Sf. Ioan Gura de Aur, Omilii la Matei vol. 3

OMILIA LV - OMILIA XC

OMILIA LV

„Atunci Iisus a spus ucenicilor Săi: «Dacă cineva voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea lui şi să-Mi urmeze Mie»"1 I - Cînd ,Atunci"?

- Cînd Petru a spus: Milostiv fii Ţie! Să nu-Ţifie Ţie aceasta"2 şi cînd a auzit: ,JMergi înapoia Mea, satano!"3.

Domnul nu S-a mulţumit numai să-1 mustre pe Petru, ci, voind să arate cu prisosinţă nechibzuinţa cuvintelor sale şi cîştigul patimii Lui, a spus: „Tu, Petre, îmi spui: «Milostiv fii Ţie! Să nu-Ţi fie Ţie aceasta!» Eu însă îţi spun: Nu numai că îţi este vătămător şi pierzător să împiedici şi să opreşti patimile Mele, dar nici tu nu vei putea să te mîntui dacă nu eşti pregătit totdeauna de moarte". Hristos îi învaţă pe ucenici cîştigul mare al patimilor Sale, nu numai prin cuvintele spuse mai înainte, ci şi prin cele de mai tîrziu, ca nu cumva să socotească ei că patimile Sale sînt nevrednice de El. în Evanghelia după Ioan, spune: ,JDacă bobul de grîu, care cade în pămînt, nu moare, rămîne singur; dar dacă moare, multă roadă aduce"4. Prin aceste cuvinte vrea să arate cu mai multă putere de expresie acelaşi lucru; nu spune numai despre El că trebuie să moară, ci şi despre apostoli. „Atît de mare cîştig are lucrul acesta, le spune Hristos ucenicilor Săi, încît şi pentru voi este cumplit lucru dacă nu vreţi să muriţi şi bun lucru, dacă sînteţi gata de moarte". Toate acestea însă le va spune mai tîrziu; deocamdată îi pregăteşte de moarte numai într-o singură privinţă. Uită-te cît de neconstrîngător este cuvîntul Lui! N-a spus: „De vreţi sau de nu vreţi, trebuie să pătimiţi asta!"

- Dar ce a spus?

- „Dacă vrea cineva să vină după Mine". Nu silesc, nu constrîng, ci las pe fiecare să fie stăpîn pe voinţa sa. De aceea şi spun: „Dacă vrea cineva". Chem la bine, nu la rău şi la greu; nu la pedeapsă sau osîndă, ca sa constring. însăşi natura 1.

2.

3.

4.

Matei 16, 24.

Matei 16, 22.

Matei 16, 23.

Ioan 12, 24.

lucrului spre care vă chem este în stare să vă atragă". Grăindu-le acestea, Hristos îi atrăgea la El şi mai mult. Cel care întrebuinţează sila de multe ori îndepărtează; dar cel care-1 lasă pe ascultător să fie el stăpîn pe el însuşi, îl atrage mai mult.

Cuvîntul bun e mai puternic decît constrîngerea. De aceea şi Hristos spunea:

„Daca vrea cineva". „Mari sînt bunătăţile pe care vi le dau, le spune Hristos.

Smt atît de mari încît voi, de buna voastră voie, veţi alerga spre ele!" I )acă cineva ţi-ar da aur, dacă ţi-ar oferi comori, n-ar avea nevoie să i ntrebuinţeze sila ca să te cheme. Dacă pentru ca să te cheme la aur şi la comori nu-i nevoie de silă, apoi cu mult mai mult atunci cînd Hristos te cheamă la bunătăţile cele din ceruri.

Dacă natura lucrului nu te sileşte să alergi după el, atunci nici nu eşti vrednic să-1 primeşti; iar dacă l-ai primit, atunci nici nu-ţi dai seama bine ce-ai primit. De aceea nu ne sileşte Hristos, ci ne îndeamnă, avînd grijă de noi.

Deoarece cuvintele lui Hristos despre patimile Sale păreau că prici-nuiseră multă frămîntare şi tulburare în sufletele apostolilor, Hristos le spune: „Nu-i nevoie să vă frămîntaţi şi să vă tulburaţi! Dacă socotiţi că spusele Mele nu sînt pricinuitoare de nenumărate bunătăţi, dacă soco l iţi că nu veţi avea parte de bine de veţi suferi şi voi, nu vă silesc, nici nu vă constring; ci, dacă cineva vrea să Mă urmeze, pe acela îl chem. Să nu socotiţi că a Mă urma înseamnă a face numai ceea ce faceţi voi acum! Nu! Trebuie să vă osteniţi mult, să înfruntaţi primejdii dacă voiţi sâ mergeţi după Mine! Nu, Petre! Să nu te aştepţi să meriţi cununi numai pentru că ai mărturisit că sînt Fiul lui Dumnezeu şi să socoteşti că îţi este de ajuns aceasta pentru mîntuire! Să nu socoteşti că poţi să te odihneşti, ca şi cum ai fi făcut totul! Pot, pentru că sînt Fiul lui Dumnezeu, să lac să nu vină peste tine nici necaz şi nici suferinţă; dar pentru tine nu vreau; vreau ca şi tu să iei parte cu ceva şi să ajungi mai încercat". Un organizator de jocuri atletice publice, dacă ar avea un prieten printre atleţi, n-ar voi să-1 încununeze numai pentru că este prieten cu el, ci şi pentru ostenelile sale, pentru vrednicia lui; şi aceasta mai cu seamă pentru că îl iubeşte. Tot aşa şi Hristos; pe aceia pe care-i iubeşte, pe aceia mai ales vrea să-i vadă biruitori şi prin propriile lor puteri, nu numai prin ajutorul Lui. Vezi cît de uşor de suportat îşi face Hristos cuvîntul Lui! Nu- i '. iiipresoaiă pe ucenicii Săi numai cu necazuri şi suferinţe, ci dă întregii u n i i o dogma de obşte, spunînd: Daca vrea cineva! "Yie femeie, fie băr .il, t i c conducător, f i e s u p u . s , s a meargă p e această cale!

Cele spuse de 1 i r i s t o - . p a : ; . . u p r i n d e << ->i n ^ u r ă idee. dar e l e cuprind ■ ' i intiia: „sa sc /</>.•</<.• </<• •../ i /</ tiuu.a lui";iii a treia: „sâ• •'/ nrnicj- Mii "; p u n i c i i . . . . <. i . : i - u .ie ',m c stătătoare.

Dar să vedem mai întîi ce înseamnă: a te lepăda de tine. Mai întîi însă să vedem ce înseamnă a te lepăda de altul, şi atunci vom şti ce înseamnă a te lepăda de tine.

- Ce înseamnă, dar, a te lepăda de altul?

- Cel care se leapădă de altul se înstrăinează complet de acela; nu-1 ajută, nu-1 sprijină, n-are milă, nu suferă de-1 vede biciuit, legat, întemniţat, chinuit pe cel de care s-a lepădat, de i-ar fi frate, prieten sau orice. Aşa de străini vrea Domnul să fim faţă de trupul nostru; să nu ne fie milă de el de este biciuit, surghiunit, ars sau în alt fel chinuit! Dacă ne purtăm aşa cu el, atunci avem milă M

IM

de el. Că şi părinţii atunci au milă de copiii lor cînd poruncesc dascălilor, cărora îi încredinţează, să n-aibă milă de ei. Tot aşa şi Hristos n-a spus numai: „Să n-ai milă de tine însuţi!", ci ceva mai mult: „Să te lepezi de tine însuţi!", adică: „Să nai nimic comun cu tine însuţi, ci să te dai primejdiilor, muncilor; aşa suflet să ai, ca şi cum n-ai suferi tu acestea, ci altul!". Şi n-a spus: „Să se tăgăduiască", ci: „Să se lepede". Iar a te lepăda e mai mult decît a te tăgădui.

II „Şi să-şi ia crucea lui". Luarea crucii este o urmare a lepădării de sine. Şi ca să nu socoteşti că a te lepăda de tine înseamnă numai a suferi cuvintele rele, ocările şi insultele, Hristos spune pînă unde trebuie să meargă lepădarea de sine; adică pînă la moarte, chiar moartea ruşinoasă. De aceea n-a spus: „Să se lepede de sine pînă la moarte", ci: „Să-şi ia crucea lui", arătînd moartea cea ruşinoasă; şi că nu trebuie făcută aceasta o dată, nici de două ori, ci toată viaţa. „Să ai necontenit, spune Hristos, înaintea ochilor moartea aceasta şi să fii pregătit, în fiecare zi, de junghiere! Mulţi au dispreţuit averile, desfătarea, slava, dar n-au putut dispreţui moartea, ci s-au temut de primejdii. De aceea Eu vreau ca luptătorul Meu să lupte pînă la sînge, să stea în arenă pînă la jun ghiere. De-ar trebui să sufere moartea, o moarte ruşinoasă, o moarte blestemată, o moarte cu proastă faimă, pe toate să le sufere cu curaj şi, mai mult, să se bucure de această moarte". „Şi să-mi urmezi Mie!" Pentru că se poate să suferi chinuri şi să nu-1 urmezi lui Hristos, cînd nu le suferi pentru El - că şi tîlharii, jefuitorii de morminte, înşelătorii suferă o mulţime de chinuri -, de aceea, ca să nu socoteşti că sînt de ajuns numai suferinţele, Hristos a adăugat şi pricina pentru care să înduri suferinţele.

- Care este pricina aceasta?

- Să urmezi lui Hristos făcînd şi suferind acestea; să suferi toate pentru Hristos şi să ai şi celelalte virtuţi; că şi aceasta vor să spună cuvintele: „Să-mi urmeze Mie"; nu trebuie să arali bărbăţie numai in sule rinţe, ci să arăţi şi castitate şi blîndeţe şi toată filozofia. Asta înseamnă a-L urma cum trebuie; înseamnă a săvîrşi şi celelalte virtuţi şi a suferi toate pentru Hristos.

Sînt oameni care urmează diavolului şi suferă chinuri şi-şi dau pentru el sufletele lor; noi însă suferim pentru Hristos; dar, mai bine spus, pentru noi înşine; aceia, ca să se vatăme pe ei, şi aici şi dincolo; noi însă, ca să cîştigăm şi viaţa aceasta şi pe cealaltă. Nu-i, oare, cea mai mare ticăloşie ca noi să nu arătăm acelaşi curaj ca şi cei care suferă chinuri spre pieirea lor, cînd avem să culegem atîtea cununi? Şi doar în ajutorul nostru stă Hristos, pe cînd în ajutorul acelora nimeni!

Porunca aceasta a mai dat-o Hristos apostolilor Săi5 cînd i-a trimis la propovăduire, zicîndu-le: „în calea paginilor să nu mergeţi"6; şi: „Vă trimit ca oile în mijlocul lupilor"7; şi: „La dregători şi împăraţi veţi fi duşi"8; acum însă este mai tare şi mai aspru. Atunci le vorbise numai de moarte; acum însă le

605

SFINTUL IOAN GURA DE AUR

vorbeşte şi de cruce, şi de o cruce continuă. Că spune: „Să-şi ia crucea lui", adică să o ia şi să o poarte mereu. Aşa obişnuieşte să facă totdeauna Hristos. Poruncile cele mari nu le dă la început, ci treptat, încetul cu încetul, ca să nu descurajeze pe ascultătorii Săi.

Apoi, pentru că spusele Sale păreau greu de îndeplinit, vezi cum uşurează greutatea lor prin cuvintele ce le spune în urmă. Dă răsplăţi care depăşesc cu mult mai mult sudorile; şi nu numai răsplăţi, ci şi pedepse celor ce săvîrşesc răul. Şi stăruie mai mult asupra pedepselor decît asupra răsplăţilor, pentru că de obicei pe oameni îi înţelepţeşte nu atît darea bunătăţilor, cît ameninţarea cu pedepse. Uită-te că şi acum începe cu pedepsele şi tot cu pedepsele sfîrşeşte! „Cel care vrea să-şi mîntuie sufletul îl va pierde; iar cel care-şi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla. Căci ce va folosi omul dacă va dobîndi lumea toată, dar îşi va pierde sufletul său? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?"9 Ceea ce spune Hristos are acest înţeles: „Nu vă dau această poruncă pentru că nu vreau să vă cruţ, ci pentru că vreau foarte mult să vă cruţ". Tatăl care cruţă pe copilul lui îl pierde; dar dacă nu-1 cruţă îl scapă. Lucrul acesta îl spunea şi un bărbat înţelept: „Dacă-l vei bate cu nuiaua pe fiul tău nu va muri; vei izbăvi sufletul lui de moarte"10; şi iarăşi: „Cel ce este moale cu fiul lui va lega rănile lui"11. Aşa se întîmplă şi cu ostaşii. Dacă generalul îşi cruţă ostaşii şi-i lasă să stea mereu în cetate, îi pierde şi pe ei şi pe cei din cetate. „Ca să nu vi se întîmple şi Matei 10, 38.

Matei 10, 5.

7. Matei 10, 16.

8. Matei 10, 18. !). Matei 16, 25-26. 10.

Prav. 23, 13. I I. tul. Sir. 5.

(i.

30, 7.

vouă lucrul acesta, spune Hristos, trebuie să fiţi pregătiţi necontenit de moarte. Că şi acum are să izbucnească un cumplit război. Nu sta, dar, înăuntru, ci ieşi afară şi luptă; atunci trăieşti, cînd cazi pe cîmpul de bătaie!" Dacă în războaiele acestea de pe pămînt ostaşul, care este pregătit totdeauna să fie ucis, caută să fie mai viteaz şi mai de neînvins, caută să fie înfricoşător pentru duşmani, deşi, dacă moare împăratul lui, pentru care a pus mîna pe armă, nu are putere să-1 învie, cu mult mai mult în războaiele acestea duhovniceşti, unde sînt atîtea nădejdi de înviere, cel care-şi va da sufletul său spre moarte îl va găsi. în primul rînd, pentru că nu va fi biruit iute; în al doilea rînd, pentru că dacă moare va fi călăuzit spre o viaţă mai bună.

III Apoi Hristos a spus: „Cel care vrea să-şi mîntuie sufletul îl va pierde, iar cel care-şi va pierde sufletul îl va afla". Şi într-un caz e vorba de mîntuire şi de pierdere şi în celălalt caz e vorba tot de mîntuire şi de pierdere. A grăit aşa ca să nu socoteşti că e vorba de aceeaşi pierdere şi de aceeaşi mîntuire în primul caz ca în al doilea caz, ci ca să cunoşti bine că este tot atît de mare deosebire între o

606

SFINTUL IOAN GURA DE AUR

mîntuire şi alta cîtă deosebire este între pierdere şi mîntuire. Hristos argumentează prin contrarii. Şi continuă: „Ce va folosi omul dacă va dobîndi lumea toată, dar îşi va pierde sufletul său?" Ai văzut că o mîntuire dobîndită cum nu trebuie este o pierdere mai rea decît orice pierdere, pentru că nu se mai poate răscumpăra cu nici un chip? „Să nu-Mi spui, ne grăieşte Domnul, că cel care fuge de astfel de primejdii şi-a mîntuit sufletul său!" Nu şi l-a mîntuit! Hristos pune pe fiecare faţă în faţă cu sufletul lui. Ce folos va avea de-ar dobîndi toată lumea, dar şi-ar pierde sufletul? Spune-mi, ce ai cîştiga din faptul că eşti stăpîn, dar ai vedea pe slugile tale desfătîndu-se, iar tu suferind cumplit? Nimic! Acelaşi lucru gîndeşte-1 şi de sufletul tău! Cînd trupul se desfătează şi se îmbogăţeşte, sufletul îşi aşteaptă pieirea. „Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?".Hristos stăruie iarăşi asupra aceluiaşi lucru. „Ai, oare, alt suflet, îţi spune Domnul, ca să-1 dai în schimbul sufletului tău?" Nu ai! Dacă pierzi bani, paguba o poţi repara tot cu bani; aşa e şi dacă pierzi case, robi sau orice altceva din averile tale; dar dacă-ţi pierzi sufletul, nu mai poţi da în schimbul lui alt suflet. De-ai avea lumea toată, de-ai fi împăratul lumii, n-ai putea să cum>eri un singur suflet, chiar de-ai da pentru el toate bogăţiile lumii, cu lumea a un loc! Şi ce e de mirare dacă se întîmplă aceasta cu sufletul, cînd şi cu trupul se întîmplă la fel? De-ai purta nenumărate coroane pe cap, dar dacă îţi este bolnav trupul de o boală de nevindecat, nu-ţi vei putea însănătoşi trupul de-ai da toată împărăţia ta, de-ai adăuga nenumărate trupuri, oraşe şi

f

SI INTUI. IOAN UIIKA

m Al IK

bani! Acelaşi lucru gîndeşte-1 şi despre suflet; dar, mai bine spus, chiar cu mult mai mult despre suflet. Lasă, dar, totul la o parte şi cheltuieşte-ţi toată rivna numai pentru suflet!

IV Nu te îngriji de lucruri străine! Ingrijeşte-te de tine şi de cele ale tale! Noi cei de astăzi ne asemănăm, în ceea ce facem, cu muncitorii din mine. De pe urma muncii lor n-au nici folos şi nici nu se îmbogăţesc, ci se vatămă mult, că-şi pun viaţa în primejdie pentru alţii, se primej-duiesc în zadar şi nu cîştigă nimic de pe urma sudorii şi morţii lor. Şi astăzi sînt mulţi care imită pe aceştia, care robesc în mine pentru îmbogăţirea altora; dar, mai bine spus, sînt chiar mai nenorociţi decît aceştia, cu atît mai mult cu cît pe noi ne aşteaptă şi iadul după aceste munci.

Sudorilor muncitorilor din mine le pune capăt moartea; pentru noi însă moartea este început de nenumărate munci. Iar dacă ai spune că îmbo-găţindu-te te desfătezi de ostenelile tale, arată-mi că îţi este fericit sufletul şi atunci te voi crede! Că sufletul este bunul cel mai de seamă pe care îl avem. Dacă trupul se îngraşă, iar sufletul se ofileşte nu îţi este de vreun folos buna stare a trupului, după cum cînd slujnica e veselă, bunăstarea slujnicei nu-i de nici un folos stăpînei ei pe moarte şi nici frumuseţea îmbrăcămintei, de vreun folos pentru un trup bolnav. Dar Hristos îţi va spune iarăşi: „Ce va da omul în schimb pentru sufletul lui?" Mereu şi mereu îţi porunceşte să te ocupi numai de suflet şi numai de el să te îngrijeşti.

După ce i-a înfricoşat pe ucenici cu aceste cuvinte, Hristos îi mîngîie cu bunătăţile Lui. „Câ are sâ vină Fiul Omului întru slava Tatălui Său cu sfinţii Săi îngeri şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui"'2.

Ai văzut că slava Tatălui şi a Fiului este una? Iar dacă slava este una, atunci e clar că şi fiinţa Lor e una. Dacă în cele de o singură fiinţă este cu putinţă să fie deosebire de slavă, că spune Pavel: >rAlta e slava soarelui şi alta slava lunii şi alta slava stelelor, câ stea de stea se deosebeşte în slavă " deşi toate sînt de o singură fiinţă, cum ar putea să se creadă că sînt de fiinţe diferite aceia care au o singură slavă? Hristos n-a spus că va veni cu o slavă asemănătoare slavei Tatălui, ca să nu presupui iarăşi deosebire între Tatăl şi Fiul, ci a arătat precis că va veni „întru slava Tatălui Său", ca să credem că au una şi aceeaşi fiinţă. „Pentru ce te temi, dar, Petre, îi spune Hristos, cînd auzi de moarte? Atunci Mă vei vedea întru slava Tatălui. Iar dacă Eu sînt în slavă, veţi fi şi

Vi. Matei Hi, 27. I.'l.

/ Cor. l.S, . 1 1 .

OMILII LA MATKI

voi. Cele ale voastre nu se mărginesc la viaţa aceasta de pe pămînt, ci vă aşteaptă o altă soartă mai bună!"

Cînd Hristos a vorbit de bunătăţi, nu s-a oprit la ele, ci a amestecat cu ele şi pedepsele cele înfricoşătoare: a vorbit de scaunul acela de judecată, de răspunderile de care nu vom putea scăpa, de hotărîrea cea dreaptă a lui Dumnezeu, de judecata cea neînşelată. Cu toate acestea n-a lăsat să fie împovărător cuvîntul Său, ci a strecurat în el şi bune nădejdi. Că n-a spus: „Atunci va pedepsi pe cei păcătoşi", ci: „Va răsplăti fiecăruia după faptele lui".

A spus aceste cuvinte nu numai ca să amintească păcătoşilor de pedeapsă, ci să amintească şi celor buni de premii şi cununi.

Hristos14 a spus aceste cuvinte ca să dea curaj bărbaţilor virtuoşi; eu însă totdeauna mă cutremur cînd aud aceste cuvinte, pentru că nu sînt printre cei încununaţi. Socot că şi alţii împărtăşesc împreună cu mine teama şi neliniştea. Pe care om, care-şi cercetează conştiinţa, nu-1 pot înspăimînta cuvintele acestea, nu1 pot face să se cutremure şi să-1 convingă că avem nevoie de sac şi de un post mai aspru decît ninivitenii? Că nu e vorba acum de distrugerea oraşului şi de pieirea tuturora, ci de pedeapsa cea veşnică şi de focul cel nestins.

V De aceea îi laud şi îi admir pe monahii care locuiesc în pustie, în afară de alte pricini şi pentru aceste cuvinte. Aceia, după masa de la amiază, dar, mai bine spus, după masa de seară - ei nu ştiu nicicînd de masa de la amiază, că ştiu că timpul de acum este timp de jale şi de post -, deci după masa de seară înalţă lui Dumnezeu imne de mulţumire şi-şi amintesc şi de aceste cuvinte ale lui Hristos. Şi dacă vreţi să auziţi aceste imne ca să le rostiţi si voi mereu, vă voi spune rugăciunea aceea sfînta. Cuvintele acestei rugăciuni sînt aşa: „Binecuvîntat eşti, Dumnezeule, Cel Ce mă hrăneşti din tinereţile mele, Cel Ce dai hrană la tot trupul. Umple de bucurie şi de veselie inimile noastre, ca avînd totdeauna toată îndestularea, să prisosim spre tot lucrul bun, întru Hristos Iisus, Domnul nostru, cu Care Ţie slavă, cinste şi putere, împreună cu Sfîntul Duh, în vecii vecilor, Amin. Slavă Ţie, Doamne; slavă Ţie, Sfinte; slavă Ţie, împărate, că ne-ai dat nouă mîncare spre bucurie. Umple-ne pe noi de Duhul Sfînt, ca să fim găsiţi bineplăcînd înaintea Ta, şi nu ruşinaţi, cînd vei răsplăti fiecăruia după faptele lui".

Merită laudă tot imnul acesta, dar mai ales cuvintele de la sfîrşit. Fiindcă de obicei masa şi mîncarea lenevesc şi îngreuiază, monahii pun cuvintele acestea ca un frîu sufletului, aducîndu-i aminte în timpul odihnei I <1. De aici începe partea morală: Despre monahi, că sini vrednici de laudă, dacă socotesc timpul de acum timp de jale.

de timpul judecăţii. Au aflat ce a păţit poporul lui Israel din pricina unei mese luxoase şi îmbelşugate. ,^4 mîncat, spune Scriptura, şi s-a îngrăşat şi a azvîrlit din picioare cel iubit"15. De aceea şi Moise spunea: „Cînd măninci, cînd bei şi te saturi adu-ţi aminte de Domnul Dumnezeu tău"16. Că poporul lui Israel, după ce a

SlINTIII. IOAN GURA DE AUR

MO

mîncat, a îndrăznit acele fapte nelegiuite. Caută, dar, şi tu să nu păţeşti la fel. Nu jertfeşti acum oi şi viţei idolilor de piatră şi de aur, dar caută să nu jertfeşti sufletul tău mîniei, să nu jertfeşti mîntuirea ta desfrînării şi nici celorlalte patimi!

De aceea şi monahii, temîndu-se de aceste prăpăstii de păcate, după masă, dar, mai bine spus, după post, că post este masa lor, fac pomenire de înfricoşă-toarea judecată şi de ziua cea din urmă. Dacă monahii aceia, care îşi pun în bună rînduială trupul şi sufletul lor prin posturi, prin culcatul pe pămînt gol, prin privegheri, prin îmbrăcatul cu sac şi prin alte nevoinţe călugăreşti, au nevoie încă să-şi aducă aminte de ziua cînd Domnul va răsplăti fiecăruia după faptele sale, cînd vom putea spune, oare, noi că trăim cum trebuie cînd întindem mese care aduc asupra noastră mii şi mii de naufragii, cînd nu ne rugăm deloc nici la începutul, nici la sfîrşitul mesei?

De aceea, ca să scăpăm de aceste naufragii, voi explica rugăciunea de care am vorbit, pentru ca, văzînd cîştigul ei, s-o spunem totdeauna la masă, ca să potolim săltările pîntecelui şi să aducem în casele noastre felul de vieţuire şi legile îngerilor acelora care locuiesc pustia. Ar trebui să vă duceţi acolo, printre monahi, ca să culegeţi de la ei aceste roade; dar, pentru că nu voiţi, ascultaţi cel puţin din gura mea melodia aceasta duhovnicească şi fiecare după ce mănîncă să spună aceste cuvinte, începînd aşa: „Binecuvîntat eşti, Dumnezeule". Cu acest început de rugăciune monahii împlinesc îndată legea apostolică, ce porunceşte: „Orice facem cu cuvîntul şi cu fapta sâ o facem în numele Domnului nostru Iisus Hristos, mulţumind lui Dumnezeu şi Tatălui prin El"17. Mulţumirea pe care o aduc monahii aceia lui Dumnezeu nu este numai pentru acea singură zi, ci pentru toată viaţa, că spun: „Cel Ce mă hrăneşte din tinereţile mele". învăţătură plină de filozofie. Odată ce Dumnezeu ne hrăneşte, nu trebuie să ne îngrijim de hrană. Dacă împăratul cel de pe pămînt ţi-ar făgădui că-ţi dă din vistieriile sale hrana cea de toate zilele, n-ai mai avea nici o grijă; cu mult mai mult ar trebui să fii fără de grijă cînd îţi dă Dumnezeu, Care-ţi varsă de toate ca dintr-o fîntînă. Monahii aceia rostesc aceste cuvinte ca să se convingă şi ei şi să convingă şi pe ucenicii lor să lepede orice grijă lumească. Apoi, ca să nu socoteşti că înalţă mulţumirea aceasta numai Deut. 32, 15. Mi. Deut. (i, 11-12. 17. Col. l. r >.

3, 17.

pentru ei, adaugă zicînd: „Cel Ce dai hrană la tot trupul", mulţumind pentru întreaga lume. Ca şi cum ar fi părinţii întregii lumi, aşa înalţă laudă lui Dumnezeu pentru toţi oamenii şi se întăresc prin aceasta spre o dragoste curată de fraţi. Nici nu pot să urască pe aceia pentru care mulţumesc lui Dumnezeu că sînt hrăniţi. Ai văzut că şi în cuvintele de mai înainte şi în cuvintele de acum, prin mulţumirea adusă lui Dumnezeu, sporesc dragostea şi aruncă orice grijă lumească? Dacă Dumnezeu dă hrană la tot trupul, apoi cu mult mai mult celor care şi-au închinat Lui viaţa; dacă dă hrană celor legaţi cu grijile lumeşti, apoi cu mult mai mult celor ce au lepădat aceste griji. Hristos dînd aceeaşi învăţătură spunea: „Sînteţi mai de preţ decît păsările!"18. Spunea acestea ca să ne înveţe să nu ne încredem în

SlINTIII. IOAN GURA DE AUR

MO

bogăţie, în pămînt şi în seminţe. Că nu ne hrănesc acestea, ci cuvîntul lui Dumnezeu.

Cu aceste cuvinte ale rugăciunii monahii aceia închid gura mani-heilor, valentinienilor19 şi tuturor celor care bolesc de ereziile lor. Că nu poate să fie rău Dumnezeul Acela Care dă tuturora bunătăţile Lui şi chiar celor ce-L hulesc pe El. Urmează apoi cererea: „Umple de bucurie şi de veselie inimile noastre".

- Dar de care bucurie e vorba? Nu cumva de bucuria cea pămîn-tească?

- Doamne fereşte! Dacă monahii aceia ar voi-o pe aceasta, n-ar popula culmile munţilor şi pustia, nu s-ar îmbrăca în sac; ei vorbesc de bucuria aceea care n-are nimic comun cu viaţa aceasta, de bucuria îngerilor, de bucuria cea de sus. Şi n-o cer aşa de mîntuială, ci cu multă stăruinţă. Nu spun: „Dă", ci: „Umple!". Şi apoi nu spun: „Pe noi", ci: „Inimile noastre!". Bucuria aceasta este bucuria inimii, că „roadă Duhului este dragostea, bucuria, pacea"20. Pentru că păcatul aduce întristare, de aceea cer ca prin bucurie să se sădească în sufletele lor dreptatea; altfel nici nu poate fi bucurie. „Ca avînd totdeauna toată îndestularea, să prisosim spre tot lucrul bun". Iată că împlinesc cuvintele acelea evanghelice care spun: „Pîinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi"21. Şi aceasta o cer tot pentru cele duhovniceşti: „ca să prisosim spre tot lucrul bun", spun ei.

18. Luca 12, 7.

19. Valentinienii, adepţii gnosticului Valentin. Valentin, eretic gnostic din secolul al doilea, s-a născut probabil în Alexandria. A răspîndit învăţătura sa în Egipt şi în Asia, iar între anii 13(> şi 1 fi.5, în Roma. Descoperit aici ca eretic, a fost izgonit din Biserică şi a fugit în Cipru.

20. Gal. 5, 22.

21. Matei (i, 11.

N-au spus: „Ca să facem numai ceea ce ni s-a poruncit", ci: „Ca să facem mai mult decît ni s-a poruncit". Acest înţeles îl au cuvintele: „Ca să prisosim". îi cere lui Dumnezeu să-i îndestuleze în cele de neapărată trebuinţă; dar ei nu vor să I se supună Lui numai cu îndestulare, ci cu multă prisosinţă şi în toate. Aceasta e faptă de robi recunoscători şi de bărbaţi filozofi, care fac totdeauna şi în toate cu prisosinţă. Apoi, pentru ca să-şi aducă loruşi aminte de propria lor neputinţă, că nu pot face nici o faptă bună fără ajutorul cel de sus, după ce au spus: „Ca să prisosim spre tot lucrul bun", adaugă: „întru Hristos Domnul nostru, cu Care Ţie slavă, cinste şi putere, în veci, Amin". începuseră rugăciunea cu o doxologie şi o termină tot cu o doxologie.

VI Apoi par că încep o altă rugăciune; dar nu, căci continuă aceeaşi rugăciune.

Aşa face şi Pavel la începutul Epistolei către Galateni; termină cu doxologie, spunînd: „După voinţa lui Dumnezeu şi Tatăl, Căruia slava în veci, Amin"22, dar continuă să vorbească de subiectul despre care scria. Iar în altă epistolă, după ce a spus: „Au cinstit şi au slujit făpturii în locul Făcătorului, Care este binecuvîntat în veci, Amin"23, nu-şi termină cuvîntul, ci continuă. Să nu învinuim, dar, nici noi

M2

ShlNIUl. IOAN CIDKA 1)K AUK

pe aceşti îngeri că fac ceva nepotrivit cînd, după ce termină cu o doxologie, continuă sfintele lor cîntări. Urmează unor legi apostolice: încep cu doxologie şi sfîr-şesc cu doxologie. Iar după acest sfîrşit continuă, făcînd iarăşi început. De aceea spun: „Slavă Ţie, Doamne; Slavă Ţie, Sfinte; Slavă Ţie, împărate, că ne-ai dat nouă mîncare spre bucurie". Nu trebuie să mulţumim lui Dumnezeu pentru binefacerile Lui cele mari, ci şi pentru cele mici. Monahii mulţumesc deci lui Dumnezeu şi pentru hrană făcînd de ruşine erezia maniheilor şi pe toţi care spun că viaţa aceasta pămîn-tească e rea. Şi pentru ca nu cumva, din pricina înaltei lor filozofii şi a dispreţului stomacului, să bănuieşti despre ei că socotesc spurcate mîn-cărurile, de pildă acelea de la care se abţin, prin rugăciunea aceasta te învaţă că ei se abţin de la foarte multe nu pentru că socotesc spurcate făpturile lui Dumnezeu, ci pentru că pun în practică filozofia lor. Şi iată că după ce au mulţumit pentru cele primite, cer daruri şi mai mari; nu rămîn la cele lumeşti, ci se urcă mai presus de ceruri şi spun: „Umple-ne pe noi de Duhul Sfînt". Căci nici nu este cu putinţă să trăieşti cum trebuie dacă nu eşti plin de harul Sfîntului Duh, după cum nu este cu putinţă să faci o faptă bună sau mare dacă nu te bucuri de ajutorul lui Hristos.

2 2 . Cal. I, 4-.r>. 2 A .

Ram. 1, 2.r>.

OMILII LA MAI l.l

<>43

După cum atunci cînd au spus: „Ca să prisosim spre tot lucrul bun", au adăugat: „întru Hristos Iisus", tot aşa şi acum spun: „Umple-ne pe noi de Duhul Sfînt, ca să fim găsiţi bineplăcînd înaintea Ta". Ai văzut că pentru cele lumeşti nu se roagă, ci numai mulţumesc; dar pentru cele duhovniceşti şi mulţumesc şi se roagă? Hristos spusese: „Căutaţi împărăţia cerurilor, şi toate acestea se vor adăuga vouă24. Uită-mi-te şi la o altă filozofie a acestor monahi! Că spun: „Ca să fim găsiţi bineplăcînd înaintea Ta, şi nu ruşinaţi". „Nu ne pasă că sîntem luaţi în rîs, că mulţimea ne batjocoreşte; nu ne vom întoarce de pe calea ce-am apucat, orice ar spune oamenii despre noi, batjocorindu-ne şi ocărîndu-ne; toată lupta noastră este să nu fim ruşinaţi atunci, în ziua cea mare a judecăţii!" Cînd monahii spun acestea, aduc înaintea ochilor lor şi rîul cel de foc, dar şi răsplăţile şi premiile. Nu spun: „Ca să nu fim pedepsiţi", ci: „Ca să nu fim ruşinaţi". „Pentru noi, spun monahii, a supăra pe Stăpîn e mai groaznic decît a fi aruncaţi în iad".

Dar pentru că pe majoritatea oamenilor nu-i înfricoşează aceasta, fiind legaţi de pămînt, monahii au adăugat în rugăciunea lor: „Cînd vei răsplăti fiecăruia după faptele lui".

Ai văzut de cît de mare folos ne-au fost aceşti oameni străini de lume şi călători pe pămînt, aceşti locuitori ai pustiei, dar, mai bine spus, aceşti locuitori ai cerului? Noi, străini ai cerului şi locuitori ai pămîntului; ei, dimpotrivă.

După rugăciunea aceasta, monahii, cu inima zdrobită şi cu ochii plini de multe lacrimi, se duc la culcare, dormind atît cît să se odihnească puţin. Şi iarăşi fac din noapte zi, petrecînd noaptea în rugăciuni de mulţumire şi cîntări de psalmi. Nu numai bărbaţii, ci şi femeile pun în practică această filozofie, învingînd slăbiciunea firii cu prisosul voinţei lor. Să ne ruşinăm, dar, noi bărbaţii, de tăria acestor femei şi să încetăm de a ne mai da în vînt după lucrurile din lumea aceasta, după umbră, după visuri, după fum. Cea mai mare parte a vieţii noastre o ducem în nesimţire; copilăria ne este plină de ignoranţă; bătrîneţea iarăşi ne veştejeşte simţirea; vîrsta de la mijloc, puţină cîtă este, este singura care mai poate să ne bucure în chip conştient de bucuria de a trăi; dar, mai bine spus, nici aceasta nu ne bucură curat de viaţă, că e pîngă-rită de nenumărate griji şi de osteneli. De aceea, vă rog să căutăm bunătăţile cele veşnice şi nemuritoare, să căutăm viaţa care nu îmbătrîneşte niciodată. Poţi trăi şi în oraş şi să duci viaţa pe care o duc monahii în

24. Matei <612, 33.

SKlNIUl. IOAN UURA I>E AUR

pustie, să pui în practică filozofia lor; poţi avea şi soţie, poţi locui în casă şi în lume şi să te rogi, să povesteşti, să fii cu inima zdrobită. Cei de la început, care au fost învăţaţi de apostoli învăţătura creştină, locuiau în oraşe, dar aveau aceeaşi evlavie ca şi cei care locuiesc pustia; alţii au avut ateliere, ca Priscila şi Acvila; toţi profeţii au avut femei şi case, ca Isaia, ca Iezechiel, ca Moise; şi aceasta cu nimic nu le-a vătămat virtutea. Să-i imităm şi noi pe aceştia, să mulţumim necontenit lui Dumnezeu, să-I înălţăm necontenit cîntări, să trăim în curăţenie sufletească şi trupească şi să ne îngrijim şi de celelalte virtuţi; să aducem în oraşe filozofia pustiei, ca să fim bineplăcuţi înaintea lui Dumnezeu şi preţuiţi de oameni şi să avem parte şi de bunătăţile cele viitoare, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care Tatălui slavă, cinste şi putere, împreună cu Sfîntul şi de viaţă făcătorul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin.

OMILIA LVI

„Amin, amin zic vouă, sînt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea pînă ce nu vor vedea pe Fiul Omului venind întru împărăţia Sa"1 I Hristos vorbise mult despre primejdiile, moartea, patimile Sale şi despre uciderea ucenicilor Săi; le dăduse acele porunci aspre; greutăţile şi primejdiile erau în viaţa aceasta, înaintea ochilor, iar bunătăţile, în nădejdi şi în aşteptare; le spusese de pildă că aceia care-şi vor pierde sufletul şi-1 vor cîştiga2; că are să vină cu slava Tatălui Său, că are să răsplătească3. Vrînd însă să-i încredinţeze pe ucenici şi cu văzul şi să le arate cum este slava aceea cu care are să vină - atît cît erau în stare s-o cunoască -, le-o arată şi le-o descoperă aici pe pămînt, ca ucenicii să nu se întristeze nici de moartea lor şi nici de moartea Stăpînului lor; şi mai ales Petru, pe care-1 îndureraseră mult spusele Domnului. Şi iată ce face Hristos! După ce le-a vorbit de iad şi de împărăţia cerurilor - că prin cuvintele: „Cel ce şi-a aflat sufletul său îl va pierde; şi cel ce şi-l va pierde pentru Mine, îl va afla"4 şi prin cuvintele: „Va răsplăti fiecăruia după faptele lui"5, a arătat şi iadul şi raiul -, aşadar, după ce a vorbit de amîndouă, Hristos le pune înaintea ochilor slava din împărăţia cerurilor. Dar iadul nu li-1 arată încă.

- Pentru ce?

- Iată de ce! Dacă ar fi avut în fata Lui alti oameni, care erau mai legaţi de pămînt, ar fi fost de neapărată trebuinţă şi aceasta, dar pentru că ucenicii erau oameni aleşi şi cu judecată, Hristos îi îndeamnă cu bunătăţile cereşti. Şi nu numai pentru această pricină le arată slava din împărăţia cea cerească, ci şi pentru că o astfel de instruire era mai potrivită cu El. Cu aceasta nu vreau să spun că Domnul nu vorbeşte de chinurile iadului; sînt cazuri cînd aproape le pune sub ochi, de pildă atunci cînd vorbeşte de bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr1', de robul care a Matei 1 6 , Matei 1 6 , 3 . Matei 1 6 , 4 . Matei 1 0 , 5 . Matei 1 6 , 1.

28.

2.

25.

27.

39.

27.

cerut tovarăşului său suta de dinari7, de cel ce a intrat la nuntă fără haină de nuntă" şi de altele mai multe. „Şi după şase zile a luat pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan"y.

Alt evanghelist spune după opt zile10. Nu este o contrazicere între unul şi altul, ci un acord perfect. Unul a socotit şi ziua în care a rostit Domnul cuvintele: jyAmin, amin, zic vouă, sînt unii din cei ce stau aici", precum şi ziua în care i-a suit în munte; celălalt socoteşte numai zilele de la mijloc.

Tu însă uită-mi-te ce suflet de filozof are Matei! Nu tăinuieşte că Domnul i-a cinstit pe ceilalţi apostoli mai mult decît pe el. Acest lucru îl face de multe ori şi evanghelistul Ioan, lăudînd, cu mult adevăr, în chip deosebit pe Petru. Ceata aceasta de sfinţi era lipsită de invidie şi de slavă deşartă.

Luînd, dar, pe corifeii apostolilor, „I-a suit într-un munte înalt, îndeosebi, şi S-a schimbat la faţă înaintea lor; şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar hainele Lui s-au făcut albe ca lumina. Şi s-au arătat lor Moise şi Ilie, vorbind cu El"".

- Pentru ce a luat numai pe aceşti apostoli?

- Pentru că aceştia depăşeau pe ceilalţi apostoli; Petru, prin aceea că-L iubea foarte mult pe Hristos; Ioan, prin aceea că era foarte iubit de Hristos; iar Iacov, prin răspunsul pe care l-a dat Domnului împreună cu fratele lui zicînd: „Putem să bem paharul"12, dar nu numai prin acest răspuns, ci şi prin faptele sale; printre altele şi prin acelea că a împlinit ceea ce a spus; atît de greu şi împovărător ajunsese înaintea iudeilor, încît Irod a socotit că le face cel mai mare dar dacă îl omoară pe Iacov13.

- Dar pentru ce nu i-a suit pe munte îndată după ce spusese acele cuvinte?

- Pentru ca ceilalţi apostoli să nu încerce un sentiment josnic omenesc. De aceea Hristos nici n-a spus numele acelora care aveau să se suie pe munte. Că ar fi dorit mult şi ceilalţi ucenici să meargă şi ei cu EI, de vreme ce aveau să vadă chipul slavei celei cereşti; şi ar fi fost îndureraţi văzîndu-se trecuţi cu vederea; chiar dacă slava, pe care avea să le-o arate, era oarecum materială, totuşi era un lucru mult dorit.

- Dar pentru ce atunci Domnul le-a spus mai dinainte că unii din cei ce stau (i. Luca 16, 19-31.

7. Matei 18, 23-34.

8. Matei 22, 8-13.

9. Matei 17, 10. Luca 9, 28.

I I. Matei 17, 1-3.

12. Matei 20, 22.

13. lapte 12, 1 '2.

1.

cu El nu vor muri pînă ce nu vor vedea slava Sa? - Pentru ca aceia care vor fi martori să înţeleagă mai uşor cele despre care le vorbise mai înainte şi pentru ca, fiind cuprinşi de o mai puternică dorinţă, datorită numărului zilelor, să se suie în munte cu minte trează şi cu luare-aminte.

- Dar iarăşi, pentru ce aduce pe Moise şi pe Ilie?

- Se pot spune multe pricini! Prima este aceasta: pentru că unii spuneau că El este Ilie, alţii că este Ieremia, iar alţii, uriul din profeţii cei din vechime14,

Hristos aduce pe corifeii profeţilor, ca ucenicii să vadă şi prin aceasta deosebirea dintre robi şi Stăpîn şi că pe bună dreptate a fost lăudat Petru cînd L-a mărturisit Fiu al lui Dumnezeu15. în afară de asta se mai poate spune şi o altă pricină: iudeii îl învinuiau continuu pe Hristos că este călcător de lege şi-L socoteau hulitor, pentru că îşi atribuie o slavă ce nu I se cuvenea, anume slava Tatălui, şi spuneau:, Acesta nu este de la Dumnezeu, pentru că nu păzeşte sîmbăta"'6 şi iarăşi: „Pentru lucru bun nu Te lovim cu pietre, ci pentru hulă; că om fiind Te faci pe Tine Dumnezeu"17; de aceea Hristos, ca să arate că amîndouă aceste învinuiri sînt pornite din invidie, ca să arate că nu poate fi învinuit nici de una, nici de alta, că nici nu calcă legea şi nici nu-Şi atribuie o slavă ce nu I se cuvine cînd spune că este egal cu Tatăl, aduce alături de Sine pe aceşti doi oameni ai Vechiului Testament, care au strălucit şi în una şi în alta. într-adevăr, Moise, a dat legea; iar iudeii puteau să gîndească aşa: Moise nu s-ar fi uitat la Hristos cu bucurie dacă ar fi fost un călcător de lege, cum socoteau ei, nici nu I-ar fi slujit dacă ar fi fost un stricător de lege şi un duşman al lui Moise, dătătorul de lege. Ilie, la rîndul lui, era un mare apărător al slavei lui Dumnezeu; iar Ilie n-ar fi stat alături de El şi nar fi ascultat de El dacă Hristos ar fi fost potrivnic lui Dumnezeu, dacă S-ar fi numit pe Sine Dumnezeu, fără ca să fie ceea ce spune că este, dacă S-ar fi făcut pe Sine egal Tatălui fără să aibă dreptul să facă lucrul acesta.

II Se mai poate spune şi o altă pricină pe lîngă cele spuse.

- Care?

- Ca să afle ucenicii că are stăpînire asupra morţii şi vieţii, că stăpî-neşte şi pe cele de sus şi pe cele de jos. De aceea aduce pe muntele Taborului şi pe Moise, care murise, şi pe Ilie, care nu murise.

14.

15.

16.

17.

Matei 16, 14.

Matei 16, 16-17. han 9, 16. han 10, X\.

Iar a cincea pricină - că aceasta e a cincea, pe lîngă cele de mai înainte - ne-o descoperă însuşi evanghelistul.

- Care-i aceasta?

- Ca să le arate slava crucii, să mîngîie pe Petru şi pe ceilalţi ucenici care se înfricoşaseră de patimile Domnului şi să le dea curaj. Moise şi Ilie, fiind alături de Hristos, nu tăceau, ci „vorbeau, spune evanghelistul Luca, de slava care avea să se împlinească în Ierusalim , adică patimile şi crucea. Că slavă este numele ce se dă totdeauna patimilor şi crucii. Hristos nu i-a încurajat pe ucenicii Săi numai 18. Luca 9, 31.

I!). Matei 16, 24.

20. leş. 4, 10.

21. leş. 14, 16-31.

22. Matei 14, 29.

211. /■a/ite /">, l. r ).

24. III Regi 17, 17-24.

25. I I I R e g i 1 7 , 1 , 1 8 , 1

SI INTUI. IOAN OURA DE AUR

prin cuvintele spuse de Moise şi Ilie, ci şi prin virtutea acestor bărbaţi; şi această virtute mai cu seamă le-o cerea ucenicilor Săi. într-adevăr, după ce a spus: „Cel care vrea să vină după Mine să-şi ia crucea lui şi să-Mi urmeze Mie"79, a adus înaintea ucenicilor pe aceşti bărbaţi care şi-au pus viaţa în primejdie de nenumărate ori pentru poruncile lui Dumnezeu şi pentru poporul încredinţat lor.

Fiecare din ei, pierzîndu-şi sufletul şi l-a aflat; fiecare din ei a stat cu îndrăznire în faţa tiranilor: Moise înaintea lui Faraon, Ilie, înaintea lui Ahav; şi au stat pentru nişte oameni nerecunoscători şi neascultători; şi au fost tîrîţi în primejdie de moarte chiar de cei mîn-tuiţi de ei; fiecare din ei a voit să scape poporul de închinarea la idoli; fiecare din ei era om obişnuit: Moise era zăbavnic la limbă şi slab la glas20; Ilie, un ţăran; fiecare era foarte sărac: Moise nu avea nimic, iar Ilie nu avea ceva mai mult decît cojocul. Şi toate acestea pe timpul Vechiului Testament, cînd nu fusese dat harul cel atît de mare al facerii de minuni. Moise, e drept, a despărţit Marea Roşie21, dar Petru a mers pe apă22, era în stare să mute munţii, tămăduia bolile trupului, alunga demonii sălbatici; făcea cu umbra trupului lui acele minuni nespus de marP; a adus toată lumea la credinţă. Ilie, e drept, a înviat un mort24, dar apostolii au înviat nenumăraţi morţi şi nu primiseră încă Sfintul Duh. Aşadar şi pentru aceasta îi aduce Hristos pe munte pe Moise şi pe Ilie. Voia ca ucenicii Lui să fie următori acestor bărbaţi şi în conducerea poporului, şi în stăruinţă, şi în tărie; să fie blînzi ca Moise, rîvnitori ca Ilie şi tot atît de purtători de grijă ca şi ei; Ilie a îndurat foametea trei ani de zile pentru poporul iudeu25, iar Moise a spus: „De le ierţi lor păcatul, iartă-l! Iar de nu, şterge-mă şi pe mine din cartea pe care ai scris-o"26. De toate acestea le-a amintit Hristos ucenicilor Săi punîndu-le în fată pe Moise şi pe Ilie. I-a adus în slavă, pentru ca apostolii să nu se ridice numai pînă la înălţimea lor, ci să-i întreacă prin faptele şi luptele lor. Cînd apostolii I-au spus: „Să spunem să se pogoare foc din cer"27 şi au făcut pomenire de Ilie, care pogorîse foc din cer, Domnul le-a răspuns: „Nu ştiţi ai cărui Duh sînteţi"28. Le-a răsaşa ca să-i înveţe să nu se răzbune, că harul lor este mai mare decît arul lui Euns Ilie. Să nu socotească nimeni că eu îl osîndesc pe Ilie ca pe un om nedesăvîrşiţi Nu spun asta; dimpotrivă, era un om desăvîrşit; dar în vremea lui, cînd mintea oamenilor era mai copilăroasă, era nevoie de această pedagogie. Moise de asemeni era şi el în această privinţă desăvîrşit; cu toate acestea Hristos cere de la ucenicii Săi mai mult decît de la Moise: „Dacă nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decît a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra întru împărăţia cerurilor!"29. Apostolii n-aveau să meargă în Egipt, ci în toată lumea; mai cumplită decît Egiptul; n-aveau să stea de vorbă cu Faraon, ci să se lupte cu diavolul, cu însuşi tiranul răutăţii. Scopul luptei lor era de a lega pe diavol şi de ai răpi toate armele lui; şi au făcut asta, nu despărţind marea, ci despărţind cu toiagul lui lesei adînc de necredinţă, cu valuri cu mult mai cumplite decît valurile Mării Roşii. Iată, dar, cu cîte îi înspăimînta Hristos pe apostoli, care erau oameni: cu moartea, sărăcia, necinstea, cu mii şi mii de suferinţe. Se cutremurau în faţa acestora mai mult decît se cutremuraseră iudeii altădată în faţa Mării Roşii. Şi cu toate acestea Hristos i-a convins să înfrunte toate primejdiile şi să treacă peste ele cu aceeaşi siguranţă ca şi pe uscat.

SI INTUI. IOAN OURA DE AUR

Pentru a-i îndemna deci spre toate aceste lupte, Hristos a adus alături de El, pe Muntele Taborului, pe cei care au strălucit în Vechiul Testament.

- Ce spune Petru cel înflăcărat?

- ,JSine este nouă să fim aici!"30 Petru auzise că Hristos trebuie să meargă la Ierusalim şi să pătimească; temîndu-se şi tremurînd încă pentru Hristos, chiar după ce fusese certat, se apropie de El; dar nu mai îndrăzneşte să-I spună ca mai înainte: ,fltilostiv fii Ţie!"31, ci, tot din pricina aceleiaşi frici, îi spune acelaşi lucru, dar cu alte cuvinte.

Văzuse muntele, singurătatea, pustia. Socotea că locul acesta îl va feri de orice primejdie; dar nu numai locul, ci şi neducerea Lui la Ierusalim. Petru dorea, deci, ca Hristos să stea acolo necontenit. De aceea a şi vorbit de colibe. „Dacă s-ar face aceste colibe, îşi 27.

28.

29.

9, 54.

9, 55.

Ma t ei 5, :«) . Ma t ei 17, .11. Ma t ei 16, 22.

Luca

Luca

20.

4.

SI IN IIII. IOAN (UJRA l)K AUR

spunea Petru, nu ne vom mai sui în Ierusalim; iar dacă nu ne suim în Ierusalim, nu va muri. Că spune Domnul că acolo au să tăbărască asupra Lui cărturarii'.' Dar Petru n-a îndrăznit să grăiască aşa. De aceea, ca să-şi ajungă scopul, se exprimă altfel, grăieşte liniştit, fără teama de a mai fi certat, spunînd: „Bine este nouă să fim aici, unde sînt şi Moise şi Ilie; Ilie, care a coborît foc pe munte, şi Moise, care a intrat în nor şi a vorbit cu Dumnezeu! Nimeni nu va şti unde sîntem!".

III Ai văzut cît de înflăcărată era dragostea lui Petru pentru Hristos? Nu te uita că rugăciunea lui era nesocotită! Uită-te cît de înflăcărat era, cît de mult ardea de dragoste pentru Hristos!

Că nu spunea aceste cuvinte tremurînd pentru viaţa lui, ascultă ce a spus Petru cînd Hristos a vestit mai dinainte patimile şi moartea Sa: „Sufletul meu mi-l voi pune pentru Tine"31; şi: „Chiar de ar trebui să mor cu Tine, nu mă voi lepăda de Tine"!33 Vezi-1, apoi, că s-a aruncat chiar în mijlocul primejdiilor. Cînd era atîta popor înjur, nu numai că n-a fugit, ci a scos sabia şi a tăiat urechea slugii arhiereului34. Deci nu gîndea la el, ci tremura pentru Dascălul său.

Dar pentru că Domnul grăise cu tărie să pătimească şi să moară, Petru nu mai grăieşte ca mai înainte, ci, gîndindu-se să nu mai fie certat din nou, zice: „Dacă vrei să facem aici trei colibe: Ţie una, lui Moise una şi lui Ilie una"35.

Ce spui, Petre? Oare nu cu puţin mai înainte ai arătat cît de mare este deosebirea între El şi robi? Pentru ce-L mai numeri iarăşi împreună cu robii?

Ai văzut cît de nedesăvîrşiţi în credinţă erau apostolii înainte de răstignirea Domnului? Chiar dacă Tatăl îi descoperise lui Petru că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, totuşi descoperirea aceasta nu este mereu vie în sufletul lui; spaima îl tulbură şi uită cine este Hristos. Nu vorbesc numai de spaima pricinuită de patimile şi răstignirea Domnului, ci şi de spaima pricinuită de cele văzute pe Muntele Taborului. Ceilalţi evanghelişti arată lucrul acesta; ei spun că tulburarea lui Petru se datoreşte spaimei sale şi de aceea a rostit acele cuvinte. Evanghelistul Marcu spune: „Că nu ştia ce să spună; că erau înfricoşaţi"36; iar evanghelistul Luca, după ce a spus: „Să facem trei colibe", a adăugat: „neştiind cespune"7.

Apoi, ca să arate că şi Petru şi ceilalţi apostoli erau cuprinşi de mare frică, a spus: 32. Ioan 13, 37. 3.3.

Marcu 14, 31. 34.

Ioan IK, 10. 3. r >.

Matei 17, 4. 3(i.

Marcu il, li.

,JLrau îngreuiaţi de somn; şi deşteptîndu-se au văzut slava Lui" 38. Evanghelistul numeşte „somn" ameţeala mare pricinuită de vederea aceea. După cum ni se întunecă privirile din pricina unei lumini prea mari, tot aşa au păţit şi ei atunci.

Nu era noapte, ci zi; iar strălucirea covîrşitor de mare a slavei le îngreuiase ochii lor slabi.

7 Matei 17, (i-K.

SI IN IIII. IOAN (UJRA l)K AUR

Ce s-a întîmplat mai departe? N-a vorbit Hristos, nici Moise, nici Ilie. Dar cel mai mare decît toţi, al Cărui cuvînt este adevărul, Tatăl, sloboade glas din nor.

- Pentru ce din nor?

- Aşa Se arată totdeauna Dumnezeu! „Nor şi negură împrejurul Lui"39; şi: „Şadepe nor uşor"40; şi iarăşi: „Cel ce a pus nori suirea Lui"41, şi: „Nor L-a luat de la ochii lor"42; şi: „Ca Fiu al Omului, venind pe nori"43. Glasul a venit din nor ca să creadă apostolii că glasul vine de la Dumnezeu. Şi norul era luminos. „Şi încă grăind el, iată nor luminos i-a umbrit. Şi iată glas din nor, zicînd: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit! De Acesta să ascultaţi!"44.

Cînd Dumnezeu ameninţă, norul este întunecos, ca pe Muntele Sinai. Că spune Scriptura: ,A intrat Moise în nor şi în negură; şi ca aburul, aşa se purta fumul"45. Profetul David, vorbind de ameninţarea lui Dumnezeu, spune: „întunecoasă apă în norii văzduhului"46. Acum însă norul este luminos, pentru că voia să înveţe, nu să înspăimînte. Petru spunea: „Să facem trei colibe"; Tatăl însă a arătat o colibă nefăcută de mîna omenească. De aceea pe Muntele Sinai, fum şi abur de cuptor; aici, lumină nespusă şi glas. Apoi, ca să arate că n-a vorbit de unul din cei trei, ci numai de Hristos, cînd s-a auzit glasul, cei doi, Moise şi Ilie, s-au făcut nevăzuţi. Dacă Tatăl ar fi vorbit de unul din cei trei, cei doi n-ar fi plecat, ca să rărnînă Domnul singur.

- Dar pentru ce norul nu L-a acoperit numai pe Hristos, ci pe toti trei?

- Dacă L-ar fi acoperit numai pe Hristos, s-ar fi crezut că El a vorbit. De aceea şi evanghelistul, întărind asta, spune că glasul era din nor, adică de la Dumnezeu.

- Ce a spus glasul?

37.

38.

39.

40.

41.

42.

43.

Luca 9, 33.

Luca 9, 32.

Ps. 96, 2.

Isaia 19, 1.

Ps. 103, 4.

Fapte 1, 9.

Dan. 7, 13.

44. Matei 17, , r >.

4, r ). leş. 24, 18. II. A. 17, 13.

- >rAcesta este Fiul Meu cel iubit!".

Dacă este iubit, nu te teme, Petre! Ar fi trebuit, Petre, să fi cunoscut de mult puterea Lui şi să te fi încredinţat de învierea Lui. Dar pentru că nu ştii, vocea Tatălui să te încredinţeze! Dacă Dumnezeu este puternic, după cum şi este, atunci e clar că şi Fiul e la fel. Nu te teme, dar, Petre, de patimile Fiului! Dacă nu înţelegi încă, atunci gîndeşte-te la aceea că este şi Fiu şi este şi iubit. yrAcesta este Fiul Meu cel iubit", a spus Tatăl. Iar dacă este iubit, nu te teme! Nimeni nu părăseşte pe cel pe care-1 iubeşte. Aşadar nu te tulbura. De L-ai iubi pe Hristos de mii de ori, nu-L iubeşti cum îl iubeşte Tatăl Său, „întru Care a binevoit". îl iubeşte nu numai pentru că L-a născut, ci şi pentru că este în totul egal cu El şi de

SKlNTUI. IOAN GURA DE AUR

acelaşi gînd cu El. Deci dragostea este îndoită, dar, mai bine spus, chiar întreită: pentru că este Fiu, pentru că este iubit, pentru că în El a binevoit.

- Ce înţeles au cuvintele: Jntru Care am binevoit"?

- Ca şi cum ar spune: „întru Care Mă odihnesc; întru Care îmi găsesc plăcerea". Pentru că este în totul egal cu Tatăl, pentru că este o voinţă şi în El şi în Tatăl, pentru că, rămînînd Fiu, este una în totul cu Cel ce L-a născut. ,J)e Acesta să ascultaţi!"

Deci, nu te împotrivi, Petre, cînd El vrea să fie răstignit! „Şi auzind, au căzut cu faţa la pămînt şi s-au spăimîntat foarte. Şi apropiindu-Se Iisus, S-a atins de ei şi le-a zis: «Sculaţi-vâ şi nu vă temeţi!» Şi ridicîndu-şi ochii lor, n-au văzut pe nimeni, decît numai pe Iisus"47.

IV Pentru ce s-au spăimîntat ucenicii cînd au auzit cuvintele Tatălui? Şi mai înainte s-a auzit un glas ca acesta, la Iordan48 şi era multă lume de faţă, dar nimeni nu s-a spăimîntat; şi iarăşi, mai tîrziu, cînd glas a venit din cer, unii spuneau că a tunat49; dar, nici atunci, nimeni nu s-a spăimîntat. Pentru ce deci pe Muntele Taborului ucenicii au căzut cu feţele la pămînt?

- Pentru că era pustietate, înălţime, linişte adîncă, schimbare la faţă plină de frică, lumină neamestecată şi nor întins; toate acestea i-au umplut de mare spaimă; spaima îi strîngea din toate părţile; temîndu-se au căzut cu feţele la pămînt şi s-au închinat. Dar pentru ca nu cumva spaima prelungită prea mult să-i facă să uite tot ce s-a petrecut pe munte, Hristos pune îndată capăt spaimei lor; Se arată singur şi le porunceşte să nu spună nimănui nimic pînă după învierea Sa din morţi. „Coborîndu-Se din munte, le-a poruncit să nu spună nimănui vedenia pînă 18. Matei 3, 17.

•1!). Ioan 12, 28-2!).

cînd va învia din morţi"50.

Cu cît erau mai mari faptele pe care ucenicii le spuneau despre Hristos, cu atît erau primite mai greu de mulţime. Dacă ucenicii ar fi vorbit de răstignirea Lui, sminteala ar fi fost şi mai mare; de aceea Hristos le porunceşte să tacă; şi nu fără temei, ci amintindu-le din nou de patimile Sale; aproape că le spune şi pricina pentru care le-a poruncit să tacă. Nu le-a poruncit să nu spună nimănui niciodată, ci pînă cînd va învia din morţi. Trece sub tăcere ceea ce era înfricoşător şi face pomenire numai de ceea ce era frumos, de înviere.

- Dar ce? După înviere ucenicii nu aveau să se mai smintească?

- Deloc! Numai în timpul de dinainte de răstignire mai puteau să-şi pună întrebări. După răstignire ucenicii primiseră Duhul Sfînt, aveau în sprijinul lor glasul minunilor săvîrşite de ei; şi toate cîte spuneau erau primite cu uşurinţă, pentru că proclamau puterea lui Hristos mai tare decît o trîmbiţa; nici o sminteală nu mai putea pune piedică celor ce se săvîrşeau.

SKlNTUI. IOAN GURA DE AUR

Nimeni deci n-a fost mai fericit decît apostolii, mai ales decît cei trei apostoli care au fost învredniciţi să stea sub acelaşi nor cu Stăpînul. Dar dacă vrem, vom vedea şi noi pe Hristos. Nu aşa cum L-au văzut aceia atunci în munte, ci cu mult mai strălucitor. în ziua cea din urmă, nu va veni aşa; atunci pe Tabor, pentru a-i cruţa pe ucenici, a dat drumul numai la atîta strălucire cît puteau ei suferi; în ziua cea din urmă însă va veni cu însăşi slava Tatălui; şi nu numai cu Moise şi Ilie, ci cu oştire nenumărată de îngeri, cu arhangheli, cu heruvimi, cu popoarele acelea nenumărate de puteri cereşti; nu va avea un nor deasupra capului Lui, ci cu cerul înfăşurat. După cum atunci cînd se face judecată înaintea poporului se dau la o parte perdelele, iar judecătorii sînt văzuţi de toţi cei de faţă, tot aşa şi atunci, în ziua cea mare a judecăţii lumii, toţi îl vor vedea pe Hristos stînd pe scaunul de judecată; toţi oamenii vor sta înaintea Lui; şi El, cu gura Lui, va grăi oamenilor.

Unora le va spune: „Veniţi, binecuvîntaţii Părintelui Meu, că am flâmînzit şiMiaţi dat să mănînc"51; altora le va zice: ,Jiine, slugă bună şi credincioasă, peste puţin ai fost credincioasă, peste multe te voi pune ; altora le va spune cu totul altceva; unora: ,JDuceţi-văînjbcul cel veşnic, care este pregătit diavolului şi îngerilor lui"53; iar altora: „Slugă vicleană şi leneşă"5*; pe unii îi va tăia în două55 şi-i va da chinuitorilor'1', iar altora le va porunci să fie legaţi de mîini şi de picioare şi 50.

51.

52.

53.

54.

55.

Matei 17, 9.

Matei 25, 34-35.

Matei 25, 21.

Matei 25, 41.

Matei 25, 2(i.

Matei 24, 51.

aruncaţi în întunericul cel mai din afară57. După secure58 vine cuptorul59; iar cei aruncaţi din năvod60 acolo vor cădea. >rAtunci drepţii vor străluci ca soarele"6', dar, mai bine spus, mai mult decît soarele. A spus atîta, nu pentru că atîta va fi lumina lor, ci pentru că nu cunoaştem o lumină mai strălucitoare decît a acestui astru; a vrut să înfăţişeze strălucirea viitoare a sfinţilor cu ajutorul unei străluciri cunoscute nouă. Pentru că şi pe munte, cînd evanghelistul a spus că „a strălucit ca soarele", pentru aceeaşi pricină a grăit aşa. Că lumina de pe Tabor era mai mare decît lumina soarelui, au arătat-o ucenicii care au căzut cu feţele la pămînt.

Dacă n-ar fi fost o lumină neamestecată, ci una la fel cu a soarelui, n-ar fi căzut la pămînt, ci ar fi putut-o suferi cu uşurinţă.

Drepţii62, dar, vor străluci atunci ca soarele; şi mai mult decît soarele, iar păcătoşii vor suferi cele mai groaznice chinuri. Atunci nu va mai fi nevoie nici de documente, nici de dovezi, nici de martori. Cel Care va judeca va fi totul: şi martor şi dovadă şi Judecător. El le ştie bine pe toate, că „toate sînt goale şi descoperite înaintea ochilor Lui"63. Nu se va vedea atunci nici bogat, nici sărac, nici puternic, nici slab, nici înţelept, nici neînţelept, nici rob, nici liber, ci toate aceste măşti vor dispărea şi se vor cerceta numai faptele fiecăruia. Dacă la tribunalele acestea de pe pămînt, cînd este judecat cineva pentru împilare sau crimă, oricine ar fi, fie el prefect, consul, orice, i se iau toate demnităţile şi vinovatul primeşte cea mai grea pedeapsă, cu mult mai mult va fi aceasta atunci.

SITNIUI. IOAN

<;URA DK

AUR

V Ca să nu se întîmple aşa, să lepădăm hainele cele murdare, să luăm armele luminii şi slava lui Dumnezeu ne va acoperi. Care poruncă a Domnului este grea?

Care nu-i uşoară? Ascultă ce spune profetul şi atunci vei cunoaşte uşurinţa poruncilor! ,JSlici dacă ţi-ai arcui ca un cerc grumazul tău şi dacă ai aşterne sub tine sac şi cenuşă, nici aşa nu vei chema post primit; ci dezleagă toată legătura nedreptăţii, dezleagă legăturile cele cu sila făcute"6*.

Uită-te la înţelepciunea profetului! Dă mai întîi porunci grele, pe care apoi le înlătură şi cere să te mîntui îndeplinind poruncile uşoare; cu aceasta arată că Dumnezeu n-are nevoie de osteneli, ci de ascultare. Apoi arată că virtutea este 56. Matei 18, 34.

57. Matei 22, 13.

58. Matei 3, 10.

5!). Matei 13, 42, 50.

60. Matei 13, 48.

61. Matei 13, 43.

62. De aici începe partea morală: Despre judecata din urmă; atunci dregătoriile dispar. învinuire cămătarilor şi sfătuire pentru a face mai degrabă milostenie.

uşoară, iar păcatul greu; şi ilustrează aceasta chiar cu numele date virtuţilor şi păcatelor. Profetul numeşte păcatul lanţ şi legătură, iar virtutea liberare şi scăpare de lanţuri şi legături. ,J)ezleagă, spune profetul, toată legătura nedreptăţii"65; numeşte aşa poliţele şi chitanţele. „Lasă în libertate pe cei zdrobiţi"66, adică pe cei ce suferă. Aşa e datornicul: cînd vede pe cel ce l-a împrumutat, i se zbate inima şi se teme de el mai rău ca de o fiară sălbatică. „Ia în casa ta pe săracii fără de adăpost. Dacă vezi pe cel gol, îmbracă-l. Nu trece cu vederea pe cei din neamul tău"67. într-o cuvîntare de mai înainte, vorbindu-vă de răsplăţile primite de cei ce îndeplinesc aceste porunci, vă arătam bogăţia acestor răsplăţi. Acum să vedem dacă aceste porunci sînt grele, dacă sînt mai presus de puterile omeneşti. Aşa ceva nu vom găsi, ci cu totul dimpotrivă; că faptele bune au multă uşurinţă, iar cele rele sînt cu multă sudoare. Este, oare, o greutate mai mare ca aceea de a da bani cu împrumut, de a te îngrji de dobînzi şi de poliţe, de a cere garanţii, de a te teme şi a tremura pentru amanete, pentru capete, pentru procente şi pentru giranţi? Aşa sînt afacerile! Iar siguranţa aceasta aparentă şi născocită a poliţelor şi a giranţilor este mai şubredă decît orice şi plină de bănuieli. A face milostenie însă e mai uşor şi fără bătaie de cap.

Să nu neguţătorim, dar, nenorocirile altora, nici să facem trafic cu iubirea de oameni. Ştiu că mulţi aud cu neplăcere cuvintele acestea. Dar care ar fi folosul tăcerii? Dacă aş tăcea şi nu v-aş supăra deloc cu spusele mele, ar fi cu neputinţă să vă scap de pedeapsă cu tăcerea, ba, dimpotrivă, tocmai tăcerea ar mări pedeapsa; şi nu numai vouă, ci şi mie mi-ar pricinui pedeapsă o tăcere ca aceasta.

Ce folos de vorbe plăcute, dacă nu ajută la treburi, ba te mai şi vatămă? Ce cîştig să te bucur cu cuvîntul, dar de fapt să te supăr? Ce cîştig ai să-ţi încînt auzul, dar să-ţi chinuiesc sufletul? De aceea e de neapărată trebuinţă să vă supăr aici pe pămînt, ca să nu fim osîndiţi dincolo.

S-a abătut, iubite frate, asupra Bisericii o cumplită boală, o boală care are nevoie de multă îngrijire. Cei care au primit porunca să nu-şi adune comori nici din munca lor dreaptă şi cinstită, ci să deschidă casele lor celor nevoiaşi, aceia

<>5. Isaia . r >8, (>.

Isaia 58, (i. <i7. Isaia 58, 7.

SITNIUI. IOAN

<;URA DK

AUR

cîştigă bani şi averi de pe urma sărăcirii altora, născocind un jaf frumos la chip şi o lăcomie ce-şi găseşte scuze. Nu-mi spune că legile îngăduie procentele. Şi vameşul împlineşte legea, dar e pedepsit. Şi noi vom păţi la fel dacă nu încetăm a împila pe cei săraci, dacă nu încetăm a face cu neruşinare negoţ cu nevoile şi nenorocirile

SIINTIH. IOAN MIRA DK AUR

altora. De aceea ai bani, ca să pui capăt sărăciei, nu ca să neguţătoreşti sărăcia. Tu însă, sub masca ajutorării celui nevoiaş, îi faci şi mai mare nenorocirea şi vinzi cu bani iubirea de oameni. Vinde-o, nu te opresc; dar vinde-o pentru împărăţia cerurilor. Să nu iei în schimbul unei fapte atît de mari un preţ mic, o dobîndă neînsemnată, ci viaţa cea nemuritoare. Pentru ce te porţi ca un om sărac şi nevoiaş, ca un chiţibuşar, vîn-zînd lucruri de mare preţ pe nimica, pentru bani care azi sînt şi mîine nu sînt, cînd ar trebui să le dai pe împărăţia cerurilor care rămîne veşnic? Pentru ce laşi pe Dumnezeu şi vrei să cîştigi cîştiguri omeneşti?

Pentru ce laşi deoparte pe Cel Care poate să te îmbogăţească şi superi pe cel care n-are nici leţcaie? Pentru ce laşi pe Cel Care poate să-ţi dea şi închei contracte cu un nerecunoscător? Acela doreşte să-ţi dea înapoi ce I-ai dat; acesta se supără cînd îţi întoarce banii; acesta abia îţi dă procentul; Acela îţi dă însutit şi viaţă veşnică; acesta, cu ocări şi cu sudalme; Acela, cu laude şi cu strigăte de bravo; acesta te pizmuieşte; Acela îţi împleteşte cununi; acesta abia de-ţi întoarce aici pe pămînt ce i-ai dat; Acela, şi aici şi dincolo. Nu este, oare, culmea prostiei să nu ştii nici să cîştigi? Cîţi n-au pierdut şi capitalul pentru procente? Cîţi n-au căzut în primejdii pentru procente? Cîţi n-au căzut în neagră sărăcie şi n-au adus şi pe alţii pentru negrăita lor lăcomie?

VI Să nu-mi spui că cel care se împrumută se bucură şi că-ţi mulţumeşte pentru împrumut. Face lucrul acesta din pricina cruzimii tale. Şi Avraam, cînd şi-a dat soţia în mîinile barbarilor , a făcut asta ca să-i fie bine primită isteţimea lui; dar nu de bună voie, ci de frica lui Faraon; tot aşa şi săracul este silit din pricina cruzimii tale să-ţi mulţumească pentru împrumut, pentru că tu socoteşti că nu merită să-1 împrumuţi.

Dar mi se pare că tu, chiar cînd scapi pe cineva dintr-o primejdie, pretinzi răsplată pentru că l-ai scăpat.

- Vai de mine, să mă ferească Dumnezeu de asta! mi s-ar răspunde.

- Ce spui, omule? Nu vrei să ceri bani cînd scapi pe cineva dintr-o primejdie mai mare, dar eşti atît de neomenos cînd e vorba de o primejdie mai mică! Nu vezi cîtă pedeapsă stă deasupra cametei? Nu auzi că şi în Vechiul Testament este oprită camătă?69 Dar care e scuza celor mai mulţi cămătari?

- Dacă iau dobînzi pentru banii împrumutaţi, o fac pentru ca să ajut pe cel sărac, mi se spune.

OMILII MATKI

I.A

(i.17

- Nu păcătui, omule! Dumnezeu nu vrea astfel de jertfă. Nu înşela legea lui Dumnezeu. Mai bine să nu-i dai săracului deloc decît să-i dai dintr-un astfel de cîştig.

Din pricina dobînzilor nedrepte faci să fie nelegiuiţi chiar banii adunaţi prin muncă dreaptă şi cinstită. Este la fel ca şi cum ai forţa un pîntece bun să nască scorpii.

Dar pentru ce vorbesc eu de legea lui Dumnezeu? Nu numiţi chiar voi înşivă o murdărie datul banilor cu împrumut? Dacă voi, care cîşti-gaţi de pe urma împrumutului, îl osîndiţi aşa, gîndiţi-vă ce osînda va rosti Dumnezeu asupra voastră!

Dacă vrei să vezi ce spun şi legile civile despre datul banilor cu împrumut, află că ele socotesc fapta aceasta cea mai mare ruşine. Legile civile nu îngăduie oamenilor cu mari dregătorii, celor care fac parte din marele sfat, numit senat, să se facă de 08. Fac. 12, 10-20. (ii). Deut. 15, 7-8.

SIlNTUI. IOAN (IIIRA 1)K AI1H

ruşine cu astfel de cîştiguri; legea le interzice nişte cîştiguri ca acestea. Nu se cuvine, oare, să ne cutremurăm cînd nu dăm atîta preţuire vieţuirii cereşti cîtă preţuire dau legiuitorii romani senatului, cînd socotim de mai puţin preţ cerul decît pămîntul, cînd nu ne ruşinăm de o faptă atît de necugetată? Căci ce poate fi, oare, mai necugetat decît a te sili să semeni fără să ai pămînt, ploaie şi plug? De aceea cei ce au născocit această plugărie rea seceră neghină care se aruncă în foc.

Nu sînt, oare, o mulţime de neguţătorii drepte şi cinstite: lucrarea pămîntului, creşterea oilor, a vitelor, a păsărilor, munca cu braţele, chi-vernisirea averilor? Pentru ce, dar, te porţi ca un nebun şi ca un om fără de minte, cultivînd zadarnic spini?

Vrei să-mi spui că vin peste rodurile pămîntului o mulţime de nenorociri: grindina, tăciunele, ploaia prea multă? Dar nu atîtea cîte vin peste banii daţi cu împrumut. Oricît de multe ar fi nenorocirile acestea, paguba nu atinge decît venitul pămîntului. Capitalul - adică pămîntul - rămîne întreg. Dincolo însă adeseori mulţi din cei care dau bani cu împrumut au pierdut nu numai dobînzile, ci şi capitalul. Iar înainte de pagubă sînt şi necontenit trişti. Niciodată nu se bucură de averile lui cel care dă bani cu dobîndă, nici nu se veseleşte de ele, ci cînd primeşte dobînda nu se bucură că are un venit, ci se întristează că dobînzile nu depăşesc capitalul. Şi înainte ca această odraslă rea, dobînda, să se nască desăvîrşit, cămătarul o sileşte să nască şi ea, prefă-cînd dobînzile în capital. Şi forţează pe aceşti pui de viperă nevîrstnici, să nască şi ei înainte de vreme. Aşa sînt dobînzile; mistuie şi sfîşie sufletele nenorociţilor cămătari mai mult decît viperele.

Aceasta este legătura nedreptăţii! Acestea sînt legăturile cele cu silă făcute!

Cămătarul spune: „Dau bani cu împrumut, nu ca să iei, ci ca să dai mai mult decît ţiam dat". Dar Dumnezeu ne porunceşte să nu luăm înapoi nici banii pe care i-am dat: „Daţi, ne spune Dumnezeu, celor de la care nu aşteptaţi să mai luaţi" 70. Tu însă ceri mai mult decît ai dat şi sileşti pe cel pe care l-ai împrumutat să se socotească dator, să-ţi pună în palmă şi ce nu i-ai dat. Şi crezi că prin asta îţi măreşti averea! Nu. în loc să ţi-o măreşti îţi aprinzi focul cel nestins.

Aşadar, ca să nu se întîmple una ca aceasta, să tăiem pîntecele cel rău care zămisleşte dobînzile, să stîrpim odraslele cele neleguite, să secăm pîntecele acesta pustiitor şi să urmărim numai cîştigurile cele mari şi adevărate.

- Dar care sînt acestea?

- Ascultă-1 pe Pavel, care spune: ,ftfare cîştig este evlavia unită cu îndestularea cu ceea ce ai"71.

Să ne îmbogăţim, dar, numai cu această bogăţie, ca să ne bucurăm şi aici pe pămînt de tihnă şi să avem parte şi de bunătăţile cele viitoare, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin.

70. Luca 6, 35.

71. / Tim. 6, 6.

OMILIA LVII

„Şi L-au întrebat pe £1 ucenicii Lui, zicîndu-I: «Pentru ce spun cărturarii că trebuie să vină Ilie mai întîi?»"1 I Ucenicii nu ştiau lucrul acesta din Scripturi, ci cărturarii îl spuneau şi răspîndiseră în poporul simplu cuvîntul acesta despre Ilie ca şi despre Hristos. De aceea şi samarineanca zicea: „Ştim că va veni Mesia; cînd va veni Acela ne va spune nouă toate"2; iar iudeii îl întrebau pe Ioan Botezătorul: „Eşti Ilie sau proorocul?"3 Deci, după cum am spus, era împămîntenit printre iudei cuvîntul despre Hristos şi despre Ilie, dar nu era tălmăcit de cărturari cum trebuia.

Scripturile vorbesc de două veniri ale lui Hristos; aceasta care a avut loc şi cea viitoare. Arătîndu-le pe acestea, Pavel spunea: „S-a arătat harul cel mîntuitor al lui Dumnezeu, învăţîndu-ne ca, lepădînd necredinţa şi poftele cele lumeşti, să vieţuim cu cuminţenie, cu dreptate şi cu cucernicie"4. Aceasta este o venire a lui Hristos. Ascultă că o arată şi pe cealaltă! După ce a spus cele de mai sus, a adăugat: >yAşteptînd fericita nădejde şi arătarea marelui Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos"5. Şi profeţii vorbesc de două veniri ale lui Hristos. Înainte-Mergător al celei de a doua veniri va fi Ilie; al celei dintîi a fost Ioan Botezătorul, pe care Hristos îl numea şi Ilie, nu pentru că era Ilie, ci pentru că împlinea slujirea aceluia. După cum Ilie va fi înainte-mergătorul celei de a doua veniri a lui Hristos, tot aşa şi Ioan a fost Inainte-Mergătorul celei dintîi.

Cărturarii însă amestecau cele două veniri şi rătăceau poporul; vorbeau poporului numai de venirea cea de a doua a lui Hristos şi spuneau: „Dacă acesta ar fi Hristos, atunci ar trebui ca Ilie să vină mai întîi". Pentru aceasta ucenicii au întrebat: „Pentru ce spun cărturarii că trebuie să vină Ilie mai întîi?''în acest scop şi fariseii au trimis la Ioan să-1 întrebe: „Dacă tu eşti Ilie?". Nu pomenesc deloc de venirea Lui cea dintîi.

Care este, dar, dezlegarea pe care a dat-o Hristos?

1. Matei 17, 10.

2. Ioan 4, 25. li. han 1, 21.

2, I 1- 12. 5.

2, i:i. \ . TU

Ti t

Hristos spune: „Ilie va veni înainte de a doua Mea venire; dar Ilie a venit şi acum - numindu-1 aşa pe Ioan Botezătorul -, acesta a venit ca Ilie. Dar dacă vrei

SIlNTUI. IOAN (IIIRA 1)K AI1H

să întrebi de Ilie Tesviteanul, va veni şi acesta". Pentru aceasta a şi spus Hristos ucenicilor Săi: „Ilie va veni şi va aşeza la loc pe toate"6 - Pe care „toate"?

- Acelea despre care vorbea profetul Maleahi: „Voi trimite la voi pe Ilie Tesviteanul, care va întoarce inima tatălui spre fiu, ca să nu vin şi să bat cu desăvîrşirepămîntul"1. Ai văzut preciziunea cuvintelor profetice? Hristos a numit pe Ioan Botezătorul Ilie, pentru că amîndoi au aceeaşi slujire; şi ca să nu socoteşti că profetul numeşte pe Ioan Botezătorul Ilie, profetul a adăugat şi patria lui Ilie, numindu-1 „Tesviteanul"; dar Ioan Botezătorul nu era tesvitean. Pe lîngă aceasta, profetul îi mai dă încă un semn deosebitor: „Ca să nu vin şi să bat cu desăvîrşire pămîntul". Prin aceste cuvinte arată venirea a doua a lui Hristos, venirea cea înfricoşătoare. In cea dintîi venire, Hristos n-a venit să bată pămîntul. Că „n-am venit, spune Hristos, să judec lumea, ci să mîntuiesc lumea"8. Profetul a grăit deci aşa pentru a arăta că Tesviteanul are să vină înaintea acelei veniri, cînd va avea loc judecata lumii. Şi ne spune profetul şi pricina venirii lui Ilie.

- Care este pricina?

- Ca, prin venirea sa, să înduplece pe iudei să creadă în Hristos, ca să nu piară cu desăvîrşire toţi cînd va veni Hristos. De aceea şi Domnul le aduce aminte de cuvintele profetului, spunînd: „Şi va aşeza la loc pe toate", adică va îndrepta necredinţa iudeilor care vor trăi pe vremea aceea. De aceea şi cuvintele profetului sînt foarte precise; n-a spus: „Va întoarce inima fiului spre tată", ci: „Va întoarce inima tatălui spre fiu"; pentru că iudeii au fost părinţii apostolilor, profetul spune că Ilie va întoarce inimile părinţilor, adică cugetul poporului iudeu, la învăţăturile fiilor, adică ale apostolilor. „Dar vă spun vouă că Ilie a şi venit şi nu l-au cunoscut, ci i-au făcut cîte au voit. Aşa are să pătimească şi Fiul Omului de la ei. Atunci au înţeles că despre Ioan le-a vorbit"9.

Apostolii au înţeles, deşi nu spuseseră lucrul acesta nici cărturarii, nici Scripturile; şi au înţeles repede, pentru că au ajuns mai ascuţiţi la minte şi mai atenţi la cele spuse. (>.Matei 17, 11.

7. Mal. H, 24.

K . han 12, 47. !>.

Matei 17, 12 !.'!.

- De unde au cunoscut ucenicii aceasta?

- Hristos le spusese doar mai înainte: ,Acesta este Ilie, care are să vină"10.

Aici însă le spune şi că: ,^4. venit" şi că „Ilie va veni şi va aşeza la loc pe toate".

Să nu te tulburi şi nici să socoteşti că e o încurcătură de cuvinte cînd Hristos spune o dată că Ilie are să vină, iar altă dată, că a şi venit. Toate spusele sînt

adevărate. Cînd spune că „Ilie va veni"şi că „va aşeza la loc pe toate", vorbeşte de Ilie Tesviteanul şi de întoarcerea la credinţă a iudeilor, care se va petrece atunci; iar cînd spune că „acesta este cel care are să vină", numeşte pe Ioan Botezătorul Ilie, după felul slujirii sale. Şi profeţii numeau cu numele de David pe împăraţii de seamă, iar pe iudei îi numeau căpetenii de sodomeni şi fii de etiopieni din pricina purtărilor lor.

Deci, după cum Ilie va fi înainte-mergătorul celei de a doua veniri a Domnului, tot aşa Ioan a fost înainte-mergătorul celei tiintîi veniri.

II Dar nu numai pentru această pricină Hristos îl numeşte pretutindeni Ilie pe Ioan Botezătorul, ci şi pentru ca să arate că este un deplin acord între El şi Vechiul Testament şi că venirea lui Ioan Botezătorul este potrivit profeţiei. De aceea a şi adăugat iarăşi: >rA venit şi nu l-au cunoscut, ci i-au făcut toate cîte au voit".

- Ce înseamnă „Toate cîte au voit"? înseamnă: L-au aruncat în temniţă, l-au ocărit, l-au omorît, i-au adus capul pe tipsie. ,^işa are să pătimească şi Fiul Omului de la ei". Vezi că Hristos găseşte iarăşi prilej potrivit să amintească ucenicilor de patimile Sale, pentru ca, prin patimile lui Ioan, să le aducă multă mîngîiere. Şi nu numai prin aceasta, ci şi prin aceea că face îndată mari minuni. Ori de cîte ori vorbeşte de patimile Sale, Hristos face îndată minuni; şi după ce vorbeşte de patimile Sale, şi înainte de a vorbi. Se poate vedea aceasta pretutindeni. >yAtunci, spune evanghelistul, a început să le arate că trebuie să se ducă la Ierusalim şi să moară şi să pătimească multe"17.

- Cînd ,Atunci"?

- Cînd Petru a mărturisit că este Hristosul şi Fiul lui Dumnezeu12. Iarăşi în Muntele Taborului, cînd a arătat ucenicilor vederea aceea minunată şi cînd profeţii vorbeau despre slava Lui, Hristos le-a vorbit de patimile Sale13. Acum, după ce vorbeşte de patimile lui Ioan, a adăugat: 10. Matei 11, 14.

11. Matei 10, 21.

12. Matei Hi, 10. I.'t.

Matei 17, 12.

„Aşa şi Fiul Omului va pătimi de la ei". Puţin mai tîrziu, cînd a scos demonul pe care ucenicii n-au putut să-1 scoată14, face iarăşi acelaşi lucru. Că şi atunci, „întorcîndu-se ei in Galileea, Iisus le-a spus că Fiul Omului are să fie dat în mîinile oamenilor păcătoşi; şi-L vor omorî şi a treia zi va învia"'5. Hristos face aceste minuni ca prin măreţia minunilor să potolească tristeţea covîrşitoare a apostolilor, să-i mîngîie în orice chip. Tot aşa şi acum, prin amintirea morţii lui Ioan, le dădea mu^tă mîngîiere.

srlN'll ÎL IOAN CURA 1)K AUR

Dar poate că cineva m-ar întreba: - Pentru ce Hristos nu l-a trimis şi acum pe Ilie, înviindu-1, dacă prin venirea lui avea să dea atîtea mărturii bune?

- Acestei întrebări voi răspunde: Şi acum, la cea dintîi venire a Lui, iudeii nau crezut în El, deşi socoteau că Hristos este Ilie; că apostolii Iau spus: „Unii zic că eşti Ilie, alţii Ieremia"16. De altfel, între Ioan Botezătorul şi Ilie nu este altă deosebire decît de timp.

- Dacă iudeii n-au crezut acum, cum vor crede atunci, la a doua venire? aş putea fi întrebat.

- Vor crede, pentru că Ilie „va aşeza la loc pe toate". Vor crede nu numai pentru că va fi cunoscut, ci şi pentru că pînă în ziua aceea slava lui Hristos se va întinde din ce în ce mai mult şi va fi şi pentru lume mai strălucitoare decît lumina soarelui. Cînd deci după atîta preţuire şi aşteptare va veni Ilie, propovăduind aceleaşi învăţături ca şi Ioan Botezătorul şi vestind şi el pe Hristos, iudeii vor primi mai uşor spusele lui. De altfel Hristos pare că îi scuză pe iudei, cînd spune că „nu l-au cunoscut".

Domnul nu mîngîie pe ucenicii lui numai prin aceste cuvinte, ci şi prin aceea că le arată că toate patimile ce le va suferi de la iudei le va suferi pe nedrept; îi mai mîngîie apoi şi prin aceea că însoţeşte aceste prevestiri triste cu două minuni: minunea schimbării la faţă de pe Muntele Taborului şi minunea pe care o săvîrşeşte îndată.

Cînd apostolii au auzit cele spuse de Hristos, nu L-au mai întrebat cînd are să vină Ilie, fie că erau zdrobiţi de tristeţe la auzul patimii Domnului, fie că s-au temut. De multe ori, apostolii tac atunci cînd văd că Hristos nu vrea să le spună ceva lămurit. De pildă cînd erau în Galileea şi cînd le-a spus: „Fiul Omului ars sa fie dat şi-L vor omori"17, evanghelistul Marcu a adăugat: ,JLi nu înţelegeau cuvîntul şi se temeau să-L întrebe""', iar evanghelistul Luca spune că „era cuvîntul ascuns pentru ei ca să nu-l priceapă şi se temeau să-L întrebe de cuvîntul acesta".

II. Matei 17, M -18. I. r >.

Matei 17, 'l'l 23. U i .

Matei Mi, H. 17. Marcu 9, 31. 18 M HTCUV . 32 I V / m u 1 ) . 4*>

„ Venind ei spre mulţime, s-a apropiat de El un om, îngenunchind înaintea Lui şi zicînd: «Doamne, miluieşte pe fiul meu, că este lunatic şi rău pătimeşte; de

multe ori cade în foc şi de multe ori în apă. Şi l-am dus la ucenicii Tăi şi n-au putut să-1 vindece "20.

Scriptura ni-1 arată pe acest om foarte slab în credinţă. Din multe lapte se vede aceasta: din cele spuse de Hristos: „Toate sînt cu putinţă celui ce crede"21; din cele spuse chiar de cel care a venit la Hristos: yrAjută necredinţei mele/"22; din porunca dată de Hristos demonului ca să nu mai intre în fiul lui 23; şi în sfîrşit din cele spuse de om lui Hristos: ,JDacă poţi!"24 Aş putea fi însă întrebat: - Dar dacă necredinţa aceluia a fost de vină că ucenicii n-au scos

srlN'll ÎL IOAN CURA 1)K AUR

»

demonul din fiul lui, pentru ce Hristos îi mai învinuieşte?25 - Ca să le arate că pot vindeca întotdeauna, chiar fără credinţa celor ce se apropie de ei. După cum de multe ori a fost de ajuns credinţa celui ce cerea pentru a dobîndi cererea chiar de la sfinţi mai mici, tot aşa de multe ori a fost de ajuns numai puterea sfinţilor pentru săvîrşirea unei minuni, chiar dacă nu credeau cei care veneau la ei. Amîndouă aceste cazuri se văd în Sfintele Scripturi. Corneliu şi cei din casa lui au atras harul Duhului numai prin credinţa lor 26. Pe vremea lui Elisei însă un mort a înviat fără să creadă cineva. Cei care au aruncat mortul în groapa lui Elisei, l-au aruncat fără nici o socoteală şi la întîmplare, nu din credinţă, ci de teamă; temîndu-se de tîlhari, au aruncat mortul în groapă şi au fugit; iar mortul a înviat numai prin puterea sfîntului trup al lui Elisei 27. De aici se vede că şi unii din ucenici erau slabi în credinţă, dar nu toţi. Stîlpii nu erau acolo.

III Priveşte acum şi în alt chip nesocotinţa omului acestuia! Vine la Iisus şi, de faţă cu toţi oamenii, vorbeşte împotriva ucenicilor Lui, spunînd: „L-am adus la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece". Hristos însă, în faţa întregii mulţimi, scapă pe ucenici de învinuirea adusă şi arată că vina cea mare o are el, tatăl copilului, spunînd: „0, neam necredincios şi îndărătnic! Pînă cînd voi ft cu voi!"23 20.

21.

22.

23.

24.

25.

26.

27.

28.

Matei 17, 14-16.

Marcu 9, 23.

Marcu 9, 24.

Marcu 9, 25.

Marcu 9, 22.

Matei 17, 20.

Fapte 10, 1-48.

IV Regi 13, 21.

Matei 17, 17.

Nu adresează aceste cuvinte numai tatălui copilului, ca să nu-1 ruşineze, ci tuturor iudeilor. Dacă Hristos n-ar fi luat apărarea ucenicilor Săi, poate că mulţi din cei de faţă s-ar fi smintit şi ar fi gîndit despre ucenici ce nu trebuia.

Prin cuvintele: „Pînă cînd voi fi cu voi!", Domnul arată cît de plăcută ii este moartea; arată că o doreşte, că vrea să plece cît mai repede şi că pentru El nu răstignirea e grea, ci rămînerea împreună cu iudeii.

Hristos însă nu S-a mărginit să-1 ţină numai de rău.

- Dar ce spune?

- >yAduceţi-Mi-l aici!"29 Hristos îl întreabă pe tatăl copilului de cîtă vreme se chinuie fiul lui'"'. Pune această întrebare şi pentru a apăra pe ucenici de învinuire, dar şi pentru a sădi în sufletul tatălui bune nădejdi, ca să creadă că fiul lui va fi izbăvit de boala sa. Apoi îl lasă pe copil să se zvîrcolească. N-o face spre laudă - că se adunase mulţimea şi a ţinut-o de rău -, ci o face pentru tatăl copilului; pentru ca tatăl, cînd va vedea pe

MlNIIil. IOAN (JURA l)K AUK

demon că se tulbură de cuvintele Domnului, să fie adus măcar aşa să creadă în minunea pe care o va face.

Cînd tatăl îi spune: ,J)inpruncie"37 şi: „Dacăpoţi, ajutâ-mă!"32, Hristos îi răspunde: „Toate sînt cu putinţă celui ce crede!"33, şi întoarce împotriva tatălui învinuirea pe care acesta o adusese ucenicilor. Cînd leprosul a spus: „Dacă vrei, poţi să mă curăţeşti"34, leprosul a dat mărturie de puterea lui Hristos, iar Domnul l-a lăudat şi a întărit spusele lui, zicînd: „ Vreau! Curăţeşte-te!"35 Cînd însă tatăl copilului a rostit cuvinte nevrednice de puterea lui Hristos, spunînd: „Dacă poţi, ajută-mă!'\ Domnul îl îndreaptă pentru că nu grăise aşa cum trebuia.

- Şi ce-i spune Domnul?

- „Dacă poţi să crezi, toate sînt cu putinţă celui ce crede!"36 Cu alte cuvinte Hristos îi spune aşa: „Atît de mare este puterea Mea, că pot să dau şi altora puterea de a face minuni. Deci, dacă crezi cum trebuie, şi tu poţi vindeca şi pe fiul tău şi pe alţii mulţi". Şi după ce a spus aceste cuvinte, a vindecat pe îndrăcit.

Tu însă să vezi aici nu numai purtarea de grijă şi facerea de bine a lui Hristos, ci şi aceea că din clipa aceea n-a mai îngăduit demonului să locuiască în el, că dacă tînărul nu s-ar fi bucurat şi atunci de multa purtare de grijă a lui 29.

30.

31.

32.

Matei 17, 17.

Marcu 9, 2 1 .

Marcu 9, 21.

Marcu 9, 22.

33. Marcu 9, 23.

34. Matei 8, 2.

35. Matei 8, 3.

36. Marcu 9, 23.

Dumnezeu, demonul l-ar fi ucis de mult. Că spunea tatăl lui că îl arunca în apă şi în foc. Iar demonul care a îndrăznit aceasta l-ar fi ucis negreşit, dacă Dumnezeu n-ar fi pus frîu puternic marii lui furii, aşa cum i-a apărat şi pe îndrăciţii aceia care umblau goi, care alergau prin pustietăţi şi se tăiau în pietre37.

Să nu te tulburi că tînărul acesta este numit lunatic, şi nu îndrăcit. Aşa îl numea tatăl lui.

- Pentru ce atunci şi evanghelistul Matei spune că Hristos a vindecat mulţi lunatici?

- II numeşte aşa, slujindu-se de felul de a vorbi al mulţimii. Că diavolul, ca să hulească luna, tăbărăşte peste cei stăpîniţi de el şi-i face să meargă după mersul lunii. Nu trebuie însă să se creadă că luna lucrează asupra lor - Doamne păzeşte! , ci că diavolul falsifică adevărul pentru a huli luna. De aceea, această părere greşită a prins în popor; unii oameni simpli, înşelaţi fiind, numesc pe unii ca aceştia demoni; dar nici aceasta nu-i adevărat. yrAtunci apropiindu-se ucenicii Lui îndeosebi, L-au întrebat pentru ce ei nau putut să scoată demonul"38.

Mi se pare că apostolii L-au întrebat pentru că erau neliniştiţi şi se temeau să nu fi pierdut harul ce li se dăduse. Că primiseră putere împotriva demonilor necuraţi39. De aceea II şi întreabă, apropiindu-se de El îndeosebi; nu-L întreabă îndeosebi pentru că le-ar fi fost ruşine - că fapta se petrecuse, iar neputinţa lor,

MlNIIil. IOAN (JURA l)K AUK

vădită, aşa că era de prisos să le mai fie ruşine să-şi mărturisească neputinţa lor şi cu cuvîntul -, ci pentru că voiau să-L întrebe despre un lucru mare şi tainic.

- Ce le-a răspuns Hristos?

- „Dinpricina necredinţei voastre, le-a spus El. Dacă veţi avea credinţă cît un grăunte de muştar şi veţi zice muntelui acestuia: «Mută-te!», se va muta şi nimic nu vă va fi cu neputinţă"40.

Dacă ai întreba: „Ce munte au mutat apostolii?", îţi voi spune că ei au făcut minuni cu mult mai mari, înviind nenumăraţi morţi. De altfel nici nu este acelaşi lucru a muta un munte cu a urni moartea din trup. Se spune că mai tîrziu unii sfinţi, cu mult mai mici decît apostolii, au mutat şi munţi cînd a fost nevoie.

Aşadar e lămurit că, dacă ar fi fost nevoie, ar fi mutat şi apostolii munţi. Nu-i învinui, dar, dacă n-a fost nevoie atunci să mute munţii! De altfel şi Hristos n-a spus: „Negreşit veţi muta munţi", ci că „veţi putea face şi asta". Iar dacă n-au mutat munţi, nu i-au mutat, nu 37.

38.

39.

40.

Marcu 5, 5; Matei 8, 28.

Matei 17, 19.

Matei 10, 8.

Matei 17, 20.

pentru că n-au putut - cum să nu fi putut, cînd au tăcut minuni mai mari? -, ci pentru că n-au voit, ncfiind nevoie. Se poate însă ca apostolii să fi mutat şi munţi, dar să nu se fi scris. Că nu s-au scris toate minunile pe care le au săvîrşit.

Dar pe vremea aceea, cînd li s a adus lunaticul, apostolii erau cu mult mai nedesăvîrşiţi.

- Ce vrei să spui? Nici aceasta credinţă n-o aveau atunci?

- N-o aveau! Nici ei nu erau totdeauna la fel de cre dincioşi. De pildă Petru, o dată este numit fericit de Domnul", altă dată este ţinut de rău 12 . Şi ceilalţi apostoli au fost ţinuţi de rău că sînt nişte nepricepuţi, cînd n -au înţeles pilda cu aluatul 43 . S a întîmplat, dar, ca şi atunci, cu acelaşi prilej, apostolii să fi fost slabi în credinţă. Că înainte de răstig nire nu erau desăvîrsiti.

Hristos vorbeşte aici de credinţa în minuni şi aminteşte de grăuntele de muştar, ca să arate cît de mare este puterea credinţei. Grăuntele de muştar pare mic, mic de tot, dar are o putere mai mare decît toate seminţele. »

Hristos dă deci ca pildă grăuntele de muştar pentru a arăta că chiar puţină credinţă adevărată poate foarte mult. Şi nu s -a mărginit numai la atîta, ci a şi adăugat că şi munţii îi poate muta credinţa. Me rge chiar mai departe, că spune: „Nimic nu vă va f i cu neputinţă".

IV

Te rog să admiri cu acest prilej filozofia ucenicilor şi puterea Duhului. Filozofia ucenicilor, că nu şi-au ascuns slăbiciunea; puterea Duhului,

M INI I I . K IAN (MIRA I)K AUR

(>(l (l

că pe cei care nu aveau credinţa nici cît un grăunte de muştar, Sfîntul Duh ia urcat încetul cu încetul atît de sus, încît a izvorît din ei credinţă bogată ca rîurile şi izvoarele.

„Acest neam de demoni nu iese decît cu rugăciune şi cu post"44.

Hristos vorbeşte aici de toate neamurile de demoni , nu numai de demonii care stăpînesc pe lunatici. Şi iată că le pune de mai înainte temeiul învăţăturii despre post.

Să nu-mi spui mie de cazurile rare cind unii au scos demonii şi fără post!

Oh iii r dacă poli spune un caz sem două de oameni care să fi scos Iară post pe demoni, îţi spun ca esle cu neputinţă ca un om, care trăieşte in desfătări, să izbăvească pe cine\ a < arc suferă, de o astfel de boală.

I I. M a t e i H i , 1 7 V.Î. Malii Mi, l.l. M a l , i l(,. l> I . ' I I

Mal.i I / , . ' I .

Pentru vindecarea unui om, care are o boală ca aceasta, este mai cu seamă nevoie de post.

- Dar dacă ai credinţă, pentru ce trebuie să mai şi posteşti? m-ar putea întreba cineva.

- Pentru că împreună cu credinţa postul ne dă mai mare putere. Postul sădeşte în sufletul omului filozofie, face din om înger, doboară puterile cele netrupeşti; dar nu postul singur, ci e nevoie şi de rugăciune; şi în primul rînd de rugăciune.

Să-ţi arăt45 la cîte bunătăţi dă naştere rugăciunea unită cu postul! Omul care se roagă cum trebuie şi posteşte nu are nevoie de multe lucruri; iar omul care nu are nevoie de multe lucruri nu poate îndrăgi banii şi averile, ci este înclinat spre milostenie. Cel care posteşte este uşor şi înaripat; se roagă cu mintea trează, postul stinge poftele cele rele, pogoară mila lui Dumnezeu, smereşte sufletul îngîmfat. De aceea şi apostolii posteau aproape totdeauna. Cel care se roagă şi posteşte are două aripi şi este mai uşor decît vîntul. Cînd se roagă nu cască, nu se întinde, nu amorţeşte, cum păţesc cei mai mulţi, ci este mai iute ca focul şi este mai presus de pămînt. De aceea mai cu seamă unul ca acesta este duşman şi vrăjmaş demonilor. Nimic nu este mai puternic ca un om care se roagă cum trebuie. Dacă o femeie a avut puterea să înduplece pe un judecător crud, care nici de Dumnezeu nu se temea şi nici de oameni nu se ruşina46, cu mult mai mult va atrage asupra sa mila lui Dumnezeu cel care se roagă neîncetat Lui, care-şi înfrînează pîntecele şi alungă de la el desfătarea şi îmbuibarea.

Dacă îţi este trupul neputincios şi nu poţi posti neîncetat, nu îţi este neputincios ca să te rogi, nici fără putere ca să dispreţuieşti poftele pîntecelui.

Chiar dacă nu poţi să posteşti, totuşi poţi să nu te îmbuibezi. Nu-i puţin lucru şi acesta, nici departe de post, ci în stare să pună capăt furiei diavolului. Că nimic nu este atît de plăcut diavolului, ca desfătarea şi beţia, pentru că ele sînt izvorul şi mama tuturOr păcatelor. Cu beţia şi îmbuibarea i-a făcut odinioară diavolul pe iudei să se închine la idoli47. Cu ele a aprins în sodomeni pofte nelegiuite48, că 45. De aici începe partea morală: Despre post şi rugăciune şi împotriva celor ce trăiesc in desfătări şi se îmbată.

46. Luca 18, 2-8.

47. leş. 32, 1-6.

48. Fac. 19, 4-8.

49. lez. 16, 49.

M INI I I . K IAN (MIRA I)K AUR

(>(l (l

spune profetul: ,yAcea$ta este fărădelegea sodomenilor, se răsfăţaţi întru mîndrie, în îmbuibare cu pîine şi în desfătări"49. Cu ele a pierdut diavolul pe nenumăraţi alţii şi i-a aruncat în iad. Ce rău nu săvîrşesc beţia şi desfătarea? Face din oameni porci şi mai răi decît porcii. Porcul se tăvăleşte în noroi şi se hrăneşte cu murdărie, dar omul care bea şi se îmbuibează mănîncă la o masă mai dezgustâtoare decît masa porcului; că la o astfel de masă pune la cale împreunări neîngăduite şi iubiri nelegiuite. Unul ca acesta nu se deosebeşte de un îndrăcit: este tot atît de neruşinat, tot atît de furios. De îndrăcit ne este milă, pe acesta îl urîm, îi întoarcem spatele.

- Pentru ce?

- Pentru că de buna lui voie aduce asupra sa nebunia asta şi face canaluri de hazna din gură, din ochi, din nas, într-un cuvînt, din toate mădularele sale. Dacă ai putea să te uiţi acum şi înăuntrul lui, ai vedea că sufletul lui e îngheţat şi amorţit ca în vreme de iarnă şi de ger, iar din pricina furtunii prea mari cîrma sufletului nu-i mai poate fi de vreun folos. Mă ruşinez să spun cîte rele suferă - bărbaţi şi femei - din pricina beţiei şi a îmbuibării; o las pe seama conştiinţei acelora care cunosc, pe propria lor piele, relele acestea. Ce poate fi mai ruşinos decît o femeie beată sau numai ameţită? Cu cît vasul e mai slab, cu atît şi naufragiul e mai mare, fie că e femeie liberă, fie că e roabă. Femeia liberă se face de rîs în faţa cetelor ei de roabe; roaba iarăşi la fel, între roabe. Şi fac - şi una şi alta - să fie hulite de oamenii fără de minte darurile lui Dumnezeu. Cînd se întîmpla astfel de beţii, aud pe mulţi spunînd: „Să nu mai fie vin". Ce nesocotinţă! Ce nebunie! învinuieşti darurile lui Dumnezeu pentru că păcătuiesc alţii? Aceasta însă e curată nebunie!

Nu-i vinul de vină, ci neînfrînarea celor care se folosesc rău de vin. Spune, dar, „Să nu fie beţie! Să nu fie îmbuibare!"; dar dacă spui: „Să nu fie vin!", vei spune, păşind înainte puţin cîte puţin: „Să nu fie cuţit!", din pricina ucigaşilor; „Să nu fie noapte!", din pricina hoţilor; „Să nu fie lumină!", din pricina clevetirilor; „Să nu fie femeie!", din pricina desfrînărilor; şi, ca să spun pe scurt, ai desfiinţat tot ce e pe lume.

V Dar să nu faci aşa! Gîndul acesta vine de la diavol. Nu huli vinul, ci beţia! Ia pe beţiv, cînd este treaz; zugrăveşte-i toată hidoşenia beţiei şi spune-i: „Vinul a fost dat ca să ne veselim, nu ca să ne facem de ocară; ca să rîdem, nu ca să fim de rîs; ca să ne însănătoşim, nu ca să ne îmbolnăvim; ca să îndreptăm slăbiciunea trupului, nu ca să surpăm tăria sufletului. Dumnezeu te-a cinstit cînd a dat pe pămînt acest dar, vinul. Pentru ce te faci de ocară cu necumpătarea ta? Ascultă ce spune Pavel: „Fohscştc-te de puţin vin, pentru stomacul tău şi pentru desele tale suferinţe "50. Dacă Timotei, sfintul acela, care era bolnav şi suferea de nenumărate boli, n a băut vin pînă ce nu i-a îngăduit Pavel, dascălul lui, ce iertare mai putem avea noi care, sănătoşi fiind, ne îmbătăm? Aceluia Pavel îi spunea: „Folo-

SUNIIII, IOAN caiRA l)K AUR

< IMII.II I.A MAI I I

seşte-te de puţin vin pentru stomacul tău "; iar acelora dintre voi, care vă Îmbătaţi, vă spune: „Folosiţi-vă de puţin vin pentru desfrînările voastre, pentru desele voastre cuvinte de ruşine, pentru celelalte pofte rele, pe care de obicei le naşte beţia!"

Iar dacă nu vreţi să vă abţineţi de la vin pentru pricinile acestea, abţineţi-vă cel puţin pentru ruşinea şi necazurile ce le aduce cu sine beţia! Vinul a fost dat ca să ne veselim. „Vinul, spune Scriptura, veseleşte inima omului"51; dar voi pîngăriţi şi această însuşire a vinului. Ce veselie poate să-ţi mai facă vinul, cînd nu mai eşti în toată firea, cînd te doare tot trupul, cînd vezi că toate se învîrt în jurul tău, cînd te ia ameţeala şi cînd te legi la cap ca bolnavii de friguri, care-şi frecţionează capetele cu untdelemn?

Aceste cuvinte nu le adresez tuturora; dar, mai bine spus, le adresez tuturora; nu pentru că toţi vă îmbătaţi - Doamne fereşte! -, ci pentru că cei care nu se îmbată n-au grijă de cei ce se îmbată. De aceea mă adresez mai degrabă vouă, celor sănătoşi; pentru că şi doctorul lasă pe bolnavi şi vorbeşte cu cei care stau lîngă bolnavi. Către voi, dar, îndrept cuvîntul meu, rugîndu-vă să nu fiţi stăpîniţi vreodată de această patimă şi să scăpaţi de ea pe cei stăpîniţi de ea, ca să nu pară mai răi decît animalele; Animalele nu beau mai mult decît au nevoie; beţivii însă sînt mai lipsiţi de judecată decît animalele, că depăşesc hotarele cumpătării. Cît de superior le este măgarul? Cît de superior le este clinele? Fiecare din aceste animale şi din toate celelalte animale, fie de mănîncă, fie de bea, cunoaşte hotarul saţiului şi nu trece dincolo de trebuinţă!

Chiar de-ar fi nenumăraţi cei care le-ar sili, nu vor vrea să mănînce şi să bea mai mult decît le trebuie. Deci şi în această privinţă, voi, beţivilor, sînteţi mai răi chiar decît animalele cele necuvîntătoare; nu numai oamenii treji vă socotesc aşa, ci chiar voi înşivă. Că voi înşivă vă socotiţi mai răi decît cîinii şi măgarii se va vedea din cele ce voi spune. Pe animalele acestea nu le sileşti să mănînce peste măsură; iar dacă cineva te-ar întreba: „Pentru ce?", i-ai răspunde: „Ca să nu se îmbolnăvească!" De tine însă n-ai niciodată această purtare de grijă! Vezi că te socoteşti a fi de mai puţin preţ decît animalele acelea? N-ai nici o grijă de tine, deşi eşti necontenit în mijlocul furtunii. Nu te simţi rău din pricina beţiei numai în ziua în care te-ai îmbătat, ci şi a doua zi. Şi după cum unui om, care scapă de friguri, îi mai rămîne în trup slăbiciunea pricinuită de friguri, tot aşa şi ţie, după ce ţi-a trecut beţia, se mai învîrte în sufletul şi trupul tău mahmureala pricinuită de beţie. Nenorocitul tău trup stă înţepenit, ca o corabie după naufragiu; iar sufletul tău, mai nenorocit decît trupul, dezlănţuie furtuna, deşi se potolise. Şi tocmai cînd se părea că se cuminţeşte, atunci i se aprinde pofta, atunci mai cu seamă îl apucă dorul de beţie şi-i trec pe dinaintea ochilor vin, butoaie cu vin, sticle şi pahare pline. Şi după cum o corabie, naufragiată de furtună, după ce a trecut furtuna rămîne cu paguba pricinuită de furtună, tot aşa şi cu beţivul. Şi după cum corăbierii, în timpul furtunii, aruncă în mare mărfurile din corabie, aşa şi beţivul aruncă de la el toate faptele lui bune. De-ar fi cu trupul şi cu sufletul curat, de-ar fi ruşinos, priceput, blînd, smerit, beţia le aruncă pe toate acestea în oceanul fărădelegii. Dar după ce a fost aruncat totul afară, nu mai este nici o asemănare între corabie şi beţiv. Corabia se uşurează după ce a aruncat încărcătura, dar beţivul se îngreuiază şi mai mult. în locul bogăţiei aceleia primeşte nisip, apă sărată şi toate gunoaiele beţiei, care îneacă îndată corabia cu călător şi cu cîrmaci cu tot.

Ca să nu păţim şi noi aşa, să ne izbăvim de această furtună. Nu poţi vedea împărăţia cerurilor dacă eşti beţiv. „Nu vă înşelaţi, spune Pavel, nici beţivii, nici hulitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu"52. Dar pentru ce vorbesc eu de împărăţia cerurilor? Dacă eşti beţiv nu poţi vedea nici lucrurile de pe lumea asta.

Beţia face din zi noapte şi din lumină întuneric. Beţivii au ochii deschişi, dar nu văd nici ceea ce le stă înaintea picioarelor. Grozăvia nu-i numai atîta, ci, pe lîngă asta, beţivii mai îndură o altă pedeapsă şi mai cumplită: sînt trişti fără pricină, furioşi, bolnavi, luaţi necontenit în rîs şi ocăriţi. Ce iertare mai pot avea aceşti oameni, care îşi pricinuiesc singuri atîtea nenorociri? Nici una!

Să fugim, dar, de această boală, ca să dobîndim şi bunătăţile de aici şi pe cele viitoare, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în vecii vecilor, Amin.

52. 1 Cor. 6, 10.

SUNIIII, IOAN caiRA l)K AUR

OMILIA LVIII

„După ce s-au întors în Galileea, le-a zis lor Iisus: „Fiul Omului are să fie dat în mîinile oamenilor; şi-L vor omorî şi a treia zi va învia". Şi s-au întristat ei foarte"1 I S-au întors în Galileea ca să nu zică ucenicii: „Pentru ce stăm mereu aici?"

Apoi le-a vorbit lor iarăşi de patimile Sale. Ucenicii, cînd au auzit asta, nici nu mai voiau să vadă Ierusalimul. Şi iată, cu toate că Petru a fost ţinut de rău că s-a împotrivit patimilor Sale2, că Moise şi Ilie au vorbit despre patimile Lui şi au numit patimile Lui slavă3, că Tatăl a slobozit glas de sus4, că s-au făcut atîtea minuni şi că învierea era la uşă - şi Domnul le spusese doar că n-are să rămînă multă vreme mort, ci a treia zi va învia -, totuşi ucenicii nici aşa n-au putut îndura spusele Domnului despre patimile Sale, ci „s-au întristat"; şi nu puţin, ci ,foarte".

S-a întîmplat lucrul acesta pentru că ucenicii nu înţelegeau încă puterea cuvintelor Domnului. Evangheliştii Marcu şi Luca lasă să se înţeleagă aceasta. Unul spune: 5 „Nu înţelegeau cuvîntul şi se temeau să-L întrebe" ; celălalt: „Iar cuvîntul acesta era ascuns faţă de ei ca să nu-1 priceapă şi se temeau să-L întrebe

de cuvîntul acesta"6.

- Dar dacă nu-L pricepeau, cum s-au întristat?

- Pricepeau ei, dar nu totul. Ştiau că va muri, că îl auziseră vorbin-du-le mereu de asta; dar ce era moartea aceasta, că va lua sfîrşit repede şi că va săvîrşi nenumărate bunătăţi, aceasta n-o ştiau încă lămurit. Nu ştiau nici ce este însăşi învierea; n-o pricepeau. Se întristau pentru că erau tare legaţi de Dascălul lor.

„Şi venind ei în Capernaum s-au apropiat de Petru cei care iau dajdie şi i-au spus: „învăţătorul vostru nu dă dajdie?"7 1.

2.

3.

4.

5.

0.

7.

Matei 17, 22-23.

Matei 16, 23.

Luca 9, 31.

Matei 17, 5.

Marcu 9, 32.

Luca 9, 45.

Matei 17, 24.

- Ce era această dajdie?

- Cînd Dumnezeu a omorît pe întîii născuţi ai egiptenilor, a luat seminţia lui Levi în locul acestora8; dar pentru că numărul celor din seminţia lui Levi era mai mic decît numărul celor ucişi din întîii născuţi ai iudeilor, Dumnezeu a poruncit să se plătească cîte un siclu9 în locul celor care lipseau la număr10. Şi de atunci s-a împămîntenit obiceiul ca cei întîi născuţi să plătească această dajdie. Pentru că

Hristos era cel întîi născut, iar Petru se părea a fi primul dintre ucenici, cei ce strîngeau această dajdie au venit la el. După părerea mea, fiecare trebuia să plătească această dajdie în oraşul său. De aceea au venit să-I ceară dajdie în patria Lui, pentru că patrie a lui Hristos era socotit Capernaumul. N-au îndrăznit să se apropie de Hristos, ci de Petru. Şi nu s-au apropiat de el cu asprime, ci cu multă blîndeţe. Nu l-au învinuit, ci l-au întrebat, zicîndu-i: „învăţătorul vostru nu dă dajdie?"N-aveau încă despre Hristos părerea ce se cuvenea s-o aibă despre El, ci vorbeau de El ca despre un om; totuşi îl respectau şi-L cinsteau pentru minunile pe care le făcuse.

- Ce le-a răspuns Petru?

- Da, a răspuns el.

Cu acest cuvînt Petru le-a spus că şi învăţătorul său dă dajdie. Lui Hristos însă Petru nu I-a spus nimic, poate pentru că se ruşina să vorbească cu El despre aceste lucruri. De aceea blîndul Iisus, Care le cunoştea pe toate bine, luîndu-i-o înainte, îi zice: „Ce ţi se pare, Simone? împăraţii pămîntului de la cine iau dajdie sau bir?

De la fiii lor sau de la cei străini?" La răspunsul lui Petru: ,J)e la cei străini", Domnul a zis: „Deci fiii sînt scutiţi"11.

Hristos i-o ia înainte ca să nu socotească Petru că grăieşte aşa pentru că a auzit ce a vorbit cu cei ce strîngeau dajdie. Ii arată că ştie de ce este vorba şi-i dă curaj, pentru că Petru pregetase mai înainte să-I vorbească de plata dajdiei.

Cu alte cuvinte, Hristos îi spune lui Petru aşa: „Eu sînt scutit de bir. Dacă împăraţii pămîntului nu iau bir de la fiii lor, ci de la cei străini, cu mult mai mult Eu trebuie să fiu scutit de plata dajdiei, că nu sînt Fiul unui împărat pămîntesc, ci al împăratului cerurilor şi împărat".

Vezi cum desparte pe cei care sînt fii de cei care nu sînt fii? Dacă n-ar fi Fiu ar fi dat în zadar exemplul cu împăraţii.

- Da, mi s-ar putea spune de eretici, Hristos este Fiu, dar nu Fiu adevărat.

- Deci nu este Fiu; iar dacă nu-i Fiu, nu-i nici Fiu adevărat, nici Fiu al 8. Num. 3, 45.

!). Monedă de argint la evrei, în valoare de patru drahme antice, adică aproape patru l i a n e i aur.

IO. Num. .'!, 4(i-48. I I. Matei 17, 25-26.

Tatălui, ci străin Tatălui. Iar dacă îi este străin, nici exemplul nu are putere.

Hristos n-a vorbit de fii în general, ci de fiii cei adevăraţi şi proprii care iau parte cu părinţii la dregătoria împărătească. De aceea a pus pe cei străini deosebiţi, numind străini pe cei care nu sînt născuţi din aceiaşi părinţi, iar fii, pe cei născuţi din aceiaşi părinţi.

Uită-mi-te şi la aceea că şi cu acest prilej Hristos confirmă cunoştinţa care ia fost descoperită lui Petru12. Şi nu S-a oprit aici, ci arată şi prin pogărămînt acelaşi lucru, semn al unei mari înţelepciuni.

După ce Hristos a grăit acestea, a zis:

SUNIIII, IOAN caiRA l)K AUR

„Dar ca să nu-i smintim, du-te, aruncă undiţa în mare şi peştele pe care-l vei prinde întîi ia-l şi vei găsi în el un statir 73. Luîndu-l pe acela, dă-l lor pentru Mine şi tine"74.

Vezi că Hristos nici nu spune că nu plăteşte dajdie, dar nici nu porunceşte de-a dreptul s-o plătească; ci mai întîi a arătat că nu trebuie să plătească această dajdie, apoi spune s-o plătească. O plăteşte ca să nu smintească nici pe cei care încasau dajdia şi nici pe ucenicii Săi. N-o plăteşte pentru că era obligat, ci pentru ca să îndrepte slăbiciunea acelora.

II în alte împrejurări Domnul n-a ţinut seamă că sminteşte pe cei din jurul Lui, de pildă atunci cînd a vorbit despre mîncăruri15. Prin aceasta ne învaţă să cunoaştem care sînt împrejurările cînd trebuie să ţinem seamă de cei care se smintesc şi care sînt împrejurările cînd nici nu trebuie să-i luăm în seamă.

Hristos arată iarăşi cine este El prin felul în care plăteşte dajdia.

- Dar pentru ce n-a poruncit să plătească dajdia din banii puşi de-o parte?

- Pentru ca să arate, cum am spus mai înainte, şi cu aceasta că este Dumnezeul universului şi că are putere şi peste mare. A arătat-o şi cînd a certat marea16, şi cînd a poruncit lui Petru să meargă pe valurile mării17; dar o arată şi acum într-un alt chip, umplînd de multă uimire şi cu acest nou chip. Că nu era puţin lucru să spună mai dinainte că din acele adîncuri ale mării va plăti dajdia chiar cu cel dintîi peşte care va cădea în 12. Matei 16, 16.

13. Statirul de argint valora 3,71 franci aur.

14. Matei 17, 27. l/i. Matei l/>, 2-20.

10. Matei 8, 20.

17. Matei I I , 2H 2!).

SIINIIll. IOAN CHKA

(.7 -1

1)1'.

AUK

undiţă; nu era puţin lucru ca, la porunca Lui, Petru să arunce undiţa în acel adînc şi să scoată peştele care purta în gură statirul, ci puterea dumnezeiască şi negrăită era în stare să facă aşa ca marea să aducă daruri şi să I se supună totdeauna: să tacă atunci cînd este furioasă, să primească pe faţa apelor ei pe Petru, cînd este sălbatică, iar acum iarăşi să dea pentru Domnul dajdia cerută de încasatorii de biruri. „Dă-le lor statirul, spune Hristos lui Petru, pentru Mine şi tine". Ai văzut covîrşitoarea cinste dată lui Petru? Vezi acum şi cugetul de filozof al lui Petru! Se pare că Marcu, ucenicul lui, n-a scris în Evanghelia sa această întîmplare pentru a arăta marea cinste dată de Hristos lui Petru, dar a scris de lepădarea lui18 şi a trecut sub tăcere faptele care-1 făceau strălucit; poate pentru că dascălul său l-a oprit să scrie despre el lucruri mari.

Hristos a spus: „Pentru Mine şi tine", pentru că şi Petru era întîi născut.

După cum ai rămas uimit de puterea lui Hristos, tot aşa minunează-te şi de credinţa ucenicului, că a ascultat de Hristos într-o faptă atît de îndoielnică; în chip firesc era foarte îndoielnic să găseşti un ban în gura unui peşte. De aceea Hristos, pentru a-i răsplăti credinţa, l-a pus alături de El la plata dajdiei. „în acel ceas s-au apropiat de El ucenicii Lui, zicîndu-I: „Cine este, oare, mai mare în împărăţia cerurilor?"19 Ucenicii începuseră să fie geloşi pe Petru. De aceea şi evanghelistul notează lucrul acesta prin cuvintele: „In acel ceas", adică atunci cînd Hristos l-a preţuit pe Petru mai mult decît pe ceilalţi ucenici. Dintre cei doi fraţi, Iacov şi Ioan, unul era întîi născut, dar lor nu le-a făcut această cinste. Şi pentru că apostolilor le era ruşine să mărturisească josnicul lor sentiment, nu spun pe faţă: „Pentru ce îl preţuieşti pe Petru mai mult decît pe noi?", nici nu-I zic: „Este el, oare, mai mare decît noi?" - le era ruşine -, ci-L întreabă fără să numească pe cineva: „Cine este, oare, mai mare?"Ucenicii n-au fost pizmaşi cînd au văzut că Hristos a luat pe cei trei pe munte; dar i-a durut cînd învăţătorul lor a dat numai unuia preţuirea asta. Şi nu i-a supărat numai asta! Se strînseseră mai multe lucruri care le-au aprins nemulţumirea. Mai înainte Domnul îi spusese lui Petru: „îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor"20 şi: „Fericit eşti, Simone,fiul lui Iona!"21 Iar acum: „Dâ-l lor pentru Mine şi tine ". îi nemulţumea apoi şi îndrăznirea mare pe care o vedeau la Petru.

I K . Marcu 14, 6<i-72. l!l. Maici 18, 1.

2». Matei Mi, 1!).

21. Matei Mi, 17.

I IMII.II I A MAI l'.l

Iar dacă evanghelistul Marcu spune că nu L-au întrebat ucenicii pe Domnul, ci că vorbiseră între ei pe cale cine dintre ei este mai mare22, aceasta nu contrazice deloc spusele evanghelistului Matei. Se poate ca ucenicii să fi făcut şi una şi alta; se poate ca şi mai înainte, în alt timp, ucenicii să fi fost geloşi pe Petru şi o dată şi de două ori; dar acum au şi vorbit între ei şi L-au şi întrebat pe Hristos.

Tu însă să nu-mi vezi numai vina lor, ci gîndeşte-te şi la altceva! în primul rînd că nu cereau nimic din cele de aici; în al doilea rînd că mai tîrziu au alungat din sufletul lor şi această micime şi că dădeau unul altuia întîietatea. Noi însă nu putem să-i ajungem pe ucenici nici în scăderile lor, nu căutăm să aflăm cine e mai mare în împărăţia cerurilor, ci cine e mai mare în împărăţia pămîntului, cine e mai bogat, cine e mai puternic.

- Ce a făcut Hristos?

- Le descoperă conştiinţa lor. Răspunde micimii lor sufleteşti, nu cuvintelor lor. „Şi chemînd un copil a spus: «Dacă nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca acest copil nu veţi intra în împărăţia cerurilor»"23. „Voi întrebaţi, le spune Hristos, cine e mai mare şi vă certaţi pentru întîietate. Eu însă vă spun că cine nu-i mai smerit decît toţi nu este vrednic să intre în împărăţia cerurilor". Şi le dă şi o pildă minunată; dar nu le dă numai pilda, ci şi aşază un copil în mijlocul lor, ruşinîndu-i prin vederea copilului şi făcîndu-i să fie tot aşa de smeriţi şi nevinovaţi ca şi un copil. Copilul este străin de invidie, de slava deşartă, de dragostea de întîietate şi are cea mai mare virtute, nevinovăţia, curăţia, smerenia. Nu e nevoie numai de bărbăţie şi de pricepere, ci şi de această virtute, de smerenie şi de nevinovăţie. De-am avea cele mai mari virtuţi, dacă ne lipsesc virtuţile acestea, mîntuirea noastră şchioapătă. Un copil dacă e ocărit şi lovit nu se supără, nici nu prinde pică; iar dacă e preţuit şi slăvit, nu se îngîmfă.

III Ai văzut cum ne îndeamnă iarăşi Hristos să săvîrşim faptele pe care însăşi firea noastră ni le porunceşte? Arătînd că putem să le săvîrşim cu libera noastră voinţă, Hristos stinge furia cea rea a ereticilor manihei. Dacă natura este rea, după cum susţin maniheii, atunci pentru ce Hristos scoate din natură pilde pentru filozofia Sa? După părerea mea Hristos a pus în mijloc un copil, un copil foarte mic, lipsit de toate patimile cele rele. Un astfel de copil nu-i mîndru, nu umblă după slavă, nu-i invidios, nu-i 2'2. Marcu ! ) , 34. 23.

Mala 17, 2 3.

MlNTUI. HIAN (ilIUA Dl'. AUK

(>7(i

certăreţ; este lipsit de toate patimile de acest fel şi are multe virtuţi: nevinovăţia, smerenia; nu-1 interesează cîştigurile băneşti, nu-i lăudăros. Este stăpînul unei îndoite filozofii: are aceste virtuţi şi nu se laudă cu ele. De aceea Domnul l-a dat ca pildă şi l-a aşezat în mijloc.

Dar nu Şi-a oprit cuvîntul Său la atîta, ci duce mai departe sfatul acesta, zicînd: „Cine va primi pe un copil ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte"24. Nu veţi primi, le spune Hristos, numai mare răsplată dacă veţi fi ca nişte copii, ci şi dacă veţi cinsti, pentru Mine, pe alţii care se aseamănă cu copiii; vă dau ca răsplată împărăţia cerurilor pentru cinstea dată acestora. Dar, mai bine spus, le dă o răsplată cu mult mai mare, că Hristos spune: „Pe Mine Mă primeşte. Atît de tare îmi este de dragă smerenia şi nevinovăţia!"

Hristos numeşte aici „copil"pe oamenii curaţi la inimă şi smeriţi, pe cei neluaţi în seamă şi dispreţuiţi de mulţime.

Apoi, pentru ca să ne facă mai uşor de primit învăţătura Sa, o întăreşte nu numai prin cinstea dată celui care o urmează, ci şi prin pedeapsa primită de cel ce o calcă. „Iar cel care va sminti pe unul din aceştia mici, mai de folos i-ar fi să-şi atirne o piatră de moară de gît şi să se înece în adîncul mării"25. „După cum cei care îi cinstesc pe aceştia pentru Mine, spune Hristos, au cerul, dar, mai bine spus, o cinste chiar mai mare decît împărăţia cerurilor, tot aşa şi cei care îi necinstesc şi-i ocărăsc - că asta înseamnă a sminti - vor primi cea mai cumplită pedeapsă". Să nu te minunezi dacă Hristos numeşte smintirea ocară; că mulţi oameni slabi la suflet s-au smintit nu puţin pentru că au fost dispreţuiţi şi ocăriţi. Hristos deci, mărind şi crescînd vina, arată vătămarea pricinuită de smintire. Şi pentru a arăta pedeapsa ce-1 aşteaptă pe cel care sminteşte, Hristos nu mai foloseşte aceleaşi cuvinte, ci arată grozăvia pedepsei slujindu-se de )ilde cunoscute nouă. Cînd vrea să convingă mai ales pe cei mai greoi a minte dă exemple din lumea înconjurătoare. De aceea şi acum, vrînd să arate că vor suferi cumplită pedeapsă cei care dispreţuiesc pe aceştia mici care cred în El, a dat ca exemplu o pedeapsă trupească - piatra de moară şi înecul - ca să le frîngă mîndria, deşi ar fi fost firesc să continue spusele Lui de mai înainte aşa: „Cel care nu primeşte pe unul din aceştia mici, pe Mine nu Mă primeşte", că şi pedeapsa aceasta este mai amară decît orice pedeapsă. Dar pentru că oamenii sînt foarte nesimţitori şi greoi la minte, iar cuvintele acestea, deşi înfricoşătoare, nu i-ar fi mişcat atîta, Hristos dă

f

< IMII.II I A MAI II

(l77

ca pildă [)iatra de moară şi înecul. N-a spus: „Va fi atîrnată o piatră de moară de grumazul lui", ci: ,JMai de folos i-ar fi să-şi atirne o piatră de moară ", arătînd că îl aşteaptă o altă pedeapsă mai grozavă decît asta. Dacă pedeapsa aceasta prin înec e de nesuferit, apoi cu mult mai mult cealaltă. Ai văzut cum Domnul a făcut în două chipuri înfricoşătoare ameninţarea Sa? Mai întîi o face lesne de priceput, comparînduo cu un exemplu cunoscut nouă; apoi face ca prin grozăvia acestei pedepse să ne gîndim la cealaltă pedeap Scl CG3- de dincolo, cu mult mai mare decît pedeapsa aceasta trupească. Ai văzut cum a smuls din rădăcini mîndria? Ai văzut cum a vindecat buboiul slavei deşarte? Ai văzut cum ne-a învăţat să nu îndrăgim deloc locurile dintîi?

Ai văzut cum a convins pe cei ce doresc locurile cele dintîi să caute, în orice împrejurare, locul cel din urmă? ?

Matei 17, .r>.

Z >. Matei 17, (i.

'M. r

SI'TNTl II. IOAN (JIIKA l)K AIIK

Nimic2h nu-i mai rău decît mîndria! Mîndria scoate pe om din minţi şi face să i se ducă vestea de prost; dar, mai bine spus, mîndria îl prosteşte de tot. După cum nu-i nevoie să cauţi un alt exemplu de prostie atunci cînd vezi câ unul de trei coţi se sileşte să fie mai înalt decît munţii sau chiar crede că e mai înalt şi se întinde să depăşească culmile munţilor, tot aşa nu căuta o altă dovadă de nebunie atunci cînd vezi un om mîndru, care se socoteşte a fi mai bun decît toţi, care socoate o insultă să trăiască la un loc cu toată lumea. Acesta este cu mult mai de rîs decît un prost din naştere cu cît el, de bună voie, îşi face această boală. Şi nu numai din pricina aceasta e un ticălos, ci şi pentru că, fără să-şi dea seama, cade în însăşi prăpastia păcatului.

Cînd un om ca acesta îşi va cunoaşte păcatul cum trebuie? Cînd îşi va da seama că păcătuieşte? Diavolul pune mîna pe el ca pe un rob rău şi înlănţuit şi pleacă cu el; îl duce şi-l poartă lovindu-1 peste tot trupul şi acoperindu-1 cu mii de ocări. Şi-1 prosteşte atît de mult că-1 face să se creadă mare şi faţă de copii şi de soţie şi chiar faţă de proprii lui strămoşi. Pe alţii, dimpotrivă, diavolul îi face să se laude cu strălucirea strămoşilor lor. Poate fi, oare, o mai mare prostie decît aceea să te mîndreşti cu lucruri cu totul potrivnice unele altora? Unii se mîndresc pentru că părinţii, bunicii şi străbunicii lor au fost nişte oameni de rînd; alţii, pentru că au fost străluciţi şi vestiţi. Cum ai putea smeri mîndria şi a unora şi a altora? Spunîndu-le unora: „Urcă-te tu, care te făleşti cu strămoşii tăi, urcă-te mai sus de bunici şi de străbunici şi ai să găseşti printre străbunii tăi o mulţime de bucătari, de vizitii, de negustori!"; altora, celor care se mîndresc că se trag din nişte strămoşi de rînd, spu-ne-le dimpotrivă: „Şi tu, dacă ai merge mai sus pe scara străbunilor tăi, vei afla mulţi strămoşi cu mult mai străluciţi decît tine!"

De aici începe partea morală: Despre mîndrie şi despre a nu ne lăuda cu strămoşii. Numai acela c nobil care are sufletul curat. In această parte şi despre a nu te bucura împreună cu cei cărora le merg toate iliu plin.

IV Haide să dovedim şi din Scriptură că viaţa omenească are acest drum. Solomon a fost fiul unui împărat, al unui împărat strălucit; dar David, tatăl lui Solomon, se trăgea din nişte oameni de rînd şi neînsemnaţi; iar bunicul dinspre mamă la fel; că nici nu şiar fi măritat fiica cu un simplu soldat. Dar dacă mergi mai sus pe scara neamului lui Solomon, dincolo de aceşti strămoşi de rînd, vei găsi un neam strălucit şi nobil. Aşa e cazul şi cu Saul; şi tot aşa se petrec lucrurile cu mulţi alţii. Să nu ne lăudăm dar cu strămoşii!

Ce este neamul? Spune-mi! Nimic, ci numai un nume lipsit de conţinut. Şi aceasta o vei şti în ziua aceea; dar pentru că n-a sosit ziua aceea, haide să vă conving, din cele ce se petrec pe lumea aceasta, că nu trebuie să ne mîndrim cu strămoşii. Dacă izbucneşte un război sau vine foametea sau altceva de acest fel, pier toate fumurile nobleţei. Dacă vine boala sau ciuma, ele nu ştiu să facă deosebire între bogat şi sărac, între cel slăvit şi cel fără de slavă, între nobil şi omul de rînd; nici moartea, nici celelalte schimbări ale soartei, ci toate lovesc deopotrivă pe toţi. Şi dacă trebuie să spun ceva ciudat, ele lovesc mai mult pe cei bogaţi. Cu cît sînt mai nepregătiţi pentru astfel de încercări, cu atît pier mai repede cînd sînt cuprinşi de ele. La bogaţi frica e şi mai mare. Bogaţii se tem şi de cei ce au puterea în mînă, dar se tem şi de popor nu mai puţin ca de cei ce au puterea în mînă; ba chiar cu mult mai mult. Multe case de bogaţi au fost culcate la pămînt de mînia mulţimii şi de ameninţarea conducătorilor.

Săracul este scăpat de aceste două valuri.

Nu-mi vorbi, dar, de nobleţea neamului tău! Dacă vrei să-mi arăţi că eşti nobil, arată-mi libertatea sufletului tău, aceea pe care a avut-o fericitul Ioan Botezătorul '11. Marcu (i, 18. 78 /// licţii 18, 18.

care, deşi sărac, a spus lui Irod: „Nu ţi se cade să ai pe femeia lui Filip, fratele tău!"27, aceea pe care a avut-o Ilie, care a spus lui Ahav: „Nu stric eu pe Israel, ci tu şi casa tatălui tău!"28; aceea pe care au avut-o profeţii; aceea pe care au avut-o toţi apostolii.

Dar sufletele celor robiţi de bogăţie nu sînt aşa, ci, ca şi cum ar fi sub ochii a mii de supraveghetori şi călăi, nu îndrăznesc să ridice privirile pentru a apăra virtutea şi dreptatea. Dragostea de bani, dragostea de slavă, dragostea de lucrurile din lumea aceasta îi înspăimîntă şi-i face slugarnici şi linguşitori. Nimic nu distruge aşa de mult libertatea ca amestecul în afacerile lumeşti şi ca dorinţa de a fi înconjurat de lucruri ce par strălucitoare. Un om ca acesta nu are numai un stăpîn, doi sau trei, ci nenumăraţi stăpîni. Şi dacă vreţi să enumăr pe aceşti stăpîni, atunci să aduc înaintea voastră pe un om care se bucură de mari onoruri în palatul ( IMII.II I A MATKI

()7!)

împărătesc, pe un om care are averi nenumărate, putere mare, patrie vestită, strămoşi renumiţi, care este admirat de toţi. Să vedem acum dacă nu cumva acest om mare nu este mai slugarnic decît toţi; să punem în faţa lui nu un simplu rob, ci robul unui rob - că mulţi robi au şi ei robi la rîndul lor. Acest rob al robului are un singur stăpîn. Ce importanţă are dacă nu e liber? Important este că are un singur stăpîn şi că spre el se uita ca să-i intre în voie. Chiar dacă pare că stă şi sub stăpînirea stăpînului aceluia, totuşi el se supune numai unui singur stăpîn; dacă se poartă bine cu acesta, trăieşte toată viaţa tihnit. Celalalt, cel din palatul împărătesc, nu are numai unul sau doi stăpîni, ci stăpîni mulţi şi foarte aspri. în primul rînd, toată grija lui este faţă de împărat. Nu-i acelaşi lucru să ai stăpîn pe un oarecare şi să ai stăpîn pe împărat, căruia mulţi îi şoptesc la urechi fel de fel de vorbe, care pleacă urechea cînd la unii, cînd la alţii. Chiar dacă acesta n-are nimic pe conştiinţă, bănuieşte pe toţi: şi pe cei de acelaşi rang cu el şi pe subalternii lui; şi pe prieteni şi pe duşmani.

Dar, mi s-ar putea spune: - Şi robul de care mi-ai vorbit se teme de stăpînul său!

- Este, oare, la fel a te teme numai de un stăpîn cu a te teme de mai mulţi?

Dar, mai bine spus, dacă ai cerceta cu de-amănuntul lucrurile, ai afla că robul de care am vorbit nu se teme nici de singurul lui stăpîn.

- Cum şi de ce?

- Pentru că acela nu are pe nimeni care să dorească să-1 scoată din robia sa şi să intre el; de aceea nu este nimeni care să uneltească împotriva lui; dincoace, în palatul împărătesc, toţi n-au altă grijă decît să doboare pe cel care este în graţiile împăratului, pe cel ce este mai iubit de împărat. De aceea acesta este nevoit să linguşească: pe cei mai mari decît el, pe cei de o seamă cu el, pe prieteni. Unde domneşte invidia şi dragostea de slavă nu există prietenie sinceră.

După cum nu-i cu putinţă să se iubească sincer şi adevărat cei de aceeaşi meserie, tot aşa nu pot să se iubească cei de acelaşi rang şi cei ce urmăresc în viaţă aceleaşi scopuri. De aceea este cumplită luptă în palatele împărăteşti. Ai văzut ce roi de stăpîni are unul ca acesta şi ce stăpîni aspri? Vrei să-ţi arăt şi altceva mai cumplit?

Toţi cei cu slujbe inferioare se silesc să-1 întreacă; iar cei cu slujbe mai mari decît el îl împiedică să-i ajungă şi să le-o ia înainte.

V

SI'TNTl II. IOAN (JIIKA l)K AIIK

Dar ce ciudăţenie! Făgăduisem să vă arăt pe stăpînii omului care se bucură de mari onoruri la palatul împărătesc! Dar în cursul vorbirii şi în focul luptei am făcut mai mult decît făgăduisem; în loc să vă arăt stă-pînii lui, v am arătat duşmanii lui; dar, mai bine spus, aceiaşi oameni sînt şi

'11. Marcu (i, 18. 78 /// licţii 18, 18.

<>8<>

M'lNTl II. K )AN (illKA DK AUR

duşmani şi stăpîni. Sînt slujiţi ca nişte stăpîni, dar sînt temuţi ca nişte duşmani şi se unelteşte ca împotriva unor vrăjmaşi. Poate fi, oare, o nenorocire mai mare decît aceasta, ca aceiaşi oameni să-ţi fie stăpîni şi duşmani? Robului, chiar dacă i se porunceşte, se bucură totuşi de purtarea de grijă şi de buna voinţă a celor care îi poruncesc; dar celorlalţi li se şi porunceşte, li se duce şi război şi se mănîncă şi unii pe alţii. Luptele dintre dînşii sînt mai cumplite decît cele de pe cîmpul de bătaie, pentru că se însuliţează pe ascuns; sub masca prieteniei săvîrşesc fapte de vrăjmaşi; adeseori izbîndesc călcînd pe cadravrele altora.

Printre creştini însă lucrurile nu stau aşa. Dacă cineva suferă, mulţi sînt cei ce suferă împreună cu el; dacă un altul are vreo izbîndă, mulţi sînt cei ce se bucură împreună cu el. Nu spune, oare, apostolul: „Dacă pătimeşte un mădular, pătimesc toate mădularele împreună cu el; dacă se slăveşte un mădular, se bucură toate mădularele împreună cu el"?29. Uneori spune: „Care-mi este nădejdea sau bucuria mea, dacă nu chiar voi?"30; alteori: „Că acum trăim, dacă voi staţi tari în Domnul"31; uneori: „Cu multă supărare şi strîngere de inimă vam scris"32; iar alteori: „Cine este slab şi eu să nu fiu slab? Cine se sminteşte şi eu să nu ard?"33.

Pentru ce, dar, mai îndurăm încă furtuna şi valurile grijilor lumeşti şi nu alergăm la limanul cel neînviforat? Pentru ce nu părăsim bunurile acelea care numai cu numele sînt bunuri şi nu păşim spre bunurile cele adevărate? Slava, puterea, bogăţia şi succesul şi toate cele asemenea sînt nume, şi nu realităţi. Şi, dacă vrei, să cercetăm mai întîi slava, foarte dorită şi iubită de cei îndrăgostiţi de cele din lume. Nu spun că slava ţine puţină vreme, nici că se stinge repede. Arată-mi-o cînd e în floare! Nu şterge de pe faţa acestei desfrînate sulimanurile şi încondeierile ochilor, ci ad-o înaintea noastră şi arată-ne-o aşa înfrumuseţată cum este, ca tocmai cînd e aşa de Frumoasă să-i vădesc urîţenia ei!

Vorbeşte-mi de toată frumuseţea ei, de mulţimea tuturor acelora care însoţesc pe marele om încărcat de slavă, de strigătul crainicului, de supunerea popoarelor, de tăcerea mulţimilor, de aplauzele tuturor celor întîlniţi pe cale, de dorinţa tuturora de a-1 vedea pe cel încărcat cu slavă! Nu sînt, oare, acestea cele ce dau strălucire?

Haide acum să vedem dacă nu cumva toate acestea sînt de prisos şi nu sînt numai o închipuire zadarnică! Ajunge, oare, un om înconjurat de slavă mai bun la trup sau la suflet? Că trupul şi sufletul alcătuiesc omul! îl lac ele, oare, mai înalt sau mai puternic sau mai sănătos sau mai iute sau cu simţurile mai ascuţite şi mai 29. I Cor. 12, 26. .')(). / 'Tes. 2, 1!). .11. / Tes. .i, 8. :i2. // Cor. 2, 4. :i.'t. // Cor. 1 I , 2!>.

bune? Nimeni n-o poate spune! Să mergem acum la suflet. Poate că vom găsi că slava adaugă vreun cîştig sufletului. Va fi, oare, unul ca acesta, datorită slavei, mai înţelept, mai blînd, mai priceput? Deloc, ci cu totul dimpotrivă, mai rău. Şi ceea ce se petrece cu sufletul se petrece şi cu trupul, că trupul nu primeşte ceva peste însuşirile sale fireşti; cu sufletul nu este însă numai aceasta grozăvia, că nu

<>8<>

M'lNTl II. K )AN (illKA DK AUR

primeşte ceva bun, ci că primeşte, datorită slavei, multă răutate. Sufletul ajunge mîndru, doritor de slavă deşartă; îl împinge la mînie şi la o mmţime de cusururi de felul acestora.

Poate însă că cineva mi-ar spune: - Dar se bucură, se veseleşte, se laudă cu acestea!

- Mi-ai vorbit tocmai de culmea răutăţilor! Mi-ai vorbit tocmai de ce este de nevindecat în această boală. Cel care se bucură de toate acestea nici nu vrea să scape de aceste păcate, că plăcerea înalţă zid în calea vindecării lui. Deci asta-i mai cu seamă grozăvia, că nu suferă, ci chiar se bucură cînd bolile i se măresc.

Nu totdeauna e bună bucuria. Se bucură şi hoţii cînd fură; se bucură şi desfrînatul cînd strică casa altuia; se bucură şi lacomul cînd răpeşte avutul altuia; se bucură şi ucigaşul cînd ucide. Nu trebuie să ne uităm dacă se bucură, ci dacă se bucură de un lucru bun şi folositor. Să cercetăm dar cu atenţie de nu găsim cumva în bucuria omului slăvit bucuria desfrînatului, bucuria hoţului.

Spune-mi, pentru ce se bucură? Pentru că e slăvit de mulţime, pentru că poate să se laude, pentru că îl caută ochii tuturora? Poate fi, oare, ceva mai rău decît bucuria asta, decît dragostea asta nebună? Dacă nu e un rău, atunci nu vă mai bateţi joc de cei care umblă după slava deşartă şi nu-i mai acoperiţi cu mii de batjocuri! încetaţi de a mai blestema pe cei mîndri, pe cei îngîmfaţi! Dar asta naveţi s-o faceţi. Merită deci nişte oameni ca aceştia mii şi mii de acuzaţii, de-ar fi ei înconjuraţi de mare suită! Şi spun aceasta despre oameni cu putere, care mai pot fi suportaţi, pentru că cei mai mulţi dintre ei sînt mai plini de păcate decît hoţii de drumul mare, decît ucigaşii, decît desfrînaţii, decît jefuitorii de morminte, pentru că întrebuinţează rău puterea pe care o au. Fură mai cu neruşinare decît hoţii de drumul mare, ucid cu mai multă cruzime decît ucigaşii, fac mai mari desfrînări decît desfrînaţii; nu sparg zidul unui mormînt, ci averi şi case nenumărate, pentru că puterea le dă această uşurinţă. Sînt robii unei cumplite robii; se supun cu linişte patimilor; bat fără milă pe semenii lor, dar tremură de frica tuturor celor ce le cunosc faptele. Liber, cu putere şi mai împărat decît împăraţii este numai cel scăpat de patimi.

Cunoscînd, dar, toate acestea să căutăm adevărata libertate şi să ne scăpăm de robia cea amară. Să nu socotim o fericire nici slava puterii, nici tirania bogăţiei, nici altceva de felul acestora, ci numai virtutea. Aşa ne vom bucura şi aici de tihnă şi vom dobîndi şi bunătăţile viitoare, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în vecii vecilor, Amin.

OMILIA LIX

„Vai lumii din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie1 să vină, dar vai de omul acela prin care vin smintelile!"

I

Dacă trebuie să vină sminteli, ar putea spune unul din cei potrivnici, pentru ce Hristos vaită lumea, cînd ar trebui s-o apere şi să-i întindă mîna? Aşa face un doctor şi un apărător? A văita lumea este însă treaba unui om de rînd.

Ce putem răspunde unei limbi atît de neruşinate?

Pentru ce ceri, omule, de la Dumnezeu să aibă mai multă purtare de grijă de lume decît are? Dumnezeu fiind, S-a făcut pentru tine om, a luat chip de rob, a suferit cele mai grele ocări şi chinuri şi n-a lăsat nimic din ceea ce atîrna de El. Dar pentru că noi nerecunoscătorii n-am scos tot folosul de pe urma acestei mari purtări de grijă, ne vaită că după atît de mare îngrijire am rămas tot bolnavi. E la fel ca şi cum ai văita pe un bolnav care, deşi a avut destulă îngrijire, nu s-a supus prescripţiilor medicale şi ai spune, jelindu-1: „Vai de cutare om că şi-a înrăutăţit boala din pricina nepăsării şi trîndăviei lui!"

Pentru bolnav nu-i de nici un folos văitatul; pentru sufletul omenesc însă cunoaşterea de mai înainte a ceea va fi cu el şi văitatul sînt mijloace de tămăduire.

Adeseori mulţi oameni nu s-au folosit cu nimic de pe urma sfaturilor, dar s-au ridicat din păcatele lor de pe urma văitatului. Din pricina aceasta mai cu seamă Hristos a întrebuinţat aici cuvîntul „ Vai!", ca să-i ridice pe cei căzuţi, să-i facă gata de luptă, să-i facă veghetori. în afară de aceasta, Hristos îşi arată faţă de păcătoşi bunăvoinţa şi blîndeţea Lui,că îi vaită chiar pe cei care se împotrivesc Lui; nu numai că nu Se supără pe ei, ci şi caută să-i îndrepte şi prin aceea că îi vaită, şi prin aceea că le spune mai dinainte ce se întîmplă cu ei; numai şi numai ca să-i aducă la o stare mai bună.

- Dar cum e cu putinţă lucrul acesta? aş putea fi întrebat. Dacă e de neapărată trebuinţă să vină sminteli, cum se poate să scăpăm de ele?

- Că e de neapărată trebuinţă să vină sminteli, da; dar nu e de neapărată trebuinţă să piară cei peste care vin smintelile. E la fel ca şi cum un doctor ar spune - că nimic nu mă împiedică să mă folosesc iarăşi de aceleaşi exemple -: „E de neapărată trebuinţă să vină cutare boală; dar nu e de neapărată trebuinţă să se îmbolnăvească cel care ia toate măsurile de pază".

Hristos a grăit aşa, după cum spuneam şi mai înainte, ca să trezească şi conştiinţa ucenicilor Săi odată cu a celorlalţi. Ca să nu dormiteze, ca şi cum aveau să fie trimişi să ducă o viaţă tihnită şi netulburată; le arată că au să se ridice împotriva lor războaie din afară şi dinăuntru. Aşa cum a arătat Pavel, spunînd: 2 >yDin afară lupte, dinăuntru temeri" ; şi: „In primejdii între fraţii cei 3 mincinoşi" ; şi celor din Milet grăindu-le, le-a spus: „Şi se vor ridica unii dintre voi grăind lucruri sucite"4. Apoi însuşi Hristos spunea: „Vrăjmaşii omului sînt casnicii lui"5.

Cînd Hristos spune că este de neapărată trebuinţă să vină sminteli nu distruge libertatea voinţei, nici nu supune viaţa omului necesităţii lucrurilor, ci spune mai dinainte ceea ce negreşit va fi. Acelaşi lucru l-a spus şi evanghelistul Luca cu alte cuvinte: ,Jiste cu neputinţă să nu vină smintelile"6.

- Dar ce înseamnă „sminteli"?

- Sminteli sînt cele ce te împiedică să mergi pe drumul cel drept. Aşa numesc oamenii de teatru pe cei care sînt destoinici să facă pe alţii să cadă.

Nu prezicerea aceasta a lui Hristos aduce sminteli - Doamne fereşte! -, nici pentru că a spus asta de mai înainte se întîmplă sminteli, ci pentru că aveau să fie

I

Matei IK, 7.

cm

OMILII LA MATKI

negreşit sminteli, de aceea Hristos a spus-o mai dinainte. Dacă cei care aduc sminteli n-ar voi să fie răi, sminteli n-ar veni; iar dacă aceste sminteli n-ar veni, nici Hristos nu le-ar fi spus mai dinainte. Dar vin pe lume sminteli pentru că oamenii fac fapte rele şi săvîrşesc păcate grele; iar Domnul nu face altceva decît să spună mai dinainte ceea ce are să se întîmple.

- Dar dacă cei răi s-ar îndrepta, mi s-ar putea spune iarăşi, şi n-ar mai fi pe lume nici unul care să aducă sminteli, n-ar fi, oare, dovedit cuvîntul lui Hristos ca minciună?

- Deloc, că nici Hristos n-ar fi rostit aceste cuvinte. Dacă aveau să se îndrepte toţi oamenii, Hristos n-ar fi spus: ,JLste de neapărată trebuinţă să vină smintelile"; dar pentru că ştia mai dinainte că oamenii, de buna lor voie, vor rămîne neîndreptaţi, de aceea a spus că negreşit sminteli vor veni.

- Dar pentru ce nu i-a pierdut? mai pot fi întrebat din nou.

2. // Cor. 7, 5.

3. // Cor. 11, 26.

4. Fapte 20, 30. .r.. Matei 10, 36.

0. l.nca 17, 1.

- Pentru ce ar fi trebuit să-i piardă? Pentru cei pe care ei îi smintesc? Dar cei care se smintesc nu pier din pricina acelora, ci din pricina trîndăviei şi nepăsării lor. Dovadă, oamenii virtuoşi; nu numai că nu se vatămă cu nimic din pricina lor, ci şi cîştigă foarte mult. De pildă Iosif, Iov, toţi drepţii şi apostolii; iar dacă mulţi pier, apoi asta se întîmpla pentru că ei dorm. Dacă n-ar fi aşa, ci pieirea s-ar datora smintelilor, ar trebui ca toţi să piară; iar dacă sînt oameni care scapă de sminteli, cel care nu scapă, să pună pe socoteala lui pieirea. Că smintelile, după cum am spus mai înainte, deşteaptă pe oameni, îi fac mai pricepuţi, le ascut sufletul; ridică iute nu numai pe cel care se păzeşte, ci şi pe cel căzut; îl lac mai tare, nu mai poate fi biruit cu uşurinţă. Deci, dacă sîntem cu mintea trează, nu mic cîştig vom avea de pe urma smintelilor: ne fac să fim necontenit treji; dar dacă dormim cînd duşmanii sînt lîngă noi şi cînd tăbărăsc ispitele asupra noastră, cine sîntem noi ca să trăim în tihnă? Şi dacă vrei, gîndeşte-te la cel dintîi om!

Dacă el, care n-a trăit decît cîtăva vreme în rai - poate că nici o zi întreagă -, care s-a bucurat de desfătarea raiului, a căzut într-un păcat atît de mare, că i-a trecut prin minte să ajungă egal cu Dumnezeu, că a socotit binefăcător pe înşelător, că n-a putut păzi o singură poruncă, ce n-ar fi făcut dacă trăia toată viaţa fără nici o grijă?

II Dar cînd spun acestea, mi se obiectează altele, întrebînd: - Dar pentru ce l-a făcut Dumnezeu pe om aşa?

- Nu Dumnezeu l-a făcut pe om aşa! Doamne fereşte! Nici nu l-ar fi pedepsit dacă l-ar fi făcut aşa. Dacă noi nu ţinem de rău pe slugile noastre pentru faptele de care noi sîntem de vină, cu mult mai mult Dumnezeul universului.

- Dar din ce pricină a ajuns omul aşa?

- Din pricina lui şi a trîndăviei lui.

OMILII LA MATKI

cm

- Ce înseamnă „din pricina lui"?

- întreabă-te pe tine însuţi! Dacă cei răi nu sînt răi din pricina lor, nu pedepsi sluga, nu-ţi certa nevasta cînd greşeşte, nu-ţi bate copilul, nu mustra prietenul şi nici nu urî pe duşmanul care îţi face rău. Dacă toţi aceştia nu greşesc de buna lor voie, din pricina lor, atunci nu trebuie să-i pedepseşti, ci sa-i miluieşti.

- Dar eu nu pot filozofa, îmi spui tu.

- Poţi filozofa odată ce îţi dai seama că nu sînt ei de vină pentru faptele lor, ci alte pricini i-au silit să le facă. Cînd îţi este bolnav slujitorul şi nu poate să-ţi îndeplinească poruncile, nu numai că nu-1 cerţi, ci chiar îl ierţi. Deci tu însuţi mărturiseşti că de o faptă este vinovat el, iar de alta nu. I ,a fel şi cu cel dintîi om.

Dacă ai şti că omul a fost rău din naştere, nu numai că nu l-ai certa, ci chiar l-ai ierta. Dacă îţi ierţi sluga că nu ţi-a îndeplinit porunca din pricina bolii, apoi cu atît mai mult trebuie să-1 ierţi pe cel dintîi om că n-a ascultat de Dumnezeu, din pricină că dintru început a fost creat aşa.

Dar şi în alt chip se poate uşor închide gura celor ce grăiesc împotrivă.

Adevărul este bogat în argumente. Pentru ce nu ţi-ai certat niciodată slujitorul că nu-i frumos la chip, că nu-i înalt la trup, că n-are aripi?

- Pentru că acestea ţin de fire!

- Deci nu poţi ţine de rău pe cel care nu le are. Nimeni nu mă va contrazice.

Dar cînd cerţi pe cineva arăţi prin asta că fapta pentru care îl cerţi nu se datoreşte firii, ci voinţei. Dacă mărturisim că sînt greşeli legate de firea omenească, acelea pe care nu le osîndim, atunci este evident că sînt şi greşeli săvîrşite cu voinţa, acelea pe care le osîndim. Nu-mi umbla cu argumente sucite, nici cu sofisme şi cu cuvinte încurcate, mai şubrede ca pînza de păianjen, ci răspunde-mi la întrebarea mea: - Dumnezeu a făcut pe toţi oameni?

- Negreşit!

- Cum se face atunci că nu sînt egali toţi în ce priveşte virtutea şi viciul?

Pentru ce unii sînt buni şi blînzi, pentru ce alţii sînt răi şi vicleni? Dacă aceasta nu se datoreşte voinţei, ci firii, pentru ce unii sînt într-un fel, iar alţii într-alt fel?

Dacă toţi cei răi ar fi răi datorită firii, atunci ar trebui să nu existe nici un om bun; şi, dimpotrivă, dacă toţi cei buni ar fi buni datorită firii, atunci ar trebui să nu existe nici un om rău. Toti oamenii au o singură fire; deci ar trebui ca toţi să fie la fel: sau buni sau răi. Dacă am susţine că atît cei buni cît şi cei răi sînt prin fire sau buni sau răi - ceea ce nu-i adevărat, după cum am demonstrat -, ar trebui ca oamenii să fie neschimbători, că firea este neschimbătoare. Dar iată toţi sîntem muritori şi supuşi patimilor şi nimeni nu-i nepâtimitor, oricît s-ăr strădui omul. în schimb vedem că mulţi oameni ajung din buni răi şi din răi buni; unii din nepăsare, alţii prin stăruinţă. Aceasta arată că binele şi răul moral nu ţin de fire. Firea nu se schimbă, nici nu capătă adăugiri prin stăruinţă. După cum nu avem nevoie să ne obosim ca să vedem şi să auzim, tot aşa n-am avea nevoie nici de sudori pentru săvîr-şirea virtuţii, dacă virtutea ar fi strîns unită cu firea. De

cm

OMILII LA MATKI

altfel pentru ce să fi făcut Dumnezeu şi oameni răi, cînd putea să-i facă pe toţi buni?

- De unde vine atunci răul? aş putea fi întrebat.

- întreabă-te pe tine însuţi! Datoria mea este de a-ţi arăta că răul nu vine nici de la natură, nici de la Dumnezeu.

- Atunci se naşte de la sine?

- Nu! - Atunci e nenăscut?

- Nu păcătui, omule! Fugi de nebunia aceasta de a cinsti cu aceeaşi cinste şi cu cinstea cea mai înaltă - şi pe Dumnezeu şi răul. Dacă răul este nenăscut, atunci va fi şi puternic şi deci nu va putea fi nici nimicit, nici adus la nefiinţă.

III Cum ar putea exista pe lume atîţi oameni buni, dacă răul ar avea atîta putere?

Cum ar putea fi cei născuţi mai puternici decît ceea ce este nenăscut?

- Dar Dumnezeu va nimici răul! ni s-ar putea spune.

- Cînd? Cum va putea nimici pe cel de aceeaşi cinste cu El, pe cel de aceeaşi putere cu El, pe cel de aceeaşi vîrstă cu El, aşa după cum susţii că este răul. O, răutate a diavolului! Ce rău mare a născocit! Cu ce defăimare mare a înduplecat pe om să ponegrească pe Dumnezeu! Cu ce mască de cucernicie a născocit altă învăţătură defăimătoare! Voind să arate că răul nu vine de la Dumnezeu, a adus o altă învăţătură rea, susţinînd că răul este necreat, este veşnic.

- Atunci de unde vine răul? mă întrebaţi.

- Din a voi şi din a nu voi.

- Dar acest a voi şi a nu voi de unde vine?

- De la noi. Cînd îmi pui aceste întrebări faci la fel ca şi cum m-ai întreba de unde vine a vedea şi a nu vedea, iar eu răspunzîndu-ţi: de la aceea a închide şi a nu închide ochii, m-ai întreba iarăşi: Dar a închide şi a nu închide ochii de unde? apoi, auzindu-mi răspunsul, că lucrul acesta depinde de noi şi de voinţa noastră, m-ai întreba iarăşi de altă pricină. Că răul nu este nimic altceva decît neascultarea de Dumnezeu.

- Dar de unde a descoperit omul neascultarea de Dumnezeu? mă întrebi.

- Spune-mi, îi era greu s-o descopere?

- Nici eu nu spun că-i era greu; dar de unde a voit să nu asculte de Dumnezeu?

- Din pricina trîndăviei lui. Era stăpîn să se îndrepte şi spre bine şi spre rău, să asculte şi să nu asculte de Dumnezeu; dar a înclinat mai mult spre rău, spre neascultarea de Dumnezeu.

Iar dacă încă mai eşti nedumerit şi te apucă ameţelile cînd auzi acestea, nu-ţi voi spune cuvinte grele de priceput şi încurcate, ci simple şi desluşite.

Nu-i aşa că ai fost uneori rău iar alteori bun? Da! Ceea ce vreau să spun este aceasta: Ţi-ai înfrinat vreodată poftele şi apoi ai fost iarăşi biruit de pofte? Te-ai îmbătat şi apoi te-ai înfrinat de la beţie? Te-ai miniat vreodată şi apoi nu te-ai mîniat? Ai trecut vreodată cu vederea pe cel sărac şi apoi iarăşi nu l-ai trecut? Ai

SI IM III, K IAN (JUKA Dl. AUK

făcut vreodată desfrînare şi te-ai cuminţit iarăşi? Spune-mi, de unde toate acestea? De unde? Chiar dacă nu-mi spui tu, ţi-o spun eu! Pentru că într-un caz ţiai dat toată silinţa, iar în celălalt caz ţi s-a slăbit rîvna şi te-ai trîndăvit.

Oamenilor care au renunţat de a mai face vreo sforţare şi sînt cufundaţi în păcate pînă peste cap, oamenilor nesimţiţi şi nebuni, care nu vor să asculte sfaturile pentru îndreptarea lor, nici nu vreau să le vorbesc de această filozofie; dar voi vorbi cu plăcere oamenilor care uneori sînt buni, iar alteori răi.

Ai răpit vreodată cele ce nu ţi se cuveneau, iar după aceea, zdrobit de milă, ai dat celui sărman şi averile tale? De unde ţi-a venit această schimbare? Nu e clar că de la voinţă, de la voia ta cea liberă? E clar; si nu va fi nimeni care să nu spună aceasta.

De aceea vă rog să vă daţi toată silinţa şi să fiţi virtuoşi şi nu veţi mai avea nevoie de aceste întrebări. Dacă voim, răul este numai un nume. Nu cerceta, dar, de unde vine răul, nici nu te mai îndoi, ci, ştiind că răul vine numai din trîndăvie, fugi de rău.

Dacă-ţi va spune cineva că răul nu depinde de noi, grăieşte-i aşa cînd îl vezi că se mînie pe sluga sa, că se supără pe femeia sa, că ţine de rău pe copilul său, că învinuieşte pe cei care fac rău: „Pentru ce spui că răul nu depinde de noi? Dacă nu depinde de noi, pentru ce mustri?" Spune-i iarăşi: „Depinde de tine să ocărăşti şi M insulţi? Dacă nu depinde de tine, atunci nimeni nu poate să se supere pe tine că l-ai ocărit şi insultat; dar dacă depinde de tine să ocărăşti şi să insulţi, atunci răul depinde de tine şi de trîndăvia şi nepăsarea ta". Să te mai întreb: „Crezi că sînt oameni buni? Dacă nu-i nici un om bun, de unde ai cuvîntul „bun", de unde laudele pentru cei buni?" Iar dacă sînt oameni buni, e clar că aceştia vor osîndi pe cei răi; iar dacă nici un om nu-i rău, nici din voia sa, nici din fire, atunci cei buni fac o nedreptate cînd osîn-desc pe cei răi şi prin fapta aceasta a lor ajung şi ei răi.

Căci ce este mai rău ca a învinui pe un nevinovat? Iar dacă aceştia rămîn buni în faţa noastră - că tocmai acesta este semnul bunătăţii lor -, atunci chiar cei mai nepricepuţi oameni pot înţelege că nimeni nu-i rău prin vreo con-strîngere din afară.

Iar dacă după toate cele ce ţi-am spus încă mai întrebi: „De unde vine răul?", îţi voi spune: din trîndăvie, din însoţirile cu cei răi, din dispreţuirea virtuţii. De aici vine şi răul şi întrebarea ce şi-o pun unii: „De unde vine răul?" Nici un om care săvîrşeşte fapte bune, care alege o viaţă cinstită şi curată nu-şi pune această întrebare. Şi-o pun cei care săvîrşesc păcate; ei împletesc pînză de păianjen, voind ca prin aceste învăţături greşite să izvodească o mîngîiere neroadă purtării lor stricate. Noi însă să rupem această pînză de păianjen nu numai cu cuvintele, ci şi cu faptele. Că nimeni nu-i constrîns să săvîrşească răul. Dacă omul ar face răul din constrîngere, Hristos n-ar fi spus: „Vai de omul prin care vine sminteala ". Pe aceia îi vaită, pe aceia care sînt răi din propria lor voie. Să nu te minunezi că Hristos spune: „prin care". Cu aceste cuvinte Hristos nu vrea să spună că altul pricinuieşte prin el sminteala, ci că el săvîrşeşte totul. Scriptura obişnuieşte să întrebuinţeze expresia: „prin care" va loc de: „de la", ca de pildă cînd spune:

SI IN I I I . IOAN (ilIKA |)K AUR

dobîndit om prin Dumnezeu"7, exprimînd nu a doua cauză, ci prima. Şi iarăşi: „Nu este, oare, prin Dumnezeu lămurirea lor?"8; şi: „Credincios este Dumnezeu prin Care aţi fost chemaţi la împărtăşirea cu Fiul Lui"9. >rAm

IV Şi ca să afli că nimeni nu săvîrşeşte răul din constrîngere, ascultă ce spune Hristos mai departe. După ce vaită, spune: „Dacă mîna ta sau piciorul tău te sminteşte, taie-le şi aruncă-le de la tine.

Că mai bine îţi este să intri în viaţă şchiop sau ciung, decît să ai amîndouă mîinile sau picioarele şi să fii aruncat în foc. Şi dacă ochiul tău cel drept te sminteşte, scoate-l. Că mai bine îţi este să intri în viaţă cu un singur ochi, decît să ai doi ochi şi să fii aruncat în gheena focului"10.

Hristos nu vorbeşte aici de mădularele trupului - Doamne fereşte! -, ci de prieteni, de cunoscuţi, de cei pe care-i socotim nişte mădulare de neapărată trebuinţă. Aceasta a spus-o şi mai înainte11 şi o spune şi acum. Că nimic nu este atît de vătămător ca prieteniile rele. Ce nu poate constrîngerea, poate de multe ori prietenia, fie spre paguba, fie spre folosul nostru. De aceea Domnul ne porunceşte, cu toată asprimea, să îndepărtăm de lîngă noi pe cei ce ne vatămă, lăsînd să se înţeleagă că aceştia sînt cei care ne smintesc.

Ai văzut cum a oprit vătămarea pricinuită de sminteli? Mai întîi prin aceea că a spus mai dinainte că vor fi negreşit sminteli, ca nimeni să nu se trîndăvească, ci să le aştepte cu mintea trează; apoi prin aceea că a arătat că smintelile sînt un mare rău - că Hristos n-a spus numai atîta: „ Vai lumii din pricina smintelilor!", ci a arătat şi marea vătămare pricinuită de ele; în sfîrşit prin aceea că vaită iarăşi mai mult pe cel care aduce smintelile. Cuvintele: ,j)ar vai de omul acela "arată cît de mare este pedeapsa acelui om. Dar nu numai atîta, ci prin o pildă măreşte mai mult teama. Apoi nu Se mulţumeşte cu acestea, ci arată şi calea prin care putem evita smintelile.

7. Fac. 4, 1.

8. Fac. 40, 8.

9. / Cor. 1, 9.

10. Matei 18, 8-9.

1 1. Matei 5, '29-30.

- Care este această cale?

- „Curmă, spune Hristos, prietenia cu cei răi, chiar dacă ţi-ar fi cei mai buni prieteni!" Şi dă şi un argument ce nu poate fi combătut: „Dacă ţi-i păstrezi ca prieteni, nici pe ei nu-i cîştigi şi te pierzi şi pe tine; dar de curmi prietenia cu ei, îţi cîştigi mîntuirea". Prin urmare, dacă cineva te vatămă cu prietenia lui, rupe orice legătură cu el. Dacă ne tăiem de multe ori unele din mădularele noastre, cînd nu mai pot fi vindecate şi mai îmbolnăvesc şi pe celelalte, apoi cu mult mai mult trebuie să facem aceasta cu prietenii. Dacă răul ar fi înnăscut firii, atunci ar fi de prisos sfatul şi îndemnul, de prisos şi paza de prieteniile rele; dar dacă nu-i de prisos - după cum nici nu este -, este lămurit că răul depinde de voinţa noastră.

SI IN I I I . IOAN (ilIKA |)K AUR

„Căutaţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici, că zic vouă că îngerii lor văd pururea faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri"12.

Prin cei mici Hristos nu numeşte pe cei mici la trup, ci pe cei socotiţi mici de oameni, pe cei săraci, pe cei pe care îi dispreţuieşte toată lumea, pe cei necunoscuţi - cum poate fi socotit mic cel care-i mai de preţ decît toată lumea, cum poate fi socotit mic cel care-i prietenul lui Dumnezeu -, pe cei socotiţi aşa după părerea majorităţii oamenilor. Şi Hristos nu ne spune să ne ferim să dispreţuim numai pe mulţi din aceştia mici, ci să ne ferim să dispreţuim chiar pe unul singur. Iată că şi prin această poruncă ridică zid în calea vătămării prilejuite de sminteli. După cum fuga de cei răi ne aduce un foarte mare cîştig, tot aşa şi cinstirea celor buni. Cel care ia aminte la această poruncă dobîndeşte un îndoit cîştig: unul, prilejuit de curmarea prieteniilor cu cei care-1 smintesc, al doilea, prilejuit de slujirea şi cinstirea acestor sfinţi. Hristos ne spune apoi şi o altă pricină pentru care trebuie să-i respectăm pe aceştia mici: „Că îngerii lor văd pururea faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri". Aceste cuvinte arată lămurit că sfinţii au îngeri şi că fiecare om are îngerul său. Apostolul Pavel spune despre femeie: „Femeia este datoare să aibă acoperămînt pe capul ei pentru îngeri"13; iar Moise spune: ,^4 pus hotarele neamurilor după, numărul îngerilor lui Dumnezeu "14. Hristos nu vorbeşte în textul acesta de nişte îngeri oarecare, ci de nişte îngeri deosebit de însemnaţi; spunînd că „văd pururea faţa Tatălui Meu", nu spune altceva decît că îngerii celor mici au foarte mare îndrăznire înaintea lui Dumnezeu şi multă cinste. „Că a venit Fiul Omului să mîntuiască pe cel pierdut"15.

12. Matei 18, 10. l.l. / Cor. 11, 10.

11. Deut. 32, 8. l. r >.

Matei 18, II.

Aduce iarăşi un argument mai puternic decît cel de mai înainte. Adaugă apoi şi o pildă, prin care arată că şi Tatăl vrea să mîntuiască pe cei pierduţi: „CV vi se pare vouă? spune Hristos. Dacă ar avea un om o sută de oi şi s-ar rătăci una din ele, nu lasă pe cele nouăzeci şi nouă şi ducîndu-se în munţi caută pe cea rătăcită ? Şi dacă i se va întîmpla s-o găsească se bucură de ea mai mult decît de cele nouăzeci şi nouă care nu s-au rătăcit. Tot aşa nu este vrerea înaintea Tatălui vostru ca să piară vreunul din aceştia mici"16.

Vezi prin cîte mijloace ne îndeamnă Hristos să avem grijă de fraţii noştri cei mici? Să nu spui, dar, cutare-i fierar, cutare-i cizmar, cutare-i plugar, cutare-i prost şi să-1 dispreţuieşti! Ca să nu faci asta, uită-te prin cile mijloace caută Hristos să te facă smerit şi să ai grijă de ei. A pus în mijloc un copil şi a spus: „Fiţi ca şi copiii!"17; şi: „Cel care va primi pe un prunc ca acesta, pe Mine Mă primeşte"18; şi: „Cel care va sminti"19 va suferi cele mai cumplite chinuri. Şi nu S-a mulţumit numai cu pilda pietrei de moară2", ci a mai adăugat şi „Vai"2'', şi a poruncit să o curmăm cu prietenii care ne smintesc, chiar dacă ne-ar fi tot atît de

M IM I I IOAN CUItA Dl-, Al

IK

dragi ca şi mîinile şi ochii22. Ne îndeamnă să respectăm pe aceşti fraţi mici pentru respectul pe care-1 datorăm îngerilor, cărora aceştia au fost încredinţaţi, pentru respectul pe care-1 datorăm voii lui Hristos şi patimilor Sale -deoarece a arătat crucea cînd a spus: „ A venit Fiul Omului sâ mîntuiască pe cel pierdut", după cum şi Pavel spune despre frate: „Pentru care a murit Hristos"23 -, pentru respectul ce-1 datorăm Tatălui, că nici El nu vrea să piară unul din cei mici; şi, în sfîrşit, pentru obiceiul obştesc al oamenilor, că păstorul lasă oile care sînt la loc sigur şi caută pe cea pierdută; iar cînd o găseşte pe cea pierdută se bucură tare de găsirea şi de mîntuirea ei.

V Aşadar, dacă Dumnezeu Se bucură atît de mîntuirea unuia din aceştia mici, pentru ce să-i dispreţuieşti pe cei ce sînt atît de dragi lui Dumnezeu, cînd ar trebui să-ţi dai chiar viaţa pentru unul din ei? îmi spui că e un neputincios şi un om rînd? Dar tocmai pentru aceasta trebuie să faci totul ca să-1 mîntui. Că şi Hristos Hi. Ma t ei 17. Ma t ei IK. Ma t ei I!). Ma t ei 20. Ma t ei 21. Ma t ei 22. Matei Rom. I I ,

18, 18, 18, 18, IK, IK, IK, l /i

12- 14.

2-3.

5. d. (i.

7.

K-«l. 23

a lăsat cele nouăzeci şi nouă de oi; n-a avut putere mîntuirea atîtor oi să acopere pierderea uneia singure. Evanghelistul Luca spune că a luat-o pe umeri24 şi că a spus: ,^dai mare bucurie se face pentru un păcătos care se pocăieşte, decît pentru nouăzeci şi nouă de drepţi . A arătat marea Lui grijă de cel pierdut şi prin aceea că pentru el a lăsat pe cei mîntuiţi şi prin aceea că Se bucură mai mult de mîntuirea lui.

Să nu dispreţuim, dar, sufletele unor astfel de oameni! Pentru sufletele lor a spus Hristos toate cuvintele acestea. A doborît cerbicia celor mîndri şi prin ameninţarea că nu poate intra în împărăţia cerurilor cel care nu este ca un copil şi prin amintirea pietrei de moară. Nu este mai mare duşman al dragostei ca mîndria.

Prin cuvintele: „Trebuie să vină smintelile"26, ne-a făcut să fim cu mintea trează; iar prin adaosul: „Vai de cel prin care vine sminteala"27, ne-a atras atenţia să ne străduim ca să nu vină prin noi sminteala. Prin porunca de a rupe orice fel de legături cu cei ce aduc sminteli, a făcut uşoară mîntuirea; iar prin porunca de a nu dispreţui pe cei mici - şi nu-i o simplă poruncă, ci una aspră, că zice: „Căutaţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici"28 - şi prin cuvintele: ,Jngerii lor văd faţa Tatălui Meu"29, că: „Pentru asta am venit Eu"30 şi că: „Tatăl Meu vrea asta"31, a făcut mai rîvnitori pe cei care trebuie să aibă grijă de cei mici.

Vezi ce zid puternic a tras Domnul în jurul lor şi cîtă grijă are de cei dispreţuiţi şi de cei pierduţi, că ameninţă cu cele mai cumplite chinuri pe cei care

M IM I I IOAN CUItA Dl-, Al

IK

îi smintesc şi făgăduieşte mari bunătăţi celor care îi îngrijesc şi le slujesc, dînduSe ca pildă şi pe El şi pe Tatăl?

Pe Hristos32 să-L imităm şi noi şi să nu pregetăm a veni în ajutorul fraţilor noştri umiliţi si nenorociţi. Să-ti fie toate uşoare cînd e vorba de mîntuirea fratelui tău, fie că trebuie să-i slujeşti, fie că este mic, fie că este om de jos, fie că treaba .aceasta e obositoare, fie că trebuie să străbaţi munţi şi prăpăstii. Atît de drag Ii este lui Dumnezeu sufletul fratelui tău, că nu Şi-a cruţat nici propriul Său Fiu33.

De aceea, vă rog, de cum se luminează de ziuă să ieşim iute din casă şi să avem acest singur scop; şi, înainte de toate, această grijă: să scăpăm pe cel ce se primejduieşte; şi nu 24. Luca 15, 5.

25. Luca 15, 7.

26. Matei 18, 7.

27. Matei 18, 7.

28. Matei 18, 10.

2!). Matei 18, 10.

30. Matei 18, 11.

31. Matei 18, 14.

32. De aici începe partea morală: Trebuie să întindem mînă de ajutor celor ce se găsesc jos; mai ales celor din casa noastră; că nu ne e de ajuns pentru mîntuire numai virtutea noastră. în acest cuvînt şi despre purtarea de grija de suflet.

33. Ioan 3, 10; Rom. 8, 32.

mă gindesc numai la primejdia care ameninţă trupul - că lucrul acesta nici nu-i primejdie -, ci la primejdia care ameninţă sufletul, primejdie adusă de diavol peste oameni. Negustorul străbate mările ca să-şi mărească avuţia; meseriaşul face totul ca să-şi adauge altă avere la aceea pe care o are. Şi noi, dar, să nu ne mulţumim să ne mîntuim numai sufletul nostru, ca să nu ne punem în primejdie mîntuirea noastră. Ostaşul care în război şi pe cîmpul de bătălie se gîndeşte să se salveze prin fugă numai pe el, pierde şi pe alţii împreună cu el; cel viteaz însă, care foloseşte armele sale şi pentru apărarea celorlalţi, se salvează şi pe el împreună cu ceilalţi. Şi noi avem de dus un război, şi un război mai crîncen decît toate războaiele; de aceea trebuie să ne luptăm şi să ne batem, aşa cum ne-a poruncit împăratul nostru; să fim gata să înfruntăm junghierile, rănile, uciderile; să nu avem decît un singur gînd: mîntuirea tuturora; să încurajăm pe cei ce s-au oprit, să ridicăm pe cei căzuţi. în această luptă mulţi fraţi de-ai noştri zac la pămînt, acoperiţi de răni, plini de sînge şi nu-i nimeni care să-i îngrijească: nici mirean, nici preot, nimeni; n-au alături de ei nici ajutător, nici prieten, nici frate; că loţi ne gîndim numai la noi înşine. De aceea ne înecăm cu toţii. Numai atunci sîntem tari, atunci sîntem biruitori, cînd nu urmărim interesul nostru; acum însă sîntem slabi si ne biruie cu uşurinţă si oamenii şi dia-voiul, pentru că urmărim numai interesul nostru, pentru că nu ne apărăm unii pe alţii, nici nu ne întărim cu dragostea cea după Dumnezeu, ci căutăm alte pricini de prietenie: unii neamurile, alţii obişnuinţa, alţii tovarăşii de slujbă, alţii vecinii; orice altă pricină, afară de credinţa în Dumnezeu; şi ar trebui ca numai credinţa în Dumnezeu să lege pe prieteni. Lucrurile însă se petrec cu totul dimpotrivă; sîntem prieteni cu iudeii şi cu păgînii, şi nu sîntem prieteni cu fiii Bisericii.

SI IN I

I II.

K IAN

<;i

IK A 1 >K AUK

VI - Da, mi se răpunde, pentru că fiii Bisericii sînt nişte răi, pe cînd aceia sînt buni şi blînzi.

- Ce spui? Numeşti rău pe fratele tău, tu care ai primit poruncă să nu-i spui nici „netrebnicule" ? Nu îţi este ruşine, nu roşeşti să faci de ocară pe fratele tău, mădularul tău, care are aceeaşi mamă ca şi tine, care se împărtăşeşte de la aceeaşi masă? Dacă fratele tău după trup a săvîrşit o mulţime de fărădelegi, te sileşti să-1 acoperi şi socoteşti că eşti .şi tu ruşinat cînd el este făcut de ruşine, pentru ce atunci pe fratele cel duhovnicesc, pe care ar trebui să-1 scapi de defăimare, tu însuţi îl împroşti cu defăimări? Spui că este un rău, că nu-1 poţi suferi? Dar tocmai pentru aceasta fii prieten cu el, ca să nu mai fie aşa, ca să-1 schimbi, ca să1 aduci II

.

Mata .r>, 2 f > .

pe calea virtuţii. Spui că nu te ascultă, că nu-ţi suferă sfatul? De unde ştii? Ai încercat să-1 sfătuieşti şi să-1 îndrepţi?

- L-am sfătuit de multe ori! îmi spui.

- De cîte ori?

- De multe ori! O dată şi de două ori!

- Vai de mine! Asta înseamnă de multe ori? N-ar fi trebuit să oboseşti, nici să deznădăjduieşti, chiar de-ai făcut asta tot timpul. Nu vezi că Dumnezeu ne sfătuieşte necontenit prin profeţi, prin apostoli, prin evanghelişti? Ce? Am săvîrşit tot ce ne-a sfătuit? Ne-am lăsat convinşi? Deloc! A încetat, oare, Dumnezeu de a ne sfătui? A tăcut, oare? Nu ne spune în fiecare zi: „Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui mamona!"35, şi totuşi multora le creşte mulţimea averilor şi tirania? Nu ne strigă în fiecare zi: „Iertaţi şi vi se va ierta!"36, şi totuşi noi ne sălbăticim tot mai mult? Nu ne sfătuieşte necontenit să ne înfrînăm poftele, să fim mai presus de plăcerile cele ruşinoase, şi totuşi mulţi se tăvălesc în acest păcat mai rău decît porcii? Dar Dumnezeu nu încetează de a ne grăi. Pentru ce nu gîndim şi noi acestea, în noi înşine, pentru ce nu spunem: Dumnezeu ne vorbeşte şi nu Se opreşte de a ne vorbi, cu toate că nu-L ascultăm deloc? De aceea şi Dumnezeu spunea: „Puţini sînt cei ce se mîn-tuiesc" 37. Dacă nu ne este de ajuns pentru mîntuire numai virtutea noastră, ci trebuie să facem şi pe alţii virtuoşi, ce vom păţi cînd nu ne mîntuim nici pe noi şi nici pe alţii? De unde mai putem avea nădejde de mîntuire? Dar pentru ce aduc acuzaţia că nu ne îngrijim de mîntuirea celorlalţi, cînd noi nu spunem nici un cuvînt de mîntuire celor din casa noastră, soţiei, copiilor, slugilor, ci ne îngrijim de altele în locul acelora; ne îngrijim să avem cît mai multe slugi, să ne slujească repede, să lăsăm copiilor noştri moştenire mare, să aibă soţia noastră aurării, haine scumpe, podoabe! Nu ne îngrijim deloc de sufletul şi de mîntuirea noastră, ci de averile şi de moşiile noastre. Nu ne îngrijim de soţia noastră, ci de gătelile şi podoabele ei. Nu ne îngrijim de copiii noştri, ci de averile ce le vom lăsa moştenire. Facem ca unul care, în loc să-şi repare casa dărăpănată şi cu zidurile crăpate, se apucă de zideşte în jurul ei ziduri mari şi frumoase; sau ca unul care, în loc să-şi îngrijească trupul bolnav, îl îmbracă în haine de aur; sau ca unul care lasă pe stă-pîna casei să zacă

;i. r >. Ma t ei <>, '21. II, Ma t ei li, 11. .17. Lua i

1.'!, :> i.

SI IN I

I II.

K IAN

<;i

IK A 1 >K AUK

bolnavă în pat şi să se văicărească, iar el se îngrijeşte de slujnice, de războaiele de ţesut, de vasele şi mobilele din casă şi de alte lucruri. Tot aşa facem şi noi. Ne îngrijim de case şi de slugi şi lăsăm sufletul pradă patimilor, pradă bolilor, ticăloşiilor, mîniilor, ocărilor, poftelor nesăbuite, slavei deşarte, răzvrătirilor. II lăsăm să se tîrască pe pămînt şi să fie sfîşiat de atîtea fiare! Dacă se întîmpla să scape un urs din cuşcă, incuiem casele, ne căutăm scăpare în locuri strimte, ca să nu cădem în ghiarele fiarei. Cînd însă ne sfîşie sufletul nostru nu o fiară, ci multe gîn-duri rele, nici nu luăm seama. în oraş avem mare grijă ca animalele sălbatice să fie închise în cuşti şi în locuri pustii; nu le ţinem alături de senat, de tribunal, de palatul împărătesc, ci departe şi legate; în sufletul nostru însă, undei senatul, unde-i palatul împărătesc, unde-i tribunalul, animalele sălbatice se plimbă în voie; urlă şi fac zgomot chiar în jurul minţii şi tronului împărătesc. De aceea s-au răsturnat toate cu susul în jos; toate sînt pline de tulburare, şi cele dinăuntru şi cele din afară; nu ne deosebim de un oraş tulburat de năvălirea barbarilor. Se întîmpla la fel ca şi cu un cuib de păsărele în care a intrat un şarpe; păsărelele scot ţipete ascuţite şi zboară pretutindeni, pline de frică şi tulburate, neştiind cum să pună capăt spaimei lor.

VII De aceea, vă rog să ucidem şarpele, să închidem fiarele, să le gituim, să le ucidem. Să dăm aceste gînduri rele ascuţişului săbiei Duhului18, ca să nu ne ameninţe şi pe noi profetul, cum a ameninţat Iudeea, că „onocentauri39, arici şi şerpi vor dănţui în ea"40. Sînt, da, sînt şi oameni mai răi decît onocentaurii; trăiesc şi azvîrl din picioare ca şi cum ar fi în pustie. Aşa sîntem cea mai mare parte din tinereţea noastră: plini de pofte sălbatice, sărim ca şi onocentaurii, azvîrlim din picioare, umblăm încoace şi încolo fără frîu, nu cunoaştem nici o îndatorire. De vină sînt părinţii, care silesc pe crescătorii de cai să crească cu multă grijă caii şi nu îngăduie să rămînă multă vreme nedomesticit mînzul, ci să-i pună de timpuriu frîu şi zăbale, dar lasă pe copiii lor să umble vreme îndelungată de ici-colo fără frîu, să-şi piardă curăţenia lor trupească şi sufletească, să se facă de ruşine, umblînd cu femei desfrînate, jucînd zaruri şi frecventînd teatrele cele nelegiuite, cînd ar trebui ca inainte de a cunoaşte tînărul desfrîul să-1 căsătorească cu o fată cuminte şi înţeleaptă; ea va scoate pe bărbatul ei de pe căile pline de păcate şi va li pentru el ceea ce e frîul pentru mînz. Nu au altă pricină desfrînările şi adulterele decît aceea că tinerii sînt lăsaţi de capul lor. Dacă tînărul are însă o soţie pricepută, se va îngriji şi de casă şi de slava sa şi de bunul său nume, îmi spui că-i tînăr? Da, o ştiu şi eu. Dar dacă Isaac s-a însurat la vîrstă de patruzeci de ani şi a trăit în feciorie pînă atunci, cu mult mai mult acum, pe vremea harului, ar trebui ca tinerii să practice această filozofie.

:iH. Efes. (>, 17. ,'t)l. Monstru, jumătate om, jumătate măgar, considerat geniu al răului. 1(1 Isaia i;t, 72.

(IMII.II I.A

MA I I I

- Dar ce sîntem noi de vină?

- Da, sînteţi de vină, că nici nu vreţi să vă îngrijiţi de curăţenia lor trupească şi sufletească, ci îi lăsaţi să se facă de ruşine, să se întineze, să ajungă nişte blestemaţi, neştiind care e cîştigul căsătoriei; că ea păstrează trupul curat; dacă nar avea această parte bună căsătoria n-ar fi de nici un folos. Voi însă faceţi cu totul dimpotrivă; cînd copiii s-au umplut de toate murdăriile, atunci îi căsătoriţi, în zadar şi fără de folos.

- Copilul, spun părinţii, trebuie să aştepte pînă ce-şi face o situaţie, pînă ce ajunge strălucit în treburile publice.

- Da, de lucrul acesta vorbeşte toată lumea! De sufletul lui însă nu spuneţi nici un cuvînt, ci îl dispreţuiţi şi-1 aruncaţi. De aceea s-au amestecat toate; sînt toate pline de neorînduială şi de tulburare, că socotim sufletul un lucru de prisos, că nu ne îngrijim de cele de neapărată trebuinţă, dar avem mare grijă de cele neînsemnate. Nu-ţi dai, oare, seama că nimic nu-1 va bucura atîta pe copil ca păstrarea lui curat de necurăţenia desfrînării? Nimic nu este egal cu sufletul! Că spune Hristos: „Ce-ar folosi omul de-ar dobîndi lumea toată, dar şi-ar pierde sufletul său"?41 Dragostea de bani a stricat şi a surpat totul; a îndepărtat frica de Dumnezeu; a pus stăpînire pe sufletele oamenilor, cum pune stăpînire un tiran pe o cetate. Aceasta e pricina că nu ne îngrijim nici de mîntuirea copiilor noştri şi nici de mîntuirea noastră. Avem numai un singur scop în viaţă: să ajungem cît mai bogaţi, să lăsăm copiilor avere; aceia, iarăşi altora, iar aceia, celor de după ei, ajungînd nişte oameni care trec averile şi moşiile din mînă în mînă, dar nu stăpîni.

Din pricina aceasta este atîta prostie pe lume; din pricina aceasta socotim mai de puţin preţ pe copiii noştri decît pe robi. Pe robi îi ţinem de rău cînd greşesc, dacă nu de dragul lor, de dragul nostru; copiii noştri însă nu se bucură nici de această purtare de grijă, ci sînt mai de puţin preţ decît robii! Dar pentru ce vorbesc de robi? îi socotim de mai puţin preţ chiar decît vitele! Mai multă grijă avem de măgari şi de cai decît de copii! Dacă ai un catîr, mare îţi este grija să găseşti un vizitiu bun şi priceput; să nu fie crud, hoţ sau beţiv şi să-şi cunoască meseria. Dar cînd e vorba să căutăm un pedagog pentru sufletul copilului nostru, îl luăm la întîmplare pe cel dintîi venit. Şi doar nu este o artă mai mare ca aceasta. Care artă poate fi egală cu arta de a educa sufletul copilului, de a-i forma mintea tînăru-lui?

Cel care practică această artă trebuie să fie mai priceput şi mai talentat decît un pictor şi decît un sculptor. Noi însă de arta aceasta nu ne interesam deloc, ci urmărim numai un singur scop: să le fie instruită

41. Matei 16, 26

Il'lll

SI IN I I I I . IOAN (JURA I)K AUK

limba ca să ajungă buni oratori. Şi aceasta o facem tot de dragul banilor. Nu le instruim limba ca să poată vorbi, ci ca să poată cîştiga bani, să înveţe cum să vorbească. Dacă ar fi cu putinţă să se îmbogăţească şi fără asta, nimeni nu s-ar mai interesa nici de arta de a vorbi.

Ai văzut cît de mare e tirania banilor? Ai văzut cum a pus stăpînire pe toate?

Banii leagă pe om cum legi un rob fugar sau o fiară sălbatică şi-1 tîrăsc unde vor.

Dar ce folos am de pe urma acestor învinuiri? Eu atac tirania banilor cu cuvintele, iar ea ne stăpîneşte cu faptele. Dar nici eu nu voi înceta de a o ataca cu cuvîntul. Dacă voi aduce un folos cît de mic, am cîştigat şi eu şi voi; iar dacă voi veţi stărui în faptele voastre, eu mi-am făcut datoria. Facă însă Dumnezeu sa va scape şi pe voi de aceasta boala şi sâ-mi dea şi mie prilejul sâ mă laud cu voi! Că Lui se cuvine slava şi puterea in vecii vecilor. Amin.

OMILIA LX

„Dacă-ţi va greşi fratele tău, mergi, mustră-1 între tine şi el singur; dacă te va asculta, ai cîştigat pe fratele tău"1 I Pentru că vorbise foarte aspru împotriva celor ce smintesc pe alţii şi-i înfricoşase în multe chipuri, iată cum Hristos îi smereşte şi pe cei ce-au fost smintiţi, ca să nu ajungă din pricina asta iarăşi nepăsători şi ca nu cumva, socotind că toată vina a fost aruncată pe cei ce i-au smintit, să cadă în alt păcat, să ajungă mîndri, să ducă viaţă fără grijă şi să dorească să fie slujiţi în toate. De aceea Hristos porunceşte ca mustrarea pentru greşeli să se facă numai între cei doi, pentru ca să nu ajungă, prin mărturia mai multor oameni, mai apăsătoare învinuirea, iar cel vinovat să se încăpăţîneze şi să fie greu de îndreptat. De aceea a spus: ,JWustră-l între tine şi el singur; şi dacă te va asculta, ai cîştigat pe fratele tău ".

- Ce înseamnă: ,J)acă te va asculta"?

- Dacă îşi va recunoaşte vinovăţia; dacă va fi convins că a greşit, „ai cîştigat pe fratele tău". Hristos n-a spus: „Ai destulă satisfacţie", ci: „ai cîştigat pe fratele tău", arătînd că duşmănia păgubeşte şi pe unul şi pe altul. N-a spus: „A cîştigat numai acela", ci: „Tu l-ai cîştigat". Prin aceste cuvinte a arătat că înainte de a se împăca păgubea şi unul şi altul; unul păgubea pe fratele său, celălalt îşi păgubea mîntuirea sa.

Aceeaşi poruncă a dat-o şi în cuvântarea de pe Munte. Atunci a dus pe cel care a supărat la cel pe care l-a supărat, spunînd: ,J)acă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte câ fratele tău are ceva împotriva ta, du-te şi împacă-te cu fratele tău"2; a mai poruncit ca acela care a suferit o nedreptate să ierte pe semenul său, zicînd: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri"3. Acum ne mai arată şi o altă cale. Nu mai porunceşte ca acela care a supărat să se ducă la cel pe care l-a supărat, ci cel care a fost supărat să se ducă la cel care l-a supărat. îl pune pe acesta să se ducă la celălalt, pentru că aceluia care a făcut greşeala îi e mai greu să se ducă să-şi ceară iertare, îi e ruşine, roşeşte. Şi nu-i porunceşte să se ducă aşa de ochii lumii, ci ca să îndrepte ce s-a 1. Matei 18, 15.

2. Matei 5, 2,'i. .'1. Matei <>, 12.

făcut. Nu spune: „Invinuieşte-l!", nici: „Ceartă-1 cu asprime!", nici: „Cere-i socoteală, pedepseşte-1", ci: ,JWustrâ-l". Acela e cuprins de mînie şi de ruşine cum e cuprins de un somn adînc un om care s-a îmbătat; trebuie ca tu, care eşti

sănătos, să te duci la cel bolnav, să te judeci cu el fără martori, pentru ca leacul să fie primit cu uşurinţă. Cînd Domnul spune: ,^/Iustră-l", nu spune altceva decît: „Adu-i aminte de greşeala lui; spune-i ce ai pătimit din pricina lui". Cuvintele acestea, dacă sînt spuse cum trebuie, alcătuiesc o parte a apărării lui şi-1 duc foarte repede la împăcare.

- Ce să fac dacă nu mă ascultă şi este încăpăţînat?

- „Ia cu tine încă unul sau doi, ca prin gura a doi martori să stea tot cuvîntul"4.

Cu cît este el mai obraznic şi mai încăpăţînat, cu atît trebuie să ne dăm mai multă silinţă să-1 vindecăm, nu să-1 mîniem şi să-1 înfuriem. Şi doctorul nu se opreşte, nici nu se necăjeşte, cînd vede că o boală se vindecă greu, ci atunci mai cu seamă îşi dă toată silinţa. Acelaşi lucru ne porunceşte şi Hristos să facem: „Pentru că ai fost slab singur, mai ia încă doi, ca să fii mai puternic; sînt de ajuns cei doi ca să-1 îndrepte pe cel ce a greşit".

Vezi, dar, că Domnul nu caută numai folosul celui care a fost supărat, ci şi al celui care a supărat? La drept vorbind, cel stăpînit de mînie este cel ce suferă. El boleşte, el este neputincios. De aceea de multe ori Hristos porunceşte să se ducă cel care a fost supărat la cel care l-a supărat, cînd singur, cînd împreună cu alţii.

Dacă stăruie în greşeala sa, să ia cu el şi Biserica: „Spune-l Bisericii"5.

Dacă Hristos ar fi urmărit numai folosul celui care a fost supărat, n-ar fi poruncit să iertăm de şaptezeci de ori cîte şapte pe cel ce se pocăieşte6, n-ar fi poruncit să căutăm să îndreptăm de atîtea ori greşeala fratelui nostru, ci ar fi poruncit să-1 lăsăm, dacă de la prima vorbire cu el rămîne neîndreptat; aşa însă ne porunceşte să încercăm o dată, de două ori şi de trei ori, ca să-1 vindecăm: întîia oară singuri; a doua oară cu doi martori, iar a treia oară cu mai mulţi. Cînd e vorba de cei care sînt în afară de Biserică, nu ne spune asta, ci: „Dacă te loveşte cineva peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt"7; dar cînd e vorba de cei care aparţin Bisericii nu dă această poruncă. Acelaşi lucru îl spune şi Pavel, zicînd: „Ce am eu să judec pe cei din afară?""; dar porunceşte să mustri pe fraţi, să te •1. Matei 18, 16.

Matei 18, 17.

6. Matei 18, 22.

7 . Matei . r >, :i!>.

r>.

îndepărtezi de ei şi să o curmi cu ei dacă nu te ascultă, ca să se ruşineze". Tot aşa face şi Hristos cînd dă aceste legi despre purtarea fraţilor între ei. îi dă celui care a supărat pe fratele său trei dascăli şi judecători, care să-i arate desluşit ce a făcut el în timpul beţiei sale, al furiei sale. El este cel care a rostit şi a săvîrşit toate nesocotinţele şi greşelile acelea, dar el are nevoie de dascăli, ca un om beat.

Că mînia şi păcatul scot pe om din minţi mai grozav decît beţia şi-i înnebunesc şi mai mult sufletul. Care om a fost mai priceput decît David?

Totuşi, cînd a păcătuit nu şi-a mai dat seama ce face; pofta a pus stăpînire pe

toate gîndurile sale şi i-a umplut ca un fum sufletul. De aceea a avut nevoie de lumina profetului Natan, de cuvintele lui, care să-i aducă aminte de cele săvîrşite10. Pentru aceasta şi acum Hristos aduce pe aceşti dascăli la cel ce a păcătuit, ca să-i vorbească de cele ce a făcut.

II Aş putea fi însă întrebat: - Dar pentru ce porunceşte Hristos ca acela care a fost supărat să mustre pe cel care l-a supărat, şi nu altul?

- Pentru că cel vinovat îl suferă mai uşor pe cel nedreptăţit, pe cel supărat, pe cel amărît. N-ar suferi cu aceeaşi inimă mustrarea altuia cum suferă mustrarea aceluia, mai cu seamă că îl mustră între patru ochi. Nu-1 va pleca, oare, mai uşor spre împăcare decît oricare alt om, cînd cel care trebuia să-1 pedepsească pentru ocara adusă tocmai el îi arată că se îngrijeşte de mîntuirea lui? Vezi, dar, că Hristos a dat porunca aceasta nu ca să pedepsim pe cel care ne oeărăşte şi ne greşeşte, ci ca să-1 îndreptăm? De aceea nici nu ne porunceşte să luăm îndată cu noi doi martori, ci numai cînd acela se încăpăţînează. Şi nici atunci nu ne îngăduie să luăm mulţi oameni, ci să aducem, alături de noi, numai doi oameni sau chiar numai unul; dar dacă nu ţine seamă nici de ei, atunci ne porunceşte să-1 spunem Bisericii.

Cîtă grijă are Hristos de a nu da la iveală păcatele semenilor noştri! Ar fi putut porunci să-1 spunem dintru început Bisericii pe cel ce ne-a greşit. Dar n-a poruncit aceasta, tocmai pentru ca să nu vădim greşelile fraţilor noştri, ci legiuieşte să o facem după întîia şi a doua sfătuire.

- Ce înseamnă: „Caprin gura a doi sau trei martori să stea tot cuvîntul"?

- Ai destulă mărturie, îţi spune Hristos, că ai făcut tot ce trebuia, că n-ai lăsat nimic din cele ce depindeau de tine.

K. / Cur. , r >, 12. !). / Cur. , r >, I I LI. 10 // liigi 12, I II.

„Iar dacă nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii"11, adică întîi-stătă-torilor Bisericii. „Iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgîn şi vameş"11.

Deci unul ca acesta suferă de o boală de nevindecat. Uită-mi-te că în toate împrejurările Hristos dă pe vameş ca pildă de cea mai mare păcătoşenie. Mai înainte spusese: „Nu şi vameşii fac lafel?"73;iax mai tîrziu spune iarăşi: „Vameşii şi desfrînatele intră înaintea voastră în împărăţia cerurilor" 1 , adică oameni tare osîndiţi şi aspru judecaţi. Să audă aceste cuvinte cei care se reped la cîştiguri nedrepte, cei care iau dobîndă la dobînzi.

- Dar pentru ce l-a rînduit la un loc cu vameşii?

- Ca să mîngîie pe cel nedreptăţit şi să înfricoşeze pe celălalt.

- Aceasta e singura lui pedeapsă?

- Nu! Ascultă ce spune Hristos mai departe!

7(10

Sl-'INTUI. IOAN (;UHA 1)K ADR

„Oricîte veţi lega pe pămînt vor fi legate în ceruri'"5.

Hristos n-a spus întîi-stătătorului Bisericii: „Leagă pe unul ca acesta!", ci: „Oricîte vei lega", îngăduind totul celui nedreptăţit; legătura rămîne nedezlegată, iar vinovatul va suferi cea mai grea pedeapsă. Nu-i de vină cel care l-a spus Bisericii, ci cel care nu s-a lăsat convins de Biserică. Ai văzut că l-a legat cu două lanţuri: şi cu pedeapsa de pe lumea aceasta şi cu chinul de pe lumea cealaltă? L-a ameninţat cu aceste pedepse pentru ca să nu i se întîmple asta, ci, temîndu-se şi de alungarea din Biserică şi de primejdia legăturii cu care are să fie legat în ceruri, să ajungă mai blînd. Acela, cunoscînd acestea, îşi va potoli mînia, dacă nu de la început, cel puţin în faţa atîtor judecători, care-i stau în faţă. De aceea a şi pus Hristos primul, al doilea şi al treilea scaun de judecată; nu l-a alungat dintr-o dată; dacă nu ascultă de întîiul scaun de judecată, să vină la al doilea; dacă-1 dispreţuieşte şi pe acesta, să se teamă de al treilea; iar dacă nu ţine seamă nici de acesta, să se spăi-mînte de pedeapsa viitoare şi de hotărîrea şi judecata lui Dumnezeu.

Jarăşizic vouă: Dacă doi dintre voise vor învoi pe pămînt pentru orice lucru ce-l vor cere, li se va da lor de la Tatăl Meu, Care este în ceruri. Că unde sînt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sînt şi Eu în mijlocul lor"16 Vezi că pune şi în alt chip capăt vrajbei, că spulberă micimea sufletească şi că împacă pe cei certaţi nu numai prin ameninţarea cu pedeapsa, ci şi prin bunătăţile pe care le rodeşte dragostea?

1 1.

Matei 18, 17.

12. Matei 18, 17. i:i. Matei .1, 4 6 .

14. Matei 21, 31.

1.1. Matei 18, 18.

16. Matei 18, 1!» 20.

După ce a arătat pedepsele ce-i aşteaptă pe cei certaţi, arată acum răsplăţile cele mari pe care le primesc cei ce trăiesc în pace. Cei ce se înţeleg înduplecă pe Tatăl să le dea ceea ce cer şi au în mijlocul lor pe Hristos.

- Oare nu sînt nicăieri doi oameni care se înţeleg?

- In multe locuri şi poate pretutindeni.

- Pentru ce atunci nu dobîndesc tot ce cer?

- Pentru că multe sînt pricinile care fac să nu dobîndească ce cer; sau cer de multe ori cele ce nu le sînt de folos. Şi pentru ce te minunezi că se întîmpla aceasta unora, cînd şi Pavel a păţit la fel cînd a auzit: „Destul îţi este harul Meu! Că puterea Mea în slăbiciune se desâvîrşeşte"77; sau sînt nevrednici cei ce cer şi nu aduc lui Dumnezeu şi din partea lor ceea ce sînt datori să aducă; pentru că Hristos vrea ca aceia care cer să fie ca apostolii; de aceea a şi spus: „dintre voi", adică virtuoşi, cu o viaţă îngerească; sau se roagă împotriva duşmanilor lor, cerînd lui Dumnezeu să-i răzbune şi să-i pedepsească pe duşmani; iar aceasta nu-i îngăduit, că spune Domnul: ,Jlugaţi-vă pentru duşmanii voştri"18; sau cer milă de la Dumnezeu, deşi păcătuiesc şi nu se pocăiesc; şi e cu neputinţă ca aceştia să primească, nu numai dacă se roagă ei, dar chiar dacă s-ar ruga pentru ei alţii care

7(10

Sl-'INTUI. IOAN (;UHA 1)K ADR

au mare îndrăznire înaintea lui Dumnezeu; de pildă s-a rugat şi Ieremia pentru iudei, dar a auzit: „Nu te ruga pentru poporul acesta, că nu te voi asculta'"9.

Dacă ai toate acestea, adică dacă ceri cele de folos, dacă aduci lui Dumnezeu şi tu din partea ta ceea ce eşti dator să aduci, dacă ai o viaţă apostolică, dacă ai dragoste de aproapele şi trăieşti cu el în bună înţelegere, roagă-te şi vei dobîndi ce ceri, că«iubi-tor de oameni e Stăpînul.

III Apoi, după ce a spus: „De la Tatăl Meu" - ca să arate că El este Cel Ce dă şi nu numai Tatăl Său - a adăugat: „Câ unde sînt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sînt şi Eu în mijlocul lor".

- Ce? Nu sînt adunaţi doi sau trei în numele Lui? - Sînt, dar rar. Aici Hristos nu vorbeşte simplu de adunare, nici nu cere numai lucrul acesta, ci mai cu seamă ceea ce am spus mai înainte, anume şi cealaltă virtute odată cu aceasta; iar virtutea aceasta o cere cu multă stăruinţă. Cu alte cuvinte, Hristos spune aşa: „Dacă cineva Mă are pe Mine pricină premergătoare a dragostei lui faţă de aproapele, voi fi cu el dacă săvîrşeşte si celelalte virtuţi".

SI'lNTUI. IOAN CURA 1 )K AUR

702 17. // Cor. 12, I). IK. Malii . r >, 44. 1(1. la.

II, II.

Acum2" însă vedem că majoritatea oamenilor au cu totul alte temeiuri de dragoste şi prietenie. Unul iubeşte pentru că e iubit; altul, pentru că este cinstit; altul, pentru că cutare i-a fost de folos la o nevoie sau la o afacere oarecare; altul, pentru altă pricină asemănătoare. Cu greu vei găsi pe cineva care, pentru dragostea de Hristos, să iubească pe aproapele său cu adevărat şi aşa cum trebuie să-1 iubească. Pe cei mai mulţi dintre oameni îi leagă unii de alţii afacerile şi treburile lumeşti. Pavel n-a iubit aşa, ci pentru Hristos. Din pricina aceasta la Pavel, chiar cînd nu era iubit aşa cum iubea el, dragostea lui nu se stingea, pentru că-i pusese rădăcină puternică dragostea de Hristos. Acum însă lucrurile sînt cu totul altfel. Dacă vom cerceta cu atenţie vom vedea că la majoritatea oamenilor altele sînt pricinile care îi fac să se iubească între ei decît dragostea de Hristos. Şi dacă mi-ar da cineva putinţa să fac această cercetare aici, într-o atît de mare mulţime de oameni, as arăta că pricini curat lumeşti leagă pe oameni unii de alţii. Şi se vede aceasta din pricinile care fac din prieteni duşmani. Pentru că oamenii se unesc între ei pe temeiul acestor pricini trecătoare, de aceea nici prieteniile dintre ei nu sînt nici călduroase, nici nu dăinuiesc. Se întrerupe dragostea de se iscă între ei insulte, pagube de bani, invidie, dragoste de slavă deşartă şi altele la fel cu acestea. Se întrerupe dragostea, că nu are rădăcină duhovnicească. Dacă ar fi avut o astfel de rădăcină, nici o pricină lumească n-ar fi stricat dragostea duhovnicească. Dragostea de aproapele întemeiată pe dragostea de Hristos este trainică, nestricată, nebiruită, nesfărîmată. N-o pot sfărîma nici calomniile, nici primejdiile, nici moartea, nici altceva asemănător. Orice ar pătimi un om care

<

IMII.II I A MATKI

7 0 .1

iubeşte aşa pe aproapele său nu va înceta niciodată a-1 iubi, pentru că se uită la pricina dragostei sale, la Hristos. Dar cel care iubeşte pentru că e iubit şi el la rîndul său, o termină repede cu dragostea dacă prietenul său îl supără cu ceva; dimpotrivă, cel legat de semenul său cu lanţul dragostei de Hristos niciodată nu va pune capăt prieteniei. De aceea şi Pavel spunea: ,£>ragostea niciodată nu cade .

Ce poţi să spui? Că te ocărăşte cel pe care l-ai cinstit? Că a vrut să te junghie cel căruia i-ai făcut bine? Dar dacă-1 iubeşti de dragul lui Hristos, atunci această dragoste te face să-1 iubeşti şi mai mult. Pricinile care duc în celelalte feluri de dragoste la răcirea dragostei,tocmai acelea duc aici la sporirea ei. Mai întîi, că un om care-ţi răspunde la dragoste cu ură este pentru tine pricină de răsplată; în al doilea rînd, că omul acesta care-ţi răspunde la dragoste cu ură are nevoie de mai mult ajutor, de mai mare '20. De aici începe partea morală: Despre dragoste. Sîntem uniţi unii cu alţii mai mult pentru pricim lumeşti decît pentru dragostea de Hristos; de aceea şi dragostea dintre noi se spulberă repede, pe inul dragostea care are temei pe Hristos rămine veşnică.

2 1 . / Cor. i : s , 8 .

îngrijire. De aceea pe omul care iubeşte pe oameni de dragul lui Hristos nu-1 interesează din ce familie e cutare, din ce ţară, dacă e bogat, dacă îi răspunde la dragoste cu dragoste sau altceva asemănător, ci fie că-1 urăşte, fie că-1 oeărăşte, fie că-1 ucide, el continuă să-1 iubească, pentru că are îndestulătoare pricină de iubire pe Hristos; de aceea şi stă neclintit, tare şi nemişcat în dragostea sa, că se uită la Hristos. Că şi Hristos tot aşa a iubit pe duşmani, pe cei nerecunoscători, pe ocărîtori, pe hulitori, pe cei ce-L urau, pe cei ce nici nu voiau să-L vadă, pe cei care preferau lemnele şi pietrele în locul Lui. I-a iubit cu cea mai înaltă dragoste, faţă de care alta la fel nu poţi găsi. „Mai mare dragoste ca aceasta nu are nimeni, spune Hristos, ca să-şi pună cineva sufletul lui pentru prietenul lui"22.

Uită-te cum continuă să-i iubească pe cei care L-au răstignit, pe cei care L-au batjocorit! Vorbeşte şi Tatălui despre ei, spunînd: „Iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!"23, iar după înviere a trimis şi pe ucenicii Lui la ei.

Să căutăm, dar, şi noi această dragoste, să năzuim spre ea, ca să ajungem imitatorii lui Hristos şi să avem parte şi de bunătăţile cele de aici şi de cele viitoare, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea, în vecii vecilor, Amin.

22. Ioan 15, 13.

23. Luca 23, 34.

<

7 0 .1

IMII.II I A MATKI

OMILIA LXI

„Atunci apropiindu-se de El Petru a zis: «Doamne, de cîte ori îmi va greşi fratele meu şi-1 voi ierta? Pînă la şapte ori?» Zisu-i-a lui Iisus: «Nu-ţi zic de şapte ori, ci de şaptezeci de ori cîte şapte"1 I

Petru a socotit că-I spune lui Hristos mare lucru; de aceea a adăugat cu încredere: „Pînă la şapte ori"? Cu alte cuvinte Petru îl întreabă pe Iisus: „De cîte ori să fac ceea ce ai poruncit să fac? Dacă fratele meu îmi greşeşte mereu, dar se căieşte cînd îl mustru, de cîte ori porunceşti să-1 tot iert? Cu cel ce nu se căieşte de greşeala făcută şi nici nu se recunoaşte vinovat, mi-ai spus s-o curm cu el, zicînd: „Să-ţi fie ţie ca unpăgîn şi vameş"2. Cu acesta însă nu mi-ai dat o astfel de poruncă, ci mi-ai poruncit să mi-1 apropii. De cîte ori, dar, trebuie să-1 iert dacă se pocăieşte, după ce îl mustru? E destul de şapte ori?"

- Ce-i răspunde lui Petru Hristos, bunul şi iubitorul de oameni Dumnezeu?

- „Nu-ţi spun de şapte ori, ci de şaptezeci de ori cîte şapte!" Aceste cuvinte ale lui Hristos nu arată un număr precis, ci un număr nesfîrşit; e vorba să iertăm pururea şi necontenit. După cum cuvîntul „de o mie de ori" arată de „nenumărate ori", tot aşa şi aici. Cînd Scriptura spune: „Cea stearpă a născut şapte"3, spune că a născut mulţi copii. Deci Hristos n-a mărginit iertarea la numărul acesta, ci a arătat că trebuie să iertăm pururea şi necontenit.

Asta a arătat-o şi prin pilda pe care a spus-o îndată. Ca să nu se pară că dă o poruncă grea şi împovărătoare, cînd a spus: „De şaptezeci de ori cîte şapte", a dat pilda cu datornicul nemilostiv4. Prin această pildă Hristos a urmărit mai multe lucruri: întîi, a deschis cale poruncii Sale de a ierta necontenit; apoi, a smerit pe cel care se mîndreşte că iartă; în sfîrşit a arătat că nu e greu să ierţi, ci foarte uşor.

De aceea a dat ca pildă iubirea Sa de oameni, pentru ca punînd faţă în faţă 1. Matei 18, 21-22.

2. Matei 18, 17. .t. / Regi 2, . r >.

1. Matei 18, %\ W .

(IMII.II I A MA I I I

iubirea ta de oameni cu iubirea Lui, să cunoşti că chiar dacă ai ierta de şaptezeci de ori cîte şapte, chiar dacă ai ierta necontenit pe toţi cei ce-ţi greşesc, iubirea ta de oameni faţă de bunătatea lui Dumnezeu cea nemărginită - de care ai să ai atîta nevoie cînd ai să fii judecat şi ai să dai seamă de faptele tale - e ca o picătură de apă faţă de un ocean nemărginit; dar, mai bine spus, chiar cu mult mai mult. De aceea a şi adăugat zicînd: ,^4semănatu-s-a împărăţia cerurilor cu un împărat care a vrut să se socotească cu slugile sale. Şi începînd să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi. Neavînd el cu ce să plătească, a poruncit să-l vîndă pe el, pe femeia lui, pe copiii lui şi toate cîte avea"5.

Acest datornic însă, după ce s-a bucurat de iubirea de oameni a stăpînului său, s-a dus şi a sugrumat pe tovarăşul lui care-i datora o sută de dinari. Stăpînul mîniat a poruncit să-1 bage iarăşi la închisoare pînă ce va plăti tot.

Ai văzut cît de mare este deosebirea dintre păcatele ce le facem faţă de oameni şi cele pe care le facem faţă de Dumnezeu? Este atîta deosebire cîtă este între zece mii de talanţi şi o sută de dinari; dar, mai bine spus, chiar cu mult mai mult. Lucrul acesta se datoreşte şi deosebirii dintre persoane şi lanţului păcatelor noastre. Cînd ne vede un om ne oprim de la păcat şi pregetăm a păcătui; dar cînd ne vede Dumnezeu în fiecare zi, nu ne oprim de la păcate, ci le săvîrşim fără teamă pe toate, şi cu fapta şi cu cuvîntul. Păcatele noastre ajung mai grele, nu numai pentru asta, ci şi pentru binefacerile pe care le primim de la Dumnezeu, ca şi pentru cinstea cu care ne cinsteşte El. Dacă vreţi să aflaţi că păcatele noastre faţă de Dumnezeu sînt ca zece mii de talanţi, dar, mai bine spus, chiar cu mult mai mult, voi încerca să v-o arăt pe scurt.

Mă tem însă să nu le dau şi mai mult prilej de păcătuire celor care sînt înclinaţi spre păcat şi celor cărora le place să păcătuiască mereu, sau să arunc în deznădejde pe cei cu frică de Dumnezeu şi să-i fac să întrebe ca şi ucenicii: „Dar atunci cine poate să se mîntuiască?"6. Cu toate acestea tot voi grăi, ca să întăresc şi mai mult în credinţă pe cei credincioşi şi să-i fac şi mai buni. Cei care nu simt nici o durere cînd păcătuiesc, pentru că păcatele au pus stăpînire cu totul pe sufletul lor, nu se vor depărta de păcate şi de răutate; iar dacă din pricina cuvintelor mele vor lua curaj să păcătuiască şi mai mult, nu sînt de vină spusele mele, ci nesimţirea lor; că spusele mele vor putea smeri şi duce pe calea pocăinţei dacă vor lua aminte la ele.

Dimpotrivă, cei cu frică de Dumnezeu, cînd vor vedea mărimea păcatelor lor, vor cunoaşte şi puterea căinţei şi se vor alipi şi mai mult de ea. De aceea trebuie neapărat să vă vorbesc.

,r>. Mala IK, 2:i 2. r >

si IN I III. K ) A N tilIRA DE AUR

/()(,

Deci voi grăi şi voi pune înaintea voastră păcatele cîte le săvîrşim tată de Dumnezeu şi cîte le săvîrşim faţă de oameni. Nu voi pune înaintea voastră păcatele pe care şi le ştie fiecare,ci pe cele generale; pe cele pr care le ştie fiecare să le adauge conştiinţa fiecăruia. Voi face aceasta vorbind mai întîi de binefacerile făcute nouă de Dumnezeu.

- Care sînt aceste binefaceri?

- Ne-a creat din nimic; a făcut pentru noi toate cele pe care le vedem: cerul, marea, pămîntul, aerul, pe toate cele din ele: animalele, plantele, seminţele.

Trebuie să vorbesc pe scurt, din pricina noianului nemărginit de opere făcute de Dumnezeu. Dintre toate fiinţele de pe pămînt numai nouă oamenilor ne-a dat un astfel de suflet. Pentru om a sădit raiul, i-a dat un ajutor, l-a pus stăpîn peste toate fiinţele necuvîntă-toare, cu slavă şi cu cinste l-a încununat. După acestea, cu toate că a fost nerecunoscător faţă de Binefăcătorul său, a fost totuşi învrednicit de daruri şi mai mari.

II Nu te uita numai la aceea că l-a scos afară din rai, ci uită-te şi la cîş-ligul pe care l-a avut din izgonirea din rai. După ce l-a izgonit din rai, după ce i-a dat acele nenumărate bunătăţi şi după ce i-a făcut felurite binefaceri, a trimis şi pe Fiul Său la cei cărora le-a făcut bine şi totuşi îl urăsc: ne-a deschis cerul, ne-a deschis largi porţile raiului şi rie-a făcut (îi pe noi cei nerecunoscători, pe noi duşmanii Lui. De aceea bun prilej este şi acum să zicem: „0, adîncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu"!7 Ne-a dat şi botezul iertării păcatelor, izbăvirea de pedeapsă, moştenirea împărăţiei cerurilor; a făgăduit mii de bunătăţi celor care fac binele; ne-a întins mîna, a revărsat Duhul Sfînt în inimile noastre.

Dar ce s-a întîmplat? Cum ar fi trebuit să ne purtăm după ce ne-a dat atît de multe şi de mari bunătăţi? Oare, dacă am fi murit în fiecare zi pentru Cel Ce ne iubeşte atîta, am fi putut plăti noi după vrednicie aceste binefaceri, sau mai bine spus am fi putut plăti noi cea mai mică parte din datorie? Nicidecum! Că şi plata aceasta s-ar fi întors tot spre folosul nostru.

Cum ne purtăm, dar, noi care sîntem datori să murim în fiecare zi pentru El? Cum? îi călcăm în fiecare zi legile Lui! Să nu vă revoltaţi dacă am să-mi ascut limba împotriva păcătoşilor. Nu vă voi învinui numai pe voi, ci şi pe mine.

Cu cine vreţi să încep? Cu robii? Cu oamenii liberi? Cu militarii? Cu oamenii din popor? Cu dregătorii? Cu cetăţenii de rînd? Cu femeile? Cu bărbaţii? Cu bătrînii? Cu tinerii? Cu ce vîrstă? Cu ce slujbă? Cu ce meserie?

Vieţi s;i I I K cp (ii militarii:' Ce păcate nu iac aceştia în fiecare zi.' ()< arase, insultă, sc înfurie, lac negoţ cu nenorocirile altora, se aseamănă lupilor; niciodată nu sînt cu mîinile curate de păcate, după cum marea nu i niciodată fără valuri. Care patimi nu-i supără? Care boală nu le asediază sufletul? Pizmuiesc pe cei de acelaşi grad cu ei, invidiază şi umblă după slava deşartă; sînt lacomi şi hrăpăreţi cu cei mai mici decit ci; sînt duşmani şi sperjuri cu cei cu care sînt în proces, cu cei care aleargă la ei ca la un port. Cît jaf, cîtă lăcomie, cîte calomnii, cîte şarlatanii, cîte linguşeli slugarnice! Haide acum să punem faţă în faţă aceste lapte cu legea lui Hristos! „Cel ce va zice fratelui său: „Nebunule!" vinovat va ji de gheena focului"8; „Cel care se uită la o femeie ca să o poftească a şi făcut desfrînare cu ea"3; „Dacă nu se

V

H o r n . I 1 , X\.

si IN I III. K ) A N tilIRA DE AUR

/()(,

va smeri cineva pe sine ca un copil, nu va intra in împărăţia cerurilor" 10. Militarii însă

îşi fac o meserie din a se purta cu îngîmfare cu cei de sub ei şi cu cei daţi pe mîna lor; iar aceştia tremură şi se tem de ei mai grozav ca de nişte fiare sălbatice. Nu fac nimic pentru Hristos, ci totul pentru pîntece, pentru bani, pentru slavă deşartă.

Este, oare, cu putinţă să numeri cu cuvîntul păcatele săvîrşite cu fapta de ei? Cine poate povesti glumele lor, rîsetele lor, discuţiile lor fără rost, cuvintele lor de ruşine? Despre lăcomia lor nici nu se poate vorbi! După cum monahii care locuiesc în munţi nu ştiu ce-i lăcomia, lot aşa şi militarii, dar într-un înţeles contrar.

Monahii nu ştiu ce-i lăcomia pentru că boala asta este departe de ei; militarii însă sînt atît de ameţiţi de ea, încît nici nu simt ce mare păcat e lăcomia. Păcatul acesta a alungat atît de departe virtutea şi-i tiranizează atît de mult, încît nici nu mai socotesc lăcomia păcat greu.

Vreţi să lăsăm pe militari de-o parte şi să venim la alţi oameni mai cu frică de Dumnezeu! Hai să cercetăm viaţa muncitorilor şi a meseriaşilor. Aceştia par că trăiesc din muncă cinstită şi din sudoarea lor. Dar şi aceştia, cînd nu iau aminte la ei înşişi, săvîrşesc multe păcate în munca lor. Că la osteneala muncii lor adaugă nedreptăţi la cumpărări şi la vîn-zări; adeseori în lăcomia lor, se jură, jură strîmb, spun minciuni; sînt prinşi cu totul de afaceri lumeşti şi trăiesc lipiţi de cele de pe pămînt. Ca să cîştige bani, fac orice. Ca să dea din banii lor şi celor nevoiaşi, nu-şi dau multă osteneală, că totdeauna voiesc să-şi mărească averea. Cine poate povesti ocările, insultele, împrumuturile, dobînzile, contractele pline de şarlatanii, afacerile cele ruşinoase ale acestor oameni?

III X. Muici .'">, TI. !).

Maici , r >, :>X. II) Mala IH. I

Vreţi însă să-i lăsăm şi pe aceştia şi să venim la alţii, care par mai drepţi decît ei?

- Care-s aceştia?

- Proprietarii de pămînt, cei care se îmbogăţesc de pe urma pămîntului. Poate fi, oare, o meserie mai nedreaptă decît aceasta? Dacă ai cerceta cum se folosesc de nenorociţii şi de sărmanii muncitori de pămînt de pe moşiile lor, ai vedea că moşierii sînt mai cruzi chiar decît barbarii. Pun pe spatele acestor oameni, topiţi de foame şi munciţi toată viaţa lor, sarcini necontenite şi împovărătoare; îi pun la munci istovitoare; se folosesc de trupurile lor ca de măgari şi de catîri, dar, mai bine spus, ca de pietre; nu-i lasă nici măcar să răsufle puţin; fie că e treabă pe ogoare, fie că nu, la fel îi chinuie şi nu le dau răgaz. Ce poate fi mai jalnic ca starea acestor oameni care, după ce s-au chinuit toată iarna, supţi de frig, de ploaie şi nedormiţi, ies din iarnă cu mîinile goale, ba încă şi cu datorii; se tem şi tremură, mai mult ca de foame şi de moarte, de bătăile vechililor, de chinuri, de cercetări, de întemniţări, de lucrări de care nu pot scăpa. Cine poate spune afacerile ce le fac moşierii pe spatele acestor nenorociţi? Cine poate spune cîţi bani cîştigă de pe urma muncii lor? Din munca şi din sudoarea lor moşierii umplu teascurile şi butoaiele, dar nu le dau voie să ia acasă cît de puţin. Varsă tot rodul pămîntului în butoaiele lor cele nelegiuite şi le aruncă muncitorilor pentru munca lor cîţiva bănuţi. Moşierii născocesc noi feluri de dobînzi, de care nu pomenesc nici legile paginilor. întocmesc poliţe de împrumut pline de blestem. Silesc pe cei ce se împrumută de la ei să le dea o

V

H o r n . I 1 , X\.

SI IN IUI. IOAN ( J 1 I K A l) K

'/'OK

AUK

dobînda de cincizeci la sută, nu unu la sută. Şi cer o dobînda atît de mare de la unul care are de hrănit femeie şi copii, de la unul care este om ca şi el, de la unul care-i umple cu munca lui hambarele şi pivniţele. Moşierii însă nu se gîndesc la aceasta.

De aceea bun prilej este acum să rostesc cuvintele profetului: „Spăimînteazăte,cerule, cutremură-te,pămîntule"v. La cîtă sălbăticie s-a pogorît neamul omenesc!

Nu spun asta ca să critic cumva meseriile, agricultura, armata, ogoarele, ci pe noi înşine! Pentru că şi Cornelie sutaşul era militar, Pavel era meseriaş, făcător de corturi, şi după ce predica se îndeletnicea cu meseria sa; David era împărat, iar Iov avea moşii întinse şi multe venituri. Dar pentru nici unul din ei ocupaţiile lor nu leau fost o piedică în calea virtuţii.

Gîndindu-ne, dar, la toate acestea şi avînd în minte şi cele zece mii de talanţi ce-I datorăm lui Dumnezeu, să ne silească gîndurile acestea să ier-tăm aproapelui nostru datoria mică şi neînsemnată ce-o are către noi! E vorba, doar, sa dam socoteală numai de poruncile ce ne-au fost încredinţate să le păzim; numai datoria asta o avem de plată, că toată datoria ce o avem noi lată de Dumnezeu n-o putem plăti oricît ne-am strădui. De aceea. Dumnezeu ne-a dat o cale uşoară şi lesnicioasă pentru plata datoriei, in stare să şteargă toate datoriile noastre, iar această cale este aceea a iertării greşelilor celor ce ne greşesc, a neţinerii de minte a răului ce ni l-au făcut alţii.

Dar ca să cunoaştem bine această cale să auzim continuarea pildei spuse de Domnul. „/ s-a adus lui un datornic cu zece mii de talanţi. Neavînd el să plătească, a poruncit să-l vîndă pe el şi pe femeia lui şi pe copiii lui"12.

- Pentru ce a poruncit să-1 vîndă pe el, pe femeia lui şi pe copiii lui?

- Nu din cruzime, nici din neomenie - că paguba s-ar fi răsfrînt şi asupra ei, că era roabă şi soţia aceluia -, ci dintr-o nespusă purtare de grijă. Stăpînul voia să-1 înspăimînte cu ameninţarea aceea, să-1 facă să se roage, nu să-1 vîndă. Dacă ar fi vrut să-1 vîndă, nu i-ar fi ascultat rugămintea, nici nu i-ar fi iertat datoria.

- Dar pentru ce n-a făcut asta înainte de a-i face socoteala, pentru ce nu i-a iertat înainte datoria?

- Pentru că a vrut să-1 facă să-şi dea seama de ce mare datorie îl izbăveşte, ca să-1 facă şi prin asta mai milostiv cu tovarăşii săi. Dacă şi după ce a aflat cît de mare este datoria sa, dacă şi după ce a cunoscut mărimea iertării de care s-a învrednicit, el tot l-a mai luat de gît pe tovarăşul său ca să-i plătească datoria, pînă la ce cruzime nu s-ar fi urcat dacă n-ar fi fost dăscălit mai înainte cu atît de mari pilde de blîndeţe şi de omenie!

- Ce-a spus însă datornicul acesta stăpînului său?

- „îngâduieşte-mă şi-ţi voi plăti tot!" Iar stăpînul lui, milostivindu-se, l-a slobozit şi i-a iertat datoria"13.

Ai văzut iarăşi cît de covîrşitoare este iubirea de oameni a stăpînului? Sluga a cerut numai o amînare a datoriei, iar stăpînul i-a dat mai mult decît a cerut: i-a lăsat toată datoria şi l-a iertat. De la început avea de gînd să-1 ierte; dar nu voia să fie al lui darul, ci şi al rugăciunii aceluia, ca să nu plece neîncununat. Chiar dacă a căzut sluga aceea la pămînt şi s-a rugat, totuşi iertarea se datoreşte în întregime bunătăţii stăpînului. Pricina iertării a arătat-o prin cuvintele: „Că milostivindu-se, i a iertat datoria". Dar stăpînul voia să vină şi datornicul cu ceva, ca să nu i fie ruşinea prea mare; voia să înveţe, prin propriile sale suferinţe, să fie iertător cu tovarăşul său.

I I . In. 2, \2

I IM

1I

IC IAN

CI

IHA

IIK

AUR

IV

Pînă acum datornicul acesta a fost un om bun şi cumsecade. A marin ii si t că este dator, a făgăduit că are să plătească datoria, a căzut la picioarele stăpînului său, l-a rugat, şi-a recunoscut păcatele, a cunoscut mărimea datoriei sale. Dar faptele Iui de mai tîrziu nu sînt vrednice de cele de mai înainte. După ce a ieşit de la stăpînul său, nu după multă vreme, ci îndată, pe cînd îi suna încă în ureche binefacerea, a întrebuinţat în rău darul şi libertatea dată de stăpîn. „Găsindpe unul din tovarăşii lui, care îi era dator o sută de dinari, îl sugrumă, zicînd: «Plăteşte-mi ce-mi eşti dator!»"H

Ai văzut iubirea de oameni a stăpînului! Ai văzut şi cruzimea slugii!

Ascultaţi, cei care faceţi acestea pentru bani! Dacă nu trebuie să vă purtaţi aşa cînd vă greşeşte cineva, cu mult mai mult cînd vă datorează bani.

- Ce i-a spus tovarăşul lui?

- „îngăduieşte-mi şi-ţi voi plăti tot!"15

El însă nu s-a ruşinat nici de cuvintele care l-au scăpat pe el de datorie - că si el rostise aceleaşi cuvinte si i s-a iertat datoria cea de zece >

i

j

mii de talanţi -, nici n-a cunoscut limanul care l-a scăpat de la înec şi nici chipul în care l-a rugat tovarăşul lui nu i-a mai adus aminte de iubirea de oameni a stăpînului său, ci pe toate acestea alungîndu-le din minte din pricina lăcomiei, a cruzimii şi a urii, a ajuns mai sălbatic ca o fiară şi a început să-1 strîngă pe tovarăşul lui de gît.

Ce faci, omule? Nu-ţi dai seama că făcînd aşa te acuzi pe tine însuţi, îţi înfigi sabia în pieptul tău şi anulezi hotărîrea şi darul stăpînului tău? Dar nu s-a gîndit la nimic din acestea, nu şi-a adus aminte de binefacerile primite şi nici nu i s-a muiat inima, deşi rugăciunea tovarăşului său nu era pentru o datorie la fel de mare cu datoria pentru care se rugase el. Se rugase pentru zece mii de talanţi; tovarăşul lui, pentru o sută de dinari. Unul îl rugase pe stăpîn, celălalt pe unul de seama lui; unul dobîndise iertarea întregii datorii, celălalt îi cerea numai o amînare. Şi nici atît n-a vrut, ci „l-a băgat la închisoare. Iar tovarăşii lui văzînd, au spus stăpînului lor"'6.

Nici oamenilor nu le-a plăcut, dar lui Dumnezeu! Li s-a făcut milă celor ce nu datorau nimic.

- Ce a făcut stăpînul?

- A spus: „ Slugă vicleană, toată datoria aceea (i-am iertat-o pentru că m-ai rugat Nu twbuia să-li Fie milă şi fie de to varâ^ui tău, după cum am avut şi eu milă de I I . Statei

IK. 2K.

I . ) Mult)

IK, 2!).

Matei

17

IK, .'«I .'II.

Matei I K , .'!.' ;i:t.

line?"'1.

Vezi iarăşi bunătatea stăpînului! Stă la judecată cu sluga sa şi totuşi se scuză că trebuie să ia înapoi darul ce i l-a făcut. Dar, mai bine spus, nu l a luat el înapoi,

I IM

1I

IC IAN

CI

IHA

IIK

AUR

IV

ci cel ce a primit darul i-a dat prilej să-i ia înapoi darul. De aceea şi spune: „Toată datoria aceea ti-am iertat-o pentru că m-ai rugat. Nu trebuia să-ţi fie milă şi ţie de tovarăşul tău? "Chiar dacă ţi se părea greu să ierţi o sută de dinari, totuşi ar fi trebuit să te uiţi şi la cîştigul ce l-ai avut şi la acela pe care l-ai mai fi avut mai tîrziu. Chiar dacă este împovărătoare porunca, totuşi trebuia să te gîndeşti la răsplată. Nu trebuia să te gîndeşti că acela te-a supărat, că nu ţi-a plătit datoria, ci că tu ai supărat tare pe Dumnezeu, pe Care-L împăcaseşi numai cu o rugăminte.

Dacă-ţi este atît de greu să fii prieten cu cel ce te-a supărat, apoi cu mult mai greu este să cazi în iad; iar dacă ai pune faţă în faţă una cu alta, ai vedea că e mult mai uşor să te împaci cu cel ce te-a supărat decît să cazi în iad.

Cînd sluga aceasta datora stăpînului său zece mii de talanţi, stăpînul nu l-a numit „viclean", nici nu l-a ocărit,ci l-a miluit; dar cînd s-a purtat cu tovarăşul său ca un ticălos, atunci îi spune: „Slugă vicleană".

Să auzim noi cei lacomi cuvintele acestea. Că nouă ne sînt adresate. Să auzim aceste cuvinte noi cei nemiloşi si cruzi. Că nu sîntem cruzi cu alţii, ci cu noi înşine.

Cînd vrei să faci rău cuiva, gîndeşte-te că ţie îţi faci rău, nu aceluia; îţi legi păcatele tale, nu pe ale aproapelui. Orice rău ai face unui om îl faci ca un om şi numai pe lumea aceasta; Dumnezeu însă, nu aşa, ci te va pedepsi mai cumplit cu pedeapsa cea de pe lumea cealaltă. „Şi l-a dat chinuitorilor pînă ce va plăti toată datoria"18.

Cu alte cuvinte, l-a dat pentru totdeauna pe mîna chinuitorilor, că niciodată nu va putea plăti toată datoria. Pentru că binefacerea stăpînului nu te-a făcut mai bun, rămîne ca pedeapsa să te îndrepte. Lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi harurile ce le face oamenilor; dar răutatea acestui datornic a fost atît de mare că a desfiinţat şi această lege. Ce poate fi mai cumplit decît răutatea, cînd ea duce la desfiinţarea unui dar dumnezeiesc atît de mare şi atît de bogat?

Stăpînul nu l-a dat pe mîna chinuitorilor aşa simplu, ci cu mînie. Cînd poruncise să-1 vîndă nu se vedea mînie în cuvintele sale; de altfel nici nu l-a vîndut; ameninţarea era doar un prilej foarte nimerit ca stăpînul să-şi arate iubirea sa de oameni. Acum însă hotărîrea sa este plină de mînie: porunceşte să-1 pedepsească şi să-1 chinuiască.

Ce mai spune pilda? „Aşa va face şi vouă Tatăl Meu, dacă nu veţi ierta fiecare fratelui său din inimă greşelile lor"1''.

IK. Muici IK, . 1 1 l'l Mutei IK, .'l.'>

Nu spune: „Tatăl vostru", ci: „TatălMeu". Că nu se cuvine ca Dumnezeii să fie numit Tată al unui om atît de rău şi de crud.

V

'/ | 7

M

IN I I

II

Ic IAN ( .1

IU

A III. Al

IU

Două20 lucruri caută Hristos să ne înveţe prin această pildă: unul, ca noi să ne recunoaştem greşelile noastre; al doilea, să iertăm celor ce ne greşesc. Ne cere să ne recunoaştem greşelile noastre în vederea iertării greşiţilor noştri, ca să ne fie mai uşoară iertarea; pentru că cel care recunoaşte că greşeşte este mai iertător cu aproapele său. Să nu iertăm insă numai cu gura, ci din inimă, ca nu cumva, răzbunîndu-ne pe cei ce ni' au greşit, să împlîntăm sabia în noi înşine. Te-a supărat, oare, atît de mult cel ce ţi-a greşit cîtă supărare îţi pricinuieşti ţie însuţi cînd ţii mereu viu în minte răul ce ţi l-a făcut acela şi mai atragi asupra ta şi pedeapsa lui Dumnezeu? Dar dacă eşti treaz şi filozofezi, răul se va întoarce pe capul aceluia şi el va suferi. Dacă te superi şi te necăjeşti, atunci tu te vatămi singur, nu celălalt. Nu spune dar: „M-a ocărit, m-a calomniat, mi-a făcut numai rău!" Cu cît vei spune că ţi-a făcut mai mult rău, cu atît arăţi mai mult că el este binefăcătorul tău. Iţi dă prilejul să ţi speli păcatele. Deci cu cît îţi face mai mult rău, cu atît acela ajunge mai mare pricină de iertare a păcatelor tale. Dacă vrem, nimeni nu ne poate face vreun rău, ci chiar duşmanii ne pot fi de foarte mare folos. Dar pentru ce vorbesc eu de oameni? Este, oare, cineva mai rău decît diavolul? Ei bine şi diavolul poate să ne fie mare pricină de laude şi de (imuni. O arată Iov. Deci pentru ce te mai temi de omul care te duşmăneşte, cînd chiar diavolul îţi este pricină de încununare? Vrei să-ţi spun cîte cîştigi de înduri cu faţă senină relele ce ţi le fac duşmanii? Cel dintîi şi cel mai mare cîştig este scăparea de păcate. Al doilea cîştig, tăria sufletească şi răbdarea. Al treilea cîştig, blîndeţea şi iubirea de oameni. Da, omul care ştie să nu se mînie pe cei care-1 supără va fi cu mult mai blînd cu prietenii. Al patrulea cîştig, că nu se mînie niciodată; iar aceasta nu are egal. Că omul care nu se mînie scapă şi de tristeţea pricinuită de mînie şi nici nu-şi cheltuieşte viaţa în supărări şi dureri zadarnice; omul care nu ştie ce-i ura nu ştie nici ce-i supărarea, ci se bucură de mulţumire sufletească şi nenumărate bunătăţi.

Deci, dacă urîm pe alţii ne pedepsim pe noi înşine, după cum dacă iubim pe alţii ne facem nouă înşine bine. în afară de aceasta eşti respectat de toţi, chiar de duşmani, fie ei chiar demoni; dar, mai bine spus, dacă nu 11 răsti, nici nu vei avea duşmani. Iar cel mai mare şi cel dintîi bine este că do-bindeşti iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Dacă ai făcut păcate, vei dobindi iertare; dacă iii făcut lapte bune, 7(1. De aici ineepe pârlea morală: Să nu purtam ură celor care ne ocărăsc, celor care ne calom-nia.-ă \i ne fac rău, ci să indurăm cu curaj; ha, nun mult, să ne rugăm pentru ei.

vei căpăta mai multă îndrăznire înaintea Ini Dumnezeu.

Să căutăm, dar, să nu urîm pe nimeni, ca şi Dumnezeu să ne iubească pe noi, să<5e milostivească şi să ne miluiască, chiar dacă păcatele noastre ar fi de zece mii de talanti. îmi spui că cineva ţi-a făcut rău? Miluieşte-1, nu-1 urî! Plîngi şi jeleşte I, nu i întoarce spatele! Că n-ai supărat tu pe Dumnezeu, ci el! Pe tine Dumnezeu te laudă dacă suferi fără gînd de răzbunare răul ce ţi s-a făcut. Gindeşte-te că Hristos, cînd avea să fie răstignit pe cruce, Se bucura pentru El, dar plîngea pentru răstignitorii Săi. Tot aşa trebuie să facem şi noi. Cu cît ni se face mai mult rău, cu atît mai mult

'/ | 7

M

IN I I

II

Ic IAN ( .1

IU

A III. Al

IU

trebuie să plîngem pe cei care ne fac rău. De aici, pentru noynari bunătăţi, pentru aceia, chinuri Ş I pedepse.

Ai fost ocărit şi lovit în faţa oamenilor? Acela s-a făcut de ruşine şi s-a necinstit în faţa oameniloi; a deschis împotriva lui gura a nenumăraţi acuzatori, iar ţie ţi-a împletit mai multe cununi şi a adunat în jurul tău mulţi lăudători ai îndelungii tale răbdări.

Te-a bîrfit la alţii? Ce-i asta, cînd ştii că Dumnezeu este Acela Care are să-ţi ceară socoteală de faptele tale, şi nu oamenii la care ai fost bîrfit. Bîrfitorul tău şi-a adăugat lui şi pricină de pedeapsă, ca să dea socoteală nu numai de păcatele lui, ci şi de cele ce le-a spus despre tine. Pe tine te-a bîrfit în faţa oamenilor, el însă a fost bîrfit în faţa lui Dumnezeu.

Dacă nu-ţi sînt de ajuns cele ce ţi-am spus, gîndeşte-te că şi Stăpînul tău a fost bîrfit şi de satana şi de oameni; şi a fost bîrfit faţă de cei pe care-i iubea cel mai mult. Iar Fiul Lui Cel Unul-Născut aceleaşi le-a pătimit. De aceea şi spunea: Dacă pe stăpînul casei l-a numit Beelzebul, cu mult mai mult pe casnicii lui?"21. Şi nu numai că vicleanul diavol L-a bîrfit, dar a şi fost crezută bîrfirea lui; şi nu L-a bîrfit cu bîrfeli obişnuite, ci cu ocări şi cu păcate foarte mari: L-a făcut îndrăcit22, a spus că este înşelător23 şi împotriva lui Dumnezeu. Ţi s-au răsplătit cu rău binefacerile? Plîngi şi jeleşte mai ales pe cel ce ţi-a făcut rău, iar de tine bucură-te că ai ajuns asemenea lui Dumnezeu, Care răsare soarele peste răi şi peste buni24. Iar dacă imitarea lui Dumnezeu te depăşeşte - deşi nu-i greu pentru mintea trează -, dacă totuşi ţi se pare asta peste puterile tale, haide să te duc la nişte oameni, 21.

22.

23.

21.

Matei 10, 25.

Ioan 7, 20.

Matei 27, (>:i.

Matei 5, 15.

MINIMI. IC IAN (II

IKA

III-. Al

IK

ca şi tine, la Iosif, care a suferit o mulţime de rele de la fraţii lui şi totuşi Ic a făcut bine2', la Moise, care s-a rugat pentru cei care uneltiseră de atîtea ori împotriva lui21', la Pavel, care se ruga să fie anatema pentru iudei27, deşi nu putea să numere suferinţele îndurate de la ei, la Ştefan, care fiind bătut cu pietre, s-a rugat să li se ierte lor păcatul acela28.

Gîndindu-ne la toate acestea, să scoatem din sufletul nostru toată mînia, ca şi Dumnezeu sâ ne ierte şi nouă toate păcatele, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui şi Sfintului Duh slavă, putere şi cinste acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin.

25. Fac. 45, 1-15.

26. leş. 32, 32.

27. Rom. 9, 3. 2H. Fapte 7, 60.

OMILIA LXII

„Şi a fost cînd a sfîrşit Iisus cuvintele acestea, a trecut din Galileea şi a venit in hotarele Iudeii, 1 dincolo de Iordan" I Adesea Hristos a părăsit Iudeea din pricina invidiei fariseilor. Acum vine iarăşi în Iudeea, pentru că patimile erau aproape. Nu5e suie deocamdată la Ierusalim, ci rămîne în hotarele Iudeii.

Cînd a venit în Iudeea, „Au mers după El mulţimi multe şi i-a vindecat pe ei"2.

Hristos nu învăţa continuu cu cuvîntul, dar nici nu făcea necontenit minuni, ci făcea cînd una, cînd alta spre a-i mîntui în felurite chipuri pe cei ce stăteau lîngă El şi II urmau. Pe temeiul minunilor arăta vrednice de credinţă învăţăturile Sale, iar pe temeiul învăţăturii cuvintelor Sale mărea folosul minunilor. Lucra aşa pentru ai călăuzi la cunoaşterea lui Dumnezeu.

Uită-mi-te şi la aceea că evangheliştii amintesc de popoare întregi printr-un singur cuvînt şi nu spun numele fiecăruia din cei vindecaţi. Evangheliştii nu spun că a vindecat pe cutare şi pe cutare, ci că a vindecat mulţi, învăţîndu-ne să nu ne mîndrim.

Hristos a vindecat făcînd bine celor vindecaţi; iar prin ei, altora mulţi.

Vindecarea acestora a fost pentru alţii temei de cunoaştere a lui Dumnezeu, dar nu pentru farisei; ei tocmai din pricina asta se sălbăticeau mai mult şi veneau la El ca să-L ispitească. Şi pentru că nu puteau ataca minunile, îi puneau întrebări. „Apropiindu-se de El şi ispitindu-L, ziceau: ,JEste îngăduit omului să-şi lase femeia pentru orice pricină?"3 Ce nebunie! Socoteau că îi vor închide gura cu această întrebare, deşi primiseră dovezi de puterea Sa. Cînd au vorbit cu El multe despre 1.

I!), I .

Matei

2. Mutei I!), :i. Mata I!), .1.

2.

7l<i

SlTNTUI. IOAN C-URA UE AUR

sîmbăta', cînd I-au spus că huleşte', cînd au spus că are demon6, cînd au certat pe ucenici că merg prin semănături7, cînd L-au întrebat pentru ce ucenicii mănîncă cu mîinile nespălate8, Hristos, închizîndu-le gura şi legîndu-le limba lor neruşinată, i-a slobozit, dar nici aşa nu s-au potolit. Aşa e răutatea, aşa e invidia: neruşinată şi obraznică. De i-ai închide gura de mii de ori, de mii de ori dă iarăşi asalt.

Uită-mi-te la viclenia lor şi din felul întrebării. Nu I-au spus: „Ai poruncit ca femeia să nu fie lăsată", că Domnul dăduse o astfel de lege9. N-au pomenit de cuvintele Lui, dar au pornit de la ele, gîndind că fac laţul mai mare; şi voind să-L facă să se contrazică, nu spun: „Pentru ce ai dat cutare şi cutare lege?", ci, ca şi cum n-ar fi vorbit deloc despre aceasta, şi ca şi cum Domnul n-ar fi dat nici o lege, îl întreabă: „Dacă este îngăduit", nădăjduind că Hristos uitase ce spusese. Şi dacă le-ar fi răspuns că este îngăduit să o lase, erau gata să-1 pună în faţă cele spuse de El şi să-L întrebe: „Cum? N-ai spus mai dinainte contrariul?" Iar dacă le-ar fi răspuns ceea ce spusese mai înainte, să-I pună în faţă legea dată de Moise.

- Ce le-a răspuns Hristos?

- N-a spus: „Pentru ce Mă ispitiţi,făţarnicilor?", deşi mai tîrziu le-o spune'". Nu, acum nu le grăieşte aşa.

- Pentru ce oare?

- Pentru ca să-Si arate odată cu puterea şi blîndeţea. Nu tace totdeauna, ca să nu socotească duşmanii Săi că nu le cunoaşte viclenia; dar nici nu-i mustră totdeauna, ca să ne înveţe să suferim toate cu blîndeţe. Dar ce răspuns le dă? „N-aţi cilii 'tare, că Cel Care i-a făcut dintru început, bărbat şi femeie i-a făcut? <./, .Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia \a şi vor fi cei doi un trup. Deci nu mai sînt doi, ci un trup. Aşadar, ceea ce a unit Dumnezeu omul să nu despartă"".

Uită-te la înţelepciunea învăţătorului! Cînd a fost întrebat: ,J)acă este îngăduit", n-a răspuns îndată: „Nu-i îngăduit", ca ei să nu se tulbure şi să facă gălăgie ci. înainte de a arăta care-i hotărîrea Sa, o face cunoscută prin felul răspunsului Său. arătind că aceasta este şi porunca Tatălui Şi a

■I. Muici 1 2 MuU i : ) .

li

111(111

7 Mul . ;l

_

I

.

.'>.

/ . X Mai.,

I:")

Său şi că a dat porunca Sa cu privire la căsătorie fără să fie împotriva lui Moise, ci cu totul de acord cu el. Uită-te că Domnul întăreşte spusele Sale nu numai pe crearea omului, ci şi pe porunca lui Dumnezeu. N-a spus că Dumnezeu a creat numai un singur bărbat şi o singură femeie, ci şi că a poruncit ca un singur bărbat să se unească cu o singură femeie. Dacă Dumnezeu ar fi voit ca bărbatul să o lase şi să ia alta, ar fi făcut un singur bărbat şi mai multe femei. Dar aşa şi prin felul creării lor şi prin felul legii date, a arătat că un bărbat trebuie să trăiască necontenit cu o singură femeie şi să nu se despartă niciodată de ea. Şi iată cum spune: „Cel Care i-a făcut dintru început, bărbat şi femeie i-a făcut", adică au fost făcuţi dintr-o singură rădăcină şi au ajuns un singur trup. „Şi vor fi cei doi un singur trup". Apoi, ca să înfricoşeze pe cei care învinuiesc legea veche şi ca să o şi întărească totodată, n-a spus: „Nu trebuie, dar, să vă lăsaţi femeile! Nu trebuie să vă despărţiţi!", ci: „Ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă", „Dacă tu,

7l<i

SlTNTUI. IOAN C-URA UE AUR

le zice Hristos, îmi spui de Moise, Eu îţi spun de stăpînul lui Moise. In afară de aceasta, Mă sprijin şi pe timpul cînd s-a legiuit căsătoria. Dumnezeu dintru început i-a făcut pe ei bărbat şi femeie12; şi legea aceasta, chiar dacă pare dată acum de Mine, este mai veche decît legea lui Moise şi-i foarte chibzuită, că n-o aduce numai pe femeie alături de bărbat, ci-i porunceşte să lase pe tatăl şi pe mama ei; şi nici nu legiuieşte ca bărbatul să vină la femeia sa, ci să se lipească de ea; iar prin acest cuvînt arată că unirea este de nedesfăcut. Apoi nici nu se mărgineşte numai la atîta, ci cere ca unirea lor să fie şi mai strînsă, că spune: „Vor fi cei doi un trup".

II Apoi, după ce a citat legea aceasta veche, dată şi cu fapta şi cu cuvîntul, după ce a arătat că este vrednică de credinţă pentru că Dumnezeu a dat-o, Hristos, cu autoritate, o tălmăceşte şi El şi legiuieşte, zicînd: „Deci nu mai sînt doi, ci un trup". După cum este o crimă să tai trupul omenesc, tot aşa este o nelegiuire să desparţi femeia de bărbat. Şi Hristos nu S-a oprit la atîta, ci a adăugat şi pe Dumnezeu, zicînd: „Ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă".

Hristos arată deci că divorţul este şi împotriva firii şi împotriva legii; împotriva firii, pentru că se taie trupul; împotriva legii, pentru că cei ce vor să divorţeze fac lucrul acesta împotriva lui Dumnezeu Care i-a unit şi a poruncit să nu se despartă.

Ce ar fi trebuit să facă fariseii la auzul acestui răspuns? N-ar fi trebuit, oare, să se liniştească şi să laude răspunsul lui Hristos? N-ar fi tre-

682

SlTNTlIl, IOAN GURA I)K AUR

buit, oare, să admire înţelepciunea Lui şi să rămînă uimiţi de acordul dintre El şi Tatăl? Dar nu! Fariseii n-au făcut nimic din toate acestea, ci îl întreabă, luînd, aşa-zicînd, apărarea legii date de Moise: „Pentru ce atunci Moise a poruncit să i se dea carte de despărţenie şi să o lase?'"3 Deşi n-ar fi trebuit ca fariseii să-I facă această obiecţie, ci Domnul să le-o facă lor, totuşi Hristos nu-i atacă, nici nu le spune: „Ce sînt Eu de vină dacă Moise a dat porunca aceasta?", ci le zădărniceşte întrebarea. Dacă Hristos ar fi fost duşman al Vechiului Testament, n-ar fi luat apărarea lui Moise, n-ar fi întărit ceea ce s-a făcut la început, n-ar fi căutat să arate că e de acord cu cei vechi.

- Moise, m-ar putea întreba cineva, mai dăduse încă şi alte multe porunci: despre mîncăruri, despre sîmbătă. Pentru ce fariseii nu L-au atacat niciodată aşa ca acum?

- Voiau să ridice împotriva Lui mulţime de bărbaţi; că iudeilor le era indiferent divorţul şi toţi îl practicau. Din pricina aceasta fariseii, din toate poruncile date de Hristos pe Munte, au amintit acum numai de porunca aceasta.

Dar Hristos, înţelepciunea cea negrăită, ia apărarea lui Moise, spunîndu-le: „Moise, din pricina învîrtoşării inimilor voastre, a legiuit aşa"14.

Pentru că Hristos dăduse legea, de a'ceea n-a lăsat ca Moise să fie învinuit, ci îl scapă de vină şi întoarce toată vina pe capul lor. Aşa face Hristos totdeauna.

Cînd fariseii le-au găsit vină ucenicilor că smulg spice sîmbăta, Hristos le arată că şi ei sînt de vină15; cînd fariseii i-au învinuit pe ucenici de călcare de lege pentru că au mîncat cu mîinile nespălate, Hristos le arată că ei sînt călcători de lege16; la fel cu sîmbăta17 şi în alte multe cazuri; şi tot aşa şi acum.

Apoi, pentru că spusele Sale erau prea apăsătoare şi le aduceau mare învinuire, Hristos vorbeşte din nou de legea cea vechej spunînd ceea ce spusese mai înainte: „Dar la început n-a fost aşa"18.

Cu alte cuvinte Hristos le spune aşa: „Dumnezeu la început a dat cu fapta cu totul altă lege". Şi ca fariseii să nu spună: „De unde se vede că din pricina 13. Matei 19, 7.

14. Matei 19, 8. l. r >. Matei 12, 1-7.

Ui. Matei l. r >, 2-20.

17. Matei 12, 10-12.

18. Matei 19, 8.

învîrtoşării inimilor noastre Moise a dat porunca aceasta?", Hristos le închide iarăşi gura cu ceea ce făcuse Dumnezeu la început.

Dacă porunca lui Moise ar fi fost o poruncă mare şi folositoare, Dumnezeu n-ar fi dat porunca aceea la începutul lumii, n-ar fi făcut pe cei dintîi oameni aşa un bărbat şi o singură femeie - şi nici n-ar fi grăit aşa.

683

SlTNTlIl, IOAN GURA I)K AUR

„Dar vă spun vouă: „Oricine va lăsa pe femeia sa, afară de cuvînt de desfrînare şi va lua alta, săvîrşeşte desfrînare"19.

Hristos dă lege, după ce cu autoritate le închisese gura fariseilor, aşa cum făcuse cînd a fost vorba de mîncăruri şi cînd a fost vorba de sîmbăta. Cu privire la mîncăruri, după ce i-a făcut pe farisei să tacă, Hristos a spus mulţimii: „Nu ce intră în gură spurcă pe om"20. Cu privire la sîmbăta le-a zis, închizîndu-le gura: „Deci se cade să faci bine sîmbăta"21. Tot aşa face şi acum. Şi ceea ce s-a întîmplat atunci se întîmpla şi acum. După cum atunci iudeii au rămas cu gurile închise, iar ucenicii s-au tulburat şi s-au apropiat de Hristos împreună cu Petru şi Tau zis: „Spune-ne nouă pilda aceasta"22, tot aşa şi acum, tulburîndu-se au spus: „Dacă aşa este pricina omului cu femeia, e de folos sâ nu se însoare"23. Şi doar acum înţeleseră mai bine decît înainte ce le spusese. De aceea atunci tăcuseră; acum însă II întreabă, cu toate că legea dată de Hristos a fost făcută mai desluşită prin întrebările fariseilor şi răspunsurile Domnului. Ucenicii nu îndrăznesc să-L contrazică pe faţă; Ii aduc la cunoştinţă ceea ce li se părea greu şi împovărător în această poruncă, spunînd: „Dacă aşa este pricina omului cu femeia, e de folos să nu se însoare". Că li se părea şi lor o mare povară să fii dator să trăieşti cu o femeie plină de răutate şi să ţii în casă necontenit o fiară sălbatică.

III Şi ca să afli că i-au tulburat pe ucenici foarte mult cuvintele lui Hristos, evanghelistul Marcu spune că ucenicii Tau pus această întrebare îndeosebi24.

- Ce înseamnă cuvintele: „Dacă aşa este pricina omului cu femeia"?

- înseamnă sau: dacă pentru aceasta s-au unit, ca să fie una; sau: dacă bărbatul îşi atrage prin divorţ învinuire şi dacă lăsîndu-o păcă19. Matei 19, 9.

20. Matei 15, 11.

'21. Matei 12, 12.

22. Matei 15, 15.

2:i. Matei 1!), 10.

2/1. Mari 11 10, 10.

684

SIlNTUI. IOAN (illKA l)K AUR

tuieşte, atunci este mai uşor pentru el să lupte împotriva firii şi împotriva lui decît împotriva unei femei rele.

- Ce le răspunde Hristos?

- N-a spus: „Da, este mai uşor! Faceţi asta!", ca să nu socotească ucenicii că fecioria este o lege, ci a adăugat: „Nu toţi înţeleg cuvîntul acesta, ci cei cărora s-a dat"25. Hristos laudă fecioria şi arată că este un mare lucru. Cu aceste cuvinte îi atrage şi-i îndeamnă pe ucenici să trăiască în feciorie.

- Este, oare, vreo contrazicere între ceea ce a spus Hristos şi ceea ce au spus ucenicii? Hristos a spus că fecioria e un lucru mare; ucenicii spun că-i mai uşor să trăieşti în feciorie decît să fii căsătorit.

- Nu! Fecioria este şi grea, dar şi mai uşoară decît căsătoria. Hristos a mărturisit că este un lucru mare, ca să-i facă pe ucenicii Săi mai rîvni-tori; ucenicii arată, prin cuvintele lor, că e mai uşoară decît căsătoria, ca prin aceasta să îmbrăţişeze şi mai mult fecioria şi înfrînarea. Pentru că părea greu să le vorbească despre feciorie, Hristos îi face pe ucenicii Săi să o dorească, din pricină că legea îi constrîngea să nu se despartă de femei.

Apoi le arată că este uşoară fecioria spunînd: „Sînt eunuci, care din pîntecele maicii lor s-au născut aşa; şi sînt eunuci, care au fost făcuţi eunuci de oameni; şi sînt eunuci, care s-au făcut pe ei înşişi eunuci pentru împărăţia cerurilor"26.

Prin cuvintele acestea, Hristos îi face să aleagă fecioria fără să-şi dea seama.

Le arată că este cu putinţă virtutea aceasta, ca şi cum le-ar fi spus: „Gîndeşte-te ce-ai fi făcut dacă ai fi fost eunuc din fire sau dacă alţii te-ar fi făcut eunuc? Ai fi fost lipsit şi de plăcere şi n-ai fi avut nici plată! Dar aşa mulţumeşte lui Dumnezeu că suferi cu plată şi cu cununi ceea ce suferă aceia fără cununi! Dar, mai bine spus, nu suferi nici asta; îţi este cu mult mai uşor, pentru că viaţa ta este călăuzită de nădejde şi de conştiinţa faptei bune ce o săvîrşeşti şi pentru că nici pofta nu e atît de puternică. Tăierea mădularului nu poate potoli aşa de uşor astfel de valuri şi nici nu poate face linişte, cît o poate frîul gîndului, dar, mai bine spus, chiar nu numai gîndul".

Hristos a vorbit de eunuci ca să-i îndemne pe ucenici să trăiască în feciorie.

Dacă Hristos n-ar fi avut de gînd să spună lucrul acesta, ce rost ar mai fi avut să vorbească de ceilalţi eunuci? Cînd spune: „S-au făcut pe ei înşişi eunuci", nu vorbeşte de tăierea mădularelor - Doamne fereşte! -, ci de tăierea gîndurilor celor rele. Că blestemat este cel ce-şi taie mădularul, după cum spune Pavel: „0, de s-ar tăia de tot cei ce vă

25. Matei li), 1 1 .

2 0 . Matei li), 1 2 .

OMILII I.A MATKI

685

răzvrătesc!"27 Şi pe bună dreptate! Unul ca acesta este un ucigaş; dă prilej să fie hulită creaţia lui Dumnezeu, deschide gurile maniheilor şi săvîrşeşte aceeaşi fărădelege ca şi păgînii care se ciuntesc. Tăierea mădularelor a fost dintru început fapta unei lucrări diavoleşti şi a unei uneltiri drăceşti, ca să defaime opera lui Dumnezeu şi să pocească pe om; ca să pună totul pe seama naturii mădularelor şi nu a voinţei libere; din pricina aceasta mulţi păcătuiesc fără teamă, pentru că se socotesc fără vină; aceştia îşi pricinuiesc o îndoită vătămare: una, că-şi ciuntesc mădularele; a doua, că împiedică voinţa de a săvîrşi fapte bune. Diavolul le-a legiuit pe acestea! Dar în afară de lucrul acesta, diavolul a mai adus pe lume şi o altă învăţătură rea! A deschis drum învăţăturii despre soartă şi destin, ca să pîngărească libertatea dată nouă de Dumnezeu, ca să ne convingă că natura este rea; iar cu asta a mai semănat şi alte învăţături rele, deşi nu pe faţă. Aşa sînt otrăvile diavolului! De aceea, vă rog să fugiţi de o nelegiuire ca aceasta, de tăierea mădularelor. în afară de asta trebuie să vă mai spun că tăierea mădularelor nu stinge pofta, ci o aprinde mai mult. în altă parte îşi are izvoarele sămînţă care este în noi, din altă pricină îşi înalţă pofta valurile sale.

Unii spun că pofta trupului se naşte din creier; alţii spun că din coapse. Eu însă aş spune că nu se naşte din altă parte decît dintr-o voinţă desfrînată şi dintr-o minte nesupravegheată. Dacă sufletul ne este curat, nu ne vatămă deloc mişcările trupului.

După ce Hristos a vorbit despre eunuci, care fără rost şi în zadar se fac eunuci dacă nu-şi alungă şi din minte gîndurile cele păcătoase, după ce a vorbit despre cei care trăiesc în feciorie pentru împărăţia cerurilor, a adăugat: „Cine poate înţelege, să înţeleagă!"28 Datorită bunătăţii Lui nespuse, Hristos nu face din feciorie lege de vieţuire; dar îi face pe ucenici să îmbrăţişeze fecioria cu mai multă rîvnă, arătîndu-le ce mare faptă de virtute este fecioria. Şi aceste ultime cuvinte le-a spus după ce a arătat că este cu putinţă fecioria, ca să le aprindă şi mai mult dorinţa de a voi acest fel de vieţuire.

IV Aş putea fi însă întrebat: - Dacă vieţuirea în feciorie este o faptă de voinţă, pentru ce Hristos a spus la început: „Nu toţi înţeleg cuvîntul acesta, ci cei cărora s-a dat"?

- Ca să afli că mare este lupta aceasta, nu ca să bănuieşti cumva că fecioria este un destin constrîngător, s-a dat acelora care voiesc. A grăit aşa ca să arate că acela care intră în această luptă are nevoie de mult aju27. Gal. fi, 12. 2K. Matei 1!), 12.

tor de sus; dar de acest ajutor se bucură numai cel care voieşte să trăiască în feciorie. Hristos Se foloseşte de obicei de aceste cuvinte cînd este vorba de o faptă deosebit de mare, de pildă cînd zice: „Vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele"29. Şi că e adevărat că fecioria este o mare faptă de voinţă se vede din cuvintele spuse de Domnul cu acest prilej. Dacă fecioria ar fi numai un dar de sus

SI'tNTUI. IOAN CilIRA l)K AUR

şi dacă cei care trăiesc în feciorie n-ar contribui cu nimic, atunci de prisos le-a mai făgăduit Hristos împărăţia cerurilor şi de prisos i-a mai deosebit de ceilalţi eunuci.

Uită-te cum din răutatea unora au cîştigat alţii! Iudeii au plecat fără să înveţe ceva - că nici nu L-au întrebat ca să înveţe -, dar ucenicii şi de aici au cîştigat. ,^ituncil s-au adus copii ca să^ipună mîinile pe ei şi sâ Se roage; iar ucenicii i-au certat; dar El le-a zis: «Lăsaţi copiii sâ vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor». Şi punîndu-Şi peste ei mîinile, a plecat de acolo"30.

- Pentru ce ucenicii au certat copiii?

- Pentru vrednicia învăţătorului.

- Ce a făcut Hristos?

- Hristos, ca să-i înveţe pe ucenici să fie smeriţi şi să calce în picioare mîndria lumească, ia în braţe pe copii, îi îmbrăţişează şi făgăduieşte unora ca aceştia împărăţia cerurilor. Făgăduinţa aceasta o făcuse şLmai înainte31. Şi noi, dar, dacă voim să moştenim împărăţia cerurilor, să căutăm cu toată rîvna a dobîndi această virtute. Că aceasta este definiţia filozofiei: să fii cu pricepere curat la suflet. Aceasta este viaţa îngerească. Da, sufletul copilului este lipsit de orice patimă. Nu se răzbună pe cei care l-au supărat, ci se duce ca la nişte prieteni, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Oricît l-ar bate maică-sa, pe ea o caută, pe ea o preferă tuturora. De i-ai arăta o împărăteasă cu coroană pe cap, nu o va prefera mamei sale îmbrăcată în zdrenţe, ci doreşte s-o vadă mai degrabă pe maică-sa, aşa îmbrăcată cum e, decît pe împărăteasa gătită cu podoabe. Copilul nu judecă ce-i al său şi ce-i străin pe temeiul sărăciei şi bogăţiei, ci pe temeiul prieteniei. Nu caută mai mult decît îi este de neapărată trebuinţă; cînd s-a săturat de supt, lasă la o parte sînul mamei. Copilul nu se întristează de cele ce ne întristăm noi, de pildă de paguba de bani şi de altele ca acestea; şi iarăşi, nu se bucură de cele ce ne bucurăm noi, de aceste lucruri pieri-toare, nici nu-1 uimeşte frumuseţea trupurilor. De aceea spunea Hristos: „Că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor", ca să săvîrşim cu voinţa

'2!). Matei 13, 1 1 .

30. Matei 1!), 13- 15.

3 1 . Matei IH, 2 .3.

OMILII MATKI

I.A

723

acelea pe care copiii le fac prin fire. Pentru că fariseii din nici o altă pricină nu făceau ceea ce făceau decît numai din răutate şi mîndrie, de aceea Hristos porunceşte necontenit ucenicilor să fie cu inima curată; face aluzie la farisei, dar îi învaţă pe ucenici. Pentru că nimic nu îngîmfă pe om atît de mult ca slujbele înalte şi ca scaunele cele de frunte şi pentru că apostolii aveau să se bucure de multă cinste în toată lumea, de aceea Hristos le pregăteşte mai dinainte sufletul; nu-i lasă să fie stăpîniţi de josnice simţăminte omeneşti, nu le îngăduie să ceară onoruri de la oameni, nici să facă pe grozavii în faţa lor. Chiar dacă par a fi lucruri mici acestea, totuşi sînt pricină de mari rele. Fariseii, pentru că erau aşa instruiţi, au căzut în adîn-cul păcatelor; de aceea umblau după salutări, după cele dintîi scaune în adunări, după locuri de cinste; de la acestea au alunecat la dragostea nebună de slavă, apoi de aici la necredinţă. Din pricina aceasta fariseii au plecat atrăgîndu-şi asupra lor blestemul, pentru că L-au ispitit pe Domnul, iar copiii au plecat binecuvîntaţi, pentru că erau lipsiţi de toate aceste păcate.

Să fim şi noi cum sînt copiii; să fim prunci faţă de păcat. Altfel nu este cu putinţă, nu este cu putinţă să vedem cerul. Cel viclean şi cel rău vor cădea negreşit în iad. Dar înainte de iad, vor suferi aici pe pămînt cele mai cumplite rele. Solomon zice: „Dacă eşti rău, numai tu singur ai parte de rele; dar dacă eşti bun, şi tu şi aproapele tău"33. Uită-te că lucrul acesta s-a întîmplat şi pe timpul celor din vechime. Nimeni n-a fost mai rău ca Saul şi nimeni n-a fost mai curat la inimă şi mai bun ca David. Cine a fost mai puternic? Nu l-a avut David pe Saul de două ori în mîinile sale şi l-a cruţat, deşi putea să-1 omoare?34 Nu-1 avea prins ca într-o plasă, ca într-o închisoare, şi i-a cruţat viaţa? L-a lăsat viu ca să plece, cu toate că alţii îl îndemnau să-1 omoare, cu toate că chiar el avea împotriva lui Saul nenumărate pricini de învinuire. Saul îl urmărea cu toată oştirea lui, pe cînd David, deznădăjduit, nu avea lîngă el decît cîţiva fugari; era împresurat şi fugea din loc în loc; totuşi fugarul a biruit pe împărat, pentru că unul lupta cu dreptate, iar celălalt cu răutate. Poate fi, oare, cineva mai rău şi mai viclean decît Saul, care a încercat să ucidă pe generalul armatei sale, pe cel care a purtat, victorios şi triumfător, toate războaiele, pe cel care a suferit ostenelile, dar i-a adus lui Saul cununile?

32. De aici începe partea morală: Despre blîndeţea lui David şi răutatea lui Saul. Sfătuire pentru a ne însuşi blîndeţea şi a ne depărta de răutate.

33. /Vot». !), 12.

34. / Regi 24, 2 H; 21), 2 13.

SUNTIII, IOAN OURA DE AUR

V Aşa e invidia! Unelteşte totdeauna împotriva propriului ei bine; roade pe cel invidios şi-1 aruncă în nenumărate necazuri. Cîtă vreme David a stat lîngă Saul, nenorocitul acesta n-a dat drumul acelui strigăt jalnic, nu s-a plîns, nici n-a zis: „Necăjit sînt foarte că cei de alt neam duc război împotriva mea şi Domnul S-a depărtat de mine"35. Cîtă vreme nu s-a despărţit de David, n-avea grijă de războaie, era în siguranţă şi slăvit; că slava generalului trecea asupra împăratului.

David nu era un tiran, nici nu se gîndea să-i ia tronul, ci făcea totul pentru Saul şii era foarte devotat. Se vede aceasta din cele întîmplate mai tîrziu. Un om, care nar cerceta bine sufletul lui David, ar socoti că David s-a purtat aşa pe cînd era sub ordinele lui Saul, pentru că se supunea legii ascultării. Dar ce l-a ţinut, ce l-a înduplecat pe David să nu pornească cu război împotriva lui Saul, cînd fusese alungat din împărăţia aceluia? Dar, mai bine spus, ce nu era care să nu-1 aţîţe la ucidere? Nu-1 prigonise Saul o dată, de două ori, de mai multe ori? Nu suferise atîta David? Avea ceva să i se reproşeze? Nu fusese viaţa lui David mereu în primejdie, iar tronul şi viaţa lui Saul în siguranţă? N-a trebuit David să rătăcească şi să fugă necontenit, să tremure de frica morţii, atîta vreme cît trăia şi era împărat Saul? Dar nici una din aceste pricini nu l-a silit să-şi mînjească sabia cu sîngele lui Saul; ci, cînd l-a văzut dormind, prins, singur, cînd putea să-i atingă capul, cînd mulţi din cei care erau cu el îl îndemnau să-1 omoare pe Saul, cînd îi spuneau că prilejul acesta i s-a dat de Dumnezeu, David a ţinut de rău pe cei care îl îndemnau, şi-a oprit mîna de la ucidere şi l-a lăsat sănătos şi nevătămat. Şi ca şi cum ar fi fost paznicul şi garda personală a lui Saul, nu duşmanul lui, aşa a mustrat de trădare pe ostaşii împăratului. Ce poate egala acest suflet? Ce poate egala blîndeţea aceea? Aceasta se poate vedea din cele ce am spus, dar mult mai bine se poate vedea din cele ce se petrec acum. Cînd ne uităm la răutatea noastră, atunci ne dăm şi mai bine seama de virtutea sfinţilor acelora. »

De aceea mergeţi, vă rog, pe urmele lor. Ţi-i dragă slava şi de dragul ei unelteşti împotriva aproapelui tău? Dispreţuieşte-o, pune capăt uneltirilor, şi te vei bucura de mai multă slavă! După cum afacerile sînt potrivnice zgîrceniei, tot aşa şi dragostea de slavă este potrivnică dobîn-dirii slavei. Dar dacă vreţi, să cercetăm lucrul acesta cu de-amănuntul. Şi pentru că nimeni nu se teme de iad, iar de împărăţia cerurilor nu facem multă vorbă, să vă sfătuiesc slujindu-mă de cele ce se petrec pe pămînt.

Spune-mi, care sînt oamenii care se fac de rîs? Nu sînt, oare, aceia care fac totul pentru a fi slăviţi de mulţime? Care sînt acum oamenii vred 35. / Regi 28, 15.

OMILII LA MATKI

72.5

nici de laudă? Nu sînt, oare, aceia care dispreţuiesc laudele mulţimii? Deci dacă dragostea de slava deşartă este un lucru de ruşine, iar dacă îndrăgostitul de slavă nu-şi poate tăinui dragostea, atunci urmează că el va ajunge de rîs, iar dragostea sa de slavă a ajuns pricina dezonoarei sale. Nu numai aceasta îl face de ruşine, ci şi aceea că este silit să facă o mulţime de lucruri ruşinoase, pline de cea mai josnică slugărnicie. Şi după. cum în afaceri oamenii de obicei pierd dacă au boala dragostei de cîştig - sînt de multe ori înşelaţi, iar cîştigurile mici le aduc pagube mari, după cum spune şi proverbul -, tot aşa şi pentru desfrînat, patima lui este o piedică în simţirea plăcerii. Pe oamenii dedaţi cu totul plăcerilor, pe afemeiaţi, femeile îi plimbă de colo pînă colo ca pe nişte robi. Nu se poartă cu ei cum s-ar purta cu nişte bărbaţi, ci îi pălmuiesc, îi scuipă, îi duc oriunde vor, îşi rîd de ei, dîndu-le tot felul de porunci. La fel cu aceştia este şi îngîmfatul, omul înnebunit după slavă, omul care se crede mare. Nu-i altul mai decăzut şi mai fără de onoare decît el. Oamenilor le place să se lupte, dar împotriva nimănui nu luptă cu atîta plăcere ca împotriva îngîmfatului, ca împotriva omului care se uită la toţi pe deasupra, ca împotriva celui robit de slavă. Acesta, pentru a-şi păstra lustrul mîndriei se poartă faţă de cei mai mulţi oameni ca un rob: linguşeşte, slugărniceşte, robeşte într-o robie mai cumplită decît robia unui sclav cumpărat cu bani.

Cunoscînd, dar, toate acestea, să îndepărtăm din sufletul nostru aceste patimi, ca să nu fim pedepsiţi şi aici şi să fim munciţi fără de sfîrşit şi dincolo. Să ne îndrăgostim de virtute. Aşa vom culege chiar înainte de a intra în împărăţia cerurilor bunuri foarte mari aici pe pămînt, iar cînd vom pleca acolo vom avea parte de bunătăţile cele veşnice, pe care facă Dumnezeu ca noi toţi să le dobîndim cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor, Amin.

OMILIA LXIII

„Şi iată, venind un tînăr Ia £1, I-a zis: „Invăţătorule bune, ce să fac pentru ca să moştenesc viaţa de veci?"1 I Unii îl defăima pe tînărul acesta, spunînd că era viclean şi rău, că a venit la Iisus spre a-L ispiti; eu însă nu voi sta la îndoială să spun că era un iubitor de argint, un om biruit de averi, pentru că şi Hristos tot această mustrare i-a făcut.

Nu-1 socotesc deloc viclean. Şi e primejdios să îndrăzneşti să te pronunţi asupra unor lucruri pe care nu le cunoşti, mai cu seamă atunci cînd ai de gînd să învinuieşti. De altfel şi evanghelistul Marcu înlătură bănuiala că tînărul acesta ar fi un ispititor. El spune: alergat la El şi îngenunchind înaintea Lui, îl ruga"2; Şi: „Căutînd la el Iisus, l-a iubit"3.

Tirania banilor este mare; dovadă, tînărul acesta. De-am săvîrşi toate virtuţile, dragostea de bani le prihăneşte pe toate. Pe bună dreptate a spus Pavel că este rădăcina tuturor relelor: „Iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor"4.

- Dar pentru ce Hristos i-a răspuns, zicînd: „Nimeni nu este bun"5.

- Pentru că tînărul a venit la El ca la un simplu om, ca la unul din cei mulţi, ca la un învăţător iudeu. De aceea şi Hristos îi vorbeşte ca om. Totdeauna Hristos vorbeşte cu cei care vin la El potrivit socotinţei ce o au ei despre El. De pildă: „Noi ne închinăm la ceea ce ştim"6; şi: ,J)acă mărturisesc Eu de Mine însumi, mărturia Mea nu este adevărată"''. Acum cînd zice: „Nimeni nu este bun", nu grăieşte aşa pentru a arăta că nu este bun - Doamne fereşte! -, că n-a spus: „Nu sînt bun", ci: „Nimeni nu este bun", adică nici un om. Şi iarăşi, cînd spune aceasta nu o spune pentru a lipsi pe oameni de bunătate, ci pentru a pune 1. Matei 19, 16.

2. Marcu 10, 17.

3. Marcu 10, 21.

4. / Tim. 6, 10.

5. Matei 19, 17. (i. han 4, 22.

7. han 5, 31.

bunătatea oamenilor în comparaţie cu bunătatea lui Dumnezeu. De aceea a şi adăugat:

,J)ecît unul Dumnezeu"8.

Şi n-a spus: „Decît Tatăl Meu", ca să afli că nu S-a descoperit tînă-rului pe El însuşi. Tot aşa şi mai înainte a numit pe oameni răi, zicînd: ,J)acă voi, fiind răi, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri"9; i-a. numit răi, fără să numească întreaga fire omenească rea - că „voi"nu înseamnă: „voi oamenii" -, ci i-a numit aşa, comparînd bunătatea oamenilor cu bunătatea lui Dumnezeu; de aceea a şi adăugat: „Cu cît mai vîrtosTatăl vostru va da cele bune celor care cer de ta El" .

- Dar ce L-a făcut pe Hristos, m-ar întreba cineva, sau la ce I-a folosit ca săi răspundă tînărului aşa?

- Hristos voia să-1 ridice încetul cu încetul la cunoaşterea de Dumnezeu şi să-1 înveţe să nu mai fie linguşitor; voia să-1 desprindă de cele de pe pămînt şi să-1 apropie de Dumnezeu; voia să-1 convingă să caute cele viitoare, să ştie ce este adevăratul Bine, rădăcina şi izvorul tuturor bunătăţilor; şi numai pe acest Bine, pe Dumnezeu, să-L cinstească. Şi altă dată, cînd Hristos a spus: „Să nu numiţi pe nimeni învăţător pe pămînt"11, a spus-o pentru a arăta deosebirea dintre El şi alţi învăţători şi pentru ca lumea să ştie că El este principiul tuturor lucrurilor.

Mare rîvnă avea tînărul acesta de I-a pus Domnului o astfel de întrebare! A venit la Hristos să-L întrebe de viaţa veşnică, în timp ce alţii veneau minaţi de alte pricini: unii să-L ispitească, altii ca să-i vindece, sau pe ei sau pe alţii.

Pămîntul, adică sufletul tînărului, era bun şi gras, dar mulţimea spinilor înăbuşea sămînţă. Uită-te că era chiar pregătit pentru ascultarea poruncilor; îl întrebase doar: „Ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?"Era deci gata să facă tot ce-i va spune Hristos. Dacă ar fi venit la Hristos ca să-L ispitească, evanghelistul ne-ar fi spus-o, cum a făcut cu alţii, de pildă cu legiuitorul12. Iar dacă evanghelistul ar fi tăcut, n-ar fi îngăduit Hristos ca tînărul să rămînă tăinuit, ci sau l-ar fi mustrat pe faţă sau ar fi dat să înţeleagă că e un ispititor, ca să nu creadă că L-a înşelat, că sa putut ascunde de El şi prin aceasta să se vatăme. Dacă ar fi venit să-L ispitească, n-ar fi plecat întristat de ce auzise. Fariseii niciodată n-au plecat întristaţi, ci se sălbăticeau cînd li se închidea gura. Tînărul acesta nu; ci a plecat trist; semn puternic că n-a venit la Hristos cu gînd rău, ci cu gînd slab; semn puternic că dorea viaţa veşnică, dar era stăpînit de o altă patimă, o patimă foarte cumplită. Cînd Hristos i-a spus: „Dacă voieşti să intri în viaţă, păzeşte poruncile, el L-a întrebat: „Care?"'s. Nu L-a ispitit - Doamne fereşte! -, ci credea că sînt alte porunci în 8. Matei 19, 17.

9. Matei 7, 11.

10. Matei 7, 11.

11. Matei 23, 10.

12. Matei 22, 35-39.

afară de cele din lege, care puteau să-1 ajute să intre în viaţă; iar aceasta arată că dorea cu tărie să îndeplinească şi aceste porunci. Apoi, cînd Hristos i-a spus poruncile legii, el i-a răspuns:

„Pe toate acestea le-am păzit din tinereţe" 14. Şi nu s-a oprit aici, ci-L mai întreabă iarăşi: „Ce îmi mai lipseşte încă?"15.

Şi întrebarea aceasta era un semn al puternicei lui dorinţe de a moşteni viaţa de veci. Nu era puţin lucru să creadă că-i mai lipseşte ceva, că nu-i sînt de ajuns cele spuse, ca să dobîndească ce dorea!

- Ce-i spune Hristos?

- Pentru că avea să dea o mare poruncă, adaugă şi răsplata, spunînd:

,J)acă vrei să fii desăvîrşit, mergi, vinde-ţi averile şi le dă săracilor şi vei avea comoară în cer; şi vino şi urmează Mie!"16.

II Ai văzut cîte premii, cîte cununi dă celor care merg pe drumul acesta de luptă? Dacă tînărul L-ar fi ispitit, Hristos nu i-ar fi grăit aşa. îi grăieşte aşa, ~a să1 atragă la El; îi arată că îl aşteaptă mare răsplată; lasă totul la libera lui alegere şi pune în umbră prin tot ce spune aparenta greutate a sfatului Său. De aceea, înainte de a-i vorbi de luptă şi oboseală, îi arată premiul, zicînd: ,J)acă vrei să fii desăvîrşit"; apoi îi spune: „ Vinde-ţi averile şi le dă săracilor"; şi îndată îi vorbeşte iarăşi de răsplăţi: „ Vei avea comoară în cer; şi vino şi urmează Mie".

Iar urmarea lui Hristos are mare răsplată: „Şi vei avea comoară în cer". Pentru că era vorba de averi, Hristos l-a sfătuit să se lipsească de toate; dar îi arată că nu i se vor lua averile, ci se vor mai adăuga altele la acelea pe care le are şi că are să primească mai mult decît i-a poruncit să dea; dar nu numai mai mult, ci cu atît mai mult cu cît cerul e mai mare decît pămîntul şi încă şi mai mult. A spus „comoară", ca să arate, atît cît se poate omeneşte arăta, cît de bogată este răsplătirea; că nu se pierde, că nu poate fi furată. Nu-i de ajuns să dispreţuieşti banii şi averile, ci trebuie să hrăneşti cu ele pe săraci şi înainte de toate să urmezi lui Hristos, adică să faci toate cele poruncite de El, să fii gata de junghiere, de moarte în fiecare zi. ,JDacâ cineva voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea lui şi să-Mi urmeze Mie"'7. Porunca aceasta de a-ţi vărsa i;t. Matei 19, 17-18. I I .

Matei 19, 20. I. r >. Matei 19, 20. 16. Matei 19, 21.

sîngele e cu mult mai mare decît porunca de a te lipsi de averi; şi nu puţin ajută la aceasta despărţirea de averi. ,^uzind, tînărul a plecat întristat"18.

Evanghelistul, ca şi cum ar fi vrut să arate că a pătimit ceva firesc, a zis: „Că avea avuţii multe"19.

Nu sînt stăpîniţi de patima aceasta cei care au puţine averi la fel ca aceia care sînt înconjuraţi de multe avuţii! Dragostea de avuţii este mai tiranică la aceştia din urmă. Am spus mereu şi nu voi înceta de a o spune că înmulţirea averilor aprinde mai mult flacăra, îi face mai săraci pe cei bogaţi; că bogăţia le înmulţeşte dorinţa şi-i face să ducă lipsă de multe. Uită-te şi aici cît de puternică era dragostea de averi la tînărul acesta! Se apropiase de Domnul cu bucurie şi cu dorinţa de a ajunge mai bun; dar cînd Hristos i-a poruncit să se despartă de averi, dragostea de averi l-a apăsat şi l-a îngreuiat atîta, că nu l-a mai lăsat să meii grăiască ceva, ci l-a făcut să plece tăcut, trist şi amărît.

Ce a spus Hristos? „Cît de greu vor intra bogaţii în împărăţia cerurilor!"20.

Hristos nu defăima averile, ci pe cei stăpîniţi de averi. Dacă un bogat intră cu greu în împărăţia cerurilor, cu mult mai greu lacomul. Dacă eşti împiedicat să intri în împărăţia cerurilor cînd nu dai averile tale, gîndeşte-te ce foc strîngi pe capul tău cînd iei averile altora!

- Dar pentru ce Hristos a spus ucenicilor că bogatul va intra cu greu în împărăţia cerurilor, cînd ucenicii erau săraci şi n-aveau nimic?

- Ca să-i înveţe să nu se ruşineze de sărăcie; îşi îndreptăţeşte oarecum porunca ce le-o dăduse de a nu avea nici un fel de avere21.

Cînd a spus că e greu, a spus mai mult chiar, a spus că e şi cu neputinţă; şi nu simplu cu neputinţă, ci a spus cu tărie că e cu neputinţă, ară-tînd lucrul acesta cu pilda cămilei şi a acului. „Maz lesne este sâ intre cămila prin urechile acului, decît bogatul în împă-

răţia cerurilor"22.

17.

18.

19.

20.

21.

22.

Matei 16, 24.

Matei 19, 22.

Matei 19, 22.

Matei 19, 23.

Matei 10, 9-10.

Matei 19, 24.

730

SFlNTUI. IOAN (JURA I)K AUR

Prin această pildă Hristos a arătat că nu mică este răsplata pentru cei care sînt bogaţi şi pot să filozofeze. De aceea a şi spus că aceasta e lucrarea lui Dumnezeu, ca să arate că cel care vrea să îndeplinească porunca are nevoie de mult har.

Tulburîndu-se ucenicii la auzul acestor cuvinte, Hristos a spus: ^ceasta este cu neputinţă la oameni, dar la Dumnezeu toate-s cu putinţă"23 - Dar pentru ce s-au tulburat ucenicii cînd ei erau săraci, ba chiar foarte săraci? Pentru ce dar s-au tulburat?

- S-au tulburat, pentru că se întristau de mîntuirea celorlalţi oameni, pentru că aveau mare dragoste de toţi oamenii, pentru că îşi şi căpătaseră inimă de învăţători. Cuvintele lui Hristos i-au făcut să tremure şi să se teamă atît pentru întreaga lume, încît au avut nevoie de multă mîngîiere. De aceea Hristos S-a uitat mai întîi la ei şi apoi le-a zis: „Cele cu neputinţă la oameni sînt cu putinţă la Dumnezeu". A mîngîiat sufletul lor cutremurat de spaimă cu privirea Lui blîndă şi dulce. După ce le-a potolit neliniştea - că aceasta a arătat-o evanghelistul prin cuvîntul: „privind la ei" -,îi încurajează cu cuvîntul, le vorbeşte de puterea lui Dumnezeu şi aşa îi face să aibă încredere.

Iar dacă vrei să afli în ce chip ajunge cu putinţă ceea ce-i cu neputinţă, ascultă. Hristos n-a spus: „Cele cu neputinţă la oameni sînt cu putinţă la Dumnezeu"ca. să te descurajeze şi să te facă să te depărtezi de virtutea aceasta ca fiind cu neputinţă de îndeplinit, ci ca să te gîndeşti la măreţia acestei fapte, ca să sari cu uşurinţă la îndeplinirea ei, ca să rogi pe Dumnezeu să-ţi ajute în aceste lupte frumoase şi să dobîndeşti viaţa veşnică.

III - Dar cum pot ajunge cu putinţă cele cu neputinţă?

-Dacă te lepezi de averi, dacă te desparţi de bani, dacă smulgi din sufletul tău pofta cea rea. Că săvîrşirea unei astfel de fapte nu se datoreşte numai lui Dumnezeu; Hristos a grăit aşa ca să arate măreţia acestei fapte. Ascultă ce spune îndată. Cînd Petru I-a spus: „Iată noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie" şi L-a întrebat: „Ce, oare, va fi nouă?"24, Hristos, după ce a arătat care e răsplata lor25, a adăugat: „Şi oricine a lăsat case sau ţarine sau fraţi sau surori sau tată sau mamă va lua însutit şi viaţă veşnică va moşteni"26. Aşa ajung cu putinţă cele cu neputinţă !

23.

24.

25.

26.

Matei 19, 26.

Matei 19, 27.

Matei 19, 28.

Matei 19, 29.

731

OMILII I.A MATKI

- Dar cum poate bogatul lăsa toate averile sale? mă întrebi. Cum mai poate ieşi la suprafaţă cel care a fost cufundat într-o poftă atît de mare de averi?

- Dacă va începe să se despartă de cele ce are, dacă va renunţa la tot ce e de prisos. Făcînd aşa, va putea merge şi mai departe, şi va alerga mai uşor pe această cale.

Nu căuta27, dar, să faci totul dintr-o dată; ci, dacă ţi se pare greu să te lepezi dintr-o dată de averi, păşeşte pe scara aceasta, care te duce la cer, încetul cu

încetul, treaptă cu treaptă. După cum celor bolnavi de friguri, cărora li se varsă fierea în ei, nu numai că nu li se stinge setea dacă mănîncă şi beau, ci li se aprinde şi mai mult arşiţa, tot aşa şi cu iubitorii de averi; aceştia aprind şi mai mult pofta aceasta rea - mai amară chiar decît fierea - dacă o hrănesc cu averi.

Atunci o sting, cînd scot din sufletul lor pofta de cîştig, după cum mîncarea puţină şi golirea stomacului scapă pe om de boala de fiere.

- Dar cum ajungi să-ţi scoţi din suflet pofta de cîştig?

- Dacă te gîndeşti că nu-ţi va înceta pofta de cîştig atîta vreme cît eşti bogat, atîta vreme cît te topeşti de dorinţa de a avea mai mult. Odată scăpat de averi, vei pune capăt şi acestei boli. Nu umbla, dar, după cît mai multe averi, ca să nu umbli după lucruri ce nu le poţi atinge, ca să nu te îmbolnăveşti de o boală fără leac, ca să nu ajungi un om vrednic de milă, înnebunit după averi.

Răspunde-mi la întrebarea aceasta: Cine se chinuie şi suferă: Cel care doreşte mîncăruri şi băuturi scumpe şi nu-şi poate satisface pofta cum vrea sau cel care nu are această poftă? Negreşit, cel care pofteşte, dar nu poate să aibă parte de ce pofteşte. Atît este de dureros sâ nu-ţi poţi satisface pofta cînd pofteşti ceva şi să nu bei cînd îţi este sete, că Hristos, vrînd să ne descrie chinul din iad, ni l-a zugrăvit sub chipul unui om care nu-şi poate satisface dorinţa; ne-a dat ca pildă pe bogatul care se pîrjolea de sete; dorea o picătură de apă şi n-o putea avea; aşa se chinuia28. Deci omul care dispreţuieşte banii şi averile pune capăt poftei; iar cel care vrea să se îmbogăţească şi umblă după cît mai multe bogăţii îşi aprinde şi mai mult pofta şi n-o stinge niciodată; de-ar cîştiga mii de talanţi, pofteşte alţii tot pe atît de mulţi; de-i cîştigă şi pe aceştia, pofteşte alţii de două ori pe atîţia; şi, mergînd tot aşa înainte, doreşte ca totul să i se prefacă în aur: şi munţii şi pămîntul şi marea. Este înnebunit de o nebunie nouă şi înfricoşată, care nu poate fi niciodată stinsă. Şi ca să cunoşti că SHNTUl. IOAN GURA l)E 27. De aici începe partea morală: Despre iubirea de argint. Cei cuprinşi de această patimă sînt atît de înnebuniţi că vor să fie aur şi marea şi pămîntul.

28. Luca Hi, 24.

AUR

râul acesta nu-1 opreşte adăugîndu-i mereu noi averi, ci luîndu-i averile, ia aminte la cele ce-ţi spun: Dacă ţi-ar veni vreodată pofta nebunească să zbori şi să mergi prin văzduh, spune-mi cum ţi-ai potoli pofta aceasta nebună? Ţi-ai face, oare, aripi, ţi-ai construi, oare, alte mijloace de zburat sau ţi-ai convinge mintea că doreşti lucruri imposibile şi că nu trebuie să încerci aşa ceva? Negreşit că ţi-ai convinge mintea. -Dar e cu neputinţă să zbori, mi-ai răspunde.

- Dar e mai cu neputinţă să afli hotar poftei acesteia. Este mai uşor ca oamenii să ajungă să zboare, decît să pună capăt poftei de averi prin adăugirea de averi. Cînd cele poftite sînt cu putinţă se poate pune capăt poftei prin satisfacerea poftei; dar cînd cele poftite sînt cu neputinţă, un singur lucru trebuie să urmărim: să îndepărtăm de la noi pofta; altfel nu-i cu putinţă să-ţi linişteşti sufletul.

Aşadar, ca să nu ne chinuim zadarnic sufletul, să părăsim dragostea de averi, care ne supără necontenit şi niciodată nu poate să tacă, şi să ne îndreptăm spre o altă dragoste, care ne face fericiţi şi are multă uşurinţă. Să dorim comorile cele de sus! Nici oboseala nu-i atît de mare, iar cîştigul, nespus. E cu neputinţă să nu

izbuteşti cînd priveghezi cît de cît, cînd eşti cu mintea trează, cînd dispreţuieşti averile, după cum neapărat trebuie să pierzi comorile cele de sus cînd eşti robit de averi şi înlănţuit de ele.

IV Gîndindu-te, dar, la toate acestea, alungă din sufletul tău pofta aceasta rea după averi şi bani. Nici asta n-o poţi spune: că dacă eşti lipsit de comorile cele viitoare, eşti fericit cu comorile acestea pămînteşti. Dar chiar dacă ar fi aşa, asta ar fi cea mai mare pedeapsă şi chin. Dar nu-i cu putinţă asta. Pofta de bani şi de averi, înainte de a te arunca în iad, te aruncă aici, pe pămînt, în nişte chinuri groaznice. Pofta aceasta a dărîmat multe case, a dezlănţuit cumplite războaie, a silit pe mulţi să-şi pună capăt zilelor; dar înainte de aceste primejdii prihăneşte nobleţea sufletului; îl face pe om laş, lipsit de curaj, obraznic, mincinos, clevetitor, răpitor, lacom şi adeseori îl împinge să sâvîrşească cele mai mari păcate.

Poate însă că te încîntă să vezi strălucirea argintului, mulţimea slugilor, frumuseţea caselor, cinstea şi respectul cînd ieşi în oraş!

- Cum se poate vindeca rana aceasta grea?

- Dacă te gîndeşti ce fac din sufletul tău bogăţiile; dacă te gîndeşti cît îl întunecă, cît îl pustiesc, cît îl fac de neruşinat, cît îl urîţesc. Dacă te gîndeşti cîte rele ai săvîrşit ca să aduni atîtea averi; dacă te gîndeşti cu cîte oboseli şi cu cîte primejdii îţi păstrezi bogăţiile. Dar, mai bine spus, nici nu le poţi păstra pînă la sfîrşit, ci tocmai cînd ai înlăturat toate primejdiile, atunci vine moartea şi de multe ori aruncă toate bogăţiile tale în mîinile duşmanilor tăi, iar pe tine te duce cu mîinile goale, fără să' >oţi lua ceva din toate averile tale, ci numai rănile şi buboaiele ce e-ai căpătat din pricina lor. Aşa pleacă sufletul tău de pe lumea aceasta!

Cînd vezi, dar, pe cineva strălucind pe dinafară din pricina hainelor şi din pricina suitei lui numeroase, cercetează-i cu de-amănuntul conştiinţa lui şi vei găsi înăuntru numai pînză de păianjen, vei vedea mult praf. Gîndeşte-te la Pavel şi la Petru! Gîndeşte-te la Ioan Botezătorul şi la Ilie! Dar, mai bine spus, gîndeşte-te la însuşi Fiul lui Dumnezeu, Care nu avea unde să-Şi plece capul29. Imită-L pe El şi pe robii Lui! Gîndeşte-te cît de mare şi de nespusă este bogăţia lor! Iar dacă după ce ai privit puţin bogăţiile lor ţi se întunecă iarăşi mintea şi vederea din pricina bogăţiilor de pe pămînt, ca şi cum te-ar fi lovit întrun naufragiu nişte valuri puternice, ascultă hotărîrea lui Hristos, Care-ţi spune că este cu neputinţă să intre bogatul în împărăţia cerurilor. Pune în faţa acestei hotărîri a lui Hristos munţii, pămîntul şi marea şi prefă-le pe toate, dacă vrei, cu mintea în aur. Vei vedea că toată această bogăţie de aur nu egalează pierderea împărăţiei cerurilor. îmi vorbeşti de atîtea şi atîtea hectare de pămînt, de zece, de douăzeci sau chiar mai multe case, de tot atîtea băi, de mii de robi sau de două ori pe atîţia, de trăsuri ferecate în aur şi argint! Eu îţi spun numai atîta: Dacă fiecare dintre voi, bogaţilor, şi-ar părăsi sărăcia lui - că bogăţia voastră e sărăcie fată de aceea de care vreau să vă vorbesc - şi ar ajunge proprietarul întregii lumi; dacă fiecare din voi ar avea sub stăpînirea lui atîţia oameni cîţi sînt acum peste tot pe pămînt şi pe mare; dacă fiecare din voi ar stăpîni toate: lumea, pămîntul, marea, casele, oraşele şi neamurile; dacă pretutindeni toate izvoarele i-ar izvorî aur în loc de apă, ei bine, eu voi spune că un om atît de bogat nu face trei parale

[

dacă pierde împărăţia cerurilor! Dacă se chinuiesc cumplit cei care iubesc aceste bogăţii trecătoare, atunci cînd nu le dobîndesc, ce n-ar mîngîia, oare, dacă şi-ar da seama cît de mari sînt bogăţiile cele negrăite de pe lumea cealaltă? Nimic!

Nu-mi vorbi mie de bogăţia averilor, ci gîndeşte-te la paguba mare ce o suferă îndrăgostiţii de averi din pricina averilor lor! Pierd cerul de dragul bogăţiei lor; păţesc la fel ca unul care pierzînd onorurile cele mari din palatele împărăteşti, are numai o grămadă de băligar şi se fuduleşte cu ea. Că întru nimic nu se deosebeşte mulţimea

698

SFlNTUL IOAN GURA DE AUR

bogătaşilor de o grămadă de băligar. Dar, mai bine spus, băligarul e mai bun decît averile; e de folos şi pentru îngrăşarea pămîntului şi pentru încălzitul băilor şi pentru multe alte treburi de acest fel; dar aurul îngropat la nimic din acestea nu este de folos. Şi de-ar fi numai nefolositor! Dar aşa, dacă nu este întrebuinţat cum trebuie, aurul aprinde multe cuptoare în sufletul stăpînului lui, dă naştere la nenumărate rele. Din pricina asta scriitorii păgîni au numit iubirea de argint acropolă a răutăţilor, iar fericitul Pavel a numit-o, cu mult mai bine şi mai nimerit, rădăcină a tuturor relelor30.

Gîndindu-ne la toate acestea, să învăţăm să rîvnim cele ce merită a fi rîvnite.

Să nu rîvnim case strălucite şi nici moşii întinse, ci pe bărbaţii care au multă îndrăznire înaintea lui Dumnezeu, pe cei care se îmbogăţesc în ceruri, pe stăpînii acelor comori, pe cei cu adevărat bogaţi, pe cei săraci de dragul lui Hristos, ca să dobîndim bunătăţile cele veşnice, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui împreună cu Sfîntul Duh, slavă, putere, cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin.

30. / Tim. 7, 10.

OMILIA LXIV

„Atunci răspunzînd Petru I-a zis: «Iată noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie! Ce va fi nouă?»"1 I Pe care „toate"\e-ai lăsat, o, fericite Petre? Undiţa, plasa, pescuitul? Pe acestea le numeşti tu „toate"?

- Da, îmi răspunde Petru. Dar nu spun asta din lăudăroşenie, ci pentru că vorbesc prin această întrebare în numele tuturor săracilor.

Da, Hristos spusese: ,J)acă vrei să fii desăvîrşit, vinde-ţi averile tale şi dă-le săracilor şi vei avea comoară în ceruri"2. Deci, ca să nu spună un sărac: „Ce? Dacă sînt sărac, nu pot fi desăvîrşit?" Petru îl întreabă pe Hristos, ca să afli tu, săracule, că sărăcia nu te împiedică să fii desăvîrşit. Petru îl întreabă pe Hristos, ca să nu te îndoieşti dacă răspunsul la întrebarea ta ţi-ar fi venit de la Petru-că Petru era încă nedesăvîrşit şi n-avea încă Duhul Sfînt -, ci ca să ai deplină încredere, pentru că primeşti răspuns de la învăţătorul lui Petru. Aşa cum facem noi, cînd vorbim adeseori de anumite fapte în numele unor persoane cu totul străine nouă, tot aşa a făcut şi apostolul; a pus această întrebare lui Hristos în numele întregii omeniri. Că Petru ştia bine cele ce-1 priveau pe el se vede din cuvintele spuse de Hristos mai înainte despre el3. Primise aici pe pămînt cheile împărăţiei cerurilor şi avea cu mult mai multă încredere de cele de dincolo.

Uită-te cît de precis îi răspunde Petru lui Hristos! Aşa cum ceruse Hristos.

Hristos ceruse de la tînărul bogat două lucruri: să dea săracilor averile şi să-L urmeze. De aceea şi Petru spune că a făcut aceste două lucruri: a lăsat toate şi I-a urmat: „Iată noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat TiV/"Lăsarea averilor s-a făcut în vederea urmării lui Hristos; iar urma-rea lui Hristos a ajuns mai uşoară odată ce a lăsat averile. Şi pentru că ucenicii au lăsat toate, Hristos îi bucură şi le dă curaj, spunîndule: 1. Matei 19, 27.

2. Matei 1!), 21.

3. Matei Ui, 17 19.

,^imin zic vouă, că voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la naşterea din nou a lumii, cînd va şedea Fiul Omului pe tronul slavei Lui, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri judecind cele douăsprezece seminţii ale lui Israel"4.

- Ce vrea să spună Hristos? Va sta pe un tron şi Iuda Iscarioteanul?

- Deloc!

- Atunci pentru ce spune: „Veţi şedea pe cele douăsprezece tronuri"? Cum se va îndeplini această făgăduinţă?

- Ascultă cum şi în ce sens! Dumnezeu a dat prin profetul Ieremia iudeilor o lege, care grăieşte aşa: „în sfîrşit voi vorbi împotriva unui neam şi a unei împărăţii, ca să le nimicesc şi să le pierd. Şi dacă se va întoarce neamul acela de la răutăţile lor, Mă voi căi şi Eu de răutăţile ce am socotit să le fac lor. Şi, în sfîrşit, voi vorbi despre un neam şi despre o împărăţie, ca să le zidesc din nou şi să le răsădesc. Şi dacă vor face ceea ce este rău înaintea Mea, ca să nu audă glasul Meu, Mă voi căi şi Eu de bunătăţile ce am grăit să le fac lor"5. „Voi păzi, spune Hristos, aceeaşi lege şi cu privire la cei buni, chiar dacă am spus că am să-i zidesc din nou, totuşi nu o voi face, dacă se arată nevrednici de făgăduinţă".

Acelaşi lucru s-a petrecut şi cu cel dintîi om. Dumnezeu a spus: „Groază şi frică de voi vor avea fiarele"6; şi n-a fost aşa, pentru că omul de la început s-a arătat nevrednic. Tot aşa şi cu Iuda Iscarioteanul. Ca să nu ajungă unii învîrtoşaţi la inimă, pierzîn-du-şi nădejdea din pricina pedepselor hotărîte, dar nici să nu ajungă nişte trîndavi din pricina făgăduinţelor făcute celor buni, Dumnezeu îi vindecă şi pe unii şi pe alţii prin cele spuse mai înainte, ca şi cum ar fi spus: „Dacă te ameninţ, să nu te deznăduieşti, poţi să te pocăieşti şi să anulezi hotărîrea Mea ca ninivitenii. Dacă-ţi făgăduiesc ceva bun, să nu te trîndăveşti din pricina făgăduinţei; dacă eşti nevrednic, nu-ţi foloseşte la nimic făgăduinţa Mea, ci vei fi pedepsit şi mai mult; că Eu făgăduiesc numai celui cu adevărat vrednic". Aceasta e şi pricina că şi atunci cînd a grăit ucenicilor nu le-a făgăduit fără o oarecare socoteală. N-a spus numai: „Voi", ci a adăugat: „Cei ce Mi-aţi urmat Mie", ca să scoată pe Iuda din rîndul ucenicilor Săi şi să atragă lîngă El pe cei de mai tîrziu.

Hristos nu vorbise numai către ucenici, nici către Iuda, care a ajuns nevrednic mai tîrziu. Ucenicilor Săi le făgăduise cele viitoare, spunîndu-le: „Veţi şedea pe douăsprezece tronuri" - ajunseseră mai înalţi cu mintea şi nu mai umblau după cele de pe pămînt -, celorlalţi le făgăduieşte şi cele de pe pămînt, zicînd: „Oricine a lăsat fraţi sau surori sau tată sau mamă sau femeie sau copii sau ţarine sau case pentru numele Meu va lua însutit în veacul acesta şi va moşteni viaţă veşnică"7.

4. Matei 19, 28. /">.

fer. 18, 7-10.

Ca să nu socotească unii auzind cuvîntul „Fin"că Domnul a vorbit aici numai de ucenici, că adică numai ei au să se desfăteze în veacul viitor de cele mai mari şi mai de frunte daruri, Hristos a întins făgăduinţa Sa la oamenii de pe tot pămîntul şi îi încredinţează de cele viitoare pe temeiul celor din lumea aceasta. La început, cînd ucenicii erau mai nedesăvîrşiţi, le grăia numai pe temeiul celor din lumea aceasta; cînd i-a luat de pe malul mării, cînd i-a desprins

de la meseria lor, cînd le-a poruncit să lase corabia nu le-a vorbit de ceruri, de tronuri, ci de lucrurile de pe lumea aceasta, spunîndu-le: „ Vă voi face pe voi pescari de oameni"8; dar cînd au ajuns să gîndească mai înalt, le-a vorbit şi de cele de dincolo.

II - Ce înseamnă: Judecind cele douăsprezece seminţii ale lui Israel"?

- înseamnă: „Osîndind pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel".

Ucenicii n-au să stea ca judecătorii; ci, după cum Hristos a spus că împărăteasa de la miazăzi va osîndi neamul acesta, iar ninivitenii îi vor osîndi pe iudei, tot aşa şi ucenicii. De aceea n-a spus: „Neamurile şi lumea", ci: „Seminţiile lui Israel".

Atît iudeii cît şi apostolii fuseseră născuţi şi crescuţi în aceleaşi legi, în aceleaşi obiceiuri, în acelaşi fel de vieire; de aceea, atunci cînd iudeii vor spune că „n-am putut crede în ristos, pentru că legea ne-a oprit să primim poruncile Lui", Hristos îi va aduce în faţa lor pe apostolii Săi, care primiseră aceeaşi lege şi crezuseră în El; şi ei îi vor osîndi pe iudei. Acelaşi lucru îl spusese Hristos despre apostoli şi mai înainte: „Pentru aceasta ei vor fi judecătorii voştri"9. Poate că cineva m-ar întreba: - Şi ce mare lucru le-a făgăduit, dacă vor avea şi ei acelaşi drept ca şi ninivitenii şi împărăteasa de la miazăzi?

- Apostolii n-au numai acest drept. Domnul le făgăduise multe şi mai înainte şi le-a făgăduit multe şi mai tîrziu. De altfel chiar acum, cînd le făgăduieşte că vor judeca cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, făgăduinţa dată lor are ceva mai mult decît făgăduinţa făcută ninivitenilor şi împărătesei de la miazăzi. Despre niniviteni şi împărăteasa de la miazăzi a spus numai atît: ,J}ărbaţii niniviteni se vor scula şi vor osîndi neamul acesta" ; şi: „împărăteasa de la miazăzi îi va osîndi"1'; despre apostoli nu spune numai atît.

- Dar ce?

g

7. Matei 19, 29.

8. Matei 4, 19.

9. Matei 12, 27.

10. Matei 12, 41.

11.

Matei 12, 42.

- „Cînd va şedea Fiul Omului pe tronul slavei Lui, atunci şi voi veţi şedea pe douăsprezece tronuri", arătînd că ucenicii vor împăraţi cu El şi vor lua parte la slava aceea. „Dacă răbdâm, spune Pavel, vom şi împăraţi împreună"12. Tronurile nu înseamnă scaun de judecată; numai Hristos stă pe scaun de judecată şi judecă.

Prin „tronuri" a lăsat să înţeleagă slava şi cinstea nespusă de care se vor bucura apostolii.

Deci apostolilor le-a făgăduit acestea, iar tuturor celorlalţi viaţă veşnică şi pe pămînt însutit. Dacă tuturor celorlalţi le dă viaţă veşnică şi însutit, cu mult mai mult apostolilor le va da şi acestea de aici şi cele din veacul viitor. Şi făgăduinţa lui Hristos s-a împlinit. Apostolii au lăsat undiţele şi plasele, dar au avut în

7.(8

SIlNI'lll. IOAN (ilIRA l)E AUR

stăpînirea lor averile tuturora, preţurile caselor şi ale ogoarelor13 şi înseşi trupurile credincioşilor. Credincioşii şi-ar fi dat chiar şi viaţa de multe ori pentru ei, după cum mărturiseşte Pavel despre mulţi, cînd zice: ,J)acă era cu putinţă, vaţi fi scos ochii şi mi i-aţi fi dat"14.

Cînd Hristos a spus: „Oricine a lăsat pe femeia sa", n-a rostit aceste cuvinte ca să strice căsătoriile, ci, după cum atunci cînd a vorbit despre suflet, zicînd: „Cel ce şi-a pierdut sufletul pentru Mine îl va afla"15, n-a grăit aşa ca să ne omorîm, nici ca să ne despărţim sufletul de trup, ci ca să punem credinţa mai presus de orice, tot aşa şi acum, cînd ne spune să lăsăm soţie şi fraţi. Mi se pare că în acest text Hristos face aluzie şi la >ersecuţii. „Vor fi mulţi părinţi, spune Hristos, care vor trage pe copiii or la necredinţă; vor fi femei care vor sili pe bărbaţii lor să se lepede de credinţă; cînd vă vor porunci una ca asta să nu vă mai fie nici părinţi, nici copii". Tot aşa spune şi Pavel: Jar dacă se desparte cel necredincios, despartă-se!"16 Aşadar, după ce a înălţat gîndurile ucenicilor Săi şi i-a convins să aibă încredere şi în ei şi în lumea întreagă, a adăugat: ,JMulţi dintîi vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă întîi"17.

Cuvintele acestea, deşi au fost spuse de Hristos în general despre mulţi alţi oameni, totuşi au fost spuse şi despre cei ce erau de faţă şi despre fariseii cei necredincioşi. Acelaşi lucru îl spusese şi mai înainte: „Mulţi vor veni de la răsărit şi de la apus şi se vor odihni cu Avraam şi cu Isaac şi cu Iacov; iar fiii împărăţiei vor fi izgoniţi afară"18.

f

// Tim. 2, 12.

Fapte 4, 34-35.

Gal. 4, 15.

Matei 10, 39. 1(). / Car. 7, 15. 17. Matei 19, 30. I K . Matei «, I I 12.

13.

14.

15.

12.

Apoi le spune şi o pildă, ca să dea mult curaj şi rîvnă credincioşilor de mai tîrziu: asemenea este împărăţia cerurilor omului stăpîn de casă, care a ieşit dis-dedimineaţă să tocmească lucrători la via sa. Şi învoindu-se cu ei cu un dinar pe zi, i-a trimis în via sa. Şi în ceasul al treilea a văzut pe alţii stîndfără lucru; şi a zis şi acelora: „Duceţi-vă şi voi în via mea, şi ce va fi cu dreptul vă voi da vouă". Şi în ceasul al şaselea şi al nouălea a făcut asemenea; iar în al unsprezecelea ceas a văzut pe alţii stîndfără lucru şi le-a zis lor: „De ce aţi stat aici toată ziua fără lucru?" Iar ei i-au spus: „Nu ne-a tocmit nimeni". Zis-a lor: ,JWergeţi şi voi în via mea şi ce va fi cu dreptul veţi lua". Iar cînd s-a făcut seară, a spus stăpînul viei îngrijitorului său: „Cheamă pe lucrători şi dă-le plata, începîndde la cei din urmă pînă la cei dintîi". Şi venind cei din ceasul al unsprezecelea au luat cîte un dinar. Cei dintîi au socotit că vor lua mai mult, dar au luat şi ei tot cîte un dinar. Şi după ce l-au luat, cîrteau împotriva stăpînului casei, zicînd: )rAceştia de pe

7.(8

SIlNI'lll. IOAN (ilIRA l)E AUR

urmă un ceas au lucrat şi i-ai făcut la fel cu noi, care am dus greutatea zilei şi arşiţa". Iar el răspunzînd a zis unuia dintre ei: „Prietene, nu te nedreptăţesc!

Oare nu cu un dinar te-ai învoit cu mine? Ia ce-i al tău şi du-te! Vreau să-i dau şi acestuia din urmă ca şi ţie. Oare nu mi se cade să fac ce vreau cu ale mele? Sau ochiul tău este rău, pentru că eu sînt bun?". Aşa vor fi cei de pe urmă întîi şi cei dintîi pe urmă. Că mulţi sînt chemaţi, dar puţini aleşi"79.

III Ce vrea să ne spună pilda aceasta? Cele spuse la început nu sînt de acord cu cele de la sfîrşit, ci arată cu totul altceva. în această pildă Hristos ne spune că toţi lucrătorii se bucură de aceeaşi plată; nu ne spune că pe unii îi izgoneşte, iar pe alţii îi primeşte. Cu toate acestea înainte de a spune pilda aceasta şi la sfîrşitul pildei spune că „Cei dintîi vor fi pe urmă şi cei din urmă întîi"20; cu alte cuvinte, chiar cei dintîi din cei dintîi nu mai rămîn cei dintîi, ci ajung în urma acelora. Şi Hristos, ca să arate că lucrul acesta a vrut să-1 spună, a adăugat: „Câ mulţi sînt chemaţi, dar puţini aleşi". Deci o îndoită muşcătură pentru unii, iar pentru alţii, mîngîiere şi îndemn. Pilda însă nu spune asta, ci atît: că cei din urmă vor fi egali cu cei vrednici, cu cei care s-au ostenit mult. „I-ai făcut şi pe ei la fel cu noi, spun ei, care am dus greutatea zilei şi arşiţa".

Ce vrea, dar, să spună pilda aceasta?

19. Matei 20, 1- Mi. 20. Matei 19, 30; 20, Hi.

740

SUNTUl. AUR

IOAN

GURA UE

Mai întîi trebuie să lămurim pilda şi apoi vom dezlega şi greutăţile celelalte.

Via înseamnă poruncile şi legile lui Dumnezeu; timpul de muncă, viaţa de pe pămînt; lucrătorii, feluriţii oameni chemaţi să îndeplinească poruncile; dis-dedimineaţă, ceasul al treilea, al şaselea, al nouălea şi al unsprezecelea, cei care au venit la diferite vîrste şi au îndeplinit poruncile lui Dumnezeu de cînd au venit. întrebarea care se pune este aceea: dacă cei dintîi care au îndeplinit frumos poruncile, care au plăcut lui Dumnezeu, care au strălucit toată ziua datorită muncii lor sînt stăpîniţi de cel mai josnic viciu, de pizmă, de invidie. Cei dintîi, cînd au văzut că cei din al unsprezecelea ceas au luat tot cîte un dinar au spus: >rAceştia din urmă au lucrat un ceas şi i-ai făcut la fel cu noi, care am dus greutatea zilei şi arşiţa". Cu toate că n-au fost păgubiţi cu nimic, nici nu li s-a micşorat plata, totuşi s-au supărat şi s-au mîniat că stăpînul viei a făcut bine celorlalţi. Iar un om care face asta este un pizmăreţ şi un invidios. Şi ceea ce-i încă mai uimitor, stăpînul casei mai ia şi apărarea celor din ceasul al unsprezecelea şi se justifică înaintea celui care a grăit aşa, îl face rău şi pizmăreţ, zicîndu-i: „Oare nu cu un dinar te-ai învoit cu mine?Ia ce-i al tău şi du-te! Vreau să-i dau şi acestuia din urmă ca şi ţie. Sau ochiul tău este rău, pentru că eu sînt bun?" Acelaşi lucru se poate vedea şi în ale pilde. Cu aceeaşi durere a grăit şi fiul cel mare, cel vrednic, cînd a văzut că fratele său cel desfrînat s-a bucurat de multă cinste, ba chiar mai mult decît el21. După cum lucrătorii cei din ceasul al unsprezecelea s-au bucurat de mai multă cinste pentru că au fost plătiţi primii, tot aşa şi fiul cel desfrînat a fost cinstit mai mult, pentru că a primit bogate daruri.

Chiar fiul cel vrednic o mărturiseşte.

- Ce trebuie să spunem de toate acestea?

- Iată ce! în împărăţia cerurilor nimeni nu-şi apără drepturile, nimeni nu învinuieşte - Doamne fereşte! -, acolo, pe tărîmul acela, nu-i nici invidie, nici pizmă. Dacă aici pe pămînt cei sfinţi îşi dau şi sufletele lor pentru cei păcătoşi, cu mult mai mult dincolo, pe lumea cealaltă, se veselesc cînd îi văd pe alţii bucurîndu-se de aceleaşi bunătăţi; socotesc bucuria acelora propria lor bucurie.

- Dar pentru ce Hristos a alcătuit aşa cuvîntul Său?

- Aici e vorba de o pildă. Iar pildele nu trebuie explicate cuvînt cu cuvînt, ci trebuie să căutăm scopul pentru care au fost făcute, iar scopul să-1 culegem şi să nu căutăm nimic mai mult.

- Pentru ce, dar, a alcătuit aşa pilda aceasta? Ce-a vrut să arate?

- Hristos prin pilda aceasta a vrut să-i facă mai rîvnitori pe cei care la adînci bătrineţi îşi scimbă viaţa şi ajung mai buni. A vrut să nu-i lase să

2 1 . I.uea l. r >, 25 30.

705

OMILII LA MAI 1,1

creadă că vor avea o plată mai mică. De aceea îi arată pe alţii supăraţi pentru fericirea acestora, dar nu face aceasta ca să-i arate cu adevărat supăraţi şi mîniaţi - Doamne fereşte! -, ci ca să arate că cei din urmă s-au bucurat de o cinste atît de mare, că au putut naşte în alţii invidie. Şi noi de multe ori facem aşa, spunînd: Cutare m-a ţinut de rău că te-am învrednicit cu o cinste atît de mare; nu grăim aşa că am fi fost într-adevăr ţinuţi de rău sau că am voit să defăimăm pe cel pe care lam cinstit, ci pentru a-i arăta măreţia darului de care s-a bucurat.

- Dar pentru ce n-au fost tocmiţi toţi în acelaşi timp?

- Cît a depins de stăpînul casei, i-a tocmit pe toţi în acelaşi timp; dar dacă nau ascultat toţi în acelaşi timp, deosebirea se datoreşte voinţei celor chemaţi. De aceea sînt chemaţi unii dis-de-dimineaţă, alţii în ceasul al treilea, alţii în al şaselea, alţii în al nouălea, alţii în al unsprezecelea ceas, atunci cînd aveau să asculte. Lucrul acesta l-a arătat şi Pavel cînd a spus: „Cînd a binevoit Dumnezeu, Care m-a ales din pîntecele maicii mele"12.

- Cînd a binevoit Dumnezeu?

- Cînd Pavel avea să asculte! Dumnezeu voia chiar de la început; dar pentru că Pavel n-ar fi ascultat, Dumnezeul, voit atunci cînd avea şi el să asculte. Tot aşa l-a chemat şi pe tîlhar, deşi putea să-1 cheme şi mai înainte; dar acela n-ar fi ascultat. Dacă Pavel n-ar fi ascultat de la început, cu mult mai mult tîlharul. Nu are vreo importanţă că lucrătorii cei din ceasul al unsprezecelea au spus: „Nimeni nu ne-a tocmit", pentru că, după cum am spus, cînd e vorba de pilde, pildele nu trebuie explicate cuvînt cu cuvînt. De altfel nu stăpînul casei rosteşte aceste cuvinte, ci lucrătorii; stăpînul casei nu-i mustră ca să nu-i ruşineze; el vrea să-i tocmească. Cît a depins de el, stăpînul casei i-a chemat pe toţi de la început; o arată şi pilda, cînd spune că s-a dus dis-de-dimineaţă ca să tocmească lucrători.

IV Aşadar totul ne arată că pilda aceasta a fost spusă şi pentru cei care s-au îngrijit de virtute de la începutul vieţii, şi pentru cei care s-au îngrijit de ea mai tîrziu, la bătrîneţe. Pentru cei dintîi, ca să nu se mîndrească şi nici să ocărască pe cei care au păşit pe calea virtuţii în ceasul al unsprezecelea. Pentru cei din urmă, ca să afli că pot să-şi îndrepte toată viaţa lor în scurtă vreme. Hristos spusese mai înainte că e nevoie de rîvnă, de multă tărie şi de zel tineresc pentru a te lepăda de averi şi a dispreţui toate lucrurile, de aceea Domnul, ca să aprindă şi în cei din ceasul al unsprezecelea flacăra dragostei, ca să le întărească voinţa, le arată că pot şi ei, care TI. Cal. I , Ifi.

742 ___________________________________________________________ SI IN 1 UI, IOAN GURA DE AUR

au venit în urmă, să ia plata unei zile întregi. Dar nu le grăieşte aşa ca să-i facă să se mîndrească şi ei la rîndul lor, ci le arată că totul se datoreşte iubirii Sale de oameni. Datorită acestei iubiri de oameni nu vor pieri; datorită ei se vor bucura de bunătăţile cele negrăite ale raiului.

Asta mai cu seamă a vrut să spună Hristos prin pilda aceasta.

Nu te minuna că Domnul îşi încheie pilda cu cuvintele: „Aşa vor fi cei de pe urmă întîi şi cei dintîi pe urmă, că mulţi sînt chemaţi, dar puţini aleşi!".

Cuvintele acestea nu sînt o concluzie a pildei, ci Hristos vrea să spună că, după cum s-a întîmplat una, tot aşa se va întîmplă şi cealaltă, în pildă n-au ajuns cei de pe urmă întîi, ci toţi, mai presus de nădejdi şi împotriva aşteptărilor, au primit aceeaşi plată. Şi după cum s-a întîmplat, mai presus de nădejdi şi împotriva aşteptărilor, ca acei a de mai tîrziu să ajungă egali cu cei de la început, tot aşa se va întîmplă un lucru şi mai mare şi mai minunat decît acesta, anume ca aceia din urmă să ajungă înaintea celor dintîi şi după ei să vină cei dintîi. Prin urmare alta vrea să spună pilda şi alta vor să spună cuvintele de la sfîrşitul pildei.

După părerea mea, Hristos a spus aceste cuvinte făcînd aluzie la iudei şi la credincioşii care la început au strălucit prin viaţa şi credinţa lor, dar, mai pe urmă, neglijînd virtutea, au căzut jos de tot, şi iarăşi şi la aceia care s-au ridicat din viaţa lor ticăloasă şi i-au întrecut pe mulţi. Astfel de schimbări vedem că se întîmplă şi în credinţă şi în viaţă.

De c. ^a23, vă rog să ne dăm toată silinţa să rămînem în dreapta credinţă şi să avem o viaţă plină de fapte bune. Dacă nu adăugăm şi o viaţă egală credinţei, vom suferi cele mai grele pedepse. Lucrul acesta l-a arătat fericitul Pavel cu pilde din vremurile de demult, cînd a spus: „Toţi au mîncat aceeaşi mîncare duhovnicească şi toţi au băut aceeaşi băutură duhovnicească"24; şi a adăugat că nu s-au mîntuit: )yAu pierit în pustie"25. Acelaşi lucru l-a arătat şi Hristos în Evanghelii, cînd a spus că unii au fost aruncaţi în iad, deşi scoseseră demoni şi profeţiseră26. Toate pildele Domnului: pilda fecioarelor, pilda năvodului, pilda seminţei căzute între spini, pilda pomului care n-a făcut roade cer virtutea arătată prin fapte. Despre dogme Hristos vorbeşte de puţine ori; că nici nu au nevoie de multă osteneală; despre purtarea omului însă vorbeşte de multe ori; dar, mai bine spus, totdeauna; că trebuie să lupţi necontenit pentru a duce o viaţă virtuoasă; de aceea este nevoie şi de osteneală.

23. De aici începe partea morală: Dacă ne lipseşte o singură virtute, vor veni peste noi multe rele şi vom fi lipsiţi şi de impărăţia cerurilor. Despre milostenie. Despre a nu osîndi, nici a imita pe cei ce fac fărădelege, ci pe cei care săvîrşesc fapte bune.

24. / Cor. 10, 3-4.

2,r>. / Cor. 10, 3.

20. Mutei 7, 22 23.

OMILII LA MATKI

707

Dar pentru ce spun că trebuie împlinită toată virtutea? Dacă neglijăm o parte din virtute, aducem mari rele asupra noastră. De pildă, dacă nu faci milostenie, eşti aruncat în iad; şi doar milostenia nu-i toată virtutea, ci numai o parte a ei!

Fecioarele cele nebune, de aceea au fost osîndite, că n-au făcut milostenie27; bogatul, tot de aceea s-a pîrjolit în iad28. Cei care nu hrănesc pe cel flămînd, de asta sînt osîndiţi împreună cu diavolul29. Iarăşi, a nu ocărî pe semenul tău e o parte foarte mică a virtuţii; cu toate acestea, şi aceasta scoate din împărăţia cerului pe cei ce nu o săvîrşesc, că „Cel care va zice fratelui său: «Nebunule» vinovat va fi gheenei focului"30. Iarăşi, castitatea este şi ea numai o parte a virtuţii; cu toate acestea fără ea nimeni nu va vedea pe Dumnezeu, că spune Pavel: „Căutaţi pacea şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu"31. Smerenia, la fel, este o parte a virtuţii; cu toate acestea, dacă săvîrşeşti toate celelalte fapte bune, dar n-o săvîrşeşti pe aceasta eşti necurat înaintea lui Dumnezeu; dovadă fariseul care, deşi s-a dus la templu cu nenumărate fapte bune, le-a pierdut pe toate, că i-a lipsit smerenia32.

Vreau însă să vă spun ceva mai mult; nu ni se încuie cerul numai dacă nu facem o singură virtute din toate virtuţile, ci păţim acelaşi lucru dacă le facem pe toate, dar nu le facem cum trebuie şi cu prisosinţă. „Dacă nu va prisosi dreptatea voastră, spune Hristos, mai mult decît a cărturarilor şi fariseilortnu veţi intra în împărăţia cerurilor"33. Deci chiar dacă faci milostenie, dar dacă nu faci mai multă decît cărturarii şi fariseii, nu vei intra în împărăţia cerurilor.

- Cîtă milostenie dădeau ei? m-ar întreba cineva.

- Tocmai aceasta vreau s-o spun acum, pentru ca cei ce nu dau milostenie să dea, iar cei ce dau să nu se mîndrească, ci să dea mai mult. Cîtă milostenie dădeau ei, dar? Dădeau zece la sută din tot ce aveau; iarăşi încă o dată zece la sută şi după asta încă o dată, a treia oară. Deci dădeau milostenie cam a treia parte din averea lor. Căci cele de trei ori cîte zece la sută atîta fac. în afară de asta mai dădeau şi pîrgă de fructe, primii născuţi şi altele mai multe, de pildă: pentru păcate, pentru curăţire, în sărbători, la anul jubiliar, la stingerea datoriilor, la liberarea robilor, la împrumuturile fără dobînzi. Deci dacă nu face mare lucru cel care dă milostenie a treia parte din averea sa, dar, mai bine spus, jumătate -că adunate toate acestea cu celelalte fac jumătate -, deci dacă nu face mare

27.

28.

29.

30.

31.

32.

33.

Matei 25, 1-12.

Luca 16, 19-26.

Matei 25, 41-42.

Matei 5, 22.

Evr. 12, 14.

Luca 18, 10 14.

Matei 5, 20.

741

M IN IIII. IOAN GURA l)K AUR

lucru cel care dă milostenie jumătate din averile sale, de ce nu va fi vrednic cel care nu dă nici a zecea parte? Pe bună dreptate, dar, a spus: „Puţini sînt cei ce se mîntuie"34.

V Să nu neglijăm, dar, de a avea grijă de viaţa noastră. Dacă neîngri-jindu-ne numai de o parte a virtuţii atragem asupră-ne atîta pierdere, cum vom scăpa de iad cînd ne facem vinovaţi de atîtea păcate? Ce pedeapsă nu vom primi?

Poate că cineva mă va întreba: - Dar ce nădejde de mîntuire mai avem, dacă fiecare din păcatele amintite mai sus ne aruncă în iad?

- Şi eu îţi spun aşa: Dacă luăm aminte de noi înşine, putem să ne mîntuim căutînd leacurile milosteniei, ca să ne vindecăm rănile. Nu însănătoşează untdelemnul atît de mult trupul cît însănătoşează milostenia sufletul; milostenia face sufletul de nebiruit, iar diavolul nu-1 poate doborî; ori de unde l-ar apuca îi scapă din mîini, că untdelemnul acesta nu-i îngăduie diavolului să ne apuce de spate. Să ne ungem, dar, necontenit cu acest untdelemn. Este temei de sănătate, dătător de lumină, pricină de bucurie.

- Dar cutare, îmi spui tu, are atîţia şi atîţia talanţi de aur şi nu face deloc milostenie.

- Şi ; te priveşte? Vei fi şi mai admirat dacă, în sărăcia ta, eşti mai darnic decît el. Lucrul acesta l-a făcut pe Pavel să admire pe macedoneni; nu că au dat milostenie, ci că au dat deşi erau săraci35.

Nu te uita, dar, la cei care nu fac milostenie, ci la învăţătorul obştesc al universului, Care nu avea unde să-Şi plece capul36.

- Dar pentru ce cutare şi cutare, mă întrebi iarăşi, nu fac milostenie?

- Nu judeca pe altul, ci scapă-te pe tine de învinuire! Pentru că e mai mare osîndă cînd mustri pe alţii, şi tu nu faci, cînd judeci pe alţii de un păcat, şi tu eşti vinovat de acelaşi păcat. Dacă nu ne este îngăduit să judecăm pe alţii nici cînd facem fapte bune, cu atît mai mult cînd păcătuim. Să nu judecăm, dar, pe alţii, nici să nu ne trîndăvim uitîndu-ne la alţii, ci să ne uităm la Iisus şi de la El să luăm pildă. Eu, oare, ţi-am făcut bine, eu, oare, te-am răscumpărat, ca să te uiţi la mine? Altul este Cel Ce ţi-a dat ţie toate acestea! Pentru ce, dar, laşi pe Stăpîn şi te uiţi la cel de o seamă cu tine? Nu L-ai auzit pe El spunînd: „învăţaţi de la Mine că sînt blînd şi smerit cu inima"37; şi iarăşi: „Cel care vrea să fie cel dintîi între voi să fie slu 34. Luca 13, 23. 3.r>. // Cor. 9, 2.

36. Matei 8, 20.

37. Matei I 1, 29.

(imii.ii i.a matki

709

jitorul tuturora"1"; şi iarăşi: „Precum şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci să slujească"33?Pe lîngă acestea, iarăşi, ca să nu ajungi şi tu trîn-dav din pricina trîndăviei semenilor tăi, Domnul te îndepărtează de aceştia, spunînd: „Pildă Mam dat vouă pe Mine însumi, ca precum v-am făcut Eu să faceţi şi voi"40.

Nu este nimeni din oamenii de pe pămînt care să-ţi poată fi dascăl al virtuţii, nici în stare să te călăuzească la virtute? Atunci mai mare îţi este lauda, mai mare îţi este slava, că tu, fără dascăl, ai ajuns de admirat. Şi-i cu putinţă lucrul acesta şi foarte uşor, dacă vrem; arată cei din vechime, care au săvîrşit virtutea, de pildăNoe, Avraam, Melchisedec, Iov şi toţi oamenii la fel cu ei. Spre aceştia trebuie neapărat să vă uitaţi în fiecare zi, dar nu spre aceia pe care niciodată nu încetaţi a-i imita şi a-i da ca pildă, cînd vă adunaţi unii cu alţii; că pretutindeni nu aud rostindu-se alte cuvinte decît acestea: „Cutare şi-a cumpărat atîtea şi atîtea hectare de pămînt; cutare s-a îmbogăţit; cutare îşi face case". Pentru ce rămîi, omule, cu gura căscată de uimire la cele din afară? Pentru ce te uiti la alţii? Dacă vrei să te uiti la alţii, atunci uită-te la cei care au săvîrşit virtutea, uită-te la cei vrednici, uită-te la cei care au îndeplinit legea cu de-amănuntul, nu la cei care o calcă şi o necinstesc. Dacă te vei uita la aceştia, vei culege de la ei o mulţime de păcate; vei ajunge trîndav, vei ajunge îngîmfat, vei osîndi pe alţii. Dar dacă te vei uita la cei ce-au săvîrşit virtutea, vei strînge lîngă tine nenumărate fapte bune; vei ajunge smerit, silitor, cu inima zdrobită. Ia aminte la ce a păţit fariseul cînd a lăsat faptele lui bune şi s-a uitat la cel cu păcate41. Ascultă şi teme-te! Uită-te cît de minunat a ajuns David, cînd s-a uitat la strămoşii lui cei virtuoşi. „Străin sînt eu, spunea el, şi pribegesc ca toţi părinţii mei"42. David şi toţi cei ca el au lăsat pe cei păcătoşi şi s-au uitat la cei virtuoşi. Fă şi tu aşa! Nu te face judecătorul greşelilor altora, nici cercetătorul păcatelor celorlalţi! Nu ţi s-a poruncit să judeci pe alţii, ci pe tine. „Că dacă ne-am judeca pe noi înşine, spune Pavel, n-am mai fi judecaţi; dar fiind judecaţi de Domnul sîntem pedepsiţi"43. Tu însă ai răsturnat ordinea aceasta. Nu-ţi ceri socoteală de păcatele mari sau mici, dar iscodeşti cu deamănuntul păca-

38. Matei 20, 26.

39. Matei 20, 28.

40. Ioan 13, 15.

41. Luca 18, 10-14.

42. Ps. 38, 17.

43. / Cor. I I, 31 32.

74(i

NUNTIM. IOAN tilIRA 1)1'. AUR

lele altora. Să nu mai facem lucrul acesta. Să lăsăm la o parte neo-rînduiala asta; să facem înăuntrul conştiinţei noastre scaun de judecată pentru toate păcatele săvîrşite de noi. Să fim noi înşine şi acuzatorii şi judecătorii şi călăii păcatelor noastre. Iar dacă vrei să iscodeşti şi faptele altora, iscodeşte faptele lor bune, nu păcatele lor. Pentru ca amintirea păcatelor noastre, rîvnirea faptelor bune ale altora, chipul acelui scaun înfricoşător de judecată pişcîndu-ne ca şi cu un ac în fiecare zi conştiinţa, să ajungem smeriţi şi mai rîvnitori ca să dobîndim bunătăţile cele viitoare, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui, împreună cu Sfintul Duh, slavă, putere şi cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin.

OMILIA LXV

„Şi suindu-Se Iisus la Ierusalim, a luat pe cei doisprezece ucenici îndeosebi şi pe cale le-a zis lor: «Iată ne suim în Ierusalim, şi Fiul Omului va fi dat arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osîndi la moarte; şi-L vor da neamurilor ca să-L batjocorească şi să-L bată şi să-L răstignească; şi a treia zi va învia"1 I Venind din Galileea, Hristos nu Se suie îndată în Ierusalim, ci mai întîi face minuni, închide gura fariseilor şi le vorbeşte ucenicilor Săi de sărăcia de bună voie: „De vrei să fii desăvîrşit, vinde-ţi averile"2; de feciorie: „Cine poate înţelege să înţeleagă"3; de smerenie: „Dacă nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca şi copiii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor"4; de răsplata de pe pămînt: „Oricine a lăsat case sau fraţi sau surori va primi însutit în veacul acesta"5; de răsplăţile de dincolo: „Şi viaţă veşnică va dobîndi"6. Deci după toate acestea S-a apropiat de Ierusalim. Şi, pe cînd Se suia, le-a vorbit ucenicilor iarăşi de patimile Sale.

Pentru că ucenicii, după cum era şi firesc, nu voiau să se întîmple lucrul acesta şi doreau să-1 uite, Hristos îl aminteşte des, ca să deprindă sufletul lor cu patimile Sale prin necontenita pomenire de ele şi să pună capăt tristeţii lor. Era de neapărată trebuinţă să le vorbească îndeosebi, că nu era bine să grăiască în faţa mulţimilor de patimile Sale şi nici să le vorbească desluşit; de altfel nici n-ar fi cîştigat ceva din aceasta. Dacă ucenicii s-au tulburat cînd au auzit de patimile Sale, apoi cu mult mai mult mulţimile.

- Cum? Hristos n-a vorbit mulţimilor de patimile Sale?

- A vorbit şi mulţimilor, dar nu atît de desluşit. Le-a spus: „Stricaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica" 1; şi: „Şi neamul acesta cere semn,şi semn nu i Matei 20, 17-19.

Matei 19, 21.

Matei 19, 12.

Matei 18, 3.

Matei 19, 29. (>. Matei 19, 29.

7. han 2, 19.

1.

2.

3.

4.

5.

se va da lui decît semnul lui Iona"8; şi iarăşi: „încăpuţină vreme sînt cu voi şi Mă veţi căuta şi nu Mă veţi găsi"9. Ucenicilor Săi însă nu le-a vorbit aşa, ci le-a vorbit tot atît de desluşit de patimile Sale, precum le vorbise şi de celelalte.

- Dar pentru ce atunci le-a mai vorbit mulţimilor de patimile Sale, dacă mulţimile nu înţelegeau puterea cuvintelor Lui? - Ca mulţimile să-şi dea seama mai tîrziu că ştia mai dinainte de patimile Sale; să-şi dea seama că a mers de bună voie la patimi, nu fără să ştie, nici silit.

Ucenicilor însă nu numai pentru această pricină le-a vorbit mai dinainte, ci, după cum am mai spus, ca prin aşteptare să-i deprindă cu patimile Sale, să le îndure mai uşor, ca nu cumva venind ele pe neaşteptate să-i zdruncine foarte tare. De aceea la început le-a vorbit numai de moartea Sa; dar după ce ei au mai cugetat la moartea Sa, după ce s-au deprins cu acest gînd, le-a adăugat şi celelalte patimi, de pildă că-L vor da neamurilor, că-L vor batjocori, că-L vor bate; dar şi pentru aceasta: să aştepte şi învierea, atunci cînd vor vedea că patimile s-au petrecut aşa cum le spusese. Trebuia negreşit să fie crezut şi cînd le vorbea de lucruri pline de bucurie, odată ce nu le-a ascuns nici pe cele triste şi în aparenţă insultătoare.

Uită-mi-te cît de înţelept alege timpul pentru a le vorbi de patimi! Nu le-a vorbit de la început, ca să nu-i tulbure; nu le-a vorbit nici în vremea patimilor, ca să nu-i zdruncine, ci atunci aduce vorba de ele cînd ucenicii au cunoscut din destul puterea Lui, cînd le-a dat mari făgăduinţe despre viaţa veşnică. Le vorbeşte o dată, de două ori, de mai multe ori, întreţesînd cuvintele despre patimile Sale cu minunile şi învăţăturile Sale. Alt evanghelist spune că Domnul le-a adus ca martori şi pe profeţi10; un altul spune că apostolii n-au înţeles cele spuse11, ci cuvîntul acesta le era ascuns şi că mergeau după El plini de spaimă12.

- Prin urmare, mi s-ar putea spune, dacă n-au înţeles ce le spunea, degeaba le-a mai spus; că dacă n-au înţeles cele ce au auzit, apoi nici nu puteau să aştepte patimile Sale; iar dacă nu le aşteptau, nici nu puteau să nădăjduiască.

- Eu însă îţi voi spune un lucru şi mai plin de uimire. Dacă n-au înţeles, pentru ce s-au întristat? Că un alt evanghelist spune că s-au întristat . Aşadar, dacă ucenicii n-au înţeles, pentru ce s-au întristat? Pentru ce Petru a spus: ,ft!ilostiv fii Ţie, Doamne, să nu-Ţi fie Ţie aceasta!"'4. Ce trebuie să spunem? Că avea să moară, o ştiau, chiar dacă nu înţelegeau bine taina mîntuirii, chiar dacă nu înţelegeau bine nici învierea şi nici ceea ce avea să săvîrşească Hristos. Lucrul 8. Matei 12, 39.

9. Ioan 7, 33-34.

10. Luca 9, 31.

11. Marcu 9, 32.

12. Marcu 9, 32.

13. han 1<>, (>.

acesta le era ascuns. De aceea erau şi trişti. Văzuseră oameni morţi, înviaţi de alţi oameni; dar nu mai văzuseră niciodată ca un om să se învieze pe sine însuşi; şi aşa să învieze ca să nu mai moară. Asta n-o înţelegeau, deşi le-o spusese de nenumărate ori; dar nu înţelegeau bine nici ce rost are moartea Lui şi cum va veni. De aceea mergeau după El plini de spaimă. Dar nu numai pentru asta, ci, după părerea mea, ei se spăimîntau tocmai pentru că El le vorbea de patimile Sale.

II Cu toate că-L auzeau vorbindu-le necontenit de învierea Sa, totuşi nimic din cele spuse nu le dădea curaj. Ceea ce mai cu seamă îi tulbura, în afară de moartea Lui, era şi aceea că-L auzeau spunîndu-le că au să-L batjocorească, să-L bată şi cîte altele ca acestea. Cînd se gîndeau la minunile ce le-a făcut, la îndrăciţii pe care i-a vindecat, la morţii pe care i-a înviat şi la toate celelalte faceri de minuni şi apoi auzeau acestea, se spăimîntau; cum poate să sufere acestea Cel Ce a făcut minuni atît de mari? Aceasta îi făcea să fie şi nedumeriţi; cînd credeau, cînd nu credeau; nu puteau înţelege spusele Lui. Că n-au înţeles bine spusele Sale se vede şi de acolo că îndată ce a terminat Hristos de grăit aceste cuvinte, s-au apropiat de El fiii lui Zeve-deu, ca să-I vorbească despre întîietate.

,yiem, au spus ei, ca unul să sadă de-a dreapta Ta si altul de-a stingă Ta"15.

- Dar pentru ce evanghelistul Matei spune că mama lor I-a făcut această cerere?16 - E cu putinţă şi una şi alta. Poate că au luat cu ei şi pe mama lor, ca rugămintea lor să aibă mai multă greutate şi prin aceasta să înduplece pe Hristos.

Dar că într-adevăr, precum am spus, cererea pornea mai mult din partea lor, şi că ei de ruşine au pus-o pe mama lor în frunte, uită-te că Hristos lor le adresează cuvîntul.

Dar mai bine să vedem mai întîi ce au cerut, cu ce gînd şi de unde le-a venit acest gînd.

- De unde, dar, le-a venit gîndul acesta?

- Vedeau că Hristos îi preţuieşte pe ei mai mult decît pe ceilalţi ucenici şi se aşteptau că datorită acestui lucru Hristos le va împlini şi cererea aceasta.

- Dar pentru ce au cerut ei lucrul acesta lui Hristos?

— 14. Matei 16, 22.

15. Marcu 10, 37.

16. Matei 20, 20-21.

- Ascultă pe un alt evanghelist, care ne arată lămurit de ce au făcut această cerere. Au cerut aceasta „pentru că erau aproape de Ierusalim şi li se părea că îndată are să se arate împărăţia lui Dumnezeu"17. Credeau că împărăţia lui Dumnezeu bate la uşă; credeau că este vorba de o împărăţie pămîntească; credeau că dacă au să dobîndească cele ce cereau, n-au să mai aibă nici o supărare. Dar nu numai pentru aceasta o cereau, ci şi pentru că socoteau că aşa vor scăpa de necazuri. De aceea şi Hristos le alungă mai întîi din minte aceste gînduri, spunîndu-le că trebuie să se aştepte la ucideri, la primejdii şi la cele mai cumplite greutăţi. „Puteţi să beţi paharul pe care-l voi bea Eu ?"18.

SlTNTUl. IOAN GURA DE AUR

Nimeni să nu se tulbure, că apostolii erau aşa de nedesăvîrşiţi. Nu avusese încă loc răstignirea; nu li se dăduse încă harul Sfîntului Duh. Dacă vrei însă să cunoşti virtutea apostolilor, uită-te la ei mai tîrziu, şi-i vei vedea mai presus de orice patimă. De aceea Hristos le descoperă cusururile, ca să cunoască mai tîrziu ce au ajuns datorită harului. Se vede, dar, de aici că fiii lui Zevedeu n-au cerut ceva duhovnicesc, nici n-aveau idee de împărăţia cerurilor.

Dar să vedem cum se apropie de Hristos şi ce spun: „Vrem, spun ei, ca să ne faci ceea ce-Ţi vom cere"19. Hristos i-a întrebat: „Ce voiţi?"20 Cunoştea doar ce vor; dar i-a întrebat, ca să-i silească să răspundă, să le descopere rana şi aşa să le dea leacul. Iar cei doi ucenici, pentru că erau minaţi de o patimă josnică omenească, îl întreabă pe Hristos îndeosebi, ca să nu afle ceilalţi ucenici. Că spune evanghelistul: „au venit la El"21 fără să ştie ceilalţi; şi aşa I-au spus ce-au voit. După părerea mea, voiau să li se dea să stea pe tronurile cele de frunte, pentru că îl auziseră pe Hristos spunînd: „veţi şedea pe douăsprezece tronuri"22. Ştiau că sînt preţuiţi de Hristos mai mult decît ceilalţi ucenici, dar se temeau de Petru şi pentru aceea îi spun: „Zi ca să şedem unul de-a dreapta Ta şi altul de-a stînga Ta"23. îl silesc, spunîndu-I: „Zi".

- Ce le-a răspuns Hristos?

- Pentru a le arăta că nu cer ceva duhovnicesc - că dacă şi-ar fi dat seama ce cer, nici n-ar fi îndrăznit să ceară -, le-a spus: „Nu ştiţi ce cereţi!"24 17.

18.

19.

20.

21.

22.

23.

24.

Luca 19, 11.

Matei 20, 22.

Marcu 10, 35.

Marcu 10, 36.

Marcu 10, 35.

Matei 19, 28.

Marcu 10, 37.

Matei 20, 22.

715

OMILII LA MATKI \

Nu vă daţi seama ce lucru mare şi minunat cereţi! Depăşeşte chiar puterile cele de sus! Apoi i-a întrebat: „Puteţi sâ beţi paharul pe care-l voi bea Eu şi sâ vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu?" .

Ai văzut cum i-a abătut de la gîndul lor, vorbindu-le de lucruri cu totul contrare? „Voi, le-a spus Hristos, îmi vorbiţi de onoruri şi cununi; Eu însă vă vorbesc de lupte şi sudori. Timpul de acuma nu-i timpul răsplăţilor şi nici nu se arată acum slava aceea a Mea. Vremea de faţă este vreme de ucideri, de lupte, de primejdii!". Ai văzut cum i-a sfătuit şi cum i-a abătut de la gîndul lor prin felul cum i-a întrebat? Nu i-a întrebat: „Puteţi să mergeţi pînă acolo încît să fiţi ucişi?

Puteţi să vă vărsaţi sîngele vostru?"

- Dar cum i-a întrebat?

- „Puteţi bea paharul?". Apoi, ca să-i încurajeze, le spune: „pe care-l voi bea Eu ". Vrea să-i facă mai rîvnitori prin aceea că vor bea şi ei acelaşi pahar ca şi Hristos. Numeşte botez patimile şi moartea Sa, pentru a arăta că patimile şi moartea Sa vor fi mare curăţire pentru întreaga lume. ,JLi i-au zis Lui: „Putem"26.

Atît de mult doreau ce cereau, că au făgăduit îndată. Nici acum nu ştiau ce spun, ci se aşteptau să audă ce cereau.

- Şi ce le-a spus Hristos? paharul Meu îl veţi bea şi cu botezul cu care Eu Mă botez vă veţi boteza"27. Mari lucruri le-a proorocit; adică: „Veţi fi învredniciţi de mucenicie; veti suferi ce voi suferi si Eu; vă veti sfîrşi viata de moarte silnică; veti avea părtăşie cu Mine la toate acestea, „Dar a şedea de-a dreapta Mea şi de-a stînga Mea nu este al Meu a da, ci se va da celor pentru care s-a pregătit de Tatăl Meu"2S. III După ce le-a înălţat sufletele, după ce i-a făcut să gîndească mai înalt şi după ce i-a făcut să nu mai fie biruiţi de supărare, le arată că cererea lor nu e dreaptă.

- Dar ce vrea să spună Hristos prin aceste cuvinte?

25. Matei 20, 22.

2(>. Matei 20, 22.

27.

28.

Matei 20, 23.

Matei 20, 23.

Sil M I I 11. IOAN CJURA l)K AUR

7r>2

- Mulţi au spus că trebuie lămurite două probleme: una, dacă este gătit cuiva să şadă de-a dreapta Lui; a doua, dacă Domnul tuturora are putere să dea această cinste ce s-a gătit. Ce vor să spună dar cuvintele acestea? Dacă lămurim prima problemă, o lămurim şi pe a doua.

- Este deci gătit cuiva să stea de-a dreapta Lui? - Nimeni nu va şedea nici de-a dreapta Lui, nici de-a stingă Lui. Nimeni nu se poate apropia de tronul acela; nu vorbesc numai de oameni, de sfinţi şi de apostoli, ci şi de îngeri, de arhangheli şi de toate puterile cele de sus. Şederea de-a dreapta este numai a Unuia-Nascut; o spune Pavel, prin cuvintele: „Căruia dintre îngeri a zis vreodată: „Şezi de-a dreapta Mea?"29 ,J)e îngeri zice: „Cel ce face pe îngerii Săi duhuri"30. „Iar către Fiul: „Tronul Tău, Dumnezeule!" .

- Dar atunci pentru ce Hristos a spus: ,A şedea de-a dreapta şi de-a stînga nu este al Meu a da", ca şi cum ar fi unii care stau?

- Domnul nu spune aceste cuvinte ca şi cum ar fi unii care stau, -Doamne fereşte! -, ci răspunde la gîndul celor care L-au întrebat, cobo-rindu-Se la judecata lor. Cei doi ucenici nu cunoşteau nici măreţia tronului aceluia şi nici şederea de-a dreapta Tatălui, odată ce nu înţelegeau lucruri cu mult mai uşoare decît acestea, pe care le auzeau în fiecare zi; ei căutau atît, numai să fie primii, să stea înaintea celorlalţi, să nu fie nimeni înaintea lor lîngă Hristos. După cum spuneam mai înainte, ei căutau locurile de frunte pentru că n-au înţeles ce-a vrut să spună Hristos cînd le-a zis: „Veţi şedea pe douăsprezece tronuri". Cu alte cuvinte, Hristos le spune aşa: „Veţi muri pentru Mine, veţi fi ucişi din pricina propovăduirii Evangheliei şi veţi fi părtaşi cu Mine la suferinţe; dar nu-i de ajuns numai atîta ca să vă bucuraţi de cele dîntîi locuri şi să staţi în primul rînd; se poate să vină altul, care în afară de mucenicie să aibă toate celelalte virtuţi într-un grad cu mult mai mare decît voi; şi pentru că acum vă iubesc pe voi şi vă prefer altora, n-am să-1 dau la o jarte pe cel care a ajuns vestit prin faptele sale ca să vă dau vouă locurile ce-e de frunte". Domnul însă nu le-a grăit aşa ca să nu-i întristeze, ci în chip ascuns a lăsat să se înţeleagă acelaşi lucru, cînd a spus: paharul Meu veţi bea şi cu botezul cu

[

care Eu Mă botez, vă veţi boteza; dar a şedea de-a dreapta Mea şi de-a stînga nu este al Meu a-l da, ci se va da celor pentru care s-a pregătit".

- Cui s-a gătit?

- Celor care pot să ajungă străluciţi prin fapte. De aceea n-a spus: „Nu este al Meu a da, ci al Tatălui Meu", ca să nu spună cineva că Hristos este neputincios şi n-are putere să dea.

'2!).

30.

31.

Kvr. 1, 13.

Kvr. 1 , 7 .

Kvr. 1 , 8 .

- Dar ce a spus?

- „Nu este al Meu, ci se va da celor pentru care s-a pregătit".

Ca să fac însă mai lămurit cuvîntul acesta, vă voi da un exemplu. Să ne închipuim un arbitru de lupte atletice şi că în arenă iau parte la lupte mulţi atleţi renumiţi; doi dintre aceştia însă, buni prieteni cu arbitrul, se duc la el şi-i spun:

717

OMILII LA MATKI

„Fă ca să fim noi încununaţi şi proclamaţi învingători", întemeiaţi pe prietenia lor cu arbitrul şi pe bunăvoinţa lui. Arbitrul, însă le răspunde: „Nu este al meu a da, ci celor ce s-a gătit pe temeiul ostenelilor şi sudorilor lor". îl vom osîndi, oare, pe acest arbitru, spunînd că-i un neputincios? Deloc, ci-i vom lăuda dreptatea, că nu caută la faţa oamenilor. Aşadar, după cum nu putem spune despre arbitru că nu dă cununa pentru că nu are putere, ci pentru că nu vrea să calce legea luptelor atletice, nici să strice ordinea dreptăţii, tot aşa pot spune şi eu despre Hristos.

Pentru aceasta Hristos îi îndeamnă în toate chipurile pe ucenicii Săi să aibă nădejdea mîntuirii lor şi a izbînzii lor întîi în harul lui Dumnezeu, apoi în faptele lor bune. De aceea a spus: „Celor ce s-a gătit". Hristos le spune: „Dar dacă alţii vor fi mai buni decît voi? Dar dacă alţii vor face fapte mai mari? Vreţi cumva să primiţi cele dintîi locuri pentru că aţi fost ucenicii Mei, chiar dacă nu vă veţi arăta vrednici de această alegere?" Că Hristos este stăpîn peste toate se vede de acolo că are toată judecata. Aşa îi spune lui Petru: Jţi voi da ţie cheile împărăţiei cerurilor"31; iar Pavel, arătînd aceasta, spunea: ,Jidi s-a gătit de acum cununa dreptăţii, pe care mi-o va da Domnul, dreptuljudecător, în ziua aceea; dar nu numai mie, ci şi tuturor care au iubit arătarea Lui "33. Arătarea lui Hristos a fost; şi că nimeni mi va sta înaintea lui Pavel, o ştie oricine.

Să nu te minunezi dacă Hristos n-a grăit fiilor lui Zevedeu mai clar. I-a refuzat fără să-i supere; a voit să-i facă să nu se mai gîndească în zadar şi fără rost la locurile ceîe dintîi - că le venise acest gînd dintr-o pornire josnică omenească şi să nu-i întristeze; şi I-au reuşit acestea două prin neclaritatea cuvintelor sale. ,rAtunci s-au mîniat cei zece pe cei doi"34.

- Cînd „atunci"?

- Cînd i-a ţinut de rău pe cei doi fraţi. Atîta vreme cît Hristos hotăra, ucenicii nu se mîniau, ci tăceau văzînd că cei doi fraţi sînt preferaţi şi îi iubeau pentru că respectau şi cinsteau pe învăţător; chiar dacă sufereau în inima lor, totuşi nu îndrăzneau să-şi dea pe faţă suferinţa. Au fost geloşi şi pe Petru, cînd Domnul a plătit dajdie şi pentru el35, dar nu s-au 32.

33.

34.

35.

Matei 16, 19. // Tim. 4, 8.

Matei 20, 24.

Matei 17, 27.

mîniat, ci l-au întrebat numai: „Cine este, oare, mai mare?"36. Acum însă ucenicii se mînie, pentru că cei doi cer să fie primii. Şi nici acum nu s-au mîniat îndată, atunci cînd au cerut, ci cînd i-a ţinut Hristos de rău şi cînd a spus că n-au să fie ei primii dacă nu se vor arăta vrednici de întîietate.

IV Ai văzut cît de nedesăvîrşiţi erau ucenicii? Fiii lui Zevedeu voiau să fie mai mari decît cei zece, iar aceştia îi pizmuiesc pe cei doi! Dar, după cum am spus, arată-mi-i mai tîrziu şi-i vei vedea scăpaţi de toate aceste patimi. Auzi-1 chiar pe Ioan, care acum a venit la Iisus să-i ceară să şadă de-a dreapta Lui, cum în Faptele

SFINTUL IOAN GURA DE AUR

Apostolilor dă totdeauna lui Petru întîietatea şi cînd vorbeşte poporului şi cînd face minuni; în Evanghelia sa nu ascunde faptele mari ale lui Petru, ci vorbeşte de mărturisirea pe care Petru a făcut-o în timp ce toţi ceilalţi apostoli tăceau37; spune că Petru a intrat întîi în mormîntul Domnului38; îl pune pe apostolul Petru înaintea Lui. Cînd au stat amîndoi alături de Cel răstignit, Ioan, pentru a nu se lăuda pe el însuşi, spune atît despre el: ,^ra cunoscut ucenicul acela marelui preot"39. Iacov, la rîndul său, n-a trăit multă vreme, dar de la început a fost atît de înflăcărat, că lăsînd toate cele omeneşti s-a înălţat la o înălţime negrăită, încît a fost îndată ucis40. Astfel, după înviere apostolii au ajuns vîrfuri de credinţă şi de fapte bune.

Atunci însă s-au supărat.

- Ce-a spus Hristos ucenicilor? „Chemîndu-i le-a zis: „Ocîrmuitorii neamurilor domnesc peste ele"41.

Pentru că apostolii erau tulburaţi şi zguduiţi, Domnul îi îmbunează, chemîndu-i şi luîndu-i alături de El înainte de a le vorbi. Căci cei doi, despărţindu-se de ceata celor zece, stătuseră mai aproape de El, pentru că îi vorbiseră îndeosebi. De aceea Hristos îi cheamă şi pe ceilalţi ucenici ca să le spună şi lor despre ce fusese vorba şi să potolească astfel şi boala unora şi a altora. Acum nu-i mai smereşte la fel ca mai înainte, cînd L-au întrebat: „Cine e mai mare"42; atunci a adus în mijloc un copil şi le-a poruncit să fie nevinovaţi şi smeriţi ca şi copiii43, acum, cu un exemplu potrivnic celui de mai înainte, îi mustră mai tare, spunîndu-le: „Ocirmuitorii neamurilor domnesc peste ele şi cei mari le stăpînesc. între 36.

37.

38.

39.

40.

41.

42.

43.

Matei 18, 1.

Ioan 6, 67-69.

Ioan 20, 6.

Ioan 18, 16.

Fapte 12, 2.

Matei 20, 25.

Matei 18, 1.

Matei 18, 2-4.

voi nu va fi aşa; ci acela care dintre voi vrea să fie mare, acela să fie slujitorul

tuturora; iar cel care vrea să fie întîiul să fie cel din urmă dintre toţi"44.

Le arată că numai neamurilor le e drag să umble după întîetăţi. Patima aceasta e tiranică şi supără chiar pe marii bărbaţi. De aceea are nevoie şi de o tăietură mai adîncă; asta e pricina că Hristos îi şi mustră mai tare şi le ruşinează sufletul lor îngîmfat, comparîndu-i cu neamurile. Cu aceste cuvinte Hristos le taie gelozia celor zece, iar celor doi mîndria, ca şi cum le-ar zice: „Nu vă mîniaţi ca şi cum aţi fi fost insultaţi! Cei care umblă după întîietăţi se vatămă şi se fac de ruşine pe ei înşişi; sînt printre cei din urmă. Viaţa noastră nu trebuie să fie la fel cu a neamurilor. Ocîrmuitorii neamurilor domnesc peste ei; pentru Mine, cel din urmă este întîiul. Vorbele Mele nu-s spuse pentru a fi spuse; aveţi dovada lor în ceea ce fac şi ceea ce sufăr. Eu am făcut chiar mai mult. Sînt împăratul puterilor celor de sus şi am voit să Mă fac om, am primit să fiu dispreţuit şi ocărit. Şi nu M-am mărginit numai la atîta, ci am venit şi la moarte".

SFINTUL IOAN GURA DE AUR

De aceea a spus: „După cum Fiul Omului n-a venit ca săi se slujească, ci ca să slujească şi să-Şi dea sufletul Lui răscumpărare pentru mulţi"45. „Nu m-am oprit la atîta, a spus Hristos, ci Mi-am dat şi sufletul răscumpărare. Şi pentru cine? Pentru duşmani. Tu, dacă te smereşti, te smereşti pentru tine însuţi; Eu însă Mă smeresc pentru tine!".

Nu te teme46, dar, iubite, că-ţi pierzi onoarea dacă te smereşti! Oricît te-ai smeri, nu te poţi coborî atîta cît S-a coborît Stăpînul Tău. Totuşi coborîrea aceasta a Lui a ajuns înălţarea tuturora şi a făcut să strălucească slava Lui. înainte de a Se face om, era cunoscut numai de îngeri; dar cînd S-a făcut om şi a fost răstignit, nu numai că nu I s-a micşorat slava aceea, ci a mai primit şi alta, aceea că L-a cunoscut întreaga lume. Nu te teme, dar, că ţi-ai pierde onoarea dacă te smereşti.

Prin smerenie slava ta străluceşte şi mai mult; prin smerenie ajunge şi mai mare.

Smerenia este uşa împărăţiei cerurilor. Să nu mergem, dar, pe o cale potrivnică.

Să nu ne ducem război nouă înşine! Dacă vrem să părem mari, nu vom fi mari, ci mai dezonoraţi ca toti.

Ai văzut cum Hristos îi îndeamnă totdeauna pe ucenici să apuce o cale potrivnică aceleia pe care voiau să apuce ei şi ascultîndu-L le dă ceea ce doreau?

Aşa a făcut cu iubitorii de avuţii şi cu iubitorii de slavă deşartă. „Pentru ce vrei să faci milostenie înaintea oamenilor? te întreabă Hristos.

44. Matei 20, 25-27.

45. Matei 20, 28.

40. De aici incepe partea morala: Despre smerenie şi împotriva eelor mineiri.

Ca să fii slăvit? Nu mai fă aşa şi te vei bucura negreşit de slavă. Pentru ce aduni ban lîngă ban? Ca să te îmbogăţeşti? Nu mai aduna şi te vei îmbogăţi!" Tot aşa şi acum, cu întîietatea: „Pentru ce îţi este dragă întîietatea? Ca să fii în fruntea celorlalţi? Alege însă cel din urmă loc şi atunci te vei bucura de întîietate. Deci, dacă vrei să fii mare, nu căuta să fii mare şi atunci vei fi mare. A face altfel înseamnă a fi mic".

V Ai văzut cum Hristos i-a vindecat pe apostoli de această boală. Le-a arătat că dacă apucă pe calea ce apucaseră ei, nu reuşesc să fie primii; iar dacă apucă pe calea arătată de El, reuşesc. Le grăieşte aşa, ca pe una s-o evite, iar pe cealaltă s-o urmeze. De aceea a amintit şi de neamuri, ca să arate şi prin aceasta că umblatul după întîietăţi este ruşinos şi urît. Cel care se înaltă se va smeri, iar cel care se smereşte se va înălţa. imea cea bună şi adevărată, care nu stă numai în nume. înălţimea pe care o dă lumea este cu silnicie şi plină de frică; înălţimea pe care o dă smerenia te face asemenea cu Dumnezeu. Un astfel de om rămîne înalt, chiar dacă nu-i admirat de nimeni; celălalt, chiar dacă-i onorat de toti, este mai mic decît toti. Cinstea ce se dă este dată cu silnicie, de aceea se şi spulberă repede; cinstea cealaltă se dă de bună voie, de aceea e şi trainică. Pe sfinţi, de aceea îi admirăm, pentru că se smereau mai mult decît toţi, deşi erau mai mari decît toţi.

SlINTUI. IOAN (UIRA l)K AUR

Aceasta-i face să rămînă mari pînă în ziua de azi; nici moartea nu poate pune capăt înălţimii lor. Dar, dacă vreţi, să cercetăm aceasta cu ajutorul raţiunii. înalt se numeşte acela care este înalt sau prin statura trupului sau prin locul în care stăj un alt om, care nu îndeplineşte aceste condiţii, se numeşte mic. Să vedem acum care om este înalt: cel mîndru sau cel smerit, ca să vezi că nimic nu-i mai înalt decît smerenia şi nimic mai josnic decît mîndria. Cel mîndru vrea să fie mai mare decît toţi oamenii; spune că nimeni nu-i egal cu el; şi oricîtă cinste i s-ar da, doreşte şi mai multă; şi stăruie şi socoteşte că nu are nici una; dispreţuieşte pe oameni, dar doreşte să fie cinstit de ei. Poate fi, oare, o lipsă mai mare de judecată? Un om mîndru e o adevărată enigmă: vrea să fie slăvit de aceia pe carei socoteşte o nimica. Ai văzut că acela care vrea să fie înalt a căzut jos şi stă la pămînt? Cel mîndru socoteşte că toţi oamenii sînt o nimica pe lîngă el; el însuşi o declară. Aşa e mîndria. Pentru ce alergi atunci, mîndrule, la cel ce e o nimica?

Pentru ce ceri de la ei cinste? Pentru ce doreşti să fii înconjurat de atîta mulţime de oameni? Iată omul mic, care stă pe un loc mic!

Haide să cercetăm acum pe omul cu adevărat înalt! Omul acesta ştie cît preţuieşte un om; ştie că omul este un lucru mare; îşi dă seama că el este cel mai mic dintre toţi oamenii şi din pricina aceasta socoteşte mare orice cinste i se dă.

Un om ca acesta este consecvent cu sine însuşi; este mare; nu-şi schimbă părerea.

Socoteşte mari pe oameni şi mari şi onorurile ce i le dau oamenii, chiar dacă aceste onoruri sînt mici, pentru că socoteşte pe oameni mari. Ingîmfatul însă socoteşte o nimica pe cei ce-1 onorează, dar spune că sînt mari onorurile ce i le dau ei. Iarăşi, cel smerit nu-i stăpînit de nici o patimă. Pe el nu-1 poate supăra mînia, nici dragostea de slavă, nici gelozia, nici invidia. Poate fi ceva mai înalt decît un suflet lipsit de toate aceste păcate? Ingîmfatul însă este stăpînit de toate aceste păcate; se tăvăleşte în ele ca un vierme în bălegar. Invidia, gelozia şi mînia îi supără veşnic sufletul. Te întreb acum: cine e înalt? Cel care-i mai presus de patimi sau robul lor? Cel care tremură şi se teme de ele sau cel nebiruit şi nestăpînit de ele? Care pasăre spunem că zboară mai sus? Aceea care zboară mai presus de mîinile şi laţurile vînătorului sau aceea pe care vînătorul poate să o prindă fără laţ, din pricină că zboară pe jos şi niciodată nu poate să se înalţe? Ca această pasăre este şi îngîmfatul; orice laţ îl prinde cu uşurinţă, pentru că se tirăşte pe jos.

VI Dar dacă vrei să vezi că mîndria înjoseşte, gîndeşte-te şi la căderea din cer a diavolului. Poate fi,oare, cineva mai jos decît diavolul, pentru că s-a mîndrit?

Poate fi oare, cineva mai înalt decît un om care voieşte să se smerească pe el însuşi? Diavolul se tîrîie pe jos şi stă sub picioarele noastre - „Veţi călca, spune Hristos, peste şerpi şi peste scorpii"47. Omul smerit însă stă sus cu îngerii. Dar dacă vrei să vezi soarta celor mîndri şi în viaţa oamenilor, gîndeşte-te la barbarul acela, la Nabucodonosor, care avea atîta armată, dar nu ştia ce ştie toată lumea, de pildă că piatra este piatră şi idolii sînt idoli; de aceea a ajuns mai jos decît toţi.

Cei evlavioşi şi credincioşi însă merg chiar mai presus de soare. Poate fi, oare,

OMILII LA MATKI

721

cineva mai înalt decît ei? Depăşesc bolţile cerului, trec pe lîngă îngeri şi se opresc chiar la tronul împărătesc.

Dar ca să-ţi dai seama şi altfel de josnicia celor mîndri, te întreb: Cine se înjoseşte? Cel ajutat de Dumnezeu sau cel căruia Dumnezeu îi stă împotrivă?

Negreşit cel căruia Dumnezeu îi stă împotrivă. Ascultă, dar, ce spune Scriptura de fiecare din ei: „Dumnezeu stă împotriva celor mîndri, iar celor smeriţi le dă har"48. Te voi întreba iarăşi altceva: Cine este mai înalt: Cel care slujeşte lui Dumnezeu şi-I aduce jertfă sau cel care stă departe şi nu are nici o îndrăznire către Dumnezeu?

- Dar ce jertfă aduce cel smerit? mă întrebi.

Luni 10, 1!). ■18. lucov 1, (i.

•17.

- Ascultă ce spune David: Jertfa lui Dumnezeu, duhul umilit; inima înfrîntă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi"49. Ai văzut curăţenia celui smerit? Vezi acum şi necurăţenia celuilalt: „Necurat este înaintea lui Dumnezeu tot cel îngîmfat"50. în afară de asta, în cel smerit se odihneşte Dumnezeu. „Spre cine voi căuta, spune Dumnezeu, dacă nu spre cel smerit şi blînd, care tremură de cuvintele mele?" 51 îngîmfatul însă se tîrăşte la pămînt împreună cu diavolul şi va suferi aceleaşi chinuri ca şi el. De aceea şi Pavel spunea: „Ca nu cumva îngîmfîndu-se să cadă în osînda diavolului"52, îngîmfatului i se întîmpla tocmai ce nu vrea. Vrea să se laude ca să fie onorat; dar este cel mai dispreţuit om.

Dintre toţi oamenii, cei mîndri mai ales se fac de batjocură; toţi îl urăsc şi-1 duşmănesc, sînt biruiţi cu uşurinţă de duşmani, cad uşor pradă mîniei, sînt necuraţi înaintea lui Dumnezeu. Poate fi, oare, cineva mai rău decît acesta? îngîmfatul este culmea relelor. Poate fi, oare, cineva mai plăcut decît cei smeriţi?

Cine sînt mai fericiţi ca ei, de vreme ce sînt doriţi şi iubiţi de Dumnezeu? Pe cei smeriţi oamenii îi slăvesc; toţi îi cinstesc ca pe părinţi, îi îmbrăţişează ca pe fraţi, îi iubesc ca pe propriile lor mădulare.

Să fim, dar, smeriţi, ca să ajungem înalţi. Mîndria smereşte cu multă covîrşire. Mîndria l-a smerit pe Faraon. Faraon a spus: „Nu ştiu pe Domnul!"53 şi a ajuns mai rău decît muştele, broaştele, lăcustele; apoi a pierit în mare cu toate armele şi caii lui54. Cu totul altfel a fost Avraam. Avraam a spus: „Eu sînt pămînt şi cenuşă"55 şi a biruit nenumăraţi barbari; iar cînd a căzut în mîinile egiptenilor s-a întors în ţara lui mai strălucit, ducînd şi trofee cu el. A fost totdeauna înalt, pentru că virtutea aceasta a smereniei era lipită de sufletul lui. De aceea Avraam este pe buzele tuturora, de aceea este încununat şi lăudat, pe cînd Faraon a ajuns pămînt şi cenuşă, ba chiar mai rău. Nimic nu urăşte Dumnezeu atît de mult ca mîndria. De aceea de la început Dumnezeu a făcut totul, ca să dezrădăcineze din sufletul omului acest păcat. De aceea am ajuns muritori, înconjuraţi de scîrbe şi de dureri. De aceea sîntem în osteneli, în sudori. De aceea muncim necontenit şi 49.

50.

51.

52.

53.

54.

55.

Ps. 50, 18.

Prov. 16, 6.

Isaia 66, 2. / Titn. 3, 6. leş. 5, 2. leş. 14, 27-28.

Fac. 18, 27.

S K Î N T U L I O A N GURA DE AUR

muncim din greu şi cu chin. Din pricina mîndriei a păcătuit cel dintîi

OMILII LA MATKI

7.r)i)

om, nădăjduind să ajungă egal cu Dumnezeu, de aceea n-a mai avut ceea ce avea. Aşa e mîndria. Nu numai că nu adaugă nimic bun vieţii noastre, dar ne ia şi ceea ce avem. Smerenia, dimpotrivă: nu numai că nu ne ia şi ceea ce avem, dar ne adaugă şi ceea ce nu avem.

Pe aceasta, dar, să o căutăm, pe aceasta să o urmărim, ca să ne bucurăm şi de cinstea de pe lumea aceasta şi să avem parte şi de slava ce va să fie, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui împreună cu Sfîntul Duh, slavă şi putere, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin.

OMILIA LXVI

„Şi ieşind ei din Ierihon, au mers după £1 mulţimi multe. Şi iată doi orbi, şezînd lîngă cale, auzind că trece Iisus, au strigat, zicînd: «Miluieşte-ne pe noi, Doamne, Fiul lui David!»"1 I Observă de unde a plecat Iisus spre Ierusalim şi unde a stat înainte de a ajunge în Ierusalim. Mi se pare că trebuie cercetat şi lucrul acesta: Pentru ce şi mai înainte nu s-a dus direct din Iudeea în Galileea, ci a trecut prin Samaria? Dar aceasta o vom lăsa pe seama oamenilor care iubesc ştiinţa. Dacă ar vrea cineva să cerceteze cu de-amănuntul, va vedea că evanghelistul Ioan dă unele lămuriri şi arată şi pricina2.

Noi însă să ne ocupăm de textul pe care l-am citit şi să-i auzim pe aceşti orbi, care vedeau mai bine decît mulţi oameni cu ochi sănătoşi. N-aveau nici călăuză, nu puteau nici să vadă pe Domnul, Care Se apropia şi totuşi îşi dădeau toate silinţele să se ducă la El. Au început să strige în gura mare. Cu cît li se închidea gura mai tare, cu atît strigau mai puternic. Aşa-i sufletul sîrguincios şi stăruitor! Tocmai piedicile îl fac mai stăruitor. Hristos a lăsat pe ceilalţi să le spună să tacă, pentru a vădi şi mai mult sîrguinţa lor şi ca să cunoşti că pe merit au căpătat vindecarea. De aceea Hristos nici nu i-a întrebat: „Credeţi!", cum făcuse cu mulţi alţii. Strigătul şi venirea lor la Hristos au fost îndestulătoare ca să facă vădită credinţa lor. învaţă de aici, iubite, că chiar de-am fi cei mai de jos şi mai neluaţi în seamă oameni, dacă ne apropiem cu rîvnă de Dumnezeu, vom putea prin noi înşine dobîndi ce cerem. Uită-te că şi aceşti doi orbi n-aveau mijlocitori pe nici unul din apostoli, ba dimpotrivă mulţi oameni le spuneau să tacă din gură şi totuşi au putut trece toate piedicile, au putut să vină la Iisus. Evanghelistul nu ne dă mărturie despre ei că viaţa lor îmbunătăţită le putea da îndrăznire, dar rîvna lor ţinea locul tuturor virtuţilor. Să-i imităm şi noi pe aceştia. Dacă Dumnezeu zăboveşte să ne dea ce cerem, chiar dacă mulţi ne îndeamnă să nu ne mai rugăm, noi să nu contenim deloc rugăciunea. Cu asta mai cu seamă atragem asupra noastră îndurarea lui Dumnezeu. Uită-te la aceşti orbi! Nu le-a oprit rîvna nici sărăcia lor, nici betejiciunea trupului lor, nici mustrările oamenilor, nici că Hristos nu-i 1. Matei 20, 29-30.

2. han 4, 1-4.

auzea. Nimic. Aşa-i un suflet înflăcărat şi chinuit.

- Ce a făcut Hristos? „I-a strigat şi le-a zis: «Ce vreţi să vă fac?» Ei I-au zis: «Doamne, să se deschidă ochii noştri.'»"3

OMILII LA MATKI

7( i l

- Dar pentru ce îi mai întreabă Hristos?

- Ca să nu crezi că una voiau ei să ceară şi alta le-a dat Iisus. Avea totdeauna Hristos obiceiul ca mai întîi să facă cunoscut şi să descopere tuturora virtutea celor ce cereau vindecarea şi apoi îi vindeca; pe de o parte ca să-i facă şi pe ceilalţi la fel de rîvnitori, iar pe de altă parte ca să arate că sînt vrednici de dar.

Aşa a făcut cu femeia cananeancă4; aşa a făcut cu sutaşul5; aşa a făcut cu femeia cu scurgere de sînge6; dar, mâi bine spus, femeia aceea minunată a luat-o înaintea întrebării Stăpînului; totuşi, nici aşa, Hristos n-a trecut-o cu vederea, ci chiar după vindecare o face cunoscută. îi plăcea lui Hristos foarte mult să vestească lumii faptele bune ale celor ce veneau la El şi-L rugau; ba chiar le arăta mai bune decît erau ele în realitate. Tot aşa face şi acum cu aceşti doi orbi.

Apoi, după ce orbii au spus ce voiau, Hristos, milostivindu-Se,S-a atins de ei. Mila lui Hristos este pricina vindecării lor; din milă de lume a şi venit în lume.

Cu toate că Hristos era numai milă şi har, totuşi cerea ca oamenii să merite mila şi harul Lui. Că orbii meritau mila şi harul lui Hristos se vede din strigătele lor; se mai vede şi de acolo că n-au plecat după ce au căpătat vindecarea, aşa cum fac mulţi, fiind nerecunoscători după ce li se face bine. Orbii n-au fost aşa, ci înainte de a primi darul sînt stăruitori, iar după ce au primit darul, recunoscători: au mers după El7. „Şi cînd S-a apropiat de Ierusalim şi a venit în Betfaghe, spre Muntele Măslinilor, a trimis doi din ucenicii Lui, zicînd: «Mergeţi în satul care este înaintea voastră şi veţi găsi o asină legată şi un mînz cu ea. Dezjegîndu-o aduceţi-o la Mine. Şi de vă va spune vouă cineva ceva, veţi zice că Domnul are nevoie de acestea şi îndată le va trimite». Iar aceasta s-afăcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis prin profetul Zaha-ria: «Ziceţifiicei Sionului: «Iată împăratul tău vine la tine blînd şi şezînd pe asină şi mînz, fiul celei de sub jug»"8.

Mai fusese Hristos la Ierusalim şi mai înainte, dar niciodată cu atîta strălucire.

3. Matei 20, 32-33.

4. Matei 15, 22-28.

5. Matei 8, 5-13.

6. Matei 9, 20-22.

7. Matei 20, 24.

8. Matei 21, 1-5.

SHNTUI. IOAN (JURA UE AUR

- Care e pricina?

- Venirile celelalte la Ierusalim erau începuturi ale mîntuirii neamului omenesc; nici nu era prea cunoscut şi nici timpul patimilor nu era aproape. De aceea Se amesteca în mulţime şi mai mult Se ascundea. Dacă ar fi intrat mai înainte cu strălucire în Ierusalim, i-ar fi mîniat mai mult pe iudei, în loc să fi stîrnit admiraţia lor. Dar cînd iudeii au cunoscut îndeajuns puterea Lui, cînd răstignirea bătea la uşă, atunci Hristos străluceşte mai mult şi face mai strălucite toate acelea care puteau mînia pe iudei. Putea să intre Domnul şi la început aşa în Ierusalim; dar nu era nici folositor, nici trebuincios.

Uită-mi-te cîte minuni se săvîrşesc şi cîte profeţii se împlinesc cu prilejul acestei intrări în Ierusalim! A spus: „Veţi găsi o asinâ". A prezis că nimeni nu-i va împiedica, că vor tăcea cînd vor auzi. Aceasta este o grea osînda pentru iudei, că oameni care nu L-au cunoscut niciodată pe Hristos, nici nu L-au văzut, se înduplecă să-I dea averea lor fără să se împotrivească şi să I-o dea prin ucenici, iar iudeii, deşi au fost alături de Hristos pe cînd făcea minuni, nu s-au lăsat înduplecaţi.

II Să nu socoteşti puţin lucru ceea ce s-a făcut! Cine i-a înduplecat pe oamenii aceia să nu se împotrivească atunci cînd li s-au luat vitele lor, cu toate că erau poate nişte oameni săraci, nişte plugari? Dar pentru ce spun, să nu se împotrivească? Să nu întrebe! Sau dacă au întrebat, să tacă şi să dea. Că şi una şi alta sînt fapte la fel de minunate. Minunat lucru e că n-au întrebat nimic cînd li sau luat vitele; la fel de minunat e că, spunîndu-li-se şi auzind că Domnul are trebuinţă de ele, le-au dat şi nu s-au împotrivit, cu toate că nu L-au văzut pe El, ci pe ucenicii Săi. Cu aceste fapte Hristos le arată ucenicilor că ar putea să-i împiedice pe iudei chiar împotriva voinţei lor de a-L da morţii, ar putea să-i facă fără de glas, dar că nu vrea. Odată cu acestea Hristos îi mai învaţă pe ucenici şi alte lucruri: să-I dea de bună voie orice le-ar cere, chiar de le-ar porunci să-I dea sufletul lor; şi pe acesta să 1-1 dea şi să nu se împotrivească. Dacă nişte oameni necunoscuţi I-au dat averile lor, cu mult mai mult ei trebuie să se despartă de toate. în afară de cele spuse, Hristos a îndeplinit o îndoită profeţie: una prin fapte, alta prin cuvinte. Profeţia prin fapte a fost şederea Lui pe asină; profeţia prin cuvinte a fost aceea a profetului Zaharia, care a spus că împăratul va şedea pe asină. Hristos a şezut pe asină şi a împlinit profeţia, punînd început iarăşi altei profeţii şi vestind mai dinainte cele viitoare.

- Cum şi în ce chip?

- A vestit mai dinainte chemarea neamurilor celor necurate; că El Se va odihni în aceste neamuri, că neamurile vor veni la El şi vor merge după El. Profeţia a urmat profeţiei.

După părerea mea, Hristos n-a şezut pe asină numai în acest scop, ci ca să ne dea şi măsură de filozofie. Prin aceste fapte ale Sale, Hristos n-a împlinit numai profeţiile, nici n-a sădit numai dogmele adevărului, ci ne-a îndreptat şi viaţa, dîndu-ne reguli pentru cele de neapărată trebuinţă, ca prin toate să desăvîrşească viaţa noastră. De aceea cînd a fost să Se nască, n-a căutat casă strălucită, nici

OMILII LA MATKI

7( i l

mamă bogată şi de neam bun, ci săracă, logodită cu un dulgher; S-a născut într-o colibă şi a fost aşezat într-o iesle; nu Şi-a ales ca ucenici retori şi înţelepţi, nici bogaţi şi nobili, ci săraci, născuţi din familii sărace şi neînsemnate; cînd întindea masa, uneori punea pe masă pîini de orz, alteori, la vremea mesei, trimitea pe ucenici să cumpere de-ale mîncării din piaţă9; cînd îşi făcea patul, Şi-L făcea din fin; cînd Se îmbrăca, Se îmbrăca cu haine ieftine, întru nimic deosebite de ale majorităţii oamenilor; casă nu avea. Dacă trebuia,de la un loc la altul mergea cu piciorul; şi călătorea atît de mult pe jos că şi obosea10. Cînd stătea jos n-avea nevoie de scaun, nici de perniţe la picioare, ci stătea pe pămîntul gol, fie pe munte, fie lîngă o fîn-tînă; iar la fîntînă n-a stat pentru altă pricină, ci numai ca să vorbească cu samarineanca11. Pune apoi masuri supărării; cînd trebuia să plîngă, lăcrima potolit12; pune, după cum am spus, reguli şi hotare pînă unde trebuie să mergi, şi nu mai departe. Pentru aceea şi acum, pentru că se întîmplă ca unii oameni mai slabi să aibă nevoie de animale, şi aici a pus o măsură, arătînd că nu trebuie să fie purtaţi de cai, nici de catîri înhămaţi, ci să se folosească de asin; să nu se meargă mai departe, ci totdeauna să se mărginească la ceea ce au nevoie.

Să vedem acum profeţia. Şi aceea prin cuvinte, şi aceea prin fapte. Care este profeţia? „Iată împăratul tău vine la tine, blînd şi călare pe asină şi mînz tînăr"13. împăratul acesta nu vine în trăsuri precum ceilalţi împăraţi; nu cere biruri, nu bagă frica în lume şi nu are în jurul Său gardă, ci e plin de blîndeţe. întreabă, iubite, pe iudei: Care împărat a venit la Ierusalim călare pe asin? N-are să poată să spună de un altul, ci numai de Acesta. Hristos a venit, după cum am spus, călare pe mînz tînăr, vestind mai dinainte cele viitoare. Prin mînzul asinei este arătată aici Biserica şi poporul cel nou, care era altădată necurat, dar a ajuns curat după ce a şezut Iisus pe el. Uită-te cum este împlinită întocmai icoana profeţiei!

Ucenicii au dezlegat şi asina şi mînzul ei. Prin apostoli au fost chemaţi şi iudeii şi 9. Ioan 4, 8.

10. Ioan 4, 6.

11. Ioan 4, 7.

12. Ioan 1 I, IV>.

Ut. '/.ah. 9, 9.

am fost chemaţi şi noi; prin apostoli am fost aduşi alături de Hristos. Şi pentru că fericirea noastră i-a făcut zeloşi pe iudei, de aceea asina vine în urma mînzului ei.

In adevăr, după ce va şedea Hristos pe neamuri, vor veni şi ei plini de zel la Hristos. Aceasta a arătat-o Pavel zicînd: „Că împietrire s-a făcut în parte în Israel pînă ce va intra plinătatea neamurilor; şi aşa se va mîntui tot Israelul"14.

Că şederea lui Iisus pe mînz tînăr a fost o profeţie se vede din cele spuse. Dacă nar fi fost o profeţie, profetul nu s-ar fi îngrijit să spună cu atîta preciziune vîrstă asinului. Dar prin profeţia sa profetul nu arată numai aceasta, ci şi aceea că apostolii vor aduce cu uşurinţă pe neamuri la Hristos. După cum nimeni nu s-a împotrivit cînd apostolii au luat asina şi mînzul, tot aşa nici cînd au adus neamurile la Hristos, nimeni din cei care-i stăpîneau n-a putut să-i împiedice.

Hristos n-a stat pe părul mînzului, ci pe hainele apostolilor. După ce au luat mînzul, apostolii au dat totul, după cum spunea şi Pavel: ,^Eu voi cheltui cu plăcere şi mă voi cheltui şi pe mine pentru sufletele voastre"15. Uită-te la blîndeţea mînzului! Era nedomesticit şi neînvăţat cu frîul; dar n-a sărit, ci a mers în bună rînduială. Şi aceasta era o profeţie pentru viitor; a arătat supunerea neamurilor şi grabnica lor schimbare în bună rînduială. Pe toate le-a lucrat

cuvîntul, pe care l-a spus Hristos: „Dezlegînd-o, aduceţi-o la Mine". Aşa că cele fără rînduială au ajuns cu bună rînduială, cele necurate, curate.

III Uită-te însă acum la josnicia iudeilor. Făcuse Hristos atîtea minuni înaintea lor şi niciodată nu s-au minunat de El atîta. Dar cînd au văzut că lumea aleargă înaintea Lui, atunci s-au minunat. „Şi s-a cutremurat toată cetatea zicînd: „Cine este Acesta?"Iar mulţimile ziceau: acesta este Iisus profetul Cel din Nazaretul Galileii"16.

Chiar cînd păreau că spun ceva mare despre Hristos, şi atunci gîndul iudeilor era tot pămîntesc şi josnic. Hristos însă n-a intrat călare în Ierusalim pentru ca iubea pompa, ci, după cum am spus, ca să împlinească profeţia, sa ne înveţe filozofia şi totodată sâ mîngîie pe ucenicii Săi, îndureraţi de moartea Sa, arătîndu-le că suferă totul de bună voie. Minunează-te de precizia cuvintelor profeţilor! Le-au prezis mai dinainte pe toate; pe unele le-a proorocit David, pe altele Zaharia.

I

14. Rom. 1 1, 25-26.

15. // Cor. 12, 15.

16. Ma t ei 21, 10-11.

Să facem şi noi17 ce au făcut mulţimile cînd a intrat Iisus în Ierusalim; să-L lăudăm, să dăm hainele noastre celor care II poartă pe Hristos, săracilor adică!

Ce merităm noi, oare, cînd unii şi-au pus hainele pe asina pe care şedea Hristos, alţii au aşternut hainele la picioarele Lui, iar noi nu sîntem nici atît de darnici cînd II vedem gol! Şi doar nu ni s-a poruncit să ne lăsăm dezbrăcaţi, ci să dăm din banii ce-i avem puşi deoparte. Aceia îl însoţeau, mergînd înaintea şi în urma Lui, iar noi, cînd Se apropie de noi nu-L primim, îl alungăm şi-L ocărim! Cîtă osîndă nu merită o astfel de faptă! Cîtă pedeapsă! Vine la tine Stăpînul şi te roagă, dar tu nici nu vrei să-I asculţi rugămintea, ci îl ţii de rău, îl cerţi, cu toate că ai auzit cuvintele Lui. Dacă eşti atît de supărăcios, atît de zgîrcit şi atît de tîrzielnic atunci cînd dai o bucăţică de pîine şi cîţiva bănuţi, ce ai face dacă ar trebui să dai toată avuţia ta? Nu vezi cît de darnici sînt cei ce întreţin teatrele, cîti bani cheltuiesc cu curtezanele? Tu nu dai lui i

7

»

Hristos nici jumătate din ce dau aceia, ba adeseori nici cea mai mică parte.

Diavolul îţi porunceşte să dai oamenilor care nu merită; şi dînd, aduci peste tine iadul; Hristos îţi porunceşte să dai celor săraci şi-ţi făgăduieşte împărăţia cerurilor şi nu numai că nu dai, dar mai şi ocărăşti. Vrei mai degrabă să asculţi de diavol, ca să fii pedepsit, decît să asculţi de Hristos şi să te mîntui. înoate fi, oare, o nebunie mai mare ca aceasta? Unul vă dă iadul, Celălalt împărăţia cerurilor! Şi-L lăsaţi pe Acesta şi alergaţi la celălalt. Pe unul 11 alungaţi cînd se apropie, pe altul îl chemaţi, deşi e departe. E la fel ca şi cum n-ai asculta de un împărat îmbrăcat în purpură şi cu coroana pe cap, dar ai asculta de un tâlhar careşi vîntură sabia şi te ameninţă cu moartea.

Gîndindu-ne la toate acestea, iubiţilor, să deschidem odată ochii şi să ne venim în fire. Mă ruşinez sâ va mai vorbesc despre milostenie! V-am vorbit de multe ori, dar n-am dobîndit mare lucru de pe urma sfaturilor ce vi le-am dat. Ati făcut ceva, dar nu atît cît am voit. Vă văd că semănaţi, dar nu cu mîna plină. De aceea mă şi tem ca nu cumva să seceraţi cu zgîrcenie. Ca să vă convingeţi că semănăm cu zgîrcenie, să cercetăm, dacă vreţi, care sînt mai mulţi în oraş:

17. De aici începe partea morală: Despre milostenie. Trebuie să facem milostenie înainte de a plăti impozitele, pentru că Dumnezeu ne-a dăruit multe şi ne va mai dărui.

O M I L I I I . A M A T K I ___________________________________________________________________________________________ 7(i5

săracii, sau bogaţii, şi care nu sînt nici săraci, nici bogaţi, ci ocupă locul din mijloc. Zece la sută din populaţia oraşului e formată din bogaţi, iar zece la sută din săraci, care n-au nici un fel de avere; restul populaţiei e formată din oameni de mijloc. Să împărţim acum numărul locuitorilor oraşului la numărul săracilor şi veţi vedea ce ruşine este pentru oraşul nostru. Cei foarte bogaţi sînt puţini, cei cu averi mijlocii sînt mulţi; săracii sînt cu mult mai puţini decît aceştia. Cu toate acestea, deşi sînt atît de mulţi oameni în oraş care pot să hrănească pe cei flămînzi, totuşi mulţi se culcă fără să fi mîncat ceva. Şi se culcă flămînzi, nu pentru că cei care au nu pot să-i îndestuleze cu uşurinţă, ci pentru că mare e cruzimea şi neomenia lor. Dacă cei bogaţi şi cei cu averi mijlocii ar împărţi între ei pe cei ce au nevoie de pîine şi îmbrăcăminte, abia dacă ar reveni un sărac la cincizeci sau la o sută de locuitori. Cu toate acestea, deşi sînt atît de mulţi cei care pot hrăni pe cei nevoiaşi, totuşi săracii îşi plîng în fiecare zi sărăcia lor. Şi ca să cunoşti neomenia lor, gîndeşte-te cîte văduve şi cîte.fecioare ajută în fiecare zi Biserica! Şi Biserica are numai venitul unuia dintre cei mai mari bogătaşi din oraşul nostru. Iar numărul celor ajutaţi de Biserică se urcă la trei mii. în afară de aceste trei mii de suflete, Biserica mai ajută zilnic pe cei din închisori, pe bolnavii din spitale, pe sănătoşi, pe străini, pe schilozi, pe cei care stau la uşa bisericii pentru hrană şi îmbrăcăminte, pe scurt pe toţi care cer ajutor în fiecare zi. Cu toate acestea averea Bisericii nu se împuţinează. Deci dacă numai zece bogaţi ar vrea să ajute pe săraci, aşa cum ajută Biserica, n-ar mai fi nici un sărac în oraşul nostru.

IV Mi s-ar putea obiecta: - Dar atunci ce moştenire mai las copiilor mei?

- Le rămîne capitalul; iar venitul averilor tale, depus pentru ei în ceruri, va fi şi mai mare. Nu vreţi să daţi săracilor tot venitul averilor voastre? Atunci ajutaţi-i cu jumătate din venit, cu o treime, cu o ătrime, cu o zecime! Cu harul lui Dumnezeu, oraşul nostru ar putea răni săracii din zece oraşe. Dacă vreţi, să facem o socoteală. Dar, mai bine spus, nici nu-i nevoie de socoteală. Atît e de uşor lucrul acesta că se vede de la sine. Uitaţi-vă cît de mult varsă adeseori o singură familie pentru cheltuielile publice! Nu pregetă să verse aceşti bani şi nici nu simte deloc cheltuiala! Dacă fiecare bogat ar voi să dea săracilor cît dau pentru aceste cheltuieli, într-o clipită de vreme ar cuceri cerul. Ce iertare mai putem avea, ce umbră de răspuns mai putem da lui Dumnezeu, cînd din averile pe care avem să le părăsim negreşit cînd vom fi duşi de pe lumea aceasta, nu dăm săracilor cu atîta dărnicie cu cîtă dărnicie dau alţii celor ce joacă pe scenă, mai cu seamă că avem să cîştigăm atîta de pe urma acestei dărnicii? Chiar dacă am trăi veşnic pe pămînt, n-ar trebui să ne zgîrcim cînd e vorba de această frumoasă cheltuială. Dar cînd ştim că după puţină vreme vom fi duşi de pe lumea aceasta, cînd ştim că avem să fim scoşi goi din lumea aceasta, fără să luăm ceva cu noi, ce apărare mai putem avea, cînd n-am dat celor

E

O M I L I I I . A M A T K I ___________________________________________________________________________________________ 7(i5

flămînzi şi celor sugrumaţi de sărăcie nimic din veniturile noastre? Nu te silesc să-ţi împuţinezi averile! Nu pentru că nu vreau, ci pentru că te văd că pregeţi mult. Nu spun, dar, să-ţi micşorezi averea! Nu! îţi spun să ajuţi pe săraci din veniturile averilor tale! Să nu cauţi să strîngi alte averi cu aceste venituri! Să-ţi fie de ajuns banii din venituri care curg ca din izvor! Fă-i părtaşi la ele pe cei săraci şi fii un bun econom al darurilor date tie de Dumnezeu.

- Dar plătesc impozite! mi-ar spune cineva.

- De aceea, dar, nu dai săracilor, pentru că nu vine nimeni la porţile tale săţi ceară cum vine strîngătorul de bani? Acestuia însă, care ia cu sila şi te torturează, nu îndrăzneşti să i te împotriveşti, fie că-ţi rodesc ogoarele, fie că nu; dar lui Hristos, Care-ţi cere cu atîta blîndeţe, şi numai atunci cînd îţi rodesc ogoarele, nu-I răspunzi nici cu cuvîntul. Cine te va scoate din muncile cele nesuferite ale iadului? Nimeni! Dacă eşti atît de grabnic la plata impozitelor, pentru că ştii ce cumplită pedeapsă vine peste cei care nu şi le plătesc, gîndeştete că-s mai cumplite pedepsele celor care nu dau celor săraci. Nu-i vorba să te lege, să te bage la închisoare, ci să te arunce în focul cel veşnic. Pentru toate aceste pricini, dar, să plătim în primul rînd acest impozit, impozitul către cei săraci. Uşurinţa e mare, răsplata mai bogată, cîştigul mai frumos; dar şi pedeapsa e mai aspră, dacă ne purtăm ca nişte nerecunoscători. Vin peste noi chinurile iadului, care n-au sfîrşit.

Dacă-mi vorbeşti de armata pe care trebuie să o întreţii, pentru că te apără de barbarii care-ţi poartă război, îţi spun că şi aici e vorba de o armată, armata săracilor, şi de un război, războiul ce-1 duc săracii pentru tine. Cînd ei primesc milostenie din mîinile tale, se roagă lui Dumnezeu şi-L fac pe Dumnezeu milostiv cu tine; iar cînd îl fac milostiv pe Dumnezeu, în loc de barbari resping uneltirile demonilor. Nu-1 lasă pe cel rău să se înverşuneze împotriva ta, nici să te asalteze mereu, ci îi frîng puterea.

V Văzînd, dar, pe aceşti ostaşi că luptă pentru tine în fiecare zi împotriva diavolului prin rugăciunile lor către Dumnezeu, plăteşte-ţi şi tu acest frumos impozit, hrana celor săraci. Blîndul nostru împărat n-a pus nişte oameni anumiţi ca să strîngă acest impozit pentru săraci, ci vrea ca tu să-1 dai de bunăvoie. De-1 dai puţin cîte puţin, ţi-1 primeşte; de eşti lipsit şi nu-1 poţi plăti vreme îndelungată, nu sileşte pe cel ce n-are! Să nu-I dispreţuieşti, dar, îndelunga Lui răbdare, ci să adunăm, nu mînie, ci mîntuire; nu moarte, ci viaţă; nu chin şi pedeapsă, ci cinste şi cununi. Nu-i nevoie să plăteşti ca să ţi se ducă impozitul acesta de pe pămînt la cer. Nu-i nevoie să te oboseşti ca să-ţi schimbi banii. Dacă depui în mîinile săracilor impozitul acesta, însuşi Stăpînul ţi-1 duce în cer.

Stăpînul se îngrijeşte să faci o afacere frumoasă. Nu-i nevoie să cauţi om ca să-ţi ducă impozitul tău. Depune 1 numai şi el pleacă îndată. Nu ca să hrănească

7<i7

(IMII.II I.A MATKI

ostaşi, ci ca să-ţi rămînă ţie cu frumos cîştig. Impozitul ce-1 plăteşti strîngătorilor de biruri nu-1 mai capeţi înapoi, dar impozitul ce-1 plăteşti cerului îl primeşti înapoi însoţit de multă cinste, cu mult cîştig, cu cîşti-guri duhovniceşti.

Impozitul ce-1 plăteşti strîngătorilor de biruri este o obligaţie; impozitul ce-1 dai cerului este un împrumut; împrumuţi pe Dumnezeu. Dumnezeu îţi iscăleşte o poliţă, spunîndu-ţi: „Cel ce miluieşte pe sărac, împrumută pe Dumnezeu .

Dumnezeu îţi dă arvună şi garanţie, cu toate ca este Dumnezeu.

- Ce arvună?

- Cele din viaţa aceasta, cele materiale, cele duhovniceşti, începătura celor viitoare.

Pentru ce, dar, amîni, pentru ce pregeţi să împrumuţi pe Dumnezeu, cînd ai luat de la El atîtea daruri şi cînd mai aştepţi atîtea? Iată ce ai primit! Dumnezeu ţi-a plăsmuit trupul, a pus în tine suflet, te-a cinstit cu raţiune şi cu grai numai pe tine din toate vieţuitoarele de pe pămînt; ţi-a dat să te foloseşti de toate cele ce vezi; ţi-a dăruit cunoaşterea Lui; a dat pe Fiul Lui pentru tine, ţi-a dăruit botezul, plin de atîtea bunătăţi; ţi-a dat sfînta împărtăşanie; ţi-a făgăduit împărăţia cerurilor şi bunătăţile cele negrăite. Cînd ai luat, dar, atîtea daruri şi mai ai atîtea de primit - voi spune iarăşi ce-am mai spus -, mai eşti încă zgîrcit cu banii, care azi sînt,şi mîine nu mai sînt? Ce iertare vei avea? Te gîndeşti negreşit la copii şi de dragul lor şovăi? Invaţă-i şi pe ei să urmărească nişte cîştiguri ca acestea.

Dacă ai avea bani daţi cu împrumut şi aducători de dobînzi, iar cel pe care l-ai împrumutat ar fi bun platnic, ai prefera de mii de ori să laşi copilului tău în loc de bani poliţa de împrumut, ca să-i aducă multe venituri şi să nu mai fie silit să umble şi să caute alţi oameni pe care să-i împrumute. Dă, dar, copiilor tăi poliţa pe care ţi-a iscălit-o Dumnezeu şi lasă-le lor pe Dumnezeu datornic. Tu nu-ţi vinzi moşiile, ca să dai copiilor moştenire bani, ci le păstrezi, ca moşiile să le aducă venituri şi ca să-şi mărească cu ele şi mai mult averea. Pentru ce te temi, dar, să le laşi ca moştenire poliţa aceasta, mai bogată în venit ca o moşie şi aducătoare de atîtea cîştiguri? Poate fi, oare, o mai mare prostie şi o mai mare nebunie? Şi ştii doar bine că poliţa aceasta o laşi şi copiilor tăi şi o iei şi cu tine cînd vei pleca de pe lumea aceasta. Aşa sînt cele duhovniceşti! Bogate şi darnice.

Să căutăm, dar, să nu sărăcim! Să nu fim nemilostivi şi cruzi cu noi înşine, ci să facem aceată bună neguţătorie, ca veniturile ei să le luăm şi cu noi la plecarea de pe lumea aceasta, şi să le lăsăm şi copiilor noştri pentru a avea parte şi de bunătăţile cele viitoare, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatăl împreună cu Sfîntul Duh, slavă, putere şi cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin.

18. ftro. 1!), 17.

OMILIA LXVII

„Şi intrînd Iisus în templu, a scos afară pe cei ce vindeau şi cumpărau în templu; şi a răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi scaunele celor ce vindeau porumbei; şi le-a zis lor: „Este scris: «Casa Mea casă de rugăciune se va chema», iar 1 voi aţi făcut-o peşteră de tîlhari" I Despre alungarea vînzătorilor din templu vorbeşte şi evanghelistul Ioan; dar el, la începutul Evangheliei2; Matei, la sfîrşit. De aceea e cu putinţă ca aceasta să se fi întîmplat de două ori şi în diferite timpuri. Şi se vede lucrul acesta şi din timpul cînd a alungat pe vînzători şi din răspunsul ce l-a dat. Ioan ne spune că Iisus a alungat pe vînzători din templu chiar de Paşti, Matei, cu mult înainte de Paşti. Atunci iudeii L-au întrebat: „Ce semn ne arăţi?"3; acum iudeii tac, deşi-i mustrase; că acum toţi se minunau de Hristos. Aceasta este vina mai mare a iudeilor, că deşi Hristos alungase de două ori pe vînzători din templu, ei continuau să facă acolo comerţ şi să-I spună că este împotriva lui Dumnezeu, cînd ar fi trebuit ca dintr-o faptă ca aceasta a lui Hristos să-şi dea seama cît de mult îl cinsteşte El pe Tatăl şi să-I cunoască puterea Lui. Făcuse doar atîtea minuni şi văzuseră că faptele Lui sînt de acord cu cuvintele Sale. Dar iudeii nu s-au lăsat convinşi, ci s-au mîniat; şi doar îl auziseră pe profetul Ioan Botezătorul strigîndu-le cine e Hristos, iar pe copii, cu toată vîrstă lor, strigînduI: „Osana"4. De aceea şi El îl ia pe profetul Isaia ca acuzator al lor, spunînd: „Casa Mea, casă de rugăciune se va chema"3. Nu numai prin aceasta îşi arată puterea Lui, ci şi prin vindecarea feluritelor boli.

6 t,Şi au venit la El şchiopi şi orbi şi i-a vindecat" . îşi arată puterea şi stăpînirea Sa; dar arhiereii şi cărturarii nici aşa nu se conving, ci, sugrumaţi de mînie, şi din pricina minunilor săvîrşite şi din pricina copiilor, pe care-i auzeau cîntîndu-I: „Osana", îi spun: 1.

2.

3.

4.

5.

6.

Matei 21, 12-13.

Ioan 2, 14-16.

Ioan 2, 17.

Matei 21, 15.

Isaia 56, 7.

Matei 21, 14.

„Nu auzi ce zic aceştia?"7 Şi ar fi trebuit ca Hristos să-i întrebe pe ei: „Nu auziţi ce zic aceştia?", că îi cîntau ca lui Dumnezeu.

- Ce le-a răspuns Hristos?

- Pentru că arhiereii şi cărturarii vorbeau împotriva unor fapte vădite, îi mustră cu asprime, zicîndu-le: „Niciodată n-aţi citit: „Din gura pruncilor şi a celor ce sug voi pregăti laudă"8.

Bine a spus: „Din gura"; căci cele spuse nu ieşeau din mintea lor, ci puterea lui Hristos a condus nevîrstnicia limbii lor. Copiii aceştia erau o preînchipuire a neamurilor, care gîngureau, dar care dintr-o dată au cîntat cu mintea şi cu credinţa măreţiile lui Dumnezeu. Osanalele copiilor i-au mîngîiat mult pe apostoli; copiii le-au luat-o înainte şi le-au alungat din suflet toată neliniştea; i-au învăţat să nu se mai întrebe cum ei, nişte oameni simpli şi neînvâţaţi, vor putea vesti Evanghelia; i-au învăţat că Acela Care a făcut pe aceşti copii să-L laude le va da şi lor cuvînt. Minunea aceasta a arătat nu numai atîta, ci şi că Hristos este Creatorul naturii. Copiii, deşi erau nevîrstnici, rosteau cuvinte pline de înţeles şi cîntau imnele puterilor celor de sus; bărbaţii însă, oameni vîrstnici, erau plini de nebunie şi de furie. Aşa e răutatea.

Pentru că multe îi mîniaseră pe arhierei şi cărturari - şi strigătele mulţimii şi alungarea vînzătorilor şi minunile şi osanalele pruncilor -Hristos îi părăseşte din nou ca să le micşoreze tăria furiei lor; nu mai voieşte să le dea învăţături, ca nu, fierbînd de invidie, să-i înfurie şi mai mult cuvintele Sale.

9 >rA doua zi dimineaţă, întorcîndu-Se în oraş, a flămînzit" .

- Cum a flămînzit dimineaţa?

- Trupul lui Hristos îşi arăta nevoile sale, atunci cînd Hristos îi îngăduia. „Şi văzînd un smochin lîngă cale, a venit la el şi n-a găsit nimic în el decît numai frunze"10.

Un alt evanghelist spune: „Că încă nu era vremea smochinelor"1'.Dacă nu era vremea smochinelor, pentru ce evanghelistul acesta mai spune că „a mers să vadă de va găsi ceva în el"? De aici se vede că aceasta era numai o bănuială a ucenicilor; că ucenicii nu erau încă desăvîrşiţi. De altfel evangheliştii scriu totdeauna în Evangheliile lor şi ce bănuiau ucenicii. După cum bănuiala lor era 7 . Matei 2 1 , 1 0 .

8 . Matei 2 1 , 1 0 ; Ps. 8 , 3 . !). Matei 2 1 , 1 8 .

1 0 . Matei 2 1 , 1 ! ) . 1 I . Marcu 1 1 , 1 3 .

că Hristos S-a dus la smochin ca să vadă de va găsi ceva în el, tot aşa, tot o bănuială a lor era că l-a blestemat, pentru că smochinul n-a avut rod.

- Dar atunci pentru ce l-a blestemat?

- Pentru ucenici; ca să le dea curaj, să-i întărească. Pînă atunci Hristos făcuse numai bine; nu pedepsise pe nimeni; trebuia, dar să dea dovada că are şi puterea de a pedepsi, ca să afle şi ucenicii şi iudeii că poate usca pe răstignitorii Lui, dar de buna Sa voie îi iartă şi nu-i usucă. N-a vrut să-Şi arate puterea Sa pedepsitoare asupra oamenilor, ci a dat dovadă de această putere, blestemînd un pom. Cînd se întîmpla una ca aceasta cu un pom, cu un animal necuvîntător sau cu un loc, nu iscodi, nu spune: „Era drept să se usuce smochinul, dacă nu era vremea smochinelor?" A grăi aşa este cea mai mare ocară; ci uită-te la minune; minunează-te şi slăveşte pe Cel Ce a făcut minunea. La fel mulţi, exer-citîndu-şi

simţul lor de dreptate, s-au întrebat dacă a fost drept ca Hristos să înece atîţia porci în mare în ţinutul gherghesenilor12. Dar nici aici nu trebuie să-ţi pui astfel de întrebări, că şi porcii sînt animale neraţionale şi necuvîntătoare, după cum şi smochinul este neînsufleţit.

- Dar atunci pentru ce a dat o astfel de înfăţişare acestui fapt şi pentru ce acest temei pentru blestem?

- Am spus-o şi mai înainte: Hristos nu S-a dus la smochin ca să găsească rod în el; asta era numai bănuiala ucenicilor. Iar dacă nu era încă timpul fructelor, în zadar susţin unii că smochinul uscat închipuie legea veche. Credinţa este fructul legii; şi atunci era timpul acestui fruct şi l-a dat. Că a spus Hristos: Jată holdele sînt albe spre seceriş"13; şi: „V-am trimis pe voi să seceraţi unde nu v-aţi ostenit"14.

II Uscarea smochinului nu are deci această însemnare, ci, după cum am spus, arată puterea pedepsitoare a lui Hristos. De altfel cuvintele: „Că nu era vremea smochinelor"ne arată că nu S-a dus la smochin pentru că-i era foame, ci pentru ucenicii Săi. Ucenicii s-au mirat foarte tare că s-a uscat smochinul, deşi Hristos făcuse pînă atunci minuni şi mai mari. Dar, după cum am spus, o astfel de minune era o noutate pentru ei; acum, pentru prima oară Şi-a arătat Hristos puterea Lui pedepsitoare. De aceea nici n-a făcut minunea aceasta cu un alt pom, ci cu un smochin, cel mai umed dintre toţi pomii, ca şi prin aceasta să se arate şi mai mare 12. Matei 8, 28-32.

13. Ioan 4, 35.

14. Ioan 1, 38.

minunea. Şi ca să afli că minunea aceasta a făcut-o Hristos pentru ei, ca să-i îndemne să fie curajoşi, ascultă ce le spune mai departe!

- Ce le spune? _ „Şi voi veti face lucruri mai mari dacă veti avea credinţă şi nu vă veti îndoi"'5.

Vedeţi, dar, că totul s-a făcut pentru ei, ca să nu se teamă şi să nu se înfricoşeze de uneltiri şi de necazuri. De aceea, pentru a-i lipi de rugăciune şi de credinţă, le mai spune încă o dată: „Dacă veţi avea încredere în credinţă şi în rugăciune, nu veţi face numai această minune, ci veţi muta şi munţii şi veţi face şi alte minuni mai mari"'6. Dar mîndrii şi îngîmfaţii iudei, vrînd să-I întrerupă învăţătura, au venit la El şi L-au întrebat: „Cu ce putere faci acestea?"'7 Pentru că nu-L puteau învinui că face minuni, arhiereii şi bătrînii poporului II ţin de rău pentru că a alungat pe vînzătorii din templu. Evanghelistul Ioan ne

735

S F l N T U L I O A N U U R A 1) K A U R

spune că atunci cînd a alungat pe vînzători din templu, îi pun tot această întrebare; nu cu aceleaşi cuvinte, dar cu acelaşi gînd. Atunci îl întreabă: „Ce semn ne arăţi că faci acestea?'"8, iar Hristos le răspunde zicînd: „Stricaţi templul acesta şi Eu în trei zile îl voi ridica"19; acum însă Hristos îi pune în încurcătura. De aici se vede că atunci era la începutul minunilor, acum la sfîrşitul lor.

Cu alte cuvinte, arhiereii îl întreabă aşa: „Ai primit scaun de învăţător de alungi pe vînzători din templu? Ai fost hirotonit preot, că-Ţi iei această putere?" Şi doar Hristos nu făcuse o obrăznicie, ci Se îngrijise de buna rînduială a templului; dar arhiereii şi bătrînii poporului, pentru că nu-I puteau spune nimic altceva, îi aduc această acuzaţie. Cînd i-a alungat pe vînzători din templu, n-au îndrăznit să-I spună ceva din pricina minunilor; îl ţin de rău mai tîrziu cînd L-au văzut din nou în templu.

- Ce le răspunde Hristos?

- Nu le răspunde direct la întrebarea lor; le arată că dacă ar voi să vadă puterea Lui, ar putea-o face; dar n-o face, ci le răspunde prin o întrebare, spunînd: ,Jiotezul lui Ioan de unde este? Din cer sau de la oameni?'eo - Dar ce legătură este între întrebarea arhiereilor şi întrebarea lui Hristos?

- Foarte mare legătură! Dacă ei ar fi răspuns „Din cer", Hristos i-ar fi 15. Matei 21, 21. Hi. Matei 21, 21.

17. Matei 21, 23.

18. Ioan 2, 18. 10.

Ioan 2, 19. 20. Matei 21, 25.

întrebat: „Atunci pentru ce n-aţi crezut în el?"21. Dacă arhiereii şi bătrînii poporului ar fi crezut în Ioan Botezătorul, nu L-ar mai fi întrebat pe Iisus cu ce putere alungă pe vînzători din templu; ar fi ştiut de la Ioan cine este Iisus, că Ioan le spusese: „Nu sînt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei Lui"22; şi: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii"23; şi: >rAcesta este Fiul lui Dumnezeu"24; şi: „Cel Ce vine de sus deasupra tuturor este"25; şi: „Lopata este în mîna Lui şi va curaţi aria Lui"26. Deci, dacă ar fi crezut în Ioan, nimic nu i-ar fi împiedicat să ştie cu ce putere a făcut acestea. Dar pentru că ei I-au răspuns cu viclenie: „Nu ştim"27, Hristos n-a spus: „Nici Eu nu ştiu".

- Dar ce? „Nici Eu nu vă spun"28.

Dacă arhiereii şi bătrînii poporului n-ar fi ştiut, Hristos i-ar fi învăţat; dar pentru că întrebarea lor a fost pusă cu viclenie, pe bună dreptate Hristos nu le răspunde.

- Dar pentru ce n-au spus că botezul lui Ioan este de la oameni?

- Pentru că „se temeau de popor"29.

736

S F l N T U L I O A N U U R A 1) K A U R

Ai văzut ce inimi sucite? Dispreţuiesc mereu pe Dumnezeu şi fac totul de ochii lumii. De Ioan Botezătorul se temeau, nu pentru că îl respectau, ci de ochii lumii; tot de ochii lumii nu voiau să creadă în Hristos. Asta e pricina tuturor relelor săvîrşite de ei!

Apoi Domnul le-a grăit: „Ce vi separe? Un om avea doi feciori; şi a zis celui dintîi: „Du-te astăzi şi lucrează în via mea!" Iar el răspunzînd a zis: „Nu vreau" dar mai pe urmă, căindu-se, s-a dus. Şi mergînd la al doilea i-a spus la fel; iar acela răspunzînd, a zis: ,J?>u, Doamne, voi merge" şi n-a mers. Care din aceşti doi a făcut voia tatălui?" Iar ei au zis: „Cel dintîi"30. îi mustră iarăşi prin pilde! Arată în chip ascuns nerecunoştinţa iudeilor şi ascultarea neamurilor, foarte mult osîndite de ei. Cei doi feciori sînt aceste două popoare: iudeii şi neamurile; şi aşa s-a întîmplat şi cu nea21.

22.

23.

24.

25.

26.

27.

28.

29.

Matei 21, 25.

Luca 3, 16. han 1, 29.

Ioan 1, 34.

Ioan 3, 31.

Matei 3, 12.

Matei 21, 27.

Matei 21, 27.

M a t e i 21, 26. :t0.

M a t e i 21, 28 31.

murile şi cu iudeii. Neamurile, deşi n-au făgăduit să asculte, deşi n-au auzit legea, au arătat, cu fapta, că ascultă; iudeii, deşi au spus: „Toate cîte va spune Dumnezeu vom face şi vom asculta"3', cu fapta n-au ascultat. Dar ca nu cumva iudeii să creadă că legea le va fi de folos, Hristos le arată că însăşi legea îi va osîndi. Acelaşi lucru îl spune şi Pavel: ,JSfu auzitorii legii sînt drepţi înaintea lui Dumnezeu, ci făcătorii legii se vor îndreptăţi"32. Şi pentru ca să-i facă pe iudei să se osîndească singuri, îi pune pe ei să rostească hotărîrea de osîndire, aşa cum a făcut în pilda următoare, cu lucrătorii cei răi trimişi să lucreze în vie33.

III Ca să-Şi ajungă scopul, Hristos pune vina pe altă persoană. Şi pentru că arhiereii şi bătrînii poporului n-ar fi voit să-şi mărturisească deschis vina lor, Hristos, prin pilda celor doi feciori, îi duce acolo unde voia. Iar cînd ei au rostit hotărîrea lor de osîndire, neînţelegînd cele spuse, Hristos le descoperă atunci înţelesul ascuns al pildei Sale, spunîndu-le: „Vameşii şi desfrînatele merg înaintea voastră în împărăţia cerurilor. Că a venit la voi Ioan pe calea dreptăţii şi n-aţi crezut în el, ci vameşii şi desfrînatele au crezut în el; dar voi văzînd, nu v-aţi căit nici după aceea, ca să credeţi în el"34.

Dacă le-ar fi spus numai atît: „Desfrînatele merg înaintea voastră în împărăţia cerurilor", li s-ar fi părut împovărător cuvîntul; dar aşa, după ce şi-au i _

S K t N T U I . I O A N UURA DE AUR

737

stil ei înşişi sentinţa, nu li s-a mai părut greu. De aceea Hristos adaugă şi pricina pentru care au luat-o înaintea lor desfrînatele şi vameşii.

- Care-i pricina?

- „Ioan a venit la voi, le-a spus Hristos, nu la desfrînate şi vameşi; şi nu numai atît, ci a mers pe calea dreptăţii". Nu puteţi să-i aduceţi nici vina că a fost un om trîndav şi fără de folos; dimpotrivă, a fost un om cu viaţă nepătată, cu multă purtare de grijă, iar voi n-aţi ţinut seamă de el! Pe lîngă această vină, şi o alta, că vameşii au ascultat de Ioan; şi după asta, iarăşi alta, că nici după ce au crezut vameşii voi n-aţi crezut! Ar fi trebuit ca voi să credeţi înaintea lor; dar aşa, pentru că n-aţi crezut nici după ce-au crezut ei, nu mai aveţi nici o iertare.

Nespusă este lauda acelora şi tot nespusă osîndă voastră! La voi a venit şi nu l-aţi primit; n-a venit la aceia şi l-au primit. Nici pe vameşi nu i-aţi avut dascăli! Iată prin cîte cuvinte le împleteşte laudă vameşilor şi osîndă arhiereilor! „La voi a venit, nu la vameşi!" Voi n-ati crezut în el. Pe vameşi necredinţa voastră nu i-a smintit! Ei au crezut; iar credinţa lor nu va fost de folos! Cuvintele „Merg 31. leş. li), 8.

32. Rom. 2, 13.

33. Matei 21, 33-41.

34. Matei 21, 31-32.

înaintea voastră" n-au fost spuse ca să arate că arhiereii şi bătrînii poporului vor merge în împărăţia cerurilor după vameşi, ci ca să aibă nădejde că vor merge şi ei, dacă vor voi. Nimic nu-i aţîţă pe oamenii îndrăgostiţi de cele lumeşti ca ambiţia. De aceea Hristos spune mereu: „Cei dintîi pe urmă şi cei de pe urmă întîi"35; de aceea le-a vorbit de desfrînate şi de vameşi, ca să-i ambiţioneze. Că aceste două păcate sînt păcate mari, născute amîndouă din dragoste păcătoasă: unul din dragostea de trup, altul din dragostea de bani. Le arată apoi că a crede în Ioan Botezătorul înseamnă a asculta de legea lui Dumnezeu. Desfrînatele au intrat în împărăţia cerurilor, nu numai datorită harului, ci şi dreptăţii. N-au intrat rămînînd desfrînate, ci ascultînd, crezînd, curăţin-du-se, schimbîndu-se; aşa au intrat. Ai văzut cît de uşor de primit a făcut cuvîntul Său, deşi a fost mai tăios, prin pilda celor doi feciori şi a desfrînatelor? Nu i-a întrebat pe arhiereii şi bătrînii poporului direct: „Pentru ce n-aţi crezut în Ioan?", ci, ceea ce era cu mult mai usturător, după ce le-a pus înainte pe vameşi şi pe desfrînate, atunci îi învinuieşte.

Ii convinge că purtarea lor este de neiertat şi le arată că toate faptele lor sînt făcute de frica oamenilor şi pentru slava deşartă. Pe Hristos nu-L mărturiseau de frică, pentru ca să nu fie daţi afară din sinagogă; iar pe Ioan Botezătorul nu îndrăzneau să-1 vorbească de rău, nu din evlavie, ci tot de frică. De toate acestea Domnul i-a ţinut de rău prin cuvintele pe care le-a spus; iar la urmă, le-a făcut o rană şi mai usturătoare, spunîndu-le: ,J)ar voi văzînd, nu v-aţi căit nici după aceea, ca sâ credeţi în el". Rău lucru36 este să nu alegi de la început binele; dar mai mare e răul cînd nici nu vrei să te schimbi. Aceasta mai cu seamă îi face răi pe mulţi oameni. Eu văd că şi acum sînt unii care suferă de această nesimţire

S K t N T U I . I O A N UURA DE AUR

738

vrednică de osînda. Nimeni să nu mai fie aşa, ci chiar de-ar fi căzut în cel mai mare păcat, să nu deznădăjduiască de schimbarea lui în bine. îi este uşor să se ridice chiar din adîncurile răutăţii.

N-aţi auzit, oare, de desfrînată aceea, care a lăsat în urmă pe toţi în desfrînări, dar a întrecut pe toţi în evlavie? Nu mă gîndesc la femeia păcătoasă din Evanghelie, ci la una din zilele noastre, de loc din cel mai păcătos oraş al Feniciei37. Femeia aceasta desfrînată a trăit pe vremuri în oraşul nostru; era cea mai bună artistă; numele ei era pe buzele tuturora, nu numai în oraşul nostru, ci pînă departe în Cilicia şi Capadochia. Pe mulţi i-a lăsat fără averi, pe mulţi orfani i-a prins în mrejele ei. Mulţi au acu35. Matei 19, 30; 20, 16; Marcu 10, 31; Luca 13, 30.

36. Di- aici incepc partea morală: Despre pocăinţă. Cei păcătoşi să nu-şi piardă nădejdea, iar cei ce stau să nu dormiteze.

37. Slinla l'claghia, a cărei pomenire se pră/.iuiicstc la 8 octombrie.

zat-o şi de vrăjitorie, că îşi întindea laţurile ei nu numai cu ajutorul frumuseţii trupului ei, ci şi cu farmecele. Curtezana aceasta a prins în mrejele ei şi pe fratele împărătesei. Tirania ei era cumplită. Dar, dintr-o dată, nu ştiu cum, da, mai bine spus, ştiu bine, a voit, s-a schimbat şi a atras peste ea harul lui Dumnezeu; a dispreţuit tot ce era în jurul ei, a aruncat toate farmecele cele diavoleşti şi a alergat la cer. Cu toate că nu era o păcătoasă mai mare şi mai neruşinată decît ea pe cînd juca pe scenă, totuşi mai tîrziu a lăsat în urmă pe multe femei prin covîrşitoarea ei înfrînare; s-a îmbrăcat în sac şi aşa a sihăstrit toată viaţa. Din pricina ei s-a tulburat şi prefectul oraşului; a trimis ostaşi înarmaţi, dar n-au putut s-o aducă înapoi pe scenă, nici s-o scoată de la călugăriţele care o mmiseră. Femeia aceasta a fost învrednicită de tainele cele negrăite ale ui Hristos şi a arătat rîvnă vrednică de harul primit. Şi aşa şi-a sfîrşit viaţa, după ce şi-a spălat prin har toate păcatele şi după ce după botez a dus o viaţă plină de filozofie. Pe amanţii ei de altădată, care veniseră s-o vadă, nu i-a învrednicit nici cu o privire, închizîndu-se în mînăstire şi trăind mulţi ani ca într-o închisoare.

Aşa vor fi cei de pe urmă întîi şi cei dintîi, pe urmă. Atît de înflăcărat trebuie să ne fie sufletul nostru totdeauna! Atunci nimic nu ne va împiedica să ajungem mari şi minunaţi.

f

IV Nici un păcătos, dar, să nu se deznădăjduiască! Nici un om cu fapte bune să nu dormiteze! Acesta să nu se încreadă, că de multe ori femeia păcătoasă i-o ia înainte. Cel păcătos să nu se deznădăjduiască, pentru că ioate să lase în urmă chiar pe cei dintîi. Ascultă ce spune Dumnezeu erusalimului: „Şi am zis după ce ea a făcut toate aceste desfrînări: „Intoarce-te la Mine şi nu s-a întors"38. Cînd ne întoarcem la dragostea cea mare de Dumnezeu, Dumnezeu nu-Şi mai aduce aminte de faptele noastre cele de mai înainte. Dumnezeu nu-i ca omul; nu ne ocărăşte pentru cele din trecut şi nici nu

f

:IH. Ier. H, 7. .li). IV Regi 21,9-18.

10. /// Regi 11, 4.

770

S l I N l l I l . I O A N GURA DK AUR

ne spune dacă ne pocăim: „De ce ai stat atîta vreme departe de Mine?" ci ne iubeşte cînd ne ducem la El; numai să ne apropiem cum trebuie. Să ne lipim strîns de El şi să ne ţintuim inimile noastre cu frica de Dumnezeu. Nişte lucruri ca acestea s-au petrecut nu numai pe vremea Noului Testament, ci şi pe vremea Vechiului Testament. Cine a fost mai rău ca Mânase? Dar a putut să-L plece pe Dumnezeu spre milă39. Cine a fost mai fericit ca Solomon? Dar a căzut cînd a dormitat40. Dar, mai bine spus, se poate vedea şi una şi alta la acelaşi om, la tatăl lui Solomon, la David, care a fost şi bun şi rău. Cine a fost mai fericit ca Iuda? Dar a ajuns vînzător41. Cine a fost mai păcătos ca Matei? Dar a ajuns evanghelist42. Cine a fost mai rău ca Pavel?43 Dar a ajuns apostol . Cine a fost mai zelos decît Simon Magul?45 Dar a ajuns mai ticălos decît toţi4*'. Poţi vedea astfel de schimbări, oricîte vrei, şi în trecut şi acum, în fiecare zi. De aceea spun: Nici cel de pe scenă să nu deznădăjduiască, nici cel din Biserică să nu se încreadă!

Acestuia Dumnezeu îi spune: „Celui ce i separe că stă, să ia aminte să nu cadă"47; celuilalt: „Oare cel ce cade nu se scoală?"48 şi: „întăriţi-vă, mîini slabe şi genunchi slă-bănogiţi!"49. Iarăşi acestuia îi spune: „Privegheazâ!"50; celuilalt: „Deşteap-tă-te,cel ce dormi,şi te scoală din morţi!"51. Aceştia trebuie să păstreze ce au, ceilalţi, să ajungă ce nu sînt. Aceştia să-şi păstreze sănătatea, ceilalţi să scape de boală, că bolesc. Mulţi din cei bolnavi se fac sănătoşi şi mulţi din cei sănătoşi se îmbolnăvesc pentru că se trîndăvesc. Acestora le spune: „Iată te-ai făcut sănătos; să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău!"5Z; acelora: „Vrei să te faci sănătos?53 Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta!"54. Da, cumplită, cumplită paralizie este păcatul! Dar, mai bine spus, nu-i numai paralizie, ci şi altceva mai cumplit. Păcătosul nu numai că nu lucrează pe cele bune, dar săvîrşeşte şi pe cele rele. Dar chiar dacă ai fi aşa, de-ai vrea să te ridici puţin, se risipesc toate păcatele tale. De-ai fi de treizeci de ani bolnav, dar dacă te sileşti să te faci sănătos, nimeni nu te împiedică. Hristos este şi acum lîngă tine şiţi spune: Ja-ţi patul tău!" Numai să vrei să te scoli. Nu deznâdăjdui! N-ai om?

Dar ai pe Dumnezeu! N-ai pe cineva să te arunce înscăldătoare?55!)^ ai pe Acela Care te face să nu mai ai nevoie de scăldătoare. N-ai pe cineva să te arunce? Dar ai pe Cel Ce-ţi porunceşte să-ţi iei patul. Acum nu mai poţi spune: ,J*înă merg eu, altul se pogoară înaintea mea "56. Dacă vrei să cobori la izvor, nimeni nu te împiedică. Harul nu se termină, nu se cheltuieşte, este un izvor care curge necontenit. Din plinătatea lui toţi ne vindecăm şi la suflet şi la trup 57. Să ne apropiem, dar, şi acum. Rahav era o desfrînată şi s-a mîn41.

42.

43.

44.

45.

46.

47.

48.

49.

50.

51.

52.

53.

54.

55.

56.

Matei 26, 14-15.

Matei 9, 9.

Fapte 8, 1-3; 9, 1-2.

Fapte 9, 3-9.

Fapte 8, 13.

Fapte 8, 18-24. / Cor. 10, 12.

Ier. 8, 4.

Isaia 35, 3.

Matei 24, 42.

Efes. 5, 14.

Ioan 5, 14.

Ioan 5, 6.

Ioan 5, 8.

Ioan 5, 7 .

Ioan 5, 7 .

5 7 . Kvr. 11, 31; Iacov 2 , 2 5 .

S l l N T U I . I O A N GURA l )K AUR

77H

mîntuit! Tîlharul era un ucigaş şi a ajuns cetăţean al raiului™! Iuda a fost cu învăţătorul şi a pierit! Tîlharul a fost pe cruce şi a ajuns ucenic! Acestea-s minunile lui Dumnezeu. Aşa au ajuns vestiţi magii! Aşa a ajuns evanghelist vameşul! Aşa a ajuns apostol hulitorul!

V La acestea uită-te şi niciodată nu deznădăjdui, ci ai totdeauna încredere şi ridică-te! Apucă numai pe drumul care duce acolo şi o vei lua repede înaintea altora! Nu-ţi încuia poarta, nici nu-ţi ridica zid la intrare! Timpul de aici este scurt şi osteneala puţină. Dar chiar de-ar fi osteneala mare, nici aşa n-ar trebui să deznădăjduieşti. De nu te osteneşti cu această prea frumoasă osteneală, făcînd pocăinţă şi săvîrşind virtutea, te osteneşti şi te chinuieşti negreşit cu cele lumeşti.

Iar dacă şi aici şi dincolo e osteneală, pentru ce nu alegem osteneala aceea care are mult rod şi mare răsplată? Mai ales că nu-i aceeaşi osteneală într-o parte şi în alta. în ostenelile cele lumeşti primejdiile sînt continui, pagubele neîntrerupte, nădejdea firavă, slugărnicia mare, cheltuială de bani, de trupuri, de suflet! Dar cînd te aştepţi să culegi roadele, dacă le culegi, ele sînt cu mult mai prejos de nădejdi! Sudoarea pentru lucrurile cele lumeşti nici nu rodeşte totdeauna. Dar chiar dacă fructele ostenelilor nu cad înainte de vreme, ci aduc roadă bogată, fructele acestea nu trăiesc multă vreme. De altfel ostenelile acestea lumeşti atunci rodesc, cînd îmbătrîneşti, cînd nu poţi să te mai desfătezi cum vrei cu roadele lor.

Osteneală, cînd îţi este trupul în putere; roade şi desfătare, la bătrîneţe, cînd îţi este trupul istovit, cînd timpul a veştejit simţirea. Dar chiar dacă nu ţi-a veştejit-o, gîndul că în curînd vei muri nu-ţi dă pace să te bucuri de roadă ostenelilor tale.

Dincolo, în osteneala pentru virtute, nu-i aşa. Te osteneşti într-un trup stricăcios şi muritor, dar cununa o primeşti într-un trup nestricăcios, nemuritor, care nu are sfîrşit. Osteneala este întîi şi scurtă; răsplata însă mai pe urmă şi nesfîrşită, ca să ne desfă-tăm în tihnă şi fără teamă. Nu avem să ne mai temem de schimbări, de pierderi ca la ostenelile cele pămînteşti. Ce fel de bunătăţi sînt acelea care nu sînt sigure, care trăiesc puţin, care sînt lut, care dispar înainte de a apărea şi care se dobîndesc cu multe osteneli? Ce bunătăţi însă se pot egala cu bunătăţile celelalte, cu bunătăţile cele veşnice, cele neîmbătrînitoare, cele ce nu sînt însoţite de durere, cele ce-ti dau cununi chiar în timpul luptelor, chiar în timpul ostenelilor?

Omul care dispreţuieşte banii şi averile a şi luat aici pe pămînt răsplata,

,r.H. Luai 2 X A X

O M l l .ll l . A M A T K I

741

fiind scăpat de griji, de gelozie, de calomnii, de uneltiri, de invidie. Omul care trăieşte în curăţenie trupească şi sufletească, omul care trăieşte cu bună-cuviinţă este încununat şi se desfătează înainte de a pleca de pe lumea aceasta, scăpînd de necuviinţe, de ruşine, de primejdii, de învinuiri şi de cele la fel cu acestea. Aşa cum toate celelalte fapte de virtute ne dau chiar aici pe pămînt răsplată.

Aşadar, ca să avem parte şi de bunătăţile cele de pe pămînt şi de bunătăţile cele viitoare, să fugim de păcat şi să îmbrăţişăm virtutea. Făcînd aşa, ne vom desfăta şi aici şi vom dobîndi şi cununile cele viitoare pe care facă Dumnezeu ca noi toţi să le dobîndim cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea, în vecii vecilor, Amin.

OMILIA LXVIII

„Ascultaţi altă pildă. Era un om stăpîn pe casă, care a sădit vie şi a împrejmuit-o cu gard; şi a săpat teasc şi a zidit turn; şi a dat-o lucrătorilor şi s-a dus departe. Dar cînd s-a apropiat vremea roadelor, a trimis slujitorii săi la lucrători ca să ia roadele. Dar lucrătorii luînd pe slujitori, pe unii i-au bătut, pe alţii i-au omorît, iar pe alţii i-au ucis cu pietre.

Iarăşi a trimis alţi slujitori, mai mulţi decît cei dintîi, şi le-au făcut la fel. Mai pe urmă a trimis la ei pe fiul lui, zicînd: „Poate se vor ruşina de fiul meu". Dar lucrătorii, văzînd pe fiul, au zis între ei: „Acesta este moştenitorul! Veniţi să-1 ucidem şi să-i luăm moştenirea lui". Şi, scoţîndu-1 afară din vie, l-au omorît. Deci cînd va veni stăpînul viei, ce va face lucrătorilor acelora?" Zis-au Lui: „Pe cei răi cu rău îi va pierde şi via o va da altor lucrători, care vor da roadele la vremea lor". Zis-a lor Iisus: „Niciodată n-aţi citit în Scripturi: „Piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceea a ajuns în capul unghiului?"1.

I Multe lucruri arată Hristos în această pildă! Că Dumnezeu a purtat de grijă iudeilor de la început; că ei dintru început au fost nişte ucigaşi; că Dumnezeu n-a lăsat nimic din cele ce trebuiau pentru purtarea lor de grijă; câ nu S-a întors dinspre ei nici după ce au ucis pe profeţi, ci a trimis chiar pe Fiul Lui; că unul şi acelaşi este Dumnezeul Noului şi Vechiului Testament; că moartea Lui are să săvîrşească mari lucruri; că iudeii au să sufere cea mai cumplită pedeapsă pentru răstignirea Lui şi pentru îndrăzneala lor, că au să fie chemate neamurile şi că iudeii au să cadă.

Domnul a spus această pildă îndată după pilda cu cei doi feciori2, ca şi prin această pildă să arate cît de mare e crima iudeilor, ca să arate că e cu lotul de neiertat.

1. Matei 21, 33-42.

2. Matei 21, 28-30.

- Pentru ce?

- Pentru că au fost întrecuţi de desfrînate şi de vameşi - şi cu mult -, deşi au avut parte de o atît de mare purtare de grijă.

OMILII LA MATI.I

7KI

Uită-te cît de mare e purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi cît de negrăită lenea lor! Dumnezeu a făcut ce trebuiau să facă lucrătorii: a împrejmuit via cu gard, a sădit-o şi toate celelalte. Puţin lucru a lăsat în seama lor: să aibă grijă de cele din vie, să păzească ce le-a dat. N-a fost uitat nimic, ci toate erau într-o desăvîrşită ordine. Deşi iudeii s-au bucurat de atîtea daruri din partea lui Dumnezeu, n-au cîştigat nimic de pe urma lor: i-a scos din Egipt, le-a dat legea, le-a ridicat Ierusalimul, le-a zidit templul, le-a făcut jertfelnicul. ,jŞi a plecat departe", adică a fost îndelung răbdător; nu i-a pedepsit totdeauna îndată pentru păcatele lor.

Numeşte „plecare departe" îndelunga Sa răbdare. )rA trimis slugile Sale", adică pe profeţi, „să ia rodul", adică ascultarea arătată prin fapte. Dar iudeii şi acum şiau arătat răutatea lor; nu numai că n-au dat rod după ce s-au bucurat de o atît de mare purtare de grijă - şi acesta-i semn de lenevie -, dar s-au purtat şi rău cu cei care au venit să ia rodul. Oamenii care nu pot să dea şi sînt datori nu trebuie să se mînie, nici să se supere, ci să se roage. Iudeii nu numai că s-au mîniat, dar şi-au mînjit şi mîinile cu sînge. Au dat altora pedepsele pe care trebuia să le primească ei. Dumnezeu a trimis apoi al doilea rînd de slugi şi al treilea rînd ca să arate şi răutatea lor şi bunătatea Lui. - Dar pentru ce n-a trimis îndată pe Fiul Lui? - Pentru ca ei să-şi recunoască păcatul săvîrşit faţă de cei trimişi mai înainte, să-şi potolească mînia şi să se ruşineze de venirea Lui. Mai sînt şi alte pricini.

Dar deocamdată să mergem mai departe.

- Ce înseamnă cuvintele „Poate se vor ruşina?"

- Nu înseamnă că Dumnezeu nu ştia ce au să-I facă Fiului Său -Doamne fereşte! - Nu! Prin aceste cuvinte a vrut să arate cît de mare e păcatul lor, că n-au nici o iertare. Deşi ştia că au să-L omoare, totuşi a trimis pe Fiul Său. Prin cuvintele: „Se vor ruşina"arată ce-ar fi trebuit să facă, că ar fi trebuit să se ruşineze de El. Şi în alt loc din Scriptură Dumnezeu spune: „Dacă, oare, vor auzi"3; nu grăieşte aşa pentru că nu ştia ce are să se întîmple, ci ca să nu spună unii din cei păcătoşi că spusele de mai înainte ale lui Dumnezeu i-au mînat cu sila la neascultare. în acest scop Se foloseşte Dumnezeu de cuvintele: ,fiacă oare" şi „poate". S-au purtat ca nişte nerecunoscători faţă de slujitori, dar ar fi trebuit să respecte vrednicia Fiului.

- Ce-ar fi trebuit să facă ei?

H.

hz. 2, r>.

782

SUNTUL IOAN GURA DE AUR

- Ar fi trebuit să alerge, ar fi trebuit să-şi ceară iertare pentru crimele săvîrşite! Dar nu, ei fac o crimă mai mare decît cea dinainte, alătură crimă de crimă; şi totdeauna crimele din urmă întunecă pe cele dinainte. Aceasta o arată şi Hristos, spunînd: „Umpleţi măsura părinţilor voştri"4. De demult profeţii le-au adus aceeaşi învinuire, zicînd: ,JWîinile voastre sînt pline de sînge"5; şi: „Sîngiuiri cu sîngiuiri se amestecă"6; şi: „Cei ce zidiţi Sionul cu sîngiuiri"7. Dar nu s-au înţelepţit, deşi au primit această mare poruncă: „Sâ nu ucizi"*, deşi li sa poruncit de nenumărate ori sâ se depărteze de acest păcat, deşi au fost îndrumaţi prin multe şi felurite mijloace la păzirea acestei porunci, ei nu şi-au lăsat obiceiul lor cel rău!

- Ce au spus slujitorii cînd L-au văzut pe Fiul?

- ,flaide să-L ucidem!"

Pentru ce? Ce vină mare sau mică I-aţi găsit? Pentru că v-a cinstit? Pentru că, Dumnezeu fiind, S-a făcut om pentru voi? Pentru că a făcut acele nenumărate minuni? Pentru că v-a iertat păcatele? Pentru că v-a chemat la împărăţia cerurilor?

Uită-te cît de mare este prostia lor pe lîngă necredinţa lor! Uită-te la pricina uciderii! E plină de nebunie, că spun: „Să-L ucidem şi va fi a noastră moştenirea"!

- Şi unde se sfătuiesc să-L omoare?

- Afară din vie!

II Ai văzut cum profeţeşte şi locul unde au să-L ucidă? „Şi scoţîndu-L afară Lau omorît".

Evanghelistul Luca spune că atunci cînd Hristos a rostit pedeapsa lucrătorilor acelora, iudeii au spus: „Să nu fie!"3 şi că Hristos a adăugat mărturia din Scriptură: „Privind la ei a zis: „Ce însemnează, dar, ceea ce s-a scris: „Piatra pe care n-au luat-o în seamă ziditorii, aceea s-a pus în capul unghiului?"10.

Matei, dimpotrivă spune că iudeii au pronunţat pedeapsa lucrătorilor acelora.

Nu-i o contrazicere între Luca şi Matei, că s-a întîmplat şi una şi alta. Iudeii au rostit şi sentinţa împotriva lor, dar dîndu-şi seama îndată de ce-au spus, au zis: „Să nu fie!". Hristos a pus înaintea lor cuvintele profetului David11, ca să-i convingă că vor fi negreşit pedepsiţi. Totuşi, 4. Matei 23, 32.

5. Isaia 1, 15. fi. Osea 4, 2.

7. Mih. 3, 10.

8. leş. 20, 13. !). Luca 20, 16.

10. Luca 20, 17.

11. Matei 2 \ , 42; Ps. 117, 21-22.

OMILII I.A M A I l.l

745

nici aşa Domnul nu le-a descoperit lămurit iudeilor că via va fi dată neamurilor, ca să nu le dea prilej de atac, ci lasă numai să se înţeleagă, cînd zice: „ Via o va da altora ". De aceea şi Domnul le-a spus asta prin pildă, ca înşişi iudeii să pronunţe sentinţa împotriva lor. Tot aşa s-a întîmplat şi cu David, cînd şi-a dat sieşi pedeapsa, în urma pildei spuse de Natan12.

Uită-mi-te şi acum cît de dreaptă este sentinţa. O pronunţă chiar cei care au să fie pedepsiţi.

Apoi, pentru ca iudeii să afle că pedeapsa aceasta nu e cerută numai de simţul de dreptate, ci că a prezis-o de mult şi că harul Sfîntului Duh şi Dumnezeu au hotărît-o, Hristos a adăugat profeţia lui David şi-i mustră spunîndu-le: „Niciodată n-aţi citit că piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta a ajuns în capul unghiului? De la Dumnezeu s-a făcut aceasta şi este minunat în ochii noştri"".

Prin toate acestea Hristos le-a arătat iudeilor că ei, pentru necredinţa lor, au să fie scoşi şi au să fie chemate neamurile. Aceasta le-a spus-o învăluit prin vindecarea fiicei cananeencei, prin mînzul asinei, prin vindecarea slugii sutaşului şi prin alte multe pilde. Aceasta o arată şi acum. De aceea a şi adăugat: ,J)e la Domnul s-a făcut aceasta şi este minunată în ochii noştri". Le-a spus mai dinainte că vor forma un singur popor neamurile care vor crede şi iudeii cîţi vor crede, cu toată deosebirea mare de pînă atunci dintre neamuri şi iudei. Apoi, ca să afle iudeii că cele ce se vor face nu sînt împotriva lui Dumnezeu, ci cu totul pe placul Lui, că vor fi minunate şi pline de uimire pentru cei ce le vor vedea, a adăugat: ,J)e la Domnul s-a făcut aceasta".

Hristos Se numeşte pe El „piatră", iar pe învăţătorii iudeilor, Editori"; aşa a spus şi Iezechiel: „Cei ce zidesc zidul şi-l spoiesc fură să fie bine făcut"14.

- Dar cum nu L-au băgat în seamă?

- Nu L-au băgat în seamă pentru că au spus despre Hristos: }yAcesta nu este de la Dumnezeu15; şi: >rAcesta amăgeşte poporul" ; şi: „Tu eşti samari-nean şi ai demon"17.

Apoi, ca să ştie iudeii că paguba nu se mărgineşte numai la scoaterea din vie, a adăugat şi pedepsele, zicînd: „Cel ce va cădea peste piatra aceasta se va sfărîma, şi peste cine va cădea ea îl va zdrobi"18.

12.

13.

14.

15.

12.

17.

18.

II Regi 12, 1-7.

Ps. 117, 21-22.

IeZ. 13, 10.

Ioan !), 10. 10. Ioan 7, Ioan 8, 4 H .

M a t e i 21, 11.

E vorba aici de două pieiri: una, aceea că iudeii s-au poticnit şi s-au smintit; acest înţeles îl au cuvintele: „Cel ce va cădea pe piatra aceasta"; alta, aceea a căderii lor în robie, a prăpădului de obşte şi a nenorocirilor ce au să vină peste ei,

OMILII I.A M A I l.l

746

pe care le-a arătat Hristos mai dinainte desluşit, zicînd: „// va zdrobi". Prin aceste cuvinte a făcut aluzie şi la învierea Lui. Profetul Isaia spune că Domnul învinuieşte via; în parabola aceasta, Domnul învinuieşte şi pe conducătorii poporului. în Isaia Domnul spune: „Ce trebuia să fac viei Mele şi nu i-am. făcut?"79. în altă parte spune iarăşi: „Ce greşeală au găsit părinţii voştri întru Mine?"20; şi iarăşi: „Poporul Meu, ce ţi-am făcut? Sau cu ce te-am supărat?"27 Prin aceste cuvinte Domnul arată nerecunoştinţa iudeilor; le arată că au răsplătit lui Dumnezeu cu rău, deşi s-au bucurat de toate binefacerile; în pilda lucrătorilor viei arată tot acelaşi lucru, dar cu mai multă tărie. Acum Domnul nu mai spune: „Ce trebuia să fac viei Mele şi nu i-am făcut?", ci îi pune pe iudei să declare ei că nu le-a lipsit nimic, îi pune pe ei să se osîndească singuri. Cînd iudeii i-au răspuns lui Hristos: „Pe cei răi cu rău îi va pierde şi via o va da altor lucrători", nu spun altceva decît aceasta, rostind împotriva lor o sentinţă definitivă. Ştefan le-a adus aceeaşi învinuire, care mai cu seamă i-a durut, că s-au bucurat pururea de multa purtare de grijă a lui Dumnezeu, dar ei au răsplătit cu rău pe Binefăcătorul lor22. Foarte puternică dovadă că nu e vinovat de osînda venită peste ei Cel ce i-a pedepsit, ci sînt de vină cei care au fost pedepsiţi. Acelaşi lucru îl arată şi Hristos acum şi prin pildă şi prin profeţie. Nu S-a mărginit să le spună numai pilda, ci a adăugat şi două profeţii, pe a lui David şi pe a Sa. Ce-ar fi trebuit să facă iudeii cînd au auzit aceasta? N-ar fi trebuit, oare, să I se închine? N-ar fi trebuit, oare, să se minuneze de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, atît cea din vechime cît şi cea de mai tîrziu? Dacă n-au ajuns cu nimic mai buni din acestea, n-ar fi trebuit, oare, să fie mai înţelepţi cel puţin de frica pedepsei? Dar iudeii n-au ajuns mai buni.

Ce s-a întîmplat mai departe? ,^uzindu-L, au înţeles că despre ei grăieşte. Şi căutînd să-L prindă s-au temut de popor, că îl aveau ca profet" . Şi-au dat seama arhiereii şi fariseii că de ei vorbeşte.

Uneori cînd voiau să-L prindă, Hristos pleca din mijlocul lor, fără să fie văzut; alteori, cînd Se arăta între ei, ţinea piept dorinţei lor arzătoare 19.

20.

21.

22.

23.

Isaia 5, 4.

Mih. 6, 3.

Mih. fi, 3.

Fapte 7, 50-53.

Matei 21, 45-46.

de a-L prinde. De aceea mulţimile minunîndu-se, ziceau: „Nu este, oare, Acesta Iisus? Iată vorbeşte pe faţă şi nimic nu-i spun"24.

Acum, pentru că arhiereilor şi fariseilor le era frică de popor, Domnul Se mulţumeşte cu atîta, nu mai face o minune, ca mai înainte, ca să plece din mijlocul lor fără să fie văzut. Nu voia să facă pe toate mai presus de fire, ca să-i încredinţeze pe oameni de întruparea Sa. Arhiereii şi fariseii însă nu s-au înţelepţit nici de la mulţime, nici de la cele spuse. Nu s-au temut nici de

< IMII.II I.A MA

747

11.1

mărturia profeţilor, nici de sentinţa ce şi-au dat-o, nici de părerea mulţimii. Atît de mult i-a orbit dragostea de putere, dragostea de slava deşartă şi căutarea celor vremelnice.

III Nimic nu ne pierde, nu ne aruncă aşa de uşor în prăpastie şi nu ne face să pierdem aşa de repede bunătăţile cele viitoare ca lipirea sufletului nostru de lucrurile cele pieritoare; şi nimic nu ne face să ne bucurăm şi de unele şi de altele ca alegerea bunătăţilor celor viitoare înaintea tuturor celor pămînteşti. Hristos a spus: „Căutaţi împărăţia lui Dumnezeu şi toate acestea se vor adăuga vouă" .

Dar chiar dacă nu ni s-ar adăuga acestea, n-ar trebui să dorim aşa bunurile cele trecătoare. Alegîndu-le, dar, pe cele nepieritoare, ni se adaugă şi cele pieritoare. Şi nici aşa unii nu se lasă convinşi, ci se aseamănă cu nişte pietre nesimţitoare; urmăresc umbre de plăcere.

Ce este26 plăcut pe lumea aceasta? Ce este încîntător? Vreau să vă vorbesc astăzi cu mai multă îndrăznire. Ingăduiţi-mă ca să aflaţi că viaţa aceea, în aparenţă grea şi împovărătoare, viaţa monahilor, viaţa celor ce s-au răstignit pentru lume27 este cu mult mai dulce, cu mult mai de dorit decît cea din lume, aparent plăcută şi încîntătoare. Martori îmi sînteţi voi înşivă, meseriaşi, militari şi toţi cîţi trăiţi fără să munciţi, toţi cîţi trăiţi în zadar, care vă petreceţi ziua şi noaptea la teatre, voi care adeseori vă doriţi moartea cînd vin peste voi necazuri mari şi supărări şi fericiţi pe cei din munţi, pe cei din peşteri, pe cei ce nu s-au căsătorit, pe cei ce duc o viaţă depărtată de afacerile lumeşti! Chiar dacă ocupaţiile acestea ale voastre par că dau drumul la nenumărate izvoare de plăceri şi de bucurii, totuşi odată cu ele dau naştere la tot atîtea săgeţi mai amare decît plăcerile şi bucuriile. Dacă te-ai îndrăgostit de o dansatoare suferi un chin mai cumplit decît dacă ai face nenumărate expediţii militare şi nenumărate călătorii îndepărtate. Ajungi într-o stare mai nenorocită decît un oraş asediat. Dar să nu 24. han 7, 25-26.

25. Matei 6, 33.

26. De aici începe partea morală: Despre monahi. Viaţa lor pare împovărătoare, dar e mai dulce decit viata care pare plăcută şi lesnicioasă.

27. Gal. (i, 1 4 .

mai vorbim acum de starea sufletească a acestora; să o lăsăm pe seama conştiinţei celor robiţi de astfel de patimi. Să vorbim de viaţa majorităţii oamenilor. Şi vom găsi că atît de mare e deosebirea dintre viaţa acestor oameni şi viaţa celor din munţi şi din pustiuri cît de mare e deosebirea dintre un port şi marea bîntuită necontenit de vîn-turi. Semnele prevestitoare ale traiului liniştit şi tihnit al monahilor le vezi chiar din locurile în care şi-au găsit sălaş. Au fugit de tîrguri, de oraşe, de zgomotul din ele şi s-au dus să trăiască în munţi. Traiul lor nare nimic comun cu cele din lume; nu suferă nimic din cele omeneşti: scîrbe lumeşti, dureri, griji, primejdii, uneltiri, gelozie, invidie, dragoste trupească; nimic din cele de acest fel. Acolo, în munţi, cugetă de pe acum despre împărăţia

< IMII.II I.A MA

748

11.1

cerurilor. Vorbesc cu dumbrăvile, cu munţii, cu izvoarele; dar înainte de toate acestea, cu Dumnezeu, înconjuraţi de tăcere şi linişte adîncă. în chiliile lor zgomot nu se aude. Sufletul lor, uşor şi curat, cu mult mai curat decît aerul cel mai proaspăt, nu-i bîntuit de nici o patimă, de nici o boală. Lucrarea lor, lucrarea aceea pe care o făcea Adam la început şi înainte de păcat, cînd era îmbrăcat cu slavă, cînd vorbea cu îndrăznire cu Dumnezeu, cînd locuia ţinutul acela plin de multă fericire. întrucît sînt mai prejos monahii de Adam cel de dinainte de călcarea poruncii, cînd a fost pus să lucreze în paradis? Adam n-avea nici o grijă lumească. Nici aceştia. Adam vorbea cu Dumnezeu cu conştiinţă curată. Tot aşa şi aceştia. Dar, mai bine spus, chiar cu mai multă îndrăznire decît Adam, cu cît se bucură şi de mai mare har prin dăruirea Duhului. Ar trebui să vedeţi cu propriii voştri ochi traiul acestor oameni. Dar pentru că nu vreţi, că vă place să trăiţi în oraş, în mijlocul zgomotelor, vă voi înfăţişa măcar cu cuvîntul o parte din traiul acelor oameni. Nici nu-i cu putinţă să vă vorbesc de întregul lor trai. Aceste stele ale lumii, cînd răsare soarele, dar, mai bine spus, cu mult înainte de răsăritul soarelui, se scoală din pat sănătoşi, cu mintea limpede şi treji - că nu-i necăjeşte supărarea, grija, durerea de cap, oboseala, roiul de afaceri; nimic din acestea, ci trăiesc ca îngerii în cer -, se scoală, aşadar, îndată din pat, veseli şi voioşi; alcătuiesc un singur corp, şi cu cugetul plin de bucurie cîntă cu toţii ca şi cum ar avea un singur glas, cîntă imne Dumnezeului universului, lăudîndu-L atît pentru binefacerile făcute lor cît şi pentru binefacerile făcute întregii lumi. încît, dacă vreţi, lăsîndu-1 pe Adam, să întrebăm: în ce se deosebeşte de îngeri corul acesta care cîntă pe pămînt şi spune: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pămînt pace, între oameni bunâvoire"28. îmbrăcămintea lor este vrednică de bărbăţia lor.

Nu se îmbracă cu haine care să se tîrîie după ei, cu haine moi, cu haine decoltate, ci îmbrăcămintea lor este îmbrăcămintea acelor fericiţi îngeri: a lui Ilie, a lui Elisei, a lui Ioan Botezătorul, a apostolilor; se îmbracă cu haine făcute de ei, unele din păr de capră, altele din păr de cămilă; unii din ei se mulţumesc numai cu piei, şi acestea lucrate de multă vreme. Apoi, cînd spun acele cîntări, plecîndu-şi genunchii, îl roagă pe Dumnezeu cel lăudat de ei pentru lucruri care nici nu le trec unora repede prin minte. Nu cer nimic pămîntesc, nici nu fac cuvînt de aşa ceva; cer să stea cu îndrăznire înaintea divanului celui înfricoşător de judecată, cînd va veni Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu, să judece viii şi morţii; să nu audă nici unul din ei glasul acela înfricoşător, care spune „/Va vă cunosc pe voi"29; să-şi termine viaţa aceasta obositoare cu conştiinţa curată şi cu multe fapte bune; să aibă vînturi bune în călătoria lor pe oceanul acestei vieţi.

Rugăciunea lor este condusă de părintele şi înaintestătătorul lor. Apoi, după ce au terminat acele sfinte şi neîntrerupte rugăciuni, cînd răsare soarele se scoală în picioare, se duce fiecare la lucrul său, adunînd din munca lor mult cîştig pentru ajutorarea celor nevoiaşi.

IV

29. Matei 25, 12. HO. Rom. (i, VA.

OMILII LA MATKI

7K7

Unde sînt acum cei care-şi cheltuiesc toată viaţa în dansuri diavoleşti, în cîntece desfrînate, cei care stau toată ziua la teatru? Mă ruşinez numai cînd miaduc aminte de aceia. Dar pentru slăbiciunea voastră trebuie să fac şi aceasta. Că şi Pavel zice: ,J)upă cum aţi făcut mădularele voastre roabe necurăţiei, tot aşa acum faceţi mădularele voastre roabe dreptăţii spre sfinţenie"30. Şi noi, dar, haide să punem faţă în faţă ceata femeilor desfrînate de pe scenă şi a tinerilor stricaţi cu ceata acestor fericiţi bărbaţi, ca să le vedem plăcerea lor, din pricina căreia mulţi tineri, trîndavi şi nepăsători, cad în mrejele acelor curtezane. Şi vom vedea că deosebirea dintre unii şi alţii este tot atît de mare cît de mare este deosebirea între cîntarea aceea nespus de dulce a îngerilor şi urletul cîinilor şi gro hăitui porcilor pe maidane. Prin gura unora grăieşte Hristos; prin limba celorlalţi grăieşte diavolul. Vrei să-mi spui că flautele acompaniază pc cei de pe scenă, chiar dacă vocea lor e stinsă, înfăţişarea neplăcută, obrajii umflaţi şi nervii tociţi?

La monahi însă răsună harul Duhului Sfînt, folosind gurile acelor sfinţi în loc de fluier, de ţiteră şi flaut. Dar, orice aş spune, nu-i cu putinţă să înfăţişez unor oameni lipiţi de lut şi de lucrurile făcute din lut plăcerile şi bucuriile monahilor.

De aceea aş voi chiar să iau pe unul din cei ce se dau în vînt după lucrurile acestea, să-1 duc acolo şi să-i arăt ceata acestor sfinţi şi n-ar mai avea nevoie de cuvintele mele. Dar chiar dacă vorbesc unor oameni de lut, totuşi voi încerca şi cu cuvîntul să-i smulg, cît de cît, din noroi şi din mocirlă. La teatru spectatorul se aprinde îndată de dragostea trupească. Ca şi cum n-ar fi de ajuns chipul desfrînatei ca să-i aprindă sufletul, îl mai aţîţă şi vocea ei. Printre monahi, chiar dacă sufletul ar avea astfel de porniri, sînt date toate îndată la o parte. La teatru nu numai vocea desfrînatei, nici numai chipul ei, ci şi hainele, mai mult decît acestea, îi tulbură pe spectatori. Dacă se duce la teatru un om sărac, unul din aceia lipiţi de lucrurile din lumea aceasta, din aceia pe care nu-i interesează mîntuirea sufletului lor, adeseori din pricina celor ce vede acolo se descurajează şi zice în el însuşi: „Desfrînată aceasta şi desfrînatul acesta, fii de bucătari şi de cizmari, ba adeseori chiar fii de slujnice, trăiesc în atîta desfătare; iar eu, om liber, din părinţi liberi, care trăiesc din muncă cinstită, nici în vis nu pot duce o astfel de viaţă". Şi pleacă de la teatru copleşit de tristeţe. Printre monahi aşa ceva nu se întîmplă, ci tocmai dimpotrivă. Cînd acelaşi om va vedea că feciori de oameni bogaţi, coborîtori din strămoşi vestiţi, se îmbracă cu haine cu care nu s-ar îmbrăca nici cei mai săraci dintre săraci, cînd îi va vedea că se bucură de îmbrăcămintea lor, gîndiţi-vă cît de mîngîiat va pleca, ce mîngîiere va avea pentru sărăcia lor! Iar dacă e bogat, pleacă înţelepţit, ajunge mai bun. In teatru însă, cînd cel sărac vede pe desfrînată încărcată de aur, se plînge şi jeleşte cînd ştie că femeia lui nu poate avea astfel de podoabe; iar cei bogaţi îşi dispreţuiesc şi-şi nesocotesc soţiile după ce au văzut pe această desfrînată. Cînd şi statura desfrînatei şi căutătura şi vocea şi mersul ei, cînd toate acestea aţîţă poftele spectatorilor, spectatorii pleacă de la teatru înfocaţi şi se întorc acasă cu sufletul robit. De aici ocările şi necinstea; de aici învrăjbirea dintre soţi, certurile şi uneori chiar moartea; de aici viaţa celor robiţi de desfrînatele de pe scenă, nu mai e viaţă; nu le mai plac soţiile, nu-şi mai iubesc copiii, căsniciile lor se întorc pe

OMILII LA MATKI

7K7

dos şi li se pare că-i supără chiar lumina soarelui. Cine pleacă însă dintre cetele monahilor nu duce cu sine astfel de porniri dezgustătoare. Soţia primeşte acasă pe bărbatul ei potolit, blînd, scăpat de toate plăcerile cele nebuneşti; vede că se înţelege cu el mai bine decît înainte.

Aşa sînt relele pe care le naşte ceata celor de pe scenă; aşa sînt bunătăţile pe care le naşte ceata celor din munţi şi din peşteri. Una face din oi lupi, cealaltă, din lupi miei.

Dar n-am spus încă nimic din plăcerile şi din bucuriile monahilor. Poate fi, oare, o plăcere mai mare ca aceea de a nu ţi se tulbura sufletul, de a nu te îndurera, de a nu te întrista, de a nu suspina? Să mergem însă mai departe şi să vedem ce plăcere pricinuieşte teatrul cu cîntecele şi spectacolele sale şi ce plăcere pricinuiesc cîntecele şi chipurile monahilor. Şi vom vedea că în teatru plăcerea ţine pînă seara, atît cît spectatorul stă în teatru; iar după ce s-a terminat spectacolul, plăcerea ce-o gustase îl

78!)

OMILII LA MATKI

chinuie mai cumplit decît înţepăturile de ace. Dincolo, printre monahi, plăcerea este mereu în floare şi neschimbată în sufletele celor ce-i primesc, înfăţiş area monahilor e înfăţişare de bărbaţi; locul în care locuiesc e plăcut; felul lor de trai, dulce; viaţa curată; cîntările frumoase şi duhovniceşti, pline de farmec. Toate acestea sînt pururea printre ei. Cei ce locuiesc aceste porturi fug de zgomotele mulţimii ca de furtună. Monahii nu cîntă numai şi se roagă, ci şi citesc. Privelişte încîntătoare pentru cei ce-i văd. După ce se termină slujba, unul ia în mîini pe Isaia şi stă de vorbă cu el; altul vorbeşte cu apostolii; altul citeşte cărţile alcătuite de alţii, filozofează despre Dumnezeu, despre univers, despre cele văzute, despre cele nevăzute, despre cele materiale, despre cele spirituale, despre nimicnicia vieţii acesteia, despre măreţia vieţii viitoare.

V Se hrănesc cu o hrană minunată; nu pun pe masa lor carne de vită, fiartă sau friptă, ci cuvintele lui Dumnezeu mai dulci decît mierea şi fagurele31, miere minunată şi cu mult mai bună decît mierea cea veche cu care se hrănea în pustie Ioan Botezătorul. Mierea aceasta n-o adună din flori nişte albine sălbatice, nici n-o depun în stupi după ce o fac bună la gust cu rouă, ci o pregăteşte harul Sfintului Duh, care în loc să o mai depună în căsuţe de ceară, în faguri şi în stupi, o depune în sufletele sfinţilor, ca, acela care voieşte, să o poată mînca necontenit şi în toată voia. Monahii, imitînd şi ei aceste albine, zboară în jurul fagurilor cărţilor sfinte şi culeg din ele multă plăcere. Iar dacă vrei să cunoşti dulceaţa mîncării lor, apropie-te de ei şi vei vedea ce lucruri plăcute şi bune la gust, ce lucruri de mireasmă duhovnicească ies din gurile lor. Gurile lor nu pot scoate un cuvînt de ruşine, de batjocură, un cuvînt aspru; ci toate cuvintele lor sînt vrednice de cer. N-ai greşi dacă ai compara gurile majorităţii oamenilor care fac afaceri în piaţă, care se dau în vînt după cele lumeşti cu canalele unei haznale, iar gurile monahilor acestora cu izvoare din care curge miere, din care izvorăşte apă curată. Iar dacă cuiva nu i-ar plăcea că am comparat gura majorităţii oamenilor cu canalele unei haznale, să ştie acela că i-am cruţat mult cînd am grăit aşa. Scriptura nu foloseşte această măsură, ci comparaţii cu mult mai tari, că spune: „Venin* de aspidă sub buzele lor şi groapă deschisă gîtlejul lor"32.

Gurile monahilor nu sînt ca acestea, ci pline de bună mireasmă.

Aşa sînt plăcerile şi bucuriile pe care le au monahii pe pămînt! Dar bucuriile cele de dincolo care cuvînt le va putea înfăţişa? Ce minte va putea înţelege moştenirea cea îngerească, fericirea cea negrăită, bunătăţile cele nespuse?

. 1 1.

/V IK, I I .

: v / . Rum. :i,

1. 1.

752

SFINTUL IOAN GURA DE AUR

Poate că pe mulţi v-au înflăcărat acum cuvintele mele şi v-au făcut să doriţi această frumoasă vieţuire! Ce folos că aveţi acest foc numai cînd sînteţi aici, dar vi se stinge flacăra şi vi se veştejeşte dorul acesta îndată ce ieşiţi de aici!

- Ce să fac să nu se întîmple asta?

- Cînd dragostea ţi-i fierbinte, du-te la îngerii aceia, înfierbînt-o şi mai mult.

Nu te va putea înflăcăra atît de mult cuvîntul meu cît vederea celor de acolo. Să nu-mi spui: „Să vorbesc cu femeia mea, să-mi rîn-duiesc mai întîi treburile!"

Amînarea aceasta e început de trîndăvie. Ascultă! Unul a vrut să-şi pună în rînduială treburile casei sale şi profetul Ilie nu l-a lăsat33. Dar pentru ce vorbesc eu de rînduirea treburilor gospodăreşti? Un ucenic a vrut să îngroape pe tatăl său şi Hristos nu i-a îngăduit34. Şi totuşi ce treabă ţi se pare mai de neapărată trebuinţă decît îngroparea tatălui?Dar nici pe aceasta n-a îngăduit-o.

- Pentru ce oare?

- Pentru că diavolul ne asaltează puternic, căutînd să se strecoare înăuntrul nostru. Dacă reuşeşte să stăm puţină vreme trîndavi şi să amî-năm, apoi ne face şi mai mare trîndăvia. De aceea cineva ne îndeamnă: ,JNu amina de pe o zi pe alta"35. Dacă nu amîni, vei săvîrşi fapte bune din ce în ce mai multe şi-ţi vei pune în bună rînduială şi treburile gospodăriei tale. Hristos a spus: „Căutaţi împărăţia lui Dumnezeu şi toate acestea se vor adăuga vouă"36. Dacă sîntem fără de grijă cînd vedem că alţii îşi neglijează treburile lor şi se ocupă de ale noastre, cu mult mai fără de grijă vom fi cînd Dumnezeu Se îngrijeşte de treburile noastre şi poartă grijă de ele. Nu te îngriji, dar, de treburile tale, ci lasă-le în grija lui Dumnezeu! Dacă te îngrijeşti tu de ele, te îngrijeşti ca om; dar dacă Dumnezeu poartă grijă de ele, poartă grijă de ele ca Dumnezeu. Nu te îngriji de ele, neglijînd treburile de mai mare însemnătate, pentru că atunci nici Dumnezeu nu va purta multă grijă de treburile tale. Ca să aibă multă grijă de ele lasă-I-le pe toate în seama Lui! Dacă neglijezi însă pe cele duhovniceşti şi te îndeletniceşti cu treburile tale, Dumnezeu nu va purta multă grijă de treburile tale. Deci, dacă vrei să-ţi meargă bine treburile tale şi să scapi de orice grijă, îndeletniceşte-te cu cele duhovniceşti, dispreţuieşte pe cele lumeşti!

Făcînd aşa, vei avea şi pămîntul odată cu cerurile şi vei dobîndi şi bunătăţile cele viitoare, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea, în vecii vecilor, Amin.

33. /II Regi 19, 20.

34. Matei 8, 21-22.

3.r>. Inţ. Sir. .r>, 8.

36. M.tici 6, 33.

OMILIA LXIX

„Şi răspunzînd Iisus a grăit iarăşi în pilde: „Asemănatu-s-a împărăţia cerurilor unui împărat, care a făcut nuntă fiului său. $i a trimis slugile sale ca să cheme pe cei poftiţi la nuntă şi n-au voit să vină. Iarăşi a trimis pe alte slugi, zicînd: „Spuneţi celor chemaţi: Am gătit ospăţul meu; juncii mei şi

753

SFINTUL IOAN GURA DE AUR

ceie îngrăşate ale mele s-au junghiat şi toate sînt gata! Veniţi la nuntă!" Dar ei, neţinînd seamă, s-au dus unul la ţarina sa, altul la neguţătoria lui; iar ceilalţi, prinzînd pe slugile lui, leau ocărit şi le-au omorît. Şi auzind împăratul s-a mîniat şi trimiţînd ostile sale a pierdut pe ucigaşii aceia şi cetatea lor a ars-o. Atunci a zis slugilor sale: „Iată nunta este gata, dar cei poftiţi n-au fost vrednici. Deci mergeţi la răspîntiile drumurilor şi pe cîţi veţi afla, chemaţi-i la nuntă". Şi ieşind slugile acelea la răspîntii, au adunat pe toţi cîţi au aflat, şi buni şi răi, şi s-a umplut casa de oaspeţi! Iar împăratul intrînd să vadă pe oaspeţi, a văzut acolo un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă. Şi i-a zis: „Prietene, cum ai intrat aici neavînd haină de nuntă?" Iar el tăcea. Atunci împăratul a zis slugilor: „Legîndu-i mîinile şi picioarele, luaţi-1 şi aruncaţi-1 în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plîngerea şi1 scrîşnirea dinţilor. Că mulţi sînt chemaţi, dar puţini aleşi" I Ai văzut cîtă deosebire este între fiu şi slugi şi în pilda de mai înainte şi în pilda aceasta? Ai văzut cît de mult se aseamănă aceste două pilde, dar şi cît de mult se deosebesc? Şi pilda aceasta ca şi cealaltă arată îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, marea Lui purtare de grijă şi nerecunoştinţa iudeilor. Dar are ceva mai mult decît cealaltă. Vesteşte mai dinainte şi căderea iudeilor şi chemarea neamurilor; în afară de aceasta mai arată cîtă nevoie este de o viaţă virtuoasă şi cît de mare e pedeapsa celor ce n-au grijă de purtarea lor. Şi este bine că pilda aceasta vine după cealaltă. Pentru că în pilda de mai înainte Hristos a spus: „Şi se va da neamului care va face roadele ei"2, în pilda aceasta arată şi cărui neam se va da via; şi nu numai aceasta, ci arată iarăşi şi negrăita purtare de grijă de iudei. în cealaltă pildă se părea că numai înainte de răstignire îi cheamă pe iudei; în ilda aceasta Se sileşte să-i cheme chiar după ce iudeii L-au ucis pe •omnul. Cînd trebuia să le dea pedeapsa aceea prea cumplită, atunci îi cheamă la nuntă şi-i cinsteşte cu cea mai înaltă cinste. în pilda cealaltă n-a chemat întîi neamurile, ci pe iudei, în pilda aceasta la fel. Dar după cum în pilda cealaltă atunci a dat altora via cînd iudeii n-au vrut să-L primească, ci chiar L-au ucis cînd a venit la ei, tot aşa şi în pilda aceasta, atunci a chemat pe alţii la nuntă cînd iudeii n-au vrut să vină. Poate fi, oare, o nerecunoştinţa mai mare ca a lor? Să fie chemaţi la nuntă şi să nu vină! Cine n-ar vrea să vină la nuntă, la nunta unui împărat,a unui împărat care face nuntă fiului său? Poate că cineva m-ar întreba: - Pentru ce Hristos a vorbit aici de nuntă?

- Ca să cunoşti cîtă grijă are Dumnezeu de noi, cît de mult ne doreşte; ca să cunoşti cîtă strălucire au cele din împărăţia Sa; că acolo nimic nu-i trist, nimic

E

754

SFINTUL IOAN GURA DE AUR

dureros, ci toate sînt pline de bucurie duhovnicească. De aceea şi Ioan Botezătorul îl numeşte pe Hristos Mire3; de aceea şi Pavel spune: „Că v-am logodit unui singur bărbat"4; şi iarăşi: „Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică"5.

- Dar pentru ce spune că mireasa nu-i logodită cu Tatăl, ci cu Fiul?

- Pentru că mireasa care-i logodită cu Fiul este logodită şi cu Tatăl.

Scriptura nu face deosebire; grăieşte cînd într-un fel cînd în altul, pentru că Tatăl şi Fiul sînt de aceeaşi finţă. în pilda aceasta Hristos a vorbit şi de învierea Sa. Pentru că mai înainte vorbise de moartea Sa, arată că după moartea Sa este nunta şi atunci este Mire.

Dar nici aşa iudeii n-au ajuns mai buni, nici mai blînzi. Poate fi, oare, o răutate mai mare?

Aceasta este a treia acuzaţie adusă iudeilor. Prima acuzaţie, că au omorît pe profeţi; a doua, că au omorît pe Fiul; a treia, că n-au venit la nuntă cu toate că au fost poftiţi la nuntă chiar de Cel ucis, de Cel pe Care ei îl uciseseră, ci au născocit o mulţime de scuze: că şi-au cumpărat pereche de boi, că şi-au luat ţarine, că s-au însurat. Deşi scuzele lor par întemeiate, totuşi noi învăţăm de aici un lucru: Oricît de grabnice şi de necesare ar fi treburile noastre, să nu le punem niciodată mai presus de cele duhovniceşti. împăratul nu i-a poftit la nuntă în ziua nunţii, ci cu mult înainte de nuntă. Că 2. Matei 21, 43.

3. ioan 3, 29.

4. // Cor. 1 1 , 2 . .r>.Efes. ,r>, 32.

se spune în pildă: „Spuneţi celor chemaţi!"; şi iarăşi: „Chemaţi pe cei poftiţi".

Aceasta le măreşte şi mai mult vina.

- Dar cînd şi prin cine au fost chemaţi?

- Prin toţi profeţii, apoi prin Ioan Botezătorul - Ioan îi trimitea pe toţi iudeii la Hristos, spunîndu-le: >yAcela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez"6, - şi prin Fiul: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni"7; şi: ,J)e însetează cineva, să vină la Mine şi să bea"8. I-a chemat nu numai cu cuvîntul, ci şi cu fapta; iar după înălţarea Sa la cer, prin Petru şi prin ceilalţi apostoli. Pavel spune: „Cel ce a lucrat prin Petru la chemarea celor tăiaţi împrejur, Acela a lucrat şi prin mine la chemarea neamurilor"9. Pentru că iudeii, cînd L-au văzut pe Fiul, s-au mîniat şi L-au omorît1", de aceea Dumnezeu îi cheamă din nou prin slugile Sale. Şi la ce-i cheamă, oare? La osteneli, la oboseli, la sudori? Nu! La veselie! Le spusese: Juncii mei şi cele îngrăşate ale mele s-au junghiat". Uită-te cît de bogat este ospăţul! Cît de mare e dărnicia! Şi nici aceasta nu i-a făcut să se ruşineze, ci, cu cît era mai îndelung răbdător, cu atît se împietreau mai mult la inimă! N-au venit, nu pentru că erau ocupaţi, ci pentru că s-au trîndăvit.

- Dar atunci pentru ce unii din cei poftiţi la nuntă spun că s-au căsătorit, iar alţii că şi-au cumpărat perechi de boi? Acestea-s doar treburi!

- Nu-s deloc treburi. Cînd ne cheamă treburile cele duhovniceşti nici o treabă nu este de neapărată trebuinţă.

755

SFINTUL IOAN GURA DE AUR

După părerea mea cei poftiţi la nuntă s-au folosit de aceste scuze să-şi acopere lenevia lor. Grozăvia nu-i numai aceea că n-au venit la nuntă, ci alta, cu mult mai grozavă şi mai nebunească, ca au bătut, au ocărit şi au omorît slugile.

Cei poftiţi la nuntă sînt mai răi decît lucrătorii viei. Slugile din pilda de mai înainte veniseră să ceară venitul şi roadele viei şi au fost ucise; slugile din pilda aceasta au venit să-i cheme la nunta Celui ucis de ei şi au fost ucise şi ele. Poate fi, oare, o nebunie mai mare? Mustrarea aceasta le-o face şi Pavel, zicînd: „Care şi pe Domnul L-au ucis şi pe profeţii lor şi ne-au prigonit şi pe noi"11.

Apoi, ca nu cumva cei poftiţi la nuntă să spună: „Nu venim la nunta Ta, pentru că Tu eşti împotriva lui Dumnezeu", ascultă cum îi poftesc vornicii: „Tatăl face nuntă! El vă pofteşte!"

- Ce s-a întîmplat după aceasta? fi. Ioan 3, 30.

7. Matei 11, 28.

8. Ioan 7 , 37.

9. Gal. 2, 8.

10. Matei 21, 38-39.

- Pentru că n-au vrut să vină, ba dimpotrivă au mai şi ucis pe cei trimişi la ei, împăratul le-a ars oraşele, a trimis oşti şi i-a ucis.

Hristos a spus acestea ca să vestească mai dinainte cele ce aveau să se întîmple sub Vespasian12 şi Tit13, pentru că, necrezînd în El, au mîniat pe Tatăl; Tatăl îi pedepseşte. Distrugerea Ierusalimului n-a avut loc îndată după omorîrea lui Hristos, ci după patruzeci de ani, ca să arate îndelunga Lui răbdare; după ce au ucis pe Ştefan, după ce au omorît pe Iacov, după ce şi-au bătut joc de apostoli. Ai văzut cum s-au adeverit cuvintele lui Hristos? Ai văzut cît de degrabă? S-au împlinit încă pe cînd trăia Ioan Evanghelistul, pe cînd trăiau mulţi din cei care au fost împreună cu Hristos. Au fost martori ai celor întîmplate cei care L-au auzit pe Hristos rostind aceste cuvinte.

Dar uită-te la nespusa purtare de grijă a lui Dumnezeu faţă de iudei! A sădit vie, a înzestrat-o cu tot ce-i trebuia, a desăvîrşit-o. Cînd i-au ucis slugile, a trimis alte slugi; cînd le-au ucis şi pe acelea, a trimis pe Fiul Său; după ce şi Fiul a fost ucis, Tatăl îi cheamă la nuntă; dar n-au voit să vină; apoi a trimis alte slugi; dar ei le-au ucis şi pe acelea. Şi numai atunci îi ucide şi pe ei, cînd nu li se mai putea vindeca boala. Că boala lor era de nevindecat se vede de acolo că ei n-au crezut, în timp ce desfrînatele şi vameşii au crezut. Deci iudeii sînt osîndiţi nu numai pentru că au săvîrşit acele nelegiuiri, ci şi pentru că alţii au putut săvîrşi fapte bune.

Iar dacă cineva ar spune că neamurile au fost chemate îndată după înviere, nu după ce au fost biciuiţi apostolii, după ce au suferit multe de la iudei - că după înviere le-a spus lor Hristos: ,JMergeţi, învăţaţi toate neamurile"14 -, voi răspunde că şi înainte de răstignire şi după răstignire pe iudei i-a chemat întîi. înainte de răstignire Hristos spune ucenicilor Săi: „Mergeţi la oile cele pierdute ale casei luilsrail"15; după răstignire iarăşi nu i-a oprit pe apostoli să-i cheme pe 12. Vespasian, împărat roman (69-79).

Vi. Tit, împărat roman, fiul lui Vespasian ("t" 81).

14. Matei 28, 19.

15. Matei 10, 6.

16. Matei 28, 19.

17. Fapte 1, 8.

18. Gal. 2, 8.

756

SFINTUL IOAN GURA DE AUR

iudei, ci chiar le-a poruncit,deşi le spusese: Jnvăţaţi toate neamurile" , pentru că atunci cîndS-a înălţat la cer le-a spus ca pe iudei să-i cheme întîi: „Veţi lua putere, venind Sfintul Duh peste voi,şi-Mi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea pînă la marginile pămîntului" ; iar Pavel spune: „Cel Ce a lucrat prin Petru la chemarea celor tăiaţi împrejur, Acela a lucrat şi prin mine la chemarea neamurilor"18. De aceea apostolii s-au îndreptat mai întîi spre iudei, stînd multă vreme în Ierusalim; apoi, fiind alungaţi, s-au împrăştiat printre neamuri.

II Tu uită-te şi aici la bunătatea lui Dumnezeu! A spus: „Pe cîţi îi veţi afla, chemaţi-i la nuntă!". Mai înainte, după cum am spus, apostolii, trăind mai mult în Iudeea, au propovăduit şi iudeilor şi neamurilor. Dar pentru că iudeii continuau să uneltească împotriva apostolilor, ascultă-1 pe Pavel cum interpretează pilda aceasta! Pavel grăieşte aşa: „ Vouă trebuia să se grăiască întîi cuvîntul lui Dumnezeu; dar pentru că v-aţi judecat nevrednici pe voi înşivă, iată ne întoarcem la neamuri"19. De aceea a spus şi Hristos: „Nunta este gata, dar cei poftiţi n-au fost vrednici". Ştia şi mai dinainte că iudeii nu vor fi vrednici; dar a trimis să-i cheme, ca să nu le rămînă nici o scuză neruşinată de împotrivire; deşi ştia ce au să facă iudeii, totuşi a trimis şi a venit la ei mai întîi, ca lor sâ le închidă gura, iar pe noi să ne înveţe să plinim toate, chiar dacă n-ar avea nimeni de cîştigat de pe urma muncii noastre.

Dar pentru că iudeii n-au fost vrednici, de aceea Hristos a spus: ,J)uceţi-vă la răspîntiile drumurilor şi pe cîţi veţi afla, chemaţi-i; pe oricine aţi întilni, pe cei lepădaţi". Că doar spusese în nenumărate rînduri: ,£>esfrînatele şi vameşii vor moşteni împărăţia cerurilor"20; şi: „Cei dintîi vor fi pe urmă şi cei de pe urmă, întîi"21. A arătat că pe bună dreptate se face aceasta. Ceea ce-i ustura mai mult decît toate pe iudei şi ceea ce-i rodea mai cumplit decît distrugerea Ierusalimului era că vedeau neamurile intrînd în drepturile lor şi în drepturi mai mari decît ale lor.

Apoi, ca să nu creadă neamurile că se pot mîntui numai prin credinţă, Hristos le vorbeşte şi de osînda faptelor rele; celor care n-au crezut încă le spune să se apropie cu credinţă, iar celor care au crezut le spune să se îngrijească de viaţa şi de faptele lor. Viaţa şi fapta sînt haină de nuntă; chemarea este har al lui Dumnezeu.

- Dar pentru ce-i mai cercetează cu atenţie pe cei poftiţi la nuntă?

- Pentru că chemarea şi curăţirea sînt un har al lui Dumnezeu; dar a rămîne chemat şi curat îmbrăcat atîrnă de rîvna celor care au fost chemaţi. Chemarea nu se datoreşte vredniciei omului, ci harului. Ar trebui, dar, să răsplătim lui Dumnezeu pentru harul ce ni l-a dat şi să nu arătăm atîta răutate, după ce ne-a cinstit.

- Dar eu, mi s-ar putea spune, nu m-am bucurat de atîtea bunătăţi ca iudeii.

- Te-ai bucurat de bunătăţi mult mai mari. Ai primit, dintr-o dată, fără să fii vrednic, bunătăţile pe care poporul iudeu le-a primit în decursul întregii lui istorii.

19. Fapte 13, 46.

20. Matei 21, 31.

2 1 . Matei 19, M ) .

757

SFINTUL IOAN GURA DE AUR

De aceea şi Pavel spune: ,JSleamurile să slăvească pe Dumnezeu pentru milă"22.

Ai luat ce li se cuvenea lor. De aceea şi pedeapsa e mai mare pentru ei, că n-au împlinit poruncile lui Dumnezeu. După cum cei ^poftiţi la nuntă au ocărit pe împărat pentru că n-au venit, tot aşa şi tu 11 ocărăşti dacă, după ce ai fost chemat, te aşezi la ospăţulLui de nuntă cu o viaţă stricată. A te duce la nuntă cu haine murdare, aceasta înseamnă: a pleca de pe lumea aceasta avînd o viaţă necurată.

De aceea şi tăcea cel ce intrase la nuntă fără haină de nuntă. Vezi că deşi păcatul lui sărea în ochi, totuşi Dumnezeu nu-1 pedepseşte înainte de a-şi fi rostit însuşi păcătosul pedeapsa? Că s-a osîndit singur prin aceea că n-a avut ce să răspundă; şi astfel este dat chinurilor celor groaznice. Cînd auzi că a poruncit să-1 arunce în întunericul cel mai din afară, nu socoti că numai aceasta îi este pedeapsa, că l-a trimis doar acolo în locul acela întunecos, ci şi acolo unde-i plîngerea şi scrîşnirea dinţilor. Iar prin plîngerea şi scrîşnirea dinţilor arată că chinurile acelea sînt cu neputinţă de îndurat.

Auziţi voi toţi cîţi vă împărtăşiţi cu sfintele taine, cîţi aţi venit la ospăţul cel de nuntă şi aveţi sufletul îmbrăcat cu fapte murdare! Auziţi de unde aţi fost chemaţi? De la răspîntiile drumurilor! Ce sînteţi? Nişte ologi, nişte betegi la suflet, ceea ce-i cu mult mai cumplit decît beteji-ciunea trupului. Ruşinează-te de bunătatea Celui Ce te-a chemat! Nimeni să nu rămînă aici cu haine murdare, ci să-şi cureţe haina sufletului. Auziţi, femei! Auziţi, bărbaţi! Nu avem nevoie de hainele acestea ţesute cu aur, care ne împodobesc trupul, ci de hainele acelea ce ne împodobesc sufletul. Atîta vreme cît ne împodobim trupul e greu să ne împodobim sufletul. Nu e cu putinţă ca în acelaşi timp să ne împodobim şi sufletul şi trupul. Nu e cu putinţă ca în acelaşi timp să slujim şi lui mamona şi să ascultăm şi de Hristos aşa cum trebuie! Să aruncăm deci de pe noi această cumplită tiranie. N-ai îndura cu linişte să vezi pe unul că îţi împodobeşte casa atîrnîndu-i perdele de aur, dar pe tine te lasă să stai gol în zdrenţe. Şi iată, acum aceasta o faci tu cu tine însuţi. Iţi împodobeşti casa sufletului tău, adică trupul, cu fel de fel de stofe, iar sufletul îl laşi să stea îmbrăcat în zdrenţe. Nu ştii că trebuie să împodobeşti mai mult pe împărat decît pe ostaş? Pentru împodobirea ostaşului se fac stofe de in; pentru împărat, purpură şi coroană. Tot aşa şi tu. Imbracă-ţi trupul cu o îmbrăcăminte mai proastă, dar sufletul îmbracă-ţi-1 cu purpură. Punei coroana şi aşazâ-1 într-o trăsură înaltă şi strălucitoare. Acum însă tu faci cu totul dimpotrivă. împodobeşti ostaşul, trupul, cu fel de fel de podoabe, dar pe împărat, sufletul, îl laşi să se tîrîie legat în urma patimilor celor păcătoase. Nu te gîndeşti, oare, că ai fost chemat la nuntă, şi la nunta lui Dumnezeu? Nu te gîndeşti, oare, 22. Rom. l.r>, !).

2'A. De aici începe partea morală: Despre judecată, despre a ne îngriji de minte şi de suflet şi a dispreţui cele trupeşti. /'.' cu neputinţă să-ţi împodobeşti şi trupul şi in acelaşi timp să-ţi împodobeşti şi sufletul şi mintea.

că în aceste săli de ospăţ sufletul poftit la nuntă trebuie să intre îmbrăcat cu haine brodate cu aur?

III

758

SFINTUL IOAN GURA DE AUR

Vrei să-ti arăt oameni îmbrăcaţi asa, oameni care au haină de nuntă?

Amintiţi-vă de sfinţii aceia despre care v-am vorbit înainte, care se îmbracă cu haine de păr, care locuiesc pustia. Aceştia sînt mai ales aceia care au haină de nuntă. Se va vedea aceasta din cele ce voi spune: Oricît de multă porfiră le-ai da lor, nu o vor primi. După cum un împărat s-ar îngreţoşa de hainele peticite ale unui sărac, dacă i s-ar porunci să le îmbrace, tot aşa şi monahii aceia se îngreţoşează de purpură. Ştirbirea nu le vine din altă parte, ci de acolo că-şi cunosc frumuseţea îmbrăcămintei lor. De aceea dispreţuiesc ca pe o pînză de păianjen mantia de purpură. îmbrăcămintea lor de sac i-a învăţat aceasta. Deşi se îmbracă în sac, sînt cu mult mai presus, cu mult mai strălucitori decît împăraţii.

De-ai putea deschide porţile minţii lor, de-ai putea să le vezi sufletul şi toată podoaba dinăuntru, ai cădea cu faţa la pămînt, că ţi-ar lua ochii strălucirea frumuseţii lor interioare, lumina hainelor lor şi străfulgerarea conştiinţei lor. Aş putea vorbi şi de alţi bărbaţi mari şi minunaţi din vechime; dar pentru că pe oamenii care nu se pot înălţa la cele spirituale îi conving mai repede exemplele din faţa ochilor lor, de aceea vă trimit la locuinţele acestor monahi. Pe fetele lor nu veti zări tristeţea, pentru că, zidindu-şi colibele lor în ceruri, sălăşluiesc departe de necazurile şi scîrbele din lume; duc război împotriva diavolului şi, ca şi cum ar dansa, aşa se războiesc cu el. De aceea, pentru că duc război, şi-au făcut colibe şi au fugit de oraşe, de pieţe, de case. Ostaşul de pe cîmpul de luptă nu poate să locuiască în casă, ci îşi face un sălaş vremelnic şi aşa locuieşte, pentru că are să plece îndată de acolo. Aşa locuiesc toţi monahii aceia; cu totul altfel decît noi; că noi nu trăim ca şi cum am trăi într-o tabără de luptă, ci ca şi cum am trăi într-un oraş paşnic. Cine pune, oare, într-o tabără de luptă temelii? Cine zideşte, oare, casă pe care are s-o părăsească puţin mai tîrziu? Nimeni! Dimpotrivă, dacă ar încerca cineva să facă aşa ceva ar fi ucis ca trădător. Cine cumpără într-o tabără de luptă hectare de pămînt? Cine încheie afaceri? Nimeni! Şi pe bună dreptate. „Ai venit ca să lupţi, i se poate spune, nu să faci negoţ! Pentru ce te osteneşti într-un loc pe care-1 vei părăsi peste cîtăva vreme? Fă aceasta cînd ne vom întoarce în tară!" Aceste cuvinte ti le spun şi eu acum: Fă aceasta cînd ne vom duce în cetatea cea de sus. bar, mai bine spus, acolo nu trebuie să te osteneşti; împăratul cel ceresc va face lotul pentru tine. Aici pe pămînt e de ajuns să ai

798

SFINTUL IOAN GURA UE AUR

numai o groapă şi să o întăreşti; de locuinţă nici nu-i nevoie. Ai auzit ce viaţă duc sciţii! Trăiesc tot timpul în căruţă. Ai auzit ce viaţă duc popoarele nomade! Aşa ar trebui să trăiască creştinii. Să trăiască întocmai ca nişte călători pe pămînt, războindu-se cu diavolul, dezlegînd pe cei ţinuţi robi de el; să se scape de toate grijile lumeşti. Pentru ce-ţi faci casă, omule? Ca să te legi şi cu mai multe lanţuri?

Pentru ce ascunzi aurul în pămînt? Ca să chemi pe vrăjmaş împotriva ta? Pentru ce te împrejmuieşti cu ziduri? Ca să-ţi faci închisoare? Dar, dacă ţi se par a fi grele acestea, să mergem la colibele sfinţilor acelora, ca să vedem cu fapta cît sînt de uşoare toate. Ei îşi fac colibe. Dacă trebuie să le părăsească, le părăsesc cum părăsesc ostaşii taberele cînd se termină războiul. Aşa trăiesc sfinţii aceştia! Dar, mai bine spus, tabăra lor e cu mult mai plăcută. Că e mai plăcut să vezi o pustie plină de colibele monahilor, decît să vezi o tabără în care ostaşii întind corturi, înfig suliţe, atîrnă de vârful suliţelor fîşii de pînză de culoare galbenă, decît să vezi mulţime de oameni cu coifuri de aramă pe cap, cu piepturile strălucind de scuturi, înfăşuraţi numai în fier, decît să vezi un cort împărătesc făcut în grabă, o cîmpie întreagă acoperită de lume care mănîncă şi cîntă. Nu e atît de plăcută priveliştea aceasta ca cealaltă, de care-ţi vorbesc acum. Dacă ne-am duce în pustie ca să vedem corturile acestor ostaşi ai lui Hristos, nu vom vedea corturi întinse, nici vîrfuri de suliţe, nici cort împărătesc făcut din stofe de aur, ci vom vedea că pustia în care locuiesc aceşti ostaşi ai lui Hristos este tot atît de minunată şi frumoasă ca şi un pămînt pe care ai întinde frumuseţea multor ceruri.

Că locuinţele lor nu sînt mai prejos de ceruri; îngerii şi Stăpînul îngerilor se pogoară la ei. Dacă au venit la Avraam, la un om care avea soţie şi hrănea copii, pentru că era primitor de străini, cu atît mai mult vin aici şi dănţuiesc cu ei dansul cel cu cuviinţă, pentru că găsesc la ei cu mult mai multă virtute, pentru că găsesc oameni care s-au lepădat de trup, care dispreţuiesc trupul, deşi sînt în trup. La masa lor lăcomia nu-şi găseşte loc; masa lor e plină de filozofie; nu curg pîraie de sînge, nu se taie came, nu se aude de dureri de cap de pe urma băuturii, nu se văd mîncăruri drese; nu simţi mirosuri de carne friptă, nici fum înecăcios; nu se văd alergături, zgomote, tulburări şi strigăte supărătoare; pe masa lor, pîine şi apă; apa, din izvor curat; pîinea, din munca mîinilor lor; iar dacă vor să mănînce ceva deosebit, mănîncă fructe; mai mare e plăcerea la mesele lor decît la mesele împăraţilor; la mesele lor nu te temi şi nu îţi este frică de nimeni; nu te ţine de rău boierul, nu te mînie soţia, nu te supără copilul, nu se rîde în gura mare, nu te îngîmfă mulţimea linguşitorilor; masa aceea e lipsită de o astfel de tulburare; e masă de îngeri; sub ei au numai iarbă, aşa cum a avut Hristos în pustie cînd a hrănit mulţimile. Mulţi nu-şi fac nici acoperiş, ci în loc de acoperiş au cerul; în loc de lumina opaiţului au luna; n-au nevoie nici de ulei, nici de opaiţ, că luna le dă de sus o lumină vrednică de ei.

IV Cînd îngerii din cer privesc la masa lor, îngerilor le place şi se veselesc.

Dacă îngerii se bucură de un păcătos care se pocăieşte24, cum nu se vor bucura de atîţia drepţi care trăiesc ca ei? La ei nu-i nici stăpîn, nici rob; toţi sînt robi, toţi sînt stăpîni. Să nu socoteşti o enigmă cuvintele mele; sînt robi unii altora, stăpîni unii altora. Cu lăsarea serii nu se lasă şi în sufletul lor tristeţea, aşa cum li se întîmpla multor oameni care se gîndesc la grijile pricinuite de necazurile zilnice.

După cină nu-i cuprinde teama de tîlhari, nu încuie uşile, nu trag zăvoarele, nici nu se tem de altele de care se tem oamenii: să stingă cu grijă luminile şi focurile,

ca nu cumva o scînteie să le aprindă casa. Convorbirile lor sînt la fel de liniştite şi de potolite. Nu vorbesc ca noi de lucruri care nu-i privesc. Nu spun: „Cutare a ajuns mare dregător; cutare şi-a pierdut slujba; cutare a murit; cutare a dobîndit o moştenire" şi altele de acest fel. Nu! Ei vorbesc totdeauna de cele viitoare şi filozofează. Şi, ca şi cum ar locui în altă lume, ca şi cum s-ar fi mutat în cer, ca şi cum ar trăi acolo, aşa vorbesc despre toate cele de acolo, despre sînurile lui Avraam, despre cununile sfinţilor, despre vieţuirea împreună cu Hristos; despre cele din lumea aceasta nici pomenire, nici cuvînt; ci, după cum pe noi nu ne interesează ce fac furnicile în muşuroaiele lor, tot aşa nici pe ei nu-i interesează ce facem noi, ci-i interesează împăratul cel de sus, războiul ce-1 au de dus, uneltirile diavolului, faptele mari pe care sfinţii le-au săvîrşit. în ce ne deosebim noi de furnici cînd ne comparăm cu ei? După cum acelea se îngrijesc de trupurile lor, tot aşa şi noi. Şi de-am face numai atîta! Dar noi facem lucruri cu mult mai rele, că nu ne îngrijim numai de cele de neapărată trebuinţă, ca furnicile, ci şi de cele de prisos. Că furnicile trăiesc din cîştigul cinstit al muncii lor; noi, din răpiri; şi nici cu furnicile nu ne asemănăm, ci cu leii şi leoparzii; dar, mai bine spus, sîntem mai răi decît aceste fiare. Fiarelor acestora natura le-a dat să se hrănească aşa; pe cînd pe noi, oamenii, Dumnezeu ne-a cinstit cu raţiune şi egali, dar am ajuns mai răi decît fiarele. Sîntem deci mai răi decît animalele necuvîntătoare; monahii aceia sînt însă egali cu îngerii, străini de toate cele de aici şi trecători pe acest pămînt. Se deosebesc cu totul de noi şi în îmbrăcăminte şi în hrană şi în casă şi în încălţăminte şi în grai. Dacă i-ar auzi cineva pe ei vorbind şi ne-ar auzi şi pe noi, şi-ar da bine seama că ei sînt cetăţeni ai cerului, iar noi, nici măcar vrednici de pămînt. De aceea, cînd un mare dregător se duce la ei, atunci mai cu seamă iese la iveală toată deşertăciunea lumii. Dregătorul acela, care se crede grozav de mare cu slujba lui, acolo între monahi stă şi el pe un pat de iarbă sau pe o pernă ponosită alături de un monah care munceşte cu palmele pămîntul, alături de un om care nu cunoaşte nimic din cele din lume. Acolo nimeni nu-1 linguşeşte, nimeni nu-1 laudă. I se întîmplă acelaşi lucru şi lui ca şi unuia care sar duce la un giuvaergiu sau într-o grădină de trandafiri; şi după cum acesta primeşte ceva din strălucirea aurului şi a trandafirilor, tot aşa şi dregătorul rămîne cu ceva de pe urma strălucirii vieţii monahilor acelora: scapă de îngîmfarea lui de mai înainte. Şi după cum un om mic de statură, dacă se suie pe un loc înalt, pare şi el mai înalt, tot aşa şi oamenii care vin să vadă sufletele înalte ale acestor vieţuitori, par şi ei înalţi atîta vreme cît rămîn acolo; dar cînd pleacă dintre ei ajung iarăşi mici, că s-au pogorît de pe înălţimea aceea. Printre monahi nu-i nimic nici împăratul, nici prefectul; ci, după cum rîdem cînd vedem pe copii că o fac pe împăraţii sau prefecţii, tot aşa şi monahii dispreţuiesc îngîmfarea celor care sperie pe cei din lume. Şi se vede lucrul acesta din aceasta: dacă li s-ar da monahilor acestora în deplină siguranţă tronul împărătesc, nu l-ar primi; l-ar primi însă dacă n-ar năzui după ceva mai măreţ decît un tron împărătesc, dacă n-ar socoti trecător tronul împărătesc.

Ce dar? Nu vom trece odată de la viaţa aceasta a noastră nefericită la viaţa fericită a acestor monahi? Nu ne vom duce la aceşti îngeri? Nu vom lua şi noi haine curate, ca să prăznuim la nunta Fiului de împărat? Pentru ce stăm şi cerşim?

Pentru ce stăm într-o stare mai rea decît cerşetorii de la răscrucile drumurilor?

Dar, mai bine spus, într-o stare mai rea şi decît cerşetorii şi decît cei mai ticăloşi decît ei. Da, cei ce se îmbogăţesc din munca şi averile altora sînt într-o stare mai rea decît cerşetorii. Că e mai bine să cerşeşti decît săjefuieşti. Cerşitul se iartă; jefuitul se osîndeşte. Cerşitul nu supără pe Dumnezeu; jefuitul supără şi pe

oameni şi pe Dumnezeu. De pe urma jafului suferi numai osteneli şi de multe ori altii se bucură de ostenelile tale. »

Cunoscînd, dar, toate acestea, să îndepărtăm din sufletul nostru toată lăcomia; să ne lăcomim după bunurile cele de sus răpind, cu toată rîvna, împărăţia cerurilor25. Nu poate, nu poate să intre în împărăţia cerurilor cel care se trîndăveşte. Facă Dumnezeu ca noi toţi să ajungem rivnitori şi cu mintea trează, ca să dobîndim împărăţia cerurilor, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor, Amin.

OMILIA LXX

„Atunci mergînd fariseii au făcut sfat ca să-L prindă în cuvînt"1 I - Cînd atunci"?

-Atunci cînd mai cu seamă ar fi trebuit să se căiască, atunci cînd ar fi trebuit să se minuneze de bunătatea Lui, cînd ar fi trebuit să se teamă de viitor, cînd ar fi trebuit ca acelea trecute să-i încredinţeze de cele vii-toare. Faptele întăreau spusele lui Hristos. Vameşii şi desfrînatele au crezut; profeţii şi drepţii au fost omorîţi; şi pe temeiul acestor fapte ar fi trebuit să nu I se mai împotrivească Domnului în cuvînt cînd le vorbea de pieirea lor, ci să creadă şi să se înţelepţească. Totuşi nici aşa nu pun capăt răutăţii lor, ci zămislesc alte răutăţi şi merg înainte. Şi pentru că nu puteau pune mîna pe El, că se temeau de popor, fariseii au luat altă cale: să-L arunce în primejdie şi să-L facă vinovat de crimă împotriva statului. „Au trimis la El pe ucenicii lor împreună cu irodianii, zicîndu-I: Jnvăţătorule, ştim că eşti omul adevărului şi calea lui Dumnezeu în adevăr înveţi şi nu-Ţi este teamă de nimeni, că nu cauţi la faţa oamenilor. Deci spune-ne nouă, ce Ţi separe? Se cade a da dajdie cezarului sau nu?"2 Iudeii plăteau tribut, că erau sub stăpînirea romanilor. Şi pentru că fariseii văzuseră că Teuda şi Iuda fuseseră condamnaţi nu cu mult înainte la moarte pentru că puseseră la cale o răscoală împotriva ordinii statului3, voiau ca prin cuvintele acestea ale lor să-I pună în spate aceeaşi vină. De aceea au trimis la Iisus şi pe ucenicii lor şi pe irodiani, ca să-I sape, după cum gîndeau ei, o îndoită prăpastie, şi de o parte şi de alta; să-I întindă laţurile din toate părţile ca să-L prindă orice răspuns ar da. Dacă răspundea pe placul irodianilor, să-L învinuiască fariseii; dacă răspundea pe placul fariseilor, să-L acuze irodianii. Hristos plătise dajdie4, dar ei n-o ştiau. Fariseii se aşteptau să-L prindă fie într-un chip, fie în altul. Dar mai mult doreau să spună ceva împotriva irodianilor. De aceea i-a şi trimis pe ucenicii lor, ca pornindu-L împotriva irodianilor în prezenţa lor să-L dea pe mîna lui Irod ca pe unul ce vrea să-i ia puterea. Aceasta a lăsat-o şi 1.

2.

3.

4.

Matei 22, 15.

Matei 22, 16-17.

Fapte 5, 36-37.

Matei 17, 24-27.

evanghelistul Luca să se înţeleagă, cînd a spus că L-au întrebat în fata mulţimilor5, ca să aibă mai mulţi martori. Dar a ieşit cu totul altceva. Şi-au arătat

prostia lor înaintea mai multor oameni. Uită-te la linguşeala şi viclenia lor ascunsă! „Ştim, spun ei, că omul adevărului eşti!" Pentru ce atunci, fariseilor, spuneaţi că este un înşelător6, că amăgeşte poporul7, că are demon8, că nu este de la Dumnezeu9? Pentru ce cu puţin înainte v-aţi sfătuit să-1 ucideţi10? Dar fariseii fac tot ce le porunceşte viclenia lor. Puţin mai înainte, cînd L-au întrebat cu obrăznicie: „Cu ce putere faci acestea?"11, n-au căpătat răspuns; de aceea nădăjduiesc ca acum cu linguşeala să-L înmoaie şi să-L facă să spună ceva împotriva legilor statului, ceva împotriva ordinii de stat. Fariseii I-au mărturisit adevărul cînd I-au spus: „Ştim că omul adevărului eşti"; au spus ceea ce era; dar n-au grăit cu gînd curat, nici de bună voie. îi mai spun: „Nu-Ţi este teamă de nimeni". Ai văzut cum se descoperă că au de gînd să-L facă să rostească nişte cuvinte care-1 pot supăra pe Irod, dar să-I bage şi vina că doreşte să pună mîna pe putere, că Se răscoală împotriva legilor statului, ca să-L osîndească pe Hristos ca pe un răzvrătit şi ca pe unul care a vrut să pună mîna pe putere? Cuvintele: „Nu-Ţi este teamă de nimeni" şi: „Nu cauţi la faţa omului", le-au spus fariseii gîndindu-se la Irod şi la cezar. ,J)eci spune-ne nouă, ce Ţi se pare?" Acum îl cinstiţi ji-L socotiţi învăţător, dar atunci cînd vă vorbea de mîntuirea voastră II dispreţuiaţi şi-L ocăraţi de multe ori! De aceea fariseii sînt de acord cu irodianii. Uită-te cît sînt de vicleni!

Nu-I spun: „Spune-ne nouă: Este bine, este de folos, este legal?" Nu, ci: „Ce Ţi separe?"; urmăreau deci un singur lucru: să-L trădeze, să-L declare duşman cezarului. Evanghelistul Marcu arătînd lucrul acesta pune în lumină mai bine cutezanţa şi gîndul lor ucigaş, spunînd că L-au întrebat: „Să dăm dajdie cezarului sau să nu dăm?"12 Fier-beau de mînie, zămisleau viclenie, dar se făţăreau că-L cinstesc.

- Ce le-a răspuns Hristos?

- „Pentru ce Mă ispitiţi, făţarnicilor?"13 Ai văzut cît de aspru le vorbeşte? Cu cuvîntul le face mai adîncă tăietura, cînd vede că răutatea lor e vădită şi desăvîrşită. Mai întîi îi zăpăceste, apoi le 5. Luca 20, 27.

6. Matei 27, 63.

7. Ioan 7, 12.

8. Ioan 10, 20. ! ) . Ioan !), 16.

10. Matei 21, 46.

11. Matei 21, 23.

12. Marcu 12, 14.

13. Matei 22, 18.

închide gura, descoperindu-le tainele sufletului lor şi făcînd cunoscut tuturora cu ce gînduri au venit la El. Hristos a făcut lucrul acesta ca să pună capăt răutăţii lor, să nu mai încerce să-L atace din nou. îi ţine de rău, deşi fariseii îi arătaseră multă cinstire prin cuvintele lor. îl numiseră învăţător, mărturisiseră că e adevărul şi că nu caută la faţa omului; dar El, Dumnezeu fiind, nu S-a lăsat înşelat de nici unul din aceste cuvinte linguşitoare. Asta ar fi trebuit să-i facă pe farisei să vadă că

mustrarea pe care le-o face Hristos nu se întemeiază pe o simplă presupunere, ci este un semn că El cunoaşte tainele sufletului lor.

II Dar Domnul nu S-a mărginit numai la mustrare, deşi era de ajuns numai darea pe faţă a ghidului lor ca să-i facă să se ruşineze de răutatea lor; nu S-a oprit la atîta, ci le-a închis gurile şi în alt chip, spunîndu-le:" „Arătaţi-Mi banul dajdiei!"14 Şi după ce l-au arătat, aşa cum făcea totdeauna, a pronunţat sentinţa prin gura lor şi-i face pe ei înşişi să declare că se cade să plătească dajdie. Strălucită şi mare victorie! Cînd Hristos le pune întrebarea, nu-i întreabă pentru că El n-ar fi ştiut ce urmăreau aceia, ci întreabă pentru că voia sâ-i facă pe ei responsabili de propriile lor răspunsuri. Cînd i-a întrebat: „Al cui este chipul de pe ea?"15 şi ei Iau răspuns: ,^il cezarului!"16, Domnul le-a spus: „Daţi cezarului cele ce sînt ale cezarului"17.

Nu e vorba deci de un simplu dat, ci de o restituire. Lucrul acesta îl arată şi chipul şi scrierea de pe ban.

Apoi, ca să nu spună fariseii: „Ne porunceşte să ne supunem oamenilor", Hristos a adăugat: „Şi lui Dumnezeu, cele ale lui Dumnezeu"18.

Se cade, dar, să dăm oamenilor cele ale oamenilor şi să dăm lui Dumnezeu cele ce datorăm lui Dumnezeu. De aceea şi Pavel zice: „Daţi tuturor cele datorate: celui cu darea, dare; celui cu vama, vamă; celui cu frica, frică" 19.

Cînd auzi pe Hristos spunînd: „Dă cele ale cezarului cezarului", află că îţi spune 14. Matei 22, 19.

15. Matei 22, 20.

Matei 22, 21.

Matei 22, 21.

Matei 22, 21.

Horn.

7.

Hi. 17.

IK. 19.

să dai cezarului numai acelea care nu vatămă cu nimic credinţa; altfel n-ar mai fi o dajdie şi o vamă dată cezarului, ci diavolului.

Cînd fariseii şi irodianii au auzit acest răspuns li s-a închis gura şi s-au minunat de înţelepciunea Lui. Ar fi trebuit să creadă, ar fi trebuit să se spăimînte; le dăduse doar dovada Dumnezeirii Lui: le descoperise tainele sufletului lor şi le închisese cu blîndeţe gurile. Dar ce-au făcut ei? Au crezut? Nicidecum, ci, „Lăsîndu-L, au plecat"20.

După ei au venit saducheii. Ce nebunie! Fariseilor li se închisese gura şi ei se apropie de Domnul! Ar fi trebuit să fie mai prevăzători. Dar aşa-i obrăznicia!

E neruşinată, cutezătoare, încearcă imposibilul! De aceea şi evanghelistul, uimit de nebunia lor, o vădeşte, zicînd: „în ziua aceea au venit la El saducheii"21.

- In care zi?

- în care a vădit viclenia fariseilor şi i-a ruşinat.

- Cine sînt saducheii?

- Altă sectă la iudei în afară de aceea a fariseilor şi cu mult inferioară acesteia. Saducheii susţineau că nu există nici înviere, nici suflet. Erau oameni necredincioşi, îndrăgostiţi de cele materiale. Erau multe secte la iudei. De aceea şi Pavel spune: „Sînt fariseu, din secta cea mai riguroasă a legii noastre"22.

Saducheii nu-L întreabă direct despre înviere, ci plăsmuiesc o pricină şi născocesc un fapt, care, după părerea mea, nu s-a petrecut niciodată. Au de gînd să-L pună în încurcătură pe Hristos şi voiesc să strice credinţa şi în înviere şi în modul învierii. S-au apropiat tot cu blîndeţe de Domnul şi I-au spus: „învăţătorule, Moise a zis: Dacă va muri cineva, neavînd copii, să ia fratele lui pe femeia lui şi să lase urmaşi fratelui lui. La noi au fost şapte fraţi; şi cel dintîi, însurîndu-se, a murit şi neavînd urmaşi a lăsat pe femeia lui fratelui său.

Asemenea şi al doilea şi al treilea pînă la al şaptelea. Iar mai pe urmă a murit şi femeia. Deci, la înviere, a căruia dintre cei şapte va fi femeia?"23 Uită-te la răspunsul de adevărat învăţător dat de Domnul saducheilor! Chiar dacă au venit la El cu gînd viclean, totuşi L-au întrebat şi pentru că nu ştiau ei înşişi ce răspuns să dea. De aceea nici Hristos nu le 20.

21.

22.

23.

Matei 22, 22.

Matei 22, 23.

Fapte 26, 5.

Matei 22, 24-28.

spune: „Făţarnicilor!". Apoi pentru ca Hristos să nu-i întrebe pentru ce şapte fraţi au ţinut aceeaşi femeie, saducheii citează pe Moise, deşi, după cum am spus, eu socot că aceasta este o născocire a lor. Pentru că cel de-al treilea frate n-ar fi luato, cînd a văzut că cei doi fraţi dinaintea lui au murit; dacă ar fi luat-o al treilea, nar fi luat-o al patrulea, nici al cincilea; dacă ar fi luat-o toţi aceştia, apoi nici întrun caz n-ar fi luat-o cel de-al şaselea sau cel de-al şaptelea frate, că ar fi socotit-o pe femeie piază rea, că iudeii sînt superstiţioşi; dacă acum mulţi au această boală, cu mult mai mult pe vremea aceea. Dar, în afară de asta, iudeii fugeau de astfel de căsătorii, deşi-i silea legea; astfel Rut, moabiteanca, rămasă văduvă, abia s-a căsătorit cu o rubedenie tare îndepărtată24, iar Tamara, tot din pricina aceasta, a fost silită să trăiască cu socrul ei25.

- Dar pentru ce saducheii n-au născocit numai doi sau trei fraţi, ci şapte?

(IMII.II LA MATKI

- Ca să-şi bată joc, după socotinţa lor, şi mai mult de înviere. De aceea şi spun: „Toţi au avut-o"26, ca să-L încurce.

- Ce le-a răspuns Hristos?

- Le-a răspuns la amîndouă întrebările lor; dar nu cuvintelor lor, ci gîndurilor lor, descoperind totdeauna gîndurile lor ascunse; uneori lasă mustrarea pe seama conştiinţei celor ce-L întreabă, alteori îi mustră în auzul tuturora.

Uită-te cum Hristos le răspunde la amîndouă întrebările lor! Le arată întîi că este înviere, apoi că învierea nu-i aşa cum şi-o închipuie ei. Că le spune: „Vă rătăciţi, neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu"27.

Pentru că saducheii se dăduseră cunoscători ai Scripturii, citind pe Moise şi legea, Hristos le-a arătat că tocmai întrebarea pusă de ei îi vădeşte necunoscători ai Scripturii. De aceea au şi venit să-L ispitească, )entru că nu ştiu Scripturile şi pentru că nu cunosc cum trebuie puterea ui Dumnezeu. „Ce e de mirare, le spune Domnul, că Mă ispitiţi pe Mine Care vă sînt încă necunoscut, cînd nu cunoaşteţi nici puterea lui Dumnezeu, despre care aţi primit atîtea dovezi şi pe temeiul raţiunii şi al Scripturii? Raţiunea singură ar fi fost în stare să vă facă să cunoaşteţi că toate sînt cu putinţă la Dumnezeu?

f

III Hristos le răspunde la întrebare. Şi pentru că pricina necredinţei saducheilor în înviere era credinţa lor că pieirea este soarta tuturor lucrurilor din lume, de 24. Rut 4, 1-10.

25. Fac. ;1K, 11-18.

20. Matei 22, 28.

27. Matei 22, 2!».

aceea Hristos le-a îndreptat mai întîi părerea lor greşită despre soarta lucrurilor din lume - că asta era pricina necredinţei lor în înviere -, apoi le arată cum va fi învierea: „Că la înviere, le spune Hristos, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sînt ca îngerii lui Dumnezeu din cer"28.

Evanghelistul Luca spune: „Ca fiii lui Dumnezeu"29. Aşadar dacă nu se însoară, întrebarea este de prisos. Nu pentru că nu se însoară, de aceea sînt îngeri, ci pentru că sînt ca îngerii, de aceea nu se însoară.

Prin acest răspuns Hristos a înlăturat şi celelate păreri greşite despre înviere, după cum şi Pavel, printr-un cuvînt, a lăsat să se înţeleagă totul: „Căci chipul lumii acesteia trece"30.

Hristos a arătat deci cum va fi învierea; dar totodată a arătat că este înviere.

Cu toate că a fost dovedită şi existenţa învierii odată cu arătarea chipului cum va fi învierea, totuşi Hristos adaugă cu prisosinţă şi alte dovezi; nu se mărgineşte să le răspundă numai cuvintelor lor, ci le răspunde şi gîndurilor lor. Astfel, cînd nu sînt prea vicleni, ci îl întreabă din neştiinţă, Hristos îi învaţă cu dragă inimă; dar cînd îl întreabă numai din răutate, nici nu le răspunde la întrebare. Şi le-a închis gura saducheilor tot cu Moise, pentru că şi ei pe Moise îl aduseseră ca temei, şi le-a zis:

(IMII.II LA MATKI

„Iar despre învierea morţilor n-aţi citit că: ,JLU sînt Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov? Nu este Dumnezeul morţilor, ci al viilor"31. „Nu este Dumnezeu al celor ce nu există, le spune Hristos, al celor ce odată au murit şi nu vor mai învia". N-a spus: ,JZram", ci: „Sînt"al celor ce există, al celor ce trăiesc. După cum Adam a murit prin hotărîrea lui Dumnezeu în ziua în care a mîncat din pom, chiar dacă a mai trăit după aceea, tot aşa şi aceşti patriarhi trăiesc prin făgăduinţa învierii, chiar dacă au murit.

- Dar atunci pentru ce se spune în altă parte: „Ca să domnească şi peste morţi şi peste vii"32?

- Nu este nici o contrazicere între un text şi altul. Prin „morţi" se înţeleg aici cei care au să fie vii. De altfel altceva se spune în cuvintele: „Eu sînt Dumnezeul lui Avraam" şi altceva în „Ca să domnească şi peste morţi şi peste vii". Domnul cunoaşte şi un alt fel de moarte, despre care a spus: „Lăsaţi morţii să-şi îngroape morţii lor"33.

28. Matei 22, 30.

2!). Luca 20, 36.

30. / Cor. 7, 31.

3 1 . Matei 22, 31-32.

32. Rom. 14, !).

33. Matei 8, 22.

„Şi auzind mulţimile se mirau de învăţătura Lui"34.

Saducheii n-au cules vreun folos din cuvintele lui Hristos; ci, fiind biruiţi, au plecat; dar mulţimile cele curate la inimă au cules folos.

Aşadar pentru că aşa este învierea, haide să facem totul ca să avem parte de locurile cele dintîi de acolo! Iar dacă vreţi să vă arăt că chiar înainte de înviere există oameni care trăiesc şi se bucură de roadele învierii, chiar aici pe pămînt, să mergem iarăşi în pustie. Vă voi vorbi iarăşi de viaţa aceloraşi monahi, pentru că văd că mă ascultaţi cu multă plăcere. Să vedem, dar, şi astăzi taberele cele duhovniceşti. Să vedem viaţă fericită, lipsită de teamă.

Monahii aceştia nu locuiesc în corturi, cu suliţe ca ostaşii - că aici pusesem capăt cuvîntului meu -, nici cu scuturi şi platoşe; n-au nici una din aceste arme şi totuşi săvîrşesc fapte pe care ostaşii nu le pot săvîrşi nici cu armele. Iar dacă vrei, poţi să-i vezi! Vino, dă-mi mîna, să mergem amîndoi pe cîmpul de bătălie şi să vedem bătălia lor. Monahii aceştia luptă în fiecare zi; ucid pe potrivnici, înving toate poftele care ne supără pe noi. Şi vei vedea toate poftele acestea culcate la pămînt, nemaiputînd să facă vreo mişcare. Vei vedea într-adevăr înfăptuit cuvîntul acela apostolic: „Cei ce sînt ai lui Hristos şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele"36. Ai văzut mulţimea de morţi zăcînd grămadă, ucişi cu sabia Duhului? De aceea nu se aude acolo de beţie, nici de lăcomie la mîncare. O arată masa lor, semnele de biruinţă care stau pe ea. Beţia şi lăcomia la mîncare, această fiară cu multe feţe şi cu multe capete, zace moartă, biruită de băutura de apă. Ca şi Scila37 şi Hidra38 din mitologie, beţia are multe capete. Din unul se naşte desfrî-narea, din altul, mînia, din celălalt, lenea, din celălalt, dragostea păcătoasă; dar toate sînt doborîte la pămînt. Taberele celelalte,

OMIMI I.A MAI I I

768

ale ostaşilor, sînt biruite toate de aceste patimi, chiar de-ar fi biruit ele zeci de mii de duşmani; în faţa acestor falange de patimi nu pot rezista nici armele, nici suliţele, nici orice altă armă. Şi-i vei găsi pe ostaşi, pe aceşti uriaşi, pe aceşti eroi care au săvîrşit atîtea fapte de bărbăţie pe cîmpul de bătaie, legaţi, fără lanţuri, de somn şi de beţie, zăcînd la pămînt fără să fie ucişi şi fără să aibă răni, ca pe nişte răniţi, dar, mai bine spus, chiar mai rău; că răniţii mai dau un semn de viaţă; dar aceştia nici atîta, ci îndată cad.

Ai văzut că tabăra monahilor este mai puternică şi mai minunată? Pe duşmanii aceia, care îi biruie pe ostaşi, monahii îi ucid numai cu 34. Matei 22, 33.

35. De aici începe partea morală: Despre monahi. Monahii sint mai încercaţi decît cei înarmaţi cu suliţe. Despre cei ce petrec şi se desfătează şi despre cei ce nu petrec şi nici nu se desfătează; şi de unde îşi adună şi unii şi alţii cele ce pun pe mesele lor.

3(i. Gal. 5, 24.

37. Vezi nota 45, Omilia IV, 8.

38. Ijarpc monstruos cu nouă (apele.

HOH

SKlNTUI. IOAN (JURA I)K AUR

voinţa. Fac atît de neputincioasă beţia, maica aceasta a tuturor răutăţilor, că nici nu-i mai necăjeşte. Cînd beţia, generalul patimilor, zace la pămînt, cînd capul îi este tăiat, trupul stă liniştit. Şi victoria aceasta o săvîrşeşte fiecare din monahii care locuiesc pustia. în războiul dus de monahi nu-i ca în războaiele celelalte, unde duşmanul, care a fost rănit şi a căzut, nu mai poate ataca pe nimeni. în războiul purtat de monahi fiecare trebuie să doboare fiara, pentru că cel care n-a lovit-o şi n-a doborît-o la pămînt este supărat de fiară mai departe.

IV Ai văzut victorie strălucită? Oştirile întregului pămînt nu pot să fie toate biruitoare; monahii însă sînt toti biruitori; toti duşmanii lor stau întinşi de-a valma răniţi la pămînt: cuvintele şi gîndurile cele nebuneşti, mîndria cea dezgustătoare şi toate pe cîte beţia le înarmează. Monahii imită pe Stăpînul lor, de Care Scriptura, minunîndu-se, zice: „Din pîrîu pe cale va bea, de aceea va înălţa capul"39.

Vreţi să vedeţi şi o altă mulţime de morţi? Să vedem poftele pe care le odrăsleşte traiul bun, poftele pe care le nasc bucătarii, cofetarii şi cei ce dau ospeţe. Mă ruşinez să vorbesc de toate; totuşi voi vorbi de păsările aduse din Faza40, de mîncărurile amestecate cu sos mult, de mîncărurile calde, de mîncărurile reci, de regulile de pregătit mîncărurile. Şi, ca şi cum ar avea de guvernat un oraş sau de comandat o armată, tot aşa şi aceştia legiuiesc şi rînduiesc ce mîncăruri să se servească întîi şi ce mîncăruri pe urmă. Unii servesc întîi păsări la grătar umplute cu peşte; alţii încep cu alte mîncăruri aceste ospeţe nelegiuite. Şi e întrecere mare şi în ce priveşte calitatea şi în ce priveşte ordinea mîncărurilor şi în ce priveşte mulţimea lor. Se laudă cu lucruri de care ar trebui să se ascundă sub pămînt; unii, că au stat la masă o jumătate de zi, alţii, o zi întreagă, iar alţii că au mai adăugat şi noaptea. Cunoaşte-ţi, nenoroci-tule, măsura stomacului! Ruşinează-te de lăcomia ta fără de măsură.

Aşa ceva nu vezi la îngerii aceia. Şi aceste pofte sînt moarte. Mîncărurile sînt pentru nevoia trupului, nu pentru îmbuibare şi desfătare. Nu sînt acolo vînători de păsări, nici pescari, ci pîine şi apă. Sînt alungate de acolo tulburările, zăpăceala şi zgomotul, totul, şi din chilie şi din trup; liniştea e mare, ca într-un port. La cei ce se îmbuibează şi petrec viforul e cumplit. Spintecă, te rog, cu mintea, stomacul unui om care se îmbuibează cu atîtea mîncăruri şi băuturi! Vei vedea că e o ladă de gunoi, o hazna necurată, un mormînt văruit. îmi este ruşine să spun ce se întîmplă cu

Mi.

109, 8.

■10. Oraş în Armenia.

770

OMILII LA MATKI

el mai departe: ghiorăiturile cele dezgustătoare, vărsăturile, ieşirile pe jos şi pe sus. Dar du-te şi la monahi! Ai să vezi acolo moarte toate aceste pofte, după cum moartă e şi dragostea cea trupească pe care o naşte îmbuibarea. Ai să vezi că toate aceste pofte sînt aruncate la pămînt, cu caii şi cu purtătorii de poveri - căci cuvintele: purtător de poveri, armă şi cal sînt denumiri ruşinoase ale unor fapte ruşinoase -, ai să vezi că stau liniştite şi armele şi calul şi călăreţul. La cei ce se îmbuibează însă, cu totul dimpotrivă; stau aruncate la pămînt sufletele lor moarte.

La sfinţii aceia biruinţa e strălucită nu numai la masă, ci şi la toate celelalte: la bani, la slavă, la invidie şi la toate bolile cele sufleteşti.

Nu ţi se pare, oare, că tabăra monahilor e mai puternică decît tabăra ostaşilor? Nu ţi se pare oare masa lor mai bună? Cine va fi împotrivă? Nimeni!

Nici chiar cei subjugaţi de pofte şi plăceri, oricît de subjugaţi ar fi! O masă te înalţă la cer; cealaltă te trage la iad; pe una o porunceşte diavolul, pe cealaltă, Hristos; una are ca lege îmbuibarea şi desfrîul, cealaltă filozofia şi castitatea; la una vine Hristos, la cealaltă diavolul. Unde-i beţie, acolo-i diavolul; unde-s cuvinte de ruşine, unde-i îmbuibare, acolo dănţuiesc demonii. O masă ca aceasta a avut bogatul acela41. De aceea n-a fost stăpîn nici pe o picătură de apă.

V Monahii aceştia n-au o masă ca aceasta, ci cugetă şi trăiesc chiar de pe pămînt viaţa îngerilor. Nu se însoară, nu dorm mult, nu se îmbuibează; puţin le mai lipseşte ca să fie fără de trup. Nimeni nu poate învinge aşa de uşor pe duşmanii săi ca monahul; îi învinge chiar cînd stă la masă. De aceea profetul spune: „Gătit-ai înaintea mea masă, împotriva celor ce mă necăjesc"42. N-ai greşi dacă ai spune şi despre masa lor aceste cuvinte. Că nimic nu stînjeneşte atîta sufletul ca pofta cea păcătoasă, ca îmbuibarea, ca beţia, ca păcatele ce se nasc din ele. Ştiu bine aceasta cei care au încercat pe propria lor piele aceste păcate. Dar vei şti şi mai bine deosebirea dintre o masă şi alta dacă ai afla de unde adună banii o masă şi de unde, alta.

- De unde sînt adunaţi banii celor care au mesele pline de tot felul de mîncăruri şi băuturi?

- De pe urma a nenumărate lacrimi! De la văduve lăsate pe drumuri, de la orfani jefuiţi! Masa cealaltă, a monahilor, îşi adună banii de pe urma muncii lor cinstite. Masa lor se aseamănă cu o femeie frumoasă şi mîndră la chip, care n-are nevoie de sulimanuri, că îşi are fru 4 1. Luca Mi, 19-:tl. VI. I's.

Ti, (i.

HIO

SFÎNTUI. IOAN GURA DE AUR

museţea ei firească. Masa celorlalţi se aseamănă cu o desfrînată neruşinată şi urîtă la chip, care, deşi îşi dă cu multe sulimanuri pe obraji, nu reuşeşte să-şi ascundă urîţenia, ci i se vădeşte urîţenia cu cît te apropii mai mult de ea. Şi masa lor e tot aşa: atunci îşi arată mai mult hidoşenia cînd stai mai aproape de ea. Nu te uita la oaspeţi cînd se duc la ospăţ, ci cînd se întorc! Atunci vei vedea hidoşenia mesei!

Masa monahilor, pentru că este curată şi cinstită, nu lasă pe comeseni să grăiască cuvinte de ruşine; masa celorlalţi, pentru că e desfrînată şi necinstită, nu lasă să se audă un cuvînt cumsecade; una caută folosul celui ce stă la masă; cealaltă, pierderea lui; una nu te lasă să mînii pe Dumnezeu; cealaltă nu te lasă să nu-L mînii.

Să ne ducem, aşadar, la monahi! De acolo vom afla cu cîte legături sîntem legaţi; de acolo vom învăţa să întindem masă plină de nenumărate bunătăţi, masă prea plăcută, masă fără multe cheltuieli, masă lipsită de griji, de invidie, de gelozie, de orice boală; masă plină de bune nădejdi, masă cu multe biruinţe.

Acolo sufletul nu ţi se tulbură; acolo nu-i supărare; acolo nu-i mînie; peste tot, linişte, peste tot, pace. Nu-mi vorbi mie de tăcerea slugilor din casele bogaţilor, ci de strigătul ospeţelor. Nu mă gîndesc la strigătul unuia către altul - şi acesta-i de rîs -, ci la strigătul dinăuntrul fiecărui oaspete, cel din sufletul lui, care aduce el cumplită robie; mă gîndesc la tulburările gîndurilor, la viforul, a {>este întunecimea şi la furtuna din sufletul lor, din pricina cărora toate se amestecă în mintea lor, totul se zăpăceşte, ca într-o luptă dată în întunecimea nopţii. în corturile monahilor nimic din toate acestea, ci multă linişte, multă pace. Mesei celeilalte îi urmează un somn asemănător cu moartea; mesei acesteia, trezvie, priveghere; aceleia, iadul; acesteia, împărăţia cerurilor şi cununile cele nemuritoare.

Să căutăm, dar, să avem şi noi în casele noastre o astfel de masă, ca să ne bucurăm şi de roadele ei, pe care, facă Dumnezeu ca noi toţi să avem parte, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor, Amin.

OMILIA LXXI

„Iar fariseii, auzind că a închis gura saducheilor, s-au adunat împreună şi L-a întrebat unul din ei, învăţător de lege, ispitindu-L şi zicînd: „învăţătoruie, care poruncă este mai 1 mare în lege?"

I Evanghelistul arată iarăşi pricina pentru care fariseii ar fi trebuit să tacă; şi cu asta dă pe faţă şi obrăznicia lor.

- Cum şi în ce chip?

- Prin aceea că ei II atacă din nou pe Hristos, deşi auziseră că închisese gura saducheilor. Ar fi trebuit ca aceasta să-i potolească; dar nu; se silesc să-L atace mai grozav decît înainte. Acum pun pe un legiuitor să-L întrebe; nu pentru că voiau să afle, ci pentru că voiau să-L ispitească. Şi-L întreabă: „Care este cea dintîi poruncă?" Şi pentru că cea dintîi poruncă este aceasta: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău", ei îi pun această întrebare cu nădejdea că-L vor prinde, că adică Hristos are să îndrepte această poruncă ca să arate că şi El este Dumnezeu.

- Ce le-a răspuns Hristos?

- Le-a arătat că au ajuns aici pentru că n-au nici un pic de dragoste, pentru că sînt mistuiţi de invidie, pentru că-i roade pizma. Şi le-a spus: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău. Aceasta este cea dintîi şi cea mai mare poruncă; iar a doua, asemenea acesteia: Să iubeşti pe aproapele tău cape tine însuţi"2.

- Pentru ce a spus: >rAsemenea acesteia"?

- Pentru că porunca aceasta, a doua, deschide drum celei dintîi şi este şi ea la rîndul ei întărită de aceasta: „Oricine face fapte rele urăşte lumina şi nu vine la lumină"3; şi iarăşi: „Zis-a cel nebun în inima sa: „Nu este Dumnezeu"4.

- Şi ce urmează de aici?

1. Matei 22, 34-36.

2. Matei 22, 37-39.

3. Ioan 3, 20.

SIlNTUI. IOAN (JURA l)K AUR

- O spune profetul în continuare: „S-au stricat şi urîţi s-au făcut întru îndeletnicirile lor"5; şi iarăşi: „Rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint, pe care poftindu-o unii, s-au rătăcit de la credinţă"6; şi: „Cel care Mă iubeşte va păzi poruncile Mele"7. Iar poruncile Lui şi capul poruncilor Lui sînt acestea: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău şi pe aproapele tău cape tine însuti".

Deci dacă a iubi pe Dumnezeu înseamnă a iubi pe aproapele -„Dacă Mă iubeşti, Petre, spune Hristos, păstoreşte oileMele"8-, iar daca a iubi pe aproapele înseamnă a împlini poruncile, atunci pe bună dreptate a spus Hristos: „în aceste două porunci se cuprind toată legea şi profeţii"9.

Domnul face acum ceea ce făcuse mai înainte cu saducheii. Aceia îl întrebaseră despre modul învierii; i-a învăţat despre înviere, dar i-a învăţat mai mult decît ceruseră ei. Şi acum a fost întrebat de cea dintîi poruncă; El însă vorbeşte şi de a doua, foarte apropiată de cea dintîi; că a doua este asemenea celei dintîi - lăsîndu-le să înţeleagă că din răutate L-au întrebat. Că „dragostea nu pizmuieşte"10. Cu aceasta le dovedeşte că El ascultă şi de lege şi de profeţi.

- Dar pentru ce evanghelistul Matei spune că legiuitorul L-a întrebat ca să-L ispitească, iar evanghelistul Marcu, dimpotrivă: „Văzînd Iisus, spune el, că a răspuns înţelept, i-a zis lui: „Nu eşti departe de împărăţia lui Dumnezeu"71.

- Nu este nici o contrazicere între un evanghelist şi altul, ci chiar deplin acord. La început, legiuitorul L-a întrebat pe Hristos pentru a-L ispiti; dar, folosindu-se de pe urma răspunsului, a fost lăudat. Hristos nu l-a lăudat la început, ci cînd legiuitorul a spus că dragostea de aproapele este mai mare decît arderile de tot12; atunci i-a zis: „Nu eşti departe de împărăţia lui Dumnezeu"13. Legiuitorul trecuse cu vederea toate poruncile cele mici şi a vorbit de dragoste, care este capul virtuţilor. Toate celelalte porunci - şi sîmbăta şi celelalte - sînt date în vederea acestei orunci. Hristos însă nici nu l-a lăudat desăvîrşit, că îi lipsea încă ceva. punînd: „Nu eşti departe", i-a arătat că e încă departe, ca să-1 facă să caute ce-i mai lipsea.

g

5. Ps. 5 2 , 2. fi. Tim. 6, 10.

7 . Ioan 14, 15.

8. Ioan 21, 16.

9. Matei 2 2 , 40.

10. / Cor. 13, 4.

I 1. Marcu 12, 34.

12. Marcu 12, 33.

13. Marcu 12, 34.

Să nu te minunezi că l-a lăudat, cînd legiuitorul I-a spus: „Unul este Dumnezeu şi nu este altul afară de El", ci cunoaşte şi aici că Domnul răspunde după sufletul celor care vorbeau cu El. Oricît de multe lucruri ar spune ei despre Hristos, nevrednice de slava Lui, totuşi nu vor îndrăzni să spună că El nu este Dumnezeu.

- Dar atunci pentru ce îl mai laudă, cînd legiuitorul spune că nu este alt Dumnezeu în afară de Tatăl?

- Cînd Hristos îi laudă răspunsul lui, nu vrea să spună că El nu-i Dumnezeu Doamne, fereşte! Dar pentru că nu era timpul potrivit să descopere Dumnezeirea Sa, îl lasă să rămînă în învăţătura lui de mai înainte; îl laudă însă că ştie bine învăţăturile cele vechi, ca să-1 facă destoinic să primească la vreme potrivită şi

învăţătura Noului Testament. De altfel cuvintele: „Unul este Dumnezeu şi în afară de El nu este Dumnezeu " nu sînt spuse nici în Vechiul Testament, nici în altă parte pentru lepădarea Fiului, ci în opoziţie cu idolii. Deci, Domnul, lăudînd pe legiuitorul acesta, care a grăit aşa, îl laudă în sensul explicaţiilor de mai înainte.

Apoi, după ce a răspuns, îi întreabă şi El la rîndul Său pe farisei: „Ce vi se pare de Hristos? Al cui Fiu este?Ei au spus: !rAl lui David"74.

Uită-te, te rog, cînd pune Hristos fariseilor întrebarea: )rAl cui Fiu este Hristos"? După ce făcuse atîtea minuni, după ce săvîrşise atîtea semne, după ce I se puseseră atîtea întrebări, după ce arătase şi cît de mare este acordul dintre El şi Tatăl - acord şi în cuvinte şi în fapte -, după ce lăudase pe învăţătorul de lege, care spusese: „Unul este Dumnezeu", ca să nu poată spune fariseii: „A făcut minuni, dar este împotriva legii, este potrivnic lui Dumnezeu". De aceea le pune atît de tîrziu întrebarea aceasta, ca să-i îndrumeze pe nesimţite şi să dea şi ei mărturie că El este Dumnezeu. Pe ucenicii Săi i-a întrebat mai întîi ce spun oamenii despre El şi apoi pe farisei. Pe aceştia nu i-a întrebat cum i-a întrebat pe ucenici; ar fi spus că este un înşelător, un viclean, pentru că ei grăiesc orice fără teamă. De aceea le cere hotărîrea lor.

II Pentru că avea să meargă la patimă, Hristos citează profeţia care îl propovăduise limpede ca Domn. N-o citează aşa dintr-o dată, nici n-o spune din proprie iniţiativă, ci mînat de o pricină binecuvîntată.

Domnul i-a întrebat al cui Fiu este Hristos; dar pentru că n-au spus adevărul despre El - că au spus că El este simplu om -, Hristos le îndreaptă părerea lor greşită şi citează pe David, care propovăduise

H14

SKtN'l'lll. IOAN (JURA DE AUR

Dumnezeirea Lui. Fariseii socoteau că Hristos este un simplu om; de aceea au şi răspuns: „Al lui David". Hristos însă, îndreptîndu-le părerea lor, citează pe profet, care mărturiseşte că este Domn, că este cu adevărat Fiu şi de aceeaşi cinste cu Tatăl. Şi nu S-a oprit aici; ci, ca să-i înfricoşeze, adaugă şi următoarele, zicînd: „Pînă ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale"15.

Pentru ca măcar aşa să-i aducă la Sine. Şi ca să nu spună fariseii că David La numit ,J)omn "linguşindu-L şi că spusa aceasta este numai o spusă omenească, iată ce întrebare le pune Hristos fariseilor: ,J)ar cum David cu duhul îl numeşte Domn?"16 Vezi că îi face să primească pe nesimţite adevărul despre El şi despre slava Sa? Mai întîi a spus: „Ce vise pare vouă? Al cui Fiu este?", ca prin întrebare să-i facă să dea răspunsul cel drept; dar pentru că fariseii au răspuns: >rAl lui David", Hristos n-a spus: „Dar iată ce grăieşte David", ci tot sub formă de întrebare zice: ,JDar cum David cu duhul îl numeşte Domn?", tot ca să nu-i supere spusele Sale.

De aceea nici n-a spus: „Ce vi se pare vouă despre Mine?", ci: „Despre Hristos".

Tot aşa şi apostolii aduc vorba despre Hristos tot pe nesimţite, cînd spun: „Se cuvine să vorbim cu îndrăznire despre patriarhul David că a şi murit şi a şi fost îngropat"17. Şi Hristos la fel, tot pentru aceeaşi pricină, dă învăţătura aceasta sub formă de întrebare şi sub formă de silogism, spunînd: ,JDar cum David cu duhul îl numeşte Domn? zicînd: „Zis-a Domnul către Domnul Meu: „Şezi de-a dreapta Mea pînă ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale". Deci dacă David îl numeşte Domn, cum este Fiu al lui?"18 Prin aceste cuvinte Hristos nu vrea să spună că nu-i Fiul lui David -Doamne fereşte! -, că n-ar fi ţinut de rău pe Petru pentru asta, ci ca să îndrepte părerea greşită a fariseilor despre El. Deci cînd Hristos spune: „Cum este Fiu al lui?", spune aceasta: „Este Fiul lui David, dar nu aşa cum ziceţi voi!" Fariseii spuneau că Hristos este numai Fiul lui David, nu şi Domn. Şi lucrul acesta îl spune Hristos după ce a adus mărturia profetului David, dar şi atunci tot pe nesimţite: „Deci dacă David îl numeşte Domn, cum este Fiu al lui?"

Fariseii însă nu I-au dat nici un răspuns, deşi au auzit aceste cuvinte. Nici nu voiau să înveţe ceea ce trebuia. De aceea şi Hristos adaugă zicînd că Hristos este Domn lui David. Dar, mai bine spus, nici aceste cuvinte nu le-a grăit în chip absolut, ci a luat în sprijinul Său şi pe 15. Matei 22, 44. l(i. Matei 22, 43.

17. Fapte 2, 29.

IH. Matei 22, 43-45.

profetul David, pentru că fariseii nu credeau în cuvintele Lui şi pentru a nu fi bîrfit de ei. Lucrul acesta mai cu seamă trebuie să-1 avem în vedere: să nu ne smintim cînd Domnul spune despre El ceva umilitor şi josnic. Pricina, în afară de altele multe, este aceea că El Se coboară pînă la judecata şi sufletul celor cu care vorbeşte. De aceea şi acum învaţă sub formă de întrebare şi răspuns. Dar şi sub

H14

SKtN'l'lll. IOAN (JURA DE AUR

forma aceasta lasă să I se întrevadă Dumnezeirea Sa. Nu-i acelaşi lucru a auzi că este Domn al iudeilor cu a auzi că este Domn al lui David.

Uită-mi-te şi ce prilej potrivit a găsit Domnul ca să vorbească de Dumnezeirea Sa. Cînd legiuitorul I-a spus că „Unul este Domnul", atunci a vorbit şi despre El că este Domn şi pe temeiul profeţiei lui David, nu numai pe temeiul faptelor Lui. Le-a arătat, apoi, că Tatăl II va răzbuna: „Pînă ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale". Şi aceste cuvinte arată acordul dintre El şi Tatăl şi egalitatea de cinste.

Acest sfîrşit pune Hristos discuţiei Sale cu fariseii. Sfîrşit sublim şi măreţ, în stare să le coasă gurile. Din pricina acestui sfîrşit fariseii au tăcut; nu de bună voie, ci pentru că n-au mai avut ce spune. Şi astfel au primit o lovitură de moarte, ca să nu mai îndrăznească să mai vină la El cu astfel de întrebări.

Că spune evanghelistul: „Nimeni n-a mai îndrăznit din acea zi să-L mai întrebe"79.

Nu puţin au folosit mulţimile de pe urma acestor discuţii cu fariseii. De aceea de acum înainte Hristos îşi îndreaptă către mulţimi cuvîntul. Izgonise lupii, sfărîmase uneltirile lor.

Fariseii n-au cîştigat nimic, pentru că erau stăpîniţi de slavă deşartă, pentru că erau cuprinşi cu totul de această patimă cumplită.

Cumplită20 este patima aceasta şi are multe capete. Din pricina slavei deşarte unii oameni iubesc cu înfocare slujbele înalte, alţii banii şi averile, alţii puterea. Şi, tot mergînd aşa înainte, slava deşartă îi face pe unii ca, tot de dragul ei, să dea milostenii, să postească, să se roage, să predice. Multe sînt capetele acestei fiare.

Nu e deloc de mirare ca oamenii să umble după slava deşartă cînd sînt bogaţi, cînd sînt puternici; dar să postească, să se roage de dragul slavei deşarte, asta e ciudat, asta merită multe lacrimi. Să nu mă mărginesc însă numai la mustrări.

Haide să spun în ce chip putem scăpa de slava deşartă. Pe cine să-i învăţ mai întîi? Pe cei care caută să fie lăudaţi şi slăviţi de lume pentru bogăţia lor sau pentru hainele lor frumoase şi scumpe sau pentru slujbele lor înalte sau pentru predica şi învăţătura lor sau pentru arta şi li). Ma t ei 22, 4(i.

20. Dc aici începe partea morală: mi l o st eni e pent ru a fi v ăzuţ i .

Despr e c ei ca r e u mbl ă du pă sl av a deşar tă şi ma i al es despr e cei c ar e fac

SKtNTUI. IOAN GURA DE AUR

meseria lor sau pentru vigoarea trupului lor sau pentru frumuseţea lor sau pentru bijuteriile şi podoabele lor sau pentru cruzimea lor sau pentru iubirea lor de oameni sau pentru milostenia lor sau pentru răutatea lor sau pentru sfîrşitul vieţii lor sau pentru soarta după sfîrşitul vieţii lor? Că, după cum am spus, patima aceasta are multe gheare şi şi le întinde chiar dincolo de viaţa noastră. Se spune: „Cutare a murit"; iar ca să fie admirat şi lăudat se spune că a rînduit ce să se facă după moartea lui; de aceea cutare e sărac şi cutare e bogat. Grozăvia e aceea că oamenii găsesc în stări cu totul contrarii pricini pentru a umbla după laudele lumii.

III Pe cine, dar, să-1 învăţ mai întîi? Pe cine să-1 rînduiesc mai întîi în ordine de bătaie împotriva acestei patimi? O singură cuvîntare nu-i de ajuns să-i cuprindă pe toţi. Vreţi să începem cu cei care umblă după slava deşartă cînd fac milostenie? După părerea mea, da, pentru că eu iubesc tare mult milostenia şi sufăr cînd o văd prihănită, cînd văd că slava deşartă unelteşte împotriva ei, aşa cum o doică o face pe codoaşa pe lîngă fata unui împărat; cum o creşte spre ruşinea şi paguba ei şi o strică; cum îi porunceşte să dispreţuiască pe tatăl ei, dar să se împodobească spre plăcerea unor bărbaţi murdari şi de multe ori de dispreţuit; cum pune pe ea podoabe de ruşine şi lipsite de cinste, aşa cum vor străinii, nu cum vrea tatăl ei. Haide, dar, să mă adresez acestora. Să ne închipuim o milostenie făcută cu multă dărnicie, dar cu scopul de a fi văzută şi ştiută de oameni. în primul loc, slava deşartă o scoate din cămara cea părintească. Tatăl poruncise să nu fie văzută nici de mîna stînga21; dar slava deşartă o arată robilor, oricui se întîmplă, chiar celor care nici n-o cunosc. Ai văzut că o face desfrînată şi prostituată şi o împinge să facă dragoste cu oameni ticăloşi şi să se poarte cum vor aceia? Vrei să vezi că milostenia făcută pentru slava deşartă nu face numai desfrînat pe un astfel de suflet, ci şi nebun? Uită-te cu luare aminte la el! Poate fi, oare, o nebunie mai mare ca aceea ca milostenia să lase cerul şi să fugă după sclavi fugari, după stricători de case, să alerge pe străzi şi uliţe după oameni care o urăsc, după nişte oameni hidoşi şi urîţi la chip, care nu vor nici s-o vadă, care o urăsc tocmai pentru că moare de dorul lor? Că pe nimeni nu urăsc oamenii atît de mult ca pe cei care au nevoie de slăvirea lor. îi învinuiesc în fel şi fel de chipuri şi se petrece cu ei ce s-ar petrece cu o fiică de împărat, fecioară, pe care ai coborî-o de pe tronul ei împărătesc şi i-ai porunci să trăiască cu nişte gladiatori care şi-ar bate joc de ea. Că oamenii atunci mai mult îţi întorc spatele cu cît umbli mai mult după ei. Dacă ceri însă de la Dumnezeu slavă, cu atît mai mult te atrage, te laudă şi-ţi dă mare răsplată. Dacă vrei să vezi şi în alt chip paguba ce-o ai cînd dai milostenie de dragul slavei deşarte, de ochii lumii şi spre fală, gîndeşte-te la marea durere şi necontenita tristeţe ce-ţi va pătrunde în suflet cînd vor suna în urechile tale cuvintele lui Hristos, spunîndu-ţi că ţi-ai pierdut toată răsplata22. în toate împrejurările slava deşartă este un rău, dar mai cu seamă în iubirea de oameni; e o mare cruzime, pentru că txîmbiţezi nenorocirile altora şi insulţi aproape pe cei săraci. Dacă insulţi pe cel căruia i-ai făcut bine, dacă-i vorbeşti de binefacerile ce i le-ai făcut, gîndeşte-te ce faci cînd le spui în faţa altora mulţi.

- Cum să scăpăm de această patimă?

2 1 . Matei <>, 3.

OMILII LA MATEI

778

- Dacă învăţăm să facem milostenie, dacă ştim cine sînt cei de la care căutăm slava.

Spune-mi, cine este dascălul milosteniei? Negreşit Dumnezeu, Care ne-a învăţat milostenia, Care o cunoaşte mai bine decît toţi, Care miluieşte la nesfîrşit.

Te întreb acum! Dacă ai învăţa luptele adetice, la cine te-ai uita sau cui ai vrea să-i arăţi exerciţiile tale? Celui care vinde zarzavaturi, pescarului sau instructorului tău? Ceilalţi sînt mulţi, dar instructorul este unul. Ce-ţi pasă de rîd alţii, dacă instructorul tău te admiră? Nu rîzi şi tu de ei împreună cu el? Sau ce?

Dacă înveţi luptele atletice nu te uiţi, oare, la cel care ştie să te înveţe să lupţi?

Dacă înveţi arta oratorică, nu-i aşa că doreşti laudele dascălului de retorică şi dispreţuieşti laudele celorlalţi? Nu-i, oare, o prostie ca în celelalte meserii să te uiţi numai la dascăl, iar cînd e vorba de milostenie să faci cu totul dimpotrivă? Şi doar paguba nu-i aceeaşi. Acolo, dacă lupţi pentru părerea mulţimii şi nu pentru a dascălului, paguba priveşte numai lupta; aici însă paguba priveşte viaţa veşnică. Ai ajuns prin milostenie asemenea lui Dumnezeu? Fii asemenea Lui şi prin a nu-ţi arăta milostenia. Hristos spunea celor pe care-i vindeca să nu spună nimănui. îmi spui că vrei să fii numit de oameni milostiv? Pentru care cîştig?

Pentru nici unul, dar pentru nesfîrşită pagubă. Aceia pe care-i chemi să fie martori milosteniei tale ajung tîlnari ai comorilor celor din ceruri. Dar, mai bine spus, nu ei, ci noi înşine ne furăm comorile noastre şi împrăştiem cele depuse sus. Ce nenorocire nemaiîntîlnită! Ce patimă nemaiauzită! Cînd n-o roade molia, nici n-o sapă tîlharul, o împrăştie slava deşartă. Aceasta-i molia comorilor tale de sus; acesta-i tîlharul bogăţiilor tale din ceruri. Slava deşartă ne cară bogăţia cea nejefuită; ea pîngăreşte şi strică totul. Diavolul a văzut că în ţinutul acela de sus nu pot pătrunde tîlharii şi moliile, nici alte primejdii; de aceea diavolul a pus slava deşartă să ne care de acolo toată bogăţia.

IV Doreşti slavă? Nu îţi este de ajuns slava ce ţi-o dă cel ce a primit milostenia, adică slava pe care ţi-o dă Bunul Dumnezeu, ci doreşti şi slava de la oameni? Vezi să nu păţeşti cu totul dimpotrivă. Să fii osîndit nu pentru că n-ai făcut milostenie, ci pentru că ţi-ai trîmbiţat milostenia, pentru că te-ai fălit cu ea, pentru că ai făcut pricină de laudă din nenorocirile altora. Milostenia e o taină. închide, dar, uşile, ca să nu vadă cineva ce nu-i îngăduit să arăţi! Acestea-s mai cu seamă tainele noastre: milostenia şi dragostea de oameni a lui Dumnezeu. Dumnezeu ne-a miluit după mare mila Sa, deşi noi nu-L ascultăm. La slujba noastră din biserică cea dintîi cerere către Dumnezeu este o cerere după mila lui Dumnezeu, rugîndu-ne să miluiască Dumnezeu pe cei stăpîniţi de duhurile necurate; a doua cerere, tot o cerere după mila lui Dumnezeu: ne rugăm să miluiască Dumnezeu pe cei ce fac pocăinţă; a treia cerere iarăşi este pentru noi înşine; iar această cerere o rostesc copiii cei neprihăniţi ai poporului, care se roagă lui Dumnezeu pentru milă. Pentru cei ce au săvîrşit păcate multe şi care au nevoie de mustrare ne rugăm lui Dumnezeu noi preoţii după ce noi înşine ne-am osîndit păcatele noastre. Pentru noi însă se roagă copiii, pentru că împărăţia cerurilor este a acelora care sînt nevinovaţi ca ei. Aceasta arată că mai cu seamă aceia care sînt nevinovaţi şi smeriţi ca şi copiii, aceia pot să se roage lui Dumnezeu pentru cei păcătoşi. Cîtă milă, cîtă iubire de oameni aduce de la Dumnezeu această taină a milosteniei o ştiu cei care fac milostenie aşa cum o cere Dumnezeu. Şi tu, dar, cînd miluieşti după

22. Matei (i, I - 4 .

779

OMILII LA MATEI

puterile tale pe vreun om, închide uşile casei tale! Să ştie că miluieşti numai cel pe care-1 miluieşti; şi, dacă se poate, nici acesta. Dar dacă laşi uşile deschise, trîmbiţezi taina. Gîndeşte-te că te osîndeşte chiar acela căruia îi ceri să te slăvească; de îţi este prieten, te osîndeşte în cugetul lui; de îţi este duşman, îşi bate joc de tine faţă de alţi oameni. Capeţi cu totul altceva de ce doreai. Doreşti să-ţi spună: „Ce milostiv e!", dar el nu-ţi va spune asta, ci: „Cît de dragă îi este slava deşartă! Cum caută să placă oamenilor!" şi încă alte ocări cu mult mai grele ca acestea. Dar dacă ascunzi taina va spune despre tine cu totul alte cuvinte: „Cît de mult iubeşte pe oameni! Cît e de milostiv!" Fii încredinţat că Dumnezeu nu lasă ca milostenia ta să rămînă ascunsă; dacă tu o ascunzi, o face cunoscută Dumnezeu; atunci mai mare e minunea, mai mare e cîştigul.

Milostenia deci făcută de ochii lumii nu ne aduce slavă. Cu cît ne sîrguim şi ne silim să dobîndim mai multă slavă, cu atît sîntem mai lipsiţi de slavă. Nu numai că nu dobîndim slavă de om milostiv, ci nume rău; şi pe lîngă aceasta suferim şi mare pagubă.

Pentru toate aceste pricini, să nu umblăm după slava lumii; să dorim numai slava lui Dumnezeu. Aşa vom dobîndi şi slava aceasta de aici şi ne vom bucura şi de bunătăţile cele veşnice, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor, Amin.

OMILIA LXXII

„Atunci Iisus a grăit mulţimilor şi ucenicilor Lui, zicînd: „Pe scaunul lui Moise au şezut cărturarii şi fariseii. Deci toate cîte1 vă vor zice să faceţi, faceţi; dar după faptele lor să nu faceţi" I - Cînd „atunci"?

- După ce a spus cuvintele de mai înainte; după ce a închis gura fariseilor; după ce n-au mai îndrăznit să-L ispitească; după ce a arătat că răutatea lor e de nevindecat. Şi pentru că vorbise de Domn şi de Domn, revine iarăşi asupra legii. Poate însă că cineva mi-ar spune: - Dar legea n-a spus aşa, ci: „Domnul Dumnezeul tău este un singur Domn"2.

- Da! Dar Scriptura numeşte lege întreg Vechiul Testament. Hristos grăieşte aşa pentru a arăta că este un perfect acord între El şi Tatăl. Dacă Tar fi potrivnic, ar grăi lucruri potrivnice legii; dar aşa, cere să se respecte atît de mult legea, încît porunceşte să se păzească legea chiar dacă învăţătorii de lege sînt nişte stricaţi. Tot acum vorbeşte şi despre viaţă şi despre purtarea în viaţă, pentru că viaţa stricată şi dragostea de slavă au fost mai ales pricina necredinţei fariseilor. Aşadar, pentru a îndruma pe calea cea dreaptă pe ascultătorii Săi, le porunceşte cu tărie să nu dispreţuiască pe învăţători şi nici să nu se ridice împotriva preoţilor; că aceasta mai cu seamă contribuie în primul rînd la mîntuire. Hristos însă nu dă numai o astfel de poruncă, ci o şi îndeplineşte.

22. Matei (i, I - 4 .

1 . Matei 23, 1 -3.

2. Deut. <>, 4.

învăţătorii şi preoţii iudeilor erau într-adevăr nişte stricaţi; dar Hristos nu-i dă jos de pe scaunele lor de cinste. Cu aceasta le face şi mai mare osînda, iar ucenicilor nu le dă pricină de neascultare. Şi ca să nu poată spune nimeni: „Am fost un trîndav, pentru ca dascălul meu a fost stricat", Hristos le ia şi această scuză. Deci Hristos îi lasă pe cărturari şi pe farisei în posturile lor înalte, deşi erau nişte răi.

Cu toate că le adusese atîtea învinuiri, totuşi spune: „Toate cîte vă vor zice să faceţi, faceţi; că nu sînt ale lor cuvintele ce le spun, ci ale lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu le-a legiuit prin Moise". Uită-te cît de mult îl respectă Hristos pe Moise! Şi, pentru a arăta din nou acordul Său cu Vechiul Testament, spune că cinstea pe care o au învăţătorii şi preoţii o datorează lui Moise, că „şedpe scaunul lui Moise". Şi pentru că n-a putut să-i facă vrednici de credinţă pe temeiul vieţii lor, îi face vrednici de credinţă pe temeiul faptelor care le mai îngăduie asta, adică al scaunului pe care stau şi al succesiunii.

Cînd ll auzi pe Hristos spunînd: „toate" să. nu înţelegi prin acest cuvînt toată legiuirea Vechiului Testament, de pildă poruncile cu privire la mîncăruri, cele cu privire la jertfe şi toate acele porunci asemenea acestora. Cum putea să vorbească Hristos de respectarea acestor porunci cînd El le desfiinţase mai înainte? Prin cuvîntul „toate", Hristos înţelege acele porunci ale Vechiului Testament care ne dau reguli de purtare, care ne fac mai buni, care sînt de acord cu poruncile Noului Testament, care nu ne lasă să mai fim sub jugul legii.

- Dar pentru ce Hristos n-a legiuit acestea pe temeiul legii harului, ci pe temeiul legii lui Moise?

- Pentru că nu era încă timpul ca înainte de răstignire să vorbească desluşit despre ele. După părerea mea însă, în afară de aceasta, Hristos a spus acele cuvinte şi pentru a rîndui mai dinainte şi altceva. Hristos avea să învinuiască pe cărturari şi pe farisei; şi ca nu cumva oamenii simpli să creadă că face asta pentru că umblă după scaunul lor sau pentru că îi urăşte, de aceea îndepărtează mai întîi o astfel de bănuială şi apoi începe să-i învinuiască.

- Dar pentru ce îi mustră pe cărturari şi farisei? Pentru ce vorbeşte îndelung împotriva lor?

- Ca să ferească mulţimile de a cădea în păcatele fariseilor şi cărturarilor.

Că nu-i acelaşi lucru a opri de la rău cu a arăta pe cei ce păcătuiesc, după cum nu-i acelaşi lucru a îndemna spre fapte bune cu a aduce în mijloc pe cei ce săvîrşesc binele. De aceea şi spunea mai dinainte: ,J)ar după faptele lor să nu faceţi". Se slujeşte de acest mijloc de îndreptare ca oamenii să nu creadă că trebuie să şi facă ce fac ei, odată ce trebuie să-i asculte; şi astfel aparenta lor cinste ajunge învinuire. Poate fi, oare, un mai mare ticălos decît un dascăl care îşi mîntuie ucenicii cînd aceştia se feresc să facă ce face el? Prin urmare, cinstea, care părea a fi pentru ei o cinste, este de fapt cea mai mare acuzaţie, că prin viaţa lor strică pe cei care îi imită. De aceea şi Hristos îi acuză pe cărturari şi farisei.

Dar nu numai pentru atîta, ci şi pentru a arăta că necredinţa lor de mai înainte şi răstignirea pe care au săvîrşit-o mai tîrziu nu se datorează Celui răstignit, Celui Care n-a fost crezut, ci nerecunoştinţei lor.

Priveşte de unde îşi începe Hristos învinuirile şi de unde le înmulţeşte! Că spune: „Că zic, dar nu fac"3.

Orice om care calcă legea merită să fie pedepsit, dar mai ales cel care-i pus să înveţe pe alţii este drept să fie pedepsit îndoit şi întreit; o dată, pentru că el calcă legea; a doua oară, pentru că, fiind dator să îndrepte pe ceilalţi, şchioapătâ; de aceea este vrednic de o pedeapsă şi mai mare din pricina slujbei sale de cinste; a treia oară, pentru că îi strică pe ceilalţi şi mai mult prin aceea că, fiind învăţător, săvîrşeşte astfel de călcări de lege.

Apoi Hristos le aduce şi altă învinuire: că sînt o povară pentru supuşii lor: „Că leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, iar ei nici cu degetul nu vor să le mişte"4.

Le spune că săvîrşesc un îndoit păcat: sînt neiertători cu cei de sub conducerea lor, cerîndu-le să ducă o viaţă aspră, iar lor îşi îngăduie toate libertăţile. Un adevărat conducător de oameni trebuie să fie cu totul dimpotrivă: să fie neiertător cu el însuşi şi aspru judecător al faptelor lui, iar cu cei de sub conducerea lui, iertător şi blînd. Dar cărturarii şi fariseii făceau dimpotrivă.

II Aşa sînt toţi cei care filozofează cu cuvîntul: sînt neiertători şi necruţători, pentru că nu ştiu cîtă greutate cere săvîrşirea faptelor bune. Nu e mic păcatul acesta şi nici nu le măreşte puţin vina de mai înainte. Tu uită-mi-te cum le măreşte Domnul şi această vină. Că n-a spus: „Nu pot", ci: „Nu vor"; n-a spus: „Săle poarte", ci: „Nici cu degetul să le mişte", adică nici să se apropie de ele, nici să le atingă.

- Dar care sînt faptele pe care le săvîrşesc fariseii şi cărturarii cu dragă inimă şi cu plăcere?

- Cele oprite! „Că toate faptele lor le fac, spune Domnul, ca să fie văzuţi de oameni"5.

Hristos a spus aceste cuvinte ca să arate cît de ahtiaţi sînt după slava deşartă; şi slava deşartă i-a pierdut. Mai înainte i-a învinuit că sînt cruzi şi trîndavi; acum îi învinuieşte că sînt înnebuniţi după slavă. Aceasta i-a depărtat de Dumnezeu; aceasta i-a făcut să lupte într-o altă arenă; aceasta i-a pierdut. Un adet care caută să placă spectatorilor face în faţa spectatorilor acele exerciţii care sînt pe gustul lor. Dacă face exerciţii în faţa unor spectatori curajoşi, caută să execute acele exerciţii care au nevoie de curaj; dar dacă face exerciţii în faţa unor spectatori 3. Matei 23, 3.

4. Matei 23, 4. ,r».

Matei 23, ,r>.

nepăsători şi trîndavi, ajunge şi el un trîndav. De pildă: are spectatori cărora le place să rîdă? Ajunge şi el un măscărici, ca să distreze pe spectatori! Are

spectatori serioşi şi cu judecată de filozofi? Caută şi el să fie la fel, pentru că de aceleaşi simţăminte sînt însufleţiţi şi cei care îl aplaudă.

Uită-te că şi acum Domnul îi învinuieşte iarăşi cu tărie, pentru că fariseii şi cărturarii nu făceau unele fapte cu un scop şi altele cu alt scop, ci toate pentru slavă deşartă. învinuindu-i că umblă după slavă deşartă, le arată că nu caută slava deşartă săvîrşind fapte mari şi de neapărată trebuinţă - de altfel nici nu aveau, ci erau lipsiţi de fapte mari -, ci fapte mici şi neînsemnate, dovezi şi ele ale răutăţii şi păcătoşeniei lor, cum sînt filacteriile şi ciucurii de la haine. „Că îşi lăţesc filacteriile lor şi-şi măresc ciucurii hainelor lor"6.

- Ce sînt filacteriile şi ciucurii?

- Pentru că iudeii uitau adesea binefacerile lui Dumnezeu, de aceea Dumnezeu a poruncit să scrie pe cărţulii mici minunile Sale şi să şi le atîrne de mîinile lor. De aceea şi spunea Dumnezeu în Deuteronom: le leagă pe ele să fie semn pe mîna ta şi să fie neclătite înaintea ochilor tăi "7.

Aceste cărţulii se numeau filacterii. Aşa cum fac şi acum multe femei care au atîrnată de gît Evanghelia. Apoi, ca să le aducă iarăşi aminte de poruncile Lui, Dumnezeu a făcut cu ei ceea ce fac adeseori mulţi oameni care îşi leagă degetul cu un petic sau cu un fir de lînă ca să nu uite ceva. Tot aşa şi Dumnezeu a poruncit iudeilor, ca unor copii, să-şi coasă de haine, la marginea de la picioare, o fîşie de pînză de culoare violetă, pentru ca uitîndu-se la ea să-şi aducă aminte de poruncile Lui8. Aceste fîşii de pînză se numeau ciucuri. La aceste lucruri erau cu mare luare aminte cărturarii şi fariseii! îşi lăţeau bucăţile de stofă în care aveau cărţuliile acelea şi-şi măreau ciucurii de la haine! Dar aceasta este o nebunească dorinţă de slavă deşartă. Pentru ce umbli, fariseule, după laudă şi cinste? Pentru ce-ţi lăţeşti filacteriile? Faci, oare, cu asta vreo ispravă? îţi foloseşte la ceva?

Cîştigi ceva de pe urma lor? Dumnezeu nu-ţi cere să-ţi măreşti ciucurii, să-ţi lăţeşti filacteriile, ci să-ţi aduci aminte de cele ce-a făcut pentru tine. Dacă nu trebuie să umblăm după laudă şi cinste cînd facem milostenie şi cînd postim, deşi acestea sînt fapte bune săvîrşite cu truda noastră, pentru ce te lauzi, iudeule, cu nişte fapte care te acuză mai ales de trîndăvie?

Dar cărturarii şi fariseii nu sufereau numai de aceste boli, ci şi de altele. Că spune Hristos: (i. Matei 23, 5.

7. Deut. 6, 8.

8. Num. 15, 38-40.

„Le place să stea in capul mesei la ospeţe şi în scaunele cele dintîi în sinagogi, să fie salutaţi în pieţe şi să fie numiţi de oameni învăţători"".

Pe acestea chiar de le socoteşti mici, totuşi pricinuiesc mari rele. Ele au pierdut oraşe şi biserici. Şi acum îmi vine să plîng cînd aud de scaunele dintîi şi de salutări, cînd mă gîndesc la cîte rele au dat ele naştere în bisericile lui Dumnezeu! Nu e nevoie să vă vorbesc acum de ele! Dar, mai bine spus, cei mai în vîrstă nici n-au nevoie să le afle de la mine.

Uită-mi-te în ce locuri a pus stăpînire slava deşartă pe sufletul cărturarilor şi fariseilor! Acolo unde li s-a poruncit să nu umble după slava deşartă, în sinagogi, acolo unde se duceau să-i înveţe pe alţii! Să umblăm după locurile din frunte la ospeţe nu pare a fi atît de rău; deşi chiar acolo învăţătorul trebuie să fie pildă, nu numai în biserică, ci pretutindeni. Şi după cum omul, oriunde s-ar arăta, trebuie să se vadă că se deosebeşte de animale, tot aşa şi învăţătorul trebuie să arate că este învăţător şi cînd grăieşte şi cînd tace şi cînd stă la masă şi cînd face orice altceva; trebuie să se vadă că este învăţător şi din mers şi din privire şi din ţinută, într-un cuvînt din totul. Cărturarii şi fariseii însă erau de batjocură pretutindeni; pretutindeni se făceau de rîs, gîndindu-se să săvîr-şească acele fapte de care trebuiau să fugă. Hristos spune că: „leplace"; dacă „a-ţi plăcea" e un păcat, cît de mare e „a face", cît de mare păcat e umbletul după locurile din frunte şi străduinţa de a le dobîndi?

III Hristos S-a mărginit pînă acum să ţină de rău pe cărturari şi farisei numai pentru păcatele lor mici şi neînsemnate, de care ucenicii Lui nu aveau nevoie să fie îndreptaţi. Dar cînd a fost vorba de pricina păcatelor, de dragostea de putere, de răpirea scaunului de învăţător, atunci Hristos aduce păcatul acesta în mijloc şi caută să-1 dezrădăcineze din sufletul ucenicilor Săi, poruncindu-le cu tărie. Ce le spune? „Dar voi să nu vă numiţi învăţători" 10. Apoi adaugă şi pricina: „Câ unul este învăţătorul vostru; iar voi toţi sînteţi fraţi"11.

Nimeni n-are ceva mai mult decît altul, că nimeni nu-i ceva prin el însuşi.

De aceea şi Pavel spune: „Cine este Pavel? Cine este Apolon? Cine este Chifa?

Nu sînt oare slujitori?"12 N-a spus: „învăţători". Şi iarăşi: 9. Matei 23, 6-7. 10.

Matei 23, 8. I l. Matei 23, 8. 12. / Cor. 3, , r ).

„Să nu numiţi pe nimeni tată"13.

N-a spus aceasta ca să nu numească „tată"pe tatăl lor, ci ca să ştie pe cine trebuie să-L numească în chip propriu „Tată". După cum învăţătorul nu-i propriu vorbind învăţător, tot aşa nici tatăl. Că Dumnezeu este pricina tuturora: şi a învăţătorilor şi a taţilor. ,Jsfici învăţători să nu vă numiţi, că unul este învăţătorul vostru, Hristos"14.

N-a spus: „Eu". După cum mai înainte a spus: „Ce vi separe de Hristos?"15 şi n-a spus: „Despre Mine", tot aşa şi acum.

Tare aş dori să întreb acum: Ce au de spus cei care susţin că numai Tatălui I se potrivesc cuvintele: „Unul" şi „Unul", şi îl refuză Celui Unuia-Născut? Este Tatăl învăţător? Toţi o vor spune şi nimeni nu se va împotrivi!

- Dar pentru ce atunci, mi se va obiecta, Hristos a spus că unul este Învăţătorul vostru, Hristos?

După cum cînd Hristos a spus că i3unul este învăţătorul''nu spune că Tatăl nu este învăţător, tot aşa şi Tatăl cînd spune că „unul este învăţătorul" nu spune că Fiul nu este învăţător. Cuvintele „unul" şi „unul" sînt spuse pentru a deosebi pe Tatăl şi pe Fiul de oameni şi de întreaga creaţie.

Aşadar, după ce Hristos a îndepărtat boala slavei deşarte şi a vindecat-o, îi învaţă pe ucenici cum să fugă de ea prin smerenie. De aceea a şi adăugat: ,Jar cel ce este mai mare între voi să fie slujitorul vostru. Căci cel care se va înălţa pe sine se va smeri, şi cel care se va smeri pe sine se va înălţa"16.

Nimic nu egalează smerenia! De aceea Hristos le şi aduce adeseori aminte ucenicilor de această virtute; şi cînd a adus în mijlocul lor pe copii17 şi acum; iar cînd pe Munte a început să vorbească despre fericire, cu smerenia a început18; iar acum smulge din rădăcini mîndria, zicînd: „ Cel ce se va smeri pe sine se va înălţa ". Ai văzut cum îi duce pe ucenici într-o direcţie cu totul contrară mîndriei? Nu numai că-i opreşte de a dori locurile cele din frunte, ci le porunceşte să umble după cele din urmă. „Aşa îţi vei putea îndeplini dorinţa!, spune Domnul. De aceea cel care doreşte cele dintîi locuri trebuie să umble după cel din urmă loc; căci cel care se va smeri pe sine, se va înălţa".

- Dar unde găsim noi această smerenie?

13.

14.

15.

16.

17.

18.

Matei 23, 9.

Matei 23, 10.

Matei 22, 42.

Matei 23, 11-12.

Matei 18, 2-6.

Matei 5, 3.

- Vreţi19 să mergem iarăşi în cetatea virtuţii, la corturile sfinţilor monahi, adică în munţi şi în vîlcele? Acolo vom vedea această înălţime a smereniei.

Acolo vom vedea cum se smeresc, şi în ce priveşte îmbrăcămintea şi în ce priveşte locuinţa şi în ce priveşte slugile, oameni care străluceau în lume prin slujbele lor înalte, oameni care sclipeau prin luxul şi bogăţia lor. Prin tot ce fac şi-i înconjoară scriu smerenia lor, ca şi cum ar scri-o cu literele. Şi cele ce hrănesc mîndria: îmbrăcămintea frumoasă, locuinţele luxoase şi strălucitoare, mulţimea slugilor care de multe ori fac pe om de se mîndreşte chiar fără voia lui, toate acelea sînt acolo stârpite. Ei singuri îşi aprind focul, ei îşi taie lemne, ei îşi fac de mîncare, ei slujesc pe cei care vin la ei. Acolo nu auzi om care să ocărască, nu vezi om ocărit, nu-i om căruia să i se poruncească, nici om care să poruncească, ci toţi sînt slugi şi fiecare spală picioarele străinilor; şi în asta se iau la întrecere unii cu alţii; şi fac asta fără să cerceteze cine e străinul venit la ei, nici dacă e rob, nici dacă e liber, ci tuturor le spală picioarele. Acolo nimeni nu-i mare, nimeni nu-i mic.

- Dar atunci ce-i acolo? Amestec?

- Doamne fereşte! Ci cea mai bună rînduială. Chiar de-ar fi cineva mic, cel mare nu se uită la asta, ci cel mare se socoteşte a fi mai mic decît cel mic şi prin aceasta ajunge mai mare. Toţi mănîncă aceeaşi mîncare: şi cei ce slujesc şi cei ce sînt slujiţi; toţi se îmbracă cu acelaşi fel de haină; toţi locuiesc în acelaşi fel de locuinţe, toţi duc aceeaşi viaţă. Acolo este mare acela care sare să facă cea mai de jos slujbă; nu se aud acolo cuvintele: „al meu" şi „al tău"; cuvintele acestea, pricină a nenumărate lupte, sînt izgonite dintre ei.

IV Pentru ce te minunezi că viaţa, masa şi îmbrăcămintea lor este una, cînd şi sufletul este unul în toţi, nu numai în ce priveşte fiinţa sufletului - că aceasta e una în toţi -, ci şi în ce priveşte dragostea? Cum ar fi, dar, cu putinţă ca sufletul să se mîndrească faţă de el însuşi? Acolo nu-i nici sărăcie, nici bogăţie; nu-i nici slavă, nici necinste! Cum ar fi, dar, cu putinţă să se strecoare printre ei mîndria şi îngîmfarea? Sînt şi mici şi mari în ce priveşte virtutea. Dar, după cum am spus, nimeni nu se uită la asta. Cel mic nu suferă că are să fie dispreţuit, că nici nu este cine să-1 dispreţuiască. Iar dacă-1 dispreţuieşte cineva, apoi acela a învăţat acolo mai cu seamă să fie dispreţuit, să fie batjocorit, să fie socotit o nimica, şi prin cuvinte şi prin fapte. Monahii aceştia trăiesc numai printre săraci şi schilozi, iar 19. De aici începe partea morală: Despre monahi. Monahii mai cu seamă practică smerenia. Trebuie ca noi să ne ducem des la locuinţele acestor sfinţi, ca să ne curăţim multele noastre pete sufleteşti.

mesele lor sînt pline cu astfel de oaspeţi. De aceea şi sînt vrednici de ceruri. Unul tămăduieşte rănile celor bolnavi, altul călăuzeşte pe cel orb, iar altul sprijină pe cel schilod. Acolo nu vezi droaia de linguşitori, nici de paraziţi; dar, mai bine spus, monahii aceştia nici nu ştiu ce-i linguşeala. Ce i-ar putea face, dar, să se mîndrească? Toţi sînt egali; de aceea le e şi foarte uşor să alunge mîndria din sufletul lor. Egalitatea aceasta dintre ei îi învaţă şi pe cei ce se duc la ei să fie smeriţi mai mult decît dacă i-ar sili cineva să se smerească. După cum cel lovit şi cel ce se lasă a fi lovit îl instruieşte pe cel rău şi obraznic care loveşte, tot aşa şi cel care nu umblă după slavă, ci o dispreţuieşte, îl instruieşte pe cel ambiţios. Iar aceasta o fac cu îndestulare monahii aceştia. Pe cît de mare e printre noi lupta după dobîndirea locurilor din frunte, pe atît de mare e printre ei lupta de a nu le dobîndi, de a fugi de ele; îşi dau multă silinţă să cinstească pe alţii cu prisosinţă, şi nu să fie cinstiţi de alţii.

De altfel, chiar îndeletnicirile lor îi fac să fie smeriţi şi nu le îngăduie să se mîndrească. Spune-mi, se va îngîmfa, oare, vreodată un om care sapă pămîntul, care udă grădinile, care sădeşte legume şi pomi, care împleteşte coşuri de nuiele, care ţese pînză de sac sau care face o altă muncă la fel cu aceasta? Nu! Va suferi, oare, de această boală un om care trăieşte în sărăcie, care se luptă cu foamea?

Nu! De aceea le e foarte uşor monahilor să fie smeriţi. După cum în lume este greu să fii smerit şi modest din pricina mulţimii celor care te laudă şi te admiră,

20. Fac. 18, 27.

21. Ps. 21, (i.

tot aşa acolo e foarte uşor. Monahul are de jur împrejurul lui numai pustie; se uită cum zboară păsările, cum se clatină copacii, cum adie vîntul, cum murmură pîraiele cînd cad din piatră în piatră. De unde, dar, să se mîndrească el, cînd trăieşte într-o atît de mare singurătate? Traiul nostru însă, în mijlocul lumii, nu ne va fi o scuză a mîndriei noastre. Şi Avraam a trăit printre cananeeni şi spunea: ,JLu sînt pămînt şi cenuşă"20; şi David a trăit în mijlocul oştirilor sale şi spunea: ,JEu sînt vierme, şi nu om" 2 '; la fel şi Apostolul a trăit în mijlocul întregii lumi şi spunea: „Nu sînt vrednic să mă numesc apostol"22. Ce mîngîiere vom avea noi, dar, ce cuvînt de apărare, cînd nu ne smerim, deşi avem atîtea exemple? După cum aceia sînt vrednici de nenumărate cununi pentru că au fost cei dintîi care au mers pe calea virtuţii, tot aşa şi noi sîntem vrednici de nenumărate pedepse pentru că nu sîntem însufleţiţi de aceeaşi rîvnă, deşi avem pildele celor dinaintea noastră, despre care ne vorbesc Scripturile, deşi avem pildele acestea vii, pe care le admirăm pentru faptele

OMlI.ll l.A MATKI

H27

lor. Ce poţi să spui, dacă nu te îndrepţi? Că nu ştii să citeşti, că n-ai citit Scripturile ca să afli de virtuţile bărbaţilor din vechime? Dar tocmai pentru aceasta tu eşti de vină; că biserica e deschisă totdeauna, dar tu nu intri în ea ca să te împărtăşeşti din izvoarele cele curate ale Sfintelor Scripturi. Dar dacă nu cunoşti din Scripturi pildele de virtute ale bărbaţilor celor duşi dintre noi, ar trebui să vezi pildele acestea vii de virtute, care trăiesc în vremea noastră. Nu-i nimeni să te ducă la ei? Vino la mine şi-ţi voi arăta eu locuinţele sfinţilor acestora! Vino şi învaţă ceva folositor de la ei! Sînt făclii ce luminează faţa întregului pămînt; sînt ziduri de apărare pentru oraşe. De aceea s-au dus în pustie, ca să te înveţe şi pe tine să dispreţuieşti zgomotul din lume. Ei, pentru că sînt puternici, pot avea linişte chiar în mijlocul furtunii; tu însă, care eşti izbit din toate părţile de valuri repetate, ai nevoie de linişte, ai nevoie să răsufli puţin. Dute, dar, cît mai des la ei, pentru ca, prin rugăciunile şi sfaturile lor, să-ţi cureţi petele sufletului, ca să duci şi aici pe pămînt o viaţă plină de fapte bune şi să ai parte şi de bunătăţile cele viitoare, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care Tatălui, slavă, putere şi cinste, împreună cu Sfintul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin.

OMILIA LXXIII

„Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici, că mîncaţi casele văduvelor şi de ochii lumii faceţi rugăciuni lungi; pentru aceasta mai mare osînda veţi hia"1 I Prin aceste cuvinte Hristos îi ţine de rău pe cărturari şi farisei pentru lăcomia lor. Şi grozăvia este că nu-şi umpleau stomacurile de pe urma bogaţilor, ci de pe urma văduvelor; storceau şi cel din urmă ban al unor femei care trebuiau ajutate.

Hristos n-a spus atît: că le „mănîncă", ci că le „mistuie". Este apoi mai cumplit şi felul în care le mănîncă averea spunînd: „de ochii lumii faceţi rugăciuni lungi".

Orice om care face rău este vrednic de pedeapsă; dar de mai mare pedeapsă este vrednic omul care face rău sub masca evlaviei, cel care se foloseşte de credinţă pentru a-şi acoperi răutatea.

- Dar pentru ce nu i-a îndepărtat Hristos din slujba lor?

- Pentru că nu-I îngăduia încă timpul. De aceea îi lasă deocamdată în slujba lor. Dar, prin cuvintele pe care le spune, deşteaptă poporul ca să nu se lase înşelat de ei, să nu se ia după dînşii din pricina dregătoriei lor.

Cînd Hristos a spus: „Cîte vă vor zice vouă să faceţi, faceţi"2, a arătat cît de plină de păcate e viaţa cărturarilor şi fariseilor. A grăit aşa ca nu cumva oamenii mai simpli să creadă că trebuie să facă ce fac cărturarii şi fariseii. „ Vai vouă, că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor! Că voi nu

intraţi şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi să intre"3.

Dacă te încarci de păcate cînd nu eşti de folos celor din jurul tău, ce iertare mai poţi avea cînd faci rău altora şi cînd împiedici pe alţii să facă bine?

- Ce înseamnă: „pe cei ce vor să intre"?

- Adică pe cei ce ar putea să intre în împărăţia cerurilor. Cînd trebuia să dea altora porunci, cărturarii şi fariseii făceau cu neputinţă de purtat 1. Matei 23, 14.

2. Matei 23, 3.

3. Matei 23, 13.

OMIUl LA MATKI

789

poverile acestor porunci; dar cînd trebuia să facă ei ceva din cele ce aveau datoria să facă, făceau cu totul dimpotrivă: nu numai că nu făceau nimic, ci, ceea ce-i cu mult mai rău, stricau şi pe alţii. Aceştia sînt aşa numiţii ciumaţi, oamenii care fac totul spre pierderea altora, care fac altceva decît ce trebuie să facă învăţătorii. Că. misiunea dascălului este de a mîntui pe cel pierdut; a ciumatului, de a pierde pe cel ce vrea să se mîntuie.

Apoi le aduce şi altă învinuire: „Că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un prozelit; iar cînd se face, îl faceţi fiu al gheenei de două ori mai mult decît voi"4.

Cu alte cuvinte Hristos le spune aşa: „Nu aveţi grijă de acest prozelit nici cînd l-aţi dobîndit de curînd şi cu nenumărate oboseli. Şi cu toate că avem mai mare grijă de cei pe care i-am dobîndit de curînd, totuşi nici aceasta pe voi nu vă face mai buni". Prin aceste cuvinte Hristos le aduce două învinuiri: una, că nu sînt de nici un folos pentru mîntuirea oamenilor şi că au nevoie de multă sudoare pînă să cîştige un om; a doua, că nu sînt în stare să păstreze pe cel dobîndit. Dar, mai bine spus, nu numai că nu sînt în stare, ci sînt şi nişte trădători, că, prin viaţa lor păcătoasă, îl strică pe cel dobîndit şi-1 fac mai rău decît era. Că ucenicul ajunge şi mai rău cînd vede că are un astfel de dascăl; că nu se opreşte la răutatea dascălului lui. Cînd dascălul este virtuos, ucenicul îl imită; dar cînd e rău, îl întrece din pricina uşurinţei spre rău. ,Jl faceţi, spune Hristos, fiu al gheenei", adică un adevărat iad. Şi a mai spus: ,J)e două ori mai mult decît voi", ca să-i înfricoşeze şi pe ucenicii lor, dar să-i mustre şi mai aspru pe cărturari şi farisei, pentru că sînt dascăli ai răutăţii. Şi nu se mărginesc numai la atîta, ci se străduiesc să sădească în sufletul ucenicilor lor şi mai multă răutate; că-i fac cu mult mai răi de cum sînt ei. Iar o faptă ca aceasta n-o poate face decît un suflet cu totul stricat.

Apoi Domnul îşi bate joc de prostia cărturarilor şi fariseilor, pentru că ei poruncesc să fie nesocotite cele mai mari porunci.

- Cum asta? Doar mai înainte Hristos spusese cu totul altceva, că „leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat"5?

- Dar făceau şi aceasta. Făceau totul ca să strice pe cei de sub conducerea lor; erau neîndurători cu poruncile mici şi îngăduitori cu cele mari. „Că daţi zeciuialâ din izmă şi din mărar şi aţi lăsat pe cele mai grele ale legii: judecata şi mila şi credinţa. Pe acestea se cădea să le faceţi, iar pe acelea să nu le lăsaţi"6. >

4. Matei 23, 15.

5. Matei 23, 4. (i. Matei 23, 23.

SKlNTUI, IOAN CURA l)K AUR

K30

Aici pe bună dreptate le grăieşte Hristos: că unde este zeciuială acolo este şi milostenie.

- Dar ce rău făceau dacă dădeau milostenie?

- Nu făceau nici un rău. Dar cărturarii şi fariseii nu dădeau milostenie ca să păzească legea. Nici Domnul nu spune să nu dea zeciuială. De aceea acum le spune: „Pe acestea se cădea să le faceţi, iar pe acelea să nu le lăsaţi". Dar cînd a vorbit de cele ce spurcă pe om şi de cele ce nu spurcă pe om n-a mai grăit aşa, ci face deosebirea între ce-i curat şi ce-i necurat şi arată că în chip necesar curăţeniei celei dinăuntru îi urmează curăţenia din afară7. Contrariul e cu neputinţă. Cînd prescripţiunile legii poruncesc milostenia, Hristos trece peste ele fără să vorbească despre ele; şi pentru că poruncesc milostenie, dar şi pentru că nu era venit timpul să se desfiinţeze de-a dreptul şi lămurit prescripţiunile legale; dar cînd vorbeşte de păzirea curăţeniilor trupeşti, le desfiinţează cu toată claritatea. De aceea despre poruncile care au în vedere milostenia spune: „Pe acestea se cădea să le faceţi, iar pe acelea să nu le lăsaţi". Dar despre poruncile cu privire la curăţirile trupeşti nu mai grăieşte aşa.

- Dar cum? „Câ voi curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, dar înăuntru sînt pline de răpire şi de nedreptate. Curăţă partea dinăuntru a paharului, ca să fie curată şi cea dinafară"8.

A luat ca pildă nişte lucruri cunoscute şi familiare oricărui om: paharul şi blidul.

II Apoi, pentru a arăta că nu avem nici o pagubă de nesocotim curăţirile cele trupeşti, dar sîntem foarte aspru pedepsiţi de nu ne îngrijim de curăţenia sufletului, adică de virtute, a numit curăţirile cele trupeşti „ţînţar" - că ţînţarii sînt mici şi de nimic -, iar curăţenia sufletului „cămilă", că este de cea mai mare însemnătate. De aceea şi spune: „Voi care strecuraţi ţintarul şi înghiţiţi cămila"9.

Curăţirile cele trupeşti au fost legiuite în vederea curăţeniei sufleteşti, în vederea milei şi a judecăţii. Deci n-avem nici un folos cînd sînt îndeplinite numai poruncile cu privire la curăţirile trupeşti. Cînd poruncile cele mici au fost date în vederea poruncilor celor mari, nu foloseşti nimic dacă le nesocoteşti pe cele mari şi le păzeşti numai pe cele mici. Că nu stau poruncile cele mari în urma celor mici, ci negreşit cele mici în urma celor mari. Hristos a spus aceste lucruri ca să 7. Matei 15, 1-20. H. Matei 23, 25-26. <>.

Matei 23, 24.

arate că chiar înainte de venirea harului nu aceste curăţiri trupeşti erau îndatoririle de căpetenie, nici nu erau cele ce trebuiau neapărat îndeplinite, ci altele erau cele ce se cereau. Dacă aşa stăteau lucrurile înainte de venirea harului, apoi cu atît mai mult sînt cu totul nefolositoare aceste curăţiri trupeşti acum cînd ni s-au dat porunci atît de înalte. Acum nimeni nu trebuie să le mai îndeplinească. Răul rămîne rău în orice împrejurare, dar mai cu seamă atunci este rău cînd socoteşti că nici n-ai nevoie de îndreptare; şi este încă şi mai cumplit răul cînd, rău fiind, socoti că mai poţi îndrepta şi pe alţii. Lucrul acesta vrea să-1 arate Hristos cînd îi

OMIUl LA MATKI

791

numeşte pe cărturari şi pe farisei călăuze oarbe10. Dacă este cea mai mare nenorocire şi ticăloşie ca un orb să creadă că nu are nevoie de călăuză, gîndeşte-te în ce prăpastie îi duce pe alţii cînd el vrea să le fie călăuză! Hristos spunea aceste cuvinte ca să arate cît de ahtiaţi după slavă sînt cărturarii şi fariseii, ca să arate cît de puternică e furia bolii lor. Pricina tuturor păcatelor lor era dorinţa lor de a face totul de ochii lumii. Aceasta i-a îndepărtat şi de credinţă; aceasta i-a făcut să nesocotească adevărata virtute şi să se îndeletnicească numai cu curăţirile cele trupeşti, nesocotind curăţia sufletului. De aceea Hristos, călăuzindu-i pe cărturari şi pe farisei ia adevărata virtute şi la curăţia sufletului, le aminteşte de milă, de judecată şi de credinţă. Acestea ţin viaţa noastră, acestea ne curăţesc sufletul: dreptatea, milostenia, iubirea de oameni şi adevărul. Dreptatea şi iubirea de oameni ne fac să fim iertători; nu ne lasă săme purtăm cu asprime şi fără îndurare cu cei ce păcătuiesc - iar cu aceasta avem un îndoit cîştig: ajungem şi milostivi şi dobîndim şi noi multă milă de la Dumnezeul universului -, ne fac să suferim împreună cu cei ce sînt în nenorociri şi să le luăm apărarea; dreptatea la rîndul ei nu ne lasă să fim înşelători şi vicleni.

Nici cînd a spus: „Pe acestea se cădea să le faceţi, iar pe acelea să nu le lăsaţi", Hristos nu le-a spus ca să arate că trebuie să îndeplinim prescripţiile legii - Doamne, fereşte! -, aceasta am dovedit-o mai înainte; nici cînd a vorbit despre blid şi despre pahar, spunînd: „Curăţă partea dinăuntru a paharului şi a blidului, ca să ne curată şi partea din afară", n-a poruncit să ţinem seamă de chiţibuşurile legii vechi, ci dimpotrivă face totul ca să arate că ele sînt de prisos. N-a spus: „Curăţiţi partea din afară", ci: „Partea dinăuntru"; şi negreşit va fi curată şi partea din afară. De altfel, aici Hristos nu vorbeşte de pahar şi de blid, ci de suflet şi trup, numind trupul partea din afară, iar sufletul, partea dinăuntru. Dacă e nevoie să fie curată partea dinăuntru a blidului, cu atît mai mult sufletul tău! „Voi însă, le spune Hristos cărturarilor şi fariseilor, faceţi dimpotrivă! Păziţi poruncile mici, pe cele din afară, şi le nesocotiţi pe cele mari,

792

SFtNTUL IOAN GURA DE AUR

pe cele dinăuntru. De aceea paguba voastră este foarte mare, că, socotind că aţi săvîrşit totul, nesocotiţi pe celelalte; iar nesocotindu-le, nici nu vă mai daţi osteneala, nici nu încercaţi să le săvîrşiţi".

Apoi îi ţine iarăşi de rău pentru umblatul lor după slavă deşartă, numindu-i „morminte văruite şi spunîndu-le: „făţarnicilor". Că slava deşartă este pricina tuturor relelor şi pricina pieirii lor. Nu i-a numit numai morminte văruite, ci a spus că sînt plini de necurăţie şi făţărie. Spunea acestea ca să arate pricina pentru care n-au crezut; n-au crezut pentru că sînt plini de făţărnicie şi nelegiuire.

Mustrarea aceasta nu le-a făcut-o numai Hristos, ci şi profeţii în repetate rînduri, mustrîndu-i că, fiind conducătorii lor, răpesc averile altora şi nu judecă cu dreptate. Mereu vei găsi pe profeţi că le spun să lase la o parte jertfele şi să urmărească dreptatea. Prin urmare nu sînt o noutate pentru ei nici poruncile lui Hristos, nici mustrarea Lui, dar nici imaginea mormîntului. Profetul a întrebuinţat-o; dar nu i-a numit simplu: „mormînt", ci: ,groapă deschisă, gîtlejul lor"72. Şi astăzi13 sînt mulţi oameni la fel cu cărturarii şi fariseii. Se împodobesc pe din afară, dar pe dinăuntru sînt plini de toată nelegiuirea. Şi astăzi mare e grija şi multe sînt chipurile curăţirii pe din afară; dar pentru curăţirea sufletului, nici o grijă. Dacă ai zgîndări puţin de tot conştiinţa unui om, ai da peste grămezi de viermi, peste venin şi peste duhoare nespusă, adică poftele cele desfrînate şi rele care sînt mai necurate decît viermii.

III Că fariseii şi cărturarii sînt aşa nu-i atît de grozav, deşi e grozav, dar ca noi, care am fost învredniciţi să fim temple ale lui Dumnezeu, noi să ajungem dintr-o dată morminte pline de atîta duhoare, da, asta este culmea ticăloşeniei. Cît de mare ne e, oare, ticăloşia cînd ajunge mormînt locul unde locuieşte Hristos, unde a lucrat Duhul Sfînt, unde s-au săvîrşit atâtea taine? Cîte bocete şi plînsete nu trebuie scoase cînd mădularele lui Hristos ajung morminte pline de necurăţie?

Gîndeşte-te, omule, că te-ai născut a doua oară, gîndeşte-te la darurile de care ai fost învrednicit; gîndeşte-te la haina ce-ai primit, că ai fost făcut templu de nesfărî-mat, că ai fost făcut templu frumos împodobit. N-ai fost împodobit cu aur, nici cu mărgăritare, ci cu Duhul Sfînt, mai de preţ decît aurul şi mărgăritarele.

Gîndeşte-te că nimeni nu zideşte mormînt în oraş; aşadar nici tu nu poţi

11. Matei 23, 27.

12. Ps. 5, 9.

13. De aici începe partea morală: Despre cei care se împodobesc; unii ca aceştia se aseamănă cu mormintele. Mustrare celor care se uită după femeile frumoase şi mai cu seamă in biserică. Aici şi despre cum să ne căsătorim.

OMILII LA MATKI

fi mormînt în cetatea cea de sus. Dacă nu-i îngăduit să zideşti mormînt în oraş, aici pe pămînt, cu atît mai mult acolo. Dar, mai bine spus, chiar aici pe pămînt eşti de rîsul tuturora dacă plimbi un suflet mort; dar nu numai că eşti de rîs, dar mai fug şi toţi de tine. Spune-mi, nu s-ar da toţi la o parte, n-ar fugi toţi de tine dacă ai plimba de colo pînă colo un cadavru? Gîndeşte aşa şi de sufletul tău! E mult mai groaznic să plimbi prin lume un suflet omorît de păcate, un suflet stricat, decît un cadavru. Cine va avea, dar, milă de un astfel de suflet? Nimeni!

Cînd tu nu ai milă de sufletul tău, cum va avea milă de el un alt om cînd tu te porţi atît de crud cu propriul tău suflet, ca un duşman, ca un vrăjmaş? Ce n-ai face, oare, unui om care ar îndrăzni să îngroape un mort acolo unde dormi şi mănînci tu? Tu însă îngropi sufletul tău mort nu acolo unde mănînci, nici acolo unde dormi, ci în biserică, între mădularele lui Hristos, şi nu te temi că are să cadă de sus mii de trăsnete şi fulgere pesta capul tău? Cum îndrăzneşti, dar, să păşeşti în biserica lui Dumnezeu, în templul cel sfînt, cînd iese din tine o duhoare atîta de grea? Ai primi cea mai cumplită pedeapsă dacă ai duce un mort în palatul împărătesc şi 1-ai îngropa acolo. Gîndeşte-te ce cumplită, ce mare pedeapsă vei primi pentru că intri în biserică şi umpli casa cea sfînta a lui Dumnezeu cu atîta duhoare! Adu-ţi aminte de femeia cea păcătoasă, care a uns cu mir picioarele lui Hristos şi a umplut toată casa cu bun miros14. Tu însă faci cu totul altceva în casa lui Dumnezeu. Spui că nu simţi duhoarea ce iese din tine? Dar asta mai ales e grozăvia bolii; de aceea nici nu te poţi vindeca; eşti mai bolnav decît cei care au răni pe trupurile lor, de care nu te poţi apropia din pricina mirosului greu ce iese din rănile lor. Cei bolnavi de astfel de boli simt mirosul rănilor lor; boala lor nu merită osîndă, ci milă; boala ta însă, ură şi osîndă.

Aşadar pentru că boala ta e mai grozavă din această pricină, adică pentru că nici nu-ţi dai seama cum trebuie că eşti bolnav, haide, ascultă ce-am să-ţi spun, ca să cunoşti bine cît de mult te vatămă boala.

Mai întîi ascultă ce spui cînd înalţi cîntare de rugăciune către Dumnezeu!

Spui aşa: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămîia înaintea Ta"15. Cînd din tine şi din faptele tale nu iese tămîie, ci fum şi miros urît, ce osîndă nu meriţi?

- Dar care e fumul acesta cu miros urît?

- Iată care! Mulţi oameni vin la biserică ca să se uite după femei frumoase; alţii, ca să vadă care copii sînt mai frumoşi şi mai bine făcuţi la trup. Nu e de mirare, oare, că nu-i trăsneşte Dumnezeu, că nu se scufundă pămîntul sub ei? Da, faptele acestea sînt vrednice de iad şi de SFINTUL IOAN GURA DK AUR

834

trăsnete; dar Dumnezeu, fiind îndelung răbdător şi mult milostiv, îşi opreşte deocamdată mînia şi te cheamă să te pocăieşti şi să te îndrepţi.

Ce faci, omule? Te uiţi în biserică după femei frumoase şi nu te cutremuri cînd aduci o ocară atît de mare casei lui Dumnezeu? Crezi că biserica este casă de desfrîu şi de mai puţin preţ decît piaţa? în piaţă te temi şi îţi este ruşine să te uiţi după femei, dar în biserica lui Dumnezeu, unde Dumnezeu îţi vorbeşte şi te ameninţă pentru aceste fapte, faci desfrînare şi săvîrşeşti adulter chiar în timpul cînd auzi să nu faci acestea? Şi nu te cutremuri, nu te spăimîntezi? Teatrele cele desfrînate vă învaţă să vă desfrînaţi; teatrele, această ciumă cu anevoie de stîrpit, aceste farmece pline de otravă, aceste curse cumplite pentru cei nepăsători, această pieire însoţită de plăcere pentru cei neînfrînaţi. De aceea şi profetul mustrînd, zicea: „Nu sînt buni nici ochii tăi, nici inima ta"16. Ar fi mai bine ca

14. Luca 7, 37 38.

astfel de oameni să fie orbi, ar fi mai bine sâ fie bolnavi decît sâ-şi folosească la aceasta ochii. Ar trebui sâ aveţi în sufletul vostru un zid care să vă despartă de femei; dar pentru că nu vreţi să ridicaţi în sufletele voastre un astfel de zid, sfinţii părinţi au socotit că trebuie să vă despartă de ele prin scînduri. Dar, după cum aud pe cei bătrîni spunînd, în vechime nu erau aceste despărţituri între bărbaţi şi femei, că „în Hristos Iisus nu este nici parte bărbătească, nici parte femeiască"17. Pe vremea apostolilor bărbaţii stăteau în biserică la un loc cu femeile; şi bărbaţii erau bărbaţi, iar femeile, femei; acum e cu totul dimpotrivă: femeile au apucături de curtezane, iar bărbaţii nu sînt întru nimic mai buni decît armăsarii furioşi. N-aţi auzit din Faptele Apostolilor că în camera cea de sus erau amestecaţi bărbaţi si femei si că adunarea aceasta era vrednică de cer? Şi pe bună dreptate, că atunci femeile erau pline de înţelepciune, iar bărbaţii, de cuviinţă şi cuminţenie. Ascultaţi ce spune vînză-toarea de porfiră: „Dacă m-aţi socotit credincioasă Domnului, intraţi şi rămîneţi la mine!"19. Să auziţi pe femeile acelea care mergeau împreună cu apostolii, care aveau suflet de bărbat, de Priscila20 şi de Persida21 şi de celelalte. Femeile de astăzi se deosebesc tot atît de mult de aceste femei pe cît se deosebesc bărbaţii de azi de bărbaţii de atunci.

IV

Pe vremea aceea femeile nu căpătau nume rău nici cînd mergeau în călătorie; acum însă, deşi sînt crescute şi stau în camerele lor, abia de pot scăpa de această Hi. Ier. 22, 17.

17. Gal. 38.

18. Fapte 1, 13-14. li). Fapte Hi, 15.

20. Fapte 18, 2-18.

21. Rom. Mi, 12.

bănuială. Aceasta, din pricină că se împodobesc, că trăiesc în lux şi desfătare. Pe vremea aceea femeile aveau o singură grijă: să răspîndească cuvîntul Evangheliei; acum însă, să fie îmbrăcate luxos, să pară frumoase şi plăcute la chip. Asta e slava lor, asta e mîntuirea lor! Cît despre faptele cele înalte şi mari de virtute nici în vis nu se gîndesc la ele. Care femeie şi-a dat silinţa să facă mai bun pe bărbatul ei? Care bărbat s-a îngrijit să îndrepte pe femeia lui? Nimeni! Dimpotrivă, toată grija femeii este umbletul după aurării şi giuvaiericale, după haine luxoase, după celelalte împodobiri ale trupului, după mărirea averii; iar grija bărbatului tot aceasta şi altele mai multe; toate, griji lumeşti. Care om care vrea să se însoare mai întreabă ce purtări şi ce creştere are fata pe care vrea s-o ia de soţie? Nimeni!

Ci întreabă îndată de bani, de moşie, de cîtă avere are fata şi ce fel de avere, ca şi cum ar avea de cumpărat ceva sau de făcut un contract obişnuit. De aceea şi numesc căsătoria contract. Aud pe mulţi spunînd: „S-a încheiat un contract între cutare şi cutare", adică s-au căsătorit. Ocărăsc darurile lui Dumnezeu; şi aşa se însoară şi se mărită ca şi cum ar cumpăra şi ar vinde; iar contractele de încheierea căsătoriilor se fac cu mai multă grijă decît contractele de vînzare-cumpărare.

Aflaţi însă cum se căsătoreau cei vechi şi faceţi ca ei!

- Dar cum se căsătoreau aceia?

- Se interesau ce purtări are fata, ce apucături, ce însuşiri sufleteşti. De aceea n-aveau nevoie de contracte, nici de garanţia hîrtiei şi cernelii, în locul tuturor acestora le era de ajuns purtarea miresei. Vă rog, dar, şi pe voi, nu umblaţi după bani şi după avere, ci după purtări, după bunătatea inimii. Caută fată evlavioasă, fată cuminte! Aceste însuşiri sînt mai bune decît nenumărate comori.

De cauţi pe cele ale lui Dumnezeu, le vei avea şi pe cele din lumea aceasta; dar dacă le nesocoteşti pe acelea şi umbli după acestea, nici de acestea n-ai parte.

- Dar cutare, mi se spune, a ajuns bogat de pe urma femeii!

- Nu îţi este ruşine să-mi dai astfel de exemple? Am auzit pe mulţi spunînd: „Mai bine să ajung săracul săracilor, decît să ajung bogat de pe urma femeii!" Da! Ce poate fi mai neplăcut decît o astfel de bogăţie? Ce poate fi mai amar decît această bună stare? Ce poate fi mai ruşinos decît de a ajunge vestit pe această cale şi a se spune de toţi: „Cutare a ajuns bogat de pe urma femeii!" Nu mai vorbesc de neplăcerile dinăuntrul casei, care, vrînd-nevrînd, vin peste cel care s-a căsătorit aşa. Nu mai vorbesc de înfumurarea femeii, de slugărnicia bărbatului, de certurile dintre soţ şi soţie, de ocările slugilor. Slugile îi spun în obraz: „Sărac, coate goale, om de nimic, născut din oameni de nimic! Ce a avut cînd a venit aici? Nimic! Nui, oare, a stăpînei noastre toată a v e rea?" Dar nu-ţi pasă de aceste cuvinte! Nu-ţi pasă că nu eşti om liber. Şi paraziţii aud cuvinte mai grele decît acestea şi nu se supără. Tot aşa şi aceşti bărbaţi; ba, dimpotrivă, se mai şi fălesc cu ruşinea lor.

Cînd le spui ce se spune despre ei, îţi răspund: „S-o duc eu bine, să-mi fie viaţa dulce şi plăcută şi poate să mă şi înăbuşe femeia!" O, diavole! Ce proverbe ai răspîndit printre oameni? Sînt în stare să distrugă toată viaţa unor astfel de oameni. Uită-te la aceste cuvinte drăceşti şi pierzătoare! Sînt pline de pierzanie.

Aceste cuvinte nu spun altceva decît acestea: „Să nu-ţi pese de cineva, să nu-ţi pese de dreptate! La pămînt cu dreptatea şi cu cinstea! Un singur lucru caută: plăcerea! Te înăbuşă o astfel de căsătorie? Nu-i nimic, îndrăgeşte-o! Te scuipă toţi cei care te întîlnesc? îţi aruncă cu noroi în obraz, te alungă ca pe un cîine?

Nu-i nimic! îndură totul!" Un porc, dacă ar avea grai omenesc, ar grăi oare, altfel? Ar grăi, oare, altfel cîinii cei necuraţi? Dar poate că nici porcii, nici cîi-nii n-ar rosti cuvintele pe care diavolul îi pune pe oameni să le rostească în nebunia lor. De aceea vă rog, daţi-vă seama de grozăvia acestor cuvinte! Fugiţi de astfel de proverbe! Culegeţi proverbele cele din Scriptură, cu totul potrivnice acestora.

- Care sînt acestea?

- „Nu merge după pofta sufletului tău şi pune frîu poftelor tale"22. Iar despre femeia desfrînată Scriptura spune cu totul altceva decît proverbele cele drăceşti: „Nu te uita la femeia rea! Câ miere picură din buzele femeii desfrînate, care îndulcesc o clipă gîtlejul tău, dar mai pe urmă le vei găsi mai amare decît fierea şi mai tăioase decît sabia cea cu două tăişuri"23. Aceste proverbe să le auzim, nu pe acelea. Datorită acelor proverbe ajung oamenii robi; datorită lor se nasc cuvinte slugarnice; datorită lor oamenii ajung animale necuvîntătoare, pentru că oamenii vor să urmărească peste tot numai plăcerea. Da, datorită lor, datorită acestor proverbe drăceşti, care sînt, şi fără de cuvintele mele, prin ele însele de rîs şi de batjocură. într-adevăr, ce cîştig mai ai de pe urma plăcerii odată ce te-ai înăbuşit?

încetaţi, dar, de a vă mai face de rîs! încetaţi de a mai aprinde pe capul vostru iadul şi focul cel nestins! Să privim, deşi tîrziu, aşa cum trebuie la cele viitoare, îndepărtînd ceea ce ne vatămă lumina ochilor, ca să petrecem viaţa de aici cu bună-cuviinţă, cu sfinţenie şi cu evlavie şi să avem parte şi de bunătăţile cele viitoare, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava în vecii vecilor, Amin.

OMILIA LXXIV 22. fnţ. Sir. 18, 30. 2.1. /W 5, 3-4.

„Vai vouă, că zidiţi mormintele profeţilor şi împodobiţi mormintele lor şi ziceţi: „Dacă am fi fost în zilele părinţilor noştri, n-am fi fost părtaşi cu ei la sîngele profeţilor"1 I

Hristos nu spune: „Vai!" pentru că fariseii şi cărturarii zidesc mormintele profeţilor, nici pentru că osîndesc pe părinţii lor, ci pentru că şi prin cele ce fac şi prin cele ce spun săvîrşesc o faptă şi mai rea, deoarece se prefac numai câ-şi osîndesc părinţii. Că osîndirea rostită de ei era numai o făţărie o spune evanghelistul Luca: „Căle şi încuviinţaţi fapta şi le zidiţi şi mormintele"2. „Vai vouă" le spune Hristos, că zidiţi mormintele profeţilor, iar părinţii voştri i-au ucis. Deci mărturisiţi şi încuviinţaţi faptele părinţilor voştri; că ei i-au ucis, iar voi le zidiţi mormintele"3. Prin aceste cuvinte Hristos le osîndeşte gîndul cu care zideau ei mormintele profeţilor că nu le zideau ca să cinstească pe cei ucişi, ci ca să se laude cu aceste ucideri. Se temeau ca nu cumva prin dispariţia cu vremea a moimintelor să se piardă şi dovada şi amintirea unei fapte atît de îndrăzneţe. Cu aceste gînduri zideau momiintele profeţilor; înălţau morminte strălucitoare, ca şi cum ar fi înălţat semne de biruinţă. Se împodobeau deci şi se făleau cu nelegiuirile părinţilor lor. Hristos le spune: „Nelegiuirile puse la cale de voi astăzi arată că şi voi săvîrşiţi aceeaşi faptă ca şi părinţii voştri.

Chiar dacă spuneţi contrariul, chiar dacâ-i osîndiţi, chiar dacă ziceţi, de pildă: „N-am fi fost părtaşi cu ei dacă am fi trăit în zilele lor" totuşi vorbele voastre vădesc gîndul vostru! "Hristos a spus acestea în chip învăluit ca într-o ghicitoare, dar totuşi le-a spus.

După ce a spus: „Şi ziceţi: „Dacă am fi fost în zilele părinţilor noştri, n-am fi fost părtaşi cu ei la sîngele profeţilor", a adăugat: „Aşadar mărturisiţi voi înşivă că sînteţi Gii celor ce au ucis pe profeţi'*.

Dar are cineva vreo vină, mi s-ar putea spune, că este fiul unui ucigaş, cînd nu este părtaş la gîndul tatălui său?

1.

2.

3.

4.

Matei 23, 29-30.

Luca 11, 48.

Luca 11, 47-48.

Matei 23, 31.

- Nu, n-are nici o vină. Dar Hristos le adresează aceste cuvinte tocmai pentru a arăta înrudirea dintre ei şi părinţii lor în ce priveşte răutatea. Asta o arată şi prin cele ce spune mai departe, că a adăugat: „Şerpi, pui de vipere!"5 „După cum puii de vipere, spune Hristos, seamănă cu părinţii lor din pricina otrăvii ucigătoare din ei, tot aşa şi voi semănaţi cu părinţii voştri din pricina gîndului vostru ucigaş".

Apoi după ce a dezvăluit gîndul cărturarilor şi al fariseilor, gînd necunoscut mulţimilor, Domnul îşi întemeiază spusele Sale pe faptele ce aveau să le săvîrşească şi pe care le vor cunoaşte mai tîrziu cu toţii. într-adevâr, dupa ce a spus: „Aşadar mărturisiţi voi înşivă că sînteţi fiii celor ce au ucis pe profeţi", pentru a le arăta că vorbeşte de înrudirea de răutate cu părinţii lor şi că minţeau cînd spuneau: „N-am fi fost părtaşi cu ei", Domnul a adăugat: „Umpleţi, dar, şi voi măsura părinţilor voştri"6.

Negreşit nu le porunceşte să facă asta, ci le arată mai dinainte ce are să se întîmple, adică uciderea Lui. De aceea după ce i-a mustrat şi le-a arătat că mint cînd spun pentru a se apăra că „n-am fi fost părtaşi cu ei" - într-adevăr, cînd n-au cruţat pe Stăpîn, cum ar fi cruţat pe slugile Stăpînului? -, Domnul Se foloseşte de nişte cuvinte şi mai pline de dispreţ, numindu-i şerpi şi pui de vipere şi le spune: „Cum veţi scăpa de osînda gheenei"7, cînd îndrăzniţi să faceţi aceste fapte, cînd le tăgăduiţi, cînd vă ascundeţi gîndul? Apoi îi mustră şi în alt chip, spunîndu-le: „Voi trimite la voi profeţi, înţelepţi şi cărturari; şi pe unii dintre ei îi veţi ucide şi-i veţi răstigni şi-i veţi biciui în sinagogile voastre"8.

Ca să nu spună cărturarii şi fariseii: „Da, am răstignit pe Stăpîn, dar vom cruţa pe slugile Sale, dacă vom trăi pe vremea aceea", Domnul le spune: „Iată vă trimit şi pe slugile Mele, profeţi şi ei; dar nici pe aceştia nu-i veţi cruţa". A grăit aşa ca să le arate că nu e deloc ciudat să fie ucis de fiii acelora care au ucis pe prooroci, că şi ei sînt nişte ucigaşi şi nişte viclenit viclenia le umple sufletele lor şi-i întrec pe părinţii lor în nelegiuiri, în afară de cele spuse le mai arată că sînt şi tare iubitori de slavă deşartă. Cînd cărturarii şi fariseii spun: ,JDacă am fi fost în zilele părinţilor noştri, n-am fi fost părtaşi cu ei", apoi o spun ca să se laude; filozofează numai cu cuvîntul, dar cu fapta fac cu totul altceva. „Şerpi, pui de vipere", cu alte cuvinte, copii răi din nişte părinţi răi şi mai 5. Matei 23, 33. (i.

Matei 23, 32. 7 .

Matei 23, 33. H. Matei 23, 34.

răi decît cei ce i-au născut. Le arată că ei îndrăznesc să facă nelegiuiri mai mari

decît părinţii lor şi prin aceea că le săvîrşesc după nelegiuirile săvîrşite de părinţii lor, dar şi prin aceea că sînt cu mult mai cumplite decît nelegiuirile acelora, cu toate că spun că niciodată n-ar fi făcut astfel de fapte. Ei merg pînă la sfîrşit şi pun cunună răutăţilor. Părinţii lor au ucis slugile care veniseră în vie; ei L-au ucis pe Fiul şi pe cei care i-au chemat la nuntă9.

Domnul a spus toate aceste cuvinte cărturarilor şi fariseilor ca să le taie orice înrudire cu Avraam şi ca să le arate că înrudirea aceasta nu le aduce nici un cîştig dacă nu săvîrşesc faptele lui Avraam. De aceea a şi adăugat: „Cum veţi scăpa de osîndă gheenii, cînd faceţi fapte la fel cu cei care au ucis pe profeţi?".

Cu aceste cuvinte le aduce aminte şi de învinuirile lui Ioan Botezătorul; că şi Ioan tot aşa i-a numit; şi el le-a amintit de judecata ce va să fie.

Dar pentru că pe ei nu-i înfricoşa deloc judecata şi iadul şi din pricină că nu credeau, dar şi din pricină că iadul şi judecata aveau să fie mai tîrziu, Hristos îi înfricoşează cu pedepse pe lumea aceasta şi le spune: ,J)e aceea iată Eu trimit la voi profeţi şi cărturari şi pe unii din ei îi veţi ucide, îi veţi răstigni şi-i veţi biciui, ca să vină peste voi tot sîngele drept vărsat pe pămînt, de la sîngele lui Abel cel drept pînă la sîngele lui Zaharia, fiul lui Barahia, pe care l-aţi ucis între templu şi altar. Amin zic vouă că vor veni acestea toate peste neamul acesta"10.

II Iată cu cîte argumente caută Hristos să-i ferească de pedeapsa ce-i ameninţă!

Le-a spus: „Osîndiţi faptele părinţilor voştri, pentru că spuneţi: „N-am fi fost părtaşi cu ei"; iar cuvintele acestea ar fi fost îndestulătoare să-i pună pe drumul cel drept. Apoi le-a spus: „Deşi-i osîndiţi, totuşi şi voi faceţi fapte mai rele decît ei". Şi aceste cuvinte ar fi fost îndestulătoare să-i facă de ruşine. în sfîrşit le-a spus: „Faptele voastre nu vor rămîne nepedepsite". Şi-i înfricoşează nespus amintindu-le de iad. Dar pentru că pedeapsa din iad avea să fie pe lumea cealaltă, i-a ameninţat şi pe lumea aceasta cu pedepse, zicînd: „Că vor veni toate acestea peste neamul acesta ". A adăugat şi grozăvia pedepsei, spunîndu-le că vor suferi nişte pedepse cum n-au mai fost pe lume. Dar nu s-au făcut mai buni.

Iar dacă cineva m-ar întreba: „Pentru ce vor suferi nişte pedepse cum n-au mai fost pe lume?", îi voi răspunde că au şi săvîrşit nelegiuiri cum n-a săvîrşit nimeni altul pe lume, că nu s-au înţelepţit din cele !). Matei 21, :).'! 44; 22, 2-14. 10.

Matei 23, 34 110.

petrecute în trecut. Sau n-ai auzit pe Lameh spunînd: ,J)acă pentru Cain răzbunarea va fi de şapte ori, apoi pentru Lameh răzbunarea va fi de şaptezeci de ori cîte şapte"11 ? Cu alte cuvinte, Lameh spune aşa: „Eu merit mai mari pedepse decît Cain".

- Pentru ce?

SIlNIUI. IOAN OURA DE AUR

- Deşi Lameh n-a omorît pe fratele său, totuşi a fost pedepsit mai cumplit pentru că nu l-a înţelepţit pilda lui Cain. Acelaşi lucru îl spune Dumnezeu şi în altă parte: ,JÎLU sînt Cel Ce pedepsesc pe copii pentru păcatele părinţilor, care Mă urăsc pe Mine, pînă la al treilea şi al patrulea neam"12. Dumnezeu nu vrea să spună aici că au să fie pedepsiţi alţii pentru păcatele altora, ci că vor suferi pe bună dreptate aceeaşi pedeapsă ca şi înaintaşii lor, pentru că nu s-au făcut mai buni, deşi au avut înaintea lor pilde de păcătoşi pedepsiţi.

Uită-te că la timp potrivit a pomenit Hristos de Abel, arătînd că şi uciderea lui Abel se datoreşte tot invidiei. „Ce mai puteţi spune, cărturarilor şi fariseilor? le grăieşte Hristos. N-aţi ştiut, oare, ce-a păţit Cain? A privit, oare, Dumnezeu cu linişte la cele ce s-au petrecut? Nu l-a pedepsit, oare, pe Cain cu cea mai cumplită pedeapsă? N-aţi auzit cîte au păţit părinţii voştri care au ucis pe profeţi? N-au fost daţi la nenumărate chinuri şi munci? Pentru ce, dar, nu v-aţi făcut mai buni? Dar pentru ce vorbesc eu de chinurile părinţilor voştri şi de cele ce-aţi păţit? Tu, care osîndeşti pe părinţii tăi, pentru ce faci fapte mai rele decît ei? Voi înşivă aţi hotărît: „Pe cei răi cu rău îi va pierde!" Ce iertare veţi mai avea deci cînd săvîrşiţi astfel de fapte, după ce aţi pronunţat o astfel de sentinţă?

- Dar cine este Zaharia de care vorbeşte Domnul?

- Unii spun că este tatăl lui Ioan Botezătorul; alţii spun că este un profet; alţii spun că este un preot care avea două nume, pe care Scriptura îl numea şi Iodae. Tu însă uită-te la aceea că nelegiuirea lor era îndoită. Nu numai că omorau pe sfinţi, dar îi omorau şi în loc sfînt.

Cu aceste cuvinte Hristos a înfricoşat şi pe cărturari şi pe farisei, dar a mîngîiat şi pe ucenicii Săi, arătîndu-le că şi drepţii de mai înainte de dînşii au suferit la fel. Pe cărturari şi farisei îi înfricoşa, prezicîndu-le că după cum părinţii lor au fost pedepsiţi, tot aşa şi ei vor suferi cele mai groaznice pedepse. De aceea îi numeşte pe trimişii Săi „profeţi, înţelepţi şi cărturari", luîndu-le cu asta cărturarilor şi fariseilor orice cuvînt de apărare. „Nu puteţi spune, le zice Domnul, că „ne-am smintit, pentru că ne-ai trimis la noi apostoli dintre păgîni". Nu! V-aţi purtat aşa pentru că sînteţi nişte ucigaşi, pentru că vi-i sete de sînge!" De aceea lea şi spus mai dinainte: „Pentru asta trimit profeţi şi cărturari". Aceeaşi învinuire le-au adus-o toţi profeţii, zicînd: „Sîngiuri cu sîngiuri amestecă'"4 şi că sînt bărI I. Fac. 4, 24. 12. leş. 20, 5. Y.\. Maici 21, 41.

baţii sîngiurilor. De aceea Dumnezeu a poruncit în Vechiul Testament să I se aducă sînge ca jertfă; a vrut să arate că dacă sîngele de animale este atît de preţios, apoi cu mult mai mult sîngele omului. Acest lucru îl spune şi lui Noe: „Voi răzbuna tot sîngele vărsat"15. Şi poţi găsi nenumărate locuri asemănătoare în care Dumnezeu le porunceşte să nu ucidă; aceasta e şi pricina că le-a poruncit să nu mănînce animale sugrumate. O, iubire de oameni a lui Dumnezeu! Deşi Dumnezeu ştia de mai înainte că au să rămînă tot neîndreptaţi, totuşi El face cele ale Lui. „Ii trimit, spune Dumnezeu, deşi ştiu că au să fie ucişi!" Deci Hristos le dovedeşte şi cu aceste cuvinte că degeaba au spus: „N-am fi fost părtaşi cu părinţii noştri". Că şi ei, cărturarii şi fariseii, au ucis pe profeţi chiar în sinagogi

SIlNIUI. IOAN OURA DE AUR

şi n-au respectat nici locul, nici vrednicia persoanelor şi nici n-au ucis nişte oameni oarecare, ci profeţi şi înţelepţi, ca să nu-i mai mustre. Prin profeţi şi înţelepţi Hristos înţelege pe apostoli şi pe urmaşii acestora; că mulţi din ei profeţeau.

Apoi, voind să le mărească frica, spune: ,fimin, amin zic vouă, că vor veni acestea toate peste neamul acesta". Cu alte cuvinte spune aşa: ,zVoi întoarce totul peste capetele voastre şi Mă voi răzbuna cumplit". într-adevăr, un om care a văzut mulţi păcătoşi şi nu s-a cuminţit, ci săvîrşeşte şi el iarăşi aceleaşi păcate, şi nu numai pe acelea, ci şi altele cu mult mai mari, este drept să fie pedepsit mai greu decît aceia. După cum dacă omul acela ar fi voit să se facă mai bun, prin pildele celor de dinaintea lui, ar fi avut mult de cîştigat, tot aşa, pentru că a rămas neîndreptat, merită o pedeapsă mai mare, că n-a cules nici un rod, deşi s-a bucurat de mai multă învăţătură prin pilda celor care mai înainte au păcătuit şi au fost pedepsiţi.

III Hristos îşi îndreaptă, apoi, cuvîntul către Ierusalim, voind cu aceasta să înveţe tot pe ascultătorii Săi şi spune: „Ierusalime, Ierusalime!"16 - Ce vrea să spună Domnul prin această repetare a numelui Ierusalimului?

- Vrea să arate că-I este milă de Ierusalim; că-1 nefericeşte şi că-1 iubeşte mult. Ca faţă de o iubită, iubită cu nesaţ, dar care are să fie pedepsită pentru că a întors spatele iubitului, aşa se justifică şi Hris14, Osea 4, 2. I.r>. hac. !), (i. Hi. Maici X\, :\7.

842

SUNTUL IOAN GURA DE AUR

tos în faţa Ierusalimului, vrind să-1 pedepsească. Aşa face Domnul şi în profeţie, cînd spune: „Am zis: „întoarce-te la Mine şi nu s-a întors"77.

Apoi, după ce a chemat cetatea Ierusalimului, îi vorbeşte şi de crimele ei. „Care omori pe profeţi şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine; de cîte ori am voit să adun pe fiii tăi şi n-ai voit"78.

Prin aceste cuvinte Hristos se justifică înaintea Ierusalimului şi-i spune: „Cu toate că te-ai purtat aşa, totuşi Eu nu Mi-am întors faţa de la tine, n-am încetat a te iubi; chiar aşa, am vrut să te atrag spre Mine; nu o dată şi de două ori, ci de nenumărate ori. De cîte ori am voit să adun pe fiii tăi, cum adună cloşca puii săi, şi n-ai voit". A grăit aşa ca să arate că totdeauna din pricina păcatelor lor s-au risipit fiii Ierusalimului. Dragostea Sa de Ierusalim o înfăţişează Domnul prin imaginea cloştii. Că înflăcărată e dragostea cloştii pentru puii ei! Imaginea aceasta a aripilor este foarte des întrebuinţată de profeţi. O găsim şi în Cîntarea lui Moise8 şi în Psalmi9. Prin aripi se arată acoperămîntul lui Dumnezeu şi marea Lui purtare de grijă. „Dar n-aţi vrut!", le spune Domnul ierusa-limlenilor. „Iată se lasă casa voastră pustie!27, adică lipsită de ajutorul Meu". Deci Hristos a fost acela Care şi mai înainte era în fruntea ierusalimlenilor; El i-a ţinut, El le-a purtat de grijă; deci Hristos a fost Acela Care i-a pedepsit totdeauna.

Acum le pune înaintea ochilor o pedeapsă de care s-au temut totdeauna nespus de mult; iar pedeapsa aceasta este pieirea totală a statului iudaic. „Că zic vouă: De acum nu Mă veţi mai vedea pînă cînd veţi spune: binecuvîntat este Cel Ce vine întru numele Domnului"10 Şi aceste cuvinte sînt cuvintele unui îndrăgostit care iubeşte tare, care caută să-i mişte nu numai cu cele petrecute în trecut şi să-i atragă, ci şi cu cele ce vor fi în viitor. Că aici Hristos vorbeşte de ziua viitoare a celei de a doua veniri.

- Ce dar? Nu L-au mai văzut iudeii pe Hristos după ce a rostit aceste cuvinte?

- N-a spus asta! Cînd Domnul a spus: ,J)e acum"n-a. arătat momentul în care a vorbit, ci tot timpul pînă la răstignire.

Pentru că fariseii şi cărturarii II acuzau totdeauna că este împotriva lui Dumnezeu şi vrăjmaş lui Dumnezeu, Hristos îi îndeamnă să-L 17. fer. 3, 7.

18. Matei '23, 37.

21. Matei 23, 38.

1!). Deut. 32, 11.

9 Ps. 10, 8; 54, (i; (i(), 4; 02, 8; 90, 4.

10 Matei 23, 39.

OMILII LA MATKI

802

iubească; le arată că este de acord cu Tatăl şi că El este Cel Care a grăit prin prooroci. De aceea Se foloseşte de aceleaşi cuvinte ca şi profeţii.

Prin aceste cuvinte Hristos a făcut aluzie şi la învierea Lui şi la a doua Sa venire. Le arată chiar celor care nu cred deloc în El că atunci, la a doua Sa venire, se vor închina Lui negreşit.

- Şi cum le-a arătat?

- Făcîndu-le o mulţime de profeţii: că va trimite profeţi; că-i vor omorî; că-i vor ucide în sinagogi; că iudeii vor suferi cele mai groaznice pedepse; că va rămîne casa lor pustie; că vor îndura necazuri şi nenorociri cum n-au mai fost niciodată mai înainte. Toate aceste profeţii erau în stare să-i convingă de a doua Lui venire chiar pe cei mai încăpăţînaţi şi pe cei mai chiţibuşari oameni. Să-i întrebăm pe aceştia: A trimis Hristos profeţi şi înţelepţi? Au fost aceştia ucişi în sinagogi? A rămas casa lor pustie? Au venit toate acele pedepse peste neamul acela? Negreşit! Nimeni nu se va împotrivi. Aşadar, după cum toate acestea s-au împlinit, tot aşa se vor împlini şi celelalte profeţii ale Lui; şi atunci, la a doua Sa venire, se vor închina negreşit înaintea Lui. Dar atunci orice cuvînt de apărare le va fi fără de folos, după cum fără de folos le-a fost căinţa pentru pieirea statului lor.

De aceea23 să facem fapte bune atît timp cît mai avem vreme. Că după cum iudeii n-au avut nici un folos că au ştiut mai dinainte de pieirea statului lor, tot aşa şi noi nu vom avea nici un folos dacă ne căim de răutăţile noastre după ce plecăm de pe lumea aceasta. Nu mai este nevoie de căpitan cînd corabia s-a scufundat din pricina trîndăviei lui şi nici de doctor cînd a murit bolnavul; dimpotrivă, înainte de sfîrşit e nevoie de ei; atunci şi căpitanul corăbiei şi doctorul trebuie să facă totul, trebuie să-şi dea toată osteneala ca nici corabia, nici bolnavul să nu se primejduiască şi nici ei să nu se facă de ruşine. După ce au pierit şi corabia şi bolnavul, totul e fără de folos. Aşadar şi noi atîta vreme cît sîntem bolnavi, cît sîntem cu păcate, să chemăm doctorii, să cheltuim bani ca, ridicîndu-ne din păcate, să plecăm sănătoşi de pe lumea aceasta. Să arătăm faţă de noi înşine, atunci cînd sufletul ne este bolnav, aceeaşi purtare de grijă ce-o arătăm faţă de slugile noastre cînd le este trupul bolnav. Deşi noi sîntem mai aproape de noi înşine decît de slugi, iar sufletele noastre ne sînt mai de trebuinţă decît trupurile slugilor, totuşi ar fi de dorit să avem faţă de noi înşine tot atîta grijă cît avem de slugi. Dacă nu facem aceasta acum, apoi, după ce vom pleca de pe lumea aceasta, nu ne mai poate fi de vreun folos orice cuvînt de apărare.

IV - Dar cine-i atît de ticălos, mi-ar putea spune cineva, încît să nu se îngrijească de el nici cît se îngrijeşte de slugile lui?

23. De aici începe partea morală: Cînd ni se îmbolnăveşte sufletul trebuie să mergem la doctorii sufleteşti ca să fim povăţuiţi de ei. Tot aici şi despre vameşi.

- Da, aceasta-i de mirare: că ne preţuim atît de puţin, încît ne dispreţuim pe noi înşine mai mult decît pe slugi. Cînd slugile noastre sînt cuprinse de friguri,

OMILII LA MATKI

803

chemăm doctori, le dăm o cameră deosebită şi-i silim să ia doctoriile prescrise de doctori. Dacă nu voiesc să ia doctoriile, ne supărăm, punem alături de ei paznici care să nu le îngăduie să facă ce poftesc. Dacă doctorii spun că doctoriile pe care le pregătesc ei sînt scumpe, consimţim să le cumpărăm; şi facem tot ce cer doctorii; şi-i plătim pentru aceste reţete medicale. Cînd însă ne este bolnav sufletul -dar, mai bine spus, nu este vreun timp cînd să nu ne fie bolnav -, nici nu chemăm doctor, nici nu cheltuim bani, ci ne purtăm cu atîta nepăsare faţă de suflet ca şi cum ar fi bolnav călăul, duşmanul sau vrăjmaşul nostru. Nu spun lucrul acesta ca să vă ţin de rău pentru grija ce-o aveţi de slugile voastre, ci ca să vă cer să aveţi şi de sufletul vostru tot atîta grijă.

- Şi cum să facem? aş putea fi întrebat.

- Arată lui Pavel sufletul tău bolnav! Adu în casa ta pe Matei! Aşa-ză-te lîngă Ioan! Ascultă de la ei ce trebuie să facă un bolnav ca tine! Ei îţi vor spune negreşit şi nu vor ţine tăinuite sfaturile lor. Ei n-au murit, ci trăiesc şi grăiesc.

Nu-şi dă seama sufletul tău că e cuprins de friguri? Sileşte-1 tu! Deş-teaptă-i cugetul! Adu înaintea lui pe profeţi! Acestor doctori nu trebuie să le dai bani; nici nu cer plată pentru osteneala lor, nici pentru doctoriile ce le pregătesc. Te silesc însă să faci o cheltuială. Să dai milostenie! în celelalte privinţe îţi dau ei ţie bani; de pildă, cînd îţi poruncesc să trăieşti în castitate, te scapă de o mulţime de cheltuieli zadarnice şi prosteşti; cînd îţi poruncesc să te laşi de beţie, te fac mai bogat. Ai văzut arta acestor doctori? Te fac sănătos şi-ţi mai dau şi bani.

Aşază-te, dar, lîngă ei şi află de la ei ce boală ai. De pildă: Ţi-s dragi banii şi averile şi le doreşti cum doresc apa rece cei bolnavi de friguri? Ascultă ce sfat îţi dau ei! După cum doctorul îţi spune: „Dacă nu-ţi stăpîneşti pofta, vei pieri şi va veni peste tine cutare şi cutare nenorocire, tot aşa şi Pavel îţi spune: „Cei ce voiesc să se îmbogăţească cad în ispita şi în cursa diavolului şi în pofte nesocotite şi vătămătoare, care cufundă pe oameni în ruină şi pierzare"24. Eşti nerăbdător? Ascultă ce spune Pavel: „încă puţin şi Cel Ce vine va veni şi nu va zăbovi"25; „Domnul este 24. / 7 i'm. <i, <).

2.r>. Evr. 10, H7.

aproape, de nimic să nu vă îngrijoraţi"21'; şi iarăşi: „Chipul lumii acesteia trece"27. Ca un doctor, nu porunceşte numai, ci şi mîngîie. Şi după cum doctorii izvodesc altceva în locul apei reci poftite de bolnavi, tot aşa şi Pavel îndreaptă pofta ta în altă parte. Te întreabă: „Vrei să te îmbogăţeşti? îmbogăţeşte-te în fapte bune! Doreşti să strîngi comori? Nimeni nu te împiedică! Numai strînge-le în ceruri!" Şi după cum doctorul îţi spune că apa rece e vătămătoare dinţilor, nervilor şi oaselor, tot aşa şi Pavel îţi spune mai pe scurt, - că îi place să grăiască pe scurt -, dar cu mult mai desluşit şi mai puternic: „Rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint"28. De ce anume trebuie să te foloseşti? Ţi-o spune Pavel şi pe aceasta! De îndestularea cu ceea ce ai în locul lăcomiei şi jafului. ,JLste şi un mare cîştig, îţi spune Pavel, îndestularea cu ce ai unită cu evlavia"29. Iar dacă

OMILII I.A MATKI

acest sfat nu-ţi place şi doreşti mai multe bogăţii şi încă nu înţelegi să arunci pe toate cele de prisos, îţi spune şi ţie, care eşti aşa de bolnav, cum trebuie să te foloseşti de aceste bogăţii: „Cei care se bucură de avuţii să fie ca şi cum nu s-ar bucura; cei care au, ca şi cum n-ar avea; şi cei ce se folosesc de lumea asta, ca şi cum nu s-ar folosi"30. Ai văzut ce doctorii îţi prescrie?

Vrei să-ţi aduc pe lîngă Pavel şi pe alt doctor? Sînt de părere că da, pentru că aceştia nu sînt ca doctorii de trupuri, care adesea se iau la întrecere între ei spre pieirea bolnavului. Nu sînt aşa; că urmăresc însănătoşirea bolnavilor, nu ambiţia lor. Să nu te temi, aşadar, de mulţimea doctorilor. în toţi vorbeşte unul: învăţătorul Hristos!

V Iată, intră iarăşi un alt doctor la tine şi-ţi grăieşte lucruri grele despre această boală. Dar mai bine spus îţi grăieşte prin el învăţătorul. „Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona!"37 - Da, mi se poate spune. Dar cum vor fi acestea? Cum putem pune capăt poftei? Trebuie să ne-o spună şi pe aceasta! Cum o vom şti?

- Ascultă-L pe învăţător şi El ţi-o spune: „Nu vă adunaţi comori pe pămînt, unde moliile şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură" 32. Ai văzut că prin locul unde stau aceste comori şi prin cei care le vatămă îţi mută pofta aceasta de aici de pe pămînt şi ţi-o ţintuieşte în cer, unde nici o comoară nu poate fi jefuită?

Hristos îţi spune: „Dacă-ţi muţi avuţia acolo, unde nici molia, nici rugina nu o 26.

27.

28.

29.

30.

31.

32.

Filip. 4, 5-6. / Cor. 7, 31. / Tim. 6, 10. / Tim. 6, 6. / Cor. 7, 30, 31.

Matei fi, 24.

Matei (i, 19.

strică, unde nici furii nu o sapă şi n-o fură, vei alunga această boală şi vei aduna sufletului tău mare bogăţie.

După ce ţi-a grăit aşa, îţi mai dă şi pilde, ca să te înţelepţeşti. Şi după cum un doctor înfricoşează pe bolnav şi-i spune: „Cutare bolnav a murit pentru că a băut apă rece", tot aşa şi Doctorul nostru îţi dă ca pildă un bogat care e bolnav, dar doreşte să trăiască şi să fie sănătos; nu poate însă dobîndi nici una nici alta din pricină că e stăpînit de lăcomie şi pleacă pe lumea cealaltă cu mîna goală33. După aceasta îţi dă iarăşi o altă pildă, pe un bogat care se pîrjolea de sete şi nu putea avea nici o picătură de apă34. Apoi Hristos, pentru a-ţi arăta că poruncile Lui sînt uşoare, îţi spune: „Uitaţi-vă la păsările cerului"35. Dar, îngăduitor fiind, învăţătorul nostru nici pe bogaţi nu-i lasă să se deznădăjduiască. Le spune: „Cele ce nu sînt cu putinţă la oameni sînt cu putinţă la Dumnezeu"36. Chiar dacă eşti

OMILII I.A MATKI

bogat, Doctorul poate să te vindece. Nu nimiceşte bogăţia, ci înrobirea ta de avuţii, patima zgîrceniei.

- Dar cum se poate mîntui cel bogat?

- Dacă face comune averile sale cu cei săraci, ca Iov de pildă; dacă-şi alungă din suflet dorinţa de mai mult, dacă cheltuielile nu-i depăşesc necesarul.

Pe lîngă aceste pilde îţi mai dă şi pilda vameşului, care era stăpînit cumplit de frigurile zgîrceniei şi lăcomiei, dar s-a scăpat iute de ele. Cine-i mai lacom ca vameşul? Şi cu toate acestea a ajuns sărac de bunăvoie, pentru că a ascultat de poruncile Doctorului. Hristos avea ucenici la fel cu noi, bolnavi de aceleaşi boli pe care le avem şi noi, dar i-a însănătoşit repede. Ni-i dă pe toţi ca pildă, ca să nu ne deznădăj-duim. Iată vameşul acesta, care a scris această Evanghelie!37 Iarăşi un altul, şef de vameşi, care a făgăduit să dea împătrit decît a răpit şi jumătate din tot ce avea, ca să-L primească pe Iisus în casa lui38. îţi sfîrîie inima însă şi pofteşti cu patimă bani şi averi? „în locul avuţiilor tale ai avuţia întregului pămînt", îţi spune Hristos. „îţi dau, îţi spune El mai departe, mai mult decît pofteşti, că îţi deschid casele tuturor bogătaşilor din lumea întreagă, căci cel care a lăsat pe tatăl său sau pe mama sa sau ţarine sau case va lua însutit"39. Deci nu numai că te bucuri de mai 33.

34.

35.

36.

37.

38.

39.

Luca 12, 16-20.

Luca 16, 19-31.

Matei 6, 26.

Luca 18, 27.

Matei 9, 9.

Luca 19, 1-9.

Matei 19, 29.

OMILII I.A MATKI

K47

multe avuţii, ci îţi vei potoli desăvîrşit setea aceasta cumplită după avuţii şi vei îndura totul cu uşurinţă; nu numai că nu vei dori să ai mai mult, ci dimpotrivă de multe ori nu vei dori nici cele de neapărată trebuinţă. De pildă, Pavel răbda de foame şi se lăuda mai mult cînd stătea nemîn-cat decît cînd mînca40. Un atlet, care luptă să fie încununat, nu vrea să stea degeaba şi să trîndăvească; un negustor, care cîştigă de pe urma negoţului pe mare, nu doreşte să stea fără de lucru. Aşadar şi noi, de vom gusta cum trebuie din roadele cele duhovniceşti, nu vom mai socoti că sînt ceva lucrurile de pe lumea aceasta, pentru că vom fi stăpîniţi, da, de o prea bună beţie, de dorinţa bunătăţilor celor viitoare. Să gustăm, dar, din rodurile cele duhovniceşti, ca să scăpăm şi de zgomotul celor din lumea aceasta şi să avem parte şi de bunătăţile cele viitoare, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin.

40 Filip. 4, 11.

OMILIA LXXV

„Şi ieşind Iisus din templu S-a dus; şi s-au apropiat de £1 ucenicii Lui, ca să-I arate clădirile templului; iar £1 răspunzînd le-a zis lor: „Vedeţi toate acestea? Amin, amin, zic vouă! Nu va rămîne aici piatră pe piatră care să nu se risipească"1 I Mai înainte Domnul spusese: „Se lasă casa voastră pustie"2 şi prezisese că vor veni o mulţime de nenorociri peste iudei; ucenicii, după ce au auzit acestea, oarecum miraţi, s-au apropiat de Hristos şi I-au arătat frumuseţea templului; erau nedumeriţi cum au să piară atîtea frumuseţi, atîta bogăţie şi atîta varietate arhitectonică. Acum Hristos nu le mai vorbeşte de pustiirea templului, ci prezice completa lui dărîmare. Le spune: „ Vedeţi toate acesteaPhe admiraţi şi vă miraţi de ele? Nu va rămîne piatră pe piatră!"

Poate că cineva m-ar întreba: - Dar cum au rămas atunci ruinele templului?

- Şi ce-i cu asta? Ruinele templului nu zădărriicesc hotărîrea Domnului.

Hristos a spus acestea pentru a arăta pustiirea desăvîrşită sau a templului sau a locului în care se afla templul. Sînt însă părţi din templu care au fost distruse pînă în temelii. In afară de acestea, putem să spunem că pe temeiul celor ce s-au întîmplat chiar cei mai cîrcotaşi oameni trebuie să se convingă că vor pieri desăvîrşit şi resturile de templu care au mai rămas. „Şi, şezînd El pe Muntele Măslinilor, s-au apropiat ucenicii îndeosebi, zicînd: „Spune-ne nouă cînd vor fi acestea? Şi care este semnul venirii Tale şi al sfirşitului veacului?"3 Ucenicii s-au apropiat de El îndeosebi, pentru că aveau să-L întrebe despre aceste lucruri; doreau cu înfocare să afle ziua venirii Lui că pofteau tare să vadă slava aceea care era pricină a nenumărate bunătăţi.

1 . Matei 24, 1 -2.

2. Matei 23, 38.

3. Matei 24, 3.

Două lucruri îl întreabă: întîi, „Cînd vor fi acestea?", cu alte cuvinte, cînd va fi distrus templul; şi apoi: „Care este semnul venirii Tale?". Evanghelistul Luca spune că I-au pus numai o singură întrebare: despre distrugerea Ierusalimului4, pentru că socoteau că atunci va fi şi venirea Lui. Evanghelistul Marcu însă spune că nu L-au întrebat toţi despre sfîrşitul Ierusalimului, ci numai Petru şi Ioan, pentru că ei aveau mai multă îndrăznire5.

- Ce le-a răspuns Iisus?

„ Vedeţi să nu vă amăgească cineva! Că mulţi vor veni în numele Meu, Zicînd: ,E,u sînt Hristos" şi pe mulţi îi vor amăgi. Veţi auzi de războaie şi de veşti de războaie. Vedeţi să nu vă spăimîntaţi; că trebuie să fie toate acestea; dar încă nu-i sfirşitul"6.

Ucenicii cînd au auzit de pedeapsa ce avea să vină asupra Ierusalimului o socoteau ca o pedeapsă care nu-i privea; socoteau că ei au să fie în afară de orice tulburare; visau numai bunătăţi şi se aşteptau să-i întîmpine cît de curînd aceste bunătăţi. De aceea Hristos le prezice iarăşi greutăţi şi necazuri; îi face să fie gata de luptă; le porunceşte să-şi îndoiască privegherea, ca nici să nu fie amăgiţi de înşelăciunea celor care caută să-i înşele şi nici să nu fie striviţi de greutatea nenorocirilor ce vor veni. „îndoit va fi războiul, le spune Domnul; veţi avea de luptat şi cu înşelătorii şi cu duşmanii. Dar războiul cu înşelătorii este cu mult mai cumplit pentru că atacă într-o vreme cînd stările de lucruri sînt tulburi şi amestecate şi cînd oamenii sînt înfricoşaţi şi îngrijoraţi". într-adevăr mare a fost atunci tulburarea! Imperiul roman era în floarea puterii lui; oraşele erau cucerite unele după altele; oştirile şi armele erau în mişcare; se credea cu uşurinţă orice.

Hristos însă le-a vorbit numai de războaiele din Ierusalim, nu de războaiele din afara Palestinei, de pe întinsul pămîntului. Ce i-ar fi interesat pe ucenici războaiele din alte părţi? De altfel Hristos nici n-ar fi spus o noutate dacă ar fi vorbit de nenorocirile din lumea largă, cînd ştiut este că astfel de nenorociri se întîmpla totdeauna. Războaie, răscoale şi lupte au fost şi mai înainte; dar Hristos le vorbeşte de războaiele iudaice, care vor veni nu peste multă vreme. Puterea romană era de altfel o grijă pentru iudei. Hristos deci le prezice şi aceste războaie, pentru că şi acestea erau în stare să-i tulbure pe ucenici. Le arată apoi că şi El îi va ataca pe iudei şi va porni cu război împotriva lor; nu le vorbeşte numai de lupte, ci şi de plăgi trimise de Dumnezeu, foamete, ciumă, cutremure, arătîndu-le că El a îngăduit ca războaiele acestea să vină peste ei; mai mult, că aceste războaie nu sînt ca războaiele obişnuite de

4. Luca 21,7. ,r). Marcu 13, 3. (i. Maici 24, 4 (i.

SKtNTUI. IOAN GURA DE AUR

mai înainte dintre oameni, ci războaie pornite din urgie dumnezeiască. De aceea nu S-a mărginit să spună că vor veni războaie, nici că vor izbucni dintr-o dată, ci că vor fi însoţite de semne. Dar ca să nu spună iudeii că sînt de vină creştinii de toate aceste nenorociri, Hristos a spus-o mai dinainte şi a prezis şi pricina nenorocirilor lor: ,^imin zic vouă, că vor veni toate acestea peste neamul acesta", ca să le aducă aminte de crima pe care o vor săvîrşi iudeii. Apoi, pentru ca să nu socotească ucenicii Lui, la auzul acestui roi de nenorociri, că are să fie zdrobită predi-carea Evangheliei, a adăugat: „Vedeţi să nu vă spăimintaţi, că trebuie să fie toate acestea", adică „toate cîte le-am prezis. Atacul încercărilor n-are să pună capăt spuselor Mele, ci va fi tulburare şi zăpăceală mare. Dar prezicerile Mele nu vor fi clătinate cu nimic".

Apoi, pentru că spusese iudeilor: „Nu Mă veţi mai vedea pînă cînd nu veţi zice: ,JSinecuvîntat Cel Ce vine întru numele Domnului"7, şi pentru că ucenicii socoteau că odată cu distrugerea Ierusalimului va fi şi sfîrşitul lumii, Iisus le îndreaptă această idee greşită şi le spune: ,J)ar încă nu-i sfirşitul". Că bănuiala ucenicilor era asta, pe care am spus-o eu, o afli chiar din întrebarea lor. Căci ceau întrebat? „Cînd vor fi acestea?", cu alte cuvinte: „Cînd va fi dărîmat Ierusalimul?" şi: „Care este semnul venirii Tale şi al sfirşitului veacului?"H.ristos însă n-a răspuns îndată la întrebarea aceasta, ci mai întîi le-a vorbit de cele ce erau mai grabnice şi pe care trebuia să le afle mai întîi. Că n-a vorbit îndată nici de Ierusalim, nici de venirea Lui cea de a doua, ci de nenorocirile care aşteptau la uşă. De aceea îi şi face gata de luptă, spunîndu-le: „Vedeţi să nu vă amăgească cineva; că mulţi vor veni în numele Meu zicînd: ,JLu sînt Hristos". Deci după ce le-a trezit atenţia ca să asculte cuvintele Lui - că le spusese: „ Vedeţi să nu vă amăgească cineva " -, după ce i-a făcut gata de luptă, după ce i-a făcut să fie veghetori şi după ce le-a vorbit mai întîi de hristoşii mincinoşi, atunci le vorbeşte şi de nenorocirile Ierusalimului; şi, ca totdeauna, pe temeiul faptelor trecute îi încredinţează de cele ce se vor întîmplă în viitor chiar pe cei mai grei de cap şi mai cîrcotaşi.

II Precum am spus mai înainte, prin războaie şi veşti de războaie Hristos înţelege tulburările ce vor veni peste iudei. Apoi, pentru că ucenicii credeau că după acel război va veni sfîrşitul lumii, iată cum îi întoarce de pe calea cea greşită, spunîndu-le: ,Dar încă nu-i sfirşitul", „că se va scula neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie"8.

Vorbeşte despre începuturile nenorocirilor iudeilor. „Dar toate acestea sînt începutul durerilor"9.

Adică al celor ce li se vor întîmpla. vă vor da pe voi la chinuri şi vă vor ucide"10.

La timp potrivit a vorbit şi de necazurile ce vor veni peste ucenici, pentru că necazurile sînt mai uşoare cînd sînt împărtăşite de toată lumea. Dar nu numai prin aceasta le uşurează necazurile, ci şi prin adaosul: ,pentru numele Meu", că a spus: >rAtunci

„Veţi fi urîţi de toţi pentru numele Meu. Atunci se vor sminti mulţi şi se vor vinde unii pe alţii; şi se vor scula mulţi hristoşi mincinoşi şi profeţi mincinoşi şi

7 . Matei 23, 39.

8. Matei 24, 7.

810

SEtNTUl. IOAN GURA DE AUR

vor amăgi pe mulţi. Şi din pricina înmulţirii fărădelegii se va răci dragostea multora; dar cel care va răbda pînă la sfirşit, acela se va mîntui"11.

Atunci e mai mare nenorocirea cînd este şi război între cei de acelaşi neam; că atunci mulţi ajung fraţi mincinoşi. Ai văzut că războiul este întreit din partea înşelătorilor, din partea duşmanilor şi din partea fraţilor mincinoşi? Iată că şi Pavel se plînge de aceleaşi lucruri, spunînd: ,in afară lupte, dinăuntru temeri"12; şi: ,J*rimejdii între fraţii cei mincinoşi"13; şi iarăşi: „Că unii ca aceştia sînt apostoli mincinoşi, lucrători vicleni, care iau chip de apostoli ai lui Hristos"14.

Apoi iarăşi, ceea ce-i mai groaznic decît toate, e că în nenorocirile acestea nu vor avea nici mîngîierea dragostei. Apoi, pentru a le arăta că pe omul curajos şi răbdător nimic din acestea nu-1 va vătăma, le spune: „Nu vă temeţi, nici nu vă tulburaţi! Dacă veti arăta răbdarea cuvenită nu veti fi biruiţi de nenorociri! Iar dovada lămurită este că Evanghelia va fi propovăduită pe întreaga faţă a pămîntului. Aşa că voi veţi fi mai presus de necazuri şi nenorociri". Dar ca să nuL întrebe ucenicii: „Cum vom trăi, cum vom scăpa din toate aceste necazuri şi nenorociri?", Domnul le-a spus mai mult decît întrebaseră ei: „Veţi şi trăi şi veţi şi propovădui pretutindeni". De aceea a şi adăugat: „Şi se va propovădui Evanghelia aceasta în toată lumea spre mărturie tuturor neamurilor. Şi atunci va veni sfirşitul"15.

Adică sfîrşitul Ierusalimului. Că a vorbit de sfîrşitul Ierusalimului. Şi că Evanghelia a fost propovăduită înainte de căderea Ierusalimului, ascultă ce 9. Matei 24, 8.

10. Matei 24, 9.

11. Matei 24, 9-13.

12. // Cor. 7, 5.

13. // Cor. 11, 26.

14. // Cor. 11, 13.

15. Matei 24, 14.

spune Pavel: In tot pămîntul a ieşit vestirea lor"16; şi iarăşi: Evanghelia fiind propovăduită la toată făptura cea de sub cer"17. Şi-1 vezi pe Pavel alergînd din Ierusalim pînă în Spania18. Dacă un singur apostol a străbătut atîta parte a lumii, gîndeşte-te cît pămînt au străbătut ceilalţi apostoli! Că tot Pavel, scriind altora, spunea iarăşi de propovăduirea Evangheliei că „aduce roadă şi creşte în toată zidirea cea de sub cer"19.

- Ce înseamnă: „Spre mărturie tuturor neamurilor?"

- înseamnă: Evanghelia a fost propovăduită pretutindeni, dar n-a fost crezută pretutindeni. De aceea Hristos a spus: „Spre mărturie celor ce n-au crezut", adică spre mustrare şi învinuire; „Spre mărturie", adică cei care au crezut vor da mărturie împotriva celor care n-au crezut şi-i vor osîndi. De aceea Ierusalimul a fost dărîmat după ce a fost propovăduită Evanghelia în toată lumea, tocmai pentru ca nerecunoscătorii iudei să nu mai aibă nici o umbră de apărare. Căci ce iertare mai pot avea cei care au văzut puterea Lui strălucind pretutindeni şi cuprinzînd în scurtă vreme întreaga lume, dar ei stăruiesc încă în încăpăţînarea lor? Că a fost propovăduită atunci Evanghelia pretutindeni, ascultă ce zice Pavel: Evanghelia fiind propovăduită

OMILII LA MATKI

la toată făptura cea de sub cer"20. Acesta este şi cel mai mare semn al puterii lui Hristos, că în douăzeci sau treizeci de ani cuvîntul Evangheliei a ajuns pînă la marginile lumii. „După aceasta va veni sfîrşitul Ierusalimului", spune Hristos. Că lucrul acesta a vrut să-1 spună, o arată cuvintele Sale următoare. Şi ca să-i încredinţeze de pieirea Ierusalimului, citează profeţia lui Daniel, zicînd: „Cînd veţi vedea urîciunea pustiirii, ce s-a zis prin proorocul Daniel21, stînd în locul cel sfînt. Cine citeşte sâ înţeleagă" .

I-a trimis la Daniel. Hristos numeşte „urîciune" statuia celui care a cucerit atunci cetatea Ierusalimului, pe care cel ce a pustiit cetatea şi templul a pus-o înăuntrul templului. De aceea a şi numit-o „apustiirii".

Apoi, ca ucenicii să afle că toate acestea se vor întîmpla chiar în timpul vieţii unora din ei, a spus: „Cînd veţi vedea urîciunea pustiirii".

III Din cele întîmplate poţi admira puterea lui Hristos şi curajul apostolilor Lui, că au propovăduit Evanghelia în nişte vremuri ca acelea, în care se ducea război 16.

17.

18.

19.

20.

21.

22.

Rom. 10, 18.

Col. 1, 23.

Rom. 15, 24, 28.

Col. 1, 6, 23.

Col. 1, 23.

Dan. 9, 27.

Matei 24, 15.

împotriva poporului iudeu, în care iudeii erau socotiţi nişte răzvrătiţi, în care cezarul a poruncit ca toţi iudeii să-fie prigoniţi. S-a întîmplat atunci cu apostolii ce s-ar petrece cu nişte oameni care n-au condus niciodată o corabie şi nici n-au văzut marea, dar cărora li s-a poruncit să se aşeze la cîrma unei corăbii, să o conducă şi să poarte război pe mare, cînd marea îşi înalţă de pretutindeni valurile, cînd se întunecă tot văzduhul, cînd corăbiile se îneacă una după alta, cînd sus pe punte toţi se răzvrătesc, iar jos din mare năvălesc fiarele mării, care împreună cu valurile înghit pe călători; cînd trăsnete se slobod din înaltul cerului, cînd piraţii năvălesc, cînd corăbierii îşi întind unii altora curse; şi s-ar porunci unor astfel de oameni ca pe o vreme ca aceea să scufunde şi să biruie un stol nenumărat de corăbii încărcate cu oştire, care vin împotriva corăbiei lor. Da, apostolii erau urîţi de neamuri ca iudeii; erau omorîţi cu pietre de iudei ca vrăjmaşi ai religiei lor. Loc de linişte nu era pentru ei. Pretutindeni numai prăpăstii, stînci primejdioase, piedici în oraşe, în sate, în case. Orice om ducea război împotriva lor; şi voievodul şi generalul şi omul de rînd; toate neamurile, toate popoarele. Şi era atîta tulburare cît nu se poate zugrăvi cu cuvîntul. Poporul iudeu era foarte urît în imperiul roman pentru că pricinuise imperiului o mulţime de necazuri; propovăduirea Evangheliei însă n-a fost întru nimic vătămată de aceasta; Ierusalimul fusese cucerit şi ars, iar locuitorii supuşi la nenumărate munci; apostolii însă, care erau în Ierusalim, au introdus în imperiul roman legi noi şi aceste legi au biruit legile romane. Ce lucruri noi şi nemaiauzite! Romanii

812

SEtNTUl. IOAN GURA DE AUR

au biruit atunci nenumărate zeci de mii de iudei, dar n-au pulut birui doisprezece oameni, care au luptat cu ei, goi şi fără arme. Ce cuvînt ar putea înfăţişa minunea aceasta?

Un învăţător trebuie să aibă două însuşiri: una, să fie vrednic de credinţă; alta, să fie iubit de ucenicii lui; în afară de aceste însuşiri şi pe lîngă acestea se mai cere ca învăţăturile lui să fie bine primite şi să fie într-un timp lipsit de tulburare şi răzvrătire. Pe vremea aposto-ilor însă, }>redate cînd au propovăduit Evanghelia, toate acestea erau împotrivă. Nici apostolii nu păreau să fie vrednici de credinţă, că îndepărtau pe oameni de la cele ce păreau a fi bună credinţă; nu erau nici iubiţi, ci dimpotrivă urîţi, că făceau pe oameni să se lepede de cele ce iubeau: de obiceiuri, de datinile strămoşeşti, de legi. Apoi poruncile lor erau grele, iar faptele de la care îi abăteau pe oameni, pline de plăcere. O mulţime de primejdii, nenumărate primejdii de moarte îndurau şi apostolii şi cei care credeau în cuvîntul lor; iar în afară de asta timpul era plin de greutăţi, de războaie, de răscoale, de tulburări. Numai acestea şi ar fi fost în stare să zădărnicească totul, fără să mai fi fost şi greutăţile de care am vorbit mai sus.

Potrivită vreme este acum să spunem: „Cine va grăi puterile Domnului?

Cine va face auzite toate laudele Lui?"23 Dacă iudeii, cu toate minunile făcute, nu l-au-ascultat pe Moise să părăsească o ţară în care erau supuşi la frămîntarea lutului şi facerea cărămizilor şi erau chinuiţi şi omorîţi în fiecare zi, ce i-a convins pe cei care au crezut în cuvintele apostolilor să se lepede de o viaţă lipsită de griji şi să îmbrăţişeze o altă viaţă plină de primejdii, de sîngiuri, de moarte, şi aceasta cînd cei ce predicau această viaţă erau iudei, străini de neamul lor şi cumplit duşmăniţi din toate părţile? Să nu aduci în mijlocul popoarelor, nici în mijlocul oraşelor, nici în mijlocul oamenilor, ci într-o casă mică pe un om urît de toţi cei din casă şi să încerci cu ajutorul acestuia să abaţi pe tată, pe soţie şi pe copii de la tot ce iubesc ei, oare nu l-ai vedea sfîşiat înainte de a deschide gura?

Oare nu-1 vor omorî cu pietre înainte de a călca pragul casei, dacă intrarea în casă a unui astfel de om dă naştere la ceartă şi bătaie între bărbat şi femeie? Iar dacă acest om mai este şi uşor de dispreţuit, dacă mai dă şi porunci grele, dacă mai şi porunceşte celor ce trăiesc în huzur şi desfrînări să filozofeze, să trăiască adică cumpătat, dacă în afară de acestea mai are de luptat şi cu o mulţime de duşmani care îl covîrşesc, nu-i aşa că toţi vor căuta să-1 ucidă? Ei bine, ceea ce este cu neputinţă să se întîmple într-o singură casă, aceea Hristos a săvîrşit în întreaga lume, aducînd pe apostoli, pe doctorii lumii, printre prăpăstii, printre rîpi, printre stînci primejdioase, în timp ce războiul cuprinsese şi pămîntul şi marea.

Iar dacă vrei să afli mai bine tlfcte acestea, adică foametea, ciuma, cutremurele şi toate celelalte nenorociri, citeşte istoria în care Iosif24 a scris despre acestea şi vei cunoaşte totul cu de-amănuntul. De aceea şi Hristos spunea: „Nu vă spăimîntaţi, că trebuie să se întîmple toate acestea"; şi: „Cel ce va răbda pînă la sfîrşit, acela se va mîntui"; şi: „Se va propovădui Evanghelia aceasta în toată lumea". De frica nenorocirilor prezise apostolii erau abătuţi şi descurajaţi; de aceea Domnul îi întăreşte, spunîndu-le că, chiar dacă ar veni peste ei mii de nenorociri, Evanghelia trebuie să fie propovăduită pretutindeni în lume şi numai după aceea va veni sfîrşitul.

OMILII LA MATKI

rv Ai văzut cum stăteau atunci lucrurile şi cît de felurit era războiul? Şi asta la început, cînd fiecare faptă mare avea nevoie de multă linişte! Cum stăteau, dar, pe atunci lucrurile? Nimic nu ne împiedică să le rezumăm. Cel dintîi război era războiul înşelătorilor: „Vor veni, spune Domnul, hristoşi mincinoşi şi profeţi mincinoşi"; al doilea război, războiul roma23. Ps. 105, 2.

24. Iosif Flaviu, istoric iudeu, născut în Ierusalim pe la 37. mort în anul 100. în timpul asediului lui Vespasian era în Ierusalim, aşa că a fost martor al împlinirii profeţiei Mîntuitorului. Iosif Flaviu a scris-. Războiul iudaic. Antichităţile iudaice, Autobiografia.

nilor: „Veţi auzi de războaie", spune Domnul; al treilea război, războiul care aduce foamete; al patrulea război, cel ce aduce ciumă şi cutremure; al cincilea război: „Vă vor da pe voi la chinuri"; al şaselea război: „Veţi fi urîţi de toţi"; al şaptelea război: „Se vor vinde unii pe alţii şi se vor urî unii pe alţii"; aici arată războiul între cei din acelaşi popor; apoi, hristoşi mincinoşi şi fraţi mincinoşi; apoi „se va răci dragostea", care este pricina tuturor relelor. Ai văzut cîte feluri de războaie noi şi nemaiauzite? Ei bine, în ciuda acestora şi a altora cu mult mai mari decît acestea - că pe lîngă războiul între cei din acelaşi popor s-a adăugat şi războiul între rude -, Evanghelia a biruit întreaga lume, pentru că spune Domnul: „Se va propovădui Evanghelia în toată lumea".

Unde25 sînt, dar, cei care pun în faţa dogmelor Bisericii tirania ceasului în care se nasc oamenii şi periodicitatea timpurilor? Cine a menţionat vreodată că sa arătat un alt Hristos, că s-a mai petrecut un lucru ca acesta datorită periodicităţii timpurilor? Pot să spună mulţi că s-au scurs sute de mii de ani de la facerea lumii, dar aceasta n-o pot născoci! Despre ce altă periodicitate ne mai pot vorbi?

N-a mai fost nici o altă Sodomă, nici o altă Gomoră, nici un alt potop. Pînă cînd vă jucaţi vorbind de periodicitatea timpurilor şi de ceasul în care se nasc oamenii?

- Dar cum se face, aş putea fi întrebat, că se împlinesc multe din cele spuse de aceşti oameni?

- Pentru că tu te-ai lipsit de ajutorul lui Dumnezeu, pentru că tu te-ai lepădat de El, pentru că tu te-ai aşezat în afara purtării Lui de grijă, pentru aceea diavolul îţi întoarce treburile tale şi ti le mută după cum vrea el. Dar nu poate face asta cu sfinţii, dar, mai bine spus, nici cu noi păcătoşii, care dispreţuim mult purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Chiar dacă viaţa noastră e aşa cum este, totuşi sîntem mai presus de uneltirile demonilor, pentru că, prin harul lui Dumnezeu, ne ţinem cu multă tărie de dogmele adevărului.

Dar, în general vorbind, ce este credinţa în atotputernicia ceasului în care se naşte omul? Nimic altceva decît o nedreptate ce se face firii, o confuzie, o idee care te face să crezi că totul se face la întîmplare, dar, mai bine spus, nu numai la întîmplare, ci şi împotriva raţiunii.

Poate că cineva m-ar întreba: - Dacă nu este ceasul în care se naşte omul, pentru ce cutare se îmbogăţeşte şi pentru ce cutare e sărac?

2.r>. De aici începe partea morală: Să nu cercetezi de unde vine bogăţia şi sărăcia. Despre cei ce spun că in viaţa omului este holărilor ceasul naşterii şi că toate se petrec la intimplare.

OMILII IA MATKI

- Nu ştiu. Deocamdată îţi voi răspunde aşa, ca să te învăţ să nu iscodeşti totul şi ca să te învăţ că lucrurile de pe lumea aceasta nu se petrec la întîmplare.

Iar pentru că nu ştii pricinile unor lucruri, nu trebuie să inventezi pricini care nu sînt pricini. Mai bine e să nu ştii bine decît să ştii rău. Omul care nu ştie pricina unui lucru va ajunge îndată să găsească adevărata pricină; dar cel care născoceşte o pricină falsă, pentru că nu o ştie pe cea adevărată, nu va putea ajunge cu uşurinţă la cea adevărată, ci va avea nevoie şi de mai multă muncă şi de mai multă sudoare ca să spulbere pricina falsă de mai înainte. Pe o plăcuţă, dacă e curată, poţi scrie cu uşurinţă orice vrei; dar dacă e scrisă, nu e atît de uşor; trebuie mai întîi să ştergi ce a fost scris rău. Tot aşa şi cu doctorii; un doctor care nu dă nici o doctorie este cu mult mai bun decît unul care dă doctorii vătămătoare; un arhitect care clădeşte case şubrede este mai rău decît unul care nu clădeşte deloc; la fel şi cu pămîntul: este cu mult mai bun pămîntul care nu are nici un rod decît cel care are spini. Să nu alergăm să cunoaştem totul, ci să îndurăm că nu ştim unele lucruri, decît să le ştim greşit, pentru ca nu cumva atunci cînd vom găsi dascăl să-i facem îndoită osteneală; dar, mai bine spus, adeseori mulţi au rămas neîndreptaţi numai pentru că la început au dobîndit învăţături greşite. Nu este aceeaşi osteneală să semeni după ce mai întîi trebuie să smulgi ierburile cele rele ce au prins rădăcină, cu a semăna un ogor curat. Dincolo trebuie să întorci brazda mai întîi şi apoi să semeni alte seminţe; dincoace, auzul este gata pregătit.

Deci, din ce pricină se îmbogăţeşte cineva? Vă voi spune; unii, )entru că Dumnezeu le dă bogăţie au dobîndit bogăţia cu îngăduinţa ui Dumnezeu; iar alţii, pentru că Dumnezeu le îngăduie să strîngă bogăţii. Aceasta e cea mai scurtă şi cea mai simplă explicaţie.

- Cum? ai putea să mă întrebi. Dumnezeu face ca să se îmbogăţească desfrînatul, cel ce săvîrşeşte adulter, stricatul, omul care întrebuinţează rău averile sale?

- Nu face asta Dumnezeu, dar le îngăduie să se îmbogăţească. Mare e deosebirea, nespus de mare, între a face şi a îngădui.

- Dar, în definitiv, pentru ce îngăduie Dumnezeu asta?

- Nu e încă vremea judecăţii, ca să ia fiecare plata faptelor sale. Poate fi, oare, un om mai rău decît bogatul acela care nu-i dădea lui Lazăr nici firimiturile care cădeau de la masa lui?26 Şi a ajuns mai nenorocit decît toţi, că nici pe o picătură de apă nu era stăpîn; şi asta mai ales pentru că a fost crud cînd era bogat.

Dacă sînt doi oameni la fel de răi, care aici pe pămînt nu au aceeaşi stare materială, unul e bogat şi altul e sărac, apoi dincolo pe lumea cealaltă nu vor fi pedepsiţi la fel, ci bogatul mai cumplit.

V

f

'2<>. I.uca 1(>, 19-H1.

Vezi, dar, că bogatul este pedepsit mai cumplit, pentru că a primit pe lumea asta averi! Şi tu deci cînd îl vezi pe cel bogat că îi merge bine, deşi-i un ticălos şi

OMILII LA MATKI

815

un nelegiuit, suspină şi lăcrimează că bogăţia aceasta îi este adaos de pedeapsă.

După cum cei care fac o mulţime de păcate, dar nu vor să se pocăiască, îşi adună loruşi multă urgie, tot aşa şi cei ce s-au bucurat de bună stare şi n-au fost pedepsiţi aici pe pămînt vor suferi dincolo mai mare osînda. Şi dacă vrei, îţi voi dovedi lucrul acesta nu numai cu pilde din viaţa viitoare, ci şi cu pilde din viaţa aceasta. Cînd fericitul David a săvîrşit acel păcat cu Batseba şi a fost mustrat de profet, a fost învinuit mai mult tocmai pentru câ a săvîrşit acel păcat cînd se bucura de toate bunătăţile. Ascultă cum îl mustră Dumnezeu mai ales pentru asta: „Nu te-am uns Eu pe tine împărat? Nu te-am scăpat Eu din mîna lui Saul şi ţi-am dat toate cele ale domnului tău şi toată casa lui Israel şi Iuda? Şi dacă acestea îţi erau puţine, ţi-aş mai fi adăugat încă pe atîtea. Pentru ce ai făcut ceea ce este rău înaintea Mea?"11 Nu primesc aceleaşi pedepse toţi păcătoşii, ci pedepsele sînt multe şi felurite; se ţine seamă şi de timpul cînd au fost săvîrşite şi de persoane şi de funcţii şi de priceperea fiecăruia şi de altele multe. Şi ca să fac mai desluşite cele ce vreau să spun, am să iau un păcat, de pildă desfrînarea, şi ai să vezi cîte feluri de pedepse voi găsi pentru acest păcat. Nu pedepse născocite de mine, ci din dumnezeieştile Scripturi.

A făcut cineva desfrînare înainte de darea legii? Altfel este pedepsit. Şi aceasta o arată Pavel: „Cîţi au păcătuit fără lege, fără lege vor şi pieri"18. A făcut cineva desfrînare după ce s-a dat legea? Va fi pedepsit mai greu. „Cîţi au păcătuit în lege, spune Pavel, prin lege vor fi judecaţi"29. A făcut cineva desfrînare, preot fiind? Din pricina vredniciei lui preoţeşti primeşte adaos foarte mare la pedeapsă. De aceea fetele celorlalţi oameni erau ucise de făceau desfrînare, pe cînd fetele preoţilor erau arse de vii30. Prin porunca aceasta legiuitorul arată, cu putere, cît de mare pedeapsă aşteaptă pe un preot care săvîrşeşte acest păcat. Dacă fata preotului este pedepsită mai greu, pentru că-i fiică de preot, apoi cu mult mai mult preotul. A fost silită o femeie să facă desfrînare? Nu-i pedepsită! A făcut desfrînare o femeie bogată şi o sărmană?

Pedeapsa este felurită. Se vede asta din cele ce am spus mai dinainte, din cele ce am spus despre David. A făcut cineva desfrînare după venirea lui Hristos?

27. II Regi 12, 7-9.

28. Rom. 2, 12.

29. Rom. 2, 12.

HO. /.ro. 21, 9.

SFÎNTUL IOAN GURĂ DE AUR

858

De moare nebotezat va fi pedepsit mai mult decît toţi cei care au păcătuit înainte de venirea lui Hristos. A făcut cineva desfrînare după ce a fost botezat? Nu mai are nici o mîngîiere din pricina păcatului. Şi asta a arătat-o Pavel, zicînd: ,J)e călca legea lui Moise era omorît fără milă pe mărturia a doi sau trei. Gîndiţi-vâ cu cît mai aspră va fi pedeapsa cuvenită celui care a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu şi a nesocotit sîngele Testamentului şi a batjocorit harul lui Dumnezeu?"31. A făcut desfrînare un preot? Păcatul lui este culmea tuturor păcatelor.

Ai văzut cît de diferite sînt pedepsele pentru acelaşi păcat? Alta era pedeapsa desfrînării înainte de darea legii, alta după darea legii şi alta a preotului legii vechi; acum alta este pedeapsa femeii bogate, alta a femeii sărmane, alta a catehumenei, alta a femeii botezate, alta a preotului legii noi. Iar pedeapsa dată păcatului este felurită, după ştiinţa celui care săvîrşeşte păcatul: „Cel ce ştie voia domnului lui şi nu o face va fi bătut mult" 32. Cînd păcatul este săvîrşit în urma altor exemple, pedeapsa e mai grea. De aceea şi spune Domnul: „Dar voi văzînd nu v-aţi pocăit nici după aceea"33, deşi aţi avut parte de o mare purtare de grijă".

De aceea şi Hristos a şi mustrat Ierusalimul, zicînd: ,£>e cîte ori am vrut să adun pe fiii voştri şi nu aţi vrut"34. Alta este pedeapsa pentru cel care săvîrşeşte păcatul trăind în desfătări. O arată pilda bogatului nemilostiv şi a lui Lazăr35. Măreşte apoi pedeapsa păcatului şi locul în care este săvîrşit păcatul; aceasta a vrut să arate Domnul cînd a spus: „între templu şi altar"36. Păcatul se pedepseşte apoi şi după felul păcatelor: „Nu e de mirare dacă este prins cineva fiirînd"37; şi iarăşi: ,^Ai ucis pe fiii tăi şi pe fiicele tale; aceasta este mai mult decît toate desfiînările tale şi urîciunile tale"38. Păcatul se mai pedepseşte şi după persoana faţă de care se săvîrşeşte păcatul: ,J)acă va păcătui faţă de un om, se vor ruga pentru el; dar dacă va păcătui faţă de Dumnezeu, cine se va ruga pentru el?" 39 Păcatul este pedepsit mai rău şi cînd cineva întrece în trîndăvie pe cei ce sînt cu mult mai răi decît el, aşa cum mustră Dumnezeu prin profetul Iezechiel, zicînd: „Mei după dreptăţile neamurilor n-aţi făcut'*0. La fel şi cînd nu se înţelepţeşte cineva nici prin exemplele altora: >rA văzut pe sora

31.

32.

33.

34.

35.

36.

37.

38.

39.

40.

Evr. 10, 28-29.

Luca 12, 47.

Matei 21, 32.

Matei 23, 37.

Luca 16, 19-31.

Matei 23, 35.

Prov. 6, 30.

Ieţ. 16, 20-22. / Regi 2, 26.

Iez. 5, 7.

OMILII LA MATKI

85!)

ei şi s-a socotit dreaptă Tot aşa cînd cineva are parte de mai multă purtare de grijă: „Dacă s-ar fi făcut în Tir şi în Sidon minunile acestea, de mult s-ar fi pocăit; dar mai uşor va fi Tirului şi Sidonului decît oraşului aceluia" 42. Ai văzut cîtă precizie în darea pedepselor? Ai văzut că nu sînt pedepsite la fel aceleaşi păcate? Pedeapsa noastră însă ni se măreşte şi mai mult cînd ne bucurăm de îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, dar nu ne folosim de ea. Asta o arată Pavel, cînd spune: ,J)ar după împietrirea ta şi după inima ta cea nepocăită îţi aduni mînie"43. Ştiind, dar, toate acestea să nu ne scandalizăm, să nu ne tulburăm de nimic din cele ce se petrec pe lume şi nici să nu ne frămîntăm gîndurile, ci să lăsăm totul pe seama tainicei purtări de grijă a lui Dumnezeu; să facem fapte bune şi să fugim de păcat, ca să avem parte şi de bunătăţile cele viitoare, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care Tatălui slavă, împreună cu Sfîntul Duh, acum şi pururea, şi în vecii vecilor, Amin.

41. Iez. 16, 51-52.

42. Matei 11, 21-22.

43. Rom. 2, 5.

OMILIA LXXVI

„Atunci cei din Iudeea să fugă in munţi, iar cel de pe casă să nu se coboare ca să ia cele din casa lui; ' cel din ţarină să nu se Întoarcă înapoi ca să-şi ia hainele lui"1 I După ce a vorbit de nenorocirile ce vor veni peste Ierusalim, de luptele pe care aveau să le ducă apostolii şi după ce le-a spus că vor rămîne nebiruiţi şi că vor străbate toată lumea, Hristos le vorbeşte din nou de nenorocirile iudaice, arătînd că atunci cînd apostolii vor fi străluciţi, învăţînd toată lumea, iudeii vor fi în necazuri şi supărări.

Uită-te cum înfăţişează războiul iudaic! Zugrăveşte grozăvia lui prin fapte în aparenţă mici. ,^tunci, spune El, cei din Iudeea să fugă în munţi".

- Cînd „Atunci"?

- Cînd se vor întîmpla acestea, cînd „urîciunea pustiirii va sta în locul cel sfînt"1. Mie mi se pare că aici vorbeşte de oştirile romane. „Fugiţi, dar, atunci, le spune Domnul. Atunci nu mai este nici o nădejde de scăpare".

Pentru că se întîmplase de multe ori ca iudeii să scape din războaie grele, de pildă pe timpul lui Senahirim3 şi pe timpul lui Antioh4 - că atunci au intrat oştiri străine în Ierusalim şi templul a fost ocupat, dar Macabeii au pus pe fugă pe duşmani şi au prefăcut înfrîngerea în victorie -, deci ca ucenicii să nu creadă că şi în acest război lucrurile vor lua tot o astfel de întorsătură, Hristos îi opreşte să nutrească aceste nădejdi. „Ar fi de dorit, le spune El, ca să scăpaţi numai cu trupul gol!" De aceea nu-i lasă pe cei de pe acoperiş să intre în casă să-şi ia hainele; arată prin asta că nimeni nu poate scăpa de aceste nenorociri, pentru că nenorocirile sînt fără de ieşire, pentru că va pieri neapărat cel surprins de ele.

Aceasta e pricina că vorbeşte şi de cel din ţarină, zicînd: „Nici el să nu se întoarcă să-şi ia hainele lui". Dacă trebuie să fugă cei ce sînt în Ierusalim, cu atît mai mult nu trebuie să-şi caute scăparea în Ierusalim cei ce sînt pe cîmp. „Vai de cele ce vor avea in pîntece şi vor alăpta.'"5 Vai de cele ce vor avea în 1.

2.

3.

4.

Matei 24, 16-18.

Matei 24, 15.

IV Regi 18, 13-19, 36.

I Mac. 6, 17; 7, 4

pîntece, pentru că sînt mai greoaie, pentru că nu pot fugi cu uşurinţă, împovărate fiind de povara sarcinii. Vai de cele ce vor alăpta, pentru că, legate fiind de lanţul dragostei de copii, n-au să poată să se salveze împreună cu cei pe care-i alăptează.

Poţi uşor să-ţi laşi averile şi să fugi; poţi uşor să-ţi pui în siguranţă averile şi hainele; dar cum poţi să înăbuşi glasul sîngelui, cum poate fi uşoară cea însărcinată, cum poate femeia care alăptează să-şi părăsească pruncul ei?

OMILII LA MATKI

85!)

Apoi Hristos, tot pentru a arăta grozăvia nenorocirii, spune: ,Jiugaţi-vă ca să nu fie fuga voastră iarna, nici sîmbăta. Că va fi atunci necaz mare, cum n-a mai fost de la începutul lumii pînă acum, nici nu va mai fi"6.

Vezi că Hristos adresează aceste cuvinte iudeilor şi că vorbeşte de nenorocirile acelea ce vor veni peste ei? Le adresează iudeilor, pentru că apostolii nu păzeau sîmbăta şi nici nu vor fi în Ierusalim cînd Vespa-sian va dezlănţui aceste nenorociri. Cei mai mulţi dintre ei plecaseră înainte de pe lumea aceasta, iar dacă mai rămăsese în viaţă careva era atunci în alte părţi ale lumii.

- Dar pentru ce să nu fie fuga lor nici iarna, nici sîmbăta?

- Să nu fie iarna, din pricina greutăţii timpului; sîmbăta, din pricina puterii legii. Pentru că era nevoie de fugă - şi de o fugă la repezeală - şi pentru că iudeii nu puteau fugi sîmbăta din pricina legii şi nici iarna, din pricina greutăţii timpului, de aceea Hristos a spus: ,Jiugaţi-vâ, că va fi atunci necaz mare, cum n-a mai fost, nici va mai fi".

Să nu socotească cineva că aceste cuvinte sînt o exagerare! Să afle adevărul spuselor lui Hristos din scrierile lui Iosif Flaviu! Că nimeni nu poate spune despre Iosif Flaviu că, fiind creştin, a exagerat înadins tragedia iudeilor, pentru a întări spusele lui Hristos. Nu! Iosif Flaviu a fost iudeu - şi un iudeu habotnic - rîvnitor al legii, unul dintre iudeii de după venirea lui Hristos.

- Ce spune Iosif?

- Spune că nenorocirile acelea au întrecut nenorocirile oricărei tragedii; că a fost un război cum nu s-a mai abătut niciodată unul ca acesta peste poporul iudeu.

Atît de mare era foametea, că mamele îşi mîncau proprii copii şi că se luptau unele cu altele ca să-şi mănînce copiii. Mai spune că mulţi morţi au fost spintecaţi ca să li se mănînce măruntaiele7.

5. Matei 24, 19.

6. Matei 24, 20-21.

7. Iosif Flaviu, Războiul iudeilor, Cartea V, cap. X, 2-3; Cartea VI, cap. III, 3-4, cf. Oeuvres compl&tes de Flavius Josephe, TraUuites en Iruncui.s sous kidirection de Theodor Reinach, Tome sixieme, Guerre desJuifs, Livres IV -VII, traduction de Rene Harmand, revisee et annotee par S. Reinach et |. Weill, Paris, 1932, p. 140- 142; p. IK4 I8.r>.

Cu plăcere i-aş întreba pe iudei: Pentru ce a venit peste ei mînia aceasta aşa de cumplită a lui Dumnezeu, mai cumplită decît toate cele ce au fost mai înainte, nu numai în Iudeea, ci în întreaga lume? Nu e lămurit că hotărîrea aceasta dumnezeiască este din pricina răstignirii lui Hristos? Toţi o vor spune; iar odată cu toţi şi mai presus de toţi adevărul lucrurilor. Gîndeşte-te cît de cumplite au fost acele nenorociri, cînd ele nu pot sta faţă în faţă nici cu cele din trecut, nici cu cele din viitor, cînd nici în întreaga lume, nici în alt timp, din trecut sau din viitor, nu se va putea spune că au mai fost astfel de nenorociri. Şi pe bună dreptate, că nici n-a mai îndrăznit vreun om, nici înainte de iudei, nici după ei, să mai săvârşească o faptă atît de nelegiuită şi atît de înfricoşătoare. De aceea a şi spus Domnul: „ Va fi necaz cum n-a mai fost, nici nu va mai fi". „Şi de nu s-ar fi scurtat zilele acelea, n-ar mai fi scăpat nici un trup; dar pentru cei aleşi se vor scurta zilele acelea"8.

Prin aceste cuvinte Domnul arată că iudeii erau vrednici de o pedeapsă mai grea decît cea spusă. Prin „zile"înţelege zilele războiului şi ale asediului Ierusalimului. Cu alte cuvinte, Domnul spune aşa: „Dacă războiul romanilor

împotriva oraşului ar fi ţinut mai mult, ar fi pierit toţi iudeii" - prin: „nici un trup" Hristos vrea să spună nici un iudeu - „şi cei din Iudeea şi cei din afară de Iudeea". într-adevăr romanii n-au pornit război numai împotriva iudeilor din Iudeea, ci împotriva iudeilor răspîndiţi în întreaga lume; pe toţi îi prigoneau şi-i alungau din pricina urii ce le-o purtau.

II - Pe cine numeşte Domnul aici „aleşi"?

Pe creştinii care trăiau printre iudei în timpul asediului. Ca să nu spună iudeii că acele nenorociri s-au întîmplat din pricina predicării Evangheliei şi a închinării la Hristos, Domnul arată că nu numai că nu sînt creştinii pricina acelor nenorociri, ci, dimpotrivă, dacă n-ar fi fost creştinii ar fi pierit toţi pînă la unul. Dacă Dumnezeu ar fi îngăduit să se prelungească războiul, n-ar mai fi rămas nici urmă de iudeu. Dar ca să nu piară împreună cu iudeii cei necredincioşi şi iudeii care se făcuseră creştini, Hristos a stins repede lupta şi a pus capăt războiului. Pentru aceea a spus: ,J)ar pentru cei aleşi se vor scurta zilele acelea". Domnul a grăit aşa ca să mîngîie pe creştinii care trăiau printre iudeii asediaţi, ca să le uşureze sufletul şi să nu se teamă că vor pieri şi ei împreună cu iudeii. Dacă aici pe pămînt Dumnezeu are atîta purtare de grijă de aleşii Săi, că pentru ei mîngîie şi pe alţii, şi că pentru creştini mai rămîn resturi din iudeii necredincioşi, gîndeşte-te cîtă cinste vor avea aleşii Săi pe vremea cununilor? Hristos îi mîngîie să nu fie îndureraţi din pricina acestor nenorociri. Da, şi iudeii vor suferi la fel cu ei, dar cu nici un folos, ci spre răul sufletului lor. Hristos nu numai că-i mîngîie pe ucenici, ci îi şi îndepărtează pe nebăgate de seamă şi pe nesimţite de obiceiurile iudaice. întradevăr, dacă nu va mai fi vreo schimbare şi nici templul nu va mai fi înălţat şi nu va mai rămîne în picioare, atunci este evident că va înceta şi legea. Hristos n-a spus lămurit aceasta, dar prin pieirea desăvîrşită a templului a lăsat să se înţeleagă asta. N-a spus-o lămurit ca să nu-i înspăimînte înainte de vreme; de aceea nici n-a vorbit la început de aceste nenorociri, ci, văi-tînd mai întîi Ierusalimul, i-a făcut pe ucenici să-I arate clădirile templului şi să-L întrebe, pentru ca El, răspunzîndu-le, aşa-zicînd la întrebare, să le prezinte toate cele ce se vor întîmplă în viitor. Tu însă uită-mi-te la rînduială făcută de Duhul Sfînt, că de toate acestea n-a scris nimic evanghelistul Ioan, ca să nu se creadă că le-a scris cunoscînd istoria celor petrecute - că Ioan a trăit multă vreme după cucerirea Ierusalimului -, ci au scris evangheliştii care au murit înainte de căderea Ierusalimului şi n-au văzut grozăviile războiului iudaic, ca din toate părţile să strălucească tăria profeţiei lui Hristos. atunci de vă va zice cineva: „Iată aici este Hristos sau acolo", să nu credeţi. Că se vor scula hristoşi mincinoşi şi profeţi mincinoşi şi vor face semne şi minuni, ca să rătăcească de va fi cu putinţă şi pe cei aleşi. Iată v-am spus vouă de mai înainte. Deci dacă vă vor zice: ,Jată este în pustie", să nu ieşiţi! ,Jată este în cămări!", să nu credeţi. Că precum fulgerul iese de la răsărit şi se arată pînă la apus, tot aşa va fi şi venirea Fiului Omului. Că unde va fi stîrvul, acolo se vor aduna şi vulturii"9.

OMILII LA MATKI

După ce a terminat de vorbit de Ierusalim, Hristos trece la venirea Lui cea viitoare şi vorbeşte de semnele premergătoare ale acesteia, folositoare nu numai ucenicilor Săi, ci şi nouă şi tuturor ce vor fi după noi.

- Cînd „atunci"?

- Aici, după cum am spus de multe ori, cuvîntul „atunci" nu arată continuarea timpului celor spuse mai înainte. Cînd voia să spună că un fapt vine îndată după alt fapt, Hristos adaugă: Jndată după necazul acelor zile"; aici însă nu grăieşte aşa, ci spune: „atunci"; nu arată cele ce se vor întîmplă după căderea Ierusalimului, ci cele ce se vor întîmplă în timpul în care aveau să se întîmple cele despre care avea să vorbească. Tot aşa şi cînd evanghelistul spune: ,Jn zilele acelea a venit Ioan Botezătorul"70 nu vorbeşte de timpul imediat următor, ci de timpul de mai tîrziu, după mulţi ani, în care s-au întîmplat acelea despre care avea să vorbească, într-adevăr după ce a vorbit de naşterea lui Hristos, de venirea

<). Matei 24, 23 28. 1.0.

Maici 3, 1.

822

SI'lNTUl. IOAN GURA DE AUR

magilor şi de moartea lui Irod, evanghelistul spune îndată: ,Jn zilele acelea a venit Ioan Botezătorul", deşi trecuseră treizeci de ani. Scriptura are obiceiul să folosească acest mod de istorisire. Tot aşa şi aici, Hristos, trecînd peste tot timpul de la căderea Ierusalimului pînă la începuturile sfîrşitului lumii, vorbeşte de timpul care e cu puţin înainte de sfîrşitul lumii. >yAtunci de vă va zice cineva: ,Jatâ Hristos este aici sau acolo", să nu credeţi". Deocamdată Hristos îi face atenţi pe ucenicii Săi asupra locului, vorbindu-le de caracteristicile venirii Lui şi de semnele hristoşilor mincinoşi. Le spune că venirea Sa de atunci nu va fi aşa cum s-a arătat la întîia Sa venire în Betleem, nu va fi într-un colţ mic al lumii, ca să nu-L ştie nimeni la început, ci va fi vădită şi cu toată strălucirea, încît nu va mai fi nevoie să o mai vestească cineva. Nu e mic semnul acesta de a nu veni pe neştiute. Observă că acum nu mai vorbeşte de război - că acum cuvîntul Său se ocupă de venirea Lui -, ci despre cei care vor încerca să amăgească pe oameni.

Unii îi vor înşela pe mulţi pe vremea apostolilor - „că vor veni şi vor înşela pe mulţi" -, alţii îi vor înşela înainte de a doua Lui venire; aceştia din urmă vor fi mai răi decît cei dintîi, că „vor face semne şi minuni, ca să rătăcească de va fi cu putinţă şi pe cei aleşi". Aici Hristos vorbeşte de antihrist şi arată că unii chiar îi vor sluji lui. De antihrist vorbeşte şi Pavel la fel. După ce l-a numit „omulpăcatului"şi ,JFiulpierz ă r i i , a adăugat: )r4 cărui venire este după lucrarea satanei, cu toată puterea şi cu semne şi cu minuni mincinoase şi cu toată amăgirea nedreptăţii la cei ce pier"12. Şi uită-te cum le spune Hristos să se ferească! „Să nu ieşiţi în pustie, să nu intraţi în cămări"! N-a spus: „Plecaţi după el, dar să nu-1 credeţi", ci: „Să nu ieşiţi şi nici să nu plecaţi după el! Că mare va fi atunci înşelăciunea, pentru că se vor face şi minuni spre a înşela pe oameni".

III Aşadar, după ce Hristos a spus cum va veni antihrist, şi că va veni într-un loc anumit, spune cum va veni şi El. - Cum va veni El? - ,J)upă cum fulgerul iese de la răsărit şi se arată pînă la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului. Că unde va fi stîrvul, acolo şi vulturii".

- Cum se arată fulgerul?

- Fulgerul n-are nevoie de vestitor, n-are nevoie de predicator, ci se arată într-o clipită de ochi şi celor ce stau în case şi celor din cămări, pe faţa întregului pămînt. Aşa va fi şi venirea lui Hristos: se va arăta dintr-o dată pretutindeni prin strălucirea slavei Sale.

Tes. 2 , Tes. 2 , «MO. 11.//

3. 1 2 . //

Vorbeşte apoi şi de un alt semn: „Unde va fi stirvul, acolo şi vulturii". Prin aceste cuvinte arată mulţimea îngerilor, a mucenicilor, a tuturor sfinţilor. »

Apoi vorbeşte de minuni înfricoşătoare.

- Care sînt aceste minuni?

OMILII

1 .A MATKI _____________________________________________________________________ 823

„îndată după necazul acelor zile, spune el, soarele se va întuneca" - Despre necazul căror zile vorbeşte?

- Despre necazul zilelor din timpul lui antihrist şi a profeţilor mincinoşi. Va fi atunci necaz mare, pentru că vor fi mulţi înşelători. Dar zilele acestea nu vor ţine multă vreme. Dacă războiul iudaic s-a scurtat pentru cei aleşi, cu mult mai mult încercarea aceasta se va scurta tot pentru cei aleşi. De aceea n-a spus: „După necazul", ci: „îndată după necazul acelor zile soarele se va întuneca "; că toate se vor petrece cam în acelaşi timp. Profeţii mincinoşi şi hristoşii mincinoşi vor veni şi vor tulbura lumea; dar îndată va veni şi Hristos şi nu mică tulburare va cuprinde atunci lumea.

- Dar cum va veni?

- însăşi natura se va schimba: „Soarele se va întuneca"; nu va dispărea, dar lumina lui va fi biruită de lumina venirii Lui. „Stelele vor cădea"14.

Căci ce nevoie va mai fi de ele, cînd nu va mai fi noapte? „Şi puterile cerurilor se vor clătina"15. Şi pe bună dreptate, cînd văd că se face o atît de mare schimbare! Dacă puterile cerurilor s-au cutremurat şi s-au minunat atîta cînd s-au făcut stelele - că atunci cînd „s-au făcut stelele, spune Dumnezeu, M-au lăudat cu glas mare toţi îngerii"16 -, cu mult mai mult văzînd că toată natura se schimbă, că oamenii dau socoteală, că toată lumea stă înaintea înfricoşătorului scaun de judecată, că toţi oamenii de la Adam şi pînă la venirea Lui dau răspuns de cele ce au făcut. Cum, dar, să nu se cutremure, cum să nu se clatine? „Atunci se va arăta semnul Fiului Omului pe cer"17.

Adică crucea, care va fi mai strălucitoare decît soarele; soarele se va întuneca şi se va ascunde, iar crucea se va vedea; şi nu s-ar vedea dacă n-ar fi cu mult mai strălucitoare decît razele soarelui!

- Dar pentru ce se arată semnul acesta?

13. Matei 24, 29.

14. Matei 24, 29.

15. Matei 24, 29.

Hi. Iov 38, 7.

17. Matei 21, 30.

- Ca să închidă cu covîrşire gura cea neruşinată a iudeilor, Hristos vine cu crucea la judecată, pentru că ea îi este cea mai mare îndreptăţire; îşi arată nu numai rănile, ci şi moartea Lui cea de ocară. „Atunci vor plînge seminţiile"''a'.

Cînd vor vedea crucea nu va mai fi nevoie de învinuire. Vor plînge seminţiile iudaice pentru că moartea Lui nu le-a folosit la nimic, pentru că au răstignit pe Acela Căruia trebuiau să I se închine.

Ai văzut cît de înfricoşător a descris Hristos venirea Lui? Ai văzut cum a trezit cugetele ucenicilor Săi? De aceea vorbeşte mai întîi de părţile dureroase ale

OMILII

1 .A MATKI _____________________________________________________________________ 824

venirii Lui, apoi de cele frumoase, pentru ca şi prin aceasta să-i mîngîie pe ucenici şi să-i liniştească. Le aminteşte din nou de patimile şi învierea Lui şi, cu strălucit chip, le aduce aminte de crucea Lui, ca să nu se ruşineze, nici să se îndurereze, pentru că El va veni atunci avînd înaintea Lui, în loc de alt semn, crucea. Alt profet spune că „vor vedea pe Cel pe Care L-au împuns'9. Vor plînge fiindcă vor vedea că El este Acela.

Dar pentru că a pomenit de cruce a adăugat: „Vor vedea pe Fiul Omului venind", nu pe cruce, ci „pe norii cerului, cu putere şi slavă multă"20. „Să nu socoteşti, spune Domnul, cînd auzi de cruce, că iarăşi e vorba de ceva dureros şi trist!" Nu! Domnul va veni cu putere şi slavă multă. Aduce crucea, ca păcatul iudeilor să se osîndească prin el însuşi. O aduce întocmai ca un om care fiind lovit cu o piatră arată piatra sau haina însîngerată.

Va veni pe nori, aşa cum S-a înălţat; şi seminţiile văzînd aceasta vor plînge.

Nenorocirea lor însă nu se va mărgini numai la plînsete, ci plînsul va fi ca să-şi pronunţe ele însele sentinţa, ca să se osîndească singure. Atunci iarăşi „ Va trimite pe îngerii Lui cu sunet mare de trîmbiţă şi vor aduna pe cei aleşi de la cele patru vînturi, de la marginile cerurilor pînă la marginile lor"2'.

Cînd auzi aceste cuvinte gîndeşte-te la chinul celor ce nu vor fi adunaţi cu cei aleşi. Că aceia nu vor primi numai osînda de pe lumea de aici, ci şi pe aceasta. Şi după cum Hristos spunea mai înainte că vor zice: „Binecuvîntat Cel Ce vine întru numele Domnului"22, tot aşa şi acum spune: „Că vor plînge".

Hristos le vorbise ucenicilor de războaiele cele \H.

Matei 24, 30.

1(1.

Zah. 12, 10.

20. Matei 24, 30.

21. Matei 24, 31. groaznice, pentru 22. Matei 23, 3». ca

să ştie că pe răstignitorii Lui, în afară de nenorocirile de pe pămînt, îi aşteaptă şi chinurile de dincolo. Ni-i arată plînşi, despărţiţi de cei aleşi şi daţi gheenei. Prin aceste cuvinte Hristos le dă iarăşi curaj ucenicilor Săi, arătîndu-le de cîte rele vor scăpa şi de cîte bunătăţi se vor bucura.

IV Poate că m-ar întreba cineva: - Dacă Hristos vine cu atîta slavă şi strălucire, pentru ce-i cheamă prin îngeri pe cei aleşi?

- Ca şi prin aceasta să-i cinstească. Pavel spune că vor fi răpiţi în nori2*, dar a grăit şi de chemarea prin îngeri cînd a vorbit despre înviere: „Că însuşi Domnul, spune el, Se vapogorîdin cer la poruncă, la glasul arhanghelului"24.

Deci îngerii vor strînge pe cei înviaţi, iar norii vor răpi pe cei strînşi; şi toate acestea, într-o clipită de vreme. Hristos nu-i va chema pe cei aleşi, rămînînd sus în ceruri, ci vine în glas de trîmbiţă.

(IMII.II I.A MATKI

- Pentru ce sînt trîmbiţele şi glasul?

- Pentru deşteptare, pentru bucurie, pentru înfăţişarea uimirii de cele întîmplate, pentru durerea celor lăsaţi.

Vai de noi25 în ziua aceea înfricoşătoare! Ar trebui să ne bucurăm cînd auzim de ea. Dar nu! La auzul ei ne îndurerăm, sîntem trişti şi abătuţi. Sau numai eu sufăr lucrul acesta, iar voi vă bucuraţi cînd auziţi de ea? In ce mă priveşte, îmi intră frica în oase cînd vorbesc de cele de atunci. Plîng cu amar şi suspin din adîncul inimii. Plîng şi suspin că pentru mine nu va fi gătită slava celor aleşi, ci cuvintele care au fost spuse mai tîrziu de Domnul către fecioarele cele nebune26 şi către robul cel viclean care şi-a îngropat talantul pe care l-a primit27. De aceea plîng, că vom cădea din o atît de mare slavă, din o atît de mare nădejde de bunătăţi, şi aceasta pentru totdeauna, pentru vecie, pentru că n-am voit să ne dăm cît de cît silinţa. Chiar dacă ar fi fost osteneala mare, iar legea lui Hristos grea, şi aşa ar fi trebuit să facem totul; chiar dacă mulţi trîndavi ar părea să aibă o scuză, zadarnică e drept, dar ar părea s-o aibă, anume că poruncile sînt grele, că oboseala e mare, că timpul e lung, că povara e cu neputinţă de purtat, totuşi scuza asta nu le poate sluji de apărare. Atunci are să ne usture mai mult decît gheena faptul că am pierdut cerul şi bunătăţile cele negrăite din pricină că n-am vrut să asudăm aici puţină vreme. Da, aici şi vremea este scurtă şi oboseala puţină; şi totuşi ne speriem şi ne descurajăm. Pe pămînt te osteneşti, dar în ceruri e cununa; eşti chinuit de oameni, dar eşti cinstit de Dumnezeu; alergi două zile, dar răsplata e pentru veacuri nefîrşite; lupta o dai în trup stricăcios, iar cinstirile, în trup nestricăcios. Dar, în afară de aceasta, trebuie să ne mai gîndim şi la aceea 2H. I Tes. 4, 17.

24. I Tes. 4, Hi. 25. De aici începe partea morală: Despre acea înfricoşătoare zi. Mulţi, din pricind că nu s-au ostenit şi n-au asudat puţin, vor fi lipsiţi de slava şi de bunătăţile lui Dumnezeu.

Zii. Matei 25, 12. ' 21. Matei 25, 2(i HO.

că dacă nu vrem să suferim dureri de dragul lui Hristos, totuşi dureri suferim neapărat şi din altă parte. Nici n-ai să fii nemuritor, dacă nu mori pentru Hristos!

Nici n-ai să pleci de pe lumea aceasta cu bani, dacă nu-i arunci pentru Hristos!

Pe acestea le cere Hristos de la tine; şi pe acestea le vei da, chiar dacă nu ţi le-ar cere El, pentru că eşti muritor. Pe acestea vrea Hristos să le faci de buna ta voie.

Numai atît îţi cere Hristos: să faci pentru El acelea care datorită lor se duc şi pier.

Ai văzut cît de uşoară e lupta? Hristos îţi spune: „Primeşte să suferi pentru Mine acelea pe care vrînd-nevrînd trebuie să le suferi! Adaugă faptei tale numai asta şi am din partea ta îndestulătoare ascultare! Aurul pe care vrei să-1 împrumuţi altuia, împrumută-Mi-1 Mie şi cu mai mult cîştig şi spre mai multă siguranţă.

Trupul, pe care vrei să-1 dai să lupte în armata altuia, dă-1 să lupte pentru Mine şi te voi răsplăti din belşug cu răsplăţi mai presus de ostenelile tale!" în toate afacerile tale preferi pe cel care-ţi dă mai mult şi cînd dai bani cu împrumut şi cînd cumperi şi cînd intri în oştire; dar numai pe Hristos, Care-ţi dă mai mult decît toţi şi infinit mai mult, pe El nu-L preferi. Ce înseamnă războiul acesta atît de mare împotriva lui Hristos? Ce înseamnă atîta ură împotriva Lui? De unde vei

(IMII.II I.A MATKI

avea iertare, de unde cuvînt de apărare, cînd nu vrei să preferi pe Dumnezeu oamenilor nici în lucrurile în care preferi pe oameni oamenilor? „Pentru ce dai pămîntului comoara ta? Dă-o în mîinile Mele", îţi spune Hristos. Nu ţi se pare, oare, a fi mai vrednic de credinţă Stăpînul pămîntului decît pămîntul? Pămîntul îţi dă înapoi cît ai pus în el, dar de multe ori nici atît; Dumnezeu însă îţi şi răsplăteşte că-I dai Lui în păstrare comoara ta. Că ne iubeşte tare mult! De aceea, de vrei să dai bani cu dobîndă, El e gata să primească banii tăi! De vrei să semeni, El îţi primeşte sămînţă! De vrei să zideşti, El te cheamă la El şi-ţi spune: „Zideşte între cele ale Mele!". Pentru ce alergi, dar, la cei săraci, la oameni care cerşesc de la alţii? Aleargă la Dumnezeu, Care-ţi dă lucruri mari pentru lucruri mici.

Cu toate acestea nici cînd auzim acestea nu vrem să alergăm la Dumnezeu, ci într-acolo ne grăbim, unde sînt lupte, unde sînt războaie, unde sînt bătăi, judecăţi şi calomnii.

V Oare nu pe dreptate îşi întoarce Dumnezeu faţa de la noi şi ne pedepseşte, cînd El ni Se dă nouă cu totul, iar noi îl îmbrîncim? Negreşit! Dumnezeu îţi spune: „De vrei să te împodobeşti, împodobeşte-te cu podoaba Mea! De vrei să te înarmezi, înarmează-te cu armele Mele! De vrei să te îmbraci, îmbracă-te cu haina Mea! De vrei să te hrăneşti, hră-neşte-te la masa Mea! De vrei să călătoreşti, călătoreşte pe calea Mea! De vrei să moşteneşti, moşteneşte moştenirea Mea! De vrei să te duci în patrie, intră în cetatea al cărei meşter şi ziditor Eu sînt!28 De vrei să-ţi zideşti casă, zideşte-ţi casă în corturile Mele! Eu nu-ţi cer plată pentru cele ce-ţi dau, ci-ţi mai datorez şi răsplată de vrei să te foloseşti de toate cele ale Mele! Ce dărnicie o poate egala pe aceasta? „Eu îţi sînt tată, îţi spune Hristos, Eu îţi sînt frate, Eu îţi sînt Mire, Eu îţi sînt casă, Eu îţi sînt hrană, Eu îţi sînt haină, Eu îţi sînt rădăcină, Eu îţi sînt temelie, sînt tot ce vrei! Ca să n-ai nevoie de nimic, Eu îţi voi şi sluji! Că am venit să slujesc, nu să Mi se slujească29. Eu îţi sînt şi prieten şi mădular şi cap şi frate şi soră şi mamă!

Eu sînt totul! Un singur lucru îţi cer numai: să-Mi fii apropiat Mie! Eu sînt sărac pentru tine, cerşetor pentru tine, pe cruce pentru tine, în mormînt pentru tine. Sus, pentru tine mijlocesc; jos, pentru tine solitor am venit de la Tatăl. Tu eşti totul pentru mine; şi frate şi împreună moştenitor şi prieten şi mădular!" Ce vrei mai mult? Pentru ce întorci spatele Celui Ce te iubeşte? Pentru ce te osteneşti pentru lume? Pentru ce torni apă într-un vas găurit? Că aceasta faci cînd te osteneşti pentru viaţa aceasta pămîntească. Pentru ce-ţi bagi mîna în foc? Pentru ce dai cu pumnii în aer? Pentru ce alergi în zadar? Nu are, oare, orice meserie un scop?

Negreşit! Arată-mi şi^tu scopul strădaniei tale lumeşti! Dar nu poţi! Că „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sînt deşertăciuni/"30 Să mergem la morminte! Arată-mi pe tatăl tău! Arată-mi pe soţia ta! Unde-i cel ce se îmbrăca cu haine de aur? Unde-i cel ce se plimba cu trăsura? Unde-i cel ce era înconjurat

'28. K v r . I I . 10.

2!). M a t t i 20, 28. :t(). /<>/. 1 , 2 .

(IMII.II I A MATKI

86!)

de ostaşi, cel ce purta centură, cel strigat de crainici? Unde-i cel ce pe unii îi ucidea, iar pe alţii îi arunca la închisoare? Unde-i cel ce ucidea pe cine voia şi slobozea pe cine voia? Nu văd decît oase, viermi, păianjeni. Toate acelea pămînt, toate acelea basm, toate umbră şi vis, o simplă povestire, o zugrăveală; dar, mai bine spus, nici zugrăveală. De-ar fi zugrăveală, am vedea-o într-un tablou. Dar nici tablou nu-i. Şi dacă nenorocirea s-ar mărgini la atîta! Dar nu! Onorurile, desfătarea, luxul, strălucirea sînt umbră şi cuvinte; odraslele lor însă nu mai sînt nici umbră, nici cuvinte, ci rămîn şi trec cu noi dincolo şi vor fi cunoscute de toţi: răpirile, lăcomiile, desfrînările, adulterele, nenumăratele păcate; nu sînt zugrăvite într-un tablou, nici pe cenuşă, ci scrise sus; şi cuvintele şi faptele! Cu ce ochi ne vom uita la Hristos? Dacă nu cutezăm să ne uităm în ochii

828

SKlNTUl. IOAN GURA U V. AUR

tatălui nostru, cînd ştim că i-am greşit, cum vom putea să ne uităm atunci în ochii lui Hristos, Care-i mai nespus de blînd decît un părinte? Cum vom cuteza? Şi doar ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos şi vor fi cercetate cu de-amănuntul toate faptele noastre! Iar dacă cineva nu crede în judecata viitoare, să se uite la cele ce se petrec pe pămînt, la cei din închisori, la cei din ocne, la cei ce dorm pe băligar, la cei îndrăciţi, la cei nebuni, la cei ce se luptă cu boli de nevindecat, la cei ce se zbat necontenit în sărăcie, la cei ce trăiesc flă-mînzi, la cei zdrobiţi de dureri fără margini, la cei robiţi. N-ar suferi aceştia acestea acum, de nu i-ar aştepta osînda şi chin şi pe ei şi pe toţi ceilalţi care ar săvîrşi aceleaşi păcate. Iar dacă unii n-au suferit aici pe pămînt nici o pedeapsă, apoi aceasta să-ţi fie semn că trebuie să fie ceva după plecarea lor de aici. Că Dumnezeu, Acelaşi Dumnezeu pentru toţi, n-ar putea pe unii să-i pedepsească, iar pe alţii, care au săvîrşit aceleaşi păcate sau chiar mai grele, să-i lase nepedepsiţi, dacă nu i-ar pedepsi pe lumea cealaltă.

Aşadar şi noi să ne smerim pe noi înşine cu aceste gînduri şi pilde, iar cei care pun la îndoială judecata viitoare să creadă şi să se facă mai buni, pentru ca, trăind aici pe pămînt într-un chip vrednic de împărăţia cerurilor să avem parte şi de bunătăţile cele viitoare, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava în vecii vecilor, Amin.

OMILIA LXXVII

„Iar de la smochin învăţaţi pildă: Cînd mlădiţa lui este fragedă şi dă frunze, cunoaşteţi că aproape este vara. Tot aşa şi voi, cînd veţi vedea acestea toate, cunoaşteţi că 1 aproape este lîngă uşi" I Pentru că Hristos spusese: „îndată după necazul acelor zile"2, iar ucenicii căutau să ştie cît timp după necazul acelor zile şi mai ales doreau să ştie ziua, de aceea le dă pilda smochinului, arătîndu-le că nu este mult, ci îndată va fi şi venirea Lui. Le-a arătat aceasta nu numai prin pilda smochinului, ci şi prin cuvintele spuse după aceea: „Cunoaşteţi că aproape este, lîngă uşi".

Prin aceste cuvinte Hristos mai profeţeşte şi altceva: profeţeşte pentru drepţi vara cea duhovnicească şi liniştită, care va fi în ziua aceea, după iarna veacului acestuia; pentru păcătoşi, dimpotrivă, iarnă după vară. Aceasta a arătat-o cînd a spus puţin mai jos că ziua aceea va veni peste ei în timp ce ei vor mînca şi vor chefui3. Dar S-a slujit de smochinului nu numai ca să arate cît mai este de la acele zile pînă a {)ilda venirea Lui - că ar fi putut s-o spună şi în alt chip -, ci ca să şi încredinţeze prin această pildă că negreşit cuvintele Sale se vor împlini. După cum trebuie să vină neapărat vara, cînd mlădiţa smochinului este fragedă şi înfrunzeşte, tot aşa şi venirea Lui. Hristos dă totdeauna ca pildă un fapt din natură cînd vrea să spună că ceva trebuie să se întîmple neapărat. Şi fericitul Pavel face adeseori la fel ca Hristos. De aceea, după cum cînd Domnul vorbeşte despre înviere, spune: „Bobul de grîu căzînd în pămînt, de nu va muri, rămîne singur; iar de va muri, multă roadă aduce"4, tot aşa şi fericitul Pavel, fiind învăţat de Domnul, s-a folosit de aceeaşi pildă cînd a vorbit corintenilor despre înviere: „Nebun ce eşti! spune el, Ceea ce semeni tu nu capătă viaţă dacă nu moare"5.

Apoi, pentru ca apostolii să nu mai revină asupra aceluiaşi lucru şi să-L întrebe: „Cînd?", Domnul le aduce aminte de cele spuse mai înainte, zicînd: „Amin grăiesc vouă, nu va trece neamul acesta pînă ce nu vor fi toate 1.

2.

3.

4.

Matei 24, 32-33.

Matei 24, 29.

Matei 24, 37-39.

Ioan 12, 24.

acestea"6.

- Care „toate acestea"? Spune-mi!

- Cucerirea Ierusalimului, războaiele, foametea, ciuma, cutremurele, hristoşii mincinoşi, profeţii mincinoşi, însămînţarea Evangheliei pretutindeni, răzvrătirile, tulburările şi toate celelalte cîte am spus că se vor întîmplă pînă la venirea Lui.

- Dar atunci pentru ce a spus: „neamul acesta"?

- Hristos n-a vorbit despre generaţia de oameni de pe vremea Lui, ci despre neamul credincioşilor. într-adevăr Scriptura întrebuinţează cuvîntul „neam"nu numai pentru a arăta pe oamenii care trăiesc în acelaşi timp, ci şi pe cei care au aceeaşi religie şi acelaşi fel de vieţuire, de pildă cînd spune: , Acesta este neamul celor ce caută pe Domnul"7. Ceea ce spusese mai înainte că: „Trebuie să fie toate"8 şi că: „Se va propovădui Evanghelia"9, acelaşi lucru îl arată şi aici cînd spune că toate acestea se vor întîmplă negreşit şi că va dăinui neamul credincioşilor, nefîind nimicit de nenorocirile amintite. Ierusalimul va fi dărîmat, cea mai mare parte dintre iudei va pieri, dar neamul credincioşilor nu va fi biruit nici de foamete, nici de ciumă, nici de cutremur, nici de zguduirile războaielor, nici de hristoşii mincinoşi, nici de profeţi mincinoşi, nici de înşelători, nici de trădători, nici de cei ce smintesc, nici de fraţii cei mincinoşi, nici de vreo altă încercare de acest fel.

Apoi, pentru a le întări şi mai mult credinţa, le spune: „Cerul şi pămîntul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece"10.

Cu alte cuvinte, Hristos spune aşa: „Mai uşor vor pieri aceste zidiri, tari şi nezdruncinate, decît să piară ceva din cuvintele Mele". Cel care se împotriveşte acestora să cerceteze cele spuse de Hristos şi, de le va găsi adevărate - şi le va găsi negreşit -, să se încredinţeze din cele trecute şi de cele viitoare, să le cerceteze pe toate cu de-amănuntul şi va vedea că sfîrşitul faptelor mărturiseşte adevărul profeţiei Sale. A dat ca pildă stihiile firii: cerul şi pămîntul; şi a arătat, în acelaşi timp, că Biserica este mai de preţ decît cerul şi pămîntul, dar totodată S-a arătat şi pe Sine că este Creator al universului. Pentru că a vorbit de sfîrşitul lumii, lucru pus la îndoială de mulţi, Hristos a dat ca pildă cerul şi pămîntul spre a-Şi face cunoscută nespusa Lui putere şi spre a arăta cu multă autoritate că este Stăpînul universului; iar prin aceasta să facă vrednice de crezare spusele Sale chiar celor ce le pun foarte tare la îndoială. „Iar de ziua aceea şi de ceasul acela nimeni nu ştie; nici îngerii din ceruri, (i.

7.

8. !).

Matei 24, 34. /'.v. '23, (i.

Matei 24, (>.

Matei 24, 14.

I I ) . Matei 21, 3.r>.

nici Fiul, ci numai Tatăl"11.

Cînd a spus ucenicilor că „nici îngerii", le-a închis gura, ca să nu mai caute să afle ceea ce nu ştiu nici îngerii; cînd a spus că „nici Fiul" îi opreşte nu numai să ştie, dar să şi cerceteze. Că aceasta a fost intenţia Domnului rostind aceste cuvinte se vede şi de acolo că le-a închis gura cu mai multă asprime după înviere, cînd i-a văzut că sînt şi mai curioşi. Acum le-a mai vorbit de multe şi nenumărate semne ale venirii Lui; după înviere însă le spune scurt: „Nu este al vostru a şti anii sau vremurile"12. Apoi, ca apostolii să nu spună: „Sîntem nedumeriţi, sîntem dispreţuiţi, odată ce nu sîntem vrednici să ştim nici lucrul acesta", Domnul continuă: „Pe care Tatăl le-apus în a Sa Stăpînire"13. Domnul ţinea mult să-i

cinstească pe ucenici şi să nu le ascundă nimic; de aceea atribuie această cunoştinţă Tatălui Său, ca să le arate apostolilor că înfricoşător este lucrul acesta şi să nu-L mai întrebe. Dacă n-ar fi aceasta explicaţia, dacă Fiul într-adevăr n-ar şti ziua aceea, cînd o va şti? O va şti, oare, odată cu noi? Cine poate spune lucrul acesta? Fiul îl ştie bine pe Tatăl şi tot aşa de bine cum şi Tatăl îl ştie pe Fiul. Se poate, oare, să nu ştie ziua aceea? Mai mult! Duhul cercetează şi adîncurile lui Dumnezeu14; se poate, oare, ca Fiul să nu ştie nici timpul judecăţii? Se poate, oare, ca Fiul să ştie cum trebuie să judece, se poate să ştie tainele fiecărui om şi să nu ştie ceea ce-i cu mult mai neînsemnat decît aceasta? Se poate, oare, să nu ştie ziua, odată ce „toate prin El s-au făcut şi fără de El nimic nu s-a făcut "15 ?Cel Ce a făcut neamurile, a făcut negreşit şi anii; iar dacă a făcut anii, a făcut şi ziua aceea. Cum poate, dar, să nu ştie ziua pe care a făcut-o?

II Voi, ereticilor, spuneţi că ştiţi şi fiinţa Fiului; şi Fiul să nu ştie, oare, nici ziua venirii Lui; să n-o ştie Fiul, Care este necontenit în sînul Tatălui?16. Şi este un lucru cu mult mai mare - şi nespus mai mare - să ştii fiinţa Fiului decît să ştii zilele! Cum? Vă atribuiţi vouă mai multă pricepere, iar Fiului nu-I îngăduiţi cît de cît, Fiului, „în Care sînt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale cunoştinţei"17 ?Dar nici voi nu ştiţi ce este fiinţa lui Dumnezeu oricît v-aţi zbate şi nici Fiul nu ignorează ziua aceea, ci o ştie foarte bine. De aceea, după ce Hristos a spus ucenicilor totul, 11. Matei 24, 36.

12. Fapte 1, 7.

13. Fapte 1, 7.

14. / Cor. 2, 10. l. r ).

han 1, 3.

16. han

I,

18.

17. Col. V . :t.

după ce a spus vremurile şi împrejurările şi i-a dus chiar pînă la uşi - că le-a spus: „Aproape este, lîngă uşi"-, a. trecut sub tăcere ziua. „De cauţi ziua şi ceasul acela, îţi spune Domnul, n-ai s-o auzi de la Mine! Dar de întrebi de timpuri şi de semnele înainte mergătoare acelei zile, nu-ţi voi ascunde nimic şi ţi le voi spune pe toate cu de-amănuntul. Că Eu cunosc ziua aceea ţi-am arătat prin multe; ţi-am spus cîtă vreme va trece, ţi-am spus toate cele ce se vor întîmplă şi cît va trece de la acele întîmplări pînă în ziua aceea - că asta a arătat pilda cu smochinul - şi team adus chiar pînă în pridvorul acelei zile. Dacă nu-ţi deschid şi uşa, apoi o fac asta spre folosul tău".

Dar ca să vezi şi altfel că nu din pricina neştiinţei a trecut Hristos sub tăcere ziua, uită-te că, după cele spuse, a mai adăugat şi un alt semn. „Precum în zilele lui Noe mîncau şi beau, se însurau şi se măritau pînă în ziua cînd a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi venirea Fiului Omului"78.

A spus acestea, ca să arate că va veni dintr-o dată, pe neaşteptate, cînd majoritatea oamenilor vor petrece şi vor benchetui. Şi Pavel spune lucrul acesta,

832

SI'ÎNTUl. IOAN GURA DE AUR

grăind aşa: „ Cînd vor zice pace şi linişte, atunci fără de veste va veni peste ei pieirea"79; şi ca să arate că vine pe neaşteptate, a spus: „ca şi durerea celei ce are în pîntece"20.

- Dar atunci, cum de a spus Hristos: „După necazul acelor zile"27 ? Dacă atunci va fi petrecere, pace şi linişte, după cum zice Pavel, pentru ce Hristos a spus: ,JDupă necazul acelor zile"?'Cum e necaz, cînd e petrecere şi veselie?

- Petrecere, veselie şi pace pentru cei ce trăiesc ca nişte nesimţiţi. De aceea Pavel n-a spus: „Cînd va fi pace", ci: „Cînd vor zice pace şi linişte", arătînd nesimţirea lor, ca şi a acelora de pe vremea lui Noe, care se desfătau în nişte păcate ca acestea. Dar nu drepţii, ci cei care trăiau în necaz şi supărări. In aceste cuvinte Domnul arată că atunci cînd va veni antihrist oamenii cei fără de lege se vor deda la cele mai ruşinoase plăceri şi nu vor mai nădăjdui în mîntuirea lor.

Atunci îmbuibări, ospeţe şi beţii. De aceea Domnul a şi dat o pildă care se potriveşte cu realitatea: „Ca atunci, spune El, cînd Noe făcea corabia şi cînd oamenii n-au crezut". Atunci corabia stătea în mijlocul lor şi le vestea mai dinainte nenorocirile ce vor veni, dar ei se uitau la ea, petreceau şi se veseleau ca şi cum nu avea să vină nici o nenorocire. Tot aşa şi atunci cînd se va arăta antihrist; după antihrist, sfîrşitul lumii şi chinurile cele de la sfîrşitul lumii şi pedepsele cele cu neputinţă de suferit; dar cei stăpîniţi de beţia răutăţii nici nu-şi vor da seama de grozăvia celor ce vor veni peste ei. De aceea şi Pavel a spus: „ca durerea celei ce are în pîntece". Aşa vor veni peste ei nenorocirile acelea 18. Matei 24, 37-38. I!). / Tes. 5 , 3.

20. / Tes. 5, 3.

2 1 . Matei 24, 29.

groaznice şi de neîndurat.

- Dar pentru ce Domnul n-a dat ca pildă nenorocirile venite asupra Sodomei?

- A vrut să dea pildă de o nenorocire ce a cuprins întreaga lume; o nenorocire care n-a fost crezută, deşi a fost prezisă. De aceea, pentru că majoritatea oamenilor nu cred în cele viitoare, Hristos îi încredinţează de acestea prin cele întîmplate în trecut, ca să le zguduie sufletul. In afară de cele spuse, Hristos ne mai spune totodată că El a făcut şi pe cele de pe timpul lui Noe. Apoi dă iarăşi un alt semn, prin care arată cu prisosinţă că nu-I este necunoscută ziua venirii Lui. - Care-i acest semn?

- „Atunci din doi care vor fi în ţarină, unul se va lua şi altul se va lăsa. Din două care vor mâcina la moară, una se va lua şi alta se va lăsa. Deci privegheaţi că nu ştiţi în care ceas vine Domnul vostru"22.

Toate acestea sînt dovezi că El ştie ziua aceea şi că vrea să-i împiedice pe ucenici de a-L mai întreba. De aceea a grăit şi de zilele lui Noe, de aceea a şi spus: „doi de vor fi într-un pat"23, pentru a arăta că va veni aşa pe neaşteptate, aşa, cînd toţi vor fi fără de grijă; cuvintele „două care macină "spune tocmai că

833

SI'ÎNTUl. IOAN GURA DE AUR

n-au nici o grijă. In afară de aceasta Domnul mai arată că sînt luaţi şi lăsaţi şi robii şi stăpînii şi cei care trăiesc fără să muncească şi cei ce muncesc şi cei cu ranguri mari şi cei fără ranguri, aşa cum spune în Vechiul Testament: „De la cel ce şade pe tron pînă la roaba cea de la moară"24. Pentru că mai înainte spusese că bogaţii se mîn-tuie cu anevoie25, acum arată că nu pier negreşit toţi bogaţii şi nici nu se mîntuie toţi săracii, ci şi din aceia şi din aceştia unii se mîntuie, iar alţii pier. Mie mi se pare că Hristos a vrut să arate că venirea Lui va fi noaptea. Acelaşi lucru îl spune şi evanghelistul Luca26. Vezi că le ştie foarte bine pe toate?

Apoi iarăşi, pentru ca ucenicii să nu-L mai întrebe, a adăugat: „Privegheaţi, deci, că nu ştiţi în care ceas vine Domnul vostru". N-a spus: „Nu ştiu", ci: „Nu ştiţi". Cînd era aproape să le spună ceasul venirii Sale, Hristos Se opreşte şi iarăşi îi depărtează de întrebare, pentru că vrea să-i facă să fie necontenit pregătiţi. Le spune: „Prive22.

23.

Matei 2 4 , 4 0 - 4 2 .

Luca 1 7 , 3 4 .

2 4 . leş. 1 1 , 5 .

2 5 . Matei

li»,

23.

2 ( i . Luca 1 7 , 3 1 .

gheaţa", arătîndu-le că nu le spune ziua şi ceasul venirii Sale, tocmai pentru a priveghea. >rAceea să cunoaşteţi, că dacă ar şti stăpînul casei la ce strajă din noapte vine farul ar priveghea şi n-ar lăsa să-i spargă casa. De aceea şi voi fiţi gata că în ceasul în care nu gîndiţi Fiul Omului va veni"27.

De aceea le spune să privegheze, ca să fie totdeauna gata; de aceea le spune: „Atunci va veni, cînd nu vă aşteptaţi"; voieşte să fie totdeauna gata de luptă, să fie totdeauna virtuoşi. Cu alte cuvinte spune aşa: „Dacă cei mai mulţi oameni ar şti cînd mor, negreşit că s-ar strădui în ceasul acela".

III Dar pentru ca oamenii să nu se străduiască numai pentru ziua aceea, Domnul nu spune nici ziua cea de obşte a sfîrşitului lumii, nici ziua morţii fiecăruia, pentru că vrea ca oamenii să o aştepte totdeauna, pentru ca totdeauna să se străduiască. Aceasta e pricina că e necunoscut sfîrşitul vieţii fiecăruia din noi. în acest text Hristos Se descoperă pe Sine însuşi că este Domn; nicăieri nu o spusese atît de clar.

Prin pilda cu stăpînul casei mie mi se pare că Domnul a vrut să-i îndemne spre virtute pe cei trîndavi; că ei n-au nici atîta grijă de sufletul lor cîtă grijă au de banii şi averile lor cei care se aşteaptă să-i atace hoţii. AceştiaŢcind se aşteaptă să fie atacaţi, priveghează şi nu lasă să li se fure ceva din casă. „Voi însă, spune Domnul, deşi ştiţi că va veni ziua aceea - şi negreşit va veni -, nu privegheaţi nu sînteţi pregătiţi ca să nu fiţi duşi pe nepregătite de aici. De aceea, ziua aceea vine spre pierzarea celor ce dorm. După cum stăpînul casei, de ar şti cînd vine furul, ar scăpa de el, tot aşa şi voi, dacă aţi fi pregătiţi, aţi scăpa de pieire".

S l ' t N T U I . I O A N ( J URA I ) K AUR

H 7 (i

Aşadar, pentru că le-a amintit de judecată, îşi îndreaptă cuvîntul Său şi spre dascăli, vorbindu-le de osîndă şi răsplată. Mai întîi vorbeşte de cei ce săvîrşesc fapte bune şi termină cu cei ce fac păcate, pentru a-Şi încheia cuvîntul cu o înfricoşare.

Mai întîi spune acestea: „Cine este, oare, sluga credincioasă şi înţeleaptă pe care a pus-o domnul său peste slugile sale, ca să le dea hrană la vreme? Fericită este sluga aceea pe care venind domnul o va găsi făcînd aşa. Amin zic vouă că peste toate averile sale o va pune"28.

Spune-mi, te rog, sînt, oare, cuvintele acestea ale unui om care nu ştie? Dacă spui că nu ştie ziua parusiei Lui, pentru că a spus: „Nici Fiul nu o ştie", ce ai să Matei 24, 43-44.

Matei 24, 4. >-47.

27.

2H.

R

spui cînd acum a spus: „Cine este oare?". Sau spui că şi aceste cuvinte le-a spus tot pentru că nu ştia? Departe cu astfel de gîn-duri! Nici un ieşit din minţi n-ar susţine asta; deşi dincolo ar putea spune pricina, dar aici nici atît. Cînd îl întreabă Hristos pe Petru: „Petre, Mă iubeşti?"29, îl întreabă, oare, pentru că nu ştia? Sau cînd întreabă: „Unde l-aţi pus?"30, întreabă pentru că nu ştia? Vei găsi în Scriptură că şi Tatăl grăieşte aşa; că şi El zice: >yAdam, unde eşti? ; şi: „Strigarea Sodo-mei şi Gomorei s-a înmulţit spre Mine; coborîndu-Mâ voi vedea de fac după strigarea care vine la Mine; iar de nu, să ştiu"32; iar în altă parte zice: „Dacă ar auzi, dacă ar înţelege/"33; în sfîrşit, în Evanghelie spune: „Poate se vor ruşina de Fiul Meu"34. Sînt, oare, toate aceste cuvinte, cuvinte de neştiinţa?

Tatăl nu le-a spus pentru că nu ştia, ci pentru a rîndui cele ce erau cu cuviinţă.

Cu Adam, ca să-1 facă să-şi spună păcatul; cu sodome-nii, ca să ne înveţe să nu osîndim niciodată înainte de a cerceta lucru-rile; cu profetul, ca să nu creadă oamenii fără judecată că o prezicere duce neapărat la săvîrşirea păcatului prezis; cu pilda din Evanghelie, ca să arate că ar fi trebuit să facă asta, să se ruşineze de Fiul. Aici, în cazul nostru, a spus-o şi ca ucenicii să nu mai iscodească, să nu mai caute să afle, dar şi ca să arate că o astfel de cunoştinţă e o cunoştinţă rară şi de mult preţ. Şi vezi cîtă neştiinţă exprimă cuvîntul Său, dacă nu ştie pe sluga pe care a pus-o! Că o fericeşte! „Fericită este sluga aceea!", zice El; dar nu spune care este sluga aceea; că zice: „Cine este, oare, sluga pe care o va pune domnul său?"; şi: „Fericită este sluga aceea pe care o va afla făcînd aşa".

Cuvintele acestea însă nu s-au spus numai despre avere şi bani, ci şi despre cuvîntul de învăţătură, despre facerea de minuni, despre harisme şi despre toată iconomia care a fost încredinţată fiecăruia dintre apostoli. Pilda aceasta se potriveşte şi conducătorilor lumeşti. Că fiecare trebuie să folosească darurile ce le are, fie că are înţelepciune, fie că are dregătorie, bogăţie sau orice, spre folosul obştesc, nu spre vătămarea oamenilor şi nici spre pierderea sa proprie. De aceea Hristos le cere aceste două însuşiri: înţelepciune şi credinţă. Că şi păcatul din 29.

30.

31.

32.

33.

31.

Ioan 21, 15.

Ioan 11, 34.

Fac. 3, 9.

Fac. 18, 20-21.

Icz. 2, 5.

Maici 21, 37.

S l ' t N T U I . I O A N ( JURA I ) K AUR

H 7 (i

prostie se săvîrşeşte. Domnul numeşte pe sluga aceasta „credincioasă", că nici na dosit, nici n-a cheltuit în zadar şi fără rost averea stăpînului său; o numeşte „înţeleaptă ", că a ştiut să chivernisească cum trebuie cele încredinţate lui. Şi noi avem nevoie de aceste două însuşiri: să nu dosim bunurile Stăpînului nostru, ci să le chivernisim cum trebuie. Dacă ne lipseşte una, cealaltă şchioapătă. Dacă eşti credincios şi nu furi, dar iroseşti şi pierzi lucrurile încredinţate şi le cheltuieşti pe ce nu trebuie, săvîrşeşti mare păcat. Dacă ştii să chiverniseşti bine lucrurile, dar le doseşti, iarăşi nu săvîrşeşti un mic păcat. Să audă aceste cuvinte şi cei cu averi. Că Hristos n-a adresat cuvinte numai dascălilor, celor ce învaţă cuvîntul lui 7

ţ

Dumnezeu, ci şi bogaţilor. Şi unora şi altora li s-a încredinţat bogăţie. O bogăţie mai mare, mai necesară, dascălilor; una mai mică, vouă, bogaţilor. Cînd dascălii împrăştie bogăţii mai mari, iar voi nu vreţi să arătaţi nici cu bogăţia de mai mică însemnătate mărinimie sufletească, dar, mai bine spus, nu mărinimie sufletească, ci recunoştinţă - că daţi averi străine -, ce apărare mai puteţi avea?

Dar deocamdată, înainte de a auzi pedeapsa dată celor ce fac cele potrivnice, să auzim cinstea dată slugii celei credincioase şi înţelepte: ,^min zic vouă, peste toate averile sale o va pune! "Ce cinste poate fi tot atît de mare ca cinstea aceasta? Ce cuvînt va putea înfăţişa vrednicia, fericirea, cînd împăratul cerurilor, Cel Ce are totul, o va pune peste toate averile Sale? De aceea o şi numeşte înţeleaptă, pentru că a ştiut să nu sacrifice pe cele mari în locul celor mici, ci, înţelepţindu-se aici pe pămînt, a dobîndit cerurile.

IV Apoi, aşa cum face întotdeauna, Hristos îndreaptă pe ascultătorul Său nu pe temeiul cinstei ce o găteşte celor buni, ci al pedepsei care-i aşteaptă pe cei răi. De aceea a şi adăugat:

„Iar dacă va zice sluga cea rea în inima sa: „întîrzie domnul meu să vină! "şi va începe să bate pe celelalte slugi şi să mănînce şi să bea cu beţivii, veni-va domnul slugii aceleia în ziua în care nu se aşteaptă şi în ceasul în care nu ştie şi o va tăia pe ea în două şi partea ei cu făţarnicii o va pune. Acolo va fi plîngerea şi scrîşnirea dinţilor"35.

Iar dacă cineva ar spune: „Ai văzut ce gînd îi poate trece slugii prin minte, dacă nu e cunoscută ziua aceea, că spune: „întîrzie domnul meu!", eu îi voi răspunde că un astfel de gînd îi trece slugii prin minte, nu pentru că nu ştie ziua, ci pentru că e rea. De ce nu i-a trecut gîndul acesta prin minte slugii celei înţelepte şi credincioase? Ce spui, slugă ticăloasă? Chiar dacă întîrzie acum domnul tău, totuşi trebuie să te aştepţi că are să vină odată şi odată! Pentru ce nu te îngrijeşti?

De aici cunoaştem că Domnul nu întîrzie; sluga cea rea a gîndit asta, nu Domnul. De aceea o şi mustră. Că Domnul nu întîrzie, ascultă-1 pe

87!)

(IMII.II l.A MAI I I

Pavel, care spune: „Domnul este aproape!Nimic să nu vă îngrijoreze!""'; şi: „Cel ce va să vină va veni şi nu va întîrzia"17.

Tu însă ascultă şi celelalte cuvinte ale lui Hristos şi află din ele că Domnul aminteşte necontenit că e necunoscută ziua aceea, ca să arate slugilor Sale că neştiinţa aceasta este spre folosul lor, că neştiinţa aceasta este în stare să-i deştepte şi să-i scoată din trîndăvie. N-are nici o însemnătate dacă unele slugi nau cîştigat nimic de aici; nici din celelalte ajutoare ale lui Dumnezeu mulţi n-au tras nici un folos; cu toate acestea Dumnezeu nu încetează de a-Şi face lucrul Său.

- Dar ce spune prin cuvintele următoare: „Va veni în ziua în care nu se aşteaptă şi în ceasul în care nu ştie"?

- Spune că o va pedepsi cumplit.

Vezi că Hristos pretutindeni vorbeşte de acelaşi lucru, de neştiinţa zilei şi a ceasului aceluia? Ne arată că ne este de folos această neştiinţă, că ne face să fim totdeauna pregătiţi. Aceasta caută Domnul, ca noi să priveghem totdeauna. Şi pentru că totdeauna păcătuim cînd trăim în huzur, iar în necazuri ne cuminţim, de aceea Hristos, cu orice prilej, spune că atunci vin relele peste noi cînd sîntem tihniţi şi fără de griji. Şi după cum a arătat asta mai înainte prin pilda celor de pe timpul lui Noe, tot aşa spune şi acum: Cînd sluga aceea se îmbată, cînd bate, atunci vine şi pedeapsa cumplită.

Să38 nu ne uităm însă numai la pedeapsa gătită aceluia, ci să căutăm să nu facem şi noi, fără să ne dăm seama, aceleaşi fapte. Slugii aceleia i se aseamănă toti cei care au bani si averi si nu le dau celor nevoiaşi. Şi »

i i

i i

tu eşti iconom al averilor tale şi nu mai puţin decît cel ce chiverniseşte averile Bisericii. După cum acesta nu are puterea să împrăştie fără rost şi la întîmplare cele date de voi pentru săraci, pentru că au fost date pentru hrana săracilor, tot aşa nici tu nu poţi împrăştia fără rost şi la întîmplare averile tale. Chiar dacă averea o ai moştenire de la părinţi -şi aşa ai tot ce ai -, totuşi şi aşa toate ale tale sînt ale lui Dumnezeu. Apoi dacă tu pretinzi ca banii pe care i-ai dat Bisericii să fie chivernisiţi cu scumpătate, crezi, oare, că Dumnezeu nu-ţi va cere socoteală cu mai multă asprime de averea încredinţată ţie, crezi, oare, că va suferi să-I cheltuieşti averea fără rost şi la întîmplare? Nu se poate asta, nu se poate! De aceea ţi-a dat averea, ca să le dai celor săraci hrană la timp.

- Ce înseamnă la timp?

36. Filip. 4, 5-6.

37. Evr. 10, 37.

38. De aici începe partea morală: Despre milostenie. Trebuie să fim iconomi ai lui Dumnezeu; să nu risipim averea in cheltuieli zadarnice, fie că o avem de la părinţi, fie că am ciştigat-o prin munca noastră. Tot aici şi despre a nu bate pe săraci.

- înseamnă atunci cînd au nevoie, atunci cînd sînt flămînzi. După cum tu pui un om ca să administreze averile tale, tot aşa şi Dumnezeu te-a pus pe tine administrator şi vrea ca să cheltuieşti averile cum trebuie. De aceea ţi-a şi lăsat

87!)

(IMII.II l.A MAI I I

averile - deşi putea să ţi le ia -, tocmai pentru ca să ai prilej să faci fapte bune, pentru ca, punînd averile spre trebuinţa altora, să facă şi mai călduroasă dragostea dintre oameni. Tu însă ai primit de la Dumnezeu averea şi nu numai că n-o dai celor nevoiaşi, ba îi mai şi baţi. Dacă a nu da este un păcat, apoi bătaia ce iertare mai poate avea?

V După părerea mea, Hristos face aluzie aici la oamenii care se poartă rău cu semenii lor, la oamenii lacomi şi hrăpăreţi, arătîndu-le ce mare vină au cînd îi bat pe cei cărora li s-a poruncit să-i hrănească. După părerea mea face aluzie şi la cei care o duc în chefuri. Mare osîndă atîrnă deasupra chefliilor! ,J\4ânîncă şi bea cu beţivii", a spus Hristos pentru a arăta îmbuibarea. Nu pentru aceasta ai primit, omule, avere, ca s-o risipeşti în chefuri şi petreceri, ci ca s-o cheltuieşti în milostenii! Crezi, oare, că averile ce le ia sînt ale tale? Nu! Ţi-au fost încredinţate ţie de Dumnezeu averile săracilor, fie că le ai prin muncă dreaptă şi cinstită, fie că le ai moştenire de la părinţi. Crezi, oare, că Dumnezeu nu ţi le-ar fi putut lua? Dar n-o face, pentru că vrea ca tu să fii stăpîn cînd eşti darnic cu cei nevoiaşi.

Te rog să te uiţi şi ai să vezi că, în toate pildele Sale, Hristos osîn-deşte pe cei care nu întrebuinţează averile lor pentru ajutorarea celor săraci. Nici fecioarele cele nebune n-au fost osîndite pentru că au răpit averi străine, ci pentru că n-au dat săracilor averile lor39; nici cel ce a ascuns talantul în pămînt n-a fost osîndit pentru că a fost un lacom, ci pentru că nu şi-a înmulţit talantul dat40; nici cei care au trecut cu vederea pe cei flămînzi nu sînt osîndiţi pentru că au răpit averile străine, ci pentru că n-au împărţit la săraci averile lor41, ca şi sluga aceasta.

Să auzim toţi cîţi ne îmbuibăm, toţi cîţi cheltuim în ospeţe costisitoare bogăţia, care nu-i a noastră, ci a celor nevoiaşi şi săraci. Să nu-ţi închipui că averile sînt ale tale, din pricină că Dumnezeu, din larga Lui iubire de oameni, ţi-a poruncit să le dai ca din ale tale. Ţi le-a dat ca să poţi ajunge şi tu virtuos. Nu socoti, dar, că sînt ale tale averile pe care la ai! Nu! Cînd îi dai săracului, îi dai averile lui. N-ai spune că împrumutînd pe cineva cu bani, ca să facă vreo negustorie, că banii pe care i-ai dat cu împrumut sînt ai lui. Tot aşa şi cu averile tale. Ţi le-a dat Dumnezeu ca să negu39. Matei 25, 1-12.

40. Matei 25, 24-30.

11. Matei 25, 41-40.

ţătoreşti cerul. Nu face, dar, pricină de nerecunoştinţa covîrşitoarea iubire de oameni a lui Dumnezeu. Gîndeşte-te ce fericire este că putem găsi după botez o

cale care sâ ne dezlege de păcate! Dacă Dumnezeu n-ar fi spus: „Daţi milostenie!"42, cîţi n-ar fi spus: „O, de-ar fi cu putinţă să dăm averile noastre ca să scăpăm de muncile cele viitoare!" Dar pentru că-i cu putinţă asta, oamenii au ajuns din nou nepăsători.

- Dau însă milostenie! mi se spune.

OMILII LA MATKI

KKI

- Şi ce-i cu asta? Niciodată n-ai dat cît a dat văduva aceea care a pus în cutia bisericii doi bănuţi43, dar, mai bine spus, n-ai dat nici jumătate, nici cea mai mică parte din cît a dat ea; căci cea mai mare parte din averile tale o arunci pe cheltuieli netrebnice, în ospeţe, în beţii, în des-frîuri; uneori inviţi tu oaspeţi, alteori eşti tu invitat; uneori cheltuieşti tu, alteori sileşti pe alţii să cheltuiască, ca să-ţi fie îndoită şi osînda; şi pentru cele ce însuţi faci şi pentru cele ce îndemni pe alţii să facă. Uită-te că şi această învinuire i se aduce slugii! ,JAănîncă şi bea cu beţivii", spune Domnul. Nu pedepseşte numai pe beţivi, ci şi pe cei care sînt cu ei; şi pe bună dreptate, că odată cu stricarea lor, mai fac şi pe semenii lor să-şi piardă mîntuirea. Or, nimic nu mînie atîta pe Dumnezeu cît dispreţul ce-1 arăţi îndatoririlor ce le ai faţă de semenii tăi. De aceea Dumnezeu, arătîndu-Şi mînia, a poruncit să fie tăiată în două sluga aceea; de aceea a şi spus că dragostea este semnul după care se cunosc ucenicii Lui44; pentru că neapărat cel ce iubeşte poartă grijă de buna stare şi de mîntuirea celui pe care îl iubeşte.

Să mergem, dar, pe această cale, pe calea milosteniei, că aceasta mai cu seamă este calea care ne urcă la cer; este calea care ne face imitatori ai lui Hristos, este calea care ne face să fim, pe cît ne este cu putinţă, asemenea lui Dumnezeu. Uită-te acum cît de necesare sînt virtuţile care îşi au sălaşul pe această cale. Şi dacă vreţi, să le cercetăm şi să le judecăm aşa cum le-a gîndit Dumnezeu. Să ne închipuim două căi pentru o bună vieţuire: pe una din ele să meargă cel care se îngrijeşte numai de cele ale lui, pe cealaltă să meargă cel care se îngrijeşte şi de cele ale aproapelui său. Să vedem care din aceste căi merită mai multe laude, care cale ne duce spre vîrful virtuţii. Cel care merge pe cea dintîi cale, cel care caută adică numai pe cele ale lui, este tare învinuit de Pavel iar cînd spun Pavel, spun Hristos -, celălalt, cel care merge pe calea cea de-a doua, este lăudat şi încununat.

- De unde se vede asta?

42. Luca 12, 4,'t.

Luca 21, 2. 1-1. Ioan i:t, :i.r>.

- Ascultă ce spune Pavel de unul şi ce spune de celălat. „Nimeni să nu caute ale sale, spune el, ci fiecare pe cele ale aproapelui"45. Vezi, că pe unul îl dezaprobă, iar pe celălalt îl dă ca pildă? Şi iarăşi: „Fiecare din voi să caute să placă aproapelui său în bine spre zidire"46. Apoi, pe lîngă îndemn, şi laudă nespusă: „Că şi Hristos nu Şi-a căutat plăcerea Sa"47. îndestulătoare sînt cuvintele acestea ca să arate de partea cui e biruinţa. Dar ca biruinţa să fie vădită, să vedem care faptă bună se mărgineşte numai la noi şi care faptă bună trece de la noi la alţii. Postul, culcatul pe pămînt, trăitul în feciorie, castitatea aduc cîştig numai celor ce le săvîrşesc; milostenia însă, învăţarea altora, dragostea trec de la noi la aproapele. Şi despre asta auzi-1 tot pe Pavel, care spune: „De aş împărţi averile mele, de aş da trupul meu sâ-l ardă, dar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte"48.

KKI

OMILII LA MATKI

VI Vezi că dragostea este prin ea însăşi cu strălucire lăudată şi încununată? Dar dacă vreţi, să o punem faţă în faţă cu un al treilea caz. De pildă, un om să postească, să trăiască în castitate, să sufere mucenicia, să-i fie ars trupul; iar un altul pentru ajutorarea aproapelui să amîne mucenicia, dar nu numai să o amîne, ci chiar să fugă de mucenicie. Care din aceştia doi va fi mai slăvit după plecarea de aici? Ca să răsmnd la această întrebare n-am nevoie de multe cuvinte, nici de înde-ungată demonstraţie. Fericitul Pavel hotărăşte şi spune: >yA mă desface şi a fi împreună cu Hristos este mai bine; dar a rămîne în trup, este mai de trebuinţă pentru voi"49. Vezi, dar, că Pavel a pus ajutorarea aproapelui mai presus de plecarea la Hristos? Că a face voia lui Hristos înseamnă mai cu seamă a fi împreună cu Hristos; iar voia lui Hristos nu este alta decît a te îngriji de folosul aproapelui.

Vrei să-ţi dau şi al patrulea caz? Hristos îl întreabă pe Petru: „Petre, Mă iubeşti tu oare?"; apoi îi spune:' „Paşte oile Mele"50. De trei ori i-a pus această întrebare şi de trei ori i-a spus că aceasta este dovada dragostei51. Hristos n-a spus aceste cuvinte numai preoţilor, ci fiecăruia dintre noi, cărora ni s-a dat în grijă chiar o mică turmă. Să nu dispreţuieşti turma pentru că e mică. Că „TatălMeu, spune Hristos, a binevoit întru ei"52. Fiecare dintre noi are o oaie; să o ducă fiecare la păşunile ce-i priesc. Bărbatul, cînd se scoală din pat, să nu caute altceva decît să facă şi să spună ceea ce poate face mai credincioasă toată casa lui.

f

Femeia iarăşi să fie gospodină; dar înainte de această grijă să aibă o altă grijă mai 45. / Cor. 10, 24. 40.

Rom. 15, 2.

47. Rom. 15, 3.

48. / Cor. 13, 3.

4!). Filip. 1, 23-24.

50. Ioan 21, 15.

51. Ioan 21, 10-17.

52. Luai 12, 32.

de neapărată trebuinţă, anume ca întreaga ei casă să săvîr-şească cele cereşti.

Dacă în treburile cele lumeşti ne străduim să punem îndatoririle noastre obşteşti înaintea grijii ce o avem de casă, ca nu cumva din pricina neglijării acestora să fim bătuţi, tîrîţi în piaţă şi umiliţi în fel şi fel de chipuri, cu mult mai mult trebuie să facem aceasta cînd e vorba de cele duhovniceşti, să punem mai presus de toate celelalte îndatoririle ce le avem către Dumnezeu, împăratul tuturora, ca să nu ajungem acolo unde-i scrîşnetul dinţilor. Să căutăm să săvîrşim acele virtuţi care odată cu mîntuirea noastră pot aduce mari foloase şi semenilor noştri. O putere ca aceasta are milostenia, o putere ca aceasta are rugăciunea. Dar, mai bine spus, chiar rugăciunea ajunge prin milostenie puternică şi înaripată. Că spune Scriptura: „Rugăciunile tale şi milosteniile tale s-au suit spre pomenire înaintea lui Dumnezeu"53. Nu numai rugăciunea îşi are în milostenie tăria ei, ci şi postul.

Dacă posteşti fără să faci milostenie, postul nu mai e socotit post; cel care posteşte, fără să facă milostenie, e mai rău decît unul care se îmbuibează, decît un

OMILII LA MATKI

KKI

beţiv; şi cu atît mai rău cu cît nemilostenia e mai mare păcat decît huzurul şi petrecerile. Dar pentru ce vorbesc de post? Chiar dacă trăieşti în castitate, chiar dacă trăieşti în feciorie, rămîi în afara cămării de nuntă dacă nu faci milostenie. Şi totuşi, ce virtute poate egala fecioria care, din pricina superiorităţii ei, nici în Noul Testament nu are poruncă de lege şi totuşi este izgonită din cămara de nuntă dacă nu-i însoţită de milostenie. Dacă cei care trăiesc în feciorie sînt aruncaţi afară pentru că n-au făcut milostenie cu dărnicia cuvenită, cine va putea dobîndi iertare fără milostenie? Nimeni; ci va pieri neapărat cel ce nu are această virtute. Dacă în treburile cele pămînteşti nimeni nu trăieşte pentru el însuşi, ci şi meşteşugarul şi ostaşul şi plugarul şi negustorul cu toţii lucrează pentru binele obştesc şi pentru folosul aproapelui, cu mult mai mult trebuie să facem asta în treburile cele duhovniceşti. Că aceasta înseamnă mai cu seamă a trăi: dacă trăieşti numai pentru tine, fără să-ţi pese de toţi ceilalţi, trăieşti de prisos, nu mai eşti nici om şi nici nu faci parte din neamul omenesc.

Dar mi s-ar putea spune: - Ce? Să neglijez interesele mele şi să mă ocup de ale altora?

- Nu înseamnă că-ţi neglijezi interesele tale cînd te ocupi de ale altora.

Omul care se ocupă de nevoile altora nu supără pe nimeni, ci pe toţi îi miluieşte, pe toţi îi ajută după puterile lui; pe nimeni nu jefuieşte, pe .r>.l. lupte 10, -I.

OMILII LA MATEI

nimeni nu nedreptăţeşte; nu fură, nu dă mărturie mincinoasă; se depărtează de orice păcat, îmbrăţişează orice faptă bună; se roagă pentru duşmani, face bine celor ce-1 duşmănesc; nici nu va ocărî pe cineva, nici nu-1 va vorbi de rău, chiar de ar auzi că l-a vorbit acela de rău de mii şi mii de ori, ci va spune cuvintele apostolice: „Cine este slab şi eu să nu fiu slab? Cine se sminteşte şi eu să nu ard?"54. Dar dacă urmărim numai interesele noastre, atunci negreşit nu vom urmări deloc binele semenilor noştri.

Convinşi fiind din toate acestea că nu e cu putinţă să ne mîntuim de nu urmărim folosul obştesc al semenilor noştri şi uitîndu-ne şi la sluga aceea care a fost tăiată în două şi la cel ce a ascuns talantul în pămînt, să apucăm această cale de care v-am vorbit, ca să avem parte şi de viaţa cea veşnică, pe care facă Dumnezeu ca noi toţi s-o dobîndim, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava în vecii vecilor, Amin.

54. II Cor. 11, 29.

OMILIA LXXVIII

„Atunci se va asemăna împărăţia cerurilor cu zece fecioare care luîndu-şi candelele lor au ieşit întru întîmpinarea mirelui. Dar cinci din ele erau înţelepte, iar cinci nebune, care n-au luat untdelemn, iar cele înţelepte au luat untdelemn în vasele lor cu candelele lor. Şi zăbovind mirele, au aţipit toate şi au adormit. Iar la miezul nopţii s-a făcut strigare: „Iată, mirele vine, ieşiţi întru întîmpinarea lui".

Atunci s-au sculat toate fecioarele acelea şi şi-au împodobit candelele. Iar cele nebune au zis celor înţelepte: „Daţi-ne şi nouă din untdelemnul vostru, că se sting candelele noastre". Şi au răspuns cele înţelepte zicînd: „Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nouă, nici vouă, ci mai bine mergeţi la cei ce vînd şi vă cumpăraţi". Deci mergînd ele să cumpere, a venit mirele, şi cele ce erau gata au intrat cu el la nuntă şi s-a închis uşa. Iar mai pe urmă au venit şi celelalte fecioare zicînd: „Doamne, Doamne, deschide-ne nouă!" Iar el, răspunzînd, a zis: „Nu vă cunosc pe voi!". Drept aceea privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul în care Fiul Omului va veni. Că precum un om, plecînd departe, a chemat slugile sale şi le-a dat avuţia sa. Unuia i-a dat cinci talanţi, iar altuia doi, iar altuia unul, fiecăruia după puterea lui, şi s-a dus. Mergînd îndată, cel ce luase cinci talanţi a lucrat cu ei şi a făcut alţi cinci talanţi. Asemenea şi cel cu doi, a cîştigat încă doi. Iar cel ce luase unul, ducîndu-se a săpat în pămînt şi a ascuns argintul stăpînului său. Iar după multă vreme a venit domnul slugilor acelora şi a făcut socoteală cu ele. Şi venind cel ce a luat cinci talanţi, a adus alţi cinci talanţi, zicînd: „Doamne, cinci talanţi mi-ai dat; iată alţi cinci talanţi am cîştigat cu ei". Zis-a lui stăpînul său: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune. Intră întru bucuria domnului tău!".

Venind şi cel ce luase doi talanţi a zis: „Doamne, doi talanţi mi-ai dat, alţi doi am cîştigat cu ei!" Zis-a lui stăpînul său: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune. Intră întru bucuria

domnului tău". Şi venind şi cel ce luase un talant a zis: „Doamne, am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni unde n-ai risipit. Şi temîn-du-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pămînt. Iată,ai al tău!" Iar stăpînul său răspunzînd, i-a zis: „Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer unde n-am semănat şi adun unde n-am risipit?

Trebuia să dai argintul meu la zarafi şi, venind eu, aş fi luat al meu cu dobînda. Luaţi, deci, de la el talantul şi daţi-1 celui ce are zece talanţi. Că tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ceea ce are i se va lua; iar pe sluga cea netrebnică aruncaţi-o în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plîngerea şi scrîşnirea dinţilor"'.

I Aceste pilde se aseamănă cu pilda de mai înainte a slugii celei credincioase şi a celei necredincioase, care a mîncat averea stăpînului2. Patru sînt toate pildele care, în chip deosebit, ne sfătuiesc acelaşi lucru, adică să ne sîrguim să facem milostenie şi să fim de folos aproapelui în toate chipurile cu putinţă, că altfel nu se poate să ne mîntuim. în pildele acestea vorbeşte, în general, despre orice ajutor pe care trebuie să-1 dăm aproapelui; în pilda celor zece fecioare vorbeşte, în special, de milostenia făcută cu bani şi cu bunuri materiale şi se slujeşte de cuvinte mai tari decît în pilda de mai înainte. în pilda de mai înainte îl pedepseşte pe cel care bate, care se îmbată, care risipeşte şi pierde averea stăpînului; în pilda celor zece fecioare pedepseşte chiar pe cei care nu ajută pe semenii lor şi nu-şi golesc din belşug averile lor pentru ajutorarea celor nevoiaşi. Fecioarele cele nebune aveau untdelemn, dar nu din belşug; de aceea au şi fost pedepsite.

- Dar pentru care pricină Hristos Se slujeşte în pilda aceasta de fecioare şi nu dă ca pildă o altă persoană?

1. Matei 25, 1-30.

2. Matei 24, 45-51.

OMILII LA MATKI

HH7

- Pentru că a spus lucruri mari despre feciorie: „Sînt eunuci, spune El, care s-au făcut pe ei înşişi eunuci pentru împărăţia cerurilor"3. Şi: „Cine poate să înţeleagă să înţeleagă"4. Hristos ştia că fecioria se bucură de mare vază în ochii celor mai mulţi oameni. Că fecioria este într-adevăr mare lucru, se vede de acolo că nici în Vechiul Testament n-a fost săvîrşită de acei sfinţi bărbaţi din vechime şi nici în Noul Testament nu este poruncă de lege. Hristos n-a poruncit fecioria, ci a lăsat-o la libera alegere a ascultătorilor. De aceea şi Pavel spune: „Dar despre fecioare nu am poruncă a Domnului"5. „Laud pe cel ce trăieşte în feciorie, spune el, nu silesc pe cel ce nu vrea, nici nu fac din asta lege". Deci, pentru că fecioria era mare lucru şi se bucura de mare vază în ochii celor mai mulţi oameni, Hristos spune pilda aceasta, pentru ca nu cumva cel care trăieşte în feciorie să socotească că a făcut totul şi să neglijeze celelalte virtuţi. Pilda este în stare să convingă pe cel care trăieşte în feciorie că, chiar dacă are toate celelalte virtuţi, dar dacă-i lipsesc faptele bune ale milosteniei, este izgonit din împărăţia cerurilor împreună cu desfrînaţii şi stă alături de cei neomenoşi şi fără de inimă. Şi pe bună dreptate; că desfrinatul este biruit de dragostea de trup, pe cînd el este biruit de dragostea de bani. Şi nu este la fel de puternică dragostea trupească şi dragostea de bani. Dragostea trupească este mai aprigă şi cu mult mai tiranică. Şi cu cît e mai slab duşmanul, cu atît sînt mai de neiertat cei biruiţi de el. De aceea Domnul le numeşte pe fecioarele acelea „nebune", pentru că au biruit oboseli mai mari, dar au fost doborîte de oboseli mai mici. Prin candele Hristos înţelege aici darul acesta al fecioriei, curăţenia sfinţeniei; prin untdelemn, iubirea de oameni, milostenia, ajutorul dat celor nevoiaşi. „Şi zăbovind mirele, au aţipit toate şi au adormit". Prin aceste cuvinte Hristos arată că va trece mult timp pînă la venirea Lui, abătîndu-i pe ucenici de la gîndul lor, că ei aşteptau că are să se arate curînd împărăţia Lui. într-adevăr ei nădăjduiau asta; de aceea mereu şi Hristos le spulberă nădejdea aceasta. Mai mult, prin aceste cuvinte Hristos arată că şi moartea este somn; că spune: „au adormit".

Jar la miezul nopţii s-a făcut strigare". Hristos a grăit aşa sau pentru iconomia parabolei, sau pentru a arăta ca învierea se va face noaptea. Şi Pavel arată că va fi strigare, spunînd: Ja poruncă, la glasul arhanghelului şi la cea din urmă trîmbiţa Se va pogorî din cer"6.

- Dar ce vor să spună trîmbiţele? Ce vrea să spună strigarea?

- Vestesc: „Vine Mirele!"

'A. Matei 19, 12.

4. Matei 19, 12.

845

SFÎNTUL IOAN GURA DE AUR

După ce fecioarele cele înţelepte şi-au împodobit candelele lor, „cele nebune au spus celor înţelepte: „Daţi-ne nouă din undelemnul vostru".

Domnul le numeşte iarăşi „nebune", pentru că vrea să arate că nu este o mai mare nebunie ca aceea de a te îmbogăţi aici pe pămînt şi a pleca gol dincolo, unde avem nevoie mai cu seamă de iubire de oameni, unde avem nevoie de mult untdelemn. Nu numai pentru asta sînt nebune, ci şi pentru că nădăjduiau că mai pot dobîndi ceva atunci, pentru că au cerut într-o vreme nepotrivită. Deşi nimic nu putea egala dărnicia şi iubirea de oameni a fecioarelor celor înţelepte - că pentru asta au şi fost încununate -, deşi nu le cereau tot untdelemnul - că le spuneau: „Daţi-ne şi nouă din untdelemnul vostru", arătînd că ele cer numai atît cît le trebuie - „că se sting candelele noastre" -, totuşi nici atît n-au dobîndit. Nici bunătatea celor de la care au cerut, nici neînsemnătatea cererii, nici nevoia lor, nici lipsa nu le-au ajutat să reuşească în cererea lor.

Dar ce învăţăm noi de aici? învăţăm că pe lumea cealaltă nimeni nu va putea să ne dea o mînă de ajutor dacă nu ne vor da mînă de ajutor faptele noastre. Nu pentru că nimeni nu vrea, ci pentru că nu poate. Tot aşa şi fecioarele cele nebune; caută să-şi găsească scăparea acolo unde nu-i putinţă de scăpare. Acelaşi lucru l-a arătat şi fericitul Avraam, cînd a spus că „prăpastie mare este între voi şi noi şi nu se poate trece chiar dacă ar vrea cineva"7. ,fllergeţi la cei ce vînd şi vă cumpăraţi"8.

- Şi cine-s cei ce vînd?

- Săracii.

- Unde sînt?

- Aici pe pămînt. Fecioarele acelea ar fi trebuit să caute pe cei ce vindeau atunci cînd erau aici, nu în vremea aceea.

II Ai văzut ce cîştig mare avem de pe urma săracilor? Dacă ai îndepărtat pe săraci, ai îndepărtat marea nădejde a mîntuirii noastre. De aceea trebuie să adunăm aici pe pămînt untdelemn, ca să ne fie de folos dincolo, cînd timpul ne va chema. Nu-i acela timpul strîngerii, ci acesta. Nu-ţi cheltui, dar, averea în zadar în desfătări şi în slavă deşartă. Dincolo ai nevoie de mult untdelemn.

Auzind acestea, fecioarele cele nebune au plecat, dar nu le-a folosit la nimic plecarea.

Hristos a spus aceste cuvinte sau pentru iconomia pildei, sau pentru că a vrut să arate că, chiar de-am ajunge iubitori de oameni după plecarea noastră de aici, 7. Luca 16, 26.

8. Luca 16, 27-28.

nu ne va fi de nici un folos această iubire de oameni ca să scăpăm de pedeapsă.

Nici fecioarelor celor nebune nu le-a fost de vreun folos graba cu care au plecat; că n-au plecat aici pe pămînt la cei ce vînd, ci dincolo, pe lumea cealaltă. Nici bogatului celui nemilostiv nu i-a fost de vreun folos că a ajuns acolo atît de milostiv, că se îngrijea şi de mîntuirea rudelor lui. Cel care trecea cu vederea pe

846

SFÎNTUL IOAN GURA DE AUR

săracul care zăcea la poarta sa se grăbeşte acum să smulgă din primejdii şi din iad pe cei ce nu i-a văzut ajunşi în iad şi se roagă de Avraam să trimită pe cineva să le vestească chinurile de acolo. Dar n-a avut nici un folos, după cum nici fecioarele cele nebune; pentru că, fiind plecate după untdelemn, a venit Mirele. Fecioarele care erau gata au intrat cu El la nuntă, iar celelalte au rămas pe dinafară. După multe osteneli, după mii şi mii de sudori, după lupta aceea cumplită cu trupul, după ce au purtat în mîini flamurile biruinţei lor asupra înverşunării firii, au plecat ruşinate, cu candelele stinse şi cu ochii la pămînt. Nimic n-are culori mai întunecate ca fecioria lipsită de milostenie; aşa şi obişnuiesc oamenii să-i numească pe cei nemilostivi: negri la suflet. Unde le e, dar, folosul fecioriei, cînd n-au văzut pe Mire şi nici nu li s-a deschis cînd au bătut, ci au auzit acel înfricoşător cuvînt: „Plecaţi, nu vă cunosc pe voi!" Cînd Hristos a spus aceste cuvinte nu le-a rămas altceva decît gheena şi munca cea de nesuferit; dar, mai bine spus, cuvintele acestea sînt chiar mai cumplite decît gheena. Aceleaşi cuvinte le-a spus Hristos şi celor ce au lucrat fărădelegea9. „Privegheaţi, dar, că nu ştiţi ziua, nici ceasul". Ai văzut cît de des sfîr-şeşte în acest chip Hristos cuvintele Sale, pentru a arăta că ne este de folos neştiinţa ceasului plecării noastre de pe lumea aceasta?

Unde sînt acum cei care trîndăvesc toată viata, iar cînd îi ţinem de rău, spun: „In ceasul sfîrşitului am să las la săraci averile mele"? Să audă aceste cuvinte şi să se îndrepte! Mulţi n-au mai putut face asta atunci, că au fost răpiţi dintr-o dată şi n-au mai avut vreme să spună celor apropiaţi ce planuri aveau.

Pilda aceasta a fost spusă de Domnul pentru a ne îndemna să facem milostenie din banii şi averile noastre. A doua pildă a fost spusă despre aceia care nu vor să fie de folos semenilor lor nici cu averile, nici cu cuvîntul, nici cu sprijinul, nici cu altceva, ci ascund totul.

- Dar pentru ce în pilda aceasta vorbeşte de împărat, iar în cealaltă de mire?

- Ca să afli cît de apropiate de inima lui Hristos sînt fecioarele care se despart de tot ce au. Că în asta stă şi fecioria! De aceea şi Pavel o defineşte tot aşa, spunînd: „Cea nemăritată se îngrijeşte de

847

SFINTUL IOAN GURA DE AUR

cele ale Domnului"10; şi: „Spre bună-cuviinţă şi alipire stăruitoare de Domnul"11. „Sfătuiesc numai", spune Pavel.

Iar dacă în Evanghelia de la Luca12 este altfel istorisită pilda talanţi-lor, trebuie să spunem aceea că alta este pilda de la Matei şi alta pilda de la Luca. In pilda de la Luca acelaşi capitol a adus cîştiguri diferite. Cu o mină13 unul a cîştigat cinci mine, iar altul zece; de aceea şi răsplata lor este diferită. în pilda de la Matei, dimpotrivă, de aceea şi cununa este la fel: cel care a luat doi talanţi a mai adus încă doi, iar cel care a luat cinci a adus tot pe atîţia. In pilda de la Luca, din pricină că din aceiaşi bani unul a adus un cîştig mai mare, iar altul unul mai mic, e drept să nu se bucure de răsplătiri egale.

Uită-te că Domnul, în toate pildele Sale, nu le cere robilor îndată socoteală. în pilda viei a dat lucrătorilor via şi a plecat14; şi în pilda aceasta la fel a încredinţat argintul său şi a plecat; ca să afli îndelunga Lui răbdare. Mie mi se pare însă că Hristos, spunînd acestea, a făcut aluzie şi la învierea Sa. în pilda talanţilor nu mai e vorba de lucrători de pămînt şi de vie, ci toţi sînt muncitori. Nu mai vorbeşte către dregătorii poporului iudeu, nici numai către iudei, ci către toţi oamenii. Cînd slugile acestea au adus talanţii lor - şi pe cei cîştigaţi şi pe cei daţi de stăpîn -, slugile îşi mărturisesc recunoştinţa lor. Unul spune: ,JDoamne, cinci talanţi mi-ai dat", iar celălalt: „doi", arătîndu-I Domnului lor că El le-a dat prilejul să lucreze, că Lui trebuie să-I mulţumească, că Lui I se datoreşte totul.

- Ce le spune Stăpînul?

- „Bine, slugă bună - că atunci eşti bun cînd ai ochi pentru nevoile aproapelui - şi credincioasă; peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune. Intră întru bucuria Domnului tău!" îi dă toată fericirea cu acest cuvînt.

Sluga cea rea însă n-a grăit aşa.

- Dar cum?

-„Ştiam că eşti om aspru; că seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai risipit. Şi, temîndu-mă, am ascuns talantul tău. Iată, ai al tău".

- Ce-i spune stăpînul?

- „Trebuia să dai argintul meu la zarafi", adică: „Trebuia să vorbeşti, să îndemni, să sfătuieşti. Nu te-ar fi ascultat nimeni? Asta nu te privea!" Poate fi, oare, o mai mare bunătate?

10. /

Cor. 7,

34.

1 1 . / Cor. 7 , 35.

12. Luca 19, 12-27.

13. Mina, monedă de 100 de drahme.

11, Mutei 21, 33-41.

III Oamenii nu fac aşa; ci cel care dă cu împrumut, acela este obligat să-1 şi ceară; Stăpînul nu s-a purtat aşa, ci a spus: „Trebuia să dai argintul meu la zarafi şi să-Mi laşi Mie grija de a-1 cere, şi Eu l-aş fi cerut cu dobînda". Domnul

848

SFINTUL IOAN GURA DE AUR

numeşte dobînda săvîrşirea faptelor bune. „Tu, spune Domnul, trebuie să faci ce-i mai uşor şi să-Mi laşi Mie ce-i mai greu". Dar pentru că sluga aceea n-a făcut asta, i-a spus: „Luaţi de ia el talantul şi daţi-1 celui ce are zece talanţi. Câ celui ce are

i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ceea ce are i se va lua".

- Ce înţeles au cuvintele acestea?

- Cel care a primit de la Dumnezeu darul cuvîntului şi al învăţăturii spre a fi de folos semenilor săi, dar nu se foloseşte de el, pierde darul, şi, dimpotrivă, cel ce se sîrguieşte să fie de folos semenilor cu darul acesta, capătă şi mai mult dar, după cum celălalt pierde şi ce a primit. Dar paguba leneşului nu se mărgineşte la atîta. Mai e şi pedepsit fără cruţare; iar odată cu pedeapsa vine şi hotărîrea cea plină de învinuire: „Pe sluga aceasta netrebnică, spune stăpînul, aruncaţi-o în întunericul cel mai din afară, acolo va fi plîngerea şi scrîşnirea dinţilor".

Ai văzut că este pedepsit cu cea mai grozavă pedeapsă nu numai răpitorul şi lacomul, nici numai cel ce săvîrşeşte fapte rele, ci şi cel ce nu face fapte bune?

Să15 ne intre în urechi cuvintele acestea! Cît mai este vreme să ne străduim pentru mîntuirea noastră, să luăm untdelemn în candele, să înmulţim talantul.

Dacă pregetăm şi trăim aici pe pămînt în trîndăvie, nimeni nu ne va milui acolo, pe lumea cealaltă, chiar dacă am vărsa mii şi mii de lacrimi. S-a osîndit pe el însuşi, prin tăcerea sa, şi cel care s-a dus la nuntă cu haine murdare, dar nu s-a folosit16; a dat înapoi talantul încredinţat şi cel ce a primit un talant, dar a fost osîndit; s-au rugat şi fecioarele cele nebune, s-au apropiat de uşa cămării de nuntă, au bătut, dar totul în zadar şi fără de folos.

Cunoscînd toate acestea, să aducem totul spre folosul aproapelui nostru şi averile şi rîvna şi sprijinul nostru. Prin talanţi înţelegem aici puterea fiecăruia, fie în a-1 sprijini pe aproapele nostru, fie în a-1 ajuta cu bani, fie în a-1 învăţa, fie în a face orice alt lucru asemănător. Nimeni să nu spună: „Un talant am şi nimic nu pot face cu el!" Poţi fi încununat şi lăudat chiar cu un singur talant. Nu eşti mai sărac decît văduva din Evanghelie17. Nu eşti mai neînvăţat decît Petru şi Ioan, care erau şi oameni de rînd şi neştiutori de carte, dar pentru că au fost rîvnitori şi 15. De aici începe partea morală: Despre dragostea de aproapele. Tot aici şi despre blîndeţe şi bunătate, despre a nu ocărişi blestema. Dacă ocărim şi blestemăm ajungem gură a diavolului; dacă sîntem blinzi şi buni, gură a lui Hristos.

16. Matei 22, 11-13.

17. Luca 21, 2-3.

au pus totul în slujba folosului obştesc au dobîndit cerul. Nimeni deci nu-i atît de bun prieten al lui Dumnezeu ca acela care trăieşte spre folosul celor din jurul său.

De aceea ne-a dat Dumnezeu cuvînt, mîini, picioare, tărie trupească, minte şi pricepere, ca toate acestea să fie spre mîntuirea noastră şi spre folosul aproapelui.

Cuvîntul nu ne este de folos numai la înălţarea de cîntări şi mulţumiri lui Dumnezeu, ci de folos şi pentru a învăţa pe alţii şi a-i sfătui. De-1 întrebuinţăm în acest scop sîntem următorii lui Dumnezeu; de facem dimpotrivă, sîntem următorii diavolului. Pentru că şi Petru, cînd a mărturisit pe Hristos a fost fericit de Domnul, că a grăit cuvintele Tatălui18; dar cînd L-a sfătuit să fugă de cruce, cînd

849

SFINTUL IOAN GURA DE AUR

L-a oprit, a fost certat cu asprime, că gîndea cele ce gîndea diavolul19. Dacă osîndă e atît de mare pentru nişte cuvinte rostite din neştiinţă, ce iertare mai putem avea noi, cînd de bună voie săvîrşim o mulţime de păcate?

Să rostim, dar, nişte cuvinte ca acelea, prin care să se vadă că sînt cuvinte ale lui Hristos. Nu rostesc cuvintele lui Hristos nici numai cînd spun: „Scoală-te şi umblă"20, nici numai cînd spun: „Tavita, scoală"21, ci cu mult mai vîrtos cînd voi binecuvînta cînd sînt ocărit, cînd mă voi ruga pentru duşmani cînd sînt duşmănit.

Mai înainte spuneam că limba noastră este mîna cu care atingem picioarele lui Dumnezeu; acum voi spune ceva cu mult mai mult: că limba noastră este limbă a lui Hristos, dacă arătăm cuvenita grijă, dacă rostim acele cuvinte pe care le vrea Hristos.

- Dar ce cuvinte vrea Hristos să rostim?

- Cuvinte pline de blîndeţe, de bunătate. Să grăim aşa cum grăia şi El celor ce-L ocărau: ,JLU n-am demon"22; şi iarăşi: ,JDe am vorbit de rău, mărturiseşte pentru rău"23. Dacă grăieşti şi tu aşa, dacă grăieşti spre îndreptarea semenilor tăi, ai o limbă ce seamănă cu limba lui Hristos. însuşi Dumnezeu spune aceasta: „Cel ce osebeştepe cel ce e cinstit de cel necinstit, ca gura Mea va fi"24. Aşadar, cînd limba ta va fi ca limba lui Hristos, iar gura ta va fi ca gura Tatălui şi tu vei fi templu al Duhului Sfînt, ce cinste poate egala cinstea aceasta? Nici de ţi-ar fi de aur gura, nici de ţi-ar fi de pietre preţioase, n-ar străluci ca atunci cînd străluceşte cu podoaba blîndeţii. Ce gură este, oare, mai de dorit decît gura care nu ştie să ocărască, ci caută să binecuvînteze şi să vorbească de bine? Dacă nu poţi să binecuvîntezi pe cel ce te-a blestemat, taci! Fă deocamdată numai atîta! Şi mergînd pe calea aceasta şi străduindu-te cum trebuie, vei ajunge să şi 18.

19.

20.

21.

22.

23.

24.

Matei 16, 16-17.

Matei 16, 22-23.

Matei 9, 6.

Fapte 9, 40.

Ioan 8, 49.

Ioan 18, 23.

Ier. 15, 19.

binecuvîntezi şi vei dobîndi şi gura de care vorbeam.

IV Să nu socoteşti o cutezanţă spusele mele! Bun este Stăpînul şi darul se datoreşte bunătăţii Lui. Cutezanţă este să ai gura la fel cu a diavolului, să ai o limbă asemănătoare demonului celui viclean, mai cu seamă cînd te împărtăşeşti cu nişte taine ca acestea, cînd te împărtăşeşti cu însuşi Trupul Stăpînului.

Gîndindu-te la acestea, fii şi tu asemenea lui Hristos după puterea ta. Cînd ai ajuns aşa, diavolul nici nu va mai putea să te privească; recunoaşte în tine chipul cel împărătesc; cunoaşte armele lui Hristos cu care a fost învins.

- Care sînt armele acestea?

- Blîndeţea şi bunătatea. Cînd în munte a fost ispitit de diavol25, Hristos l-a biruit şi l-a doborît la pămînt, deşi încă nu ştia că era Hristos. Cu aceste cuvinte

850

SFINTUL IOAN GURA DE AUR

însă l-a prins în plasă: prin blîndeţe l-a doborît, prin bunătate l-a biruit. Fă şi tu la fel! Dacă vezi că un om ajunge diavol şi se apropie de tine, biruie-1 şi tu tot ca Hristos. Ţi-a dat Hristos putere să fii ca El după puterea ta. Nu te spăimînta cînd auzi aceste cuvinte. Atunci spăimîntează-te că nu eşti ca El. Grăieşte şi tu ca El şi cu asta ai ajuns asemenea Lui, atît cît unui om îi este cu putinţă. De aceea cel care grăieşte aşa este mai mare decît cel ce prooroceşte. Proorocia este în întregime har al lui Dumnezeu; cealaltă faptă este şi oboseala ta şi sudoarea ta. Invaţă-ţi sufletul să-ţi plăsmuiască o gură asemănătoare gurii lui Hristos. Hristos poate să facă aceasta, dacă vrei. Hristos cunoaşte meşteşugul, dacă nu eşti trîndav.

- Dar cum se plăsmuieşte o astfel de gură, cu ce culori, cu ce material?

- Nu-i nevoie nici de culori, nici de material; e nevoie numai de virtute, de blîndeţe, de smerenie.

Să vedem însă cum se plăsmuieşte o gură a diavolului, ca să nu ne facem niciodată o gură ca aceea.

- Cum se plăsmuieşte?

- Cu blesteme, cu ocări, cu invidie, cu înjurături. Cînd rosteşti cuvintele diavolului, iei limba diavolului.

Ce iertare vom avea, dar, mai bine spus, ce osînda nu vom suferi cînd lăsăm limba, care a fost învrednicită să guste trupul Stăpînului, să rostească cuvintele diavolului? Să n-o lăsăm, ci să ne dăm toată silinţa s-o învăţam să imite pe Stăpînul ei. Dacă o învăţăm aşa, ne vom înfăţişa cu multă îndrăznire înaintea scaunului de judecată al lui Hristos. Dacă nu ştii să vorbeşti ca Hristos, nici '2.r>. I.uai I, I 13.

Judecătorul nu te va auzi. După cum atunci cînd se întîmpla ca judecătorul să fie un roman, nu te ascultă dacă nu te aperi în limba ştiută de el, tot aşa şi Hristos, dacă nu grăieşti cum grăieşte El, nu te va asculta şi nici nu Se va uita la tine.

Să învăţăm, dar, să grăim aşa cum este obişnuit împăratul nostru să audă. Să ne sîrguim să imităm limba Lui. Dacă te loveşte jale mare, caută ca nu cumva tirania tristeţii să-ţi schimbe graiul gurii, ci să grăieşti aşa cum a grăit Hristos; a jelit şi El pe Lazăr6 şi pe Iuda27. Dacă te cuprinde frica, caută să grăieşti iarăşi aşa cum a grăit El; L-a cuprins şi pe El frica pentru tine, potrivit dogmei întrupării; spune şi tu: „Dar nu cum vreau Eu, ci cum vrei Tu"28. Dacă plîngi, plînge potolit ca El. De cazi în laţurile vrăjmaşului, de te cuprinde durerea, poartă-te ca Hristos; şi Lui I s-au întins laţuri şi El a fost îndurerat, dar a spus: ,Jntristat este sufletul Meu pînă la moarte"29. Ţi-a dat tot felul de pilde ca să păstrezi măsura şi să nu strici canoanele date ţie. Dacă păstrezi măsura în întristare, în mînie, în jale şi în nelinişte, vei putea avea o gură la fel cu gura lui Hristos; şi încă de pe cînd calci pe pămînt ne vei arăta o limbă asemenea Celui Ce locuieşte în ceruri. Cîţi dintre noi nu dorim să vedem chipul Domnului? Iată, este cu putinţă nu numai să-1 vedem, dar să şi fim asemenea Lui, dacă ne sîrguim.

851

SFINTUL IOAN GURA DE AUR

Să nu amînăm, dar, de pe o zi pe alta! Hristos nu sărută cu atîta bucurie gura profeţilor cu cîtă bucurie sărută gura oamenilor blînzi şi buni. ,fllulţi spune Domnul, îmi vor zice; „N-amprofeţit în numele Tău?" şi le voi răspunde: „Nu vă ştiu pe voi"30. Gura lui Moise însă, pentru că Moise era foarte blînd şi bun - „Că Moise, spune Scriptura, era un om foarte blînd, mai blînd decît toţi oamenii de pe pămînt"31 -, atît de mult îi plăcea Domnului şi o iubea că „vorbea cu el faţă către faţă, gură către gură, cum vorbeşte un prieten cu prietenul lui"32. Nu porunceşti acum demonilor, dar vei porunci atunci focului gheenei, de ai gura ta asemănătoare gurii lui Hristos. Vei porunci adâncului focului şi vei spune: „ Taci, Încetează/'*3 şi cu multă îndrăznire vei păşi în ceruri şi te vei bucura de împărăţia cea cerească, pe care facă Dumnezeu ca noi toţi s-o dobîndim cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui împreună cu Sfintul Duh, slavă, putere, cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin.

OMILIA LXXIX 26.

27.

28.

29.

30.

31.

32.

33.

Ioan 11, 33-35.

Ioan 13, 21.

Matei 26, 39.

Matei 26, 38.

Matei 7, 22, 23.

Num. 12, 3.

Ies. 33, 11; Num. 12, 8.

Marcu 4, 39.

„Cînd va veni Fiul Omului întru slava Tatălui Lui şi toţi sfinţii îngeri cu £1, atunci va sta pe scaunul slavei Lui şi va despărţi oile de ţapi; pe unii îi va primi, că fiind flămînd Lau hrănit, fiind însetat I-au dat să bea, fiind străin L-au găzduit, fiind gol L-au îmbrăcat, fiind bolnav L-au cercetat şi, în temniţă fiind, L-au văzut; şi le va da împărăţia; iar pe cei care au făcut cele potrivnice îi va trimite în focul cel veşnic, care este gătit diavolului, şi îngerilor lui"1 I Să ascultăm acum cu rîvnă şi cu toată zdrobirea de inimă această prea frumoasă pericopă evanghelică, de care nu contenim a vorbi şi cu care Hristos îşi încheie cuvintele Sale. Şi pe bună dreptate, că mult îi plăcea Domnului să vorbească de bunătate şi milostenie. De aceea în cuvintele de mai înainte a vorbit de milostenie în felurite chipuri; acum vorbeşte mai desluşit şi mai cu tărie; nu mai vorbeşte de două sau trei persoane, nici de cinci, ci de întreaga lume. De altfel şi mai înainte, cînd a vorbit de două persoane, n-a vrut să arate două

852

SFINTUL IOAN GURA DE AUR

persoane, ci două părţi: pe cei care nu ascultă de cuvintele Lui şi pe cei care ascultă. Acum însă Se foloseşte de cuvinte mai înfricoşătoare şi mai clare. De aceea nu mai spune: ,yAsemănatu-s-a împărăţia cerurilor", ci Se descoperă pe El însuşi, spunînd: „Cînd va veni Fiul Omului întru slava Lui".

La întîia Sa venire, a venit întru necinste, întru ocări, întru sudalme; la a doua venire, va şedea pe scaunul slavei Lui. Necontenit pomeneşte de slavă.

Pentru că răstignirea era aproape şi părea lucru de ocară, de aceea le dă curaj ucenicilor Săi, le pune sub ochi înfricoşătoa-rea judecată şi strînge în jur toată lumea. Nu numai prin aceasta face înfricoşător cuvîntul, ci şi prin aceea că arată cerurile goale. Toţi îngerii vor fi împreună cu El şi vor da mărturie de toate slujbele făcute de ei, la porunca Stăpînului, pentru mîntuirea oamenilor. Totul va face ca ziua aceea să fie înfricoşătoare. Apoi „se vor aduna toate neamurile", adică toţi oamenii de pe pămînt; „şi-i va despărţi pe ei unii de alţii, cum desparte păstorul oile". Acum nu sînt despărţiţi, ci toţi amestecaţi unii cu alţii; atunci despărţirea va fi făcută cu toată grija. Mai întîi îi va despărţi şi-i va face cunoscuţi după locul în care stau: la dreapta şi la stînga; apoi şi după nume va arăta felul de vieţuire a fiecăruia, că pe unii îi numeşte ţapi, iar pe alţii oi. Ii numeşte pe unii ţapi, ca să arate că sînt fără de rod; că ţapii n-aduc nici un rod; pe alţii îi numeşte oi, din pricina cîştigului mare adus de oi, că mult cîştig aduc oile: şi lînă şi lapte şi miei; ţapul n-aduce acest cîştig. Animalele necuvîntătoare sînt roditoare şi neroditoare prin firea lor. Oamenii sînt roditori şi neroditori prin voinţă; de aceea sînt unii osîndiţi, iar alţii încununaţi. Dar nu-i osîndeşte pînă ce nu-i judecă mai întîi. De aceea îi şi aşază înaintea Lui şi le spune păcatele. Ei vor grăi cu blîndeţe, dar nu le e de nici un folos acum blîndeţea. Şi pe bună dreptate, că au trecut cu vederea milostenia, fapta aceea atît de mult iubită de Dumnezeu. Profeţii neîncetat spuneau aceasta: ,^dilă voiesc, şi nu jertfă"2, iar Legiuitorul, prin toate, spre milostenie i-a îndemnat şi cu cuvîntul şi cu lucrul. însăşi firea oamenilor tot asta îi învaţă.

Uită-te la ei! Nu sînt lipsiţi de o faptă bună sau două, ci de toate faptele bune.

Nu numai că nu L-au hrănit pe Hristos, pe cînd era flămînd, nici nu L-au îmbrăcat cînd era gol, dar n-au făcut nici ce era mai uşor: nu L-au cercetat cînd era bolnav. Şi uită-te ce uşoare porunci a dat! N-a spus: „în temniţă eram şi nu M-aţi liberat!

Bolnav eram şi nu M-aţi vindecat!" Nu! Ci a spus: „Nu M-aţi cercetat" şi: „N-aţi venit la Mine". Nici cînd le-a poruncit să-L hrănească pe cînd era flămînd, porunca Lui n-a fost împovărătoare. Nu le cerea masă bogată şi scumpă, ci atît cît era de trebuinţă, hrana cea de nevoie; şi le-o cerea în haină de cerşetor. Deci toate sînt în stare să-i pedepsească. Era puţin ce le cerea. O pîine. De plîns era cel ce cerea. Un sărac. Spre milă îi împingea firea celui ce cerea. Era om. De dorit era făgăduinţa. Făgăduise împărăţia cerurilor, înfricoşătoare era pedeapsa.

Ameninţase cu gheena. Mare era vrednicia Celui Ce primea milostenia.

SFlNTUI. IOAN (JURA l)K AUR

Dumnezeu o primea prin mîinile săracilor. Covîrşitoare era cinstea. Primise Dumnezeu să Se coboare atît de mult. Drept era datul. Primea din averile Sale.

Dar în ciuda tuturor acestora, iubirea de argint i-a orbit pe cei pe care a pus gheara, deşi le stătea deasupra capului o pedeapsă atît de mare. Şi mai înainte spusese Hristos că aceia care nu vor primi pe cei nevoiaşi vor suferi pedepse mai cumplite decît sodomenii; iar acum spune: Jntrucît n-aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei prea mici, nici Mie n-aţi făcut".

- Ce spui, Doamne? îţi sînt fraţi? Atunci pentru ce îi numeşti „prea mici"?

- De asta îmi sînt fraţi, pentru că sînt smeriţi, pentru că sînt aruncaţi şi neluaţi în seamă.

Pe unii ca aceştia mai ales îi numeşte Hristos fraţi; pe oamenii de care nu vrea să ştie lumea, pe care-i dispreţuieşte lumea. Nu vorbesc numai de aceşti monahi şi de cei care locuiesc în munţi, ci de orice credincios; chiar dacă e trăitor în lume, dar dacă e flămînd şi moare de foame, dacă e gol şi străin, Hristos vrea ca el să se bucure de toată această purtare de grijă. Botezul şi împărtăşirea cu sfintele taine ne fac fraţi.

II Apoi, ca să vezi şi în alt chip cît e de dreaptă judecata, Domnul îi laudă mai întîi pe cei care au făcut fapte bune şi spune: „Veniţi, binecu-vîntaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii, că am flămînzit şi Mi-aţi dat să mănînc" şi toate celelalte. Dar ca să nu spună cei osîndiţi: „Nu aveam cu ce face milostenie", Hristos îi osîndeşte, punîndu-le în faţă pe ceilalţi oameni care au fost în aceeaşi stare ca şi ei; aşa precum le osîndeşte pe fecioarele cele nebune, punîndu-le în faţă pe fecioarele cele înţelepte, cum osîndeşte pe sluga care se îmbăta şi se îmbuiba, punîndu-i în faţă sluga cea credincioasă, cum osîndeşte pe cel ce a ascuns talantul în pămînt, punîndu-i în faţă pe cel ce a adus încă doi talanţi; într-un cuvînt, Hristos osîndeşte pe fiecare om păcătos, punîndu-i în faţă pe cei ce au făcut fapte bune. Uneori pune în faţa păcătosului pe un om egal cu el, ca aici şi în pilda fecioarelor; alteori îi pune în faţă pe cineva superior, ca atunci cînd spune: ,J3ârbaţii niniviteni se vor scula şi vor osîndi neamul acesta, că ei au crezut în propovăduirea lui Iona. Şi iată mai mult decît Iona este aici"3; şi: „împărăteasa de la miazăzi va osîndi neamul acesta, că a venit să asculte înţelepciunea lui Solomon. Şi iată mai mult decît Solomon este aici"4; şi iarăşi, punînd în faţă pe unul egal: „Aceştia vor fi judecătorii voştri"5; şi iarăşi punînd în faţă pe unul superior: „Nu ştiţi, oare, că vom judeca pe îngeri? Cu cît mai mult pe cele lumeşti!" 6. Acum Hristos pune faţă în faţă pe egali cu egali: pe bogaţi cu bogaţi şi pe săraci cu săraci. Hristos arată că e dreaptă osîndă pronunţată asupra celor răi nu numai prin aceea că ceilalţi au făcut fapte bune, deşi erau în aceeaşi stare ca şi ei, ci şi prin aceea că n-au făcut nici acele fapte bune pentru care sărăcia nu le era o piedică, de

2. Osea fi, (i.

8!)8

SFlNTUI. IOAN (HIHA Dli AUK

pilda adăparea unui însetat, vederea unui întemniţat, cercetarea unui bolnav.

După ce Hristos îi laudă pe cei ce au făcut fapte bune, le arată cît e de veche dragostea Lui pentru ei: „Veniţi, le spune El, binecuvîntaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii". Cîte bunătăţi nu preţuieşte acest nume de a fi binecuvîntat; şi mai ales de a fi binecuvîntat de Tatăl!

- Şi pentru ce au fost învredniciţi de o atît de mare cinste? Care e pricina?

- „Pentru că am flămînzit şi Mi-aţi dat să mănînc; am însetat şi Mi-aţi dat să beau" şi celelalte.

Cîtă cinste cuprind aceste cuvinte, cîtă fericire! N-a spus: „Luaţi!", ci: „moşteniţi", ca şi cum ar fi ceva de la părinţi, „ceva al vostru, ceva ce vi se cuvenea de mult". „înainte ca voi să fiţi, le spune Hristos, vi s-au pregătit şi vi sau hotărît acestea, pentru că ştiam că aveţi să fiţi aşa!"

- Şi în schimbul căror lucruri primesc bunătăţi aşa de mari?

- In schimbul unui adăpost, al unei haine, al unei pîini, al unui pahar cu apă, al cercetării bolnavilor, al ducerii la cei întemniţaţi.

Pretutindeni, dar, ne cere să dăm un ajutor de care un nevoiaş are neapărată nevoie. Sînt însă cazuri cînd ajutorul pe care ne cere să-1 dăm nu umple toată nevoia celui nevoiaş. De pildă, după cum am mai spus, cel bolnav şi cel închis nu au nevoie numai de cercetare, ci unul are nevoie de libertate, şi celălalt de vindecare; Hristos însă, blînd fiiind, ne cere să facem numai cît putem; dar, mai bine spus, ne cere chiar mai puţin decît putem, lăsîndu-ne nouă libertatea să facem mai mult decît ne cere.

Celorlalţi le spune: ,JDuceţi-vă de la Mine, blestemaţilor.'"Nu spune: „Blestemaţilor de Tatăl Meu!", că nu Tatăl i-a blestemat pe ei, ci faptele lor. ,J)uceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, cel pregătit" - nu vouă, ci - „diavolului şi îngerilor lui".

Cînd a vorbit despre împărăţie, după ce a spus: „Veniţi de moşteniţi împărăţia", a adăugat: „ceapregătită vouă de la întemeierea lumii";dar cînd a vorbit de foc, n-a mai grăit aşa, ci: „cel pregătit diavolului". „Eu, Ie spune Hristos păcătoşilor, v-am pregătit împărăţia; focul nu-i pregătit vouă, ci: „diavolului şi îngerilor lui"; dar pentru că voi înşivă v-aţi aruncat în el, vina e a voastră".

Hristos îşi îndreptăţeşte hotărîrea Lui nu numai prin cele spuse mai înainte, ci şi prin cele ce le mai spune, arătînd pricinile osîndirii lor: >yAm flămînzit şi nu Miaţi dat să mănînc". De-ar fi fost chiar un duşman cel ce întindea mîna, oare, suferinţele lui, foamea lui, frigul lui, lanţurile lui, goliciunea lui, boala lui, umbletul lui de ici-colo sub cerul liber n-ar fi fost în stare să înmoaie şi să înduplece chiar pe cel mai nemilos om? Aceste suferinţe sînt în stare să pună capăt şi duşmăniei. Dar voi n-aţi făcut aceasta nici prietenului vostru, care vă e şi prieten şi binefecător şi stăpîn. De vedem un cîine flămînd, ni se face milă de el; o sălbăticiune de-o vedem înflămînzită, ni se moaie inima; dar tie nu ti se înmoaie inima 7

7

9

I

8!)8

SFlNTUI. IOAN (HIHA Dli AUK

cînd vezi pe Stăpîn flămînd? Poţi să-ţi mai aperi o astfel de purtare? Nu îţi este, oare, îndestulătoare răsplată de-ar fi numai atît că ai hrănit pe Stăpînul şi Dumnezeul tău? Nu mai spun că auzi nişte cuvinte ca acelea în faţa întregii omeniri din gura Celui Ce stă în scaunul cel părintesc, nu mai vorbesc de dobîndirea împărăţiei! Dar nu îţi este îndestulătoare răsplata că ai făcut asta, că ai miluit pe Hristos? Acum însă, în faţa întregii omeniri, la arătarea slavei aceleia nespuse, Domnul te va proclama şi te va încununa, te va numi hrănitorul Lui şi găzdui torul Lui. Nu Se ruşinează să grăiască aşa. Vrea să-ţi facă mai strălucitoare cununa.

Pentru aceasta pe bună dreptate sînt osîndiţi aceia, iar aceştia, după har sînt încununaţi. De-ar fi făcut cei drepţi mii şi mii de fapte bune, răsplătirea lor va fi tot un har de la Dumnezeu, că li s-a dat cerul şi împărăţia şi o atît de mare cinste în schimbul unor atît de mici şi neînsemnate fapte. „Şi a fost cînd a sfîrşit Iisus cuvintele acestea, a zis ucenicilor Săi: „Ştiţi că după două zile sînt Pastile şi Fiul Omului Se dă să se răstignească"7.

Iarăşi la vreme potrivită vorbeşte despre patimile Sale, adică după ce a amintit de împărăţia cerurilor, de răsplătirile cele de acolo, de osîndă cea fără de moarte, ca şi cum ar fi spus: „Pentru ce vă temeţi de necazurile cele vremelnice, cînd vă aşteaptă nişte bunătăţi ca acelea?".

III Uită-te cum, prin cuvintele Sale de mai înainte, Hristos a pus în umbră şi a îndrumat pe altă cale ceea ce-i întrista pe ucenici; că n-a spus: „Ştiţi că după două zile voi fi dat să fiu răstignit".

- Dar ce a spus?

- „Ştiţi că după două zile sînt Pastile?"; apoi a adăugat: ,J?iul Omului Se dă să se răstignească ", arătînd că ceea ce se face este o taină, o sărbătoare şi o prăznuire, care se săvîrşeşte spre mîntuirea omenirii şi că ştie mai dinainte tot ce are să sufere. De aceea, pentru că le era de ajuns ucenicilor atîta pentru mîngîierea lor, nu le-a mai spus nimic despre înviere; era şi de prisos să le mai vorbească iar despre înviere după ce le vorbise atîta. De altfel, după cum am spus, le arată că înseşi patimile Lui înseamnă scăpare de mii şi mii de rele; că Pastele le aducea aminte de vechile binefaceri din Egipt.

1. M a l a 2I>, I 2

!)()()

S F l N T U I . I O A N C U R A UE A U R

„Atunci s-au adunat arhiereii şi cărturarii şi bătrînii poporului în curtea arhiereului, care se numea Caiafa, şi sfat au făcut să-L prindă cu viclenie pe Iisus şi să-L ucidă. Dar ziceau: „Nu în ziua praznicului, ca sâ nu se facă tulburare în popor"8.

Ai văzut cît de mult s-au stricat rînduielile iudaice? Cînd pun la cale nişte treburi nelegiuite se duc la arhiereu, voind să ia puterea de a săvîrşi nelegiuirea de acolo de unde ar fi trebuit să fie opriţi.

- Dar cîti arhierei erau?

- Legea porunceşte să fie un singur arhiereu, dar pe vremea aceea erau mai mulţi. De aici se vede că rînduielile iudaice începuseră să se destrame. Moise, după cum am spus, poruncise să fie un singur arhiereu şi Ia moartea acestuia să urmeze altul; şi odată cu viaţa acestuia se termina şi surghiunul acelora care săvîrşiseră un omor fără de voie.

- Dar pentru ce erau pe vremea aceea mai mulţi arhierei?

- Pentru că arhiereii erau cu anul. Lucrul acesta l-a arătat evanghelistul Luca cînd a vorbit de Zaharia şi a spus că era din ceata preoţească a lui Abia9. Deci evanghelistul Matei vorbeşte de arhiereii care fuseseră arhierei si încetaseră de a mai avea această funcţie.

- Dar pentru ce au făcut sfat? Ca să-L prindă pe ascuns sau ca să-L omoare?

- Şi pentru una şi pentru alta; că se temeau de popor; de aceea şi aşteptau să treacă sărbătoarea, că spuneau: „Nu în ziua praznicului". Diavolul voia să nu se întîmple asta de Paşti, ca să nu se facă cunoscute patimile Sale; iudeii, ca să nu se facă tulburare în popor. Uită-te la iudei! Nu se temeau nici de Dumnezeu şi nici că se va face mai mare crima lor din pricina sărbătorii, ci se temeau totdeauna de oameni. Dar totuşi pentru că fierbeau de mînie, s-au răzgîndit. Au spus: „Nu în ziua praznicului"; dar găsind pe vînzător, n-au mai ţinut seama de timp, ci L-au junghiat chiar de sărbători.

- Dar pentru ce L-au prins atunci?

- Pentru că, după cum am spus, fierbeau de mînie; se aşteptau să-L găsească atunci şi au făcut totul, ca şi cum ar fi fost orbiţi. Chiar dacă Domnul S-a slujit de răutatea lor pentru îndeplinirea iconomiei Sale, totuşi iudeii nu sînt fără de vină, ci sînt vrednici de mii şi mii de pedepse din pricina gîndului lor. într-un timp cînd ar fi trebuit să elibereze pe toţi din închisori, chiar pe cei vinovaţi, atunci ei au ucis pe Cel nevinovat, pe Cel Ce le-a făcut mii şi mii de binefaceri, pe Cel Care, de dragul lor, a lăsat deocamdată la o parte pe păgîni. Dar cît de mare este iubirea de oameni a lui Hristos! Pe cei ce sînt atît de răi, atît de încăpăţînaţi, plini de

8. Matei 3-5. !).

Luca 1, 5.

•101

OMILII LA MATKI

mii şi mii de păcate, pe aceştia iarăşi îi mîntuie, le trimite pe apostolii Săi, care aveau să fie junghiaţi pentru ei şi care se roagă pentru ei; că spune Pavel: „Noi sîntem soli pentru Hristos"10.

Avînd", dar, nişte pilde ca acestea, nu vă spun să murim pentru duşmanii noştri, deşi ar trebui s-o facem; dar, pentru că sîntem mai slabi, spun deocamdată numai atît: cel puţin să nu duşmănim pe prietenii noştri, să nu invidiem pe cei ce ne fac bine. Nu spun deocamdată să facem bine celor ce ne fac rău; doresc şi asta; dar pentru că sînteţi legaţi mult de cele pămînteşti, vă spun atît: căutaţi să nu vă răzbunaţi! Sînt, oare, credinţa şi învăţătura noastră teatru, sînt făţărie?

Pentru ce atunci faceţi lucruri cu totul potrivnice credinţei şi învăţăturii noastre?

Nu s-au scris în zadar toate cîte a făcut Domnul în timpul răstignirii şi care puteau să-i întoarcă pe iudei la credinţă. Nu s-au scris în zadar, ci ca tu să imiţi bunătatea lui Hristos, să rîvneşti iubirea Lui de oameni. Pe cei care au venit la El să-L prindă i-a făcut să se dea înapoi şi să cadă la pămînt12, a vindecat urechea slugii arhiereului13 şi celor ce au venit să-L prindă le-a vorbit cu blîndeţe14. Cînd era sus pe cruce a făcut mari minuni: a întunecat soarele, a despicat pietrele, a înviat morţi15, a înfricoşat în vis femeia judecătorului16. Chiar cînd era judecat, Sa purtat cu multă blîndeţe; iar blîndeţea Lui, nu mai puţin ca minunile, putea să-i atragă pe iudei la credinţă; a făcut nenumărate profeţii în timpul judecăţii; iar cînd era pe cruce a strigat: „Părinte, iartă-le lor păcatul!"17 Cînd era în mormînt, cîte n-a făcut pentru mîntuirea iudeilor! Dar după înviere nu i-a chemat, oare, îndată pe iudei, nu le-a iertat păcatele, nu le-a pus înainte mii şi mii de bunătăţi?

Poate fi, oare, ceva mai minunat ca aceasta? Cei care L-au răstignit şi L-au ucis au ajuns după răstignire fii ai lui Dumnezeu. Ce purtare de grijă o poate egala pe aceasta?

Cînd auzim acestea să ne acoperim feţele de ruşine că stăm atît de departe de Acela Care ne-a poruncit să-L imităm. Să căutăm să vedem cît de departe stăm de El, ca să ne osîndim pe noi înşine, pentru că ducem război acelora pentru care Hristos Şi-a dat sufletul Său, pentru că nu voim să ne împăcăm cu aceia pentru care, pentru ca să-i împace 10. // Cor. 5, 20.

11. De aici începe partea morală: Despre dorinţa de răzbunare. Orice-ar fi, trebuie să suferim toate cele cîte vin peste noi. Se cuvine să luăm parte la durerile celor pedepsiţi de Dumnezeu sau pedepsiţi în alt chip.

12. Ioan 18, 6.

13. Luca 22, .51.

14. Ioan 18, 1-8.

15. Matei 27, 51-52.

10. Matei 27, 10.

17. I.uea 23, 3-1.

cu Dumnezeu, Hristos nu S-a dat înapoi nici de la junghiere. Numai dacă şi acum nu veţi spune că e nevoie pentru aceasta de cheltuială şi de pierdere de bani, aşa cum spuneţi cînd trebuie să daţi milostenie.

IV

SFlNTUI. IOAN GURA DE AUR

858

Gîndeşte-te de cît de multe păcate eşti vinovat! De te gîndeşti la ele, atunci nu numai că nu vei amîna să ierţi pe cei ce ţi-au făcut rău, ci chiar vei alerga la cei ce te-au supărat, ca să ai prilej de a ţi se ierta păcatele. Păgînii nu aşteptau răsplată şi cu toate acestea de multe ori trăiau această filozofie, adică iertau pe cei ce le făceau rău; iar tu, care ai nădejdi atît de mari, tu amîni de pe o zi pe alta, pregeţi să ierţi pe cei ce ţi-au făcut rău? Pentru ce nu vrei să faci înainte de timp, de dragul legii lui Dumnezeu, ceea ce va face timpul de la sine? Vrei să ţi se stingă duşmănia fără de răsplată în loc să ai răsplată? Nu vei avea nici o răsplată dacă timpul îţi potoleşte duşmănia, ci, dimpotrivă, mare pedeapsă, pentru că legea lui Dumnezeu nu te-a înduplecat să faci ceea ce timpul a făcut. Iar dacă spui că te apucă furiile cînd îţi aduci aminte de ce ţi-a făcut duşmanul tău, adu-ţi aminte şi de binele ce ţi l-a făcut cîndva, ca şi de relele pe care tu le-ai făcut altora. Te-a vorbit de rău şi te-a batjocorit? Gîndeşte-te că şi tu ai vorbit de rău pe alţii. Cum vrei să fii iertat cînd tu nu ierţi pe alţii? îmi spui că n-ai vorbit pe nimeni de rău?

Dar ai auzit pe cei ce vorbeau de rău pe alţii şi ai încuviinţat. Nici fapta asta nu-i fără de păcat.

Vrei să vezi ce mare bine este să nu te răzbuni pe cel ce ţi-a făcut rău şi că asta mai cu seamă bucură pe Dumnezeu? Iată ce-ţi spun! Dumnezeu pedepseşte pe cei care se bucură cînd unii sînt pedepsiţi pe bună dreptate. Da, sînt pedepsiţi pe bună dreptate, dar tu nu trebuia să te bucuri. Profetul i-a ţinut de rău pe aceştia şi a adăugat zicînd: „N-au suferit deloc din pricina durerii adinei a lui Iosif78; şi iarăşi: „N-a ieşit cel ce locuieşte în Enan să plîngă casa care este lipită de ea"79.

Cu toate că şi Iosif, adică seminţiile ieşite din el, şi vecinii lor au fost pedepsiţi cu voia lui Dumnezeu, totuşi Dumnezeu vrea ca noi să luăm parte la suferinţele şi durerile acelora. Dacă noi, răi fiind, ne mîniem mai mult cînd vedem că o slugă rîde atunci cînd pedepsim pe o altă slugă, şi o pedepsim şi pe aceea, cu mult mai mult Dumnezeu va pedepsi pe cel ce se bucură de pedeapsa altora. Dacă nu trebuie să tăbărîm asupra celor pedepsiţi de Dumnezeu, ci să suferim împreună cu ei, cu mult mai mult nu trebuie să tăbărîm asupra celor care ne greşesc. Acesta este semnul dragostei; iar Dumnezeu pune dragostea mai presus de toate. După cum în haina împărătească cele mai de preţ dintre flori şi culori sînt cele care slujesc la facerea hlamidei, tot aşa şi aici cele mai de preţ fapte bune sînt cele care 18. Amos ('), (i. II).

Mih. 1 , 1 1 .

întăresc şi ţin dragostea. Nimic nu păstrează dragostea ca uitarea greşelilor celor ce ne-au greşit.

- Cum? Dumnezeu nu zice nimic de cel care ne greşeşte nouă şi ne face rău?

- Cum să nu spună? Nu duce, oare, Dumnezeu pe cel ce face rău la cel căruia i-a făcut rău? Nu-1 trimite la el chiar din faţa altarului şi-1 cheamă la sfînta masă abia după ce s-a împăcat cu el20? Dar pentru că Dumnezeu i-a dat o astfel de poruncă, nu înseamnă ca tu să aştepţi să vină el la tine, pentru că atunci ai pierdut totul. De aceea mai cu seamă Dumnezeu îţi hotărăşte răsplată nespusă, ca să o iei tu înaintea aceluia; că dacă te împaci la rugămintea lui, împăcarea nu s-a făcut de

SFlNTUI. IOAN GURA DE AUR

859

dragul poruncii lui Dumnezeu, ci datorită stăruinţei celuilalt. De aceea şi pleci fără de cunună; cununa o ia el.

Ce spui? Ai duşmani şi nu îţi este ruşine? Nu ne este de ajuns că ne este duşman diavolul? Pentru ce ne mai facem duşmani şi pe cei de aceeaşi fire cu noi, pe oameni? O, dacă nici diavolul n-ar voi să ne ducă război, atunci nici el n-ar mai fi diavol! Nu ştii, oare, cît de mare e plăcerea după împăcare? N-are importanţă că nu-ţi dai seama de ea cînd eşti cuprins de duşmănie. Atunci vei putea cunoaşte bine că e mai plăcut să iubeşti pe cel ce ţi-a făcut rău decît să-1 urăşti, cînd ai pus capăt duşmăniei.

V Pentru ce imităm pe cei nebuni, sfîşiindu-ne unii pe alţii, răz-boindu-ne cu propriul nostru trup? Ascultă ce cuvinte grele se spun în legea veche despre unii ca aceştia! „Căile celor ce ţin minte răul duc la moarte"2'; „Omul ţine mînie asupra omului şi de la Dumnezeu cere vindecare"22. Scriptura grăieşte aşa, deşi a îngăduit ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte23.

- Atunci pentru ce mai ţine de rău?

- Pentru că legea veche a îngăduit asta nu ca să ne scoatem unii altora ochii şi dinţii, ci pentru ca să ne abţinem de la râu de frica de a nu ni se scoate ochiul sau dintele. De altfel cuvintele acestea vorbesc de o mînie trecătoare, pe cînd ţinerea de minte a răului arată că sufletul cugetă numai la rău.

Spui că duşmanul tău ţi-a făcut rău. Dar nu ţi-a făcut atîta rău cît rău îţi faci 20.

21.

22.

23.

Matei .5, 23-24.

Prov. 12, 29.

Inţ. Sir. 28, 3. leş. 21, 24.

ţie însuţi ţinînd minte răul! De altfel nici nu-i cu putinţă ca un om bun să sufere ceva rău. Să ne închipuim un om care are femeie şi copii, dar să filozofeze24; să ne închipuim că are şi o mulţime de pricini pentru a fi atacat, că are multe averi, putere mare, prieteni mulţi şi cinste, dar să filozofeze; condiţia aceasta trebuie neapărat adăugată. Să ne închipuim acum că vin peste el mulţime de lovituri; să-i facă un om rău pagube. Dar ce înseamnă aceste pagube pentru un om care socoteşte o nimica banii şi averile? Să-i omoare copiii! Dar ce înseamnă aceasta pentru un om care filozofează despre înviere? Să-i ucidă soţia! Dar ce înseamnă aceasta pentru un om care a fost învăţat să nu jelească pe cei adormiţi? Să fie dat jos din slujbele sale de cinste! Dar ce înseamnă aceasta pentru un om care socoteşte cele de pe lumea aceasta ca floarea ierbii? Să fie, de vrei, chinuit trupeşte şi aruncat în închisoare! Dar ce înseamnă toate acestea pentru un om care a învăţat că „chiar dacă omul nostru din afară se strică, cel dinăuntru însă se înnoieşte din zi în zi"25; şi: „Necazul lucrează încercare"26.

SFlNTUI. IOAN GURA DE AUR

860

Făgăduisem să vă arăt că un astfel de om nu este vătămat cu nimic; dar cuvîntul meu, mergînd tot înainte, a arătat că chiar îi sînt de folos, se înnoieşte şi ajunge încercat.

Aşadar să nu căutăm să punem la inimă relele ce ni le fac alţii, că de le punem la inimă ne facem nouă înşine rău şi ne slăbănogim sufletul. Nu ne este atît de mare durerea pricinuită de răutatea semenului nostru cît durerea pricinuită de chinul nostru sufletesc. De aceea plîn-gem şi sîntem abătuţi cînd ne oeărăşte cineva; de aceea cînd ne răpeşte cineva ceva păţim ce păţesc copiii cei mici, pe care îi zădărăsc cei mai în vîrstă şi mai şugubeţi supărîndu-i pentru nişte lucruri de nimic, nu pentru cine ştie ce mare lucru; aceia, dacă îi văd pe cei mici că se supără, continuă să-i necăjească; dar, dacă îi văd că rid, îi lasă în pace. Noi însă sîntem şi mai nepricepuţi decît copiii; plîngem tocmai pentru acele lucruri pentru care ar trebui să rîdem. De aceea, vă rog să lăsăm această judecată copilărească şi să îmbrăţişăm cerurile. Hristos vrea să fim bărbaţi, bărbaţi desăvîrşiţi. Aşa a poruncit şi Pavel, zicînd: „Fraţilor, nu fiţi copii cu mintea, ci cu răutatea fiţi prunci"27.

Să fim, dar, prunci cu răutatea, fugind de faptele cele rele! Să îmbrăţişăm virtutea, ca să avem parte şi de bunătăţile cele veşnice, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi stăpînirea în vecii vecilor, Amin.

24. Adică să trăiască potrivit filozofiei creştine. 2.r>. // Cor. 4, Hi. 2(i. Rom. .1, ;■!. 27. / Cor. 14, 20.

OMILIA LXXX

„Şi fiind Iisus în Betania, în casa lui Simon leprosul, s-a apropiat de £1 o femeie, avînd un alabastru cu mir de mult preţ şi l-a turnat pe capul Lui, pe cînd şedea la masă"1 I Femeia aceasta pare să fie una şi aceeaşi la toţi evangheliştii, dar nu este aşa. La cei dintîi trei evanghelişti2, după părerea mea, este una şi aceeaşi femeie, dar la evanghelistul Ioan3, nu. La el este vorba de altă femeie minunată, sora lui Lazăr.

Nu fără rost a făcut evanghelistul pomenire de lepra lui Simon, ci entru a arăta de unde a luat femeia curajul de a se apropia de Iisus. epra era o boală necurată şi molipsitoare. Femeia aceasta a văzut că Iisus l-a vindecat pe Simon - că altfel Iisus n-ar fi voit să rămînă la un lepros - şi că Simon L-a oprit la masă; de aceea a prins şi ea curaj, fiind încredinţată că Iisus îi va şterge uşor şi necurăţenia sufletului ei.

E

De asemeni nu fără rost a spus şi numele oraşului - Betania -, ca să afli că Iisus de bună voie vine la patimă. Hristos, Care mai înainte Se depărta de cărturari şi farisei, mai cu seamă cînd invidia lor era înverşunată, acum vine aproape de ei, în Betania, ca la cincisprezece stadii de Ierusalim4. Aşa era rînduială mîntuirii lumii, ca mai înainte să Se depărteze de ei, iar acum să Se apropie.

Văzîndu-L, dar, femeia şi luînd curaj de la intrarea Lui în casa lui Simon leprosul, s-a apropiat de El. Dacă femeia cu scurgere de sînge -deşi nu avea o conştiinţă păcătoasă - s-a apropiat de El cu frică şi cu cutremur din pricina necurăţiei ei fireşti5, cu mult mai mult era de presupus ca această femeie să pregete şi să şovăie din pricina conştiinţei ei păcătoase. Asta e şi pricina că femeia aceasta se apropie de Hristos după alte multe femei: samarineanca6, cananeianca7, femeia cu scurgere de sînge" şi altele multe. îşi dădea ea, femeia 1.

2.

3.

4.

5.

6.

7.

Matei 26, 6-7.

Matei 26, 6-13; Marcu 14, 3-9; Luca 7, 37-50. han 12, 1-8. han 11, 18.

Matei 9, 20-22.

Ioan 4, 5-42.

Matei 15, 21 28.

cea păcătoasă, bine seama cît de necurată era; de aceea n-a venit la El cînd era în mijlocul mulţimii, ci cînd era în casă. Toate celelalte femei veniseră numai pentru vindecarea lor trupească; ea s-a apropiat de El ca să-L cinstească şi să-şi îndrepte sufletul; nici nu avea vreo betejune trupească. Deci pentru aceasta, mai cu seamă, se cuvine s-o admiri. Şi nici nu s-a apropiat de Domnul ca de un simplu om - unui om simplu nu i-ar fi şters picioarele cu părul capului ei -, ci de cineva mai mare decît un om. De aceea, mădularul care era mai preţios din trupul ei, capul, pe acela l-a pus la picioarele lui Hristos. ,Jar ucenicii Lui văzînd s-au mîniat, zicînd: „Pentru ce risipa aceasta? Că se putea vinde scump acest mir, iar banii să se dea săracilor!" Dar Iisus cunoscînd a zis: „Pentru ce faceţi supărare femeii? Că lucru bun a făcut pentru Mine. Cape săraci pururea îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi pururea. Că vărsînd mirul acesta pe trupul Meu spre îngroparea Mea a făcut-o. Amin zic vouă! Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta,în toată tumea,se va spune şi despre ce a făcut ea spre pomenirea ei"9.

- Dar de unde le-a venit ucenicilor gîndul acela?

- Auziseră pe Dascălul lor zicînd: „Milă voiesc, şi nu jertfă"10 şi învinuindu-i pe iudei că au lăsat în părăsire poruncile cele mai grele: judecata, mila si credinţa11, iar lor vorbindu-le multe pe Munte despre milostenie . Din pricina acestora ucenicii se socoteau în ei înşişi şi gîn-deau că dacă arderile de tot nu-I sînt pe plac şi nici slujirea legii vechi, cu atît mai mult ungerea cu mir. Ucenicii 8. Matei 9, 20-22.

9. Matei 26, 8-13.

10. Matei 9, 13.

11. Matei 23, 23.

12. Matei 6, 1-4.

13. Fac. 28, 18.

14. /.ev. 2, 4.

15. l.cv. 8, 12.

aşa gîndeau; dar El, văzînd cugetul femeii, o lasă să toarne mir pe El. Mare era evlavia femeii şi negrăită rîvna! De aceea Hristos, făcînd mare pogorămînt, i-a îngăduit să-I toarne mirul pe capul Lui. Dacă nu S-a ferit să Se facă om, să fie purtat în pîntece, să fie hrănit cu lapte, pentru ce te minunezi că n-a oprit-o să-L ungă cu mir? După cum Tatăl a suferit mirosul şi fumul jertfelor, tot aşa şi Hristos, precum am spus mai înainte, a primit gîndul cu care femeia păcătoasă i-a adus mirul. Iacov a uns cu untdelemn stîlpul în cinstea lui Dumnezeu13; la jertfe se aducea untdelemn14, iar preoţii se ungeau cu mir15. Ucenicii, însă, pentru că nu-i cunoşteau gîndul, au ţinut-o de rău fără temei; iar prin vina pe care i-o aduceau, au arătat dărnicia femeii. Spunînd că s-ar fi

OMILII LA MATKI

863

putut vinde mirul cu trei sute de dinari"', au arătat cît a cheltuit ea cu mirul acesta şi cît de mare i-a fost mărinimia sufletului ei. De aceea îi şi ţine Hristos de rău pe ucenici, zicîndu-le: „Pentru ce faceţi supărare femeii?"Şi adaugă şi pricina, voind să le aducă aminte iarăşi de patimile Sale, că spune: „Spre îngroparea Mea a făcut-o"; şi încă o altă pricină: „Că pe săraci pururea îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi pururea"; şi: „Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta se va vorbi şi de ce a făcut ea".

Ai văzut că prezice iarăşi că vor ieşi să propovăduiască neamurilor? îi mîngîie de durerea pricinuită de moartea Lui, arătîndu-le că după răstignire puterea Lui va străluci atît de mult, încît predica Evangheliei se va răspîndi peste tot pămîntul. Cine-i, oare, atît de ticălos încît să se împotrivească unui atît de mare adevăr? Şi iată, ceea ce a zis s-a făcut! în orice loc de pe faţa pămîntului teai duce vei auzi de fapta acestei femei. Şi doar nici nu era o persoană cu înaltă dregătorie, nici n-a avut mulţi martori cînd a făcut fapta aceasta, nici n-a săvîrşito în adunare de lume ci în casă, - în casa unui lepros - de faţă fiind numai ucenicii.

II Cine a făcut să se răspîndească şi să i se ducă vestea pe faţa întregului pămînt? Cine? Puterea Celui Ce a spus aceste cuvinte! Faptele strălucite ale nenumăraţilor împăraţi şi generali sînt date uitării, chiar dacă statuile lor mai sînt încă printre noi. Nu mai sînt cunoscuţi nici din auzite, nici după nume, deşi au întemeiat oraşe, au înălţat ziduri împrejurul lor, au cîştigat bătălii, au biruit în războaie, au robit popoare multe, au dat legi şi au ridicat statui! Dar toţi cei de pe faţa pămîntului cîntă şi vorbesc de o femeie păcătoasă care a vărsat mir pe capul lui Hristos, în casa unui lepros, de faţă fiind numai doisprezece bărbaţi, iar pomenirea faptei ei nu s-a veştejit, deşi a trecut atîta amar de vreme. Perşi şi indieni, sciţi şi traci, sarmaţi şi mauri şi locuitorii insulelor britanice trîmbiţează ce s-a făcut pe ascuns într-o casă din Iudeea, de o femeie păcătoasă.

Mare e iubirea de oameni a Stăpînului! îngăduie unei păcătoase să-I sărute picioarele, să verse mir pe ele, să I le şteargă cu părul capului ei! Da, Domnul îngăduie toate acestea şi ţine de rău pe cei care o certau. Că nici nu se cădea să fie nesocotită femeia cînd arătase atît de mare dragoste!

Te rog să te uiţi şi la aceea că ucenicii ajunseseră tare rîvnitori pentru milostenie.

- Dar pentru ce n-a spus numai atît că a făcut o faptă bună, ci mai întîi a spus: „De ce faceţi supărare femeii?"

Hi. Marcu 14, ,r>.

si I NTUI , IOAN « URA DE AUR

- Ca să-i înveţe pe ucenici să nu ceară de la început oamenilor mai slabi în credinţă cele mai mari fapte. De aceea nici nu judecă în ea însăşi fapta săvîrşită de femeie, ci în legătură cu starea ei sufletească. Dacă Domnul ar fi vrut să facă o lege din spusele Sale de acum, apoi n-ar fi vorbit deloc de femeie; dar vorbeşte de ea ca să afli că pentru ea a spus aceste cuvinte, ca să nu înăbuşe credinţa ei ce odrăslise, ci să o întărească mai mult. Le grăieşte aşa ucenicilor ca să lăudăm şi să încălzim cu focul dragostei noastre pe cel care face o faptă bună, chiar dacă fapta lui nu-i desăvîrşit de bună şi să nu-i cerem aceluia de la început să fie cu totul desăvîrşit. Că însuşi Domnul voia mai cu seamă aceasta se vede de acolo că El, Care nu avea unde să-Şi plece capul17, a poruncit ucenicilor Lui să aibă pungă18.

Dar acum nu era timpul să îndrepte ce se făcuse, ci să laude o faptă bună. După cum dacă cineva L-ar fi întrebat înainte de a fi făcut femeia lucrul acesta, El n-ar fi grăit aşa, tot aşa, după ce ea a făcut aceasta, Hristos a urmărit un singur lucru, ca ea să nu se simtă stînjenită din pricina mustrării ucenicilor, ci să plece mai bună, ajungînd mai plină de rîvnă, datorită blîndeţii Lui. După ce a vărsat mirul, nici n-ar mai fi avut vreun rost mustrarea. Şi tu, dar, dacă vezi pe cineva că face nişte sfinte vase şi că le aduce la biserică sau dacă vezi pe un om că împodobeşte zidurile sau pardoseala bisericii, nu porunci să vîndă sau să strice ce-a făcut, ca să nu-i înăbuşi rîvna; dar dacă te întreabă înainte de a face, porunceşte să dea săracilor banii ce vrea să-i cheltuiască; pentru că şi Hristos tot aşa a făcut, ca să nu-i strice inima femeii, şi tot ce-a spus, spre mîngîierea ei a spus-o.

Apoi, pentru că a spus: „Spre îngroparea Mea a făcut-o", ca să nu lase nedumerită pe femeie din pricina pomenirii unui astfel de lucru, adică a îngropării şi a morţii Lui, vezi cum îi dă iarăşi curaj prin cele ce-i spune mai departe, zicînd: „în toată lumea se va vorbi de ceea ce a făcut ea". Cuvintele acestea au fost pentru ucenici mîngîiere, dar şi laudă şi încurajare. Că a spus Domnul: „Toţi o vor cînta mai tîrziu; acum ea a vestit mai dinainte patimile Mele, aducîndu-Mi cele pentru îngropare. Nimeni, dar, să nu o ţină de rău! Atît de puţin Mă gîndesc să o osîndesc că a făcut ceva rău sau s-o ţin de rău că n-a lucrat cum trebuie, că nu voi lăsa ascunsă fapta ei, ci lumea întreagă va şti ce a făcut ea în casă şi în loc ascuns.

Fapta ei porneşte dintr-o inimă evlavioasă, dintr-o credinţă fierbinte şi dintr-un suflet zdrobit".

- Dar pentru ce Hristos nu i-a făgăduit femeii nimic duhovnicesc, ci numai că are să fie pomenită veşnic?

17. Matei 8, 20.

18. Ioan 13, 29.

- Prin cele ce a spus a făcut-o să aibă încredere că va primi şi pe cele duhovniceşti. Dacă a făcut o faptă bună, apoi negreşit va primi şi o răsplată vrednică de fapta ei.

si I NTUI , IOAN « URA DE AUR

„Atunci unul din cei doisprezece, care se numea Iuda Iscarioteanul, ducîndu-se la arhierei, a spus: „Ce voiţi să-mi daţi şi eu vi-L voi da vouă?"19 - Cînd >rAtunci"?

- Cînd Hristos spunea aceste cuvinte, cînd a spus: „Spre îngroparea Mea".

Iuda n-a fost mişcat de aceste cuvinte, nici nu s-a temut cînd a auzit că va fi propovăduită pretutindeni Evanghelia - că erau cuvintele acestea pline de putere nespusă -, ci atunci a lucrat faptele diavolului, cînd femeile, ba chiar femei păcătoase, Ii arătau atîta cinste.

- Dar pentru ce evangheliştii îi mai adaugă lui Iuda şi numele de familie?

- Că mai era şi un alt Iuda. Evangheliştii nu se feresc să spună că era din numărul celor doisprezece. Ei nu ascund nimic din cele ce par de ocară. Puteau doar să spună atît că era unul din ucenicii Lui. Că mai erau şi alţi ucenici. Dar nu, ci adaugă: „Din cei doisprezece", ca şi cum ar spune: „Din ceata cea dintîi a celor ce au fost aleşi ca fiind cei mai buni, din cei ce erau cu Petru şi Ioan". De un singur lucru se îngrijeau evangheliştii, de adevăr numai, nu de a ascunde faptele.

De aceea au trecut cu vederea multe minuni, dar nu tăinuiesc nimic din ceea ce părea a fi de ocară, ci dau pe faţă orice părea a fi de ocară, fie faptă, fie cuvînt.

III Şi fac aceasta nu numai primii trei evanghelişti, ci şi evanghelistul Ioan, cel ce rosteşte cele prea înalte. El mai ales vorbeşte de ocările şi sudalmele ce I s-au adus lui Hristos. Şi vezi cît e de mare răutatea lui Iuda! Se duce de buna lui voie. Face aceasta pentru arginţi. Şi pentru cîţi arginţi! Evanghelistul Luca spune că Iuda s-a tocmit cu căpeteniile oastei . Pentru că iudeii făceau mereu răscoale, romanii puseseră peste ei oameni care să vegheze de buna lor rînduială; că imperiul iudeilor dispăruse, aşa cum grăiseră profeţii.

De aceştia deci apropiindu-se Iuda, le-a zis: „Ce voiţi să-mi daţi mie şi eu vi-L voi da vouă ?"Iar ei s-au învoit cu el cu treizeci de arginţi. Şi de atunci căuta prilej potrivit ca să-L dea"21.

19. Matei 26, 14-15.

20. Luca 22, 4.

21. Matei 20, 15 1(1.

luda se temea de mulţime şi voia să-L prindă cînd era singur. O, ce nebunie!

Cum l-a orbit dintr-o dată iubirea de arginţi! Iuda, care L-a văzut pe Hristos trecînd de atîtea ori prin mijlocul iudeilor fără să poată fi prins, care L-a văzut dînd atîtea dovezi de puterea şi Dumnezeirea Lui, acum nădăjduieşte să-L prindă; şi aceasta după ce Hristos îi spusese atîtea cuvinte, şi bune şi înfricoşătoare, în stare să alunge din minte gîndul acesta rău. Nici la Cina cea de Taină nu L-a părăsit pe Domnul grija aceasta, ci pînă în cea din urmă zi, despre aceasta îi

!>1()

SFlNTUI. IOAN GURA DE AUR

vorbea. Dar în zadar! Iuda n-a cîştigat nimic. Dar pentru asta Stăpînul n-a încetat să-Şi facă lucrul Său. Ştiind şi noi acestea să nu încetăm să facem totul pentru cei păcătoşi şi trîndavi; să-i sfătuim, să-i învăţăm, să-i rugăm, să-i povăţuim, să-i îndemnam, chiar dacă nu avem nici un folos. Că şi Hristos ştia mai dinainte că n-are să se îndrepte vînzătorul, dar n-a încetat de a face totul, sfătuindu-1, ameninţîndu-1, văitîndu-1; nu pe faţă, nici arătat, ci îndeosebi. Chiar în vremea vînzării a primit să fie sărutat de el. Dar nici aceasta nu i-a fost aceluia de vreun folos.

Atît de mare rău este iubirea de arginţi. Iubirea de arginţi l-a făcut pe Iuda şi vînzător şi jefuitor de cele sfinte.

Ascultaţi22 toţi iubitorii de argint, toţi cîţi sînteţi bolnavi de boala lui Iuda!

Ascultaţi şi feriţi-vă de boala aceasta! Dacă Iuda, care a fost împreună cu Hristos, Care a săvîrşit atîtea minuni, care s-a bucurat de atîtea învăţături, s-a scufundat într-o prăpastie atîta de mare, pentru că nu s-a desprins de boala aceasta, cu mult mai mult voi, care nici nu ascultaţi Scripturile şi care sînteţi şi mereu prinşi de grijile lumii acesteia, cu mult mai mult voi veţi fi mai uşor doborîţi de patima aceasta dacă nu veţi avea grijă necontenit de voi înşivă. In fiecare zi era Iuda cu Acela Care nu avea unde să-şi plece capul23, în fiecare zi îl învăţa cu cuvîntul şi cu fapta să nu aibă nici aur, nici argint, nici două haine24, şi totuşi nu s-a înţelepţit. Şi cum nădăjduieşti tu să scapi de boala iubirii de arginţi, cînd nu te îngrijeşti deloc şi nici nu-ţi dai multă silinţă.

Cumplită, cumplită e fiara aceasta; totuşi, dacă vrei, o poţi birui cu uşurinţă.

Nu-i o poftă legată de fire. Arată lucrul acesta şi cei ce au scăpat de ea. Poftele legate de fire le au îndeobşte toţi oamenii; pofta aceasta însă se naşte numai din pricina trîndăviei; ea o odrăsleşte, ea o creşte; iar cînd pofta aceasta pune stăpînire pe cei orbiţi de ea, îi face să trăiască împotriva firii. Şi trăiesc împotriva firii cînd nu mai ştiu de cei de o fire cu 22. De aici începe partea morală: Despre iubirea de arginţi; această cumplită boală se naşte din pricina trindăviei. Orice păcat işi are obirşia în iubirea de arginţi. Tot aici şi sfătuire către săraci.

23. Matei 8, 20.

24. Matei 10, !) 10.

(IMII.II I.A MATKI

!M1

ei, de prieteni, de fraţi, de rudenii, într-un cuvînt, de nimeni; şi pe lîngă aceştia nici de ei înşişi. De aici se vede că păcatul acesta al iubirii de arginţi este ceva împotriva firii. în această boală căzînd Iuda, a ajuns vînzător. Poate că cineva m-ar întreba: - Dar cum a ajuns Iuda vînzător, cînd a fost chemat de Hristos?

- A ajuns vînzător pentru că chemarea lui Dumnezeu nu este con-strîngătoare, nici nu siluieşte voinţa celor care nu vor să aleagă virtutea, ci îndeamnă, sfătuieşte; face totul şi lucrează ca să-i convingă pe oameni să fie buni. Dacă unii nu vor, nu-i sileşte. Iar dacă vrei să afli pricina pentru care Iuda a ajuns vînzător, vei afla că iubirea de arginţi l-a pierdut.

- Dar cum a ajuns să fie stăpînit de această patimă? ai putea să mă întrebi.

- Pentru că s-a trîndăvit. Trîndăvia e pricina unor astfel de schimbări, după cum rîvna este pricina unor schimbări potrivnice. Cîţi oameni, care au fost iîişte sălbatici, n-au ajuns acum mai blînzi decît oile? Cîti desfrînati nu s-au cuminţit? Cîti din cei ce erau lacomi mai înainte n-au azvîrlit acum şi averile lor? Şi iarăşi, din pricina trîndăviei s-a întîmplat contrariul. De pildă Ghiezi a trăit împreună cu un om sfînt, cu îlie, dar a ajuns un rău; şi el, tot din pricina aceleiaşi boli, a iubirii de arginţi5. Din toate patimile, patima aceasta este cea mai cumplită. Din pricina ei, jefuirea mormintelor, din pricina ei, crimele, din pricina ei, războaiele şi luptele, din pricina ei, orice rău. Un iubitor de argint nu-i bun de nici o treabă, fie că e căpetenie de oşti, fie că stă în fruntea popoarelor; dar, mai bine spus, nu-i bun de nici o treabă nu numai în treburile cele de obşte, dar nici în treburile lui proprii. De vrea să se însoare, nu-şi ia femeie virtuoasă, ci pe cea mai rea din toate; de vrea să-şi cumpere casă, nu cumpără o casă pe măsura unui om liber, ci una să-i aducă cît mai mult venit; de vrea să-şi ia o slugă, apoi o ia pe cea mai rea. Dar pentru ce vorbesc eu de comanda unei oşti, de conducerea unui popor, de chivemisirea casei? De este împărat, este mai ticălos decît toţi ticăloşii, este o ciumă a omenirii, este mai sărac decît toţi săracii părmntului.

Răpeşte averile tuturora, dar socoate că are mai puţin decît toţi. Măsurînd pe cele ce are cu dorinţa de a avea pe cele pe care nu le are încă, le socoate pe cele ce le are o nimica faţă de cele pe care vrea să le aibă.

IV De aceea şi spune cineva: „Nimic nu-i mai nelegiuit ca iubitorul de argint".

Iubitorul de argint este duşmanul lui însuşi şi duşman de obşte al întregii lumi. Se îndurerează că pămîntul nu face aur în loc de spice de 2.r>. IV Regi 5, '20 27.

868

SFÎNTUL IOAN GURA DE AUR

grîu, că izvoarele nu izvorăsc aur în loc de apă şi că munţii nu sînt de aur în loc de piatră. Se necăjeşte cînd anul e îmbelşugat, e negru la faţă cînd lumea o duce bine; întoarce spatele oricărei trebi care nu poate să-i aducă bani; îndură orice, chiar cînd e vorba să cîştige numai doi bănuţi. Urăşte pe toţi; şi pe săraci şi pe bogaţi; pe săraci, ca nu cumva să vină să-i ceară; pe bogaţi, că nu are averile lor.

Socoteşte că toţi stăpî-nesc avuţiile lui şi se uită urît la toţi, ca şi cum ar fi nedreptăţit de toţi. De îndestulare nu stie, sat nu cunoaşte. Este mai nenorocit decît toti oamenii; după cum cel eliberat de toate acestea, cel care filozofează, este mai de invidiat decît toţi. Omul virtuos, chiar dacă e slugă, chiar dacă e întemniţat, e mai fericit ca toţi. Nimeni nu va putea să-i facă vreun rău, nici dacă s-ar aduna toată lumea împotriva lui, nici dacă s-ar pune în mişcare arme şi oştiri şi i-ar duce război. Dar omului ticălos şi rău, omului aceluia al cărui chip l-am făcut mai sus, de-ar fi împărat, de-ar purta mii şi mii de coroane, un oarecare poate să-i facă cele mai mari necazuri. Atît de neputincios e viciul, atît de puternică e virtutea!

Pentru ce, dar, te jeleşti, cînd eşti sărac? Pentru ce boceşti, cînd eşti în sărbătoare? Că zi de sărbătoare este starea ta. Pentru ce plîngi? Că zi de prăznuire este sărăcia ta,de eşti om cu judecată. Pentru ce te tîngui, copile? Căci copil trebuie să fii numit cînd faci unele ca acestea. Te-a bătut cutare? Ei, şi ce4 cu asta? Te-a făcut mai răbdător! Ţi-a răpit averile? Ţi-a luat cea mai mare parte din povară! Ţi-a ciuntit slava? îmi vorbeşti iarăşi de un alt chip de libertate! Ascultă ce spun şi filozofii păgîni! Ei spun: „Nu suferi răul, dacă nu ţi-1 însuşeşti". Ţi-a luat casa, casa aceea mare cu curte şi grădină? Dar iată, înaintea ta e tot pămîntul, clădirile publice, pe care le poţi avea după cum vrei, fie spre desfătarea ta, fie spre folosul tău. Şi ce este mai încîntător sau mai frumos decît bolta cerului? Pînă cînd sînteţi sărmani şi săraci? Nu poţi fi bogat dacă nu îţi este bogat sufletul, după cum nu-i cu putinţă să fii sărac, dacă n-ai sărăcia în sufletul tău. Dacă sufletul este mai de preţ decît trupul, atunci cele fără de preţ nu pot atrage sufletul, ci sufletul, care e mai de preţ, atrage spre el pe cele fără de preţ şi le schimbă. Dacă inima se vatămă într-un chip oarecare, apoi vatămă întreg trupul; dacă are bătăi neregulate, îmbolnăveşte tot trupul; dar dacă bate regulat, dă sănătate întregului trup. Dacă unul din celelalte mădulare ale truplui se îmbolnăveşte, dar inima rămîne sănătoasă, atunci se face uşor sănătos şi mădularul acela. Vreau să fac însă mai lămurite cele ce vreau să spun. Spune-mi, ce folos de ramuri verzi, dacă rădăcina e veştedă? Şi, ce pagubă de pe urma frunzelor veştede, cînd rădăcina e sănătoasă? Tot aşa şi aici. Nu-s de nici un folos banii cînd sufletul e sărac; şi nu-i nici o pagubă sărăcia cînd sufletul e bogat.

- Dar cum poate fi bogat sufletul cînd e sărac în averi?

OMILII LA MAI LI

- Atunci mai cu seamă e bogat; atunci se îmbogăţeşte. Dacă, după cum am arătat de atîtea ori, un om bogat se cunoaşte după aceea că dispreţuieşte banii şi că nu are nevoie de nimic şi că, dimpotrivă, sărăcia se cunoaşte după aceea că are nevoie de totul; iar dacă un om sărac dis)reţuieşte cu mai multă uşurinţă banii decît un om bogat, atunci este ămurit că sărăcia îl face mai degrabă pe un om bogat. De altfel toată lumea ştie că bogatul mai mult decît săracul doreşte banii, după cum beţivul însetează mai mult decît cel care bea cu cumpătare. Pofta e aşa făcută.că nu se stinge cînd îi dai mai mult, ci, dimpotrivă, se aprinde şi mai tare cu cît îi dai mai mult; întocmai ca focul: cu cît pui mai multe lemne pe el cu atît ajunge mai puternic şi mai sălbatic; şi pofta de bani atunci mai cu seamă creşte, cînd îi dai mai mult aur. Deci dacă dorinţa de mai mult e semn de sărăcie, iar dacă bogatul are această dorinţă, atunci el este cel sărac. Vezi că atunci sărăceşte sufletul cînd omul este bogat şi că atunci se îmbogăţeşte cînd omul este sărac? Iar dacă vrei, să-ţi dau un exemplu. Să ne închipuim doi oameni: unul care are o mie de talanţi, iar altul zece; să luăm şi unuia şi altuia talanţii. Care din ei va suferi mai mult? Negreşit cel care a pierdut o mie de talanţi. Şi n-ar fi suferit mai mult dacă nu i-ar fi iubit mai mult; iar dacăi iubeşte mai mult înseamnă că-i doreşte mai mult, înseamnă că el este mai sărac.

Dorim mai cu seamă ceea ce nu avem; că pofta se naşte din lipsă; unde-i saţiu nu-i poftă; că atunci mai cu seamă însetăm, cînd nu avem apă.

Am spus toate acestea ca să arăt că nimeni nu ne poate face vreun rău dacă avem grijă de noi înşine. Răul nu ne vine de pe urma sărăciei, ci de pe urma noastră înşine.

De aceea, vă rog, să scoatem cu toată rîvna din sufletul nostru boala aceasta a iubirii de arginţi, ca să ne îmbogăţim şi aici pe pămînt şi să ne bucurăm şi de bunătăţile cele veşnice, pe care, facă Dumnezeu, ca noi toţi să le dobîndim cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava în vecii vecilor, Amin.

(

OMILIA LXXXI

„Iar în ziua cea dintîi a azimelor, au venit ucenicii la Iisus, zicîndu-I: „Unde vrei să-ţi gătim să mănînci Pastele?" Iar EIJe-a zis: „Mergeţi în cetate la cutare şi spuneţi-i: „învăţătorul zice: Vremea Mea este aproape.

La tine vreau să fac Pastele cu ucenicii Mei"1 I Evanghelistul numeşte „ziua cea dintîi a azimelor" ziua de dinaintea sărbătorii azimelor, că iudeii obişnuiau să numească totdeauna ziua praznicului începînd cu ajunul praznicului; şi aminteşte de această zi pentru că în seara aceea avea să se jertfească Pastele. Ucenicii au venit deci la Iisus în a cincea zi a săptămînii. Această zi o numeşte evanghelistul Matei ziua cea dintîi a azimelor, arătînd timpul cînd ucenicii au venit la Hristos. Un alt evanghelist, Luca, zice aşa: „Şi a venit ziua azimelor, în care trebuia să se jertfească Pastele,,2. Prin cuvintele: ,A venit" vrea să spună că Pastele era aproape, bătea la uşă, vorbind negreşit de ajunul acelei sărbători. Că începea de cu seara. De aceea şi fiecare evanghelist a adăugat: „Cînd se jertfeau Pastele".

Ucenicii îi spun: „Unde voieşti să-Ţi gătim să mănînci Poştele?"Din aceste cuvinte se vede iarăşi că Domnul nu avea casă, nici sălaş; eu însă socot că nici ucenicii nu aveau; că dacă ar fi avut L-ar fi chemat la casa unuia din ei; dar nu aveau casă nici ucenicii; ei părăsiseră totul.

- Dar pentru care pricină a sărbătorit Iisus Pastele?

- Pentru a arăta pînă în ziua cea din urmă, prin tot ce a făcut şi a spus, că nu este împotriva legii.

- Dar pentru ce îi trimite la un om necunoscut?

- Ca şi prin aceasta să arate că putea să nu pătimească. Dacă a înduplecat şi asta numai cu cuvîntul- sufletul acestui om necunoscut să-i primească pe ucenici şi să-i lase să pregătească Pastele, ce n-ar fi putut face răstignitorilor Săi, dacă ar fi voit să nu pătimească? Şi ceea ce a făcut cu asina, aceea face şi acum; 1. Matei 26, 17-18.

2. Luca 22, 7.

cu acel prilej a zis: „De vă va zice cineva ceva, veţi zice câ Domnul are trebuinţă de ea"J. Tot aşa şi acum: „învăţătorul a spus: „La tine să fac Pastele".

Eu nu mă minunez numai de aceea că un om necunoscut L-a primit în casa lui, ci că acest necunoscut a dispreţuit ura mulţimii, deşi se aştepta să atragă asupra lui atîta duşmănie şi război neîmpăcat.

Apoi, pentru că ucenicii nu-1 cunoşteau pe omul acesta, Domnul le dă şi un semn după care să-1 recunoască - aşa cum profetul Samuil îi dăduse lui Saul, zicînd: „vei afla pe unul urcîndşi avînd un burduf cu vin"4 - şi le spune: „Vă va întîmpina un om ducind un vas de lut cu apă"5.

Vezi iarăşi arătarea puterii Lui! N-a spus numai: „Să fac Pastele", ci a mai adăugat şi altceva: „ Vremea Mea este aproape". A făcut aceasta ca să le aducă aminte cît mai des ucenicilor de patima Sa, ca prin repetarea acestei preziceri să-i deprindă cu gîndul acesta şi să cugete la cele ce se vor întîmpla, dar şi ca să le arate şi lor şi gazdei şi tuturor iudeilor că merge de bună voie la patimă, lucru pe care l-a spus de atîtea ori.

A mai adăugat şi cuvintele: „Cu ucenicii Mei". Aceasta şi pentru ca gazda să facă pregătiri îndestulătoare, dar şi pentru ca să nu creadă că vrea să se ascundă. „Şi făcîndu-se seară S-a aşezat la masă cu cei doisprezece ucenici"6.

Vai de neruşinarea lui Iuda! Era şi el acolo de faţă. A venit să se împărtăşească şi din taine şi din mîncăruri. Chiar masa la care stătea îl mustra; fiară de-ar fi fost, ar fi trebuit să ajungă blînd. De aceea şi evanghelistul aminteşte că Hristos le-a vorbit de trădare pe cînd ei mîncau, pentru ca şi timpul şi masa să arate răutatea trădătorului.

Ucenicii au făcut aşa cum le-a poruncit Iisus şi: „Făcîndu-se seară, S-a aşezat la masă cu cei doisprezece. Şi, pe cînd mîncau ei, a zis: ,Amin zic vouă, unul din voi Mă va vinde"'1.

Hristos, înainte de cină, îi spălase picioarele lui Iuda. Şi uită-te cum îl cruţă pe vînzător! N-a spus: „Cutare mă va vinde!", ci: „Unul din voi", ca prin tăinuirea aceasta să-i dea din nou prilej de pocăinţă. Hristos preferă să-i înfricoşeze pe toţi, ca să mîntuiască pe Iuda. „ Unul dm voi Mă. va vinde, le spune Hristos, unul din voi cei doisprezece, care aţi fost cu Mine tot timpul, cărora v-am spălat picioarele, cărora v-am făgăduit atîtea!"

Jale nespusă a cuprins atunci ceata aceea sfînta! Evanghelistul Ioan spune: 3. Matei 21, 2-3.

Regi 10, Luca TI, li. Matei 2(i, 20.

7. Matei 2<>, 20 21.

4. /

,r..

3.

10.

„Ucenicii erau nedumeriţi şi se uitau unul la altul"8; fiecare din ei se întreba, temîndu-se de el însuşi, deşi nu se ştiau cu nimic pe cuget; iar evanghelistul Matei spune: „întristîndu-se foarte, au început să-I zică fiecare din ei: „Nu cumva sînt eu, Doamne?"Iar El, răspunzînd, a zis: ,^.cela este căruia Eu întingîndpîinea i-o voi da"9.

Iată că numai atunci l-a descoperit, cînd a voit să-i scape pe ceilalţi de această tulburare. Că ei ar şi fi murit de frică. De aceea şi stăruiau cu întrebările.

Hristos a făcut aceasta nu numai pentru că voia să-i scape pe ceilalţi ucenici de nelinişte, ci şi pentru că voia să-1 îndrepte pe vîn-zător. Iuda II auzise adeseori pe Hristos sfătuindu-1 pe departe; dar nu s-a îndreptat, că era nesimţitor. De aceea Hristos, vrînd să-1 mustre mai tare, îi smulge masca de pe faţă.

Pentru că ucenicii întristaţi au început să spună: „Nu cumva sînt eu, Doamne?", Hristos răspunzînd, le-a spus: „Cel ce a întins cu Mine mîna în blid, acela Mă va vinde. Fiul Omului merge precum este scris despre El, dar vai de omul acela prin care Fiul Omului se vinde. Bine era de omul acela de nu se năştea"10.

Unii tălmăcitori ai Scripturii spun că Iuda era aşa de îndrăzneţ, că îl cinstea atît de puţin pe învăţător, încît întindea mîna în blid odată cu învăţătorul. Eu însă socot că Hristos a făcut lucrul acesta ca să-1 ruşineze şi mai mult şi să-1 îndrepte spre alt fel de gînduri. Putea să-i folosească la ceva.

II Nu trebuie să trecem cu uşurinţă peste aceste cuvinte, ci să ni le întipărim bine în sufletele noastre, ca mînia să nu pună niciodată stăpînire pe noi. Dar cine nu va izgoni din sufletul său tot veninul mîniei şi al furiei, cînd se gîndeşte la cina aceea, cînd se gîndeşte că vînzătorul stătea la masă cu Mîntuitorul tuturora, că Stăpînul vorbea cu atîta blîndeţe cu cel care avea să-L vîndă?

Uită-te cît de blînd îi vorbeşte! ,J?iul Omului merge precum este scris despre El". Cuvintele acestea le spunea iarăşi ca să dea curaj ucenicilor Săi, ca să nu socotească cumva că patimile Sale se datoresc slăbiciunii Lui, dar şi ca să îndrepte pe vînzător. „Vai de omul acela prin care Fiul Omului se vinde! Bine era dacă omul acela nu se năştea!" Vezi iarăşi cîtă blîndeţe în mustrările Sale! Nici 8. Ioan 13, 22. !>. Matei 26, 22-23. 10. Matei 26, 23-24.

acum nu-i aspru, ci vorbeşte cu multă milă şi tot pe ocolite cu toate că nu numai nesimţirea lui Iuda de mai înainte, dar şi neruşinarea lui de mai tîrziu erau vrednice de cea mai mare indignare. Şi Iuda, după ce a fost descoperit că el e vînzătorul, mai şi spune încă: „Nu cumva sînt eu, Doamne?"11.

Ce nesimţire! Ştia bine că este-el şi mai şi întreabă! Evanghelistul ne spune aceasta uimit de obrăznicia lui.

- Ce-i răspunde prea blîndul şi prea bunul Iisus?

- „Tu ai spus!"12

OMILII LA MATKI

873

I-a răspuns aşa, deşi ar fi trebuit să-i spună: „O, ucigaşule, blestemăţiile, spurcatule! Mai îndrăzneşti încă să Mă mai întrebi, cînd de atîta vreme zămisleşti răul, cînd ai plecat şi ai făcut învoieli drăceşti, cînd te-ai tocmit să iei argint, cînd ai fost dat pe faţă de Mine?" dar nu, Hristos n-a grăit aşa!

- Dar cum?

- „Tu ai spus!", dîndu-ne nouă îndreptări şi canoane de blîndeţe. Dar poate că cineva mă va întreba: - Pentru ce îl mai învinuieşte pe Iuda, dacă este scris că El trebuie să pătimească? Iuda a făcut ce era scris în Scripturi.

- Dar Iuda nu L-a vîndut cu gîndul ca să împlinească Scripturile, ci din pricina răutăţii lui. Dacă n-ai căuta scopul, l-ai absolvi şi pe diavol de toate crimele lui. Dar nu-i aşa, nu-i aşa! Şi diavolul şi Iuda sînt vrednici de mii şi mii de chinuri şi pedepse, chiar dacă în urma faptelor lor a fost mîntuită lumea. Nu vînzarea lui lilda ne-a lucrat mîntuirea, ci înţelepciunea lui Hristos, bogata Lui pricepere, care s-a slujit de răutăţile altora pentru folosul nostru.

- Dar ce? Dacă nu L-ar fi vîndut Iuda, nu L-ar fi vîndut, oare, un altul?

- Şi ce legătură are întrebarea aceasta cu ceea ce urmărim noi să lămurim?

- Da, dacă Hristos trebuia să fie răstignit, trebuia să fie răstignit prin cineva; iar dacă trebuia să fie răstignit prin cineva, trebuia negreşit să fie răstignit printrun om ca Iuda; iar dacă toţi oamenii ar fi fost buni, mîntuirea noastră nu s-ar fi putut săvîrşi.

- Departe de noi un astfel de gînd! Atotînţeleptul Dumnezeu ştia El cum să ne mîntuiască dacă s-ar fi întîmplat să nu fie nici un vînzător. înţelepciunea Lui e fără margini şi mai presus de mintea omenească. Tocmai de acea Hristos îl vaită pe îuda, ca să nu socoteşti că el a slujit la mîntuirea noastră.

I l. Matei 2<i, 25. 12.

Matei 2<>, 25.

!)|K

S I ' I N I I II. I O A N (ilIRA 1)K A U R

Dar poate că voi fi întrebat iarăşi: - Dacă ar fi fost bine ca Iuda să nu se fi născut, pentru ce i s-a mai îngăduit lui şi tuturor răilor să vină pe lume?

- Ar fi trebuit ca tu să învinuieşti pe cei răi, şi nu pe Dumnezeu, că aceia fiind stăpîni pe voinţa lor, să nu ajungă răi, totuşi au ajuns; tu însă îi laşi pe cei răi la o parte şi iscodeşti pe cele ale lui Dumnezeu. Că ştii, doar, că nu este nimeni rău prin constrîngere.

- Ar trebui însă, mi s-ar mai putea spune, să vină pe lume numai cei buni, atunci n-ar mai fi fost nevoie de iad, nici de osîndă, nici de pedeapsă şi n-ar mai fi fost nici urmă de răutate; cei răi ar fi trebuit sau să nu se nască sau să moară îndată ce s-au născut.

- Se cuvine să-ţi spun mai întîi cuvintele apostolice: „Dar tu, omule, tu cine eşti care răspunzi înaintea lui Dumnezeu? Oare făptura va zice Celui Ce a făcuto: „Pentru ce m-ai făcut aşa?"13 Iar dacă vrei şi argumente, îţi voi spune că sînt mai mult admiraţi cei buni cînd se găsesc printre cei răi; atunci se vădeşte mai ales bunătatea şi multa lor filozofie. Dar tu, spunînd acestea, nimiceşti temeiul luptelor şi al strădaniilor.

- Dar ce? Ca să se arate aceştia buni, trebuie să fi pedepsiţi alţii?

- Doamne fereşte! Ei nu sînt pedepsiţi ca să se arate ceilalţi buni, ci sînt pedepsiţi pentru răutatea lor; nici n-au ajuns răi pentru că au fost aduşi aşa pe lume, ci pentru răutatea lor; nici n-au ajuns răi pentru că au fost aduşi aşa pe lume, ci pentru că sînt trîndavi. De aceea şi sînt pedepsiţi. Şi cum să nu fie vrednici de pedeapsă, cînd au avut atîţia dascăli de virtute şi n-au cîştigat nimic.

După cum cei buni şi virtuoşi sînt vrednici de îndoită cinste şi pentru că au ajuns de folos şi pentru că n-au fost vătămaţi cu nimic de cei răi, tot aşa şi cei răi sînt vrednici de îndoită pedeapsă şi pentru că au ajuns răi, cînd puteau să ajungă buni dovadă cei care au ajuns buni - şi pentru că n-au cîştigat nimic de la cei buni.

Dar să vedem ce spune nenorocitul acesta de Iuda, cînd este vădit de învăţătorul?

- Ce spune?

- „Nu cumva sînt eu, învăţătorule?"

- Dar pentru ce nu l-a întrebat de la început?

- Iuda socotea că se poate ascunde cînd Hristos a spus: „Unul din voi". Dar cînd l-a făcut cunoscut, a îndrăznit iarăşi să-L întrebe, înte-meindu-se pe bunătatea învăţătorului, că n-are să-1 dea de gol. De aceea L-a şi numit: „învăţătorule".

l.l. H o r n . !), 20.

OMILII I . A MA

11,1

III Ce orbire! Unde l-a dus! Aşa e iubirea de argint! îi face pe oameni nebuni, proşti, obraznici, cîini în loc de oameni; dar, mai bine spus, îi face mai răi decît cîinii; din cîini îi face demoni; Iuda s-a împrietenit cu diavolul, care-1 pierdea, şi a vîndut pe Iisus, Care-i făcea bine, ajungînd el însuşi diavol J»rin voinţă. La astfel de oameni dă naştere pofta nesăţioasă de bani. Ii face nebuni, săriţi din minţi, ahtiaţi cu totul după cîştig; aşa cum a ajuns şi Iuda.

- Dar cum se face că Matei şi ceilalţi doi evanghelişti spun că diavolul a intrat în el, cînd a tocmit preţul vînzării, iar Ioan spune: „După pîine, a intrat în el satana"14?

- Dar şi evanghelistul Ioan ştie că a intrat diavolul în Iuda mai înainte; că spune mai sus: „Şi făcîndu-se cină, cînd diavolul pusese mai dinainte gînd în inima lui Iuda, ca să-L vîndă pe El"15.

- Dar dacă ştia, pentru ce a mai spus că după pîine a intrat în el satana?

- O spune pentru că satana nu intră în om dintr-o dată, ci face mai întîi multe încercări, lucru pe care l-a făcut şi cu Iuda. La început l-a încercat şi s-a apropiat de el cu binişorul; cînd a văzut că este gata să-1 primească, a intrat cu totul în el şi a pus stăpînire desăvîrşit pe el.

Dar se mai poate pune o întrebare: - Pentru ce Domnul şi ucenicii mîncînd Pastele, l-au mîncat împotriva legii? Că nu trebuia să-1 mănînce stînd jos. Ce putem spune?

- La această întrebare răspund că au mîncat Pastele stînd în picioare, iar după ce au mîncat Pastele în picioare, s-au aşezat la masă, ca să mănînce mai departe. Un alt evanghelist spune că în seara aceea nu au mîncat numai Pastele, ci a mai şi spus: ,filult am dorit sâ mănînc Pastele acesta cu voi"76, adică în anul acesta.

- Ce a vrut să spună Domnul?

- Că atunci avea să se facă mîntuirea lumii, că aveau să fie date Sfintele Taine, că prin moartea Sa avea să se pună capăt tuturor pricinilor pline de tristeţe.

Atît îi era la inimă lui Hristos răstignirea!

Cu toate acestea nimic n-a muiat fiara cea neîmblînzită, nici n-a înduplecato, nici n-a ruşinat-o. Domnul l-a văitat, spunînd: „Vai de omul acela!" L-a înfricoşat, spunînd: ,JRine era lui de nu se năştea!"; l-a ruşinat spunînd: >rAcela este căruia Eu, întingîndu-i pîinea, i-o voi da".

Dar nici unul din aceste cuvinte nu l-au oprit. Era stăpînit de iubirea de argint ca şi cum ar fi fost nebun sau, mai bine spus, bolnav de o boală şi mai r I o a n 13, 27. l. >.

1.3, 2. I<>. I.u i a 22, I V

14.

Ioan

cumplită. Da, iubirea de argint este mai cumplită decît nebunia. Ar fi făcut, oare, un nebun ce-a făcut Iuda? Nu scotea din gura lui balele nebuniei, ci uciderea Stăpînului; nu strîngea mîinile, ci le întindea spre vînzarea scumpului sînge. De aceea şi nebunia lui e şi mai mare, că, sănătos fiind, era nebun. N-a rostit cuvinte

OMILII I . A MA

11,1

fără noimă; dar ce cuvinte mai fără noimă sînt acestea: „Ce vreţi să-mi daţi şi eu vi-L voi da vouă?"17 Diavolul a grăit prin gura lui Iuda.

- Dar n-a lovit Iuda pămîntul cu picioarele, zguduindu-1?

- Nu! Este cu mult mai bine ca un om să zguduie pămîntul aşa, decît să stea drept cum a stat Iuda.

- Dar nu s-a tăiat cu pietre?

- Nu! Şi era cu mult mai bine decît să facă ce-a făcut! Vreţi18 să vă aduc în faţă pe îndrăciţi şi pe iubitorii de argint şi să-i comparăm pe unii cu alţii? Să nu se simtă nimeni jignit! Nu jignesc omul, ci biciuiesc patima. îndrăcitul stă fără haină pe el, se taie cu pietre, străbate în fuga mare căi neumblate şi anevoioase şi este alungat cu străşnicie de diavol. Nu ţi se par, oare, acestea înfricoşătoare?Ce ai zice dacă-ţi voi arăta că iubitorii de argint fac lucruri mai groaznice decît acestea cu propriul lor suflet; şi atît de groaznice, că pot fi socotite jocuri de copii faptele îndrăciţilor în comparaţie cu faptele zgîrciţilor. N-aţi fugi, oare, de boala aceasta, de zgîrcenie? Haide, dar, să vedem dacă zgîrciţii sînt mai de suferit decît îndrăciţii! Nicidecum, ci, dimpotrivă, mai nesuferiţi. Sînt mai neruşinaţi dcît mii şi mii de oameni ce-ar umbla în pielea goală. Că e cu mult mai bine să nu ai pe tine haine, decît să te plimbi prin lume îmbrăcat cu hainele şi averile dobîndite prin lăcomie, ca aceia ce prăznuiesc sărbătorile lui Dionisos19. După cum aceia îşi pun măşti şi se îmbracă cu haine de nebuni, tot aşa şi iubitorii de argint; şi după cum nebunia îi face pe îndrăciţi de se lasă în pielea goală, tot aşa şi lăcomia îi îmbracă cu averile altora pe cei cuprinşi de patima iubirii de argint; iar îmbrăcămintea lor e mai de plîns decît goliciunea celorlalţi. Şi în cele ce voi spune, aceasta o voi arăta.

De care nebun spuneam că e mai nebun între nebuni? De cel care se taie numai pe el sau de cel care se taie şi pe el, dar şi pe toţi pe care-i întîlneşte?

Negreşit că de acesta din urmă. Nebunii se despoaie numai pe ei înşişi; lacomii, pe toţi pe care-i întîlnesc.

- Dar nebunii, mi s-ar putea spune, îşi sfîşie hainele.

17. Matei 26, 15.

1 H . De aici începe partea morală: împotriva iubitorilor de arginţi şi

îndrăciţii sini iubitorii de arginţi. Viaţa de aici se aseamănă unei mări.

zgîrciţil»r- Mai răi decit

I!). Dionisos, fiul lui Z.eus şi al Semcle i, zeul viei şi al vinului, identificat la romani cu Baclius. lui a contribuit la introducerea misterelor.

C.'ullul

877

OMILII I.A MATKI

- Fiecare om jefuit şi nedreptăţit de iubitorul de argint ar dori mai degrabă să-i sfîşie haina decît să-1 despoaie de toată averea.

- Dar iubitorii de argint nu lovesc pe oameni în obraz.

- Dar tocmai asta fac lacomii. Iar dacă nu o fac toţi, apoi toţi îi lovesc în stomac, lăsîndu-i flămînzi şi săraci lipiţi pămîntului.

- Dar iubitorii de argint nu muşcă cu dinţii.

- Dare-ar Dumnezeu să muşte cu dinţii, şi nu cu săgeţile lăcomiei, care-s mai dureroase decît dinţii. ,J)inţii lor, arme şi săgeţi"20, spune Scriptura. Te întreb: Cine suferă mai mult? Cel care a fost muşcat o dată şi s-a vindecat îndată sau cel mîncat necontenit de dinţii sărăciei? Sărăcia fără de voie e mai cumplită decît cuptorul şi fiara sălbatică.

- Dar iubitorul de argint nu colindă prin pustietăţi ca îndrăciţii.

- Dare-ar Dumnezeu să colinde prin pustietăţi, şi nu prin mijlocul oraşelor, că s-ar bucura de tihnă toţi locuitorii oraşelor. Dar aşa sînt mai de nesuferit decît îndrăciţii, pentru că fac în oraşe ce fac aceia în pustietăţi: prefac în pustie oraşele. Şi după cum în pustie nu-i nimeni care să-i împiedice pe îndrăciţi, tot aşa şi îh] oraşe nu-i nimeni care să-i oprească pe iubitorii de argint, care jefuiesc averile tuturora.

- Dar iubitorul de argint nu azvîrle cu pietre în cei pe care-i întîlneşte.

- Şi ce-i cu asta? E mai uşor să te fereşti de pietre. Dar cine dintre cei căzuţi în mîna lacomilor poate să se ferească vreodată cu uşurinţă de rănile pe care le fac nenorociţilor săraci, cu hîrtia şi cu cerneala, întocmind acte pline cu mii şi mii de răni?

IV Să vedem acum şi cît rău îşi fac loruşi iubitorii de argint. Merg goi prin oraş, că nu au pe ei haina virtuţii. Iar dacă nu li se pare ruşinos lucrul acesta, apoi şi asta se datoreşte cumplitei lor nebunii, că nici nu-şi mai dau seama de neruşinarea lor. Le este ruşine cînd sînt cu trupul gol, dar se laudă cînd umblă cu sufletul gol. Iar dacă vreţi vă voi spune şi pricina nesimţirii lor.

- Care-i pricina?

- Pentru că sînt goi între mulţi goi; de aceea nu se ruşinează, după cum nici noi, la baie, nu ne ruşinăm unii de alţii. Dacă ar fi mulţi oameni îmbrăcaţi cu haina virtuţii, atunci ruşinea le-ar sări mai bine în ochi. Dar aşa, asta merită mai cu seamă multe lacrimi că, fiind mulţi răi, faptele rele nu mai sînt o ruşine. Pe lîngă altele, diavolul a făcut-o şi pe aceasta că nu ne mai dăm seama de rele, că alungă ruşinea cu mulţimea celor ce săvîrşesc răul. Dacă un iubitor de argint ar trăi în mijlocul multor virtuoşi, atunci şi-ar vedea mai bine goliciunea sa. Se vede, dar, din cele zise că iubitorii de argint sînt mai goi decît îndrăciţii.

Nimeni, apoi, n-ar putea să mă contrazică atunci cînd spun că iubitorii de argint cutreieră pustietăţile ca şi îndrăciţii. Pieţele şi locurile largi ale oraşului sînt mai pustii decît pustia. Chiar dacă sînt în ele oameni, totuşi nici unul nu-i om, ci şerpi, scorpii, lupi, vipere şi aspide, că aşa sînt oamenii care fac răul.

Pieţele şi locurile largi ale oraşului nu sînt numai asemănătoare pustiei, ci mai anevoioase ca pustia. Şi iată dovada! Pietrele, prăpăstiile şi piscurile pustiei nu rănesc atît pe cei ce o străbat cît rănesc sufletele oamenilor jaful şi lăcomia iubitorilor de argint.

20. I 's. .r>0, O.

878

OMILII I.A MATKI

Am să-ţi arăt acum că iubitorii de argint trăiesc şi lîngă morminte, ca îndrăciţi; dar, mai bine spus, ei înşişi sînt morminte. Şi se va vedea din cele ce voi spune. Ce este un mormînt? O piatră sub care stă un trup mort. Este, oare, vreo deosebire între trupurile iubitorilor de argint şi pietrele mormintelor? Nu! Dar, mai bine spus, sînt chiar mai de plîns decît mormintele. Că trupul lor nu este o piatră, care are sub ea un trup mort, ci un trup mai nesimţitor decît pietrele, un trup care poartă de colo-colo un suflet mort. De aceea n-ai greşi dacă i-ai numi morminte pe iubitorii de argint. Şi Domnul nostru aşa i-a numit pe iudei şi mai cu seamă pentru asta; că a adăugat zicînd: „Iar pe dinăuntru sînt pline de răpire şi de nedreptate"21.

Vreţi, în sfîrşit, să vă arăt că iubitorii de argint îşi zdrobesc capetele cu pietre? Spune-mi, de unde vrei să afli aceasta mai întîi? Din cele de aici sau din cele viitoare? Dar pentru că iubitorii de argint nu se sinchisesc de cele viitoare, trebuie să vă vorbesc de cele de aici. De cîte ori nu-s mai grele decît pietrele grijile care zdrobesc capetele şi macină sufletele. Lacomii se tem să nu iasă pe drept din casa lor ceea ce a intrat pe nedrept; tremură de frică să nu vină peste ei cele mai cumplite necazuri; se mînie, se înfurie şi pe ai lor şi pe străini. Vin peste ei unele peste altele: cînd tristeţea, cînd frica şi mînia; şi, ca şi cum ar trece din prăpastie în prăpastie, întind capul în fiecare zi după averile care n-au intrat încă în stăpînirea lor. De aceea nici nu se bucură de averile pe care le au; asta şi pentru că se tem să nu li se ia, dar şi pentru că nu se gîndesc la altceva decît la averile pe care încă n-au pus mîna. Şi după cum cel veşnic însetat, chiar dacă ar bea apa a mii şi mii de izvoare, tot nu simte nici o bucurie, pentru că nu se satură, tot aşa şi iubitorii de argint, nu numai că nu se bucură, dar se mai şi chinuie oricît de multe averi ar aduna în jurul lor - pentru că nu cunosc sfîrşitul unei astfel de pofte.

Aşa pătimesc iubitorii de argint aici pe pămînt. Dar să vorbim şi de ziua viitoare. Chiar dacă ei nu vor lua aminte la ce spun, totuşi pentru noi e de neapărată nevoie să o spunem. în ziua cea viitoare îi vei vedea pe unii ca aceştia osîndiţi şi chinuiţi. Pe ei îi osîndeşte Domnul cînd spune: trAm flămînzit şi nu Mi-aţi dat să mănînc; am însetat şi nu Mi-aţi dat să beau "22; iar cînd spune: „Duceţi-vă în focul cel veşnic, care a fost gătit diavolului"23, îi trimite acolo pe cei care s-au îmbogăţit în chip necinstit şi râu. Din ceata iubitorilor de argint face parte sluga cea rea, care n-a dat tovarăşilor săi averile stăpînului său24; din ceata lor face parte şi cel care a ascuns talantul în pămînt25, ca şi cele cinci fecioare nebune26. Oriunde te-ai duce, vei vedea pedepsiţi pe iubitorii de argint. Vor auzi cînd: „Prăpastie între noi şi voi"2'', cînd: „Duceţi-vă de la Mine în focul care a fost gătit diavolului"28; cînd vor fi tăiaţi în două şi vor pleca acolo unde este scrîşnirea dinţilor29. îi vei vedea alungaţi de pretutindeni; nu-şi vor găsi loc nicăieri, ci numai în iad.

V La ce ne va folosi, oare, spre mîntuire dreapta noastră credinţă, cînd vom auzi spunîndu-ni-se aşa? Acolo, scrîşnirea dinţilor, întunericul cel mai dinafară, focul cel pregătit diavolului, tăiatul în două, alungarea; aici, vrăjmăşiile oamenilor, învinuirile, hulele, primejdiile, grijile, uneltirile, ura tuturora, dispreţul tuturora, chiar alcelor ce par că ne cinstesc. După cum pe oamenii buni îi

20. I 's. .r>0, O.

OMILII LA MATKI

preţuiesc şi îi admiră nu numai oamenii buni, ci şi cei răi, tot aşa pe oamenii răi îi urăsc nu numai cei buni, ci chiar cei răi. Ca să vedeţi că acesta-i adevărul, am să-i întreb chiar pe iubitorii de arginţi, dacă nu se urăsc unii pe alţii, dacă nu socotesc pe ceilalţi iubitori de arginţi mai mari duşmani chiar decît pe cei care le-au făcut cel mai mare rău, dacă nu se învinuiesc unii pe alţii, dacă nu se simt ocăriţi cînd le aruncă cineva în obraz ocara aceasta de zgîrciţi? Şi într-adevăr aceasta-i cea mai grea ocară, aceasta-i dovada unei mari răutăţi.

Dacă nu poţi dispreţui averile, cum crezi că ai să poţi birui altă patimă? Cum ai să poţi birui pofta, dorinţa de slavă, mînia, furia? Nu te crede nimeni de-ai spune asta! Se spune că pofta trupului, mînia şi furia se datoresc felului cum este alcătuit trupul fiecărui om; doctorii atribuie tot alcătuirii trupului patimile mari; ei 22. Matei 25, 42.

23. Matei 25, 41.

24. Matei 24, 48-51.

25. Matei 25, 24-30.

20. Matei 25, 8-12.

27. Luca Hi, 20.

28. Matei 25, 2!l. Matei 21, 51.

11.

susţin că oamenii mai focoşi sînt mai desfrînaţi, pe cînd cei cu temperament rece sînt înclinaţi spre mînie şi furie; dar nimeni n-a auzit vreodată pe cineva spunînd că este cineva zgîrcit din pricina alcătuirii trupului lui. Deci iubirea de argint se datoreşte numai trîndăviei şi este o boală a unui suflet nesimţitor la durerea altuia.

De aceea, vă rog să ne sîrguim să îndreptăm toate patimile acestea şi să prefacem în virtuţi patimile care stăpînesc fiecare vîrstă a noastră. Dacă în fiecare vîrstă a vieţii noastre vom naviga tot pe alăturea de ostenelile cele pentru virtute, vom avea pretutindeni naufragii şi vom suferi cele mai groaznice chinuri, pentru că vom intra în port lipsiţi de poverile cele duhovniceşti. Mare întinsă este viaţa noastră. Şi după cum pe mare sînt diferite golfuri şi după cum mările au diferite furtuni - Marea Egee e bîntuită de vînturi, Marea Tireniană e anevoioasă, pentru că-i îngustă, Marea Caribdei de lîngă Libia e greu de străbătut, pentru că se împotmolesc în ea corăbiile, Marea de Marmara, din faţa Mării Negre, este anevoioasă din pricină că-i furioasă şi învălurată, Marea de dincolo de Cadix, din pricina pustietăţii ei, pentru că nu-i umblată şi pentru că nu ştim ce locuri sînt la capătul ei, şi fiecare mare e anevoioasă pentru altă pricină -, tot aşa şi cu viaţa noastră. Cea dintîi mare este marea vîrstei copilăriei, care e tare agitată din pricina neştiinţei, a uşurătăţii şi a nestatorniciei. De aceea punem copiilor pedagogi şi dascăli, ca aceştia, prin purtarea lor de grijă, să dea firii ceea ce-i lipseşte, întocmai ca pe mare, prin meşteşugul conducerii corăbiei. După vîrstă aceasta urmează vîrstă tinereţii, o mare în care vînturile sînt puternice, ca şi în Marea Egee, din pricină că ne creşte pofta. Şi vîrstă aceasta e lipsită de îndreptar, nu numai din pricină că-i tulburată mai puternic, dar şi din pricină că păcatele acestei vîrste nu sînt ţinute de rău, iar tinerii nu mai au dascăli şi pedagogi.

OMILII LA MATKI

Gîndeşte-te cît de mare e furtuna cînd vînturile suflă mai cu putere, cînd cîrmaciul este slab şi nu-i nimeni care să-i vină în ajutor. După această vîrstă vine vîrstă bărbăţiei, în care apar grijile gospodăriei, grijile casnice, cînd vin peste bărbat: femeia, căsătoria, naşterea de copii, gospodărirea casei şi alte roiuri de griji. Acum mai cu seamă înfloresc iubirea de arginţi şi invidia.

Cum vom face faţă vieţii acesteia de pe pămînt, cînd fiecare parte a vîrstei noastre e străbătută de naufragii? Cum vom scăpa de pedeapsa ce va să fie, cînd în copilărie n-am învăţat nimic sănătos, cînd în tinereţe n-am fost cuminţi, iar la bărbăţie n-am biruit patima

OMILII LA MA CLI

881

iubirii de arginţi? Şi ajungem astfel la bătrîneţe ca într-o apă stătută şi clocită, pentru că toate rănile acestea au slăbănogit corabia sufletului nostru şi i-au desfăcut scîndurile. Vom sosi în portul acela de dincolo ducînd cu noi, în loc de marfă duhovnicească, grămezi de gunoaie; vom face pe diavol să rîdă, iar noi vom plînge şi vom atrage asupră-ne pedepsele acelea de nesuferit.

Ca să nu se întîmple asta, să fim cu ochii aţintiţi mereu asupra noastră, să stăm împotriva tuturor patimilor, să scoatem din sufletul nostru dragostea de bogăţie, ca să dobîndim şi bunătăţile cele viitoare, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava în vecii vecilor, Amin.

OMILIA LXXXII

„Şi pe cînd mîncau ei, Iisus, luînd pîinea şi mulţumind, a frînt şi a dat ucenicilor Săi, zicînd: „Luaţi, mîncaţi; acesta este trupul Meu" Şi luînd paharul şi mulţumind, l-a dat lor zicînd: „Beţi dintru acesta toţi; acesta este sîngele Meu, al legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor"^ I Vai, cît de mare e orbirea vînzătorului! S-a împărtăşit cu tainele şi a rămas acelaşi; s-a desfătat de masa cea prea înfricoşătoare şi nu s-a schimbat.

Evanghelistul Luca a arătat aceasta spunînd: ,J)upă pîine, a intrat în el satana"2.

N-a spus-o ca să dispreţuiască trupul Stăpînului, ci ca să vădească neruşinarea vînzătorului. Păcatul lui Iuda a ajuns mai mare din două pricini: şi pentru că s-a apropiat de taine cu astfel de gînd, şi pentru că apropiindu-se n-a ajuns mai bun, nici datorită fricii, nici datorită binefacerii primite, nici datorită cinstei ce i s-a făcut. Hris-.tos nu l-a oprit, deşi ştia totul, ca să cunoşti că Dumnezeu nu lasă nimic la o parte din cele ce pot îndrepta pe cineva. De aceea, şi mai înainte şi mai tîrziu, i-a amintit necontenit şi l-a povăţuit, şi cu fapta şi cu cuvîntul şi cu frica şi cu blîndeţea şi cu ameninţarea şi cu cinstea. Dar nimic nu l-a făcut să se îndepărteze de boala aceasta cumplită a iubirii de arginţi. De aceea Hristos, lăsîndu-1 pe Iuda, aminteşte iarăşi, prin sfintele taine, de junghierea Sa; iar în timpul mesei vorbeşte de cruce, pentru ca, prin prezicerea repetată a morţii Sale, să-i facă pe ucenici să primească cu uşurinţă patimile Sale. Ce n-ar fi păţit ucenicii dacă n-ar fi auzit nimic de patimi, cînd s-au tulburat atîta, deşi le vorbisemai dinainte atîtea de patimile Sale, deşi făcuse atîtea minuni înaintea lor? „Şi pe cînd mîncau ei, a luat pîinea şi a frînt".

- Dar pentru care pricină a săvîrşit taina aceasta în timpul Pastelor?

- Ca să afli cu orice prilej că El este legiuitorul Vechiului Testament şi că pentru cele din Noul Testament au fost preînchipuite cele din Vechiul 1. Matei 26, 26-28.

2. l.uea 22, 3; Ioan 13, 27.

Testament. De aceea acum a pus adevărul în locul preînchipuirii. Seara era dovada împlinirii vremurilor, dovadă că faptele pentru mîntuirea oamenilor au ajuns la sfîrşit. „Şi a mulţumit".

Ne învaţă că aşa trebuie să săvîrşim taina aceasta şi ne arată că merge de bună voie la patimă; ne mai învaţă că trebuie să suferim cu mulţumire orice necaz

şi supărare, dîndu-ne şi prin aceasta bune nădejdi. Dacă preînchipuirea a slobozit poporul iudeu din o robie atîta de grea, apoi cu mult mai mult adevărul va slobozi lumea şi va fi o binefacere pentru oameni. De aceea n-a dat sfintele taine mai dinainte, ci cînd trebuia să înceteze legea Vechiului Testament. Hristos a pus capăt celei mai mari sărbători a legii vechi şi i-a mutat pe ucenici la o altă masă, la o masă prea înfricoşătoare, spunînd: Juaţi, mîncaţi; acesta este trupul Meu, care se frînge pentru mulţi".

- Dar cum se face că ucenicii nu s-au tulburat la auzul acestor cuvinte?

- Pentru că Hristos le spusese şi mai înainte multe şi mari lucruri despre taina aceasta. De aceea acum nu mai stăruie - că şi auziseră din destul -, ci spune numai pricina patimilor Sale, adică iertarea păcatelor. Numeşte sîngele Său sînge al Noului Testament, adică al făgăduinţei, al legii noi. Făgăduise de multă vreme sîngele Său; sîngele Său este temelia Testamentului celui Nou. Şi după cum Vechiul Testament avea oi şi viţei, tot aşa şi Noul Testament are sîngele Stăpînului. Prin aceste cuvinte Hristos arată că are să moară; de aceea vorbeşte de Testament; şi aminteşte de Testamentul de mai înainte, că şi el fusese sfinţit prin sînge. Şi iarăşi vorbeşte de pricina morţii: „Carepentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor"; şi adaugă: ^ceasta s-o faceţi spre pomenirea Mea"3. Ai văzut cum îi scoate şi îi îndepărtează pe ucenici de obiceiurile iudaice? „După cum săvîrşeaţi Pastele iudaic, le spune Hristos, spre pomenirea minunilor din Egipt, tot aşa săvîrşiţi-1 şi pe acesta spre pomenirea Mea. Sîngele acela s-a vărsat spre mîntuirea celor întîi-născuţi din Egipt; acesta însă, spre iertarea păcatelor întregii lumi, că „acesta e sîngele Meu, care se varsă spre iertarea păcatelor". A spus aceste cuvinte şi spre a arăta prin ele că patima şi crucea sînt o taină, dar şi spre a mîngîia pe ucenici. Şi după cum Moise a spus: >rAceasta este vouă pomenire veşnică"4, tot aşa şi Domnul a spus: „Spre pomenirea Mea pînă ce voi veni". De aceea a şi spus: ,Jviult am dorii să mănînc Pastele acesta"5, cu alte cuvinte: „Mult am dorit să vă dau vouă lucrurile acestea noi, să vă dau un Paşte prin care vreau să vă fac oameni duhovniceşti".

A băut şi Domnul din sînge, ca nu cumva ucenicii, la auzul cuvintelor Sale, 3. Luca 22, 19. •1.

leş. ;i,

l. r >.

r>. Luca

22, l. r >.

să spună: „Ce? Bem sînge şi mîncăm carne?" şi să se tulbure că mulţi s-au smintit de aceste cuvinte, cînd a vorbit de lucrul acesta ' fi mai înainte .

- Deci, ca să nu se tulbure şi acum, a băut El mai întîi, ca să-i aducă netulburaţi la împărtăşirea cu tainele. De aceea El însuşi a băut sîngele Lui. Dar poate că voi fi întrebat: - Ce, dar? Trebuie să mai prăznuim şi Pastele vechi?

- Nicidecum! De aceea Hristos a spus: ^ceasta s-o faceţi", ca să-i îndepărteze de Pastele Vechiului Testament. Dacă Pastele acesta nou dă iertare păcatelor - precum şi dă -, Pastele cel vechi e de prisos. Şi după cum Pastele iudeilor e legat de amintirea binefacerilor făcute lor în Egipt, tot aşa Domnul a legat strîns de tainele acestea amintirea binefacerilor Sale, închizînd şi prin asta gurile ereticilor. Cînd ei ne întreabă: „De unde se vede că Hristos S-a jertfit?", noi le închidem gura, în afară de alte argumente, şi cu cele scoase din tainele acestea. într-adevăr, ce rost mai au tainele pe care le săvîrşim dacă Iisus n-a murit?

II Vezi cît de mare sîrguinţă îşi dă Domnul ca să ne amintească necontenit că a murit pentru noi? Domnul ştia că se vor ivi eretici: mar-cioniţii, valentinienii şi maniheii, care aveau să tăgăduiască iconomia aceasta dumnezeiască; de aceea aminteşte necontenit de patimile Sale. Aminteşte de ele şi la darea Sfintelor Taine, pentru ca nimeni să nu se lase rătăcit. Prin masa aceasta sfînta ne şi mîntuie, ne şi învaţă că ea este capul bunătăţilor. De aceea şi Pavel neîncetat vorbeşte de ea.

Apoi după ce a dat sfintele taine, spune: „Nu voi mai bea din rodul viţei acesteia pînă în ziua aceea cînd îl voi bea cu voi nou întru împărăţia Tatălui Meu" .

Le vorbise pînă acum de patimile Sale şi de răstignire; acum le vorbeşte iarăşi de înviere, amintindu-le de „împărăţie", numind învierea Sa „împărăţie".

- Dar pentru ce a mai băut după ce a înviat?

- Pentru ca oamenii, care nu dau crezare decît numai simţurilor lor, să nu creadă că învierea a fost o nălucire; că majoritatea oamenilor socot (i. Ioan 6, 53-61. 7.

Matei 26, 2!).

băutul o dovadă a învierii. De aceea şi apostolii, pentru a-i încredinţa pe oameni de învierea Lui, grăiau: „Noi care am mîncat şi am băut împreună cu El"8.

Aşadar, pentru a arăta că apostolii îl vor vedea înviat cu strălucire, că va fi iarăşi cu ei şi că ei vor fi martori ai celor făcute de El pe temeiul celor văzute şi săvîrşite, Hristos a spus: „Pînă în ziua aceea cînd îl voi bea nou cu voi; voi fiind martorii acestora, că voi Mă veţi vedea înviat".

- Ce înseamnă cuvîntul: „Nou"?

- înseamnă: într-un chip nou, într-un chip străin. Că după înviere Hristos nu va mai avea trup pătimitor, ci nemuritor, deci şi nestricăcios, care nu va avea nevoie de hrană. Deci Hristos după înviere nici n-a mîncat, nici n-a băut, pentru că n-a avut nevoie - că trupul Lui nu avea nevoie de mîncare şi de băutură -, ci a băut şi a mîncat pentru a-i încredinţa pe ucenici de învierea Sa. - Dar pentru ce după înviere n-a băut apă, ci vin?

OMILII LA MATKI

- Pentru ca să smulgă din rădăcini o altă învăţătură greşită, o altă erezie.

Pentru că unii aveau să întrebuinţeze numai apă la sfintele taine, Domnul a întrebuinţat vin şi cînd a predat sfintele taine şi a întrebuinţat tot vin cînd a stat la o masă obişnuită, nu la săvîrşirea sfintelor taine; că a spus: „Din rodul viţei", iar viţa dă naştere la vin, nu la apă.

Jar după ce au cîntat laude, au ieşit la Muntele Măslinilor"9.

Să audă aceste cuvinte toţi cei care mănîncă aşa cum mănîncă porcii, care izbesc cu picioarele cînd stau la masă şi se scoală de la masă beţi. Să audă aceeştia că trebuie să se scoale de la masă mulţumind şi cîntînd lui Dumnezeu laude. Ascultaţi aceste cuvinte toţi cîţi nu aşteptaţi să se citească cea din urmă rugăciune a sfintelor taine. Rugăciunea aceasta preînchipuie rugăciunea făcută de Domnul după terminarea Cinei celei de Taină. Domnul a mulţumit înainte de a da ucenicilor Săi Sfintele Taine, ca şi noi să mulţumim; a mulţumit şi a cîntat laude şi după ce le-a dat, ca şi noi să facem la fel.

- Dar pentru ce S-a dus la Muntele Măslinilor?

- Ca să Se facă văzut spre a fi prins, ca să nu pară că Se ascunde; Se grăbea să Se ducă într-un loc cunoscut şi de Iuda. ,^tunci le-a zis lor: „Voi toţi vă veţi sminti întru Mine"10. Apoi a adăugat şi profeţia: „Că este scris: ,JBate-voi păstorul şi se vor risipi oile"11.

8. Fapte 10, 41.

9. Matei 20, 30.

10. Matei 20, 3 1 .

1 1.

Matei 20, 31.

Prin aceste cuvinte Hristos îi şi înduplecă pe ucenici să ia aminte pururea la cele scrise de profeţi, dar le şi arată că este răstignit după voia lui Dumnezeu. Nu scapă nici un prilej de a le spune că El nu-i străin Vechiului Testament, nici Dumnezeului vestit în el; nu scapă nici un prilej de a le spune că patimile Sale înseamnă mîntuirea lumii şi că tot ce se întîmpla acum a fost propovăduit de profeţi cu mult înainte. Le spune ucenicilor toate aceste lucruri, ca să-i facă să aibă încredere puternică şi în împlinirea spuselor pline de bucurie. Hristos ne mai arată totodată şi nouă ce fel de oameni erau ucenicii înainte de răstignire şi ce fel de oameni au ajuns după răstignire. în timpul răstignirii nici n-au putut să stea lîngă El; dar după moartea Lui au ajuns puternici, mai tari ca diamantul. Şi fuga şi frica ucenicilor este o dovadă a morţii lui Hristos. Dacă unii au neruşinarea să spună că Hristos n-a fost răstignit, după ce a spus şi a făcut atîtea, în ce fărădelegi n-ar fi căzut dacă nu s-ar fi întîmplat nimic din acestea? Pentru aceea, dar, Hristos întăreşte cuvîntul despre moartea Sa nu numai prin patimile Sale, ci şi prin cele petrecute în sufletele ucenicilor Săi şi prin sfintele taine, ca prin toate să-i ruşineze pe cei ce bolesc de boala lui Marcion. Pentru asta şi îngăduie ca verhov-nicul să se lepede de El. Că, într-adevăr, dacă Hristos n-a fost legat şi nici n-a fost răstignit, de unde frica lui Petru şi a celorlalţi ucenici?

SFÎNTUL IOAN GURA DE AUR

Dar Domnul nu i-a lăsat să rămînă întristaţi, ci le-a spus: ,J)ar după ce voi învia, voi merge mai înainte de voi în Galileea"72.

Hristos nu S-a arătat îndată din cer, nici n-a plecat într-o ţară îndepărtată, ci a rămas în neamul Său în care a şi fost răstignit, aproape în aceleaşi locuri, ca şi prin aceasta să încredinţeze pe ucenici că şi Cel răstignit şi Cel înviat este una şi aceeaşi persoană; ca să-i mîngîie şi mai mult pe întristaţii Lui ucenici. De aceea â şi spus: ,Jn Galileea73, ca să scăpaţi acolo de frica iudeilor", ca să creadă în Cel Ce le grăise. De aceea S-a şi arătat lor în Galileea. ,J)ar Petru, răspunzînd, a zis: „Chiar dacă toţi se vor sminti întru Tine, eu niciodată nu mă voi sminti"14.

III Ce spui, Petre? Profetul a spus că se vor risipi oile, Hristos a întărit cele spuse şi tu spui: „Nu!" Nu-ţi sînt de ajuns cuvintele dinainte, princare Hristos ţi-a !2. Matei 2(i, 32. 13. Matei 28, 16-17. I I . Matei 2(i, 33.

închis gura, atunci cînd ai spus: ,JMilostiv fii Ţie, Doamne/"11.

Nu, lui Petru nu i-au fost de ajuns. Şi de aceea Domnul îl lasă să cadă, pentru ca să-1 înveţe şi prin aceasta să asculte totdeauna de ce spune Hristos şi să ajungă la încredinţarea că este mai vrednică de credinţă hotărîrea lui Hristos decît propriul lui cuget. Ceilalţi ucenici, la rîndul lor, nu puţin au cîştigat de pe urma lepădării lui Petru; şi-au dat seama de slăbiciunea firii omeneşti şi de adevărul lui Dumnezeu. Cînd Hristos prezice ceva, nu trebuie să o faci pe deşteptul şi nici să te arăţi mai grozav decît majoritatea oamenilor, că spune Pavel: „ Vei avea laudă faţă de tine însutişi nu faţă de altul"12.

Petru ar fi trebuit să se roage şi să spună: „Ajută-ne, Doamne, ajută-ne nouă ca să nu ne despărţim de Tine!" Dar nu; el se încrede în sine şi spune: „Chiar dacă toţi se vor sminti întru Tine, eu niciodată". „Chiar dacă Te vor părăsi toţi, spune Petru, eu nu Te voi părăsi!"

A ajuns încetul cu încetul încrezut. Hristos deci voind să-1 smerească, a îngăduit să se lepede de El. Pentru că Petru nu L-a ascultat nici pe El, nici pe profet - că Domnul de aceea a adus mărturia profetului, ca să nu I se împotrivească nimeni - deci, pentru că Petru nu I-a ascultat cuvintele, îl învaţă cu faptele. Că pentru aceasta a îngăduit să se lepede, ca prin lepădarea de Hristos să se îndrepte, ascultă ce-i spune Domnul: Jar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta"13. A spus aceste cuvinte voind să-1 mustre cu asprime, ca să-i arate că păcatul lui este mai greu decît celelalte păcate şi că are nevoie de mai 11 Matei 16, 22.

12 Gal. 6, 4.

13 I.uea 22, 142.

OMILII LA MATKI

mult ajutor. Două păcate săvîrşise Petru prin spusele sale: unul, că se împotrivise cuvintelor Domnului; altul, că se credea mai mare decît ceilalţi ucenici; dar, mai bine spus, mai săvîrşise şi un al treilea, că şi-a atribuit lui totul. Pentru a-1 vindeca de aceste păcate, Hristos a îngăduit deci ca Petru să cadă. De aceea Hristos, lăsînd la o parte pe ceilalţi ucenici, Se adresează lui Petru şi-i spune: „Simone, Simone, iată satana a cerut ca să vă cearnă ca grîul"14, adică să vă tulbure, să vă zăpăcească, să vă ispitească; „dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta".

- Dar dacă a cerut să-i cearnă pe toţi, pentru ce Hristos n-a spus: „M-am rugat pentru toţi"?

- Negreşit pentru pricina pe care am spus-o mai înainte. Domnul i Se adresează numai lui Petru ca să-1 mustre şi să-i arate că păcatul lui era mai greu decît celelalte păcate.

- Dar pentru ce Hristos n-a spus: „Eu n-am îngăduit", ci: ,^i-am rugat"?

- Mergînd la patimă, Hristos foloseşte cuvinte smerite, ca să-Şi vădească firea Sa omenească. Cum ar fi avut nevoie să Se roage ca să întărească sufletul unui om care se clătina, El Care a zidit Biserica pe mărturisirea lui Petru şi aşa a întărit-o încît să nu fie biruită de mii şi mii de primejdii şi de morţi, El, Care a dat lui Petru cheile împărăţiei cerurilor şi l-a făcut domn peste o atît de mare putere, El, Care n-a avut nevoie de rugăciune pentru a-i da lui Petru acestea? Cînd i-a dat lui Petru puterea, Hristos n-a spus: „M-am rugat", ci a spus cu autoritate: „Voi zidi Biserica Mea şi-ţi voi da ţie cheile cerurilor".

- Dar pentru ce n-a grăit şi acum tot aşa?

- Şi pentru pricina pe care am spus-o şi pentru slăbiciunea ucenicilor. Că ei n-aveau despre Domnul părerea ce I se cuvenea.

- Dar cum s-a făcut că Petru s-a lepădat de Domnul cu toate că Domnul S-a rugat pentru el?

- Domnul nu S-a rugat ca să nu se lepede, ci ca să nu piară credinţa lui, ca să nu piară desăvîrşit. Acesta a fost un semn al purtării de grijă a Domnului pentru Petru. Frica a alungat totul din sufletul lui; frica lui a fost nemăsurată, pentru că Dumnezeu l-a lipsit cu totul de ajutorul Lui. Şi l-a lipsit cu totul pentru că era cu totul mare în sufletul lui păcatul îngâmfării şi al împotrivirii. Deci, ca să stîrpească din rădăcină aceste păcate, Hristos a lăsat ca Petru să fie cuprins de un mare zbucium sufletesc.

Că păcatele acestea erau adînc înfipte în sufletul lui Petru se vede de acolo că nu s-a mulţumit numai cu ce a spus mai înainte, împotrivin-du-se şi profetului şi lui Hristos, ci şi mai apoi, după ce Hristos i-a spus:

IX. I.uea 22, .11

SFINTUL IOAN GURA DE aur

>rAmin grăiesc ţie, câ în această noapte, înainte de a cînta cocoşul, te vei lepăda de trei ori de Mine"15, Petru a zis: „Chiar dacă ar trebui să mor împreună cu Tine, nu mă voi lepăda de Tine"16.

Evanghelistul Luca aminteşte că Hristos cu cît oprea mai mult, cu atît Petru se împotrivea mai tare17. Ce înseamnă asta, Petre? Cînd Domnul a spus: „Unul din voi Mă va vinde"18, te temeai să nu fii tu cumva -vânzătorul şi ai silit pe ucenicul pe care-1 iubea Iisus să-L întrebe19, deşi nu te ştiai cu nimic pe cuget, acum însă te împotriveşti cînd Hristos strigă şi vorbeşte destul de desluşit că „toţi vă veţi sminti"? Şi nu te împotriveşti numai o dată, ci chiar de două ori şi de mai multe ori. Tot aşa spune şi Luca.

- Dar din ce pricină a făcut Petru lucrul acesta?

- Din dragostea lui mare, din marea lui bucurie de a fi cu Hristos. Cînd Petru s-a văzut scăpat din neliniştea din timpul vînzârii, cînd a văzut cine era vînzătorul, a căpătat curaj, a grăit şi s-a socotit mai mare şi mai tare decît ceilalţi ucenici, zicînd: „Chiar dacă toţi se vor sminti, eu nu mă voi sminti". Cuvintele acestea sînt cuvinte de om ambiţios. De altfel chiar în timpul cinei apostolii se întrebau cine este mai mare între ei20. Atît de mult îi tulbura păcatul acesta. Da, Hristos l-a împiedicat pe Petru să fie ambiţios, dar nici într-un caz nu l-a împins să se lepede de El - Doamne fereşte! -, ci l-a lăsat lipsit de ajutorul Lui şi i-a vădit firea lui omenească. Uită-te însă cît de smerit este mai tîrziu! După înviere, cînd Petru a întrebat: ,JDar cu acesta ce va fi?"21, Hristos i-a închis gura şi Petru n-a mai îndrăznit să I se împotrivească aşa cum a făcut acum, ci a tăcut. Iarăşi la înălţarea Domnului, cînd a auzit: „Nu este vouă a şti anii sau vremurile"22, Petru tace din nou şi nu I se împotriveşte. Mai tîrziu, cînd era pe acoperiş, cînd a văzut pînza şi a auzit vocea spunîndu-i: „Ceea ce Dumnezeu a curăţit, tu nu spurca", Petru stă liniştit şi nu cere lămuriri, deşi nu ştia bine ce înţeles au cuvintele acelea.

IV Toate acele păcate - îngîmfarea, duhul de împotrivire şi ambiţia -au lucrat căderea lui Petru. înainte de cădere îşi atribuia luişi totul şi zicea: „Chiar de se vor sminti toţi, eu nu mă voi sminti"; şi: „Chiar de ar trebui să mor, eu nu mă voi lepăda de Tine", cînd ar fi trebuit să spună: „Dacă mă voi bucura de ajutorul

15 16 17 18 19

Matei 26, 34.

Matei 26, 35.

Luca 22, 34.

Matei 26, 21. han 13, 22-24.

20 Luca 22, 24.

21 Ioan 21, 21.

22 Fapte 1, 7.

SFINTUL IOAN GURA DE aur

Tău". Mai tîrziu nu mai grăieşte aşa, ci cu totul dimpotrivă: „Ce vă uitaţi la noi, ca şi cum cu puterea sau cu evlavia noastră l-am făcut pe acesta să umble?"23 Din toate aceste fapte scoatem o mare învăţătură: strădania omului nu e îndestulătoare, dacă omul nu se bucură de ajutorul cel de sus; şi iarăşi: nu cîştigăm nimic de pe urma ajutorului de sus dacă nu ne străduim. Şi una şi alta o arată Iuda şi Petru. Iuda s-a bucurat de mult ajutor, dar nu i-a folosit, pentru că n-a voit şi nici nu şi-a adus partea lui de strădanie; Petru s-a străduit, dar a căzut, pentru că nu s-a bucurat de nici un ajutor de sus. Din acestea două se împleteşte virtutea: din ajutorul cel de sus şi din strădania noastră. De aceea, vă rog, nici să nu dormiţi, lăsînd totul pe seama lui Dumnezeu, dar nici, străduindu-vă şi muncind, să socotiţi că toate faptele voastre se datoresc numai ostenelilor voastre. Dumnezeu nu vrea să fim nepăsători; de aceea nu face El totul; dar nici nu vrea să fim îngâmfaţi; de aceea n-a lăsat totul în puterea noastră, ci, înlăturând ce este vătămător şi dintr-o 27.

Fapte 10, 15.

parte şi din alta, ne-a lăsat ce ne este de folos. Aceasta este pricina că a lăsat pe verhovnicul apostolilor să cadă, smerindu-1; şi aşa l-a îmboldit spre mai mare dragoste. „Că celui ce i s-a iertat mai mult, va iubi mai mult"2'1.

2K. Fapte. M , 12.

890

SKlNTUL IOAN GURA DE AUR

Să ne supunem24, dar, totdeauna lui Dumnezeu şi să nu ne împotrivim Lui, chiar dacă par cuvintele lui Dumnezeu potrivnice judecăţii şi vederilor noastre; să punem cuvîntul Lui mai presus de judecăţile şi vederile noastre. Aşa să facem şi cînd ne împărtăşim cu sfintele taine. Să nu ne uităm numai la materia ce ne stă înaintea ochilor, ci să avem în minte permanent cuvintele Domnului. Cuvîntul Lui nu înşală niciodată, pe cînd simţurile ne înşală uşor. Cuvîntul Lui n-a fost niciodată dezminţit, pe cînd simţurile noastre de foarte multe ori greşesc. Cînd cuvîntul Lui spune: >rAcesta este trupul Meu", să ascultăm şi să credem şi să vedem trupul Lui cu ochii sufletului. Hristos nu ne-a dat nouă ceva material, ci, în lucrurile materiale, toate sînt duhovniceşti. Tot aşa şi cu taina botezului; botezul se face printr-un lucru material - apa -, dar se săvîrşeşte ceva duhovnicesc naşterea şi reînnoirea. Dacă ai fi fost fără de trup, ţi-ar fi dat daruri netrupeşti; dar pentru că sufletul este împletit cu trupul, ţi-a dat cele spirituale în cele materiale.

Cîţi oameni nu spun azi: „Aş fi voit să-I văd chipul Lui, statura Lui, încălţămintea Lui!" Iată îl vezi, te atingi de El, îl mănînci! Doreşti să-I vezi hainele Lui? Dar El Se dă pe El însuşi ţie nu numai să-L vezi, ci chiar să te atingi de El, să-L mănînci, să-L primeşti înăuntrul tău. Nimeni să nu se apropie cu scîrbă, nimeni să nu se apropie cu paşi şovăitori. Toţi să fim înflăcăraţi, toţi să fim cu sufletele clocotitoare, toti să fim cu minţile treze. Dacă iudeii 7

i

»

mîncau cu zel pastele stînd în picioare, cu încălţămintea în picioare şi cu toiegele în mîini, cu mult mai mult noi trebuie să fim veghetori. Ei trebuiau să meargă în Palestina; tu însă trebuie să mergi în cer.

V De aceea trebuie să fim totdeauna veghetori. Nu e mică pedeapsa pentru cei ce se împărtăşesc cu nevrednicie. Adu-ţi aminte cît te-ai revoltat împotriva vînzătorului, împotriva răstignitorilor. Caută, dar, să nu te facişi tu vinovat de 2 9 . Luca 7,

47.

trupul şi sîngele lui Hristos! Iudeii au junghiat prea sfintul trup, dar tu îl primeşti într-un suflet murdar, după ce ai primit atîtea binefaceri. Domnul nu S-a mulţumit numai să Se facă om, să fie pălmuit şi junghiat, ci să Se şi unească cu noi; ne-a făcut trup al Lui nu numai prin credinţă, ci chiar în realitate. Decît cine trebuie să fie mai curat cel ce se împărtăşeşte cu această jertfă? Nu trebuie să fie, oare, mai curată decît raza soarelui mîna celui care taie acest trup, gura care se umple de focul cel duhovnicesc, limba care se înroşeşte cu sîngele cel prea înfricoşător?

Gîndeşte-te la cinstea cu care ai fost cinstit! Gîndeşte-te la ce fel de masă iei parte! Ne hrănim şi ne unim cu Acela de Care îngerii se cutremură văzîndu-L, pe Care nici nu îndrăznesc să-L privească fără frică din pricina străfulgerării Lui; 24 I)c aici începe partea morală:

Despre împărtăşirea cu Sfintele Taine şi despre preoţi. Şi acum fu ni Sfintele lame Hristos actualizează masa de la Cina cea de Taină. Tot aici şi despre preoţii care cunosc pihalcle cuiva şi nu-I opresc de a se împărtăşi; din mîinile lor se va cere sîngele lui Hristos.

891

SKlNTUL IOAN GURA DE AUR

ajungem trup şi sînge al lui Hristos. „Cine va grăi puterile Domnului? Cine va face auzite toate laudele Lui?" 25 Care păstor hrăneşte oile sale cu mădularele lui? Dar pentru ce vorbesc de păstor? Sînt mame care, după ce au născut, dau de multe ori pe copiii lor să fie hrăniţi de alte mame. Hristos însă n-a îndurat lucrul acesta, ci însuşi ne hrăneşte cu propriul Lui sînge şi prin toate Se uneşte strîns cu noi. Uită-te, te rog, S-a născut din fiinţa noastră!

- Dar aceasta n-are legătură cu toţi oamenii.

- Are totuşi legătură cu toţi oamenii. Dacă Dumnezeu a venit la firea noastră, atunci negreşit a venit la toţi oamenii; iar dacă a venit la toţi oamenii, atunci a venit şi la fiecare.

- Dar atunci cum se face că n-au cules toti folosul venirii lui Hristos?

- De aceasta nu-i de vină El, Care a luat pentru toţi fire omenească, ci cei care n-au voit. Prin Sfintele Taine ale Sfintei Euharistii El Se uneşte cu fiecare din credincioşi; pe cei pe care i-a născut îi hrăneşte cu trupul Lui; nu-i dă altuia să-i hrănescă, ca să te convingi iarăşi, şi prin aceasta, că a luat trupul tău.

Aşadar să nu ne trîndăvim de vreme ce sîntem învredniciţi de o atît de mare dragoste şi cinste. Nu vedeţi pe copii cu cîtă grabă se îndreaptă spre sînul mamei lor, cu cîtă rîvnă îşi înfig buzele în sîn? Tot cu atîta grabă să ne apropiem şi noi de masa aceasta, de sînul potirului cel duhovnicesc; dar, mai bine spus, să sugem harul Duhului cu mai multă rîvnă decît copiii de lapte. O singură durere să simţim, aceea de a nu ne împărtăşi cu această hrană. Tainele din faţa noastră nu sînt fapte ale puterii omeneşti. Domnul, Care le-a săvîrşit atunci la cina aceea, Acelaşi le săvîrşeşte şi pe acestea acum. Noi preoţii nu sîntem decît slujitorii; El este Cel ce le sfinţeşte şi le preface. Nici un Iuda să nu fie aici! Nici un iubitor de argint! Dacă nu eşti ucenic, pleacă! Masa aceasta nu-i primeşte pe unii ca aceştia. „Cu ucenicii Mei vreau să fac Pastele!"26 a spus Domnul. Masa aceasta este masa aceea de la Cina cea de Taină, întru nimic mai prejos. N-a făcut-o pe aceea Hristos, iar pe aceasta un om. Nu, ci şi pe aceasta tot El. Acesta este foişorul acela unde era El cu ucenicii Lui atunci27. De acolo a plecat la Muntele Măslinilor28. Să plecăm şi noi de aici spre mîinile săracilor. Munte al Măslinilor este locul unde sînt săracii. Mulţimea de săraci sînt măslini sădiţi în casa lui Dumnezeu, care picură untdelemnul de care avem nevoie dincolo, pe tărîmul celălalt, untdelemnul pe care l-au avut cele cinci fecioare înţelepte, pe cînd celelalte fecioare, pentru că nu l-au luat de aici, au pierit29. Acest untdelemn să-1 luăm cînd intrăm aici în biserică, ca să întîmpinăm pe Mire cu candelele aprinse.

Acest untdelemn să-1 luăm şi cînd ieşim de aici. Nici un om cu inimă de piatră să nu se apropie de sfintele taine, nici unul care-i crud şi nemilos, nici unul care-i cu totul necurat. :u. i's. io.r), 2.

26 Matei 26, 18.

27 Luca 22, 12.

28 Matei 26, 30.

3.r). Mutei 25, 1-13.

892

SKlNTUL IOAN GURA DE AUR

VI Cuvintele acestea vi le spun şi vouă care vă împărtăşiţi şi vouă celor ce împărtăşiţi. Este de neapărată trebuinţă să vi se spună şi vouă, ca să împărţiţi aceste daruri cu multă băgare de seamă. Nu mică vă va fi osîndă dacă îngăduiţi să se împărtăşească de la această masă cineva pe care-1 ştiţi cu vreun păcat. Sîngele lui Hristos din mîinile voastre se va cere. De-ar fi general, de-ar fi mare dregător, de-ar fi chiar cel cu diadema pe cap, opreşte-1 dacă se apropie cu nevrednicie! Tu ai mai multă putere decît el. Dacă ţi s-ar fi încredinţat să ai grijă de curăţenia apei unui izvor din care bea o turmă şi ai vedea că vine la apă o oaie plină toată de noroi la gură, n-ai lăsa-o să se aplece să bea, ca să nu tulbure izvorul; aici însă nu ţi s-a încredinţat izvorul unei ape, ci izvorul sînge-lui şi al Duhului. Şi cînd îi vezi pe unii că se apropie, deşi au păcate mai murdare decît pămîntul şi noroiul, nu te revolţi şi nu-i opreşti? Ce iertare mai poţi avea? Pentru aceasta v-a cinstit Dumnezeu pe voi, preoţilor, cu această cinste, ca să-i deosebiţi pe unii de alţii.

Aceasta e vrednicia voastră; aceasta-i trăinicia voastră, aceasta-i toată cununa voastră, nu ca să umblaţi într-o haină albă şi strălucitoare.

- Dar de unde ştiu eu pe cutare şi pe cutare?

- Nu vorbesc de cei pe care nu-i cunoşti, ci de cei pe care-i cunoşti. Vrei săţi spun ceva mai înfricoşător? Nu e atît de mare grozăvia să fie aici cei îndrăciţi, cît de mare grozăvie e să fie aici aceia despre care Pavel

OMILII LA MATKI

spunea că au călcat în picioare pe Hristos, că au socotit ceva de rînd sîngele Testamentului şi au batjocorit harul Duhului30'. Cel care păcătuieşte şi se apropie de sfintele taine este mai rău decît un îndrăcit, îndrăciţii, pentru că sînt stăpîniţi de demoni, nu sînt pedepsiţi; aceştia însă pentru că se apropie cu nevrednicie sînt daţi osîndei veşnice. Aşadar nu numai pe aceştia să-i alungăm, ci pe toţi pe care-i vedem că se apropie cu nevrednicie. Nimeni să nu se împărtăşească, dacă nu-i ucenic! Nici un Iuda să nu se împărtăşescă, ca să nu păţească ce-a păţit Iuda.

Trup al lui Hristos este şi mulţimea aceasta. Vezi, dar, ca tu, care împărtăşeşti cu sfintele taine, să nu mînii pe Stăpîn dacă nu cureţi trupul acesta! Vezi să nu-i dai sabie în loc de hrană! Dacă un om nevrednic vine din neştiinţă să se împărtăşească, opreşte-1, nu te teme! Teme-te de Dumnezeu, nu de om! Dacă te temi de om, vei fi dispreţuit de om. Dar dacă te temi de Dumnezeu, vei fi respectat şi de om. Dacă nu îndrăzneşti să opreşti de la sfînta împărtăşanie pe unul nevrednic, adu-1 la mine. Nu-i voi îngădui o astfel de îndrăzneală. Mai degrabă mă voi despărţi de suflet decît să împărtăşesc cu sîngele Stăpînului pe un nevrednic; mai degrabă îmi voi răspîndi sîngele meu decît să împărtăşesc cu sîngele acesta atît de înfricoşător pe unul care nu merită. Nu ai nici o vină dacă nu cunoşti pe cel nevrednic, deşi l-ai cercetat cu de-amănuntul. Cele ce ţi le-am spus, le-am spus de cei pe care-i cunoşti. Dacă vom îndrepta pe cei pe care-i cunoaştem, Dumnezeu ni-i va face cunoscuţi repede şi pe cei pe care nu-i cunoaştem. Dar dacă îngăduim să se împărtăşească cei pe care-i cunoaştem că sînt păcătoşi, pentru ce să ne mai facă Dumnezeu cunoscuţi pe cei pe care nu-i cunoaştem? Nu spun cuvintele acestea ca să oprim de la împărtăşire pe oameni, nici ca să-i alungăm din biserică, ci ca să-i aducem la Sfînta împărtăşire după ce s-au îndreptat, ca să ne dăm silinţa să-i îndreptăm. Aşa vom face îndurător şi pe Dumnezeu. Vom găsi mulţi oameni care să se împărtăşească cu vrednicie şi vom primi şi mare răsplată şi pentru rîvna noastră şi pentru grija ce o purtăm de alţii, pe care facă Dumnezeu ca noi toţi să o dobîndim, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava în vecii vecilor, Amin.

36. Evr. 10, 29.

OMILIA LXXXIII

„Atunci a mers Iisus împreună cu ei la locul ce se numeşte Ghetsimani şi a zis ucenicilor: „Şedeţi aici pînă ce voi merge să Mă rog acolo". Şi luînd pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zevedeu, a început a Se întrista şi a Se mîhni şi le-a zis lor: „întristat este sufletul Meu pînă la moarte. Rămîneţi aici şi privegheaţi împreună cu Mine"31 I Pentru că aceşti ucenici erau nedespărţiţi de Hristos, Hristos i-a luat cu El şi le-a spus: ,JRămîneţi aici pînă ce voi merge să Mă rog". Că Hristos avea obiceiul să Se roage singur, fără ei. A făcut aceasta ca să ne înveţe să ne rugăm în linişte şi înconjuraţi de multă tăcere. Şi i-a luat pe cei trei şi le-a spus: „întristat este sufletul Meu pînă la moarte".

- Dar pentru ce nu i-a luat pe toţi?

- N-a luat pe toţi ucenicii, ca ucenicii să nu-şi piardă curajul, ci pe aceştia, care fuseseră privitorii slavei Lui32. Dar şi pe aceştia i-a lăsat departe de El. „Şi mergînd puţin, S-a rugat zicînd: „Părinte, dacă este cu putinţă, să treacă de la Mine paharul acesta; dar nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu ". Şi a venit la ei şi i-a găsit dormind; şi a zis lui Petru: >rAşa, n-aţi putut veghea un ceas cu Mine? Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită; că duhul este osîrduitor, iar trupul neputincios"33 Nu fără pricină S-a adresat numai lui Petru, deşi dormeau şi ceilalţi doi, ci a vrut să-1 mustre şi cu acest prilej pentru pricina de care am vorbit mai înainte.

Apoi, pentru că şi ceilalţi spuseseră acelaşi lucru - că spune evanghelistul: „Cînd Petru a zis: „Chiar de-ar fi să mor împreună cu Tine, eu nu mă voi lepăda de Tine", au spus la fel şi toţi ucenicii"34 -, deci pentru că spuseseră şi ceilalţi ucenici acelaşi lucru, Hristos le-a grăit tuturor, pentru a vădi slăbiciunea lor. Că ei, care spuseseră câ voiesc sâ moară împreună cu El, n-au putut atunci să privegheze, nici să se întristeze cu El cînd era întristat, ci i-a biruit somnul.

Hristos S-a rugat cu stăruinţă, ca să nu pară că rugăciunea Lui e o făţărie.

Sudoarea Ii curgea din aceeaşi pricină, dar şi pentru ca să nu spună ereticii că agonia sufletului Său era prefăcătorie. Din pricina aceasta sudoarea Lui, ca picăturile de sînge35; din pricina aceasta s-a arătat un înger întărindu-L36; din 31 Matei 26, 36-38.

32 Matei 17, 1-8.

33 Matei 26, 39-41.

34 Matei 26, 35. />. Luca 22, 44. (i. Luca 22, 43.

OMILII LA MATKI

pricina aceasta, atîtea nenumărate dovezi de frică, ca să nu spună nimeni că sînt plăsmuite cuvintele Evangheliei. Din pricina aceasta şi rugăciunea Lui stăruitoare. Prin cuvintele: ,J)acă e cu putinţă să treacă" & arătat firea Lui omenească, iar prin cuvintele: „Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu" a arătat virtutea şi înţelepciunea Lui, învăţîndu-ne să urmăm lui Dumnezeu, chiar cînd firea noastră ne trage în altă parte.

Dar pentru că nu era de ajuns pentru oamenii fără de minte să le arate numai faţa plină de tristeţe, Hristos a adăugat şi cuvintele. Şi iarăşi, pentru că nu le erau de ajuns numai cuvintele, au trebuit şi faptele; şi a unit cuvintele cu faptele, ca şi cei mai cîrtitori oameni să creadă că a fost om şi a murit. Dacă, după ce a făcut toate acestea, mai sînt încă unii care nu cred că a fost om cu adevărat, cu mult mai mult n-ar fi crezut de n-ar fi fost acestea.

Vezi cu cîte dovezi arată adevărul întrupării Sale? Cu cele ce rosteşte, cu cele ce pătimeşte.

Apoi vine la Petru şi-i spune: )rAşa, n-ai putut veghea un ceas cu Mine?"Toţi dormeau, dar îl mustră pe Petru, ca să-i aducă aminte de cuvintele pe care le rostise mai înainte. Cuvintele „cu Mine"mi sînt puse fără rost, ci ca şi cum i-ar fi spus: „N-ai putut să priveghezi cu Mine, şi ai spus că-ţi vei pune sufletul pentru Mine?" Şi celelalte cuvinte tot acelaşi lucru îl arată, că spune: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită".

Vezi cum îi învaţă din nou să nu fie îngîmfaţi, ci să fie cu inima zdrobită, să fie smeriţi şi să lase totul pe seama lui Dumnezeu?

Hristos Se adresează cînd lui Petru, cînd tuturor ucenicilor. Lui Petru îi spune: „Simone, Simone, a cerut satana să vă cearnă, dar Eu M-am rugat pentru tine"37; iar tuturor celorlalţi: ,Jiugaţi-vă să nu cădeţi în ispită"38. Cu orice prilej le taie îngîmfarea şi-i face gata de luptă. Apoi, ca să nu pară cuvîntul Său împovărător, le spune: „Că duhul este osîrdui-

37Luca 22, H I H2.

K. Luca 22, 10.

SFINTUL IOAN GURĂ DE AUR

940

tor, iar trupul neputincios". „Chiar dacă ai vrea să dispreţuieşti moartea, spune Hristos, nu vei putea, atîta vreme cît Dumnezeu nu-ţi întinde mînă de ajutor; că trupul trage în jos mintea". „Şi iarăşi S-a rugat la fel zicînd: „Părinte, dacă nu poate trece acest pahar de la Mine, ca să nu-l beau, facă-se voia Ta!"39 Prin aceste cuvinte arată că voinţa lui Hristos este una cu voinţa lui Dumnezeu şi că trebuie să urmăm totdeauna voinţa lui Dumnezeu şi pe aceasta so căutăm. „Şi venind i-a găsit dormind"40.

Era şi noaptea tîrziu, dar şi ochii ucenicilor erau îngreuiaţi de tristeţe. »

Şi S-a dus a treia oară şi a rostit iarăşi aceleaşi cuvinte, întărind că a fost om.

Cînd Scriptura arată că un lucru s-a săvîrşit de două şi de trei ori înseamnă că acel lucru este mai presus de orice îndoială. De pildă Iosif îl întreabă pe Faron: „De două ori ai avut visul acesta?Ei bine, s-a făcut asta pentru adevăr şi pentru ca să fii încredinţat că se va întîmplă cu adevărat"41. De aceea şi Hristos a rostit aceleaşi cuvinte o dată şi de două ori şi de trei ori, pentru a ne încredinţa că a fost om cu adevărat.

- Dar pentru ce a venit a doua oară la ucenici?

- Ca să-i mustre; dar ei erau atît de prinşi de tristeţe încît nici n-au simţit venirea Lui. Şi nu i-a mai mustrat, ci S-a depărtat puţin. Prin aceasta a arătat cît de mare era slăbiciunea lor, că n-au putut să prive-gheze, deşi fuseseră ţinuţi de rău.

Nu-i mai trezeşte, nici nu-i mai ceartă, ca să nu le rănească şi mai mult sufletul, ci Se duce de la ei şi Se roagă. Apoi Se întoarce şi le spune: „Dormiţi de acum şi odihniţi-vâ!"42 Şi ar fi trebuit ca atunci să privegheze ucenicii! Hristos însă le arată că ei nu vor suferi nici vederea chinurilor Lui, ci vor fugi şi vor sta departe de agonia Sa. Le mai arată că nu are nevoie de ajutorul lor şi că trebuie să fie dat negreşit în mîinile păcătoşilor. ,J)ormiţi de acum şi odihniţi-vâ, le spune El. Iată s-a apropiat ceasul şi Fiul Omului Se dă în mîinile păcătoşilor"43.

Arată iarăşi că fapta aceasta intră în rînduială mîntuirii lumii.

39Matei 26, 42.

40 Matei 26, 43.

41 Fac. 41, 32.

42 Matei 26, 45.

43 Matei 26, 45.

OMILII l.A MATKI

iHl

II Dar nu numai asta, ci le şi dă ucenicilor curaj, spunîndu-le: „în mîinile păcătoşilor", ca să le arate că uciderea Lui este opera răutăţii păcătoşilor, nu că ar fi vinovat de vreun păcat44. „Sculaţi-vă, să mergem de aici! Iată s-a apropiat cel ce Mă vinde!"

Hristos, prin tot ce face şi spune, îi învaţă pe ucenici că vînzarea şi moartea Lui nu se datorează nici neputinţei, nici silniciei, ci unei rânduieli mai presus de minte şi de cuvînt. Ştia mai dinainte că vînzătorul se apropie; şi nu numai că n-a fugit, ci a şi mers întru întîmpinarea lui. „Şi încă vorbind El, iată a venit Iuda, unul din cei doisprezece, şi cu el mulţime multă cu săbii şi beţe, de la arhiereii şi bătrînii poporului"45.

Frumoase unelte în mîinile preoţilor! Năvălesc asupra Lui cu săbii şi cu beţe!

Evanghelistul spune: „Şi cu ei Iuda, unul din cei doisprezece". Evanghelistul îl numeşte iarăşi: „unul din cei doisprezece" ş\ nu-i este ruşine să o spună.

Jar vînzătorul le dăduse semn, zicînd: „Pe Care-L voi săruta, Acela este, prindeţi-L"46 Vai, cîtă răutate a intrat în sufletul vînzătorului! Cu ce ochi se uita atunci la învăţător? Cu ce gură îl săruta? O, suflete ticălos! Ce-ai pus la cale? Ce-ai îndrăznit? Ce semn ai dat vînzării? „Pe Care-L voi săruta", a spus Iuda. Se bizuia pe bunătatea învăţătorului. Bunătatea Lui, care, mai mult decît orice, trebuia să-1 ruşineze şi să-1 lipsească de orice iertare că a vîndut pe Cel Ce era atît de bun!

- Dar pentru ce Iuda a spus că le va da semn?

- Pentru că de multe ori Domnul, fiind înconjurat de iudei, a trecut rintre ei fără să-L vadă. Şi s-ar fi putut întîmplă şi atunci aceasta dacă [ristos ar fi voit. Voind deci să-i arate lui Iuda lucrul acesta, Domnul a orbit atunci vederile celor ce veniseră, şi i-a întrebat: „Pe cine căutaţi?"47 Dar ei nu L-au cunoscut, deşi erau cu făclii şi cu lumini şi aveau pe Iuda cu ei. Iar cînd I-au răspuns: „Pe Iisus", El le-a spus: ,Jiu sînt Acela pe Care-L căutaţi"48. Apoi îl întreabă iarăşi pe Iuda.: „Prietene, pentru ce ai venit?"49 Atunci a îngăduit Hristos să fie prins, după ce Şi-a arătat puterea Sa. Evanghelistul Luca spune că, chiar în ceasul acesta al vînzării, Hristos căuta să-1 îndrepte pe Iuda, spunîndu-i: „Iuda, cu o sărutare vinzi pe Fiul Omului?" 50 „Nici chipul vînzării nu te ruşinează, ludo?" îi spune Domnul. Totuşi, pentru că nici aceasta nu l-a împiedicat pe vînzător, Hristos a primit să fie sărutat şi S-a dat lor de bună voie; şi au pus mîna pe El; şi L-au prins chiar în noaptea în care mîncaseră Pastele. Atît de mult clocoteau de mînie, atît erau de înverşunaţi; dar nimic n-ar fi putut dacă Hristos nu le îngăduia. Aceasta

g

44 45 46 47 48 49 50

Matei 26, 46.

Matei 26, 47.

Matei 26, 48.

Ioan 18, 4. han 18, 5.

Matei 26, 50.

I.uea 22, 18.

OMILII l.A MATKI

iHl

însă nu-1 scapă pe Iuda de osînda aceea de nesuferit, ci îl osîndeşte şi mai mult, pentru că a ajuns mai sălbatic decît o fiară, deşi avusese atîtea dovezi de puterea Lui, de blîndeţea şi de bunătatea Lui. Ştiind51, dar, aceasta, să fugim de lăcomie. Ea, da ea, l-a înnebunit atunci pe Iuda; ea îi face pe cei stăpîniţi de această patimă să ajungă pînă la cea mai cumplită cruzime şi neomenie. Cînd lăcomia îi face pe oameni să nu se mai gîndească la mîntuirea lor, cum se mai pot gîndi ei la mîntuirea altora? Şi atît de tiranică este patima aceasta încît biruie uneori chiar apriga dragoste trupescă. De aceea, mă cuprinde o amarnică ruşine cînd văd că pe mulţi oameni îi opreşte de la desfrîu dragostea de bani, dar nu vor să trăiască în cuminţenie şi curăţie de frica lui Hristos. Să fugim, dar, de această patimă! Nu voi înceta niciodată de a o spune.

Spune-mi, omule, pentru ce aduni aur? Pentru ce-ţi faci robia mai amară?

Pentru ce-ţi faci închisoarea mai împovărătoare? Pentru ce-ţi faci grija mai usturătoare? închipuie-ţi că-i al tău tot aurul din mine, că-i al tău tot aurul din palatele împărăteşti! Dacă ai avea toată grămada aceea de aur nu te-ai folosi de ea, ci numai ai păzi-o. Şi acum ai atîta aur şi nu te foloseşti de el, ci stai lîngă el ca lîngă nişte averi străine; dacă ai avea mai mult aur, tot aşa ai face, ba chiar cu mult mai mult. Aşa obişnuiesc zgîrciţii. Cu cît au mai mult aur cu atît îl cruţă mai mult.

- Da, aşa e; dar ştiu că-i al meu, că-1 stăpînesc.

- Stăpînirea este numai în mintea ta, nu în realitate, că nu te foloseşti de aurul tău.

- Vreau însă să ajung cu el temut de oameni!

- Da, ai să ajungi mai degrabă pradă şi bogaţilor şi săracilor şi hoţilor şi bîrfitorilor şi slugilor; într-un cuvînt tuturor celor ce voiesc să-ţi întindă curse.

Dacă vrei să fii temut de oameni, taie părţile tale slabe de unde te pot apuca şi întrista toţi cei ce vor să-ţi ia aurul. Sau n-ai auzit proverbul care spune că pe cel sărac şi gol nu-1 pot dezbrăca de-ar năvăli asupra lui o sută? Sărăcia îi este cel mai mare apărător pe care nici împăratul n-o poate învinge, nici supune.

III Toţi de-a valma îl supără pe iubitorul de argint. Dar pentru ce vorbesc de oameni, cînd şi moliile şi viermii luptă împotriva lui? Dar pentru

2 I. De aici începe partea morală: împotriva iubitorilor de argint şi lacomilor. Cu cît adună mai mult cu atit mai mult suferă.

OMILII LA MATKI

043

ce vorbesc de molii? Chiar de nu l-ar supăra nimeni, e de ajuns numai timpul ca să-i facă cea mai mare pagubă unuia ca acesta. Te întreb: care-i plăcerea bogăţiei? Eu văd numai neplăceri. Spune-mi tu: Care-i plăcerea?

- Dar care-s neplăcerile?

- Iată-le! Grijile, uneltirile, duşmănia, ura, teama, setea necontenită şi chinul nesfîrşit. După cum îndrăgostitul îndură cel mai mare chin cînd strînge în braţe iubita, dar nu-şi poate îndeplini pofta, tot aşa şi cu bogatul. Are bogăţie, stă alături de ea, dar nu-şi poate împlini toată pofta, ci se întîmplă aşa cum a spus un bărbat înţelept: „Capofta eunucului de a strica fecioria unei fete!"22; şi: „Ca un eunuc care îmbrăţişează o fecioară şi suspină"23. Aşa păţesc toţi bogaţii. Cine poate vorbi de toate celelalte neplăceri? Este urît de toţi: de slugi, de cei ce muncesc pămîntul, de vecini, de cei ce se ocupă cu treburile statului, de cei nedreptăţiţi de el, de cei cărora nu le-a făcut nici un rău; şi mai mult decît toţi, de soţie şi de copii; că zgîrcitul nu-şi hrăneşte copiii ca pe nişte oameni liberi, ci mai rău decît ca pe nişte prinşi de război şi ca pe robii cumpăraţi din piaţă. Zgîrcitul îşi pricinuieşte luişi prilejuri de mînie, de supărare, de furie, de batjocură. Este bătaia obştească de joc a tuturora.

Acestea-s neplăcerile bogăţiei; şi poate chiar mai multe decît acestea. N-ai putea niciodată să le zugrăveşti pe toate cu cuvîntul, ci numai viaţa de toate zilele le poate înfăţişa. Spune-mi, care-i plăcerea ce ţi-o dă bogăţia?

- Mă văd bogat şi mă socotesc bogat! mi se poate răspunde.

- Este, oare, o plăcere să te socoteşti bogat? Bogăţia nu-i decît un nume care pricinuieşte cea mai mare invidie. Şi nu-i numai un nume, ci şi un nume lipsit de conţinut.

- Dar bogatul se bucură la gîndul că e bogat.

- Se bucură de acelea de care ar trebui să se întristeze.

- Să se întristeze? Pentru ce?

- Pentru că bucuria aceasta a lui îl face să nu mai fie bun de nimic, îl face fricos şi laş; şi cînd pleacă în călătorie şi cînd se găseşte în faţa morţii. Bogatul socoteşte moartea o îndoită nenorocire, pentru că iubeşte banii mai mult decît lumina zilei. Pe unul ca acesta nici cerul nu-1 desfată, că nu-i aduce aur; nici soarele, că nu-i sloboade raze de aur.

- Dar sînt unii bogaţi care se bucură de averile lor. Petrec, mănîncă, se îmbată, trăiesc în lux.

- Vorbindu-mi de aceştia îmi vorbeşti de nişte bogaţi mai răi decît zgîrciţii.

Că ei mai cu seamă, sînt cei care nu se bucură de avuţiile lor. Zgîrcitul se abţine de la celelalte păcate şi e înlănţuit numai de o singură dragoste, dragostea de bani; aceştia însă sînt mai răi decît zgîrciţii; că în afară de păcatele de care mi-ai vorbit, mai atrag asupra lor o mulţime de stăpîni cumpliţi şi slujesc în fiecare zi, ca unor tirani amarnici, stomacului, plăcerilor trupeşti, beţiei şi celorlalte patimi desfrînate; întreţin curtezane, întind mese luxoase, găsesc plăceri în tovărăşiile cu paraziţii şi linguşitorii, se dedau la amoruri împotriva firii, îmbolnăvin-du-şi de pe urma lor şi trupul şi sufletul cu mii şi mii de boli. Nu-şi cheltuiesc averile pe lucruri de folos, ci spre stricarea trupului şi odată cu el şi spre stricarea sufletului.

Fac la fel ca unul care, împodobindu-şi trupul, ar socoti că-şi cheltuieşte averea pe lucruri de folos. Prin urmare numai acela gustă plăcerile bogăţiei, numai acela 22. ln( Sir. 20, 3. '23.

In{. Sir. 30, 20.

043

OMILII LA MATKI

este stăpîn pe averile lui, care întrebuinţează averile pe ceea ce trebuie; ceilalţi sînt robii şi prizonierii avuţiilor lor; îşi măresc patimile trupului şi bolile sufletului. Cum poate fi plăcere şi desfătare acolo unde-i împresurare de duşmani şi război, unde-i furtună mai cumplită ca furtuna mării? Dacă bogăţia dă peste un prost, apoi îl prosteşte şi mai mult; dacă dă peste un desfrînat, apoi îl face şi mai desfrînat.

- Dar ce folos are săracul de pe urma priceperii lui?

- Poate că n-o ştii! Nici orbul nu ştie care-i folosul luminii. Ascultă pe Solomon, care spune: „Pe cît este deosebirea între întuneric şi lumină, pe atît este mai presus înţeleptul de nebun"52. Cum să-1 învăţăm pe cel din întuneric? Că întuneric este dragostea de avuţii şi nu lasă să se vadă cum sînt ele în realitate, ci le arată altfel. După cum cel care este în întuneric socoteşte o nimica vasele de aur, pietrele preţioase sau hainele de purpură, pentru că nu vede frumuseţea lor, tot aşa şi cel stăpînit de iubirea de argint nu vede cum trebuie frumuseţile celor ce merită să fie dorite. împrăştie, te rog, întunericul pricinuit de patima aceasta şi vei vedea ce sînt avuţiile! Nicăieri nu se vede aceasta aşa de bine ca în sărăcie; nicăieri nu se vădesc bogăţiile a fi o nimica, ca în filozofie!

IV O, oameni nebuni, care blestemaţi pe săraci şi spuneţi că sărăcia face de ruşine şi viaţa oamenilor şi casele lor! Din pricina aceasta amestecaţi totul pe lume. Spune-mi, care e ruşinea casei unui sărac? Că nu are pat de fildeş, că nu are vase de argint? Că toate lucruruile din casa lui sînt de lut şi de lemn? Dar tocmai aceasta dă unei case cea mai mare slavă şi strălucire. Cînd nu te ocupi de cele lumeşti poţi să-ţi întrebuinţezi timpul cu grija de suflet. Cînd vezi că te îngrijeşti numai de cele lumeşti, ruşinează-te de marea ta necuviinţă. Şi mai ales casele bogaţilor sînt lipsite de cuviinţă. Poate fi, oare, o mai mare necuviinţă decît aceea de a îmbrăca lemnele cu covoare, de a fereca paturile cu argint ca la teatru şi ca pe scenă? Care casă seamănă mai mult cu scena şi cu cele de pe scenă? Casa bogatului sau casa săracului? Nu-i aşa că a bogatului? Deci ea este plină de necuviinţă. Care casă seamănă cu casa lui Pavel, cu a lui Avraam? Nu-i aşa că a săracului? Deci ea este plină de podoabe şi de bună-cuviinţă. Şi ca să cunoşti că mai cu seamă aceasta este podoaba unei case, mergi în casa lui Zaheu şi află cum şi-a împodobit el casa cînd Hristos a vrut să intre în ea! Zaheu n-a alergat la vecini ca să ceară scaune şi paturi de fildeş, nici n-a scos din lăzi covoare ţesute în Lacedemonia, ci şi-a împodobit casa cu podoaba potrivită lui Hristos.

- Care-i podoaba aceasta?

- „ Voi da, spune el, jumătate din averile mele săracilor şi celui de la care am răpit îi voi întoarce împătrit!"25 Aşa să ne împodobim şi noi casele noastre, ca să intre şi în casa noastră Hristos. Acestea-s uşile cele bune; acestea-s covoarele cele frumoase; acestea se fac în ceruri; acolo se ţes. Unde sînt acestea;acolo este şi împăratul cerurilor. Dar dacă-ţi vei împodobi casa altfel, chemi pe diavol şi ceata lui. Du-te şi în casa lui Matei vameşul! Ce a făcut şi el? Mai întîi s-a împodobit pe el cu rîvnă, apoi a 52Kcl. 2, 13.

22. ln( Sir. 20, 3. '23.

In{. Sir. 30, 20.

OMILII LA MATKI

043

lăsat pe toate şi a urmat lui Hristos26. Tot aşa şi-a împodobit şi Cornelie casa: cu rugăciuni şi cu milostenii27. De aceea, pînă astăzi, casa lui străluceşte mai mult decît palatele împărăteşti. Urîţenia unei case nu se datorează mobilelor aşezate la voia întîmplării, nici patului nearanjat, nici pereţilor înnegriţi de fum, ci păcatelor celor ce locuiesc în casă. Hristos arată lucrul acesta prin aceea că nu Se ruşinează să intre într-o casă ca aceasta dacă în ea locuieşte un om virtuos; în cealaltă însă niciodată nu va intra, chiar de-ar avea acoperiş de aur. Deci casa care primeşte pe Stăpînul universului e mai strălucită decît palatele împărăteşti; cealaltă casă, cu acoperişurile de aur şi cu coloane, se aseamănă cu haznalele şi cu canalele, pentru că are în ea vasele diavolului.

N-am spus aceste cuvinte despre bogaţii care-şi cîştigă averile lor în mod cinstit şi le întrebuinţează cum trebuie, ci de bogaţii lacomi şi zgîr-ciţi. La aceştia nici o rîvnă, nici o grijă de cele de neapărată trebuinţă; singura lor grijă şi rîvnă este de a-şi umple pîntecele, de a se îmbăta şi de a săvîrşi alte necuviinţe la fel cu acestea; la ceilalţi, grija de a filozofa. De aceea Hristos n-a intrat niciodată într-o casă luxoasă, ci în casa vameşului Matei, în casa mai marelui vameşilor, în casa pescarului. A lăsat la o parte palatele şi pe cei îmbrăcaţi cu haine moi.

Aşadar şi tu, dacă vrei să-L chemi pe Hristos în casa ta, împodobeş-te-ţi casa cu milostenii, cu rugăciuni, cu rugi şi cu privegheri de noapte. Acestea-s podoabele lui Hristos; celelalte, ale diavolului, duşmanul lui Hristos. Nimeni, dar, să nu-şi acopere faţa de ruşine că are o casă urîtă dacă are astfel de podoabe. Nici un bogat să nu se îngîmfe că are o casă luxoasă, ci mai bine să-şi acopere faţa de ruşine şi să caute să aibă o casă ca aceea, părăsindu-o pe a lui, ca să primescă pe Hristos şi aici pe pămînt şi să se desfăteze şi dincolo, în corturile cele veşnice, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea, în vecii vecilor, Amin.

22. ln( Sir. 20, 3. '23.

In{. Sir. 30, 20.

OMILIA LXXXIV

„Şi iată unul din cei ce erau cu Iisus, întinzînd mîna, a scos sabia şi lovind pe sluga arhiereului, i-a tăiat urechea. Atunci Iisus i-a zis: „întoarce sabia la locul ei; că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor muri. Sau ţi se pare că nu pot să rog pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri? Dar cum se vor împlini Scripturile, că aşa trebuie să fie?M1 I - Cine a fost cel care a tăiat urechea?

- Evanghelistul Ioan spune că Petru53. A făcut lucrul acesta din pricina firii lui înflăcărate.

Dar se cade să ne întrebăm: Pentru ce purta sabie? Că purta sabie se vede nu numai de aici, ci şi din răspunsul pe care ucenicii l-au dat lui Hristos: „Sînt aici două săbii"54.

- Pentru ce, dar, le-a îngăduit Hristos să poarte săbii?

- Şi la întrebarea aceasta ne răspunde tot evanghelistul Luca, care, spunînd că Hristos a zis ucenicilor Lui: „Cînd v-am trimis fără de pungă şi fără traistă şi fără încălţăminte, aţi avut nevoie de ceva?", iar cînd ei au răspuns: „De nimic", le-a spus: ,Jar acum cel ce are pungă să o ia, asemenea şi traistă; iar cel ce nare sabie să-şi vîndă haina lui şi să-şi cumpere sabie". Iar cînd ei au răspuns: „Sînt aici două săbii", le-a spus: ,JSînt de ajuns"55 - Dar de ce le-a îngăduit să poarte sabie?

- Ca să-i încredinţeze că are să fie vândut. De aceea le-a spus: „Să-şi cumpere sabie", nu ca să se înarmeze cu săbii - Doamne fereşte! -, ci prin cuvintele acestea a arătat vînzarea.

- Dar pentru ce le spune să ia traistă?

- I-a învăţat să fie treji, să privegheze şi să aibă multă rîvnă. La început, pentru că erau neiscusiţi, Hristos i-a încălzit cu marea Lui putere; 1. Matei 26, 51-54.

53 Ioan 18, 10.

54 Luca 22, 38.

55 Luca 22, 35-38.

SFlNTUl, IOAN lilIRA DE AUR

acum însă îi scoate ca pe nişte pui din cuib şi le porunceşte să se folosească de aripile lor. Dar ca să nu socotească ucenicii că le-a îngăduit să poarte sabie din pricina slăbiciunii Lui, Domnul le aminteşte de cele petrecute mai înainte, spunîndu-le: „Cînd v-am trimis fără pungă, aţi avut lipsă de ceva?", ca şi prin una şi prin alta să cunoască puterea Sa; şi prin aceea că i-a ocrotit şi prin aceea că acum îi lasă singuri.

- Dar de unde erau acolo săbii?

- Fuseseră la cină şi ieşiseră de la masă. Acolo erau şi cuţite pentru miel.

Ucenicii, auzind că au să vină unii împotriva Domnului, poate că au luat şi săbii, ca să le aibă de ajutor şi să lupte pentru învăţătorul lor. Dar aceasta era numai ideea ucenicilor. De aceea Petru este certat de Hristos că s-a slujit de sabie; şi-1 ceartă cu aspră ameninţare.

Petru a atacat sluga care s-a apropiat; a atacat-o cu căldură; dar n-a făcut-o ca să se apere pe el, ci pe învăţătorul lui. Hristos însă n-a îngăduit să se facă vreo vătămare; a vindecat urechea slugii. A făcut o mare minune, în stare să vădească blîndeţea şi puterea Lui, dar şi iubirea şi bunătatea ucenicului. Petru a scos sabia din dragoste pentru Hristos şi a băgat-o la locul ei din supunere faţă de Hristos.

Cînd a auzit: „Bagă sabia ta la locul ei", a ascultat îndată şi niciodată în toată viaţa lui n-a mai făcut asta. Evanghelistul Luca spune că ucenicii L-au întrebat pe Domnul: „Să lovim cu sabia?"5, dar Domnul i-a oprit. A vindecat sluga rănită, iar pe ucenic l-a certat şi l-a ameninţat; şi ca să-1 convingă, a spus: „Toţi cei ce scot sabia, de sabie vor muri". Adaugă şi un temei cuvintelor Lui: „Sau vi separe că nu pot să rog pe Tatăl Meu să-Mi trimită mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri? Dar ca să se plinească Scripturile". Cu aceste cuvinte, Hristos, a stins mînia lor, arătîndu-le că şi Scripturile hotărăsc lucrul acesta. De aceea i-a rugat mai înainte pe ucenici să îndure cu resemnare tot ce se întîmplă, cunoscînd că totul se întîmplă după voia lui Dumnezeu. Şi i-a mîngîiat pe ucenici cu două temeiuri: unul, că vor fi pedepsiţi cei ce fac rău: „Toţi cei ce scot sabia, de sabie vor muri"; al doilea, că El nu suferă acestea fără voia Lui: „Pot să rog pe Tatăl Meu".

- Dar pentru ce n-a spus: „Sau credeţi că nu pot să-i omor pe toţi?"

- Pentru că păreau a fi mai vrednice de crezare cuvintele spuse; că apostolii nu aveau încă despre Hristos părerea ce I se cuvenea. Cu puţin mai înainte spusese: „întristat este sufletul Meu pînă la moarte"6; şi: „Părinte, să treacă de la Mine paharul acesta"7; a fost văzut apoi tulburat sufleteşte, plin de sudoare şi întărit de înger. Aşadar, pentru că Hristos a arătat multe slăbiciuni omeneşti, n-ar fi fost crezut dacă ar fi spus: „Cre

.r>. Luca 22, 49. (i. Matei 26, 38. 7.

Matei 26, 39.

904

OMILII IA MATKI

deţi că nu pot să-i omor pe toţi?" De aceea a spus: „Sau socotiţi că nu pot să rog pe Tatăl Meu?"Apoi spune iarăşi cuvinte pe care le-ar fi spus orice om: „Să-mi trimită douăsprezece legiuni de îngeri". Dacă un înger a ucis o sută optzeci şi cinci de mii de ostaşi înarmaţi56, ar fi fost, oare, nevoie de douăsprezece legiuni pentru o mie de oameni? Nu! Dar Hristos grăieşte aşa din pricina fricii şi slăbiciunii ucenicilor; că erau morţi de frică. De aceea aduce ca temei Scripturile, spunînd: „Cum se vor împlini Scripturile?" li înfricoşează şi mai mult cu cuvintele Scripturii: „Dacă Scripturile spun aceasta, le zice Domnul, pentru ce vă împotriviţi acestor oameni, luptîndu-vă cu ei?"

II Aceste cuvinte le-a spus ucenicilor Săi; celorlalţi le grăieşte aşa: „Ca la un tîlhar aţi ieşit cu săbii şi cu beţe să Mă prindeţi? în fiecare zi şedeam în templu învăţînd şi nu M-aţi prins!"57 Uită-te cîte a făcut Hristos ca să zguduie sufletele celor care au tăbă-rît asupra Lui: i-a aruncat cu faţa la pămînt, a vindecat urechea slugii, i-a ameninţat cu moartea, căci „cine scoate sabia de sabie va murifCu vindecarea urechii i-a încredinţat şi de adevărul acestor cuvinte. De fiecare dată Hristos îşi arată puterea Lui şi prin cele ce face şi prin cele ce spune că se vor întîmpla în viitor, pentru a le arăta că prinderea Lui nu se datorează puterii lor. De aceea a şi adăugat: „în fiecare zi eram cu voi şi şedeam învăţînd şi nu M-aţi prins". Şi cu aceste cuvinte le arată că prinderea Lui s-a făcut cu voia Lui. Trece peste minuni şi vorbeşte numai de învăţătura Sa, ca să nu pară că se laudă. „Cînd învăţam, nu M-aţi prins.

Cînd am tăcut, atunci aţi tăbărît asupra Mea! Eram în templu şi nimeni n-a pus mîna pe Mine. Acum însă la o vreme nepotrivită şi la miezul nopţii, v-aţi aruncat asupra Mea cu săbii şi cu beţe. Pentru ce era nevoie de aceste arme, cînd am fost tot timpul în mijlocul vostru?" Cu aceste cuvinte le-a arătat că, dacă nu S-ar fi dat de bună voie în mîna lor, n-ar fi putut pune mîna pe El. Dacă n-au putut să-L prindă atunci cînd îl aveau în mînă, dacă n-au putut să pună mîna pe El atunci cînd îl aveau în mijlocul lor, nici acum n-ar fi putut-o face, dacă n-ar fi voit să fie prins. Hristos însă lămureşte şi nedumerirea aceasta: pentru că acum a voit. „Dar aceasta s-a făcut, a spus El, ca sâ se plinească Scripturile profeţilor"58. Ai văzut că pînă în cel din urmă ceas şi chiar în clipa vînzării a făcut totul pentru îndreptarea acelora, vindecînd, profeţind, ameninţînd: „De sabie vor muri", spunînd că de buna Sa voie suferă: ,Jn fiecare zi eram cu voi, învâţîndu-vă", arătînd că este de acord cu Tatăl: „Ca să se împlinească Scripturile profeţilor".

- Dar pentru ce nu L-au prins în templu?

56 IV Regi 19, 35.

57 Matei 20, 55.

58 Matei '20, 5(i.

905

SFtNTUL IOAN GURA DE AUR

- Pentru că în templu n-ar fi îndrăznit din pricina mulţimii. De aceea Hristos a şi ieşit afară din oraş, pentru ca şi locul şi timpul să le îngăduie să-L prindă şi pentru ca pînă în cel din urmă ceas să le taie orice cuvînt de apărare. Cum ar fi putut da o învăţătură potrivnică, El, Care S-a dat pe Sine pentru ca să se împlinească profeţiile?

atunci toţi ucenicii Lui, lăsîndu-L, au fugit"59.

Cînd L-au prins, ucenicii au stat pe loc; dar după ce a grăit cuvintele acelea către cei ce L-au prins, au fugit. Au văzut că nu mai este cu putinţă să mai scape, de vreme ce de bună voie Se dă pe mîna lor şi spusese că se face aceasta potrivit Scripturilor.

După ce au fugit ei, >rL-au

dus la Caiafa; iar Petru L-a urmat şi a intrat să vadă care este sfîrşitul"60.

Mare este dragostea ucenicului! N-a fugit nici cînd a văzut pe ceilalţi ucenici fugind, ci a rămas şi a intrat împreună cu El. E drept, a intrat şi Ioan, dar acesta era cunoscut la curtea arhiereului61.

- Şi pentru ce L-au dus acolo unde erau adunaţi toţi?

- Pentru ca să se facă toate cu hotărîrea arhiereilor. Caiafa era atunci arhiereu; şi toţi erau acolo şi-L aşteptau pe Iisus. Pentru aceasta privegheau şi erau treji! Scriptura spune că nici n-au mîncat atunci Pastele, ci în acest scop au stat toată noaptea treji. Cînd evanghelistul Ioan a spus că era dimineaţă, a adăugat: „N-au intrat în pretoriu ca să nu se spurce, ci să mănînce Poştele"62.

- Ce putem spune?

- Că au mîncat Pastele în altă zi şi au călcat în picioare legea din dorinţa de a-L ucide pe Hristos. Hristos n-a călcat timpul Pastelor; dar ei îndrăzneau orice, chiar dacă ar fi călcat mii şi mii de legi. Altădată, cînd fierbeau cumplit de mînie, n-au putut pune mîna pe El, deşi au încercat de multe ori să-L omoare; acum însă, cînd au pus mîna pe El într-un chip atît de neaşteptat, au preferat să lase şi Pastele numai ca să-şi împlinească ucigaşa lor dorinţa. De aceea s-au şi adunat cu toţii.

Era o adunare de ciumaţi. Şi vrînd să dea ticăloşiei acesteia o înfăţişare de judecată, aucâutat şi martori. ,JDar mărturiile nu se potriveau", spune evanghelistul Marcu63. Atît era de plăsmuită judecata! Totul era numai tulburare şi zgomot. „Şi venind martori mincinoşi au spus: ,^cesta a zis: „ Voi dărîmă templul acesta şi în trei zile îl voi zidi" 's.

Hristos într-adevăr spusese: „în trei zile"; dar n-a spus: „îl voi dărîmă", ci „dărîmaţi"'7; şi n-a vorbit despre templul din Ierusalim, ci despre trupul Lui. - Ce a făcut arhiereul?

- Voind să-L facă pe Domnul să Se apere, ca să-L prindă în cuvînt, a spus: 59 60 61 62 63

Matei 26, 56.

Matei 26, 57-58.

Ioan 18, 15.

Ioan 18, 28.

Marcu 14, 56.

906

SFtNTUL IOAN GURA DE AUR

„Nu auzi ce mărturisesc aceştia împotriva Ta?" Iar El tăcea"'8.

Orice apărare ar fi fost fără de folos. Nimeni n-ar fi ascultat-o. Era numai o formă de judecată. De fapt era un atac de tîlhari care atacă la drumul mare. De aceea a tăcut Hristos. Arhiereul însă stăruia, zicînd: „Te jur pe Dumnezeul cel viu să ne spui dacă Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu". Iar El a spus: „Tu ai zis!Dar Eu vă spun: De acum veţi vedea pe Fiul Omului şezind în dreapta puterii şi venind pe nori". Atunci arhiereul şi-a sfişiat veşmintele lui, zicînd: ,^4 hulit!"64 A făcut lucrul acesta ca să fie şi mai împovărătoare învinuirea adusă Domnului; a făcut mai tari cuvintele sfîşiindu-şi hainele. Spusele Domnului băgaseră frica în ascultători; de aceea arhiereul a făcut acum ceea ce făcuseră iudeii la uciderea lui Ştefan cînd şi-au astupat urechile65.

III Şi ce hulă era aceea? Că Hristos spusese doar mai înainte cînd erau ei adunaţi: „Zis-a Domnul Domnului Meu: „Şezi de-a dreapta Mea"; şi a tîl-cuit aceste cuvinte66. Atunci n-au îndrăznit să spună ceva, ci au tăcut şi de atunci nu L-au mai contrazis. Cum se face, dar, că acum numesc spusele Sale hulă?

- Dar pentru ce le-a răspuns Hristos aşa?

- Ca să le taie orice cuvînt de apărare; că pînă în cea din urmă zi i-a învăţat că El este Hristos, că stă în dreapta Tatălui şi că va veni iarăşi să judece lumea; cuvinte care arată desăvîrşitul acord dintre El şi Tatăl.

16. Matei 26, 60-61.

17. Ioan 2, 19.

18. Matei 26, 62-63.

64 Matei 26, 63-65.

65 Fapte 7, 57.

66 Matei 22, 41-45.

SI'lNTUl. IOAN GURA UE AUR

Aşadar, după ce şi-a sfîşiat hainele, arhiereul a spus: „Ce vi se pare?"67 Nu pronunţă el hotărîrea, ci-i pofteşte pe ceilalţi, ca şi cum ar fi fost vorba de nişte păcate cunoscute de toţi şi de o hulă învederată. Ştiau că dacă ar fi ajuns să se judece pricina şi să se cerceteze cu de-amănuntul, Hristos ar fi fost absolvit de orice vină; de aceea îl osîndesc fără judecată şi bagă în mintea ascultătorilor gîndul acesta, spunîndu-le: „Voi aţi auzit hula!"68 Aproape că i-a silit şi i-a constrîns să pronunţe hotărîrea.

- Ce au spus aceia?

- „Vinovat este de moarte!"69 L-au şi socotit osîndit. Au procedat aşa ca să-1 facă şi pe Pilat să pronunţe aceeaşi sentinţă. Arhiereii ştiau aceasta şi de aceea au spus: „Vinovat este de moarte!". Aceiaşi oameni sînt şi pîrîşi şi judecători, aceiaşi şi cei ce pronunţă hotărîrea; aceiaşi oameni au făcut atunci totul.

- Dar pentru ce nu L-au învinuit că a călcat sîmbăta?

- Pentru că de multe ori le închisese gura. De altfel chiar din pricina celor spuse atunci voiau să-L prindă şi să-L osîndească.

Arhiereul, luîndu-o înainte, a scos din gura celor adunaţi hotărîrea, atrăgîndui pe toţi de partea lui prin sfîrşierea hainelor. Şi L-au dus la Pilat ca pe unul ce fusese osîndit. Astfel arhiereul a făcut totul. Lui Pilat nu i-a spus nici una din învinuirile aduse.

- Dar ce i-a spus?

- „De n-ar fi fost acesta făcător de rele, nu L-am fi dat ţie!"70 Voiau să-L omoare punîndu-I în spate crime obşteşti.

- Dar pentru ce nu L-au ucis pe ascuns?

- Pentru că voiau să-I atace şi slava lui. Mulţi auziseră de El, mulţi îl admirau şi se minunau de El; de aceea arhiereii şi-au dat toată silinţa să-L ucidă pe faţă, înaintea tuturora. Hristos nu i-a împiedicat, ci S-a slujit de răutatea lor spre vădirea adevărului, pentru ca moartea Lui să ajungă cunoscută. A ieşit cu totul altceva decît ce voiau arhiereii. Voiau să-L facă de ocară, să-L facă de ruşine prin osîndirea aceasta; Hristos însă tocmai prin aceasta a strălucit mai mult. Şi după cum spuneau: „Să-L omorîm, ca nu cumva să vină romanii şi să ne ia cetatea şi neamul"71 şi după ce L-au omorît s-a întîmplat ce-au spus, tot aşa şi acum; şi-au dat toată silinţa să-L răstignească în faţa întregii lumi, ca să-Ivatăme slava; dar a ieşit cu totul climpotrivă. Iudeii aveau şi ei puterea să-L ucidă ascultă ce le spune Pilat: Juaţi-L voi şi după legea voastră jude-caţi-L"72 - dar nau voit, pentru ca să pară că a fost ucis ca un călcător al legilor statului, ca unul ce a vrut să ia puterea, ca un răzvrătit împotriva ordinei de stat. De aceea L-au şi 67 68 69 70 71 72

Matei 26, 66.

Matei 26, 65.

Matei 26, 66.

Ioan 18, 30.

Ioan 1 1, 48.

Ioan 18, 31.

SI'lNTUl. IOAN GURA UE AUR

răstignit împreună cu tîlha-rii; de aceea au şi spus: „Nu scrie: acesta este împăratul iudeilor", ci: ,JLl a spus!"73. Toate acestea s-au făcut pentru adevăr, pentru ca iudeii să nu aibă nici măcar o umbră de neruşinată apărare. La fel şi cu mormîntul! Peceţile şi paza au făcut să strălucească şi mai mult adevărul. Acelaşi lucru l-au făcut şi batjocoririle, bătăile de joc şi ocările. Aşa e minciuna. Pe acolo se descoperă, pe unde se unelteşte. Aşa s-a întîmplat şi acum. Cei ce păreau biruitori, aceia mai ales au fost facuti de ruşine, aceia au fost biruiţi şi au pierit; iar Cel Ce părea învins, Acela mai cu seamă a strălucit şi a învins cu tărie.

Să nu căutăm74, dar, să învingem în orice împrejurare şi nici să fugim de înfrîngere. Sînt victorii care vatămă şi sînt înfrîngeri care folosesc. De pildă cei ce se mînie; se pare că biruie cel ce oeărăşte mai mult; dar nu; el este cel biruit de această patimă cumplită, el este cel vătămat. Şi dimpotrivă,cel ce suferă cu curaj ocările, acela biruie, acela învinge. Celălalt n-a fost în stare să-şi stingă boala lui; acesta a curmat-o şi pe a celuilalt; celălalt a fost biruit de propria lui patimă; acesta a biruit şi patima aceluia; nu numai că nu s-a ars, dar chiar a stins şi flacăra celuilalt, care se urca la înălţime. Dacă ar fi vrut şi acesta să aibă o aparentă victorie, ar fi fost biruit şi el, că ocarîhdu-1 pe celalalt ar fi făcut să sufere el însuşi mai mult şi ar fi fost amîndoi, ca nişte femei, învinşi de mînie într-un chip ruşinos şi vrednic de milă. Aşa însă acesta, pentru că s-a purtat ca un filozof, a scăpat şi de această ruşine; iar prin frumoasa lui biruinţă a înălţat împotriva mîniei un trofeu strălucit şi în el însuşi şi în celălalt.

IV Aşadar să nu căutăm în orice împrejurare să învingem. Lacomul biruie pe cel ce-1 jefuieşte, dar biruinţa lui e rea şi aduce pagubă biruitorului. Dar dacă cel jefuit, cel care pare învins, rabdă ca un filozof, el este biruitorul, el poartă cununa. în orice împrejurare e mai bine să fii înfrînt; şi acesta e cel mai bun chip de victorie. Dacă te jefuieşte cineva, dacă te bate, dacă te invidiază şi dacă nu mergi împotriva lui şi eşti biruit, atunci

73 Ioan 19, 21.

74 De aici începe partea morală-. Despre răbdare şi mînie; cel învins cind este batjocorit, acela mai cu seamă invinge. Tot aici şi despre Iosif şi egipteancă.

909

SFINTUL IOAN GURA DE AUR

tu eşti biruitorul. Dar pentru ce vorbesc eu de jaf şi de invidie? Chiar cel care-i dus la mucenicie, atunci biruie cînd e legat, cînd e biciuit, cînd e tăiat în bucăţi, cînd e omorît. Şi ceea ce-i înfrîngerea în război, căderea luptătorului, aceea este la noi victorie. Niciodată nu învingem cînd facem rău! Dar totdeauna învingem cînd suferim răul. Aşa ajunge şi victoria mai strălucitoare cînd, prin răbdare, învingem pe cei ce ne fac rău. De aici se vede că victoria vine de la Dumnezeu. Victoria aceasta este cu totul de altă natură decît victoria cea lumească. Aceasta e mai cu seamă şi dovada tăriei ei. Aşa sfârîmă şi şuncile din mare valurile ce le izbesc; aşa au fost strigaţi şi încununaţi şi sfinţii toţi şi au înălţat trofee strălucitoare, cîştigînd această biruinţă, care nu urmărea un folos material. Nici să nu ridici braţul, nici să te osteneşti! Dumnezeu îţi dă această putere ca să birui, nu luîndu-te de piept cu cel ce-ţi face rău, ci răbdînd numai. Nu lua poziţie de atac, şi ai şi biruit; nu te lua la trîntă, şi ai şi fost încununat. Eşti cu mult mai bun, cu mult mai puternic decît potrivnicul tău. Pentru ce vrei să te faci de rîs? Nu-i da aceluia prilej să spună: „Ne-am luat la bătaie şi l-am biruit!", ci lasă-1 pe el să se minuneze şi să se crucească de purtarea ta cea paşnică şi să spună tuturora că ai învins fără să te baţi. Aşa a biruit şi fericitul Iosif. A învins totdeauna pe cei care-i făceau rău răbdînd răul. Şi fraţii lui şi egipteanca au uneltit împotriva lui; dar el pe toţi i-a biruit. Nu-mi vorbi de temniţa în care a stat, nici de palatul în care locuia egipteanca, ci arată-mi cine-i învinsul şi cine-i biruitorul, cine e trist şi cine se bucură. Egipteanca n-a putut numai pe dreptul Iosif să-1 biruie, dar n-a putut să-şi biruie nici propria ei patimă. Iosif însă a biruit-o şi pe ea şi a biruit şi această patimă cumplită. De vrei, ascultă-i cuvintele şi vei vedea victoria! ,^ii adus aici în casă, spune ea, un sclav evreu ca să-şi bată joc de mine"30. Nu el, ticăloaso şi nenorocito, şi-a bătut joc de tine, ci diavolul care ţi-a spus că poţi frînge oţelul.

Nu bărbatul tău a adus în casa ta un sclav evreu ca să te ispitească, ci demonul cel viclean a adus în sufletul tău desfrîul cel necurat, el şi-a bătut joc de tine. Ce a făcut Iosif? A tăcut şi a fost osîndit, ca şi Hristos. Că toate cele din Vechiul Testament sînt preînchipuiri ale celor din Noul Testament.

- Bine, bine, dar Iosif a ajuns la închisoare, iar egipteanca stătea în palate!

- Şi ce-i cu asta? Iosif, deşi era în lanţuri, era mai strălucit decît cel cu cunună pe cap; egipteanca însă, deşi trăia în cămările cele împărăteşti, era mai nenorocită decît un întemniţat. Dar nu trebuie să

HO.

Fac. 39, 14.

OMILII LA MATEI

95.5

vezi numai din asta victoria unuia şi înfrîngerea alteia, ci şi din chipul în care au luat sfîrşit lucrurile. Cine a făcut ce-a vrut? întemniţatul, şi nu împărăteasa. întemniţatul s-a străduit să-şi păstreze curăţenia trupească şi sufletească, iar egipteanca a vrut să i-o răpească. Şi cine a făcut ceea ce a voit? Cel care a suferit răul sau aceea care a făcut răul? Negreşit că cel care a suferit răul, care a răbdat răul. Deci el este învingătorul. Ştiind, dar, acestea să urmărim această victorie, victoria aceea pe care o dobîndim suferind răul. Să fugim de cealaltă victorie, aceea pe care o dobîndim făcînd răul. Aşa, vom duce viaţa aceasta de pe pămînt în toată liniştea, lipsiţi de griji şi de necazuri şi vom avea parte şi de bunătăţile cele viitoare, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor, Amin.

OMILIA LXXXV

„Atunci L-au scuipat în obraz şi L-au bătut cu pumnii, iar alţii îi dădeau palme, zicînd: „Profeţeşte-ne, tiristoase, cine este cel ce Te-a lovit!"75 I - Pentru ce au mai făcut asta, odată ce aveau să-L omoare? Pentru ce mai era nevoie de batjocura aceasta?

- Ca să afli, din tot ce s-a petrecut atunci, cît de răi la suflet erau judecătorii Lui. Ca şi cum ar fi dat peste un animal de vînat, aşa erau de sălbătăciţi, aşa erau de înnebuniţi; au făcut petrecere din chinuirea Lui, au tăbărît asupra Lui cu bucurie, dîndu-şi la iveală firea lor cea ucigaşă.

Tu însă minunează-te de filozofia ucenicilor! Cu cîtă amănunţime, cu cît adevăr istorisesc totul! Se vede de aici firea lor iubitoare de adevăr. Istorisesc aşa cum s-au petrecut cele ce păreau o ocară; nu ascund nimic, nu se ruşinează de nimic, ci socotesc cea mai mare slavă - după cum şi este - că Stăpînul lumii a primit să sufere unele ca acestea pentru noi.

Lucrul acesta arată şi purtarea de grijă cea nespusă a lui Hristos, dar şi răutatea de neiertat a acelora care au îndrăznit acestea faţă de Cel atît de liniştit şi blînd, faţă de Cel Care le-a încîntat urechile cu cuvinte care ar fi fost în stare să facă din leu miel. Lui Hristos nu I-a lipsit blîndeţea, dar nici acelora, ocara şi sălbătăcia în tot ce făceau, în tot ce spuneau. Pe toate acestea le-a prezis şi profetul Isaia, vestindu-le mai dinainte şi arătînd într-un cuvînt toată această ocară: Jn chipul în care mulţi se vor minuna de Ting, spune Isaia, în acelaşi chip va fi necinstit chipul Tău de oameni şi slava Ta, de fiii oamenilor" z. Ce poate egala, oare, ocara aceasta? Au scuipat şi au pălmuit obrazul acela de care marea s-a dat înapoi cînd L-a văzut, de care soarele şi-a tras înapoi razele sale cînd L-a privit pe cruce. L-au lovit în cap, înnebuniţi de nebunia lor cumplită. L-au rănit cu răni pline de ocară; că L-au bătut cu pumnii şi L-au pălmuit; iar la rănile acestea au mai adăugat şi ocara scuipatului. Au rostit apoi şi cuvinte pline de batjocură, spunînd: „Profeţeşte-ne, Hristoase,cine este cel ce Te-a OMIUI MATKI

1.A

2. Isaia 52, 14.

75 Matei 26, 67-68.

957

lovit!". îl batjocoresc aşa, pentru că mulţi spuneau că e profet. Alt evanghelist spune că făceau asta acoperindu-I faţa cu haina76, ca şi cum ar fi avut în faţa lor un om de nimica, un om de trei parale. Şi nu numai oamenii liberi, ci şi sclavii fuseseră cuprinşi atunci de această nebunie. Pe acestea să le citim des, pe acestea să le ascultăm cum trebuie, pe acestea să le scriem în mintea noastră; că acestea sînt cinstea noastră. Cu acestea mă laud tare; mă laud nu numai cu miile şi miile de morţi pe care i-a înviat, ci şi cu patimile pe care le-a pătimit. Pe acestea Pavel neîncetat le aminteşte: crucea, moartea, patimile, ocările, insultele, batjocoririle. Uneori spune: „Să ieşim la Elpurtînd ocara Lui"77; alteori: „Care, în locul bucuriei ce-Istă înainte, a răbdat crucea, dispreţuind ruşinea"78.

Jar Petru şedea afară în curte; şi s-a apropiat de el o slujnică, zicînd: „Şi tu erai cu Iisus Galileanul". Iar el s-a lepădat înaintea lor, a tuturor zicînd: ,JSlu ştiu ce zici!" Ieşind el la poartă, l-a văzut pe el alta şi a zis: „Şi acesta era acolo cu Iisus Nazarineanul". Şi iarăşi s-a lepădat cu jurămînt. Iar după puţin, apropiindu-se de cei ce stăteau, au zis lui Petru: „Cu adevărat şi tu eşti dintre ei, că şi graiul te vădeşte".

Atunci a început să se blesteme şi să se jure: „Nu ştiu pe omul acesta ". Şi îndată a cîntat cocoşul. Şi şi-a dus aminte Petru de cuvîntul lui Iisus, care spusese: ,ftlai înainte de a cînta cocoşul, te vei lepăda de Mine de trei ori". Şi ieşind afară a plîns cu amar"79.

O, noi şi străine lucruri! Cînd Petru L-a văzut pe învăţător numai prins atît de tare clocotea că a scos sabia şi a tăiat urechea slugii arhiereului; dar acum, cînd ar fi trebuit să se revolte şi mai mult, să se înflăcăreze şi mai mult, să ardă şi mai mult - doar auzea cum îl ocărăsc pe Domnul -, acum Petru se leapădă de El. - Dar pe care om nu l-ar fi scos din minţi cele petrecute atunci?

- Da, e drept; dar ucenicul, biruit de frică, nu numai că nu se revoltă, dar se şi leapădă; îi este frică şi de ameninţarea unei slujnice sărmane şi neînsemnate; şi nu numai o dată, ci de două şi de trei ori, în scurtă vreme, şi nu în faţa judecătorilor; era doar afară, în curte. L-au întrebat cînd a ieşit pe poartă; şi nici aşa nu şi-a dat seama îndată de căderea lui. Evanghelistul Luca spune că Hristos S-a uitat la el80, arătînd că Petru nu numai că s-a lepădat de Domnul, dar că nici nu şi-a adus singur aminte, deşi a cîntat cocoşul, ci a fost nevoie să i-o amintească tot învăţătorul; iar privirea Lui a fost în locul glasului. Atît de speriat era. Evanghelistul Marcu spune, larîndul său, că Petru s-a lepădat întîia oară atunci cînd cocoşul a cîntat întîia oară; iar cînd s-a lepădat a treia oară, cocoşul a cîntat a doua oară81. Marcu istoriseşte mai cu de-amănuntul slăbiciunea lui Petru şi ne arată că era mort de frică. Pe toate acestea Marcu le ştia de la dascălul său, că a fost ucenicul lui Petru. Aceasta mai cu seamă trebuie să ne uimească! Că Marcu nu numai că n-a ascuns greşeala dascălului său, ci a şi istorisit-o mai lămurit decît ceilalţi evanghelişti, pentru că a fost ucenicul lui Petru.

II Poate că cineva m-ar întreba: 76 Luca 22, 64.

77 Evr. 13, 13.

78 Evr. 12, 2. (i. Matei 26, 69 75.

80Luca 22, 61.

81 Marcu 14, 66-72.

- Cum pot fi adevărate spusele evangheliştilor, cînd Matei spune că Domnul a zis: >yAmin zic ţie, că mai înainte de a cînta cocoşul te vei lepăda de Mine de trei ori"82, iar Marcu spune că după ce s-a lepădat a treia oară cocoşul a cîntat a doua oară83.

- Spusele evangheliştilor sînt cu totul adevărate şi nu se contrazic. Pentru că de obicei cocoşul cîntă la fiecare cîntat de trei ori şi de patru ori, Marcu ne vorbeşte despre aceste cîntece repetate ale cocoşului ca să arate că nici glasul cocoşului nu l-a oprit pe Petru de la cădere şi nu i-a adus aminte. Aşa că sînt adevărate şi spusele lui Matei şi ale lui Marcu. înainte de a termina cocoşul întîiul său cîntat, Petru s-a lepădat de trei ori. Şi nici după ce i-a adus aminte Hristos de păcatul lui n-a îndrăznit să plîngă înaintea tuturora, ca să nu-1 dea de gol lacrimile, ci „a ieşit afară şi a plîns cu amar".

Jar dacă s-a făcut ziuă, L-au dus pe Iisus de la Caiafa la Pilat"84.

Pentru că arhiereii voiau să-L omoare şi pentru că nu puteau să facă ei aceasta din pricina sărbătorii, L-au dus la guvernator.

Tu însă uită-mi-te cum s-au amestecat lucrurile, ca uciderea Lui să aibă loc în timpul sărbătorii Paştelui. Aşa fusese rînduit de sus. atunci Iuda, cel ce L-a vîndut, văzînd că a fost osîndit, căindu-se a întors cei treizeci de arginţi"85.

Lucrul acesta îl învinuieşte şi pe Iuda şi pe arhierei. Pe Iuda, nu pentru că s-a căit, ci pentru că s-a căit prea tîrziu; s-a osîndit singur; el însuşi a mărturisit că L-a vîndut; pe arhierei, că nu s-au căit, deşi le stătea în puterea lor să se schimbe.

Uită-te cînd s-a căit Iuda! Cînd păcatul s-a săvîrşit deplin, şi a luat sfîrşit.

Aşa e diavolul: nu-i lasă pe cei ce nu priveghează să vadă păcatul

82 83 84 85

Matei 26, 34.

Marcu 14, 72.

Matei 27 1-2.

Matei 27, 3.

UMILII LA MATKI

914

mai înainte, ca să nu se pocăiască cei prinşi de el. Iisus i-a grăit atîtea, dar Iuda nu s-a îndreptat; că atunci s-a căit, cînd a săvîrşit pe deplin păcatul; dar nici atunci cu folos. Că s-a osîndit pe sine însuşi, că a aruncat argintii, că a înfruntat dispreţul poporului iudeu, toate bune şi de lăudat; dar.că s-a sinucis, asta e de neiertat, asta e o faptă diavolească. Diavolul l-a îndepărtat de pocăinţă, ca să nu aibă vreun folos de pe urma ei. Făcîndu-1 să-şi ia viaţa, moare de o moarte de ruşine, ajunsă cunoscută întregii lumi.

Uită-mi-te însă că prin toate străluceşte adevărul! Şi prin cele ce fac şi prin cele ce suferă duşmanii lui Hristos! Chiar moartea aceasta a vânzătorului coase gurile celor ce L-au osîndit şi nu le lasă să aibă nici umbră de neruşinată apărare.

Ce-ar mai putea spune aceia cînd vînzătorul rosteşte o astfel de sentinţă împotriva lui însuşi?

Dar să auzim şi cuvintele pe care le spune: )rA

întors cei treizeci de arginţi arhiereilor şi a zis: „Greşit-am vînztnd sînge nevinovat". Iar ei au zis: „Ce ne priveşte pe noi! Tu vei vedea!" Şi, arun-cînd argintii în templu, a plecat şi ducîndu-se s-a spînzurat"73.

N-a mai putut îndura chinurile conştiinţei, care îl biciuiau. Uită-mi-te că şi iudeii păţesc la fel. Şi ei ar fi trebuit să se îndrepte în urma celor ce păţiseră pînă atunci; şi ar fi trebuit să se oprească; dar nu, ei nu se opresc pînă ce nu împlinesc păcatul. Păcatul lui Iuda se împlinise, că păcatul lui era vînzarea; al iudeilor însă nu se împlinise încă. Dar cînd l-au săvîrşit şi ei deplin, cînd L-au ţintuit pe Domnul pe cruce, atunci i-au apucat şi pe ei chinurile conştiinţei şi spun, cînd: ,flu scrie: Acesta este împăratul iudeilor"74 - Pentru ce vă temeţi, pentru ce vă tulburaţi? Pe cruce e ţintuit doar numai un trup mort! -, cînd îl păzesc şi spun: „Ca nu cumva să-L jure ucenicii Lui şi să spună că a înviat. Şi va fi rătăcirea cea din urmă mai rea decît cea dintîi"15. Chiar dacă ar spune ucenicii că a înviat, minciuna s-ar vădi, dacă n-ar fi înviat cu adevărat. Dar cum aveau să spună ucenicii că a înviat, cînd ei nici n-au îndrăznit să stea lîngă El la prinderea Lui, cînd verhovnicul apostolilor s-a lepădat de trei ori de El şi n-a îndurat nici ameninţările unei fetişcane. Dar, după cum v-am spus, arhiereii erau tulburaţi; ştiau că fapta lor e o nelegiuire; se vedea aceasta din cuvintele lor: „Tu vei vedea".

Ascultaţi, iubitorilor de argint! Gîndiţi-vă ce a păţit Iuda! A pierdut şi banii, a săvîrşit şi păcatul şi şi-a pierdut şi sufletul. Aşa e tirania iubirii de argint. Nu s-a bucurat nici de arginţi, nici de viaţa de aici, nici de cea viitoare, ci pe toate le-a aruncat dintr-o dată. Şi după ce a fost dispreţuit de arhierei şi de bătrîni, s-a spînzurat. Dar, după cum am spus, unii îşi dau seama că au păcătuit după ce au săvîrşit păcatul. Uită-te şi la arhierei şi la bătrîni! Deocamdată nu vor să-şi dea seama de grozăvia faptei lor; spun doar atît: „Tu vei vedea!"Dax tocmai aceste cuvinte le măresc vina. Prin aceste cuvinte mărturisesc că fapta lor este o crimă şi o nelegiuire; îmbătaţi de patimă însă nu vor să se depărteze de drăceasca lor încercare, ci se învăluiesc nebuneşte pe ei înşişi cu vălul unei neştiinţe plăsmuite.

Dacă ar fi spus aceste cuvinte după ce L-au răstignit, după ce L-au omorît, cuvintele acestea nu i-ar fi osîndit atîta, deşi nici atunci n-ar fi avut vreun temei spusele lor. Dar cum puteţi spune asta cînd îl aveţi încă în mîinile voastre, cînd stă în puterea voastră să-I daţi drumul? Apărarea voastră vă este cea mai mare învinuire.

- Cum şi în ce chip?

- Pentru că au aruncat în spatele vînzătorului toată vina - că au spus: „Tu vei vedea.1"-, pentru că puteau să se scape şi pe ei de crima uciderii lui Hristos, 13. Matei 27, 3-5.

14. Ioan 19, 21.

15. Matei 27, (i4.

915

UMILII LA MATKI

liberîndu-L; dar ei au întrecut nelegiuirea lui Iuda; au adăugat vînzării răstignirea.

Ce i-a împiedicat cînd i-au spus lui Iuda: „Tu vei vedea!" să se îndepărteze de fapta lor necugetată şi îndrăzneaţă? Nimic, ci au făcut contrariul; au mai adăugat şi omorul; s-au încurcat, şi prin cele ce au făcut şi prin cele ce-au spus, în nişte păcate din care nu mai pot scăpa. Iar după acestea L-au dat pe mîna lui Pilat; şi au preferat să fie eliberat un tîlhar, nu Iisus; au ucis pe Cel Care nu le-a făcut nici un rău, ci le făcuse atîta bine.

III - Ce a făcut Iuda?

- Cînd a văzut că osteneala i-a fost zadarnică şi că arhiereii nu vor să primescă argintii, aruncat argintii în templu şiplecînd s-a spînzurat. Iar arhiereii, luînd argintii, au zis: „Nu se cade să-i punem în vistieria templului, că sînt preţ de sînge". Şi făcînd sfat au cumpărat cu ei ţarina olarului, pentru îngroparea străinilor. Pentru aceea s-a numit ţarina aceea Ţarina Sîngeluipînă în ziua de azi. Atunci s-a împlinit ceea ce s-a spus de Ieremia proorocul, care zice: „Şi au luat treizeci de arginţi, preţul celui preţuit, şi i-au dat pe ei pe ţarina olarului, după cum mi-a spus mie Domnul"76.

Ai văzut cum arhiereii sînt iarăşi osîndiţi de conştiinţa lor? N-au pus argintii în vistieria templului, ci au cumpărat cu ei o ţarină pentru îngropărea străinilor, pentru că ştiau că au cumpărat cu banii aceştia sînge. Era şi aceasta o mărturie împotriva lor şi o dovadă a trădării. Numele ţarinii a strigat tuturora, mai tare ca o trîmbiţă, crima lor. Şi arhiereii n-au făcut numai asta, ci au ţinut şi sfat - şi totdeauna au făcut aşa -, ca să nu fie nici unul nevinovat de acest păcat, ci toţi vinovaţi.

Toate aceste lucruri le-a prezis de demult profeţia. Vezi, dar, că nu numai apostolii, ci şi profeţii istorisesc cu de-amănuntul ocările aduse lui Hristos? Vezi că paginile profeţilor vorbesc şi vestesc mai dinainte patimile lui Hristos? Iudeii, fără să-şi dea seama, au împlinit profeţia. Dacă arhiereii ar fi aruncat argintul în vistieria templului, fapta lor n-ar fi ajuns atît de cunoscută; dar aşa, cumpărînd o ţarină, au făcut totul cunoscut şi generaţiilor de mai tîrziu.

Ascultaţi86 toţi cei ce faceţi fapte bune cu bani strînşi de pe urma crimelor, toţi cei ce precupeţiţi sufletele oamenilor! Milosteniile acestea sînt milostenii iudaice, dar, mai bine spus, milostenii drăceşti. într-adevăr, sînt şi acum oameni care fură averile altora, dar socotesc că scapă de orice păcat dacă dau săracilor zece sau o sută de galbeni. Despre aceştia şi profetul spune: „Aţi acoperit cu lacrimi jertfelnicul Meu"87 Hristos nu vrea să fie hrănit cu hrană strînsă din jafuri, nu primeşte această hrană. Pentru ce ocărăşti pe Stăpîn dîndu-I necurăţenii? Mai bine să-1 treci cu vederea pe cel topit de foame, decît să-1 hrăneşti cu astfel de averi. Jaful e o cruzime; iar milostenia făcută din jaf e şi cruzime şi ocară. Mai bine să nu dai nimic decît să dai din munca şi sudoarea altora.

Spune-mi, dacă ai vedea pe doi oameni, pe unul dezbrăcat, iar pe altul cu haină pe el, şi dacă ai dezbrăca pe cel cu haină şi l-ai îmbrăca pe cel gol, n-ai face, oare, o ndreptate? Negreşit! Dacă nu miluieşti, ci nedreptăţeşti, cînd dai altuia tot ce ai luat de la altul, ce pedeapsă nu vei primi cînd nu dai nici cea mai mică parte din 86 De aici începe partea morală: Cei care dau milostenie din averile dobindite prin jaf şi lăcomie ar face mai bine să nu dea milostenie decît să hrănească pe Hristos din nişte averi ca acestea. Tot aici şi împotriva episcopilor care se prefac în perceptori şi neglijează din pricina aceasta Biserica.

87 Mal. 2, 13.

13. Matei 27, 3-5.

14. Ioan 19, 21.

15. Matei 27, (i4.

916

UMILII LA MATKI

ce-ai jefuit şi cînd mai numeşti milostenie datul acesta? Dacă erau ţinuţi de rău oamenii care aduceau la jertfelnic animale betege, cum crezi că vei dobîndi iertare făcînd o faptă mai rea decît ei? Dacă un hoţ, chiar dacă dădea înapoi proprietarului ceea ce-i furase, făcea totuşi o nedreptate şi nedreptatea era atît de mare că păcatul nu i se ştergea decît dacă întorcea împătrit - şi asta în Vechiul Testament -, gîndeşte-te acum cît jăratec nu adună pe capul lui nu cel ce fură, ci cel ce siluieşte şi nu dă înapoi celui jefuit, ci în locul aceluia îi dă altuia; şi nici nu dă împătrit, dar nici jumătate, şi face asta nu pe vremea Vechiului Testament, ci acum, pe vremea Noului Testament? Dacă unul ca acesta nu-i pedepsit aici pepămînt, plînge-1 mai ales pentru aceasta, că-şi adună pe capul lui mai mare urgie dacă nu se pocăieşte. Ce dar? „Credeţi, oare, spune Hristos, că erau păcătoşi numai aceia peste care a căzut turnul? Vă spun vouă că nu! Dar dacă nu vă veţi pocăi, veţi pieri şi voi la fel"88.

Să ne pocăim, dar; să facem milostenie cu bani agonisiţi din muncă cinstită, nu din jaf; să facem cît mai multă milostenie! Gîndiţi-vă că iudeii hrăneau opt mii de leviţi, iar în afară de leviţi mai hrăneau şi pe văduve şi pe orfani; făceau şi alte multe slujbe, iar pe lîngă acestea mai slujeau şi ca ostaşi. Acum însă, din pricina voastră şi din pricina neomeniei voastre, Biserica trebuie să aibă ţarine, case, clădiri de închiriat, căruţe, catîri, îngrijitori de catîri şi alte multe lucruri de acestea gospodăreşti. Şi ar trebui să fie în administrarea voastră vistieria aceasta a Bisericii, iar rîvna voastră să fie venitul ei. Dar aşa se întîmplă două lucruri nepotrivite: şi voi rămîneţi fără rod, şi preoţii lui Dumnezeu se îndeletnicesc cu ce nu se cuvine. Pe timpul apostolilor nu puteau, oare, rămîne casele şi ţarinile în administrarea apostolilor? Pentru ce le-au vîndut şi le-au împărţit? Pentru că era mai bine aşa.

IV Aşa însă frică i-a cuprins pe sfinţii noştri părinţi; v-au văzut că vă înnebuniţi după strîngerea de averi şi că nu împrăştiaţi nimic pe milostenie; de aceea au fost siliţi să întemeieze în Biserică aceste aşezăminte de binefacere, ca să nu piară de foame cetele de văduve, de orfani şi de fecioare. Sfinţii părinţi nu voiau să se bage în aceste lucruri lipsite de bună-cuviinţă, ci doreau ca inima voastră să le fie cîştigul lor, de acolo să culeagă roade, iar ei să se ocupe numai cu rugăciunea.

Dar aşa i-aţi silit să se ocupe cu lucruri lumeşti şi cu administrarea de averi. De aceea s-au întors toate pe dos. Cînd şi voi şi noi ne ocupăm de aceleaşi treburi, cine să mai împace pe Dumnezeu? De aceea nu mai îndrăznim să mai deschidem gura înaintea lui Dumnezeu, pentru că Biserica nu se deosebeşte întru nimic de casele oamenilor de afaceri. Oare n-aţi auzit că apostolii n-au primit să împartă averi strînse fără de muncă? Acum însă episcopii noştri, prin grija de cele materiale, au ajuns epitropi, vechili, perceptori, negustori; ar fi trebuit să se îngrijească de sufletele voastre, dar ei se zbat în fiecare zi cu grijile ce-i preocupă pe încasatorii de dobînzi, pe perceptori, pe contabili, pe casieri. Nu spun aceste cuvinte numai ca să mă plîng, ci ca să fac o îndreptare, o schimbare; ca noi, care robim în această cruntă robie, să fim miluiţi, iar voi să ajungeţi cîştigul şi vistieria Bisericii. Dar dacă nu voiţi, iată, săracii sînt înaintea ochilor voştri! Noi nu vom înceta

88Luca VA, 4 -5.

13. Matei 27, 3-5.

14. Ioan 19, 21.

15. Matei 27, (i4.

OMILII I.A M A I 1.1

de a hrăni atîţi săraci cîţi vom putea; pe cîţi nu-i vom putea hrăni, vi-i vom lăsa vouă, ca să nu auziţi în ziua cea înfricoşătoare cuvintele acelea spuse celor nemiloşi şi cruzi: ,JM-aţi văzut flămînd şi nu M-aţi hrănit"20. Neomenia aceasta a voastră ne face odată cu voi şi pe noi de batjocură; că lăsăm rugăciunile, învăţătura şi celelalte îndeletniciri sfinte şi ne irosim toată vremea unii cu vînzarea vinului, alţii cu vînzarea griului, iar alţii cu cumpărarea altor mărfuri vîndute de alţii. Din pricina aceasta, lupte, certuri, sudalme, ocări, batjocuri în fiecare zi; din pricina aceasta se dau fiecărui preot nume ce se potrivesc mai bine caselor de afaceri decît preoţilor. Ar fi trebuit ca în locul acestor nume preoţii să poarte alte nume, acelea rînduite de apostoli: să fie numiţi hrănitorii săracilor, apărătorii nedreptăţiţilor, găzduitorii străinilor, ajutătorii celor încarceraţi, purtătorii de grijă ai orfanilor, sprijinitorii văduvelor, îndrumătorii fecioarelor, şi nu îngrijitori de moşii, îngrijitori de case. Acele nume sînt odoarele Bisericii; acelea sînt vistieriile cele potrivite; ele ne dau şi nouă multă înlesnire şi vouă mult folos; dar, mai bine spus, şi vouă înlesnire odată cu folos. Socot că prin harul lui Dumnezeu sîntem aici în Antiohia cam la o sută de mii de creştini; iar dacă fiecare ar da unui sărac o pîine, toţi săracii ar fi îndestulaţi; iar dacă fiecare ar da cîte un obol, n-ar mai fi în oraş nici un sărac şi n-am mai îndura noi preoţii atîtea ocări şi batjocuri de pe urma administrării caselor şi moşiilor. Despre averile Bisericii ar fi timpul să fie spuse şi întîi-stătătorilor Bisericii cuvintele lui Hristos: „Vinde-ţi averile tale şi le dă săracilor şi vino şi urmează Mie!"2' Că nui cu putinţă să urmezi pe Hristos cum trebuie dacă nu te desfaci de toată grija cea lumească şi legată de pămînt. Aşa însă preoţii lui Dumnezeu stau la culesul viilor, la seceratul griului şi la vînzarea recoltelor. Slujitorii umbrei, preoţii Vechiului Testament, erau scutiţi de astfel de griji, deşi li se încredinţase o slujire mai trupească; iar noi, care sîntem chemaţi să slujim la altarul cel ceresc, care intrăm în sfintele sfintelor cele adevărate, ne îndeletnicim cu treburi de negustori şi de samsari. Din pricina aceasta nu mai citim deloc Scripturile, din pricina aceasta ne trândăvim la rugăciune, din pricina aceasta sîntem nepăsători la toată fapta bună. Nici nu e cu putinţă să ne împărţim în amîndouă părţile cu rîvna cuvenită.

De aceea, vă rog şi mă cuceresc vouă, faceţi să se reverse spre noi din toate părţile multe izvoare, ca buna voastră voinţă şi dărnicia voastră să fie teascul şi aria noastră. Aşa vor fi şi săracii hrăniţi mai cu înlesnire, şi Dumnezeu va fi slăvit, iar voi veţi fi şi mai milostivi şi vă veţi bucura de bunătăţile cele veşnice, pe care facă Dumnezeu ca noi toţi să le dobîndim, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava în vecii vecilor, Amin.

20. Matei 25, 35.

2 1 . Matei 10, 2 1 .

OMILIA LXXXVI

„Iar Iisus sta înaintea dregătorului şi l-a întrebat pe £1 dregătorul, zicînd: „Tu eşti împăratul iudeilor?" Iar Iisus i-a zis: „Tu zici!" VŞi nimic nu răspundea cînd era învinuit de arhierei şi de bătrîni"89 I Vezi ce întrebare îi pune Pilat mai întîi? Aceea pe care iudeii o vîn-turau neîncetat în sus şi în jos. Cînd iudeii au văzut că Pilat nu ţine seamă de vina lui Hristos faţă de legea lor, L-au învinuit de crimă împotriva statului. Aşa au făcut şi cu apostolii. îi învinuiau totdeauna şi spuneau că umblă pretutindeni şi că propovăduiesc împărat pe un oarecare Iisus, ca şi cum apostolii ar fi vorbit de un simplu om, ca să le arunce în spate bănuiala că urmăresc să pună mîna pe putere.

De aici se vede că şi sfîşierea hainelor şi spaima arhiereului pentru călcarea legii nu erau decît prefăcătorii. Scorneau orişice şi răsturnau totul numai ca să-L omoare pe Iisus. Această întrebare I-a pus şi Pilat atunci.

- Ce i-a răspuns Hristos?

- I-a răspuns: „Tu zici!". A mărturisit că este împărat, dar împărat ceresc.

Acest lucru l-a spus mai lămurit în altă parte, răspunzînd lui Pilat: „împărăţia Mea nu este din lumea aceasta"90, ca să nu aibă nici un cuvînt de apărare nici Pilat, nici iudeii, cînd îi aduc astfel de învinuiri. Şi a dat un argument care nu putea fi doborît, spunînd: ,J)acă împărăţia Mea ar fi fost din lumea aceasta, cei ai Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat"91.

De aceea, pentru a înlătura bănuiala aceasta, că ar urmări adică să pună mîna pe putere ca să ajungă împărat, Hristos a plătit dajdie92 şi a poruncit şi celorlalţi so plătească93; iar cînd au vrut să-L facă împărat, a fugit94.

- Dar pentru ce Domnul n-a adus aceste dovezi atunci cînd a fost învinuit că vrea să pună mîna pe putere?

- Pentru că tribunalul în care se făcea judecata era un tribunal stricat, pentru că arhiereii şi bătrînii poporului de buna lor voie orbiseră şi se înrăutăţiseră, cu toate că avuseseră în fapte mii şi mii de dovezi de puterea Lui, de bunătatea Lui, de blîndeţea Lui. De aceea Domnul nu răspunde la nici o întrebare, ci tace; iar cînd arhiereul îl jură95, iar Palat îi cere să răspundă, răspunde scurt, ca nu cumva din pricina neconfce&i-tei Sale tăceri să lase să se creadă că este obraznic. Despre învinuirîteHje I se aduc însă nu spune nici un cuvînt, că nu se aştepta să-i 89 90 91 92 93

Matei 27, 11-12.

Ioan 18, 36.

Ioan 18, 36.

Matei 17, 24-27.

Matei 22, 16-21. (i. Ioan 6, 15.

95 Matei 26, 63.

convifigft; aşa cum de demult a arătat aceasta profetul, zicînd: „Intru smerenia Lui, judecata Lui s-a ridicat"96.

Dregătorul s-a minunat; şi era într-adevăr de mirare să vezi pe Hristos că e atît de blînd, că tace, deşi avea atîtea şi atîtea de spus. Nici arhiereii nu-1 învinuiau pentru că îl ştiau cu vreo faptă rea, ci nunlai din ură şi invidie.

Dar pentru ce arhiereii au mai stăruit în învinuirile lor, cînd^fti stat' înaintea lor martori mincinoşi, care n-au adus nici o dovadă? Pentru ce nu s-au căit cînd au văzut că Iuda s-a spînzurat, cînd au văzut căpilaks-a spălat pe mîini? Cînd chiar acum, în timpul patimăor, Domnul -&fjj$Jt& multe ca să-i trezească, dar ei n-au ajuns mai buni?

- Ce a făcut Pilat?

- L-a întrebat: „Nu auzi cîte mărturisesc aceştia împotriva Ta?"97 Pilat voia ca Domnul să Se apere ca să-L poată scăpa. De aceea I-a grăit aşa.

Dar pentru că Hristos nu i-a răspuns , Pilat a căutat un alt mijloc de scăpare.

- Ce anume?

- Iudeii aveau obiceiul să elibereze un osîndit; şi Pilat a încercat să-L scape pe această cale, zicînd: „Dacă nu vreţi să-L eliberaţi ca nevino\ ut, dăruiţi-L sărbătorii ca osîndit!"98. Ai văzut cum s-a stricat rînduială?

Rînduială era făcută în aşa fel încît cererea pentru eliberarea osîndiţiloc să fie făcută de popor, iar darea eliberării, de dregător. Acum s-a întîm-plat contrariul: dregătorul cere poporului. Cu toate acestea nici aşa nu s-au îmblînzit arhiereii şi bătrînii poporului, ci s-au sălbăticit mai mult şi strigau înnebuniţi de patima invidiei. Nici nu-i puteau aduce lui Hristos vreo vină! Hristos tăcea; dar, cu muţimea dovezilor că era nevinovat, erau puşi la stîlpul infamiei. Hristos tăcea, dar îi biruia pe cei ce vorbeau atîtea, pe cei 10. Matei 27, 14.

ce se înnebuneau. „Şi, şezînd el în scaunul de judecată, a trimis la el femeia lui, zicînd: „Nimic să nu faci Dreptului acesta, că multe am suferit azi în vis pentru El"99.

Vezi că se întîmplă încă ceva care ar fi putut să-i întoarcă pe arhierei de pe drumul ce apucaseră. Pe lîngă dovada faptelor, nu puţin lucru a fost şi visul femeii lui Pilat.

- Dar pentru ce n-a avut Pilat visul acesta?

- Sau pentru că ea era mai vrednică, sau pentru că Pilat nu i-ar fi dat atîta crezare dacă ar fi avut el acest vis, sau pentru că nici nu l-ar fi spus. De aceea rînduieşte Dumnezeu ca să vadă femeia lui visul, pentru a fi cunoscut de toată lumea. Şi nu numai că l-a văzut, dar a şi suferit multe, pentru ca bărbatul ei, din dragoste pentru soţia sa, să pregete şi mai mult cu privire la uciderea lui Iisus. Şi timpul cînd a avut visul a făcut-o să sufere mult. Că a avut visul noaptea.

96 Isaia 53, 8. !). Matei 27, 13.

I I . Matei 27, 15 17.

99 Matei 27, 19.

Dar poate că cineva mi-ar spune: - Dar nu-i era lui Pilat atît de uşor să-L elibereze din pricină că arhiereii şi bătrînii îl învinuiseră pe Hristos că S-a făcut pe Sine împărat.

- Da, nu-i era uşor! Dar Pilat ar fi trebuit să caute dovezi şi mărturii şi tot ce putea face dovada că Hristos a vrut să pună mîna pe putere, de pildă dacă a strîns oştire, dacă a adunat bani, dacă a făurit arme, dacă a încercat altceva asemenea.

Dar, nu; se lasă dus de arhierei şi de bătrîni. De aceea nici Hristos nu-1 absolvă de vină, că spune: „Cel ce M-a dat ţie mai mare păcat are"100. Deci din slăbiciune Sa plecat voinţei arhiereilor şi bătrînilor; din slăbiciune L-a dat să fie biciuit. Pilat era laş, un om slab; arhiereii însă, răi şi vicleni. Căci ce uneltesc ei cînd Pilat a găsit un mijloc de a-L scăpa pe îisus? Găsesc legea sărbătorii care le poruncea să elibereze un vinovat.

II înduplecat mulţimea să ceară pe Varava"101.

Ai văzut cîtă purtare de grijă a avut Pilat ca să-i scape pe arhierei şi pe bătrîni de orice vină şi cît se silesc ei să nu le rămînă nici umbră de apărare? Ce ar fi trebuit să facă? Să elibereze pe un vinovat, recunoscut de toată lumea ca vinovat, sau pe un vinovat îndoielnic? Iar dacă trebuia eliberat un vinovat, apoi cu atît mai mult un vinovat îndoielnic. Că nici einu socoteau că Hristos este mai rău decît ucigaşii dovediţi. De aceea şi evanghelistul Matei n-a spus că „aveau un tîlhar", ci: „un tîlhar vestit"75, adică vestit pentru răutatea lui, un tîlhar care făcuse nenumărate crime. Şi totuşi arhiereii l-au preferat pe acela Mîntuitorului lumii.

Nu s-au ruşinat nici de timp, că era sfînta ziua aceea; nu s-au ruşinat nici de legile iubirii de oameni; nu s-au ruşinat de nimic altceva; i-a orbit invidia. Şi odată cu răutatea lor au mai stricat şi mulţimea, ca să primească cea mai mare osîndă şi pentru înşelarea poporului.

Cînd au cerut să le elibereze pe Varava, Pilat i-a întrebat: ,JDar cu Hristos ce să fac?"76 Pilat, prin întrebarea aceasta, a vrut iarăşi să-i întoarcă, să-i facă stăpîni pe alegere, ca măcar de ruşine să ceară eliberarea lui Hristos, ca eliberarea Lui să se datoreze mărinimiei lor. Dacă Pilat le-ar fi spus: „Hristos n-a păcătuit cu nimic", i-ar fi făcut şi mai încăpăţînaţi; dar cînd le-a cerut să-L elibereze din milă, atunci cererea sa şi cuvintele sale nu mai puteau fi contrazise. Dar nu; arhiereii au spus: ,JRăstigneşte-L! Iar el le-a zis: ,J)ar ce râu a făcut?" Iar ei mai tare strigau: „Să se răstignească!" Deci văzînd că nimic nu foloseşte, şi-a spălat mîinile, zicînd: „Nevinovat sînt!"77.

Pentru ce, Pilate, L-ai dat lor? Pentru ce nu L-ai răpit din mîinile lor, cum a răpit sutaşul pe Pavel?102 Ştia şi sutaşul acela că le-ar fi făcut plăcere iudeilor să-1 dea în mîinile lor - doar din pricina lui Pavel se făcuse răscoală şi tulburare -, cu toate acestea a stat împotriva tuturor. Pilat însă n-a făcut aşa; era un laş, un om slab; şi toţi la un loc,nişte stricaţi. Nici Pilat n-a ţinut piept mulţimii şi nici )rAu

100 Ioan 19, 1 1 .

1 1 . Matei 27, 20.

15. Matei 27, 16.

16. Matei 27, 22.

mulţimea de popor, arhiereilor şi bătrînilor. Astfel li s-a luat orice cuvînt de apărare. Şi „ei mai vîrtos strigau", adică mai mult strigau: „să se răstignească!"79 Nu voiau numai să-L omoare, ci voiau să-L omoare pentru o vinovăţie urîtă; deşi judecătorul se împotrivea, ei nu încetau a striga: „Să se răstignească".

Ai văzut cîte a făcut Hristos ca să-i îndrepte pe arhierei şi pe bătrînii poporului? După cum pe Iuda l-a oprit de atîtea ori de pe drumul pieirii, tot aşa şi pe aceia i-a oprit şi pe timpul predicării Evangheliei şi în timpul judecării Lui. Ar fi trebuit să li se zdrobească inima cînd au văzut pe dregător, pe judecător, că se spală pe mîini şi spune: „Nevinovat sînt de sîngele dreptului acestuia"103, cînd au văzut că Iuda s-a spînzurat104 şi cînd auauzit că Pilat îi roagă să ia pe altul în locul Lui. Ce cuvînt de apărare mai pot avea cînd Iuda, pîrîtorul şi vînzătorul, se osîndeşte pe sine însuşi, cînd însuşi judecătorul îşi spală mîinile de crimă, cînd 17. Matei 27, 22-24.

chiar în noaptea aceea s-a arătat un astfel de vis? Chiar dacă arhiereii şi bătrînii nar fi voit să fie nevinovat, totuşi n-ar fi trebuit să prefere în locul Lui pe un tîlhar, ba încă un tîlhar cunoscut de toată lumea, pe un tîlhar vestit.

- Ce au făcut iudeii?

- Cînd au văzut că judecătorul se spală pe mîini şi spune: „Nevinovat sînt", au strigat: „Sîngele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri"105.

Atunci deci, atunci cînd iudeii au pronunţat sentinţa asupra lor, atunci Pilat a îngăduit să se facă voia lor. Uită-te şi acum cît e de mare nebunia lor! Atît de mare e furia lor, atît de cumplită e pofta lor cea rea că nu-i lasă deloc să vadă ce trebuie să facă şi ce nu. Vreţi să vă blestemaţi pe voi înşivă? Blestemaţi-vă! Dar pentru ce mai aduceţi blestemul şi asupra copiilor voştri? Cu toate acestea;iubitorul de oameni Dumnezeu n-a întărit sentinţa pronunţată de ei, nu numai peste copii, dar nici chiar peste ei, deşi s-au folosit de o atît de mare furie şi împotriva lor şi împotriva copiilor lor, ci i-a primit şi i-a învrednicit de mii şi mii de bunătăţi pe aceia dintre ei şi dintre copiii lor care s-au pocăit. Dintre ei era Pavel; dintre ei, miile de credincioşi din Ierusalim: „Vezi, frate, cîte mii de iudei sînt care au crezut?"106 Dacă unii s-au îndărătnicit, apoi pedeapsa să şi-o socotească loruşi. >rAtunci le-a eliberat lor pe Varava, iar pe Iisus, biciuindu-L, L-au dat să fie răstignit"107.

- Şi pentru ce L-a biciuit?

- Sau pentru că II socotea ca osîndit, sau pentru că voia să dea judecăţii o înfăţişare de judecată, sau pentru că voia să facă plăcere iudeilor. Şi totuşi Pilat ar fi trebuit să li se împotrivească. Spusese, doar, mai înainte: Juaţi-L voi şi după legea voastră judecaţi-L "108. Şi erau încă multe cele care puteau să oprească şi pe 18. Fapte 21, 30-37.

19. Matei 27, 23.

20. Matei 27, 24. VI. Matei 27, 5 .

105 Matei 27, 25.

106 Fapte 21, 20.

107 Matei 27, 26.

108 Ioan 18, 31.

Pilat şi pe iudei: şi semnele şi minunile şi multa răbdare a Celui Ce suferea acestea şi, mai cu seamă, tăcerea cea nespusă. Dar pentru că îşi arătase firea Sa omenească, şi prin apărarea Sa şi prin rugăciunea Sa, Şi-a arătat iarăşi Dumnezeirea Sa şi înălţimea Sa şi prin tăcerea Sa şi prin dispreţul arătat spuselor arhiereilor şi bătrînilor, ca prin toate să-i facă să se minuneze. Dar nimic din acestea nu i-a înduplecat.

III Cînd109 mintea omului este stăpînită, ca de beţie sau de nebunie, de un gînd rău, greu îi este omului să se libereze dacă sufletul nu-i deosebit de puternic.

Cumplit lucru, cumplit lucru este cînd faci loc în suflet patimilor rele! De aceea trebuie să le îndepărtăm prin orice mijloc şi să nu le lăsăm intrare liberă; cînd ajung de pun stăpînire pe suflet şi-1 biruie, dau naştere la mare vîlvătaie, ca şi focul ce cade pe lucruri care se aprind uşor. Vă rog deci să faceţi totul ca să le opriţi intrarea. Să nu băgaţi în sufletul vostru orice păcat, mîngîindu-vă cu acest gînd fără de folos, spunînd: „Ce lucru mare e fapta aceasta, ce mare lucru cealaltă?" De aici se nasc mii şi mii de rele. Că diavolul, ticălos fiind, pentru a pierde pe oameni se foloseşte de multă viclenie, de multă stăruinţă, de mult pogorămînt. îşi începe atacul cu lucruri mici. Să-ţi dau cîteva pilde. A vrut să-1 facă pe Saul să asculte minciunile unei vrăjitoare110. Dar dacă l-ar fi sfătuit dintru început la asta, Saul nu l-ar fi ascultat. Cum l-ar fi ascultat cînd Saul a gonit pe vrăjitoare?111 De aceea diavolul se strecoară în sufletul lui pe nesimţite, încetul cu încetul. Mai întîi îl face să nu asculte de Samuil; apoi îl face să aducă lui Dumnezeu arderi de tot cînd nu era Samuil de faţă; iar cînd a fost ţinut de rău, răspunde că a fost silit să jertfească pentru că îl ameninţau cumplit vrăjmaşii. Şi ar fi trebuit să plîngă o astfel de faptă! El însă socotea că n-a făcut nici un rău.

Dumnezeu îi porunceşte apoi să nu cruţe pe amaleciţi; dar el calcă şi această poruncă. De aici au ieşit acele fapte îndrăzneţe împotriva lui David şi aşa, pe nesimţite şi încetul cu încetul, nu s-a mai putut opri din alunecuşul său pînă a ajuns de s-a aruncat pe sine însuşi în prăpastia pierzării. Tot aşa şi cu Cain.

Diavolul nu l-a îndemnat de la început să-şi omoare fratele; nu l-ar fi înduplecat; ci mai întîi îl face să aducă lui Dumnezeu ca jertfă roadele cele mai rele, spunîndu-i: „Nu-i nici un păcat!", în al doilea rînd a aprins în sufletul lui invidia şi răutatea, spunîndu-i iarăşi: „Nici acesta nu-i un păcat!"; şi tocmai în al treilea rînd l-a înduplecat să-şi omoare fratele şi să tăgăduiască uciderea. Diavolul nu s-a oprit pînă ce n-a adăugat şi culmea răutăţilor. De aceea trebuie să ne împotrivim de la început păcatelor. Chiar dacă diavolul s-ar opri la cele dintîi păcate ce le aduce asupra noastră, nici aşa n-ar trebui să dispreţirim aceste prime păcate; cînd însă sufletul e nepăsător, diavolul ne urcă şi la mai mari păcate. Trebuie deci să facem totul ca să stîrpim începuturile păcatelor. Să nu te uiţi la păcat că este mic, ci să te gîndeşti că ajunge rădăcină de mare păcat dacănu-1 iei în seamă. Iar dacă trebuie să vă spun ceva care să vă minuneze, este că păcatele mari nu au nevoie 26\ De aici începe partea morală: Diavolul începe de la păcate mici şi aşa îl duce pe om la păcate mai mari, apoi in iad; aşa au păţit Cain şi Saul.

110/ Regi 28, 7.

7.8. / Regi 28, W .

!)«!)

OMILII LA MATKI

de atîta luare-aminte ca păcatele mici şi neînsemnate. însăşi natura păcatelor mari face ca să ne îndepărtăm de ele; cele mici însă, pentru că sînt mici, ne fac să fim nebăgători de seamă şi nu ne îndeamnă să pornim cu hotărîre la stîrpirea lor. De aceea şi ajung repede mari, pentru că dormim. Aceasta o poţi vedea şi cu bolile trupului. Aşa s-a născut în Iuda acel mare păcat. Dacă furtul banilor săracilor nu i s-ar fi părut mic păcat, n-ar fi ajuns să vîndă pe Hristos. Dacă tirania slavei deşarte nu li s-ar fi părut iudeilor un păcat mic, n-ar fi alunecat să ajungă ucigători de Hristos. Şi poţi vedea că toate păcatele se nasc aşa. Nimeni nu sare să săvîrşească păcatul iute şi dintr-o dată. Are, are sufletul nostru o ruşine înnăscută, un respect faţă de fapta bună. Nimeni nu-i atît de neruşinat ca să săvîrşească dintr-o dată păcatul, ca să arunce toate pe una, ci se pierde pe nesimţite şi încetul cu încetul, cînd nu ia aminte. Aşa a intrat în lume închinarea la idoli. Pentru că oamenii au cinstit peste măsură şi pe vii şi pe morţi au ajuns de s-au închinat la idoli. Aşa s-a întins şi desfrînarea şi toate celelalte păcate. Să-ţi dau o pildă! Ai rîs cînd nu trebuia; unul te-a ţinut de rău; altul însă ţi-a îndepărtat din suflet frica, spunîndu-ţi: „Nu-i nimic! Ce-i dacă ai rîs? Ce poate să se nască de aici?" Dar din rîsul acesta nelalocul lui s-a născut gluma, iar din glumă, cuvintele de ruşine; apoi fapte de ruşine. Iarăşi te ţine de rău unul căbîrfeşti pe semenul tău, că-1 ocărăşti, că-1 vorbeşti de rău, dar dispreţuieşti cuvintele lui şii spui: „Nu-i nimic dacăbîrfesc!" Dar de aici se naşte ură nespusă, duşmănie neîmpăcată, nenumărate sudalme; iar de la sudalme se ajunge la bătaie, iar de la bătaie adesea la omor.

IV

De la nişte păcate aşa de mici ne duce vicleanul diavol la păcate mari; iar de la păcatele cele mari ne duce la deznădejde; şi găseşte diavolul cu aceasta o altă cale de pieire, nu mai mică decît cea de mai înainte. Că nu ne pierde atît de mult păcatul cît deznădejea. Dacă cel care a făcut un păcat se trezeşte, îşi îndreaptă prin pocăinţă repede păcatul săvîrşit; dar cel care se deznădăjduieşte şi nu se pocăieşte nu se îndreaptă, pentru că n-a folosit leacurile pocăinţei. Diavolul ne mai întinde încă o a treia cursă cumplită. De pildă cînd păcatul îmbracă haina evlaviei.

- Dar de unde are diavolul atita putere, aş putea fi întrebat, încît să înşele pe oameni pînă într-atita?

- Ascultă şi fereşte-te de gîndurile lui! A poruncit Hristos prin Pavel ca femeia să nu se despartă de bărbat şi să nu se lipsească unul pe altul decît prin bună înţelegere112. Dar unele femei, din o aşa zisă dragoste deevlavie şi de înfrînare, îndepărtîndu-se de bărbaţii lor, cu gîndul că fac faptă de evlavie, au împins pe bărbaţii lor la desfrînare. Gîndeşte-te cît de mare e răul acesta! Aceste femei se supun unei atît de mari osteneli tocmai ca să fie învinuite că au săvîrşit cele mai mari păcate, ca să-şi atragă asupra lor cea mai grea osîndă şi să împingă pe bărbaţii lor în prăpastia pierzării. Alţii, iarăşi, abţinîndu-se de la mîncăruri prin 2',). I Cor. 7, . r >.

OMILII LA MATKI

!)«!)

legea postului au ajuns încetul cu încetul să socotească mîncarea ca ceva spurcat. Şi un gînd ca acesta aduce cea mai mare osîndă. Iar la nişte gînduri ca acestea se ajunge cînd punem mai mult preţ pe ideile noastre decît pe ideile Scripturilor.

Socoteau şi unii corinteni că era o faptă desăvârşită să mănînci fără deosebire din toate, chiar din cele oprite; totuşi nu era o faptă desăvârşită, ci cea mai mare nelegiuire. De aceea şi Pavel i-a certat cu asprime şi le-a spus că sînt vinovaţi de cea mai grea pedeapsă113. Alţii socotesc o evlavie să lase să le crească părul; dar şi aceasta este o faptă oprită, plină de multă ruşine114. Alţii socot iarăşi drept un mare cîştig să se întristeze peste măsură pentru păcatele lor. Dar şi aceasta este o viclenie diavolească; dovadă Iuda; aceasta l-a făcut să se spînzure. De aceea şi Pavel se temea pentru cel ce căzuse în desfrînare; se temea să nu păţească la fel şi a sfătuit pe corinteni să-1 smulgă iute din ghearele deznădejdii, „ca nu cumva să fie doborît de mai multă întristare unul ca acesta"115. Apoi pentru a arăta că o astfel de întristare prea mare este o cursă a diavolului, spune: „Ca să nu ne lăsăm covîrşiţi de satana; că nu ne sînt necunoscute gîndurile lui"116; că ne atacă el cu multă viclenie, ne spune Pavel. Dacă diavolul ar lupta împotriva noastră pe faţă şi deschis, victoria noastră ar fi uşoară şi lesnicioasă; dar, mai bine spus, dacă sîntem cu luare-aminte chiar ne va fi uşoară, că Dumnezeu ne-a înarmat împotriva fiecăreia din aceste viclenii. Ascultă ce ne sfătuieşte Hristos, pentru a ne convinge să nu nesocotim nici cele mai mici păcate! Ne spune: „Cel ce zice fratelui său: ,JVe6uneV vinovat va fi gheenei"117; şi: „Cel ce se uită cu ochi desfrînaţi, a şi săvîrşit păcatul desfrînării'*118 şi vaită pe cei ce rid119, Premtindeni stîrpeşte începuturile şi seminţele păcatelor şi ne spune că vom da socoteală de orice cuvînt deşert120. Pentru aceasta Iov aducea jertfă lui Dumnezeu chiar pentru gîndurile copiilor lui121. Despre a nu te deznădăjdui Scriptura spune: „Oare cel ce cade nu se scoală sau cel

113 114 115 116 117 118 119 120 121

/ Cor. 10, 27-31. / Cor. 11, 14.

II Cor. 2, 7. // Cor. 2, 11.

Matei 5, 22.

Matei 5, 28.

Luca 6, 25.

Matei 12, 36.

Iov 1, 5.

925

SFINTUL IOAN GURA DE AUR

ce se abate nu se întoarce?"122; şi iarăşi: „Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu"123; şi: „Astăzi de veţi auzi glasul Lui"124. Sînt în Sfînta Scriptură şi alte multe cuvinte şi pilde de acest fel. Şi ca să nu pierim din pricina unei false evlavii, ascultă ce spune Pavel: „Ca nu cumva să fie doborît de mai multă întristare unul ca acesta"125.

Cunoscînd, dar, toate acestea, să punem înţelepciunea Scripturilor în faţa tuturor căilor care abat pe trîndavi de pe drumul cel drept. Să nu spui: „Ce mare lucru este dacă mă uit cu curiozitate la o femeie?" Dacă săvîrşeşti desfrînarea cu inima, repede o vei îndrăzni şi cu trupul. Să nu spui: „Ce mare lucru este dacă nu dau nimic de pomană săracului acestuia?" Dacă nu dai acestuia, n-ai să dai nici celuilalt; iar dacă nu dai aceluia, n-ai să dai nici altuia. Iarăşi să nu spui: „Ce mare lucru este dacă poftesc lucrurile semenului meu?". Vorbele acestea, vorbele acestea au dus la pieire pe Ahaav126. Şi doar dăduse bani pe vie! Da, dar o cumpărase fără voia stăpînului ei. Nu trebuia să o cumpere cu sila, ci cu voia stăpînului viei. Dacă cel care a dat preţul cuvenit pe vie a fost pedepsit aşa, pentru că a luato cu sila, ce osînda nu merită, oare, cel care nu dă nici preţul cuvenit, ba răpeşte şi cu sila şi mai trăieşte şi în vremea harului?

Aşadar, ca să nu fim osîndiţi, să nu ne mînjim cu silnicii şi cu răpiri. Să ne ferim de păcate; şi mai ales de începuturile păcatelor, ca să ne îngrijim cu toată rîvna şi de virtute. Aşa ne vom bucura şi de bunătăţile cele veşnice, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava în vecii vecilor, Amin.

122 123 124 125 126

Ier. 8, 4.

Iez. 18, 23.

Ps. 94, 8. // Cor. 2, 7.

II Regi 2 1 , 1-29.

OMILIA LXXXVII

„Atunci ostaşii dregătorului, ducînd pe Iisus în pretoriu, au adunat în jurul Lui toată cohorta; şi, dezbrăcîndu-L, L-au îmbrăcat cu hlamidă roşie; şi, împletind o cunună de spini, I-au pus-o pe cap şi trestie în dreapta Lui. Şi îngenunchind înaintea Lui, îşi băteau joc de El, zicînd: „Bucură-Te, împăratul Iudeilor!"127 I Ca şi cum ar fi fost o înţelegere, diavolul a dansat atunci cu toţii. Pricepem de ce iudeii, măcinaţi de invidie şi de ură, au tăbărît cu atîta furie împotriva Lui; dar nu pricepem pentru ce au făcut ostaşii lucrul acesta. Care e pricina? Nu se vede, oare, de aici că diavolul i-a înnebunit pe toţi? Ostaşii se desfătau ocărînduL, pentru că erau cruzi şi neo-menoşi. Ar fi trebuit să li se frîngă inima de durere, ar fi trebuit să lăcrimeze, să sufere aşa cum a suferit poporul; dar ostaşii n-au făcut aceasta, ci dimpotrivă îl ocărau şi tăbărau asupra Lui; şi făceau aceasta poate pentru că voiau să facă pe placul iudeilor sau pentru că erau nişte oameni fără de inimă. Ocările erau multe şi felurite. Oameni blestemaţi şi spurcaţi au pălmuit capul acela dumnezeiesc, L-au batjocorit cu cunună de spini, L-au lovit cu trestie. Mai putem avea noi, oare, vreun temei să ne pornim împotriva, celor ce ne ocărăsc după ce Hristos a suferit atîtea ocări? Că a îndurat atunci cele mai mari ocări. Nu I-a fost batjocorit numai un mădular, ci tot trupul. Capul, cu cunună de spini, cu trestie, cu pălmuiri; faţa, cu scuipări; obrajii, cu palme; tot trupul cu biciuiri, cu îmbrăcare cu hlamidă şi închinăciuni făţarnice; mîna, cu trestia pe care I-au dat-o să o ţină în loc de sceptru; în sfîrşit, cu datul oţetului.

Poate fi oare ceva mai cumplit decît acestea? Poate fi, oare, o ocară mai mare?

Cele săvîrşite atunci depăşesc orice cuvînt. Ca şi cum s-ar fi temut să nu lase ceva nefăcut din îndrăzneaţă lor faptă, iudeii săvîrşesc totul; pe profeţi i-au omorît cu mîinile lor, iar pe Hristos, pe temeiul hotărîrii judecătorului; ajung ucigaşi şi osîndesc pe Hristos; îlosîndesc şi cu gura lor şi cu gura lui Pilat, spunînd: „Sîngele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri"128. Tăbărăsc asupra Lui şi-L ocărăsc; îl leagă şi-L tîrăsc; ei sînt vinovaţi că ostaşii îl ocărăsc; îl pironesc, îl înjură, îşi bat joc de El, îl batjocoresc. Pilat n-a hotărît aceasta; dar ei fac toate acestea de la ei; ei sînt totul: şi acuzatori şi judecători şi călăi. Acestea le citim în auzul tuturor cînd sîntem strînşi toţi la un loc, ca să nu spună păgînii: „Arătaţi noroadelor şi popoarelor faptele cele strălucite ale lui Hristos, de pildă 127 Matei 27, 27-29.

128 Matei 27, 25.

semnele şi minunile, dar faptele cele de ocară le ascundeţi". Deci, ca să nu spună păgînii aceasta, harul Duhului a rînduit să se citească toate acestea în marea seară a Pastelor, într-o sărbătoare cu mult norod, cînd sînt de faţă mulţimi de bărbaţi şi femei. Deci cînd toată lumea e de faţă, atunci se citesc acestea cu mare glas. Se citesc acestea, le cunoaştem toţi şi credem că Hristos este Dumnezeu, în afară de alte pricini ne închinăm lui Hristos şi pentru aceea că a binevoit să Se pogoare atîta pentru noi, ca să pătimească şi acestea şi ca să ne înveţe toată virtutea. Pe acestea deci să le citim necontenit; că mult e cîştigul şi mare e folosul de aici.

Cînd vezi că Domnul e batjocorit în tot chipul, şi cu vorba şi cu fapta, cînd vezi că I se închină Lui în bătaie de joc, cînd vezi că este bătut peste faţă, că îndură cele mai cumplite suferinţe, de piatră să fii şi tot ajungi mai moale decît ceara şiţi scoţi din suflet toată îngîmfarea. Ascultă însă şi cele ce urmează! ,J)upă ce L-au batjocorit, L-au dus să-L răstignească"129.

După ce L-au dezbrăcat, I-au luat hainele Lui şi stăteau şi-L păzeau, ca să vadă cînd îşi va da sufletul. Şi ei au împărţit hainele Lui130. Lucru ce nu se face decît cu osîndiţii cei mai de rînd şi mai de dispreţuit, cu osîndiţii care n-au nimic, care sînt părăsiţi de toată lumea. Au împărţit hainele cu care a făcut atît de mari minuni; dar atunci ele n-au făcut nici o minune, pentru că Hristos le-a oprit puterea lor nespusă. Nici această împărţire a hainelor nu era un mic adaos de furie. Că, după cum am spus mai înainte, au îndrăznit asupra Lui totul ca faţă de un om de nimic, de dispreţuit şi mai rău decît toţi răii. Tîlharilor nu le-au făcut asta; dar lui Hristos au îndrăznit să-I facă totul. L-au răstignit în mijlocul tîlharilor, ca să aibă şi El parte de faima lor. Şi I-au dat Lui să bea oţet"131. Şi aceasta au făcut-o tot ca să-L ocărască. Dar El n-a vrut să bea. Un alt evanghelist spune că gustînd a spus: „Săvîrşitu-s-a"132.

- Ce înseamnă cuvintele:„Săvîrşitu-s-a"?

- înseamnă că profeţia despre El s-a împlinit; că a spus profetul: ,J)at-au spre mîncarea Mea fiere şi spre setea Mea M-au adăpat cu oţet"133. Dar nici evanghelistul Ioan nu spune că a băut; că nu-i nici o deosebire între a gusta şi a nu bea; amîndouă cuvintele arată unul şi acelaşi lucru. Şi totuşi nebunia lor nu s-a oprit nici aici, ci, după ce L-au dezbrăcat, după ce L-au răstignit şi după ce I-au dat oţet, merg mai departe; chiar cînd II văd atîrnat pe cruce II ocărăsc şi ei şi cei ce treceau. Dar ceea ce era mai cumplit decît toate era că Hristos pătimea acestea sub învinuirea de amăgitor şi înşelător, de îngîmfat, de om care s-a lăudat în zadar cu cele ce spunea. De aceea L-au şi răstignit în faţa întregului popor, ca să-L facă de rîs înaintea tuturor celor ce-L 129 Matei 27, 31.

130 Matei 27, 35.

131 Matei 27, 34. (i. han 19, 30.

133 Ps. 68, 25.

vedeau; de aceea s-au slujit de mîinile ostaşilor, ca furia lor să crească şi prin această judecată publică.

II Ce inimă n-ar fi muiat mulţimea care-L urma pe Iisus şi plîngea? Această mulţime, da, dar nu pe aceste fiare! De aceea şi Domnul pe aceia îi învredniceşte de răspuns, dar pe aceştia, nu!

După ce arhiereii şi bătrînii au făcut tot ce au voit, se străduiesc, de teama învierii Sale, să-I pîngărească şi slava Lui. De aceea spun toate aceste ocări în auzul mulţimii; de aceea L-au răstignit împreună cu tîl-harii. Voind să arate că-i un înşelător, spuneau: „Cel ce dărîmi templu şi în trei zile îl zideşti, coboară-Te de pe cruce!"134.

Arhiereii şi bătrînii i-au spus lui Pilat să şteargă de pe cruce vina -că vina era ce scrisese pe cruce: „împăratul iudeilor"135 -, dar n-au reuşit, pentru că Pilat a rămas la hotărîrea sa, zicînd: „Ce am scris, am scris"70. Deci pentru că n-au putut face nimic, arhiereii şi bătrînii au încercat atunci să arate, prin batjocoririle lor că nu este împărat. De aceea au spus şi cuvintele acelea şi pe acestea: ,J)acă este împăratul lui Israil, să Se coboare acum de pe cruce"136. Şi iarăşi: „Pe alţii a mîntuit, dar pe Sine nu poate să Se mîntuiască"137.

Cu aceste cuvinte încearcă să bîrfească minunile de mai înainte. Şi iarăşi:

10. han 19, 22.

134 Matei 27, 40. i). Ioan 19, 2 1 .

136 Matei 27, 42.

137 Matei 27, 42.

970

SFlNTUL

IOAN GURA DE AUR

„Dacă este Fiul lui Dumnezeu şi-L vrea, să-L mîntuie!"138.

O, blestemaţilor şi răsblestemaţilor! Ce? Profeţii n-au fost profeţi şi drepţii n-au fost drepţi, pentru că nu i-a scăpat Dumnezeu de primejdii? Erau şi drepţi şi profeţi şi totuşi au pătimit ce-au pătimit. Ce poate egala, oare, iudeilor, nesocotinţa voastră? Dacă primejdiile ce le-aţi adus peste ei n-au pîngărît slava lor, ci au fost profeţi, deşi au pătimit ce-aupătimit, cu mult mai mult n-ar fi trebuit să vă scandalizaţi de Hristos, Care a căutat totdeauna, şi cu fapta şi cu cuvîntul, să vă îndrepte mai dinainte părerea voastră cea greşită. Totuşi cuvintele şi faptele Sale n-au avut vreo putere asupra arhiereilor şi bătrînilor, nici chiar în timpul patimilor. Dar L-a mărturisit şi a pomenit de împărăţia Lui139 un om putred din pricina cumplitei lui răutăţi, un om care şi-a cheltuit toată viaţa în omoruri şi în spargeri de case. L-a mărturisit atunci cînd se rosteau aceste hule asupra Lui. Poporul II plîngea. Faptele păreau a da altă mărturie în ochii celor care nu cunoşteau iconomia tainei, iar cele ce se petreceau păreau a-L arăta slab şi neputincios; totuşi adevărul a ieşit la iveală chiar prin cele potrivnice.

Auzind, dar, acestea să ne întrarmăm împotriva oricărei mînii, a oricărei furii. De vezi că inima ţi se mîndreşte, peceduieşte-ţi pieptul făcînd semnul crucii.

Aminteşte-ţi de cele petrecute atunci şi, prin amintirea celor întîmplate, vei alunga ca pe praf toată mînia. Gîndeşte-te la cuvintele, la faptele Domnului! Gîndeşte-te că Acela este Stăpîn, iar tu rob; Acela a suferit ocări şi batjocură pentru tine; tu, din pricina ta însuţi; Acela, pentru cei cărora le-a făcut bine, pentru cei care L-au răstignit; tu, din pricina ta însuţi; Acela, pentru cei care L-au ocărit; tu, din pricina nedreptăţilor tale; Acela a suferit ocări şi batjocură în văzul întregului oraş, dar, mai bine spus, în văzul întregului popor al iudeilor - şi străini şi băştinaşi - cărora Domnul le-a rostit cuvinte pline de iubire de oameni; tu, în faţa cîtorva oameni.

Iar cea mai mare ocară pentru Domnul a fost că L-au părăsit chiar ucenicii Lui. Toţi prietenii de mai înainte au fugit, iar duşmanii şi vrăjmaşii Lui, avîndu-L în mijlocul lor atîrnat pe cruce, II ocărau, II suduiau, II batjocoreau, rîdeau şi-şi băteau joc de El; de jos, de pe pămînt, iudeii şi ostaşii; de sus, de pe cruce, tîlharii aşezaţi de-a dreapta şi de-a stînga Lui. Că şi cei doi tîlhari ll ocărau şi-L batjocoreau140.

- Dar atunci pentru ce evanghelistul Luca spune că numai un tîlhar îl ocăra?141 - S-a întîmplat şi una şi alta. La început amîndoi tîlharii îl ocărau. Mai tîrziu, nu. Şi ca nu cumva să socoteşti că lucrul acesta s-a făcut

138 Matei 27, 43.

139 Luca 23, 40-43.

140 Matei 27, 44.

10. Luca 23, 39.

930

(IMII.II I.A MATKI

printr-o învoială şi să spui că tîlharul n-a fost tîlhar, dar că dintr-o dată s-a schimbat.

Gîndindu-te142 la toate acestea, judecă, dar, ca un filozof! Ai pătimit ce-a pătimit Stăpînul Tău? Ai fost ocărit în faţa întregii lumi? Dar nu ca El! Ai fost batjocorit? Dar nu ţi-a fost batjocorit tot trupul, nici n-ai fost biciuit ca El, nici dezbrăcat ca El! Chiar dacă ai fost pălmuit, dar nu atît!

III Adaugă-mi acum şi de cine ai fost batjocorit, pentru ce, cînd şi cine! Şi ceea ce-i mai cumplit e că în timp ce se petreceau atunci acestea, nimeni nu spunea un cuvînt, nimeni nu dezaproba cele făptuite, ci dimpotrivă toţi le încuviinţau, toţi la fel îl batjocoreau, cu toţii îşi băteau joc de El ca de un îngîmfat, ca de un înşelător şi amăgitor Care nu putea face ce spusese. Aşa îl ocărau; dar El tăcea, dîndu-ne nouă cele mai mari leacuri ale răbdării. Dar noi, deşi auzim acestea, nu avem răbdare nici cu slugile noastre, ci sărim şi izbim mai tare decît asinii sălbatici. Cînd sîntem ocăriţi sîntem cruzi şi nemiloşi, dar cînd e ocărit Dumnezeu nici nu ne sinchisim. Cu prietenii ne purtăm la fel; dacă ne supără cineva, nu-1 suferim; dacă ne oeărăşte, ne sălbăticim mai rău ca fiarele, noi care citim patimile Domnului în fiecare zi. Ucenicul L-a vîndut pe Domnul; ceilalţi ucenici L-au părăsit şi au fugit; cei cărora le-a făcut bine L-au scuipat; sluga arhiereului L-a pălmuit; ostaşii L-au lovit cu palmele; cei ce erau de faţă îşi băteau joc de El şi-L ocărau; tîl-harii îl învinuiau, iar El către nimeni n-a scos nici un cuvînt, ci cu tăcerea i-a biruit pe toţi, învăţîndu-te cu fapta că de vei îndura cu blîndeţe totul vei birui pe toţi cei ce-ţi fac rău şi toţi se vor minuna de tine. Căci cine nu se minunează de cel care suferă fără murmur ocările duşmanilor? După cum atunci suferi pe bună dreptate şi înduri răul fără să murmuri, lumea te crede că suferi pe nedrept, tot aşa cînd suferi pe nedrept, dar te răzvrăteşti, lumea te bănuieşte că suferi pe bună dreptate şi ajungi de ocară, ca un prins de război care-şi pierde nobleţea de se lasă tîrît de mînie. Un om ca acesta nu merită să fie numit liber, chiar de-ar stăpîni mii şi mii de robi. Spui că te-a supărat rău cutare? Ei, şi ce-i cu asta? Atunci trebuie să-ţi arăţi filozofia! Şi animalele sălbatice stau liniştite cînd nu-i nimeni care să le supere; că nici ele nu se sălbăticesc totdeauna, ci cînd le zădărăşte cineva. Şi noi, deci, ce cîştig avem dacă sîntem liniştiţi numai atunci cînd nu ne supără nimeni? Fiarele sălbatice adeseori se înfurie şi au dreptate; că se înfurie cînd sînt mişcate şi împunse; ele, însă, sînt lipsite de raţiune şi sălbatice prin firea lor. Dar tu, care ai raţiune, spune-mi, ce iertare poţi avea cînd te sălbăticeşti şi te înfurii? îmi spui că ai suferit o nedreptate, că ai fostjefuit? Dar tocmai pentru aceea trebuie să înduri, ca să cîştigi mai mult. îmi spui că ţi s-a luat slava? Şi ce-i cu asta? Cu nimic nu s-au micşorat prin aceasta cele ale tale dacă filozofezi. Iar dacă nu suferi nici un rău, pentru ce te mînii pe un om care nu ţi-a 142Do aici incope pârlea morală: Despre bunătatea şi blindelea lui Hristos; eă a suferit lotul in tăiere şi eă trebuie şi noi să I. imităm, lot aici şi impolriva celor ce ocărăsi şi se intnir.

(IMII.II I.A MATKI

931

făcut rău, ci, dimpotrivă, bine? Pe cei trîn-davi laudele şi cinstirile îi fac şi mai trîndavi, iar pe cei treji ocările şi dispreţul îi fac şi mai cu luare-aminte. Deci, dacă sîntem cu luare-aminte asupra noastră, cei ce ne ocărăsc ne sînt pricină de filozofie; ceilalţi, cei ce ne laudă şi ne cinstesc, dimpotrivă ne fac să ne mîndrim, ne umplu de îngîmfare, de slavă deşartă şi de moliciune, ne slăbănogesc sufletul.

Dovadă sînt părinţii că îi ţin de rău pe copiii lor mai mult decît îi laudă, ca să nu ajungă nişte răi din pricina laudelor; tot aşa şi dascălii se slujesc de acelaşi leac.

Deci, dacă trebuie să întoarcem cuiva spatele, apoi să-1 întoarcem mai degrabă celor ce ne linguşesc decît celor ce ne ocărăsc. Celor ce nu iau aminte la ei înşişi le aduce mai mare vătămare linguşeala decît ocara şi e mai greu de stăpînit mîndria pricinuită de linguşeală decît durerea pricinuită de ocară. Plata, apoi, e cu mult mai mare, iar admiraţia tot pe atît de mare. într-adevăr, mai minunat lucru este să vezi un om ocărit, care nu face nici o mişcare de împotrivire, decît unul care nu lasă să fie doborît de lovituri şi de izbituri.

- Dar cum e cu putinţă să nu faci nici o mişcare de împotrivire cînd eşti ocărît? aş putea fi întrebat.

- Te-a ocărît? Fă-ţi semnul crucii pe piept! Aminteşte-ţi de toate cele petrecute în timpul patimilor Domnului şi toată durerea ţi se stinge. Nu te gîndi numai că te-a ocărît, ci gîndeşte-te şi la binele ce ţi l-a făcut cel ce te-a ocărît; şi îndată te vei linişti. Dar, mai bine spus, gîndeşte-te la frica de Dumnezeu şi îndată vei fi măsurat şi blînd.

IV în afară de aceasta, ia povaţă şi de la slugile tale. Cînd vezi că sluga ta tace atunci cînd o ocărăşti, gîndeşte-te că e cu putinţă să filozofezi; osîndeşte-te atunci pe tine însuţi că te-ai înfuriat şi în acelaşi timp înva-ţă-te să nu răspunzi cu ocări la ocări; făcînd aşa, n-ai să suferi cînd eşti ocărît. Gîndeşte-te că acela care te ocărăşte e un ieşit din minţi, un nebun; şi gîndind aşa, n-ai să te superi cînd te ocărăşte; că şi îndrăciţii ne lovesc, dar nu le răspundem cu lovituri, ci ne este milă de ei. Fă şi tu aşa! Ai milă de cel ce te ocărăşte! Este stăpînit de o fiară cumplită, de mînie; de un demon grozav, de furie. Eliberează-1, că-i stăpînit de un demon cumplit şi în scurtă vreme se pierde. Aşa e boala aceasta; nici n-are nevoie de multă vreme ca să piardă pe cel stăpînit de ea. De aceea şi spunea cineva: „Isteţimea mîniei lui este căderea lui"'8. Prin aceasta se arată tirania acestei patimi, că săvîrşeşte în scurtă vreme mari rele şi că nu are nevoie de multă zăbavă. Mînia ajunge de nedoborît dacă pe lîngă puterea ei o mai laşi să te stăpînească şi multă vreme. Aş vrea să vă arăt cum este cel ce se mînie şi cum este cel ce filozofează; aş vrea să aduc înaintea voastră gol şi sufletul unuia şi sufletul altuia. Aţi vedea că sufletul unuia seamănă cu o mare învălurată, iar al celuilalt cu un port scăpat de frămîntare. Sufletul celui din urmă nu-i frămîntat de aceste duhuri rele; le potoleşte cu uşurinţă. Cei ce-1 ocărăsc fac totul ca să-1 supere; dar cînd văd că

(IMII.II I.A M A I I I

nădejdea lor e dezminţită se potolesc şi ei şi pleacă îndreptaţi. Nu e cu putinţă ca un om care se mînie să nu se osîndească pe el însuşi; dimpotrivă, cel ce nu se mînie n-are ce să-şi reproşeze. Ai de mustrat pe cineva? Fă aceasta fără mînie.

De faci aşa, n-ai nici o neplăcere. Dacă voim, avem în noi înşine toate bunătăţile şi cu harul lui Dumnezeu ne sîntem de ajuns nouă înşine pentru liniştea şi slava noastră. Pentru ce ceri slavă de la altul? Cinsteşte-te pe tine însuţi şi nimeni nu va putea să te necinstească. Dar dacă te necinsteşti pe tine însuţi, nu vei fi cinstit chiar de te-ar cinsti toată lumea. După cum dacă nu ne facem nouă înşine rău, nimeni nu poate să ne facă rău; tot aşa dacă nu ne ocărim pe noi înşine, nimeni nu poate să ne facă de ocară. Să ne închipuim un om minunat şi mare; să-1 numească toţi desfrînat, hoţ, jefuitor de morminte, ucigaş, tîlhar de drumul mare.

Acela însă să nu se mînie, să nu se revolte, nici să se simtă cu ceva pe conştiinţă.

Va simţi, oare, vreo ocară? Niciuna!

- Cum, dacă o mulţime de lume are o astfel de părere despre el?

- Nici aşa nu-i insultat, ci aceia se fac pe ei înşişi de ocară socotind aşa pe un om ca acela. Spune-mi, dacă cineva ar socoti că soarele e întunecos, pe cine a făcut de ocară: pe soare sau pe el? Negreşit pe el, pentru că toată lumea l-ar socoti sau orb sau nebun. Tot aşa se fac de ocară pe ei înşişi şi cei care socotesc pe cei răi buni şi pe cei buni răi. De aceea trebuie să ne dăm cît mai multă silinţă să avem o conştiinţă curată, să nu dăm prilej de bănuială rea, nici să ni se găsească părţi slabe. Şi dacă alţii ar vrea totuşi s-o facă pe nebunii, cînd noi sîntem drepţi şi cinstiţi, să nu ne îngrijim prea mult de asta, nici să ne supărăm.

Omul bun nu este vătămat cu nimic de este bănuit de fapte rele, dar cel ce bănuieşte în zadar şi fără temei, acela se vatămă cumplit; la fel şi cu omul rău; dacă se spune despre el că e un om bun, nu cîştigă nimic din

I K . fn(. Sir. 1 , 7 1

933

SFINTUL IOAN GURA DE AUR

asta, ci dimpotrivă osîndă i se măreşte, iar trîndăvia îi creşte şi mai mult; dacă însă i se spune că e un rău, e cu putinţă să se umilească şi să-şi recunoască păcatele; dar dacă i se trec sub tăcere păcatele, atunci ajunge de nu mai simte că păcătuieşte. Dacă păcătoşii se pocăiesc cu greu, chiar cînd toată lumea îi ţine de rău, cînd vor mai putea deschide ochii cei ce trăiesc în păcate, cînd nu numai că nu sînt ţinuţi de rău, dar mai sînt şi lăudaţi? N-ai auzit că şi Pavel a ţinut de rău pe corinteni, că prin încuviinţările şi laudele lor nu numai că nu l-au făcut pe cel desfrînat să-şi recunoască păcatul, ci l-au făcut să şi stăruiască în păcat?143 De aceea, vă rog, să nu ţinem seamă de părerile oamenilor, nici cînd ne ocărăsc, nici cînd ne laudă. Să urmărim un singur lucru; nu ne ştim cu nici un păcat pe cuget şi nici să ne facem de ocară pe noi înşine. Făcînd aşa, ne vom bucura şi în veacul de acum şi în cel ce va să fie de multă slavă, pe care facă Dumnezeu ca noi toţi să o dobîndim, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava în vecii vecilor, Amin.

143/ Cor. 5, 1-2.

OMILIA LXXXVIII

„Iar din ceasul al şaselea întuneric s-a făcut peste tot pămîntul pînă la ceasul al nouălea. Iar în ceasul al nouălea a strigat Iisus cu glas mare şi a zis: „Eli, Eli, lama sabahtani!", adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai lăsat?" Iar unii din cei ce stăteau acolo, auzind, ziceau: „Pe Ilie strigă Acesta!" Şi îndată alergînd unul din ei şi luînd un burete, l-a umplut cu oţet şi punîndu-1 într-o trestie I-a dat să bea"144 I Acesta este semnul pe care iudeii îl ceruseră mai înainte şi pe care Hristos li1 făgăduise să-1 dea, zicînd: „Neam viclean şi desfrînat semn cere şi semn nu i se va da lui decît semnul lui Iona proorocul"145, adică crucea, moartea, îngroparea şi învierea. Şi iarăşi, în alt chip, pentru a arăta puterea crucii, a spus: „Cînd veţi înălţa pe Fiul Omului, atunci veţi cunoaşte că Eu sînt"146. Cu alte cuvinte a spus aşa: Cînd Mă veţi răstigni şi veţi socoti că M-aţi biruit, atunci mai cu seamă veţi cunoaşte puterea Mea!" Da, după răstignire, Ierusalimul a fost dărîmat, jertfele de la templu au încetat, iudeii şi-au pierdut şi statul şi libertatea, predica Evangheliei a înflorit şi pînă la marginile lumii cuvîntul s-a lăţit; pămîntul şi marea, lumea locuită şi pustia propovăduiesc neîncetat puterea lui Hristos.

Despre aceste fapte minunate vorbesc cele ce s-au petrecut atunci în timpul răstignirii, cînd s-a făcut întuneric peste tot pămîntul. Şi e cu mult mai minunat că aceasta s-a săvîrşit cînd era pironit pe cruce decît dacă s-ar fi săvîrşit cînd mergea pe pămînt. Şi nu e numai lucru minunat că s-a făcut întuneric, ci şi că s-a făcut din cer, aşa cum cereau iudeii. Şi semnul acesta, întunericul, s-a întins peste întreaga lume, cum niciodată mai înainte nu s-a întîmplat, decît doar în Egipt, 147 cînd aveau să săvîrşească Pastele . Că şi Pastele acela a fost o preînchipuire a Paşte-lui nostru.

Uită-te cînd s-a petrecut semnul acesta! în amiaza zilei, cînd peste întreaga lume era zi, ca să-1 afle toţi cei ce locuiesc pămîntul. Semnul acesta era în stare să-i întoarcă pe iudei nu numai prin măreţia minunii, ci şi prin săvîrşirea lui la bună vreme. întunericul s-a săvîrşit după ce s-a sfîrşit toată nebunia şi batjocura lor nelegiuită, cînd li s-a potolit mînia, cînd au pus capăt rîsului, cînd s-au săturat de batjocorit, după ce au grăit tot ce le-a plăcut. Atunci s-a arătat întunericul, ca 144 145 146 147

Matei 27, 45-48.

Matei 12, 39.

Ioan 8, 28. leş. 10, 21-23.

măcar aşa să lase mînia şi să cîştige de pe urma minunii. Mai mare minune era să săvârşească semnul acesta fiind pe cruce decît să Se coboare de pe cruce. De ar fi socotit iudeii că Hristos a făcut semnul acesta, ar fi trebuit să creadă în El şi să se teamă; iar de-ar fi socotit că nu l-a făcut El, ci Tatăl, ar fi trebuit să se pocăiască, că întunericul era, doar, un semn că Tatăl S-a mîniat din pricina celor săvîrşite de ei.

Că întunericul n-a fost o eclipsă de soare, ci mînie şi urgie, se vede nu numai din cele spuse, ci şi din timpul cît a ţinut întunericul. A ţinut trei ceasuri; iar eclipsa nu ţine decît cîtăva vreme. Şi ştiu asta cei ce au văzut o eclipsă de soare; că au fost eclipse şi în timpul vieţii noastre.

Dar aş putea fi întrebat: - Pentru ce nu s-au minunat toţi oamenii şi nici nu L-au socotit Dumnezeu?

- Pentru că neamul omenesc era stăpînit atunci de multe păcate, de multă răutate. Minunea aceasta a fost una singură şi a trecut îndată ce s-a întîmplat; nimănui nu i-a trecut prin minte să-i caute pricina. Mare putere are obişnuinţa şi prejudecata necredinţei! Oamenii de pe vremea aceea nici nu şi-au dat seama pentru ce s-a făcut atunci întuneric; au socotit poate că întunericul acela se datora unei eclipse sau unei alte rînduieli a firii. Pentru ce te minunezi de oamenii din lumea întreagă, care nu ştiau nimic de cele ce se petreceau la Ierusalim, cînd chiar cei care erau în Iudeea, din pricina nepăsării lor, n-au cercetat pricina întunericului de atunci; că ei, după ce văzuseră atîtea minuni, încă mai stăruiau în aL ocări, deşi Domnul le arătase destul de lămurit că El făcuse minunea aceasta.

De aceea El şi grăieşte după ce s-a luat întunericul; tocmai pentru ca iudeii să afle că este încă viu, că El a adus întunericul, ca şi prin asta să se facă mai buni. Şi a grăit: „Eli, Eli, lama sabahtani!"'ca să vadă iudeii că cinsteşte pe Tatăl pînă la cea din urmă suflare, că nu este împotriva lui Dumnezeu. De aceea a şi dat drumul la cuvinte profetice, mărturisind Vechiul Testament pînă în cel din urmă ceas. Şi n-a dat drumul numai la cuvinte profetice, ci şi la cuvinte ebraice, ca să fie cunoscute şi pricepute de iudei. Prin toate arată acordul Lui cu Tatăl.

Dar uită-te şi acum la neruşinarea, la obrăznicia şi la nebunia iudeilor! Au crezut că strigă pe Ilie; şi îndată I-au dat să bea oţet.

Jar altul, apropiindu-se cu suliţa, I-a împuns coasta"148. Poate fi o mai mare ticăloşie? Poate fi o mai mare sălbăticie? Au întins pînă acolo nebunia lor, că au batjocorit şi un trup mort.

Tu însă uită-mi-te cum Dumnezeu S-a slujit de nelegiuirile lor pentru mîntuirea noastră. După ce a fost făcută rana, au ţîşnit din ea izvoarele mîntuirii noastre.

Jar Iisus, strigînd cu glas mare, Şi-a dat Duhul"149.

148 Ioan 19, 34.

149 Matei 27, 50.

Despre lucrul acesta spunea: „Putere am să-Mi pun sufletul Meu şi putere am iarăşi sâ-l iau"150; şi: ,JEu însumi îl pun"151. De aceea a strigat cu glas mare, ca să arate că se face lucrul acesta cu propria Lui putere.

Evanghelistul Marcu spune că Pilat s-a mirat că a murit aşa curînd152 şi că sutaşul pentru aceasta mai cu seamă a crezut, pentru că a murit cu propria Lui putere153.

Vocea aceasta a sfîşiat catapeteasma154, a deschis mormintele155 şi a făcut casa pustie156. N-a făcut lucrul acesta ca să aducă ocară templului -cum ar fi putut face asta Cel Ce a spus: „Nu faceţi casa Tatălui Meu casă de neguţător ie!"157, ci ca să le arate iudeilor că sînt nevrednici de templu, că nu merită să stea în el, aşa cum s-a întîmplat atunci cînd a dat templul în mîinile babilonienilor. Toate acestea nu s-au făcut numai pentru pricinile de mai sus, ci a fost şi o profeţie a pustiirii de mai tîrziu a templului, a schimbării slujirii lui Dumnezeu într-o slujire mai mare şi mai înaltă. Toate au fost o profeţie a puterii Lui. II Hristos S-a arătat ca Dumnezeu nu numai prin acestea, ci şi prin cele întîmplate după acestea, prin învierea morţilor158, prin întunecarea luminii, prin schimbarea stihiilor. Pe vremea lui Elisei a înviat un mort care a fost atins de trupul mort al lui Elisei159; acum glasul lui Hristos i-a înviat pe morţi, trupul Lui fiind sus pe cruce. De altfel şi cele petrecute pe timpul lui Elisei au fost o preînchipuire a celor de acum. Ca să se creadă acestea, s-au făcut cele de atunci. Şi n-au înviat numai morţii, ci şi pietrele s-audespicat şi pămîntul s-a cutremurat ca să cunoască iudeii că Hristos putea să-i şi orbească, să-i şi sfărîme. Cu mult mai mult ar fi putut să le facă asta Cel Ce a despicat pietrele şi a umplut de întuneric întreaga lume, dacă ar fi voit; dar n-a voit, ci şi-a eliberat mînia Sa asupra stihiilor, >entru că voia să-i mîntuie pe aceia prin bunătatea Lui; dar ei nu s-au ăsat de nebunia lor. Aşa e invidia, aşa e ura; nu se opresc cu uşurinţă. Atunci, pe timpul patimilor, s-au purtat cu neobrăzare faţă de cele ce vedeau; după aceea, după ce a înviat, cu toate peceţile puse şi cu toată paza ostaşilor, cînd au auzit de la paznici că a înviat, au dat argint ca să strice şi pe alţii şi să fure şi temeiul învierii. Nu te minuna, dar, dacă şi după înviere iudeii tot nişte nechibzuiţi au rămas; totdeauna erau gata să se obrăznicească. Nu te minuna, dar, de aceasta, ci uită-te cîte semne

f

150 Ioan 10, 18.

151 Ioan 10, 18.

152 Marcu 15, 44.

153 Marcu 15, 39.

154 Matei 27, 50-51.

155 Matei 27, 52.

156 Matei 23, 38.

157 Ioan 2, Hi. 158 Matei 27, 52-53.

Hi. I V Regi 13, 21.

a făcut Domnul: unele în cer, altele pe pămînt, altele în templu; prin toate Şi-a arătat şi supărarea Sa, dar şi că cele cu neputinţă vor fi cu putinţă, că se va deschide cerul şi că lucrurile se vor muta în Sfintele Sfintelor cele adevărate.

Iudeii spuneau: „Dacă eşti împăratul lui Israil, coboară-Te de pe cruce"160; Hristos însă a arătat că este împăratul întregii lumi. Ei ziceau: „Cel ce dărîmi templu şi în trei zile îl zideşti"161; Hristos însă le-a spus că templul va fi cu totul pustiit. Iarăşi ei spuneau: ,J*e alţii a mîntuit, dar pe Sine nu poate să Se mîntuiascâ" ; Hristos însă, pe cruce fiind, a arătat cu prisosinţă aceasta în trupul robilor. Mare minune a fost să scoată din mormînt pe Lazăr cel mort de patru zile162, dar cu mult mai mare minune să arate dintr-o dată vii pe cei de mult adormiţi. Aceasta este dovada învierii celei ce va să fie. „Că multe trupuri ale sfinţilor adormiţi au înviat şi au intrat în sfînta cetate şi s-au arătat multora"163.

S-au arătat în Ierusalim multor oameni ca să nu pară o nălucire învierea lor. „Şi sutaşul a slăvit atunci pe Dumnezeu, zicînd: „Cu adevărat omul acesta drept a fost!" Iar mulţimile, care erau de faţă la privelişte, bătîndu-şi piepturile lor, se întorceau"164. Atît de mare era puterea Celui răstignit, că după atîta bătaie de joc, după atîta batjocură, sutaşul şi mulţimile s-au pocăit. Unii spun că sutaşul acesta, întărindu-se mai pe urmă în credinţă, a murit mucenic165. erau acolo femei multe privind de departe, care îl urmaseră slujindu-I Lui: Măria Magdalena şi Măria lui Iacov şi a lui Iosif şi mama fiilor lui Zevedeu"166.

Femeile priveau cele ce se petreceau; femeile care suferiseră alături de El, 19. Matei 27, 42.

care plînseseră pentru El. Uită-te cît de mare e stăruinţa lor! I-au urmat slujinduL şi au fost de faţă şi în mijlocul primejdiilor. De aceea au şi văzut totul: cum a strigat, cum Şi-a dat sufletul, cum s-au despicat pietrele şi pe toate celelalte. Şi ele au fost cele dintîi care L-au văzut pe Iisus înviat; şi neamul acesta femeiesc osîndit, neamul acesta, el s-a bucurat cel dintîi de vederea bunătăţilor; neamul acesta femeiesc a arătat bărbăţie; ucenicii au fugit, dar femeile au rămas.

- Cine erau aceste femei?

- Mama lui Hristos, pe care evanghelistul Matei o numeşte mama lui Iacov şi celelalte. Un alt evanghelist spune că şi mulţi oameni plîn-geau şi-şi băteau pieptul de cele întîmplate167. Tocmai aceasta arată cruzimea iudeilor; rîdeau de cele ce storceau altora lacrimi; nici mila nu i-a muiat, nici frica nu i-a oprit. Toate cele petrecute atunci erau semne de mare mînie; nu erau semne întîmplătoare, ci

160 161 162 163 164 165 166 167

Matei 27, 42.

Matei 27, 40.

Ioan 1 1 , 42-43.

Matei 27, 52-53.

I.uea 23, 47-48.

Numele lui este I.onghin, prăznuit de Biserică Ia Hi octombrie.

Matei 27, 55 50.

Luca 23, 48.

toate semne de mînie: întunericul, pietrele despicate, catapeteasma sfîşiată la mijloc, cutremurul pămîntului. Mînia Domnului a fost cumplită. „Şi venind Iosif a cerut trupul"168.

Acest Iosif este acela care mai înainte era ucenic al lui Iisus, dar întrascuns169. Acum însă după moartea lui Hristos, are mare îndrăzneală. Nu era un om neînsemnat, nici un necunoscut, ci făcea parte din sfat, era un om de seamă; de aici mai ales se poate vedea curajul lui. Se dădea pe sine morţii şi-şi atrăgea ura tuturor prin dragostea sa pentru Iisus şi prin îndrăzneala de a-I cere trupul. Şi nu s-a oprit pînă n-a reuşit. Dragostea şi curajul lui se văd nu numai de acolo că a luat trupul şi l-a îngropat cu multe cheltuieli, ci şi de acolo că l-a îngropat în mormîntul său cel nou170. Şi nu s-a rînduit la întîmplare îngroparea lui Hristos într-un mormînt nou, ci ca să se înlăture orice umbră de bănuială că a înviat altul în locul Lui. „Şi erau acolo Măria Magdalena şi cealaltă Mărie, şezînd în fata mormîntului"171.

- Dar pentru ce au mai rămas ele stînd în faţa mormîntului?

- N-aveau încă despre Hristos ideea mare şi înaltă pe care trebuiau s-o aibă.

De aceea au şi adus miruri şi stăteau la mormînt ca să vadă unde-L pun, pentru a veni să ungă trupul Lui îndată ce se va fi potolit mînia iudeilor.

III Ai văzut curajul femeilor? Ai văzut dragostea lor? Ai văzut măreţia sufletului lor şi în faţa banilor şi în faţa morţii?

Să imităm172, dar, bărbaţilor, pe femei! Să nu lăsăm pe Iisus în necazuri şi nevoi! Femeile acelea au cheltuit atîţia bani şi şi-au pus viaţa în )rimejdie chiar cînd Iisus era mort; noi însă - iarăşi vă voi grăi de aceeaşi lucruri -, noi nu-L hrănim cînd îl vedem flămînd, nici nu-L îmbrăcăm cînd II vedem gol, ci trecem pe lîngă El cînd vedem că ne întinde mîna. Şi totuşi, dacă L-aţi vedea pe Hristos, fiecare s-ar goli de toate averile lui. Dar şi acum tot El este. Că El a spus: „Eu sînt cel sărac!" Pentru ce, dar, nu vă goliţi de toate averile voastre. Şi acum îl auzi, spu-nîndu-ţi: ,^/lie Mi-aţi făcut!"173. Nu-i nici o deosebire dacă dai acestuia sau Aceluia. Nu vei avea o răsplată mai mică decît femeile care L-au hrănit atunci, ci cu mult mai mare. Dar nu fremătaţi! Chiar dacă L-ai hrăni pe Hristos, faci mai puţin lucru, pentru că vederea Lui este în stare să moaie şi o inimă de piatră, decît de a hrăni pe un sărac, pe un beteag, pe un gîrbov, numai pentru că Hristos a spus că acela care dă săracului Lui îi dă. Dincolo vederea şi vrednicia Celui pe Care-L vezi împarte cu tine fapta ta; dincoace, întreaga faptă

f

168 Matei 27, 58.

169 han 19, 38.

170 Matei 27, 59-60.

2!). Matei 27, 61.

'M). De aici începe partea morală: Despre milostenie. Trebuie să vorbim în fiecare zi de milostenie, pînă ce o săvîrşim.

Tot aici şi mustrare, că prin cuvintele şi faptele noastre necurate am prefăcut biserica în grajd pentru măgari şi cămile.

H I . Matei 25, 40.

revine iubirii tale de oameni, bunătăţii tale. Dai mai mare dovadă de respect faţă de Hristos cînd, de dragul spuselor Lui, ai grijă de fratele tău şi-1 ajuţi în toate nevoile lui. Ajută-1, dar, crezînd în Cel Ce a primit şi a spus: ,JHie îmi dai!"174.

De nu I-ai fi dat Lui, nu te-ar fi învrednicit de împărăţia cerurilor; de nu I-ai fi întors Lui spatele, nu te-ar fi trimis în iad! Dar pentru că El e Cel dispreţuit, de aceea mare e şi păcatul. Tot aşa şi Pavel pe Hristos îl prigonea cînd prigonea pe ucenicii Lui; de aceea i-a şi spus: „Pentru ce Mă prigoneşti? Cînd dăm deci celor săraci, să avem o astfel de stare sufletească ca şi cum I-am da lui Hristos.

Că mai vrednice de credinţă sînt cuvintele Lui decît văzul nostru. Cînd vezi un sărac, adu-ţi aminte de cuvintele Lui care-ţi arătau că El este cel hrănit şi miluit.

Chiar dacă săracul pe care-1 vezi nu este Hristos, totuşi sub chipul acestui sărac El primeşte, El cerşeşte. Spui că te ruşinezi cînd auzi că Hristos cerşeşte?

Ruşinează-te mai degrabă cînd nu dai celui ce cerşeşte! Aceasta e ruşine, aceasta e pedeapsă şi osîndă. Cerşitul Lui e semnul bunătăţii Lui. De aceea trebuie să ne şi lăudăm cu el. Dar nedatul tău este semnul neomeniei tale. Dacă nu crezi acum că, întorcînd spatele unui sărac, întorci lui Hristos spatele, vei crede atunci cînd aducîndu-te în faţa întregii lumi, îţi va spune: „întrucît n-aţi făcut acestora, nici Mie nu Mi-aţi făcut!"34. Dar să nu dea Dumnezeu să auzim cuvintele acestea, ci, crezînd acum şi făcînd rod, să auzim cuvintele acelea pline de fericire care ne duc în împărăţia cerurilor. Poate că cineva îmi va spune: - In fiecare zi ne vorbeşti de milostenie şi de iubirea de oameni!

- Da! In fiecare zi! Şi nu voi înceta de a vă vorbi. Dar chiar dacă aţi face milostenie, nici atunci n-ar trebui să încetez, ca să nu vă trîndăviţi. Da, e drept, aş vorbi mai puţin dacă v-aş vedea că daţi milostenie; dar pentru că n-aţi ajuns nici pînă la jumătate de măsură, nu trebuie să-mi spuneţi mie lucrul acesta, ci vouă!

Cînd mă ţineţi de rău că vă vorbesc mereu de milostenie, vă asemănaţi cu un copil care, pentru că nu învaţă să facă litera a, deşi i se spune de nenumărate ori, ţine de rău pe dascălul lui că îi bate mereu capul cu această literă. Cine a ajuns datorită cuvintelor mele mai grabnic la milostenie? Cine s-a despărţit de banii şi averile sale? Cine a dat jumătate din averea sa? Cine a treia parte? Nimeni! Nu-i, oare, o nebunie să-mi porunciţi să nu mai vorbesc de milostenie, cînd voi n-ati învăţat milostenia? Ar trebui să faceţi cu totul dimpotrivă: dacă aş vrea să încetez să mai vorbesc, voi ar trebui să mă apucaţi de mînă şi să-mi spuneţi: „N-am învăţat încă să facem milostenie! Pentru ce deci ai încetat de a ne vorbi?" De s-ar întîmpla cuiva să aibă o boală de ochi, iar eu aş fi doctor şi l-aş părăsi pentru că n-am reuşit mare lucru, deşi i-am făcut spălaturi la ochi, l-am uns cu alifie şi i-am dat şi celelalte îngrijiri, oare bolnavul n-ar veni la uşa casei mele şi n-ar ţipa la mine, învinuindu-mă că sînt un trîndav, că l-am lăsat tot bolnav? Oare s-ar mulţumi să-i spun, cînd mă învinuieşte: „Ţi-am făcut spălaturi la ochi, te-am uns cu alifii?" Nu, ci îndată mi-ar spune: „Ce folos dacă eu tot sufăr?" Gîndeşte aşa şi despre suflet. Ce folos că am uns de multe ori cu untdelemn o mînă chircită :V2. Matei 25, 42. Fapte !), 4.

şi înţepenită, dacă n-am putut s-o moi? Oare n-au să-mi audă urechile aceleaşi mustrări? Şi acum bag în baia cuvîntului o mînă chircită şi uscată. De aceea n-am să mă opresc pînă ce n-o voi întinde desăvîrşit. Să dea Dumnezeu ca şi voi să nu vorbiţi de altceva decît de milostenie şi acasă şi în piaţă şi la masă şi noaptea şi în vis! Că dacă ne-am îngriji de milostenie ziua, am visa-o şi noaptea.

IV Ce spui? Spui că vorbesc necontenit de milostenie? Cît aş dori şi eu să n-am nevoie să vă sfătuiesc mereu să faceţi milostenie, ci să vă vorbesc despre lupta ce o avem de dus cu iudeii, cu păgînii, cu ereticii! Dar

OMILII LA MATKI

cum e cu putinţă să înarmezi pe nişte oameni care nu sînt încă sănătoşi? Cum poţi să duci pe cîmpul de luptă pe nişte oameni care au încă răni şi buboaie? Dacă vaş vedea sănătoşi, v-aş scoate pe cîmpul acela de luptă şi aţi vedea, cu harul lui Hristos, mii şi mii de morţi căzuţi la pămînt, iar capetele lor puse unele peste altele. în alte cărţi am scris mult împotriva iudeilor, paginilor şi ereticilor; dar nu pot să sărbătoresc din toată inima această victorie, din pricina nepăsării multora.

De-aş birui de mii şi mii de ori învăţăturile lor, totuşi ei mă vor bîrfi; că vor bîrfi viaţa multor creştini, rănile lor, bolile lor sufleteşti. Cum să mai am curaj să vă duc pe cîmpul de luptă cînd mă stînjeniţi şi pe mine şi sînteţi îndată trîntiţi la pămînt de vrăjmaşi şi făcuţi de ruşine? Mîna unuia suferă şi e zgîrcită la dat. Cum va putea unul ca acesta să ţină în mînă scutul şi să se apere, ca să nu fie rănit de batjocurile cele pline de cruzime? Picioarele altora tremură, a tuturor acelora care urcă scările teatrelor şi se duc în locuinţele femeilor stricate. Cum vor putea aceştia să se ţină pe în luptă şi să nu fie aruncaţi la pămînt de păcatele desfrînării or? Altul {)icioare suferă de ochi, îi sînt ochii betegi şi nu vede bine; e plin de destrăbălare, atacă cinstea femeilor şi strică casele oamenilor. Cum va putea unul ca acesta să privească în faţă pe duşmani? Cum va putea să mînuiască suliţa, să sloboadă săgeţile cînd este pişcat din toate părţile de fapte de ruşine? Poţi vedea apoi pe mulţi bolnavi de stomac, tot aşa de bolnavi ca şi hidropicii; aceştia sînt stăpîniţi de lăcomia pîntecelui şi de beţie. Cum voi putea să-i duc la război pe aceşti beţivi? Gura altuia e putredă; o gură ca aceasta au cei ce se mînie, cei ce ocărăsc, cei ce clevetesc. Cum va putea unul ca acesta scoate la luptă strigăte de război?

Cum va putea face vreo faptă mare, vreo faptă de vitejie cînd este şi el beat de o altă beţie, care stîrneşte rîsul duşmanilor? De aceea în fiecare zi am să trec prin tabăra aceasta ca să tămăduiesc rănile şi să vindec plăgile. Dacă vă veţi trezi şi veţi ajunge destoinici să doborîţi pe duşmani, vă voi învăţa şi meşteşugul de luptă, vă voi arăta cum trebuie să întrebuinţaţi armele; dar, mai bine spus, atunci chiar faptele voastre vor fi armele voastre, că toţi duşmanii îşi vor pleca îndată capetele, dacă veţi fi milostivi, buni, paşnici, nerăzbunători şi dacă veţi săvîrşi şi celelalte fapte de virtute. Dacă unii se vor împotrivi, atunci voi adăuga şi eu armele mele şi vă voi aduce pe voi ca pildă. Dar aşa cum stau lucrurile voi mă opriţi din drumul acesta. Uitaţi-vă! Spunem că Hristos a făcut lucruri mari, că a făcut din oameni îngeri; dar cînd ni se cere socoteală de spusele noastre, cînd ni se porunceşte să dăm dovadă din turma noastră, rămînem cu gura închisă. Mă tem ca nu cumva în loc de îngeri să scot din staul porci şi armăsari înnebuniţi după iepe. Ştiu că vă dor cuvintele mele, dar nu le spun împotriva tuturor, ci împotriva celor

.11. Matei 2.r>, Lr>.

OMILII LA MATKI

vinovaţi; dar, mai bine spus, nici împotriva lor, dacă se trezesc, ci pentru ei. Aşa însă toate s-au pierdut, toate s-au stricat; şi biserica nu se deosebeşte întru nimic de un staul de vite, de un ţarc de măgari, de un ţarc de cămile. Umblu să caut o oaie şi nu o văd. Toţi azvîrl din picioare ca nişte cai şi ca nişte asini sălbatici şi umplu de băligar totul din biserică. Că aşa sînt vorbele ce le grăiesc unii către alţii. Dacă ai putea auzi cele grăite de bărbaţi şi de femei cînd sînt în biserică, ai vedea că sînt mai necurate cuvintele lor decît băligarul cailor şi asinilor. De aceea, vă rog, schimbaţi-vă obiceiul acesta urît, ca să miroasă biserica a mir.

Acum însă aducem în biserică numai mirosurile acelea care ne desfătează simţurile şi nu ne sinchisim deloc de necurăţenia sufletească, pentru a o curaţi şi îndepărta. Şi care-i folosul? N-am batjocori atît de mult biserica dacă am aduce în ea băligar, cît o batjocorim, cu vorbele noastre, grăind unii cu alţii cît sîntem aici de cîştiguri, de afaceri, de neguţătorii, de cele ce n-au nici o legătură cu mîntuirea noastră. Ar trebui să fie aici coruri de îngeri, să facem din biserică cer, să nu se ştie nimic altceva decît de rugăciuni necontenite, de tăcere desăvîrşită pentru ascultarea slujbei şi a predicii. Să facem asta cel puţin de acum înainte, ca să ne curăţim şi viaţa noastră şi să avem parte şi de bunătăţile cele făgăduite, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava în vecii vecilor, Amin.

OMILIA LXXXIX

„Iar a doua zi, care este după vineri, s-au adunat arhiereii şi fariseii la Pilat, zicînd: „Doamne, ne-am adus aminte că amăgitorul acela a zis, încă fiind viu: „După trei zile Mă voi scula".

Porunceşte, dar, să se întărească mormîntul pînă a treia zi, ca nu cumva venind ucenicii Lui să-L fure şi să spună norodului că a înviat din morţi. Şi va fi rătăcirea cea de pe urmă mai mare decît cea dintîi"1 I Totdeauna înşelăciunea se prinde în propriile ei lanţuri şi fără să vrea dă mînă de ajutor adevărului. Uită-te! Trebuia să se creadă că Hristos a murit, că a fost îngropat şi că a înviat. Şi despre toate acestea duşmanii Lui ne fac dovada.

Uită-te că înseşi cuvintele lor ne dau mărturie de toate acestea. Ei spun: ,JNe-am adus aminte că amăgitorul acela, încă fiind viu"; deci a murit; „După trei zile Mă voi scula". Porunceşte, dar, sâ se întărească mormîntul"; deci a fost înmormîntat; „Ca nu cumva sâ vină ucenicii Lui să-L fure"; deci, dacă va fi întărit mormîntul, nu se va putea face nici o viclenie. Nici una. Prin urmare dovada învierii a ajuns de necontestat tocmai prin cele propuse de voi, nu s-a făcut nici o viclenie, pentru că mormîntul a fost pecetluit. Iar dacă nu s-a făcut nici o viclenie şi s-a găsit mormîntul gol, atunci negreşit a înviat. Ai văzut cum arhiereii şi bătrînii poporului, chiar fără voia lor, au luptat pentru dovedirea adevărului?

Tu însă uită-mi-te la dragostea de adevăr a ucenicilor! Nu ascund nimic din cele spuse de duşmani, chiar dacă spun lucruri de ocară. Iată îl numesc pe Hristos „amăgitor" şi nu o trec sub tăcere.

Cuvintele spuse de arhierei şi de farisei lui Pilat arată şi cruzimea lor, că nici la moartea Lui n-au pus capăt mîniei, dar şi curăţenia şi dragostea de adevăr a ucenicilor.

Merită apoi să căutăm unde a spus Domnul: ,J)upă trei zile voi învia", în toată Evanghelia n-ai să găseşti cuvintele acestea aşa de desluşit spuse; n-ai să găseşti decît pilda cu Iona proorocul2. Deci arhiereii şi fariseii înţeleseră ce voise să spună Domnul, dar de buna lor voie vicleneau.

- Ce le-a răspuns Pilat?

- ,yAveţi strajă! întăriţi cum ştiţi!" Şi pecetluind mormîntul, l-au întărit cu strajă"3.

Pilat n-a lăsat pe ostaşi să pecetluiască ei singuri mormîntul; aflase ce e cu Hristos şi nu voia să le dea vreun ajutor; dar, ca să scape de ei, le-a îngăduit şi aceasta, spunîndu-le: „Pecetluiţi voi mormîntul cum voiţi, ca să nu puteţi învinui pe alţii". Dacă ostaşii ar fi pecetluit ei singuri mormîntul, arhiereii şi cărturarii ar fi putut spune - chiar dacă ar fi fost spusele lor neadevărate şi mincinoase; şi cum nu le-a fost ruşine să spună altele, ar fi putut spune şi asta - că ostaşii, îngăduind să fie furat trupul, ar fi dat prilej ucenicilor să plăsmuiască cuvîntul despre înviere. Aşa însă, întărind ei înşişi mormîntul, nu mai puteau să spună asta.

1.

Matei 27, 62-64.

2. Matei 12, 39-40.

OMILII LA MATKI

Ai văzut cum se sîrguiesc arhiereii şi fariseii să pună fără voia lor în lumină adevărul? Ei s-au dus la Pilat, ei i-au cerut, ei au întărit mormîntul cu strajă, ca să fie unii altora şi învinuitori şi martori ai adevărului. Cînd L-au furat ucenicii?

Sîmbăta? Dar cum, cînd nu le era îngăduit să se apropie sîmbăta de mormînt? Dar chiar dacă ar fi făcut-o călcînd legea, cum ar fi îndrăznit să se apropie cînd ei erau atît de fricoşi? Cum ar fi putut convinge poporul? Ce-ar fi trebuit să spună?

Ce-ar fi trebuit să facă? Cu ce tragere de inimă ar fi putut lua apărarea unui mort?

Ce răsplată ar fi aşteptat? Pe cînd trăia, au fugit îndată ce L-au văzut prins. Ar fi avut, oare, curajul să vorbească despre El după moartea Lui, dacă n-ar fi înviat?

Cum s-ar putea susţine aşa ceva? Se vede de aici că ucenicii nici n-ar fi voit, nici n-ar fi putut să plăsmuiască învierea, dacă Hristos n-ar fi înviat. Hristos le vorbise ucenicilor mult despre înviere, le vorbise adeseori, pînă într-atîta, că chiar iudeii au zis că Hristos spusese: ,J)upă trei zile voi învia". Deci dacă n-ar fi înviat, ucenicii s-ar fi socotit negreşit înşelaţi; şi văzîndu-se atacaţi din pricina Lui de tot poporul şi ajunşi fără de casă şi fără de masă, I-ar fi întors spatele şi n-ar fi voit să-I încununeze fruntea cu o astfel de slavă, pentru că fuseseră înşelaţi şi aruncaţi, din pricina Lui, în cele mai mari primejdii. Nici nu mai este de dovedit! Dacă nar fi fost adevărată învierea, nici n-ar fi putut s-o plăsmuiască. Pe ce s-ar fi întemeiat? Pe talentul lor oratoric? Dar erau nişte oameni neînvăţaţi! Pe mulţimea banilor? Dar nu aveau nici toiag, nici încălţăminte. Pe faima neamului? Dar erau oameni de jos şi din oameni de jos. Pe măreţia locului lor de naştere? Dar erau nişte sate neînsemnate. Pe mulţimea numărului lor? Dar nu erau mai

mult de unsprezece oameni şi aceştia împrăştiaţi. Pe făgăduielile învăţătorului? Care făgăduieli? Dar dacă n-a înviat, nici făgăduielile nu mai

puteau fi vrednice de credinţă. Cum ar fi putut înfrunta un popor înfuriat? Dacă ver-hovnicul apostolilor n-a putut înfrunta cuvintele unei femei care stătea la poartă, şi dacă toţi ceilalţi ucenici s-au împrăştiat cînd L-au văzut legat, cum s-ar mai fi gîndit să meargă pînă la marginile lumii şi să sădească o învăţătură plăsmuită despre înviere? Dacă Petru n-a putut înfrunta ameninţarea unei femei, iar ceilalţi ucenici au fugit la vederea lanţurilor, cum ar fi putut înfrunta pe împăraţi, pe dregători şi popoare, care aveau şi săbii şi grătare şi cuptoare aprinse şi-i ameninţau cu mii şi mii de primejdii de moarte în fiecare zi, dacă nu s-ar fi putut bucura de puterea şi ajutorul Celui înviat? Minuni asemănătoare făcuse Domnul; înviase atîţia morţi; dar nici una din aceste minuni nu i-a făcut pe iudei să se ruşineze, ci au răstignit pe Săvîrşitorul lor. Aveau, oare, să creadă popoarele în învierea lui Hristos numai pe spusele ucenicilor? Nu! Lucrul acesta nu se poate, nu se poate! Că pe toate le-a lucrat puterea Celui înviat!

II Uită-te la răutatea vrednică de rîs a arhiereilor şi fariseilor! „Ne-am adus aminte, spun ei, că amăgitorul Acela a zis încă pe cînd trăia: ,J)upă trei Zile voi învia". Dacă era un amăgitor şi un lăudăros mincinos, pentru ce vă temeţi, pentru ce alergaţi de colo-colo, pentru ce atîta rîvnă? „Ne temem, spun ei, ca să nu-1 fure cumva ucenicii şi să înşele mulţimea". Şi s-a arătat, doar, că asta n-ar fi fost deloc o dovadă; dar răutatea este chiţibuşară şi neruşinată; face lucruri nechibzuite. Au poruncit să întărească mormîntul trei zile, ca şi cum ar fi luptat pentru apărarea învăţăturilor lui Hristos. Voind să arate şi mai departe că este un

:i. Matei 27, L.r> (iii.

OMILII LA MATKI

amăgitor, şi-au întins răutatea lor pînă la mormînt. Şi Hristos a înviat mai devreme, ca să nu poată spune arhiereii că nu Şi-a împlinit cuvîntul şi că a fost furat. N-a fost un lucru lipsit de valoare că a înviat mai devreme; dar dacă învia mai tîrziu, ar fi fost pusă la îndoială învierea. Ce n-ar fi putut să zică şi să răszică, deşi pe nedrept, dacă Hristos n-ar fi înviat atunci cînd ostaşii stăteau la mormînt şi păzeau mormîntul, ci după trei zile, după plecarea ostaşilor? Pentru aceea deci Hristos a înviat înainte de împlinirea celor trei zile. Trebuia să învieze atunci cînd ostaşii erau acolo, cînd păzeau mormîntul; trebuia deci să învieze chiar înăuntru celor trei zile. Dacă ar fi înviat după trecerea celor trei zile şi după plecarea ostaşilor, învierea ar fi putut fi pusă la îndoială. De aceea a şi îngăduit să se pecetluiască mormîntul aşa cum voiau şi să pună de pază şi ostaşi. Şi nu le-a păsat arhiereilor şi fariseilor că fac asta sîmbăta, că lucrează; ei aveau ochii îndreptaţi numai într-o singură parte: să-şi împlinească răutatea lor. Nădăjduiau că prin asta vor birui. Dar fapta aceasta a lor era semnul celei mai marinechibzuinţe. Semn că erau zguduiţi de o puternică frică. Cei care L-au prins cînd era viu se tem de El cînd e mort. Şi ar fi trebuit, dacă Hristos era un simplu om, să prindă curaj, acum cînd e mort. Dar ca să afle arhiereii şi fariseii că cele ce a pătimit Hristos, pe cînd trăia, le-a pătimit de bună voie, iată că Domnul îngăduie să I se pună pecete, piatră şi strajă; dar n-au putut să-L ţină în mormînt.

Un singur lucru reuşesc să facă: să facă cunoscut mormîntul şi să fie crezută prin aceasta învierea. Şi stăteau ostaşii la mormînt, iar iudeii, alături de ei. ,Jar foarte tîrziu sîmbăta, cînd se lumina spre ziua întîia a săptămînii, au venit Măria Magdalena şi cealaltă Mărie să vadă mormîntul. Şi iată cutremur mare sa făcut, că îngerul Domnului pogorîndu-se din cer şi venind a prăvălit piatra de pe uşa mormîntului şi şedea deasupra ei. Şi era înfăţişarea lui ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada"175. ' După înviere a venit îngerul.

- Dar pentru ce a venit şi a ridicat piatra?

- Pentru femei; că ele atunci l-au văzut pe înger la mormînt. Deci, ca să creadă că a înviat, femeile văd mormîntul gol, fără trup. De aceea îngerul a ridicat piatra, de aceea s-a făcut şi cutremurul, ca să le ridice din gîndurile lor, să le trezească. Ele veniseră ca să ungă trupul Domnului; şi aceasta se făcea noaptea; şi poate că unele chiar dormitau.

- Pentru ce le spune îngerul: „Nu vă temeţi voi!"?176 -Pentru ca să le scape mai întîi de frică; apoi le vorbeşte de înviere. Cuvîntul „voi"arată cinstea deosebită ce le-o dă îngerul; totodată arată că cele mai grele pedepse vor veni peste cei ce au îndrăznit să-L răstignească, dacă nu se pocăiesc. îngerul le spune: „Nu voi trebuie să vă temeţi, ci cei care L-au răstignit!"

Scăpîndu-le deci de frică şi prin cuvintele lui şi prin înfăţişarea lui - că era luminos la înfăţişare şi aducea nişte binevestiri ca acelea -, îngerul a adăugat spunînd: „Ştiu că pe Iisus cel răstignit căutaţi"177.

175 Matei 28, 1-3.

176 Matei 28, 5. fi. Matei 28, 5.

:i. Matei 27, L.r> (iii.

OMILII LA MATKI

îngerul nu se ruşinează să-L numească răstignit; că răstignirea este capul bunătăţilor. „S-a sculat"178 De unde şe vede? „Precum a zis"179 „Dacă pe mine nu mă credeţi, le spune îngerul, aduceţi-vă aminte de cuvintele Lui! Atunci mă veţi crede şi pe mine!" Apoi le dă altă dovadă: „Veniţi şi vedeţi locul unde fusese pus!"180 De aceea dăduse la o parte piatra, ca femeile să aibă şi de aici dovada învierii. „Şi spuneţi ucenicilor Lui: ,Jl veţi vedea în Galileea"181.

Le porunceşte să binevestească şi celorlalţi învierea; iar acest lucru le încredinţează şi mai mult.

Bine a spus: „în Galileea". Le alungă din suflet neliniştea şi teama de primejdii; pentru ca nu cumva frica să le stînjenească credinţa. „Şi ieşind ele de la mormînt cu frică şi cu bucurie"182.

Văzuseră un lucru de spaimă şi de mirare totodată: un mormînt gol în care văzuseră că fusese pus mai înainte Domnul. De aceea îngerul le-a şi dus să vadă mormîntul, ca să fie martore a două fapte: şi a mor-mîntului şi a învierii. Că ele se gîndeau: „Nimeni nu L-ar fi putut lua dacă n-ar fi înviat; ostaşii erau doar de pază". De aceea se şi bucură, se şi minunează; şi-şi iau şi răsplata străduinţei lor: sînt cele dintîi care au văzut şi au binevestit nu numai cele spuse de înger, ci şi cele văzute de ele.

III Pe cînd ieşeau ele cu frică şi cu bucurie, Jată Iisus le-a întîmpinat, zicînd: >yBucuraţi-vă!" Iar ele I-au cuprins picioarele Lui"183.

Cu nespusă bucurie au alergat la El şi au luat, şi prin atingerea de El, dovada şi încredinţarea învierii. „Şi I s-au închinat Lui"184. , Ce le-a spus Hristos? „Nu vă temeţi!"185.

Iarăşi le scoate şi Domnul frica din suflet, deschizîndu-le calea credinţei. „Ci mergeţi şi spuneţi fraţilor Mei să meargă în Galileea şi acolo Mă vor vedea"186.

178 Matei 28, fi.

179 Matei 28, fi.

180Matei 28, 6.

181 Matei 28, 7.

182 Matei 28, 8.

183 Matei 28, 9.

184 Matei 28, 9.

185 Matei 28, 10. r I . i. Matei 28, 10.

:i. Matei 27, L.r> (iii.

OMILII LA MATKI

Uită-te cum şi Domnul, prin femei, binevesteşte ucenicilor! Domnul - lucru pe care l-am spus adeseori - ridică la cinste neamul cel mai dispreţuit, neamul femeiesc, îi dă bune nădejdi şi-i vindecă durerea.

Carelb dintre voi n-ar vrea să fie ca acelea şi să cuprindă picioarele lui Iisus?

Puteţi şi acum, toţi cîţi vreţi! Puteţi să-I cuprindeţi nu numai picioarele, ci şi mîinile, şi capul acela sfînt, împărtăşindu-vă, cu cuget curat, cu înfricoşătoarele taine. Nu numai aici pe pămînt; ci îl veţi vedea şi în ziua aceea a judecăţii, cu slava aceea nespusă, cînd va veni cu popor de îngeri, dacă veţi vrea să fiţi iubitori de oameni, dacă veţi vrea să fiţi milostivi şi veţi auzi nu numai aceste cuvinte: ,J5ucuraţi-vă!", ci şi cuvintele acelea: „Veniţi, binecuvîntaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii"187. Fiţi, dar, milostivi, ca să auziţi aceste cuvinte! Iar voi, femeilor, care purtaţi bijuterii de aur şi aţi văzut drumul acestor femei, lepădaţi, chiar tîrziu, boala poftei după aur!

Deci, dacă doriţi să fiţi cu acele femei, schimbaţi podoaba cu care sînteţi împodobite cu podoaba milosteniei. Spune-mi, ce folos ai de pe urma acestor pietre preţioase, de pe urma hainelor ţesute cu aur?

- Mi se bucură şi mi se veseleşte sufletul de ele!

- Eu te-am întrebat de folos, iar tu mi-ai vorbit de pagubă. Nimic nu este mai păgubitor ca a te interesa de bijuterii de aur, a te bucura de ele şi a-ţi lipi inima de ele. Robia aceasta cumplită ajunge şi mai amară cînd îţi face plăcută robia. De care faptă duhovnicească se va îngriji vreodată cum trebuie, cînd va nesocoti grijile lumeşti cum se cuvine, o femeie care socoteşte că merită să se bucure cînd e legată cu aur? Cel care se bucură că stă în închisoare nu va voi niciodată să scape de închisoare. Tot aşa şi femeia aceasta; ca un prizonier de război, robită de această poftă rea, nu va suferi să audă cu dorul şi rîvna cuvenită vorbin-du-i-se de cele duhovniceşti şi nici nu va face vreo faptă bună. Care, dar, îţi este folosul de pe urma podoabei acesteia, de pe urma acestei moliciuni?

- îmi fac plăcere bijuteriile!

- Iarăşi mi-ai vorbit de pagubă şi de pierzare!

- Dar mă cinstesc mult cei ce mă văd.

- Şi ce-i cu asta? O altă pricină de stricăciune, care te face cînd înfumurată, cînd obraznică. Haide, dară, îngăduie-mi să-ţi arăt eu pagubele, odată ce tu nu mi-ai spus folosul.

Care sînt, dar, pagubele ce ţi le aduc bijuteriile? Grija e mai mare decît plăcerea. Din pricina asta mulţi din cei ce te văd - negreşit din cei legaţi de pămînt - se bucură mai mult decît tine, care porţi aurul şi bijuteriile. Tu te împodobeşti cu podoabe care-ţi aduc griji; aceia îşi desfătează privirile fără să )(). Do aici începe pârlea morală: Despre femeile care poartă podoabe de aur şi se impodobr.se. Cuvint

foarte frumos.

aibă vreo grijă. O altă grijă apoi. Eşti umilită şi invidiată de toţi. Vecinele şi prietenele, pişcate de invidie, se înarmează împotriva bărbaţilor lor şi dezlănţuie împotriva ta războaie cumplite. Pe lîngă aceste pagube, altele: îţi cheltuieşti tot timpul liber şi toată grija cu gătelile; nu te lipeşti cu toată inima de faptele cele duhovniceşti; eşti plină de înfumurare, de obrăznicie şi slavă deşartă; eşti legată strîns de pămînt, ţi se taie aripile şi, în loc de vultur, ajungi cîine şi porc. tncetînd 187

Matei ' 2 5 ,

M .

:i. Matei 27, L.r> (iii.

OMILII LA MATKI

de a te mai uita şi a zbura la cer, cauţi în jos ca porcii; şi, cotrobăind prin găurile pămîntului după aur, sufletul tău îşi pierde bărbăţia şi libertatea.

Spui că-şi întorc oamenii privirile spre tine cînd te arăţi în oraş? Dar tocmai pentru asta n-ar trebui să porţi aur, ca să nu ajungi spectacol de teatru, ca să nu deschizi gura tuturor bîrfitorilor. Nici unul din cei ce-şi întorc privirile spre tine nu te admiră, ci-şi bat joc de tine câ-ţi plac >odoabele, că eşti o înfumurată, că eşti o femeie vanitoasă. Dacă te duci a biserică, nu pleci de acolo fără vreun folos sufletesc, ci cu mii şi mii de cuvinte de batjocură, de ocări şi de blesteme, nu numai de la cei care te văd, ci şi de la profet. Isaia, cel cu mare glas, îndată ce te vede strigă: „Acestea zice Domnul către fetele cele îngîmfate ale Sionului: „Pentru câ au umblat cu grumajii ridicaţi, pentru că au făcut cu ochiul, pentru că-şi Urăsc hainele cu păşitul picioarelor, pentru că joacă din picioare, Domnul va dezveli podoaba lor şi în locul mirosului celui plăcut va fi praf şi în loc de brîu se vor încinge cu funie"188.

De acestea vei avea parte şi tu în loc de podoabă. Că aceste cuvinte n-au fost spuse numai pentru fetele Sionului, ci oricărei femei care face ca ele. împreună cu profetul Isaia stă acuzator şi Pavel, spunînd lui Timotei să poruncească femeilor „să nu se împodobească cu împletituri de păr sau cu aur sau cu mărgăritare sau cu haine scumpe"189. Deci, în orice împrejurare, îţi este vătămătoare purtarea de bijuterii; dar mai cu seamă cînd te duci la biserică, cînd treci printre săraci. Dacă ai căuta să te învinuieşti amarnic pe tine însăţi, n-ai putea-o face mai bine decît îmbrăcîndu-te cu astfel de haine şi podoabe, semn de cruzime şi neomenie.

f

IV Gîndeşte-te cîte stomacuri flămînde laşi cu podoabele acestea, cîte trupuri dezbrăcate, cu luxul acesta drăcesc! Cu mult mai bine ar fi să hrăneşti sufletele celor flămînzi decît să-ţi găureşti loburile urechilor şi să atîrni de urechi, degeaba şi fără de rost, hrana a mii şi mii de săraci. Este, oare, o slavă să fii bogat? Este, oare, o laudă să porţi pe tine bijuterii de aur? Chiar dacă podoabele acestea ar fi cîştigate prin muncă cinstită, totuşi vina ta este nespus de mare; gîndeşte-te însă cît de covîrşitoare este atunci cînd sînt cîştigate cu necinste şi nedreptate! Spui că-ţi sînt dragi laudele şi slava?

Dezbracă această podoabă plină de batjocură şi toţi te vor admira şi te vei bucura şi de slavă şi de plăcere curată; aşa însă eşti batjocorită şi-ţi pregăteşti cu ele multe prilejuri de supărări. Dacă pierzi vreuna din ele gîndeşte-te cîte necazuri îţi pricinuieşti! Cîte slujnice nu-s bătute, cîţi oameni nu sînt necăjiţi, cîţi nu sînt arestaţi, cîţi nu sînt întemniţaţi! Din pricina podoabelor acestora, judecăţi, anchete, mii şi mii de blesteme şi învinuiri; femeia este blestemată şi învinuită de bărbat, bărbatul, de prieteni, iar sufletul, de el însuşi.

- Dar bijuteriile nu se pierd!

- Tocmai acest lucru nu este uşor! Dar chiar dacă le-ai feri totdeauna de pierdere şi aşa păstrate dau multă bătaie de cap, multă grijă şi scîrbă şi nici un cîştig. Ce venit aduc ele în casă? Ce folos celei ce le poartă? Nici un folos, ci IK. Isaia 3, 15, '23. li). / Tim. 2, !).

:i. Matei 27, L.r> (iii.

OMILII I.A MATKI

949

multă urîţenie şi învinuiri din toate părţile. Cum vei putea săruta si cuprinde picioarele lui Hristos cînd eşti împopoţonată aşa? Hristos îşi întoarce faţa de la această podoabă. De aceea a primit să Se nască în casa teslarului; dar, mai bine spus, nici în casa aceea, ci într-o colibă şi într-o iesle. Cum vei putea să-L vezi pe El cînd nu ai frumuseţea cea poftită de El, cînd nu porţi podoaba plăcută Lui, ci una urîtă de El? Cînd te apropii de El nu trebuie să fii împodobită cu astfel de haine, ci îmbrăcată cu virtute. Gîndeşte-te ce este în definitiv aurul? Nimic altceva decît pămînt şi cenuşă. Bagă-1 în apă şi s-a făcut glod! Gîndeşte-te şi ruşinează-te cînd faci din glod stăpîn, cînd laşi toate şi stai lîngă aur, cînd îl porţi şi-1 plimbi pretutindeni, chiar cînd te duci la biserică, atunci cînd mai cu seamă ar trebui să fugi de el. Nu s-a zidit biserica ca să-ţi arăţi în ea bogăţia aceasta, ci bogăţia cea duhovnicească. Tu însă, ca şi cum te-ai duce la paradă, nu la biserică, aşa te împodobeşti din cap pînă în picioare; imiţi pe cele de pe scenă şi porţi pe tine gunoiul acesta vrednic de batjocură. Din pricina asta sufletele multora se vatămă, iar după terminarea slujbei de la biserică, în case şi la mese, ai să auzi pe cei mai mulţi vorbind tocmai de gătelile acestea, în loc să spună: „Profetul şi apostolul au spus cutare şi cutare", vorbesc de luxul hainelor, de mărimea pietrelor scumpe şi de toată împopoţo-neala celor ce se îmbracă aşa. Aceste discuţii vă fac şi pe voi şi pe casnicii voştri trîndavi spre milostenie. Nici unul din voi n-ar dori să rupă repede ceva din aurăriile acestea şi să hrănească un flămînd.

Cum ai putea hrăni pe un altul cu preţul uneia din aceste bijuterii, cînd tu însăţi vrei să duci o viaţă amară mai degrabă decît să-ţi vezi împuţinate podoabele?

Multe femei se uită la bijuteriile lor ca la nişte fiinţe şi ţin la e l e mai mult decit la copiii lor.

SHNTUL IOAN GURA DE AUR

- Doamne fereşte! mi se răspunde.

- Arătaţi-mi asta! Arătaţi-mi-o prin fapte, pentru că eu văd că acum lucrurile stau cu totul altfel. Care femeie, stăpînită tare de dragostea de giuvaericale, a prefăcut în bani giuvaericalele ei, ca să smulgă din ghearele morţii sufletul unui copil? Dar pentru ce vorbesc de sufletulunui copil? Care femeie şi-a răscumpărat cu ele sufletul ei pierdut? Dimpotrivă, văd că mulţi îşi vînd în fiecare zi sufletul de dragul bijuteriilor. Dacă li se îmbolnăveşte trupul fac tot ce pot, dar dacă văd că li se strică sufletul, nu fac nimic, ci privesc cu nepăsare şi sufletul lor şi sufletul copiilor lor ca să le rămînă giuvaericalele, care pier cu timpul şi ele. Pui pe tine aurării în valoare de mii de talanţi, iar mădularul lui Hristos nu are nici hrana cea de toate zilele. Stăpînul de obşte al universului a dat deopotrivă tuturor şi cerul şi cele din ceruri şi masa cea duhovnicească. Tu însă nu-i dai Lui nici pe cele pieritoare, ca să fii legat necontenit cu lanţurile acestea cumplite. Din pricina aceasta miile şi miile de păcate, din pricina aceasta bărbaţii ajung nişte desfrînaţi, pentru că voi, femeile, nu-i faceţi să trăiască creştineşte, nu-i faceţi să filozofeze, ci-i învăţaţi să le placă podoabele cu care se împodobesc femeile stricate; din pricina aceasta şi cad repede în braţele desfrîului. Dar dacă i-aţi învăţa să dispreţuiască astfel de podoabe şi să le facă bucurie castitatea, evlavia şi smerenia, n-ar fi prinşi cu atîta uşurinţă în ghearele desfrîului. Poate să se împodobească aşa desfrînatele! Ba, chiar mai mult decît atîta, dar nu pentru bărbaţii voştri!

Obişnuiţi, dar, pe bărbaţii voştri să le placă podoaba aceasta duhovnicească, pe care n-o pot vedea la desfrînate. Mă întrebi cum îl poţi face pe bărbatul tău să capete acest obicei? îndepărtează de la tine gătelile şi giuvaericalele şi pune-ţi podoaba cea duhovnicească. Aşa îţi vei feri bărbatul de orice pericol, iar tu vei fi preţuită. Dumnezeu te va milui, toţi oamenii te vor admira şi vei avea parte şi de bunătăţile cele viitoare, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor, Amin.

OMILIA XC

„Şi mergînd ele, iată unii din străjeri, venind în cetate, au vestit arhiereilor toate cele ce se făcuseră. Şi adunîndu-se cu bătrînii şi ţinînd sfat, au dat ostaşilor arginţi mulţi, zicînd: „Spuneţi că ucenicii Lui, venind noaptea, L-au furat, pe cînd noi dormeam. Şi dacă se va auzi la dregător aceasta, noi îl vom îndupleca, iar pe voi vă vom face fără grijă"1 I Pentru aceşti ostaşi s-a făcut cutremurul acela, ca să-i înspăimînte şi să dea mărturie. Lucru ce s-a şi întîmplat. Astfel vestea adusă de străjeri nu mai putea fi pusă la îndoială. Unele semne au fost date întregii omeniri, altele numai celor care au fost acolo de faţă; întunericul a fost dat întregii lumii; îngerul şi cutremurul, numai celor de la mormînt.

Cînd ostaşii au venit şi au vestit pe arhierei - adevărul străluceşte mai mult cînd e propovăduit de potrivnici -, le-au dat arginţi ca să spună că „ucenicii Lui au venit noaptea şi L-au furat".

Cum L-au furat, o, nechibzuiţilor! Adevărul învierii era prea strălucitor şi prea măreţ ca să poată fi plăsmuit! Spusa aceasta că L-au furat era de necrezut şi nici chip de minciună nu avea. Spune-mi, cum L-au furat ucenicii, cînd ei erau nişte oameni sărmani şi din popor, care nici nu îndrăzneau să se arate? Nu era, oare, pusă pecete pe mormînt? Nu erau, oare, lîngă mormînt atîţia paznici, atîţia ostaşi şi iudei? Nu se gîn-deau, oare, şi ei la asta, nu se îngrijeau, nu privegheau, nu aveau grijă să nu fie furat? Dar, în sfîrşit, pentru ce să-L fure ucenicii, ca să născocească dogma învierii? Dar cum le-ar fi trecut prin minte să născocească aşa ceva unor oameni cărora le plăcea să trăiască ascunşi de lume? Cum ar fi ridicat piatra care era atît de păzită? Cum ar fi putut să se ascundă de atîţia oameni? Chiar dacă nu s-ar fi temut de moarte, totuşi n-ar fi încercat, în zadar şi fără rost, să săvîrşească fapta asta, cînd erau atîţia paznici. Că ucenicii mai erau şi nişte fricoşi o arată cele petrecute mai înainte. Cînd L-au văzut prins, toţi au fugit. Dacă n-au avut curajul să rămînă lîngă El atunci cînd îl vedeau viu, cum nu s-ar fi temut acum cînd era mort şi înconjurat de o mulţime atît de mare de ostaşi?

Aveau, oare, de deschis o uşă? Trebuia să se ascundă numai de un singur om?

Nu! Pe mormînt era pusă o piatră mare care avea nevoie de multe mîini. Aveau dreptate arhiereii să spună: „Şi va fi rătăcirea cea din urmă mai rea decît cea dintîi!"împotriva lor au rostit aceste cuvinte! Ar fi trebuit ca, după atîta furie, să se căiască de faptele lor; dar ei se silesc să le întreacă pe cele de mai înainte născocind minciuni vrednice de rîs; cînd era viu, I-au cumpărat sîngele; după ce a fost răstignit şi a înviat, încearcă tot cu bani să facă să piară cuvîntul despre înviere. Tu însă uită-mi-te că sînt prinşi tocmai prin cele ce au făcut. Dacă nu s-ar fi dus la Pilat şi n-ar fi cerut strajă la mormînt ar fi putut să-şi răspîndească minciunile lor cu mai multă neruşinare; dar aşa, nu! Aja au lucrat totul ca şi cum

1. Matei 28, 11-14.

952

SUN TUI. IOAN CHJKA DK AUR

s-ar fi străduit să-şi coasă propriile lor guri. In ce priveşte pe ucenici, dacă n-au putut să privegheze cu El mai cu seamă cînd au fost ţinuţi rău de El, cum ar fi putut îndrăzni să-L fure? De ce nu L-au furat mai înainte, mai înainte de a fi pus voi, arhiereilor, pază la mormînt? Dacă ucenicii ar fi voit să-L fure, ar fi putut face asta în prima noapte, cînd mormîntul nu era păzit, cînd nu era nici o primejdie, cînd puteau lucra fără frică. Că arhiereii s-au dus sîmbăta la Pilat şi iau cerut strajă ca să-L păzească2. In cea dintîi noapte nu era nimeni din ei la mormînt.

II Ce ne spun apoi giulgiurile care fuseseră muiate în smirnă? Şi Petru a văzut giulgiurile acestea în mormînt3. Dacă ucenicii ar fi voit să-L fure uu l-ar fi furat trupul gol; nu numai ca să nu-L facă de ocară, ci şi ca să nu mai piardă vremea cu dezbrăcatul şi aşa să-i scoale pe străjeri şi să pună mîna pe ei; mai cu seamă că Domnul fusese uns cu smirnă, o materie care se lipeşte tare de trup şi intră în haine; de aceea nu era uşor să se desprindă giulgiurile de pe trup; iar cei care ar fi făcut aceasta aveau nevoie de multă vreme. Prin urmare şi de aici se vede ( i i este de necrezut furtul trupului. Nu cunoşteau, apoi, ucenicii mînia iudaică? Nu ştiau că-şi atrag urgia lor? Dar, în sfîrşit, ce-ar fi cîştigat din fapta lor dacă Hristos n-ar fi înviat? Dar arhiereii şi bătrînii, ştiind că au născocit furtul, au dat arginţi şi au spus: „Spuneţi câ L-au furat şi noi vom îndupleca pe dregător". Voiau să se răspîndească zvonul acesta, dar au izbit în zadar cu pumnii în adevăr; iar prin cele prin care au încercat să umbrească adevărul, prin acelea I a u făcut, fără voia lor, să strălucească. Chiar spusa arhiereilor şi ■.! Muici 27. ii'J (iii. . 1 luau 20, :>.

bătrînilor, că ucenicii L-au furat, întăreşte învierea. Ei înşişi mărturisesc că nu era trupul în mormînt. Cînd înşişi arhiereii şi bătrînii mărturisesc că trupul Lui nu era acolo, iar şederea paznicilor lîngă mormînt, giulgiurile şi frica ucenicilor arată ca mincinos şi neadevărat furtul, urmează câ dovada învierii este de nezdruncinat.

Totuşi arhiereii cei neruşinaţi, care îndrăznesc orice, cărora li s-a închis gura de atîtea ori, spun: „Spuneţi aşa şi noi îl vom îndupleca pe dregător şi pe voi fără grijă vă vom face". Vezi că toţi sînt nişte stricaţi? Pilat, care s-a lăsat convins, ostaşii, poporul iudeu. Să nu te minunezi dacă banii au biruit pe ostaşi. Dacă au avut atîta putere asupra ucenicului190, apoi cu atît mai uşor asupra lor. „Şi s-a răspîndit cuvîntul acesta pînă în ziua de azi".191 Ai văzut iarăşi dragostea de adevăr a ucenicilor? Ai văzut că nu se ruşinează să spună nici că s-a răspîndit un cuvînt ca acesta împotriva lor?

190 Matei 24, 15.

191 Matei 28, 15.

953

SUN TUI. IOAN CHJKA DK AUR

„Şi cei unsprezece ucenici au plecat în Galileea; şi unii s-au închinat, iar alţii văzîndu-L s-au îndoit"192.

Mi se pare că aceasta este cea din urmă arătare în Galileea, cînd i-a trimis să boteze. Iar dacă unii s-au îndoit, minunează-te şi cu acest prilej de dragostea de adevăr a ucenicilor, că pînă în cea din urmă zi nu-şi ascund cusururile. Dar şi aceştia s-au încredinţat atunci cînd L-au văzut.

Ce le-a spus cînd L-au văzut? ,J)atu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pămînt"193. Iarăşi le vorbeşte într-un grai pe măsura înţelegerii omeneşti. Că nu primiseră încă Duhul, Care avea să le lumineze mintea. ,JMe?gînd învăţaţi toate neamurile, botezindu-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfintului Duh, învăţîndu-le să păzească toate cîte v-am poruncit vouă"194.

Le-a vorbit despre dogme şi despre porunci. Nu aminteşte deloc de iudei, nu vorbeşte de cele întîmplate, nu ţine de rău pe Petru pentru lepădarea sa, nici pe ceilalţi pentru fuga lor. Le porunceşte să se răspîndească în întreaga lume, încredinţîndu-le o singură învăţătură, aceea de la botez.

Apoi, pentru că le-a dat o poruncă mare, le dă curaj, spunîndu-le: „Iată Eu sînt cu voi în toate zilele pînă la sfîrşitul veacului"195.

Ai văzut iarăşi autoritatea cu care le-a vorbit? Ai văzut că şi aceste cuvinte au fost spuse pe măsura înţelegerii ucenicilor? N-a spus că are să fie numai cu ei, ci cu toţi credincioşii de mai tîrziu - că n-aveau să trăiască apostolii pînă la sfîrşitul veacului -, ci le-a vorbit ca unora ce fac un singur corp cu toţi credincioşii de mai tîrziu. Domnul le-a spus: „Să nu-mi vorbiţi de greutatea însărcinării. Eu, Care fac toate uşoare, sînt cu voi!" Aceasta o spunea adesea şi profeţilor în Vechiul Testament: şi lui Ieremia, care punea înainte tinereţea lui, şi lui Moise şi lui Iezechiel, care şovăiau: ,JLu sînt cu voi!" Acelaşi lucru îl spune acum şi ucenicilor Săi. Uită-mi-te aici însă şi la deosebirea dintre unii şi alţii. Profeţii, deşi au fost trimişi la un singur popor, adeseori refuzau să îndeplinească porunca; apostolii însă n-au grăit nimic asemănător, deşi au fost trimişi în toată lumea.

Hristos le aminteşte apoi şi de sfîrşitul lumii, ca să-i atragă şi mai mult; să nu se uite numai la greutăţile din faţa lor, ci şi la bunătăţile cele viitoare, cele fără de sfîrşit. „Supărările pe care le veţi avea, le spune Hristos, se sfîrşesc cu viaţa aceasta de aici de pe pămînt, aşa precum şi veacul acesta se va sfîrşi; dar fericirea de care vă veţi bucura este nemuritoare, aşa precum v-am spus de multe ori mai înainte". Aşa, încurajîn-du-i şi ridicîndu-le cugetele şi cu aducerea aminte de ziua aceea, i-a trimis. Că ziua aceea este dorită de cei ce trăiesc făcînd fapte bune, după cum este înfricoşătoare celor ce trăiesc în păcate, pentru că le aduce osîndă.

192 193 194 <).

Matei 28, 16-17.

Matei 28, 18.

Matei 28, 10-20.

Matei 28, 20.

954

SFÎNTUL IOAN GURA DE AUR

Dar196 să nu ne temem numai şi să ne cutremurăm de ziua aceea, ci să ne şi schimbăm cît mai este vreme şi să ne ridicăm din păcate. Putem, dacă voim. Dacă mulţi din cei dinainte de venirea harului s-au ridicat din păcate, cu mult mai mult după ce harul a venit.

HI Ce lucru greu ne-a poruncit Hristos? Ne-a poruncit să tăiem munţi? Să zburăm prin văzduh? Să trecem Marea Tireniană? Deloc! Ne-a poruncit să ducem o viaţă aşa de uşoară ca să nu avem nevoie de nici o unealtă, ci numai de suflet şi de sîrguinţă. Ce unelte au avut apostolii aceştia, care au săvîrşit atîtea şi atîtea fapte mari? N-au mers în toată lumea cu o singură haină şi desculţi şi i-au biruit pe toţi? Ce greutate au poruncile Lui? Să nu ai nici un duşman! Să nu vorbeşti pe nimeni de râu! Faptele potrivnice acestora sînt cu mult mai grele.

- Dar Hristos a spus: „Desparte-te de bani şi de averi!", mi se poate obiecta.

- Această poruncă este grea? Dar Hristos n-a poruncit asta, ci a sfătuit. Dar chiar dacă ar fi o poruncă, ce greutate este să nu porţi de colo-colo poveri şi griji deşarte? Dar, o, iubire de arginţi! Prefaci totul în bani! Din pricina aceasta s-au întors toate pe dos. De fericeşti pe cineva, îl fericeşti pentru că are bani; de-1 vaiţi pe cineva, îl vaiţi pentru că n-are bani. Toţi nu vorbesc de altceva decît de bani: cum s-a îmbogăţit cutare, cum a sărăcit cutare. Dacă pleacă cineva în armată, dacă se însoară, dacă învaţă o meserie, dacă se apucă de orice altceva, nu pune mîna pe lucru pînă ce nu află mai întîi dacă poate ajunge uşor bogat.

Să nu ne sfătuim, oare, cînd sîntem adunaţi aici, cum putem scăpa de boala aceasta? Nu ne vom ruşina de faptele mari ale sfinţilor părinţilor noştri, ale celor trei mii197, ale celor cinci mii198, care au avut toate în comun199. Ce cîştig avem de pe urma vieţii acesteia dacă nu ne folosim de ea ca să o cîştigăm pe cea viitoare?

Pentru ce nu călcaţi o dată în picioare pe mamona care v-a robit? Pînă cînd veţi fi robi banilor? Pentru ce nu iubiţi libertatea? Pentru ce nu puneţi capăt iubirii de averi? Dacă aţi fi robi la oameni aţi face totul ca să vă căpătaţi libertatea, de vi sar făgădui; dar cînd sînteţi robi iubirii de argint, nici nu vă gîndiţi cum să vă scăpaţi de robia aceasta amară; şi doar nu-i robie mai cumplită ca robia iubirii de argint; tirania ei este foarte amară. Gîndiţi-vă ce preţ mare a dat Hristos pentru noi! Şi-a vărsat sîngele Lui! S-a dat pe Sine însuşi! Voi însă, şi după toate acestea, aţi căzut; şi ceea ce-i mai groaznic e că, chiar vă bucuraţi de robia aceasta, vă place necinstea şi vă este plăcut ceea ce trebuie alungat.

Dar pentru că nu trebuie numai să plîngem şi să ne învinuim, ci să ne şi îndreptăm, să vedem cum a ajuns plăcută patima aceasta, păcatul acesta.

- Cum dar? Cum a ajuns plăcută?

196De aici începe partea morală: Nimic greu nu ne porunceşte Hristos. Despre iubirea de argint şi sărăcie.

Tot aici şi despre cei ce strălucesc în sărăcia lor, imagine a vieţii îngereşti.

197 Fapte 2, 41.

198 Fapte 4, 4.

199 Fapte 2, I I Lr>.

955

OMILII LA MATKI

- Pentru că îmi dă slavă şi îmi asigură viaţa, mi s-ar răspunde.

- Spune-mi cum ţi-o asigură?

- Mă asigură că n-am să trăiesc în sărăcie, că n-am să tremur de frig, că nam să fiu vătămat, că n-am să fiu dispreţuit.

- Dar dacă am să-ţi dau şi eu aceeaşi asigurare, ai să te desparţi de bogăţie?

Dacă pentru aceasta îţi este dragă bogăţia şi dacă ai avea aceeaşi asigurare şi fără bogăţie, atunci ce nevoie ai mai avea de bogăţie?

- Dar cum e cu putinţă să am toate acestea fără să fiu bogat? aş putea fi întrebat.

- Te voi întreba şi eu la rîndul meu: Cum poţi să le ai cînd eşti bogat? Cînd eşti bogat eşti nevoit să linguşeşti pe mulţi: şi pe dregătorişi pe oamenii de rînd; ai nevoie de mii şi mii de lucruri; trebuie să fii slugarnic, să te temi, să tremuri, să bănuieşti ochii invidioşilor, să-ţi fie frică de gurile clevetitorilor şi de poftele altor iubitori de argint. Sărăcia nu-i aşa, ci cu totul dimpotrivă. Este loc nejefuit şi sigur, liman neînvifo-rat, loc de exerciţiu şi şcoală a filozofiei, imagine a vieţii îngereşti. Auziţi acestea toţi cîţi sînteţi săraci, dar, mai bine spus, toţi cîţi doriţi să vă îmbogăţiţi! Nu e o nenorocire să fii sărac, ci să nu voieşti să fii sărac. Nu socoti sărăcia o nenorocire şi nu va fi o nenorocire. Nenorocirea nu stă în natura sărăciei, ci în judecata oamenilor cu suflet slab. Dar, mai bine spus, chiar m-aş ruşina de-aş spune numai atîta despre sărăcie, să spun atît numai că nu-i o nenorocire. Dacă filozofezi, sărăcia îţi va fi izvor de mii şi mii de bunătăţi. Dacă cineva ţi-ar oferi o mare dregăto-rie, demnităţi politice, bogăţie, desfătare, apoi ţi-ar oferi şi sărăcia şi ţi-ar da libertatea să alegi ce vrei, negreşit, dacă i-ai cunoaşte frumuseţea, ai pune îndată mîna pe sărăcie.

IV Ştiu că mulţi rid de cuvintele acestea, dar nu mă tulbur, ci vă cer să mă ascultaţi şi veţi fi îndată de părerea mea. Mi se pare că sărăcia seamănă cu o fecioară cu bună-cuviinţă, frumoasă şi dulce la chip; iar iubirea de argint, cu o femeie cu chip de fiară, cu Scila200 şi Hidra şi cu alte fiare ca acestea, născocite de poeţi.

Nu-mi da pildă pe oamenii care grăiesc de rău sărăcia, ci pe cei care au strălucit prin ea! Cu sărăcia Ilie crescut fiind, a fost răpit cu acea fericită răpire; cu sărăcia Elisei a strălucit; cu sărăcia, Ioan Botezătorul, cu sărăcia, toţi apostolii; dar din pricina iubirii de argint au fost osîndiţi Ahaav, Izabela, Ghiezi, Iuda, Neron, Caiafa. Dar dacă vrei, să nu privim numai la cei care au strălucit în sărăcie, ci să cercetăm însăşi frumuseţea acestei fecioare. Ochiul este curat şi limpede; nu e tulbure, cum e ochiul iubirii de argint, cînd plin de mînie, cînd plin de poftă, cînd răvăşit de neînfrînare. Ochiul sărăciei nu-i aşa, ci potolit, liniştit; se uită dulce la toţi; e dulce ca mierea, plin de bunătate; nu urăşte pe nimeni, nu şi-1 întoarce de la nimeni. Dincolo, unde-s bani, pricină de vrajbă şi de mii şi mii de 200 Să se vadă nota 45 de la Omilia IV.

15. Sa se vadă nota 38 de la Omilia LXX.

956

SFÎNTUL IOAN GURA DE AUR

lupte. Gura iubirii de argint e plină de ocări, de îngîm-fare, de multă mîndrie, de blestem, de viclenie; gura şi limba sărăciei sînt sănătoase, pline de necontenite mulţumiri, de binecuvîntări, de cuvinte dulci şi iubitoare, de cuvinte de mîngîiere, de laude, de cuvinte bune. Iar dacă ai vrea să vezi şi mărimea staturii uneia şi a alteia, veivedea că sărăcia este mai înaltă şi mai bine făcută decît bogăţia. Nu te minuna că fug mulţi de sărăcie! Nechibzuiţii fug şi de celelalte virtuţi.

- Dar săracul e ocărît şi dispreţuit de bogat, mi se spune.

- Cînd îmi vorbeşti aşa, îmi vorbeşti tot de lauda sărăciei. Spune-mi, cine-i fericit: Cel ce ocărăşte sau cel ocărît? Negreşit cel ocărît. Deci iubirea de argint porunceşte să ocărăşti, pe cînd sărăcia te îndeamnă să suferi ocara.

- Săracul rabdă de foame, mi se spune.

- Şi Pavel a răbdat de foame şi a fost flămînd.

- Săracul n-are odihnă.

- Nici Fiul Omului n-a avut unde să-Şi plece capul201. Ai văzut pînă unde urcă laudele sărăciei? Ai văzut unde te aşază? Lîngă ce bărbaţi te pune? Ai văzut că te face imitator al Stăpînului? Dacă ar fi fost bine să avem aur, Hristos le-ar fî dat aur ucenicilor Săi, El, Care le-a dat acele bunătăţi nespuse. Dar aşa, nu numai că nu le-a dat, ci i-a şi oprit să aibă aur. Din pricina aceasta şi Petru, nu numai că nu se ruşinează de sărăcie, ci se şi laudă cu ea, zicînd: ,Argint şi aur nu am, dar ce am aceea îţi dau'"202. Cine n-ar voi să rostească aceste cuvinte?

- Negreşit că toţi, mi-ai răspunde, poate.

- Atunci aruncă argintul, aruncă aurul!

- Şi dacă-1 arunc, voi dobîndi puterea lui Petru?

- Spune-mi, ce l-a făcut fericit pe Petru? Că a înzdrăvenit un olog? Nu! Nicidecum! Ci că n-a avut averi! Lucrul acesta i-a pricinuit cerul. Mulţi din cei ce au făcut averi au ajuns în iad, dar cei care au aruncat aurul şi argintul au dobîndit împărăţia. Şi aceasta afl-o chiar de la Petru. Două lucruri a spus el. Unul: ,^Aur şi argint n-am"; al doilea: „în numele lui Iisus Hristos scoală-te şi umblă"'203. Ce l-a făcut pe Petru strălucitor şi fericit? însănătoşirea ologului sau aruncarea banilor?

Răspunsul caută-1 chiar din gura Celui Ce răsplăteşte, din gura lui Hristos! Ce-a spus El bogatului care căuta viaţa veşnică? Nu i-a spus: „însănătoşează ologi!", ci: „Vinde-ţi averile tale şi le dă săracilor şi vino şi urmează Mie şi vei avea comoară în ceruri"'204. Petru iarăşi n-a spus: „Iată în numele Tău am scos demoni", deşi-i scosese, ci: „Iată am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie! Ce va fi nouă oare?"205 Iar Hristos, din nou, răspunzîndu-i la această întrebare, n-a spus: „Dacă cineva însănătoşează un olog", ci: „Oricine a lăsat case şi ţarini va primi însutit în veacul acesta şi va moşteni viaţa veşnică"2'.

201 Matei 8, 20.

202 Fapte 3, 6.

203 Fapte 3, 6.

1!). I.uea 18, 22.

205 Matei 10, 27.

2 1 . Matei 10, 29.

1 ()()()

SFtNTUL IOAN GURA DE AUR

Şi noi, dar, să-1 imităm pe Petru, ca să nu fim ruşinaţi, ci să ne înfăţişăm cu îndrăznire în faţa scaunului de judecată a lui Hristos, ca să-L facem să fie cu noi, după cum a fost şi cu ucenicii Lui. Va fi şi cu noi, cum a fost şi cu ucenicii Lui, dacă voim să-i imităm pe ei, dacă vom fi rîvnitorii vieţii şi traiului lor. Pentru aceste fapte Dumnezeu te încununează şi te proclamă; nu-ţi cere să înviezi morţi, nici să îndrepţi ologi. Nu acestea ne fac să ajungem asemenea lui Petru, ci aruncarea averilor. Aceasta-i fapta mare a apostolului Petru. Spui că nu poţi să le arunci? Dimpotrivă, e totul cu putinţă! Dar dacă nu vrei, nici nu te silesc, nici nu te forţez. Un lucru însă te rog! Cheltuieşte cît de cît cu cei nevoiaşi şi nu căuta să ai pentru tine mai mult decît îţi este de neapărată trebuinţă. Aşa, vom duce aici o viaţă liniştită, lipsită de grijă şi ferită de necazuri şi ne vom bucura şi de viaţa cea veşnică, pe care facă Dumnezeu ca noi toţi să o dobîndim, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfînt, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin.