mine o stare de supremă in104

Mihai Cotea

dignare, precum cea pe care am trăit-o de când am aflat că mi-au tras clapa ăștia doi. Ăștia merită o lecție, Dorina!

Bărbatul bătu cu pumnul în masă, într-un exces de nervi, ce-l cucerea galopant odată cu recapitularea evenimentelor trecute. Dorina tresări și-l luă de mână.

- Calmează-te! Sunt aici.

Horațiu își trase mâna apucând, din nou, tacâmurile, pentru a-și continua cina.

- Mănâncă! Se răcește și nu mai e bună. Încă neconvinsă că mâncarea i-ar pica bine, Dorina apucă furculița, absentă, și începu să facă rotocoale cu ea în farfurie.

- Ție cum ți-a mers azi, Dorina?

Trezită brusc din reverie, Dorina încercă să pară nepăsătoare: - Cam la fel, dacă nu mai rău... Am… M-am întâlnit cu o femeie care s-a dovedit a fi proprietara casei aceleia… știi tu, aia ce voiam să o vând în neregulă.

- Aia de care ți-am spus că nu mă interesează.

- Dar, te interesează să-ți spun ce am făcut azi sau m-ai întrebat doar ca să te afli în treabă?

Femeia deveni subit nervoasă. Ciudățenia cinei avu darul s-o frământe mai mult, în loc s-o calmeze.

- Andrei i-a spus totul ăleia. Mi-a făcut un scandal… în viața mea n-am fost mai umilită, să știi. În văzul tuturor, la o cafenea. Și știi ce am făcut, Horațiu? L-am căutat pe nemernic!

Era la bancă, așa cum mă așteptam. Zicea, zilele astea, că vrea să-și păzească fundul, că încep să-l adulmece șefii. Dar așa? Zi tu, e bine cum a făcut?

Horațiu părea că nu dă atenție vorbelor ei. Își continua, calm, cina. În schimb, Dorinei, pofta de mâncare îi cam sărise.

Acum voia să se descarce, să spună tot ce avea pe suflet.

- I-am lăsat un sms lui Andrei. Și i-am scris doar atât: ”Este a doua oară, trădătorule. A treia nu va mai fi!”. Știi de ce? Pentru că am terminat-o cu el.

105

Vremea tornadei

- Dar ce ai vrut să zici? A doua oară e asta, dar prima? Încercând să divagheze, femeia se folosi de mâncarea din farfurie pentru a scăpa.

- Nu contează, e poveste veche și n-am chef să-mi pice rău cina asta. Apropo, cu ce ocazie?

- Cu ocazia necesității unei ocazii. Aveam nevoie de o ocazie ca asta ca de aer, Dorina. Ăștia mi-au bătut ultimul cui… Și-mi pare atât de rău că nu e și Larisa cu noi!

Evident, pentru Horațiu era greu să suporte că a dat greș și cu cina. Prezența Larisei ar fi desăvârșit acea seară care ar fi avut cu totul altă desfășurare dacă fata ar fi participat. De fapt, cina îi era dedicată, dar nerostită. Păcat. Nu te aștepta la un răspuns când nu întrebi nimic. Motivul real din spatele cinei era o recreare a unui tablou de familie, demult uitat. Dar n-a fost să fie.

Imediat după ce termină de mâncat, spre surprinderea Dorinei, Horațiu spălă vasele, își luă haina pe el și dădu să plece.

Era aproape ora 22. Din sufragerie, întinsă la televizor, Dorina-l zări și se ridică în șezut.

- Unde pleci iar? E așa de târziu…

- Știu… te pup!

Cu aceasta, Horațiu închise ușa după el și pașii i se auziră coborând scările. * La familia Stanca, părea să aibă loc o mică petrecere, de împăcare. Mirabela intră în casă, surâzând, cu un tort mare în mână, privindu-și puiul.

- Ei? Ce zici de el? Mă ruga pe drum să-l mâncăm odată.

- Uraaa, dă-mi-l mie! Îl mânc eu, nu te teme!

Apropiindu-se de el, Toni constată că tortul nu era tocmai preferatul lui. În loc să fie de ciocolată, cum îi plăcea, era de frișcă, dar de unde să fi știut maică-sa… Și-apoi frișca de la cofetărie nici măcar nu miroase a frișcă. Bunica, expertă în prăjituri, nu se putu abține: 106

Mihai Cotea

- Dar ce? L-au ținut și la afumat? Să fie mai crocant, deh…

Mirabela era cum nu se poate mai mulțumită. Piticul țopăia, bucuros, prin toată bucătăria. O simplă atenție îl făcuse atât de fericit. Gestul mamei conta mai mult decât faptul că nu nimerise compoziția potrivită. Însemna că-i pasă. În fericirea lui, copilul uită până și de regulile mereu amintite de bunică la servirea mesei - spălatul pe mâini înainte de toate. Tot bunica-l zori să se ducă la baie, dar el era prea absorbit de cadoul dulce.

Mirabela-și mută atenția asupra mamei sale, care se străduia, stângaci, să-și ascundă lacrimile care se încăpățânau să curgă pe obraji. Profitând de momentul în care Toni nu era cu ele, se apropie de ea: - Ce ai pățit?

- Nimic, lasă-mă. N-am pățit nimic.

Bunica Vica n-ar fi acceptat niciodată să recunoască o slăbiciune. Voia să pozeze în persoana tare ca piatra, ce are grijă de toți, fără nicio revizie tehnică. Tocmai aici greșea. Neexteriorizându-se, cădea pradă frustrărilor, pentru ca apoi să se plângă. Nu-i era de ajuns doar fațeta de femeie-războinică, trebuia să adopte și postura neajutoratei lovite de soartă. Un fascinant caracter ambivalent.

După victoria din ziua precedentă, Mirabela uită toate problemele întâlnite de la întoarcerea în România. Așa era ea, și aici nu semăna deloc cu bătrâna sa mamă.

- Mamă, iartă-mă că am făcut ce am făcut. Am reușit să dreg situația, a trecut. Gata! Stai liniștită.

- Păi cum? Ai făcut rost de bani?

- Nu încă, dar…

- Păi și-atunci?

- Dar te asigur că nu va mai veni nimeni să întrebe de casă dacă e de vânzare. Lasă banii, ăștia vin mereu.

- Da, vin de n-ai mai văzut…

- Mă ierți?

107

Vremea tornadei

Urmă un suspin și un început de „inundație a ochilor”, după cum numea Toni plânsul, oprit la timp de bătrână.

- Te iert, mamă, dar nu te uit.

Cu o săritură, Toni ajunse în dreptul tortului, implorând, din priviri, o bucată. Maică-sa-l mângâie pe cap și-l servi imediat.

Amândouă se prefăceau că totul e în regulă. Acum Toni juca rolul oaspetelui. De ce? Pentru că, de fiecare dată când aveau oaspeți, cele două se prefăceau de minune, cu precădere bunica, că întruchipează un frumos tablou de familie. Aceste schimbări, bruște, de „temperatură” îl descumpăneau adesea pe copil, mai ales când el era în centrul atenției. Văzându-l puțin îngândurat, Mirabela-l sărută, puternic, pe obraz.

- E bun? Da? Ai să vezi tu că de-acum va fi din ce în ce mai bine, mami. * Intrat în biroul firmei unde lucra de-atâta timp, lui Horațiu nu-i mai rămaseră multe de făcut. Cina fusese aproape un fiasco, nu reușise să stea mai mult și să-i ofere Dorinei un rămasbun pe măsură, dar se consola cu faptul că se străduise mai mult decât de obicei, până și vasele le spălase… acum era timpul să spele putina. Gândul acesta îi venise o dată cu vizita polițiștilor. Abia atunci înțelesese în ce bucluc intrase. Fusese o chestiune de alegeri. Alesese să creadă orbește în persoana care-i oferise acel loc de muncă, noi perspective. Cât despre Lili, de ea se simțea mai puțin dezamăgit. Acum înțelegea dihotomia Lili-liberta. Liberții erau sclavii romani eliberați, iar dacă ea se considera un veșnic sclav eliberat, ce putea să te mai mire?! Probabil, chingile relației vechi cu el o ținuseră prea strâns, deși el nu era genul de om care să te încorseteze. Ori, alta să fi fost problema? Poate chingile sistemului românesc o opreau din ascensiune și de-asta a ales, pentru a doua oară, să părăsească țara. Și-atunci înseamnă că aceste crezuri le avea din facultate?! Se înșelase total în privința ei, nici nu-l iubise cu adevărat…

108

Mihai Cotea

Și Cozma… avusese încredere-n el ca-n propriul tată. Ce naiv fusese… acum își dădea și el seama, în al doisprezecelea ceas. Îl urmase orbește și iată-l acum ajuns mai jos decât locul de unde plecase, pe fundul prăpastiei. „Lumea are nevoie de excentrici”, îl obseda această frază, pe care o citise de câteva zile într-un ziar. Unde sunt excentricii noștri, cei care se consumă total pentru o cauză ?

Cei ca ei, ca Lili și Cozma, meritau o lecție. Avea să preia el, Horațiu, rolul excentricului de serviciu, după ce, vreme îndelungată, rolului îi lipsea actorul potrivit. Ajuns la locul cu pricina, remarcă faptul că pe toate le potrivise la fix. Putea să o facă. Cuiul acela mic, bătut deasupra pragului ușii de la intrarea în birou, avea o voce destul de puternică pentru mărimea lui. Îl chema. Horațiu deschise sertarul de sus al biroului și, fără urmă de șovăire, înșfăcă funia.

- Dacă n-au apărut până acum, n-au să mai apară… Lumea are nevoie de excentrici, așa nu se mai poate… las’ c-am să-i învăț eu minte!

Astea erau singurele vorbe, pe care le repeta, șoptit, ca pe o mantră de încurajare. Funia nu se lăsă rugată, erau destule semne cum că acesta era drumul. Nu primi nicio împotrivire de nicăieri. Funia-și făcu rolul perfect, nodul îi ieși din prima, iar cuiul părea bine înfipt. Acum era rândul lui. Ah, scaunul... Fu nevoit să apeleze la scaunul rotativ de birou. Uitase de acest amănunt… Bărbatul se urcă pe el și-și puse lațul în jurul gâtului. Picioarele-i tremurau cu scaun cu tot. Știa că, dacă stă mult pe gânduri, va renunța. Nu… ei aveau nevoie de o lecție… toată societatea e cu susu-n jos. Ultimul gând se îndreptă spre Larisa, odorul său. Pentru ea… pentru ca ea să trăiască într-o lume mai bună. Cu acest gând își smulse, subit, scaunul de sub picioare. Frica și durerea îi dădeau un amestec amețitor, un melanj nemaiîntâlnit. Dar, cum veniră, așa și dispărură, rapid, înlocuite de-o ceață densă. Apoi totul deveni negru. A-

109

Vremea tornadei

proape amorțit, durerea părea doar o amintire acum… asupra corpului bărbatului se instală mult căutata liniște.

Corpul lui Horațiu se lăsa acum în liniștitul legănat al morții…

110

Mihai Cotea

10. Decizii Telefonul Larisei zbârnâia, vibra, se zvârcolea la capul fetei, răpuse după încă o noapte în stil petrecăreț. Din păcate, somnul adânc în care era cufundată și faptul că-și părăsise telefonul pe pernă nu ofereau șanse de izbândă apelantei. Pe ecranul telefonului ședea scris, cu litere de-o șchioapă, „MUMA”. Într-un moment de distracție maximă, tot în club, după câteva shot-uri bine plasate, Larisa, enervată de insistențele mamei din acea seară și, ca să se distreze cu Renata, îi modificase numele în telefon. Da, ar fi scris „muma pădurii spânzuraților”, în cinstea uneia dintre nuvelele al cărui autor îl știa pe de rost, dar nu încăpea în spațiul destinat numelui. Gestul respectiv adusese multe hohote de râs în gașca fetelor. De-ar fi știut Dorina ce se vorbea despre ea în cercurile prin care se învârtea fata… probabil că i-ar fi tras o săpuneală grozavă, dar numai pentru că în joc era onoarea ei. Educația Larisei? Autoeducația! Asta fusese alegerea mamei.

La celălalt capăt al firului, mama Larisei era disperată. Acesta era deja al zecelea apel pe care-l efectua. Era sâmbătă dimineața… sâmbătă prea dimineață, mai bine zis. Cine se trezește la ora șapte, după un chef cu dans pe mese, urlete, pipăieli și înghesuieli pe la colțuri? Adică cine se trezește așa de devreme după o seară petrecută perfect normal, în opinia tinerei?!

Asta s-ar întâmpla doar în caz de urgență, dar ceea ce nu știa Larisa era că urgența suna, ca nebuna, la celălalt capăt.

Dorina se afla la biroul lui Horațiu. În jurul ei, o groază de lume se agita, erau în transă, nimeni nu o băga în seamă, iar ea era un pachet de nervi. Motivele nu-i lipseau. Era furioasă că fusese trezită foarte devreme, că nimeni nu-i dădea nicio explicație. Culmea, bărbat-su decisese să se mute, fără ea, în altă

111

Vremea tornadei

lume… iar Larisa nu-i lua-n seamă apelurile… Felul în care lumea o ignora o scotea mereu din pepeni.

Când Larisa-și schimbă poziția de somn, simți telefonul vibrând foarte aproape de mâna ei. Își ridică capul, încă buimacă.

Văzu ecranul luminat și, instinctual îl îndepărtă de ochi. Lumina, cât era de mică, o deranja. Întorcându-se pe spate, cu un gest leneș, apăsă butonul și răspunse, aproape când Dorina era pe punctul de a închide.

- Alo… - Alo? Alo! Larisa, ce mama dracului, faci, măi, fată? Alo! - Ce ai, mamă?

- Mă asculți?

- Cam da…

- Atunci ascultă bine ce-ți zic: sunt la birou la taică-tu. Ăsta a făcut o nefăcută. Mai ești acolo?

- Da, domne, hai odată… ce e? L-ai descoperit cu una?

- Taică-tu s-a spânzurat, „fata tatii”. Nu-ți pot spune decât că a făcut grozăvia asta din cauza faptului că am descoperit că ești o târfă! Biletul acela l-a amețit, nu a mai fost el de atunci și apoi a venit și asta cu datoriile… În acest moment Larisa se trezi de-a binelea. Veștile primite și ura pe care o simțea în vorbele mamei avură darul s-o dezmeticească. Începu să se plimbe, agitată, prin cameră.

- Cum adică? Eu? Mai spune o dată, te implor.

- Ce să mai spun? Să mă audă și polițiștii ăștia de aici ce pramatie am, că, de știam cum ești, te făceam, demult, pierdută.

Dorina începu să plângă la telefon.

- Numai necazuri mi-ai făcut de când te am… Telefonul îi scăpă pe jos, provocând încheierea prematură a convorbirii.

Dacă maică-sa era mânată de ură, Larisa simți un fior rece ca gheața care-i traversa corpul. Instinctiv, își luă pătura în jurul ei și ieși din cameră. Dădu să meargă spre bucătărie, dar se răzgândi și o luă spre dormitorul părinților. Draperiile erau trase și înăuntru domnea un întuneric lugubru. Aprinse becul.

112

Mihai Cotea

Era adevărat. Taică-su nu era acolo, nu era niciunde-n casă. Se strădui să-și amintească mirosul lui, dar nu reuși. Tremura și îi era teribil de sete după alcoolul îngurgitat cu o seară înainte.

Bău un pahar cu apă. Se ghemui pe locul ei din bucătărie, copleșită de valul de gânduri ce-o inundau. Ce enervant era ceasul de pe peretele holului, avea un ticăit supărăcios, doar vocea lui se auzea în casă. Se duse să-i scoată bateriile, dar, lângă ceas, îi atrase atenția o poză destul de mare, cu maică-sa. Poza era de pe vremea când femeia avea vârsta de acum a Larisei.

Privirea ei nu-i plăcuse niciodată. Când era mică, încerca să imite acea privire, dar nu reușea decât să-și transpună pe figură o mină diabolică. Așa i se părea ei, nici n-ar fi putut să o imite altfel. În copilărie, i se părea că femeia din poză e și mai diabolică când se certau și că se îmbuna după ce se împăcau. Acel portret domnise peste copilăria fetei și simțea că, oricâte ar afla despre maică-sa, tot rămânea un mister ce învăluia privirea din acea poză.

Larisa lăsă ceasul din mână și reveni în camera ei. Valiza cea mare o aștepta, pe jumătate pregătită. Nu mai avea ce să caute aici...

După apelul efectuat, Dorina era aproape la pământ. Ancheta trecu la stadiul în care corpul nu-și mai avea rostul în poziția în care fusese găsit. Doi bărbați masivi îl coborâră din strânsoarea ștreangului, în prezența Dorinei. Pentru femeie, acest lucru echivala cu coborârea unui steag de pe suport. Horațiu fusese un reper, un drapel bine înfipt în viața ei, a cărui cădere o resimțea deja. Cei doi așezară corpul pe o targă și-l scoaseră rapid din încăpere. Conștient de starea emoțională a Dorinei, medicul nu dorea să-i mai prelungească supliciul. Gestul lui Horațiu o mâhnise, dar o și insultase.

Unul dintre polițiștii de la fața locului își scoase chipiul și, cu mâinile la spate, într-un gest care îndemna la pace, se apropie. Dorina nu-l privi, era cu ochii la cuiul de deasupra ușii.

113

Vremea tornadei

Prin gestul lui, Horațiu voise să atragă atenția și să întâmpine „oaspeții” în birou.

- Doamnă, sincerele mele condoleanțe. Femeia de serviciu l-a găsit, să știți. N-a fost prea greu să găsim o adresă de contact, era plin de cărți de vizită pe birou. Știți, aș dori să-mi spuneți, dacă nu e prea mult, ce ați discutat ultima dată?

Dorina-i întoarse o privire indignată. Asta era prea de tot!

Acum mai lipsea să o acuze pe ea de tot. Nu l-ar fi iertat pe Horațiu niciodată.

- Am discutat aceleași porcării pe care ni le spuneam de luni de zile. Mi-a spus despre problemele de la serviciu, mi-a zis de Lili până și-n ultimele lui propoziții și… pot să pariez că a avut-o în cap până-n ultima clipă.

- Cine e Lili, doamnă?

- Unde e, ar trebui să spuneți. Că, cine e, puteți afla oricum.

Pur și simplu m-a înșelat până-n ultimul moment și a avut-o mereu în minte pe femeia aia, sunt sigură. Prima iubire nu se uită, nu?!

- Calculatorul rămăsese deschis la pagina de e-mail.

- Vreau să văd!

- Nu puteți!

- Mi-a spus despre ce e vorba la ultima noastră cină… a pregătit-o ca să-și bată joc de mine, Doamne… ce abil… ce i-oi fi făcut eu, domnule? Toate reacțiile lui din ultimele zile se leagă doar de femeia aia din mail. Citiți-l și n-aveți decât să o găsiți.

- Mă scuzați, sunteți îndurerată și…

- Așa vă par? Ia uitați-vă mai bine. Fierb! Vreau să plec de aici.

- Bine…

Polițistul fu frapat de modul în care femeia reacționa. Era total ieșită din tipare. Până acum fusese obișnuit cu dame care-și ridicau fusta-n cap sau urlau de durere în fața unei asemenea drame, dar Dorina părea împietrită. O lăsă să plece.

114

Mihai Cotea

Înainte să comită actul final, Horațiu pregătise totul, ca într-o scenă. Este evident acum felul în care alesese să-și petreacă timpul după luarea deciziei de a încheia socotelile cu viața.

Vizita la casa părintească, cina… Între timp intervenise mail-ul de la Lili. Acel gest îi confirmase planurile. Nimeni nu observase nimic ciudat la el și asta pentru că toate se întâmplaseră în mijlocul tornadei, în momentul când fiecare membru al familiei avea câte o problemă. Fiecare dintre ei percepea propria problemă ca fiind cel mai important lucru pentru el.

Mail-ul se dorea o dovadă de justificare a gestului său. Convins, în sinea sa, că lumea chiar are nevoie de excentrici, nu lăsase niciun bilet de adio. Dezamăgirea trăită după tărășenia cu Cozma și Lili îi pusese capac. Dacă atmosfera de acasă îi era potrivnică, cea de la birou ar fi trebuit să-i fie singura salvare. În mintea lui, Horațiu avea să fie un rebel și lumea urma să afle asta. Știrile vor vui, firma fantomă a lui Cozma va ieși pătată și răzbunarea lui se va fi împlinit. În realitate, reporterii nu dădură buzna la locul faptei.

Cine s-ar fi așteptat la un asemenea gest din partea unuia ca Horațiu? Natura umană uimește mereu, are această capacitate, precum diamantul. De-l privești dintr-o parte, va străluci într-un fel, de-l privești din altă parte, îți va părea că strălucește altfel. Așa se explică și atâtea caractere-n lume. Toate sclipesc, dar fiecare o face-n felul său.

Acum, Lili-liberta era cu adevărat liberă… cel puțin până avea să fie prinsă de mustrările de conștiință. * În mahala, Simina stătea, cuminte, la poarta familiei Stanca în așteptarea lui Toni, căruia „îi dăduse bip”, să iasă afară. Nu vă mirați! Chiar și copiii din mahala sunt în pas cu tehnologia.

Toni nu făcea excepție. Și-ar fi dorit, din suflet, un computer.

Dar nu putea fi vorba de asta, nu încă. Taică-su îi promisese unul când a plecat în Spania, dar până acum nici urmă… nici de tată, nici de computer. Mirabela era împotriva acestor lu115

Vremea tornadei

cruri, ea avuse altă copilărie și voia ca fiul ei să trăiască „normal”, nu „automatizat”, cum se exprima față de această stare de fapt. Doar în vizită la Simina putea și Toni să se distreze pe jocurile de pe computer, când îl lăsa fata, care nu era tocmai un model de generozitate… Tot mai des, băiatul visa că părinții lui se întorceau acasă, aducând cu ei o groază de cadouri. Dintre ele, Toni nu distingea altceva decât mult visatul computer. Asta visa Toni atunci când nu era ocupat cu alt vis, mai mic… o familie normală și atât.

Ieșind din casă, copilul traversă curtea, în drum spre Simina.

Nu era tocmai una din zilele sale bune. Uneori era așa, se trezea cu fața la cearșaf și nu era chip să-i schimbi starea jumătate de zi. Bunică-sa știa mai bine, doar ea era aproape 24 din 24 prezentă-n viața lui. Ajuns în dreptul fetei, o salută, morocănos, și porniră pe uliță spre plopul lor. Fata-l văzu abătut, dar se gândi că vremea o fi de vină. Afară era cam înnorat. Lui Toni îi plăcea doar soarele. Soare, soare și iar soare, până când s-ar fi făcut roșu ca racul. După ce-l privi, scurt, de câteva ori, Simina se decise să rupă tăcerea. Se simțea molipsită de starea lui.

- Ai dormit bine?

- Da, am dormit…

- Mama ta o să mai stea pe la voi?

- Da, o să stea mult și bine.

Nu mergea bine. Fata încercă altă tactică, din păcate, fatală, după cum avea să vadă.

- Toni, tati mi-a zis că mâine mergem pe Valea Oltului. E liber și el și mami și vrem să facem o excursie. Ce zici?

Băiatul continua să meargă cu ochii-n pământ.

- E urât acolo!

- De ce?

- Pentru că oltenii sunt răi și ai dracu’.

- Nu e adevărat! Dacă vrei să știi, mama e de acolo și ea nu e rea deloc!

- Ba da, așa e. Buni mi-a spus asta.

116

Mihai Cotea

- Nu. Mama nu e rea!

Copiii se opriră din mers la câțiva metri de plop. Erau față-n față și se înfruntau amândoi cu un nesaț formidabil.

- Dar de ce îi iei atât apărarea la maică-ta? Mie nu mi-o iei niciodată, la școală.

- Cum așa?

- De câte ori vezi că sunt necăjit și râd ăia de mine-n curtea școlii nu faci nimic și te mai dai mare prietenă…

- Tu trebuie să te aperi, eu sunt fată și n-am voie să mă cert.

- Da, da, cum să nu… nici la joacă, aici pe stradă, nu zici nici pâs când vin a lu’ alde Cornel să râdă de noi.

O rază de soare reuși să se strecoare printre nori și acum le lumina fețele, dar copiii erau prea ocupați ca să o bage în seamă. Acum erau puși pe ceartă, dar sclipirea din ochi nu era din cauza acelei raze de soare. Simina se dădu câțiva pași înapoi.

- Eu nu pot să te apăr.

Toni încrucișă mâinile și se umflă și mai tare-n pene.

- Atunci nu ești prietena mea! Nu mai ești prietena mea dacă nu mă aperi.

Cuvintele fură aruncate cu dispreț și patos, copilul învățase bine, din filme, cum se face. Simina vru să mai spună ceva, dar se întoarse și plecă, fără a o lua la fugă, încetișor, înapoi pe uliță. Toni-și continuă drumul spre plop, întorcându-și, din când în când, privirea. Spera să o vadă reîntorcându-se, dar fata mergea ca trasă cu ața. Nu era prima dată când se certau. Cine știe ce-i spusese mama Siminei despre el și familia lui. Maică-sa era mereu la curent cu ce se întâmpla între ce doi, cel puțin așa îi plăcea lui să creadă. Deși se cunoșteau și erau prieteni de familie, părinții Siminei începuseră să vadă în comportamentul băiatului o furie și niște frustrări tot mai mari, pe zi ce trece.

N-ar fi vrut acest lucru pentru fata lor. Toni simțea toate astea, iar furia sa interioară creștea, alături de falșii prieteni din unele vorbe ale bunicii.

117

Vremea tornadei

Ajuns la plop, se așeză jos, pe iarbă și aruncă, cu ură, pietre-n pârâu. Să-l doară și pe el. Să simtă și râul ce simțea el de-a-tâtea ori. Măcar de-ar fi știut din ce cauză era prost dispus. În sinea lui, motivul exista, bine ascuns...

118

Mihai Cotea

11. Visurile Abia intrată-n casă, Dorina lăsă mănunchiul de chei să cadă pe podea. Combina muzicală-și începu prestația, dar astăzi ea nu mai era pregătită, ca altădată. Chopin era vinovatul de serviciu, cu a sa „Nocturnă în do diez minor”. Iritarea pe care o simțea, de obicei, la întoarcerea acasă, și cu care se fălea mereu în fața lui Horațiu, dispăruse subit. Era atât de bine… Simțea nevoia să danseze, amețită, în brațele unui cavaler imaginar, care o purta în pași de dans prin toată camera. Ah, cât îl iubea pentru asta!

- Horațiu, tu mai mereu mi-ai spus nu… chiar și în ultimele clipe ale vieții…

Dorina făcu câțiva pași lenți, târâți mai mult, spre canapea. Își simțea capul greu, de parcă luase acasă și gândurile celor de la biroul fostului soț. I se părea că apelativul „doamna Lascu” sună mai interesant acum. Ce ironic! După moartea celui ce i-a fost, ani de zile, companion pe aleea vieții, acum Dorina își simțea mintea mai relaxată. Cel puțin un lucru era clar: era mai ușurată ca oricând, de parcă ar fi așteptat momentul acesta în letargie, ani de zile. Doamne, ce senzație ciudată, îmbietoare și amețitoare în același timp. Își scoase pantoful drept cu ajutorul celui stâng și cel stâng cu ajutorul piciorului drept. Canapeaua aceea, afumată, din sufragerie, locul unde-și lăsa, aproape întotdeauna, grijile, părea acum atât de moale și primitoare...

Casa aproape că-i șoptea să stea liniștită, o calma.

Combina trecu la celebrul Vals al lui Chopin. Dincolo de această relaxare aparentă, subconștientul îi trimitea semnale cum că ar mai fi rămas o problemă de rezolvat. Brusc își aminti de conversația cu Larisa. Nu știa exact de ce, dar rămăsese cu o senzație apăsătoare. De unde-o fi venind? Ah, da! Îi spusese despre taică-su și-i reproșase câteva lucruri… Dar unde era fata? Se ridică și porni, repede, spre camera ei. Ușa era deschisă, 119

Vremea tornadei

patul puțin deranjat, iar fata nicăieri. Vru să intre și în dormitor, dar ușa era dată de perete, astfel că nu mai avea rost să o facă.

Nu era acolo. În bucătărie găsi un cotor de măr pe masă și avu dintr-o dată o senzație de déjà vu. Zilele trecute găsise pe masă, tot așa, un cotor de măr, responsabila pentru el fiind Renata, prietena Larisei. Îi trecu prin cap s-o sune pe Larisa, dar renunță.

Se întoarse în sufragerie și se postă în fața mesei unde, cu o seară înainte, luase ultima cină cu Horațiu. Treptat, îi reveneau în minte scenele petrecute, melodia obsedantă de jazz care acum se amesteca cu melodia clasică a lui Chopin. În sufletul Dorinei creștea, galopant, o furie sălbatică. Simțea, mai mult ca oricând, nevoia de catarsis. Lili, Larisa, corpul lui Horațiu coborât din ștreang, totul vuia în mintea ei. Automat, își așeză degetele pe masă ca și cum ar cânta la pian. Degetele începură să danseze, nevrotic, pe masă, în ritmul melodiei clasice, ce răsuna din combina muzicală. Trebuiau omorâte, una după alta, toate senzațiile ce-i apăreau în minte. Trebuia ucisă melodia de jazz ce înconjurase, cu o seară înainte, atmosfera aceea funebră. Degetele dansau, fețele începeau să dispară. Larisa fu prima care ieși din gândurile ei, urmată imediat de Horațiu.

Lupta se purta acum între ea și Lili, iar melodia era din ce în ce mai alertă. Perfect! Bătăile în masă deveneau tot mai încrâncenate. Degetele continuau să joace, nebune, pe masă, femeia începu să asude și să scrâșnească din dinți când, dintr-o dată, fu trezită din transă de sonerie. Se opri brusc. Pe masă rămăseseră câteva bucățele de unghii rupte și din câteva degete curgeau firișoare roșii, de sânge. Dorina suflă ușor peste degete, ai fi zis că își răcește arma, ca într-un western. De-ar fi avut un pian, brațele i-ar fi fost arme, iar clapele albe s-ar fi înroșit de sânge de la atâta cântat.

Soneria sună din nou, mai insistent. Abia acum Dorina o percepu clar și își dădu seama că până și Lili dispăruse din mintea sa. Învinsese! Mulțumită în interior și obosită pe din a120

Mihai Cotea

fară, ca după orice bătălie respectabilă, văduva porni, alene, spre ușă. Când ajunse în dreptul ușii, soneria zbârnâi din nou, acompaniată de câteva bătăi puternice. Asta trezi din nou indispoziția Dorinei. Deschise cu atâta putere ușa, încât era să dea cap în cap cu vizitatoarea, Renata. Amândouă rămaseră încremenite, cu ochii mari, pentru un timp scurt. Apoi, fața Renatei începu să se zbârcească într-un plâns fals.

- Doamne, tanti Dorina, așa de rău îmi pare de fiica dumneavoastră că-mi vine să mor! Pot să intru, așa-i?

Evident, la cum era Renata, nu mai așteptă răspunsul Dorinei, ci intră, cu îndrăzneală, în casă. Dorina închise ușa, cu o grimasă ce stărui lung pe fața sa. Nu era din cauza fetei, ci mai degrabă din cauza degetelor. Acum simțea, cu adevărat, durerea.

- Nu a murit fiica mea, nu știu ce vreți… vă rog să fiți scurtă, nu sunt tocmai prezentabilă.

- Ei, da… arătați chiar bine!

Renata vru să se așeze pe canapea, dar când să o facă, zări masa transformată în câmp de luptă, cu victimele colaterale la vedere. O apucă o senzație de greață și, instinctiv, căută cu privirea mâinile Dorinei, dar aceasta-și ținea mâinile la spate.

- Dumneata ești Renata, așa-i?

- Da, tanti. Dar să fiu a naibii dacă am avut un amestec în toată tărășenia. Zău că Larisa e fraieră! Și eu o credeam fată de comitet… N-aș fi crezut că o s-o facă!

Dorinei îi vâjâia capul. După ce că era obosită și derutată, învinsă de toate pregătirile ce aveau să fie făcute pentru înmormântare, acum venea și bezmetica asta să-i vorbească în dodii.

O fixă cu o privire superioară, tuși scurt și începu, cu ultimele forțe, o discuție.

- Uite, Renata, probabil ai aflat drama prin care am trecut noi și nu mai are rost să-ți spun prea multe. Te tutuiesc pentru că ești de-odată cu fiică-mea, m-aș simți chiar prost să n-o fac, oricum… în fine, spune te rog, repede, asta era ideea. O aștept 121

Vremea tornadei

să vină acasă și trebuie să vedem cum facem cu înmormântarea tatălui.

- Vai, a murit tata dumneavoastră? Eu pentru ea am venit, că…

- Nu, taică-meu e mort de-a binelea de ani de zile, despre Horațiu vorbesc.

- Nea Horațiu? Pfoai de capu’ meu! Asta n-am știut-o!

Dorina se uită cu greață la fata asta, care se maimuțărea prea mult pentru gustul ei. Începu să o îngrijoreze prietenia asta dintre ea și Larisa. Acum conștientiza că ar fi timpul să intre mai adânc viața copilei, ca să facă puțină ordine. Dar, după cum avea să afle, nici de data asta nu-și alesese bine momentul.

- Hai să o scurtăm: de ce ai venit?

- Io? Păi pentru Larisa, că Larisa a plecat așa în trombă și nu mi-a spus prea multe și cre’ că nici dumneavoastră nu v-a zis, așa că am venit să vă zic ce știu eu.

Exasperarea Dorinei atinse cote maxime. Dacă ceva nu suporta, aia era ignoranța arătată fățiș. Începu să bată dintr-un picior într-o ultimă încercare de a-și păstra calmul.

- Să înțeleg că știi unde e fata mea acum…

- Nu prea știu, adică nu știu exact, dar am idee. A plecat acum două ore cu câțiva prieteni și prietene în Spania, dar n-am idee în ce oraș. Noi am discutat despre asta așa vag și io mai glumeam cu ea, dar n-o credeam în stare de așa ceva.

Scoasă din sărite, Dorina o prinse, puternic, de bluză pe Renata și o zgâlțâi zdravăn.

- În stare de ce? Vrei să zici că a plecat la produs? Spune, proasta pământului!

- Nu știu sigur, tanti, dar nu e vina mea că…

- Că ce? Ce? Ia zi! Că-i o curvă, așa cum știam și eu și tat-su? Au aflat și neamurile de Sus, s-a dus ăsta să le zică! Ia ieși tu afară…

Purtată de braț și dezorientată, Renata se lăsă trasă spre ieșire, mulțumită că scăpase ieftin. Abia scăpată de intrusă, Do122

Mihai Cotea

rina începu să o sune, insistent, pe Larisa, dar fata nu răspundea nicicum. Opri combina muzicală, nu mai era timp de așa ceva.

Cel mai tare o durea că făcuse legătura cu bilețelul din jerseu de acum câteva zile, dar nu acționase la timp. Vina o tortura.

Acum ea se simțea vinovată și pentru asta și pentru moartea lui Horațiu. În mintea ei, mereu trebuia să existe un vinovat. * Toni și Mirabela își terminau tura în parc. Petrecuseră câteva ore bune acolo, deși băiatul nu fusese prea încântat de propunerea mamei. Ar fi vrut să iasă și el la o „cafenea mișto”, unde mergeau cei mari. Din acest punct de vedere, maică-sa îi părea cam demodată. Cu toate astea, se simțiseră minunat. Mirabela bănuise că ceva e în neregulă cu copilul ei, îl văzuse abătut, astfel că se simțise datoare să facă ceva. Dar, dacă copilul ar fi fost bine mersi, l-ar fi lăsat în plata Domnului. Nu-i plăcea să se lege prea mult la cap și nici nu prea știa cum să procedeze când îl vedea supărat. Nu era departe de adevăr, Toni o percepea, mai degrabă, ca pe o cunoștință. Da, îi știa ziua de naștere, florile preferate, mâncarea favorită și avea idee și de artiștii „antici” pe care-i asculta cu drag, dar cam aici se opreau cunoștințele lui cu privire la maică-sa. Ceva lipsea din tot acest puzzle, iar acest lucru era tocmai figura ei maternă, sfaturile, poate unele secrete comune. Elemente ca acestea ar fi făcut o coeziune între cei doi, ca să nu mai vorbim de susținerea prin propria-i prezență fizică. Începea să se întunece și aerul curat își făcea efectul asupra lor, căci foamea se băga tot mai mult în seamă. Plimbându-se de mână pe aleea ce ducea spre ieșirea din parc, așa cum îi plăcea Mirabelei, cei doi se bucurau de liniștea din jur, gândindu-se, fiecare, la altceva.

- Ia uite, mami, vezi ce stea frumoasă se vede pe cer? Hmm? Antoniu!

123

Vremea tornadei

Toni avea în minte câteva secvențe preferate din desenele animate la care se uita când era singur, așa cum i-ar fi plăcut să fie și astăzi. Smucit de braț, ridică privirea, aiurea, spre cer.

- Da, da, e super!

- Știi ce stea e acolo?

- Luceafărul!

- Ei, Luceafărul. Ăla e dincolo, se vede cu ochiul liber, ce, ai orbu’ găinii?

Lui Toni îi displăcea acest mod de adresare, cu atât mai mult cu cât îl regăsea și la unii profesori.

- Te-am învățat planetele când erai mic: Mercur, Venus, Pământ, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun și Pluto. Mai ții minte?

- Nu prea…

- Apăi nici când erai mic nu prea le-ai ținut tu minte. Nu știu cu cine semeni, că la partea asta nu prea semănăm.

Mirabela începu să râdă, cristalin, și să-l mângâie pe creștet pe Toni, pe care ultimele vorbe ale mamei avură darul să-l facă să se simtă și mai prost.

- Lasă, mami, că o să fie bine. Voi avea eu grijă de tine și vom face teme împreună, vom ieși la înghețată, la plimbare și totul va reveni la normal, dar… dar ia zi! Ai vreo fată care-ți place, acolo, la școală?

Pesemne că femeia nici nu observase că, acasă, Toni umblă numai cu Simina. Copilul se rușină, nu-i plăceau întrebările intime ale mamei.

- Nu prea…

- Hai, mă! Păi, de ce?

- Așa.

- Lasă că ai tu timp destul să cunoști fete și să mi le prezinți și mie. Auzi? Vezi că la bătrânețe-s cam liberă și-mi trebuie ocupație.

124

Mihai Cotea

Acum, Toni era de-a dreptul roșu în obraji. Își simțea propria-i intimitate invadată, deși întrebarea încă nu-l ducea cu gândul acolo unde l-ar fi dus pe un adolescent.

- Toni, te rog să mă ierți dacă este așa cum este situația, îmi pare rău, dar mai mult nu pot. Aș fi vrut să-ți ofer de toate, dar nu se poate, n-am ce face. Vezi bine că și taică-tu se spetește acolo cu zilele și tot nu reușim mare lucru. Îmi pare rău, mami!

Cuvinte ar mai fi fost, dar cine să le spună? I se puse un nod în gât și fu musai să-și ascundă lacrimile care o podidiră, ca să nu îl sperie pe cel mic.

Mirabela era dependentă de ideea sorții. Ea considera totul ca pe un dat, față de care nu putea face nimic. Departe de a fi o luptătoare, ca Dorina, Mirabela era o resemnată, care-și învățase copilul aceleași principii ca și ale ei: „capul plecat, sabia nu-l taie”. În tot acest timp, cei doi nu se opriră din mers și nici nu se priviră. Copilul o dibuia mereu și simțea ce îi trece prin minte.

De la rușinea provocată de intruziunea în personal, trecu la rușinea cauzată de intruziunea în sentimental. Hotărât lucru, copilul se simțea stânjenit în prezența mamei sale. Promisiunea ei îl ușură un pic, avea nevoie de ea, dar situația nu se schimbă cu mult. De la a o acuza, în minte, că îl părăsise și că nu-i păsa de el, lucru ce-l și spunea, uneori, în certurile cu bunica, Toni trecu la milă. Îi era milă de maică-sa. * Întinsă în patul Larisei, după un moment de reverie, vecină cu halucinația, Dorina luă o pastilă din căușul palmei, încă nehotărâtă dacă s-o înghită sau nu. Avea un pahar de apă lângă ea, aproape gol. Cu ultimele forțe, decise să înghită pastila și puse, apoi, paharul, cu greutate, pe noptieră. După plecarea Renatei, simțea nevoia să-și potolească furia și știa că, fără „ajutor”, n-avea cum să doarmă la noapte. Nu crezuse, pe de-a-ntregul, povestea îndrugată de Renata, astfel că se decise s-o aștepte pe Larisa. Capu-i deveni tot mai greu și începu să vadă 125

Vremea tornadei

totul încețoșat. Să fi fost oboseala acumulată? De-ar fi fost așa, n-ar mai fi luat și pastila aceea... Se uita pe pereți și pe tavan, chiorându-se tot mai mult, deși toate becurile erau aprinse. Căuta să găsească locul în care pusese poza fetei, de când era în clasa întâi. Undeva trebuia să fie, dar totul în jur părea mult prea întunecat, în contrast cu lumina din cameră și n-avea nicio logică. Dorina nu mai căuta logica, ba, după incidentele de astăzi, se declară învinsă.

Tot rotindu-și privirea, ajunse cu ea, din nou, în dreptul paharului lăsat pe noptieră. Observă că era pus pe margine și dori să-l împingă mai departe, dar, din pahar se reflecta lumina becurilor, care o orbea. Din cauza amețelii și a reflecției, reuși să răstoarne paharul. Sleită, căzu cu mâna dreaptă întinsă pe noptieră. Deschizând ochii, își văzu din nou sângele uscat pe degetele de la mâini. Nici măcar nu se gândise să se panseze. Oricum era prea târziu… Ridicându-se în șezut, cu o greutate formidabilă, de parcă ar fi cântărit trei tone, observă, cu coada ochiului, că era cineva în ușa camerei.

- Larisa, ai venit?

Văzând că nu primește nici un răspuns, se uită insistent, forțându-și ochii, în partea de unde văzuse silueta. Dintr-o dată, făcu ochii mari: - Ce dracu’, visez? Sau am murit? În pragul ușii stătea Aneta, mama Dorinei. Ele se vedeau din an în paști, și asta mai mult de ochii lumii. În ciuda faptului că amândouă trăiau în același oraș, cu ani în urmă, Dorina impusese o depărtare rigidă de maică-sa. Văzând-o în halul în care era, Aneta se repezi spre ea. Femeia avea aproape 70 de ani, era slabă, cu părul vopsit negru și ochelari, destul de înaltă. Dorina era aproape inertă, mai ridica ochii cu greu, doar pentru a-i închide, din nou, apoi. Nu voia să creadă că maică-sa era aici. Nu o voia aproape de ea nici măcar acum. Dorina era o luptătoare, nu o neputincioasă! De când cu despărțirea artificială de fiică, Aneta se închisese-n ea. În secret, reîncepuse să scrie o lucrare 126

Mihai Cotea

despre influența mamelor în istorie, până nu demult fusese profesoară universitară de filosofie. Îi plăcea să trateze subiectele istorice din punct de vedere filosofic.

I se rupea inima văzând-o în suferință. Dorina mormăia ceva aproape de neînțeles, cuprinsă de-o stare de somnolență tot mai accentuată.

- Cum ai aflat, măi, mamă?

- Am aflat din presă, măi mamă… și, de n-o citeam pe aia bună, poate că aflam și eu de Crăciun…

- Am uitat, presa… asta se bagă în viața fiecăruia…

- Ce ai făcut din viața ta, Dorino?

- Am făcut ce am vrut eu din ea!

Accentuând cuvântul „eu”, Dorina voia să-i readucă la cunoștință mamei motivul rupturii lor. Crescută într-un mediu intelectual, Dorina fusese înconjurată de atenție, prea multă atenție. De mică și până la absolvirea facultății, Aneta era mereu în preajma ei, ghidându-i pașii, încurajând-o și ajutând-o. Indiferent ce prostie făcea, mama și tata erau acolo pentru ea. Ambii fuseseră de acord cu relația dintre Dorina și Horațiu. Beneficiase de sprijinul lor, moral și material, la fiecare decizie importantă din viața ei. La un moment dat, însă, Dorina hotărâse să întrerupă relațiile cu părinții. Considera că deciziile luate de ea și sprijinite de părinți fuseseră, de cele mai multe ori, proaste. De aici deducția că părinții ei îi sunt ajutoare negative, distructive. La apariția primelor problemele din căsnicia ei, Dorina dăduse vina pe grija și disponibilitatea Anetei în a-i reconcilia. Privind mai adânc în trecut își aminti modul în care Aneta-i tolerase unele ieșiri amorale, de dragul unui trai mai bun. Cârdășia cu Andrei era una dintre ele. Mama iartă totul, nu? De fapt în zona aceea era buba. Maică-sa o acoperise în toate și o trimise inconștient spre momentul ce urma să-i marcheze toată viața. După acel moment, până și surâsul Dorinei se transformase în cel din portretul de pe holul casei, colțul groazei pentru Larisa.

127

Vremea tornadei

Caracterul lor era diferit, iar modul în care vedeau viața era total opus. Dorina se săturase pentru o viață întreagă de prezența apăsătoare a mamei. Dacă lumea era tentată să creadă că vina pentru acest comportament o purta doar Horațiu, se înșela.

Deciziile fuseseră luate exclusiv de Dorina.

Văzând-o acum întinsă pe pat și suferind, instinctul matern al Anetei reînvie. Impresionată, îi trecu prin cap să rămână lângă ea, cât timp va fi nevoie, pentru a o îngriji. Se trezi, însă, repede din vis, căci își cunoștea fiica și știa cum ar fi reacționat la o asemenea propunere.

- Cum ai intrat în casă?

- Ai lăsat ușa de la intrare deschisă și soneria nu funcționează.

- Am dezactivat-o ca să nu mă mai frece nimeni la cap, dar am uitat de tine… Pe tine nimic nu te împiedică, așa-i?

- De ce vorbești așa? Și ce e cu sângele și bucățile alea de unghii de pe masa din sufragerie?

- Ai cuvântul meu că, dacă n-aș fi așa de adormită, te-aș scoate afară cu mâna mea. Ai și inspectat zona, nu? Ești ca turnul de control! În tot acest timp, Dorina stătea cu ochii închiși, nu-și privea mama. Nu era curioasă cum mai arată, cum se simte, și-apoi mai erau și becurile alea groaznice ce-i veneau în ochi. Aneta se ridică și o acoperi cu o pătură. Gestul o bucură nespus. O primă apropiere după mult timp de răceală.

- Larisa unde e, mămică?

Dorina pufăi lung în loc de răspuns. Aneta își dădu seama că o deranjează și dădu să plece. Când să iasă pe ușă, Dorina deschise ochii.

- Știi ce am visat nopțile trecute? Am visat, acum trei zile, că eram într-o gară aflată în construcție. Fiind nemulțumită de căile ferate, le-am ordonat tovarășilor să le distrugă pe toate, cu excepția uneia. Eu nu mă vedeam… După distrugerea tuturor liniilor, cu excepția uneia, cu toții ne-am așezat pe ea. Nimeni 128

Mihai Cotea

nu se sprijinea de nimic, iar linia cobora în pantă, părea că alunecăm la vale, menținându-ne echilibrul. Stăteam ca pe un tobogan și alunecam. Niște filme de aparat foto, ce păreau legate de noi, se prăvăleau la vale, se desprindeau aiurea. Cădem cu toții în Dunăre. Nu știam ce apă este, totuși simțeam că e Dunărea. Era noapte, iar eu mă auzeam pe mine vorbind. Vocea mi se auzea în depărtare, deși gura mi-era închisă. Habar n-am ce ziceam. La plonjarea în apă, am apucat să mă prind de o bordură de beton de la marginea apei, pe care am reușit să mă urc apoi. Totuși apa părea puțin adâncă, acum o puteam vedea de sus, ca și când aș fi plutit deasupra ei. Am reușit să ies afară printr-un stufăriș dens și m-am trezit apoi. Totul fusese un vis… Va să zică eu, cu tot neamul, cu „tovarășii”, că denumirea nu mi-a venit aiurea, alunecam în apa murdară a ignoranței și degradării. Cică eu reușesc să ies din stufărișul piedicilor impuse de mine, afară, la liman… Și mai și observ că apa nu fusese atât de mare precum credeam, asta da chestie…

Dar știi ce am visat acum patru zile? Cică eram foarte grasă, eram într-un lift alături de un necunoscut. Știi că mi-e groază de lifturi, iar în… coșmar, se făcea că liftul se blocase din cauza greutății mele. Apoi, am văzut de sus cum cineva mă sălta, ca pe-o pană, la următorul etaj. Deci, eram prea plină de mine și m-am blocat în ascensiunea mea, în viață, între două nivele, dar a apărut cineva care m-a salvat...

Anetei îi dădură lacrimile, dar nu vru s-o arate, de teama fetei, era un moment de destăinuire, de care nu mai avusese parte de mult, așa că nici nu mai știu cum să reacționeze. Porni spre fată și o luă în brațe. O mângâie, în timp ce aceasta se cuibări-n poala ei, precum un fetus, sărutând-o ușor pe creștet.

- Sunt aici, iubirea mea. Am venit să te scot la liman. Și eu te-am visat azi-noapte. Se făcea că eram cu taică-tău într-o poieniță frumoasă, așa cum erau cele unde ne refugiam, uneori, duminica. Mai știi? Am visat că erai mică și fugeai după porumbeii din acea poiană. Păreai atât de mică și naivă… așa fă129

Vremea tornadei

ceai și în realitate, mai ții minte? În curtea casei alungai toți porumbeii și spuneai că locul acela e doar al tău. Mi-era dor să te știu așa de mică...

Pentru Aneta, tornada părea să fi luat sfârșit. Se întorsese la fata ei și viceversa. Acum, după ce amândouă-și împărtășiseră visele, își dădeau seama că, inconștient, se chemaseră una pe cealaltă. Aneta și Dorina formau un tot prin caracterele lor, iar „totul” trebuia să fie întreg, altfel n-ar fi putut fi conceput ca un tot, deși pentru a concepe „totul”, ai nevoie de opusul lui. Noi, oamenii, mereu ne construim convingerile și definițiile pe contrarii, gândind într-un sistem dual care nu ne oferă, vreodată, garanția că drumul ales e cel optim. Poate de-asta se spune că viața e o loterie…

Văzându-și fiica mai calmă, Aneta se retrase în tăcere din cameră. Ajunsă în prag, se întoarse să o mai privească o dată, înainte să stingă lumina. Ciudat, Dorina devenise, dintr-o dată, inertă, iar acest fapt o îngrijoră, de-a binelea, pe mamă. Pentru a doua oară, bătrâna se întoarse la căpătâiul fiicei. O mângâie din nou și văzu că nu reacționează.

- Dorina, ce ai?

Nici un răspuns. Bătrâna se impacientă și încercă s-o trezească, mișcând-o de braț. Acum văzu și sângele de pe degetele ei, fapt care o sperie și mai tare.

- Dorina, răspunde! Ești bine? Dorina, ce ai făcut, mamă?

Cu un ultim efort, Dorina se mișcă puțin și bolborosi câteva cuvinte la urechea mamei.

- Am luat unșpe somnifere, mamă…

130

Mihai Cotea

12. Dispariția Dimineața aceea era întunecată. Era duminică. Nici nu-ți puteai da seama când a răsărit soarele, căci era într-atât de sufocat de norii groși și plumburii, că aveai impresia c-ar fi fost devorat, înainte să se fi ridicat pe boltă. Ce poți face într-o duminică? De obicei te plictisești ori te relaxezi. Pentru Toni și bunica Vica, acea dimineață, devreme, nu era cu mult diferită de altele, atâta că se uitau amândoi după un avion. Bunica era cu ochii în lacrimi, copilul cu un spin în inimă. Priveau, din fața aeroportului, cum se înalță spre cer, depărtându-se-n viteză, avionul ce-o ducea pe Mirabela înapoi, spre țările calde de unde venise.

Acum totul revenea la normal, precum îi spusese, cu o seară înainte, Mirabela copilului. Numai că acest „normal” era perceput diferit de fiecare. Toni aflase abia în zorii zilei că mama sa avea să plece, din nou, în Spania și insistase să o însoțească la aeroport. Ajunși acolo, Mirabela a dorit să-și ia rămas-bun afară. Trecând poarta de intrare, despărțirea ar fi fost mai dureroasă.

Bunica Vica era tare amărâtă… Copilul… spre deosebire de bunica sa, care știa de plecarea Mirabelei de când cu ultima ceartă, fusese luat prin surprindere. Acum nici măcar nu putea să plângă, era blocat și privea, împietrit, cum avionul urcă, urcă, până când dispăru la orizont.

Cu ochii în lacrimi, bunica-l mângâie pe creștet și-l sărută pe ambii obraji, de parcă ea ar fi plecat.

- Ce milă mi-e de tine, mă, copile! Lasă, puiule! Până mă ai pe mine, să nu te temi de nimic! Eu întorc pământul ca să-ți fie ție bine!

Toni nu scotea o vorbă. Oricum, Vica nu aștepta niciun răspuns. În familie, subiectul casei ipotecate rămăsese nelămurit.

Era tabu. Ca și situația de la școală a băiatului, ca și subiectul

131

Vremea tornadei

dezbinării familiei. Tabu… la fel ca și punctul de vedere al lui Toni referitor la plecarea părinților și așa mai departe.

După Mirabela, se revenise la o situație normală. Reușise să elimine, cel puțin pentru moment, amenințarea care plana asupra propriei locuințe, plătise la bancă o parte din datorie și avusese întâlnirea cu Dorina Lascu, cea care, în ochii ei, era inamicul numărul unu a familiei. În plus, soțul ei, Mircea, habar n-avea de toate astea.

Toni era deja obișnuit cu singurătatea și înstrăinarea. Era doar contrariat. Bunicii, lecția din ultimele zile avea să-i rămână în minte și să o dezguste prelung. Să nu poți avea încredere nici în propria fiică era cam mult pentru ea, iar nopțile nedormite, din această cauză, veneau să confirme această situație. Nici ea nu avea cui să i se destăinuiască. Prefera să mâne toate subiectele delicate spre propria râșniță interioară. Acolo, la un moment dat, ajung toate deșeurile sufletești pe care nu reușim să le prelucrăm. Și acolo zac, făcând câte o mică explozie, taman când credem că am scăpat definitiv de ele…

Cei doi plecară, încet, spre casă, tăcuți și îngândurați. * În salonul spitalului, doar Aneta se învârtea de colo-colo. Ba încerca să ajute asistentele cu micul-dejun, ba răscolea prin hainele de schimb ale Dorinei. Femeia petrecuse o noapte internată, i se făcuse o spălătură stomacală, iar acum se simțea mult mai bine.

Dorina nu era în salon, îi spuse mamei că se duce la baie pentru a se pregăti de externare. Aranjând așternuturile ca într-o cameră de hotel, Aneta nici nu observă că în salon intrase o persoană străină. Când ridică privirea, recunoscu imediat fața vizitatorului. Era Andrei. Cu un buchet de garoafe ascuns la spate, bărbatul se apropie timid de bătrâna mamă a Dorinei, pe care n-o mai văzuse de ani buni. Abia o recunoscu. Cu un zâmbet de complezență, Andrei luă mâna Anetei și o sărută, stân-

132

Mihai Cotea

gaci. Nu se simțea confortabil în prezența Anetei, iar mirosul caracteristic al spitalului îl irita.

- Sărut mâna, tanti Aneta!

- Bună, tinere! Frumos mai ești! Nu te-ai schimbat deloc, amândoi ați rămas așa cum vă știam.

- Cine?

- Păi tu și Dorina.

- Ah, da. Eh, amintiri… Dar cum se mai simte? Am aflat de la vecini despre ce a făcut.

- E bine, au curățat-o, acum se poate întoarce acasă.

Deși o durea inima pentru faptul că patul îi ieșise atât de bine, bătrânica îl invită, printr-un gest cu mâna, să ia loc pe pat.

- Ah, nu! Mulțumesc, sunt în trecere doar, voiam să o salut.

- E la baie, s-ar putea să dureze. Ești sigur?

- Aaa, atunci o aștept.

Anetei mai că-i păru rău pentru ultimele vorbe. Nu suporta să facă un lucru de două ori și așa o învățase pe Dorina de mică, să fie o perfecționistă și orice lucru să-i iasă din prima.

- Știți, am aflat din ziare despre Horațiu și doream pe această cale…

- Din ziare? Dar voi nu mai țineți legătura?

Femeia era dezolată. Echipa frumoasă, făcută de cei doi, dispăruse. Cum? Nu mai țineau legătura? Păi, la un moment dat, părea că se vor căsători. Dar asta fusese demult…

- Ba da, mai ținem legătura, dar, probabil, a fost prea ocupată cu pregătirile pentru înmormântare și nu a avut timp să mă anunțe. Totul s-a petrecut dintr-o dată. Nu m-aș fi așteptat…

- Cine s-ar fi așteptat, măi, băiatule? Eu nu credeam că au probleme așa mari, că interveneam de mult! Să fi știut că pot împiedica o moarte, păi, eram în stare de orice! Și-apoi, mi-ar fi plăcut s-o văd fericită pe fata asta… așa sunt mamele…

Tocmai o situație de acest gen ar fi vrut Dorina să evite. De când cu cicăleala și perfecționismul dus la paroxism de către mama sa, în copilărie și în adolescență, făcuse orice pentru a 133

Vremea tornadei

scăpa de sub tutela ei. În familia lor cânta găina. Tatăl Dorinei fusese un bărbat sobru, dar nu se amesteca în treburile familiale și se complăcea într-o stare de supușenie. Era intelectual și, în timpul comunismului, fusese nevoit să-și schimbe profesia pentru a aduce familiei o bucată de pâine. În cadrul familiei, Dorina nu-și găsea niciodată locul, de parcă n-ar fi făcut parte de acolo. Aceeași iritație o încerca și atunci, când trebuia să se întoarcă acasă. Profita mult să cunoască persoane și să stea departe de cămin. Dorina văzuse în Horațiu un bărbat dispus să o ia de nevastă repede și fără complicații. Cu el făcea planuri, cu el le modifica și le anula de comun acord, dar cu el găsea întotdeauna soluții potrivite. Pe atunci era vrăjită de ideile lui. Fiind lipsit de prezența părinților, Horațiu fusese un tânăr independent, căruia nu i se părea un efort să-și asume riscuri. O făcea pur și simplu. Intra în datoria sa de bărbat și de iubit.

Poate lucrurile astea au convins-o să facă pasul căsătoriei.

Dorina știa că, de câte ori avea nevoie, se putea baza pe el fără a oferi ceva în schimb. Horațiu nu avea cereri, era obișnuit să i se ceară. De fiecare dată când îl căuta, el se afla acolo pentru a o sprijini. Fusese acaparat complet de farmecul spiritual al femeii.

Acum Dorina avea, din nou, nevoie de el. Rătăcea pe holuri, târându-și, pe pardoseala rece, șlapii, prea mari pentru măsura ei. Îl căuta. Deși, în mintea ei, totul era confuz, stăruia, însă, doar această idee. Instinctul o conducea spre locul unde avea să-l mai întâlnească odată. O mințise pe maică-sa, pentru a scăpa de ea, o copleșea pur și simplu cu grija ei. Treptat, deveni conștientă că acesta era același spital unde fusese dus, la morgă, cadavrul lui Horațiu. Evită să întrebe lumea pe holuri, pentru a nu părea prea disperată. Chiar și-n halat, și-ntr-o pijama, prea banală pentru gusturile ei, se simțea superioară celorlalți. În minte îi revenea obsesiv melodia din seara cinei. Asta era bine, era pe drumul era bun.

134

Mihai Cotea

Coborând mai multe etaje ajunse la capătul scărilor de marmură. Era la parter, în fața morgii. Nu se opri nici un moment din ritmul care-i purta pașii, devenise un automatism. Se pomeni în fața unei uși zdravene pe care o dădu de perete. Ajunsese în „antecamera morții”, iar gestul ei îl sperie pe supraveghetor, care citea un ziar, postat lângă ușa metalică, ultima ce-o despărțea de Horațiu. Scrutând-o cu o privire speriată, intimidat de prezența femeii, bărbatul închise ziarul.

- Bună ziua! Căutați pe cineva?

- Bună! Da, caut o persoană pe care o aveți aici.

- Lucrați aici sau sunteți internată cumva?

- Nu contează. Am venit la Horațiu Lascu, sunt soția sa.

- Sunteți?

Bărbatul era puțin contrariat de felul în care se exprimase, folosind timpul prezent. Văzându-i reacția, te-ai fi așteptat să se scarpine în momentul acesta în vârful capului. Avea o figură a naibii de comună. Aici, stereotipul imaginat de femeie se potrivea cu realitatea. Dorina mereu spunea că oamenii săraci arată, toți, la fel. Nu-i puteai diferenția. Înălțime medie, cu chelie și grăsuț. Mai avea și o salopetă de o culoare imprecisă. Taman așa și l-a imaginat!

- Pot să intru?

- Trebuie să vă notez, și-apoi nu puteți intra decât dacă…

Femeia scoase o hârtie de 50 de lei din buzunarul halatului și i-o aruncă pe măsuță.

- … decât dacă vă răsplătesc. Poftiți! Mă grăbesc.

- Bine, doamnă…

Omul se uită lung la hârtie, apoi o luă și aruncă ziarul pe masă. Urmat de Dorina, deschise ușa, și ambii intrară într-o încăpere lugubră. Femeia nu avea timp să se lase impresionată de detalii. Îi era tare teamă ca mama ei să nu-i observe lipsa și să o caute.

Mai multe paturi cu roți stăteau înșirate într-o ditamai camera, fără niciun fel de mobilier. Doar paturi cu trupuri aco135

Vremea tornadei

perite cu cearșafuri. Era greu să distingi vreo culoare în acest perimetru, totul era compus din non-culori. În sală se găsea o femeie care mătura. La un semn al supraveghetorului, femeia luă fărașul în mână, lăsă mătura acolo și se îndreptă spre ieșire.

După ce ieși din sală, bărbatul își dădu una peste frunte, dându-și seama că a uitat ceva esențial. Se repezi înspre ușă, pentru a putea fi auzit mai bine.

- Niculino! Ai plecat, fă?

- Nu, mă!

Vocea femeii se auzea destul de slab din cealaltă încăpere, de parcă cele două ar fi fost rupte una de cealaltă. Într-un fel erau. Una era camera celor vii și cealaltă era a celor morți.

- Uită-te pe registru’ de pe masă și zi-mi la ce număr e Lascu Horea.

- Horațiu! interveni Dorina, cu lehamite.

- Horațiu, fă!

Se lăsă o liniște mormântală. Bărbatul devenea nerăbdător, dar nu se sinchisea să meargă dincolo, era ciudat.

- Ai găsit?

- Da, da!

- Ce număr îi?

Femeia spuse ceva, dar Dorina nu reuși să înțeleagă, dar nu-și bătu capul cu asta.

- Hă? Șase? Da? Bine. Șase, doamna!

Dorina încuviință din cap.

- Aș prefera să rămân un pic cu el.

- Dar nu avem voie să vă lăsăm singură, știți?

- Mai am bani sus, în salon. Ți-i aduc peste o jumătate de oră, după ce mă externează.

- Aaa, nu, n-ar fi de asta dar, na…

- Da, da, ne vedem peste o jumătate de oră. Hai, lasă-mă!

Până la urmă, supraveghetorul ieși, iar Dorina rămase singură în sala trupurilor neînsuflețite. Pe masa cea mai apropiată, atârnată de un deget de picior, se vedea o plăcuță pe care a136

Mihai Cotea

părea cifra șase. Femeia trase aer în piept, dar curând regretă.

Era un miros înfiorător, pe care abia acum îl sesiza.

- Bună, Horațiu! Uite că, până la urmă, ne-am întâlnit în același loc de unde am plecat. Amândoi am plecat de la spital și văd că ne-a fost dat să ne regăsim tot într-un spital. Toți venim pe lume într-o clădire ca asta și, dacă suntem destul de buni, la final nu ne mai întoarcem aici. Scuze, sunt ironică un pic, dar mă știi, nu mă pot abține… Uite cum e… din câte știu, acum ai unele avantaje față de mine, anume că nu mai simți nimic și că poți avea o panoramă mai clară a tot ce se petrece-n jur. Tocmai din acest motiv am venit aici la tine. Am venit să te rog să ți-o aduci înapoi acasă pe fiică-ta. Adu-o acasă pe Larisa! A dispărut, parcă ar fi înghițit-o pământul… ori ai luat-o cu tine?!

Tu nu faci glume, Horațiu. Nu-ți stă-n fire. Aș putea trece peste faptul că nu te-ai gândit la mine în ultimele clipe și că doar Lili ți-era în cap, să te răzbuni, să-i dai o lecție, să-mi dai o lecție prin ea… nu știu. Rutina aia, pe care o mâncam pe pâine, zi de zi, era deja parte din sinele meu. Lili făcea și ea parte din acea rutină… Totuși, cu Larisa n-am reușit să construim o rutină, nu una sănătoasă. Dă-mi posibilitatea să încerc eu asta. Mă rog de tine ca de Dumnezeu… ce patetic! În ultima săptămână, fiecare am fost ocupați cu altceva. Sigur m-ai fi putut salva în câteva situații jenante. Întotdeauna găseai sfaturile potrivite, să știi!

Poate că și eu aș fi putut s-o fac, dar eu nu sunt cea care sparge gheața, știi doar.

Femeia începea să-și frece nervos mâinile și să se uite tot mai des pe pereți, de parcă s-ar fi simțit urmărită.

- Cum pot eu să îți vorbesc la trecut? Trecutul nostru va începe doar când Larisa se va întoarce acasă, cu mine. Ea a fost visul meu! Lasă-mi un vis, măcar! Ieri am încercat să vin la tine și să-ți cer explicațiile astea personal, dar m-am răzgândit în ultimul moment. De-asta sunt acum aici!

Privind tot mai insistent spre ușă, Dorina simți că e timpul să se grăbească și să se întoarcă în salon.

137

Vremea tornadei

- Nu am mult timp. Vreau să te văd încă o dată și să-mi promiți că…

Luând cearșaful de pe fața cadavrului cu numărul șase, femeia rămase stană de piatră și se făcu albă ca varul. Trupul căruia i se confesase nu era al lui Horațiu, ci al unui bărbat de circa 40 de ani. Păru-i era ondulat, negru, iar gura strâmbă. Gura îi era una cu fața. Dorina începu să țipe.

- Alo, domnu’! Ajutooor!

Bărbatul intră de îndată, cu aceeași față nedumerită.

- Ce ai, doamnă?

- Ăsta nu e Horațiu al meu!

Scoasă din minți, femeia arătă cu degetul cadavrul greșit.

Totul i se păru acum o pierdere de timp și o festă, ultima festă a lui Horațiu. Asta era prea mult! Bărbatul nici nu știu cum să reacționeze.

- Păi… stați un pic. Băi, Niculino!

- Las-o dracului că nu sunteți buni de nimic!

Omul se uită la cadavrul cu numărul șase, apoi se duse la cel cu numărul șapte. Trase cearșaful de pe fața lui. Acela era Horațiu, Dorina îl recunoscu.

- Păi, haideți să-i mai spuneți ceva.

- Ce mama dracului să-i mai spun, măi, omule?

- Io am crezut c-a zis șase, nu șapte.

- Ai crezut o laie! Spune-i să-și aducă copila înapoi! Atâta am să-i mai spun.

Dorina plecă, bombănind, lăsându-l pe supraveghetor derutat și supărat la gândul că avea să piardă și banii pe care i-ar fi obținut în plus. * În salonul de sus se așternuse tăcerea. Tocmai când Andrei se gândea să plece, apăru și Dorina, foc și pară. Aneta se ridică de pe patul mototolit.

- Dar ce ai pățit, scumpa mea? Ți-e rău?

138

Mihai Cotea

La vederea lui Andrei și a florilor de pe noptieră, Dorina îi aruncă o privire necruțătoare. Andrei se ridică, ușurel, cu un zâmbet fals.

- De ce ai bătut drumul până aici?

Simțindu-se în plus, Aneta se îndreptă spre ușă.

- Eu vă las să vorbiți…

Ieși, apoi, rapid din salon. Spiritele păreau destul de încinse.

- Am aflat și am venit să-ți spun „condoleanțe” pentru Horațiu și să văd dacă ai nevoie de ceva.

Femeia-l privea ca și când ar fi căzut din cer.

- Te rog frumos să pleci!

- Îmi cer scuze, sincer, pentru felul în care ți-am vorbit ultima dată. Mă grăbeam și erai prea insistentă…

- Asta am înțeles, dar de ce m-ai trădat? De ce i-ai spus tipei cu casa că eu m-am dus și am tras sforile, când, de fapt, amândoi am pus la cale planul? Cu tine am petrecut ani de zile, am mâncat toate rahaturile din anii sărăciei lucii, ne-am zbătut împreună și…

- N-am putea uita perioada aia? Hai, te rog eu frumos! Azi, mâine, se fac 25 de ani deja, e culmea! Voiam să te sun, să-ți spun că a trebuit să mă scot, dar că aveam să te salvez oricum.

- Tu pe mine? Ce să uit, mă? Cum mă puneai să mă dau pe lângă toți libidinoșii ăia și cum m-ai lăsat atunci în brațele a trei capi de la Comitetul Central, care m-au violat o noapte întreagă și și-au bătut joc de mine? Eram de vârsta Larisei!

Dorina-și ieșise din minți și nu-și mai putea controla tonul vocii.

- La obsedații ăia m-am dat, nu ca să obțin favoruri pentru amândoi, ci doar pentru tine! Era sor-ta, aia care nici nu buchisea bine, respinsă la Politehnică, și ai vrut să tragi câteva sfori și ai tras, nenorocitule. Nu ți-a ajuns una, ci trei sfori! Trei sfori ce m-au murdărit și mi s-au răsucit la gât, de aproape simțeam că mă sugrum de spaimă și scârbă. M-ai vândut și atunci și acum. Aveam nevoie de pianul ăla, aveam nevoie de liniște 139

Vremea tornadei

pentru a uita toate astea, pentru a elibera sila din mine! Acum vezi? Noi nu mai avem nimic de împărțit. De sunt proastă, dau de două ori cu capul de prag, d-apăi a treia oară mă uit sus.

Ne-am jucat cu focul și m-ai ars…

Andrei bănuise ce se întâmplase, atunci, acolo. După noaptea aceea, nu se mai văzuseră vreo două săptămâni. În momentul când s-au întâlnit, după aceea, era evidentă o schimbare profundă la ea. Nu mai avea acea ghidușie care-l atrăgea atât de mult și era excesiv de calculată. Atunci se transformase în Dorina cea de azi. Andrei nu s-ar fi așteptat la o asemenea turnură și i-ar fi plăcut să se poată bizui, din nou, pe ea. Avea nevoie de ea, mereu pentru altceva, îi era utilă. Rușinat față de celelalte bolnave din salon, bărbatul ieși, cu ochii în pământ, din salon. Când deschise ușa, Dorina o văzu pe maică-sa stând cu spatele la ușa salonului, rezemată de un pervaz și privind pe geam. Pesemne că auzise ceva, deoarece, imediat se întoarse și privirile lor se întâlniră. Șocată, Aneta o lună la goană, cu capu-n pământ, abia stăpânindu-și plânsul. * În mahala, Toni privea, din casă, ploaia de mai. Era o duminică întunecată și, de câteva ore, ploua mocănește. Nu mai vorbise cu Simina deloc de la cearta lor și, probabil, n-aveau s-o mai facă vreodată. Fata nu mai era dispusă, ca altădată, să-i suporte toanele.

Privind destinul copilului, apare o oarecare paralelă între el și Horațiu. În unele sensuri, Antoniu era ca o proiecție în viitor a lui Horațiu. Ambii aveau origini asemănătoare, caractere apropiate, familia departe și prezențe feminine alese în grabă, cărora li s-au dăruit cu totul. Horațiu-Antoniu, Dorina-Simina… Acum că Toni părea să se fi despărțit de Simina, avea acest fapt vreun efect în viața sa? Se va fi salvat ori putea fi ajuns din urmă de un destin ingrat precum cel al lui Horațiu? Întrebări fără răspuns… Clară era doar ruptura dintre cei doi copii ce nu mai găsiră de cuviință nici măcar să se salute.

140

Mihai Cotea

Soarele era aproape de asfințit, dar cine să-l vadă? Ploua.

Locul acela din spatele geamului avea o semnificație specială pentru copil. Fereastra e zona de legătură cu exteriorul, dar copilului îi era prea bine în interior. Nu mai avea nici o curiozitate să exploreze exteriorul, nu de unul singur. În casă, comoditatea era la discreție, casa îi era refugiu de zona străină și neprietenoasă de afară. Înăuntru era bunica, ce-l răsfăța cu tot ce avea nevoie și îi făcea toate poftele. Înăuntru era fericirea și dependența de ea, aparenta siguranță.

Dorina, la rându-i, căuta fericirea și pacea. Toți o căutăm, nu-i așa? Pianul fusese doar o scuză pentru a-și îndeplini o poftă, a tihnei. În subconștient, căuta starea de grație, de la început. Tornada are această proprietate, de a crea un nou început.

Ciclicitatea vieții e inevitabilă. Cu toate acestea, a te întoarce la început e, deseori, și un avantaj. Sigur, depinde și aici de modul de recreare a începutului.

141

Vremea tornadei

Epilog După risipirea tornadei, cercul se închise. Totul reveni la „normal”. Ce termen sintetic… Dorina, înglodată în datorii, se reîntoarse acolo unde se temea mai tare, la sărăcie și la dependența de mama ei. Toni reveni în brațele comode ale bunicii, Mirabela se întoarse în Spania, la Mircea, iar Andrei continuă la același loc de muncă, fără a se fi schimbat defel. Slabe șanse să o fi considerat, vreodată, pe Dorina o prietenă. Mai degrabă o aliată.

Bunica Vica rămăsese profund dezamăgită de Mirabela. Ajunse la vârsta la care era dezamăgită de lume, în general. Situația casei lor se stabilizase momentan. Singura asupra căreia tornada avu unele efecte era Larisa. Adolescenta reuși să-și abandoneze casa și mama, ființa față de care nu reușea să se apropie, afectiv, deloc. Larisa își luă soarta în mâini, începând un drum diferit, pe meleaguri străine.

Cât despre Horațiu… el a existat cu adevărat? Ca persoană nu mai exista de mult, de când se complăcuse în mariajul, searbăd, cu Dorina. Pentru ea, ca soț, nu mai era o variantă, iar ca prieten, nici atât. Ca tată pentru Larisa, era absent la catalog iar pentru Lili și Cozma, fusese doar un instrument. Și Horațiu se întoarse la starea de început, acum exista, lumea știa de el din ziare. Asta și urmărise, să dea o lecție, să fie excentric și să iasă-n evidență. Paradoxal, prin moartea sa, reușise să atragă atenția asupra existenței sale…

Se spune că adevărata putere e în mâinile mamelor. Aneta, Mirabela, Dorina, Vica, toate și-au pus, puternic, amprenta asupra copiilor lor, iar influența lor se găsește în fiecare adiere care a stârnit tornada.

octombrie 2012-martie 2013 142

Mihai Cotea

Cuprins Mihai Cotea, Meteorologul ....................................................... 5 1. Apariția................................................................................ 13 2. Contradicția ......................................................................... 24 3. Jocul .................................................................................... 31 4. Reîntoarcerea ...................................................................... 42 5. Timpul ................................................................................. 54 6. Compleu .............................................................................. 66 7. Modele ................................................................................ 76 8. Fructe .................................................................................. 85 9. Desăvârșiri ........................................................................ 101 10. Decizii ............................................................................. 111 11. Visurile ............................................................................ 119 12. Dispariția ......................................................................... 131 Epilog .................................................................................... 142

143