Alain Besancon, Originile intelectuale ale leninismului

ALAIN BESANÇON s-a născut la 25 aprilie 1932, la Paris. A absolvit Institutul de Studii Politice în 1952 şi a mai obţinut ur­ mătoarele diplome: maîtrise (Istorie, Sorbona, 1954), agrégation (Istorie, 1957), doctorat în istorie (Sorbona, 1967), doctorat în li­ tere (doctorat d'État, 1977). Cercetător C.N.R.S. (1959-1963), apoi profesor la École des Hautes Études en Sciences Sociales (1963-1992). Numeroase stagii ca profesor şi cercetător la Co­ lumbia University (1964), Rochester University (1965), Wilson Center, Washington (1979), Hoover Institution, Stanford (1983), Ail Soûls Collège, Oxford (1986), Academia de Ştiinţe a U.R.S.S. Discipol al lui Raymond Aron, Alain Besançon este unul dintre cei mai proeminenţi specialişti în istoria rusă şi sovietică — zona centrală a activităţii sale academice şi publicistice. Numeroasele sale lucrări ştiinţifice au fost publicate în toată lumea, începând cu prestigioasele periodice Daedalus, Journal of Contemporary History, Êncounter, Survey Commentary, Policy Review, Annales, Contrepoint, Commentaire, Archivio di Filosofía, Revista de Occidente. Din 1983, publică frecvent comentarii politice în L'Express.

A fost tradus târziu în ţările Europei de Est, dar a avut mereu o intensă circulaţie clandestină, în special în Polonia şi U.R.S.S. (sa­ mizdat). Academia Franceză 1-a distins cu Marele Premiu pen­ tru Eseu (1984) şi Premiul de Istorie.

In 1996, a devenit membru în Académie des sciences morales et politiques. Scrieri principale: Le tsarévitch immolé (1967,1991); Entretiens sur le Grand siècle russe et ses prolongements (în co­ laborare cu Wladimir Weidlé şi alţii, 1971); Histoire et expérience du moi (1971); Éducation et société en Russie (1974); L'Histoire psychanalytique, une anthologie (1974); Être russe au XlX-e siècle (1974); Court traité de soviétologie à l'usage des autorités civiles, militaires et religieuses (1976); Les origines intellectuelles du léninisme (1977,1986; trad. rom. Humanitas, 1993,2007); La confusion des langues (1978; trad. rom. Humanitas, 1992); Présent soviétique et Passé russe (1980, 1986); Anatomie d'un spectre (1981 ; trad. rom. Humanitas, 1992); Courrier Paris-Stanford (eu Jean Plumyène, 1984); La falsification du bien. Soloviev et Orwell (1985); Une génération (1987); Vendredis (1990); L'Image interdite : une histoire intellectuelle de l'iconoclasme ( 1994,2000; trad. rom. Humanitas, 1996); Trois tentations dans l'Eglise (1996; u.id. r o m . I [umanitas, 2001); Le Malheur du wïr/e ( 1998; trad. rom i [umanitas, 1999, 2007).

ALAIN

BESANÇON

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI Traducere din franceză de LUCREŢIA VĂCAR

HUMANITAS BUCUREŞTI

Coperta IONUŢ BROŞTIANU

CAPITOLUL I

Ideologia

I

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României BESANÇON, ALAIN Originile intelectuale ale leninismului / Alain Besançon; trad.: Lucreţia Văcar. - Bucureşti: Humanitas, 2007 ISBN 978-973-50-1555-8 I. Văcar, Lucreţia (trad.)

141.82(47) Lenin, V I .

ALAIN BESANÇON LES

ORIGINES

INTELLECTUELLES DU LÉNINISME

© Calmann-Lévy, 1977 © HUMANITAS, 2007, pentru prezenta versiune românească EDITURA HUMANITAS Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România tel. 021/3171819, fax 021/31718 24 www.humanitas.ro Comenzi CARTE PRIN POŞTĂ: tel. 021/311 23 30, fax 021/313 50 35, C.P.C.E. - CP 14, Bucureşti e-mail: cpp@humanitas.ro www.librariilehumanitas.ro s

Soljcniţîn: „Această minciună generală, impusă, obliga1 1 H ic, este aspectul cel mai teribil al existenţei oamenilor din i 11 .i noastră. Este un lucru mai rău decât toate lipsurile ma|i riale, mai rău decât absenţa oricărei libertăţi civice. Şi tot U est arsenal de minciuni (...) este tributul plătit ideologiei: toi ceea ce se petrece trebuie să fie legat de această ideologie moartă care încă se agaţă cu toate ghearele, dar tocmai pentru că statul nostru, prin inerţie, prin tradiţie, se cramponeazăîncă de ea, de această doctrină mincinoasă, de ero­ rile sale cu ramificaţii multiple. Ideologia este aceea care are nevoie, pentru a supravieţui, să-i pună în spatele gratiilor pe cei care îndrăznesc să gândească altfel [...]. Aruncaţi aceas­ tă vechitură murdară, îmbibată de sudoare, pe care există deja atâta sânge, încât ea nu mai permite corpului viu al na­ ţiunii să respire! Ea este responsabilă de tot acest sânge văr­ sat, de sângele a şaizeci şi şase de milioane de oameni." 1 In Scrisoare către conducătorii Uniunii Sovietice, Soljeniţîn revine, aproape în fiecare pagină, asupra unei noţiuni care nu este clară, dar care este inevitabilă şi de care se lo­ veşte fără voia lui: ideologia. Ea ocupă, atât ca noţiune cât şi ca realitate locul central. Cu un spirit de decizie pe care nu-1 aveau înaintaşii săi, nici chiar Zamiatin sau Orwell 2 , el ţine cu fermitate la această intuiţie: că esenţa regimului sovietic, invariabilă după 7 noiembrie 1917, nu este etati­ zarea mijloacelor de producţie, nici birocraţia, nici noua cla­ să, nici chiar partidul, nici, în general, o structură economică 5

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

IDEOLOGIA

şi socială, nici o structură politică, ci o „credinţă" de un anu­ me tip, ideologia, care, la ora actuală, nu mai este fără în­ doială chiar o credinţă ci, pentru a vorbi în termenii în mod intenţionat cei mai vagi, o formaţiune mentală". „Aceasta" este instalată de el în centrul strategic al lumii comuniste.

Cu toate lacunele informaţiei sale şi limitele analizei sale, numai fiindcă a reperat şi situat în mod corect ideologia, el ştie să păstreze un principiu de inteligibilitate superior.

i pieri. Singur proletariatul — ale cărui interese se confun­ zi cu cele ale întregii umanităţi — este în stare să producă i > ideologie care să nu fie falsă, ci adevărată.

Ea nu este ştiinţa, dar ea este conformă ştiinţei. Astăzi mi mai există decât două ideologii, celelalte fiind depăşite de mersul istoriei. Lenin scria în 1902: „Problema se poa­ le pune numai astfel: ideologie burgheză sau ideologie soI i.ilistă. în această privinţă nu există cale de mijloc pentru I ,i omenirea n-a elaborat nici un fel de « a treia » ideologie." 3 Unul din manualele în vigoare în URSS, Micul dicţio­ nar filozofic, expune cu claritate situaţia respectivă: „Ideologia clasei muncitoare este marxism-leninismul, arma ideologică a partidului comunist şi a clasei muncitoa­ re în transformarea revoluţionară, socialistă a societăţii. For­ ţa invincibilă a acestei ideologii provine din faptul că ea i raduce fidel legile obiective ale dezvoltării societăţii şi ex­ primă necesităţile dezvoltării istorice a epocii noastre. Ide­ ologia burgheză contemporană este, dimpotrivă, o forţă reacţionară. Ea serveşte interesele burgheziei în lupta sa con­ tra clasei muncitoare, contra socialismului. Negarea ştiin­ ţei, idealismul, fideismul şi obscurantismul, apelul la şovinism şi la rasism, propaganda în favoarea cosmopoli­ tismului, acestea sunt caracteristicile ideologiei burgheze moderne." 4

Ce trebuie să înţelegem prin ideologie ?

Soljeniţîn întrebuinţează cuvântul în sensul în care el este admis în limbajul sovietic actual. Pe urmele lui, voi înţele­ ge această noţiune ca un dat empiric al istoriei şi nu ca un concept a priori.

Există o definiţie sovietică a ideologiei sovietice.

Ea se prezintă drept conformă marxismului. Ideologia desemnează, în sens larg, ansamblul ideilor şi al operelor de civilizaţie elaborate de clasa dominantă şi, sub influen­ ţa acesteia, de o societate de clasă dată. In sens restrâns, ea este un sistem de interpretare permiţând justificarea unor situaţii sociale şi permiţând puterii politice de clasă să se per­ petueze. Ideologia poate fi adevărată sau falsă. Dacă este fal­ să, este pentru că reprezintă expresia intelectuală a unei situaţii de interese care nu poate fi dezvăluită fără riscul de * într-adevăr, după luarea puterii, ideologia încetează să mai fie o credinţă. Ea nu este de altfel eficace decât cu condiţia de a nu fi crezută: ea este o credinţă în care nu se crede. Soljeniţîn: „Doar constrânşi şi forţaţi ne prefacem [a crede]", ibid., p. 37.

Simularea credinţei este distructivă pentru spirit şi astfel se îm­ plineşte un obiectiv al ideologiei. Cf. infra, cap. XVI. Dar aces­ ta nu este un motiv pentru a crede, ca Saharov, că societatea sovietică se caracterizează prin „indiferenţă ideologică şi utiliza­ rea pragmatică a ideologiei ca o faţadă comodă". SAHAROV, 1974, p. 208. Legătura dintre societate şi ideologie este mai strânsă de­ cât cea pe care o presupune simplul pragmatism.

Marxism-leninismul dă astfel o viziune a lumii intelec­ tuale în care ea apare împărţită între două ideologii în conI lict. într-adevăr, falsa ideologie nu dispare spontan în faţa splendorii adevărului în ideologia proletară. Cele două ide­ ologii susţin o luptă înverşunată. Marxism-leninismul se identifică cu una din cele două ideologii şi, printr-un ra­ ţionament interior al doctrinei, îşi dă el însuşi criteriile sale de adevăr. De ce este marxism-leninismul adevărat ? Pentru că el este ideologia clasei muncitoare şi aceasta, în mar­ xism-leninism, nu poate să se înşele. Dar dacă clasa mun­ citoare nu este leninistă ? Aceasta înseamnă că ea a căzut sub influenţa ideologiei burgheze.

6

7

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

IDEOLOGIA

Din nou, ce este ideologia sovietică ?

Pentru Soljeniţîn, ideologia nu este un concept, ci o rea­ litate. Ea este o realitate cotidiană care apasă asupra lui ca şi asupra compatrioţilor lui. Este marxism-leninismul, diamat [materialismul dialectic şi istoric], aşa cum este el predat co­ piilor, studenţilor, cadrelor, întregii lumi 5 . Cenzura şi po­ liţia veghează ca nimic să nu intre public în contradicţie cu ea. Ideologia se confundă cu totalitatea cărţilor de filozo­ fie, istorie, economie. Ea controlează, indirect, totalitatea literaturii şi a artelor frumoase. Are dreptul să supraveghe­ ze totalitatea celorlalte ştiinţe sociale sau naturale, ale că­ ror rezultate nu vor trebui niciodată să o falsifice. îşi pune pecetea asupra limbajului cotidian. Ea informează corpul social şi, invers, corpul social nu există, de drept, decât pen­ tru a-şi primi forma de la ideologie şi a-i servi de corp.

Aceste cărţi se prezintă uneori ca expozeuri „populare" sau „elementare". Dar nivelul superior nu există.

Ideologia sovietică ar fi deci acest sistem trivial, fără mis­ ter, pe care unii sovietici se prefac a nu-1 mai lua în serios ?

Cum se face că ea este, în acelaşi timp, vidă şi atotputernică ?

Cum poate constitui acest cvasi-neant centrul vital al co­ munismului? Căci Soljeniţîn, cu privirea pătrunzătoare a marelui căpitan, o desemnează drept stâlpul şi fundamen­ tul regimului: înlăturând-o, regimul se prăbuşeşte. Astfel, problema se deplasează şi misterul reapare ceva mai depar­ te : ideologia nu se reduce la sistemul de idei. Ea este regimul sovietic însuşi. Ea nu se defineşte sau nu se lasă circumscri­ să prin catalogul ideilor sau propoziţiilor care o constituie.

Ea este altceva.

Dar aici se prezintă un fapt straniu. Ca sistem de idei, ideologia sovietică este incredibil de simplă. Micul dicţio­ nar filozofic ajunge cu desăvârşire s-o epuizeze. ABC-ul comunismului de Buharin şi Preobrajenski, apărut în 1919 era un expozeu complet 6 . Materialismul dialectic şi mate­ rialismul istoric publicat de Stalin în 1938 o conţine în întregime . în 1958, a apărut sub semnătura unui colectiv de ideologi eminenţi Fundamentele filozofiei marxiste, şi în anul următor Fundamentele marxism-leninismului: ele sunt, în ceea ce priveşte titlurile, satisfăcătoare. Nimic nu este adău­ gat, nimic nu este suprimat, în afara schimbărilor de echi­ pă şi de circumstanţele ce fac să fie trecute sub tăcere nume şi evenimente a căror citare ar fi dobândit o valoare politi­ că indezirabilă. Conţinutul intelectual rămâne imuabil. Astăzi încă apar manuale intitulate: Principii ale socialismului ştiin­ ţific sau Comunismul ştiinţific al căror conţinut nu variază.

Problema i-a interesat pe sociologii şi filozofii contem­ porani. Soluţiile propuse de ei se pot clasa în două grupuri. în primul, ideologia marxist-leninistă este o formă par­ ticulară a unui fenomen permanent care însoţeşte istoria uma­ nă de foarte mult timp. Este, de exemplu, punctul de vedere al lui Mannheim şi al marxiştilor nonleninişti7. în această per­ spectivă, nu ar exista opoziţie între ideologia marxist-leni­ nistă şi cele care au precedat-o. Ea formează împreună cu ele o serie. Ea nu este nici mai mult, nici mai puţin falsă. Ea în­ deplineşte aceleaşi funcţii de deghizare, de justificare etc.

Astfel definită, ideologia este inseparabilă de conflictul 8 politic care există de când trăiesc oameni în societate . în cel de-al doilea grup, dimpotrivă, ideologia sovietică, aşa cum funcţionează ea de 60 de ani, este o specie istori­ că nouă. Ea este un animal necunoscut care n-a fost nicio­ dată clasat sau descris, care a stupefiat secolul nostru, aşa cum aztecii au putut fi stupefiaţi de calul conchistadorului".

" Publicat ca paragraful 2 al capitolului al IV-lea al Istoriei Par­ tidului Comunist (bolşevic) al URSS. Că Stalin nu-i este autor, lucru mai mult decât verosimil, este fără importanţă.

8

* Există şi alte grupuri. în particular, cel care se consacră de­ scrierii fenomenului ideologic în termeni psihologici. Astfel face

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

IDEOLOGIA

Mi se pare că această a doua perspectivă este mai fidelă experienţei istorice decât prima care tinde să dizolve diamat-u\ în atemporal şi care nu face dreptate foarte numeroşilor mar­ tori care au afirmat că trăiesc sub imperiul a ceva pe care lumea nu 1-a cunoscut niciodată.

Nu reprezintă acelaşi demers intelectual a situa ideologia sovietică într-o căsuţă a unui ansamblu universal care ar fi ideologia în general şi a recunoaşte originalitatea ireducti­ bilă a ideologiei sovietice pentru a căuta, după aceea, în is­ toria evenimentelor, paralele şi precedente. In primul caz, fenomenul este inclus în ceva deja cunoscut; în cel de-al doi­ lea, se începe prin a-1 recunoaşte ca necunoscut şi apoi se revizuieşte istoria universală în lumina acestei necunoscute care serveşte de bază unei serii de întrebări asupra origini­ lor, genezei şi condiţiilor de apariţie.

Când Lenin scrie: „învăţătura lui Marx este autoputernică fiindcă este justă. Ea este completă şi armonioasă, dând oamenilor o concepţie unitară despre lume" 1 0 , suntem pe versantul „credinţă" al ideologiei. Când scrie: „Odată cu apariţia Capitalului, concepţia materialistă a istoriei nu este o ipoteză, ci o doctrină ştiinţifică demonstrată" 1 1 , suntem pe versantul teoriei raţional dovedite. Dar acest punct de vede­ re nu este exact, căci în primul pasaj Lenin intenţionează să formuleze o evidenţă teoretică, şi în cel de-al doilea el face act de credinţă. Nu se pot separa cele două aspecte.

Rezultă, din această descriere a ideologiei ca un mixtum aparent contradictoriu, o consecinţă importantă pentru cer­ cetarea originilor şi a precedentelor. întrucât este o credinţă, trebuie cercetată din perspecti­ va religiei; iar întrucât este o teorie, din perspectiva gândirii raţionale, filozofice şi ştiinţifice. Dar ea nu este reductibi­ lă nici la una, nici la cealaltă, şi, în cursul cercetării, se obser­ vă că ideologia este contrariul lor, sau, mai curând, în sensul lui Aristotel, forma lor coruptă.

Confuzia principală care a împiedicat şi împiedică încă înţelegerea ideologiei sovietice provine din aceea că ea a fost plasată în serie cu religiile sau cu filozofiile.

Să cercetăm noua lighioană. Dacă o sesizăm în stare pură, cum apare ea la fondatorul său, Lenin, ea prezintă două ca­ ractere care, de obicei, se înfăţişează separat şi care sunt, aici, strâns unite: este o credinţă; este o teorie argumentată ra­ ţional şi pretins dovedită. In calitate de credinţă, ea este mai structurată decât prejudecăţile, care sunt pluraliste, vagi, confuze; decât crezurile, care sunt parţiale, fragmentare şi care nu reclamă o adeziune totală; decât programele poli­ tice al căror câmp este limitat şi care nu cer o separare atât de riguroasă a prietenilor şi a duşmanilor. In calitate de teo­ rie, ea se distinge de curentele de gândire care pot fi sistema­ tice şi explicite, dar care nu cer conformitatea de conduită, nici consensul absolut al aderenţilor, şi, în general, nu re­ 9 clamă o asemenea investiţie afectivă .

J. GABEL, 1952,1962,1974 amestecând, este adevărat, psihiatria cu consideraţii sociologice lukdcsiene care nu simplifică lucruri­ le. Nu mă plasez pe acest punct de vedere în prezentul studiu.

10

II Genealogia filozofică a ideologiei sovietice pare natura­ lă, căci ea se reclamă din aceasta, situându-se explicit în rup­ tură cu religia. Dacă citim manualele, ideologia proclamă o genealogie glorioasă: o mare parte a filozofiei antice (Heraclit, Democrit, Epicur, Lucreţiu), filozofia Renaşterii şi a Luminilor (Bacon, Descartes, Hobbes, Spinoza), Enciclo­ pedista şi, în fine, Hegel şi Marx. In plus, întreaga Ştiinţă.

Astfel, ea pretinde să desăvârşească istoria intelectuală a umanităţii valorificând totalitatea moştenirii „valabile".

11

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

Putem refuza această pretenţie, dar nu ne putem dispen­ sa să situăm marxism-leninismul în istoria gândirii. Ne pu­ tem teme aici de mai multe greşeli.

Cea mai gravă este aceea de a-1 considera ca o filozofie, oricât de falsă sau de rea, dar totuşi o filozofie. Astfel, Losski şi Zenkovsky, autorii a două Istorii ale filozofiei ruse, con­ sacră fiecare un capitol „materialismului dialectic" 1 2 . Este evident că aceste capitole nu intră în istoria filozofiei, că for­ mează un corp străin. Henri Chambre, autor meticulos şi obişnuit să respecte documentele, a elaborat Marxismul în Uniunea Sovietică în care studiază, pe texte oficiale, con­ ceptele de drept, de „prietenie între popoare", de „econo­ mie politică", plecând de la Marx şi notând modificările apărute 13 . El reconstituie o genealogie care pleacă de la Marx sau de la filozofia Luminilor şi crede că discerne evoluţii, de exemplu în economie, de la lucrările lui Buharin până la ultimele învăţături ale lui Stalin. El presupune că între marxism-leninism şi autorii săi există acelaşi raport care exis­ tă între Marx şi Capitalul. Tot aşa, el presupune că între ideologia sovietică izvorâtă din Marx şi societatea sovieti­ că există un raport analog celui care exista între societatea franceză şi ideile republicane izvorâte din Revoluţia fran­ ceză. O asemenea presupunere nesusţinută ruinează lucra­ rea, şi cu cât erudiţia este mai mare, cu atât cartea pierde contactul cu realitatea. Nu se poate discuta filozofic cu ide­ ologia, nici chiar pentru a o refuza, pentru că ea este ete­ 14 rogenă faţă de filozofie şi nu se lasă respinsă de către ea .

Este adevărat că ideologia este avidă de aceste „dialoguri" în care obţine recunoaşterea unui rang filozofic şi, prin aceasta, o legitimitate.

IDEOLOGIA

atunci, era considerată sănătoasă, dincolo de acest punct producându-se deviaţia ruinătoare. Pentru Kostas Papaioannou, ruptura se situează dincolo de Marx, chiar de social-democraţii clasici precum Kautsky şi Plehanov 1 5 . In cartea sa Ideologia rece se trece astfel treptat de la înalta gân­ dire (Marx) la ideologie (Stalin). Şi chiar aşa se şi prezintă evoluţia. Totuşi, el riscă să scutească de orice responsabi­ litate pe filozoful situat imediat în avalul căderii catastro­ fice, şi aceasta nu este deloc verosimil. Nu există Imaculata Concepţie în istoria filozofiei. Fie — este cealaltă cale — fi­ liaţia este recunoscută ca legitimă, dar aceasta conduce la a face din istoria filozofiei un proces catastrofic urcând până la o dată împinsă tot mai înapoi. Blestemul asupra copiilor îi antrenează pe părinţi. Din aproape în aproape, iată-i pe Hegel, Kant, Descartes, nominalismul convocaţi la judecă­ torul de instrucţie. Slavofilii ruşi, Kireevski, tânărul Soloviov erau virtuozii acestor inculpări în lanţ şi făceau, liniştiţi, procesul sfântului Toma, al lui Augustin, al lui Aristotel 1 6 .

Alţii, mai lucizi, au conştiinţa rupturii şi disting între fi­ lozofie şi ideologie. Dar se deschid atunci două căi. Fie, păs­ trând privirea fixată asupra rezultatului catastrofic al descendenţei, se va dovedi că ea este rezultatul unui adul­ ter. A existat o trădare într-un.punct al evoluţiei care, până

Trebuie atunci să ne întoarcem până la un păcat origi­ nar al filozofiei, păcat ce viciază întregul arbore. într-un caz, se cedează utopiei unei vârste de aur filozofice revolute, în celălalt, unui pesimism al corupţiei radicale a gândirii noas­ tre, ajungându-se până la a face din Hegel sau Descartes, în maniera lui Bouvard şi Pécuchet, „cauza a toate".

Se pare că se pot evita dificultăţile acestor două căi, pre­ supunând că, între ideologie şi curentele de gândire filozo­ fice şi ştiinţifice al căror patronaj îl reclamă, nu există nici o continuitate de specie. Există o mutaţie. Dar ea utilizea­ ză pentru a se constitui unele elemente smulse curentelor de gândire istorice şi supuse unei noi utilizări. Nu există deci nici filiaţie legitimă, nici chiar o filiaţie adulterină care ar conserva, în schimbare, substanţa filozofică. Există apa­ riţia unei specii noi care supune fragmente ale unor vechi formaţiuni intelectuale, servindu-i drept materie primă, că­ rora le imprimă forma sa. Se evită astfel procesele în lanţ,

12

13

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

IDEOLOGIA

căci aceste formaţiuni intelectuale nu sunt decât materiali­ ceşte responsabile de a fi purtat în ele asemenea elemente recuperabile. Ele nu sunt responsabile moralmente.

Ceea ce a fost spus despre filozofii se potriveşte încă mai bine pentru ştiinţă. Marx reclama patronajul lui Darwin. Lenin de asemenea (ca şi Hitler, de altfel). Călătoria la bor­ dul vasului Beagle, nu mai mult decât oricare din demersurile care au constituit ştiinţa, nu trebuie să fie făcută responsa­ bilă de ideologie, cu toate că aceasta a intentat ştiinţei în an­ samblul său un proces de paternitate.

în care, prin penuria instalată, îi făcea deopotrivă să uite gustul pâinii.

Cu toate acestea, ideologia nu este o religie, nici chiar 0 „religie laică". O trăsătură formală ajunge pentru a deo­ sebi ideologia de gruparea de religii cu care ea este îndeob­ şte comparată. Această trăsătură priveşte structura actului de credinţă. E un adagiu clasic că un lucru nu poate fi, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, ştiut (sau: văzut) şi cre­ zut. Când a fost să-l jertfească pe Isaac, Avraam, citim, „cre­ zu ce îi spunea Dumnezeu". In faţa mormântului gol, Ioan „crezu". în Coran, cuvântul credinţă înseamnă ca şi în Bi­ blie: „a se lăsa în seama", „a se încredinţa". La temelia re­ ligiilor credinţei există un non-ştiut conştient. Avraam, Sfântul Ioan, Mahomed ştiu că nu ştiu. Ei ştiu că ei cred.

Când Lenin declară despre concepţia materialistă a istoriei că nu este o ipoteză, ci o doctrină ştiinţific demonstrată este desigur o credinţă, dar pe care el o presupune dovedită, în­ temeiată pe experienţă. La temelia ideologiei există un dat ştiut. Lenin nu ştie că el crede. El crede că ştie.

A pune în raport ideologia sovietică şi istoria religiilor nu poate fi decât fapta adversarilor ideologiei sovietice, de vreme ce aceasta realizează în ea, şi promite pentru toţi, sfâr­ şitul religiei. Dar, în generaţia contemporană lui Stalin, as­ pectele fideiste, de cult, dogmatice ale ideologiei erau atât de vădite încât se impunea de la sine comparaţia cu imagi­ nea convenţională a unei creştinătăţi „medievale", „inchi­ zitoriale" etc. Jules Monnerot vorbea de „Islamul secolului al XX-lea" 1 7 . Raymond Aron propunea expresia de „religie laică" şi unuia din capitolele cărţii sale Opiul intelectualilor 1 îi dădea drept titlu: Oamenii bisericii şi oamenii credinţei *.

Există, într-adevăr, analogii prea numeroase şi prea pro­ funde pentru a fi examinate acum. Nu este o întâmplare că ideologia sovietică este comparată de Nadejda Mandelstam cu o „Biserică pe dos" şi că Biserica făcând obiectul aces­ tei inversiuni este fără îndoială mai mult Biserica romano-catolică decât Bisericile ortodoxe sau protestante 1 9 . La urma urmelor, în legenda Marelui Inchizitor, Dostoievski viza în primul rând Biserica catolică, dar cititorii săi din secolul nos­ tru s-au gândit la regimul sovietic. Totuşi, Marele Inchizi­ tor schimba libertatea pentru pâine, în timp ce, printr-o dispoziţie pe care Dostoievski ar fi putut-o considera provi­ denţială, regimul sovietic nu a fost capabil până acum să-i facă pe supuşii săi să uite gustul libertăţii, în aceeaşi măsură 14

III Şi totuşi, nu istoria filozofiei, ci istoria religiilor este cea care poate furniza un precedent ideologiei. într-adevăr, aceeaşi trăsătură formală care deosebeşte ideologia de reli­ gie discriminează în interiorul religiilor credinţei o direc­ ţie de gândire care prezintă analogii destul de strânse cu ideologia. Această direcţie de gândire este gnoza. Ea este un model imperfect al gândirii ideologice, dar singurul care dă acesteia o perspectivă istorică îndepărtată. Căci, deşi spe­ cia este într-adevăr nouă, deşi pare pe de-a-ntregul închi­ să în limitele modernităţii, e util să o legăm, chiar indirect de un fenomen a cărui experienţă e seculară pentru uma­ nitate. Este evident că nu există nici o continuitate între cele 15

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

IDEOLOGIA

două fenomene. Lenin ar fi considerat, şi pentru prima oară sunt de acord cu el, o nebunie să fie situat în tradiţia lui Valentin sau Mani de care, fără îndoială, abia auzise vorbindu-se. Precedentul trebuie să fie înţeles ca o structură analogă a gândirii, o tăietură, un aranjament al spiritului, cu toate că ceea ce este gândit nu are nici o legătură. Voi arăta mai departe că o altă trăsătură formală stabileşte o dis­ criminare între gnoză şi ideologie. Dar merită osteneala de a considera, cu oarecare detaliere, fenomenul gnostic care, deşi foarte îndepărtat de scena anchetei mele, îi dă aceste­ ia mai multe idei directoare.

perspectiva noastră (cercetarea precedentelor ideologiei), câ­ teva teme generale par interesante.

Mai întâi, o conştiinţă acută a unei duble decăderi a lumii şi a sinelui, asociată cu o revoltă contra acestei condiţii de­ căzute. In lume, binele şi răul (luminile şi tenebrele) sunt două inconciliabile implicate în mod absurd, printr-un ac­ cident contrar scopurilor generale ale acestei lumi. Dar re­ volta noastră intimă împotriva răului, factor al oricărei suferinţe, este „în ea însăşi dovada apartenenţei noastre pri­ me la binele desăvârşit care este opusul său" 2 0 . Există deci în noi bine, rest al unei condiţii anterioare, pe care ne re­ vine să-1 desprindem din sterilul funest care 1-a întemniţat şi a cărui responsabilitate n-o purtăm noi.

Urmează că decăderea şi mântuirea lumii şi a omului for­ mează două istorii întrepătrunse. Lumea este subiectul unei decăderi trecute, dar elementele binelui, întemniţate în rău (în materie, în timp, în diferenţa sexuală etc., toate lucruri rele), se vor elibera şi se vor întoarce în această patrie origi­ nară despre care păstrăm o amintire obscură. încă de pe acum, aleşii pot opera în ei înşişi această alegere. Există, ast­ fel, două cicluri ale mântuirii, cel al aleşilor, mântuirea per­ sonală care se poate împlini hic et nune, şi cel al răscumpărării celorlalte elemente de perfecţiune risipite în univers, care are loc la capătul unei eschatologii generale.

Mijlocul acestei duble mântuiri este, înainte de toate, gnoza, cu alte cuvinte cunoaşterea. Este o cunoaştere teo­ retică a legilor cosmosului şi a structurii sale de ansamblu, macrocosmos şi microcosmos (omul). Este o cunoaştere is­ torică, privind evoluţia cosmosului, starea sa primitivă, ca­ uzele şi circumstanţele căderii sale, căile salvării sale, şi chiar permite să se prevadă cu certitudine starea sa finală. Este o cunoaştere practică, indicând mijloacele de a contribui la du­ bla mântuire şi călăuzind acţiunea mântuitoare a alesului.

Cu toate acestea, asupra conţinutului gnozei, nu există un acord, ci o fărâmiţare grupusculară a şcolilor gnostice.

Este posibil ca gnoza, înţeleasă ca direcţie de gândire, să fie prezentă în preajma tuturor religiilor, ca toate, adi­ că, să poată suporta o mutaţie „gnostică". Dar, ca fenomen istoric distinct, ea ia naştere la începutul erei creştine şi în mediul sectelor iudeo-creştine. Gnoza se înrădăcinează în mod anevoios într-un climat păgân, în care divinul nu este încă nici concentrat, nici separat de lume prin natura sa transcendentă şi în care apartenenţa religioasă nu se pece­ tluieşte, în consecinţă, printr-un act de credinţă religioasă.

Ea se cristalizează într-un climat monoteist şi cu atât mai bine cu cât învăţătura a urmat, de partea sa, acelaşi proces de concentrare şi de unificare. Ea însoţeşte ca o umbră iu­ daismul târziu, creştinismul timpuriu, mai târziu, islamul, şi această umbră nu le va mai părăsi.

Gnoza nu s-a născut ca o doctrină unitară, ci ca o în­ mulţire rapidă a sistemelor, purtate de grupuscule, în mar­ ginea ortodoxiilor în formare (dacă nu cumva ortodoxiile au constituit limita incertă a gnosticismelor). Explozia socialismelor sub Monarhia din Iulie ne poate permite să ima­ ginăm spectacolul pe care trebuie să-1 fi oferit. Dar în " VALENTIN — cel m a i de seamă maestru g n o s t i c ; MANI — a p o s t o l u l g n o z e i m a n i h e e n e (n. t.)

16

17

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

IDEOLOGIA

în starea de incoativitate dogmatică în care se aflau atunci iudaismul şi creştinismul, amestecate încă, nu era uşor să delimitezi ortodoxia. Gnosticii erau siguri de ortodoxia lor şi se bucurau de un întreg aparat de scripturi. De partea lor, ortodocşii calificau misterul creştin drept „gnoză" veritabi­ lă opusă falsei gnoze. încetul cu încetul, au fost găsite probe şi polemica antignostică a avut şi ea temele sale generale.

Gnosticilor le era reproşat în general faptul de a depăşi limitele umane ale cunoaşterii, pretinzând să pătrundă miste­ rul central al cosmosului şi al istoriei. Prin aceasta ei deva­ lorizau măreţia divină. Credinţei în cuvântul divin — oferită de revelaţie — ei îi substituiau o credinţă mai profundă de­ cât revelaţia, pentru că în fondul său se pretindea raţiune, mai profundă decât raţiunea, pentru că se dădea drept o ilu­ minare ce transformă: astfel, gnoza era, în definitiv, credin­ ţă în sine însuşi, substituire semiconştientă a unui dat revelat cu propria sa înţelegere. îndeosebi, ortodoxia reproşa gnosticilor faptul că respin­ geau istoria concretă în favoarea unui plan mai adânc al is­ toriei, care în fapt o volatiliza. De exemplu, Patimile nu erau decât simbolul unei realităţi mai profunde, subiectul mani­ fest al unui subiect latent, care, doar el, era real şi interesant.

Crucea Calvarului nu era, în fond, decât simbolul X-ului cos­ mic format prin încrucişarea elipticii şi a ecuatorului ceresc, întreaga Scriptură era astfel obiectul unei lecturi simboli­ zante în care textul manifest (sau sensul literal) se estompa în faţa unui text latent (simbolic) care demonstra sistemul gnos­ tic. Desfăşurarea materială, în timp, a faptelor irepetabile ale istoriei mântuirii era înlocuită printr-o procesiune de sim­ boluri plutind în eternitate. Să spunem că istoria reală era ca şi desfiinţată printr-o suprainterpretare alegorică.

Dar morala era aceea care furniza ortodoxiei iudaice şi creş­ tine dovezile cele mai sigure.

După gnostici, există o exterioritate a răului în raport cu omul. Implicat într-o luptă cosmică ce-1 depăşeşte în mod ab-

solut, responsabilitatea sa nu e angajată. El nu are liber arbi­ tru: este manevrat de puterile bune sau rele care şi—1 dispută şi pe care le ignoră. Păcatul, dacă există unul, nu este o ches(1 une de opţiune subiectivă: este faptul de a te găsi în mod obiec­ tiv de partea puterilor răului. Rezultă de aici pentru suflet o pedeapsă obiectivă, chiar dacă el nu ştie unde se află răul.

Aşa cum scria Secundinus către Augustin, „nu pentru că a păcătuit este sufletul pedepsit, ci pentru că nu-1 încearcă du­ rerea de a fi păcătuit" 21 . Nu există păcat decât prin ignoranţă.

18

19

Gnoza îi pune capăt. Ea trezeşte sufletul, îi dă conşti­ inţa situaţiei sale adevărate şi îi permite să-şi aleagă tabăra.

Se dezvoltă deci o morală gnostică. Ea va oscila, la voia sis­ temelor, între două atitudini opuse, dar echivalente: sau un ascetism strict vizând extincţia cărnii (adică a răului în sine), sau, mult mai rar, un desfrâu abandonând carnea mişcării sale proprii, ceea ce poate fi o modalitate tot atât de efica­ ce de a o nimici. Dar esenţialul nu este în conduite, ci în principiul acestei morale. într-adevăr, ea se opune în acelaşi timp grecilor, evreilor şi creştinilor, în măsura în care cri­ teriul binelui şi răului încetează să mai fie universal pentru a deveni interior doctrinei. Nu există dreptate în sine. Drep­ tatea este relativă la realizarea planului cosmic aşa cum este el dezvăluit prin gnoză şi deci relativă la gnoza însăşi. Con­ formitatea cu binele nu este deci înregistrată prin realiza­ rea dreptăţii, ci printr-o adecvare a conduitei la realizarea schemei cosmogonice. Aici gnoza se separă de religie. Iată pentru ce Plotin o acuza că ignoră virtutea 2 2 .

Cel mai bun exemplu de sistem gnostic este, după cum arăta H. Ch. Puech, maniheismul. El moşteneşte gnosticismele precedente, le întăreşte şi le topeşte într-un sistem co­ erent. El a fost o Biserică universală ai cărei adepţi, în câţiva ani, s-au diseminat de la Gibraltar până în China. Nu ne pu­ tem împiedica să ne gândim la maniera în care marxism-leninismul a sincretizat, sistematizat, codificat, o bogată varietate de curente intelectuale moderne, pentru a se răspândi pe ne­ aşteptate asupra lumii întregi.

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

IDEOLOGIA

Revelaţia lui Mani este în principiu expresia clară, ime­ diată, totală a Adevărului, Gnoza plenară, Cunoaşterea ab­ solută 2 3 . Sistemul este fidel schemei generale a celor pe care le-a moştenit. Aceasta se prezintă ca o cunoaştere simulta­ nă a naturii şi a destinelor lui Dumnezeu, a Universului, a sinelui. Ea se desfăşoară în ştiinţa universală a lucrurilor di­ vine şi terestre, în care totul, fenomenele fizice ca şi eveni­ mentele istorice, îşi găseşte explicaţia. Cosmologia şi teologia se blochează într-o cunoaştere unificată, cu aparenţă raţio­ nală şi cu vocaţie enciclopedică*.

Schema generală este deja cunoscută. Există două prin­ cipii (binele şi răul, lumina şi întunericul, spiritul şi mate­ ria) al căror „amestec" este resimţit ca funest. Există trei timpi, un trecut în care există o disjuncţie perfectă a celor două substanţe, un prezent în care s-a produs şi durează ames­ tecul, un viitor, sau final, în care diviziunea primordială va fi restabilită. A fi maniheean înseamnă a recunoaşte cele două principii şi cei trei timpi. Decurge din aceasta o geo­ grafie dualistă: cele două principii sunt concepute ca fiind două regiuni separate printr-o frontieră mai mult sau mai puţin ideală, în mişcarea neîncetată, şi ca fiind simetric an­ titetice: regiunea binelui la nord, regiunea răului la sud.

Două tabere, două regiuni, trei timpi: vom regăsi în leni­ nism o clasificare asemănătoare.

Există deci o identitate a cunoscutului şi cunoscătorului, iar a accede la gnoză şi a se converti la gnoză reprezintă unul şi ace­ laşi act.

m care tendinţele rele acoperă sau ameninţă eul real al omu­ lui, în vocabularul Sfântului Pavel se dă o luptă în noi, în­ tre omul vechi şi omul nou. Dar, la gnostici, omul vechi este sufletul în situaţia sa pasivă şi ignorantă. Omul nou este su­ fletul sub aspectul său activ şi mântuit, sufletul căruia i-a fost dată conştiinţa ce-1 deşteaptă şi—1 separă de amestec.

Omul este deci solidar cu universul. El este acţionat de acesta, în mod iresponsabil. Dar, prin capacitatea sa de a cunoaşte, el poate deveni obiectul central al procesului mân­ tuirii. Cu el se joacă întreg destinul lumii şi cel al lui Dum­ nezeu însuşi, izvor de lumină şi Mântuitor, dar parţial prizonier al Materiei şi care trebuie deci şi el să fie mân­ tuit. Omul devine astfel, după expresia lui Puech, „una din rotiţele acestei maşini de produs mântuirea, care este universul .

Această mântuire va începe printr-o dobândire a con­ ştiinţei de sine. Eul pur fiind astfel perceput, va trebui îm­ plinită eliberarea sa. Aceasta înseamnă a opera, în interiorul sinelui, separarea celor două substanţe pe nedrept ameste­ cate, a realiza în sine această „apocatastază" care va fi, pen­ tru cosmos şi ansamblul umanităţii mântuite, definitivă la sfârşitul timpurilor.

Gnoza, susţin gnosticii, nu a fost niciodată absentă din această lume. în tot cursul istoriei, Revelatorii care s-au suc­ cedat au adus pe rând adevărul eliberator. Alţii, dimpotri­ vă, aflaţi în serviciul unor puteri inferioare, propovăduiau eroarea. O dublă înlănţuire străbate şi divizează istoria in­ telectuală a umanităţii, tradiţia luminii şi tradiţia întuneri­ cului. Chiar la cei care se reclamă de la adevărata gnoză, aceasta este în mod inegal înţeleasă. Cum ea învăluie mo­ rala şi o impune, vor exista, de asemenea, printre adepţi, două regimuri de reguli de conduită distincte şi inegale. Sim­ plii auditori se vor mulţumi cu un regim lax, minimal 2 5 .

Dar Desăvârşiţii, care sunt în posesia unei cunoaşteri de­ pline, sunt ţinuţi să se conformeze strict conduitei care

20

21

Dar punctul în care maniheismul pare să reclame de la sine o punere în paralel cu realitatea contemporană este ace­ la care se referă la omul nou.

Universul are vocaţia mântuirii şi de asemenea omul care face parte din univers şi care, prin urmare, este un amestec.

Fiecare om conţine deci un „eu" în chip originar şi substan­ ţial pur, dar care trebuie degajat de o stare actuală impură,

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

IDEOLOGIA

rezultă din aceasta. Biserica maniheeană nu este egalitară.

Adepţii ei sunt repartizaţi în două clase, după cum sunt ca­ pabili sau demni să primească întru totul, sau numai în par­ te, harul şi puterea pe care se presupune că le oferă gnoza.

De o parte, iniţiaţii, de cealaltă, candidaţii a căror formare rămâne imperfectă.

Se vede deci la ce serveşte mărturisirea: ea serveşte la a-şi redobândi conştiinţa de sine prin intermediul doctrinei. A păcătui semnifică, în fond, a uita, a dezvăţa. Semnifică a nu fi vrut sau ştiut să combaţi răul făcând apel la resursele in­ telectuale puse la dispoziţia sufletului iluminat. A mărtu­ risi înseamnă a reînvăţa, a revizui. în această confesiune, prilejul e mai puţin păcatul, cât eroarea, mai puţin căinţa, cât autocritica.

Desăvârşitul se defineşte destul de bine ca un profesio­ nist al Mântuirii universale. Puţin importă mijloacele pe care le foloseşte, rituri, posturi, abstinenţe, mortificări: impor­ tant este că ele formează mai puţin o morală cât o tehnică, o asemenea aplicaţie practică încât gnoza se actualizează şi se împlineşte în mântuire.

Noţiunea de păcat ia deci pentru Desăvârşit un cu to­ tul alt sens decât pentru creştin sau evreu. Exista o mărtu­ risire la maniheeni. Or, afirmau adversarii lor, ce puteau ei să mărturisească, de vreme ce nu admiteau liberul arbitru ?

Eul nu era responsabil de greşeală, ci substanţa tenebroa­ să amalgamată exterioară, de drept, acestui eu. Păcatul era comparabil cu o invazie microbiana, o maladie sau chiar cu o vrăjitorie. Dar, din cauza iluminării, sufletul nu este în întregime pasiv. Deasupra lui şi imanent lui există „noüs"-ul inteligenţa, conştiinţa. Trezită prin gnoză, această conşti­ inţă poate, graţie prezenţei sale, să respingă ispita şi să dis­ trugă asaltul reînnoit al răului. Cum scrie Fortunat: „Pentru că păcătuim în pofida noastră şi pentru că suferim constrân­ gerea unei substanţe care ne este potrivnică şi duşmănoa­ să, de aceea ajungem la cunoaşterea lucrurilor. Prevenit prin această cunoaştere şi redat memoriei trecutului, sufletul îşi recunoaşte originea, recunoaşte răul în care se găseşte..." 26 .

Odată ce a fost iluminat, sufletul ştie bine unde este bine­ le şi unde răul, şi, revenind la sine, cunoscându-se pe sine, se îndepărtează în mod automat de ceea ce nu este el în­ suşi. El cunoaşte în acelaşi timp îndatoririle şi puterile sale.

El şi-a asigurat „în principiu" victoria 2 7 .

Tentaţia gnostică se consolidează prin cele două tendin­ ţe puternice şi permanente ale naturii umane. Ea promite omului, care, după cum enunţă Aristotel, „vrea în chip na­ tural să cunoască", această ştiinţă. Ea este o explicaţie to­ tală, ce rezolvă toate problemele, capabilă de a integra totul.

Realităţile transcendente, fenomenele fizice şi evenimente­ le istorice îşi găsesc în ea loc şi explicaţie. Chiar fazele lu­ nii erau explicate prin lupta celor două principii. Cu toate acestea, cum spune foarte bine Solignac: „Nu este vorba aici de o ştiinţă raţională, în sensul că fiecare afirmaţie ar fi ri­ guros demonstrată, ci mai degrabă de o cunoaştere supe­ rioară, de o înţelegere în care fiecare din elemente este înţeles în coeziunea sa cu întregul. O asemenea doctrină nu poa­ te fi decât absolută în dogmatismul său: ea elimină orice cri­ tică, fiindcă, sau « înţelege » şi nu se pune nici o problemă, sau nu o « înţelege » şi tot edificiul se surpă deodată" 28 . Aceas­ tă observaţie arată prin ce anume cunoaşterea gnostică se opune cunoaşterii metafizice. în tradiţia greacă, cunoaşte­ rea se înălţa treptat, începând de la sensibil până la inteli­ gibil şi dincolo de acesta spre un centru inaccesibil unde se aflau Dumnezeul lui Platon, al lui Aristotel, Unul lui Plotin. Transcendenţa Dumnezeului lui Israel conserva aceas­ tă structură, am putea spune, centripetă a cunoaşterii. Existau deci mai multe cunoaşteri posibile, care puteau converge spre Centru fără ca vreodată să se întâlnească. Cunoaşte­ rea gnostică îşi are originea, dimpotrivă, într-o viziune cen­ trală. Plecând de la ştiutul absolut, plasat în centru, ca şi cum Gnosticul s-ar plasa în interiorul înţelegerii divine, derivă

22

23

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

în mod logic cunoaşterile particulare. Nici una nu scapă, de drept, viziunii centrale, de la care plecând se constituie într-o ordine centrifugă o cunoaştere unificată şi enciclo­ pedică, într-un sens, maniheenii nu greşeau simţind în ei o foarte profundă schimbare de stare: această adeziune glo­ bală şi totală făcea cu adevărat din ei oameni noi. în loc însă să fie pătrunşi de Lumină, ei erau doar posedaţi de gnoză, care îi asigura că ea este Lumina. Negând liberul arbitru, ei revelau poate adevărul psihologic al acestei posesiuni.

Această nouă închisoare ei o numeau eliberare.

Dar poate că într-adevăr îi datorau o eliberare: de răul interior, de culpabilitate, de ambivalenţa şi tot cortegiul de suferinţă şi de inhibiţie care o însoţeşte. Toate acestea au fost evacuate în afară, proiectate în exterior, asupra principiu­ lui răului, singurul responsabil, stăpânit în mod raţional.

Mai multe trăsături în gnoză trimit fără tăgadă spre ide­ ologia sovietică. în mod intenţionat am selectat şi pus în evidenţă ceea ce putea întreţine comparaţia: blocajul unei cosmologii enciclopedice şi al unei soteriologii; suprainterpretarea istoriei; morala dedusă din doctrină şi extrăgându-şi din ea criteriile; autocritica înţeleasă ca reînvăţare a sistemului interpretativ; relativizarea omului în raport cu contribuţia sa la mântuire; separarea distinctă între militanţi şi mase; militantul deţinător de cunoaştere, ascetic, profe­ sionist, despovărat de sarcinile obişnuite ale vieţii; dualis­ mul geo-istoric între regiunile ontologic condamnate şi regiunile salvate.

IDEOLOGIA

soade — şi intriga varia în mod considerabil de la o şcoală gnostică la alta. Deoarece împrumuta sincretic de la curen­ tele intelectuale ale epocii, ea amesteca materiale compo­ zite şi variate. Cum avea vocaţie enciclopedică, se complica la nesfârşit, pentru a explica treptat, succesiv, tot ceea ce cerea a fi explicat*. Dar această explicaţie păstra forma mito­ logică, chiar dacă această mitologie se voia intelectualistă, raţionalistă chiar. Tocmai această producţie mitologică aşază o prăpastie de netrecut între vechile gnoze şi ideologia modernă. într-adevăr, gnoza rămâne în intimitate cu religia din care se hrăneşte. Ceea ce îi reproşa ortodoxia era de a substitui, printr-un soi de subtilă alteraţie, credinţa printr-o convin­ gere care-şi găsea suportul în ea însăşi (şi nu în Dumneze­ ul invizibil). Dar, în acelaşi timp, gnoza parazita religia, îi împrumuta vocabularul, schemele teologice, metodele exegetice. Ceva mai mult, întărind spusele religiei, ea se ofe­ rea drept forma ei cea mai pură şi mai înaltă. Era foarte di­ ficil de respins, pentru că se dădea drept religia însăşi fiind în acelaşi timp în mod insidios altceva. Rareori se lăsa prin­ să în flagrant delict de erezie şi cu toate acestea ea repre­ zenta o abatere mai mare, o subversiune de fond. De aceea ortodoxia se temea de gnoză mai mult decât de erezie şi a fost, în privinţa ei, necruţătoare, de-a lungul istoriei şi atât cât a putut. Se înspăimânta de soliditatea convingerii gnos­ tice, mult mai de nezdruncinat decât credinţa, de vreme ce stăruinţa în cele mai aspre suplicii era încă o manieră de a

Dar comparaţia nu poate fi împinsă prea departe. Ea nu este convingătoare decât dacă ne limităm la schemele ge­ nerale ale gândirii, la starea de spirit, poate la dispoziţia psi­ hologică. Dacă intrăm în detalierea doctrinelor, asemănarea se şterge.

Gnozele antice semănau cu nişte romane metafizice foarte complicate, cu nenumărate personaje celeste. Istoria cos­ mogonică se derula ca un roman foileton cu mai multe epi-

* Plotin a fost şocat de acest lucru: „Enumerând o cantitate de noţiuni inteligibile, ei gândesc că se va crede că au descoperit ade­ vărul exact. Or, chiar această multitudine face să semene natura inteligibilă cu natura sensibilă şi inferioară: în inteligibil trebuie tins să se admită cel mai mic număr de fiinţe cu putinţă" (II, 9, 5).

Altfel spus, explicaţia devine tot atât de impenetrabilă ca şi com­ plexitatea realului faţă de care sfârşeşte prin a forma un dublu ima­ ginar şi inutil. Este o elucubraţie.

24

25

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

IDEOLOGIA

Ideologia modernă nu se înscrie în tradiţia gnostică. Nu este, de altfel, sigur că aceasta există: mai curând reluări de atitudini intelectuale de acelaşi tip, în circumstanţe istori-

ce diferite, fără a avea nici memoria, nici conştiinţa unei con­ tinuităţi.

Ideologia ar putea fi o formă adoptată de atitudinea gnos­ tică în prezenţa ştiinţei moderne. Expresia în prezenţa ar vrea să sugereze reacţiile chimice ce se produc „în prezen­ ţa" unui corp care nu ia parte direct la reacţie, dar care, to­ tuşi, trebuie să fie acolo pentru ca aceasta să se producă.

Ideologia sovietică nu se confundă cu ştiinţa. Ea respin­ ge cu oroare pozitivismul care neagă filozofia („negarea fi­ lozofiei este un subterfugiu al filozofiilor burgheze pentru a introduce idealismul în ştiinţă" 3 0 ). Ea se declară o „filo­ zofie ştiinţifică". Dar cuvântul ştiinţă, aşa cum este între­ buinţat („descoperirea şi explicarea legilor obiective ale fenomenelor" 3 1 ), desemnează ceea ce s-a născut sub acest nume în secolul al XVII-lea. Iată ceea ce furnizează un ter­ minus a quo: ideologia nu poate să se nască înainte ca şti­ inţa modernă să se fi constituit şi să repurteze succese evidente şi spectaculoase. Ştiinţa astfel înţeleasă este cea care-i întemeiază certitudinea, pe care ea o încarcă cu o in­ vestiţie psihologică considerabilă. Ea are forma unei credinţe, dar care nu mai are nimic religios, mergând până acolo încât neagă că ar fi o credinţă.

Istoria ideologiei ar putea fi comparată cu diferitele stări succesive ale unor paraziţi parcurgând un ciclu aparent ca­ pricios, dar necesar dezvoltării lor complete. Trebuie, de exemplu, să treacă printr-o moluscă de râu, apoi să treacă la oaie şi în fine să se fixeze, nu fără daune, în corpul ome­ nesc, de unde se vor întoarce în râu schimbându-şi de fie­ care dată forma. înainte de a atinge Rusia, unde îşi capătă forma pură, dez­ voltată, ideologia parcurge şi ea un ciclu istoric. Ea îşi amin­ teşte, de altfel, de acesta şi privilegiază aceste episoade trecute care o anunţă. E necesar să evocăm rapid cele două principale episoade, cel francez şi cel german. Singur epi­ sodul rusesc va fi examinat în detaliu. Dar el nu ar fi inte-

26

27

se prefera pe sine în raport cu ceea ce nu era şinele. Fără îndoială, ortodoxia simţea că perversiunea gnostică o ame­ ninţa pe ea însăşi, în fiecare clipă, din interior, chiar fără ca ea să-şi dea seama, pentru că gnoza nu este atât o proble­ mă de dogmă, cât de atitudine faţă de ea.

Dar, în schimb, această intimitate cu religia putea de ase­ menea să contamineze gnoza şi, în mod ilicit, s-o reabiliteze.

Căci, dacă religia nu era totdeauna ferită de gnoză, gnoza nu era nici ea neatinsă de religie. Când gnoza se organiza în Biserică, cu cărţile sale, riturile sale şi ierarhia sa, când deve­ nea credinţă de masă, aspectele perverse se estompau şi ea devenea o religie în plus. Este ceea ce s-a întâmplat în cazul maniheismului târziu, al mandeenilor 2 9 etc. Doctrinele cos­ mologice, în pofida pretenţiei lor la raţionalitate, nu erau mai convingătoare decât dogmele. Ele trebuiau să facă apel, fie că o voiau sau nu, la motive de credinţă religioasă. Desă­ vârşitul contribuia la salvarea lumii prin practici religioase şi nu printr-o reorganizare a lumii profane. Gnoza nu se dezvolta ca un partid politic. Ea nu aspira imediat la putere.

Din Antichitate şi până în Renaştere, iudaismul, creşti­ nismul, islamul au trebuit să facă faţă, în mai multe etape, unor puseuri gnostice. Uneori, aşa cum a procedat cu bogomilii şi catharii, ortodoxia folosea mijloace extreme. Al­ teori, aşa cum a procedat cu Kabala, ea a trebuit să se adapteze, să o îmblânzească, să-i facă un loc. Cel mai grav pericol era de a nu o recunoaşte, căci atunci ortodoxia risca să se per­ vertească în chip insidios. Dar, odată localizată, gnoza nu mai constituia un pericol mortal: ea devenea o altă religie.

Iată, aşadar, diferenţa radicală între gnoză şi ideologie: aceasta se foloseşte de o argumentaţie non-religioasă şi se sprijină pe o certitudine de un tip absolut nou, ştiinţific.

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

ligibil fără să fie prezentate, fie şi într-o hartă la scară foar­ te mare, aceste forme incomplete care-i constituie preisto­ ria şi care au fost necesare implantării sale în gazda sa definitivă. Acest ocol prin Franţa şi Germania poate servi, de asemenea, la a absolvi Rusia de o responsabilitate care i se impută prea adesea*. Căci ea a importat elementele de ideologie din Occident. Dar, împotriva a ceea ce gândeşte astăzi un curent neoslavofil, Occidentul nu este nici el sin­ gurul responsabil. Toţi au fost amestecaţi în afacere şi acum, toţi îşi aruncă acuzaţii unii altora.

Este o şcoală istorică foarte răspândită, poate dominantă, aceea care pune în continuitate Rusia Vechiului regim şi Rusia sovietică. Astfel au făcut, recent, istorici informaţi ca R. PIPES, 1974, şi T. SZAMUELY, 1974. Dar ideologia, care este responsa­ bilă de încremenirea Rusiei în ea însăşi şi de exacerbarea unora dintre cele mai caricaturale trăsături ale Vechiului regim, este res­ ponsabilă şi de ruptura radicală cu acesta, cu mult mai comple­ tă decât distanţa normală între trecut şi prezent care există la naţiunile moderne. Am tratat pe scurt acest paradox (A. BESANQON, 1974). Această viziune comportă pericolul de a lăsa să se creadă că regimul ideologic nu poate apărea decât pe tere­ nul localizat al Rusiei şi că nu este transpozabil altundeva. Ceea ce contrazice datele istoriei contemporane.

28

C A P I T O L U L II

Ciclul francez

I în Franţa s-au întâlnit de timpuriu două evenimente ne­ cesare, dar deloc suficiente, după cum urmează să vedem, pentru emergenţa ideologiei: naşterea ştiinţei moderne şi criza religiei. Ştiinţa obţine certitudinea şi impune recunoaşterea ei ori­ cărui om rezonabil, dar în interiorul unui câmp care nu este cel al cunoaşterii tradiţionale.

A fi savant însemna, încă de la Platon, să te ridici de la apa­ renţă la realitate, de la fenomen la lucrul în sine. Dar ştiin­ ţa nouă declară zadarnică cercetarea ideilor şi a esenţelor.

Nu în această direcţie se obţine certitudinea, ci dimpotri­ vă, în lumea aparenţei şi a schimbării, în fenomenele puse în raport între ele prin legi. Nu exista altă ştiinţă decât cer­ cetarea legilor. Natura nu cheamă metafizica. Ştiinţa este autonomă, se închide în ea însăşi, nu mai e o introducere în lucrurile divine. Dimpotrivă, printr-o conversiune pu­ ternică a spiritului ea se întoarce spre universul material şi valorizează un tip de cunoaştere pe care tradiţia izvorâtă de la Platon o aşezase pe o treaptă inferioară.

Aşa se face că încă din 1630, pe baza îngustă dar sufi­ cientă a primei mari legi ştiinţifice demonstrate, legea iner­ ţiei, se instalează ceea ce se poate deja numi pozitivismul modern 1 . El nu este încă admis decât de o parte a mediului ştiinţific al Europei Occidentale: Hobbes, Mersenne, Gassendi, Huyghens. Acesta nu este un scientism. Dimpotrivă, repre­ zintă o riguroasă circumscriere a ştiinţei la obiectul în care 29

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

CICLUL FRANCEZ

ea obţine certitudinea, fenomenul. Realul există, dar el nu este problema savantului care se mulţumeşte să organize­ ze aparenţele printr-un sistem de legi, în şinele fiind ceea ce va dori el. Ştiinţa pozitivă nu ne garantează conformita­ tea fenomenului la obiectul real. Cu atât mai rău. Fenomenul ajunge pentru a trezi interesul adevăratului savant. El poa­ te fi creştin, dar nu este fiindcă este savant. Ştiinţa nouă a ridicat o ipotecă grea, care apăsa din Evul Mediu târziu asupra vieţii spiritului. Magia şi ocultismul au fost pentru mult timp discreditate. Puterea cuvintelor, a ima­ ginilor, a pietrelor preţioase, a astrelor, a vrăjitorilor a fost în chip durabil răsturnată. Magia nemaiproducând teamă, vrăjitoarele au încetat să mai fie arse. Cauza unui fenomen nu mai este o putere ocultă, un în sine metafizic care îl cre­ ează, ci un alt fenomen, legat de el printr-un raport constant.

Causa sive ratio, cum spune Descartes. Astfel, este ruinat acest determinism absolut al gândirii magice, care înglobea­ ză, în acelaşi sistem, omul şi lucrurile. Determinismul şti­ inţific este parţial: el eliberează omul de determinismul total, primitiv. Datorită acestui fapt, gnoza, care este o maşină­ rie pseudo-deterministă, este dusă la ruină, cel puţin în Oc­ cidentul european.

l'crenţiate, dar Dumnezeu, regăsit după considerarea gân­ dirii, garantează conformitatea unuia cu celălalt. „Ateul, spu­ ne el, nu este sigur de nimic." întărit de această certitudine metafizică, Descartes a în­ treprins atunci o reconstrucţie, potrivit idealului, dacă nu potrivit metodei lui Aristotel, a unei fizici a principiilor. Aceas­ ta înseamnă riscuri pentru ştiinţa însăşi. Gassendi, Hobbes, care sunt empirişti, precum cea mai mare parte a savanţi­ lor secolului, se neliniştesc de generalizările a priori ale fi­ zicii carteziene. Secolul al XVIII-lea o va condamna. Dar Descartes nu a avut niciodată ambiţia unei cunoaşteri to­ tale. El nu admite că gândirea omului poate coincide cu lo­ gosul divin. Fizica şi metafizica rămân separate.

Pascal acceptă, de asemenea, dualitatea. Natura umană, după el, este inexplicabilă fără iraţionalul creştin. Aceasta este ipoteza care salvează fenomenul, în speţă omul, ce se oferă tuturor privirilor. Punctul fragil este deci acest raţio­ nament de tip ştiinţific şi care cheamă o teologie, dar nu im­ pietează asupra ei 3 .

Descartes şi Pascal fac fiecăruia dreptate, lui Dumnezeu şi Cezarului, fizicii şi metafizicii. Echilibru deloc evident, de vreme ce ei au fost interpretaţi în manieră cu totul con­ trară şi împinşi, unul spre scientism sau fenomenismul me­ tafizic, celălalt spre fideism. Dar acest echilibru nu putea fi susţinut decât printr-un echilibru religios. Or, nici aces­ ta nu este foarte solid.

Câmpul intelectual fiind astfel curăţat, epoca clasică a fost un mare secol de filozofie şi de religie. Totuşi, şi una şi alta, trezite prin ştiinţă şi sfidate de către ea, nu au propus decât soluţii destul de precare. „Cerul şi pământul proclamă gloria lui Dumnezeu." Dar cerul şi pământul au fost private de realitate prin noua obiec­ tivitate a ştiinţei cantitative. Irealitatea lumii, care nu este lu­ mea în sine, ci lumea pentru gândire şi care, ca atare, nu poate să-şi fie suficientă, iată ce-1 provoacă pe Descartes 2 . Aceas­ tă lume este inteligibilă pentru că este opera Spiritului care este, de asemenea, autorul raţiunii noastre. Descartes inver­ sează ordinea tradiţională: metafizica nu se află la capătul ştiinţei, ci la începutul ei. Fenomen şi lucru în sine sunt di30

Controversele reformei, scandalul războaielor religioa­ se determinaseră, încă din secolul al XVI-lea, spiritele îna­ intate să se distanţeze, să piardă chiar încrederea în ideea însăşi a unui adevăr dogmatic garantat prin autoritatea Bi­ sericii. Mulţi aspiră, după exemplul lui Montaigne, să sca­ pe de chestiuniîe controversate, poate insolubile. Ei sunt creştini, dar doar în plan secund. Doresc o cunoaştere cer­ tă, dar la dimensiunea omului. Ştiinţa nouă răspunde într-o 31

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

CICLUL FRANCEZ

anumită măsură acestei aspiraţii, dar, în acelaşi timp, ea con­ tribuie la replierea în interior şi la triumful subiectivităţii.

Lumea pe care o oferă ştiinţa nu mai are altă prezenţă de­ cât cea de res externa. Nelocuită, această lume înfricoşează, spune Pascal. Omul, sau mai exact subiectul, devine singu­ ra existenţă faţă de care lumea poate fi situată, înţeleasă şi utilizată. Există un anume raport între constituirea omu­ lui ca subiect al ştiinţei şi subiectivismul religios care, în ţă­ rile catolice, se sprijină în mod dogmatic pe un augustinism exagerat.

II

In mediul francez, reforma catolică, chiar la apogeul ela­ nului său, a pierdut deja bunăstarea şi bucuria barocă de a trăi.

Biserici goale, feţe morocănoase, moravuri austere, iată exemplele propuse unei curţi încă galante şi unei nobilimi încă pasionate. Tonul jansenist se impune. Intuiţia iezuită cu privire la libertatea omului nu ajunge să se dezvolte în me­ tafizică. Compania" acţionează mai ales în plan moral. Dar acolo ea provoacă reacţii rigoriste. Viaţa intelectuală religioa­ să se blochează în cadrul teologiei morale, unde se zbate în subtilităţi fără ieşire. Ele vor avea ca efect mai ales trezirea spiritului de controversă şi spiritului de persecuţie. Dar, în toată Europa, catolică sau protestantă, se observă încă de la jumătatea secolului aceleaşi apatii şi aceleaşi crispări. Cre­ dinţa intră în era suspiciunii. De unde recurgerea la teste de ortodoxie — care aduc cu ele un cortegiu de noi persecu­ ţii: testul predistanarian de la Dordrecht pentru calvinişti, testul celor cinci propoziţii pentru catolicii francezi, testul ubiquist pentru adepţii lui Luther din Germania şi chiar tes­ tul semnului crucii făcut cu trei degete pentru ortodocşii 4 din Rusia . Această cercetare a mărturiilor de credinţă este poate semnul sau supracompensarea unei secrete pierderi a credinţei.

Cum se poate descrie, din punctul de vedere care ne pre(icupă, această criză a conştiinţei europene care, potrivit unei cărţi celebre, se instalează în anii '80 ai secolului al XVII-lea5 ?

Este mai întâi refluxul marilor revărsări religioase. Se­ colul sfinţilor se încheie într-o debandadă spirituală.

Scrupulul moral jansenist abandonează puţin câte pu­ ţin terenul teologic al harului eficient sau suficient pentru terenul autorităţii spirituale şi, în curând, temporale. Jan­ senismul se constituie în partid. împotriva ierarhiei eclezias­ tice, el se face avocatul unei democraţii religioase şi revendică eliberarea conştiinţei şi, în curând, a raţiunii. împotriva pu­ terii regale absolute, el apără libertatea cetăţeanului. Scan­ dalul revocării sfârşeşte prin a discredita autoritatea Bisericii, compromisă printr-o politică resimţită ca anticreştină sau de-a dreptul inumană. Revocarea marchează o cotitură ho­ tărâtoare. Pornind de la ea, opoziţia religioasă se intensifi­ că în opoziţie politică. în bloc, universul politico-religios este înglobat în acelaşi refuz. Ceea ce se numeşte în Franţa stân­ ga s-a născut probabil în 1685. în toată Europa, gândirea religioasă cade în vechiul curent al liberalismului erasmic, devenit foarte palid, care continuase în chip subteran, atât în mediul catolic, cât şi în mediul protestant (sub numele de socinian, antitrinitarian, unitarian)' şi care formează ma­ tricea deismului Luminilor. Locke şi Newton erau unita­ rieni. Curentul beneficiază de dezgustul ce urmează căderii reformelor. Şi mai beneficiază de pe urma conservării sen­ sului libertăţii creştine ce devine cu uşurinţă toleranţă lai­ că. Dumnezeu este alungat din lume, părinte castrat, postulat raţional de inteligibilitate, prim ceasornicar care lasă copi­ ilor săi grija maşinăriei.

Compania lui Isus, ordin fondat la Roma în 1540 de câţiva maeştri ai Universităţii din Paris în jurul lui Ignaţiu de Loyola (n. t.).

" Socinianismul, Unitarismul, sisteme religioase, erezii antitrinitare care resping dogma Trinităţii (n.t.).

32

33

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

CICLUL FRANCEZ

Se deschide, apoi, o poartă reîntoarcerii la gândirea gnos­ tică, favorizată prin următoarea circumstanţă a vieţii reli­ gioase. In absenţa unei metafizici convingătoare, legătura între om şi Dumnezeu şi menţinerea tradiţiei creştine fu­ seseră asigurate prin viaţa mistică. Reprimată încă de la sfâr­ şitul secolului al XVI-lea în Spania, mistica ortodoxă continuă să aibă în Franţa o existenţă supravegheată. Condamnarea lui Fénelon îi aduce o lovitură decisivă. Se pune la îndoia­ lă tot ceea ce în pietate nu este raţiune, conştiinţă, gândi­ re. Pe măsură ce anii trec, mistica devine suspectă şi capătă chiar, progresiv, tenta unui ridicol periculos 6 . Este redusă la stări psihologice. Dar această distrugere autoritară a mis­ ticii ortodoxe lasă câmp liber misticismelor heterodoxe şi iluminismelor cu care fusese confundată. Posteritatea lui Fé­ nelon va popula deşteptările entuziaste din Anglia, pietismul german, iar vicarul savoyard şi-1 va putea revendica drept precursor. Englezul Ramsay, pe care Fénelon se bucurase că 1-a convertit la catolicism, îşi va sfârşi cariera ca fondator al francmasoneriei franceze. Ezoterismul secolului al XVIII-lea se naşte atunci. Majoritatea europenilor care gândesc nu se mai consideră legaţi prin ortodoxie nici din punct de vede­ re dogmatic, nici din punct de vedere mistic.

suficient că gravitatea există şi că ea acţionează după legi­ le pe care noi le-am expus." 7

Pe fondul acesta, ştiinţa are o realizare cosmică, poate cea mai mare din toată istoria sa. Descoperirea legii iner­ ţiei fusese suficientă pentru a întemeia revoluţia mecanicis­ tă, şi iată că Newton unifică dintr-o singură trăsătură mecanica terestră şi mecanica celestă, şi aceasta printr-un triumf al me­ todei fenomenale. „N-am putut încă să ajung să deduc din fenomene raţiunea acestor proprietăţi ale gravitaţiei şi nu imaginez nici o ipoteză (hypotheses non jingo). Căci tot ceea ce nu se deduce din fenomene este o ipoteză: iar ipotezele, fie metafizice, fie fizice, fie mecanice, fie ale calităţilor ocul­ te nu trebuie să fie acceptate în fizica experimentală, este

Triumful ştiinţei şi decăderea religiozităţii pun capăt echi­ librului pe care cartezianismul îl menţinuse între metafizi­ că şi ştiinţă, teologie şi fizică. în mecanism, Malebranche vede forma însăşi a conduitei divine şi realizează, pornind de la durată şi de la mişcare, printr-o extremă simplicitate a căilor, întreaga bogăţie a creaţiei. El ajunge să considere adevărurile credinţei ca fiind omogene cu cele ale raţiona­ mentului ştiinţific. „Faptele religiei sau dogmele revelate sunt experienţele mele în materie de teologie." 8 Prin cal­ culul infinitezimal, Leibniz pătrunde în înţelegerea divină şi devine capabil să dea seamă de lume aşa cum este ea. Prin­ cipiul raţiunii este suficient pentru a explica că lucrurile sunt aşa şi nu altfel, şi logica combinatorie permite înţelegerea ordinii intime care le leagă. Leibniz arată că Universul îşi este suficient lui însuşi şi că, odată creat, el este autarhic.

Dar, dacă el se conservă la infinit, Divinul Arhitect devine o ipoteză inutilă 9 . De-a lungul secolului al XVIII-lea, monis­ mul metafizic al lui Spinoza este interpretat ca un materia­ lism ateist. Aceasta a fost, apoi, interpretarea revoluţionarilor 10 ruşi şi, oficial, cea a ideologiei sovietice . în fond, metafizicienii de la sfârşitul secolului cred că au rezolvat problema unităţii adevărului, pe care predece­ sorii lor din epoca clasică se declaraseră neputincioşi să o restabilească. Discursul fizic, adică cel mecanicist, caracte­ ristic în epocă, învăluie şi absoarbe discursul metafizic sau, mai degrabă, metafizica e încredinţată că are puterea să îm­ prumute, fără a avertiza totdeauna despre schimbarea ordi­ nii, discursul fizic. Sub acest raport, climatul intelectual nu este lipsit de asemănare cu cel al filozofiei romantice germa­ ne, un secol mai târziu. Totuşi lipseşte mult pentru ca aceas­ tă cunoaştere unificată, deşi decăzută din rangul filozofic, să genereze, la nivel inferior, o ideologie pe de-a-ntregul

t

34

35

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

CICLUL FRANCEZ

dezvoltată. Ceea ce vedem apărând în secolul al XVIII-lea sunt materiale pentru o ideologie şi, de asemenea, tipuri umane de ideologi. Lipseşte ceva pentru ca ideologia să prin­ dă, aşa cum se spune despre beton că a făcut priză.

11 Ic ii a societăţii, în clasele de jos, unde hrăneşte pietatea şi ic'ivals' ale dissent""; în centru şi la vârf puţină teologie i|iinge, şi ea este stabilizată prin conformism. Ştiinţa coni II mă în direcţia ei, potrivit metodei fenomenale stricte, ra­ dicalizată încă mai mult de către Hume, fără a fi tentată să iasă din domeniul său. Politica nu o convoacă în serviciul ci. Societatea politică engleză este mândră de ea însăşi, ido­ latrizată de toată Europa şi, în această perioadă de intensă inovare socială şi economică, ea se dă drept tradiţională. De la politică, englezii aşteaptă linişte, securitate şi, în plus, să contribuie la fericirea unei ţări care niciodată nu s-a amu­ zat atât. Ei nu aşteaptă de la ea o mântuire.

Dinspre partea Angliei, nu era nimic de aşteptat. Ilumi­ niştii sunt whig [liberali] fără îndoială, dar după Glorioasa Revoluţie consensul social nu a fost pus sub semnul între­ bării. Revoluţiile engleze s-au derulat în timpuri preideologice. In cel mai rău caz, la stânga armatei New Model s-a constatat reapariţia unui milenarism creştin, ca acela de care Evul Mediu fusese infestat; în consecinţă profund religios şi fără nici o pretenţie ştiinţifică. Ideile de drept, de liber­ tăţi (la plural), de proprietate au fost ideile forţă ale unei mişcări vizând mai degrabă restabilirea unei stări de drept aflate în dezordine într-un anume moment, decât reface­ rea corpului social după un asemenea model a priori încât dreptul, libertăţile şi proprietatea să devină superflue.

Iluminismul englez confirmă aceste principii. Tăişul lui critic este dirijat mai mult contra dogmei creştine. Iar nu contra bisericii instituite care nu protestează deloc împotri­ va deismului raţionalist dominant, ci împotriva rămăşiţelor mileniului religios, sau, altfel spus, împotriva propensiunii puritane de a tranşa, la nevoie de a oprima, în numele unei light within [luminii interioare]. Iluminismul englez este sceptic şi empiric. Locke consacră o bună parte din lucra­ rea sa Eseu asupra intelectului omenesc criticii limbajului, sau altfel spus, criticii cuvintelor mari aşa cum erau cele fo­ losite de aceia pe care-i numeşte entuziaşti. What do you mean ? How do you know Aceste întrebări „tutoriale" si­ tuează destul de bine iluminismul englez. Pe scurt, în aceas­ tă ţară nu exista nici corupţie a religiosului, nici a ştiinţificului. Fervoarea este intactă, dar concentrată la peCe înţelegi prin aceasta ? De unde ştii aceasta ? (n.t.).

36

III în Franţa lucrurile stau diferit. Dintr-odată, iluminismul dogmatizează opunându-se unui obiect combinat care se prezintă ca o totalitate indisociabilă, Biserica şi ordinea po­ litică a Vechiului Regim.

Din punctul nostru de vedere, trebuie examinate trei teme: tema cosmologică, adică Natura, tema epistemologi­ că sau, altfel spus, Raţiunea şi, în fine, tema politică. în spiritul secolului al XVII-lea omul, bizuindu-se pe Dumnezeu, înfrunta natura. Dar, în spiritul secolului al XVIII-lea, el este inclus în natură, care devine singura re­ alitate 1 1 . Din acel moment se poate construi o ştiinţă a omu­ lui pe modelul ştiinţei naturale. Deja Hobbes propusese o psihologie formată după modelul fizicii ciocnirii. Din ex­ citaţia transmisă mecanic prin organele de simţ se naşte fan­ tasma. Din fantasmă, imaginaţia, asociaţia de idei, reflecţia * Renaştere (n.t.). "~ Neconformism (n.t.).

37

C I C L U L FRANCEZ

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

care este de aceeaşi natură cu percepţia. Voinţa se ghidează după mecanica plăcerii-neplăcerii. Gândirea este un instinct puţin mai complicat decât la animale. Noua fizică tăia legă­ tura tomistă dintre natură şi Dumnezeu, noua antropologie taie legătura augustiniană dintre inima omului şi Dumne­ zeu. Dacă conştiinţa nu este decât un sistem reflex, morala se poate orienta după o ştiinţă pozitivă a moravurilor. Vechii metafizici a sufletului i se substituie o istorie naturală a su­ fletului, o psihologie construită pe baza senzaţiei externe.

Aceasta a fost gloria lui Locke, pe care d'Alembert îl laudă, pe nedrept, dar în mod semnificativ, „pentru reducerea me­ tafizicii la ceea ce trebuie să fie într-adevăr fizica experimen­ tală a sufletului"12, pentru gloria de a fi început această reducţie.

Ea continuă cu Hume al cărui Tratat asupra naturii umane are drept subtitlu: „încercare de introducere a metodei ex­ perimentale în subiectele morale". Subiectul cartezian este desfiinţat. El nu mai este decât un bundle' de senzaţii, o pâl­ pâire de prezenţe inexplicabile. Operaţiile intelectuale sunt senzaţii transformate, după cum explică Condillac. însăşi ordinea ideilor noastre nu este decât o reflectare a ordinii biologice din care facem parte şi care se manifestă prin ne­ voia, interesul, utilitatea şi dorinţa de a ne conserva. „Ast­ fel, ideile renasc prin acţiunea însă şi a nevoilor care le-au produs mai întâi. Ele formează, aşa-zicând, în memorie turbioane ce se multiplică aidoma nevoilor. Fiecare nevoie este un centru de unde mişcarea se transmite până la circumfe­ rinţă." 1 3 Acelaşi limbaj fizicist — turbion, revoluţie, atrac­ ţie — se aplică fără denivelare, fără precauţie, naturii şi omului.

Iată deci omul închis, faţă în faţă cu natura, al cărei caz particular este, fără nimic pe care să se poată sprijini. Incapa­ bil de a găsi în el însuşi explicaţia vieţii sale, el se va întoarce Mănunchi (n.t.).

spre exterior şi, de vreme ce, cunoscându-1, se cunoaşte pe sine, spre acest Tot din care este o parte.

Această natură are ea un sens ? Aici se iveşte o încruci­ şare de drumuri. „Natura — termen vag" se poate citi în Enciclopedie, în articolul scurt consacrat acestei noţiuni 14 . într-adevăr, în spi­ ritul revoluţiei ştiinţifice, natura şi-a pierdut sufletul, uni­ tatea. Ea se dizolvă în fenomene independente, legate numai prin legi mecanice al căror studiu depinde doar de demer­ suri distincte ale gândirii. Totul, To Pan divin al anticilor, nu mai este decât „acţiunea corpurilor unele asupra celor­ lalte conform legilor mişcării". Bucuria savantului constă în aceea că el are totdeauna lucruri de cercetat şi, în aceas­ tă privinţă, natura este un rezervor inepuizabil; constă în a găsi, iar nu a se epuiza în cercetarea vană a unui sistem totalizant. Iată ce i se reproşează fizicii lui Descartes, căci în ce priveşte metafizica sa, ea nu mai este înţeleasă. D'Alem­ bert exprima bine această cale de mijloc a Iluminismului: „Principalul merit al fizicianului ar fi, la drept vorbind, ace­ la de a avea un spirit sistematic (căci el are nevoie de acesta pentru a construi o teorie) şi de a nu face sisteme niciodată.

Fizica este deci în mod exclusiv limitată la observaţii şi la calcule; medicina, la istoria corpului uman, la maladiile sale şi remediile lor; istoria naturală, la descrierea detalia­ tă a vegetalelor, animalelor şi mineralelor... într-un cuvânt, toate ştiinţele, mărginite la fapte, atât cât le este posibil, şi la consecinţele pe care le pot deduce din ele, nu acordă ni­ 15 mic opiniei, decât atunci când sunt forţate."

Voltaire refuză chiar noţiunii de natură întreaga consis­ tenţă: „Mi s-a dat un nume, spune Natura în viziunea sa, care nu mi se potriveşte: mă numesc natură şi eu sunt în 16 totalitate artă." Este un kantianism avânt la lettre.

Din acest motiv, raţiunea este cantonată în limitele fenomenismului şi renunţă în mod expres la cunoaşterea 4

38

Totul (în lb. greacă; n.t.).

39

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

totală. Montesquieu, Voltaire, d'Alembert, adică cei mai mari, admit că înţelepciunea în domeniul intelectual con­ stă în a te mulţumi cu adevăruri parţiale şi a suporta aceas­ tă circumciziune a spiritului pe care o impune ştiinţa. Ei sunt, cel puţin ei vor să fie, antidogmatici. Este nota empi­ rică, uneori sceptică a secolului al XVIII-lea, în Franţa, trăi­ tă mai puţin cinic decât în Anglia şi susţinută printr-un stoicism pe care Candide al lui Voltaire 1-a moştenit de la clasici.

Dar alţii merg mai departe. Ei au fără îndoială un punct comun: acela de a nu fi practicat şi nici înţeles spiritul şti­ inţei newtoniene. Ei iau din ştiinţă, nu metoda, ci rezulta­ tul gata făcut, scoţându-1 din rânduiala sa şi dându-i, dar fără a-şi da seama, statutul unei propoziţii dogmatice, asor­ tată cu o certitudine de tip ştiinţific.

De exemplu, la Meslier, La Mettrie, res extensa lui Descartes este identificată cu materia şi, devenită singura rea­ litate (propoziţie metafizică introdusă în mod clandestin), materia redă naturii consistenţa şi unitatea de care ştiinţa adevărată o privase. „Nu există, în tot universul, decât o sub­ stanţă divers modificată", conchide La Mettrie 1 7 . în mod cu totul natural, omul devine, la acest cartezian rătăcit, o maşină după modelul proiectat asupra naturii şi acum reintroiectat. „Corpul uman este o maşină care îşi în­ toarce singură resorturile." — „Un orologiu, dar imens." Şi gândirea ? „Eu consider gândirea atât de puţin incompa­ tibilă cu materia organizată, încât ea pare a fi o proprieta­ te ca şi electricitatea, facultatea motrice, impenetrabilitatea, întinderea etc." 1 8 De data aceasta, în acest punct, apare deja ideologia sovietică.

Urmează că totalitatea realului — care e materia — poa­ te fi explicată de către cunoaşterea ştiinţifică. Nu se ştie to­ tul, dar totul poate, de drept, să fie ştiut. „Mă consolez, mai scrie La Mettrie, de faptul că nu ştiu nimic despre modul în care materia devine viaţă şi gândire: să mi se acorde doar 40

CICLUL FRANCEZ

că materia organică are în sine un principiu de mişcare gra­ ţie căruia se diferenţiază şi că întreaga viaţă animală depin­ de de această diferenţă de organizare." 1 9 Nu mai rămâne decât să găsim legea newtoniană capa­ bilă să explice, să epuizeze universul.

O întreagă pleiadă de filozofi secundari s-a străduit deci să cerceteze echivalentul unei gravitaţii universale în dome­ niul psihologic, fiziologic şi, în curând, politic, de la Morelly la Listonai, de la Robinet la Lassale, de la Azai's la contele de Saint-Simon 2 0 . Atracţia universală retrezeşte astfel, sub o spoială pseudoştiinţifică, vechile speculaţii magice sau mis­ tice asupra Universului Unu, care reînvie într-un alt sec­ tor al gândirii mistica iluministă şi ezoterismul mason.

Dar această extensie a paradigmei newtoniene în afara domeniului în care este legitimă, fizica, va avea consecinţe grave. într-adevăr, în momentul în care natura este priva­ tă de sens prin mecanismul ştiinţific, îi este cerută regula moravurilor şi a vieţii în societate. în vreme ce se dăduse o întrebuinţare destul de sobră conceptului de natură în cos­ mologie, în morală şi politică el a fost consumat fără mă­ sură, tocmai pentru că ştiinţele reale au plantat câteva paveze în domeniul fizic, în timp ce domeniul moral şi politic este larg deschis extrapolărilor.

Este fără îndoială principalul merit al lui Sade de a fi um­ plut o căsuţă goală din tabloul semnificaţiilor normative po­ sibile ale naturii. Ea reprezintă, pentru el, răul. Aşa se face că Juliette declară: „Doar prin nelegiuiri natura se menţi­ ne şi recucereşte drepturile pe care i le răpeşte virtutea. Noi ne supunem ei, aşadar, lăsându-ne pradă răului; rezistenţa noas­ tră este singura crimă pe care ea nu trebuie niciodată să ne-o ierte. O, prieteni, să ne pătrundem de aceste principii: în 21 exercitarea lor se găsesc toate sursele fericirii omului." în această categorie, Sade este singur, aproape întreg se­ colul se află în cealaltă. „O, natură, exclama Diderot, tot binele este închis în sânul tău. Tu eşti sursa fecundă a 41

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

CICLUL FRANCEZ

Natura este raţională, viaţa umană nu este. Intre omul ieşit din mâinile naturii şi natură există acest obstacol, so­ cietatea. Ordinea socială este defectuoasă, lucru demonstra­ bil prin aceeaşi raţiune care ne-a dezvăluit natura.

Constrângătoare în secolul al XVII-lea, euforică în seco­ lul al XVIII-lea, natura devine critică şi, odată cu aceasta, raţiunea devine practică. „Trebuie ca în viaţa umană totul să se grupeze în ansambluri supuse legilor, ca viaţa umană

s,\ nu mai fie un imbroglio indescifrabil în care cel mai put w n i c îl oprimă pe cel slab, în care hazardul naşterii deciI le soarta omului, în care ceea ce este permis într-o regiune i s i c interzis în alta, unde mii de fiinţe umane depind de un singur om care e semenul lor." 2 4 Pentru aceasta, raţiunea dispune de educaţie şi legislaţie. Se trece astfel de la contem­ plarea naturii la acţiunea voluntaristă în numele naturii. La d'Iiolbach o aceeaşi schemă unitară de inteligibilitate con­ stituie „sistemul naturii" şi, pe această bază, „sistemul social" şi „morala universală".

După ce newtonizase în psihologie — interesul este gra­ vitaţia sistemului mental — Helvetius afirmă că toţi oame­ nii al căror corp este sănătos au facultăţi egale. Toate diferenţele vin din educaţie. In consecinţă, instruirea poa­ te totul. Statul trebuie să aleagă conţinutul şi metodele, să stabilească o regulă invariabilă, să întocmească planul unei educaţii conforme fericirii publice. Educaţia devine deci o problemă politică: „Arta de a forma oamenii este în orice ţară atât de strâns legată de forma de guvernământ, încât nu se poate face nici o schimbare considerabilă în educaţia publică fără a face schimbări în însăşi constituţia statelor." 2 5 Iată-ne deci purtaţi spre utopiile politice, în 1759, Morelly, un obscur pedagog la Vitry-le-Francois, astăzi foarte ono­ rat în Uniunea Sovietică, pune problema de „a găsi o situa­ ţie în care să fie aproape imposibil ca omul să fie depravat sau rău" pentru că el ar fi „pregătit şi, ca să mă exprim aşa, domesticit prin mecanismul unei educaţii conforme prin­ 26 cipiilor noastre" . Aceste principii sunt expuse într-un gen de cod prescurtat, intitulat: „Model de legislaţie conformă intenţiilor naturii". Este un comunism destul de asemănă­ tor cu cel al tradiţiei utopice, dar cu toate acestea destul de realist pentru ca legile penale să prevadă, cu precizie, lagă­ rele de concentrare.

42

43

tuturor adevărurilor." 2 2 Groethuysen a descris bine această conştiinţă de a fi în armonie cu un tot, plin de sens şi de frumuseţe, care marchează secolul: „Este viaţa în natură, cu natura, concepută ca normală şi bună în sine, spre deo­ sebire de toate celelalte. Omul determinat de natură, du­ când viaţa pe care ea i-o prescrie, trăind într-un mod natural, realizând în umanitatea sa ceva ce ţine de esenţial, de ra­ ţional şi de frumuseţe... Orice lucru se încorporează, prin natura sa, într-un tot plin de sens şi tinzând spre un scop definit, despre care depun mărturie toate părţile sale..." Dar dacă, pe de altă parte, se consideră viaţa oamenilor, se vede că ea nu are nimic din legalitatea care se constată în cerul înstelat, în plante, în natura însăşi a omului. Această viaţă nu este conformă naturii. Ea este contra naturii. Există deci, pe de o parte, în univers, ceva raţional, ceva a cărui exis­ tenţă o constatăm, pe care îl recunoaştem în jurul nostru şi în noi, şi pe de altă parte, există ceva absurd, iraţional şi acesta este viaţa noastră, viaţa umană 2 3 .

Asupra acestui punct există un acord profund între Voltaire, Diderot, Rousseau, Buffon, toţi cei mari. E vorba de aflarea omului aşa cum 1-a format natura, omul a cărui le­ galitate interioară răspunde scopurilor urmărite de natură.

Or, istoria, dezvoltarea vieţii sociale şi în mod particular pre­ oţii şi superstiţiile i-au despărţit până acum pe oameni de menirea lor naturală. Ei au drepturi. Dar aceste drepturi ale omului sunt expresia dispoziţiilor teleologice cu care na­ tura i-a dotat pe toţi oamenii.

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

D'Holbach, Helvetius, Morelly, mai târziu abatele Mably, nu ei sunt cei care dau tonul. Ei sunt marginali; ade­ văratul centru al secolului este altundeva. Există, tot sub influenţa engleză şi totodată printr-o tradiţie autohtonă, Montesquieu fiind cel mai bun exemplu, o suspiciune faţă de fanatism, o infuzie de empirism, un spirit de modera­ ţie, care-i pun pe Voltaire, Diderot şi chiar pe Rousseau şi Condorcet în altă tabără decât aceşti furioşi. Ei sunt părin­ ţii liberalismului mai mult decât ai iacobinismului. Diferen­ ţa nu rezidă în mod principal în opinii, nici în idei — de vreme ce sub-gândirea se hrăneşte din firimiturile căzute de la masa celor mari. Diferenţa este de stil intelectual. Un Rousseau este cu siguranţă ambiguu. El a fost reclamat de teroriştii din '93. Dar el nu este din lumea lor. El dialoghea­ ză cu Grotius, Hobbes, Platon. El este un filozof cu drep­ turi depline, în sensul etern al termenului, şi majoritatea filozofilor partidului filozofic meritau, de asemenea, acest ti­ tlu. Morelly, în schimb, este pe picior de egalitate cu Marat.

CICLUL FRANCEZ

11 niiingente au putut fi subsumate, de la început, sub tota­ li i. 11 ca Revoluţiei. „Este o revoltă ? — Nu, Sire, o revoluţie."

La sfârşitul secolului apare, într-adevăr, un mediu de in­ telectuali proletaroizi. Principiul său de coeziune este îm­ părtăşirea unei doctrine sau a unui arsenal de idei, de noţiuni şi de cuvinte. Desprinşi de societate, ei nu mai sunt mon­ deni şi, la drept vorbind, ei încep să producă teamă oame­ nilor de lume. Ei nu li se mai adresează acestora. Sunt militanţi şi grupul lor se formează ca partid. îşi propun drept scop re­ facerea corpului social conform ordinii naturale. Din certi­ tudinea interioară că această ordine există, că ea este realizabilă, izbucneşte pasiunea revoluţionară. Pentru ei, dintr-odată, revoluţia capătă un sens total, cosmic, al unei regenerări uni­ versale. Şi în lumina acestui concept de revoluţie, interpre­ tează şi orientează ei seria de evenimente care se derulează începând de la 1789. Revoluţia franceză nu era fatală. în fie­ care moment ea apare ca un accident, un derapaj neaştep­ tat. Dar fapt este că aceste întâmplări şi aceste secvenţe

Iacobinii au luat puterea în 1792 şi au păstrat-o aproxini.itiv 18 luni. Paroxismul se situează în anul 1794. După .ii cea, treptat, revoluţia revine în matcă. Lenin ca şi toată mişcarea revoluţionară rusă avea cea mai înaltă stimă peniiu iacobini. Putem decide să considerăm Revoluţia fran• c/.ă din punctul de vedere al Revoluţiei ruse.

Unde sunt paralelismele, unde sunt opoziţiile ?

Pentru prima dată apare un embrion a ceea ce va fi Parlidul. Societăţile de gânditori, cluburile iacobine, societă­ ţile populare se organizează în reţele, comunică între ele, difuzează informaţiile, cuvintele de ordine, programele 2 7 .

I'.lc formează un aparat al puterii care dublează instituţiile legale şi se străduiesc să le controleze, să le epureze, aştep­ tând să li se substituie. Adevărata viaţă politică se derulea­ ză în interior. Puterea se cucereşte sau se pierde în incinta închisă a cluburilor. Se forjează o tehnică politică nouă, deja pusă la încercare în lojele şi societăţile de gânditori ale Ve­ chiului Regim şi care se aplică identic adunărilor publice şi legale: degajarea majorităţilor, arta moţiunilor, manipula­ rea minorităţilor, infiltrare, obstrucţie, epurare etc. Acolo se află, am zice, pâinea cea de toate zilele a vieţii democra­ tice. Da, dar diferenţa este că aceste manevre normale se ope­ rează la adăpostul unui limbaj codificat şi că au drept scop mai puţin o gestiune politică, cât o instaurare a utopiei. î n ­ tr-adevăr, politica este suprainvestită prin faptul că e con­ siderată drept loc al mântuirii universale şi că, în consecinţă, ansamblul corpului social, inclusiv viaţa particulară, trebuie să intre în sfera puterii, în măsura în care totalitatea pro­ blemelor umane este reductibilă la problema politică. în interiorul partidului, indivizii suferă o desocializare.

Avocaţi, jurnalişti, antreprenori, secretari notariali, preoţi:

44

45

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

puţin importă. Patria lor, mediul lor este clubul cu sociabi­ litatea sa particulară. Acolo este locul identităţii lor sociale.

Ei se recunosc în chip esenţial după limbaj. în ţesătura lingvistică se disting fragmente din doctrinele secolului, că­ zute în stare de slogan şi care servesc drept materiale pen­ tru o retorică. Inflaţia lingvistică, aplatizarea limbajului personal în limbaj impersonal şi formularistic, codificarea sa politică — cu cuvinte-cheie, Fanatism, Moderantism, Fe­ deralism, Despotism etc. —, utilizarea acestui limbaj în sco­ puri de putere, iată evocată deja logocraţia modernă. Aceasta dă dezbaterilor din Convenţie aceeaşi impresie de desprin­ dere de real şi de nesăbuinţă angoasantă. Acest limbaj are un efect de încremenire. Popor, Libertate, Patrie sunt cu­ vinte de o asemenea încărcătură, încât ele paralizează opo­ ziţia eventuală, într-atât încât aceasta, onorând sub aceleaşi cuvinte alte realităţi, se teme să fie acuzată de despotism sau suspectată că acţionează pentru Pitt şi Coburg. Limbajul legitimează şi el este acela care autorizează teroarea.

Lenin lăuda cutezanţa teroristă a revoluţiei. Douăzeci de mii de execuţii este totuşi puţin. Este adevărat că erau mai mult de o sută trei mii suspecţi în închisoare la 9 ter28 midor, care erau fără îndoială sortiţi exterminării . S-ar fi atins atunci decimări de amploare bolşevică. Măcelurile sunt abstracte, nu ating oameni, ci „monştri", „tâlhari", „duşmani ai poporului". „Este vorba mai puţin de a-i pedepsi, cât de a-i nimici", spune Couthon. „Nu trebuie deportaţi, trebuie dis­ truşi toţi conspiratorii", spune Collot d'Herbois 2 9 . Este o atitudine maniheeană, separând tabăra celor buni de tabă­ ra celor răi care, potrivit legilor din Prairial, este aptă să cu­ prindă cvasitotalitatea francezilor. în fine, apare tipul uman al ideologului. Sincer, dezin­ teresat, neiubind nici femeile, nici banii, nici vinul, fără prie­ teni, neobosit om de club, uneltitor, crezând tot ceea ce spune, văzând peste tot capcane şi comploturi, mare maestru al lim­ bajului şi, mai presus de toate, total impersonal şi abstract, Robespierre îl prefigurează, irezistibil, pe Lenin.

46

CICLUL FRANCEZ

1 )ar Robespierre a căzut, şi este uşor, dintr-un punct de vedere bolşevic, să înţelegi de ce.

Partidul e lipsit de coeziune. S-a divizat. El nu a fost nici­ o d a t ă ierarhizat, monolitic. Nu a fost niciodată capabil să impună membrilor săi o disciplină şi un elan potrivit. Căci doctrina, al cărei păzitor este, nu este nici ea coerentă. Vir­ ili te, Popor, Libertate sunt principii morale. Doctrina re­ voluţionară nu este unificată. Ea se alimentează din mai multe teme, rău coordonate, adesea contradictorii. Egalii .uca, de exemplu, este visată prin proprietate care protejea­ ză persoanele şi le dă autonomie în raport cu partidul însuşi.

IJ topia se dă drept o utopie. Ea nu este produsul unei evoI LI ţii naturale. Rămâne un ideal de împlinit. Ea depinde deci de virtute, nu de ştiinţă. Conceptul de natură nu este sufi­ cient pentru a furniza o istoriozofie. Natura, la urma ur­ melor, rămâne obiect de contemplare. Ea învinge la termidor sub chipul fermecător al Doamnei Tallien, al Josephinei, al doamnei Recamier. Franţa este salvată prin galanteria uno­ ra, castitatea altora, prin femeile sale, semne şi agenţi ai des­ compunerii ideologiei.

A existat un decalaj.

Iacobinii, pentru a relua categoriile leninismului, erau stângişti. Ei credeau în popor, în reprezentare sau în con­ trolul popular. Nutreau un anume antiintelectualism. Nu erau apţi să susţină ferm Statul. Dorind o pauză — un NEP — ci nu au fost capabili s-o controleze: societatea civilă, după Termidor, le-a scăpat şi i-a zdrobit. Abia după ce au pier­ dut puterea se poate nota tentativa de a reforma toată cunoaş­ terea, de a reface gramatica, psihologia, ştiinţele naturale într-o ştiinţă unică, de a unifica întreg sistemul de învăţământ într-o piramidă având drept vârî penultima clasă a Institutului, cla­ sa de Analiză a intelectului uman. Acest condillacism ge­ neralizat era opera lui Volney, Cabanis, Destutt de Tracy, * NEP - Noua Politică Economică, introdusă de Lenin (n.t.).

47

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

care se n u m e a u ideologi. Ei căutau un sprijin şi au fost a m e s ­ tecaţi în comploturile care l-au a d u s pe B o n a p a r t e la putere.

D i n nefericire, acesta era u n e r o u plutarhian, î m b i b a t d e C o r n e i l l e . El a s u p r i m a t p e n u l t i m a clasă a Institutului, a re­ i n t r o d u s g r e a c a şi latina şi a s e m n a t C o n c o r d a t u l .

C A P I T O L U L III

Ciclul

german

I a t ă d e ce, înainte d e a-şi atinge î n R u s i a d e p l i n a d e z ­ voltare, d u p ă ce a p a r c u r s într-un secol un „ c i c l u f r a n c e z " , i d e o l o g i a t r e b u i a î n c ă s ă treacă printr-un ciclu g e r m a n .

Ingredientele a c ă r o r p r e z e n ţ ă , fuziune şi p r e c i p i t a t v o r da ideologia, şi a n u m e religia, filozofia, ştiinţa, g n o z a , spiri­ tul revoluţionar, s-au prezentat rând pe rând în F r a n ţ a , nici­ odată î n s ă î m p r e u n ă , n i c i o d a t ă î n starea d e p u r i t a t e care permite c o m b i n a r e a .

In G e r m a n i a , dimpotrivă, ele coexistă şi fuziunea se o p e ­ rează în creuzetul gândirii. Al gândirii doar, căci revoluţia, care este m o m e n t u l pietrei filozofale, G e r m a n i a a ratat-o, lă­ sând astfel R u s i e i grija de a reuni m o d e l u l politic francez şi modelul intelectual g e r m a n şi de a desăvârşi astfel ideologia.

E t a p a g e r m a n ă este o i n t r o d u c e r e m a i directă în s u b i e c t decât etapa franceză, deoarece condiţiile pe care le oferă G e r ­ mania în raport cu F r a n ţ a s e a m ă n ă cu cele pe care le va oferi mai târziu R u s i a în r a p o r t cu G e r m a n i a şi, m a i ales, d e o a ­ rece din G e r m a n i a şi s u b f o r m a g e r m a n ă au fost i m p o r t a ­ te în R u s i a materialele intelectuale care au servit la construirea ideologiei s u b f o r m a s a r u s e a s c ă .

I

C r i z a religioasă şi receptarea ştiinţei m o d e r n e au l o c în G e r m a n i a ca şi în F r a n ţ a , dar în condiţii foarte diferite.

Pe o cale ocolită, spiritualitatea luterană care t o t u ş i fă­ cuse să treacă elementele afective şi p e r s o n a l e înaintea d o g ­ maticii, incita la s p e c u l a ţ i e 1 . A c e a s t ă spiritualitate nu invita 49

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

CICLUL GERMAN

la o v i z i u n e c a l m ă şi pacificată a celor divine. Ea c o m p o r ­

Această c o n ş t i i n ţ ă d e sine a p a r e î n o m , ş i d e aceea g n o z a

tă, d i m p o t r i v ă , t u l b u r a r e a şi a n g o a s a ca stare p e r m a n e n t ă .

(s.m c u n o a ş t e r e a care este „ r e c u n o a ş t e r e " a ceva ce se află

Simul peccator et iustus' luteran, ca şi tendinţa de a face din

acolo i m a n e n t ) este m â n t u i r e .

tortura spirituală un criteriu al credinţei este, fără nici o în­

î n a c e a s t ă o p t i c ă , o m u l este m a i p u ţ i n m â n t u i t cât m â n -

doială, u n a din sursele lui D o s t o i e v s k i . O m u l c o r u p t î n m o d

l uitor, iar D u m n e z e u mai puţin mântuitor cât mântuit. A c e a s ­

radical p r i n p ă c a t şi fără c o n s i s t e n ţ ă o n t o l o g i c ă este ca şi

tă intuiţie, care u r c ă p â n ă la E c k h a r t şi B o e h m e , va fi în

nimicit în evenimentul dezvinovăţirii, în care vine să i se

centrul filozofiei r o m a n t i c e .

substituie, î n m o d „ j u r i d i c " , H r i s t o s salvatorul, „ H r i s t o -

O r , acest D u m n e z e u tinde m a i m u l t sau m a i p u ţ i n s ă s e

sul din n o i " . D a r c u m s ă conferi u n statut raţional l a ceea

confunde cu c o s m o s u l m a g i c al R e n a ş t e r i i , cu o N a t u r ă în

ce este d a t ca o experienţă existenţială, inefabilă ? S u b i e c ­

care totul se află în c o r e s p o n d e n ţ ă , în interacţiune, a n i m a ­

tul în chip juridic salvat de H r i s t o s este deci tentat să ex-

tă de V i a ţ ă şi d o t a t ă cu un suflet. Se înclină astfel s p r e un

pliciteze acest e v e n i m e n t p r i n t r - o d o c t r i n ă d e a s e m e n e a

p a n t e i s m d e orientare b i o l o g i c ă ş i e v o l u ţ i o n i s t ă care o b s e ­

juridică, în stare să sprijine o m u l şi să-i satisfacă d o r i n ţ a na­

dează gândirea germană de la B o e h m e la acea „Weltanscbau-

turală d e c u n o a ş t e r e . î n t r - u n cuvânt, s ă s p o r e a s c ă , î n p l a n

ung o r g a n i c ă " a lui O e t i n g e r şi, finalmente, la Schelling. E

obiectiv şi discursiv, justificarea inefabilă şi să u ş u r e z e în

suficientă deci o pierdere a s i m ţ u l u i transcendenţei, atât de

acelaşi timp chinul „crucii m i s t i c e " , căutând a r g u m e n t e p e n ­

puternic t o t u ş i l a L u t h e r , p e n t r u c a o m u l s ă devină s i n g u ­

tru a c e a s t a într-un fatalism tragic universal, al cărui p r i n ­

rul d e p o z i t a r al Spiritului, subiect şi obiect al mântuirii, sal-

cipiu să fie inerent lumii şi istoriei şi care să fie în chip

vandus şi salvator în m o d indisociabil.

raţional penetrabil. A c e a s t a î n s e a m n ă a d e s c h i d e larg p o a r ­ ta unei n o i invazii g n o s t i c e .

A existat într-adevăr, în G e r m a n i a s e c o l e l o r al X V I - l e a şi al X V I I - l e a , un e x t r a o r d i n a r p u s e u iluminist, teosofic, în care se r e u n e s c alchimia, a s t r o l o g i a , p a r a p s i h o l o g i a şi o c u l ­ tismul. L a P a r a c e l s u s , Valentin Weigel, l a B o e h m e , „ p ă r i n ­ tele filozofiei g e r m a n i c e " , hermetismul alexandrin, tradiţiile n e o p l a t o n i s m u l u i s e c o m b i n ă î n m o d b i z a r c u m i s t i c a re­ n a n ă m e d i e v a l ă , k a b b a l a evreiască şi credinţa r e f o r m a t ă 2 .

A c e a s t ă n o u ă g n o z ă n u este m a i p u ţ i n l u x u r i a n t ă decât g n o z a alexandrină. D a r romanul g n o s t i c suferă o inflexiu­ ne p r o p i c e v i i t o a r e l o r secularizări. D u m n e z e u are o d e v e ­ nire, ş i a c e a s t ă devenire trece î n m o d n e c e s a r p r i n l u m e .

U m a n i t a t e a devine un l o c de trecere o b l i g a t al istoriei di­ vine, d e o a r e c e p r i n ea divinul ajunge la c o n ş t i i n ţ a de sine. " Totodată păcătos şi drept (n.t.).

50

A c e a s t ă recentrare pe subiect — chiar pe subiectiv — îşi găseşte în p i e t i s m expresia religioasă.

P i e t i s m u l este o m i ş c a r e internaţională căreia, cu p r e c a ­ uţie, i s e p o a t e ataşa q u i e t i s m u l D o a m n e i G u y o n , A n t o a nette B o u r r i g n o n , s u e d e z u l S w e d e n b o r g , e n g l e z u l W e s l e y şi fără nici o îndoială, câteva aspecte ale lui J e a n J a c q u e s R o u s seau". D a r , î n G e r m a n i a , u n d e s e află centrul s ă u , e l o p e ­ rează o m u t a ţ i e radicală a spiritualităţii lutheriene. In l o c ca s i n g u r ă credinţa (solafide) să fie cea care î n t e m e i a z ă j u s ­ tificarea şi care j u d e c ă pietatea, este invers, pietatea este cea care j u d e c ă credinţa şi a s i g u r ă indirect justificarea. Pietiştii

reclamă

concursul

sentimentului,

deschid

ecluzele

* H. JAEGER, 1965, 1977, G. GUSDORF, 1972 pp. 59-142, G. GUSDORF, 1976, pp. 244-313. Pe măsură ce ancheta sa se dez­ voltă, G. Gusdorf pare să dea pietismului un loc din ce în ce mai important.

51

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

CICLUL GERMAN

„ l i c h i d e l o r a s c u n s e ale i n i m i i " c u m z i c e a u n u l d i n maeştrii

m a. Ei i n v e n t e a z ă n o ţ i u n e a de viclenie a raţiunii, definită

lor, Gottfried Arnold. Spre 1730, inundaţia a dus cu sine totul.

ca preluare de către un p l a n divin, p r o v i d e n ţ i a l şi descifra­

D o u ă a s p e c t e ale acestei v a s t e ş i c o m p l e x e m i ş c ă r i tre­

bil, a acţiunii egoiste şi particulare a o m u l u i . Ei î m b i n ă cer­ cetarea istorică obiectivă şi activitatea profetică: istoria devine

b u i e s ă n e intereseze.

M a i întâi, cultura sentimentului şi a emoţiei, tinzând une­

profeţie d e - a - n d o a s e l e a , căutare aposteriori a u r m e l o r lui

o r i s p r e antiintelectualism. D o a r o a m e n i i simpli, inculţi

I ) u m n e z e u . Ei s u b o r d o n e a z ă totul u n e i viziuni centrale, în

d a u d o v a d ă d e u n c r e ş t i n i s m autentic, m a i ales d a c ă s u n t

sensul lui J a c o b B o e h m e , î n care vin s ă s e î m b i n e m e d i c i ­

pierduţi într-o c o m u n i t a t e d e m a s ă guvernată n u m a i d e m o ­

na, j u r i s p r u d e n ţ a , istoria şi t e o l o g i a . V i z i u n e a centrală se

ravurile sale patriarhale, în care o a m e n i i nu i n t e n ţ i o n e a z ă

identifică cu ştiinţa universală. T o ţ i o a m e n i i p a r t i c i p ă la ea

să r e v e n d i c e d r e p t u r i abstracte, individualiste, c e e a ce ar fi

tic drept, şi D u m n e z e u ajunge la o conştiinţă totală de sine.

contrar idealului „ c o m u n i s m " al unei Biserici primitive ima­

1 ) u m n e z e u este în î n t r e g i m e în om la sfârşitul v r e m u r i l o r .

ginare. Sufletul este statornic invitat să se d i z o l v e în fluidi­

D a r v i z i u n e a sfârşitului lumii s e u n e ş t e c u v i z i u n e a unei

tatea emoţiilor, să trăiască la un nivel subraţional, în efuziune,

noi societăţi care va fi d e m o c r a t i c ă şi egalitară ( u l t i m ava­

s c h i m b , lacrimi, antibiografie, a n g o a s ă , confesiune r e c i p r o ­

tar al s a c e r d o ţ i u l u i universal al lui L u t h e r ) , care va fi c o ­

că, confidenţă de fiecare clipă. T r e b u i e să te exprimi cu ori­

munistă şi care va fi a n o m i c ă , p e n t r u că o b l i g a ţ i a va fi

ce preţ. De aceea pietismul a s o c i a z ă cultului prieteniei cultul

devenit inutilă din c a u z a a b u n d e n ţ e i de b u n u r i , şi dreptul,

femeii c o n s a c r a t e vieţii interioare. î n t r e g u l p a t o s al r o m a ­

din c a u z a triumfului iubirii.

nului rus se naşte aici.

Pe de altă parte, ideea reformei totale — a transforma lu­

Ştiinţa m o d e r n ă a fost inventată în Italia, F r a n ţ a , O l a n ­

m e a prin transformarea o m u l u i — sau, c u m s p u n ei, a insta­

da, Anglia. G e r m a n i a , lovită de R ă z b o i u l de Treizeci de Ani,

ura Reich-ul — împărăţia lui D u m n e z e u , dar prin meditaţia

nu s-a întâlnit cu O c c i d e n t u l , în inovaţie, d e c â t cu o întâr­

unui regnum hominis se înţelege — face să reapară un vechi

ziere d e u n a s a u d o u ă generaţii. î n O c c i d e n t , ştiinţa, m e ­

milenarism eschatologic. Va fi echivalentul german, dar într-o

tafizica şi teologia încheiaseră, de la început, un soi de alianţă

religiozitate supraîncălzită, al romantismului prerevoluţionar

c o n t r a c o n c e p ţ i i l o r t e o z o f i c e s a u g n o s t i c e ale E v u l u i M e ­

francez. El infuzează francmasoneria din E u r o p a Centrală cu

diu târziu. în G e r m a n i a , dimpotrivă, climatul religios c h e m a

un misticism speculativ şi cu o fervoare incandescentă.

alături de t e o l o g i e speculaţia filozofică şi i m a g i n a ţ i a g n o s ­

Astfel c ă î n S u a b i a , într-un m e d i u d e p a s t o r i iluminaţi,

tică, fără s e p a r a r e a genurilor într-o c o m p e n e t r a r e r e c i p r o ­

exegeţi p a s i o n a ţ i ai Scripturii, se e l a b o r e a z ă câteva idei for­

că. A p o i , ştiinţa a fost invitată la rândul ei să se integreze.

3

m e ale r o m a n t i s m u l u i , î n special t e o z o f i a istoriei . B e n g e l ,

Leibniz, discipol al paracelsianului Van H e l m o n t , O r ­

O e t i n g e r d a u u n sens a p o c a l i p t i c împărţirii istoriei î n p e ­

dinului R o s a c r u c i a n şi nu fără legături cu B r u n o şi B o e h m e ,

r i o a d e . E i cred î n i m i n e n ţ a evului d e p e u r m ă . D e z v o l t a ­

p r i m e ş t e m a t e m a t i c a occidentală, la care el î n s u ş i p a r t i c i p ă

rea n u este c o n c e p u t ă c a u n p r o g r e s linear î n m a n i e r a lui

î n m o d glorios, într-o matrice d e gândire preştiinţifică . L u ­

4

C o n d o r c e t , ci ca o luptă dialectică a forţelor binelui şi a for­

m e a sa este o c o n e x i u n e de m o n a d e în care fiecare element

ţelor răului. A c e a s t ă dialectică nu este de esenţă mitică, ci

este c o n d i ţ i o n a t p r i n altele, potrivit u n o r reguli fixe. E a

istorică, iar e p o c a c o n t e m p o r a n ă c o n s t i t u i e p e r i o a d a ulti-

nu este o s u m ă m e c a n i c ă de părţi, ci un tot organic, în care

52

53

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

CICLUL GERMAN

fiecare m o n a d ă este, l a r â n d u l s ă u , u n tot d i n a m i c , u n cen­

de lotul n o s t r u , să m e r g e m în g r ă d i n ă şi să l u c r ă m " , ceea

tru de forţă u n i c şi viu. S u n t e m , în aparenţă, a p r o a p e de in­

re reprezintă programul celor trei Critici7. El crede că a trium­

tuiţiile ezoterice, dar, de a c e a s t ă dată, viziunea centrală, în

fat definitiv, căci scrie în finalul Prolegomenelor':

loc să fie întrevăzută mistic ca la B o e h m e , este g â n d i t ă ra­

cismul, care nu se p o a t e ivi într-un secol de cultură d e c â t

ţional într-un s i s t e m care face să intre fiecare lucru în cea

dacă s e a s c u n d e î n spatele metafizicii d e ş c o a l ă , s u b p r o ­

„Misti­

m a i b u n ă dintre lumile p o s i b i l e . A c e s t s i s t e m este calculul

iecţia căreia p o a t e cuteza să se ia la luptă cu raţiunea, este i z ­

divin, ce p o a t e fi gândit de om în calculul infinitezimal care

gonit de filozofia critică d i n acest u l t i m r e f u g i u . " 8 In 1775,

îi p e r m i t e să f o r m u l e z e p r o p r i a sa raţiune de a fi în seria

raţionalismul u l t i m întâlneşte t o t u ş i i s t o r i c i s m u l n ă s c â n d ,

infinită care este devenirea lumii. R a ţ i u n e a analitică p o a t e ,

p r e c u m şi p r i m e l e elanuri ale r o m a n t i s m u l u i naţional. Se

în teorie, să d e s f a c ă universul, să p ă t r u n d ă în interiorul in­

întâmplă că instrumentul intelectual desăvârşit de K a n t este

telectului divin, să intre în planificarea sa totală, în care răul

reluat, cu alte finalităţi, de către o g â n d i r e străină spiritu­

însuşi îşi g ă s e ş t e justificarea în v e d e r e a celui m a i m a r e b i n e

lui kantian, şi î n t o r s î m p o t r i v a lui. F u z i u n e a r a ţ i o n a l i s m u ­

cu p u t i n ţ ă şi a a r m o n i e i 5 . E s t e deja s o l u ţ i a „ r o s i c r u c i a n ă "

lui m o d e r n şi a g n o z e i c o m p o z i t e , reinterpretarea p a n t e i s t ă

a lui H e g e l , trandafirul raţiunii pe crucea p r e z e n t u l u i .

a lui S p i n o z a , a lui L e i b n i z are l o c în generaţia lui H e r d e r ,

E x i s t ă n e n u m ă r a t e alte lucruri l a L e i b n i z . E l n u este ci­

Lnchte, Schelling, H e g e l .

tat d e c â t p e n t r u a indica faptul că şi la el, şi m a i ales d u p ă

Nu este cazul să facem nici m ă c a r aluzie la conţinutul fi­

el, marele r a ţ i o n a l i s m p r o f e s o r a l este î n m o d c o n s t a n t a m e ­

lozofiei r o m a n t i c e . Să s p u n e m că raţiunea subiectivată a lui

ninţat de o s u b v e r s i u n e g n o s t i c ă întărită şi de m i ş c a r e a de

Kant, d e p ă ş i n d limitele pe care el î n s u ş i i le-a p u s (cele ale

masă a pietismului.

f e n o m e n u l u i ) , se d e s f ă ş o a r ă în întreg c â m p u l c u n o a ş t e r i i şi

De aici, i z o l a r e a relativă a lui K a n t , care ar p u t e a fi ca­

u r m ă r e ş t e să-1 unifice. A c e a s t ă raţiune este concretă, i s t o ­

lificat, u t i l i z â n d înainte de v r e m e o p o z i ţ i a r u s ă a slavofili-

rică şi e n c i c l o p e d i c ă . In filozofia m e c a n i c i s m u l u i , întregul

lor şi a occidentaliştilor, d r e p t cel m a i o c c i d e n t a l i s t dintre

era a b a n d o n a t lui însuşi. Ea nu-1 p u t e a c u p r i n d e d e c â t spăr-

filozofii germani. C o n s i d e r a t într-un context franco-englez,

gându-1 în bucăţi, şi de aceea g â n d i r e a franceză a s e c o l u l u i

K a n t p a r e s ă î n c u n u n e z e efortul secular d e reflecţie a s u p r a

al X V I I I - l e a nu p u t u s e să g e n e r e z e o i d e o l o g i e c u p r i n z ă ­

ştiinţei şi a s u p r a r a p o r t u l u i între metafizică şi ştiinţă. Pe

toare ş i c o e r e n t ă . N o u a raţiune g e r m a n ă , organicistă, e v o ­

b u n ă d r e p t a t e este el a ş e z a t în linia lui D e s c a r t e s şi H u m e .

luţionistă, istoricistă p o s e d ă a c e a s t ă p u t e r e sintetică şi

D a r , în c o n t e x t u l g e r m a n , p r o b l e m a k a n t i a n ă — ce p o t să

t o t a l i z a t o a r e care, în t i m p u l întregului secol al X V I I I - l e a ,

c u n o s c ? — c a p ă t ă un alt sens în faţa creşterii unei exaltări

trebuise să fie cerută e z o t e r i s m u l u i .

c o n f u z e şi de ceea ce el n u m e ş t e cu dispreţ Schwärmerei".

D e s p r e Schelling ş i m a i ales d e s p r e H e g e l s e p o a t e s p u ­

In 1766 el p u b l i c ă Visurile unui vizionar care este o respin­

ne, r â n d p e r â n d , potrivit p u n c t u l u i d e v e d e r e p e care n e

gere detaliată a revelaţiilor lui S w e d e n b o r g . D a c ă metafi­

p l a s ă m , că o p e r e a z ă o raţionalizare a e z o t e r i s m u l u i g n o s ­

zica ar fi posibilă, scria el, ea ar fi „o ştiinţă a limitelor raţiunii

tic s a u c ă „ e z o t e r i z e a z ă " r a ţ i o n a l i s m u l m o d e r n . E i p r o p u n

u m a n e " 6 . Ş i conchide, citându-1 p e V o l t a i r e : „ S ă n e o c u p ă m * Prolegomene la orice metafizică viitoare care se va putea în­ făţişa ca ştiinţă (n.t).

* Fanatism (n.t.)., 54

55

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

CICLUL GERMAN

s i s t e m e cu alură raţională şi cu a m b i ţ i e totală, care se inse­

secolului al X V I I - l e a . B r u n o B a u e r inventează aici conceptul

r e a z ă în chip m a i m u l t s a u m a i p u ţ i n p l a u z i b i l în realul is­

tic alienare, ce semnifică iluzia că ceva există d i n c o l o de c o n ­

toric, s o c i a l şi n a t u r a l : a s e m e n e a s i s t e m e s u n t cu s i g u r a n ţ ă

ştiinţa o m u l u i şi că el î n s u ş i d e p i n d e de acest lucru care este

în p e r i c o l de a d e g e n e r a în i d e o l o g i e . Şi t o t u ş i , în chip cu

p r o p r i a s a creaţie 1 0 . D a r , c u r â n d , i d e a l i s m u l î n s u ş i este ata­

totul evident, H e g e l ( n u m a i m u l t d e c â t S c h e l l i n g ) n u este

cat ca un mit filozofic, d u b l u r ă s e c u l a r i z a t ă a m i t u l u i creş­

un ideolog. Sistemul conţine în largile sale reţele analize c o n ­

tin. P e n t r u B a u e r , alienarea este atunci l a p a r o x i s m . D a r

crete extraordinar de p r o f u n d e , p r e z e n t a t e într-un stil de o

alienarea fiind totală, eliberarea totală este în fine p o s i b i l ă .

p o e t i c ă a m b i g u i t a t e , astfel î n c â t H e g e l d ă cel m a i fascinant

B a u e r î m p a r t e deci istoria u n i v e r s a l ă î n d o u ă : înainte, is­

s p e c t a c o l metafizic care s-a p u t u t a d m i r a de la P l o t i n în­

toria alienării, d u p ă , r e s t a u r a r e a o m u l u i şi a libertăţii. C o ­

c o a c e . D a r i d e o l o g i a n u este d e p a r t e ş i s e c u v i n e să-i r e p e ­

titura istoriei este secolul prezent şi iminenţa eliberării totale

r ă m etapele.

îi dă un caracter catastrofic. „ C a t a s t r o f a , îi scrie el lui M a r x ,

C a ş i î n F r a n ţ a , d r u m u l s ă u m e r g e d e l a critica religiei

va fi teribilă; va fi în m o d necesar o catastrofă gigantică...

la critica politică. A c e l a ş i lucru se va p e t r e c e şi în R u s i a . In

ea va fi m a i m a r e şi m a i m o n s t r u o a s ă d e c â t cea care a în­

cele trei ţări v e d e m aceste d o u ă critici ridicându-se o d a t ă cu

soţit intrarea creştinismului î n l u m e . " 1 1

căderea u n u i lung acces de fervoare religioasă. G e n e r a ţ i a r o ­

Incet-încet, a p a r e ideea survenirii catastrofei nu n u m a i

m a n t i c ă g e r m a n ă se o p u n e cu t o a t e forţele sale ireligiozi-

î n d o m e n i u l metafizicii. T r e b u i e s u r m o n t a t mitul idealist

tăţii L u m i n i l o r . G e n e r a t o a r e a unei teozofii conceptualizate

pentru a atinge realitatea c a r e este socială şi politică. A c ­

sau a unui misticism sistematizat, ea se crede cu ardoare creş­

ţiunea trebuie să facă să c o r e s p u n d ă realitatea imperfectă

tină. H e g e l îşi p r o c l a m ă o r t o d o x i a luterană 9 . A c e e a ş i g e n e ­

realităţii eterne a filozofiei. R a ţ i u n e a absolută ajunsese, prin

raţie n u l a n s e a z ă î n c ă nici u n apel l a acţiune p o l i t i c ă . E a s e

H e g e l , la c o m p r e h e n s i u n e a t o t a l ă a realităţii. P r i n t r - o răs­

s i t u e a z ă chiar î n a p o i a liberalismului lui K a n t . E s t e înclina­

turnare „ d i a l e c t i c ă " , realitatea trebuie să devină d e s ă v â r ş i ­

t ă s ă i d e a l i z e z e statul p r u s a c , s ă accepte, î n orice c a z din

rea raţiunii. F i l o z o f i a devine p r a x i s .

p u n c t de v e d e r e filozofic, ceea ce este. R e a l u l c o i n c i d e î n c ă cu raţionalul. Ea se m u l ţ u m e ş t e cu libertatea de a s p e c u l a în limitele p ă s t r a t e cu grijă ale R e p u b l i c i i L i t e r e l o r .

S i n t e z a hegeliană s e d ă d e a d r e p t d e s ă v â r ş i r e a filozofiei

D a r de ce să ne o p r i m la filozofia acţiunii ? Biografia S p i ­ ritului nu este, în fapt, d e c â t istoria o a m e n i l o r materiali re­ flectând a s u p r a alienării lor materiale. F e u e r b a c h p ă r ă s e ş t e deci filozofia. S i n g u r ă m a t e r i a există, şi o a m e n i i inventea­

(şi de a s e m e n e a a religiei, căci creştinismul p u t e a trece drept

ză mituri religioase pentru a-şi oferi, în imaginar, ceea ce nu

e x o t e r i s m u l p o p u l a r al filozofiei lui H e g e l ) ; la m o a r t e a sa,

p o t să atingă în realitate. Ştiinţa p e r m i t e a b o l i r e a alienării.

s i n t e z a se desfăcea.

C a ş i I l u m i n i s m u l , m i ş c a r e a tinerilor hegelieni î n c e p u ­ se p r i n t r - o critică istorică a revelaţiei.

S t r a u s s şi B r u n o B a u e r o c u p ă o p o z i ţ i e o m o l o a g ă celei a lui R i c h a r d S i m o n şi a lui S p i n o z a din Tractatus", la sfârşitul * B. Spinoza, Tratatul teologico-politic, 1670 (n.t).

56

In acest p u n c t , idealismul g e r m a n îşi încheie răsturna­ rea şi se î n t o a r c e la poziţiile gândirii franceze p r e r e v o l u ţ i o n a r e : antireligie, materialism, utilitarism. In p l u s , el este în măsură să integreze istoricismul hegelian. Şi mai mult încă, în r e a ş e z a r e a materialistă a idealismului, această integrare se face s i n g u r ă : viziunea r o m a n t i c ă a istoriei, i s t o r i o z o f i a tre­ c e s p o n t a n î n politică. „ T i m p u l , scrie R u g e , este p o l i t i c ă . " 1 2 57

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

CICLUL GERMAN

S u n t e m în anii care p r e c e d 1848. G â n d i r e a g e r m a n ă a scă­ p a t d i n m e d i u l c o n t r o l a t al universităţii p e n t r u a se revărsa în publicistică. La Paris, H e i n e , R u g e , Bauer, M a r x , o întrea­ g ă intelighenţie tânără s e p o l i t i z e a z ă î n c o n t a c t c u mediile r e p u b l i c a n e şi socialiste ale M o n a r h i e i d i n Iulie. T o t u l este gata pentru noua sinteză marxistă.

istorie. M a r x aşază această istorie în câmpul libertăţii u m a n e .

M a r x a trecut p r i n aceleaşi etape ca şi prietenii săi. Şi el a ajuns la un u m a n i s m concret, istoric, iar a c u m politic. D a r el îi d e p ă ş e ş t e a s u p r a u n u i p u n c t : alienarea o m u l u i nu are d r e p t c â m p religia şi nici statul, ci m u n c a . I s t o r i o z o f i e i he­ geliene, M a r x îi a d a u g ă deci d i m e n s i u n e a e c o n o m i c ă , care nu-i s c ă p a s e m a e s t r u l u i de la l e n a , d a r pe care M a r x o a ş a ză în centru. E x t r a o r d i n a r a descoperire a lui M a r x este aceea de a r e g â n d i vechiul spirit al i a c o b i n i s m u l u i în l u m i n a fi­ lozofiei germane, de a p r o p u n e deci o n o u ă şi definitivă R e ­ v o l u ţ i e franceză, dar lărgită, p r i n H e g e l , la d i m e n s i u n i l e C o s m o s u l u i ş i a n c o r a t ă p r i n R i c a r d o î n tuful e c o n o m i c u ­ lui şi al socialului. M o ş t e n i t o r al gândirii franceze, engle­ ze, g e r m a n e a secolului al X V I I I - l e a , M a r x are soluţii pentru p r o b l e m e l e cele m a i u r g e n t e ale s e c o l u l u i al X l X - l e a .

Sistematic şi totalizant, m a r x i s m u l nu evită i d e o l o g i a d e ­ cât p r i n t e m p e r a m e n t u l faustic al a u t o r u l u i său, „ d o c t o r u l r o ş u " , dar b o e m şi devorat de o insaţiabilă curiozitate. D u p ă 1848, M a r x a d e s c o p e r i t e m p i r i s m u l e n g l e z şi şi-a p r o p u s ca s c o p întemeierea unei a d e v ă r a t e ştiinţe a s o c i a l i s m u l u i .

El a a b a n d o n a t astfel categoriile hegeliene. A simţit p o a t e el î n s u ş i eşecul ştiinţific al Capitalului, m o t i v p e n t r u care nu 1-a definitivat şi s-a î n t o r s chiar, s p r e sfârşitul vieţii, la u t o p i s m u l n e o i a c o b i n a l tinereţii sale. D a r , c â n d prietenul său E n g e l s s-a apucat, în Anti-Duhring, să i n t r o d u c ă rezul­ tatele cercetării, pe care M a r x le c o n s i d e r a p o z i t i v e , într-un s i s t e m totalitar şi grosier al istoriei şi al naturii, M a r x bine­ c u v â n t e a z ă i m p r u d e n t această acţiune. Şi s u b această formă, regresivă şi simplificată, s-a răspândit în G e r m a n i a marxismul.

U n ciclu d e gândire s e încheie. L e i b n i z p r o p u s e s e i d e e a celei m a i b u n e dintre l u m i . H e g e l o v e d e a î m p l i n i n d u - s e în -

58

I )ar R u s i a este cea în c a r e se forjează i n s t r u m e n t u l politic şi, dacă se p o a t e spune uşa, partidul celei mai bune dintre lumi.

II D a r este o a r e u n ciclu d e gândire ? N u s u n t e m p e cale de a confecţiona o g e n e a l o g i e a culpabilităţii — Hegel genuit Marx, genuit Lenin

— căreia îi d e n u n ţ a m înainte ca­

racterul î n ş e l ă t o r ? într-adevăr, în acest p s e u d o c i c l u există o s c h i m b a r e de p l a n şi, într-un p u n c t , se p r o d u c e trecerea la i d e o l o g i e . E x i s t ă , p o a t e , la orice filozof, fie el de m ă r i ­ m e a lui L e i b n i z şi a lui H e g e l , un grăunte de i d e o l o g i e . D a r i d e o l o g u l este cel care îl r e p e r e a z ă şi îl face să g e r m i n e z e . î n m e d i u l „hegelienilor d e s t â n g a " , m a i m u l ţ i s e o c u p ă d e a c e a s t ă germinare. E a îşi d e c u p e a z ă î n m a r e a m a n t a he­ geliană boarfele lor ideologice. Să privim la ce a devenit t e m a dialectică. D i a l e c t i c a hegeliană nu c o n ţ i n e a nici m a i m u l ­ tă, nici m a i puţină virtualitate ideologică decât sofistica grea­ că, s c o l a s t i c a t o m i s t ă , r a ţ i o n a l i s m u l cartezian. D a r este u n fapt de istorie că i d e o l o g i a sovietică i n v o c ă dialectica.

C e e a ce era p e r i c u l o s în dialectica hegeliană d a t ă pe alte mâini, era capacitatea de a justifica o r i c e experienţă c o n t r a ­ z i c ă t o a r e , facultatea sa de a se eschiva sau de a integra c o n ­ tradicţia. C e l puţin ea se referă foarte deschis la un f e n o m e n de g â n d i r e .

M a r x , E n g e l s şi, d u p ă s p u s e l e celui d i n u r m ă , „ m u n c i ­ torul g e r m a n J o s e p h D i e t z g e n " s-au a p u c a t s ă „ r ă s t o a r n e " dialectica hegeliană, „ d e b a r a s â n d - o t o t o d a t ă d e z o r z o a n e ­ l e sale idealiste". „ D a r prin aceasta însăşi dialectica c o n c e p ­ tului nu a devenit d e c â t reflexul c o n ş t i e n t al mişcării dialectice a lumii reale, şi astfel dialectica lui H e g e l , care * Hegel 1-a produs pe Marx, 1-a produs pe Lenin (n.t.).

59

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

CICLUL GERMAN

înainte fusese răsturnată cu c a p u l în j o s , a fost întoarsă, sau,

„ c o n t r o l a b i l ă " p e n t r u că realitatea era c a p t a t ă gata consti-

mai curând, repusă pe picioare."13

111 i tă, p â n ă în p u n c t u l în care o a d u s e s e m u n c a generaţiilor

N i c i o î n d o i a l ă că, p e n t r u jurnalistul M a r x , m a n u f a c t u ­

d e savanţi. D e aceea, d a c ă n ă v o d u l dialectic n u a d u c e a l a

rierul E n g e l s ş i m u n c i t o r u l p e care î l a s o c i a z ă î n m o d g e ­

suprafaţă întreaga realitate, ceea ce aducea nu suferea, în prin­

neros

această răsturnare prezenta

cipiu, d e f o r m a r e . D i m p o t r i v ă , „ r ă s t u r n a r e a " făcuse s ă a p a ­

avantajul unei reîntoarceri la simţul c o m u n . P e n t r u cine nu

ră o realitate deja cadrilată p r i n t r - o s c h e m ă de gândire care

la d e s c o p e r i r e a lor,

e filozof, în r a p o r t cu hegelianismul, m a r x i s m u l e m a i v e ­

nu m a i este r e c u n o s c u t ă ca atare, ci se a s c u n d e în realitate

rosimil, m a i realist.

şi care, în fapt, se substituie acesteia. H e g e l făcuse să intre

Să t r e c e m p e s t e identificarea „ m a t e r i e i " şi a „ l u m i i rea­

în gândire pescuitul m i r a c u l o s al realului, în care el consti­

l e " . C h e s t i u n e a i m p o r t a n t ă este de a fi a ş e z a t dialectica în

tuia viaţa logică. A c u m , a c e a s t ă viaţă rezidă, s e p r e s u p u n e ,

chip de p r o p r i e t a t e a acestei l u m i r e a l e 1 4 . O d a t ă cu a c e a s ­

în obiect, înainte ca el să fie c u n o s c u t . Prin acest fapt, p e ş ­

ta, fiinţa raţională r u p e legăturile sale cu subiectul. E s t e tă­

tii m o r şi nu m a i r ă m â n e d e c â t n ă v o d u l . R e a l u l este r e d u s

iată l e g ă t u r a între dialectică şi experienţa intimă, filozofică,

la „legile generale ale m i ş c ă r i i " . El este ca şi p o s e d a t ( s a u d e ­

a d i c ă r e l i g i o a s ă şi mistică, în care ea i se revelase lui H e g e l .

p o s e d a t ) de entităţile l o g i c e injectate în el şi aservit c a p a ­

„ A m c o n s i d e r a t , scrie E n g e l s , din n o u , î n m o d materialist,

cităţii explicative a a c e s t o r entităţi. A d i c ă el nu este real şi

conceptele din mintea n o a s t r ă ca imagini ale lucrurilor rea­

considerat ca atare, decât în m ă s u r a în care este înlocuit prin­

le, în loc să c o n s i d e r ă m lucrurile reale ca imagini ale cutărei

tr-o d u b l u r ă — în sensul d u b l u r i i unei haine şi a dublurii

sau cutărei trepte a conceptului absolut. Prin aceasta, dialec­

unui actor —, această d u b l u r ă fiind i d e o l o g i c ă sau, c u m va

tica s-a r e d u s la ştiinţa legilor generale ale mişcării, atât a

spune în c u r â n d Plehanov, fiind materialismul dialectic.

lumii exterioare, cât şi a gândirii o m e n e ş t i : d o u ă şiruri de

l u m e n u m a i r ă m â n e d e v ă z u t d e c â t d o s u l p e care-1 d e s c o ­

legi identice p r i n f o n d u l lor, d a r diferind ca e x p r e s i e întru­

peră şi explică, în chip radical, n o u a g n o z ă .

Din

cât m i n t e a o m e n e a s c ă l e p o a t e aplica î n m o d conştient, î n

Astfel, reîntoarcerea la real, la common sense", intenţia

t i m p ce în n a t u r ă — şi p â n ă a c u m , în cea m a i m a r e parte, şi

realistă î n c h i d un cerc infinit m a i „ i d e a l i s t " d e c â t idealis­

în istoria omenirii — ele îşi fac d r u m în m o d inconştient,

mul hegelian ş i p o t c o n d u c e l a a u t i s m logic. L a H e g e l , gân­

s u b f o r m a necesităţii exterioare, î n mijlocul u n u i nesfârşit

direa

şir d e c o n t i n g e n ţ e a p a r e n t e . " 1 5 T e x t u l este f u n d a m e n t a l . E l

Răsturnarea î m p i e d i c ă gândirea să v a d ă în realul extramen­

face p a r t e d i n „ s i m b o l u l " i d e o l o g i e i sovietice. P e d r e p t c u ­

tal altceva decât ceea ce a p u s : structurile, legile mişcării,

v â n t : el r e p r e z i n t ă d e m e r s u l i n a u g u r a l al i d e o l o g i e i ca p r i ­

tot gândire şi acestea. H e g e l se î m b ă t a de b u c u r i a gândirii,

mă d e z l i p i r e de real şi p r i m ă substituire cu un n o u real a

care este c o n t e m p l a ţ i a . A c e a s t ă b u c u r i e îi este interzisă lui

realului p i e r d u t .

şi

realul

e x t r a m e n t a l îşi

ocupau

locul propriu.

Engels, de v r e m e ce ea se p u n e ca reflex al u n e i s c h e m e pe

într-adevăr, reîntoarcerea la real, care r e p r e z i n t ă inten­

care a p u s - o în lucruri fără să-şi d e a s e a m a . S i n g u r a satis­

ţia lui E n g e l s , este d i n t r - o d a t ă c o m p r o m i s ă p r i n injecta­

facţie care-i r ă m â n e , relativ la e x p l o r a r e a realului, este de a

rea, în acest real, a unei s c h e m e p r e c o n c e p u t e : a u t o m i ş c a r e a

regăsi, la infinit, s c h e m a pe care a i n t r o d u s - o în el. E s t e ca

dialectică. L a H e g e l , a c e a s t ă s c h e m ă era p r o d u s u l unei for­ ţări a realităţii în categoriile discursului, d a r ea r ă m â n e a 60

" simţul comun (în engl.; n.t.).

61

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

CICLUL GERMAN

u n e x p l o r a t o r care a r f r e m ă t a d e e m o ţ i e r e g ă s i n d p r o p r i i ­

aiul nu este d e s c o p e r i t ; el este t r a d u s . R e a l i s m u l dialectic

le sale traiectorii. A filozofa î n s e m n a p e n t r u H e g e l să te

sc e p u i z e a z ă în v e r b a l i s m .

identifici treptat cu A b s o l u t u l care este subiect. P e n t r u E n -

E n g e l s nu reflectează la faptul că, atunci c â n d v o r b e ş t e

gels î n s e a m n ă să te identifici cu materia, d a r fără ca a c e a s ­

de „legile dialecticii", u t i l i z e a z ă c o n c e p t u l de lege într-un

ta să p o a t ă da loc la cea mai m i c ă exaltare panteistă, de v r e m e

sens care nu are nimic de-a face cu cel de lege fizică, lege care

c e m a t e r i a este m u t i l a t ă p r i n s c h e m ă , v i d a t ă d e s p l e n d o a ­ rea sa reală, a s c u n s ă în spatele gândirii ecran. I se r e p r o ş e a ­ ză pe nedrept marxismului materialismul: m a i degrabă, ar fi trebuit să i se r e p r o ş e z e faptul de a fi v o l a t i l i z a t materia.

Vechiul „ m a t e r i a l i s m v u l g a r " lăsa cel p u ţ i n m a t e r i a în p a c e .

C u r i o z i t a t e a d e m o n i c ă a lui M a r x era î n c ă de esenţă fi­ l o z o f i c ă sau ştiinţifică. E n g e l s î n c e p u s e p r i n t r - o excelentă a n c h e t ă a s u p r a situaţiei m u n c i t o r i l o r englezi. O m practic, a u t o d i d a c t n e o b o s i t , el d e z v ă l u i s e un a d e v ă r a t talent de is­ toric. N e n o r o c i r e a sa a fost aceea că a luat în serios s c h e m e ­ le lui Marx, mai mult decât M a r x însuşi. El a crezut că se p u t e a r e o r g a n i z a a n s a m b l u l c u n o a ş t e r i i p l e c â n d d e l a câteva p a ­ gini

din

Manifestul Partidului

Comunist,

din

Teze

asupra

lui Feuerbach, din f r a g m e n t e de teorii de a n s a m b l u s c â n ­ teind ici şi c o l o . M a r x a făcut totul p e n t r u a-1 încuraja. U l ­ timele

sale

lucrări,

Anti-Diihring

şi

vrafurile

postume

p u b l i c a t e s u b titlul Dialectica naturii, n a v i g h e a z ă în p l i n ă i d e o l o g i e . E l e nu a d u n ă cu respect, c u m fac Oglinzile şti­ inţei medievale, tezaurul unei cunoaşteri c o n s a c r a t e . N u re­ flectă, ca Tratatul asupra lumii al lui D e s c a r t e s , excesul de a m b i ţ i e al unei ştiinţe n o i . Se p r e z i n t ă ca un s o i de „ r e v i ­ z u i r e " a rezultatelor ştiinţifice luate g a t a c o n f e c ţ i o n a t e de

permite, în limitele m ă s u r ă r i i , o verificare e m p i r i c ă . L e g e a dialectică a „trecerii cantităţii în c a l i t a t e " este ilustrată p r i n exemplul apei care fierbe la o sută de grade şi, în acelaşi sens al cuvântului lege, prin transformarea banilor în capital din­ c o l o d e u n a n u m e p r a g . î n p r i m u l c a z , legea p o a t e f i veri­ ficată şi ea p r e v e d e nu ce se s c h i m b ă , ci c â n d se p r o d u c e s c h i m b a r e a : lege fizică s i m p l ă , care nu are nevoie să fie dia­ lectică, în cel de-al d o i l e a c a z , nu există verificare p o s i b i ­ lă: dacă m a s a de m o n e d ă nu se transformă în capital, se p o a t e afirma t o t d e a u n a că p r a g u l nu a fost atins. P e n t r u a ilustra „ l e g e a negării n e g a ţ i e i " el c o n s e m n e a z ă n e g a r e a capitalis­ mului de către socialism, negarea ouălor de fluture prin naş­ terea fluturilor care v o r d a n a ş t e r e l a m a i m u l t e o u ă ( i d e m p e n t r u grăuntele d e o r z ş i s p i c ) , c v a d r a t u r a n u m e r e l o r n e ­ gative, n e g a r e a lui „ a " p r i n , , - a " ş i n e g a r e a lui „ - a " p r i n el însuşi, ceea ce dă „ a 2 " . Prin negaţie el înţelege î n l o c u i ­ rea, succesiunea, apariţia, modificarea e t c .

17

Să ne i m a g i n ă m

urletele lui F l a u b e r t d a c ă ar fi citit Anti-Diihring ! E l u m e a

lui

Bouvard

şi Pécuchet.

î n a c e a s t ă trecere d e l a H e g e l l a E n g e l s , t r e c â n d p r i n M a r x , există o s c h i m b a r e de stil sau, m a i b i n e zis, de m o d de a g â n d i . C a r a c t e r i s t i c a cea m a i evidentă este simplifica­ rea e x t r e m ă . P r o c e s u l simplificator c o n t i n u ă de altfel de la

la H a e c k e l , din conferinţele p o p u l a r e ale lui H e l m h o l t z , din

E n g e l s la P l e h a n o v şi K a u t s k i , a p o i la L e n i n şi la codifică­

m a n u a l e l e d e chimie ş i d e b i o l o g i e . A c e s t e rezultate sunt

rile diamat-u\m. El nu se d a t o r e a z ă unei s c ă d e r i a talentu­

invitate să a d e r e la „legile generale ale m i ş c ă r i i " , adică „ l e ­

lui si a cunoaşterii. A c e a s t ă s c ă d e r e este c o n s e c i n ţ a şi nu

gea trecerii cantităţii în c a l i t a t e " , „ l e g e a unităţii contrarii­

c a u z a n o u l u i tip d e g â n d i r e . C â n d u n savant sovietic s a u

lor", „legea negării negaţiei". C e e a ce nu se potriveşte, nu aderă,

un n o r m a l i s t p a r i z i a n se i n s t a l e a z ă în diamat p r o d u c ţ i a sa

C a r n o t , s p r e e x e m p l u , s a u N e w t o n , acest „ c a t â r a l i n d u c ­

nu este s u p e r i o a r ă p r o d u c ţ i e i pe care o d a u cei p e n t r u care

ţ i e i " 1 6 este eliminat. C e e a c e a d e r ă este v ă r s a t î n f o r m ă . R e -

este u n m i j l o c d e s u b z i s t e n ţ ă . Activitatea c o g n i t i v ă c o n s t ă

62

63

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

CICLUL GERMAN

în a verifica, din a p r o a p e în a p r o a p e , aplicabilitatea s c h e ­

i n filozofie, aşa c u m făcuseră o d i n i o a r ă g n o z e l e religioase.

m e i la a n s a m b l u l d a t e l o r furnizate de real, real care nu ofe­

Pentru a avea certitudinea, i d e o l o g i a t r e b u i e să se limiteze

ră nici o rezistenţă de v r e m e ce el nu î n a p o i a z ă i d e o l o g u l u i

Li lumea dezvrăjită a m a n u a l e l o r ştiinţifice şi tehnice. N i c i

d e c â t ceea ce acesta a p u s în el. A c e a s t ă t r a n s p a r e n ţ ă i l u z o ­

măcar asta, de altfel, fiindcă r e c o m p e n s a intelectuală a sa­

rie a lumii facilitează i m e n s ceea ce i d e o l o g i a crede a fi o

vantului, înţelegerea f e n o m e n u l u i , g ă s i r e a legii sale s u n t în

m u n c ă intelectuală. P r o d u c ţ i a devine l e s n i c i o a s ă ş i c u r â n d

afara posibilităţilor ideologiei care se m u l ţ u m e ş t e să-1 aran­

s u p r a a b u n d e n t ă . Se constituie, î n c ă de la sfârşitul s e c o l u ­

jeze într-un c o m p a r t i m e n t deja pregătit al sistemului.

lui al X l X - l e a , un c o r p c a n o n i c al doctrinei care s p o r e ş t e

D a r iată p a r a d o x u l decisiv: î n m o m e n t u l î n care s e r u p e

c o n t i n u u p r i n a d ă u g a r e a d e n o i cărţi. C â n d aceşti „ c l a s i c i "

tic l u m e , dialectica d u c e la acţiune a s u p r a acestei l u m i . O

ai m a r x i s m u l u i au f o r m a t un raft destul de b o g a t , au ţinut

c u n o a ş t e r e care n u m a i este î n m o d veritabil m ă s u r a t ă d e

l o c d e cultură. S t u d i u l „ c o r p u s u l u i " , cercetarea c o e z i u n i i

real — de v r e m e ce realul nu este o b s e r v a t şi nici c o n t e m ­

sale interne — s a u , m a i d e g r a b ă , î n t r e b u i n ţ a r e a acestei c o ­

plat aşa c u m este — îşi fixează î n m o d s p o n t a n d r e p t s c o p

eziuni interne, care în i d e o l o g i e nu este finală, ci p r i m a r ă

a a c ţ i o n a a s u p r a lui şi a-1 modifica. „ P r o b l e m a d a c ă g â n d i ­

şi dată dintr-odată — constituie o r i z o n t u l intelectual al a d e ­

rea o m e n e a s c ă ajunge la adevărul obiectiv nu este, scrie

renţilor doctrinei. Intre militantul de b a z ă şi teoreticianul

Marx, o p r o b l e m ă teoretică, ci una practică. In practică, o m u l

capabil s ă a r g u m e n t e z e m a i bine, dar n u s ă c u n o a s c ă m a i

trebuie să d o v e d e a s c ă adevărul, adică forţa şi caracterul real,

mult, lanţul e scurt. T o ţ i î m p ă r t ă ş e s c orgoliul pe care-1 ofe­

netranscendent al gândirii sale [...] F i l o z o f i i nu au făcut d e ­

ră p o s e s i u n e a acestui evrika, acestui p r i n c i p i u universal de

cât să interpreteze l u m e a în diferite m o d u r i ; i m p o r t a n t este

inteligibilitate. T o ţ i se b u c u r ă de privilegiul divin de a gândi

însă de a o schimba."1* Şi aceşti o a m e n i de cabinet, care erau

fără efort şi de a c o n c e p e l u m e a dintr-o ochire r a p i d ă , ca

hegelienii de stânga, şi-au p ă r ă s i t cărţile p e n t r u a se arun­

într-un p a n o p t i c u m . Preţul plătit este depersonalizarea gân­

ca în politică.

dirii. Pentru a relua un cuvânt al lui S p i n o z a , ei nu m a i gân­

I d e o l o g i a se s e p a r ă de s i m p l u l şi veşnicul spirit de sis­

d e s c , d a r lucrul g â n d e ş t e în ei. L u c r u l fiind s c h e m a care le

tem p r i n r a p o r t a r e a s a l a acţiunea p o l i t i c ă . A c o l o d o b â n ­

stăpâneşte gândirea.

deşte ea ascuţişul incisiv şi cuceritor şi acel gen de viaţă care

O s t ă p â n e ş t e cu atât m a i bine, cu cât n o u a c u n o a ş t e r e este certă. E s t e certă, p e n t r u că p r i m e ş t e garanţia a b s o l u t ă

p u s t i e ş t e sistemele d e p ă ş i t e . A c o l o îşi investeşte s p e r a n ţ a sa de mântuire.

a ştiinţei, aşa c u m o asiguraseră d o u ă secole de succes conti­ n u u . T i p u l d e certitudine p e care ştiinţa î l deţine î n d o m e ­

H e i n r i c h H e i n e scria î n 1 8 3 4 : „ R e v o l u ţ i a g e r m a n ă n u

niul ei (şi care nu fusese clătinat de criticile e p i s t e m o l o g i c e

va fi nici m a i blândă, nici m a i plăcută, d a t o r i t ă faptului că

de la sfârşitul s e c o l u l u i ) este g e n e r a l i z a t la t o a t e d o m e n i ­

a fost precedată de critica lui K a n t , de idealismul lui F i c h t e

ile c u n o a ş t e r i i reunite de v i z i u n e a centrală şi unificate de

ş i d e f i l o z o f i a n a t u r i i . A c e s t e d o c t r i n e a u d e z v o l t a t for­

principiul universal de inteligibilitate. D a r e şi aici de p l ă ­

ţele revoluţionare care n u a ş t e a p t ă d e c â t m o m e n t u l s ă

tit un preţ. M o d e l â n d u - s e d u p ă ce c r e d e ea că este certitu­

explodeze şi să umple lumea de spaimă şi de admiraţie.

d i n e a ştiinţifică, certitudinea i d e o l o g i c ă îşi interzice actul

H e i n e i m a g i n e a z ă kantieni care „ v o r r ă s t u r n a c u t o p o a r e ­

religios.. G n o z a n u s e p o a t e d e z v ă l u i î n m i t o l o g i e , î n artă,

le şi s p a d e l e solul vieţii n o a s t r e e u r o p e n e p e n t r u a extirpa

64

65

19

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

CICLUL GERMAN

din el ultimele rădăcini ale t r e c u t u l u i " , fichteeni înarmaţi,

politic, a p u s stăpânire pe intelighenţie şi pe m a s e , H i t l e r

„fanatici ai v o i n ţ e i " şi cei m a i înfricoşători dintre toţi, fi­ lozofi ai naturii „care ar interveni prin acţiune într-o revolu­ ţie g e r m a n ă şi s-ar identifica ei înşişi cu o p e r a de destrucţie". Şi t o t u ş i nu acesta a fost destinul m a r x i s m u l u i în G e r ­ m a n i a . I n l o c s ă s e r v e a s c ă d r e p t n u c l e u u n e i contrarealităţi r e v o l u ţ i o n a r e , el va î n s o ţ i integrarea m u n c i t o r i l o r în

.1 .ulus-o la p u t e r e .

N u v o m u r m a această altă r a m u r ă a trunchiului i d e o l o ­ gii , ci pe aceea care a d a t r o a d e în R u s i a . î n a i n t e de a m a i Mtce un p a s spre est, există câteva concluzii de tras din aceasi .1 survolare r a p i d ă a F r a n ţ e i şi a p o i a G e r m a n i e i .

s o c i e t a t e a g e r m a n ă . M i ş c a r e a m u n c i t o r e a s c ă , liderii d e sin­ dicate şi de c o o p e r a t i v e au b l o c a t deriva i d e o l o g i c ă a m a r ­ x i s m u l u i . A c ţ i u n e a lor n u u r m ă r e a r e m o d e l a r e a realităţii p e m o d e l u l m a r x i s t al realităţii, ci p u r şi s i m p l u , c u m s p u n e a B e r n s t e i n , „ivirea d e m o c r a ţ i e i " î n G e r m a n i a . Iar G e r m a ­ nia tindea la aceasta cu adevărat. Cuceririle m u n c i t o r e ş t i nu erau asimilate semnelor unei lupte eschatologice a cărei m i z ă era situată aiurea. E l e erau apreciate d r e p t cuceriri p e n t r u m u n c i t o r i . C l a s a m u n c i t o a r e fiind r e p r e z e n t a t ă d e m u n c i ­ torii înşişi, m a r x i s m u l era s u p u s unei verificări practice. A venit u n m o m e n t î n care B e r n s t e i n a p u t u t s o m a s o c i a l - d e m o c r a ţ i a să r e s p i n g ă o d o c t r i n ă care, întrucât s u p r a v i e ţ u i a respingerii sale p e b a z ă d e a r g u m e n t e ştiinţifice ( e m p i r i c e ) , nu p ă s t r a d e c â t o funcţie i d e o l o g i c ă . T r ă i n d în realitate, s o cial-democraţia c o n s i d e r a m a r x i s m u l ca un ecran separator, ca o c o n s t r â n g e r e . Ca teorie, el a fost, în m o d cât se p o a t e de normal, depăşit şi abandonat. C â t priveşte dialectica, Bern­ stein o c a r a c t e r i z a astfel: „ D i a l e c t i c a hegeliană este cu atât m a i p e r i c u l o a s ă , cu cât ea nu este n i c i o d a t ă t o t a l m e n t e fal­ să : ea s e a m ă n ă cu adevărul tot aşa c u m o flacără p â l p â i t o a ­ r e s e a m ă n ă c u l u m i n a . E a n u s e c o n t r a z i c e , d e v r e m e ce, d u p ă ea, fiecare lucru p o a r t ă î n sine contrariul s ă u . " 2 0

R e a c ţ i a r e c i p r o c ă a crizei religioase şi a gândirii ştiinţilice şi raţionale m o d e r n e nu a ajuns, în F r a n ţ a , la o viziu­ ne

centrală:

mai

curând

la

explozia

adevărurilor.

In

( i e r m a n i a , d i m p o t r i v ă , filozofia r o m a n t i c ă , cea a lui H e gcl, p r o p u n e o sinteză m a i c u p r i n z ă t o a r e d e c â t tot ce fu­ sese p r o p u s d e l a A r i s t o t e l . E a u n e ş t e C e r u l , P ă m â n t u l ş i I storia u m a n ă în stilul care îi este p r o p r i u , cel al u n e i m a r i filozofii. D a r , t o t o d a t ă , e a p o a t e servi d r e p t c a d r u i d e o l o ­ giei, p r i n t r - o m u t a ţ i e şi o s c h i m b a r e de n a t u r ă . Ea c o m u ­ nică acesteia ambiţia sa universală. Se p o a t e naşte astfel iluzia că U n i v e r s u l a fost c o m p l e t descifrat, chiar în m o m e n t u l în care c o n t a c t u l cu el este pe p u n c t u l de a fi rupt. Ş t i m m a i bine ce este această ideologie. R e u n i n d elemen­ tele care s-au d i s p u s succesiv, p u t e m să o d e s c r i e m , ca să mă e x p r i m astfel, genetic, şi din acest m o t i v ş t i m m a i bine ce nu este i d e o l o g i a .

Este o doctrină sistematică promiţând, prin conversiu­ ne, o m â n t u i r e ; p r e z e n t â n d u - s e c o n f o r m ă cu o o r d i n e c o s ­ mică, descifrată în evoluţia s a ; d e c l a r â n d că se sprijină pe o certitudine ştiinţifică; i m p u n â n d o practică politică v i z â n d s ă t r a n s f o r m e total s o c i e t a t e a p e m o d e l u l i m a n e n t p e care aceasta îl c o n ţ i n e şi pe care d o c t r i n a 1-a d e s c o p e r i t .

C u t o a t e acestea, H e i n e n u s e înşela. C ă c i u n alt curent, i z v o r â t din acelaşi r o m a n t i s m g e r m a n , suferea, în acelaşi timp, un p r o c e s de ideologizare. G â n d i r e a naţionalistă şi ra­ sistă, d i f u z ă în secolul al X l X - l e a , a p r i m i t în s e c o l u l al X X - l e a justificări „ştiinţifice", s-a î m b o g ă ţ i t c u u n p r o g r a m 66

I d e o l o g i a are î n c o m u n c u religia d o a r s p e r a n ţ a î n m â n ­ tuire (fără s-o r e c u n o a s c ă t o t u ş i ) , cu filozofia s a u ştiinţa, d o a r r a ţ i o n a l i s m u l (pervertindu-i t o t u ş i f o l o s i r e a ) : n u este destul pentru a stabili o veritabilă înrudire. Ea p o s e d ă struc­ tura m e n t a l ă a g n o z e i , dar m o d i f i c a t ă de tipul de certitu67

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

dine pe care şi-1 d o r e ş t e şi pe c a r e îl î m p r u m u t ă de la şti­ inţă ( s a u m a i d e g r a b ă i-1 atribuie ştiinţei). C â m p u l s ă u ' d e acţiune este politicul.

I d e o l o g i a este un f e n o m e n datat, a cărei g e n e z ă a recla­ m a t c i r c u m s t a n ţ e e x c e p ţ i o n a l e . N i c i liberalismul, nici na­

CAPITOLUL

Educaţia

religioasă

IV

a

Rusiei

ţionalismul, nici t r a d i ţ i o n a l i s m u l , nici cea m a i m a r e p a r t e a s o c i a l i s m e l o r s e c o l u l u i al X l X - l e a nu p o t fi a s i m i l a t e ide­ o l o g i i l o r î n s e n s u l restrâns p e care î l d ă m c u v â n t u l u i . E l n u se p o t r i v e ş t e , în fapt, decât cu d o u ă f o r m a ţ i u n i i s t o r i c e şi n u m a i cu e l e : hitlerismul şi leninismul. S-ar p u t e a chiar p l e ­ d a p e n t r u faptul c ă hitlerismul, c a r e a d m i t e e l e m e n t e ira­ ţionale, s e m i r e l i g i o a s e , c a r e este instabil şi efemer, p a r e imperfect alături de leninism.

I n fine, d a c ă g e n e z a i d e o l o g i e i ( c a p r o d u s a l unei c o r u p ­ ţii s i m u l t a n e a religiei şi a ştiinţei) a p a r ţ i n e istoriei intelec­ tuale, ea t r e b u i e să fie, de a s e m e n e a , a ş e z a t ă în istoria politică. E a a p a r e s u b f o r m ă i n c o a t i v ă î n F r a n ţ a , m a i d e z ­ voltată în G e r m a n i a , în cadrul datat cu precizie al crizei unui V e c h i R e g i m . E a are nevoie, d e a s e m e n e a , d e sprijinul u n u i

F r a n ţ a şi G e r m a n i a s u n t l u m i b o g a t e şi diverse în care s e p o t d e c u p a m a i m u l t e istorii intelectuale d e c â t a c e e a p e care a m t r a s a t - o n o i g h i d â n d u - n e , retrospectiv, p e ceea c e S-a p e t r e c u t a p o i î n R u s i a . R u s i a este m a i s i m p l ă . C u l t u r a ei este m a i recentă, scriitorii m a i p u ţ i n n u m e r o ş i , g â n d i t o ­ rii î n c ă m a i p u ţ i n n u m e r o ş i . E i sunt, m a i ales, c a aspiraţi de o istorie a cărei greutate c o n t i n u ă să fie p e n t r u l u m e a întreagă c o p l e ş i t o a r e . Ei se p l a s e a z ă , fără a p u t e a să s c a p e , î n c â m p u l m a g n e t i c p r e a p u t e r n i c a l acestei istorii. D i n ca­ uza ei, generaţii de cercetători au scrutat u r m e l e , ce ar fi tre­

g r u p social bine definit: intelighenţia.

buit să se fi şters de mult, ale p r e d e c e s o r i l o r b o l ş e v i s m u l u i .

In aceste d o u ă ţări, ea este d i z o l v a t ă s a u ţinută laolaltă de s u c c e s u l societăţii civile.

rele eveniment al revoluţiei r u s e a trebuit, în cele din u r m ă ,

T o a t e a c e s t e c i r c u m s t a n ţ e , c u excepţia ultimei, s e r e g ă ­ sesc î n R u s i a .

Ea a fost s u p r a s t u d i a t ă şi t o t ceea ce nu se integra în m a ­ să-i fie integrat, u n e o r i chiar cu forţa.

I L a fel c a î n F r a n ţ a , l a fel c a î n G e r m a n i a , p r o b l e m a i d e ­ ologiei n u a p a r e d e c â t p e terenul u n e i crize religioase. D i n nefericire, e d u c a ţ i a religioasă a R u s i e i este p r o s t c u n o s c u ­ tă. M a i r ă u d e c â t atât, s e c r e d e c ă este c u n o s c u t ă , î n t i m p ce ea a fost d e f o r m a t ă prin n e n u m ă r a t e l e g e n d e r e t r o s p e c ­ tive, într-adevăr, g â n d i r e a r e l i g i o a s ă r u s ă d i n s e c o l u l al X l X - l e a şi-a fabricat o g e n e a l o g i e din ce în ce m a i p e r f e c ­ ţ i o n a t ă care, la î n c e p u t u l s e c o l u l u i al X X - l e a , era suficient 69

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

EDUCAŢIA RELIGIOASĂ A RUSIEI

de p u s ă la p u n c t p e n t r u ca să p o a t ă fi luată d r e p t istoria sa veritabilă 1 . M a r i eforturi de erudiţie au fost c o n s a c r a t e c o n ­ fecţionării acestei istorii i m a g i n a r e , astfel încât, atunci c â n d v r e m să r e c o n s t r u i m istoria reală, ne r e g ă s i m în faţa i p o t e ­ zei celei m a i fragile.

D a c ă î n secolul a l X I X - l e a p o p o r u l rus, graţie i m p u l s i o ­ nării de către societăţile biblice p r o t e s t a n t e , a d i s p u s de scrieri canonice, acestea au fost în principal evangheliile: cu alte cuvinte, a d i s p u s de un c a n o n dezechilibrat care hrănea s p o n t a n atitudini m a r c i o n i t e 4 " . î n c ă o dată, nu există crite­ rii u n i v o c e p e r m i ţ â n d să se d e c i d ă , d a c ă p o p o r u l rus era, î n secolul a l X I X - l e a , m a i m u l t s a u m a i p u ţ i n „ c r e ş t i n " d e ­ cât era catolic p o p o r u l francez s a u decât era p r o t e s t a n t p o ­ p o r u l g e r m a n . D a r , cu siguranţă, ideea Sfintei Rusii nu este m a i p u ţ i n mitică decât ideea de creştinătate la N o v a l i s s a u Chateaubriand sau Péguy.

Religia p o p u l a r ă scapă anchetei şi, văzută de departe, pare de o m a r e stabilitate. C u l t u r a creştină a elitei u r m e a z ă în­ d e a p r o a p e ritmul ţării. Vicisitudinile istoriei îşi exercită in­ fluenţa p o r n i n d de la vârf. T r e b u i e să s e m n a l ă m cel p u ţ i n trei — statul, p r o t e s t a n t i s m u l şi catolicismul.

M a i întâi acţiunea statului. M a r e l e prinţ al M o s c o v e i dis­ p u n e a d e d o u ă legitimităţi. E l era m o ş t e n i t o r u l h a n u l u i tă­ tar. H a n u l , la rândul său, se b u c u r a de legitimitatea care aparţine cuceritorilor. B i s e r i c a r u s ă s e r u g a lui D u m n e z e u pentru el. S u c c e s o r u l său, ţarul M o s c o v e i , s-a c o n s i d e r a t d r e p t cuceritorul p r o p r i i l o r săi s u p u ş i . î n a c e a s t ă calitate, ei erau cu toţii sclavii s ă i 5 . D a r el a vrut, de a s e m e n e a , să aibă legitimitatea î m p ă r a t u l u i o r t o d o x . T r e b u i a deci s ă ve­ gheze, p r e c u m bazileul, l a credinţa s u p u ş i l o r săi. O r , a c e ş ­ tia p r i m i s e r ă b o t e z u l î n m o m e n t u l î n care s c h i s m a î n c e p e a s ă s e a d â n c e a s c ă între R o m a ş i C o n s t a n t i n o p o l . în catastrofele care au precedat şi au urmat căderii C o n s t a n tinopolului, şi m a i ales ca o consecinţă a eşecului U n i u n i i de la F l o r e n ţ a , sentimentul antilatin a devenit foarte p u t e r n i c în t o a t ă o r t o d o x i a , p r o p a g a t a d e s e a p r i n episcopii greci care găsiseră reşedinţe c o n f o r t a b i l e î n R u s i a barbară, dar i n d e -

Să încercăm totuşi să trasăm marile linii ale acestui tablou.

P o p o r u l rus a fost convertit la versiunea greco-orientală a c r e ş t i n i s m u l u i în jurul anului 1000. Ce vrea să î n s e m n e convertire ? V i z i u n e a r o m a n t i c ă a unei „creştinătăţi" m e d i e ­ vale i m p r e g n a t e în m a s a ei de religie, trăind o „ v â r s t ă a cre­ dinţei", este a s t ă z i a b a n d o n a t ă d e majoritatea istoricilor.

S p l e n d o r i l e catedralelor, ale s u m m a e l o r şi sfinţilor, trebuie r a p o r t a t e la o cultură elitară, î n t o t d e a u n a m i n o r i t a r ă . M a ­ joritatea trăieşte ca şi astăzi, într-un p ă g â n i s m practic, adică într-o religiozitate cu alură creştină, dar din p u n c t de v e d e ­ re substanţial foarte îndepărtată de d o g m ă . D a c ă acest t a b l o u este valabil pentru Occident, el este cu atât mai mult valabil pentru p o p o r u l rus, situat la periferia extremă a centrelor civilizatoa­ re, sălbăticit încă şi m a i mult prin emigrarea sa în p ă d u r e şi distrugerea de către mongoli a vieţii urbane. Faptul de a fi pri­ mit liturghia şi Biblia în p r o p r i a sa limbă, c o n f o r m practicii bizantine, a instalat în jurul lui o barieră, de v r e m e ce nu era solicitat să studieze cele d o u ă mari limbi de cultură, religioa­ se şi p r o f a n e în acelaşi timp, latina şi greaca. Stilul o r t o d o x , contrar celui latin, p u n e accentul m a i m u l t pe celebrarea li­ turgică decât pe e d u c a ţ i a etică şi intelectuală. M a i d e g r a b ă decât catehizat, p o p o r u l rus a fost liturgizat. A t â t cât se ştie, religia p o p u l a r ă r u s ă veche, de altfel foarte prezentă, e m o ­ ţionantă şi având o v a l o a r e a s u p r a căreia nu este cu p u t i n ţ ă să se a v a n s e z e o j u d e c a t ă , este m a r c a t ă de i g n o r a n ţ ă şi m a ­ gie m a i mult decât în d o m e n i u l latin. In particular, există o invadare a culturii religioase de către scrierile apocrife ale B i ­ bliei, fie p r i n t r - o literatură p o p u l a r ă i m p r e g n a t ă de s u p r a ­ natural, fie î n c ă printr-o literatură apocaliptică, necesitând, mai mult decât apocalipsele canonice, o interpretare ecleziaîă care, în m a r e m ă s u r ă , lipsea 3 .

70

" Marcionismul respectă în mare parte tradiţiile ortodoxe, dar respinge Vechiul Testament şi stabileşte propriul său canon, redus la Evanghelia după Luca, şi la cele zece Epistole ale lui Pavel (n.t).

71

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

p e n d e n t ă d e j u g u l turcesc. A p a r e t e m a potrivit căreia, d u p ă căderea R o m e i în erezie şi cea a Constantinopolulul sub islam, R u s i a devenise d e p o z i t a r a adevăratei credinţe, r ă m ă ş i ţ a I s ­ raelului, a d i c ă n o u l Israel. A c e s t p a r t i c u l a r i s m o p o z i ţ i o n a l era avantajos p e n t r u suveran, d e o a r e c e d ă d e a o b a z ă reli­ gioasă unităţii naţionale şi loialităţii dinastice. C ă l u g ă r u l F i lotei din Pskov, care inventa la începutul secolului al XVI-lea t e m a M o s c o v e i ca o a treia R o m ă ( i n s p i r â n d u - s e d i n A p o calipsa apocrifă a celei de-a I V - a C ă r ţ i a lui E z d r a ) salută în p e r s o a n a lui Vasilii al I I I - l e a pe „ u n i c u l b a z i l e u al t u t u r o r creştinilor. întreaga autoritate creştină cade sub bazileia s a " 6 .

Spiritul s c h i s m a t i c de u r ă p e n t r u latini f a v o r i z a c o n c e n t r a ­ rea puterii şi absolutizarea sa în autocraţia m o s c o v i t ă . „ P r i n n a t u r a sa, scrie Iosif, abate de V o l o k a l a m s k , ţarul este a s e ­ m ă n ă t o r o a m e n i l o r , dar p r i n d e m n i t a t e a sa, el este egal lui D u m n e z e u . E l n u este d o a r servitorul lui D u m n e z e u , c i re­ p r e z e n t a n t u l S ă u , care v e g h e a z ă a s u p r a purităţii credinţei ş i a s u p r a securităţii Bisericii. D i n acest motiv, D u m n e z e u i-a d a t lui d r e p t d e viaţă ş i d e m o a r t e . " 7 M a i m u l t d e c â t cea a bazileului, puterea ţarului este nelimitată. Ea are un carac­ ter s a c e r d o t a l , şi toţi, inclusiv B i s e r i c a , îi d a t o r e a z ă s u p u ­ nere. D i n acest m o m e n t , ţarii c o n s i d e r ă B i s e r i c a , î n m o d esenţial, din perspectiva capacităţii sale de a consolida auto­ craţia şi de a servi proiectelor lor. Lucrul acesta nu era atât de original. î n acelaşi m o m e n t , î n A n g l i a , d i n a s t i a T u d o r i l o r nu g â n d e a altfel.

EDUCAŢIA RELIGIOASĂ A RUSIEI

Biserica r u s ă a fost c o n s t r â n s ă să a d o p t e u n e l e d i n instru­ mentele adversarului, p e n t r u a-i rezista m a i bine. A c e a s t ă imitaţie agresivă de f o r m e exterioare, în s c o p u l de a nu c o n ­ cesiona nimic din esenţa interioară, este caracteristică pen­ tru ceea ce se cheamă occidentalizarea Rusiei. T e r e n u l de înfruntare era R u s i a albă şi m a i ales U c r a i n a , care va cădea foarte repede s u b d o m i n a ţ i a M o s c o v e i . L a K i e v , p e m o d e ­ lul a c a d e m i i l o r p o l o n e z e , a fost întemeiată o a c a d e m i e or­ t o d o x ă . S e învăţa a c o l o r a ţ i o n a m e n t u l potrivit m e t o d e l o r scolastice şi aceasta a î n s e m n a t p e n t r u g â n d i r e a r u s ă p r i m a ucenicie a rigorii gândirii raţionale o c c i d e n t a l e . L i m b a de cultură era latina. C a t e h i s m u l se inspira din c a t e h i s m u l ie­ zuitului Petru Canisius. T o t pe m o d e l u l occidental s-au des­ chis p r i m e l e seminarii, p r i m e l e şcoli regulate din R u s i a , şi tradiţia g r e a c ă era p r e d a t ă în latină, d u p ă m e t o d e latine, în cărţi latine. în 1685 s-a d e s c h i s la M o s c o v a p r i m u l a ş e z ă ­ mânt de învăţământ superior, o a c a d e m i e z i s ă „ g r e a c ă " , dar care p ă s t r a tradiţia latinizantă a a c a d e m i e i d i n K i e v .

P e n t r u autocraţie, deriva s p r e c a t o l i c i s m c o m p o r t a u n pericol, şi a n u m e acela de a i m p o r t a în R u s i a , o d a t ă cu cul­ tura şi erudiţia, ideile r o m a n e a s u p r a i n d e p e n d e n ţ e i B i s e ­ r i c i i î n sfera spirituală faţă d e suveranul t e m p o r a l . D e fapt, în acest sfârşit al s e c o l u l u i al X V I I - l e a , patriarhii M o s c o ­ vei arătau veleităţi de a u t o n o m i e , pe care p u t e a u să le j u s ­ tifice p r i n tradiţia bizantină autentică ( n u cea falsificată de M o s c o v a ) , dar care le venea din exemplul occidental*. Atunci

D o u ă forţe se exercitau din Occident asupra Bisericii r u s e : c a t o l i c i s m u l şi p r o t e s t a n t i s m u l .

a survenit revoluţia p e t r o v i a n ă .

Influenţa catolică s-a exercitat în secolul al X V I I - l e a , prin P o l o n i a , dar în principal s u b o f o r m ă indirectă. într-adevăr, pentru a înfrunta sfidarea politică şi culturală a acestui O c c i ­ dent polono-lituanian şi m a i ales ameninţarea uniatismului",

k o p o v i c i , a i m p u s de s u s o c v a s i r e f o r m ă în R u s i a 8 . O d a t ă

că aflată parţial în afara c o n t r o l u l u i statului. Petru cel M a r e

Uniat — creştin care recunoaşte supremaţia Papei, conser­ vând dreptul de a utiliza liturghia naţională (n.t.).

" Pe nedrept, într-adevăr, se atribuie pur şi simplu Bizanţu­ lui cezaropapismul moscovit. Cf. D. OBOLENSKI, pp. 2 1 - 2 3 .

72

73

P e t r u cel M a r e , c u ajutorul e p i s c o p u l u i său T e o f a n P r o ce ţăranii au c ă z u t în i o b ă g i e , boierii şi nobilii fiind m a s a ­ craţi s a u aserviţi, B i s e r i c a a r ă m a s s i n g u r a instituţie r u s e a s ­

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

EDUCAŢIA RELIGIOASĂ A RUSIEI

a înţeles că „ p r o t e s t a n t i z a r e a " forţată ar fi mijlocul cel mai

|l casta se î n t â m p l ă în satele p i e r d u t e din n o r d - e s t care, d a ­

o p o r t u n d e a lichida a c e a s t ă r ă m ă ş i ţ ă . L u t h e r s u p u s e s e B i ­ serica Principiilor. Recent, Pufendorf, pe care Petru cel M a r e îl citise, d e m o n s t r a s e că, juridic, statul era s u p r e m şi că pen­ tru p a c e a şi securitatea p u b l i c ă era i m p o r t a n t ă încredinţa­ rea clerului în mâinile statului. In spiritul luteranismului, Biserica adevărată este invizibilă şi libertatea creştinului este în întregime lăuntrică. Iată ceva ce p u t e a servi proiectele au­ tocraţiei.

Patriarhul M o s c o v e i a fost s u p r i m a t şi înlocuit p r i n Prea Sfântul S i n o d , imitaţie a s i n o d u l u i luteran, a d i c ă printr-un corp de funcţionari ecleziastici şi civili, numiţi de suveran pen­ tru a a d m i n i s t r a treburile Bisericii. R e g u l a m e n t u l clerului (Duhovnîi

reglament

—

1720)

imita

Kirchnerordungen

al

statelor luterane şi, în particular, statutul d i n 1686 al rege­ lui C a r o l al X l - l e a al Suediei. El conţinea, de asemenea, afir­ maţii t e o l o g i c e net p r o t e s t a n t i z a n t e , p r e c u m principiul potrivit căruia Scriptura este suficientă p e n t r u mântuire, iar T r a d i ţ i a este superfluă. S u b cuvântul luptei c o n t r a supersti­ ţiei, erau v i z a t e liturghia şi s a c r a m e n t e l e Bisericii. In s e m i narii, s c o l a s t i c a luterană a lui G e r h a r d , filozofia lui Wolff (în manualul lui Baumeister) iau locul Sfântului T o m a D ' A q u i no şi Sf. C a j e t a n 9 . De altminteri, intenţia lui P e t r u cel Mare, p u s ă în practică de succesorii săi, a fost de a m o b i l i z a şcoala ecleziastică pentru a se constitui într-un nucleu sau p e p i n i e ­ ră a î n v ă ţ ă m â n t u l u i de stat. A c e a s t a era p r a c t i c a G e r m a n i e i luterane, aceea de a transforma reţeaua de parohii într-o re­ ţea şcolară. D a r , în spiritul imperiului petersburghez, aceeaşi reţea p u t e a fi întrebuinţată în s c o p u l unei politici spirituale.

torită îndepărtării, s c a p ă de persecuţiile a t r o c e ale puterii I entrale. Pe de altă parte, se n a s c o multitudine de secte, care mi sunt foarte diferite p r i n n a t u r a lor de sectele E u r o p e i l>iotestante. Antiierarhice, iluministe, f u n d a m e n t a l i s t e , ele drenează fervoarea p o p u l a r ă .

C â t priveşte pătura europenizată a Rusiei, ceea ce se chea­ mă „ s o c i e t a t e " (adică, n o b i l i m e a şi c o r p u l f u n c ţ i o n a r i l o r ) , Biserica oficială n u este luată î n s e r i o s . D e aici, d o u ă tipuri de c o m p o r t a m e n t . P r i m u l , în direcţia laicizării p e t r o v i e n e ie o r i e n t e a z ă către d e i s m u l voltairian, d a r filtrat p r i n lu­ minismul g e r m a n şi vehiculat p r i n ceea ce s-ar p u t e a n u m i li.incmasoneria guvernului. C e l de-al doilea caută, în afai .i Bisericii, să-şi satisfacă n e v o i l e religioase. I a t ă p e n t r u ce Rusia, d u p ă ce a v ă z u t i m p u n â n d u - i - s e cu forţa o s e a c ă or­ ganizare s i n o d a l ă luterană, de altfel pervertită p r i n p r o i e c 1111 autocratic, s-a d e s c h i s larg, d i n p r o p r i e iniţiativă şi p r i n I o m p e n s a ţ i e , celuilalt a s p e c t al p r o t e s t a n t i s m u l u i g e r m a n , lentimentalismului şi m i s t i c i s m u l u i pietist. P e n t r u pietismiil g e r m a n al universităţii din H a l l e , şi se p o a t e ajunge fără îndoială p â n ă la p r o i e c t e l e religioase ale lui L e i b n i t z , R u lîa este o ţară de convertit 1 0 . Un evreu ucrainean, S i m o n T o dorski, trecut la o r t o d o x i s m şi venit să s t u d i e z e la H a l l e , .uluce cu sine în R u s i a , în 1 7 3 5 , o t r a d u c e r e în r u s ă a lucrăiii

lui A r n d t , Adevăratul Creştinism, care va r ă m â n e o car­

ie mult preţuită în B i s e r i c a r u s ă p â n ă la î n c e p u t u l s e c o l u l u i ,il X X - l e a . Spener, A r n d t , A r n o l d f i g u r e a z ă în bibliotecile mănăstirilor ruseşti ca şi F e n e l o n şi Imitaţia' pe care p i e ­ ii sn ml le s t i m a în special. D a r vehiculul cel m a i eficace al

C a u r m a r e , l a sfârşitul s e c o l u l u i a l X V I I I - l e a , Biserica

misticii şi al e z o t e r i s m u l u i iluminiştilor a fost f r a n c m a s o ­

o r t o d o x ă suferă o gravă p i e r d e r e de autoritate, şi aceasta la

neria căreia îi aparţinea tot ce avea i m p o r t a n ţ ă în R u s i a , la

cele d o u ă niveluri atât de net distincte ale societăţii, p o p o ­

i u r l e şi în m e d i u l urban. B i b l i a iluministă Despre erori şi

rul şi n o b i l i m e a . O p a r t e a m a s e l o r p o p u l a r e a a b a n d o n a t B i s e r i c a patriarhală. Raskol-ul a d u s cu sine p a r t e a cea mai b u n ă a tradiţiei. D a c ă Sfânta Rusie m a i fiinţează u n d e v a .

Imitatio Christi, lucrare anonimă în latină, atribuită, după unii, l u i T h o m a s Kempis ( 1 4 4 1 - n.t.).

74

75

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

EDUCAŢIA RELIGIOASĂ A RUSIEI

despre Adevăr a lui C l a u d e de S a i n t - M a r t i n , p u b l i c a t ă în

sc găseau câteva colegii de iezuiţi. Ei au creat altele la P e -

1775, p ă t r u n d e î n R u s i a î n 1777 ş i este c u r â n d t r a d u s ă î n

i c i s b u r g şi au reuşit, m a i ales s u b Pavel I, câteva c o n v e r ­

ruseşte. M a r e l e d u c e Pavel este iniţiat în misterele s w e d e n -

siuni r ă s u n ă t o a r e în mediile de la c u r t e 1 4 . P r e a r ă s u n ă t o a r e

b o r g i e n e ale m a s o n e r i e i s u e d e z e î n 1777. S o ţ i a sa, viitoa­

li prea a p r o a p e de curte p e n t r u a nu p r o v o c a reacţii. Ea a

rea împărăteasă M ă r i a F e o d o r o v n a ,

1-a c u n o s c u t p e

b a t f o r m a unei veritabile revoluţii pietiste care străbate R u ­

Saint-Martin în principatul prusac de la Montbéliard11. In

sia din 1815 p â n ă î n 1825. U n d e i d e ş o c venite d i n G e r m a ­

1780, f r a n c m a s o n e r i a este în m a j o r i t a t e convertită de la ra­

nia i se a d a u g ă cea, p r o p a g a t ă p â n ă în R u s i a , a m a r e l u i

ţ i o n a l i s m l a m i s t i c i s m . E d i t o r u l N o v i k o v s-a a p u c a t s ă răs­

irvival" w e s l e y a n

pândească

de

neraţii. A c e a s t ă reacţie nu vine din partea o r t o d o x i e i . Ea era

exemplare. U n profesor german important, J o h a n n Schwarz,

prea slăbită pentru a participa la a c e a s t a : reacţia este de p u r ă

a întemeiat r a m u r a rusească a O r d i n u l u i R o s i c r u c i a n , al că­

inspiraţie p r o t e s t a n t ă 1 5 .

această

literatură într-un

număr

mare

rei s c o p este de a r ă s p â n d i c u n o a ş t e r e a ştiinţifică şi f i l o z o ­ fică şi de a ajuta la p e r f e c ţ i o n a r e a m o r a l ă în s c o p u l de „a deveni fără p ă c a t , c a A d a m înainte d e c ă d e r e " . C o n t i n u a ­ torul său, L o p u h i n , care a fost n a ş u l lui K i r e e v s k i , d e z v o l ­ tă la sfârşitul secolului, în o p u s c u l u l său — Câteva trăsături 12

ale bisericii lăuntrice, o mistică a unei e t e r o d o x i i d i s c r e t e .

Se găsesc aici temele caracteristice ale căderii lui A d a m , creat ca a n d r o g i n , exilat din z o n e l e L u m i n i i , t e m a regenerării fi­ nale, a Bisericii lăuntrice, a d e v ă r a t a biserică a lui I s u s H r i s t o s , faţă de care B i s e r i c a instituită nu este d e c â t figura exotérica, în fine, t e m a descifrării s o t e r i o l o g i c e a istoriei.

E s t e i m p o r t a n t c ă acelaşi L o p u h i n face a l u z i e l a p o s t u r a d e r u g ă c i u n e u t i l i z a t ă în m o n a h i s m u l isihast" şi că p u n e să se e d i t e z e de-a v a l m a P a r a c e l s u s ş i M a c a r i e d i n E g i p t , M o l i ­ n o s , S a i n t - M a r t i n ş i sfântul G r i g o r e P a l a m a s 1 3 . S e v e d e , în­ tr-adevăr, schiţându-se acel sincretism inconştient de t e o z o f i e e u r o p e a n ă m o d e r n ă şi de patristică greacă, ce va a p ă s a foar­ t e g r e u a s u p r a întregii gândiri r u s e r e l i g i o a s e u l t e r i o a r e .

şi q u a k e r

care z g u d u i a A n g l i a de g e ­

Iniţiatorul, c u m era normal în Rusia, era împăratul. Alexandru, citind B i b l i a (în t r a d u c e r e f r a n c e z ă ) , citind teozofii şi preluând conducerea luptei contra lui N a p o l e o n , s-a converlit în 1812. Intr-o scrisoare adresată surorii sale, el îi explică diferenţaîntre biserica interioară şi biserica e x t e r i o a r ă 1 6 . El îi r e c o m a n d ă pe A r n o l d , S w e d e n b o r g , Saint-Martin, Imi­ taţia, T a u l e r , toţi clasicii p i e t i s m u l u i şi nici m ă c a r un sin­ gur a u t o r al tradiţiei o r t o d o x e ruse. In jurul lui se întâlnesc I 'Yaţi M o r a v i , Q u a k e r i , J u n g Stilling, B a a d e r , D o a m n a de K riidener şi alte figuri ale internaţionalei pietiste. S o c i e t a i ca biblică din P e t e r s b u r g o r g a n i z a t ă de englezi a întreprins pentru p r i m a oară traducerea Bibliei în rusă. Biblie fără n o t e (sola scriptura), d u p ă m o d e l u l englez, ea nu se întindea din­ colo d e N o u l T e s t a m e n t . L a Sfântul S i n o d , prinţul G a l i ţ î n şi prietenii săi L a b z i n (un elev al lui Schwarz) şi Koşelev (vechi prieten al lui Lavater, Saint-Martin şi al celor de la Eckhartshausen) au cu adevărat intenţia să stabilească, potrivit acestor linii încă vagi, o n o u ă religie de stat. Alexandru p u t e a c o n t a

D a r chiar la acest sfârşit de secol a existat un c o n t r a c u rent catolic. E c a t e r i n a d ă d u s e azil C o m p a n i e i lui I s u s des­

Isibasmul, curent mistic având drept practică preferată „ru­ găciunea inimii" sau „rugăciunea lui Isus" (n.t).

Renaştere (n.t).

John Wesley a fondat secta „metodiştilor" pentru care ade­ vărata credinţă era o legătură vie, şi nu opera raţiunii (n.t).

Quakers (tremurătorii), credinţă religioasă a „Societăţii prie­ tenilor" pentru care religia era o experienţă spirituală interioară (n.t).

76

77

fiinţată de p a p ă în toată E u r o p a . Pe teritoriul p o l o n e z anexat

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

pe ajutorul micii n o b i l i m i . într-adevăr, tentaţia catolică nu exista decât în înalta aristocraţie şi ea se a s o c i a visurilor libe­ rale privind o m o n a r h i e controlată, d u p ă m o d e l u l englez, de către aristocraţie. C e e a ce nu voia masa micilor nobili, care pre­ ferau egalitatea s u b u n d e s p o t libertăţii a s o c i a t e c u privile­ gii. Ei nu aveau nici mijloacele unei educaţii de tip franţuzesc, iar ideile pietiste, p r o p a g a t e p r i n meseriaşi, n e g u s t o r i , ofi­ ţerii şi tehnicienii germani, erau m u l t m a i accesibile nivelu­ lui social şi cultural la care ei ajunseseră.

C u toate acestea, această revoluţie s-a c u r m a t b r u s c . Sta­ tul îşi d ă d e a s e a m a de aspectele u t o p i c e ale acestei acţiuni.

El nu întâlnea o o p o z i ţ i e declarată ( m i t r o p o l i t u l M o s c o v e i , P l a t o n , înclina s p r e ideile p i e t i s t e ) , ci d o a r neliniştea unei administraţii ecleziastice a v â n d deja u n r a n g i m p o r t a n t , p e care societăţile biblice riscau să o s u b m i n e z e şi să o facă inu­ tilă. O r , se p u t e a o a r e aştepta de la aceste societăţi o docili­ tate atât de exemplară ca aceea a unui cler dresat timp de secole ?

L a u r m a u r m e l o r , d a c ă înclinaţia c a t o l i c i z a n t ă p r i v e a s p r e liberalism, înclinaţia p r o t e s t a n t i z a n t ă , nu în î n t r e g i m e s c u ­ tită de elemente calviniste, ar fi p u t u t c o n d u c e , într-o b u n ă zi, la d e m o c r a ţ i e . G a l i ţ î n a fost c o n c e d i a t în 1824, iar s o ­ cietăţile biblice au fost d i z o l v a t e .

L a această dizolvare tindea d e m u l t ă v r e m e u n vechi m e ­ diu arheopetrovian, câţiva aparatciki întârziaţi ca M a g n i t s k i , Ş i r i n s k i - Ş a h m a t o v , care erau neliniştiţi de fermenţii de in­ disciplină răspândiţi în biserică şi v o i a u să revină la un c o n ­ trol d e stat strâns, chiar s u b m a n t a u a o r t o d o x i e i . C ă d e r e a lui G a l i ţ î n a fost o p e r a lor.

EDUCAŢIA RELIGIOASĂ A RUSIEI

IV dc altă parte, un elan religios în anumite cercuri laice, care sc găsesc la periferie, ba chiar în afara Bisericii instituite. A l t e i .uacteristici sunt în exclusivitate ruseşti: nivelul a n o r m a l de supunere în faţa principelui; sărăcia şi chiar indigenţă vieţii intelectuale a clerului; aria î n g u s t ă a cercurilor c â ş t i g a t e de revival-vl pietist (numai nobilimea, şi încă o foarte mică frac­ ţii ne a n o b i l i m i i ) ; în fine, lipsa de originalitate a acestor m e i Iii ruseşti care îşi î n c e p t o c m a i e d u c a ţ i a intelectuală şi care sunt obligate s ă î m p r u m u t e t o a t e ideile lor din G e r m a n i a .

Cu t o a t e acestea, există p r o b a b i l — căci trebuie să p u ­ nem la î n d o i a l ă supraevaluările ulterioare — un filon de tra­ diţie vie în B i s e r i c a rusă. La sfârşitul secolului al X V I I I - l e a , la m a r g i n e a I m p e r i u l u i , în M o l d o v a , un c ă l u g ă r athonit ucrainean, P a i s i e V e l i c i k o v s k i , t r a d u c e a Filocalia din greaCă în slavonă. Filocalia era un florilegiu de asceză, de mişti i ,i şi de r u g ă c i u n e din Părinţii Bisericii orientale, p u b l i c a t ă la Veneţia în 1782. T r e b u i e subliniat că Filocalia slavonă, culegere de spiritualitate, nu de d o g m a t i c ă şi de metafizică, iste paralelă culegerilor franceze şi g e r m a n e din aceeaşi e p o ­ că. Filocalia care a fost utilizată de m o n a h i s m u l rus nu c o n ­ travenea sensibilităţii pietiste care p ă t r u n d e a de cealaltă parte. D a r a c e a s t ă p r e z e n ţ ă s a u a c e a s t ă s u b z i s t e n ţ ă a unei vieţi spirituale o r t o d o x e cu alură tradiţională pe p ă m â n t ru­ sesc va justifica grefele şi sintezele s u b s e c v e n t e ale r o m a n lismului slavofil. Ea va p e r m i t e şi falsificările lor. într-adevăr, c o n s t r u c ţ i a t e o l o g i c ă slavofilă — şi a p o i cea ,i lui D o s t o i e v s k i — nu înfloreşte pe terenul acestei tradiţii o r t o d o x e care este d e m u l t t i m p a p r o a p e vlăguită. E a vine din altă parte. Şi d o a r ulterior, p e n t r u a r ă s p u n d e logicii sale

C a r e este deci situaţia r e l i g i o a s ă î n R u s i a , î n m o m e n t u l în care îşi face intrarea filozofia r o m a n t i c ă g e r m a n ă ? Ea nu este diferită, în anumite privinţe, de cea a G e r m a n i e i în m o ­

naţionaliste, a ajuns slavofilismul să se intereseze de ea, sau, mai d e g r a b ă , să o r e c o n s t r u i a s c ă pe alte b a z e , fabricându-şi I alse titluri de paternitate.

mentul în care se năştea această filozofie romantică. Pe de o parte, o Biserică instituită, s u p u s ă principelui, cu o slabă stră­

N u m a i c o n t i n u i cercetarea istoriei educaţiei religioase

lucire spirituală, incapabilă să integreze viaţa spirituală a elitei.

a Rusiei. T r e b u i e î n s ă s e m n a l a t ă o t r ă s ă t u r ă care va m a r c a

78

79

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

EDUCAŢIA RELIGIOASĂ A RUSIEI

durabil religiozitatea, ca de altfel şi gândirea religioasă rusă, ş i care r e p r e z i n t ă u n a n u m e dispreţ p e n t r u f o r m e l e c a n o ­ nice, pentru d r e p t şi un accent p u s pe sentiment, pe emoţie.

lea, ei au utilizat recenziile din Revue des deux mondes şi

A c e a s t a nu vine evident din B i z a n ţ . E s t e suficient să intri într-o biserică greacă sau sârbească, chiar ucraineană: aceeaşi liturghie nu are efectele care s u b j u g ă , violent afective, pe care ea le are într-o biserică r u s e a s c ă . A c e a s t a î n s ă vine din G e r m a n i a şi, m a i precis, de la s e m i r e f o r m a p e t r o v i a n ă . O B i s e r i c ă s u p u s ă în î n t r e g i m e principelui, aservită, nu este tentată să valorizeze ceva de care ea este a p r o a p e lipsită, drep­ tul. E a s e d e s c h i d e , d i m p o t r i v ă ş i p r i n c o m p e n s a ţ i e , u n u i p a t e t i s m religios pe care îl a d u c e a u curentele pietiste. A c e s t p a t e t i s m a i m p r e g n a t i m u a b i l a liturghie a lui I o a n G u r ă de A u r , a t r a n s f o r m a t cântul, i-a d a t o altă tonalitate. A ş a c u m o p i e s ă clasică d o b â n d e ş t e un alt efect la o p u n e r e în scenă n o u ă , ş i f o r m a o r t o d o x ă s-a p ă t r u n s d e u n spirit n o u . D a r ar fi o e r o a r e — cea pe care au făcut-o slavofilii şi p o s t e r i ­ tatea lor — să atribui acestui spirit m o d e r n Antichitatea tra­ diţiei.

A c e a s t ă v u l g a t a schellingiană s e d u c e p e n t r u c ă e a s e d ă

i ey,umatele lui V i c t o r C o u s i n . Astfel se f o r m e a z ă cadrul de gândire c o m u n acestei generaţii. drept c u n o a ş t e r e totală. R u s i a nu a c u n o s c u t p â n ă atunci nimic din ştiinţa occidentală. E a n u făcuse decât s ă i m p o r ­ te tehnicieni, artilerişti, ingineri şi arhitecţi. în loc să s u p o r ţ i lunga şi dificila ucenicie a ştiinţelor exacte, e m a i tentant să te arunci a s u p r a unei c o s m o l o g i i unitare şi vagi. „Ştiinţa na­ turii" cercetează unitatea „ p r o f u n d ă " (cuvântul este c a p i t a l ) a naturii, altfel s p u s , v i z i u n e a centrală în care se integrea­ z ă m a g n e t i s m u l , electricitatea ( a d i c ă g a l v a n i s m u l ) , c h i m i s ­ mul, apoi fiziologia şi psihologia, în fine Spiritul. A c e s t p u n c t de sprijin o d a t ă găsit, ştiinţele exacte, ceea ce Vellanski, de exemplu, numeşte „doctrinele curente ale ştiinţei fizice", apar ca superficiale şi „ u n i l a t e r a l e " . A c e s t v a g o r g a n i c i s m , a c e s ­ t e s c h e m e d e evoluţie î n care „ s e c o n f u n d ă într-o s e m i o b ­ scuritate idei v e n i n d de la Schelling cu cele care p r o v e n e a u de la Paracelsus, de la B r u n o şi H e r d e r " 1 8 , par să fie, p e n t r u o î n t r e a g ă generaţie, ultimul cuvânt al ştiinţei. G n o z a p r o -

II

vincializată p e r m i t e astfel scurtcircuitarea lungului p r o c e s de aculturaţie şi o c c i d e n t a l i z a r e a fără o b o s e a l ă .

P ă t r u n d e r e a filozofiei idealiste g e r m a n e în R u s i a este a d u s ă de rivival-vX iluminist. In reacţia generală î m p o t r i ­ va raţionalismului Luminilor, î m p o t r i v a necredinţei şi a idei­ lor r e v o l u ţ i o n a r e , filozofia g e r m a n ă , ardent religioasă, se a c o r d ă cu vederile guvernului şi ale Bisericii. Schelling este de t i m p u r i u p r e d a t la universitate şi în a c a d e m i i l e eclezias­ tice, Schelling, s a u m a i c u r â n d , u n s c h e l l i n g i s m v u l g a r i z a t .

U n m i c cerc d e aristocraţi, prieteni spirituali, s e f o r m a s e l a M o s c o v a : K o ş e l e v , K i r e e v s k i , Şevîrev, P o g o d i n , O d o e v s k i .

C ă t r e 1830 ei întâlnesc câţiva profesori care difuzează la uni­ versitate ceea ce Alexandre K o y r e n u m e ş t e „ u n schellingism al p r e f e ţ e l o r " 1 7 . A c e ş t i p r o f e s o r i şi-au făcut studiile în G e r ­ m a n i a c u e p i g o n i a i m a e s t r u l u i : O k e n , Klein, W e b e r . A d e -

în O c c i d e n t d e c â t c u n o a ş t e r e a parţială, u ş o a r ă şi superfi­

80

81

Ba chiar m a i m u l t : ea permite, din m o m e n t u l în care este asimilată, d e s c o n s i d e r a r e a întregii culturi pe care o critică şi p r e t i n d e să o î n l o c u i a s c ă sau, m a i d e g r a b ă , pe care o sin­ tetizează şi pretinde să o desăvârşească, adică ansamblul cul­ turii europene preidealiste. înainte de „Schelling", n-a existat cială, şi aceste trei adjective se adresează în ansamblu cultu­ rii franceze şi engleze clasice. A c e a s t a permite, în consecinţă, să fie p u s ă în t e r m e n i mai avantaj o ş i p r o b l e m a a r z ă t o a r e a identităţii r u s e şi a culturii n a ţ i o n a l e .

P r o b l e m a nu se punea în Occidentul franco-englez, sufi­ cient de sigur pe sine şi pe trecutul său, pentru a nu se întreba

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

EDUCAŢIA RELIGIOASĂ A RUSIEI

a s u p r a valorii ce ar d e c u r g e din a fi francez s a u e n g l e z . Se p u n e a m a i m u l t î n G e r m a n i a ş i î n Italia, u n d e a b s e n ţ a u n u i stat naţional unitar era simţită ca o frustrare. D a r în aces­ t e d o u ă ţări era suficient s ă p r o d u c i r ă s u n ă t o a r e o p e r e d e cultură p e n t r u a te linişti. E r a suficient să d e p l a s e z i centrul de g r e u t a t e de la n a ţ i o n a l i s m u l statului naţional s p r e cul­ tura n a ţ i o n a l ă , p e n t r u a găsi în tine un p r i n c i p i u de s u p e ­ rioritate, î n R u s i a există u n stat naţional care şi-a d o v e d i t t o c m a i p u t e r e a z d r o b i n d u - i pe cei trei m a r i cuceritori ai s e ­ c o l u l u i al X V I I I - l e a , C a r o l al X H - l e a , F r e d e r i c al II-lea şi N a p o l e o n . D a r acest stat, în ochii unei părţi a nobilimii ruse, are n e v o i e s ă fie justificat. D a c ă R u s i a este lipsită d e m e ­ m o r i e şi lipsită de istorie, dacă, aşa c u m scria C e a a d a e v , cul­ tura sa este inexistentă, statul nu este d e c â t o f o r m ă g o a l ă şi p r a c t i c a sa nu se p o a t e susţine. Pe scurt, trebuie defini­ tă misiunea Rusiei.

iliric antică a c e a s t ă n o u t a t e culturală. C u m n a ţ i o n a l i s m u l pune pe sine o p u n â n d u - s e altuia, trebuie ca R u s i a să p o a I.I li o p u s ă G e r m a n i e i şi O c c i d e n t u l u i e u r o p e a n , f o l o s i n d argumente germane şi occidentale, dar întoarse contra O c c i ­ dentului şi fără nici o referinţă la s u r s a lor reală. C e e a ce lip­ seşte în m o d a b s o l u t , la slavofili, s u n t referinţele şi citatele.

E i sunt deci î m p i n ş i s ă c o n s t r u i a s c ă , î n t o a t e d o m e n i i ­ le, o realitate-ficţiune, o istorie-ficţiune, o religie-ficţiune, 0 politică-ficţiune.

V r e a u să d a u câteva e x e m p l e luate de la K i r e e v s k i şi de la H o m e a k o v 1 9 .

O t e m ă capitală a lui K i r e e v s k i este critica a d u s ă c o n ­ cepţiei raţionale a s u p r a o m u l u i şi, în consecinţă, oricărui ra­ ţionalism. R a ţ i o n a l i s m căruia el îi o p u n e p e r s o n a l i t a t e a cu adevărat integrată, unificată în jurul u n u i centru vital, a s ­ cuns, accesibil t o t u ş i celui care îl caută. R a ţ i o n a l i s m u l d i s ­ truge integralitatea (ţelnost) interioară, împiedică înţelegerea

N u a m d e e x p u s aici sistemul slavofililor. A ş d o r i n u m a i s ă indic ceea ce, î n învăţătura lui K i r e e v s k i ş i H o m e a k o v , p r e g ă t e ş t e căile ideologiei".

adevărată, c o n c r e t ă , s e p a r ă psihicul într-un a n u m i t n u m ă r

D e m e r s u l lor f u n d a m e n t a l este acesta. E x i g e n ţ e l e gân­ dirii lor, p r o b l e m a t i c a lor, ideile lor d i r e c t o a r e vin din O c ­ cidentul e u r o p e a n , inclusiv cea m a i i m p o r t a n t ă dintre toate, n a ţ i o n a l i s m u l . P r o b l e m a lor e, aşadar, de a i m p o r t a n a ţ i o ­ n a l i s m u l e s t o m p â n d etichetele de i m p o r t . E s t e de a n a ţ i o ­ naliza n a ţ i o n a l i s m u l g e r m a n în aşa m ă s u r ă î n c â t să a p a r ă ca ţ â ş n i n d d i n a d â n c u r i l e naţiunii ruse, ca o f o r m a ţ i u n e indi­ genă, p u r t ă t o a r e de valoare. E s t e v o r b a de a î n z e s t r a cu tra-

sifică d e z a g r e g a r e a psihicului, tot a ş a c u m c o r e s p o n d e n ţ e ­

"" Lucrările asupra slavofilismului trebuie împărţite în două gru­ puri, în primul figurează cele care aderă la slavofilism. Ele for­ mează imensa majoritate. Mai ales: A. GRATIEUX, 1939 şi 1953.

P. K. CHRISTOFF, 1961. în cel de-al doilea, figurează, după cu­ noştinţele mele, numai două lucrări, amândouă remarcabile: F. ROULEAU, 1972, din nefericire încă inedit şi A. WALICKI, 1975.

Se poate adăuga, dintr-un punct de vedere mai special, P. BARON, 1940.

82

de facultăţi separate, p ă z i n d u - ş i cu străşnicie a u t o n o m i a şi intrând în c u r â n d în conflict. D e s p o t i s m u l raţiunii inten­ le lor în domeniul social, dreptul roman şi autoritatea exterioară a Bisericii r o m a n e , îi leagă pe o a m e n i în l o c să-i u n e a s c ă şi intensifică a t o m i z a r e a socială. D o a r c r e d i n c i o s u l o r t o d o x ştie că p l e n i t u d i n e a adevărului cere p l e n i t u d i n e a p e r s o n a ­ lităţii, şi a c e a s t ă integralitate o c a u t ă el statornic. Astfel, se o p u n d o u ă tipuri d e civilizaţii, u n a „ i n t e r i o a r ă " ( o r t o d o x ă ) , cealaltă „exterioară" (occidentală); u n a integrală, cealaltă „ l o gico-tehnică". D a c ă Occidentul pare să fi depăşit R u s i a în ştiinţă şi tehnologie, este pentru că el a o p t a t pentru calea fa­ cilă a dezvoltării p u r exterioare, în t i m p ce R u s i a a ales calea îngustă a d e z v o l t ă r i i interioare, a d i c ă m o r a l e şi p r o f u n d e , superioare în absolut20.

Potrivit expunerii general acceptate, Kireevski luase aces­ te idei de la Părinţii greci ai B i s e r i c i i 2 1 . în 1842 el p l e c a s e să 83

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

EDUCAŢIA RELIGIOASĂ A RUSIEI

v i z i t e z e p e stareţul M a c a r i e î n m ă n ă s t i r e a d e l a O p t i n a , c u

D a r , î n c ă d i n 1814, t e o z o f u l g e r m a n F r a n z v o n B a a d e r

care t r a d u s e s e m a i m u l t e p a s a j e din I s a a c Şirul. A c o l o gă­

distingea d o u ă tipuri de legături, ce există şi în natură şi în s o -

sise el ideea concentrării interioare şi a integralităţii. La M a ­

l II l a t e : o legătură b a z a t ă pe iubire şi atracţie reciprocă a păr-

x i m M ă r t u r i s i t o r u l raţiunea este, d e a s e m e n e a , u n o r g a n a l

ţilor, o l e g ă t u r ă b a z a t ă pe c o n s t r â n g e r e a ce leagă, în m o d

s i m p l e i cunoaşteri, în t i m p ce î n ţ e l e p c i u n e a r e c l a m ă tota­

mecanic, a t o m i i sociali. I u b i r e a face inutilă forţa.

litatea psihicului. C o n c l u z i a : slavofilismul este de-a dreptul o

Acelaşi B a a d e r care, în plină ascensiune a iluminismului,

continuare m o d e r n ă a unei tradiţii religioase care d o m i n a s e

lusese î n s ă r c i n a t să r e d a c t e z e un m a n u a l de instruire reli­

R u s i a î n c e p â n d c u V l a d i m i r ş i care fusese t e m p o r a r u m b r i ­ tă de r e f o r m e l e violente ale lui P e t r u cel M a r e şi ale s u c c e ­ sorilor săi. V o r b i n d cu soţia sa despre Schelling, Kireevski a auzit-o pe aceasta s p u n â n d u - i că ea deja citise aceste lucruri la Isaac Şirul. Şi într-adevăr, deschizând imediat pe Isaac, gă­ sise esenţialul filozofiei lui Schelling, dar c o r e c t a t şi a p r o ­ fundat.

D i n nefericire, e lucru d o v e d i t că K i r e e v s k i ajunsese deja la aceste idei înainte de a se interesa de p a t r o l o g i e . Şi d a c ă se d e s c h i d e lucrarea lui F r i e d e r i c h Schlegel Filozofia vieţii, se găseşte, întreagă, n o ţ i u n e a de p u n c t focal al sufletului, d i s ­ trugerea unităţii interioare p r i n raţiune, p u n e r e a în paralel a conflictului interior care r e z u l t ă cu h a o s u l s o c i a l 2 2 . I d e e a k i r e e v s k i a n ă a raţiunii însufleţite de credinţă se g ă s e ş t e la J a c o b i . K i r e e v s k i critica insistent ideea r o m a n ă d e d r e p t ş i îi o p u n e a c u t u m a care creşte în m o d organic, ca o fiinţă v i e : el îl repeta astfel pe Savigny. A p r e c i e r e a sa, în î n t r e g i m e ne­ gativă, a s u p r a R o m e i , a d r e p t u l u i r o m a n , a I m p e r i u l u i r o ­ man, în care vedea izvorul raţionalismului, al capitalismului, al R e v o l u ţ i e i franceze şi al d e s p o t i s m u l u i n a p o l e o n i a n , p r o ­ vine d e l a A d a m M i i l l e r 2 3 .

gioasă p e n t r u clerul rus, scrie, la sfârşitul vieţii sale, m i n i s irului U v a r o v că O c c i d e n t u l se stinge, fie s u b d i c t a t u r a mecanică a catolicismului, fie în anarhia şi fărâmiţarea p r o ­ testantismului; c ă R e f o r m a n u este d e c â t c o n t i n u a r e a , s u b alte f o r m e , a principiului r o m a n ; că filozofia d e g e n e r â n d d u p ă D e s c a r t e s , raţiunea şi credinţa au intrat în conflict; că, în fine, P r o v i d e n ţ a a a p ă r a t B i s e r i c a r u s ă de influenţele d i s ­ trugătoare ale E u r o p e i . E a r ă m â n e s i n g u r a forţă c e p o a t e s ă vindece celelalte d o u ă confesiuni creştine şi să p r o m o v e z e în E u r o p a o renaştere spirituală: este cel m a i c o m p l e t r e z u ­ mat al filozofiei istoriei a lui K i r e e v s k i 2 4 .

A c e l e a ş i î m p r u m u t u r i , aceleaşi falsificări se r e g ă s e s c la H o m e a k o v . El a vrut să p u b l i c e principalul s ă u tratat t e o ­ logic, Biserica e Una, în greacă, cu o prefaţă în care ar fi in­ dicat că este v o r b a de un m a n u s c r i s inedit, d a r reflectând doctrina o r t o d o x ă şi investit cu autoritate 2 5 . A c e s t a ar fi fost u n O s s i a n teologic. D u p ă H o m e a k o v , esenţa Bisericii vechi era identitatea unităţii şi a libertăţii, sinteză care se expri­ mă în legea iubirii spirituale. R o m a a p ă s t r a t unitatea, d a r a sacrificat libertatea. R e f o r m a a sacrificat unitatea pe alta­ rul libertăţii. S i n g u r ă o r t o d o x i a a r ă m a s fidelă faţă de tra­ diţia primitivă, faţă de ceea ce el n u m e ş t e sobornosf s a u

D u p ă Kireevski, există d o u ă tipuri de legături sociale, pri­

spiritul conciliilor, acest spirit care c o n d u c e conciliile s p r e

mul, întemeiat pe constrângere exterioară, care caracterizea­

unanimitate. El a s c u n d e a faptul că îl calchia pe M o e h l e r , te­

ză societăţile latină şi g e r m a n i c ă , cel de-al doilea, î n t e m e i a t

o l o g din T u b i n g e n , care î n c ă din 1825, o p u n e a „ m u l t i p l i -

p e acord, p e armonie, p e comunitatea d e credinţă, p e iubire.

Aceasta este legătura socială care îi uneşte pe ruşi între ei şi îi leagă de ţarul lor.

84

" Soborul e comunitatea de idei obţinută cu ajutorul doctrinei religioase («.£.).

85

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

citatea fără unitate a p r o t e s t a n ţ i l o r " p r i n c i p i u l u i catolic al unităţii î n multiplicitate, c e r e c o n c i l i a z ă î n m o d a r m o n i o s diversitatea individuală c u c o m u n i t a t e a unică, c e e a c e re­ p r e z i n t ă o definiţie adecvată a c o n c e p t u l u i de sobornost h o meakovian26.

Polemica purtată cu catolicismul r o m a n îl determina pe H o m e a k o v s ă susţină t e z a c ă adevărul d o g m a t i c r e z i d ă î n c o n s e n s u l Bisericii, şi nu în a u t o r i t a t e a ierarhică, nici chiar în Scripturi. D a r dacă infailibilitatea aparţine p o p o r u l u i creş­ tin în a n s a m b l u l său, a c e a s t a echivalează cu a p u n e a u t o r i ­ tatea în s e a m a Bisericii şi, finalmente, a p r o m o v a un gen de d e m o c r a ţ i e eclezioîogică, ceea ce nu este lipsit de a s e m ă n a ­ re cu evoluţia lui L a m m e n a i s , care, bineînţeles, nu este ci­ tat, de v r e m e ce, sobornost-u\ non-ierarhic sălăşluieşte în p r i n c i p i u n u m a i î n B i s e r i c a o r t o d o x ă rusă.

D o g m a t i c a nu trebuie să fie î n t e m e i a t ă pe o d e d u c ţ i e ra­ ţională. H o m e a k o v o p u n e raţionalismului teologic occiden­ tal, care, potrivit opiniei sale, culminează cu H e g e l , „ r a ţ i u n e a i n t e g r a l ă " care s e b u c u r ă d e r e c u n o a ş t e r e î n R u s i a ş i care i n t e g r e a z ă v o i n ţ a şi credinţa. V o i n ţ a şi credinţa nu a c ţ i o ­ n e a z ă p r i n d e m o n s t r a ţ i e . E l e sunt c u n o a ş t e r i lăuntrice ş i i m e d i a t e . A c e a s t a î n s e m n a a relua literalmente criticile pe care J a c o b i i le adresa lui H e g e l (credinţa este Unmittelbare Wisseri) şi de a s e m e n e a pe cele ale lui Schelling în u l t i m a 27

sa perioadă .

EDUCAŢIA RELIGIOASA A RUSIEI

potrivit p e r s p e c t i v e l o r i d e a l i s m u l u i g e r m a n . Q u i p r o q u o u l era posibil. într-adevăr, i d e a l i s m u l g e r m a n înfige rădăcini adânci în acelaşi neoplatonism din care se nutreşte şi o parte .1 tradiţiei patristice. D a r , în t i m p ce Părinţii greci se s t r ă d u ­ iau să î n d r e p t e s a u să c o r e c t e z e n e o p l a t o n i s m u l de influ­ enţe gnosticizante, acest efort este anihilat dacă ei sunt recitiţi in contextul e z o t e r i s m u l u i idealist. A c e s t e influenţe revin in p r i m - p l a n . A n s a m b l u l tradiţiei orientale este astfel d e I ormat, în m ă s u r a în care ceea ce în ea este central este î m ­ pins la m a r g i n e , iar ceea ce este periferic este p u s în centru.

Cu temele origeniste* şi evargiene"" ale regenerării universa­ le (apocatastaza), cu temele d i o n i s i e n e a l e căii negative ( a p o I a z a ) r e a ş e z a t e la l o c de cinste, d o c t r i n a se d e z e c h i l i b r e a z ă pentru că s p e c u l a ţ i a g e r m a n ă le a c a p a r a s e p e n t r u s c o p u r i care îi erau p r o p r i i şi îi p r e g ă t i s e pe ruşi să le f o l o s e a s c ă şi ci la rândul lor. Se d e s c h i d e astfel o p a n t ă s p r e i d e o l o g i z a rea teologiei, în m ă s u r a în care ea este s o m a t ă nu să expliciteze actul credinţei, ci să furnizeze o Weltanschauung. O a s e m e n e a credinţă se aplică nu o b i e c t u l u i credinţei, ci a c e s ­ tei concepţii d e s p r e l u m e pretins g a r a n t a t e p r i n revelaţie şi tradiţie.

E x i s t a falsificare religioasă, de v r e m e ce naturalizarea în R u s i a a u n u i revival pietist ( m a s o n , idealist) se o p e r a p r i n construirea unei false tradiţii care nu existase niciodată. S l a -

F a p t u l c ă H o m e a k o v ş i K i r e e v s k i î i citiseră atent p e P ă ­ rinţii tradiţiei orientale este exact. D a r i-au citit atunci c â n d sistemul lor era deja construit, cu s c o p u l de a-i da un alt c a d r u de referinţă decât cel care era realmente al s ă u . E r a v o r b a de p u s în j o s u l paginii n o t e care să trimită la alţi a u ­ tori decât cei a căror influenţă voiau să o nege şi a căror pater­ nitate voiau s-o refuze. A c e a s t a ducea la o lectură a patristicii " cunoaştere nemijlocită (n.t.).

86

vofilii îi citiseră pe I s a a c Şirul, l o a n Scărarul şi alţii, tot aşa cum, sau tocmai fiindcă romanticii germani citiseră pe Eckhart, S u s o sau Silesius p e n t r u a-şi constitui o teologie naţională.

Origenismul, sistem teologic al lui Origene, teolog şi exe­ get (cea 185-254) (n.t). ** Evagrie din Pont, mistic şi teolog grec care a adoptat opi­ niile lui Origene (n.t.).

Ale lui Dionisie Areopagitul, călugăr sirian din secolul al V-lea, care a pus temeiurile teologiei negative sau apofatice (n.t.).

87

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

EDUCAŢIA RELIGIOASĂ A RUSIEI

D a r romanticii germani descindeau cu adevărat din Eckhart,

nul - greoi, englezul - trufaş. El c o n d a m n ă , de a s e m e n e a ,

oricât de d e f o r m a t ă a fost lectura lor, în t i m p ce slavofilii

luxul s u b t o a t e formele sale. „ C â n d luxul, scrie el, a p ă t r u n s

d e s c i n d e a u din r o m a n t i c i i g e r m a n i şi nu din I s a a c Şirul şi

111 Rusia, el a fost primit ca o m a l a d i e c o n t a g i o a s ă venită din

I o a n Scărarul. Falsificarea istorică este şi m a i directă încă

vecini. I s-a c e d a t ca u n u i viciu, simţindu-i-se î n t o t d e a u n a

în c o n s t i t u i r e a c u p l u l u i f u n d a m e n t a l al gândirii slavofile:

i .u acterul nelegitim, nu n u m a i pe p l a n religios, ci, de a s e ­

Rusia şi E u r o p a .

menea, p e p l a n s o c i a l . " L u x u l face p a r t e d i n e u r o p e i s m . E l

K i r e e v s k i are d o u ă z e c i şi şase de ani. El îşi părăseşte pen­

este străin p r i n natură, c a tot c e este rău, d e R u s i a . D e fapt,

tru p r i m a d a t ă locurile natale de la D o l b i n o şi se d u c e în

d u p ă c u m se ştie, nu luxul a p ă t r u n s în R u s i a , ci c o n d a m n a ­

G e r m a n i a p e n t r u ş a s e l u n i . A i c i el j u d e c ă fără întârziere

rea lui. R u s i a face o v a l o a r e din refuzul c o m p r o m i s u l u i cu

nu n u m a i E u r o p a , ci esenţa ei, pe care o n u m e ş t e europeism.

lumea materială. I n acest m o d îşi justifică e a m i z e r i a 3 1 .

28

Ea este, p o t r i v i t opiniei lui, o stare m a l a d i v ă . E u r o p e i s m u l

K i r e e v s k i î m p r u m u t ă această c o n d a m n a r e g l o b a l ă a E u ­

este f o r m a t din m a i m u l t e s t r a t u r i : spiritul L u m i n i l o r „ d i s ­

ropei gata făcută de la scriitorii europeni, de la revistele, r o ­

t r u g ă t o r " , ştiinţa „ c a r e nu r e c u n o a ş t e ca adevărat decât ceea

manele, eseurile care repetă aceste locuri c o m u n e . D e v r e m e

ce e obiect al experienţei s e n s i b i l e " , artele f r u m o a s e încre­

c e s p u n astfel, g â n d e ş t e K i r e e v s k i , î n s e a m n ă c ă s p u n a d e ­

menite î n imitaţia sterilă, m o r a l a utilitară. P e d e altă parte,

vărul. E l acceptă, î n m o d necritic, criticile p e care e u r o p e ­

spiritul c o n t r a r e v o l u ţ i o n a r c a d e în m i s t i c i s m , reverie, d e ­

nii şi le a d r e s e a z ă p e r p e t u u lor înşile. N u - ş i dă s e a m a că în

ducţie filozofică sistematică. N i c i o sinteză p o s i b i l ă între

acest m o d critic al percepţiei de sine rezidă europeismul ade­

cele d o u ă curente, d o a r o unitate forţată, artificială. El nu-i

vărat, interzicându-şi astfel să c u n o a s c ă E u r o p a .

c o n d a m n ă încă pe Schelling şi Schiller, dar în câţiva ani, ei v o r întâlni, în inferno, a n s a m b l u l culturii e u r o p e n e 2 9 .

Kireevski crede că judecă E u r o p a din exterior. D a r el este exterior în acelaşi fel în care este P e r s a n u l lui M o n t e s q u i e u

I n 1845, K i r e e v s k i d ă u n d i a g n o s t i c î n c ă m a i s u m b r u .

şi H u r o n al lui Voltaire, deoarece critica sa vine din E u r o p a .

G a t a cu r o m a n t i s m u l şi deci gata cu p o e z i a . H e g e l i a n i s m u l

C u t o a t e acestea, născut î n R u s i a , e l n u este, c a p e r s o a n ă ,

se d e s c o m p u n e , viaţa religioasă sfârşeşte p r i n a se răci. C u l ­

p r o d u s u l unei ficţiuni, şi acest fapt face atât de dificil de res­

tura e u r o p e a n ă m o a r e , este m o a r t ă . In ce p r i v e ş t e Statele

pins critica sa. Slavofilismul nu este p r o d u s u l u n u i s i m p l u

U n i t e , ele s u n t o caricatură a E u r o p e i . D a c ă rusul era obli­

naţionalism ca acela care opunea, în vremea imperiului, G e r ­

gat, p e n t r u p ă c a t e l e sale, să-şi s c h i m b e „viitorul g r a n d i o s "

m a n i a F r a n ţ e i . El se hrăneşte dintr-o falsă c o n ş t i i n ţ ă a E u ­

c o n t r a celui d i n O c c i d e n t , m a i bine ar fi să d e v i n ă g e r m a n ,

r o p e i însăşi, pe care aceasta o c o n t e m p l ă p r o i e c t a t ă pe

englez, chiar francez decât „ s ă se lase asfixiat în p r o z a i s m u l

ecranul rus, î n t i m p c e R u s i a n u o p u n e p e s e a m a E u r o p e i

a c e s t o r relaţii fabricate, în m e c a n i s m u l acestei căutări an­

decât în m ă s u r a în care este câştigată de a c e a s t ă falsă c o n ­

x i o a s e a c â ş t i g u l u i " . O c c i d e n t u l este rău, iar Statele U n i t e ,

ştiinţă ş i e u r o p e n i z a t ă t o t o d a t ă . D e aici p r o v i n e faptul c ă

care sunt E x t r e m u l O c c i d e n t , s u n t e x t r e m d e r e l e 3 0 .

v i z i u n e a slavofilă a s u p r a E u r o p e i a s e d u s u ş o r R u s i a şi a

In 1852, o n o u ă agravare. I n s p i r â n d u - s e din r o m a n u l eu­ ropean, Kireevski

s e d u s d e a s e m e n e a E u r o p a , e a însăşi d i s p u s ă p e d e - a între­

m o r a l a familială e u r o p e a n ă , insa­

gul să-1 ia în serios pe Persanul m o s c o v i t şi pe H u r o n - u l pe

tisfacţia, vidul d e z o l a n t al o m u l u i e u r o p e a n . El a d o p t ă toate

care ea îl învăţase, la Paris sau la G o t t i n g e n , rudimentele fi­

clişeele. Italianul este leneş, francezul - superficial, g e r m a -

lozofiei. Punctul de plecare al slavofilismului nu este d r a g o s t e a

88

89

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

EDUCAŢIA RELIGIOASĂ A RUSIEI

de patrie, ci t e a m a de a nu o p u t e a iubi, o î n d o i a l ă , o d e ­

p o p o r u l u i : s-a c o n s e r v a t — şi t o t u ş i trăieşte de a c u m î n a ­

preciere, u n d e z i n t e r e s p e n t r u e a ş i u n teribil r e s e n t i m e n t pentru acest O c c i d e n t de u n d e vin toate valorile şi toate lec­ ţiile. In m a r e l e teatru al culturii e u r o p e n e , tinerii intelec­ tuali ruşi nu au p u t u t să se i n s t a l e z e d e c â t s u s de t o t şi pe m a r g i n i , p e l o c u r i l e cele m a i î n d e p ă r t a t e ş i m a i p u ţ i n o n o ­ rabile, î n d a t ă ce v ă d pe scenă o satiră a acestei culturi ş i - o î n s u ş e s c c u p a s i u n e . Iată E u r o p a c o n d a m n a t ă şi, p r i n u r m a ­ re, n a ţ i o n a l i s m u l restaurat. î n d e p ă r t a r e a d e centru, atât d e aspru încercată, devine şansă. în loc să participe la europeism, ei s o m e a z ă E u r o p a să participe la rusism. î n v i z i u n e a kireevskiană, E u r o p a este datul i m e d i a t , iar R u s i a , datul construit. T a b l o u l E u r o p e i era neobiectiv, p a r ­ ţial, dar r e g ă s e a în n u m e r o a s e p u n c t e realitatea. C o n s t r u i t ă din negativul unei E u r o p e rău c u n o s c u t e , R u s i a n u m a i este a c o l o u n d e este R u s i a . E a este o figură pictată, c o n t r a s t â n d p u n c t c u p u n c t c u cealaltă, p r e c u m a l e g o r i a virtuţii î n faţa alegoriei viciului. Ea este, în întregime, u t o p i a lui K i r e e v s k i .

R u s i a „ n u c u n o ş t e a nici bariera de fier a claselor s o c i a ­ le i m u a b i l e , nici privilegiile care îi c o n s t r â n g pe unii în d e ­ trimentul altora, nici lupta politică şi m o r a l a care derivă din ea, nici dispreţul de clasă, nici invidia de c l a s ă " . A c e a s t ă m i ­ n u n a t ă stare d e lucruri exista î n c ă a d â n c s ă d i t ă î n p o p o r .

T r e b u i e să fie aşa, căci, înainte de o r i c e experienţă, privile­ giile R u s i e i s u n t eterne. E l e există deci în s t a r e a s c u n s ă , în stare de mister. Slavofilii nu au c o n t r i b u i t la istoriografia p o z i t i v ă a R u s i e i . Ei citesc p u ţ i n şi i n c o r e c t statisticile p r e ­ cise p e c a r e l e p u b l i c ă g u v e r n u l i m p e r i a l . N u - ş i d a u o s t e ­ neala să descindă de pe peronul frumoaselor lor locuinţe

inte într-un m o d a p r o a p e i n c o n ş t i e n t — de a c u m î n a i n t e el face parte din tradiţia obişnuită, de a c u m înainte nu m a i este 32

legat p r i n h e g e m o n i a gândirii r e c e n t e " . Altfel s p u s , este invizibil şi cu atât m a i real.

D a c ă d e s c r i e r e a slavofilă este falsă, teoria care o expli­ că este cu necesitate şi m a i falsă. K i r e e v s k i p o r n e a de la un tablou b a n a l de fals al E u r o p e i , p e n t r u a ajunge p â n ă la o explicaţie istorică, a p o i filozofică şi, în fine, t e o l o g i c ă a aces­ tei stări de lucruri i m a g i n a r e . F ă c â n d a c e a s t a , el îşi c o n s o ­ lida părerile şi le d ă d e a o coerenţă capabilă să sfideze timpul.

A v e a astfel o teorie a c r e ş t i n i s m u l u i latin, a I m p e r i u l u i r o ­ man, a feudalităţii o c c i d e n t a l e . Să l u ă m , de e x e m p l u , pe c e a 33

a I m p e r i u l u i r o m a n . O c c i d e n t u l se află deja, cu t o a t e c a ­ racteristicile sale, în R o m a . într-adevăr, „raţiocinarea exte­ rioară" trece înainte de ceea ce este esenţa internă a lucrurilor. „ A c e a s t a s e v e d e î n viaţa s o c i a l ă ş i familială, î n g u s t u l p e n ­ tru g r a m a t i c ă şi drept, în a r m o n i a « artificială » care striveş­ te libertăţile naturale şi s p o n t a n e i t a t e a vie a m i ş c ă r i l o r sufletului." R e l i g i a r o m a n ă este u n g e n d e p r e c a t o l i c i s m : „ e a , care în spatele riturilor exterioare a uitat a p r o a p e v a l o a ­ rea lor de mister". C e e a ce îi leagă pe r o m a n i este, ca şi în s o ­ cietăţile moderne, „interesul c o m u n " şi spiritul de partid. C h i a r p a t r i o t i s m u l r o m a n este rece ş i arid, dictat d e o r g o l i u . E l nu are „ d e c â t inteligenţa s e a c ă a l o g i c i a n u l u i şi inteligenţa interesată a o m u l u i d e a c ţ i u n e " . D u p ă c u m s e v e d e , K i r e ­ evski aplică istoriei r o m a n e categoriile pe care r o m a n t i s m u l le aplică O c c i d e n t u l u i şi, m a i precis, clasicismului francez.

D a r , ceea ce este d o a r o o p i n i e c o m u n ă , nici adevărată, nici falsă atunci c â n d se aplică lumii c o n t e m p o r a n e , devine o ju­

pentru a-şi vizita iobagii, p o p o r u l în carne şi oase. M u l ţ i erau

decată istorică absolut eronată atunci c â n d se aplică t r e c u ­

p r o p r i e t a r i destul d e aspri. C ă c i p o p o r u l n u s e află î n i z b e .

tului r o m a n . K i r e e v s k i t e o r e t i z e a z ă o părere, în l o c s-o

P o p o r u l este u n l o c spiritual, sediul u n u i mister. E i n u s e

critice, şi se c u f u n d ă astfel în fals.

grăbesc să-1 c u n o a s c ă : este suficient să-1 c o n t e m p l i . E s t e s u ­ ficient s ă p r o c l a m i c u î n c r e d e r e c ă vechiul m o d d e viaţă ru­

în ce p r i v e ş t e v i z i u n e a p o l i t i c ă a slavofililor, ea este d o ­

s e s c „ s - a c o n s e r v a t a p r o a p e intact î n clasele inferioare ale

m i n a t ă d e t e m a refuzului e c o n o m i e i d e p i a ţ ă î n t e m e i a t e p e

90

91

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

EDUCAŢIA RELIGIOASĂ A RUSIEI

c o n t r a c t şi circulaţia banilor, a refuzului i n d i v i d u a l i s m u l u i liberal. In a c e a s t ă privinţă, ei nu s-au d e s p r i n s de g â n d i r e a r o m a n t i c ă c o n s e r v a t o a r e care, ca şi g â n d i r e a r e v o l u ţ i o n a ­ ră, t u n a şi fulgera î m p o t r i v a alienării şi a religiei b a n u l u i .

Se p o a t e alătura p o l e m i c a lor antikrematistică* de cea a lui K a r l M a r x : aceleaşi t e m e se r e g ă s e s c la c o n s e r v a t o r i i şi la socialiştii e u r o p e n i din a c e a s t ă epocă..

duce din conflictul lor, d i n p o z i ţ i a lor r e c i p r o c ă . D u a l i s ­ mul religios c o i n c i d e c u u n d u a l i s m rasial: rasele u m a n e s e împart în iraniene şi kuşite. Şi chiar cu un d u a l i s m g e o g r a ­ fic ai cărui p o l i se s i t u e a z ă în I r a n şi în E t i o p i a . T i p u l u i ku­ şit de civilizaţie îi aparţin E g i p t u l , B a b i l o n u l , C h i n a , I n d i a tic S u d . A c o l o d o m n e ş t e materialismul, f o r m a l i s m u l , d r e p ­ tul, statul. L u m e a greacă şi r o m a n ă se p r e z i n t ă şi se expli­ că printr-un a m e s t e c al celor d o u ă principii iranian şi kuşit, G r e c i a fiind m a i iraniană şi R o m a m a i kuşită, aşa c u m o d o ­ vedesc „ c u evidenţă" convenţionalitatea şi artificialitatea re­ ligiei şi a dreptului roman. Creştinismul apare ca o resurgenţă triumfătoare a principiului iranian, c u m era, de a s e m e n e a , într-o anumită m ă s u r ă vechiul iudaism. D a r această r a z ă sal­ vatoare s-a p u t u t p i e r d e î n d e s i m e a k u ş i s m u l u i : este ceea ce s-a întâmplat cu catolicismul r o m â n . D i m p o t r i v ă , în n o r d şi în est, creştinismul i-a atins pe g e r m a n i şi pe slavi. D i n nefericire, g e r m a n i i a u fost c o n t a m i n a ţ i d e R o m a ş i prin­ cipiile kuşite reapar în filozofia idealistă. Ce e m a i b u n în A n g l i a ( H o m e a k o v era anglofil) aparţine elementului slav.

C u v â n t u l Angl nu vine o a r e de la numele tribal slav Ulglici ?

C ă c i slavii s u n t cei care r e p r e z i n t ă principiul iranian în p u ­ ritatea sa. Se vede aceasta în religia greacă, în Iliada, p r o f u n d i m p r e g n a t ă de spiritul slav. T r o i a era o c o l o n i e slavă. D a r nicăieri slavitatea nu este atât de p u r ă ca la p o p o r u l rus. D a ­ torită acestui fapt, interesele R u s i e i coincid cu interesele su­ p e r i o a r e ale u m a n i t ă ţ i i 3 5 .

E x i s t ă t o t u ş i o t r ă s ă t u r ă care îi d e o s e b e ş t e pe slavofili de c o n s e r v a t o r i şi care, de a s e m e n e a , îl d e o s e b e ş t e pe M a r x printre s o c i a l i ş t i : faptul că p r o t e s t u l lor nu e c a n t o n a t în p l a n m o r a l , ci că e d u b l a t de o filozofie a istoriei. în F r a n ­ ţa, în A n g l i a , c o n s e r v a t o r i s m u l nu face p r e a a d e s e a efortul de a t e o r e t i z a . în spiritul lui B u r k e , v e c h i m e a , prescrierea, s p l e n d o a r e a lucrurilor trecute s u n t suficiente p e n t r u a da un titlu c o n s e r v a t o r i s m u l u i . C h i a r la tradiţionaliştii fran­ cezi, u n d e catolicismul s-a î m b o g ă ţ i t cu elemente străine tra­ diţiei, aceasta este atât de vigilent supravegheată de autorităţile d o g m a t i c e , încât abaterile a u fost repede c o n d a m n a t e . D i m ­ p o t r i v ă , în R u s i a , u n d e t e o l o g i i laici c u g e t ă fără l e g ă t u r ă cu B i s e r i c a lor, chiar, şi m a i ales, d a c ă se p r e t i n d fideli tradi­ ţiei, ei fac apel la istoriozofiile r o m a n t i c e , inclusiv cele care au f o r m a t terenul m a r x i s m u l u i .

Istoriozofia lui H o m e a k o v este dualistă. Religia este fac­ torul i s t o r i c principal, d a r religia însăşi este c o n c e p u t ă ca n ă s c â n d u - s e din n a t u r ă s a u c o n s t i t u i n d u n p r i n c i p i u natu­ ral. Astfel, H o m e a k o v n u este atât d e d e p a r t e d e F e u e r b a c h 3 4 . E x i s t ă d o u ă principii religioase aflate î n luptă, unul, principiul iranian ( s a u religia libertăţii) şi celălalt, princi­ piul k u ş i t " ( s a u religia necesităţii). î n t r e a g a istorie se d e " Krematistică — nume dat de unii autori din secolul al XlX-lea economiei politice, considerată ca ştiinţă a producţiei de bogăţii (n. t.). "" Cuş sau Kuş (Couch, Koush, Kuch) — nume dat de vechii egip­ teni la ceea ce grecii numeau Etiopia, adică Nubia şi Sudanul. Spre 2000 î. C. nume aplicat unei populaţii instalate la sud de Nil, dar foarte repede a fost extins la toate teritoriile nubiene (n.t).

Să trecem peste acest delir rusist. S u n t e m în prezenţa unei istoriozofii de tip gnostic cu caracteristicile sale clasice: cele d o u ă principii (aici, kuşit şi iranian, dar de a s e m e n e a : m a ­ terie şi spirit, bani şi har, d r e p t şi i u b i r e ) ; a m e s t e c u l l o c a l ; s e p a r a r e a lor finală, r e p a r a t o r i e . î n t r - u n cuvânt, cele d o u ă principii şi cei trei t i m p i ai m a n i h e i s m u l u i , dar în l o c să fie prezentate p r i n intermediul unei mitologii, ele sunt p r e z e n ­ tate printr-o istorie pretins reală, ce face o b i e c t u l u n e i şti­ inţe, constatabilă. A c e a s t a semnifică t o c m a i trecerea de la o gândire g n o s t i c ă la o g â n d i r e i d e o l o g i c ă .

92

93

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

G â n d i r e a slavofilă e r a r e o r i c a p a b i l ă de a t â t a sinceri­ tate. A s u p r a acestui punct, într-adevăr, H o m e a k o v s-a mul­ ţ u m i t să-1 u r m e z e p e F r i e d e r i c h Schlegel. I n cartea s a Prelegeri de filozofie a istoriei acesta distinsese d o u ă tipuri de d e z v o l t a r e : unul carnal, celălalt spiritual, şi le r a p o r t a ­ se la d o u ă r a s e primitive, cainiţi şi s e t i ţ i ' 3 6 .

C e e a c e c o m p l i c ă totul este faptul c ă H o m e a k o v , c a ş i Kireevski, m a s c h e a z ă şi a c o p e r ă s c h e m a lor gnostică cu hai­ n a tradiţiei creştine. T o a t e c o n c e p ţ i i l e istorice, politice, na­ ţionale sfârşesc prin a converge într-un dualism ecleziologic. într-adevăr, I r a n şi K u ş s u n t o fantezie superfluă. E s t e

EDUCAŢIA RELIGIOASĂ A RUSIEI

/.ibilă c i B i s e r i c a interioară, i n v i z i b i l ă 3 7 . C u aceasta, n i m i c mi mai trebuie dovedit, de v r e m e ce realităţile p a l p a b i l e (a Rusiei, a r e g i m u l u i p o l i t i c r u s , a trecutului rus, a o b ş t i i r u i .ile ruseşti, t o a t e s u b s u m a t e , în cele d i n u r m ă , B i s e r i c i i ) nu sunt realităţile u l t i m e c e s e g ă s e s c a l t u n d e v a ş i p e c a r e n u Ic poţi atinge decât în m o d mistic, în adeziunea la misterul Bisericii interioare, invizibile. V i z i u n e a slavofilă a lumii, deşi pretinde că are fundamente empirice, p o a t e totdeauna să sca­ pe prin altitudine criticii empirice, i n v o c â n d o înţelegere s u ­ perioară la care trebuie să aderi p e n t r u a a c c e d e : ceea ce e tipic ideologiei. D a r , ceea ce face situaţia de n e r e z o l v a t este

o î n c e r c a r e de a explica, în m a n i e r ă naturalistă, o altă o p o ­

infuzia d e t e o l o g i e o r t o d o x ă . G n o z a g e r m a n ă ( s u b f o r m a

ziţie care este cea a O r i e n t u l u i şi O c c i d e n t u l u i creştin, sau,

s a e z o t e r i c ă m a s o n i c ă , p r e c u m ş i s u b f o r m a s a raţionaliza­

î n m o d identic, o p o z i ţ i a dintre R u s i a ş i E u r o p a . C o n f o r m

tă r o m a n t i c ă ) , de la care slavofilii au î m p r u m u t a t a p r o a p e

m o d u l u i de gândire ezoteric, fiecare realitate e x p r i m ă şi a c o ­

totul, s e p r e z e n t a c a atare, s u b a d e v ă r a t a s a înfăţişare. G n o ­

p e r ă o realitate a s c u n s ă m a i „ p r o f u n d ă " . C u p l u r i l e r a ţ i o ­

za slavofilă se vrea s u p r a o r t o d o x ă , supratradiţională şi p r o ­

n a l i s m — g â n d i r e integrală, o b ş t e rurală — c a p i t a l i s m ,

d u c e suficiente texte, luate d i n cele m a i b u n e s u r s e , astfel

liberalism — p a t r i a r h a l i s m şi chiar I r a n şi K u ş , s u n t în cele

încât e dificil s-o p r i n z i cu v r e o greşeală. Eu s u n t p a s ă r e ,

din u r m ă s u b s u m a t e d e cuplul p e care î l f o r m e a z ă o r t o d o ­

iată aripile mele... A c e a s t ă ficţiune care refuză să fie ficţiu­

xia r u s ă pe de o p a r t e şi p r o t e s t a n t i s m u l şi c a t o l i c i s m u l pe

ne, care se susţine pe textele Părinţilor Bisericii şi pe reali­

de alta.

tate, devine o ficţiune cu d o u ă g r a d e , a p r o a p e i m p o s i b i l de

B i s e r i c a o r t o d o x ă r e p r e z i n t ă viitorul istoric al u m a n i ­

dislocat.

tăţii, societatea perfectă s a u politie creştină. Ea este şi rea­

A c u m c â n d s-a instalat în i n i m a r e l i g i o a s ă a R u s i e i , fic­

litatea m i s t i c ă a R u s i e i . I a t ă de ce A k s a k o v afirma că istoria

ţiunea slavofilă a devenit i n e x p u g n a b i l ă . Ea a dat, la ceea

R u s i e i e o istorie sfântă. A c e a s t ă e c l e z i o l o g i e ca atare este,

ce era în f o n d o stare de spirit p a s a g e r ă , o m o d ă , s o l i d a r i ­

în a n u m i t e privinţe, tradiţională. D a r , în alte privinţe, ea se

tatea T r a d i ţ i e i . în v r e m e ce, d a c ă s-ar fi sprijinit pe f i l o z o ­

intersectează cu exaltarea r o m a n t i c ă a Volksgeist'", de vre­

fie, ca în Germania, ar fi trecut o d a t ă cu ea. D i n toate viziunile

m e c e p o p o r u l ( c r e ş t i n ) este i z v o r d e inspiraţie c r e a t o a r e ,

a s u p r a lumii care s e f o r m a s e r ă î n E u r o p a î n e p o c a r o m a n ­

m a t r i c e de libertate şi j u d e c ă t o r al infailibilităţii a d e v ă r a t e .

tică, d o a r v i z i u n e a slavofilă a ştiut să se fixeze î n t r - o t e o ­

E a intersectează, d e a s e m e n e a , vechiul f o n d pietist ş i m a ­

logie, să se p r i n d ă de un principiu durabil, Biserica, credinţa

s o n i c , de v r e m e ce adevărata B i s e r i c ă nu este instituţia vi-

creştină. D e aici, perenitatea s a . D e aici, faptul c ă e a c o n ­ stituie î n c ă şi a s t ă z i alternativa la orice altă p o z i ţ i e care i se

* Cain, fiul Iui Adam, Seth, patriarhul biblic, al treilea fiu al lui Adam, născut după asasinarea lui Abel (n.t.). " s p i r i t al poporului (n.t.).

o p u n e , occidentalistă, n a r o d n i c ă , liberală, c o m u n i s t ă .

D a r , devenind teologie, slavofilismul îşi p ă s t r e a z ă totuşi caracterul de sectă — ceea ce a g r a v e a z ă considerabil s c h i s m a 95

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

EDUCAŢIA RELIGIOASĂ A RUSIEI

Orientului creştin — de sectă dualistă chiar, cu d u ş m ă n i i l e şi

sens, ei au c o m p r o m i s grav echilibrul facultăţilor într-o ţară

excluziunile sale. Slavofilismul face să p i v o t e z e creştinăta­

care-şi făcea u c e n i c i a intelectuală: au d e t e r m i n a t - o să tră­

tea r u s ă în care a intrat, ca o m a s ă de m a n e v r ă î n d r e p t a t ă

iască p o t r i v i t afectivităţii, m e n ţ i n â n d - o într-un s o i d e a d o ­

î m p o t r i v a d u ş m a n i l o r săi particulari. A d e v ă r a t a m o ş t e n i r e

lescenţă e m o ţ i o n a l ă . C u r e n t e l e pietiste, care î n G e r m a n i a

a slavofilismului nu s u n t valorile, ci c o n t r a v a l o r i l e .

erau c o n t r a b a l a n s a t e de s o l i d e instituţii intelectuale şi un

A c e s t e c o n t r a v a l o r i s u n t chiar cele ale mişcării r e v o l u ­

serios a n t r e n a m e n t al r e s u r s e l o r de înţelegere, p ă t r u n z â n d

ţionare ruse. E s t e dispreţuirea dreptului — contract nego­

în această ţară n o u ă şi a p r o a p e virgină din p u n c t de v e d e r e

ciat între p e r s o a n e l e libere, c a d r u n o r m a l al libertăţii şi al

intelectual, au î m p i n s - o , fără oprelişti, s p r e pantele facilită­

a u t o n o m i e i individului. P e n t r u slavofili, ca şi p e n t r u r e v o ­

ţii, ale celui mai mic efort. Slavofilismul gândea să înlocuias­

luţionari, d r e p t u l este o s u p r a s t r u c t u r ă . E s t e , de a s e m e n e a ,

că d r e p t u l p r i n i u b i r e : m a i m u l t încă, el î n l o c u i a g â n d i r e a

d i s p r e ţ u i r e a liberalismului, sau, altfel s p u s , a libertăţii p o ­

prin sentiment.

litice — condiţie, b a z ă şi p i a t r ă de temelie a unei o r d i n i p o ­

D a c ă ar fi r ă m a s aici, răul ar fi fost m a i m i c . D e p r e c i i n d

litice convenabile, oricare ar fi ea. „ L i b e r t a t e a politică, scrie

raţiunea în utilizarea sa analitică, slavofilii nu renunţă la în­

A k s a k o v , nu p o a t e fi numită libertate." Şi schimbând pla­

ţelegerea realului: dar aceasta este o înţelegere globală, care

nul, sau mai degrabă confundând planurile, el a d a u g ă : „ A d e ­

face e c o n o m i e de p r o b e şi de argumentaţie, d e o a r e c e ea este

v ă r a t a libertate este e m a n a ţ i a Sfântului D u h . " 3 8 E s t e iarăşi

dată î n b l o c , î n m o d m i s t e r i o s , î n m a n i e r a viziunii centra­

dispreţuirea Occidentului sub toate formele sale: r o m a n ă

le a ezoteriştilor. G e r m e n i i c r e ş t i n i s m u l u i autentic pe c a -

şi g e r m a n i c ă , g e r m a n ă şi franceză, c a t o l i c ă şi p r o t e s t a n t ă ,

re-i c o n ţ i n e această v i z i u n e nu p o t să o c o r e c t e z e , dar îi d a u

m e d i e v a l ă sau m o d e r n ă . E s t e , î n fine, o r o a r e a d e capitalism,

farmec şi atracţie. Mulţi ruşi, crezând că se convertesc la creş­

altfel s p u s , faţă de l u m e a ş a c u m se arată ea şi, m a i precis,

t i n i s m şi atraşi p r i n a c e a s t ă m o m e a l ă , se v o r converti la sla-

a ş a c u m s e î m b o g ă ţ e ş t e . P r o d u c ţ i a d e b u n u r i , m a i ales d a c ă

vofilism. D a r , crezând că v o r evita astfel spiritul revoluţionar,

s u n t f r u m o a s e ş i l u x o a s e , s c h i m b u l d e mărfuri, t r a n z a c ţ i a

ei s u n t p r i n ş i în c a p c a n a u n e i u t o p i i g e m e n e . O r , o u t o p i e

m o n e t a r ă înfurie spiritul slavofil, a ş a c u m înfurie spiritul

care se p r e t i n d e realizată nu este o u t o p i e . Falsificarea is­

revoluţionar. Pentru R u s i a orice este de preferat u n u i r e g i m

t o r i c ă şi p o l i t i c ă slavofilă d ă , într-adevăr, i m a g i n a r u l d r e p t

d e drept, liberal, occidental, unei e c o n o m i i d e piaţă. O r i c e ,

ceva deja împlinit d e către R u s i a . N u există n i m i c î n reali­

şi c u m o v o r s p u n e neoslavofilii de tip B e r d i a e v , chiar b o l ­

tate care să c o r e s p u n d ă cu ceea ce ei d e n u m e s c o b ş t e rura­

şevicii. C ă c i , p e n t r u spiritul slavofil, bolşevicii s u n t c o m ­

lă, d r a g o s t e r e c i p r o c ă a ţarului şi p o p o r u l u i , integralitate,

patibili cu inspiraţia spiritului, iar b u r g h e z i i liberali, nu.

conciliaritate etc. D a r este totuşi ceea ce ei asigură că se vede

O r i c â t de gravă în consecinţe a fost c o m u n i t a t e a de teme, ea e t o t u ş i m a i p u ţ i n decisivă decât m a t r i c e a c o m u n ă a g â n ­ dirii. L i s e i m p u t ă î n m o d general slavofililor greşeala gra­ vă a antiraţionalismului şi, într-adevăr, ei au descurajat t i m p de generaţii orice tentativă de a trata cu realul la un nivel ra­ ţional. T o t ce detesta este calificat de raţionalist — O c c i d e n ­

şi se constată empiric în realitatea rusă. A ş a se face că ei se p l a ­ s e a z ă d i n c o l o d e u t o p i s m u l revoluţionar, c a r e p r i v e ş t e vi­ itorul şi nu prezentul, şi ating, dinainte, fără mijloace violente şi cu blândeţe, falsul radical al b o l ş e v i s m u l u i aflat la putere, care este de a constata socialismul ca existent. între realita­ tea pe care ei afirmă a o v e d e a şi realitatea reală există ace­

tul, c a t o l i c i s m u l , p r o t e s t a n t i s m u l , l i b e r a l i s m u l etc. în acest

laşi hiatus. Nu faptul de a fi p r o d u s regresul inteligenţei ruse

96

97

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

EDUCAŢIA RELIGIOASĂ A RUSIEI

s p r e e m o ţ i o n a l a p r e g ă t i t căile i d e o l o g i e i , ci faptul de a o fi

succesiune, ci simultaneitate şi a d e s e a a m e s t e c între elemen­

angajat în fals. Falsificare a trecutului p r i n sechestrul a s u ­

te care, în F r a n ţ a ca şi în A n g l i a , r ă m â n separate. în anii '40,

p r a istoriei, falsificare a p r e z e n t u l u i prin i m p u n e r e a unei vi­ ziuni a inexistentului, slavofilismul, în a s p e c t e l e e x t r e m e şi delirante, este o m o l o g leninismului. Şi cel care iese dintr-unul este î n m a r e p e r i c o l s ă c a d ă î n celălalt.

Ce se p o a t e c o n c h i d e din i s t o r i a r e l i g i o a s ă a R u s i e i ?

P a r e că, în E u r o p a , i d e o l o g i a se năştea şi nu se p u t e a naş­ te d e c â t î n t r - o p r ă b u ş i r e şi o rătăcire a religiei.

In A n g l i a , c r i z a r e l i g i o a s ă a ajuns la o diferenţiere. Plu­ r a l i s m u l vieţii religioase p e r m i t e fiecărui g r u p , de la aris­ tocraţia c e a m a i satisfăcută p â n ă l a elementele cele m a i nefericite ale p o p u l a ţ i e i , să d u c ă , fie în B i s e r i c a instituită „ d i s t a n t ă şi u s c a t ă " , fie în v r e o sectă disidentă, m a i entu­ ziastă, viaţa de tip autentic religios care îi c o n v i n e . C a l v i n i s m u l , s e p a r â n d m i n u ţ i o s justificarea ş i sanctificarea, p e care L u t h e r t i n d e a să le c o n f u n d e , s-a î n t o r s s p r e etică şi n u s p r e speculaţie. E l v a l o r i z e a z ă dreptul ş i n u intenţionea­ z ă s ă justifice faptul p r i n t r - o c o s m o g o n i e p o t r i v i t ă . R e c u r ­ sul la i d e o l o g i e nu este p r e s a n t .

Unicitatea catolicismului francez nu ar permite această s u p l e ţ e s a u aceste a d a p t ă r i . S e m i e ş e c u l r e f o r m e i catolice, descalificarea pe c a r e o suferă în ultimii ani ai s e c o l u l u i al X H - l e a , fac ca Biserica să p i a r d ă orice şansă de a î n c a d r a via­ ţa intelectuală a naţiunii. în afară de B i s e r i c ă , în F r a n ţ a , nu m a i există î n c u r â n d religie. P r i m e l e l i n i a m e n t e ale i d e o l o ­ giei, speculaţiile e z o t e r i c e , spiritul r e v o l u ţ i o n a r se n a s c în­ tr-o p e r i o a d ă distinct u l t e r i o a r ă şi fără nici o altă referinţă la religie, care s-a retras într-un m e d i u din ce în ce mai în­ chis. î n G e r m a n i a , suita este m u l t m a i p u ţ i n clară. R e f o r m a luterană, m i ş c a r e a filozofică şi ştiinţifică nu au retezat s p e ­ culaţiile g n o s t i c i z a n t e d e l a sfârşitul E v u l u i M e d i u , c i d i m ­ p o t r i v ă , le-au d a t o înflorire, o e x u b e r a n ţ ă n o u ă . Nu există

cu hegelienii de stânga, i d e o l o g i a iese din speculaţia r o m a n ­ tică p r i n t r - u n g e n de d e c a n t a r e s a u triere.

D a r î n R u s i a este m a i c o n f o r m d a t e l o r istoriei s a raţio­ năm în termeni de i m p o r t m a i degrabă decât în termenii unei crize a u t o n o m e . E x i s t a religie în R u s i a , dar nu existase nici­ odată gândire religioasă autohtonă. Deteriorarea Bisericii este foarte v e c h e , d a c ă v r e o d a t ă s-a p u t u t v o r b i d e s p r e u n avânt. R e v o l u ţ i a p e t r o v i a n ă r e d u c e p e r s o n a l u l B i s e r i c i i l a starea unei caste, şi m i s i u n e a sa, la c e a a unei funcţii de stat.

C e e a c e este viaţa religioasă, o r t o d o x ă s a u h e t e r o d o x ă , s e a l i m e n t e a z ă din emanaţiile c a r e v i n din O c c i d e n t , catolice, p r o t e s t a n t e , pietiste, a t h o n i t e .

P ă t r u n d e r e a filozofiei r o m a n t i c e u r m e a z ă î n m o d nor­ m a l p e c e a a p i e t i s m u l u i internaţional. N u e n e v o i e s ă v o r ­ b i m de o c r i z ă a c r e ş t i n i s m u l u i în R u s i a p e n t r u a explica d e z v o l t a r e a ideologiei, d e o a r e c e tradiţia creştină n u oferea m i n i m u m de consistenţă şi de soliditate pentru a servi drept teren unei c r i z e . P e s t e t o t aiurea, i d e o l o g i a c o m b a t e ş i d e z ­ r ă d ă c i n e a z ă religia. D a r î n R u s i a , c u m o d o v e d e ş t e m i ş c a ­ rea slavofilă, ideologia îşi î n c e p e cariera redeşteptând religia.

R e l i g i a r e n a ş t e aici, ca fervoare, gândire, c a d r u intelectual, s u b f o r m a c o r u p t ă a u n e i i d e o l o g i i religioase.

L I B E R A L I S M SAU R E V O L U Ţ I E

i egimul rus şi-a a c c e n t u a t caracterul d e s p o t i c c r e â n d astfel 0 nouă distanţare, de această dată ireparabilă: ea putea fi transCAPITOLUL

Liberalism

sau

V

1 igurată printr-o mitologie care nega raportul statal real p e n -

revoluţie

i ni a p u n e în locul său un r a p o r t imaginar de iubire. Nu m a i exista ţară a Rusiei care să nu fi putut fi prezentată ca o s u p e i unitate religioasă.

V ă z u t ă din exterior, c â r d ă ş i a ţ a r i s m u l u i şi a slavofilis­

I Slavofilii aveau cea mai m a r e grijă să se delimiteze de pur­ tătorii d e cuvânt oficiali, p r e c u m P o g o d i n ş i U v a r o v . E i n u v o i a u să se d i s c r e d i t e z e cu statul, de v r e m e ce refuzau bi­ rocraţia petersburgheză. E x i s t a la ei un anarhism latent, m a ­ nifestat p r i n t r - o r e n u n ţ a r e la l u p t a politică, deşi, în chip c o n t r a d i c t o r i u , a u avut u n p r o g r a m p o l i t i c . A v e r s i u n e a lor p e n t r u u n e l e a b u z u r i n u p u t e a să-i p u n ă î n relaţii b u n e c u curtea. E i a u fost obiectul a n u m e r o a s e c e n z u r i . L a rândul său, N i c o l a e I se c o n s i d e r a un m o ş t e n i t o r al lui P e t r u cel M a r e . E l v e d e a î n aceşti p r o p r i e t a r i m o s c o v i ţ i p e d e s c e n ­ denţii a c e l o r boieri şi aristocraţi ai s e c o l u l u i al X V I I I - l e a care voiseră să constituie c o n t r a autocraţiei schiţa unei o p o ­ ziţii şi p r i m e l e liniamente ale u n e i societăţi civile a u t o n o ­ m e . B i r o c r a ţ i a imperială, care s e s t r ă d u i a s ă î m p i n g ă R u s i a s p r e „ d e z v o l t a r e " ş i care u z a p e n t r u a c e a s t a d e p r o c e d u r i raţionale, chiar raţionaliste, nu iubea iraţionalismul medita­ tiv al lui K i r e e v s k i şi al prietenilor săi.

mului era m a i vizibilă d e c â t din interior. M i c h e l e t v e d e a în aceasta esenţa însăşi a minciunii ruseşti: „ T e n d i n ţ a unui ase­ menea stat este de a deveni din ce în ce mai puţin un stat, d i n c e î n c e m a i mult o religie. T o t u l este religios î n R u s i a . N i ­ mic nu este legal, n i m i c nu este drept. T o t u l este sau se vrea a fi sfânt [...] P r o d i g i o a s ă î n t r e p r i n d e r e ! Nu puteţi nici m ă ­ car să organizaţi, la voi, l u m e a ordinii civile, l u m e a inferioa­ ră ! Şi pretindeţi că sunteţi lumea superioară a religiei! D u ş m a n i ai L e g i i , vreţi să vă ridicaţi m a i s u s decât L e g e a , atentaţi la l u m e a h a r u l u i ! N e p u t i n c i o ş i cât priveşte cele o m e n e ş t i , v ă consideraţi D u m n e z e u . " 1 Falsul rusesc, d u p ă Michelet, este falsul u n e i i d e o l o g i i şi al unei p r o p a g a n d e de stat care n e a g ă realitatea, p e n t r u a p u n e în locul ei s u p r a r e a l i t a t e a pe care o i m p u n e . „ R u s i a este m i n c i u n ă . E a este m i n c i u n ă o d a t ă c u o b ş t e a , falsa o b ­ şte. Ea este m i n c i u n ă o d a t ă cu nobilul, cu p r e o t u l şi cu ţa­ rul [...] (falsul falsului, m i n c i u n ă s u p r e m ă care î n c o r o n e a z ă toate minciunile . . . ) . Crescendo de minciuni, ipocrizie şi ilu­ 2

z i i . " P ă t r u n z â n d a c e a s t ă suprarealitate c e este p r e z e n t a t ă

Cu t o a t e acestea, r e g i m u l lui N i c o l a e I p u t e a să d e a o întrebuinţare b u n ă slavofilismului cu preţul unei u ş o a r e fal­ sificări, însă nu atât de mari pe cât o credeau slavofilii. V r â n d să scoată R u s i a din „ s u b d e z v o l t a r e " , ţarul făcea t o t o d a t ă din temele slavofile o a p o l o g i e a ceea ce r ă m â n e a ca s u b d e z v o l ­ tare. D e o s e b i r e a între starea Rusiei şi cea a E u r o p e i p u t e a să devină g l o r i a celei dintâi şi r u ş i n e a celei de-a d o u a d a c ă d e ­ c u r g e a nu dintr-o întârziere, ci dintr-o diferenţă de esen­ ţă. P e n t r u a ajunge d i n u r m ă printr-un m a r ş forţat E u r o p a ,

E u r o p e i ca fiind realitatea Rusiei, el regăseşte totala negaţie

100

101

a lui C e a a d a e v : „ E u s p u n , afirm, jur şi v o i d o v e d i că R u s i a

nu este.

A c e a s t a era şi p o z i ţ i a lui C u s t i n e . A c e e a ş i şi a lui M a r x , care, într-o f o r m u l ă celebră, declara că acest imperiu, „chiar d u p ă realizări de anvergură m o n d i a l ă , nu î n c e t e a z ă a fi c o n ­ 4

siderat ca o chestiune de credinţă şi nu de f a p t " . D a r aceas­ ta se aplica nu Rusiei, ci c o m p l e x u l u i indisociabil al unei v o i n ţ e statale şi al unei mistificări.

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

Şi lucrul devine fals când se aplică Rusiei. E r o a r e a lui C u s tine, Michelet, M a r x este de a c o n f u n d a cele d o u ă ordini ale realităţii, realitatea r u s ă şi suprarealitatea care îi este su­ p r a p u s ă . In termeni sociologici, ei s u b e s t i m e a z ă existenţa şi forţa societăţii civile. O r , chiar dacă aceasta nu este încă foar­ te vizibilă, ea există şi nu face decât să se c o n s o l i d e z e . R u s i a secolului al X V I I I - l e a era un agregat de m a r i d o m e n i i m e n ­ ţinute laolaltă prin autocraţie, ajutată de o birocraţie elemen­ tară. O societate cu d o u ă clase, nobili şi i o b a g i , m a i simplă, m a i elementară decât oricare alta din E u r a s i a . E a î n c e p e s ă s e diferenţieze: m a i m u l t e tipuri d e n e g u s t o r i , m a i m u l t e straturi nobiliare, m a i m u l t e specii de funcţionari, m a i m u l ­ te oraşe, un început de viaţă intelectuală. A c e a s t ă R u s i e este, şi existenţa sa nu va înceta să crească p â n ă la războiul din 1914 şi p â n ă la R e v o l u ţ i e . Astfel se f o r m e a z ă , la începutul s e c o ­ lului al X l X - l e a , cuplul s t a t - s o c i e t a t e civilă. De la Petru cel Mare, statul îşi fixase rolul de a crea societatea civilă, dar pentru a o s u p u n e s c o p u r i l o r sale de putere. D e o a r e c e o d e v a n s a şi d e o a r e c e el era foarte p u t e r n i c şi ea m a i slabă, i se s u b s t i ­ tuia, î m p i e d i c â n d astfel creşterea s a naturală. D a r această creştere c o n t i n u a în p o f i d a lui, dar şi graţie lui, şi p u n e a în d i s c u ţ i e acest stat care, în s c o p u r i l e sale şi a d e s e a în acţiu­ nea sa, era p a r t i d u l mişcării, în f o r m a şi în esenţa sa, p a r t i ­ dul rezistenţei. Statul, afirma Puşkin, este singurul e u r o p e a n al R u s i e i . D a r el era în aceeaşi m ă s u r ă tipul a s i a t i s m u l u i .

Societatea civilă, în schimb, în măsura în care intră în aceas­

L I B E R A L I S M SAU R E V O L U Ţ I E

'. < ici etăţii civile de-a lungul întregului secol al X l X - l e a , liI ni alismul a fost curentul d o m i n a n t , cel care penetra în t o a ic mediile, c ă z â n d la învoială cu toate tendinţele. In m ă s u r a 111 care statul rus e legat de societatea civilă, în măsura în care vi ea s-o promoveze, să-şi recruteze în ea agenţii, exista un c o r p . le funcţionari la care spiritul Luminilor era progresiv impreg­ nat de acest liberalism de g u v e r n a r e căruia îi d ă d u s e r ă m o ­ delul un G u i z o t , un C o n s t a n t şi chiar un T o c q u e v i l l e şi care este a d a p t a t şi interpretat în funcţie de condiţiile a u t o c r a ­ ţiei 5 . A c e s t liberalism este p r e z e n t în familia imperială. M a i puţin deformat, mai radical sau m a i cu adevărat liberal, a c e ­ laşi liberalism u m p l e revistele, p r e s a atâta câtă este, c a d r e ­ le universitare, literatura. El prezintă toate gradaţiile î n c e p â n d de la s u p u n e r e a totală faţă de autocraţie, justificată atunci prin consideraţii hegeliene a s u p r a identităţii realului şi ra­ ţionalului — p â n ă la o p o z i ţ i a cea m a i răzvrătită şi cea m a i declarată.

L i b e r a l i s m u l c o i n c i d e a cu o conştiinţă istorică c o r e c t ă a R u s i e i . E r a , într-adevăr, în situaţia de a da a s u p r a trecu­ tului o i m a g i n e d e b a r a s a t ă de miturile r o m a n t i c e şi care ex­ plica situaţia în care se găsea istoricul. I s t o r i a R u s i e i pe care o d e m o n s t r a u S o l o v i o v , C i c e r i n , K a v e l i n şi s u c c e s o r i i lor din „ ş c o a l a statală", este m a i întâi istoria formării u n u i stat, a p o i aceea a formării unei societăţi civile. Specificitatea R u ­ siei ţine de natura r a p o r t u l u i dintre d e z v o l t a r e a p r e c o c e a statului şi cea întârziată a societăţii civile, de puterea fără mar­

tă dialectică, aparţine în î n t r e g i m e E u r o p e i . Şi conştiinţa de

gini a primului şi de slăbiciunea celei de-a d o u a . Situaţia p r e ­

sine pe care o c a p ă t ă se n u m e ş t e liberalism.

zentă cere, în E u r o p a m o d e r n ă , o rearanjare a raportului lor.

I n t r - o istorie a i d e o l o g i e i nu există l o c p e n t r u istoria li­

Pentru aceşti istorici, ca de altfel pentru toţi liberalii, nu este

b e r a l i s m u l u i rus, şi n-o v o i face eu aici. In acest sens mă

nici o î n d o i a l ă că p e n t r u a se realiza şi a p a r v e n i la maturi­

c o n f o r m e z e x e m p l u l u i celei m a i m a r i p ă r ţ i a istoricilor de

tatea istorică, R u s i a nu trebuie să se m u l ţ u m e a s c ă să v i z e z e

astăzi care, scriind în funcţie de marele eveniment revoluţio­

un s t a d i u oarecare al dezvoltării e u r o p e n e . A c e s t a este p r o ­

nar trec repede p e s t e R u s i a liberală. A c e a s t ă R u s i e nu a avut

iectul limitat şi contradictoriu al statului. Ea trebuie să v i z e ­

parte de revoluţie şi a murit. D a r n-ar trebui ca această tăce­

ze spiritul E u r o p e i , deci m e t o d e l e şi stilul de d e z v o l t a r e

re să d e f o r m e z e simţul proporţiilor. Pentru că este indicele

european. T r e b u i e deci ca statul să-şi asocieze partea cea mai

102

103

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

L I B E R A L I S M SAU R E V O L U Ţ I E

l u m i n a t ă şi p r o g r e s i v m a j o r i t a r ă a p o p u l a ţ i e i , l u â n d d r e p t m o d e l p r o c e d u r i l e legale.

ale n a r o d n i c i s m u l u i , m a r x i s m u l u i , b o l ş e v i s m u l u i . D a r el se

A s u p r a p r i m u l u i p u n c t , slavofilii e r a u d e a c o r d î n fapt,

înţelege cu toate ideologiile p e n t r u a se o p u n e l i b e r a l i s m u ­

dar nu şi în teorie, căci, în l o c să v o r b e a s c ă de reprezentare, ei preferau să b r o d e z e pe n o ţ i u n e a de sobornost.

Slavofilismul, a m s p u s - o , s e o p u n e celorlalte i d e o l o g i i

lui, cu t o a t e că acesta d i n u r m ă nu este i d e o l o g i e .

Liberalismul prezintă o unitate în durată. Spiritul său s u b ­

A s u p r a celui de-al doilea punct nu erau însă deloc de acord.

zista invariabil, dar s u b m u l t e f o r m e , atât t i m p cât a n i m ă

Ei nu vedeau progresul imens adus de Speranski, la ordi­

societatea civilă în a s p i r a ţ i a ei la existenţă şi la r e c u n o a ş t e ­

nul ţarului, prin colaţionarea p u r şi s i m p l u a legilor statului

re. D i n punct de vedere istoric, forma pe care a luat-o pentru

şi p r i n aranjarea lor într-o o r d i n e cât de cât sistematică. S l a ­

a se o p u n e slavofilismului este d e s e m n a t ă ca o c c i d e n t a l i s m .

vofilii v ă d în lege o o p r e s i u n e şi preferă starea de fapt stării

La naşterea sa el nu este o i d e o l o g i e contrară, ci contrariul

de drept, pentru că e m a i c o m p a t i b i l ă cu d o m n i a spiritului.

unei i d e o l o g i i .

Programul liberal nu constituie o doctrină. El constituie un c a d r u d e g â n d i r e î n interiorul căruia p o t să-şi g ă s e a s c ă l o ­

O c c i d e n t a l i s m u l este m a i întâi o î n t o a r c e r e la simţul c o ­

cul tactici politice diferite. Acelaşi liberalism îl va p u t e a c o n ­

m u n . Slavofilii transfigurau realul d i n c o l o de limitele p l a ­

d u c e p e P u ş k i n să-1 l a u d e ş i să-1 b l e s t e m e p e N i c o l a e , d u p ă

uzibilului. „ E i sunt r e s p o n s a b i l i , scrie H e r z e n , d e faptul c ă

c u m c o n s i d e r ă , l a u n m o m e n t dat, c ă r e g i m u l î n funcţiune

ne-a trebuit atât de m u l t t i m p p e n t r u a înţelege şi p o p o r u l

profită s a u c o m p r o m i t e şansele unei R u s i i c o n f o r m e viziu­

rus, ş i istoria sa..." „ F u m u l tămâierilor l o r " î n c e ţ o ş a totul 6 .

nii liberale. Va fi astfel p â n ă la sfârşitul Vechiului regim. L i ­

Primele scrieri ale lui Herzen, cele ale lui Belinski respiră p r o s ­

beralii v o r p u t e a fi adversarii m a r x i s m u l u i , dar va exista, de

p e ţ i m e a adevărului regăsit. E i a u francheţea ş i a d e s e a v o ­

a s e m e n e a , o v e r s i u n e liberală a m a r x i s m u l u i . La b a z a libe­

ioşia lui P u ş k i n . S-au eliberat de spiritul ticăit, cucernic, al

ralismului există o a c c e p t a r e a lumii a ş a c u m este ea. L u ­

lui K i r e e v s k i şi H o m e a k o v . C u m să nu subscrii la p r o t e s t u l

m e a este b u n ă î n f o n d u l s ă u şi, î n special, l u m e a R u s i e i .

lui Belinski contra falselor p r o b l e m e şi falselor soluţii slavo-

F a p t u l c ă e a trebuie a m e l i o r a t ă c o n d u c e s p r e o acţiune p o ­

file: „ R u s i a îşi v e d e m â n t u i r e a n u î n m i s t i c i s m , n u î n a s c e ­

litică faţă de care p o a t e exista un d e z a c o r d a s u p r a m e t o d e i ,

tism, nu în pietism, ci în p r o g r e s u l civilizaţiei, al instrucţiei,

dar n u a s u p r a principiului ş i nici a s u p r a s c o p u l u i . U n m i ­

al umanităţii. Nu p r e d i c i îi trebuie ei (a a s c u l t a t d e s t u l e ) ,

nistru p r o v e n i t de-a dreptul din tradiţia d e s p o t i s m u l u i lu­

nici rugăciuni (le-a repetat î n d e a j u n s ) , ci d e ş t e p t a r e a în p o ­

m i n a t — u n K i s e l i o v s u b N i c o l a e I , u n S a m a r i n , u n Witte

p o r a sentimentului demnităţii umane... drepturi şi legi c o n ­

s u b A l e x a n d r u al I l I - l e a şi N i c o l a e al II-lea — şi un d e m o ­

f o r m e nu doctrinei Bisericii, ci b u n u l u i - s i m ţ şi echităţii, şi

crat, chiar un socialist, p o t avea în c o m u n o v i z i u n e a s u p r a

aplicarea lor cât m a i strictă cu p u t i n ţ ă . " 7 El e n u n ţ a în fine

binelui R u s i e i şi o delimitare a c â m p u l u i de forţe în care se

p r o b l e m e l e adevărate ale R u s i e i : abolirea iobăgiei şi p e d e p ­

derulează conflictul politic, d i n c o l o de tensiunea între stat

selor corporale, instaurarea unui stat de drept, aplicarea corec­

şi societatea civilă. în m ă s u r a în care gândeşte politic, libe­

tă a legilor. Occidentaliştii nu au un sistem pe care să-1 o p u n ă

ralismul n u g â n d e ş t e i d e o l o g i c . E l v r e a s ă m o d i f i c e realita­

slavofililor, şi de aceea, în pofida cuplului pe care ei îl formea­

tea în limite variabile. Nu are de g â n d să-i s u b s t i t u i e o altă

ză în manualele de istorie, nu există simetrie între ei. C e l mult,

realitate.

Kavelin, Granovski, tânărul H e r z e n , Belinski au câteva valori 104

105

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

L I B E R A L I S M SAU R E V O L U Ţ I E

c o m u n e . E i cred î n raţiune ş i n u s e î n c r e d î n i r a ţ i o n a l i s m .

de d e p a r t e de realizare. Se p u t e a a ş t e p t a ca o fracţiune să

N u c o n f u n d ă a u t o n o m i a eului c u „ p e r s o n a l i t a t e a integra­ l ă " . Ţ i n la universalismul dreptului, al dreptului natural tra­ diţional şi al d r e p t u l u i natural în sensul în care îl înţelegeau C o n s t i t u a n ţ i i francezi. E i n u a u aversiune p e n t r u circula­ ţia b a n u l u i şi a b o g ă ţ i e i ca atare. In fine, ei a d m i t necesita­ tea statului şi, ca liberali, binefacerile unei constituţii, sau, dacă nu, ale regularităţii p r o c e d u r i l o r legale.

C o n t r o v e r s a lor cu slavofilii nu se p o a r t ă pe p r o b l e m a na­ ţională. Ei nu sunt m a i p u ţ i n naţionalişti şi nu au d e l o c s i m ­

se lase p r a d ă disperării, c e e a ce constituie, d e o p o t r i v ă , o e x a s p e r a r e a aşteptării p o l i t i c e şi un a b a n d o n al atitudinii propriu-zis politice. într-adevăr, d a c ă orice acţiune a s o c i e ­ tăţii civile se arată z a d a r n i c ă , d a c ă nu se p o a t e afla în stat un partener, dacă conflictul nu p o a t e găsi un cadru reglemen­ tat, nici să-şi fixeze regulile j o c u l u i , este tentant să a d o p ţ i atitudinea refuzului c a t e g o r i c . E s t e tentant s ă c o n s t r u i e ş t i o lume imaginară care formează dublura ideală a unei lumi d e ­ cretate ca fiind absolut rea. Atunci apare nevoia de ideologie.

p a t i e p e n t r u E u r o p a , faţă d e care n u arată nici m a i p u ţ i n ă a r o g a n ţ ă , nici m a i p u ţ i n d i s p r e ţ . D a r , în t i m p ce în linia lui

II

K i r e e v s k i p r o b l e m a n a ţ i o n a l ă era p u s ă î n t e r m e n i religioşi, p â n ă la a evacua dimensiunea politică, la occidentalişti ea este p u s ă î n termeni politici, iar p r o b l e m a religioasă este î n m o d deliberat evitată. La drept vorbind, cea mai mare parte dintre e i n u s e p r e a d a u î n vânt d u p ă chestiuni religioase.

R e l i g i a este a d e v ă r a t u l p u n c t d e d e z a c o r d doctrinal în­ tre cele d o u ă tabere. T o t u ş i trebuie făcută o distincţie î n ­ tre spiritul laic ş i ateismul filozofic. D e laicizare, g â n d i r e a rusă avea cea mai mare nevoie, de când rănile corpului social erau justificate, exaltate, transfigurate prin ideologia religioa­ să. C o n t r a acestei tartuferii se ridicau atât Puşkin, cât şi Belinski şi H e r z e n . Belinski nu d e p ă ş e a limitele acestei contestări c â n d d e c l a r a că preferă I l u m i n i s m u l şi afirma că V o l t a i r e e m a i d e g r a b ă „fiul lui H r i s t o s ...decât toţi preoţii, e p i s c o p i i , 8

m i t r o p o l i ţ i i ş i patriarhii n o ş t r i " . L a i c i s m u l face c o r p c o ­ m u n c u spiritul liberal, c e distinge planurile, s e m u l ţ u m e ş ­ te cu r e a l i s m u l şi nu s u p o r t ă ca injustiţia să fie m a s c a t ă de haina religiei. D i m p o t r i v ă , ateismul filozofic va face c o r p c o m u n c u spiritul r e v o l u ţ i o n a r . într-adevăr, în sânul o c c i d e n t a l i s m u l u i î n c e p e să se d e ­ t a ş e z e o fracţiune m a i radicală. P r o c e s u l era previzibil. D i n m o m e n t u l în care p r o b l e m a rusă este p u s ă în m o d politic, d e ­

A c e a s t a s-a petrecut s u b N i c o l a e I . î n fond, „ r e a c ţ i u n e a " fusese c o n t i n u ă d u p ă 1815, d a c ă p r i n acest t e r m e n s e î n ţ e ­ lege refuzul statului de a c o l a b o r a cu societatea civilă. „ G e ­ neraţia anilor ' 4 0 " s e î m p a r t e între d e z g u s t u l p e n t r u viaţa activă — ceea ce hrăneşte r o m a n t i s m u l splenetic al oame­ nilor de prisos, şi visul acţiunii a b s o l u t e . A c e s t a nu se p o a ­ te a l i m e n t a decât la s u r s a d i n care se i n s p i r a s e r ă slavofilii, ş i a n u m e filozofia g e r m a n ă . D a r c u m aceşti tineri s o s e a u ceva m a i târziu, s t o c u l d i s p o n i b i l d e idei s e m o d i f i c a s e : î n l o c de Schelling, Schlegel, B a a d e r , ei citesc H e g e l şi, în c u ­ rând, F e u e r b a c h . Şi aici originalitatea lor r e z i d ă în m a n i e ­ ra în care idei v u l g a r i z a t e au fost interpretate şi a d a p t a t e p r o i e c t u l u i p e care î l schiţaseră p e n t r u R u s i a .

S ă o b s e r v ă m a c e a s t ă evoluţie p r i n intermediul c â t o r v a dintre ei.

H e g e l a p ă t r u n s în R u s i a s p r e 1835 p e n t r u a p r i n d e ră­ dăcini într-un cerc de o a m e n i tineri. Stankevici, sufletul aces­ tui cerc, îl p r i m e ş t e , a ş a c u m Schelling fusese p r i m i t de generaţia p r e c e d e n t ă : c u e n t u z i a s m u l c u n o a ş t e r i i revelate.

vine clar că nicăieri în E u r o p a p r o g r a m u l liberal nu este atât

„ L a n ţ u r i l e a u c ă z u t d e p e sufletul m e u c â n d a m v ă z u t c ă

106

107

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

nu m a i există c u n o a ş t e r e în afara ideii ce c u p r i n d e totul...

A c u m a m u n s c o p înaintea m e a : v r e a u unitatea a b s o l u t ă î n l u m e a c u n o a ş t e r i i mele, v r e a u s ă înţeleg o r i c e f e n o m e n , v r e a u s ă v ă d r a p o r t u l s ă u c u v i a ţ a u n i v e r s u l u i întreg, n e c e ­ sitatea sa, rolul său în evoluţia i d e i i . " 9 T o n u l este iluminist, aşa c u m era î n c ă în R u s i a la a c e a s t ă e p o c ă e n t u z i a s m u l fi­ l o z o f i c . B a k u n i n , prietenul s ă u , î l s t u d i a s a u m a i d e g r a b ă î l p a r c u r g e a , î n acelaşi m o m e n t , p e H e g e l , c u a c e e a ş i exal­ tare r o m a n t i c o - r e l i g i o a s ă " . E l este î n căutarea u n e i g n o z e totale în care F i c h t e se amestecă, fără cea m a i m i c ă grijă p e n ­ tru r i g o a r e , c u m a e s t r u l d e l a l e n a . I n 1840, s o s i n d l a B e r ­ lin, cu i n i m a b ă t â n d în faţa noii A t e n e , el se converteşte.

D a r nu la filozofie, ci la acţiune. „ V i a ţ a a d e v ă r a t ă este a c ­ ţiune şi acţiunea singură este viaţă a d e v ă r a t ă . " 1 0 A c ţ i u n e p o ­ litică, se înţelege, acţiune r e v o l u ţ i o n a r ă . In 1842, într-un articol care apărea în g e r m a n ă în revista hegelienilor de stân­ ga, Die Reaktion in Deutschland, el i n a u g u r e a z ă d i n p u n c t d e vedere filozofic ( d a r n u m a i filozofic) cele d o u ă c o n s t a n ­ te f u n d a m e n t a l e ale mişcării r e v o l u ţ i o n a r e ruse, m a x i m a lismul ş i p a r t i d u l 1 1 . B a k u n i n v a oscila, o p e r a s a i n f o r m ă s e v a etala î n m u l t e direcţii. D a r aceste d o u ă p u n c t e r ă m â n p u n c t e cucerite.

Potrivit m a x i m a l i s m u l u i , reacţionarul trebuie să fie p r e ­ ferat „ c o n c i l i a t o r u l u i " . A d e v ă r a ţ i i reacţionari s u n t c o n s e c ­ venţi. E i „ v ă d caracterul a b s o l u t a l o p o z i ţ i e i ; e i v ă d c ă p o z i t i v u l şi negativul sunt unificabile tot atât cât şi a p a cu f o c u l " 1 2 . N e g a t i v u l , î n j a r g o n u l lui B a k u n i n , este r e v o l u ­ ţia. F ă c â n d aceasta, „ e i menţin în t o a t ă acuitatea şi t o a t ă ar­ d o a r e a ei o p o z i ţ i a radicală şi i n c o n c i l i a b i l ă " . Altfel s p u s , ei î n d e a m n ă l a e x p l o z i e eliberatoare ş i m e n ţ i n elanul r e v o l u El demonstrează imediat „depersonalizarea" gnostică: „Eul meu este ucis pentru totdeauna; el nu mai caută nimic pentru el însuşi; viaţa sa va fi de acum înainte viaţa absolutului în care eul meu a găsit mai mult decât a pierdut. " (Scrisoare adresată fraţi­ lor săi în 4 februarie 1837.)

108

L I B E R A L I S M SAU R E V O L U Ţ I E

i, umarilor. M u l t m a i răi sunt deci „conservatorii conciliatori" care c r e d î n existenţa p o z i ţ i e i d e mijloc ş i î n concilierea n e conciliabilului. B a k u n i n îi trimite la Logica lui H e g e l : sen­ sul negativului se află în destrucţia pozitivului. Conciliatorul este d e m n d e u r ă pentru c ă n u înţelege m i z a luptei a s u p r a căreia c a d d e a c o r d r e v o l u ţ i o n a r u l ş i r e a c ţ i o n a r u l : „ E a n u c o n s t ă n u m a i î n o p o z i ţ i a faţă d e puterile stabilite, nici î n vreo t r a n s f o r m a r e c o n s t i t u ţ i o n a l ă s a u p o l i t i c o - e c o n o m i c ă particulară, ci î n t r - o b u l v e r s a r e c o m p l e t ă a întregii s t r u c ­ turi a lumii, şi a n u n ţ ă o viaţă, a b s o l u t n o u ă , care nu a fost realizată n i c i o d a t ă î n c ă î n i s t o r i e . " 1 3 M i z a n u este nici m a i mult, nici m a i p u ţ i n decât sfârşitul acestei l u m i şi n a ş t e r e a e s c h a t o l o g i c ă a u n u i I e r u s a l i m p ă m â n t e s c . I a t ă de ce p r i ­ m a i m a g i n e schiţată a p a r t i d u l u i s e m o d e l e a z ă p e u n s o i d e b i s e r i c ă : „ D e m o c r a ţ i a [altfel s p u s : starea p o s t r e v o l u ţ i o n a ­ ră] este o religie şi r e a l i z â n d - o ( p a r t i d u l ) va deveni religios, adică nu n u m a i p ă t r u n s de p r i n c i p i u l ei în gândire şi în j u ­ decăţi, ci de a s e m e n e a d e v o t a t în fapt acestui p r i n c i p i u în cele m a i mici manifestări ale vieţii sale — d o a r atunci p a r ­ tidul v a î n v i n g e l u m e a ! " 1 4 I d e e a d e p a r t i d i a naştere d e c i ca p r i m l o c şi i n s t r u m e n t al mântuirii, ca nucleu p r e z e n t al realităţii viitoare, ca m i c r o c o s m o s realizat al u n e i naturi în m o d radical alta. El pretinde, în această calitate, d e v o t a m e n t a b s o l u t ş i a b s o r b ţ i a m e m b r i l o r săi p â n ă î n „ c e l e m a i m i c i manifestări ale vieţii". El duce o existenţă aparte p â n ă în ziua saltului calitativ, în care b r u s c , realitatea se va converti la el. „ P r i n esenţa şi principiul său, p a r t i d u l d e m o c r a t i c este universal ş i a t o t c u p r i n z ă t o r , d a r p r i n existenţa s a c a p a r t i d e l p r e z i n t ă ceva particular, c e v a negativ. E l n u e x i s t ă î n c ă în sine, cu b o g ă ţ i a sa afirmativă, ci n u m a i ca n e g a r e a p o ­ zitivului, şi, din acest motiv, el trebuie să d i s p a r ă o d a t ă cu p o z i t i v u l p e n t r u a r e a p ă r e a a p o i într-o i p o s t a z ă regenera­ tă, ca plenitudine vie a lui însuşi. Şi această t r a n s f o r m a r e in­ terioară a partidului d e m o c r a t i c nu va fi n u m a i o s c h i m b a r e cantitativă, a d i c ă nu va fi n u m a i o extindere a existenţei sale 109

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

LIBERALISM SAU REVOLUŢIE

p a r t i c u l a r e şi deci d ă u n ă t o a r e — să ne ferească D u m n e z e u ,

B a k u n i n este pe cale să p ă r ă s e a s c ă orbita Rusiei. El 1-a lă­

o a s e m e n e a lărgire nu ar d u c e d e c â t la o m e d i o c r i t a t e ge­

sat î n u r m ă p e prietenul s ă u B e l i n s k i . D a r acesta s-a c o n ­

nerală, iar sfârşitul sfârşitului acestei întregi istorii nu ar fi

vertit şi el. S-a lăsat în s e a m a lui B a k u n i n (a lui H e g e l , crede

d e c â t m e d i o c r i t a t e a generală a b s o l u t ă —, ci şi o transfor­

el), într-o desăvârşită pierdere a voinţei. H e g e l pe care-1 p r o ­

m a r e calitativă, o revelaţie nouă, vie, care însufleţeşte, o l u m e

p o v ă d u i a B a k u n i n în 1835 era î n c ă cel al unei p u r e şi s i m ­

tânără ş i n o u ă î n care t o a t e d i s o n a n ţ e l e actuale s e v o r re­

ple acceptări a realului, al reconcilierii cu concretul. D a r în

uni într-o unitate a r m o n i o a s ă . " 1 5

Rusia, realul era N i c o l a e I . C u r â n d , B e l i n s k i n u m a i rezis­

S u b acest p a t o s v a g hegelian, B a k u n i n d ă R u s i e i t o c m a i

tă. El nu p o a t e construi ecuaţia între N i c o l a e I şi î n t r u p a ­

f o r m u l a Revoluţiei ca refacere c o m p l e t ă a universului. P â n ă

rea Ideii. M a i p u ţ i n „ d i a l e c t i c i a n " c a B a k u n i n , e l n u este

la R e v o l u ţ i e , i n s t r u m e n t u l acesteia, p a r t i d u l , va fi nefericit,

capabil, p r e c u m prietenul său, să-1 facă pe idolul s ă u să exe­

d u p ă c u m este nefericită intelighenţia p e care B a k u n i n vi­

cute o î n t o a r c e r e s p r e stânga. N u m a i există deci o d i h n ă î n

s e a z ă s-o constituie într-un bloc, în partid al revoluţiei. C e e a

liniştea hegeliană. A d e v ă r a t a sa p r e o c u p a r e este m o r a l ă şi

ce este î n c ă d e p a r t e de realitate, cu excepţia acelei stări de

el nu g ă s e ş t e m o r a l i t a t e a a d e v ă r a t ă în Sittlichkeit" hegelia­

nelinişte resimţite de a c e a s t ă generaţie fără r e s p o n s a b i l i t a ­

nă. D e aceea î l respinge p e H e g e l c a p e o „ i z m a n a v e c h e " ş i

te, ce refuză şi căreia îi este refuzată angajarea în viaţa s o ­

chiar îşi ia r ă m a s - b u n de la filozofie. Idealul său este de a c u m

cială şi politică. D a r , a ş t e p t â n d ca visul să se î n c a r n e z e ,

înainte socialismul de tip francez, „ n e g a t o r i i " practici, V o l -

B a k u n i n îl î m b o g ă ţ e ş t e şi îl c o m p l e t e a z ă cu ajutorul m a t e ­

taire, enciclopediştii, teroriştii Revoluţiei. La drept v o r b i n d ,

rialelor s c o a s e din H e g e l .

Belinski nu prea mai ştie unde se află. „Părintele intelighenţiei

T r e b u i e remarcat că î m p r u m u t u l principal ( c a şi la M a r x ,

r u s e " ( a ş a c u m î l salută A l e k s a n d r B l o k ) p o a t e f i revendi­

ca şi la L e n i n , şi fără ca d e f o r m a r e a pe care i-o i m p u n e să

cat de posterităţi d u ş m a n e u n e l e faţă de altele 1 7 . I n a p t i t u ­

c o n t e z e ) este dialectica. E s t e o dialectică în care m o m e n ­

dinea sa p e n t r u speculaţie şi v i o l e n ţ a existenţei sale m o r a l e

tul negativului biruie î n m o d a b s o l u t : „ O p o z i ţ i a n u este u n

l-au ferit cât de cât de i d e o l o g i e . P r o t e s t u l s ă u p o l i t i c este

echilibru, ci o p r e p o n d e r e n ţ ă a negativului, care c o n s t i t u i e

radical, dar el provine dintr-un spirit de revoltă care v i z e a z ă

m o m e n t u l prevalent." A c e s t a n u m a i este hegelianism, p e n ­

o restabilire a justiţiei, m a i c u r â n d d e c â t un spirit r e v o l u ­

tru că orice conciliere a o p o z i ţ i i l o r , orice s i n t e z ă este i m ­

ţionar ce v i z e a z ă instaurarea u n e i n o i realităţi d i n c o l o de

p o s i b i l ă . D a r l a n a i b a c u H e g e l ! : „ N e g a t i v u l , tendinţa s p r e

justiţie. E l r e c u n o a ş t e c o n s i s t e n ţ a realului actual ş i î m p i n ­

pierzanie, d i s t r u g e r e a p a s i o n a t ă a p o z i t i v u l u i " , iată ce c o n ­

ge realismul p â n ă la a justifica, la sfârşitul vieţii sale, bur­

t e a z ă şi nu p r e o c u p a r e a de viitor. Spiritul va avea grijă. P r o ­

ghezia şi capitalismul: p o z i ţ i e excepţională în gândirea rusă.

b l e m a este de a „ n e g a " p r e z e n t u l . „ S p i r i t u l de d i s t r u g e r e

A s u p r a acestui p u n c t , B e l i n s k i aparţine tradiţiei liberale.

este î n acelaşi t i m p u n spirit c r e a t o r . " R e z u l t ă c ă spiritul

D a r d a c ă etica s a l v e a z ă p o l i t i c a lui B e l i n s k i d e i d e o l o ­

r e v o l u ţ i o n a r n u trebuie s ă s e sprijine p e u n p r o g r a m p r e ­

gie, ea îi cufundă estetica în această i d e o l o g i e . B e l i n s k i a vă­

stabilit. El este scutit de a c o n s t r u i o u t o p i e , de v r e m e ce

z u t cel dintâi că geniul naţional, p l a s a t de slavofili într-o

„revelaţia n o u ă , vie, î n s u f l e ţ i t o a r e " 1 6 va avea l o c n u m a i din­

i s t o r i o z o f i e arbitrară, t r e b u i a căutat a c o l o u n d e se afla, în

colo de distrugere.

P â n ă atunci, acţiunea d i s t r u g ă t o a r e este suficientă.

110

* Moralitate (n.t.).

111

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

tânăra literatură a lui P u ş k i n şi G o g o l . C r i t i c u l u i literar îi revine să d e s p r i n d ă sensul acestei literaturi. P r i n i n t e r m e ­ diul său, valorile u m a n e şi ruseşti i m p l i c a t e în o p e r e l e lite­ rare v o r servi d e p a r a d i g m ă a n s a m b l u l u i naţiunii. Astfel, r o d u l culturii nu este b u n u l p r o p r i u al u n o r a : el t r e b u i e să fie împărţit în m o d egal între toţi. Belinski creează astfel acest p r i n c i p i u atât de p e r i c u l o s al responsabilităţii scriitorului faţă de p u b l i c u l său, care nu a încetat, de atunci î n c o a c e , să o t r ă v e a s c ă literatura rusă. E l c o n t a m i n a scriitorul d e cul­ pabilitatea faţă d e p r o p r i a s a m â n t u i r e s i p e r m i t e a p u b l i c u ­ lui, sau m a i c u r â n d oricărei fracţiuni p o l i t i z a t e a publicului, şantajul cu b u n e l e sentimente. A u t o n o m i a artei a suferit o gravă atingere. Şi de aceea şantajul m o r a l va p u t e a fi s c h i m ­ bat atât de lesne, în generaţia i m e d i a t u r m ă t o a r e , cu ş a n t a ­ jul i d e o l o g i c . S u b a p ă s a r e a o p r o b r i u l u i p u b l i c , scriitorul trebuie să se c o n f o r m e z e imperativelor p r o g r a m a t i c e ale par­ tidului revoluţionar şi, încă m a i catastrofic, doctrinelor sale.

B e l i n s k i se felicită în 1844 de faptul că „ î n c e p u t u l feri­ citei reconcilieri a filozofiei cu p r a x i s u l p o r n e ş t e de la ari­ pa s t â n g ă a hegelianismului de a s t ă z i " . A c e a s t ă filozofie nu mai este nici livrescă, nici şcolărească: „ E a trebuie să fie rece, severă şi s u m b r ă ca raţiunea, dar, în acelaşi t i m p , i n s p i r a t ă ca p o e z i a , p a s i o n a t ă şi p l i n ă de s i m p a t i e ca iubirea, vie şi s u b l i m ă p r e c u m credinţa, p u t e r n i c ă şi eroică p r e c u m o f a p ­ t ă d e v i t e j i e . " 1 8 R a ţ i o n a l ă , o b i e c t de.credinţă, p u r t ă t o a r e d e valori de a c ţ i u n e : acesta este p o r t r e t u l unei i d e o l o g i i viitoa­ re şi aşteptate.

L I B E R A L I S M SAU R E V O L U Ţ I E

H e g e l , afirmă C i e s z k o w s k i , a dat umanităţii un g r a d atât |e înalt al conştiinţei de sine, încât ea îşi c u n o a ş t e legea p r o ­ gresului în trecut. O r , d a c ă îşi c u n o a ş t e trecutul, p r e z e n t u l şi legea de evoluţie, u m a n i t a t e a este c a p a b i l ă să-şi c u n o a s că viitorul, nu p r i n profeţie, ci p r i n previziune. Ii revine î n s ă să realizeze această previziune. I s t o r i o z o f i a „ d e v i n e realiza­ rea obiectivă, efectivă a adevărului c u n o s c u t " 2 0 . In starea de conştiinţă de sine nu m a i există distincţie între fapte şi a c ­ ţiuni: „ F a p t e l e ( s a u evenimentele naturale) c o n s t i t u i e u n praxis inconştient, deci anterior teoriei, în t i m p ce acţiuni­ le f o r m e a z ă un p r a x i s conştient, deci p o s t e r i o r t e o r i e i . " 2 1 C â n d conştiinţa ajunge la maturitate, se creează un „ p u n c t de inflexiune" în realitatea exterioară, graţie căruia faptele sunt convertite în acte. D e c i z i i l e umanităţii devin deci „ î n întregime identice c u planul P r o v i d e n ţ e i d i v i n e " 2 2 . H e g e l a d e s c o p e r i t î n m o d speculativ l o g i c a faptelor istorice. E a trebuie p u s ă î n aplicare î n m o d p r a c t i c . Ş i iată f o r m u l a d e ­ cisivă: „ C r e d e m c ă satisfacem aceste d o u ă exigenţe o p u s e : a lăsa experienţa să-şi u r m e z e c u r s u l cel m a i natural şi, în acelaşi t i m p , a p u n e în aplicare, în m o d sistematic, r i g o a ­ rea deducţiei l o g i c e . " 2 3 A c e a s t ă f o r m u l ă explică î n t r - a d e ­ văr perfect i n c o m p a t i b i l i t a t e a politicii u t o p i c e şi a politicii i d e o l o g i c e . Potrivit acesteia, nu este c a z u l să fie împlinit un ideal. T r e b u i e să ai încredere în a u t o m i ş c a r e a lucrurilor, aşa c u m o prevede teoria, şi d o a r s-o adopţi în cunoştinţa de cau­ ză. Politica cea m a i voluntaristă echivala cu „ l a i s s e r - f a i r e " : aceasta este iluzia „ r e a l i s t ă " care va stăpâni leninismul.

I n acest t i m p , H e r z e n s e g ă s e a î n exil, d e p a r t e d e M o s ­ c o v a , d e p a r t e de prietenii săi a c ă r o r evoluţie n-o p u t e a ur­ mări. El r ă m â n e a la Schelling, la religiozitatea r o m a n t i c ă , la noul creştinism al lui Pierre L e r o u x . Şi deodată, el aude vorbindu-se despre o carte pe care o c o m a n d ă : „Imaginaţi-vă bu­ curia m e a : asupra tuturor punctelor esenţiale, eram de a c o r d cu a u t o r u l . " 1 9 E r a v o r b a de Prolegomena zur Historiosophie a u n u i tânăr hegelian p o l o n e z cu n u m e l e de C i e s z k o w s k i .

112

C i e s z k o w s k i îşi c o n s i d e r a cartea d r e p t u n exerciţiu d e şcoală şi niciodată nu a intenţionat să extragă din ea o aplica­ ţie p r a c t i c ă . în P o l o n i a , v a s t e d o m e n i i familiale îl a ş t e p t a u îa întoarcerea din studenţie. D a r , citită într-un u n g h e r pier­ dut al imperiului rus, cartea avu un m a r e efect. înainte chiar de a-1 fi citit pe H e g e l , H e r z e n a înţeles că trebuia să-1 d e p ă ­ şească. P r i n acţiune. „ F i l o z o f i a practicii, p u t e a el citi, influ­ enţa sa cea m a i concretă a s u p r a vieţii şi raporturilor sociale, 113

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

L I B E R A L I S M SAU R E V O L U Ţ I E

d e z v o l t a r e a a d e v ă r u l u i în acţiunea concretă, a c e s t a este, în

luminos î n acelaşi l o c i m a g i n a r p e c a r e slavofilii î l a u r e o l.iseră cu creştinismul: obştea rurală. O b ş t e a este cadrul u n d e :c va efectua o s m o z a între valorile intelectuale pe care le poartă în ele elitele şi valorile spirituale p o p u l a r e , locul u n d e ie va o p e r a c o n v e r s i u n e a lor r e c i p r o c ă . R u s i a este socialis­ tă prin esenţă, aşa c u m era creştină p r i n esenţă. A s t f e l s-a născut n a r o d n i c i s m u l şi s-a î m p l i n i t profeţia lui M i c h e l e t : „ A c e a s t a este p r o p a g a n d a rusă, infinit variată p o t r i v i t p o ­ p o a r e l o r şi ţărilor. Ieri ne s p u n e : « Eu s u n t c r e ş t i n i s m u l . » Mâine n e v a z i c e : « E u sunt s o c i a l i s m u l » . " 2 8

viitor, destinul filozofiei în general. A c u m va î n c e p e deci influenţa s a n o r m a t i v ă a s u p r a r a p o r t u r i l o r s o c i a l e ale u m a ­ nităţii p e n t r u c a adevărul obiectiv s ă s e reveleze n u n u m a i în realitatea dată, ci, totodată, în realitatea în f o r m a r e . " 2 4 E r a deja M a r x . H e r z e n p o a t e declara deci că H e g e l este „ a l g e b r a revoluţiei care eliberează c o m p l e t o m u l şi nu lasă nici o p i a ­ tră la edificiul c r e ş t i n ă t ă ţ i i " 2 5 , ceea ce c o n s o n e a z ă m a i bine cu R u g e , M o s e s H e s s şi filozofia acţiunii a tinerilor hegelieni, decât cu spiritul m a e s t r u l u i de la l e n a .

R e v e n i n d l a M o s c o v a î n 1842, H e r z e n a u d e î n cântecul t â n g u i t o r p e care-1 s c o a t e u n mujic l a m a r g i n e a d r u m u l u i : „ s t r ă d a n i a spiritului care c a u t ă să iasă din m e d i u l g r e u al proletariatului pentru a intra în î m p ă r ă ţ i a lui D u m n e z e u " 2 6 .

Să t r a d u c e m : a devenit socialist.

Socialismul lui H e r z e n se referă la un stadiu al socialismu­ lui e u r o p e a n pe care M a r x şi E n g e l s sunt pe cale să-1 d e p ă ­ şească. El este o critică nu a m o d u l u i de p r o d u c ţ i e capitalist, ci a d a u n e l o r pe care viaţa b u r g h e z ă le a d u c e p e r s o n a l i t ă ­ ţii, valorilor estetice. H e r z e n citeşte ziarele franţuzeşti care sunt pline de d e z b a t e r i între liberalism şi socialism, d a r care se raportează la o stare socială şi e c o n o m i c ă de care R u s i a nu are î n c ă idee. E l este socialist, a ş a d a r , p r i n m a x i m a l i s m u l liberal. D a r iată-1 în exil, descoperind Franţa în saloane care fac p u ţ i n c a z d e el. C a orice c ă l ă t o r rus d i n s e c o l u l a l X l X - l e a , el se c u t r e m u r ă de oroare şi d e z g u s t faţă de E u r o p a g e r m a ­ nă, engleză, franceză, faţă de E u r o p a dezvoltată, b u r g h e z ă , reglementată, liberală. Ea îi hrăneşte resentimentul naţionalist.

In chip firesc, el se topeşte în matricea gândirii slavofile. El vede în E u r o p a o reîntrupare a Imperiului r o m a n al decadenţei, în slavi, pe barbarii care vor să-1 distrugă regenerându-1, în socia­

R e c u p e r a r e a temei naţionaliste, transferul la stânga al va­ lorilor unei d r e p t e potenţiale, transfigurarea, de această dată laicizată, a întârzierii ruse în avans decisiv a s u p r a E u r o p e i , trebuie s ă a s i g u r e s u c c e s u l n a r o d n i c i s m u l u i . E l n u este m a i puţin d e s p r i n s d e real d e c â t slavofilismul, d e v r e m e c e , î n ca însăşi, o b ş t e a ţărănească, pe care de altfel H e r z e n nu face eforturi m a i mari decât K i r e e v s k i de a o studia, nu este p u r ­ tătoare a u t o p i e i socialiste m a i mult d e c â t era p u r t ă t o a r e a utopiei patriarhale creştine. D a r n a r o d n i c i s m u l n u c h e m a la c o n t e m p l a r e a inexistentului, ci la acţiune în favoarea i m a ­ ginarului. D u p ă B e l i n s k i ş i B a k u n i n , H e r z e n l a n s e a z ă u n apel la p r a x i s . în l o c să v i s e z e , p a s i v ca slavofilii, la emer­ genţa unei realităţi imanente d a r invizibile, în l o c să d o r e a s ­ că, p r e c u m liberalii, să a m e n a j e z e realitatea în limitele p o s i b i l u l u i şi ale rezonabilului, el î n d e a m n ă la d e v o t a m e n t activ faţă de n o u a realitate al cărei g e r m e n e îl c o n ţ i n e d o a r R u s i a . E l eliberează s p e r a n ţ a r e v o l u ţ i o n a r ă .

Bakunin, H e r z e n , Belinski îşi apropriaseră dialectica. D a r ei nu erau materialişti. H e r z e n , u r m â n d în a c e a s t ă privin­ ţă m o d a , se apucase să studieze ştiinţele naturale". în Scrisori

s i a n i s m u l restaurat. N o u a realitate s o c i a l i s t ă s e p r o f i l e a z ă

" Trebuie să-1 vedem cum biciuieşte ştiinţa „ordinară" în aceeaşi termeni ca şi slavofilii: ea este „unilaterală", „abstractă", pleni­ tudinea sa nu este deplină etc. Diletantismul în ştiinţă, (1834) în H E R Z E N , 1948, pp. 88 şi urm. Şi această vorbă paramarxistă: „Istoria umanităţii este continuarea istoriei naturii." Ibid., p. 99.

114

115

lişti, pe primii creştini persecutaţi. Printr-o repetare a m a n i ­ heismului geografic al slavofililor, H e r z e n ajunge să identifice liberalismul cu Occidentul şi socialismul cu R u s i a 2 7 . Iată m e ­

L I B E R A L I S M SAU R E V O L U Ţ I E

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

despre studiul naturii el protestează contra imperialismului filozofic. El vrea să întemeieze speculaţia pe e m p i r i s m şi lo­ gica pe i s t o r i e 2 9 . El nu este p r e a d e p a r t e de a vrea să r e p u ­ n ă dialectica p e picioarele sale, d u p ă e x e m p l u l lui M a r x , c o n t e m p o r a n u l său. C u t o a t e acestea, r ă m â n e fidel idealu­ lui speculativ hegelian." O r , la mijlocul veacului, în m o m e n ­ tul î n

care

acţiunea p o l i t i c ă

devine posibilă,

trebuie

c o n s t a t a t ă eclipsa temei dialectice şi trecerea t e m e i m a t e ­ rialiste p e p r i m u l plan.

B a k u n i n , H e r z e n , Belinski erau, prin forţa lucrurilor, re­ v o l u ţ i o n a r i d e cabinet. E i c o n s i d e r ă p r o g r e s u l viitor a l R u ­ siei c a u n p r o c e s t u m u l t u o s , d r a m a t i c , altfel s p u s , potrivit v o c a b u l a r u l u i lor, dialectic. D i a l e c t i c a era u n mijloc c o m o d de a g â n d i d e s p r e R u s i a în generalitatea ei e x t r e m ă . Ea per­ m i t e a să fie m e n ţ i n u t e î m p r e u n ă d e p l o r a r e a p r e z e n t u l u i şi exaltarea destinelor istorice ale patriei. în sânul speculaţiei, ea oferea freamătul acţiunii.

R e v o l u ţ i o n a r i i anilor ' 6 0 se g ă s e s c într-o situaţie dife­ rită. C e r n î ş e v s k i , D o b r o l i u b o v , Pisarev a p r e c i a z ă c ă este m o m e n t u l p r o p i c e p e n t r u acţiune. S e înşală, d a r intenţio­ n e a z ă s ă f o r m e z e p r i m e l e societăţi secrete. E i s u n t m a i în­ tâi militanţi. D e origine m o d e s t ă , cea m a i m a r e p a r t e din e i au suferit pe pielea lor duritatea s o r d i d ă a vieţii în R u s i a .

Ei aparţin u n o r medii mai puţin europenizate şi totodată m a i puţin protejate decât precursorii lor. F i i n d fii de preoţi, de mici nobili provinciali, r u p t u r a revoluţionară cu m o r a l a stabilită, c o d u l moravurilor, religia îi expune la conflicte p s i ­ h o l o g i c e brutale. „ O p e r a ştiinţei este ridicarea întregii existenţe la gândire.

Gândirea tinde să înţeleagă, să absoarbă obiectul exterior, altul, opus gândirii, adică ea neagă caracterul nemijlocit al obiectului îl generalizează şi se referă la el ca la un universal etc." H E R Z E N , 1948, p. 189. ' H 116

I 'ărinţii l o r nu a v e a u biblioteci şi n i m e n i nu i n t e n ţ i o n a || le ofere o călătorie în G e r m a n i a . C e e a ce au învăţat ei este materialismul s u m a r c a r e u r m a m a r i l o r s i n t e z e idea­ li s i c : V o g t , M o l e s c h o t t , B ü c h n e r , m a i m u l t î n c ă d e c â t

Feuerbach.

Nu este nevoie, în c a z u l lor, de o convertire la acţiune.

Sunt toţi convertiţi. Ei nu au nevoie să g â n d e a s c ă în termeni generali evoluţia istorică a Rusiei, nici să se convingă că praxisul este u l t i m u l c u v â n t al speculaţiei. S u n t deja angajaţi.

C e e a ce le este necesar este un s i s t e m capabil să le justifi­ ce, din p u n c t de vedere politic şi moral, acţiunea. D i n p u n c t de v e d e r e politic nu era nici o dificultate. R u s i a cerea o s c h i m b a r e şi formulele s o c i a l i s m u l u i fuseseră p u s e deja la punct în O c c i d e n t şi aclimatizate prin H e r z e n . R ă m â n e a pla­ nul m o r a l . E r a n e v o i e de o d o c t r i n ă s i m p l ă , evidentă, care să p e r m i t ă înfrângerea izolării, a ezitării, a culpabilităţii in­ tenţiei teroriste. M a t e r i a l i s m u l se p r e t a la a c e a s t a .

INTELIGHENŢIA

CAPITOLUL

VI

Intelighenţia

Bakunin, Belinski, Herzcn sunt excepţii înlăuntru! unui mediu pe care nu-1 reflectă, nu-1 rezumă şi nu-1 reprezin­ tă: mediul nobilimii şi, ceea ce este aproape acelaşi lucru, al păturilor superioare ale birocraţiei, adică elita societăţii civile. Acest mediu nu se defineşte printr-un corp de doc­ trine —- cu toate că există o legătură între ele şi liberalism — de vreme ce îi poţi aparţine fără a fi liberal. El nu există decât în raportul său cu statul pe de o parte, cu economia şi proprietatea pe de altă parte: esenţa sa este socială.

Dar după 1850 se naşte un mediu de tip nou, a cărui esen­ ţă nu este separabilă de ideile pe care şi le însuşeşte şi al că­ ror purtător şi propagator devine: intelighenţia.

Cuvântul este de origine germană (Intelligenz), slavizat de către polonezi, dar ruşii sunt aceia care i-au făcut carie­ ră mondială.

Retrospectiv, se observă că acest lucru trebuie să fi apă­ rut mai înainte în Franţa, la sfârşitul Vechiului regim şi în Germania romantică. Mediile societăţilor de gânditori, ale jurnaliştilor stângii hegeliene, ale republicanilor Monarhiei din Iulie merită, prin analogie, să fie numite intelighenţii.

In secolul al X X - l e a fenomenul a luat o extensie plane­ tară: el se constată în America Latină, în Africa, în China, în lumea arabă.

De vreo treizeci de ani, intelighenţia, care în ţările dez­ voltate din Occident cunoscuse o eclipsă (în Franţa celei 118

de-a IlI-a Republici, în Germania Wilhelmiană) sau chiar nu apăruse niciodată (Statele Unite, Japonia, Anglia), cu­ noaşte cea mai remarcabilă răspândire.

Dacă ruşii au făcut carieră cuvântului, aceasta se dato­ rează faptului că nicăieri ca în Rusia lucrul nu manifestase trăsături atât de nete, încât să poată constitui un tip generalizabil. Intelighenţia rusă poate servi de paradigmă.

Trei condiţii sau precondiţii par necesare emergenţei unei intelighenţii.

Prima este existenţa unui sistem de educaţie naţional or­ ganizat prin acapararea de către stat a tuturor filierelor de 1 educaţie paralele . Această circumstanţă explică faptul că, fiind ţara cea mai „înapoiată" dintre marile naţiuni europe­ ne, Rusia a produs un tip social care domină secolul al XX-lea, după cum burghezia dominase secolul al XlX-lea. Intr-adevâr, construirea unui sistem de educaţie era pentru gu­ vernul ţarist investiţia cea mai ieftină şi mai eficace pentru a scoate Rusia dintr-o stare de subdezvoltare ce punea în pericol poziţia internaţională a Imperiului. Educaţia de stat era cheia pentru constituirea unei organizări birocratice şi militare capabile să primească sfidarea pe care Occidentul european o adresa Europei Centrale şi Orientale, şi fără de care urmau să piară Polonia şi Imperiul turc, datorită toc­ mai Imperiului rus.

Construirea sistemului de educaţie, luată în considera­ re de Petru cel Mare, planificată sub Alexandru I, a fost rea­ lizată cu strălucire de către Nicolae I. Sub domnia sa, nobilimea şi o parte din clasele neaservite au fost corect şcolarizate.

Gimnaziul rusesc nu era chiar nedemn de liceele franceze din aceeaşi epocă. Universitatea, fondată pe modelul german, al cărei personal fusese în mare parte format în Germania, nu era nici ea, în întregime, incomparabilă cu modelul său.

Bineînţeles acest sistem de educaţie lăsa în afara lui marea majoritate a populaţiei şi nu cuprindea decât elita societă­ ţii civile. Nu existau decât aproximativ douăzeci de mii de liceeni şi patru mii de studenţi în tot imperiul.

119

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

INTELIGHENŢIA

D a r însuşi scopul educaţiei de stat putea hrăni un con­ flict. Formarea cadrelor se vrea un substitut al insuficien­ ţei societăţii civile. Totodată, ea întăreşte şi face prin ea însăşi „conştientă" societatea civilă. în Franţa, în Anglia, societa­ tea civilă îşi asuma răspunderea sau controla măcar îndea­ proape formarea copiilor. în Rusia, nobilimea se străduieşte să facă aceasta, îndată ce are forţa şi capacitatea să o facă. în zadar, căci statul ţine ferm în mână educaţia, de la care aş­ teaptă ca ea să fie exercitată în profitul său exclusiv. Siste­ mul de educaţie este astfel prins în câmpul conflictual dintre stat şi societatea civilă. El este dorit şi întreţinut de stat, îşi recrutează subiecţii din societatea civilă şi sfârşeşte prin a-i re­ stitui, în principal în beneficiul său. El formează generaţii de oameni tineri, smulşi din tradiţiile lor particulare, topiţi în­ tr-uri tipar uniform, formând la ieşirea din instituţiile de în­ văţământ o pătură nouă, cu subcultura sa, obiceiurile sale, comportamentele sale aparte, în afara tuturor castelor re­ cunoscute de societatea rusă.

profesori, jurnalişti, tehnicieni, în interiorul căreia se cris­ talizează intelighenţia. Puţin importă că în interiorul aces­ teia predomină originea nobilă sau originea plebeiană: aceste distincţii nu mai au curs, căci nu nobilimea sau plebea dau tonul, ci intelighenţia ca atare.

A doua precondiţie este incapacitatea societăţii civile de a impune acestor oameni tineri care provin din ea propri­ ile sale valori şi propriile sale raţiuni de a fi. Sub Nicolae I, nobilimea se istoveşte, îşi pierde încrederea în sine, aban­ donează spiritul de grup. Ea tinde să fuzioneze cu masa de tineri instruiţi în serie de gimnazii şi universităţi. Sunt pu­ ţin numeroşi cei care urmează încă vechiul cursus al nobi­ limii, regimentele Gărzii imperiale care conduc la Curte şi la marile funcţii, corpul de Cădeţi care conduce la armata regulată, conducând apoi, spre patruzeci de ani, la reîntoar­ cerea în viaţa civilă şi la exploatarea domeniului familial.

Cea mai mare parte trebuie să se plieze pe noul sistem de examene şi de diplome. Sărăciţi, ei nu mai au de ales. Ei fuzionează astfel cu studenţii ieşiţi din toate clasele şi din toate rangurile, pentru a forma cu ei o singură clasă, o stare a treia rusească, compusă din noile profesiuni liberale, din

A treia precondiţie este, în sens larg, criza Vechiului re­ gim, în Rusia ea este virtuală cel puţin din 1825, adică din momentul în care evenimentul decembrist a manifestat slă­ birea consensului politic. O parte a nobilimii nu este satis­ făcută de evoluţia politică. Statul nu are încredere în ea şi nu o mai asociază la acţiunea sa, guvernează prin adminis­ traţie. Descoperirea Europei, adică a distanţei insuportabi­ le care o separă de Rusia, provoacă în nobilime o nelinişte naţională şi o pierdere a încrederii în capacitatea statului de a împlini destinele patriei. Pentru societatea civilă, instruită europeneşte de către stat, căruia ea îi restituie însă fructele instrucţiei, pare din ce în ce mai anormal ca marea majori­ tate a populaţiei să fie redusă la condiţia de sclavaj, iar res­ tul să fie lipsit de garanţii legale elementare. Această criză latentă a devenit acută când a trecut, la moartea lui Nicolae I, pe terenul politic. Ceea ce s-a produs între 1855 şi 1861 ilus­ tra încă o dată observaţia lui Tocqueville că momentul pe­ riculos pentru un regim autoritar este cel în care tinde să se reformeze. Criza de la începutul domniei lui Alexandru al II-lea se aseamănă cu cea din Anglia către 1640 şi cea din Franţa către 1789. Uniunea sacră a oamenilor de bună-credinţă, atât în guvern cât şi în societate, fiind în acord una­ nim în ce priveşte reformele de îndeplinit, se divizează pe măsură ce ele intră în aplicare. Era un proces clasic de radi­ calizare. Se formează o stângă, apoi o extremă stângă, căre­ ia guvernul nu e capabil să-i oprească supralicitarea. Dacă nu-i acceptă revendicările mereu mai noi şi mai radicale pe care le prezintă, el este respins spre dreapta. în opoziţie, se opera o triere. Cei care ezitau să urmeze mişcarea spre stânga

120

121

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

INTELIGHENŢIA

erau dispreţuiţi ca aliaţi obiectivi ai regimului. între 1861 şi 1862 ansamblul publicului cultivat a fost constrâns să-şi aleagă tabăra: sau accepta reformele, chiar criticându-le şi cerând extinderea lor, sau le respingea în bloc în numele re­ voluţiei.

rezulta un rău încă mai mare pentru societatea civilă însăşi.

Iat-o amputată, concurată, condamnată la moarte de către această pătură desprinsă din ea însăşi: intelighenţia.

Aceste fenomene de polarizare caracterizează procese­ le revoluţionare. Deriva centrului de gravitate politică spre independenţi în timpul lui Cromwell, spre iacobini în 1792, sunt cazurile tipice. Dar în Rusia nu era revoluţie. Statul rămânea solid, pe de-a întregul stăpân al concesiilor şi al represiunii. Când a considerat că e timpul să reprime (1863), totul a reintrat în ordine. Nu exista nici măcar o situaţie re­ voluţionară. Ţăranii, chiar dacă i-ar fi urmat pe revoluţio­ nari şi s-ar fi ridicat — lucru la care nu se gândeau, — n-ar fi făcut decât răzmeriţe, în cel mai rău caz o răscoală ţără­ nească. N-ar fi fost capabili să facă o revoluţie.

Societatea civilă era prea slabă în Rusia pentru a se afir­ ma decisiv contra unui stat superputernic. Ea nu ayea mij­ loacele de a impune substituirea principiului tradiţional al monarhiei de drept divin cu principiul nou al suveranită­ ţii naţionale. în 1905, toate clasele societăţii, inclusiv ţără­ nimea, se vor pune în mişcare, într-o alianţă încă precară, pentru a răsturna Vechiul regim. Chiar la acest moment, Ve­ chiul regim va reuşi să se menţină, şi asta până în februa­ rie 1917. în 1861 el era în plină forţă.

Prin urmare acest proces avea loc ca într-un vas închis, doar în interiorul societăţii civile (căci obscura ţărănime ră­ mânea în afară), şi mai precis în interiorul părţii celei mai luminate a societăţii civile. El ajungea să desprindă de aceas­ ta partea cea mai radicală care refuza să se angajeze, să se compromită şi chiar să trateze cu statul. Rezulta de aici pen­ tru stat un mare rău, de vreme ce pătura conducătoare, care nu era destul de numeroasă, era condamnată la izolare, une­ ori la obscurantism şi era izolată de mediul din care se re­ cruta în mod normal: pătura instruită. Dar din aceasta 122

Pentru ca intelighenţia să prindă consistenţă şi să-şi păs­ treze stabilitatea, cele trei precondiţii sus-menţionate sunt necesare, dar nu suficiente. Trebuie o a patra, şi anume pre­ zenţa ideologiei, înţeleasă în sensul pe care am încercat să-1 definesc. Funcţia ideologiei este triplă.

1. Ea defineşte contururile intelighenţiei. Pentru apar­ tenenţa la ea, originea socială nu are nici o importanţă. Me­ diul este cum se poate mai eteroclit, aidoma efectivelor şcolare şi universitare ale imperiului. în anii şaizeci nobi­ limea domină ca număr. D a r există, de asemenea, copii de preoţi, de mici funcţionari, de negustori şi chiar de ţărani.

Aceştia din urmă având o origine socială conformă cu ceea ce este bine privit în mediul respectiv, vor avea tendinţa să o reamintească, în timp ce camarazii lor nobili vor încerca mai curând să o facă uitată: dar această ierarhie răsturnată nu traduce defel un raport social, cum ar fi cazul în socie­ tatea exterioară, ci pur şi simplu ideile care au curs. A vorbi, ca Lenin, de o evoluţie socială a intelighenţiei (originea nobi­ lă, apoi a oamenilor de rând şi în fine proletară) nu are nici un sens, căci principiul de coeziune este pur intelectual. Ubi doctrina, ibi patria. în intelighenţie nu există superioritate decât prin rapor­ tare la asimilarea doctrinei. Apartenenţa la doctrină desocializează: puţin importă cine eşti şi de unde vii. Dimpotrivă, se pot atribui apartenenţe sociale imaginare duşmanilor şi prietenilor.

Cel care nu aparţine intelighenţiei este caracterizat so­ cialmente ca fiind de gradul doi. De exemplu, cine are „idei burgheze" este un „burghez". La fel, prin adeziunea la idei­ le „proletare" faci parte dintre proletari sau din orice altă clasă cu care intelighenţia a decis să se identifice. Este vorba de o 123

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

INTELIGHENŢIA

apartenenţă ideală, căci apartenenţa reală nu priveşte decât intelighenţia.

C u m observă Wladimir Weidle: „ î n virtutea convenţiei tacite care prezida această nouă caricatură de cărturari, nu erau stări considerate ca putând fi demne de ea preoţii, ofi­ ţerii, funcţionarii de stat, chiar cei mai instruiţi şi mai stră­ lucitori, şi, în general, oamenii ale căror opinii păreau să fie cât de cât reacţionare, conservatoare sau pur şi simplu mo­ derate şi susceptibile, odată cunoscute în cercuri înalte, de a fi aprobate. De la profesorul universitar, frondeur cu ele­ ganţă şi liberal, la teroristul care aruncă bombe şi e candi­ dat la spânzurătoare, distanţa putea fi în fapt considerabilă; dar un minimum de spirit subversiv era o condiţie, în ace­ laşi timp necesară şi suficientă, pentru a fi admis în sânul noii elite." 2 Mediul, cu moravurile sale particulare, cu sem­ nele sale de recunoaştere reciprocă, cu obiceiurile sale ves­ timentare, cu stilul său de sociabilitate, ia naştere din valori împărtăşite. Rupturile şi disidenţele se produc, la fel cu agre­ garea şi adeziunea, din raţiuni doctrinale.

li maximalistăîn revoluţie. Dar regimul, cu urcuşurile şi că­ derile sale, s-a modificat progresiv şi programul revoluţio­ nar nu s-a temperat. Aceasta fiindcă imaginea pe care ideologia şi-o face despre realitatea rusă este fosilizată, iar regimul este demonizat. C u m acesta reprezintă răul absolut, se pot uti­ liza împotriva sa mijloace asemănătoare celor pe care el le întrebuinţează, dar al căror scop le inversează valoarea. în raporturile lor reciproce, statul rus şi intelighenţia re­ voluţionară formează un cuplu şi tind să-şi devină unul al­ tuia dublu. Ea se va organiza sub forma unei poliţii, după cum crede ea că e organizat statul, iar el, la rândul lui, va în­ cerca să pună pe picioare o poliţie pe modelul a ceea ce cre­ de a fi partidul. Statul evoluează şi intelighenţia de asemenea, dar acolo unde intră în contact, ele sunt obligate, ca prin fatalitate, să-şi prezinte unul celuilalt faţa cea mai arhaică şi, întrucât poartă greutatea visului, incapabilă de evoluţie.

Din acest motiv, intelighenţia se detaşează de funcţia sa şi de originea sa socială: nivelul de instrucţie şi de califica­ re şi chiar profesia intelectuală nu îi fac să intre în intelighenţie, iar absenţa lor nu îi face să iasă din aceasta.

2. Ideologia, pe de altă parte, asigură coerenţa intelighenţiei faţă de stat. Ideologia îi dă un program care se va pu­ tea schimba, dar care interzice compromisul. într-adevăr, ea propune un sistem complet de societate care poartă în el un nou regim politic, raporturi noi între cetăţeni, o nouă cultură. Ea înarmează intelighenţia cu o justificare morală şi îi facilitează deci transgresiuni morale şi legale pe care in­ staurarea noului sistem le face inevitabile. S-a putut avan­ sa părerea că există o proporţie între radicalismul programului politic şi frustrarea pe care o întâlneşte. Regimul în Rusia fiind ceea ce era, se putea prevedea că intelighenţia rusă va 124

3. Dar funcţia cea mai importantă a ideologiei este de a proteja identitatea intelighenţiei în raport cu societatea ci­ vilă. Intelighenţia s-a separat de societatea civilă, dar aceas­ ta tinde mereu s-o reabsoarbă. Nu există şomaj intelectual care să nu fie voluntar. Nu este adevărat că universităţile produc prea mulţi studenţi. Este o impresie curentă în epo­ că, dar falsă, căci dacă un student vrea să se aranjeze, el gă­ seşte fără efort o situaţie. Rapida expansiune economică provoacă până la Marele Război o penurie cronică de ca­ dre industriale şi comerciale, de ingineri, de profesori, de jurişti. Un student poate îmbrăţişa cariera de militant, fi­ ind arestat, condamnat: la sfârşitul pedepsei toate cariere­ le îi sunt deschise*. Nu i se cere nici măcar să devină reacţionar: aceasta ar dăuna mai degrabă prestigiului său social. Ideolo­ gia împiedică această „recuperare". Ea oferă intelighenţiei * Nicolai Obrucev, redutabil conspirator în anii '60, a sfârşit ca general şi şef de Stat Major. Cazul este tipic. A. ULAM, 1977, p. 71.

125

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

motive pentru a prefera modul său de viaţă particular, ade­ sea aspru şi ascetic, celor din societatea „exterioară". Ea asi­ milează intrarea în viaţa normală cu o trădare, o josnicie, o dezonoare. Tânărul care vrea să treacă peste asta, să facă o căsătorie frumoasă, să moştenească, să intre într-un curs oarecare, riscă să îndure sarcasmele, dispreţul, acuzaţiile de carierism, arivism şi îmburghezire.

In domeniul politic, această circumscriere a intelighenţiei prin raport cu societatea civilă este esenţială. într-ade­ văr, aflată în Vechiul regim în criză latentă, intelighenţia şi societatea civilă se găsesc împreună în opoziţie. Amândouă vor, prin natură, dacă nu totdeauna în fapt, să pună capăt Vechiului regim. Amândouă sunt deci, într-un sens larg, „obiectiv" revoluţionare. D a r societatea civilă vizează ceea ce au obţinut societăţile engleză, franceză sau germană în secolul al X l X - l e a . Scopul său este limitat, dar el este con­ cret şi posedă garanţii în realitate. Ea vrea să se realizeze potrivit liniei dezvoltării sale spontane, şi liberalismul di­ fuz este suficient pentru a exprima această voinţă. Intelighen­ ţia ideologică vizează instaurarea societăţii perfecte promise de doctrină, care nu are garanţi nicăieri. Scopul său este ab­ stract, dar nelimitat. C u m nu există măsură comună între finit şi infinit, orice concesie care poate satisface societatea civilă şi pe care intelighenţia o va fi reclamat cu şi mai mul­ tă energie va fi fără valoare de îndată ce va fi smulsă de la stat.

Societatea este deci, în mod succesiv, aliată şi trădătoare, alia­ tă inevitabilă, pentru că intelighenţia nu are mijloacele să obţină singură concesiunea, şi trădătoare în mod necesar, pentru că, mulţumindu-se cu atât, ea nu urmează intelighen­ ţia în revendicarea pe care aceasta o avansează imediat şi care în logica programului său maximalist slujeşte, în acelaşi timp, să facă cunoscut acest program şi să demaşte trădarea socie­ tăţii. Ideologia serveşte la controlul acestei duble mişcări, la definirea, în funcţie de lupta politică, a alianţelor, apoi la întreţinerea, în pofida eventualului succes, a nemulţumirii 126

INTELIGHENŢIA

sacre. Ea defineşte punctul şi momentul în care intelighen­ ţia intră în contact şi rupe contactul cu societatea.

Ideologia îndeplineşte aceeaşi funcţie de delimitare faţă ilc clasele cu care intelighenţia întreţine un raport proiec­ tiv, într-adevăr, ideologia, delimitând obiectiv intelighen­ ţia, o anulează subiectiv. în virtutea ideologiei, intelighenţia nu acţionează niciodată în numele său propriu, ci sub nume substituit. Ea reprezintă, se presupune, interesele superioa­ re ale poporului, mai întâi ale ţărănimii, apoi ale muncito­ rimii. Mai mult, ea stă în umbră în principiu şi se consacră în întregime ţărănimii şi apoi proletariatului, în măsura în care aceste două grupuri sociale ocupă, în ideologie şi în pla­ nul de reorganizare a societăţii pe care ea îl cuprinde, un rol eminent. Aceste clase sunt mai mult decât aliate, pentru că, potrivit ideologiei, iniţiativa istorică le aparţine şi pen­ tru că intelighenţia este cea care, abdicând de la orice con­ sistenţă, de la orice realitate ontologică, devine aliata lor.

Intelighenţia merge deci în întâmpinarea acestor clase, pen­ tru a încerca să le detaşeze de societatea civilă şi să le conver­ tească la ideologie. Acesta a fost obiectul mişcării „narodniciste" în anii 7 0 , apoi a muncii obstinate şi continue de pătrun­ dere în rândul tinerei clase muncitoare ruse la sfârşitul Ve­ chiului Regim. Cu toate acestea, oricare ar fi locui pe care aceste clase îl ocupă în concepţiile intelighenţiei, ele au în mod normal vocaţia de a se uni cu societatea civilă şi au o tendin­ ţă naturală de a urma destinul acesteia. Este aici o circum­ stanţă dezagreabilă pentru intelighenţie, care reuşeşte cu greu să facă să coincidă imaginea ţărănimii sau a proletariatului pe care i-o oferă ideologia şi imaginea pe care i-o oferă re­ alitatea. Ideologia o ajută să nu se supună voinţei spontan exprimate de ţărănime şi de proletariat. Dacă ţăranul şi mun­ citorul nu acţionează potrivit canoanelor ideologice, aceas­ ta se datorează faptului că suferă influenţe exterioare, ce pot fi atribuite restului societăţii civile şi chiar statului.

Ne apropiem aici de paradoxul intelighenţiei. Atunci când conversiunea ideologică a claselor vizate a obţinut unele 127

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

INTELIGHENŢIA

Dar, din punct de vedere al societăţii civile, ea există ca un nucleu tipic socialmente recognoscibil. Ea este o parte desprinsă de societatea civilă, căreia ideologia îi asigură co­ erenţa internă, care se separă de stat prin lupta politică pe care şi-o impune, se separă de societate prin scopurile ulti­ me pe care şi le propune şi se aliniază de ambele părţi prin vocaţia excluderii voluntare şi a recluziunii permanente.

lelighenţie. Ea nu-şi datora existenţa statului şi nu fusese educată de el. Ea nu se impunea restului societăţii civile. Ea nu gândea în chip ideologic, ci religios. Nu era deci închi­ să în ea însăşi şi ţinea prin multiple legături de restul so­ cietăţii civile, faţă de care tranziţiile erau constante^ în fapt, ca n-a încetat niciodată să facă parte din aceasta. In Fran­ ţa Revoluţiei, aripa iacobină prezintă aproximativ aceleaşi caracteristici. Cu siguranţă, entuziasmul său este mai pu­ ţin religios decât raţional şi e deja preideologic. Dar el nu posedă încă o coerenţă intelectuală atât de puternică încât să împiedice trecerea spre societatea civilă şi spre diferite re­ cuperări. Iacobinii cei mai terorişti nu se sustrăseseră de la a trata cu ea şi pentru a dobândi bunuri şi a-şi spolia duş­ manii. Odată ajunşi proprietari, şi idealurile lor nu le inter­ ziceau să devină, ei intrau, cu drepturi depline, în societatea civilă şi deveneau interesaţi în conservarea sa. înainte să fi încheiat distrugerea societăţii civile, iacobinii au fost dis­ truşi de aceia dintre ei care intraseră în rândurile ei sau as­ piraseră să intre în rândurile ei. Proto-intelighenţia şi-a pierdut puterea şi şi-a pierdut în curând autonomia. Se vede într-a­ devăr că ea avusese câteva ocazii de a se reforma în Parisul Mizerabililor sau în cel al lui Jules Valles. Democraţia i-a desăvârşit dizolvarea. Cuvântul „intelectual" care nu cores­ punde exact celui rus intelighent a fost forjat în cursul afa­ cerii Dreyfus. Dar „partidul intelectual" n-a fost niciodată hegemonie, cel puţin până în perioada Frontului Popular.

De altfel, disidenţa intelectuală a democraţiei franceze era atunci divizată între extremismul de stânga şi cel de dreap­ ta. Până la cel de-al Doilea Război Mondial, cultura france­ ză a fost esenţialmente literară şi artistică. Ea nu era ideologică.

Existenţa intelighenţiei complică sarcina societăţii civi­ le în Rusia. în Anglia secolului al XVII-lea exista într-ade­ văr o aripă extremistă a societăţii civile care şi-a jucat cartea şi a pierdut-o în timpul revoluţiei, dar aceasta nu era o in-

Se poate fără îndoială vorbi, cu privire la mediul hege­ lian de stânga şi marxizant, de o intelighenţie germană. Dar şi aici legăturile sale cu statul sunt mai destinse decât în Ru­ sia (căci universităţile germane se bucură de o adevărată au­ tonomie), iar legăturile sale cu societatea civilă, mult mai

128

129

rezultate, intelighenţia dispare în propriii săi ochi: ideolo­ gia este confirmată prin această conversiune, căci în ideo­ logie nu există loc pentru intelighenţia ca atare. Mai mult, pătrunzând la rândul lor în ideologie — şi în consecinţă în intelighenţie — muncitorul şi ţăranul suferă acelaşi proces de desocializare pe care-1 suferise mai înainte camaradul lor student. El intră în republica egalitară a ideilor. Aceasta îi conferă o apartenenţă de clasă, de natură ideologică, dar care întâmplător coincide cu apartenenţa sa naturală. în timp ce părăseşte în fapt clasa muncitoare, el conştientizează toto­ dată natura sa „proletară" căreia îi este ideologiceşte inte­ grat membrul intelighenţiei. D a r există momente în care conversiunea eşuează şi în care intelighenţia se găseşte re­ dusă la propriile sale efective. Ea nu mai este decât gardia­ nul nesupus al ideologiei. Ea nu devine mai conştientă de ea însăşi, sau cel mult ca formă separată în aşteptarea unui trup, adică a ţărănimii sau a proletariatului. Aceste catego­ rii sunt în acest timp privite ca prima materia, materie bru­ tă în aşteptarea unei forme pe care intelighenţia le-o rezervă pentru a le-o conferi. Din acest punct de vedere, intelighen­ ţia nu mai oferă nimic palpabil, nici o realitate socială: ea este pură ideologie.

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

INTELIGHENŢIA

strânse. La fel ca Rusia, Germania a cunoscut în 1848 un început de revoluţie care s-a sfârşit brusc. Acest eveniment s-a produs în sânul unei societăţi mai moderne, pe care N a ­ poleon o eliberase în parte de Vechiul Regim. Naţionalis­ mul triumfător care, din tot ce rămăsese din intelighenţia, prelua bucuros aspectele ideologice, tindea el însuşi să o su­ deze cu societatea civilă şi statul. Trecând de era romantică, cultura germană a neglijat întru câtva artele, dar şi ideolo­ gia: ea a fost ştiinţifică şi erudită. Destinul marxismului mar­ chează încă mai bine diferenţa. El a reuşit, mult mai devreme şi mai complet decât în Rusia, să se implanteze în clasa mun­ citoare. D a r aceasta nu a făcut-o pentru a o ridica împotri­ va societăţii civile, ci dimpotrivă, pentru a o face să intre în ea. Social-democraţia se constituia în aripa stângă a demo­ craţiei germane ca parte integrantă a unei societăţi civile lăr­ gite. Ea încerca să preia conducerea ei şi nu să o distrugă.

lare, universitare, jurnalistice etc. Dar, în toate cazurile, m o ­

Printre numeroşii factori care au permis în Franţa şi în Germania absorbţia intelighenţiei în societatea civilă — dacă ele fuseseră vreodată separate —, unul trebuie să fie pus pe primul plan: nici în Germania, nici în Franţa nu s-a putut stabiliza o ideologie atât de simplă, completă, fortificată, or­ ganizată ca ideologia rusă. Mediul cultural, mai întins, mai înfloritor, mai divers, n-o admitea şi era capabil s-o c o m ­ bată şi s-o elimine, în Germania a trebuit să se aştepte pră­ buşirea echilibrului bismarckian şi revoluţia rusă ca să renască o intelighenţie care, când se alimenta de la sursa so­ vietică a ideologiei, când secreta contracurente mai mult sau mai puţin izomorfe, cu sensuri inversate. în Franţa a tre­ buit să se aştepte cel de-al D o i l e a R ă z b o i Mondial. D e z ­ voltarea mondială a intelighenţiei în epoca contemporană este o problemă complexă. în unele cazuri (în America L a ­ tină, în Africa...) ne putem servi, mi se pare, de o schemă analogă celei care se aplică în cazul Rusiei. în alte locuri, trebuie avute în vedere fapte noi, ca generalizarea grăbită a învăţământului secundar şi superior, masificarea lumii şco130

delul ideologic adoptat, reprodus aproape fără schimbare, este cel pe care Rusia îl pusese la punct în secolul al X l X - l e a şi îl propusese lumii în 1917. El trecuse probele. Peste tot, ideologia, şi mai precis această ideologie, e cea care decu­ pează şi pune de-o parte un segment al societăţii. Ideologia nu este produsul intelighenţiei. M a i degrabă ea este cea care o produce.

Societatea civilă din Rusia suferea, în comparaţie cu sta­ tul, de o slăbiciune congenitală. El o generase. Cu toate aces­ tea, de realizarea proiectelor de dezvoltare ale statului birocratic, inclusiv educaţia publică, ea profita în primul rând. Când a fost înlăturată ipoteca iobăgiei, ea s-a dezvoltat rapid, urmând aceleaşi linii ca şi societăţile civile din E u ­ ropa Occidentală. Ca şi acestea, ea reclama o participare cres­ cută la treburile statului, şi, în timp, o lichidare a Vechiului regim. în această luptă politică, ea era concurată de inte­ lighenţie, ale cărei scopuri le cunoştea, ştiind că erau incom­ patibile cu ale sale. Era deci obligată să lupte pe două fronturi.

D a c ă din când în când accepta să cadă la învoială cu inte­ lighenţia, alteori se apăra contra ei, căutând protecţia sau acceptând conducerea statului. E r a o consecinţă a minicrizei politice a anilor ' 6 0 . în timp ce în Franţa elementele radi­ cale se relevaseră pe măsură ce se dezvolta procesul revolu­ ţionar, în Rusia ele s-au reunit şi sudat într-un ansamblu, înainte ca procesul să înceapă. în Franţa, Vechiul Regim nu putea să fie răsturnat decât în momentul în care societatea civilă convocase, pentru sporirea forţelor, clasele popula­ re, populaţia ţărănească şi mulţimea urbană, aliaţi pericu­ loşi fără îndoială, dar naturali. în Rusia, apelul la aceleaşi clase se dovedeşte mai periculos, deoarece ele sunt pregătite mult mai înainte de începutul procesului revoluţionar, organi­ zate poate de intelighenţie şi îndreptate de ea, atât contra so­ cietăţii civile, cât şi contra statului.

131

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

INTELIGHENŢIA

Această situaţie triunghiulară (stat, societate civilă, intelighenţie) nu s-a dezlegat niciodată. Fiecare din cei trei parteneri era slăbit prin coaliţia posibilă a celorlalţi doi, dar, în acelaşi timp, întărit prin latenta lor divizare. Acest tri­ unghi se bazează pe masa subiecţilor pasivi. Regimul vrea să lărgească societatea civilă încorporându-i o parte din această masă şi acesta e şi scopul societăţii civile. D a r intelighenţia vrea să-şi anexeze această masă şi să se folosească de ea.

gizeze, în mod sistematic, pe studenţi. Aceştia urmau deci cariere normale.

2. Asasinarea lui Alexandru al II-lea în 1881 împinge in­ telighenţia în tenebrele exterioare şi reduce la tăcere o socie­ tate civilă compromisă. Are loc o ultimă strălucire a Vechiului Regim rus. D a r , în măsura în care rămânea fidelă spiritu­ lui modernizator petrovian şi în care putea să-şi realizeze fără oprelişti planurile de dezvoltare, societatea civilă s-a dezvoltat într-un ritm fără precedent. Instrucţia publică a început să capete caracter de masă, fără totuşi ca intelighen­ ţia să profite de acest lucru, nefiind în măsură să-i ideolo-

3. începuturile domniei lui Nicolae al II-lea ( 1 8 9 4 - 1 9 0 5 ) , dată fiind decompresarea care a urmat morţii tatălui său, pune în lumină starea relaţiilor dintre intelighenţie şi so­ cietatea civilă. Prima pare să fie în derută totală. Se bucu­ rase multă vreme de un gen de m o n o p o l cultural, fusese în măsură să exercite o intimidare în domeniul literar, filozo­ fic, artistic. Constituise o a doua cenzură, mult mai eficace şi mai jenantă, pentru cei care nu-i împărtăşeau valorile, de­ cât cenzura guvernamentală. Societatea civilă îşi recucereşte autonomia culturală. Poezia, filozofia, pictura se emanci­ pează, îşi regăsesc statutul dinainte de 1860, adică dinainte de naşterea intelighenţiei. Ele scapă de terorismul său. Ceva mai mult, intelighenţia e contestată în miezul ei, în ceea ce o cimentează, ideologia. Acesta era, într-adevăr, sensul cri­ zei revizioniste a marxismului. T o t u ş i înfrângerea nu a fost totală. Intelighenţia a găsit în sânul său oameni capabili să salveze ideologia, apoi valorile sale, în fine, identitatea sa. D i n acest moment, Rusia a trăit într-un regim de dublă cultu­ ră. Cultura societăţii civile era completă. Ea îşi avea baza (să spunem tehnicienii non-ideologici) şi vârfurile aristocrati­ ce în poeţii şi filozofii epocii de argint. Ea îşi avea tradiţia naţională simbolizată de Puşkin, referinţele sale străine. Cul­ tura intelighenţiei, structurată în jurul ideologiei, îşi avea şi ea baza ei (intelectualii proletaroizi) şi vârfurile sale, „teore­ ticienii" ideologiei. Ea avea tradiţia ei naţională care pleca de la Belinski, şi referinţele sale străine centrate pe cultura social-democraţiei germane. Cultura intelighenţiei şi cultura societăţii civile se dispreţuiesc reciproc. Ideologia nu recu­ noaşte dreptul la existenţă pentru ceea ce este în afara ei sau împotriva ei. în mediul rafinat de la Moscova sau Petersburg nu se poate imagina că Cernîşevski, Plehanov sau Lenin au vreo existenţă culturală. Fiecare din cele două culturi este

132

133

Putem să marcăm câteva jaloane ale acestei îndelunga­ te lupte.

1. D i n 1863 până către 1874, intelighenţia, încă în lea­ găn, vegetează în obscuritate şi nevroză. Statul şi societa­ tea civilă trăiesc în destul de bună înţelegere, în avantajul lor reciproc. Evantaiul poziţiilor politice public admise, cu o situaţie stabilă este destul de larg, mergând de la conser­ vatorismul strict la liberalismul destul de avansat. Sfârşitul domniei lui Alexandru al II-lea cunoaşte, cu toate acestea, o creştere a nerăbdării aripii stângi liberale, care se lasă puţin sedusă de manifestările cavalereşti ale intelighenţiei narod­ nice sau care intenţionează să utilizeze actele teroriste ale acesteia ca un mijloc de presiune asupra guvernului în ve­ derea obţinerii de la acesta a unei concesiuni constituţio­ nale majore.

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

în expansiune rapidă şi crede că timpul lucrează pentru ea şi împotriva celeilalte. Pentru gânditorii epocii de argint, tra­ diţia narodnic-marxistă este un arhaism pe care progresul general al ţării îl va elimina puţin câte puţin. D a r cultura intelighenţiei, uşor de asimilat cum este prin definiţie ide­ ologia, profită de învăţământul de masă. Ea poate deveni atrăgătoare în caz de criză politică.

4. Aceasta izbucneşte în 1905 şi pare să urmeze un sce­ nariu revoluţionar de tip franco-englez. Diferitele grupuri sociale se pun în mişcare unul după altul şi pornesc asaltul împotriva vechii monarhii. D u p ă cum se ştie, revoluţia s-a sfârşit repede. Până la război, cei trei protagonişti s-au in­ stalat pe poziţia lor şi au urmat o evoluţie distinctă.

Statul, după ce a cedat, reuşeşte să se restabilească şi să oprească procesul revoluţionar. D a r n-a reuşit să reia con­ trolul asupra Rusiei în ansamblul său, control ce-i aparţi­ nuse sub Alexandru al III-lea. R e f o r m a lui Stolîpin a fost ultima ocazie de a devansa societatea civilă printr-o iniţiati­ vă din care ea trebuia să profite — ca şi el însuşi —, dar de care ea nu era capabilă încă. Pentru ultima dată, statul s-a justificat în spiritul despotismului luminat, substituind ac­ ţiunea sa inacţiunii pasive a societăţii civile. A p o i a intrat în declin. El a fost capabil să jeneze, să frâneze, să împie­ dice. Nu a mai fost capabil să inoveze, încă mai puţin să ia con­ ducerea unui proiect nou de societate, aşa cum păruse să o facă statul lui Bismarck. Personalul său a devenit din ce în ce mai mediocru. Mai rău, a devenit permeabil faţă de idei, de ideile emanate de sectele cele mai marginale ale sub-intelighenţiei: Rasputin, Centuriile negre.

INTELIGHENŢIA

de viguros, până la conservatorismul cel mai prudent. în do­ meniul economic, societatea civilă ia iniţiativa şi se dispensea­ ză de tutela statului. Ajunge să-şi ataşeze o fracţiune importantă a ţărănimii, ţărănimea proprietară şi cea cooperativă. Nu face eforturi mari pentru a-şi apropia elita muncitorească, nici pentru a o organiza.

Pentru a face să intre în societatea civilă imensa ţărăni­ me săracă, incultă şi masele proletarizate care se acumula­ seră în oraşe trebuia timp. Trebuia, de asemenea, să fie în măsură să reducă nucleul concurent, intelighenţia, care se străduia, în acelaşi moment, să organizeze aceleaşi clase, dar în scopuri care îi erau proprii.

Ea nu a reuşit aceasta.

Iată pentru ce, în aceşti ani, atenţia se îndreaptă asupra intelighenţiei ce redevine, ca atare, un obiect de studiu şi de dezbatere. Ivanov-Razumnik, pentru a lua exemplul ti­ pic, i-a conturat un tablou conform legendei sale: intelighen­ ţia era conştiinţa Rusiei. Conştiinţa în sensul hegelian, ca parte a corpului social capabilă să gândească realul şi să se gândească pe sine. Conştiinţa morală, de vreme ce, făcând aceasta, lupta pentru bine şi împotriva unei injustiţii de fond.

3 Istoria intelighenţiei se confundă cu istoria „gândirii sociale" .

Societatea civilă este în plină dezvoltare. Ea ocupă tot te­ renul lăsat prin retragerea statului. Ea cunoaşte o sporire nu­ merică apreciabilă. A fost capabilă să construiască un aparat politic la scară naţională, pluralist, cum se şi cuvine, şi expri­ mând toate nuanţele liberalismului, de la un radicalism destul

Mai interesante sunt două tentative de a aborda inteli­ ghenţia ca o formaţiune socială de drept comun, redusă la condiţia comună a unei clase sociale printre altele.

Mahaiski trecuse prin naţionalismul polonez, apoi prin marxismul ortodox, înainte de a ajunge, între 1903 şi 1908, la doctrine personale. în Muncitorul intelectual ( 1 9 0 5 ) , el susţinea că ştiinţa era un mijloc de producţie şi că, în con­ secinţă, intelighenţia era o clasă exploatatoare. Această nouă clasă şi-a croit un loc aliniindu-se cu celelalte categorii mun­ citoreşti, aservindu-le faţă de capitalul său propriu care este cunoaşterea, utilizându-le ca o masă de manevră pentru a-şi atinge scopurile. Social-democraţia este ideologia de clasă

134

135

INTELIGHENŢIA

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

a intelighenţiei. Noţiunea de „societate fără clase" este opiu­ mul clasei muncitoare înşelate. In fapt, noua clasă vizează acapararea de către stat a clasei muncitoare, stabilirea unui sistem ierarhic în profitul său, confiscarea celei mai bune poziţii. La prima vedere, Mahaiski pare să adopte punctul de vedere cinic şi realist al unui discipol al lui Pareto sau să exprime o legitimă moţiune de neîncredere faţă de mi­ litanţii partidului social-democrat care transpuseseră asu­ pra clasei muncitoare metodele de manipulare pe care înaintaşii lor narodnici le încercaseră asupra ţărănimii. Ast­ fel, Mahaevşcina ar fi putut să fie reacţia de apărare a unui sindicalism muncitoresc autonom, rezistând la penetraţia revoluţionară. Ar fi fost normal ca ea să se exprime în ter­ meni marxişti: intelighenţia se prezintă ca o clasă parazi­ tară care îşi apropriază plus-valoarea.

De fapt, există câteva aspecte anarho-sindicaliste la M a ­ haiski. D a r ele se hrănesc dintr-un bakuninism inveterat. El vrea să răspundă „conspiraţiei" intelighenţiei printr-o con­ spiraţie a militanţilor clasei muncitoare, a suprarevoluţionarilor, mascaţi în spatele revoluţionarilor — până într-atât încât remediul său seamănă prea mult cu răul pe care vrea să-1 denunţe. Mai curând decât un muncitor furios, Mahaiski este un intelectual care îşi descoperă propria demagogie şi ar dori să se vindece ridicând-o la p ă t r a t . D i n ideile sale se vor hrăni bolşevicii atinşi de scrupule care, după exemplul său, vor ridica negarea proiectivă de sine la o putere mai 4 mare decât tovarăşii lor .

In celebra culegere Vehi'' (Jaloanele) se regăsesc câţiva disidenţi ai intelighenţiei care, în momentul intrării în so­ cietatea civilă, privesc în urmă. „ M i e mi-a revenit sarcina de a exprima opinia că revoluţia rusă a fost opera intelighen-

ţiei, scrie Bulgakov. Conducerea sa spirituală aparţinea in­ telighenţiei noastre, concepţiei sale despre lume, obiceiuri­ lor, gusturilor, cutumelor sale sociale. Aceasta, intelighenţii, desigur, nu o recunosc şi fiecare, potrivit catehismului său, va desemna cutare sau cutare clasă socială ca unic m o t o r al revoluţiei." 5 Desigur, adaugă el, aceste grupuri sociale, ţărănimea, pro­ letariatul ar fi putut să se pună în mişcare din proprie ini­ ţiativă, dar intelighenţia le-a furnizat „bagajul ideologic, armamentul spiritual, şi totodată combatanţii de avangar­ dă, teroriştii înarmaţi, agitatorii, propagandiştii. Ea a dat for­ mă spirituală aspiraţiilor instinctive ale maselor, le-a înflăcărat cu entuziasmul său, a fost sistemul nervos şi cre­ ierul corpului gigantic al revoluţiei. In acest sens, revolu­ ţia este copilul spiritual al intelighenţiei şi, în consecinţă, istoria sa se confundă cu soarta istorică a intelighenţiei". In Vehi, Berdiaev, Gherşenzon, Struve, F r a n k o disecă, o cri­ tică, o deplorează. Izgoev schiţează o anchetă sociologică asupra tineretului studenţesc. Vehi a fost într-adevăr un ja­ lon între vechile intuiţii literare ale lui Dostoievski şi T u r gheniev şi recentele lucrări ale şcolii istorice americane care au dus la o sociologie completă a mediului.

Cu toate acestea, în momentul în care începea să fie se­ sizată ca obiect de studiu, în momentul în care era somată să fie conştientă de ea însăşi, intelighenţia era fără îndoia­ lă pe cale de a se metamorfoza şi de a dispărea. Şi aceasta, în două moduri.

Pe de o parte, ea se integrează în societatea civilă. E x i s ­ tă o creştere foarte rapidă a numărului de studenţi, care se * Cf. culegerea editată de R. P I P E S , 1961 cu articolul esenţial

al lui M. MALIA, What is the intelligentsia, articolele semnate de * „ V E H I " — cule gere de articole despre intelectualitatea rusă exprimând esenţa cadetismului (Partidul oadeţilor — n.t).

136

Pipes, Shapiro, L a b e d z etc. cf. de asemenea M. R A E F F , 1966 şi M. C O N F I N O , 1972.

137

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

INTELIGHENŢIA

accelerează începând cu 1910 ( 7 0 0 0 0 în 1 9 1 3 ) , dar nu se poate vorbi cu adevărat de o inflaţie. într-o lume e c o n o ­ mică aflată în plină dezvoltare, într-o societate care se m o ­ dernizează şi în care terţiarul începe să crească într-un mod ce depăşeşte proporţionalitatea, există loc pentru toată lu­ mea. Intelighenţia integrată, cea a profesiunilor liberale — avocaţi, profesori, ingineri — se specializează cu elan în po­ litică, aşa cum se petrec lucrurile în democraţiile occiden­ tale, dar se specializează în politica dusă de Cădeţi, adică în politica liberală. Există, bineînţeles, o minoritate de studenţi purtători de bombe şi mânuitori de revolvere care reînvie spec­ trul anilor ' 7 0 ; în fapt, ei nu mai reprezintă mediul studen­ ţesc ca atare, ca mediu omogen-nucleu al intelighenţiei.

Studenţii, deveniţi ofiţeri sau elevi-ofiţeri în timpul războiu­ lui, vor fi ultimii opozanţi ai bolşevicilor.

influenţa pe care nucleul doreşte s-o aibă. Nucleul se inte­ grează spontan în partidul revoluţionar. D a r după luarea puterii, pătura va trebui să fie distrusă.

N i m i c nu indică mai bine această integrare decât glisa­ rea semantică a cuvântului intelighenţiei. El îşi pierde c o notaţia ideologică şi se îmbogăţeşte cu conotaţii sociologice.

El desemnează un grup socioprofesional, la limită cel al gu­ lerelor albe. Intelighenţia regăseşte, mutatis mutandis, func­ ţia pe care i-o destinase statul iluminist atunci când o generase la începutul secolului al X l X - l e a , funcţia de grup specializat în anumite sarcini, dar neimplicând în nici un fel contestaţia.

Diferenţa este că acest grup nu înlocuieşte şi nici nu du­ blează societatea civilă, dar este acum generat de aceasta, în procesul general al diviziunii muncii.

Pe de altă parte, ea se integrează partidelor revoluţionare.

In cadrul intelighenţiei trebuie distinse nucleul ideolo­ gic şi segmentul de graniţă. Intelighenţia nu este un partid politic. D o a r nucleul se organizează în partid. D a r el are nevoie de un segment de graniţă, care este sub influenţa, dacă nu sub dominaţia sa, permiţându-i să influenţeze societa­ tea „exterioară". Nucleul are faţă de valorile umanitare ale intelighenţiei o raportare instrumentală. D a r segmentul crede în mod sincer în ele, şi chiar trebuie să creadă pentru a avea 138

D i n punct de vedere sociologic, partidele revoluţiona­ re s-au ivit din intelighenţia, dar de multă vreme ele au recru­ tat din clasele pe care încercau să le câştige numeroşi ţărani şi muncitori, ca şi numeroşi declasaţi şi marginali. Ideolo­ gia îşi îndeplineşte activitatea de desocializare şi de o m o ­ genizare. Intelighenţia pierde aici contururile sale din anii ' 6 0 . Instituţionalizarea partidelor este destul de puternică pentru a le şterge complet. Acest proces se realizează cu atât mai bine, cu cât partidul este mai revoluţionar şi cu cât ide­ ologia sa este mai desăvârşită. Partidul socialist-revoluţionar, partid de mase slab centralizat, a cărui doctrină este vagă, se înrudeşte prin aripa sa dreaptă cu lumea liberală. A c e ­ laşi lucru se întâmplă cu partidul menşevic prins de logica po­ ziţiilor sale de tipul social-democraţiei germane şi tentat în mod continuu de revizionism. Dar, în partidul bolşevic, ide­ ologia îl înconjoară pe militant cu un zid de apărare, la adăpos­ tul căruia el este purificat, curăţat şi renaşte ca om nou, fiinţă aparte, fără tată, fără mamă. Deşi conducătorii aparţin, prin educaţia şi familia lor, intelighenţiei, ei nu resimt faţă de ea nici o solidaritate. Dimpotrivă, Lenin nutreşte o ură tenace contra intelighenţiei, după cum vechea intelighenţie nutrea duşmănie contra societăţii civile, pentru că ele deveniseră identice şi susceptibile, în consecinţă, de aceeaşi trădare.

La punctul de contact dintre Vechiul R e g i m şi Revolu­ ţie, se poate spune că intelighenţia este pe cale să dispară prin jocul celor două mecanisme, fără raport unul cu celă­ lalt. F i e că membrii săi, prin dezerţiune, înfrâng cercul fer­ mecat al ideologiei şi, înrădăcinându-se, îşi găsesc fiinţa socială reală. F i e că, în interiorul cercului, ideologia îşi îm­ plineşte opera de disoluţie a caracterizărilor sociale privind 139

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

originea, inclusiv cele ale intelighenţiei, pentru a-i înzestra cu o identitate nouă, care nu exista decât în şi prin ideologie.

D u p ă cum se vede, intelighenţia nu poate, prin natura ei, să fie un tip social permanent, şi asupra acestui punct Lenin avea dreptate. Ea este, în Rusia, un m o m e n t tranzi­ toriu al unui proces care se anunţă prin precondiţii istori­ ce, care se cristalizează prin ideologie şi care este dizolvat în cele din urmă prin aceeaşi ideologie. Ideologia o creea­ ză şi ideologia o distruge.

CAPITOLUL

VII

Omul nou

Cernîşevski şi Dobroliubov resimţeau ură şi dispreţ pen11 u generaţia romantică." Ei îi reproşau narcisismul, ceda­ rea în faţa stărilor sufleteşti. în plânsetul melodios al eroilor liierari ai „anilor ' 4 0 " , sfâşiaţi între idealul inaccesibil al acnunii şi trândăvia de fapt, ei vedeau laşitate pură. Discer­ neau în gustul pentru complexitate psihologică şi socială un .ilibi pentru a nu face nimic. C e e a ce înaintaşii lor numeau dialectică, ei numeau vorbărie şi flecăreală. „Părinţii" erau bogaţi, dar progresişti; cultivaţi, dar revoluţionari: „copiii" vedeau în bogăţie şi cultură, de care erau privaţi, un lux inu­ til, o contradicţie cu progresismul consecvent, un obstacol în calea revoluţiei.

Pentru a învinge frământarea şi sfâşierea sufletului, noua generaţie întreprinde o „simplificare". Cernîşevski şi-a dez­ voltat concepţiile într-o disertaţie de „filozofie practică", rezumând, în chip satisfăcător, ideile acceptate în anii ' 6 0 1 .

El s-a apucat să corecteze o cărţulie a lui P.L. Lavrov care tra­ ta probleme morale şi care se sprijinea pe un pozitivism m o ­ ralizam. Lavrov, destul de informat asupra curentelor de gândire occidentale, privea spre Jules Simon, Proudhon, Mill, Schopenhauer. Cernîşevski îl trimite cu brutalitate la „şti­ inţă", adică la scientismul german contemporan. * în vasta literatură asupra lui Cernîşevski consider o c a p o ­ doperă portretul pe care i-1 face V. N A B O K O V în cap. IV din Le don. V. N A B O K O V , 1967, pp. 2 3 8 - 3 3 2 .

141

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

OMUL NOU

Ştiinţa, aşa cum o înţelege el, demonstrează în mod apo­ dictic. Ea satisface din plin nevoia de certitudine, nu num.u în ordine naturală, ci şi în ordine morală şi metafizică. Nu există, într-adevăr, hiatus între aceste diferite ordini, căci omul aparţine în întregime ordinii materiale. „Filozofia vede în om ceea ce vede şi medicina, fiziologia, c h i m i a . " 2 Dacă omul ar avea, în afara naturii sale materiale, o altă natură, ca nu ar întârzia să se manifeste. O r , ea nu se manifestă nici­ cum. „Această dovadă, insistă el, nu e susceptibilă de nici o îndoială." O m u l mănâncă şi gândeşte: nu există mai mult mister în acest fapt decât în acesta: „Copacul creşte şi arde." 1 Materialismul (el spune monismul din cauza cenzurii) a fost întrezărit dintotdeauna de oamenii de geniu. „ D a r abia în ultimele decenii cunoştinţele noastre au atins proporţiile ne­ cesare pentru a demonstra pe cale ştiinţifică temeinicia aces­ tei explicaţii." 4 N o i suntem în secolul unor C o p e r n i c ai chimiei şi fiziologiei. Scepticismul nu mai are valoarea şi nici credulitatea, ce traduc o cunoaştere insuficientă a ideilor ela­ borate de ştiinţa actuală. Ceea ce avansează ea este de acum înainte tot atât de cert ca şi: „rotaţia pământului în jurul soa­ relui, ca şi legea gravitaţiei, ca şi acţiunea afinităţii chimi­ c e " 5 . Lucruri verificate, dovedite, demonstrate. „Omului care le-a acceptat o dată nu-i mai rămâne nici o cale de întoar­ 6 c e r e . " In demersul oamenilor tineri ai acestui timp nu exis­ tă o cercetare a adevărului, nici o căutare a înţelepciunii. Ele sunt date gata făcute, evidente prin sine. „Principala carac­ teristică a concepţiilor filozofice de azi constă în temeinicia lor neîndoielnică, temeinicie care exclude orice fel de nesta­ 7 tornicie a convingerilor." Se înţelege atunci tonul tranşant, dispreţuitor pentru adversar sau pentru cel care ezită. Cău­ tarea sa nu este considerată drept merit, ci drept laşitate, stu­ piditate sau rea-voinţă. Certitudinea ideologică este un bloc.

Propoziţiile sale se impun prin ele însele. Un lucru nu poa­ te fi în acelaşi timp văzut şi crezut. Credinţa religioasă are drept obiect invizibilul. Insă ideologia are drept obiect lu-

• rurile vizibile, palpabile, care se oferă simţurilor. A le reIH/.I este nebunie sau viciu, căci ele nu sunt o chestiune de trcili nţă, ci de fapt. Un personaj al romanului lui Cernîşevski 1 v-i de făcut ? îl întâlneşte pe eroul ideologic Rahmetov. „Am discutat vreo jumătate de oră, n-are importanţă de­ spic ce anume: este de ajuns să notez că el zicea: « Aşa trebuie » ţii cu ziceam « Nu », el zicea: « Este datoria dumitale », iar IU îi răspundeam « Câtuşi de puţin ». După vreo jumătate de

142

143

I c i s , îmi zise: « Văd că este zadarnic să mai continuăm. Mă II >g, dumneata eşti convins sau nu că sunt un om care me­ ni .i o încredere deplină ? » « D a , aşa mi s-a spus şi acum con­ stat şi eu că este aşa. » « Şi totuşi rămâi la părerea dumitale ? » - I )a, rămân. » « D a r ştii ce rezultă din aceasta ? Rezultă că dumneata eşti sau un mincinos sau un om de nimic! »" „Vor­ bea, adaugă autorul, pe un ton grav, fără nici un resenti­ ment personal, de parcă ar fi fost un istoric care judecă la rece, nu pentru a jigni, ci în numele adevărului." 8 Ne aflăm aici la rădăcina injuriei ideologice, a „renegalului" Kautsky, a „hitleristului" T r o ţ k i . Ea rezultă din exas­ perarea ideologului în faţa celui care nu recunoaşte ceea ce pentru el este o evidenţă manifestă. Ideologia nu este un con­ simţământ comportând un risc şi fondat pe autoritatea recu­ noscută a celuilalt. Este o constatare verificată prin experienţa personală. Ea nu este o credinţă. Este un pseudo-empirism. în certitudinea ştiinţifică, Cernîşevski vede garantul ac­ ţiunii : „Când va veni vremea în care reprezentanţii elemen­ telor ce năzuiesc acum spre o prefacere a vieţii Europei apusene vor rămâne neclintiţi în concepţiile lor filozofice, aceasta va fi o dovadă a victoriei apropiate a principiilor noi în viaţa socială a Europei apusene." 9 Ştiinţa conţine o antropologie, o psihologie, o morală.

Nu există liber arbitru: „Toate fenomenele din domeniul moralei decurg unul din altul şi din împrejurări exterioa­ re, după legea cauzalităţii." Dorinţa este o „impresie subiec­ tivă". V o i n ţ a este „o verigă în şirul fenomenelor şi faptelor

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

unite prin legătura cauzală". 1 0 O m u l este deci lipsit de res­ ponsabilitate de vreme ce este acţionat, fie din exterior prin circumstanţe materiale, fie din interior prin echilibrul său pasional, care îl împing spontan către ceea ce este agreabil şi îl deturnează de la ceea ce este dezagreabil. 1 1 O m u l este egoist. D a c ă se consideră cu atenţie un act sau un sentiment care pare dezinteresat, se vede că se bazează pe un gând de interes, de plăcere, de avantaj, în concluzie de egoism. Cernîşevski dă acest exemplu: Empedocle s-a arun­ cat în craterul vulcanului, dar pentru a face o descoperire ştiinţifică. N e w t o n a rămas cast, dar pentru a-şi consacra tot timpul cercetării ştiinţifice. „Acelaşi lucru trebuie spus şi despre oamenii politici." 1 2 Ce este deci binele? Este uti­ lul. C u m se stabileşte ierarhia acţiunilor bune ? „ N i m i c mai u ş o r " : interesul întregii omeniri se află mai presus de avan­ tajele unei singure naţiuni, interesul întregii naţiuni stă mai presus de avantajele unei singure pături, interesul unei pă­ turi numeroase — mai presus de avantajele uneia mai pu­ ţin numeroase. „Această gradare este în afară de orice îndoială, ea constituie doar aplicarea la problemele sociale a axiomelor geometrice." 1 3 Aceasta este morala ştiinţifică.

Este simplă şi completă. Ea oferă „un răspuns teoretic la aproa­ pe toate problemele importante pentru viaţă" 1 4 . In esenţă, omul este capabil s-o urmeze, căci el efectuează calculul ele­ mentar a ce e mai mult sau mai puţin util. „Gândirea constă în a alege, din diferite combinaţii de senzaţii şi reprezentări produse de imaginaţie cu ajutorul memoriei, pe acelea care corespund la un moment dat trebuinţelor organismului care gândeşte, ea constă în alegerea mijloacelor de acţiune, în ale­ gerea reprezentărilor cu ajutorul cărora s-ar putea ajunge 15 la un anumit rezultat." Şi totuşi, omul acţionează rău. El nu-şi urmează interesul.

Masele ţărăneşti nu se ridică în Rusia pentru a lua pămân­ turile, pentru a se asocia în artei şi în mir, pentru a aplica pro­ gramul narodnicist. E l e nu-şi văd interesul. Nu au primit 144

OMUL NOU

. tlucaţia potrivită. Dimpotrivă, au fost pervertite de con­ ţi iţii le exterioare, ororile familiale şi sociale ale Rusiei tra(lîţionale.

Ce-i de făcut?

Kste titlul romanului pe care Cernîşevski 1-a scris în II 11 liisoare şi care a servit drept manual pentru o viaţă per­ lei Li pentru trei generaţii de revoluţionari. Este un roman .11 educaţiei. O tânără fată, Vera, crescută într-o familie tic .iloasă, se emancipează la întâlnirea cu un student „evoIII.K". O prostituată se transformă sub oblăduirea unui alt st udent încă mai evoluat. Vera trece de la primul la cel de-al doilea în cadrul cursului său de evoluţie. T o ţ i au ochii fi­ xaţi pe un tânăr, care exemplifică prin el însuşi evoluţia dusă până la capăt: R a h m e t o v este eroul pozitiv ideal.

Cernîşevski construieşte un model romanesc al antro­ pologiei sale ştiinţifice. Pentru că nu poate s-o aplice în re­ alitate, dat fiind că este închis, el o aplică, dacă se poate spune aşa, în ficţiune. Cealaltă realitate se construieşte în „ima­ gini pregătite de imaginaţie", fără să interfereze cu realita­ tea adevărată. Aşa se face că totul se petrece conform teoriei.

Există o stare a lumii absolut satisfăcătoare. Ştiinţa do­ vedeşte că ea este coerentă, dezirabilă şi posibilă. Gândirea luminată şi ghidată de descoperirile ştiinţifice concepe lu­ mea în toate detaliile, cu un nivel absolut de certitudine.

Această lume nu este o utopie de vreme ce corespunde spon­ taneităţii celei mai elementare a existenţei umane, orienta­ tă după simpla regulă a plăcerii şi interesului. Ea nu pretinde virtutea, nici acţiunea asupra sinelui, ci numai o fidelitate faţă de natura sa, faţă de impulsurile sale, faţă de interese­ le sale bine înţelese. Pentru omul deşteptat de către ştiinţă, această lume există ca o viziune precisă, ca un plan pe care l-ar avea sub ochi.

D a r aceeaşi ştiinţă care îi prezintă cetatea perfectă îi ara­ tă obstacolele istorice care se opun emergenţei sale în lume.

Lupta dintre cele două cetăţi este mult mai mult decât o dramă 145

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

morală. Este o dramă ontologică, în care ceea ce nu are drcp tul de a exista (pentru că e neraţional, neconform planu­ lui, regulii interesului) împiedică să existe ceea ce are vocaţia de a exista. Populaţia Rusiei se repartizează potrivit trep­ telor cunoaşterii şi potrivit treptelor rezistenţei la acelaşi proces al cunoaşterii. Astfel, eroii din Ce-i de făcut? se dis­ pun ca treptele unei scări a perfecţiunii, pe care eroina, Vera, le urcă una câte una.

Frontiera între cele două cetăţi trece prin inima fiecă­ ruia. O m u l poartă semnele si urmele proastei sale educaţii.

El nu este apt imediat să trăiască regula simplă a calculu­ lui raţional, el nu este pregătit pentru viaţa fericită. Studen­ tul Kirsanov a luat tocmai penibila decizie de a o lăsa pe Vera să-1 părăsească pentru Lopuhov. Lupta a fost dură, dar el este plin de satisfacţie interioară. C ă c i trebuie să lupţi îm­ potriva ta însuţi pentru a accede la fericire. întins pe diva­ nul său, Kirsanov meditează: „Fii cinstit, adică chibzuit, ca să nu-ţi greşeşti socotelile. M a i ales, ţine minte totalul şi nu uita că-i mai mare decât oricare parte a lui, că, vasăzică, fi­ rea ta de om înseamnă pentru tine mai mult decât oricare năzuinţă a ta luată în parte [...] O singură regulă, atât de pu­ ţin complicată, şi iată tot rezultatul ştiinţei, tot codul vieţii fericite. D a , fericiţi sunt cei care sunt în stare să priceapă această regulă simplă. Şi în această privinţă sunt destul de fe­ ricit. Bineînţeles o datorez mai mult educaţiei decât firii mele [...] treptat aceasta va deveni o regulă obişnuită tuturor, pe care le-o va impune întreaga lor educaţie, întreg mediul în care vor trăi. D a , viaţa întregii lumi va deveni mai uşoară, aşa cum este a mea a c u m . " 1 6

OMUL

NOU

III 111 / .1 m de aproape. Cernîşevski voia astfel. Romanul său miiii iii iM subtitlu: „Schiţă despre oamenii n o i " . Capitolul IX, Un om deosebit, reprezintă nucleul mesajului.

Kahmetov este descendentul unei familii bogate de prom i. lari. El este de origine tătărească. în literatura rusă, aceasi i 11 prezintă adesea semnul unui caracter energic, voluntar, dur, străin de bonomia nonşalantă a ruşilor. Este, de aseIII. n e a , semnul unei bizarerii fundamentale în raport cu poI" n ui, al unei vocaţii a singularului. La 15 ani el se separă lli familia sa în urma unui conflict cu alură „oedipiană". Tată brutal, mamă delicată; el se îndrăgosteşte de o concubină | tatălui său etc. Atunci cade sub influenţa lui Kirsanov, care esic pentru el „ceea ce L o p u h o v fusese pentru V e r a " , ini­ ţiatorul, cel care îl introduce în viaţa nouă.

Regenerarea sa, trebuie s-o subliniem, este mai întâi de Ilfttură intelectuală. De vreme ce există un adevăr absolut, Iţarantat de ştiinţă, cultura trecutului nu are valoare decât in măsura în care conţine elemente ale acestui adevăr. Iată de I e, în disertaţia sa filozofică, Cernîşevski propunea să arun­ ce peste bord cvasitotalitatea culturii moştenite şi actuale: „Specialiştii care merg în pas cu ideile ştiinţei de astăzi gă­ sesc că în cărţile de talia operelor domnilor de mai sus şi ale predecesorilor lor, se găsesc prea puţine zdrenţe ştiin­ ţifice aşa încât citirea lor este o curată pierdere de timp care poate produce o intoxicare a minţii. Acelaşi lucru se poate spune aproape despre toate teoriile din trecut ale ştiinţelor morale. Dispreţul faţă de principiul antropologic [nume eso­ 17 pic pentru materialism] le lipseşte de orice merit." ^

D o u ă sarcini se prezintă înaintea omului n o u : a se ree­ duca şi a reeduca societatea în spiritul noii ştiinţe.

Cernîşevski a făcut portretul în mărime naturală al ero­ ului perfect, care a îndeplinit prima din aceste sarcini: R a h metov. Rahmetov a fost „sfântul", modelul existenţial al lui Plehanov, al lui Lenin, al bolşevicilor. Merită osteneala să-1

Identică este, în roman, aroganţa eroului ideal. „ î n fie­ care materie, declară el, operele fundamentale nu sunt nu­ meroase; celelalte nu fac decât să repete, să dilueze, să risipească ceea ce este expus mai cu miez şi mai clar în aceste câteva opere fundamentale. Nu trebuie deci citite decât acestea.

Orice altă lectură este o inutilă pierdere de timp." Se pot pro­ duce amestecuri: într-o aceeaşi lucrare, adevărul absolut se

146

147

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

poate învecina cu eroarea flagrantă. O p e r a spiritului va 11 atunci de a separa, fără întârziere, adevărul de fals. Se p r e t poate, de asemenea, ca amestecul să fie interesant ca ima­ gine foarte generală a lumii în care binele şi răul se ating.

Astfel, parcurgând cărţile din biblioteca Verei şi îndepăr tând cu o mişcare a mâinii pe Macaulay, Thiers, Guizot, Ranke, Rahmetov dă pe neaşteptate peste operele lui N e w ­ ton şi apucă volumul: Observation on the Propheties of Da­ niel and the Apocalypse of St. Johnf într-adevăr, este „un izvor clasic în privinţa amestecului de demenţă şi raţiune". „Iată o problemă istorică, urmează el, de importanţă uni­ versală: amestecul acesta de nebunie şi raţiune străbate fără excepţie toate evenimentele, apare în mai toate cărţile şi aproape în toate capetele." 1 8 A tria adevărul — sau binele, de fals — sau rău, cu un discernământ infailibil, este primul rezultat al iluminării intelectuale. în seara întâlnirii sale cu Kirsanov, plângând, „blestemând ceea ce trebuie să piară şi binecuvântând ceea ce trebuie să trăiască", tânărul con­ vertit îl întrebase: „Oare cu ce cărţi trebuie să-mi încep lec­ tura ? " 1 9 Kirsanov îl iniţiază comunicându-i o listă de titluri.

D u p ă care, cumpărând din librăriile germane şi franceze de pe Nevski Prospekt, de la Amiralitate şi de la podul Poli­ ţiei cărţile recomandate, el se închide pentru a citi trei zile şi trei nopţi fără întrerupere.

Ce citeşte el ? Feuerbach, „părintele filozofiei moderne".

Trilogia materialistă Vogt, B ü c h n e r şi Moleschott. Şi alţii, fără îndoială, dar nu sunt numiţi. O d a t ă intrat în posesia teoriei, el se întoarce spre acţiune. F o a m e a bruscă de lec­ tură nu va dura dincolo „de primele luni ale regenerării sale".

Când apreciază că a cucerit „felul de a gândi sistematic, cu ajutorul unor principii pe care le socotea deplin întemeiate", cărţile îşi pierd prioritatea: „Sunt pregătit pentru viaţă." 2 0

OMUL NOU

< '.nnoaşterea deschide deci poarta mântuirii. D a r apoi ur1 1 I I i / . 1 antrenarea tuturor facultăţilor pentru plierea corpu1111 I .Hă de ştiinţa primită şi dotarea lui cu puteri care s-o facă i I ii ace. Rahmetov se supune unui regim alimentar bazat exelusiv pe carne (fără îndoială sub influenţa acelui Feuerbach niti.imaterialist din ultima perioadă). Aceasta şi gimnasti­ ci lac din el în curând un atlet de o forţă aproape suprao­ menească. El practică o asceză foarte strictă, penitenţială u n e o r i , destinată să-i călească voinţa, să o facă insensibilă l.i suferinţe, să-1 dezbare de obiceiurile căpătate. Trebuie, nu r-adevăr, ca voinţa să se plieze docil şi fără efort la „codul vieţii fericite" determinat de ştiinţa nouă. Iată de ce, efor­ ii 11 i adesea eroice asupra sinelui nu sunt considerate drept mei ii, ci făcute din calcul. Ele nu sunt sacrificii, ci simple deturnări in vederea unui câştig substanţial. Asceza este o formă ra­ ţională de hedonism. Esenţialul este de a-ţi rupe legături­ le. El se îndrăgosteşte accidental. Se stăpâneşte: „trebuie să reprim această dragoste: ea m i - a r lega mâinile, ele sunt deja legate şi nu mi le voi elibera atât de repede. D a r voi ajunge acolo. Nu trebuie să iubesc". Este un capitol asupra căruia este strict. Trebuie, într-adevăr, să fii disponibil pentru uma­ nitate şi exemplar. „« Nu beau nici o picătură de vin. Nu mă ating de nici o femeie » [...] « Aşa trebuie. N o i cerem pen­ tru oameni folosirea deplină a bunurilor vieţii, şi de aceea trebuie să dovedim prin felul nostru de viaţă că n-o cerem pentru satisfacerea pasiunilor noastre proprii, nu pentru noi în persoană, ci pentru om în general; trebuie să dovedim că vorbim numai principial şi nu cu părtinire; din convingere şi nu pentru nevoi personale. » " 2 1

" Observaţii asupra profeţiilor lui Daniel şi a Apocalipsei Sf. Ioan (n.t.).

N i c i un sentimentalism, aşadar. R a h m e t o v este simplu, obişnuit, în mod voit banal. Cernîşevski îl repudiază pe faţă pe revoluţionarul romantic căruia Turgheniev îi conturase în Rudin tipul înflăcărat. El este organizat, precis, respec­ tă un orar regulat. Este îmbrăcat ca toată lumea. Vorbeşte cât mai puţin cu putinţă, fără să ţină seama de precauţii, în

148

149

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

OMUL NOU

maniera unui savant care demonstrează şi nu al unui ora­ tor care convinge. El vorbeşte „fără sentiment personal", expunându-şi punctul de vedere şi nu impunându-1. Dacă, într-adevăr, partenerul nu ia parte la demonstraţie, e dato­ rită faptului că el nu este matur, nici „evoluat", şi este inu­ til să insişti.

„< lei care s-a reeducat, îi reeducă pe ceilalţi." Astfel, ceea 11' reprezintă standardul O m u l u i N o u va fi în curând nor­

R a h m e t o v este înconjurat de prietenii săi cu un respect reverenţios. El produce teamă prin însăşi perfecţiunea sa.

D a r idealul său este împărtăşit de mulţi. D i n afară, aceştia par stranii. Nu sunt ei ca o nouă „sectă" ? Formează un grup solidar, lăudându-se cu aceeaşi ştiinţă, acţionând potrivit aceleiaşi morale, animaţi de aceeaşi dragoste pentru ce ei nu­ mesc „logodnica". Logodnica apare în visul său în viziu­ nea Verei Pavlovna. Este Revoluţia. Ea poate lua şi alte nume: dragostea de oameni, egalitatea în drepturi. Odată, după ce i-a prezentat istoria oamenilor de la origini, logodnica i-a dezvăluit prima sa manifestare pe pământ: este N o u a Heloîsă a lui Rousseau. „ D e atunci stăpânirea mea s-a întins me­ reu. Nu sunt încă stăpână peste mulţi. în curând va veni însă vremea când voi domni peste tot pământul. N u m a i atunci oamenii îşi vor da seama pe deplin cât de frumoasă sunt.

Acum, acei care-mi recunosc puterea nu pot asculta cu t o ­ tul de voinţa mea. Cunoaşteţi în clipa de faţă numai o par­ 22 te din voinţa m e a . " într-adevăr, lumea este o şcoală. C e i pe care cunoaşte­ rea i-a eliberat trebuie să răspândească această cunoaştere şi să elibereze. Este interesul lor. Ei sunt încă puţin numeroşi.

Tipul lor este de „formaţie recentă". Ei au avut precursori, dar care se simţeau solitari şi neputincioşi, lăsându-se în voia „fie a descurajării, fie a exaltării, avânturilor romantice ale imaginaţiei, ceea ce îi priva de caracteristica esenţială a aces­ tui gen de oameni, şi anume sângele rece şi spiritul practic, activitatea lucidă şi pasionată". A c u m şase ani, nu se vedeau încă. în foarte puţini ani vor fi chemaţi în ajutor: „Salvaţi-ne".

Căci „societatea trebuie să se reeduce, aceasta este un fapt". 23 150

ma universală. „ E p o c a de aur va veni, epoca de fier trece."

Im .1 de astăzi, societatea, lumea conţine germenele salvă111 sale. Oamenii noi nu sunt deloc numeroşi, dar ei fac să înflorească viaţa tuturor, fără ei ea ar fi dispărut şi s-ar fi degradat. „Ei sunt însă printre ceilalţi ca teina în ceai şi bu. l u t u l la vinul nobil. Ei dau celorlalţi vlaga şi seva, ei sunt IL ea celor aleşi, sunt motorul tuturor motoarelor şi sair.i sării pământului." 2 4 Cernîşevski este crucial în istoria ideologiei.

Cu Bakunin, Belinski, Herzen, gândirea rusă se întor( ea spre acţiune. Ea extrăgea din sine însăşi necesitatea te(u etică de a acţiona. D a r , neaflând punct de sprijin, se găsea M ispendată. Cu atât mai radicală cu cât nu întâlnea nici o oprelişte în realitate, care i se sustrăgea, ea punea oamenii ani­ lor '40 într-o situaţie inconfortabilă. Ce distanţă între cuvinte şi fapte! Ce neputinţă!

Cu Cernîşevski şi prietenii săi, situaţia se inversează. Este stabilit că acţiunea primează, că se militează. Acţiunea se în­ toarce atunci spre gândire pentru a-i cere scopuri, mijloace şi o morală justificatoare. Speculaţia, încă foarte bogată în prima generaţie, încetează brusc. într-adevăr, nu mai exis­ ta căutare, ci adeziune la un adevăr care se impune fără dis­ cuţie. M o m e n t u l filozofic constă în decizia de căutare a adevărului. Momentul ideologic este în actul constatării ade­ vărului. După care nu mai rămâne decât să se tragă consecin­ ţele. T o n u l particular al lui Cernîşevski, plin de aroganţă şi de brutalitate, vine din intuiţia faptului simplu, a eviden­ ţei (o singură dată, un singur principiu şi extrem de elemen­ tar... aceste formule revin fără încetare), din bucuria în faţa acestui evrika şi din irascibilitatea contra orbirii volunta­ re şi interesate a celor care refuză să vadă.

151

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

OMUL NOU

Extrema sărăcie a gnozei cernîşevskiene frapează dacă este comparată cu luxuriantele gnoze idealiste care înflo­ reau în Rusia la începutul secolului. Baader, Hamann, Schelling, B o e h m e îi hrăniseră pe slavofili şi chiar pe Herzen, care se delecta cu aceste lecturi în tinereţea sa. Imaginarul reli­ gios al francmasoneriei mistice este încă viu la ei. D a r C e r nîşevski urăşte religiozitatea, nu are încredere în sentiment, ponegreşte sufletul frumos. Fără îndoială, „logodnica" poa­ te fi considerată ca un mit gnostic. D a r cât de sărac! Visuri­ le Verei Pavlovna ni-1 prezintă: este un falanster fourierist, automatizat prin progresul tehnic. Crystal Palace al lui Paxton, decorat de ilustratorii lui Jules V e r n e : iată cadrul uto­ piei sale. Căci ştiinţa, luată în serios, taie aripile imaginaţiei.

Ea nu permite decât extrapolarea. Mai mult, imaginaţia este inutilă, de vreme ce însăşi materia în automişcarea sa pre­ ia sarcina viitorului uman. Mişcarea este totul, acţiunea o însoţeşte, dar îşi interzice devansarea dincolo de un anume punct.

comunitatea care-1 hrăneşte, îl îmbracă, în schimbul acţiu­ nii sale militante permanente. El practică o morală care nu este morala comună, dar care este interioară gnozei însăşi şi pe care singuri gnosticii care au înţeles-o o practică între ei.

Ceilalţi sunt iresponsabili, acţionaţi din exterior. M u n c a sa constă în a propune gnoza, a dezlega problemele prin apli­ carea strictă a doctrinei, a da exemplu, a se înălţa spre vâr­ ful unde stau cei deşteptaţi, conştienţii.

Totuşi el diferă printr-o trăsătură de cel desăvârşit. El este lipsit de rit, de transcendenţă. Amestecul cosmic al gnozei clasice trimitea spre o metafizică generatoare de acte reli­ gioase. Cosmologia materialistă îl face pe om solidar cu uni­ versul, dar cu un univers imanent, mecanic, aşa cum îl arată ştiinţa, un univers în afara căruia nu există defel evaziune.

Rahmetov nu triumfă prin rit şi rugăciune. Câmpul său de acţiune este societatea şi tehnica sa, politica.

D a r , deşi separată de producţia mitologică abundentă care o însoţeşte în m o d obişnuit, gnoza cernîşevskiană îşi manifestă structura tipică. Lumea se prezintă ca un ames­ tec de elemente bune şi rele, în care răul ferecă binele. Sal­ varea este adusă de cunoaştere. Această cunoaştere este de natură raţională, ea este completă, puternică, absolut cer­ tă. Ea oferă planul adevărat al lumii, cheia destinului său. Ea arată că lumea poate fi salvată, că este suficient să fie dispu­ să altfel, să fie separate elementele bune — care reprezintă viitorul, progresul, viaţa — de cele rele, care aparţin trecu­ tului, reacţiunii, morţii. Ca şi la Mani există două principii şi trei timpi. Agenţii acestei separări sunt Oamenii N o i . D e ş ­ teptaţi prin cunoaştere, ei au acces la o viaţă nouă. R a h m e tov este tipul modern (deci „ştiinţific") al desăvârşitului maniheean. Trezit de iniţierea gnostică, el a intrat în partea salvată şi salvatoare a umanităţii. Operând în el separarea, el duce viaţa ascetică a aleşilor. El este cast. E întreţinut de

în centrul preocupărilor lui Cernîşevski se află proble­ ma morală. în vederea asigurării unei anumite inocenţe a acţiunii revoluţionare, el va aduce în Europa materialismul cel mai strict determinist. O m u l este acţionat: el nu este deci responsabil. D a c ă acţionează conştient, o face recunoscând necesitatea acţiunii. Libertatea este necesitatea înţeleasă (este definiţia lui L e n i n ) . Problema libertăţii e deplasată şi sus­ pendată de cunoaştere. Cunoaşterea fiind certă, acţiunea conştientă este univoc ghidată de ea. Acţiunea umană regă­ seşte în conştiinţă inocenţa care-i era proprie când era în mod inconştient determinată din exterior. Inconştient sau conştient, omul îşi aruncă responsabilitatea asupra a ceea ce nu este el. Unde se poate instala, atunci, greşeala ? In acel sin­ gur caz în care omul, trezit la conştiinţă, nu se supune porun­ cilor sale. Greşeala poate fi o slăbiciune: în acest caz training-ul nu a fost dus până în punctul în care învinge complet me­ canismele ce operează în mod normal într-o lume neregene­ rată. Dar, mai general, greşeala morală poate fi redusă la o greşeală logică. Trezirea nu a fost completă, nici vindecarea

152

153

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

încheiată, deoarece conştiinţa nu e destul de clară, penii u că teoria a fost rău înţeleasă sau pierdută din vedere. A pă­ cătui înseamnă a refuza să înţelegi sau a înţelege rău, sau a uita.

Nu se pune problema regretului, ci a autocriticii. Nu se pune problema iertării, ci a unui examen de tip şcolar care deci­ de dacă elevul deficient poate „urma", dacă el este admis să repete, să se recicleze sau trebuie exclus.

A rezolva problema morală era crucial pentru această ge­ neraţie. Acţiunea îmbracă o urgenţă evidentă. Aceşti tineri ieşeau din adâncurile întunecate ale Rusiei. Ei crescuseră în subordonarea ortodoxă şi ţaristă. E r a u o mână de oameni.

C u m să învingă umilitorul sentiment de culpabilitate care-i paralizase pe înaintaşii lor, mai bine înarmaţi totuşi decât ei ? C u m să acţioneze fără a se lovi de obstacolul interior ?

O m u l doreşte în m o d natural să cunoască: acuma ştie.

Conversiunea la o cunoaştere certă şi introducerea în cer­ cul revoluţionarilor perfecţi se pare că generează o aseme­ nea bucurie, încât ea face să treacă pe planul al doilea problema a cărei soluţie fusese această conversiune. Pentru a acţio­ na, trebuia concepută viaţa perfectă. Ea tinde să-şi ajungă şi să dea criterii care nu sunt cele ale eficacităţii politice. Printr-o primă desprindere de real, politica devine un subpro­ dus al doctrinei, în timp ce doctrina fusese pusă la punct pentru a face politica posibilă. Cu toate acestea, în 1860, nici doctrina, nici programul politic nu sunt încă precizate. D o c ­ trina este presupusă ca existentă — pentru că este Ştiinţa —, dar ea nu este elaborată. Garanţia că este adevărată e suficien­ tă pentru moment. Programul politic al lui Cernîşevski este vag şi eclectic. El rămâne în linia iluministă. Principiul său antropologic deriva direct din d'Holbach. Lenin îl laudă pen­ tru „antifeudalismul" său consecvent: ostilitate violentă faţă de iobăgie, pledoarie în favoarea educaţiei, a autoguvernă­ rii, a libertăţii, apărarea maselor ţărăneşti. Cernîşevski este un apărător al obştii rurale şi în aceasta este aliatul slavofililor, un slavofil de stânga în stilul lui H e r z e n . în acelaşi 154

OMUL NOU

i • 'I esic partizan al progresului „burghez" şi al unei dez< .ipitaliste în măsura în care ea nu c o m p r o m i t e şanm li unei obşti rurale. Este, de asemenea, un occidentalist. | ' « i r deci destul de depărtat de narodnicismul clasic pen| | I I • .II e inamicul numărul unu este mai puţin întârzierea i II iei, eât „capitalismul". 2 5 Cernîşevski este maestrul ne• • M i estat al tinerei generaţii, nu prin program, care poate vallrt, ei din cauza concepţiei sale privind acţiunea politică: l i ie salvarea. înainte deci de a şti să răspundă la între­ iţii i ea Ce-i de făcut} tânărul care se ambiţionează să intre in vi.iţa adevărată trebuie să intre în revoluţie.

I.it.i de ce s-a format un tip de ideolog revoluţionar la 11 ii «putui anilor ' 6 0 , fără să fi existat încă o ideologie ela­ borată — convingerea că ea era posibilă ajungea — şi nici un program politic coerent. T i m p de câţiva ani au apărut, |l I şi c o l o , militanţi fără doctrină şi fără program, practi­ c i i ui acţiunea pentru acţiune şi combinând cea mai tranş.iniă încredere în ei înşişi cu ignoranţa provizorie a raţiunilor doctrinale care ar putea s-o justifice.

P A R T I D U L VISAT

CAPITOLULVIII

Partidul visat

I

Cernîşevski a întemeiat etosul individual al revoluţiei.

Viaţa revoluţionară în Rusia devine o imitatio a lui Cernî­ şevski şi a eroului său Rahmetov. Ca şi în Franţa iacobină, ideologul, ca tip de om, o ia înaintea ideologiei. Acelaşi lu­ cru se petrece cu partidul. Exista în E u r o p a restauraţiei un model al societăţii secrete, carbonarismul. Rusia îl impor­ tase devreme, deoarece carbonarismul este o caracteristică a societăţilor Vechiului regim, în care societatea civilă este încă prea slabă pentru a face o revoluţie a sa. O a m e n i ti­ neri, care au în faţa ochilor exemplul iacobinilor, vor să i se substituie. O r , partidul, a cărui invenţie este opera R u ­ siei, nu se concepe pe sine ca un substitut al societăţii civile, ci ca o deducţie a ideologiei. T o t u ş i el nu aşteaptă ca ea să fie completă şi desăvârşită pentru a încerca să se constituie.

La drept vorbind, partidul a fost mult timp visat înainte de a ajunge la un început de existenţă. î n c ă de la „stadiul oni­ r i c " el îşi cucereşte totuşi trăsăturile definitive. „Trebuie să visăm" scria L e n i n 1 .

Partidul a fost visat în c o m u n de către un tânăr delinc­ vent, Neceaev, şi un bătrân care se ataşase de el, Bakunin.

Spre deosebire de Herzen, care îşi afirma credinţa în R e ­ voluţie, dar nu o iubea, Bakunin îşi păstrase pasiunea re­ voluţionară în formula cea mai simplă: a distruge, a nega, a urî — e suficient. Ritmul dialectic va face restul. Iată că i se pre­ zintă, în 1869, în exilul său din Elveţia, un tânăr de 22 de ani.

156

S-a îndrăgostit pe dată de el. „Sunt admirabili, afirma el, aceşti tineri fanatici — credincioşi fără dumnezei şi fără vor­ be goale." 2 V o r b e goale, de multă vreme bătrânul nu mai I ăcuse decât aceasta. Neceaev îi istorisi că el era în fruntea unei puternice organizaţii disciplinate, ce se pregătea să dea revoluţiei ţărăneşti din Rusia impulsul decisiv, potrivit unui program pe care Bakunin 1-a recunoscut ca al său şi pe care îl rezumă astfel : „Distrugerea totală a lumii statal-legale şi a întregii pretinse civilizaţii burgheze, având drept mijloc o revoluţie populară, spontană, dirijată printr-o dictatură colectivă, imperceptibilă şi anonimă a partizanilor unei eli­ berări complete a poporului de orice oprimare, strâns uniţi într-o societate secretă, acţionând peste tot şi totdeauna în vederea unui acelaşi scop şi potrivit unui acelaşi program." 3 Această societate, acest partid, Bakunin îl visa de trei­ zeci de ani. De câţiva ani el ştia că există în Rusia grupuscule de oameni tineri violenţi, expeditivi şi rapizi. Ei pregătiseră în 1866 un atentat contra lui Alexandru al Il-lea. C â n d B a ­ kunin 1-a văzut pe Neceaev debarcând, a recunoscut îm­ plinirea aşteptării sale. Nune dimittisf îl înzestra pe Neceaev cu cele mai înalte virtuţi revoluţionare: gravitate, pasiune, forţă de neînfrânt, devotament absolut faţă de cauză. B i ­ neînţeles, nu exista nimic din toate acestea. Acţiunea, ac­ ţiunea sacră care îl entuziasmase pe bătrânul vorbăreţ, nu exista decât în vis. Fantasma este singura realitate a întregii afaceri. Mai mulţi istorici s-au străduit să-1 prezinte pe N e ­ ceaev aşa cum era. D a r el nu era nimic. Dostoievski a vă­ zut bine că problema era infinit mai gravă în intenţie decât în acţiune. Ca probă nu există nimic decât cadavrul unui student şi Catehismul revoluţionarului. în acest text celebru, unele părţi poartă amprenta lui B a ­ kunin. Sunt cele mai trecătoare. Bakunin anarhistul se re­ cunoaşte mai ales în ultima parte intitulată „Atitudinea * A c u m răspândiţi-vă! (n.t.).

157

PARTIDUL VISAT

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

Societăţii faţă de p o p o r " şi care este programul său politic.

Partidul (sau Societatea) are drept scop „eliberarea com­ pletă şi fericirea poporului". Ea nu este posibilă decât printr-o „revoluţie populară care ar distruge totul". Aceasta nu trebuie înţeleasă ca o răsturnare a unui regim politic prin altul, ca o substituire a unui stat prin alt stat. Acesta este într-adevăr „modelul clasic al Occidentului" şi el nu trebuie urmat. Revoluţia trebuie să distrugă „întreg etatismul" şi să suprime tradiţiile statale ale regimului şi claselor în R u ­ sia. „Misiunea noastră este distrugerea teribilă, totală, ge­ nerală, nemiloasă." Reconstrucţia este problema viitoare a „mişcării şi a vieţii populare". Iată de ce până atunci trebuie să aibă loc unirea cu elementele vieţii populare care, după întemeierea statului moscovit, nu au încetat să protesteze „nu prin cuvinte, ci în fapte" împotriva a tot ceea ce este legat de stat, nobilime, birocraţie, preoţi, negustori, ţărani bogaţi şi exploatatori. „Trebuie să ne unim cu lumea cute­ zătoare a tâlharilor, singurii şi autenticii revoluţionari ai R u ­ siei." Cu acest apel mărturisit la delincventă, o altă trăsătură poate fi corelată cu negativismul bakuninist. „Revoluţio­ narul dispreţuieşte orice doctrinarism şi a renunţat la şti­ inţele profane pe care le lasă generaţiilor viitoare. El nu cunoaşte decât o singură ştiinţă, ştiinţa distrugerii. Pentru aceasta, şi numai pentru aceasta, studiază el acum mecani­ ca, fizica, chimia şi chiar medicina. Scopul nu este decât unul: distrugerea cât mai rapidă a acestui regim ticălos."

Există aici o renunţare la cunoaştere care este în afara tra­ diţiei revoluţionare ruse. A extinde utilitarismul în plan şti­ inţific şi a face din revoluţie o valoare absolută, dar vidă este ceva la care revoluţionarul nu poate consimţi. Delincven­ ta şi nihilismul cultural sunt, fără îndoială, realităţi ale re­ voluţiei. E l e nu-i p o t fi principii. Iată de ce Lenin va fi în m o d violent ostil anarhismului bakuninist — tot aşa c u m va fi ostil moralismului anilor '70. El vede în acesta din urmă o inconsecvenţă — căci cunoaşterea conţine morala şi aceas158

i i nu poate revendica autonomia —, şi în cel dintâi, o con11 idicţie pentru că revoluţia „gnostică" nu se poate recunoaşte ca fiind agnostică. Trebuie să existe un program. (lliiar dacă el trebuie disimulat pentru motive tactice, el tre­ buie să existe în principiu, fie şi în stare latentă. Şi, în spai . l c programului, o doctrină de ansamblu. întreg restul Catehismului revoluţionarului aparţine se­ dimentului stabil al revoluţiei ruse, aşa cum s-a conservat el de la Cernîşevski la Lenin. Sunt puţine de spus despre proiectele de organizare. Societatea secretă nu are nimic spei ilic rusesc. E plin de societăţi secrete în E u r o p a restaura­ ţiei. Elementul său de bază, cercul, este de o generaţie cadrul normal al vieţii sociale a tinerilor din Rusia. îşi are el ori­ ginea în collegium pietatis german din secolul al X V I I I - l e a ?

In tot cazul, încă din 1820, krujok-ul" este atestat. El gru­ pează câţiva tineri în jurul unuia dintre ei, personalitate mar­ cantă şi eponimă. Se vorbeşte astfel de cercul lui Stankevici 5 .

I a Anglia, pentru apartenenţa la grup conta educaţia pri­ mită în aceleaşi colegii, practicarea aceloraşi sporturi, ca­ rierele echivalente, pe scurt omogenitatea socială. Ideile contează puţin şi politeţea le evită. în Rusia, originea so­ cială, uneori naţională, este indiferentă. C e r c u l pietăţii ger­ man viza doar perfecţionarea morală. Cercul rus, o etică şi un gen de viaţă. Foarte curând s-a adăugat dimensiunea po­ litică, în anii ' 6 0 , cercul şi-a schimbat caracterul. E r a for­ mat din amatori de vârste şi de formaţiuni diferite. El devine în m o d special studenţesc. Universitatea nu oferea un ca­ dru autorizat socialităţii studenţeşti. Krujok-vâ devine punc­ tul de întâlnire al studenţilor veniţi din cele patru colţuri ale Rusiei, întâlnirea camarazilor, cam pierduţi în marele oraş, bursa de schimb a mijloacelor de existenţă, ca şi a idei­ lor şi broşurilor, şi unele şi altele adesea subversive. Despre * cerc (n.t.).

159

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

PARTIDUL VISAT

eforturi spre o gândire superioară şi dezinteresată nu mai era vorba. Intenţia era, mai degrabă, de a se împărtăşi dintr-o subculturăîn formare, a cărei expresie cea mai coerentă sunt Cernîşevski şi ziarul său. Atunci, în acele momente, U n i ­ versitatea a intrat în criză, s-a închis pentru o vreme, a ex­ matriculat mulţi studenţi. Cercurile au devenit curând matricea acţiunii revoluţionare. Primele grupuri teroriste au luat, după 1863, aceeaşi formă de organizare pe care o adoptaseră „prietenii înţelepciunii" o jumătate de secol mai devreme 6 .

Cercul a devenit clandestin. In Catehism el se vrea se­ cret: „mecanismul de organizare este ţinut ascuns" de ori­ ce privire exterioară. în interior, „trebuie exclusă orice discuţie care nu are legătură cu scopul". O asemenea dis­ poziţie este importantă. Ea are drept obiectiv să împiedice degenerarea cercului într-un club de discuţii, potrivit unei înclinaţii familiare a intelighenţiei ruse. Nu se va vorbi de­ cât de „sarcini". Se introduce astfel un limbaj artificial cu întrebuinţare obligatorie. Utilizarea sa desemnează o c o ­ munitate de adeziune la doctrină. Cercurile sunt locul în care se forjează viitoarea limbă de lemn. Ea formează me­ diul şi legătura membrilor cercului, ocupând, dacă se poa­ te spune aşa, o funcţie „religioasă". Iată pentru ce este impusă deschiderea sufletului, transparenţa faţă de duhovnic: „ T o ­ tala sinceritate a membrilor cercului faţă de organizator este condiţia succesului activităţii." Este tot ce a rămas din ve­ chiul collegium pietatis: confesiunea reciprocă în vederea progresului moral.

MU. ies, excluzându-le pe toate celelalte, de o singură gânilirc, de o pasiune — revoluţia."

Vocabularul este transpozabil fără efort la o carieră m o BMtică. Monahul părăseşte totul, chiar şi numele, pentru a *c dărui exclusiv Celui care este. Negativitatea bakuninisi.» (distrugerea, echivalentă cu Revoluţia) este pur şi sim­ plu substituită pozitivităţii divine. Revoluţionarul renunţă l.i sine însuşi şi se absoarbe în nada" revoluţionară. Iată de i c ionul şi vocabularul mistic se potrivesc aici cu o mistii .i negativă. D a r această mistică deviată, deformată seamăii.i îndeajuns cu mistica religioasă pentru a-1 impresiona pe I >< >stoievski care, zugrăvindu-1 pe Stavroghin după revoluijonarii pe care-i cunoscuse, îl plasează, ca să mă exprim .işa, aproape de sfinţenie. El îl pune pe ateu (negarea lui I Himnezeu înţeleasă ca negaţie universală â la B a k u n i n ) în stadiul penultim al ascensiunii spirituale şi mult deasupra I idclităţii ignorante şi calme a simplei religii. B l o k va obţi­ ne şi el efecte de o profunzime mistico-revoluţionară din muzica pârjolurilor. Acest demonism byronian găseşte în Catehismul revoluţionarului forma desăvârşită a politiză­ rii sale, dar îşi păstrează, în politică, prestigiul moral, am­ biguu, al marilor perversiuni romantice şi întreaga sa valoare de chemare. Religiozitatea rusă crede că există o comuniu­ ne în rău ca şi în bine, o comuniune a Păcătoşilor, după cum există o comuniune a Sfinţilor. Aceasta reprezintă o ispită pentru sufletele adolescentine.

C ă c i aceasta este esenţialul. Intrarea în cerc — sau par­ tid — este consecinţa unei reorientări totale a vieţii, a unei metanoia, a unei intrări într-o lume nouă, care se numeş­ te Revoluţie. Revoluţionarul îşi părăseşte tatăl şi mama, îşi taie toate rădăcinile: „El nu are interese particulare, pro­ bleme personale, sentimente, legături personale de proprieta­ te. El nu are nici nume. Totul în el este absorbit de un singur 160

Cu toate acestea, dacă citeşti atent Catehismul, înţelegi că structura sa nu este cea a unui creştinism de-a-n-doaselea, ci a unui maniheism „pe faţă", în poziţia sa naturală.

Retragerea din lumea creştină, nefiind o ruptură cu lumea, ci adeziune la o lege pe care această lume nu o observă, nu este o respingere a civilizaţiei şi a ordinii naturale. Ea se vrea, mai curând, o restaurare a lor. Dimpotrivă, revoluţionarul * necesitate, de la nado — trebuie (n.t.).

161

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

P A R T I D U L VISAT

„în adâncul fiinţei sale, a rupt nu numai în cuvinte, ci şi în fapte, orice legătură cu ordinea publică şi cu lumea civili­ zată de pretutindeni, cu toate legile, convenienţele, conven­ ţiile sociale şi regulile morale ale acestei lumi. Revoluţionarul este un duşman implacabil al acesteia, şi el nu continuă să trăiască în lume decât pentru a o distruge cu mai multă si­ guranţă". El nu poartă asupra lumii o privire binevoitoare care graţiază. „Revoluţionarul nu se introduce în lumea po­ litică şi socială, în lumea aşa-zis instruită, şi nu trăieşte de­ cât cu credinţa în distrugerea sa cea mai completă şi mai rapidă. El nu este un revoluţionar dacă are compasiune pen­ tru ceva în această lume. Trebuie să aibă puterea să distru­ gă situaţiile, relaţiile sau persoanele aparţinând acestei lumi: totul şi toate trebuie să fie pentru el în mod egal vrednice de ură." Ca şi desăvârşitul, revoluţionarul operează o trie­ re în amestecul impur, contribuie la distrugerea părţilor rele, astfel încât să elibereze părţile luminoase pe care ele le ţin întemniţate. In acest scop, el trebuie să intre peste tot, pen­ tru a nu lăsa nici un ungher cosmic să scape de războiul pu­ rificator: „Revoluţionarul poate — şi adesea chiar trebuie — să trăiască în societate, trecând drept ceea ce nu este. R e ­ voluţionarul trebuie să pătrundă peste tot, în toate clasele mijlocii şi inferioare, în magazinul negustorului, în biseri­ că, în casa seniorială, în lumea birocratică, militară, litera­ ră, în poliţia secretă (Secţia a treia) şi chiar în Palatul de iarnă." D a r , dacă intră peste tot, revoluţionarul nu se ames­ tecă. El are o altă natură. Aparţine unei alte societăţi. Nu este legat prin morala comună, fiindcă nu există morală c o ­ mună. Nu recunoaşte morala „societăţii ticăloase". El este legat, dimpotrivă, în mod absolut, de morala care decurge din doctrină şi care se află la preţ printre cei care ştiu: „El dispreţuieşte şi detestă morala actuală a societăţii în toate motivaţiile şi manifestările sale. Pentru el, este moral tot ceea ce contribuie la triumful revoluţiei; imoral şi criminal, tot ceea ce o împiedică." „Calculul simplu" al lui Cernîşevski,

susţinut încă la acesta din urmă printr-un raţionament gei ural — utilitatea —, se detaşează de umanitatea luată în an­ samblu, pentru a deveni un calcul politic (revoluţia) aplicabil direct numai revoluţionarului, indirect celorlalţi şi numai 1 1 1 măsura în care calculul politic o decide. Unitatea mora­ lei c abandonată, ceea ce nu înseamnă amoralism, căci în so­ cietatea nouă cealaltă morală este cu atât mai constrângătoare.

Această altă morală este descrisă în paragrafele 5, 6 şi 7 ale celei de-a doua părţi. Este o morală severă şi pesimis­ tă. „Revoluţionarul este un om pierdut." Neîndurător faţă de stat şi „societatea instruită", el nu trebuie să aştepte „nici o milă pentru sine". C u m e cu putinţă aceasta ? Gnosticul participă la un conflict care îl depăşeşte şi nu poate exista un mediator între cele două părţi antologic antagoniste. „In­ tre el pe de o parte, statul şi societatea pe de altă parte, exis­ tă o stare de război vizibilă sau invizibilă, dar permanentă şi implacabilă — un război pe viaţă şi pe moarte." Nu poa­ te exista un compromis pentru că nu există cale de mijloc. „Ei sau n o i " , cum va spune Lenin.

162

163

Această morală interzice dragostea şi prietenia. M a i în­ tâi, pentru că starea de război nu se pretează la acestea. Apoi, pentru că sentimentele naturale sunt legate de lumea care trebuie distrusă şi trebuie deci combătute odată cu ea. „ L e ­ găturile de rudenie, prietenie, dragoste, gratitudine, onoa­ re chiar, trebuie să fie înăbuşite în el printr-o singură şi rece pasiune pentru cauza revoluţionară." Dostoievski va rele­ va această trăsătură. „Dreptul la dezonoare" este revendi­ 7 cat de demonii săi . Aceasta presupune antrenamentul ascetic al cărui exemplu a fost dat de Rahmetov.

Cu toate acestea, morala nu este în întregime depose­ dată de eudaimonism, de vreme ce revoluţionarul trebuie să facă să progreseze lumea ideală. Aceasta e singura lui re­ compensă: „ N u există pentru el decât o singură bucurie, o singură consolare, recompensă şi satisfacţie: succesul revo­ luţiei."

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

PARTIDUL VISAT

D a t e fiind acestea, deşi morala revoluţionară se aplică în două moduri, potrivit câmpului în care se aplică, parti­ dul şi lumea ce trebuie distrusă, ea este în principiu una.

Ea depinde de calculul politic. Este evident că revolu­ ţionarii se eliberează de morala comună cu privire la non-revoluţionari, dar ar fi o eroare a crede că între ei această morală îşi reia drepturile. Ea este detronată de altă morală care nu are de-a face cu justiţia şi injustiţia. De unde paradoxul, care a derutat multă lume, că revoluţionarul consideră partidul sacru şi se comportă faţă de tovarăşii săi cu acelaşi cinism aparent ca şi cel manifestat faţă de cei a căror distrugere o ju­ rase. Singura diferenţă este că între revoluţionari acest com­ portament e un fapt stabilit printr-un principiu general — cu toate că regula de aplicare rămâne nedeterminată —, în timp ce faţă de ceilalţi există o pură şi legitimă înşelătorie.

Primii s-au decis să respecte un pact conţinând clauza po­ trivit căreia nu există nici adevăr, nici justiţie (nu există de­ cât interesul în fiecare moment determinat) şi, înşelaţi, ei păstrează satisfacţia de a fi stabilit un asemenea contract şi de a nu avea de ce să se plângă. Ceilalţi, care cred că exis­ tă adevăr şi justiţie, sunt pedepsiţi tocmai pentru a fi luat ca atare lucruri absolut condamnate.

este încredinţată. „Pentru a le stimula energia, trebuie să li st- expună în chip fals natura acţiunii." Nu există mai mult loc pentruphilia în partid decât altundeva: „Gradul de prie­ tenie şi de devotament şi alte obligaţii faţă de un anume ca­ marad sunt determinate doar prin gradul lor de utilitate pentru cauza revoluţiei reale şi distructive." Un alt senti­ ment înlocuieşte prietenia: solidaritatea. „In ea rezidă întrea­ gă forţă a cauzei revoluţionare." Prietenia este un sentiment care aparţine vechii naturi, solidaritatea naturii care o com­ bate. Prietenia vrea binele prietenului. Solidaritatea, bine­ le revoluţiei. Solidaritatea, care se prezintă ca o depăşire a simplei prietenii, poate intra în opoziţie cu aceasta, care nu are consistenţă proprie: „Atunci când un camarad se află în primejdie, revoluţionarul care hotărăşte să-1 salveze sau nu trebuie să ia în consideraţie numai binele cauzei revolu­ ţionare şi nu sentimentele personale. în consecinţă, trebuie să evalueze, pe de o parte, contribuţia acestui camarad şi, pe de altă parte, cheltuielile forţelor revoluţionare necesare pentru a-1 salva; decizia sa va depinde de partea în care în­ clină balanţa."

Paragraful 3, despre „regulile generale ale reţelei", este conceput astfel: „Indivizii aleşi în cercuri pentru a face par­ te dintr-o secţiune, îşi iau, la prima reuniune angajamen­ tul : a) de a acţiona în mod indisolubil, în mod colectiv, supunându-se cu totul părerii generale şi de a nu părăsi sec­ ţiunea decât pentru a trece, la ordinul comitetului, la un ni­ vel mai tainic al organizaţiei; b) de a nu avea în vedere decât interesul societăţii în toate relaţiile sale cu lumea exterioa­ ră." Este pactul constitutiv al societăţii desăvârşiţilor. Aceş­ tia îşi pierd, potrivit acestui pact, autonomia. Ei acceptă să fie „un mijloc sau un instrument pentru a executa acţiunile şi a atinge scopul Societăţii". Executanţii nu trebuie să cunoas­ că „natura", ci numai detaliile acţiunii a căror executare le

Solidaritatea este de natură intelectuală, deşi ea poate să aibă un veşmânt afectiv. Ea se bazează pe considerarea doc­ trinei, a secretelor lumii, a conflictului în situaţia sa gene­ rală, între revoluţionari solidari nu există egalitate, ca între prieteni. Partidul se organizează potrivit unei ierarhii care este o ierarhie bazată pe ştiinţă şi pe respectarea legii. Infe­ riorul este instrument pentru superior, care dispune de el în mod judicios pentru cea mai bună soluţie de ieşire din con­ flictul c o s m i c ; paragraful 1 0 : „Fiecare camarad trebuie să aibă în subordine câţiva revoluţionari de categoria a doua şi a treia, adică, incomplet iniţiaţi. Pe aceştia el trebuie să-i considere ca o fracţiune a capitalului revoluţionar total pus la dispoziţia sa. El trebuie să cheltuiască cu economie partea sa de capital, străduindu-se totdeauna să obţină cel mai mare profit posibil. El însuşi se consideră ca un capital destinat

164

165

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

a fi pierdut pentru triumful cauzei revoluţionare, dar un ca­ pital de care nu poate dispune singur şi după voinţa sa fără acordul întregii Societăţi a camarazilor iniţiaţi."

Partidul este ierarhizat în vederea construcţiei; în mod simetric, „societatea ticăloasă" este repartizată în categorii în vederea distrugerii. „Prima categorie îi cuprinde pe cei condamnaţi la moarte fără întârziere." Partidul stabileşte lista în ordinea caracterului lor dăunător relativ.

La fel cum iubirea nu dictează alegerea camarazilor, nici ura nu este însărcinată să desemneze duşmanul. Această ură poate fi „parţial utilă", contribuind la stimularea revoltei în popor. D a r iniţiatul se ţine deasupra. El se ghidează după „gradul de utilitate pe care îl va avea această moarte pentru cauza revoluţionară". O a doua categorie cuprinde indivi­ zii nepopulari cruţaţi provizoriu, pentru că ei pot împinge prin existenţa lor poporul la revoltă. C e a de-a treia cate­ gorie aparţine „mulţimii de prostănaci sus plasaţi". „Ei tre­ buie exploataţi în toate modurile şi pe toate căile posibile, trebuie traşi pe sfoară, derutaţi şi, luându-le în stăpânire ne­ curatele secrete, să-i facem sclavii noştri." Apoi, „politi­ cienii ambiţioşi şi liberalii de orice nuanţă". Se acţionează în aşa fel încât să pară că sunt urmaţi, când în realitate „sunt aserviţi, sunt uzurpaţi de toate secretele lor, sunt c o m p r o ­ mişi până la limita extremă, astfel încât să nu mai poată fi vorba de o retragere, apoi sunt folosiţi pentru a semăna ne­ linişte în stat". Apoi, „doctrinarii" şi alţi vorbăreţi. Aceş­ tia trebuie antrenaţi să facă declaraţii publice periculoase, pentru a-i duce la pieire pe majoritatea şi a „da o formaţie revoluţionară autentică unora dintre ei". In fine, femeile.

Cealaltă jumătate a genului uman suferă clivajul general. Pe de o parte, frivolele, stupidele, cele fără suflet, având toate aceeaşi soartă. Pe de altă parte, cele bune şi devotate, une­ le „care nu au ajuns încă la o conştiinţă revoluţionară au­ tentică", altele care sunt „total iniţiate". Acestea pot intra în ierarhia societăţii.

166

PARTIDUL VISAT

Acesta e deci micul text de şapte pagini care a fost pu­ blicat în 1 8 7 1 , în timpul procesului discipolilor lui N e c e ­ aev şi care a fost redactat în 1869. In istoria intelectuală a Rusiei, el se compară sub un anumit unghi cu prima scri­ soare a lui Ceaadaev."

Această scrisoare cădea ca un aerolit de bun-simţ şi de simplă exactitate în dezbaterea trucată a tuturor concepţi­ ilor pe care o purtaseră între ei slavofili, occidentalişti, cei ce au cădelniţat „naţionalismul oficial". Ea scandaliza toa­ te părţile care se făceau că-şi răspund una alteia, în timp ce, în fapt, se străduiau să răspundă lui Ceaadaev fără a-1 numi, fără a-1 edita. Catehismul revoluţionarului exprima exact, cu o candoare periculoasă, substratul ideilor care, născute odată cu Cernîşevski, formau cimentul primelor cercuri te­ roriste, cercul lui Işutin şi al lui Karakozov. C i n e îi era au­ torul ? Neceaev sau Bakunin ? Contribuţia lui N e c e a e v era de a vehicula acest fond de idei comune. Contribuţia lui B a ­ kunin a fost, poate, aceea de a mânui condeiul — incapaci­ tatea literară a lui Neceaev face ca acest fapt să fie cel puţin plauzibil. Ea se materializează de asemenea în introduce­ rea câtorva note personale de care tinerii ruşi nu făcuseră caz deloc, vechile amintiri hegeliene, negativitatea, progra­ mul anarhist. Contribuţia sa a fost mai ales de a se încânta în faţa sumbrului romantism al byronismului negru care dă­ dea acţiunii o aură demonică, la care bătrânul estet al ani­ lor '40 era mult mai sensibil decât aceste tinere brute ce încercaseră să exploateze ilustrul său patronaj. Un elan liric 1-a pus în mişcare pe exilatul de pe malul lacului Léman.

Acest elan 1-a făcut să dea o formă literară clasică unei stări de spirit care, în Rusia, era mai mult grăbită să găsească o " în 1 8 3 6 a fost publicată o parte din lucrarea filozofică a lui Ceaadaev scrisă între anii 1 8 2 9 - 1 8 3 1 , anume prima „Scrisoare" dintr-o serie de articole apărute sub titlul de „Scrisori filozofi­ ce" (n.t.).

167

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

PARTIDUL VISAT

ieşire practică decât să se analizeze filozofic. D a r prin aceas­ ta s-a expus gravelor pericole ale unei manifestări publice.

manieră de a aborda fenomenul era de a-i reda dimensiu­ nea sa metafizică, de a surprinde, sub suprafaţa insignifiani a, profunzimea sa fără nume.

Dostoievski îl prezintă pe omul nou drept ceva având puţină consistenţă, lipsit de densitate, sortit să aibă în ro­ man rolul unui figurant ridicol, împins la periferia intrigii.

Astfel este caracterizat omul nou sociologic, tipul rus al inlelighenţiei. C u m sunt Lebeziatnikov în Crimă şi pedeap­ să, Doktorenko şi Keller în Idiotul, „studenţii" din Demonii, seminaristul Rakitin în Fraţii Karamazov. D a r , printr-un salt neaşteptat, iată că, fără a părăsi veşmântul său sociologic, acelaşi „om ridicol" se găseşte proiectat în centrul romanu­ lui, Raskolnikov, Terentiev, Stavroghin, Ivan Karamazov, iar marea intrigă devine cea a damnării lor (a confirmării ne­ antului lor) sau a naşterii lor întru fiinţă. Această mişcare există deja în însemnări din subterană, matricea celui de-al doilea Dostoievski. El uneşte satira moravurilor cu înfri­ coşarea metafizică. îşi bate j o c de vacuitatea noului tip de om, apoi, regăsind gravitatea, el vede căscându-se un gol în inima lumii, atât de prezent, atât de urgent, încât îi scrie marelui duce moştenitor că Demonii „este aproape un stu­ diu istoric". începând de atunci, într-adevăr, conştiinţa rusă nu a încetat să citească în el istoria sa.

II

Reacţia lui Dostoievski a fost cea mai precoce. î n c ă de la apariţia lui Ce-i de făcut? el simţise că ceva nou se ivise pe suprafaţa pământului. Ca răspuns, publicase în grabă însemnări din subterană, care marchează apariţia a ceva nou în opera sa. Mutaţia revoluţionară a suscitat la el o mu­ taţie artistică şi filozofică 8 . întreaga suită glorioasă a mari­ lor romane — Crimă şi pedeapsă, Idiotul, Demonii (care reflectă direct afacerea Neceaev) şi chiar Adolescentul şi Fra­ ţii Karamazov — se va organiza într-o meditaţie din ce în ce mai aprofundată asupra spiritului lui Cernîşevski şi Neceaev, asupra originilor şi consecinţelor sale în istoria rusă, asu­ pra implicaţiilor sale metafizice în destinul lumii. Printr-o şansă remarcabilă, ceva abia născut a fost desemnat şi în­ ţeles în ascunzişurile cele mai tainice. Şi, cu toate acestea, istorici occidentali ca Venturi şi C o n f i n o îi reproşează lui Dostoievski inexactitatea şi injustiţia. „Mitologia brutali­ zând istoria, indivizii, Bakunin, Neceaev şi alţii au fost ade­ sea înlocuiţi prin arhetipuri; faptele, prin schematizări psihologice; cronologia, prin raţionamente false; istoria, prin literatură sau metafizică." 9 Este un proces straniu. Nu este inutil să reconstituim ceea ce s-a petrecut; dar, aceasta fiind natura evenimentului, el apare ca anormal, prozaic şi nul.

R o m a n u l lui Cernîşevski nu valorează nimic din punct de vedere literar. Neceaev nu este nimic altceva decât un tâ­ năr delincvent fără glorie, mai puţin poetic decât tâlharii schillerieni, în faţa cărora Bakunin se prăpădea de admira­ ţie, şi decât cel mai mărunt „hoţ de cai" al folclorului po­ pular rus. Şi totuşi, aşa cum o prevedea Dostoievski, această literatură, acest tip de om a uzurpat viitorul Rusiei. Singura 168

Dostoievski biciuieşte doctrina şi antrenamentul revo­ luţionar în care vede un metodism al impersonalităţii, o eroare fundamentală asupra naturii umane care este ţesută din iraţional şi se întemeiază pe libertate. Aceasta era uşor de văzut. Geniul său era însă necesar pentru a descrie eşe­ cul ascezei fără transcendenţă la care era constrâns omul nou. în spatele grilajului unde sunt întemniţate, pulsiunile refulate îi revin din exterior sub forma celor mai redu­ tabile halucinaţii. Dostoievski a văzut cel dintâi în mişcarea revoluţionară o şcoală a nebuniei. Coşmarurile lui R a s k o l ­ nikov, Terentiev, diavolul lui Ivan, sinuciderile lui Svidrigailov şi Stavroghin se supun unei logici psihologice precise 169

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

pe care el o considera nouă şi legată de această modernita­ te revoluţionară. El a pătruns în sectorul psihicului uman în care omul nou credea că a repurtat un triumf asupra philiei naturale. Impasibilitatea, detaşarea, calculul utilitar şi autonomia afişată acoperă, Dostoievski o arată în însem­ nări din subterană, o dependenţă subterană faţă de semen.

Această dependenţă, el o ia în consideraţie dintr-un punct de vedere metafizic: ateismul proclamat conduce la cea mai ruşinoasă idolatrie. Şatovîl iubeşte pe Stavroghin: „Crezi că n-am să sărut urmele paşilor dumitale după ce vei p l e c a ? " P i o t r Verkovenski se rostogoleşte la picioarele sale: „Sta­ vroghin, eşti superb! [...] D u m n e a t a eşti idolul m e u ! [...]

D u m n e a t a eşti conducătorul, eşti soarele, iar eu sunt vier­ mele dumitale..." D a r el îl analizează, de asemenea, din punct de vedere psihologic ca o homosexualitate lipsită de glorie.

E r o u l subteranei oscilează în mod perpetuu faţă de ofen­ satorul său, pe care-1 admiră şi-1 pizmuieşte, între ura cea mai exasperată şi speranţa unei tandreţi reciproce, a unei victorii amoroase 1 0 . Dragostea pentru o femeie, imagine a celuilalt, le este inaccesibilă. Le este uşor să şi-o interzică, de vreme ce cu această mortificare se înşală asupra dragos­ tei de nemărturisit care-i leagă de semen. Dostoievski nu citise totuşi scrisorile pe care Bakunin i le scria lui N e c e aev şi care respiră amărăciunea iubirii şi resentimentul şi mi­ logeala lui Wilde pentru Bosie, a lui Charlus pentru M o r e l : „ E u te-am iubit profund şi te iubesc pentru totdeauna, Neceaev, credeam foarte tare, cu ardoare în dumneata... cât de profund, cât de pătimaş, cât de tandru te iubeam şi credeam în dumneata. Ai reuşit şi ai găsit cu cale să ucizi în mine această încredere, cu atât mai rău pentru dumneata. M a i mult, aş putea eu să mă gândesc că un om inteligent şi devo­ tat cauzei comune cum eşti dumneata în ochii mei până în prezent şi în pofida a tot ceea ce s-a întâmplat, aş putea eu gândi că vei putea spune minciuni fără nici o ruşine şi în mod atât de stupid în faţa mea, a mea, de al cărui devotament 170

PARTIDUL VISAT

nu te puteai î n d o i . " 1 1 Dostoievski a întrevăzut regulile cele mai generale „ale cultului personalităţii".

După Dostoievski, conştiinţa rusă a măsurat fenomenul ideologic prin el şi prin ceea ce descoperise el. D a r trebuie adăugat că dostoievskianismul nu era neatins de otravă şi, pentru acest motiv, el nu putea să constituie antidotul ei."

Dostoievski acceptă moştenirea slavofilă neştirbită.

Este posedat de aceeaşi ură faţă de Occident. El pune în ra­ port de continuitate noul spirit revoluţionar şi importul principiilor occidentale rele, până într-atât încât Cernîşevski şi Neceaev se deduc pur şi simplu din catolicism, liberalism şi din socialismul occidental, în m o d egal detestate. Nefe­ ricirea Rusiei nu poate veni de la ea însăşi; ea îi vine din exterior şi responsabilitatea ei nu îi incumbă. Dostoievski moşteneşte de asemenea utopismul creştin slavofil, visul unei lumi bune, atât de bune încât nu mai are nevoie de drept, de proprietate, de bani, pentru că este în întregime guver­ nată de iubire. în fine, convingerea, care este dincolo de uto­ pie, că această lume există în potentă şi chiar în act în profunzimile poporului rus şi că este suficient s-o vezi pen­ tru a o face să fie.

D a r aceste teme repetate sunt susţinute la Dostoievski de o teologie în mod straniu seducătoare, a cărei influenţă va fi imensă asupra gândirii ruse de la sfârşitul secolului şi finalmente asupra gândirii mondiale unde se va răspândi în paralel cu ideologia comunistă, faţă de care reprezintă un soi de dublet creştin ce i se opune pe faţă, fiindu-i în mod secret complice. * Lucrările asupra lui D o s t o i e v s k i , ca şi asupra slavofilismului, se repartizează în două grupe „dostoievskiene" şi celelalte.

Printre cele „dostoievskiene" cea mai bună este fără îndoială C. M O C I U L S K I , 1963. Printre cele care se distanţează J. D R O U I L L Y , 1971 şi P. P A S C A L , 1969 şi 1 9 7 0 .

171

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

Raţiunii înnebunite de ideologie, Dostoievski nu încear­ că să-i opună o raţiune rectificată, ci (aceasta aparţinea încă tradiţiei slavofile) un iraţionalism generalizat. El lasă ast­ fel ideologilor dreptul de a reprezenta raţiunea, mulţumindu-se cu bogăţiile inimii, fără a putea evita deriva spre voluptatea emoţiilor şi deliciile hiperafectivităţii. Creştinis­ mul lui Dostoievski se înrudeşte cu cel al lui Kierkegaard, după cum remarca Şestov 1 2 . Şi unul şi celălalt ar putea forma cele două ramuri extreme, pe pământ străin, ale pietismului german. D a r cel al lui Dostoïevski, fără rigoare filozofică, este mult mai inconsistent. Mai degrabă decât un creştinism, el este un christism. Dostoievski nu este sigur de credinţa în Dumnezeu. Purtătorul său de cuvânt, Şatov, declară că el crede în Rusia, în ortodoxie, în Hristos, dar „în Dumnezeu ? " 1 3 .

Reprezentarea lui despre Hristos este tipic romantică, in­ termediară între Hristosul lui Hegel şi cel al lui Nietzsche, asemănător cu Hristosul lui M i c h e l e t 1 4 . „Dacă mi s-ar do­ vedi, scrie el, că, Hristos este în afara adevărului, aş vrea mai degrabă să rămân cu Hristos decât cu adevărul." 1 5 C e e a ce ar echivala totuşi cu a urma un impostor. Rupt de D u m nezeu-Tatăl, Hristosul dostoievskian, separabil de adevăr, este în egală măsură separabil de atotputernicie. E s t e Hristosul idealităţii, sufletul frumos detaşat şi neputincios pe care-1 reprezenta ca icoană adecvată prinţul Mîşkin. Compasiu­ nea Idiotului multiplică în jurul lui catastrofele, cea a lui T i h o n nu împiedică sinuciderea lui Stavroghin, nici cea a lui Zosima, uciderea lui Karamazov. Creştinismul dostoiev­ skian este impregnat de gnoză, cu autonomia maniheistă pe care i-o conferă răului, cu condamnarea adusă oricărei for­ me obişnuite de civilizaţie, cu anarhismul etic şi angelismul vid al mântuitorului său." El se opune tradiţiei greceşti, căci

PARTIDUL VISAT

refuză cosmosul. Lumea materială este rea şi trupul este conI I. un nat. Tradiţiei ebraice, căci se opune Legii şi se vrea anomic. Tradiţiei creştine, căci lipseşte întruparea şi Hristosul său pare o emanaţie divină. D a r acest creştinism deviat în­ cearcă să se reechilibreze în mesianismul naţionalist. O c ­ cidentul este condamnat, dar Rusia e purtătoarea viitorului umanităţii: o parte a cosmosului este astfel salvată. O m u l rus, cu toate greşelile sale, este mai aproape de Dumnezeu decât germanul cu „virtutea" sa şi francezul cu „viciile" sale: o eti­ că redevine posibilă; ea face din rusitate criteriul binelui, în fine, singura întrupare a lui Hristos este poporul rus, „Hris­ tosul rus".

Morala dostoievskiană se dădea drept un evanghelism. în mod tradiţional, teologia morală distinge poruncile care se găsesc în Vechiul Testament şi preceptele morale care se găsesc în N o u l Testament. Primele sunt obligatorii, cele­ lalte sunt adresate celor care le îndeplinesc deja pe primele.

La Dostoievski, totul se petrece ca şi cum poruncile ar fi fa­ cultative şi ca şi cum preceptele ar fi obligatorii. Astfel, fur­ tul este scuzabil, dar este absolut interzis a fi proprietar.

Lucrarea trupului inspiră oroare, mai ales în căsătorie. In schimb, abstinenţa este obligatorie, chiar dacă e să fie do­ molită prin viol. Prin geniul său, Dostoievski dădea consis­ tenţă nostalgiei pietiste a unei domnii a harului deja instaurate, liberând omul hic et nune de condiţia sa terestră. El dădea exemplul unui marcionism moral (opunând unul altuia cele două Testamente), căruia Biserica rusă îi era expusă prin tradiţie îndepărtată şi mai ales prin influenţele recente. î m ­ preună cu mesianismul său, aceasta este una din cele două surse ale antisemitismului său." D i n acest motiv, el întreţine o confuzie între un extremism creştin şi extremismul revo­ luţionar, confuzie care, după el, nu încetează să se împrăştie.

Fără să fie nevoie a căuta influenţele directe. Cu toate aces­ tea, asupra relaţiilor lui Dostoievski cu Swedenborg, cf. C. M I L O S Z , 1975.

* Cealaltă sursă fiind mesianismul său rus ce intră astfel în con­ curenţă cu poporul lui Israel. Cf. G O L D S T E I N , 1 9 7 6 .

172

173

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

T e m a demonului nu este specific dostoievskiană. Este şi ea adusă din O c c i d e n t . Generaţia lui Puşkin şi L e r m o n ­ tov a meditat asupra lui Milton, B y r o n şi G o e t h e . Totuşi, la Dostoievski, demonul nu este o simplă expresie a titanismului, cum era în Franţa, în Anglia sau în Germania. El este în chip absolut demonul teologiei, nu supraom, ci înger.

Aceasta deschide o cale pentru a interpreta două teme pe care Dostoievski le consideră drept exemplare pentru creş­ tinismul său. Mai întâi, umilinţa. E o dovadă de mai mare umilinţă a te declara pe tine însuţi izvor al propriului pă­ cat. Nu eşti păcătos fiindcă ai cedat ispitei, ci pentru că eşti păcătos în fondul tău. Aşa face Stavroghin în spovedania sa către Tihon. Apoi, mila. Eşti cu atât mai milostiv cu cât pre­ feri propriei mântuiri pe cea a umanităţii întregi şi, în cele din urmă a cosmosului. Aşa face Ivan Karamazov. D a r a fi tu însuţi cauza păcatului tău nu este faptul omului, ci al demo­ nului, adică al unui înger, desigur căzut, dar înger. Pretin­ sa umilinţă revine la a face pe bestia pentru a face pe îngerul şi a satisface astfel cel mai vinovat orgoliu. Aceasta ar pu­ tea explica faptul că, adesea, în tradiţia literară dostoievskia­ nă — există încă amprente la Soljeniţîn şi la M a x i m o v —, Rusia este comparată de bună voie şi cu plăcere unui infern.

Infernul este de preferat pământului nostru simplu, pen­ tru că el este şi un loc angelic. în ce priveşte actul milosti­ virii, el constă în a conta mai puţin pe mântuirea personală promisă de creştinism, cât pe apocatastaza, restitutio in integrum a speculaţiei teozofice care cuprinde în mod egal mân­ tuirea demonilor şi extincţia Răului. Ivan Karamazov preferă mântuirii apocatastaza, fapt prin care, încă o dată, o face pe îngerul.

PARTIDUL VISAT

l( usia şi o împing în abis, aşa cum, în Evanghelia după Marcu, demonii alungaţi de Hristos intră în porcii de la Gadara.

Aceste consideraţii pot părea stranii. E l e luminează cu toate acestea câteva aspecte esenţiale ale politicii dostoievskiene. Mai întâi faptul că a tratat deschis tema revoluţiona­ ră prin intermediul temei demonice. Revoluţionarii invadează

1 1 1 1 1 eaga operă ulterioară însemnărilor din subterană poaii' I i interpretată ca o tentativă de exorcism, un Vade retro IBgoasat. Şi cu toate acestea, oricât de detestat ar fi el, acest demo111 • . 1 1 1 este în chip tainic preferat lumii aşa cum e. într-ade\ .u, Dostoievski nu este scutit de o anume fascinaţie în faţa .H x-stor tineri, căci cel puţin sunt ruşi. Extremismul în bine i .i şi în rău nu este oare una din caracteristicile rusităţii ?

Această violenţă în rău care lasă să se prevadă Revoluţia nu este de preferat, orice s-ar întâmpla, acestui O c c i d e n t ori­ cum c o n d a m n a t ? „Materialismul" practic al Occidentului este mai condamnabil, în ochii lui Dostoievski, decât mate­ rialismul teoretic al revoluţionarilor, pentru că el exprima o bunăstare a făpturii pe care el o judecă absolut insuportabilă.

U r m e a z ă că dostoievskianismul va îndemna în chip as­ cuns la revoluţie, deşi, în acelaşi timp, el o condamnă zgo­ motos, pentru că prin ea se împlineşte distrugerea acestei lumi şi se apropie apocatastaza. C e e a ce dostoievskianis­ mul reproşează revoluţionarilor nu este faptul de a face re­ voluţia, ci de a nu înţelege ce fac şi poate de a nu o extinde astfel atât de mult cât ar trebui. întotdeauna el îi va apăra contra „burghezilor". Dostoievski îşi recapătă simpatia faţă de socialism în ultimii ani ai vieţii sale. Merejkowski, H i p pius, Filosofov vor fi încântaţi de profunzimea unei revo­ luţii pe care Occidentul superficial şi orgolios este incapabil s-o înţeleagă. B l o k va face parte din comisiile Cekăi. B e r diaev va sfârşi în admiraţia patriotică pentru Stalin.

Expresia de sfârşit de secol a dostoievskianismului este simbolismul. El revine, dincoace de materialismul şi scien­ tismul populist, la speculaţia romantică cu care se hrănise prima generaţie rusă. L u i Baader şi B o e h m e , simbolismul îi adaugă, vai, teozofia lui Steiner. Pe de altă parte, el încear­ că să inventeze o nouă religie care ar putea fi un bolşevism

174

175

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

PARTIDUL VISAT

cu un supliment de suflet: este mişcarea Căutătorilor lui Dumnezeu. In aceeaşi perioadă, câţiva bolşevici se gândesc la o nouă religie care ar completa marxismul: este mişca­ rea Ziditorilor lui Dumnezeu. în întâlnirile lor, care de alt­ fel nu au rezultate, se recapitulează cam c o m i c o mare parte a istoriei intelectuale a ţării, aceea cel puţin care se diviza­ se în tinereţea lui Herzen, şi care încearcă să se reunească în ajunul Revoluţiei*.

N . B . — Situând ideologia într-o criză religioasă, era fi­ resc să facem consideraţii în principal asupra destinului creş­ tinismului în Rusia. Cu toate acestea, nu trebuie uitat numărul important de evrei care se alătură, în aceeaşi ţară, mişcării revoluţionare, astfel încât poporul rus a avut după Revoluţie iluzia că trăia sub domnia evreilor în acelaşi mod în care trăia mai înainte sub domnia germanilor. Se invocă de obicei, pentru a explica această raliere, problema naţio­ nală evreiască şi contralovitura antisemitismului. Aceasta nu este suficient ca să explice trecerea, atât de des narată în Memorii, de la iudaismul cel mai pios la ideologia cea mai strictă, care cere renegarea apartenenţei evreieşti, adică an­ tisemitismul practic.

<. Scholem, nu mi se pare exclus ca o istorie paralelă să exisir într-adevăr. Ea ar avea ca jaloane principale: 1) DifuzaI. .i Kabbalei. 2) Criza sabatistă şi prelungirile sale. ( T o a t e l. infesiunile par să sufere o ruptură de echilibru în secolul al XVII-lea, catolicismul, protestantismul, ortodoxia rusă ,.i chiar iudaismul.) 3) Dezvoltarea hasidismului cu aspectele sale sentimentale şi speculative care ar trebui compara­ i t ' cu pietismul german contemporan. 4) Slăbirea iudaismului ortodox talmudic, consecutiv împărţirii Poloniei. 5) C o n ­ diţiile în care s-au efectuat, sub suveranitatea rusească, se­ cularizarea şi emanciparea culturală a tineretului iudaic.

Alţii vor spune dacă această paralelă are un sens.

Ar fi deci interesant de ştiut dacă există un corespon­ dent iudaic la criza europeană a creştinismului. Nu eram pregătit pentru o asemenea cercetare. Totuşi, citindu-1 pe * La sfârşitul secolului apare deci un creştinism progresist, printr-o trecere la stânga a temelor slavofile, dar de data aceasta fără abandonarea fervorii religioase. A c e s t creştinism progresist in­ vadează clerul şi recrutează preoţi pentru ceea ce va fi, după re­ voluţie, „Biserica vie", schismă instigată de guvernarea bolşevică.

La sfârşitul secolului începe să pătrundă în mediul clericilor slavofilismul, care este de origine pur laică. T r e c e r e a spre stânga, în Franţa, a maurassismului, mai întâi laic, apoi clerical, dând naş­ tere, de la F r o n t u l Popular plecând, unui creştinism progresist, dă o idee apropiată de ceea ce s-a întâmplat în Rusia. Asupra fe­ nomenului, cf. J . S C H E R R E R , 1 9 7 3 , 1 9 7 6 , 1 9 7 7 .

176

PARTIDUL

CAPITOLUL

IX

Partidul schiţat

SCHIŢAT

d e c i , fie să se moralizeze, fie, pentru a rafina sistemul, să se reintroducă pozitivitatea: mişcarea revoluţionară va ex­ plora aceste căi, rând pe rând.

D a r aceasta este insuportabil.

Mişcarea revoluţionară rusă se găsea în faţa unei dile­ me. Sau Revoluţia coincidea cu justiţia şi nu se recunoştea în Neceaev, de unde emana lumina dubioasă a unei delinc­ vente sordide. Sau, animată de o speranţă gnostică, R e v o ­ luţia trebuia să creeze un nou pământ şi noi ceruri; atunci, morala rupea legăturile cu binele comun pentru a se fixa asu­ pra binelui desemnat prin doctrină. D a r totuşi, trebuia ca acest bine să fie descris, să aibă o doctrină, o via positiva.

Fără acestea, actul terorist va părea, dacă nu criminal, cel puţin gratuit, absurd şi periculos pentru cauza revoluţiei. Trebuia

Scrisorile istorice ale lui Lavrov apar în foileton în 1868 şi 1869. E l e cunosc un imens succes în preajma unor tineri preocupaţi de regulile vieţii: „Pe această carte căzuseră la­ crimile noastre de entuziasm ideal... Ne dăduse o sete imen­ să de a trăi pentru ideile generoase şi de a muri pentru ele." 3 Gloria lui Lavrov se află în întregime într-un capitol al Scrisorilor istorice intitulat: „Preţul progresului" 4 . Un dis­ cipol ne face să pricepem motivul entuziasmului general: „Lectura acestei lucrări m-a convins că, în organizarea so­ cială actuală, ca urmare a hazardului naşterii sau a oricărei alte circumstanţe independente de voinţa indivizilor, mem­ brii societăţii se repartizează în chip fatal între două gru­ puri inegale. U n u l , cel mai mic ca număr, se găsea într-o poziţie privilegiată şi era în măsură să se bucure, în detri­ mentul celuilalt, de toate bunurile vieţii; cel de al doilea, care constituie majoritatea zdrobitoare, este condamnat la o mizerie eternă şi la o muncă ce depăşea forţele umane...

Mirtov [pseudonimul lui Lavrov] arăta cu elocvenţă imen­ sitatea acestei datorii neplătite care apăsa asupra conştiin­ ţei grupului privilegiat în faţa a milioane de muncitori ai generaţiei prezente şi ai generaţiilor trecutului... Am fost uluit." 5 Esenţialul este spus. Umanitatea a plătit prea scump pentru ca gânditorii, în liniştea cabinetului lor, să vorbeas­ că despre progres. „M-aş elibera de responsabilitatea pen­ tru costul sângeros al propriei mele dezvoltări, dacă aş utiliza chiar această dezvoltare, pentru a diminua răul în prezent 6 şi în viitor." Lavrov juca pe sentimentul culpabilităţii pri­ vilegiatului. Acest sentiment se alimentează din nenumă­ ratele surse care nu au relaţii cu privilegiul. Dar când un tânăr care se simte vinovat este în acelaşi timp un privilegiat, el tin­ de în mod firesc să aşeze pe acest privilegiu întreaga povară a culpabilităţii sale. Acest fapt poate fi analizat ca un

178

179

I

Mărturisirea „ceaadaeviană" a Catehismului punea miş­ carea revoluţionară rusă într-o poziţie jenantă.

Neceaevismul era un activism pur, fără program. N e ceaev recuza toate cărţile. El scria: „Gândirea capabilă de a servi revoluţia populară se elaborează numai în acţiunea revoluţionară şi trebuie să fie rezultatul unei serii de încer­ cări şi de manifestări practice, dirijate totdeauna şi prin toa­ te mijloacele spre unicul scop al distrugerii." 1 Cultul acţiunii ajungea la o teorie a inutilităţii teoriei. „ N o i nu ne vom lăsa angajaţi de nici una din aceste frazeologii revoluţionare de care fac atâta abuz în prezent campionii doctrinari ai revoluţiei pe hârtie. Am pierdut întreaga cre­ dinţă în cuvânt; cuvintele nu au importanţă pentru noi, decât în singurul caz în care, imediat după ele, se simte sau se vede 2 acţiunea."

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

mecanism psihologic (în speţă o „raţionalizare"). Rezultatul va fi de a „supradetermina" o atitudine politică printr-un fas­ cicul de forţe psihologice confuze şi de a-i da astfel o solidi­ tate şi o forţă de convingere aflate mult deasupra a ceea cc i-ar conferi valoarea sa intrinsec politică.

PARTIDUL

SCHIŢAT

Scrisorile istorice sunt fără cea mai mică îndoială revoluţionare. Puţine opere vor recruta atâţia voluntari pentru v ı.u.ı militantă. Dar, în acelaşi timp, ele sunt îndreptate spre I II ıhıl antiideologic al mişcării. Există puţină utopie în Scritorile istorice. Lavrov renunţă chiar să se sprijine pe mitul .l.ivofil şi herzenian al obştii ţărăneşti. Argumentul funda­ mental este constatarea unei injustiţii. Societatea, mai ales | ea rusă, nu a respectat justiţia distributivă, pentru că îm­ părţirea nu este egală între clasele beneficiare ale progre­ sului şi celelalte clase. Ea nu a respectat justiţia comutativă, pentru că, în schimbul beneficiilor primite, indivizii evo­ luaţi nu au plătit partea care le revine. Lavrov este revolu­ ţionar, dar al unei revoluţii de tip clasic, vizând restabilirea violentă a unui echilibru de mult pierdut, o împărţire a b o ­ găţiilor conformă egalului. Acest element de drept natural, anterior ideologiei şi mai fundamental decât ea, a rămas un element permanent al narodnicismului şi chiar al social-democraţiei ruse. Apoi, el s-a încărcat de ideologie.

Trebuie deci ca datoria să fie plătită. Iată-ne departe de calculul utilitar şi de revoluţia la rece. Lavrov refuză în bloc legile istoriei şi dezvoltarea obiectivă. împotriva unui ata­ re „obiectivism", el se face apărătorul „subiectivismului".

Aceasta putea să pară reeditarea unei vechi controverse. în anii '30 şi ' 4 0 , Bakunin, apoi Belinski trecuseră de la o iubi­ re intelectuală hegeliană pentru „realitate", la una de tipul revoltei schilleriene, pe care ei o condamnaseră totuşi, câţi­ va ani mai înainte. Demersul lui Lavrov este mai apăsat şi orientarea sa mai pendantă. El vrea să respingă punct cu punct determinismul implacabil şi amoral al cercurilor re­ voluţionare „materialiste". El crede că valorile morale nu pot fi nici eliminate, nici deduse ştiinţific, că protestul con­ tra suferinţei este independent de „condiţii obiective". De altfel, nu există condiţii obiective: cunoaşterea se susţine în aceste domenii pe emoţii inconştiente sau, mai degrabă, pe idealuri alese conştient. „Factorul subiectiv", ai căror pur­ tători sunt oamenii „dezvoltaţi", poate să se opună perfect pretinselor legi ale istoriei şi să modifice cursul evenimen­ telor, în masa faptelor şi a evenimentelor el selecţionează „ceea ce este important şi semnificativ". Sensul istoriei este deci suspendat de un ideal etic. „Evoluţia idealului nostru moral în viaţa trecută a umanităţii este pentru fiecare sin­ gura semnificaţie a istoriei." Lavrov îşi definea astfel idea­ lul: „Dezvoltarea fizică, intelectuală şi morală a individului; întruparea adevărului şi justiţiei în instituţiile sociale." 7 Ce-i de făcut ? Acestor „indivizi gândind critic" trebuie să li se pună întrebarea. Ei transformă lumea gradual, înlocuind religia prin ştiinţă şi obiceiul, prin ansamblul raţional al legii. N a ­ rodnicii anilor ' 7 0 au conştiinţa de a fi aceşti indivizi.

Lavrov a debarcat la Paris cu un an înainte de C o m u ­ nă. El era atunci, în acelaşi timp, un „apostol al Revoluţiei" după un martor rus liberal (Stakenschneider) şi un „libe­ ral tipic" după un alt martor rus (Sajin), prieten al lui N e ceaev. D a r aici, noul H e r z e n al noului narodnicism suferă în faţa Comunei acelaşi şoc pe care înaintaşul său îl resimţise faţă de anul 1848, şi acest şoc produce aceleaşi consecinţe.

El a fost dezgustat de Occident. S-a lepădat de germenii li­ berali pe care-i purta în el. C o m u n a din Paris, scrie el, este un mare eveniment al istoriei mondiale: poporul „necunos­ cut" (muncitorii) a încercat o experienţă de organizare sta­ tală şi se orientează spre o federaţie de comune libere conducându-se singure. Asta e din Marx. El îl devansează în schema sa asupra Comunei din Paris. Lavrov, cel care re­ dactează între Londra şi Zürich, între 1873 şi 1876, ediţiile groase ale revistei Vperiod este diferit de Lavrov, cel al Scri­ sorilor istorice. Nu se mai pune decât problema regenerării

180

181

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

PARTIDUL SCHIŢAT

totale a societăţii prin viitoarea revoluţie. Ştiinţa trebuie să înlocuiască religia. Libertatea este un mijloc, fericirea este scop. în 1876 Lavrov îşi defineşte programul. El este cum nu se poate mai radical. Naţionalizează presa. închide toa­ te şcolile. L u m e a burgheză (el o judecă totuşi după Elve­ ţia) îi apare ca un haos. în Rusia, unde se conturează şansele unei revoluţii în acelaşi timp sociale şi politice, nu va tre­ bui în nici un caz să se facă alianţă cu tendinţele liberale. R u ­ sia nu va fi parlamentară. Rolul intelighenţiei este de a emana o falangă revoluţionară care pregăteşte şi face propaganda pentru forţele vii ale poporului. La această dată, el este apro­ piat de Tkacev. în 1917 ar fi fost maximalist sau eser" de stânga. Ar fi capitulat înaintea bolşevicilor. O r i c u m , în re­ voluţionarismul său cel mai extrem, el şi-ar fi păstrat fără îndoială atitudinea etică. El s-a ideologizat, dar nu până în­ tr-atât încât să elimine acest nucleu ireductibil 8 .

reînl oarcere conştientă la individualitate, dar în cadrul unei | ( II ipcrări sociale acceptate şi voite pe de-a-ntregul. în uniu i e a socială organică regăsită, individul va putea, rând pe i .ind, să fie ţăran, artizan, artist şi savant, potrivit nevoilor si potrivit capacităţilor.

Acest punct de vedere avea avantajul de a furniza o ca­ uţiune ştiinţifică vechilor motive slavofile. într-adevăr, obl| ea ţărănească, oricât de inferioară prin „nivelul de dezvoltare" l.u.a de societatea occidentală, era superioară prin „tipul de dezvoltare", pentru că permitea în sânul său schimburi or­ ganice între oameni şi nu lipsea decât un bobârnac moder­ nizator pentru ca ea să fie matricea exemplară a epocii subiectiv antropocentrice. Acesta a fost unul din motivele succesului lui Mihailovski. într-o serie de articole pe care le scrie în 1875 şi 1876 (Luptapentru individualitate), Mihailovski constată o pier­ dere de încredere în garanţiile „formale" ale libertăţii şi o nostalgie pentru formele medievale ale vieţii sociale. în Evul Mediu, într-adevăr, relaţiile umane nu erau reificate. O m u l avea un raport imediat cu semenul său. Capitalismul, după atrocităţile acumulării primitive, nu eliberează individul. Nu trebuie lăsat să-şi facă drum în Rusia. „Problema munci­ torească este în Rusia o chestiune conservatoare, pentru că soluţia constă pur şi simplu în a păstra mijloacele de pro­ ducţie în mâinile producătorilor." Mihailovski scria atunci sub influenţa primului volum al Capitalului. învăţase cos­ tul ridicat al capitalismului, dar refuza să plătească preţul, în timp ce reflecta asupra lui Marx, Mihailovski reflecta şi asu­ pra lui Tolstoi. Ca şi el, T o l s t o i respingea caracterul ine­ xorabil al legilor istoriei, făcea să predomine „punctul de vedere e t i c " . De asemenea punea mai puţin preţ pe nivelul de dezvoltare decât pe armonia dezvoltării, care poate fi în­ tâlnită mai degrabă la un ţăran decât la un intelectual fră­ mântat. Ceea ce Tolstoi descoperise în lumina religiei, Mihailovski probase cu rigoarea ştiinţei D a r Lenin avea deplin

Cazul lui Mihailovski nu este foarte diferit. Acest pu­ blicist s-a aflat la apogeu puţin mai târziu. Influenţa sa a fost considerabilă până spre 1890. El retransmite în Rusia ideile lui Haeckel şi mai ales ale lui Spencer, care de câţiva ani ieşise în avanscena intelectuală cu o nouă îmbinare de idei-forţă: evoluţie, darwinisni social, scientism pozitivist în contextul unui capitalism triumfător 9 .

Articolul său celebru: Ce este progresul? ( 1 8 6 9 ) pleacă, aidoma lui Spencer, de la o anumită „lege a lui B a e r " : pro­ gresul, în lumea organică, merge de la simplu la complex, de la omogenitate incoerentă la eterogenitate coerentă. De unde, un gen de lege a celor trei stări. Umanitatea cunoaş­ te mai întâi un individualism fără cooperare socială (trecu­ tul) apoi (ne aflăm în acest stadiu) diferenţierea socială şi alienarea persoanei individuale într-o multitudine de sfere de activitate autonome, în fine (în viitor) o epocă în mod subiectiv antropocentrică. Aceasta se caracterizează printr-o " Eser — social-revoluţionar (n.t).

182

183

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

PARTIDUL SCHIŢAT

temei să taxeze aceasta drept romantism şi s-o califice de reacţionară în sensul „istorico-filozofic" al termenului, căci Mihailovski „încerca să măsoare noua societate cu vechea măsură patriarhală şi dorea să găsească un model în ordi­ nea veche şi în tradiţiile care sunt absolut neadaptate la schimbarea condiţiilor e c o n o m i c e " . Păstrarea în faţa lumii care vine a unui instrument de măsură provenind din lu­ mea veche şi sugerarea, în acest fel, a existenţei unui etalon fix al valorilor, îl aşeza pe Mihailovski în afara jocului.

când conştiinţa europeană a anilor 1890 s-a orientat către spiritualism, către un neoidealism, iraţionalismul, ideile lui Mibailovski s-au acordat perfect la această orientare nouă.

Aceasta nu înseamnă că ar fi încetat să fie „progresist" şi nici, poate, revoluţionar. D a r era aşa din raţiuni „naive".

In plus, Mihailovski descoperea implicaţiile neliniştitoa­ re ale organicismului. Darwinismul îi apărea într-o lumi­ nă pesimistă. Evoluţia ne conduce la mai rău şi nu la mai bine. D a c ă , aşa cum asigură Haeckel, perfecţiunea întregu­ lui antrenează imperfecţiunea părţilor, societatea este ina­ micul natural al omului. „ E u proclam că mă voi război cu această individualitate superioară (societatea) care generea­ ză pericolul de a mă absorbi. Perfecţiunea sa îmi este indi­ ferentă. Pe mine vreau să mă perfecţionez." Pentru această societate organică, capitalismul dezvoltat oferă modelul per­ fect. Mihailovski nu îl vrea, şi preferă o societate mai pu­ ţin organică, bazată pe „cooperarea simplă", conştient acceptată. El se opune, aşadar, nu numai lui Marx, ci şi lui Durkheim. La sfârşitul vieţii sale, el se întoarce pe jumăta­ te conştient la întâiul romantism german. Iubirea, declară el, este o nostalgie a completitudinii. Diviziunea umanită­ ţii în două sexe, după exemplul oricărei diviziuni şi mai ales al diviziunii muncii, îl lipseşte pe om de totalitatea ce con­ stituie perfecţiunea. Mitul Banchetului ne este scump din două motive: „In primul rând, el ne arată clar superioritatea hermafroditismului asupra organismului dismorfic sexual; apoi, pentru că indică, cu egală claritate, că iubirea sexua­ lă este o formă de maladie." Mihailovski reface cu vioiciu­ ne cursul istoriei intelectuale ruse până la Schelling şi Baader.

Lavrov şi Mihailovski inventează motivaţii etice pentru a îmbrăţişa acţiunea revoluţionară. Că fac apel la culpabi­ litate, ca Lavrov, sau la consideraţii vag scientiste, ca Mihai­ lovski, ei se întemeiază, amândoi, pe o conştiinţă tradiţională a dreptăţii şi injustiţiei. Societatea rusă era suficient de creş­ tină pentru a fi păstrat această conştiinţă şi era de aseme­ nea destul de injustă, potrivit criteriilor secolului al X l X - l e a , pentru ca această conştiinţă să fie deosebit de vinovată. D i n cauza lui Lavrov şi Mihailovski intră tinerii ruşi în revolu­ ţie : pentru că revoluţia este binele. D a r aceasta nu repre­ zintă cauza pentru care ei rămân în revoluţie, deoarece binele revoluţionar nu fusese cel pentru care ei deveniseră revo­ luţionari. Trebuie ca ei să înţeleagă noile motive, a căror esenţă nu este etică, ci teoretică. Plecând de la punctul zero al nihilismului neceavist, ne ridicăm deci de la stadiul etic la stadiul ideologic al revoluţiei şi atunci are loc întâlnirea inevitabilă cu marxismul.

II

Capitalul a fost primit în Rusia, ţara de care M a r x avea oroare, mai devreme decât în ţările cărora li se adresa şi la care această lucrare se raporta*. Primul volum din Capita­ lul fusese tradus în 1872, cinci ani după publicarea sa în ger­ mană şi cincisprezece ani înainte ca englezii să găsească de * Această p r o b l e m ă a pătrunderii marxismului în Rusia a fost

Scientismul nu a fost la el niciodată decât un veşmânt de epocă. Atunci când moda intelectuală s-a schimbat şi

pusă din nou de către W A L I C K I , 1 9 6 9 . Cf. cap. I I I , Populism and

184

185

Marxism, p. 132 şi urm.

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

PARTIDUL SCHIŢAT

cuviinţă să-1 traducă. Traducerea rusească a fost începută de G h e r m a n Lopatin care se remarcase printr-o încercare de a-1 elibera pe Cernîşevski din deportarea sa în Siberia, şi continuată de Danielson, care se declara marxist convins.

Teroristul Kravcinski scrie o nuvelă al cărei scop era să răs­ pândească pe cale romanescă, printre muncitori, teoria plus­ valorii, încă din 1865, Tkacev, îşi zicea discipol al lui Karl Marx, ale cărui idei „au devenit comune oricărui om care gândeşte şi este cinstit". Mihailovski se orientează către Marx, dar, este adevărat, pentru a-i întoarce spatele. Lavrov, imediat ce a scăpat din Rusia ia contact cu M a r x şi umple revista sa Vperiod de consideraţii asupra „legilor obiective ale dezvoltării". într-o scrisoare adresată lui M a r x la 25 o c ­ tombrie 1880, comitetul executiv al partidului Narodnaia volea îl informa cu privire la Capitalul că era de mult timp un manual de utilizare cotidiană în rândurile intelighenţiei de­ mocratice ruse. E r a la fel de fals ca şi organizaţia fantomă cu care Neceaev i se mândrea lui Bakunin; ceea ce era sem­ nificativ era însă faptul că fantasma domnea şi într-un caz şi în celălalt. Bakunin însuşi avea cea mai mare stimă pen­ tru scrierile teoretice ale marelui său adversar, subscria în principiu la materialismul istoric şi se oferea să traducă în ruseşte Capitalul.

Asupra problemei pătrunderii capitalismului în Rusia 11 cbuie să evităm să intrăm în dihotomia „feudalism" — „ca­ pitalism", care nu are sens decât în interiorul marxismului dogmatic. în secolul al XLX-lea, noţiunea de capitalism nu 8 închisă în terminologia strictă a Capitalului. Ea admite ac­ cepţii mai largi şi mai vagi, toate legate de modernitatea occi( lentală. Capitalismul este unul din cuvintele de care se serveşte secolul al X l X - l e a pentru a se desemna pe el însuşi.

Faptul este cu atât mai straniu cu cât toată lumea, Marx, revoluţionarii şi guvernul rus gândeau împreună că nu exis­ tă capitalism în Rusia. Cenzorul care a permis publicarea Capitalului, un anume Skuratov, gândea că lucrarea era di­ rijată exclusiv contra ordinii sociale a Occidentului şi că or­ dinea socială din Rusia avea în această privinţă conştiinţa liniştită, de vreme ce nu adoptase niciodată principiile laisser-faire-ului şi că „proteja cu grijă bunăstarea muncitori­ l o r " . Frontiera imaginară trasată de slavofili între Rusia şi O c c i d e n t a fost, la acest cenzor necunoscut, motivul pen­ tru a deschide frontiera reală a acestei chintesenţe a tutu­ ror „otrăvurilor Occidentului", într-atât era de convins că pământul rusesc, prin natura sa, nu putea să fie contaminat.

în acest sens, Rusia, în măsura în care participă la aceas­ tă modernitate, şi se străduieşte în acest sens de mai multe secole, participă la „capitalism". Statul o împingea pe aceas­ tă cale şi tot el, în acelaşi timp, o stingherea. D a r nu avea un sistem pe care să-1 opună capitalismului, capitalism care nu se propunea nici el ca sistem. Intervenţia atât de cople­ şitoare a statului rus se explică prin obligaţia de a îndeplini sarcini militare şi imperiale în condiţiile dificile ale unei ţări sărace şi ignorante. Statul se substituie societăţii civile, nu din principiu, ci din necesitate, chiar dacă evoluează şi face după aceea, dar numai după aceea, din necesitate o virtu­ te, în cea de-a doua jumătate a secolului al X l X - l e a , el în­ suşi pune accentul pe modernizare şi pe o competiţie de iniţiative novatoare între reprezentanţii aparatului adminis­ trativ şi particulari. O intervenţie prea constrângătoare era considerată chiar de către el drept soluţie de ultimă instan­ ţă. Prin starea sa de spirit şi prin perspectivele sale, Rusia era mai aproape de Europa decât în oricare m o m e n t al is­ toriei sale. Rămâneau desigur zone imense care se găseau departe de modernitate. Aparatul birocratic ca atare con­ stituia o incompatibilitate nu prin sentimentele sale moder­ niste, ci prin însăşi existenţa sa. Totuşi, între Europa de Vest şi cea de E s t exista un continuum pe care-1 atestau toţi că­ lătorii, fie ei ruşi în Occident, francezi sau englezi în R u ­ sia. Capitalismul desemnează deci lumea aşa cum evoluează şi mai ales î n c o t r o evoluează ea pe cel de~al doilea versant al secolului.

186

187

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

PARTIDUL SCHIŢAT

Acestei lumi, o parte a intelighenţiei ruse i-a opus tot­ deauna un refuz global. Tradiţia slavofilă introducea o di­ ferenţă de esenţă între Rusia şi Europa. Ea impunea o dihotomie geografică a binelui şi răului, dublată în plan is­ toric, binele fiind trecutul rus şi răul, prezentul european.

D a r o parte a statului îşi trage şi el profitul din aceste opo­ ziţii, într-adevăr, prin esenţa sa, el este condamnat să de­ vină străin de opera sa modernizatoare. în măsura în care reuşeşte, Rusia europenizată va respinge curând această ma­ şină care pentru a-1 europeniza s-a fixat într-un model non-european. Singura frontieră adevărată între Rusia şi E u ­ ropa era forma statului său. De aceea mulţi funcţionari aveau consideraţie pentru concepţia care se bucura de această di­ ferenţă şi care conferea frontierei o soliditate metafizică. Sta­ tul s-a folosit de slavofili şi aceştia îşi puneau nădejdea în el.

D a r când opoziţia a fost transpusă pe terenul profan, na­ rodnicii n-au încetat totuşi să facă apel la stat. H e r z e n şi tâ­ nărul Cernîşevski îl somau pe Alexandru al II-lea să devină Petru cel M a r e care să le realizeze utopia. în acelaşi mod, statul, care ştiuse să dea o culoare religioasă antipatiei sale politice pentru lumea europeană, a ştiut în faţa narodnici­ lor să-i dea o culoare economică. El proteja Rusia de capi­ talism. Şi iată pentru ce lăsa să fie expuse ororile acestuia, autorizând voluminosul tratat al dr Marx.

stituit lui filioque". Există totuşi o disparitate între cele două procese catastrofice deduse de către slavofili plecând de la filioque, şi de către Marx plecând de la formarea Capitalului.

Walicki remarcă faptul că marxismul a făcut mai mult decât să influenţeze narodnicismul: el a fost cadrul său prin­ cipal de referinţă 1 0 . Căci în ce priveşte realitatea, refuzată de revoluţionari, marxismul le permitea s-o sesizeze în bloc, ca o totalitate unificată. Capitalul îi învaţă să-şi cunoască inamicul numărul unu şi să-1 organizeze conceptual ca pe un organism coerent. Ei păstrau deprinderea slavofilă de a cerceta în O c c i d e n t originea răului în care se scufundă R u ­ sia. Păstrau aceeaşi dispoziţie a spiritului de a face să deri­ ve acest rău dintr-un principiu unic, luat de această dată din economia politică şi nu din teologie. Capitalismul e sub188

Primul este abstract, evanescent, celălalt, concret, hră­ nit de dezvoltarea însăşi a realităţii, constatabile tot timpul în preajma sa. U n u l este lipsit de forţă proprie, celălalt po­ sedă un dinamism incomparabil. Iată un alt motiv care i-a împins de timpuriu pe ruşi spre marxism: lumea rea, aşa cum este înţeleasă de marxism, este înfăţişată ca un asalt perma­ nent. Ea dă deci acţiunii revoluţionare un caracter de urgen­ tă. Trebuie acţionat acum, căci „capitalismul" este iminent, în fine, marxismul dădea generaţiilor atee o garanţie a cer­ titudinii echivalentă celei pe care generaţia credincioasă o plasase în cea mai sublimă dintre dogme: el era ştiinţific.

Captarea marxismului de către un mediu atât de străin celui care 1-a văzut născându-se nu putea decât să-1 devie­ ze într-o direcţie necunoscută fondatorului. în discipolii săi ruşi, Marx îi descoperea pe primii „marxişti" — şi în zadar îi avertiza că el nu e marxist. în mâinile lor, Capitalul de­ venea o sistematică a răului. Ei ştiau de acum contra cui, adică pentru ce luptaseră. Erau astfel eliberaţi de nihilism.

D a r marxismul le furniza un instrument raţional infinit mai puternic decât materialismul primitiv al lui Cernîşevski.

Adeziunea lor era mai întâi o conversiune intelectuală, îna­ inte de a fi o conversiune politică. într-adevăr, prin argu­ mente marxiste ei susţineau un program opus celui al Internaţionalei. Ei absolutizau critica marxistă a „aspecte­ lor negative" ale capitalismului şi ale democraţiei burgheze.

Nu erau pregătiţi să accepte teza potrivit căreia capitalis­ mul, cu toate cruzimile sale, era fără îndoială cel mai mare '"' Filioque, principiu dogmatic catolic, potrivit căruia „sfân­ tul duh" provine atât de la Dumnezeu-tatăl, cât şi de la Dumnezeu-fiul (n.t).

189

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

PARTIDUL SCHIŢAT

progres al istoriei umane. Walicki remarcă faptul că viziu­ nea lor despre capitalism era, în linii mari, non marxistă, pentru că îl considerau ca un proces esenţialmente regre­ siv, dar cu o argumentaţie şi un limbaj împrumutate de la M a r x 1 1 . Vechiul spirit manihean îşi aservise cea mai puter­ nică raţionalizare.

exista între ele cea mai mică diferenţă, nici intelectuală, nici morală, nici fizică." 1 2 Acest comunism egalitar nu este în principal o soluţie economică. El este „scopul final şi singurul posibil al socie­ tăţii umane" şi, în acelaşi timp, „criteriul suprem al progresului istoric şi social". Căci, ca un bun discipol al lui Cernîşevski şi Neceaev, Tkacev identifică legea istoriei şi legea morală: „Tot ceea ce putea apropia societatea de acest scop era pro­ gresist, tot ceea ce o îndepărta, regresiv." 1 3 Rolul elitei intelectuale este de a „găsi în ea însăşi, în cu­ noştinţele sale, în dezvoltarea sa mentală superioară, în con­ diţiile sale morale şi culturale" primul punct de sprijin capabil să răstoarne puterea stabilită. Tkacev nu cade în idealizarea populistă sau slavofilă a Poporului. „Idealizarea mulţimii necivilizate, scria el în 1868, cu privire la romanele ţărăneşti ale lui Reşcetnikov este una din iluziile cele mai periculoase şi cele mai răspândite." 1 4 M a ­ sele nu au capacitatea, şi nici dorinţa de a se elibera. E l e nu ştiu. Cei care ştiu sunt „oamenii viitorului". El le face aces­ tora, în 1868, un portret asemănător în toate punctele sale modelului cernîşevskian. O m u l viitorului evită aerele ro­ mantice. „Nici ascet, nici egoist, nici erou", el se aseamă­ nă cu omul obişnuit, având o voinţă de a fi prozaic care era deja subliniată în Ce-i de făcut ? Nu sentimentul este cel care contează, ci ideea: „Semnul lor distinctiv constă tocmai în faptul că întreaga lor activitate, ca şi modul lor de viaţă sunt determinate printr-o aspiraţie, printr-o idee pasionată." Su­ punerea tuturor laturilor persoanei faţă de idee îi asigură unitatea. Realistul, cunoscând şi stăpânind realul, este fe­ rit de conflicte, calm, senin, discret, rezonabil. D i n exterior cl seamănă cu un burghez. „A realiza această idee devine uni­ cul imperativ al acţiunii lor, pentru că ea se confundă în între­ gime cu concepţia privind fericirea personală. T o t u l este supus acestei idei, totul îi este sacrificat — în măsura în care se poate vorbi în acest caz de sacrificiu." 1 5 Minciuna este

III

Cu Tkacev, spiritul cernîşevskian întâlneşte, pentru pri­ ma oară, spiritul marxist. Tkacev era din aceeaşi generaţie ca Neceaev. Student, el este un cititor al ziarului Sovremennik al lui Cernîşevski. Arestat cu prilejul unor tulburări de mase, îşi petrece toamna anului 1861 în compania câtorva sute de camarazi, în închisoare. A r e şaptesprezece ani. în anii următori, va sta frecvent la închisoare. Atunci a emis faimoasa propoziţie, potrivit căreia lichidarea tuturor oa­ menilor mai bătrâni de douăzeci şi cinci de ani era singu­ ra capabilă să regenereze Rusia".

In acest moment, el şi-a definit deja programul, care nu va evolua. Intr-un cuvânt, este vorba despre „egalitatea de fapt". Nu trebuie confundată cu egalitatea politică sau ju­ ridică, nici chiar cu cea economică, fiindcă ea este „o egali­ tate organică, fiziologică, condiţionată de o aceeaşi educaţie şi prin comunitatea condiţiilor de existenţă". Tkacev pros­ lăveşte deci un comunism de veche tradiţie utopică. „Problema repartiţiei resurselor va fi actualizată când toate persoanele vor fi necondiţionat egale, când nu va mai * B. K O Z Î M I N , 1922, p. 19. Monografia lui K O Z Î M I N rămâ­ ne lucrarea esenţială. C o m p l e t a t ă de B. K O Z Î M I N , 1 9 6 1 , care re­ produce prefaţa o p e r e l o r alese ale lui T k a c e v , editate de acelaşi autor î n 1 9 3 2 - 1 9 3 3 .

190

191

O R I G I N I L E I N T E L E C T U A L E ALE LENINISMULUI

PARTIDUL SCHIŢAT

justificată dacă ea contribuie la triumful principiului m o ­ ral cel mai înalt — care este programul (în m o d simultan lege a istoriei) pe care l-am rezumat. Astfel, Tkacev poartă în el, intact, idealul revoluţionar al anilor ' 6 0 : Ideea abso­ lută este enunţabilă. O a m e n i i viitorului o cunosc, conspi­ ră să o întrupeze. Şi cu toate acestea, în 1865, Tkacev traducând un pasaj din Critica economiei politice, îl menţiona pe Marx pentru pri­ ma dată în istoria presei ruse şi adăuga că nu există nici o per­ soană inteligentă sau onestă care ar putea să facă cea mai mică obiecţie acestei concepţii. Ce însemna pentru el marxis­ mul ? Dacă judecăm după scrierile sale, el prelua din marxism un materialism e c o n o m i c elementar. El a schiţat un studiu asupra istoriei raţionalismului: gândirea modernă este produ­ sul capitalismului, şi raţionalismul, o consecinţă a domniei burgheziei. Reforma religioasă în Germania secolului al XVI-iea este, de asemenea, simbolul intereselor burgheziei. De fie­ care dată când îşi încerca puterile cu marxismul, el regăsea imediat utilitarismul şi materialismul sumar al maestrului său, Cernîşevski. Puţin importă. Ceea ce contează, în „mar­ xism", este „marea sa importanţă practică". Materialismul e c o n o m i c este capabil să „concentreze energia şi activita­ tea celor care se devotează sincer cauzei sociale". El „inci­ ta la o activitate practică directă". într-adevăr, marxismul aduce Ideii o coeziune superioară. „ C u cât un ideal este mai abstract, scria el cu privire la comuniştii francezi, cu atât este mai logic. Edificându-1, omul nu este ghidat decât de legi­ le logicii pure. El nu poate conţine nici contradicţii, nici ilogisme. T o t u l este dedus dintr-o idee, totul este echilibrat 16 şi a r m o n i o s . " Tkacev pare a fi unul dintre acei revoluţio­ nari pentru care este mai puţin important să fii, decât să te declari marxist; mai puţin urgent să pătrunzi în tainiţele unei teorii, decât să-i garantezi în bloc gândirea punându-te sub patronajul ei, conferindu-i eticheta unei doctrine prestigioa­ se care, înainte de orice examinare, este considerată fiabi-

Iii, unitară, ştiinţifică. O r , nu acesta este cazul. Tkacev a uti­ lizat foarte judicios marxismul. în mod obişnuit se spune contrariul. El este considerat iacobin, buonarottist şi este cert că el a avut legături cu blanquiştii parizieni. Cu toate acestea, gândirea lui s-a format în întregime în Rusia. C o ­ munismul său terorist nu era iacobin decât prin referire la Robespierre şi la Marat, obişnuită în Rusia, şi prin întâlni­ rile emigraţiei. în mod cert, el nu era discipolul lui Marx, nici în ce priveşte perspectivele sale politice, nici în schema re­ voluţiei. D a r analiza pe care o făcea situaţiei ruse în perspec­ tiva propriei sale revoluţii era corect marxistă şi putea să treacă pe drept cuvânt drept o adaptare creatoare a punctu­ lui de vedere descoperit de Marx.

192

Odată cu o viziune comparativă a societăţii ruse în ra­ port cu societăţile occidentale, Marx îi aduce un timing al acţiunii revoluţionare. Faptul că nu există burghezie în R u ­ sia — şi că nu există nici proletariat, în sens marxist — nu are importanţă, nu este un argument potrivnic, ci unul în favoarea posibilităţii revoluţiei. Rusia este situată, cu o anu­ me întârziere, pe vectorul istoriei europene care se realizea­ ză potrivit liniilor definite în Capitalul: „Oricât de lent şi fără forţă, noi avansăm pe calea dezvoltării economice şi această evoluţie este supusă aceloraşi legi, se realizează în aceleaşi direcţii ca în statele occidentale [...] Există deja la noi, în acest moment, toate condiţiile pentru formarea, pe de o parte, a unei foarte puternice clase conservatoare de ţărani, proprietari şi farmers şi, pe de altă parte, a unei bur­ ghezii financiare, comerciale, industriale, pe scurt, capita­ liste" [... ] „Iată de ce nu putem aştepta, iată de ce afirmăm că revoluţia în Rusia este realmente indispensabilă în chiar acest moment. Nu vom admite nici un răgaz, nici o întârzie­ 17 re. A c u m sau niciodată." în 1874, Tkacev se alătură, în plan teoretic, la ceea ce va fi, după 1917, punctul de vedere liberal menşevic asupra R e v o ­ luţiei ruse: Rusia se îndrepta, din punct de vedere structural, 193

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

PARTIDUL SCHIŢAT

către tipul social occidental; războiul a fost accidentul care, făcând Rusia să revină la un stadiu anterior şi slăbind sta­ tul, a permis succesul acestui arhaism care era mişcarea bol­ şevică. Fiindcă subscria dinainte la o teorie „accidentalistă" a revoluţiei ruse, a fost T k a c e v capabil să o prevadă cu atâ­ ta perspicacitate într-o scrisoare adresată lui E n g e l s : „ V o r fi suficiente două sau trei înfrângeri militare, câteva insu­ recţii ţărăneşti simultane în două sau trei provincii şi o in­ surecţie pe faţă în oraşe, în timp de pace, pentru ca guvernul să rămână complet izolat şi abandonat de t o ţ i . " 1 8

Această cucerire se va face prin violenţă. D a r cine o va conduce? Revoluţionarii înşişi. Masele, în măsura în care ar fi capabile să se ridice, nu ar face această revoluţie. „ R e ­ voluţionarii sunt cei care fac revoluţia." 2 1 T k a c e v s-a inte­ resat de timpuriu de fenomenul intelighenţiei. El observa că civilizaţia rusă avusese acest merit de a produce în ace­ laşi timp ignoranţa poporului şi dezvoltarea „ideilor sănă­ toase şi a conceptelor într-un grup limitat al clasei noastre cultivate". El schiţează o teorie marxistă a dezvoltării idei­ lor revoluţionare în intelighenţia. înainte de eliberarea ioba­ gilor, ea era de origine nobilă şi reflecta interesele privilegiaţilor.

Dar, de acum, ea provine „dintr-o altă clasă de persoane, intermediară între cele care au o solidă bază e c o n o m i c ă şi cele care nu o posedă d e l o c " 2 2 . Este deja ideea leninistă a celor două generaţii, nobilă şi plebeiană, ale intelighenţiei.

Noii intelectuali sunt într-o situaţie precară. Ei trebuie să trăiască, fără garanţia serviciului, din munca lor. „ C u cât el (intelectualul) se simte mai dependent de ceilalţi, cu atât sim­ te mai puternic necesitatea unei solidarităţi integrale a in­ tereselor u m a n e . " 2 3 El devine deci socialist prin condiţiile sale obiective de viaţă. D i n acest mediu se va recruta nu­ cleul partidului format din realişti, din oameni ai viitoru­ lui. Aceştia, intrând în organizaţie, rup cu intelighenţia care, ca atare, nu are nici un privilegiu. Este fals a gândi că oame­ nii de cultură creează progresul pentru că aduc cultura. Ca şi Lenin, Tkacev consideră intelighenţia ca un rezervor de re­ voluţionari, dar nu ca o clasă revoluţionară. Intelighenţia oscilează în mod spontan între supraestimarea de sine şi des­ considerarea de sine. Ea este, prin natura ei, vanitoasă şi ser­ vilă: „ D a c ă aţi fi puşi într-un puţ negru şi vi s-ar spune: căutaţi parfumul acestor miasme, demonstraţi despre con­ ţinutul acestui puţ negru că este cea mai sănătoasă şi mai agreabilă mâncare [...] veţi fi întotdeauna gata să faceţi servi­ cii, aţi executa ordinele [...]. V o i sunteţi cei care arătaţi dru­ mul progresului! în realitate, mergeţi acolo unde sunteţi 24 împinşi." Puterea leninistă se va îndârji să verifice această

Specificitatea situaţiei din Rusia, pe care îi cerea lui E n ­ gels s-o recunoască şi pe care i-o descria în termeni marxişti, indica două puncte strategice — statul şi partidul revoluţio­ nar. C â t priveşte statul rus, T k a c e v cădea de acord cu ceea ce acest stat spunea despre sine în mod oficial, că nu expri­ mă interesele vreunei clase. In Occident, îi scria el lui E n ­ gels, „nu numai soldăţimea şi poliţia sunt cele care îl susţin, ci întreg sistemul societăţii burgheze [...] La noi [...] dim­ potrivă, forma socială îşi datorează existenţa statului, un stat care nu ţine decât de un fir de păr, un stat care nu are nimic comun cu regimul social existent". 1 9 E s t e aproximativ ceea ce afirma despre statul despotic rus şcoala istorică libera­ lă, de la Soloviov la Miliukov şi Plehanov. „Statul nu re­ prezintă la noi interesul vreunei clase. El le împovărează pe toate în mod egal." Astăzi, statul rus funcţionează în pro­ fitul conservatorilor, al proprietarilor de pământ şi al ca­ pitaliştilor. D a r , în esenţă, el este neutru şi poate fi deturnat spre un alt scop. In mod logic, T k a c e v scrie deci: „ D e vre­ me ce în societatea contemporană în general, şi în Rusia în particular, forţa materială este concentrată în puterea de stat, revoluţia autentică nu se poate realiza decât cu o singură condiţie: cucerirea puterii de stat de către revoluţionari. în alţi termeni, scopul următor şi imediat al revoluţiei este de a cuceri această putere şi de a transforma statul conserva­ t o r într-un stat revoluţionar." 2 0 194

195

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

PARTIDUL SCHIŢAT

predicţie. Faptul că atâţia revoluţionari provin din intelighenţie este o chestiune de circumstanţă. D a r ei nu au de ce să-i fie recunoscători. Ei au intrat într-o lume în care apar­ tenenţa de clasă nu mai contează. Narodnicii îi obiectau lui Tkacev că, ajunsă la putere, elita ar realiza un stat tot atât de opresiv ca şi cel care există deja. Tkacev răspundea că mino­ ritatea la care se gândea el nu era compusă numai din nobili pocăiţi, ci conţinea, de asemenea, raznocinţi (oameni de „ran­ guri variate") şi elemente provenite din ţărănime. „Apoi, adăuga el, originea socială nu este problema esenţială: t o ­ tul depindea exclusiv de ideile, de principiile care ar ghi­ da-o în acţiunea sa." 2 5

l eaev este bună. Partidul lui T k a c e v corespunde, destul de fidel, visului conspirator al Catehismului. El este hotărât mi­ noritar. El nu cade „în iluzia" unei mişcări revoluţionare I .no ar ieşi din „grupurile naturale" printr-o „evoluţie natui .ila", ceea ce reprezintă totuşi fondul ideii social-democrair marxiste. Lui Lavrov şi propagandiştilor naivi de la sate li se face observaţia că nu se pot organiza satele, propovăduin<lu-lc în acelaşi timp că orice putere este un rău. „Indiferent ( a se întemeiază pe principii federaliste sau centralizatoai c... orice organizaţie este totuşi, întotdeauna, autoritară şi, in consecinţă, antianarhistă." 2 8 E r a un lucru de bun-simţ.

Partidul este prin natura sa slab şi puţin numeros. Este ca (> armată într-o ţară inamică. „Problema unirii şi a organi­ zării este o chestiune de viaţă şi de m o a r t e . " 2 9

O analiză marxistă de cea mai pură speţă întărea aceas­ tă scrupuloasă separare a intelighenţiei şi a partidului re­ voluţionar: într-adevăr, scria el, intelighenţia, ca şi Rusia, se îmburghezea. E p o c a intelectualului şomer şi disponibil pentru ideal este revolută. Capitalismul spune acum inte­ lectualilor : „Dezvoltaţi industria şi comerţul, raţionalizaţi agricultura, învăţaţi poporul să citească, fondaţi bănci, spi­ tale, construiţi căi ferate e t c , în schimb, vă voi asigura o bună şi solidă recompensă şi mă voi strădui să procedez în aşa fel încât activitatea voastră să nu fie foarte apăsătoare, voi crea condiţiile care vor corespunde caracterului vostru şi, în plus, vă voi acorda un sentiment de satisfacţie faţă de ope­ 26 ra voastră, care vă va alunga melancolia." Era, într-adevăr, ceea ce stătea să se petreacă. Intelighenţia, abandonând „principiile ideale", se transforma în ingineri, medici, in­ stitutori. Punctul de sprijin al revoluţiei se clatină. î n c ă o dată „nu trebuie lăsat să treacă momentul oportun".

Revoluţionarii trebuie deci să se organizeze temeinic. T o ­ tul depinde „de o organizare puternică a forţelor revoluţio­ nare, de o uniune a eforturilor individuale şi particulare 27 într-un tot comun, disciplinat, p u t e r n i c " . Mişcarea „ C ă ­ tre p o p o r " este o pierdere de timp. Revoluţionarii trebuie să plaseze centrul de gravitate al revoluţiei acolo unde este, adică în mijlocul lor şi nu în afara lor înşile. Metoda lui N e 196

Se poate spune că Tkacev repudia complet amiciţiile sale hakuniniste şi anarhiste ? Dimpotrivă, el le apăra în faţa lui Kngels. C ă c i poporul era necesar rupturii revoluţionare.

Concepţia sa despre popor se îndepărtează total de cea a I ui Marx, dar o anticipează pe cea a lui Lenin, în măsura în care aşteaptă de la popor nu o capacitate constructivă au­ tonomă, ci o capacitate distructivă. Poporul este forţa bru­ tă, primară, stihiinosi" indispensabilă. Şi iată cum vede el raporturile dintre partid şi p o p o r : „Minoritatea revoluţio­ nară, eliberând poporul de jugul care-1 oprimă, ca şi de tea­ ma şi de spaima sa în faţa vechii puteri, îi dă posibilitatea să-şi manifeste forţa distructivă şi, sprijinindu-se pe această for­ ţă, dirijând-o abil spre distrugerea duşmanilor revoluţiei, ea subminează fortăreţele care o înconjoară, le lipseşte de toate mijloacele de rezistenţă şi de reacţie. D r e p t consecin­ ţă, utilizând forţa şi autoritatea sa personală, ea introduce noi elemente progresiv-comuniste în condiţiile vieţii popo­ rului, eliberează această viaţă de obstacolele sale seculare, animă formele sale pietrificate şi uscate." 3 0 Pentru un alt mo­ tiv, Tkacev menţinea o complicitate cu vechiul spirit al " Stihia (n.t.).

197

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

PARTIDUL SCHIŢAT

bunt-ulm rusesc: anume acela că mitul anarhist se afla la capătul dictaturii. în directivele fundamentale cărora trebu­ ia să li se supună statul revoluţionar, după suprimarea schim­ bului economic, abolirea inegalităţii fizice, intelectuale şi morale, instaurarea unui sistem obligatoriu de educaţie so­ cială integrală, nimicirea familiei, citim: „Dezvoltarea au­ tonomiei în administrarea colectivă, însoţită de o slăbire graduală, apoi de o distrugere a funcţiilor centrale ale pu­ 31 terii de stat." D e j a Statul şi revoluţial Paralela cu Lenin se impune prin ea însăşi.

vânt, ceea ce-i separă pe cei doi oameni este mărturisirea.

I )ar aceasta nu este suficientă, căci Lenin, dacă ar fi fost pre­ sat, nu ar fi avut nimic de mărturisit. Chiar în adâncul con­ ştiinţei sale, nu-şi imagina că practica sa putea, într-o bună 32 /.i, să se modeleze pe cea propusă candid de T k a c e v . între Tkacev şi Lenin, se spune, există un progres în asi­ milarea marxismului. E s t e incontestabil, dar nu în sensul în care această judecată este în mod obişnuit avansată.

La Tkacev, sinteza între impetuosul cernîşevskian sau neccaevian şi Weltanschauung-vX marxist este incomplet ope­ rată. Marxismul este, la el, instrumental în raport cu planul „gnostic" pe care 1-a moştenit de la primii săi maeştri. Pen­ tru a face să intre lumea în noul eon prin intermediul u n o r desăvârşiţi de tip nou, el va căuta în marxism argumente, analize, scheme comode. El păstrează faţă de M a r x o ati­ tudine în mod fundamental utilitară şi empirică, şi de aceea îl şi utilizează atât de judicios. El nu ezită să disocieze ana­ liza socioeconómica de scopurile generale ale sistemului.

Rste un bun marxist, pentru că este parţial marxist.

La Lenin, dimpotrivă, impregnarea marxistă este tota­ lă. El nu este satisfăcut decât atunci când face să intre în­ treaga sa argumentaţie în cadrul exact şi verificat prin citate ale operelor lui Karl M a r x şi Friedrich Engels. Chiar cu pre­ ţul unor grave distorsiuni ale realităţii ruse, el se vrea total­ mente fidel întregului marxism. O r , realitatea este că această fidelitate totală şi oarbă s-a dovedit capabilă nu numai să cuprindă totalitatea moştenirii cernîşevskiene, ci s-o şi rea­ lizeze în istorie. T o t u l arată că dacă Lenin ar fi fost tkacevian în teorie, nu ar fi avut niciodată ocazia să fie în practică.

Apropierea este atât de tentantă, că istoriografia sovieti­ că evită subiectul. Operele sale complete nu au fost publica­ te în întregime. Kozîmin, editorul lor şi autorul monografiei din care decurg toate celelalte, a ştiut să se oprească la timp pentru a nu-şi atrage grave neplăceri.

Combinarea între realismul consecvent al mijloacelor şi utopismul radical al scopurilor caracterizează în mod egal pe T k a c e v şi Lenin, şi unul şi celălalt fiind izolaţi în miş­ carea revoluţionară a timpului lor, mişcare, în ochii lor, prea moderată în scopuri şi prea utopică în realizare, ceea ce pro­ voacă, la unul şi la celălalt, aceeaşi exasperare. D a r a nu ve­ dea contrastul între cei doi oameni înseamnă a renunţa să înţelegem de ce T k a c e v a murit nebun la azilul Sf. Ana, iar Lenin, la putere, la Kremlin.

T r e b u i e văzut, într-adevăr pe ce se susţine paralela: se susţine pe teoria lui T k a c e v şi practica lui Lenin. Iată de ce paralela nu a putut fi recunoscută decât după Revoluţia din O c t o m b r i e . Teoria lui L e n i n nu conţine nici unul din ele­ mentele cu alură cinică sau machiavelică ce reprezintă va­ loarea teoriei lui Tkacev când e raportată la tehnicile politice ale marelui său succesor. Potrivit lui Lenin, nu partidul face revoluţia, ci clasa muncitoare, masele ţărăneşti, poporul, şi atunci când e suspectat de contrariu intră în j o c o profe­ siune de credinţă de un marxism ireproşabil. într-un cu-

IV

D i n anii ' 4 0 , gândirea rusă era obsedată de valoarea, de " revoltă, răzmeriţă, răscoală ( » . £ ) .

198

urgenţa acţiunii, dar această obsesie avea drept imbold 199

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

PARTIDUL SCHIŢAT

imposibilitatea şi incapacitatea de a acţiona. Revoluţionarii îşi aliniau fanteziile şi, în funcţie de acestea, guvernul elabora contra-fantezii care se resimţeau în acţiunea sa. Este t o c ­ mai ceea ce-i conferă acestei istorii irealitatea. Este un pa­ lat al oglinzilor ca baraca de bâlci din Doamna din Shangai, unde nimeni nu ştie asupra cui trage, unde doar oglinzile plesnesc şi se sparg. Revoluţionarii aşterneau pe hârtie pro­ iecte de partide care, pentru a-1 combate mai bine, semă­ nau cu imaginea pe care ei şi-o făcuseră despre statul rus, şi acest stat, luând în serios aceste proiecte, se comporta, pen­ tru a le para, după modul în care revoluţionarii aşteptau să o facă. M u l t timp, singura consecinţă materială a ideii re­ voluţionare în Rusia a fost practica statului rus.

racter de universalitate. El nu face apel la drept. El vizea­ ză o stare a lumii în care dreptul să fie superflu şi existen­ ţa justiţiei fără obiect. El nu caută justiţia, ci „regenerarea socială" în care relaţiile între lucruri şi oameni se efectuea­ ză de la sine, în perfecţiune. Atunci se prezintă partidul ca o necesitate imperioasă. El îi reuneşte pe oamenii care ştiu şi îi formează în ce priveşte cunoaşterea. El constituie nu­ cleul „salvat" de la care se va propaga salvarea. Faţă de lu­ mea care trebuie regenerată, el este de o esenţă aparte şi nu se poate contopi cu ea. El stabileşte tacticile şi stadiile suc­ cesive ale revoluţiei salvatoare. Justiţia nu este stadiul final pentru el: ea este instrumentală şi se reduce la un moment tactic. Poate admite în rândurile sale „revoltaţii", pentru ca revoluţia să se poată realiza. D a r vede mai departe decât re­ voltatul şi va păstra pentru el dispreţul gnosticului pentru ignorant, al camaradului avansat pentru camaradul întâr­ ziat şi din acest motiv aflat în situaţia de subaltern*.

Elaborarea acestei idei avusese influenţă în două direc­ ţii. Exista, acum, un corp de doctrine pe cale de unificare filozofică — dacă nu politică — în jurul marxismului. Exis­ ta un tip de om a cărui echivalenţă nu se afla în Occident, de formaţie specific rusă, militantul revoluţionar de tip Cernîşevski, pe care un anume număr de persoane îl exempli­ ficaseră deja prin persoana lor.

Bakunin avusese intuiţia vagă a acestui partid încă din epoca conversiunii sale la hegelianismul de stânga. El se si­ tuează, în mod logic, la capătul reformei morale cernîşevskiene. Este schiţat, cu precizie, în Catehism şi perfecţionat apoi de Tkacev. Până în 1875, a rămas în stadiul de proiect şi de vis. D a r odată cu Zemlea i volea" \ el îşi inaugurează intrarea în lumea reală.

Ethosul revoluţionar se alimenta din alte surse decât cele doctrinale. Neliniştea psihologică, tulburarea intelighenţiei, nenorocirile istorice ale Rusiei fuseseră suficiente pentru a explica spiritul de revoltă. Propunând o soluţie globală, de­ finitivă, doctrina transforma în schimb revolta în revolu­ ţie şi pe revoltat, în revoluţionar. Revolta vizează restabilirea justiţiei. Ea face apel la drept, e mulţumită când acesta este restabilit. Revoltatul care vrea să restabilească justiţia prin mijloace violente poate căuta alianţa cu alţi revoltaţi. D a r banda pe care o formează, precum cea a Hoţilor lui Schiller, nu are vocaţia de a se transforma în partid. Ea nu contes­ tă lumea în bunătatea sa de fond, pe care caută pur şi simplu să o restabilească. Justiţia este considerată ca fiind o obli­ gaţie pentru revoltat şi pentru opresor, deşi acesta din urmă s-a situat în afara ei. Revoluţionarul nu dă justiţiei un ca-

"" Zemlea i volea („Pământ şi libertate"), organizaţia narod­ nicilor revoluţionari (n.t).

200

201

Zemlea i volea oferă o recapitulare a mişcării revoluţio­ nare ruse. El sincretizează încă imperfect tendinţele sale di­ verse şi le face să treacă la acţiune 3 3 .

Nucleul iniţial este de tipul cercurilor clandestine cu rază limitată ale generaţiei neceaviene. Acest grup, format în 1875 la Petersburg, a primit numele de troglodiţi, pentru că, spu­ ne unul dintre ei, nici un străin nu ştie unde locuiesc, nici 4

C f . V. M A T H I E U , 1974, cap. IV şi V.

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

sub ce nume trăiau tinerii care-1 compuneau. C e l mai in­ fluent dintre ei, alături de Natanson, era Mihailov. Acesta dăduse deja primele dovezi, în acelaşi an, la Kiev. El întâl­ nise cele trei curente în care era divizat atunci narodnicis­ mul şi care s-au contopit, fără ca totuşi să se amestece complet, în Zemlea i volea. Lavriştii erau moştenitorii ce­ lor care, în 1873 şi 1874, „merseseră în p o p o r " . „Deschideţi ochii poporului" aceasta trebuia să fie sarcina lor, istoriseş­ te Mihailov. Intenţia lor este de a „lumina toate masele po­ pulare" graţie sutelor de mii de propagandişti, pentru ca o „minoritate, fie cât de mică, să devină în mod conştient so­ cialistă" 3 4 , în p o p o r „nu pasiunea e cea care trebuie trezi­ tă, ci conştiinţa". Bakuniniştii, dimpotrivă, contau pe sentimente şi pe pasiunea revoluţionară brută. Mai curând decât să luminezi poporul, trebuia să îl dezlănţui. îndată ce ar izbucni undeva o răscoală ţărănească, ar trebui favoriza­ tă propagarea sa şi oricare ar fi urmarea „va rezulta o acu­ mulare de pasiuni revoluţionare şi educarea poporului" 3 5 , în fine, tkaceviştii, foarte puţin numeroşi, gândesc să con­ stituie partidul puternic care, odată doborât guvernul ac­ tual, ar impune noua ordine.

Troglodiţii au reuşit, în cursul anului 1876, să se orga­ nizeze temeinic şi să-şi extindă legăturile în oraşele de pro­ vincie, unde organizau relaţii instituţionale cu cercurile înrudite la Odessa, Kiev, Harkov, Rostov. Materialul uman, destul de divers, poate fi împărţit — simplificând lucrurile — în tipul terorist sau tipul propagandist. Propagandistul este adesea un student care nu a rupt încă legăturile sale cu lumea oamenilor. El este, uneori, mai degrabă revoltat de­ cât revoluţionar. Teroristul trăieşte într-un vas închis, ade­ sea în obşte. El este înarmat şi se pregăteşte de violenţă. Se întâmplă ca, din raţiuni doctrinale, teroristul prin tempe­ rament să prefere propaganda sau ca propagandistul decep­ ţionat să treacă la teroare. T r e b u i e să ne ferim să atribuim dezbaterilor care opun aceste tendinţe seriozitatea cu care 202

PARTIDUL SCHIŢAT

ele sunt ţinute. Şi imii şi alţii se acuză reciproc că pun în pericol revoluţia şi, în consecinţă, că nu sunt revoluţionari.

Noi nu-i v o m urma pe acest teren. Şi unii şi alţii vizează revoluţia totală, o schimbare completă a modului de exis­ tenţă al acestei lumi. Ei nu sunt reformişti. Nu se înţeleg asupra tehnicii revoluţiei, dar nici unii, nici alţii nu supra­ estimează tehnica. Revoluţia care se pregăteşte în cosmos depăşeşte facultăţile voinţei umane şi depăşeşte limitele pre­ viziunii, în acest sens, ei nu sunt voluntarişti, pentru că pro­ cesul în ansamblul său poate fi urmat, favorizat, facilitat, dar nu controlat de la un capăt la altul. Vittorio Mathieu aplică revoluţionarului distincţia pe care o făcea Schiller în­ tre artistul naiv şi artistul sentimental 3 6 . Artistul naiv cre­ de că îndemânarea şi cunoaşterea sa sunt cauza reuşitei estetice. Artistul sentimental ştie că ele nu sunt decât oca­ zia. El aşteaptă momentul favorabil pentru a capta reuşita când aceasta se prezintă. Astfel, revoluţionarul se află dis­ ponibil pentru evenimentul despre care nu ştie când se va produce. Tehnica sa este atunci mai puţin una cauzală, cât una de favorizare. Cu toate acestea, între spontaneistul bakuninist şi pianistul tkacevist există un progres de încre­ dinţare gnostică. Amândoi ştiu că regenerarea nu poate să se producă decât după fractura şi ruptura aşteptate. D a r cel de-al doilea crede că ştie mai bine decât primul potrivit că­ ror linii se va opera regenerarea şi care vor fi condiţiile. El îl suspectează pe primul de a acorda partea cea mai mare afectelor individuale şi nu este niciodată sigur că, la el, spi­ ritul revoluţionar nu va degenera în revoltă naivă sau în ci­ nism delincvent. îl acuză de insuficienţă ideologică, căci el ştie că singură cunoaşterea este capabilă să evite această du­ blă deviaţie. Dar, în pofida neîncrederii reciproce, viaţa po­ litică şi militantă reală oferă numeroase posibilităţi de colaborare. Şi de aceea Zemlea i volea a putut funcţiona timp de câţiva ani.

203

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

PARTIDUL SCHIŢAT

Constituindu-se în partid, Zemlea i volea a trebuit să-şi fixeze un program care a fost definit la Petersburgîn 1876.

El îşi limita obiectivele pe termen scurt într-o perspectivă narodnicistă (împărţirea pământului, dezmembrarea Impe­ riului, reaşezarea funcţiilor sociale la nivelul obştilor), dar indica în mod clar principiul: revoluţie violentă şi cele două mijloace: agitaţia „vizând să organizeze forţele revoluţio­ nare şi să dezvolte sentimentele revoluţionare" şi dezorgani­ zarea statului. Intre aceşti doi poli, propaganda organizată şi terorismul organizat, se va derula scurta carieră a parti­ dului Zemlea i volea.

să apere necondiţionat interesele poporului. D a r în măsu­ ra în care o făceau cu seriozitate, ei trebuiau să aplece ure­ chea la doleanţele realmente exprimate de acest popor. Adesea ei locuiau în sate în calitate de medici sau institutori: boa­ la şi ignoranţa nu sunt noţiuni epuizabile prin ideologie. R e mediindu-le, ideologul acţiona pe terenul unui bine comun.

Ui făceau experienţa unei alte realităţi ca atare. Această baie de real îi împingea încet-încet în afara irealităţii lor. In faţa abuzurilor de putere ale administraţiei, a mizeriei fiziolo­ gice, exploatării săracului de către bogat şi a celui slab de către cel puternic, ei nu puteau decât să facă apel la justi­ ţie şi la drept şi, în consecinţă, ieşiseră puţin câte puţin din condiţia lor de revoluţionari. T i m p de câţiva ani, aceşti mili tanti ai satelor vor rămâne pe poziţiile cele mai stricte ale narodnicismului teoretic: dar aceasta semnifica atunci nu O opoziţie la marxism, ci la terorism, la iacobinism şi, într-un mod general, o luare în considerare a poporului, a vocaţiei sale de autonomie. Ei au pus, cei dintâi, problema politică a libertăţii. D i n această fracţiune a organizaţiei Zemlea i vo­ lea s-a recrutat viitorul grup scizionist Fracţiunea neagră şi s-a format viitoarea bază a social-democraţiei.

Nu e aici locul să povestim istoria, de altfel foarte con­ fuză, care s-a derulat simultan în mai multe oraşe, într-o perioadă de aproximativ trei ani. Remarcăm că Zemlea i vo­ lea a încercat simultan să realizeze proiectele contradicto­ rii elaborate de douăzeci şi cinci de ani, proiecte care până atunci eşuaseră în germene. Istoria lui N e c e a e v a reînceput cu buntarii din Ucraina. Un „trădător", Gorinovici, a fost doborât cu un foc de revolver şi stropit cu acid sulfuric.

Aceasta însemna a repeta uciderea studentului Ivanov. Un alt episod, dincolo de mistificările lui Neceaev, regăseşte unele reverii decembriste: în 1876, în districtul Cighirin, aproape de Kiev, ţăranii fuseseră chemaţi să ia cunoştinţă de o „Cartă imperială secretă" care le acorda, de drept, tot pă­ mântul, apoi să se organizeze în miliţii pentru a-1 lua în stă­ pânire de la nobilii care îl deţineau. Mai multe sute de ţărani i-au urmat pe cei trei buntari care le câştigaseră încrederea.

Alţi zemlevolţî, în maniera înaintaşilor lor, se instalau în c o ­ lonii, în zonele rurale de tradiţie pugaceviană sau în oraşe muncitoreşti. Aceştia aparţineau curentului „propagandist".

M a i puţin închişi în lumea lor interioară decât teroriştii, ei au sfârşit prin a înnoda legături autentice cu oraşele şi uzi­ nele şi a descoperi, fără a fi totdeauna conştienţi, sub exis­ tenţele teoretice pe care le imaginau, poporul real, ţăranul şi muncitorul în carne şi oase. Convingerea lor îi îndemna

In 1877, majoritatea militanţilor din Zemlea i volea au fost arestaţi şi li s-au intentat procese. Acestea au fost ră­ sunătoare. Acuzaţii au devenit acuzatori. Opinia publică, adică cea a Rusiei cultivate, a fost entuziasmată de erois­ mul comportamentului lor. „Sunt sfinţi", se spunea. „Ei aminteau de primii martiri ai creştinismului... Predicau iu­ 37 birea, egalitatea, fraternitatea." Opinia publică rusă a epo­ cii formează zona periferică a intelighenţiei revoluţionare.

Ea a suferit influenţa aceloraşi idei, dar diluate şi fără să fi ajuns la concluzia lor logică. într-adevăr, între revoltă şi re­ voluţie nu există numai opoziţie, ci şi succesiune 3 8 . Spiri­ tul revoluţionar se naşte, se implantează pe terenul propice al spiritului de revoltă, devenind soluţie. între tânărul Marx, revoltat utopic, şi bătrânul Marx, revoluţionar ştiinţific, ca

204

205

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

PARTIDUL SCHIŢAT

şi între copilul revoltat şi adolescentul revoluţionar există o ordine cronologică şi logică. Negare şi realizare în ace­ laşi timp, revoluţia este Aufhebung-\A" revoltei. In conse­ cinţă, opinia publică vedea în spiritul revoluţionar realizarea spiritului de revoltă de care era animată şi care se hrănea în mod firesc din toate nedreptăţile Rusiei. Ea era puţin sen­ sibilă la negarea aceluiaşi spirit, căci nu parcursese proce­ sul care conduce de la unul la celălalt. Lega actele revoluţionare prezentate la proces de o paradigmă a justiţiei: martiriul creş­ tin. De partea lor, revoluţionarii acceptau sincer această asi­ milare, fie că profitaseră, de bună-credinţă, de conservarea revoltei în revoluţie, fie că, mai conştienţi, profitaseră din plin de revoltă într-un spirit utilitar şi conform „catehis­ melor" celor mai avansate. Revoluţia şi revolta formau în fie­ care un amestec de compoziţie diferită şi totdeauna instabil.

D a r grupul acuzaţilor materializa amestecul pentru că el cu­ prindea anarhişti iluminaţi (ca „antropoteistul" Malikov) şi revoluţionari avansaţi, ca Mîşkin. Acesta a enunţat foarte bine adevăratul caracter al acţiunii revoluţionare 3 9 . In faţa tribunalului, el a dezvoltat următoarele trei puncte: 1. Enun­ ţul u t o p i c : „Rolul esenţial al partidului social-revoluţionar este de a crea pe ruinele actuale ale regimului etico-burghez, organizarea socială care va da satisfacţie exigenţelor popo­ rului." Această organizare este obştea rurală în accepţia narodnicistă a termenului. 2. Procesul revoluţionar ca destin ineluctabil: „ N u se poate pune în practică (această organi­ zare) decât printr-o revoluţie socială", căci puterea de stat interzice orice cale paşnică de a ajunge la acest rezultat. „Nu este nevoie să fii profet, dată fiind situaţia disperată în care se găseşte actualmente poporul, pentru a prevedea că rezul­ tatul inevitabil al acestei situaţii va fi o insurecţie popula­ ră generală." 3. Sarcina mijlocitoare şi gnostică a partidului:

„Sarcina noastră imediată nu constă în a face sau a declan­ şa revoluţia, ci numai în a-i garanta un final pozitiv." în acest scop, trebuie corelate forţa populară brută şi inteligenţa con­ ducătoare a partidului: „Iată de ce activitatea noastră prac­ tică trebuie să rezide în unirea, întărirea forţelor populare şi tendinţelor revoluţionare, în punerea bazelor celor două curente esenţiale, unul care nu este născut de mult timp, dar a manifestat deja o energie notabilă în intelighenţia, celă­ lalt, mai larg, mai profund, inepuizabil, revoluţia popula­ ră." Trebuie deci format partidul. Să notăm, în trecere, strania răsturnare: datul, adică spiritul revoluţionar al intclighenţiei, este în mod sistematic subordonat iminentei răs­ coale populare, construite sau imaginate. D a r intelighenţia nu putea fi revoluţionară decât cu condiţia existenţei unui presupus p o p o r revoluţionar.

* C o n c e p t hegelian construit pe dubla semnificaţie a cuvân­ tului german care înseamnă t o t o d a t ă a depăşi şi a păstra (n.t).

206

Efortul perseverent al propagandei şi agitaţiei în p o p o r va antrena o reacţie de simpatie, dar nu în popor, ci în „so­ cietate". Ea a devenit activă cu ocazia acestor procese. în ziua următoare încheierii unuia din aceste procese, 24 ianuarie 1878, o tânără, Vera Zasulici, trăgea asupra guvernatorului Petersburgului pentru a-1 răzbuna, declara ea, pe studentul Bogoliubov, biciuit în închisoare. O r , acest atentat a trezit încă mai multă simpatie în opinia publică decât apostola­ tul la ţară.

Opinia, în mod normal nemulţumită de starea de lucruri, atribuia tinerilor eroi o sarcină salvatoare, faţă de care fo­ curile de revolver păreau mai direct adaptate decât predi­ cile ţinute ţăranilor. Dintr-odată, partidul revoluţionar vede în recurgerea la atentatele teroriste un mijloc de a capitali­ za câştiguri politice mult mai rapide. Vechiul fond neceaevian putea să renască în prospeţimea sa nativă. „Comitetul central executiv", în loc să fie un cuvânt magic, capabil să pro­ ducă teamă numai micului cerc clandestin care-1 utiliza, devi­ ne un adevărat comitet central capabil de a executa asasinate în tot imperiul, chiar şi în Palatul de Iarnă. Terorismul 207

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

PARTIDUL SCHIŢAT

scurtcircuita un lung o c o l prin popor. Nu mai era nevoie să se aştepte la infinit ca ura atribuită poporului să se ma­ nifeste pentru a da frâu liber urii proprii. Terorismul era, în fond, adevărul primitiv al mişcării revoluţionare. In fine, după cum s-a văzut, marxismul îi dădea teoria şi justifica­ rea : să nu lăsăm burgheziei ruse născânde timp să ne înă­ buşe: „Atenţie!, scria Kravcinski, asasinul şefului de jandarmi, ca un stol de corbi care simt mirosul de cadavre, iată că se înalţă din toate părţile noii inamici: aceştia sunt burghezii." 4 0

„informaţii exacte şi precise asupra activităţii tuturor gru­ purilor". Ea intră în raport cu alte organizaţii revoluţiona­ re. O r i c e membru de partid poate şi trebuie să pătrundă în alte organizaţii pentru ca să le influenţeze şi să le atragă. Astlel organizat, partidul se prezintă ca o „organizaţie compac­ tă şi bine ordonată de revoluţionari bine pregătiţi, provenind atât din intelighenţia, cât şi dintre muncitori". El poate să-şi fixeze mijloacele de acţiune: apropierea de sectele religioa­ se, de bandele ţărăneşti, de muncitori. Universitatea şi in­ telighenţia ar trebui să furnizeze „principalul contingent destinat să completeze rândurile organizaţiei". Trebuia, în fine, „să stabilească legături cu liberalii, astfel încât să fie exploataţi în vederea propriilor noastre obiective" 4 1 .

D a r pentru a face revoluţia „cât mai curând cu putin­ ţă", pentru a împiedica corupţia poporului prin „dezvol­ tarea capitalismului şi penetrarea crescândă a diverselor otrăvuri ale vieţii burgheze", partidul, trecut în majoritate la terorism şi din nou concentrat la Petersburg, trebuia să se reorganizeze. In primăvara lui 1878, noile sale statute erau gata. E l e sunt de tip neceaevian. Zemlea i volea este o or­ ganizaţie „de persoane strâns legate unele de altele", de oameni dispuşi „să-şi consacre toate forţele, mijloacele, legăturile, simpatiile şi antipatiile, chiar propria lor viaţă" organiza­ ţiei. Membrii organizaţiei renunţă la orice proprietate pri­ vată. Ei acceptă „controlul activităţii tuturor grupurilor şi fiecărui membru în mod individual". Viaţa particulară a fie­ căruia cade sub control „pentru actele care pot fi considera­ te ca importante în practică, în fiecare caz particular".

Ruptura cu omul vechi, conversiunea la o nouă stare spi­ rituală este astfel reafirmată. „Scopul scuză mijloacele", de­ cretează paragraful 9, „cu excepţia cazului în care utilizarea unor mijloace determinate poate dăuna organizaţiei înseşi": ceea ce este — descris cu exactitate —partiinost-\x\ leninist.

Noutatea partidului Zemlea i volea este de a fi transpus în realitate ceea ce, de douăzeci de ani, rămăsese în stadiul de proiect. Apoi, de a fi sincronizat, fără rigoare sau suc­ ces, curentele diverse ale narodnicismului, ale anarhismu­ lui şi marxismului începător. In fine, de a fi manifestat o derivă irezistibilă spre terorism. „Propagandiştii" au sfârşit prin a abandona Zemlea i volea (care a devenit atunci Narodnaia volea) şi sinteza a luat sfârşit. Partidul fusese creat pentru prima dată, dar linia teroristă 1-a condus rapid la sci­ ziune, apoi la nimicire.

Partidul este centralizat. „Cercul fundamental" este com­ pus din revoluţionari de profesie. T o ţ i au aceleaşi drepturi, dar trebuie să se subordoneze în acţiune. Grupul îi poate obliga pe membri să-şi asume cutare activitate, dacă o va con­ sidera utilă. Fiecare este ţinut să păstreze secretul. Admi­ nistrarea centrală coordonează toate activităţile. Ea culege

Sinteza era instabilă. Elementele erau juxtapuse, nu com­ binate. Partidul are un spirit neceaevian. El formează o fa­ langă separată de oameni aparte. Era puternică tentaţia de a da curs prin acte eroice, ieşite din comun, unor fapte care semnalează noua morală, depun mărturie asupra omului nou. D a r era o tentaţie care trebuia respinsă. Trebuia res­ pinsă pentru raţiuni politice: terorismul era eficient pen­ tru a influenţa societatea. Pornind de aici, el putea influenţa statul şi tocmai aceasta s-a întâmplat cu Loris Melikov şi proiectele semiconstituţionale ale guvernului. O r , Zemlea i volea era orice, numai reformist nu: partidul voia să distru­ gă statul şi nu să-1 influenţeze. Pentru aceasta, el avea nevoie

208

209

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

de „berbecele" insurecţiei populare, care trebuia oricum să fie declanşată pentru a pune în mişcare procesul de reno­ vare totală. Abandonând „propaganda", el se afunda într-o contradicţie politică. Şi, astfel, se punea în contradicţie cu legea sa morală de supunere integrală faţă de progresul revo­ luţiei. El se expunea reproşurilor de „romantism", „indi­ vidualism". Exalta eul în detrimentul misiunii pe care o avea.

Sinteza era distrusă. Teroriştii erau spânzuraţi. Propa­ gandiştii se îndreptau spre reformism. Pentru a-i reuni din nou într-o sinteză superioară, incomparabil mai stabilă, tre­ buia aşteptat Lenin.

CAPITOLUL

X

Social-democratia

Pentru a te orienta în istoria social-democraţiei, compli­ cată prin atenţia minuţioasă pe care i-au acordat-o de şai­ zeci de ani istoricii din toate ţările, un bun fir conducător este cariera lui Plehanov. Plehanov a fost primul (împreu­ nă cu Axelrod) care a purtat pe deplin eticheta marxistă, într-un chip indiscutabil. In timp ce narodnicismul contem­ poran, pătruns în întregime de marxism, se acomoda cu amestecul, el a dat conversiunii sale la marxism valoarea unei rupturi cu narodnicismul. Plehanov a fost deci, formal, fon­ datorul social-democraţiei. îndelungata sa relaţie cu Lenin, care se declarase „îndrăgostit" de el şi fusese aliatul său în criza revizionismului, dădea rupturii lor parţiale un ecou exemplar. în fine, Plehanov a avut timpul să reflecteze ca scholar asupra istoriei sociale a Rusiei şi să atingă practic poziţii pe care le-am putea califica, cel puţin la orizontul academic, drept cripto-liberale. în prefaţa primei sale cărţi marxiste, Socialismul şi lupta politică, Plehanov declară: „Tendinţa de a activa în popor şi pentru popor, convingerea că eliberarea clasei muncitoare trebuie să fie opera clasei muncitoare însăşi, această tendinţă practică a narodnicis­ 1 mului nostru continuă să-mi fie scumpă."

Scrisă în 1883, cartea sa este o respingere clară a tero­ rismului cu scopuri dictatoriale de la Narodnaia volea.

I )eutsch, care întemeiază împreună cu el grupul disident eliberarea muncii, dorea conştient titlul de social-demoerat, pentru că, afirma el, „în toată lumea civilizată, numele 211

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

SOCIAL-DEMOCRAŢIA

de social-democraţie era asociat cu un partid concret, paş­ nic şi parlamentar, a cărui activitate era caracterizată prin excluderea aproape completă a tuturor metodelor revolu­ 2 ţionare." Social-democraţia înseamnă moderaţie. Sub o dic­ tatură „socialistă", scrie Plehanov, poporul nu ar putea decât să contemple lenta degradare a „egalităţii economice" şi dacă va dori să ia în mână organizarea producţiei, el nu va pu­ tea din cauza obiceiurilor sale şi a nivelului său slab de dezvol­ tare. „Sau va trebui să caute salvarea alături de comunismul patriarhal autoritar, introducând în el această unică schim­ bare : în locul Fiilor Soarelui Incaşi şi al birocraţiei lor, pro­ 3 ducţia naţională să fie administrată de casta socialistă."

nu este liberal decât în cadrul unui determinism absolut, că­ ruia îi controlează toate pârghiile în cadrul unei tratări ab­ solut serioase a dogmaticii marxiste. în numele marxismului luat ad-litteram, Plehanov se opune, succesiv, terorismu­ lui narodnicist, apoi revizionismului şi, în fine, bolşevismu­ lui leninist.

Plehanov îşi atribuie un precedent, pe Belinski. Mihailovski pusese în paralel teodiceea marxistă rusă şi reconci­ lierea „hegeliană" cu realitatea lui Belinski. Apoi, Belinski sc revoltase. M o m e n t u l reconcilierii este însă tocmai cel pe care Plehanov găseşte cu cale să-1 laude. Belinski depăşea moralismul lui Schiller, raţionalismul abstract al Luminilor.

Revolta sa era o recădere în utopie. Această recădere se ex­ plică foarte simplu cu ajutorul marxismului: în epoca lui Nicolae, condiţiile obiective nu erau mature pentru ca so­ cietatea rusă să dea naştere unui Plehanov. Pe de o parte, occidentalistul Belinski este strămoşul marxismului corect.

I )ar, pe de altă parte, el a comis „păcatul originar al intelighenţiei ruse": este optica din care Plehanov, mai târziu, va stig­ matiza „subiectivismul" lui Lenin 4 .

Astfel, nici un comitet, nici un executiv nu poate, de drept, reprezenta clasa muncitoare şi nici să i se substituie.

Misiunea clasei muncitoare este de a încheia occidentalizarea Rusiei şi de a desăvârşi opera începută de Petru cel Mare.

Nu există o cale scurtă. Scurtăturile ar conduce la o regresie. Calea lungă este şcoala Occidentului, a capitalismului.

Ea poate dura mai puţin decât în E u r o p a pentru că în R u ­ sia „conştiinţa de clasă" beneficiază de cuceririle occiden­ tale. Aici Plehanov se detaşează de sindicatele muncitoreşti.

Sinceritatea narodnicismului său „practic" 1-a separat de na­ rodnicismul terorist care se trăda pe sine. T o t u ş i el nu are intenţia de a lăsa poporul să inventeze şi nici să improvi­ zeze căi noi. El cunoaşte dinainte aceste căi. Marxismul i-a dezvăluit planul istoriei. D a r el acordă maselor încrederea, pe care însuşi marxismul îi comandă s-o facă, de a executa ele însele acest plan. Aici rezidă ambiguitatea lui Plehanov.

El crede în mod profund că totul trebuie lăsat în seama lu­ crurilor şi a oamenilor, că mijloacele naturale sunt mai bune decât cele artificiale. De aceea el se orientează în direcţia liberalismului, a sindicalismului, a social-democraţiei nedogmatice. Dar, pe de altă parte, el nu acceptă acest laissez-faire decât pentru că este absolut convins că se supune legilor pozitive descoperite o dată pentru totdeauna de Marx. El 212

în politică, poziţia lui Plehanov este foarte clară. El pre­ conizează o revoluţie în doi timpi. Prima etapă va fi „burjjiczo-democratică, ceea ce respinge dogma narodnicistă a burgheziei ca grup intrinsec reacţionar. Capitalismul exisl ii deja în Rusia, dar organizarea sa statală este „feudală". Bur­ ghezia va fi împinsă spre liberalism prin logica „intereselor sale de clasă". D u p ă care va urma cea de-a doua etapă, cea .1 „dictaturii proletariatului". Şi Plehanov o înţelege în sen­ sul lui M a r x : guvernarea imensei majorităţi a populaţiei asu­ pra unei infime minorităţi de exploatatori. Ea va fi, afirmă li, o „panarhie".

Aceasta lăsa loc la interpretări contradictorii. D e m o c r a n.i, libertatea şi legalitatea trebuiau gândite drept atribute provizorii ale primei etape sau trebuia să li se acorde o va­ loare în sine? Care ar fi intervalul între cele două etape?

213

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

SOCIAL-DEMOCRAŢIA

Proletariatul, cum o dorea Axelrod, şi-ar fi exercitat „he­ gemonia" încă din faza „burghezo-democraticâ" ? C u m se pot combina cele două obiective „democratic-burghez" şi „socialist" la scara partidului ? în ce proporţie ar trebui să

Se exprimă în zemstvă şi, în continuitate cu ea, intelighen­ ţia profesionalizată ce prinsese rădăcini. Liberalismul dispu­ ne de o reţea politică ce îi permite să creeze, între 1900 şi 1905, un adevărat partid în sensul occidental al termenu­ lui. In timp ce partidele social-démocrate sunt grupuri con­ spirative organizate în vederea manipulării unei crize, partidul cadet este organizat în vederea unei lupte politice cotidiene, normale, electorale. Pentru prima dată în Rusia, un partid politic organizat îşi fixează alt orizont decât bulversarea re­ voluţionară. Pentru prima dată, un partid de opoziţie îşi pro­ pune să organizeze realitatea şi nu să-i substituie una nouă.

se alieze cu liberalii sau să-i combată ?

C ă c i , la această cotitură a secolului, noutatea în Rusia este pluralismul social şi cultural, ca şi viaţa politică. Este un ansamblu de fenomene concomitente, pe care marxis­ mul ce învăluie totul le subsumează, inadecvat, termenu­ lui generic de „capitalism".

Există acum o societate mai fin diferenţiată decât socie­ tatea cu două clase — ţărănimea şi nobilimea — de altăda­ tă; o viaţă culturală care se anunţă printr-un sistem de învăţământ complet în rapidă extindere, o presă variată, al­ cătuită din mai multe ziare de mare tiraj, fundamental li­ beră. Intelighenţia îşi pierde c o n t u r u r i l e stricte de funcţionărime şi devine, în mod treptat, o pătură socioprofesională fără orientare ideologică specifică. Vulgata populisto-marxistă î n c e t e a z ă să t r o n e z e d e s p o t i c asupra publicului cultivat. Acesta, în păturile sale superioare, tră­ ieşte la ora europeană. El este influenţat de spiritualism, es­ tetism, iraţionalism, curentul „art nouveau". El este, precum Occidentul, „ 1 9 0 0 " . în fine, ceea ce este cel mai im­ portant este că o viaţă politică asemănătoare celei occiden­ tale este pe cale de a se naşte. Pe aceasta însă, marxiştii, care văd marele proces modernizator sub unghiul îngust al „dez­ voltării capitalismului", abia dacă o văd: clasa capitalistă este strâns legată de stat, care rămâne marele realizator al creş­ terii economice. Şi, cum ei nu cred în autonomia politicu­ lui, subestimează tendinţa liberală din care fac un fenomen „burghez" şi care, cu toate acestea, se extinde sub ochii lor în toate clasele.

Chiar la ţară, unde narodnicismul eserilor este important, liberalismul biruie. Bazele sale sociale sunt nobilimea care 214

O r , acum când există o viaţă politică, cele două clase care lormau suportul proiecţiilor revoluţionare sunt în măsură să-şi manifeste veritabila stare de spirit. Ţărănimea se pre­ supunea că visează la un bunt. în fapt, organizarea admi­ nistrativă, reţeaua puterii locale, eficacitatea supravegherii militare şi poliţieneşti au făcut asemenea progrese de un se­ col, încât bunt-ul era foarte puţin probabil. Te puteai t o ­ tuşi teme de el sau îţi puteai pune speranţe în el. O r , începând aproximativ cu anul 1902, ţărănimea se pune în mişcare şi este evident că ea a abandonat visurile eschatologice ale răs­ coalelor ţărăneşti de odinioară. Ea preferă o presiune in­ sistentă, semiviolentă, semipaşnică, asupra nobilimii, pentru a o constrânge să-şi vândă pământurile pe care le păstrează încă în mâinile sale. Ea se organizează comercial, tehnic, po­ trivit direcţiilor liberalismului e c o n o m i c şi al cooperative­ lor. Satul este destul de alfabetizat pentru a se orienta din punct de vedere politic: el priveşte mai mult spre Cădeţi ilccât spre Socialişti. în aceeaşi direcţie va merge şi clasa muncitoare. D a c ă nu se ţine cont de polonezi şi de letoni, istoria mişcării muncitoreşti în Rusia începe realmente cu evreii. In 1900, singura „clasă muncitoare" organizată, ca­ pabilă să gestioneze case de asigurări, să organizeze cu suc­ ces greve, care dispune de o organizare suplă şi democratică, este Uniunea muncitorilor evrei, Bttnd-ul. Masa muncitorilor 215

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

SOCIAL-DEMOCRAŢIA

ruşi este foarte întârziată. Ea cuprinde un nucleu de mun­ citori de elită, de bună formaţie profesională, dar în mod constant copleşită şi barbarizată de fluxul imigranţilor de la sat. Muncitorii ruşi sunt capabili să susţină acţiuni revendi­ cative destul de importante. Marea grevă din 1896 este o pură iniţiativă muncitorească. D i n ea s-a desprins o conducere au­ tentic muncitorească ce va cantona studenţii social-democraţi în poziţia subalternă a confecţionerilor de manifeste 5 .

naturale, şi capitalismul este o asemenea fază, nu pot fi o c o litc, nici scurtate. Structura statului se ajustează în m o d aui ornat la baza socială. Socialismul va învinge, fără revoluţie, printr-o inaugurare oficială, în cadrul unui gen de Congres |J statelor dezvoltate din punct de vedere economic. La acesic idei adera din plin tânărul Struve*. Note critice cupriviic la problema dezvoltării economice a Rusiei, lucrarea sa apărută în 1894, este o apologie a dezvoltării industriale a Rusiei (aşa cum fusese întreprinsă de Witte şi ministerul de finanţe), în numele ştiinţei obiective. Trebuie „învăţat de la Capitalism" 7 .

Totodată, atâta timp cât greva este ilegală, mişcarea mun­ citorească născândă nu poate ocoli planul politic dacă vrea să-şi cucerească legitimitatea. Ea descoperă politica, dar po­ litica liberală. Când funcţionarul Zubatov a fost în măsu­ ră să propună clasei muncitoare o formă de organizare alternativă la partidul politic clandestin, ea se va precipita către această formă. între 1901 şi 1903, Rusia a cunoscut poate, dacă se exceptează Bund-u\, sindicalismul muncito­ resc cel mai pur, şi faptul că poliţia s-a străduit să-1 con­ troleze nu i-a alterat substanţial adevărata natură. Mai târziu, succesul lui Gapone dovedeşte încă slaba influenţă social-democrată. Abia în ajunul războiului clasa muncitoare se ra­ dicalizează, şi poate nu în sensul marxist.

Notele critice au avut un mare succes. Reputaţia lui Struve era atât de înaltă, încât el a fost însărcinat să redacteze Manifestul primului congres al social-democraţilor ruşi ( 1898). Clasa muncitoare, se putea citi, avea drept primă sarcină să lupte pentru libertate politică, luptă de care era incapabilă „laşa şi slaba burghezie rusă". D a r de ce Struve, • arc se declara în particular mult mai interesat de libertate decât de socialism, se găsea în compania cercurilor social-dé­ mocrate, formal revoluţionare î n c ă ? Pentru că alte două marxisme îşi croisera drum în acelaşi mediu, la adăpostul ortodoxiei: economismul şi revizionismul.

în ce mod ia în considerare marxismul această nouă Rusie ?

Marxismul „narodnicist" exista în continuare. V o r o n ţ o v şi Danielson, obnubilaţi de problema agrară, insistau asupra efectelor negative ale capitalismului. Foametea din 1891, care provocase, direct sau indirect, moartea unei jumătăţi de mili­ on de persoane, consolida, aparent, acest marxism catastro­ fic. D a r se născuse un alt marxism, cu totul diferit. Iniţiatorul pare a fi fost un profesor de la Universitatea din Kiev, Ziber, a cărui disertaţie David Ricardo şi Karl Marx, editată 6 în 1885, primise aprobarea călduroasă a lui Marx însuşi .

Acest marxism este un determinism e c o n o m i c hotărât op­ timist. F o r m e l e vieţii sociale rezultă din legile naturale ale dezvoltării. Ele nu depind de opţiunile oamenilor. Fazele

P . B . Struve, unul din liderii partidului cadeţilor, reprezeni.int al „marxismului legal" (n.t.).

216

217

Economismul ? Nici fracţiune, nici sistem, cel mult o tendmţă timidă şi o interogaţie împărtăşită de câţiva militanţi, m i r e care, scrutând scrierile lor cu minuţiozitate filologi­ c i , se pot distinge două sau trei curente 8 . Pe scurt, e c o n o ­ mismul a izbucnit din experienţa amară a grevelor din I K 9 6 - 1 8 9 7 , în care muncitorii se purtaseră ca nişte elevi foarte slabi ai tutorilor lor intelectuali. „Propaganda" adiI a învăţătura marxistă eşuase. Social-democraţii, spuneau „economiştii", trebuie să se unească cu opoziţia liberală care Cere acel lucra de care este nevoie în prezent în Rusia: adică

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

o constituţie, iar nu o revoluţie. A reuşit însă, dimpotrivă, „agitaţia", adică apelul la grevă şi la ameliorarea condiţii­ lor de viaţă: aceste acţiuni să fie aşadar conduse de munci­ torii înşişi, de vreme ce aceasta îi interesează. Este deci oportun să se deschidă rândurile Comitetului director al Uniunii de luptă pentru Eliberarea Muncii câtorva muncitori. D a c ă marxismul este adevărat (lucru de care economiştii nu se îndoiau), muncitorii îl vor descoperi singuri, prin propria lor experienţă. Trebuie democratizat partidul. Trebuie, în consecinţă, ca „foştii" din partid să cedeze locul. „ E c o n o ­ miştii" declanşează protestele vehemente ale acestor foşti.

Gardieni ai ortodoxiei, aceştia din urmă au construit o en­ titate de respingere, şi anume economismul — conferindu-i, pe nedrept, o consistenţă istorică pe care nu o avea. Prin amalgamare, ei au înglobat-o în condamnarea unei alte ten­ dinţe, într-adevăr reale şi cu o reală deschidere internaţio­ nală: revizionismul.

Actul de naştere al revizionismului este scrisoarea pe care a adresat-o, în octombrie 1898, Eduard Bernstein C o n g r e ­ sului social-democraţiei germane. Există cel puţin trei as­ pecte în această scrisoare şi în polemica ce i-a urmat. Primul este strict politic. Un hiatus se lărgeşte între ceea ce afirmă social-democraţia germană şi ceea ce face ea, şi acest hia­ tus nu e sănătos: „Trebuie ca social-democraţia să aibă cu­ rajul să se emancipeze de frazeologia trecutului şi să vrea să apară drept ceea ce este în realitate: un partid numai al re­ formelor democratice şi socialiste." 9 N u m a i coincizând cu sine însuşi, îşi va găsi partidul eficienţa deplină. Pentru Bern­ stein, ideologia este un parazit al politicii. Apoi el face o judecată istorică asupra trecutului şi prezentului. „ E u am negat pur şi simplu ideea că prăbuşirea societăţii burgheze este aproape şi am afirmat că social-democraţia nu trebuie să-şi întemeieze tactica pe speranţa unei catastrofe iminen­ t e . " 1 0 Evoluţia istorică a dezminţit pronosticurile lui Marx.

Engels, în „Testamentul" său din 1895, presimţea deja acest 218

SOCIAL-DEMOCRAŢIA

lucru. Situaţia economică a muncitorilor nu s-a agravat. „Este inutil şi absurd de a se disimula faptul." Numărul de proprietari a crescut. în domeniul politic, „vedem cum pri­ vilegiile burgheziei capitaliste se şterg puţin câte puţin în fftţa progreselor instituţiilor democratice". Mişcarea mun­ citorească contracarează eficient exploatarea capitalistă. Ce este atunci socialismul ? Aici, Bernstein descoperă funda­ mentele filozofice ale revizionismului. Este, mai întâi, o re­ întoarcere la adevăratul spirit ştiinţific. „O eroare nu devine j a c r ă prin faptul că la un m o m e n t dat M a r x şi Engels au impărtăşit-o, şi un adevăr nu pierde nimic din valoarea sa pentru că un economist antisocialist, sau nu în întregime socialist, 1-a constatat primul. în domeniul ştiinţei, tendinriu creează privilegii şi nu notifică sentinţe de expulzai c . " 1 1 Or, Marx s-a înşelat. Teoria pauperizării este infirmată. „Dialectica" este un paspartu sofisticat. Există contradic­ ţii în Capitalul. Ceea ce se înţelege prin ştiinţă în „socia­ lismul ştiinţific" este o „litanie" 1 2 . Este, apoi, politiceşte vorbind, o opţiune în favoarea reformei şi împotriva revo­ luţiei. Socialismul nu este în ruptură cu liberalismul, el îl realizează. Liberalismul este un principiu social mai larg de­ cât „liberalismul burghez" sub care s-a relevat prima dată şi rezultatul său este socialismul. „ C u numărul şi inteligen­ ţa în creştere, (sufragiul universal) devine instrumentul prin care reprezentanţii poporului, din stăpânii care erau, sunt transformaţi în oameni aflaţi în slujba poporului." Socia­ lismul nu este altceva decât un „liberalism organizator" 1 3 . ('.a urmare, nu se poate i m a g i n a i priori ce este socialismul, de vreme ce el depinde de activitatea liberă a forţelor so­ ciale. „Democraţia este, în acelaşi timp, mijloc şi scop." D e ­ mocraţia nu este nici un cuvânt de ordine al agitaţiei, nici o etapă tactică, ci un mijloc în vederea obţinerii unui plus de democraţie. „Socialismul" nu este o stare; el este un vector, 0 orientare şi este în zadar să sari peste etape de vreme ce nimeni nu cunoaşte sfârşitul; „în acest sens am scris această 219

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

SOCIAL-DEMOCRAŢIA

frază la care subscriu î n c ă : mişcarea este totul, şi ceea ce se numeşte în m o d obişnuit scopul final al socialismului nu este nimic .

D a r , dacă socialismul nu este altceva decât automişcarea unei societăţi în dezbatere liberă, lupta de clasă nu este decât indicatorul unei lipse de libertate, de democraţie. „In­ teresele antagoniste de clasă vor dispărea, în parte pe câm­ pul de bătaie al concurenţei economice (care cuprinde lupta sindicală), în parte — şi aceasta la un nivel din ce în ce mai mare — în legislaţie. D i n lupta intereselor de clasă, intere­ sul colectiv se va detaşa lent şi cu cât acesta va predomina, 15 cu atât societatea va fi mai d e m o c r a t i c ă . "

utile sale de organizare şi respingea manipularea conspii .H i vă. D a r bernsteinismul este într-o măsură mult mai im­ portantă renunţarea la cealaltă lume, ideologică. Şi acest lucru ortodoxia nu putea să-1 accepte. Nicăieri acest refuz nu este exprimat atât de clar ca în răspunsul adresat lui Bernstein de către R o s a Luxemburg: „A lega marea masă populară de un scop care depăşeşte întreaga ordine existeni .i, a lega bătălia de fiecare zi de marea reformă a lumii, aceasta este marea problemă a mişcării social-démocrate, care, în mod consecvent, trebuie să avanseze între aceste două pe­ ricole: abandonarea caracterului său masiv şi abandonarea scopului final, recăderea la starea de sectă şi rostogolirea în mişcarea reformistă burgheză, anarhie şi oportunism." 1 6

Bernstein a renunţat să construiască o altă lume. Lumea care trebuie schimbată şi amenajată este aceasta. In conse­ cinţă ea are o valoare. Socialismul şi adversarul său sunt c o ­ relaţi. El respinge antagonismul absolut al luptei de clasă şi ruptura revoluţiei. Astfel spus, el redescoperă binele co­ mun. Odată cu aceasta revine luciditatea ştiinţifică, bunul-simţ istoric, răbdarea şi perspicacitatea politică. Bernstein este la originea „dezideologizării" mişcării muncitoreşti. D e j a se remarcă la el efectele spirituale care însoţesc ieşirea din cercul vrăjit. O c h i i săi se deschid, stilul său se eliberează.

Cartea sa respiră cu uşurinţă. C ă c i scrisoarea sa din 1898 conţine în esenţă totul. El îl va dezvolta apoi cu talent şi, tot aşa cum ideologia operează o schimbare completă de sta­ re, completă şi imediată este şi ieşirea din ideologie.

Mişcarea muncitorească germană era prea masivă, prea muncitorească, pentru ca să fie posibilă o delegare a puterilor unui grup de ideologi şi de conspiratori profesionişti.

Curentul bernsteinian provine pe de o parte din examina­ rea serioasă a realităţii muncitoreşti de către un partid mun­ citoresc. Asupra acestui punct, el nu se deosebea de ortodoxia social-democrată, de Kautsky, de R o s a Luxemburg, nici chiar de Plehanov, care, în îndepărtata Rusie şi înainte chiar să existe mişcarea muncitorească, avea încredere în capaci-

Poziţiile lui Bernstein au fost imediat cunoscute în R u ­ sia. Desigur, se poate spune că, în ce priveşte condiţiile apa­ riţiei revizionismului, ele sunt reunite de îndată ce există, dacă nu o mişcare muncitorească socialistă — ceea ce nu era cazul în Rusia —, cel puţin o viaţă politică diversificată şi legală — ceea ce exista de câţiva ani. O altă explicaţie mai simplă ar pleca de la o apreciere cu totul opusă a situaţiei: că în Rusia, tocmai pentru că acţiunea era dificilă, practica sindicală aproape inexistentă, practica politică la începutu­ rile sale, în partidele socialiste rămânea mult timp pentru dezbaterea de idei, cu atât mai mult cu cât esenţialul efec­ tivelor lor era compus din intelectuali. Frontiera culturală nu exista. Cărţile şi ideile treceau. Prestigiul social-democraţiei germane era imens: aceasta e suficient pentru a în­ ţelege difuziunea timpurie a gândirii lui Bernstein. La care trebuie încă adăugată o particularitate a câmpului intelec­ tual rus. Plehanov remarca faptul că „însăşi europenizarea burgheziei noastre se realizează sub stindardul marxismu­ lui" 1 7 . Marxismul juca, pentru moment, rolul utilitarismu­ lui manchesterian, ca raţionalizare entuziastă a începuturilor industrializării. în lupta lor contra narodnicismului sau

220

221

O R I G I N I L E I N T E L E C T U A L E ALE LENINISMULUI

SOCIAL-DEMOCRAŢIA

neoslavofilismului Ministerului de Interne, Cadeţii şi chiar unele medii ale Ministerului de Finanţe gândeau după modelul liberalismului, în stil marxist. Marxismul desprin­ dea legea de fier a salariilor şi punea în contul naturii obiec­ tive a lucrurilor mizeriile decolării e c o n o m i c e 1 8 . Mai mult, el avea un avantaj: nu era în chip deschis „burghez". El pă­ rea să ţâşnească din tradiţia socialistă. El dădea intelectua­ lului rus o cauţiune a deschiderii spiritului şi a progresismului, care era necesară prestigiului său şi utilă pentru publicarea lucrărilor sale.

dilicil de distrus teoria scăderii tendenţiale a ratei profitu­ lui, a pauperizării şi, în fine, a revoluţiei. Struve devenise un liberal.

Cu toate acestea, în 1899, redactorul programului so­ cial-democrat la primul congres al partidului, Piotr Struve, proceda la rândul său la revizuirea lui Marx. La drept vorbind, el nu aştepta decât ocazia, căci în timp ce redacta programul el nu prea mai credea în ortodoxie, dar consi­ derase de datoria sa să păstreze îndoielile pentru sine. R e ­ vizionismul lui Struve este net intelectualist 19 . Ruşii căutaseră în M a r x coerenţa sistematică. Atunci când aceasta slăbeşte într-un punct, ea nu întârzie să se năruiască. Struve îl ata­ că pe M a r x în centrul teoriei sale, teoria valorii. El reia o b ­ servaţiile lui B o e h m Bawerk asupra contradicţiei dintre Cartea I şi Cartea a I l I - a a Capitalului. în Cartea I rata pro­ fitului depinde de proporţia capitalului variabil în capita­ lul total, pentru că valoarea de schimb şi, în consecinţă, rata profitului sunt determinate de cantitatea de muncă utilizată în producţie. O r , în Cartea a IlI-a, Marx admite constanţa ratei profitului care încetează deci să depindă de compozi­ ţia capitalului şi acceptă că valoarea de schimb e determi­ nată prin costul de producţie, în care cantitatea de muncă nu formează decât un element. Marx încerca să scape de aceas­ tă contradicţie aşezând conceptul precis de valoare a mun­ cii în contextul nedeterminat al celui de muncă socialmente necesară — dar explicaţia devenea atunci tautologică. Prin această fisură în coerenţa ideologică se emancipa spiritul lui Struve, după cel al lui Bernstein. D u p ă aceasta, nu mai era 222

Revizionismul a fost resimţit de Plehanov ca o trădare.

A rticolele lui Bernstein din Neue Zeit l-au îmbolnăvit 2 0 .

Prietenul său Axelrod a făcut aproape o depresie. „Motivul lăuntric al idealismului meu şi al activităţii mele sociale, scria acesta din urmă, a fost conceptul progresului infinit al na­ ni iii umane..." Şi Bernstein venea să-i năruie credinţa! Revizionismul il punea pe Plehanov în faţa eventualităţii unei reconcilieri cu lumea imanentă şi a unei volatilizări a transcendenţei sale comunismul. M a i mult, atitudinea de dispreţ „ştiinţific" pe care el o adoptase faţă de narodnicism, era acum adopi .il a de revizionişti faţă de el. Savanţii ar fi reprezentaţi acum I Ic Bernstein, Struve, iar el, Plehanov, ar fi confundat cu ig­ noranţii narodnicismului credincios şi naiv. în fine, culmea, Bernstein avea aerul de a nu-i recunoaşte lui Plehanov ran­ gul ce i se cuvenea în secţia rusă a Internaţionalei.

Plehanov nu înţelegea de ce Bernstein nu fusese exclus II mediat din partid. El a fost stupefiat când Kautsky, pe care il admira atât, nu îl urma în imboldurile sale, tipic ruseşti, l.i o justiţie expeditivă. C u m de dragul şi veneratul tovarăş Kautsky lăsase să se publice asemenea orori ? „Libertatea de opinie în partid poate şi trebuie să fie limitată tocmai pen­ ii II că un partid este o uniune liber consimţită între oameni împărtăşind idei comune. O d a t ă ce unitatea dispare, schis­ 21 ma devine inevitabilă." Era, într-adevăr, obiceiul cercului FUS, după 1830, de a face din doctrină o problemă de apari cnenţă şi un simbol de loialitate. O interpelare aidoma i-a lost curând adresată de către Lenin.

Pe de altă parte, Plehanov s-a aşezat la lucru. Nu am cui .ijul să rezum lucrările Bernstein şi materialismul, Cant con-

11 ¡1

Kant sau

testamentul spiritual al domnului Bernstein, 223

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

SOCIAL-DEMOCRAŢIA

Conrad Schmidt contra lui Karl Marx şi Friederich Engels, Materialism sau Kantianism, Primele faze ale unei teorii a luptei de clasă, Critica criticilor noştri e t c . 2 2 Este o literatu­ ră peste măsură de plicticoasă. Să spunem că, în acord cu ortodoxia kautskyană, el apără lupta de clasă şi necesitatea unei revoluţii; că el apără, pas cu pas, linia avansată a „pau­ perizării absolute", întărind în spate o poziţie de retrage­ re pe linia „pauperizării relative". Că, în fine, el filozofează.

Bernstein, distanţat de dogmatica marxistă, gândea uneori în maniera epistemologilor timpului său, care erau neopozitivişti şi neokantieni. D a r nu trecuse de la marxism la neo­ kantianism printr-o apostazie. Plehanov, şi după el Lenin, va vedea întotdeauna ieşirea din ideologie ca o adeziune de aceeaşi natură la o ideologie contrară. Aici însă nu era ca­ zul. Bernstein, trântind în urma sa poarta grea a ideologiei, se exersa cu un alt mod de gândire şi, dacă gândirea sa a ajuns să fie colorată de spiritul timpului, folosind chiar modali­ tăţi de gândire neokantiene sau neopozitiviste, el era depar­ te de a întreţine cu aceste doctrine raporturile pe care le întreţinea mai înainte cu marxismul. D a r cei pe care îi lă­ sase în urma lui nu-şi imaginau alte raporturi. Şi acordau o atenţie inchizitorială decelării în gândirea sa a germeni­ lor unui sistem antagonist, fără a vedea că ceea ce era nou, era faptul că aceşti germeni nu se dezvoltaseră în sistem, pen­ tru că spiritul sistemului era abandonat.

.ii ata cum Hegel introduce devenirea imanentă (dialectica): ., M ctoda metafizică a materialiştilor francezi este, faţă de metoda dialectică a idealismului german, ceea ce matemai ui Ic elementare sunt faţă de matematicile superioare." Isi o r i c i i Restauraţiei caută legile istoriei. Urmează, în fine, o expunere a materialismului dialectic şi istoric al lui Marx, I 11 exemple. Expunerea se face în stricta ortodoxie social-democrată. El nu este „mecanicist": expune în detaliu „inter.u ţiunea". Există o ordine a factorilor: nevoie — forţe de producţie — relaţii de producţie — drept, regim politic şi m o ­ rală. Dar, prin interacţiune, istoria este una: „ E a este isto­ ria raporturilor sociale condiţionate de către starea forţelor de producţie în orice m o m e n t . " „Ceea ce se numeşte idet >logie, conchide el, este numai reflectarea multiformă în spi­ rite a acestei istorii una şi indivizibilă." 2 4 T o a t e acestea nu au nimic original, dar sunt expuse ireproşabil. Există o eru­ diţie la acest rus care citeşte mult, dar numai pentru a savu­ ra mai bine calma certitudine a totalităţii. O r i c e eveniment nou, orice lectură, orice istorie acumulează tot atâtea do­ vezi noi. Se înţelege schimbarea de ton când Bernstein vine să zdruncine credinţa. Furia, indignarea, amărăciunea vin să anime oarecum cele trei sute de pagini îndreptate î m p o ­ triva apostatului.

Lucrul la care Plehanov ţine din toate puterile sale este materialismul.

El scrisese ample disertaţii asupra acestui subiect. Con­ tribuţii la istoria materialismului trebuia să apară în Neue Zeit, dar în ciuda promisiunilor lui Kautsky, aceasta nu s-a întâmplat. Ea a apărut în ediţie germană în 1896. Este o am­ plă istorie a materialismului din secolul al X V I I I - l e a (d'Holbach, Helvetius), căruia, după ce este elogiat, i se reproşează în final a fi „static": „Materialismul metafizic nu era revolu­ ţionar decât pe j u m ă t a t e . " 2 3 Apoi, în maniera lui Engels, el

Articolul din Neue Zeit (Bernstein şi materialismul) este scris încă sub impactul emoţiei. T o t u l ţâşneşte simultan. „Bernstein a trăit ani lungi în intimitatea lui Engels fără a-i înţelege filozofia." „Marx şi Engels nu au fost materialişti numai în unicul domeniu al studiilor istorice, ci şi în n o ­ ţiunea prin care ei definesc raporturile spirit-materie." U r ­ mează o demonstraţie a acordului între materialismul lui Marx şi Engels şi „materialismul" lui Spinoza ( ! ) . De altIcl, această identitate materialistă de vederi există deopotri­ vă între Spinoza şi La Mettrie, d'Holbach, Diderot. „Eu nu văd absolut nici o diferenţă fundamentală între spinozism şi materialismul lui La M e t t r i e . " 2 5 Atingem aici cu degetul

224

225

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

această pivotare a spiritului, prin care se întoarce spatele ati­ tudinii filozofice pentru a privi lumea ideologic. Atunci când toate lucrurile sunt reduse la cadrul fără mister în care sunt închise, nu mai există, într-adevăr, diferenţă între Spinoza şi La Mettrie. N i m i c nu este mai patetic decât dovada avan­ sată de Plehanov asupra „spinozismului" lui M a r x şi E n gels. Iată pasajul în care se trădează respectulpentru Maestru şi mândria unei perfecte occidentalizări: „ î n 1889 [...] am avut plăcerea, timp de o săptămână încheiată, să am cu el (Engels) lungi conversaţii asupra diverselor subiecte teore­ tice şi practice. într-o zi conversaţia se purta asupra filo­ zofiei şi Engels critica cu putere ceea ce Stern numeşte, foarte neinspirat, « materialismul fizic. » — Astfel, deci, întrebai eu, bătrânul Spinoza avea dreptate când afirma că gândi­ rea şi întinderea nu sunt decât două atribute ale uneia şi ace­ leiaşi substanţe? — Cu siguranţă, îmi răspunse Engels, bătrânul Spinoza avea în întregime dreptate." 2 6 Verdictul lui Engels este atât de decisiv că Plehanov ţine să citeze doi martori ai acestei istorice conversaţii: celebrul chimist Schorlemmer şi Axelrod.

De ce trebuia el să înşire trei sute de pagini de materia­ lism contra lui Bernstein, în timp ce problema pusă era po­ litică: realizarea adecvării frazeologiei catastrofiste la practica reformistă ? Poate că găsim o indicaţie în numeroa­ sele pasaje în care Plehanov îl atacă pe Kant şi chiar pe Hume.

SOCIAL-DEMOCRAŢIA

( c r e a lui fidelă, verificată de experienţă. Este esenţial să se a Urme omogenitatea naturii şi a omului. Şi Plehanov îl cil c a z ă o dată în plus pe scumpul său d ' H o l b a c h : „ O m u l este (>pcra naturii; el există în natură; este supus legilor sale; nu se poate elibera de e l e ; nu poate nici chiar în gând să iasă din c a . " 2 8 El cunoaşte în m o d obiectiv aceste legi. Acest mate­ rialism asimilează, fără maliţiozitate, „pentru şinele" obieci ivităţii tehniciste cu „în şinele" proceselor din natură. Astfel, savantul tehnicist din ştiinţele naturii este pus pe aceeaşi li­ nie cu savantul tehnicist din ştiinţele sociale (revoluţiona­ rul), ca posesori, ambii, ai unei cunoaşteri ultime („obiectul Cercetării materialiste este natura şi istoria u m a n ă " ) . M a r ­ xistul, materialist rafinat ( d i a l e c t i c ! ) , este capabil să expli­ ce chiar aberaţia kantiană şi cea, încă mai gravă, a lui Bernstein şi Conrad Schmidt. Şi iată această explicaţie: „Burghezia are interesul de a resuscita filozofia lui Kant în speranţa că aceasla filozofie o va ajuta să adoarmă proletariatul." N - a spus K a n t : „Trebuia deci să distrug cunoaşterea pentru a face loc credinţei ?" Kant varsă opium în conştiinţa muncitoreas­ că. „Nu, cu adevărat", comentează Plehanov, „burghezia 29 nu este atât de proastă."

U n e i probleme politice, Plehanov îi răspunde prin filo­ zofie, sau, mai curând, asupra unei probleme filozofice i m ­ plicate de o atitudine politică, el trage zăvorul ideologiei.

Strivind îndoiala filozofică sub certitudinea sistemului, el se întâlneşte cu politica ce-1 descalifică pe adversar şi-i r e ­ c u z ă argumentaţia situându-1 într-o căsuţă a sistemului p o ­ litic condamnat: burghezia. Drumul lui Bernstein de la emanciparea politică spre o emancipare a spiritului este p a r ­ c u r s în sens invers de Plehanov care, după un proces inchi­ zitorial, îl dă pe mâna pământească a „luptei de clasă".

în fond, Plehanov nu suportă poziţia critică. El o res­ pinge cu toate forţele ca ideolog, pentru că ea ruinează nu­ cleul cunoaşterii absolute, de la care pornind se dezvoltă ideologia. El o respinge ca revoluţionar pentru că ea rui­ nează determinismul securizant care justifică acţiunea re­ voluţionară şi volatilizează responsabilitatea individuală, punând în aceeaşi serie de determinaţii natura materială şi omul. „Kant ar vrea să ne convingă că nu se poate aplica deloc lucrului în sine categoria de cauzalitate." 2 7 O r , lucrul în sine acţionează asupra gândirii noastre care este tradu-

Caracterul circular al argumentaţiei ideologice care, după ce a respins obiecţia, îl digeră pe cel care face obiecţia (şi foarle adesea începe prin a-1 digera în loc de a-1 respinge) este mai desăvârşit decât procesul inchiziţiei. C ă c i dacă judecătorul

226

227

O R I G I N I L E INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

SOCIAL-DEMOCRAŢIA

inchiziţiei se străduieşte să descopere erezia, el nu posedă o teorie pozitivă pentru a-1 explica pe eretic. îl trimite spre diavol, părintele său, şi nimeni, nici chiar inchizitorul nu se poate considera ferit de ispitele sale. în timp ce ideolo­ gia, dat fiind că este, de drept, centrală, trebuie, pentru a rămâne ca atare, să ţină cont de acest fapt nou pe care îl con­ stituie disidentul. Ea nu a realizat nimic dacă, dincolo de respingere, nu reduce accidentul la nimic, explicându-1 până la capăt, astfel încât să aibă loc restabilirea continuum-ului în cunoaştere şi, odată operaţiunea terminată, să nu mai sub­ ziste decât ideologia triumfătoare ocupând tot terenul.

în el ororile care îi scăpaseră la prima lectură. Vedea în el csenţialmente o reîntoarcere la tradiţia de la Narodnaia volea. C â t regreta că nu 1-a denunţat mai devreme! El a fă­ cut în anul 1904 această profeţie, mai timpurie decât cea a lui T r o ţ k i şi a Rosei Luxemburg: „Să ne închipuim că re­ cunoscutul de noi toţi Comitet Central posedă dreptul, încă în discuţie, de «lichidare ». Iată ce se va întâmpla atunci. în timp ce congresul este în pregătire, Comitetul Central « va lichida » peste tot elementele de care nu este mulţumit şi, completând toate comitetele cu oamenii săi, îşi asigură, fără dificultate, o majoritate absolut supusă la congres. Congre­ sul, constituit din oameni ai C C , strigă cu amabilitate ura, îi aprobă toate actele, încununate sau nu de succes, şi îi apla­ udă toate proiectele şi iniţiativele. Atunci, în realitate, n-ar mai exista în partid nici majoritate, nici minoritate, pentru că am realiza idealul Şahului Persiei." 3 1 Este o viziune premonitorie ce prevesteşte glorioasele congrese ale erei stalinistc. Dar după aceasta, Plehanov a fost departe de a fi totdeauna atât de ferm. Menşevicii, în loc să se declare deschis refor­ mişti, îşi petreceau timpul dovedind că erau tot atât de re­ voluţionari ca oricare alţii. Ei încercau, în acelaşi timp, să-şi dovedească aceasta lor înşile. Până într-atât, încât, citind li­ teratura social-democrată, schisma bolşevic-menşevică pare complet invizibilă, declaraţiile, şi ale unora, şi ale altora, pă­ rând croite după acelaşi patron. Este ceea ce îl face pe U l a m să afirme că principala diferenţă între cele două fracţiuni 32 poate fi rezumată într-un singur cuvânt: „ L e n i n " . Pleha­ nov însuşi nu se decide între cele două tabere. în 1908, în i imp ce colabora strâns cu menşevicii, şi pentru că unul dini re ci (Potresov) omisese într-un articol să sublinieze su­ ficient rolul personal al lui Plehanov în începuturile mişcării, acesta îl ameninţă că se asociază cu Lenin şi că îi denunţa ci „lichidatorişti". El nu reuşeşte decât să-i discrediteze pe menşevicii ruşi în ochii social-democraţilor germani, care nu cunoşteau nimic din problemele ruseşti şi îi respectau

Această metodă, pe care Plehanov a utilizat-o în mod exemplar, fapt pentru care a primit de la Lenin cele mai mari elogii, va fi prin excelenţă metoda bolşevică. Şi cu toate aces­ tea, Plehanov nu va rămâne cu bolşevicii. El devine în 1904 menşevic şi chiar, dacă se poate spune astfel, cripto-cadet.

Nu este locul aici să refacem cronica relaţiilor dintre Ple­ hanov şi Lenin, relaţii bogate în accidente. Există din par­ tea lui Lenin veneraţia discipolului, din partea lui Plehanov vanitatea maestrului. Lenin îi făcea emigrantului de la G e ­ neva eminentul serviciu de a-1 promova de la rangul de fi­ lozof marxist la cel, dacă ne gândim bine mai glorios pentru un marxist, de şef de partid 3 0 . D a r Lenin nu putea să aibă în gând să-i lase conducerea partidului. Plehanov, în pofi­ da capriciilor, schimbărilor bruşte de dispoziţie, suscepti­ bilităţilor, va colabora cu Lenin în timpul perioadei de la Iskra. Ce-i de făcut ? apare în 1902 şi Plehanov nu a ridicat obiecţiuni. La faimosul congres de la Bruxelles şi Londra, care a deschis marea schismă şi a marcat naşterea bolşevis­ mului, Plehanov a rămas, nu fără ezitări, de partea lui Lenin.

D a r încă din anul următor ( 1 9 0 4 ) , Plehanov ia distanţă faţă de noul „Robespierre", noul „Bonaparte" şi noul „Blanqui", pentru a relua comparaţiile pe care le formulează deschis sau discret. El a recitit atunci Ce-i de făcut f şi a descoperit 228

229

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

SOCIAL-DEMOCRAŢIA

renumele. în 1912, în Pravda bolşevică, spre consternarea prietenilor săi, el îi flagela încă pe „lichidatorişti".

Dar, înainte de a fi aruncat în 1914 în obscuritate, ca „defensist", Plehanov se îndepărta lent de politica activă. El îşi dădea aere de erudit şi de istoric. Revoluţionar, Plehanov era, desigur, în continuare. Continua să apere teoria celor două etape, burgheză şi proletară, ale Revoluţiei. Revoluţia din 1905 nu i se părea un motiv suficient pentru a modifica această schemă de ansamblu. El nu obosea să reaminteas­ că punerea în gardă de către Engels contra unei luări pre­ mature a puterii ce ar expune proletariatul la cele mai grave pericole. Aliatul privilegiat era deci curentul liberal, care pre­ gătea activ revoluţia zisă burgheză. Pentru cea de a doua etapă mai era timp. în lucrările sale de istoric, Plehanov se întâlnea, pe de altă parte, îndeaproape cu concluziile şco­ lii istorice liberale. Nefericirea Rusiei era că societatea ci­ vilă fusese totdeauna strivită de statul despotic. Europenizarea s-a efectuat, sub Petru cel Mare, cu mijloace asiatice. E p o ­ ca modernă, şi mai ales după abolirea iobăgiei, lasă o şan­ să dezvoltării de tip european. Rolul proletariatului este de a desăvârşi procesul de occidentalizare a Rusiei şi de a o smulge astfel despotismului oriental. La sfârşitul vieţii, mar­ tor al unei reîntoarceri brutale, sub Lenin, la despotismul oriental, el a avut remuşcări şi s-a întrebat asupra respon­ sabilităţii sale. Oricât de nelegitimă i-a fost posteritatea, nu el o generase oare ? „N-am început noi oare să răspândim mar­ xismul prea devreme, într-o Rusie înapoiată, semiasiatică ? " 3 3 Se vede deja încolţind justificarea troţkistă a eşecului revo­ luţiei prin circumstanţele externe şi mediul defavorabil.

xă kautskyană. Lenin adera formal la teoria celor două re­ voluţii.

D a r iată ce îi separa: atitudinea lăuntrică faţă de doctri­ nă. Plehanov credea în ea fără rezerve, dar într-un mod naiv.

Mai întâi, el crede într-un acord între valorile şi noţiunile utilizate de marxism şi valorile şi noţiunile acceptate în c o ­ mun sub aceeaşi denumire. El nu crede deci că noţiunile de „popor", „democraţie", „proletariat" au în marxism un alt sens decât „popor", „proletariat", „democraţie" în utiliza­ rea curentă sau în dicţionare. El crede în universalitatea va­ lorii de adevăr a marxismului. Plehanov, spre deosebire de I ,cnin, nu s-a simţit aproape de clasa muncitoare, nu a parlicipat niciodată la o grevă, nici nu şi-a pus speranţa poli­ tică în mişcarea muncitorească concretă. Clasa muncitoare rămâne o construcţie raţională. De la plecarea sa în străi­ nătate el nu a întâlnit niciodată clasa muncitoare ca atare, decât în reprezentanţii ei calificaţi, în redingotă şi pălărie melon, din social-democraţie.

C e e a ce îi leagă unul de altul pe Plehanov şi pe Lenin, ceea ce îl împiedică pe primul să se rupă complet, iar pe cel de-al doilea să blameze în mod absolut, este doctrina. O p o ­ ziţiile de caracter sunt secundare. Opoziţiile politice ar fi putut să se rezolve într-un compromis de faţadă. Până la război nici unul nu a putut-o rupe deschis cu linia ortodo-

Dar, în mod paradoxal, această abstracţie este cea care menţine contactul între Plehanov şi realitatea rusă. Prin chiar dogmatismul său, el e constrâns să acorde încredere hotă­ râtă clasei muncitoare ruse, chiar, şi mai ales, dacă nu o cu­ noaşte şi să respingă orice manevră care ar fi făcut ca partidul să i se substituie. Printr-o asimilare serioasă a marxismu­ lui în întregul său, el îşi însuşeşte drept ale sale elementele democratice şi „occidentaliste" ale doctrinei. El îşi însuşeş­ te o parte a viziunii pe care o avea Marx asupra Rusiei, foar­ te apropiată de viziunea unui Custine şi a unui Michelet.

Statul rus este tipul ideal al despotismului. Plehanov dez­ voltă îndelung tema în Introducere la istoria socială a Ru­ siei. El întâlneşte astfel curentul occidentalist al istoriografiei ruse, care este în majoritate liberal, fie liberal conservator în tradiţia lui Soloviov, fie liberal de stânga în cercul lui M i liukov. Această viziune liberală a istoriei ruse este, sub de­ ghizarea ei marxistă, corectă. D a c ă între Lenin şi Plehanov

230

231

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

SOCIAL-DEMOCRAŢIA

doctrina constituie legătura pe care nimic nu poate să o rupă în întregime, ea constituie totodată obstacolul pe care ni­ mic nu-1 poate surmonta în întregime. Societatea civilă tre­ buie să devină în Rusia, în m o d decisiv, mai puternică decât statul, înainte de a gândi trecerea la socialism, sau, în caz contrar, acest socialism va fi o nouă formă a unui despo­ tism asiatic veşnic. Plehanov şi Lenin sunt de acord asupra revoluţiei „în două etape": liberal-burgheză şi socialist-proletară, dar Plehanov ia în serios mai mult decât Lenin aceas­ tă întindere a programului pe două etape, pentru că el ia în serios modificările concrete pe care revoluţia liberal-bur­ gheză trebuie să le introducă în societatea rusă.

dată aproape conform cu spinozismul pe care îl profesa, în contrasens, în luptele sale contra lui Bernstein. Murind şi văzând lacrimi în ochii soţiei sale, el o dojeneşte: „ T u şi cu mine suntem vechi revoluţionari, noi trebuie să fim fermi. Şi ce este moartea ? Vezi pe fereastră mesteacănul acela care se înclină tandru către brad ? Şi eu voi fi, poate, într-o zi iransformat într-un mesteacăn asemănător. Ce este rău în 34 asta?"

C e e a ce aşteaptă Plehanov de la ea este, efectiv, intro­ ducerea în Rusia a liberalismului burghez, a dezvoltării eco­ nomice burgheze, a maturizării unei clase muncitoare, în raport cu care revoluţia constituie un mijloc. In timp ce Lenin este în întregime concentrat asupra revoluţiei ca asupra unui scop, în raport cu care apetitul liberal al populaţiei ruse şi aspiraţia sa la dezvoltarea economică sunt luate ca teme de agitaţie şi propagandă, ca mijloace politice. D u p ă cum ac­ centul este pus pe „revoluţie" sau pe „burghez" şi „prole­ tar", marxismul îşi schimbă sensul. Iată de ce, pe măsură ce îmbătrâneşte, Plehanov este determinat să accepte par­ tea liberală a moştenirii marxiste. O r , chestiune ce merită să fie remarcată, această parte liberală nu se separă de ver­ santul materialist, în timp ce revoluţionarismul are afinita­ te pentru dialectică. C e e a ce protejează, într-o largă măsură, raţiunea plehanoviană este acest lest de materialism, filozofie onorabilă, deşi insignifiantă, care permite un anu­ me contact cu realul.

D i n cauza materialismului credea el în forţele economi­ ce, în ponderea claselor sociale, în pericolele de a brusca tim­ pul, în imposibilitatea de a ajunge la întâlnirea forţelor obiective ale istoriei şi ale naturii. Materialismul său ia, în momentul morţii sale, un contur cvasireligios şi de această 232

Materialismul suficient de înfrumuseţat ca urmare a unei stări sufleteşti panteiste se realizează în contemplarea lu­ mii aşa cum este ea şi se înalţă aproape în rugăciune. T i m p de o jumătate de secol, materialismul servise pasiunea re­ voluţionară şi justificase acţiunea violentă. Acelaşi materia­ lism la bătrânul Plehanov explică extincţia pasiunii şi justifică tergiversarea şi prudenţa. Materialismul era un zăvor tras asupra filozofiei, atât timp cât hrănea orgoliul cunoaşterii totale, dar forţele abandonându-1, nu mai rămânea din ma­ terialism decât materia în splendoarea sa, şi el i-a servit drept reazem pentru tot ce era capabil bătrânul în materie de fi­ lozofie.

(

LENIN

CAPITOLUL

XI

Lenin

Istoria este personală. Marile evenimente ale istoriei, c o ­ titurile sale, trec şi se exprimă prin marile personalităţi. Mar­ xismul lui Plehanov, infidel în acest caz lui Hegel, neagă personalităţile. El dădea evoluţiei istorice un caracter transpersonal: infrastructura, masele, clasele, ideologia de cla­ să. „ D a c ă o ţiglă rătăcitoare l-ar fi omorât pe Robespierre, scria Plehanov, locul său ar fi fost în m o d sigur luat de un altul, şi chiar dacă acest altul ar fi fost inferior din toate punc­ tele de vedere, evenimentele n-ar fi urmat mai puţin aceeaşi direcţie." 1 Lenin avea aceeaşi opinie. în secolul care s-a scurs, istoria democraţiilor noastre occidentale se concepe totuşi, la rigoare, făcând abstracţie de principalii oameni de stat.

Nu avem impresia că Chamberlain, Daladier, H o o v e r au influenţat decisiv istoria ţării lor, nici chiar, s-ar putea ple­ da, Churchill, de Gaulle, Roosevelt. D a r istoria U R S S nu se poate imagina fără Lenin.

liafacere instabilă şi convulsivă, fără influenţă durabilă. T r e ­ buie să mergem mai departe ? R e m a r c ă m atunci că Lenin nu intră în nici un gen cunoscut. D o m i n a ţ i a sovietică este mai întinsă şi mai durabilă decât imperiul lui Alexandru şi cel al lui Genghis Han, dar, privită de aproape, ea nu are struc­ tura unui imperiu de cucerire. Ca şi Cezar, Richelieu, Thiers, Lenin a întemeiat o legitimitate nouă. D a r a sa nu se bazea­ ză pe consensul subiecţilor. Ea nu produce un sistem sta­ bil, autoreglat. Consensul este presupus, dar el nu este probat prin slăbirea coerciţiei. Aceasta nu poate face astfel încât să nu rămână tot atât de puternică precum în prima zi. T r e ­ buie ca, depăşind ordinea politică, să-1 comparăm pe Lenin cu Constantin cel Mare care reînnoia bazele spirituale ale imperiului, cu M a h o m e d şi profeţii înarmaţi ? D a r ideolo­ gia nu este o religie.

C i n e poate rivaliza în istorie cu Lenin ? Stalin s-a mul­ ţumit să aplice principiile leninismului cu o determinare şi o logică ele însele leniniste. Hitler a dat leninismului o con-

Atunci cu şefii revoluţionari ? în orice caz, nici cu Mvinzer, nici cu milenariştii, pe care refuzul dimensiunii poli­ tice i-a condus la pieire. Cromwell are o dexteritate, un simţ al situaţiilor concrete, un discernământ al posibilului şi im­ posibilului, care se poate situa alături de virtuţile corespun­ zătoare lui Lenin. Dar Cromwell gândeşte în termeni religioşi.

El nu se vrea revoluţionar, ci restaurator al unei constitu­ ţii violate. El nu se află în fruntea unui partid revoluţionar.

I )impotrivă, supune constrângerii aripa extremistă şi, oda­ tă ajuns la putere, renunţă în mod expres la utopie. Ca ur­ mare, el pregăteşte o restauraţie. N a p o l e o n îi detestă pe ideologii iacobini, pe „oamenii sângelui". El caută o via me­ dia între vechiul şi noul regim, între monarhia de drept di­ vin şi remiterea puterii către societatea civilă. Această via media, care este şi a lui Cromwell, este propria sa putere personală. Prin aceasta, el restaurează politicul în optica principelui machiavellian. D a r nu acesta este Lenin, care deicstă orice via media, care se opune atât Vechiului regim cât şi societăţii civile şi care nu aspiră conştient la puterea personală.

234

235

Este imposibil de afirmat că ar fi avut loc revoluţia dacă Lenin n-ar fi făcut-o şi n-ar fi ţinut-o în mână. Lenin este autorul, iniţiatorul, inspiratorul şi referinţa constantă a unui regim de tip nou care s-a întins fără a-şi schimba natura pe mai mult de un sfert din univers şi despre care nu ştim, după şaizeci de ani de când durează şi se consolidează, dacă nu se va întinde la întregul univers.

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

LENIN

Robespierre este tipul care se apropie cel mai mult de Lenin. Despre cel de-al doilea, se poate spune, ca şi despre primul, „că el crede tot ceea ce z i c e " . Paralela a fost făcu­ tă de mai multe ori după Malaparte. Ei se aseamănă prin caracter. Dominaţia unui partid ideologic într-o situaţie re­ voluţionară, rezultat al unei dictaturi de fapt, dar nu de in­ tenţie, dă aceeaşi alură carierei lor. Robespierre a căzut însă la capătul câtorva luni şi el nu a lăsat în urmă nici un robespierrism. Superioritatea lui Lenin este evidentă; uimitor este că ea se bazează în acelaşi timp pe cei doi poli opuşi a căror tensiune a sfârşit prin a-1 distruge pe Robespierre, po­ lul ideologic şi polul politic. Robespierre nu era destul de ideologic în latura sa politică: partidul său, insuficient su­ dat şi educat, s-a divizat şi 1-a trădat. D a r el nu era suficient de politic în latura sa ideologică, de vreme ce, la el, utopia stingherea acţiunea şi oblitera perceperea situaţiilor. Lenin duce ideologia la perfecţiune, dar, în acelaşi timp, acţiunea sa politică este cu desăvârşire liberă şi realistă. De nenumă­ rate ori mai intoxicat decât Robespierre şi decât Marat, in­ capabil de a percepe lumea aşa cum este ea, totalmente dominat de o viziune ireală a lucrurilor, el pare, dintr-un alt unghi, tot atât de lucid, implacabil, cinic, ca şi principe­ le machiavellian, tot atât de constant în neşansă ca Frederic al II-lea, tot atât de sigur în planuri ca Bismarck, tot atât de decis şi de cutezător ca C e z a r şi N a p o l e o n . C u m poţi să fii în acelaşi timp Marat şi Bismarck ? Acesta este mis­ terul lui Lenin.

nu poate fi atins ca persoană. Pare că aceasta e o noutate fără precedent a epocilor ideologice: istoria se face în cadrul lor prin indivizi impersonali. Lui Stalin, Hitler, Troţki, aspectul cri­ minal sau dement sau teatral al existenţei le conferă, mar­ ginal, un soi de personalitate. Ea se manifestă în marginea activităţii lor istorice, ca fantezii în raport cu o linie de acţiu­ ne principală în raport cu care tind, ca şi Lenin, simultan spre atotputernicie şi spre abolirea personalităţii. La Lenin, aceas­ tă margine nu există.

Tatăl său era inspector al şcolilor publice în provincia Simbirsk. Când a primit această funcţie în 1869, un an înain te de naşterea lui Vladimir Ilici, nu existau în această vasl ă provincie cam periferică decât douăzeci de şcoli. La moartea sa, în 1886, el a adus această cifră la 434 (cu douăzeci de mii de elevi) fără a lua în considerare mai multe şcoli secunda­ re de nivel excelent. Destinul a făcut deci ca Lenin să fie c o p i l u l unui bun slujbaş al sistemului şcolar rusesc şi să se nască chiar în locurile unde se forma intelighenţia. Educa­ ţia sa provincială, incompletă, îl făcea incapabil să acceadă la nivelul înaltei culturi petersburgheze care se desprindea, la acest sfârşit de secol, de cultura narodnico-marxistă a in­ iei ighenţiei. Opiniile sale îl orientează dimpotrivă spre aceas­ ta din urmă. Gusturile sale îl fac prizonierul ei.

Ar mai fi un mister. Istoria, după cum am spus, este a personalităţilor. O r , nouă ne scapă persoana lui Lenin. C e ­ zar, Richelieu, Bismarck fascinează mereu prin inepuiza­ bila bogăţie a personalităţii lor. C e l e mai bune biografii ale lui Lenin nu pătrund în interiorul personajului. Wolfe, Fischer glisează de la biografie la istoria generală. U l a m nu se mul­ ţumeşte să o intituleze pe a sa Lenin, c i : Bolşevicii2. B i o ­ grafia sfârşeşte brusc pentru că acest individ excepţional

Gusturile lui Lenin sunt datate şi de o perfectă stabilitate. E l e sunt cele ale generaţiei anilor '60 aşa cum au fost lixate o dată pentru totdeauna. în ce priveşte arta moder­ nă, el nu pricepe nimic şi nici nu vrea să priceapă. C o n t e m ­ poran al lui M a x Weber, al lui Freud, al logicii engleze, al lilozofiei critice germane, el n-a auzit nimic de ele. Avan­ garda literară rusă îi este suspectă chiar dacă se vrea revo­ luţionară. „ N u înţeleg nimic, afirmă el, din acest entuziasm pentru Maiakovski. Versurile sale nu sunt decât o umplutui'ă, o păsărească de neînţeles, pe care el a lipit cuvântul „revoluţie". D u p ă părerea mea, revoluţia nu are nevoie de bufoni ca Maiakovski care se joacă cu ea şi care nu ne

236

237

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

LENIN

asigură că Maiakovski se situează la o sută de coţi deasu­ pra lui Beranger.'"

va renega niciodată ca mentor spiritual. îi admira dogma­ tismul de nezdruncinat.

Cultura sa clasică e dintre cele mai limitate. Valentinov, care 1-a cunoscut bine la Geneva şi a lăsat cel mai fidel por­ tret al lui, 1-a întrebat dacă 1-a citit pe Shakespeare, B y r o n , Moliere, Schiller. N u . D i n G o e t h e a citit Faust şi atât. D i n ­ tre clasicii ruşi, Puşkin, Turgheniev, Tolstoi, G o n c e a r o v , dar numai în maniera în care îi înţelegeau criticii intelighenţiei, Belinski şi D o b r o l i u b o v . îi place nespus de mult N e krasov, „poetul cetăţean". îl ignoră voit pe Dostoievski. „ N u am timp de pierdut cu porcăria asta", afirmă el. D u p ă ce a citit Amintiri din casa morţilor şi Crimă şi pedeapsă, nu a vrut să citească Fraţii Karamazov şi nici Demonii. „ C u ­ nosc subiectul acestor opere rău mirositoare, mi-e suficient, începusem să citesc Fraţii Karamazov, dar nu am putut să ajung mai departe de scenele din mănăstire de la începutul cărţii. în ce priveşte Demonii, este o porcărie reacţionară... şi eu nu am timp de pierdut. Am aruncat cartea după ce am frunzărit-o. O asemenea literatură îmi este inutilă. Ce poa­ te să-mi aducă e a ? " 3 î n c ă o trăsătură tipică a genului său de cultură e gustul său pentru folclor. într-o zi la Paris, me­ najera sa fredona: „Ei nu vor avea Alsacia şi Lorena...". L e nin a căzut în extaz: era vocea poporului francez.

„Marxismul este o concepţie monolitică, îi spunea L e ­ nin lui Valentinov, nu poate fi diluată sau denaturată prin diverse adăugiri sau completări. Nu mai ştiu cu privire la care critic al marxismului, Plehanov mi-a zis odată: « Să în­ cepem prin a-i pune un as de caro, după aceea vom vedea » | în Rusia pe îmbrăcămintea ocnaşilor se cosea un as de caro].

Hi bine, eu cred că trebuie să aplicăm un as de caro tutu­ ror celor care vor să lovească marxismul, fără chiar « să mai vedem după ». Aceasta trebuie să fie reacţia oricărui bun re­ 4 voluţionar."

Plehanov a fost mentorul său în cunoaşterea marxismu­ lui. Pentru omul Plehanov el a avut o pasiune urmată de o cear­ tă violentă. D a c ă Lenin 1-a înjurat ca adversar politic, el nu-1 * N. V A L E N T I N O V , 1 9 6 4 , p. 9 8 . La 6 mai 1 9 2 1 , L e n i n îi adre­ sa lui Lunacearski telegrama u r m ă t o a r e : „ N u este o ruşine să vo­ tezi în favoarea publicării poemului 150 0 0 0 0 0 0 de Maiakovski în 5 0 0 0 de exemplare ? Prostie, absurditate, extravaganţă şi pre­ tenţie. D u p ă părerea mea, numai zece din scrierile astea ar m e ­ rita efortul de a fi publicate si doar 1 5 0 0 de exemplare pentru biblioteci şi pentru smintiţi. în ce-1 priveşte pe Lunacearski, el merită o săpuneală pentru futurismul său." L E N I N , 1 9 6 9 , p. 2 2 2 .

238

D a r înainte de Plehanov, Lenin suferise o influentă tim­ purie, mai decisivă încă, nu numai asupra gândirii, ci şi asu­ pra caracterului său, şi anume cea a lui Cernîşevski. El 1-a citit mereu în tinereţe şi în m o d special când avea domici­ liu forţat la ţară, după expulzarea sa de la Universitatea din Kazan. „M-am îmbătat de lectură din revărsatul zorilor până in noapte. Autorul meu preferat era Cernîşevski. Citeam şi reciteam până la ultimul rând tot ceea ce se publica de el in Sovremennik. Graţie lui Cernîşevski am luat cunoştin­ ţă de materialismul filozofic [...] Am citit de la un capăt la altul remarcabilele eseuri ale lui Cernîşevski asupra estetit II, artei, literaturii [...] Aria enciclopedică a cunoştinţelor lui Cernîşevski, claritatea vederilor sale revoluţionare, ta­ lentul său necruţător de polemist, toate acestea m-au cuCerit. Aflându-i adresa, i-am scris şi am fost foarte afectat I .i nu am primit răspuns. Vestea morţii sale, survenită după un an, mi-a produs multă durere. Există oameni despre care .se poate zice că au un fler revoluţionar absolut. Aşa a fost Marx, aşa a fost şi Cernîşevski. Până la această dată nici un uvoluţionar rus nu a înţeles sau judecat într-un m o d atât de fundamental, atât de penetrant şi atât de puternic, laşii .i i ea, josnicia şi trădarea care există în întreg liberalismul."

Kl a citit Ce-i de făcut ? imediat după executarea fratelui său 239

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

LENIN

Alexandru, ştiind că acest roman fusese una din cărţile sale preferate. „Am petrecut în compania lui, afirmă el, nu zile, ci săptămâni. N u m a i atunci i-am înţeles profunzimea. M-a răscolit profund." 5 Ce-i de făcut? este punctul de obser­ vaţie cel mai bun pentru a contempla viaţa lui Lenin. D a c ă nu e eul său, imposibil de surprins, idealul său privitor la eu este Rahmetov. Ca şi modelul său romanesc, Lenin îşi supune facultăţile fizice la un antrenament. Gimnastica, re­ gimul alimentar, regularitatea vieţii, ordinea domestică pre­ cisă îi asigură revoluţionarului o deplină stăpânire a forţelor sale. Ia şi el, din economie, din asceză şi din calcul, înfăţi­ şarea, dar numai înfăţişarea micului burghez perfect. Ca şi Rahmetov, Lenin împarte literatura în utilă şi inutilă, iar pe aceasta n-o citeşte.

amorul liber, ci de logica obiectivă a raporturilor de clasă în iubire." Asupra unui roman pe care i-1 dăduse, el afirmă: „Ce porcărie! Strângeţi cel mai mare număr de orori p o ­ sibile, uniţi viciul cu sifilisul, cu infamia romantică, cu stoar­ cerea de fonduri prin şantaj şi cu procesul unui doctor...

I )upă părerea mea, e cu siguranţă o imitaţie arhidetestabilă, a arhidetestabilului Dostoievski." 6 Puţin importă ce a fost sau poate n-a fost între L e n i n şi Inessa. D a r şi-a dat cine­ va seama că Inessa are şi un model literar şi că acesta este Vcra Pavlovna din Ce-i de făcut ? Trecuse şi ea de la viaţa burgheză la viaţa revoluţionară şi de la un soţ mai puţin pro­ gresist la un soţ progresist. Către 1860 era la modă să imiţi iui numai spiritul din Ce-i de făcut ?, ci însăşi intriga sa. Ines­ sa a fost oare conştientă de această paralelă ? Şi dacă ea nu a fost, i-a scăpat paralela lui Lenin ? Nu ştim.

Cheia descifrării lui Lenin, ca şi a lui Rahmetov, este devoţiunea totală faţă de imperativele ideologiei, completa sub< «rdonare la practica revoluţionară pe care o ordonă. Această absorbire atingea la Lenin desăvârşirea. în liniştea nopţii, când visa, visa tot la revoluţie. Relaţiile umane erau jude­ cate cu această măsură. Iată-lîn 1907, atunci când este aban­ donat de aproape toată lumea. El îl întâmpină pe Valentinov CU o faţă „rece şi rea" şi îl întreabă: „Aparţineţi încă grupu­ lui nostru ? — Da — Aşadar nu l-aţi părăsit î n c ă ! Voiam mai întâi să ştiu căci, în caz contrar, v-aş fi întors spatele şi nu v-aş mai fi vorbit. Nu vreau să vă întreb de ce nu aţi sem­ nat protestul celor treizeci şi şapte de bolşevici, mi s-a spus că aveaţi atunci neplăceri personale. — Mi-am pierdut fiul.

Explicaţia se află aici sau altundeva ? De altfel, lucrul nu mai prezintă prea mult interes. Am de discutat cu dumneavoasII a lucruri mai importante..." Şi atât de puternică era con­ vingerea lui Lenin, atât de surprinzătoare logica sistemului, ca sărmanul Valentinov a rămas mut, ca şi cum protestul celor treizeci şi şapte de bolşevici era într-adevăr mai im­ portant decât moartea fiului său 7 .

Dar Lenin exista oare în afara acestei polarizări ? Idea­ lul său privitor la eu este pentru sine fără mister, dar eul

Acest neobosit autodidact, care, ca şi maestrul său Marx, petrece mult timp în bibliotecile publice, decide, ca şi maes­ trul său Cernîşevski — şi R a h m e t o v —, cu cutezanţă în nu­ mele convingerilor sale de neclintit şi a noii sale ştiinţe provinciale. El nu ezită să scrie o carte groasă pentru a-1 re­ duce la tăcere pe un dificil logician austriac, Ernst Mach, pe care bagajul său intelectual nu-i permite să-1 citească, dar pe care-1 „respinge" de la cap la coadă; mai târziu, ajuns la putere, îl va scoate din bibliotecile publice împreună cu Descartes şi K a n t şi alţi câţiva filozofi „antimarxişti".

Ca şi Rahmetov, L e n i n trăieşte cast. N i m e n i nu s-a gân­ dit vreodată că voluptatea a reprezentat ceva în legătura lui cu Krupskaia, căreia toate mărturiile îi scot în evidenţă urâ­ ţenia şi mediocritatea excepţionale. S-a glosat mult pe sea­ ma ataşamentului pe care l-ar fi avut pentru o femeie mult mai atrăgătoare, Inessa Armând. Se pare într-adevăr că, la un m o m e n t dat, s-au tutuit şi că Lenin a fost foarte afectat de moartea ei. Se păstrează câteva scrisori, acestea fiind însă ample disertaţii politice şi instrucţiuni pentru militanţi. Ei au purtat conversaţii asupra amorului liber. Lenin consi­ dera că acesta era o revendicare burgheză. „Nu-i vorba de ceea ce dumneata, în m o d subiectiv, vrei să înţelegi prin 240

241

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

LENIN

său ? în zadar cultul organizat după moartea sa a încercat să aşeze pe altare un Ilici „uman", un soi de geniu bun, ma­ liţios şi vesel. Legenda se năruie de la sine. în zadar istoricii de pe toate tărâmurile au fost tentaţi să atingă o zonă non politică, un ungher al persoanei sale care să fi scăpat pre­ facerii ideologice. Lenin este absent din propriile sale biogra­ fii, care se dezvoltă, după cum am spus, în analize politice.

11 u a-1 vedea pe H e r z e n şi petrecuse la L o n d r a patru zile discutând, apoi revenise fără a arunca o privire în jurul lui.

I ,a Salzburg, Lenin se plânge de durerile sale de stomac şi cerc o sută de ruble mamei sale. La Berlin, îşi face în Spree I mia cotidiană. Detestă Parisul. T r o ţ k i îşi făcuse prieteni în I.Inărui C . G . T . francez. Lenin nu şi-a dat această ostenea­ lă sau această plăcere. Lui i s-a furat bicicleta, circulaţia este loarte intensă, biblioteca este incomodă. Un automobilist, i.isturnându-1, i-a intentat proces şi 1-a câştigat. La Capri j o a c ă şah cu G o r k i , nu este de acord asupra lui Mach, pier­ de, se supără. îi place la Geneva. Se simte încă mai bine la (Cracovia. „Femeile umblă cu picioarele goale şi poartă î m ­ brăcăminte în culori vii, exact ca în Rusia... Trăim aici mai bine ca la Paris." 9

A fost el rus, aşa cum Gladstone a fost englez, Thiers francez, Bismarck prusac ? El este cu siguranţă inexplica­ bil fără condiţiile politice şi intelectuale care l-au format şi care nu au fost reunite decât în Rusia. D a r , ca tip uman, în ce priveşte caracterul, el scapă oricărei specificităţi naţio­ nale. Dostoievski reproşa intelighenţiei revoluţionare că se deznaţionalizează. Lenin ar fi atunci exemplul perfect al acestei deznaţionalizări, el care aparent se integrează atât de bine în această Europă anonimă a clasei mijlocii (middle class). De altfel, cultura naţională nu îl interesa. în 1914, pro­ clama că acest concept e o înşelătorie burgheză răspândită de centuriile negre şi de clerici. Cultura naţională era cea a marilor proprietari, a clerului şi a burgheziei. Cultura ma­ selor este internaţională. Principalul motiv de „mândrie na­ ţională a velicoruşilor" este contribuţia lor la mişcarea revoluţionară mondială şi mai ales faptul de a avea drept concetăţean pe „democratul velicorus Cernîşevski care şi-a 8 închinat viaţa cauzei revoluţiei" .

El nu se interesa mai mult nici de cultura „internaţio­ nală". Hazardurile emigraţiei l-au purtat în centrele stră­ lucitoare ale civilizaţiei Europei aflate la apogeul său. El nu a avut ochi pentru ele. La Londra, dispreţuieşte „celebrul lor Westminster", Westminsterul duşmanilor de clasă." Şi Cernîşevski ieşise o singură dată în viaţa sa din Rusia pen* „Acest d lor, comentează T r o ţ k i (Lenin, Paris, 1925, p. 1 3 7 ) ,

Să privim omul care va bulversa universul. M i c de stalură, robust, corect îmbrăcat în costumul său anonim de 11incţionar, jiletcă, cravată, lanţ de ceasornic. Mediul său fa­ milial ? N i m i c neobişnuit. Un bunic rus, un alt bunic evreu (lucru exclus din biografiile oficiale), o bunică germană şi una kalmucă ce i-a lăsat moştenire pomeţii obrajilor şi ochii alungiţi: este un rus de graniţă, cum existau mulţi pe Volga, eu sânge amestecat. Părinţii, demni, afectuoşi, o familie unii a. Un copil viguros, studios, încăpăţânat şi, în general, ofeii ud satisfacţie. Stilul său ? Stilul jurnaliştilor anilor '60, bogat, p r o l i x , compact, fără ritm, fără imagini, clar, cu toate acesi ea întotdeauna plicticos. Dispoziţia lui ? T o n i c , cu o alter­ nanţă uşor ciclotimică de superactivitate şi de depresiune.

I >elccte de caracter? O tendinţă către nerăbdare şi mânie.

Sănătatea ? Bună, în afară de câteva dureri de stomac, micuc şi hipertensiune. Vicii ? N i c i unul.

Tabloul este extraordinar de banal, de un prozaism per­ fect, de o platitudine fără cusur. Ne poticnim totdeauna în II uşierul eului leninian. Iată răspunsul cel mai probabil: acest

face referinţă bineînţeles nu la englezi, ci la duşmani." L. F I S C H E R , 1 9 7 1 , p. 77.

" Confederaţia Generală a Muncii — sindicat (n.t).

242

243

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

LENIN

eu nu există şi armătura doctrinală este cea care 1-a înlo­ cuit. Ce catastrofă interioară 1-a constrâns pe Lenin să se­ crete această enormă şi complicată proteză a eului, acest „marxism" elementar dar coerent, de care nu se putea îndoi fără a-şi pune în pericol identitatea, fără a resimţi o amenin­ ţare pe care o îndepărta perfecţionând sistemul şi nimicindu-i pe cei care semănau îndoiala ? Să datăm oare accidentul de la moartea tatălui său, când Vladimir Ilici — avea 16 ani — a încetat să mai meargă la biserică şi a rupt cu tradiţia fa­ milială ? Sau fractura era mai veche ? Este în zadar să facem speculaţii, n-o vom şti niciodată. El a făcut totul pentru a se ascunde sub acest ţesut calos alcătuit din celule moarte, cum este cel care creşte pe locul înţepăturii unei insecte la unii arbori care m o r astfel înăbuşiţi. Este un caz destul de banal, un tip frecvent, pe care psihologia epocii l-ar fi eti­ chetat drept paranoid. C e e a ce însă nu este banal, e faptul că acestei lipse i-au fost asociate mari vocaţii; că o perso­ nalitate atât de slabă s-a potrivit cu o situaţie istorică ex­ cepţională, iar carenţa sa de fiinţă, cu carenţa lumii noastre şi cu cea a milioane de fiinţe umane.

CU adevărat, dar căruia lumea întreagă, transformată prin Kiija sa şi absorbită în el, n-ar putea să-i confere existenţă.

Există însă o altă abordare, cea care face abstracţie de abs­ tractul Lenin şi care scrutează ceea ce i s-a substituit lui, şi anume doctrina. Gnosticul, pradă gnozei salvatoare, se sim­ ţea renăscând şi devenea altul, căpătând un conţinut nou.

Acelaşi lucru se petrecea şi cu eroul cernîşevskian, pradă .ulcvăratei cunoaşteri şi renăscând la condiţia omului nou.

Metafizicianul poate medita asupra dezastrului lăsat în omul pustiit de el însuşi. Istoricul trebuie să se ţină de ceea ce, in omul nou, funcţionează, aşa-zicând, în locul lui cu o efi­ cacitate politică fără precedent: leninismul.

Iată de ce istoricul se rătăceşte atunci când vrea din toa­ te puterile să-i trateze împreună pe Lenin şi leninismul şi să-i atribuie un detaliu oarecare, pitoresc şi „uman", aces­ tui personaj perfect neted şi închis. Singura abordare c o ­ rectă a lui Lenin este cea metafizică, fiindcă sub un anume unghi, acest personaj opac de atâta transparenţă, batjoco­ ritor, înfuriat, cu gusturi simple, descoperă sub plata supra­ faţă, profunzimea neliniştitoare a Neantului. Aşa 1-a văzut Soljeniţîn când a făcut portretul aferat, migrenos şi orgo­ lios al lui Lenin la Zürich. Aşa îl întrevăzuse înainte, nu Cernîşevski, ci autorul Demonilor, Dostoïevski, care privind cum se agitau mărunţii militanţi provinciali, înţelesese cine avea să se năpustească asupra Rusiei. Astfel că Lenin nu sea­ mănă cu criminalul princiar Stavroghin, ci mai degrabă cu nevoiaşul, guraliv şi impetuos Verhovenski, nici măcar rău 244

LENINISMUL METAFIZIC

I

CAPITOLUL

Leninismul

XII

metafizic

Este prea simplu să afirmi că leninismul sintetizează tra­ diţia revoluţionară rusă. într-un fel toate elementele care au apărut succesiv în această istorie converg spre Lenin. Ia­ cobinii francezi, hegelienii de stânga şi Marx, dihotomiile slavofile, Herzen şi Cernîşevski, partidele înjghebate de N e ceaev şi Tkacev, agitprop narodnicistă, apoi marxistă, Plehanov: acesta este orizontul său, acestea sunt referinţele sale constante şi cercul strâmt al preferinţelor sale. D a r moşte­ nirea este triată, pentru că Lenin ignoră părţile cu adevărat filozofice care există la Marx, nu acceptă părţile religioase sau etice care subzistă la narodnici şi nu se află la el acel soi de bună-credinţă intelectuală care-1 însufleţeşte încă pe Plehanov. în plus, moştenirea este refăcută în întregime, ast­ fel că nu se poate totdeauna decide dacă păstrează sau dacă trădează astfel tradiţia pe care a primit-o. Nu există marxolog cât de cât savant începând cu Kautsky care să nu fi demonstrat falsificările la care a supus spiritul marxismu­ lui; dar se poate totodată pleda şi pentru faptul că Marx con­ ţinea cu adevărat ceea ce Lenin a luat de la el. în înlănţuirea de idei pe care o operează Lenin, toate elementele reţinu­ te sunt împinse la extrem. C e e a ce era violent, devine mai violent. Ceea ce rămăsese în stare de fantezie sau de reve­ rie vrea să se întrupeze în realitate.

246

Se poate vorbi de metafizica lui Lenin ? El nu a scris de­ cât o singură carte filozofică în intenţie şi câteva articole asu­ pra istoriei concepţiei sale despre lume, pornind de la M a r x şi Herzen. M a i mult, el ar fi refuzat energic termenul de metafizică. într-adevăr, Engels declarase în Anti-Diihring că metafizicianul considera lucrurile şi noţiunile una după alta, ca nişte obiecte de studiu izolate: „El spune da-da, nu-nu; 1 e c e a ce trece dincolo de asta nu valorează nimic." Opunân(lu-se deci celui de „dialectică", termenul de metafizică c o i u )tează ceva rău, de evitat. Dacă s-ar lua metafizica în sensul •au tradiţional, Lenin l-ar fi refuzat în egală măsură. într-a< levăr, spiritul speculativ îi este străin. Nu există decât o me­ todă care are valoare, este ştiinţa demonstrativă. Fundamentele prime ale gândirii sale sunt deci considerate drept demon.1 rate ştiinţific şi cer acordul spiritelor de bună-credinţă. Ele I U I fac obiectul unei opinii. „Metafizica" sa este deci o m o ­ genă cu fizica ale cărei fundamente prime le constituie. Ştiinţa principiilor fizicii nu este de resortul imediat al lui Lenin care nu se crede şi nu se pretinde un om univer­ sal. Totuşi, se poate întâmpla ca un atac politic să nu poa­ la li respins numai pe terenul politic, să trebuiască urcat în amonte. Atunci îl vedem pe Lenin deschizând fără teamă logica lui Hegel, tratatele lui Mach, Avenarius, Poincare şi, i uarmat numai cu Plehanov, M a r x şi Engels, respingându-i pe propriul lor teren. într-adevăr, politica lui Lenin ţine de aceeaşi ştiinţă unitară ca fizica şi filozofia. Principiile or­ ganizatoare ale lumii sociale au aceleaşi structuri ca şi cele ale lumii fizice şi filozofice. Nu este necesar, pentru a face politică, să fii specialist în fizică şi filozofie, dar este indis­ pensabil ca această politică să fie garantată prin aceeaşi şti­ inţă care explică fizica şi filozofia. Lenin nu poate deci să se dezintereseze de soarta acestora. De aici, o eroare c o m u ­ na în Occident. Faptul că un om politic se interesează de 247

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

LENINISMUL METAFIZIC

filozofie era neobişnuit. I s-a dat lui Lenin aura pericleană a filozofului încoronat şi s-au adus în jurul lui umbrele ilus­ tre ale lui Platon şi M a r c Aureliu. Nu se putea neînţelege­ re mai mare. Lenin nu se interesează de filozofie, dar aderă la o ideologie în care filozofia şi politica sunt omogene şi se garantează reciproc.

El se consacră ideologiei care impune o viziune asupra lumii şi, în consecinţă, dictează o conduită politică.

A face politică înseamnă deci a acţiona în virtutea aces­ tei concepţii asupra lumii şi, în acelaşi timp, a face filozo­ fie. Cu toate acestea, trebuie să existe elementele prime ale acestei concepţii despre lume, pe care Lenin nu simte nevo­ ia să le elaboreze pentru că ele au fost în mod definitiv stabi­ lite de alţii, dar care există în fundal şi domină universul său inteligibil.

( N . B . acest lucru! mişcarea autonomă (de sine stătătoare), spontană, lăuntric-necesară, « schimbarea », « mişcarea şi via­ ţa », « principiul oricărei automişcări », « i m p u l s u l » ( T r i e b ) spre « mişcare » şi spre « activitate » — opoziţia faţă de «lip­ sa de viaţă a fiinţării » — cine va crede că în aceasta constă esenţa « hegelianismului», a hegelianismului abstract şi abstrus (greoi, încâlcit) ? Această esenţă a trebuit să fie dez­ văluită, înţeleasă, curăţată, purificată, ceea ce au şi făcut Marx şi Engels." 3

Ascultă, Lenin, materia, Dumnezeul tău, materia este una.

Lumea este materială. Diversitatea fenomenelor este o ma­ nifestare a formelor pe care le ia materia unică în mişcare.

Atomul, celula vie, omul social şi omul spiritual sunt spe­ cii diferite ale materiei. „ N u există nimic etern, scria E n gels, decât materia în eternă mişcare şi legile potrivit cărora, ea se mişcă şi se schimbă." Materia este eternă, infinită, atotputernică, predicabilă la infinit, substanţialmente una.

Materia sive Natura". „Concepţia materialistă asupra naturii, scrie Engels, nu semnifică nimic altceva decât o simplă înţelegere a naturii, aşa cum se prezintă ea fără adaosuri străine." 2 Materia este înzestrată cu mişcare. C u m nu există decât materie, mişcarea îi este internă şi sursa mişcării se află în materia însăşi. In acest vast cazan de materie în mişcare care este lumea, elemen­ tele reacţionează unele asupra altora. Recopiind fragmente din logica lui Hegel, Lenin scrie: „Mişcarea ş i « automişcarea » * Materie sau natură (n.t.).

248

Câştigat de data aceasta de stilul imaginativ al lui Hegel, el notează: „Râul şi picăturile în acest râu. Poziţia fiecărei picături; raportul dintre ea şi celelalte; legătura ei cu cele­ lalte; direcţia mişcării ei; viteza; linia mişcării — dreaptă, curbă, circulară etc. — în sus, în jos. Suma mişcării. C o n ­ ceptele ca inventare ale diferitelor laturi ale mişcării, ale di­ feritelor picături (= lucruri) ale diferitelor « şuvoaie » etc.

Iată a peu pres tabloul lumii după Logica lui Hegel, fireş­ te minus bunul D u m n e z e u şi absolutul." 4 Multe lucruri diferite sunt subsumate aceluiaşi concept de mişcare. Mişcarea particulelor, deplasarea unui corp în spaţiu, combinarea chimică a atomilor şi moleculelor, me­ tabolismul celulei, conştiinţa, viaţa socială sunt tot atâtea mişcări. Cu toate acestea, suma acestor mişcări nu produ­ ce o agitaţie aleatorie „pe l o c " . Ea este ordonată potrivit unui proces care se derulează în timp. Automişcarea materiei este obiectul unei istorii. Ea se produce prin intermediul c o n ­ tradicţiei. O r i c e fenomen comportă două tendinţe opuse, care sunt legate între ele şi care, în acelaşi timp, se exclud şi „luptă" una contra celeilalte. într-un fragment, Lenin ilus­ trează ceea ce el denumeşte această „lege" prin exemplele următoare: „în matematică, + şi -. Diferenţiala şi integrala, în mecanică, acţiune şi reacţie. în fizică, electricitatea p o ­ zitivă şi cea negativă. în chimie, unirea şi disocierea atomi­ lor." 5 în sincronie aceasta se numeşte contradicţie. în diacronie, aceasta poartă un alt n u m e : lupta dintre vechi şi 249

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

nou. Dezvoltarea naturii se face prin lupta între ceea ce „dis­ pare" şi ceea ce se „naşte". Lupta duce la victoria noului care ia atunci numele de progres. Mişcarea este într-adevăr di­ rijată de la inferior la superior. Curba nu este circulară, este ascendentă. D a r ea nu este continuă. într-adevăr, se c o n ­ stată accidente, opriri. Atunci suntem înaintea unei schim­ bări calitative. Elementele se acumulează (cantitativ) şi apoi există un salt. Spre exemplu, este necesar un anume prag de intensitate al curentului electric pentru a aduce la incan­ descenţă o lampă. Alt exemplu: revoluţia.

Nu există decât mişcare. Repaosul, echilibrul nu este de­ cât un moment al mişcării. N u m a i mişcarea este eternă şi absolută. Unitatea contrariilor, indică Lenin, este momen­ tană, relativă, în timp ce lupta contrariilor este absolută şi nu se opreşte niciodată. Iată de ce, ceea ce este perimat şi reacţionar (adică ceea ce împiedică mişcarea progresivă) este eliminat. Acest proces general se numeşte dialectică şi me­ toda pentru a-1 cunoaşte, metoda dialectică. Dialectica este „miezul marxismului".

LENINISMUL METAFIZIC

în prima sa lucrare ( 1 8 9 4 ) , L e n i n se ocupa de respin­ gerea lui Mihailovski. Să-1 ascultăm: „Una dintre temele preFerate ale filozofului nostru subiectivist: ideea conflictului dintre determinism şi morală, dintre necesitatea istorică şi rolul personalităţii. El a consumat o grămadă de hârtie de­ bitând un noian de absurdităţi sentimentale mic-burgheze pentru a rezolva acest conflict în favoarea moralei şi a r o ­ lului personalităţii.

In realitate nu există aici nici un conflict [...] Ideea de­ terminismului, care stabileşte necesitatea acţiunilor omu­ lui

şi

spulberă povestea

absurdă a

liberului

arbitru,

nu

exclude câtuşi de puţin nici raţiunea, nici conştiinţa omu­ lui şi nici aprecierea acţiunilor lui. Dimpotrivă, numai punci u I de vedere determinist face posibilă o apreciere riguroasă şi exactă, în loc să pună totul pe seama liberului arbitru. De Asemenea, ideea necesităţii istorice nu diminuează câtuşi de puţin rolul personalităţii în istorie: întreaga istorie se c o m I uurc tocmai din acţiunile unor personalităţi, care sunt, fără îndoială, forţe care acţionează. Adevărata problemă care se

O m u l reprezintă încununarea materiei şi, în mod echi­ valent, a naturii. Gândirea este produsul superior al unei materii organice particulare — creierul. Ca atare, el este în întregime supus legilor obiective care guvernează materia.

Nu subiectul transcendental este cel care introduce mate­ ria în cadrele pe care el i le impune şi care ar fi legile. Aceas­ tă concepţie este „idealism". „Recunoaşterea legităţii obiective în natură şi a reflectării aproximativ fidele a acestei legităţi în capul omului este materialism. " 6

pune atunci când urmează a se aprecia activitatea pe tărâm sc )cial a unei personalităţi este aceasta: în ce condiţii va fi asigurat succesul acestei activităţi ? " 7 Lenin nu-şi va schim­ ba părerea asupra acestui punct. în 1908, respingându-1 pe M ach, el se reîntoarce asupra problemei libertăţii şi iată cum 0 rezolvă: începe prin a-1 cita pe Engels: „Liberul arbitru nu este deci altceva decât capacitatea de a decide în cunoştinţă de cauză. ( \\ cât judecata unui om cu privire la o anumită chestiune este

Nu există întâmplare. N i m i c nu este accidental. T o t u l este necesar. O m u l este supus în m o d legitim determinis­ mului. Nu există deci nici un loc pentru liberul arbitru şi cu atât mai mult nu există unul pentru un „suflet" auto­ nom. C u m se pune atunci problema responsabilităţii m o ­ rale a omului şi, mai general, a libertăţii sale ?

" Lenin, V.I., Ce sunt „prieteniipoporului" şi cum luptă ei îm­ potriva social-democraţilor? (n.t.).

250

251

deci mai liberă, cu atât mai mare e necesitatea [...] Liber1 a t ca constă deci în a ne domina pe noi înşine şi în a domi­ na natura exterioară, dominare întemeiată pe cunoaşterea

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

LENINISMUL METAFIZIC

necesităţilor naturii." Apoi Lenin adaugă un comentariu în patru puncte: 1. „Engels recunoaşte chiar la începutul acestor raţio­ namente legile naturii, legile naturii exterioare, necesitatea naturii, adică tot ceea ce Mach, Avenarius, Petzoldt & C o . califică drept « metafizică »."

2. „Engels nu se îndeletniceşte cu născocirea de defini­ ţii ale libertăţii şi necesităţii, în genul definiţiilor scolastice care îi preocupă în cel mai înalt grad pe profesorii reacţio­ nari." Necesitatea naturii este factorul prim, iar voinţa şi conştiinţa omului factorul secund. ... Acestea din urmă trebuie, în mod inevitabil şi nece­ sar, să se adapteze celei dintâi".

3. „Engels recunoaşte existenţa unei necesităţi necunos­ cute de om [...] Punctul de vedere materialist este recunoaş­ terea realităţii obiective a lumii exterioare şi a legilor naturii exterioare, considerându-se totodată că această lume şi aces­ te legi sunt pe deplin cognoscibile pentru om, dar nu pot fi niciodată cunoscute până la capăt. N o i nu ştim ce nece­ sitate naturală guvernează fenomenele meteorologice, şi de aceea suntem inevitabil sclavi ai timpului. D a r , deşi nu cu­ noaştem această necesitate, ştim totuşi că ea există."

la. în fapt, ea este o funcţie a materiei „care generează sen­ zaţia. Senzaţia depinde de creier, de nervi, de retină etc., adi­ că de materia organizată într-un anumit m o d " . 9 Materia capătă conştiinţă de sine însăşi prin intermediul materiei.

Este însăşi definiţia sa: „Materia este categoria filozofică care desemnează realitatea obiectivă dată omului în senzaţiile lui, copiată, fotografiată şi există independent de e l e . " 1 0 P r o c e ­ sul automişcării materiei este în acelaşi timp, prin omul care 0 reflectă, un proces de autoconştiinţă. Cunoaşterea este, Aşadar, în acelaşi timp obiectivă — pentru că materia se re1 lectă în ea însăşi, în m o d exact — şi relativă, pentru că ma­ teria nu a încetat să se mişte şi să se reflecte. Leninismul cuprinde relativismul, dar nu este un relativism: „Istoriceşi e condiţionate sunt limitele apropierii cunoştinţelor noasl re de adevărul obiectiv, absolut, dar necondiţionată este existenţa acestui adevăr, necondiţionat e faptul că noi ne .ipropiem de e l . " 1 1 Relativismul conduce la scepticism, la .\gnosticism, la sofistică, la subiectivism, lucruri pe care L e ­ nin le judecă abominabile.

Astfel, cunoaşterea este cea care salvează omul şi îl face stăpân al necesităţii. O r , cunoaşterea obiectivă este posibi-

„Condiţionate din punct de vedere istoric sunt momentul şi împrejurările în care, în procesul cunoaşterii esenţei lucrurilor, am ajuns la descoperirea alizarinei în gudron sau a electronilor în atom, dar necondiţionat e faptul că fiecare din aceste descoperiri constituie un pas înainte al « cunoaş­ terii necondiţionat obiective ». într-un cuvânt, condiţiona­ lă din punct de vedere istoric este orice ideologie, dar necondiţionat e faptul că oricărei ideologii ştiinţifice (spre deosebire, de pildă, de cea religioasă) îi corespunde adevă­ rul obiectiv, natura absolută." 1 2 C â t priveşte criteriul ade­ vărului obiectiv absolut, practica este aceea care îl furnizează. Şi Lenin îl citează încă o dată pe E n g e l s : „Succesele acţiu­ nilor noastre fac dovada concordanţei (Ubereinstimmung) percepţiilor noastre cu natura obiectivă a obiectelor perce­ pute." 1 3 Aceasta îi lasă leninistului o marjă confortabilă de acţiune. Acţiunea sa este sanctificată de adevărul obiectiv

252

253

4. Engels „face un salt de la teorie la practică [...] La E n ­ gels însă întreaga practică umană vie pătrunde în sfera te­ oriei cunoaşterii, oferind un criteriu obiectiv al adevărului; cât timp nu cunoaştem o anumită lege naturală, aceasta din urmă, existând şi acţionând în afara cunoaşterii noastre, ne transformă în sclavi ai « necesităţii oarbe ». D a r odată ce am aflat această lege, care acţionează independent de voinţa şi de conştiinţa noastră, suntem stăpânii naturii. Dominaţia asupra naturii, care se manifestă în practica omenirii, este rezultatul reflectării obiectiv-fidele în capul omului a feno­ menelor şi a proceselor naturii". 8

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

LENINISMUL METAFIZIC

absolut. D a r , dintr-o clipă în alta, îl poate decreta relativ şi opera o cotitură: practica îl poartă atunci la un nou nivel, mai ridicat, încă mai apropiat de adevărul obiectiv absolut.

Lupta nu este încheiată. într-adevăr, din motive dialec­ tice, ansamblul conştiinţelor nu este alăturat la splendoarea adevărului. M a i rău, maeştrii erorii se străduiesc să c o m ­ plice problemele şi să mascheze tocmai distincţia dintre cele două linii. O r , noi am găsit mereu, fără excepţie, observă Lenin, „sub paravanul noilor subtilităţi terminologice, sub mormanele de gunoi ale scolasticii savante, două linii fun­ damentale, două orientări fundamentale în rezolvarea pro­ blemelor filozofice". Trebuie continuată opera lui M a r x şi Engels „măturând fără cruţare, ca pe un gunoi, inepţiile, galimatiile emfatice şi pretenţioase, nenumăratele încercări de a « descoperi » o linie « nouă » în filozofie, de a inventa o orientare « nouă » etc. care va fi a idealismului pe gustul epo­ c i i " 1 6 . Există decipartide în filozofie şi mai exact, există două

partide 1 7 . Partidul de mijloc este ca totdeauna cel mai demn de dispreţ din toate partidele. Pretinsa imparţialitate este o momeală şi o revoltătoare ipocrizie. Şi chiar dacă este sin­ ceră, ea deschide în mod obiectiv drumul idealismului. Exis­ tă o „ştiinţă de partid" 1 8 . în acest punct, ne învecinăm cu domeniul politicului. înainte de a pătrunde în acest domeniu să ne oprim o clipă cu consideraţiile noastre asupra viziunii despre lume a lui Lenin. Ea i-a fost dată în bloc, în tinereţe, fără îndo­ ială înainte să fi început să scrie, poate în perioada vacan­ ţelor sale de student exmatriculat, atunci când se îndopa cu lecturi pe proprietatea familiei sale de la Kokuskino. Nu se i onstată apoi nici revoluţie, nici aprofundare, nici progres.

I'olemicaîl obligă să-şi reia lecturile din Cernîşevski, Marx, l'aigels, Plehanov şi alţi câţiva. Ea nu îl obligă să şi le extin­ dă. Stocul de argumente pe care le extrage de aici i se pare întotdeauna pe deplin suficient. „Vă înşelaţi, domnule Poin( arc", declară el, cu o liniştită îndrăzneală 1 9 . Nu trebuie să situăm concepţiile lui Lenin în istoria filozofiei, oricât de simplist şi de grosier am privi-o, căci acredităm ideea unui 1 ,cnin filozof. M a i degrabă trebuie văzut de unde vin ele­ mentele smulse din filozofie şi aglomerate în această ideo­ logie. Ea se prezintă ca o decantare a lui M a r x şi, încă mai mult, a lui Engels din Anti-Dubring. Această ultimă carte conţine aproape întreaga cosmologie a lui Lenin, ceea ce de altfel ar fi recunoscut bucuros. El nu s-a dat drept un original, ci drept un discipol capabil să aplice aceleaşi princi­ pii în circumstanţe istorice diferite. Astfel simplificat, căci paginile precedente îl rezumă suficient, sistemul uimeşte prin arhaismul său. Acest monoteism al materiei reaminteşte în(r-o oarecare măsură cosmologiile naturaliste ale Renaşterii* un hilozoism, o ţesătură omogenă în care totul reacţionea­ ză asupra a tot ce există, animat de mişcări interne; un miCrocosm care-1 conţine pe om ca pe rezultatul său cel mai evoluat, aflat în mers spre o palingeneză finală; parcă ar fi

254

255

După cum se vede, există o istorie a cunoaşterii după cum există o istorie a materiei, ea fiind de altfel una şi aceeaşi.

Ea se supune deci marii legi dialectice a luptei contrariilor, a luptei dintre vechi şi nou. In istoria recentă a materiei, care este istoria umanităţii, se opun mişcarea autoconştiinţei şi o mişcare ce contrazice şi împiedică conştiinţa. Trebuie dat acesteia din urmă numele generic de idealism. De când exis­ tă şi gândesc oamenii, există deci „două linii fundamenta­ le în filozofie". 1 4 „Materialismul consideră natura factor prim iar spiritul factor secund. Idealismul procedează in­ vers." 1 5 U n a din linii trece prin Platon, Berkeley, Kant, H u m e şi ajunge în mod ruşinos la Mach, Avenarius & C o .

Cealaltă linie pleacă de la Heraclit, D e m o c r i t , Epicur, tre­ ce glorioasă prin D ' H o l b a c h , Helvetius, Diderot, trece vic­ torioasă prin ambiguul Hegel, frizează perfecţiunea la Feuerbach şi Cernîşevski, înfloreşte în fine la M a r x şi E n gels. Autorevelarea materiei se desăvârşeşte în marxism.

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

Paracelsus, dar fără elementele religioase şi fără ca între părţi corespondenţele să fie situate în registrul simbolic în care ele se găsesc în mod real. Cuvântul „mişcare" este întrebuin­ ţat în mod analogic pentru a caracteriza mai multe feno­ mene, fără ca acestea să aibă raporturi definite unele cu altele.

Ca m o d de gândire, aceasta constituie un mare recul din­ colo de metoda fenomenală şi de gândirea ştiinţifică m o ­ dernă. Natura, Materia regăsesc un statut din care gândirea critică a secolelor al X V I I - l e a şi al X V I I I - l e a le alungase.

D a r ceea ce este constitutiv ideologiei este că genul de consens la care obligă ştiinţa exactă modernă este impus în legătură cu această cosmologie. Cuvântul lege este întrebuin­ ţat pentru a caracteriza „lupta dintre vechi şi n o u " sau „tre­ cerea cantităţii în calitate". Acelaşi gen de consimţământ cu care spiritele rezonabile acceptă ecuaţiile lui N e w t o n sau Fourier este reclamat cu privire la aceste analogii confuze.

U n e l e şi altele formează împreună o „ştiinţă unică". Siste­ mul constituie cadrul universal în care trebuie să se aşeze legile pozitive particulare. Ele se aşază atât de bine încât fie­ care aduce o nouă dovadă a validităţii ansamblului. D e s ­ coperirea electronilor confirmă, în ochii lui Lenin, marxismul.

Ideologia „cuprinde în sine" ştiinţa, dar ştiinţa nu cu­ prinde în sine ideologia. Ce i-ar fi putut răspunde M a c h şi Poincare lui Lenin ? Ei n-ar fi ştiut de unde să înceapă, pe ce să întemeieze schimbul de argumente. „Vă înşelaţi, dom­ nule Poincare." D a r asupra a ce ? Cu adevărat, Poincare n-ar fi putut înţelege.

D a r Lenin înţelege în schimb orbirea lui M a c h şi Poin­ care. El înţelege chiar că nu e înţeles, pentru că teoria îl îm­ brăţişează pe posibilul contrazicător, îl înţelege temeinic, îi explică cu anticipaţie în chip minunat. într-adevăr, exis­ tă o sociologie a erorii şi a relei-credinţe. Şi există de ase­ menea o politică de dus faţă de ele.

Să reluăm discursul asupra leninismului.

256

LENINISMUL

METAFIZIC

Iată ce a făcut Marx, după părerea lui L e n i n : el a pre­ lungit ştiinţa universală a naturii (sau materiei) la ştiinţa soCială, la om. Aceasta a admirat Lenin încă în prima sa carte din 1894. El citează din prefaţa Capitalului: „Punctul meu de vedere — spune M a r x — concepe dezvoltarea formaţiu­ nii social-economice ca un proces istoric-natural." 2 0 Marx este Darwinul sociologiei. „Aşa cum Darwin a pus capăt concepţiei după care speciile de animale şi de vegetale ar fi întâmplătoare, nelegate prin nimic între ele, « create de D u m ­ nezeu » şi neschimbătoare, şi a aşezat pentru prima oară bio­ logia pe o bază pe deplin ştiinţifică stabilind transformarea speciilor şi succesiunea lor, tot aşa şi Marx a pus capăt con­ c e p ţ i e i după care societatea ar fi un agregat mecanic de in­ divizi, care permite orice schimbări dictate de voinţa stăpânirii (sau, ceea ce este acelaşi lucru, de voinţa societă­ ţi i şi a cârmuirii) şi care ar apărea şi s-ar transforma în m o d întâmplător şi a aşezat pentru prima oară sociologia pe o bază ştiinţifică stabilind noţiunea de formaţiune social-economică ca totalitate a relaţiilor respective de producţie şi arătând că dezvoltarea acestor formaţiuni este un proces 21 istoric natural."

Aceeaşi ştiinţă care explicase materia non-umană explică, începând cu Marx, materia umană. Şti­ inţa este unificată, de vreme ce ea explică tot ce putea fi explicat, materia şi conştiinţa materiei, obiectul şi subiectul.

Se ştia, înainte de Marx, că omul şi universul erau create din aceeaşi ţesătură materială, dar rămânea de dat legea unitară a celor două lumi substanţial unitare. M a r x a realizat aceasta şi ne-au fost dezvăluite marile linii ale universului, dar ştim şi de ce ele au fost dezvăluite tocmai de Marx, de Ce oamenii se împart în două tabere, în două partide filo­ zofice, cei care acceptă şi cei care refuză concepţia ştiinţiI ică a universului, şi de ce o acceptă şi de ce o refuză. Lenin se înţelege pe el însuşi şi îşi înţelege adversarul: el înţelege totul. în mod cert, rămân lucruri de cunoscut. D a r sâmbu­ rele adevărului obiectiv absolut este dat definitiv. Practica 257

O R I G I N I L E I N T E L E C T U A L E ALE LENINISMULUI

este cea care va dezvolta acest sâmbure, fără a-1 deforma, până la a-1 face să coincidă cu adevărul obiectiv absolut.

M a r x dă lumii sociale şi istorice o teorie completă. L e ­ ninismul nu este altceva, în acest domeniu, decât o încre­ dere absolută în analiza marxistă, aşa cum este ea codificată puţin câte puţin de către Engels, Kautsky, Mehring, Plehanov şi de către gânditorii social-democraţiei europene.

Esenţa învăţăturii marxiste, aşa cum a înţeles-o Lenin, este aceasta: istoria este o succesiune de regimuri sociale şi politice ducând la capitalism. In Europa Occidentală, lup­ ta între vechi şi nou este lupta între capitalism şi regimul social şi politic care trebuie să-i succeadă, socialismul. în Rusia, lupta dintre vechi şi nou este lupta dintre feudalism şi capitalism pe de o parte, între capitalism şi socialism, pe de altă parte.

Nu se trece de la un regim politic la altul decât printr-un salt care se numeşte Revoluţie. Lupta contrariilor care pre­ găteşte acest salt este lupta de clasă. Astfel, orice poziţie jus­ tă, corectă, ştiinţifică reflecta în trecut poziţiile burgheziei contra feudalismului, iar astăzi, poziţiile proletariatului con­ tra capitalismului. O r i c e dezacord teoretic se poate anali­ za cu ajutorul acestei grile: burghezie sau proletariat. De exemplu, dezacordul privind empiriocriticismul: „ F i l o z o ­ fii machişti ruşi încep să se împartă după partidele politi­ ce... Machistul V. Cernov, narodnic şi duşman înverşunat al marxismului, îl atacă de-a dreptul pe Engels pentru « lu­ 22 crul în sine »."

LENINISMUL

METAFIZIC

i luptei de clasă aşa cum a definit-o marxismul însuşi. Ar­ gumentul contradictoriu este deci o nouă dovadă a validii ii II sistemului. într-un cuvânt, există o ecuaţie între aiiiomişcarea materiei, autorevelarea sa în marxism şi aufcoverificarea acesteia în lupta politică.

Iată de ce, pe de o parte, marxismul este incontestabil I, pe de altă parte, trebuie apărat prin toate mijloacele. C e r ­ ni mlinea nu ajunge la seninătate, ci dimpotrivă, la o poie­ nii, a violentă care nu cunoaşte odihnă. A fi marxist, pentru I ruin, înseamnă a-i ataca fără încetare pe duşmanii mar­ xismului.

I ,ui Mihailovski, primul său adversar, Lenin îi dă o loviiură puternică: „Acum, după apariţia Capitalului, con• i plia materialistă a istoriei nu mai este o ipoteză, ci o doctrină dovedită ştiinţificeşte [...] Materialismul nu este

Lupta socială şi politică este deci dovada marxismului.

Marxismul este reflectarea obiectivă în conştiinţa oameni­ lor a emergenţei proletariatului. El explică proletariatul, după cum se explică pe sine prin proletariat. Emergenţa sa progresivă în istoria gândirii este paralelă cu istoria luptei de clasă. Sistemul este închis în el însuşi pentru că orice încer­ care de respingere relevă influenţa burgheziei, prin urmare

prin excelenţă o concepţie ştiinţifică asupra istoriei», cum . ii de dl Mihailovski, ci singura concepţie ştiinţifică asuDl i istoriei." 2 3 Mai târziu, într-un articol apărut în 1913 şi « ftre, graţie formei sale concentrate, serveşte drept profeiinic de credinţă mişcării comuniste, el scrie: „învăţătura 1111 Marx este atotputernică fiindcă este justă. Ea este c o m I >lcia şi armonioasă, dând oamenilor o concepţie unitară deipre lume [...] Ea este succesoarea legitimă a tot ce a creat omenirea mai bun în secolul al X l X - l e a : filozofia germa­ na, economia politică engleză şi socialismul francez." „Ma­ ici ialismul istoric al lui M a r x s-a dovedit a fi cea mai i;iandioasă cucerire a gândirii ştiinţifice. Haosului şi arbiII arului care dominaseră până atunci în concepţiile despre i a orie şi politică le-a luat locul o teorie ştiinţifică uimitor i le unitară şi de armonioasă, care arată cum o orânduire sol ială, dezvoltându-se ca urmare a creşterii forţelor de pro­ ducţie, se transformă într-o altă orânduire, superioară — cum feudalismul, de pildă, dezvoltându-se, se transformă MI capitalism." 2 4

258

259

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

LENINISMUL METAFIZIC

N u m a i că marxismul, care este cea mai ştiinţifică din toa­ te ştiinţele, nu poate întruni adeziunea pe care o obţin atât de uşor fizica şi chimia. Acest lucru Lenin 1-a prevăzut. Aşa se face că acelaşi articol se deschide prin aceste cuvinte: „în­ văţătura lui Marx stârneşte în toată lumea civilizată cea mai mare ostilitate şi cea mai mare ură din partea întregii ştiin­ ţe burgheze (atât oficiale cât şi liberale), care vede în mar­ xism un soi de « sectă dăunătoare ». La o altă atitudine nici nu ne putem aştepta, căci într-o societate bazată pe lupta de clasă nu poate exista ştiinţă socială «imparţială ». întrea­ ga ştiinţă oficială şi liberală apără (într-un fel sau altul) ro­ bia salariată, pe când marxismul a declarat acestei robii un război necruţător."

din toate părţile ca într-o menghină a cărei încleştare e im­ 26 posibil să o c u r m i . " Astfel le vorbea el tovarăşilor. D a r el stia că adevărul stiuuific nu poate trece decât înlăturând una după alta trădăi ile, falsificările burgheze, liberale. De aceea discursurile şi II i icrile sale sunt de la un capăt la altul al celor cincizeci şi (louă de volume în care au fost adunate, animate de o agre|j vítate furioasă, inepuizabilă şi plină de invective. Acest limluj era pentru adversari. D a r se întâmplă ca agresivitatea •..i se ridice până la furie, până la o frenezie a injuriilor, o

Astfel, lupta pentru adevărul ştiinţific nu poate fi nici­ odată despărţită de lupta de clasă: „Genialitatea lui Marx constă în faptul că el a fost în stare, înaintea tuturora, să tragă de aici şi să aplice consecvent concluzia pe care o in­ dică întreaga istorie mondială. Această concluzie este teo­ ria luptei de clasă. O a m e n i i au fost şi vor fi întotdeauna victime stupide ale înşelării şi ale autoînşelării în politică atâ­ ta timp cât nu vor învăţa să caute îndărătul fiecărei fraze, declaraţii şi făgăduieli cu caracter moral, religios, politic sau social, interesele unor clase sau ale altora." 2 5 Astfel se explică tonul foarte special al lui Lenin. Când face o expunere, o face cu un ton al evidenţei, căci el nu ca­ ută să emoţioneze, ci să convingă prin ceea ce crede că sunt demonstraţii. Nu este vorba la Lenin de elocvenţă, ci de au­ toritatea savantului care avansează fapte şi dovezi. Stalin a fost uimit când 1-a auzit prima oară rostind un discurs: „Ceea ce m-a captivat era forţa irezistibilă a logicii lui L e ­ nin, logică puţin cam seacă, dar care în schimb, pune stă­ pânire temeinic pe auditoriu, îl electrizează puţin câte puţin şi apoi îl face prizonier, cum se spune, fără recurs... Logi­ ca lui Lenin apare ca nişte tentacule atotputernice care strâng 260

I H.isperare zgomotoasă, atunci el se adresează nu amicilor naturali şi nici duşmanilor naturali, ci trădătorilor, celor care p u n natura lor trebuiau să înţeleagă şi care din rea-credin\.\ se fac că nu au înţeles. E s t e normal ca profesorii „bur­ ghezi", în schimbul „lefii primite de la stat", „să repete pl.it itudinile popimii". 2 7 D a r ce se poate spune despre mari .ni care „au încercat efectiv să revizuiască baza marxis­ mului, adică teoria luptei de clasă" ? Ce se poate spune despre un bolşevic care merge în derivă de la M a r x la M a c h ? C u ­ vintele nu sunt destul de tari. R e n e g a t ! Valet servil! J o s n i ( i e ! etc.

I )ar şi josnicia trebuie înţeleasă. Există explicaţie şi penII ii t rădător şi pentru reaua-credinţă. De aceea, după ce şi-a \ .II sat indignarea, Lenin se stăpâneşte şi dă teoria complei .i A fenomenului. „ î n ce constă inevitabilitatea revizionisn ui lui în societatea capitalistă ?[...] Pentru că în fiecare ţară 1 ipilalistă există întotdeauna, alături de proletariat, pături Iftrgi de mică burghezie, de mici proprietari... T o t atât de inevitabil aceşti noi mici producători sunt aruncaţi îndărăt HM ,indurile proletariatului. E deci absolut firesc ca în rânBUrile partidelor muncitoreşti de masă să pătrundă mereu eepţiile mic-burgheze." 2 8 Cunoaşterea triumfă totdeaiiii.i până la urmă. Cu toate acestea, dezlănţuirea de afecti­ vi .i i e agresivă nu este incoerentă. Lupta de clasă îl angajează pe militant în întregime. întreaga sa fiinţă constituie acea 261

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

LENINISMUL METAFIZIC

parte a materiei care luptă şi triumfă asupra celeilalte părţi a materiei, care reprezintă trecutul. Lenin este inclus într-unui din aceste două contrarii care în procesul devenirii creea­ ză noul. Savantul este militant pentru că e savant şi mili­ tantul este savant, fiindcă e militant.

i < .1 sc face în două clase. Celelalte clase tind în mod sponi.ni să se ataşeze la una din cele două tabere antagoniste.

Această polarizare este bună, căci ea agravează conflictul i il apropie în consecinţă de soluţionarea sa. Inamicul prinI ipal, prioritar, va fi liberalul, conciliatorul, oportunistul care menţine lucrurile în starea amorfă a amestecului şi împie­ dică mişcarea. în marxismul al cărui moştenitor e Lenin, lupta contrariilor este structurală (clasele); ea nu este spa­ ţială ca în vechile gnoze unde cele două principii se opu­ neau în spaţiu, separate printr-o frontieră în mişcare. D a r I ,enin a adus un remediu acestei lacune adăugând noţiunea de imperialism.

II

Ce-i de făcut ? era un roman de iniţiere şi Rahmetov, omul nou, contura un om desăvârşit de un gen nou. D a r acest om desăvârşit era mai înaintat decât starea unui sis­ tem care rămânea, în anii '60 şi în gândirea lui Cernîşevski, la stadiul de schiţă. Ideologul preceda ideologia şi gnosti­ cul preceda, ca tip uman, gnoza. Leninismul este gnoza pe care o aştepta R a h m e t o v şi pentru acest motiv persoana lui Lenin este cu adevărat împlinirea unui personaj romanesc.

Desăvârşitul este acum copleşit de o gnoză totală, care-1 si­ tuează pe o poziţie aparte faţă de umanitatea comună, îl um­ ple de o viaţă fără asemănare şi se arată aptă de a-i crea numeroşi tovarăşi.

Leninismul operează o cristalizare brutală şi simplifica­ toare a temelor şi atitudinilor gnostice care chinuiau R u ­ sia şi le reformulează într-un sistem a cărui structură nu ne este necunoscută.

Lumea care este omogenă, compusă din materie mai mult sau mai puţin subtilă, este teatrul unui conflict care îi este imanent. Prin acest conflict ea se mişcă în timp spre sfâr­ şitul timpului. Leninistul ca şi maniheistul recunoaşte cele două principii şi cei trei timpi.

Cele două principii: leninismul este un dualism. Ceea ce animă materia nu este o dezordine, ci un cuplu de forţe.

Contrariile tind totdeauna, fiecare la nivelul său, să se p o ­ larizeze în cosmosul material. La nivel social, populariza262

Nu mai mult decât celelalte componente ale sistemului, i ei >ria imperialismului nu este a lui Lenin. Ea este a lui H o b son şi a altor câţiva. Originalitatea nu îl interesa pe Lenin.

I )ar integrându-se în leninism, devenind o componentă esenţială, această teorie a cunoscut un succes mondial. O r i i ai ar fi fost de falsă sau inconsistentă, aceasta nu a împie­ dicat-o să fie considerată drept adevărată înainte de orice examen, nu numai de comunişti, ci şi de non-comuniştii în­ şişi. Şi aceasta fiindcă îndeplinea funcţia importantă de a da un conţinut geografic dualismului social. O d a t ă cu impe­ rialismul se opun nu numai clasele, ci apar zone care avan­ sează şi dau înapoi de-a lungul unei frontiere în mişcare.

I n plus, imperialismul permitea o repliere c o m o d ă în caz tic eşec, dovedit cu fapte, al luptei de clasă. D a c ă într-o anu­ me regiune proletariatul nu îndeplinea rolul său de forţă contrară burgheziei, aceasta se datora faptului că este corupt de imperialism, că este pătruns de ideologia imperialismu­ lui. D i n această cauză, regiunea întreagă este condamnată.

Astfel puteau fi reluate ca noi şi recente vechile dihotomii slavofile între regiunile salvate şi regiunile condamnate. An­ tica deviză slavofilă: ex oriente lux devine cuvântul de or­ dine al Congresului K o m i n t e r n i s t al popoarelor din 263

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

LENINISMUL METAFIZIC

Orient. în schimb, proletariatul englez fiind îmburghezit, întreaga Anglie este învăluită în imperialism.

„liecare cuvânt al ei era adaptat interesului burgheziei" 3 1 .

I >mumirea de învăţământ „apolitic" sau „nepolitic" este o „laţărnicie a burgheziei". Sarcina esenţială constă în „a opu­ ne adevărul nostru" şi a-1 impune ca o contrapondere „ade­ vărului b u r g h e z " 3 2 . Nu î n s e a m n ă n i m i c a c o m b a t e bu i ghezia cu armele, ea trebuie combătută „mai întâi pe plan ideologic, prin educaţie". Căci toţi, chiar şi masele muncil o . u e trebuie să se reeduce. Şi în această luptă „fiecare treI ui ie să se plaseze de partea noastră sau de cealaltă parte.

Dualismul de clasă este principiul unei dihotomii gene­ ralizate. Există două morale. Lenin nu este imoral: „în ce sens negăm noi morala, negăm etica ? în sensul în care o pro­ povăduia burghezia, care deducea această morală din po­ runcile Domnului. în această privinţă noi spunem, fireşte, că nu credem în D u m n e z e u , şi ştim foarte bine că în nu­ mele lui Dumnezeu vorbea clerul, vorbeau moşierii, vorbeau burghezii pentru a-şi face interesele lor de exploatatori."

Această morală care are ca punct de plecare concepte „din afara noţiunii de omenesc, din afara noţiunii de clasă", el o respinge. D a r există o morală comunistă: „morala noas­ tră este total subordonată intereselor luptei de clasă a pro­ letariatului". Şi care este directiva sa, comandamentul său ? „Desfiinţarea clasei capitaliştilor." „ N o i spunem: morala este ceea ce serveşte la distrugerea societăţii vechi, exploa­ tatoare, şi la unirea tuturor celor ce muncesc în jurul pro­ letariatului care făureşte societatea nouă, c o m u n i s t ă . " 2 9 Există, de asemenea, două culturi.

Toate încercările de a nu ne situa nici de o parte, nici de .iha duc la slăbiciune şi la catastrofă". 3 3 Astfel vom ajunge l.i cultura proletară care este „dezvoltarea firească a acelui bagaj de cunoştinţe pe care omenirea le-a elaborat sub jul'.ul societăţii capitaliste, a societăţii moşiereşti, a societăţii bir< >cratice". 3 4 Acest dualism nu suportă excepţii. Nu exisI.I producţie a omului social, un tablou, o sonată, o formu­ la < le chimie, căreia să nu i se poată atribui în ultimă instanţă un conţinut de clasă. D a r acest dualism social este omolog dualismului care polarizează în mod egal celelalte zone ale materiei. Se poate vorbi de Westminsterul lor (cel al duş­ manilor de clasă), dar şi de electronii noştri, care pot fi re­ vendicaţi pentru că ei aduc o piatră nouă la edificiul marxismului. Contrariile care pun în mişcare materia matcrială nu sunt de altă natură decât cele care fac să treacă materia socială de la starea veche la un stadiu nou.

D a r ar fi fals să facem presupunerea stângiştilor proletcultului, potrivit cărora cultura proletară constituie o nou­ tate absolută, o entitate autosuficientă care va urma dintr-odată culturii burgheze. în realitate, cele două culturi au rădăcini îndepărtate în trecut şi lupta lor datează de la începuturile lumii: „Marxismul [...] nu a făcut câtuşi de puţin abstrac­ ţie de cuceririle extrem de preţioase ale epocii burgheze, ci, dimpotrivă, şi-a însuşit şi a prelucrat tot ce a fost mai de preţ în dezvoltarea de peste două milenii a gândirii şi cul­ turii o m e n e ş t i . " 3 0 D a r când starea de amestec a luat sfârşit, când separarea s-a efectuat pentru că proletariatul a luat pu­ terea, acesta asigură triumful adevărului. De unde, impor­ tanţa fundamentală a învăţământului. V e c h e a şcoală pretindea că dă o cultură generală. D a r era fals, pentru că

viitulpecare-1 corupe. Lenin detestă fără nuanţe Rusia „reit ţionară", regimul său, cultura sa care este cea a moşierimii, i t apitaliştilor şi a centuriilor negre. îl analizează pe T o l .toi ? O face pentru a distinge între ceea ce este reacţionar li progresist, pentru a lăuda ultimul aspect şi a-1 respinge pe primul. Există un trecut bun şi un trecut rău, un trecut

264

265

Căci, odată cu cele două principii, Lenin recunoaşte şi • vi ir ei timpi. Trecutul nu este urât ca revolut, ci el este l >l ticctul unei detestări totale deoarece se prelungeşte în pre-

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

LENINISMUL METAFIZIC

bun care pregăteşte viitorul, un trecut rău care durează din­ colo de cât ar fi trebuit să dureze.

N i m i c nu poate fi salvat din acest trecut.

Viitorul se pregăteşte, el nu se decide. Automişcarea ma­ teriei este suficientă pentru a asigura viitorul aşa cum tre­ buie el să fie. T o t ce este de făcut e să degajezi drumurile viitorului, să îndepărtezi obstacolele din calea sa. De aceea Lenin este discret în ce priveşte cel de-al treilea timp. Sta­ tul şi Revoluţia este singura sa incursiune în viitor. Aceas­ tă carte nu trebuie să figureze printre utopii. Ea se prezintă ca o compilaţie de citate din Marx, pentru a susţine o cri­ tică a ceea ce prezentul-trecut pare să aibă mai vrednic de a rămâne: democraţia, libertatea. Democraţia, arată el, este o democraţie pentru bogaţi, care decide numai ce opresori îi vor reprezenta pe oprimaţi în parlament. Libertatea este o libertate formală. în perioada de trecere de la capitalism la comunism, represiunea este încă necesară şi statul, care în sine este „o maşină care permite unei clase să oprime o altă clasă", păstrează încă această funcţie, deşi în beneficiul robilor salariaţi de ieri. N u m a i comunismul creează con­ diţiile în care statul devine cu totul inutil. D a r ce este c o ­ munismul ? Ei bine, noi nu mergem atât de departe ca reveriile falansteriene din Ce-i de făcut ? ale lui Cernîşevski.

Debutul societăţii comuniste în imaginaţia leninistă este de-a dreptul o birocraţie autogestionată generalizată.

nu singur atelier cu muncă egală şi salariu egal" 3 5 . D a r aceasi ,i sărăcie a imaginaţiei corespunde spiritului doctrinei. Nu sc ştie ce va face materia, dar se ştie că, eliberată de legătui ilc sale, o va face cu uşurinţă. „Evidenţa şi controlul" au fost deja „extrem de simpli­ ficate" de capitalism şi în societatea comunistă ele sunt „re­ duse până la neobişnuit de simple, accesibile oricărui om CU ştiinţă de carte, operaţii de supraveghere şi de înregisi rare, la cunoaşterea celor patru operaţii aritmetice şi la eli­ berarea unor chitanţe corespunzătoare" 3 6 . Astfel se ridică » ortina asupra unei societăţi care are aerul de a prelungi so­ cietatea birocratică de ieri, cu deosebirea că totul se va în­ deplini cu o uşurinţă de vis. Bucătăresele vor putea guverna statul. Oamenii vor trăi ca zeii, fără efort. „Atunci se va des­ chide marea poartă care va permite trecerea de la prima fază ,i societăţii comuniste la faza sa superioară." Asupra aces­ teia se cuvine să nu anticipăm. „Marxiştii sunt ostili orică­ ror utopii." 3 7

„Evidenţă şi control — iată lucrul principal necesar pen­ tru « organizarea », pentru buna funcţionare a societăţii c o ­ muniste în prima ei fază. Toţi cetăţenii devin acum slujbaşi salariaţi ai statului, care este constituit din înşişi muncitorii înarmaţi. Toţi cetăţenii devin acum funcţionari şi muncitori ai unui singur « sindicat » de stat, care cuprin­ de întregul popor. Totul constă acum în aceea ca ei să lucre­ ze deopotrivă, respectând cu exactitate cuantumul muncii, şi să fie retribuiţi deopotrivă." Viziunea se reduce la aceea că „întreaga societate nu va mai fi decât un singur birou şi

Rămâne prezentul care este locul alegerii între ceea ce moare şi ceea ce se naşte, între ceea ce împiedică naşterea şi ceea ce împiedică moartea. Militantul este la marginea fluv i ului material ale cărui scocuri şi ecluze le manevrează.

El are impresia că lasă să treacă valul şi că reţine numai epavele şi corpurile străine. El veghează asupra purităţii ma­ teriei eliberate. De aceea trebuie ca toţi cetăţenii să devină salariaţii unui singur sindicat. Toţi, unul singur... prin in­ termediul căruia esenţialul (evidenţa şi controlul) se poa­ te realiza. Criteriul alegerii este dat de analiza doctrínala, clar alegerea nu se face fără luptă şi de aceea prezentul este locul deciziei politice. Ceea ce verifică justeţea deciziei este puritatea torentului, uşurinţa cu care se va mişca materia odată ridicate barierele care o împiedică. D a c ă totuşi toren­ tul refuză să ia direcţia prevăzută, aceasta se datorează noi­ lor obstacole, nepercepute încă, faptului că nu toţi sunt încă regrupaţi într-unui singur, şi lupta politică trebuie reluată.

266

267

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

LENINISMUL METAFIZIC

O m u l este solidar cu materia şi supus determinismului.

El nu are liber arbitru. D a r prin capacitatea sa de cunoaş­ tere el poate deveni componenta centrală a procesului mân­ tuirii. Ideile sunt reflectări ale materiei, dar odată orientate potrivit direcţiei luate de aceasta, ele au un rol adjuvant, ac­ celerator. Ideile devin o forţă materială şi aceasta cu atât mai direct, cu cât ele ies din practică şi se reîntorc în ea. „Punc­ tul de vedere al vieţii, al practicii trebuie să fie punctul de vedere prim şi fundamental al teoriei cunoaşterii."

nu zi, precum acele insecte pe care carapacea le împiedică să crească.

Trecerea de la gnoză la ideologia „ştiinţifică" maschea­ ză singurul element al leninismului care poate fi conside­

Cunoaşterea, care în leninism ia numele de teorie, per­ mite omului acţiunea conformă cu determinismul căruia i-a dezvăluit secretul. Teoria este enciclopedică, cum era de drept vechea gnoză. într-adevăr, lumea fiind o entitate omo­ genă, materialismul dialectic îi este viziunea centrală. El are drept de control asupra ştiinţelor particulare şi drept de cen­ zură asupra rezultatelor acestora. D a c ă în linia dezvoltării spontane a geneticii, a lingvisticii sau a oricărei alte ştiinţe particulare un savant contravine ştiinţei ştiinţelor, el va tre­ bui să se retragă în faţa autorităţii celui care ţine în mâini­ le sale Mişcarea însăşi, adică progresul, singura formă imaginabilă a mântuirii. N u m a i lui îi revine sarcina de a da sensul acestor rezultate particulare.

rat de natură religioasă. în acest sistem, în care subiectul I < uitrolează toate operaţiunile şi ţine toate sforile, există t o ­ ni şi acest element ireductibil de încredere, de încredinţare a sinelui şi, ca să spunem totul, de credinţă într-o forţă incontrolabilă, timpul. Lenin se lasă orbeşte în voia viito­ rului, ca sursă a oricărui bine, a oricărui adevăr. D a r acest ICI propriu-zis religios de cronolatrie îi este furat de ideo­ logic. El nu este conştient de aceasta, nu poate face din ea nici o virtute, nici o valoare, îi este interzis să observe. liliminarea mitologicului, a poeticului şi a religiosului arc o altă consecinţă, în vechile gnoze, cosmologia celor d o u ă principii şi istoriozofia celor trei timpi erau dominaic tic fiinţe supraterestre. O m u l , deşi situat în punctul de joncţiune şi în locul strategic al marii bătălii universale, pri­ mea impulsul, inspiraţia, ajutoarele unor puteri exterioare lui. In leninism nu mai există demiurgi, buni sau răi, nu mai există eoni, nici emanaţii. în marxism, omul este suprem. ()arnenii, „clasele" de oameni sunt cele care-şi vor asuma

Cu toate acestea, leninismul nu este o gnoză, ci o ideolo­ gie. C e a mai evidentă transformare este eliminarea elemen­ telor mitice şi religioase. Chiar marele mit al imperialismului trebuie redus la proporţiile unei teorii pozitive şi conţinu­ tul său ideologic nu se dezvăluie decât în măsura în care re­ zistă oricărei respingeri. De unde caracterul sufocant al stilului leninist, totdeauna legat de pseudo-pozitivitatea sa, acoperind prin tir continuu de injurii sărăcia materialului intelectual şi circularitatea argumentaţiei: el are dreptate pentru că este doctrina proletariatului şi proletariatul nu arc dreptate decât dacă-şi însuşeşte această doctrină. Doctrină închisă, capabilă să distrugă tot ce îi vine la îndemână, dar incapabilă să-1 asimileze, leninismul rămâne la fel ca în pri-

ii leagă pe oameni între ei nu poate fi iubirea, nici armo­ nia, ci dimpotrivă, ura. Lenin accepta această situaţie de lupi.i i ară milă, în care legătura între oamenii din aceeaşi tabără, • II e se numeşte solidaritate, nu poate fi apreciată decât în funcţie de situaţia de război, trebuind astfel să se subordo­ neze unui principiu mai înalt, cel al urii. Agresivitatea ui­ mii» >are a lui Lenin, pe care am putea-o lua drept o trăsătură de . a ia eter, chiar nota dominantă a caracterului său, îşi pierde

268

269

i esponsabilitatea devenirii cosmice. în ultimă instanţă omul c i e demiurgul bun sau rău. T o ţ i oamenii se împart între un rol şi celălalt. în consecinţă, relaţia fundamentală care

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

LENINISMUL METAFIZIC

în această perspectivă conţinutul personal şi trebuie, ca şi tot restul, să fie dedusă din doctrină.

U l t i m a consecinţă este aceasta. De vreme ce lupta cos­ mică este în definitiv o luptă între oameni, terenul pe care se decide mântuirea universală este terenul politic. Faptul că Lenin consacra politicii întreaga sa energie nu este re­ zultatul unei preferinţe, nici expresia unui gust. Ci a fap­ tului că, în ideologie, politica reprezintă ceea ce este mai important, unicul necesar. C e l care a înţeles-o cu adevărat se situează în consecinţă el însuşi în cadrul luptei de clasă şi participă activ la aceasta. Lenin nu face practic decât po­ litică, dar acest lucru e justificat teoretic. Metafizica nu este obiectul unei dezvoltări sistematice. Ea rămâne implicită, ceea ce se acordă cu primatul praxisului. Ea nu apare de­ cât atunci când este contestată sau când implicaţiile politi­ cii antrenează şi implicaţii teoretice. Atunci vedem politica ieşind din vizuina sa şi pe Lenin teoretizând nu pentru plă­ cerea sa, ci pentru că o comandă politica. Politica este de neconceput fără teorie. D a r ea nu prea iubeşte teoretiza­ rea, care odată enunţată, ar putea s-o jeneze, să o distragă de la ea însăşi. In plus, cea mai bună teorie este o politică în­ cununată de succes. Politica este criteriul ultim al teoriei.

I 111 se de la ea. El nu revine la teorie decât deplin autorizat l>i intr-un mandat politic.

Raporturile dintre teorie şi practică în leninism nu au llimic de-a face, în ciuda unei asemănări total exterioare, cu i aporturile dogmaticii şi, respectiv, ale credinţei şi virtuţii ni religie. în religie, cel puţin în cea creştină, credinţa este dată şi virtutea verifică acest dar. Dogmatica se dezvoltă cel mai idesea ca răspuns la o alterare a rezervelor de credinţă. Ea cxplicitează obiectul credinţei, dar, ca atare, ea nu este cre­ dinţă şi nu este necesară în exercitarea virtuţii. Iată de ce I iinoaşterea dogmei nu constituie un principiu al ierarhiei 1 1 1 1 re creştini. D i n contră, dogma, fiind primită ca o restaI«iIire a adevărului ( u n s e d c o n t r a " ) , este considerată caimuaI >i la după imaginea adevărului de care încearcă să ţină seama. în leninism, recurgerea la teorie se produce adesea, ca .i m religie, în urma unei contestări, a unei revizuiri. T e o ii. i, repetă Lenin, este legată de practică şi reciproc. Cunoaşni ca teoriei este deci un principiu al ierarhiei între militanţi. (lei ce stăpâneşte practica trebuie să stăpânească în aceeaşi măsură teoria, motiv pentru care astăzi nu poate exista con­ ducător care să nu trebuiască să pozeze în teoretician. Pe de altă parte, legătura între teorie şi practică face ca ele să sc regleze una pe cealaltă şi ca, atunci când praxisul o impu­ ne, teoria să se metamorfozeze, ceea ce de altfel este prevă­ zut în teoria însăşi, în capitolul despre dialectică. Conducătorul este abilitat să decidă dacă metamorfoza teoriei constituie sau nu o revizuire. Teoria conţine un set de variaţii virtu­ ale sau deja încercate, astfel încât să se poată produce tot­ deauna o variantă nouă fără ca totuşi să aibă loc o revizuire. ('.onducerea decide ce trebuie spus şi gândit în cutare m o ­ ment, apoi în alt moment, astfel încât există un soi de ori odoxie punctuală în timp, relativă la o situaţie, o directivă,

în ideologie ordinea temeiurilor este inversă celei din fi­ lozofie. In aceasta, politica luând cunoştinţă de omul so­ cial este datul primordial, apoi morala vine să regleze politica şi, în fine, metafizica devine obiectul final al contemplării.

Ideologia impune în primul rând o viziune asupra lumii, ce conţine în ea însăşi o etică, aceasta reducându-se la po­ litică şi definind acţiunea.

Filozoful întoarce spatele până la urmă lumii subluna­ re, urmându-şi dorinţa naturală de a cunoaşte. El nu revi­ ne la politică decât pentru motive filozofice. Ideologul care posedă de la început cunoaşterea ei se conformează abătân270

Dar dimpotrivă (n.t.).

271

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

o putere. D a r nu există dogmă. „Marxismul, îi plăcea lui Lenin să repete după Engels, nu este o dogmă, ci o călăuză în acţiune." O r t o d o x i a este ceea ce spune partidul în acest m o m e n t şi în forma în care el o spune: ea este o ortoglossie. Totuşi ansamblul variaţiilor trebuie să se producă în in­ teriorul cadrului teoretic care formează, pentru praxis, o combinatorie adecvată. Activitatea teoretică constă în a face să funcţioneze această combinatorie, dar fără a se ieşi din ea, fără a o distruge. Cadrul este destul de cuprinzător pen­ tru a furniza praxisului tot ce are nevoie şi pentru a-1 orien­ ta astfel încât ea însăşi să consolideze cadrul în interiorul căruia lucrează. Astfel, întotdeauna actul va putea fi adău­ gat la raţiunea justificatoare, din care, la rândul său, actul va fi considerat a deriva.

CAPITOLUL

XIII

Leninismul politic

I

Totul în leninism — şi totul în persoana lui Lenin — se i educe la politic. D a r politica ia cu totul alt sens decât în I i lozofia tradiţională. Aristotel: „Diversele forme de sociabilitate sunt opera prieteniei, căci alegerea deliberată de a II ai împreună nu este altceva decât prietenie... Şi un stat este Comunitatea de familii şi sate într-o viaţă perfectă şi inde­ pendentă; adică, după părerea noastră, în faptul de a trăi i (Hiform fericirii şi virtuţii. Trebuie deci să stabilim un prinI ipiu potrivit căruia comunitatea politică există în vederea împlinirii binelui şi nu numai a vieţii în societate." 1 Politica vizează binele comun. D a r în leninism materia socială po­ larizată în clase nu formează o comunitate politică. Nu exisi .1 bine comun şi nu există nici prietenie. Există ură şi război.

Recopiind în 1915 extrase din Clausewitz, Lenin a luat pentru sine faimoasa frază: „Războiul este continuarea po­ lii ieii prin alte mijloace." D a r în contrasens. Războiul, după ( llausewitz, conţine în mod virtual o culminare a extreme­ lor şi nu poate fi gândit fără ca această culminare să fie pre­ văzută şi anticipată; dar nu acesta este scopul războiului, nici în fapt, nici în principiu. Pentru că războiul este coni Minarea politicii, el păstrează toate năzuinţele politicii, adii a partajul negociat între subiecţi autonomi. Conflictul 2 ai mat este o modalitate a acestei negocieri .

1 )acă partajul duce la pace şi dacă aceasta este demnă de aeest nume, el defineşte totodată, în mod empiric, binele c o n i u n . L a Lenin, dimpotrivă, războiul în esenţa sa vizează 273

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

înfrângerea totală, eliminarea, exterminarea duşmanului şi e însoţit în mod necesar de o ură pe care Clausewitz o consi­ deră inutilă, şi aceasta tocmai pentru că războiul este continua­ rea politicii care, în esenţă, vizează de asemenea distrugerea totală a duşmanului, exterminarea sa. Intenţia lui Lenin ar fi fost mai clară dacă ar fi răsturnat formula clausewitzian ă : politica este continuarea războiului prin alte mijloace.

Scopul politicii este de a distruge adversarul. „ D a c ă re­ voluţia se va termina printr-o victorie hotărâtoare, atunci noi ne v o m răfui cu ţarismul în chip iacobin sau, dacă vreţi, în manieră plebee [...] nimicind fără cruţare pe duşmanii li­ bertăţii, zdrobind prin forţă împotrivirea lor şi nefăcând nici o concesie blestematei moşteniri a iobăgiei, a asiatismului, a batjocoririi omului." 3 Şi î n c ă : „A ascunde maselor nece­ sitatea unui război exterminator sângeros, disperat ca obiec­ tiv imediat al acţiunii viitoare, înseamnă a te înşela pe tine însuţi şi a înşela poporul." 4 A învinge înseamnă a nimici, a împiedica pentru totdeauna ca duşmanul să-şi recapete pu­ terea. Astfel, el scria în 1 9 1 8 : „Burghezia a fost învinsă la noi, dar n-a fost încă stârpită din rădăcină, n-a fost încă nimicită şi nici măcar complet înfrântă [...] trecerea de la sarcina des­ tul de elementară de a continua exproprierea capitaliştilor, la sarcina mult mai grea şi mai complexă de a crea condiţii în care burghezia să nu poată să existe şi nici să apară din nou." 5 Nu există cale de mijloc. „ O r i victoria în războiul civil împotriva exploatatorilor, ori pieirea revoluţiei." 6 La această dată, în ianuarie 1918, războiul civil nu începuse în fapt. Dar el exista în m o d invizibil: „ C ă c i în perioada de revoluţie, lupta de clasă ia în m o d inevitabil, întotdeauna şi în toate ţările, forma de război civil, iar războiul civil e de necon­ ceput fără distrugeri dintre cele mai grele, fără teroare..." 7 Nu Lenin era cel care voia războiul. El există în fapt, în orice moment. El este declarat dintotdeauna şi pacea socială în­ seamnă fie o înşelătorie, fie acceptarea înfrângerii. Războiul este un război pe viaţă şi pe moarte, şi concluzia sa este re­ voluţia. A face politică constă deci în a pregăti revoluţia.

274

LENINISMUL POLITIC

I )ar Lenin înţelege această revoluţie în termeni de puici c. „Problema fundamentală a oricărei revoluţii este pro8 I ilema puterii de stat." Este unul din aspectele în care Lenin • îndepărtează cel mai mult de tradiţia narodnică care priv i lcj;ia raporturile sociale până la a neglija sau uneori la a desi alilica lupta politică. U n i i narodnici imaginau o tranziţie lentă a societăţii la un nivel substatal, în afara privirii şi acnuuii statului. Lenin pune lupta „contrariilor" sub forma în­ fruntării a două armate organizate, ierarhizate, dirijate.

I'orma supremă a acestei organizări este statul.

A face revoluţie înseamnă a cuceri statul. F ă r ă îndoială 1 1 1 1 asemenea punct de vedere decurge la el din maniheis­ mul său excepţional de viu şi de tranşant. C e l e două tabei c sc opun din punct de vedere militar ca două conţinuumuri maicrie-conştiinţă, şi conştiinţa de sine se concentrează pe de o parte în stat şi pe de altă parte în Partid care are vocaţia de a deveni stat. Statul şi geamănul său, Partidul, ţin la L e ­ mn locul arhonţilorîn conflictele cosmice maniheiste. Cele dl >uă tabere ştiu ce fac. E l e sunt personalizate la vârf, deloc inocente şi în întregime responsabile.

Lupta opune clasele, dar ea se decide la nivelul statului.

Cum nu există comunitate politică, statul este în serviciul unei clase şi funcţia sa nu este de a arbitra, ci de a asigura 0 dominaţie. Totdeauna a fost aşa: „In istoria omenirii gă•a m zeci şi sute de ţâri care au trecut sau trec în prezent prin sclavagism, feudalism şi capitalism. în fiecare din ele, cu toaic enormele schimbări istorice prin care au trecut, cu toaic peripeţiile politice [...] veţi constata întotdeauna apariţia •a aiului. Statul a fost întotdeauna un aparat distinct, des­ prins de societate şi compus dintr-un grup de oameni care se îndeletnicesc numai, sau mai ales, cu guvernarea. Oamenii le i inpart în guvernaţi şi în specialişti în materie de guverna1 e, care se situează deasupra societăţii şi se numesc guvernanţi, i eprezentanţi ai statului. Acest aparat, acest grup de oameni i a r c îi guvernează pe ceilalţi îşi asigură întotdeauna un anumit 275

O R I G I N I L E I N T E L E C T U A L E ALE LENINISMULUI

LENINISMUL POLITIC

aparat de constrângere, de forţă fizică, indiferent dacă această violenţă exercitată asupra oamenilor îşi găseşte ex­ presia în bâta omului primitiv sau, în epoca sclaviei, într-un tip de armă mai perfecţionat, sau în arma de foc, apărută în Evul Mediu sau, în sfârşit, în armamentul modern care în secolul al X X - l e a a ajuns să fie o adevărată minune a teh­ nicii, bazat fiind în întregime pe ultimele cuceriri ale teh­ nicii moderne [...] Statul este o maşină de asuprire a unei clase de către alta, o maşină cu ajutorul căreia o clasă ţine în frâu clasele ce-i sunt subordonate." 9 Această oprimare este violentă prin esenţa ei; ceea ce nu se vede întotdeauna cu ochiul liber. Statul burghez care se ascunde în dosul repu­ blicii democratice „nu poate spune adevărul şi e obligat să înşele". D a r el nu e mai puţin asupritor: „Nicăieri nu e miş­ carea muncitorească mai crud reprimată ca în Elveţia şi A m e r i c a . " Statul sovietic, în schimb, declară deschis şi fără ocolişuri că el este o dictatură.

l iu na burgheză oriunde s-ar afla şi încearcă să răspândeasi adevărul de clasă în rândurile clasei ce are vocaţia să-1 re-

Cadrul luptei este deci statul. Lenin, strateg al unei re­ voluţii mondiale, este în m o d hotărât internaţionalist. D a r societatea internaţională, sediu al luptei de clasă, se prezin­ tă ca o înlănţuire de state. Imperialismul poate opune une­ le dintre state altora în beneficiul mişcării revoluţionare, dar natura lor de clasă rămâne intactă. E l e sunt solidare. Sarci­ na revoluţionarilor, oriunde ar fi ei, este de a rupe o verigă a lanţului de state, adică statul sub dominaţia căruia mun­ cesc. C â n d acest lanţ este întrerupt într-un punct — odată cu crearea statului sovietic — sarcina lor principală este ca lanţul să nu se refacă şi ca ei să nu compromită, printr-un succes local tactic, succesul strategic obţinut de imperialism.

• i pteze. Această luptă generalizată este însă ierarhizată potrivit realităţii înseşi, adică ea nu poate fi apreciată decât din momentul în care se încheie în mod decisiv, din momenuil cuceririi puterii de stat. Lupta sindicală, propaganda tre­ buie să fie deosebite de lupta politică în sens restrâns, aşa • 11 n i este ea dusă în condiţii politice normale, dar ele fac par­ te clin lupta politică generalizată, formând un segment spe• i.ili/at al acesteia. Leninismul nu este un blanquism, cum il acuzau adversarii săi, care, fiind social-democraţi clasici, &pi eeiau că Lenin conta prea mult pe mijloacele politice în lensul strict al cuvântului. Acuzaţia era nedreaptă. Potri­ vii circumstanţelor, Lenin putea să privilegieze politica sau dimpotrivă să exploateze mişcarea de masă, sau încă să as­ tupe o breşă în teorie: fiecare din aceste acţiuni trebuia să fie judecată drept acţiune politică, moment al unei lupte po­ lii ice globale. Leninismul nu este un blanquism, ci este un poliţism. T o t u l se reduce la politică şi politica se reduce la cucerirea puterii.

Statul încununează totalitatea socială pe care o reprezin­ tă. Lupta nu poate fi deci cantonată în sfera restrânsă a po­ liticului. Mişcarea revoluţionară se manifestă pe frontul luptelor economice. Ea nu se dezinteresează de revendică­ rile muncitoreşti în ce priveşte salariile, condiţiile de viaţă.

Se manifestă pe „frontul luptelor ideologice". Demască min-

Acest poliţism luminează acea trăsătură leninistă care este i ui abdarea, voinţa de a sări peste timp. Marxismul clasic menpevic şi plehanovist era atent la maturizarea condiţiilor. El voia să aştepte ca societatea rusă să atingă un nivel de dez­ voltare care să o ducă spre ceea ce se cheamă „revoluţia bur­ gheză". N u m a i atunci când aceasta ar fi dat rezultate se putea reflecta la „revoluţia socialistă". D a c ă mişcarea se prei ipita, dacă se urmărea înfăptuirea revoluţiei socialiste îna­ inte ca să fie reunite condiţiile, se ajungea, potrivit lor, la o i onfuzie groaznică, la dictatură şi chiar mai rău. O r , pentru I ,enin, mai rău decât menţinerea ţarismului nu era decât re­ voluţia burgheză care ar tinde la consolidarea unei guvernări liberale. Marxist, el era forţat să admită că revoluţia burghe­ ză era o etapă inevitabilă între ţarismul „feudal" şi socialism,

276

277

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

dar el voia ca statul să fie dintr-odată stat proletar (adică partidul revoluţionar transformat în stat) şi ca lui să-i re­ vină sarcina de a conduce această revoluţie burgheză. O va conduce în manieră teroristă, iacobină, „plebee" şi-şi va păs­ tra capacitatea de a aprecia în ce m o m e n t şi pe ce căi va de­ cide trecerea la faza următoare, „socialistă". De la început până la sfârşit, el va păstra puterea. „Problema fundamenta­ lă a oricărei revoluţii este cea a puterii", şi nu cea a precondiţiilor economico-sociale existente, excepţie făcând cele care compromit dinainte şansele puterii. Considerentele asu­ pra puterii, posibilităţile de a o cuceri, de a o păstra trebuie să prevaleze; restul va veni ca surplus. Apreciind că războiul mondial deschidea posibilitatea unei rupturi a lanţului im­ perialist al statelor şi a cuceririi statului rus, el a hotărât ime­ diat declanşarea procesului revoluţiei mondiale. Puţin importă condiţia mizerabilă a Rusiei ce ar fi ruinat dinain­ te ideea de socialism, aşa c u m exista ea în Internaţionala a Il-a. Esenţială este începerea revoluţiei". El reia cuvintele lui N a p o l e o n : „întâi te angajezi în luptă şi-apoi... rămâne de văzut." 1 0 D a r când speranţa revoluţiei mondiale s-a înde­ părtat, esenţială este salvarea fortăreţei proletariatului mon­ dial, statul sovietic, de la care pornind, se va relua într-o zi sau alta procesul revoluţiei mondiale. Atunci noţiunea de imperialism, care dă un conţinut geografic conflictului de clasă, capătă întreaga sa utilitate. Imperialismul şi socialis* „Dacă pentru făurirea socialismului este nevoie de un anu­ mit nivel de cultură (deşi nimeni n-ar putea spune cum arată acest anumit « nivel de cultură », fiindcă el este diferit în fiecare din­ tre statele din Europa Occidentală), de ce n-am putea să începem mai întâi prin a cuceri pe cale revoluţionară premisele necesare pentru acest anumit nivel, urmând ca după aceea, pe baza puterii de stat muncitoreşti-ţărăneşti şi a orânduirii sovietice, să ne punem în mişcare pentru a ajunge din urmă cât mai repede ce­ lelalte popoare ?" L E N I N , Despre revoluţia noastră, trad. rom., voi. 45,1967.

278

LENINISMUL

POLITIC

Biul se opun ca două teritorii având frontiera contiguă şi m o b i l ă şi ca două state în expansiune concurenţială.

Poliţismul lui Lenin este de asemenea un voluntarism. ('.aci cele două contrarii materiale opuse, întrucât tind să (•organizeze, sunt supuse voinţei conştiente a actorilor po­ lii ici. în mod cert, aceştia sunt legaţi prin necesitate, ei nu pol acţiona în mod eficace decât conform legilor ştiinţifi(e care îi guvernează. D a r , posedând perfect legile graţie marxismului, partidul revoluţionar la putere va putea crea materiei condiţiile ideale ale automişcării sale. El amenajează câmpul, înlătură obstacolele, orientează în direcţia Bună şi totul va merge de la sine, foarte simplu şi mai ales mult mai repede. Puterea oferă mişcării istorice un drum mai scurt. Nu este deci niciodată prea devreme pentru a lua puterea şi posibilitatea însăşi de a o cuceri dovedeşte că a venit momentul de a o cuceri.

II

„ Noi înaintăm în grup compact pe un drum abrupt şi anevmos, ţinându-ne strâns de mână. Suntem înconjuraţi din toate părţile de duşmani şi mai totdeauna suntem nevoiţi •a păşim sub focul l o r . " 1 1 Acest mic grup compact, califi• ai îii termeni neobişnuit de lirici este instrumentul politi• ii, l'artidul.

Trebuie făcută distincţia dintre Partid şi conjuraţiile şi spiraţiile antice şi moderne. Acestea sunt politice în scoI ni ii le lor: este vorba de cucerirea puterii în interiorul unei ii» i etăţi care rămâne politică dincolo de această cucerire a puterii, pentru că ea este păstrată în structura sa. Partidul • ic politic în mijloacele sale. E vorba de a lua puterea în copul schimbării societăţii, potrivit unui plan şi într-un asemenca mod încât politica să fie abolită printr-o autoreglaH .pontană a societăţii înseşi. Poliţismul are vocaţia de a 279

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

LENINISMUL POLITIC

se aneantiza într-o revoluţie care îl va face inutil şi care va aduce cu sine disoluţia Partidului însuşi.

Partidul este produsul normal al gnozei ideologice. Dacă mai mulţi oameni poartă împreună un adevăr total, compor­ tând un plan de reorganizare a societăţii şi impunând o ac­ ţiune politică, ei au tendinţa de a se constitui în partid. Aşa au făcut iacobinii în măsura exactă în care ei se împărtăşeau din ideologie. Ca şi grupurile atât de numeroase care se for­ mează în jurul atâtor ideologii în Europa Restauraţiei şi a Monarhiei din Iulie. Se ştie cât de timpuriu va importa Rusia acest carbonarism generalizat. Decembrismul poate deja tre­ ce drept o versiune locală a romantismului de stânga inter­ naţional. Apoi vine succesiunea regulată care a fost menţionată: versiunea filozofică a lui Bakunin, versiunea delincventă a lui Bakunin şi Neceaev, apoi Tkacev, Zemlea i volea şi celelalte.

< >logie presupune în spatele lumii o lume ascunsă, singura re­ ală, singura eficientă. U r m e a z ă că Partidul se alcătuieşte nu pentru a unelti comploturi, ci pentru a rezista complotu­ lui care îl ameninţă şi a cărui descoperire constituie evrika Ideologiei. Partidul se prezintă mai întâi ca un contra-com­ plot. Am putea desena reţeaua de comploturi şi contra-comploturi care au polarizat un vast sector al secolului al X I X-lea dacă nu ne-am teme de a fi contaminaţi de nebutlia contagioasă a unei asemenea istorii. Trebuie totuşi evot.u complotul masonic pe care abatele Barruel îl vedea acţionând după constituirea Iluminaţilor din Bavaria şi pe i are-1 făcea responsabil de Revoluţia franceză de la un ca­ pa i la altul. O asemenea viziune nu putea să nu influenţe­ ze pe cei care fondează, sub Restauraţie, Societatea

Ideea Partidului nu este mai originală decât altele ia L e nin. Majoritatea trăsăturilor partidului bolşevic sunt pre­ figurate în organizaţiile narodnice şi marxiste ale anilor '60 şi ' 8 0 . Lenin nu-şi face probleme pentru a o recunoaşte. El apreciază „admirabila organizaţie pe care au avut-o revo­ luţionarii din deceniul 8 şi care ar trebui să ne servească nouă tuturor drept model..." 1 2 şi anume Zemlea i volea. „ N e tre­ buie Jeliabovi social-democraţi", scrie el de asemenea, re­ abilitând parţial Norodnaia Volea. Şi în fine: „încercarea de a pune mâna pe putere — încercare pregătită prin cele propovăduite de Tkacev, care se realiza prin teroare ca mij­ loc « de înfricoşare » şi care într-adevăr a înfricoşat — a fost măreaţă." 1 3 La predecesorii săi, Lenin admiră eficacitatea con­ spiratoare. El critică, de asemenea, ineficacitatea politică.

Trebuie priceput cum se face că, la Lenin, complotul şi po­ litica nu se opun, iar politica izvorăşte din complot prin ge­ neralizarea acestuia.

< iavalerilor Credinţei. Aceasta forma nucleul veridic al mii ului Congregaţiei care va provoca la rândul său contra-orIjmizaţiile revoluţionare ale Monarhiei din Iulie. î n mitul ( !< mgregaţiei se întâlnea mitul mai vechi al conspiraţiei iezuii c , care data din secolul al X V I I I - l e a şi fusese cel ce suscita­ se contra-fantasma complotului mason. Manevrele întunecate ale Companiei lui Isus, care umplu de teroare şi indignare I ><• Michelet şi Quinet, înflăcărează în schimb, odată ce mi­ tul iezuit găsise în Rusia un teren mai favorabil, imagina­ ţiile revoluţionare. Fără îndoială, Bakunin şi Neceaev i (începuseră Partidul ca imitaţie pe dos a Companiei, aşa cum Michelet, Q u i n e t şi propagatorii mitului o descriseseră.

I .a sfârşitul secolului, forţa complotului iezuit slăbeşte ui beneficiul complotului evreiesc. Fabricarea sub coman­ da rusească a Protocoalelor înţelepţilor Sionului duce la apa1 1 1 1 a contra-complotului Centuriilor negre. Şi aşa mai departe.

O r i c e gândire dualistă îşi reprezintă lumea ca divizată în două forţe organizate, dar ascunse. Orice gnoză, orice ide-

< ¡omploturi şi contra-comploturi se generează contrario i schiţează un gen de zigzag genealogic. D a r trebuie o b II i vat că aceste comploturi reale se înnoadă pentru a para Ii imploturi imaginare. Partidul filozofic încerca realmen11 a se organizeze pentru a se apăra contra unui iezuitism

280

281

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

LENINISMUL POLITIC

de mult timp muribund. Acest partid filozofic nu mai exis­ ta atunci când s-au fondat Cavalerii credinţei. Congrega­ ţia şi Compania lui Isus nu există decât cu titlul de justificare fantasmatică pentru diversele grupuscule care se constituie contra lor. Acelaşi lucru cu evreii. Aceasta nu înseamnă că evreii sau iezuiţii nu există. Dimpotrivă, ei există, dar nu sub forma organizată şi conspiratoare pe care o pretind ideo­ logiile. Cu toate acestea, simpla lor existenţă serveşte drept hrană fantasmelor în ce-i priveşte şi oferă o dovadă indefinit reînnoită a realităţii ameninţării cosmice pe care ei o repre­ zintă şi a urgenţei măsurilor de luat împotriva lor. C o m p l o ­ tul şi contra-complotul nu sunt simetrice: acesta din urmă este real şi prim, deşi el se dă drept defensiv şi secund. C o n ­ tra-complotul este consecinţa ideologiei. Complotul nu exis­ tă decât în lumina acesteia, şi el primeşte aici o alură abominabil ofensivă. Evrei sau iezuiţi, care în această afacere au un rol pasiv, sunt agresaţi în calitate de agresori şi somaţi să se jus­ tifice. D a r justificarea lor, dacă ei fac imprudenţa să dea una, este curând scoasă la lumină şi încarcă şi mai mult actul de acuzare.

imc să existe cel mai mic partid, era „bulversarea compleI.I a întregii structuri a lumii" 1 4 . Progresul ideologiei a fost •..i măsoare înălţimea, lărgimea şi profunzimea lumii de înli icuit. Odată cu marxismul, care lărgeşte în mod decisiv sisicmatica râului, duşmanul nu mai este un grup de oameni.

Structura intimă a întregii societăţi, în toate dimensiunile laie, cu economia sa, cu structurile sale sociale, viaţa sa po­ lii ică şi culturală este cea care, cu adevărat, se dezvăluie sub formă de complot. Acest complot are o încununare, impe­ rialismul: iată de ce, întemeindu-se ca un contra-complot, I LI i tidul formează din acest motiv o contra-societate, tot atât de completă ca şi cealaltă. Totul îl priveşte şi nimic nu-i este indiferent. N i m i c din ce e omenesc nu îi este străin.

Ideea contra-complotului este proporţională cu ideea complotului. Partidul se modelează în mod ideal potrivit duşmanului de care vrea să se apere. D a c ă în ideologie duş­ manul este localizat, partidul îşi vede impuse limite în in­ tensitate şi în extensie, dar dacă inamicul este total, partidul trebuie să devină de asemenea total. Evreii şi iezuiţii formea­ ză o parte destul de redusă a realităţii şi nu obligă în prin­ cipiu să se construiască un mare aparat pentru a-i elimina.

D a r pare că întruchipând pentru o mentalitate dualistă prin­ cipiul contrar, aceste grupuri circumscrise se văd învestite cu o putere nemăsurată şi obligate la contra-măsuri de o amploare cvasiinfinită.

Lenin se distanţează de interpretarea sau, mai degrabă, i Ic practicile social-democrate care tindeau să limiteze acţiu­ nea Partidului la interesele socioprofesionale ale clasei mun• iioare. Partidul nu este un adjuvant al sindicatului: „Social-democraţia reprezintă clasa muncitoare nu numai 1 1 1 relaţiile ei cu un anumit grup de întreprinzători, ci şi în i elaţiile ei cu toate clasele societăţii contemporane şi cu stalul ca forţă politică organizată." 1 5 Partidul este muncitoi esc, potrivit modului său, instrumental, dar prin esenţă el 0Ste pansocial. „Conştiinţa maselor muncitoreşti nu poate fi o conştiinţă cu adevărat de clasă dacă muncitorii nu vor învăţa, pe baza faptelor şi evenimentelor politice concrete, pi anume a celor la ordinea zilei (de actualitate), să obser­ ve pe fiecare din celelalte clase sociale în toate manifestările n e i ii lor intelectuale, morale şi politice, dacă nu vor învă(I să aplice în practică analiza materialistă şi aprecierea ma­ ici ialistă a tuturor laturilor activităţii şi vieţii tuturor claselor, paturilor şi grupurilor populaţiei." 1 6

în Rusia, de la bun început duşmanul a fost total. Miza partidului, aşa cum o definea Bakunin cu o generaţie îna-

Aceeaşi temă este reluată puţin mai departe: „ N o i vrem H.\ ştim tot ceea ce ştiu şi ceilalţi, vrem să cunoaştem în amă­ nunţime toate aspectele vieţii politice..." 1 7 Lenin revine la

282

283

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

LENINISMUL POLITIC

această chestiune în mai multe rânduri. Acţiunea partidu­ lui este totală în toate direcţiile, după cum este şi cunoaş­ terea sa teoretică. A venit momentul să spunem un cuvânt asupra aspectului cel mai cunoscut al leninismului: rapor­ tul dintre partid şi clasa muncitoare.

I orpul social interesat al doctrinei liberatoare, a cunoaştei ii, a teoriei, a „conştiinţei". O r , conştiinţa salvatoare nu iz­ bucneşte spontan din grupul social căreia ea îi atribuie vocaţia salvatoare.

Partidul „reprezintă clasa muncitoare" în raporturile sale cu societatea totală, dar el reprezintă cunoaşterea teoreti­ că, ideologia, în raporturile sale cu clasa muncitoare.

Marx făcuse din clasa muncitoare o clasă aleasă. D a r me­ sianismul era proprietatea muncitorilor: „Emanciparea muncitorilor va fi opera muncitorilor înşişi." La Marx, par­ tidul muncitoresc nu este separabil de clasa muncitoare: „Partidul, în sensul istoric al termenului", desemnează an­ samblul forţelor prin care se manifestă „autoactivitaiea", „autoeliberarea" clasei muncitoare şi totdeauna lupta po­ litică este profund devalorizată în faţa activităţii organiza­ torice a proletariatului în sânul societăţii 1 8 . Astfel, marxismul, chiar incomodat de mesianism şi de aparatul teoretic care îl justifica, nu părăsea terenul realităţii şi anume pătrunde­ rea combativă a unui nou grup social care era pe cale să-şi cucerească locul în sânul societăţii civile şi al societăţii po­ litice : proces care, dacă întreaga eschatologie e pusă de o parte, putea foarte bine să primească calificarea de luptă de clasă. Iată pentru ce marxismul putea să însoţească pe o anu­ me perioadă clasa muncitoare, constituindu-se în forţa po­ litică autonomă în sânul unei societăţi politice, adică conflictuale. Marxismul social-democrat este politic, în sen­ sul în care politicul se opune ideologicului.

în cadrul unei greve care avusese loc la Petersburg în I H%, Lenin remarcase că muncitorii se orientau spontan spre apărarea intereselor lor particulare şi nu aderau spontan li ideologie. în 1902, în Ce-i de făcut? el trage concluziile: „Aceste greve, privite ca atare, reprezentau o luptă trade-unionistă, dar nu încă social-democrată; ele marcau trezirea antagonismului dintre muncitori şi patroni, dar muncitoiii nu aveau şi nici nu puteau să aibă conştiinţa contradic­ ţii lor de neîmpăcat dintre interesele lor şi întreaga orânduire I li >litică şi socială actuală, adică o conştiinţă social-democrala |...] Ea le putea fi adusă numai din afară. Istoria tuturor ţarilor arată că numai prin forţe proprii clasa muncitoare mi şi poate forma decât o conştiinţă trade-unionistă . . . " 1 9 I >e unde vin atunci ideile ? C h i a r din idei, printr-o ilumi­ nare progresivă care survine la profesioniştii inteligenţei, • are pot, datorită circumstanţelor istorice, să aparţină „bur­ gheziei", de unde aceste idei îi extrag ipsofacto. „învăţătui a socialistă însă s-a dezvoltat din teoriile filozofice, istorice • fi economice pe care le-au elaborat reprezentanţii culţi ai

Nu aşa priveşte Lenin procesul emancipării. Acesta nu este un efort empiric al unui grup, determinat de propria sa responsabilitate, prin intermediul încercărilor, erorilor, corecţiilor. Emanciparea este rezultatul difuziunii în întreg

I Liselor avute, intelectualii. Fondatorii socialismului ştiin­ ţific modern, Marx şi Engels, au aparţinut şi ei, prin situa­ ţia lor socială, intelectualităţii burgheze. La fel şi în Rusia, învăţătura teoretică a social-democraţiei a apărut cu totul II Klependent de creşterea spontană a mişcării muncitoreşti, a apărut ca un rezultat firesc şi inevitabil al dezvoltării gân­ dirii intelectualităţii revoluţionare socialiste." 2 0 Există în acest punct o ciudată deplasare a clasei muncitoare reale spre (91 'i ia clasei muncitoare. Este de asemenea o răsturnare ne­ aşteptată a marxismului tradiţional. C u m s-a scris: „Nu exisn m ă este cea care determină conştiinţa, ideile nu mai sunt

284

285

O R I G I N I L E I N T E L E C T U A L E ALE LENINISMULUI

LENINISMUL POLITIC

« reflectări » ale situaţiei sociale, ci ele se dezvoltă spontan, urmând logica lor proprie, independent de orice situaţie a unei clase sau a alteia şi ajung să determine existenţa. Mai mult decât atât: existenţa proletariatului este în cele din urmă de­ terminată prin conştiinţa intelectualilor [...] De vreme ce muncitorii lăsaţi în voia lor nu pot gândi decât obscur şi în chip neadecvat propria lor situaţie istorică, intelectualii mic-burghezi, deveniţi revoluţionari de profesie, trebuie, potrivit lui Lenin, să formeze nucleul partidului şi să-şi asu­ me misiunea de a purta conştiinţa şi ştiinţa proletară « în proletariat »." 2 1 Există o disociere între proletariat şi ideea de proletariat. Ca şi demiurgul platonician, Partidul, cu pri­ virile fixate pe ideea de proletariat, remodelează clasa mun­ citoare pentru a o face conformă cu exemplarul său ideal.

După cum se ştie, practica leninistă a fost să suspecte­ ze orice organizaţie, soviet sau sindicat în care clasa mun• ii oare s-ar putea organiza. Clasa muncitoare este unul din ia ramurile pe care se înfruntă cele două ideologii antago­ niste. Ea este în mod fundamental pasivă şi-şi primeşte im­ pulsul de aiurea. „[...] Orice ploconire în faţa spontaneităţii mişcării muncitoreşti, orice diminuare a rolului « elemeni ului conştient», a rolului social-democraţiei înseamnă impli­ ci i — absolut independent de faptul dacă cel care diminuează acest rol o doreşte sau nu — o creştere a influenţei ideolo­ gici burgheze asupra muncitorilor." 2 2 înainte, ca şi după cu­ cerirea puterii, clasa muncitoare este prima materia.

Maniheismul leninist se manifestă deci la două nivele.

Pe de o parte, nu există solidaritate de drept şi de fapt în­ tre grupurile sociale; proletariatul nu îşi recunoaşte nici o datorie faţă de alte clase a căror soartă, bună sau rea, va fi reglată în mod automat datorită victoriei sale, victoria so­ cialismului. D a r , pe de altă parte, partidul nu este angajat nici faţă de proletariat. El nu-1 „reprezintă" în virtutea unei delegări democratice, ci în virtutea unei delegări mistice. El nu este angajat decât faţă de interesele superioare ale socia­ lismului, aşa cum le defineşte ideologia. El se interesează de clasa muncitoare în măsura în care aceasta, în această ide­ ologie, e considerată a avea un rol particular. D a c ă aceas­ tă clasă se arată incapabilă să îndeplinească sarcina care i-a fost încredinţată, dacă ea trădează într-o oarecare măsură „proletariatul" şi „socialismul", Partidul nu va trebui s-o trateze altfel decât tratează „burghezia" sau orice altă cla­ să duşmană. Va avea grijă atunci să declare că R o m a nu mai este în R o m a ; că proletariatul este în întregime acolo unde este Partidul, iar clasa muncitoare, al cărei suflet a trecut prin metempsihoză în aparatul de partid, a primit în schimb un suflet mic-burghez.

286

Acestea fiind raporturile între clasă şi Partid, el poate păsi ra aproape intactă structura sa conspirativă moştenită de la generaţiile precedente.

Lenin este concis şi sobru în ce priveşte organizarea inlernă a Partidului. Aceste probleme fuseseră deja rezolvaie de narodnici. Spiritul catehismelor, al lui Bakunin, al lui < iernîşevski, a devenit o a doua natură. Se înţelege de la sine.

Ar fi nepolitic să vorbim despre aceasta. Partidul este staMi, centralizat, secret, selecţionat. „Unicul principiu orga­ nizatoric serios pentru militanţii mişcării noastre trebuie să lie: conspiraţia cea mai riguroasă, selecţionarea cea mai ri­ guroasă a membrilor, pregătirea de revoluţionari de pro23 lesie." Partidul are drept nucleu oameni a căror profesie este acţiunea revoluţionară. Ei trebuie să fie antrenaţi: „Este nevoie de ani întregi de muncă pentru a te forma ca revo­ 24 luţionar de profesie." în interiorul partidului dispar spei ilicaţiile sociale pe care omul nou le abandonează intrând iu organizaţie. în faţa caracteristicii comune de revoluţio­ nar de profesie „orice deosebire între muncitori şi intelec25 luali trebuie să se şteargă cu desăvârşire" . Partidul este dincolo de clase, perfect omogen.

287

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

LENINISMUL POLITIC

Un lucru uneşte şi sudează Partidul: „ D a c ă există aces­ te calităţi, este asigurat şi ceva mai de preţ decât «demo­ cratismul» şi anume o deplină încredere tovărăşească între revoluţionari." 2 6 Nu este nevoie de proceduri elective, ge­ neratoare de tendinţe şi de diviziuni, de vreme ce revolu­ ţionarii împărtăşesc o doctrină unică şi infailibilă. Partidul este păzitorul ei, iată pentru ce el nu admite libertatea de critică. Se poate oare critica ceea ce, ştiinţific fiind, impu­ ne, dacă nu există rea-credinţă, acordul spiritelor ? „Nişte oameni cu adevărat convinşi că au făcut să progreseze şti­ inţa ar cere nu libertatea noilor concepţii de a fiinţa alături de cele vechi, ci înlocuirea acestora din urmă prin cele din­ t â i . " 2 7 Ştiinţa proletară realizează unanimitatea, ea pece­ tluieşte unitatea partidului.

cealaltă. Ambele au drept cauză penetrarea ideologiei bur­ gheze. Astfel, sub acest raport, Partidul în întregime este 1l prima materia, penetrabilă de către una sau alta dintre ide­ ologii. Un militant poate deveni, singur între toţi ceilalţi, depozitarul cunoaşterii adevărate. Atunci nu mai există alt remediu decât lupta în sânul partidului. D a c ă această cu­ noaştere se difuzează corect (prin persuasiune, critică, aui or ritică) unitatea va fi menţinută. Altfel, trebuie recurs la li i/.iune. întreaga istorie a partidului bolşevic de-a lungul numeroaselor epurări şi sciziuni atestă că, pentru Lenin, I cea ce e important este de a sacrifica numărul şi influen­ ţi Partidului, esenţei sale, adică unităţii „monolitice" infor­ mate de ideologie, precum o celulă de codul său genetic. ()dată partidul realizat, când ideologia şi-a găsit întruparea, există un punct (în anumite momente partidul se re­ ducea aproape doar la L e n i n ) din care totul devine posibil, < aci a apărut principiul, logos-ul lumii noi. „Daţi-ne o or­ ganizaţie de revoluţionari şi vom răsturna R u s i a ! " 2 9 Apoi, lumea întreagă.

Centrul centrului partidului nu este deci personalul sta­ bil al revoluţionarilor de profesie, ci unul încă mai imate­ rial, şi anume cunoaşterea ideologică. Şi iată cel de-al treilea şi ultimul nivel al maniheismului leninist. M e m b r u l de par­ tid nu este angajat faţă de Partid din acelaşi motiv pentru care Partidul nu este angajat faţă de proletariat, nici acesta faţă de celelalte clase ale societăţii. El este angajat faţă de socialism. O r , în orice moment, Partidul este atacat din in­ terior de aceeaşi forţă ostilă care îi disputa, din exterior, su­ premaţia asupra clasei muncitoare, şi anume ideologia burgheză. Iată de ce libertatea de critică nu este posibilă: „Libertatea criticii înseamnă libertatea curentului oportu­ nist în cadrul social-democraţiei, libertatea de a transfor­ ma social-democraţia într-un partid d e m o c r a t i c al reformelor, libertatea de a infiltra în socialism idei burghe­ ze şi elemente burgheze." 2 8 „încrederea deplină" este con diţională. Lovind un tovarăş, suspiciunea rupe solidaritatea, îl respinge ipso facto foarte departe de rândurile Partidu­ lui. Suspiciunea poate atinge orice punct al câmpului uni­ tar al doctrinei, orice eroare metafizică (teoretică) avându-şi prelungirea în eroarea politică, una avându-şi rădăcina în

Centrul lumii inamice este tot atât de imaterial ca şi cel al partidului. El este structural: feudalismul pentru unele Imie locale şi subordonate marelui conflict (mai ales în RuI I ) , capitalismul m genere şi, în sfârşit, imperialismul. I m I 'ei lalismul constituie inamicul natural al Partidului, raţiunea II de a exista. El este obiectul unei duşmănii susţinute, certe, chiar rutinizate, aproape profesionalizate. El este coerent

288

289

Odată cu constituirea Partidului, lupta cosmică şi-a găii centrul. în jurul Partidului se ordonează în cercuri con• eiurice inamicii şi aliaţii. Poziţia centrală a Partidului Ui mite o situare în ordine logică a universului politic.

III

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

LENINISMUL POLITIC

din punct de vedere ideologic şi manipulează oamenii, de aceea problema care se pune nu este de a urî personal pe cu­ tare patron, cutare om de stat sau chiar cutare membru in­ fluent al poliţiei adverse, ei îşi fac meseria şi sentimentele care le poţi avea pentru ei trebuie să fie revărsate asupra structurii. Detestarea individuală este îndreptată asupra oa­ menilor care se găsesc în stare intermediară, cărora condi­ ţia lor socială sau intelectuală le dă posibilitatea să-şi aleagă tabăra şi care, refuzând să o facă, împiedică desfăşurarea lup­ tei şi întunecă justa ei cunoaştere. La frontiera taberei bur­ gheze se găsesc liberalii şi îndeosebi intelighenţia liberală.

Lenin nu lasă să-i scape nici o ocazie pentru a-şi exprima dispreţul. D a c ă face elogiul lui Herzen, de exemplu, o face pentru a-1 lăuda pe acesta de a fi rupt „cu unul din tipii cei mai respingători ai mojiciei liberale" (onestul profesor Kavelin) 3 0 . „Utopia liberală, scrie el, pretinde că, în m o d paş­ nic şi prin bună înţelegere, fără a supăra pe cineva [...] fără o luptă înverşunată şi dusă până la capăt, pot fi obţinute în Rusia îmbunătăţiri cât de cât serioase în ceea ce priveşte li­ bertatea politică, în situaţia maselor poporului muncitor." 3 1 Liberalismul, în vocabularul său, se opune democratismu­ lui, care semnifică a fi revoluţionar. „Utopia liberală perver­ 32 teşte conştiinţa democratică a maselor."

niciodată trăsăturile caracteristice ale întregului oportunism • ontemporan, indiferent de domeniul în care se manifestă Bİ. Aceste trăsături sunt: lipsa de precizie, ambiguitatea, inscsizabilitatea. Prin însăşi natura sa, oportunismul se eschi­ vează întotdeauna să pună problema în termeni precişi şi I alegorici; el caută o linie de mijloc, oscilează între punci e de vedere care se exclud reciproc, căutând « să fie de acord » li cu unul şi cu celălalt, reducându-şi divergenţele la îndrepi.iri de amănunt, la îndoieli, la deziderate pioase, inocente eic. e t c . " 3 4 U n u l va fi de acord cu programul şi va fi opori mi ist în tactică, adică reformist. Altul, revoluţionar în taci i că şi oportunist în organizare, este menşevicul. Hărţuirea oportunismului în tainiţele profunde în care se disimulea­ ză constituie stimulentul principal al activităţii intelectua­ le a lui Lenin. Se întâmplă ca oportunismul să ajungă să-şi împingă emisarii până în vecinătatea imediată a centrului.

Ei devin atunci culmea perversităţii. Există două categorii principale care subminează cele două coloane ale Partidu­ lui: doctrina, cei ce o subminează fiind revizioniştii; orga­ nizarea, cei ce o subminează fiind lichidatoriştii.

M a i aproape de Partid, la marginea exterioară a taberei proletare şi, în consecinţă, infinit mai demn de ură, este opor­ tunistul. Oportunismul este liberalismul în mişcarea mun­ citorească. Cuvântul se opune deci şi celui de revoluţionar.

T o a t e partidele social-démocrate din Europa, inclusiv cel rus, cunosc „împărţirea fundamentală în aripa revoluţiona­ ră şi aripa oportunistă" 3 3 . Lupta împotriva oportunismu­ lui este o muncă de Sisif. Căci oportunismul este multiform.

El atinge problemele de organizare şi deci însăşi structura partidului. Atinge „problemele esenţiale ale concepţiei noas­ tre despre l u m e " şi programul. Loveşte în tactică. El renaş­ te sub forme noi, disimulate, latente : „ N u trebuie să uităm 290

I ntr-o ordine concentrică, precum cea a adversarilor, dar Cftre trebuie să fie enumerată plecând de la centru, se oran­ dın esc aliaţii Partidului.

Trebuie făcută distincţia între cei care depind direct sau indirect de partid şi aliaţii ocazionali sau tactici. Primii se i' i ai hizeazăîn manieră „gnostică", potrivit nivelului de conItiinţă şi, în consecinţă, potrivit nivelului de organizare şi de • landcstinitate. Potrivit acestor ultime criterii, Lenin îi enun i c . a astfel: „1) Organizaţiile de revoluţionari; 2) Organiii nle m u n c i t o r e ş t i ; aceste două categorii formează împreună Partidul; 3) Organizaţiile muncitoreşti ce nu se il ii ură Partidului, dar supuse în fapt controlului şi condu­ cerii de către acesta; 4) elementele neorganizate ale clasei 291

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

muncitoare, care în parte se supun şi ele conducerii social-democraţiei, cel puţin în timpul marilor manifestaţii ale luptei de clasă." 3 5 Pretenţia lui Martov şi a menşevicilor era de a confunda partidul şi clasa, de a suprima ierarhia, de a considera toate categoriile ca formând prin ele însele Par­ tidul. Lista, care datează din 1904, poate să fie prelungită la infinit cu organizaţiile de masă, de tineret, de femei e t c , controlate de Partid şi distincte de el. E l e sunt curelele de transmisie de care Lenin va vorbi mai târziu.

LENINISMUL

POLITIC

sa nu vadă nici o ipocrizie aici. Revenind asupra acţiunii sale I rccute şi dând sfaturi tinerelor partide comuniste occideni ale, Lenin scria încă în 1 9 2 0 : „Trebuie să ştim să facem ori­ ce sacrificii, să biruim cele mai mari greutăţi pentru a face propagandă şi agitaţie în m o d sistematic, cu dârzenie, per­ severenţă şi răbdare tocmai în acele instituţii, asociaţii şi uniiini, oricât de reacţionare, în care se află mase proletare sau scmiproletare [...] Trebuie să folosim tot felul de stratage­ me, vicleşuguri, procedee ilegale, treceri sub tăcere, ascun­ derea adevărului pentru a pătrunde în sindicate, pentru a i amâne în ele şi a desfăşura cu orice preţ o muncă comu­ nistă în cadrul l o r . " 3 9

R o l u l esenţial al Partidului este de a difuza conştiinţa, cunoaşterea corectă, dar proporţional cu capacităţile de as­ cultare şi de înţelegere a mediului în care „activează". „Sar­ cina partidului, scria Lenin încă în 1898, este de a conduce lupta de clasă a proletariatului." 3 6 El o face prin propagan­ dă, care constă în a răspândi printre muncitori „o concep­ ţie justă asupra societăţii actuale" şi prin agitaţie, care constă în a participa la toate manifestările spontane ale luptei de clasă muncitoreşti şi de a dezvolta, în legătură cu cuvinte­ le de ordine concrete şi limitate, conştiinţa lor 3 7 . In mediul muncitoresc există o armonie prestabilită între sarcinile sin­ dicatului şi cele ale Partidului, chiar dacă primul nu-şi dă seama de asta. Trebuie deci ca în interiorul sindicatului să se realizeze o secţie a partidului care să traducă în fapt aceas­ tă armonie garantată de teorie. „ U n nucleu mic, strâns în­ chegat, format din muncitorii cei mai de nădejde, cei mai cu experienţă şi cei mai căliţi, care să aibă oamenii săi de încredere în principalele regiuni şi să fie legat, după toate regulile celei mai stricte conspiraţii, cu organizaţia de re­ voluţionari, va putea foarte bine să îndeplinească [...] toa­ te funcţiile care revin organizaţiei sindicale şi, în plus, să le îndeplinească tocmai în felul în care este de dorit pentru social-democraţie." 3 8 Partidul poate atinge scopurile sindicale, căci ele se deduc din teorie. D a r sindicatul nu poate atin­ ge finalităţile socialiste, căci el nu posedă o teorie. Un nu­ cleu în sindicat înseamnă infiltrare. D a r Lenin are dreptate

Nu se acţionează la fel cu aliaţii tactici. Aceştia, din ca­ uza poziţiei lor sociale, nu sunt apţi să primească iniţierea; într-adevăr, teoria îi condamnă şi prevede lichidarea lor. T o ­ ni şi, având în vedere interesele lor particulare, ei pot par1 1 1 rge o bucată de drum împreună cu partidul. Tabăra inamică se prezintă ca o coaliţie eterogenă în mişcare şi în fiecare moment Partidul trebuie să discearnă care este punctul for­ ie, punctul slab al adversarului său, care este adversarul prini ¡pal, care este adversarul ce poate fi temporar ademenit.

Nu există altă regulă în materie, decât interesele revoluţiei şi cucerirea puterii.

292

293

Agitaţie, propagandă, teorie formează treptele urcătoai e ale unei iniţieri. Intre ce afirmă Partidul în „organizaţii de masă" şi ceea ce afirmă în interiorul său, există aceeaşi dilerenţă ca şi între învăţătura exotérica şi învăţătura ezoterică. Este aceeaşi învăţătură, dar cu salturi, cu răsturnări • are formează tot atâtea etape spre sensul ultim. în sindi­ cat, comunistul foloseşte un limbaj contrar celui pe care-1 utilizează în celula de partid. Sindicalistul non-comunist nu are mijloacele intelectuale de a înţelege că este în fond ace­ laşi limbaj. Comunistul nu-1 „înşală". D a r el păstrează pen­ tru sine interpretarea.

O R I G I N I L E I N T E L E C T U A L E ALE LENINISMULUI

LENINISMUL POLITIC

In aplicarea acestei reguli, nimeni nu este mai riguros de­ cât Lenin şi, în consecinţă, nimeni nu este mai suplu în pro­ blema alegerii alianţelor. U n e l e sunt dorite, anume cele care conduc în mod direct la revoluţie. Celelalte vor fi aprecia­ te drept acceptabile dacă permit să se depăşească un pas de­ licat în pregătirea acestei revoluţii.

ideologia le declara ca atare, admitea şi multe altele pe care Ic considera drept antinaturale, dar care erau de dorit peni ni binele Partidului şi al Revoluţiei. S-a aliat în mai mul­ te rânduri cu liberalii. Mult mai costisitoare cu siguranţă .iu fost alianţele cu duşmanii intimi, marxiştii legali, opor­ tunişti, menşevici... N i c i un motiv doctrinal, şi încă mai pu­ ţi n un sentiment personal, nu i se părea admisibil din momentul în care alianţa era în mod politic utilă în vedeie.i scopului imuabil al revoluţiei şi al cuceririi puterii.

Menşevicii, cel puţin aceia care aveau curajul să reziste etichetei, vizau mai mult sau mai puţin clar consolidarea so­ cietăţii civile şi integrarea clasei muncitoare în societatea ci­ vilă. Ei aveau deci o înclinare spre alianţe liberale. Se temeau de barbarie, de violenţa pe care o închidea în ea vâltoarea satului rus şi se temeau să nu scufunde dintr-o singură lo­ vitură ambarcaţiunea precară a civilizaţiei. Politica lor în chestiunea ţărănească încerca să evite explozia şi regresul care ar fi urmat. Lenin nu numai că nu se temea de explo­ zie, ci o dorea cu pasiune. De aceea aliatul privilegiat al pro­ letariatului era, potrivit lui, partea cea mai înapoiată şi, presupunea el, cea mai violentă a ţărănimii. Imaginase chiar un gen de luptă de clasă în interiorul ţărănimii, opunând pe „săraci", „mijlocaşi" şi „bogaţi". Această luptă nu exista, căci satul era în ansamblu solidar. Cu toate acestea existau mulţi ţărani săraci şi Lenin susţinea fără rezerve revendi­ cările şi acţiunile lor. Prin aceasta el relua cel mai maximalist din programele narodniciste ale trecutului.

Exista în imperiu o altă mare forţă de disociere: naţio­ nalităţile ne-ruse. Lenin nu analiza în această problemă dacă trebuia mai bine să prevadă pentru naţionalităţile alogene un statut federativ, asociativ, nici dacă, aşa cum visa R o z a Luxemburg, internaţionalismul proletar ar fi trebuit să transceandă şi să depăşească revendicările naţionaliste: el le sus­ ţinea în mod necondiţionat pentru motivul că ele contribuiau la ruina ansamblului politic pe care el voia să-1 distrugă.

Ne apropiem de punctul focal al leninismului politic. In11 e marea politică şi conspiraţia sectară, acolo chiar unde era admis că exista o tensiune şi chiar o opoziţie, leninis­ mul pune o legătură strânsă şi construieşte o articulaţie. Partidul, aşa cum îl dezvolta Lenin în Ce-i de făcut f, este în acelaşi timp o organizaţie secretă conspirativă şi o organi­ zaţie politică, iar una nu trebuie să fie sacrificată celeilalt e l 0 . Mai mult încă, pentru că există o organizaţie stabilă, c entralizată, în posesia doctrinei absolute — în fapt consti­ tuită şi posedată de ea —, pentru că partidul îşi păstrează l>e faţă şi contra tuturor identitatea şi specificitatea, el poa­ te să încheie alianţele cele mai cutezătoare, cele mai înde­ părtate de el însuşi şi cele mai acrobatice. „Numai cine nu este sigur de el însuşi se poate teme de alianţe vremelnice, fie chiar şi cu oameni nesiguri; nici un partid politic n-ar putea exista fără asemenea alianţe." 4 1 D a r partidul bolşevic, tocmai pentru că este sudat printr-o teorie infailibilă, cu dis11plina şi organizarea centralizată care decurg din aceasta, poate fără primejdie să conducă operaţii politice periculoa­ se, în care alte partide şi-ar pierde coeziunea.

D a r în cursul agitat al vieţii politice, Lenin, alături de cele două alianţe pe care le considera ca naturale pentru că

Alianţele, pactele de neagresiune, renunţările la un avantaj, abandonarea unei revendicări, reculul temporar, toate acestea se orânduiesc în categoria leninistă a compromisului.

In septembrie 1917, anul cel mai fierbinte al luptei pentru

294

295

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

LENINISMUL POLITIC

putere, L e n i n scria: „Sarcina unui partid cu adevărat revo­ luţionar nu este aceea de a declara imposibilă renunţarea la orice compromisuri, ci de a şti să-şi păstreze, cu toate com­ promisurile, în măsura în care ele sunt inevitabile, fidelitatea faţă de principiile sale, faţă de clasa sa, faţă de sarcina sa re­ voluţionară, faţă de opera de pregătire a revoluţiei şi de edu­ care a maselor poporului în vederea obţinerii victoriei în revoluţie." 4 2 E s t e datoria sa, pentru că acţionând astfel par­ tidul rămâne în acord logic cu el însuşi: „Partidul nostru aspiră ca orice partid politic la putere."43 Politica întotdea­ una voluntară a compromisului este în mod corect aplica­ tă când partidul îşi atacă şi denunţă aliatul, fără a renunţa nici la beneficiile alianţei, nici la datoria de lămurire teore­ tică a conştiinţei proletare. Lenin scria aceasta în 1 9 0 2 : „Dar condiţia necesară într-o asemenea alianţă (cu democraţii burghezi) este ca socialiştii să aibă deplina posibilitate de a dezvălui în faţa clasei muncitoare contradicţia antagonis­ tă dintre interesele ei şi interesele burgheziei." 4 4 El mai scria în 1 9 2 0 : „Intre anii 1903 şi 1912 am făcut parte în m o d for­ mal, în răstimpuri de câţiva ani, din acelaşi partid social-de­ mocrat cu menşevicii, fără a înceta vreodată să-i combatem pe tărâm politic şi ideologic ca pe nişte p r o m o t o r i ai influ­ enţei burgheze în rândurile proletariatului şi ca oportu­ 45 nişti." Trebuie, adaugă el, utilizate ezitările aliaţilor pentru a-i demasca^.

'..i antreneze partidul la remorca aliaţilor săi naturali sau tem­ porari, până la a-1 determina la compromisuri capitularde.

I '.irtidul, descompus prin alianţele sale, prizonier al limbajului acestora şi uitând propriile sale obligaţii, riscă atunci •>.i se volatilizeze în oportunism. Cealaltă deviere este stân­ gismul, boala copilăriei comunismului. D a c ă oportunismul este o uitare a principiului (a Partidului), stângismul este < i uitare a scopului (a puterii). El nu este coerent din punct ile vedere politic. „El abate, scrie Lenin, de la condiţiile şi necesitatea unei lupte de clasă proletare consecvente." 4 7 Stân­ ci s tul este un revoltat care ia cuvânt cu cuvânt marele reI uz revoluţionar, vrea totul în imediat şi reneagă disciplinele .instere ale aşteptării momentului oportun şi manevrei po­ litice. Oportunistul nu vrea revoluţia, dar stângistul o ralează. U n u l nu vrea Partidul, celălalt îl conduce în m o d involuntar la ruină.

Să mergem mai departe: nu numai alegerea alianţelor, ci şi ansamblul strategiei politice sunt posibile datorită struc­ turii particulare a Partidului. De vreme ce sunt fixate linia de plecare, Partidul, şi linia de sosire, puterea (echivalentă cu revoluţia), există posibilitatea de a determina în orice mo­ ment poziţia politică, de a o stabili pe etape şi de a face bi­ lanţul. In jurul unei poziţii optimale, care constituie linia justă, partidul oscilează între două poziţii la fel de erona­ te. U n a este devierea de dreapta sau urmăritoristă care riscă 296

De unde provin aceste două devieri antitetice ? De la o singură şi aceeaşi ostilă influenţă: ideologia burgheză. In le­ ninism nu există alta. Lenin are deci o teorie a stângistului I .i „revoluţionar mic-burghez", mic producător, mic patron cuprins de turbare. Anarhismul, scrie el, este pedeapsa peni i u devierile oportuniste: „Aceste două devieri se complei cază una pe alta." Ce trebuie făcut împotriva stângismului ?

A explica şi iar a explica. A arăta, de exemplu, că partidul nu are nimic contra terorismului individual: „Bineînţeles, noi i cspingem teroarea individuală numai sub raportul oporl unităţii e i . " 4 8 A arăta că negarea partinităţii şi a disciplinei ile partid echivalează cu dezarmarea totală a proletariatu­ lui în folosul burgheziei. Trebuie deci reeducat micul pro­ ducător şi instaurate în partid centralizarea şi disciplina cea 49 mai riguroasă .

Remanierea alianţelor, schimbarea de program, depla­ sarea frontului revendicativ pot lua, dacă obligă conjunc1 1 1 1 a politică, un caracter brutal şi instantaneu. Aceasta se 297

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

LENINISMUL POLITIC

numeşte o cotitură. O regulă fundamentală a Partidului este aceea de a nu fi niciodată prizonier al poziţiei adoptate şi a rămâne liber să adopte alta dacă interesele politice (înţe­ lese ca preluare a puterii) o cer. O cotitură trebuie pregă­ tită practic, veghind ca alianţele să fie reversibile, şi teoretic, căci ea va trebui explicată ideologic pentru a menţine uni­ tatea partidului. încă o dată, structura „conspirativă" a Par­ tidului este aceea care face posibil acest instrument al marii politici clasice, reprezentat de schimbarea radicală a con­ cepţiei şi de cotitură. 5 0

Partid şi, la rândul său, constituie Partidul. C e e a ce reuneş­ te conspirativitatea din partid cu ce ţine în el de domeniul public, de legalitate, de normalitate este această eşalonare a interpretărilor, acest lanţ al sensurilor din care Partidul ţine un capăt şi care s-ar desface în întregime dacă Partidul şi-ar pierde coeziunea şi doctrina — certitudinea sa.

Trebuie să generalizăm: în spiritul leninismului, politi­ ca sub toate aspectele şi în toate momentele se repartizea­ ză în două registre, unul c o m u n tuturor forţelor prezente şi celălalt propriu partidului însuşi. D a r , cum spune Lenin, ele sunt legate. Lupta între imperialism şi Partid este o lup­ tă totală şi nu există eveniment, tendinţă sau accident care să nu poată, care să nu trebuiască să fie apreciat în funcţie de soluţiile finale. Teoria îmbrăţişează totalitatea realului.

Partidul, care este întruparea teoriei, este pan-social. Iată pentru ce Partidul poate atât de uşor să adopte revendică­ rile specifice ale unui sat de stepă, ale unui artei de pescari, ale unei universităţi în revoltă, ale unui ghetou evreiesc umi­ lit. Pentru că, în analiza sa, toate aceste fapte fără corelaţie între ele converg şi primesc o explicaţie coerentă. Fiecăru­ ia din aceste grupuri, ca şi fiecăruia din aliaţii săi, chiar ce­ lor mai incerţi, Partidul li se poate adresa într-un limbaj identic cu al lor. El nu-i înşală. Există într-adevăr o plura­ litate de sensuri. Acelaşi cuvânt de ordine, aceeaşi reven­ dicare vor fi prezentate într-o lumină moderată mediilor liberale, romantică, cercurilor studenţeşti narodnice, naţio­ nalistă, alogenilor sau ruşilor, internaţionalistă, în Interna­ ţională. D a r sensul sensurilor, sensul care le cuprinde pe toate şi care ştie să le ierarhizeze corect, se elaborează în 298

Sensurile ierarhizate, care se schimbă prin salt, care de­ vin de la un nivel la altul de nerecunoscut, care sunt ace­ leaşi şi totuşi altele, doar Partidul, sau mai curând, cei sau cel în care rezidă spiritul Partidului, le examinează în mod sinoptic. Aceasta formează cel mai important capitol al dia­ lecticii. Efortul intelectual principal al comunistului con­ stă în a asigura coerenţa dialectică în aval, în acţiunea politică şi în amonte, în teorie. Astfel sunt reunite cele două registre.

Mai contribuie la dispariţia frontierei dintre conspira­ ţie şi politica dusă potrivit regulilor stabilite faptul că ţoa­ le aceste operaţiuni se fac în mod public. Nu poate fi altfel, de vreme ce cunoaşterea trebuie să se difuzeze în tot ParliduL iar activitatea de explicare trebuie în mod continuu reluată. Dezbaterile în Partid se fac în congrese deschise, unde mişună denunţătorii, în jurnale aproape deloc clan­ destine, adesea legale. între interpretarea exotérica şi inter­ pretarea ezoterică nu există zidul unui secret. Bolşevicii nu sunt francmasoni. D a r ei ştiu din experienţă că enunţarea publică a ideologiei nu-i asigură înţelegerea. Viziunea lor • éntrala trebuie pătrunsă, trebuie să aderi la ea pentru a acCede la înţelegerea globală pe care o oferă. Fără această adei.ue, ideologia pare o ţesătură de absurdităţi. D o c t r i n a explică acest fenomen: ea nu este înţeleasă din cauza ide­ 51 ologiei burgheze. D a r acest fenomen părea bolşevicilor o nouă dovadă în favoarea ideologiei şi hrănea la Lenin un dispreţ de nestăpânit. Incapacitatea duşmanului de a înţe­ lege afişele purtând condamnarea sa şi care se lipeau sub na­ tul său îi transforma într-un soi de „pot" pe care „eliberatul" I omunist putea să-1 „ridice" în voie. De unde ironia lui 299

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

Lenin când vorbeşte de „serviciile" liberalilor sau de spri­ jinul acordat oportunistului Henderson ca de „sprijinul fu­ niei pentru spânzurat", funie pe care, de altfel, o furnizează burghezii înşişi 5 2 .

CAPITOLUL X I V

Minciună si adevăr

Acţiunea politică eficace este dependentă de existenţa Partidului, este existenţa Partidului, şi dependentă de exisi enţa ideologiei. Impactul politic al leninismului este conţinut în această ecuaţie. D a c ă se iau termenii extremi se ajunge la formula: cu cât este mai legat de ideologie, cu atât militantul acţionează într-un mod politic mai eficace. Este găselniţa leninismului de a fi asociat la ideea complotului şi la cea a contra-complotului, idee coerentă, detaliată, dar nebunească atunci când e examinată din exterior, o acţiune raţională în vederea cuceririi puterii. Astfel, el este Marat, adică posedat de o idee fixă, şi Bismarck, adică logic în ur­ mărirea scopului, zweckrational.

Ajungând în acest punct, se cuvine să examinăm mai în­ deaproape problema machiavelismului lui Lenin.

Lui Machiavelli îi este atribuit în general meritul de a fi delimitat cu precizie sfera politicului, de a-i fi expus logi­ ca proprie care este luarea şi păstrarea puterii. De aceea era (;reu să fie invocat de către social-democraţia din cadrul Ini ernaţionalei a Il-a, care refuza autonomia politicului şi de­ clara vană ambiţia puterii pentru putere. De aceea Lenin era suspectat de machiavelism practic. Lenin face puţin caz de Machiavelli. Intr-o scrisoare confidenţială adresată C o m i ­ sarului poporului pentru justiţie din 20 februarie 1922, în I are redactează un program al terorii, el scrie: „ U n serii­ l o r inteligent a scris cu exactitate, în ce priveşte probleme­ le statului, că dacă realizarea unui scop politic precis cere 301

O R I G I N I L E I N T E L E C T U A L E ALE LENINISMULUI

MINCIUNĂ ŞI ADEVĂR

să se treacă printr-o serie de durităţi, aceasta trebuie să sc înfăptuiască în maniera cea mai energică şi în timpul cel mai scurt posibil, căci masele populare nu ar suporta aplicarea 1 durităţilor pe termen lung." Scriitorul inteligent, dar pe care Lenin nu-1 numeşte este Machiavelli, iar episodul vizat, cel privitor la Cezar Borgia şi teroarea în R o m a g n a , se găseş­ te în capitolul al VH-lea al Principelui. Lenin îl cunoaşte deci pe Machiavelli. El îl aprobă ca tehnician al problemelor sta­ tului. Aceasta însă nu e suficient pentru a face din el un dis­ cipol al Secretarului florentin. Machiavelli justifica viclenia, falsele jurăminte, sperjurul prin incapacitatea Principelui dc a cunoaşte viitorul. Evenimentele dictează şi Principele na­ vighează la vedere. D a t fiind că, om fiind, el nu vede de­ parte, îşi păstrează libertatea mişcărilor şi nu se simte legat prin cuvintele sale — dând în acelaşi timp impresia că este loial. Lenin, în schimb, crede că vede departe. Necesitatea la care îşi supune acţiunile nu e oarbă: ea este pătrunsă dc către revoluţionarul care cunoaşte legile. Problema minciu­ nii şi a vicleniei nu se pune în contextul miopiei umane, ci a caracteristicii vizionare supraumane a ideologiei. Proble­ ma minciunii este un caz particular al problemei deja tra­ tate a conspiraţiei publice şi a partidului de tip nou.

descrie dinainte puciul din octombrie aşa cum apare el isi< M icilor non-leninişti. Iată de ce aceştia fac din Tkacev preiii sorul lui Lenin, ca şi cum la Lenin existaseră operaţiunile mentale pe care ei le realizează ca istorici şi pe care le făi usc Tkacev. Pe nedrept, cum am spus.

Lenin nu este machiavelian nici în privinţa metodei. Fără îndoială cele două raţionalităţi, politică şi ideologică, pot li evidenţiate pentru comoditatea analizei. D a r munca ini electuală a militantului comunist constă în a conferi fiecă1 1 1 i pas politic un sens ideologic, de o asemenea manieră încât li igica „machiavelică" a luării puterii să nu se realizeze decât CU condiţia ca ea să fie mascată şi transformată în ceva cva­ si inconştient printr-o a doua logică, cea a ideologiei.

In opera lui Tkacev, raţionalitatea ideologică şi raţiona­ litatea politică rămâneau separate. T k a c e v făcea o analiză ideologică a situaţiei generale, dar măsurile practice pe care le propunea făceau abstracţie de această analiză şi supuneau totul raţionalităţii specifice a ordinii politice: luarea puterii.

El îi juxtapunea pe militantul revoluţionar şi pe princi­ pele machiavelian într-un gen de Lorenzaccio modern, dis­ tingând planurile, aşa cum se poate distinge în mod intelectual într-o spargere prin efracţie, între acţiunea m o ­ rală de a fura şi acţiunea tehnică de a deschide casa de bani.

Pe de o parte, Tkacev voia să edifice comunismul şi, pe dc altă parte, el indica tehnica loviturii de stat într-un mod re­ alist şi rece, fără a o privi din punct de vedere ideologic. El 302

Machiavelismul dă seamă de o dedublare între discur­ sul public al principelui şi discursul privat pe care îl ţine în • onsiliul privat sau în forul său interior. Leninismul este un efort metodic îndreptat tocmai spre suprimarea acestei de­ dublări. Nu există, în spiritul comunistului, abatere mini moaşă între discursul pe care-1 ţine aliatului său provizoriu i cel pe care-1 ţine public în ziarele de partid, pe care alialul provizoriu le poate consulta. Funia îi este arătată dlui I Icnderson cu toată francheţea. D a c ă el nu a văzut-o este problema lui şi de altfel există motive pentru aceasta.

Pluralitatea sensurilor este o consecinţă a dualităţii lu­ mii şi a configuraţiilor totdeauna diferite pe care le ia în spa­ ţiu şi timp lupta dintre cele două principii. Compartimentarea lor, care le face indescifrabile, este efectul condiţiilor sociale < ihicctive. Inconştienţa este partea celor care nu cunosc doci rina. D a r pentru cei care o cunosc, care posedă ştiinţa pro­ letară, compartimentarea este abolită, spaţiul lingvistic devine transparent şi chiar adevărul circulă sub multiple faţete.

Monismul ontologic al lui Machiavelli face posibilă în inicriorul aceleiaşi realităţi opoziţia minciunii şi adevărului.

303

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

M I N C I U N Ă ŞI ADEVĂR

Acesta descrie realitatea comună, aceea o deformează şi înşală. Există deci o dedublare a limbajului. Adevărul şi min­ ciuna îşi au sălaşul în însăşi inima subiectului care optează, urmând liberul arbitru, pentru a spune adevărul sau a minţi.

D a c ă minte, este divizat, pentru că el continuă să adăpos­ tească în sine conştiinţa adevărului. Nu există deci decât un singur sens. Dualismul ontologic al lui Lenin răstoarnă si­ tuaţia. Nu mai există adevăr în sine, după cum nu există li­ bertate. Adevărul cui ? Libertatea pentru cine ? ar răspunde imediat Lenin. Nu există realitate comună. Există două ade­ văruri în concurenţă de moarte, fiecare legat de câmpul său obiectiv, adevărul burghez pentru burghezie şi adevărul pro­ letar pentru proletariat. D a r nu există simetrie şi încă mai puţin egalitate între cele două adevăruri. într-adevăr. 1. Ade­ vărul celei dintâi este garantat de viitor, adevărul celui de-al doilea aparţine trecutului care-1 înghite: el este fals. 2. Şti­ inţa proletară înglobează ştiinţa burgheză, dar nu şi invers.

Ce poate semnifica atunci minciuna în dualismul leninisi ? Trebuie ştiut cine minte şi pentru cine minte. D u ş ­ manul de clasă minte fără încetare. El minte în mod subiectiv, I Ici el vrea să înşele clasa muncitoare. El minte, de aseme­ nea, în mod obiectiv chiar atunci când pretinde că ajunge la adevăr, adevăr care în poziţia sa socială nu îi este acce­ sibil. El este în cel mai bun caz un obiectivism burghez. Este uşor a-1 dejuca atunci când minte, dar este mai periculos persuasiv când este sincer, pentru că atunci trebuie o întreai , i explicaţie pentru a demasca pretinsul său adevăr univer•al, care este un adevăr de clasă.

Adevărul şi minciuna nu mai pot rezida în acelaşi su­ biect decât atât timp cât el aparţine erorii şi cât nu este încă în posesia adevărului. Ideologia proletară (adevărată) şi ide­ ologia burgheză (falsă) îşi dispută spiritele, după cum for­ ţele obiective îşi dispută universul. Activitatea care se realizează în Partid este, pe de o parte, de a se manifesta în puritatea sa esenţială adevărul proletar, iar pe de altă parte, de a elimina în fiecare militant, prin educaţie, explicaţie, cri­ tică, autocritică, rămăşiţele adevărului burghez. Când mun­ ca este dusă la bun sfârşit, conştiinţa astfel purificată nu mai are de ales între adevărul pe care îl constată şi eroarea asu­

Pronunţând enunţuri false, comunistul poate minţi din I >u netul de vedere al ştiinţei proletare. D a c ă se adresează ailor comunişti înseamnă că din nou se află pe poziţiile bur­ gheziei. El este atunci un renegat. Există puţin interes în a aci canina dacă, făcând aceasta, el este sincer. Există totdeauna prezumţia că este, căci această minciună nu este nimic a h ceva decât o răsturnare subită a procesului de educaţie. „Păcatul" gnostic era o invazie a conştiinţei de către prinI ipiul ostil: acesta este exact eroare — care este minciună — i i cnegatului, o contaminare prin ideologia burgheză. Parlidul este cel care reflectează dacă merită să reia procesul educativ — renegatul va trebui atunci supus criticii, apoi pu111nat prin autocritică şi în fine reeducat — sau dacă e mai bine să-1 expulzeze din rândurile sale. D e c i z i a pe care Par­ iu I ul o ia cu privire la acest subiect este o decizie politică care, I a loate celelalte, este zweckrational în raport cu puterea.

pra căreia i s-au deschis ochii. M u n c a intelectuală duce deci la unificarea limbajului care numeşte adevărul. Comunis­ tul nu minte, în măsura în care limbajul său coincide cu ade­ vărul obiectiv al uneia din cele două realităţi în conflict, realitatea proletară 2 .

I )acă minte în acelaşi mod adresându-se duşmanului de • lasă, această minciună va fi foarte aproape de minciuna ma> luaveliană. El încearcă să înşele inamicul disimulându-şi nu ii ivele, mijloacele, scopurile. Se poate afirma atunci că el ire două limbaje, dacă ştie în m o d conştient că acela pe caie I foloseşte în mod public este contrariul celui pe care-1 foloseşte cu sine însuşi.

304

305

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

M I N C I U N A ŞI ADEVĂR

Acest tip de minciună este inevitabil într-o viaţă consa­ crată politicii. Lenin era un bun uneltitor, ştiind să răstoar­ ne o tendinţă într-un congres, să degajeze o majoritate, să blocheze o moţiune ostilă sau chiar să capteze redacţia unui ziar. El ştia să umble cu şiretlicuri. Viaţa sa cotidiană era acaparată şi chiar obsedată de activităţi de acest gen, în care el devenise maestru, dar care nu se diferenţiau cu nimic de cele pe care le efectua orice lider octombrist sau liberal. De acest machiavelism al rutinei politice de care se folosea c o ­ pios în interiorul social-democraţiei, nu avea motive să se lipsească în faţa duşmanului de clasă instituţionalizat. U n e ­ le cazuri ţineau pur şi simplu de complot în tradiţia con­ spirativă a anilor ' 6 0 : Lenin superviza de sus ekş-ii, respectiv recursul la gangsterism pentru a salva finanţele Partidului după înfrângerea revoluţiei din 1905. El nu dezavua nici tentativele necinstite de seducere la comandă a moştenito­ rilor bogaţi şi alte misiuni foarte speciale. D a r el însuşi con­ sidera aceste istorii drept anecdotice şi marginale. Ele rămâneau cantonate la polul conspirativ al Partidului. Nu caracterizează prin nimic leninismul, nici persoana lui L e ­ nin, în pofida a ceea ce afirmă adversarii săi. Alte cazuri se explică prin conducerea luptei în m o m e n t e decisive. Lenin nu era să anunţe proiectele sale de insurecţie. C â n d se pre­ găteşte o cotitură sau o răsturnare de alianţe, aşteptând ca ele să devină publice, trebuie apărată vechea linie şi flatat aliatul de moment. D a r nici acest lucru nu e considerat esen­ ţial de către Lenin. Ceea ce reprezenta machiavelismul prac­ tic în conduita lui Lenin îşi găseşte aplicarea la nivelele medii şi inferioare ale vieţii politice. Acesta face parte dintr-o bu­ cătărie inevitabilă, dintr-o tehnică care trebuie cunoscută, dar pe care nu e nevoie să fii bolşevic pentru a o practica.

Sunt raţiuni să credem că unul din motivele de nemulţu­ mire a lui Lenin faţă de Stalin şi de T r o ţ k i era faptul că ei crezuseră în m o d exagerat în mijloacele de acest gen.

Leninismul şi, în mod particular, concepţia sa despre ParIKI impun într-adevăr comprimarea acestui „machiavelism" l.i nivelul său minimal. El este utilizat în m o d subaltern cu 0 eficacitate şi o dexteritate cu atât mai mari cu cât, nefă1 .md parte din lucrurile esenţiale, el este realizat cu răcea­ lă şi în modul cel mai detaşat.

Machiavelismul este o practică leninistă localizată, pen11 u că intră în contradicţie cu sarcina primordială de a „di11 ja lupta de clasă a proletariatului" 3 , de a „răspândi printre muncitori o concepţie justă asupra societăţii actuale" 4 , „de a generaliza faptele pentru a compune un tablou complet al exploatării capitaliste" 5 , „de a-i face pe oamenii care, la drept vorbind, nu sunt nemulţumiţi decât de starea de lucruri din universităţi sau din zemstve e t c , să se pătrundă de ideea că mircgul regim politic este defectuos". 6 Disimulându-şi in­ tenţiile faţă de unele categorii de persoane, machiavelismul Itânjeneşte această explicaţie globală pe care partidul vrea ..1 o prezinte tuturor categoriilor. C u m poate el disimula mlormaţia şi în acelaşi timp să o răspândească prin mijlocii ea unui „ziar politic pentru întreaga Rusie", a unui ziar care si fie „un organizator colectiv" 7 ? Informarea este doctrina.

8 „Aceste revelaţii politice" , care sunt, afirmă Lenin, instru11 lentul prim al propagandei, reprezintă sensul pe care ea îl impune evenimentelor. A răspândi sensul în afară, a deveni ni interior disponibil în întregime faţă de sens, aceasta nu le poate face minţind. Minciuna ar bloca influenţa parti­ dului asupra tuturor claselor cărora el se adresează. Plura­ litatea interpretărilor în interiorul Partidului, rezultând din l.iptul că unii ar avea acces la adevăr şi alţii nu, i-ar coru­ pi < >mite unitatea şi l-ar fracţiona în mai multe facţiuni. U n i i. 11 ca nu se bazează decât pe activitatea constantă de explicare.

I '< ilitica Partidului leninist este deci fundamental explicită9.

I' xistă de-a lungul operelor lui Lenin o coerenţă şi o congn icnţă a programului şi a conduitei politice. Nu se pot opui ic declaraţiilor sale trecute actele sale prezente. In mod cert,

306

307

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

M I N C I U N Ă ŞI ADEVĂR

între democratismul absolut din Statul şi Revoluţia şi prac­ tica comunismului de război pare să existe o contradicţie.

D a r cu toate acestea există un punct de vedere superior, con­ ţinut în operele lui Lenin, de la care se poate pleca pentru a dez­ lega această contradicţie şi a-i observa caracterul doar aparent.

Un exemplu: una din cele mai vechi revendicări ale opo­ ziţiei era convocarea unei Adunări Constituante. Partidul bolşevic îşi însuşise această revendicare, se flata că o susţi­ ne cu mai multă energie şi spirit metodic decât oricare alt partid. Când Adunarea a fost aleasă şi nu a acordat majoi nate bolşevicilor, ea a fost dizolvată din prima zi, în urma somaţiei unui marinar roşu.

Explicaţia, explicitarea constau în a-1 conduce pe mili­ tant până la acest punct de vedere indiferent de rangul pc care se plasează.

Lenin nu a lăsat memorii. D a c ă scriindu-şi memoriile un om politic este animat de dorinţa de a releva intenţiile pro­ funde şi gândirea intimă care i-au dictat conduita, Lenin n-ar fi trebuit să le scrie. Concepţia, scopul său, el le-a anunţat de la început, apoi succesiv, de-a lungul carierei sale. Pu­ ţini oameni politici au minţit atât de puţin ca Lenin, dacă avem în vedere minciuna în accepţia leninistă". El nu-şi fă­ cea un merit moral din această francheţe, ci unul politic: era mai bine pentru a lua puterea. în ce priveşte adevărul, trebuie să ne punem aceeaşi pro­ blemă, în aceeaşi perspectivă dualistă, ca şi cea pusă în ca­ zul minciunii: cine spune adevărul ? şi cui ?

D o a r comunistul spune adevărul. Cu toate acestea, chiar atunci când pronunţă un enunţ „just" din punct de vedere politic, nu este sigur că el aderă la acest enunţ aşa cum ar trebui. în această privinţă există două devieri posibile. într-adevăr, el poate înţelege acest enunţ nu în modul în care este el acceptat în Partid, ci în modul în care este ac­ ceptat de duşmanul de clasă. în mod formal, el pare să ade­ re la poziţiile Partidului, dar, cum nu le înţelege corect, poziţiile se modifică şi el apare brusc ca fiind exterior Par­ tidului. * Se poate afirma acelaşi lucru despre Stalin şi H i t l e r : ambii au anunţat totdeauna ceea ce aveau să facă, în timp ce viitoarele l o r victime erau lovite de o foarte specifică surzenie.

308

Să ne închipuim un bolşevic care a făcut campanie peni ni convocarea Adunării Constituante şi care a dezvoltat toal e argumentele care pledau în favoarea acestei convocări — libertate, democraţie, reprezentare populară etc. — dar luând aceste argumente ad litteram, adică în m o d „formal", „me­ canic", nedialectic şi la urma urmei: burghez. El n-ar fi „în­ ţeles" că Partidul dizolvă Adunarea şi şi-ar fi reproşat că-şi violează angajamentele. D a r el ar fi fost acela care s-ar fi în­ şelat. Lenin s-a îngrijit să explice dinainte acest lucru în Te­ ch- cuprivire la Adunarea Constituantă, redactate cu câteva •le înainte de dizolvare. E l e se dezvoltă astfel: „ 1. Revendicarea de a se convoca Adunarea Constituani a era în mod pe deplin « legitim » inclusă în programul so• i a I -democraţiei revoluţionare.

2. Republica Sovietelor reprezintă o formă mai înaltă a i lemocraţiei decât obişnuita republică burgheză cu Adunâ­ nd Constituantă.

3. N i c i măcar formal componenţa celor aleşi în AdunaWa Constituantă nu corespunde şi nu poate corespunde voinţei masei alegătorilor; care de altfel s-a schimbat odată i II etapele succesive ale dezvoltării Revoluţiei din O c t o m ­ brie.

4. Lozinca « Toată puterea în mâna Adunării constituana devenit în fapt lozinca duşmanilor de clasă.

5. Adunarea Constituantă vine în conflict cu voinţa şi cu Interesele claselor muncitoare şi exploatate... Interesele acesi M evoluţii sunt mai presus d e drepturile formale ale Aduii II ii Constituante... O r i c e încercare, directă sau indirectă, i'

309

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

M I N C I U N Ă ŞI ADEVĂR

de a considera problema Adunării Constituante din punct de vedere juridic, formal, în cadrul democraţiei burgheze obişnuite, fără a ţine seama de lupta de clasă şi de războiul civil, înseamnă a trăda cauza proletariatului.

6. Sau Adunarea Constituantă « declară fără rezervă că re­ cunoaşte Puterea sovietică », sau se iveşte o criză « care nu poate fi rezolvată decât pe cale revoluţionară » . " 1 0 Se vede că dialectica lui Lenin nu contrazice nici unul din argumentele invocate pentru a asigura convocarea Adu­ nării, dar îi redresează sensul „dintr-un punct de vedere de­ clasa". Şi din acest punct de vedere, date fiind circumstan­ ţele, chiar aceste argumente, libertate, democraţie, reprezen­ tare populară, cer dizolvarea revoluţionară a Adunării.

If a cum duşmanul de clasă crede că le înţelege partidul. El IC plasează pe poziţii burgheze afectate direct de un semn negativ, şi nu în realitatea în care partidul gândeşte şi ac­ ţionează.

Cinicii şi naivii se acuză reciproc de naivitate şi de ci­ nism. D a r cele două poziţii trebuie să fie denunţate plecând de la poziţia justă. Este ceea ce face Lenin în răspunsul său • .ii re Kautsky. Acesta „simula" că nu înţelege irezistibila demonstraţie a lui Lenin în legătură cu Adunarea C o n s t i ui.intă. „Nimeni, observa Kautsky, nu reclamase Constituan­ ta atât de impetuos ca L e n i n . " Şi doar, avansa el, pentru că I >i >lşevicii se găseau în minoritate în această Adunare, au in­ ventat ei mai târziu „tipul superior de stat". Erau deci sau naivi în revendicarea Constituantei, sau, mai probabil, ci­ nici. „ D e o minciună atât de mârşavă, replică Lenin, este

Să numim prima deviere „naivă". Pe cealaltă s-o numim „cinică". Ea are următorul conţinut: membrul de partid pro­ nunţă un enunţ „just din punct de vedere politic", dar el nu-1 înţelege aşa precum Partidul, căci i-a dat sensul pur in­ strumental al unui simplu mijloc de a înşela duşmanul de clasă şi fără a-1 lua deloc în serios. D a c ă luăm acelaşi exem­ plu, trebuie să ne imaginăm un bolşevic care duce campa­ nie pentru convocarea Adunării Constituante, care dezvoltă argumentele de libertate, democraţie, reprezentare populară.

D a r în loc să le preia ad litteram precum naivul, ar fi gân­ dit încă de la început că aceste lozinci nu au decât o utili­ tate politică şi că, la momentul oportun, s-ar dizolva Adunarea pentru a instaura puterea Sovietelor, apoi, după dizolvarea acesteia, puterea Partidului. C u m lucrurile s-au petrecut într-adevăr astfel, era tentant să li se atribuie cinism bolşe­ vicilor.

i apabil numai un nemernic care s-a vândut burgheziei..." 1 1 într-adevăr, Lenin citise în public încă în aprilie 1917 te­ zele în care proclama superioritatea unui asemenea stat (de npul C o m u n e i din Paris) asupra republicii parlamentare I Mirgheze şi afirmase acest lucru în repetate rânduri. Kautsky II prezintă pe bolşevici ca pe nişte „oameni lipsiţi de prini ipii, ca pe nişte oportunişti revoluţionari". M a i mult, el „a preferat să uite marxismul şi de aceea nu pune întrebarea: mganul cărei clase a fost Adunarea Constituantă din R u • i « 1i 2 z

.1.1?

Cinismul trebuie situat sub aceeaşi rubrică cu machia­ velismul. Raţiunile care-1 interzic pe cel de-al doilea îl in­ terzic şi pe primul. Cinismul este distrugătorul spiritului de partid. El nu este diferit de naivitate prin faptul că se pla­ sează tot pe poziţii burgheze: el înţelege lozincile partidului

Poziţia justă nu este nici naivă, nici cinică. Lenin prezenlase înainte toate clarificările asupra limitelor care se cuve­ neau a fi puse revendicării Constituantei. D a r ea poate să pară şi una şi cealaltă, dacă se ia în considerare cu câtă sin­ ceritate ceruse Lenin convocarea acestei Adunări, apoi di/.< >lvarea sa. Prima sa teză respinge cinismul: „Revendicarea de a se convoca Adunarea Constituantă era în mod pe deplin legitim inclusă în programul social-democraţiei revoluţio­ nare." Dar, adaugă el tăind scurt orice perspectivă naivă po­ sibilă (care s-ar fi numit atunci oportunism sau urmăritorism),

310

311

O R I G I N I L E I N T E L E C T U A L E ALE LENINISMULUI

M I N C I U N Ă ŞI ADEVĂR

„deoarece într-o republică burgheză Adunarea Constituan­ tă reprezintă cea mai înaltă formă a democratismului".

Aceasta pregăteşte depăşirea dialectică a dizolvării imedia­ te a aceleiaşi Adunări, de vreme ce în acelaşi moment se des­ chide posibilitatea unui regim superior celui al republicii burgheze.

Nu Partidul este deci machiavelic, ci aliatul său. Parti­ dul vrea Adunarea Constituantă, apoi în numele aceloraşi principii, mai bine înţelese, vrea o depăşire a acestei Adu­ nări spre un stadiu superior al cărui uşier este într-un sens marinarul roşu. Aliatul de ieri vrea să utilizeze Adunarea ('.onstituantă contra Partidului şi a proletariatului. în con­ secinţă, el trădează propriile sale principii de vreme ce el demonstrează că nu vizează o adevărată libertate, o ade­ vărată democraţie. El îl minte pe aliatul său loial, Partidul.

Partidul este deci apărătorul consecvent al Adunării C o n II ii uante. De aceea el nu încetează în tot timpul campaniei sa denunţe ipocrizia, minciunile, inconsecvenţele aliaţilor sai liberali care sabotează din start revendicarea comună.

Apoi îi trece la rangul de duşmani majori, fie ei Kautsky şi Axclrod, când se opun la Aufhebung, la depăşirea prin ne­ gaţie a însăşi acestei revendicări.

Partidul trebuie să spună adevărul „proletar" aderând din plin, cu tot spiritul său la interpretarea corectă pe care o dă, pentru că această sinceritate este singurul mijloc de a fi crezut de aliaţii săi şi de a dejuca planurile duşmanului.

Pentru aliat este demonstrată sinceritatea partidului: reven­ dicarea unei Adunări Constituante este justă şi motivaţiile pe care le dă Partidul sunt atunci chiar acelea pe care le dă propriilor săi militanţi: libertate, democraţie, reprezenta­ re populară. D a r fiecare primeşte acest adevăr cum poate el, potrivit demnităţii proprii. Aliatul apropiat, „ţăranul sărac" de exemplu, nu va avea nici o dificultate să simtă limitele no­ ţiunii de „libertate" sau de „democraţie". Nu este imposi­ bil ca el să se plaseze pe poziţiile Partidului, cu condiţia ca ele să-i fie propuse. Iată de ce adevărul trebuie să fie public.

Aliaţii potenţiali sau neutri se vor înşela asupra aceloraşi no­ ţiuni. D a r ei nu vor fi fost înşelaţi. Faptul însă de a nu pu­ tea dovedi Partidul nici mincinos, nici machiavelic va avea asupra lor un efect paralizant. într-adevăr, ce pot ei să facă ?

Să se opună Constituantei ? Ar fi atunci în m o d viguros de­ nunţaţi ca duşmani ai libertăţii şi democraţiei. Să se opună sensului pe care comuniştii îl dau acestor noţiuni ? D a r ei le-ar face un proces fals, de vreme ce comuniştii, cât timp Adunarea nu este convocată şi situaţia rămâne aceeaşi, ac­ ceptă bineînţeles sensul pe care-1 dă „burghezia". Ei îl în­ văluie într-un sens superior care îl transcende, dar care nu-1 anulează. într-o altă fază politică, acest nou sens va fi scos în faţă, dar numai atunci când condiţiile vor fi reunite pen­ tru o soluţie revoluţionară a conflictului.

312

Kxistă deci un punct esenţial în care Lenin se distanţeaa cu fermitate de machiavelism: nu minciuna este eficace in politică, ci adevărul. Adevărul înşală şi dezarmează duş­ manul mai mult decât minciuna.

Paradoxul se explică prin disimetría fundamentală pe care > i provoacă introducerea într-o lume monista a unui mod de gândire dualist. O m u l politic „burghez" vede o duplicitaii i, o dedublare a gândirii, acolo unde există, în spiritul leni­ nismului, o dedublare a realităţii. Iată pentru ce acesta „nu Umblă cu şiretlicuri" când refuză să acţioneze prin sic şi non, dft, da şi nu, nu. El pune da-ul şi nu-ul ca două momente ale unui proces a cărui lege o cunoaşte şi care se numeşte dialectică. La fel de dăruit şi într-unui şi în celălalt, buna sa credinţă este deplină. Iluminat de doctrină, antrenat în li est mod de gândire, el nu înţelege incomprehensiunea aliai ii lui său. El îl taxează în consecinţă de rea-credinţă.

I )uplicitatea machiavelică implică o dedublare a subieciiilui care este o stare dureroasă. Sumbră este lumea machia313

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

veliană a politicii pure, lume decăzută, peşteră de hoţi, latrocinium* al celui mai pesimist Augustin. Dimpotrivă, de­ dublarea realităţii rezolvă conflictul interior. Ideologia permite leninismului să proiecteze în afara lui însuşi răul pe care-1 combate din punct de vedere politic. El nu are nici un motiv de a se îndoi de ideologie de vreme ce fiecare pas spre putere o verifică, o îmbogăţeşte, o consolidează. M i ­ litantul trăieşte într-o sferă omogenă, dominată de ideolo­ gie, pe care praxisul politic o extinde puţin câte puţin, respingând elementele duşmane, până la a o face să coinci­ dă finalmente cu universul. în interior domneşte un sistem de reprezentare articulat, un limbaj diferenţiat, dar unitar.

Purificat de rămăşiţele ostile, militantul se simte plin de o viată nouă, şi totul dovedeşte că aceasta este viaţa adevăra­ tă, î n c ă puţin şi el va fi în întregime bun, atotştiutor, atot­ puternic. Militantul este fericit. Eritis sicut dei". D a r iată că Lenin ia puterea.

tâlhărie (n.t).

Veţi fi asemeni zeilor (n.t.).

314

CAPITOLUL

XV

La putere

Asemănător este portretul pe care Soljeniţîn i-1 face lui I cnin din perioada de dinainte ca acesta să preia puterea.

I! I este la Ztirich, spaţiu neutru, zonă izolată în mijlocul E u ­ ropei aflate în război. Iată-1 în locuinţa sa, cu femeia sa sluu, apartamentul său jalnic, cu bărbuţa sa hirsută, hainele Iile roase. Această mediocritate este suportată exemplar şi ii ijată în sistem pentru că ea face parte din asceza revolu­ ţionară. Iată-1 pe Lenin în activitatea sa publică sau pseu«lopublică, petrecând zile şi nopţi în reuniuni, meditând la 11111 me manevre în infime congrese, indignându-se la tăie1 1 1 1 1 Ic din ziare. Viaţa se consumă în discuţii, rapoarte, c o miicte, mitinguri perfect zadarnice. Pluteşte în jurul lui un miros de praf, de tutun rece, de hârtie şi de cerneală. L e este meticulos şi himeric. Acest bolşevic, acest „majo­ rii ar" este un om singur. Camarazii elveţieni se îndepărtează de- el când vorbeşte cu patimă împotriva imperialismului el­ veţian. Anturajul său ? Zinoviev, o băşică, Radek, un „derI icdeu" nesigur. N i c i un fel de prietenie între aceşti oameni, I i raporturi stricte, ceremonioase, pretenţioase, raporturi politice îngreunate de gânduri ascunse, de dezacorduri fără Iertare, de moţiuni contradictorii rău digerate. Partidul s-a dizolvat, dar rămâne stilul de relaţii ce caracterizează Par­ iului. Lenin îşi petrece timpul la biblioteca din Ztirich bu< lusind nu se ştie ce, veghind asupra doctrinei, devorând in ele fără ca această „rugăciune realistă de dimineaţă" să-i iducă cea mai mică alinare. Este chinuit de migrenă.

315

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

LA PUTERE

Trăieşte în agitaţie, în tensiune, analizează permanent. El face proiecte: instigă o sciziune în social-democraţia suedeză; face din Elveţia baza revoluţiei mondiale... D a r din când în când îl apucă taedium vitae, un dezgust neaşteptat în faţa irealităţii vieţii sale. Nu va fi fost ea, pentru a relua un ti­ tlu al lui Dostoievski, decât visul unui om ridicol ?

pregătea de la abolirea iobăgiei. Debutase formal în 1905, dar în 1913 nu era deloc rezolvată. M o n a r h i a rămânea în picioare, fără a fi putut să ajungă la un compromis de tip bismarckian cu societatea civilă. Aceasta nu fusese destul de puternică pentru a lua singură puterea (sub forma unui parlament reprezentativ de exemplu), dar viitorul părea să-i aparţină. Partidele maximaliste o întârziaseră în dezvolta­ rea sa, dar nu putuseră să o împiedice în mod serios. E l e ar I i putut, desigur, să provoace accidente al căror tip proba­ bil era C o m u n a din Paris: aceste accidente ar fi cunoscut lără îndoială acelaşi deznodământ. Sectorul arhaic rus (sa­ tul, periferia muncitorească, semiintelighenţia) avea oare­ care şansă de a se resorbi fără a da prea multe şocuri în sectorul modern încă minoritar, dar în plină dezvoltare. C o ­ operativa ţărănească, sindicatul muncitoresc, cu toate efor­ turile bolşevicilor, existau deja ca nişte cadre pregătite pentru viitoarele integrări.

Ce rămâne din Partid ? Lenin însuşi. El a păstrat intac­ tă, numai în persoana sa, forţa de concentrare metodică a vieţii, celula germinală a ceea ce va fi, o jumătate de secol mai târziu pe o jumătate din suprafaţa Pământului, comunis­ mul. Primăvara, „vagonul plumbuit" îl transportă la Petersburg şi implantează această celulă în Rusia.

Nu Lenin, nu partidul bolşevic e cel care a făcut revolu­ ţia, în fond, judecat în ajunul războiului, tot sistemul uluitor de eficace şi coerent al leninismului nu a servit la nimic.

Această bucurie bolşevică de a fi o existenţă unificată, lo­ gică, eficace, stăpână a istoriei, s-a dovedit a fi o iluzie. O ilu­ zie din care mulţi în interiorul partidului sunt pe cale să se trezească.

Revoluţia „burgheză" şi cea „proletară" din Rusia sunt situate, după Lenin şi T r o ţ k i , în serie. Ele ar fi avut loc una după alta ca o rachetă cu două trepte care se plasează pe or­ bită. Nu aşa s-au petrecut însă lucrurile.

Existase într-adevăr în Rusia un început de trecere a pu­ terii de la monarhia de drept divin la societatea civilă : pro­ ces pe care Anglia îl cunoscuse în secolul al X V I I - l e a , Franţa în secolul al X V I I I - l e a şi în secolul al X I X - l e a , un proces denumit de Malia o „mare revoluţie" ". De fiecare dată pro­ cesul fusese foarte lung : el se întinsese pe două sau trei ge­ neraţii, în Rusia revoluţia nu făcea decât să înceapă. Ea se * Mă refer aici, ca şi în alte pagini, la un curs m e m o r a b i l ţinut de M. M A L I A la É c o l e des Hautes Études.

316

O r , în loc de aceasta, a avut loc ceea ce un poet rus a numit „blestematul an ' 1 4 " 1 .

Războiul a avut drept efect transformarea raportului de lorţe între cei trei parteneri care îşi disputau Rusia. Parti­ dul revoluţionar şi, în primul rând, fracţiunea sa bolşevică s-au volatilizat la început în unanimitatea patriotică. Apoi statul vechiului regim a suferit o profundă eroziune. El s-a năruit lent în incompetenţă, coterie, nevroză. Se părea deci Că şansele sunt de partea partidelor liberale (sau social-democrat liberale) care reprezentau societatea civilă. D a r asu­ pra acesteia cade greutatea războiului modern şi, în mod vădit, ea cedează. Ea este prea neînsemnată, prea tânără, prea slabă. îşi demonstrează vitalitatea improvizând o puterniI .i industrie de război, dar nu reuşeşte să împiedice apari­ ţia ici şi colo a unor strangulări. Sistemul monetar, sistemul de transporturi se deteriorează: de unde, în capitalele care se dezvoltă vertiginos, apar riscuri de penurie, de dezordi­ ne, adică ceea ce prevăzuse Tkacev. încadrarea maselor şi, 317

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

LA PUTERE

în primul rând, a maselor mobilizate, a soldaţilor, devine în fiecare lună mai insuficientă, mai fragilă.

Războiul provoacă o regresie de ansamblu a societăţii ruse. Pe măsură ce extenuează statul şi economia, el face să se ridice la suprafaţă Rusia primitivă pe care nu mai e cu pu­ tinţă să o facă să evolueze, dar este totuşi posibil să o adu­ că la disperare şi la sălbăticie. Până într-atât, încât atunci când izbucneşte momentul decisiv al unei mari revoluţii, că­ derea monarhiei, când se reia procesul întrerupt pentru o clipă, el nu mai poate evolua conform modelelor clasice en­ glez şi francez.

CC li s-a transmis de drept nu este puterea, ci sarcina de a NI.mâni enormul acces de anarhie care le dizolvă aşa cum •lc dizolvaseră statul monarhic. N i c i dreapta (cum o va arăi i eşecul lamentabil al lui K o r n i l o v ) , nici cadeţii, nici K e lenski nu aveau nici cea mai mică şansă. Nu era probabil ile neconceput ca în enormul partid al socialiştilor-revolu\i< mari, care era inform, neorganizat, dar majoritar în că­ di ui naţiunii, să se producă un fenomen de „fascizare", II castă combinare de populism, de naţionalism, de militai r.m, care 1-a adus la putere pe Mussolini, sau, pentru a prelii.i o comparaţie mai apropiată şi mai puţin „fascistă", pe Pilsudski. Se pare că descompunerea era atât de avansată i .i nici această soluţie nu era practicabilă. Soluţia războiu­ lui civil o va îndepărta definitiv.

C e e a ce se petrece după februarie 1917 nu reproduce de­ cât în aparenţă deriva girondinilor spre iacobini. Asistăm la Petersburg la o reproducere accelerată a acestei derive spre stânga ce caracterizează revoluţiile occidentale. D a r faptul esenţial este că societatea civilă se volatilizează de tot. Ţ ă ­ ranii se î n t o r c la economia naturală. Inflaţia distruge mo­ neda şi schimburile. Producţia industrială se opreşte şi muncitorii abandonează oraşul înfometat, reîntorcându-se la sat. Soldaţii dezertori se întorc şi ei. Ei încheie împărţi­ rea pământurilor nobililor, nimicind astfel ce mai rămăse­ se din nobilime. Burghezia întreprinzătoare şi burghezia tehnică sunt ruinate şi şomează. Alogenii se separă de Im­ periu, şi Imperiul se dislocă. Acest proces este continuu. El a început odată cu războiul, s-a accelerat după februarie 1917 fără ca puciul din octombrie să marcheze vreo întrerupe­ r e : el se încheie în 1918 şi în anii următori.

Rezultă că „revoluţia burgheză" nu poate fi decât un tea­ tru de umbre. Când monarhia cedează în sfârşit puterea so­ cietăţii civile, aceasta nu mai este în măsură s-o ia. Partidele liberale cred că revoluţia s-a încheiat şi într-adevăr, aparent, transferul puterii s-a făcut complet. De aceea, ele cred că sar­ cina esenţială este de a rezista, de bine, de rău, până la înche­ ierea păcii. Apoi vor relua cursul întrerupt în 1914. O r , ceea 318

II

1 ,cnin viza distrugerea statului monarhic. D a r aceasta era |nevizibilă la capătul unei derulări normale, deja începută ,.i .isupra căreia nici un observator nu avea nici cea mai mică îndoială. In principal, Lenin avea deci în vedere distrugei ea societăţii civile. Aceasta constituia esenţialul activităţii lllle politice fie că a avut drept obiect doctrina, partidul, lupI.I contra menşevicilor, a liberalilor, oportuniştilor, urmă1 1 1 . triştilor, aventuriştilor, otzoviştilor etc. In 1913 el eşuase • i implet. In 1917 reuşise, dar nu avusese nici un amestec. Exisi.ise o coincidenţă între ceea ce voise el şi ceea ce se pro­ dusese, fără ca voinţa sa să aibă cea mai mică parte în derularea evenimentelor. întâlnirea a două serii cauzale independente, ci ia reală a războiului şi seria imaginară a politicii bolşev ice, va conferi acesteia din urmă realitatea de care fusese iniotdeauna lipsită. * Grupare bolşevică (n.t.).

319

O R I G I N I L E I N T E L E C T U A L E ALE LENINISMULUI

LA PUTERE

Ea i-a conferit de asemenea o popularitate pe care nu ol avusese niciodată. Pentru o dată, Lenin mergea „în sensul istoriei". Politica sa coincidea cu mişcarea spontană a mun­ citorilor, a ţăranilor şi a soldaţilor. D a r politica sa nu s-a schimbat. Nu există un capitol nou de adăugat principiilor leninismului, aşa cum erau ele fixate cu douăzeci de ani îna­ inte. Geniul lui Lenin a fost, contrar majorităţii partidelor şi celei mai mari părţi a conducătorilor partidului său, de a rămâne fidel acestor principii în pofida transformării sce­ nei politice şi bulversării permanente a circumstanţelor.

np cunoscut, a cărei experienţă istorică omenirea o făcuse .i pe care ştiinţa politică era capabilă s-o claseze. Revoluţia i usă s-ar fi limitat atunci să fie una din acele revoluţii ale săracilor contra bogaţilor, pe care Antichitatea le cunoscu16 tic multe ori şi care, în consecinţă, ar fi dat naştere la alte i.iivcrnări bune sau rele („republica", aristocraţie sau oli­ garhie, monarhie sau tiranie e t c ) , potrivit unui ciclu cu care lltoria era deprinsă 3 . Acest tip de revoluţie nu era ceea ce voia I cnin, pentru care revoluţia trebuia să se materializeze în i a-.iurnarea capitalismului şi în instaurarea socialismului.

1 .ucrul de care se teme Lenin, lucrul pe care vrea să-1 rupă

Politica lui Lenin comportă în timpul acestor nouă luni două aspecte: Primul aspect este în întregime înscris în primele instruc­ ţiuni pe care le dădea partidului său în martie şi aprilie 1917.

Acum, când statul monarhic este înfrânt, trebuie împiedi­ cat statul societăţii civile să se consolideze şi trebuie împie­ dicat să guverneze. Pentru aceasta trebuie încheiat procesul de distrugere a societăţii civile şi susţinute sistematic toa­ te iniţiativele de masă care merg în sensul acestei distrugeri.

Este latura anarhistă a leninismului în perioada revoluţiei.

Astfel se explică defetismul revoluţionar, sprijinul dat prikaz-ului numărul 1 şi dizolvării armatei, lozincile naţiona­ lizării pământurilor, pacea imediată, naţionalizarea băncilor şi, în fine, sprijinirea sovietelor. Acestea erau comitete de grevă, adunări populare permanente şi confuze, embrioni de democraţie directă, ce se ivesc atunci când reţeaua re­ gulată a puterilor a dispărut 2 . Ele erau capabile nu să guver­ neze, ci să împiedice guvernarea. Dificultatea politică consta în faptul că masele, vizând interesul lor particular, riscau să alcătuiască din nou, între ele şi cu restul elitelor sociale şi politice, o societate de tip obişnuit. Vreau să spun, o so­ cietate pe care Aristotel ar fi calificat-o drept democratică, adică răspunzând numai intereselor particulare ale săraci­ lor, o societate rea, deci o guvernare rea, dar totuşi de un 320

u n i resturile de solidaritate care pot dăinui între clase, res­ pectiv, ceea ce poate rămâne în spirite din noţiunea de bun Bomun şi chiar de bun particular. Această teamă se exprimă 111 a I i rmaţia absurdă că „Rusia este ţara cea mai mic-burghei dintre toate ţările europene". „Un gigantic val mic-burghez i a c < >perit totul, a covârşit proletariatul conştient nu numai p 1 1 1 1 numărul său, ci şi sub raport ideologic, adică a cuprins, i i outaminat cu concepţiile lui politice mic-burgheze cer4 • in i loarte largi de muncitori." Versantul anarhist al polii i ' II leniniste nu se distingea uşor de o politică a democraţiei i ulieale, simplă deplasare sau extensie catastrofică a sociei 1 1 1 1 civile, ducând în final la o consolidare definitivă a acestoia. lată de ce Lenin scrie: „ N o i evităm cu grijă cuvintele democraţie revoluţionară». Putem folosi această exprea ( 11 aeă este vorba de un atac din partea guvernului, dar în m o nientul de faţă ea ascunde cea mai mare înşelătorie, pentru i a este foarte greu să deosebeşti clasele contopite în acest 5 haos." De aceea, în timp ce sprijină democratizarea (îmI' 1 1 1 1 rea pământului, reprezentarea parlamentară, pacea fără inexiuni şi fără despăgubiri), Lenin dezvoltă în acelaşi timp i in mod public tezele superioare din punct de vedere „diali 11 ic", contrarii adică: superioritatea marii gospodării m o • I. I, superioritatea statului „de tipul C o m u n e i din Paris", nanslormarea războiului imperialist în război civil 6 . Deşi 321

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

LA P U T E R E

aceste teze nu sunt la ordinea zilei din punct de vedere po­ litic, ele trebuie totuşi să fie prezentate public pentru a pre­ găti viitorul, „a lumina" conştiinţa proletariatului „în partid şi la aliaţii săi naturali". în starea de dezordine şi de haos care caracterizează revoluţia, trebuie făcută distincţia celor două principii şi celor două linii: „Sarcina partidului proletar este [...] să-şi concentreze toate eforturile şi toată atenţia asupra masei muncitorilor şi soldaţilor, asupra delimitării liniei pro­ letare de linia mic-burgheză, a liniei internaţionaliste de li­ nia defensistă, a liniei revoluţionare de linia oportunistă." 7

eictăţi. El lansează bazele unei recuperări a unei mari părţi din fostul aparat administrativ poliţienesc şi militar al sta­ lului monarhic, ca şi colaborarea părţii tehnice şi ştiinţifice a societăţii civile, burghezia competenţelor. Astfel se explit i şi natura socială a recrutărilor sale: nu „poporul", ci cadre­ le mărunte, maiştrii, subofiţerii.

C e l de-al doilea aspect al politicii lui Lenin merge în sens exact invers celui dintâi. El constă în a forja instrumentul la care visase de douăzeci de ani, dar care, din sciziune, nu putuse să devină niciodată operaţional — Partidul. în februa­ rie 1917 el cuprindea poate 17 000 de bolşevici dispersaţi în toată Rusia, Europa şi S U A . în octombrie ajung la circa 2 0 0 0 0 0 . Ei sunt încă departe de a fi dobândit disciplina, unitatea de gândire, de limbaj, reflexele spiritului de par­ tid pe care îl vor cuceri în cursul războiului civil, al purifi­ cărilor şi epurărilor ulterioare. D a r Lenin a reuşit să-i ţină departe de procesele de descompunere care afectau în acel moment ansamblul societăţii şi majoritatea formaţiunilor po­ litice. Partidul este acum suficient de puternic şi unit pen­ tru a-şi asuma două funcţii.

Prima este de a constitui în ochii întregii societăţi şi, mai exact, în faţa a ceea ce rămăsese din societatea civilă şi a păr­ ţii din mase care se opune descompunerii anarhiste, o alter­ nativă la neputinţa Guvernului provizoriu. De vreme ce scopul lui Lenin este de a separa pe cât e posibil masele de încadrarea lor în tradiţional, la primul mijloc, respectiv anar­ hismul, el adaugă un altul cu totul opus: o restaurare a sta­ tului, dar, de această dată, în jurul bolşevicilor. El instituie astfel un pol virtual de reconstituire a unei societăţi, socie­ tate pe care mulţi nu o iubesc, dar o preferă unei non-so322

C e a de-a doua funcţie este de a se pregăti să preia puu rea de stat. Mijlocul: infiltrarea şi cucerirea din interior .i Sovietelor. Aceste adunări, prin natura lor instabile, neiv.md nici cadrele, nici spiritul metodic al sindicatelor, care de altfel nu existau defel, se oferă pătrunderii bolşevicilor, lucă din septembrie 1917, Lenin scrie că „având majorita11 a în Sovietele de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor din amândouă capitalele, bolşevicii pot şi trebuie să ia puterea de stat în mâna lor". El adaugă: „Ar fi o naivitate să aştepi.un ca bolşevicii să aibă o majoritate « formală »: nici o re­ voluţie nu aşteaptă asta."s Mai mult decât atât, trebuie să fie asigurate anumite alian­ ţe. Luptând contra stângismului, Lenin apăra spiritul de I ompromis. „Partidul nostru, ca şi orice alt partid politic tinde spre dominaţia politică pentru sine." în acest scop, „noi puicm, ca partid, să propunem un compromis benevol — ce-i drept, nu burgheziei — duşmanul nostru de clasă direct şi 9 pi incipal, ci adversarilor noştri celor mai apropiaţi." Alia­ ţii, rar denumiţi de Lenin cu această precizie, sunt într-ad. var nu amici, ci în esenţă „adversari apropiaţi". în li ptembrie 1917 el se gândeşte la menşevici şi la socialişIII revoluţionari. Nu va dispune în fapt decât de o fracţiu­ ni „stângistă" a socialiştilor-revoluţionari. Puţin importă m definitiv. „După revoluţia din 1905, scrie el, Rusia a fost • ondusă de 130 000 de moşieri [...] Şi cei 2 4 0 000 de memDl i ai partidului bolşevic n-ar putea să conducă R u s i a ? " 1 0 „Criza s-a maturizat", scria Lenin. A scăpa un asemenea moment şi a „aştepta" ar fi „o totală idioţenie sau o trădare 323

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

LA PUTERE

totală"11. în fapt, nu exista criză în sensul unei înfruntări de clasă, dar exista o ocazie bună. Nu exista criză, căci anar­ hia sfârşise prin a pune capăt activismului maselor, întorcând muncitorii şi soldaţii la treburile cotidiene şi absorbante ale aprovizionării, ale încălzirii. Valul popular care i-a adus în primele rânduri pe bolşevici este pe cale de a se retrage lăsându-i suspendaţi în aer, pe ei ca şi ceea ce rămăsese din Guvernul provizoriu. Ziua de 7 N o i e m b r i e 1917 a fost o înfruntare fantomatică a „batalionului m o r ţ i i " al lui K e renski şi a câtorva detaşamente ale gărzilor roşii într-o dez­ organizare, şi unele şi altele, de nedescris — care a făcut ca foarte repede, cel puţin învingătorii să fie beţi morţi 1 2 .

THpem, să izolăm de el pe capitalişti şi căile lor de influen­ ţi, i rebuie să-1 subordonăm Sovietelor proletare, să-1 lărgim, mt-l extindem, să-1 punem în slujba întregului p o p o r . " 1 5 Sarcinile statului devenit proletar vor fi uşor de realizat, i .ni nu există nici un motiv ca imensa majoritate A popu­ laţiei, în interesul căreia este întemeiat, să nu colaboreze la opera comună. Iată de ce acest stat nu va fi redus, ci dimI!•'IIIvă, va fi extins fără limită. El nu va fi statul remorcă ,il liberalismului burghez, ci statul omniprezent, omnipo-

III

Contrar multora dintre locotenenţii săi, Lenin se îndrep­ tase fără teamă către insurecţia armată. De altfel, după el, ea era „la ordinea zilei" 1 3 . într-adevăr, ea este în fondul său o măsură defensivă contra complotului imperialismului, a asaltului burghez al korniloviştilor 1 4 . Ea este prin excelen­ ţă un contra-complot. încrederea lui Lenin se baza pe doctrină. Ea îi reprezen­ ta societatea ca purtând în pântecele ei o autoorganizare care nu se putea realiza în cadrul statului capitalist, dar care ar lua forma naturală de îndată ce acesta ar fi fost distrus şi ar fi fost instaurat statul proletar. N i c i nu ar fi nevoie de dis­ trugerea statului capitalist în întregime. într-adevăr, scria el cu câteva zile înainte de insurecţie, în afară de aparatul prin excelenţă „asupritor": armată permanentă, poliţie, funcţionărime, exista în statul modern un aparat deosebit de strâns legat de bănci şi sindicate, un aparat care execută o vastă muncă de evidenţă şi înregistrare. Aparatul acesta nu poa­ te fi şi nici nu trebuie să fie sfărâmat. „ N o i trebuie să-1 scoa­ tem din subordinea capitaliştilor, trebuie să îndepărtăm, să 324

ii ini al muncitorilor eliberaţi prin însuşi faptul consolidăi i i acestui stat: „Sarcina noastră fiind aici doar de a amputa tlfiiicntele de desfigurare capitalistă ă'm acest aparat admii a 11 I I, de A-1 face şi mai vast, şi mai democratic, şi mai cuprina i < >r [...] Asta înseamnă o contabilitate pe scara întregului II a I, o evidenţă pe întregul stat A producţiei şi A repartiţiei p i i >duselor, înseamnă, ca să spun aşa, un fel de schelet al sol K laţii socialiste." 1 6 El prevede câteva mijloace suplimenI ,u e: monopolul cerealelor, cartelele de pâine, obligativitatea I ţenerală A muncii şi în fine o cărţulie de muncă, mai întâi peni i u „bogătaşi", iar apoi treptat şi pentru întreaga populai i . I 'oate acestea le va realiza ca de la sine, procesul fiind înscris in automişcarea materiei sociale. Va fi uşor de guvernat: este IU I ICIENT să însoţeşti emergenţa naturală A socialismului. In(URCCŢIA armată este ridicarea cortinei asupra unei piese cuin iscute dinainte şi care va putea în fine să fie jucată. ('.ortina se ridică şi scena este goală. Nu se întâmplă nii i i i c sau nimic nu se întâmplă aşa cum se aştepta Lenin.

Ziua din octombrie A influenţat atât de puţin asupra I ursului lucrurilor că mulţi observatori străini nici nu şi-au • Iai seama de ea, atât erau de obişnuiţi cu succesiunea insu­ recţiilor şi A focurilor de puşcă. N o u l guvern legiferează în lni, in timp ce ţara continuă să se descompună. Ucraina, ţăn I c din Caucaz, Siberia, ţinuturile de peste Volga scapă formal puterii centrale. Imperiul rus A revenit la limitele vechiului 325

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

LA PUTERE

mare ducat al Moscovei. Ţăranii, neputând să mai cumpe­ re nimic de la oraş, nu mai au nici un motiv să vândă. P r o ­ letariatul, care de câteva luni este mai ocupat să stea la cozi în faţa magazinelor goale decât să facă grevă sau revoluţie, se destramă cu repeziciune. Hiperinflaţia devalorizând mo­ neda, în Rusia se instalează trocul. La periferie încep să se organizeze armatele antibolşevice şi oricum germanii pot, oricând vor, să disperseze pretinsul guvern de la Petersburg în termenii unei simple operaţii poliţieneşti. într-adevăr, gloata de soldaţi în dezordine nu mai formează o armată, cu atât mai puţin o armată roşie capabilă să i se opună.

.i|u oape toată Rusia şi curând E u r o p a întreagă s-ar găsi de partea sa şi că doar o infimă minoritate a capitaliştilor şi a i n.ii ilor proprietari funciari s-ar găsi de cealaltă parte. L u p ­ ţi celor două principii nu este deci egală: cea mai mare par­ ii .i materiei sociale a trecut sau va trece la bolşevici. D a r când I >i 11 crea este luată, şi pe măsură ce timpul trece, asistăm, dimI li il rivă, la un vast transfer dintr-o tabără în alta. Presupuşii Dl ieleni devin duşmani. Aliaţii naturali, cei pe care ideolo­ gi, i îi declară ca atare, se relevă a fi duşmani. Pe scurt, reîn­ cepe, dar la scara Rusiei întregi, procesul de trădare, de defecţiune care exista înainte de război la scara unui grupus1 1 1 1 sau a unui mic partid. Şi răspunsul va fi acelaşi: sciziui ic, epurare. Dar cum Lenin este la putere, sciziunea, excluderea, epurarea, extinse puţin câte puţin asupra întregului popor, voi lua o altă formă şi un alt n u m e : represiunea.

Până aici Lenin nu avea nici un motiv să se îndoiască de ideologia care 1-a adus la putere. în faţa realităţii care o dez­ minţea, el nu vede nici un motiv să se îndoiască de ea pen­ tru că autorizează o interpretare care salvează, nu fenomenul desigur, ci ideologia şi în consecinţă Partidul şi puterea, cu preţul, este adevărat, al unei distrugeri a realităţii. Aceeaşi ex­ plicaţie convine tot atât de bine pentru a explica faptul că experienţa a reuşit şi că nu a reuşit. Instaurarea spontană a socialismului ar fi verificat ideologia. D a r faptul că nu s-a produs nimic asemănător o verifică o dată mai mult.

Lenin îşi păstrează integral analiza şi metodele. D a c ă ma­ rilor oameni de stat le este proprie plierea pe circumstan­ ţe, realizarea în fiecare m o m e n t a unor analize noi — Lenin nu face parte din familia lor. Leninismul este un bloc. El a eşuat timp de douăzeci de ani. A reuşit preluând puterea în interiorul unei revoluţii crezând că realiza astfel o revo­ luţie. Leninismul este integral menţinut până în ultimele săp­ tămâni de viaţă ale autorului său şi aceasta este cauza pentru care puterea a fost păstrată.

I .cnin nu uită sarcina prioritară de a distruge societatea I ivilă. „Burghezia a fost învinsă la noi, scrie el în 1918, dar n a lost încă stârpită din rădăcină, n-a fost încă nimicită şi nici măcar complet înfrântă." Trebuie create condiţiile în Cftre burghezia „să nu poată să existe şi nici să apară din n o u " 1 7 .

I'sie direcţia spre care tind decretele, încă inaplicabile din I a ii za lipsei de putere reală, dar devenite programatice după i li lombrie şi care vizează toate să distrugă nu numai „bur1,1 iczia", ci tot ce o generează, piaţa, schimbul, contractul in­ dividual şi, în fine, proprietatea. Puţin câte puţin, îşi va da •cama îngrozit că burghezia reprezintă finalmente ansam­ blul populaţiei.

în cadrul unei analize dualiste care rămâne aceeaşi, se operează o profundă remaniere în distribuirea adversarilor şi aliaţilor. în momentul luării puterii, L e n i n credea că

„Problema proprietăţii fiind practic rezolvată, dominaţifl clasei (muncitoare) este asigurată." D a r cum ? Prin evidenţă şi control. Ele trebuie să fie exercitate de Sovietele de deputaţi, ca putere de stat supremă sau — totul se află în Celălalt termen al alternativei — „pe baza directivelor şi împuicrnicirilor date de această putere". „Evidenţa şi controlul,

326

327

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

LA PUTERE

exercitate pretutindeni, în m o d general, universal, eviden­ ţa şi controlul cantităţii de muncă, a repartiţiei produselor aceasta este esenţa transformărilor socialiste." 1 8 Acestea sunt cuvintele care revin în mod obsesiv în fie­ care discurs, în fiecare intervenţie. In sprijinul acestei vi­ ziuni, îşi construieşte o întreagă mitologie a economiei de război germane, ca şi cum ar fi transferat vechea sa admi­ raţie pentru social-democraţia germană spre puternicele car­ teluri organizatorice ale aceleiaşi ţări. Legea mimetică a complotului şi a contra-complotului, a identificării cu ad­ versarul imaginar, găseşte şi aici o aplicaţie. „Organizarea evidenţei, controlul asupra marilor întreprinderi, transfor­ marea întregului mecanism economic de stat într-o maşină unică imensă, într-un organism economic care să funcţio­ neze în aşa fel ca sute de milioane de oameni să se condu­ că după un plan unic — iată ce sarcină organizatorică uriaşă apăsa pe umerii noştri." 1 9

I nor şi ţăranul negustor, între ţăranul muncitor şi ţăranul Npeculant"25. Iată că înşişi muncitorii intră în procesul fatal de reconstituire a burgheziei. îşi schimbă clasa, devin mic-buri'Jie/.i: „ E i sunt obligaţi să fure sau să execute lucrări pari iculare în afara uzinei socialiste, pentru a-şi procura articole I Ic schimb contra mărfurilor agricole [...] Proletarul este oblii;.u să intervină în sfera economică în calitate de speculant IAU de mic producător." 2 6 (1921) Mai sunt ei încă muncitori ? „De foarte multe ori, când se rosteşte cuvântul « munI nor » se înţelege că e vorba de proletariatul din fabrici şi Uzine. D a r lucrurile nu trebuie înţelese deloc aşa. La noi, llică din timpul războiului au intrat în fabrici şi uzine oa­ meni care numai proletari nu sunt şi care s-au dus acolo ca •..I nu fie trimişi pe front." 2 7 Ei nu sunt proletari, „ci tot felul qc clemente întâmplătoare", altfel spus, tot ale burgheziei.

Kxistă burghezie îndată ce există schimb, şi de aceea buriJiezia nu a fost extirpată, ci dimpotrivă, e omniprezentă.

I ihertatea schimbului este, scria Lenin, libertatea comer­ ţului „iar libertatea comerţului înseamnă întoarcere la ca­ pitalism [...] Libertatea schimbului şi libertatea comerţului m.eamnă schimb de mărfuri între micii producători indi\ iiluali". 2 8 Astfel, acest ţăran care împinge plugul fără cal, la care este înhămată vaca sau femeia sa, acest muncitor care • dedă la orice minuscul trafic este un mic patron. Exista la Moscova, în Piaţa Suharevskaia, un gen de târg unde se I ii eau aceste mizerabile schimburi. El a fost închis. Dar, K i ie Lenin, a fost desfiinţată fosta „suharevkă" din Piaţa '•iiliarevskaia şi asta nu era o treabă grea. „Pericolul îl prei n i â suharevkă ce dăinuie în spiritul şi faptele fiecărui mic 111 < iprietar. Această suharevkă trebuie desfiinţată". 2 9 Prini ipiul ostil este în structuri. Izgonit din structuri, el se in­ ii In cază în inimi. Duşmanul este peste tot.

D a r nu există nici un raport între viziune şi realitatea pre­ zentă. Nu exista nimic de inventariat, nu exista nimic de controlat în incredibila scădere a producţiei şi pulveriza­ rea organismului economic. De aceea Lenin caută respon­ sabilii şi îi găseşte imediat, căci întotdeauna există acelaşi duşman. In decembrie 1 9 1 7 : „Burghezia deteriorează to­ tul, sabotează totul..." 2 0 „Am vrut să mergem pe calea unei înţelegeri cu băncile, le-am acordat credite pentru finanţa­ rea întreprinderilor, dar ele au pus la cale un sabotaj de o am­ 21 ploare fără precedent." In primăvara lui 1 9 1 8 : „Bântuie foametea nu pentru că în Rusia n-ar fi cereale, ci pentru că burghezia şi toţi bogătaşii dau lupta cea mare, hotărâtoa­ re..." 2 2 N u m a i burghezia ? D e j a se profilează „bogătaşul sa­ 23 tului, chiaburul, lipitoarea" , „ţăranii bogaţi, profitori de 24 război" . D a r în 1919, orice ţăran proprietar este un virtu­ al burghez şi trebuie făcută „deosebirea, delimitarea între ţăranul muncitor şi ţăranul proprietar, între ţăranul mun-

I ată veritabila surpriză: lupta de clasă nu s-a încheiat, ea l -.i e exacerbată. Asta nu era prevăzut: „Nu-mi amintesc de

328

329

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

LA PUTERE

vreo operă socialistă cunoscută mie sau de vreo părere a unor socialişti de seamă cu privire la viitoarea societate so­ cialistă, în care ei să fi arătat greutatea practică concretă care se va ridica în faţa clasei muncitoare care a luat puterea." 3 0 Cu toate acestea dezminţirea adusă de realitate nu implică abandonarea teoriei luptei de clasă, ci reafirmarea sa prin intermediul unei extinderi duse până la capăt: lupta de cla­ să nu se stinge, „ea îşi schimbă doar f o r m e l e " 3 1 devenind „în multe privinţe şi mai înverşunată" 3 2 , pentru că energia împotrivirii exploatatorilor „a sporit de sute şi de mii de ori tocmai datorită înfrângerii suferite" 3 3 , de vreme ce to­ talitatea populaţiei cade sub influenţa lor şi poate curând sub puterea lor.

Im la 600 0 0 0 . El se identifică cu statul. Iată de ce el înceI ie să atragă alte cadre mijlocii, subofiţeri, institutori, maiştri, Cei care, ori de unde ar veni, refuză anarhia. „Avem, afir­ ma Lenin, o mare pătură de medici, ingineri, agronomi, c o I '| icratori burghezi"care intră, supravegheaţi, în aparatul de aai şi care prin chiar acest fapt sunt „înfrânţi moraliceşte". .. A i unei ei vor fi atraşi de la sine în aparatul nostru, vor de* 'iii o parte integrantă a acestuia." 3 8

Ce-i de făcut? N i m i c altceva decât să extinzi principii­ le din Ce-i de făcut? la această situaţie de infidelitate a clasei muncitoare şi a întregului popor, aplicându-i acelaşi reme­ diu care este Partidul, partid ce trebuie să ia acum extensia supremă cerută de această situaţie. Acţionează acelaşi rău şi acelaşi remediu, dar la o scară necunoscută. „Revoluţia cere [...] o supunere absolută a maselor faţă de voinţa uni­ 34 că a celor ce conduc procesul m u n c i i " , adică faţă de Par­ tid, scrie Lenin în mai 1918. El precizează: „Supunerea, şi anume o supunere absolută, în timpul muncii, faţă de dis­ poziţiile personale date de conducătorii sovietici — aceşti dictatori aleşi sau numiţi de instituţiile sovietice", adică tot 35 36 Partidul . „Disciplina de fier în P a r t i d " , faptul că „par­ tidul îndreaptă, hotărăşte şi construieşte totul după acelaşi principiu" 3 7 , aceasta este singura chezăşie a socialismului.

De vreme ca capitalismul iese prin toţi porii, se infiltrează în toată societatea, invadează proletariatul, Partidul devine de­ pozitarul acestei chezăşii, aşa cum era înaintea revoluţiei.

Partidul suferă deci o consolidare de vreme ce discipli­ na se bazează pe un model militar, şi o extindere de vreme ce, către 1920, el trece de la aproximativ 2 0 0 000 de mem330

I )ar este de maximă importanţă ca acest Partid-stat în formare să nu se autonomizeze în m o d conştient, ca el să li ţioneze şi să creadă că acţionează în numele proletariatUlui. Pentru acest lucru, garant este Lenin. El veghează fără nu clare ca Partidul să păstreze „încrederea maselor", pe care I pe cale să le domine şi să le copleşească. La Kremlin ca şi li Ztirich, el însuşi dictator, n-a avut niciodată conştiinţa I ,i este altceva decât centrul focal al proletariatului şi al unei bune părţi a universului în automişcare spre salvarea sa.

I'tactica politică a Partidului se ghidează după nişte prinII pi i elaborate înainte de revoluţie. Ea se confundă cu o praci ii a militară, de vreme ce politica este continuarea războiului I H alte mijloace. Vizând nimicirea, ea se repartizează între I t n c , care este mai curând un asalt şi o defensivă, care ia în m o d obişnuit forma unui compromis provizoriu.

Asaltul este, în mod simultan, civil şi militar. Organizarea ritmatei roşii, a Cekăi", detaşamentele care merg la ţară să PRADE satul, să distrugă solidaritatea tradiţională a acestuia, In.tlc acestea acţionează simultan. Succesele sunt foarte ine!•.''<•• în domeniul militar, armata roşie abia reuşeşte să în­ vingă armatele pe care le are de înfruntat succesiv. Rechiziţiile * C o m i s i a extraordinară ( C E K A ) a fost creată la 7 decembrie I ' ' I / ca organ de luptă împotriva contrarevoluţiei, sabotajului şi I II i ulei, unul dintre principalele organe ale dictaturii proletaria­

tului

(n.t).

331

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

LA PUTERE

forţate împiedică să piară de inaniţie ce a mai rămas din ora­ şe, dar blochează satul contra bolşevicilor şi antrenează o foamete cum nici Rusia, nici Europa nu mai cunoscuseră de secole. C e k a şi poliţia, primele organe constituite ale gu­ vernului, sunt şi primele care funcţionează corect.

Dificultatea proprie de care se ciocneşte o poliţie este determinarea şi căutarea vinovaţilor. In această direcţie, le­ ninismul îi uşurează imens sarcina dând vinovatului o de­ finiţie atât de largă, încât ea echivalează cu a considera ca atare pe oricine e arestat de poliţie. „ R ă z b o i pe viaţă şi pe moarte împotriva bogătaşilor şi întreţinuţilor lor, împotri­ va intelectualilor burghezi; război pungaşilor, trântorilor şi huliganilor!" D a c ă se citeşte acest text din 27 decembrie 1917 în lumina comentariului care îi urmează, totalitatea po­ pulaţiei poate fi plasată fie sub rubrica de bogătaşi şi de in­ telectuali burghezi (vechea societate civilă), fie sub rubrica de pungaşi, trântori şi huligani (partea poporului care nu se pretează la evidenţă şi control). Lenin se dedă, în ce-i pri­ veşte, la un acces de furie sadică destul de rar, căruia Soljcniţîn i-a consacrat pagini de neuitat şi pe care merită să le reamintim: „A curaţi pământul rus de toate insectele dău­ nătoare, de purecii-pungaşi, de ploşniţele-bogătaşe etc. etc.

Ici vor fi băgaţi la închisoare vreo zece bogătaşi, vreo du­ zină de pungaşi, vreo cinci-şase muncitori care se sustrag de la muncă (la fel de huliganic ca şi numeroşi zeţari din Petrograd, mai ales din tipografiile partidului). C o l o vor fi puşi să cureţe closetele. Intr-alt loc vor primi, după ce îşi vor fi ispăşit pedeapsa, legitimaţii galbene, pentru ca, până la îndreptarea lor, tot poporul să-i supravegheze ca pe niş­ te elemente dăunătoare. în altă parte, va fi împuşcat pe loc 39 câte unul la fiecare zece indivizi vinovaţi de trândăvie."

Analizând în detaliu problemele, Lenin dădea sfaturi de teh­ nică poliţienească cekăi şi mai ales cel de a opera arestări­ 40 le noaptea . Erudiţia modernă — recent, chiar Medvedcv — nu se teme să demonstreze că ceea ce s-a înţeles sub nu-

mele de stalinism, respectiv represiunea ce putea să loveas> i pe cel clasat într-o categorie ideologică oarecare, „opor­ tunist", „duşman al poporului" sau simplu „huligan", decurge din principiile leninismului.

I ntr-adevăr, nu în etapa cea mai dură a bătăliei era să fie abandonată divizarea ontologică între ce trebuie salvat şi CC t rebuie distrus, divizare în numele căreia bătălia este dată ilintotdeauna. „Istoria omenirii săvârşeşte în zilele noastre 11 cotitură dintre cele mai mari şi mai grele şi care prezini a (> însemnătate imensă — am putea spune chiar, fără nici 0 exagerare, o însemnătate universală — pentru eliberare.

1 >e la război la pace, [...] de la infernul de suferinţe, chinuri, foamete şi sălbăticire la viitorul luminos al societăţii c o m u ­ niste, al bunăstării generale şi al păcii trainice." 4 1 Nu este mo­ mentul să ezităm. Trebuie mers mai repede decât a mers I 'ei iu cel Mare „fără a ne da în lături de la mijloacele barIIfl i e de luptă împotriva barbariei". „Puterea noastră de stat • .ie extrem de m o a l e . " 4 2 D a r cum să se săvârşească aceasi a purificare, această curăţire a insectelor dăunătoare ? Sini'iua forţa nu este suficientă. Constrângerea pură trebuie

sens abstract, formal şi juridic, ci care discriminează din punctul de vedere al apartenenţei de clasă: „Pe măsură i e sarcina principală a puterii devine conducerea treburilor

332

333

a I ii- însoţită de un progres al conştiinţei. Deriva poporu­ lui spre „bogătaşi" sau „intelectuali burghezi" sau spre „trân43 " ia forme politice. Ei devin „cădeţi" sau „aproape cădeţi" .

I ,ocul menşevicilor şi al socialiştilor-revoluţionari este, deHHtir, în închisoare. D a r există încă aceia care, fără a apari Inc partidului lor, îi urmează, cei care ar putea să-i urmeze ni a căror atitudine echivalează cu a-i u r m a : „Menşevicii i «H'ialiştii-revoluţionari au învăţat acum să se deghizeze H I cnimeni fără partid »." 4 4 Locul lor este tot î n închisoare.

Irttă tic ce, dacă vrem ca represiunea să ducă la ridicarea nive11111 ii de conştiinţă, trebuie explicată poporului, ca acesta să-i In asociat. Acesta este rolul tribunalului care nu face drepta-

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

LA PUTERE

de stat, iar nu represiunile cu caracter militar, forma tipi­ că de manifestare a reprimării şi constrângerii devine jude­ carea, iar nu împuşcarea pe loc." Or, tribunalele revoluţionare şi populare — „sunt peste măsură de slabe, neînchipuit de slabe". Aceasta pentru că ele nu sunt conştiente: „Oame­ nii nu sunt îndeajuns de conştienţi că o instanţă judecăto­ rească e un organ menit să atragă tocmai populaţia săracă, în întregul ei, la conducerea statului [...], că instanţele ju­ decătoreşti sunt organe ale puterii proletariatului şi ţărani mii sărace, sunt un instrument de educare în spiritul 45 disciplinei."'

de la Brest-Litovsk, care oferea Germaniei jumătatea cea in.u utilă şi mai prosperă a ţării. Naţionalismul este cel care minase Internaţionala a I l - a . Reflexul patriotic dispersase in I9 14 esenţialul forţelor bolşevice. Acest patriotism — care reprezintă încă un sentiment de apartenenţă la o comunii.iie a unui bun c o m u n aflat între clase — apărea din nou 111 Iurtid în faţa condiţiilor drastice puse de germani. El dei In/a acest sentiment sub fraza „stângistă" a războiului re­ voluţionar. Lenin aprecia în schimb că „tactica de a pune I ii ' > singură carte soarta revoluţiei socialiste care a început in Rusia, numai în speranţa că revoluţia germană ar putea 48 Izbucni curând, [...] ar fi absolut inadmisibilă" . O aseme­ nea tactică ar fi aventurism.

Tribunalul şi jurisdicţia revoluţionară elaborează deci I grilă de culpabilităţi atât de fină pentru ca, în principiu, ni­ meni să nu se poată lăuda că trece prin ochiurile acestei gri­ le; în acelaşi timp ea este plină de învăţăminte revoluţionare de vreme ce denumirea culpabilităţilor cartografiază fron­ tul politic şi desemnează sectoarele asupra cărora se d i n e asaltul partidului. Simultan, una din cele două tabere dis­ pare în timp ce cealaltă se fortifică.

Asaltul se raportează în întreaga lume. Revoluţia mon­ dială a început în Rusia. In această ţară, Partidul „n-a făcui decât să profite de o dificultate vremelnică a imperialismu­ lui internaţional, întrucât se oprise vremelnic maşina care trebuia să dea năvală peste noi, aşa cum dă un tren năvălii peste o roabă şi o zdrobeşte; iar maşina se oprise pentru că se ciocniseră două grupuri de tâlhari" 4 6 . Greutatea ce.i mai mare a revoluţiei ruse, marea ei problemă istorică este „necesitatea de a rezolva sarcinile internaţionale, de a în» făptui trecerea de la revoluţia noastră, îngust naţională, l.i revoluţia mondială" 4 7 .

D a r principiul fiind stabilit, asaltul poate cunoaşte limi­ te temporare. Când forţele se echilibrează într-un punct este inutil să se rişte înfrângerea. T r e b u i e încetată orice activi­ tate, câştigat timp şi făcut un compromis. In domeniul po­ liticii externe, compromisul cel mai grandios este tratatul 334

„ A asigura mai bine şi mai temeinic revoluţiei socialisIc posibilitatea de a se consolida sau măcar de a se menţine tlilr-o ţară" 4 9 , aceasta însemna a păstra o porţiune de teriu, oricât de redusă ar fi ea, având forma şi statutul unui iu. Pentru Lenin, revoluţia însemnase întotdeauna cuceHi ca puterii de stat şi succesul său se măsura cu întinderea i nliditatea puterii astfel cucerite. Brest-Litovsk îi dădea lui Lenin un motiv în plus să dispreţuiască imperialismul, l II c este feroce şi redutabil, dar care, nefiind conştient, este dl asemenea stupid. Căci, în fine, pur şi simplu pentru a INI gura armatei o recoltă de grâu în vederea dificilei uniri 11111 I9 18, înaltul comandament german salva puterea bolţevică care era totalmente la discreţia lui. Alt exemplu de lini>/,ie imperialistă este misiunea H o o v e r . Fără a cere nici li i oncesie politică, imperialismul american a venit să disli ibuic milioane de tone de grâu înfometaţilor, salvând apro­ ximativ opt milioane de oameni şi copii de la moarte, salvând I 'i •aic indirect şi gratuit puterea bolşevică. C u m făcea în toate < m i l e de compromis, însuşindu-şi în întregime profitunle, Lenin nu scăpa ocazia să atace fără încetare şi să deMi r.ie acest adversar apropiat.

335

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

LA PUTERE

Pe de altă parte, asaltul se duce asupra totalităţii grupu­ rilor sociale care se găsesc în interiorul limitelor puterii de stat bolşevice. D a r survine un m o m e n t în care puterea so­ vietică este pusă în pericol prin însuşi triumful său, ca un incendiu care se stinge din lipsă de combustibil. Ţărănimea terorizată, cucerită, prădată, la capătul „unei campanii mi­ litare" 5 0 , deposedată de mult timp de surplusul său de pro duse, nu mai avea ea însăşi cu ce să se hrănească. Ţara murea de foame, de tifos, se găsea într-o stare de şoc şi într-o dis­ perare psihologică pe care însăşi invazia mongolă ar fi fost incapabilă să o provoace. Puterea, pierzându-şi bazele, era ameninţată.

C o n t r a r părerii unei fracţiuni a partidului său, Lenin I făcut deci un compromis cu adversarii din interior, de ace­ laşi tip cu cel încheiat cu adversarii din exterior şi care ia numele de N E P * . In anumite limite, care trebuiau circum­ scrise cu minuţiozitate, erau tolerate schimbul liber, comer­ ţul, circulaţia monetară, piaţa. Raţiunea invocată nu era aceea de a uşura suferinţa maselor. Partidul nu îşi propune acest scop pentru că masele îl ating spontan, dar pe căi necomu nişte. Scopul Partidului este de a construi socialismul, de unde provine toată prosperitatea şi tot binele prin defini ţie. D a c ă acest bine este atins pe alte căi, el devine antago­ nist socialismului şi, în consecinţă, dăunător acestor maSţ] pe care Partidul urmăreşte să le salveze. In interiorul aces­ tora, obiectivul prioritar este deci de a salvgarda Partidul şi aceasta numai pentru că o uşurare a disperării poate de­ veni de dorit. Iată pentru ce Lenin renunţa temporar la co­ munismul de război: „ A m mers mai departe decât trebuia din punct de vedere teoretic şi politic. Putem să admitem într-o măsură însemnată schimburi locale libere, fără a dis­ truge puterea politică a proletariatului, ci dimpotrivă, con­ solidând-o. C u m s-o facem, este o problemă tehnică."

C u m s-a întâmplat întotdeauna, compromisul nu este o (til naţie stabilă. Este, cum zice Lenin, un anumit „tribut" plătit capitalismului mondial, prin care „ne răscumpărăm" • I' Li el şi ne asigurăm numaidecât, într-o anumită măsură, 1 1 H isolidarea situaţiei Puterii sovietice 5 2 . Este un recul pro­ vizoriu. Trăgând lecţia cea mai generală a compromisului, • I scrie în noiembrie 1921: „Până la victoria proletariatu­ lui, reformele sunt un produs accesoriu al luptei de clasă i (Voluţionare [...] Ele reprezintă în plus, pentru ţara care a i epurtat victoria, un răgaz necesar şi legitim în cazurile când • vădit că forţele, după o maximă încordare, sunt insuficienn pentru înfăptuirea revoluţionară a unei treceri sau a alIcia. Victoria dă o astfel de „rezervă de forţe", încât dacă Bite necesar să te retragi, ai cu ce rezista atât materialiceş1 1 , i ât şi moraliceşte. A rezista materialiceşte înseamnă a păs11 a i» superioritate de forţe suficientă pentru a nu fi zdrobit total de inamic. A rezista moraliceşte înseamnă a nu te lăsa demoralizat şi a nu te dezorganiza, a-ţi păstra capacitatea dr a aprecia lucid situaţia [...] a te retrage chiar mult, dar • II măsură, a te retrage în aşa fel, încât să poţi opri retrage53 i' a la timp şi să treci iar la ofensivă." Asaltul nu a fost deci in /adar, nici ofensiva prea îndrăzneaţă, de vreme ce ea a I i'.ai o mare marjă de manevră pentru retragere. „Cu cât vom i iccuta mai conştient, mai unit şi cu cât mai puţine prejullci aţi această retragere necesară, cu atât mai repede o vom putea opri şi cu atât mai temeinic, mai rapid şi mai larg va 54 li apoi mersul nostru victorios înainte."

* N o u a Politică E c o n o m i c ă (n.t).

336

IV

I )upă martie 1923, Lenin nu a mai participat deloc la con­ ducere. Rămâne deschisă problema dacă în ultimele luni ale vieţii sale, el nu intenţiona să extindă N E P - u l dincolo de i i ca ec fusese prevăzut, dacă nu începea să privească cu un 337

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

alt ochi ceea ce se realizase în cinci ani. O r i c u m el nu pro­ punea nimic altceva decât a supraveghea activitatea Parti­ dului prin comisiile organizate în Partid sau a încredinţa poliţiei preocuparea de a îndrepta abuzurile poliţiei. Leni­ nismul rămânea intact. Lenin a murit la 21 ianuarie 1924 şj putem alege această dată pentru a face consideraţii îndrăz­ neţe asupra situaţiei puterii sovietice.

Ca arie geografică, puterea a reluat controlul asupra vechiu­ lui Imperiu rus, cu excepţia Poloniei, Finlandei, ţărilor balti­ ce şi a câtorva teritorii ucrainene şi bieloruse. Leninismul este formal implantat într-un anumit număr de ţări din E u r o ­ pa şi începe să exploreze bogatele posibilităţi pe care le ofe­ ră începuturile crizei colonialismului european. D a r despre revoluţia mondială sau europeană nu mai este vorba pen­ tru multă vreme.

LA PUTERE

ii' mase şi puterea de stat. Ea trebuie să fie imediat arbi11 aia printr-o instanţă superioară care este Partidul. Aceasi i este pentru muncitori marja îngustă pe care le-o acordă Nl'.l'-ul, atunci când s-a renunţat, după Kronstadt, la milu.irizarea totală a muncii industriale.

M ai important decât controlul oraşelor şi al proletariaIIIlui este controlul cuvântului, al presei şi al educaţiei. El • ite indicatorul puterii ideologice. Decretul asupra presei pite dat la trei zile după Revoluţia din O c t o m b r i e . El este III u'ient cu articolele pe care le c o n ţ i n e : şaizeci de ani s-au i urs fără a-i adăuga nimic. „Guvernul muncitoresc-ţărăni si atrage atenţia populaţiei asupra faptului că în societatea 1 1 ' i.astră acest paravan liberal (al libertăţii presei) ascunde în realitate libertatea pentru clasele avute care au partea leu­ lui m toată presa, libertatea de a otrăvi nepedepsiţi spiritele ţi de a arunca neliniştea în conştiinţa maselor. Fiecare ştie

In ce priveşte intensitatea, el a trebuit să admită o altă li­ mită. Asaltul frontal contra ţărănimii a eşuat. Partidul nu are încă mijloacele politice de a infiltra satul, de a-i distru­ ge structura tradiţională, de a-i dirija viaţa cotidiană. Nepu­ tând deci să închidă, ca să mă exprim astfel, pe fiecare ţăran, el închide în mod global ţărănimea. D a r în interiorul aces­ tei vaste incinte, ea se bucură de o anumită libertate de miş­ care.

Domeniul propriu al puterii sovietice este deci încă des­ tul de îngust. El controlează oraşele. Clasa muncitoare nu mai avea dreptul să-şi spună părerea după bolşevizarea so­ vietelor. O r i c e întoarcere la sindicalism era considerată ca o formă de economism. O r , scria Lenin, „Politicul nu poa­ 55 te să nu aibă întâietate faţă de economic". Satul fiind „dome­ niul constrângerii", „administrarea" şi metodele administrative 56 sunt aici obligatorii" . Ce sunt deci sindicatele ? E l e sunt „un rezervor al puterii de stat, sunt o şcoală a comunismului, o şcoală de gospodărire" 5 7 . Greva nu este de conceput de­ cât în caz de nefuncţionare a acestei curele de transmisie în-

I i presa burgheză este una din armele cele mai puternice 11. I uirgheziei [...] Este imposibil să lăsăm în întregime aceasi i armă în mâinile duşmanului în aceste m o m e n t e când ea > a r mai periculoasă decât bombele şi mitralierele." 5 8 Aceasi i „armă" i-a fost deci luată de tot. Instituţia monopolului Informaţiei a fost cea mai lesnicioasă, cea mai completă şi mai definitivă la care a ajuns puterea sovietică.

338

339

în materie de educaţie, puterea legiferase mult de la sta­ bilirea sa. Ea naţionalizase şcoala, începuse prin a extirpa Ii I lica ştiinţă burgheză, distrusese vechea pedagogie şi inII < ulusese educaţia comunistă. Aproximativ jumătate din în11 .i (orii şi profesorii din învăţământul secundar au fost lliminaţi şi cealaltă jumătate înregimentată. Pentru Lenin, frontul educaţiei nu era mai puţin important decât frontul 1111111 ar, căci lupta celor două principii cuprinde atât planul ipiritual, cât şi pe cel material, şi primul decide în final asuI a a celui de-al doilea. „ N o i trebuie să luptăm împotriva bury) ie/iei atât pe calea armelor cât şi, mai ales, pe cale ideologică, p u n educaţie." 5 9 „Masele celor ce muncesc, masele de

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

LA PUTERE

ţărani şi muncitori, trebuie să învingă vechile deprinderi ale intelectualităţii şi să se reeduce în vederea construirii comu­ nismului." 6 0 Lenin considera această luptă spirituală ca ana­ logă, prin metodele sale, luptei militare. E r a o Armată roşie a educaţiei, pe care voia s-o lanseze asupra ţării. „Trebuie să punem sute de mii de oameni corespunzători în slujba edu­ caţiei comuniste. O problemă asemănătoare a fost rezol­ vată pe front, în Armata noastră Roşie, în ale cărei rânduri au fost înrolaţi zeci de mii de oameni din vechea armată.

In cursul unui îndelungat proces de reeducare, ei s-au con­ topit cu Armata R o ş i e [...] Acest exemplu trebuie să-1 ur­ măm şi în munca noastră cultural-educativă. Ce-i drept, această muncă nu este atât de spectaculoasă, dar ea este şi mai importantă." 6 1 La moartea sa, această operă nu este înche­ iată, dar este începută şi principiile ei sunt fixate 6 2 .

le, degradaţi prin dispariţia cadrelor lor spirituale, pierdeau 0 bună parte a capacităţii lor de rezistenţă la un viitor asalt.

Pentru acest asalt se pregăteşte Partidul comunist. El nu ire incă numărul, nici unitatea, nici antrenamentul pentru .i I întreprinde imediat. Succesiunea lui Lenin nu este cla1 . i , chiar dacă ascensiunea emulului cel mai demn, Iosif Stalin, e pe calea cea bună. Partidul-stat este schiţat, dar nu este desăvârşit. Aceasta se va realiza abia în momentul în care mircaga populaţie va fi supusă puterii sale, adică odată cu • "lectivizarea; atunci când partidul însuşi va fi fost în i n 11 egime reînnoit, ceea ce va constitui obiectul epurărilor din II ui ' 3 0 ; atunci când succesiunea lui Stalin va fi fost rezolvai . i . ceea ce va lua încă zece ani, din 1953 până la căderea lui I Iruşciov. N u m a i atunci, în 1964, se poate afirma că revo­ luţia bolşevică s-a desăvârşit şi că procesul început la 7 n o ­ ii nibrie 1917 a atins apogeul şi s-a stabilizat în mod durabil. în 1924, Partidul este totuşi sigur pe sine şi se ştie plau de către fondatorul său pe o direcţie bună. El şi-a întăH i eonsiderabil capacitatea d e represiune. Lenin arătase uee csitatea cu totul particulară a acesteia în perioada de reII agere sau de oprire a ofensivei. „ î n timpul unei retrageri Insă, şi disciplina trebuie să fie mai conştientă şi este de o uia de ori mai necesară [...] într-un asemenea moment ori• i i ncălcare a disciplinei, fie ea cât de neînsemnată, trebuie I ii depsită aspru, fără milă şi fără cruţare." 6 4 în zona în care domina în mod absolut, Partidul a folosit toate mijloace­ le 1 ,a moartea lui Lenin, poliţia este perfecţionată şi Gul.iv ui este de multă vreme deschis.

Intelighenţia artistică şi literară a emigrat sau s-a divizat, adesea simpatizantă, uneori ea cerşeşte pentru a avea pâi­ ne. Krupskaia, la începutul anului 1920, face să dispară din bibliotecile publice „literatura perimată". La rubrica filo­ zofilor occidentali figurau ca perimaţi Descartes, Kant, Platon, Schopenhauer, Nietzsche, William J a m e s . Bineînţeles, 63 n-a fost uitat M a c h . într-adevăr, distrugerea vechii cul­ turi este un mijloc facil, puţin costisitor, fără consecinţă ma­ terială sau politică gravă, de a dezorienta şi slăbi adversarul, în momentul în care Lenin renunţa să supravegheze modul în care ţăranii semănau şi plantau, el distrugea dintr-o sin­ gură lovitură fundamentul culturii săteşti, nimicind Bise­ rica. T o t aşa el distrugea sinagoga şi reţeaua de şcoli evreieşti, privând astfel de referinţă şi de sprijin o parte importantă a meşteşugarilor şi a clasei muncitoare. El va primi pentru aceste două sarcini ajutorul unei fracţiuni a clerului orto­ dox şi a poporului evreu. Cei pe care N E P - u l îi îngrădise într-o „rezervaţie" rămâneau gata să contribuie la întreţi­ nerea puterii sovietice, dar, rupţi de modelele lor cultura340

Astfel, Lenin a câştigat. Diggerii" englezi, iacobinii, c o II u 11iarzii nu rezistaseră mai mult de câteva luni. Lenin lasă după şase ani o situaţie consolidată.

Adepţi ai curentului de extremă stângă în timpul Revoluţiei

l'in i'Jieze din Anglia (n.t.).

341

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

LA PUTERE

între toate cauzele care au asigurat succesul Partidului trebuie relevată înainte de toate cea asupra căreia insistă is­ toriografia oficială, şi anume că el s-a bucurat de sprijinul maselor. Bineînţeles, acest sprijin nu a fost niciodată ma­ joritar şi nu se vede cum ar fi putut depăşi circa 2 5 % din sufragii, procent ce reprezentase scorul bolşevic la alegeri­ le pentru Adunarea Constituantă. D a r nu se poate vedea nici cum ar fi putut Partidul recuceri aproape întreg teri­ toriul, dacă n-ar fi putut să se sprijine pe o parte importan­ tă a „poporului", a ţăranilor şi muncitorilor şi, de asemenea, a fostelor cadre. Mărturii ce concordă arată că masele, după ce au oscilat şi s-au alăturat adesea armatelor albe, le-au abandonat în final şi s-au raliat sau supus puterii sovietice.

M I C în profitul ralierii în jurul Partidului a aliaţilor ocazion.ili. Mulţi au intrat în Partid în speranţa unei cariere, ca ,u ci iacobini terorişti, dar încredinţaţi că vor deveni mai târ/iii prefecţi sau proprietari opulenţi. Cinismul în Partid înICamnă introducerea unui individualism de întreprindere, i •.ic intenţia de a trata cu celălalt la nivelul diverselor tranK iii constitutive ale societăţii civile. Cu aceşti comunişti, ••<• credea, se va putea cădea la înţelegere întotdeauna.

I'.fectele politice ale naivităţii, mult mai răspândite sub

Cauza acestui fapt este că, pentru ansamblul poporului rus — trebuie pusă la o parte recucerirea militară a terito­ riilor alogene —, puterea sovietică reprezenta speranţa unei restaurări a societăţii civile. Ţăranul voia pământul: îl avea.

Muncitorul voia condiţii de viaţă mai bune şi mai multă demnitate. Condiţiile de viaţă se prăbuşiseră, dar exaltarea publică „a proletariatului" putea să treacă drept o compen­ saţie pentru o autonomie sindicală a cărei pierdere nu o re­ simţea, de vreme ce nu se bucurase niciodată de ea. Ofiţerii, naţionaliştii se bucurau de restabilirea aparentă a Imperiu­ lui. Medicii, inginerii, profesorii se grăbeau să se pună pe treabă. Eliminarea celei mai mari părţi din aparatul admi­ nistrativ şi e c o n o m i c deschisese un spaţiu pentru reînnoi­ rea elitelor, pentru capilaritatea socială şi întrecerea pentru posturi. Sunt mulţi cei care profită sau speră să profite cu­ rând de ceea ce ei cred a fi o radicală democratizare a so­ cietăţii ruse.

I cnin decât în orice epocă ulterioară, sunt distincte, dar II Iii valenţe. Comuniştii naivi confundau mai mult sau mai DUţin proletariatul conceptual cu proletariatul real, „ţăranul II .ic" CU ţăranul sărac, justiţia de clasă cu justiţia. Ei îşi formau licspre socialism o idee care se contopea, până la identifii .II e, cu ideea binelui comun. „Spiritul de Partid", „conştiin­ ţa de clasă", toată această disciplină separatoare a dualismului leninist era la ei întru câtva estompată 6 5 . Pierduţi pentru alte II ci ni, aceşti comunişti „naivi" erau cel puţin buni prin aceea i ,i întreţineau speranţele de „reîntoarcere la n o r m a l " , re. i mipensând marile lucrări cu mai multă justiţie, libertate, i lemnitate. Aceasta, se credea, se va produce odată cu victoI I I I tolşevismului asupra duşmanilor săi ş i consolidarea deI mii ivă a regimului. Teroarea şi-ar pierde atunci raţiunea de i 11: N E P - u l şi pacea la graniţe nu sunt ele un prim pas ?

Astfel se gândeşte în Franţa, în Anglia, în Germania şi în • I A. Se speră într-o reîntoarcere la normal. Se ajută pu­ ici ca bolşevică pentru că astfel se crede că e ajutată să se „norin.ilizeze". Politica Occidentului este deja, cum doreşte ea i li totdeauna, de „destindere" 6 6 .

T r e b u i e remarcat că în interiorul Partidului sunt nume­ roase elementele care împărtăşesc această speranţă sau o cul­ tivă la cei care nu sunt în partid. Este, s-ar putea zice, o bună utilizare a cinismului şi naivităţii. Dintr-un punct de vedere comunist, acestea sunt devieri, dar ca atare ele pot fi folo-

Una din cauzele succesului bolşevic rezidă în falsitatea iiiali/.ci politice al cărei obiect este, atât din partea puterilor n aine, cât şi a societăţii ruse înseşi. Se credea cu generozii ne că Partidul tindea sau să se dizolve într-o societate ci­ vilă pe cale de reconstituire, sau că el însuşi tindea să formeze

342

343

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

societatea civilă înlocuind-o pur şi simplu pe cea pe care tocmai o distrusese. D a r era o eroare. Partidul s-a substi­ tuit efectiv vechii societăţi civile. D a r el este incapabil de a constitui la rândul său una. Aceasta din cauza raporturilor pe care le întreţine cu ideologia.

CAPITOLUL

XVI

Imperiul falsului

Martorii supravieţuitori ai tradiţiei slavofile Blok, R o z a ni iv, Berdiaev priveau revoluţia ca o apocalipsă. Flacăra disI nimerii anunţa sfârşitul lumii.

Spiritul apocaliptic separă în mod absolut cele două rea­ lităţi sau, cum se spunea, cei doi eoni. Revelaţia apocaliptică inunţă noul eon, dar ca venit de altundeva şi pe care trebuie i aii să-1 aştepţi. B l o k şi Berdiaev reacţionau la Revoluţie precum vechii credincioşi din secolul al X V I I - l e a , care în II .uisformările provocate de Petru cel Mare vedeau imineni i sfârşitului şi opera Antihristului. Se înşelau. E r a nouă nu reprezenta venirea noului eon, ci produsul unei gnoze aflate la putere. Spiritul gnostic vede realitatea nouă conţinu ii ni întregime în realitatea prezentă, nu transcendentă, ci imanentă. Revoluţionarul nu trăieşte în expectativă, ci în n fiime. El se străduieşte să dărâme peretele subţire care as' unde, în spatele eonului prezent, eonul viitor. Lenin este in.i moşul socialismului şi adesea revin în textele epocii ima1,1 iu de naştere violentă, de cezariană. D a r după şase ani de • 11111 pântecele mamei este deschis şi se cotrobăie prin el, i 11 mstată că nu se află nici un copil. Lenin poate fi c o m p.u .il şi cu un căutător de c o m o r i . El a demolat de sus până |i is castelul în care credea că este ascunsă comoara. D a r c o 11 II LI ră ioc. Lenin a acţionat conform formulei magice pe care ll.ikunin o crezuse extrasă din H e g e l : spiritul de distrugeic este spiritul de creaţie. El a demolat într-adevăr „capi­ talismul". D a r unde este socialismul? Nicăieri. C o n t r a r 345

O R I G I N I L E I N T E L E C T U A L E ALE LENINISMULUI

IMPERIUL FALSULUI

previziunii, el nu se manifestă în mod spontan. Trebuie con­ struit. în 1920, Lenin începe să proiecteze construcţia socialismu­ lui, „ î n lupta noastră se disting însă două laturi ale ches­ tiunii : pe de o parte, sarcina de a anihila moştenirea orânduirii burgheze, de a zădărnici încercările, reluate de întreaga bur­ ghezie, de a strivi Puterea Sovietică. Până acum această sar­ cină a preocupat în cea mai mare măsură atenţia noastră şi ne-a împiedicat să trecem la cealaltă sarcină — sarcina con­ strucţiei." Distrugerea ne-a acaparat, adăugă Lenin, „nouă zecimi din timp suntem ocupaţi cu lupta împotriva burghc ziei .

I cnin zărea socialismul iminent. A c u m realitatea profun­ di a socialismului, lumea sa din umbră, faţa sa ascunsă este I .ipitalismul. Revoluţia nu a dus decât la instalarea capita­ lismului în fortăreţe de nebiruit. în consecinţă, nu se poate spera în m o d serios să se conII i uiască atâta timp cât opera de distrugere nu este dusă la bun ifârşit. Totul rămâne încă să fie distrus. Răgazul N E P - u l u i 11n priveşte decât forţele sociale cu care este necesar să se nejocieze. Cele cărora, prin răgazul astfel câştigat, li se poa­ le acorda o atenţie sporită, văd abătându-se asupra lor un iurplus de teroare. Iată de ce instrumentele viitorului asalt — Partidul, poliţia, armata — cunosc, la adăpostul N E P - u l u i

D a r cum să construieşti socialismul ? Lenin este ostil ori­ cărei forme de utopie. Puţinul proiecţiei imaginare pe care şi—-l permite oferă un peisaj transcapitalist cu multe maşini mari, electricitate, organizare industrială, la care concură în mod unanim masele şi partidul: într-un cuvânt, instaurarea „evidenţei şi a controlului" în Galeria de Maşini a oricărei ex­ poziţii universale. Este „Palatul de Cristal" al lui Ccrnîşevski, modernizat prin intervenţia amintirilor unui om pe care Germania wilhelmiană 1-a marcat profund. Deja se schi­ ţează viitoarea lozincă: „A ajunge din urmă şi a depăşi".

• li spre marea surpriză a observatorilor străini ca şi a po| u irului rus, o enormă expansiune. Comoara nu a fost găsită: • aci din castel rămân încă în picioare câteva bucăţi de zid.

I ,a urma urmei, soluţia problemei este politică. Lenin nu i abandonat şi nici nu abandonează cu nimic poliţismul fun11a11 icntal al tinereţii sale. D a c ă nimic nu merge este, se spu­ ne uneori, pentru că în Rusia lipseşte cultura. „Dacă pentru lauri rea socialismului este nevoie de un anumit nivel de cul­ mi a [...] de ce n-am putea să începem mai întâi prin a cuI cri pe cale revoluţionară premisele necesare pentru acest i n u m i t nivel, urmând ca după aceea, pe baza puterii de stat 1 1 1 1 1 ncitoreşti-ţărăneşti şi a orânduirii sovietice, să ne punem m mişcare pentru a ajunge din urmă cât mai repede cele-

O r , de la această sarcină de edificare se sustrage toată Rusia reală. Muncitorii ca şi cadrele, scriitorii ca şi artiştii. Ţărănimea, adică imensa majoritate a populaţiei, şi-a făcut oficial retragerea pe pământurile sale, în mijlocul vitelor sale, în proprietăţile sale. C u m se poate explica aceasta ?

De vreme ce nu există nimic altceva decât socialism şi capitalism şi de vreme ce nu există socialism, capitalismul este acela care domneşte mai mult ca niciodată în Rusia. „Ca­ pitalismul ucis putrezeşte, se descompune în mijlocul nostru, infectând aerul cu miasme, otrăvindu-ne viaţa, prinzând ceea ce este nou, proaspăt, tânăr şi viu în mii de fire şi legături 2 care ţin de ceea ce este vechi, putred şi mort." Spiritul gnos­ tic rămâne intact, dar el funcţionează invers. Sub capitalism,

Din nou se prezintă atunci ideologia. Aceasta nu a fost dezminţită prin desfăşurarea evenimentelor, de vreme ce u ceaşi explicaţie care ar fi sancţionat reuşita dă seama şi de

346

347

I ilie popoare ? " 3 Pentru a trimite Rusia la şcoală, pentru a i e c l ă d i sufletele, pentru a extirpa capitalismul, pentru a disII uge, trebuie putere şi iar putere, mereu putere. O r , afir­ ma 1 ,enin, „proletariatul, avangarda revoluţionară, posedă 4 l'inere politică suficientă — cu totul suficientă" .

O R I G I N I L E I N T E L E C T U A L E ALE LENINISMULUI

IMPERIUL FALSULUI

eşecul aparent. D a r există un domeniu în care teoria a fost verificată direct şi de o manieră evidentă, cel al puterii po­ litice. In definitiv, politica este cea care testează validitatea ideologiei. O r , succesul politic, adică luarea şi conservarea puterii, a dovedit-o dincolo de orice contestare posibilă.

T o c m a i pentru că ideologia, circulând în Partid, 1-a consti­ tuit şi 1-a susţinut, a ieşit el învingător dintr-o bătălie ago­ nică, după ce a fost în mai multe rânduri la un pas de dezastrul ireparabil. Ceea ce a funcţionat bine în toată această aface­ re este Partidul, pentru că a rămas fidel principiilor ideo­ logice care îl fondaseră.

enorm complex de analize false, aceste lupte de clase ima­ ginare între categorii fantomatice, aceste raţionamente in­ consistente asupra imperialismului, această întrerupere I ibuloasă a evenimentelor nu i-au dăunat. Teoretizările fără i Aport cu realitatea erau în mod cert costisitoare din punct dc vedere politic (costul uman nu trebuie luat în seamă), dai permiteau în schimb menţinerea unui excelent şi suprem instrument al politicii leniniste, Partidul. Bilanţul politic al irealităţii ideologice era realmente pozitiv. Cinicii din Pari ul erau primii care o recunoşteau.

Ceea ce constituie legitimitatea partidului comunist este comunismul. Partidul nu reprezintă nimic altceva în ochii maselor muncitoreşti şi ţărăneşti decât viitorul luminos spre care el le conduce, în timp ce ele sunt încă oarbe faţă de pro­ priul lor destin. în 1 9 2 4 , ele sunt mai oarbe decât fuseseră vreodată. întreaga clarviziune a ideologiei s-a refugiat în Par­ tid şi de aceea, în timp ce îndoiala şi deziluzia universală exprimă puterea ideologiei burgheze, trebuie ca Partidul să devină mai mult ca niciodată păstrătorul certitudinii. La moartea lui Lenin, leninismul este canonizat. Leninismul astfel înţeles dă Partidului soliditatea, monolitismul de care el avea nevoie pentru a conserva în sânul său ideea comu­ nistă şi în consecinţă legitimitatea sa şi monopolul absolut al puterii sale. Copilul nu s-a născut, c o m o a r a nu a fost gă­ sită: e fals, pentru că Partidul este acest copil şi această co­ moară. U n d e este Partidul, acolo este socialismul.

D a r acest hiatus nu i-a împiedicat pe bolşevici să păs­ treze puterea. Dimpotrivă, graţie acestuia au păstrat-o. Acest

Aceasta face ca din exterior geniul leninist să apară atât de derutant. U n e o r i pare să funcţioneze cu o eficacitate ad­ mirabilă, cu aceeaşi siguranţă impersonală cu care termita r.i construieşte şi îşi apără cuibul. Atunci superioritatea sa pro lesiónala străluceşte asupra unor încurcă-lume ca Z i n o i/icv, brutali ca Stalin, amatori ca T r o ţ k i . Alteori, îl vedem, . .i si când instinctul dereglat ar realiza în vid programul său, I um respinge fără încetare, în Rusia cadaverică a anului 1 9 1 9 , i ibscuri social-democraţi germani, cum botează ca luptă de I lasă lupta între partide; drept comunism de război — dis­ perarea, foametea şi tifosul; drept dictatură a proletariatu­ lui, propria sa putere. Şi întocmai termitei, el este condamnat s.i nu ştie niciodată ce face. Este un nou motiv de a nu asi­ mila leninismul cu un machiavelism. în timp ce Principe­ le este lucid şi cunoaşte adevărul, Lenin, orbit de ideologie un percepe decât un adevăr falsificat. El nu înşela duşma­ nul, dar se înşela pe sine însuşi. Dualismul celor două ade­ văruri ireconciliabile e suficient pentru a explica acest aparent paradox. El dădea duşmanului adevărul comunist pe care acesta nu-1 putea înţelege. El şi—1 dădea de asemenea lieşi, rămânând în întregime opac la adevărul comun. Totul se petrece ca şi cum puterea comunistă nu putea să se men­ ţină decât cu condiţia de a nu percepe realitatea pe care se pre­ supune că trebuie s-o guverneze. Informaţiile numeroase

348

349

Intre realitate şi percepţia bolşevică a realităţii s-a des­ chis hiatusul. Materialismul antrena o pierdere a contactu­ lui cu materia, căreia i s-a substituit schema proiectată în ea. Caracterul proletar al Partidului nu este de conceput fără o ruptură cu realitatea clasei muncitoare. Socialismul nu există decât dacă societatea rămâne în afară.

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

IMPERIUL FALSULUI

Acest hiatus, Partidul se pregăteşte să-1 suprime în fapt, suprimându-1 până atunci în m o d magic. în fapt, căci atât cât îi stă în putere, el toarnă materia socială în creuzetul pe care i-1 pregăteşte, conferindu-i forma al cărei exemplar e chiar el. La aceasta serveşte constrângerea. De aceea pre­ găteşte el noi forme în care vor fi turnaţi curând ţăranii şi încă o dată muncitorii, intelectualii şi alte categorii din ora­ şe, pentru că prima turnare a fost ratată şi pentru că ei au

i, .ii din formă aşa cum intraseră: impregnaţi de rămăşiţe burgheze. Cu toate acestea, nu este suficient ca subiecţii să tu ccpte socialismul, nici ca ei să se resemneze, nici chiar ca • i s ă - 1 dorească, trebuie să consimtă la faptul că legea evo­ luţiei există. Altfel spus, educaţia comunistă nu constă în ,i i convinge pe subiecţi să vrea socialismul, ci să-1 vadă.

P a r t i d u l nu-şi consumă energia doar în construcţia sociaU i m u l u i , ci î n a face să se admită ficţiunea că el funcţionea­ ză d e j a , că el este actualmente întrupat şi a obţine de la subiecţi i .cunoaşterea acestei ficţiuni. Constrângerea este suficienii pentru supunere, dar pentru a obţine aprobarea, surâ| u l , bucuria, entuziasmul, gratitudinea exprimate Partidului in f a ţ a imaginarului şi a inexistentului, trebuie o teroare de un tip până acum necunoscut.

Această teroare nu provine din construcţia reală, ci din i onstrucţia fictivă a socialismului, din suprimarea magică i luatusului iremediabil. E a s e realizează prin limbaj ş i , s u b .11 l i a r , prin artă.

La moartea l u i Lenin, limbajul comunist e s t e complet format. E l era în formare d i n a n i i ' 6 0 ai secolului a l X I X - l e a , • fu Lenin 1-a fixat şi generalizat. E l e s t e semnul comuniu­ nii Partidului în ideologie. Progresul militantului, nivelul •„iu de educaţie comunistă se măsoară prin capacitatea sa de a trata cu lumea exterioară uzând de mijloace de analii canonice, de aceleaşi judecăţi, de aceleaşi figuri de stil, insialându-se în interiorul viziunii centrale ca şi cum ea s-ar confunda cu viziunea proprie.

Utilizarea corectă a limbajului ideologic semnifică deci succesul identificării persoanei care-1 utilizează cu mode­ lul s ă u . Ca mijloc de comunicare, el semnifică acordul între interlocutori asupra viziunii centrale, naşterea şi subzisten­ ţa, între ei, în timp ce vorbesc, a realităţii ideologice. L i m ­ bajul nu este un schimb între două subiectivităţi diferite, ci o comuniune constatată faţă de o aceeaşi realitate. El este astfel un sacrament al unităţii. în lumea comunistă blestemul

350

351

pe care birocraţia şi poliţia, umflate dincolo de efectivele Vechiului Regim, le colectează din toată ţara, trebuie, pen­ tru a ajunge la conducătorii de partid, să treacă printr-un filtru ideologic, un codaj lingvistic, o prismă deformată la ieşirea din care ele nu mai sunt informaţii.

In situaţia puterii, duplicarea adevărurilor devine, sau mai degrabă încearcă să devină, duplicarea realităţilor. Adevă­ rul „proletar" este Partidul, adevărul „burghez" este socie­ tatea care rezistă Partidului. Iată de ce puterea nu poate acţiona asupra realului decât în mod distrugător, de vreme ce acesta este realul pe care trebuie să-1 distrugă pentru ca să se poată manifesta realitatea al cărei depozitar este. El nu poate face compromis cu societatea la nivelul interese­ lor comune şi nici s-o guverneze în interesul său particu­ lar, pentru că Partidul nu există decât în ficţiunea unui devotament total al interesului său particular la acest inte­ res comun, pe care nimeni nu-1 vrea — comunismul. Şi în numele acestui interes deţine puterea.

O r , comunismul nu este un ideal moral. El este ştiinţi­ fic, adică trebuie să se impună în virtutea u n o r legi natura­ le, a unui raport necesar derivând din natura lucrurilor, pe care acţiunea Partidului o însoţeşte, dar nu o creează. D u ­ plicarea realităţilor, hiatusul căscat între Partid şi societa­ te, între lumea pe care o vede Partidul şi lumea pe care o constată societatea, este o ameninţare constantă pentru legitimita­ tea puterii, care se bazează pe verificarea teoriei.

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

IMPERIUL FALSULUI

lui B a b e i este abolit, de vreme ce multiplicitatea limbilor este depăşită prin uniformitatea stilului şi prin faptul că vo­ cile individuale renunţă să profereze alte sunete decât cele care se vor chema curând „limba de l e m n " .

I .imbajul ideologic este o fuziune a liturgicului şi a şti­ inţificului. In mod cert, el se vrea în întregime ştiinţific. D a r „ştiinţa" ideologică nu se cantonează la fenomen. Ea pă11 u n d e în Fiinţă, îi dă legea. Discursul ideologic este deci i ngura liturghie a singurei realităţi care nu-şi trage consis-

In congresele Partidului, raportul secretarului-general se prezintă ca o analiză exemplară a stării Universului şi a ce­ lor două puteri care şi-1 dispută. El trebuie să fie lung pen­ tru ca nici un aspect important să nu scape operaţiei de recompunere ideologică a realităţii. Ceilalţi intervin apoi, nu pentru a contrazice, ci pentru a perfecta această recom­ punere. Scopul ceremoniei este deci de a manifesta prin ar­ monia respectată cu minuţiozitate a regulilor lingvistice, armonia lumii ideologice în doctrina care o unifică.

Analizând acest limbaj se descoperă, mai bine decât oriunde altundeva, natura ideologiei ca o compunere a unei religii corupte şi a unei ştiinţe corupte*.

Ca şi limbajul ideologic, limbajul liturgic este transpersonal. El manifestă prezenţa unei alte realităţi decât reali­ tatea empirică. Oficiantul iese din subiectivitatea sa şi, odată cu el, adunarea participantă. Limbajul liturgic este riguros pentru că realitatea semnificată trebuie să fie şi ea riguroasă sub pedeapsa de a fi grav alterată. Nu se poate schimba un cuvânt şi de aceea o liturghie evoluează foarte lent. Tonul nu este cel al limbajului obişnuit. Există o dicţie, o psalmodicre distinctivă. In fine, liturghia promite şi ea abolirea bleste­ mului lui Babei, de vreme ce între participanţi se alcătuieşte un chip al Unului. In cu totul alt plan, cel al realităţii fe­ nomenale, limbajul ştiinţific posedă aceleaşi atribute ca şi limbajul liturghiei: transpersonal, nedepinzând de inteligibilitatea comună, obiectiv, riguros, unificator.

P r o b l e m a limbajului în regimul ideologic este în m o d cert o chestiune-cheie. D a r până aici ea a fost mai degrabă simţită de­ cât tratată în fond. Indicaţii în L. B O D , 1 9 7 5 ; Y. G L A Z O V , 1974. Şi, bineînţeles, O R W E L L în totalitatea operei sale şi M I L O S Z , 1953.

352

i. nia ontologică dintr-o Fiinţă transcendentă, ci dintr-o mâ­ i n i i ' supusă determinismului.

Acest discurs devine magie pe măsură ce devine evideni,i neputinţa sa. Incapabil să modifice realul potrivit scoI M i r i l o r sale, neputând să creeze un alt real conform cu ceea • i promite, rolul său este de a evoca în sensul magic al ter­ n i i inului, adică de a sugera realitatea inexistentă. Pentru aceasi i , el împrumută de la cele două magii, care se grefează în m o d tradiţional pe religie şi pe ştiinţă, slujba închinată dia­ v o l u l u i şi şarlatania. E l este formularistic, căci puterea sa CIUTE legată de respectarea literă cu literă, şi este incantatoM u Menit să sugereze prin cuvinte o realitate iluzorie, alăi ui i şi deasupra realităţii reale, el este mediumul transfigurării NECESARE a acesteia. Propagandistul care străbate satele, cu l li i .i.şamentele armate care vin să pună mâna pe grâu, nu vine pentru a-i convinge pe ţărani, ci pentru a proceda la înscău­ NAT CA realităţii ideologice. Ea îşi face intrarea prin efracţie m realitatea rurală, cu întregul său aparat, banderolele sale, „ALEGERILE" sale, „amplele sale discuţii", „democraţia sovie11< ,i". Ea survine, se instalează, domnia sa începe. în sprijinul magiei lingvistice, se constituie o magie esi ei ică. Unul din ultimele legate ale lui Lenin şi nu cel mai pui,in important, a fost cel de a promova şi facilita implantarea i I ',A avea drept scop să dea o consistenţă vizuală unei alte i • i li taţi, de a face ca ea să fie văzută prin simţuri. Ea a m o ­ bilizat deci în serviciul ei tehnicile de reprezentare care fuCNCRĂ inventate în secolele în care arta se străduise să „rivalizeze i II natura" şi care erau, la moartea lui Lenin, pe punctul de 353

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

IMPERIUL FALSULUI

a fi abandonate de O c c i d e n t şi chiar de Rusia avangardis­ tă. Ea s-a calificat drept realism socialist. Dădea o imagine lizibilă a realităţii pe care era însărcinată s-o reprezinte: con­ ducători iubiţi, poporul entuziast, câmpuri fertile, uzine mo­ del. A rivaliza cu natura însemna în vechea pictură a folosi tehnici de reprezentare, de culoare, de perspectivă pentru a atinge o realitate mai profundă decât cea care se desco­ perea privirii celui care nu era un artist. Astfel arta era un intermediar între lumea sensibilă şi lumea inteligibilă, care era mai reală încă decât prima. Realismul socialist se vrea o oglindă a unei realităţi inexistente. De aceea, departe de a putea lua distanţă faţă de tehnicile de iluzie vizuală aşa cum putea face realismul „clasic", realismul socialist depinde de ele în mod absolut. De vreme ce trebuie afirmată irea­ litatea drept singura realitate, trebuie menţinute toate tru­ curile iluzionismului fotografic. Tablourile sunt confecţionate în maniera panoramelor din secolul al X l X - l e a , pentru a d.i spectatorului impresia că se află acolo. La fel, în literatură sunt reluate tehnicile de sugestie ale marilor romancieri cla­ sici, dar deturnate de la scopurile lor şi puse în serviciul ilu­ ziei. Arta devine irealistă pe măsura „realismului" său şi farmecul său se reduce la tehnica sumară a celui care aşază decoruri la Hollywood. In mod cert, iluzia e lipsită de efect.

Spectatorul nu a avut niciodată impresia că se află acolo, de vreme ce ştie că nu se află acolo. D a r în schimb el sufe­ ră, sub forma cea mai brutală, agresiunea falsului, ca o banc­ notă evident falsificată căreia Statul i-ar asigura un curs legal.

Atât de perfect se simbolizau unul pe celălalt realismul so­ cialist şi Partidul — estetica acţionând prin mijloacele po­ liticii şi Partidul acţionând în mod estetic —, încât ele nu au putut niciodată să se despartă.

cele două realităţi subzistente — cea „veche" şi cea „nouă" şi dacă asigură trecerea de la una la alta. D a r cum să o facă ?

Realitatea reală este singura realitate. Realitatea ideologică nu există decât ca limbaj (sau ca decor). Ea este alcătuită din cuvinte. Partidul nu poate acţiona asupra realităţii re.ile decât prin intermediul cuvintelor realităţii ideologice şi i i a n s f o r m a r e a ulterioară a celei dintâi nu poate fi descrisă decât în termenii celei de-a doua, care sunt prin definiţie inadecvati. Este deci absolut necesar ca depăşirea duplicăiii lumii să ajungă să confişte cuvântul realităţii reale şi să . i c e z e , alături de ea, o altă realitate care nu există decât prin I u vânt. Acestea odată realizate, nu mai există nici o limită iu ec priveşte proliferarea discursului, rapoartele se lungesc pană la dezgust, presa le mai multiplică încă, limbajul ne1111 a I nind rezistenţă în realitate, ci constituind unicul simu­ lacru al acesteia, cum s-ar zice despre o piuliţă că „se învârte iu gol". Inflaţia exagerată a cuvântului vid este deci contraDnrtea exactă (dar inversă) a realităţii reale, redusă la tăcei c , care se îndepărtează la nesfârşit în sens contrar, derivă i .ueia inflaţia verbală, de cealaltă parte a articulaţiei puti i II, îi măsoară amploarea. Ideologia se epuizează într-un Cult copleşit de consideraţii şi de amănunte, iar discursul n i , lără raport cu fenomenul, şi încă mai puţin cu Fiinţa, limbolizează un gen de liturghie a neantului.

Singurul punct de contact între cele două realităţi se re­ duce la puterea însăşi. D a r , dacă nu cădem în civism, pu­ terea nu are legitimitate decât dacă este articulaţia care uneşte 354

Această magie are drept scop să facă să dispară progre\\ i liiasmul dintre cele două ordine ale realităţii. Dualis­ mul sc va transforma în cele din urmă într-un monism, de • mc ce realitatea reală se va confunda, în comunism, cu • i ilaltă. Naivul nu admite separarea iniţială a acestor două nnline ale realităţii. „Dacă e să tratezi poporul astfel, crelli el, nu merita făcută revoluţia." Cinicul nu crede în coin• iileuţa/zWtfacelor două realităţi. El acceptă deci dedublarea lllti 11 (iară, în profitul său. D a r comunistul care se află în po­ m i iustă respinge aceste două ispite, trăieşte î n întregime 355

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

IMPERIUL FALSULUI

în realitatea ideologică, ca să fie, cum se cuvine, avangar­ da, precursorul lumii viitoare neconciliate.

Urmează că ideologia nu mai trebuie crezută, chiar sub lorma falsei evidenţe şi a unei pseudo-empirii gnostice sub |.irc ea pusese altădată stăpânire pe conştiinţele revoluţioftare. Ea există în fapt: ea este puterea. Ea trebuie deci să 11 e executată. De vreme ce ideologia prevede alegeri demoitatice şi unanimitatea alegătorilor în jurul socialismului, nu mai trebuie decât să se organizeze minuţios aceste ale­ geri, ceea ce consolidează ideologia, nu ca modalitate a cre(linţei, ci ca modalitate a puterii. Acelaşi lucru cu imensa armată de propagandişti, atelierele unde se fabrică totalii.iiea cărţilor, editate în sute de milioane de exemplare: ele nu intenţionează să convingă, ci să manifeste puterea de fapt .1 ideologiei.

Prin constrângere, socialismul este construit; prin ma­ gie lingvistică el există deja. Descoperirea pe care o face Par­ tidul este că cele două mijloace se combină în mod strălucit, astfel încât magia facilitează constrângerea, iar constrânge­ rea pune în scenă ceremonia magică. Nu se rezistă C E K Ă I dacă omul care vine să-ţi aresteze tatăl îţi aduce prin acest fapt adevărata libertate. Pe de altă parte, e nevoie într-ade­ văr de poliţie dacă vrem ca banderolele să nu fie smulse şl ca toată lumea să participe la alegeri. în această combina­ ţie constă eficacitatea puterii sovietice, calitatea vrăjii sale, tonalitatea terorii sale. Aceasta nu este tirania lui Lenin, ci, cum a spus-o Pasternak, tirania, mult mai rea, a frazei şi „pu­ terea magică a literei m o a r t e " 5 . Dezorientarea raţiunii, lip­ sa reperelor, aplombul aserţiunii ideologice, prăpastia absolută între ceea ce se spune şi ceea ce este, se dovedesc adjuvanţi incomparabili ai puterii sovietice. Şi, de vreme ce ideologia este cea care permite această creştere a puterii, apropiind prin aceasta momentul în care ea va fi realizată, ideologia este deci adevărată. Atotputernicia „minciunii" dovedeşte o dată în plus veracitatea ideologiei. Prin ea se intră în Imperiul Falsului.

Ajunsă în acest punct, ideologia suferă o mutaţie radi­ cală. La începutul acestei cărţi, ea se prezenta ca o credinţă de un anumit tip, ca o doctrină. Ea nu mai este această de­ cât în m o d incidental sau secundar.

Când Stalin proclamă Constituţia cea mai democratică din lume, când opune în discursurile sale falsa democraţie Occidentală adevăratei democraţii sovietice, el nu încearcă •.i convingă, ci să intimideze prin fals, un fals atât de enorm, .u fit de copleşitor, încât îşi trage forţa sa uluitoare din in­ solenţa neverosimilă cu care este impus, căci ea denotă de I e este capabilă puterea 6 . Ideologia este semnul, emblema I iţ i terii. Nu se mai pune problema să aderi la ideologie prinII o decizie liberă a spiritului, şi nici să intri în operaţiuni­ le intelectuale care o constituie. Este suficient să i te supui.

Trebuie să o vorbeşti, căci limba este o instituţie socială şi u castă limbă este instituţia unei societăţi presupuse ca exisi entă*. Abia vorbită însă, fie mai întâi chiar în mod inocent, prin simplul conformism social, având conştiinţa deplină .i insignifianţei sale, iată că prinde consistenţă. într-adevăr, vorbind-o, puterea câştigă un punct şi ideologia, care face

Substanţa ideologiei, atunci când este la putere, este aceas­ tă putere însăşi. Ea este forma acestei puteri şi această pu­ tere nu are alt conţinut decât ea însăşi. Ea este noua realitate, care pune stăpânire pe realitatea comună, se străduieşte să o transforme după chipul său şi, până atunci, se pretinde a fi singura realitate.

* Uniformitatea limbii de lemn, care semnifica înainte de luai ea puterii comuniunea în cadrul unei viziuni centrale, reprezini.i, după luarea puterii, supunerea faţă de aceeaşi putere. (lonformitatea lingvistică este într-adevăr testul principal de cre­ dinţă al supusului faţă de suveran. Heteroglosia este primul semn il rebeliunii.

356

357

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

IMPERIUL FALSULUI

corp c o m u n cu ea, începe să se întrupeze: ea este deci ade­ vărată. C e l care o vorbeşte îi acordă din veridicitatea sa, din fiinţa sa. C e l supus ideologiei, după ce a trecut de primul pas, care este încă cel al unei minciuni, rămâne vid de sub­ stanţa sa în profitul acestei minciuni, care astfel încărcată, nu mai este minciună, ci un soi de fapt căruia în curând i se va putea adresa sinceritatea sa şi, la urma urmelor, poa­ te chiar credinţa sa. Supusul nu-şi mai aminteşte atunci pri­ mul demers care a inaugurat deposedarea sa sau, dacă vreţi, posedarea sa.

A trebuit să aşteptăm până în 1974, pentru ca un om, drept recompensă pentru suferinţe şi prin munca sa inte­ rioară, să găsească formula capabilă să ridice vraja. „Vio­ lenţa nu-şi aşază laba grea nici în fiecare zi, şi nici pe fiecare umăr; ea nu cere de la noi decât supunerea noastră la min­ ciună, decât participarea noastră cotidiană la minciună şi aceasta este tot ceea ce aşteaptă ea de la supuşii săi loiali.

T o c m a i în asta se găseşte, neglijată de noi, dar atât de sim­ plă, atât de accesibilă, cheia eliberării noastre: refuzul de a participa personal la minciună! Puţin importă dacă minciu­ na acoperă totul, dacă ea devine stăpână peste tot, să fim refractari cel puţin asupra acestui punct: să nu devină prin mine." D o m n i a impersonală a limbajului ideologic este aneantizată prin irumperea limbajului personal, a eului. „Căci atunci când oamenii î n t o r c spatele minciunii, minciuna în­ cetează pur şi simplu să mai existe. Aidoma unei maladii con­ 7 tagioase, ea nu poate exista decât cu concursul oamenilor."

C e e a ce putem să înţelegem din „jurământul" lui Stalin sunt următoarele: suita ideologie-Partid-putere, pe care Parlidul a moştenit-o de la Lenin, nu mai poate fi disociată.

I .cnin o formulase în mod liber. Ea a devenit o necesitate.

I'.a este de acum suportată. In timpul lui Lenin, primul ter­ men al acestei suite îi venise întâi în minte. El 1-a forjat pe cel de-al doilea. L-a cucerit pe cel de-al treilea. Pentru moşicnitorii săi, suita trebuie să fie citită în sens invers. D a c ă vor să păstreze puterea, ei trebuie să vegheze la unitatea Pari iilului şi pentru aceasta, trebuie să conserve sufletul său ima-

O distincţie fundamentală îi opune în U R S S pe Ei, mem­ brii de partid şi pe Noi, subiecţii pasivi ai puterii sale. D a r nici vorbă ca Partidul să fie mai liber decât subiecţii săi faţă de ideologie. „Părăsindu-ne, tovarăşul Lenin ne-a recoman­ dat să ţinem sus şi să păstrăm în puritatea sa gloriosul titlu de membru de partid. N o i îţi jurăm, tovarăşe Lenin, să în­ deplinim cu onoare voinţa t a . " 8 358

I crial, ideologia. în faza în care se află Rusia, nu mai poţi pierde puterea fără a-ţi pierde viaţa. Problema conservării ideolo­ gici este o chestiune de viaţă şi de moarte. Puţin importă dacă este vie sau moartă.

Un singur lucru este incontestabil pentru regimul leni­ nist: că se află la putere şi capabil să-şi extindă încă domi­ naţia, întreaga realitate a ideologiei se concentrează în exercitarea puterii. D o a r la acest nivel subzistă conduitele i al ionale, instrumentale, neutre în raport cu ideologia, dar învăluite şi dotate de ea cu o eficacitate pe care nu o avu•.eseră cele mai imposibile conduite machiaveliene ale tre­ cutului. La acest nivel subzistă şi pasiunile tradiţional umane i le a guverna, de a domina şi, mai general, de a acţiona, pe care II ehuie să le transceandă ideologia, dar care sunt şi ele, gra­ ţie ci, satisfăcute din plin. Puterea leninistă, ca orice pulerc, are priză la real, îl atacă şi-1 devorează şi speră astfel să se li rănească din el. Pasiunea puterii pe care o autorizează idei >logia este un mod de a scăpa de irealitatea ideologiei. P u i crea este pentru ideolog o speranţă perpetuă de vindecare.

Dar este o speranţă mereu contrazisă. C ă c i puterea, ne­ existând decât prin ideologie, este invadată de ea, transfor­ m a t ă în sclava ei. E a nu poate acţiona decât conform planului pe care îl impune ideologia, plan care este ireali­ z a b i l , dar pe care nu-1 poate schimba. Preţul pe care Pari ului trebuie să-1 plătească ideologiei pentru a păstra puterea 359

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

IMPERIUL FALSULUI

este neputinţa radicală de a acţiona asupra realităţii acolo unde este ea. Ideologia pretindea să cuprindă totalitatea re­ alului. D a r realul se ascunde în umbra pe care ideologia o aşază asupra lui. Niciodată distanţa între ideologie şi real nu a fost atât de mare ca din momentul în care acesta a fost supus puterii sale. Ea nu mai poate să recunoască drept ceea ce este nici sâmburele de realitate pe care îl deţine această putere. Ideologia este conştiinţa partidului, forma puterii sale, dar ea este o inconştienţă şi forma rămâne vidă. Par­ tidul nu poate voi altceva decât să construiască socialismul, să obţină simultan mărturia că el este actualizat, în timp ce realitatea reală îi scapă prin toate interstiţiile şi, deşi slăbi­ tă, mutilată, rămâne singura realitate. Puterea Partidului cerc deci să se extindă la nesfârşit printr-o compensaţie nepu­ tincioasă la neputinţa sa fundamentală. Este o putere fără conţinut şi voinţa socialismului, în măsura în care el nu se întrupează, este o voinţă a neantului. Extensia indefinită a puterii (care este de asemenea o extensie indefinită a ideo­ logiei) poate să se compare cu o revopsire care acoperă în întregime tabloul, dar care nu poate împiedica figurile să reapară de dedesubt, fapt pentru care, în curând, se cere un nou strat de zugrăveală.

poate asimila. Rămâne o putere neîncorporată, ceva ca un înger, a cărui soartă veşnică ar fi să dorească la nesfârşit ca i cea ce este să nu fie şi ca ceea ce nu este să fie.

Această istorie se poate opri aici, pentru că istoria în­ săşi s-a oprit. Ceea ce a evoluat este realitatea însăşi. Ea a făcut-o cum a putut, într-un compromis permanent între cerinţele sale vitale şi rolul care îi era impus. D a r regimul leninist a rămas imobil, fixat la ideologia care 1-a precedat, care 1-a întemeiat, care 1-a menţinut — şi îl menţine mereu.

Este soarta stranie a acestei cronolatrii de a fi făcut să iasă din timpul istoric căruia i-a pretins să supună totul, chiar regimul pe care ea 1-a stabilit în acest scop.

Această putere păstrează un soi de realitate pe frontul său de atac, la această limită mobilă care separă ceea ce do­ mină şi ceea ce nu domină încă. Ea cucereşte pentru a exis­ ta, dar abia a cucerit şi cucerirea sa moare, îi scapă, şi el n-o 360

1 ; isura deschisă mai întâi în spiritul unui om, apoi în cel ,il unui oraş la 7 Noiembrie 1 9 1 7 , nu s-a închis aşadar şi con1111 u ă să se lărgească în detrimentul universului obişnuit. Idei iii igia este în prăpastia aceasta totul şi nimic, după cum se i niisideră omniprezenţa sa vizibilă sau neputinţa sa invi­ zibilă. Partidul nu se poate debarasa de ea, fie ea moartă în •pirit şi în credinţă, fără a se anula pe sine însuşi. Aşa se face i ,i suportă, împreună cu supuşii săi, supliciul pe care un rege etrusc, după spusele lui Virgiliu, îl aplica prizonierilor săi când îi lega de un cadavru 9 .

Acest cadavru este public. El este în Mausoleul pe care put crea i 1-a ridicat când a înţeles că nu-1 putea înhuma. D i n . i i el moment, o coadă mai lungă decât a fost vreodată pro­ cesiunea de Paşti în Rusia ortodoxă se întinde în faţa in­ trării. Bărbaţi, femei, copii pătrund în acest mormânt plin neutru a privi trupul — sau manechinul de ceară care 1-a înli icuit poate — din care a evadat sufletul ideologic ce i-a luat iu posesiune.

Cuprins

CAPITOLUL I :

Ideologia (5)

I. Soljeniţîn şi ideologia. O definiţie sovietică a ideologiei. Ea este totul şi n i m i c . Ea este o noutate în istorie. C r e d i n ţ ă şi te­ orie raţională în acelaşi timp. (5) I I . Ea nu este o filozofie. Ea nu este o religie. Un m o d e l im­ perfect: gnoza. Atitudinea gnostică. (11) I I I . C e l e două principii. C e i trei timpi. O m u l nou. Viziunea centrală. P r i n ce nu este ideologia o gnoză. C i c l u l istoric al ideologiei. (15) CAPITOLUL I I :

Ciclul francez (29)

I. Ştiinţa m o d e r n ă este exactă în domeniul său. Ea descalifi­ că gnoza. E c h i l i b r u l fizicii şi al metafizicii în secolul al X V I I - l e a . Precaritatea echilibrului religios. (29) I I . C r i z a conştiinţei europene. Naşterea ezoterismului. Ispra­ va ştiinţei newtoniene. E s t o m p a r e a frontierelor dintre fizică şi metafizică. Anglia neatinsă de ideologie. (33) I I I : In Franţa, critica c o m b i n a t ă a politicului şi religiosului.

O m u l , natura. Revărsarea raţiunii. Stilul filozofic şi stilul ide­ ologic. C o m p a r a ţ i e între iacobini şi bolşevici. Ideologia im­ perfectă şi Partidul incomplet. Triumful societăţii civile. (37) CAPITOLUL I I I :

Ciclul german (49)

I. Persistenţa în G e r m a n i a a speculaţiei gnostice. Pietismul.

N a ş t e r e a istoriozofiei. G n o z a tinde să sincretizeze metafizi­ ca şi ştiinţa. Sinteza romantică şi descompunerea sa. De la cri­ tica religioasă la critica politică. M a r x . (49) I I . O trecere de la filozofie la ideologie: dialectica la Engels.

Sărăcirea ideologică. Mişcarea muncitorească „dezideologizeaz ă " marxismul. Ce este şi ce nu este ideologia. Condiţiile sale politice. (59)

401

CUPRINS

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI CAPITOLUL I V :

Educaţia religioasă a Rusiei (69)

CAPITOLUL V I I :

Omul nou (141)

I. Legenda Sfintei Rusii. Statul şi biserica. T e n t a ţ i a catolică.

Cernîşevski dispreţuieşte suferinţa romantică. Scientismul.

R e f o r m a lui P e t r u cel M a r e . D e c l i n u l Bisericii. Pătrunderea

M o r a l a în concepţia ştiinţei. Ce-i de făcut ? ca r o m a n gnos­

pietismului şi a iluminismului. Revoluţia pietistă a lui Alexan­

t i c . R a h m e t o v ca desăvârşit revoluţionar. N o u a morală, c h e ­

dru I. Situaţia religioasă a Rusiei în 1 8 2 5 . (69)

ia acţiunii revoluţionare. Un ideolog fără ideologie.

I I . Pătrunderea filozofiei r o m a n t i c e . G n o z a scurtcircuitează aculturaţia. Ea aduce o soluţie p r o b l e m e i naţionale. Slavofilii naţionalizează naţionalismul german. Falsificarea slavofilă a istoriei. D e t u r n a r e a teologică şi falsificarea religioasă.

Cuplul R u s i a - E u r o p a la Kireevski. Anticrematistica. I s t o r i o zofia dualistă a lui H o m e a k o v . G n o z a deghizată în tradiţie pa­ tristică. Slavofilii şi revoluţionarii împart aceleaşi contra-valori şi o aceeaşi matrice de gândire. (80) CAPITOLUL V :

Liberalism sau revoluţie (100)

CAPITOLUL V I I I :

Partidul visat (156)

I. Partidul visat anticipează partidul real. B a k u n i n şi N e c e -

aev. jok-u\.

Catehismul revoluţionarului.

Cercul

revoluţionar.

Partea lui Bakunin. KruMetanoia.

Morala.

Mărturia

indezirabilă. (156) I I . D e n u n ţ a r e a lui D o s t o i e v s k i . Ambiguitatea dostoievskismului. (168) CAPITOLUL I X :

Partidul schiţat (178)

I. Recuperarea slavofilismului de către stat. Minciuna rusă după

I. D i l e m a mişcării revoluţionare. Lavrov şi culpabilitatea. M i -

M i c h e l e t , Custine, M a r x . E r o a r e a lor. Liberalismul în Rusia.

hailovski şi individualismul. Stadiul etic. (178)

O c c i d e n t a l i s m u l liberal. (100)

I I . Pătrunderea marxismului. Statul şi intelighenţia în faţa „ca­

I I . N a ş t e r e a spiritului revoluţionar. Maximalismul lui B a k u -

pitalismului". Sistematica răului şi rusificarea marxismului. (185)

nin. Partidul. Dialectica. E s t e t i c a narodnicistă a lui Belinski.

I I I . T k a c e v . P r i n ce se aseamănă şi prin ce se opune el lui

H e r z e n î l citeşte p e C i e s z k o w s k i . E l devine socialist. E l de­

L e n i n . (190)

termină să treacă la stânga temele slavofile. Materialismul noii generaţii. (107) CAPITOLUL V I :

I V . R e v o l t ă sau revoluţie. Zemlea i volea, primul partid efec­ tiv. Atitudinea societăţii. Propagandă sau terorism. Instabi­

Intelighenţia (118)

în Rusia intelighenţia îşi află tipul pur. P r i m a p r e c o n d i ţ i e : un

litatea sintezei. (199) CAPITOLUL X :

Social-democraţia (211)

sistem de educaţie naţional şi etatizat. A doua p r e c o n d i ţ i e : o

C a r i e r a lui Plehanov. Marxismul c o n t r a terorismului. N o u a

slabă a u t o n o m i e a societăţii civile. A treia p r e c o n d i ţ i e : criza

Rusie. V i z i u n e a marxistă a noii Rusii. E c o n o m i s m u l şi revi­

vechiului regim. Prezenţa ideologiei, condiţie decisivă. Ea de­

zionismul. B e r n s t e i n şi Struve. M a r x i s m u l c o n t r a revizionis­

fineşte contururile intelighenţiei. Ea îi asigură identitatea faţă

mului. Marxismul contra bolşevismului. Materialismul contra

de Stat. Ea o protejează faţă de societatea civilă. C o m p a r a ţ i e

dialecticii.

cu Anglia, Franţa, G e r m a n i a . Situaţie triangulara: Stat, S o c i e ­ tate civilă, Intelighenţie. E t a p e l e relaţiilor lor, respectiv:

CAPITOLUL X I :

Lenin (234)

1) 1863-1881; 2) 1881-1894; 3) 1894-1905; 4) 1905-1913.

L o c u l lui L e n i n în istorie. Cu cine să-1 c o m p a r ă m ? î m b i n a ­

Mahaiski şi Vehi. D u b l u l proces al disoluţiei intelighenţiei.

rea unei viziuni ideologice şi a unei acţiuni raţionale. I m p e r ­ sonalitatea. Educaţia sa intelectuală. R a h m e t o v redivivus. N i c i rus, nici european. Un monstru de normalitate. L e n i n i s m u l în locul lui L e n i n .

402

403

CUPRINS

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

Leninismul metafizic (246)

CAPITOLUL X I I :

I. Există un leninism metafizic ? Antropologia. Iobagul arbitru.

Cunoaşterea. C e l e două linii în filozofie. Izvoarele lui Lenin.

Autorevelaţia materiei în marxism. Certitudinea polemică. (247) I I . Leninismul ca maniheism. C e l e două principii. C e i trei timpi. Ştiinţa. U r a . Politica. Leninismul nu este nici o filozo­ fie, nici o dogmatică. (262) CAPITOLUL

XIII:

Leninismul politic (273)

CAPITOLUL X V I :

strucţia socialismului. R e c u r s u l la putere şi la ideologie. Hiatusul. E l i m i n a r e a sa prin constrângere. E l i m i n a r e a sa magică.

Limbajul. Arta. î m b i n a r e a constrângerii şi a magiei. M u t a ţ i a ideologiei. Ea nu mai este o credinţă, ci o putere. R e l a ţ i a su­ puşilor cu ideologia. Relaţia Partidului cu ideologia. M a u s o ­ leul.

I. Politică, la L e n i n are un alt sens decât la Aristotel şi la

Note

Clausewitz. Revoluţia vizează puterea. Ea trece prin stat. P o ­

Bibliografie

liţismul şi nerăbdarea. (273) I I . Partidul. N o u t a t e şi precedente. Contra-complotul. O contra-societate completă. Partidul şi clasa muncitoare. Structu­ ra partidului. Partid şi ideologie. (279) I I I . Ierarhia duşmanilor. Ierarhia aliaţilor. Conspiraţia şi ma­ rea politică. Compromisul. Linia justă. Cotiturile. Ierarhia sen­ surilor. O conspiraţie publică. (289) CAPITOLUL X I V :

Minciună şi adevăr (301)

L e n i n este machiavelic ? D e d u b l a r e a limbajului sau dedubla­ rea adevărului. C i n e minte faţă de cine ? O politică explicită.

C i n e spune adevărul la cine ? Naivitatea. E x e m p l u l Adunării C o n s t i t u a n t e . C i n i s m u l . P o z i ţ i a justă. Buna-credinţă a Par­ tidului. Reaua-credinţă a aliaţilor săi. F e r i c i r e a leninistului.

CAPITOLUL X V :

La putere (315)

I. L e n i n la Zurich. Derularea probabilă a revoluţiei ruse. R ă z ­ boiul. Imposibilitatea unei evoluţii clasice a revoluţiei. (315) I I . Şansa lui L e n i n . Versantul anarho-democratic al politicii sale. Versantul etatist. O c t o m b r i e . (319) I I I . încrederea lui L e n i n . Devierea. Reafirmarea leninismu­ lui. Evidenţă şi c o n t r o l . D u ş m a n i i . L u p t a de clasă. Naşterea Partidului-stat. Asaltul. C o m p r o m i s u r i l e : B r e s t - L i t o v s k şi N E P - u l . (324) IV. Bilanţul puterii sovietice. Limitele sale. Presă, educaţie, cul­ tură. Partidul. Sprijinul maselor. Ajutorul puterilor străine.

Dispreţul lor. (337)

404

Imperiul falsului (345)

R e v o l u ţ i a nu este o apocalipsă. U n d e este socialismul ? C o n ­

I n d i c e de nume

363 381 393