Alexandr Soljenitin, Pavilionul cancerosilor

Aleksandr Soljeni ân

Pavilionul canceroşilor PARTEA ÎNTÂI

1 Nu-i câtuşi de pu in cancer Pavilionul canceroşilor purta chiar num rul treisprezece. Pavel Nikolaevici Rusanov n-a fost niciodat şi nici n-ar fi avut cum s fie supersti ios, dar ceva s-a pr buşit în el când medicul i-a scris pe trimitere: "pavilionul treisprezece". De ce nu s-or fi gândit s boteze cu treisprezece alt sec ie, cea de ortopedie, de exemplu, sau de afec iuni gastrice? ţum-necum, în toat republica numai la aceast clinic putea g si ajutor.

— Dar eu n-am cancer, doctore, nu-i aşa? Nu-i aşa c n-am cancer? întreba cu speran în glas Pavel Nikolaevici, pip ind uşurel, pe partea dreapt a gâtului, umfl tura urât , care creştea v zând cu ochii sub stratul nevinovat de piele alb care înc o mai acoperea pe dinafar .

— Nu, bineîn eles c nu, îl liniştea pentru a zecea oar doctori a Donova, în timp ce-i umplea paginile fişei cu scrisul ei avântat. ţând scria îşi punea ochelarii p tr oşi-rotunji i, de cum înceta s scrie — îi scotea. Nu mai era tân r şi ar ta pa- lid , foarte obosit .

Aceast discu ie avusese loc cu câteva zile în urm , în perioada când venea la clinic pentru tratament. Ţolnavii de la oncologie, chiar şi cei care nu r mâneau la spital, ci se aflau în tratament ambulatoriu, nu mai aveau somn noaptea. Lui Pavel Nikolaevici îns , Don ova îi recomandase s se interneze, şi asta cât se poate de repede. În aceeaşi m sur ca şi boala în sine — neprev zut , surprinz toare, ce d duse buzna în dou s pt mâni peste un om fericit, lipsit de griji — pe Pavel Nikolaevici îl deprima şi faptul c urma s se interneze în aceast clinic la comun — lucru ce nu i se mai întâmplase de foarte mult vreme, nici nu mai inea minte de când. Îi c utase la telefon pe to i — pe Evghenii Semionovici, pe Şendiapin şi pe Ulmasbaev, iar aceştia sunaser , la rândul lor, pentru a se interesa ce posibilit i exist , dac n-au cumva, la aceast clinic , vreo rezerv sau dac nu s-ar putea transforma, m car pentru o vreme, una din camerele mai mici într-o rezerv . Dar nu izbutiser s fac nimic din pricina înghesuielii cumplite de aici.

Singurul lucru pe care reuşiser s -l ob in de la medicul şef a fost promisiunea c va fi scutit de formalit ile obligatorii, cum ar fi trecerea pe la camera de gard , pe la baia comun şi garderob .

Astfel, Iura îi aduse pe tat l şi pe mama sa, în Moskviciul lor albastru pal, direct la sc rile pavilionului treisprezece. În pofida gerului ce începuse s pişte, dou femei în halate de diftin , decolorate, st teau în cerdacul de piatr — erau vinete de frig, dar, de plecat, tot nu plecau. Începând cu aceste halate ca vai de capul lor, totul i se p rea aici nepl cut lui Pavel Nikolaevici: cimentul cerdacului, tocit r u de tot sub picioare, clan ele uşilor, al c ror luciu se dusese sub mâinile bolnavilor, sala de aşteptare, cu duşumelele sale de pe care vopseaua în ulei se cojise, panourile m slinii, înalte, ale pere ilor (culoarea aceasta m slinie p rea ea îns şi murdar ) şi b ncile din stinghii, mari, dar neînc p toare totuşi pen-

tru mul imea de bolnavi veni i de departe — uzbeci în halate matlasate înso i i de femeile lor: cele b trâne cu basmale albe, iar cele tinere purtând unele cu liliachiu sau roşu şi verde, to i în cizme şi gumari — ce umpluser înc perea stând, unii, şi pe jos. ţulcat pe o banc şi ocupând-o în întregime, îmbr cat într-un palton descheiat ce atârna pân la p mânt, un rus tân r, numai piele şi os, cu burta umflat , nu se mai oprea din urlat, de durere. Aceste r cnete îl asurzir pe Pavel Nikolaevici şi îl atinser atât de puternic de parc bolnavul urla nu din propria-i durere, ci din a sa. Pavel Nikolaevici p li brusc, se opri şi şopti cu buzele albe: — Kapa! Eu am s mor aici. Mai bine renun m. Hai s ne întoarcem.

Kapitolina Matveevna îi lu mâna şi i-o strânse cu hot râre: — Paşenka! Unde vrei s ne întoarcem? Şi ce s facem pe urm ?

— Ştiu eu, poate se aranjeaz ceva la Moscova...

Kapitolina Matveevna îşi întoarse c tre so capul masiv, l it înc şi mai mult de cârlion ii ar mii şi înfoia i, tunşi scurt: — Paşenka! Povestea cu Moscova mai poate dura şi dou s pt mâni, şi nici nu e sigur c o s reuşim. Putem noi s aştept m atât? Nu vezi c în fiecare diminea e tot mai mare!

So ia îi strângea tare încheietura mâinii, dându-i curaj. În treburile obşteşti şi legate de slujb , Pavel Nikolaevici ştia prea bine şi singur ce-i de f cut — de aceea, cu atât mai pl cut şi mai liniştit se sim ea bizuindu-se, când era vorba de treburile familiei, numai pe so ie: toate problemele importante ea le rezolva rapid şi corect. Numai c b iatul de pe banc urla s se rup !

— Paşik, îl l murea so ia, suferind al turi de el, ştii şi tu c eu sunt întotdeauna prima de p rere s chemi omul acas şi s -l pl teşti. Dar dac ni s-a spus c medicii ştia nu vin acas şi nu iau bani! Pe urm , aici au şi aparate speciale. Nu se poate altfel.

Pavel Nikolaevici în elegea şi el c nu se poate. N-o spusese decât aşa, pentru orice eventualitate.

Stabiliser cu medicul-şef al dispensarului oncologic ca sora şef s -i aştepte la ora dou dup -amiaz aici, la picioarele sc rii pe care cobora acum, p şind cu grij , un bolnav în cârje. Dar bineîn eles c sora-şef nu era acolo, iar c m ru a ei de sub scar era închis cu un lac t mic.

— Nu po i avea încredere în nimeni! explod Kapitolina Matveevna.

Pentru ce li s-o mai fi pl tind salariul! Aşa cum era, înv luit peste umeri de dou vulpi negre, Kapitolina Matveevna porni pe coridorul unde st tea scris: ĂIntrarea în haine de strad interzis Ă.

Pavel Nikolaevici r mase s aştepte în hol. Tem tor, îşi pip i, printr-o uşoar aplecare a capului spre dreapta, umfl tura dintre clavicul şi maxilar. Avea impresia c , în jum tatea de or ce se scursese de când se uitase la ea ultima dat , acas , în oglind , acoperind-o cu fularul — în aceast jum tate de or , parc mai crescuse. Pavel Nikolaevici sim ea o sl biciune în tot corpul şi ar fi vrut s stea jos. Îns b ncile p reau murdare şi, în afar de asta, ar fi fost nevoit s-o roage pe b trâna aşezat pe duşumea, pe cea cu basma în cap şi cu un sac unsuros proptit între picioare, s se dea mai încolo. Pavel Nikolaevici avea senza ia c mirosul împu it al sacului ar fi r zb tut pân la el, oriunde s-ar fi aflat. ţând o s înve e odat popula ia noastr s c l toreasc cu geamantane curate, puse la punct! (De altfel, acum, de când cu tumoarea, lucrurile astea nici nu mai contau.)

Suferind din pricina urletelor b iatului, din cauza a tot ce-i vedeau ochii şi-a tot ce-i p trundea prin n ri, Rusanov st tea în picioare, sprijinit uşor de perete. Dinspre curte intr un ran, inând în mân un borcan de-o jum tate de litru, cu etichet , aproape plin cu un lichid galben. Ducea borcanul f r s -l ascund , ba chiar ridicându-l mândru, ca pe o halb de

bere cucerit prin lupt la vreo coad . ţhiar în fa a lui Pavel Nikolaevici, de parc ar fi fost gata s -i întind borcanul, b rbatul, se opri, vru s -l întrebe ceva, dar, v zându-i c ciula de blan scump , se întoarse în c utarea altcuiva şi îl întreb pe bolnavul în cârje: — Dr gu ! Aiasta încotrova zici s-o duc?

Ologul îi ar t uşa laboratorului.

Lui Pavel Nikolaevici îi veni s vomite.

Se deschise din nou uşa de afar şi, îmbr cat doar într-un halat alb, intr sora, deloc dr gu , cu fa a prea lung . Îl z ri imediat pe Pavel Nikolaevici, îşi d du seama cine e şi se apropie de el.

— Ierta i-m , spuse ea respirând greu şi cu obrajii aproape la fel de roşii ca buzele rujate, din pricina grabei în care venise, ierta i-m , v rog! M aştepta i de mult? Ni s-au adus medicamentele şi-a trebuit s le fac hârtiile de primire.

Pavel Nikolaevici vru s -i r spund caustic, dar se ab inu. Era bucuros c aşteptarea luase sfârşit. ţu geamantanul şi sacoşa cu alimente, se-apropie Iura — doar în costum, f r c ciul , aşa cum condusese maşina — foarte liniştit, cu un smoc înalt de p r blond cl tinându-i-se în vârful capului.

— S mergem! sora-şef le ar t c m ru a ei de sub scar . Nizamutdin Bahramovici mi-a spus c vre i s v p stra i lenjeria şi c v-a i adus de acas şi pijamaua, dar una nepurtat , da?

— Direct din magazin.

— Asta-i obligatoriu, fiindc altfel trebuie dezinfectat , în elege i? Uite, aici pute i s v schimba i.

Deschise uşa de furnir şi aprinse lumina. Odaia cu tavanul în pant n-avea fereastr , iar pe pere i erau atârnate o mul ime de grafice trasate cu creioane colorate.

Iura duse în untru, f r s scoat o vorb , geamantanul, apoi ieşi, iar Pavel Nikolaevici intr s se schimbe. Sora-şef voia s se mai repead , între timp, pân undeva, dar tocmai atunci se apropie Kapitolina Matveevna: — Domnişoar , sunte i chiar atât de gr bit ?

— D-da, cam sunt...

— ţum v cheam ?

— Mita.

— ţe nume ciudat. Nu sunte i rusoaic ?

— Nem oaic ...

— Ne-a i f cut s aştept m.

— V rog s m ierta i. Tocmai primeam nişte...

— Ei, uite ce-i, Mita, vreau s şti i un lucru. So ul meu ...e un om cu mari merite, un cadru pre ios. Îl cheam Pavel Nikolaevici.

— Pavel Nikolaevici, bine, am s re in.

— În elege i, el era oricum obişnuit cu o îngrijire atent , iar acum mai are şi boala asta atât de grav . Nu s-ar putea aranja s -l asiste în permanen o infirmier ?

Fa a preocupat , neliniştit a Mitei deveni şi mai îngrijorat . ţl tin din cap: — În afar de infirmierele care asist la opera ii, n-avem decât trei surori de serviciu la şaizeci de oameni — asta ziua, iar noaptea — dou .

— P i, vede i! Aici şi dac mori, po i s ipi cât te ine gura c tot nu vine nimeni s te ajute.

— De ce crede i aşa ceva? Noi ne ocup m de to i.

De Ăto iĂ!... ţe s -i mai explici, dac ea vorbeşte de Ăto iĂ?

— Pe deasupra, infirmierele dumneavoastr se mai şi schimb mereu, nu-i aşa?

— Da, o dat la dou sprezece ore.

— ţumplit e acest stil de îngrijire depersonalizat! Am fi putut face eu şi fiica mea cu schimbul lâng el! Sau aş fi putut angaja o sor permanent pe banii mei — mi s-a spus îns c nici asta nu e voie...?

— ţred c -i imposibil. N-am auzit s se fi procedat vreodat aşa. De altfel, acolo, în salon, nici n-ai unde pune un scaun.

— Doamne-dumnezeule, îmi imaginez cum trebuie s arate. Stai s vedem mai întâi dac se poate sta în salonul la! Dar câte paturi sunt acolo?

— - Nou . Şi înc e bine c are loc direct în salon. La noi, cei proasp t sosi i r mân o vreme pe scar , pe coridoare.

— Domnişoar , o s v rog totuşi pe dumneavoastr , fiindc v cunoaşte i mai bine oamenii şi o s v vin mai uşor s aranja i totul... În elege i-v cu o sor sau cu o infirmier ca lui Pavel Nikolaevici s i se acorde o aten ie special ... Încuietoarea poşetei plic pocnise deja şi trei hârtii de cincizeci îşi f cur apari ia din ea. Fiul, t cut, aflat prin apropiere, se întoarse cu spatele.

Mita îşi ascunse ambele mâini la spate.

— Nu, nu! Asemenea sarcini...

— Doar nu i-i dau dumitale! îi vârî Kapitolina Matveevna şomoiogul de bani în piept. Dac n-o pot face în mod legal... Vreau s pl tesc munca! Iar pe dumneavoastr nu v rog decât s ave i amabilitatea de a transmite un mesaj.

— Nu, nu, sora înghe ase. La noi nu se face aşa ceva.

Uşa scâr âi şi din c m ru ieşi Pavel Nikolaevici, într-o pijama verde cu maro, nou-nou , şi în papuci c lduroşi, c ptuşi i cu blan . Pe creştetul aproape chel purta o tiubiteik , o tichie uzbek , zmeurie. Acum, f r gulerul paltonului de iarn şi f r fular, umfl tura de pe gâtul lui ar ta deosebit de amenin toare. Nici capul nu-l mai inea drept, ci uşor înclinat într-o parte.

Fiul se duse s pun în geamantan hainele pe care şi le scosese. Dup ce ascunse banii în gentu , so ia îşi privi neliniştit so ul: — N-ai s înghe i?... Ar fi trebuit s - i iau şi un halat c lduros. Am s i-l aduc. Dar, ia stai, ai aici un ful raş — i-l scoase din buzunar. Înf şoar -te, s nu r ceşti! ţu vulpile acelea negre şi în paltonul de iarn p rea de trei ori mai masiv decât so ul ei. Acum du-te în salon şi aranjeaz - i lucrurile. Pune alimentele la locul lor, vezi dac totu-i în ordine, gândeşte-te de ce ai mai putea avea nevoie — eu stau s te aştept. Pe urm , dac vii jos şi-mi spui, pân seara aduc tot ce trebuie.

Nu-şi pierdea ea capul cu una cu dou ; anticipa întotdeauna totul. Era o adev rat tovar ş de via . Pavel Nikolaevici o privi recunosc tor şi suferind, mai întâi pe ea, apoi pe fiul lor.

— Şi zici c pleci, Iura?

— Am tren disear , tat , spuse, apropiindu-se, Iura. Vorbea respectuos cu tat l s u, dar, ca întotdeauna, f r nici un fel de avânt; iat , şi acum, nimeni n-ar fi zis c se desparte de un tat bolnav pe care îl las la spital.

Percepea totul stins.

— Aşa deci, fiule. E prima delega ie serioas . S adop i, de la început, tonul potrivit. Şi mai las duhul blânde ii. Ţlânde ea te omoar pe tine! Tu trebuie s ii minte, clip de clip , c nu eşti Iura Rusanov, nu eşti o persoan particular — eşti reprezentantul legii, în elegi? ţ o fi în eles Iura sau ba, oricum lui Pavel Nikolaevici îi venea greu acum s g seasc cuvinte mai potrivite. Mita se foia, c utând s plece.

— P i, stai c aştept şi eu cu mama, zâmbi Iura. Nu- i lua r mas-bun, du-te, deocamdat , tat .

— Pute i s ajunge i singur? întreb Mita.

— Doamne-dumnezeule, omul abia se ine pe picioare şi dumneavoastr nu pute i nici m car s -l înso i i pân la pat? S -i duce i geanta m car!

Pavel Nikolaevici îi privi nefericit pe ai lui, refuz bra ul Mitei, care voise s -l sprijine şi, ag ându-se cu putere de balustrad , începu s urce.

Inima se porni s -i bat puternic, dar nu din pricina sc rilor. Urca treptele de parc s-ar sui pe la... cum îi zice, la tribuna aia... pentru a-şi pierde acolo, sus, capul.

Sora-şef urc în fug sc rile, luându-i-o înainte, îi strig ceva Mariei şi, înc înainte ca Pavel Nikolaevici s fi parcurs primul rând de trepte, coborî în fug scara, de cealalt parte, şi ieşi din cl dire ca din puşc , demonstrându-i Kapitolinei Matveevna de cât grij şi sensibilitate va avea parte, aici, so ul ei.

Iar Pavel Nikolaevici urc încet pân la prima platform — larg şi adânc , cum numai în cl dirile vechi se întâlnesc. Pe aceast platform intermediar , f r a stânjeni câtuşi de pu in circula ia, fuseser aşezate dou paturi pentru bolnavi, ba înc puser chiar şi noptierele lor al turi. Unul dintre bolnavi era în stare grav , p rea epuizat şi sugea o pung de oxigen. Încercând s nu se uite la fa a lui disperat , Rusanov o coti şi continu s urce, privind în sus. Dar nici la cap tul celui de-al doilea rând de sc ri nu-l aştepta o privelişte mai încurajatoare. Acolo se afla sora Maria. Nici o urm de zâmbet, nici o raz de bun voin nu se desprindeau de pe fa a ei întunecat de icoan . Înalt , slab şi plat , îl aştepta ca un soldat şi o porni imediat pe holul de sus, ar tându-i încotro s-o ia. În hol d deau câteva uşi şi doar în dreptul lor nu erau paturi cu bolnavi. Într-un col f r ferestre, luminat de o lamp de birou veşnic aprins , se aflau m su a de scris a infirmierei, înc o m su , pentru tratamente, iar al turi — un dulap suspendat, cu sticl mat şi cruce roşie. Trecur pe lâng cele dou m su e, pe lâng înc un pat, apoi mâna lung şi uscat a Mariei îi indic : — Cel de-al doilea dinspre fereastr .

Se şi gr bea s plece — nepl cut tr s tur a celor din spitalele comune, n-ar sta o clip s schimbe şi ei o vorb . ţanaturile uşii de la salon erau mereu deschise şi totuşi, de cum trecu pragul, Pavel Nikolaevici sim i un miros jilav închis, amestecat cu ceva medicamentos, chinuitor pentru el, care era atât de sensibil la mirosuri.

Paturile erau aşezate perpendicular pe pere i, cu intervale înguste, cât l imea noptierelor, între ele, dar nici pe coridorul format între cele dou rânduri, de-a lungul camerei, nu înc peau mai mult de doi oameni odat .

Pe acest coridor st tea un bolnav îndesat, cu umeri la i, într-o pijama dungat alb cu roz. Gâtul îi era strâns în întregime, pân sus de tot, aproape de lobii urechilor, într-un bandaj gros. Inelul alb, sufocant al bandajelor nu-i l sa libertatea s -şi mişte capul turtit, n p dit de p r sur.

Acest bolnav le vorbea r guşit celorlal i, care-l ascultau din paturi. La intrarea lui Rusanov, îşi întoarse c tre el tot trunchiul, odat cu capul sudat de el, şi spuse: — Ia te uit , înc un canceraş.

Pavel Nikolaevici nu se sim i obligat s r spund la o asemenea familiaritate. Sim ea, ce-i drept, c to i cei din camer se uit acum la el, dar n-avea chef s -i priveasc la rândul s u şi nici m car s -i salute pe aceşti oameni aduna i la întâmplare. Nu f cu decât s m ture cu mâna prin aer, f cându-i semn bolnavului sur s se dea la o parte. Acela îl l s pe Pavel Nikolaevici s treac şi se întoarse din nou, cu întregul trunchi contopit cu capul, în urma lui: — Auzi, fr ioare, tu la ce ai cancer? întreb cu un glas hârâit.

Pavel Nikolaevici, care tocmai ajunsese la patul s u, fu zguduit de aceast întrebare. Îşi ridic ochii spre nesim it şi, încercând s nu-şi ias din fire (umerii îi zvâcnir totuşi), spuse cu demnitate: — La nimic. Eu n-am cancer. ţ runtul gâfâi, apoi d du verdictul, astfel încât s -l aud toat camera: — ţe tâmpit! P i, dac nu era cancer, te-ar mai fi internat cineva aici?

2 Studiile nu te fac mai deştept ţhiar în aceast prim sear petrecut în salon, doar în câteva ore, Pavel Nikolaevici fu cuprins de groaz . Ghemul tare al tumorii — neaşteptat, lipsit de orice sens şi de orice rost, îl târâse aici ca pe un peşte prins în cârlig şi îl zvârlise pe patul sta de fier, îngust, meschin, cu plas scâr âitoare, cu o saltea anemic . A fost suficient s -şi schimbe hainele, acolo, sub scar , s -şi ia r mas bun de la cei dragi şi s urce în acest salon — c uşa vieii de pân atunci s-a şi trântit, iar aici a dat peste o existen nou , atât de gre oas încât îl îngrozea înc şi mai tare decât tumoarea îns şi. Aici, nu- i mai puteai alege ceva pl cut, liniştitor, la care s priveşti; nu- i r mânea decât s te ui i la cele opt fiin e nenorocite, egale acum, pas mite, cu el — opt bolnavi în pijamale alb cu roz, decolorate şi tocite de atâta purtat, pe alocuri peticite, pe alocuri rupte, nepotrivindu-se mai nim nui pe m sur . Şi nu mai puteai alege nici ce s auzi, erai nevoit s ascul i discu iile plicticoase, total neinteresante pentru Pavel Nikolaevici, ale acestei adun turi de oameni. Le-ar fi poruncit cu mare pl cere s -şi in gura, mai ales pis logului luia cu p rul sur şi cu gâtul prins în chingile bandajelor ce-i cuprindeau şi capul — i se spunea, pur şi simplu, Efrem, deşi nu mai era tân r. Îns Efrem nu se mai domolea odat , nici nu se culca şi nici din salon nu pleca, tot umblând neliniştit pe coridorul din mijlocul camerei. ţâteodat fa a i se încre ea, i se strâmba toat , de parc l-ar fi în epat ceva, şi atunci se apuca cu mâinile de cap. Apoi, începea din nou s umble.

Iar dup o vreme de umblat din sta, se oprea exact lâng Rusanov, îşi apleca pân la el, peste t blia patului, tot trunchiul rigid, îşi ar ta fa a lat , sumbr , l oas şi îl l murea: — Acuma, gata, profesore. Acas nu te mai întorci, ai în eles? În salon era foarte cald. Pavel Nikolaevici st tea culcat peste plapum , în pijama şi tiubiteik . Îşi potrivi ochelarii cu ram aurie, sub ire, îl privi pe Efrem cu severitate, cum ştia el s se uite, şi-i r spunse: — Nu în eleg, tovar şe, ce dori i de la mine? Şi de ce vre i s m speria i? Eu, unul, nu v-am întrebat nimic.

Efrem nu f cu decât s pufneasc , plin de ur : — Asta nici c mai conteaz acum, dac pui au ba întreb ri, acas tot nu te mai întorci. Po i, în schimb, s - i trimi i ochelarii înapoi. Şi pijamaua asta nou .

Dup ce spuse o asemenea grosol nie, îşi îndrept trunchiul eap n şi începu s p şeasc din nou pe coridor, de parc -l avea pe necuratul în el.

Pavel Nikolaevici ar fi putut, desigur, s -l întrerup şi s -l pun la punct, dar nu-şi mai reg sea voin a de alt dat ; era total descurajat şi, în urma celor spuse de dracul bandajat, tonusul nu f cuse decât s -i scad şi mai rnult. Acum, când avea nevoie de sus inere, era împins în groap . În câteva ore, Rusanov p rea s -şi fi pierdut pozi ia social , situa ia meritorie, planurile de viitor — se transformase în şaptezeci de kilograme de corp alb, cald, care nu-şi cunoştea viitorul.

Probabil c deprimarea i se oglindea pe fa , fiindc , într-una din trecerile sale pe acolo, Efrem, aşezându-se în dreptul lui, spuse, de data asta mai paşnic: — Şi chiar de-ar fi s-ajungi pe acas , n-o s fie pentru mult vreme: ia-a-ar ajungi aici. Cancerul e iubitor de oameni. Pe care-l apuc racul în cleşti — luia nu-i mai d drumul pân'la moarte.

Pavel Nikolaevici n-avea putere s -l contrazic şi Efrem se apuc din nou s umble. De altfel, nici nu mai avea de cine s se lege în camer ; to i cei de prin paturi erau sau şubrezi i de tot, sau nu erau ruşi. Pe rândul de la cel lalt perete, unde, din pricina sobei, nu înc puser decât patru paturi, unul — chiar vizavi de cel al lui Rusanov, t blie în t blie peste coridorul din mijloc — era al lui Efrem, iar pe celelalte trei z ceau b ie i tineri de tot, cu caş la gur : un r nuş oacheş, mai din topor, un uzbek tân r cu cârje, iar la fereastr — slab ca un vierme şi încol cit pe patul s u — un b iat g lbejit, care gemea mereu. În rândul lui Pavel Nikolaevici, la stânga sa, z ceau doi na coni, adic reprezentan i ai na ionalit ilor conlocuitoare, apoi, lâng uş , un rusnac tinerel, înalt, tuns cu aparatul electric, care citea, iar de partea cealalt , pe ultimul pat de lâng fereastr , era unul care p rea şi el rus, dar nu prea aveai motive s te bucuri de asemenea vecin tate: avea o fa tipic de bandit. Probabil, ar ta aşa din pricina cicatricei (semnul începea la col ul gurii şi cobora, traversând partea de jos a obrazului stâng, pân aproape de gât) sau a p rului negru, epos şi ne es lat, care se zburlea în toate p r ile; sau, poate, pur şi simplu, din pricina expresiei fe ei sale grosolane şi aspre. Pe deasupra, banditul p rea s mai aib şi preten ii culturale — tocmai termina de citit o carte.

Lumina era deja aprins — dou becuri puternice atârnau din tavan.

Afar se întunecase. Se apropia ora cinei.

— Uite, a stat aici un b trân, nu se l s Efrem, e jos, mâine îl opereaz . Înc în patruzeci şi doi i-au scos un canceraş şi i-au zis — fleacuri, nu mai ai probleme. Pricepi? Efrem p rea s vorbeasc cu vioiciune, dar vocea îi suna de parc pe el urmau s -l taie. Au trecut treisprezece ani, el a apucat s şi uite de dispensarul sta, a b ut vodk , a smotocit la muieri — e un b trân pe cinste, o s vezi. Iar acum i-a crescut un ditamai canceroiul!

Efrem îşi uguiase buzele de pl cere, acu' numai s n-ajung de pe masa de opera ii direct la morg .

— Ţine, p streaz pentru dumneata aceste previziuni sumbre! Pavel Nikolaevici flutur din mân şi-i întoarse spatele, îns nu-şi recunoscu glasul: atât de lipsit de autoritate, atât de jalnic r sunase.

Iar ceilal i t ceau.

Deprimarea îi sporea şi din pricina b iatului la epuizat, care se tot foia pe patul de la fereastr , pe cel lalt rând. Nici în fund nu se putea spune c st , nici culcat nu era, se încovoiase, adunându-şi genunchii la piept, şi, nereuşind s -şi g seasc o pozi ie mai comod , se r sturnase cu capul nu spre pern , ci spre picioarele patului. Gemea încetişor, l sând s se vad numai prin grimase şi zvâcnituri ce dureri cumplite are.

Pavel Nikolaevici îi întoarse şi lui spatele, îşi coborî picioarele în papuci şi începu s -şi inspecteze, f r nici un rost, noptiera, deschizând şi închizând ba uşi a, în dosul c reia erau stivuite o mul ime de alimente, ba sert raşul de sus, unde se aflau obiectele de toalet şi aparatul electric de ras.

Iar Efrem tot patrula, cu mâinile încleştate în dreptul pieptului, tres rind câteodat din pricina în ep turilor şi tot b lm jind ceva ca un soi de refren, de parc -ar fi descântat un mort: — Aşa c — prea grozaff nu st m... nu st m deloc grozaff...

În spatele lui Pavel Nikolaevici se auzi un pocnet uşor. Se întoarse cu grij , fiindc orice mişcare a gâtului îi provoca dureri, şi v zu c vecinul s u, semibanditul, închisese cu zgomot cartea pe care tocmai o terminase de citit, şi o r sucea acum în mâinile lui mari, aspre. Coperta de un albastru întunecat şi cotorul erau traversate de semn tura gravat în aur a autorului. A cui era semn tura aceea Pavel Nikolaevici nu reuşi s descifreze, iar s i se adreseze unui tip de teapa vecinului s u nu-i venea. Îi inventase şi o porecl — Roadeoase. I se potrivea foarte bine.

Roadeoase privi cu ochii lui sumbri cartea şi anun tare, f r pic de jen , astfel încât s -l aud toat camera: — Dac nu Diomka ar fi ales cartea asta din dulap, nimeni nu m-ar fi convins c nu ne-au plasat-o special.

— Ce-i cu Diomka? ţe carte? se trezi puştiul de lâng uş , f r s -şi întrerup lectura.

— ţred c dac-ai fi c utat-o special, s fi scotocit în tot oraşul şi tot n-ai fi g sit-o. Roadeoase se uita în ceafa lat şi boant a lui Efrem (p rul ce nu mai putuse fi tuns i se i ea, incomod, de sub bandaj), apoi îi v zu fa a crispat . Efrem! Hai, nu te mai smiorc i. Mai bine, ia cartea asta şi citeşte-o.

Efrem se opri ca un taur şi îl privi cu ochi împ ienjeni i.

— Asta la ce bun, m rog? De ce m-aş apuca s citesc, dac tot o s-o mierlim cu to ii în curând? ţicatricea lui Roadeoase şerpui: — P i, tocmai de aia zic s te gr beşti, fiindc o s-o mierlim în curând.

Na, ia-o. Întinsese cartea spre Efrem, dar acesta nu se apropie: — E mult de citit. Nu vreau.

— Da' ce ai, te pomeneşti c-oi fi analfabet? nici nu prea se mai str duia s -l conving Roadeoase.

— Ba, sunt chiar foarte alfabetizat. Când am eu nevoie — sunt alfabetizat foc.

Roadeoase pip i pervazul în c utarea unui creion, deschise cartea la sfârşit şi, cercetând cuprinsul cu privirea, puse, din loc în loc, câte un punct.

— S n-ai team , morm ia el, sunt nişte povestiri scurtu e. Uite, astea câteva — încearc . Tare plicticos ai mai devenit de când te tot smiorc i. Citeşte.

— Parc mi se teme Efrem de ceva! Lu cartea şi o zvârli pe patul s u. Într-o cârj , şontâc ind, intr pe uş uzbekul cel tân r, Ahmadjan — singurul om vesel din toat camera. Anun cu glas tare: — Lingura şi strachina!

Oacheşul de lâng sob se învior şi el: — Vini şina, b ie i!

Ducând tava mai sus de um r, ap ru fata de la buc t rie, în halat alb. ţoborî mâncarea în fa a sa şi începu s-o împart , trecând pe la fiecare pat.

To i, în afara b iatului epuizat de lâng fereastr , începur s se foiasc şi s se întind dup farfurii. Fiecare îşi avea noptiera lui, doar puştiul Diomka împ r ea una pe din dou cu kazahul l t re c ruia îi crescuse, deasupra buzei, o b şic oribil , nebandajat , acoperit de o coaj întunecat la culoare.

Dincolo de faptul c lui Pavel Nikolaevici oricum nu-i ardea acum de mâncare, nici m car de cea adus de acas , simpla privelişte a acestei cine — o budinc de griş dreptunghiular , ca de cauciuc, cu un sos galben, gelatinos — şi-a lingurii soioase, din aluminiu cenuşiu, cu coada de dou ori

r sucit — nu f cu decât s -i aminteasc înc o dat unde nimerise şi ce greşeal s-ar putea s fi f cut acceptând internarea în aceast clinic .

To i ceilal i, în afara b iatului care gemea, începur s m nânce cu poft . Pavel Nikolaevici, f r s ia farfuria în mâini, cioc ni cu unghia în muchia ei, uitându-se în jur cui s i-o dea. Unii st teau întorşi spre el în profil sau cu spatele, b iatul de la uş , în schimb, privea tocmai spre el.

— Pe tine cum te cheam ? întreb Pavel Nikolaevici f r a-şi for a glasul (oricum trebuia s -l aud ).

Z ng neau lingurile, dar tân rul pricepu c lui i se adreseaz şi r spunse s ritor: — Proşka... adic telea, - - ... Prokofii Semionâci.

— ine.

— Aiasta sî poati...

Proşka se apropie, lu farfuria şi d du din cap în semn de recunoştin.

Iar Pavel Nikolaevici, sim ind ghemul aspru al tumorii sub maxilar, pricepu deodat c boala lui nu face parte, aici, dintre cazurile uşoare. Dintre cei nou , doar unul era bandajat — Efrem, şi asta chiar în locul unde s-ar putea s -l taie şi pe el. Şi numai unul avea dureri mari. Mai putea fi pus la socoteal şi kazahul acela mare, care st tea cu dou paturi mai încolo — cu scoar a buboiului s u stacojiu. Şi uzbecul la tân r cu cârje, în care îns abia se mai sprijinea. La ceilal i nu se observa, din afar , nici un fel de tumoare, nici un fel de durere, ar tau ca nişte oameni s n toşi. Mai ales Proşka era rumen de parc se afla la o cas de odihn şi nu în spital, şi lingea acum cu mare poft farfuria. Roadeoase era, ce-i drept, cam cenuşiu la fa , dar de mişcat se mişca liber, discuta dezinvolt, iar asupra budincii se aruncase cu o asemenea poft , încât lui Pavel Nikolaevici îi trecu o clip prin minte c s-ar putea s simuleze boala şi c se aranjase aici s m nânce pâinea statului, dac tot îi hr nim gratis pe bolnavi.

Pe Pavel Nikolaevici, în schimb, cheagul tumorii îl ap sa sub falc , îl împiedica s se mişte, creştea ceas de ceas — dar medicii de aici nu ineau socoteala orelor: de la prânz şi pân la cin nimeni nu-l consultase pe Rusanov şi nu-i aplicase nici un fel de tratament. Şi când te gândeşti c doctori a Don ova îl momise aici tocmai promi ându-i un tratament de urgen !

Asta dovedeşte c e total iresponsabil şi se face vinovat de o neglijen criminal . Iar Rusanov, care o crezuse, pierdea acum timpul în acest salon aglomerat, st tut şi murdar, în loc s încerce s ia leg tura prin telefon cu Moscova şi s plece acolo cu avionul. Şi acest sentiment — c s-ar putea s fi comis o greşeal , c pierde un timp pre ios — , ad ugându-se deprim rii pricinuite de tumoare, f cu s i se strâng atât de chinuitor inima, încât orice zgomot, începând chiar cu clinchetul lingurilor şi al farfuriilor, deveni insuportabil, cum insuportabil i se p rea şi priveliştea paturilor de fier, a pledurilor grosolane, a pere ilor, a l mpilor şi a oamenilor. Avea sentimentul c a c zut într-o capcan şi pân diminea n-are cum s fac nici un pas decisiv.

Profund nefericit, se culc şi-şi acoperi ochii cu prosopul lui de acas , s nu mai vad nici lumin , nici nimic. Pentru a-şi schimba mersul gândurilor, începu s -i ia la rând pe-ai lui, închipuindu-şi cam ce-ar putea face ei acum. Iura e deja în tren. Prima lui inspec ie practic . E foarte important s se prezinte cum trebuie. Dar Iura n-are zvâc, e un c scat, numai de nu s-ar face de ruşine. Avieta e la Moscova, în vacan . Vrea s se mai deconecteze şi ea, s dea o rait pe la teatre, dar avea şi un scop serios: s vad ce şi cum, s -şi fac eventual nişte rela ii — doar e în anul cinci, trebuie s se orienteze corect în via , e important. Avieta va fi o ziarist priceput , e foarte activ şi adev rul e c trebuie s se mute la Moscova, aici s-ar sufoca. E

deşteapt şi talentat ca nimeni altul din familie — îi mai lipseşte doar ceva experien , dar, oricum, prinde totul din zbor! Lavrik e cam r sf at, nu înva prea grozav, dar la sport e de-a dreptul un talent, a fost deja la nişte campionate la Riga şi a stat la hotel, ca un om mare. Ştie şi s şofeze. Acum face cursurile organizate de DOSAF pentru ob inerea permisului. În al doilea semestru, s-a c ptuşit cu dou medii de doi — va trebui s le îndrepte.

Maika o fi ajuns deja acas la ora asta şi studiaz (e prima din familie care cânt la pian), iar Djulbars zace pe covoraş, în coridor. Anul acesta Pavel Nikolaevici îşi f cuse o pl cere din a-l scoate diminea a la plimbare, de altfel, era s n tos şi pentru el. Acum o s -l scoat Lavrik, care are obiceiul s fac o figur amuzant — îl asmute un picu asupra câte unui trec tor, iar pe urm zice: nu v teme i, vede i doar c -l in!

Dar familia unit , exemplar a Rusanovilor, via a lor organizat ca pe roate, apartamentul pus la punct, f r cusur — toate acestea se desprinser în câteva zile de el şi se pomenir de partea cealalt a tumorii. Ei tr iesc şi vor tr i în continuare, orice s-ar întâmpla cu tat l lor. Oricât şi-ar face ei acum griji, oricât ar fi de tulbura i şi oricât ar plânge — tumoarea îl acoperea ca un zid şi el r mânea singur, de partea aceasta.

Gândurile despre cei de acas nu-i produser nici o uşurare şi Pavel Nikolaevici încerc s se deconecteze gândindu-se la treburile statului.

Sâmb t urma s se deschid sesiunea Sovietului Suprem al Uniunii. Nu p rea s se prevad nimic prea important, se va aproba bugetul. Azi-diminea , când pleca de acas spre spital, la radio tocmai se transmitea un mare raport despre industria grea... Iar aici, în salon, n-au nici m car un radio, şi nici în coridor nu e, frumoas treab . ţel pu in cu "Pravda" trebuie s se asigure c o s -i vin regulat. Ast zi s-a discutat despre industria grea, iar ieri s-a luat o decizie privind majorarea produc iei de m rfuri în zootehnie. Da! Via a economic se dezvolt foarte energic şi urmeaz , cu siguran , mari reorganiz ri ale întreprinderilor de stat şi cooperatiste.

Pavel Nikolaevici începu s -şi imagineze cam ce schimb ri s-ar putea produce la nivel de republic şi regiune. Aceste reorganiz ri provocau întotdeauna un soi de tensiune s rb toreasc , te rupeau pentru un timp din monotonia muncii de zi cu zi. ţadrele se c utau la telefon, se întâlneau, discutau posibilit ile. Orice direc ie ar fi luat reorganiz rile, câteodat direc ii opuse celor precedente, nimeni, respectiv nici Pavel Nikolaevici, nu a fost vreodat coborât în grad, ci numai şi numai înaintat.

Dar nici aceste gânduri nu-l remontar şi nu-l înviorar . Sim i o în ep tur sub gât şi tumoarea surd , indiferent , îşi f cu intrarea, acoperind lumea întreag . Şi, din nou: bugetul, industria grea, zootehnia şi rota ia cadrelor — toate acestea r m seser dincolo — de partea cealalt — a tumorii. Iar dincoace, de partea aceasta, se afla Pavel Nikolaevici Rusanov.

Singur. În salon r sun o voce pl cut de femeie. ţu toate c azi nimic nu-i putea face pl cere lui Pavel Nikolaevici, vocea aceasta era de-a dreptul ispititoare.

— Ia s lu m noi un picu temperatura! spuse ea, cu aerul c urma s împart bomboane.

Rusanov îşi trase prosopul de pe fa , se ridic pu in şi-şi puse ochelarii. Ce noroc! Asta nu mai era Maria cea neagr şi mohorât , ci o f tuc plinu şi cur ic , ordonat şi f r basma triunghiular , ci cu o bonet pe p rul auriu, cum purtau doctorii.

— Azovkin! Hei, Azovkin! îl chem ea vesel pe tân rul de lâng fereastr , oprindu-se lâng patul lui. Era culcat într-un mod înc şi mai ciudat decât pân atunci — de-a curmezişul patului, cu fa a-n jos, cu perna sub burt şi b rbia opintit în saltea, cum îşi pun câinii capul — şi privea

la barele patului de parc -ar fi fost într-o cuşc . Peste fa a lui cu pielea întins pe os treceau umbrele suferin ei. Mâna îi atârna pân la duşumea.

— Haide i, nu v l sa i, îl dojeni infirmiera. Hai, c mai ave i putere.

Lua i-v singur termometrul. Îşi ridic cu greu mâna de jos şi lu termometrul de parc ar fi scos o g leat din fânlân . Era atâl de epuizat şi de cufundat în durere, încât nu- i venea s crezi c n-are mai mult de şaptesprezece ani.

— Zoia! o rug el, gemând. Da i-mi o buiot .

— V sunte i cel mai mare duşman, spuse cu severitate Zoia. Vi s-a dat buiot , dar n-a i pus-o pe injec ie, ci pe burt .

— Dar dac mi-e mai bine aşa, insist el cu o voce suferind .

— Nu face i decât s v irita i tumoarea, doar vi s-a explicat. La sec ia de oncologie nici nu exist buiote, f cusem rost special de una pentru dumneavoastr .

— Atunci, nu v mai las s -mi face i injec ie.

Dar Zoia nu-l mai asculta şi, cioc nind cu degetul în patul gol al lui Roadcoase, întreb : — Dar Kostoglotov unde e?

(Ei poftim! Ce bine intuise Pavel Nikolaevici! Exact — Roadeoase!)

— S-a dus s fumeze, îi r spunse Diomka de lâng uş , f r s -şi întrerup nici acum lectura.

— Îi ar t eu fumat! boscorodi Zoia. ţe fete dr gu e exist pe lumea asta! Pavel Nikolaevici se uita cu pl cere la rotunjimea ei elastic , strâns îngrijit în haine şi la ochii uşor proeminen i în orbite — o privea cu admira ie dezinteresat şi sim ea c se înmoaie. Ea îi întinse, zâmbind, termometrul. St tea chiar de partea tumorii, dar nu l s , nici prin cel mai mic gest, s se în eleag c ar fi îngrozit sau c n-ar mai fi v zut aşa ceva în via a ei.

— Dar mie nu mi s-a dat înc nici un tratament? întreb Rusanov.

— Deocamdat , nu, se scuz ea printr-un zâmbet.

— P i, de ce? Unde sunt doctorii?

— Ziua lor de lucru s-a terminat.

Pe Zoia nu te puteai sup ra, cineva totuşi era vinovat de faptul c Rusanov nu-i tratat! Trebuia s ac ioneze! Rusanov dispre uia pasivitatea şi caracterele molâi. Şi, când Zoia veni s -i ia termometrul, o întreb : — Dar telefon public unde ave i? ţum pot ajunge la el?

La urma urmelor, de ce nu s-ar hot rî chiar acum s sune la tovar şul Ostapenko! Simplul gând c-ar putea da un telefon îi şi restitui lui Pavel Nikolaevici lumea lui dintotdeauna. Şi curajul. Se sim i din nou un lupt tor.

— Treizeci şi şapte, spuse Zoia cu un zâmbet şi trecu primul punct pe t bli a graficului de temperatur , înc neînceput , atârnat la picioarele patului. Telefonul e la camera de gard . Dar acum n-ave i cum s ajunge i acolo. Ar trebui s ocoli i cl direa pân la cealalt intrare principal .

— Dar, duduie! ţum e posibil aşa ceva?! Pavel Nikolaevici se ridic într-o rân şi arbor un aer mai sever. ţum e posibil ca într-o clinic s nu existe telefon? Şi dac se întâmpl ceva? Uite, chiar acuma, cu mine de exemplu.

— D m noi fuga şi sun m, nu se sperie Zoia.

— Şi dac e furtun , dac toarn cu g leata?

Zoia îns se ocupa deja de vecinul lui, uzbekul cel b trân, îi completa graficul.

— Ziua se poate trece şi direct, dar acum e încuiat.

Pl cut -pl cut , dar obraznic ; a trecut la kazah f r s mai asculte ce-i spunea el. Ridicând, f r s vrea, vocea în urma ei, Pavel Nikolaevici exclam :

— P i, atunci trebuie s mai existe un telefon! E imposibil s nu existe!

— Aşa e, exist , r spunse Zoia de unde era, aşezat pe patul kazahului. Doar c -i în cabinetul medicului-şef.

— Şi atunci, care-i problema?

— Dioma... Treizeci şi şase cu opt... P i, cabinetul e încuiat. Lui Nizamutdin Bahramovici nu-i place când... Şi plec .

Asta nu era lipsit de logic . Ţineîn eles c -i nepl cut s se intre în lipsa ta în cabinet. Dar într-un spital trebuia totuşi g sit ...

Pentru o clip se ar tase firicelul spre lumea din afar — şi uite c se rupsese. Lumea întreag fu din nou acoperit de tumoarea lui mare cât un pumn, vârât sub b rbie. Pavel Nikolaevici scoase o oglinjoar şi se privi.

Doamne, cum se mai umfla! Era destul de înfricoş toare şi pentru un ochi str in, dar mite pentru tine însu i! Aşa ceva nici nu exist ! Uite, nimeni în jur n-are aşa ceva! P i, în patruzeci şi cinci de ani de via , Pavel Nikolaevici nu mai v zuse la nimeni aşa monstruozitate!....

Nu mai st tu s constate dac mai crescuse sau nu, ascunse oglinda şi scoase din noptier ceva de ron it. ţei doi b d rani, Efrem şi Roadeoase, nu erau în salon, plecaser . Lâng fereastr , Azovkin îşi g sise o pozi ie înc şi mai contorsionat , dar nu gemea. ţeilal i st teau linişti i, nu se auzea decât foşnetul paginilor întoarse, unii se culcaser . Nici lui Rusanov nu-i r mânea altceva de f cut decât s doarm . Numai s treac noaptea asta, s nu se mai gândeasc — iar diminea a o s le arate el medicilor.

Se dezbr c deci, se înveli cu pledul, îşi acoperi capul cu prosopul şi încerc s adoarm . Îns , în liniştea care se instalase, se auzeau cu o deosebit pregnan , şi asta era nemaipomenit de enervant, şoaptele interminabile ce veneau de undeva din apropiere, chiar de lâng urechea lui Pavel Nikolaevici. Pân la urm , nu mai rezist , îşi smulse prosopul de pe fa , se ridic un pic, încercând s fac în aşa fel încât s nu-l doar gâtul, şi descoperi c vecinul s u uzbek e cel care şopteşte — un b trân uscat, sub irel, aproape cafeniu, cu un smoc de barb şi cu o tiubiteik tot cafenie şi tocit pe creştet. St tea culcat pe spate, cu mâinile strânse sub cap, privea în tavan şi şoptea — rug ciuni, te pomeneşti — tâmpitul de b trân?

— Hei! Aksakale! îl amenin cu degetul Rusanov. Înceteaz ! M deranjezi! ĂAksakalulĂ t cu. Rusanov se culc din nou şi se acoperi cu prosopul.

Dar tot nu reuşi s adoarm . Abia acum în elese c -l împiedica s adoarm lumina celor dou becuri din tavan — nu erau nici mate şi nici bine acoperite de abajururi. ţhiar şi prin prosop se întrez rea lumina lor. Pavel Nikolaevici se opinti, se ridic din nou pe brânci, mişcându-se în aşa fel încât s nu-l doar umfl tura.

Proşka se afla lâng patul s u, în apropierea comutatorului, şi începuse s se dezbrace.

— Tinere! Stinge, te rog, lumina! ordon Pavel Nikolaevici.

— D'ap i înc n-aduser medicamentili... se fâstâci Proşka, dar ridic totuşi mâna spre comutator.

— Cum adic ĂstingeĂ? mârâi, în spatele lui Rusanov, Roadeoase. Vede i-v de lungul nasului, nu sunte i singur aici.

Pavel Nikolaevici se aşez ca lumea, îşi puse ochelarii şi, cu grija tumorii, f când s scâr âie plasa, se întoarse: — Dar dumneavoastr mai politicos nu şti i s vorbi i?

Fa a mitocanului se strâmb şi acesta r spunse cu o voce joas : — Mie s nu-mi face i moral , eu nu fac parte din cadrele dumneavoastr .

Pavel Nikolaevici îi zvârli o privire distrug toare, dar Roadeoase nu p ru impresionat câtuşi de pu in.

— Bine, dar la ce-i nevoie de lumin ? începu Rusanov tratativele de pace.

— ţa s te scarpini în fund, îi r spunse grosolan Kostoglotov.

Pavel Nikolaevici sim i c se sufoc , deşi crezuse c s-a obişnuit cu atmosfera din salon. În dou zeci de minute, acest mitocan ar fi trebuit externat din spital şi trimis la munc ! Din p cate, n-avea la dispozi ie nici un fel de mijloace concrete de ac iune.

— P i, dac vre i s citi i sau mai ştiu eu ce, se poate ieşi pe coridor, spuse, pe bun dreptate, Pavel Nikolaevici. De ce v asuma i dreptul de a hot rî în numele tuturor? Aici sunt diferi i bolnavi şi trebuie f cute diferene...

— Se vor face, se burzului cel lalt. Dumneavoastr o s vi se scrie un necrolog, cum c sunte i membru din anul cutare, iar pe noi o s ne scoat tov r şeşte, cu picioarele înainte.

O asemenea nesupunere cras , o asemenea samavolnicie dep şind orice limite, Pavel Nikolaevici nu-şi amintea s mai fi întâlnit vreodat . Se simea, de-a dreptul, pierdut — ce-i de f cut în asemenea cazuri? Doar nu era s i se plâng fetişcanei leia. Deocamdat , era nevoit s încheie discu ia, p slrându-şi demnitatea. Pavel Nikolaevici îşi scoase ochelarii, se culc cu grij şi se acoperi cu prosopul. Era sfâşiat de indignare şi de jalea c se l sase internat în aceast clinic . Dar nici mâine nu va fi târziu s se externeze. ţeasul lui ar ta c a trecut de ora opt. N-avea ce face, se hot rî s îndure totul în t cere. Pân la urm , tot se vor linişti.

Iat c reîncepu şi foşg iala cu zgâl âitul paturilor — bineîn eles, se întorsese Efrem. Duşumelele vechi ale camerei r sunau sub paşii lui şi vibraia i se transmitea lui Rusanov prin pat şi pern . Dar Pavel Nikolaevici se hot râse s nu-i fac nici o observa ie, s îndure. ţât de necioplit mai este, deocamdat , popula ia noastr ! ţum s intre asemenea oameni, cu povara lor de proast creştere, în noua societate?

Seara nu se mai termina! Începu s vin sora — o dat , a doua, a treia, a patra oar , unuia îi aduse un unguent, altuia — un praf, celui de-al treilea şi al patrulea le f cu injec ii. Azovkin a ipat de durerea în ep turii şi a cerşit din nou o buiot ca s -şi oblojeasc noada. Efrem continua s p şeasc încolo şi încoace, nu-şi mai g sea o dat liniştea. Ahmadjan discuta cu Proşka, fiecare r mânând în patul s u. P rea c abia acum se treziser cu to ii la via şi s-ar fi zis c nu-i preocup nimic şi n-au nici o boal de tratat. Nici m car Diomka nu se culcase, ci venise s se aşeze pe patul lui Kostoglotov şi nu mai terminau de sporov it, chiar în urechea lui Pavel Nikolaevici.

— Încerc s citesc cât mai mult, spunea Diomka, pân mai e timp. Aş vrea s intru la universitate.

— Asta-i bine. Numai s ii cont de faptul c înv tura nu te face mai deştept.

(Ce-l înva pe copil, Roadeoase sta!)

— ţum adic , nu te face mai deştept?

— Uite-aşa.

— P i, ce te face mai deştept?

— Via a.

Diomka t cu o vreme, apoi r spunse: — Nu sunt de acord.

— Aveam în unitate un comisar, îl chema Paşkin, el zicea mereu: înv tura nu te face mai deştept. Şi nici gradul. E câte unul care, când i se d o stelu în plus, crede c s-a mai deşteptat. Ei bine — nu.

— Şi asta ce înseamn — c nu trebuie s înve i? Nu sunt de acord.

— Cine-a zis c nu trebuie? Înva . Atâta doar c , în sinea ta, trebuie s ştii — nu asta înseamn deştept ciune.

— Şi-atunci, ce înseamn s fii deştept.

— ţe înseamn s fii deştept? S crezi ce- i spun ochii şi s nu crezi ce i se spune la ureche. Şi la ce facultate vrei s te duci?

— P i, nu m-am hot rât. Aş vrea la istorie, dar mi-ar pl cea şi la litere.

— Dar la vreuna tehnic nu vrei?

— N-nu.

— ţiudat. Aşa era pe vremea noastr ... Acum to i b ie ii iubesc tehnica. Tu nu?

— Pe mine... m preocup via a societ ii.

— A societ ii? Of, Diomka, cu tehnica ai un trai mai liniştit. Înva , mai bine, s montezi aparate de radio.

— P i, ce nevoie am eu s fiu liniştit?... Uite, acum, dac mai stau vreo dou luni pe aici, va trebui s recuperez clasa a noua, al doilea semestru.

— Manuale ai?

— Am, dou . Geometria în spa iu e tare grea.

— Geometria în spa iu?! Ia ad-o-ncoace!

S-a auzit cum s-a dus şi s-a întors puştiul.

— Aşa, aşa, aşa... Geometria în spa iu a lui Kiseliov, b trânica de ea...

Aceeaşi... O dreapt şi un plan, paralele între ele... Dac o dreapt e paralel cu o dreapt apar inând planului, e paralel cu tot planul... Fir-ar s fie, asta da carte, Diomka! M car de-ar scrie to i aşa. O vezi cât e de sub ire? Dar câte sunt vârâte aici!

— Un an şi jumate se pred dup ea.

— Şi eu tot dup ea am înv at. Ştiam foarte bine!

— Când asta?

— Imediat î i spun. P i, tot aşa, în clasa a noua, începând cu al doilea semestru, deci în treizeci şi şapte, treizeci şi opt. Mi se pare de-a dreptul ciudat s-o in în mân . Geometria am iubit-o cel mai mult.

— Şi pe urm ?

— Ce anume — pe urm ?

— Dup şcoal .

— Dup şcoal , am intrat la o sec ie minunat , la geofizic .

— Asta, unde?

— Tot acolo, la Leningrad.

— Şi?

— Am terminat primul an, iar, în septembrie treizeci şi nou , a ieşit ordin s se plece în armat la nou sprezece ani, şi m-au luat.

— Iar apoi?

— Apoi, am f cut serviciul militar.

— Şi pe urm ?

— Pe urm — nu ştii ce-a fost pe urm ? R zboiul.

— A i fost ofi er?

— Nu, sergent.

— De ce?

— P i, fiindc , dac to i ar fi generali, n-ar mai avea cine s câştige r zboiul... dac un plan trece printr-o dreapt paralel cu alt plan şi intersecteaz acest plan, linia de intersec ie... Ascult , Diomka! ţe-ai zice s fac cu tine, în fiecare zi, geometrie în spa iu? Ştii cum o s mearg — ca focul!

Vrei?

— Vreau.

(Asta mai lipsea, chiar la urechea mea.)

— Am s - i dau teme.

— D -mi.

— Fiindc , altfel, chiar c pierdem timpul degeaba. O s începem chiar acum. Hai s l murim aceste trei axiome. Axiomele astea, fii atent, par ele simplu e, dar apoi vor fi con inute, mascat, în toate teoremele, iar tu va trebui s înve i s descoperi unde anume. Iat-o pe prima: dac dou puncte ale unei drepte apar in unui plan, atunci fiecare punct al acelei drepte aparine planului. ţe vrea s spun asta? Hai s spunem c aceast carte este planul, iar creionul — dreapta, da? Acum încearc s aşezi... Şi uite aşa se pornir şi-o tot inur langa cu axiome şi ipoteze. Îns Pavel Nikolaevici, întors demonstrativ cu spatele la ei, se hot râse s îndure orice. În sfârşit, t cur şi se duser pe la paturile lor. ţu o doz dubl de somnifer, adormi şi t cu, în sfârşit, Azovkin. Atunci se g si s se pun pe tuse aksakalul, c tre care Pavel Nikolaevici era întors cu fa a. Se stinsese de-acum şi lumina, iar el, blestematul, tot tuşea şi tuşea, şi-o f cea atât de scârbos, interminabil, cu un soi de fluierat, de p rea c st s se sufoce.

Pavel Nikolaevici îi întoarse şi lui spatele. Îşi scoase prosopul de pe cap, dar tot nu era cu adev rat întuneric: venea lumin din coridor şi, tot de acolo, se auzeau diferite zgomote, paşi, z ng nitul scuip toarelor şi al g le ilor.

N-avea somn. Îl ap sa tumoarea. O via atât de fericit , atât de folositoare, ajunsese s atârne de-un fir de p r. Îi era tare mil de sine însuşi...

Mai lipsea un mic impuls ca s -i dea lacrimile. Şi acest ultim impuls nu întârzie s i-l dea Efrem. Nu se liniştise nici acum, pe întuneric, şi îi povestea lui Ahmadjan, în vecini, o poveste idioat : — Adic , de ce s tr iasc omul o sut de ani? Nu se simte deloc nevoia. Uite cum a fost treaba. Când... Allah, s spunem, a împ r it via a, el le-a dat tuturor animalelor câte cincizeci de ani, atât. Iar omul sosi ultimul şi lui Allah nu-i mai r m seser decât dou zeci şi cinci.

— Un sfert de secol, cum ar veni? întreb Ahmadjan.

— P i, da. Omul se sup r : e prea pu in, zice! Allah îi spune: e destul.

Omul: e prea pu in! P i, atunci, zice, du-te singur de întreab , poate c are cineva în plus şi i-i d ie. A plecat omul şi iat c întâlneşte un cal. ĂAscult , zice, n-am destul via . D -mi dintr-a ta." ĂŢine, poftim. Ia dou zeci şi cinci.Ă S-a dus mai departe, îi iese înainte un câine. ĂAscult , câine, d -mi din via a ta!Ă ĂN-ai decât s iei dou zeci şi cinci!Ă S-a dus mai departe. O maimu . A cerşit şi de la ea dou zeci şi cinci. S-a întors la Allah. Acela îi zice: ĂTreaba ta, tu ai hot rât. Primii dou zeci şi cinci de ani o s -i tr ieşti omeneşte. Urm torii dou zeci şi cinci vei munci ca un cal. Urm torii dou zeci şi cinci o s latri ca un câine. Iar ultimii dou zeci şi cinci te va batjocori lumea ca pe-o maimu ...Ă 3 Albinu a ţu toate c Zoia era îndemânatic şi se mişca iute, circulând f r încetare de la masa ei la paturile bolnavilor şi înapoi, la un moment dat a în eles c nu va apuca s termine pân la ora stingerii tot ce avea de f cut. Atunci a urgentat treburile în aşa fel, încât s poat stinge lumina m car în salonul b rba ilor şi în salonul mic pentru femei. Oricum, în cel lalt salon — unul imens, în care se aflau mai mult de treizeci de paturi, femeile nu se linişteau niciodat la timp, c le stingeai ori nu lumina. Multe dintre ele, in-

ternate pe termen lung, erau istovite de spital, aveau probleme cu somnul, se sufocau şi se certau mereu dac uşa spre balcon s stea sau nu deschis . În afar de asta, mai existau şi câteva înr ite amatoare de dialoguri purtate din col urile opuse ale camerei. Pân la miezul nop ii sau chiar pân la ora unu, aici se comentau f r încetare ba pre urile, ba alimentele, ba mobila, ba copiii, ba so ii, ba vecinele — ajungându-se la discu ii dintre cele mai neruşinate.

Iar ast zi, pe deasupra, se mai şi nimerise în acelaşi schimb cu îngrijitoarea de serviciu Nellia — o fat guraliv , cu fundul mare, sprâncenat şi buzat . Se apucase de mult de sp lat duşumelele, dar nu mai reuşea s ispr veasc odat , fiindc se amesteca în toate discu iile. Între timp Sibgatov, al c rui pat fusese aşezat în hol, în dreptul intr rii în salonul b rb tesc, îşi aştepta baia. Din pricina acestor b i zilnice şi, de asemenea, fiindc se ruşina de mirosul urât al r nii sale de la crucea şalelor, Sibgatov r mânea de bun voie în hol, cu toate c era mai vechi în spital decât oricare alt bolnav — nici n-ai mai fi zis c e pacient, p rea s fie un angajat permanent.

Umblând gr bit prin salonul femeilor, Zoia îi f cuse Nelliei de vreo dou ori observa ie, îns aceasta o repezise şi nici nu se gândea s se mişte mai repede. Era cam de aceeaşi vârst cu Zoia şi i se p rea umilitor s asculte de-o fetişcan . Zoia venise în ziua aceea într-o dispozi ie minunat la slujb , dar înc p ânarea femeii de serviciu o irita. În principiu, Zoia considera c fiecare om are dreptul la partea lui de libertate şi c nici la serviciu nu erai obligat s te epuizezi total, exista totuşi o limit de bun-sim , mai ales dac aveai de-a face cu bolnavii.

Pân la urm termin şi ea de împ r it tratamentele, termin şi Nellia de sp lat pe jos, lumina fu stins şi la femei, fu stins lumina de sus şi-n hol, şi era deja trecut de ora unsprezece când Nellia dizolv în ap c ldu , la parter, solu ia pentru Sibgatov şi o aduse de-acolo în lighenaşul lui personal.

— O-o-of c tare-am ostenit, terminat sunt, c sc ea zgomotos. Ia s le soilesc şi eu aşa, pre de trei sute de minute. Ascult , dom' bolnav, pe tine poa' s te-aştepte omu' mult şi bine, c tu-mi stai o or încheiat în ap , te ştiu eu. ţe-ai zice s duci şi tu pe urm ligheanul jos, s zvârli singur apa? (În aceast cl dire veche, solid , cu holuri spa ioase, la etaj nu exista scurgere.) ţum o fi fost Şaraf Sibgatov pe vremuri nu- i mai puteai da seama acum, nu mai aveai repere dup care s judeci: suferin a lui era atât de îndelungat , încât din via a lui de odinioar p rea s nu se mai fi p strat nimic. Îns , dup trei ani de boal neîntrerupt , ap s toare, acest tân r t tar era cel mai blând, cel mai politicos om din întreaga clinic . Avea, adesea, un zâmbet palid pe buze, prin care p rea s -şi cear iertare pentru nesfârşitele griji pe care le pricinuia celor din jur. În timpul intern rilor sale de câte patru-şase luni apucase s -i cunoasc aici pe to i medicii, pe toate surorile şi pe toate infirmierele de parc i-ar fi fost rude, şi la fel îl cunoşteau şi ei. Iar Nellia era nou-venit abia de câteva s pt mâni.

— O s -mi fie greu, protest el încetişor, dac-aş avea unde s-o v rs, aş duce-o, pu in câte pu in.

Masa Zoiei se afla în apropiere, ea auzise discu ia şi s ri ca ars : — ţum nu i-e ruşine! El n-are voie nici m car s -şi îndoaie spinarea, iar tu vrei s duc ligheanul, da?

Spusese toate acestea de parc-ar fi strigat, când, de fapt, vorbise aproape în şoapt , astfel încât, în afar de ei trei, n-o mai auzise nimeni. În vreme ce Nellia îi r spunse calm, doar c-o putea auzi tot etajul: — De ce, adic telea, s -mi fie ruşine? şi eu sunt obosit ca o c ea.

— Tu eşti de serviciu! Eşti pl tit pentru asta! se indign Zoia, cu o voce şi mai în buşit .

— Aoileu! I-auzi — cic -s pl tit ! Parc ştia-s bani? P i, şi la textil aş câştiga un ban mai bun.

— T-ss! Mai încet nu po i s vorbeşti?

— O-o-of, gemu de r sun holul pieptoasa de Nellia. Unde mi-o fi dr gu a-pernu a? Doamne, ce somn mi-e... Noaptea ailalt am petrecut cu şoferaşii... Ţine, dom' bolnav, împinge şi matale ligheanul sub pat, c -l duc eu, mâine-diminea . Şi dup ce trase un c scat adânc de nu se mai termina, ca într-un fel de încununare a acestuia, îi spuse Zoiei: — Io o s stau aici, la şedin e, pe divan. Şi, f r a mai aştepta vreo permisiune, se îndrept spre uşa din col — acolo se afla camera pentru şedin ele medicilor şi consulta iile scurte, dotat cu mobile pluşate. L sase mult treab neterminat , nu cur ase scuip toarele, plus c-ar mai fi trebuit sp lat pe jos şi-n hol, îns Zoia se uit în urma spin rii ei late şi se ab inu. Nici ea nu lucra de prea mult vreme, dar începuse s în eleag principiul enervant dup care func ionau lucrurile: cine nu trage, pe la n-ai cum s -l faci s munceasc , iar cine trage tare — la va trage cât doi. Mâine de diminea va fi schimbul Elisavetei Anatolievna — ea va cur a şi va sp la şi partea Nelliei.

Acum, când fusese l sat singur, Sibgatov îşi dezgoli noada spin rii, se l s într-o pozi ie incomod în lighenaşul aşezat pe jos, lâng pat — şi r mase aşa, foarte liniştit, f r s scoat un sunet. Orice mişcare neatent îi provoca dureri în os, dar durerea îl mai fulgera şi când atingea, din greşeal , locul bolnav, îl durea chiar şi atingerea permanent a ruf riei. ţe anume are el acolo, în spate, nu v zuse niciodat , pip ise doar cu degetele. ţu doi ani în urm , fusese adus la aceast clinic pe targ — nu se putea ridica şi nici nu-şi putea mişca picioarele. Îl consultaser atunci mul i doctori, dar tratamentul i-l f cuse doar Liudmila Afanasievna. În patru luni, durerea îi trecuse de tot — umbla uşor, se apleca şi nu se plângea de nici un fel de dureri, de nimic! La ieşirea din spital îi s rutase mâinile Liudmilei Afanasievna, iar ea îl prevenise: ĂFii atent, Şaraf! Nu s ri, nu te lovi!Ă Dar nu îşi g sise o asemenea slujb şi fu nevoit s se angajeze, din nou, expedi ioner. ţum s lucrezi ca expedi ioner f r s sari din camion pe p mânt? ţum s nu-l aju i pe cel care încarc marfa sau pe şofer? Dar totul a fost cum a fost pân când, într-o zi, un butoi o lu la vale din camion şi-l lovi pe Şaraf chiar în locul bolnav. Iar în locul lovit ap ru o ran purulent . ţare nu se mai închidea. De-atunci Sibgatov era legat, în lan parc , de dispensarul oncologic. ţu aceast senza ie persistent de iritare, Zoia se aşez la mas şi începu s verifice din nou dac f cuse toate tratamentele, s completeze, cu o cerneal ce l sa linii difuze pe hârtia proast , tabelele ale c ror linii, trase cu aceeaşi cerneal , erau şi ele gata l b r ate.

N-ar fi avut nici un rost s fac un raport. Şi nici nu-i st tea în fire. Ar fi trebuit s se descurce singur , dar tocmai cu Nellia era incapabil s se descurce. În fond nu-i nimic r u în faptul c vrei s dormi un pic. Dac s-ar fi nimerit în schimbul de noapte cu o îngrijitoare bun , Zoia ar fi putut dormi şi ea jum tate din noapte. În aceast situa ie îns era obligat s vegheze.

Deşi preocupat de hârtiile din fa a ei, îşi d du totuşi seama când un b rbat se apropie şi se opri lâng ea. Zoia îşi ridic privirea. Era Kostoglotov — deşirat, cu capul lui de c rbune piept nat pe apucate, cu mâinile mari ce mai c nu-i înc peau în buzunarele mici ale hainei de spital.

— Ar fi trebuit s dormi i de mult, spuse cu reproş Zoia. ţe v tot plimba i?

— Ţun -seara, Zoienka, pronun Kostoglotov cât putu mai blând, t r g nând chiar uşor sunetele.

— Noapte-bun , zâmbi ea vaporos. Ţun -seara a fost pe când alergam dup dumneavoastr cu termometrul.

— F r reproşuri, v rog. Atunci era i de serviciu, pe când acum am venit în vizit .

— Z u? (Sprânccnele i se în l au, genele-i fluturau şi ochii i se deschideau larg în mod cu totul involuntar, ea nu se gândea o clip la toate astea.) Şi de ce crede i, m rog, c-aş fi dispus s primesc vizite?

— Fiindc e prima dumneavoastr gard de noapte în care n-ave i de gând s toci i, nu v d nici un manual pe mas . A i luat şi ultimul examen?

— ţe spirit de observa ie. L-am luat.

— Şi cu ce calificativ? De fapt, n-are nici o importan .

— De fapt, am luat totuşi ĂbineĂ. Şi de ce n-ar avea importan ?

— M gândeam c poate a i luat ĂsuficientĂ şi nu v face pl cere s spune i. Deci, acum sunte i în vacan ?

Ea îi f cu semn din ochi, cu o expresie vesel de uşurare. F când îns cu ochiul, se şi autosugestiona: chiar aşa, de ce s-o fi deprimat în halul sta? Dou s pt mâni de vacan , ce fericire! În afar de clinic — nici o treab ! ţe de timp liber! De altfel, chiar şi în timpul g rzilor — mai po i citi o carte, mai po i sta, iat , de vorb .

— Deci, am picat bine în vizit ?

— Haide i, lua i loc.

— Eu nu în eleg un lucru, Zoia, pe vremuri vacan a începea, dac in cu bine minte, pe 25 ianuarie.

— P i, toamna am fost la bumbac. Aşa se întâmpl în fiecare an.

— Şi câ i ani mai ave i de studiat?

— Un an jumate.

— Şi cam pe unde crede i c ve i primi reparti ie? Îşi ridic umerii rolunjori.

— Patria-i nem rginit .

Ochii ei, uşor proeminen i chiar şi atunci când privea liniştit , p reau s nu încap sub pleoape, ai fi zis c vor s se elibereze.

— Dar aici n-or s v lase?

— Nu-u, bineîn eles c nu.

— Şi ce o s face i, o s v p r si i familia?

— Care familie? N-o am decât pe bunica. O s-o iau cu mine.

— Dar, mam — tat ?

Zoia suspin .

— Mama mea a murit.

Kostoglotov se uit la ea şi n-o mai întreb şi de tat .

— Dar de unde sunte i voi, de fapt, de-aici?

— Nu, din Smolensk.

— O-ho! Şi când a i venit încoace?

— P i, când, bineîn eles c în timpul refugiului.

— Dumneata trebuie s fi avut vreo nou ani pe-atunci, nu?

— Îhâm. Am f cut primele dou clase acolo... Pân la urm , ne-am împotmolit aici cu bunica.

Zoia se întinse dup o sacoş de pia mare, portocalie, aşezat pe jos, lâng perete, lu de acolo o oglinjoar , îşi scoase boneta de medic, îşi umfl pu in p rul care se pleoştise sub c ciuli şi-şi tap bretonul auriu uşor tuns rotunjit. Nuan a lui aurie îşi arunc reflexele şi pe fa a aspr a lui Kostoglotov. Se înmuiase de tot şi-o urm rea cu pl cere.

— Dar bunicu a dumneavoastr unde e? glumi Zoia, terminându-şi treaba cu oglinjoara.

— Ţunica mea, o lu absolut în serios Kostoglotov, şi mama mea... au murit în timpul blocadei.

— La Leningrad?

— Da. Iar sora mea mai mic a fost lovit de un obuz. Lucra şi ea ca infirmier . Era un firicel de fat .

— Da-a, oft Zoia. ţe de oameni au pierit în blocad ! Ţlestematul de Hitler!

Kostoglotov zâmbi amar: — Faptul c Hitler e blestemat nu mai are nevoie de demonstra ii suplimentare. Dar eu unul nu pun blocada Leningradului numai pe seama lui.

— ţum adic ?! De ce?

— P i, cum! Hitler de-aia a şi venit la noi, ca s ne distrug . Doar nu era de aşteptat s întredeschid porti a şi s -i invite pe locuitorii oraşului: ieşi i câte unul, nu v înghesui i! Ducea r zboi, era duşmanul nostru. De blocad îns altcineva e vinovat.

— ţine? şopti Zoia uluit . Nu mai auzise niciodat ceva asem n tor şi nici prin cap nu-i trecuse aşa ceva.

Kostoglotov îşi adun sprâncenele negre.

— P i, hai s zicem, acela sau aceia care erau gata de r zboi chiar şi în cazul în care Anglia, Fran a şi America i s-ar fi al turat lui Hitler. Acela care şi-a primit leafa timp de decenii şi cunoştea perfect pozi ia izolat , de col , a Leningradului şi posibilit ile lui de ap rare. Aceia care evaluaser anvergura viitoarelor bombardamente şi s-au gândit s fac depozite de alimente subterane. Ei au omorât-o pe mama mea — împreun cu Hitler.

P rea simplu ceea ce zicea, dar era şi foarte nou.

Sibgatov st tea în spatele lor, în c di a lui din col , f r s scoat o vorb .

— P i, atunci... Atunci ei ar trebui... judeca i? f cu, în şoapt , o presupunere Zoia.

— Nu ştiu, Kostoglotov îşi strâmb buzele şi aşa destul de col uroase.

Nu ştiu.

Zoia nu-şi mai pusese boneta. Nasturele de sus al halatului ei era descheiat şi se vedea gulerul gri-auriu al rochiei.

— Zoienka. Adev rul e c eu am venit şi cu oarece treab .

— Aşa, deci! Sprâncenele ei s ltar . Atunci v rog s pofti i când sunt de gard ziua. Iar acum — la culcare! Doar a i spus clar c veni i în vizit !

— P i, am venit şi în vizit . Dar, pân când nu v-a i stricat înc de tot, pân n-a i devenit înc medic — întinde i-mi şi mie o mân omeneasc .

— De ce, medicii nu v-o întind?

— P i, oricum, ei au mâna altfel... Şi nici n-o întind. Zoienka, toat viaa mi-a displ cut s fiu maimu ic de circ. Aici mi se administreaz un tratament f r s mi se spun nimic. Eu nu pot aşa. Am v zut la dumneavoastr o carte — ĂAnatomia patologic Ă. Parc aşa se numea?

— Da. — De fapt, e despre tumori, nu?

— Da. — Ei, iat ce v rog, fi i om — aduce i-mi-o! Trebuie s-o r sfoiesc şi s cuget la unele lucruri. Pentru mine.

Zoia îşi rotunji buzele şi cl tin din cap.

— Dar este contraindicat ca bolnavii s citeasc tratate de medicin . ţhiar şi nou , studen ilor, de fiecare dat când studiem o boal , ni se pare c ...

— Poate o fi contraindicat pentru al ii, dar nu şi pentru mine! Kostoglotov îşi trânti l boiul de t blia mesei. Atâta am tot fost speriat în via a asta, c eu de sperietur m-am lecuit. Nici chirurgul de la spitalul regional, un corean, cel care mi-a pus diagnosticul atunci, înainte de Anul Nou, n-a vrut s -mi explice, dar eu i-am zis — ĂSpune i-mi tot"! El — "La noi nu se face aşa ceva.Ă La care, eu — ĂSpune i-mi tot, îmi asum eu r spunderea!

Trebuie s -mi reglez situa ia familial !Ă Şi atunci mi-a trântit-o: ĂTrei s pt mâni mai tr i i, mai mult nu promit!Ă — ţe drept avea s v spun aşa ceva?...

— Ţravo lui! Un om adev rat! I-am strâns şi mâna. Trebuia s ştiu!

P i, dac eu m chinuisem pân atunci o jum tate de an, iar ultima lun nu mai puteam sta nici culcat, nici aşezat, nici în picioare, f r s am dureri şi nu dormeam decât vreo câteva minute pe zi — v imagina i doar c mi-or fi trecut şi mie unele gânduri prin cap! În toamna aceasta am aflat, din proprie experien , c omul poate trece pragul mor ii când trupul îi mai este înc -n via . În untrul t u înc mai circul ceva prin vine, înc se mai diger ceva, pe când tu, psihologic vorbind, i-ai des vârşit preg tirea pentru moarte. Ţa, ai tr it chiar şi moartea îns şi. Priveşti la toate în jur ca din mormânt, impasibil. Şi, cu toate c nu te considerai creştin, ba câteodat chiar dimpotriv , brusc î i dai seama c , de fapt, le-ai şi iertat greşi ilor t i şi nu p strezi în suflet ur fa de cei ce te-au prigonit. To i şi toate i-au devenit, pur şi simplu, indiferente: nu mai arzi s îndrep i nimic, nu mai regre i nimic. Aş zice chiar c -i o stare foarte echilibrat , fireasc . Acum m-a p r sit acea stare, dar nu ştiu dac s m bucur. Au revenit toate pasiunile — şi cele rele şi cele bune.

— Aoleu, în ce hal pute i s exagera i! P i, cum s nu v bucura i! ţând a i venit la noi... ţâte zile au trecut de atunci?

— Dou sprezece.

— ţum v mai perpelea i, uite, aici, în hol, pe divanul sta îngust — ar ta i absolut cumplit, la fa p rea i un mort de trei zile, avea i temperatur treizeci şi opt, şi diminea a şi seara... Iar acum? Face i vizite... P i, asta-i curat minune — s învii astfel în dou sprezece zile! Nu ni se întâmpl prea des aşa ceva pe-aici. Într-adev r — atunci fa a lui p rea crestat cu dalta în riduri adânci, cenuşii, dese, pricinuite de ap sarea unei tensiuni permanente. Acum deveniser mult mai rare şi se luminaser .

— Norocul a fost c s-a întâmplat s suport uşor razele roentgen.

— S nu v -nchipui i c asta se-ntâmpl prea des! E un mare noroc! spuse Zoia cu c ldur , din inim .

Kostoglotov zâmbi sceptic: — Via a mi-a fost atât de s rac în noroc, încât sta cu roentgenul mi se pare destul de îndrept it. Pân şi visele îmi sunt acum aşa, pl cut vaporoase. ţred c -i semn de îns n toşire.

— Mi se pare foarte verosimil.

— ţu atât mai mult trebuie s în eleg şi s m l muresc! Vreau s ştiu în ce const metoda de tratament, care sunt şansele, ce complica ii pot interveni. Poate c , din moment ce m simt atât de uşurat, tratamentul ar trebui întrerupt? Vreau s în eleg acest lucru. Nici Liudmila Afanasievna, nici Vera Kornilievna nu-mi explic nimic, m supun procedurilor ca pe o maimu ic . Aduce i-mi c r ulia aceea, Zoia, v rog! N-am s v dau de gol.

Pleda atât de insistent, încât se însufle ise. ţuprins de îndoial , Zoia puse mâna pe unul dintre sertarele biroului.

— O ave i aici? ghici Kostoglotov. Haide i, Zoienka, da i-mi-o! Întinsese deja mâna dup ea. ţând mai sunte i de gard ?

— Duminic , ziua.

— Bine, v-o dau înapoi chiar atunci! Gata! Ne-am în eles! ţât era de dr gu , deloc înfumurat , cu bretonaşul ei auriu, cu ochii uşor bulbuca i. Pe sine, în schimb, nu se vedea, cu şuvi ele lui de p r r sucite, împungând în toate direc iile, r mase astfel de când st tuse culcat, şi cu haina de sub al c rei guler neîncheiat se vedea, cu o simplitate de clinic , col ul c m şii primite la spital.

— Aşa-aşa-aşa, morm ia el r sfoind cartea în c utarea cuprinsului.

Foarte bine. Aici o s g sesc tot ce-mi trebuie. Mul umesc mult. Fiindc altfel, dracu' s -i pieptene, sunt capabili s m trateze peste m sur . Lor, oricum, nu le trebuie altceva decât s umple o rubric . La o adic , poate c-o s şi las balt toat povestea. ţâteodat , e bun leacul, dar tot î i scurteaz veacul.

— Ei, poftim! Zoi a plesni din palme. Merita s v-o las! Ia da i-mi-o înapoi! Şi începu s trag de carte mai întâi cu o mân , apoi cu amândou .

Dar el o p str cu uşurin .

— O s rupem cartea, şi-i de la bibliotec ! Da i-mi-o!

Halatul se întinsese pe umerii plini, rotunji i şi pe bra ele ei tot pline, rotunjite, cu mâini destul de mici. Gâtul nu-l avea nici prea sub ire, nici prea gros, nici scurt, nici lung, ci foarte bine propor ionat. Luptându-se pentru carte, se apropiaser şi se priveau fix. Fa a lui nearmonioas se destinsese într-un zâmbet. Nici cicatricea nu mai p rea atât de înfricoş toare; de altfel, era deja veche şi p lise. Descleştând cu un gest blând al mâinii libere degetele ei de pe carte, Kostoglolov încerc s-o conving , în şoapt : — Zoienka. Dumneavoastr nu pute i fi partizana ignoran ei, sunt convins c ine i cu civiliza ia. ţum a i putea împiedica un om s se lumineze?

Am glumit, n-am s las balt nimic.

Ea r spunse, tot cu şoapte ap sate: — P i, sunte i nedemn s-o citi i, m car şi pentru faptul c v-a i neglijat într-un asemenea hal boala! De ce n-a i venit mai devreme? De ce n-a i venit decât atunci când era i ca şi mort?

— O-o-of, oft Kostoglotov, aproape cu voce tare de-acum. N-au fost mijloace de transport.

— P i, ce fel de loc e la unde nu sunt mijloace de transport? S fi venit cu avionul! De ce-a lrebuit s amâna i pân în ultima clip ? De ce nu v-a i mutat din vreme într-un loc mai civilizat? Ave i vreun medic, vreun felcer pe acolo? Îşi desprinse degetele de pe carie.

— Avem un medic, un ginecolog. Chiar doi...

— Doi ginecologi!? se înec Zoia. Nu sunt decât femei pe acolo?

— Din contr , sunt prea pu ine femei. Avem deci doi ginecologi, iar altfel de medici n-avem. Şi nici laborator. Nici m car n-au putut s -mi ia sânge pentru analize. Eu aveam ROE-ul şaizeci şi nimeni n-avea habar.

— ţumplit! Iar acum vre i s decide i singur dac v trebuie tratament sau nu? în eleg c de dumneavoastr nu v e mil , dar m car de cei apropia i s v fie, de copii!

— ţopii? Kostoglotov p ru c se trezeşte, de parc toat hârjoana asta vesel , cu cartea, fusese în vis, iar acum se întorcea din nou la chipul s u aspru şi la felul lent de-a vorbi. N-am nici un fel de copii.

— Dar so ia — nu e şi ea om?

Deveni şi mai lent.

— Nici so ie n-am.

— Aşa zic to i b rba ii — n-am. P i, atunci ce fel de treburi familiale avea i de rezolvat? Nu aşa i-a i spus coreeanului?

— P i, l-am min it.

— Şi dac m min i i şi pe mine, acum?

— Nu, z u c nu. Fa a lui Kostoglotov devenea tot mai sumbr . Sunt tare preten ios.

— N-a suportat felul dumneavoastr de-a fi? Zoia f cu un gest în eleg tor.

Kostoglotov cl tin încet de tot din cap.

— Nici n-am avut vreodat .

Zoia se întreba nedumerit câ i ani putea s aib . Schi ceva din buze şi amân întrebarea. Mai încerc o dat , tot numai din buze — şi-o amân din nou.

Zoia st tea cu spatele ia Sibgatov, iar Kostoglotov cu fa a şi v zu cum acesta se ridicase, cu mari precau iuni, din c di , inându-se cu ambele mâini de şale, şi r m sese astfel, aşteptând s se usuce. Avea o înf işare tare chinuit : dep şise limitele nefericirii, iar pricini de bucurie nu mai avea nici una.

Kostoglotov trase aer în piept, apoi îl sufl cu un asemenea efort de parc respira ia ar fi fost o munc .

— Of, ce-aş mai fuma o igar ! Aici nu se poate nicicum?

— Nicicum. De altfel, pentru dumneavoastr , fumatul e moarte curat .

— Nicicum-nicicum?

— Absolut nicicum. Mai ales, în prezen a mea.

Numai c zâmbea.

— Sigur n-aş putea — m car una?

— Bolnavii dorm, nu se poate!

Scoase totuşi un igaret lung, gol, cioplit de mân şi începu s -l sug .

— Şti i cum se spune: cât eşti tân r, e prea devreme s te însori, când îmb trâneşti — e prea târziu. Îşi sprijini ambele coate de masa ei şi-şi cufund degetele, cu igaret cu tot, în p r. Eram cât pe ce s m însor dup r zboi, cu toate c mai eram înc , amândoi, studen i. Aveam totuşi de gând s ne c s torim, dar tocmai atunci au luat-o toate la vale.

Zoia cerceta fa a nu prea prietenoas , dar hot rât , a lui Kostoglotov.

Umerii şi bra ele îi erau costelive — asta îns din pricina bolii.

— Nu v-a i împ cat?

— Ea... cum s-ar spune... e, pierdut . Un ochi şi-l închise într-o strâmb tur , iar cu cel lalt continu s priveasc . E o femeie pierdut , deşi mai este înc printre cei vii. Anul trecut ne-am scris câteva scrisori.

Fa a i se netezi. Observ igaretul dintre degete şi-l puse înapoi, în buzunar.

— Şi şti i, unele întors turi din aceste scrisori m-au pus pe gânduri; oare o fi fost ea atunci, mai demult, acea perfec iune întruchipat pe care mi-o imaginam eu? S-ar prea putea s nu fi fost!... ţe ştim noi la dou zeci şi cinci de ani?...

O privea fix pe Zoia, cu ochii lui mari, de un cafeniu închis: — Iat , dumneavoastr , spre exemplu — ce şti i dumneavoastr acum despre b rba i. O iot nu şti i!

Zoia începu s râd : — Şi dac totuşi ştiu?

— Asta e exclus, dict Kostoglotov. ţeea ce presupune i dumneavoastr c înseamn s ştii — nu e câtuşi de pu in o cunoaştere adev rat . Iar când o s v m rita i — o s greşi i ne-a-p -rat.

— Frumoas perspectiv !

Zoia cl tin din cap şi din aceeaşi sacoş mare, portocalie, scoase şi desp turi o broderie; o buc ic mic de pânz întins pe gherghef, pe care era deja brodat o barz verde, iar vulpea şi ulciorul erau doar desenate.

Kostoglotov se holb ca la ceva nemaiv zut: — Ţroda i?

— ţe v mir ?

— Nu-mi imaginam o fat din ziua de azi, şi înc o student la medicin , ocupându-se cu lucrul de mân .

— N-a i mai v zut fete brodând?

— Poate doar în copil rie. Prin anii dou zeci. Dar şi atunci era deja considerat o ocupa ie mic-burghez . A i fi fost f cut praf pentru asta în şedin a komsomolului.

— Acum e ceva foarte r spândit. Dumneavoastr n-a i observat?

Neg , cu o mişcare a capului.

— Şi condamna i treaba asta?

— Doamne fereşte! E atât de pl cut, atât de cald. M uit cu pl cere. Împungea punct dup punct, l sându-l s se bucure de privelişte. Ea se uita la broderie, iar el — la ea. În lumina galben a l mpii, genele ei aveau iriz ri de aur. Şi tot auriu p rea şi col işorul care se vedea din rochie.

— Sunte i o albinu cu bretonaş, şopti el.

— ţum? întreb ea, arcuindu-şi sprâncenele.

El repet .

— Da? Zoia se aşteptase probabil la o laud ceva mai mare. Dac spune i c acolo unde locui i dumneavoastr nu brodeaz nimeni — poate c s-or fi g sind mai uşor muline?

— ţum a i spus?

— Mu-li-ne. Uite, a a asta — verde, albastr , roşie, galben . La noi, se g seşte foarte greu.

— Muline. Am s re in şi-am s întreb. Dac exist , am s v trimit neap rat. Dar dac aflu cumva c-avem rezerve nelimitate de muline — n-ar fi mai simplu s v muta i dumneavoastr acolo, la noi?

— Dar unde-i totuşi locul acesta — la dumneavoastr ?

— P i, s-ar putea spune c pe p mânturile des elenite.

— A, deci sunte i de pe p mânturile des elenite? A i lucrat la des elenire?

— Adev rul e c , atunci când am ajuns eu acolo, nimeni nu se gândea c p mânturile acelea sunt bune de lucrat. Între timp îns , s-a clarificat c trebuie des elenite şi vin oameni de le des elenesc. Uite, la reparti ie, spune i-le s v trimit la noi! Sigur nu v refuz . La noi, nu v refuz .

— ţhiar atât de r u e la voi?

— ţâtuşi de pu in. Numai c oamenii au o viziune r sturnat a lucrurilor — nu ştiu ce e r u şi ce e bine. S tr ieşti într-o cuşc cu cinci etaje, unde se umbl şi se boc ne deasupra capului t u, iar radioul url din toate p r ile — e considerat un lucru tare bun. Iar s tr ieşti ca un lucr tor harnic al p mântului, într-o bojdeuc lipit cu lut, la marginea stepei — se consider o mare neşans . Nu glumea câtuşi de pu in, ci vorbea cu convingerea ostenit a omului care nu doreşte s -şi sus in argumentele nici m car prin for a glasului.

— Dar e step sau deşert?

— Step . Nu sunt dune de nisip. ţreşte şi un soi de iarb mai firav . Şi jantak-ul — ghimpele c milei, şti i cum arat ? Nu-i decât un ciuline, dar, în iulie, face nişte flori rozalii, cu un miros foarte delicat. Kazahii fac din el o sut de doctorii.

— Deci în Kazahstan e?

— Da.

— Şi cum se numeşte?

— Uş-Terek.

— E un aul?

— Dac vre i, pute i s -i zice i şi aul, dar, altfel, este centru raional.

Are şi-un spital. Doar c nu sunt medici destui. Haide i, veni i dumneavoastr . Îşi îngustase ochii.

— Şi nu mai creşte nimic altceva?

— De ce nu?! Avem culturi irigate. Sfecl -de-zah r, porumb; în gr dinile de zarzavat g seşti tot ce vrei şi ce nu vrei. Numai c trebuie muncit mult. Cu ketmeniul, asta-i un soi de sap . La pia , g seşti întotdeauna lapte la greci, batal la kurzi, carne de porc la nem i. Şi ce pline de culoare sunt pie ele! To i poart costume na ionale, vin c lare pe c mile.

— Sunte i agronom?

— Nu. Topograf.

— Dar, de fapt, de ce tr i i dumneavoastr acolo?

Kostoglotov se sc rpina pe nas: — Îmi place tare mult clima.

— Şi nu sunt mijloace de transport?

— ţum s nu, circul maşini câte vre i.

— Dar totuşi, ce motive aş avea eu s merg acolo? Se uita cu coada ochiului. Pe parcursul discu iei, fa a lui Kostoglotov devenise mai bun şi mai blând .

— Dumneavoastr ? Îşi încre ise pielea frun ii de parc era pe cale s compun un toast. P i, dumneavoastr de unde şti i, Zoienka, în care loc de pe p mânt ve i fi fericit şi în care — nefericit ? ţine ar putea spune c ştie acest lucru despre sine însuşi?

4 Grijile bolnavilor Ţolnavii ale c ror tumori urmau s fie operate, ĂchirurgicaliiĂ, nu înc puser în saloanele de la parter şi unii dintre ei fuseser culca i sus, amesteca i cu ĂradiologiciiĂ, cei c rora li se prescriseser raze sau chimioterapie.

De aceea sus se f ceau în fiecare diminea dou vizite: radiologii îi consultau pe bolnavii lor, chirurgii — pe-ai lor.

Patru februarie c zu într-o vineri, zi de opera ii, şi chirurgii nu venir s -şi fac vizita. Nici doctori a Vera Kornilievna Gangart, medicul curant al "radiologicilor", nu-şi începu vizita imediat dup şedin a fulger a doctorilor, ci arunc doar o privire în salonul b rba ilor, când se întâmpl s treac prin dreptul acestuia.

F r s fie înalt , doctori a Gangart era foarte zvelt — şi p rea înc şi mai zvelt fiindc avea mijlocul nespus de sub ire. P rul, nu chiar negru, dar mai închis totuşi decât castaniu, de-acea culoare pentru care ni se propune termenul nel murit de şaten, în loc s se spun , pur şi simplu, negru-castaniu, adic între negru şi castaniu — îl avea strâns pe ceaf într-un coc desuet.

Ahmadjan o observ şi-i f cu, bucuros, semn cu capul, Kostoglotov apuc şi el s -şi ridice privirea din cartea mare pe care-o citea şi s-o salute de departe. Ea le zâmbi amândurora şi le f cu semn cu degetul, de parc-ar fi d d cit nişte copii s fie cumin i în lipsa ei. Apoi, evitând cadrul uşii, plec . În acea zi ar fi trebuit s -şi fac vizita împreun cu şefa departamentului de radiologie, Liudmila Afanasievna Don ova, dar Liudmila Afanasievna fusese chemat şi re inut de Nizamutdin Ţahramovici, medicul-şef.

Doar în zilele de vizit , o dat pe s pt mân , îşi sacrifica Don ova munca de roentgeno-diagnosticare. În celelalte zile îns , primele dou ore ale dimine ii, cele mai bune, când ochiul e ager şi mintea limpede, le petrecea în fa a ecranului, împreun cu asistenta c reia tocmai îi venise rândul. ţonsidera c aceasta este partea cea mai dificil a muncii ei şi, în cei peste dou zeci de ani, în elesese c tocmai greşelile de diagnosticare se pl tesc cel mai scump. Avea în sec ia ei trei medici, trei femei tinere, şi, pentru ca experien a lor s fie omogen şi nici una s nu r mân în urm cu munca de diagnosticare, Don ova le rotea, inându-le pe rând, câte trei luni, la cabinetul de consulta ii pentru bolnavii ambulatorii, la cabinetul de diagnosticare roentgen şi pe postul de medic curant în clinic .

Doctori a Gangart se afla acum în aceast a treia perioad . Lucrul cel mai important, cel mai periculos şi cel mai pu in elucidat în acest domeniu era dozarea radia iilor. Nu exista o formul , dup care s se poat calcula intensitatea şi doza de raze în aşa fel încât s fie cât mai ucigaşe pentru fiecare tip de tumoare şi cât mai pu in nocive pentru restul corpului. Nu exista o formul , ci doar flerul pe care i-l d dea experien a, un soi de instinct şi posibilitatea de a te ghida dup starea bolnavului. Şi aceasta era tot o opera ie, dar executat cu raze, de-a oarba, şi prelungit în timp. ţelulele s n toase erau inevitabil r nite şi distruse.

Celelalte obliga ii ale medicului curant nu cereau decât acurate e şi metod : s fixezi la timp analizele, s le controlezi şi s le treci în nenum ratele fişe de boal . Nici unui medic nu-i place s completeze fişele şi tabelele trasate dinainte, îns Vera Kornilievna se împ case cu aceast munc de dragul faptului c , în r stimpul acestor trei luni, îşi avea propriii ei bolnavi — nu doar nişte re ele palide de lumini şi umbre pe ecran, ci oameni vii, mereu aceiaşi, care credeau în ea, aşteptau s -i aud sunetul vocii şi s -i prind privirea. Iar când era nevoit s predea obliga iile de medic curant, îi p rea de fiecare dat r u s se despart de cei c rora nu le terminase tratamentul.

Sora de serviciu, Olimpiada Vladislavovna, o femeie în vârst , cu p rul c runt, plin de prestan , mai impun toare ca apari ie decât mul i medici, anun peste tot ca bolnavii de la radiologie s nu p r seasc saloanele. Îns femeile din salonul mare parc atât aşteptaser — una dup alta, siluetele îmbr cate în halate şterse, cenuşii, o luar imediat pe scar în jos: s vad dac n-o fi venit moşul cu smântân sau b bu a aia de aduce lapte; s trag cu ochiul din cerdacul clinicii pe ferestrele s lii de opera ii (peste partea de jos a ferestrelor, acoperit cu vopsea alb , se puteau z ri bonetele chirurgilor şi-ale asistentelor, precum şi l mpile puternice din tavan); s mai spele câte un borcan la chiuvet ; s mai fac vreo vizit .

Nu doar soarta lor de oameni mutila i de opera ii, dar şi halatele de bumbac jerpelite, cenuşii, p rând neglijente chiar şi atunci când erau cât se poate de curate, le smulgeau pe femei destinului şi farmecului feminin. Halatele n-aveau nici un fel de croial : erau toate suficient de largi pentru ca o femeie oricât de gras s se poat înf şura în ele, iar mânecile porneau ca nişte burlane largi, diforme. Hainele scurte, în dungi roz cu alb ale b rba ilor erau destul de îngrijite, femeilor îns nu li se d deau rochii, ci doar aceste halate lipsite de copci sau nasturi. Unele le scurtau, altele le lungeau, toate îşi legau cordoanele de stamb în acelaşi fel şi-şi adunau cu acelaşi gest reverele peste piept. Deprimat de boal şi jalnic într-un astfel de halat, o femeie nu mai putea bucura ochii nim nui, lucru pe care, de altfel, îl în elegea şi ea prea bine. În salonul b rba ilor, to i, în afar de Rusanov, aşteptau vizita linişti i, f r s se agite.

Uzbekul cel b trân, paznicul de colhoz Mursalimov, st tea întins pe patul f cut, f r a-şi scoate, ca de obicei, tiubiteika tocit pân peste poate.

Probabil c , pentru el, simplul fapt c nu-l mai sfâşia tusea era deja o mare bucurie. Îşi aşezase bra ele încrucişate peste pieptul îmbâcsit şi privea într-un punct fix de pe tavan. Pielea lui de un bronz întunecat era întins pe craniu, aproape c se vedeau muchiile cartilagiilor de la nas, pome ii, osul ascu it al b rbiei de sub clinul îngust al b rbu ei. Urechile i se sub iaser şi se transformaser în nişte zgârciuri plate de tot. Nu mai trebuia s se usuce şi s se înnegreasc prea mult pentru a ajunge în stadiul de mumie.

Al turi de el, un cioban kazah de vârst mijlocie, Eghenberdiev, nu se culcase, ci st tea aşezat pe palul s u, cu picioarele strânse dedesubt, ca pe covorul de pâsl colorat de la el de-acas . Îşi prinsese genunchii noduroşi în palmele mâinilor mari şi puternice — şi trupul s u îndesat era atât de legat, încât pân şi-atunci când se clintea un pic din nemişcarea sa, nu p rea s fie o pendulare mai mare decât a unui furnal de uzin sau a unui turn.

Pe umerii şi spinarea lui, h inu a se întindea pân la refuz şi pu in mai lipsea ca manşetele s se rup pe muşchii antebra ului. Mica ulcera ie de pe buz , cu care venise la spital, se transformase sub razele aparatelor de-aici într-o coaj mare, de un roşu întunecat, care-i acoperea gura, împiedicându-l s m nânce şi s bea. El îns nu se d dea de ceasul mor ii, nu se agita, nu ipa, ci mânca pe îndelete totul, pân la ultima firimitur din farfurie şi putea sta, aşa, liniştit, ore întregi, privind în gol.

Mai departe, în patul de lâng uş , Diomka, b iatul de şaisprezece ani, îşi întinsese piciorul bolnav de-a lungul patului şi-l mângâia uşurel, masând mereu cu palma locul dureros de pe pulp . ţel lalt picior şi-l strânsese sub el ca un pisoi şi citea f r s observe nimic în jur. De altfel, citea tot timpul cât nu dormea sau nu era la tratament. În laboratorul unde se f ceau toate analizele, laboranta şef avea un dulap cu c r i, şi Dioma era acum admis acolo şi-şi alegea singur ce voia, f r s mai aştepte s fie schimbate toate c r ile din salon. Acum citea o revist cu coper i alb strui, dar nu una nou , ci uzat şi decolorat de soare — oricum, nici nu mai existau c r i noi în dulapul laborantei.

Proşka îşi f cuse şi el conştiincios patul, f r zbârcituri sau denivel ri, şi st tea cuminte, r bd tor, cu picioarele coborâte pe duşumea, ca un om cât se poate de s n tos. Şi chiar era cât se poate de s n tos — în salon nu se plângea de nimic, nu avea nici o leziune extern , obrajii s i aveau un bronz s n tos, iar fruntea îi era acoperit de un breton ucrainean îngrijit.

Era un fl c u pe cinste, bun de scos la hor .

Al turi de el, Ahmadjan, neg sind nici un partener, pusese tabla de şah, oblic, peste cuvertur , şi juca moar de unul singur.

Efrem, blindat în bandajul s u de tifon, cu capul imobilizat, nu m rş luia pe intervalul dintre paturi, nu inea s deprime lumea, ci, sprijinit în dou perne, aşezat cât putea de sus, citea f r întrerupere cartea pe care i-o vârâse pe gât, în ajun, Kostoglotov. Ce-i drept, paginile le întorcea atât de rar încât ar fi putut p rea c dormiteaz cu cartea în mâini.

Iar Azovkin se chinuia la fel de tare ca şi în ajun. Poate c nu dormise chiar deloc. Lucrurile lui erau risipite pe pervaz şi noptier , întreg aşternutul îi era mototolit. Fruntea şi tâmplele îi erau acoperite de sudoare, iar pe fa a-i g lbuie se reflectau toate grimasele durerilor care-l chinuiau pe din untru. Ţa se aşeza în genunchi pe podea, cu coatele proptite-n pat, şi r mânea aşa, îndoit, ba se inea cu ambele mâini de burt şi se frângea din mijloc.

Era o zi mohorât , f r vânt, cenuşie. Kostoglotov, întors de la şedin a de Roentgen de diminea , deschisese, f r s -l întrebe pe Pavel Nikolaevici, ferestruica de deasupra patului s u şi acum se sim ea cum trage un aer u-

med chiar dac , ce-i drept, nu era rece. De team s nu-şi irite tumoarea, Pavel Nikolaevici îşi înfofoli gâtul şi se mut lâng perete. ţât de tâmpi i, cât de supuşi sunt to i — nişte bâte! În afar de Azovkin, nimeni din cei de-aici nu pare s sufere cu adev rat. Cum a spus, pare-se Gorki, doar acela-i demn de libertate care ştie pentru ea s lupte. Aşa şi cu îns n to-şirea. În ceea ce-l privea pe el, Pavel Nikolaevici întreprinsese deja, înc de diminea , paşi hot râtori. De cum s-a deschis camera de gard , s-a dus, şi-a sunat so ia şi i-a anun at hot rârea pe care-o luase peste noapte: trebuia ob inut cu orice pre , prin toate canalele, trimiterea lui la Moscova; nu trebuia s -şi rişte via a aici, s se distrug degeaba. Kapa e o for , cu siguran c la ora asta este deja în plin ac iune. Ţineîn eles c fusese o laşitate s se sperie de tumoare şi s se interneze la acest spital. Dac ar povesti c de ieri, de la ora trei dup -amiaz , n-a trecut nici un medic s -i pip ie tumoarea, s vad m car dac e în creştere — nimeni nu l-ar crede.

Nu i s-a dat nici un medicament. Nu f cuser decât s -i atârne pe t blia patului foaia de temperatur , s le scoat ochii la proşti c s-a f cut ceva.

M-daaa, cu unit ile noastre sanitare mai e de lucru, mai trebuie înc bine strunite. Într-un târziu ap rur medicii — dar nici acum nu intrar în camer ; se oprir acolo, lâng uş , şi z bovir o bun bucat de vreme lâng Sibgatov. El îşi dezvelise partea de jos a spin rii pentru a le-o ar ta. (Între timp, Kostoglotov îşi ascunse cartea sub saltea.) Iat îns c intrar şi în salon — doctori a Don ova, doctori a Gangart şi infirmiera — impun toare, c runt , cu un carne el în mân şi-un prosop pe bra . Intrarea mai multor halate albe provoac întotdeauna o concentrare a aten iei, o sporire a temerilor şi-a speran elor — iar cele trei sentimente sunt cu atât mai puternice cu cât halatele şi bonetele sunt mai albe, iar chipurile mai severe. Aici, cea mai sever şi mai ceremonioas dintre to i era Olimpiada Vladislavovna: pentru ea, vizita era ceea ce e slujba bisericeasc pentru diacon. Era genul de sor pentru care medicii sunt mult deasupra oamenilor simpli, care e convins c aceştia în eleg totul, c nu se înşeal niciodat şi nu dau niciodat tratamente greşite. Fiecare indica ie pe care o trecea în carne el îi provoca aproape un sentiment de fericire, ceea ce surorilor tinere nu li se mai întâmpl . Îns , nici m car acum, dup ce intraser în salon, medicii nu se gr bir s ajung la patul lui Rusanov!

Liudmila Afanasievna — o femeie masiv cu tr s turi simple, masive şi ele, cu p rul deja înc run it, îns tuns şi ondulat, spuse cu voce sc zut un Ăbun -ziuaĂ general şi se opri chiar lâng primul pat, lâng Dioma, privindu-l cercet tor.

— ţe citeşti, Dioma?

(Putea şi ea s întrebe ceva mai inteligent! Doar era în timpul serviciului!) ţum obişnuiesc mul i s fac , Dioma nu rosti titlul, ci întoarse cartea şi ar t coperta alb struie, palid a unei reviste.

Don ova îşi îngust ochii.

— Dar e tare veche, de-acum doi ani. De ce-o citeşti?

— E un articol interesant, spuse sobru Dioma.

— Despre ce?

— Despre sinceritate! r spunse el înc şi mai expresiv. Despre faptul c literatura f r sinceritate... Începuse s -şi coboare piciorul bolnav pe duşumea, îns Liudmila Afanasievna îl preveni gr bit : — Nu-i nevoie. Suflec - i cracul pantalonului.

El îşi suflec pijamaua, iar ea se aşez pe marginea patului şi începu s pip ie piciorul cu mare grij , doar cu câteva degete, luând-o de departe.

În spate, sprijinit de t blia patului şi privind peste um rul ei, Vera Kornilievna spuse cu glas sc zut: — ţincisprezece şedin e, trei mii de unit i.

— Aici doare?

— Doare.

— Dar aici?

— M doare de înc şi mai departe.

— Şi de ce taci? ţe s zic — mare erou! Tu s -mi spui de unde te doare. Încerca s stabileasc , prin palpare, conturul tumorii.

— Dar când nu-l atingi te doare? Noaptea, spre exemplu?

Pe fa a curat a lui Dioma nu r s rise înc nici un firicel de p r. Îns expresia permanent de tensiune îl f cea s par mult mai matur.

— Am o durere surd care m roade zi şi noapte.

Liudmila Afanasievna schimb o privire cu Gangart.

— Dar totuşi, cum i se pare — în toat aceast perioad , a început s te doar mai tare sau mai pu in?

— Nu ştiu. Poate, ceva mai pu in. Dar s-ar putea s mi se par .

— Sângele, ceru Liudmila Afanasievna, şi Gangart îi întinse fişa bolii.

Liudmila Afanasievna citi o vreme, apoi îl privi pe b iat.

— Poft de mâncare ai?

— Eu de când m ştiu am mâncat cu pl cere, r spunse Dioma, plin de solemnitate.

— A început s capete şi supliment, spuse Vera Kornilievna cu un glas de doic , tandru şi cântat, şi-i zâmbi lui Dioma. Iar el îi întoarse zâmbetul.

— Transfuzie? — o întreb apoi încet, cu o voce abrupt , Gangart pe Don ova, luând înapoi fişa...

— Tu ce zici, Dioma, ce-i de f cut? ţontinu m cu razele?

— Ţineîn eles c da, continu m! se lumin b iatul. Şi-o privi recunosc tor.

El îşi închipuise c asta o s fie în loc de opera ie şi i se p rea c asta vrea s spun şi Don ova. (Pe când Don ova voia s spun c , înainte de a opera sarcomul osului, activitatea tumorii trebuie oprit cu ajutorul roentgenului, pentru a preîntâmpina metastazele.)

Eghenberdiev se preg tise din timp, st tea la pând şi, în clipa în care Liudmiâa Afanasievna se ridic de pe patul vecin, se scul şi el în picioare pe coridorul dintre paturi, îşi umfl pieptul şi lu o pozi ie de drep i, sold easc .

Don ova îi zâmbi şi începu s cerceteze buba acoperit de crust . Gangart îi citea încetişor cifrele.

— P i, foarte bine! îl încuraj Liudmiâa Afanasievna, vorbind cu un glas mai ridicat decât ar fi fost nevoie, cum se întâmpl de obicei când te adresezi cuiva de alt limb . Totul merge bine, Eghenberdiev! ţurând ai s pleci acas !

Ahmadjan, cunoscându-şi de-acum îndatoririle, f cu traducerea în uzbec (el şi cu Eghenberdiev se puteau în elege, cu toate c fiec ruia limba celuilalt i se p rea stâlcit ).

Eghenberdiev se holb la Liudmiâa Afanasievna plin de speran , de încredere, ba chiar extaziat — cu admira ia sufletelor simple fa de oamenii cu adev rat cultiva i şi cu adev rat folositori. Totuşi, îşi trecu mâna peste coaja de pe buz şi întreb .

— Dar parc s-a f cut mai mare! S-a umflat! traduse Ahmadjan.

— Asta o s cad ! Aşa trebuie s fie! îl l muri cu voce deosebit de ap sat Don ova. Totul o s cad ! Te duci pentru trei luni acas , te odihneşti, iar apoi vii din nou la noi!

Trecu la b trânul Mursalimov. Acesta se aşezase deja, îşi coborâse picioarele din pat şi încercase s se ridice în întâmpinarea ei, îns ea îl opri şi se aşez al turi. ţu aceeaşi încredere în atotputernicia ei o privea şi acest b trân uscat, de bronz. Ea îl întreb , prin Ahmadjan, cum st cu tusea, îi ordon s -şi suflece mânecile c m şii, îi ap s pieptul acolo unde avea dureri, cioc ni cu o mân prin palma celeilalte, ascultând-o, în acelaşi timp, şi pe Vera Kornilievna, care-i vorbea despre num rul şedin elor, rezultatele analizelor de sânge, injec iile f cute pân la acea or şi uitându-se şi ea, din când în când, t cut , în fiş . ţândva, toate avuseser un rost, toate îşi avuseser locul lor în corpul s n tos, iar acum totul p rea de prisos şi se i ea în tot soiul de noduri şi col uri...

Don ova îi mai prescrise nişte injec ii şi-l rug s scoat din noptier şi s -i arate pastilele pe care le lua.

Mursalimov scoase un flacon gol de polivitamine. "Când le-ai cump rat?Ă îl întreb Don ova. Ahmadjan îi traduse r spunsul: acum trei zile. ĂŞi unde sunt pastilele?" — "Le-am înghi itĂ.

— ţum adic le-ai înghi it?? se minun Don ova. Toate deodat ?

— Nu, în dou rânduri, traduse Ahmadjan.

Izbucnir în râs medicii, infirmiera, bolnavii ruşi, Ahmadjan; pân şi Mursalimov zâmbi un pic, neîn elegând deocamdat despre ce e vorba.

Doar pe Pavel Nikolaevici, râsul lor stupid, inoportun, îl umplu de indignare. Las c -i readuce el imediat cu picioarele pe p mânt! ţ uta pozi ia cea mai potrivit pentru a-i întâmpina pe doctori şi ajunse la concluzia c dac r mâne culcat atitudinea lui va fi mai gr itoare.

— Nu-i nimic, nu-i nimic! îl linişti Don ova pe Mursalimov. Apoi, dup ce-i mai prescrise nişte vitamina ţ şi se şterse de prosopul pe care infirmiera i-l vâra plin de abnega ie în mâini, se r suci preocupat , cu gândul s treac la patul urm tor. Abia acum, în apropierea ferestrei, cu fa a spre lumin , îşi d dea în vileag culoarea nes n toas a obrazului ei şi expresia profund obosit , epuizat , aproape bolnav a chipului. ţhel, cu tiubiteika pe cap şi ochelarii pe nas, aşezat pe pat în capul oaselor, cu o expresie sever pe chip, Pavel Nikolaevici sem na, în mod inexplicabil, cu un înv tor, dar nu cu un înv tor oarecare, ci cu unul emerit, care a crescut sute de elevi. Avu r bdare pân când Liudmila Afanasievna se apropie de patul lui, îşi potrivi ochelarii pe nas şi declar : — Aşa deci, tovar ş Don ova. Voi fi nevoit s povestesc despre moravurile din aceast clinic la Ministerul S n t ii. Îl voi suna pe tovar şul Ostapenko.

Ea nu tres ri, nu p li, poate doar fa a s -i fi devenit înc şi mai p mântie. Nu f cu decât o mişcare ciudat , descriind din ambii umeri un soi de cerc, de parc obosiser în hamuri şi nu reuşea s şi-i elibereze.

— Dac ave i atât de uşor acces la Ministerul S n t ii, încuviin ea, imediat, chiar v rog s -l suna i pe tovar şul Ostapenko, fiindc aş mai ad uga şi eu nişte date în plus, dori i?

— Eu zic c şi-aşa sunt destule! O asemenea indiferen , ca la dumneavoastr , nici nu ştiu cum ar putea fi numit ! Sunt de optsprezece ore aici — şi nimeni nu se ocup de tratamentul meu! Pe când eu... (Nu era capabil s -i spun mai mult de atât! Trebuia s în eleag şi singur !)

To i cei din camer t ceau şi-l priveau pe Rusanov. Cea care primi lovitura nu fu Don ova, ci Gangart — îşi strânse buzele, se posomorî şi ridurile frun ii i se adunar de parc ar fi asistat la ceva ireparabil, f r a putea interveni...

Iar Don ova, masiv , se aplecase deasupra lui Rusanov, f r a-şi permite nici m car s se încrunte, repet doar gestul acela circular al umerilor şi spuse concesiv, încetişor:

— Iat c am venit s v tratez.

— Nu, acum e prea târziu! i-o t ie scurt Pavel Nikolaevici. M-am dumirit ce se petrece aici — plec de la voi. Nim nui nu-i pas de nimic, nu mi se pune diagnosticul!

Deodat , vocea îi tremur . Era, într-adev r, jignit.

— Diagnosticul v-a fost pus, spuse m surat Don ova, inându-se cu ambele mâini de sp tarul patului lui. Şi cu boala dumneavoastr n-ave i unde merge, în republica asta nimeni nu şi-ar asuma tratamentul ei.

— Dar a i spus c nu am cancer?!... Anun a i-mi, v rog, diagnosticul exact!

— În general, nu suntem obliga i s le numim bolnavilor bolile de care sufer . Dar dac asta v va aduce vreo uşurare, poftim: limfogranulomatoz .

— Deci nu e cancer!!

— Ţineîn eles c nu. Nici m car o umbr din r utatea ce ar fi fost firesc s apar pe parcursul unui asemenea schimb de cuvinte nu se f cuse sim it în vocea ei. Doar vedea şi ea tumoarea lui, cât pumnul, sub maxilar.

Pe cine s se supere? Pe tumoare? Nimeni nu v-a for at s v interna i la noi. N-ave i decât s v externa i chiar acum. Dar nu uita i... Nu se moare numai de cancer.

— Acum vre i s m îngrozi i?! strig Pavel Nikolaevici. De ce m speria i? Aşa ceva nu se cuvine! Îi mai d dea el înc înainte cu scandalul, dar la cuvântul Ăse moareĂ sim ise cum îi înghea sângele în vine. Apoi întreb cu un ton mai domol: Vre i s spune i c situa ia mea e atât de periculoas ?

— Dac v apuca i s bântui i dintr-o clinic într-alta, bineîn eles. Ia scoate i-v ful raşul. Scula i-v în picioare, v rog. Îşi scoase fularul şi coborî din pat. Don ova începu s -i pip ie cu grij tumoarea, iar apoi şi partea s n toas a gâtului, comparându-le. Îl rug s -şi dea cât poate capul pe spate (nici nu putu, de altfel, s -l r stoarne prea tare, tumoarea îl trase imediat în fa ), s -l aplece cât poate înainte, s -l întoarc spre stânga şi spre dreapta.

Deci, aşa st teau lucrurile! ţapul s u nu mai avea aproape deloc libertate de mişcare — acea libertate fireasc , uluitoare, pe care nici n-o observ m atunci când o avem.

— Scote i-v haina, v rog. Ţluza pijamalei lui în dungi verzi şi maro se încheia cu nasturi mari şi-i venea lejer, deci n-ar fi trebuit s fie nici o problem s o scoat , dar, când întinse mâna, gâtul se crispa de durere şi Pavel Nikolaevici gemu. O, cât de departe merseser lucrurile!

Infirmiera cea b trân şi impun toare îl ajut s -şi elibereze bravele din mâneci.

— Sub bra n-ave i dureri? întreb Don ova. Nu v jeneaz nimic?

— De ce, s-ar putea s înceap s m doar şi acolo? vocea lui Rusanov se pr buşise de tot, fiind înc şi mai sc zut acum decât cea a Liudmilei Afanasievna.

— Ridica i-v bra ele lateral! şi, palpând ap sat, ascu it, îl pip i sub bra e.

— Dar în ce-o s constea tratamentul? întreb Pavel Nikolaevici.

— V-am spus, doar: în injec ii.

— Unde? Direct în tumoare?

— Nu, intravenoase.

— Şi frecvente?

— De trei ori pe s pt mân . Îmbr ca i-v .

— Dar o opera ie ar fi imposibil ?

(Întrebase dac era Ăimposibil Ă, când, de fapt, de nimic nu se temea mai tare decât de bisturiu. ţa to i bolnavii, prefera orice alt tratament, fie el şi de durat .)

— Opera ia nu şi-ar avea rostul.

Doctori a îşi şterse mâinile de prosopul care-i fusese întins.

Foarte bine c nu-şi are rostul! Pavel Nikolaevici începu s cânt reasc situa ia. Va trebui s se sf tuiasc totuşi cu Kapa. Demersurile pe la autorit i nu sunt deloc simple. Adev rul e c nu are influen a pe care i-ar fi pl cut s-o aib şi pe care prelinsese aici c o are. ţum nici s -l sune pe tovar şul Ostapenko nu i-ar fi la îndemân .

— Ţine, am s m gândesc. Atunci putem hot rî mâine?

— Nu, îşi d du nemiloas verdictul Don ova. Numai ast zi se poate.

Mâine nu v putem face injec ie, fiindc e sâmb t .

Din nou regulile astea! De parc regulile n-ar fi scrise pentru a fi ocolite!

— Şi de ce, m rog, sâmb t nu se poate?

— P i, fiindc reac ia dumneavoastr trebuie urm rit cu aten ie. Iar duminic acest lucru este imposibil.

— Deci e o injec ie atât de serioas ?...

Liudmila Afanasievna nu r spunse. Trecuse deja la Kostoglotov.

— Şi dac am amâna pe luni?

— Tovar şe Rusanov! Adineaori ne-a i reproşat c nu v-am tratat vreme de optsprezece ore. ţum de sunte i acum dispus s aştepta i şaptezeci şi dou ? (Ieşise deja înving toare şi acum îl strivea sub ro i, iar el era neputincios!) Sau v lu m în grija noastr , sau nu v lu m. Dac da, atunci ast zi, la unsprezece diminea a, vi se va face prima injec ie. Dac nu — ve i semna o hârtie cum c refuza i tratamentul nostru şi am s v externez chiar azi. S aştept m înc trei zile f r a întreprinde nimic — n-avem dreptul. V rog s v gândi i şi s -mi da i r spunsul pân termin vizita în aceast camer .

Rusanov îşi îngrop fa a în mâini. Gangart, cu halatul încheiat pân aproape de b rbie, trecu pe lâng el f r a mai scoate vreun sunet. Olimpiada Vladislavovna îl ocoli şi ea, plutind ca o corabie. Don ova obosise din pricina scandalului şi spera s aib de ce se bucura la patul urm tor. Şi ea şi Gangart aveau deja, dinainte, un zâmbet uşor pe buze.

— Ei, Kostoglotov, dumneavoastr ce-ave i de spus?

Kostoglotov, care-şi netezise un pic chica, r spunse tare şi hot rât, cu o voce de om s n tos: — Minunat, Liudmila Afanasievna! Mai bine nici c se poate.

Medicii schimbar o privire. Ţuzele Verei Kornilievna schi au doar un zâmbet, în schimb ochii îi râdeau de bucurie: — Şi totuşi, Don ova se aşez pe marginea patului, descrie i-ne şi nou ce anume sim i i? ţe s-a schimbat în acest r stimp?

— V rog! consim i cu pl cere Kostoglotov. Durerile mi-au sc zut dup a doua şedin de raze, iar dup a patra au disp rut cu totul. Tot atunci mi-a sc zut şi febra. Acurn, dorm minunat, câte zece ore pe zi, în orice poziie, f r s m doar nimic. Înainte îmi era imposibil s g sesc o asemenea pozi ie. La mâncare nici nu voiam s m uit, iar acum adun toate firimiturile şi mai cer şi supliment. Şi nu m doare.

— Şi nu v doare? începu s râd Gangart.

— Dar vi se d ? râdea şi Don ova.

— ţâteodat . ţe s mai vorbim — pur şi simplu, mi s-a schimbat toat viziunea asupra lumii. Am sosit gata mort, iar acum sunt viu.

— Şi n-ave i gre uri?

— Nu.

Don ova şi Gangart îl priveau pe Kostoglotov şi radiau de fericire — aşa îşi priveşte câte un profesor elevul eminent: mai mândru de frumuse ea r spunsului acestuia, decât de propriile lui cunoştin e sau de experien a sa. De un asemenea elev te ataşezi.

— Dar tumoarea o sim i i?

— Acum nu m mai jeneaz .

— Dar o sim i i?

— P i, da, uite, când m culc simt o greutate în plus: parc mi se şi rostogoleşte în untru. Dar nu m deranjeaz ! insist Kostoglotov.

— Ţine, culca i-v . ţu o mişcare familiar (tumoarea îi fusese pip it , în ultimele luni, prin diferite spitale, de nenum ra i medici şi studen i în practic , ba mai erau chema i, de obicei, şi oameni de prin cabinetele vecine s pip ie şi s se minuneze), Kostoglotov îşi ridic picioarele pe pat, îşi îndoi genunchii, se culc , f r pern , pe spate şi îşi dezgoli burta. Sim i imediat cum broasca râioas din m runtaie, eterna lui înso itoare, pitit undeva în adâncime, îl ap s uşurel. Ludmila Afanasievna, aşezat al turi, se apropia cu mişc ri moi, circulare, de tumoare.

— Nu v încorda i, nu v încorda i, îi reamintea ea, deşi ştia şi el prea bine c nu trebuie s se încordeze, dar o f cea involuntar, ap rându-se şi împiedicând-o s palpeze. În sfârşit, ob inând o burt moale şi încrez toare, ea sim i clar în adâncime, în dosul stomacului, forma tumorii lui şi merse pe conturul ei prima dat blând, a dou oar mai hot rât, a treia oar — şi mai aspru.

Doctori a Gangart privea peste um rul ei. Kostoglotov se uita şi el la Gangart. Avea foarte mult farmec. Voia s fie sever — şi nu reuşea: se apropia repede de bolnavi. Voia s fie matur — şi nici asta nu-i ieşea: avea în ea ceva de feti .

— Se palpeaz înc foarte clar, stabili Liudmila Afanasievna. A devenit mai plat , asta cu siguran . S-a retras în untru, a eliberat stomacul şi iat c nu-l mai doare. S-a înmuiat. Dar conturul e aproape acelaşi. V uita i şi dumneavoastr ?

— Nu, eu am v zut-o în fiecare zi, mai trebuie f cut şi câte o pauz .

ROE — dou zeci şi cinci, leucocitele — cinci opt sute, segmentate... M rog, uita i-v şi dumneavoastr ...

Rusanov îşi ridic , la un moment dat, capul din mâini şi o întreb în şoapt pe infirmier : — Dar injec iile acelea — sunt tare dureroase?

Kostoglotov vru şi el s afle: — Liudmila Afanasievna! ţâte şedin e mai trebuie s fac?

— Asta nu se poate calcula de pe acum.

— Dar totuşi. ţam când ave i de gând s m externa i?

— Poftim??? Îşi ridic ochii din fiş . ţe-a i întrebat??

— ţând o s m externa i? repet cu aceeaşi siguran Kostoglotov. Îşi cuprinsese genunchii cu mâinile şi avea o înf işare independent .

Pic de dragoste pentru elevul-model nu mai r mase în privirea Don ovei. Nu mai era vorba decât despre un pacient dificil, cu o expresie înr it-înc p ânat pe chip.

— Abia încep s v tratez! îl brusc ea. De mâine. Pân acum n-au fost decât vagi taton ri.

Dar Kostoglotov nu se l s .

— Liudmila Afanasievna, aş vrea s m explic un pic. În eleg c nu sunt înc vindecat, dar nici nu pretind o îns n toşire complet .

De ce bolnavi avea parte! Unul şi unul. Liudmila Afanasievna se încrunt ; de data asta chiar c era sup rat :

— ţe tot îndruga i acolo! Sunte i în toate min ile sau nu?

— Liudmila Afanasievna, Kostoglotov f cu un gest larg cu mâna lui mare, discu ia despre normalitatea sau lipsa de normalitate a omului contemporan ne-ar duce prea departe... V sunt sincer, din toat inima, recunosc tor c m-a i adus în aceast stare pl cut . Acum, eu aş vrea s tr iesc o vreme în aceast stare. Îns ce va urma dup continuarea tratamentului — nu se poate şti. Pe m sur ce spunea aceste lucruri, buza de jos a Liudmilei Afanasievna se r sucea de ner bdare şi indignare. Sprâncenele doctori ei Gangart o luaser razna, ochii i se mutau de la unul la cel lalt — ar fi vrut s se amestece şi s îndulceasc lucrurile. Olimpiada Vladislavovna se uita de sus la r sculat. ţu alte cuvinte, n-aş vrea s pl tesc un pre prea mare, acum, pentru speran a de a tr i cândva. Vreau s m bizui pe for ele de ap rare ale organismului...

— Dumneavoastr , cu for ele dumneavoastr de ap rare ale organismului, a i venit la noi în clinic în patru labe! îl apostrof cu duritate Donova şi se ridic de pe patul lui. M car de-a i în elege cu ce v juca i! Nici nu mai vreau s stau de vorb cu dumnevoastr ! Îşi flutur b rb teşte mâna şi se întoarse spre Azovkin, dar Kostoglotov, cu genunchii îndoi i sub pled, privea neîmblânzit, ca un dul u negru: — Numai c eu, Liudmila Afanasievna, am s v rog totuşi s discut m! Poate c pe dumneavoastr v intereseaz cazul în sine, vre i s vede i cum se va termina experien a asta, dar eu vreau s tr iesc o vreme liniştit.

M car un an. Asta-i tot.

— Ţine, zvârli peste um r Don ova. Ve i fi chemat.

Enervat , îl privea pe Azovkin f r s reuşeasc deocamdat s -şi schimbe vocea şi expresia fe ei.

Azovkin nu se sculase. Şedea, inându-se de buit . Nu f cuse decât s -şi ridice capul în întâmpinarea medicilor. Ţuzele sale nu se adunau pentru a forma o gur , ci îşi exprimau, fiecare în parte, propria lor suferin . În ochii lui nu se putea citi decât rug — implorau ajutor de la nişte surzi.

— Ei, ce mai zici, Kolea? ţum e? Liudmila Afanasievna îl îmbr iş peste umeri.

— R u, r spunse el foarte încet, numai din gur , încercând s nu împing aerul din piept, fiindc orice ap sare în pl mâni îşi avea imediat ecoul în stomac, la tumoare. ţu o jum tate de an în urm , mergea, cu lopata pe um r, în fruntea unui detaşament de komsomolişti, la muncile de duminic , şi cânta cât îl inea gura — iar acum nici despre propria lui durere nu putea povesti decât în şoapt .

— Bine, Kolea, hai s ne gândim împreun , Don ova vorbea la fel de încet. Poate ai obosit din pricina tratamentului? Te-o fi plictisit şi atmosfera de spital? Ia zi, te-ai plictisit?

— Da...

— Tu eşti de-aici, din oraş. Poate vrei s te odihneşti acas ? Vrei?...

Ce-ai zice s te extern m pentru o lun , o lun jum tate?

— Dar pe urm ... m mai primi i?

— Ţineîn eles c te primim. Doar eşti de-al nostru acum. O s te odihneşti, scapi de injec ii. În locul lor o s - i cumperi, la farmacie, un medicament şi o s i-l pui sub limb de trei ori pe zi.

— Sinestrol?...

— Da. Don ova şi Gangart nu ştiau c , toate aceste luni, Azovkin cerşise cu fanatism de la fiecare infirmier nou , de la fiecare medic din garda de noapte, câte un somnifer în plus, câte un calmant, orice praf sau pastil care s nu-i fi fost prescris . ţu aceast rezerv de medicamente îndesate

într-o mic sacoş de pânz , Azovkin îşi preg tea sc parea pentru ziua în care, iat , medicii vor renun a la el.

— Trebuie s te odihneşti, Kolenka... S te odihneşti...

Era tare linişte în salon şi de aceea se auzi deosebit de clar cum Rusanov oft , apoi îşi scoase capul dintre palme şi anun : — M dau b tut, doctore. Începe i injec iile!

5 Grijile medicilor ţum se numeşte asta? Deprimare? Ap sare? Un soi de cea invizibil , dar grea şi deas , î i p trunde în piept, împresurându- i toat fiin a l untric şi înghesuind-o la mijloc. Şi nu mai sim i decât aceast strânsoare, aceast grea tulbure, f r a în elege m car, la început, ce anume te ine în gheare. Aşa ceva sim ea Vera Kornilievna dup terminarea vizitei, în vreme ce cobora, împreun cu Don ova, scara. Îi venea tare greu. În asemenea cazuri, solu ia e s faci un efort şi s te l mureşti: de unde starea aceasta?

Iar apoi s - i cau i o pav z . Şi iat ce era: teama pentru mama — astfel îi spuneau Liudmilei Afanasievna, între ele, cele trei asistente ale ei de la radiologie. Le putea fi mam şi ca vârst — ele toate aveau în jur de treizeci, iar ea se apropia de cincizeci; şi dup acea râvn deosebit cu care le înv a s munceasc : fiind ea îns şi conştiincioas pân la pedanterie, voia ca aceast calitate s şi-o însuşeasc şi cele trei ĂfiiceĂ ale ei. Ea era unul dintre ultimii medici care mai îmbinau roentgeno-diagnosticarea cu roentgeno-terapia şi, în pofida tendin elor timpurilor moderne de a f râmi a domeniile de specializare, lupta ca asistentele ei s p streze şi ele ambele specialit i. Nu exista secret pe care s nu li-l fi împ rt şit. De aceea, când Vera Gangart se dovedea, în diferite situa ii, mai agil şi mai percutant decât ea, ĂmamaĂ nu sim ea decât bucurie. Vera lucra la ea de opt ani, din momentul când terminase institutul — şi toat for a ei de acum, for a de a-i smulge pe oameni din ghearele morgii ce îi acoperise deja cu-o arip , toat aceast for o avea de la Liudmila Afanasievna. Acest Rusanov îi putea pricinui ĂmameiĂ mari nepl ceri.

E greu s - i dai capul la t iere, dar e uşor s -l retezi. Şi de-ar fi fost vorba numai de Rusanov! O putea face oricare dintre bolnavii cu inimile în sprite. ţ ci, odat provocat , orice h ituial devine incontrolabil , ogarii alearg , nu stau locului. Nu e urm l sat pe ap , ci brazd t iat în memorie. N-ai decât s-o netezeşti pe urm , s-o presari cu nisip fin cernut, dar când o fi s strige cineva din nou, chiar şi la be ie: Ăţ s pi i-i pe doctori!" sau "Jos cu inginerii!" — bâtele îşi vor face pe loc apariia în mâini. ţrâmpeie de b nuial au r mas suspendate ici-colo, se simt în aer. Nu demult a fost internat la ei în clinic , cu o tumoare la stomac, un şofer de la Ministerul de Interne. Era un caz chirurgical şi Vera Kornilievna n-avea nici o leg tur cu el, îns , odat , într-o gard de noapte, a preluat ea vizita de sear . Se plângea c doarme prost. I-a prescris bromural şi, aflând de la infirmier c acesta fusese adus în pache ele mici, a spus: ĂDa i-i dou plicule e o dat !Ă Ţolnavul le lu , iar Vera Kornilievna nici n-a b gat de seam s-o fi privit într-un fel special. De altfel, nici nu s-ar fi aflat nimic dac laboranta clinicii lor nu s-ar fi întâmplat s fie vecin cu şoferul şi s -l viziteze în salon. Ea veni în grab , tulburat , la Vera Kornilievna: şoferul nu luase prafurile (de ce, adic , dou deodat ?), renun ase s mai doarm noaptea, iar acum o iscodea pe laborant : ĂDe ce-o cheam Gangart? Povesteşte-mi despre ea mai pe îndelete. A vrut s m otr veasc . Trebuie s ne ocup m de ea.Ă Deci timp de câteva s pt mâni, Vera Kornilievna a tot aş-

teptat c vor începe s se ocupe de ea. Şi în toate aceste s pt mâni a trebuit s -şi continue munca f r preget, s pun f r a se înşela, ba chiar cu o scânteie de inspira ie, diagnosticele, s m soare cu exactitate dozele de tratament şi s -i sus in din priviri şi zâmbete pe bolnavii închişi în acest nefericit cerc al cancerului, aşteptându-se oricând s le citeasc în priviri: "N-ai cumva de gând s m otr veşti?Ă O mai deprimase şi altceva în timpul vizitei: faptul c Kostoglotov, unul dintre bolnavii al c ror tratament înainta cu mare succes şi fa de care Vera Kornilievna fusese, nu se ştie de ce, deosebit de bun — Kostoglotov, b nuind c este obiectul unui experiment r uvoitor, i-a aruncat "mamei", practic în obraz, o asemenea întrebare.

Deprimat era, dup vizit , şi Liudmila Afanasievna. Îşi derula şi ea în amintire cazul nepl cut al Polinei Zavodcikova, o scandalagioaic înfior toare. Nu ea era bolnav , ci fiul ei, iar ea fusese internat la clinic împreun cu el. Ţ iatul fusese operat de o tumoare intern — iar ea se n pustise asupra chirurgului chiar pe coridor, pretinzând s i se dea o buc ic din tumoarea fiului. Şi de nu s-ar fi nimerit ca tocmai Lev Leonidovici s fie acel chirurg, poate c-ar fi ob inut ce voia. Ideea ei era urm toarea — s duc buc ica respectiv la o alt clinic , acolo s controleze diagnosticul şi, dac s-ar fi întâmplat s nu coincid cu cel ini ial, al Don ovei, s -i stoarc acesteia nişte bani sau s-o dea în judecat . Avuseser , fiecare dintre ele, mai multe cazuri de acest fel. Acum, dup vizit , se duceau s discute între ele ceea ce nu se putea spune în prezen a bolnavilor şi s hot rasc împreun ce aveau de f cut.

Pavilionul num rul treisprezece era în criz de spa iu şi nu se g sise nici o înc pere pentru medicii sec iei de radiologie. N-aveau loc nici în camera de proiec ie a "tunului gamma", nici în cea a aparatelor roentgen de o sut dou zeci şi dou sute de mii de vol i, cu focalizatoare lungi. Ar fi fost, eventual, ceva spa iu în cabinetul de diagnosticare roentgen, dar acolo era mereu întuneric. Din aceast pricin , masa la care analizau cazurile în curs, unde se discutau treburile cotidiene ori îşi scriau fişele şi celelalte documente fusese aşezat în cabinetul pentru tratamente cu aparate roentgen cu focalizatoare scurte — de parc nu st teau şi aşa destul, de ani de zile, în aerul acela gre os, îmbibat de mirosul şi c ldura specifice roentgenului.

Intrar şi se aşezar una lâng alta la masa mare, f r sertare, din scândur grosolan geluit . Vera Kornilievna f cea ordine în fişele celor interna i, atât ale femeilor, cât şi ale b rba ilor, separându-le pe cele pe care le putea prelucra şi singur de cele asupra c rora urmau s se consulte acum. Liudmila Afanasievna aştepta încruntat , cu ochii pironi i în mas , cu buza de jos uşor ieşit în fa şi cioc nind cu un creion în t blie.

Vera Kornilievna o privea cu comp timire, dar nu se hot ra s -i vorbeasc nici despre Rusanov, nici despre Kostoglotov, nici despre soarta lor comun de medici — şi asta fiindc n-ar fi avut rost s repete lucruri de la sine în elese, iar dac i-ar fi sc pat ceva insuficient de subtil, de precaut, risca mai degrab s-o r neasc decât s -i aline triste ea.

Iar Liudmila Afanasievna spuse: — Este de-a dreptul înnebunitor faptul c eşti neputincios, nu-i aşa?

(Putea fi vorba despre mul i dintre cei consulta i ast zi.) Apoi, mai cioc ni o vreme cu creionul în mas . Şi totuşi n-am greşit nic ieri. (Putea fi vorba şi de Azovkin şi de Mursalimov.) Am oscilat, la un moment dat, când s punem diagnosticul, dar tratamentul a fost corect. Şi nici doz mai mic n-aveam cum s -i d m. Ne-a nenorocit butoiul la.

Deci, la Sibgatov se gândea! Exist , ce-i drept, câte un caz pentru care cheltuieşti o inventivitate întreit şi tot nu reuşeşti s -l salvezi pe bolnav.

ţând Sibgatov a fost adus pentru prima dat pe targ , roentgenograma ar ta distrugerea aproape complet a şirei spin rii. La început, oscilaser în punerea diagnosticului, pân şi profesorul consultant sus inuse c e vorba de un sarcom al osului şi, abia pe urm , treptat, s-a clarificat c era vorba de o tumoare cu celule gigantice, care face ca în m duv s apar un fel de lichid şi tot osul s fie înlocuit de un esut gelatinos. Tratamentele îns coincideau. Şira spin rii n-o po i scoate, n-o po i t ia cu fier str ul — este piatra unghiular ce sus ine întreaga construc ie. Nu r mânea alt solu ie decât iradierea cu roentgen, şi înc de la început în doze mari — altfel n-ar fi fost de nici un folos. Şi Sibgatov se înzdr veni! ţoloana i se înt rise. Se vindecase, dar, din pricina dozelor veterinare de raze roentgen, toate esuturile din jur deveniser extrem de sensibile şi predispuse la formarea unor noi tumori, maligne. Şi, în aceast situa ie, a mai avut şi acel accident care i-a provocat o ulcera ie trofic . Iar acum, când sângele şi esuturile lui refuzau roentgenul, acum f cea ravagii o nou tumoare, pe care nu le r mânea decât s-o in în frâu, f r s-o poat elimina.

Medicul era chinuit de sentimentul neputin ei, de imperfec iunea metodelor sale, iar inima era sfâşiat de mil , de cea mai obişnuit mil : iat , tr ieşte pe lumea asta un t tar cu numele de Sibgatov; e un om blajin, politicos şi trist, capabil de o imens recunoştin , dar nu se poate face pentru el nimic altceva s i se prelungeasc suferin ele. În diminea a aceea, Nizamutdin Ţahramovici o convocase pe Don ova tocmai pentru a discuta cazurile de acest fel: se cerea o exploatare mai eficient a paturilor şi, din aceast cauz , în toate cazurile neclare, când nu era de aşteptat o îmbun t ire sigur , bolnavii trebuiau externa i. Don ova era şi ea de acord cu acest lucru: holul de jos era veşnic plin de bolnavi nevoi i s aştepte câteodat zile în şir, iar din punctele oncologice locale soseau mereu cereri de-a li se aproba trimiterea de bolnavi. Era de acord cu acest principiu şi nimeni nu-l ilustra mai bine decât Sibgatov — dar, de externat, nu-l putea externa. Prea fusese îndelungat şi istovitoare lupta dus pentru salvarea coloanei lui vertebrale, ca s cedezi acum în fa a unui simplu ra ionament logic, ca s renun i fie şi la simpla repetare a paşilor, cu speran a infim c urm torul care va greşi la mutare va fi totuşi moartea, şi nu medicul. Din pricina lui Sibgatov, Don ova îşi schimbase pân şi orientarea preocup rilor ştiin ifice: se adâncise în patologia oaselor, numai şi numai din dorin a de a-l salva pe el. Poate c în holul de primire se aflau bolnavi care aveau la fel de mult nevoie de ajutor — dar iat c ea nu-i putea da drumul lui Sibgatov şi avea de gând s -l trag pe medicul-şef pe sfoar , atât cât se va putea.

Nizamutdin Ţahramovici insistase, de asemenea, s nu-i mai re in nici pe cei condamna i, cazurile disperate. Era bine ca moartea lor s survin , pe cât posibil, în afara clinicii — pe de o parte, e şi acesta un mod de a mai elibera din paturi, pe de alta, cei din jurul lor vor fi mai pu in deprima i şi, în plus, se vor îmbun t i şi datele statistice, c ci nu vor fi externa i din pricina decesului, ci doar cu remarca ĂÎnr ut ireĂ. În aceast categorie intra şi Azovkin, pe care îl externase ast zi. Fişa lui — devenit , de-a lungul lunilor, un caie el destul de gros, compus din file de hârtie maronie, grosolan , cu buc ele albicioase de material lemnos în care stiloul se împiedica — con inea multe cifre şi rânduri violete şi albastre. Amândoi medicii îl vedeau prin acest caie el lipit din foi separate pe b ie elul de cartier transpirat de suferin , z când încol cit pe pat, îns cifrele citite de vocea delicat , sc zut , erau mai nemiloase decât ecourile unei s li de tribunal şi nu exista formul de recurs împotriva lor. Erau consemnate acolo şi cele dou zeci şi şase de mii de ĂrĂ de raze, dintre care dou sprezece mii în ultima serie, şi cele cincizeci de injec ii de sinestrol, şi

şapte transfuzii de sânge şi, cu toate acestea, doar trei mii patru sute de leucocite, eritrocitele... Metastazele sp rgeau rândurile ap r rii ca nişte tancuri, se înt reau deja în cavitatea toracic , ap ruser în pl mâni, inflamaser nodulii de deasupra claviculelor, iar organismul nu colabora deloc la st vilirea lor.

Medicii cercetau şi completau fişele selectate, iar tehniciana de la cabinetul roentgen îşi continua procedurile pentru bolnavii ambulan i. Iat c intr , împreun cu mama ei, o feti de patru ani, în rochi albastr . Feti a avea pe fa nişte umfl turi, nişte tumori roşietice, vascularizate, mici deocamdat şi f r caracter malign — obişnuiau, totuşi, s le iradieze ca s le previn creşterea şi degenerescen a. Feti a era nep s toare, habar n-avea c s-ar putea s duc , de pe-acum, pe buza ei micu , imensa povar a mor ii. Mai fusese aici şi nu se temea deloc, gângurea şi se întindea spre detaliile nichelate ale aparatului, bucurându-se de aceast lume sclipitoare. Şedin ele ei nu erau mai lungi de trei minute, dar ea nu voia s stea nemişcat sub b taia evii înguste, îndreptat cu precizie asupra locului bolnav, nici m car în r stimpul acestor trei minute. Se sucea mereu, se ferea, şi tehniciana, nervoas , stingea şi fixa, din nou şi din nou, eava asupra ei.

Mama agita în fa a ei o juc rie şi încerca s atrag aten ia feti ei, promi ându-i şi alte cadouri dac va sta liniştit . Apoi, intr o b trân ursuz , care-şi desf şur cu greu basmaua şi-şi scoase bluza. Apoi, veni o femeie în halat cenuşiu de spital, cu bilu a unei tumori colorate în talp — o nimica toat , o în epase un cui de la pantof. Vorbea vesel cu asistenta f r a b nui câtuşi de pu in c aceast bilu nenorocit , nu mai mare de un centimetru, pe care, nu se ştie de ce, medicii refuzau s i-o taie, era regele tumorilor maligne — melanoblastomul.

Medicii cheltuiau timp, vrând-nevrând, şi cu aceşti bolnavi, consultându-i şi dând sfaturi tehnicienei, astfel încât ora la care Vera Kornilievna trebuia s -i fac lui Rusanov injec ia cu embihin era deja dep şit când doctori a Gangart puse în fa a Liudmilei Afanasievna ultima fiş , cea a lui Kostoglotov, pe care-o p strase, special, la urm .

— Dac inem cont de stadiul atât de avansat în care a venit — avem un debut de-a dreptul str lucitor, spuse ea. Numai c -i tare înc p ânat.

Nu cumva s renun e, într-adev r.

— Atâta îi trebuie! b tu Liudmila Afanasievna în t blia mesei. Ţoala lui Kostoglotov era aceeaşi de care suferea Azovkin, îns tratamentul p rea s ia o turnur fomidabil de încurajatoare şi-atât ar mai lipsi, s aib el curajul s renun e!

— Fa de dumneavoastr — nu va avea, încuviin imediat doctori a Gangart. Dar, în ceea ce m priveşte, nu sunt la fel de sigur c-aş reuşi s -i înfrâng rezisten a. ţe zice i, îl trimit la dumneavoastr ? Îşi cur de pe unghie o firimitur care se lipise acolo. Între noi s-au stabilit nişte rela ii destul de dificile... Nu reuşesc s fiu categoric cu el. Nici nu ştiu de ce.

Rela iile lor dificile începuser chiar din clipa în care s-au cunoscut. Era o zi mohorât de ianuarie, ploua. Gangart era de gard , noaptea, pe toat clinica. Pe la nou seara, una din infirmierele de la parter, o femeie gras , plesnind de s n tate, veni la ea s se plâng : — Doctore, e acolo un bolnav care face pe nebunul. Io una nu reuşesc s m descotorosesc de el. Io nu ştiu ce-i de f cut, dac nu se iau m suri or s-ajung s ni se suie-n cap.

Vera Kornilievna ieşi şi, lâng c m ru a încuiat a sorei-şefe, la picioarele sc rii centrale, v zu — întins direct pe duşumea — un lungan înc l at cu cizme, într-o manta militar , roşcat de-atâta purtat, având o c ciul de blan civil , cu urechi, prea mic pentru el, dar îndesat totuşi pe cap. Sub cap îşi pusese un sac de campanie şi se vedea clar c se preg tise s adoar-

m . Gangart se apropie de el — avea picioare sub iri şi purta tocuri înalte (nu se îmbr ca niciodat neglijent) — îl privi cu severitate, încercând s -l fac s se ruşineze şi s se scoale, dar el, cu toate c-o v zuse, se uita cât se poate de indiferent, nu se urni din loc, mai mult chiar, p rea s fi închis ochii.

— ţine sunte i? întreb ea.

— Un — om, r spunse el încetişor, total indiferent.

— Ave i trimitere la noi?

— Da. — ţând a i primit-o?

— Ast zi.

Dup urmele de sub el se vedea c mantaua militar era ud leoarc , cum erau, de altfel, şi cizmele, şi sacul de campanie.

— Dar aici nu e voie. Noi... nu permitem aşa ceva. De altfel, e şi incomod...

— Ba nu-i deloc, veni ca un ecou stins r spunsul. M aflu în propria mea patrie — pe cine aş putea incomoda?

Vera Kornilievna era total derutat . Sim ea c nu poate s ridice vocea la el pentru a-i porunci s se scoale şi c , de altfel, nici n-ar fi ascultat-o. Îşi întoarse privirea spre hol, acolo unde ziua era plin de pacien ii veni i la tratament şi de bolnavii care-şi aşteptau rândul la internare, şi unde fuseser aşezate trei b nci de parc pe care st teau rudele venite în vizit la cei interna i, iar noaptea, când clinica se închidea, erau l sa i s zac bolnavii în stare grav , care n-aveau unde merge. Acum, în hol, nu erau decât dou b nci, pe una dintre ele z cea deja o b trân , iar pe cealalt , punându-şi copilul al turi, se-aşezase o tân r uzbec cu basma înflorat . În holul acela i-ar fi putut permite s se culce pe jos, dar acolo podeaua era murdar , plin de urmele paşilor. Iar aici nu era voie s se intre decât în haine de spital sau în halate albe.

Vera Kornilievna se uit din nou la acest bolnav s lbatic, pe-a c rui faascu it îşi pusese deja amprenta nep sarea sfârşitului.

— Şi n-ave i pe nimeni în oraş?

— Nu. — Dar la hoteluri a i încercat?

— Am încercat, obosise deja s r spund .

— Sunt cinci hoteluri în oraş.

— Nici nu vor s aud , îşi închise ochii, încheind audien a.

— Dac venea i mai devreme! se gândi cu voce tare Gangart. Unele infirmiere de la noi îi primesc pe bolnavi peste noapte. Nu cer mult.

El st tea cu ochii închişi.

— Zice c poate s stea şi-o s pt mân aşa! se vârî în discu ie infirmiera de serviciu. În drum, adic ! Pân mi se d un pat — zice! Auzi, golanul!

Scoal -te, hai, nu te mai izmeni! Aici e sterilizat! îl lu la rost infirmiera.

— Dar de ce sunt numai dou b nci? se mir Gangart. Parc erau trei.

— A treia au dus-o, uite-acolo, ar t infirmiera prin uşa de sticl . Într-adev r, o banc fusese mutat în coridorul cabinetelor cu aparate Roentgen, aflat dup uş , pentru bolnavii care veneau s -şi aştepte, ziua, tratamentul ambulatoriu.

Vera Kornilievna îi ordon infirmierei s descuie coridorul, iar bolnavului îi spuse: — Am s v aranjez mai comod, ridica i-v .

Se uit la ea, f r s capete chiar imediat încredere. Apoi începu, chinuit şi zvâcnind de durere, s se ridice. Se vedea c fiecare mişcare şi r sucire a trunchiului îl obligau la un mare efort. Ridicându-se, nu luase şi sacul de campanie de pe jos, iar acum l-ar fi durut s se aplece dup el.

Vera Kornilievna se aplec uşor, lu cu degetele ei albe sacul ud, nu prea curat, şi i-l întinse.

— Mul umesc, zâmbi el strâmb. Frumos am ajuns...

Jos, acolo unde z cuse, r m sese o pat umed , lunguia .

— V-a prins ploaia? îl cercet ea cu tot mai mult comp timire. Acolo, în coridor, e cald, pute i s v scoate i mantaua. N-ave i cumva frisoane?

Dar temperatur ? Toat fruntea îi era acoperit de c ciula aceea neagr , nenorocit , cu urechi de blan , aşa c nu-i puse degetele pe frunte, ci pe obraz. Era suficient o atingere uşoar pentru a constata c are febr .

— Lua i vreun medicament?

O privea acum altfel, f r acea înstr inare excesiv .

— Algocalmin.

— Ave i la dumneavoastr ?

— Îhâm.

— Dar un somnifer vre i?

— Dac se poate.

— Da! îşi aduse ea aminte. Ar ta i-mi şi mie trimiterea!

Nu era prea clar dac rânjise sau buzele i se mişcaser doar la ordinele durerii.

— Dac nu era hârtiu a, puteam s stau bine-mersi în ploaie, da? Îşi descheie copcile de sus ale mantalei şi scoase din buzunarul c m şii militare trimiterea primit , într-adev r, chiar în ziua aceea, la cabinetul ambulatoriu. ţiti diagnosticul şi în elese c era un bolnav de-al ei, "radiologieĂ. ţu trimiterea în mân , era deja gata s plece dup somnifer.

— Vi-l aduc imediat. Merge i s v culca i.

— Ia sta i, ia sta i! se învior el. V rog s -mi da i hârtiu a înapoi! ţunoaştem noi metodele astea!

— Nu v d de ce v-a i putea teme! se întoarse ea jignit . Doar nu vre i s spune i c n-ave i încredere în mine?

O privi cu îndoial . Mârâi: — Şi de ce ar trebui s am încredere, m rog? Doar n-am mâncat borş din aceeaşi oal ...

Dup care s-a dus s se culce.

Ea s-a sup rat şi nu s-a mai întors la el, ci a trimis prin infirmier somniferul şi trimiterea pe care scrisese, sus, ĂcitoĂ, subliniind cuvântul şi punând un semn de exclamare.

Abia noaptea târziu mai trecu prin dreptul lui. Dormea. Banca era bun pentru aşa ceva: sp tarul curbat se lega de partea pe care se st tea, curbat şi ea, formând un soi de şan . Îşi scosese mantaua ud , dar apoi se acoperise tot cu ea: o poal şi-o tot tr gea pe picioare, iar cealalt — pe umeri. ţizmele îi atârnau de pe banc . Pe t lpile lor nu era locşor care s nu fi fost peticit cu buc ele de piele neagr şi roşie. Ţoturile cizmelor aveau placheuri de metal, tocurile — flecuri.

Diminea , Vera Kornilievna mai apuc s -i spun sorei-şefe s -l culce pe palierul de sus al sc rii.

Ce-i drept, dup acea prim zi, Kostoglotov nu mai fusese niciodat insolent cu ea. Vorbea politicos, într-un limbaj urban obişnuit, o saluta primul şi îi zâmbea chiar binevoitor. Dar ea r m sese cu sentimentul c e capabil oricând de o figur neaşteptat . Şi, într-adev r, alalt ieri, când îl chemase s -i controleze grupa sanguin şi preg tise o sering goal pentru a-i lua sânge din ven , el îşi coborâse mâneca suflecat şi-i spusese hot rât: — Vera Kornilievna, regret, dar va trebui s g si i o modalitate de a v descurca f r aceast prob .

— Dar de ce, Kostoglotov?

— Destul mi s-a supt sângele, nu mai vreau. S dea cine are prea mult.

— ţum nu v e ruşine? ţe fel de b rbat sunte i? îl privi ea cu acel zâmbet tipic feminin pe care b rba ii nu-l pot îndura.

— Şi, pe urm , ce ave i de gând?

— Dac va fi nevoie, v vom face o transfuzie.

— Mie? Transfuzie? V rog s m scuti i! ţe nevoie am eu de sânge str in? Nici din cel str in nu vreau, nici dintr-al meu nu dau o pic tur . Iar grupa sanguin n-ave i decât s-o nota i. O ştiu de pe front.

Oricât a încercat s -l conving — nu voia s cedeze, g sind mereu argumente neaşteptate. Era convins c toate acestea sunt de prisos.

Pân la urm ea se sup rase de-a binelea: — M pune i într-o situa ie prosteasc şi de-a dreptul penibil . V rog pentru ultima dat . Ţineîn eles c f cea o greşeal şi se înjosea degeaba — de ce trebuia ea s -l roage? Îns el îşi dezgoli pe loc bra ul şi i-l întinse: — Pentru dumneavoastr personal — n-ave i decât s lua i şi trei eprubete, poftim.

Din pricin c se pierdea în preajma lui, odat ieşise o confuzie. Kostoglotov îi spusese: — Nu sem na i a nem oaic . Probabil c purta i numele so ului?

— Da, apuc ea s spun .

De ce r spunsese astfel? În clipa aceea i se p ruse nepl cut s r spund altfel.

El nu mai întreb nimic.

Gangart era îns numele ei dup tat , dup bunic. Erau nem i rusifica i.

Dar cum s fi spus? Nu sunt m ritat ? N-am fost niciodat m ritat ?

I se p ruse imposibil.

6 Povestea analizei Liudmila Afanasievna îl conduse pe Kostoglotov mai întâi la cabinetul de raze, de unde tocmai ieşise o bolnav . De la ora opt diminea a, aici funciona, aproape f r întrerupere, un tub Roentgen mare, de o sut optzeci de mii de vol i, ce cobora de pe stative sus inut de nişte bare; fereastra de aerisire era închis şi tot aerul era saturat de c ldura dulceag , uşor gre oas a Roentgenului.

Aceast înc lzire (c ci aşa o percepeau pl mânii, deşi nu era o simpl înc lzire) le devenea nesuferit bolnavilor dup vreo şase-zece şedin e, dar Liudmila Afanasievna se obişnuise cu ea. De dou zeci de ani de când lucra aici, adic de pe vremea când evile chiar c nu erau izolate în nici un fel (nimerise la un moment dat şi sub o conduct de înalt tensiune, era s moar atunci), Don ova respira în fiecare zi aerul cabinetelor Roentgen şi petrecea acolo, stabilind diagnostice, mai multe ore decât era permis. Aşa c , în pofida tuturor ecranelor şi-a m nuşilor de protec ie, încasase, probabil, mai mul i ĂrĂ decât cei mai r bd tori şi mai grav-bolnavi, numai c nimeni nu se gândise s -i numere şi s -i adune.

Acum se gr bea — dar nu neap rat pentru a ieşi mai repede, ci fiindc era interzis s in degeaba, fie şi câteva minute în plus, aparatura Roentgen. Îi ar t lui Kostoglotov cum s se culce pe salteaua tare de sub tub şi s -şi dezveleasc burta. Îi plimb o pensul gâdilicioas şi r coroas peste

piele, conturând ceva şi scriind, se pare, nişte cifre. Între timp, îi explic asistentei de la radiologie schema cvadra ilor şi cum s pun eava pe fiecare p trat. Apoi îi porunci s se întoarc pe burt şi-l mânji şi pe spinare.

Pe urm spuse: — Dup şedin , s trece i pe la mine. Şi plec . Sora îi spuse s se întoarc din nou cu burta în sus, îi acoperi primul p trat cu cearceaful, iar apoi începu s care covoraşe grele din cauciuc plumbuit şi s ascund sub ele toate locurile care nu trebuiau s primeasc lovitura direct a razelor Roentgen. ţovoraşele elastice se mulau cu ap s ri grele, pl cute, pe corp.

Plec apoi şi sora, închizând uşa în urma ei şi privindu-l acum doar prin ferestruica din zidul gros. R sun un uruit stins, se-aprinser l mpile ajut toare, apoi se încinse şi eava principal .

Prin p tr elul de piele de pe burt , l sat liber, iar apoi prin esuturi şi organe ale c ror denumiri nu le ştia nici proprietarul lor, prin hoitul broaştei-râioase — tumoarea, prin stomac sau ma e, prin sângele ce curge în artere şi-n vene, prin limf , prin celule, prin coloana vertebral şi oasele mai m runte şi, din nou, prin esuturi, vase şi pielea de acolo, de pe spinare, apoi prin grosimea saltelei, prin scândurile groase de patru centimetri ale duşumelei, prin şapa de beton şi mai departe, mai departe, pân la fundamentul de piatr sau pân în m runtaiele p rnântului — începur s curg razele aspre ale Roentgenului, vectorii sensibili ai câmpurilor electrice şi magnetice, de neimaginat pentru mintea omeneasc , sau obuzele quan ilor mai accesibili în elegerii, care rupeau şi g ureau tot ce le ieşea în cale.

Aceast canonad s lbatic cu quan i mari, care asalta muteşte şi insesizabil esuturile asupra c rora era a intit , îi redase lui Kostoglotov, în dou sprezece şedin e, pofta de via şi gustul mânc rii, ba chiar şi-o stare sufleteasc bun . Dup al doilea sau al treilea atac, eliberat de durerile care-i f cuser insuportabil existen a, dori s afle şi s în eleag cum se poate ca micile obuze penetrante s distrug tumoarea f r a atinge restul corpului. Kostoglotov nu se putea l sa cu totul în voia tratamentului, cât vreme nu-şi clarificase ideea acestuia şi nu se p trunsese de încredere în ea.

F cu deci tot posibilul şi afl câte ceva despre roentgeno-terapie, iscodind-o pe Vera Kornilievna. Aceast femeie pl cut reuşise s -l dezarmeze, lecuindu-l de ideile lui preconcepute şi de neîncredere, înc de la prima lor întâlnire, lâng scar , când el hot râse c n-au decât s -l ia cu pompieri şi mili ie, c ci de bun voie el de-acolo nu pleac .

— Nu v teme i, explica i-mi, o liniştise el. Eu sunt precum soldatul care trebuie s în eleag rostul atacului militar, altfel nu lupt . ţum e posibil ca Roentgenul s distrug tumoarea, f r a atinge restul esuturilor?

Toate sentimentele Verei Kornilievna erau exprimate, înainte de-a i se oglindi în ochi, de buzele ei uşoare şi sensibile. De data aceasta ele ar tar îndoial . (ţe-i putea spune ea despre aceast artilerie oarb care tr gea cu aceeaşi pl cere în ai s i ca şi în duşmani?)

— M rog, nu prea s-ar cuveni... Dar, hai, bine. Roentgenul distruge, bineîn eles, totul la rând, f r diferen ieri. Numai c , spre deosebire de esuturile tumorilor, cele normale se restabilesc repede.

Adev rat sau nu, lui Kostoglotov îi pl cu ideea asta.

— A! În aceste condi ii, sunt gaia s joc. Mul umesc. Acum, am de gând s m fac bine! Şi, într-adev r, începu s se fac bine. Se întindea cu pl cere sub razele Roentgenului şi, în vremea şedin elor, le insufla anume celulelor tumorii ideea c vor fi distruse, c au sfeclit-o.

Sau se gândea la ce se nimerea, ba, mai şi adormea din când în când.

Iat , acum, de exemplu, îşi plimba ochii pe nenum ratele furtune şi fire e-

lectrice, încercând s priceap de ce sunt necesare atât de multe şi, dac exist cumva o r cire, cum se face ea, oare: cu ulei sau cu ap ? Îns gândurile nu-i z bovir asupra acestei probleme şi nu reuşi s în eleag nimic.

Se trezi c se gândeşte la Vera Gangart. Îşi spunea c , iat , o femeie atât de pl cut nu va ap rea niciodat la ei, la Uş-Terek. Şi c toate femeile de acest soi sunt neap rat m ritate. De altfel, f r s uite de existen a acestui so , îl punea cumva între paranteze şi se gândea la ea separat, f când abstrac ie de el. Îşi imagina cât de pl cut ar fi fost s discute cu ea, nu în treac t, ci îndelung, mult -mult vreme, m car în timpul unei plimb ri prin curtea clinicii. S-o sperie, din când în când, cu felul lui abrupt de-a gândi — are un fel de-a se fâstâci atât de amuzant. Farmecul îi lumineaz zâmbetul ca un soare, de câte ori o întâlneşte pe coridor sau în salon. Ţun tatea ei nu ine de meserie, e, pur şi simplu, bun . Şi buzele...

Tubul bâzâia cu clinchete uşoare.

Se gândea la Vera Gangart, dar se gândea şi la Zoia. Îşi d du seama c impresia cea mai puternica a serii precedente, cu care se trezise şi de diminea , i-o f cuser sânii ei aduna i laolalt , formând un soi de poli aproape orizontal . Ieri, în timp ce discutau, v zuse pe mas , lâng ei, o rigl mare şi destul de grea pentru trasarea tabelelor — nu era de furnir, ci din lemn masiv. Şi, toat seara, Kostoglotov fusese ispitit s ia aceast rigl şi s-o aşeze pe poli a sânilor ei, s vad dac o s alunece sau nu. El ar fi zis c n-o s alunece. Şi se mai gândea cu recunoştin la covoraşul greu, îmbibat de plumb care-i fusese aşezat mai jos de burt . Ap sându-l, covoraşul îl asigura în mod reconfortant: ĂTe ap r eu, nu te teme!Ă Dar, dac nu-l ap r ? Dac nu este, totuşi, destul de gros? Sau dac nu este aşezat cu destul grij ? În aceste dou sprezece zile, Kostoglotov nu se întorsese, pur şi simplu, la via — la mâncare, mişcare şi-o stare de spirit mai bun . În aceste dou sprezece zile, îi revenise şi senza ia cea mai minunat din lume, care îi disp ruse total în ultimele luni din pricina durerilor. Iar asta însemna c plumbul îşi f cea datoria! ţu toate acestea, trebuia s scape din clinic , cât mai era înc întreg.

Nici nu observ când se întrerupsese vâjâitul şi începuser s se r ceasc firele trandafirii. Intr asistenta şi începu s -i scoat scuturile şi cearceafurile. El îşi coborî picioarele de pe saltea şi z ri atunci, pe burta sa, re eaua de linii şi cifre violete.

— Dar, de sp lat, pot s m sp l?

— Numai cu permisiunea medicilor.

— Frumos decor. Am impresia c m-a i preparat pentru o lun !

Dup aceea, se duse la Don ova. O g si în cel lalt cabinet, unde se aflau aparatele cu transfocatoare scurte, cercetând la lumin peliculele mari de roentgen. Aparatele fuseser scoase din func iune, cele dou ferestruici de aerisire erau deschise şi era singur în înc pere.

— Lua i loc, spuse rece Don ova.

El se aşez .

Doctori a nu l s imediat din mân cele dou filme pe care le compara. În timpul vizitei, Kostoglotov se luase la har cu ea doar pentru a se ap ra de excesele metodelor medicale aplicate mecanic, dup instruc iuni generale. Îns , Liudmila Afanasievna personal îi inspira, de fapt, încredere — şi asta nu numai datorit felul ei de a fi, hot rât, b rb tesc, sau a manierei clare de a da comenzile la ecran, nu numai datorit vârstei şi devotamentului ei evident fa de meserie, dar, mai ales, din pricina siguran ei cu care-i palpase, înc din prima zi, conturul tumorii, mergând exact, dar exact de-a lungul lui. Despre corectiiudinea palp rii îi d dea de veste tumoa-

rea îns şi, c ci sim ea şi ea câte ceva. Numai un bolnav îşi poate da seama dac degetele medicului în eleg corect tumoarea. Don ova îl palpase atât de exact, încât nici nu prea mai era nevoie de radiografie.

Dup ce puse deoparte filmele şi-şi scoase ochelarii, doctori a spuse: — Kostoglotov, în fişa dumneavoastr exist o pat alb . Trebuie s cunoaştem cu exactitate caracterul primei dumneavoastr tumori. ţând Don ova apela la limbajul medical, vorbirea ei se accelera foarte tare: frazele lungi şi termenii âşneau dintr-o suflare. Faptele povestite de dumneavoastr despre opera ia de acum doi ani şi situa ia metastazelor actuale ne conduc la concluzia c diagnosticul de atunci coincide cu al nostru. Totuşi, nu sunt absolut excluse nici alte variante Iar acest lucru îngreuneaz tratamentul. ţum bine în elege i şi dumneavoastr , pentru monent, ne este imposibil s lu m o prob din metastaz .

— Slav Domnului! Oricum nu v-aş fi l sat.

— Eu nu în eleg totuşi de ce n-am putea ob ine lamelele cu preparatul ini ial, din moment ce dumneavoastr sunte i sigur c s-a f cut un examen histologic?

— Sunt sigur.

— P i, în acest caz, de ce nu vi s-a anun at rezultatul? turuia ea cu rapiditatea unui om care n-are vreme de pierdut. Unele cuvinte nici nu puteau fi în elese şi trebuiau deduse.

Kostoglotov, în schimb, îşi pierduse deprinderea de-a se gr bi: — Rezultatul? Erau evenimente atât de fierbin i acolo, Liudmila Afanasievna, era aşa o atmosfer încât, z u... Mi-ar fi fost şi ruşine s întreb de biopsia mea. ţapetele zburau unul dup altul. De altfel, eu nici nu în elegeam, pe atunci, ce nevoie e de biopsie. ţând vorbea cu medicii, lui Kostoglotov îi pl cea s foloseasc termenii lor de specialitate.

— Ţineîn eles c dumneavoastr nu în elegea i. Dar medicii trebuiau s priceap totuşi c nu era de glum .

— Me-di-cii?

Se uit la p rul str b tut de fire c runte, pe care ea nici nu se gândea s le ascund sau s le vopseasc , şi cuprinse într-o privire expresia preocupat a fe ei cu pome ii cam prea largi. ţiudat mai era curgerea acestei vie i dac , iat , având în fa a sa o femeie din ara lui, contemporan cu el şi binevoitoare — el nu-i poate explica, în limba lor comun , nici cele mai simple lucruri. Prea ar trebui s-o ia de departe. Sau invers, ar fi nevoit s se opreasc mult prea repede.

— Nici doctorii nu puteau face nimic, Liudmila Afanasievna. Primul chirurg, un ucrainean, cel care mi-a fixat data interven iei şi m-a preg tit pentru ea, a fost dus cu convoiul chiar în noaptea din ajunul opera iei.

— Şi?

— Ce — şi? P i, dac a fost luat!

— Totuşi, când a fost prevenit trebuia s ...

Kostoglotov izbucni într-un râs sincer.

— Nimeni nu te previne când eşti luat cu convoiul, Liudmila Afanasievna. sta e tot hazul, s fii smuls brusc, pe neaşteptate.

Don ova îşi încrunt fruntea larg . Kostoglotov spunea lucruri aberante.

— Dar avea totuşi un bolnav care trebuia operat, nu?...

— Ha! Erau acolo al ii, şi mai şi decât mine. Un lituanian înghi ise o lingur de aluminiu, una de sup .

— Asta cum se poate?!

— P i, o f cuse special, ca s fie scos de la izolator. Nu avea de unde s ştie c medicul urma s fie luat.

— Ţine, dar pe urm ? Tumoarea dumneavoastr trebuie s fi crescut foarte repede?

— Da, se vedea cu ochiul liber cum se umfl , de diminea a pân seara, z u... Apoi, peste vreo cinci zile, a fost adus, dintr-un alt lag r, un chirurg nou, un neam , Karl Fiodorovici. Aşşşa... P i, a mai durat vreo zi-dou , pân s-a orientat şi el în loc nou, şi, peste înc o zi, m-a operat. Dar nimeni nu mi-a vorbit de Ătumori maligneĂ sau ĂmetastazeĂ. Nici nu cunoşteam aceste cuvinte.

— Dar biopsia a trimis-o la analiz ?

— Eu atunci nu ştiam nimic de biopsie. Z ceam dup opera ie cu nişte s cule e de nisip pe mine. Spre sfârşitu! s pt mânii, am început s înv cum se coboar picioarele din pat, apoi s m ridic — când, deodat , iar au început s adune un grup de Ărevolta iĂ cic , vreo şapte sute de oameni din tot lag rul. Şi în acest grup nimereşte şi preablândul meu Karl Fiodorovici.

L-au luat din baraca în care locuia, f r s -l lase sa-şi mai vad m car o dat bolnavii.

— ţe s lb ticie!

— Se înlâmplau acolo lucruri şi mai s lbatice de-atât. Kostoglotov se încinsese mai tare decât de obicei. Un prieten de-al meu a venit fuga s -mi spun c sunt şi eu pe lista celor care urmeaz s fie duşi şi c şefa sectorului sanitar, madam Dubinskaia, îşi d duse acordul. Şi-a dat acordul, ştiind prea bine c n-am cum s merg, c nici m car nu mi se scoseser firele, ce canalie!... Ierta i-m ... Oricum, eu, unul, m hot râsem: c l toria într-un vagon de vite, cu firele nescoase, ar fi dus inevitabil la o infec ie, însemna moarte sigur ... ţând or s vin dup mine, am s le spun: împuşca i-m aici, pe patul de spital, eu nu plec nic ieri. ţategoric! Dar n-au mai venit. Şi asta nu fiindc s-ar fi îndurat madam Dubinskaia, ea s-a mirat chiar c n-am fost luat, îns la biroul de contabilitate-repartiz ri şi-au dat seama c -mi r m sese mai pu in de un an din termenul de condamnare.

Dar m-am îndep rtat de subiect... M apropiasem deci de geam s privesc.

Dincolo de ulucile ce împrejmuiau spitalul, la vreo dou zeci de metri dep rtare de mine, se f cuse careu şi cei care plecau erau muta i acolo, înainte de a porni sub convoi. De acolo m-a z rit, în fereastr , Karl Fiodorovici şi mi-a strigat: ĂKostoglotov! S nu uita i! E foarte important! O mostr din tumoarea dumneavoastr am trimis-o la analiz histologic la Omsk, la catedra de anatomie patologic , s nu uita i!Ă Şi... i-au dus. Aceştia au fost medicii mei, predecesorii dumneavoastr . Sunt ei, oare, de vin ?

Kostoglotov se l s pe sp tarul scaunului. Era tulburat. Se sim ea înv luit de aerul acelui spital, nu al acestuia.

Selectând datele necesare din cele de prisos (povestirile bolnavilor cuprind întotdeauna o groaz de lucruri f r rost), Don ova continu cu întreb rile: — Şi, cum a r mas cu r spunsul din Omsk? A sosit? Vi s-a comunicat?

Kostoglotov strânse din umerii s i ascu i i.

— Nu mi-a comunicat nimeni nimic. Eu nici nu în elegeam ce voia s spun Karl Fiodorovici, când îmi strigase acele cuvinte. Abia toamna trecut , în deportare, când prea m-au luat tare durerile, un b trânel ginecolog, prietenul meu, a insistat s cer rezultatul. Am trimis o scrisoare în lag rul meu. N-a venit nici un r spuns. Atunci am scris o plângere la conducerea lag rului. Peste vreo dou luni mi-a venit urm torul r spuns: Ăţercetând am nun it arhivele noastre, ne-a fost imposibil s identific m analizeleĂ. Îmi era deja atât de grea din pricina tumorii, încât eram gata s m las p gubaş, dar, fiindc cei de la comandament nu m l sau nici m car s plec la tratament, am scris şi eu aşa, la nimereal , la Omsk, la catedra de anato-

mie patologic . Iar de acolo mi-a sosit repede, în câteva s pt mâni, r spunsul — asta se întâmpla deja în ianuarie, înainte de a mi se permite s vin aici.

— P i, despre asta era vorba! R spunsul acela! Unde e?!

— Liudmila Afanasievna, când am venit eu încoace — eram... Totul mi-era indiferent. De altfel, hârtiu a aceea n-avea nici paraf , nici ştampil , era o simpl scrisoare de la laboranta catedrei. Plin de bun voin , ea mi-a scris c , exact la data pe care am pomenit-o eu şi tocmai din acel c tun, a sosit un preparat, care-a fost analizat confirmându-se, iat — felul de tumoare pe care-l b nui i şi dumneavoastr . Şi c r spunsul a fost trimis înc de atunci spitalului de la care sosise cererea, adic spitalului nostru din lag r. De altfel, asta e perfect verosimil şi se potriveşte cu moravurile de acolo. Eu cred aşa: r spunsul a sosit, nimeni n-a avut nevoie de el şi madam Dubinskaia...

Nu, Don ova nu putea pricepe o asemenea logic ! ţum îşi inea mâinile încrucişate pe piept, îşi plesni ner bd toare bra ele deasupra coaielor.

— Dar, dintr-un asemenea r spuns ar fi rezultat c ave i nevoie urgent de roentgeno-terapie!

— Ce a-nu-me? Kostoglotov f cu o grimas comic şi o privi pe Liudmila Afanasievna. Roentgeno-terapie?

Poftim, îi vorbea de un sfert de or , f r s reuşeasc s -i explice cât de cât ceva! Nu în elesese nimic.

— Liudmila Afanasievna! o implor el. Dumneavoastr nici n-a i încercat s v închipui i lumea de acolo... Ştiu c imaginea ei nu e prea r spândit , dar totuşi! ţare roentgeno-terapie! Înc nici nu-mi trecuse durerea de la opera ie, eram cam în starea în care-i acum Ahmadjan, când am fost scos la munci, la turnat beton. Şi nici prin cap nu-mi trecea c-aş putea fi nemul umit de ceva. Şti i dumneavoastr cât cânt reşte o lad adânc , cu beton lichid, ridicat în doi?

Ea îşi plecase capul.

— Fie. Dar s lu m acum r spunsul de la catedra de anatomie patologic — de ce nu are ştampil ? De ce a venit ca o scrisoare particular ?

— P i, eu zic mersi c-a venit şi-aşa, ca scrisoare particular ! încerc s-o l mureasc Kostoglotov. Am avut noroc de un om bun. Am observat c printre femei sunt totuşi mai mul i oameni buni decât printre b rba i... Iar scrisoarea e particular din pricina secretomaniei noastre blestemate! De altfel, aşa mi s-a şi scris de-acolo: lamelele ne-au fost trimise, îns f r a se indica numele de familie al bolnavului. Din aceast pricin , nu v putem da o adeverin oficial şi nici lamelele cu preparatul nu vi le putem trimite.

Kostoglotov începuse s se irite. Aceast expresie punea st pânire pe fa a lui mai repede decât oricare alta. Mare secret de stat! Idio ii! Tremurau s nu se afle cumva, la o catedr oarecare, c într-un lag r oarecare se chinuie de inutul Kostoglotov. I-auzi, Franz! Drept rezultat, ei s-au ales cu o scrisoare anonim , iar dumneavoastr v stoarce i creierii cum s m trata i. În schimb, nu s-a divulgat marele secret!

Privirea Don ovei era hot rât şi limpede. Ea nu se l sa îndep rtat de problema ei.

— ţhiar şi în aceste condi ii, trebuie s includ scrisoarea în fişa bolii.

— Bine. V-o trimit de cum m întorc în aulul meu.

— Nu, îmi trebuie mai repede. Ginecologul acela al dumneavoastr n-ar putea s-o g seasc şi s-o trimit ?

— De g sit, o g seşte el, dar... Dar, eu când plec?

Kostoglotov se uita de sub sprâncenele adunate.

— Ve i pleca atunci, i-o trânti cu greutate Don ova, când eu voi hot rî c tratamentul dumneavoastr trebuie întrerupt. Şi nici atunci nu ve i pleca decât temporar.

Atâta aştepta Kostoglotov! Era momentul care nu trebuia sc pat f r a da atacul!

— Liudmila Afanasievna! Cum am putea face pentru a stabili un ton ca între maturi şi nu ca de la matur la copil? Z u aşa. V-am mai spus-o, ast zi, în timpul vizitei...

— Ast zi, în timpul vizitei, fa a Don ovei deveni înfricoş toare, mi-a i f cut o scen ruşinoas . ţe a i urm rit — s -i tulbura i pe bolnavi? ţe le b ga i în cap?

— ţe am urm rit? Vorbea f r s se înfierbânte, pe un ton grav şi se aşezase pe scaun fix, cu spinarea rezemat de sp tar. Am vrut doar s v amintesc c am dreptul s dispun de propria mea via . Omul are totuşi acest drept, nu-i aşa? Îmi recunoaşte i acest drept?

Don ova se uita la cicatricea lui decolorat , sinuoas , şi t cea.

Kostoglotov îşi dezvolt ideea: — Dumneavoastr porni i de la o presupunere greşit : crede i c , din momentul în care un bolnav s-a internat, pute i gândi în locul lui. ţ , din clipa aceea, în locul lui trebuie s gândeasc instruc iunile dumneavoastr , şedin ele fulger, programele, planul şi onoarea institu iei dumneavoastr medicale. Iar eu m transform din nou, precum în lag r, într-un fir de nisip de care nu depinde niciodat nimic.

— Clinica cere acordul bolnavilor înainte de opera ie, îi reaminti Don ova.

(Ce-i veni s pomeneasc de opera ie?... Operat chiar c nu s-ar mai l sa, pentru nimic în lume!)

— Mul umesc! Mul umesc şi pentru atât, deşi e clar c-o face pentru a se asigura. Dar, în afar de opera ie, nu-l mai întreba i nimic pe bolnav, nu-i explica i absolut nimic! Dac n-ar fi s lu m decât roentgenul!

— De unde-a i cules zvonurile astea despre roentgen? încerc s ghiceasc Don ova. Nu cumva de la Rabinovici?

— Nu cunosc nici un Rabinovici! d du cu hot râre din cap Kostoglotov.

Eu vorbesc despre un principiu.

(Adev rul era c de la Rabinovici auzise povestirile acelea sumbre despre urm rile tratamentului cu roentgen, dar îi promisese s nu-l dea de gol.

Rabinovici venea la tratament ambulatoriu şi f cuse deja peste dou sute de şedin e, îns le suporta greu şi sim ea c fiecare şedin în plus îl apropie de moarte, şi nu de îns n toşire. Acolo unde locuia el — în locuin , în cas , în oraş, nimeni nu-l în elegea: oameni s n toşi, cei din jurul lui alergau cu to ii, de diminea a pân seara, spre tot soiul de victorii sau neşanse, care lor li se p reau pline de importan . Pân şi familia obosise de el. Şi doar aici, în pridvorul dispensarului oncologic, bolnavii îl comp timeau şi erau dispuşi s -l asculte cu orele. Ei în elegeau ce înseamn când vârful mobil al ĂarculuiĂ devine rigid, iar cicatricele de la roentgen se încheag pe toat suprafa a iradiat .)

Poftim, acum are de gând s -i vorbeasc de principii!... Asta le mai lipsea Don ovei şi asisten ilor ei, s -şi petreac zilele dezb tând cu bolnavii principiile de tratament!... P i, atunci, chiar c nu le-ar mai r mâne timp pentru tratamentul în sine! Dar curioşi, înc p âna i şi cic litori, ca acesta, sau ca Rabinovici, care s-o scoat din min i, încercând s -şi clarifice mersul bolii, nu se nimereau decât unul la cincizeci, şi n-avea cum s evite povara discu iilor cu ei. În afar de asta, Kostoglotov era un pacient excep ional, şi din punct de vedere medical: special, prin incredibila del sare şi rea-voin , aducând a complot, cu care i se f cuse tratamentul pân s vin la ea —

fusese l sat s ajung , ba chiar împins pân la limita bolii — cazul lui era deosebit, pe de alt parte, şi prin înviorarea brusc , deosebit de rapid , care începuse odat cu tratamentul roentgen.

— Kostoglotov! În dou sprezece şedin e, roentgenul v-a transformat dintr-un cadavru într-un om viu — cum îndr zni i s ridica i acum vocea împotriva lui? V plânge i c -n lag r şi-n deportare n-a i fost tratat, c-a i fost neglijat — iar apoi, f r nici o trecere, v plânge i c sunte i tratat şi c vi se poart de grij . Unde-i logica?

— Eu nu zic c -i logic, îşi scutur şuvi ele negre Kostoglotov. Dar poate c nici n-are cum s fie, Liudmila Afanasievna? Omul este o fiin atât de complicat — de unde convingerea c-ar putea fi explicat logic? Sau, ştiu eu, economic? Sau fiziologic? Într-adev r, când am sosit la dumneavoastr , eram gata mort şi z ceam pe podea, lâng scar , implorându-v s m interna i — iar dumneavoastr trage i concluzia, nu-i aşa, c-am venit la dumneavoastr pentru a m salva cu orice pre . Dar eu nu vreau — cu orice pre !! De altfel, nici nu exist pe lumea asta vreun lucru pentru care s fiu de acord s pl tesc orice pre ! Începuse s se gr beasc , ceea ce-i displ cea, îns Don ova era mereu pe punctul de a-l întrerupe, şi mai avea multe de spus pe tema asta. Am sosit la dumneavoastr ca s -mi uşura i suferinele! Spuneam aşa: m doare cumplit, ajuta i-m ! Şi m-a i ajutat! Şi iat c nu m mai doare. Mul umesc! Mul umesc! V r mân îndatorat şi veşnic recunosc tor. Dar acum — da i-mi drumul! L sa i-m s m retrag, ca un câine, în cuşca mea, s zac acolo în voie şi s -mi ling r nile.

— Iar când o s v ajung cu itul la os, o s veni i din nou în patru labe la noi?

— Poate c da. Poate c-am s vin din nou în patru labe.

— Iar noi va trebui s v primim?

— Da!! Aşa v d eu adev rata caritate din partea dumneavoastr ! Dar pe dumneavoastr ce v nelinişteşte? Procentul îns n toşirilor? Inventarul? ţum s trece i în condic faptul c mi-a i dat drumul, dup numai cincisprezece şedin e, când Academia de Ştiin e recomand cel pu in şaizeci?

Aşa un talmeş-balmeş de abera ii nu mai auzise niciodat . Tocmai c , din punctul de vedere al d rilor de seam , i-ar fi convenit de minune s -l externeze acum, cu Ăîmbun t ire categoric Ă, în vreme ce, dup cincizeci de şedin e, nu va mai putea fi vorba de-aşa ceva.

El îns o inea langa pe-a lui: — Mie mi-e suficient faptul c-a i constrâns tumoarea s dea înapoi.

C-a i oprit-o. Acum ea e pe pozi ii de ap rare. Tot pe pozi ii de ap rare sunt şi eu. Perfect. Soldatului îi prieşte cel mai bine în ap rare. Oricum, s m vindeca i pân la cap t tot n-o s pute i, fiindc tratamentul oncologic n-are niciodat sfârşit. Şi, în general, toate procesele naturale ajung, la un moment dat, în faza de satura ie asimptotic , atunci când eforturile mari duc la rezultate mici. La început, tumoarea mea s-a dezintegrat repede, acum o s înceap s se distrug lent — l sa i-m deci s plec cu sângele ce mi-a mai r mas.

— De unde a i cules aceste informa ii, tare aş fi curioas s ştiu? îşi îngust ochii Don ova.

— Şti i, mie, din copil rie, mi-a pl cut s citesc c r i medicale.

— Şi de ce anume v teme i în tratamentul nostru?

— De ce trebuie s m tem — nu ştiu, Liudmila Afanasievna, eu nu sunt medic. Acest lucru poate c -l şti i dumneavoastr , dar nu vre i s mi-l explica i. Iat , Vera Kornilievna, de exemplu, vrea s -mi prescrie injec ii cu glucoz ...

— Obligatoriu.

— Iar eu — nu vreau.

— Şi de ce, m rog?

— În primul rând, pentru c e nefiresc. Dac am, într-adev r, nevoie de zah r dintr- sta de struguri — da i-mi-l pe gur ! ţe mai idee în secolul sta, al dou zecilea — orice medicament se injecteaz ! Unde s-a mai v zut aşa ceva în natur ? Doar nu la animale? Peste o sut de ani, se va râde de noi ca de nişte s lbatici. Şi-apoi — cum se fac aceste injec ii? E câte o sor care nimereşte imediat vena, dar alta î i ciuruieşte toat ... toat partea asta de cot. Nu vreau! Pe urm , v d c v preg ti i s -mi face i o transfuzie...

— Ar trebui s v bucura i! S-a g sit cineva dispus s v ofere propriul lui sânge! Asta înseamn s n tate, via !

— Dar eu nu vreau! Unui cecen i s-a f cut aici, de fa cu mine, transfuzie, iar apoi, timp de trei ore, s-a zvârcolit în pat: cic era un caz de Ăcompatibilitate imperfect Ă. Iar unuia i s-a introdus sângele pe lâng ven şi i-a r s rit o ditamai umfl tur pe mân . A trecut o lun încheiat de-atunci, şi înc i se mai pun comprese. Eu nu vreau aşa ceva.

— F r transfuzii nu se pot administra mai multe şedin e de raze roentgen.

— P i, atunci, nu mi le mai administra i! De ce v lua i dumneavoastr dreptul de a hot rî pentru altcineva? Este un drept cumplit acesta şi arareori duce la ceva bun. Teme i-v de el! Nici medicul n-are acest drept.

— Ba, tocmai medicului îi este dat acest drept! Lui, în primul rând! strig plin de convingere Don ova, sup rat de-a binelea de data asta. F r acest drept n-ar mai fi existat nici un fel de medicin !

— Dar la ce duce asta? Iat , în curând, ve i avea o comunicare despre bolile de iradiere, nu-i aşa?

— De unde şti i? se mir Liudmila Afanasievna.

— P i, e uşor de presupus...

(Adev rul era c pe mas z cea un dosar gros, plin cu foi b tute la maşin . Inscrip ia de pe dosar era întoars cu susu-n jos fa de Kostoglotov, dar, de-a lungul discu iei, apucase s-o descifreze şi s reflecteze la ea.)

— ... e uşor de presupus. Fiindc a ap rut un nou termen şi, prin urmare, trebuie f cute comunic ri. Dar cu siguran c , şi cu dou zeci de ani în urm , i-a i f cut raze vreunui Kostoglotov dintr- sta, care se opunea, care spunea c se teme de tratament, iar dumneavoastr l-a i asigurat c totu-i în ordine, fiindc nu ştia i înc de bolile provocate de iradiere. Aşa şi eu acum: înc nu ştiu de ce s m tem, dar — da i-mi drumul! Vreau s m lecuiesc prin for e proprii. Poate c-o s m simt mai bine, ce zice i!

Au medicii o lege nescris ; bolnavul nu trebuie speriat, bolnavul trebuie încurajat. Îns un bolnav atât de pis log ca Kostoglotov trebuia, din contr , luat prin surprindere.

— Mai bine? N-o s v fie mai bine! Pot s v asigur — pocni cu patru degete t blia mesei cum plesneşti o musc cu o palet — c n-o s v fie!

Ve i... Mai calcul o dat impactul loviturii. Ve i muri! Şi se uita, aşteptând tres rirea lui. Dar el amu ise doar.

— Ve i avea soarta lui Azovkin. A i v zut, da? Ave i aceeaşi boal ca şi el, şi cam la fel de neglijat . Pe Ahmadjan îl vom salva — fiindc lui am început s -i facem raze imediat dup opera ie. Dumneavoastr îns a i pierdut doi ani — gândi i-v la asta! Şi ar fi trebuit s vi se fac , imediat, o a doua opera ie — a nodulului învecinat, dar s-a s rit peste ea, ine i cont şi de asta. Şi s-au dezl n uit metastazele! Tumoarea dumneavoastr este unul dintre cele mai periculoase soiuri de cancer! E periculoas , deoarece are o dezvoltare malign acut , adic genereaz foarte rapid metastaze. Mortalitatea pricinuit de ea constituia, înc nu de mult, nou zeci şi cinci la sut , v convine? Iat , am s v ar t...

Scoase un dosar dintr-un teanc mare de documente şi începu s scotoceasc prin el.

Kostoglotov t cea. Apoi începu s vorbeasc , dar cu totul altfel, încet, f r convingerea de pân atunci: — ţa s fiu sincer, eu nu m prea ag de via . Nu numai c n-am nimic în fa , dar nici în urm n-am avut. Şi, dac am şansa de a tr i o jum tate de an — trebuie s-o tr iesc. Planuri pentru zece-dou zeci de ani oricum n-am de gând s -mi fac. Vorba aia, prea mult doftoriceal — suferin , z p ceal . Or s -nceap gre urile de la roentgen, voma — la ce bun?

— Am g sit! Iat ! Uite datele noastre statistice. Împinse spre el o foaie dubl de caiet. De-a latul întregii file desf şurate ap rea denumirea tumorii lui, iar apoi se desf ceau dou rubrici, pe stânga: Ădeja mor iĂ, iar pe dreapta: Ăînc în via Ă. Şi, pe trei coloane — numele, în perioade diferite, cu creion sau cerneal . În partea stâng nu erau corecturi, dar pe dreapt — t ieturi, t ieturi, t ieturi...

— Deci iat . La externare îi trecem pe to i în coloana din dreapta, iar apoi îi mut m în stânga...

— Dar exist , totuşi, şi norocoşi care r mân în dreapta, vede i?

— Dumneavoastr vi se pare c v-a i îns n toşit! îl asalt ea, din nou, energic. Sunte i la fel de bolnav cum a i fost şi pân acum. La fel de bolnav cum a i venit la noi. Singurul lucru care s-a clarificat este c se poate lupta cu tumoarea dumneavoastr ! ţ înc nu e totul pierdut. Şi, în acest moment, dumneavoastr declara i c vre i s pleca i? Ţine, duce i-v ! Ducei-v ! N-ave i decât s v externa i chiar ast zi! Uite, dau imediat ordin... Şi-o s v trec în lista asta. A celor care înc n-au murit.

El t cea.

— Haide i! Hot râ i-v !

— Liudmila Afanasievna, spuse împ ciuitor Kostoglotov, dac -i într-adev r nevoie de o cantitate rezonabil de şedin e, s zicem cinci sau zece...

— Nici cinci, şi nici zece! Nici una! Sau atâtea câte va fi nevoie! Spre exemplu, începând chiar de azi, dou şedin e, în loc de una. Plus toate celelalte tratamente de care va fi nevoie! Şi v ve i l sa de fumat! Şi înc o condi ie obligatorie: ve i suporta tratamentul nu doar cu încredere, ci şi cu bucurie! ţu bucurie! Iat , abia atunci v ve i îns n toşi! Îşi plec ochii-n p mânt. Venind s se târguiasc , ridicase cu bun -ştiin prea mult ştacheta. Se temea s nu i se propun cumva s se opereze — dar iat c nu i se propusese. Nişte raze, acolo, putea s mai şi fac , la o adic . Kostoglotov avea în rezerv un medicament secret, r d cin de issâk- kuli, şi adev rul era c n-avea de gând s se-ntoarc acas , la dracu' în praznic, adic , doar aşa, de dorul lelii, ci pentru a se trata cu r d cina asta. De fapt, având aceast r d cin , nu venise la dispensar decât ca prob .

Iar doctori a Don ova, v zând c învinsese, spuse cu generozitate: — În schimb, glucoza v-o cedez, n-o s v-o mai inject m. În locul ei, v vom face o alt injec ie, intramuscular .

Kostoglotov zâmbi: — Ţine, treac de la mine.

— Şi v rog, urgenta i trimiterea scrisorii de la Omsk. Întorcându-se de la ea, se gândi c merge pe coridorul dintre dou veşnicii. De-o parte — lista celor condamna i s moar . De cealalt — deportarea veşnic . Veşnic , precum stelele. Precum galaxiile.

7 Dreptul de a trata

Dac i-ar fi trecut prin cap s-o iscodeasc ce fel de injec ii aveau de gând s -i fac , în ce scop şi dac era vorba de ceva cu adev rat necesar şi justificat moral; dac Liudmila Afanasievna ar fi fost nevoit s -i explice lui Kosloglotov ac iunea şi urm rile posibile ale acestui nou tratament — probabil c abia atunci s-ar fi revoltat de-a binelea. Îns el, epuizându-şi argumentele str lucite, cedase tocmai în acel moment.

Iar ea, vorbindu-i despre injec iile acelea ca despre un fleac, recursese, cu bun -ştiin , la un şiretlic, fiindc era obosit de explica ii interminabile şi ştia cu siguran c , efectul razelor Roentgen asupra bolnavului fiind verificat, era momentul s se dea asupra tumorii un nou atac, recomandat c lduros de tratatele moderne pentru acest tip de cancer. Presim ind un succes ieşit din comun în tratarea lui Kostoglotov, îi era imposibil s cedeze în fa a înc p ân rii lui şi-şi propusese s -l asalteze cu toate mijloacele în care credea. E drept c lipseau lamelele cu preparatul ini ial, îns totul: intui ia, sim ul de observa ie şi memoria, îi sugera c trebuie s fie vorba chiar de tumoarea la care se gândea ea, chiar aceea, nici teratom şi nici sarcom.

Tocmai despre aceste tumori şi acest mod de proliferare a metastazelor îşi scria Don ova lucrarea de doctorat. De fapt, nu se putea spune c-o scria, c ar fi fost un proces continuu — o începuse într-o perioad , apoi o l sase pentru o vreme, apoi a scris din nou, şi prietenii au asigurat-o c va fi foarte-foarte reuşit , dar era sufocat de împrejur ri, aşa c nici nu mai spera s-o poat sus ine vreodat . Nu fiindc i-ar fi lipsit experien sau materialul, acestea îi prisoseau chiar şi tocmai ele o obligau s se prezinte zilnic ba în fa a ecranului, ba la laborator, ba la paturile bolnavilor; s mai şi selecteze îns imaginile roentgen pentru a le comenta, s formuleze şi s sistematizeze totul, iar apoi s -şi mai sus in , pe deasupra, şi examenele de doctorat — asta chiar c-ar fi fost o sarcin supraomeneasc . Şi-ar fi putut lua, ce-i drept, un concediu de jum tate de an pentru cercetare, îns bolnavilor din clinic nu le mergea niciodat destul de bine şi nu mai sosea odat acea zi în care s poat renun a la consulta iile pe care le d dea celor trei tinere asistente şi s dispar pentru o jum tate de an.

Liudmila Afanasievna auzise c Lev Tolstoi ar fi spus despre fratele s u c are toate calit ile unui scriitor, dar nu şi defectele care te fac scriitor.

Nici ea n-avea, se pare, neajunsurile care îi fac pe oameni doctori în ştiin e.

Adev rul era c nu sim ea nevoia s-aud în urma sa şoapte de felul: Ănu-i, pur şi simplu, doctori , e doctor în ştiin eĂ. Sau ca, în fa a semn turii ei de deasupra unui articol (publicase vreo dou zeci, scurte, dar toate la obiect), s se înşire acele litere suplimentare, m runte, îns atât de grele la cântar.

Ce-i drept, nişte bani în plus n-ar fi fost deloc în plus. Dar dac n-a fost s fie — asta e. În ceea ce priveşte aşa-numita activitate ştiin ifico-social , avea destul şi f r lucrarea de doctorat. La dispensarul lor se ineau conferin e clinico-anatomice, cu analiza greşelilor comise în diagnosticare sau terapie, cu comunic ri privind noile metode, iar frecventarea lor, precum şi participarea activ erau obligatorii (chiar dac radiologii şi chirurgii se sf tuiau oricum în fiecare zi, încercând s -şi l mureasc greşelile şi s aplice metode noi — conferin ele erau de sine st t toare). Mai exista, apoi, societatea ştiin ific a radiologilor din oraş, cu comunic ri şi demonstra ii practice. Pe deasupra, se mai formase recent şi societatea ştiin ific a oncologilor, unde Don ova nu era simplu participant, ci chiar secretar, şi unde, ca la orice iniiativ nou , agita ia era înc şi mai mare. Mai erau şi Institutul de perfecionare a medicilor, şi coresponden a de la Ăţurierul oncologicĂ, şi Academia

de ştiin e medicale, şi Ăţentrul de informa iiĂ — în cele din urm , cu toate c s-ar fi zis c Marea Ştiin era aparent concentrat , în întregime, la Moscova şi Leningrad, iar ei aici nu f ceau decât s trateze bolnavii; nu trecea zi în care s nu fi f cut şi altceva decât tratament şi s nu fi fost nevoi i s se ocupe şi de ştiin .

Aşa şi ast zi. Trebuia s sune la preşedintele Societ ii radiologilor în leg tur cu comunicarea pe care urma s-o fac . Şi trebuia s se uite, urgent, peste dou articolaşe de revist . Şi s r spund la o scrisoare din Moscova. Şi la o scrisoare de la un dispensar oncologic de la cap tul lumii, de unde i se ceruser l muriri.

Iar, în curând, dup terminarea opera iilor, chirurgul-şef urma s i-o arate Don ovei, dup cum stabiliser , pe una dintre bolnavele sale de la ginecologie. Şi mai trebuia s se duc , spre sfârşitul orelor de tratament ambulatoriu, s -l consulte, cu una dintre asistentele ei, pe bolnavul acela din Taşauz, b nuit de cancer la intestinul sub ire. Şi tot ea fixase pentru ast zi o întâlnire cu tehnicienii radiologi, c rora voia s le explice cum s-ar putea exploata mai eficient aparatura pentru a consulta mai mul i bolnavi pe zi. Nici injec ia cu embihin a lui Rusanov nu trebuia sc pat din vedere, trebuia s treac şi pe la el s vad ce şi cum: ei începuser s trateze boala pe care-o avea el abia în ultima vreme, pân atunci bolnavii de acest fel erau trimişi la Moscova.

Iar ea îşi pierduse timpul cu înc p ânatul de Kostoglotov — curat r sf ! Pe deasupra, în timpul discu iei lor, îşi vârâser de dou ori capul pe uş meşterii chema i s fac o lucrare suplimentar pe aparatul gamma.

Voiau s -i dovedeasc Don ovei necesitatea unor lucr ri neprev zute în deviz, iar ea trebuia s semneze aprobarea pentru aceste lucr ri şi s -l dumireasc pe medicul-şef.

Tocmai o convinseser s mearg cu ei când, pe coridor, infirmiera îi transmise o telegram . Telegrama era din Novocerkassk, de la Anna Za ârko. De cincisprezece ani nu se v zuser şi nu-şi scriseser , dar îi era bun prieten , f cuser împreun , în 1924, înaintea institutului de medicin , şcoala de moaşe de la Saratov. Anna îi telegrafia c fiul ei cel mai mare, Vadim, va fi internat într-una din zilele urm toare, direct dintr-o expedi ie geologic , la clinica ei, a Liusiei, pe care o roag s -i acorde aten ie prieteneasc şi s -i scrie ei, personal, ce-i cu b iatul. Liudmila Afanasievna a fost întoars pe dos, i-a l sat pe meşteri în drum şi s-a dus s-o roage pe sora- şef s p streze, pân seara, locul lui Azovkin pentru Vadim Za ârko.

Mita, sora-şef , alerga ca întotdeauna prin clinic şi nu era uşor de g sit.

Iar când, într-un sfârşit, d du peste ea şi aceasta-i promise locul pentru Vadim, o ului pe Liudmila Afanasievna cu vestea c cea mai bun infirmier de la radiologie, Olimpiada Vladislavovna, este convocat pentru zece zile la seminarul municipal al casierilor sindicali — şi, vreme de zece zile, trebuie înlocuit cu cineva. Asta era atât de absurd şi de inadmisibil, încât Don ova se duse împreun cu Mita, chiar atunci, pe loc, str b tând cu pasu-i hot rât o mul ime de înc peri, la registratur , s telefoneze la comitetul raional al uniunii sindicale, pentru a ob ine o scutire. Dar, mai întâi a fost ocupat centrala clinicii, apoi a lor, apoi li s-a spus s sune la comitetul jude ean, iar acolo se mirar de nep sarea lor politic şi de faptul c ele îşi închipuiau c banii sindicatelor pot fi l sa i de izbelişte. Era clar c nici cei de la, comitetul regional, nici cei de la comitetul raional, nici apropia ii lor nu fuseser vreodat muşca i de tumoare şi erau, probabil, convinşi c nici nu vor fi vreodat .

Dup ce sun , din moment ce tot d dea telefoane, şi la asocia ia radiologilor, Liudmila Afanasievna era deja cât pe ce s intre la medicul-şef pentru a-i cere protec ia, dar acesta avea în vizit nişte str ini veni i pentru a

discuta renovarea unei aripi a cl dirii lor. Aşa c totul r mase în aer şi, întorcându-se acum, trecu şi pe la cabinetul de diagnosticare Roentgen, unde n-avea de lucru în ziua aceea. Aici era pauz , se treceau în scripte, la lumina unui reflector roşu, rezultatele, şi Liudmilei Afanasievna i se raport , pe loc, c tocmai fuseser inventariate rezervele de pelicul şi, la ritmul în care o consumaser în ultimul timp, acestea le vor ajunge cel mult pentru trei s pt mâni, iar asta însemna c trebuia dat alarma, deoarece comenzile de pelicul nu se satisf ceau în mai pu in de o lun . Don ova trase deci concluzia c va trebui s -i convoace chiar ast zi, sau eventual mâine, pe farmacist şi medicul-şef, ceea ce nu era uşor, şi s -i oblige s trimit o cerere.

Apoi, meşterii cu aparatele gamma îi barar drumul şi le semn hârtia. Îi venea acum în drum s treac pe la tehnicienii de la radiologie. Aici se aşez şi se apucar s calculeze. ţonform indica iilor tehnice ini iale, aparatul urma s lucreze o or , iar apoi s se odihneasc o jum tate, la asta îns se renun ase demult şi toate aparatele lucrau nou ore f r întrerupere, adic un schimb şi jum tate, dup criteriile roentgenologice. Dar chiar şi cu o asemenea norm şi cu toate c , experimenta i de acum, tehnicienii îi schimbau repede pe bolnavi sub aparate, tot nu reuşeau s administreze câte şedin e ar fi dorit. Trebuiau lua i la rând, câte o dat pe zi, cei veni i în tratament ambulatoriu, iar unii dintre cei interna i intrau şi de dou ori (cum urma s se întâmple, începând din ziua aceea, şi cu Kostoglotov) — pentru a intensifica atacul asupra tumorilor şi, în plus, pentru a gr bi eliberarea paturilor de spital. În acest scop, în secret fa de controlul tehnic, trecuser la un curent de dou zeci de miliamperi în loc de zece: dublaser astfel viteza, dar probabil c şi tuburile se consumau mai repede. Şi nici m car în felul acesta nu înc peau to i! Aşa c , ast zi, Liudmila Afanasievna venise pentru a marca în registru c rora dintre bolnavi şi la câte şedin e li se putea scoate (acest lucru reducea şi el o şedin la jum tate) filtrul de aram , gros de un milimetru, care proteja pielea şi c rora dintre ei li se putea pune un filtru de o jum tate de milimetru.

Apoi urc la etajul doi pentru a vedea cum se comport , dup injec ie, Rusanov. Pe urm , se duse în cabinetul aparatelor cu transfocatoare scurte, unde reîncepuse iradierea bolnavilor şi era deja pe punctul de-a se apuca de articolele şi scrisorile ei când la uş cioc ni politicos Elizaveta Anatolievna, cerându-i permisiunea s -i vorbeasc .

Elizaveta Anatolievna nu era decât o sor oarecare de la sec ia de radiologie, totuşi nim nui nu i-ar fi trecut prin cap s-o tutuiasc , s -i spun Liza sau tanti Liza, cum li se adreseaz de obicei medicii, chiar şi cei tineri, surorilor, fie ele şi mai în vârst . Era o femeie bine educat , care, în orele libere ale g rzilor de noapte, citea c r i în limba francez — dar iat c lucra doar ca simpl infirmier la dispensarul oncologic, ba o f cea chiar foarte bine. Ce-i drept, avea aici o norm şi jum tate, iar o vreme li se mai acordase şi un spor de cincizeci la sut pentru periculozitate Roentgen, dar iat c adaosul fusese redus la cincisprezece la sut , îns Elizaveta Anatolievna tot nu plecase.

— Liudmila Afanasievna! spuse ea, înclinându-se uşor, în chip de scuz , cum o fac oamenii deosebit de politicoşi. Îmi e foarte nepl cut s v tulbur cu un asemenea fleac, dar sunt, pur şi simplu, disperat ! — Închipuii-v c n-avem cârpe, dar deloc! ţum s facem curat?

Ah, da, mai era şi problema asta! Ministerul se ocupase de aprovizionarea dispensarului oncologic cu ace de radiu, tun gamma, aparate Stabilivolt, aparate de transfuzie de ultimul tip, ultimele medicamente sintetice — îns într-o asemenea înalt list nu se g sise loc pentru nişte simple cârpe şi perii. Iar Nizamutdin Ţahramovici le spusese: dac ministerul nu a pre-

v zut aşa ceva, doar n-o s vi le cump r din buzunarul meu? O vreme sfâşiaser şi transformaser în cârpe lenjeria uzat — îns când s-a aflat acest lucru, administra ia l-a interzis, b nuind c nu-i decât un mod de a camufla furtul lenjeriei noi. Acum li se cerea ca lenjeria uzat s fie dus la un anumit depozit, unde o comisie autorizat o prelua cu acte şi apoi o sfâşia.

— M-am gândit, spunea Elizaveta Anatolievna, s ne oblig m noi, to i lucr torii de la sec ia de radiologie, s aducem de acas câte-o cârp ca s rezolv m problema, ce zice i?

— ţe s facem, oft Don ova, probabil c nu ne r mâne altceva de f cut. Sunt de acord. Vorbi i-i, v rog, despre asta şi Olimpiadei Vladislavovna.

Da! Numai c Olimpiada Vladislavovna trebuia ea îns şi salvat de la ananghie. Era absurd s fie scoas din serviciu pentru zece zile cea mai bun şi experimentat infirmier .

Se duse deci s telefoneze. Şi iar nu rezolv nimic. Apoi se duse s -l vad pe bolnavul de la Taşauz. Pentru început, trebui s z boveasc o vreme în întuneric, pentru a-şi obişnui ochii. Apoi, observ reac ia bariului în intestinul sub ire al bolnavului — când în picioare, când culcând ecranul de protec ie ca pe o t blie de mas , întorcându-l pe bolnav când pe-o parte, când pe alta, pentru a-l radiografia. Purtând m nuşi de cauciuc, fr mânta burta bolnavului şi, confruntând strig tele lui de ĂdoareĂ cu nuan ele cifrate ale petelor şi umbrelor tulburi, Liudmila Afanasievna le trecu în diagnostic. ţu toate treburile astea, trecuse şi pauza ei de prâhz, numai c ea oricum n-o observa niciodat şi nici m car vara nu i se întâmpla s ias cu un sandvici în gr dini .

Imediat dup aceea fu chemat s dea o consulta ie la sala de pansamente. Acolo, mai întâi, chirurgul-şef îi descrise Liudmilei Afanasievna mersul bolii, apoi o chem pe bolnav şi o consultar împreun . Don ova ajunse la concluzia c salvarea era posibil numai prin uteroctomie. Ţolnava, care n-avea decât vreo patruzeci de ani, izbucni în lacrimi. O l sar s plâng câteva minute. ĂDar asta înseamn c s-a terminat cu via a!... O s m lase b rbatul...Ă — P i, nu-i deloc nevoie s -i spune i so ului ce fel de opera ie vi s-a f cut! îi explic Liudmila Afanasievna. Poate s nu afle niciodat . De dumneavoastr depinde s i-o ascunde i.

Aflându-se acolo pentru a salva via a, îns şi via a — în clinica lor, miza nu era aproape niciodat mai mic de atât — Liudmila Afanasievna era ferm convins c salvarea vie ii justific orice. Îns ast zi, cu toate drumurile acestea interminabile prin clinic , simise mereu c -i mina ceva siguran a, sim ul responsabilit ii şi fermitatea.

S fi fost durerea pe care-o sim ea clar în propriul ei stomac? În unele zile n-o sim ea deloc, în altele mai slab, ast zi îns — mai tare. Dac n-ar fi fost oncolog, n-ar fi dat importan acestei dureri sau, din contr , s-ar fi dus f r team la control. Dar cunoştea prea bine acest firicel pentru a se hot rî s desfac prima bucl a ghemului: s le spui celor de-acas , s le spui colegilor. În afar de asta, miza şi ea pe-acel "da' dac Ă al ruşilor, adic pe speran a c n-o fi totuşi nimic serios sau, mai ştii, poate s-o drege de la sine, sau nu-i decât o senza ie nevralgic ?

Nu, nu asta, altceva o sfredelise toat ziua, de parc i-ar fi r mas o aşchie în carne. Era ceva vag, dar persistent. Şi-abia acum, ajuns în sfârşit la col işorul ei de mas şi l sându-şi palma pe dosarul ĂŢoli de iradiereĂ, remarcat de ochiul vigilent al lui Kostoglotov, în elese c r m sese pentru toat ziua nu doar tulburat , dar şi r nit , de discu ia pe care o avuseser despre dreptul medicului de a trata.

Îi mai r suna şi acum în urechi fraza: cu siguran c , acum vreo dou zeci de ani, pe când nu ştia i înc nimic despre bolile de iradiere, trebuie s -l fi iradiat pe vreun Kostoglotov dintr- sta, care v implora s n-o face i.

Era adev rat şi faptul c , în curând, urma s citeasc , la Societatea radiologilor o comunicare: ĂDespre modific rile radiologice târziiĂ. Adic exact despre fenomenul pentru care-o acuza Kostoglotov.

Abia în ultima vreme, de vreun an-doi începuser , atât ea, cât şi al i radiologi — aici, şi la Moscova, şi la Ţaku — s se ciocneasc de aceste cazuri neîn elese la început. Mai întâi, se iscase o b nuial . Apoi, o presupunere. Începur s -şi scrie despre asta în scrisori, s discute — deocamdat nu în comunic ri, ci în pauzele dintre ele. Pe urm , cineva citi un referat despre nişte materiale de prin revistele americane — americanii p reau s aib şi ei cam aceleaşi temeri. Iar num rul cazurilor sporea, tot mai mul i bolnavi veneau s se plâng — şi, deodat , toate acestea c p tar o denumire general : Ămodific ri radiologice târziiĂ, şi sosi momentul s fie discutate de la catedre pentru a se ajunge la o hot râre.

Ideea era c tratamentele radiologice, efectuate cu bine, cu succes sau de-a dreptul str lucit, cu zece, cu cincisprezece ani în urm , prin administrarea unor doze mari de raze, generau acum, în locurile iradiate, distrugeri şi malforma ii surprinz toare.

Nu putea fi vorba de regrete sau, în orice caz, existau, oarecum, justific ri, în situa iile când iradierile se f cuser din pricina unor tumori maligne. Pentru asemenea cazuri nu se descoperise nici pân ast zi alt solu ie ştiin ific : bolnavul era salvat de moarte sigur prin singura metod cunoscut şi numai prin administrarea unor doze mari, fiindc dozele mici nu erau de nici un folos. Iar dac venea acum cu nişte sechele, cu un handicap, bolnavul trebuia s în eleag c pl tea astfel pentru anii deja tr i i, ad uga i vie ii lui, plus pentru cei pe care urma s -i mai tr iasc . Îns atunci, cu zece, cu cincisprezece ani în urm , când nu exista nici termenul, de Ăboal radiologic Ă, iradierea cu raze Roentgen p rea o metod atât de direct , de sigur şi absolut , o cucerire atât de superb a tehnicii medicale contemporane, încât refuzul de o aplica şi de a c uta alte c i, paralele sau ocolite era considerat semn al unei gândiri primitive, aproape sabotaj al tratamentului oamenilor muncii. Nu se temeau decât de reac iile timpurii şi acute ale esuturilor şi oaselor, pe care îns înv aser , înc de pe atunci, s le evite. Şi — iradiau! Iradiau, plini de râvn ! ţhiar şi tumorile benigne. ţhiar şi la copiii mici.

Iar acum aceşti copii, deveni i maturi, b ie i şi fete, câteodat femei m ritate, veneau cu malforma ii iremediabile în locurile iradiate cu atâta dezinvoltur .

Toamna trecut , venise — nu aici, nu la pavilionul oncologic, ci la chirurgie, îns Liudmila Afanasievna îl recunoscuse şi ob inuse dreptul de a-l consulta — un b ie el de cincisprezece ani, la care mâna şi piciorul de pe o parte r mâneau în urm cu creşterea fa de perechile lor, şi acelaşi lucru se întâmpla şi cu oasele craniului, din care pricin era deformat, de sus pân jos, sub form de arc, ca o caricatur . Şi, c utând în arhive, Liudmite Afanasievna descoperi c e una şi aceeaşi persoan cu b ie elul de doi ani jumate, pe care mama îl adusese la clinica lor, cu leziuni osoase multiple, a c ror provenien nimeni nu reuşise s-o descopere, dar, oricum, de cu totul alt natur decât tumorile, şi cu o profund dereglare a metabolismului. Pe atunci, chirurgii îl trimiseser la Don ova — aşa, la nimereal , dac se întâmpla s -l ajute Roentgenul? Iar Don ova îşi asumase tratamentul, iar Roentgenul ajutase! Şi, înc , ce bine, mama plângea de bucurie, spunea c n-o va uita niciodat pe cea care-i salvase copilul.

Acum, venise singur — mama lui nu mai era în via şi nimeni nu-l mai putea ajuta, nimeni nu putea retrage din oasele lui iradierea de odinioar .

Iar recent de tot, la sfârşitul lui ianuarie, a venit o mam tân r , care se plângea c n-are lapte. N-a venit la ei, dar o tot plimbau de la o sec ie la alta şi astfel a ajuns, pân la urm , şi la oncologie. Don ova n-o inea minte, îns , dat fiind c la clinica lor toate fişele bolnavilor erau p strate în arhiv , s-au dus în şopronul cu documente vechi, au scotocit pe-acolo şi-au g sit fişa ei din patruzeci şi unu, care-a confirmat c , feti fiind, venea la policlinic şi se culca încrez toare sub tuburile de Roentgen — cu o tumoare benign pe care nimeni nu s-ar fi apucat acum s-o trateze cu Roentgenul.

Don ovei nu-i r mânea decât s continue fişa veche, s consemneze faptul c esuturile moi erau atrofiate şi c e foarte probabil s fie vorba de o modificare radiologic târzie. Ţineîn eles c nimeni nu s-a apucat s -i explice nici tân rului chircit, nici acestei mame vitregite, c în copil rie fuseser trata i în mod greşit; din punct de vedere personal, aceast explica ie n-ar fi ajutat, oricum, la nimic, iar pe plan general — ar fi stânjenit propaganda sanitar în sânul populaiei. Pe Liudmila Afanasievna, îns , aceste cazuri o cutremuraser , o umpluser de sentimentul persistent al unei vinov ii ce nu putea fi nici r scump rat , nici îndreptat — şi tocmai acest loc dureros îl atinsese ast zi Kostoglotov. Îşi încruciş bra ele pe piept şi travers camera de la uş la fereastr , de la fereastr la uş , p şind în spa iul liber dintre cele dou aparate stinse. Şi totuşi, se poate oare pune astfel problema — dac medicul are dreptul s trateze? Dac gândeşti astfel, dac începi s te îndoieşti de fiecare metod acceptat ast zi de ştiin şi- i pui mereu problema c s-ar putea ca ea s fie cândva, în viitor, criticat şi refuzat — dracu' ştie unde ajungi!

Dac -i pe-aşa, au fost descrise cazuri mortale pricinuite pân şi de aspirin : şi-a înghi it omul prima aspirin din via a lui şi a murit!... Atunci nu s-ar mai putea trata nimic! Atunci nu s-ar mai putea face nici m car binele m runt, de zi cu zi.

Aceast lege are, probabil, şi un aspect general: fiecare om care face ceva genereaz simultan şi una, şi alta — şi binele, şi r ul. Numai c unul face mai mult bine, altul — mai mult r u.

Dar, oricât încerca s se consoleze şi oricât de bine ştia c toate aceste cazuri nefericite, laolalt cu cazurile de diagnosticare incorect şi cu cele în care m surile fuseser luate prea târziu sau greşit, n-ar constitui, probabil, nici dou sutimi din toat activitatea ei, pe când cei lecui i de ea, cei reda i vie ii, salva i, îns n toşi i — tineri şi b trâni, femei şi b rba i, p şesc prin câmpii, pe iarb , pe asfalt, zboar prin aer, se ca r pe stâlpi, culeg bumbac, m tur str zile, servesc din dosul tejghelelor, stau în cabinete sau în ceain rii, îşi duc slujba în armat sau în marin — se num r cu miile. Numai c ea era în stare s uite de to i, de cele mai bune cazuri ale ei, de cele mai dificile victorii, dar îi va ine minte pân în mormânt pe-acei câ iva, puinii neferici i, care se nimeriser sub ro i. Aceasta era particularitatea memoriei ei.

Nu, ast zi nu va mai fi capabil s se preg teasc pentru comunicare şi, oricum, ziua e pe terminate. (S ia dosarul acas ? N-ar face decât s -l care degeaba dup ea, îl plimbase astfel de sute, de ori.) În schimb, ceea ce trebuie neap rat s fac este, iat , s termine de citit articolul din ĂRadiologia medical Ă ca s poat da revista înapoi şi s -i r spund felcerului la din Tahta-Kupâr.

Lumina mohorât din fereastr devenise insuficient , aşa c aprinse lampa de pe birou şi se aşez . Pe uş îşi b g capul una dintre asistente, care-şi scosese deja halatul: ĂNu merge i, Liudmila Afanasievna?Ă Trecu pe la ea şi Vera Gangart: ĂNu veni i?Ă — Rusanov ce face?

— Doarme. N-a v rsat. Temperatur are. Vera Kornilievna îşi scoase halatul încheiat pân -n gât şi r mase într-o rochie de tafta cenuşiu-verzuie, prea bun pentru slujb .

— Nu v pare r u s-o purta i la slujb ? Don ova f cu un semn din cap.

— La ce bun s-o p strez... ? Pentru ce-aş p stra-o? încerc s zâmbeasc Gangart, dar rezultatul fu destul de trist.

— Ţine, Verocika, dac -i pe-aşa, data viitoare îi introducem o doz întreag , zece miligrame, ad ug , Liudmila Afanasievna, în felul ei repezit, de parc vorbele n-ar face decât s - i m nânce timpul, continuându-şi scrisoarea c tre felcer.

— Dar Kostoglotov? întreb încetişor Gangart, când era deja lâng uş .

— Am dat o mare b t lie, dar a fost înfrânt şi supus! surâse Liudmila Afanasievna şi sim i cum, pe când d dea afar aerul din pricina acestui râs uşurel, durerea de lâng stomac o s getase din nou. Vru chiar s i se plâng pe loc Verei, ea s fie prima. Îşi şi ridicase deja spre ea ochii îngusta i, dar aşa cum o v zu, în semiîntunericul din adâncul camerei, p rea preg tit s mearg la teatru — în rochie de gal , pe pantofi cu toc. O l s pe alt dat .

To i plecaser , iar ea înc mai st tea la birou. Era cu totul contraindicat s stea, fie şi o jum tate de or în plus, în aceste înc peri zilnic iradiate, dar, dac-aşa a fost s fie... Înaintea concediului, avea, de fiecare dat , o paloare cenuşie, leucocitele, care-i sc deau uniform de-a lungul întregului an, ajungeau la dou mii, lucru pe care l-ar fi considerat criminal dac s-ar fi întâmplat vreunui pacient. Trei stomacuri pe zi, atâta se cuvenea s consulte radiologul conform normelor, pe când ea vedea şi zece, iar în timpul r zboiului i se întâmplase s-ajung şi la dou zeci şi cinci. Aşa c , înainte de concediu, era tocmai bun s i se fac ei transfuzie. Iar ceea ce se pierdea vreme de-un an, nu se ref cea în timpul concediului.

Numai c iner ia puternic a muncii n-o l sa prea uşor din gheare. La sfârşitul fiec rei zile, ea constata iar şi, iritat şi dezam git , c nu reuşise s fac totul. Iat c , şi de data aceasta, printre alte treburi, c zu din nou pe gânduri, amintindu-şi de cazul dificil al lui Sibgatov şi-şi not punctele asupra c rora ar trebui s se consulte, la întâlnirea de la asocia ie, cu doctorul Orescenkov. Aşa cum ea le ini ia acum în meserie pe asistentele ei, la fel o ini iase şi pe ea, înainte de r zboi, doctorul Orescenkov: inând-o uşurel de mân , ajutând-o s se orienteze şi transmi ându-i gustul s u pentru un orizont larg. ĂLiudocika, s nu ajunge i niciodat s v specializa i pân la îngustimea unui âr uscat!Ă a prevenit-o el. Ăţhiar dac lumea întreag va tinde spre specializare, dumneavoastr s nu renun a i — cu-o mân s v sprijini i pe roentgeno-diagnosticare, cu cealalt — pe roentgeno-terapie!

N-ave i decât s fi i ultima de felul acesta, dar aşa s fi i!Ă Iar el înc mai era în via şi locuia tot în oraş.

Stinsese deja şi lampa, dar se întoarse din nou din prag, pentru a-şi nota ce avea de f cut a doua zi. Dup cc-şi puse paltonul albastru, destul de vechi, se mai duse şi pân la cabinetul medicului-şef — acesta era îns încuiat. În sfârşit, coborî pe treptele dintre plopi, o apuc pe aleea complexului medical, dar gândurile îi r m seser toate la munc şi nici nu încerca, de fapt, nici nu dorea s ias din ele.

Vremea nu era de nici un fel — nici nu observase cum era. Înc nu se l sase amurgul. Pe alei, întâlnea multe chipuri necunoscute, îns în Liudmila Afanasievna nici m car acum nu se trezise obişnuita curiozitate feminin : cine cum e îmbr cat, ce se mai poart pe cap, ce se poart în picioare.

Mergea cu sprâncenele adunate şi-i privea atent pe to i cei care-i ieşeau în cale, prospectând parc localizarea tumorilor posibile, înc nedezv luite, dar care-ar putea ap rea mâine la aceşti oameni.

Mergea astfel şi, dep şind ceain ria din complex şi pe b ie elul uzbec care vindea aici, permanent, migdale în cornete f cute din ziar — ajunse la poarta principal .

S-ar fi zis c , ieşind pe aceast poart , dincolo de care gr sana de port reas , cert rea şi vigilent , nu-i l sa s treac decât pe oamenii liberi, s n toşi, în vreme ce pe bolnavi îi întorcea din drum cu ipete r sun toare — s-ar fi zis c , ieşind pe-aceast poart , ar fi fost totuşi cazul s se mute din partea profesional a vie ii în cea de-acas , de familie. Dar nu se întâmpl aşa, timpul şi for ele sale nu se împ r eau egal între slujb şi cas . În complexul medical îşi petrecea partea cea mai vie şi mai bun a timpului s u de veghe, iar gândurile legate de meserie mai roiau ca nişte albine, în capul ei, înc mult vreme dup ce trecea de poart , ca şi dimine ile — cu mult înainte de a intra pe ea.

Arunc în cutia poştal scrisoarea pentru Tahta-Kupâr.

Travers strada spre rondul unde întorceau tramvaiele. ţlinchenind, se apropie tramvaiul ei. Oamenii începur s se înghesuie şi pe uşile din faşi pe cele din spate. Liudmila Afanasievna se gr bi s ocupe un loc — şi acesta fu primul gând m runt, din afar , care începu s-o transforme, din oracolul destinelor omeneşti, într-un simplu pasager al tramvaiului, îmbrâncit ca oricare altul.

Dar, înc mult vreme dup aceea, pe când tramvaiul parcurgea, zdr ng nind, linia veche, sau se oprea îndelung pentru schimbarea macazului, Liudmila Afanasievna a tot privit pe fereastr cu gândurile duse, cugetând ba la metastazele din pl mânii lui Mursalimov, ba la efectul pe care l-ar putea avea injec iile asupra lui Rusanov. Tonul lui, jignitor de autoritar şi amenin rile pe care le proferase ast zi în timpul vizitei, acoperite de-a lungul zilei de alte impresii, reap ruser acum, când ziua luase sfârşit, ca o ap sare persistent : pentru disear şi la noapte.

Asemeni Liudmilei Afanasievna, multe femei din tramvai nu purtau poşete de dam , ci sacoşe imense, în care po i îndesa chiar şi un purcel viu sau patru pâini imense. ţu fiecare sta ie parcurs şi fiecare magazin z rit pe fereastr , pe Liudmila Afanasievna puneau st pânire gândurile gospod riei şi ale casei. De toate acestea se ocupa ea şi numai ea, de la b rba i ce preten ii s ai? Şi so ul şi fiul ei erau oameni care, dac ea pleca la vreo conferin la Moscova, erau în stare s nu spele vasele timp de o s pt mân : nu fiindc le-ar fi p strat pentru ea, dar nu vedeau rostul acestei munci monotone, care trebuia veşnic luat de la cap t.

Avea şi-o fiic Liudmila Afanasievna, m ritat deja, cu copil mic, ba aproape c nici m ritat nu mai era, c ci se preg tea s divor eze. Amintindu-şi pentru prima dat în acea zi de fata ei, Liudmila Afanasievna nu se înveseli câtuşi de pu in.

Ast zi era vineri. Duminica, Liudmila Afanasievna urma s fac , neap rat, un sp lat cât toate zilele, c ci se adunaser o groaz de rufe. Deci, mâncarea pentru prima jum tate a s pt mânii (g tea de dou ori pe s pt mân ) trebuie f cut neap rat sâmb t seara. Iar rufele le va înmuia înc de ast zi, dac nu se culc imediat. Şi, ce mai, acum şi doar acum are timp s mearg la pia a central — acolo mai g seşti şi seara câte ceva.

ţoborî s schimbe tramvaiul, dar, aruncând o privire spre alimentara din apropiere, îmbr cat -n oglinzi, se hot rî s intre şi acolo. La carne era gol şi m celarul plecase. La pesc rie n-avea ce cump ra — sardine, cambul uscat , conserve. Trecând pe lâng piramidele multicolore ale sticlelor de vin şi pe lâng ro ile castanii — aproape ca salamul — de caşcaval, îşi propuse s cumpere de la b c nie dou sticle de ulei de floarea-soarelui (pân atunci nu se g sise decât ulei de bumbac) şi nişte concentrat de orz. ţeea ce şi f cu — travers magazinul adormit, pl ti la cas şi se întoarse la b c nie.

Dar, pe când st tea aici la un rând de doi oameni, magazinul se umplu de zgomot şi însufle ire, lumea de pe strad d du buzna în untru şi to i se aşezar la cozi: la raionul delicatese şi la casierie. Liudmila Afanasievna nu rezist tenta iei şi, f r s mai aştepte s ia ce avea de luat de la b c nie, se duse cu pas rapid s ocupe loc şi la tejgheaua raionului şi la casierie. Înc nu se z rea nimic în dosul vitrinei de la delicatese, dar femeile ce se înghesuiau la coad ştiau sigur c urma s se dea şunc presat , câte un kilogram de persoan .

Avusese atât de mare noroc, încât se gândi c ar merita, un pic mai târziu, s mai ocupe o dat loc la coad .

8 Ce-i ine pe oameni în via De n-ar fi fost cleştele acesta al cancerului ce-i sugruma gâtul, Efrem Podduev ar fi fost un b rbat în floarea vârstei. Nu împlinise înc nici jum tate de secol şi era lat în spate, sigur pe picioare şi mintea-i mergea brici.

Poate s nu fi avut dou vie i în piept, dar, de dus cât doi, sigur putea duce, iar dup opt ore putea munci alte opt de parc atunci ar fi venit la lucru. În tinere e, pe Kama, c rase saci de şase puduri şi nici în timpul ce se scursese de atunci nu pierduse prea mult din putere: nu se d dea nici acum în l turi s ridice cu muncitorii malaxorul pe platform . Umblase printr-o mul ime de locuri şi f cuse o groaz de treburi: aici scotea piatr , acolo s pa, dincolo lucra la instala ia de for , iar în al patrulea loc construia; nu se încurca pentru mai pu in de un sutar, o juma' de litru nu-l ame ea, dup al doilea nu întindea mâna — şi atât el, cât şi cei din jur sim eau c Efrem Podduev nu cunoaşte oprelişti şi c aşa va fi întotdeauna. ţu toat puterea lui, pe front nu fusese — îl angajaser şantierele speciale, aşa c n-a ştiut ce-i aia ran sau spital de campanie. Şi n-a fost niciodat bolnav de nimic — nu-l atinseser nici bolile mai serioase, nici gripa, nici vreo epidemie; nici m car din ii nu-l duruser .

Abia cu doi ani în urm se îmboln vise pentru prima dat , în shimb, direct de asta.

De cancer.

Nu trecuse prea mult timp de când se obişnuise s-o taie astfel, scurt: Ăde cancerĂ, c ci se pref cuse fa de sine însuşi, mult vreme pân atunci, c nu-i decât un fleac şi a tras de timp pân a putut îndura, nu s-a dus la doctor. De altfel, nici dup aceea când, într-un târziu, s-a dus la control şi, din dispensar în dispensar, a fost trimis pân h t, la pavilionul canceroşilor — iar aici nu exista bolnav c ruia s nu i se spun c n-are cancer — Efrem n-a vrut s priceap ce are, n-a crezut ce-i şoptea inteligen a lui nativ , ci ceea ce voia s cread : c n-are cancer şi c o s scape el cumva.

Iar boala îi lovise limba, limba lui slobod , abil , ascuns , nev zut ochiului, dar atât de folositoare în via . În jum tatea lui de veac, îşi pusese la lucru f r mil limba. ţu limba asta îşi smulgea plata de acolo de unde

n-o merita. Promitea ce n-avea de gând s fac . Jura pe ce nu credea. Şi striga la şefi. Şi-i f cea albie de porci pe muncitori. Şi înjura întortocheat, legându-se de ce-avea omul mai sfânt şi mai drag, şi se bucura de astfel de triluri, ca o privighetoare. Şi mai spunea şi bancuri porcoase — dar niciodat cu politic . Şi cânta melodii de pe Volga. Şi pe multe muieri risipite-n lumea întreag le-a min it c nu-i însurat, c n-are copii, c se-ntoarce peste o s pt mân şi vor începe s construiasc împreun o cas . ĂUsca- i-s-ar limba-n gur Ă îl blestemase o soacr dintr-astea, vremelnic . Îns limba nu-l l sa pe Efrem decât atunci când se-mb ta r u. Şi deodat începu s creasc . S se aga e de din i. S nu mai încap în glota moale şi mustoas .

Iar Efrem se scutura de boal şi spunea, rânjind, c tre tovar şii s i: — Podduev? P i, el n-are team de nimic pe ast lume!

Iar ia ziceau: — Da-a, ce voin de fier are şi Podduev sta.

Dar nu era voin , ci de zece ori fric . Nu din voin , ci din team se ag a, se ag a disperat de munc , amânând cât putea opera ia. Via a lui de pân atunci îl preg tise pe Podduev numai pentru via , nu şi pentru moarte. Aceast trecere era mai presus de for ele lui, nu cunoştea c ile unei asemenea treceri — şi credea c o amân prin faptul c zi de zi se scoal în zori, se duce la lucru de parc nimic nu s-ar fi întâmplat, iar acolo ascult laudele aduse voin ei sale.

Nu se l sase operat, aşa c începur s -l trateze cu ace: îi înfigeau ace în limb , precum p c toşilor din iad, şi-l ineau astfel câteva zile la rând.

Ce n-ar fi dat ca totul s se opreasc aici, cum a sperat! — dar nu. Limba se umfla. Şi, p r sit de voin a sa de odinioar , Efrem îşi plecase pân la urm capul de taur pe masa alb din cabinetul ambulatoriu; îşi d duse acordul.

Opera ia i-o f cu Lev Leonidovici — şi-o f cu minunat! A fost exact cum îl prevenise: limba se scurtase, se îngustase, dar se reobişnuise repede s se roteasc pentru-a spune din nou lucrurile pe care le spusese şi înainte — poate doar nu la fel de curat. L-au mai împuns o vreme cu ace şi, înainte de a-i da drumul, Lev Leonidovici l-a chemat la el şi i-a spus: ĂS vii peste trei luni s mai facem o opera ie — la gât. Asta o s fie uşoar .Ă Numai c dintr-astea ĂuşoareĂ, la gât, Podduev v zuse o groaz pe-aici şi nu se prezent la termen. Îi trimiser chem ri prin poşt — el nu r spunse. Era oricum obişnuit s nu stea mult vreme într-un loc şi pentru el era o nimica toat s-o ştearg pe nepus mas chiar şi pân -n Kolâma, sau pân -n Hakassia. Nu-l re inea nic ieri nici averea, nici locuin a, nici familia — nu-i pl ceau decât via a liber şi banii în buzunar. Între timp, cei din clinic îi scriau: dac nu veni i de bun voie v aducem cu mili ia. Iat ce putere avea dispensarul oncologic, chiar şi asupra celor care n-avea câtuşi de puin cancer.

Se duse. Ar fi putut, bineîn eles, s nu-şi dea acordul, dar Lev Leonidovici i-a pip it gâtul şi l-a boscorodit r u pentru întârziere. I se f cu deci o incizie în dreapta şi alta în stânga gîtului, cum se taie bandi ii cu cu itele, şi-a mai z cut aici, bandajat, înc mult vreme, iar, când i-au dat dramul, cam cl tinau din cap.

Dar n-a mai reg sit gustul vie ii libere de odinioar : nu-i mai pl cea nici munca, nici distrac ia, nici b utura, nici fumatul. Semnele de pe gât nu se muiau, ci se inflamau şi întindeau pielea şi în epau, ba, câteodat , îl şi împuşcau parc -n cap. Ţoala p rea s se ridice de-a lungul gâtului spre urechi. De aceea, când, cu vreo lun în urm , se întorsese în aceeaşi cl dire solid din c r mid cenuşie netencuit şi urcase în cerdacul dintre plopi, lustruit de mii de picioare, iar chirurgii puseser de îndat mâna pe dragul de el, ca pe-un vechi cunoscut, şi îmbr case din nou hainele v rgate de spi-

tal, şi c p tase un pat în acelaşi salon din apropierea s lii de opera ii ale c rei ferestre d deau, la doi paşi, spre gardul din spate, şi aşteptase a doua opera ie la am râtul s u de gât, în total, a treia — Efrem Podduev nu mai avea cum s se mint şi nici nu se mai min ise. Recunoscuse fa de el însuşi c are cancer.

Iar, acum, tinzând spre egalitate, începuse s -i l mureasc şi pe vecinii s i c au cancer. Şi c nimeni n-are sc pare. ţ to i se vor întoarce aici. Nu c-ar fi avut pl cerea s -i zdrobeasc , pentru a-i sim i trosnind sub picioare, dar nu voia s mai aud minciuni, voia s ştie şi ei adev rul. Îi f cur o a treia opera ie: mai dureroas şi mai adânc .

Dup aceast interven ie îns , doctorii nu p reau prea ferici i şi, de câte ori îi schimbau bandajul, se împungeau într-o limb str in şi-l înf şurau tot mai strâns şi mai sus, contopind prin bandajare capul cu corpul. Iar fulgerele din cap deveneau tot mai puternice, tot mai frecvente, practic permanente acum. Şi-atunci, de ce s-ar mai preface? Dup cancer, trebuia s accepte şi pasul urm tor — adev rul în fa a c ruia îşi strânsese pleoapele vreme de doi ani: c -i venise şi lui Efrem timpul s dea ortul popii, s-o mierleasc . ţând o spunea astfel, cu o bucurie r ut cioas , îi venea parc mai uşor: nu s moar — s-o mierleasc . Îns , nu f cea decât s pronun e asta, nu s-o şi imagineze cu mintea, s şi-o închipuie cu inima: cum i s-ar putea întâmpla aşa ceva lui Efrem? Şi cum o s fie? Şi ce-ar fi de f cui?

Acel ceva de care se ascunsese în munc şi printre oameni se apropiase acum şi, între patru ochi, îl sugruma cu bandajul peste gât. Şi nimic din ceea ce-auzea la vecini — nici în saloane, nici pe coridoare, nici la etajul de jos, nici la cel de sus — nu-l putea ajuta. S-ar fi zis c totul fusese spus — dar nu era ce trebuie.

Atunci se apucase el s bântuie de la uş la fereastr şi înapoi, câte cinci, ba chiar şase ore pe zi. Umbla dup ajutor.

Pe oriunde a tr it (doar în oraşele principale nu fusese, ara o m turase toat ) — lui Efrem şi celor din jurul lui le-a fost întotdeauna clar ce i se cere unui om. Omului i se cere sau s aib o meserie bun , sau s fie r zb t tor în via . Fie dintr-una, fie din cealalt ieşeau bani. ţând oamenii fac cunoştin , dup Ăcum te cheam Ă, urmeaz : Ăunde lucreziĂ şi Ăcât câştigi". Iar dac omul nu câştig cine ştie ce înseamn c -i ori prost, ori nenorocit, cu alte cuvinte, aşa, un nimenea, acolo. O astfel de via , absolut pe-n elesul lui, v zuse Podduev în to i aceşti ani şi la Vorkuta, şi pe Enisei, şi-n Orientul Îndep rtat, şi-n Asia ţentral . Oamenii câştigau o groaz de bani, iar apoi îi cheltuiau — fie sâmbetele, fie în concediu — pe to i odat .

Era perfect aşa şi treaba mergea pân când oamenii nu se-mboln veau de cancer sau de altceva mortal. Iar când se îmboln veau, praful se alegea, şi de meseria lor, şi de felul lor r zb t tor de-a fi, şi de func ie, şi de salariu.

Iar, dup neputin a de care d deau dovad aici şi dup dorin a de-a se min i pân la cap t c n-au cancer, reieşea c erau cu to ii nişte sl b turi şi rataser ceva important în via .

Dar ce anume? Înc din tinere e. Efrem tot auzise un lucru pe care, de altfel, îl ştia şi el prea bine: c ei, tinerii, cresc mai deştep i decât b trânii. Ţ trânii mureau f r s fi ajuns vreodat pân în oraş, se temeau, pe când Efrem la treisprezece ani c l rea, tr gea cu puşca, iar pân în cincizeci pip ise toat ara ca pe-o muiere. Dar iat c acum, umblând prin salon, îşi amintea cum mureau i vechi din aşezarea lor de pe Kama — fie ei ruşi, sau t tari, sau votiaci. Nu se umflau în pene, nu se zb teau, nu se l udau c n-or s moar — to i îşi primeau moartea linişti i. Nu numai c nu-şi amânau soco-

telile, ci se preg teau pe îndelete şi din timp, l sau vorb cine s ia iapa, cine — mânzul, cui s -i r mân cojocul, cui cizmele. Apoi se duceau uşura i, de parc n-ar fi f cut decât s se mute în alt colib . Pe nici unul dintre ei nu i-ai fi putut speria cu cancerul. De altfel, pe-acolo, n-avea nimeni cancer.

Iar aici, la clinic , vezi câte unul cu perna de oxigen la gur , abia-şi mai mişc ochii, dar cu limba tot mai sus ine sus şi tare: n-am s mor! n-am cancer!

Astfel tot umbla Podduev f când s scâr âie, zile şi zile în şir, duşumelele vechi, dar nu reuşea deloc s se dumireasc în ce fel ar trebui întâmpinat moartea. Aşa ceva nu se putea inventa. Şi n-aveai nici de la cine auzi.

Dar cel mai pu in s-ar fi aşteptat s g seasc asta scris în vreo carte.

Terminase şi el cândva patru clase, iar apoi nişte cursuri de construcii, dar n-avea nici un fel de atrac ie fa de citit: în locul ziarelor mergea şi radioul, iar c r ile i se p reau cu totul de prisos în inventar, plus c , în locurile cam s lbatice pe unde-şi f cuse el veacul, fiindc acolo se pl tea bine, nici nu prea v zuse el mari iubitori de c r i. Podduev citea când n-avea încotro — broşuri despre schimburile de experien , descrierea mecanismelor de la macarale, instruc iunile de utilizare, directivele şi Ăţursul scurtĂ pân la ţapitolul patru. S cheltuiasc banii pe c r i sau s se duc dup ele tocmai pân la bibliotec i se p rea de-a dreptul ridicol. Iar dac , atunci când f cea un drum mai lung sau avea de aşteptat pe undeva, îi c dea în mân vreo carte — citea şi el, acolo, vreo dou zeci-treizeci de pagini, dar o l sa întotdeauna balt , c ci niciodat nu g sea în ea ceva cu adev rat inteligent. Şi aici, la spital, le tot v zuse r sfirate pe noptiere şi pe pervazuri — dar nu se-atinsese de ele. De altfel, nici pe-asta albastr , cu semn tur de aur, nu s-ar fi apucat s-o citeasc , dac nu i-ar fi vârât-o pe gât Kostoglotov în seara cea mai pustie şi mai gre oas . Îşi îndes deci dou perne sub spinare şi începu s-o r sfoiasc . Dar nici chiar aşa nu s-ar fi apucat de ea, dac ar fi fost un roman. Erau îns nişte povestiri scurte, a c ror idee se clarifica în cinci-şase pagini, iar câteodat şi într-una singur . ţuprinsul era n p dit de titluri ca de pietriş. Podduev începu s le parcurg şi sim i pe loc, printr-un fel de adiere, c s-ar putea s fie ceva serios aici. ĂMunca, moartea şi boalaĂ. ĂPrima legeĂ. ĂIzvorulĂ. ĂDac laşi focul s - i scape nu-l mai stingiĂ. ĂTrei b trâniĂ. ĂUmbla i în lumin cât mai e lumin Ă.

Efrem deschise la o povestire mai scurt . O citi. Îi veni s se gândeasc . Se gândi. Voi s reciteasc aceeaşi povestioar . O reciti. Voi din nou s se gândeasc . Se mai gândi. Acelaşi lucru se petrecu şi cu-a doua povestire.

Atunci se stinse lumina. ţa s nu-i şuteasc cineva cartea şi s nu fie nevoit s-o caute diminea a, Efrem o vârî sub saltea. În întuneric îi mai povesti lui Ahmadjan o legend veche, despre cum împ r ise Allah anii vie ii şi cât de mul i ani nefolositori c p tase omul (ceea ce el, de altfel, nu prea credea — nici un an nu i s-ar fi p rut de prisos dac-ar fi avut s n tate). Iar înainte de a adormi, s-a mai gândit la cele citite. Numai c , fulger turile din cap îl împiedicau s gândeasc .

Diminea a de vineri fu mohorât şi, ca orice diminea de spital, ap s toare. De obicei, în acest salon, ziua începea cu discursul macabru al lui Efrem. Dac se întâmpla s -şi exprime cineva o speran sau vreo dorin , Efrem îl r corea imediat şi-l zdrobea. Dar ast zi n-avea câtuşi de pu in chef s deschid gura, aşa c se aranj s citeasc aceast carte blând şi liniştit . De sp lat, nu prea mai avea ce sp la, fiindc pân şi f lcile le avea bandajate, micul dejun îl putea mânca şi-n pat, iar vizit chirurgical vinerea nu se f cea. Şi, întorcând încet filele cam groase şi foşnitoare ale c r ii, Efrem tot t cea: ba citea, ba cugeta.

Se termin şi vizita radiologilor. la cu ochelari aurii se apucase s latre la medici, apoi l-a apucat frica şi i-au f cut injec ie; Kostoglotov se avântase şi el în lupt , dup care a plecat, apoi s-a întors; s-a externat Azovkin: şi-a luat r mas-bun şi a plecat îndoit de şale, inându-se de burt ; unii erau chema i la roentgen, al ii la perfuzii. Podduev nu mai ieşi s b tuceasc trecerea dintre paturi, citea şi t cea. Discuta cu o carte ce nu sem na a nimic interesant. În toat via a lui nu i se mai întâmplase s dea peste o carte atât de serioas .

Deşi probabil c nici nu s-ar fi apucat s-o citeasc de nu s-ar fi aflat pe acest pat, cu gâtul aşa cum era şi cu împuşc turile din cap. Probabil c povestioarele astea nici nu l-ar fi impresionat cine ştie ce pe-un om s n tos. Înc din ziua precedent Efrem remarcase un titlu: "Ce-l ine pe om în via ?Ă Atâta de frumos era modelat titlul sta, de parc Efrem însuşi l-ar fi compus. Pe când b t torea, c zut pe gânduri, duşumelele spitalului, oare nu tocmai la acest lucru se gândise, f r s -l fi numit în vreun fel: "pentru ce tr iesc oamenii?Ă Povestirea nu era scurt , dar se citea uşor chiar de la primele vorbe — se aşeza pe inim simplu şi direct: ĂUn cizmar locuia cu so ia şi copiii în gazd la un ran. N-avea nici cas care s fie a lui, nici p mânt şi-şi hr nea familia din munca lui de cizmar. Pâinea era scump , iar munca — ieftin , aşa c tot ce câştiga se mânca. ţizmarul avea o singur hain de iarn pe care o împ r ea cu so ia, dar şi aceea era zdren uit de atâta purtat.Ă Toate astea erau uşor de în eles şi, mai departe, la fel, totul era foarte clar: Semion însuşi era sub iratic, iar calfa Mihailo era sl b nog, pe când boierul: "de parc-ar fi venit de pe alt lume: obrazul roşu, rotunjit, ceafa ca de bou, p rea turnat tot din fier... La ce via ducea el, bun în eles c era rotofei, pe unul ca sta nici moartea nu-l doboar Ă.

V zuse şi Efrem destui dintr-aceştia: aşa era Karasciuk, şeful trustului de c rbuni, aşa erau şi Antonov, şi ţeciev, şi Kuhtikov. Dar oare nu începuse, la un moment dat, şi Efrem s trag în partea lor? Încet, de parc ar fi descifrat cuvintele pe silabe, Podduev citi toat povestirea, pân la cap t.

Asta se întâmpla deja spre ora prânzului.

Nu mai avea chef acum nici de umblat, nici de vorbit. Parc ar fi p truns ceva în el şi-ar fi întors totul pe dos. Acum, acolo unde pân atunci fuseser ochii — nu mai erau ochi. Iar unde venea înainte gura — nu mai era gur . Primul strat, cel mai gros, îl luase de pe Efrem spitalul. Acum era deja uşor de strunjit.

F r s -şi schimbe pozi ia, sprijinindu-se în perne şi inând cartea deschis pe genunchii ridica i, Efrem privea peretele alb, gol. Era o zi exasperant de mohorât , f r urm de lumin .

Vizavi de Efrem, adormise, imediat dup injec ie, vilegiaturistul la crescut în puf — fa palid . II acoperiser mai gros, s n-aib frisoane.

Pe patul al turat, Ahmadjan juca table cu Sibgatov. Limbile lor se asem nau prea pu in, aşa c vorbeau între ei ruseşte. Sibgatov se aşezase astfel încât s nu-şi strâmbe şi s nu-şi îndoaie spinarea bolnav . Era înc tân r, dar p rul de pe creştet i se r rise de tot.

Lui Efrem, în schimb, nu-i c zuse înc nici un fir de p r, chica lui sur , r zvr tit , era ca un desiş de netrecut. Şi înc îşi mai p strase toat puterea asupra muierilor. Numai c asta nu prea mai conta acum...

Câte muieri dintr-astea ame ise Efrem la via a lui era de neimaginat.

La început, înc le mai inea socoteala, punând so iile separat, apoi nici nu s-a mai obosit s le numere. Prima lui so ie fusese Amina, t t roaic alb din Elabuga, tare sim itoare: pielea de pe fa îi era atât de sub ire c , de

cum o atingeai cu oasele mâinii, se şi pornea s sângereze. Pe deasupra, mai era şi nesupus — plecase singur cu feti a. De atunci Efrem nu-şi mai îng duise s p easc aşa ruşine — p r sea el primul femeile. Ducea o vialiber , de pas re c l toare: ba era arvunit cu ziua, ba încheia câte un contract, aşa c i-ar fi venit peste mân s târasc o familie dup el. Gazd bun g sea în fiecare loc nou. ţât despre celelalte, acelea erau întâlniri întâmpl toare, fie ele libere ori m ritate, aşa c nici de nume nu le mai întreba întotdeauna, pl tea dup cum se-n eleseser şi gata. Astfel încât acum i se încurcaser în minte chipurile, obiceiurile şi împrejur rile, şi nu mai inea minte decât întâmpl rile ieşite din comun. Aşa, spre exemplu, o re inuse pe Evdoşka, so ia inginerului, care, în timpul r zboiului, pe peronul g rii Alma-Ata I, st tea sub geamul lui, îşi bâ âia fundul şi-l ruga s-o ia cu el.

Tocmai pleca la Ili un detaşament întreg s deschid o exploatare nou şi-i conduceau mul i de la trust. Se afla acolo, prin apropiere, şi so ul Evdoşk i, un pr p dit, se tot c znea s -i demonstreze unuia ceva. Locomotiva se smuci. ĂEi! strig Efrem şi întinse mâna. Dac m iubeşti sui-te aici, hai cu mine!Ă Iar ea se ag de mâna lui şi se ca r pân la el prin fereastra vagonului, sub ochii celor de la trust şi ai so ului — s-a dus s tr iasc vreo dou s pt mâm cu el. Uite scena asta, cum o tr sese pe Evdoşka în vagon, o re inuse.

Ceea ce observase Efrem la muieri, în via a lui, era c se legau de om.

S pui mâna pe o muiere era uşor, dar s scapi de ea era tare greu. Deşi se tot vorbea de ĂegalitateĂ, şi Efrem n-avea nimic împotriv , în sinea lui, el nu le considerase niciodat pe femei oameni adev ra i — în afar de prima lui so ioar , Amina. Şi s-ar fi mirat de-a binelea dac vreun alt b rbat s-ar fi apucat s -i demonstreze c se purta urât cu muierile.

Dar dac era s te iei dup cartea asta ciudat , reieşea c Efrem era vinovat de toate.

Lumina fu aprins mai devreme decât de obicei. Se trezi mironositul la cu gogoloi sub maxilar, îşi scoase c pşorul chel de sub plapum şi-şi trase repejor pe nas ochelarii care-l f ceau s arate ca un doctor în ştiin e.

Le anun pe loc tuturor vestea cea bun : suportase destul de bine injec ia, crezuse c va fi mai r u. Dup care se vârî în noptier s -şi scoat c rni a de pas re.

Efrem observase demult c pric ji ii ştia voiau întotdeauna numai şi numai carne de pas re. ţhiar şi despre miel spuneau c -i "carne grea".

Efrem ar fi preferat s aib pe altcineva în fa a ochilor, dar pentru asta ar fi trebuit s se întoarc cu tot trunchiul. Fiindc , dac privea drept înainte, nu-l vedea decât pe cufuritul sta, cum roade la osciorul de g in .

Podduev scrâşni şi începu s se r suceasc încetişor spre dreapta.

— Uite, anun şi el cu glas tare. E aici o povestire. Se numeşte: Ăţe-l ine pe om în via Ă. Şi surâse. Se pune deci aceast întrebare. ţine r spunde? Ce-l ine pe om în via ?

Sibgatov şi Ahmadjan îşi ridicar privirile de la table. Ahmadjan r spunse sigur de el, vesel, era pe cale s se fac bine: — Produsele. Alimentare şi industriale.

Pân la armat , nu tr ise decât în aulul unde se n scuse şi vorbise doar uzbeca. Toate cuvintele şi toate no iunile ruseşti, întreaga disciplin şi dezinvoltur le adusese din armat .

— Ei, altul? întreb r guşit Podduev. Ghicitoarea din carte, de nedezlegat pentru el, se dovedise a nu fi nici pentru ceilal i prea uşoar . ţine mai r spunde? ţe-l ine pe om în via ? Ţ trânul Mursalimov nu în elegea ruseşte, fiindc altfel poate c-ar fi r spuns mai bine decât oricare altul dintre cei de aici. Dar era acolo felcerul Turgun, studentul care venise s -i fac injec ie, aşa c r spunse şi el:

— Salariul, ce altceva!

Negriciosul de Proşka îşi ciulise urechile, din col ul lui, şi se holba ca la o vitrin de magazin, r m sese chiar cu gura c scat , dar de spus nu spunea nimic.

— Haide i, haide i! cerea r spunsuri Efrem.

Diomka îşi pusese cartea deoparte şi se încruntase cu gândul la întrebare. ţartea lui Efrem tot Diomka o adusese în salon, dar nu prea reuşise s-o citeasc : vorbea despre ceva cu totul str in, cum i-ar r spunde un surd la întrebare. Te înmuia şi- i încurca totul în cap tocmai când aveai mai mare nevoie de un sfat pentru a ac iona. Aşa c nu citise Ăţe-l ine pe om în via Ă şi nu cunoştea r spunsul pe care-l aştepta Efrem. Se gândea deci, acum, s dea unul personal.

— Hai, puştiule! îl încuraj Efrem.

— P i, dup p rerea mea, spuse, lungind cuvintele, Diomka, de parc i-ar fi vorbit unui profesor în fa a tablei şi, temându-se s nu greşeasc , se mai gândea înc , între cuvinte, la r spuns. În primul râhd — aerul. Apoi — apa. Apoi — mâncarea.

Aşa ar fi r spuns şi Efrem alt dat , dac l-ar fi întrebat cineva. Poate doar spirtul s -l mai fi ad ugat. Dar cartea tr gea în cu totul alt direc ie. â âi, în semn c nu.

— Ei, altul? ?

Proşka se hot rî: — Calificarea.

Adev rat era şi asta, astfel gândise toat via a şi Efrem.

Iar Sibgatov suspin şi spuse, timid: — Patria.

— ţum adic ? se mir Efrem.

— Adic locurile natale... Traiul acolo unde te-ai n scut...

— A-a-a... Ei, asta nu-i chiar obligatoriu. Eu am plecat de tân r de pe Kama şi pu in îmi pas dac o mai fi curgând pe acolo sau nu. Un râu ca oricare altul, ce conteaz .

— În locurile unde te-ai n scut, insist cu glas sc zut Sibgatov, nici boala nu te r zbeşte. În locurile de unde te tragi, totul e mai uşor.

— Bine. Altul?

— ţum? ţum? reac ion Pavel Nikolaevici, care prinsese curaj. ţum sun întrebarea?

Efrem, scâr âind, îşi întoarse trunchiul spre stânga. Paturile de lâng ferestre erau goale şi-n partea aia nu mai era decât vilegiaturistul. Rodea osciorul de g in , inându-l cu amândou mâinile de capete.

Aşa c st leau acum unul în fa a celuilalt, de parc special i-ar fi aşezat dracul anume în felul sta. Efrem îşi îngust ochii.

— Iat cum sun , profesore: ce-l ine pe om în via ?

Nici c st tu prea mult pe gânduri Pavel Nikolaevici, aproape c nici nu l s g ina de la gur : — P i, asta e clar ca bun -ziua, nici nu încape îndoial . Re ine i. Pe oameni îi ine fidelitatea fa de idee şi binele colectiv. Şi muşc din zgârciul cel mai dulce, cel de la încheietur . Dup care, în afara pielii solzoase de pe lab şi vinele descoperite, nu mai r mase nimic pe os. Aşa c -l puse pe o hârtie de pe noptier .

Efrem nu r spunse. Îi era ciud c stârpitura se descurcase aşa de bine. Fiindc , dac i se vorbeşte de fidelitatea fa de idee, nu- i r mâne decât s -nchizi gura. Şi, deschizând cartea, îşi pironi din nou ochii în ea. Voia s în eleag pentru sine — care ar fi fost totuşi r spunsul corect?

— Dar cartea despre ce e? Ce scrie-n ea? întreb Sibgatov, întrerupând jocul.

— P i, uite... Podduev citi primele rânduri. Ăţizmarul tr ia cu nevasta şi copiii în gazd la un ran. N-avea nici cas care s fie a lui, nici p mânt..."

Dar ar fi fost greu şi-ar fi durat prea mult s citeasc cu voce tare şi, sprijinit în perne, începu s -i repovesteasc lui Sibgatov în cuvinte proprii, încercând s priceap şi el mai bine subiectul: — ţe s mai, cizmarul începuse s cam bea. Mergând deci el odat cam beat pe strad , a cules de pe drumuri un om degerat, pe Mihailo. Nevast -sa se repezi la el s -l certe; cum vrei s mai hr nim un trântor. Dar Mihailo începu s munceasc f r hodin şi înv s coas mai bine decât cizmarul. Odat , spre iarn , vine la ei un boier, le-aduce o bucat de piele scump şi le d urm toarea comand : s -i fac cizme bune care nici s nu se strâmbe, nici s nu se rup . Iar dac stric cizmarul pielea, cu pielea lui o s-o pl teasc . Numai c Mihailo zâmbea într-un fel cam ciudat: v zuse el acolo, în col ul din spatele boierului, ceva. Abia apuc boierul s plece, c Mihailo croi pielea aceea şi-o stric : nici vorb s mai ias din ea cizme, poate doar de nişte papuci s mai fi ajuns. ţizmarul se apuc cu mâinile de cap: ştiai doar bine c m omori, nu vezi ce-ai f cut? Iar Mihailo spuse: Îşi umple omul hambarele pentru un an şi habar n-are c moare pân -n sear . Şi chiar aşa a şi fost; boierul muri chiar pe drum. Iar boieroaica trimise un puşti la cizmar: s nu-i mai fac cizme, ci s coas , cât de repede, nişte papuci. De mort.

— Drrracu' ştie ce-i asta, o tâmpenie! r spunse Rusanov, şuierând de indignare. N-a i putea s mai schimba i placa? Se simte de la o poşt c asta-i o moral str in de-a noastr . Şi pe urm ce vor s zic — ce-i ine pe oameni în via ?

Efrem încet s mai povesteasc şi-şi mut privirea îngreunat spre chelbos. Pe el asta îl şi iritase, chelbosul mai c ghicise r spunsul. În carte st tea scris c pe oameni nu-i ine grija ce şi-o poart sieşi, ci dragostea c tre ceilal i. Iar stârpitura spusese: binele colectiv. P rea s fie pe-aproape.

— Ce-i ine pe oameni? Mai c nu reuşea s-o spun cu voce tare. Parc nu se f cea. Dragostea, cic ...

— Dra-gos-tea!?... Nu-u-u, asta chiar c nu-i morala noastr ! se amuzau ochelarii de aur. Ia zi, şi cine a scris toate astea?

— ţum? mugi Podduev. Prea încercau to i s schimbe vorba.

— ţine a scris toate astea vreau s ştiu? Autorul?... Uit -te şi tu acolo sus, pe prima pagin .

Parc avea vreo importan numele? ţe leg tur putea s aib cu miezul — cu bolile lor? cu via a sau cu moartea lor?

Efrem n-avea obiceiul s citeasc aceste nume de familie care ap reau pe c r i, şi chiar când le citea, le uita pe loc. Acum deschise totuşi la prima pagin şi citi cu voce tare: — Tol-stoi.

— N-n-nu se poate! protest Rusanov. ine i minte: Tolstoi n-a scris decât opere optimiste şi patriotice, altfel n-ar fi fost reeditat. "Pâinea", "Petru întâi". E de trei ori laureat al Premiului Stalin, dac vre i s şti i.

— P i, la e alt Tolstoi! spuse Diomka, din col ul lui. Asta al nostru e Lev Tolstoi.

— A, a-a-altul? lungi Rusanov cuvântul, uşurat într-un fel, dar strâmbându-se deja din alt pricin . A, altul... sta-i la cu oglinda revolu iei ruse, cu chiftelele de orez?... P i, nu-i decât un neputincios Tolstoi sta al vostru! Multe, foaaaarte multe lucruri nu le-n elegea. ţ ci r ului trebuie s i te opui, b ie el, cu r ul trebuie s lup i!

— Aşa cred şi eu, r spunse surd Diomka.

9 Tumor cordis Evghenia Ustinovna, chirurg-şef, n-avea aproape nici una din tr s turile strict profesionale — nici privirea ferm , nici cuta hot rât de pe frunte, nici încleştarea maxilarelor, atât de frecvent descrise. La cincizeci de ani trecu i, când avea tot p rul strâns sub boneta de doctor, cei ce o z reau din spate o strigau adesea: ĂDomnişoar , n-a i putea s -mi spune i...?Ă Ea întorcea îns un chip ostenit, cu zbârcituri şi riduri, cu pungi sub ochi. Încerca s compenseze aceste neajunsuri prin rujul strident cu care-şi d dea pe buze, dar era nevoit s şi-l reînnoiasc mereu, pentru c -l ştergea de ig ri. În afara timpului petrecut în sala de opera ii, în sala de pansamente şi-n saloanele cu bolnavi, fuma necontenit. Iar când se g sea în aceste înc peri, pândea momentul în care ar putea zbughi-o pentru a se n pusti asupra ig rii cu o asemenea l comie de parc ar fi vrut s-o m nânce. În timpul vizitelor îşi ridica din când în când ar t torul şi mijlociul spre gur şi dup aceea în zadar încercai s - i aminteşti dac nu fumase cumva şi-n timpul vizitei. Împreun cu chirurgul-şef, Lev Leonidovici — acesta, într-adev r, un b rbat masiv cu mâini lungi — ea f cea toate opera iile pe care şi le asuma clinica lor: t ia mâini şi picioare, punea tuburi traheotomice în peretele gâtului, scotea stomacuri, ajungea pân în oricare loc al intestinelor, intra pân -n pânzele albe în cavitatea bazinului, iar spre sfârşitul zilei i se aduceau pe mas , pentru a fi extirpate, una sau dou glande mamare atacate de cancer — munc uşoar , cum ar veni, pe care ea o executa cu m iestrie.

Nu exista zi de mar i sau de vineri în care Evghenia Ustinovna s nu fi t iat sâni de femeie şi odat îi spusese infirmierei care cur a sala de opera ii c , strânşi laolalt , to i sânii aceştia extirpa i de ea ar putea forma un deal.

Evghenia Ustinovna nu fusese, toat via a, decât chirurg, în afara chirurgiei era nimeni, şi totuşi nu uita cuvintele cazacului Eroşka din Tolstoi, despre medicii europeni: Ănu ştiu alta decât s taie. Nişte proşti. La munte, în schimb, g seşti doftori adev ra i. Toate ierburile le cunosc.Ă ĂNumai s taie?Ă Nu, altfel vedea Evghenia Ustinovna meseria de chirurg! ţândva, pe când mai erau înc nişte studen aşi, un chirurg celebru le spusese de la catedr : ĂMenirea chirurgiei este alinarea, nu cruzimea! Nu trebuie s provoace, ci s elibereze de durere! Un dicton latin spune: s calmezi durerile e har dumnezeiesc!"

Totuşi, chiar şi primul pas pe care-l faci împotriva durerii, anestezierea, aduce dup sine durerea.

Nu metodele radicale, nu curajul, nu noutatea o atr geau pe Evghenia Ustinovna într-o opera ie, ci, din contr — o cât mai mare discre ie, chiar subtilitate, o cât mai perfect justificare interioar — atâta tot... Şi se considera fericit când, în câte o noapte din ajunul opera iei, creierului ei pe jum tate cufundat în somn îi era oferit, de parc ar fi fost coborât de undeva cu liftul, un plan nou, surprinz tor, de opera ie, altul decât cel pe care-l notase ea în fiş , mai delicat. ţu mintea brusc limpezit , s rea din pat şi-l nota — iar diminea a îşi lua riscul de a-l schimba în ultima clip . Şi, de multe ori, acestea erau cele mai reuşite opera ii ale ei.

Iar dac mâine terapia radiologic , chimic , homeopatic sau, cine ştie, una fotoelectric , coloristic , telepatic , ar fi descoperit cum s -i salveze pe bolnavi f r interven ia cu itului şi chirurgia ar fi amenin at s

dispar din practica omenirii, Evghenia Ustinovna n-ar fi ap rat-o nici o zi în plus. Fiindc cele mai bune şi mai bune opera ii ale ei erau acelea la care reuşise s renun e! Erau cele mai benefice pentru bolnav — acelea pentru care dibuise o cale s le înlocuiasc , s le ocoleasc , s le amâne. Aici, din nou, avea dreptate Eroşka! Şi n-ar fi vrut pentru nimic în lume s piard aceast dorin de c utare veşnic pe care o purta în sine.

Dar o pierdea... În treizeci şi cinci de ani de munc cu bisturiul, se obişnuise cu suferin a. Devenise mai brutal . Şi obosise. Nu se mai aprindeau nop ile cu schimb ri de planuri. Observa tot mai rar particularitatea fiec rei opera ii, tot mai des îi s rea în ochi monotonia lor de band rulant .

Una din constrângerile obositoare ale umanit ii este faptul c oamenii nu se pot înnoi în mijlocul vie ii, schimbându-şi brusc, radical, ocupa ia.

Vizita o f ceau, de obicei, câle trei-patru: Lev Leonidovici, ea şi asistenii. Dar, cu câteva zile în urm , Lev Leonidovici plecase la Moscova, la un seminar despre chirurgia toracelui. Aşa se întâmpl c ea intr în acea sâmb t singur -singuric în salonul de sus al b rba ilor — f r medicul curant, ba chiar şi f r infirmier .

De fapt, nici m car nu intrase, ci se oprise încetişor în pragul uşii şi se sprijinise de toc. Era un gest de fat tân r . O fat foarte tân r face un astfel de gest, conştient de faptul c arat fermec tor, c -i mai bine decât s stai cu spinarea eap n , cu umerii egali, cu capul drept.

St tea astfel şi urm rea îngândurat jocul lui Dioma.

Dioma, cu piciorul bolnav întins de-a lungul patului şi cel s n tos îndoit sub el, pusese pe acesta, ca pe-o m su , o carte, iar pe carte construia ceva din patru creioane lungi, inându-le cu ambele mâini. Ar mai fi privit mult vreme figura astfel îmbinat , dac n-ar fi fost strigat. Îşi ridic privirea şi-şi adun creioanele r sfirate.

— ţe construieşti acolo, Dioma? întreb , trist , Evghenia Ustinovna.

— O teorem ! r spunse acesta vioi, mai vioi decât ar fi fost necesar.

Acestea erau cuvintele rostite de ei, dar se priveau unul pe cel lalt cu aten ie şi era clar c nu despre asta era vorba.

— Fiindc timpul trece, explic Diomka, de ast dat mai pu in vioi şi nici la fel de tare.

Ea aprob din cap.

Mai t cu o vreme, tot astfel, sprijinit de tocul uşii — nu, nu ca fetele, ci de oboseal .

— Ia hai s te v d.

De fel cump tat, Dioma r spunse mai însufle it ca de obicei: — S-a uitat Liudmila Afanasievna, ieri. A spus s mai facem nişte raze.

Evghenia Ustinovna cl tin din cap. Avea o gra ie trist .

— Foarte bine. Totuşi, vreau s te consult şi eu.

Dioma se încrunt . Puse deoparte geometria în spa iu, se trase mai sus pe pat pentru a face loc şi dezgoli pân la genunchi piciorul bolnav.

Evghenia Ustinovna se aşez al turi de el. Îşi suflec f r efort mânecile halatului şi ale rochiei pân aproape de cot. Mâinile ei sub iri, elastice şi mobile începur s se mişte pe piciorul lui Dioma ca dou fiin e vii.

— Doare? Doare? întreba ea, mereu.

Era singura întrebare pe care-o punea...

— Da. Da, încuviin a el, încruntându-se tot mai tare.

— Noaptea î i sim i piciorul?

— Da... Dar Liudmila Afanasievna...

Evghenia Ustinovna îşi mai cl tin capul o dat , în eleg toare, şi-l b tu uşurel pe um r.

— Ţine, fr ioare. F raze.

Şi se mai privir o dat în ochi. În salon se f cuse t cere şi se-auzea fiecare cuvânt rostit de ei.

Evghenia Ustinovna se ridic şi se întoarse. Acolo, lâng sob , ar fi trebuit s stea Proşka, dar el se mutase, cu o sear în urm , lâng fereastr (deşi exista o supersti ie c nu e bine s te culci în patul unuia care a plecat s moar ). Patul lui era ocupat acum de b laiul Heinrich Federau, un om mic de statur şi liniştit, nu chiar necunoscut în salon, deoarece st tuse deja, timp de trei zile, pe unul dintre paturile de pe hol. Acum se sculase, luase pozi ie de drep i şi-o privea pe Evghenia Ustinovna, bine inten ionat şi respectuos. Era mai mic de statur decât ea.

Era absolut s n tos! Nu-l durea nimic, nic ieri! Prima opera ie îl lecuise cu des vârşire. Şi dac s-a prezentat din nou la pavilionul canceroşilor n-o f cuse fiindc ar fi avut a se plânge de ceva, ci din pur acurate e: i se scrisese în biletul de externare s se prezinte la control pe 1 februarie 1955.

Aşa c -şi f cuse apari ia, venind de foarte departe, pe drumuri grele şi schimbând nenum rate trenuri, nici pe 31 ianuarie, nici pe 2 februarie, ci, cu exactitatea cu care îşi face luna apari ia la eclips , la data ce i-a fost fixat .

Iar aici, nu se ştie de ce, fu internat din nou la spital.

Ast zi, spera tare mult c -i vor da drumul.

Se apropie Maria cea slab , cu ochi stinşi, usca i. Aducea un prosop.

Evghenia Ustinovna îşi şterse mâinile, le ridic — înc mai erau dezgolite pân la coate — şi, în aceeaşi t cere deplin , f cu mult vreme nişte mişc ri de rulare pe gâtul lui Federau, iar apoi, ordonându-i s se descheie, control şi adânciturile de lâng clavicule şi sub iorile. În sfârşit, spuse: — Totul merge bine, Federau. La dumneavoastr totul e foarte bine.

El se lumin de parc ar fi fost decorat.

— Toiul e bine, lungi ea delicat cuvintele, şi rul din nou sub maxilarul inferior. Înc o mic opera ie — şi gata.

— ţum? se cocârj Federau. Dar, pentru ce, dac totul e bine, Evghenia Ustinovna?

— P i, ca s fie înc şi mai bine, spuse ea cu un zâmbet palid.

— Aici? ar t el cu palma f când o mişcare de retezare de-a curmezişul gâtului. Expresia chipului s u blând deveni rug toare. P rul rar îl avea albicios, decolorat, sprâncenele erau şi ele spelbe.

— Aici. Dar, s nu v teme i, la dumneavoastr nimic n-a fost întârziat, totul s-a f cut la timp. Eu propun s v preg tim pentru ziua de mar i. (Maria not .) Iar la sfirşitul lui februarie pleca i acas şi, de data asta, f r s mai fie nevoie s v întoarce i la noi.

— Doar pentru un mic ĂcontrolĂ? încerc s zâfnbeasc Federau, dar nu reuşi.

— Ei, cel mult un control, zâmbi ea, în chip de scuz . ţu ce l-ar mai fi putut încuraja, în afara zâmbetului ei ostenit? Şi, lâsându-l s mai stea o vreme în picioare, iar pe urm s se aşeze şi s se gândeasc , porni mai departe prin camer . Îi mai zâmbi din mers lui Ahmadjan (îl t iase la încheietura piciorului, cu trei s pt mâni în urm ) şi se opri lâng Efrem.

El o aştepta, cartea albastr era zvârlit al turi. ţu capul lat, cu gâtul îngroşat peste m sur , prins în bandaje şi lat în umeri, cu picioarele strânse sub el, st tea pe pat ca un fel de piticanie ireal . O privea pe sub sprâncene, aşteptând lovitura.

Ea se sprijini de t blia patului inând dou degete lâng buze, de parc ar fi fumat.

— Ei, cum o mai duce i, Podduev? În ce stare de spirit v mai afla i?

Era exact momentul s discute despre starea lui de spirit! Pentru ca ce conta: o mic discu ie şi şi-a f cut num rul!

— M-am plictisit s tot fiu m cel rit, rosti Efrem.

Ea îşi ridic sprâncenele, parc mirat de faptul c se poate plictisi cineva de t iat.

Nu spuse nimic.

Spusese el oricum destul.

T ceau, ca şi cum ar fi existat între ei o neîn elegere. ţa înainte de-o desp r ire.

— Şi, din nou, în acelaşi loc, nu-i aşa? mai mult spuse decât întreb Efrem.

(De fapt, ar fi vrut s întrebe: p i, prima dat cum a i t iat? ţe-a fost în capul vostru? Totuşi, el, care nu-i iertase vreodat nici pe cei mai mari şefi şi le spusese totul verde-n fa , pe Evghenia Ustinovna o menaja. N-avea decât s -şi dea singur seama.)

— Al turi, preciz ea. (ţum s - i explic eu ie, nefericitule, c nu-i acelaşi lucru cancerul la limb şi cancerul buzei inferioare? Extirpezi ganglionii de sub maxilar şi, deodat , te pomeneşti c sunt atinse c ile limfatice din profunzime. Acestea nu puteau fi operate înainte.)

Efrem icni, de parc ar fi ridicat o greutate peste puterile lui.

— Nu mai e nevoie. Nu mai trebuie nimic.

De altfel, nici ea nu se str duia prea tare s -l conving .

— Nu mai vreau cu it. Nu mai vreau nimic.

Ea privea în t cere.

— Externa i-m .

Iar ea îl privea în ochii g lbui care atinseser , dup o imens fric , neînfricarea şi, la rândul ei, se gândea şi ea: la ce bun? La ce bun, dac bisturiul nu reuşeşte s-ajung din urm metastazele?

— Luni scoatem bandajul şi vedem ce se întâmpl . Ţine?

(El îi cerea s -l externeze dar, de fapt, mai spera înc s-o aud spunând: ĂAi înnebunit, Podduev? ţum adic s te externezi? O s te trat m! O s te facem bine!...Ă Numai c ea nu-l contrazicea. Însemna c era ca şi mort.)

F cu din tot trunchiul o mişcare menit s sugereze c -i de acord. Fiindc doar din cap nu putea face nici o mişcare.

Ea se duse la Proşka. El i se ridic în întâmpinare şi zâmbi. F r s -l consulte deloc, întreb : — Ei, cum v sim i i?

— D'ap i ghini, fa a lui Proşka se deschise într-un zâmbet şi mai larg.

Tabletili şelia tre' c m-or fi ajutat.

Ar t spre sticlu a cu polivitamine. Nu mai ştia cum s -i intre în voie.

Cum s-o conving s nu-l taie!

Aprob din cap povestea cu tabletele. Întinse mâna spre partea stâng a pieptului: — Dar aici? Te în eap ?

— D'ap i pu intel di t t.

Ea încuviin din nou din cap: — Ast zi v extern m. ţe bucurie pe capul lui Proşka! Sprâncenele negre începur s -i urce pe frunte: — Nu, z u aşa?! Atunşi opera ie n-o mai hi dil c?

Ea cl tin din cap, cu zâmbetul palid pe buze.

O s pt mân l-au tot pip it, l-au vârât de patru ori sub roentgen, ba aşezat, ba culcat, ba ridicat, l-au dus la nişte moşi în halate albe — se aş-

tepta deja s-aud c -i boal grea — şi uite c -i d deau dramul f r opera ie!

— Deci, bag sama c mi-s s n tos?

— Nu chiar.

— Da' tabletili şelia-s tari buni, aşa-i? Ochii lui negri scânteiau de înelegere şi recunoştin . Era bucuros c îns n toşirea lui atât de rapid o bucur şi pe ea.

— Tablete dintr-acestea o s v cump ra i singur la farmacie. Şi-o s v mai dau o re et , s le lua i şi pe acelea. Apoi întoarse capul spre infirmier : Acid ascorbic.

Maria îşi înclin sever capul şi not în caiet.

— Dar s le lua i cu regularitate de trei ori pe zi, cu regularitate! E important! îl l murea Evghenia Ustinovna. (Sugestia era mai important decât medicamentul.) Şi va trebui s-ave i grij de dumneavoastr , s v cru a i!

Nu trebuie s umbla i prea repede. Nu trebuie s ridica i greut i. Dac trebuie s v apleca i, s-o face i cu grij .

Proşka izbucni în râs, mul umit de faptul c nici ea nu în elege chiar totul pe lumea asta.

— P i, aiasta cum vine — s n-ardic greut i? Io mi-s tractorist.

— Acum, o vreme n-o s lucra i.

— P i, atunşi cum? ţonşediu di boal ?

— Nu. ţu ajutorul adeverin ei noastre vi se va face statut de invalid.

— Invalid? Proşka o privi ca un animal r nit. P i, şi-mi trebii mie invaliditatia şeia? ţum s -mi duc io traiul cu dânsa? Io mi-s tân r înc , io vrai s munş sc. Îşi ar t mâinile s n toase, cu degetele cam grosolane care tânjeau dup munc .

Dar nici asta n-o convinse pe Evghenia Ustinovna.

— S coborâ i la camera de pansamente peste-o jum tate de or . Am s v dau biletul de externare şi-am s v explic totul.

Plec , iar Maria cea sl b noag şi rigid ieşi în urma ei.

Iar în salon se declanşar imediat, pe mai multe voci, discu iile. Proşka ar fi vrut s discute cu fl c ii despre invaliditatea asta, la ce-o mai fi bun şi ea, dar ceilal i vorbeau despre Federau. Nim nui nu-i venea s cread : iat un gât curat, alb, cu pielea întins , f r nici o durere — şi na poftim, cic opereaz -te!

Podduev îşi întoarse pe pat, în mâini, întregul trunchi, cu picioarele strânse sub el (se r sucea ca un ciung), şi începu s strige sup rat, ba chiar se înroşise: — Nu te l sa, Heinrich! Nu fi tâmpit! Dac apuc s te taie, or s te m cel reasc — ca pe mine.

Dar Ahmadjan avea şi el p rerea lui: — Trebuie operat, Federau! Nu zic ei aşa, degeaba.

— Dar de ce s tai, dac nu doare? se indign Dioma.

— Fii serios, fr ioare, morm i cu voce joas Kostoglotov, doar n-ai înnebunit s - i tai gâtul s n tos.

Rusanov se strâmb din pricina strig telor, dar nu mai f cu nim nui observa ie. Ieri, dup injec ie, se înveselise foarte tare, v zând c o suportase uşor. Dar umfl tura de la gât era tot acolo şi-l împiedicase toat noaptea şi toat diminea a s -şi mişte capul, aşa c ast zi se sim ea cât se poate de nefericit, fiindc , iat , nu se micşorase deloc.

Ce-i drept, trecuse pe la el doctori a Gangart. Îl chestionase foarte am nun it pe Pavel Nikolaevici despre fiecare nuan a st rii lui din seara precedent , din noaptea şi din ziua aceea, întrebase dac s-a sim it sl bit, şi-i explicase c tumoarea nu trebuie neap rat s cedeze dup prima in-

jec ie, ba era chiar normal s nu se retrag . Par ial, îl liniştise. De data aceasta, o şi studiase mai bine pe Gangart — avea o fa destul de inteligent . La urma umielor, nici la clinica asta nu sunt chiar cei mai proşti doctori, experien au destul , trebuie doar s ştii ce s le pretinzi.

Dar nu se liniştise pentru mult vreme. Doctori a plecase, dar tumoarea se i ea de sub maxilar şi-l ap sa, iar bolnavii tr nc neau despre ale lor şi uite c unuia i se propusese operarea unui gât perfect s n tos. Iar lui Rusanov, care are ditamai gogoloiul — nu i se face opera ie şi nici m car nu i se propune. S fie chiar atât de grav? ţu dou zile în urm , când intrase pentru prima dat în salon, Pavel Nikolaevici nu şi-ar fi imaginat c se va sim i atât de curând legat într-un fel de aceşti oameni. Mai şi era vorba chiar de gât. La ei trei, cel pu in, de gât era vorba.

Heinrich Iakobovici se am râse foarte tare. Asculta sfaturile celor din jur şi zâmbea n ucit. To i vorbeau cu mare siguran despre ce trebuia s fac el şi doar lui propriul caz nu i se p rea deloc atât de clar. (Cum, de altfel, cazurile proprii şi lor li se p reau îhcâlcite.) Era periculos şi s tai şi s nu tai.

V zuse el destule şi aflase multe tot întrebând în dreapta şi-n stânga, înc de data trecut , când îi trataser buza inferioar cu raze Roentgen, cum f ceau acum cu Eghenberdiev. De-atunci, coaja de pe buz apucase s se umfle, s se usuce şi s se desprind , dar el ştia de ce vor ei s -i fac t ietura la gât: pentru a nu-i permite cancerului s se r spândeasc .

Iat îns c pe Podduev îl t iaser de, dou ori şi tot n-a ajutat la nimic.

Dar dac boala nici n-avea de gând s se r spândeasc ? Dac ea, de fapt, nici nu mai exista? În orice caz, ar fi trebuit s se sf tuiasc cu so ia şi, mai ales, cu fiica lor, Henrieta, cea mai şcolit şi mai hot rât din familie. Îns el ocupa aici un pat şi clinica nu va accepta s aştepte schimbul de scrisori (pe deasupra, la ei, în adâncul stepei, poşta nu-i adus decât de dou ori pe s pt mân , dar şi asta numai atunci când e drumul uscat). Iar s se externeze şi s plece acas pentru a se sf tui ar fi tare greu, mult mai greu decât îşi imagineaz medicii şi bolnavii care-i dau cu atâta uşurin sfaturi. Pentru asta trebuie s -şi vizeze aici, la comandamentul oraşului, permisul de liber circula ie, care-i fusese eliberat ca s poat pleca şi pe care-l ob inuse atât de greu, s ias de sub eviden a temporar şi s porneasc la drum: mai întâi într-un pardesiu uşor şi ghete, cum era îmbr cat acuma, cu trenul pân la o halt , acolo s -şi pun cojocul şi cizmele de pâsl , l sate în p strare la nişte necunoscu i cumsecade — fiindc acolo vremea e cu totul altfel decât aici, acolo mai bate înc un vânt s lbatic şi-i iarn — iar apoi o sut cincizeci de kilometri de hurducat pân la SMT-ul s u, poate c nici m car nu în cabin , ci-n lada camionului; iar apoi, de cum ar ajunge acas , ar trebui s trimit o cerere scris la comandamentul regional şi s aştepte vreme de dou -trei-patru s pt mâni permisiunea de-a pleca din nou: iar când aceasta va sosi — s cear din nou învoire de la serviciu, numai c pân atunci tocmai bine se va topi z pada, drumurile se vor umple de glod şi maşinile nu vor mai circula: iar apoi, în mica gar unde opresc dou trenuri pe zi, fiecare câte-un minut, ar urma s caute, disperat, un conductor dispus s -i dea un loc: iar ajuns aici, s cear din nou permis de şedere la comandamentul oraşului şi-apoi s mai aştepte câteva zile pân se va elibera un loc la clinic . Între timp, se discuta situa ia lui Proşka. S mai crezi în semnele rele! ţic se culcase în pat cu ghinion! Îl felicitau şi-l sf tuiau s accepte invaliditatea, cât sunt dispuşi s i-o dea. Pân i se d ... Dac - i dau ei aşa ceva

— înseamn c trebuie. Mai întâi i-o dau, iar apoi i-o iau. Îns Proşka protesta, spunând c vrea s munceasc . Las' c mai ai vreme s lucrezi, prostule, via a-i lung !

Proşka plec dup adeverin e. În salon începu s se fac linişte.

Efrem îşi deschise din nou cartea, îns citea rândurile f r a le în elege şi, în curând, observ acest lucru. Nu le în elegea fiindc se foia, se fr mânta, se uita la ce se petrece în camer şi pe coridor. Pentru a le în elege ar fi trebuit s -şi aminteasc de faptul c el, unul, nu mai avea unde se gr bi.

Nu mai avea ce schimba. Nu mai avea pe cine convinge. ţ nu-i r m seser decât zile num rate pentru-a se socoti cu sine însuşi.

Doar atunci i se dezv luiau rândurile acelei c r i. Erau tip rite cu litere negrişoare, obişnuite, pe hârtie alb . Dar n-ajunge s cunoşti literele pentru a le citi. ţând Proşka, bucuros, cu adeverin ele în mân , urc din nou scara, îl întâlni în holul de sus pe Kostoglotov şi i le ar t : — Ia ti uitî, şi pecieti rotunjoarî.

Una dintre adeverin e era pentru gar , cu rug mintea de a i se da bilet f r coad bolnavului cutare, proasp t operat. (Dac nu pomeneai de opera ie, bolnavii erau trimişi la coad şi li se putea întâmpla s nu reuşeasc s plece nici dup dou -trei zile.)

Iar într-o alt adeverin — c tre unitatea medical din localitatea unde tr ia el, st tea scris: tumor cordis, casus inoperabilis.

— Io nu prişep, împungea Proşca cu degetul rândul acesta. Şi mi-o fi scris aşilea?

— Stai s m gândesc, îşi îngust Kostoglotov ochii, f când o mutr nemul umit .

Proşka se duse s -şi adune lucrurile.

Iar Kostoglotov se propti de parapet şi-şi l s chica s atârne în casa sc rii.

Latin , ca lumea, nu ştia, cum, de altfel, nu ştia nici vreo alt limb str in , şi, de fapt, nici o disciplin pân la cap t, în afar de topografie, dar şi dintr-aceea doar pe cea militar , la nivelul cursurilor pentru sergen i.

Dar, cu toate c nu sc pa niciodat şi nic ieri prilejul de a comenta sarcastic înv tura, şi ochiul şi urechea îi st teau veşnic de veghe pentru a nu pierde nici o f râm care l-ar putea înv a ceva în plus. N-avusese parte decât de primul curs la Facultatea de Geofizic în 1938 şi de unul incomplet de geodezie în anii '46-'47; între timp f cuse armata şi r zboiul, pu in potrivite cu progresul în ştiin e.

Dar Kostoglotov p strase mereu în minte zicala bunicului s u cel mai iubit: prostului îi place s pov uiasc , iar deşteptului s înve e — şi, chiar şi-n anii de armat , a acumulat mereu, a absorbit toate cunoştin ele cât de cât folositoare şi şi-a plecat urechea la vorbele în elepte, fie c povestaşul era ofi er al unui alt regiment sau soldat din detaşamentul lui. E adev rat c pleca urechea în aşa fel încât orgoliul s nu-i fie ştirbit — asculta cu nesa , dar, dac te uitai, ziceai c pu in îi pas şi c toate astea nu-l intereseaz cine ştie ce. În schimb, atunci când f cea cunoştin cu cineva, Kostoglotov nu se gr bea nici s se prezinte, nici s se fuduleasc , ci afla, pentru început, cine-i noua cunoştin , de ce neam, de unde vine şi cum e de felul lui.

Asta-l ajuta mult când era vorba s aud şi s afle ceva. Iar dac a existat un loc unde chiar c a avut multe de înv at — apoi acela a fost celula din Ţutâri, plin pân la refuz, dup r zboi. Acolo, profesori universitari, doctori în ştiin e sau, pur şi simplu, oameni ştiutori le citeau, în fiecare sear , câte-un curs: despre fizica atomic , despre arhitectura occidental , despre genetic , poetic , apicultur — şi Kostoglotov era ascult torul cel

mai asiduu al acestor prelegeri. Apoi, la Krasnaia Presnea şi-n vagoanele de vite, sau când, pe parcursul etapelor, îi puneau s se-aşeze direct pe jos, în rândurile stricte din lag r — peste tot s-a str duit s culeag , conform aceleiaşi zicale a bunicului s u, ceea ce nu reuşise s capete prin s lile institutului.

Astfel se întâmplase c -l descususe în lag r şi pe cel care inea statistica medical — un om în vârst , timid, care inea hârtiile cabinetului medical, ba mai era trimis, câteodat , şi dup ap clocotit , pe când el era profesor de filologie clasic şi literatur antic la Universitatea de la Leningrad.

Kostoglotov se gândise s ia de la el ore de latin . Pentru asta erau nevoi i s traverseze zona, pe ger, dus-întors, c ci n-aveau nici creion, nici hârtie, şi statisticianul medical îşi scotea, din când în când, m nuşa şi scria câte ceva cu degetul pe z pad . Îi d dea acele lec ii în mod absolut dezinteresat: pur şi simplu, ele îl f ceau s se simt , pentru o or , om. De altfel, Kostoglotov nici n-ar fi avut cu ce s pl teasc . În schimb, erau cât pe ce s pl teasc scump acele lec ii la nacealnik: îi chem pe fiecare în parte şi-i anchet , b nuind c preg tesc o evadare şi schi eaz pe z pad planul localit ii. R m sese pân la cap t convins c povestea cu latina nu-i adev rat .

Lec iile fur întrerupte.

De la acele lec ii, Kostoglotov re inuse cuvântul casus, care însemna caz, prefixul in — prefix al nega iei. Şi cuvântul cor, cordis îl cunoştea tot de-acolo, dar şi s nu-l fi cunoscut n-ar fi fost cine ştie ce greu s -şi dea seama c r d cina cuvântului cardiogram trebuie s fie tot cam pe-acolo.

Iar cuvântul tumor îl întâlnea pe fiecare pagin a ĂAnatomiei patologiceĂ luate de la Zoia.

Aşa c în elese, f r greutate, diagnosticul lui Proşka. Tumoare la inim , caz inoperabil. Şi, nu numai de operat, dar nici de tratat în vreun alt fel, din moment ce i se prescrisese acid ascorbic, adic vitamina ţ.

Aşa c , aplecat deasupra sc rii, Kostoglotov nu se gândea la traducerea din latin , ci la principiul pe care i-l expusese ieri Liudmilei Afanasievna — c bolnavul trebuie s ştie totul.

Principiul acela era îns pentru cei care, asemeni lui, erau trecu i prin ciur şi dârmon.

Dar Proşka?

Proşka ap ru cu mai nimic în mâini, n-avea cine ştie ce avere. Îl conduceau Sibgatov, Diomka, Ahmadjan. To i trei mergeau cu mare grij : unul se temea pentru spinare, altul — pentru picior, al treilea mergea totuşi în cârje. Numai Proşka p şea vesel şi din ii albi îi scânteiau.

Uite, la fel îi conduceau şi ei, arareori, când se întâmpla aşa ceva, pe cei elibera i. ţum ar veni s -i spun c acum, imediat, de cum va ieşi — pe poart , va fi din nou arestat?...

— Şi ci zişi c scrii colo' şa? întreb nep s tor Proşka, luându-şi adeverin a.

— D-d-dracu' s -i pieptene, îşi strâmb gura Kostoglotov şi cicatricea i se strâmb şi ea cu aceast ocazie. Medicii ştia aşa de tare s-au şmecherit c nu mai în elegi nimic.

— Ei, v doresc s n t i multî! Şi vou la fel fl c i, sî v f şie i cu ta ii ghini! Io plec acasî! Io m duc la nivastâ! Proşka le strânse fiec ruia mâna, apoi le mai f cu o dat semn şi de pe scar , întorcându-se vesel spre ei.

Coborî treptele cu pas sigur.

Spre moarte.

10 Copii Nu f cuse decât s -şi plimbe degetul pe conturul tumorii lui Diomka, îl îmbr işase peste umeri — şi plecase mai departe. Dar în clipa aceea se petrecuse ceva fatal. Diomka o sim ise.

De fapt, n-o sim ise imediat — mai întâi avuseser loc discu iile din salon, apoi îl petrecuser pe Proşka, apoi st tuse pe gânduri dac s nu se mute pe patul acestuia, devenit acum norocos — acolo lumina era mai bun pentru citit şi-ar fi fost mai aproape de Kostoglotov, cu care f cea geometrie în spa iu, iar apoi intr un b iat nou.

Era un tân r foarte bronzat, de un bronz întunecat, cu p rul ca smoala, uşor inelat, piept nat cu grij . S tot fi avut spre treizeci. Sub bra ul stâng ducea trei c r i, şi alte trei sub bra ul drept.

— Salut, prieteni! spuse el înc din prag — comportamentul lui simplu şi privirea sincer îi pl cur tare mult lui Diomka. Eu unde s m culc?

Numai c , în timpul sta, nu se ştie de ce, nu se uita la paturi, ci la pere i.

— Ave i de gând s citi i mult? întreb Diomka.

— Tot timpul!

Asta-l puse pe gânduri pe Diomka.

— Ave i de lucru, sau doar aşa?

— Am de lucru!

— Ţine, fie, culca i-v lâng fereastr . O s vi se aştearn imediat patul... Dar c r ile despre ce sunt?

— Geologie, fr ioare, r spunse b iatul cel nou. Şi Diomka citi pe coperta uneia dintre ele: ĂDetectarea z c mintelor feroase pe cale geochimic Ă.

— Ţine, culca i-v la fereastr . Dar, de durat, ce v doare?

— Piciorul.

— Şi pe mine tot piciorul. ţel proasp t-sosit îşi muta, într-adev r, cu mare grij unul dintre picioare, în vreme ce restul siluetei era ca a unui dansator pe ghea .

I se aşternu patul şi, de parc , într-adev r, pentru asta ar fi venit, de îndat , el îşi aşez pe pervazul ferestrei cinci din c r ile aduse, iar într-a şasea se cufund cu totul. ţiti vreo or , f r s întrebe nimic, f r s povesteasc cuiva ceva, apoi fu chemat la doctori.

Diomka se str duia şi el s citeasc . Mai întâi, se ocup de geometrie şi de construirea unor figuri în spa iu din creioane. Dar teoremele nu-i intrau în cap. Iar schi ele — segmente t iate dintr-o dreapt , planurile t iate cu linii frânte — îi aminteau şi-i sugerau lui Diomka din nou şi din nou acelaşi lucru.

Atunci lu o carte mai uşoar . ĂApa vieĂ c p tase Premiul Stalin. Se editau foarte multe c r i, nimeni n-ar fi avut timp s le citeasc pe toate. Şi-apoi — citeai câte una şi r mâneai cu sentimentul c ai fi putut foarte bine sa n-o citeşti. În orice caz, Diomka îşi propusese s citeasc toate c r ile care fuseser distinse cu premiul Stalin. Acestea erau în num r de vreo patruzeci pe an, aşa c nici pe-acestea nu apuca s le citeasc . În capul lui Diomka ajunseser s se încurce pân şi titlurile. Şi no iunile, de altfel. Abia cu o clip în urm re inuse faptul c analiza trebuie s fie obiectiv — adic lucrurile trebuie v zute aşa cum sunt ele în realitate — c -i şi c zur sub ochi nişte rânduri în care o scriitoare era aspru criticat pentru faptul c Ăo pornise pe drumul greşit, periculos şi ml ştinos al obiectivismuluiĂ. Acum, citind ĂApa vieĂ, Diomka nu reuşea s priceap de ce sufletul îi era ros de plictis şi deprimare.

ţreştea în el ap sarea frustr rii, triste ea. Parc sim ea nevoia s se sf tuiasc cu cineva? Sau poate s i se plâng cuiva? Probabil c -şi dorea, pur şi simplu, o discu ie omeneasc , ba chiar s -i fie cuiva un pic mil de el. Ţineîn eles c citise şi auzise c mila-i un sentiment înjositor; îl înjoseşte şi pe cel cuprins de mil şi pe cel care provoac mila. Şi totuşi ar fi vrut s -i fie cuiva mil de el.

Aici, în salon, era interesant s ascul i discu iile şi s vorbeşti, dar nu în felul şi nu despre ceea ce-ar fi vrut el acum s discute. ţu b rba ii eşti nevoit s te compor i ca un b rbat.

Femei erau multe în clinic , chiar foarte multe, îns Dioma nu s-ar fi hot rât s treac pragul salonului lor mare şi zgomotos. Dac ar fi fost atâtea femei s n toase adunate la un loc, ar fi fost interesant s-arunci, în treac t, o privire, pentru a vedea câte ceva. Dar, în fa a unei asemenea aglomer ri de femei bolnave, îşi cobora ochii, temându-se s surprind ceva. Ţoala le punea sub semnul unei interdic ii mai puternice decât simpla ruşine. Unele dintre femeile pe care Dioma le întâlnea pe scar şi prin holuri erau atât de del sate, atât de deprimate, încât nici nu-şi mai strângeau ca lumea halatele şi i se întâmplase s le întrevad c m şile de corp, când în dreptul pieptului, când mai jos de brâu. Asemenea întâmpl ri nu-i provocau îns decât o senza ie dureroas .

Aşa c -şi cobora de fiecare dat ochii atunci când le întâlnea. De altfel, nici nu era chiar aşa de uşor s faci aici cunoştin cu cineva.

Numai tanti Stiofa îl remarcase, începuse s -l întrebe de una de alta, şi se-mprieteniser . Tanti Stiofa era şi mam , şi femeie, şi bunic , având chiar şi tr s turile tipice de bunicu — zbârcituri sub irele şi-un zâmbet în eleg tor — numai vocea îi era b rb teasc . Se opreau împreun undeva în capul sc rii şi discutau îndelung. Nimeni nu-l ascultase vreodat pe Diomka cu atâta în elegere, de parc el i-ar fi fost fiin a cea mai apropiat . Şi lui îi venea uşor s -i povesteasc despre sine, şi chiar despre mama sa, lucruri pe care nu le-ar mai fi dezv luit nim nui.

Diomka avea doi ani când tat l lui fusese ucis în r zboi. Apoi a avut un tat vitreg, nu prea blând, dar drept totuşi, s-ar fi putut tr i o via normal cu el, îns mama — lui tanti Stiofa nu-i spusese acest cuvânt, dar în sinea lui tr sese demult concluzia asta — mama lui se curvise. Tat l vitreg a p r sit-o şi avusese dreptate s o fac . De-atunci, mama începuse s-aduc b rba i în singura lor camer , în care st teau amândoi, beau obligatoriu câte-un p h rel (încercau s -l sileasc şi pe Dioma s bea, dar el nu accepta) şi b rba ii r mâneau la ea, care cât voia: unii pân la miezul nop ii, al ii pân diminea . Nici m car un paravan nu exista în camer , nici întuneric nu se f cea, fiindc intra lumina felinarelor din strad . Şi-atât de scârb i se f cuse lui Diomka de toate astea, încât i se p reau porc rii lucrurile la care b ie ii de vârsta lui se gândeau copleşi i de emo ie.

Astfel se scurse clasa a cincea şi a şasea, iar într-a şaptea Diomka se mut la un b trân, portarul şcolii. Mânca de dou ori pe zi la şcoal . Maic -sa nici n-a încercat s -l aduc acas — era mul umit .

Dioma vorbea cu ur despre maic -sa, nu putea r mâne liniştit. Tanti Stiofa îl asculta, cl tina din cap, dar tr gea nişte concluzii cam ciudate: — Mare-i gr dina Domnului. Lumea asta-i f cuta pentru to i.

Cu un an în urm , Dioma se mutase în colonia fabricii, unde era un liceu seral şi c p tase un loc la internat. A lucrat mai întâi ca ucenic-l c tuş, apoi a primit calificarea de gradul doi. Nu era un lucr tor prea grozav, dar, în pofida desfrânatei de maic -sa, nu bea vodk , nu urla cântece şi-şi vedea de înv tur . Termin cu bine clasa a opta şi-un semestru dintr-a noua.

Singurul lucru pe care şi-l permitea era fotbalul — mai juca şi el, din când în când, fotbal cu b ie ii. Dar şi pentru aceast mic pl cere fu pedepsit de soart : în îmbulzeala ce se naşte în jurul mingii, cineva îl lovi, f r s vrea, cu bocancul în fluierul piciorului. Diomka nu d du importan loviturii, şontâc i o vreme, pe urm -i trecu. Toamna piciorul începu s -l doar din ce în ce mai r u. Trecu mult vreme pân s i-l arate unui medic, apoi i-au pus comprese calde, ceea ce i-a f cut r u, şi-l trimiser mai întâi în oraşul cel mai apropiat, iar apoi aici. Dar de ce, o întreba el acum pe tanti Stiofa, de ce-i soarta atât de nedreapt ? Doar exist oameni c rora, cât tr iesc, le aşterne totul la picioare — în timp ce via a altora e f cut harcea- parcea. Şi se mai spune c soarta omului nu depinde decât de el.

Adev rul e c nu depinde deloc.

— De Dumnezeu depinde, ştia tanti Stiofa. Dumnezeu pe toate le vede.

Trebuie s te supui, Diomuşka.

— P i, cu atât mai mult, dac depinde de Dumnezeu, dac el pe toate le vede — de ce îngr m deşte atunci toate nenorocirile pe umerii unora? Ar trebui totuşi împ r ite cumva... Îns în ceea ce priveşte ideea c trebuia s se supun , nu protest . ţe altceva putea face decât s se supun ?

Tanti Stiofa era din oraş, fiicele ei, fiii şi nurorile veneau deseori s-o viziteze şi-i aduceau tot felul de bun t i. Ţun t ile acestea nu z boveau prea mult la tanti Stiofa, ea le împ r ea la vecine şi infirmiere şi, rugând pe cineva s -l cheme pe Dioma din salon, îi mai d dea şi lui câte-un ou sau o buc ic de pl cint .

Dioma nu era niciodat s tul, toat via a se sim ise fl mând. Din pricina gândurilor neliniştite, concentrate în permanen asupra mânc rii, foamea-i p rea înc şi mai mare decât era, de fapt. Totuşi, îi era jen s-o jefuiasc pe tanti Stiofa şi, dac accepta oul, pl cinta încerca s-o refuze.

— Ia-o, ia-o! începea ea s gesticuleze. E cu carne pl cintu a. Acuma-i vremea s-o m nânci, cât îi dezlegare la carne.

— De ce, pe urm n-o s mai fie?

— Ţineîn eles c nu, ce, nu ştii?

— Şi ce urmeaz dup dezlegarea la carne?

— L sata secului, ce s urmeze!

— P i, asta-i şi mai bine, tanti Stiofa! L sata secului nu-i şi mai bun ?

— Fiecare timp cu bucuria lui. ţ o fi mai bine sau mai r u — dar carne n-ai voie s m nânci.

— Ţine, dar nu se termin cândva şi l satul sta de sec?

— ţum s nu! O s pt mân şi s-a şi dus.

— Şi, pe urm , ce facem? întreb vesel Dioma, înfulecând deja pl cintele aromate, de cas , cum nu s-au copt niciodat în casa lor.

— ţe mai p gâni cresc în ziua de azi, nimic nu ştiu. Pe urm , vine postul cel mare.

— Şi sta la ce mai e bun, postul cel mare? Dup ce c e post, mai e şi mare!

— P i, e şi acela bun, Diomuşka, fiindc dac - i umpli prea tare burdihanul — prea te trage la p mânt. Nu se poate aşa tot timpul, mai trebuie s se şi lumineze omul.

— P i, la ce bun ilumin rile astea?

Dioma n-avusese parte decât de ilumin ri.

— P i, ca s te luminezi, de aia-s ilumin ri. Pe stomacul gol parc eşti mai proasp t, ce, tu n-ai observat?

— Nu, tanti Stiofa, n-am observat niciodat . Înc din clasa întâi, pe când nu ştia nici s scrie, nici s citeasc , Dioma fusese înv at, iar între timp i se întip rise bine în minte şi avea clar în

cap faptul c religia este o ame eal , o înv tur de trei ori reac ionar , avantajoas doar pentru tâlhari. Tocmai din pricina religiei mai sunt locuri unde oamenii muncii nu se pot elibera de exploatare. E clar c , de cum vor termina cu religia, de îndat vor lua armele în mâini şi-şi vor cuceri libertatea. Şi tanti Stiofa asta, cu calendarul ei caraghios, cu Dumnezeul ei la fiece cuvânt, cu zâmbetul ei senin chiar şi-n aceast clinic sumbr şi, iat , cu pl cinta asta, mai-mai c p rea s fie o reac ionar .

Totuşi, acum, în dup -amiaza aceasta de sâmb t , când medicii se risipiser , l sându-l pe fiecare bolnav cu gândul lui, când ziua mohorât mai lumina înc , întrucâtva, salonul, iar prin holuri şi pe coridoare fuseser deja aprinse l mpile, Dioma umbla şchiop tând şi-o c uta pretutindeni tocmai pe tanti Stiofa, care nici n-avea ce alt sfat mai ca lumea s -i dea decât c trebuie s se împace cu soarta.

Numai s nu i-l ia. S nu i-l taie. S nu fie nevoit s -l cedeze.

S -l dea? — s nu-l dea? S -l dea? — s nu-l dea?...

Deşi, cu durerea asta care-l rodea, poate c era mai uşor, totuşi, s renun e la el.

Tanti Stiofa nu era îns în nici unul din locurile obişnuite, în schimb, în coridorul de jos, acolo unde acesta se l rgea formând un mic vestibul, considerat, în clinic , sal de întâlnire, col ul roşu, deşi tot acolo se afla şi biroul infirmierei care f cea de gard şi dulapul ei cu medicamente, Dioma v zu o fat , ba chiar o fetişcan , îmbr cat cu acelaşi soi de halat decolorat ca toat lumea, ea ar tând îns , cu toate acestea, ca din filme: avea un p r galben, cum nici nu exist , din care, pe deasupra, mai şi fusese construit ceva uşor, unduitor.

Dioma o v zuse pentru prima dat ieri, în treac t, dar când z ri ciuful acela de p r galben, mai c -i veni s închid ochii. Fata i se p ruse atât de frumoas c n-avusese curajul s -şi opreasc ochii asupra ei — îşi mut privirea şi trecu mai departe. Deşi ca vârst , din toat clinica, îi era cel mai aproape (cu toate c mai era şi Surhan, cel cu piciorul t iat), asemenea fete nu erau de nasul lui.

Iar în diminea a aceea o mai z rise o dat , din spate. ţhiar şi-n halatul de spital era ca o viespe, o recunoşteai imediat. Plus c mai era şi snopul uşor de p r galben, care zvâcnea la fiecare pas.

Dioma ştia cu siguran c nu pornise s-o caute acum, fiindc n-ar fi avut curajul s fac cunoştin cu ea: ştia c s-ar trezi cu prune-n gur şi-ar mugi ceva neinteligibil şi stupid.

Dar când o v zu, ceva îi zvâcni în piept. Şi, încercând s nu şchioapete, o coti spre col ul roşu şi începu s r sfoiasc colec ia ĂPravdeiĂ locale, r rit de bolnavi pentru hârtie de împachetat şi alte nevoi.

Jum tate din mas era ocupat de bustul de bronz al lui Stalin — un cap şi nişte umeri mai mari decât ai unui om normal. Iar al turi de Stalin, st tea în picioare o sor , tot mare, cu buze late. Fiind zi de sâmb t şi gândindu-se c n-o s mai fie h ituit , ea desp turise pe mas un ziar, v rsase acolo nişte semin e şi le sp rgea, scuipându-le de zor pe-acelaşi ziar, f r -a se mai ajuta cu mâinile. Poate c avusese de gând s stea doar câteva clipe, dar nu se mai putea l sa de semin e.

Difuzorul de pe perete transmitea, r guşit, muzic de dans. Mai erau doi bolnavi care jucau table la o m su . Iar fata, dup cum observase Dioma cu col ul ochiului, st tea pe scaun, pur şi simplu, f r s fac nimic, dar st tea dreapt -dreapt , adunându-şi cu-o mân halatul la gât, unde copcile lipseau întotdeauna, dac femeile nu şi le coseau singure. Şedea şi str lucea, îngerul cu p r galben, şi nu-l puteai atinge cu mâna. ţât de pl cut ar fi fost s discute despre una, despre alta!... ţhiar şi despre picior.

Sup rat pe sine însuşi, Diomka cerceta ziarele. Acum îşi d dea seama c , pentru-a economisi timpul, nu-şi l sase nici un fel de breton, nu-şi ridica niciodat p rul de pe frunte în vreun fel mai deosebit, ci se tundea, pur şi simplu, cu maşina, egal. Iar acum ar ta, în fa a ei, ca un tâmpit.

Deodat , îngerul vorbi: — Da' de ce eşti atât de timid? De dou zile tot dai târcoale — dar nu te-ai apropia, doamne fereşte!

Diomka tres ri, arunc o privire în jur. Da! P i, cui altcuiva? Lui i-o spusese! ţiuful, ori panaşul, ca de floare, îi unduia pe cap.

— Da' ce-ai, aşa eşti de felul t u, speriat de bombe? Ia- i un scaun, car -l încoace şi hai s facem cunoştin .

— Nu-s speriat.

Dar ceva i se strecurase în glas, împiedicându-l s-o spun sonor.

— Atunci, hai, ad -l, f -te comod.

Lu scaunul şi, f când eforturi înc şi mai mari s nu şchioapete, îl duse lâng ea într-o mân şi-l puse al turi, lâng perete. Pe urm îi întinse mâna: — Dioma.

— Asea, şi-şi puse palma moale într-a lui, apoi o trase.

El se aşez şi se trezi într-o situa ie penibil — st teau cumin ei unul lâng cel lalt precum mirele şi mireasa. Nici m car nu se putea uita la ea.

Se ridic şi puse scaunul mai comod.

— Tu ce stai aşa, f r s faci nimic? întreb Dioma.

— P i, ce vrei s fac? Nu stau deloc degeaba.

— Dar ce faci?

— Ascult muzic . Dansez, în gând. Tu, în schimb, sigur nu ştii s dansezi?

— În gând?

— Fie şi cu picioarele!

Diomka â âi în semn c nu.

— Mi-am dat eu seama de la început c eşti tare din topor. Am fi putut face aici un tur, Asea se uit în jur, dar n-avem unde. Şi, de altfel, ce fel de dans ar mai fi fost şi la? Ascult şi eu aşa, fiindc t cerea m deprim întotdeauna.

— Dar care sunt dansurile cele mai frumoase? întreb el, savurând pl cerea discu iei. Tangou!?

Asea oft : — ţare tango, sta l-au dansat bunicile noastre! Adev ratul dans este acum rock-and-roll-ul. La noi înc nu se danseaz . Nici la Moscova nu-l danseaz decât cei mai pricepu i.

Dioma nu prindea chiar toate cuvintele pe care le spunea ea, dar îi f cea pur şi simplu pl cere s discute şi s aib dreptul de-a o privi direct în fa . Avea ochi ciuda i — verzui. Dar ochii n-aveai cum s -i vopseşti, erau cum erau. Oricum erau pl cu i.

— la da dans! plesc i de poft Asea. Numai c nu i-l pot ar ta exact, n-am v zut nici eu. Dar tu cum î i petreci timpul? ţân i?

— Nu. Nu cânt.

— De ce nu? Noi cânt m. ţând ne deprim t cerea. Dar ce faci? ţân i la acordeon?

— Nu..., se ruşin Diomka.

Nu f cea doi bani în compara ie cu ea. Doar nu-i putea spune aşa, de la obraz, c -l preocup destinul omenirii!...

Asea era total nedumerit : ce personaj interesant i s-a întâmplat s întâlneasc !

— Poate c te ocupi de atletism? Vreau s - i spun c eu sunt destul de bun la pentatlon. Fac o sut patruzeci de centimetri şi treişpe secunde dou zecimi.

— Eu nu..., fu nevoit Diomka s -şi recunoasc în fa a ei, plin de am r ciune, inferioritatea. Iat c mai exist oameni care ştiu s tr iasc degajat! Diomka îns nu va reuşi niciodat ... Fotbal joc un pic...

Dar şi jocul la îi ieşise pe nas.

— P i, m car fumezi şi tu, acolo? Sau bei? mai insist Asea cu o urm de speran -n glas. Sau numai bere?

— Ţere, oft Diomka. (Nu punea el gura nici pe bere, dar nu se putea face chiar total de ruşine.)

— O-o-of! gemu Asea, de parc ar fi lovit-o cineva în plex. ţe bebeluşi mai sunte i înc voi to i, v-ascunde i dup fusta m michii! Nici un fel de onoare sportiv . Nici nu şti i ce-i aia! Aşa sunt şi cei de la noi de la şcoal . În septembrie, ne-au mutat la şcoala de b ie i — şi directorul n-a p strat decât stârpiturile şi pe tocilari. Pe to i b ie ii mai ca lumea i-a zvârlit la liceul de fete.

Ea nu voise s -l înjoseasc , ci-i p rea sincer r u, dar el se sim i totuşi jignit pentru chestia cu stârpiturile.

— Tu în ce clas eşti? întreb el.

— Într-a zecea.

— Şi cine v d voie s umbla i cu piept n turi dintr-astea?

— Cum s ne dea voie! Ne combat! Se lupt !... Dar lupt m şi noi!

Z u c vorbea sincer. Dar şi dac şi-ar fi b tut joc sau l-ar fi luat pe Diomka la pumni, tot era bine c intraser în vorb .

Muzica de dans se terminase şi crainicul începu s vorbeasc despre lupta popoarelor împotriva ruşinoaselor tratate de la Paris, periculoase pentru Fran a, deoarece o l sau prad Germaniei, şi insuportabile pentru Germania, deoarece o l sau prad Fran ei.

— Dar ce faci tu, aşa, în general?

— În general — lucrez ca l c tuş, spuse pe un ton demn, indiferent Diomka.

Dar nici m car cu asta nu o ului.

— Şi cât câştigi?

Diomka îşi respecta foarte mult leafa, fiindc era muncit şi era prima leaf din via a lui. Dar acum sim ea c n-ar putea pronun a suma.

— P i, bineîn eles c o nimica toat , reuşi s stoarc el din sine, cu greu.

— Astea-s fleacuri! declar Asea, care pe toate le ştia. Mai bine, te-ai face sportiv! Ai toate datele.

— Trebuie s te pricepi...

— La ce s te pricepi?! P i, oricine poate deveni sportiv! Numai c trebuie s te antrenezi mult! Şi ce bine se pl teşte sportul — te plimb pe gratis, te hr nesc de treizeci de ruble pe zi, hotel! Plus premiile! Şi câte oraşe po i s vezi!

— P i, tu unde ai fost?

— La Leningrad am fost, la Voronej...

— Leningradul i-a pl cut?

— Vai de mine, cred şi eu! Gostinnâi Dvor! Dar magazinele specializate: unele cu ciorapi, altele cu gentu e!...

Diomka nu-şi putea imagina nimic din toate acestea şi începu s -l road invidia. Fiindc , cine ştie, poate c , într-adev r, toate cele despre care-i vorbea cu atâta curaj fata asta erau bune şi el era cel care se împotmolise, din provincialism, în preocup rile sale.

Infirmiera continua s stea deasupra mesei ca un monument, lâng Stalin, şi s scuipe semin ele pe ziar, f r a se apleca.

— Şi cum ai nimerit tu, aşa sportiv , aici?

Nu se hot râse s-o întrebe ce anume o doare. Putea fi ceva ruşinos.

— P i, nu m-au internat decât pentru trei zile, la analize — se descotorosi de subiect Asea. ţu o mân era nevoit mereu s in sau s îndrepte gulerul ce se desf cea. ţu ce halat m-au înco openit, mi-e şi ruşine s -l port! Aici, dac e s stai o s pt mân po i s -nnebuneşti... Dar tu ce ai, de-ai nimerit aici?

— Eu?... Diomka plesc i. De fapt, despre picior îşi dorise cel mai mult s discute, numai c într-un fel mai aşezat, şi atacul acesta îl cam speriase.

Eu am — la picior...

Pân acum, Ăeu — la piciorĂ fuseser pentru el cuvinte de o mare şi amar semnifica ie. Dar uşurin a Asei îl f cuse s se îndoiasc dac toate astea sunt, într-adev r, atât de grave. Deja şi despre picior îi vorbise, ca şi despre salariu, cu un fel de jen .

— Şi ce spun medicii?

— P i, vezi tu... De zis, n-o prea zic ei... Dar vor s mi-l taie...

O spusese cu fa a lui întunecat îndreptat spre fa a luminoas a Asei.

— Nu se poate!! Asea îl plesni peste um r ca pe un tovar ş vechi. ţum adic s - i taie piciorul? Doar n-au înnebunit? N-au chef s te trateze! Dar tu s nu te laşi! Mai bine mort, decât s tr ieşti f r picior, z u aşa. ţe viamai poate avea un şchiop! Via a-i dat pentru fericire! Ţineîn eles, avea din nou dreptate! ţe fel de via mai e aia în cârje? ţum ar fi stat acum, spre exemplu, al turi de ea — cum şi-ar fi inut cârja? Şi unde şi-ar fi pus — ciotul?... P i, nici m car scaunul n-ar fi putut s şi-l care singur, ar fi trebuit s i-l aduc ea. ţe mai, s tr ieşti f r picior — aia nu mai era via .

Via a-i dat pentru fericire.

— Şi de mult eşti aici?

— P i, cât s fie? Dioma se gândi o clip . De vreo trei s pt mâni.

— ţumplit! Asei îi zvâcnir umerii, se cutremur de groaz . ţe plicticoşenie! Nici tu radio, nici acordeon! Şi-mi imaginez ce discuta i acolo, în salon!

Nici de data asta Diomka nu sim i nevoia s recunoasc faptul c învacât e ziulica de lung . Nici una din valorile lui nu rezista la suflul uşor ce âşnea de pe buzele Asei, toate p reau acum exagerate, ba chiar încremenite, de carton.

Cu un surâs ironic (când, de fapt, în sinea lui nu-i venea deloc s râd de acest lucru), Diomka spuse: — P i, uite, s-a discutat, spre exemplu, despre ce-i ine pe oameni în via ?

— ţum adic ?

— P i, cum ar veni, pentru ce tr ieşte omul?

— Oho! Asea avea r spuns la orice. Am avut şi noi, la şcoal , de scris o compunere cu titlul: ĂPentru ce tr ieşte omul?Ă Ni s-a dat şi planul: despre cultivatorii de bumbac, despre mulg toarele de vaci, despre eroii r zboiului civil, despre eroismul lui Pavel Korceaghin şi atitudinea ta fa de el, despre eroismul lui Matrosov şi atitudinea ta fa de el...

— Adic ce atitudine s ai?

— P i, cum? Adic , dac-ai face şi tu ca el sau nu. Asta se cere, neap rat. Ţineîn eles c to i am scris c-am proceda la fel, la ce bun s - i strici rela iile cu profesoara, înainte de examen? Numai Saşka Graciov a întrebat: n-aş putea s scriu totul altfel, aşa cum cred cu? Î i ar t eu ie, zice, "cum cred euĂ! Î i pun un unu, de nu te vezi!... O fat a scris, s vezi ce-am râs:

ĂÎnc nu ştiu dac -mi iubesc patria sau nu.Ă Şi se pune profa pe or c it: ĂAcesta-i un gând cumplit! ţum po i s n-o iubeşti?Ă ĂP i, s-ar putea s-o iubesc, dar nu ştiu. Trebuie s verific.Ă — "N-ai ce verifica! Trebuie s fi supt iubirea de patrie, odat cu laptele mamei! Pân la lec ia urm toare s faci bine s transcrii totul!Ă Noi îi şi zicem Râioasa. N-ar zâmbi şi ea o dat , când intr în clas . Acum, e şi de în eles: e fat b trân , a dat chix în via a personal şi se r zbun pe noi. Mai ales pe fetele dr gu e nu le poate suferi.

Asea o spusese cu mare siguran , ştiind prea bine câte parale face fiecare mutr . Se vedea c nu cunoscuse înc nici una dintre fazele bolii, n-avusese dureri, nu se chinuise, nu-şi pierduse pofta de mâncare sau somnul, nu-şi pierduse prospe imea, bujorii din obraji, d duse, pur şi simplu, o fug pân-aici, din s lile ei de gimnastic , de la ringurile ei de dans, pentru trei zile de analize.

— Dar profesori buni ai? o întreb Diomka numai pentru ca ea s nu tac , s spun ceva, iar el s-o poat privi.

— N-nu, nu sunt! Nişte curcani umfla i! ţe s mai... — şcoal ! Nici nu- i vine s vorbeşti de ea!

Veselia ei s n toas îl molipsise şi pe Diomka. Îi era recunosc tor pentru tr nc neal şi nu mai sim ea nici urm de stânjeneal , topit cum era.

Nu dorea s-o contrazic deloc, voia, în pofida convingerilor sale, s -i dea întru totul dreptate: şi c via a-i dat pentru fericire şi c nu trebuie s renun e la picior.

Numai c -l m cina durerea din picior, amintindu-i c era ca şi pierdut şi nu se ştie cât se va putea salva din el — pân la mijlocul fluierului? Pân la genunchi? Sau pân la jum tatea coapsei? Iar, din pricina piciorului, şi întrebarea "ce-l ine pe om în via Ă r mânea important pentru el. Aşa c o întreb : — Dar, totuşi, tu cum crezi? Pentru ce... tr ieşte omul?

Nu z u, fetei stei a totul îi era clar! Îl privi pe Dioma cu ochii ei verzui, de parc nu-i venea s cread c întreab serios, c nu face vreun banc: — ţum, pentru ce? Ţineîn eles c pentru iubire!

Pentru iubire! ĂPentru iubireĂ spunea şi Tolstoi, dar în ce sens? Şi profesoara le cerea tot "pentru iubire", dar în ce sens?

Diomka era obişnuit îns s analizeze totul cu exactitate şi s gândeasc cu propriul lui cap.

— Dar..., spuse el, r guşit (de simplu, o fi simplu, dar tot îi era cam jen s-o spun ), dragostea — nu e, totuşi... Nu ine, totuşi, toat via a. Asta-i aşa... câteodat . De la o anumit vârst . Şi pân la o vârst anume...

— Dar, de la care? Hai spune, de la care? îl asalt Asea cu întreb ri, sup rat de parc ar fi jignit-o. La vârst noastr , e toat dulcea a, altfel când vrei, când alt dat ? Şi ce mai e în via , în afar de iubire?

Cu sprâncenele ridicate, era atât de convins c nu i se poate replica nimic... Şi.Diomka nici nu replic . El voia s asculte, nu s polemizeze.

Ea se întoarse cu totul spre el, se aplec şi, f r a întinde vreo mân , p rea s le întind pe amândou peste ruinele tuturor zidurilor de pe p mânt: — Asta ne apar ine întotdeauna! Şi înc de ast zi! Iar ce ne promit unii buni de gur , de te saturi pân la urm s -i tot ascul i, aia poate c o fi, dar poate c nu. Dragostea — şi atât!! Îi vorbea atât de simplu, de parc era a suta sear în care vorbeau, şi vorbeau, şi vorbeau... P rea c dac n-ar fi fost acolo infirmiera cu semin ele, sora medical , cei doi juc tori de table plus bolnavii ce-şi târşâiau papucii pe coridor, ea l-ar fi ajutat chiar acum, aici, în col işorul sta, la cea mai frumoas vârst a lor, s în eleag ce anume îi ine pe oameni în via .

Şi piciorul care-l chinuia permanent, chiar şi-n somn, şi care-l mai duruse şi cu o clip în urm pe Dioma fu uitat — nu mai exista nici un picior bolnav. Diomka privea la gulerul desf cut al Asei şi r m sese cu gura uşor c scat . ţeea ce-i provoca sil când o f cea mama lui, îi p ru pentru prima dat un lucru cu totul nevinovat în fa a lumii, nepâng rit — contragreutate îndrept it a tot ce-i r u pe p mânt.

— Dar tu — spune-mi?... întreb aproape în şoapt Asea, gata s izbucneasc în râs, dar cu în elegere. Tu pân acum n-ai...? Ghiocel, tu înc n-ai...? ţeva fierbinte îi âşni lui Diomka în urechi, în fa , în frunte, de parc l-ar fi prins cineva furând. Derutat de-aceast fat , în r stimp de dou zeci de minute, în privin a tuturor lucrurilor de care se convinsese cu trecerea anilor, cu gâtlejul uscat, el o întreb cu un glas de parc i-ar fi cerut îndurare: — Dar tu?...

Cum sub halat ea n-avea decât c maşa, şi pieptul, şi sufletul, nici sub cuvinte nu ascundea nimic, nu vedea de ce-ar face-o: — P i, la noi, jum tate din fete!... Iar una a r mas gravid înc în clasa a opta! Iar pe alta au prins-o într-o locuin unde... pe bani, în elegi? Avea deja propriul ei carnet de economii, în elegi? Şi cum crezi c s-a descoperit?

— l-a uitat în carnetul de şcoal şi l-a g sit profesoara. P i, cu cât mai devreme cu atât mai interesant!... La ce bun s-amâni? Suntem în era atomic !...

11 Ca mestecenii Seara de sâmb t , cu senza ia ei inefabil de uşurare, se f cea sim it şi în saloanele oncologiei, cu toate c , aparent, n-ar fi avut de ce: bolnavii nu se eliberau pentru duminic de bolile lor şi nici de gândurile legate de ele nu sc pau. Nu sc pau decât de discu iile cu medicii şi de partea principal a tratamentului — probabil îns c lucrul acesta bucura latura veşnic copil roas a omului. ţând, dup discu ia cu Asea, Diomka, p şind cu grij pe piciorul bolnav, care-l durea tot mai tare, str b tu scara şi intr în salonul s u, acolo era o agita ie ca niciodat .

Nu se-adunaser doar ai casei, plus Sibgatov, ci veniser şi musafiri de la etajul unu, unii — vechi cunoştin e, cum era coreanul Ni, plecat din salonul radiologicilor (pe perioada cât trebuia s stea cu acele de radiu înfipte în limb , fusese pus sub cheie, ca o valoare bancar ), dar şi oameni cu totul noi.

Unul dintre aceştia, un rus — b rbat prezentabil cu p rul c runt dat pe spate, c ruia boala îi atacase gâtul şi nu vorbea decât în şoapt — , se aşezase chiar pe patul lui Diomka. To i ascultau cu aten ie — pân şi Mursalimov şi Eghenberdiev, care nici ruseşte nu în elegeau.

Oratorul era Kostoglotov. Nu st tea pe patul s u, ci pe pervazul ferestrei, şi acest lucru sublinia importan a momentului. (Infirmierele, severe cum erau, nu l-ar fi l sat s se tol neasc astfel, dar de serviciu era infirmierul Turgun, b iat de treab , care în elegea, pe bun dreptate, c medicina nu va fi r sturnat din atâta lucru.) Kostoglotov, înc l at cu şosete, îşi pusese un picior pe patul s u, iar al doilea, îndoit din genunchi, îl ridicase pe genunchiul cel lalt, ca pc-o ghitar şi, cl tinându-se uşor, tulburat, filozofa cu glas tare de r suna tot salonul.

— Uite, a existat un filozof, unul Descartes. El zicea aşa: Îndoieşte-te de tot!

— Dar asta nu se refer la realitatea noastr ! îi aminti Rusanov, ridicând un deget.

— Nu, bineîn eles c nu, se mir chiar de o asemenea replic Kostoglotov. Voiam doar s spun c nu trebuie s ne l s m ca nişte oi pe mâna medicilor. Poftim, eu citesc acum o carte — ridic de pe pervaz o carte deschis , de format mare — Abrikosov şi Strukov. Anatomie patologic , manual de facultate. Aici se spune c leg tura dintre evolu ia tumorii şi activitatea sistemului nervos central nu este înc elucidat . Dar este o leg tur uluitoare! Aici chiar aşa şi scrie — vorbea c utând rândul respectiv — chiar dac rar, dar exist cazuri de t m duire spontan ! Sim i i stilul? Nu vindecare, ci tămăduire! ţe p rere v face i?

Salonul fu str b tut de un fior. De parc din cartea larg deschis âşnise, asemeni unui fluture adev rat, purtând culorile curcubeului, t m duirea spontan , şi fiecare îşi l sase fruntea şi obrajii în voia adierii ei, aşteptând atingerea aripii binef c toare.

— Spontan ! Kostoglotov pusese cartea deoparte şi-şi agita acum degetele r sfirate, continuând s -şi in piciorul ca pe-o ghitar . Asta înseamn c deodat , dintr-o pricin inexplicabil , tumoarea o ia în sens invers! Se micşoreaz , se topeşte şi, pân la urm , dispare! ţe spune i?

T ceau cu to ii — basmul îi l sase cu gura c scat . Adic tumoarea, tumoarea lui, tumoarea asta distrug toare, care-i r scolise toat via a — tumoarea asta, deci, s înceap deodat s se topeasc , s se evapore, s dispar , s dispar definitiv?

T ceau cu to ii, l sându-şi chipul în suflarea zborului de fluture, numai posacul de Podduev îşi f cu patul s scâr ie şi, încrâncenându-se, disperat, spuse r guşit: — Pentru asta probabil c trebuie s ai... conştiin a curat .

Nici m car nu în eleseser to i dac o spusese apropo de discu ia lor sau era doar aşa, un gând de-al lui.

Pavel Nikolaevici, care de data aceasta îl asculta nu doar atent, dar într-o oarecare m sur chiar cu simpatie pe vecinul Roadeoase, d du din mân cu un gest de ner bdare: — ţe leg tur are conştiin a cu asta? Ruşine s v fie, tovar şe Podduev!

Dar Kostoglotov prelu ideea din mers: — Aici ai trântit-o formidabil, Efrem! Formidabil! Orice-i posibil, noi habar n-avem de nimic. Uite, am citit odat într-o revist , dup r zboi, un lucru extrem de interesant... Se pare c omul are, acolo unde se face leg tura cu capul, un fel de barier de sânge şi m duv şi, atâta timp cât substan ele sau microbii ucig tori pentru om nu trec de aceast barier spre creier, omul r mâne în via . Dar de ce depinde asta?...

Tân rul geolog, care nu mai l sase c r ile din mân de când venise în salon, st tea şi acum cu o carte în mân lâng cealalt fereastr , în apropierea lui Kostoglotov, ridicând din când în când capul pentru a asculta discu ia. Îl ridicase şi acum.

Ascultau musafirii, îl ascultau şi cei din salon. Iar Federau, lâng sob , cu gâtul alb şi curat deocamdat , dar deja condamnat, st tea ghemuit într-o rân , şi asculta dintre perne.

— ... P i, s-a dovedit c rezisten a acestei bariere depinde de raportul dintre s rurile de potasiu şi cele de sodiu. Dac una din aceste s ruri, s spunem cea de sodiu, predomin , nimic nu-l poate r zbi pe om, bariera rezist şi omul nu moare. Iar dac predomin sarea de potasiu — bariera nu mai poate s -l apere şi omul moare. Dar de ce depind sodiul şi potasiul? Ei,

asta-i cel mai interesant! Raportul lor depinde de starea de spirit a omului!! în elege i? Asta înseamn c dac omul este vioi, dac are rezisten sufleteasc , în barier se adun mai mult sodiu şi nici o boal nu-l poate duce la moarte! Dar e suficient s se descurajeze — şi potasiul începe imediat s prevaleze şi atunci poate s -şi comande sicriul.

Geologul asculta cu o expresie liniştit , evaluând cele spuse cu calmul studentului bine preg tit, care ştie cam ce va ap rea pe tabl în etapa urm toare. Spuse aprobator: — Fiziologia optimismului. În principiu, e foarte bine. Şi, de parc ar fi pierdut deja prea mult timp, se cufund din nou în carte.

La asta, nici Pavel Nikolaevici n-avea ce replica. Roadeoase avea un raionament cât se poate de ştiin ific.

— Dar în cazul acesta nu m-ar mira, continu s dezvolte ideea Kostoglotov, ca peste vreo sut de ani s se descopere c organismul nostru secret , ştiu eu... s ruri de cesiu, când avem conştiin a curat , şi nu le secret atunci când o avem înc rcat . Şi c de aceste s ruri de cesiu depinde dac celulele tumorii vor creşte sau dac tumoarea se va dispersa.

Efrem oft r guşit: — Eu am nenorocit tare multe muieri. Le p r seam cu copii... Plângeau... Mie unuia e clar c n-o s mi se topeasc .

— P i, asta ce leg tur mai are?! îşi ieşi din fire Pavel Nikolaevici. sta-i misticism curat, gândire popeasc ! V-au împuiat capul lecturile acelea lacrimogene, tovar şe Podduev, şi v-au dezarmat ideologic! Iar acum ne bate i pe noi la cap cu perfec ionarea dumneavoastr moral ...

— Şi cu ce v deranjeaz , m rog, perfec ionarea moral ? îl repezi Kostoglotov. De ce v provoac perfec ionarea moral aşa o grea ? Pe cine poate sup ra aşa ceva? Doar pe nişte monştri morali!

— V rog s v controla i cuvintele! sticlir lentilele şi luci rama de ochelari a lui Pavel Nikolaevici, şi-n clipa aceea îşi inea capul cu atâta severitate de parc nici un fel de tumoare nu i l-ar fi proptit în partea dreapt , sub maxilar. Exist probleme asupra c rora opinia public a convenit într-un anume fel! Pe acestea nu le mai pute i pune la îndoial !

— Şi de ce n-aş putea, m rog? Kostoglotov îşi înfipse ocheanele întunecate în Rusanov.

— Hai, l sa i acuma! încercar bolnavii s -i împace.

— Asculta i, tovar şe, şopti omul f r glas, aşezat pe patul lui Diomka, începuse i s ne povesti i despre buretele de mesteac n... Îns nici Rusanov, nici Kostoglotov nu voir s cedeze. F r s ştie ceva unul despre cel lalt, se priveau cu încrâncenare.

— Iar dac vre i s v expune i p rerea, m car n-o face i ca un analfabet! îl atac Pavel Nikolaevici pe oponentul s u, construind, sunet cu sunet, fiecare cuvânt. Despre perfec ionarea moral a lui Lev Tolstoi şi compania, a scris, o dat şi pentru totdeauna, Lenin! Şi tovar şul Stalin! Şi Gorki!

— Ierta i-m ! f când sfor ri pentru a se re ine, Kostoglotov întinse mâna spre el. O dat şi pentru totdeauna nu poate spune nimeni nimic pe acest p mânt. Fiindc atunci via a s-ar opri. Şi toate genera iile ulterioare n-ar mai avea ce spune.

Pavel Nikolaevici r mase ca tr snit. I se împurpurar vârfurile urechilor albe şi sensibile, iar obrajii i se acoperir şi ei, din loc în loc, de pete roşii, rotunde. ( sta nu era un caz în care s aduci contra-argumente, s discu i ca într-o zi de sâmb t , nu, trebuia verificat ce fel de om e, de unde vine, ce hram poart , şi dac viziunea lui strig tor la cer de eronat nu devine d un toare în func ia pe care o fi de inând-o.)

— Eu nu zic, se gr bi s spun Kostoglotov, c-aş fi suficient de documentat în privin a ştiin elor sociale, nu le-am studiat prea mult. Dar cu mintea mea, atâta cât e, am ajuns la urm toarea concluzie: Lenin l-a criticat pe Lev Tolstoi pentru perfec ionarea moral atunci când aceast idee îndep rta societatea de lupta cu bunul-plac, cu samavolnicia, de revolu ia care se preg tea. Aşa. Dar de ce-i închide i gura unui om care, ar t cu palmele sale mari spre Podduev, aflat la limita dintre via şi moarte, a început s se gândeasc la sensul ei? De ce v irit atât de mult faptul c o face citindu-l pe Tolstoi? ţui îi face r u? Sau poate considera i c Tolstoi ar trebui ars pe rug? Poate c , dup p rerea dumneavoastr , Sinodul conduc tor n-a dus la bun sfirşit acest caz? Nefiind specializat în ştiin ele sociale, confundase preasfânt cu conduc tor.

Acum ambele urechi ale lui Pavel Nikolaevici devenir de un purpuriu exploziv. Asemenea ieşire, de data asta direct , împotriva institu iilor de stat (ce-i drept nu auzise despre care anume institu ii fusese vorba) şi înc în prezen a acestui public întâmpl tor, agravase atât de tare situa ia, încât acum nu exista alt solu ie decât s încheie cu tact discu ia, iar pe Kostoglotov s -l verifice cu prima ocazie care se va ivi. De aceea, f r a ridica, deocamdat , cazul la nivel principial, Pavel Nikolaevici spuse, ar tându-l din ochi pe Podduev: — Mai bine l-ar citi pe Ostrovski. I-ar fi mai de folos. Îns Kostoglotov nu ştiu s aprecieze tactul lui Pavel Nikolaevici şi continu s peroreze în fa a ascult torilor neaviza i: — De ce s -l împiedici pe om s gândeasc ? La urma urmelor, la ce a fost redus filozofia vie ii? ĂAh, cât de frumoas -i via a!... Te iubesc, via !

Via a-i dat pentru fericireĂ. ţât adâncime! P i, asta poate s-o spun , f r ajutorul nostru, orice animal: pisica, g ina, câinele.

— Pardon! Pardon! V rog! V rog! îl opri, de data asta, nu din datorie cet eneasc , ci din omenie, Pavel Nikolaevici. S nu vorbim despre moarte!

S nici nu mai pomenim de ea m car!

— P i, degeaba m ruga i! f cu Kostoglotov, cu lopata mâinii, un gest de ner bdare. Dac aici nu, atunci unde a i vrea s discut m despre moarte? ĂAh, vom tr i veşnic!Ă — P i, atunci? P i, atunci? implor Pavel Nikolaevici. ţe propune i? S vorbim şi s ne gândim mereu la moarte? Pentru ca s rurile alea de potasiu s înceap s predomine?

— Nu chiar tot timpul, se domoli pu in Kostoglotov, în elegând c ajunsese s se contrazic . Nu mereu, dar m car din când în când. E folositor.

Fiindc , ia s vedem, ce vede la noi omul cât tr ieşte? Eşti membru al colectivului! Eşti membru al colectivului! Dar asta — atâta timp cât e viu.

Pentru c atunci când îi vine vremea s moar — îi d m drumul din colectiv. O fi el membru, dar, de murit, moare singur. Tumoarea se aşeaz numai pe el, nu pe întregul colectiv. S v lu m pe dumneavoastr ! Kostoglotov împungea grosolan cu degetul în direc ia lui Rusanov. Ia spune i-mi, de ce v teme i dumneavoastr acum cel mai mult? S muri i!! Şi despre ce v teme i cel mai tare s discuta i? Despre moarte! Asta cum se numeşte?

Pavel Nikolaevici nici nu-l mai asculta, îşi pierduse orice interes fa de discu ia cu el. Luându-se cu vorba, f cuse o mişcare neatent care rezonase atât de dureros dinspre tumoare spre gât şi cap, încât îi pierise orice pasiune de a-i lumina pe tâmpi ii ştia şi de a le da în vileag abera iile. La urma urmelor, nimerise întâmpl tor în aceast clinic şi momentele importante ale bolii sale n-ar fi trebuit s le tr iasc al turi de ei. ţel mai important şi cel mai cumplit lucru era c tumoarea nu sc zuse şi nu cedase deloc dup injec ia de ieri. La acest gând, sim ea cum îi înghea sângele în vine.

Lui Roadeoase îi d mâna s filozofeze despre moarte, el e pe cale s se vindece.

Musafirul lui Diomka, b rbatul cel masiv, f r voce, încercase de câteva ori, inându-se de gâtlej din pricina durerii, s intervin , s spun şi el ceva, încercase chiar s pun cap t discu iei acesteia nepl cute, amintindu-le c ei nu sunt acum subiectele istorici, ci obiectul ei, îns şoaptele nu-i erau auzite, iar s le-o spun cu glas mai tare n-avea putere, nu putea decât s -şi pun dou degete la gât, pentru a domoli durerea şi a amplifica sunetul. Ţolile limbii şi ale gâtlejului, incapacitatea de a vorbi ne apas deosebit de tare, tot chipul devine oglinda acestei deprim ri. Încercase s -i opreasc pe cei ce se certau prin nişte gesturi largi ale bra elor, iar acum ieşise pe trecerea dintre paturi.

— Tovar şi! Tovar şi! sufla el chinuit. S l s m acest ton sumbru!

Suntem şi aşa distruşi de bolile noastre! Dumneavoastr , spre exemplu, tovar şe! mergea pe coridorul dintre paturi şi întindea aproape rug tor o mân (pe cealalt o inea la gât) c tre Kostoglotov, de parc acesta, zburlit şi aşezat la în l ime, ar fi fost o zeitate. Începuser i s vorbi i atât de interesant despre buretele de mesteac n. ţontinua i, v rog!

— Hai, Oleg, spune-ne ce-i cu buretele de mesteac n! ţe începuseşi s spui? îl rug şi Sibgatov.

Ni, cel turnat în bronz, mişcându-şi cu greu limba, c reia îi lipsea o buc ic înc de pe vremea unui tratament mai vechi, iar ce r m sese i se umflase acum din nou, repet şi el, neclar, aceeaşi rug minte. ţeilal i îl rugau şi ei.

Kostoglotov sim ea o uşurin ce nu era de bun augur. De-atâ ia ani se obişnuise s tac în fa a oamenilor liberi, cu mâinile adunate la spate şi privirea plecat -n p mânt, încât aceste gesturi se transformaser într-un fel de tr s tur înn scut , ca o inut cocoşat ereditar , aşa c nu sc pase de ele cu totul nici în anul petrecut în deportare. Şi-acum înc , în timpul plimb rilor pe aleile complexului medical, mâinile i se c utau pentru a se reg si în pozi ia cea mai simpl şi mai fireasc pentru ele, la spate. Dar iat c oamenii liberi, c rora vreme de atâ ia ani li s-a interzis s discute cu el de la egal la egal, s discute cu el ceva cât de cât serios, cum ar face-o cu o fiin uman sau chiar, ce am r ciune, s -i strâng mâna, s ia de la el o scrisoare — aceşti oameni liberi, neb nuind nimic, st teau acum în fa a lui, care se tol nise f r jen pe pervaz, şi aşteptau sprijin pentru speran ele lor. De altfel, cercetând şi ce se petrece cu el însuşi, Oleg observ c nici el nu se simte pe pozi ii adverse cum era obişnuit, ci, în durerea general , li se al tura lor. Îşi pierduse cu des vârşire obişnuin a de-a se adresa mai multor oameni deodat , uitase de orice adun ri, şedin e, mitinguri. Iar acum, deodat , devenise orator. Asta i se p rea total aberant lui Kostoglotov, un vis amuzant. Dar, cum nu te po i opri când ai luat vitez pe ghea şi zbori — fie ce-o fi, nici el nu se mai putea opri din avântul vesel al îns n toşirii sale, întâmpl toare ce-i drept, dar se pare c real totuşi, şi-şi continua alunecarea.

— Prieteni! E o poveste uluitoare. Mi-a povestit-o un bolnav care-a venit la control pe când eu înc mai aşteptam s intru la consulta ie. Eu am trimis chiar atunci, c doar n-aveam ce pierde, o vedere cu adresa dispensarului în chip de adres invers . Şi iat c ast zi mi-a sosit r spuns! N-au trecut decât dou sprezece zile şi eu am deja r spunsul! Iar doctorul Maslennikov se mai şi scuz pentru întârziere, fiindc , îmi explic el, r spunde în medie cam la zece scrisori pe zi. Dar, în mai pu in de jum tate de or , n-ai cum scrie o scrisoare cât de cât clar , în care s l mureşti totul cum se

cade. Deci, cinci ore pe zi îi iau numai scrisorile! Şi nu primeşte nimic pentru asta!

— Din contr , cheltuieşte patru ruble pe zi pentru timbre, interveni Dioma.

— Da. Asta într-o singur zi. Iar pe lun înseamn c se fac o sut dou zeci! Şi asta nu-i obliga ia lui, nu-i serviciul lui, e, pur şi simplu, o fapt bun pe care vrea s-o fac . Sau cum se numeşte asta? Kostoglotov se întoarse spre Rusanov. Umanitar , da? Îns Pavel Nikolaevici ajunsese pe la sfârşitul raportului despre buget, publicat în ziar, şi se pref cu c n-a auzit.

— N-are nici un fel de echip de angaja i, ajutoare, secretare. Toate astea le face dup orele de serviciu. Şi nici glorie n-are pentru asta! Fiindc noi, bolnavii, ne slujim de doctor ca de-un podar: mersi c ne-ai dus, acum eşti în plus. La sfârşitul scrisorii, se plânge c bolnavii, mai ales cei c rora tratamentul le-a folosit, înceteaz s -i mai scrie. Nu-i scriu despre dozele luate, despre rezultate. Şi, tot el m roag , m roag , s -i r spund cu acurate e! ţând, de fapt, noi suntem cei care ar trebui s ne închin m în fa a lui.

— Dar, începe cu începutul, Oleg! îl rug Sibgatov cu un zâmbet slab de speran . ţât de tare îşi dorea s se fac bine! În pofida tratamentului deprimant şi evident f r speran , ce dura de luni, de ani de zile — s se îns n toşeasc deodat , brusc şi definitiv! S i se închid rana de pe spinare, s se îndrepte, s p şeasc hot rât, sim indu-se b rbat în floarea vârstei! Ţun -ziua, Liudmila Afanasievna! Sunt s n tos tun! ţât de mult îşi doreau cu to ii s afle de un asemenea doctor f c tor de minuni, despre un asemenea leac, necunoscut medicilor de aici! Fie c recunoşteau ori ba, în fundul sufleiului credeau cu to ii, pân la unul, c un asemenea doctor, sau un asemenea cunosc tor de plante, sau o asemenea b bu doftoroaie exist undeva şi trebuie doar s afli — unde, s primeşti medicamentul — şi eşti salvat. Findc era imposibil, absolut imposibil s fie condamna i!

Oricât am râde de miracole cât vreme, suntem puternici, s n toşi şi ferici i, dar când via a ia o asemenea întors tur , când firul se sub iaz într-atât încât numai o minune ne mai poate salva, vom crede în aceast unic , excep ional minune! Şi Kostoglotov, luat de valul aştept rilor lacome cu care-l ascultau tovar şii s i, începu s vorbeasc plin de elan, crezând chiar mai mult în cuvintele sale acum, decât crezuse în scrisoare când o citise în gând.

— Dac vrei de la început, Şaraf, atunci ascult . Despre doctorul Maslennikov, bolnavul acela care s-a lecuit mi-a spus c este un vechi medic de familie din regiunea Aleksandrovski, din zona Moscovei. El a lucrat decenii la rând — aşa se obişnuia înainte, la acelaşi spital. Şi, la un moment dat, a observat c , deşi în literatura de specialitate se scrie tot mai mult şi tot mai des despre cancer, printre bolnavii lui de la ar , cancerul nu apare. De ce oare?...

(Da, de ce oare? Care dintre noi n-a tres rit în copil rie la atingerea tainei — acest zid inexpugnabil, dar permeabil, prin care te trezeşti din când în când c p trunde ba un um r, ba un şold. ţhiar şi în via a noastr de zi cu zi, deschis , ra ional , unde nimic misterios nu-şi g seşte locul, ea ne r sare câteodat din senin în fa şi ne strig : aicea sunt! s nu m ui i!)

— A început, deci, s cerceteze... deci, începu s cerceteze, repet Kostoglotov cu pl cere, şi descoperi urm torul lucru: c , economisind banii de ceai, ranii din întreaga regiune f ceau infuzie de ceaga, cu alte cuvinte, burete de mesteac n...

— Ciuperca aia care creşte sub mesteac n? îl întrerupse Podduev. Raza unui remediu atât de simplu p trunse chiar şi prin disperarea cu care se pusese de acord şi-n care se închisese în ultimele zile.

To i cei din jur erau oameni din sud şi nu doar ciuperca de sub mesteac n, dar chiar şi mesteac nul însuşi le era multora necunoscut — cu atât mai mult nu-şi puteau imagina despre ce vorbeşte Kostoglotov.

— Nu, Efrem, nu-i ciuperca de sub mesteac n. De fapt, nici m car nu-i o ciuperc , este un cancer. Dac - i aminteşti, cresc câteodat pe mestecenii b trâni aşa, un fel de excrescen e urâte, ca nişte spin ri cocoşate, la suprafa negre, iar în untru — maro închis.

— A, iasc ? încerca s se l mureasc Efrem. Aia de se folosea pe vremuri pentru a face scânteie?

— Ştiu eu, poate c aia o fi. Şi iat ce i-a trecut prin gând lui Serghei Nikitici Maslennikov: oare nu cu ceaga asta se lecuiesc mujicii ruşi, de vreo câteva secole încoace, de cancer, f r s -şi dea seama?

— Adic fac un fel de profilaxie? d du din cap tân rul geolog. Nu-l l saser deloc s citeasc în seara aceea, dar discu ia merita din plin.

— Îns nu era de-ajuns s -şi dea seama, pricepe i? Trebuia s controleze totul. S -i urm reasc ani de-a rândul pe cei care beau şi pe cei care nu beau acest ceai. Şi înc ceva — s le dea ceai celor la care apar tumori, iar asta însemna s - i iei r spunderea de-a nu-i trata în alt fel. Şi s ghiceasc la ce temperatur trebuie fiert şi-n ce doze, dac s dea în clocot sau nu, şi câte pahare pe zi trebuie b ute, şi dac nu va avea urm ri nefaste, şi la care tumoare ajut mai mult, şi la care mai pu in. Pentru toate astea a cheltuit...

— Ei, dar acum? Acum? se tulburase Sibgatov.

Iar Dioma se gândea: oare poate fi lecuit şi piciorul? Oare chiar ar putea s i-l salveze?

— Iar acum uite c r spunde la scrisori. Îmi scrie cum s m tratez.

— Şi ave i adresa? întreb cu l comie omul f r glas, inându-se mereu cu mâna de gâtul fluier tor, şi sco ând deja din buzunar carne elul şi pixul. V-a scris cum trebuie folosit? Dar la tumoarea gâllejului ajut , oare, despre asta nu v-a scris nimic?

Oricât de tare ar fi dorit Pavel Nikolaevici s se in tare şi s -l pedepseasc pe vecin printr-un dispre suveran, nu putea sc pa totuşi o asemenea poveste. Nu mai era capabil s p trund sensul şi cifrele proiectului de buget pe anul 1955, prezentat la sesiunea Sovietului Suprem, l sase deja în mod vizibil ziarul deoparte, f r a se mai feri, şi se întorsese, treptat, cu fa a spre Roadeoase, f r a-şi ascunde speran a (cel cuprinsese şi pe el) c un leac simplu, popular, îl va putea vindeca. F r urm de duşm nie de data aceasta, pentru a nu-l irita pe Roadeoase, dar dorind totuşi s -i aminteasc de problem , Pavel Nikolaevici întreb : — Dar, oficial, aceast metod e recunoscut ? A fost oare aprobat în vreo instan ?

De sus, de pe pervazul ferestrei sale, Kostoglotov zâmbi strâmb: — Uite, chestia asta cu instan a mi-a sc pat. Scrisoarea, agit în aer mica foaie g lbuie, acoperit de-un scris în cerneal verde, scrisoarea e la obiect: cum s macini, cum s dizolvi. Dar cred c , dac-ar fi trecut deja prin toate instan ele, infirmierele ne-ar fi servit aceast b utur la pat. La capul sc rii ar fi fost pus un butoi. Şi n-ar mai fi fost nevoie s scriem la Aleksandrov.

— Aleksandrov, îşi nota deja omul f r glas. Dar ce oficiu poştal? Strada?

Ahmadjan asculta şi el cu interes, apucând chiar s traduc ce era mai important lui Mursalimov şi Eghenberdiev. El personal n-avea nevoie, de

fapt, de ciuperc , fiindc era pe cale de-a se face bine. Dar iat ce nu în elegea el: — Dac ciuperca asta-i aşa bun — de ce nu se folosesc şi medicii de ea? De ce n-o trec în nomenclatorul lor de medicamente?

— Pân-atunci mai e cale lung , Ahmadjan. Unii nu cred, al ii nu vor s -nve e ceva nou şi de-aceea pun piedici, o a treia categorie se-mpotrivesc pentru a-şi promova metodele lor. Pe când noi — n-avem de ales.

Kostoglotov îi r spunse lui Rusanov, îi r spunse lui Ahmadjan, numai mutului nu-i r spunse — nu-i d du adresa. O f cuse pe neobservate, de parc i-ar fi sc pat sau n-ar mai fi apucat s-o fac , dar adev rul-i c nu voia. Era ceva lipicios în tipul sta f r voce, cu toate c ar ta foarte respectabil — avea o siluet şi-un cap de director de banc , iar pentru vreo ar latino-american mai mic ar fi mers şi ca prim-ministru. Îi p rea r u lui Roadeoase de cinstitul b trân, care nu dormea nop ile pentru a r spunde la scrisorile unor necunoscu i — o s -l z p ceasc mutul cu întreb ri. Deşi, pe de-alt parte, n-avea cum s nu i se fac mil de-acest gât fluier tor, lipsit de sonoritatea omeneasc pe care nu punem nici un pre când o avem. Dar, iar şi pe de alt parte, Kostoglotov cum se pricepuse s -şi duc boala ca un specialist, ca un bolnav fidel bolii sale? Citise anatomia patologic , ob inuse de la Gangart şi Don ova l muriri la toate întreb rile pe care le pusese, iar apoi primise r spuns şi de la Maslennikov. De ce trebuia el, cel lipsit de orice drepturi atâ ia ani la rând, s -i d d ceasc pe aceşti oameni liberi cum s se eschiveze de sub greutatea copleşitoare ce le c zuse pe cap? Acolo unde i se formase lui caracterul, legea spune: ai g sit — taci chitic, ai deschis — n-ar ta nimic. Dac vor da cu to ii buzna s -i scrie lui Maslennikov, a doua oar nu mai ajunge Kostoglotov s primeasc r spuns.

Toate acestea n-au inut un veac — doar r stimpul în care capul cu cicatrice se întoarse de la Rusanov spre Ahmadjan, evitându-l pe mut.

— Dar metoda de utilizare o indic ? întreb geologul. ţreionul şi hârtia se aflau oricum în fa a sa, aşa îşi citea el c r ile.

— ţum se foloseşte, poftim, lua i-v creioanele, dictez, declar Kostoglotov. Începur s se agite, îşi cereau unul altuia creioane şi foi de hârtie. Pavel Nikolaevici se trezi c n-are nimic (acas avea el, ce-i drept, un stilou cu peni ascuns , de tip nou), aşa c a luat un creion de la Diomka. Şi Sibgatov, şi Federau, şi Efrem, şi Ni dorir s scrie. Iar când se adunar , Kostoglotov începu s dicteze încet, dup scrisoare, mai ad ugând şi el unele explica ii: c iasca nu trebuia uscat chiar de tot, c trebuia r zuit , cu ce fel de ap trebuia op rit , cum trebuia infuzat , cum trebuia strecurat şi-n ce cantit i trebuia b ut .

Unii scriau rândurile mai repede, al ii mai stângaci, rugându-l câteodat s repete — astfel încât atmosfera din salon se înc lzi şi deveni foarte prietenoas . ţu ce lips de dragoste îşi r spundeau câteodat — când, de fapt, ce aveau de-mp r it? Nu aveau decât un singur duşman — moartea, şi ce poate desp r i pe acest p mânt fiin ele omeneşti dac tuturor le este opus , o dat şi pentru totdeauna, moartea.

Dup ce termin de scris, Dioma spuse cu o voce cam brutal şi încet, cum vorbea el, în pofida vârstei sale: — Da... Dar de unde mesteac n, dac aici nu sunt?...

Oftar . Prin fa a ochilor lor de oameni pleca i din Rusia (unii dintre ei de bun voie) sau care nici m car n-au fost vreodat pe acolo, se perindar imagini ale acestei ri nepreten ioase, moderate, nearse de soare, când acoperit de v lul unei ploi uşoare, aduc toare de ciuperci, când inundat de z pezi topite şi br zdat de drumuri gloduroase de câmpie şi de p dure —

inut liniştit, unde un simplu copac îl slujeşte atât de bine pe om. ţei care locuiesc acolo nu-şi în eleg întotdeauna patria, îşi doresc m ri azurii şi banane, când, de fapt, iat de ce are nevoie omul, de umfl tura asta urât de pe mesteac nul cel alb şi sub iratic, de boala, de tumoarea lui.

Numai Mursalimov şi Eghenberdiev gândeau c şi aici, în step şi la munte, trebuie s existe neap rat lucrul de care au ei nevoie, fiindc în fiecare loc de pe p mânt exist tot ce-i trebuie omului, trebuie doar s ştii şi s te pricepi.

— Trebuie s rogi pe cineva s - i culeag şi s - i trimit — îi r spunse, lui Diomka, geologul. Se pare c -i c zuse şi lui cu tronc ceaga asta.

Kostoglotov îns , care le descoperise pe toate astea pentru ei şi le l udase atâta, n-avea pe cine ruga, în Rusia, s -i caute ciuperca. Unii muriser , al ii se risipiser , altora îi era jen s li se adreseze, al ii erau or şeni neputincioşi, n-ar fi g sit nici mesteac nul m car, d'ap i ceaga de pe el.

Pentru el n-ar fi existat acum bucurie mai mare decât s se duc s -şi ling r nile, ca un câine, s caute iarba necunoscut , s plece cu lunile în p duri, s rup ceaga, s-o m run easc şi s-o fiarb pe foc de p dure, s-o bea şi s se îns n toşeasc , precum un animal. S bântuie cu lunile prin p dure şi s n-aib alt grij decât s se fac bine.

Dar drumul Rusiei îi era închis.

Iar ceilal i bolnavi, c rora drumul le era deschis, nu deprinseser înelepciunea sacrificiilor pentru via , a ştiin ei de-a scutura de pe tine totul, în afara lucrului celui mai important. Vedeau piedici acolo unde ele nu existau: cum s -şi ia concediu de boal , sau f r plat , cu plat , pentru a pleca în c utare? ţum s -şi r stoarne ritmul existen ei şi s se despart de familie? De unde s ia bani? ţum s se îmbrace pentru o asemenea c l torie şi ce s ia cu ei? La ce gar s coboare şi de la cine s afle apoi restul?

Fluturând scrisoarea, Kostoglotov mai ad ug : — El pomeneşte aici de existen a unor aşa-numi i preparatori, adic , pur şi simplu, a unor oameni întreprinz tori, care adun ceaga, o usuc şi-o expediaz cu tax invers . Numai c ştia iau mult — cincisprezece ruble pe kilogram, iar într-o lun e nevoie de şase kilograme.

— ţu ce drept iau atât? se indign Pavel Nikolaevici, şi fa a îi c p t un aer de şef atât de sever încât, s -l fi v zut, pe oricare dintre preparatori l-ar fi apucat, cu siguran , groaza. ţum de au obraz s smulg atâ ia bani, pentru ceea ce natura ofer pe gratis?

— Nu urla! îl repezi Efrem. (Deforma cuvintele într-un mod cât se poate de nesuferit şi nu se în elegea dac o f cea special sau limba i le rostea astfel.) ţrezi c -i aşa simplu — te-ai dus şi-ai luat-o? Trebuie umblat prin p dure cu sacul şi cu toporul. Iarna — pe schiuri.

— Dar, cincisprezece ruble kilogramul, speculan ii dracului! nu se putea opri Rusanov şi fa a i se acoperi din nou de pete roşii.

Problema se punea prea principial. Odat cu trecerea anilor, Rusanov se convingea tot mai mult c toate lipsurile, neajunsurile, lucrurile neterminate, rezultatele neob inute — toate sunt pricinuite de specul . De specula m runt , cum ar fi vânzarea de c tre nişte personaje neverificate, pe strad , a cepei verzi şi-a florilor, sau, în pia , a laptelui şi-a ou lor de c tre nişte r nci, iar, în g ri — a laptelui acru, a şosetelor de lân sau chiar a peştelui pr jit. Şi de specula de mare calibru, când, de la depozitele de stal, camioane întregi porneau, Ăpe şestĂ, într-o direc ie necunoscut . Dac aceste dou tipuri de specul ar fi smulse din r d cin , toate s-ar îndrepta la noi cu repeziciune şi succesele ar fi şi mai uimitoare. Nu era nimica r u în faptul c un om îşi înt rea pozi ia material cu ajutorul unui salariu mare primit de la stat şi-a unei pensii (Pavel Nikolaevici visa şi el la o pensie de merit). În acest caz, şi automobilul şi c su a de var erau câştigate prin

munc cinstit . Îns automobilul de aceeaşi marc şi casa f cut dup acelaşi proiect standardizat c p tau un cu totul alt con inut, unul criminal, dac erau cump rate în contul speculei. Şi Pavel Nikolaevici visa, chiar aşa — visa la introducerea execu iei publice a speculan ilor. Execu iile publice ar putea îns n toşi repede şi definitiv societatea noastr .

— P i, dac -i pe-aşa..., se sup r şi Efrem. Nu mai ipa, du-te mai bine singur şi organizeaz prepararea. Poa' s fie şi de stat. Sau cooperatist . Iar dac i se pare mult cincisprezece ruble — nu comanda. ţ -n acest punct era vulnerabil în elegea şi Rusanov. Îi ura pe speculan i, dar tumoarea lui Pavel Nikolaevici nu putea aştepta pân când acest nou medicament va fi aprobat de Academia Ştiin elor Medicale şi pân când cooperativele din regiunile Rusiei Centrale vor pune la punct livrarea lui permanent .

Noul venit, cel f r glas, ac ionând asemeni unui reporter de la un ziar celebru, era cât pe ce s se urce în patul lui Kostoglotov şi încerca s afle cu glasul s u fâşâit: — Dar adresele preparatorilor?... N-a dat în scrisoare şi adresele preparatorilor?

Pavel Nikolaevici se preg ti şi el s noteze adresele.

Dar, din nu se ştie ce cauz , Kostoglotov nu r spunse. O fi fost în scrisoare vreo adres , n-o fi fost? — fapt e c el nu r spunse, ci coborî de pe pervaz şi începu s -şi caute cizmele sub pat. În pofida tuturor interdic iilor medicale, le ascunsese şi le p stra pentru plimb ri.

Iar Dioma ascunse re eta în noptier şi, f r s se mai zbat pentru a afla ceva, îşi culc grijuliu piciorul bolnav pe pat. Asemenea sume mari de bani el n-avea şi nici n-avea de unde s ia. Îi ajuta mesteac nul, dar nu pe to i.

Lui Rusanov îi era, pur şi simplu, jen de faptul c , dup ciocnirea cu Roadeoase — şi nu era prima ciocnire în trei zile, era acum atât de evident interesat de cele povestite de el şi depindea de adres . Şi, pentru a-l îmbuna parc , sco ând în eviden , inconştient, ceea ce-i unea, Pavel Nikolaevici spuse cât se poate de sincer: — Da! ţe poate fi mai r u pe lumea asta... (decât cancerul? dar el n-avea cancer)... decât astea... oncologice... şi, în general, decât cancerul! Îns Kostoglotov nu fu câtuşi de pu in înduioşat de încrederea manifestat de acest om mai mare decât el şi ca vârst , şi ca pozi ie, şi ca experien . Înf şurându-şi piciorul în nişte obiele roşcate, pe care le uscase pe carâmbi, şi tr gându-şi pe picior cizmele oribile de iuft, pline de petice grosolane pe toate muchiile, i-o trânti: — Ce-i mai r u decât cancerul? Lepra!

Sunetele puternice ale acestui cuvâht greu şi amenin tor r sunar în camer ca o rafal .

Pavel Nikolaevici îşi încre i fa a într-o expresie împ ciuitoare: — Asta mai e de discutat... De ce-ar fi, neap rat, mai r u? Acolo, procesul e mai lent.

Kostoglotov îşi înfipse privirea întunecat şi lipsit de bun voin în ochelarii şi-n ochii deschişi ai lui Pavel Nikolaevici.

— E mai r u prin faptul c leprosul e, înc din timpul vie ii, exclus din lume. Desp r it de familie, închis dup sârm ghimpat . ţrede i c asta e mai uşor de îndurat decât tumoarea?

Pavel Nikolaevici se sim i stânjenit, singur cum se afla în imediata vecin tate a privirii întunecat-arz toare a acestui om din topor, indecent.

— P i, eu voiam s spun c , în general, bolile astea blestemate...

Orice om, cât de cât civilizat, ar fi în eles c era cazul s fac şi el un pas în întâmpinare. Îns Roadeoase nu putea pricepe nimic de felul acesta.

Nu era în stare s pre uiasc tactul lui Pavel Nikolaevici. Ridicat acum cât era el de deşirat şi îmbr cat într-un halat muieresc de bumbac, de-un gri murdar, care-i servea drept palton pentru plimb ri, declar mul umit, crezând c spusele sale aveau s sune foarte savant: — Un filozof a zis c dac omul n-ar fi niciodat bolnav, nu şi-ar cunoaşte limitele.

Apoi scoase din buzunarul halatului o curea militar groas de patru degete, cu catarama în form de stea în cinci col uri, îşi încinse cu ea halatul în care se înf şurase, ferindu-se s strâng locul tumorii. Şi, începând s mototoleasc între degete o igar -cui, genul acela de igar nenorocit , ieftin , care se stinge f r s ard pân la cap t, porni spre ieşire.

Mutul se retr gea în fa a lui Kostoglotov pe coridorul dintre paturi şi, cu toat înf işarea sa banchero-ministeriabil , i se adres pe un ton atât de implorator, de parc Kostoglotov ar fi fost o celebritate în oncologie, care acum pleca pentru totdeauna din aceast cl dire: — Dar, spune i-mi, v rog, dintr-o sut de cazuri de tumoare la gâtlej, cam câte se dovedesc a fi cancer?

— Treizeci şi patru, zâmbi Kostoglotov, obligându-l s se dea la o parte. În cerdacul din fa a uşii nu era nimeni.

Oleg inspir fericit aerul umed, rece, nemişcat şi, f r s apuce s se cure e cu el, aprinse pe loc igara mic , f r de care, oricum, fericirea era incomplet (deşi nu numai Don ova, dar, iat , nici Maslennikov nu uitase s -i aminteasc în scrisoare c trebuie s se lase de fumat).

Nu era pic de vânt sau ger. În p tratul de lumin venit de la unul dintre geamuri se vedea o b ltoac şi apa ei era întunecat , neacoperit de ghea . Era abia cinci februarie, dar, lucru neobişnuit, venise deja prim vara... Un soi de cea , parc , sau, în orice caz, o pâcl uşoar era suspendat în aer — atât de uşoar încât nu acoperea, ci doar îndulcea, f cea mai pu in ascu ite luminile îndep rtate ale felinarelor şi ferestrelor.

La stânga lui Oleg, se ridicau spre cer, strânşi unul în cel lalt, mai înal i decât acoperişul, patru plopi piramidali, patru fra i. De cealalt parte, se ridica un singur plop, îns r muros, bogat şi la fel de înalt ca şi ceilal i patra. În spatele lui, se înghesuiau al i copaci. Începea triunghiul parcului. ţerdacul neîngr dit al Pavilionului treisprezece cobora în câteva trepte spre o alee asfaltat , v lurit , tivit pe margini de tufişurile încâlcite ale gardului viu. Toate acestea nu erau înc înfrunzite, îns desişul lor st tea m rturie vie ii.

Oleg ieşise la plimbare pentru a umbla pe aleile parcului, pentru a simi cu fiecare pas şi întindere a piciorului bucuria acestuia de a p şi cu siguran , bucuria lui de a fi piciorul viu al unui om ce n-a murit. Îns priveliştea ce i se deschidea din cerdac îl opri şi-şi termin igara aici.

Felinarele rare şi ferestrele pavilioanelor de vizavi îşi rev rsau lumina domoal . Aproape nimeni nu mai umbla pe alei. ţând nu se auzea din spate huruitul c ii ferate ce trecea prin apropiere, ajungea pân aici murmurul egal al unui râu repede, de munte, care se zb tea şi se înspuma jos, în dosul celorlalte pavilioane, în pr pastie.

Iar şi mai departe, peste pr pastie, dincolo de râu, se-ntindea alt parc, parcul or şenesc, şi, din acel parc probabil (deşi era cam frig), sau poate din ferestrele deschise ale clubului, r zb tea o muzic de dans, cântat de o fanfar . Era sâmb t — şi iat , se dansa... ţineva dansa cu cineva...

Oleg era r scolit de faptul c vorbise atât de mult şi fusese ascultat. Îl cuprinsese şi-l încol cise senza ia vie ii brusc revenite, a vie ii cu care credea, doar cu dou s pt mâni în urm , c -şi încheiase toate socotelile. E adev rat c via a aceasta nu-i promitea nimic din ceea ce se consider bun şi pentru care se zb teau oamenii acestui mare oraş: nici locuin , nici ave-

re, nici carier , nici bani, ci alte bucurii esen iale, pe care nu se dezv ase s le pre uiasc : dreptul de-a p şi pe p mânt f r -a aştepta comanda; dreptul de a fi singur, dreptul de-a privi stelele neeclipsate de reflectoarele zonei de lag r; dreptul de-a stinge noaptea lumina şi-a dormi în întuneric; dreptul de a pune o scrisoare la cutia poştal ; dreptul de-a te odihni duminica; dreptul de-a face baie în râu. Şi multe, multe alte asemenea drepturi.

Dreptul de-a discuta cu femeile.

Toate aceste nenum rate drepturi miraculoase i le redase îns n toşirea! Şi el st tea în picioare, fuma şi se bucura.

Muzica aceea venea din parc, Oleg o auzea, dar parc nici nu mai era o muzic oarecare, ci Simfonia a patra de ţeaikovski, r sunând în el însuşi — începutul neliniştit, dificil, al acestei simfonii, melodia uimitoare a acestui început. Melodia aceea unde eroul, aşa o interpreta Oleg, revenit la via sau poate rec p tându-şi vederea dup ce fusese orb — pare s pip ie, s alunece cu mâna peste obiecte şi peste chipul iubit — pip ie şi se teme s cread în fericirea sa, în faptul c aceste lucruri exist , într-adev r, şi c ochii s i încep s vad .

12 Toate patimile se întorc Duminic diminea , îmbr cându-se în grab pentru a merge la serviciu, Zoia îşi aminti c Kostoglotov o rugase s -şi pun neap rat, la urm toarea gard , aceeaşi rochie cenuşiu-aurie al c rei guler îl z rise pe sub halat, iar acum ar fi vrut s-o vad Ăla lumina zileiĂ. E pl cut s îndeplineşti rug min ile dezinteresate. De altfel, rochia îi convenea, deoarece avea ceva s rb toresc, iar ea avea de gând s leneveasc un pic în ziua aceea şi spera ca Kosloglotov s vin s-o distreze.

Aşa c , schimbându-şi inten iile din mers, îşi puse rochia comandat , o parfum din câteva lovituri cu palma, îşi tap bretonul; între timp, se f cuse îns târziu de tot, aşa c -şi trase paltonul pe ea în pragul uşii, iar bunica abia apuc s -i vâre pache elul cu mâncare în buzunar.

Era o diminea r coroas , dar deja nu mai mirosea a iarn , era umed. În Rusia, pe o asemenea vreme, lumea poart balonzaide. Dar aici, în sud, concep iile despre ce înseamn frig şi ce înseamn c ldur sunt altele: dup ce vine c ldura, se mai umbl înc mult vreme în costume de lân , toat lumea tinde s -şi pun cât mai devreme şi s -şi scoat cât mai târziu paltonul, iar cine are hain de blan aşteapt cu ner bdare s fie m car câteva zile geroase.

Zoia z ri înc din poart tramvaiul care-i trebuia, alerg dup el pân la cap tul cvartalului, s ri ultima pe scar şi, cu r suflarea t iat , roşie la fa , r mase pe platforma din spate, unde era curent. Tramvaiele din oraş erau toate încete, zgomotoase, la cotituri gui au sfâşietor, freeându-se de şine.

Dar şi r suflarea t iat , ba chiar şi în ep turile din piept erau pl cute corpului ei tân r, fiindc treceau aproape imediat şi nu f ceau decât s -i scoat în eviden s n tatea şi dispozi ia s rb toreasc .

La institut era vacan şi munca la clinic — trei g rzi şi jum tate pe s pt mân — i se p rea foarte uşoar , odihn curat . Ţineîn eles c-ar fi fost înc şi mai uşor f r g rzi, dar Zoia era obişnuit cu o povar dubl : de doi ani înv a şi lucra în paralel. Practica din clinic nu era prea bogat , nu din pricina practicii lucra Zoia, ci pentru bani: pensia bunicii n-ar fi ajuns nici de pâine, bursa Zoiei se ducea într-o clip , tat l nu-i trimisese nicioda-

t nimic şi Zoia nici nu-i cerea. Nu voia s datoreze, nimic unui astfel de tat . În vacan a ce începuse dup garda de noapte, cu dou zile în urm , Zoia nu st tuse o clip cu mâinile-n sân, aşa se obişnuise din copil rie.

Pentru început, se apucase s -şi coas o bluz de prim var dintr-un crêpe-georgette cump rat înc din salariul pe decembrie (bunica mereu i-a spus s -şi fac vara sanie şi iarna c ru şi, de altfel, conform aceluiaşi proverb, în magazine, cele mai bune lucruri de var se g seau tocmai iarna). ţosea la vechiul Singer al bunicii (îl c raser dup ele tocmai din Smolensk), iar primele elemente de croitorie tot de la bunica le înv ase, îns acestea erau demodate şi Zoia prelua din mers ce putea, ce vedea pe la vecine, Ia prietene, la fetele care f ceau cursuri de croitorie, pentru care Zoia n-avea timp. Ţluza nu şi-o terminase în aceste dou zile, în schimb, trecuse pe la câteva cur torii şi reuşise s -şi predea vechiul pardesiu. Mai fusese la pia , dup cartofi şi legume, se tocmise acolo ca o c rp noas şi adusese câte o sacoş grea în fiecare mân (cozile de pe la magazine le f cea bunica, dar greut i n-avea cum s care). Plus c mai fusese şi la baia de aburi. Doar pentru citit nu-şi f cuse timp. Iar în seara precedent se dusese cu colega ei de an, Rita, s danseze la casa de cultur .

Aceast cas de cultur , la care s-au dus cu Rita, era spa ioas , curat , bine înc lzit , avea coloane şi scar de marmur , oglinzi înalte în rame de bronz — te vedeai, de departe de tot, cum mergi sau dansezi — şi fotolii foarte scumpe şi confortabile (numai c erau acoperite cu huse şi n-aveai voie s te aşezi în ele). Totuşi, de la revelion încoace, Zoia nu se mai dusese pe acolo, fiindc fusese foarte tare jignit atunci. Se organizase un bal mascat, cu premii pentru cele mai bune costume, şi Zoia îşi cususe singur un costum de maimu cu o coad superb . Totul fusese gândit în detaliu — şi piept n tura, şi un machiaj uşor, şi combina ia de culori — totul era şi caraghios, şi frumos, şi era aproape sigur de premiul întâi, deşi concuren a era mare. Îns , chiar înainte de decernarea premiilor, nişte nesim i i îi t iaser coada cu cu itul, o transmiseser din mân în mân şi o ascunseser .

Iar Zoia începuse s plâng — nu din pricina tâmpeniei b ie ilor lora, ci fiindc toat lumea din jur începuse s râd , g sind c poanta fusese foarte spiritual . F r coad , costumul îşi pierdea, în mare parte, hazul, plus c Zoia se pleoştise şi nu mai primi nici un premiu.

Aşa c ieri, înc sup rat pe club, intrase acolo cu un aer ofensat. Îns nimeni şi nimic nu-i aminti de întâmplarea cu maimu a. Lumea era amestecat — şi studen i de pe la diferite institute, şi oameni de la fabric . Zoia şi cu Rita nu fur nevoite s danseze deloc împreun , fur desp r ite imediat şi vreme de trei ore la rând se învârtir , se cl tinar şi b tur pasul pe loc în sunetele orchestrei de sufl tori. ţorpul avea nevoie de aceast desc tuşare, de aceste întors turi şi mişc ri, corpul se sim ea bine. Iar, de vorbit, to i cavalerii vorbeau foarte pu in: când glumeau, o f ceau cam prosteşte, dup gustul Zoiei. Apoi Kolea, un tehnician-constructor, îi propuse s-o conduc acas . Pe drum, discutar despre filme indiene, despre înot; ar fi fost caraghios s vorbeasc despre ceva serios. Ajunser în holul blocului, unde era mai întuneric, şi acolo s-au s rutat, dar prin cea mai grea încercare trecuser sânii Zoiei, pe lâng care nimeni nu putea trece liniştit. ţum i-a mai smotocit! De altfel, a c utat şi alte c i de acces. Zoia se tulburase, dar, în acelaşi timp, o cuprinsese şi o senza ie nepl cut c pierde timpul, c duminic trebuie s se scoale devreme — aşa c sc pase de el şi urcase repede scara veche pân în cas .

Printre prietenele Zoiei şi mai ales printre studentele mediciniste, era r spândit p rerea c trebuie s te gr beşti s iei de la via tot ce se poate, şi asta cât mai devreme şi cât mai deplin. Într-un asemenea curent de con-

vingeri, s r mâi în anul întâi, al doilea şi, pân la urm , într-al treilea un soi de fat b trân , cunoscând la perfec ie doar teoria, era de neimaginat. Şi Zoia trecuse, trecuse de câteva ori, cu diferi i b ie i, toate gradele de apropiere, când permi i tot mai mult şi mai mult, şi cucerirea, şi domina ia, şi acele minute de extaz când, n-avea decât s sar toat casa în aer, situaia nu mai putea fi schimbat ; şi pe acelea liniştite şi fade, când se culeg de pe jos şi de pe scaune articolele de îmbr c minte pe care n-ar fi avut deloc voie s le vad împreun , acum îns acest lucru nu mai e câtuşi de pu in de mirare, şi te îmbraci, în fa a lui, preocupat . În anul trei, Zoia ieşi din rândurile fetelor b trâne — şi cu toate acestea se trezi c nu e ce trebuie. În toate acestea, lipsea o continuare esen ial , care s dea un echilibru vie ii, care s dea, de fapt, chiar via .

Zoia n-avea decât dou zeci şi trei de ani, totuşi v zuse şi re inuse multe la via a ci: drumul lung din Smolensk, când au fost evacuate, mai întâi în vagoane de marf , apoi cu pluta, apoi din nou cu m rfarul, din care, nu se ştie de ce, îi r m sese deosebit de clar în minte vecinul care m sura cu o sforicic locul fiec ruia pe prici, încercând s demonstreze c familia Zoiei ocupase cu doi centimetri mai mult; foametea şi via a tensionat de aici, în anii r zboiului, când nu se discuta decât despre cartele şi despre pre urile de pe pia a neagr ; şi nenea Fedea fura pe ascuns, din noptier , por ioara de pâine a Zoiei; iar acum, la clinic — suferin ele astea provocate de cancer care se in scai de om, vie ile distruse, povestirile deprimante ale bolnavilor şi lacrimile.

Fa de toate acestea, atingerile, îmbr iş rile şi aşa mai departe nu erau decât pic turi dulci în marea s rat a vie ii. N-aveai cum s - i stingi setea cu ele. Însemna oare acest lucru c trebuia s se m rite, c fericirea ar consta în m ritiş? Tinerii cu care f cea cunoştin , dansa şi se plimba, îşi manifestau to i, pân la unul, dorin a de a se înc lzi şi de a-şi lua t lp şi a. Între ei, discutau cam aşa: — "M-aş însura eu, dar dac oricum g sesc într-o sear -dou ce-mi trebuie, de ce-aş mai face-o?" ţum nu po i cere un pre triplu, când pia a e plin ochi, tot aşa era imposibil s r mâi inaccesibil când, în jur, toat lumea cedeaz .

De altfel, nici înregistrarea la starea civil nu era de ajutor, asta se putea vedea din experien a sorei medicale care o schimba pe Zoia, ucraineanca Maria; Maria se încrezuse în acte, îns peste o s pt mân so ul tot o p r sise, a plecat şi dus a fost. Iar ea îşi creştea, de şapte ani încoace, copilul şi, pe deasupra, mai era considerat şi m ritat .

De aceea, la seratele unde se bea vin, dac se apropiau zilele periculoase, Zoia st tea cu ochii-n patru, ca un genist într-un câmp de mine.

Zoia avea, de altfel, un exemplu şi mai apropiat decât Maria: v zuse cât de prost tr iser împreun propriii ei p rin i care ba se certau, ba se împ cau, ba se mutau în oraşe diferite, ba se adunau din nou laolalt — şi astfel s-au chinuit unul pe cel lalt toat via a. S repete greşeala mamei sale ar fi fost, pentru Zoia, ca un pahar de acid sulfuric b ut pe ner suflate.

Era şi acesta un caz în care actele în regul nu fuseser de nici un ajutor. În trupul s u, în raportul membrelor lui, ca de altfel, şi-n firea ei şi-n felul în care în elegea ca, luând-o ca un întreg, via a, Zoia sim ea echilibru şi armonie. Şi doar în spiritul acestei armonii putea avea loc orice l rgire a vie ii sale. De aceea, când cel ale c rui mâini se târau pe corpul ei spunea, în pauze, lucruri lipsite de inteligen , vulgare, sau repeta aproape exact fraze din filme, cum f cuse şi Kolea, ieri, el distrugea de îndat armonia, neputând s -i fie cu adev rat pe plac.

Zoia r mase s se zgâl âie pân la sfârşil pe platforma din spate a tramvaiului, unde conductoarea îl înfiera cu voce tare pe un tân r care nu-şi luase bilet (iar acela asculta şi nici c va cump ra). Tramvaiul începuse s întoarc , de cealalt parte a rondului, lumea se-nghesuia deja în aşteptarea lui. Primul s ri, din mers, tân rul f cut de ocar . S ri apoi şi un puşti. Pe urm , Zoia s ri şi ea uşor, înainte de sta ie, fiindc de aici avea mai pu in de mers.

Era deja opt şi un minut şi Zoia o luase la fug pe drumeagul asfaltat ce şerpuia prin complexul sanitar. ţa infirmier , nu s-ar fi cuvenit s-alerge, dar ca student şi-o mai putea înc permite.

Pân a ajuns la pavilionul canceroşilor, pân şi-a scos paltonul, şi-a pus halatul şi a urcat la etaj — se f cuse deja opt şi zece minute şi, dac în schimbul cel lalt ar fi fost Olimpiada Vladislavovna, ar fi încasat-o; Maria i-ar fi reproşat şi ea cu o mutr acr cele zece minute, de parc ar fi fost o jum tate de schimb. Din fericire îns pân la ea fusese de serviciu Turgun, student şi el, un kara-kalpac oricum îng duitor de felul lui, iar fa de ea cu atât mai mult. Voi s-o plesneasc , drept pedeaps , mai jos de talie, dar ea nu se l s , râser amândoi, şi tot ea fu cea care-l împinse uşor pe scar .

Era el simplu student, dar, în calitate de cadru na ional, primise deja reparti ie ca medic-şef la spitalul dintr-o comun şi erau ultimele luni când se mai putea purta atât de uşuratic.

Turgun îi l sase Zoiei un caiet de tratamente şi, în plus, o tem special dat de Mita, sora-şef . Duminica nu erau vizite, procedurile erau reduse la minimum, nu erau de supravegheat bolnavi dup transfuzie, se ad uga, în schimb, grija de a nu l sa rudele s intre în saloane f r permisiunea medicului-şef şi, în plus, iat , Mita le trecea celor care f ceau de gard duminica, în timpul zilei, o parte din nesfârşitele ei munci statistice, pe care nu mai reuşea s le termine. În ziua aceea era vorba de prelucrarea unui teanc gros de fişe pe luna decembrie a anului trecut, 1954. ţu buzele uguiate ca un mic cilindru, de parc s-ar fi preg tit s fluiere, Zoia tocmai vântura teancul între degetele cu care inea col ul fişelor, încercând s -şi dea seama cam câte buc i sunt şi dac -i va mai r mâne timp pentru brodat — când sim i al turi o umbr înalt . Întoarse f r pic de mirare capul şi-l v zu pe Kostoglotov. Era proasp t b rbierit, aproape piept nat, şi doar cicatricea de pe b rbie amintea, ca întotdeauna, de originea lui banditeasc .

— Ţun -diminea a, Zoienka, spuse el, exact ca un gentleman.

— Ţun -diminea a, cl tin şi ea din cap, de parc ar fi fost nemul umit de ceva sau neîncrez toare când, de fapt, o f cea doar aşa, într-o doar .

El o privea cu ochii lui mari, c prui-închis.

— Nu-mi dau seama dac mi-a i îndeplinit rug mintea sau nu?

— ţe rug minte? se încrunt mirat Zoia (figura asta-i ieşea întotdeauna foarte bine).

— Nu mai ine i minte? Şi eu care mi-am pus o dorin pe rug mintea asta.

— ţe in eu minte este c-a i luat de la mine manualul de anatomie patologic .

— Şi-am s vi-l înapoiez. Mul umesc.

— V-a i descurcat?

— Mi se pare c-am în eles tot ce trebuie.

— V-am f cut vreun r u? întreb , serios, Zoia. Am avut remuşc ri.

— În nici un caz, Zoienka! pentru a-şi înt ri nega ia, el îi atinse uşurel de tot mâna. Din contr , cartea aceasta m-a încurajat, mi-a dat elan. Sunte i o dr gu c mi-a i dat-o. Dar..., îi privi gâtul,... n-a i vrea s v descheia i la n sturaşul de sus al halatului?

— De ce? se mir foarte tare Zoia (şi asta-i ieşea foarte bine). Nu mi-e deloc cald!

— Ţa, dimpotriv — sunte i roşie ca racul!

— Ave i dreptate, izbucni ea în râs, din toat inima; i-ar fi pl cut şi ei s -şi descheie halatul, înc nu-şi revenise din alerg tura şi hârjoana cu Turgun. Şi chiar îl descheie. Scânteie aurul din cenuşiu.

Kostoglotov o privi cu ochi mari şi spuse aproape f r glas: — Foarte bine. Mul umesc. Pe urm o s -mi ar ta i mai mult?

— Depinde ce dorin v-a i pus.

— Am s v spun, dar mai târziu, bine? Doar o s mai st m ast zi împreun , nu-i aşa?

Zoia îşi roti ochii de jur-împrejur, ca o p puş .

— Numai dac veni i s m ajuta i. De-aceea m-am şi încins, fiindc am mult de lucru ast zi.

— Dac -i vorba de în epat oameni vii cu acul — eu unul nu-s amator.

— Dar dac e de f cut statistic medical ? De ars gazul de poman ?

— Statisticii îi port respect. ţând nu e secret .

— Atunci, veni i dup micul dejun, îi zâmbi Zoia, în avans, pentru ajutor. Începuser deja s împart mâhcarea prin saloane. Înc de vineri diminea a, când a predat garda, intrigat de discu ia pe care-o avuseser noaptea, Zoia se dusese la fişier s vad situa ia lui Kostoglotov.

Afl c -l chema Oleg Filimonovici (patronimicul greoi se potrivea cu numele de familie nepl cut, dar numele îndulcea totul). Era n scut în 1920 şi, cu to i cei treizeci şi patru de ani ai s i, era, într-adev r, nec s torit, lucru aproape incredibil, şi locuia, cu-adev rat, într-un oarecare Uş-Terek. Rude n-avea de nici un fel (la dispensarul oncologic erau obligatoriu consemnate adresele rudelor). De meserie era topograf şi lucra la reglementarea regimului terenurilor.

Toate acestea îns nu clarificaser lucrurile, ci le încâlciser înc şi mai mult.

Iar ast zi, în caietul cu tratamentele care trebuiau efectuate, citise c începuser de vineri s -i fac injec ii de sinestrol, câte dou doze de-un centimetru cub, intramuscular.

Acest lucru trebuia s -l fac cel care era de gard seara, deci — ast zi — nu ea. Totuşi, Zoia îşi mişc buzele ieşite înainte ca un botic.

Dup micul dejun, Kostoglotov aduse manualul de anatomie patologic şi era preg tit s-o ajute, dar Zoia alerga prin saloane s împart medicamentele care trebuiau b ute sau înghi ite de câte trei sau patru ori pe zi. Într-un târziu, se aşezar la m su a ei. Zoia scoase o fil mare pentru schema de tabel, în care informa iile trebuiau trecute sub form de liniu e, şi începu s explice (uitase şi ea, între timp, ce trebuia f cut exact) şi s traseze rubricile cu ajutorul riglei mari, greoaie.

Zoia ştia, în general, cât pre uiesc asemenea ajutoare — b ie i tineri sau holtei (şi, la urma urmelor, şi cei însura i): de fiecare dat , acest gen de ajutor se transforma în hih ial , glumi e, curte şi greşeli în d rile de seam .

Dar Zoia se împ case cu gândul acestor greşeli, fiindc pân şi curtea cea mai lipsit de inventivitate era mai interesant decât cea mai savant dare de seam . Zoia n-avea nimic împotriv s continue ast zi jocul care-i îndulcea orele de gard . ţu atât mai mirat fu când Kostoglotov l s imediat deoparte privirile cu tâlc şi tonul aparte, pricepu repede ce şi cum trebuia f cut, ba chiar începu s -i explice el ce şi cum şi, adâncindu-se în fişe, începu s caute lucrurile de care aveau nevoie, iar ea trecea liniu ele în rubricile registrului

mare. "Meuroblastomul...Ă dicta el, Ăhipernefromul... sarcomul cavit ii nazale... tumoarea m duvei spin rii...Ă Iar când nu în elegea ceva — o întreba.

Trebuia socotit de câte ori fusese întâlnit, în intervalul luat, tipul respectiv de tumoare — separat la femei şi b rba i, împ r i i pe decade de vârst . Trebuiau, de asemenea, prelucrate tipurile de tratament aplicate şi cantit ile respective... Şi, tot la fiecare categorie, trebuiau precizate cele cinci rezultate posibile: îns n toşirea, îmbun t irea, stoparea, înr ut irea şi moartea. Ajutorul Zoiei începu s urm reasc toate aceste cinci variante cu o aten ie deosebit . S rea de la început în ochi c aproape nu existau îns n toşiri complete, dar nici mor i nu erau multe.

— V d c nu te las s mori aici, te externeaz la timp, spuse Kostoglotov.

— P i, ce s -i faci, Oleg, gândi i-v şi dumneavoastr . (îi spusese ĂOlegĂ ca s -l r spl teasc pentru munc . El observase acest lucru şi ridicase imediat ochii spre ea.) Dac e clar c un om nu poate fi ajutat şi nu-i r mâne decât s -şi tr iasc ultimele s pt mâni sau luni — ce rost are s ocupe degeaba un pat? Oamenii stau la coad pentru intern ri, iar unii ar putea fi ajuta i. Şi-apoi bolnavii incurabili...

— In-cum?

— ţare nu pol fi vindeca i... Au o influen foarte proast , prin felul în care arat şi discu iile pe care le poart , asupra celor care pot fi vindeca i.

Iat c , aşezându-se la m su a infirmierei, Oleg f cuse parc un pas în situa ia social şi-n conştientizarea lumii. Acel ĂelĂ care nu mai poate fi ajutat, acel ĂelĂ pentru care nu mai merit s ii patul, acei bolnavi incurabili — to i aceştia nu mai erau el, Kostoglotov. ţu el, cu Kostoglotov, se vorbea deja în aşa fel de parc nu mai putea muri, de parc-ar fi fost perfect curabil.

Acest salt dintr-o stare în alta, s vârşit f r s -l fi meritat câtuşi de pu in, prin capriciul împrejur rilor ap rute peste noapte, îi aminti vag de ceva, dar nu mai st tu acum s -şi aminteasc de ce anume.

— Da, toate astea sunt logice. Dar iat , l-au externat pe Azovkin. Iar ieri, în prezen a mea, a fost externat un tumor cordis f r s i se explice nimic, f r s i se spun despre ce-i vorba — şi-am avut sentimentul c particip şi eu la înşel torie.

Era întors acum spre Zoia cu obrazul pe care n-avea cicatrice şi fa a lui nu p rea deloc aspr . În aceleaşi rela ii de în elegere, au continuat s lucreze şi, pân la prânz, au terminat totul.

Ce-i drept, Mita îi mai l sase şi o a doua tem — s treac rezultatele analizelor de laborator pe foile de temperatur ale bolnavilor, pentru a avea mai pu ine pagini şi a le ataşa mai uşor la fişele de boal . Dar asta ar fi fost deja prea mult pentru o singur duminic . Şi Zoia spuse: — Ei, v mul umesc tare, tare mult, Oleg Filimonovici.

— Ei, asta nu! Acum, dac a i pornit-o aşa, aşa s-o ine i: Oleg!

— Acum, dup -mas , v ve i odihni...

— Eu nu m odihnesc niciodat .

— Dar sunte i bolnav.

— Se întâmpl ceva ciudat, Zoienka, în zilele când sunte i dumneavoastr de gard , înc t din clipa în care urca i scara, eu sunt deja s n tos!

— Bine, atunci, ced Zoia cu uşurin . De data aceasta v voi primi în salon. Şi f cu un semn din cap spre camera de consiliu a medicilor. Îns dup -mas trebui, din nou, s împart medicamentele şi avea treburi urgente în salonul cel mare pentru femei. Zoia îşi asculta cu aten ie propriul corp, curat şi s n tos pân la ultima unghie şi celul a pielii, în contrast cu handicapurile şi bolile care o înconjurau aici. ţu deosebit

pl cere îşi sim ea sânii strânşi laolalt şi felul în care se îngreunau când se apleca peste paturile bolnavilor sau s ltau când mergea cu pas iute. În sfârşit, treburile se mai împu inar . Zoia îi porunci infirmierei s se aşeze la mas , s nu-i lase pe vizitatori în saloane şi s-o cheme dac apare vreo problem . Lu cu ea lucrul de mân şi Oleg o urm în camera medicilor.

Era o camer luminoas , de col , cu trei ferestre. Nu s-ar fi putut spune c era aranjat cu un gust liber — se sim eau, cu claritate, şi mâna contabilului şi cea a medicului-şef: cele dou divane aflate aici nu erau cine ştie ce comode, ci de tip absolut oficial — cu sp tare drepte, verticale, care- i rupeau gâtul, şi cu oglinzi deasupra, în care nu s-ar fi putut privi decât, poate, o giraf . Iar mesele erau aşezate conform deprimantelor indica ii primite de toate institu iile: un birou preziden ial masiv, acoperit cu un cristal gros şi, perpendicular pe el, neap rat în form de litera T, o mas lung pentru participan ii la şedin e, îns aceasta din urm era acoperit , parc dup gust oriental, cu o fa de mas dintr-un pluş albastru azuriu — şi culoarea cereasc a acestei fe e de mas lumina dintr-o dat camera. În afar de asta, mai erau şi câteva fotolii comode, care nu ajunseser lâng mas , ci fuseser adunate într-un grup nonşalant, şi asta conferea camerei ceva pl cut. În afara gazetei de perete ĂOncologulĂ, scoas pentru ziua de şapte noiembrie, nimic nu amintea aici de spital.

Zoia şi Oleg se aşezar în fotoliile comode şi moi, în partea cea mai luminoas a camerei unde, pe nişte suporturi, fuseser aşezate vase cu agave, iar dincolo de geamul mare al ferestrei principale un stejar mare îşi r sfirase ramurile, întinzându-se tot mai sus.

Oleg nu se aşez , pur şi simplu, el gust prin tot corpul, comoditatea acestui fotoliu, cât de bine i se muleaz pe coloan şi cât de lin î i po i da pe spate, mult de tot, gâtul şi capul.

— ţe r sf ! spuse el. N-am mai atins asemenea obiecte luxoase, cu mâinile-mi nedemne, de vreo... probabil c de vreo cincisprezece ani.

(Dac , într-adev r, îi place atât de mult fotoliul, de ce nu-şi cump rase şi el unul la fel?)

— Ei, ia s auzim, ce fel de dorin v-a i pus? întreb Zoia cu acea întors tur a capului şi acea expresie a ochilor, care se potriveau momentului.

Acum, când se retr seser aici singuri şi se aşezaser în fotolii cu singurul scop de a discuta, depindea de un cuvânt, de tonul dat, de o privire, dac discu ia va fi vaporoas sau va t ia în carne vie. Zoia era gata şi pentru prima variant , îns venise aici presim ind-o pe-a doua.

Oleg n-o dezam gi. De pe sp tarul fotoliului, f r s -şi ridice capul, spuse ceremonios, lansându-şi cuvintele spre fereastr , mai sus de ea: — M-am întrebat... dac o fat cu breton de aur ar veni la noi... pe p mânturile des elenite. Şi abia pe urm se uit la ea.

Zoia rezist privirii: — Dar ce-o aşteapt acolo pe-aceast fat ?

Oleg oft : — P i, v-am mai povestit. Nu-i cine ştie ce veselie. Ap curent nu e.

Fierul de c lcat e cu c rbuni. Lampa — cu petrol, în anotimpul ploios — e noroi. ţând se usuc — e praf. N-ai niciodat ocazia s - i pui o hain mai bun .

Nimic r u nu-i sc pa din enumerare, de parc ar fi vrut s nu-i lase nici o posibilitate s promit ! Într-adev r, dac nu te po i îmbr ca niciodat bine, ce fel de via mai e şi aia?

Îns , oricât de comod era s tr ieşti într-un oraş mare, Zoia ştia c nu tr ieşti cu oraşul. Şi voia, pentru început, nu s -şi închipuie cum e aşezarea aceea, ci s -l în eleag pe omul acesta.

— Nu în eleg — dar pe dumneavoastr ce v ine acolo?

Oleg începu s râd : — Ministerul de Interne — ce altceva! ţontinua s stea culcat, delectându-se, cu capul pe sp tar.

Zoia se crisp .

— Am b nuit eu. Dar, sta i pu in, doar sunte i... rus?

— Sunt rusnac sut la sut . ţe, n-am voie s am p rul negru? Şi îşi aranj p rul.

Zoia strânse din umeri: — Dar atunci de ce v-au...?

Oleg oft : — Of, Doamne, în ce ignoran creşte tineretul! Nici noi, când creşteam, n-aveam habar de codul penal, de articolele şi punctele lui, care pot fi interpretate extensiv. Dar voi tr i i chiar în centrul acestui inut şi nici m car nu cunoaşte i diferen a dintre un deportat cu domiciliu obligatoriu şi-un deportat administrativ.

— Şi care e, totuşi?

— P i, eu sunt deportat administrativ. Nu sunt deportat din considerente na ionale, ci personal, în calitatea mea de Oleg Filimonovici Kostoglotov, în elege i? Începu s râd . Sunt un Ăcet ean de onoareĂ, care nu-şi are locul printre cet enii cinsti i. Şi-şi scânteie asupra ei ochii întuneca i. Îns ea nu se sperie. De fapt, se sperie ea, dar nu într-un fel ireparabil.

— Şi... pentru cât timp sunte i deportat? întreb ea încetişor.

— Pe veci! tun el.

Ea sim i c -i explodeaz urechile.

— Pe via ? repet ea întrebarea aproape în şoapt ?

— Nu, pe veci! insist Kostoglotov. Aşa scrie în hârtie pe veci. Dac ar fi fost pe via , s-ar fi putut scoate de-acolo m car sicriul, dar dac -i pe vecie — apoi probabil c nici sicriul nu poate fi dus. Nici dup ce s-o stinge soarele nu va fi voie, doar veşnicia e mai lung de-atât.

Acum, inima i se strânsese cu-adev rat. Era clar c trebuie s fie ceva — şi cicatricea aia, şi de ar tat ar ta câteodat cam brutal. S-ar putea s fie un ucigaş, un om cumplit, poate s-o strâng chiar acum de gât, ce-are el de pierdut... Îns Zoia nu întoarse fotoliul pentru-a fugi mai uşor. Puse doar lucrul de mân deoparte (f r s fi început, de altfel, s brodeze). Şi, privindu-l cu curaj pe Kostoglotov, care nu era deloc stânjenit, ci continua s stea relaxat în fotoliu, întreb tulburat : — Dac v vine greu, nu trebuie s mi-o spune i. Dar dac pute i — spune i-mi: pentru ce o condamnare atât de cumplit ? Îns Kostoglotov nu numai c nu era ap sat de vina crimei comise, ci r spunse cu un zâmbet complet nep s tor: — P i, n-a existat nici o condamnare, Zoienka. Deportarea veşnic mi s-a dat printr-o directiv .

— Prin... directiv ?

— Da, aşa se numeşte. Un soi de chitan . ţum se face când se transport ceva de la baz la depozit: atâ ia saci, atâtea butoaie... L zile folosite...

Zoia se apuc cu mâinile de cap: — Sta i un pic... Nu în eleg. Ast — e posibil?... ţu dumneavoastr au f cut aşa?... Le-au f cut-o tuturor?

— Nu, n-aş putea spune c tuturor. Dac e un punct zece curat — nu te trimit, dar dac e al zecelea combinat cu al unsprezecelea — te trimit.

— Şi care e punctul unsprezece?

— Punctul unsprezece? Kostoglotov se gândi. Zoienka, am ajuns s v povestesc cam multe, eu aş zice s-ave i grij ce face i cu tot materialul sta informativ, s nu v trezi i şi dumneavoastr , cu una, cu alta. ţondamnarea mea principal era, conform punctului zece, şapte ani. Iar cine primea mai pu in de opt ani — crede i-m — însemna c într-adev r, nu f cuse nimic, tot dosarul era esut, pur şi simplu, din aer. Dar, mai era şi punctul unsprezece, iar punctul unsprezece însemna grup. De fapt, nici punctul unsprezece nu m reşte, în sine, termenul de condamnare, dar fiindc eram totuşi un grup, iat c ne-au împr ştiat prin deport ri pe veci. ţa s nu ne mai adun m niciodat în acelaşi loc. Acum a i în eles?

Nu, înc nu în elesese.

— Deci fuseser i... Încerc s îndulceasc ideea. P i, cum s-ar spune — a i fost o band ?

Kostoglotov izbucni deodat într-un hohot de râs. Dar apoi se întrerupse şi se încrunt , tot brusc.

— ţa şi pe anchetatorul meu, nu v-a mul umit cuvântul ĂgrupĂ. Şi lui îi pl cea s ne numeasc band . Da, eram o band — o band de studen i şi studente din anul întâi. Deodat , arunc o privire cumplit . Eu în eleg c aici nu se fumeaz , c fumatul e un act criminal, dar o s -mi aprind totuşi o igar , bine? Ne adunam, le f ceam curte fetelor, dansam, iar noi, b ie ii, mai discutam şi politic . Şi despre... El. Nu ştiu dac în elege i, dar nou anumite lucruri nu ne conveneau. ţa s m exprim astfel, nu eram încânta i. Doi dintre noi fuseser pe front şi se aşteptau parc la altceva dup r zboi. În mai, înainte de examene, ne-au cules pe to i, inclusiv pe fete.

Zoia era r scolit ... Lu din nou în mâini broderia. Pe de-o parte, spunea lucruri periculoase, pe care nu doar s le repe i cuiva, dar nici s le ascul i nu se cuvenea. Dar pe de alt parte, era o mare uşurare c nu ademeniser pe nimeni în vreun gang întunecat, c nu uciseser . Înghi i în sec.

— Eu nu în eleg... nu f cea i totuşi ceva?

— ţum s nu facem? tr gea fumul în piept, iar apoi îi d dea drumul.

Pe cât era el de mare, pe-atât de mic era igara. Doar v-am mai spus-o: înv am. Ţeam vin, când ne permitea bursa. Mergeam la serate. Şi iat c pe fete le-au luat odat cu noi. Şi le-au dat câte cinci ani... — O fix cu privirea. Imagina i-v c-ar fi vorba de dumneavoastr . Uite, sunte i luat înainte de examenul din semestrul doi şi vârât la zdup.

Zoia puse deoparte broderia.

Toate lucrurile înfricoş toare pe care se aşteptase s le-aud din gura lui se dovediser a fi nişte copil rii.

— Dar vou , b ie ilor, la ce v-au trebuit toate astea?

— ţum? nu în elese Oleg.

— P i, asta... s fi i nemul umi i... S v-aştepta i la cine ştie ce...

— Da, într-adev r! Într-adev r! râse supus Oleg. Asta nu mi-a trecut prin cap. Din nou, sunte i gând la gând cu anchetatorul meu, Zoienka. Şi el spunea acelaşi lucru. În schimb, fotoliul sta e tare bun! Pe patul de spital nu po i sta aşa.

Oleg se aranj din nou cu tot confortul şi, fumând, se uit cu ochii îngusta i prin fereastra mare, cu geam întreg.

Deşi era spre sear , ziua aceea mohorât , egal , nu se întuneca, ci se lumina. Stratul de nori dinspre apus, spre care d dea camera aceasta de pe col , se tot întindea şi se r rea.

Abia acum se apucase Zoia s brodeze serios — şi împungea pânza cu pl cere. Şi t ceau. Oleg n-o mai l ud pentru ce lucra, cum f cuse data trecut .

— Dar cu... prietena dumneavoastr ce s-a întâmplat? A fost şi ea acolo? întreb Zoia, f r s ridice capul de la lucru.

— D-da..., spuse Oleg, împotmolindu-se în acest "d", sau poate gândindu-se la altceva.

— Dar acum unde e?

— Acum? Pe râul Enisei.

— Deci, pur şi simplu, n-ave i cum s v reuni i cu ea?

— Nici nu încerc, spuse el impasibil.

Zoia se uita la el, iar el privea pe geam. Dar atunci de ce nu se însoar aici, la el?

— De ce-ar fi foarte complicat s v reuni i? se gândi ea s întrebe.

— Pentru cei nec s tori i — aproape imposibil, spuse el împr ştiat.

Dar problema e c nici nu are rost.

— Dar fotografia ei n-o ave i la dumneavoastr ?

— Fotografia? întreb el mirat. De inu ii n-au voie s p streze fotografii asupra lor. Sunt rupte.

— Dar cum ar ta?

Oleg zâmbi, îşi îngust ochii: — P rul îi cobora pân la umeri, iar la capete — hop, se întorcea în sus. În ochi avea, uite, aşa cum dumneavoastr ave i întotdeauna un mic zâmbet, ca avea întotdeauna un pic de triste e. S -şi presimt , oare, omul într-o asemenea m sur destinul, cum crede i?

— A i fost împreun în lag r?

— N-n-nu.

— Atunci când v-a i desp r it de ea?

— ţu cinci minute înainte de arestarea mea... Era în plin mai şi st tusem mult vreme în gr dini a din fa a casei ei. Trecuse de unu noaptea când mi-am luat r mas-bun de la ea şi-am ieşit pe poart — iar câteva str zi mai încolo m-au luat. Pe loc, era o maşin la col .

— Dar pe ea?

— O noapte mai târziu.

— Şi nu v-a i mai v zut niciodat ?

— Ne-am mai v zut o dat . La o confruntare. Eram deja tuns. Se aşteptau s depunem m rturie unul împotriva celuilalt. Noi n-am depus. Îşi tot mototolea chiştocul în mân , neştiind unde s -l arunce.

— Uite-acolo, îi ar t ea o scrumier str lucind de cur enie, pe locul preziden ial.

Iar norişorii de la apus se tot r sfirau şi soarele de un galben delicat ieşise deja aproape în întregime din scutece. Pân şi fa a lui Oleg, c reia expresia de înc p ânare îi intrase în fibr , se îndulcise în lumina lui.

— Dar de ce nu pute i acum s ...?! îl comp timea Zoia.

— Zoia! spuse Oleg hot rât, dar se opri s se gândeasc . V imagina i cât de cât ce-o aşteapt în lag r pe o fat care arat bine? Dac n-o violeaz de inu ii de drept comun, înc pe drum, în dub — ceea ce au, de altfel, tot timpul s fac şi-n lag r — , atunci înc din prima sear , parazi ii din lag r, apii ia de brigadieri, vor aranja în aşa fel încât s fie dus goal la baia de aburi prin dreptul lor. Şi va fi chiar atunci, pe loc, repartizat unuia dintre ei. Apoi, chiar în diminea a urm toare, i se va propune: s tr iasc cu respectivul şi s lucreze într-un loc curat şi c lduros. Iar dac refuz — o vor h itui şi-o vor chinui în aşa fel încât s vin singur s -i roage în genunchi. Închise ochii. Ea a r mas în via , şi-a dus termenul la bun sfârşit.

N-o învinuiesc, o în eleg. Dar, pe de alt parte... gata, s-a terminat. O în elege şi ea.

T ceau. Soarele ap ru în toat claritatea sa şi lumea întreag deveni mai vesel şi mai luminoas . Arborii p rcule ului se profilar clari şi întuneca i, iar aici, în camer , fa a de mas albastr se aprinsese şi-n p rul Zoiei scânteiau vâlv t i de aur.

— ... Una dintre fetele noastre s-a sinucis... Alta tr ieşte... Trei dintre b ie i au murit deja... Despre doi, nu ştiu nimic...

Se l s moale peste unul din bra ele fotoliului şi, leg nându-se uşor, recit : ĂTrecu uraganul... Pu ini am r mas...

Mul i, la apelul prieteniei, lipsesc...Ă St tea astfel, r sucit, privind în duşumea. ţum se zburlea în toate direc iile p rul de pe creştetul s u! Trebuia udat şi netezit, udat şi netezit de dou ori pe zi.

El t cea, dar Zoia auzise tot ce voia s aud . Era legat cu c tuşele de locul s u de deportare — dar nu pentru omucidere; era neînsurat — dar nu din pricina unor vicii; dup trecerea atâtor ani, vorbea cu tandre e de fosta lui logodnic şi era, cu siguran , capabil de un sentiment adev rat.

El t cea, t cea şi ea, privind când la broderie, când la el.

Nu exista nimic frumos în el, dar nici ceva urât nu g sea. ţu cicatricea te puteai obişnui. ţum spunea şi bunica: Ă ie nu- i trebuie om frumos, ie- i trebuie om bunĂ. O mare stabilitate şi putere, dobândite în cele îndurate — pe acestea Zoia le sim ea clar în el, o for care fusese pus la încercare, cum n-a întâlnit la b ie aşii pe care-i cunoscuse. Împungând pânza, sim i privirea lui cercet toare. Îi r spunse printr-o privire aruncat pe sub sprâncene.

El începu s recite foarte expresiv, sorbind-o mereu cu privirea: ĂPe cine s chem?... ţu cine s împart trista bucurie de-a fi r mas în via ?Ă — Uite c-a i împ rt şit-o de-acum! spuse ea în şoapt , zâmbindu-i cu ochii şi cu buzele. Ţuzele nu le avea roz, dar nici vopsite nu p reau. Erau între roşu şi portocaliu — aveau ceva din culoarea focului, a unui foc deschis la culoare.

Soarele ce asfin ea, de un galben tandru, înviora şi culoarea ofilit , nes n toas , a chipului lui slab şi bolnav. În aceast lumin cald , p rea c nu va muri, c va supravie ui.

Oleg îşi scutur capul, ca un ghitarist care, dup un cântec trist, trece la unul vesel: — Of, Zoienka! Aranja i-mi şi mie o s rb toare adev rat ! M-am plictisit de halatele astea albe. Face i ca în locul asistentei medicale s apar o fat frumoas de oraş! La Uş-Terek, n-am unde s v d aşa ceva.

— Şi de unde vre i s scot eu o fat frumoas ? spuse cu viclenie Zoia.

— Scote i-v doar pentru un minut halatul. Şi face i câ iva paşi!

Se retrase alunecând odat cu fotoliul, ar tându-i pe unde s treac .

— Dar sunt la serviciu, mai protest ea. Doar n-am dreptul s ...

Fie c vorbiser prea mult despre lucruri triste, fie din cauza soarelui de asfin it, care îşi juca atât de vesel razele prin camer , Zoia sim i pornirea aceea, prea-plinul care-i şoptea c asta se poate face şi c va ieşi bine.

Puse deoparte broderia, s ri din fotoliu ca o feti , şi cât ai clipi din ochi îşi şi descheie nasturii, pu in aplecat înainte, gr bindu-se de parc se preg tea, nu s fac vreo câ iva paşi de plimbare, ci s alerge.

— Haide i, trage i odat ! îi arunc ea un bra de parc n-ar fi fost al ei.

El trase şi mâneca ieşi. A doua! se întoarse ea, rotindu-se cu spatele printr-o mişcare de dans, şi el trase de a doua mânec , halatul r mase pe genunchii lui, iar ea o porni prin camer . Mergea ca o prezentatoare de mod , unduindu-se şi dreapt cu m sur , ba desf cându-şi mâinile din mers, ba ridicându-le.

F cu astfel câ iva paşi, apoi se întoarse şi încremeni cu bra ele desf cute.

Oleg inea halatul Zoiei la piept, de parc l-ar fi îmbr işat, iar pe ea o privea cu ochii holba i.

— Ţravo! tun el. Superb.

Era ceva chiar în lumina fe ei de mas albastre — acest nesfârşit albastru uzbek, aprins sub razele soarelui — care continua în el melodia de ieri a recunoaşterii, a rec p t rii vederii. Se întorceau la el toate dorin ele n tângi, confuze, terestre. Şi pl cerea provocat de mobila moale, şi bucuria camerei confortabile — dup o mie de ani de trai improvizat, am rât, în veşnic tensiune, f r un col al s u. Şi bucuria de a o privi pe Zoia, nu pur şi simplu admirând-o, nu dezinteresat, ci o bucurie sporit de faptul c o admira cu inten ii cotropitoare. El, care st tea s moar cu o jum tate de lun în urm !

Zoia îşi mişc victorioas buzele aducând cu focul şi, cu o expresie de viclenie, de parc-ar mai fi cunoscut o tain , se întoarse pe acelaşi drum înapoi, pân la fereastr . Apoi, întorcându-se înc o dat spre el, r mase aşa.

El nu se ridic , r mase aşezat, dar întindea spre ea, de jos în sus, claia neagr a capului s u.

Dup anumite semne, pe care le percepi f r a le putea numi, sim ea în Zoia o for — nu cea care mut dulapurile din loc, ci alta, care cere tot for drept r spuns. Şi Oleg se bucura de sentimentul c poate accepta aceast provocare, c -i capabil, se pare, s se m soare cu ea.

Toate patimile vie ii se întorceau în corpul s u pe cale s se îns n toşeasc ! Toate!

— Zo-ia! spuse cântat Oleg. Zoia! Dumneata cum î i în elegi numele?

— Zoia înseamn via ! r spunse ea r spicat, ca pe o lozinc . Îi pl cea s dea aceast explica ie.

St tea cu mâinile adunate la spate, lâng pervaz, un pic înclinat din tot corpul, cu greutatea l sat pe un singur picior. El zâmbea fericit. Se topise cu ochii în ea.

— Dar fa de zoo? Nu sim i câteodat o anumit apropiere fa de str bunii zoo?

Ea izbucni în râs, inându-i isonul: — To i le sunlem un pic apropia i. ţ ut m mâncare, ne hr nim puii.

Ce-i atât de r u în asta? Şi aici, probabil, ar fi trebuit s se opreasc ! Îns ea, surescitat de aceast admira ie nesfârşit , total , pe care n-o mai întâlnise la tinerii din oraş, care, oricum, g seau f r greutate, în fiecare sâmb t , câte o fat de îmbr işat, m car şi la dans, ea-şi ridic ambele bra e şi, pocnind din degete, începu s se unduiasc din tot corpul, cum o cerea cântecelul la mod din filmul indian: — Avaraia a-aaa! A-va-ra-ra a-aaa! Îns Oleg se întunec deodat şi o rug : — Nu vreau! Te rog, nu vreau cântecul sta, Zoia.

Ea îşi lu într-o clip o înf işare decent , de parc nici n-ar fi cântat şi nici nu s-ar fi bâ âit adineauri.

— Asta-i din "Vagabondul", spuse ea. Nu l-a i v zut?

— L-am v zut.

— E un film minunat! Am fost la el de dou ori! (Fusese de patru ori, dar, nu se ştie de ce, se jenase s-o spun .) Dumneavoastr nu v place?

P i, Vagabondul are destinul dumneavoastr .

— Numai pe-al meu nu, se strâmb Oleg. Nu se întorsese la expresia luminoas dinainte, soarele galben nu-l mai înc lzea şi se vedea cât este totuşi de bolnav.

— Dar şi el s-a întors din închisoare. Şi via a îi e distrus .

— Toate astea nu-s decât ii e. E un de inut de drept comun tipic. O c z tur .

Zoia întinse mâna dup halat.

Oleg se ridic , netezi halatul şi-o ajut s -l îmbrace.

— Iar dumneavoastr nu v plac? ea îi mul umise printr-un semn al capului şi-acum se încheia.

— Îi ur sc! Privea pe lâng ea, cu cruzime, şi maxilarul i se mutase puin, într-o expresie nepl cut . Sunt nişte fiare de prad , parazi i care tr iesc pe spinarea altora. Timp de treizeci de ani, s-a tot proclamat la noi c sunt în proces de remodelare, c sunt Ăapropia i din punct de vedere socialĂ, Ăsocialmente înrudi iĂ, pe când ei au un principiu: cât vreme nu te... aici urmeaz o înjur tur , una tare, dar ideea-i urm toarea: cât nu te bate nimeni — stai cuminte, aşteapt - i rândul; e rândul vecinilor s fie dezbr ca i şi nu al t u — stai cuminte, aştept - i rândul. Îl calc în picioare cu pl cere pe cel care-i deja la p mânt, iar apoi tot ei se drapeaz în pelerine romantice, şi noi îi ajut m s intre-n legende, iar cântecele lor, iat , ajung şi pe ecran.

— ţe fel de legende? privea de parc s-ar fi f cut vinovat de ceva.

— Ar trebui s povestesc vreme de-o sut de ani. Ţine, iat o legend , dac vre i. St teau acum unul lâng cel lalt, la fereastr . Oleg, f r vreo leg tur cu ceea ce spunea, o apucase dominator de cot şi-i vorbea ca unei feti e. Dându-se drept tâlhari nobili, cei de drept comun se mândresc întotdeauna c nu-i prad pe s raci, nu-i iau prizonierului sfânta cârj , adic nu-i iau ultima por ie de la cazan, ci doar tot restul. Dar, în patruzeci şi şapte, la punctul de transfer de la Krasnoiarsk, celula noastr era lucie — adic n-aveai cui ce s -i iei. ţei de drept comun erau aproape o jum tate din num rul total. Li se f cuse foame — şi-şi luau pentru ei tot zah rul şi toat pâinea. Iar compozi ia celulei era destul de interesant : jum tate erau c z turi, jum tate de celul — japonezi, iar ruşi nu eram decât noi doi, politici, eu şi-un aviator polar cunoscut — în Oceanul Înghe at exista o insul care continua s -i poarte numele, pe când el era închis. Deci, c z turile ne-au luat nou şi japonezilor absolut totul cam vreo trei zile la rând. Iat îns c japonezii s-au în eles, doar n-aveai cum s pricepi ce spun, şi noaptea s-au sculat f r zgomot, au rupt scândurile de la priciuri şi, cu strig te de ĂbanzaiĂ, se repezir s bat la c z turi! Doamne, c frumos îi mai b teau! Trebuia s -i fi v zut!

— Dar pe dumneavoastr ?

— N-nnu, de ce? Doar nu le-am luat noi pâinea. Noi, în noaptea aceea, am fost neutri, dar ineam cu onoarea armelor japoneze. Pân diminea a, ordinea fusese restabilit : am început s ne primim por ia întreag de pâine şi de zah r. Dar ştii ce-a f cut administra ia închisorii? I-a mutat de la noi pe jum tate din japonezi, iar nou ne-au mai adus, pe lâng pramatiile b tute, uncie proaspete: Acum se repezir c z turile s -i bat pe japonezi — erau mai mul i ia num r şi, pe deasupra, mai aveau şi cu ite, ei aveau de

toate. I-au b tut s lbatic, pân la moarte — şi-atunci eu şi cu pilotul n-am mai rezistat şi ne-am vârât s ne batem al turi de japonezi.

— Împotriva ruşilor?

Oleg d du drumul coatelor ei şi se îndrept . Îşi mişc un pic maxilarul, dintr-o parte într-alta: — Pentru mine, canaliile nu sunt ruşi. Îşi ridic mâna şi-şi trecu degetele peste cicatrice, de parc-ar fi cur at-o — dinspre b rbie, peste partea de jos a obrazului şi pe gât: — Acolo m-au şi t iat.

13 Umbrele de asemenea Tumoarea lui Pavel Nikolaevici nu sc zu şi nu se înmuie deloc nici în noaptea de sâmb t spre duminic , în elese asta înc înainte de-a se scula din pat. Se trezise devreme, din cauza uzbecului b trân, care începuse s -i tuşeasc scârbos la ureche pe la sfârşitul nop ii şi continu apoi toat diminea a.

Afar albea o zi mohorât , imobil , ca şi ieri, ca şi alalt ieri, sporind înc şi mai mult deprimarea. ţiobanul kazah se aşezase, înc din zorii zilei, pe pat, cu picioarele strânse sub el, şi st tea aşa, f r rost, ca un butuc.

Ast zi nu era aşteptat vizita medicilor, nimeni nu urma s fie chemat la Roentgen sau la bandajat, aşa c ciobanul se preg tise, probabil, s stea aşa pân seara. Efrem cel sinistru îşi vârî din nou nasul în Tolstoiul s u de îngrop ciune; câteodat , se mai scula s bat coridorul din mijlocul salonului, zgâl âind paturile, dar, din fericire, nu se mai lega de Pavel Nikolaevici, cum, de altfel, nu se mai lega de nimeni.

Roadeoase disp ru pentru toat ziua din salon. Geologul, un tân r pl cut, educat, îşi citea geologia lui, f r s stânjeneasc pe nimeni. ţeilal i bolnavi din salon fuseser şi ei linişti i.

Pe Pavel Nikolaevici îl mai încuraja faptul c urma s vin la el so ia. Ţineîn eles c n-avea cum s -l ajute în mod concret, dar cât de mult însemna faptul c putea m rturisi cât îi e de r u, cum nu-l ajutase deloc injec ia, ce oameni antipatici sunt în salon. Numai faptul c ştia s -l comp timeasc şi tot era o uşurare. O s-o roage s -i aduc o carte vioaie, modern . Şi-un stilou — s nu mai ajung în situa ia ridicol de ieri, când îi ceruse puştiului creionul ca s -şi noteze re eta. Ah, da, şi cel mai important era — fusese cât pe ce s uite — s -i spun de burete, de ciuperca de mesteac n.

La urma urmelor, înc nu-i totul pierdut: dac n-o s -l ajute medicamentele — iat c mai sunt şi alte metode. ţel mai important e s r mân optimist.

Pu in câte pu in, Pavel Nikolaevici se adapta şi la via a de-aici. Dup micul dejun, a terminat de citit în ziarul de ieri raportul lui Zverev privind bugetul. Apoi fu adus, f r întârziere, la timp, şi ziarul din ziua aceea. Îl luase Diomka, îns Pavel Nikolaevici porunci s -i fie transmis lui şi primul lucru pe care îl afl cu mare pl cere fu c derea guvernului Mendes-France (las -te de comploturi! nu for a lumea s accepte conven iile de la Paris!). Îşi p str , pentru mai târziu, un articol mare al lui Ehrenburg şi se-adânci în articolul despre transpunerea în realitate a hot rârii Plenarei din ianuarie, privind creşterea radical a produc iei în zootehnie.

Astfel îşi petrecu Pavel Nikolaevici vremea, pân când ap ru sora s-anun e c la Rusanov venise în vizit so ia. În mod normal, când era vorba de bolnavi obliga i s stea la pat, vizitatorii erau admişi în salon, dar Pavel Nikolaevici n-avea acum energia s demonstreze c -i un bolnav legat de pat,

plus c şi el se sim ea mai la largul lui în hol, s nu-i mai vad pe oamenii ştia deprima i, care renun aser s mai lupte. Şi, cu gâtul înf şurat în ful raşul c lduros, Rusanov coborî la parter.

Nu se întâmpl des ca, la un an înainte de nunta de argint, omului s -i mai fie înc atât de drag nevasta, cum îi era Kapa lui Pavel Nikolaevici. Într-adev r, în toat via a n-avusese om care s -i fie mai aproape, al turi de nimeni altul nu-i f cea atâta pl cere s se bucure de succese, s discute nenorocirile. Kapa era un prieten fidel, o femeie foarte energic şi deşteapt (Ăare un adev rat consiliu s tesc în cap!Ă — se l uda întotdeauna, în fa a prietenilor, Pavel Nikolaevici). Pavel Nikolaevici nu sim ise niciodat nevoia s-o înşele şi nici ea nu-l înşela. Nu-i adev rat c , urcând pe scara social , so ul începe s se ruşineze de prietena tinere ii sale. Ajunseser departe fade nivelul la care se însuraser (ea fusese muncitoare la fabrica de macaroane, în a c rei sec ie de fr mântare a aluatului lucrase şi el la început, dar, înc înainte de însur toare, ajunsese în comitetul pe fabric şi lucrase în sectorul de tehnica protec iei muncii, apoi, pe linia komsomolului, fu trimis s înt reasc aparatul angaja ilor din re eaua comer ului sovietic, iar pe urm mai fusese, timp de un an, director al planului de nou ani pe fabric ), dar interesele so ilor n-o luaser , în acest r stimp, în direc ii diferite, şi reuşita nu-i umflase peste m sur . De s rb tori, dup ce beau câte un p h rel, dac erau la mas cu oameni simpli, Rusanovilor le pl cea s -şi aminteasc de trecutul lor muncitoresc şi s cânte în gura mare ĂZilele din VoloceaevĂ şi ĂSuntem cavaleria roşie — şi — despre — noi".

Acum, în hol, Kapa, cu silueta ei larg , cu gulerul din dou vulpi argintii, cu o Ăpoşetu Ă de m rimea unei serviete şi-o sacoş cu alimente, ocupase cel pu in trei locuri pe banca din col ul cel mai c lduros. Se scul , îl s rut pe so ul ei cu buze moi şi calde şi-l invit s stea pe poala r sfrânt a hainei ei de blan , ca s -i fie mai cald.

— E aici o scrisoare — spuse ea, zvâcnind dintr-un col al buzelor, şi, din aceast zvâcnire cunoscut , Pavel Nikolaevici deduse imediat c -i o scrisoare nepl cut . Persoan cu sânge rece şi ra ional în rest, doar la aceast apuc tur muiereasc nu reuşise Kapa s renun e vreodat : când era ceva nou — fie bun sau r u, i-o trântea întotdeauna din prag.

— Ţine, hai, se ofusc Pavel Nikolaevici, d -mi ultima lovitur , termin o dat cu mine! Dac asta crezi tu c -i cel mai urgent lucru — d -m gata. Îns acum, c o trântise, Kapa se uşurase şi putea s discute omeneşte.

— Ţa nu, las , nu-s decât fleacuri! se c i ea. Ei, cum te mai sim i? ţe mai faci? Ce mai faci, Paşik? Despre injec ie ştiu totul, doar am sunat-o pe sora-şef şi vineri, şi ieri-diminea , din nou. Dac ceva n-ar fi mers bine, aş fi venit aici într-o suflare. Dar mi s-a spus c-a fost foarte bine, nu-i aşa?

— Injec ia am suportat-o bine, încuviin Pavel Nikolaevici, mul umit de rezisten a sa. Dar atmosfera de aici, Kapelka... E o atmosfer ! Şi într-o clip împrejur rile de aici, jignitoare şi amare, începând cu Efrem şi Roadeoase, i se înghesuir toate în minte şi, incapabil s-aleag de ce s se plâng întâi şi-ntâi, spuse cu durere: M car s fi avut acces la alt veceu decât restul oamenilor! ţum e veceul aici! ţabinele nu sunt desp r ite! Totul e la vedere.

(La locul s u de munc , Rusanov nu se ducea la un veceu comun, ci la alt etaj, la o toalet cu acces limitat.)

Pricepând în ce situa ie dificil se afla şi c avea nevoie s -şi uşureze sufletul, Kapa nu-i întrerupea v ic relile, ci-l f cea s -şi aminteasc de altele şi, astfel, treptat, se eliber de toate, ajungând şi la cea mai disperat — "pentru ce-or fî luând medicii salariu?" Îl descusu pe îndelete despre starea lui din timpul injec iei şi de dup injec ie, despre senza iile pe care i le

provoca tumoarea şi, desp turind ful raşul, privi umfl tura şi spuse chiar c , dup p rerea ei, tumoarea se f cuse pu intel-pu intel mai mic .

De fapt, nu devenise mai mic , Pavel Nikolaevici o ştia, dar îi f cea pl cere s-aud c poate, totuşi, s-a mai micşorat.

— În orice caz mai mare nu-i, ce zici?

— Nu, în nici un caz nu-i mai mare! Sigur nu-i mai mare! spuse cu convingere Kapa.

— M car de-ar înceta s creasc ! Fiindc , dac mai creştea aşa o s pt mân — unde am fi ajuns?... plus c ...

Nu, nu era capabil s pronun e acel cuvânt, s priveasc acolo, în pr pastia aceea neagr . Dar cât era de nefericit şi-n ce pericol se afla!

— O s -mi mai fac o injec ie mâine. Şi-apoi miercuri. Dar dac nu m ajut ? ţe facem?

— Atunci — la Moscova! spuse cu hot râre Kapa. Hai s facem aşa: dac înc dou injec ii n-au s-ajute, ne urc m în avion şi — la Moscova.

N-ai telefonat tu vineri şi pe urm ai contramandat totul? Dar eu am sunat deja la familia Şendiapin şi-am fost pe la Alâmovi, iar Alâmov a dat, personal, telefon la Moscova şi-a aflat c , pân nu demult, boala ta nu era tratat decât la Moscova, to i erau trimişi acolo, iar acum s-au apucat s-o trateze şi-aici, vezi Doamne, ca urmare a specializ rii cadrelor locale. ţe s mai, medicii ştia sunt totuşi nişte fiin e oribile! ţe drept au ei s judece rezultatele produc iei, când au în prelucrare un om viu? Eu, una, îi ur sc pe medici, orice-ai spune!

— Da, da! c zu de acord, plin de am r ciune, Pavel Nikolaevici. Da, de altfel, eu le-am şi spus-o aici, în fa !

— Şi pe profesori îi mai ur sc! ţât m-am chinuit cu ei, din cauza Maik i! Dar din cauza lui Lavrik?

Pavel Nikolaevici îşi şterse ochelarii: — Mai era de în eles pe vremea mea, când am fost director. Atunci to i cei din înv mânt erau elemente duşm noase, nu erau de-ai noştri, şi misiunea noastr era clar — s -i punem cu botul pe labe. Dar acum, nici acum s nu putem avea preten ii de la ei?

— Da, p i, ascult ! De-aia zic c nu-i cine ştie ce complicat s te trimitem la Moscova, calea n-a fost înc uitat , putem g si şi-un temei legal. Pe urm , Alâmov s-a în eles cu ei s aranjeze treburile în aşa fel încât s te interneze într-un locşor care nu-i r u deloc. ţe zici?... Aştept m pân la a treia injec ie?

Pl nuiser totul cu-atâta exactitate, încât Pavel Nikolaevici sim i c i se ia o greutate de pe inim . Orice altceva era mai bun decât aşteptarea supus a sfârşitului în aceast gaur împu it . Rusanovii au fost dintotdeauna, de când se ştiu, oameni de ac iune, cu ini iativ , şi-abia în ac iune îşi atingeau ei punctul de echilibru.

Ast zi n-aveau de ce se gr bi şi toat fericirea lui Pavel Nikolaevici consta în a prelungi cât mai mult şederea aici cu so ia şi-a amâna întoarcerea în salon. Era un pic frig, fiindc uşa de la ieşire se deschidea mereu, şi Kapitolina Matveevna îşi scoase de pe umeri, de sub palton, şalul, şi-l înfofoli.

Vecinii lor de banc se nimeriser s fie oameni civiliza i, cura i. Aşa c puteau s mai z boveasc .

Luând-o încetişor, discutau diversele probleme ale vie ii întrerupte de boala lui Pavel Nikolaevici. Doar subiectul acela principal, care plana asupra lor, îl evitau: deznod mântul nefericit al bolii. Împotriva unui asemenea deznod mânt nu puteau lansa nici un fel de planuri, nici un fel de ac iuni, nici un fel de explica ii. Nu erau în nici un fel preg ti i pentru un asemenea deznod mânt — şi-acest lucru, în sine, f cea deja imposibil un astfel de sfârşit. (ţe-i drept, so iei îi mai trecea prin minte câte-un gând, nelinişti le-

gate de avere şi locuin , în cazul mor ii so ului, dar amândoi erau educa i într-o asemenea m sur în spiritul optimismului, încât era de preferat ca toate aceste treburi s r mân încurcate, decât s se pedepseasc prin clarificarea lor prematur sau prin vreun testament decadent.)

Discutar telefoanele, întreb rile şi ur rile colegilor de la Direc ia Economic , unde se mutase Pavel Nikolaevici cu slujba, cu doi ani în urm , de la departamentul special al uzinei. (Ţineîn eles c nu el personal rezolva problemele economice de producie, fiindc el n-avea asemenea tendin e înguste, acestea erau coroborate de ingineri şi economişti şi, abia în urma lor, efectua Rusanov controlul special.) Lucr torii de-acolo îl iubeau cu to ii şi era flatat s afle acum cât erau de nelinişti i pentru el.

Discutar şi perspectivele lui de pensionare. Nu se ştie de ce, dar, cu toat slujba lui îndelungat şi f r pat în posturi cu destul de mare r spundere, se p rea c nu va putea atinge visul vie ii sale — pensia de merit. Şi nici m car o pensie privilegiat — avantajoas ca sum şi ca termen iniial, s-ar putea s nu primeasc din pricina faptului c în 1939 nu se hot râse, deşi fusese chemat, s îmbrace uniforma comitetului de urgen . P cat, deşi, judecând dup situa ia instabil din ultimii doi ani, poate c nici nu-i p cat. Poate c liniştea e mai de pre .

Se referir în treac t şi la dorin a general a oamenilor de a tr i mai bine, tot mai evident conturat în ultimii ani — şi-n privin a hainelor, şi a mobilierului, şi a finis rii locuin elor. Şi, aici, Kapitolina Matveevna spuse c , dac tratamentul so ului va merge bine, dar se va prelungi, cum fuseser preveni i, la vreo lun şi jum tate, ar fi comod s fac , în acest r stimp, repara ii generale în locuin a lor. Un burlan de la baie trebuia de mult mutat, iar în buc t rie trebuia schimbat locul chiuvetei; în toalet trebuia pus faian , iar în sufragerie şi-n camera lui Pavel Nikolaevici trebuiau împrosp ta i pere ii cu o vopsea nou : s schimbe nuan a (se gândise deja la o anumit culoare) şi s -i dea neap rat o tent aurie, asta-i acum la mod .

Pavel Nikolaevici n-avea nimic împotriva acestor planuri, dar se puse de îndat problema c , deşi muncitorii vor fi detaşa i prin ordin oficial, de stat, şi vor primi salarii în consecin , ei vor cerşi cu siguran — nu vor cere, ci vor cerşi — completarea pl ii de c tre ĂgazdeĂ. Nu c le-ar fi p rut r u de bani (deşi le p rea r u şi de ei!), dar înc şi mai important şi revolt toare era, în ochii lui Pavel Nikolaevici, latura principial : Pentru ce? De ce el nu primea decât salariul legal şi gratifica ii şi nu pretindea nici un fel de bacşişuri sau suplimente în plus? Iar neruşina ii ştia voiau s primeasc bani peste bani? Era o înfrângere principial , o cedare inacceptabil în fa a a tot ce-i haotic şi mic-burghez pe lume. Pavel Nikolaevici se tulbura de câte ori venea vorba despre aşa ceva: — Spune şi tu, Kapa, de ce sunt atât de indiferen i fa de onoarea muncii? De ce noi, pe când lucram la fabrica de macaroane, nu puneam nici un fel de condi ii şi nu-i ceream maistrului nici un fel de mit ? P i, nici nu ne trecea prin cap aşa ceva... Nu, pentru nimic în lume nu trebuie s -i pervertim! Zi şi tu dac asta nu-i corup ie?

Kapa era perfect de acord cu el, dar tot ea se gândi la faptul c , dac nu-i pl teşti, dac nu le dai Ăcâte una mic Ă la început şi pe la mijloc, se vor r zbuna neap rat, vor face treaba prost şi, pe urm , tot lor o s le par r u.

— Un colonel în rezerv , mi s-a povestit, s-a inut tare, a zis c nu d nici un ban în plus! Iar muncitorii i-au pus în scurgerea b ii o pisic moart — nici apa nu se scurgea ca lumea şi mai şi pu ea îngrozitor.

Aşa c nu stabilir nimic în privin a zugr vitului. ţomplicat mai e totuşi via a, tare complicat , şi asta orice subiect ai aborda.

Au discutat despre Iura. E cam prea timid, îi lipseşte for a de a r zbate în via , tipic Rusanovilor. Iat , are o specialitate bun — e jurist, l-au şi aranjat bine dup institut, dar sunt nevoi i s recunoasc faptul c nu-i f cut pentru aceast munc . Nu se pricepe la nimic — nici s -şi înt reasc pozi iile, nici s -şi fac nişte cunoştin e mai ca lumea. Acum, în deplasare, va face cu siguran o groaz de greşeli. Pavel Nikolaevici era tare neliniştit.

Iar Kapitolina Matveevna îşi f cea griji în privin a însur torii lui. S înve e s şofeze l-a for at taic -s u, pentru un apartament separat tot taic -s u se va zbate — dar cum s fac s nu le scape problema însur torii, s -i dea o direc ie, s nu-l lase s-o dea în bar ? ţum e el, naiv de felul lui, când l-o z p ci vreo es toare de la combinat — m rog, adev rul e c o es toare n-are el unde s -ntâlneasc , prin asemenea locuri nu umbl el, dar iat , acum, în delega ie? Iar pasul sta atât de uşor, contractarea pe negândite a unei c s torii, nu distruge doar via a tân rului, dar şi eforturile întregii familii! Nu era fata Şendiapinilor cât pe ce s se m rite, la institutul pedagogic, cu unul din colegii ei, unul de la ar , iar maic -sa — simpl ranc de kolhoz? Trebuia s - i imaginezi locuin a Şendiapinilor, mobila lor, tot aranjamentul casei, oamenii importan i care vin la ei în vizit — şi, deodat , s-apar la mas b trânica asta cu basma alb — soacra! Dracu' ştie... Noroc c-au reuşit s -l discrediteze pe logodnic pe linie social şi au salvat fata.

Cu totul altfel stau lucrurile cu Avieta, Alia. Avieta era perla familiei Rusanovilor. Tat l şi mama nu-şi amintesc de un singur caz în care s le fi provocat sup r ri sau griji, m rog, în afara ştreng riilor de la şcoal . E şi frumoas , şi deşteapt , şi energic , în elege via a şi-o ia exact aşa cum trebuie. Po i s n-o controlezi, s nu- i faci griji — nu va face un pas greşit, nici în problemele m runte, nici în cele importante. Numai din cauza numelui e sup rat pe p rin i: nu trebuia, zice, s face i fi e, acum spune i-mi, pur şi simplu, Alia. Dar în buletin e trecut Avieta Pavlovna. De altfel, chiar sun frumos. Vacan a-i pe terminate, miercuri se întoarce cu avionul de la Moscova şi-o s se gr beasc , cu siguran , s vin la spital. ţu numele astea e nenorocire curat : cerin ele vie ii se schimb , iar numele r mân pentru totdeauna. Uite c de-acum şi Lavrik e sup rat din cauza numelui. ţât e la şcoal mai merge, Lavrik în sus, Lavrik în jos, nimeni nu-şi bate joc de el, dar anul sta îşi va face buletin şi ce va sta scris acolo? Lavrentii Pavlovici. Când s-a n scut, p rin ii o potriviser special astfel: avea s poarte numele ministrului, al dârzului camarad de arme al lui Stalin, şi s -i semene în toate. Dar, iat c sunt doi ani de când te mai gândeşti înainte de a spune cu voce tare ĂLavrentii PalâciĂ. Singurul noroc ar fi c Lavrik vrea tare mult s intre la şcoala militar , iar în armat nimeni n-o s i se adreseze cu numele şi patronimicul.

De altfel, în şoapt , bineîn eles, dar s-ar putea pune totuşi întrebarea: la ce bun toate astea? Şi Şendeniapinii cred la fel, numai c nu le-o spun decât celor apropia i: chiar dac presupunem c Ţeria avea dou fe e, c era na ionalist-burghez şi voia s ia puterea — de acord, judeca i-l, executa i-l în secret, dar de ce trebuie anun ate toate acestea oamenilor simpli, din popor? De ce s le clatini credin a? De ce s le trezeşti îndoieli? La urma urmelor, n-aveau decât s coboare pe scara ierarhic în jos, pân la un anumit nivel, o scrisoare secret , în care s se explice totul, iar prin ziare s se spun c-a murit de infarct. .Şi s fie înmormântat cu onorori. Şi despre Maika, cea mai mic , au vorbit. Anul acesta se topiser toate notele bune ale Maik i şi nu numai c -ncetase s mai fie premiant şi au scos-o de pe tabloul de onoare, dar nici note bunicele n-are prea multe. Şi toate astea fiindc a trecut în clasa a cincea. În şcoala primar avusese o singur înv toare, care o cunoştea bine, îi cunoştea şi pe p rin i, şi Maika înv ase minunat. Iar anul acesta are dou zeci de profesori, la fiecare obiect

altul, n-au decât o or pe s pt mân , nici nu-i cunosc pe copii, trag tare s le ias planul de înv mânt, dar cât de tare traumatizeaz copilul, ce handicap sufletesc îi provoac , nu se gândesc. Îns Kapitolina Matveevna nu va precupe i nici un fel de efort şi va face ordine în şcoala asta, prin comitetul de p rin i.

Astfel le discutar pe toate, f r s le scape nimic, mai multe ore la rând — îns destul de stinse le erau vorbele şi fiecare dintre ei considera discu iile acestea, f r s i-o arate celuilalt, ca lipsite de substan . Totul se pr buşise în sufletul lui Pavel Nikolaevici, nu-i venea s cread c vorbeau despre oameni şi evenimente reale şi n-avea chef s fac nimic, ba chiar cel mai bine ar fi fost acum s se culce, s -şi lipeasc tumoarea de pern şi s se acopere.

Iar Kapitolina Matveevna vorbea for at, fiindc poşetu a îi era ars de scrisoarea sosit în diminea a aceea din oraşul K., de la fratele Minai. Rusanovii locuiser la K. pân la r zboi, acolo-şi petrecuser tinere ea, acolo se însuraser şi to i copiii li se n scuser acolo. Dar, în timpul r zboiului, fuseser evacua i aici, apoi nu se mai întoarser la K., iar locuin a reuşiser s i-o transmit fratelui Kapei.

Ea în elegea c nu-i momentul s -i dea acum so ului asemenea veşti, dar şi vestea era de-asemenea natur încât n-o puteai împ rt şi, pur şi simplu, unei bune cunoştin e. În tot oraşul n-aveau pe nimeni, nici un om c ruia i-ar fi putut explica toate sensurile ascunse ale celor întâmplate. Şi, la urma urmei, încercând s -l consoleze în toate privin ele pe so ul ei, avea totuşi şi ea nevoie de sus inere! Nu putea tr i singur , acas , cu aceast noutate neîmp rt şit . Dintre copii, poate doar Avietei ar fi putut s -i povesteasc şi s -i explice totul. Lui Iura — pentru nimic în lume. Dar chiar şi pentru asta ar fi trebuit s se sf tuiasc cu so ul.

Iar el, din ce st tea mai mult cu ea aici, din aceea se moleşea mai tare şi tot mai imposibil p rea s -i po i vorbi tocmai despre ce era mai important.

Oricum, se apropia ora la care trebuia s plece şi începu s scoat din sacoş şi s -i arate so ului ce-i adusese de mâncare. Mânecile hainei ei erau atât de late din cauza manşetelor de blan , încât abia intrau în gura deschis a sacoşei. Şi abia acum, la vederea produselor (din care mai avea, de altfel, destule, şi-n noptier ), îşi aminti Pavel Nikolaevici de ceea ce era pentru el mai important decât orice mâncare şi b utur , şi cu care ar fi trebuit s înceap ast zi — îşi aminti de ceaga, de ciuperca de mesteac n! Şi, înviorându-se, începu s -i povesteasc so iei despre minunea asta, despre scrisoare, despre doctor (care putea fi şi şarlatan) şi c trebuiau s se gândeasc chiar acum cine le-ar putea culege, în Rusia, ciuperc dintr-asta şi s -i scrie.

— P i, la noi, acolo, în împrejurimile K.-ului, sunt mesteceni câ i vrei. ţe mare lucru pentru Minai s pun la cale pentru mine treaba asta? S -i scrii imediat! Şi mai gândeşte-te la cineva, doar avem atâ ia prieteni vechi, zi-le s se ocupe! Trebuie s afle cu to ii în ce situa ie sunt!

Ei, singur adusese vorba despre Minai şi despre K. Aşa c acum, f r s scoat totuşi scrisoarea, fiindc fratele-i scria în nişte expresii prea sumbre, ci doar deschizând şi dând apoi din nou drumul capcanei c nitoare a gentu ei, Kapa spuse: — Ştii, Paşa, mai trebuie s ne gândim dac e cazul s dai acum sfar -n ar la K. despre tine... Minka scrie... Acum sigur, poate s nici nu fie adev rat... ţ -n oraş şi-a f cut apari ia... Rodicev... Şi c ar fi re-a-bi-li- tat... E posibil aşa ceva, ce zici?

Pân s pronun e acest cuvânt gre os şi lung, Ăre-a-bi-li-tat", se uitase la încuietoarea gentu ei, cât pe ce s mai scoat şi scrisoarea, şi-i sc pase clipa când Paşa se f cuse mai alb ca varul.

— Ce-i cu tine? exclam ea, înc şi mai speriat decât fusese la primirea scrisorii. Ce-i cu tine?!

Se l sase moale pe sp tar şi-şi strângea şalul ei peste piept cu o mişcare feminin .

— Stai c s-ar putea nici m car s nu fie adev rat! se gr bi ea s -l prind cu mâinile ei puternice de umeri, continuând s -şi in gentu a într-una dintre ele, de parc-ar fi avut de gând s i-o aga e pe um r. Poate s nu fie totuşi adev rat! Minka nu l-a v zut cu ochii lui. Dar oamenii zic c ...

Paloarea lui Pavel Nikolaevici disp rea treptat, dar se muiase tot — în şale, în umeri, mâinile-i deveniser neputincioase, iar capul îi era împins într-o parte de tumoare.

— De ce mi-ai spus? pronun el cu o voce nenorocit , stins . Oare, nu sunt, şi aşa, destul de nenorocit? Oare, nu sunt destul de nenorocit?... Iar pieptul şi capul îi tres rir de dou ori, f r lacrimi, în spasme de plâns.

— Hai, iart -m , Paşenka! Te rog, iart -m , Paşik! Îl inea de umeri, în timp ce-şi scutura mereu cârlion ii ar mii ai coafurii de leoaic . Dar în elege c şi eu îmi pierd capul! ţhiar crezi c i-ar putea lua camera lui Minai? Şi, chiar aşa, unde vor duce toate astea? Î i aminteşti c-am mai auzit despre dou cazuri dintr-astea?

— ţe leg tur are camera, fir-ar ea s fie, n-au decât s i-o ia, îi r spunse el cu voce plâng rea .

— ţum adic , n-au decât s i-o ia? Tu cum crezi c i-ar veni acum lui Minai, dac-ar trebui s se restrâng ?

— Tu mai bine-ai face s te gândeşti la so ul t u! S te gândeşti ce-o s m fac eu!... Despre Guzun, nu scrie nimic?

— Despre Guzun, nu scrie... Dar dac vor începe s se întoarc acum cu to ii — ce-o s fie?

— Eu de unde s ştiu! r spunse so ul cu voce sugrumat . ţu ce drept le dau drumul, acuma?... ţum pot traumatiza atât de nemilos nişte oameni?...

14 Justi ia ţâte speran e îşi pusese Rusanov în întâlnirea asta, iar pân la urm nu numai c nu l-a înt rit, dar i-a f cut şi mai r u; mai bine proceda Kapa dac nu venea deloc. Urc scara cl tinându-se, ag ându-se de palier cu mâinile, sim ind c -l cuprind tot mai tare frisoanele. Kapa nu-l putea conduce sus îmbr cat — leneşa de infirmier st tea acolo special şi nu l sa pe nimeni s treac , iar Kapa o trimisese chiar pe ea s -l conduc pe Pavel Nikolaevici pân la salon şi s -i duc sacoşa cu alimente. La m su a asistentei de gard , Zoia aia cu ochi holba i, care, nu se ştie de ce, în prima sear -i pl cuse lui Rusanov, baricadat între registre, st tea şi cocheta cu mitocanul de Roadeoase, f r s -i pese câtuşi de pu in de bolnavi. Rusanov îi ceru o aspirin , iar ea îi r spunse pe loc, vioi, printr-o fraz înv at pe de rost, c aspirin se d numai seara. Totuşi, îi d du termometrul s -şi ia temperatura. Iar mai târziu îi aduse altceva.

Alimentele din noptier fur înlocuite cu altele, parc de la sine. Pavel Nikolaevici se culc precum visase; tumoarea în pern (era înc de mirare c ştia aveau aici perne moi, n-a fost nevoie s -şi aduc una de acas ) şi se acoperi pân peste cap.

Gândurile începur s i se învârtejeasc într-un asemenea hal, încât tot restul corpului deveni insensibil, de parc ar fi fost sub narcoz , şi nu mai auzea discu iile tâmpite din camer şi, tremurând odat cu duşumelele, din pricina paşilor lui Efrem, nu-l mai sim ea, de fapt, pe-acesta mergând. Şi nu v zu c ziua îşi ieşise din coaj , c soarele, chiar înainte de a apune, ap ruse printre nori, numai c nu de-acea parte a cl dirii în care se aflau ei. Nici cum zburau ceasurile nu observ .

Adormea, poate din pricina doctoriei, şi se trezea. La un moment dat, se trezi când lumina electric fusese deja aprins şi adormi din nou. Şi din nou se trezi în toiul nop ii, în întuneric şi linişte.

Sim i c nu mai are somn, c v lul binef c tor c zuse de pe el. Frica era, în schimb, toat acolo, se înfipsese în partea de jos a pieptului şi-l strângea. Şi gânduri foarte-foarte diferite începur s dea buzna şi s se desf şoare în capul lui Rusanov, în camer şi mai departe, pe toat l rgimea întunericului.

De fapt, nici nu erau gânduri, ci-i era, pur şi simplu, fric . Pur şi simplu, îi era fric . Se temea c Rodicev ar putea, mâine-diminea chiar, s r zbat prin barajul surorilor, asistentelor, infirmierelor, s se repead încoace şi s -l ia la b taie. Nu de justi ie, nu de opinia public , nu de ruşine se temea Rusanov, ci, pur şi simplu, de faptul c va fi b tut. Nu fusese b tut decât o singur dat în via — la şcoal , în ultima clas pe care o f cuse, într-a şasea: îl pândiser seara la ieşire şi, cu toate c nimeni n-avea cuit, îi r m sese pentru toat via a senza ia aceasta cumplit a pumnilor ascu i i care te întâmpin din toate p r ile. ţum un mort ni se arat apoi ani în şir aşa cum l-am v zut ultima dat , când era tân r, chiar dac între timp el se transformase într-un moş, astfel şi Rodicev, care dup optsprezece ani trebuie s se fi întors invalid, poate surd, poate cocoşat, îi ap rea acum, lui Rusanov, ca namila aceea bronzat de pe vremuri, cu haltere şi greut i, de pe balconul lor comun, lung, în ultima lui duminic înainte de arestare. Gol pân la brâu, îi strigase s se apropie: — Paşka! Vino încoa! Ia pip ie-mi bicepşii. Hai, nu te fandosi, nu- i fie scârb , apas ! Ai priceput acum ce înseamn un inginer de forma ie nou ?

Noi nu suntem nişte rahitici nenoroci i, gen Eduard Hristoforovici, noi suntem oameni armonioşi. Tu, în schimb, te-ai f cut cam pirpiriu, te usuci în dosul uşii leia de piele. Vino la noi, la fabric , î i g sesc un loc în sec ia noastr , ce zici? Nu vrei?... A-hhha!

Izbucnise în hohote de râs şi se dusese s se spele, fredonând: Suntem forjori şi sufletul ni-i tân r... Şi iat c pe matahala asta şi-o imagina acum Rusanov, dând buzna aici, în salon, cu pumnii strânşi. Şi nu reuşea s se descotoroseasc de imaginea aceasta fals . ţu Rodicev fusese cândva prieten, coleg în acelaşi detaşament de komsomol, şi primiser împreun locuin a aceea de la fabric . Apoi Rodicev o luase pe calea facult ii muncitoreşti şi a institutului, iar Rusanov — pe linia sindicatelor şi a gospod ririi cadrelor. Mai întâi, începur s nu se mai în eleag so iile, apoi ei. Rodicev i se adresa deseori lui Rusanov pe un ton jignitor şi, în general, avea o atitudine cam prea iresponsabil , se contrapunea sistematic colectivului. Devenea insuportabil şi sufocant s tr ieşti în imediata lui vecin tate. Pe urm , toate s-au legat în aşa fel — plus c se şi aprinseser în timpul unei certe, cum se-ntâmpl — încât Pavel Nikolaevici d du drumul unui material despre el: c , într-o discu ie particular cu

el, Rodicev avusese cuvinte de laud la adresa Partidului Industrial, care fusese desfiin at, şi avea inten ia s adune la fabric un grup de sabotori.

(N-o spusese el chiar aşa, dar, dac era s judeci dup comportamentul s u, ar fi putut s-o spun şi ar fi putut avea asemenea inten ii.)

Numai c Rusanov rugase ca numele lui s nu apar nic ieri în acest dosar şi s nu fie chemat la confruntare direct . Iar anchetatorul îi garantase c , dup lege, nici nu-i nevoie ca Rusanov s fie descoperit şi nici confruntarea nu-i obligatorie — va fi suficient dac -şi va recunoaşte singur vina. Nici m car declara ia ini ial a lui Rusanov nu trebuia s apar neap rat în dosar, aşa c învinuitul, când va semna, în baza articolului 206, nu va întâlni nic ieri numele de familie al vecinului de apartament. Şi totul ar fi mers ca pe roate, de n-ar fi fost Guzun — secretarul comitetului de partid pe uzin . Îi venise de la organele competente o not cum c Rodicev ar fi duşman al poporului şi c trebuia exclus din partid, în cadrul organiza iei de baz . Îns Guzun se înc p ânase s fac scandal, cum c Rodicev e de-al nostru şi c vrea materiale am nun ite. Singur şi-o f cuse, cu mâna lui; peste dou zile, într-o noapte, îl arestar şi pe el, iar într-a treia diminea îi excluser şi pe Rodicev, şi pe Guzun — în calitate de membri ai aceleiaşi organiza ii contrarevolu ionare secrete.

Dar pe Rusanov acum îl fulgerase ideea c , în cele dou zile cât încercaser s -l conving pe Guzun, au fost totuşi nevoi i s -i spun c materialele veniser de la Rusanov. Iar întâlnindu-se cu Rodicev acolo (şi, de vreme ce f ceau parte din acelaşi caz, puteau, la urma urmelor, s se şi întâlneasc ), Guzun i-o fi spus-o lui Rodicev — şi iat de ce Rusanov se temea acum de aceast întoarcere cumplit , de aceast trezire din mor i, care p rea inimaginabil .

Deşi bineîn eles c şi so ia lui Rodicev ar fi putut s -şi dea seama, dar mai era ea, oare, în via ? Kapa îşi propusese urm toarele: de cum va fi arestat Rodicev, Katika Rodiceva s fie scoas imediat din cas , iar ei s pun mâna pe toat locuin a, mai ales c balconul va fi atunci în întregime al lor. (Acum p rea caraghios c o camer de paisprezece metri, într-o locuinf r gaze, putea avea o asemenea importan . Dar, ce s -i faci, aveau copii de crescut.) Opera ia asta cu camera era deja pus perfect la cale şi-au venit s-o scoat pe Katika din locuin , dar ea f cu urm toarea figur — declar c -i îns rcinat . Insistar s se fac un control — fu adus adeverina. Legea le interzicea s scoat din cas o gravid . Aşa c , abia în iarna urm toare reuşir s scape de ea şi fur nevoi i s-o suporte, s tr iasc nas în nas cu ea cât a fost gravid , pân a n scut şi înc vreo câteva luni de concediu de naştere. Ţineîn eles c acum Kapa n-o mai l sa s crâcneasc la buc t rie, iar Ava împlinise deja patru ani şi-o maimu rea foarte caraghios.

Acum, culcat pe spate, în întunericul salonului r sunând de icnete şi sfor ituri (doar un reflex uşor al l mpii infirmierei p trundea aici din hol, prin uşa cu sticl mat ), Rusanov încerca s priceap cu mintea limpede, de insomniac, de ce-l tulburaser atât de tare umbrele lui Rodicev şi-a lui Guzun, şi dac s-ar fi speriat la fel de mult în caz c s-ar fi întors vreunul din ceilal i, a c ror vinov ie o putea, de asemenea, demonstra: chiar şi Eduard Hristoforovici, fiindc tot îşi amintise de el, inginer de forma ie burghez , care-l f cuse pe Pavel tâmpit, în fa a muncitorilor (iar apoi recunoscuse deschis c visa s fie restaurat capitalismul); stenografa care se dovedise vinovat de deformarea cuvânt rii unui şef important, protectorul lui Pavel Nikolaevici, pe când şeful rostise cu totul altfel acele cuvinte din discurs; contabilul acela inflexibil (care se dovedise a fi, pe deasupra, şi fiu de pop , aşa c mi i l-au înh at într-o clipit ), so ii Elcianski şi câ i al ii...

Pavel Nikolaevici nu se temea de nici unul dintre ei, ajutase cu tot mai mult curaj şi tot mai pe fa la stabilirea vinov iei, ba se dusese chiar, de dou ori, şi la confrunt ri directe, unde ridicase chiar vocea, pe când îi d dea în vileag. De altfel, pe-atunci nu se considera câtuşi de pu in c de fermitatea ideologic trebuie s te ruşinezi. În acele timpuri minunate, cinstite, în anii treizeci şi şapte-treizeci şi opt, atmosfera general se cur a v zând cu ochii, aerul devenise parc mai uşor de respirat! To i mincinoşii, def im torii, iubitorii cam prea îndr zne i de autocritic sau intelectualii care prea f ceau pe deştep ii — au disp rut, şi-au inut gura, s-au pitit, iar oamenii principiali, stabili, fideli, prietenii lui Rusanov şi el însuşi umblau demni, cu capul sus. Şi iat acum aceste timpuri noi, tulburi, boln vicioase, în care trebuie s te ruşinezi de cele mai bune fapte cet eneşti pe care le-ai s vârşit? Sau chiar s te temi pentru via a ta? ţe absurditate. P i, cercetându-şi întreaga via , Rusanov nu se putea învinui nici o clip de laşitate. N-avusese de ce s se team . Poate c nu era un om ieşit din comun de curajos, dar nici nu-şi amintea de vreun caz în care s se fi ar tat fricos. Nu existau motive s se presupun c s-ar fi speriat pe front — pur şi simplu, nu-l luaser pe front, fiindc era un cadru de pre , cu experien . Nu se putea afirma nici c s-ar fi pierdut cu firea în timpul bombardamentului sau al vreunui incendiu — numai c ei plecaser din K. înainte de bombardament, iar în incendiu nu nimerise niciodat . La fel, nu se temuse vreodat de justi ie sau de lege, fiindc legea n-o înc lcase, iar justi ia l-a ap rat şi l-a sus inut întotdeauna. Şi nu se temea de dezv luirile opiniei publice — fiindc şi opinia public îi inuse întotdeauna partea. Pe urm , în ziarul local n-ar fi putut ap rea vreo noti indecent împotriva lui Rusanov, fiindc Alexandr Mihailâci sau Nil Prokofici ar fi oprit-o cu siguran . Iar ziarele centrale nu se coborau pân la Rusanov. Aşa c nici de pres nu se temea.

Când traversase Marea Neagr , cu vaporul, nu se temuse câtuşi de puin de adâncurile m rii. Iar dac se temea cumva de în l ime nu se putea şti, fiindc niciodat nu fusese atât de fluşturatic ca s se urce pe mun i sau pe stânci şi, dat fiind meseria lui, nici poduri nu montase vreodat , Rusanov lucra, deja de mul i ani, aproape dou zeci în cap, la cadre. Funcia aceasta se numea diferit în diferite institu ii, dar esen a era întotdeauna aceeaşi. Doar analfabe ii şi cei neini ia i nu ştiu ce munc fin , de filigran, e aceasta. Fiecare om completeaz , de-a lungul vie ii sale, un num r destul de mare de chestionare şi-n fiecare din ele e un anumit num r de întreb ri.

R spunsul unui om la una din întreb rile unui chestionar e deja un fir, întins o dat şi pentru totdeauna de la acel om spre centrul local de cadre. De la fiecare om sunt întinse, astfel, sute de firicele. În total se adun sute de milioane, şi, dac aceste fire ar deveni vizibile, cerul s-ar acoperi în întregime de o pânz de p ianjen, iar dac-ar deveni materiale, şi elastice, atunci şi autobuzele, şi tramvaiele, şi oamenii înşişi şi-ar pierde posibilitatea de a se mişca, iar vântul n-ar putea duce de-a lungul str zii buc ile de ziar sau frunzele de toamn . Îns ele nu sunt nici vizibile, nici materiale, ceea ce nu înseamn c nu sunt sim ite de om în permanen . Fiindc adev rul e c aşa-numitele chestionare, de o puritate cristalin , sunt — precum adev rul absolut, precum idealul, practic de neatins. Despre orice om viu se poate consemna întotdeauna ceva negativ sau dubios, dac te apuci s cercetezi în am nunt, fiecare om s-a f cut vinovat sau ascunde ceva.

Din acest sentiment permanent al firelor nev zute se naşte, în mod firesc, la oameni, şi respectul pentru persoanele care scot aceste fire, care conduc aceast extrem de complicat gospod rie a cadrelor. Autoritatea acestor persoane.

Recurgând la înc o compara ie, de data aceasta muzical , s-ar putea spune c Rusanov, datorit pozi iei sale speciale, p rea s se afle în posesia unui set de pl cu e de xilofon şi putea lovi la alegere, conform dorin ei sale sau din considerente de necesitate, pe oricare dintre ele. Deşi toate erau din acelaşi lemn, fiecare îşi avea propriul ei glas.

Existau pl cu e, adic metode de ac iune, dintre cele mai delicate. Spre exemplu, dorind s -i sugereze unui tovar ş c -i nemul umit de el, s -l previn sau s -l pun doar un pic la locul s u, Rusanov îl saluta cu anumite modula ii. ţând acel om saluta (primul, bineîn eles), Pavel Nikolaevici putea s -i r spund preocupat şi f r s -i zâmbeasc ; dar putea şi s -şi adune sprâncenele (acest lucru îl exersa în cabinetul s u, în fa a oglinzii) şi s întârzie un pic, un pic de tot, r spunsul — de parc s-ar îndoi c omul acela trebuie, de fapt, salutat — şi abia pe urm s -l salute (dar şi atunci, putea s-o fac fie întorcând capul complet sau doar pe jum tate, fie f r s se întoarc deloc spre el). O asemenea mic întârziere are totuşi, de fiecare dat , un efect considerabil. În capul angajatului, care a fost salutat cu o asemenea rezerv sau mic r ceal , începea c utarea înfrigurat a p catelor de care s-ar fi putut face vinovat. Şi, îndoiala odat sem nat , rezerva aceea putea s -l opreasc , eventual, de la o fapt greşit , la limita c reia poate c se afla, dar despre existen a c reia Pavel Nikolaevici fusese înştiin at cu întârziere.

Un leac mai puternic era ca, întâlnind un anumit om (sau sunându-l la telefon, sau poate chiar convocându-l în mod special), s -i spun : ĂTrece i, v rog, pe la mine mâine, la zece diminea a." "Acum nu se poate?" — va întreba obligatoriu respectivul, fiindc vrea s clarifice mai repede pentru ce-i chemat şi s epuizeze cât mai repede discu ia. ĂNu, acum, nu se poate.Ă — îi va spune politicos, dar sever, Rusanov. Nu-i va spune c -i ocupat sau c se duce la o consf tuire, nu, nu va da în nici un caz o explica ie simpl şi clar (aceasta şi este cheia procedeului), el va pronun a acest Ăacum nu se poateĂ în aşa fel încât cuvintele s se umple de în elesuri grave — şi nu toate de bine. "Dar, în ce problem ?Ă — va îndr zni poate s mai întrebe, dând dovad de o total lips de experien , angajatul. ĂVe i afla mâineĂ, va ocoli Pavel Nikolaevici, pe un ton catifelat, aceast întrebare lipsit de tact. Îns , pân la ora zece din diminea a zilei urm toare — câte ore mai sunt! Câte evenimente! Angajatul mai trebuie s -şi termine ziua de lucru, s se duc acas , s discute cu familia, s se duc , poate, la film sau la şedin a cu p rin ii de la şcoal , iar apoi s mai şi doarm (unii adorm, dar al ii nu), iar apoi, diminea a, îi mai st şi micul dejun în gât — şi-n tot acest r stimp angajatul va fi ros de întrebarea "Dar de ce m-o fi chemând?" În aceste ceasuri nesfârşite, angajatul se va c i de multe lucruri, se va speria de multe şi-şi va promite s nu se mai lege de cei din conducere la şedin e. Iar atunci când, pân la urm , vine, s-ar putea nici s n-aib nimic s -i spun , trebuie doar verificat data naşterii sau num rul de serie al diplomei.

Astfel, asemeni pl cu elor xilofonului, procedeele creşteau conform timbrului pl cu elor şi, la sfârşit, cel mai uscat şi brutal era urm torul: "Serghei Sergheievici (era vorba de directorul întregii întreprinderi, st pânul locului) v-a rugat s completa i, pân la data de cutare acest chestionar.Ă Şi angajatului i se întindea un formular — dar nu un formular simplu, ci cel mai complet şi mai nepl cut din toate chestionarele şi formularele p strate în dulapul lui Rusanov — putea fi chiar şi cel de trecere Ăla secretĂ. Poate c nici nu se punea problema trecerii la secret a angajatului, iar Serghei Sergheievici habar s n-aib de toat povestea, dar cine s se duc s controleze, dac de Serghei Sergheievici toat lumea se teme ca de foc? Angajatul îşi ia formularul şi mai încearc , deocamdat , s se in tare, dar, de fapt, dac avusese pân atunci ceva de ascuns — m runtaiele-i sunt deja r sco-

lite. Fiindc în acest chestionar nu po i ascunde nimic. Este un chestionar des vârşit. E cel mai bun dintre chestionare.

Cu ajutorul unor asemenea chestionare, Rusanov reuşise s ob in divor ul câtorva femei, ale c ror so i erau închişi pe baza articolului 58. ţe nu f ceau aceste femei pentru a-şi pierde urma: trimiteau pachetele cu nume str ine, din alte oraşe, sau nu trimiteau deloc — în acest formular îns ulucile întreb rilor erau prea dese şi nu mai puteau continua s mint . Nu le r mânea decât o singur gaur în tot gardul; divor ul definitiv în fa a legii.

Pe deasupra, aceast procedur le era uşurat : tribunalul nu le cerea prizonierilor acordul pentru divor şi nici m car nu le anun a pronun area lui.

Pentru Rusanov, era important ca divor ul s aib loc, pentru ca labele murdare ale criminalului s n-o smulg pe femeia, care înc nu era cu totul pierdut , de pe drumul drept al societ ii. De altfel, chestionarele astea nici nu se duceau mai departe. Iar lui Serghei Sergheievici nu-i erau ar tate decât, poate, pe post de bancuri.

Situa ia lui Rusanov — izolat , deosebit , misterioas , inând oarecum de-o alt lume decât de angrenajul general al produc iei — îi oferea satisfac ia cunoaşterii profunde a proceselor reale ale vie ii. Via a din v zul tuturor — produc ia, consf tuirile, anun urile comitetului local, anun urile de recep ie, cantina, clubul — nu era cea adev rat , ci le p rea doar astfel celor neini ia i. În timp ce adev rata orientare a vie ii era hot rât f r ipete, calm, în cabinete liniştite, între doi-trei oameni care se în elegeau perfect, sau prin apeluri telefonice tandre. Mai susura via a adev rat şi-n hârtiile îngropate în servietele lui Rusanov şi ale colaboratorilor lui; ea îl putea urm ri mult vreme, în t cere, pe om — apoi brusc se dezgolea pentru o clip , îşi scotea botul, îşi scuipa victima cu fl c ri — şi iar se ascundea nu se ştie unde. Iar la suprafa totul r mânea la fel: clubul, cantina, bonurile de primire, anun urile comitetului local, produc ia. Atâta doar c , dintre cei care pontau la poart , lipsea cel concediat, dat afar , exclus. ţonform felului s u de munc ar ta şi cabinetul lui Rusanov. Era, de fiecare dat , o camer izolat , cu uşa îmbr cat , la început, cu piele şi b tut în inte lucioase, iar apoi, pe m sur ce societatea devenea mai bogat , mai era separat şi printr-un tambur protector la intrare, printr-o strung întunecoas . S-ar fi zis c acest tambur nu-i mare lucra: cel mult un metru în adâncime, iar vizitatorul nu z boveşte acolo decât o secund -dou , dup ce-a închis prima uş şi înc n-a deschis-o pe-a doua. Îns , în aceste secunde, care preced o discu ie hot râtoare, el pare s nimereasc într-o scurt deten ie: n-are nici lumin , nici aer, şi-şi simte toat nimicnicia în fa a celui la care intr acum. Şi chiar dac-a avut un dram de curaj în suflet sau vreun fel propriu de-a vedea lucrurile — aici, în tambur, se va desp r i de ele. Ţineîn eles c oricum nu se întâmpla niciodat ca la Pavel Nikolaevici s dea buzna mai mul i oameni în acelaşi timp; cei care fuseser convoca i sau care primiser la telefon permisiunea de-a veni erau l sa i s intre doar unul câte unul.

O asemenea organizare a locului de munc şi-o asemenea ordine a intr rilor facilitau foarte mult îndeplinirea temeinic şi regulat a obliga iilor în departamentul lui Rusanov. Pavel Nikolaevici ar fi suferit mult în absen a acestui tambur de protec ie. Ţineîn eles, conform leg turilor dialectice ale tuturor fenomenelor reale, comportamentul de la serviciu al lui Pavel Nikolaevici nu putea s nu-i influen eze întreaga via . Treptat, odat cu trecerea anilor, şi lui, şi Kapitolinei Matveevna le devenir nesuferite nu doar vagoanele comune, dar chiar şi cele cu locuri rezervate, unde se înghesuiau oameni în cojoace, cu g le i, cu saci. Rusanovii începur s c l toreasc numai în vagoanele de clasa

întâi ale trenurilor rapide, cu compartimente separate. Ţineîn eles c şi la hotel, pentru Rusanov, era întotdeauna rezervat o camer , ca s nu se trezeasc întâmpl tor c-ar fi nevoit s împart vreuna cu al ii. Ţineîn eles c , şi atunci când era vorba de sanatorii, Rusanovii le alegeau cu grij , şi anume pe cele unde omul este cunoscut, respectat şi i se creeaz condi ii, unde şi plaja şi aleile pentru plimb ri sunt izolate de publicul larg. De aceea, când medicii îi spuseser Kapitolinei Matveevna s mearg mai mult pe jos, descoperi c n-are unde se mişca decât, poate, în sanatoriul acela, printre egali.

Rusanovii iubeau poporul — marele lor popor, şi-l slujeau şi erau gata s -şi dea via a pentru popor. Îns , cu trecerea anilor, le devenea lot mai nesuferit popula ia. Aceast popula ie înc p ânat , pus pe har , care le aluneca mereu printre degete şi, pe deasupra, mai şi avea tot soiul de preten ii.

Rusanovilor începu s le provoace scârb tramvaiul, troleibuzul, autobuzul, unde erai întotdeauna îmbrâncit, mai ales la urcare, în care se vârau muncitorii de la construc ii sau de prin alt parte, în salopete murdare, şi se putea întâmpla oricând s -şi ştearg de paltonul t u p cura sau tencuiala şi unde, mai ales asta era îngrozitor, se încet enise obiceiul ca to i s se bat pe burt — te rugau s transmi i biletul sau restul şi trebuia s le faci servicii şi s dai banii, din mân în mân , la nesfârşit.

Iar s faci drumurile prin oraş pe jos era şi departe şi nici nu d dea bine, având în vedere func ia ocupat . Aşa c , atunci când maşinile institu iei erau plecate sau duse la reparat, Pavel Nikolaevici nu reuşea s-ajung cu orele acas , pentru a mânca de prânz, şi st tea la serviciu aşteptând s-apar o maşin . ţe altceva putea face? Pe strad , te po i aştepta oricând la o surpriz , în mul ime se nimeresc mul i oameni impertinen i, prost îmbr ca i, iar câteodat şi b u i. Omul prost îmbr cat este întotdeauna periculos, fiindc are un sim diminuat al r spunderii, plus c , probabil, nu prea are ce pierde, c ci altfel ar fi fost bine îmbr cat. ţe-i drept, mili ia şi legea îl ap r pe Rusanov de omul prost îmbr cat, dar aceast ap rare va sosi inevitabil cu întârziere, va sosi pentru a-l pedepsi post-factum pe tic los. Şi iat c Rusanov, care nu se temea de nimic pe aceast lume, începuse s aib un sentiment pe deplin justificat de team fa de oamenii dec zu i, pe jum tate be i, sau mai exact — de lovitura direct cu pumnul în fa .

De aceea, îl tulburase într-o asemenea m sur , la început, şi ştirea întoarcerii lui Rodicev. Nu ideea c el sau Guzun ar fi putut începe o ac iune conform legii; conform legii, ei nu puteau avea nici un fel de preten ii fa de Rusanov. Dar ce era de f cut dac-au r mas nişte h ndr l i s n toşi şi vor dori acum s -l bat ?

Deşi, dac stai s te gândeşti lucid, prima reac ie, sperietura involuntar a lui Pavel Nikolaeici, era, bineîn eles, nemotivat . S-ar putea s nici nu fi reap rut, de fapt, nici un Rodicev şi s dea Dumnezeu s nici nu reapar . Toate vorbuli ele astea despre reveniri s-ar putea dovedi curate legende, fiindc în procesul muncii sale Pavel Nikolaevici nu sim ea, deocamdat , semnele care-ar fi putut prevesti o nou întors tur a existen ei.

Apoi, chiar dac Rodicev s-a întors, într-adev r, apoi la K. s-a întors, şi nu aici. Şi nu-i arde lui acum s -l caute pe Rusanov, ci trebuie s fie cu ochii în patru s nu fie cumva zvârlit din nou din K. Pe urm , chiar dac va începe s -l caute, doar nu va g si imediat firul care duce încoace. Iar trenul face pân aici trei zile şi trei nop i şi trece prin opt regiuni. Şi, chiar ajuns aici, se va duce, cu siguran , acas , şi nu la spital. Tocmai aici, la spital, Pavel Nikolaevici e total în afara pericolului. În siguran !... ţe caraghios... ţu tumoarea asta — ... în afara pericolului.

P i, dac vor veni, într-adev r, timpuri atât de instabile — e mai bine s moar . Mai bine s moar , decât s se team de fiecare întoarcere. ţe nebunie — s -i aduci înapoi! La ce bun? Ei se obişnuiser acolo, se consolaser — de ce s -i laşi s vin încoace, s r scoleasc vie ile oamenilor?...

Se pare c Pavel Nikolaevici îşi consumase, pân la urm , tot combustibilul şi era gata de somn. Trebuia s -ncerce s adoarm .

Avea îns nevoie s ias la toalet — cel mai nepl cut mpment la clinic .

R sucindu-se cu grij — tumoarea îi st tea iar ca un pumn de fier în gât şi-l ap sa — , coborî cu greu din patul afânat, îşi puse pijamaua, papucii, ochelarii şi porni, târşindu-şi încetişor picioarele.

La m su , st tea de veghe Maria cea aspr şi neagr , care se întoarse vigilent la fâşâitul lui. În capul sc rii, un proasp t sosit, un grec masiv, cu picioare şi mâini lungi, se chinuia şi gemea în pat. ţulcat nu putea sta, aşa c şedea de parc n-ar fi înc put în pat, petrecându-l pe Pavel Nikolaevici cu o privire îngrozit , insomniac .

Pe jum tate culcat pe nişte perne înalte, pe palierul de la mijlocul sc rii, st tea unul mic, piept nat deocamdat şi absolut galben, care respira dintr-o pern de oxigen f cut din foaie de cort impermeabil . Avea pe noptier portocale, biscui i, rahat-lukum, o sticlu de kefir, dar toate acestea-i erau indiferente — simplul aer curat, care nu cost nimic, refuza s -i intre în cantitatea necesar în pl mâni.

Pe coridorul de jos, se aflau alte paturi cu bolnavi. Unii dormeau. O b trân cu tr s turi orientale, cu p rul zburlit, z cea, în chinuri, pe pern .

Apoi trecu de c m ru a unde, pe unul şi-acelaşi divan micu şi murdar, erau puşi mai mul i la rând, f r nici o diferen , pentru a li se face clism . Şi, în sfârşit, tr gând aer în piept şi str duindu-se s -l p streze, Pavel Nikolaevici intr în veceu. În acest veceu f r cabine, ba chiar şi f r scaune, se sim ea total lipsit de ap rare, c lcat în picioare. Femeile de serviciu f ceau aici cur enie de mai multe ori pe zi, dar nu reuşeau s in pasul şi întotdeauna erau urme proaspete sau de vom , sau de sânge, sau de alte porc rii. Fiindc de aceste toalete se foloseau şi s lbatici neobişnui i cu înlesnirile civiliza iei şi bolnavi ajunşi la limit .

Ar trebui s-ajung cumva la medicul-şef şi s ob in permisiunea de-a merge la toaleta medicilor.

Pavel Nikolaevici îşi formul îns destul de vag aceast idee practic .

Trecu din nou pe lâng boxa pentru clisme, pe lâng kazaha l oas , pe lâng cei ce dormeau pe coridorm pe lâng muribundul cu pern de oxigen.

Iar sus, grecul îl întreb cu nişte şoapte r guşite, cumplite: — Ia ascult , fr ioare! Aici to i se fac bine? Sau mai şi mor unii?

Rusanov îi arunc o privire s lbatic , f când cu aceast ocazie un gest care-i d du de ştire c nu mai poate mişca separat capul, c -i nevoit, asemeni lui Efrem, s se întoarc cu tot corpul. ţumplita pleaşc de pe gât îl ap sa în sus, pe maxilar, şi-n jos, pe clavicul .

Se gr bi s se întoarc la el.

La ce se mai gândea?!... De cine se mai temea? În cine-şi mai punea n dejdea?...

Aici, între maxilar şi clavicul , se afla soarta lui.

Justi ia lui. Şi-n fa a acestei justi ii n-avea nici rela ii, nici merite, nici ap r tori.

15 Fiecare cu ale sale — Dar tu câ i ani ai?

— Dou zeci şi şase.

— Ai ceva!

— Dar tu?

— Eu am şaişpe... Acum, zi şi tu, cum s renun i la picior la şaisprezece ani?

— Şi pân unde vor... ?

— P i, pân la genunchi în orice caz, mai pu in de atât nu iau niciodat , m-am l murit eu aici. Iar, de cele mai multe ori, taie c-o bucat mai mult, pentru siguran . Uite-aşa... O s -mi atârne un ciot...

— Î i face protez . Tu cu ce-ai vrea s le ocupi?

— P i, eu visez s intru la Universitate.

— La ce facultate?

— P i, filologie sau istorie.

— Şi crezi c iei admiterea?

— ţred c da. Eu n-am niciodat emo ii. Sunt foarte calm.

— Asta-i bine. Şi atunci cu ce te deranjeaz proteza? Ai s po i s şi-nve i, s şi lucrezi. Ţa, o s - i fie chiar mai uşor s stai locului. Vei face mai mult în ştiin .

— Dar via a, în general?

— P i, ce mai e în afar de ştiin ?

— P i, ştiu eu...

— S te însori?

— P i, şi asta... Hai s zicem...

— Las' c g se-e-eşti tu! Pe orice copac se-aşaz o p s ric ... Dar care-i alternativa?

— În ce sens?

— Piciorul sau via a?

— Şi dac-aş merge la risc? Poate trece de la sine!

— Nu, Dioma, nu construieşti poduri la întâmplare. ţu întâmplarea, nu treci marea. Nu po i conta pe-un asemenea noroc în limite ra ionale. i-au spus cum se numeşte tumoarea la?

— P i, parc ĂEâs-a".

— "Es-aĂ? P i, atunci trebuie operat .

— Tu de unde ştii?

— Ştiu. Uite dac mi s-ar propune mie acum s mi se taie piciorul — l-aş da. Deşi, tot sensul vie ii mele st în mişcare, pe jos şi c lare, automobilele nu circul pe acolo.

— Şi ce? i-au şi propus?

— Nu. — Ai întârziat?

— P i, cum s - i spun... Nu c-aş fi întârziat. Deşi, într-un fel, am şi întârziat. M-am luat cu treaba în câmp. Ar fi trebuit s vin acum vreo trei luni, dar nu mi-a venit s las totul balt . Iar, din cauza mersului şi-a c l ritului, rana s-a tot frecat, a stat în umezeal , a f cut puroi. ţând se sp rgea buba şi sc p m de puroi, m sim eam uşurat, aveam din nou chef de munc . ţe-mi ziceam — hai c mai aştept un pic. Uite, acum m roade atât de tare, c -mi vine s tai un crac şi s stau gol.

— P i, nu te bandajeaz ?

— Nu. — Arat -mi şi mie, se poate?

— Uit -te.

— Mam , cum arat ... Şi mai e şi-ntunecat .

— E întunecat , de felul ei. Eu aveam aici, din naştere, o aluni mare. Şi uite c-a degenerat.

— Dar astea ce... sunt?

— Aici au r mas trei fistule, în locurile unde s-a scurs, de trei ori, puroiul... Cu alte cuvinte, Diomka, eu am cu totul alt soi de tumoare decât tine. Eu am melanoblastom. ţanalia asta nu iart pe nimeni. De regul , dup opt luni dai col ul.

— Tu de unde ştii?

— Am citit o carte înc înainte de a veni aici. Abia când am citit-o m-am prins. Dar chestia e c , şi s fi sosit mai devreme, tot n-ar fi operat-o.

Melanoblastomul e aşa o viper încât de cum îl atingi cu cu itul face metastaze. Vrea şi el, în felul lui, s tr iasc , în elegi? ţe-am sc pat eu, în schimb, în lunile astea este faptul c-a ap rut şi la încheietura piciorului.

— Dar Liudmila Afanasievna ce spune?

— P i, zice c-ar trebui s încerc m s facem rost de aur coloidal. Dac am face rost, poate ar reuşi s opreasc procesul inghinal, iar pe picior l-ar estompa cu roentgenul — s-ar mai câştiga timp...

— Te-ar lecui?

— Nu, Diomka, eu nu mai pot fi lecuit. Pentru melanoblastom nu exist leac. Nimeni nu s-a f cut bine. ţât despre cazul meu? S -mi taie piciorul ar fi prea pu in, iar mai sus — unde s taie? Acum se pune o singur problem — cum s mai trag de timp? Şi cât pot câştiga, luni sau ani?

— Adic ... ce vrei s spui? ţ tu...?

— Da. ţ eu. Eu, Diomka, m-am împ cat deja cu treaba asta. Dar nu cel ce tr ieşte ani mai mul i tr ieşte cel mai mult. Pentru mine, acum nu mai conteaz decât ce mai apuc s fac. Doar trebuie s fac şi eu ceva pe lumea asta! Am nevoie de trei ani! Dac mi s-ar da trei ani, n-aş mai cere nimic! Dar nu s zac la clinic trei ani, ci s stau în câmp.

Vorbeau încet de tot, pe patul lui Vadim Za ârko, lâng fereastr . Discu ia lor n-ar fi putut-o auzi decât Efrem, care era pe aproape, dar el z cea înc de diminea ca un lemn şi nu-şi lua ochii de la tavan. Poate Rusanov s mai fi auzit, el îl privi de câteva ori cu simpatie pe Za ârko.

— Şi ce-ai avea timp s faci? se încrunt Diomka.

— Ţine, hai, încearc s în elegi. Eu verific acum o idee nou , foarte controversat — marii savan i de la centru aproape c nu cred în ea — c z c mintele polimetalice pot fi descoperite dup prezen a apelor radioactive. ĂRadioactivĂ ştii ce înseamn ?... Se aduc mii de argumente, îns pe hârtie po i ap ra sau combate orice. Iar eu simt, simt eu, în elegi, c pot dovedi acest lucru practic. Îns , pentru asta trebuie s fii tot timpul în câmp şi s descoperi în mod concret minereul, numai şi numai dup ape, dup nimic altceva. Şi ar fi de dorit ca acest lucru s se întâmple de dou ori. Iar munca-i munc , sunt atâtea lucruri care- i macin for ele. Uite, noi, spre exemplu, n-avem pomp cu vid, iar din pompa centrifug , pentru a o coborî la adâncime, trebuie scos aerul. ţu ce? ţu gura! Şi m-am umflat cu ap radioactiv . Plus c , oricum, bem mereu din ea. Muncitorii kirghizi spun: p rinii noştri n-au b ut de aici şi nici noi n-o s bem. Pe când noi, ruşii, bem.

P i, cu melanoblastomul meu, ce s m mai tem de radioactivitate? Sunt tocmai bun s lucrez.

— Mare tâmpit! decise Efrem, f r s se fi întors, cu o voce inexpresiv , scâr âitoare. Deci, auzise tot. ţând o s mori, la ce-o s - i mai foloseasc geologia? La nimic. Mai bine-ai încerca şi tu s afli ce-i ine pe oameni în via !

Vadim avea piciorul imobilizat, dar capul lui liber se întoarse uşor pe gâtul mobil. Îşi scânteie, gata s-accepte provocarea, ochii negri, vii, buzele lui moi zvâcnir uşor şi r spunse f r s se fi sup rat câtuşi de pu in.

— P i, tocmai asta e, c eu ştiu. ţrea ia! Ajut foarte tare. N-ai nevoie nici de mâncare, nici de b utur . Şi c ni m runt între din i cu un pix de plastic, în mai multe muchii, urm rind din ochi în ce m sur i-au fost în elese cuvintele.

— ţiteşte tu c r ulia asta şi-o s vezi ce-o s te mai miri! spuse Podduev, tot f r a-şi întoarce trunchiul şi f r a-l vedea pe Za ârko, cioc nind cu unghia în coperta alb struie.

— Eu m-am uitat deja peste ea, apuca de fiecare dat s r spund , în mare vitez , Vadim. Nu-i pentru secolul nostru. Prea e lipsit de form , de energie. Deviza noastr care e? Munci i mai mult! Şi nu pentru propriul buzunar. Asta-i tot.

Rusanov se dezmetici, îşi luci binevoitor ochelarii şi întreb cu glas tare: — Spune i-mi, tinere, sunte i comunist? ţu acelaşi aer deschis şi simplu, Vadim îşi mut privirea asupra lui Rusanov.

— Da, spuse el blând.

— Eram sigur! exclam triumf tor Rusanov şi-şi ridic degetul.

Sem na foarte mult cu un profesor.

Vadim îl plesni pe Diomka peste um r: — Hai, du-te la tine. Trebuie s muncim. Şi se-aplec asupra ĂMetodelor geochimiceĂ, în care avea o mic foaie de hârtie cu adnot ri m runte şi mari semne de exclamare şi întrebare. ţitea, iar pixul în muchii negre se mişca uşurel între degetele lui. ţitea cu toat fiin a, de-ai fi zis c nici nu mai e acolo şi, totuşi, încurajat de confirmarea lui, Pavel Nikolaevici voia s acumuleze şi mai mult curaj înainte de-a doua injec ie şi se hot rî s -l dea gata chiar acum pe Efrem, ca s -l împiedice s mai pompeze în to i deprimare. Şi, de la peretele lâng care se afla, privind direct la el, spre peretele opus, inu s -şi termine ideea.

— Tovar şul v d o lec ie bun , tovar şe Podduev. E inadmisibil s v l sa i copleşit în asemenea m sur de boal . Sau de prima c r ulie popeasc ce v cade-n mân . Practic, dumneavoastr le cânta i în strun ... Voia s spun ĂduşmanilorĂ, în via a obişnuit puteai da oricând vina pe duşmani, dar aici, pe paturile de spital, cine era duşmanul?... Trebuie s înv a i s surprinde i esen a vie ii. A actului eroic. ţare este mobilul oamenilor în actul eroic din produc ie? Sau în actele eroice din R zboiul pentru Ap rarea Patriei? Sau a celui ţivil, spre exemplu? Înfometa i, descul i, dezbr ca i, lipsi i de arme... ţiudat de imobil era ast zi Efrem: nu numai c nu ieşea s p şeasc pe coridor, dar p rea s -şi fi uitat pân şi multe dintre mişc rile sale obişnuite. Înainte, îşi cru a doar gâtul şi încerca s nu-şi mişte trunchiul odat cu capul, ast zi îns nu-şi urnise nici piciorul, nici bra ul, doar, iat , b tuse cu degetul în carte. ţând încercaser s -l conving s m nânce de diminea , el r spunse: ĂDe nu te ghiftuieşti — nici n-ai nevoie s te-mbe iĂ. Înainte de micul dejun şi dup -aceea st tuse culcat, atât de nemişcat, încât, dac n-ar fi clipit din când în când, s-ar fi putut crede c în epenise.

Dar ochii îi inea deschişi.

Ochii îi erau deschişi şi tocmai pentru a-l vedea pe Rusanov nu trebuia s se întoarc deloc. Numai pe el, chipul sta de mironosi , îl mai vedea în afara tavanului şi a pere ilor. Şi-auzea explica iile lui Rusanov. Ţuzele îi schi ar o mişcare şi r sun aceeaşi voce r uvoitoare, doar c molf ia acum înc şi mai neclar cuvintele:

— Ce-i cu R zboiul ţivil? Doar nu vrei s spui c ai luptat în R zboiul Civil?

Pavel Nikolaevici oft : — Nici dumneata, nici eu, tovar şe Podduev, n-aveam cum s lupt m atunci, fiindc n-aveam vârsta cuvenit .

Efrem strâmb din nas.

— Nu ştiu tu de ce n-oi fi luptat. Eu unul am luptat.

— Asta cum se poate?

— Foarte simplu, spuse încet Efrem, odihnindu-se între fraze. Am luat revolverul şi-am luptat. Amuzant, nu? Şi nu eram singurul.

— Pe unde zice i c a i luptat?

— În împrejurimile Ijevskului. Am zvântat la ţomisia ţonstituant . Am împuşcat cu mâna mea cinci dintr- ia la Ijevsk. Îmi amintesc şi-acum.

Da, se pare c -şi amintea de to i cei şapte maturi, de locul şi felul în care i-a pus la p mânt, puşti fiind, pe str zile oraşului r sculat.

Ochelaristul continu o vreme s -i mai explice ceva, îns lui Efrem, azi, i se înfundau parc urechile, şi nu ieşea decât arareori la suprafa pentru a asculta.

De cum deschisese diminea a ochii şi v zuse deasupra sa o bucat din tavanul alb, gol, intrase în el brusc, nedisimulat, f r nici un fel de motiv, o întâmplare veche, m runt şi complet uitat .

Era o zi de noiembrie, dup terminarea r zboiului. Ningea şi se topea pe loc z pada, iar pe p mântul scos din tranşee, mai cald, nici n-apuca s se-aşeze. S pau pentru conducta de gaze ce urma s treac pe-acolo şi în l imea din proiect era de unu optzeci. Podduev trecu pe acolo şi v zu c şan ul înc nu-i destul de adânc. Ap ru îns şeful de brigad şi afirm , obraznic, c profilul a fost executat pe toat lungimea. ĂVrei s mergem s m sur m? Pentru tine o s fie mai r u!Ă Podduev lu pr jina de m surat pe care avea arse, la fiecare zece centimetri, linii perpendiculare negre, fiecare a cincea fiind mai lung şi împotmolindu-se în lutul ud, cleios, s-au dus s m soare: el în cizme, şeful de brigad — în ghete. M surar , într-un loc, o sut şaptezeci. Merser mai departe. Aici s pau trei oameni: primul era un ran deşirat şi sl b nog, plin de p r pân sub ochi; altul — fost militar, cu chipiu pe cap, chiar dac stelu a, benti a şi cozorocul de lac îi fuseser demult smulse, şi era plin de glod; iar al treilea — un tinerel, în şapc şi pardesiu de oraş (în anii aceia era criz de salopete şi nu li se d deau de la depozit), care, pe deasupra, p rea s fi fost cusut pentru el pe când mai era elev şi-i era scurt, strâmt, ferfeni it. (Se pare c paltonaşul sta Efrem îl vedea atât de clar abia acum.) Primii doi mai d deau din lope i, îşi mai ridicau din când în când bra ele, deşi p mântul ud tot nu se dezlipea de fier, dar al treilea, la cu caş la gur , st tea cu pieptul sprijinit de lopat de parc-ar fi fost str puns de ea şi atârna de pe ea ca o sperietoare, alb de z pad şi cu mâinile ascunse în mâneci. Nu li se d duse nimic de pus în mâini, iar în picioare militarul avea cizme, iar ceilal i doi — opinci din anvelope de automobil. Ăţe stai degeaba, gur -casc ?Ă strig şeful de brigad la l' mic. ĂVrei regim de arest? O s ai!Ă. la micu' nu f cu decât s ofteze şi se cocârj şi mai tare, ca şi cum coada lope ii i-ar fi p truns şi mai adânc în piept. Ţrigadierul i-a tras atunci una peste ceaf , şi atunci el s-a scuturat şi-a început s împung cu lopata. Începur m sur toarea. P mântul era adunat pe ambele p r i chiar pe marginea tranşeei şi, pentru-a pune corect, dup ochi, marcajul de sus, trebuia s te apleci foarte mult. Militarul începu s -i ajute, pas mite, dar, de fapt, înclina joarda, câştigând astfel zece centimetri. Podduev îl înjur de mam , puse joarda drept, şi ieşi clar un metru şaizeci şi cinci.

— Ascult , cet ene şef, îl rug atunci militarul cu voce sc zut . ţentimetrii ştia, ultimii, iart -ni-i, te rog. N-avem cum s -i facem. Ma ele ni-s goale, n-avem putere. Pe urm , timpul sta — vezi şi tu cum e...

— Adic s fiu eu judecat în locul vostru, da? Ie-te ce-i trecu prin minte. Proiectul e proiect. Şi laturile s fie drepte — s nu ias rotunjit jos.

Pân s se îndrepte Podduev, pân s -şi scoat joarda şi picioarele din lut, cei trei îşi ridicaser fe ele, spre el — una acoperit de barb neagr , alta ca de câine h ituit, a treia acoperit de puf, neb rbierit înc niciodat — şi z pada c dea peste fe ele acelea, de parc n-ar fi fost vii, iar ei se uitau spre el în sus. Şi l' tân r îşi descleşt buzele şi spuse: — Nu-i nimic. O s fii şi tu pe moarte, brigadirule!

Podduev n-a f cut raport s fie b ga i la arest, doar a consemnat exact câ i bani au câştigat, ca s nu ia asupra sa greşeala lor. Şi, dac tot era s -şi aminteasc , apoi au fost cazuri şi mai tari. Trecuser de-atunci zece ani, Podduev nu mai lucra în lag re, şeful de brigad fusese eliberat, conducta de gaze fusese pus provizoriu şi s-ar putea s nici nu mai dea gaz la ora asta, iar evile or fi folosite acum altcumva — dar iat c se p strase totuşi ceva, care se ridicase ast zi la suprafa şi-i intrase în urechi ca primul sunet al zilei: — Ai s fii şi tu pe moarte, brigadirule!

Iar de asta Efrem nu se putea baricada prin nimic cât de cât consistent. ţ mai vrea s tr iasc ? Şi l' mic voia. ţ Efrem are o voin cât toate zilele? C-a priceput ceva nou şi-ar vrea s tr iasc altfel? Ţoala n-ascult de aşa ceva, boala are propriul ei proiect.

Iat , cartea asta albastr , semnat cu auriu, care înnopta de patru zile sub salteaua lui Efrem, îi fredona ceva despre credin ele Indiei, unde se spune c nu murim pe de-a-ntregul şi sufletul nostru se str mut în animale sau în al i oameni. Un asemenea proiect ar fi fost acum pe placul lui Podduev: de-ar reuşi s p streze m car ceva din ce-i al lui, s nu dispar chiar totul. De-ar reuşi s treac m car ceva din el prin vama mor ii.

Numai c nu credea nici cât negru sub unghie în aceast reîncarnare a sufletelor. Îl puşca dinspre gât spre cap, f r -ncetare, într-un ritm egal de-acum, într-o m sur de patru timpi. Şi iat ce voiau s -i bage în cap cei patru timpi: Murit — Efrem — Podduev — Stop. Murit — Efrem — Podduev — Stop. Şi-aşa, la nesfârşit. Iar apoi începu s -şi repete şi singur aceste cuvinte. Şi, pe m sur ce le repeta, se desprindea parc tot mai mult de Efrem Podduev, condamnatul la moarte. Se obişnuia cu moartea lui cum te obişnuieşti cu moartea vecinului. Iar acel ceva care, în el, cugeta la moartea vecinului Efrem Podduev, acel ceva s-ar fi zis c nu urma s moar .

Dar Podduev, vecinul? Acesta se pare c n-avea sc pare. Poate doar dac-ar bea iasc de mesteac n? Dar în scrisoare spune c trebuie b ut vreme de-un an întreg, f r întreruperi. Pentru asta ar fi nevoie de vreo dou puduri de iasc uscat , iar dac era proasp t — de patru... Asta ar însemna vreo zece pachete. Pe deasupra, iasca nu trebuia s fie st tut , ci cât mai proasp t culeas din copac. Aşa c nu trebuiau trimise toate coletele deodat , ci pe rând, frumuşel, o dat pe lun . ţine s -i adune pachetele astea şi s i le trimit la timp? De-acolo, din Rusia, adic .

Numai un om apropiat, drag, ar fi putut-o face.

Mul i, tare mul i oameni trecuser prin via a lui Efrem şi nici unul dintre ei nu i-a r mas în chip de fiin apropiat .

Ar fi putut s-o fac , s culeag iasca şi s-o trimit , prima lui so ioar , Amina. Acolo, dincolo de Urali, nici nu mai avea cui s -i scrie, decât ei. Iar ea-i va scrie: "N-ai decât s crapi în şan , ap b trân!Ă Şi va avea dreptate.

Adic va avea dreptate dup cum se obişnuieşte. Fiindc iat , dup c rticica asta albastr , n-ar avea dreptate. Dac te luai dup ea, reieşea c Aminei trebuie s i se fac mil de el, ba chiar s înceap s -l iubeasc — nu ca pe un so , ci, pur şi simplu, ca pe un om în suferin . Şi s -i trimit colete cu iasc .

Adev rul era c-avea mult dreptate cartea aia; dac to i ar începe deodat s tr iasc dup legea ei...

Atunci îi intrar , plutind, în urechile amor ite cuvintele geologului, care spunea c tr ieşte pentru munc . Şi-atunci i-a cioc nit Efrem cu unghia în carte.

Apoi se adânci din nou, f r a vedea sau auzi nimic, într-ale lui. Şi iar îi puşca în cap.

Asta era singura lui grij , c -l istoveau puşc turile astea, fiindc altfel cel mai uşor şi cel mai pl cut ar fi fost pentru el acum s nu se mişte, s nu se trateze, s nu m nânce, s nu vorbeasc , s nu aud şi s nu vad .

S înceteze, pur şi simplu, s existe.

Dar fu scuturat de picior şi de bra — era Ahmadjan, care îl ajuta s se scoale, iar fata de la chirurgie se pare c aştepta de mult lâng el s -i schimbe bandajul. Şi iat c Efrem era nevoit s se ridice pentru a porni dup ceva care nu-i era necesar. Trebuia s le transmit celor şase puduri ale corpului s u voin a de a se scula: s -şi încordeze picioarele, bra ele, spinarea şi, din pacea în care începuser s se cufunde oasele îmbr cate în carne, s -şi oblige încheieturile s lucreze, greutatea — s se ridice, s închipuie un stâlp, s -l îmbrace în haina de pijama şi s -l duc prin coridoare şi pe sc ri, spre un chin lipsit de noim — desf şurarea, iar apoi înf şurarea a zeci de metri de bandaj.

Toate astea luau mult timp, erau dureroase şi înso ite de un uruit cenuşiu. În afara Evgheniei Ustinovna, mai erau doi chirurgi care nu operau niciodat singuri, iar ea le explica şi le ar ta ceva, adresându-i-se şi lui Efrem, dar el nu-i r spundea.

Aşa sim ea el, c ei doi nu mai au ce discuta. Uruitul cenuşiu, neutru, înv luia tot ce se spunea. Îl înf şurar într-un colac alb, mai masiv decât cel de pân atunci, şi-aşa se întoarse în salon. ţeea ce-l încol cea ajunsese s fie mai mare decât capul lui — şi doar vârful adev ratului s u cap se z rea de sub bandaj.

Atunci îl întâlni pe Kostoglotov. Mergea, cu pungu a de mahorc în mân .

— Ei, ce-au hot rât?

Efrem se gândi: chiar, ce-or fi hot rât? Şi, cu toate, c -n cabinetul de pansamente nu încercase parc s în eleag nimic, acum pricepuse şi r spunse clar: — S crapi unde-oi vrea, dar nu-n curtea mea.

Federau privea îngrozit la gâtul monstruos, care poate c -l aştepta şi pe el, şi întreb : — V externeaz ? Şi abia din aceast întrebare în elese Efrem c nu are voie s se culce din nou în pat, cum ar fi vrut, ci c trebuie s se preg teasc de externare.

Iar apoi el, care nici nu se putea apleca, urm s -şi îmbrace hainele obişnuite. Iar apoi — s -şi târasc , nevolnic, stâlpul corpului pe str zile oraşului. Şi i se p ru insuportabil faptul c mai trebuia s fac efortul de a duce la bun sfârşit toate aceste treburi, nu se ştie în ce scop şi la ce bun.

Kostoglotov nu-l privea cu mil , nu, ci cu compasiune sold easc : glon ul sta s-a nimerit s fie pentru tine, iar urm torul s-ar putea s fie al

meu. Nu cunoştea via a de dinainte a lui Efrem, nu se împrietenise cu el în salon, dar firea lui direct îi pl cea şi nu era nici pe departe cel mai r u om pe care-l întâlnise Oleg în via .

— Hai, ine Efrem! b tu el palma.

R spunzând la strânsoare, Efrem rânji: — Pe lume se iveşte — titirez se învârteşte; de cum se-n l eaz — turbeaz ; ortul popii dat-a — calea, sprâncenata.

Oleg se întorsese deja cu spatele, preg tindu-se s ias la fumat, când pe uş intr laboranta care-aducea ziarul şi, v zându-l mai aproape, i-l întinse lui. Kostoglolov îl lu , îl desp turi, dar Rusanov observ ce se întâmpl şi-i reproş laborantei, care nu apucase înc s-o ştearg , cu glas tare şi foarte jignit: — Ia sta i! Ia sta i! Doar v-am rugat, cât se poate de clar, s -mi da i întâi mie ziarul!

O sfâşiere real îi r sunase în glas, dar Kostoglotov nu se îndur de el, ci-l repezi doar: — Şi de ce a i fi, m rog, dumneavoastr , primul?

— ţum adic , de ce? ţum adic ? suferea cu voce tare Pavel Nikolaevici pentru eviden a dreptului s u indiscutabil, care, totuşi, nu putea fi demonstrat prin cuvinte. ţeea ce sim ea el când un altul lua, cu degete profane, şi desp turea ziarul proasp t sosit era nici mai mult nici mai pu in decât gelozie. Nici unul dintre cei de-aici n-ar fi putut în elege ceea ce în elegea Pavel Nikolaevici. El interpreta ziarul ca pe o instruc ie cifrat , chiar dac aparent deschis , în care nu totul poate fi exprimat direct, dar din care un om priceput şi ştiutor putea — dup tot felul de indicii m runte, dup aşezarea articolelor în pagin , dup ceea ce nu ap rea, fiind evitat — s -şi fac o imagine corect despre ultimele tendin e.

Iat de ce Rusanov trebuia s citeasc primul ziarul.

Dar aceste lucruri nu le putea spune aici! Aşa c lui Pavel Nikolaevici nu-i r m sese decât s se plâng : — Mie o s mi se fac imediat o injec ie. Vreau şi eu s m uit, pân la injec ie.

— Injec ie? Roadeoase se mai înmuie. Im-m-mediat...

Termin de cercetat ziarul în fug , se uit peste materialele sesiunii şi celelalte anun uri înghesuite, din pricina acesteia, prin col uri. El, oricum, se ducea s fumeze. Începuse deja s foşneasc ziarul, dându-l mai departe, când deodat observ ceva, se vârî în ziar şi începu aproape imediat s repete, pronun ându-le cu o voce tensionat , de parc le-ar fi frecat între limb şi cerul gurii, mereu aceleaşi cuvinte contopite: — F-f-f-foar-te-n-te-re-sant... F-f-f-foar-te-n-te-re-sant... ţele patru lovituri beethoveniene ale Destinului îi r sunaser deasupra capului — dar în salon nimeni nu le auzise şi poate nici n-avea s le aud — aşa c altceva ce putea spune cu voce tare?

— Da' ce s-a-ntâmplat? Ce-i? se nelinişti, acum de-a binelea, Rusanov.

Dar da i-mi odat ziarul la!

Kostoglotov nu sim i nevoia s -i arate nim nui nimic. Şi nici lui Rusanov nu-i r spunse. Adun paginile ziarului, le mai împ turi o dat , în dou şi în patru, cum fusese strâns la început, dar, gros de şase pagini, el nu se mai îndoi pe-aceleaşi locuri şi st tea umflat. F când un pas c tre Rusanov (iar acela c tre el), îi transmise ziarul. Şi, tot atunci, pân s ias , îşi desf cu pungu a de m tase şi începu s ruleze cu mâini tremur toare o mic igar de mahorc în hârtie de ziar.

Tot cu mâini tremur toare desf cea ziarul şi Pavel Nikolaevici. Acest "foarte-nteresantĂ al lui Kostoglotov îl lovise ca un şiş în coaste. ţe anume putea s fie Ăfoarte-nteresant" pentru Roadeoase? Îşi plimb ochii ca un cunosc tor, trecând peste fleacuri, peste titluri, peste materialele sesiunii şi deodat , şi deodat ...

Cum? Cum?... ţules cu litere obişnuite, deloc mari, total nesemnificativ pentru cei care nu se pricep, din pagin ipa, ipa... Un ordin nemaiv zut! Imposibil! Privind schimbarea total a completului ţur ii Supreme de Justi ie!

Cum?! Matulevici, loc iitorul lui Ulrich?! Detistov? Pavlenko? Klopov? Şi Klopov!! de când exista pe lume ţurtea Suprem , Klopov a fost mereu acolo! Iar acum Klopov era destituit!... P i, cine va veghea cadrele? Nişte nume cu totul noi... To i cei care judecaser vreme de-un sfert de secol — m tura i dinlr-o singur lovitur ? To i!?

Asta nu putea fi o întâmplare!

Era un pas al istoriei... Ţroboane de sudoare ap ruser pe fa a lui Pavel Nikolaevici. Abia reuşise s se linişteasc spre diminea , spunându-şi c toate temerile sale sunt nemotivate, când iat ...

— Injec ia dumneavoastr .

— ţum? s ri el, ca un dement.

Doctori a Gangart st tea lâng el, cu seringa preg tit .

— Descoperi i-v mâna, Rusanov. Trebuie s v fac injec ia.

16 Incompatibilitate Se târa. Se târa printr-o eav de beton — sau poate nu era eav , printr-un tunel poate, din care se i eau pe margini fiarele arm turii, de care se ag a câteodat , anume cu partea dreapt a gâtului, cu cea bolnav . Se târa pe piept şi cel mai tare sim ea greutatea corpului care-l turtea de p mânt. Aceast greutate era mult mai mare decât greutatea corpului s u, nu era obişnuit cu o asemenea povar , era strivit, pur şi simplu. La început crezuse c -l apas , de sus, betonul — dar nu, propriul lui corp era atât de greu. Îl sim ea şi-l târa ca pe-un sac cu fiare vechi. Îi trecu prin cap şi gândul c , ap sat de o asemenea greutate, s-ar putea s nici nu fie capabil s se ridice în picioare, dar cel mai important era s ias din trec toarea asta, s respire, s z reasc m car lumina. Dar tunelul nu se mai termina, nu se mai termina, nu se mai termina.

Atunci glasul cuiva — f r glas îns , ci transmi ându-i doar gândurile, îi comand s-o coteasc , s se târasc într-o parte. ţum s m târ sc într-acolo, dac acolo e zid? se gândi el. Îns , cu aceeaşi greutate cu care i se turtea corpul, îi fusese dat şi comanda indiscutabil de a se târî spre stânga. El începu s geam şi continu s se târasc — şi se târa, într-adev r, ca şi pân atunci, înainte. Totul continua s fie la fel de greu şi nu se întrez reau nici vreo lumin , nici cap tul. Abia se obişnuise aici, când aceeaşi voce p trunz toare îi ordon s-o ia la dreapta, dar repede. Începu s dea din coate şi din t lpi şi, cu toate c -n dreapta era un zid compact, el se târa totuşi şi parc reuşea. Tot timpul se proptea de perete cu gâtul şi capul îi plesnea de durere. Atât de greu nu-i fusese înc niciodat în via şi cel mai nedrept ar fi fost s moar aici, f r a atinge cap tul.

Dar, deodat , îşi sim i picioarele uşurate — deveniser uşoare, de parc fuseser umflate cu aer, şi începuser s se ridice, picioarele, iar pieptul şi capul le avea în continuare lipite de p mânt. Îşi încord auzul — nu ve-

nea nici o comand . Atunci, se gândi c uite-aşa ar putea s ias de-aici: picioarele n-au decât s se ridice din tunel, iar el se va târî cu spatele, în urma lor, şi va ieşi. Şi, într-adev r, începu s mearg cu spatele şi, arcuindu-şi bra ele — de unde luase atâta for ? — , începu s se târasc în urma picioarelor înapoi, prin gaur .

Gaura era îngust , dar mai r u era c tot sângele i se strânsese în cap şi se gândea c aici va muri, c o s -i crape capul. Totuşi se mai împinse o dat cu bra ele în pere i — era jupuit peste tot — şi ieşi.

Se trezi pe-o conduct , în mijlocul unui şantier, numai c era pustiu, probabil c ziua de lucru se terminase. În jur era noroi, mocirl . Se aşez pe conduct s se odihneasc — şi v zu stând al turi o fat în haine de lucru, murdare, dar cu capul neacoperit; p rul de culoarea paiului îl avea l sat liber, f r nici un pieptene, f r nici un ac. Fata nu se uita la el, st tea şi ea aşa, pur şi simplu, dar aştepta de la el o întrebare, ştia asta. La început, se sperie, dar apoi în elese c ea se teme înc şi mai mult de el. Nu-i ardea câtuşi de pu in de discu ii, dar ea aştepta atât de tare întrebarea încât el o puse: — Fat , unde-i maic -ta?

— Nu ştiu, r spunse fata, cu privirea-n p mânt şi rozându-şi unghiile.

— P i, cum nu ştii? el începuse s se supere. Trebuie s ştii. Şi trebuie s-o spui sincer. S scrii totul exact aşa cum e... De ce taci?... Te mai întreb o dat , unde e maic -ta?

— Şi eu care voiam s v întreb pe dumneavoastr , îşi ridic fata ochii din p mânt.

Ea îl privi — şi avea ochii apoşi. El se cutremur şi în elese de câteva ori, dar nu de câteva ori la rând, ci toate dintr-o singur dat . În elese c -i fiica lucr toarei de la pres — Gruşa, arestat pentru c-a tr nc nit împotriva ţonduc torului Popoarelor. Şi c aceast fiic îi adusese un chestionar inexact, c -i ascunsese ceva, iar el o convocase şi-o amenin ase c va fi judecat pentru r spunsurile incorecte, şi atunci ea s-a otr vit. Ea se otr vise, dar acum, dup p r şi ochi, el îşi d du seama c , de fapt, se înecase. Şi-şi mai d du seama c ea îşi d duse seama cine e el. Şi-şi mai d du seama c , dac ea se înecase, iar el st tea al turi de ea — înseamn c şi el murise. Şi-l trecur toate n duşelile. Îşi şterse transpira ia, iar ei îi spuse: — ţe c ldur poate s fie! De unde-aş putea bea nişte ap , nu ştii?

— Ie-te, îi f cu fata un semn din cap. Îi ar tase un soi de covat sau lad , plin de ap de ploaie st tut , amestecat cu un soi de argil verde. Şi atunci În elese din nou c ea înghi ise pe vremuri ap dintr-asta şi voia ca şi el s se înece acum cu ea. Dar dac ea vrea asta, înseamn c el mai este înc viu?

— Uite ce-i, recurse el la un vicleşug, pentru a sc pa de ea. Du-te de chem -mi-l încoace pe şeful de şantier. Şi s aduc şi o pereche de cizme pentru mine, fiindc altfel cum vrei s trec?

Fata d du din cap, s ri de pe conduct şi plec lip ind prin b ltoace, neglijent cum era, cu p rul neacoperit, doar în salopet şi cizme, cum poart fetele pe şantiere.

Iar el voia atât de tare s bea, încât se hot râse s bea şi din covat asta. Dac o s bea pu in, n-o s se-ntâmple nimic. ţoborî şi el şi observ cu mirare c nu alunec deloc în noroi. P mântul de sub picioare era cumva nedefinit. Şi totul în jur era nedefinit, nu se vedea nimic în dep rtare. Ar fi putut s continue s mearg astfel, dar brusc se sperie c pierduse o hârtie important . Îşi control buzunarele —

toate buzunarele deodat , şi, chiar înainte ca mâinile s -şi fi terminat treaba, în elese c , într-adev r, o pierduse.

Se sperie imediat, se sperie foarte tare, fiindc , aşa cum sunt vremurile în ziua de azi, oamenii nu trebuie s citeasc hârtii de acest soi. El ar putea avea mari nepl ceri. În elese imediat unde-o pierduse — la ieşirea din tunel. Şi-o porni repede înapoi. Dar nu g sea locul. Nu mai recunoştea deloc locul.

Nu mai era nici un fel de conduct . În schimb, umblau de colo-colo muncitorii. Asta era cel mai r u: puteau s-o g seasc ei!

Muncitorii erau cu to ii necunoscu i, tineri. Un b iat în hain de doc, cum au sudorii, cu aripioare pe umeri, se opri şi începu s -l priveasc . De ce se uit aşa? O fi g sit-o el?

— Ascult , b iete, n-ai nişte chibrituri? întreb Rusanov.

— P i, tu nu fumezi, r spunse sudorul.

(Toate le ştiu! De unde le ştiu?)

— Mie pentru altceva îmi trebuie chibriturile.

— P i, pentru ce altceva? îl studie sudorul. Într-adev r, ce r spuns tâmpit d duse! Era r spunsul tipic al diversionistului. Poate au de gând s -l re in aici, iar între timp s-ar putea g si şi hârtia. De altfel, şi de chibrituri, pentru asta avea nevoie — ca s ard hârtia aceea.

Iar b iatul se apropia de el, tot mai mult şi mai mult — Rusanov se sperie foarte tare, avea toi soiul de presim iri. Ţ iatul îl privi apropiindu-şi ochii de ochii lui şi spuse clar, r spicat: — Judccând dup faptul c Elceanskaia mi-a încredin at, cum ar veni, prin testament, fata, deduc c se simte vinovat şi aşteapt s fie arestat .

Rusanov începu s tremure, zgâl âit de friguri: — Dar, dumneavoastr , de unde şti i? (Întrebase şi el aşa, dar, de fapt, era clar c b iatul tocmai citise hârtia lui: era cuvânt cu cuvânt ceea ce scria acolo!) Îns sudorul nu r spunse nimic şi se duse-n drumul s u.

Rusanov începu s se agite! Era clar c aici, prin apropiere, zace declara ia lui şi trebuia, repede, cât mai repede g sit !

Se repezi printre nişte ziduri, o coti pe dup col uri, inima-i s rea înainte, iar picioarele nu reuşeau s in pasul, picioarele i se mişcau încet de tot, erau exasperante! Dar iat c , pân la urm , z ri hârtiu a! A în eles, de la început, c ea trebuie s fie. Vru s fug spre ea, dar picioarele nu-l duceau deloc. Atunci, se l s în patru labe şi, împingându-se mai mult în brae, o porni spre hârtie. Numai s nu pun cineva mâna pe ea înaintea lui!

Numai s nu i-o ia înainte, s nu i-o smulg !

Mai aproape, mai aproape... În sfârşit, apuc hârtia! Ea era!! Îns nu mai avea nici m car atâta for în degete cât s-o rup şi se culc s se odihneasc , iar hârtia o strâhse sub el.

Atunci, cineva îi atinse um rul. Hot rî s nu se întoarc şi s nu scape din mâini hârtia. Îns atingerea era delicat , era o mân de femeie, şi Rusanov în elese c era chiar Elcianskaia.

— Prietene! întreb ea blând, aplecat probabil chiar la urechea lui.

Auzi, prietene! Spune i-mi, unde-i fiica mea? Ce-a i f cut cu ea?

— E într-un loc bun, Elena Fiodorovna, nu v face i griji! r spunse Rusanov, f r s întoarc îns capul spre ca.

— Dar în care loc anume?

— La o cas de copii.

— Dar la care cas de copii?

Nu-l interoga, vocea ei suna trist.

— Asta, z u c n-o mai ştiu.

Ar fi vrut de-acum sincer s -i r spund , dar nu ştia nici el: nu el o dusese, plus c s-ar putea s fi fost mutat de-acolo.

— Dar e înscris cu numele meu? r sunau aproape tandru întreb rile ce veneau din spatele lui.

— Nu, spuse plin de comp timire Rusanov. Aşa-i regula: numele de familie se schimb . Eu n-am nici un amestec, aşa-i regula.

Z cea, amintindu-şi c pe cei doi Elcianski aproape c -i iubise. Nu le purta nici un fel de pic . Şi, dac fusese nevoit s -l denun e pe b trân, o f cuse doar fiindc -l rugase ţiuhnenko, c ruia Elcianski îi f cea greut i la servici. Dup ce so ul fusese arestat, Rusanov le purtase sincer de grij soiei şi fiicei şi de aceea mama, aşteptându-se s fie arestat , îi încredin ase lui fata. Dar cum se întâmplase de o denun ase şi pe ea — nu mai reuşea s şi aminteasc .

Acum se r suci jos, pe p mânt, pentru a se uita la ea, dar ea nu era acolo, nu era deloc (de altfel, ea murise, cum ar fi putut s fie?), în schimb sim i o în ep tur puternic în gât, în dreapta. Îşi îndrept capul şi continu s zac . Trebuia s se odihneasc — era atât de obosit, cum nu mai fusese niciodat !

Tot corpul îi era frânt.

Locul acela, unde st tea el culcai, era un fel de galerie de min , îns ochii i se obişnuiser cu întunericul şi observ al turi de sine, pe p mântul pres rat cu c rbune m runt, aparatul de telefon. Asta-l mir , într-adev r, foarte tare — de unde putea s-apar aici un telefon ca la oraş? Te pomeneşti c mai şi func ioneaz ? Atunci poate suna s i se-aduc de b ut. Şi s fie dus la spital.

Lu receptorul, dar, în loc de ton, auzi o voce alert , hot rât : — Tovar şe Rusanov?

— Da, da, îşi adun Rusanov degrab puterile (se sim ea cumva din pornire c -i o voce de sus, nu de jos).

— Trece i pe la Tribunalul Suprem.

— La Tribunalul Suprem? Am în eles! Imediat! Ţine! Şi era deja pe cale s pun receptorul, când îşi aminti: Dar, ierta i-m v rog, la care Tribunal Suprem — la cel vechi sau la cel nou?

— La cel nou, i se r spunse cu r ceal . Gr bi i-v . Şi receptorul fu pus.

Deodat -şi aminti toat povestea cu schimbarea Tribunalului şi se blestem c ridicase primul receptorul. Matulevici nu era... Klopov nu era...

Da, şi nici Ţeria nu era — ce timpuri!

Trebuia totuşi s se duc . Singur n-ar fi avut puterea s se scoale, dar fiindc fusese convocat trebuia s se ridice. Îşi încorda cele patru membre, se s lta un pic şi c dea din nou, ca un vi el care înc nu înv ase s mearg . E adev rat c nu i se fixase o or exact , îns i se spusese: ĂGr bi i-v Ă. În sfârşit, inându-se de perete, se ridic în picioare. Şi o porni aşa, încetişor, pe picioarele moi, nesigure, inându-se mereu de perete. Pe deasupra, nu se ştie de ce, îl mai durea şi gâtul în dreapta.

Mergea şi se gândea: doar n-or s -l judece? Este oare posibil o asemenea cruzime: s fie judecat, dup trecerea atâtor ani? Of, schimbarea asta a Tribunalului! Of, nu-i a bine! ţe s -i faci, cu tot respectul lui pentru Curtea Superioar de Justi ie, nu-i r mânea altceva decât s se apere şi acolo. Va avea curajul de a se ap ra!

Iat ce le va spune: nu eu condamnam! Şi nici ancheta n-o conduceam eu! Eu semnalam doar b nuielile. Dac în veceul public g sesc fâşii de ziar cu portretul rupt al ţonduc torului, obliga ia mea e s depun acest col de hârtie şi s atrag aten ia. Iar rostul procuraturii e s verifice! Poate s fie o îmâmplare, dar poate c nu e. De aceea se fac cercet ri, pentru a clarifica

adev rul! Eu nu f ceam decât s -mi îndeplinesc o simpl datorie cet eneasc .

Asta le va spune: to i aceşti ani a fost important s îns n toşim societatea! S-o îns n toşim moral! Iar asta era imposibil f r o cur ire a societ ii. Iar cur irea nu se putea face decât cu cei c rora nu le e scârb de f raş.

Pe m sur ce se desf şurau în el argumentele, se-ncingea tot mai mult, gândindu-se cum avea s le expun în fa a lor.

Acum chiar voia s ajung mai repede, s fie chemat mai repede în untru şi s le strige în fa : — N-am f cut-o singur! De ce m judeca i tocmai pe mine? ţine n-a f cut-o? Şi cum ar fi rezistat în func ie, dac n-ar fi ajutat?! Guzun? P i, n-a intrat şi el la puşc rie?

Se-ncordase de parc ar fi ipat deja, dar observ c nu striga câtuşi de pu in, i se umflase doar gâtul. Şi-l durea.

Acum parc nu mai mergea prin labirintul galeriei, ci, pur şi simplu, pe un coridor, şi cineva îl strig din spate: — Paşka! Doar n-oi fi bolnav? Ce-ai de te târ şti în halul sta?

El se învior şi, se pare, începu s mearg ca un om s n tos. Se întoarse s vad cine-l strig — era Zveinek, în hain militar , cu centiron.

— Dar tu încotro te duci, Ian? întreb Pavel şi se mir de ce-o fi acela atât de tânar. Adic , fusese el tân r, dar câ i ani trecuser de atunci?

— ţum, încotro? ţa şi tine, la comisie.

Adic , la ce comisie? încerc s ghiceasc Pavel. Parc fusese chemat în alt parte, dar nu mai reuşea s -şi aminteasc unde anume. Începu s mearg în pas cu Zveinek şi-o porni al turi de el vioi, repede, tinereşte. Sim i c n-are nici dou zeci de ani împlini i, c -i înc fl c u.

Traversau o înc pere mare, unde, la o mul ime de birouri func ion reşti, şedea intelectualitatea — contabili b trâni cu b rbi preo eşti şi cu cravate; ingineri cu cioc nele la butonier ; doamne în vârst , ar tând ca nişte boieroaice; dactilografe tinerele, fardate, cu fuste mai sus de genunchi.

De cum intrar el şi cu Zveinek, b tând pasul ritmat, la patru cizme, cei vreo treizeci de oameni se întoarser spre ei, unii se ridicaser pe jum tate, al ii se înclinau de pe scaun, şi to i îşi roteau capul dup ei, urm rindu-i din ochi, şi pe toate fe ele se putea vedea teama, iar Pavel şi Ian erau flata i de-acest lucru.

Apoi intrar în camera urm toare, îi salutar pe ceilal i membri ai comisiei şi se aşezar la mas , punând dosarele pe fa a de mas roşie.

— Hai, da i-i drumul! d du ordin Vanika, preşedintele. Îi d dur deci drumul. Prima intr tanti Gruşa, de la sec ia de forj .

— Tanti Gruşa, tu ce cau i aici? se mir Vanika. Noi cur m aici aparatul, tu ce treab ai? S nu-mi spui c te-ai c rat în aparat.

To i începur s râd .

— Ei, nici chiar aşa, dar, vezi, nu se pierdu tanti Gruşa, mi-a crescut fata, ar trebui s-o aranjez la gr dini , ce zice i?

— Ţine, tanti Gruşa! strig Pavel. F o cerere, aranj m noi ceva. Treaba cu fata o aranj m! Iar acum nu ne mai deranja, avem de cur at intelectualitatea! Şi se-ntinse spre caraf s -şi toarne ap — îns carafa se dovedi a fi goal . Atunci îi f cu semn din cap vecinului s -i dea carafa din cel lalt cap t al mesei. I-au transmis-o, dar şi aceasta era goal .

Iar lui îi era atât de sete încât îl ardea gâilejal.

— Ap ! ceru el. Ap !

— Imediat, spuse doctori a Gangart, o s vi se aduc imediat ap .

Rusanov deschise ochii. Ea şedea din nou al turi de el, pe pat.

— Am compot în noptier , articul Pavel Nikolaevici, cu voce stins .

Avea frisoane, dureri surde, iar în cap sim ea un dang t greu.

— Ţine, atunci v d m compot, zâmbi Gangart cu buzele ei sub irele.

Deschise singur noptiera, scoase sticla cu compot şi paharul. În ferestre se ghicea lumina soarelui în amurg. Pavel Nikolaevici trase cu coada ochiului cum îi toarn Gangart compotul. S nu-i pun ceva în el.

Compotul dulce-acrişor îi p trundea pl cut în tot corpul.

Pavel Nikolaevici sorbi, de pe pern , din mâinile doctori ei Gangart, tot paharul.

— Azi mi-a fost r u, se plânse el.

— N-aş spune, a i suportat destul de bine injec ia, îl contrazise Gangart. Numai c ast zi v-am m rit doza.

O nou b nuial îl în ep pe Rusanov.

— Şi-o s mi-o m ri i de fiecare dat ?

— De-acum încolo va r mâne ca aceea de azi. V ve i obişnui şi v va fi mai uşor.

Iar broasca râioas a tumorii st tea sub maxilar cum st tuse şi pân atunci.

— Dar Tribunalul Suprem...? începu el, dar amu i brusc. Începuse s confunde delirul cu realitatea.

17 R d cina de Issâk-Kuli Vera Kornilievna, neliniştit pentru felul în care va suporta Rusanov doza complet , îl vizit în ziua aceea de câteva ori, apoi z bovi la el şi dup terminarea zilei de lucru. Dac de serviciu ar fi fost, cum era prev zut în grafic, Olimpiada Vladislavovna, n-ar fi fost nevoie s vin atât de des, dar ea fusese totuşi luat , pân la urm , la cursurile casierilor sindicali şi-n locul ei f cea de gard Turgun, iar el era prea nep s tor.

Rusanov suportase injec ia cam greu, totuşi în limitele admisibile. Dup injec ie i se d duse un somnifer, aşa c nu s-a trezit, îns se foise neliniştii, se bâ âise, gemuse. De fiecare dat Vera Kornilievna st tea s -l observe o vreme şi-i lua pulsul. El se chircea, apoi îşi întindea din nou picioarele. Fa a i se înroşise şi era ud leoarc . F r ochelari şi culcat pe pern , capul lui nu mai avea deloc aerul impun tor, de şef. P rul rar, alb, r mas pe marginea cheliei, era lipit de creştet.

Dac tot venea îns , mereu, în salon, Vera Kornilievna mai f cea, paralel, şi alte treburi. Se externa Podduev, care era considerat starostele salonului, şi, cu toate c aceast func ie nu însemna nimic, totuşi se cuvenea s existe. Aşa c , trecând pe lâng patul lui Rusanov, Vera Kornilievna anun : — Kostoglotov. Începând de azi, sunte i starostele salonului.

Kostoglotov se culcase peste plapum , îmbr cat, şi citea ziarul (Gangart venise deja pentru-a doua oar , iar el tot citea ziarul). Aşteptându-se oricând de la el la o ieşire, Gangart îşi înso i cuvintele de un zâmbet vaporos, ar tând astfel c în elege şi ea cât de lipsite de sens sunt toate astea.

Kostoglotov ridic din ziar un chip vesel şi, neştiind cum s -şi exprime mai bine respectul fa de medic, îşi trase un pic picioarele lungi, prea întinse de-a lungul patului. Avea o înf işare foarte binevoitoare, dar de spus spuse urm toarele: — Vera Kornilievna! Dumneavoastr vre i s -mi da i o lovitur moral .

Nici un administrator nu-i scutit de greşeli, iar câteodat cade chiar în ispi-

ta puterii. De-aceea, dup o reflec ie de mai mul i ani, mi-am jurat, în sufletul meu, s nu mai ocup niciodat o func ie administrativ .

— Deci a i mai ocupat cândva? Şi era una înalt ? Se l sase şi ea antrenat de tonul amuzant pe care-l adoptase el.

— ţea mai înalt a fost de ajutor de comandant de pluton. Dar, practic, era chiar mai înalt de-atât. Comandantul meu de companie, ca urmare a incapacit ii sale şi-a deplinei lui obtuzit i, a fost trimis, drept r splat , la cursuri de perfec ionare, de unde urma s se întoarc cel pu in comandant de baterie, dar asta la o alt divizie. Iar cel lalt ofi er, cel trimis în locul lui, a fost ataşat imediat la sec ia politic , pe un post auxiliar. ţomandantul meu de divizie n-a protestat, fiindc eu eram un topograf destul de bun şi b ie ii m ascultau. Astfel am fost, vreme de doi ani, cu grad de sergent-major, comandant de companie — de la Ele pân la Frankfurt pe Oder. Şi trebuie s spun c-au fost cei mai frumoşi ani din via a mea, oricât ar p rea de caraghios.

Totuşi, chiar şi cu picioarele strânse sub el, era cam nepoliticos, aşa c le coborî pe duşumea.

— P i, vede i, zâmbetul binevoitor nu p r sea fa a doctori ei Gangart nici când îl asculta pe el, nici când vorbea ea. P i, atunci de ce m refuza i?

O s v fie din nou bine.

— Dr gu logic ! S -mi fie mie bine! Dar democra ia? Nu vede i c înc lca i principiile democra iei: salonul nu m-a ales, aleg torii nici m car nu-mi cunosc biografia... De altfel, nici dumneavoastr n-o cunoaşte i...

— Atunci haide i, povesti i-o.

Ea nu vorbea niciodat tare şi ci îşi coborâse vocea atât cât s -l aud numai ea. Rusanov dormea, Za ârko citea, patul lui Podduev era deja liber, nu-i auzea aproape nimeni.

— E prea lung. Şi pe urm sunt jenat de faptul c eu stau jos, iar dumneavoastr în picioare. Nu se discut astfel cu o femeie. Dar, dac m-aş ridica în pozi ie de drep i pe coridor, aş ar ta înc şi mai stupid. Lua i loc pe patul meu, v rog.

— De fapt, eu ar trebui s m cam duc, spuse ea. Şi se aşez pe margine.

— Vede i, Vera Kornilievna, tocmai pentru fidelitatea mea fa de democra ie am suferit eu cel mai mult în via . Am încercat s r s desc democra ia în armat — adic filozofam cam mult. Din pricina asta, în '39, nu m-au trimis la academie, ci m-au l sat în grad de soldat neinstruit, iar în '40 am ajuns la academie, dar i-am r spuns odat obraznic unui şef de acolo şi m-au dat afar . Aşa c abia în '41 am terminat, cu chiu cu vai, cursurile de sublocotenen i, în Orientul Îndep rtat. ţa s fiu sincer, îmi p rea tare r u c nu sunt ofi er, to i prietenii mei deveniser ofi eri. În tinere e, suferi pe chestii dintr-astea. Dar dreptatea era pentru mine mai presus.

— Am avut şi eu pe cineva foarte apropiat, spuse Gangart, uitându-se în plapum , cu o soart asem n toare: un om deosebit — soldat de rând şi el. O jum tate de pauz , o clip de t cere zbur între capetele lor, şi ea-şi ridic ochii. Dar dumneavoastr a i r mas şi acum la fel.

— Adic de rând sau deosebit?

— Obraznic. S lu m, de exemplu, felul în care discuta i cu medicii!

Mai ales, cu mine.

I-o spusese pe un ton sever, dar avea o severitate ciudat , îmbibat toat de melodie, cum erau toate cuvintele şi mişc rile Verei Gangart.

— ţu dumneavoastr ? Eu vorbesc cu dumneavoastr extrem de respectuos. Este modul meu superlativ de a discuta, dumneavoastr înc nu şti i. Iar, dac ave i în vedere prima zi, înseamn c nu v imagina i în ce strânsoare de cleşte m aflam. ţu greu m-au l sat, aşa muribund cum e-

ram, s plec din regiune. Am ajuns aici şi, în loc de iarn , dau peste o ploaie toren ial , iar eu — eram cu cizmele de pâsl sub bra ; la noi acolo e un ger de crap pietrele acum. Mantaua mi se udase de puteai s-o storci.

Mi-am l sat cizmele în gar , la bagaje, am luat tramvaiul s m duc în oraşul vechi: aveam înc de pe front adresa unui soldat de-al meu. Se f cuse deja întuneric: to i cei din tramvai încercau s m conving s nu merg acolo, fiindc o s -mi taie beregata! Dup amnistia din '53, când au dat drumul la toate canaliile, nu mai reuşesc s pun din nou mâna pe ei. Iar eu nici nu eram sigur c soldatul meu e la fa a locului şi nici de strada aia n-auzise nimeni. Am încercat pe la hoteluri. Holurile hotelurilor sunt atât de frumoase, mi-era şi ruşine s intru cu picioarele mele, iar în unele dintre ele erau şi locuri, dar când, în loc de buletin, le ar tam adeverin a mea de deportat — "Nu-i voie! Nu-i voieĂ! Ei, ce era s fac? Eram eu gata s mor, dar de ce în şan ? M duc direct la mili ie: ĂAsculta i-m , eu sunt al dumneavoastr . G si i-mi un loc de dormit.Ă Au început s se foiasc , şi ce-mi spun: ĂDuce i-v la ceaihana şi-nnopta i acolo, acolo nu control m documentele." Dar n-am g sit ceaihanaua şi am plecat din nou la gar . De dormit n-aveam cum, fiindc umbla un mili ian care m tot gonea. Diminea a am venit la voi, la control. ţoad . M-au consultat — cic s m internez imediat. Acum trebuia s traversez cu dou tramvaie tot oraşul pân la comandament. E zi de lucru în toat Uniunea Sovietic ? Este, dar comandantul a plecat şi pu in îi pas . Nici m car nu-i onoreaz pe deporta i cu vreun bile el: poate c vine — dar poate c nu vine. Atunci mi-a picat fisa c , dac -i dau lui adeverin a, s-ar putea s nu-mi mai cap t înapoi cizmele de pâsl la gar . Aşa c am luat-o din nou, cu dou tramvaie, spre gar . Fiecare drum — o or şi jum tate.

— Parc nu-mi amintesc s fi avut cizme de pâsl . A i avut aşa ceva?

— Nu v aminti i.fiindc le-am vândut chiar atunci, la gar , unui uncheş. Mi-am f cut socoteala c iarna asta o voi petrece la clinic , iar pân iarna urm toare tot n-am s mai tr iesc. Acum, din nou, la comandament!

Numai pe tramvaie am cheltuit un cervone . Acolo, mai era şi-un kilometru de f cut pe jos, prin noroi, iar eu aveam dureri, abia m târam. Şi c ram peste tot sacul dup mine. Noroc c-a venit comandantul. Îi las drept gaj adeverin a de la comandamentul meu regional, îi ar t trimiterea voastr , primit la controlul ambulatoriu, şi el face acolo un semn c m pot interna.

Acum pornesc... deocamdat nu la dumneavoastr , ci în centru. Am v zut pe afişe c la Oper o s fie ĂFrumoasa din p durea adormit Ă.

— Aşa deci! Prin urmare a i mai bântuit şi pe la balete! P i, dac ştiam, nu v mai internam! Z u c nu!

— Vera Kornilievna, dar e o minune! S mai vezi o ultim dat , înainte de moarte, un balet! De altfel, şi f r s fie vorba de moarte, nu mai apucam eu s v d aşa ceva, cu deportarea mea pe vecie! Ei bine, fir-ar s fie!

Spectacolul a fost înlocuit! ĂFrumoasa din p durea adormit Ă fusese înlocuit cu ĂAgu-Balf'.

Râzând pe înfundate, Gangart cl tina din cap. Ţineîn eles c -i pl cea toat povestea asta a muribundului cu baletul, îi pl cea foarte tare.

— ţe era s fac? La conservator, era recitalul de pian al unei doctorande. Dar era departe de gar şi n-aş mai fi prins nici un col de banc . Iar ploaia biciuieşte şi biciuieşte! Nu mai aveam decât o singur solu ie: s vin s m predau vou . Sosesc aici — "N-avem locuri, va trebui s-aştepta i câteva zile.Ă Iar bolnavii îmi spun c aici se aşteapt şi câte o s pt mân . Unde s-aştept? ţe-mi r mânea? Dac n-aveam şcoala lag rului, eram un om pierdut. Şi-atunci veni i dumneavoastr de-mi mai lua i şi hârtia din mâini?

Spune i şi dumneavoastr , cum trebuia s v vorbesc?

Acum, când îşi aminteau, era vesel, amândurora li se p rea caraghios.

El povestea toate acestea f r vreun efort de gândire, dar iat la ce se gândea, de fapt; dac-a terminat institutul de medicin în '46, acum trebuie s aib cel pu in treizeci şi unu de ani, este aproape de-aceeaşi vârst cu el.

De ce, atunci, Vera Kornilievna îi pare mai tân r decât Zoia cea de dou zeci şi patru de ani? Nu la fa , ci dup felul ei de-a fi: dup timiditatea ei, dup felul în care se ruşineaz . În asemenea cazuri se poate presupune, de obicei, c e... O privire atent ştie s deosebeasc asemenea femei dup anumite am nunte ale comportamentului, îns Gangart e m ritat . Atunci de ce...?

Iar ea îl privea şi se mira de ce i se p ruse la început atât de r uvoitor şi grosolan. E adev rat c are o privire întunecat şi nişte cute aspre, dar, iat , ştie s priveasc şi s vorbeasc foarte prietenos şi vesel, ca acum. Mai bine zis e oricând gata s recurg fie la una, fie la cealalt dintre maniere, şi niciodat nu ştii la care s te-aştep i.

— În ceea ce priveşte balerinele şi pâslarii, am priceput totul, zâmbi ea.

Dar cizmele? Şti i c cizmele dumneavoastr sunt o contraven ie nemaipomenit fa de regulamentul nostru? Şi-şi îngust ochii.

— Iar regulament, se strâmb Kostoglotov, şi i se strâmb şi cicatricea.

Dar dreptul la plimbare se-acord pân şi-n închisoare. Eu nu pot f r plimbare, aşa n-am s m fac bine. Doar nu vre i s m lipsi i de aer proasp t?

Da, Gangart îl v zuse plimbându-se îndelung pe aleile m rginaşe, singuratice, ale complexului medical: ceruse de la garderob un halat, cum nu îi se d dea decât femeilor, fiindc n-aveau destule; cutele halatului le muta, sub centura militar , de pe burt pe şolduri, fiindc poalele oricum se desf ceau. În cizme, f r c ciul , cu p rul negru zbârlit, se plimba cu paşi mari şi ap sa i, privind pietrele din fa , şi ajuns la o limit fixat dinainte, se-ntorcea. Şi întotdeauna inea mâinile adunate la spate. Şi întotdeauna era singur, f r altcineva.

— Într-una din zilele urm toare, se aşteapt controlul lui Nizamutdin Ţahramovici şi şti i ce o s se-ntâmple dac o s vad cizmele dumneavoastr ? O s primesc mustrare scris .

Nici de data asta nu pretindea nimic, ci îl ruga, ba chiar mai degrab i se plângea. Se mira şi ea de acel ton nici m car de egalitate, ci un pic de supunere, pe care-l luase fa de el şi cum nu mai avusese niciodat cu vreun alt bolnav. Încercând s-o conving , Kostoglotov îi atinse mâna cu laba lui: — Vera Kornilievna! V garantez sut la sut c n-o s mi le g seasc . Şi nici nu m va întâlni vreodat înc l at cu ele, în hol.

— Dar pe alee?

— Acolo n-o s -şi dea seama c sunt din pavilionul lui! Uite, merg pân acolo încât, dac vre i, putem scrie aşa, ca distrac ie, un denun anonim despre faptul c eu mi-am luat cizmele la mine, iar el va veni cu dou infirmiere s scotoceasc totul aici — şi tot nu le vor g si, în veci de veci.

— P i, frumos e s scrii denun uri? Ea îşi îngust din nou ochii.

Pe urm şi chestia asta: de ce se ruja oare? Era o treab cam grosier pentru ea, contrasta cu delicate ea ei. El oft : — Dar se scriu totuşi, Vera Kornilievna, se scriu într-o veselie! Şi ine.

Romanii spuneau: testis unus — testis nullus, un singur martor — nu-i martor deloc. Iar, în secolul dou zeci, şi unul e chiar prea mult, nu mai e nevoie de nici unul.

Ea îşi feri ochii. Adev rul e c nu-i uşor s discu i despre asemenea lucruri.

— Şi unde zice i c le ascunde i?

— ţizmele? P i, sunt zeci de metode, în func ie de cât timp ai. Pot s le zvârl în soba stins , pot s le atârn de o sfoar pe geam, afar . Nu v face i griji!

N-aveai cum s nu râzi şi s nu-l crezi pe cuvânt c se va descurca.

— Dar cum a i izbutit s nu le preda i la sosire?

— Ei, asta chiar c-a fost simplu. Le-am pus dup uşa magherni ei leia unde m-am schimbat. Sora a strâns tot restul într-un sac cu etichet , pe care l-a dus la depozitul central. Eu am ieşit din baie, le-am împachetat într-un ziar şi le-am luat cu mine.

Ajunseser s discute tot soiul de prostii. Ziua de lucru era în toi, de ce mai z bovea ea aici? Rusanov dormea neliniştit, transpirat, dar dormea totuşi, şi nu vomita. Gangart îi mai lu odat pulsul şi era deja gata s plece, când îşi aminti de ceva şi se întoarse spre Kostoglotov: — Da', spune i-mi, dumneavoastr vi se d supliment la mas ?

— Nici gând, îşi ciuli urechile Kostoglotov.

— Atunci o s vi se dea, începând de mâine. Dou ou pe zi, dou pahare de lapte şi cincizeci de grame de unt.

— Cu-u-um? Nu pot s -mi cred urechilor? P i, eu n-am fost niciodat în via hr nit astfel!... Dar s şti i totuşi c mi se pare un lucru drept. Fiindc eu, pentru boala asta, nici m car concediu f r plat nu voi primi.

— Asta cum se poate?

— Foarte simplu. S-a descoperit c înc n-au trecut şase luni de când sunt membru al sindicatului. Aşa c nu mi se cuvine nimic.

— Of-of-of! P i, asta cum e posibil?

— Adev rul e c m dezobişnuisem, pur şi simplu, de via . ţum s -mi dau eu seama c , odat ajuns la locul de deportare, trebuie s m înscriu cât mai repede în sindicat?

Pe de o parte, atât de descurc re , iar pe de alt parte — atât de neadaptat. Por ia aceasta în plus i-o ob inuse Gangart, ba chiar fusese nevoit s insiste, nu fusese prea uşor... Dar trebuia s se duc , s se duc , aşa ar fi putut discuta ziua întreag .

Ea se apropiase deja de uş , când el îi strig în glum : — Ia sta i, nu cumva vre i s m mitui i în calitate de staroste? Acum m vor chinui remuşc rile c-am c zut prad corup iei înc din prima zi!...

Gangart plec . Îns , dup masa de prânz a bolnavilor, trebuia obligatoriu s mai trec pe la Rusanov. Între timp, se aflase c vizita pl nuit a medicului-şef va fi chiar mâine. Aşa c mai ap ruse ceva de f cut prin saloane — trebuiau controlate noptierele, fiindc Nizamutdin Ţahramovici inea cel mai mult la faptul ca în noptiere s nu fie firimituri, prea multe produse în plus, iar ideal ar fi fost s nu fie nimic, în afar de pâinea şi zah rul primite la spital. Şi mai controla şi cur enia, dar cu un ochi atât de ager, încât descoperea lucruri care nici unei femei nu i-ar fi trecut prin cap.

Urcând la etajul doi, Vera Kornilievna îşi ridic privirea şi se uit cu mare aten ie prin col urile de sus ale înc perilor înalte. Deasupra lui Sibgatov, pe tavan, i se n z ri o pânz de p ianjen (era mai mult lumin acum, afar ap ruse soarele).

Gangart o chem pe îngrijitoare — era Elizaveta Anatolievna, pe capul c reia se nimereau toate urgen ele şi controalele, îi explic ce trebuie f cut, cum trebuie sp lat totul pentru ziua de mâine şi-i ar t pânza de p ianjen.

Elizaveta Anatolievna îşi scoase ochelarii din halat, şi-i puse pe nas şi spuse: — S şti i c ave i perfect dreptate. Îngrozitor! Apoi îşi scoase ochelarii şi se duse dup scar şi perie. ţur enia o f cea întotdeauna f r ochelari.

Apoi Gangart intr în salonul b rba ilor. Rusanov se afla în aceeaşi pozi ie, n duşit, îns pulsul îi mai sc zuse, iar Kostoglotov tocmai îşi pusese cizmele şi capotul şi se preg tea s plece la plimbare. Vera Kornilievna le anun tuturor celor din salon importanta vizit de mâine şi-i rug s -şi controleze singuri noptierele, înainte de controlul lor.

— Iar noi o s începem cu starostele, spuse ea.

Ar fi putut foarte bine începe şi cu altcineva decât cu starostele, nu ştia de ce se dusese, din nou, tocmai în acel col .

Vera Kornilievna era format din dou triunghiuri puse unul peste altul: jos un triunghi mai lat, sus — unul mai îngust. Inelul taliei îl avea atât de îngust încât mâinile cereau parc s -l cuprind cu degetele şi s-o arunce în aer. Îns Kostoglotov nu f cu nimic de acest fel, ci deschise binevoitor noptiera în fa a ei: — Pofti i.

— Ia s vedem, ia s vedem, îşi croi ea drum.

El se d du la o parte. Ea se aşez pe patul lui, chiar lâng noptier , şi începu s controleze.

Ea se aşezase, iar el st tea în picioare în spatele ei şi-i privea ceafa — liniile sub iri, fragile, şi p rul nu prea întunecat, adunat simplu într-un coc la spate, f r nici o preten ie de cochet rie.

Trebuia s scape cumva de himerele astea. Era inadmisibil ca orice femeie dr gu s -i provoace întunecarea total a min ilor. Uite, a stat un pic cu el, au tr nc nit, a plecat — iar el, toate orele astea, se gândise la ea. Pe când ei ce-i pas ? Se va duce seara acas şi so ul ei o va îmbr işa.

Trebuia s se elibereze! Dar nici nu se putea elibera altfel decât tot printr-o femeie. Şi o privea aşa, în ceaf . În spate, gulerul halatului se ridicase ca un bor de tichie şi descoperise un osişor rotund — cea mai de sus vertebr a spin rii. Ar fi vrut s-o contureze cu degetul.

— Noptiera, între noi fie vorba, este una dintre cele mai cumplite din clinic , comenta, între timp, Gangart. Firimituri, hârtie unsuroas , totul amestecat cu mahorc , şi tot aici c r ile şi m nuşile. Nu v e ruşine? Pân disear , s fie ordine perfect aici.

Iar el îi privea gâtul şi t cea.

Ea deschise sertarul de sus şi aici, printre tot soiul de fleacuri, observ un mic flacon cu o solu ie tulbure, de vreo patruzeci de mililitri. Flaconul era bine închis, dopul strâns, şi avea al turi un p h rel de plastic, ca la trusele de c l torie, şi o pipet .

— Dar asta ce e? Un medicament?

Kostoglolov fluier uşurel.

— Fleacuri.

— Ce fel de medicament? Noi nu v-am prescris aşa ceva.

— Şi ce dac , nu pot s am un medicament de-al meu?

— Atâta vreme cât sunte i internat în clinica noastr şi f r s ştim şi noi de el — bineîn eles c nu!

— P i, mi-e cam jen s v spun... E pentru b t turi, îns ea învârtea între degete flaconul f r nume, f r inscrip ie, încercând s -l deschid pentru a-l mirosi — şi Kostoglotov n-o l s . Îşi puse ambele lop oaie aspre peste mâinile ei şi o îndep rt pe cea care voia s scoat dopul.

Aceast veşnic întâlnire a mâinilor, inevitabil continuare a discu iilor...

— Aten ie, o preveni el foarte încet. La asta trebuie s te pricepi. Nu-i voie s v-o v rsa i pe deget. Şi nici s-o mirosi i n-ave i voie. Şi-i lu , blând, flaconul.

La urma urmelor asta dep şea limitele oric ror glume!

— ţee asta? se încrunt Gangart. O substan puternic ?

Kostoglotov se aşez al turi de ea şi spuse preocupat, încetişor de tot: — Foarte. Este din r d cin de issâk-kul. Nu trebuie mirosit, nici sub form de tinctur , nici când e uscat. De aceea are un dop atât de fix. Dac mu i r d cina dintr-un loc într-altul, iar apoi nu te speli pe mâini şi le lingi din greşeal — po i s şi mori.

Vera Kornilievna se sperie: — Şi de ce ave i nevoie de ea?

— ţe ghinion, boscorodea Kostoglotov, de ce a i descoperit-o? Ar fi trebuit s-o ascund... Fiindc m-am tratat cu ea şi m mai tratez şi acum.

— Numai pentru asta? îl cercet ea din ochi. Acum nu-i mai îngusta deloc, era un doctor ca oricare altul.

Se uita ea, ce-i drept, ca un doctor, dar ochii erau cafeniu-deschis.

— Numai, r spunse el sincer.

— Sau o ine i pentru... pentru orice eventualitate, înc nu-l credea ea.

— P i, dac vre i s şti i adev rul, când am venit încoace — mi-a trecut şi asta prin cap. S nu m chinui f r rost... Îns durerile mi-au trecut şi varianta asta a c zut. Dar am continuat s m tratez cu el.

— În secret? ţând nu v vedea nimeni?

— P i, ce s fac omul, dac nu e l sat s tr iasc liber? Dac peste tot i se impune un regulament?

— Şi câte pic turi a i luat?

— P i, trebuie respectate dozele. Exist o schem în scar . De la o pic tur pân la zece, apoi de la zece pân la una şi zece zile de pauz . Acum sunt tocmai în pauz . Şi, ca s fiu sincer, nu sunt convins c durerile mi-au sc zut numai din pricina roentgenului. Poate c şi r d cina m-a ajutat.

Vorbeau amândoi cu voce voalat .

— Pe ce baz e tinctur ?

— Vodk .

— A i f cut-o singur?

— Îhâm.

— Şi ce concentra ie are?

— Ştiu eu... Mi-a dat omul un smoc şi zice: asta-i pentru trei jum t i de litru. Iar eu am împ r it-o în trei.

— Dar totuşi, cât cânt reşte?

— P i, nici el n-a cânt rit-o. Mi-a adus-o aşa, dup ochi.

— Dup ochi? Aşa o otrav ? sta-i akonitum! V-a i gândit ce se poate întâmpla!

— P i, la ce bun s m gândesc? începu s se supere Kostoglotov. S fi încercat dumneavoastr s muri i singur , f r nimeni în întregul univers, ba, pe deasupra, şi cu comandamentul care nu v las s dep şi i incinta c tunului, atunci s v fi v zut cum v-a i mai fi gândit la akonitum! Şi la cât cânt reşte! Şti i dumneavoastr cât putea s m coste mâna asta de r d cini? Dou zeci de ani de munc silnic ! Pentru p r sirea nereglementar a locului de deportare. Dar eu tot m-am dus. La o sut cincizeci de kilometri. În mun i. Tr ieşte acolo unul Kremen ov, unul ca Pavlov, academicianul. Un colonist de la începutul secolului. Un vraci adev rat — el culege r d cinile, el fixeaz dozele. Oamenii din satul lui râd de el — nimeni nu-i profet în ara lui, se ştie doar. În schimb, vin oameni de la Moscova şi din Leningrad. A fost şi corespondentul ĂPravdeiĂ. ţic s-a convins şi el. Iar acum umbl zvonul c b trânul a fost b gat la beci. Fiindc nişte tâmpi i au macerat r d cina într-o jum tate de litru şi ineau sticla, deschis , la buc t rie, iar de aniversarea revolu iei au invitat nişte musafiri, lora nu le-a ajuns vodka şi, gazdele nefiind acolo, au b ut tinctura. Trei dintre ei s-au cu-

r at. Iar, într-o alt cas , s-au otr vit copiii. Dar ce vin are b trânul? El îi prevenise.

Dându-şi seama deodat c pledeaz împotriva sa, Kostoglotov t cu.

Gangart era tulburat : — Da, tocmai! Este interzis p strarea unor substan e puternice în saloanele comune! Este total interzis ! Oricând e posibil un accident. Da i-mi sticlu a!

— Nu, refuz el categoric.

— Da i-mi-o! ea îşi încrunt sprâncenele şi întinse mâna spre pumnul lui strâns.

Degetele puternice, mari, muncite, ale lui Kostoglotov se închiseser în aşa fel, încât sticlu a nici nu se mai vedea printre ele.

El zâmbi: — Aşa n-o s reuşi i.

Ea îşi relax fruntea: — La urma urmelor, ştiu când v duce i la plimbare şi pot s iau flaconul în lipsa dumneavoastr .

— Ţine c m-a i prevenit, acum ştiu c trebuie s -l ascund.

— Pe-o a işoar , dup fereastr ? ţe-mi r mâne atunci, s m duc s v denun ?

— Nu cred. ţhiar dumneavoastr a i condamnat ast zi denun urile!

— Dar nu-mi l sa i nici o alternativ !

— Asta nu înseamn c trebuie s m denun a i! Ar fi cam urât. V teme i c , iat , tovar şul Rusanov, spre exemplu, ar putea bea tinctura? N-aş admite aşa ceva. Am s-o împachetez şi-am s-o strâng. Dar, când am s plec de la dumneavoastr , voi continua s m tratez cu r d cina asta, dumneavoastr ce v închipui i! Dumneavoastr nu crede i în ea?

— Absolut deloc! Sunt supersti ii şi jocuri cu moartea. Eu cred numai în schemele ştiin ifice, experimentate practic. Aşa am fost înv at . Şi la fel gândesc to i oncologii. Da i-mi sticlu a. Încerc totuşi s -i desfac unul dintre degete.

El se uita în ochii ei sup ra i, de culoarea cafelei deschise, şi nu numai c n-avea chef s se înc p âneze şi s-o contrazic , ci i-ar fi dat cu mare pl cere sticlu a aceea, ba chiar toat noptiera. Dar îi venea greu s renun e la principiile sale.

— O-of, sfânta ştiin ! oft el. Dac toate astea ar fi atât de categorice, n-ar mai fi infirmate la fiecare zece ani. Dar eu în ce vre i s cred? În injeciile dumneavoastr ? Spune i-mi, spre exemplu, pentru ce mi s-au dat injec iile astea noi? ţe fel de injec ii sunt astea?

— Unele absolut necesare! Foarte importante pentru via a dumneavoastr ! Trebuie s v salv m via a! îi spuse deosebit de insistent şi în ochi i se aprinsese lumina încrederii. S nu crede i c sunte i s n tos!

— Bine, dar mai exact? Care-i efectul lor?

— De ce vre i s şti i mai exact! V vindec . Preîntâmpin metastazele.

Mai exact, tot n-o s în elege i... Ţine, atunci da i-mi sticlu a, iar eu v dau cuvântul meu de onoare c-am s v-o dau înapoi la plecare!

Se priveau unul pe altul.

El ar ta cât se poate de comic — îmbr cat cum era de plimbare, în capotul muieresc, încins cu cureaua militar cu stem .

Dar ea, cât de tare insista! D -o ncolo de sticlu , nici nu-i p rea r u s i-o dea, acas mai avea de zece ori pe atâta akonitum. Alta era durerea; iat o femeie pl cut , cu ochi de culoarea cafelei deschise. ţu o fa atât de luminoas . Este atât de pl cut s discu i cu ea. Dar nu va fi niciodat posibil s-o s ru i. Iar când se va întoarce la el, în fundul lui de lume, nici nu-i va mai veni s cread c-a stat aproape, atât de aproape, lipit chiar de o fe-

meie atât de luminoas , care voia s -l salveze pe el, pe Kostoglotov, cu orice pre !

Dar tocmai s -l salveze nu st tea în puterea ei.

— Şi eu m tem s v-o dau dumneavoastr , glumi el. Dac o bea cineva din cas ?

(Cine! Cine s-o bea acas ?! Tr ia singur . Dar era imposibil, indecent s-o spun acum.)

— Ţine, haide i s facem un compromis. Haide i s-o lu m şi s-o v rs m, pur şi simplu.

El începu s râd . Îi p rea r u c poate face atât de pu in pentru ea.

— Ţine. M duc în curte şi o v rs.

Totuşi, p cat c -şi d dea cu ruj.

— Ei, nu, eu una nu v mai cred. Trebuie s fiu eu îns mi de fa .

— Sta i c am o idee! De ce s-o v rs m? Mai bine i-o d m unui om bun pe care oricum n-ave i cum s -l salva i. Dac -l ajut ?

— ţui adic , spre exemplu?

Kostoglotov ar t cu o mişcare a capului spre patul lui Vadim Za ârko şi-şi coborî înc şi mai mult vocea: — Doar are melanoblastom, nu?

— Uite, abia acum m-am convins definitiv c trebuie v rsat . O s -mi otr vi i neap rat pe cineva aici! ţum pute i s v gândi i m car s -i da i unui om grav bolnav otrav ? Şi dac moare? N-o s v mustre conştiin a?

Evita s i se adreseze în vreun fel. Pe tot parcursul acestei lungi discuii nu-l numise niciodat nicicum.

— sta nu se otr veşte. E tare b iatul.

— Nu-nu-nu! S mergem s-o v rs m!

— Adev rul e c sunt într-o dispozi ie formidabil ast zi. Ţine, haide i s mergem.

Trecur printre paturi, apoi coborâr scara.

— Dar n-o s v fie frig?

— Nu, am o bluz pe dedesubt.

Iat , spusese — Ăam o bluz pe dedesubtĂ. De ce a zis-o? Cât ar fi vrut s vad ce fel de bluz era, de ce culoare. Dar nici asta n-o va afla vreodat .

Ieşir în balcon. Timpul se înseninase, era o adev rat zi de prim var , unui str in nu i-ar fi venit s cread c -i abiaşapte februarie. Soarele str lucea. ţrengile înalte ale plopilor şi tufele gardului viu mai erau înc golaşe, dar şi petele de z pad din umbr se r riser deja. Printre copaci, iarba ruginit şi cenuşie din anul precedent fusese culcat la p mânt. Aleile, dalele, pietrele, asfaltul erau umede, nu se zvântaser înc .

P rcule ul era cuprins de agita ia obişnuit — oamenii mergeau unul în întâmpinarea celuilalt, se dep şeau, se intersectau pe diagonal . Treceau doctori, infirmiere, asistente, femei de serviciu, bolnavi în tratament ambulatoriu şi rude de-ale celor interna i. Unii se aşezaser chiar, în vreo dou locuri, pe b nci. Ici-colo, în diferite pavilioane, fuseser deschise primele ferestre. În fa a intr rii ar fi fost cam ciudat s-o verse.

— Ţine, hai s mergem acolo! ar t el spre parcela dintre pavilionul canceroşilor şi pavilionul ORL. Era unul dintre locurile lui de plimbare.

O pornir al turi pe c rarea acoperit cu dale. Ţoneta de uniform a doctori ei Gangart, f cut dup modelul şepcilor marin reşti, îi venea lui Kostoglotov exact la nivelul umerilor.

O privi cu coada ochiului. P şea foarte solemn , de parc urma s înf ptuiasc ceva cu adev rat serios. Sim ea c -i vine s râd .

— Spune i-mi, cum vi se spunea la şcoal ? o întreb el, deodat .

Ea îi arunc o privire rapid .

— Asta ce importan mai are?

— Ţineîn eles c n-are, dar sunt şi eu curios.

Merse câ iva paşi în t cere, c nind uşor pe dale.

Picioarele ei sub iri, de gazel , le observase înc de prima dat , când z cea gata s moar pe duşumea, şi ea se apropiase de el.

— Vega, spuse ea.

(De fapt, nici asta nu era adev rat. Nu era perfect adev rat. I s-a spus astfel la şcoal , dar n-o f cuse decât un singur om. Era vorba chiar de acel soldat de rând, extrem de evoluat, care nu s-a mai întors din r zboi. Dintr-un impuls, f r s ştie nici ea de ce o face, încredin a altuia acest nume.)

Ieşir din umbr pe por iunea dintre pavilioane — îi p li soarele şi sufla un vânt uşor.

— Vega? În cinstea stelei? Dar Vega este de un alb orbitor.

Se oprir .

— Iar eu nu sunt orbitoare, cl tin ea din cap, în eleg tor. Numai c sunt VE-ra GA-ngart. Atâta tot.

Pentru prima dat nu ea, ci el fu cel care se pierdu în fa a ei.

— Voiam s spun..., începu el s se justifice.

— Totu-i clar. Turna i! porunci ea. Şi nu-şi îng dui s zâmbeasc .

Kostoglotov hâ ân dopul foarte eap n, îl scoase cu grij , apoi se aplec (ar ta chiar foarte caraghios cu halatul-fustanel pe deasupra cizmelor) şi împinse la o parte o piatr mai mic , r mas aici de la caldarâmul care fusese înlocuit.

— Uita i-v bine! S nu spune i pe urm c mi-am turnat-o în buzunar! declar el aşa cum st tea, pe vine, la picioarele ei.

Picioarele ei, picioarele ei de gazel , le remarcase înc de prima dat .

Turn în gropi a reav n , pe p mântul întunecat, aceast moarte tulbure-ruginie a nu se ştie cui. Sau aceast s n tate tulbure-ruginie a cuiva.

— Pot s-o astup? întreb el.

Ea privea de sus şi zâmbea.

Era ceva b ie esc în aceast îngropare şi astupare cu piatra. Ţ ie esc, dar şi asem n tor cu un jur mânt, cu o tain .

— Ei, haide i, acum l uda i-m , m car, se ridic el de pe vine.

— V laud, zâmbi ea. Dar o spuse cu triste e. Acum pute i s v plimba i. Şi-o porni spre pavilion.

Se uita la spinarea ei alb . La cele dou triunghiuri, cel de sus şi cel de jos. ţât de tare a început s -l tulbure orice gest de aten ie feminin ! Dincolo de fiecare cuvânt, el în elegea mai mult decât trebuia. Şi dup fiecare întâmplare aştepta o alta.

Ve-Ga. Vera Gangart. Ceva nu se potrivea aici, dar acum nu putea pricepe ce anume. Privea în urma ei.

— Vega! Ve-ga! rosti el cu jum tate de voce, încercând s-o sugestioneze de la distan . Intoarce-te, auzi? Întoarce-te! Hai, priveşte m car în urm !

Dar n-a func ionat. Ea nu întoarse capul.

18 ”Şi fie ca-n pragul mormântului” Aşa cum o biciclet , o roat , dac sunt cumva pornite, r mân stabile doar în mişcare, iar odat cu încetarea ei cad, aşa şi jocul dintre o femeie şi-un b rbat, odat început, nu poate exista decât în m sura în care evolu-

eaz . Dac pe ziua de azi nimic nu s-a schimbat fa de ziua de ieri, jocul dispare.

Oleg aşteptase cu mare ner bdare seara de mar i, când Zoia urma s fie de gard noaptea. Roata vesel , colorat , a jocului lor urma cu siguran s se rostogoleasc mai departe decât în prima sear sau în ziua de duminic . Sim ea în sine şi prevedea în ea toate impulsurile necesare acestei înaint ri şi-o aştepta, emo ionat, pe Zoia.

Mai întâi, ieşise s o întâmpine în parc, ştiind pe care dintre aleile laterale urma s vin , fuma acolo dou ig ri de mahorc , dar apoi se gândi c în halatul s u de dam arat stupid, cu totul altfel decât i-ar fi pl cut s apar în fa a ei. În afar de asta, începuse deja s se întunece. Aşa c se duse în pavilion, îşi scoase halatul şi cizmele şi, îmbr cat doar cu pijamaua — cu nimic mai pu in caraghios, de altfel, decât pân atunci — se post jos, în capul sc rii.

Ea nu se opri şi el, pentru a nu r mâne în urm , o porni al turi de ea, p şind cu picioroangele sale lungi peste câte dou trepte. Acum îi venea uşor s mearg aşa.

— Ei, ceva nout i? îl întreb ea, ca pe-un adjutant.

Nout i! Înlocuirea Tribunalului Suprem — asta era noutatea. Dar ca s în elegi asta — trebuiau ani de preg tire. Şi nu asta voia acum Zoia.

— Noutatea ar fi c v-am g sit un nume nou. Am în eles, în sfârşit, cum v cheam .

— Da? Şi cum anume? Între timp urca sprinten treptele.

— Nu pot s vi-l spun aşa, din mers. E prea important.

Dar iat c ajunsese deja sus, iar el r m sese în urm , pe ultimele trepte. Privind în urma ei, remarc faptul c picioarele-i sunt cam groase.

Potrivite, de altfel, cu silueta plin . Ţa, poate c-avea şi asta un farmec special. Totuşi, altceva era când erau zvelte, aeriene. ţa ale Veg i.

Se mira şi el de sine însuşi. Niciodat nu gândise astfel, nu f cuse asemenea observa ii şi le considera vulgare. Niciodat nu trecuse aşa de la o femeie la alta. Ţunicul lui trebuie s fi numit aşa ceva furia muierilor. Dar se ştie c -i bine s m nânci când i-e foame şi s iubeşti cât eşti tân r. Oleg îns , în tinere e, sc pase totul. Iar acum, aşa cum plantele de toamn se gr besc s scoat din p mânt ultima hran , pentru a nu regreta vara pierdut , aşa şi Oleg, în aceast scurt reîntoarcere a vie ii, îns deja în declinul ei, cu siguran c în declin, se gr bea s vad şi s absoarb în sine femeile — şi asta dintr-un punct de vedere pe care n-ar fi putut s li-l m rturiseasc . El sim ea mai acut decât al ii ce anume exist în ele, fiindc mul i ani nu v zuse deloc femei. Dar deloc. Nici voci de femei nu auzise, uitase şi cum sun .

Zoia prelu garda şi începu s se învârt imediat, ca un titirez, între biroul s u, lista de tratamente şi dulapul cu medicamente, luând-o apoi, în mare vitez , spre una din uşi — ce mai, exact ca un titirez.

Oleg o urm rea şi când observa c are o clip s r sufle, ap rea imediat lâng ea.

— Şi nici o alt noutate în toat clinica? întreba Zoia cu vocea ei ispititoare, în timp ce fierbea seringile pe-o plit electric şi deschidea fiolele.

— O! La clinic a avut loc ast zi un mare eveniment. A avut loc vizita lui Nizamutdin Bahramovici.

— Z - - u? ţe bine c eu n-am fost!... Şi? Va luat cizmele?

— Cizmele nu mi le-a luat, dar o mic ciocnire tot a fost.

— Pe ce tem ?

— Adev rul e c-a fost m re . Îşi f cuser apari ia la noi în salon vreo cincisprezece halate deodat — şi şefii de sec ii, şi medicii principali, şi secundarii, şi unii pe care nu i-am mai v zut niciodat pe-aici — iar

medicul- şef se repezi precum un tigru la noptiere. Numai c avem şi noi agen iile noastre care ne furnizeaz informa ii, aşa c eram preg ti i şi n-a avut parte de mare lucru. S-a încruntat, era tare nemul umit. În timpul sta, tocmai i se raporta despre mine, şi Liudmilei Afanasievna i-a sc pat o mic greşeal : citindu-mi dosarul...

— Care dosar!

— Voiam s spun fişa medical . A dat numele localit ii unde s-a pus pentru prima dat diagnosticul şi- a ieşit la iveal c sunt din Kazahstan. Ăţum? spuse Nizamutdin. Din alt republic ? Suntem în criz de paturi şi ne-apuc m s trat m str ini? S fie externat pe loc!Ă — Şi? se încorda Zoia.

— Şi-atunci Liudniila Afanasievna, nici nu m aşteptam la aşa ceva, a s rit s m apere ca o cloşc : ĂEste un caz complicat, cu importan ştiin ific ! Ne este necesar pentru tragerea unor concluzii de principiu...Ă Eu eram într-o situa ie absolut tâmpit : zilele trecute m certasem cu ea şi-i cerusem s m externeze, ea ipase la mine, iar acum îmi lua ap rarea. Ar fi fost de-ajuns s -i spun lui Nizamuldin — Ăaşa-i, aşa-i" — şi pân -n prânz n-aş mai fi fost aici! Nici pe dumneavoastr nu v-aş mai fi v zut...

— Deci din cauza mea n-a i spus Ăaşa-i, aşa-i"?

— P i, dumneavoastr cum crede i? vocea lui Kostoglotov se estomp .

Nici m car nu mi-a i l sat adresa. N-aş fi avut nici cum s v caut.

Dar ea treb luia ceva şi nu era clar în ce m sur îl crezuse.

— ţum era s -i fac greut i Liudmilei Afanasievna, continu el s povesteasc din nou, cu voce mai tare. St team ca un lemn, t ceam. Nizamutdin zice: ĂM duc acum în sala de aşteptare şi v aduc cinci bolnavi dintr- ştia! Şi to i de-ai noştri. S fie externat!Ă Şi-atunci eu am f cut, probabil, o greşeal — am ratat şansa asta formidabil de-a pleca! Mi s-a f cut mil de Liudmila Afanasievna, ea se uita ca un câine b tut şi t cea. Mi-am fixat coatele pe genunchi, mi-am dres vocea şi am întrebat liniştit: Ăţum adic s m externa i, când eu vin de pe p mânturile des elenite?Ă ĂAh, sunte i erou al des eleniriiĂ! se sperie cumplit Nizamutdin (se temea c f cuse o gaf politic !). ĂPentru des elenire ara nu va precupe i nici un efort.Ă Şi s-au dus mai departe.

— Da' ştiu c-ave i tupeu, cl tin Zoia din cap.

— În lag r am devenit atât de obraznic, Zoienka. Nu eram aşa. De altfel, eu am multe tr s turi care nu sunt ale mele, ci c p tate în lag r.

— Veselia îns nu poate fi de acolo?

— De ce nu? Sunt vesel, fiindc m-am obişnuit cu pierderile. Mie mi se pare uimitor c-aici, în timpul vizitelor, toat lumea plânge. De ce-or fi plângând? Nu-i deporteaz nimeni, nu li se confisc nimic...

— Deci, mai r mâne i la noi o lun ?

— Puşchea pe limb ... Dar vreo dou s pt mâni probabil c tot o s stau. Acum pare c i-am dat Liudmilei Afanasievna chitan c sunt gata s îndur orice...

Seringa era plin cu un lichid înc lzit şi Zoia o şterse de acolo în grab . În ziua aceea urma s aib un moment jenant şi nu ştia cum s procedeze. Trebuia s -i fac şi lui Oleg injec ia care-i fusese prescris . Ea trebuia f cut în acea mult-încercat parte a corpului care pe toate le îndur , dar, având în vedere tonul care se stabilise între ei, injec ia devenise imposibil : s-ar fi spulberat tot jocul. ţa şi Oleg, Zoia nu voia s piard acest ton şi acest joc. Iar pân la situa ia în care injec ia devenea din nou posibil — de data asta, ca între oameni apropia i — mai aveau de împins mult la roat .

Aşa c , întoars la mas şi preg tind o injec ie asem n toare pentru Ahmadjan, Zoia întreb : — Dar la injec ii şti i s sta i cuminte? Nu da i cu copita?

S -l întrebi aşa ceva pe Kostoglotov! Abia aştepta ocazia s se explice.

— Doar îmi cunoaşte i convingerile, Zoienka. Întotdeauna prefer s nu le fac, dac se poate. Dar, nu ine cu oricine. ţu Turgun e perfect: el tot caut pe cineva s -l înve e s joace şah. Aşa c ne-am în eles: câştig eu — nu facem injec ie, câştig el — facem. Numai c eu aş putea s -l bat şi f r tur . Pe când cu Maria nu te joci: vine cu seringa, fa a o are ca de lemn. Eu încerc s glumesc, dar ea: ĂŢolnav Kostoglotov! Dezgoli i locul pentru injecie!Ă. N-ar spune un cuvânt în plus, o vorb mai omeneasc .

— V ur şte.

— Pe mine???

— Pe voi, în general — pe b rba i.

— M rog, aici s-ar putea, în principiu, s aib dreptate. Mai e infirmiera cea nou , nici cu ea nu pot s m -n eleg. Iar când s-o întoarce Olimpiada — nici atât, sigur n-ar l sa de la ea nici o iot .

— Uite-aşa o s fac şi eu! a spus Zoia, m surând doi centimetri cubi.

Dar era clar c vocea îi cedeaz . Şi s-a dus s -i fac injec ia lui Ahmadjan. Iar Oleg r mase din nou lâng m su .

Mai era şi o a doua cauz , mai important , pentru care Zoia nu voia ca lui Oleg s i se fac aceste injec ii. Înc de duminic se tot gândea dac s -i vorbeasc despre efectul lor.

Fiindc , dac urma ca tot ce-şi aruncau ei unul altuia în glum s ia o întors tur serioas — şi putea lua o asemenea întors tur ... Dac n-avea s se termine şi de data aceasta cu trista adunare a hainelor risipite prin camer — ci se va cl di ceva trainic, iar Zoia se va hot rî, într-adev r, s fie albinu a lui şi s plece dup el în exil (şi, la urma urmei, el are dreptate — parc po i s ştii în ce col uitat de lume te aşteapt fericirea?)... În aceast situa ie deci, injec iile prescrise lui Oleg nu-l mai priveau doar pe el, dar şi pe ea.

Iar ea era împotriv .

— Ei! spuse ea vesel, când se întoarse cu seringa goal . V-a i f cut pân la urm curaj? Merge i de v dezgoli i locul pentru injec ie, bolnav Kostoglotov! Vin imediat!

Dar el n-o privea deloc cu ochi de bolnav. La injec ii nici nu se mai gândea, în privin a lor se în eleseser deja. Se uita la ochii ei uşor bomba i, dornici s ias parc din orbite.

— Haide i s mergem undeva, Zoia, nu pronun , cât morm i el cu voce joas . ţu cât mai surd devenea vocea lui, cu atât mai sonor vorbea ea.

— Undeva? se mir ea şi începu s râd . În oraş?

— În camera medicilor.

Ea acceptase în sine privirea lui insistent şi-i spuse, f r glum .

— Dar, nu se poate, Oleg! Am mult de lucru.

El p rea s nu fi în eles: — Haide i!

— Da, chiar, îşi aminti ea. Trebuie s umplu punga de oxigen pentru...

F cu un semn din cap în direc ia sc rii, poate s fi spus şi numele de familie al vreunui bolnav, el n-o auzi. Iar robinetul buteliei este foarte tare strâns. O s m ajuta i. Haide i. Şi coborâr , el în urma ei, un rând de sc ri pân la urm torul palier.

Omule ul acela g lbui, cu nas ascu it, nenorocit, ros în ultimul stadiu de un cancer la pl mâni, poate micu de felul lui, sau poate smochinit acum de boal , atât de grav bolnav, încât în timpul vizitelor nimeni nu-l mai întreba nimic — şedea pe pat şi tr gea des aer din pung , c-un hârâit puternic în piept. Fusese el în stare proast şi pân atunci, dar în ziua aceea îi

era şi mai r u, asta se vedea cu ochiul liber. Una dintre pungi era pe terminate, cealalt , goal , z cea al turi.

Era atât de bolnav, încât nici nu-i mai vedea pe oameni — oameni în trecere, oameni în vizit .

Luar de la el punga terminat şi-şi continuar coborârea.

— ţum îl trata i?

— Nicicum. E un caz inoperabil. Iar roentgenul nu l-a ajutat.

— ţutia toracic nu se deschide deloc?

— La noi în oraş, deocamdat , nu.

— Deci, o s moar ?

Ea d du din cap afirmativ. Şi cu toate c duceau punga lui, ca s nu se sufoce, uitar de el imediat. Fiindc în curând, foarte curând, urma s se petreac ceva interesant. Ţutelia de oxigen, înalt , se afla într-un coridor separat, încuiat acum, în acel coridor de lâng cabinetele roentgen unde-l culcase cândva doctori a Gangart pe acel Kostoglotov de atunci, ud leoarc şi pe moarte. (De la acest ĂcândvaĂ nu trecuser înc nici trei s pt mâni... ) Şi dac nu aprindeau al doilea bec din coridor (iar ei îl aprinseser doar pe primul), atunci ungherul din spatele unui stâlp ieşit din perete, unde se afla butelia, se cufunda în semiîntuneric.

Zoia era mai mic decât butelia, iar Oleg mai înalt. Ea începu s uneasc ventilul pungii cu ventilul rezervorului.

El st tea în spatele ei şi-i respira p rul sc pat de sub bonet .

— Uite, robinetul sta. e foarte strâns, se plânse ea.

Puse degetele pe robinet şi-l deschise imediat. Oxigenul începu s intre în pung cu un susur uşor. Şi atunci, f r nici un pretext, cu mâna cu care deschisese robinetul, Oleg o lu pe Zoia de încheietura mâinii libere, neocupate de pung .

Ea nu tres ri, nu se mir . Urm rea cum se umfl punga. Atunci mâna îi alunec mângâind, cuprinzând, de la încheietur în sus — pe bra , dincolo de cot — spre um r.

O ac iune de recunoaştere destul de naiv , necesar îns , şi pentru el, şi pentru ea. O verificare a cuvintelor — fuseser oare în elese toate cum se cuvine.

Da. Îi mai zburli bretonul cu dou degete, nu se revolt , nu d du înapoi — ea urm rea punga. Şi atunci, cuprinzând-o strâns pe dup umeri şi tr gând-o toat spre sine, ajunse, în sfârşit, la buzele ei, buzele ei care-i râseser şi-i sporov iser atâta.

Iar buzele Zoiei nu erau nici deschise, nici relaxate — ci încordate, gata s -l întâmpine.

Toate acestea se clarificar într-o clip — cu un minut în urm înc nici nu-şi amintea, uitase, c buzele pot fi diferite, c s ruturile pot fi diferite, şi unele nu pot intra în compara ie cu altele.

Dar, început cu un ciugulit, acesta dura acum, o contopire îndelungat , care nu putea fi întrerupt şi n-avea de ce s se termine. Mişcându-şi, mişcându-şi mereu buzele, ar fi putut r mâne astfel, pentru totdeauna.

Dar cu timpul, peste dou secole, buzele se rupser totuşi unele de altele — şi-atunci Oleg o v zu pentru prima dat pe Zoia şi, imediat, o şi auzi: — Tu de ce închizi ochii când te s ru i?

P i, el mai avea şi ochi? Nici nu mai ştia acest lucru.

— Vrei s - i închipui pe altcineva?...

El nici nu observase c -i închisese.

ţum te arunci din nou, dup ce-ai luat o gur de aer, pentru-a g si acolo, pe fundul apei, în str fundurile ei, perla ascuns , îşi reg sir din nou buzele, dar acum observ c închisese ochii şi-i deschise imediat. Şi v zu aproape, aproape de tot, oblic, doi ochi galben-c prui, care-i p rur lacomi. ţu unul dintre ochi vedea un ochi, cu cel lalt — pe cel lalt. Ea s ruta, cl tinându-se uşurel, cu aceleaşi buze ferme, încordate, încordate în întâmpinare, f r s le r sfrâng — şi se uita, controlând parc , dup ochii lui, ce se întâmpl cu el dup prima vecie, dup a doua, dup a treia.

Dar iat c ochii-i fugir într-o parte, se smulse brusc şi exclam : — Robinetul!

Doamne, Dumnezeule, robinetul! El îşi arunc mâna spre robinet şi-l închise repede.

Cum de nu s-a rupt punga!

— Iat urm rile s ruturilor! spuse Zoia dintr-o suflare, cu respira ia înc inegal . Ţretonul îi era zburlit, boneta îi alunecase. Şi, cu toate c avea perfect dreptate, îşi unir din nou gurile, fiecare încercând s trag în sine ceva din cel lalt. ţoridorul avea uşi de sticl şi poate c cineva z rise, de dup stâip, coatele ridicate — n-avea decât.

Iar când, totuşi, aerul se întoarse în pl mâni, Olog spuse, inând-o de ceaf şi cercetând-o: — Auraş! Aşa te cheam . Auraş!

Ea repet , jucându-şi buzele: — Auraş?... Papanaş?

M rog. Mergea şi-aşa.

— Nu le-ai speriat c sunt deportat? Delicvent?...

— N , d du ea, uşuratic , din cap.

— Dar c sunt b trân?

— ţum s fii b trân?

— Dar c sunt bolnav?...

Ea se propti cu fruntea în pieptul lui şi r mase aşa.

Mai aproape, trase înc şi mai aproape de el aceste console calde, elipsoidale, pe care tot n-apucase s verifice dac ar putea fi aşezat rigla aceea grea, şi spuse: — Nu-i aşa c o s vii la Uş-Terek?... O s ne c s torim... O s ne construim acolo o c su .

Aşa p rea s fie totul, precum acea continuare stabil care-i lipsise, ce st tea în firea ei de albinu . Lipit de el şi sim indu-l din r runchi, ar fi vrut, tot din r runchi, s ghiceasc : el e?

Se întinse şi-i petrecu din nou bra ul pe dup gât: — Olejek! Ştii care-i rostul acestor injec ii?

— ţare? el îşi freca obrazul de-al ei.

— Injec iile astea... ţum s - i explic... Denumirea lor ştiin ific este de hormonoterapie... Se aplic încrucişat: femeilor li se introduc hormoni masculini, iar b rba ilor — femeieşti... Se consider c astfel este împiedicat procesul de r spândire al metastazelor... Dar, în primul şi în primul rând, se împiedic , în general... În elegi?...

— Cum? Nu! Nu chiar! întreba Oleg sacadat, schimbat între timp, neliniştit. Acum o inea deja altfel pe dup umeri — de parc ar fi vrut s scuture mai repede din ea adev rul. Hai spune, spune!

— Sunt inhibate, în general... capacit ile sexuale... Asta chiar înainte de apari ia simptomelor secundare caracteristice sexului opus. La doze mari, femeilor poate s înceap s le creasc barba, b rba ilor — sâni...

— Ia stai! ţum adic ? url Oleg, abia acum începând s priceap . Injec iile astea? ţare mi se fac mie! Şi cum — inhib , totul?

— Ei nu chiar totul. Libidoul mai persist înc mult vreme.

— la ce mai e — libidoul?

Ea îl privea drept în ochi şi-i zburli uşor o şuvi de p r: — P i, ceea ce sim i tu acum pentru mine... Dorin a...

— Dorin a — r mâne, iar posibilit ile — nu? Aşa-i? o iscodea el, uluit.

— Iar posibilit ile sl besc foarte tare. Pe urm , şi dorin ele. În elegi? ea îşi plimb degetul de-a lungul cicatricei lui, îi mângâie obrazul ast zi proasp t b rbierit. Iat de ce nu vreau s i se fac aceste injec ii.

— Fru-moa-s -po-ves-te! îşi venea el treptat în fire şi se îndrepta. Frumos! Sim eam eu ceva, m aşteptam s fiu înşelat, într-un fel sau altul — şi-am avut dreptate!

I-ar fi pl cut s i înjure de mam pe doctori, pentru faptul c dispun, dup pofta lor, de vie ile altora — şi deodat -şi aminti chipul senin şi sigur al doctori ei Gangart, ieri, când îl privise cu o prietenie atât de evident : ĂFoarte importante pentru via a dumneavoastr ! Dumneavoastr trebuie s vi se salveze via a!Ă Aşa deci, Vega! Îi dorea binele? Şi-n acest scop îi preg tise, înşelându-l, o asemenea soart ?

— Şi tu o s fii aşa? se uit el chiorâş la Zoia.

Nu, de ce era atât de nedrept! Ea în elegea via a c şi el: f r asta — ce rost ar mai avea via a? Ea îl f cuse s traverseze ast zi, numai cu ajutorul buzelor ei de foc, întregul masiv al Caucazului. Iat-o aici, la doi paşi, şi buzele — iat -le! Şi atâta timp cât acest aşa-numit libido îi mai circula înc prin picioare, prin coloan , trebuia s se gr beasc , s se s rute!

— ... Dar invers, n-ai putea s -mi injectezi ceva?

— M-ar da afar de aici...

— Dar exist asemenea injec ii?

— Aceleaşi, cum ar veni, dar administrate invers...

— Ascult , Auraş, hai s mergem undeva...

— P i, n-am mers? Şi-am sosit. Şi trebuie s ne întoarcem...

— Hai în camera medicilor, hai!...

— Acolo e femeia de serviciu, pe acolo trece lume... Şi nu trebuie s ne gr bim, Olejek! Altfel n-o s avem un mâine...

— P i, care mâine, dac mâine n-o s mai fie libido?... Sau, invers, mersi, libido-ul o s r mân , da? Hai, gândeşte-te unde, hai s mergem undeva!

— Olejek, trebuie l sat ceva şi pentru alt dat ... Trebuie s ducem punga.

— Da, ai dreptate, s ducem punga. O ducem imediat...

— ... O ducem imediat...

— ... O du-cem... I-me-diat...

Urcau scara f r s se in de mân , dar inându-se de punga umflat ca o minge de fotbal, şi impulsurile paşilor lui şi-ai ei se transmiteau prin minge. De parc s-ar fi inut de mân .

Iar pe palier, în patul improvizat pe lâng care treceau zi şi noapte oameni bolnavi şi s n toşi, cu preocup rile lor, st tea între perne şi nu mai tuşea, ci se d dea cu capul de genunchii ridica i, cu capul ce mai p stra înc o urm de c rare decent — de genunchi, un om galben, uscat, slab de pl mâni, care poate c -şi sim ea propriii genunchi cu fruntea ca pe un zid ce-l închidea f r sc pare.

Mai era înc viu — dar oamenii vii lipseau din jurul lui.

Poate c tocmai azi murea el — fratele lui Oleg, aproapele lui Oleg, p r sit, însetat de comp timire. Poate c , aşezându-se pe patul lui şi petrecând cu el o noapte, Oleg i-ar fi uşurat într-un fel ultimele ceasuri.

Dar n-au f cut decât s -i lase punga de oxigen şi s-au dus mai departe. Ultimii centimetri cubi ai r sufl rii lui, punga lui de muribund, care pentru ei nu era decât o pricin de a se uni şi de a-şi cunoaşte unul altuia s rut rile.

Oleg se ridica în urma Zoiei pe scar , de parc-ar fi fost legat de ea. Nu se gândea la muribundul l sat în urm , cum fusese şi el cu o jum tate de lun mai devreme, sau cum va fi peste-o jum tate de an, ci se gândea la aceast fat , la aceast femeie, la aceast muiere, şi cum s-o conving s r mân undeva singuri. Şi mai era şi acea senza ie uitat şi de aceea atât de neaşteptat , senza ia cânt toare a buzelor inflamate, umflate de s ruturi pân la amor ire — care se transmitea, tân r , prin tot corpul s u.

19 Viteza apropiat de lumin Nu oricine îi spune mamei — mam , mai ales fa de str ini. Ţ ie ilor peste cincisprezece ani şi sub treizeci le e ruşine s-o fac . Îns Vadim, Ţoris şi Jurii Za ârko nu se ruşinau niciodat de mama lor. O iubiser cu to ii, şi cât tr ise tat l lor, dar dup executarea lui — cu atât mai mult. Desp r i i de diferen e mici de vârst , ei au crescut laolalt , ocupa i întotdeauna, şi la şcoal şi acas , f r a pierde vremea pe strad şi f r s-o supere vreodat pe mama r mas v duv . Începând cu o fotografie din copil rie şi pornind de la dorin a de a face pe urm compara ii, îşi luaser obiceiul ca, o dat la doi ani, mama s -i duc pe to i la fotograf (iar mai târziu se fotografiau singuri, cu aparatul lor) şi-n albumul de familie se ad uga, fotografie dup fotografie: mama şi cei trei fii, mama şi cei trei fii. Ea era blond , iar ei, to i trei, brune i — probabil de la prizonierul acela turc ce se c s torise, cândva, în c z cime, cu str bunica lor. Oamenii din afar nu-i deosebeau întotdeauna pe fotografii — care unde-o fi. Cu fiecare fotografie, erau tot mai înal i, mai lega i, îşi întreceau mama, ea îmb trânea pe neobservate, dar se inea dreapt în fa a obiectivului, mândr de aceast istorie vie a vie ii sale.

Ea era un medic cunoscut în oraşul lor, şi avusese parte de mult recunoştin , buchete de flori şi cutii cu torturi, dar şi s nu fi f cut nimic altceva de folos în via — s creşti trei b ie i cum erau ai ei ar fi dat o justificare vie ii oric rei femei. S-au dus to i trei la unul şi acelaşi institut politehnic, cel mai mare a terminat geologia, cel mijlociu — electrotehnica, cel mai mic termina acum construc iile, şi mama era cu ei.

A fost cu el, pân a aflat de boala lui Vadim. Joi era cât pe ce s porneasc încoace. Sâmb t a primit telegrama Don ovei c -i nevoie de aur coloidal. Duminic a trimis o telegram de r spuns c pleac la Moscova s fac rost de aur. Luni a ajuns acolo, ieri şi ast zi s-a zb tut probabil s obin audien e pe la miniştri şi pe la alte instan e importante, încercând s capete, în amintirea tat lui mort (În timpul r zboiului el fusese l sat în oraş în chip de intelectual certat cu regimul sovietic şi a fost executat de nem i pentru leg turile sale cu partizanii şi g zduirea unor r ni i sovietici), aprobarea de a scoate aur coloidal, de la tezaur, pentru fiul ei.

Toate aceste alerg turi îi provocau scârb şi-l jigneau pe Vadim, chiar şi de la distan . Nu suporta nici un fel de pile şi nici pe cei care profitau de pe urma unor merite sau cunoştin e. ţhiar şi faptul c mama o avertizase printr-o telegram pe Don ova îl deprimase. Oricât de important ar fi fost pentru el s supravie uiasc , nu voia s profite de nici un fel de privilegiu, nici m car dinaintea chipului sinistru al mor ii canceroase. Pân la urm , îns , urm rind-o pe Don ova, Vadim în elese repede c şi f r telegrama

mamei, Liudmila Afanasievna i-ar fi acordai la fel de mult timp şi la fel de mult aten ie. Poate doar telegrama cu aurul coloidal n-ar mai fi trimis-o.

Acum, dac mama va face rost de aurul acela, îl va aduce, cu siguran, ea singur , cu avionul, încoace. Şi chiar dac nu va face rost — tot o s vin cu avionul. I-a scris de-aici o scrisoare despre buretele de mesteac n — nu fiindc s-ar fi p truns de încredere, ci din dorin a de a-i da mamei de lucru pentru salvarea lui, de-a nu-i l sa timp de gândire. Iar dac disperarea va continua s creasc , ea se va duce — în pofida tuturor cunoştin elor şi convingerilor medicale — şi la vraciul acela din mun i, dup r d cin de issâk-kul (Oleg Kostoglotov venise ieri s -şi toarne cenuş în cap c , din cauza unei muieri, v rsase un macerat de r d cin , din care oricum nu r m sese, ce-i drept, decât prea pu in, dar îi d du adresa b trânului, iar dac bâtrânul era cumva deja b gat la zdup, Oleg era gata s -i cedeze lui Vadim din rezervele sale.)

Pentru mama, via a nu mai e via , dac fiul ei cel mare e amenin at.

Mama va face orice, ba chiar mai mult decât orice, va face chiar şi lucruri de prisos. Va veni dup el şi-n expedi ie, deşi acolo o are pe ţalka. La urma urmelor, dup cum în elesese Vadim din crâmpeiele auzite şi citite despre boala sa, îns şi tumoarea explodase din pricina prea marii griji şi precau ii a mamei: el avusese din copil rie, pe picior, o pat pigmentat mare şi mama, ca medic, cunoştea, se pare, pericolul degener rii ei într-o forma iune malign ; g sea mereu pretextul de-a pip i pata aceea şi, la un moment dat, a insistat ca un chirurg bun s fac o opera ie preventiv — dar se pare c era exact ceea ce nu trebuia f cut. Îns chiar dac drumul s u spre moarte începuse de la mama, el n-ar fi acuzat-o nici în fa , nici în lipsa ei. Nu po i fi chiar atât de pragmatic încât s judeci dup rezultate — e mai uman s judeci dup inten ii. Şi-ar fi fost nedrept s se simt iritat acum c , din vina mamei, munca sa r mânea neterminat , preocup rile întrerupte, posibilit ile neîmplinite. Doar nici interesul acesta, nici posibilit ile, nici pornirea de-a munci n-ar fi existat dac n-ar fi existat el însuşi, Vadim. N scut de mama.

Omul are din i cu care roade, din care scrâşneşte. Iar plantele, iat , n-au din i şi cât de liniştite cresc, şi cât de liniştite mor!

Totuşi, iertând-o pe mama, Vadim nu putea ierta împrejur rile! Nu le putea ceda nici un centimetru p trat din epiteliul s u! Şi nu putea s nu strâng din din i.

Doamne, când s-a g sit s -i ias în cale boala asta blestemat ! ţum l-a secerat în momentul cel mai important.

Ce-i drept, Vadim a presim it parc din copil rie c timpul n-avea s -i ajung . Era nervos când venea vreo musafir sau o vecin şi tr nc nea, r pindu-le timpul mamei şi lui. Era indignat de veşnicele adun ri de pe la şcoal şi de la institut pentru care, fie c se mergea la munc sau în excursie, fie c era o serat sau o demonstra ie, întâlnirea se fixa, întotdeauna, cu o or sau dou mai devreme, contându-se, dinainte, pe faptul c oamenii vor întârzia cu siguran . Vadim nu suporta ştirile de-o jum tate de or de la radio, fiindc tot ce era important şi necesar acolo înc pea în cinci minute, iar restul nu era decât ap de ploaie. Îl irita faptul c , la orice magazin te duceai, exista o şans din zece s -l g seşti în inventar, în inspec ie, în momentul în care se primea marf — şi nu puteai prevedea niciodat acest lucra. Orice prim rie comunal , orice oficiu poştal de la ar puteau fi închise, la orice or , din orice zi lucr toare — şi niciodat nu puteai ghici acest lucru de la o distan de dou zeci şi cinci de kilometri.

Poate c l comia de timp o s dise în el tat l lui. Nici tat lui s u nu-i pl cea inactivitatea şi mai inea minte cum, odat , jucându-se cu el între

genunchi, îi spusese: ĂVadika! Dac nu vei şti s foloseşti un minut, vei pierde de poman şi ora, şi ziua, şi via a întreag .Ă Nu, nu! Demonul acesta — setea devoratoare de timp, s l şluia în el şi f r influen a tat lui, de când era mic de tot. În clipa în care jocul cu b ie ii lâncezea, el nu mai pierdea vremea cu ei la poart , ci pleca imediat, f r s in cont de ironii. În clipa în care o carte începea s i se par diluat — n-o termina de citit, o l sa, c utând alta mai consistent . Dac primele secvene ale vreunui film se dovedeau a fi tâmpite (şi niciodat n-ai cum s ştii dinainte ceva despre un film, e special gândit astfel) — nu d dea importan banilor pierdu i, trântea t blia scaunului şi pleca, salvându-şi timpul şi cur enia min ii. Îl exasperau profesorii care le f ceau câte zece minute la rând moral , apoi nu-şi terminau de explicat lec ia, unele lucruri le lungeau, altele le înghi eau, iar temele pentru acas le d deau dup ce suna de pauz . Ei nu-şi închipuiau c elevul ar putea avea recrea ia mai ra ional împ r it decât lec ia lor.

Sau poate c , f r s cunoasc pericolul, îl sim ise înc din copil rie, pândindu-l din untru? F r a avea vreo vin , el fusese înc din primii ani ai vie ii sub amenin area acestei pete pigmentate! Poate c atunci când economisea atât de tare timpul, b iat fiind, transmi ându-le aceast zgârcenie şi fra ilor s i, atunci când c r ile pentru maturi le citea înc înainte de-a se duce la şcoal , iar pe când era într-a şasea îşi f cuse acas un laborator chimic — începuse, de fapt, cursa contra tumorii care abia urma s apar şi gonea orbeşte f r s vad unde-i duşmanul — ea îns vedea totul şi s-a repezit şi s-a înfipt în momentul cel mai fierbinte! Nu era boal — era o viper . De altfel, şi numele-l avea de şarpe — melanoblastom.

Când a început anume, Vadim n-a observat. Asta s-a întâmplat în timpul expedi iei din masivul Alai-ului. Mai întâi se înt rise, apoi începuse s doar , apoi buba se rupsese şi se sim ise uşurat, apoi iar s-a înt rit şi se freca atât de tare de haine, încât orice mişcare îi devenise aproape insuportabil .

Dar nu-i scrisese nici mamei, nu-şi întrerupsese nici munca, fiindc tocmai aduna primul rând de materiale pe care voia s le duc neap rat la Moscova.

Expedi ia lor se ocupa numai de ape radioactive şi nimeni nu le cerea s descopere z c minte de metal. Dar, fiind informat cum pu ini erau la vârsta lui şi bine familiarizat cu chimia, pe care nu to i geologii o ştiu bine, Vadim prev zuse, sau poate presim ise, c-aici se ascunde o nou metod de descoperire a minereurilor. Şeful expedi iei boscorodea v zând aceast înclina ie a lui, şeful expedi iei n-avea nevoie decât de îndeplinirea planului.

Vadim ceru s plece în delega ie la Moscova, dar şeful nu-l l s pentru o treab ca asta. Atunci Vadim se gândi s le arate tumoarea. Îşi lu concediu de boal şi se prezent la dispensarul acesta. Aici afl diagnosticul şi faptul c vor s -l interneze imediat, considerând c nu-i timp de pierdut. ţu biletul de internare în buzunar, lu avionul spre Moscova, unde tocmai se inea o consf tuire la care spera s -l întâlneasc pe ţeregorod ev. Vadim nu-l v zuse niciodat , îi citise doar manualul şi c r ile. Fusese prevenit c ţeregorod ev mai mult de câteva cuvinte nu st s asculte, iar dup prima fraz hot r şte dac -i nevoie s vorbeasc cu cineva. Tot drumul pân la Moscova, Vadim a pritocit fraza aceea. Îi fu prezentat lui ţeregorod ev într-o pauz , în pragul bufetului. Vadim îşi slobozi fraza ca pe un glonte, şi ţeregorodjev o coti dinspre bufet, îl apuc mai sus de cot şi-l lu cu el. În aceast discu ie de cinci minute — lui Vadim i se p ruse o discu ie încins — dificil era faptul c trebuia s spun totul repede, s absoarb r spunsurile f r pierderi, s -şi arate într-o destul de mare m sur erudi ia, dar s nu spun chiar tot, s p streze pentru sine esen ialul. ţeregorod ev îi turn de

îndat toate contraargumentele care dovedeau c apele radioactive nu sunt decât un indiciu secundar şi nu unul de baz , din care pricin s cau i minereuri numai pe urmele lor nu-i treab serioas . ţe mai în elese Vadim era c , se pare, un întreg institut de cercetare de la Moscova bate pasul pe loc în pragul descoperirii cu care şi-a b tut el singur capul, scotocind printre pietrele Mun ilor Alai.

Mai mult de-atât deocamdat nu se putea ob ine! Acum ar fi fost cu adev rat momentul s dea bice!

Numai c tocmai acum trebuia s se interneze la clinic ... Şi s -i spun adev rul mamei. Ar fi putut pleca şi la Novocerkask, dar îi pl cuse aici, plus c era şi mai aproape de mun ii lui.

La Moscova, nu se interesase doar de ape şi minereuri.

Mai aflase c melanoblastomul ucide — întotdeauna. ţ se poate tr i cu el un an, dar e mai probabil c nu vor fi decât vreo opt luni. ţe s -i faci, cum se întâmpl cu un corp ce înainteaz cu o vitez apropiat de cea a luminii, şi timpul şi masa lui deveniser acum diferite de-ale altor corpuri, ale altor oameni: timpul devenise mai înc p tor, masa — mai penetrant . Anii se comprimau pentru el în s pt mâni, zilele — în minute.

Oricum, se gr bise el toat via a, îns abia acum începuse s se gr beasc cu-adev rat! Dup şaizeci de ani de via confortabil , orice tâmpit poate s devin doctor în ştiin e. Da' la dou zeci şi şapte?

Dou zeci şi şapte e vârsta lermontovian . Nici Lermontov nu voia s moar . (Vadim era conştient c seam n pu in cu Lermontov: nu era nici el prea înalt, era negru ca smoala, zvelt, uşor, cu mâinile mici, doar must i n-avea.) Şi, totuşi, s-a impus în memoria noastr — şi nu pentru o sut de ani, pentru totdeauna! În prezen a mor ii, a panterei mor ii, care-şi cabra deja trupul negru, care plesnea deja din coad , care se cuib rise deja lâng el, în patul lui de spital, Vadim, om al ra iunii, trebuia s g seasc o formul — de-a tr i în vecin tatea ei. ţum s fructifice aceste luni care-i r m seser , dac nu vor fi decât luni? Trebuia s analizeze moartea ca pe-un factor nou şi neprev zut al vie ii sale. Şi, odat analiza efectuat , observ c începuse, se pare, s se obişnuiasc cu ea, ba chiar s şi-o asume. ţel mai greşit ar fi fost s -şi porneasc ra ionamentul de la ce are de pierdut: cât ar fi fost de fericit, pe unde-ar fi putut c l tori şi ce-ar fi putut face dac ar fi avut o via lung . ţorect era s accepte datele statistice, care spun c trebuie cineva s moar şi de tân r. În schimb, cel ce-a murit tân r r mâne în amintirea oamenilor pentru totdeauna tân r. ţel ce s-a aprins înainte de moarte va str luci de-a pururi. Aici era şi-o tr s tur , paradoxal la prima vedere, pe care Vadim o detectase în ultimele s pt mâni de reflec ii: c talentul în elege şi accept mai uşor moartea decât mediocritatea! Mediocritatea are neap rat nevoie de via lung .

Sigur, era enervant s te gândeşti c , dac ar reuşi s reziste câ iva ani acolo, vreo trei-patru, cu siguran c s-ar descoperi — în acest secol al descoperirilor, al unor tulbur toare descoperiri ştiin ifice în toate domeniile — şi un medicament pentru melanoblastom. Îns Vadim îşi impusese s nu viseze la prelungirea vie ii, s nu viseze la îns n toşire — nici m car minutele nop ii s nu le cheltuiasc pentru asemenea gânduri neserioase — ci s se concentreze, s munceasc şi s lase oamenilor, în urma sa, o nou metod de c utare a z c mintelor.

Astfel, compensând moartea sa timpurie, el spera s moar senin.

Oricum, la cei dou zeci şi şase de ani ai s i, nu încercase senza ie de armonie mai puternic , mai deplin decât cea a timpului petrecut cu folos.

Deci aşa era cel mai ra ional s -şi petreac ultimele luni.

ţu aceast pornire de-a munci intrase Vadim, cu cele câleva c r i la sub ioar , în salon.

Primul duşman pe care se-aşteptase s -l înfrunte în salon era radioul, difuzorul — şi Vadim era gata s se lupte cu el prin toate metodele legale şi ilegale: mai întâi prin convingerea vecinilor, apoi prin scurtarea firelor cu ajutorul unui ac şi, în ultim instan , chiar şi prin smulgerea prizei din perete. Permanenta difuzare, prin amplifica ie, a emisiunilor, considerat la noi, nu se ştie de ce, semn de r spândire a culturii este, dimpotriv , un semn de primitivism cultural, încurajare a indolen ei mentale — îns Vadim nu reuşea aproape niciodat s conving pe cineva de-acest lucru.

Pis logeala asta nesfârşit , alternarea unei informa ii pe care n-ai cerut-o cu o muzic pe care n-ai ales-o, era curat furtişag de timp şi entropie a spiritului, foarte comode pentru oameni molâi, insuportabile pentru cei cu ini iativ . Un prost nac c ruia i s-ar fi f cut cadou veşnicia, probabil c n-ar putea-o îndura altfel, decât ascultând radioul.

Intrând în salon îns , Vadim, fericit şi uimit, nu g si vreo instala ie radio! Şi nu exista nici un difuzor pe tot etajul.

(Aceast sc pare se explica prin faptul c , de la un an la altul, se tot pl nuia mutarea dispensarului într-o alt cl dire, mai bine utilat , unde urma s existe, într-adev r, o radioficare total .)

Al doilea duşman pe care se aştepta Vadim s -l întâlneasc era întunericul: stingerea prea devreme a luminii, aprinderea ei târzie, ferestre îndep rtate. Îns m rinimosul de Diomka îi cedase locul de la fereastr şi Vadim se adapta înc din prima zi: se culca odat cu to ii, devreme, iar orele de lucru din zori erau, oricum, cele mai bune, cele mai liniştite.

Al treilea duşman posibil putea fi tr nc neala din salon. Şi, într-adev r, aceasta nu lipsea. În general, îns , lui Vadim îi pl cu componen a salonului, din punctul de vedere al liniştii, în primul rând. ţel mai simpatic i se p ru Eghenberdiev: el t cea aproape întotdeauna şi zâmbea ca un uriaş — desf cându-şi buzele groase şi obrajii plini.

Mursalunov şi Ahmadjan erau şi ei oameni dr gu i, discre i. ţând vorbeau în uzbec , mi-l deranjau absolut deloc pe Vadim, mai ales c vorbeau liniştit, cump tat. Mursalimov p rea un b trân în elept, Vadim întâlnise asemenea oameni în mun i. O singur dat avuseser o neîn elegere şi Mursalimov îl certase pe Ahmadjan pe un ton destul de sup rat. Vadim îi rug s -i traduc despre ce e vorba. Afl c Mursalimov era sup rat pe inven iile astea noi în privin a numelor, cu compunerea mai multor cuvinte într-unul singur. El afirma c nu exist decât patruzeci de nume adev rate, l sate de prooroc, iar toate celelalte nume erau incorecte.

Nici Ahmadjan nu era b iat r u. Dac -l rugai s vorbeasc mai încet, vorbea mai încet. Odat , Vadim îi povestise despre via a evencilor şi-i tulburase total imagina ia. Timp de dou zile, Ahmadjan cugetase la via a aceea de neimaginat şi-i punea lui Vadim întreb ri dintre cele mai neaşteptate: — Ia zi, dar, ce fel de uniform au evencii.

Vadim r spundea în grab şi Ahmadjan se cufunda iar, pentru câteva ore, în gânduri. Venea îns apoi din nou, şchiop tând, şi întreba: — Dar programul zilei cum îl au ei, evencii?

Iar a doua zi, diminea a: — Ia zi, dar care-i sarcina lor?

Nu putea s accepte explica ia c evencii Ătr iesc şi ei, doar aşaĂ.

Liniştit şi politicos era şi Sibgatov, care venea adesea la Ahmadjan s joace popice. Era clar c nu era un om cultivat, dar în elegea, nu se ştie cum, c nu se face şi nici nu-i nevoie s vorbeşti foarte tare. ţhiar şi atunci când se certa cu Ahmadjan, el tot cu o voce liniştitoare vorbea: — P i, ce, ştia de aici sunt struguri? ştia-s cantalupi adev ra i?

— P i, unde sunt cei adev ra i? fierbea Ahmadjan.

— În ţrimeea, unde vrei s fie... Acolo s vezi...

Diomka era şi el b iat bun, Vadim sim ea c are substan , Diomka gândea, lucra. Ce-i drept, nu purta pe chip pecetea luminoas a talentului, se cam încrunta atunci când încerca s digere o idee surprinz toare. ţalea înv turii şi a preocup rilor intelectuale nu i se va deschide f r efort, dar din firi dintr-astea încete ies câteodat profesionişti temeinici.

Nici Rusanov nu-l irita pe Vadim. Fusese toat via a lui un lucr tor cinstit, chiar dac n-a f cut gaur -n cer. Ra ionamentele lui erau, în general, corecte, numai c nu ştia s le exprime nuan at, ci o f cea prin locuri comune, într-un fel mecanic.

La început, Kostoglotov nu i-a pl cut lui Vadim: un scandalagiu grosolan. Dar în elese apoi c toate astea nu-s decât o pojghi , c nu-i deloc încrezut, ba e chiar în eleg tor, numai c via a lui a luat o întors tur nefericit şi asta l-a înr it. Probabil c era şi el, prin firea lui dificil , vinovat de nereuşitele sale. Starea lui se îmbun t ea şi-ar mai fi avut timp s -şi îndrepte întreaga via , dac ar fi fost mai adunat şi-ar fi ştiut ce vrea. În primul rând, îi lipsea concentrarea, f cea risip de timp, ba r t cea f r nici un rost prin curte, ba se apuca s citeasc , şi prea alerga dup fuste.

Aflat în pragul mor ii, Vadim n-ar fi pierdut pentru nimic în lume timpul cu fetele. Îl aştepta ea, Galka, în expedi ie, şi visa s se m rite cu el, dar nici la asta nu mai avea dreptul, nici ea nu va mai avea prea mult parte de el.

Nimeni nu va mai, avea parte de el. sta-i pre ul, atâta dai. O pasiune care ne cuprinde, le izgoneşte pe toate celelalte.

Dac -l irita cineva pe Vadim în salon, apoi acela era Podduev. Podduev fusese r u, puternic, şi deodat se pleoştise şi se l sase copleşit de fi ele astea dulceag-idealiste. Vadim nu putea s sufere, era iritat de fabulele acestea leşinate despre smerenie şi dragostea de aproapele, despre faptul c trebuie s te sacrifici şi s-aştep i cu gura c scat , doar-doar o pica vreun trec tor, vreun om întâmpl tor pe care s -l aju i. Iar sta, de- i iese în întâmpinare, n-are decât s fie un leneş, un nesp lat sau un tâlhar! Un asemenea adev r diluat şi şters contravenea total pornirilor proaspete, ner bd rii arz toare din care era f cut Vadim, nevoii sale de a izbucni ca un arc, de a se destinde şi a d rui. Doar şi el se preg tise, se condamnase nu s ia, ci s dea — dar nu în fleacuri, nu la fiecare pas împleticit, ci-n explozia unui gest eroic — întregului popor şi întregii omeniri deodat !

Aşa c s-a bucurat când Podduev a fost externat, iar pe patul lui s-a mutat, din col , spelbul de Federau. sta chiar c era liniştit! — mai liniştit decât el, nici nu era altul în salon. Putea s nu spun nici o vorb cât era ziua de lung — z cea şi privea trist. ţa vecin, era ideal pentru Vadim, dar deja poimâine, vinerea, urma s fie luat la opera ie.

Au t cut ei ce-au t cut, dar în ziua aceea începuser totuşi s vorbeasc despre boli şi Federau spuse c a avut cândva o meningit şi era cât pe ce s moar din cauza asta.

— Oho! V-a i lovit?

— Nu, am r cii. M-am supraînc lzit, iar pe urm , când m-au dus cu maşina acas de la fabric , m-a tras curentul. Mi se inflamase meningele, nu mai vedeam.

Povestea liniştit acest lucru, zâmbind chiar, f r a sublinia e-a fost ceva tragic, cumplit.

— Dar cum de v-a i supraînc lzit? Vadim întrebase, dar ochii îi fugeau deja spre carte, timpul nu aştepta.

Îns o discu ie despre boli va g si întotdeauna ascult tori într-un salon. Dinspre cel lalt perete, Federau z ri îndreptat spre el privirea lui Rusanov, foarte înmuiat azi, aşa c -i povestea, într-un fel, lui: — A fost avariat un cazan şi trebuia f cut o sudur complicat . Dar dac era s sco i tot aburul din el şi s aştep i pân se r ceşte cazanul, se pierdeau dou zeci şi patru de ore. Directorul a trimis noaptea o maşin dup mine, zice: ĂFederau! ţa s nu întrerupem munca, ia pune- i tu un costum de protec ie şi vâr -te-n abur, ce zici?" — ĂP i, dac trebuie — haide i!Ă Asta era înainte de r zboi, aveam mult de lucru, graficul era înc rcat — trebuia s-o fac. M-am b gat în untru şi l-am f cut. În vreo or jumate... ţum puteam s refuz? Eu întotdeauna am fost printre primii pe panoul de onoare.

Rusanov îl asculta şi-l privea, încuviin ând din ochi.

— E-o fapt de care se poate mândri şi-un membru de partid, l-a l udat el.

— P i, eu chiar sunt... membru de partid, zâmbi Federau, înc şi mai liniştit, înc şi mai modest.

— A i fost, îl corect Rusanov. (Un pic dac -i lauzi îşi iau nasul la purtare.)

— Şi sunt, spuse foarte încet Federau.

Lui Rusanov nu-i ardea în ziua aceea s se adânceasc în problemele altora, s intre în dispute, s -i pun pe oameni la locul lor. Propria lui situa ie era cât se poate de tragic . Dar n-aveai cum s nu corectezi o absurditate atât de evident . Iar geologul se cufundase în c r i. ţu o voce înceat , de o claritate sc zut (ştiind c ascult torul se va încorda — şi-l va auzi), Rusanov spuse: — Aşa ceva e imposibil. Doar sunte i neam , nu?

— Da, încuviin Federau din cap, dezolat se pare.

— P i? ţând a i fost deporta i — trebuiau s v ia carnetele de partid.

— Nu ni le-au luat, neg , din cap, Federau.

Rusanov se strâmb , îi era greu s vorbeasc : — P i, asta trebuie s fie o sc pare, s-au gr bit, s-au z p cit, s-au încurcat. Va trebui s -l preda i singur.

— Nu, z u c nu! cât era Federau de timid, dar acum se înc p ânase.

Am de paisprezece ani carnetul, despre ce greşeal poate fi vorba! Am fost aduna i şi la comitetul pe raion şi ni s-a explicat: r mâne i membri de partid, nu v amestec m cu marea mas . De înregistrat la comandament trebuie s v înregistra i, dar cotiza ia r mâne cotiza ie. N-ave i voie s ocupa i func ii de conducere, dar pe posturile voastre trebuie s munci i exemplar. Uite-aşa.

— Ei, nu ştiu, oft Rusanov. Pân şi pleoapele i se închideau, îi venea greu de tot s vorbeasc .

Injec ia de alalt ieri, cea de a doua, nu-l ajutase deloc — tumoarea nu sc zuse, nu se înmuiase şi continua s -l apese ca un nod de fier sub maxilar. Ast zi, sl bit şi ştiind c avea s urmeze un nou delir chinuitor, z cea în aşteptarea celei de-a treia injec ii. Se-n elesese cu Kapa ca, dup a treia injec ie, s plece la Moscova — îns Pavel Nikolaevici îşi pierduse orice avânt de a lupta, abia acum ajunsese s simt ce înseamn s fii condamnat: putea s fie a treia sau a zecea injec ie, aici sau la Moscova, îns dac tumoarea nu ceda în fa a medicamentului — înseamn c nu ceda. ţe-i drept, tumoarea înc nu însemna neap rat moartea: putea s r mân şi s -l transforme într-un invalid, într-un monstru, într-un bolnav. Pavel Nikolaevici nu v zuse leg tura tumorii cu moartea pân ieri, când Roadeoase, care citise o groaz de c r i medicale, începuse s -i explice cuiva c tumoa-

rea r spândeşte otrav în tot organismul — de aceea nu poate fi îng duit în corp. Şi Pavel Nikolaevici în elese c nu poate face abstrac ie de moarte. Ieri, la parter, v zuse cu propriii lui ochi cum îi tr seser cearceaful peste cap unui bolnav scos din sala de opera ie. Pricepuse şi el, în sfârşit, cuvintele pe care le schimbau între ele femeile de serviciu: Ă sta mai are pu in şi ajunge sub cearceaf". Deci, asta era! Noi ne închipuim moartea ca fiind neagr , negre sunt îns doar treptele ce duc la ea, ea îns şi este alb . Ţineîn eles, Rusanov a ştiut dintotdeauna c to i oamenii fiind muritori, la un moment dat, va trebui şi el s predea ştafeta. Dar asta, cândva, nu acum! S mori cândva nu-i înfricoş tor — înfricoş tor e s mori chiar acum.

Moartea indiferent , alb , în chip de cearceaf care acoper o siluet oarecare, un gol, se apropia de el cu grij , f r zgomot, în papuci, iar Rusanov, surprins de aceast furişare a mor ii, nu-şi pierduse doar capacitatea de a lupta cu ea, dar nu putea nici m car s gândeasc ceva despre ea, s hot rasc sau s exprime ceva. Ea venise ilegal şi nu exista o regul , o instruc iune, care s -l apere pe Pavel Nikolaevici. Şi-i p rea r u de sine. Suferea imaginându-şi c o via atât de activ , ba chiar, s-ar putea spune, frumoas , ca a lui — poate fi doborât de piatra acestei tumori din afar , pe care mintea lui refuza s-o perceap ca pe o necesitate. Îi p rea atât de r u de sine însuşi, încât ochii i se umpleau de lacrimi şi i se împ ienjenea mereu vederea. Ziua şi-i ascundea ba dup ochelari, ba dup un pretins guturai, ba acoperindu-se c-un prosop, îns în noaptea aceea plânsese mult vreme încetişor, f r s -i fie câtuşi de pu in ruşine de sine însuşi. Nu mai plânsese din copil rie, uitase cum e s plângi, şi uitase total şi faptul c lacrimile, iat , uşureaz . Nu îndep rtau de el pericolele şi nenorocirile — nici moartea canceroas , nici judecarea în instan a dosarelor vechi, nici injec ia pe care urmau s i-o fac şi delirul care avea s -i urmeze, şi totuşi parc -l ridicau pe o treapt ferit de aceste pericole. Se mai luminase oarecum.

Pe deasupra, mai era şi foarte sl bit, abia se r sucea de pe o parte pe alta, mânca f r poft . Era sl bit — şi g sea chiar ceva pl cut în aceast stare, dar ceva pl cut în sensul r u, asem n tor cu amor irea celui pe cale s degere. Iar patima lui cet eneasc , refuzul de-a accepta lucrurile monstruoase şi incorecte din jur, pe care o avusese de când se ştia, fusese şi ea parc paralizat sau tapetat cu vat . Ieri, Roadeoase îl min ise cu zâmbetul pe buze pe medicul-şef, spunându-i c lucrase la des eleniri, şi-ar fi fost suficient ca Pavel Nikolaevici s deschid gura, s spun dou vorbe — Roadeoase ar fi zburat de acolo cât ai zice peşte.

Dar nu spusese nimic, t cuse. Asta era necinstit, din punct de vedere civic, datoria lor ar fi fost s dea în vileag minciuna. Dar, în mod inexplicabil, Pavel Nikolaevici nu spusese nimic. Şi nu c i-ar fi lipsit aerul din pl mâni s-o fac sau c s-ar fi temut de r zbunarea lui Roadeoase, nu. Dar parc nici n-avea chef s spun — de parc unele lucruri care se petreceau în salon nu-l mai priveau pe Pavel Nikolaevici. Avea chiar un sentiment ciudat c scandalagiul şi mitocanul sta, care ba nu-l l sa s sting lumina, ba deschidea de capul lui fereastra de aerisire, ba d dea buzna s pun primul mâna pe ziarul neînceput, care este, la urma urmei, un om matur, îşi are libertatea lui, poate nu cea mai fericit , şi n-are decât s tr iasc aşa cum vrea.

Iar ast zi Roadeoase o d duse din nou în bar . Venise laboranta s fac listele de votare (erau şi ci aici preg ti i pentru alegeri), le ceruse tuturor buletinele şi to i d deau fie buletinul, fie adeverin ele de la colhoz, numai

Kostoglotov se trezi c n-are nimic. Ţineîn eles c laboranta se mir şi insist s -i dea buletinul, iar Kostoglotov f cu scandal c atâta cultur politic ar trebui s aib fiecare încât s ştie c exist diferite feluri de deporta i şi n-are decât s sune la telefonul cutare, şi c el are drept de vot dar, la o adic , poate s nici nu voteze.

Iat ce personaj tulbure şi stricat se dovedise a fi vecinul lui de pat, îl dibuise bine Pavel Nikolaevici. Dar acum, în loc s se îngrozeasc de spelunca în care ajunsese, de cei al turi de care-i internat, Rusanov se l sase cuprins de o indiferen copleşitoare: Kostoglotov? — şi ce dac , Federau?

— n-avea decât, Sibgatov? — s fie s n tos. Las' s se fac cu to ii bine, s tr iasc — numai de-ar r mâne şi Pavel Nikolaevici în via . În fa îi flutura giulgiul cearşafului.

Las -i s tr iasc şi Pavel Nikolaevici n-o s -i mai iscodeasc şi n-o s -i mai controleze. Dar nici ei s nu-l iscodeasc . S nu scurme nimeni în trecutul lui. Ce a fost — a fost, s-a dus, şi-i nedrept acum s scormoneşti, cine ce greşeal a f cut cu optsprezece ani în urm .

Din vestibul s-a auzit vocea aspr a îngrijitoarei, Nellea, singura voce de acest fel din toat clinica. Întreba pe cineva, aflat la vreo dou zeci de metri, f r s strige, de altfel: — Auzi, da' ia de lac, cât zici c fac? ţe r spunse cealalt — nu se auzi, în schimb, vocea Nellei da: — O-o-o-of, dac aş ieşi eu într-unii dintr- ia — s vezi cum ar intra to i gagiii-n c lduri! ţealalt replic ceva şi Nellea îi d du, într-un fel, dreptate: — Asta aşa e! ţând mi-am pus eu prima dat d- ia de m tase — era rupere. Dar Serghei a aruncat un chibrit şi mi i-a ars imediat, canalia!

Apoi, intr în salon cu peria şi întreb : — Ei, b ie i, am auzit c ieri s-a şmotruit pe aici, nu glum , aşa c ast zi dau şi eu, pe deasupra, bine?... Da! Am o veste! îşi aminti ea şi, ar tându-l pe Federau, anun cu senin tate: sta al vostru a mierlit-o! A dat ortu' popii!

Heinrich Iakobovici, cât era el de rezervat şi tot s-a cutremurat. Îi trecuse un fior pe spinare.

N-o în eleseser , aşa c ea inu s explice: — P i, la ciufulitu'! la, înf şurat în bandaje! Ieri, la gar . Lâng casa de bilete. Acu' l-au adus s -i fac autopsia.

— Doamne-dumnezeule! mai g si putere s spun Rusanov. ţum de pute i fi atât de lipsit de tact, tovar ş îngrijitoare! ţe rost are s r spândi i asemenea ştiri deprimante? ţei din salon c zur pe gânduri. Efrem vorbise mult despre moarte şi, ce-i drept, p rea condamnat. Se oprea de-a curmezişul coridorului dintre paturi şi încerca s -i conving pe to i, strecurându-şi cuvintele printre din i: ĂAdev ru-i c nu st m nici unul prea bine!...Ă Totuşi, ultimul pas al lui Efrem nu-l v zuser şi, odat plecat, le r m sese viu în amintire. Iar acum erau nevoi i s -şi imagineze c omul care c lcase în picioare, înc alalt ieri, aceste duşumele, pe care umblau şi ei, se afla acum la morg , t iat de-a lungul liniei axiale anterioare, ca un cârnat polonez cr pat.

— Mai bine-ai spune şi tu ceva mai vesel, îi ceru Ahmadjan.

— Io pot s spun şi ceva mai vesel — o s face i pe voi de râs. Numai c o s fie cam indecent...

— Las , nu-i nimic! D -i drumul!

— Da! îşi mai aminti Nellea. Tu, b iete, eşti chemat la roentgen! Da, tu, tu! îl ar t ea pe Vadim.

Vadim puse cartea pe pervazul terestrei. Îşi coborî cu grij , ajutându-se cu mâinile, piciorul bolnav, apoi şi pe cel lalt. Şi, cu silueta lui de balerin, de n-ar fi fost piciorul acela umflat, purtat cu grij , porni spre ieşire.

Auzise de Podduev, dar nu sim ise pic de mil . Podduev nu era un om pre ios pentru societate, cum nu era nici femeia asta de serviciu vulgar .

Iar omenirea e valoroas , totuşi, nu prin cantitatea mare a membrilor ei aduna i în muşuroaie, ci prin calitatea distilat .

Atunci intr laboranta cu ziarul.

Iar în spatele ei venea Roadeoase. Putea intercepta dintr-o clip în alta ziarul.

— Mie! Mie! spuse stins Pavel Nikolaevici, întinzând mâna. Îl c p t .

V zu, înc înainte de a-şi pune ochelarii, c toat pagina e acoperit de fotografii şi titluri mari. Dup ce-şi c ut , uşurel, o pozi ie comod şi-şi puse încet ochelarii, el observ , lucru previzibil, c era vorba de încheierea sesiunii Sovietului Suprem: ap rea fotografia prezidiului şi-a s lii şi fuseser tip rite, cu liter mare, ultimele hot râri importante. O liter atât de mare, încât nu mai era nevoie s r sfoieşti şi s cau i în alt parte vreo noti m runt , dar semnificativ .

— ţum?? ţum??? nu se putu ab ine Pavel Nikolaevici, deşi nu i se adresa nim nui din salon, şi era indecent s te miri astfel şi s exclami, cu ziarul în fa .

Mare, pe prima coloan , era anun at c preşedintele ţonsiliului de Miniştri, G.M. Malenkov, şi-a cerut demisia din proprie ini iativ , iar Sovietul Suprem i-a acceptat, cu unanimitate de voturi, cererea.

Astfel se încheiase sesiunea de la care Rusanov nu aşteptase nimic altceva decât aprobarea bugetului!...

Sim i c i s-au dus şi ultimele for e, şi mâinile-i sc par ziarul. Nu putea citi mai departe.

La ce aveau s duc toate astea — nu în elegea. Încetase s în eleag instruc iunile difuzate într-un mod accesibil oricui.

Atâta lucru îns pricepea şi el — c totul se întâmpla prea brusc, mult prea brusc!

De parc , undeva, la o foarte mare adâncime, straturile geologice începuser s fiarb şi se urniser din albia lor — iar acest lucru zguduise tot oraşul, spitalul şi patul lui Pavel Nikolaevici.

Dar, f r s observe cum se clatin camera şi duşumeaua, dinspre uş venea spre el, egal, delicat, într-un halat proasp t c lcat, cu un zâmbet încurajator pe fa şi seringa-n mân , doctori a Gangart.

— Ei, haide i s facem injec ia! spuse ea binevoitoare.

Iar Kostoglotov trase de pe picioarele lui Rusanov ziarul — v zu şi el imediat totul, iar apoi citi şi textul.

Citi şi se ridic . Nu mai putea sta locului.

Nici el nu în elegea exact toat semnifica ia ştirii.

Dar, dac ieri fusese schimbat toat ţurtea Suprem , iar ast zi primul-ministru, aceştia erau paşi ai Istoriei!

Paşi ai Istoriei, şi nu-şi putea închipui, nu putea crede c pot fi spre mai r u.

Alalt ieri, îi mai interzisese înc inimii sale s bat prea tare, îşi interzisese s cread , s spere!

Dar trecuser dou zile — şi aceleaşi patru lovituri beethoveniene izbir prevestitor în cer ca într-o membran .

Iar bolnavii z ceau linişti i, prin paturile lor — nu auzeau nimic!

Iar Vera Gangart introduce liniştit embihina în ven .

Oleg se repezi afar — la plimbare!

La aer liber!

20 Amintirea despre ceva minunat Nu, îşi interzisese de mult s mai cread ! Nu îndr znea s -şi îng duie aşa o bucurie!

Doar în primii ani ai deten iei condamnatul novice crede, de câte ori este chemat s ias cu lucrurile din celul , c va fi scos în libertate, la auzul fiec rei şoapte despre amnistie — c arhanghelii îşi sun trâmbi ele. De fapt, este scos din celul pentru a i se citi o hârtiu nemernic şi-a fi vârât într-o alt celul , cu un etaj mai jos, şi mai întunecat , cu aerul la fel de închis. Iar amnistia se amân — de la aniversarea Revolu iei pân la sesiunea Sovietului Suprem, amnistia se sparge ca un balon de s pun sau le este dat ho ilor, escrocilor, dezertorilor — în locul celor care-au luptat şi-au suferit. Şi acele celule din esutul inimii, pe care natura le-a creat pentru bucurie, pierzându-şi utilitatea — mor. Şi acei centimetri p tra i ai pieptului unde se refugiaz speran a, odat cu trecerea anilor, se golesc şi se usuc .

Destul crezuse, la vremea lui, destul aşteptase eliberarea şi-şi împachetase lucruşoarele — acum, în sfârşit, nu voia decât în minunatul s u Exil, în dragul lui Uş-Terek! Da, drag!

Oricât ar fi p rut de ciudat, astfel îi ap rea col işorul în care fusese deportat, v zut de aici, din spital, din oraşul acesta mare, din aceast lume cu mecanism complicat, la care Oleg nu se sim ea capabil s se adapteze şi, la urma urmei, nici dorin a de-a o face n-o sim ea.

Uş-Terek înseamn ĂTrei plopiĂ. Numele venea de la cei trei plopi b trâni ce se v d în step de la zece kilometri dep rtare. Plopii sunt strânşi laolalt . Nu sunt zvel i cum sunt plopii de obicei, ba sunt chiar destul de strâmbi. S-ar putea s aib vreo patra sute de ani. Odat crescu i, ei nu se mai în l aser , ci se l iser şi-mpletiser o umbr deas deasupra arâkului principal. Se spune c mai erau şi al i copaci str vechi în aul, îns în 1931, când Ţudionnâi a reprimat revolta kazahilor, au fost t ia i. Iar acum copacii de acest soi nu se mai prind. De câte ori i-au s dit pionierii, i-au ros iezii de cum le-au dat mugurii. Doar ar arii americani s-au prins, în pia a din fa a comitetului raional ţe loc s iubeşti mai mult pe lume: acela unde, prunc fiind, ai ieşit la lumin urlând, f r s -n elegi nimic, nici m car ceea ce- i arat ochii şi urechile? Sau acela unde i s-a spus pentru prima dat : nu-i nimic, merge i neîncolona i! Merge i singuri! Pe picioarele tale! ĂIa- i patul şi umbl !Ă.

Prima noapte în semilibertate! Comandamentul nu-i sl bea, deocamdat , din ochi şi nici nu fuseser l sa i s intre în localitate, dar li se permisese s doarm liberi, sub o şur de paie în curtea Ministerului de Interne. În şur , caii au molf it încetişor, toat noaptea, fân — şi nu se putea inventa sunet mai dulce! Îns Oleg adormi abia pe la mijlocul nop ii. P mântul b t torit al cur ii era alb din cauza lunii — şi se duse s se plimbe, ca ame it, traversând curtea încolo şi încoace. Nu erau turnuri de control, nimeni nu se uita la el şi, împiedicându-se fericit de dâmburile cur ii, umbla cu capul dat pe spate, cu fa a îndreptat spre cerul alb şi mergea, se tot gr bea undeva, temându-se parc s nu întârzie — de parc nu într-un aul s r c cios şi uitat de lume urma s ias a doua zi, ci într-o lume larg , triumfal . În aerul cald al prim verii sudice, timpurii, nu era deloc linişte: aşa cum într-o gar mare,

cu drumurile de fier risipite pe o suprafa larg , locomotivele se cheam unele pe altele, noaptea întreag , la fel au urlat, nes ios şi victorios, din toate capetele c tunului, prin toate arcurile şi cur ile, catârii şi c milele: despre pasiunile lor matrimoniale, despre convingerea c via a avea s continue. Şi acest urlet de nunt se contopea cu cel din pieptul lui Oleg însuşi.

P i, poate exista oare un loc mai drag decât acela în care ai petrecut o asemenea noapte? Şi iat c în noaptea aceea sperase şi crezuse din nou, deşi îşi promisese de atâtea ori s n-o mai fac .

Dup lag r, nu puteai numi lumea deporta ilor crud , chiar dac şi aici, în timpul muncilor de irigare se stârneau b t i cu ketmeniurile peste picioare. Lumea deporta ilor era mult mai larg , mai uşoar , mai divers .

Dar o oarecare asprime avea şi ea şi nu-i era uşor r d cinii s -şi fac drum prin p mânt, şi nici tulpina nu era uşor s-o hr neşti. Trebuia s ai mare grij ca nu cumva comandantul s te trimit cu înc vreo sut cincizeci de kilometri mai departe, în adâncul deşertului. Mai trebuia s g seşti şi-un acoperiş de paie lipite cu lut deasupra capului şi s -i pl teşti ceva femeii care te g zduia, când, de fapt, n-aveai din ce pl ti. Trebuia s cumperi zilnic pâine şi câte ceva de la cantin . Trebuia s - i g seşti de lucru, dar, dup şapte ani în care ai tras tare cu târn copul, nu- i venea s iei s p liga şi s te duci s lucrezi câmpul. Şi cu toate c existau în c tun v duve care-şi încropiser câte-o c su de p mânt, cu gr din de zarzavat şi chiar cu vaci, gata la o adic s ia de b rbat un deportat singur — i se p rea totuşi prea devreme s se vând ca so : avea totuşi sentimentul c via a nu se termina, ci abia începe. Înainte, în lag r, socotind câ i b rba i lipseau în lumea liber , prizonierii erau siguri c , în clipa în care gardianul te las în pace — prima femeie va fi a ta. P rea c umbl s racele singure, bocind dup un b rbat, şi nu se mai gândesc la nimic altceva. Dar în c tun erau o mul ime de copii şi femeile p reau pline de propria lor via şi, nici cele singure, nici fetele nu voiau, doar aşa, ci numai şi numai m ritate, cinstit — s -şi cl deasc o c su sub ochii aşez rii. Moravurile din Uş-Terek ineau de secolul trecut. Şi iat c gardienii îl l saser demult în pace pe Oleg, dar el continua s tr iasc f r femeie, ca şi-n anii petrecu i dup sârma ghimpat , deşi existau în c tun grecoaice încondeiate, cu p rul ca pana corbului, şi nemoaice harnice, b laie. În documentul prin care fuseser deporta i, scria pe veci, şi mintea lui Oleg acceptase, în bun m sur , c pe vecie va fi, nici nu- i puteai imagina nimic altceva. Dar iat c mereu auzea câte ceva care-l împiedica s se însoare aici. Ţa fusese doborât, cu dang tul de alam al unui idol calp, Ţeria — şi toat lumea se aşteptase la schimb ri radicale, dar schimb rile se furişau încetişor, m runte. Ţa o reg sise pe fosta lui prieten , deportat la Krasnoiarsk, şi schimbase câteva scrisori cu ea. Ţa începuse o coresponden cu o veche cunoştin de la Leningrad — şi a purtat-o o vreme la piept, sperând c va veni aici. (Dar cine las un apartament la Leningrad, pentru a veni în v g una lui?) Iar apoi îi crescu tumoarea şi durerea insuportabil , permanent , spulberase totul, iar femeile devenir fiin e la fel de atr g toare ca orice om bun.

Oleg în elese c -n deportare nu exist doar elementul deprimant, ştiut de oricine, m car şi din literatur (alt inut decât cel pe care-l iubeşti, al i oameni decât cei pe care i-ai fi dorit în jur), dar şi un element eliberator, mai pu in cunoscut: o eliberare de îndoieli, de r spunderea fa de tine însu i.

Neferici i nu erau cei deporta i, ci cei elibera i, cu buletinul marcat de murdarul punct 39, şi nevoi i s plece undeva, s locuiasc undeva, repro-

şându-şi fiecare greşeal , s caute de lucru şi s fie izgoni i de pretutindeni.

Prizonierul sosit la locul de deportare avea, în schimb, toate drepturile: nu lui îi trecuse prin cap s vin încoace şi nimeni nu-l putea goni de-aici! În locul lui se gândise conducerea şi nu se temea c poate-i sc pase un loc mai bun, nu se agita în c utarea unei combina ii mai avantajoase. Ştia c merge pe singurul drum posibil şi acest lucru îl umplea de energie.

Aşa c , acum, când începuse s se îns n toşeasc , aflat din nou fa în fa cu ghemul de nedescurcat al vie ii, Oleg se gândea cu pl cere c exist pe lume un loc sfânt, senin, numit Uş-Terek, unde cineva a hot rât pentru el, unde totul e foarte clar, unde-i considerat, de cum vine, cet ean cu drepturi depline, şi unde se va întoarce în curând acas . Nişte fire de rudenie îl legau deja de locul acela şi-i venea s spun : la noi.

Trei sferturi din anul pe care-l petrecuse la Uş-Terek, Oleg fusese bolnav — nu apucase s observe mai de-aproape particularit ile naturii şi ale vie ii de acolo şi nu se bucurase îndeajuns de ele. Unui om bolnav, stepa îi p rea prea pr fuit , soarele prea fierbinte, gr dinile de zarzavat prea pârjolite, fr mântarea chirpiciului prea istovitoare.

Dar acum, când via a prinsese din nou glas în el, asemeni catârilor aceia pe care-i auzise urlând prim vara, Oleg se plimba pe aleile complexului medical, plin de copaci, de oameni, de culori şi de case de piatr — şi reconstituia cu duioşie fiecare tr s tur auster şi modest a lumii Uş-Terekului. Şi lumea aceea zgârcit îi era mai drag — fiindc era a lui, pân la mormânt, pe veci a lui, iar aceasta era — provizorie, închiriat pentru o vreme. Îşi amintea de jusan — floarea de step cu miros am rui, dar atât de drag! Şi de jantac-ul cu spini ascu i i. Înc mai epos era djihghili-ul folosit pentru garduri, ale c rui flori violete miroseau, în mai, exact ca liliacul. Şi copacul acela ame itor, djidu, cu florile sale mirosind atât de excesiv condimentat, încât sem nau cu o femeie ce dep şise orice limit a dorin ei şi se parfumase peste m sur . ţiudat c un rus, legat prin firele sufletului s u de crângurile şi luminişurile ruseşti, de rezerva discret a naturii din Rusia ţentral , trimis aici împotriva voin ei şi pentru totdeauna — se putuse ataşa de acest peisaj descoperit şi s r c cios, când prea fierbinte, când b tut de vânturi, unde o zi noroas liniştit e perceput ca o relaxare, iar ploaia — ca o s rb toare, şi s-a împ cat deja, se pare pe deplin, cu ideea c va tr i aici pân la moarte. Şi, judecând dup b ie i ca Sarâmbetov, Teleghenov, Maukeev, fra ii Skokov, se ataşase, f r a-i fi înv at deocamdat limba, şi de poporul acesta; sub influen a superficial a unor impresii întâmpl toare, care înl n uie greşelile cu lucrurile importante, influen at de devotamentul datorat neamurilor str vechi, el îl percepea ca pe un popor profund naiv, r spunzând întotdeauna cu sinceritate la sinceritate, cu simpatie la simpatie.

Oleg avea treizeci şi patru de ani. Toate Institutele au ca limit de vârst , la admitere, treizeci şi cinci. De studiat, nu va mai avea cum s studieze. Asta e, n-a fost s fie. Abia recent reuşise s se ridice, de la rangul de preg titor de chirpici, la acela de ajutor de topograf (nu chiar topograf, cum o min ise pe Zoia, ci ajutor de topograf, cu trei sute cincizeci de ruble pe lun ). Şeful lui, inginer topograf pe regiune, nu prea cunoştea semnele de pe rigl , de aceea Oleg ar putea lucra pe s turate, dar nici el nu prea avea ce face: p mânturile fiind împ r ite colhozurilor în folosin veşnic (tot veşnic ), rar avea ocazia s mai taie câte ceva din ele, când se extindea vreo aşezare. ţe distan între el şi mhab — sâ pânul lucr rilor de irigare — miratul, care sim ea fiecare pant a terenului!

Probabil c , odat cu trecerea anilor, Oleg se va putea aranja mai bine.

Dar chiar şi acum — de ce-şi amintea oare cu atâta drag de Uş-Terek, de ce

aşteapt s se încheie odat tratamentul pentru a se întoarce, în sfârşit, acolo, fie şi doar pe jum tate lecuit?

N-ar fi fost oare firesc s capete ur pe locul deport rii sale, s se înr iasc şi s -l blesteme? Nu, chiar şi ceea ce inea, mai degrab , de domeniul satirei — pân şi acele lucruri îi apar lui Oleg doar ca nişte glume demne de un zâmbet. Şi noul director al şcolii, Aben Ţerdenov, care a smuls din perete tabloul ĂGrauriiĂ de Savrasov şi l-a zvârlit dup dulap (z rise în el o biseric şi considerase c se face propagand religioas ). Şi responsabila sanitar pe raion, o rusnac înfipt , care le inea de la tribun prelegeri intelectualilor de prin partea locului, iar pe urm le vindea madamelor din regiune, pe sub mân , cu pre dublu, crêpe-de-chine-ul care, oricum, ap rea apoi, în curând, şi la magazinul raional. Şi maşina salv rii care gonea în nori de praf, dar de multe ori nu cu vreun bolnav, ci cu treburile comitetului raional, pe post de simplu automobil, dac nu chiar ducând f ina şi untul pe la locuin ele şefilor. Şi comer ul Ăen-gros", al micului comerciant cu bucata Orembaev: la b c nia lui nu g seşti niciodat nimic, dar pe acoperiş e un munte de l zi goale, r mase de la marfa vândut — a fost şi premiat pentru dep şirea planului, dar dormiteaz mereu la uşa magazinului. Îi e lene s cânt reasc , s pun în pungi, s împacheteze. Dup ce-i aprovizioneaz pe to i atotputernicii, îi alege pe cei demni, dup p rerea lui, de aten ie şi le ofer cu glas sc zut: ĂIa o lad de macaroane — dar întreag Ă, ĂIa un sac de zah r — dar totĂ. Sacul sau lada pleac direct clin depozit la locuin a respectivului, dar în acte sunt trecute de Orembacv ca vândute cu bucata. Şi, în încheiere, îşi aminti şi de secretarul trei al comitetului raional, care, vrând s -şi dea examenele de liceu ca extern, dar neştiind pic de matematic , se furişase noaptea la un profesor deportat şi-i oferise o blan de astrahan.

Toate aceste lucruri le lua cu zâmbetul pe buze, fiindc veneau dup lag rul în caie domnea legea haitei de lupi. Ţineîn eles, ce nu pare o glum , dup lag r? ţe nu pare adev rat odihn ?

Este curat minune s - i pui, în asfin it, c maşa alb (singura, cu gulerul deja rupt, iar cum sunt pantalonii şi ghetele — mai bine nu întreba i) şi s-o porneşti pe strada principal a c tunului. Lâng club, sub acoperişul de stuf, z reşti afişul Ăun nou film artistic — trofeu de r zboiĂ şi pe prostul satului, Vasea, care invit pe toat lumea la film. S încerci s cumperi cel mai ieftin bilet de dou ruble — în rândul întâi, la gr mad cu puştii. Şi, o dat pe lun , s-o faci lat — s bei de dou ruble şi jum tate, cu şoferii ceceni, o halb de bere. În mare parte, Oleg preluase aceasl viziune amuzant , plin de bucurie, a deport rii, de la so ii Kadmin — ginecologul Nikolai Ivanovici şi so ia sa, Elena Abksandrovna. Orice li s-ar fi întâmplat Kadminilor, în deportare, ei spuneau de fiecare dat : — Ce bine! Cât de bine-i, în compara ie cu ce-a fost! Ce noroc ani avut c-am nimerit în locul asia fermec tor!

F ceau rost de o pâine alb — ce bucurie! Ast zi e un film bun la club — ce bucurie! A ap rut la libr rie Paustovski, în dou volume — bucurie! A venit un tehnician şi le-a pus din ii — bucurie! Au mai trimis un ginecolog, o deportat — foarte bine! N-are decât s preia ea ginecologia, s fac ea chiuretajele ilegale, Nikolai Ivanâci o s fac terapie general — bani mai pu ini, în schimb, linişte mai mult . Un apus portocaliu-trandafiriu-roşu aprins-stacojiu în step — o încântare! Mic, zvelt şi c runt, Nikolai Ivanovici o ia de bra pe Elena Aleksandrovna — rotund şi îngreunat , din p cate şi din pricina bolilor — şi, p şind tacticos, ies dincolo de ultimele case ale aşez rii, s vad apusul soarelui.

Dar via a li se transformase definitiv într-o ghirland împletit din florile bucuriei din ziua în care-şi cump raser propriul bordei d r p nat, cu gr din de zarzavat al turi — ultimul refugiu din via a lor, asta o în elegeau şi ei, ultimul acoperiş sub care vor tr i şi vor muri. (Au luat hot rârea s moar împreun : dac moare unul, cel lalt o s -l conduc , fiindc ce rost ar avea s r mân , şi de dragul cui?) Mobil n-aveau de nici un fel, şi b trânul Homratovici, deportat şi el, primise comanda s construiasc , în col , un paralelipiped din c r mizi. A ieşit un pat conjugal — dar, cât de larg, cât de comod! Asta da, bucurie! S-a cusut un sac lat, pentru saltea, şi s-a umplut cu paie. Urm toarea comand la Homratovici a fost o mas , dar una rotund . Homratovici nu mai în elegea nimic: de şaptezeci de ani tr ia pe-acest p mânt, dar mas rotund nu v zuse. De ce s fie rotund ? ĂŢa am s v rog frumos!Ă i-o schi ase Nikolai Ivanovici cu mâinile sale albe, pricepute, de ginecolog. ĂS fie neap rat rotund !Ă Urm toarea grij — s fac rost de o lamp cu gaz, dar nu de tabl , ci de sticl , pe picior înalt, şi nu cu şapte focuri, ci neap rat cu zece — şi s mai aib şi sticle de rezerv . La Uş-Terek, aşa ceva nu exist , aşa ceva se procur treptat, li se aduce de c tre oameni buni de departe, dar iat c pe masa rotund se aşaz o asemnea lamp , care se mai şi acoper c-un abajur f cut în cas — şi aici, la Uş-Terek, în 1954, când în capital oamenii alearg dup l mpi cu picior şi a fost inventat deja bomba cu hidrogen — lampa aceasta, aşezat pe masa rotund , meşterit în sat, transform bordeiul lipit cu p mâht într-un salon formidabil de acum dou secole. ţe triumf! Se aşeaz to i trei în jurul mesei şi Elena Aleksandrovna spune din inim : — Ah, Oleg, cât de bine tr im acum! Trebuie s v spun c , dac nu punem la socoteal copil ria, e cea mai fericit perioad a vie ii mele! Şi adev rul e c are dreptate! Nu nivelul de trai îi face pe oameni ferici i, ci rela ia inimilor şi felul în care ne privim via a. Şi una şi alta se afl , întotdeauna, în puterea noastr şi asta înseamn c omul e întotdeauna fericit dac -o doreşte, şi nimeni nu-l poate împiedica. Înainte de r zboi, locuiser lâng Moscova, împreun cu soacra, iar ea era atât de neîmp cat şi insistent când era vorba de m run işuri, iar fiul atât de respectuos cu mama lui, încât Elena Aleksandrovna — femeie matur , cu propria ei soart şi nu la prima c s torie, se sim ea veşnic oprimat .

Aceşti ani ai s i îi numea acum Ăevul ei mediuĂ. A trebuit s se întâmple o mare nenorocire pentru ca aerul din familia lor s se primeneasc . Şi nenorocirea veni — de altfel, tot soacra fu cea care trase firul; în primii ani de r zboi, veni la ei un om f r documente şi-i rug s -l ascund . ţombinând asprimea fa de cei din familie cu convingerile general-creştine, soacra îl ad posti pe dezertor — şi asta f r s se sf tuiasc m car cu tinerii. Dezertorul dormi la ei dou nop i, plec , fu prins undeva, iar la interogatoriu indicase casa care-l g zduise. Soacra se-apropia deja, pe atunci, de optzeci de ani, aşa c fu l sat în pace, dar se consider c nu stric s fie arestat fiul, de cincizeci de ani, şi nora, de patruzeci. În timpul anchetei, încercar s clarifice dac dezertorul nu le era cumva rud , fiindc , în acest caz, vina le-ar fi fost diminuat : ar fi fost un simplu caz de complicitate, lucru de în eles, ba chiar scuzabil. Numai c dezertorul era un simplu trec tor, aşa c cei doi Kadmini primir câte zece ani, nu pentru complicitate cu dezertorul, ci ca duşmani ai patriei, care submineaz cu bun ştiin puterea Armatei Roşii.

Se termin r zboiul şi dezertorul acela fu eliberat în urma marii amnistii date de Stalin, în 1945 (istoricii îşi vor bate capul, f r s poat în elege vreodat , de ce tocmai dezertorii au fost elibera i primii şi f r nici un fel de restric ii). Acela uitase de mult c înnoptase şi el într-o casa, c tr sese pe cineva dup sine. Iar pe Kadmini amnistia aceea nu-i atinsese în nici un fel:

doar ei nu erau dezertori, erau duşmani. Nici dup ce f cur câte zece ani, nu fur l sa i acas : doar nu ac ionaser individual, ci în grup, ca organiza ie — soi şi so ie! Aşa c li se cuvenea deportarea pe vecie. Prev zând acest lucru, Kadminii înaintaser din timp o cerere, ca m car în deportare s fie trimişi în acelaşi loc. Se pare c nimeni n-a avut nimic de obiectat, iar cererea p rea şi ea destul de legitim — totuşi, so ul fu trimis în sudul Kazahstanului, iar so ia — în inutul Krasnoiarskului. Poate c voiau s -i despart , ca membri ai aceleiaşi organiza ii? Nu, n-o f cuser drept pedeaps , şi nici ca s le fac în ciud , ci, pur şi simpla, din aparatul Ministerului de Interne lipsea, bineîn eles, un om a c rui obliga ie s fie reunirea so ilor cu so iile lor — de-aceea nu i-au reunit. So ia, în jur de cincizeci de ani, dar cu mâinile şi picioarele umflate, a nimerit în taiga, unde nu exista alt munc decât t ierea p durilor, atât de cunoscut de pe vremea lag rului. (Îşi aminteşte îns şi-acum de taigaua de pe Enisei — ce peisaje!) Vreme de-un an, au tot scris plângeri — la Moscova, la Moscova, la Moscova — şi abia dup aceea a sosit un trimis special — s-o aduc pe Elena Aleksandrovna, aici, la Uş-Terek.

P i, cum sa nu se bucure acum de via ! ţum s nu îndr geasc Uş-Terekul! Şi bordeiul lor lipit cu p mânt! La ce altceva mai bun se puteau aştepta?

N-avea decât s fie şi pe veci! Într-o veşnicie, ai tot timpul s cunoşti clima din Uş-Terek! Nikolai Ivanovici scoate afar trei termometre, pune un borcan în care m soar precipita iile, iar pentru a afla viteza vântului se duce pe la Inna Strein — o elev din clasa a zecea, care conduce centrul meteorologic de stat. Înc nu se ştie ce-o s ias din centrul sta meteorologic, dar Nikolai Ivanâci are deja un jurnal meteo de-o stricte e statistic demn de invidiat. Înc de copil, preluase de Ia tat l s u, inginer de drumuri, pofta de-a fi mereu activ şi dragostea pentru exactitate şi or dine. Uite, cine-ar putea zice despre Kololenko c era pedant, dar şi el spunea (iar Nikolai Ivanâci îl cita) c Ăordinea p strat în treburile noastre ne asigur liniştea sufleteasc Ă. Şi-o alt zical preferat a doctorului Kadmin: ĂLucrurile îşi cunosc locul.Ă Lucrurile ştiu totul, noi trebuie doar s nu le împiedic m.

Pentru serile de iarn , Nikolai Ivanovici are o ocupa ie preferat : legatul c r ilor. Îi place s le dea c r ilor ciufulite, zdren roasc, distruse, un aspect îngrijit şi luminos. ţhiar şi la Uş-Terek îşi f cuse rost de-o pres de leg torie şi-un curier extrem de ascu it.

Imediat dup cump rarea bordeiului, Kadminii s-au pus, vreme de câteva luni, pe economii, poart aceleaşi lucruri vechi şi adun bani pentru un radio cu baterii. Mai întâi, trebuie s se în eleag , la libr rie, cu vânz torul kurd, s le re in baterii, când or aduce, fiindc bateriile vin separat şi nu le g seşti oricând. Mai trebuie dep şit şi frica pe care-o au to i deportaii fa de aparatele radio: ce-o s cread supraveghetorul şef? Oare, nu pentru-a asculta BBC-ul au pus la cale toat povestea?

Dar groaza a fost dep şit , bateriile au fost aduse, radioul deschis — şi-o muzic paradisiac pentru urechile prizonierilor, aleas , în fiecare zi, din program — Puccini, Sibelius, Bortnianski — curge curat din aparatul alimentat cu baterii, în cocioaba Kadminilor. Şi iat c lumea lor se umple! şi se revars peste margini, incapabil s mai absoarb ceva din afar , gata s ofere din preaplinul ei.

Prim vara, serile de radio s-au scurtai, în schimb, au grija gr dini ei de lâng cas . ţei zece ari ai gr dinii lui Nikolai Ivanovici sunt împ r i i cu atâta energie şi inventivitate, încât prin ul Ţolkonski, cu tot domeniul lui din Lâsâie Gorî şi specialiştii lui arhitec i, p leşte pe lâng el.

Slujba de la spital Nikolai Ivanovici şi-o face, la şaizeci de ani, cu mare vioiciune, are o norm şi jum tate şi e gata s dea oricând fuga noaptea s asiste la o naştere. Prin aşezare nu umbl , ci zboar , f r s se jeneze de barba sa c runt , cu poalele hainei de doc, cusut de Elena Aleksandrovna, fâlfâind în urma lui. Pentru lopat îns nu mai are destul putere — dup o jum tate de or de s pat, diminea a, începe s se sufoce. Dar, chiar dac mâinile şi inima r mân în urm , planurile armonioase ating idealul, îl poart pe Oleg prin gr dina sa goal , m rginit , pe latura din spate, de doi pomişori purt tori de noroc, şi se laud : — Iat , Oleg, aici toat parcela va fi traversat de-o c rare. De partea stâng , ve i vedea cândva trei zarz ri, sunt deja s di i. Pe dreapta, o s fie o vie, sunt sigur c se va prinde. Iar în cap t, c rarea se va încheia cu un chioşc — un chioşc adev rat, cum n-a v zut înc Uş-Terekul! Ţazele chioşcului au fost deja puse, iat , divanul sta în semicerc f cut din c r mizi nearse (acelaşi Homratovici: Ăde ce în semicerc?Ă) — şi nuielele astea, pe care se va urca hameiul. Al turi îşi va r spândi mireasma regina nop ii. Ziua, ne vom ascunde aici de arşi , iar serile vom bea ceai, ceai din samovar, sunte i binevenit! (Deşi, m rog, deocamdat , nici samovar nu exist .)

Ce-o s creasc acolo în viitor — nu se ştie, dar lipsesc înc de pe-acum — cartofii, varza, castrave ii, roşiile şi dovlecii, tot ce exist la vecini. ĂP i, astea se pot cump ra!Ă — replic so ii Kadmin. ţoloniştii din Uş-Terek sunt gospodari, in vaci, porci, oi, g ini. Nici Kadminii nu sunt total str ini de creşterea animalelor, dar ferma lor are şi ea un profil nepractic: n-au decât câini şi pisici. Kadminii zic c laptele şi carnea se pot lua de la pia — dar unde po i cump ra devotamentul unui câine? ţe, pentru bani, ar s ri oare astfel pe tine Juk cel negru-fumuriu, cu urechi lungi, imens ca un urs, sau Tobik cel ascu it şi b g re , alb în întregime, dar cu urechiuşele negre, juc uşe?

Dragostea fa de animale n-o pre uim acum deloc la oameni, iar de ataşamentul fa de pisici ne sim im chiar obliga i s râdem. Dar dac ne-am pierdut, pentru început, dragostea fa de animale — oare nu este inevitabil s ne-o pierdem apoi şi pe cea fa de oameni?

Kadminii nu iubesc în animale bl ni a, ci personalitatea. Şi acea c ldur sufleteasc pe care-o iradiaz so ii se transmite aproape imediat, f r nici un dresaj, animalelor lor. Animalele pre uiesc foarte mult momentele când Kadminii le vorbesc, şi sunt gata s -i asculte mult vreme. Animalele in la compania st pânilor lor şi-s mândre s fie pretutindeni al turi de ei.

Dac Tobik zace în camer (iar intrarea în camer nu-i este niciodat interzis ) şi vede c Elena Aleksandrovna îşi pune paltonul şi-şi ia sacoşa, el nu în elege doar c imediat urmeaz o plimbare în c tun, dar o ia din loc, fuge dup Juk în gr din şi se-ntoarce de îndat cu el. În limba lor câineasc , i-a spus, acolo, de plimbare — şi Juk a venit vesel, gata de plecare.

Juk cunoaşte bine m sura timpului. Dup ce-i conduce pe Kadmini la cinematograf, nu se culc lâng club, ci pleac , dar se întoarce întotdeauna la sfârşitul filmului. Odat s-a dat o pelicul scurt de tot şi-a întârziat. Cât durere a fost la început — şi câte s rituri pe urm ! În schimb, câinii nu-l conduc niciodat pe Nikolai Ivanovici la serviciu, în elegând c asta ar fi lips de tact. Dac , spre sear , doctorul iese pe poart cu pasul lui uşor, tân r, câinii ştiu dup nişte efluvii sufleteşti, dac s-a dus s vad o lehuz (şi-atunci nu-l înso esc) sau s fac baie — şi atunci se duc cu el.

La sc ldat, se merge departe — la râul ţiu, pân acolo sunt vreo cinci kilometri. Nici localnicii, nici deporta ii, nici tinerii, nici cei de vârst medie nu se duc zilnic acolo — e prea departe. Nu se duc decât puştii şi doctorul Kadmin cu câinii. De fapt, este singura plimbare care nu le face cu adev rat

pl cere câinilor: drumul prin step e aspru şi plin de spini, Juk are labele bolnave, pline de t ieturi, iar Tobik, dup ce-a apucat s fac o dat baie, se teme s mai ajung în ap . Dar sim ul datoriei e mai presus de toate, şi ei îl înso esc pe doctor tot drumul. Doar la vreo trei sute de metri, p stra i pentru siguran , Tobik începe s r mân în urm , ca s nu fie luat pe sus, se scuz din urechi, se scuz din coad şi se culc . Juk merge chiar pân la râp , aici îşi depune corpul mare şi urm reşte sc ldatul de sus, ca un monument.

Datoria de al înso i Tobik i-o aplic şi lui Oleg, care vine des pe la Kadmini. (Atât de des, încât, la un moment dat, acest lucru îl nelinişteşte pe supraveghetorul şef şi-i interogheaz pe fiecare în parte: Ăţum de v-a i apropiat atât de tare? ţe ave i, de fapt, în comun? Dar despre ce discuta i?Ă) Juk poate s nu-l conduc pe Oleg, dar Tobik e obligat, şi asta pe orice vreme. ţând afar e ploaie şi noroi, labele-i înghea , i se ud , tare n-ar avea chef Tobik s se duc , se întinde pe picioarele din fa , se întinde şi pe cele din spate — şi, pân la urm , se duce, totuşi! De altfel, tot Tobik este şi poştaşul dintre Kadmini şi Oleg. ţând trebuie s -l anun e pe Oleg c ast zi e un film interesant, sau c o s fie o emisiune muzical foarte bun , sau c s-a adus ceva important la magazinul alimentai', sau la cel universal — lui Tobik i se pune o zgard de pânz c-un bilet, i se arat direc ia cu degetul şi i se spune cu voce ferm : ĂLa Oleg!Ă. Şi, oricum ar fi vremea, el se duce pe picioruşele lui sub iri la Oleg, iar dac , odat ajuns, nu-l g seşte acas , îl aşteapt la uş . ţel mai uimitor este faptul c nimeni nu l-a înv at s fac asta, nu l-a dresat, ci a în eles el singur totul, de prima dat , şi-a început s-o fac de câte ori e nevoie.

(E adev rat c pentru a-i înt ri stabilitatea ideologic , Oleg îi d , la fiecare curs poştal , şi-o încurajare material .)

Juk — înalt şi masiv ca un lup german, dar f r ferocitatea lupilor, e copleşit de bun tatea fiin elor mari şi puternice. Are deja destui ani, a avut mul i st pâni, iar pe Kadmini şi i-a ales singur. Înainte de asta, îi apar inuse proprietarului unui duhan, al unei ceain rii. Acela-l inea pe Juk în lan , lâng l zile cu sticle goale, iar câteodat se distra dându-i drumul şi înt râtându-l împotriva câinilor din vecini. Juk se lupta cu curaj şi b ga groaza în câinii galbeni şi leşina i de pe-aici. Dar cu una din aceste ocazii a trecut şi pe la o nunt câineasc din apropierea casei Kadminilor, a sim it c ldura sufleteasc a cur ii lor — şi a început s treac pe la ei, cu toate c nimeni nu-l hr nea aici.

St pânul duhanului plec şi i-l d rui pe Juk prietenei sale de deportare, Emilia. Ea îl hr nea pe Juk pe s turate — dar el tot se smulgea din lan şi fugea la Kadmini. Emilia se sup ra pe Kadmini, îl lua pe Juk acas , îl punea din nou în lan — dar el iar se smulgea şi pleca. Atunci l-a legat cu lan ul de o roat de automobil. Într-o bun zi, Juk v zu din curte c pe strad trece Elena Aleksandrovna, întorcându-se special cu spatele. Se smuci şi — ca un cal de povar , hârâind, c r roata de automobil legat de gâtul s u vreo sut de metri, pân c zu la p mânt. Dup asta. Emilia îşi lu mâna de pe Juk. Iar la noii st pâni, Juk adopt repede bun tatea ca norm principal a comportamentului. ţâinii vagabonzi încetar s se mai team de el, iar Juk deveni binevoitor şi cu trec torii, nu îns şi linguşitor.

Numai c şi la Uş-Terek existau amatori s trag în fiin e vii. În lipsa unui vânat mai bun, umblau be i pe str zi şi omorau câini. În Juk se tr sese deja de dou ori. Acum se temea de orice orificiu îndreptat spre el, inclusiv de obiectivul aparatului de fotografiat, şi nu se l sa prins în poz .

Kadminii mai aveau şi motani — r sf a i, n zuroşi şi amatori de art ; îns Oleg, în vreme ce se plimba acum pe aleile complexului clinic, şi-l ima-

gina anume pe Juk, capul imens şi bun al lui Juk, şi asta nu pur şi simplu, pe strad — ci în cadrul ferestrei sale: cum, brusc, în fereastra lui Oleg, apare capul lui Juk — se ridic pe picioarele din spate şi se uit pe fereastr ca un om. Asta înseamn c lâng el se zbenguie Tobik şi nici Nikolai Ivanovici nu poate fi prea departe. Şi Oleg sim i cu duioşie c -i cât se poate de fericit de soarta sa, c -i pe deplin împ cat cu deportarea şi nu cere cerului decât s n tate şi nu cine ştie ce mari minuni.

Uite, s tr ieşti aşa cum tr iesc Kadminii, s te bucuri de ce ai! Cu-adev rat în elept e doar acela care se mul umeşte cu pu in.

Cine-i optimist? ţel care spune: în ar , în general, totul e foarte r u, oriunde e mai r u decât la noi, noi înc am avut noroc. Şi-i fericit cu ce are şi nu se macin .

Cine-i pesimist? ţel care spune: În general, totul e minunat în ara noastr , peste tot e bine, numai la noi, întâmpl tor, e r u.

Acum — numai de-ar suporta pân la cap t tratamentul!

De-ar sc pa din cleştii ştia ai roentgeno-terapiei, ai hormonoterapiei, f r s fi degenerat total. S -şi p streze cumva libido-ul şi ce se mai cuvine s aib omul! Fiindc , f r asta, f r asta... Şi s plece la Uş-Terek. Şi s nu mai tr iasc holtei! S se însoare!

Zoia probabil c n-o s vin . De altfel, chiar dac-ar veni, asta s-ar întâmpla abia peste un an şi jum tate. S aştepte, s aştepte din nou, s aştepte toat via a!

Se poate însura cu Ksana. ţe gospodin ! ţând, ştergând farfuriile simple, îşi zvârle prosopul peste um r — zici c -i împ r teas ! Nu- i po i lua ochii de la ea. Se poate tr i bine cu ea — şi casa o s fie cas , şi copii o s -i toarne pe s turate.

Sau poate s se însoare cu Inna Strem. E pu in neliniştitor faptul c n-are decât optsprezece ani. Pe de alt parte, asta îl şi atrage! Şi mai are şi zâmbetul acela aerian-impertinent, gânditor-provocator. Pe de alt parte, asta te şi atrage...

Aşa c nu trebuie s cread în nici un fel de r sturn ri, în nici un fel de gonguri beethoveniene! Toate astea nu-s decât baloane de s pun. S -şi strâng inima — şi s nu cread ! S nu aştepte nimic de la viitor — nimic mai bun! Ţucur -te de ceea ce ai!

Dac e pe vecie — apoi, pe vecie s fie.

21 Umbrele se risipesc Oleg avusese norocul s-o întâlneasc exact la intrarea în clinic . Se d du la o parte, inându-i uşa, dar şi dac nu i-ar fi f cut loc — ea mergea cu un asemenea elan, uşor înclinat înainte, încât, la o adic , putea s -l şi doboare.

Cuprinse totul dintr-o privire: bascul albastru de pe p rul ciocolatiu, capul aşezat parc în aşa fel încât s taie aerul şi paltonul croit cu tare mult personalitate — un fel de coad lung , incredibil , încheiat la gât.

Dac-ar fi ştiut c -i fiica lui Rusanov, probabil c s-ar fi întors, dar, aşa — se duse s -şi plimbe paşii pe c rarea lui singuratic .

Avieta primi f r probleme permisiunea de a urca în salon, fiindc tat l ei era foarte sl bit şi, oricum, era joi, zi de vizit . Paltonul şi-l scosese şi-şi pusese pe umeri, peste pulov rul vişiniu, un h l el alb, atât de mic, încât poate doar în copil rie l-ar fi putut îmbr ca aşa cum se cuvine.

Dup a treia injec ie, cea de ieri, Pavel Nikolaevici, într-adev r, foarte sl bit, nici nu mai ieşea de sub plapum decât atunci când era absolut nevoie. Nici în pat nu se mişca prea mult, nu-şi pusese nici ochelarii şi nu mai intervenea în discu ii. Voin a ce-l caracteriza fusese zdruncinat şi se l sase prad sl biciunii sale. Tumoarea, c reia, mai întâi, îi purtase pic şi de care apoi se temuse, îşi intrase, pân la urm , în drepturi — de acum încolo nu el, ci ea hot ra ce şi cum.

Pavel Nikolaevici ştia c Avieta soseşte de la Moscova şi o aşteptase în diminea a aceea. O aşteptase ca întotdeauna, cu bucurie, dar ast zi şi cu un fel de nelinişte: hot râser , în cele din urm , c so ia-i va povesti despre scrisoarea lui Minai, despre Rodicev şi Guzun, totul, aşa cum a fost. Pân acum, nu avusese nici un rost s ştie cum stau lucrurile, dar acum aveau nevoie de mintea şi de sfatul ei. Avieta era fat deşteapt , niciodat , în nici o privin , nu ra ionase mai pu in bine decât p rin ii ei şi totuşi era un pic neliniştit: cum va privi ea aceast poveste? Va fi ea oare capabil s se transpun în situa ia de atunci şi s în eleag ? Nu-i va condamna cu nep sarea omului ignorant? În salon, Avieta intr tot avântat , deşi una dintre mâini îi era ocupat de o sacoş grea, iar cu cealalt îşi inea halatul, s nu-i alunece de pe umeri. Fata ei proasp t şi tân r str lucea, n-avea acea expresie de comp timire fals pe care o arboreaz de obicei oamenii când se apropie de patul cuiva grav bolnav şi pe care Pavel Nikolaevici n-ar fi vrut s-o vad pe chipul fiicei sale.

— Salut, tat ! P i, ce-ai f cut, tat ! îl salut ea însufle it , aşezându-se pe patul lui şi s rutându-l sincer, f r nici un efort, pe ambii obraji neb rbieri i, care-şi pierduser prospe imea. Ei, ia zi, cum te sim i ast zi? Spune-mi exact! Hai, spune! Înf işarea ei înfloritoare şi preten iile ridicate cu o voce vioaie mai pompar nişte for e în Pavel Nikolaevici, care se-nvior un pic.

— P i, cum s - i spun? spuse el m surat, slab, încercând s -şi clarifice singur situa ia. N-aş spune c s-a micşorat, asta nu. Dar am totuşi senza ia c -mi mişc mai uşor capul. Un pic mai uşor. Parc m apas mai puin.

Fiica, f r s -i cear voie, dar şi f r s -i provoace vreo durere, descheie gulerul tat lui şi-i cercet gâtul. Se uit de parc-ar fi fost medic şi-ar fi avut ocazia s consulte zilnic asemenea tumori.

— P i, nu-i deloc sfârşitul lumii! stabili ea. Un nodul m rit — atâta tot.

La halul în care m-a speriat mama, credeam c cine ştie ce g sesc aici! De altfel, şi tu spui c i-e mai uşor — înseamn c injec iile te ajut . Pe urm , o s se mai şi micşoreze. Iar dup ce se reduce la jum tate, nici n-o s te mai deranjeze, po i s te şi externezi.

— Da, într-adev r, oft Pavel Nikolaevici. Dac s-ar înjum t i, s-ar putea tr i şi cu ea.

— Şi te-ai putea trata acas !

— ţrezi c s-ar putea face injec iile astea acas ?

— De ce nu? o s te obişnuieşti cu ele, ai s intri într-un ritm — şi-ai s po i continua acas . O s discut m treaba asta, ne mai gândim noi!

Pavel Nikolaevici se înveseli. Nu era înc deloc sigur c i se va permite s fac injec iile acas , dar însuşi faptul c fiica lui era atât de hot rât s lupte şi s ob in ce vrea îl umplea de mândrie. Avieta se aplecase spre el, aşa c -i vedea şi f r ochelari chipul sincer, cinstit şi deschis, atât de energic, atât de viu, cu n rile şi sprâncenele mobile, tres rind la orice nedreptate. Cine oare? — se pare c Gorki o spusese: dac urmaşii t i nu sunt mai buni decât tine, degeaba le-ai dat via , şi degeaba ai tr it. Iat îns c Pavel Nikolaevici nu tr ise degeaba.

Era totuşi neliniştit fiindc nu ştia dac aflase, şi ce avea s spun despre asta.

Dar ea nu se gr bea s treac la subiectul acela, ci-l mai descusu cum e cu tratamentul, şi cum sunt medicii de pe aici, apoi îi control noptiera, se uit ce mâncase şi ce se stricase, şi puse în untru mâncarea proasp t .

— i-am adus un vin înt ritor, s bei câte un p h rel pe zi. Şi icrişoare roşii — ai s le m nânci, nu-i aşa? Şi portocale i-am adus, de la Moscova.

— Da, cred c da. Între timp, ea cercetase tot salonul şi pe cei afla i în salon, şi-i ar t printr-o mişcare expresiv a frun ii c sunt, bineîn eles, nişte nenoroci i, dar acest lucru trebuie privit pe latura umoristic .

Deşi s-ar fi zis c nu-i ascult nimeni, se aplec totuşi mai aproape de tat l ei şi începur s discute doar între ei.

— Da, tat , e cumplit, atac Avieta, brusc, subiectul. La Moscova, asta nu mai e o noutate, se vorbeşte deja mult despre asta. Practic, începe o revizuire în mas a dosarelor.

— În mas ?

— Da, efectiv. E un soi de epidemie. Un exces, cad în extrema cealalt .

Parc roata istoriei poate fi dat înapoi! Nimeni n-o poate face! Şi cine ar avea curajul! Hai, s spunem — au fost condamna i, la un moment dat, pe drept sau pe nedrept — dar de ce s -i readuci acum, aici, din dep rt rile lor? S -i r s deşti acum în via a lor de odinioar este un proces dureros şi chinuitor, nemilos, în primul şi primul rând, pentru ei înşişi! Iar unii dintre ei au murit — ce rost are s tulburi umbrele? De ce s le trezeşti rudelor speran e nejustificate, sentimente de r zbunare?... Şi, pe urm , chiar acest cuvânt, ĂreabilitatĂ, ce înseamn el? Doar nu poate s însemne c era perfect nevinovat! Cu siguran c trebuie s fi existat ceva acolo, chiar dac nu prea mare.

Doamne, c deşteapt mai e! ţu ce fervoare a drept ii vorbea! Înc înainte de a ajunge s discute situa ia lui, Pavel Nikolaeviei se convinsese deja c va g si întotdeauna în fiica lui un sprijin. ţ Alia nu s-ar l sa, pentru nimic în lume, derutat .

— Şi chiar ştii cazuri în care s-au întors? ţhiar şi la Moscova?

— ţhiar şi la Moscova! P i, tocmai asta-i. Ei trag acuma spre Moscova, ca muştele la miere. Şi ce cazuri tragice am întâlnit! Î i imaginezi, tr ieşte omul în linişte şi pace şi, deodat , este convocat acolo. La confruntare! Î i imaginezi?

Pavel Nikolaevici se sirâmb de parcar fi gustat ceva acru. Alia observase acest lucru, dar ea îşi ducea întotdeauna gândul pân la cap t, nu se putea opri.

— ... Şi i se propune s repete ce a spus, ştiu eu, cu dou zeci de ani în urm , î i închipui? ţine mai ine minte? Şi pe cine poate înc lzi aşa ceva?

P i, dac v-a pocnit chestia asta, n-ave i decât s -i reabilita i, dar f r confrunt ri! De ce s nevrozezi oamenii! Fiindc omul la, când s-a întors acas , era s se spânzure!

Pe Pavel Nikolaevici îl trecur toate sudorile. Numai gândul sta nu-i trecuse înc prin cap, c i s-ar putea cere s se prezinte la o confruntare cu Rodicev, cu Elceanski, sau cine mai ştie cu cine.

— Pe urm , cine i-a pus pe tâmpi ii ia s semneze tot soiul de enormit i despre ei înşişi! S nu fi semnat şi gata! mintea mobil a Aliei cuprindea toate aspectele problemei. Şi, în general, cum e posibil s r scoleşti tot infernul la f r s te gândeşti la cei care munceau pe atunci. N-ar fi trebuit s se gândeasc şi la ei? ţum vor suporta ei aceste schimb ri bruşte?

— i-a povestit mama?...

— Da, t ticule! Mi-a povestit. Dar pe tine nu trebuie s te preocupe povestea asta! Îşi cuprinse tat l, cu degete sigure şi puternice, pe dup ambii umeri. Uite, vrei s - i spun cum v d eu problema? ţel care deschide drumul şi semnalizeaz este un progresist şi un om cu conştiin a treaz ! Mobilurile lui sunt dintre cele mai nobile şi poporul ştie s în eleag şi s aprecieze acest lucru. În anumite cazuri, un asemenea om poate s şi greşeasc .

Dar numai cel care nu face nimic nu greşeşte. De obicei, îns , el se c l uzeşte dup instinctul s u de clas , care nu-l înşeal niciodat .

— Î i mul umesc, Alia! Mul umesc! Pavel Nikolaevici sim i cum îl sufoc lacrimile, dar nişte lacrimi bune, eliberatoare. Asta ai spus-o foarte bine: poporul — în elege, poporul — ştie s aprecieze. Numai c exist acum o tendin tâmpit — s cau i poporul, neap rat jos.

El mângâie cu încheietura transpirat a mâinii sale, mâna r coroas a fiicei.

— E foarte important ca tinerii s ne în eleag , s nu ne condamne. Ia zi, dar tu cum crezi... Nu vor g si, oare, în lege un articol, dup care, tot noi... uite, eu spre exemplu... s fim condamna i, s spunem,... pentru m rturie fals ?

— Imagineaz - i c , la Moscova, replic prompt Alia, am fost, întâmpl tor, martor la o discu ie despre probleme... temeri asem n toare. Şi era un jurist care zicea c articolul privind m rturiile false, oricum, nu prevede mai mult de doi ani, iar de atunci au fost vreo dou amnistii — aşa c -i absolut exclus s poat cineva da în judecat pentru m rturie fals ! Aşa ca Rodicev nici nu va crâcni, fii pe pace!

Lui Pavel Nikolaevici i se p ru chiar c tumoarea îl sufoc mai pu in.

— Ah, deşteapta lu' tata! spuse el uşurat şi fericit. Pe toate le ştii! Şi pentru toate- i faci timp. ţum ai ştiut s -mi redai for ele! Şi luând, de data asta, în ambele palme mâna fiicei, o s rut cu adoraie.

Pavel Nikolaevici era un om dezinteresat. Interesele copiilor erau, pentru el, întotdeauna mai presus de propriile lui interese. Era conştient c el, personal, nu str luceşte prin nimic altceva decât prin loialitate, acurate e şi tenacitate. Adev rata înflorire o tr ia prin fiica lui — şi se înc lzea la lumina ei.

Alia se pliclisi s tot in pe umeri h l elul alb, îmbr cat de form , care aluneca mereu, şi acum, izbucnind în râs, îl zvârli pe sp tarul patului, peste fişa de temperatur a tat lui.

La ora aceea, nu intrau în salon nici medici, nici surori. Şi Alia r mase în pulov rul ei vişiniu, nou, în care tat l ei înc n-o v zuse. Un zig-zag lat, alb, traversa vesel pulov rul peste cele dou mâneci şi peste piept şi acest zig-zag energic se lega foarte bine cu gesturile energice ale Allei.

Tat l nu protesta niciodat când banii erau cheltui i pentru ca Alia s fie bine îmbr cat . F ceau rost de lucruri din pachet sau de import — şi Alia se îmbr ca într-un stil curajos, mândru, punându-şi în eviden înf işarea pregnant şi atr g toare, combinat cu o inteligen treaz şi hot rât .

— Ascult , o întreb încet tat l, mai ii minte c te-am rugat s afli: expresia asta ciudat ... tot dai peste ea în câte-o cuvântare sau în articole — cultul personalit ii? Doar nu fac aluzie la... ?

Pavel Nikolaevici nici nu ştia de unde s mai ia aer pentru a pronun a cuvântul urm tor.

— M tem c da, tat ... M tem c da... La ţonferin a Scriitorilor, spre exemplu, a fost pronun at de câteva ori. Mai r u e c nimeni n-o discut deschis — şi to i se prefac c -n eleg.

— Ascult , dar asta-i, de-a dreptul, blasfemie!... Cum de-ndr znesc, po i s -mi spui?

— O ruşine, ce mai! A lansat-o careva şi uite c nu se mai opreşte... Acum, adev rul e c se vorbeşte şi de Ăcultul personalit iiĂ, dar şi de Ămarele continuatorĂ. Aşa c important e s nu deviezi în nici una din direc ii... Şi, în general, tat , trebuie s fim mobili. Trebuie s fim receptivi la cerin ele perioadei prin care trecem. Am s te sup r poate, tat , dar — fie c ne place sau nu — trebuie s fim consonan i cu fiecare nou epoc ! ţe chestii am v zut eu acolo! Am fost şi-n cercuri scriitoriceşti, şi nu doar în trecere — crezi c scriitorilor le-a venit uşor s se reorienteze, în ultimii doi ani vreau s spun? Ţa, le-a fost chiar foarte greu! Dar ce oameni cu experien , cu tact, câte po i înv a de la ei! În sfertul de or pe care Avieta îl petrecuse cu el, lovind cu replici rapide şi exacte în monştrii întuneca i ai trecutului şi eliberând noi orizonturi deschise, Pavel Nikolaevici se îns n toşise v zând cu ochii, c p tase curaj, nu mai avea nici un chef s discute despre tumoarea sa plicticoas şi i se p rea deja inutil s se zbat pentru mutarea sa într-o alt clinic — ar fi vrut s-asculte la nesfârşit poveştile optimiste ale fiicei sale, s respire vântul acesta proasp t stârnit de ea.

— Hai, spune, spune, o rug el. ţe zici c se-ntâmpl la Moscova? ţum ai c l torit?

— Ah! Alia îşi scutur capul ca un cal ce vrea s scape de t uni. Parc po i reda Moscova în cuvinte? La Moscova trebuie s tr ieşti! Moscova-i o alt lume! Dai o fug pân la Moscova şi te trezeşti într-o lume cu cincizeci de ani mai avansat ! P i, în primul rând, la Moscova toat lumea st şi se uit la televizor...

— În curând, o s fie şi la noi.

— ţurând!... Numai c la n-o s fie programul televiziunii centrale, ce emisiuni vor mai fi şi alea! Î i spun, parc te trezeşti în Wells: stau şi se uit la televizor! Dar, s lu m lucrurile dintr-un punct de vedere mai larg; am sentimentul c prind repede chestiile astea, c se-apropie o adev rat revolu ionare a vie ii cotidiene! Şi nu m refer doar la frigidere sau la maşinile de sp lat, totul se va schimba înc şi mai mult de atât. Apar, din loc în loc, un fel de holuri de sticl . În hoteluri s-au pus m su e joase, joase de tot, ca la americani — uite-aşa. La început nici nu ştii cum s te adaptezi la ele.

Abajururile de pânz , cum avem noi acas , sunt acum ruşine curat , trebuie s fie neap rat de sticl ! Paturile cu t blii — ceva cu totul jenant, se pun, pur şi simplu, nişte sofale largi sau nişte divanuri... ţamera arat cu totul altfel. ţe mai, se schimb tot stilul de via ... nici nu po i s - i închipui. Am discutat problema asta şi cu mama — va trebui s schimb m radical multe lucruri. Şi n-ai cum s le cumperi aici, trebuie aduse de la Moscova... Exist , bineîn eles, şi mode foarte nes n toase, absolut condamnabile.

Piept n turi ciufulite, dar special ciufulite, de parc-abia te-ai fi sculat din pat.

— Occidentu-i de vin ! Vrea s ne corupâ.

— Ţineîn eles. Dar asta se reflect imediat şi-n sfera culturii, spre exemplu în poezie.

Pe m sur ce Avieta trecea de la problemele intime la altele, de interes general, vorbea mai tare, nestânjenit , şi-acum o ascultau to i cei din salon.

Dar, dintre ei to i, doar Diomka îşi întrerupse înv tura şi, uitând de durerea ce-l m cina şi-l tr gea tot mai implacabil spre masa de opera ie, o asculta pe Avieta cu urechile ciulite. ţeilal i nu p reau interesa i sau nu erau în paturile lor şi doar Vadim Za ârko îşi mai ridica, din când în când, ochii din carte şi se uita la Avista din spate.

Toat spinarea ei, încordat ca un pod solid, bine mulat de pulov rul nepurtat, era de-o culoare dens , vişinie, şi doar unul dintre umeri, luminat de-un reflex al soarelui printr-o fereastr deschis pe undeva — doar um rul era de-un stacojiu aprins.

— Mai bine, vorbeşte-mi de tine! o rug tat l.

— P i, eu, tat , am avut o c l torie tare reuşit . Au promis s -mi includ volumul de poezii în planul editurii! Ce-i drept, pentru la anul. Dar mai repede nu se face niciodat . Imagineaz - i c nici nu se poate mai repede!

— Hai, nu z u! Vorbeşti serios, Alia? Oare chiar vom ine în mâini, peste un an...?

Fiica îl acoperise azi cu o avalanş de bucurii. Ştia c plecase la Moscova cu nişte poezii, dar de la foile acelea dactilografiate şi pân la o carte pe care s scrie ĂAlia RusanovaĂ p rea s fie un drum nesfârşit.

— Dar, cum ai reuşit?

Alia zâmbea mul umit şi sigur de ea îns şi.

— Ţineîn eles, dac te duci aşa, pur şi simplu, la editur , s le propui nişte versuri — n-o s stea nimeni de vorb cu tine! Dar Anna Ivghenievna mi-a f cut, cunoştin cu M., mi-a f cut cunoştin cu S., le-am citit câteva poezii, le-au pl cut amândurora — iar pe urm au dat şi ei nişte telefoane, i-au trimis cuiva un bilet, totul a mers foarte uşor.

— Asta-i nemaipomenit, radia de fericire Pavel Nikolaevici. Îşi g sise pe noptier , pe pip ite, ochelarii şi şi-i pusese pe nas, de parc ar fi urmat s cerceteze chiar acum mult dorita carte.

Diomka vedea pentru prima dat în via a lui un poet viu, ba chiar o poetes . R m sese cu gura c scat .

— Şi, în general, am stat mult printre ei. ţât de simplu se poart unii cu al ii! Sunt oameni cu premii importante, dar îşi spun pe nume. Şi ce oameni deschişi sunt în general, cât de lipsi i de trufie. Noi ne imagin m c scriitorul st undeva deasupra norilor, fruntea-i e palid , te ine la distan !

Când, de fapt — nici vorb ! Sunt deschişi la toate bucuriile vie ii: le place s bea un p h rel, s m nânce, s dea o rait cu maşina — şi toate astea în gaşc ! Fac tot soiul de poante, şi ce se mai râde! Eu aş zice tocmai c-au o via vesel . Iar când le vine timpul s scrie un roman — se închid într-o cas de var , vreo dou -trei luni, şi-l dau gata! Nu, eu sunt dispus s fac orice efort ca s intru în Uniune!

— ţum adic , şi n-ai s munceşti în meserie? se nelinişti un pic Pavel Nikolaevici.

— Tat ! Avieta îşi coborî vocea: ţe via -i aia, de ziarist? Orice-ai zice, e munc de lacheu. i se d o sarcin — uite, f aşa şi-aşa, n-ai pic de libertate, iei interviuri de la tot soiul... de celebrit i. Parc se compar !

— Alia, sunt, totuşi, neliniştit: şi dac n-ai s reuşeşti?

— ţum adic , s nu reuşesc? Eşti naiv. Gorki spunea c orice om poate deveni scriitor! Prin munc , se poate ob ine orice! La urma urmelor, m fac scriitoare pentru copii.

— De fapt, asta-i foarte bine, se mai gândea înc la problem Pavel Nikolaevici. De fapt, e minunat. Adev rul e c -i bine ca literatura s încap pe mâinile unor oameni s n toşi din punct de vedere moral.

— Am şi-un nume de familie frumos, n-o s -mi iau pseudonim. Pe urm , şi calit ile mele exterioare sunt nemaipomenit de reuşite pentru literatur !

Mai exista totuşi şi-un alt pericol pe care fiica, în avântul ei, poate c -l subestima.

— Dar, ia imagineaz - i c o s te înjure criticii? Gândeşte-te c la noi asta-i ca un fel de oprobriu public, e periculos!

Dar, cu şuvi ele p rului ciocolatiu date pe spate, Alia privea neînfricat spre viitor: — Acum, foarte serios n-o s m -njure nimeni, fiindc n-o s am devieri ideologice! Iar, din punct de vedere artistic, n-au decât s m critice. Important e s nu- i scape întors turile de care-i plin via a. Spre exemplu, pân nu demult se tot spunea: Ăf r conflicteĂ! Iar acum se spune Ăfalsa teorie a lipsei de conflictĂ. Dac unii ar spune ca înainte, iar al ii ca acum, s-ar observa c s-a schimbat ceva. Dar cum to i încep s spun varianta nou , f r nici un fel de perioad de trecere, nici nu se mai observ c-a avut loc o cotitur . Aici trebuie s fii cu ochii-n patru! Cel mai important este s ai tact şi s reac ionezi la mersul evenimentelor. Atunci nu rişti s încapi pe mâna criticii... Da! Parc ceruseşi nişte c r i, t ticule, i-am adus câteva.

Acum e momentul cel mai potrivit s citeşti, nu-i aşa? Şi începu s le scoat din geant .

— Uite, ĂLa noi e deja diminea Ă, ĂLumina deasupra p mântuluiĂ, "Truditorii universuluiĂ, ĂMun i în floareĂ.

— Ia stai, ĂMun i în floareĂ parc-am citit deja...

— Tu ai citit ĂP mânt în floareĂ, iar asta-i ĂMun i în floareĂ. Uite, mai e şi ĂTinere ea e cu noiĂ, asta s-o citeşti neap rat, eu zic s începi cu asta. E suficient s citeşti titlurile ca s te remontezi, am ştiut eu ce s-aleg.

— Asta-i bine, spuse Pavel Nikolaevici. Dar ceva mai sentimental n-ai adus şi tu?

— Sentimental? Nu, t ticule. Eu ziceam... c la starea în care eşti tu...

— Astea toate le ştiu eu oricum, ar t Pavel Nikolaevici cu dou degete spre teancul de c r i. S -mi cau i şi mie ceva, bine?

Ea se preg tea deja de plecare. Îns Diomka, tot chinuindu-se şi încruntându-se, de la un timp încoace, în col ul s u, nu se ştie dac din cauza durerii permanente din picior sau a timidit ii care-l împiedica s intre în discu ie cu fata asta sclipitoare, cu poetesa aceasta — se hot rî, pân la urm , s -i pun o întrebare. O întreb , f r s -şi fi cur at gâtlejul înainte, şi mai şi tuşi pe la mijlocul propozi iei: — Spune i-mi, v rog... ţe p rere ave i dumneavoastr despre nevoia de sinceritate în literatur ?

— ţum a i spus? se întoarse sprinten spre el Avieta, cu un zâmbet încurajator totuşi, fiindc r guşeala din glasul lui Diomka era o dovad destul de gr itoare a timidit ii lui. A ajuns şi pân la voi povestea asta cu sinceritatea? O redac ie întreag a fost desfiin at din cauza sincerit ii steia, şi uite c -şi scoate din nou corni ele?

Avieta se uit la fa a necultivat , necizelat a lui Diomka. Nu prea mai avea timp, dar nici s -l lase pe puşti sub o influen nefast nu se cuvenea.

— Asculta i-m , tinere! declar ea tare, sonor, ca de la o tribun . Sinceritatea nu poate fi nicidecum criteriul principal de judecare al unei c r i.

Dac înso eşte idei greşite sau atitudini duşm noase, sinceritatea nu face decât s sporeasc efectul negativ al operei respective, sinceritatea poate fi nes n toas ! Sinceritatea subiectiv poate intra în conflict cu descrierea veridic a vie ii — în elege i aceast dialectic ?

Ajungeau cam greu ideile astea la Diomka, toat fruntea i se încre ise.

— Nu chiar, spuse el.

— Ţine, haide i s v explic. Avieta îşi desf cuse larg bra ele şi zig-zagul alb âşni ca un fulger de la o mân la alta, traversând pieptul. Nimic nu-i mai uşor decât s iei un fapt real mediocru, aşa cum e el, şi s -l descrii. Dar trebuie s pr şeşti adânc, pentru a ar ta acele ml di e ale viitorului care nu se v d.

— Ml di ele...

— Ce e??

— Ml di ele trebuie s r zbat singure, se gr bi s intervin Diomka, dac le pr şeşti, nu mai au cum s creasc .

— M rog, nu despre agricultur discut m noi acum. Ţ ie el! S -i spui poporului adev rul nu înseamn câtuşi de pu in s -i spui lucrurile rele, s-ar i cu degetul defectele. Po i vorbi neînfricat despre ceea ce-i bine — ca s devin şi mai bun! De unde cerin a asta fals a aşa-numitului Ăadev r crud"? De ce-ar trebui s fie, m rog, adev rul crud? De ce s nu fie sclipitor, pasionant, optimist! Toat literatura noastr trebuie s devin s rb toreasc ! La urma urmelor, oamenii se simt jigni i când via a lor este descris în tonuri mohorâte. Lor le place ca ea s fie descris înfrumuse at.

— S-ar putea spune c ave i dreptate, r sun din spate o voce b rb teasc , pl cut şi curat . Într-adev r, de ce s r spândim deprimarea?

Avieta nu avea nevoie, bineîn eles, de nici un fel de alia i, dar ştia c , la cât era ea de norocoas , de câte ori cineva îşi expunea o p rere, aceea trebuia s fie în folosul ei. Ea se întoarse, sclipindu-şi şi spre fereastr , spre reflexul ferestrei, albul zig-zagului desf şurat. Tân rul cel expresiv, colegul ei de genera ie, c nea între din i cap tul pixului negru în opt muchii.

— Dar, la ce foloseşte literatura? gândea el cu voce tare, poate pentru Diomka, sau poate pentru Alia. Literatura e f cut s ne distreze când avem o stare proast .

— Literatura ne înva s tr im, trâmbi Diomka, şi tot el roşi pentru cât de caraghios sunaser cuvintele lui.

Vadim îşi d du capul pe spate: — Ei, asta-i acum, i-ai g sit înv tor! Las' c ne descurc m noi în via şi f r ea. Doar n-or fi scriitorii mai deştep i decât noi, tehnocra ii?

Se m sur din priviri cu Alia. Privirile le erau egale: deşi se potriveau ca vârst şi n-aveau de ce s nu se plac în privin a înf iş rii, fiecare dintre ei urma atât de clar drumul pe care şi-l propusese în via , încât n-ar fi c utat în nici o privire întâmpl toare începutul vreunei aventuri.

— Rolul literaturii este, de obicei, foarte tare exagerat, ra ion Vadim.

Sunt ridicate în sl vi c r i care n-o merit . Spre exemplu, ĂGargantua şi PantagruelĂ. Pân s-o citeşti î i închipui c -i ceva grandios. Dar, când o iei în mân , vezi c nu-s decât porc rii, timp pierdut.

— Momentul erotic apare şi ia autorii contemporani. Nu-i de prisos, replic Avieta cu severitate. Se combin şi cu devotamentul fa de ideile cele mai progresiste.

— Ba-i de prisos, îşi declin argumentul Vadim. Nu pentru a gâdila patimile a fost inventat tiparul. Excitantele trebuie vândute la farmacii. Şi, f r a se mai uita la pulov rul vişiniu, f r s se aştepte ca ea s încerce s -l conving de contrariul, îşi coborî privirea spre carte.

Avieta era întotdeauna nemul umit când gândurile oamenilor nu se împ r eau clar în dou grupe de argumente, adev rate şi false, ci se risipeau, devenind tot mai difuze, în tot soiul de nuan e neaşteptate, care nu f ceau decât s instaureze o confuzie ideologic — iat nici acum nu era clar dac tân rul sta-i d dea dreptate sau nu? Dac-ar fi trebuit s polemizeze cu el sau era mai bine s-o lase balt ?

O l s balt şi termin , adresându-i-se tot lui Diomka: — Deci iat , b ie el, încearc s în elegi. E mult mai uşor s descrii ceea ce exist , decât ceea ce nu exist , dar tu ştii c va fi. ţeea ce vedem noi ast zi cu ochiul liber — nu este neap rat adev rul. Adev rul este — ceea ce trebuie s fie, ceea ce va fi mâine. Şi acest ĂmâineĂ al nostru minunat este ceea ce trebuie s descriem!...

— Şi, atunci, mâine ce se va mai descrie? îşi încrunt fruntea b iatul cam greu de cap.

— Mâine?... P i, mâine o s se descrie ziua de poimâine.

Avieta se ridicase deja şi st tea în picioare pe interval — puternic , bine f cut , s n toas , ca to i cei din neamul Rusanovilor. Pavel Nikolaevici ascultase cu pl cere şi prelegerea de moral pe care i-o inuse lui Diomka.

Dup ce-şi s rut tat l, Alia mai ad ug , ridicându-şi încurajator mâna cu degetele r sfirate: — Ei, tat , lupt -te pentru s n tate! Lupt -te, trateaz -te, zvârle de pe tine tumoarea — şi nu- i face griji pentru nimic! Totul, dar absolut totul, va fi perfect!

Partea a doua

22 Râul ce se vars în nisipuri 3 MARTIE 1955 Dragii mei Elena Aleksandrovna şi Nikolai Ivanâci!

Iat o imagine misterioas — spune i-mi ce anume ar putea fi şi unde se petrece ac iunea? Ferestrele au gratii (ce-i drept doar la parter, s nu intre ho ii, şi sunt cu model — nişte raze ce pornesc din col , şi nici vizet nu exist ). ţamera e plin de paturi acoperite cu aşternuturi. Pe fiecare pat, se afl câte un om speriat. Diminea a, se împart por ii de zah r şi de ceai (diferen a e c se mai d şi micul dejun). Diminea a, domneşte o t cere mohorât , nimeni n-are chef de discu ii, în schimb, seara e zarv şi discu iile generale se anim . Se isc certuri legate de deschiderea şi închiderea ferestrelor, se discut cine trebuie s se aştepte la mai bine şi cine la mai r u şi din câte c r mizi e f cut moscheia din Samarkand. Ziua, oamenii sunt Ălua iĂ unul câte unul — s discute cu şefii, la proceduri, la întâlniri cu rudele. Se joac şah, se citesc c r i. Se primesc şi pachete de acas — cei care primesc aşa ceva se-nfrupt din ele. Se întâmpl ca unora s li se mai dea şi supliment, ce-i drept nu-i vorba de turn tori (sunt sigur, fiindc şi eu primesc).

Din când în când, se face perchezi ie, sunt ridicate obiectele personale, eşti nevoit s le ascunzi şi s te lup i pentru dreptul de a te plimba. Ţaia este un mare eveniment şi, în acelaşi timp, o întreag catastrof : va fi oare cald? va ajunge apa? ce lenjerie ai s cape i? Nimic nu-i mai caraghios decât momentul în care este adus un boboc, care începe s pun întreb ri naive, neştiind ce-l aşteapt ...

Ei, a i ghicit?... Ve i spune, bineîn eles, c am cam luat-o razna, fiindc dac -i o închisoare de tranzit — nu poate fi vorba de lenjerie de pat, iar daca e una de arest preventiv — unde-au disp rut interogatoriile nocturne?

Deoarece presupun c aceast scrisoare va fi controlat la poşta din Uş-Terek, nu mai continui cu analogiile.

Iat , un trai dintr- sta duc eu, de cinci s pt mâni, în pavilionul canceroşilor. Sunt momente în care mi se pare c m-am întors la via a de odinioar şi nu-i v d sfârşitul. ţel mai ap s tor e faptul c nu mi s-a dat un termen, c ĂstauĂ pân la Ădispozi ii specialeĂ. (Iar eu nu aveam permisie de la comandament decât pentru trei s pt mâni, formal vorbind, am dep şit deja termenul şi-aş putea fi judecat pentru evadare.) Nu mi se spune când au de gând s m externeze, nu mi se promite nimic. Ei sunt obliga i, probabil,

conform indica iilor de tratament, s stoarc din bolnav tot ce-i de stors şi s nu-i dea drumul decât în momentul când sângele n-o s mai Ă in Ă deloc. Şi iat rezultatele: starea aceea mai bun — Ăeuforic Ă, dup cum a i numit-o dumneavoastr în ultima scrisoare — pe care-am avut-o dup dou s pt mâni de tratament, când m întorceam, pur şi simplu, fericit la via , s-a dus, n-a mai r mas din ea nici urm . Regret foarte tare c n-am insistat atunci s fiu externat. Tot ce era s n tos în tratamentul meu s-a epuizat, acum a început partea d un toare.

M îndoap cu câte dou şedin e de Roentgen pe zi, de câte dou zeci de minute, a trei sute de "r" fiecare, şi cu toate c-am uitat de mult durerile cu care am plecat din Uş-Terek, am cunoscut, în schimb, grea a provocat de Roentgen (sau poate de injec ii, toate astea se combin ). Îmi sfâşie pieptul şi m ine cu orele! De fumat, bineîn eles c m-am l sat: s-a l sat fumatul de mine. Şi am o stare atât de scârboas — nu pot s m plimb, nu pot sta locului, n-am g sit decât o singur pozi ie bun (în ea m aflu şi acum, când v scriu, de-aceea folosesc creionul şi rândurile-mi ies inegale): f r pern , pe burt , cu picioarele uşor ridicate, iar capul l sat chiar s atârne pu in din pat. ţând sunt chemat la şedin şi intru în sala cu aparate, unde-i un ĂmirosĂ dens de Roentgen, de fiecare dat m tem s nu bor sc. La grea a asta, ajut întrucâtva castrave ii acri şi varza murat , îns nici la spital, nici în complexul clinic n-am, bineîn eles, de unde s fac rost de-aşa ceva, iar bolnavii n-au voie s ias pe poart . ţic , s v aduc rudele. Rudele!...

Doar se ştie c rudele noastre alearg prin taigaua Krasnoiarskului pe patru picioare! Ce-i r mâne s rmanului de inut? Îmi pun cizmele, m încing peste halat cu centura militar şi m furişez într-un loc unde zidul complexului este pe jum tate distrus. Acolo, ies din incint , trec calea ferat — şi-n cinci minute sunt la pia . Nici pe str du ele din cartierul pie ei, nici chiar în pia , aspectul meu nu-i provoac nim nui mirarea sau râsul.

Eu percep acest lucru ca pe-un semn de s n tate spiritual a poporului nostru, care s-a obişnuit cu orice. Umblu prin pia şi m tocmesc încruntat, cum cred c numai cei trecu i prin lag r ştiu s-o fac (s forn i pe nas, în leg tur cu o g in gras , alb-g lbuie: Ăşi cât zici c vrei, muiere, pe puiul sta tuberculos?Ă). La câte rublişoare am eu! Şi cum am f cut rost de ele... Nu degeaba spunea bunicul meu: copeica scap rubla, rubla scap capul. Tare deştept era bunicul meu. ţastrave ii sunt singura mea sc pare, în rest nu-mi vine s m nânc nimic. Capul mi-e greu, o dat am şi ame it îngrozitor. Dar adev rul e c şi tumoarea a sc zut la jum tate, marginile i s-au muiat, pân şi eu abia mai reuşesc s-o palpez. Între timp, îns , sângele se distruge, mi se dau tot soiul de medicamente care-ar trebui s -mi sporeasc num rul de leucocite (or fi stricând şi-astea ceva, la rândul lor!) şi s-au gândit s -mi fac Ăpentru provocarea leucocitozeiĂ (aşa zic ei — au şi ştia un limbaj!)... injec ii cu lapte! ţe barbarie! Da i-mi, oameni buni, o can de lapte proasp t muls! Nu m las pentru nimic în lume injectat. Şi m mai amenin c o s -mi fac transfuzie. Nici aici nu vreau s m las. Norocul meu e c am grupa sanguin unu, iar dintr- sta li se aduce mai rar. În general, cu responsabila sec iei de radiologie am rela ii destul de încordate, de câte ori ne întâlnim — ne cert m. E o femeie tare sever . Ultima dat a început s -mi palpeze pieptul şi s m asigure c Ănu exist nici o reac ie la sinestrolĂ, c eu evit injec iile şi o înşel. Ţineîn eles c am fost absolut indignat (deşi, bineîn eles c o înşel). În schimb, cu medicul curant mi-e mai greu s m in tare, nu ştiu de ce. Fiindc e ea foarte delicat . (Dumneavoast , Nikolai Ivanâci, începuse i,

la un moment dat, s -mi povesti i de unde vine expresia Ăvorba dulce osul frângeĂ. Aminti i-mi, v rog!) Dincolo de faptul c nu ip niciodat , nici m car s se încrunte ca lumea nu se pricepe. Dac trebuie s -mi prescrie ceva împotriva voin ei mele — las ochii în p mânt. Şi eu, nu se ştie de ce, cedez. Pe urm , unele detalii ne vine şi greu s le discut m: e înc tân r , mai tân r decât mine, parc mi-e jen s l muresc cu ea totul pân la cap t.

De altfel, e şi foarte pl cut ca înf işare.

Are îns şi ea o atitudine cam scolastic , crede neclintit în metodele lor, stabilite o dat pentru totdeauna, şi nu reuşesc s-o fac s se-ndoiasc . În general, nimeni nu se coboar s discute cu mine aceste metode, nimeni nu încearc s m transforme într-un aliat ra ional. Sunt nevoit s -mi bat capul pentru a pricepe discu iile medicilor, s ghicesc unele lucruri, s completez ceea ce nu s-a spus, s fac rost de c r i medicale — abia astfel reuşesc s -mi clarific situa ia.

Aşa c -mi vine greu s hot r sc: ce-i de f cut? ţum ar fi mai corect s procedez? Uite, m tot pip i deasupra claviculelor, dar oare cât de probabil este ca metastazele s apar tocmai acolo? De ce m ciuruiesc cu aceste mii şi mii de unit i roentgen? Oare o fac, într-adev r, pentru ca tumoarea s nu înceap din nou s creasc ? Sau, pentru orice eventualitate, asigurându-se de cinci, de zece ori, cum se construiesc podurile? Sau doar pentru a îndeplini instruc iunile seci, de la care nu se pot dep rta, fiindc altfel şi-ar pierde slujbele? Dar eu, unul, aş putea liniştit s nu le-ndeplinesc! Eu aş putea s rup acest cerc, numai s mi se spun adev rul!... Dar nu mi-l spun.

C doar eu nu cer via lung ! Nu-mi fac planuri de viitor!... Ori am tr it sub paz permanent , ori am suferit de boal , acum vreau s tr iesc şi eu un pic, şi f r paz şi f r durere, simultan f r una cealalt — iat punctul culminant al visurilor mele. Nu vreau nici Leningradul, nici Rio de Janeiro, vreau col ul nostru de la cap tul lumii, în modestul nostru Uş-Terek. ţurând o s fie var şi-n vara asta vreau s dorm sub stele pe un culcuş de scânduri, astfel încât, dac m trezesc noaptea, s aflu, dup pozi ia Lebedei şi a Pegasului, cât e ceasul. Uite, doar vara asta s-o tr iesc aşa, s v d stelele neacoperite de reflectoarele pazei — iar, apoi, pot s nici nu m mai trezesc. Da, şi mai vreau, Nikolai Ivanâci, s merg cu dumneavoastr (şi cu Juk, bineîn eles, şi cu Tobik) serile, când o s se mai domoleasc vipia, pe c rarea de step ce duce la ţiu şi acolo, într-un loc mai adânc, unde apa-i mai sus de genunchi, s m aşez pe nisip, s -mi întind picioarele în josul curentului şi s stau mult -mult vreme aşa, luându-m la întrecere în încremenire cu barza de pe malul cel lalt.

Pe râul sta al nostru, ţiu, nu-l in puterile s ajung la nici o mare, la nici un lac, la nici o ap mai întins , E un râu care-şi termin via a în nisipuri! Un râu care nu se vars nic ieri, care-şi d ruieşte cele mai bune ape şi cele mai bune for e aşa, pur şi simplu, pe drum şi întâmpl tor — prieteni, oare nu-i aceasta un simbol al vie ii noastre de de inu i c rora nu le e dat s înf ptuiasc nimic, care vor disp rea f r ştire — şi tot ce avem noi mai bun nu-i decât un prundiş pe care înc nu ne-am uscat, iar amintirea noastr nu-i mai mult decât apa ce încape în c uşul palmelor, cea pe care ne-am oferit-o unii altora prin câte-o întâlnire, o discu ie, o mân de ajutor.

Un râu care se vars în nisipuri!... Dar iat c şi de acest ultim prundiş vor s m lipseasc medicii. ţu ce drept — lor nici nu le trece prin cap s se întrebe dac au dreptul — hot r sc ei, f r mine şi-n locul meu, s -mi aplice un tratament atât de cumplit cum este hormonoterapia. Doar asta-i precum acea bucat de fier încins pe care i-o apropie cineva de trup, într-o

bun zi, şi te face invalid pentru toat via a. Şi cât de obişnuit pare acest lucru în via a obişnuit a clinicii!

M-am gândit şi alt dat la asta, dar acum m gândesc şi mai des: care-i, totuşi, pre ul cel mai înalt al vie ii? ţât po i pl ti pentru ea şi cât nu po i? ţum sunt înv a i acum copiii la şcoal : ĂLucrul cel mai de pre pe care-l are omul este via a — ea nu ni se d decât o singur dal .Ă De unde concluzia c trebuie s te-ag i de via cu orice pre ... Pe mul i dintre noi lag rul ne-a ajutat s stabilim c tr darea, distrugerea unor oameni buni şi neajutora i — este un pre prea mare, via a noastr nu-l merit . Acum, în ceea ce priveşte compromisul, linguşeala, minciuna — p rerile celor din lag r erau împ r ite, unii spuneau c -i un pre suportabil şi poate c aşa şi e.

Dar acum iat un alt pre : s pl teşti p strarea vie ii prin tot ceea ce-i confer acesteia culoare, miros şi emo ii? S cape i o via cu digestie, respira ie, activitate muscular , activitate cerebral — şi gata? S devii o schem umbl toare. Oare nu-i exagerat un asemenea pre ? Oare nu este-o batjocur ? Oare trebuie pl tit? Dup şapte ani de armat şi şapte ani de lag r — de dou ori câte şapte ani, de dou ori termenul din basme sau sorocul biblic — s - i pierzi capacitatea de-a sim i cine-i b rbat şi cine femeie — oare nu este un pre cam prea pip rat?

Poate c m-aş fi certat de mult cu ei şi-aş fi plecat — dar aş fi riscat s pierd adeverin a lor — Zei a Adeverin — şi vai, cât îi este ea de necesar am râtului de deportat! Poate c mâine comandantul se gândeşte s m trimit la înc trei sute de kilometri mai departe, în deşert — iar eu o s m ag de adeverin a mea: Ăare nevoie de îngrijire medical permanent Ă — scuza i, don' şef! ţum s renun e un vechi prizonier la un certificat medical? Ar fi ceva de neimaginat!

Dar asta înseamn c iar sunt nevoit s recurg la vicleşuguri, s m prefac, s înşel, s trag de timp — dar, într-o via întreag , m-am plictisit s-o tot fac!... (Apropo, din prea mult viclenie, ajungem s obosim şi s greşim. Eu însumi am provocat toat povestea asta, ar tându-le scrisoarea laborantei de la Omsk, pe care v-am rugat s mi-o trimite i. Le-am dat-o lor, iar ei s-au înfipt în ea, au ad ugat-o la fişa de boal şi-abia mai târziu am în eles c-am ajuns la mâna lor: acum nu mai au nici un fel de îndoieli în privin a hormonoterapiei, pe când pân atunci nu fuseser chiar siguri.)

Adeverin a, s pun doar mâna pe adeverin şi plec de-aici cu binele, f r s m cert. Iar când m-oi întoarce la Uş-Terek, pentru ca tumoarea s nu-şi zvârle pe nic ieri metastazele, o s-o dau gata cu r d cinu a de issâk- kuli. Tratamentul cu o otrav puternic are ceva nobil: otrava nu se preface a fi un medicament nevinovat, ea declar sus şi tare: sunt otrav !

Fereşte-te! ţare pe care! Ştim de la-nceput pentru ce opt m.

Ultima dumneavoastr scrisoare (care-a ajuns repede, în cinci zile) m-a tulburat: cum? o expedi ie geodezic în zona noastr ? ţe bucurie ar fi s pot mânui din nou teodolitul! Dac-aş putea lucra m car un an omeneşte!

Dar crede i c m-ar lua? Fiindc aş fi nevoit s dep şesc grani ele fixate de comandament şi, în general, toate poveştile astea sunt arhisecrete de stat, cum altfel, iar eu sunt un om p tat. ĂPodul WaterlooĂ şi ĂRoma — oraş deschisĂ, pe care le l uda i, n-o s le mai pot vedea niciodat : la Uş-Terek, a doua oar , nu le mai aduce nimeni, iar aici, ca s m duc la film, ar trebui, dup externare, s înnoptez undeva, dar unde? Şi înc nici nu pot fi sigur c n-am s m externez de-a buşilea! Îmi propune i s -mi mai trimite i nişte bani. Mul umesc. Mai întâi am vrut s refuz: toat via a am evitat (şi-am reuşit s evit) s fac datorii.

Mi-am amintit îns c , dup moartea mea, va r mâne oarece moştenire: cojocul de oaie de la Uş-Terek — e totuşi ceva, nu? Dar cei doi metri de stof neagr , care-mi servesc drept plapum ? Dar perna de puf, cadoul familiei

Melniciuc? Dar cele trei l zi unite sub form de pat? Dar cele dou crati e? ţana din lag r? Lingura? Şi mai e şi g leata. Şi le urile de saksau. Toporul! Şi, în sfârşit, lampa cu gaz! Dac stau s m gândesc, am fost inconştient de nu mi-am f cut testamentul.

V voi fi, deci, recunosc tor dac -mi trimite i o jum tate de sut (nu mai mult!). ţomanda dumneavoastr — s caut hipermanganat, sod şi scor işoar — o voi avea în vedere.

Gândi i-v şi scrie i-mi ce mai trebuie? Poate s cump r totuşi un fier de c lcat uşor? Îl car eu cumva, nu trebuie s v fie jen .

Dup buletinul dumneavoastr meteorologic v d, Nikolai Ivanovici, c la dumneavoastr -i cam frig, deocamdat , c înc nu s-a dus z pada. Aici, în schimb, e o prim var de-a dreptul neruşinat şi inexplicabil .

Apropo de meteo. Dac o vede i pe Inna Strem — transmite i-i calde salut ri din partea mea. Spune i-i c m gândesc, aici, adesea la ea...

Sau poate-i mai bine s nu-i spune i...

M chinuie nişte sentimente neclare, nici eu nu ştiu ce vreau? Sau ce am dreptul s vreau?

Dar când îmi amintesc de cea care ne-a consolat dintotdeauna, de m rea a zical : Ădoar a fost şi cu mult mai r u!Ă — îmi revin pe loc. N-o s ne l s m tocmai noi aşa, cu una, cu dou . Ne mai perpelim o vreme, pân s-o mai putea!

Elena Aleksandrovna spune c -n dou seri a scris zece scrisori. Şi m-am gândit: cine se mai gândeşte în ziua de azi la cei afla i departe, d ruindu-le, astfel, sear dup sear ?

De aceea e şi pl cut s v scrie omul scrisori lungi, fiindc ştie c le ve i citi cu voce tare, le ve i reciti, iar apoi le ve i lua propozi ie cu propozi ie şi ve i r spunde la fiecare în parte.

Fi i, dar , la fel de ferici i şi luminoşi, prietenii mei!

Al dumneavoastr , Oleg.

23 De ce s tr ieşti prost? ţinci martie se nimeri s fie o zi tulbure, cu o ploaie m runt şi rece care nu se mai termina. În salon, în schimb, era forfot , se f cuser multe schimb ri: dup ce în ajun îşi d duse acordul pentru opera ie, Dioma coborî jos, la chirurgie, şi fur aduşi doi bolnavi noi.

Primul dintre ei ocup chiar patul lui Diomka, cel din col , de lâng uş . Era un om înalt, îns foarte adus de spate, cu spinarea strâmb , cu fa a consumat pân la îmb trânire. Avea pleoapele atât de umflate, iar cele de jos mai şi atârnau aşa de tare, încât ceea ce apare de obicei, la to i oamenii, ca un oval se transformase, la el, într-un cerc — şi, în acest cerc, albul ochilor avea o roşea nes n toas , iar inelul irizat, de culoarea tutunului, p rea şi el mai mare din cauza pleoapelor inferioare trase în jos. Cu aceşti ochi mari şi rotunzi, b trânul p rea s -i studieze pe to i cu o aten ie insistent şi nepl cut . În ultima s pt mân , Diomka nu-şi mai g sea locul: o durere surd şi scurte spasme îi chinuiau neîncetat piciorul, nu mai putea nici s doarm , nici s înve e şi se ab inea cu greu s nu geam , ca s nu-i deranjeze pe vecini. Ajunsese într-un asemenea hal de exasperare, încât piciorul nu-i mai p rea acum pre ios pentru via , ci o povar blestemat , de care ar fi dorit s se elibereze cât mai repede şi cât mai uşor. Iar opera ia, pe care cu o lun în urm o considera sfârşitul lumii, îi ap rea acum ca o salvare.

ţu toate c se sf tuise cu to i cei din salon înainte de a-şi da semn tura de consim mânt, înc şi azi, cu boccelu a strâns şi gata de plecare, mai aducea înc vorba în aşa fel încât cei din jur s -l linişteasc şi s încerce s -l conving c -i bine ce face. Vadim fu şi el nevoit s repete ceea ce-i mai spusese şi alt dat : c Diomka e un norocos dac poate sc pa atât de uşor; c el, Vadim, ar fi fost fericit s fie în locul lui.

Dar Diomka tot mai g sea contra-argumente: — Dar ştii c osul se taie cu fier str ul? îl taie aşa, pur şi simplu, ca pe-o buturug . ţic se aude, oricât de puternic ar fi anestezia. Îns lui Vadim nu-i pl cea şi nici nu se pricepea s consoleze îndelung: — Asta e, doar nu eşti primul. Ai s supor i şi tu cum au suportat-o şi al ii.

Era şi de data asta, ca întotdeauna, drept şi chibzuit: nici pentru sine n-ar fi cerut şi n-ar fi acceptat vreo consolare. Orice consolare con ine, din pornire, ceva lipsit de vlag , religios.

Vadim r m sese la fel de adunat, de orgolios şi de politicos ca-n primele zile petrecute aici, doar c bronzul lui de munte fusese înlocuit de-o paloare g lbuie, buzele-i tres reau mai des de durere, iar fruntea i se încre ea de ner bdare şi nedumerire. Atâta vreme cât spusese doar c mai are de tr it opt luni, dar continuase s umble c lare, iar apoi plecase cu avionul la Moscova şi se-ntâlnise cu ţeregorod ev — fusese convins, de fapt, c avea s se smulg el cumva. Dar iat c se afla aici deja de o lun — o lun din cele opt, poate c nici m car nu prima, ci a treia sau a patra din cele opt. ţu fiecare zi, îi venea mai greu s mearg — nu prea mai putea visa s ias c lare în câmp. Avea acum dureri şi-n regiunea inghinal .

Din cele şase c r i pe care le adusese cu el, trei le citise deja, dar îi mai sc zuse convingerea c g sirea minereurilor, dup indiciul apelor — e singurul lucru important şi, din aceast pricin , nu mai citea atât de atent, nu mai punea atâtea semne de întrebare şi de exclamare. Vadim considerase dintotdeauna c zilele cele mai reuşite sunt cele în care nu- i ajunge timpul, atâtea ai de f cut. Dar iat c zilele începuser s -i ajung , ba chiar îi mai r mânea ceva timp, iar ceea ce-i lipsea era via a. ţoarda capacit ii lui de a lucra sl bise. Nu se mai trezea atât de des dimine ile, pentru a lucra în linişte, iar câteodat z cea, pur şi simplu, acoperit pân peste cap, şi-l bântuia gândul c poate ar fi mai simplu s cedeze şi s termine odat , decât s lupte. Tot ce era în jur, toate discu iile i se p reau tâmpite, îl îngrozeau şi, sp rgând crusta inutei sale poleite, îi venea s urle ca un animal prins în capcan : Ăhai, ajunge cu gluma, las -mi odat piciorul!"

Mama lui Vadim nu reuşi s ob in , în cele patru înalte audien e, aurul coloidal. Aduse din Rusia ceaga, stabili aici cu o femeie de serviciu s -i aduc borcanele cu infuzia o dat la dou zile, iar apoi lu din nou avionul la Moscova: s încerce s fac rost, în alte audien e, de acelaşi aur. Nu se putea împ ca cu faptul c aurul radioactiv exist undeva, iar în trupul fiului ei metastazele p trund prin vintre.

Diomka se apropie şi de Kostoglotov pentru a-i spune sau pentru a auzi ultimul cuvânt. Kostoglotov z cea de-a curmezişul patului s u, cu picioarele ridicate pe t blie şi capul atârnat pe intervalul dintre paturi. Astfel, r sturnat în ochii lui Diomka şi v zându-l la rândul s u pe acesta tot r sturnat, el îi întinse mâna şi-l sf tui cu voce stins (în ultimul timp, îi era greu s vorbeasc tare, îi rezona ceva sub pl mâni): — ţuraj g in ... Nu te teme, Diomka. Am v zut c s-a întors Lev Leonidovici. El, ştii cum i-l taie — în doi timpi şi trei mişc ri.

— Nu z u? se însenin Diomka. L-ai v zut chiar tu?

— Da.

— Asta ar fi grozav! Vezi ce bine cam tras de timp! Într-adev r, de cum îşi f cuse din nou apari ia, pe coridoarele clinicii, beldia aceasta de chirurg cu mâinile atârnându-i prea lungi, bolnavii prinser curaj, în elegând parc brusc c tocmai deşiratul acesta le lipsise atât de tare în ultima lun .

Dac chirurgii ar fi trecu i mai întâi prin fa a bolnavilor, ca la ĂvedereĂ, şi aceştia ar fi puşi s aleag — majoritatea sar fi înscris, probabil, la Lev Leonidovici. Şi asta cu toate c prin clinic umbla întotdeauna cu o fa plictisit , dar chiar şi mutra asta plictisit se explica prin faptul c tocmai era o zi în care nu se opera.

Deşi Diomka nu g sea nimic r u la Evghenia Ustinovna, deşi fragila Evghenia Ustinovna era şi ea un chirurg minunat, era cu totul altceva s te laşi în voia acestor mâini p roase de maimu . Oricum avea s se termine toat povestea, fie c va reuşi sau nu s -l salveze, dar c el unul n-o va da în bar , de acest lucru Diomka era, nu se ştie de ce, convins.

Bolnavul nu se înrudeşte cu chirurgul, decât pentru un timp scurt, dar se înrudeşte cu el mai strâns decât cu propriul s u tat .

— Zice i c -i un chirurg bun? întreb surd, dinspre fostul pat al lui Diomka, bolnavul cel nou, cu ochii umfla i. Avea o înf işare de om luat prin surprindere, derutat. Era înfrigurat şi purta, chiar şi-n camer , pe deasupra pijamalei, un h l el de bumbac, descheiat în fa , şi privea în jur de parc , aflat singur într-o cas , fusese trezit noaptea de b t i în uş , coborâse din pat şi nu ştia de unde vine pericolul.

— M-m-m-m! f cu Diomka, înseninându-se tot mai mult, tot mai mulumit, de parc-ar fi sc pat de jum tate din opera ie. E un b iat pe cinste!

Un om şi jum tate! Ave i şi dumneavoastr de f cut opera ie? ţe ave i, de fapt?

— Şi eu, da, atâta r spunse cel lalt, de parc n-ar fi auzit întrebarea.

Fa a lui nu prelu uşurarea lui Diomka, ochii rotunzi, holba i, poate prea aten i sau poate total nev z tori, nu se schimbar în nici un fel.

Diomka plec , patul fu schimbat pentru noul-venit şi acesta se aşez pe el, se rezem de perete şi-şi pironi, din nou t cut, ochii m ri i. El nu-şi plimba ochii, ci şi-i fixa asupra cuiva din salon şi privea aşa îndelung. Apoi, îşi întorcea tot capul şi privea la altcineva. Sau poate pe lâng altcineva. Nu tres rea la sunetele şi mişc rile din salon. Nu vorbea, nu r spundea, nu întreba. Trecuse o or şi nu reuşiser s smulg altceva de la el, decât c -i din Fergana. Mai auziser , de la infirmier , c numele lui era Şulubin.

Era o bufni , asta era, Rusanov îşi d duse imediat seama, dup ochii aceia rotunzi şi ficşi, nemişca i. Salonul era oricum destul de mohorât, numai bufni a asta le mai lipsea. Îşi pironise ochii asupra lui Rusanov şi-l privi atât de mult vreme c acela se sim i de-a dreptul stânjenit. Pe fiecare-l fixa în aşa fel, de parc to i i-ar fi greşit cu ceva. Via a salonului lor nu-şi mai putea continua curgerea nep s toare de pân atunci.

Pavel Nikolaevici f cuse ieri a dou sprezecea injec ie. Se obişnuise cu aceste injec ii, nu mai delira dup ele, îns începuse s aib frecvente dureri de cap şi se sim ea sl bit. Important era totuşi c , bineîn eles, nu era în pericol de moarte — nu fusese decât o panic în familie. Iat c disp ruse deja jum tate din tumoare, iar ceea ce-i mai st tea înc pe gât se înmuiase şi-l jena mai pu in, iar capul îşi rec p ta, treptat, libertatea de mişcare. R mânea doar sl biciunea asta. Sl biciunea îns poate fi îndurat , ba chiar are ceva pl cut: s zaci, s zaci şi s citeşti ĂOgoniokĂ şi ĂKrokodilĂ, s bei înt ritoare, s alegi bun t i din mâncare, s discu i cu oameni pl cu i, s ascul i radioul — dar asta când o s fie acas . N-ar fi fost decât sl biciunea, dac Don ova nu l-ar fi pip it de fiecare dat dureros, ap sând tare cu degetele, de parc-ar fi împins cu bâta, la sub ioar . ţ uta ceva, iar dup o lu-

n petrecut aici, se putea b nui cam ce caut : o alt tumoare, una nou .

L-a chemat şi la cabinet, l-a culcat şi i-a palpat partea de jos a abdomenului, ap sând la fel de dureros.

— Poate s treac în alt parte? întreba, neliniştit, Pavel Nikolaevici. Ţucuria provocat de sc derea tumorii se tulbura.

— De aceea se şi face tratamentul — ca s nu treac ! scutura din cap Don ova. Dar va trebui s mai îndura i multe injec ii.

— Câte? se îngrozi Rusanov.

— Vedem noi mai încolo.

(Medicii nu- i spun niciodat ceva clar.)

Era deja atât de sl bit dup dou sprezece, deja doctorii cl tinau din cap la vederea analizelor lui de sânge — şi s mai suporte înc pe atât? Într-un fel sau altul, boala-şi cerea drepturile. Tumoarea sc dea, dar tot nu era bucuros cu adev rat.

Pavel Nikolaevici îşi petrecea — zilele mai mult în pat, z când f r puteri. Noroc c şi Roadeoase se domolise, încetase s urle şi s se r steasc , acum se vedea c nu se preface, c boala-l copleşise şi pe el. St tea tot mai des cu capul atârnându-i din pat şi z cea îndelung aşa, cu ochii strâns închişi. Iar Pavel Nikolaevici lua prafuri pentru dureri de cap, îşi umezea fruntea cu o cârp şi-şi acoperea ochii, s -i fereasc de lumin .

St teau culca i astfel, al turi, cu orele, cât se poate de paşnic, f r s se certe. Între timp, pe palierul larg al sc rii (de unde fusese dus la morg bolnavul acela micu , care tot sugea din punga de oxigen) ap ruse o lozinc — dup toate regulile artei, cu litere albe pe o pâftz lung , purpurie: ŢOLNAVI! NU DISţUTA I ÎNTRE VOI DESPRE BOLILE VOASTRE! Ţineîn eles c pe o asemenea pânz purpurie şi la un loc atât de vizibil s-ar fi cuvenit s fie afişat o lozinc precum cele de la s rb torile din octombrie sau întâi mai, dar pentru via a lor de aici era important şi acest apel şi, deja, de câteva ori, Pavel Nikolaevici, referindu-se la el, îi oprise pe bolnavi s -i mai chinuie sufletul.

(De fapt, dac treaba ar fi fost corect gândit , bolnavii cu tumori n-ar fi trebuit inu i to i în acelaşi loc, ci împr ştia i prin spitale — atunci nu s-ar mai speria unii pe al ii şi li s-ar fi putut ascunde adev rul, ceea ce ar fi fost mult mai uman.)

Oamenii din salon se schimbau, dar niciodat nu veneau al ii mai veseli, to i erau lovi i de soart , am râ i. Doar Ahmadjan, care nu mai avea nevoie de cârje şi urma s se externeze curând, î i rânjea din ii albi, nepricepându-se îns s înveseleasc pe nimeni în afara propriei sale persoane şi provocând, mai degrab , invidie. Şi iat c ast zi, la vreo dou ore dup venirea bolnavului acela mohorât, în miezul zilei cenuşii, când toat lumea z cea prin paturi, iar geamurile, tulburate de ploaie, l sau s treac atât de pu in lumin încât î i venea s-aprinzi l mpile înc înainte de prânz, dorindu- i s vin mai repede, eventual, seara — în salon intr cu pas rapid şi s n tos, luând-o înaintea infirmierei, un om nu prea înalt şi foarte vioi. Nici nu s-ar fi putut spune c intrase, el n v lise în untru, atât de gr bit de parc cei de aici, înşira i în pozi ie de drep i, l-ar fi aşteptat demult şi ar fi fost obosi i. Şi se opri, mirat c toat lumea zace neputincioas prin paturi. Fluier chiar a mirare. Apoi spuse vioi, cu nemul umirea omului energic: — Hei, fra ilor, ce-i — a i f cut pe voi de fric ? Şi, cu toate c ei nu erau gata de întâlnire, îi salut cu un gest aproape militar: ţealâi, Maksim Petrovici! Îmi pare bine de cunoştin ! Pe loc, repa-us!

Pe chipul lui nu se vedeau semnele epuiz rii canceroase, ci flutura zâmbetul unui om iubitor de via şi sigur de el — şi unii îi r spunser , la rândul lor, cu un zâmbet, inclusiv Pavel Nikolaevici. În luna pe care o petrecuse aici, cu to i plâng cioşii ştia, acesta era, se pare, primul om!

— Aşş-şşa, îşi c ut el repede, din priviri, patul, f r s mai întrebe pe nimeni şi p şi ap sat pân la el. Era patul de lâng Pavel Nikolaevici, care fusese al lui Mursalimov, şi bolnavul cel nou intr pe intervalul dinspre Pavel Nikolaevici. Se aşez pe pat, se leg n oleac , îl încerc , f cându-l s scâr âie. Apoi, trase concluzia: amortizare şaizeci la sut . Medicul-şef nu arde gazul de poman . Începu s despacheteze, dar se dovedi c nu arc ce despacheta: în mâini n-avea nimic, într-unul din buzunare — un brici, în cel lalt un pachet, dar nu de ig ri, ci de c r i de joc aproape noi. Scoase pachetul, îl fil între degete şi, privindu-l cu ochi şmechereşti pe Pavel Nikolaevici, întreb : — Mai face i câte-o foi ?

— Da, câteodat , m rturisi binevoitor Pavel Nikolaevici.

— Preferance?

— Pu in. Mai mult popa-prostul.

— la nu-i joc, spuse sever Cealâi. Dar stos? Whist? Poker?

— Da, de unde! fu nevoit s nege, jenat, Rusanov. N-am avut când s -nv .

— P i, atunci o s -nv m aici, fiindc , dac nici aici n-om avea timp...! se repezi ţealâi. ţum se spune: nu ştii — te-nv m, nu vrei — te oblig m! Şi râse. În compara ie cu fa a, nasul îi era exagerat de moale, mare, rumenit. Dar, tocmai datorit acestui nas, fa a lui c p ta ceva deschis, atr g tor.

— Joc mai ca lumea decât pokerul nu exist ! declar el autoritar. Iar mizele trebuie s fie blaind. Şi, nemaiîndoindu-se de Pavel Nikolaevici, se uit în jur dup parteneri. Dar nimeni din apropiere nu-i inspira vreo speran .

— Eu! Eu ai s -nve i! strig din spate Ahmadjan.

— În ordine, aprob ţealâi. Ia s vedem, ce-am putea aranja aici, între paturi.

Se r suci şi mai mult, z ri privirea fix a lui Şulubin, mai v zu un uzbek în turban trandafiriu, cu must ile atârnându-i sub iri, r sucite parc dintr-un fir de argint, când intr Nellea cu o g leat şi cârp s spele, peste program, duşumeaua.

— Asta, da! aprecie pe loc situa ia ţealâi. ţe buc ic bun ! P i, pân-acu' unde-ai fost? S ne fi dat şi noi în b rci.

Nellea îşi uguie buzele groase — aşa zâmbea ea.

— P i, ce-are a face, nici acum n-ar fi târziu. Doar c eşti beteag acu' şi nu- i d mâna.

— Fa peste fa — totul prinde via ! d du raportul ţealâi. Ori te ruşinezi de mine?

— D'ap i, cât b rbat o fi şi-n tine! îl m sur din ochi Nellea.

— Prin tine, ca prin pâine, n-ai grij , şi mâine! i-o servi Cealâi. Hai, d -i drumul mai repede, apleac -te s speli pe jos, s - i contemplu şi eu fa ada!

— N-ai decât s te ui i, asta-i cadou din partea firmei, spuse cu m rinimie Nellea şi, trântind cârpa ud sub primul pat, se-aplec s spele.

S nu fi fost bolnav deloc omul sta? N-avea nici un semn exterior şi nici vreo durere interioar nu i se citea pe fa . Sau se inea atât de tare prin puterea voin ei, oferind acel exemplu care lipsea din salon, dar pe ca-

re-ar fi trebuit s -l ofere, în vremea noastr , orice om din ar ? Pavel Nikolaevici se uita cu invidie la Cealâi.

— Dar dumneavoastr ce-ave i? întreb el încet, cât s n-aud decât ei doi.

— Eu? se scutur ţealâi. Polipi! ţe erau polipii nu ştia exact nici unul dintre bolnavi, dar când la unul, când la altul ap reau, destul de des, aceşti polipi.

— Şi nu v doare?

— P i, de cum a-nceput s m doar , m-am şi prezentat. Tre' t iat?

Pofti i, sunte i invita ii mei, ce rost are s tragi de timp?

— Şi unde sunt? îl descosea cu tot mai mare respect Rusanov.

— Pe stomac, cic ! spuse nep s tor ţealâi şi mai şi zâmbi. Practic, o s -mi cam m cel reasc stomacul. Vor s ia trei sferturi din el. Îşi t ie cu muchia palmei burta şi-şi îngust ochii.

— P i, asta cum vine? se mira Rusanov.

— Las' c nu-i nimic, m acomodez eu! Numai s r mân permeabil la vodk !

— Dar v ine i formidabil de tare!

— Drag vecine, îşi cl tin ţealâi capul plin de bun tate, cu ochi sinceri şi nas mare, rumenit. Dac vrei s nu dai col ul — nu te deprima. l de toac mai pu in, urâtul nu-l prinde din plin. Aşa te sf tuiesc şi pe tine s faci!

Ahmadjan tocmai se apropia cu o plac de furnir. O puser între paturile lui Rusanov şi ţealâi — se potrivi foarte bine.

— Un pic foarte civilizat, se bucur Ahmadjan.

— Aprinde i lumina! comand ţealâi.

Lumina fu aprins . Se înveselir şi mai mult.

— Şi-acum, cine-i al patrulea?

Al patrulea nu prea era de g sit.

— Nu-i nimic, deocamdat explica i-ne aşa. Rusanov c p tase mare curaj. St tea acum cu picioarele pe duşumea, ca un om s n tos. ţând întorcea capul, gâtul îl durea mult mai pu in decât înainte. ţhiar dac nu era decât o bucat de furnir, dar iat c se adunaser totuşi în jurul unei mese de joc, luminat vesel de becul puternic din tavan. Semnele vii, negre şi roşii, ale c r ilor, se profilau pregnant conturate, pe suprafa a lor alb , l cuit . Poate c sta-i secretul, s priveşti boala aşa cum o vede ţealâi şi atunci ea se va îndep rta, târâş, de tine? La ce bun s te deprimi? ţe rost are s te ag i mereu de aceleaşi gânduri sumbre?

— ţe s fi aşteptat mai mult? se rug şi Ahmadjan.

— Aş-ş-ş-a, printre degetele sale hot râte, ţealâi fila pachetul de c r i cu viteza unei pelicule de film: pe cele de care n-aveau nevoie le punea deoparte, pe celelalte — lâng sine. Folosim c r ile de la nou la As. ţulorile vin în urm toarea ordine: trefla, caroul, inima, pica. Şi-i ar t semnele lui Ahmadjan. Ai în eles?

— Am în eles, s tr i i! r spunse cu mare pl cere Ahmadjan.

Maksim Petrovici continua s dea explica ii, când îndoind şi trosnind uşurel pachetul selectat, când amestecând uşurel c r ile: — Se-mpart câte cinci c r i, restul r mâne în pachet. Acum trebuie îneleas valoarea cresc toare a combina iilor. Iat ordinea lor. O pereche. Le ar t o pereche. Dou perechi. ţhint — asta înseamn cinci c r i una dup alta. Uite-aşa. Sau aşa. Pe urrn — trei la fel. Full...

— Cine-i ţealâi? întreb cineva din uş .

— Eu sunt Cealâi!

— Sunte i chemat afar , a venit so ia!

— O fi adus vreo sacoş , n-a i v zut?... Asta-i fra ilor, facem pauz .

Şi plec vioi şi nep s tor. În salon, se l s liniştea. L mpile ardeau ca seara.

Ahmadjan se duse la el. Nellea se apropia repede, trecând peste duşumea cârpa fleşc it şi fur nevoi i s -şi ridice cu to ii picioarele pe paturi.

Pavel Nikolaevici se culc şi el. Sim ea parc fizic privirea bufni ei din col a intit asupra sa — o ap sare tenace şi plin de reproş pe cap, într-o parte. Şi pentru a sl bi ap sarea întreb : — Dar dumneavoastr , tovar şe, ce ave i?

Dar b trânul mohorât nu f cu nici m car un gest de polite e spre cel ce întrebase, de parc nu el ar fi fost cel întrebat. Privea cu ochi rotunzi, înroşi i, de culoarea tutunului, pe lâng capul celui care i se adresase.

Pavel Nikolaevici nu ob inu nici un r spuns şi-ncepu s studieze c r ile de joc l cuite. Abia atunci auzi r spunsul surd: — Aia. Care "aia"? Necioplitul!... De data aceasta, Pavel Nikolaevici fu cel care nici nu se uit la el, ci se culc pe spate şi z cu aşa, cufundat în gânduri.

Venirea lui Cealâi şi c r ile de joc îi mai distr seser gândurile, de fapt, îns el tocmai aştepta venirea ziarului. Prea era ast zi o zi important . O zi foarte important şi semnificativ , iar dup ziar urma s ghiceasc multe despre viitor. Iar viitorul rii este propriul t u viitor. Va avea întreg ziarul chenar de doliu? Sau doar prima pagin ? Portretul va ocupa, oare, o coloan întreag , sau doar un sfert? Şi cum vor suna titlurile, ce expresii se vor folosi în articolul de fond? Dup destituirile din februarie, toate aceste lucruri aveau o semnifica ie deosebit . La serviciu, Pavel Nikolaevici ar mai fi putut afla câte ceva de la al ii, aici îns n-avea decât ziarul. Între paturi, se înghesuia şi se agita Nellea, care nu înc pea în nici un interval de trecere. Dar, de sp lat, sp la repede, era deja pe terminate şi-ntindea covoraşul îngust.

Iar pe covoraşul întins se întorcea de la Roentgen, mutându-şi cu grij piciorul bolnav şi tres rind de durere, Vadim.

Aducea cu el şi ziarul.

Pavel Nikolaevici îl chem cu degetul: — Vadim! Veni i pân aici, lua i loc.

Vadim z bovi un pic, se gândi, o coti spre Rusanov printre paturi şi se-aşez , inând mereu cracul pantalonului în aşa fel încât s nu-l road .

Era clar c Vadim desp turise deja ziarul, nu era pliat ca unul proasp t. Înc din clipa în care-l lu în mâini, Pavel Nikolaevici observ c lipsesc şi chenarul de pe prima pagin şi portretul de pe prima coloan . Uitându-se apoi mai de aproape, r sfoind gr bit, cu foşnet, paginile, nu g si — nici mai departe! — nici portretul, nici chenarul, nici vreun şapou şi, pân la urm , p rea s nu fie chiar nici un articol!!

— Nu e? Nu-i nimic? îl întreb el pe Vadim, speriat şi uitând s precizeze ce anume nu e.

Nu-l cunoştea aproape deloc pe Vadim. Era el membru de partid, dar înc prea tân r. Şi nu era un cadru de conducere — avea o specializare îngust . ţu ce-o fi fost împuiat capul lui nu se putea şti. Dar odat îi inspirase încredere lui Pavel Nikolaevici: se discuta în salon despre popoarele deportate şi Vadim, ridicându-şi ochii din geologia lui, îl privi pe Rusanov, strânse din umeri şi-i spuse încetişor, doar lui: ĂÎnseamn c trebuie s fi fost ceva. La noi, nimeni nu e deportat degeaba." În aceast propozi ie atât de corect , Vadim ar tase ce om inteligent şi neclintit este. Şi se pare c Pavel Nikolaevici nu se înşelase! Acum nu fu nevoit s -i explice lui Vadim despre ce-i vorba, c utase deja şi el în ziar. Şi-i ar t lui Rusanov un articol în subsol care acestuia, în tulburarea lui, îi sc pase.

Un simplu subsol. F r s fie marcat în vreun fel. F r portret. Pur şi simplu, articolul unui academician. Şi nici articolul nu era despre a doua aniversare! despre durerea întregului popor! despre faptul c Ăe viu şi veşnic viu va fi" ! Ci — ĂStalin şi problemele construirii comunismului".

Atâta tot? Doar — "problemele"? Doar aceste probleme? Ale construirii?

De ce ale construirii? P i, aşa se putea scrie şi despre lizierele de p duri!

Unde disp ruser — victoriile din r zboi? Dar — geniul filozofic? Dar — Corifeul Ştiin ei? Unde era iubirea întregului popor?

Prin ochelari, cu fruntea încre it şi plin de suferin , Pavel Nikolaevici privi chipul întunecat al lui Vadim.

— Asta cum e posibil, cum?... Se uit la Kostoglotov, întorcându-se peste um r. Acela p rea s doarm : ochii şi-i inea închişi, iar capul îi atârna şi-acum din pat. ţu dou luni în urm — n-au trecut mai mult de dou , nu-i aşa? — v mai aminti i: a şaptezeci şi cincea aniversare! Totul era ca şi pân acum: un portret imens! Un titlu imens — "Marele Continuator".

Da?... Nu?...

Nici m car pericolul, nu, nu pericolul care-i amenin a tot mai tare pe cei ce supravie uiser , ci — lipsa de recunoştin ! nerecunoştin a, iat ce-l r nise acum cel mai tare pe Rusanov — de parc propriile lui merite, propria lui perfec iune fusese scuipat şi aruncat la gunoi. Dac Slava r sunând în veacuri s-a ponosit, ca o cârp , în doi ani; dac ţel mai Iubit, ţel mai În elept, acela c ruia i se supuneau to i conduc torii t i direc i şi conduc torii conduc torilor — a fost f cut ghem şi vârât la naftalin în dou zeci şi patru de luni — atunci ce-i mai r mâne lui? Unde s afle sprijin? Şi cum s se îns n toşeasc ?

— Vede i, spuse foarte încet Vadim, formal, exist o dispozi ie recent s nu mai fie aniversate zilele mor ii, ci numai cele de naştere. Dar, bineîneles c , judecând dup articol... ţl tin ab tut din cap.

Se sim ea şi el, într-un fel, ofensat. În primul rând, în numele tat lui mort. Îşi amintea cât îl iubise tat l lui pe Stalin! În orice caz, mai mult decât pe sine însuşi (pentru sine tat l lui nu încercase niciodat s ob in ceva). Şi mai mult decât pe Lenin. Şi, probabil, mai mult decât pe so ia şi pe fiii s i.

Despre familie, putea discuta şi liniştit şi glume , despre Stalin, îns — niciodat , vocea începea s -i tremure. Un portret al lui Stalin îl avea în cabinet, altul — în sufragerie, şi înc unul — în camera copiilor. Cât au crescut, b ie ii au v zut întotdeauna deasupra lor aceste sprâncene groase, aceste must i dese, fa a aceasta ferm , invulnerabil , se pare, la team sau la bucurii uşoare, ale c rei sentimente erau adunate, toate, în sclipirea ochilor negri, catifela i. Şi, înc un lucru: dup ce citea în întregime fiecare discurs al lui Stalin, tat l le citea apoi fragmente şi b ie ilor, explicându-le ce gând profund se afla în cutare loc şi-n ce limb rus frumoas este exprimat. Mai târziu abia, când tat l nu mai era printre cei vii iar Vadim crescuse, el începuse s descopere c , totuşi, limba acelor discursuri era cam nes rat , iar ideile prea pu in concentrate, c ele ar fi putut fi expuse mult mai pe scurt, iar la volumul respectiv puteau fi şi mai multe. Aşa i se p rea lui, dar n-ar fi spus-o cu voce tare. Aşa i se p rea lui, dar se sim ea mai întreg când se împ rt şea din admira ia cultivat în el din copil rie.

Era înc foarte vie în memoria lui ziua Mor ii. Plângeau şi b trânii, şi tinerii, şi copiii. Fetele se zguduiau de plâns, iar b ie ii îşi ştergeau ochii.

Din pricina acestor lacrimi nesfârşite se crea senza ia c nu murise un om, ci fusese zdruncinat întreaga ordine universal . S-ar fi zis c omenirea nu va supravie ui acestei zile decât, poate, pentru foarte scurt timp.

Şi iat c la a doua aniversare nu mai cheltuiser nici m car cerneal tipografic pentru chenarul de doliu. Nu g siser nici m car acele câteva cuvinte simple, calde: Ăcu doi ani în urm , s-a stins din via ...Ă Acela al c rui nume se afla, ca ultim cuvânt de pe aceast lume, pe buzele solda ilor ce se împiedicau şi c deau pe câmpurile de lupt ale r zboiului mondial.

Dar nu era vorba numai de educa ie. Vadim s-ar fi putut şi dezobişnui la nevoie, dar toate argumentele ra iunii duceau la concluzia c Marele Om plecat dintre cei vii trebuia venerat. El întruchipa senin tate, iradia convingerea c ziua de mâine nu va deraia de pe traiectoria celei precedente. El în l ase ştiin a, îi în l ase pe oamenii de ştiin , îi eliberase de gândul la salariu, la locuin . Ştiin a îns şi avea nevoie de stabilitatea lui, de consecven a lui, de garan ia c nici mâine nu se vor produce nici un fel de zguduiri care s -i oblige pe savan i s se împr ştie, s se rup de marea lor menire — cercetarea — pentru certuri legate de organizarea societ ii, pentru educarea înapoia ilor mintali, pentru convingerea tâmpi ilor.

Vadim nu era prea vesel când plec , ducându-şi piciorul bolnav, spre pat.

Tocmai atunci se întoarse ţealâi, foarte mul umit, cu o sacoş întreag de mâncare. În timp ce muta alimentele în noptiera sa, de cealalt parle a patului, nu pe intervalul dinspre Rusanov, zâmbi modest: — Ultimele zile în care mai pot s m rânc! Pe urm , când oi r mâne numai cu ma ele, nu ştiu cum o s mearg .

Rusanov nu se mai s tura admirându-l pe Cealâi: ce optimist! Bravo lui!

— Roşioare marinate..., continua s scoat din sacoş ţealâi. Scoase apoi cu degetele una din borcan, o înghi i, se strâmb de pl cere: ţ bune mai sunt!... ţarne de vi el. A r mas sucul în ea, nu-i prea uscat . O atinse şi o linse. Mâini de femeie, mâini de aur!

Apoi puse pe noptier , f r comentarii, ascunzând-o de restul camerei, dar nu şi de Rusanov, o sticl de jum tate. Şi-i f cu cu ochiul lui Rusanov.

— Deci sunte i de prin partea locului, din oraş, spuse Pavel Nikolaevici.

— Nu-u-u, nu-s de-aici. Vin câteodat în delega ie.

— Dar so ia, ea st aici?

Dar Cealâi nu mai asculta, plecase cu sacoşa goal .

Când se-ntoarse, deschise noptiera, se uit cu aten ie, cump ni o vreme, apoi mai mânc o roşie şi închise uşi a. Îşi scutur capul de pl cere.

— La ce-am r mas, deci? S continu m.

Ahmadjan g sise, între timp, un al patrulea partener, un tân r kazah de pe scar , şi, deocamdat , îi povestea aprins pe ruseşte, la el în pat, completându-şi cuvintele cu gesturi ale mâinilor, cum ai noştri, ruşii, i-au b tut pe turci (fusese ieri într-un alt pavilion şi v zuse acolo filmul Ăţ derea Plevnei").

Acum amândoi se mutar aici, fixar din nou placa de furnir între paturi şi ţealâi, înc şi mai vesel acum, alegea c r ile de joc cu gesturi rapide şi îndemânatice, ar tându-le diverse exemple de combina ii: — Deci — full-ul, da? Asta-i când ai trei dintr-una şi o pereche dintr-alta. Ai în eles, cecimek?

— Nu sunt cecimek, se scutur , f r sup rare, Ahmadjan. ţecimek am fost pân la armat .

— Bin-n-n-ne. Urm toara e chinta spart . Asta când ai cinci de aceeaşi culoare. Pe urm — careul: patru la fel, a cincea poate s fie cum o fi. Pe urm — pokerul mic. sta-i chinta de-o culoare, de la nou la pop . Uite-aşa... Sau uite-aşa... Mai mare, este pokeral mare...

Nu se putea spune c totul era foarte limpede, dar Maksim Petrovici promisese c , în timpul jocului, lucrurile se vor clarifica. Şi apoi vorbea cu

atâta bun voin , cu o voce atât de curat şi blând , încât Pavel Nikolaevici sim i cum i se înc lzeşte sufletul. Un om atât de simpatic nu sperase s întâlneasc într-un spital obişnuit! Iat c se aşezaser ca un colectiv sudat, de prieteni, şi o s-o in aşa ore în şir, şi asta zi de zi dac au chef, fiindc la boal n-avea nici un rost s te gândeşti! Sau la alte nepl ceri — n-avea nici un rost! Are dreptate Maksim Petrovici!

Rusanov tocmai se preg tea s precizeze c pân nu înva jocul n-o s joace pe bani, când, deodat , cineva întreb din uş : — Cine e Cealâi?

— Eu sunt Cealâi!

— Sunte i chemat afar , a venit so ia!

— Ptiu, fire-ai tu s fii de curv , scuip , f r ur , Maksim Petrovici.

Dac nu i-aş fi spus: nu veni sâmb t , vino duminic . ţum de n-or fi dat nas în nas!... Ei, ierta i-m , fra ilor. Şi iar se stric jocul, Maksim Petrovici plec , iar Ahmadjan şi kazahul luar c r ile la ei: s repete, s exerseze.

Pavel Nikolaevici îşi aminti din nou şi de cinci martie, sim i şi privirea r uvoitoare a Ţufni ei îndreptat spre el, din col , iar când se-ntoarse, v zu şi ochii deschişi ai lui Roadeoase. Roadeoase nu dormea câtuşi de pu in.

Kostoglotov nu dormise deloc în tot acest r stimp şi, când Rusanov cu Vadim foşniser ziarul şi şuşotiser , auzise fiecare cuvânt şi special nu deschisese ochii. Era curios ce vor spune, cum va vorbi Vadim. Acum nici nu mai avea nevoie s fac vreun gest pentru a lua ziarul sau pentru a-l desp turi, totul era şi aşa destul de clar.

Din nou b tea. Îi b tea inima. Se izbea de uşa de fier care n-ar fi trebuit s se deschid niciodat — dar iat c scâr âia totuşi! Iat c se clintise! Şi se scutura primul strat de rugin de pe balamale.

Kostoglotov nu reuşise s se obişnuiasc cu ceea ce auzise de la oamenii liberi: cu doi ani în urm , în acea zi, plânseser b trânii şi fetele tinere, iar lumea p rea s fi r mas orfan . Asta era pentru el o enormitate de neînchipuit, fiindc el mai inea minte ce se-ntâmplase la ei. La un moment dat, nu-i mai scoseser la lucru şi nu le mai deschiseser nici bar cile — îi ineau închişi. Fusese închis şi sta ia de amplificare din spatele zonei, care se auzea întotdeauna. Toate astea puse laolalt dovedeau c st pânii erau deruta i, c li s-a întâmplat o mare nenorocire. Iar nenorocirea st pânilor este bucuria de inu ilor! N-aveai de mers la lucru, puteai s stai toat ziulica-n pat, por ia î i era adus oricum. Mai întâi, îşi f cur somnul, apoi se mirar , apoi cântar un pic la chitar , la bandur , umblar de la o barac la alta, încercând s -şi dea seama ce se întâmpl . Oricât i-ai izola pe prizonieri, adev rul se strecoar întotdeauna! Prin cantin , prin sp l torie, prin buc t rie. Iar odat cea sc pat un zvon!...

La început, mai nehot râ i, bântuind prin barac , aşezându-se pe câte un pat: ĂEi, b ie i, pare-se c-a dat col ul ţanibalul...Ă — "Ei, na???" — "Asta n-o s-o cred niciodat !Ă — ĂŢa, s ştii c eu cred!Ă — ĂEra şi timpul!Ă ţât s-a mai râs! Au r sunat mai tare chitarele, mai tare şi balalaicele! Dou zeci şi patru de ore, n-au deschis bar cile.

Iar în diminea a urm toare, geroas înc în Siberia, adunar tot lag rul în careu şi erau de fa to i — şi maiorul, şi cei doi c pitani, şi locotenentul. Şi maiorul, negru de sup rare, începu s -şt fac num rul: — ţu adânc durere... ieri, la Moscova...

Iar chipurile lor întunecate, aspre, ascu ite de puşc riaşi rânjeau deja, pu in mai lipsea s izbucneasc în urale. Şi, observând aceste zâmbete incipiente, maiorul ordon furibund: — ţ ciulile — jos!!

Şi sute de oameni st teau pe muchie de cu it: s nu le scoat — înc nu se putea, dar şi s le scoat le p rea tare r u. Şi atunci, luând-o înaintea tuturor, bufonul lag rului, un umorist înn scut, îşi smulse c ciula — o Ăstalink Ă din blan artificial — şi o azvârli în aer! Îndeplinise, cum ar veni, comanda! Şi v zându-l, sute de oameni le aruncar şi ei în sus! Şi-i st tu în gât maiorului comanda.

Iar, dup toate astea, Kostoglotov afla acum c plânseser b trânii şi fetele tinere şi lumea p rea s fi r mas orfan ... ţealâi se întoarse înc şi mai vesel — şi tot cu o sacoş plin de alimente, alta de data asta. ţineva zâmbi ironic, dar ţealâi fu primul care s râd de situa ie: — Ce mi te faci cu muierile astea? Dac le face pl cere? De ce s nu le faci hatârul, doar nu-i faci nim nui vreun r u? ţât ar fi de an oş muierea/ Tot... Şi izbucni în râs, f cându-i s râd şi pe ceilal i, şi scuturându-şi mâinile din pricina hohotelor de râs. Rusanov începuse şi el s râd sincer, fiindc prea o potrivise bine Maksim Petrovici.

— Şi, totuşi — care-i so ia? se sufoc Ahmadjan.

— ţe s mai discut m, fr ioare, oft Maksim Petrovici, mutând alimentele în noptier . E nevoie de o reform legislativ . La musulmani, problema-i rezolvat în mod umanist. Uite, din august, s-a dat drumul la avorturi — via a a devenit cu mult, dar cu mult mai simpl ! De ce s tr iasc o femeie singur ? M car o dat pe an s vin cineva la ea. Iar pentru cei afla i în delega ie e foarte comod: în fiecare oraş au câte o camer şi sup de g in cu t ie ei.

Printre celelalte produse ap ru, din nou, pentru o clip , o sticl închis la culoare. ţealâi închise uşi a şi ieşi cu sacoşa goal . Pe muierea asta se pare c n-o r sf a — se întoarse de îndat . Se opri de-a curmezişul intervalului, unde se oprea pe vremuri Efrem şi, privindu-l pe Rusanov, se sc rpin în cârlion ii cefei (iar p rul îl avea stufos, între culoarea inului şi a paiului de ov z): — ţe zici, vecine, gust m şi noi ceva?

Pavel Nikolaevici zâmbi aprobator. Masa comun cam întârzia în ziua aceea şi nici nu- i mai f cea poft dup ce Maksim Petrovici îşi aranjase atât de tacticos fiecare produs în parte. Plus c , în Maksim Petrovici însuşi, în zâmbetul buzelor lui groase, era ceva pl cut, ademenitor, care te f cea s - i doreşti tocmai s stai la mas cu el.

— Haide i, îl invit Rusanov la noptiera sa. Am şi eu aici câte ceva...

— Dar p h rele ave i? se aplec ţealâi, mutând deja cu mâinile sale pricepute pe noptiera lui Rusanov borcanele şi pache elele.

— P i, nu prea-i voie! cl tin din cap Pavel Nikolaevici. ţu bolile noastre, este strict interzis...

Timp de o lun nimeni din salon n-avusese curajul nici m car s se gândeasc la aşa ceva, pe când lui ţealâi i s-ar fi p rut absurd s fac altfel.

— Pe tine cum te cheam ? se aşezase deja în dreptul lui şi-şi proptise genunchii în genunchii lui Rusanov.

— Pavel Nikolaici.

— Paşa! îi puse ţealâi o mân prieteneasc pe um r. Nu-i asculta pe medici! Ei te trateaz — ei te bag -n mormânt. Dar noi trebuie s tr im — ine steagul sus!

Fa a de om simplu a lui ţealâi exprima convingere şi bun voin . Iar în clinic , sâmb ta, toate tratamentele se întrerupeau pân luni. Afar ploua, separându-l pe Rusanov de toate rudele şi de to i prietenii s i. În ziar

lipsea portretul în chenar de doliu şi-o mare sup rare i se cuib rise în inim . L mpile d deau o lumin puternic , devansând mult seara nesfârşit de lung , pe când cu acest om, într-adev r pl cut, puteai s bei acum un p h rel, s guşti ceva, iar apoi s joci poker. (ţe noutate o s fie asta pentru prietenii lui Pavel Nikolaevici — pokerul!)

Iar ţealâi, şmecherul, avea sticla deja la îndemân , sub pern . Scoase dopul şi turn câte o jum tate de pahar, jos, la nivelul genunchilor. Tot acolo le şi ciocnir . În eternul stil rusesc, Pavel Nikolaevici uitase şi de spaimele recente, şi de interdic ii, şi de promisiuni, şi nu dorea decât s -şî spele sufletul de urât şi s simt cum îl cuprinde c ldura.

— S n tate! S tr im! S tr im, Paşa! îl hipnotiz ţealâi şi fa a lui caraghioas deveni sever , ba chiar hr p rea . ţine vrea, n-are decât s-o mierleasc , dar noi doi o s tr im!

Acestea fiind spuse, b ur . Rusanov sl bise foarte mult în aceast lun , nu b use nimic în afara vinului roşu uşurel, aşa c acum fu p lit pe loc şi, de la o clip la alta, începu s se relaxeze, s se înce oşeze şi s se conving c n-are rost s -şi bat capul, fiindc se tr ieşte şi-n pavilionul canceroşilor, se iese şi de-aici.

— Şi dor tare, ia?... Polipii? întreb el — P i, cam dor. Dar eu nu m las!... Paşa! Vodka n-are ce s fac r u, în elege-m ! Vodka te lecuieşte de toate bolile. Eu şi înainte de opera ie o s beau nişte spirt, ce- i închipui? Uite, am acolo, în sticl ... Şi-o s beau spirt — fiindc alcoolul curat se asimileaz imediat, nu las ap de prisos în urma lui. ţhirurgul o s -mi desfac burta şi n-o s g seasc nimic, cur enie perfect ! Iar eu o s fiu beat! Dar ce rost are s - i explic, doar ştii şi tu, c doar ai fost pe front: înainte de atac — vodka... R nit ai fost?

— Nu. — Ai avut noroc!... Eu am fost — de dou ori: aici şi, uite, aici...

Iar în pahare din nou erau de dou ori câte o sut .

— Z u, c nu mai e voie, se împotrivea cu blânde e Pavel Nikolaevici. E periculos.

— ţe s fie periculos? ţine i-a b gat în cap c -i periculos?... Ia o roşioar ! Ah, ce roşioare! Şi, într-adev r, ce mai conta dac erau o sut sau dou sute de grame, dac tot înc lcaser regula. Dou sute sau dou sute cincizeci, dac-a murit un mare om — şi nu se spune despre el nici un cuvânt? Pentru luminoasa amintire a St pânului, Pavel Nikolaevici goli şi urm torul pahar. Îl goli ca la parastas. Şi buzele i se strâmbar a triste e. Şi sorbea totodat şi roşioarele. Şi, cu fruntea lipit de fruntea lui Maksim, îl asculta cu în elegere.

— Of, roşioarele astea! filosof Maksim. Aici dai o rubl pe kilogram, iar dac le duci la Karaganda — iei treizeci. Şi i le smulg din mâini! Dar n-ai cum s le duci. La bagaje — nu-i voie. De ce n-o fi voie? Spune-mi, te rog, de ce s nu fie voie?...

Maksim Petrovici se tulburase şi ochii i se l rgiser în c utarea sensului! A sensului vie ii.

— Vine la şeful de gar un omule îmbr cat cu o h inu veche: ĂTu vrei s tr ieşti, şefule?Ă la a şi pus mâna pe telefon, crede c-a venit s -l omoare... Iar omul îi pune pe mas trei hârtiu e. De ce s nu fie voie? ţum adic s nu fie voie? Aşa cum tu vrei s tr ieşti, vreau şi eu s tr iesc. D ordin s -mi primeasc şi mie coşurile la bagaje. Şi via a învinge, Paşa! Trenul merge, se numeşte Ăde pasageriĂ, dar, de fapt, este de roşii, pe rafturi sunt coşuri, sub rafturi — coşuri. Mit la înso itorul de tren, mit la controlor. De la Mili ia c ilor ferate vin al i controlori — mit şi la ia.

Pe Rusanov îl luase cu ame eal , se înc lzise foarte tare şi era acum mai puternic decât boala sa. Dar, se pare c Maksim spunea ceva care nu se putea împ ca... împ ca... ţeva care contravenea...

— Asta — contravine! se înc p ân Pavel Nikolaevici. La ce bun? Asta nu-i bine...

— Nu-i bine? se mir ţealâi. P i, atunci ia un castravecior murat! Sau nişte salat de vinete!... La Karaganda st scris cu piatr pe piatr : Ăţ rbunele e PâineaĂ. Asta pentru industrie, cum ar veni. Dar, roşioare pentru oameni — nu-ssss! Şi, dac nu le aduc oamenii cu ini iativ — nici n-o s fieeee. i le smulg din mân , cu dou zeci şi cinci de ruble, şi- i mai zic şi mersi. Fiindc altfel n-ar vedea în vecii vecilor roşii. ţât pot s fie de tâmpi i ia din Karaganda, nici nu- i po i imagina! Adun paznici, nişte g ligani, şi-n loc s -i trimit dup mere, s aduc vreo patruzeci de vagoane — îi împr ştie pe toate drumurile din step — s bage de seam nu cumva s aduc cineva mere la Karaganda. S nu permit ! Aşa c nerozii ia stau şi p zesc!...

— Şi asta — tu? Tu? se nec ji Pavel Nikolaevici.

— De ce eu? Eu, Paşa, nu umblu cu coşurile. Eu — cu servieta. Maiorii, sublocotenen ii bat la uşa casieriilor: li s-au terminat foile de drum! Iar bilete nu sunt! Nu sunt!!... Eu îns nu cioc nesc la uşa lor, eu plec când vreau. Eu ştiu la fiecare gar dac trebuie s - i iei biletul de la bufet sau de la bagaje. S ştii, Paşa — via a învinge întotdeauna!

— Dar tu, de fapt, unde lucrezi?

— Eu, Paşa, sunt tehnician. Deşi n-am terminat nici un institut. Mai lucrez şi ca agent. Eu lucrez în aşa fel încât de fiecare dat s ias ceva.

Dac într-un loc nu mai sunt pl tit — plec. Ai în eles?

Pavel Nikolaevici observase c parc n-ar fi chiar totul în ordine, parc o ia cam câş sau e de-a dreptul strâmb. Dar era un om atât de bun, de vesel, de încredere — primul în toat luna aceea. N-avea inim s -l supere.

— Dar, e frumos ce faci? îl descusu, doar.

— E frumos, foarte frumos! îl linişti Maksim. Mai ia şi carne de vi el.

Acuşi o s pilim şi din compo elul t u. Paşa! O dat tr im pe lume — de ce s tr im prost? Trebuie tr it bine, Paşa!

Cu asta Pavel Nikolaevici n-avea cum s nu fie de acord, asta aşa-i: o dat tr im pe lume, de ce s tr im prost? Numai c , iat ...

— În elegi, Maksim, asta se condamn ..., îi aminti el delicat.

— Dar, Paşa, îi r spunse Maksim cu aceeaşi tandre e, inându-l de um r. Asta depinde din ce unghi priveşti chestiunea. Depinde de loc.

Ai un fir de praf în ochi — şi sim i cum te-n eap , Ai ditamai sula într-altul — şi-ncepe s - i plac !

Râdea în hohote ţealâi şi-l lovea pe Rusanov peste genunchi; şi nici Rusanov nu se putea ab ine şi se cl tina de râs: — V d c ştii o groaz de poezii!... ţe mai, eşti un adev rat poet, Maksim!

— Dar tu? Tu unde lucrezi? îl iscodi noul prieten.

Oricât s-ar fi b tut pe burt pân-atunci, acum Pavel Nikolaevici, f r s vrea, se sume i totuşi un pic: — P i, ca s zic aşa — la cadre.

Fusese modest. Era ceva mai sus, bineîn eles.

— Şi, unde, asta?

Pavel Nikolaevici îi spuse unde.

— Ascult ! se bucur Maksim. Trebuie s-ajut m un om de treab ! Taxa de intrare e asigurat , nu- i face griji!

— Doamne fereşte! ţum ai putut s gândeşti aşa ceva! se ofens Pavel Nikolaevici.

— P i, ce s m mai gândesc? fu uluit ţealâi şi din nou aceeaşi c utare a sensului vie ii, un pic mai diluat din pricina celor b ute, pâlpâi în ochii lui. P i, dac şefii de cadre n-o s ia taxe de intrare — din ce o s tr iasc ? ţum s -şi creasc copiii? Tu câ i copii ai?

— A i terminat cumva cu ziarul? r sun deasupra lor o voce surd , nepl cut .

Era Ţufni a, se târâse pân la ei din col ul s u, cu ochii s i r uvoitori, umfla i, îmbr cat în halatul desf cut.

Iar Pavel Nikolaevici descoperi c st tea pe ziar şi c -l şifonase.

— V rog, v rog! s ri cu gura ţealâi, tr gând ziarul de sub Rusanov.

Las -l, Paşa. Ia-l t ticule, poate la altceva s ne zgârcim, dar la asta sigur nu. Şulubin lu mohorât ziarul şi voi s plece, când îl re inu Kostoglotov.

Aşa cum îi privea Şulubin fix şi t cut pe to i, aşa începuse şi Kostoglotov s -l studieze, iar acum îl vedea de aproape şi foarte bine. Cine putea fi acest om? ţu fa a asta atât de deosebit ? ţu dezinvoltura întâlnirilor din lag rele de tranzit, unde po i întreba pe oricine, din prima clip , despre orice, Kostoglotov întreb şi acum, din poziia sa culcat , aproape r sturnat : — Ia zi, t ticule, dar dumneata unde lucrezi? Şulubin îşi întoarse c tre Kostoglotov nu doar ochii, ci tot capul. Şi-l privi o vreme, f r s clipeasc . ţontinuând s -l priveasc , f cu o mişcare ciudat , rotitoare, din gât, de parc l-ar fi strâns gulerul, deşi nu avea ce s -l jeneze — gulerul c m şii era destul de liber. Apoi deodat r spunse, nu refuz s-o fac : — Sunt bibliotecar.

— Dar unde anume? nu rat Kostoglotov ocazia de a pune şi a doua întrebare.

— La şcoala tehnic de agricultur .

Nu se ştie de ce, probabil pentru greutatea privirii lui, pentru t cerea de cucuvea ascuns -n col , Rusanov sim i nevoia s -l înjoseasc într-un fel, s -l pun la locul lui. Sau poate c vorbea vodka din el, c ci strig la el, mai tare şi mai uşuratic decât s-ar fi cuvenit: — Ne-membru de partid, bineîn eles? Ţufni a îl privi cu ochii lui de tutun. ţlipi, de parc n-ar fi în eles întrebarea. Mai clipi o dat . Şi deodat deschise ciocul: — Din contr . Şi porni s traverseze camera.

Avea un mers nefiresc. Ceva îl rodea sau îl în epa. Mai degrab se târa cu poalele halatului larg desf cute, se apleca stângaci, amintind de o pas re mare cu aripile t iate inegal ca s nu-şi poat lua zborul.

24 În timpul perfuziei În c ldura soarelui, pe-o piatr mai joas decât o banc de parc, Kostoglotov şedea cu cizmele în picioare, adunate chinuit, atingând p mântul cu genunchii. Ţra ele-i atârnau ca nişte bice, tot pân la p mânt. Iar capul descoperit îi c zuse pe piept. St tea aşa şi se-nc lzea, în halatul cenuşiu, desf cut acum — nemişcat şi de o form la fel de col uroas ca piatra cenuşie de sub el. ţapul acoperit de p r negru i se încinsese şi spinarea îl ardea, dar el continua s stea neclintit, absorbind c ldura lui martie — f r s

fac nimic, f r s se gândeasc la nimic. Putea sta astfel nemaipomenit de mult vreme, completând din c ldura soarelui ceea ce nu primise la vremea potrivit din pâine şi sup .

Nici m car umerii nu p reau s i se ridice şi s coboare din pricina respira iei. Totuşi, nici nu c dea într-o rân , se inea cumva.

O îngrijitoare gras de la etajul unu, femeia aceea masiv , care-l gonise pe vremuri din coridor, spunându-i c acesta fusese sterilizat, ea îns şi foarte mare amatoare de semin e — sp rsese şi acum, pe alee, câteva, dac tot ieşise la aer — se apropie de el şi-l strig cu o voce de precupea binevoitoare: — Du-te la camera de pansamente, te cheam doctorul.

Se obişnuise într-atâta cu împietrirea sa încins , atât de sil -i era s se mişte, s se ridice, de parc-ar fi trebuit s ias la o munc nesuferit !

— ţare doctor? bomb ni el.

— la care o fi având nevoie! spuse cu voce ridicat îngrijitoarea. Nu-s obligat s v adun de prin gr din . Dac eşti chemat, du-te.

— P i, mie n-au ce s -mi bandajeze. N-o fi vorba de mine, se tot înc p âna Kostoglotov.

— Ţa, pe tine, pe tine te cheam ! îngrijitoarea nu pierdea timpul, ronia mereu semin e. Parc poate s te confunde cineva, cu picioroangele alea de barz . Altul haios ca tine n-avem.

Kostoglotov oft , îşi îndrept picioarele şi, opintindu-se şi gemând, începu s se ridice. Îngrijitoarea-l privea cu dezaprobare: — Ai tot umblat, nu i-ai cru at for ele. Trebuia s stai în pat.

— Of, surioar , oft Kostoglotov. Şi-ncepu s se târasc pe potec . Nu mai purta centura, inuta militar se evaporase, spinarea se încovoiase.

Se ducea la sala de pansamente, unde-l aştepta o nou nepl cere, şi era preg tit s lupte, numai c nu ştia nici el cu ce anume.

La cabinet, nu-l aştepta Ella Rafailovna, care o înlocuia de vreo zece zile încoace pe Vera Kornilievna, ci o femeie tân r şi trupeş , despre care ar fi fost prea pu in s spui c era rumen — avea obrajii de-a dreptul stacojii de s n toas ce era.

O vedea pentru prima dat .

— Numele de familie? îl lu ea din scurt, înc din prag.

Cu toate c soarele nu-i mai b tea în ochi, Kostoglotov se uita la fel de strâmb, de nemul umit. Se gr bea s -şi dea seama de situa ie, s-o evalueze, dar cu r spunsul nu se gr bea. ţâteodat e necesar s - i ascunzi numele de familie, câteodat s min i. Înc nu ştia ce-i de f cut acum.

— Deci? Numele de familie? inea s afle doctori a cu bra e pline.

— Kostoglotov, m rturisi el în sil .

— Unde a i disp rut? Dezbr ca i-v repede! Veni i încoace, culca i-v pe mas !

Abia acum îşi aminti Kostoglotov şi pricepu totul pe loc: o s -i fac transfuzie de sânge! Uitase c asta se face în sala de pansamente. Numai c , în primul rând, continua s in la principiul lui: sânge str in nu vreau, dar nici dintr-al meu nu dau! Iar, în al doilea, muieruşca asta înfipt nu-i inspira nici un fel de încredere. Iar Vega plecase. Din nou alt medic, alte obiceiuri, alte greşeli — ce demon o fi învârtind caruselul sta, de nu-i nimic statornic pe lume? Îşi scoase halatul, se uit pe unde l-ar putea atârna — sora-i ar t unde, între timp îns , mintea c uta un pretext de care s se poat lega ca s nu se lase. Ag halatul. Îşi scoase haina, o ag şi pe aceasta. Împinse cizmele în col (aici, la parter, veneau şi oameni din afar , înc l a i). Porni

descul pe podeaua curat , acoperit cu linoleum, spre patul înalt acoperit cu o saltea moale. Tot nu reuşise s inventeze un motiv, dar ştia c -l va inventa imediat.

Pe stativul sclipitor, de o el, se în l a aparatul de transfuzie: furtune de cauciuc, eprubete de sticl , într-una din ele — ap . Pe acelaşi stativ se aflau câteva inele pentru fiole de diferite m rimi: de-o jum tate de litru, de un sfert şi de-o optime. Mai era şi o fiol de o optime de litru, plin . Sângele cafeniu din ea era par ial acoperit cu o etichet cu grupa sanguin , numele donatorului şi data recolt rii. ţu obiceiul lui de a p trunde cu ochii oriunde, f r s mai aştepte vreo invita ie, în timp ce se urca pe pat, Kostoglotov citi toate acestea şi, f r s -şi culce capul, declar pe loc: — Oho! Dou zeci şi opt februarie! E vechi sângele. Nu pute i s -mi face i transfuzie.

— Asta ce mai înseamn ? se indign doctori a. Vechi, nou, ce şti i dumneavoastr despre conservarea sângelui? Sângele poate fi p strat şi mai mult de o lun !

Pe fa a ei stacojie sup rarea lua culori violacee. Ţra ele, dezgolite pân la cot, erau pline, rozalii, iar pielea-i era acoperit de bubuli e, dar nu din acelea pricinuite de frig, ci de unele permanente. Şi bubuli ele acelea îl f cur pe Kostoglotov, nu se ştie de ce, s ia definitiv hot rârea de-a nu se l sa.

— Sufleca i-v mâneca şi l sa i mâna moale! îi comand doctori a.

Lucra de doi ani la transfuzii şi nu-şi amintea de nici un bolnav care s nu fi fost b nuitor: fiecare se purta de parc-ar fi avut sânge de conte şi s-ar fi temut s şi-l corceasc . Ţolnavii se uitau neap rat strâmb la culoare, la grup , la dat , voiau s vad dac nu-i prea rece sau prea fierbinte şi dac nu s-a coagulat cumva, sau întrebau direct, siguri de ei: ĂÎmi b ga i sânge stricat?" — ĂDe ce s fie stricat?!" — ĂP i, scrie pe el s nu fie atinsĂ — "Asta fiindc fusese pus deoparte pentru cineva, iar apoi n-au mai avut nevoie." ţhiar şi-n momentul în care se l sa în epat, bolnavul înc mai mârâia în gând: ĂP i, fiindc s-o fi dovedit de proast calitate.Ă Numai datorit tenacit ii ei reuşea s înfrâng b nuielile acestea prosteşti. Pe deasupra, se mai şi gr bea întotdeauna, fiindc norma de transfuzii pentru o zi, pe care o îndeplinea în mai multe locuri, era destul de mare. Îns şi Kostoglotov apucase s vad aici, la clinic , şi acumul ri de sânge în vene, şi spasme dup transfuzie, aşa c n-avea deloc chef s se lase în voia acestor mâini rozalii cu bubuli e. Propriul lui sânge, chinuit de roentgen şi îngroşat, îi era totuşi mai drag decât orice adaos proasp t. Se va mai îmbun t i, mai încolo, şi-al lui. Şi, pe urm , cu sângele lui prost îi vor întrerupe mai repede tratamentul — cu atât mai bine.

— Nu, spuse el sumbru, f r s -şi suflece mâneca şi f r s -şi relaxeze mâna. Sângele dumneavoastr e vechi, iar eu m simt prost ast zi. Ştia şi el foarte bine c nu trebuie invocate niciodat dou motive, întotdeauna trebuie spus numai unul, dar îi venise aşa, f r voia lui.

— O s control m acum tensiunea, nu se pierdu doctori a, iar infirmiera îi şi aducea aparatul.

Doctori a era proasp t venit , iar infirmiera era de aici, de la sala de pansamente, numai c Oleg n-avusese treab cu ea pân atunci. Era înc foarte tineric , un copil, dar înalt , brune ic şi cu ochi de japonez . Pe cap avea o construc ie atât de complicat , încât nici o bonet şi nici m car un batic n-ar fi putut acoperi totul — de aceea fiecare ieşitur a turnule ului de p r şi fiecare şuvi o avea înf şurat cu r bdare, în feşe-feşe — pesemne, venea cu vreo cincisprezece minute mai devreme la slujb , s şi le-nf şoare.

ţu toate c pe Oleg asta nu-l privea în nici un fel, cerceta cu interes coroana alb , încercând s -şi închipuie piept n tura fetei f r r sucelile feşelor. Important era aici doctori a, şi avea de luptat cu ea, f r întârziere, trebuia s polemizeze şi s se eschiveze, iar el pierdea timp studiind-o pe fata cu ochi de japonez . ţa orice fat tân r , numai pentru c -i tân r , ascundea un mister, îl purta cu sine clip de clip , era conştient de el la fiecare întors tur a capului. Între timp, bra ul lui Kostoglotov fusese strâns cu un şarpe negru şi se stabilise c tensiunea e normal .

Deschisese deja gura pentru a comunica urm torul argument din pricina c ruia nu-i de acord cu transfuzia, îns cineva o chem pe doctori , din pragul uşii, la telefon.

Ea se smuci şi plec , infirmiera aşez tuburile negre în cutie, iar Oleg continu s stea culcat pe spate.

— Ia zi, de unde-i doctori a asta? întreb el.

Orice ml diere a vocii avea leg tur cu misterul interior al fetei şi ea sim ea asta şi vorbea, ascultându-şi cu aten ie glasul: — De la centrul de transfuzii.

— Şi de ce aduce sânge vechi? se exersa Oleg şi pe contul copilei.

— Nu-i vechi, cl tin domol din cap fata şi-şi purt coroana spre cel lalt col al camerei.

Fata asta era convins c ştie tot ce are nevoie. Şi poate c-aşa şi era.

Soarele lumina acum acea parte a cl dirii în care se afla sala de pansamente. ţhiar în untru nu p trundea, dar se aprinseser cele dou ferestre, iar o parte a tavanului era ocupat de o mare pat de lumin , reflexie a ceva nev zut. Era mult lumin şi era curat şi linişte.

Era bine în camer .

Se deschise uşa pe care Oleg n-o vedea, numai c intr altcineva, nu femeia aceea.

Intr , f r a face aproape deloc zgomot cu pantofii, f r s -şi c ne "eu"-ul din tocuri. Şi Oleg ghici cine este.

Nimeni nu mai mergea ca ea. Numai ea lipsea din camera aceasta, numai şi numai ea.

Vega!

Da, ea era. Intr în câmpul Iui vizual. Intr atât de firesc de parc-abia ar fi ieşit de aici.

— P i, unde a i fost, Vera Kornilievna?... zâmbi Oleg.

Nu exclamase, o întrebase doar, cu voce sc zut , fericit şi f r s se ridice, deşi nu era prins în curele. În camer era acum cu adev rat linişte, lumin , bine.

Iar Vega avea şi ea de pus o întrebare, şi tot zâmbind: — V-a i revoltat?

Dar, odat cl tinat în hot rârea sa de a rezista, deja fericit c zace pe aceast mas şi c nu poate fi gonit atât de uşor de pe ea, Oleg r spunse: — Eu?... Nu, eu mi-am încheiat perioada revolu ionar ... Unde-a i fost? Mai mult de-o s pt mân .

R spicat, de parc i-ar fi dictat unui prostu nişte cuvinte noi, neobişnuite, ea spuse, aplecat deasupra lui: — Am fost s pun la punct nişte centre oncologice. S fac propagand anticanceroas .

— Undeva, la cap tul lumii?

— Da. — Şi nu v mai duce i?

— Deocamdat , nu. Dar, dumneavoastr — v sim i i r u? ţe era în ochii aceştia? R bdare. Aten ie. Semnele unei alarm ri neverificate înc . Ochi de medic.

Dar, dincolo de toate acestea, ochii aveau nuan a unei cafele deschise la culoare. ţa şi cum într-o ceaşc de cafea ai pune dou degete de lapte.

Adev rul e c Oleg nu mai b use de mult cafea, nu prea inea minte cum arat , dar ochii erau prietenoşi — ochii unui vechi prieten!

— Aiurea, prostii. Probabil c-am stat prea mult la soare. Am stat atâta încât eram cât pe ce s adorm.

— P i, dumneavoastr n-ave i voie la soare! N-a i în eles, stând aici, c bolnavilor cu tumori le este interzis expunerea la c ldur ?

— Eu credeam c -i vorba doar de buiote.

— Iar de soare, cu atât mai mult.

— Înseamn c plajele M rii Negre îmi sunt interzise?

Ea d du afirmativ din cap.

— ţe via !... P i, atunci s -mi schimb locul de deportare cu Norilskul...

Ea ridic din umeri. Apoi îi coborî. Asta nu era doar mai presus de puterile ei, dar şi mai presus de în elegerea ei.

Uite, acum s-o fi întrebat: de ce a i spus c sunte i m ritat ...?

Oare lipsa unui so e o umilin ?

O întreb : — Şi de ce nu v-a i inut de cuvânt?

— Cum? — Doar ne-n elesesem. A i promis c dumneavoastr o s -mi face i transfuzia, c n-o s m da i pe mâna vreunui stagiar!

— Ea nu-i stagiar, din contr , e specialist. ţând vin ei, noi n-avem dreptul s intervenim. Dar acum a plecat.

— ţum adic a plecat?

— A fost chemat .

O, roat a vie ii! Dar cui pe cui se scoate.

— Şi atunci — dumneavoastr ?

— Eu. Şi care sânge vi se pare vechi?

El îi ar t cu o mişcare a capului.

— Nu-i vechi. Dar nu-i pentru dumneavoastr . Dumneavoastr o s v introducem dou sute cincizeci. Uite! Vera Kornilievna îl aduse de pe cealalt mas şi i-l ar t . ţiti i, controla i.

— Da, Vera Kornilievna, aşa-i via a asta a mea blestemat : s nu crezi în nimic, s verifici orice. Dumneavoastr crede i c eu nu sunt bucuros când nu mai trebuie s controlez?

O spusese atât de obosit de parc tr gea s moar . Dar nu putea refuza totuşi ochilor s i curioşi o verificare. Şi iat ce surprinser ochii: ĂGrupa I, Iaroslav eva I.L., 5 martieĂ.

— O! Cinci martie — asta ni se potriveşte! se învior Oleg. Asta ne prieşte chiar.

— În sfârşit a i în eles c o s v fie de folos. Şi cât v-a i opus!

Asta n-o în elesese. În fine, nu conta. Îşi suflec mâneca mai sus de cot şi-şi aşez mâna relaxat de-a lungul corpului. Într-adev r, aceasta era singura relaxare a aten iei lui veşnic b nuitoare: s se încread , s se lase în voia încrederii. Acum ştia c femeia aceasta blând , f cut dintr-un aer doar un pic mai dens, care se mişca f r zgomot şi-şi calcula fiecare mişcare, nu va greşi cu nimic.

Aşa c st tea culcat şi parc se odihnea.

Pata cea mare de pe tavan, palid-însorit , dantelat-însorit , umplea un cerc neregulat. Şi-aceast pat , care nu se ştia ce reflecta, îi p rea şi ea acum tandr şi înfrumuse a camera curat şi liniştit .

Iar Vera Kornilievna, viclean , îi scoase cu acul din ven o cantitate anume de sânge, roti centrifuga şi-l risipi, pe farfurioar , în patru sectoare.

— De ce patru? întreb el doar pentru c se obişnuise s întrebe toat via a, oriunde s-ar fi aflat. De fapt, acum îi era de-a dreptul lene s ştie de ce.

— Unul — pentru compatibilitate, iar trei — pentru-a verifica dac la sta ie s-a stabilit corect grupa. Pentru orice eventualitate.

— P i, dac grupa coincide — despre ce compatibilitate mai e vorba?

— P i, se întâmpl ca serul bolnavului s se coaguleze în contact cu sângele donatorului. Rar, dar se întâmpl .

— Aşa, deci. Şi pentru ce-l roti i?

— Se dau deoparte eritrocitele. Toate vre i s le şti i.

De fapt, putea s nici nu le ştie. Oleg se uita la pata irizat de pe tavan. N-ai cum s afli totul pe-aceast lume. Tot prost mori.

Infirmiera cu coroan alb introduse în inelul stativului flaconul r sturnat, datat cinci martie. Apoi, îi puse o perni sub cot. Îi leg bra ul mai sus de cot cu o bucat de cauciuc roşu şi începu s -l r suceasc , urm rind cu ochii ei de japonez când trebuie s se opreasc .

De ce i se n z rise oare un mister în feti a asta. N-avea nimic deosebit, era o feti ca oricare alta.

Se apropie doctori a Gangart cu seringa. Seringa era obişnuit şi plin cu un lichid transparent; acul, în schimb, era neobişnuit: era mai degrab un tub, decât un ac, şi avea cap tul triunghiular. Tubul în sine n-ar fi fost cine ştie ce, dac n-ar fi urmat s - i fie introdus în ven .

— La dumneavoastr se vede bine vena, îl ducea cu vorba Vera Kornilievna, în timp ce-o sprâncean îi tres rea mereu de tensiunea c ut rii. Apoi introduse cu efort, cu o ruptur a pielii care aproape c se putea auzi, acul monstruos. Asta-i tot.

Ar mai fi fost aici multe lucruri de clarificat: de ce-i r suciser bucata de cauciuc mai sus de cot? De ce lichidul din sering p rea s fie, pur şi simplu, ap ? Putea s -ntrebe, dar putea s -şi bat şi singur capul: probabil pentru ca aerul s nu n v leasc în ven , iar sângele s nu n v leasc -n sering . Între timp, seringa-i r m sese în ven , cauciucul fu sl bit, apoi scos, seringa fu retras şi ea cu îndemânare, infirmiera scutur deasupra unui lighenaş cap tul aparatului de transfuzie, zvârlind din el primele pic turi de sânge — şi iat c Gangart potrivise deja la ac, în loc de sering , acest cap t, şi-l inea cu mâna, dup ce deschisese ventilul de sus. În eprubeta de sticl a aparatului de transfuzie, cea care se l rgea, începur s se ridice încet, una câte una, prin lichidul transparent, bule transparente de aer.

La fel ca bulele acelea care se ridicau la suprafa , se ridicau, una dup alta, şi întreb rile: de ce-i nevoie de un ac atât de larg? de ce-a fost scuturat sângele? la ce bun bulele acelea? Dar un singur prost poate pune atâtea întreb ri, încât o sut de deştep i n-ar prididi s -i r spund .

Dac-ar fi fost s întrebe, altceva ar fi vrut s afle.

Toate lucrurile din camer aveau un aer s rb toresc şi, mai ales, pata alburie de soare de pe tavan.

Acul fusese introdus pentru vreme mai îndelungat .

Nivelul sângelui din flacon aproape c nu sc dea. Nu sc dea deloc.

— Mai ave i nevoie de mine, Vera Kornilievna? întreb insinuant infirmiera japonez , ascultându-şi glasul.

— Nu, nu am, r spunse încet doctori a Gangart.

— Dau şi eu fuga aici... O jum tate de or , se poate?

— Eu n-am nevoie de nimic. Şi infirmiera aproape c fugi cu coroana ei alb .

R m seser numai ei doi. Ţulele de aer se ridicau încet. Dar Vera Kornilievna atinse ventilul şi ele încetar s se mai ridice. Disp rur de tot.

— A i închis?

— Da. — De ce?

— Iar vre i s şti i? zâmbi ea, acum, încurajator.

Era foarte mult linişte în sala de pansamente — ziduri vechi, uşi masive. Se putea vorbi cu un singur ton mai sus de şoapt , prin simpla eliberare a aerului din piept. Şi, într-adev r, astfel î i venea s vorbeşti.

— Firea asta a mea blestemat . Întotdeauna vreau s ştiu mai mult decât e permis.

— ţât mai vre i, tot e bine..., remarc ea. Ţuzele ei nu r mâneau niciodat indiferente la ce spunea. Prin mişc ri minuscule — prin r suciri diferite în dreapta şi-n stânga, printr-o uşoar r sfrângere nu chiar simetric , ele sus ineau ideea şi-o explicitau. Dup primii dou zeci şi cinci de centimetri cubi trebuie f cut o pauz serioas , şi controlat starea bolnavului. Înc mai inea cu o mân cap tul acului. Şi, cu un uşor zâmbet pe buze, aplecat deasupra lui, se uita binevoitor şi iscoditor în ochii lui Oleg: ţum v sim i i?

— În clipa de fa — minunat.

— sta nu-i un cuvânt cam tare — "minunat"?

— Nu, m simt cu adev rat minunat. Mult mai bine decât ĂbineĂ.

— N-ave i frisoane, un gust nepl cut în gur ?

— Nu. Flaconul, acul şi transfuzia — erau munca lor comun , unificatoare, asupra unei a treia persoane pe care o tratau în doi şi voiau s-o fac bine.

— Dar, în rest, nu în clipa de fa ?

— Nu în clipa de fa ? E formidabil s priveşti, uite aşa, vreme îndelungat în ochii celuilalt, când ai tot dreptul s priveşti, când nu eşti obligat s - i mu i privirea. În general, nu m simt deloc bine.

— Dar, cum anume? De ce? Întreba cu compasiune, cu nelinişte, ca un prieten. Îns , merita o lovitur . Şi Oleg sim ea c i-o va da chiar acum. ţ , oricât ar fi de blânzi ochii aceia deschişi, de culoarea cafelei, lovitura tot va trebui dat .

— P i, m simt r u — moralmente. M simt r u, fiindc sunt conştient c pl tesc prea scump pentru via . Şi c pân şi dumneavoastr participa i la aceasta şi m înşela i.

— Eu??

Când ochii privesc neîntrerupt unii într-al ii, apar calit i cu totul noi: vezi lucruri care nu i se dezv luie când doar treci peste ei cu privirea. Ochii par s -şi piard pojghi a colorat care-i ap r , iar adev rul âşneşte din ei f r cuvinte şi f r s -l poat re ine cineva.

— ţum a i putut s -mi explica i atât de conving tor c -i nevoie de injec iile acelea, dar eu nu le pot în elege sensul? ţare era problema? E, pur şi simplu, hormonoterapie — ce era de neîn eles?

Adev rul e c nu prea era cinstit ce f cea — s iei astfel prin surprindere nişte ochi lipsi i de ap rare. Dar numai astfel o putea întreba cu adev rat. ţeva tres ri în ei, erau dezorienta i. Şi doctori a Gangart — nu, Vega — îşi retrase ochii.

ţum se retrage din câmp un detaşament înainte de-a fi distrus cu totul.

Se uit la flacon — dar n-avea la ce s se uite, doar ventilul fusese închis. Se uit la bulele de aer — dar nici bule de aer nu mai erau. Şi d du drumul la ventil. Pornir s urce bulele de aer.

Era, probabil, şi timpul.

Ea îşi plimb degetele peste furtunul de cauciuc, care cobora dinspre aparat pân la ac, descongestionând parc circula ia din untru. Apoi, mai puse vat sub cap tul lui, pentru ca furtunul s nu se îndoaie deloc. Apoi, mai g si prin preajm şi nişte leucoplast şi lipi cu o bucat de plasture cap tul furtunului de mâna lui. Mai petrecu pe urm furtunul de cauciuc printre degetele sale, degetele aceleiaşi mâini, îndreptat liber în sus, ca pe nişte cârlige, astfel încât furtunul s se in singur.

Acum Vega putea s nu-l mai in deloc, s nu stea lâng el, şi s nu-l priveasc în ochi. ţu chipul întunecat, sever, regl bulele s vin un pic mai des şi spuse: — Uite-aşa, nu v mişca i. Şi plec .

Nu plec din camer , ci doar din cadrul decupat de ochii lui. Dar cum el n-avea voie s se mişte, în câmpul s u vizual nu r m sese decât stativul cu aparate: flaconul cu sânge maroniu; bulele luminoase; p r ile de sus ale ferestrelor însorite; imaginile reflectate ale ferestrelor împ r ite în şase, pe suprafa a mat a l mpii din tavan: şi restul tavanului, cu pata de lumin pâlpâind în razele stinse ale soarelui.

Iar Vega disp ruse.

Dar întrebarea c zuse totuşi — ca un obiect transmis cu neglijen , nesupravegheat.

Iar ea nu-l prinsese din zbor.

Oleg trebuia s se descurce şi mai departe singur. Privind în tavan, el începu s gândeasc încet, cu voce tare: — Fiindc via a oricum mi-e pierdut . Pân şi-n oase mi s-a întip rit amintirea faptului c sunt un de inut pe veşnicie. Dup ce c destinul nici m car nu-mi promite nimic bun, s fie omorât conştient, artificial, în mine şi aceast posibilitate — la ce bun s mai salvezi o asemenea via ? Pentru ce?

Vega auzise totul, dar se afla în afara cadrului. Poate c era mai bine aşa: îi venea mai uşor s vorbeasc .

— Mai întâi, am fost pr dat de propria via . Acum mi se ia şi dreptul de... a m continua. ţine şi la ce-ar mai avea acum nevoie de mine?... Un mutilat! S provoc mil ?... S mi se dea poman ?...

Vega t cea.

Iar pata aceea de pe tavan, nu se ştie de ce, tres rea din când în când; îşi strângea marginile poate, sau se încre ea, de parc şi ea s-ar fi gândit, f r s -n eleag . Apoi devenea din nou imobil . Ţolboroseau bulele transparente şi vesele. Nivelul sângelui din flacon sc dea. Un sfert intrase deja în el. Sânge de femeie. Sângele Iaroslav evei, al Irinei. O fat ? O b trânic ? O student ? O vânz toare?

— Poman ... Şi, deodat , Vega, r mânând nev zut , nu-l contrazise, ci, de-acolo de unde era, îşi smulse din r runchi: — Dar asta nu-i adev rat!... Nu se poate ca dumneavoastr s gândi i astfel! Nu pot s cred c omul care gândeşte aşa sunte i dumneavoastr !... ţontrola i-v ! Sunt gânduri de-mprumut, sunt st ri de spirit preluate de la cineva!

Vorbea cu o energie pe care n-o sim ise niciodat în ea. Vorbea tr dându-şi o vulnerabilitate pe care nu i-ar fi b nuit-o.

Apoi se opri brusc, t cu.

— Dar cum trebuie s gândesc? încerc s şi-o apropie cu grij Oleg.

Uf, ce linişte se l sase! Ţulele uşoare din flaconul închis — pân şi ele se auzeau sunând. Îi era greu s vorbeasc . ţu o voce frânt , dep şindu-şi puterile, ea se c r peste pr pastie.

— Trebuie s gândeasc cineva şi altfel! Poate s nu fie decât un grup mic, o mân de oameni — dar s gândeasc altfel! Fiindc dac s-ar gândi numai aşa — atunci pentru cine s tr ieşti? La ce bun?... Şi-ar fi oare posibil?...

Ajuns de cealalt parte, strigase ultimele cuvinte din nou cu disperare. Şi parc l-ar fi împins cu strig tul ei. Parc l-ar fi împins din toate for ele ei firave, s-ajung , rigid şi greu cum era, în singurul loc unde s-ar mai fi putut salva. Şi, asemeni unei pietre slobozite din praştia unui b ie oi, dintr-o tulpin de floarea-soarelui care-i prelungise mâna: sau chiar ca un proiectil din tunurile acelea cu evi lungi din ultimul an de r zboi — care vâjâiau, iar apoi fluierau, fluierau sus, în aer — Oleg se în l şi zbur urmând o parabol dement , smulgându-se din tipare, l sând deoparte împrumuturile — peste primul pustiu al vie ii sale, peste al doilea pustiu al vie ii sale — şi ajunse într-o ar de demult. În ara copil riei! N-o recunoscu imediat. Dar când ochii, care înc -i mai clipeau, înc -i mai erau tulburi, o recunoscur , se sim i imediat ruşinat, fiindc şi el gândise aşa pe când era b iat, iar acum nu el, ci ea fusese nevoit s -i vorbeasc despre asta cea dintâi, ca despre o descoperire. Şi se mai prelingea, se furişa înc ceva din memorie, ceva legat de cazul sta, trebuia s -şi aduc aminte cât mai repede — şi-şi aminti! Îşi aminti repede, dar începu s vorbeasc rar, m surându-şi fiecare cuvânt: — În anii dou zeci, se bucurau la noi de un imens succes c r ile doctorului Friedland, un venerolog. Pe atunci, se considera foarte s n tos s deschizi ochii popula iei în general, şi mai ales tineretului. Era un fel de propagand sanitar privind problemele cele mai imposibile de numit. Probabil c aceste lucruri sunt într-adev r necesare, poate c -i mai bine aşa, decât o t cere ipocrit . Una dintre c r i se numea ĂÎn spatele uşii închiseĂ, alta — ĂDespre suferin ele dragosteiĂ. Dumneavoastr nu v-au c zut în mân ?

P i... eventual când a i devenit medic? Ţulele de aer bolboroseau, rare. Şi se mai auzea parc şi respira ia din afara cadrului.

— Eu le-am citit, trebuie s recunosc, cam prea devreme, la vreo doisprezece ani. Pe ascuns, bineîn eles. Era o lectur uluitoare, dar şi pustiitoare. Sentimentul era... c parc nici nu- i mai venea s tr ieşti...

— Am citit, i se r spunse deodat f r nici o expresie.

— Da? Da? Şi dumneavoastr ? se bucur Oleg. El spuse Ăşi dumneavoastr Ă, de parc el ar fi fost primul care se dest inuise. Erau de un materialism atât de consecvent, atât de logic, atât de indiscutabil încât, de fapt... ce rost mai avea s tr ieşti? Aceste calcule exacte în procente, câte femei nu simt nimic, câte cad în extaz. Aceste poveşti, cum femeile, în c utarea propriului eu, trec dintr-o categorie într-alta... Amintindu-şi mereu lucruri noi, lu aer de parc s-ar fi lovit sau s-ar fi ars. Aceast convingere lipsit de suflet c orice psihologie este, în problemele de cuplu, un derivat, autorul garantând c poate explica fiziologic orice Ănepotrivire de caracterĂ. ţe mai,

probabil c ine i şi dumneavoastr minte totul. Dumneavoastr , când le-a i citit?

Nu r spunse.

Nu trebuia s-o descoas . Probabil c oricum exprimase totul prea brutal, prea direct. N-avea deprinderea de a discuta cu femeile. ţiudata pat palid-însorit de pe tavan se tulbur deodat , pe întinderea ei sclipir nişte puncte argintii, luminoase, care o luar la fug . Şi, dup cutele repezi, dup micile valuri alerg toare, Oleg în elese în sfârşit c galaxia misterioas , sideral , de pe tavan era, pur şi simplu, reflexul unei b l i r mase dup ploaie, în apropierea gardului. Reflexul unei simple b l i.

Iar acum începuse s sufle un vânt uşor.

Vega t cea.

— V rog s m ierta i! se c i Oleg. Îi f cea pl cere, g sea chiar o anumit pl cere în a-şi cere iertare. N-am spus-o cum trebuie... Încerc s -şi r suceasc gâtul spre ea, dar tot n-o vedea. Asta distruge îns tot ce-i omenesc pe lume. Fiindc dac te laşi copleşit, dac accep i toate astea...

Se l sa acum cu bucurie în voia vechii lui credin e şi încerca s-o conving — pe ea! Şi Vega se întoarse! Intr în cadru — disperarea şi asprimea pe care le întrev zuse disp ruser de pe fa a ei, pe care ap ruse obişnuitul zâmbet binevoitor.

— Asta vreau şi eu, s n-o accepta i. Eram şi convins , de altfel, c n-o accepta i.

Era de-a dreptul radioas .

P i, era chiar feti a din copil ria lui, prietena lui de şcoal , cum de n-o recunoscuse.

Ar fi vrut s -i spun o vorb bun , ceva simplu, cum ar fi: Ăhai norocĂ! Şi s -i strâng mâna — uite ce bine c-am intrat în vorb !

Dar dreapta lui era sub ac!

Dac i-ar putea spune Vega! Sau Vera!

Dar era imposibil.

Iar sângele din flacon sc zuse, între timp, la jum tate. ţu câteva zile în urm , mai curgea înc într-un corp str in ce-şi avea propria lui fire, propriile gânduri — şi iat c intra acum în el, s n tate stacojiu-maronie. Oare, chiar nu aducea nimic odat cu sine?

Oleg urm rea mâinile fâlfâitoare ale Veg i: cum îndrepta perni a de sub cot sau vata de sub cap tul furtunului, cum îşi petrecu degetele peste furtun şi începu s ridice câte pu in, odat cu flaconul, partea de sus, mobil , a stativului.

De fapt, nu s strâng aceast mân ar fi vrut el, ci s-o s rute.

25 Vega Ieşise din clinic într-o dispozi ie s rb toreasc şi fredona ceva uşurel, numai pentru sine, f r s deschid gura. Într-un pardesiu de un bej deschis, nisipiu, deja f r ghete, fiindc trotuarele se uscaser , îşi sim ea tot corpul uşor, mai ales picioarele — mergea atât de lejer încât ar fi putut traversa tot oraşul.

Seara era la fel de luminoas ca ziua — deşi se r corise, mirosea totuşi clar a prim var . P rea o nebunie s te înghesui în autobuz, s te sufoci. Ar fi vrut s mearg tot drumul pe jos. Şi o porni.

Nu exista nimic mai frumos în oraşul lor decât piersicii în floare. Deodat , îşi dori s vad acum, luând-o înaintea prim verii, m car un piersic înflorit — s -i poarte noroc; dup un gard, poate, sau dincolo de duvaluri, de zidurile de p mânt, m car de departe — rozul acela vaporos nu se poate confunda cu nimic.

Dar, era înc prea devreme pentru aşa ceva. ţenuşiul copacilor abia începuse s capete reflexe verzui; era acel moment când verdele nu mai lipseşte din copac, dar cenuşiul înc predomin . Iar acolo unde, în dosul duvalului, se z rea o mic gr din smuls din piatra oraşului, acolo nu se vedea decât p mânt roşcat, uscat, trecut deja o dat prin s p lig .

Era devreme.

De obicei, gr bit parc , Vera lua autobuzul — îşi f cea loc pe arcurile rupte ale scaunelor sau se-ntindea cu degetele pân la bar şi, atârnând astfel, se gândea c n-are chef de nimic şi, cu toate c are toat seara la dispozi ie, nu-i vine s fac nimic. ţontrar oric rei logici, ceasurile de sear trebuiau, pur şi simplu, omorâte, diminea a urmând s se gr beasc din nou, într-un autobuz asem n tor, la serviciu.

Ast zi, în schimb, mergea f r grab — şi-avea chef s fac de toate, de toate! Deodat , ap reau o mul ime de treburi — şi prin cas , şi cump r turi, şi, poate, ceva de cusut, şi la bibliotec , şi, pur şi simplu, unele ocupa ii pl cute, care nu-i erau câtuşi de pu in interzise sau inaccesibile, iar ea, nu se ştie de ce, le evitase pân acum. Acum avea chef de toate, ba chiar de toate odat ! Totuşi, nu se gr bea deloc s mearg cu autobuzul şi s le rezolve mai repede, ci mergea încet, bucurându-se de fiecare pas al pantofului pe asfaltul uscat.

Trecea pe lâng magazinele care mai erau înc deschise, dar nu intr în nici unul s cumpere mâncare sau alte lucruri necesare. Trecea pe lâng afişe, dar nu citi nici unul, deşi tocmai afişe ar fi avut acum chef s citeasc .

Merse aşa mult vreme, şi-n asta consta toat pl cerea. Şi, din când în când, zâmbea.

Ieri fusese s rb toare — se sim ise îns ap sat şi dispre uit . Iar ast zi era zi de lucru — şi se sim ea lipsit de griji şi fericit .

E-o s rb toare s sim i c ai dreptate. ţoncluziile tale ascunse, insistente, ironizate şi respinse, firicelul de care nu te mai ii decât tu — se dovedeşte a fi, deodat , o arm tur de o el, şi rezisten a lui o recunoaşte, ba chiar se încrede-n ea, apucându-se şi el de arm tur , un om care a trecut prin atâtea, atât de suspicios, atât de dur. Şi, încrezându-se unul în cel lalt, ei alunec lin, ca în cabina unui teleferic, deasupra pr pastiei inimaginabile a nep s rii omeneşti.

Asta o încântase, de-a dreptul! Fiindc nu ajunge s ştii c eşti normal , c nu eşti nebun , mai trebuie s şi auzi c — da, eşti normal , nu eşti nebun , şi de la cine! Ar fi vrut s -i mul umeasc pentru c-a spus-o astfel, pentru c s-a p strat astfel, dup ce-a trecut prin înfrângerile vie ii.

S -i mul umeasc , dar, deocamdat , s se şi justifice în fa a lui — pentru hormonoterapie. Îl nega şi pe Friedland, dar nega şi hormonoterapia.

Asta era contradictoriu, dar logic i se cere medicului, nu bolnavului. ţ era aici o contradic ie, ori nu — trebuia s -l conving s se supun acestui tratament! Nu putea s -l cedeze pe-acest om, din nou, tumorii! O cuprindea tot mai puternic pofta de lupt : s -l conving , s -l fac s se r zgândeasc şi s -l îns n toşeasc anume pe-acest bolnav! Dar, pentru a-l convinge din nou şi din nou pe-un asemenea înc p ânat âfnos, trebuia s cread foarte tare ea îns şi. Numai c ea în elesese brusc, ascultându-i reproşurile, c hormonoterapia fusese introdus în clinica lor conform unei instruc iuni privind un spectru larg de tumori şi cu o motiva ie destul de

general . Nu inea minte acum s fi citit vreun articol de specialitate dedicat felului în care se justificase aplicarea hormonoterapiei în lupta cu seminomul, dar s-ar putea s existe chiar mai multe, inclusiv unele publicate în str in tate. ţa s -l conving — ar trebui s le citeasc pe toate. Numai c ea, în general, nu reuşea s citeasc prea multe...

Dar acum, acum o s aib timp de toate! Acum, o s le citeasc neap rat.

Kostoglotov îi spusese odat , în treac t, c nu vede de ce vraciul lui cu r d cina n-ar fi tot medic — el nici în medicin nu observ prea multe calcule matematice. Vera se sim ise jignit atunci. Dar, apoi se gândi: într-un fel, are dreptate. Oare atunci când distrug cu roentgenul esuturile, ei ştiu, m car aproximativ, ce procent al distrugerilor revine celulelelor s n toase şi ce procent — celor bolnave? E oare asta mult mai sigur decât atunci când vraciul m soar r d cina uscat cu pumnul, f r cântar?... Sau, exist vreo explica ie pentru compresele cu boabe de muştar, folosite dintotdeauna? Sau: to i s-au gr bit s se trateze cu penicilin , dar nimeni în lumea medical n-a explicat cu adev rat care-i esen a ac iunii penicilinei! Oare nu se merge mereu pe bâjbâite?... ţât nevoie ar avea s urm reasc revistele, s citeasc , s se gândeasc !

Dar acum va avea timp de toate!

Iat c ajunsese deja — nici nu observase cât de repede — acas . Urcând câteva trepte pe veranda mare, comun , cu balustrada acoperit de covoraşele şi şterg toarele nu se ştie cui, traversând podeaua de ciment ştirbit , descuie, f r deprimare, uşa cea mare, cu tapi eria smuls pe alocuri, a apartamentului în care st tea la comun şi o porni pe coridoarele întunecoase, în care nu toate becurile puteau fi aprinse, fiindc erau ataşate de contoare diferite. ţu a doua cheie deschise uşa camerei sale — şi nu i se p ru deloc ap s toare aceast chilie cu ferestrele prinse în gratii de teama ho ilor, ca toate ferestrele de la parter din oraş, unde se l sa acum amurgul, iar soarele lumina puternic doar diminea a. Vera se opri în uş , f r s -şi scoat pardesiul, şi se uit la camera sa cu mirare, de parc-ar fi fost nou . Aici se poate tr i foarte bine şi foarte vesel! Poate ar trebui doar schimbat fa a de mas . Şi mutat locul tablourilor cu cetatea Petropavlovskului într-o noapte alb şi cu chiparoşii negri din Alupka.

Dup ce-şi scoase pardesiul şi-şi puse şor ul, se duse mai întâi la buc t rie. inea minte vag c trebuia s fac , pentru început, ceva în buc t rie. A, da! Trebuia s-aprind focul şi s preg teasc ceva de mâncare. Îns b iatul vecinilor, un ditamai h ndr l ul care se l sase de şcoal , ocupase toat buc t ria cu motocicleta lui, o demonta acum fluierând, punea piesele pe jos şi le ungea. Ferestrele buc t riei d deau spre apus, aşa c aici mai era înc lumin . Adev rul e c s-ar fi putut strecura pân la masa ei. Îns Verei îi pieri deodat cheful s treb luiasc pe aici — avea s-o fac în camer , de una singur .

De altfel, nici nu prea-i era foame, ba nu-i era chiar deloc!

Se întoarse deci la ea şi încuie cu pl cere yala. N-avea deloc nevoie s ias ast zi din camer . Avea într-o rozet nişte bomboane de ciocolat , putea s le ron ie câte pu in...

Vera se l s pe vine în fa a scrinului mamei sale şi trase de sertarul în care avea o alt fa de mas .

Dar nu, mai întâi, trebuia şters praful!

De fapt, întâi şi-ntâi, trebuia s se schimbe cu alte haine!

Şi fiecare modificare de plan îi f cea pl cere Verei, precum paşii schimb tori ai unui dans. Fiecare schimbare îi f cea pl cere, de fapt, chiar acesta era dansul.

Poate c-ar fi trebuit s mute mai întâi cetatea şi chiparoşii? Nu, pentru asta ar fi avut nevoie de ciocan şi cuie, iar cel mai nepl cut era s faci munci b rb teşti. Mai puteau r mâne aşa o vreme.

Lu deci cârpa şi începu s se mişte cu ea prin camer , fredonând.

Dar, imediat, d du peste felicitarea primit ieri, sprijinit de o sticlu bombat . Pe una din p r i erau nişte trandafiri roşii, panglici verzi şi un opt albastru. Iar pe cealalt , era felicitat printr-un text negru, scris la maşin . ţomitetul or şenesc o felicita cu ocazia zilei interna ionale a femeii.

Orice s rb toare comun îl apas pe omul singur. Dar de-a dreptul insuportabil este pentru o femeie singur , ai c rei ani se duc — s rb toarea femeii! V duve şi nem ritate, femeile de acest fel se strâng s bea vin şi s cânte, de parc-ar fi vesele. Aici, în curte, ieri, o f cuse lat o asemenea adunare. Era şi so ul uneia dintre ele acolo: la sfârşit, bete, s-au s rutat cu el, toate, pe rând. ţomitetul or şenesc îi ura, f r urm de ironie: mari succese în munc şi fericire în via a personal .

Via personal ! De parc-ar fi vorba de o masc pe care o po i scoate, teaca uscat a unei larve.

Rupse vederea în patru şi o arunc la coş. ţontinu s ştearg ba nişte sticlu e, ba o mic piramid de sticl cu privelişti din ţrimeea, ba cutia cu discuri de lâng radio, ba muchiile casetei de plastic a pick-up-ului.

Iat , acum ar fi putut asculta, f r durere, oricare din discurile sale preferate. Putea pune pân şi insuportabilul: Şi acum, în zilele acestea, Sunt singur, din nou, ca înainte... ţ ut îns o alt plac , o puse, porni aparatul şi se cufund în fotoliul adânc al mamei, adunându-şi sub ea picioarele înc l ate în ciorapi. ţârpa de şters praful îi r m sese strâns în mân şi cobora spre duşumea, ca un stindard.

Era deja foarte cenuşiu în camer şi lumina verde a scalei radioului se profila desluşit.

Era suita din ĂFrumoasa din p durea adormit Ă. Mai întâi, adagio, apoi ĂApari ia ZânelorĂ.

Vega asculta, dar nu pentru sine. Voia s -şi închipuie cum ar fi ascultat acest adagio, din balconul Operei, un om ud leoarc de ploaie, r v şit de durere, condamnat la moarte şi care n-a cunoscut niciodat fericirea.

Puse din nou acelaşi lucru. Şi din nou. Începu s discute — dar nu cu voce tare. Purta cu el o discu ie imaginar , de parc s-ar fi aflat şi el aici, de cealalt parte a mesei rotunde, în aceeaşi lumin verzuie. Ea spunea ce-avea de spus şi-i asculta r spunsurile: auzul ei fin alegea ce anume ar fi putut r spunde. La el, e foarte greu de prev zut încotro avea s-o coteasc , dar se pare c ea se obişnuise.

Termin mai întâi ceea ce începuse s -i spun ast zi, dar, având în vedere rela iile lor, nu-i putuse spune atunci pân la cap t — acum îns , putea s-o fac . Îi dezvolt teoria ei despre b rba i şi femei. Supermasculii lui Hemingway sunt fiin e care nu s-au ridicat pân la om, Hemingway are miz mic (la asta, Oleg o s mârâie cu siguran c n-a citit nici un Hemingway, ba chiar va sublinia cu mândrie: în armat , n-aveai de unde, şi nici în lag r nu era). De cu totul altceva are nevoie o femeie de la un b rbat: de o

tandre e atent şi de sentimentul c este ap rat de pericole, c se afl în siguran . Şi tocmai al turi de Oleg — aşa cum era el, lipsit de drepturi, lipsit de orice importan social , se sim ea Vega ap rat .

Iar cu femeia, oamenii au încurcat şi mai r u lucrurile. Drept culme a feminit ii a fost declarat ţarmen. A fost declarat drept cea mai feminin , femeia care caut activ pl cerea. Dar ea este o fals femeie, este un b rbat travestit.

Aici, mai sunt multe de explicat. Dar, fiindc aceste gânduri l-au luat pe nepreg tite, pare foarte surprins. R mâne pe gânduri o vreme.

Iar ea pune, din nou, acelaşi disc.

Se-ntunecase deja de tot, iar ea uitase s mai ştearg praful. Tot mai adânc, tot mai semnificativ scânteia scala verde, luminoas , a radioului.

N-ar fi vrut, pentru nimic în lume, s-aprind lumina, dar trebuia neap rat s se uite.

G si îns şi pe întuneric, cu o mân sigur , mica ram de pe perete, o scoase mângâietor şi o apropie de scal . ţhiar dac scala nu şi-ar fi rev rsat acum verdele astral, chiar dac s-ar fi stins în clipa aceea, Vera tot ar fi continuat s desluşeasc fiecare punct de pe fotografie, acest chip cur el de b iat: lumina lipsit de ap rare a ochilor de culoare deschis , care nu apucaser s vad nimic; prima cravat din via , peste c maşa alb ; primul costum din via — şi, f r mil pentru reverul sacoului, o insign sobr înşurubat în stof : un cerc alb şi-n el un profil negru. Fotografia e de şase pe nou , insigna e micu de tot, şi totuşi ziua se vede clar, iar ea vede şi acum, din amintire, c profilul este al lui Lenin.

"Eu n-am nevoie de alte decora ii.Ă, zâmbea b iatul. Ţ iatul acela îi inventase numele de Vega.

Agava nu înfloreşte decât o dat în via şi apoi, curând dup aceea, moare.

Astfel se îndr gostise şi Vera Gangart. De foarte tân r , înc de pe b ncile şcolii.

Iar el fusese ucis pe front.

Dup aceea, r zboiul putea fi oricum: drept, eroic, de ap rare a patriei, sfânt — pentru Vera Gangart acesta era ultimul r zboi. R zboiul în care, odat cu logodnicul, fusese ucis şi ea.

Voia atât de mult s fie ucis şi ea! Voia s plece imediat pe front, l sând balt institutul. Dar, ca nem oaic , fusese respins .

Dou -trei luni din prima var a r zboiului, mai fuseser înc împreun . Şi era clar c el va fi luat foarte curând în armat . Iar acum, dup ce s-a mai dus o genera ie, nu mai puteai explica nim nui: cum de nu s-au c s torit atunci? Sau, şi f r s se fi c s torit — cum de-au putut pierde acele luni — ultimele? singurele? Ce le mai putuse sta în cale, când lumea se cutremura şi se pr buşea? Şi totuşi le st tuse ceva.

Iar acum nu mai putea justifica în fa a nim nui acest lucru. Nici m car fa de sine îns şi.

"Vega! Vega mea!" striga el de pe front. ĂNu pot s mor f r s fii a mea.

Acum ştiu c , dac m-aş putea smulge, pentru trei zile — într-o permisie, într-un spital de campanie — ne-am c s tori! Nu-i aşa? Nu-i aşa?Ă ĂS nu te laşi sfâşiat de aceste gânduri. N-am s fiu niciodat a nim nui. A ta." Îi scrisese cu atâta siguran . Dar îi scria unui om viu!

Numai c el nu fu r nit şi n-avu parte nici de spital de campanie, nici de permisie. Fu omorât pe loc.

El a murit, dar steaua lui arde. Ardea nestins ...

Iar lumina ei se pierde în gol.

Nu era o stea care mai lumineaz înc , deşi s-a stins. Ci steaua care lumineaz , lumineaz înc din plin, dar nimeni nu-i mai vede lumina şi nu mai are nevoie de ea.

N-au luat-o s fie şi ea omorât . Aşa c era nevoit s tr iasc . S studieze la institut. La institut, a fost chiar şef de grup . Era prima când trebuia mers la s dit, la recoltat, la muncile patriotice duminicale. ţe altceva îi mai r m sese?

Termin institutul cu brio şi doctorul Orescenkov, la care şi-a f cut practica, era foarte mul umit de ea (el o şi recomandase Don ovei). Şi asta deveni singura ei preocupare: medicina, bolnavii. În asta-şi g sise salvarea. Ţineîn eles, dac era s gândeşti la nivelul lui Friedland, toate astea erau prostii, abera ii, demen : s - i aminteşti de un mort şi s nu cau i un viu. Asta nu exist , fiindc nu exist derog ri de la legile esuturilor, legile hormonilor, legile vârstei.

Nu exist ? Dar Vega ştia c , în ea, toate legile fuseser derogate.

Nu c s-ar fi considerat legat pentru eternitate de promisiunea: "a ta întotdeaunaĂ. Deşi, era şi asta: un om care ne e prea aproape nu poate muri de tot, iar asta înseamn c vede un pic, aude un pic, e prezent, exist .

Deci ar vedea neputincios, incapabil s replice, cum îl înşeli. Şi, pe urm , despre ce legi ale creşterii celulelor, ale reac iilor şi secreiilor poate fi vorba, dac nu exist un alt om ca acela! Nu exist altul! ţe amestec au aici celulele? Sau reac iile?

Numai c odat cu trecerea anilor devenim mai opaci. Obosim. Nu avem cu adev rat talent nici în durere, nici în credin . Le pred m timpului. În ingurgitarea zilnic a mânc rii şi în linsul degetelor suntem, în schimb, extrem de statornici. ine i-ne dou zile f r mâncare şi ne ieşim din fire, ne urc m pe pere i.

Z u c n-a ajuns prea departe omenirea.

Vega nu se schimbase, dar se frânsese. Pe urm îi murise şi mama, iar ea numai cu mama sa tr ise. Iar mama ei murise fiindc se frânsese şi ea: fiul ei, fratele mai mare al Verei, inginer, fusese arestat în patruzeci. ţâ iva ani, le-a mai scris. ţâ iva ani, i-au mai trimis colete undeva în Buriat-Mongolia.

Dar, într-o bun zi, sosi o înştiin are încâlcit de la poşt şi mama primi coletul înapoi acoperit de ştampile şi şters turi.

Ducea coletul acas ca pe un mic sicriu. El, când abia se n scuse, aproape c-ar fi înc put în cutiu a aceea.

Acest lucru o frânsese pe mama. În afar de asta — nora ei se m rit curând. Mama nu putu în elege acest lucru. Ea o în elegea pe Vera. Şi Vera r mase singur .

Nu singur , bineîn eles, nu singura, ci una din multele milioane.

Erau atâtea femei singure în ar , încât aproape c - i venea s faci un mic calcul aproximativ printre cunoştin e — nu vor fi fiind mai multe decât cele m ritate? Şi aceste femei singure — erau toate de vârsta ei. Zece contingente la rând. De aceeaşi vârst cu cei c zu i pe front.

Milostiv cu b rba ii, r zboiul i-a luat cu el. Pe femei îns le-a l sat s -şi duc mai departe chinul.

Iar cel care s-a târât pân-acas de sub d râm turile r zboiului — acela nu-şi mai alegea femeie de aceeaşi vârst cu el, acela-şi alegea fete tinere.

Iar cei mai tineri cu câ iva ani — erau mai mici cu o întreag genera ie, nişte copii: r zboiul nu trecuse peste ei. Şi, astfel, f r s fie vreodat adunate-n divizii, milioane de femei tr iau pe lume f r nici un rost. Un rebut al istoriei.

Dintre acestea, mai aveau sc pare totuşi cele preg tite s ia via a auf die leichte Schulter. Adic mai uşor.

Anii lungi ai vie ii obişnuite de pe timp de pace se scurgeau unii dup al ii, iar Vega tr ia şi se mişca de parc-ar fi purtat mereu o masc de gaze, cu capul veşnic prins în cauciucul nesuferit. Masca o ame ise, o sl bise — şi pân la urm şi-o smulse.

Asta se manifesta prin faptul c începuse s tr iasc mai omeneşte: îşi îng dui s fie agreabil , se îmbr ca atent, nu evita întâlnirile cu oamenii.

Exist o înalt euforie a fidelit ii. Poate — cea mai înalt . ţhiar dac nimeni nu ştie de fidelitatea ta. ţhiar dac nu-i pre uit .

Fidelitatea trebuie îns s foloseasc la ceva!

Dar când ea nu serveşte la nimic? Când nimeni n-are nevoie de ea?...

Oricât de mari ar fi ochii m ştii de gaze — prin ei se vede prost şi puin. F r sticlele m ştii, Vega ar fi putut vedea lucrurile mai bine.

Dar nu le-a v zut. Lipsit de experien , s-a lovit dureros. Imprudent , f cuse un pas greşit. Acea apropiere scurt , nedemn , nu numai c nu-i uşurase, nu-i luminase via a, ci i-o p tase, i-o înjosise, îi ştirbise integritatea, îi rupsese armonia.

Iar, de uitat, nu mai avea cum s uite. Iar, de şters, nu se mai putea şterge.

Nu, nu era voca ia ei s ia via a mai uşor. ţu cât este mai fragil un om, cu atât mai multe zeci, poate chiar sute de împrejur ri trebuie s coincid pentru a se putea apropia de semenul s u. Fiecare nou coinciden nu-i apropie decât un pic. În schimb, o singur neîn elegere poate distruge totul. Şi aceast neîn elegere intervine întotdeauna mai devreme sau mai târziu şi se vede extrem de clar. N-avea pe nimeni care s-o înve e: ce era de f cut? ţum se putea tr i?

Fiecare om cu drumul s u.

Fusese sf tuit cu insisten s înfieze un copil. Purt pe aceast tem discu ii lungi şi serioase cu diferite femei şi aproape c o convinseser , se aprinsese deja, începuse s fac vizite pe la casele de copii. Şi, totuşi, d du înapoi. Nu putea îndr gi un copil aşa, deodat — fiindc aşa a hot rât, fiindc n-avea încotro. Mai exist şi-un mare pericol: dragostea putea s -i treac mai târziu.

Sau altul, înc şi mai mare: crescând, copilul putea deveni un str in.

Dac-ar putea avea, în schimb, o fiic a ei, proprie, adev rat ! (O fiic — fiindc ştii din experien curn s-o creşti, pe un b iat nu-l po i creşte aşa.)

Dar nici s parcurg înc o dat acest drum alunecos cu un str in nu mai era în stare.

St tu în fotoliu pân la miezul nop ii, f r s fi f cut nimic din ce-avusese chef s fac şi f r s-aprind m car lumina, îi lumina destul scala radioului — şi se putea gândi foarte bine, uitându-se la verdele acela moale şi la liniu ele negre.

Ascultase multe discuri; chiar şi pe cele mai sfâşietoare le-ascultase cu uşurin . Apoi, a ascultat marşuri. Şi marşurile erau ca nişte procesiuni triumfale ce defilau prin fa a ei, în întunericul de jos. Iar ea, în fotoliul vechi şi s rb toresc, cu sp tar înalt, cu picioarele uşoare adunate oblic sub ea, st tea ca o înving toare.

Trecuse prin paisprezece deşerturi — şi iat c sosise.

Trecuse prin paisprezece ani de nebunie — şi iat c-avusese dreptate!

Tocmai ast zi, credin a ei de atâ ia ani c p tase un sens nou, des vârşit.

Aproape-fidelitate. Se putea considera fidelitate.

Fidelitate, în ceea ce era esen ial.

Deodat , îl resim i pe cel care murise ca pe-un b iat, nu ca pe-un coleg de genera ie, nu ca pe un b rbat — lipsit de acea iner ie greoaie, b rb teasc , singura în care-şi g seşte refugiu femeia. Nu v zuse nici r zboiul pân la cap t, nici încheierea lui, nici anii grei de dup aceea, r m sese un tân r cu ochi cura i, lipsi i de ap rare. ţând se culc , nu adormi imediat, dar nici nu-şi f cu griji c va dormi pu in în noaptea aceea. Iar, dup ce adormi, se mai trezi de câteva ori şi avu multe vise, cam prea multe pentru-o singur noapte. Şi unele dintre ele n-aveau nici un sens, iar pe altele încercase s le re in al turi de sine pân diminea a. ţând se trezi diminea a — zâmbea. În autobuz, fu înghesuit , ap sat , împins , c lcat pe picioare, dar îndur totul f r sup rare.

Deja în halat, pe când se ducea la şedin a-fulger de cinci minute, ea z ri cu pl cere, înc de departe, în coridorul de jos, silueta puternic , caraghioas şi drag , aducând cu o goril , a lui Lev Leonidovici, pe care nu-l v zuse înc dup întoarcerea lui de la Moscova. Mâinile aparent dispropor ionat de grele, prea mari, îi atârnau parc încercând s trag -n jos şi umerii, p reau s fie defectul siluetei, când, de fapt, o înfrumuse au. Pe capul lui de construc ie riguroas , cu partea bombat tras în spate şi tr s turi sculpturale, se afla o mic bonet , purtat degajat, f r nici o noim , cu nişte mici clape atârnând înd r t şi cu calota goal , mototolit . Iar pieptul lui, încins de halatul net iat în fa , era ca al unui tanc vopsit în culoarea z pezii.

P şea încruntat ca întotdeauna, cu o expresie sever-amenin toare, dar Vega ştia c era suficient ca tr s turile s i se reaşeze pu in şi totul s se transforme într-un zâmbet zeflemitor. ţeea ce se şi întâmpl , când Vera şi Lev Leonidovici ieşir , în acelaşi timp, din coridoarele care veneau din direc ii opuse şi se-ntâlnir la picioarele sc rii.

— Ce bine-mi pare c te-ai întors! De-a dreptul, i-am dus dorul! spuse Vera, prima.

El zâmbi şi mai larg şi, cu mâna lui coborât undeva jos, o prinse de cot şi-o conduse spre scar .

— De ce eşti atât de vesel ? Zi-mi, s m bucur şi eu.

— Nimic deosebit, aşa, pur şi simplu. Ei, cum a fost c l toria?

Lev Leonidovici oft : — Şi bine, dar şi deprimant. Moscova fierbe.

— Ţine, o s -mi povesteşti pe urm , mai am nun it.

— i-am adus discuri. Trei buc i.

— Nu serios? Cu ce?

— Ştii doar c eu m încurc în Saint-Saens-ii ştia... M-am dus direct la GUM, unde s-a deschis acum un raion de discuri, le-am dat listu a ta şi fata mi-a împachetat trei buc i. i le-aduc mâine. Ascult , Verusea, hai s mergem azi la proces.

— La ce proces?

— Nu ştii nimic? O s fie judecat un chirurg de la spitalul num rul trei.

— Un proces adev rat?

— Nu, deocamdat la comisia de împ ciuire. Dar ancheta a durat opt luni.

— Şi pentru ce-i judecat?

Infirmiera Zoia, ieşit din garda de noapte, cobora scara şi-i salut pe amândoi, clipindu-şi genele mari, blonde.

— A murit un copil dup opera ie... ţât mai am impulsul de la Moscova, vreau s m duc, s le trag un perdaf. Fiindc , dup-o s pt mân petrecut acas , iar te trezeşti cu coada-ntre picioare. Mergem? Îns Vera n-apuc nici s r spund , nici s hot rasc : intrau deja în camera pentru şedin e-fulger, cu fotoliile ei îmbr cate în huse şi cu fa a de mas de-un azuriu aprins.

Vera punea mare pre pe rela ia ei cu Lev. Al turi de Liudmila Afanasievna, îi era omul cel mai apropiat de-aici. Rela iile lor erau pre ioase pentru c aşa ceva aproape nu exist între un b rbat nec s torit şi-o femeie nem ritat : Lev n-o privise niciodat mai deosebit, nu f cuse nici o aluzie, nu dep şise nici o limit , nu încercase nimic, şi cu atât mai pu in ea.

Rela iile lor erau inocent-prieteneşti, total lipsite de tensiune: un singur lucru era evitat, nenumit şi nediscutat între ei — dragostea, c s toria, precum şi tot ce ine de ele, de parc aşa ceva nici n-ar fi existat pe p mânt.

Lev Leonidovici ghicise probabil c tocmai de asemenea rela ii avea nevoie Vega. El însuşi fusese cândva c s torit, apoi nec s torit, apoi avusese o "prieten Ă, partea feminin a dispensarului (adic întreg dispensarul) îl bârfea cu pl cere, iar acum era b nuit, se pare, de-o leg tur cu asistenta de la sala de opera ii. O doctori tân r de la chirurgie — Angelina, sus inea şi ea acest lucru, dar ceilal i o b nuiau c -l vrea pe Lev pentru ea. ţât a durat şedin a-fulger, Liudmila Afanasievna a tot schi at ceva coluros pe-o hârtie, ba a ajuns chiar s-o rup cu creionul. Iar Vera, din contr , era ast zi mai liniştit ca niciodat . Se sim ea nemaipomenit de echilibrat . Şedin a se termin şi ea îşi începu vizita cu salonul mare al femeilor.

Vera Kornilievna avea mul i bolnavi acolo şi consultarea lor dura întotdeauna mult. Se aşeza pe patul fiec rei bolnave, le consulta discutând încetişor, f r s aib preten ia ca în tot acest r stimp salonul s p streze t cerea, fiindc ar fi fost o t cere prea lung şi nici n-aveai cum s le ii în frâu pe femei. (În saloanele cu femei trebuia s ai şi mai mult tact decât în cele b rb teşti. Aici, importan a şi statutul ei deosebit, de medic, nu erau atât de indiscutabile. Era suficient s-apar într-o dispozi ie mai bun sau s se lase luat de val şi s dea asigur ri c totul se va termina cu bine — cum o cerea psihoterapia — şi deja s simt câte o privire nedisimulat t ioas sau v lul discret al invidiei: Ă ie ce- i pas ! Tu eşti s n toas . Tu n-ai cum s -nelegi.Ă Dup legile aceleiaşi psihoterapii, încerca s le conving pe femeile bolnave, derutate, s nu înceteze s se îngrijeasc la spital, s -şi fac piept n tura, s se machieze un pic — dar cum ar fi fost oare privit dac ar fi exagerat ea îns şi în acest sens?)

Astfel trecea şi ast zi de la un pat la altul, cât mai modest , mai concentrat şi, din reflex, nu asculta vuietul general, ci numai ce spunea pacienta ei. Deodat , din col ul opus, r sun o voce deosebit de vulgar şi nep s toare: — Şi-nc ce bolnavi! P i, sunt aici unii care fac pe apii în c lduri — s te ii! Uite, şi l osul la de se-ncinge cu centur — cum începe garda de noapte, cum se repede s-o pip ie pe Zoika, infirmiera!

— Cum?... Ce-a i spus?... o mai întreb o dat doctori a Gangart pe bolnava ei. Înc o dat , v rog. Ţolnava începu s repete.

(Dar Zoia fusese de gard chiar în noaptea trecut ! În noaptea trecut , în vreme ce ardea scala verde... ) — V rog s m ierta i, o s v rog s mai repeta i totul, dar de la început şi foarte am nun it!

26 O ini iativ bun ţând e neliniştit un chirurg cu experien ? Nu la opera ii. Opera ia este o munc deschis şi cinstit , se ştie ce şi cum, trebuie doar s te str duieşti s cure i cât mai radical tot ce-i de scos, ca s nu regre i pe urm c n-ai fost destul de temeinic. Se mai întâmpl câteodat , ce-i drept, s-apar complica ii, s se declanşeze o hemoragie şi, brusc, s - i aminteşti c Rutherford a murit în timpul unei opera ii de hernie. Neliniştile chirurgului încep îns cu adev rat abia dup opera ie când, nu se ştie de ce, temperatura nu vrea s scad sau burta nu se dezumfl şi atunci, contra cronometru, trebuie s deschizi în minte, f r bisturiu, s vezi, s -n elegi şi s -ndrep i — ca pe-o greşeal a ta. ţel mai f r rost este s pui complica iile post-operatorii pe seama unei cauze întârnpl toare, colaterale.

Iat de ce Lev Leonidovici avea obiceiul s treac , înc înainte de şedin a-fulger, pe la pacien ii s i post-operatorii, s-arunce o privire.

Dat fiind c mâine se opera, vizita general urma s fie lung şi Lev Leonidovici nu mai putea r bda înc o or şi jum tate pân s afle ce-i cu bolnavul operat de stomac şi cu Diomka. Situa ia celui operat la stomac nu era rea; îi spuse infirmierei ce s -i dea de b ut şi-n ce cantit i. Intr apoi în c m ru a de al turi, o rezerv de numai dou persoane, s -l vad pe Diomka. ţel lalt bolnav de aici era aproape s n tos, urma s se externeze, iar Diomka z cea pe spate, cenuşiu la fa , acoperit pân sub b rbie. Se uita în tavan, dar nu senin, ci neliniştit, cu to i muşchii din jurul ochilor încorda i, de parc-ar fi vrut, f r s reuşeasc îns , s desluşeasc , acolo sus, ceva m runt.

Lev Leonidovici se opri în t cere, cu picioarele uşor dep rtate, pu in într-o parte fa de Diomka şi, cu mâinile lungi atârnate, cea dreapt un pic dep rtat de trup, se uita pe sub sprâncene, ca şi cum ar fi cump nit: dac l-ar trosni pe Diomka acum cu dreapta, de jos, în maxilar — ce-ar fi?

Diomka întoarse capul, îl v zu — şi izbucni în râs.

Expresia amenin tor-sever a chirurgului se transform şi ea uşor în zâmbet. Lev Leonidovici îi f cu cu ochiul lui Diomka, cum ar veni în elegându-se între ei, b ie ii: — Deci, merge, da? Totu-i normal?

— Da' de unde normal? Diomka ar fi avut de ce se plânge. Dar, între b rba i, cum s se plâng .

— Te roade?

— Îhâm.

— În acelaşi loc?

— Îhâm.

— O s te mai doar mult vreme, Diomka. Înc şi la anul o s mai întinzi mâna s-apuci de locul gol. Dar când te roade, s - i aminteşti totuşi c — nu mai e! Şi-o s - i fie mai uşor. Important este c vei trăi, ai în eles? În timp ce piciorul e dincolo! ţât de uşor o spusese Lev Leonidovici! Şi într-adev r, duc -se pe pustii molima aia blestemat ! Era mai uşor f r ea.

— Ei, o s mai venim pe la matale! Şi, despicând repede aerul din calea sa, o şterse la şedin a-fulger — era ultimul, întârziase (iar lui Nizamutdin nu-i pl cea când se întârzia). Avea un halat rotunjit în fa , f r t ietur , iar în spate, şnurul încrucişat peste hain nu reuşea deloc s adune marginile. ţând mergea singur prin clinic , o f cea întotdeauna repede, s rind peste câte o treapt , cu gesturi simple şi largi din mâini şi picioare — şi tocmai dup mişc rile astea avântate tr se-

ser concluzia bolnavii c nu arde gazul de poman şi nu st pe aici s se distreze.

Apoi începu şedin a-fulger ale c rei cinci minute durar o jum tate de or . Nizamutdin intr demn (din punctul lui de vedere), salut demn (din punctul lui de vedere) şi începu s conduc şedin a pl cut (din punctul lui de vedere). Era evident c -şi asculta glasul şi-şi urm rea probabil fiecare gest şi întors tur de fraz cu ochi str ini — ce om solid, autoritar, cultivat şi deştept era. În aulul din care venise se compuneau despre el legende, dar era cunoscut şi în oraş, fiind pomenit din când în când şi-n ziar.

Lev Leonidovici se aşezase pe un scaun mai la o parte, îşi încrucişase picioarele lungi, iar degetele desf cute şi le ag ase pe dup sfoara cordonului alb, legat pe burt . Fa a-i era schimonosit de încruntare sub basc , dar fiindc , în prezen a celor din conducere, era mai totdeauna încruntat, medicul-şef nu consider c aceast expresie îi este adresat lui.

Medicul-şef nu-şi percepea pozi ia ca pe o obliga ie permanent , lipsit de odihn şi epuizant , ci ca pe o permanent ocazie de autoadmira ie anoş , ca pe o r splat şi o gam de drepturi. Fusese numit medic-şef şi credea c , din cauza acestui titlu, devenea cu adev rat şeful medicilor, c în elege mai multe decât ceilal i şi c , în fine, poate nu în detaliu, dar pricepe suficient de bine ce tratamente folosesc subordona ii s i şi, îndrumându-i şi conducându-i, îi fereşte de greşeli. Iat de ce trebuia s dureze atâta şedin a de cinci minute care, de altfel, le f cea pl cere, evident, tuturor. Şi, fiindc drepturile de medic-şef atârnau atât de greu în balan şi contracarau cu atâta succes obliga iile func iei, şi angaj rile de personal pentru dispensar — administratori, medici, infirmiere — le f cea cu uşurin : îi lua pe cei în leg tur cu care era sunat şi rugat de la direc ia sanitar , sau de la comitetul municipal, sau de la institut, unde avea de gând s -şi sus in în curând doctoratul; sau pe cei pe care promisese s -i ia, într-un moment pl cut din timpul unei cine; sau dac omul apar inea aceleiaşi ramuri a str vechii familii c reia-i apar inea şi el. Iar dac şefii de sec ii protestau c proasp tul angajat nu ştie şi nu se pricepe s fac nimic, Nizamutdin Ţahramovici se ar ta înc şi mai mirat decât ei: ĂP i, înv a i-l, tovar şi! Nu pentru asta v afla i aici?Ă. ţu acel p r c runt care, de la o anumit vârst în sus, înconjoar cu un nimb la fel de distins capetele talentelor şi-ale mediocrit ilor, ale altruiştilor şi-ale apuc torilor, ale harnicilor şi-ale leneşilor; cu acea prestan şi calm prin care natura recompenseaz evitarea chinurilor gândirii; cu-acel bronz egal, lustruit, care se potriveşte deosebit de bine cu p rul alb, Nizamutdin Ţahramovici le povestea cadrelor sale medicale ce anume e r u în munca lor şi cum s lupte, cu şanse mai mari de izbând , pentru pre ioasele vie i omeneşti. Şi, aşeza i pe divanele cu sp tare drepte, oficiale, în fotolii sau pe scaune, lâng fa a de mas azurie ca pana de p un, cei pe care înc nu reuşise s -i concedieze şi cei pe care apucase deja s -i angajeze îl ascultau cu o aten ie vizibil pe Nizamutdin.

Halmuhamedov cel cârlion at st tea chiar în fa a lui Lev Leonidovici.

P rea coborât din ilustra iile la Călătoriile căpitanului Cook, proasp t ieşit din jungl : pe cap i se încol ceau liane, chipul de bronz avea incizii de-un negru-c rbune, din ii albi, mari, se-ar tau într-un zâmbet de fericire s lbatic şi nu lipsea decât — dar lipsea foarte tare — inelul din nas. Ţineîn eles c nu înf işarea lui era problema, şi nici diploma legal de la institutul de medicin , ci faptul c nu putea pune mâna pe nici o opera ie f r s-o compromit . De vreo dou ori l-a l sat s încerce Lev Leonidovici — dar şi-a promis s n-o mai fac niciodat . Totuşi, n-avea cum s -l dea afar , fiindc asta s-ar fi considerat o subminare a cadrelor na ionale. Şi iat c Halmuhamedov completa de patru ani încoace fişe de boal — asta pentru cazurile

mai simple — , era prezent, plin de importan , la vizite, la pans ri, f cea de gard (dormea) noaptea, ba chiar, în ultimul timp, avea o norm şi jum tate, deşi, de plecat, tot la sfârşitul unei zile de lucru obişnuite pleca.

Mai erau aici şi dou femei cu diplome de chirurg. Una era Pantiohina, o persoan extrem de trupeş , la vreo patruzeci de ani, foarte preocupat de faptul c avea de crescut şase copii de la doi so i şi nu-i ajungeau nici banii, nici timpul s -i supravegheze. Aceste griji nu-i p r seau chipul nici în aşa-numitele ore de serviciu — adic orele pe care trebuia s le petreac , pentru a primi leaf , în incinta dispensarului. ţealalt , Angelina, tineric , absolvise institutul cu trei ani în urm , era micu , roşcat , destul de frumuşic , dar prinsese ur pe Lev Leonidovici, fiindc acesta nu-i d duse aten ie şi-acum devenise nucleul intrigilor împotriva lui la sec ia de chirurgie.

Nici una dintre ele nu putea face nimic care s dep şeasc nivelul unui control ambulatoriu obişnuit, nu le puteai încredin a niciodat bisturiul — dar existau şi aici cauze importante pentru care medicul-şef n-ar fi concediat-o pentru nimic în lume pe nici una dintre ele.

Astfel, în sec ie existau cinci posturi de chirurg şi num rul de opera ii era calculat pentru cinci chirurgi, dar numai doi puteau s le fac .

Mai erau aici şi surori, unele dintre ele fiind pe m sura acestor doctori, dar şi pe ele le primise şi le ap ra Nizamutdin Ţahramovici. ţâteodat , pe Lev Leonidovici îl sufoca gândul c aici nu se mai poate lucra nici o zi, c trebuie s termine cu ei şi s plece! Dar, unde s plece?

Oriunde s-ar duce, pretutindeni va g si un alt şef — poate s fie unul înc şi mai r u — o alt mediocritate umflat şi al i chiulangii în locul lucr torilor. Altceva ar fi fost s aib clinica lui şi, în chip de excentricitate, s cl deasc totul numai şi numai pe criteriul eficien ei: to i s munceasc şi s nu fie angaja i decât cei de care-i nevoie. Dar nu era Lev Leonidovici în pozi ia în care s i se încredin eze postul de medic-şef, sau poate doar foarte departe, iar el, oricum, nici aici nu era prea aproape de Moscova.

Pe urm , ideea de-a conduce nu-l atr gea în sine. ţarapacea de administrator, o ştia prea bine, te împiedic s lucrezi cumsecade. Şi nu uitase înc acea perioad din via a lui când v zuse pr buşindu-se glorii şi cunoscuse, din exemplul lor, deşert ciunea puterii: v zuse comandan i de divizii care visau s fac de planton, iar pe primul s u profesor practician, pe chirurgul Koriakov, îl scosese din gunoi. În r stimpuri îns atmosfera se destindea parc , se echilibra, şi lui Lev Leonidovici i se p rea c poate s suporte situa ia, c nu-i nevoie s plece. Şi-atunci începea dimpotriv , s se team c el, şi Don ova, şi Gangart vor fi da i deoparte, c sta ar fi cursul evenimentelor, c atmosfera va fi an de an tot mai înc rcat , iar împrejur rile — tot mai complicate, tot mai dificile.

Iar lui îi venea deja destul de greu s îndure fracturile vie ii: se-apropia totuşi de patruzeci, şi trupul îi cerea deja confort şi stabilitate.

Oricum, se afla într-o stare de nedumerire în privin a propriei vie i. Nu ştia dac-ar fi trebuit s se hot rasc la o ruptur eroic sau s se lase dus de curent. În alt parte şi altfel debutase munca lui — începuse cu perspective formidabile. La un moment dat, se aflase la câ iva paşi de Premiul Stalin. Apoi, deodat , întregul lor institut s ri în aer din cauza rezultatelor forate şi-a grabei şi se trezi c nici m car doctoratul nu şi-l f cuse. Într-un fel, Koriakov fusese cel care-l înv ase aşa pe vremuri: ĂVoi munci i, munci i! De scris ave i tot timpul.Ă Dar — când o s mai aib Ătot timpulĂ?

Sau s-o lase dracului şi cu scrisul?

F r s -şi arate prin expresia fe ei dezacordul cu medicul-şef, Lev Leonidovici îşi îngustase ochii şi p rea s asculte. ţu atât mai mult cu cât i se propunea s fac , în luna urm toare, prima opera ie pe cutia toracic .

Dar, totul are un sfârşit! Se termin pân şi şedin a-fulger. Şi, strecurându-se treptat din camera de consiliu, chirurgii se adunar în holul de sus. ţontinuând s -şi in labele vârâte sub cordonelul de pe burt , Lev Leonidovici, ca un conduc tor de oşti încruntat şi cu gândul aiurea, o lu cu el, la o vizit medical mare, pe trestioara c runt de Evghenia Ustinovna, pe Halmuhamedov cel excesiv de cârlion at, pe grasa de Pantiohina, pe roşcata de Angelina şi înc dou surori. ţâteodat , când se gr beau s se întoarc la lucru, vizitele se f ceau din zbor. Şi ast zi era o zi în care ar fi trebuit s se gr beasc , dar în orar aveau trecut o vizit general am nun it , cu examinarea fiec rui pacient de operat. Intrau, deci, to i şapte, încet, în fiecare salon, cufundându-se în aerul închis — din pricina amestecurilor sufocante de mirosuri medicamentoase, fiindc bolnavii aeriseau f r prea mare pl cere, şi chiar din cauza lor, a bolnavilor — se înghesuiau şi-şi croiau drum pe intervalele de trecere înguste, f cându-şi loc unii altora s treac , pentru-a privi, apoi, peste um rul celor din fa . Şi, aduna i în cerc în jurul fiec rui pat, trebuiau cu to ii într-un minut, în trei sau în cinci, s se cufunde, la fel cum intraser în aerul greu al tuturor, în durerile acestui singur bolnav — în durerile şi-n sentimentele lui, în anamnez lui, în fişa bolii, în evolu ia tratamentului, în starea lui de ast zi şi în tot ceea ce teoria şi practica le permiteau s întreprind mai departe.

Dac ar fi fost mai pu ini; dac fiecare din ei ar fi fost cel mai bun în domeniul s u; dac n-ar fi venit câte treizeci de bolnavi de fiecare medic curant; dac mintea nu le-ar fi fost preocupat de ce anume şi cum era cel mai bine de consemnat în documentul procuraturii, în fiş adic ; dac ei înşişi n-ar fi fost oameni, adic fiin e închise inevitabil în pielea şi oasele lor, în memoria şi inten iile lor de via , şi care se simt uşura i la gândul c ei înşişi n-au aceste boli; — atunci poate c , într-adev r, n-ar fi existat solu ie mai bun decât o astfel de vizit . Îns aceste condi ii nu erau îndeplinite, iar vizita nu putea fi nici amânat , nici înlocuit . De-aceea, Lev Leonidovici îi conducea mecanic şi, cu ochii îngusta i, cu unul îns mai mult decât cu cel lalt, asculta raportul medicilor curan i despre fiecare bolnav (şi asta nu pe dinafar , ci dup dosar) — de unde vine, când a intrat în spital (pentru cei interna i de mult, aceste lucruri erau arhicunoscute), cauza intern rii, ce tratament primeşte, în ce doze, rezultatele analizelor de sânge, dac i s-a fixat deja data operaiei, ce piedici mai exist sau de ce nu s-a luat înc o decizie. El asculta totul şi, de multe ori, se aşeza pe pat, pe unii îi ruga s -şi dezveleasc locul bolnav, îl cerceta, îl pip ia, iar dup palpare îndoia el însuşi cuvertura cu care era acoperit bolnavul sau le propunea şi altor medici s palpeze. ţazurile cu adev rat dificile nu puteau fi solu ionate în timpul unei asemenea vizite — pentru asta trebuia s chemi omul la cabinet şi s te ocupi de el separat. În timpul vizitei, nici nu puteai spune lucrurilor pe nume, nu puteai vorbi direct şi nu te puteai în elege clar cu colegii. Aici nu puteai spune nici m car c starea s-a înr ut it, poate doar c Ăprocesul a devenit ceva mai acut". Aici totul era descris prin aluzii, sub pseudonim (ba chiar cu un al doilea rând de pseudonime) sau chiar invers fa de situa ia real . N-a fost pronun at niciodat nu doar cuvântul ĂcancerĂ sau ĂsarcomĂ, dar nici m car pseudonimele pe care bolnavii începuser s le în eleag , cum ar fi Ătumoare malign Ă, ĂoncologicĂ, c-r, s-m, nu se pronun au. În locul acestora spuneau ceva nevinovat gen: ĂulcerĂ, Ăgastrit Ă, Ăinflama ieĂ, "polipi" — dar ce-a vrut s spun exact medicul care-a folosit cuvântul respectiv nu putea fi clarificat decât mai târziu, dup vizit . Pentru a face totuşi posibil comunicarea, li se permisese s foloseasc termeni gen: Ăs-a m rit umbra mediastinuluiĂ, ĂtimponitĂ, Ăcaz nerezectabilĂ, Ănu este exclus

un deznod mânt letalĂ (ideea era: s nu moar pe masa de opera ie). ţând totuşi expresiile lipseau, Lev Leonidovici spunea: — Pune i fişa deoparte. Şi treceau mai departe. ţu cât mai pu in reuşeau în timpul unei asemenea vizite s în eleag un caz, s se în eleag între ei şi s stabileasc ceva — cu atât mai mare importan d dea Lev Leonidovici încuraj rii bolnavilor. Începuse chiar s considere încurajarea drept scopul principal al acestui tip de vizite.

— Status idem, i se spunea. (Asta însemna: situa ia e neschimbat .)

— Da? r spundea el bucuros. Apoi se gr bea s se conving , întrebând-o chiar pe bolnav : V sim i i, deci, un pic uşurat ?

— Da, parc da, confirma, mirat , şi bolnava. Ea nu observase aşa ceva, dar dac-au observat-o medicii, probabil c aşa era.

— P i, vede i! Uite-aşa, treptat, o s v îns n toşi i.

O alt bolnav intrase în panic : — Spune i-mi, v rog! De ce m doare atât de r u coloana? Poate am şi-acolo o tumoare?

— Este un sindrom secundar.

(Nu min ea: metastazele erau, într-adev r, un sindrom secundar.)

La c p tâiul unui b trân cumplit de col uros, cenuşiu ca moartea şi care, r spunzându-i, abia îşi mai mişca buzele, i se raporta: — Ţolnavului i se administreaz fortifiante şi calmante.

Adic : s-a terminat, e prea târziu pentru tratament, nu mai au ce-i face, nu pot decât s -i diminueze suferin ele.

Atunci, cu sprâncenele grele adunate laolalt , încercând parc s se hot rasc la o explica ie dificil , Lev Leonidovici întredeschidea porti a: — Haide, tataie, s-o spunem p-aia dreapt ! Tot ce sim i i e-o reac ie la tratamentul de pân acum. Dar am s v rog s nu ne zori i, sta i liniştit — şi-o s v facem bine. Dumneavoastr trebuie doar s sta i culcat: s-ar zice c nu facem nimic deosebit, dar noi ajut m organismul s se apere. Şi cel condamnat d dea afirmativ din cap. Sinceritatea se dovedise a nu fi deloc ucig toare! Îi aprinsese speran a.

— În cavitatea iliac s-a constatat o forma iune tumoral de acest tip, i se raporta lui Lev Leonidovici şi i se ar ta radiografia.

El privea la lumin folia de Roentgen neagr -transparent -tulbure şi d dea din cap, încuviin ând.

— Foar-rte bun radiografie! Foarte bun ! La ora actual , opera ia nu-i necesar . Şi bolnava era fericit : situa ia ei nu era doar bun , ci de-a dreptul foarte bun .

Iar fotografia era bun , fiindc nu necesita repetarea radiografiei, ar ta cu toat claritatea dimensiunile şi conturul tumorii. Şi c opera ia este imposibil , c era prea târziu.

Astfel, pe tot parcursul acelei ore şi jum tate cât dura vizita general , şeful sec iei de chirurgie spunea altceva decât credea, era atent ca tonul s nu-i tr deze sentimentele, dar între timp avea grij şi ca medicii curan i s fac însemn ri corecte în fiş — acel teanc îns ilat de formulare din semi- carton, umplute cu scris de mân , poticnit sub peni a stiloului, care putea servi, oricând, drept baz pentru-a fi trimişi în fa a tribunalului.

Nu-şi întorsese niciodat prea brusc capul, nu privise niciodat neliniştit şi, dup expresia binevoitor-plictisit a lui Lev Leonidovici, bolnavii îşi d deau seama cât de simple erau cazurile lor, c aveau boli cunoscute de când lumea şi nici una nu era mai serioas .

Dup o or şi jum tate de interpretare actoriceasc îmbinat cu ra ionamente profesionale, Lev Leonidovici era obosit şi-şi descre ea cu o mişcare repetat pielea de pe frunte. Îns o b trân se plânse c de mult nu i-a mai cioc nit coastele în timpul consulta iei, aşa c o consult şi i le cioc ni.

Iar un b trân declar : — Aşa! Acum am s v spun câte ceva! Şi începu s povesteasc încurcat cum pricepe el apari ia şi evolu ia bolii sale. Lev Leonidovici îl asculta cu r bdare, ba chiar d dea afirmativ din cap.

— Parc voia i s zice i şi dumneavoastr ceva! îi îng dui b trânul.

Chirurgul zâmbi: — P i, ce s mai spun? Interesele noastre coincid. Dumneavoastr vre i s v îns n toşi i şi noi vrem, de asemenea, s fi i s n tos. Haide i s ac ion m şi pe mai departe de comun acord.

Uzbecilor putea s le spun lucrurile mai simple şi-n uzbec . Pe o intelectual foarte distins , cu ochelari, pe care te sim eai stânjenit s-o vezi culcat şi în halat, n-o mai consult în v zul tuturor. Unui b iat mic, înso it de mam , îi întinse serios mâna. Altuia, de şapte ani, îi d du un bobârnac în burt şi izbucnir amândoi în râs.

Doar unei profesoare, care pretindea s fie chemat un neuropatolog s-o consulte, nu-i r spunse prea politicos.

Dar asta se întâmpla deja în ultimul salon. Ieşi obosit, ca dup o opera ie pe cinste. Şi declar : — ţinci minute, pauz de fumat. Şi începu s fumeze împreun cu Evghenia Ustinovna, cu o asemenea poft de parc elul întregii vizite acesta ar fi fost (şi cât de sever le spuneau bolnavilor c tutunul e cancerigen şi absolut contraindicat!).

Apoi, intrar cu to ii într-o camer mic , se aşezar în jurul unei mese şi reluar aceleaşi nume din timpul vizitei, dar imaginea îmbun t irii şi îns n toşirii generale, pe care şi-ar fi putut-o face un martor din afar prezent în saloane, se spulber . ţel cu Ăstatus idemĂ avea o form inoperabil , iar roentgeno-terapia i se administra simptomatic, adic pentru înl turarea durerilor imediate, şi nu în speran a de a-l vindeca. ţopilaşul c ruia Lev Leonidovici îi întinsese mâna era incurabil, cu un proces generalizat, şi doar la insisten ele p rin ilor urma s mai fie inut o vreme în spital şi s i se fac şedin e radiologice false, f r electricitate în tub. Despre b trâna care insistase s-o consulte ca înainte, cioc nindu-i coastele, Lev Leonidovici spuse: — Are şaizeci şi opt. Dac o trat m cu roentgenul — poate s-o duc pân la şaptezeci. Iar dac o oper m — nici un an nu mai rezist . ţe spune i, Evghenia Ustinovna?

Dac un asemenea admirator al cu itului cum era Lev Leonidovici se hot ra s renun e la el, Evghenia Ustinovna era cu atât mai mult gata s-o fac .

Doar c el nu era câtuşi de pu in un admirator al cu itului. Numai c era un sceptic. Ştia c nu po i vedea cu nici un fel de instrumente la fel de bine cum vezi direct, cu ochiul. Şi cu nimic nu po i cur a atât de radical cum cure i cu bisturiul.

Despre bolnavul care nu se decidea pentru opera ie, ci-i rugase s -l lase s se sf tuiasc cu rudele, Lev Leonidovici spuse acum: — Rudele lui sunt la cap tul p mântului. Pân lu m leg tura cu ei, pân-ajung aici, şi înc nici nu se ştie ce vor spune — o s moar . Trebuie s -l convingem şi s -l urc m pe mas , dac nu mâine, atunci pân data viitoare. Riscul e mare, bineîn eles. Facem o revizie, poate-l coasem la loc.

— Şi dac moare pe masa de opera ie? întreb Halmuhamedov cu un aer atât de important de parc el ar fi fost cel care risca.

Lev Leonidovici îşi undui sprâncenele lungi, unite, de o form complicat .

— Aşa mai r mâne un Ădac Ă, iar f r noi e lucru sigur. Se gândi. Deocamdat , avem o mortalitate clasa-ntâi, putem s şi risc m.

De fiecare dat întreba: — ţine e de alt p rere?

De fapt, nu-l interesa decât p rerea Evgheniei Ustinovna.

Dar, cu toat diferen a de experien , de vârst şi de atitudine, cel mai adesea p rerile lor coincideau, dovedind faptul c oamenii ra ionali se în eleg mai uşor.

— Pe aia cu p rul galben, întreb Lev Leonidovici, chiar n-o putem ajuta nicicum, Evghenia Ustinovna? E obligatoriu s i-l extirp m?

— Nu putem. E obligatoriu, îşi strânse buzele şerpuitoare, rujate, Evghenia Ustinovna. Şi mai trebuie s -i administr m şi-o por ie bun de raze dup aceea.

— P cat, oft deodat Lev Leonidovici şi-şi înclin capul cu calota împins înapoi, acoperit cu boneta aceea caraghioas .

Plimbându-şi degetul mare — foarte mare — de-a lungul celorlalte patru, de parc şi-ar fi studiat unghiile, morm i: Parc i se opune mâna s i-l extirpi unei fete atât de tinere. Ai sentimentul c p c tuieşti împotriva firii.

Apoi contura cu vârful ar t torului marginea degetului mare. Tot degeaba. Şi în l capul: — Da, tovar şi! A i priceput care-i situa ia lui Şulubin?

— C-r recti! spuse Pantiohina.

— C-r recti, da, dar cum s-a descoperit acest lucru? Asta d m sura întregii noastre propagande, precum şi a activit ii centrelor oncologice. Avea dreptate Orescenkov când a spus, odat , la o conferin : medicul c ruia i-e sil s -şi vâre degetul în rectul bolnavului — nu e medic! În ce hal de del sare suntem! Şulubin a b tut pragurile pe la tot soiul de policlinici şi s-a plâns de faptul c are senza ii frecvente de scaun, iese afar cu sânge, pe urm c are dureri — şi i s-au f cut toate analizele, în afara celei mai simple — s palpezi cu degetul! L-au tratat de dezinterie, de hemoroizi — degeaba. Şi iat c într-una din policlinici el a citit un un afiş oncologic şi şi-a dat seama ce are! S-a palpat singur, şi şi-a descoperit tumoarea! P i, nu puteau s-o fac medicii cu o jum tate de an mai devreme?

— Şi e adânc ?

— La vreo şapte centimetri, chiar dup sfincter. S-ar fi putut p stra foarte bine muşchiul constrictor, şi omul ar fi r mas om! Iar acum este prins şi sfinclerul, trebuie o amputare regresiv , ceea ce înseamn c scaunul va sc pa de sub control, iar anusul trebuie scos lateral, prin şold — ce via o s mai fie şi aia?... Şi e un om de treab ... Începur s fac lista opera iilor de mâine. Îşi notar care dintre bolnavi în ce fel trebuie încurajat: care s fie dus la baia de aburi, care nu, care în ce fel trebuie preg tit.

— Cealâi nu trebuie poten at, spuse Lev Leonidovici. Are cancer la stomac, dar e într-o dispozi ie atât de bun , cum rar se întâmpl .

(Dac-ar fi ştiut c ţealâi are de gând s se poten eze singur a doua zi diminea a, din sticl !)

Se în eleser cine urma s asiste, cine s fac perfuziile.

Din nou, toate se nimereau în aşa fel încât pe Lev Leonidovici urma s -l asiste Angelina. Deci, mâine, ea va sta din nou în dreptul lui, iar lateral se va agita asistenta de la chirurgie şi, în loc s ghiceasc singur , din timp, de ce instrument e nevoie, o s trag cu ochiul la Angelina, iar Ange-

lina o s fie iritat , inând cont de rela iile lor. Numai c aia-i dement , de aia s nu te atingi, una-dou î i aduce o pens nesterilizat — şi s-a dus dracului toat opera ia... Muieri blestemate! Nu cunosc o regul b rb teasc simpl : unde munceşti nu te...

P rin ii naivi îi d duser feti ei, la naştere, numele de Angelina, neimaginându-şi în ce demon avea s se transforme.

Lev Leonidovici tr gea cu ochiul la mutri a ei dr gu , chiar dac de vulpe, şi-ar fi avut chef s-o îmbuneze, spunându-i: ĂAsculla i-m , Angelina sau Angela, cum dori i. Dumneavoastr nu sunte i deloc lipsit de calit i.

Dac nu le-a i îndrepta spre eserea unor intrigi de m ritiş, ci spre chirurgie — la ora asta, a i putea lucra deja destul de bine. Asculta i-m , noi nu ne putem permite s ne cert m, doar ne afl m lânga aceeaşi mas de operaie...Ă Numai c ea ar deduce din asta c -i obosit de campania ci şi cedeaz .

Ar mai fi vrut s le povesteasc , în am nunt, despre procesul de ieri.

Dar Evgheniei Ustinovna îi spusese câte ceva pe scurt, în timp ce fumau, iar acestor colegi de serviciu nici nu- i venea s le povesteşti nimic.

Aşa c , de cum se încheie şedin a de planificare, Lev Leonidovici se scul , aprinse o igar şi, lop tând larg cu mâinile sale exagerate şi spintecând aerul cu pieptul mulat în alb, se duse cu pas rapid spre coridorul radiologilor. Sim ea nevoia s -i povesteasc totul Verei Gangart. O g si în camera aparatelor Roentgen, stând la o mas cu Don ova, cu nişte hârtii în fa a lor.

— E momentul s face i pauz de prânz! declar el. Da i-mi un scaun! Şi, vârând sub sine un scaun, se aşez . Era dispus s stea la o tacla prieteneasc , dar remarc : — De ce sunte i ast zi atât de neprietenoase cu mine?

Don ova schi un zâmbet, rotindu-şi între degete ochelarii mari, de os: — Din contr , nu ştiu dac dumneavoastr o s v plac ce-am s v spun. A i accepta s m opera i?

— Pe dumneavoastr ? Pentru nimic în lume!

— De ce?

— Fiindc dac v c s pesc, o s zic lumea c-am f cut-o din invidie, din cauz c sec ia dumneavoastr a ob inut mai multe succese decât a mea.

— F r glum , Lev Leonidovici, v întreb serios.

Ce-i drept, nici nu era prea uşor s i-o imaginezi pe Liudmila Afanasievna glumind.

Vera era trist , chircit , cu umerii surpa i, de parc i-ar fi fost un pic frig.

— Într-una din zilele urm toare trebuie s-o examin m pe Liudmila Afanasievna, Lev. Î i închipui, are demult dureri de stomac şi nu spune nimic. Şi sus ine c -i oncolog!

— Şi bineîn eles c-a i adunat deja toate simptomele care pledeaz pentru cancer, nu-i aşa? Lev Leonidovici îşi undui sprâncenele ciudate, care se întindeau de la o tâmpl la alta. În cea mai simpl discu ie, chiar dac aceasta nu avea nimic caraghios, expresia lor obişnuit era de ironie, nu se ştie la adresa cui.

— Înc nu toate, recunoscu Don ova.

— Dar, totuşi, care ar fi, spre exemplu?

Don ova le numi.

— Pu in! stabili Lev Leonidovici. Sau pu ân, cum ar zice comicul Raikin. Uite, când o s semneze Vera diagnosticul, mai discut m. În curând, o s am propria mea clinic — şi am s v-o iau pe Verocika, s -mi fie diagnostician . Mi-o da i?

— Pe Verocika, pentru nimic în lume! Lua i alta!

— Nu vreau alta, n-o vreau decât pe Verocika! Altfel, ce interes aş avea s v operez?

El privea şi p l vr gea glume , terminându-şi de fumat igara pân la cap t, dar gândurile i se derulau f r urm de glum . ţum spunea acelaşi Koriakov: cât eşti tân r — n-ai experien , când eşti b trân — n-ai for .

Dar doctori a Gangart se afla acum (ca şi el) la acea vârst de vârf, când spicul experien ei s-a îngreunat, iar tulpina energiei este înc ferm . Se transformase sub ochii lui dintr-o feti -asistent într-un diagnostician atât de abil, încât avea la fel de mare încredere în ea, ca şi în Don ova. ţu asemenea diagnostician, chirurgul, fie el şi un sceptic, tr ieşte ca-n sânul lui Avraam. Numai c , la femei, aceast vârst este înc şi mai scurt decât la b rba i.

— Ai ceva de mâncare la tine? o întreb pe Vera. Tot n-o s-o m nânci, de fiecare dat o duci acas . D -mi-o mie! Şi, într-adev r, dincolo de bancuri, îşi f cur apari ia sandvişurile cu caşcaval şi el începu s m nânce, oferindu-le şi lor: — Lua i şi voi!... Deci, uite ce-i, ieri am fost la proces. Trebuia s veni i şi voi, a fost instructiv! S-a inut în cl direa şcolii. S-au adunat vreo patru sute de oameni — era interesant!... ţircumstan ele sunt urm toarele: un copil a fost operat din cauza unei ocluzii intestinale. S-a f cut. ţopilul a tr it câteva zile — ajunsese deja s se joace! sta-i lucru stabilit. Şi, deodat — o nou ocluzie par ial — şi moare. Timp de opt luni, chirurgul acela nefericit a fost inut în anchet — cum a putut s opereze în lunile alea! Acum, la proces, au venit reprezentan i ai direc iei sanitare pe oraş, a venit chirurgul-şef al oraşului, iar acuzatorul public e de la institutul de medicin , v închipui i? Şi îi tot d cu atitudine neglijent-criminal ! P rin ii sunt lua i drept martori — v închipui i ce martori — cic o p tur era pus strâmb, nişte prostii! Iar mul imea, cet enii noştri stau şi se holbeaz : ce tic loşi sunt doctorii! Eram în public câ iva medici care în elegeam perfect tot absurdul situa iei şi vedeam cum se închide capcana: doar suntem cu to ii în puterea ci, ast zi tu, mâine eu! — dar t cem. Şi, de n-aş fi fost proasp t întors de la Moscova, poate c-aş fi t cut şi eu. Dar, dup -o lun de aer proasp t, moscovit, problemele, atât ale tale, cât şi ale altora, cap t parc alte dimensiuni, barierele de fier se dovedesc a fi din lemn muceg it.

Aşa c m-am vârât şi am luat cuvântul.

— Se putea lua cuvântul?

— P i, da, era un soi de dezbatere. Le zic: cum nu v e ruşine s face i un asemenea spectacol? (I-am zdrobit! ia m trag de mânec : ĂV lu m dreptul la cuvânt!Ă) Sunte i convinşi c se întâmpl mai rar s se comit o eroare juridic decât una medical ?! Acest caz poate fi obiectul unei dezbateri ştiin ifice, şi în nici un caz obiectul unui proces! Trebuiau aduna i numai medici — la o consf tuire calificat , ştiin ific . Noi, chirurgii, ne asum m riscul în fiecare mar i şi în fiecare vineri — ieşim în câmp minat! Şi toat munca noastr se bazeaz pe încredere, mama trebuie s ne încredineze copilul şi nu s apar ca martor în proces!

Lev Leonidovici se emo ionase şi acum, ceva îi tres rise în gâtlej. Uitase de sandvişul început şi, rupând un pachet pe jum tate consumat, scoase-o igar şi-o aprinse: — Şi înc sta era un chirurg rus! Dar dac-ar fi fost neam sau, uite, s spunem, jjidan — prelungi el moale ,j"-ul, cu buzele uguiate — îl spânzurau f r s mai stea pe gânduri, nu?... Am fost aplaudat! P i, cum s taci? ţând sim i c i se strânge la ul trebuie s -l rupi, ce s mai aştep i?!

Vera cl tina din cap, cl tina mereu din cap uluit de povestire. Ochii îi deveniser inteligent-tensiona i, motiv pentru care-i şi pl cea, de altfel, lui

Lev Leonidovici s -i povesteasc totul. Iar Liudmila Afanasievna asculta nedumerit , apoi îşi scutur capul mare cu p rul tuns, de culoarea scrumului: — Eu nu sunt de acord! Cum altfel se poate discuta cu noi, medicii? Ţa auzi c unuia i-au cusut un şervet în burt , l-au uitat acolo. Ţa c altuia i-au devitalizat piciorul cu un ghips! Acolo au administrat din greşeal o doz de zece ori mai mare! Facem transfuzii cu sânge dintr-o grup nepotrivit ! Provoc m arsuri! ţum s se discute cu noi? Trebuie s fim traşi de p r ca nişte copii!

— M-a i omorât, Liudmila Afanasievna! îşi ridic spre cap cele cinci degete lungi, ap rându-se parc , Lev Leonidovici. ţum pute i spune aşa ceva — dumneavoastr ? P i, asta-i o problem care dep şeşte, de fapt, domeniul medicinei! Aici e vorba de o lupt pentru caracterul întregii societ i!

— Uite ce trebuie f cut! Uite ce! încerca s -i împace doctori a Gangart, prinzând mâinile agitate ale amândurora. Trebuie m rit , bineîn eles, responsabilitatea medicilor, dar asta prin sc derea normelor — la jum tate! la o treime! Nou bolnavi într-o or de consulta ii ambulatorii — p i, asta-i de neimaginat? S li se dea posibilitatea s vorbeasc linişti i cu bolnavii, s se gândeasc în linişte. Iar dac -i vorba de opera ii — p i, un chirurg s fac o opera ie pe zi — una, nu trei!

Dar Liudmila Afanasievna şi Lev Leonidovici mai strigar o vreme unul la altul, nereuşind s se pun de acord. Totuşi, Vera îi linişti pân la urm şi întreb : — Şi cum s-a terminat?

Fa a lui Lev Leonidovici se netezi, spuse zâmbind: — Am reuşit! Tot procesul a fost spulberat, au ajuns doar la concluzia c fişa n-a fost corect întocmit . Dar sta i, c sta înc nu-i sfârşitul! Dup verdict, ia cuvântul secretarul sec iei sanitare pe oraş — m rog, cu tot tacâmul: ne educ m prost medicii, ne educ m prost bolnavii, se fac prea puine şedin e de sindicat. Iar, în încheiere, ia cuvântul chirurgul-şef pe oraş!

Ce concluzie a tras el din toate astea, ce-a priceput? Judecarea medicilor, zice, e o ini iativ bun , tovar şi, foarte bun !...

27 Fiecare cu treaba lui Era o zi ca oricare alta din s pt mân şi o vizit medical obişnuit : Vera Kornilievna se ducea singur s -şi vad bolnavii radiologiei, iar în holul de sus i se al tur şi infirmiera.

Infirmiera era Zoia.

Se oprir un pic lâng Sibgatov, dar, fiindc aici fiecare nou pas era hot rât de Liudmila Afanasievna personal, nu z bovir prea mult şi intrar în salon.

Acum se vedea c sunt exact de aceeaşi în l ime: şi buzele, şi ochii, şi bonetele erau exact la acelaşi nivel. Dar fiindc Zoia era mult mai plin , p rea şi mai mare. Se putea imagina c peste doi ani, când va fi ea îns şi doctori , va ar ta mult mai impozant decât Vera Kornitievna. Începuser pe un alt rând şi Oleg le vedea tot timpul doar spin rile, plus micul coc de par castaniu închis ce r s rea de sub boneta Verei Kornilievna şi inelele de aur de sub c ciuli a Zoiei.

Dar nici m car la chemaiea acestor ineluşe de aur nu mai r spunsese în ultimele dou g rzi de noapte. Ea nu spusese nimic de acest fel, dar lui i se n z rise deodat c toat rezerva ei, atât de iritant-trenant , care-l sup ra atât de mult — nu-i deloc cochet rie, ci team : teama de a p şi peste

pragul dintre neveşnic spre veşnic. Fiindc el era — veşnic. ţu un veşnic nu te joci?

Numai c , în acest punct limit , Oleg îşi rec p ta, într-o clip , luciditatea: ştia suntem. Sau ne accepta i aşa cum suntem, sau...

Tot rândul acela era cu bolnavi radiologiei şi înaintau încet, fiindc Vera Kornilievna se aşeza lâng fiecare, îl consulta, discuta.

Lui Ahmadjan, dup ce-i control pielea şi toate cifrele din fişa de boal şi de pe ultima analiz de sânge, Vera Kornilievna îi spuse: — Ei, curând termin m cu roentgenul! Pleci acas !

Lui Ahmadjan îi sclipir din ii.

— Unde locuieşti?

— Karabair.

— P i, uite, ai s te po i duce acolo.

— M-am f cut bine? Sunt s n tos? str lucea Ahmadjan.

— Te-ai f cut bine.

— De tot?

— Deocamdat , de tot.

— Deci, nu mai trebuie s vin?

— Peste o jum tate de an, o s mai vii.

— De ce, dac m-am îns n toşit de tot?

— S te vedem.

Aşa trecu prin tot rândul, f r s se uite niciodat la Oleg, întoars mereu cu spatele. Şi nici Zoia nu se uitase decât o singur dat spre col ul lui.

Se uitase cu dezinvoltura pe care o adoptase de la o vreme încoace. În timpul vizitelor g sea întotdeauna un moment în care doar el îi vedea ochii şi atunci îi trimitea, ca un fel de semnale Morse, scurte pâlpâiri de veselie, o sc p rare — pauz , o sc p rare — pauz .

Dar, tocmai din aceast dezinvoltur sporit , Oleg îşi d du seama, la un moment dat, c nu-i vorba de roata care se rostogoleşte mai departe, ci c uşurin a asta e tocmai semnul unei prea mari dificult i, peste care nu se poate trece numai prin proprie voin . Şi, într-adev r, dac tagma asta liber nu poate renun a la un apartament din Leningrad — de ce-ar putea pleca de-aici? Ţineîn eles c fericirea nu este undeva, ci cu cineva, dar totuşi într-un oraş mare...

Lâng Vadim, Vera Kornilievna z bovi mult vreme. Îi cercet piciorul şi-i pip i încheieturile picioarelor, amândou încheieturile, iar apoi şi burta, şi plexul, întrebându-l mereu ce simte, iar apoi mai puse şi o întrebare nou pentru Vadim: ce simte dup mâncare, dup diferite mânc ruri.

Vadim era concentrat, ea întreba încet şi el îi r spundea tot încet. ţând începur palp rile, neobişnuite pentru el, în dreapta plexului şi întreb rile despre mâncare, el întreb : — La ficat v uita i? Îşi aminti c mama, înainte de plecare, îl palpase, ca din întâmplare, tot acolo.

— Pe toate vrea s le ştie, cl tin din cap Vera Kornilievna. Atâtea au înv at bolnavii din ziua de azi c parc - i vine s le dai lor halatul alb.

De pe perna alb , cu ochii negri ca smoala, cu pielea m slinie, cu capul aşezat drept, Vadim o privea pe doctori p trunz tor şi sever, cu privirea pruncilor din icoane.

— Eu chiar în eleg, spuse el încet. Doar am citit despre ce e vorba.

O spusese atât de domol, f r vreo preten ie de la Gangart, s -i dea dreptate sau s înceap pe loc s -i explice totul, încât ea se pierdu, nu-şi g si cuvintele şi r mase aşezat în fa a lui, pe pat, de parc ar fi fost vino-

vat . Era frumos de felul lui, şi tân r, şi probabil foarte capabil — şi-i amintea de un b iat dintr-o familie cu care erau prieteni, care a murit încet, perfect conştient, şi nici un fel de medici nu l-au putut ajuta, şi tocmai din cauza lui Vera, elev în clasa a opta pe atunci, se r zgândise s se fac inginer şi hot râse s devin medic.

Dar, iat c nici ea nu putea fi acum de ajutor. Într-un borcan aşezat pe pervaz, Vadim avea tinctur tulbure-întunecat de ceaga, la care al i bolnavi, invidioşi, veneau s se uite ca la o minune.

— Ţe i din ea?

— Beau.

Gangart nu credea în ceaga — pur şi simplu nu auzise de ea pân atunci, dar, în orice caz, periculoas nu putea fi — spre deosebire de r d cina de issâk-kul. Iar dac bolnavul credea în ea — prin acest simplu fapt şi deja era de folos.

— ţu aurul radioactiv cum st m? întreb ea.

— Au promis totuşi. S-ar putea s -l primesc zilele astea, spuse el la fel de concentrat şi de întunecat. Numai c am aflat c nu se înmâneaz personal, ci trebuie transmis pe cale oficial . Spune i-mi, o privea provocator pe doctori a Gangart, dac ... l-aş primi peste dou s pt mâni — metastazele vor fi deja în ficat, nu-i aşa?

— Ţa nu, ce tot spune i! Sigur c nu! min i foarte convins şi însufle it doctori a Gangart, şi se pare c reuşi s -l conving . Dac tot vre i s afla i acest lucru, trebuie s şti i c procesul sta dureaz luni de zile.

(Dar, atunci, de ce-i palpase baza abdomenului? De ce îl întrebase cum suport mâncarea?...)

Vadim era înclinat s -i dea crezare.

Dac ar crede-o, i-ar fi mai uşor... ţât timp Gangart st tuse pe patul lui Vadim, Zoia, în lips de alt treab , întorsese capul şi se uitase pieziş la cartea lui Oleg, de pe pervaz, apoi la el însuşi şi-l întrebase ceva din ochi. Dar nu era clar ce anume.

Ochişorii ei întreb tori, cu sprâncenele ridicate, ar tau foarte dr g laş, dar Oleg o privea lipsit de expresie, f r r spuns. Îmbibat cum era de roentgen, nu în elegea ce rost avea acum, dup epuizarea subiectului, jocul acesta al privirilor. Dac pentru altceva nu, pentru un asemenea joc se sim ea, în orice caz, prea b trân.

El se preg ti pentru o consulta ie am nun it , cum vedea c se face ast zi, îşi scoase haina de pijama şi era gata s -şi dea jos şi c maşa de corp.

Dar, dup ce termin cu Za ârko, dup cc-şi şterse mâinile şi se întoarse spre el, Vera Kornilievna nu numai c nu-i zâmbi lui Kostoglotov, nu numai c nu-l pofti s -i povesteasc totul pe îndelete, nu se aşez pe patul lui, dar îl şi privi doar în treac t, atâta cât era necesar pentru a remarca faptul c de acum încolo despre el va fi vorba. Dar, şi din aceast scurt alunecare a ochilor, Kostoglotov reuşi s în eleag cât erau de înstr ina i.

Lumina şi bucuria special pe care o iradiau în ziua transfuziei, chiar şi bun voin a blând de pân atunci, ba pân şi aten ia binevoitoare de la început — toate disp ruser din ei.

Privirea era goal .

— Kostoglotov, spuse doctori a Gangart, uitându-se mai degrab la Rusanov. Tratamentul — acelaşi. ţe ciudat, şi se uit la Zoia, reac ia la hormonoterapie este foarte slab .

Zoia strânse din umeri: — Poate fi o reac ie specific a organismului?

Ea crezuse probabil c doctori a Gangart se consult cu ea, student în penultimul an, cum ar face-o cu un coleg.

Dar, f când abstrac ie de ideea Zoiei, doctori a Gangart o întreb , evident f r inten ia de a se consulta: — ţât de regulat i se fac injec iile?

Zoia, care în elegea repede orice situa ie, îşi d du un pic capul pe spate, îşi deschise un pic ochii şi şi-i a inti — galben-c prui, bulbuca i, sincer- mira i — cu o expresie sincer şi direct , spre doctori : — P i, ce fel de îndoieli pot s existe?... Toate procedurile care se cuvin... Întotdeauna! Pu in mai lipsea s se arate de-a dreptul jignit . ţel puin, când sunt eu de gard .

Despre alte g rzi n-avea de ce s-o întrebe, asta era clar.

Dar acest Ăcel pu inĂ îl pronun ase dintr-o suflare şi tocmai sunetele gr bite, topite într-unul singur, o convinseser , nu se ştie de ce, pe doctori a Gangart, c Zoia minte. Doar trebuia cineva s sar peste injec ii, din moment ce nu-şi f ceau efectul din plin! Maria nu putea fi. Nu putea fi nici Olimpiada Vladislavovna. Iar în g rzile de noapte ale Zoiei, dup cum se ştie...

Din privirea curajoas , hot rât s reziste, a Zoiei, Vera Kornilievna în elegea c nu va putea s i-o dovedeasc , deoarece Zoia se decisese deja c nimeni nu i-o va putea dovedi!

Iar rezisten a şi fermitatea Zoiei în a nega erau atât de mari, încât Vera Kornilievna nu rezist şi-şi coborî ochii. Îi cobora de fiecare dat când gândea ceva nepl cut despre un om.

Ea-şi coborî ochii vinovat , iar Zoia, victorioas , continu înc s-o încerce cu privirea ei jignit , sincer .

Zoia învinsese, dar totodat în elesese c nu poate risca atât de mult: dac Don ova va începe s fac cercet ri, iar cineva dintre bolnavi, spre exemplu Rusanov, va confirma c ea nu-i f cuse nici un fel de injec ii lui Kostoglotov — şi-ar putea pierde chiar şi locul în clinic , ba ar putea primi chiar şi-o caracterizare proast pentru institut.

S rişte — dar, pentru ce? Roata jocului nu mai avea încotro s se rostogoleasc . S dep şeasc limitele jocului, s -şi cear transferul în nenorocitul la de Uş-Terek, s -şi lege via a de un om care... Era ceva prea absurd, oricum, nu avea o asemenea inten ie... Şi Zoia îl m tur pe Oleg cu o privire care o dezlega de în elegerea de-a nu face injec iile.

Iar Oleg vedea clar c Vega nu vrea nici m car s se uite la el, dar nu putea în elege nici în ruptul capului — din ce cauz , şi de ce aşa brusc? El ar fi zis c nu s-a întâmplat nimic. Şi f r nici un fel de trecere! E adev rat c ieri îi întorsese spatele în hol, dar el crezuse c -i doar o întâmplare.

Firile astea femeieşti, uitase cu totul cum sunt! La ele, totul e aşa: e de-ajuns s sufli şi totul se spulber . Numai cu b rba ii po i avea rela ii durabile, egale şi fireşti.

Uite c şi Zoia îi f cea, prin flutur ri ale genelor, reproşuri. S-a speriat.

Iar dac vor începe injec iile — ce mai poate r mâne între ei, ce fel de tain ?

Dar, doctori a Gangart ce mai vrea? S fac neap rat toate injec iile?

De ce i-o fi c şunat în halul sta pe ele? Nu-i un pre cam prea mare pentru bun voin a ei?... Duc -se... pe pustii!

Iar Vera Kornilievna îi vorbea între timp grijuliu, cu c ldur , lui Rusanov. Aceast c ldur punea şi mai mult în eviden cât fusese de aspr cu Oleg.

— Acum v-a i obişnuit cu injec iile noastre. Le suporta i cu uşurin , probabil c nici nu ve i mai dori s le întrerupe i, glumea ea.

(N-ai decât s înşiri dulceg rii, ce s spun!)

Aşteptând ca vizita s se apropie de el, Rusanov v zuse şi auzise schimbul de cuvinte dintre doctori a Gangart şi Zoia.

El, ca vecin, ştia foarte bine c fata minte de dragul apului s u, c are o în elegere cu Roadeoase. Şi dac-ar fi fost vorba numai de Roadeoase, Pavel Nikolaevici probabil c le-ar fi şoptit medicilor adev rul — poate nu chiar deschis, în timpul vizitei, ci la ei în cabinet. Dar Zoik i nu se hot ra s -i fac mizerii, ciudat: într-o lun de stat la spital, în elesese c pân şi cea mai nenorocit infirmier se poate r zbuna foarte nepl cut, î i poate face mult r u. Aici, la spital, exist un sistem propriu de subordon ri, şi, atâta timp cât are de stat aici, n-avea rost s -şi complice via a nici m car cu o infirmier din cauza unui fleac care nu-l privea.

Iar dac Roadeoase, în tâmpenia lui, refuz s fac injec iile, n-are decât. Din partea lui, poate s şi crape.

Despre sine, în schimb, Rusanov ştia acum cu siguran c n-avea s moar . Tumoarea sc dea rapid şi el aştepta cu pl cere fiecare nou vizit , pentru ca medicii s -i confirme acest lucru. Vera Kornilievna îi confirm c tumoarea continua s scad , c tratamentul înainteaz bine, iar sl biciunea şi durerile de cap — le va învinge cu timpul. În plus, ea avea s -i fac , în curând, o transfuzie.

Acum lui Pavel Nikolaevici îi era pre ioas m rturia acelor bolnavi care-i v zuser tumoarea la început de tot. În afar de Roadeoase, în salon mai r m sese de atunci Ahmadjan, plus Federau, care se întorsese zilele trecute din salonul de chirurgie. Opera ia de la gât i se vindeca bine, nu cum i se întâmplase lui Podduev pe vremuri, şi inelul de tifon se micşora de la o bandajare la alta. Fedeiau fusese culcat în patul lui Cealâi devenind astfel cel de-al doilea vecin al lui Pavel Nikolaevici. În sine, acest fapt era, desigur, o umilin , o ironie a sor ii: Rusanov s stea între doi deporta i. Dac Pavel Nikolaevici ar fi r mas omul care fusese înainte de spital, s-ar fi dus s pun problema principial: e oare admisibil s fie amestecate astfel cadrele de conducere cu elemente dubioase? Dar, în aceste cinci s pt mâni, târât de tumoare ca de-un cârlig, Pavel Nikolaevici devenise mai bun, sau poate mai suplu. Lui Roadeoase putea, la o adic , s -i şi întoarc spatele, dar acela oricum nu prea deschidea, în ultimul timp, gura şi nici nu se prea mişca. Mai mult z cea. Iar Federau, dac -l tratai condescendent, era un vecin suportabil. În primul rând, era entuziasmat de felul în care-i sc zuse tumoarea lui Pavel Nikolaevici — pân la o treime din dimensiunea ini ial , şi, la cererea lui Pavel Nikolaevici, se uita din nou şi din nou, pentru a-şi spune p rerea.

Era r bd tor, deloc obraznic şi gata oricând s asculte, f r s protesteze, toi ce-i povestea Pavel Nikolaevici. Despre serviciu, din motive de la sine în elese, Pavel Nikolaevici nu putea discuta aici, dar de ce s nu povesteasc despre apartamentul lor, pe care-l iubea din suflet şi în care urma s se întoarc în curând? Aici nu existau secrete şi lui Federau îi f cea desigur pl cere s asculte cât de bine pot tr i oamenii (şi cum vor tr i cândva to i).

Dup patruzeci de ani, cel mai bine po i judeca realiz rile unui om dup apartamentul lui. Şi Pavel Nikolaevici povestise, ba o f cuse chiar în repetate rânduri, cum e aşezat şi aranjat una dintre camerele lui, apoi a doua şi-a treia, şi cum e balconul, şi ce-au f cut acolo. Pavel Nikolaevici avea o memorie bun , îşi amintea bine de fiecare dulap şi divan — unde, când şi la ce pre fusese cump rat şi care-i sunt calit ile. ţu atât mai am nun it îi povestea vecinului s u despre baia lui, ce gresie e pe jos şi ce faian pe pere i, şi despre plintele de ceramic , despre suporturile pentru s pun, despre partea rotunjit pentru cap, despre robinetul de ap fierbinte, despre felul în care se face trecerea la duş, şi despre bara pentru prosoape.

Toate astea nu erau chiar nişte fleacuri, din ele se cl dea existen a de zi cu zi, existen a material , iar existen a material determin conştiin a, de-aceea existen a de zi cu zi trebuie s fie pl cut , bun , şi-atunci şi conştiin a va fi şi ea corect . ţum a spus Gorki, un suflet s n tos într-un corp s n tos. Şi albiciosul, spelbul de Federau, asculta cu gura deschis povestirile lui Rusanov, f r s -l contrazic vreodat , ba chiar dând din cap afirmativ, atât cât îi permitea gâtul bandajat.

Deşi neam , deşi deportat, acest om liniştit era, s-ar putea spune, absolut decent, puteai sta al turi de el f r grij . Iar formal, era chiar şi comunist. ţu franche ea sa dintotdeauna, Pavel Nikolaevici i-o şi spusese în fa : — Faptul c a i fost deportat, Federau, era o necesitate de stat. În elege i acest lucru, nu-i aşa?

— În eleg, în eleg, îşi plec Federau gâtul rigid.

— Altfel nu se putea proceda.

— Ţineîn eles, bineîn eles.

— Toate ini iativele trebuie în elese corect, inclusiv deportarea. Şi, pe urm , sper c aprecia i faptul c , se poate spune, n-a i fost dat afar din partid.

— O, cred şi eu! Ţineîn eles...

— Iar func ii în partid probabil c n-a i avut nici înainte?

— Nu, n-am avut.

— A i fost mereu simplu muncitor?

— Am fost mereu mecanic.

— Şi eu am fost cândva simplu muncitor, şi iat cum am avansat!

Discutau am nun ii şi despre copii, şi astfel afl c fiica lui Federau, Henrietta, este deja în anul doi la institutul pedagogic regional.

— ţa s vezi! exclam Pavel Nikolaevici, de-a dreptul înduioşat. Trebuie s aprecia i la justa lui valoare acest lucru: dumneavoastr sunte i deportat, iar ea e pe cale s termine institutul! ţine-ar fi putut s viseze la aşa ceva în Rusia arist ! Nici un fel de piedici, nici un fel de restric ii!

Aici fu prima dat când Henrik Iakobovici îl contrazise: — Abia de anul acesta s-au ridicat restric iile. Pân acum, era nevoie de permisiunea comandamentului. Plus c şi institutele trimiteau documentele înapoi: pas mite, n-a luat concursul. Parc aveai cum s -i controlezi.

— Totuşi, fata dumneavoastr e în anul doi!

— Şti i, ea joac bine baschet. De-aceea au luat-o.

— N-are importan pentru ce-au luat-o — s fim drep i, Federau. Iar de anul acesta, iat , s-au ridicat toate restric iile.

La urma urmelor, Federau era lucr tor în agricultur , iar Rusanov lucr tor în industrie — era firesc s preia îndrumarea lui.

— Acum, dup hot rârile plenarei din ianuarie, situa ia voastr o s se îmbun t easc sim itor, îi explic binevoitor Pavel Nikolaevici.

— Ţineîn eles.

— Fiindc crearea unor grupe de instructori în zonele SMT-urilor va fi o verig hot râtoare. Ea va rezolva totul.

— Da. Dar nu-i de-ajuns s spui un simplu ĂdaĂ» trebuie s şi în elegi situaia, şi Pavel Nikolaevici îi mai explic pe îndelete vecinului în eleg tor de ce anume SMT-urile, dup crearea grupelor de instructori, se vor transforma în cet i inexpugnabile. A comentat cu el şi apelul ţomitetului central al PCUS privind cultivarea porumbului — acest lucra urma s schimbe, la rândul s u, fa a întregii agriculturi. Iar din ziarul de ieri citir despre

schimbarea practicii îns şi de planificare a agriculturii — aşa c acum mai aveau tem de discu ii pentru mult vreme! În general, Federau se dovedi un vecin pozitiv şi câteodat Pavel Nikolaevici îi citea, pur şi simplu, ziarul cu voce tare — lucruri la care n-ar fi ajuns nici el dac n-ar fi fost r gazul pe care-l avea în spital: o declara ie în care se explica de ce-i imposibil încheierea unui tratat cu Austria, f r a se fi încheiat, în prealabil, unul cu Germania; discursul lui Râkosi de la Budapesta; despre încingerea luptei împotriva ruşinoaselor în elegeri de la Paris; despre cât de pu in, cât de liberal sunt judeca i, în Germania de Vest, cei implica i în organizarea lag relor de concentrare. ţâteodat , îl trata chiar pe Federau din prisosul s u de alimente, dându-i o parte din mâncarea de spital.

Dar, oricât de încet ar fi discutat — îl deranja faptul c discu iile lor erau, probabil, întotdeauna ascultate de cucuveaua de Şulubin, care st tea nemişcat şi t cut, cu dou paturi mai încolo. De când ap ruse în salon acest om, nu puteai uita nici o clip de existen a lui, de faptul c te priveşte cu ochii s i îngreuna i, c aude probabil tot şi, când clipeşte, s-ar putea chiar s nu fie de acord. Prezen a lui devenise o ap sare permanent pentru Pavel Nikolaevici. Pavel Nikolasvici încercase s -l fac s vorbeasc , s afle ce are pe suflet sau ce boal are — dar Şulubin nu f cea decât s pronun e câteva cuvinte mohorâte şi nici m car despre tumoarea lui nu g sea de cuviin s vorbeasc . ţhiar şi atunci când st tea aşezat, îşi alegea o pozi ie atât de încordat , încât nu se odihnea, cum fac cei care stau jos, ci obosea prin simplul proces al şederii — şederea crispat a lui Şulubin era perceput , şi ea, tot ca o pând . ţâteodat , obosea s stea, se ridica — dar şi când mergea avea dureri, se târa, iar apoi se fixa, nemişcat, pentru câte-o jum tate de or sau câte-o or într-o pozi ie în picioare — şi asta era, de asemenea, ceva neobişnuit şi deprimant. În afar de asta, Şulubin n-avea cum s stea în picioare lâng patul s u, fiindc ar fi stat în dreptul uşii, şi nici pe interval nu putea sta, fiindc l-ar fi barat, şi uite-aşa îi c şunase pe locul dintre fereastra lui Kostoglotov şi fereastra lui Za ârko. Aici se în l a, veghind cu duşm nie la tot ceea ce mânca, f cea şi spunea Pavel Nikolaevici. Abia rezemat cu spinarea de perete, st tea acolo la nesfârşit. Şi ast zi, dup vizit , se post acolo. St tea la încrucişarea privirilor lui Oleg şi Vadim, profilându-se pe perete ca un basorelief.

Din cauza pozi iei paturilor lor, privirile lui Oleg şi Vadim se întâlneau adesea, dar, de vorbit, nu vorbeau mult. În primul rând, le era amândurora grea şi le era greu s in discursuri de prisos. În al doilea rând, Vadim le-o t iase tuturor din scurt înc mai demult, când spusese: — Tovar şi, pentru-a înc lzi un pahar de ap prin vorbire, trebuie vorbit încet dou mii de ani sau strigat tare vreme de şaptezeci şi cinci de ani.

Dar şi asta numai în cazul în care paharul nu ar avea pierderi de c ldur .

Trage i şi voi concluzia care-i folosul p l vr gelii. În afar de asta — fiecare apucase s -i spun ceva nepl cut celuilalt, chiar dac n-o f cuser special. Vadim îi spusese lui Oleg: ĂTrebuia s lupta i! Nu în eleg de ce n-a i luptat acolo.Ă (Şi avea dreptate. Dar Oleg înc n-avea curajul s deschid gura pentru a povesti c , de fapt, ei chiar luptaser .) Iar Oleg îi spusese lui Vadim: ĂPentru cine-or fi p strând aurul la?

Tat l t u şi-a dat via a pentru patrie, de ce nu i-l dau ie?Ă Şi asta era corect, Vadim gândea el însuşi astfel şi-şi punea tot mai des aceast întrebare. Dar, când întrebarea venea din alt parte, se sim ea jignit. ţu o lun în urm , mai considera înc superflu agita ia mamei, iar apelul la memoria tat lui — jenant. Dar acum, cu piciorul prins de capcan , se zb tea în aşteptarea unei telegrame fericite de la mama şi-şi punea me-

reu în gând: numai de-ar reuşi mama! S fii salvat în numele meritelor tat lui nu era un lucru drept, asta aşa era, îns foarte drept ar fi fost, în schimb, s fie salvat în numele propriului s u talent, de care îns nu puteau şti cei care împ r eau aurul. S por i în tine un talent care înc n-a f cut vâlv , care d peste margini — este un chin şi-o datorie, iar s mori cu el neaprins, neeliberat, e cu mult mai tragic decât pentru un om simplu, obişnuit, decât pentru oricare alt om din acest salon. Şi singur tatea lui Vadim pulsa, se zb tea, nu fiindc nu le avea al turi pe mama sau pe Galia, nu fiindc nu-l vizita nimeni, ci fiindc nici cei din jur, nici medicii curan i, nici cei în mâinile c rora se afla salvarea lui nu ştiau cu cât mai important era pentru el s supravie uiasc decât pentru to i ceilal i! Şi-atâta îi tot umbla gândul acesta în cap, dinspre speran spre disperare, încât începu s nu mai priceap ca lumea ce citeşte. ţitea câte o pagin întreag şi se trezea c n-a în eles, c s-a îngreunat, c nu mai poate prinde din zbor gândurile altora cu uşurin a unei c prioare. Şi încremenea deasupra c r ii, p rând c citeşte când, de fapt, nu citea.

Piciorul era în capcan — şi via a întreag odat cu el.

El st tea astfel, iar deasupra lui, între ferestre, st tea Şulubin — cu durerile sale, cu t cerea sa. Şi Kostoglotov z cea în t cere, cu capul atârnat din pat.

Puteau r mâne astfel, în t cere, precum cele trei berze din poveste, foarte mult timp.

Aşa c a fost ciudat când tocmai Şulubin, cel mai înc p ânat dintre ei în materie de t cere, îl întreb , deodat , pe Vadim: — Şi sunte i convins c nu v extenua i? ţ ave i nevoie de toate astea? Tocmai de asta?

Vadim îşi în l capul. Îl studie pe b trân cu ochii lui foarte închişi la culoare, aproape negri, neputând parc s cread c tocmai din el ieşise acea întrebare atât de lung sau poate mirat de întrebarea în sine.

Totuşi, nimic nu p rea s indice c întrebarea aceea absurd n-ar fi fost pus de b trân. Ochii roşii, traşi în jos, ai b trânului se uitau chiorâş, cu curiozitate, la Vadim. Ţineîn eles c Vadim ştia cum s -i r spund , dar nu sim ea în sine impulsul acela de resort elastic pentru a r spunde. Vorbi, parc dintr-o rezerv mai veche de energie. Încet, semnificativ: — E interesant. Eu nu cunosc nimic mai interesant pe aceast lume.

Oricât ar fi fost de sfâşiat interior, oricât l-ar fi s getat durerea din picior, oricât de repede s-ar fi topit cele opt luni fatale, lui Vadim îi f cea pl cere s -şi p streze inuta, de parc nici o nenorocire nu şi-ar fi întins aripa deasupra lui şi s-ar afla aici într-un sanatoriu — nu la oncologie. Şulubin privea deprimat în podea. Apoi, f r s -şi mişte corpul, f cu o mişcare ciudat , rotit , din cap, de parc-ar fi vrut s şi-l elibereze şi n-ar fi putut. Apoi spuse: — sta nu-i un argument — c -i ĂinteresantĂ. Şi comer ul e interesant.

S faci bani, s -i numeri, s faci avere, s construieşti, s te înconjori de confort — toate astea sunt şi ele interesante. Explicat astfel, ştiin a nu se ridic deasupra unui lung şir de preocup ri egoiste şi absolut amorale.

Ciudat punct de vedere. Vadim strânse din umeri: — Dar, dac -i într-adev r interesant? Dac nimic nu-i mai interesant? Şulubin îşi întinse degetele uneia dintre mâini — şi ele trosnir singure.

— ţu o asemenea concep ie nu ve i crea niciodat ceva moral. sta chiar c era un contraargument straniu.

— P i, ştiin a nici nu trebuie s creeze valori morale, explic Vadim. Ştiin a creeaz valori materiale, pentru asta e şi p strat . Dar, apropo, ce anume considera i dumneavoastr a fi valori morale? Şulubin clipi o dat prelung. Şi înc o dat . Apoi pronun rar: — ţele îndreptate spre luminarea reciproc a sufletelor omeneşti.

— P i, ştiin a chiar c le lumineaz , zâmbi Vadim.

— Nu sufletele!... mişc din deget Şulubin. Dac zice i c -i "interesant".

N-a i avut niciodat ocazia s intra i pentru cinci minute în cresc toria de g ini a unui colhoz?

— Nu. — Ei bine, imagina i-v un şopron lung, cu tavanul jos, întunecos, c ci ferestrele sunt ca nişte cr p turi şi sunt acoperite cu plase, ca s nu zboare g inile. La o îngrijitoare, vin dou mii cinci sute de g ini. Pe jos, e p mânt, iar g inile scurm mereu şi se ridic un asemenea praf, încât ar fi cazul s se poarte m şti de gaz. În afar de asta, ea op reşte mereu chilc st tut într-un cazan deschis — deci pute. N-are nici un schimb. Ziua de lucru, vara, dureaz de la trei diminea a pân la apusul soarelui. La treizeci de ani, arat de cincizeci. Dumneavoastr ce zice i — pentru îngrijitoarea respectiv o fi interesant?

Vadim se mir şi-şi ridic sprâncenele: — P i, eu de ce trebuie s -mi pun aceast întrebare? Şulubin îşi ridic degetul în fa a lui Vadim: — Iat , la fel gândeşte şi-un negustor.

— Ea sufer tocmai din cauza insuficientei dezvolt ri a ştiin ei, g si un argument puternic Vadim. ţând ştiin a va fi mai înaintat , cresc toriile de g ini vor fi mai bune.

— Dar, pân s se dezvolte — sunte i dispus s înghi i i trei buc i, diminea a, fripte în tigaie, nu? Şulubin îşi închise un ochi, şi cu atât mai nepl cut era privirea celuilalt. Pân s se dezvolte ştiin a — n-a i dori s v duce i s lucra i o vreme într-o cresc torie de g ini?

— Pentru dânşii, asta nu-i interesant! spuse cu voce brutal , din poziia sa suspendat , Kostoglotov.

Aceast siguran de sine a lui Şulubin în comentarea situa iei din agricultur Rusanov o remarcase mai demult, odat , când Pavel Nikolaevici explica o chestie legat de p ioase, iar Şulubin se amestecase şi-l corectase.

Acum, Pavel Nikolaevici se gândise s -l împung pe Şulubin: — N-a i terminat cumva Academia Timiriazev? Şulubin tres ri şi-şi întoarse capul spre Rusanov.

— Ţa da, chiar Academia Timiriazev, încuviin el mirat. Şi deodat — se umfl , se încovoie — şi cu aceleaşi mişc ri stângace, zbur t cite şi întret iate, începu s se târasc spre patul s u.

— P i, atunci de ce lucra i ca bibliotecar? triumf în urma lui Rusanov.

Numai c la — gata, t cuse. Mormânt.

N-avea Pavel Nikolaevici respect pentru genul sta de oameni, care, în via , n-o luau în sus, ci în jos.

28 Pierderi pe toat linia Înc de la prima apari ie a lui Lev Leonidovici în clinic , Kostoglotov trase concluzia c -i un tip serios. Oleg îl studiase, din lips de alt ocupaie, în timpul vizitelor. Aceast bonet , pus pe cap, de fiecare dat , evident f r confruntarea oglinzii: aceste mâini prea lungi, vârâte câteodat cu pumnii strânşi în buzunarul din fa aî halatului nedespicat în fa ; aceas-

t strângere în p r i a buzelor, de parc-ar fi vrut s fluiere; aceast manier de-a vorbi glume cu bolnavii, în pofida evidentei lui for e şi-a înf iş rii amenin toare — toate acestea îl f ceau foarte atr g tor în ochii lui Kostoglotov şi treziser în el dorin a de a sta de vorb , de a-i pune câteva întreb ri, la care nu putea sau nu voia s -i r spund nici una dintre muierile-doctori e de pe-aici.

Dar n-avea când s i le pun : în timpul vizitelor medicale, Lev Leonidovici nu observa pe nimeni în afara bolnavilor chirurgicali, trecea pe lâng radiologiei ca pe lâng nişte cantit i neglijabile; iar în coridoare şi pe sc ri le r spundea uşurel tuturor celor care-l salutau, îns fa a nu i se elibera niciodat de expresia preocupat , şi era veşnic gr bit.

Iar odat , despre un bolnav care se tot fofilase s dea un r spuns, dar pân la urm cedase, Lev Leonidovici spusese râzând: ĂA dat pe gur , pân la urm !Ă — şi Oleg îl sim i înc şi mai aproape. Fiindc nu oricine cunoştea şi nu oricine ar fi folosit aceast expresie. În ultimul timp, Kostoglotov bântuia mai pu in prin clinic , aşa c se ciocnise mai rar de chirurgul-şef. Într-o zi îns , îl v zu pe Lev Leonidovici descuind uşa c m ru ei de lâng sala de opera ii şi intrând în ea — deci era cu siguran numai el acolo. Şi, dup ce b tu în uşa de sticl dat cu ulei, Kosloglotov o deschise.

Lev Leonidovici apucase deja s se aşeze pe un taburet la singura mas de aici, aflat în mijlocul camerei, şi st tea într-o rân , cum nu te aşezi pentru mult vreme, cu toate c începuse s scrie ceva.

— Da? îşi ridic el capul, f r mirare parc , dar şi f r s se întrerup , ci continuând s scrie preocupat, gândindu-se la ce avea de f cut.

To i sunt veşnic ocupa i! Destine întregi trebuie hot râte într-un minut.

— Ierta i-m , Lev Leonidovici, Kostoglotov încerca s fie cât putea el de politicos. Ştiu c n-ave i timp. Dar, în afar de dumneavoastr , n-am pe cine s ... dou minute — îmi permite i? ţhirurgul încuviin din cap. Se gândea la ale lui, asta era clar.

— Uite, mi se face hormonoterapie pentru... injec ii de sinestrol intramusculare, în doze de... Tactica lui Kostoglotov, de care era foarte mândru, era s li se adreseze medicilor pe limba lor şi cu exactitatea lor — pretinzând astfel s i se vorbeasc şi lui cu sinceritate. Deci, iat ce m intereseaz : ac iunea hormonoterapiei este cumulativ sau nu?

Secundele urm toare nu mai depindeau de el şi aştepta t cut, privindu-l de sus pe medicul aşezat pe scaun care, deşirat cum era, p rea acum cocoşat.

Lev Leonidovici îşi încre i fruntea, schimbându-şi gândul.

— În principiu, nu, se consider c n-ar trebui, r spunse el. Dar n-o spusese pe un ton prea decis.

— Dar eu, nu ştiu de ce, simt c ar fi cumulativ , insist Kostoglotov, de parc asta şi-ar fi dorit, sau parc-ar fi încetat s -l mai cread pe Lev Leonidovici.

— Nu, n-ar trebui, r spunse la fel de pu in categoric chirurgul, poate fiindc nu era domeniul lui sau fiindc nu reuşise totuşi s se rup de gândurile sale.

— Pentru mine e foarte important s în eleg, Kostoglotov se uita şi vorbea de parc avea de gând s -l amenin e, dac dup acest tratament voi pierde cumva definitiv posibilitatea... p i... În ceea ce priveşte femeile?...

Sau doar pentru o perioad de timp? Hormonii aceştia introduşi în corpul meu se vor duce? Sau vor r mâne acolo pentru totdeauna?... Sau, poate, dup câtva timp, aceast hormonoterapie poate fi contracarat cu injec ii de semn opus?

— Nu, asta nu v-aş sf tui. Nu-i voie. Lev Leonidovici îl privea pe bolnavul cu chic neagr , dar îi vedea mai mult cicatricea interesant . Îşi imagin cum trebuie s fi ar tat aceast t ietur când era proasp t , adus chiar atunci la sec ia chirurgical , şi ce-ar fi fost de f cut. Dar de ce ave i nevoie de asta? Nu în eleg.

— ţum adic nu în elege i? Kostoglotov nu pricepea ce era de neîn eles aici. Sau, pur şi simplu, loial tagmei sale medicale, acest om de treab nu face nici el altceva decât s -l înduplece pe bolnav s se supun ? Nu în elege i?

Asta dep şea de acum şi dou minute, şi rela iile dintre medic şi bolnav, dar Lev Leonidovici, cu lipsa de îngâmfare pe care o remarcase la el Kostoglotov, îi spuse deodat , ca unui vechi prieten, cu o voce sc zut , neprofesional : — Asculta i, chiar crede i c -n muieri e tot farmecul vie ii?... P i, asta devine, la un moment dat, cumplit de plictisitor... Nu face decât s te împiedice de la ceva mai serios.

O spusese foarte sincer, chiar obosit. Îşi amintise c , în cel mai important moment al vie ii, nu-l inuser curelele, poate tocmai din cauza acestui consum de for e care-l împiedicase s se concentreze.

Dar Kostoglotov nu-l putea în elege! Oleg nu se putea imagina acum sastisit de un asemenea sentiment! ţapul i se cl tina gol de la stânga spre dreapta, şi tot în gor priveau şi ochii: — Numai c mie nu mi-a r mas nimic mai serios în via .

O asemenea discu ie nu era îns trecut în orarul clinicii oncologice!

Nu erau trecute în program consulta iile con inând specula ii pe marginea sensului vie ii, şi înc la un medic de la alt sec ie! întredeschise uşa, iar apoi intr doctori a aceea chirurg sub iric , micu , pe tocuri înalte, care se unduia toat când mergea. Se duse, f r oprire, la Lev Leonidovici, foarte aproape de el, îi puse în fa , pe mas , o foaie de la laborator, se lipi şi ea de mas (lui Oleg, de la distan , i se p rea c se lipise de Lev Leonidovici) şi, f r a i se adresa în vreun fel, spuse: — Uita i-v , Ovdienko are zece mii de leucocite.

Fumul difuz, roşcat, al p rului ei fâlfâia chiar lâng fa a lui Lev Leonidovici.

— Ei şi? strânse din umeri Lev Leonidovici. Asta nu-i neap rat semnul unei adev rate leucocitoze. Are doar un proces inflamator care trebuie frânat cu raze roentgen.

Atunci, ea începu s vorbeasc , s vorbeasc f r oprire (şi, z u, pur şi simplu, se lipise cu um rul de bra ul lui Lev Leonidovici!). Hârtia început fu p r sit , stiloul, r mas f r întrebuin are, se r sturnase între degetele lui Lev Leonidovici.

Probabil c Oleg ar fi trebuit s ias . ţonvorbirea demult visat fusese întrerupt în punctul cel mai interesant.

Angelina se întoarse, mirându-se de ce o mai fi stând acolo Kostoglotov, dar, peste capul ei se uit , cu un vag umor, şi Lev Leonidovici. Era în expresia fe ei lui ceva imponderabil, datorit c ruia Kostoglotov se hot rî s continue: — Şi am mai vrut s v întreb, Lev Leonidovici, a i auzit de buretele de mesteac n, de ceaga?

— Da, încuviin acesta, nu f r interes.

— Şi ce p rere ave i despre el?

— E greu de spus. Admit faptul c anumite tipuri de tumori sunt sensibile la el. Spre exemplu, cele din stomac. La Moscova, lumea este acum nebun dup el. ţic , pe o raz de dou sute de kilometri, au cules to i bure ii, unul nu mai g seşti în p dure.

Angelina se dep rta de mas , îşi lu hârtiu a, şi cu o expresie dispre uitoare, cl tinându-se la fel de independent (şi foarte pl cut) în mers, plec .

Se dusese îns , din p cate, şi prima lor discu ie: într-o oarecare m sur i se r spunsese la întrebare, dar s revin acum asupra problemei, s înceap s clarifice anume ce adaug femeile vie ii, era deplasat. Îns acea privire uşoar şi vesel pe care o aruncase Lev Leonidovici, acest fel al lui de a fi, foarte deschis, îi d deau lui Kostoglotov ocazia s -i pun şi cea de-a treia întrebare preg tit , nelipsit nici ea de importan .

— Lev Leonidovici! Ierta i-mi indiscre ia, îşi scutur el într-o parte capul. Dac m înşel — o l s m balt . Dumneavoastr ..., îşi coborî el vocea şi îşi îngust un ochi, acolo, unde se danseaz şi se cânt veşnic — n-a i fost cumva?

Lev Leonidovici se însufle i: — Am fost.

— Hai, nu z u! se bucur Kostoglotov. Deci, iat c erau egali! Şi dup care articol?

— Dup nici unul. Am fost voluntar.

— A, volunta-ar! fu dezam git Kostoglotov.

Nu, egalitatea nu-i reuşise.

— Dar, cum de a i ghicit? fu curios s afle chirurgul.

— Dup nişte cuvintele: Ăa dat pe gur Ă. Iar alt dat , am impresia c a i mai spus şi Ăz c toareĂ.

Lev Leonidovici începu s râd : — De astea nu te dezve i.

Egali sau nu, oricum ajunseser acum mult mai apropia i, decât adineauri.

— Şi-a i stat mult acolo? îl întreb f r fasoane Kostoglotov. Îşi îndreptase chiar şi spinarea, nu mai ar ta ca un cadavru.

— P i, vreo trei anişori. Am fost detaşat acolo, dup armat — iar, pe urm , nu mai puteai s scapi.

Asta putea s n-o mai adauge. Dar o ad ugase. ţe slujb o mai fi şi aia — onorabil cum ar veni, pentru care îns oamenii de treab simt nevoia s se justifice? Exist totuşi undeva, în om, un reper fix.

— Şi — cu ce func ie?

— Şeful serviciului sanitar.

Oho! La fel ca madam Dubinskaia — st pân al vie ii şi al mor ii. Numai c aia nu s-ar fi justificat. Iar sta a mai şi plecat.

— Deci, a i apucat s termina i institutul de medicin înc înainte de r zboi? se ag Kostoglotov prin noi întreb ri, ca un scaiete. Nici nu avea nevoie s afle asta, doar c p strase de pe vremea lag rului de tranzit obiceiul de-a parcurge în câteva minute, între un pocnet şi altul al grilajului de fier prin care li se d dea mâncarea, întreaga via a unui trec tor. În ce an sunte i n scut?

— Nu, dup anul patru, am plecat voluntar, ca simplu medic. Lev Leonidovici se ridic din dreptul hârtiei sale neterminate, se apropie curios de Oleg şi începu s parcurg , s pip ie cu degetul cicatricea. Asta e de acolo?

— Îhâm.

— Au închis-o bine... ţhiar bine. A f cut-o un medic de inut?

— Îhâm.

— Nu-i ine i minte numele? Nu era Koriakov?

— Nu ştiu, era într-un lag r de tranzit. Dar Koriakov, dup ce articol ajunsese acolo? se legase acum Oleg şi de Koriakov, gr bindu-se s se l mureasc şi-n privin a lui.

— A fost arestat, fiindc tat l lui fusese ofi er în armata arist . În clipa aceea intr infirmiera cu ochi de japonez şi coroan alb — s -l cheme pe Lev Leonidovici în cabinetul de pansare. (Primele pans ri ale celor opera i de el le supraveghea întotdeauna personal.)

Kostoglotov se gârbovi din nou şi-o lu , târându-şi picioarele, pe coridor. Înc o biografie punctat . ţhiar dou . Restul se putea completa cu imagina ia. În câte feluri ajung oamenii acolo...

Nu, nu asta, altceva îl preocupa: stai în salon, mergi pe coridor, te plimbi prin gr din — al turi de tine sau în întâmpinarea ta, vine un om ca oricare altul şi nici lui, nici ie nu- i trece prin cap s -l opreşti şi s -i spui: ĂIa arat -mi ce ai sub rever!"

Asta era, semnul unui ordin misterios! A fost, a avut leg tur , a colaborat, ştie! Şi câ i sunt aşa?! Dar mu enia pune st pânire pe to i. Şi din afar nu- i dai seama de nimic. Asta da z c toare! ţe abera ie! S-ajungi în aşa hal încât femeile s i se par o povar ! ţum poate omul s cad atât de jos? E de neimaginat! În rest, nu s-ar spune c-ar avea motive s se bucure. Lev Leonidovici nu negase nimic destul de insistent ca s -l poat crede.

Trebuia s în eleag c totul e pierdut.

Totul...

De parc pedeapsa capital i-ar fi fost înlocuit cu deten ia pe via .

R mânea în via , dar nu se ştie pentru ce.

Uitând încotro o luase, r m sese pironit pe coridorul de jos şi st tea degeaba.

Iar dintr-o uş — la vreo trei uşi distan de el — se ar t un h l el alb, foarte îngust în talie, brusc atât de cunoscut.

Vega!

Venea încoace! Nu mai avea mult, dac o lua drept încoace, trebuia doar s ocoleasc dou paturi lipite de perete. Îns Oleg nu ieşi în întâmpinarea ei — mai avea o secund , o secund , înc o secund — de gândire.

De la vizita aceea, cu trei zile în urm — era uscat , preocupat , nici o privire prieteneasc .

Mai întâi, se gândise — mai duc -se dracului, o s fac şi el la fel. Doar n-o s se apuce s clarifice, s se milogeasc ...

Dar — era p cat! Era p cat s-o jigneasc . Şi de el era p cat. Uite-acum ce vor face, vor trece unul pe lâng cel lalt ca nişte str ini, da?

El e de vin ? Ea e vinovat : îl min ise cu injec iile, îi dorise r ul. El era cel care ar fi putut s n-o ierte!

F r s se uite (dar v zându-l), ea ajunse în dreptul lui şi Oleg, f r s fi avut de gând, îi spuse cu o voce sc zut , ca pe-o rug minte: — Vera Kornilievna... (ţe ton n tâng! Dar îi f cea şi lui pl cere.)

Acum îşi ridic ochii reci, îl v zu.

(Nu, z u, de ce-o iertase oare?...)

— Vera Kornilievna... N-a i vrea... s -mi mai face i o transfuzie?

(S-ar fi zis c se umileşte, dar tot îi f cea pl cere.)

— P i, nu dumneavoastr v-a i zb tut cât a i putut s nu vi se fac ? îl privi ea cu aceeaşi severitate necru toare, îns o umbr de nesiguran îi tres rise în ochi. În ochii aceia dragi, de culoarea cafelei.

(De fapt, în felul ei, nici nu era vinovat . Şi nici nu puteau tr i în aceeaşi clinic atât de înstr ina i.)

— Atunci mi-a pl cut. Mai vreau.

El zâmbea. ţicatricea i se f cuse mai sinuoas , dar mai scurt .

(Acum o s-o ierte, iar apoi, cândva, o s clarifice totul.)

Ceva tres ri totuşi în ochii ei, un fel de c in .

— Poate-o s primim mâine.

Ea se mai sprijinea înc de-un mic stâlp nev zut, care se topea îns sau se îndoia parc sub bra ul ei.

— Dar s-o face i dumneavoastr ! Neap rat dumneavoastr ! pretinse din toat inima Oleg. Altfel nu m las!

Eschivându-se de toate astea, încercând s nu mai vad , ea scutur din cap: — Asta cum s-o nimeri. Şi plec .

Drag , îi era oricum drag .

Numai c ce voia el, de fapt? ţondamnat pe via , ce mai voia, oare?...

Oleg st tea f r nici o noim pe coridor, încercând s -şi aminteasc încotro se ducea, de fapt.

Da, îşi amintise! Mergea s -i fac o vizit lui Diomka.

Diomka st tea într-o camer mic , de dou persoane, cel lalt se externase, iar urm torul urma s fie adus mâine, dup opera ie. Deocamdat , Diomka era singur.

Trecuse deja o s pt mân şi se dusese prima arsur a piciorului amputat. Opera ia r mânea în urm , dar piciorul continua s tr iasc şi s se chinuie tot aici, de parc n-ar fi fost t iat, ba, Diomka îşi sim ea chiar fiecare deget în parte al piciorului lips .

Diomka se bucur de Oleg ca de-un frate mai mare.

Prietenii din vechiul salon erau singurele lui rude. Mai erau şi nişte femei care-i aduseser câte ceva, pe noptier , sub şerve el.

Fiindc din afar n-avea cine veni la el, nimeni nu-i putea aduce nimic.

Diomka st tea culcat pe spate, odihnindu-şi piciorul, ceea ce r m sese din piciorul t iat mai sus de femur, şi tot pansamentul imens de tifon. Dar capul şi mâinile i se mişcau liber.

— Hai, salut Oleg! strânse el mâna lui Oleg. Stai jos, povesteşte-mi. Ce mai e acolo, în salon?

Salonul de sus devenise pentru el un univers familiar.

Aici, jos, erau alte surori, alte femei de serviciu şi alte reguli.

Plus c mereu se certau: care ce era sau nu era obligat s fac .

— D -l încolo de salon, se uita Oleg la fa a micşorat , devenit mai am rât a lui Diomka. De parc cineva i-ar fi scrijelit nişte ş n ule e peste obraji, i-ar fi pilit şi ascu it arcadele sprâncenelor, nasul, b rbia. Totu-i neschimbat.

— Şefu'-i acolo?

— Şefu'-i acolo.

— Dar Vadim?

— Cu Vadim nu prea-i bine. N-au f cut rost de aur. Se tem de metastaze.

Diomka îşi încre i fruntea, gândindu-se la Vadim ca la un frate mai mic: — S rmanul.

— Aşa c , Diomka, f - i cruce c i l-au t iat la timp.

— Şi la mine mai pot ap rea metastaze.

— Ei, e pu in probabil. ţine putea şti? ţhiar şi medicii: parc ei ştiau dac porniser sau nu s pluteasc micile celule singuratice, ucig toare, b rci ale trupelor de desant în întuneric? Sau în ce loc au debarcat?

— Î i fac raze roentgen?

— Da, m duc cu c ruciorul.

— Tu, prietene, ai acum un drum clar în fa — trebuie s te faci bine, s te obişnuieşti cu cârja.

— ţu dou . Voi avea nevoie de dou .

La toate se gândise deja orfanul. Şi pân atunci se încruntase, ca un om mare, acum îns se maturizase şi mai mult.

— Şi unde o s i le fac ? Tot aici?

— La sec ia ortopedic .

— M car o s fie gratuite?

— P i, am f cut cerere. ţu ce s pl tesc?

Oftar — erau uşori la oftat, ca to i cei care, an dup an, n-au motiv de veselie.

— ţum o s po i termina a zecea la anul?

— S ştiu c-am s crap, şi tot trebuie s-o termin.

— Şi din ce ai s tr ieşti? Doar n-ai s po i sta la strung.

— Mi-au promis pensie de invaliditate. Nu ştiu dac o fi de grupa a doua sau a treia.

— Cum e a treia? Kostoglotov habar n-avea de toate grupele astea de invaliditate, cum nici de legile civile nu avea habar.

— ţea mai cea. O s -mi ajung de pâine, dar nu şi de zah r. Ţ rbat, Diomka se gândise la toate. Tumoarea încerca, tot încerca s -l copleşeasc , iar el mereu c uta s-o întoarc dup voia lui.

— Şi la universitate?

— Vreau s încerc.

— La litere?

— Îhî.

— Ascult , Diomka, vorbesc serios: te distrugi. Ocup -te de radioreceptoare — ai putea tr i ca omul şi s mai şi sco i un ban.

— D -le-ncolo de radiouri, forn i Diomka. Eu iubesc adev rul.

— P i, n-ai decât s repari radiouri şi s spui adev rul, n t r ule!

Aici nu se în eleser . Mai vorbir de una, de alta.

Discutar şi situa ia lui Oleg. Era şi asta una din tr s turile necopil reşti ale lui Diomka: s se intereseze de al ii. Tinere ea e de obicei preocupat doar de sine îns şi. Şi Oleg îi povesti, ca unui om mare, despre situa ia sa.

— Ufff, naso-ol..., mârâi Diomka.

— Eu zic c n-ai schimba cu mine, ce zici?

— D-d-dracu' ştie... În concluzie, Diomka urma s mai r mân aici, cu roentgenul şi cu cârjele, vreo lun şi jum tate, aveau s -l externeze prin mai.

— Şi unde-ai s te duci, întâi şi întâi?

— La gr dina zoologic , direct! Diomka se înveseli. Îi povestise deja de nenum rate ori despre gr dina asta zoologic lui Oleg. St teau al turi pe terasa dispensarului şi Diomka îi ar ta, foarte sigur de ci, unde era ascuns , dincolo de râu, dincolo de copacii deşi, gr dina zoologic . Diomka citise ani în şir despre animale şi ascultase o mul ime de lucruri la radio — dar nu v zuse niciodat cu ochii lui nici o vulpe, nici un urs şi, cu atât mai mult, tigri sau elefan i. Locuia într-o zon unde nu era nici menajerie, nici circ, nici p dure. Şi visul lui — s umble şi s cunoasc animalele nu p lise nici când a crescut. Aştepta ceva deosebit de la aceast întâlnire. În ziua când, cu piciorul ros de durere, sosise aici pentru a se interna la spital, se dusese, în primul rând, la gr dina zoologic , dar acolo era zi liber . Uite ce-i, Oleg! Probabil c pe tine te vor externa curând.

Oleg st tea gârbovit.

— Probabil c da. Sângele nu mai rezist . M d gata grea a.

— Şi n-o s te duci la gr dina zoologic ?! Diomka nu putea admite aşa ceva, Diomka şi-ar fi stricat p rerea despre Oleg.

— Ţa, cred c o s m duc.

— Z u aşa, s te duci neap rat! Te rog eu s te duci! Şi, ştii ceva — scrie-mi dup-aia o vedere, ce zici? Hai, z u, ce mare lucru?... Iar mie, î i închipui ce bucurie o s -mi faci! O s -mi scrii ce animale sunt acum acolo şi care-i cel mai interesant, bine? Aşa o s aflu cu o lun mai devreme! Te duci? O s -mi scrii? ţic sunt şi crocodili acolo, şi lei!

Oleg îi promise.

Apoi, plec la culcare, iar Diomka, r mas singur în camera mic , cu uşa închis , mai z cu mult f r s ia o carte în mâini, se uita în tavan, pe fereastr , şi se gândea. Pe fereastr , nu vedea nimic — era prins într-un grilaj sub form de raze şi d dea într-o fund tur , spre zidul complexului medical. Şi nici m car vreo raz dreapt de soare nu se z rea acum pe zid, dar nici înnorat nu era, ci doar o lumin blând , înv luit parc — lumina unui soare uşor voalat, dar nu acoperit. Trebuie s fi fost o zi dintr-aceea leşinat , nici prea cald , nici prea str lucitoare, când lucrarea prim verii se s vârşeşte din plin, dar în t cere.

Diomka st tea nemişcat şi gândurile îi erau optimiste: se gândea c va înceta treptat s -şi simt piciorul t iat; c va înv a s mearg repede şi bine în cârje; c va veni ziua aceea din ajunul lui întâi mai — zi de var deja, când Diomka va umbla de diminea şi pân la trenul de sear prin gr dina zoologic ; cât de mult timp va avea pe urm şi cum va parcurge, repede şi bine, toat materia de şcoal medie şi va citi o mul ime de c r i importante care i-au sc pat. Vor disp rea de acum definitiv acele seri pierdute, când b ie ii se duc la bal, iar pe tine te chinuie gândul c te-ai duce şi tu, dar nu ştii s dansezi. Asta n-o s mai fie. S-aprind becul şi s studieze. În clipa aceea b tu cineva la uş .

— Intra i! spuse Diomka (Acest cuvânt Ăintra iĂ îl pronun a cu pl cere. Înc nu se aflase niciodat în asemenea împrejur ri încât oamenii s fie nevoi i s -i bat la uş înainte de a intra.)

Uşa se deschise dintr-o smucitur şi în camer ap ru Asea.

Asea intrase dând parc buzna, foarte gr bit , ca şi cum ar fi fost urm rit — dar, odat ce trase uşa în urma ei, r mase în prag, cu o mân pe clan , iar cu cealalt inându-şi marginile halatului.

Nu mai era nici pe departe acea Asea, care se repezise doar pentru "trei zile de analizeĂ şi care era aşteptat în zilele acelea pe pistele stadionului de iarn . Se ofilise şi p lise; pân şi p rul auriu, care n-avea cum s se schimbe atât de repede, îi atârna destul de pleoştit. Iar halatul era acelaşi — nesuferit, f r nasturi, aşezat pe nenum ra i umeri şi fiert în nu se ştie câte cazane. Acum i se potrivea mai bine decât înainte. ţu o uşoar tres rire a sprâncenelor, Asea se uita la Diomka: intrase oare unde trebuie; s nu fug mai departe?

Dar aşa cum era acum, lovit , şi nu mai mare cu o clas , cu trei c l torii lungi şi cunoaşterea întregii vie i, Asea îi devenise lui Diomka mai apropiat . Era bucuros s-o vad : — Asea! Ia loc!... Ce ai? În timpul care se scursese, p l vr giser de multe ori, discutaser şi despre picior (Asea era tare pe pozi ii — s nu-l cedeze!), şi venise la el de dou ori şi dup opera ie: îi adusese mere şi biscui i. Intraser uşor în vorb şi-n prima sear , apoi rela iile lor deveniser înc şi mai simple. ţhiar dac nu imediat, pân la urm , şi ea îi povestise lui ce boal are: o durea sânul drept, g siser nişte cheaguri în el, o tratau cu raze şi-i mai d deau şi nişte pastile s şi le pun sub limb .

— Aşeaz -te, Asea! Hai, aşeaz -te!

Ea p r si uşa şi, tr gând mâna dup sine pe perete, de parc astfel s-ar fi sprijinit sau ar fi pip it drumul, p şi spre taburetul de la c p tâiul patului lui Diomka.

Se aşez .

Se aşez şi privi spre Diomka, dar nu în ochi, ci al turi, spre cuvertur . Nu se întorcea direct spre el, iar el nu se putea r suci.

— Hai spune, ce-i cu tine? Aşa-i era dat lui, s fie întotdeauna cel mai mare! Sprijinit în pernele înalte, întoarse capul spre ea — doar capul, în rest îns era culcat pe spate. Ţuzele începur s -i tremure şi pleoapele s clipeasc .

— A-asenka! atâta apuc s spun Diomka (i se f cuse tare mil de ea, altfel n-ar fi avut curajul s -i spun Asenka), iar ea se vârî imediat în perna lui, cap lâng cap, şi micul ei snop de p r îi gâdil urechea.

— Hai, Asenka! o rug el şi începu s caute pe cuvertur mâna ei — dar n-o g sea, nu-i vedea mâinile.

Iar ea bocea în pern .

— Ei, ce e? Hai spune — ce-i?

De fapt, aproape c -şi d duse seama.

— O s mi-l ta-ie!... Şi plângea, plângea. Iar apoi, începu s geam : — Au-u-u-u!

Aşa un sunet prelung de durere, cum era acest Ăau-u-u!" cumplit, Diomka nu inea minte s fi auzit vreodat !

— Poate c n-o fi chiar aşa? încerc el s-o potoleasc . Poate scapi totuşi?

Dar sim ea c acest Ăau-u-u-u!Ă nu putea fi liniştit doar cu-atâta. Şi plângea, şi-i plângea în pern . Sim ea deja totul ud lâng el.

Diomka îi g si mâna şi începu s-o mângâie: — Asenka! Poate scapi, totuşi?

— Nu-u-u... Vor s m preg teasc pentru vineri... Şi gemea din nou, parc smulgându-i sufletul lui Diomka.

Diomka nu-i vedea fa a plâns , numai şuvi ele de p r îi intrau direct în ochi. Erau moi, gâdil toare.

Diomka se gândea cum s -i vorbeasc , dar nu reuşea. Îi strângea doar foarte tare mâna, s înceteze. I se f cuse mai mil de ea, decât de sine însuşi.

— De-ce-s -mai-tr -ie-esc? plânse ea. De-ce?

La întrebarea asta, Diomka tr sese unele concluzii din experien a sa, dar acum nu ştiu s le spun pe nume. Şi chiar dac-ar fi putut — judecând dup geam tul Asei, nici el, nici vreun altul, nici altceva n-ar fi putut-o convinge. Din experien a ei atâta reieşea: nu mai avea pentru ce tr i!

— Ci-ne-o-s -ai-b -a-cum-ne-vo-ie-de-mi-ne? se împotmolea ea neconsolat . ţi-ne? Şi iar se vâra în pern , iar obrazul lui Diomka se udase deja şi el.

— ţum adic , încerca el s-o conving , strângându-i mereu mâna. Doar ştii cum se însoar oamenii... Se potrivesc la p reri... la caracter...

— Ca-re-tâm-pit-se-în-dr -gos-teş-te-de-ca-rac-ter?! se revolt ea enervat , ca o iap care se ridic pe picioarele din spate, şi-şi smulse mâna.

Abia acum îi v zu Diomka fa a ud şi roşie, acoperit de pete şi jalnic . ţui îi trebuie una cu un sân?! ţui?! La şaptesprezece ani! striga ea la el, cel vinovat de toate.

Nici s-o linişteasc nu se pricepea.

— ţum o s m duc acum la plaj ?! exclam ea, împuns de un nou gând. La plaj !! ţum o s fac baie??! Şi, luat parc de-un vârtej, r sucit şi

dus undeva, departe de Diomka, în jos, pe duşumea, trupul ei se pr buşi, cu capul prins între mâini.

Asei îi ap ru imaginea insuportabil a costumelor de baie de toate modelele — cu bretele şi f r bretele, întregi sau din dou p r i, dup toate modele de azi şi cele care aveau s vin , costume portocalii şi azurii, zmeurii şi de culoarea valului m rii, uni sau în dungi, cu tivuri rotunjite, neîncercate, nestudiate în fa a oglinzii — toate costumele pe care nu şi le va cump ra şi nu le va îmbr ca niciodat ! Şi tocmai aceast latur a existen ei ei — imposibilitatea de-a se mai ar ta vreodat pe plaj — îi ap ru acum drept cea mai arz toare, cea mai ruşinoas ! Tocmai din aceast cauz via a îşi pierdea orice rost...

Iar Diomka, de pe pernele lui înalte, morm ia ceva nelalocul s u: — Ştii, dac nu te ia nimeni... M rog, sigur, eu în eleg cum sunt acum... Dar, altfel, s ştii c eu m însor oricând cu pl cere cu tine, s ştii asta...

— Ascult , Diomka! În epat de-un nou gând, Asea se ridicase şi se întorsese spre el, privindu-l cu ochi deschişi, f r lacrimi. Ia ascult : doar tu eşti — ultimul! Tu eşti ultimul care-l mai po i vedea şi-l po i s ruta! Nimeni n-o s -l mai s rute niciodat ! Diomka! Hai, s rut -l m car tu! M car tu!

Ea îşi trase în p r i halatul, care oricum nu mai voia s stea adunat şi, plângând şi gemând se pare din nou, trase de-o parte r scroiala liber a c m şii — şi de acolo r s ri micul ei sân drept, condamnat la t iere.

Str lucea precum soarele, dac-ar fi p truns acolo pe fereastr ! Tot salonul începu s scânteieze, s ard în vâlv t i!

Iar când îi ap ru în fa sfârcul îmbujorat — mai mare decât îşi închipuise Diomka — ochii îi fur izbi i de acel trandafiriu intens!

Asea îl aplecase foarte aproape de capul lui şi continua s -l in aşa.

— S rut -l! S rut -l! îi cerea ea. Şi tr gând în piept c ldura sânului, d ruit lui, începu s împung , ca un purceluş, recunosc tor şi încântat, cu buze repezi, toat suprafa a asta rotunjit şi grea, suspendat deasupra lui, care-şi p stra eterna form şi nu s-ar fi putut nici desena, nici modela una mai lin şi mai frumoas de-atât.

— Ai s ii minte? Ai s - i aduci aminte c-a existat? Despre cum este acum? lacrimile Asei îi picurau pe capul tuns.

Ea nu-l lu , nu-l îndep rt , iar el se întorcea din nou la acea îmbujorare şi-o atingea moale cu buzele, aşa cum viitorul ei copil n-o va face niciodat cu acel sân. Nimeni nu intr şi ci s rut peste tot aceast minune de deasupra sa.

Ast zi — o minune, iar mâine — la coş.

29 Vorb aspr , vorb dulce De cum se întoarse din delega ie, Iura veni s -şi vad tat l şi st tu la el dou ore încheiate. Pavel Nikolaevici îi spusese la telefon s -i aduc nişte ghete mai c lduroase, pardesiul şi p l ria: se plictisise de salonul împu it, cu cretinii de prin paturi, de discu iile lor idioate şi de holul care nu era nici el mai breaz, aşa c , deşi era foarte sl bit, lui Pavel Nikolaevici i se f cuse dor de aer proasp t.

Aşa şi f cur . Tumoarea fu uşurel învelit în fular. Pe aleile complexului medical, n-avea cine s -i întâlneasc pe Rusanov şi, chiar dac l-ar fi întâlnit, nu l-ar fi recunoscut în hainele acelea pestri e, aşa c Pavel Nikolae-

vici se plimba f r s se simt stingherit. Iura îl lu pe tat l s u la bra şi Pavel Nikolaevici se sprijini de el cu toat greutatea. Era atât de neobişnuit senza ia picioarelor mutate, mutate mereu pe asfaltul curat şi, mai ales, presim irea pe care i-o stârnea, a întoarcerii neîntârziate — mai întâi la odihn , în locuin a multiubit , apoi şi la munca pasionant . Pavel Nikolaevici nu era epuizat doar de tratament, dar şi de aceast inactivitate tâmp din spital, din cauz c încetase s mai fie o roti necesar în marele mecanism şi, iat , sim ea cum îşi pierde puterea şi importan a. Voia s se întoarc mai repede acolo unde era iubit şi unde lumea nu se putea lipsi de el. În s pt mâna asia, apucase şi s fie frig şi s plou — dar, ast zi, timpul se înc lzise din nou. În umbra cl dirilor, mai era înc r coare şi p mântul era reav n, dar soarele dogorea atât de tare, încât pân şi pardesiul lui Pavel Nikolaevici devenise prea greu de dus în spinare, aşa c începu s -l descheie nasture dup nasture.

Era o ocazie deosebit de prielnic pentru a avea o discu ie serioas cu fiul: sâmb ta aceasta era considerat ultima zi a delega iei lui, aşa c nu trebuia s se gr beasc la slujb . ţât despre Pavel Nikolaevici, el nu se gr bea nici atât.

Iar situa ia fiului fusese neglijat , poate c devenise chiar periculoas , inima lui de tat o sim ea. ţhiar şi acum, de când se întorsese, se vedea c n-are cugetul împ cat, îşi tot ferea privirea, nu-şi privea tat l drept în ochi. În copil rie, Iura nu avusese asemenea apuc turi, îi ap ruser în anii studen iei şi anume în rela iile cu tat l s u. Aceast eschiv în fa a confrunt rii sau timiditate îl iritau pe Pavel Nikolaevici şi, câteodat , i se întâmplase chiar s strige: ĂIa ine capul sus!Ă Totuşi, ast zi decisese s nu recurg la un ton dur, s discute cu mai mult în elegere. Îl rug s -i povesteasc în ce fel îşi demonstrase Iura calit ile şi prin ce se eviden iase, ca reprezentant al procuraturii republicane în acele or şele îndep rtate.

Iura începu s povesteasc un caz, apoi altul, dar îşi ferea mereu privirea.

— Hai, spune, spune!

Se aşezar pentru mai mult vreme pe-o banc uscat , la soare. Iura purta o scurt de piele şi-o şapc de lân c lduroas (era imposibil s -l faci s poarte o p l rie de fetru), înf işarea nu-i era lipsit nici de seriozitate, nici de b rb ie, dar o vag sl biciune interioar strica totul.

— Pe urm , am mai avut un caz cu un şofer..., spuse Iura, privind în p mânt.

— Ce-a mai fost şi cu şoferul?

— Avea o curs , iarna, transporta produsele unei cooperative de consum. Avea de f cut şaptezeci de kilometri şi, la mijlocul traseului, l-a prins viscolul. Totul era acoperit de z pad , ro ile se împotmoliser , era ger, în preajm — nimeni. Viscolul a durat mai mult de o zi şi o noapte. Şi iat c n-a rezistat în cabin , a p r sit maşina, aşa cum era, cu produse cu tot, şi s-a dus s caute un loc unde s înnopteze. Diminea a, viscolul s~a domolit, el s-a întors cu un tractor, numai c lipsea o lad de macaroane.

— Dar delegatul?

— Şoferul f cea şi pe delegatul, aşa se nimerise, era singur.

— ţe debandad .

— Ţineîn eles.

— De-aia şi-a permis s profite şi el.

— Tat , prea l-ar fi costat scump lada aia. Iura îşi ridic totuşi ochii.

Pe fa îi ap ruse o expresie de înc p ânare care nu promitea nimic bun.

Pentru lada aia s-a ales cu cinci ani. Iar acolo erau şi l zi cu vodk — şi au r mas neatinse.

— Iura, eşti mult prea credul şi prea naiv. ţine mai putea s-o ia, pe viscolul la?

— P i, putea s treac oricine c lare, sau — mai ştiu eu? Pân diminea a, nu mai r m seser nici un fel de urme.

— Şi chiar dac n-a luat-o el — şi-a p r sit totuşi postul! ţum s laşi balt averea statului şi s pleci?!

Cazul era indiscutabil, condamnarea — de o corectitudine des vârşit , ba, chiar i se d duse un termen prea mic! — şi Pavel Nikolaevici era iritat de faptul c pentru fiul lui acest lucru nu era clar şi mai era nevoie s duc munc de l murire. În general, era moale, dar când era vorba s demonstreze o prostie, devenea înc p ânat ca un m gar.

— Tat , imagineaz - i: e viscol, minus zece grade, cum era s -nnopteze în cabin ? Asta însemna moarte curat .

— Şi, ce dac ? Dar santinelele?

— O santinel este înlocuit dup dou ore.

— Şi dac nu-i înlocuit ? Dar pe front? Pe orice timp, oamenii r mân neclinti i şi mor, dar postul nu şi-l p r sesc! Pavel Nikolaevici indicase chiar cu degetul locul acela, unde se st şi se r mâne neclintit. Gândeşte-te şi tu ce spui! Dac -l ier i pe sta — to i şoferii se vor apuca s -şi p r seasc maşinile, to i vor începe s -şi p r seasc postul — ce mai, tot statul va fi jefuit, chiar nu- i dai seama?

Nu, Iura nu-şi d dea seama! Se vedea dup t cerea lui c nu-şi d dea seama.

— Ţine, hai s trecem peste asta, e p rerea ta de b ie andru, tinere ea ta-i de vin , puteai, eventual, s i-o-şi spui cuiva, dar sper c n-ai exprimat-o şi-n mod formal?

Fiul îşi mişc buzele cr pate, da, şi le mişc .

— Eu... am scris un protest. Am contestat validitatea condamn rii.

— Ai contestat-o?! Şi cazul va fi rejudecat? Vai-vai-vai! Vai-vai-vai! îşi acoperi jum tate din fa Pavel Nikolaevici. Nu degeaba se temuse! Iurka ducea de râp şi munca, îşi ducea de râp şi propria situa ie şi arunca o umbr şi asupra tat lui. Lui Pavel Nikolaevici i se f cu r u, din pricina acestei mânii paterne neputincioase când, oricât ai vrea, nu-i po i transmite nici mintea, nici priceperea ta unui n t fle .

Se ridic , iar în urma lui se ridic şi Iura. Pornir , şi Iura vru s -l susin din nou de bra pe tat l s u, dar lui Pavel Nikolaevici nu-i ajungeau nici ambele bra e pentru a b ga cu ghiotura în fiul s u explica iile greşelii s vârşite.

Mai întâi, i-a vorbit de lege, de legalitate, de neclintirea preceptelor, pe care n-ai voie s le mânuieşti cu superficialitate, mai ales dac ai de gând s lucrezi la procuratur . F cea îns pe loc precizarea c orice adev r este concret şi, de aceea, chiar dac legea r mâne lege, mai trebuie în eles şi momentul concret, luate în considerare şi împrejur rile, cerin ele momentului. Şi mai încerca s -i deschid ochii asupra inter-rela iei organice dintre toate instan ele şi ramurile aparatului de stat, din cauza c reia, pân şi într-un fund de provincie, dac soseşti ca procuror republican, nu trebuie s - i ii nasul pe sus, din contr — trebuie s ii cont, cu tact, de condi iile locale şi s nu contrazici cu tot dinadinsul activitatea lucr torilor locali, care cunosc mai bine decât tine împrejur rile şi cerin ele; şi dac şoferului i s-au dat cinci ani, înseamn c -n raionul respectiv aşa trebuia f cut.

Astfel, intrar în umbrele pavilioanelor şi ieşir din ele, parcurser alei drepte şi strâmbe, merscr apoi şi de-a lungul râului, iar Iura asculta, tot asculta, dar de spus nu spuse decât atât:

— N-ai obosit, tat ? Nu ne aşez m şi noi un pic?

Pavel Nikolaevici obosise, bineîn eles, şi se încinsese de c ldur în pardesiu, aşa c se aşezar din nou pe-o b ncu ascuns între tufişurile dese — dar dese nu erau decât crengu ele, totul mai era înc , deocamdat , str veziu, fiindc abia se-ar taser urechiuşele r sucite ale frunzelor ieşind din muguri. Soarele înc lzea bine. Pavel Nikolaevici nu-şi pusese ochelarii în timpul plimb rii, i se odihnise fa a, i se odihniser şi ochii. Închisese strâns pleoapele şi st tea astfel la soare. Jos, în pr pastie, se auzea, ca la munte, râul. Pavel Nikolaevici îl asculta, se înc lzea şi se gândea: cât de pl cut este totuşi s te întorci la via , s ştii cu siguran c , iat , curând totul va înverzi — iar tu vei tr i şi prim vara viitoare la fel.

Trebuia îns s se l mureasc definitiv ce-i cu Iura. S se st pâneasc şi s nu se supere, pentru a nu-l speria cumva. Şi, dup ce se odihni, tat l îl rug s continue, povestindu-i şi alte cazuri.

Iura, cât era el de încet în reac ii, în elegea perfect pentru ce anume avea s -l laude şi pentru ce s -l certe tat l lui.

Aşa c povesti de data asta un caz cu care Pavel Nikolaevici nu putea s nu fie de acord. Dar ochii şi-i ferea în continuare şi tat l sim i c mai trebuie s fie la mijloc un caz.

— S -mi povesteşti totul, auzi, totul s -mi spui! Eu nu pot altceva decât s - i dau un sfat în elept. Doar î i doresc binele. Vreau s nu greşeşti.

Iura trase aer în piept şi povesti urm toarea întâmplare.

Pe parcursul inspec iei pe care-o efectua, a fost nevoit s cerceteze multe registre judiciare şi documente vechi, unele chiar şi de cinci ani. La un moment dat, el începu s observe c în multe locuri unde-ar fi trebuit s fie timbre fiscale — de-o rubl sau de trei, acestea lipseau. Mai bine zis, r m seser urme care ar tau c ele existaser , dar fuseser scoase de acolo.

Ce se-ntâmplase cu ele? Iura începu s se gândeasc , s scotoceasc — şi g si pe documentele noi timbre cam uzate, unele rupte chiar. Şi-şi d du seama c una dintre cele dou fete care aveau acces la arhiv — Katia sau Nina, lipea timbre vechi, încasând îns de la clien i banii pentru timbre noi.

— Ei, ca s vezi! izbucni Pavel Nikolaevici şi-şi desf cu bra ele uluit. ţâte porti e exist ! ţâte c i prin care este jefuit statul! Auzi la ce-i poate duce mintea! Îns Iura îşi continuase cercet rile în secret, f r s spun un cuvânt.

Hot râse s le duc la bun sfârşit, s afle care dintre cele dou era infractoarea şi, pentru a salva aparen ele, se gândise s-o curteze mai întâi pe Katia, apoi pe Nina. Le duse pe fiecare în parte la film şi le vizit pe-amândou acas : la care-ar fi g sit o ambian mai îmbelşugat , covoare — aceea trebuia s fie hoa a.

— Ţine gândit! b tu din palme Pavel Nikolaevici şi începu s zâmbeasc . Foarte inteligent! ţum ar veni, te şi distrai, iar între timp î i f ceai şi treaba. Bravo.

Iura descoperi îns c şi una şi cealalt , prima cu p rin ii, iar cea de-a doua cu o surioar , tr iau foarle modest: nu doar covoarele lipseau, dar, spre uimirea lui Iura, şi multe altele din lucrurile f r de care nu-şi imaginase c se poate tr i. Se gândi ce-i de f cut şi, pân la urm , se duse s povesteasc totul judec torului, rugându-l îns s nu porneasc o anchet , ci s atrag pur şi simplu aten ia fetelor. Judec torul îi mul umi foarte mult lui Iura c preferase s rezolve afacerea în cerc închis: dac aceasta ar fi fost dat publicit ii, faptul l-ar fi atins şi pe el. O chemar împreun mai întâi pe prima fat , apoi pe-a doua şi le prelucrar vreme de câteva ceasuri.

Amândou îşi recunoscur vina. ţu alte cuvinte, fiecare scotea în jur de o sut de rublişoare pe lun din treaba asta.

— Ar fi trebuit s faci formele, of, trebuiau f cute formele! Pavel Nikolaevici regreta atât de tare situa ia, de parc el ar fi ratat cazul. Sigur, judec torul nu trebuia pus în dificultate, asta aşa-i, în sensul acesta Iura procedase cu tact. Ar fi trebuit îns ca ele s compenseze m car totul!

Spre sfârşit, Iura vorbea deja cu o mare lene. Nici el nu în elegea sensul acestei întâmpl ri. ţând se dusese la judec tor şi-i propusese s nu deschid un caz, ştia şi sim ea c procedeaz cu generozitate, era mândru în sinea lui de hot rârea pe care-o luase. Îşi imagina bucuria ce le va cuprinde pe fete dup aceste dezv luiri dificile, când îşi vor aştepta pedeapsa şi, deodat , vor afla c-au fost iertate. Aşa c le f cuse reproşuri, cot la cot cu judec torul, explicându-le ce ruşine, ce josnicie s vârşiser şi, p truns el însuşi de propriul s u glas, le d duse exemple din practica vie ii sale de dou zeci şi trei de ani, cazuri de oameni cinsti i care-ar fi avut toate condiiile s fure, dar nu furau. Iura le biciuia pe fete cu cuvinte aspre, ştiind c mai târziu iertarea le va da acestor cuvinte o alt coloratur .

Dar, iat c fur iertate şi plecar . Totuşi, în zilele urm toare, nu-l întâmpinar câtuşi de pu in cu zâmbete luminoase pe Iura şi nu doar c nu veniser s -i mul umeasc pentru gestul lui nobil, dar încercau chiar s -l evite. Acest lucru îl uluise, nu-l putea în elege! S crezi c nu în elegeau de ce fel de soart sc paser — p i, lucrând la tribunal, o ştiau prea bine. N-a rezistat şi, apropiindu-se de Nina, o întreb dac -i bucuroas . Iar Nina îi r spunse: ĂDe ce s m bucur? Acum, trebuie s -mi schimb slujba. Din salariul sta, n-am cum s tr iesc.Ă Iar pe Katia, care avea o înf işare mai pl cut , o mai invit o dat la cinema. Dar Katia îi r spunse: ĂNu, eu m plimb numai pe cinstitelea, aşa nu m pricep!Ă ţu aceast nel murire se întorsese din delega ie şi se mai gândea şi-acum la ea. Lipsa de recunoştin a fetelor îl r nise foarte tare. El ştia c via a e mai complicat decât o vede tat l lui, om dintr-o bucat , dar iat c se dovedea a fi înc şi mai complicat de-atât. Ce-ar fi trebuit s fac Iura — s nu le cru e? Sau s nu spun nimic, s nu bage în seam timbrele acelea mutate dintr-un loc într-altul? Dar, atunci, ce rost mai avea toat munca lui?

Tat l nu-i mai punea întreb ri şi Iura t cea cu pl cere.

Din aceast nou istorioar de care se alesese praful din cauza nepriceperii, tat l trase definitiv concluzia c , dac un om n-are, înc din copil rie, şira spin rii, n-o s mai aib vreodat . E greu s te superi pe propriul t u fiu, dar îi p rea tare r u de el.

Se pare c z boviser cam prea mult, pe Pavel Nikolaevici îl luase cu frig la picioare şi avea deja chef s se culce. Se l s pupat, îi d du drumul lui Iura s plece şi-o lu c tre salon. În salon, se încinsese o discu ie aprins . E adev rat c oratorul principal era lipsit de glas: vorbea acel docent în filosofie cu inut de ministru, care, la un moment dat, îi tot vizitase în salon, apoi trecuse printr-o operaie a gâtului şi fusese mutat, zilele trecute, de la sec ia de chirurgie la cea de radiologie de la etajul unu. În gât, pe locul cel mai vizibil, în fa , avea introdus o chestie de metal, ceva asem n tor cu veriga de la cravata de pionieri. Acest docent era un om civilizat şi pl cut, şi Pavel Nikolaevici f cea tot posibilul s nu-l jigneasc , s nu-i arate cum îl trec fiorii la vederea inelului din gât.

Pentru a vorbi cu o voce abia auzit , filosoful îl acoperea acum, de fiecare dat , cu degetul. Îi pl cea îns s vorbeasc , era obişnuit s-o fac şi, dup opera ie, se folosea de aceast capacitate redobândit .

Acum, st tea în picioare în mijlocul salonului şi povestea cu voce surd , dar mai tare totuşi decât în şoapt :

— Dar ce n-are! Într-o camer a aranjat cu toat convingerea un salon din lemn alb, aurit, cu speteze, scaune şi mânecare dintr-o catifea de un vişiniu stins, patru fotolii şi o sofa. De unde le-o fi luat, de la Luvru? râdea cu poft filosoful. Şi, chiar în aceeaşi camer , are o alt garnitur , netapiat , cu speteze înalte şi negre. Un pian cu coad , vienez. O mas cu intarsii de fildeş, din Weimar, de pe vremea lui Goethe, numai c insul o acoper cu un covor azuriu cu auriu, atârnând pân la p mârit. Pe cealalt mas , are o statuie de bronz, o adolescent goal , aplecat , cu un cerc împodobit cu lampioane în mân , numai c astea nu se-aprind. Statuia e prea mare pentru camer , ajunge aproape pân -n tavan, e limpede c-a fost f cut pentru a sta într-un parc... Are toate soiurile de ceasuri, de perete, de mas , un perete întreg, numai c mai nici unul nu merge. Un vas enorm, de muzeu, iar în el o portocal . În numai dou camere, au cinci oglinzi, cu ram de stejar, sculptat , şi consol de marmur ... ţe s mai spun de tablouri — marine, peisaje montane, str zi italiene... filosoful râdea.

— P i, de unde a luat toate chestiile astea? se minun Sibgatov, stând, ca întotdeauna, cu mâinile în şold.

— O parte-i captur de r zboi, o parte — dintr-o consigna ie. S-a împrietenit cu o vânz toare, întâi a chemat-o s -i evalueze lucrurile, şi dup-aia s-a însurat cu ea... Pe urm , împreun , şi-au f cut rost numai de lucruri de mâna-ntâi.

— Da' unde lucreaz ? întreb Ahmadjan.

— Nic ieri. S-a pensionat la patruzeci şi doi de ani. Deştept! Ai putea s crapi lemne pe c p âna lui! Mai ine pe lâng el şi o fat vitreg , o nepoat . De vorbit, le vorbeşte cam aşa: ĂEu comand aici! Eu sunt st pânul! ţasa asta eu am f cut-oĂ. Îşi bag mâna sub reverul mantalei şi se plimb ca un feldmareşal. În buletin, îl cheam Emilian, numai c pretinde s i se spun Saşik. A i crede c -i fericit? Aiurea, câtuşi de pu in: îl roade faptul c , la Kislovodsk, fostul lui comandant de armat are o cas cu zece camere, fochist şi dou automobile, iar el, Saşik, toate chestiile astea n-a reuşit s le ob in .

Izbucnir cu to ii în râs.

Lui Pavel Nikolaevici, aceast poveste i se p ru şi lipsit de haz, şi nelalocul ei.

Nici Şulubin nu râdea. Se uita la to i de parc ei l-ar fi împiedicat s doarm .

— Cazul o fi el caraghios, spuse Kostoglotov, din pozi ia lui ghemuit , dar când...

— Dar când, bolnavii din salon îşi amintir c zilele trecute fusese un articol în ziarul regional, când unul şi-a f cut vil din banii întreprinderii şi a fost dat în gât? Ei, şi? Şi-a recunoscut greşeala, a predat casa unei institu ii pentru copii şi n-a primit decât o mustrare, nici m car judecat n-a fost.

— Tovar şi! explic Rusanov. Dac s-a c it şi şi-a conştientizat crima, iar apoi a mai şi donat casa unui orfelinat — de ce era neap rat nevoie de m suri extreme?

— Cazul o fi el caraghios, insist Kostoglotov, dar cum explica i dumneavoastr toate acestea din punct de vedere filosofic?

Docentul îşi întinse un bra , pe cel lalt îl inea la gât: — R m şi e ale concep iei burgheze.

— Şi de ce, m rog — burgheze? mârâi Kostoglotov.

— P i, care alta? se puse în gard şi Vadim. Tocmai ast zi, când avea şi el chef de citit, începuse har a asta la care participa tot salonul.

Kostoglotov se ridic un pic din pozi ia sa ghemuit şi se trase mai sus pe pern ca s -l vad mai bine pe Vadim şi pe to i ceilal i.

— P i, aia de-o au oamenii — l comia omeneasc — na concep ia burghez . Au existat oameni lacomi şi înainte de burghezie, şi vor exista şi dup burghezie.

Rusanov înc nu se culcase. Îi spuse de sus în jos, moralizator, lui Kostoglotov: — În asemenea cazuri, dac sapi un pic, imediat dai de o origine social burghez .

Kostoglotov d du din cap de parc ar fi scuipat: — Toate astea-s tâmpenii, cu originea social !

— ţum adic — tâmpenii?! Pavel Nikolaevici se apucase de şold, simise o în ep tur acolo. La aşa o ieşire neobr zat nici de la Roadeoase nu se aştepta.

— ţum adic — tâmpenii? îşi ridic , nedumerit, sprâncenele negre Vadim.

— P i, uite cum, cârâi Kostoglotov şi se mai trase un pic în sus — acum st tea aproape aşezat. V-au împuiat capul.

— ţum adic — împuiat? Sunte i gata s r spunde i pentru ce spune i? exclam strident Rusanov, din nişte resurse neb nuite de energie.

— ţui adic — vou ? Vadim îşi îndreptase spinarea, dar continua s stea cu cartea pe picior. Nu suntem robo i. Noi nu accept m nici o idee de-a gata.

— Care — voi? rânji Kostoglotov. O şuvi l oas îi atârna peste fa .

— Noi! Genera ia noastr .

— Şi atunci de ce a i acceptat ideea de origine social ? Doar sta nu-i marxism — e rasism.

— ţum adic ?! aproape url Rusanov.

— Uite-aşa! îi r spunse urlând Kostoglotov.

— Ia, sta i! Ia, sta i! Rusanov ajunsese aproape s se clatine pe picioare şi acum chema pe toat lumea, îi chema pe to i cei din salon s vin la el. Vreau s fi i martori! Vreau s fi i martori! Este o diversiune ideologic !!

Kostoglotov îşi coborî vioi picioarele din pat şi-i ar t lui Rusanov, cu ajutorul celor dou coate ale sale, unul dintre gesturile cele mai indecente, înso indu-l, în plus, de o înjur tur ordinar , prezent pe toate gardurile: — ... cu dumneavoastr cu tot... ţare diversiune ideologic ! S-au obişnuit... mama lor, c dac omu' nu-i de-acord cu ei — aia-i diversiune ideologic !!

Ars, jignit de aceast neruşinare banditeasc , de gestul obscen şi de înjur turi, Rusanov se sufoca şi-şi îndrepta mereu ochelarii care-i alunecau. Iar Kostoglotov urla cât s -l aud întreg salonul, ba chiar şi cei din coridor (încât Zoia îşi b g chiar capul pe uş ): — ţe tot descânta i ca un vraci — "origine social , origine social Ă? Şti i vorba aia din anii dou zeci — ar ta i-v b t turile din palme? De ce ave i dumneavoastr mâinile atât de albe şi de moi?

— Eu am muncit, am muncit! exclam Rusanov, dar abia îl desluşea pe agresor, fiindc nu reuşea s -şi aşeze ochelarii.

— V cre-ed! l l i pe un ton scârbos Kostoglotov. V cred! Vi s-o fi întâmplat chiar şi s ridica i câte o buturug în vreo sâmb t de munc patriotic , numai c v-a i nimerit întotdeauna la mijloc! Iar eu poate c sunt fiu de negustor de clasa a treia, dar m-am canonit toat via a, poftim, uitai-v la b t turile mele — şi se numeşte c sunt burjui? ţe, eritrocitele, leucocitele pe care le am eu de la tata sunt altfel? De-aia spun c viziunea dumneavoastr nu-i de clas , ci de ras . Sunte i rasist!

Jignit pe nedrept, Rusanov ipa, din când în când, cu voce sub ire, Vadim vorbea repede şi indignat, f r s se ridice îns , iar filosoful îşi cl tina

cu reproş capul mare şi impozant, cu p rul îngrijit dat pe spate, vocea sa bolnav n-avea îns nici o şans s se fac auzit .

Aşa c se apropie la doi paşi de Kostoglotov şi, pân când acela trase aer în piept, apuc s -i şopteasc : — Dar expresia Ăproletar din tat -n fiuĂ o cunoaşte i?

— Din partea mea, poate s aib şi zece str bunici proletari, dac nu lucreaz — nu-i proletar! urla acum, sc pat din h uri, Kostoglotov. Nu-i decât un hr p re , asta e, nu proletar! Alt grij n-are, decât s -şi fac rost de pensie de merit, las' c-am auzit eu! Şi, v zând c Rusanov a r mas cu gura c scat , continu s -i serveasc lovitur dup lovitur : De fapt, voi, nu patria v-o iubi i, ci pensia! Şi s vin cât mai devreme, aşa, pe la patruzeci şi cinci de ani! Pe când eu, iat , am fost r nit lâng Voronej şi ciuciu — m-am ales cu vax albina plus nişte cizme peticite — dar patria tot mi-o iubesc! Uite, eu n-o s iau nici un ban pe concediu de boal în aceste dou luni, dar patria tot mi-o iubesc! Îşi flutura bra ele lungi, aproape atingându-l pe Rusanov.

Se enervase brusc şi intrase în fierberea acestei discu ii, cum intrase de zeci de ori în clocotul discu iilor din închisoare, de unde-i şi veneau acum, pe negândite, fraze şi argumente auzite pe vremuri de la oameni ce nu mai erau, poate, în via . În fierbin eala ce-l cuprinsese, imagina ia i-o luase chiar razna şi aceast camer închis , plin de paturi şi oameni, îi ap ruse ca o celul — de aceea înjura cu atâta uşurin , fiind gata s se ia, dac ar fi cazul, şi la b taie.

Sim ind acest lucru — c Kostoglotov poate, la o adic , s -i dea şi una peste bot — ce avea el de pierdut! — sub presiunea mâniei lui, Rusanov se pleoşti şi t cu. Dar ochii îi ardeau de ur .

— Pe când eu n-am nevoie de pensie! continu s strige, f r s -i pese, Kostoglotov. Uite, eu n-am para chioar — şi sunt mândru de asta! Şi nici nu vreau s am! Şi nu vreau s am un salariu mare — eu îl dispre uiesc!

— Ş-ş! Ş-ş! îl opri filosoful. Socialismul prevede un sistem de retribuire diferen iat.

— Mai duce i-v dracului cu sistemele voastre diferen iate! se înfurie Kostoglotov. Ce vre i s spune i, c , pe drumul spre comunism, privilegiile unora trebuie s creasc , da? Adic , pentru a deveni egali, trebuie s devenim mai întâi inegali, da? Asta-i dialectic , da?

El ipa, dar ip tul îi rezona dureros în partea de sus a stomacului şi acest lucru îi t ie glasul.

Vadim încercase de câteva ori s se amestece, dar Kostoglotov scotea şi zvârlea, nu se ştie de unde, atât de repede, ca pe nişte c r i de joc, noi şi noi argumente, încât nici Vadim nu apuca s in pasul cu el.

— Oleg! încerca el s -l opreasc . Oleg! ţel mai uşor e s critici o societate care abia se cl deşte. Dar nu trebuie s uit m c nu are decât patruzeci de ani, ba nici chiar atâta n-are.

— P i, nici eu n-am mai mult! reac ion cu rapiditate Kostoglotov. Şi nici nu voi avea mai mult! Şi atunci ce propui — s tac toat via a?

Oprindu-l cu mâna, cerând cru are pentru gâtul s u bolnav, filosoful şoptea fraze edificatoare despre contribu ia diferen iat la valoarea produsului a celui care spal pe jos în clinica şi a şefului direc iei sanitare.

Kostoglotov era gata s -i trânteasc şi la asta ceva neobr zat, dar atunci începu s se târasc spre ei, din col ul s u îndep rtat, Şulubin, de care toat lumea uitase. Mutându-şi greoi picioarele, venea spre ei încet, cu înf işarea sa neîngrijit , cu halatul descheiat, trezit parc brusc în miezul nop ii.

To i îl v zur — şi se mirar . Iar el se post în dreptul filosofului, ridic un deget şi-l întreb , în liniştea care se l sase:

— Dar dumneavoastr mai ine i minte ce promiteau ĂTezele din aprilieĂ? Şeful direc iei sanitare pe regiune n-ar trebui s primeasc mai mult decât Nellka asta. Şi-o porni, şchiop tând, spre col ul s u.

— A-ha! A-ha! se bucur Kostoglotov de sprijinul neaşteptat — cum îl scosese din încurc tur b trânul!

Rusanov se aşez şi se întoarse cu spatele: nu se mai putea uita la Kostoglotov. Iar pe huhurezul acela nesuferit din col nu degeaba-l antipatizase Pavel Nikolaevici, chiar de la început: uite c nu g sise nimic mai inteligent de spus decât s pun semnul egalit ii între şeful direc iei sanitare pe regiune şi femeia de serviciu care spal podelele!

To i se risipir dintr-o dat şi Kostoglotov nu mai vedea pe nimeni cu care s fi putut continua discu ia.

Atunci Vadim, care tot nu se sculase din pat, îi f cu semn cu degetul s se duc la el, îl invit s se aşeze pe pat şi începu s -l l mureasc pe un ton sc zut: — Ave i criterii greşite, Oleg. Şi iat care-i greşeala pe care o face i: dumneavoastr lua i drept termen de compara ie idealul viitorului, dar ia s compara i cu bubele şi puroiul de care a fost plin toat istoria Rusiei pân în anul şaptesprezece.

— Eu n-am tr it pe-atunci, nu ştiu, c sc Kostoglotov.

— P i, nu-i nevoie s fi tr it, e uşor de aflat. ţiteşte-l pe Saltâkov-Scedrin, nici nu mai e nevoie de alte documente.

Kostoglotov mai c sc o dat , interzicându-şi s -l contrazic . Tot umflându-şi pl mânii, îşi solicitase foarte tare stomacul sau poale tumoarea, iar asta însemna c n-avea voie s vorbeasc tare.

— Dumneavoastr n-a i f cut armata, Vadim?

— Nu, de ce?

— Asta cum s-a întâmplat?

— La institut, am avut burs de merit, cu scutire de armat .

— Aha-a-a-a... Eu am f cut şapte ani. ţa sergent. Armata noastr se numea pe atunci Armata Muncitorilor şi ranilor. ţomandantul de grup primea dou zeci de ruble, iar comandantul companiei — şase sute, ai în eles? Iar, pe front, ofi erii primeau ra ie suplimentar — biscui i, unt, conserve şi se ascundeau de noi când le mâncau, ai în eles? Fiindc le era ruşine. Iar noi construiam ad posturile lor blindate, înainte s ni le facem pe ale noastre. Eu, fiind sergent, repet.

Vadim se încrunt .

— Şi ce vre i s spune i cu asta?

— P i, vreau şi eu s în eleg cine are conştiin burghez în toat povestea asta? Cine?

Oleg spusese deja oricum mult prea multe în ziua aceea, adunate la un loc ar fi f cut cam cât un articol de cod penal, dar avea acum sentimentul de amar uşurare c nu prea avea ce pierde. ţ sc din nou zgomotos şi se duse spre patul s u. Apoi, mai c sc o dat . Şi înc o dat .

De oboseal oare? Sau de boal ? Sau fiindc toate aceste discu ii, certuri, îhc p ân ri şi ochi plini de ur îi ap rur deodat , ca un oftat de mlaştin , nesemnificative în compara ie cu boala lor, cu starea lor de oameni afla i pe buza mor ii?

Ar fi vrut s -şi îndrepte gândul c tre cu totul altceva. Pur. Etern.

Dar unde era de g sit aşa ceva — Oleg nu ştia. În diminea a aceea, primise o scrisoare de la Kadmini.

Doctorul Nikolai Ivanâci îi scria, printre altele, de unde vine expresia — "vorba dulce osul frânge". Existase, în Rusia veacului XV (Nikolai Ivanovici

ştia tot soiul de lucruri din vechime), o carte numit ĂPalia L muritoareĂ, un manuscris se pare, iar acolo se afla pilda lui Kitovras. Kitovras locuia într-un deşert îndep rtat şi nu ştia s umble decât drept. Regele Solomon îl chem pe Kitovras la el, îl puse, printr-o înşel torie, în lan şi-l puse s taie piatr . Îns Kitovras nu mergea decât pe drumul s u drept şi când era dus prin Ierusalim, casele trebuiau d râmate în fa a lui ca s -i elibereze calea.

Odat , îi c zu în cale c su a unei v duve. V duva se puse pe plâns, începu s -l implore pe Kitovras s nu strice c su a ei am rât — şi iat c -l îmbun . Kitovras se r suci, se c zni — şi-şi rupse o coast . Dar casa a r mas întreag . Atunci, el a spus: Ăvorba dulce osul frânge". Şi iat c Oleg st tea acum s cugete: Kitovras la, şi copiştii din secolul cincisprezece — cât de oameni erau, pe lâng noi care, fa de ei, nu suntem decât lupi.

Cine s-ar l sa, în ziua de azi, înduplecat de un cuvânt blând, s i se rup o coast ?

Dar cu altceva începea scrisoarea Kadminilor, Oleg o dibui pe noptier .

Iat ce-i scriau: ĂDrag Oleg!

Ni s-a întâmplat o mare nenorocire.

A fost ucis Juk. Sfatul comunal a angajat doi vân tori s umble prin sat şi s omoare câinii. Mergeau pe strad şi tr geau. Pe Tobik l-am ascuns, dar Juk s-a smuls şi-a început s latre la ei. Tu ştii c se temea pân şi de obiectivul aparatului de fotografiat, ca s vezi ce premoni ie a avut! L-au nimerit în ochi, a c zut pe marginea arâkului, cu capul atârnându-i în untru. ţând ne-am apropiat de el — înc mai zvâcnea. Un corp atât de mare, zvâcnind — cumplit privelişte. Şi, şti i, parc s-a golit casa. Pe urm , mai e şi sentimentul vinei fa de Juk: nu ne-am priceput s -l oprim, s -l ascundem.

L-am înmormântat în col ul gr dinii, lâng chioşc...Ă Oleg st tea culcat şi şi-l imagina pe Juk. Dar nu ucis, nu cu ochiul sângerând, nu cu capul atârnându-i în arâk — ci cu cele dou labe şi imensul cap bun şi blând, cu urechi mari, care acoperea toat fereastra magherni ei lui Oleg, când sosea şi-l ruga s deschid .

30 Ţ trânul doctor În cei şaptezeci şi cinci de ani ai vie ii sale şi într-o jum tate de secol de practic medical , doctorul Orescenkov nu-şi ridicase palat de piatr , dar o c su de lemn f r etaj, cu o mic gr din , tot îşi luase, asta înc în anii dou zeci. Şi de-atunci tr ia acolo. ţasa se afla pe o str du liniştit , care nu avea doar o alee larg , dar şi trotuare destul de late ce îndep rtau casa cam la vreo cincisprezece metri de strad . Pe trotuare, creşteau copaci cu trunchiuri groase, s di i înc în secolul trecut, ale c ror vârfuri se uneau, pe timp de var , într-un acoperiş verde compact, iar jos, lâng fiecare, p mântul era cur at, iar tulpina înconjurat cu un grilaj de fier. Pe timp de arşi , oamenii se plimbau aici, f r s simt dogoarea soarelui, mai ales c , pe marginea trotuarelor, în mici ş n ule e îmbr cate în igl , curgea ap r coroas de arâk. Aceast strad semicircular cuprindea cea mai frumoas , cea mai solid parte a oraşului şi era podoaba cea mai de pre a cartierului. (De altfel, în consiliul or şenesc se ridicaser glasuri care

spuneau c prea se l b r eaz aceste case f r etaj, nelipite unele de altele, c , din aceast cauz , serviciile publice devin prea costisitoare şi c-ar fi timpul s fie demolate pentru a se cl di în locul lor blocuri cu patru etaje.)

Autobuzul nu avea sta ie în apropierea casei lui Orescenkov şi Liudmila Afanasievna era nevoit s-o ia pe jos.

Era o sear foarte c lduroas , uscat , înc nu se întunecase, se mai vedea cum copacii afla i la vremea primei lor înfloriri se preg teau de noapte, iar plopii înal i şi sub iri ca nişte lumân ri înc n-aveau nici urm de verdea . Îns Don ova se uita în p mânt şi nu în sus. Aceast prim var i se p rea lipsit de veselie şi conven ional ; nu se ştie ce va fi cu Liudmila Afanasievna pân când to i aceşti copaci îşi vor desface frunzele, pân li se vor îng lbeni şi le vor pierde. De altfel, şi pân atunci fusese, întotdeauna, atât de ocupat , încât nu prea i se întâmplase s se opreasc , s -şi înal e fa a spre cer şi s r mân astfel, pironit locului.

La c su a lui Orescenkov, porti a spre gr din şi uşa de la intrare, cu clan de aram cu model în relief, ca pe vremuri, se aflau al turi. La asemenea case, uşile, trecute de vârsta tinere ii, sunt, de obicei, blocate şi trebuie s intri prin porti .

Dar aici cele dou trepte de piatr care duceau la uş nu erau n p dite de iarb şi de muşchi, iar pl cu a de aram gravat cu un scris caligrafic înclinat: ĂDoctorul D.T. OrescenkovĂ mai era şi acum lustruit . Şi nici ceşcu a soneriei electrice nu se învechise.

Liudmila Afanasievna sun . Se auzir paşi şi uşa fu deschis chiar de Orescenkov, îmbr cat într-un costum cafeniu purtat, de calitate cândva, cu gulerul c m şii descheiat.

— A-a, Liudocika, doctorul nu-şi ridic decât pu intel col urile buzelor, dar asta însemna la el un zâmbet cât se poate de larg. V aşteptam, intra i, m bucur. M bucur, deşi nu sunt bucuros. Dac v era bine, n-a i fi venit în vizit la b trân. Îl sunase pentru a-i cere permisiunea s treac pe la el. Ar fi putut s -i spun tot ce dorea la telefon, dar ar fi fost nepoliticos. Acum îl asigura, vinovat , c l-ar fi vizitat şi f r s se fi-ntâmplat ceva r u, iar el n-o l s s -şi scoat singur pardesiul.

— Permite i-mi, înc nu sunt o ruin !

Ag pardesiul în vârful unui cuier înalt, şlefuit, închis la culoare, primitor cu vizitatorii, şi-o conduse p şind amândoi pe duşumelele de lemn îngrijit vopsite. Ocolir , mergând pe coridor, camera cea mai bun şi mai luminoas a casei, în care se afla pianul cu pupitrul ridicat, ar tând vesel datorit partiturilor deschise, şi unde locuia nepoata cea mai mare a lui Orescenkov; traversar sufrageria, ale c rei ferestre, acoperite de vrejurile acum uscate ale vi ei de vie, d deau în curte, şi-n care se afla o combin muzical mare şi scump , şi ajunser astfel la cabinet, ai c rui pere i erau acoperi i, de jur-împrejur, cu rafturi de c r i, al turi de un birou greoi de alt dat , cu un divan vechi şi nişte fotolii confortabile.

— Ia sta i, Dormidont Tihonovici, Don ova îşi plimb ochii îngusta i de-a lungul pere ilor. Mi se pare c ave i şi mai multe c r i.

— Ţa nu, cl tin Orescenkov uşurel din capul s u mare, turnat parc .

Deşi, ce-i drept, am mai cump rat recent vreo dou zeci de buc i, şi şti i de la cine? Privirea i se mai înveselise. De la Aznaceev. A ieşit la pensie, cic a împlinit şaizeci de ani. Iar în ziua aceea s-a clarificat c , de fapt, el nu era radiolog, c nu mai vrea s ştie de medicin nici o zi în plus, ci este un apicultor înn scut şi de-acum încolo nu se va mai ocupa decât de albine. Asta cum de-i posibil, pute i s -mi spune i? Dac eşti apicultor, de ce i-ai irosit cei mai buni ani?... Aşa, unde vre i s v-aşeza i, Liudocika? o întreb el pe

bunicu a c runt care era Don ova. Apoi, în locul ei hot rî tot el: Uite, în fotoliul acesta o s v sim i i foarte comod.

— P i, n-am de gând s stau prea mult pe capul dumneavoastr , Dormidont Tihonovici. Am venit pentru o clip , mai protest înc Don ova, dar, cufundându-se în fotoliul moale, se sim i imediat mai liniştit , ba chiar fu convins c acum şi aici urmeaz s se ia cea mai bun hot râre posibil .

Povara responsabilit ii permanente, povara op iunii şi-a lu rii unor decizii în privin a propriei vie i, îi c zuse de pe umeri înc lâng cuierul din coridor şi iat c disp ruse cu des vârşire acum, când se cufundase în acest fotoliu. Relaxat , cercet uşor din ochi cabinetul atât de bine cunoscut şi rev zu cu duioşie sp l torul vechi, de marmur , din col — nu o chiuvet nou , ci un sp l tor cu g leat dedesubt, dar complet acoperit şi foarte curat.

Se uit apoi deschis la Orescenkov, bucuroas c -i viu, c exist şi c -i va lua toat neliniştea asupra lui. El înc mai st tea în picioare. St tea cu spinarea dreapt , deloc predispus la încovoiere; p stra aceeaşi pozi ie ferm a umerilor şi aceeaşi atitudine a capului. P rea întotdeauna atât de sigur de el, de parc , tratându-i pe ceilal i, lui nu i s-ar fi putut întâmpla, în nici un caz, s se îmboln veasc . Din mijlocul b rbiei îi izvora o barb mic , tuns , argintie. Înc nu chelise, nici m car nu albise înc de tot, şi p rul îi era împ r it de o c rare pe-o parte, prea pu in schimbat , se pare, în aceşti ani. Iar fa a lui era din categoria celor care nu reflect direct sentimentele — tr s turile r mân netede, la locul cuvenit. Doar sprâncenele cu col uri arcuite, ridicate, preluau asupra lor, prin mişc ri minuscule, toat gama emo iilor tr ite.

— Pe mine îns , Liudocika, v rog s m scuza i, eu o s m aşez la birou. S nu vi se par oficial, dar prea m-am obişnuit cu locul. ţum s nu se fi obişnuit! Pe vremuri mai des, în fiecare zi, apoi mai rar, dar totuşi înc şi acum veneau la el, în acest cabinet, bolnavi care-şi petreceau câteodat mult vreme în discu ii chinuitoare, hot râtoare pentru viitorul lor. În meandrele acestor discu ii, se întâmpla s li se-ncrusteze pentru totdeauna în memorie postavul verde al mesei, prins în rama de stejar cafeniu-închis, sau cu itul vechi, de lemn, linguri a nichelat pentru consultarea gâtlejului, c limara cu capac de aram sau ceaiul extrem de concentrat, vişiniu-închis, r cit în pahar. Doctorul st tea la biroul s u sau, atunci când trebuia s -i lase bolnavului un r gaz de sub privirea lui scrut toaie, ca s se gândeasc , se ridica şi f cea câ iva paşi pân la sp l tor sau pân la raftul de c r i. În rest îns , ochii permanent aten i ai doctorului Orescenkov nu-şi mutau niciodat , f r s fie nevoie, privirea, nu erau coborâ i spre mas sau spre hârtii, nu pierdeau nici un minut pe care-l aveau la dispozi ie pentru a se uita la pacient sau la vizitator. Ochii aceştia erau principalul aparat prin care doctorul Orescenkov îşi analiza bolnavii sau elevii şi le transmitea hot rârea şi voin a sa.

Dintre multele persecu ii de care avusese parte Dormidont Tihonovici la via a sa — pentru atitudini revolu ionare în '902 (f cuse atunci şi-o s pt mân de închisoare, împreun cu al i studen i); pentru faptul c tat l s u, decedat, fusese preot; pentru faptul c el însuşi, în timpul primului r zboi imperialist, fusese medic de brigad în armata arist , şi nu un simplu medic de brigad , ci, conform depozi iilor martorilor, în momentul retragerii în panic a regimentului, s rise el însuşi în şa, întorsese regimentul din drum şi-l dusese din nou în înc ierarea imperialist , îndreptându-l împotriva muncitorilor germani — dintre toate aceste persecu ii, cea mai crunt şi cea mai insistent fusese provocat de faptul c Orescenkov inea cu înc p ânare la dreptul s u de-a avea un cabinet medical particular, deşi acest lucru era interzis, cu tot mai mare severitate, pretutindeni, ca exem-

plu de capitalism şi izvor de îmbog ire, ca o activitate str in de sfera produc iei, care genera, la fiecare pas şi clip de clip , burghezie. Aşa c , pentru câ iva ani, fusese nevoit s -şi scoat t bli a de medic şi s -i refuze din prag pe to i bolnavii, oricât de mult l-ar fi rugat aceştia şi oricât de r u s-ar fi sim it, fiindc în apropiere vegheau spioni benevoli sau pl ti i ai sec iei financiare şi pe urm nici bolnavii înşişi nu reuşeau s p streze secretul — iar asta ar fi putut însemna, pentru doctor, pierderea oric rei slujbe, ba chiar şi-a locuin ei. Îns tocmai la dreptul s u de-a avea un cabinet particular inea el cel mai mult. F r pl cu a aceea gravat de pe uş , avea sentimentul c via a lui e nelegitim , de parc-ar fi purtat un nume str in. Nu-şi sus inuse, din principiu, nici doctoratul mic, nici pe cel mare, spunând c doctoratele nu dovedesc câtuşi de pu in succesul în tratamentele zilnice, c bolnavul se simte chiar stânjenit când medicul lui e profesor, iar, în timpul cheltuit pentru scrierea lucr rii de doctorat, mai bine prinzi un diagnostic în plus. În cei treizeci de ani petrecu i la institutul de medicin de-aici, Orescenkov apucase s lucreze şi la policlinic , şi la pediatrie, şi la chirurgie, şi la infecioase, şi la urologie, ba chiar şi la oftalmologie — şi abia apoi devenise radiolog şi oncolog. Printr-o strâmb tur de-un milimetru doar, a buzelor, el îşi exprima p rerea despre Ăoamenii de ştiin emeri iĂ. El zicea c , dac un om a fost numit, în timpul vie ii, om de ştiin , şi înc unul emerit, înseamn c s-a terminat cu el: celebritatea îl împiedic s trateze, aşa cum o îmbr c minte prea pompoas te împiedic s te mişti. Un Ăom de ştiin emeritĂ este întotdeauna înso it de o suit şi n-are dreptul nici s greşeasc , nici s nu ştie ceva, ci n-are nici m car dreptul s stea pe gânduri; se poate întâmpla s fie blazat, plictisit sau dep şit şi s ascund acest lucru — dar toat lumea se aşteapt ca el s fac , neap rat, minuni.

Ei bine, Orescenkov nu-şi dorea nimic din toate astea, ci doar o pl cude aram pe uş şi o sonerie accesibil oric rui trec tor.

Pân la urm , lucrurile luar totuşi o întors tur fericit şi Orescenkov îl salv pe fiul unui ştab important de prin partea locului, care se afla deja la doi paşi de moarte. Iar alt dat — chiar pe un ştab în persoan , altul ce-i drept, dar tot important. Iar apoi şi pe al i câ iva membri ai unor familii de vaz . Şi toate astea, aici, în acest oraş, f r s plece niciodat nic ieri. Astfel se n scu, în cercurile influente, faima doctorului Orescenkov şi un oarecare nimb protector în jurul lui. Poate c -ntr-un oraş pur rusesc nici acest lucru nu i-ar fi uşurat situa ia, dar în acest oraş oriental, mai îng duitor, to i se pricepur s nu observe c -şi pusese din nou pl cu a şi începuse s primeasc din nou bolnavi. Dup r zboi, nu mai avusese nici o slujb permanent , dar d dea consulta ii la câteva clinici şi se ducea la şedin ele societ ilor ştiin ifice. Astfel, c tre şaizeci şi cinci de ani, ajunsese s duc , nepedepsit, acel tip de existen pe care-o considera potrivit pentru un medic.

— Deci, iat despre ce este vorba, Dormidont Tihonovici, am venit s v rog ceva: n-a i putea veni la spital, s arunca i o privire la stomacul meu?... Putem s stabilim consulta ia pentru ziua care v convine...

Era cenuşie la fa , vocea îi era stins . Orescenkov n-o sl bea din privirea sa egal scrut toare.

— Ţineîn eles c o s alegem şi ziua. Dar vorbi i-mi, totuşi, despre simptomele dumneavoastr . Spune i-mi ce crede i dumneavoastr .

— Simptomele am s vi le spun imediat — dar ce gândesc eu îns mi?

Trebuie s v spun c m str dui s nu gândesc! De fapt, m gândesc la asta cam prea mult, am început s nu mai dorm nici nop ile, dar aş fi preferat s nu ştiu nimic! Pe cuvânt. Hot râ i dumneavoastr : dac va trebui s m operez — am s m operez, dar nu vreau s ştiu nimic. Dac e s m

internez, prefer s nu ştiu diagnosticul, ca s nu m gândesc în timpul opera iei: oare ce vor fi f când acum acolo? De ce-or fi tr gând acum? În elege i?

Nu era clar dac din cauza fotoliului mare sau al umerilor c zu i, dar acum nu mai p rea o femeie masiv . Se micşorase.

— De în eles, poate c în eleg eu, Liudocika, dar de acord nu sunt. Şi de ce v gândi i aşa, imediat, la opera ie?

— P i, trebuie s fii gata pentru...

— Şi-atunci de ce n-a i venit mai repede? ţ doar dumneavoastr — şti i...

— P i, aşa s-a întâmplat, Dormidont Tihonovici! oft Don ova. Aşa ne e via a: ne agit m, ne agit m mereu. Sigur c trebuia s vin mai devreme...

Dar nici n-a trecut chiar atât de mult timp, s nu crede i! Îşi rec p ta treptat felul accelerat, profesional, de a vorbi. Dar de ce aceast nedreptate, de ce trebuia tocmai pe mine, oncolog de meserie, s m ating o boal oncologic , când eu le ştiu pe toate, când îmi pot imagina toate efectele secundare, toate urm rile, toate complica iile?...

— Nu-i nici o nedreptate la mijloc, faptul c era joas şi caden at f cea ca vocea s -i fie foarte conving toare. Din contr , e cât se poate de drept. E cea mai sigur încercare pentru un medic: s fac o boal care ine de domeniul s u.

(De ce zicea c -i drept? De ce s fi fost o încercare sigur ? Vorbea aşa fiindc el nu se îmboln vise.)

— De Pania Fiodorova, infirmiera, v aminti i? Ea zicea: ĂAoleu, de ce m-oi fi f cut aşa nesuferit cu bolnavii? Ar fi timpul s m internez din nou..."

— Niciodat n-aş fi crezut c-am s m fr mânt atât! îşi trosni Don ova degetele împletite între ele. Şi totuşi era acum mai pu in disperat decât în toat perioada din urm .

— Spune i-mi deci ce a i observat la dumneavoastr ?

Ea începu s povesteasc în linii generale, el îns ceru observa ii mai detaliate.

— Dar, Dormidont Tihonovici, nu aveam câtuşi de pu in de gând s v r pesc seara de sâmb t ! Dac tot o s veni i s m consulta i la Roentgen...

— P i, dumneavoastr nu şti i ce eretic sunt eu? Nu şti i c eu am lucrat dou zeci de ani şi pân s apar Roentgenul? Şi ce diagnostice se puneau! Mai ales c -i o treab foarte simpl : s nu fie omis nici un simptom şi toate s fie luate la rând, în ordinea apari iei. ţau i diagnosticul care s cuprind toate simptomele deodat — şi dai chiar peste cel corect, dr gu ul de el! ţu Roentgenul e ca şi cu fotoexponometrul sau cu ceasul: când le ai asupra ta, te dezve i s apreciezi dup ochi perioada de expunere sau s sim i trecerea timpului. Iar când lipsesc — te adaptezi rapid. Pentru medic era mai greu, dar pentru bolnav — mai uşor, se f ceau mai pu ine analize.

Don ova începu s povesteasc , diferen iind şi grupând simptomele şi for ându-se s nu treac peste detaliile care-ar fi condus spre un diagnostic grav (deşi, involuntar, îi venea s treac peste câte ceva pentru-a auzi: ĂP i, ce-ave i dumneavoastr e un fleac, Liudocika, un fleacĂ) Îi spuse şi hematograma, sl bu compozi ie, apoi şi VSH-ul era crescut. El o ascult , f r s-o întrerup , iar apoi îi mai puse şi alte întreb ri. ţâteodat , d dea din cap de parc-ar fi fost lucruri uşoare, înlâlnite adesea, dar c -i un ĂfleacĂ totuşi nu spuse. Don ovei îi trecu prin cap c , de fapt, el stabilise deja diagnosticul probabil şi c l-ar putea întreba chiar

acum, f r s mai aştepte s-o vad la Roentgen. Dar s -l întrebe aşa, de-a dreptul, şi s afle ceva corect sau, poate, incorect — s afle chiar acum — îi era tare fric . Trebuia neap rat s-amâne, s îmblânzeasc totul prin câteva zile de aşteptare! ţe prieteneşte discutau, când se întâlneau la sesiunile ştiin ifice! Dar iat c ea venise pentru a-i vorbi de boala sa, ca despre o crim , şi coarda egalit ii, întins între ei, se rupse pe loc! Nu, nu a egalit ii — nu existase o adev rat egalitate cu profesorul, dar acum se întâmplase ceva înc şi mai r u de-atât; prin confesiunea sa, ea se exclusese din nobila tagm a medicilor şi se str muta în tagma nevoiaş , dependent , a bolnavilor. E adev rat c Orescenkov nu-i propuse s palpeze chiar acolo, f r întârziere, locul dureros. ţontinua s -i vorbeasc precum unei musafire. Se pare c -i sugera s r mân în amândou tagmele deodat — dar ea fusese lovit şi nu mai avea rezisten a de odinioar .

— De fapt, Verocika Gangart este şi ea, la ora asta, un diagnostician atâl de bun încât m-aş fi putut încrede pe deplin în ea, continu Don ova s -şi arunce frazele în aceeaşi manier rapid , elaborat , ca urmare a zilei de lucru dense, dar fiindc exista i dumneavoastr , Dormidont Tihonovici, m-am hot rât...

Orescenkov o privea f r întrerupere. Acum Don ova nu vedea clar, dar deja de doi ani observase în privirea lui ferm un permanent reflex al fatalit ii. Ap ruse dup moartea so iei lui.

— Ei, şi dac va fi totuşi nevoie... s v lua i oleac de concediu? Pute i s-o l sa i pe Verocika în locul dumneavoastr ? (ĂOleac de concediuĂ! G sise cuvântul cel mai blând! Dar asta însemna c n-are o nimica toat ?...)

— Da. E perfect capabil s conduc sec ia.

Orescenkov d du din cap şi se-apuc de b rbu a moale: — De capabil , o fi ea capabil , dar — cu m ritişul, cum st ?

Don ova cl tin din cap.

— Şi nepoata mea, la fel. Orescenkov trecu, f r s fi fost nevoie, la şoapt . Nu-şi g seşte pe nimeni. Nu-i lucru uşor. ţol urile sprâncenelor lui exprimar , printr-o umbr de mişcare, cât era de alarmat.

Apoi, insist el însuşi s nu mai amâne consulta ia şi s-o vad pe Donova luni. (ţât de gr bit e!...)

Se instalase acea t cere când se cuvine, probabil, s - i iei r mas-bun şi, dup ce ai mul umit, s pleci. Aşa c Don ova se ridic . Dar Orescenkov insist s r mân la un pahar de ceai.

— Dar z u c nu vreau! îl asigur Liudmila Afanasievna.

— În schimb, vreau eu! E exact ora la care beau ceai.

Tr gea, tr gea de ea, încercând s-o mute, din categoria celor vinovat- bolnavi, în categoria celor disperat-s n toşi!

— Dar tinerii dumneavoastr sunt acas ? ĂTineriiĂ aveau aceeaşi vârst cu Liudmila Afanasievna.

— Nu. Şi nici nepoata mea nu este. Sunt singur.

— Deci, mai trebuie s şi treb lui i în buc t rie din cauza mea? Pentru nimic în lume!

— Ba, n-am de gând s fac nimic. Termosul e plin. Iar checurile şi farfurioarele alea de prin bufete, treac de la mine, pute i s le scoate i dumneavoastr .

Se mutar în sufragerie şi începur s bea ceai pe col ul unei mese p trate de stejar, care i-ar fi putut servi drepl ring de dans şi unui elefant şi

care n-ar fi ieşit, probabil, pe nici una dintre uşile de-acolo. Pendula din perete, nici ea prea tineric , nu ar ta o or prea târzie.

Dormidont Tihonovici începu s vorbeasc despre nepoata sa, preferata lui. Terminase, nu demult, conservatorul, cânta fermec tor şi era foc de deşteapt , lucru mai rar printre muzicieni, şi atr g toare. Îi ar t o fotografie de-a ei recent , dar nu vorbi prea mult, n-avea preten ia ca nepoata lui s ocupe întru totul aten ia Liudmilei Afanasievna. De altfel, toat atenia sa n-o mai putea d rui nici unui subiect, fiindc se f râmase în buc i şi nu mai putea fi adunat într-un întreg. ţât de ciudat era s stai şi s bei nep s tor ceai cu un om care-şi imagineaz deja amploarea pericolului, care s-ar putea s cunoasc deja şi desf şurarea ulterioar a bolii, dar iat c nu-i spune un cuvânt, nu face decât s -i împing biscui ii mai aproape.

Avea şi ea ocazia s -şi spun p sul, dar nu despre fiica, divor at , prea era înc proasp t rana, ci despre b iat. Fiul ei ajunsese în clasa a opta, moment în care avusese revela ia c n-are nici un rost s înve e mai departe, lucru pe care-l şi declarase! Şi nici tat l, nici mama nu reuşir s g seasc argumente împotriva lui, toate argumentele se loveau de el ca nişte mingi. — ĂTrebuie s fii un om cultivat!Ă — ĂŞi de ce, m rog?Ă — "Cultura e cea mai important !Ă — Ăţel mai important e s tr ieşti vesel.Ă — ĂDar, f r studii, nu vei avea o meserie bun !Ă — ĂM lipsesc.Ă — "Deci, o s lucrezi ca simplu muncitor?" — "Nu, n-am de gând s m canonesc.Ă — ĂŞi din ce-ai s tr ieşti?Ă — ĂG sesc eu ceva. Dac te pricepi...Ă Intrase într-o gaşc dubioas şi Liudmila Afanasievna era alarmat .

Orescenkov avea o expresie de parc , şi f r s fi auzit povestea asta, o ştia de mult.

— ţând te gândeşti c , dincolo de to i ceilal i preceptori ai tinerei genera ii, am mai pierdut unul, foarte important, spuse el, pe medicul de familie! Feti ele de paisprezece ani şi b ie ii de şaisprezece trebuie neap rat s discute cu un medic. Şi nu în b nci, câte patruzeci de oameni deodat (dar nici aşa nu li se vorbeşte), şi nici la cabinetul medical de la şcoal , câte trei minute cu fiecare. Trebuie s-o fac tocmai acel nene doctor care li s-a uitat de mici în gât şi care-a luat ceaiul la ei acas . ţe se întâmpl când acest nene doctor incoruptibil, bun şi sever, pe care nu-l duci nici cu capricii, nici cu rug min i, ta pe p rin i, se închide, într-o bun zi, cu feti a sau cu b iatul în cabinet? Iar, pe urm , mai şi aduce vorba despre lucruri ciudate şi începe o discu ie de care i-e şi ruşine, dar te şi intereseaz şi-n care, f r nici un fel de întreb ri ale puştiului, doctorul în elege totul şi-i spune singur tot ce-i mai important şi mai dificil?

Sau poate-l mai cheam şi la o a doua discu ie de acest fel? P i, astfel nu sunt doar prevenite greşelile, pornirile false, stricarea propriului trup, dar şi întreaga imagine a lumii se primeneşte şi se reaşeaz . Din clipa în care vor fi în eleşi în neliniştea lor cea mai mare, în c utarea lor cea mai important , nu li se va mai p rea c sunt atât de exasperant de neîn eleşi şi din celelalte puncte de vedere. Din acel moment, vor în elege mai bine şi celelalte argumente ale p rin ilor.

Orescenkov vorbea cu o voce sonor , neatins de b trâne e, privea cu ochi limpezi, completându-şi cuvintele şi prin expresia lor vie, dar Don ova observ c , de la un minut la altul, liniştea benefic ce-o cuprinsese, care-o remontase în fotoliul cabinetului o p r seşte şi o vag impuritate, ceva deprimant i se ridic treptat din piept, senza ia de ceva pierdut sau care se pierde chiar în momentul acela, în vreme ce-ascult acest discurs în elept, în loc s se ridice, s plece, s se gr beasc — deşi nu era clar unde şi de ce.

— Asta aşa e, încuviin Don ova. Educa ia sexual e neglijat la noi.

— La noi, se consider c , asemeni animalelor, copiii trebuie s ştie totul de la sine. Aşa se face c ajung s ştie... ca animalele. La noi, se consider c nu-i nevoie s previi perversiunile, pentru c se porneşte de la ideea c într-o societate s n toas to i copiii sunt normali. Iar ei ajung s cunoasc tot felul de lucruri unul de la altul, în secret, într-un fel deformat. În toate domeniile consider m c e nevoie s -i îndrum m pe copiii noştri, în afara acestuia: acest lucru este ĂruşinosĂ. Şi câteodat întâlneşti o femeie care prezint un handicap al sim urilor numai pentru c el n-a ştiut cum s se comporte cu ea în prima noapte.

— M rog, spuse Don ova.

Lui Orescenkov nu-i sc p starea tulbure ce-o cuprinsese, deruta ner bd toare de pe chipul Don ovei. Dar, pentru a trece luni în spatele ecranului de Roentgen ea, care nu dorea s ştie, n-avea câtuşi de pu in nevoie s reia la nesfârşit, în aceast sear de sâmb t , simptomele şi trebuia s -şi schimbe firul gândurilor printr-o discu ie.

— În general, medicul de familie este cel mai necesar personaj din via, dar iat c-a fost eliminat. Medicul de familie este figura f r de care, într-o societate evoluat , nici chiar familia nu poate exista. Aşa cum mama cunoaşte gusturile tuturor celor din familie, aşa cunoaşte el necesit ile fiec ruia. Medicului de familie i te po i adresa, f r jen , pentru orice fleac, altfel ar trebui s mergi la dispensar, s iei num r de ordine, s-aştep i s fie consulta i nou bolnavi pe or . Din fleacuri se trag toate bolile neglijate.

Oare, câ i adul i nu se zbat în t cere, neştiind unde s g seasc un medic şi-un suflet c ruia s -i exprime propriile spaime, cele mai ascunse, cele mai ruşinoase? ţ utarea unui medic poate fi la fel de intim ca şi c utarea unui so , a unei so ii. Dar chiar şi-o so ie bun -i mai uşor de g sit în vremea noastr decât un asemenea doctor.

Liudmila Afanasievna îşi încrunt fruntea. Abstrac iuni. În schimb, în minte îi veneau simptomele şi tindeau s se completeze în cel mai nefericit dintre moduri.

— P i, da, dar de câ i medici de familie ar fi nevoie? Asta n-ar mai înc pea în sistemul nostru general de îngrijire medical gratuit .

— Într-un sistem general ar putea înc pea, într-unul gratuit — nu, continua Orescenkov s -şi sus in ideile cu fermitate.

— Iar gratuitatea este marea noastr realizare.

— S fie oare chimĂ aşa? ţe înseamn ĂgratuitĂ? Medicii nu lucreaz gratis. Nu pl teşte pacientul, ci bugetul na ional, dar banii tot de la aceiaşi pacien i vin. Nu este o îngrijire medical gratuit , ci una depersonalizat .

Dac banii ar veni direct de la pacient, înainte de-a cheltui zece ruble, pacientul s-ar gândi o clip . Iar dac-ar avea nevoie cu adev rat, s-ar duce la doctor şi de cinci ori.

— Dar asta n-ar fi posibil.

— La naiba cu perdelele noi sau cu-a doua pereche de pantofi, dac nu eşti s n tos! ţe, e mai bine acum? Ai pl ti orice sum pentru-o consulta ie f cut cu tot sufletul, dar nu ştii cui s te adresezi: peste tot e un grafic, o norm de produc ie, înainte cine poate! ţhiar şi la policlinica cu plat se cam gr besc. Oare de ce se merge la doctor? Pentru un certificat, pentru o dovad , pentru-o expertiz — iar medicul trebuie s te dea de gol. Ţolnavul şi medicul sunt ca nişte duşmani: asta s fie medicina? Dar s trecem la doctorii. În anii dou zeci, la noi, erau gratuite. V aminti i?

— ţhiar aşa? într-adev r, ave i dreptate. S-a şi uitat.

— A i uitat? Toate erau gratuite. Numai c s-a renun at. De ce?

— Costa prea mult statul? rosti cu oarecare greutate Don ova şi clipi.

— Nu doar atât. Era şi absurd. Un bolnav lua întotdeauna toate doctoriile, pentru c nu-l costau nimic, şi jum tate le arunca. Eu nu spun c

absolut toate tratamentele trebuie s fie pl tite. Dar îngrijirea de baz — neap rat. Iar dac s-a stabilit c bolnavul trebuie internat şi are nevoie de aparatur — acolo drept ar fi ca totul s fie gratuit. Deşi, uite, şi-aici: de ce la clinica voastr doi chirurgi opereaz , iar trei se uit -n gura lor? Fiindc salariul le merge oricum, n-au de ce se teme? Dar, ia s vin banii de la pacien i, iar la ei s nu se duc nici unul — atunci s -l v d pe Halmuhamedov al vostru! Sau pe Pantiohina. Într-un fel sau altul, Liudocika, medicul trebuie s depind de impresia pe care-o face bolnavilor. De popularitatea sa.

— Asta nu, Doamne fereşte s depinzi de to i! De câte o scandalagioaic ...

— Şi de ce-i mai bine, m rog, s depinzi de medicul-şef? De ce-ar fi mai cinstit s - i iei banii de la casierie, ca un func ionar?

— P i, vine câte-un pis log care-i capabil s te dea gata cu întreb rile lui teoretice, cu la ce te faci — îi r spunzi la toate?

Nici m car un rid nu brazd fruntea dreapt a lui Orescenkov. El ştiuse dintotdeauna limitele Liudmilei Afanasievna, dar erau tolerabile, fiindc ştia s înfrunte şi s rezolve singur cazurile dii'icile. ţirca dou sute de exemple de diagnoze foarte dificile au fost explicate în articolele ei din reviste.

Erau lucrurile cele mai complicate din medicin . De ce s cear mai mult de la ea?

— Da, îi r spunzi la toate, încuviin liniştit.

— P i, de unde atâta timp! se indign şi se implic mai viu în discu ie Don ova. Lui îi convine s se plimbe aici, în papuci, prin camer . V imagina i ce ritmuri sunt acum în institu iile medicale? Dumneavoastr n-a i prins aşa ceva.

Orescenkov îşi d du seama dup fa a obosit , dup ochii chinui i ai Liudmilei Afanasievna, c discu ia de distragere a gândurilor nu-i fusese de folos. Apoi, se mai deschise şi uşa de la verand şi intr un câine, dar atât de mare, atât de c lduros şi neverosimil, de parc-ar fi fost un om care s-a pus, din motive inexplicabile, pe patru labe. Liudmila Afanasievna era cât pe ce s se sperie, nu cumva s-o muşte, dar nu te puteai speria de omul acesta în elept, cu ochi trişti.

Umbla prin camer agale, îngândurat, f r s -şi închipuie c s-ar putea cineva mira de apari ia lui. Îşi ridicase o singur dat , drept formul de introducere, m tura pufoas , alb a cozii, o fluturase în aer şi-o coborâse. În afar de urechile negre, cl p uge, era în întregime alb-roşcat, aceste dou culori îmbinându-se în blana lui într-un desen complicat: pe spinare p rea s poarte o p tur alb , coastele le-avea de culoarea focului, iar fundul de-a dreptul portocaliu. Se-apropiase, ce-i drept, de Liudmila Afanasievna şi-i mirosise genunchii, dar toate astea f r ostenta ie. Nu se aşez în apropierea mesei, pe fundul s u portocaliu, cum ar fi fost de aşteptat de la orice câine, şi nu manifest nici un fel de interes fa de mâncarea de pe masa care nu-i dep şea decât cu pu in în l imea capului, ci r mase astfel, în patru labe, iar ochii s i mari, rotunzi, de-un castaniu dens, priveau cu fatalism pe deasupra mesei.

— Asta ce fel de ras mai e? se mir Liudmila Afanasievna şi uit , pentru prima dat în acea sear , de sine şi de durerea ei.

— Saint-Ţernard, se uit Orescenkov încurajator la câine. Toate-ar fi bune, dar prea are urechile lungi, îi cad în strachin .

Liudmila Afanasievna cercet câinele. Un astfel de câine nu-şi avea locul în aglomera ia str zii şi cu el probabil c nici n-aveai voie s urci în vreun un mijloc de transport. Aşa cum omului z pezilor nu-i r m sese loc decât în Mun ii Himalaya, la fel şi-un asemenea câine n-ar fi putut tr i decât într-o cas f r etaj şi cu gr din .

Orescenkov t ie o bucat de pl cint şi i-o oferi câinelui — dar n-o arunc , aşa cum li se arunc altor câini, ci-l servi cu pl cint , ca pe-un egal — iar acela o lu cu din ii din palma-farfurie, tot ca un egal, f r grab , f r s -i fie foame, poate din pur polite e. Şi nu se ştie de ce, venirea acestui câine calm şi îngândurat o reconfort şi o înveseli pe Liudmila Afanasievna, şi-abia când se scul de la mas se gândi c situa ia ei s-ar putea s nici nu fie, deocamdat , atât de rea; în schimb, r u f cuse c nu-l ascultase cum trebuie pe Dormidont Tihonovici: — Sunt de-a dreptul nesim it ! Am venit cu necazul meu şi nici nu v-am întrebat: dar dumneavoastr cum sta i cu s n tatea? ţum v sim i i?

El st tea în fa a ei — drept, chiar masiv, cu ochii înc neînl crima i, cu urechi c rora nu le sc pa nimic, şi nu- i venea s crezi c era cu dou zeci şi cinci de ani mai în vârst decât ea.

— Deocamdat , merge. Oricum, eu m-am decis s nu bolesc înainte de moarte. Am s mor, cum se spune, subit.

O conduse, se întoarse în sufragerie şi se-aşez în balansoarul din lemn negru, curbat, cu plasa galben lustruit de-a lungul anilor. Se aşezase cl tinându-l pu in, dar, din clipa în care se linişti singur, nu se mai leg n . În atitudinea aceea special de r sturnare şi libertate pe care i-o d balansoarul, încremeni şi nu se mai mişc mult vreme.

Era acum nevoit s se odihneasc deseori astfel. Şi nu mai pu in decât corpul s u, care pretindea şi el aceast refacere a for elor, starea lui interioar , mai ales dup moartea so iei, cerea şi ea aceast adâncire în sine, protejat de zgomotele exterioare, de discu ii, de gândurile profesionale, chiar şi de tot ceea ce-l transforma în medic. Starea lui interioar îi pretindea parc s se cure e, s devin str veziu. În asemenea clipe, tot sensul vie ii — a lui însuşi, în trecutul îndelungat şi-n scurtul viitor, al so iei moarte, al nepoatei tinere şi-al tuturor oamenilor, în general, nui mai p rea a fi ocupa ia lor principal , care le mânca tot timpul, în care credeau c -şi pot investi tot interesul şi prin care deveneau cunoscu i oamenilor, ci felul în care reuşeau s p streze limpede, nepervertit , nedesfigurat imaginea veşniciei, s dit în fiecare.

Ca un crai-nou de argint într-un lac liniştit.

31 Idolii pie ei Se iscase şi r m sese în el un fel de tensiune interioar , îns nu obositoare, ci care-l f cea fericit. Ar fi putut chiar indica exact locul acestei tensiuni: în partea din fa a pieptului, sub coaste. Tensiunea aceasta avea tendin a s dea peste margini, ca un aer supraînc lzit: era ca o durere vag , pl cut ; iar în afar de asta — parc mai şi suna, dar nu cu sunete p mânteşti, nu prin sunete destinate urechii.

Era un sentiment diferit — altul decât cel care-l împinsese, în s pt mânile trecute, s-o caute, serile, pe Zoia.

O purta în sine şi inea la aceast tensiune, o asculta mereu. Îşi aminti c o cunoscuse în tinere e, dar apoi i se ştersese cu des vârşire din memorie. ţe fel de sentiment e acesta? ţât de durabil? Nu cumva este am gitor?

Depinde el, oare, în întregime de femeia care l-a provocat, sau ine şi de mister, de faptul c nu te-ai apropiat de femeia aceea, urmând s se risipeasc , apoi?

De altfel, expresia Ăa te apropiaĂ îşi pierduse acum sensul pentru el.

Sau şi-l mai p stra, totuşi?... Acest sentiment din piept era singura speran care-i r m sese, de-aceea, Oleg îl p stra cu-atâta grij . Acum el îi

umplea, el îi înfrumuse a via a. Se mira şi ei de-aceast transformare: prezen a Veg i f cea ca întregul pavilion al canceroşilor s devin interesant, colorat, era singurul lucru care inea pavilionul în via ... faptul c erau prieteni. Şi asta, cu toate c Oleg o vedea foarte rar, de cele mai multe ori doar în trecere. Îi mai f cuse o transfuzie zilele trecute. Discutaser din nou foarte pl cut, ce-i drept îns nu la fel de liber, în prezen a infirmierei. ţât îşi dorise s plece de-aici, iar acum, când i se apropia termenul de externare, iat c -i p rea r u. La Uş-Terek, n-o va mai vedea pe Vega. Ce-o s se fac atunci?

Ast zi era duminic şi n-avea speran a s-o vad . Era o zi cald , cu aerul nemişcat, însorit , promi ând s devin torid , sufocant ; Oleg plec s se plimbe prin curte şi, respirând, p trunzându-se de c ldura tot mai dens , încerca s -şi imagineze cum îşi va petrece ea aceast duminic ? ţu ce se va ocupa?

Se mişca greu acum, nu ca-nainte, nu mai p şea ferm pe drumul drept pe care şi-l propusese, întorcându-se brusc la capetele lui. Mergea f r vlag , cu grij , se aşeza pe câte-o banc , iar, dac se întâmpla s fie vreuna liber în întregime, se culca pe ea şi st tea întins o vreme.

Aşa şi ast zi, în halatul neîncheiat, zvârlit pe umeri, mergea încetişor, cocârjat, oprindu-se la tot pasul şi ridicându-şi ochii s se uite la copaci.

Unii erau pe jum tate înfrunzi i, al ii pe sfert, iar stejarii înc nu-şi d duser deloc drumul. Şi totul era bine!

Iarba care-şi f cea drum pe neauzite, pe nev zute, ap ruse deja în destul de multe locuri — era atât de mare încât, dac n-ar fi fost aşa de verde, ai fi putut-o lua drept cea din anul trecut.

Pe una din aleile lipsite de umbr , înc lzite de soare, Oleg îl v zu pe Şulubin. Se-aşezase pe-o banc şubred , din scânduri înguste, şi f r sp tar, st tea pe coapse, atârnând pu in şi-n spate, şi-n fa , iar mâinile întinse cu degetele împletite le avea strânse între genunchi. Şi astfel, cu capul c zut, pe banca izolat , în lumini şi umbre puternice, era ca un monument al derutei.

Oleg n-ar fi avut acum nimic împotriv s se aşeze lâng Şulubin: nu apucase înc niciodat s vorbeasc cu el mai pe îndelete, şi-ar fi vrut s-o fac , fiindc ştia din lag r: cei care tac sunt cei care au ceva în untru. Pe urm , şi interven ia lui Şulubin în discu ie, atunci când îl sus inuse pe Oleg, i-l f cuse simpatic şi-i intrigase.

Totuşi se preg tea s treac pe lâng el: tot acolo în elesese şi acceptase dreptul sfânt al fiec rui om la singur tate.

Trecea prin dreptul lui, încet îns , târşindu-şi cizmele prin pietriş, l sându-i şi celuilalt posibilitatea de a-l opri. Şulubin v zu, într-adev r, cizmele, iar dup cizme îşi ridic şi capul. Îl privi apatic, de parc tot ce-ar fi realizat ar fi fost — Ăp i, da, suntem interna i în acelaşi salonĂ'. Aşa c Oleg mai f cuse deja vreo doi paşi când Şulubin îi propuse pe-un ton întreb tor: — Nu lua i loc?

Nici Şulubin n-avea în picioare nişte simpli papuci de spital, ci nişte pantofi de cas mai înal i, în care putea s se plimbe şi s stea aici. Iar capul îl avea descoperit, cu inele rare de p r cenuşiu.

Oleg o coti din drum şi se aşez , de parc i-ar fi fost indiferent dac -şi continu plimbarea sau dac se aşeaz , deşi parc era mai bine aşa.

Ar fi putut începe cu orice, i-ar fi putut zvârli lui Şulubin întrebarea cheie — întrebarea în al c rei r spuns omul este cuprins în întregime. Dar, în loc de asta, întreb doar: — Deci, poimâine, Aleksei Filipâci? Ştia prea bine, chiar înainte de a auzi r spunsul, c poimâine urma s se întâmple. Tot salonul ştia c pentru poimâine fusese fixat opera ia lui

Şulubin. Pontul consta îns în ĂAleksei FilipâciĂ, cum nu-i spunea nimeni din salon taciturnului de Şulubin. I se adresase ca între veterani.

— M înc lzesc şi eu la ultimele raze de soare, d du din cap Şulubin.

— Ei, n-or fi ele chiar ultimele, pronun cu vocea sa joas Kostoglotov.

Dar, tr gând cu ochiul la Şulubin, se gândi c-ar putea fi într-adev r ultimele. Rezisten a fizic a lui Şulubin era minat de faptul c mânca foarte pu in, mai pu in decât i-ar fi dictat-o pofta de mâncare: se ferea, pentru a îndura pe urm mai pu ine dureri. Kostoglotov ştia deja de ce boal sufer Şulubinşi acum îl întreb doar: — Pân la urm , cum s-a hot rât? Vi-l scoate într-o parte? ţu buzele adunate ca pentru o bezea, Şulubin confirm din nou din cap.

T cur .

— Adev ru-i c exist diferite soiuri de cancer, spuse Şulubin privind înainte, nu spre Oleg. ţhiar şi printre cancere, unele sunt mai ceva decât altele. La fiecare situa ie rea, exist una înc şi mai rea. ţazul meu e de aşa natur încât nici nu- i vine s -l discu i, s te sf tuieşti cu oamenii.

— P i, eu aş zice c şi al meu e la fel.

— Nu, al meu e mai r u, orice-ati zice dumneavoastr ! Ţoala mea e deosebit de umilitoare. Şi deosebit de jignitoare. Iar urm rile sunt cumplite.

Dac r mân în via — iar sta mai e înc un mare Ădac Ă — lâng mine va fi nepl cut de stat, uite, aşa cum sta i dumneavoastr acum. To i vor încerca s p streze vreo doi paşi distan . Iar, dac cineva se va apropia totuşi mai tare, eu voi fi cel care se va gândi: probabil c abia suport , probabil c m blesteam . Adic , nu va mai exista nici o posibilitate de a sta. În preajma oamenilor.

Kostoglotov c zu pe gânduri fluierând uşurel — nu printre buze, ci în din ii strânşi, împingând aerul printre ei.

— În general, e greu s socoteşti cui îi vine mai greu. E înc şi mai greu decât s faci întrecere în materie de succese. Propriile nenorociri îi par fiec ruia mai iritante. Eu, spre exemplu, aş putea trage concluzia c-am tr it o via extrem de nereuşit . Dar n-am cum s ştiu: poate c-a dumneavoastr a fost şi mai dihai? ţum pot eu s judec de la distan ?

— P i, eu chiar zic s nu face i aşa o afirma ie, fiindc o s greşi i. Şulubin îşi întoarse totuşi capul şi se uit de aproape la Oleg cu ochii s i prea expresivi, al c ror alb era acoperit de vase de sânge sparte. Via a cea mai grea n-o au cei care naufragiaz în mare, sap râna sau caut ap în deşert. Via a cea mai grea o are acela care, în fiecare zi, ieşind din cas , se loveşte cu fruntea de pragul de sus al uşii — prea-i jos... Dumneavoastr îneleg c-a i luptat în r zboi, iar pe urm a i fost închis, da?

— Şi n-am terminat institutul. Şi n-am fost f cut ofi er. Şi mai sunt şi deportat pe vecie. Oleg le enumera pe un ton îngândurat, f r s se plâng . Şi, iat c am şi cancer.

— M rog, cu cancerele suntem chit. Iar în ceea ce priveşte tot restul, tinere...

— ţe fel de tân r mai sunt eu, fir-ar s fie! ţrede i c m-am n scut ieri? Fiindc nu mi-am dat înc pielea la-ntors?

— ... În ceea ce priveşte restul, iat ce am s v spun: m car dumneavoastr a i min it mai pu in, în elege i? M car v-a i plecat mai pu in, e mare lucru! Voi a i fost aresta i, iar noi eram mâna i la şedin e: s v prelucr m.

Voi a i fost executa i — iar noi am fost obliga i s aplaud m în picioare sentin ele pronun ate. Ţa, chiar mai mult decât s aplaud m — s cerem executarea, s-o cerem! Mai ine i minte cum scria în ziar: Ăca un singur om s-a ridicat întregul popor sovietic aflând de tic loşiile f r precedent...Ă Şti i dumneavoastr cât a costat acest Ăca un singur omĂ? Fiecare dintre noi e

un om cu totul diferit şi — poftim — Ăca un singur omĂ! Fiindc , atunci când aplauzi, trebuie s ridici mânu ele mai sus, s vad şi vecinii, şi cei din prezidiu. Dar cine nu vrea s tr iasc ? ţine v-a luat ap rarea? ţine-a protestat? Unde sunt ei acum?... Dac unul se ab ine, nu, nu voteaz împotriv , s fim serioşi! Se ab ine, când e votat executarea Partidului Industrial, Ăs se explice!Ă — i se strig — Ăs se explice!Ă Se ridic în picioare, gâtlejul îi e uscat: ĂEu cred c -n al doisprezecelea an de revolu ie se pot g si şi alte mijloace de st vilire...Ă Vai, tic losul! ţolabora ionistul! Agentul!... Iar a doua zi — o convocare la GPU. Iar apoi — pe via . Şulubin f cu acel gest ciudat de r sucire a gâtului în spiral şi a capului dup un cerc. ţum st tea pe banc , atârnând în fa şi-n spate, p rea o pas re mare şi stângace, care-şi pierduse echilibrul.

Kostoglotov încerc s nu se lase flatat de cele spuse: — Aleksei Filipâci, asta depinde de lozul pe care l-ai tras. În locul nostru, şi dumneavoastr a i fi fost martir, iar noi, într-al dumneavoastr , am fi fost tot nişte adapta i. În schimb, iat care-i problema: chinui i şi sfâşia i erau cei ca dumneavoastr , care în elegeau. ţei care au în eles devreme.

Dar celor care credeau le-a fost uşor. Ei au mâinile însângerate — şi nici nu ştii dac sunt însângerate, din moment ce nu în elegeau nimic. Ţ trânul îl fulger cu o privire piezişe, devoratoare: — P i, cine credea?

— P i, uite, eu am crezut. Pân la r zboiul cu Finlanda.

— ţât a i crezut deci? ţât timp n-a i în eles? De la un puşti, nimeni n-are preten ii. Dar s cred c tot poporul sta al nostru s-a tâmpit deodat — nu pot! Eu, unul, nu! Pe vremuri, când boierul spunea verzi şi uscate din tind , ranii zâmbeau doar uşurel în b rbi: o vedea şi boierul, o vedea şi vechilul care st tea deoparte. Dar când venea momentul s se încline: ĂTo i ca un singur omĂ. Asta ce s însemne — c ranii îl credeau pe boier, da?

P i, cine trebuie s fii, ca s crezi? Începuse brusc s se irite şi se irita tot mai mult Şulubin. ţând era tulburat fa a i se descompunea în întregime, se schimba, se deforma, nici o tr s tur nu r mânea calm . Ţa to i profesorii universitari, to i inginerii devin sabotori şi el — crede? Ba cei mai buni comandan i de divizie din r zboiul civil devin spioni germano-japonezi, iar el — crede? Ţa toat garda lui Lenin se transform într-o gaşc de tr d tori cu dou fe e, iar el — crede? Ţa to i prietenii şi cunoştin ele sunt duşmani ai poporului, iar el — crede? Ţa milioane de solda i ruşi şi-au tr dat patria, iar el — tot mai crede? Ţa popoare întregi, începând cu b trânii şi pân la sugari sunt retezate din r d cini, iar el — tot mai crede? P i, atunci ce este el, ierta i-m — un tâmpit? P i, poate s fie un popor întreg f cut numai din tâmpi i? Pe mine, s m ierta i, dar nu cred! Poporul e deştept — numai c vrea s tr iasc . Popoarele mari au ele, aşa, o lege: s reziste la toate şi s supravie uiasc ! Iar când, despre fiecare dintre noi, istoria va întreba, deasupra montantului — cine a fost sta? — nu va r mâne decât posibilitatea de alegere l sat de Rişkin: în veacul nostru tic los, Oriunde omul s-ar afla — Nu poate fi decât tiran, ori tr d tor, ori prizonier.

Oleg tres ri. Nu cunoştea aceste versuri, dar se g sea în ele acea revela ie copleşitoare, când autorul şi adev rul devin tangibili.

Iar Şulubin îl amenin cu degetul s u mare: — Pentru tâmpit, nici n-a g sit loc în vers. Deşi ştia, b nuiesc, c mai exist şi tâmpi i. Nu, n-avem decât aceast tripl posibilitate de alegere. Şi,

dac nu-mi amintesc s fi stat la închisoare, şi ştiu cu siguran c tiran n-am fost, înseamn ... Şulubin surâse ironic şi începu s tuşeasc — înseamn ...

Tot tuşind, se leg na înainte şi înapoi.

— Şi crede i c o asemenea via e mai uşoar decât a dumneavoastr , da? Toat via a am fost înfricoşat, iar acum aş schimba bucuros cu altceva.

Kostoglotov st tea şi el tot aşa, gârbovit şi atârnând în fa şi-napoi, pe banca îngust , ca o codobatur pe un be igaş. În fa , pe p mânt, li se profilau umbrele cu picioarele adunate, de-un negru intens.

— Nu, Aleksei Filipovici, prea judeca i totul în negru. Sunte i prea crud. Tr d tori eu îi consider pe cei care scriau denun uri, care se prezentau ca martori. Şi dintr-aceştia sunt milioane. Dac pui un turn tor la doi, hai, la trei de inu i — iat c s-au şi adunat nişte milioane. Dar nici s -i treci pe to i la turn tori — asta-i prea de tot. Şi Puşkin s-a aprins cam tare. ţând copacii cad doborâ i de furtun , iarba se culc la p mânt, asta ce înseamn , c iarba a tr dat copacii? Fiecare cu via a lui. Doar a i spus-o şi dumneavoastr : supravie uirea e legea poporului. Şulubin îşi schimonosi întreaga fa , o încre i atât de tare încât gur nu-i r mase mai deloc, iar ochii disp rur şi ei.

Ochii cei mari şi rotunzi — disp ruser , nu se vedea decât o piele oarb , încre it .

Apoi şi-o destinse. Se ivi acelaşi curcubeu de tutun înconjurat de un alb roşiatic, îns ochii priveau întrucâtva primeni i: — P i, atunci s numim asta sentiment de turm înnobilat. Frica de a r mâne singur. În afara colectivului. Adev rul e c nu-i ceva nou. Francis Ţacon a lansat, înc în secolul XVI, teoria idolilor. El spunea c oamenii au tendin a de-a nu tr i din experien pur , ei prefer s-o p teze cu prejudec i. Iar aceste prejudec i sunt idolii. Idolii neamului, cum le spunea Bacon. Idolii peşterei...

Spusese — Ăidolii peştereiĂ, şi Oleg îşi imagin o peşter : cu focul aprins în mijlocul ei, toat cufundat în fum, s lbaticii frig carne şi, în fundul ei, aproape imposibil de distins — un idol alb striu.

— ... Idolii teatrului.

Unde s fie idolul? În hol? Pe cortin ? Nu, mai degrab în pia a teatrului, în mijlocul p rcule ului.

— Dar ce înseamn idolii teatrului?

— Idolii teatrului sunt p rerile str ine investite cu autoritate, de care omului îi place s se serveasc atunci când trebuie s explice o experien prin care el n-a trecut.

— Of, cât de des se întâmpl asta!

— Sau chiar şi-o experien proprie, dar e mai comod s crezi pe altcineva.

— Şi-aşa ceva am v zut...

— Tot idoli ai teatrului se consider şi lipsa de m sur în creditul acordat descoperirilor ştiin ei. ţu alte cuvinte — sunt r t cirile altora acceptate de bun voie.

— Formidabil! fu încântat Oleg. R t cirile altora acceptate de bun voie!

Da! — Şi, în sfârşit, idolii pie ei.

O! Asta-i cel mai uşor de imaginat! înghesuiala oamenilor dintr-un bazar şi idolul de alabastru ce se înal deasupra.

— Idolii pie ei — sunt r t cirile provenite din leg turile reciproce, din complicitatea oamenilor. Sunt greşelile în care omul se împotmoleşte fiindc

s-a creat obişnuin a de-a folosi formule care se opun ra iunii. Uite, s zicem: duşman al poporului! nu-i de-al nostru! e tr d tor! şi to i se leap d . Şulubin îşi sus inea exclama iile prin zvâcnirile nervoase când a uneia dintre mâini, când a celeilalte — şi asta sem na din nou cu încerc rile de a-şi lua zborul ale unei p s ri, şuie şi stângace, peste ale c rei aripi trecuser foarfecele zim ate.

Spin rile le erau dogorite de un soare atât de fierbinte cum mai rar se întâmpl prim vara: ramurile neadunate înc , acoperite, fiecare separat, de primele frunzuli e verzi, nu d deau umbr . ţerul nu era, deocamdat , încins ca un cer sudic, îşi mai p stra înc azurul printre fulgii albi ai norişorilor ce-l traversau în timpul zilei. Dar, refuzând s vad sau, poate, s cread , agitându-şi degetul ridicat deasupra capului, Şulubin spuse: — Iar deasupra tuturor idolilor, se afl cerul fricii! Printre norii cenuşii — cerul greu al fricii. Şti i, serile, f r s fie furtun , se adun , câteodat , jos de tot, asemenea nori groşi, negri-cenuşii, se mohor şte înainte de vreme, se-ntunec , lumea întreag devine neprimitoare şi tot ce- i doreşti este s te-ascunzi sub un acoperiş, mai aproape de foc şi de cei dragi. Eu am tr it dou zeci şi cinci de ani sub un asemenea cer — şi nu m-am salvat decât prin faptul c m-am plecat şi-am t cut. Am t cut dou zeci şi cinci de ani, sau poate chiar dou zeci şi opt, face i singur socoteala, şi ba am t cut de dragul so iei, ba de dragul copiilor, ba am t cut de dragul trupului meu p c tos. Dar so ia mi-a murit. Iar trupul meu e un sac cu rahat care va fi g urit într-o parte. Copiii mei au crescut, în mod inexplicabil, incredibil de distan i! Şi dac fiica mea a început s -mi scrie şi-mi trimite, iat , a treia scrisoare la rând (nu aici, ci acas — asta-i socoteala pe doi ani), aflu c o face fiindc organiza ia de partid i-a cerut s -şi normalizeze rela iile cu tat l, în elege i? Iar fiului nici m car asta nu i s-a cerut...

Mişcându-şi sprâncenele stufoase, Şulubin îşi întoarse toat silueta de arici spre Oleg — vai, iat cine era el, de fapt! Era morarul nebun din ĂRusalka" — ĂP i, ce morar sunt eu?? — Eu sunt un corb!!".

— Acum nici nu mai ştiu — poate c i-oi fi visat pe copiii ştia? Poate c nici n-au existat?... Spune i-mi — poate fi omul o simpl buturug ? Doar unui lemn nu-i pas dac zace singur sau al turi de alte lemne. Iar eu tr iesc în aşa fel încât, dac-ar fi s -mi pierd cunoştin a, s cad, s mor — vecinii nu m-ar descoperi nici în câteva zile. Şi, totuşi — auzi i, auzi i! se-ag el de um rul lui Oleg, parc temându-se c acesta nu-l va auzi, eu înc m mai feresc, înc mai pândesc în jur! Uite, ce-am spus la voi în salon — la Fergana, n-aş fi spus-o! La serviciu, n-aş fi spus-o! Iar dumneavoastr v-am spus acum toate astea, fiindc mi se preg teşte deja masa de opera ie! Dar, chiar şi-acum — în prezen a unui al treilea n-aş fi f cut-o! Uite-aşa. Uite în ce hal m-au adus... Eu, care-am terminat cândva Academia de agricultur ... Am absolvit cursurile superioare de materialism dialectic şi istoric. Am inut cursuri la mai multe specialit i — toate astea la Moscova. Dar au început s cad stejarii. La Academia de agricultur a c zut Muralov. Profesorii erau m tura i cu zecile. Trebuiau recunoscute greşelile! Le-am recunoscut! Trebuia s te dezici? M-am dezis! Doar a supravie uit un procent, nu-i aşa? P i, uite — eu am intrat în acel procent. M-am retras în biologie pur — mi-am g sit un refugiu!... Dar, au început şi-acolo epur rile, şi înc ce epur ri! Erau m turate toate catedrele facult ilor de biologie. Trebuiau întrerupte conferin ele? — bine, le-am întrerupt. Am devenit asistent — eram de acord s m fac mic de tot! ţu cât uşurin vorbea taciturnul din salon! ţuvintele curgeau din el de parc nici o alt ocupa ie nu i-ar fi fost mai familiar decât oratoria.

— Erau distruse manualele marilor oameni de ştiin , se schimbau programele — bine, sunt de acord, o s pred m dup cele noi. S-a f cut

propunerea ca anatomia, microbiologia, bolile nervoase s fie reorganizate dup teoriile unui agronom analfabet şi dup practica din horticultura. Ţravo, aşa gândesc şi eu, eu sunt — pentru! Nu, renun a i şi la postul de asistent! Ţine, eu nu m cert, eu pot s fiu şi laborant. Nu, sacrificiul dumneavoastr nu-i acceptat, vi se ia şi locul de laborant — bine, sunt de acord, am s fiu bibliotecar, bibliotecar în îndep rtatul Kokanda! ţât am regresat!

Dar, am r mas, totuşi, în via , copiii mei şi-au terminat, totuşi, facult ile.

Numai c bibliotecarii primesc de sus liste secrete: s fie distruse c r ile legate de falsa ştiin a geneticii! S fie distruse c r ile numi ilor cutare şi cutare. Nici o problem , noi suntem obişnui i! Parc n-am declarat şi cu de la catedra de materialism dialectic şi istoric, cu un sfert de veac în urm , c teoria relativit ii este o erezie contrarevolu ionar ? Aşa c fac actul, mi-l semneaz secretarul de partid, biroul special — şi vârâm acolo, în sob , genetica! estetica de stânga! etica! cibernetica! aritmetica!...

Mai şi râdea pe deasupra, corbul cel nebun!

— ... ţe nevoie avem noi de ruguri în strad , de dramatismul acesta excesiv? Noi o facem într-un col işor retras, noi le vârâm în sobi şi sobi a d c ldur !... Uite pân unde m-au împins — cu spatele la sobi ... În schimb, mi-am crescut copiii. Şi fiica mea, redactor la un ziar regional, a scris urm toarele versuri pline de lirism: Nu, nu, eu nu vreau s dau înapoi!

Eu nu ştiu iertare s cer.

Dac e s m bat, apoi m bat!

E tat l meu? ţhiar şi pe el s -l iau de gât sunt gata! Îi atârna de pe umeri halatul — aripile lui neputincioase.

— Mda-a-a-a!... atâta putu s replice Kostoglotov. Sunt de acord c nu v-a fost mai uşor.

— P i, vede i. Şulubin îşi trase sufletul, se aşez mai echilibrat şi începu s vorbeasc potolit: Şi spune i-mi, v rog, care-i misterul înl n uirii acestor perioade ale Istoriei? În unul şi-acelaşi popor, în doar zece ani, scade la zero toat energia civic , iar impulsurile de demnitate, schimbându-şi semnul, devin impulsuri de laşitate. Iat , eu sunt bolşevic înc din o mie nou sute şaptesprezece. ţu ce curaj am risipit, la Tambov, Duma legislativ a eserilor şi-a menşevicilor, deşi nu ştiam decât s bat pasul de front.

Am participat la r zboiul civil. Noi nu ne-am cru at via a! Eram de-a dreptul ferici i s ne-o d m pentru revolu ia universal ! ţe s-a întâmplat cu noi? ţum am putut ceda? Şi în fa a cui am cedat, mai degrab ? A fricii? A idolilor pie ei? A idolilor teatrului? Ţine, hai s spunem, eu nu sunt decât un om m runt, dar Nadejda Konstantinovna Krupskaia? Doar trebuie s fi îneles, s fi v zut? De ce nu şi-a ridicat ea vocea? Cât de mult ar fi însemnat o singur luare de atitudine a ei pentru noi to i, chiar dac-ar fi costat-o viaa? Poate c ne-am fi schimbat cu to ii, ne-am fi înc p ânat — şi lucrurile s-ar fi oprit acolo? Dar Ordjonikidze? Doar era un vultur! Nu l-a frânt nici Schlissellburgul, nici ocna — ce l-a împiedicat s se ridice pe fa împotriva lui Stalin? Ei au preferat îns s moar în mod misterios sau s se sinucid — sta-i curaj, spune i-mi, v rog?

— P i, eu s v explic dumneavoastr , Aleksei Filipovici? Eu — dumneavoastr ... Nu, face i bine şi explica i-mi-o tot dumneavoastr mie. Şulubin oft şi încerc s -şi schimbe pozi ia pe banc . Dar îl durea oricum s-ar fi întors.

— Pe mine altceva m intreseaz . Uite, dumneavoastr sunte i n scut deja dup revolu ie. Şi a i fost închis. Ia spune i-mi — sunte i dezam git de socialism? Sau nu?

Kostoglotov zâmbi vag. Şulubin îşi eliber mina cu care se sprijinise de banc , o mân slab , bolnav , şi se ag cu ea de um rul lui Oleg: — Tinere! Doar aceast greşeal s n-o face i! Numai s nu deduce i din suferin ele dumneavoastr , din anii aceştia crun i, c de vin este socialismul. Adic , orice-a i crede dumneavoastr , dar la capitalism istoria a renun at pentru totdeauna.

— La noi, acolo... unii spuneau c în ini iativa particular sunt multe lucruri bune. Se tr ieşte mai uşor, în elege i? Exist întotdeauna de toate. Ştii întotdeauna unde şi ce s cau i.

— Asculta i-m , astea sunt ra ionamente mic-burgheze! Ini iativa particular este, într-adev r, foarte mobil , dar nu-i bun decât într-un cadru foarte restrâns. Dac nu strângi ini iativa particular într-un cleşte de fier, ea genereaz oameni-fiare, care nu doresc nici m car s aud de restrângerea dorin elor şi-a l comiei. Înainte de-a fi condamnat economic, capitalismul a fost condamnat moral! De mult!

— Dar şti i, îşi cl tin fruntea Oleg, oameni care n-au limite în pofte şi l comie am cunoscut, ca s fiu sincer, şi la noi. Şi nu neap rat printre meşteşugarii particulari, cu autoriza ie.

— Aşa-i! bra ul lui Şulubin se l sa tot mai greu pe um rul lui Oleg. Asta fiindc la noi este socialism, dar de care fel? Noi am cotit-o repejor, ne-am spus c -i suficient s schimbi modul de produc ie şi oamenii se vor schimba şi ei imediat. Pe dracu', s-au schimbat! Ba nu s-au schimbat deloc.

Omul este un tip biologic! El se schimb în mii de ani!

— P i, atunci, despre ce socialism poate fi vorba?

— P i, asta e, de ce fel? Mister? Se spune — ĂdemocraticĂ, dar sta este un indiciu superficial: nu trimite la esen a socialismului, ci doar la formula introductiv , la tipul de organiza ie statal . Asta este doar o declara ie c nu vor c dea capete, dar nici o vorb despre fundamentul pe care se va cl di acest socialism. ţ ci nu pe surplusul de m rfuri se poate cl di acest socialism, fiindc , dac oamenii devin fiare, calc -n picioare şi m rfurile. Şi nu poate fi socialism nici acela care nu mai oboseşte s tot vorbeasc despre ur — fiindc via a societ ii nu se poate cl di pe ur . Iar cel ce-a ars, an de an, în vâlv taia urii, nu poate spune, peste noapte: basta! ast zi mi-am terminat socotelile cu ura, de azi încolo nu voi face decât s iubesc.

Nu, el va r mâne oricum plin de ur , şi va g si la îndemân pe cineva pe care s -l urasc . Nu cunoaşte i poezia lui Herweg: Wir haben lang genug geliebt...

Oleg o prinse din mers: — Und wollen endlich hassen!

Destul vreme am iubit... Şi vrem acum cu ur ... ţum s n-o ştiu. Am înv at-o prin şcoli.

— Da, aşa e, a i înv at-o la şcoal ! Dar asta-i cumplit! A i înv at-o la şcoal , când, de fapt, ar fi trebuit s înv a i exact invers: Wir haben lang genug gehasst, Und wollen endlich Heben! — Destul vreme am mit, Şi vrem acum iubire...

La dracu' cu ura voastr , vrem, în sfârşit, s iubim! Iat cum trebuie s fie socialismul.

— Deci, creştin, vre i s spune i? în elese Oleg.

— ĂţreştinĂ este-un cuvânt deja uzat. Nu ştiu cum şi cu cine au de gând s construiasc socialismul partidele intitulate astfel, ap rute dup r zboi în societ ile proasp t ieşite din mâinile lui Hitler şi Mussolini. ţând, la sfârşitul veacului trecut, Tolstoi s-a gândit s r s deasc în mod practic creştinismul — straiele lui s-au dovedit a fi insuportabile pentru contemporaneitate, predica lui n-avea nici o leg tur cu realitatea. Dar eu aş spune c tocmai în Rusia, cu c in ele noastre, cu spovedaniile şi revoltele noastre, cu Dostoievski, Tolstoi şi Kropotkin, nu poate exista decât un singur fel de socialism potrivit: cel moral! Şi asta e perfect real.

Kostoglotov se încrunt : — Dar cum se poate în elege şi imagina acest lucru — "socialismul moral"?

— P i, nici nu-i greu de imaginat! se învior din nou Şulubin, dar f r expresia aceea neliniştit , zbuciumat , de morar-corb. Era mai luminos acum şi se vedea c -şi dorea foarte tare s -l conving pe Kostoglotov. Vorbea r spicat, de parc-ar fi predat o lec ie: S oferi lumii o societate în care toate rela iile şi legile s reias doar din moralitate — numai şi numai din ea!

Toate socotelile: cum s educi copiii? pentru ce s -i preg teşti? care s fie scopul muncii celor mari? cu ce s -şi ocupe timpul liber? — toate trebuie deduse doar din preceptele moralit ii. ţercet rile ştiin ifice? Doar acelea care nu vor ştirbi moralitatea — în primul rând, cea a cercet torilor. În politica extern , la fel! La fel şi cu problemele legate de orice grani : s nu ne gândim cu cât ne va îmbog i acel pas, cu cât ne va face mai puternici sau ne va spori prestigiul, ci s ne întreb m doar: cât va fi de moral?

— P i, nu prea cred ca asta s fie posibil! Oricum, nu în urm torii dou sute de ani! Dar, ia sta i, se încrunt Kostoglotov. Îmi scap ceva. P i, ce-a i f cut cu baza material ? Parc economia trebuia s ... asta, s precead ?

— S precead ? Asta depinde de împrejur ri. Vladimir Soloviov, de exemplu, dezvolt o teorie destul de conving toare pe ideea c economia trebuie în l at pe bazele moralit ii.

— Cum?... Mai întâi moralitatea, şi pe urm economia? se uita ca prostit Kostoglotov.

— Da! Spune i-mi, dumneavoastr sunte i rus, cum ar veni, dar din Vladimir Soloviov cu siguran n-a i citit nici un rând?

Kostoglotov neg din buze.

— Dar numele l-a i auzit?

— La pârnaie.

— Dar din Kropotkin a i citit vreo pagin ? ĂÎntrajutorarea oamenilor..."?

Kostoglotov repet acelaşi gest.

— P i, sigur, dac n-are dreptate ce rost are s -l citi i?... Dar pe Mihailovski? Ţineîn eles c nu, doar a fost comb tut, iar dup aceea interzis şi exclus.

— P i, când s citesc? ţând s citesc? se indign Kostoglotov. Eu muncesc toat via a şi sunt tras de mânec din toate p r ile: aia ai citit? ailalt ai citit? În armat n-am l sat lopata din mân , în lag r — la fel, iar acum, în deportare, am luat sapa — când vre i s citesc?

O expresie de tulburare şi presim irea unei revela ii lumina fa a cu ochi rotunzi şi sprâncene stufoase a lui Şulubin: — P i, uite ce-i socialismul moral: oamenii s nu fie îndemna i s -şi caute fericirea, fiindc şi ea e tot un idol al pie ei — ĂfericireaĂ! ţi în ele-

gerea reciproc . Fericit este şi animalul care-şi sfârtec prada, dar dragoste unul altuia nu-şi pot purta decât oamenii! Şi acesta este lucrul suprem accesibil oamenilor!

— Nu, fericirea v rog s mi-o l sa i! insist cu vioiciune Oleg. L sai-mi-o m car pentru aceste câteva luni dinaintea mor ii! Fiindc , altfel — la ce dracu'...?

— Fericirea e un miraj! insist cu ultimele puteri Şulubin. P lise. Uite, eu îmi educam copiii — şi eram fericit. Iar ei m-au c lcat în picioare. ţa s nu mai vorbim de aşa-numita Ăfericire a genera iilor viitoareĂ. ţine ştie ceva despre ele? ţine a discutat cu genera iile astea viitoare pentru-a şti c ror idoli li se vor mai închina şi ele? Prea mult s-a schimbat ideea despre fericire de-a lungul veacurilor, ca s ne încumet m s-o preg tim din timp. ţând vom putea s c lc m în picioare franzelele de pâine alb şi s ne înec m cu lapte, înc nu înseamn c vom fi ferici i. Dar împ r ind din pu inul nostru suntem ferici i deja şi ast zi! Dac nu te preocup decât ĂfericireaĂ şi înmulirea — vom umple, f r nici o noim , p mântul şi vom crea o societate cumplit ... Parc mi-e cam r u, şti i... Trebuie s m duc s m întind...

Oleg nu observase cât de palid şi marcat de suferin devenise fa a lui Şulubin şi-aşa destul de chinuit .

— Haide i, haide i, Aleksei Filipovici, s v iau de bra !...

Nici s se ridice din pozi ia sa nu-i fu uşor lui Şulubin.

Apoi o pornir la drum, încet de tot. Erau înconjura i de aeruluşor al prim verii, dar ei se aflau, amândoi, în puterea gravita iei, iar oasele, şi carnea ce le mai r m sese, şi hainele, şi înc l mintea, ba chiar şi şuvoiul de soare care-i copleşea — totul îi împov ra şi-i ap sa.

Mergeau în t cere, obosi i de atâta vorb .

Abia ajuns la treptele cerdacului de la pavilionul canceroşilor, acoperite deja de umbra cl dirii, Şulubin, sprijinindu-se de Oleg, îşi ridic fa a spre plopi, se uit la petecul de cer vesel şi spuse: — Numai de h-aş muri sub cu it. Mi-e fric ... Oricât ai tr i, oricât de câineasc i-ar fi fost via a — tot mai vrei...

Apoi, intrar în hol — şi aerul deveni închis, împu it.

Urcau încet, treapt cu treapt , scara cea mare.

Oleg întreb : — Ia spune i-mi, la toate acestea v-a i gândit vreme de dou zeci şi cinci de ani, în timp ce v dezicea i...?

— Da. M deziceam — şi m gândeam, spuse gol, mai slab cu fiecare clip , Şulubin. Puneam c r ile pe foc şi cugetam. ţe, adic ? Prin chinul. Şi prin tr darea mea. N-am meritat m car un pic de gândire?...

32 Cotitura Ca un lucru atât de cunoscut, cercetat de-a lungul şi de-a latul, în nenum rate rânduri, s se poat transforma într-atâta încât s i se par cu totul nou şi str in — Don ova nu-şi putuse totuşi imagina. De treizeci de ani se ocupa de bolile altor oameni, de dou zeci st tea în fa a ecranului roentgen, citea rezultatele pe ecrane, le citea de pe filme, le citea în ochii lor dispera i, rug tori, le confrunta cu analizele, cu c r ile, scria articole, se certa cu colegii, se contrazicea cu bolnavii — şi tot mai indiscutabil îi p rea propria ei experien şi punctul ei propriu de vedere, tot mai armonios legat — teoria medical .

Existau etiologia şi patogeneza, simptomatologia, diagnosticul, evoluia, tratamentul, profilaxia şi prognosticul, iar rezisten a, îndoielile şi teme-

rile bolnavilor, cu toate c erau sl biciuni omeneşti de în eles şi provocau comp timirea medicului — erau simple nimicuri când venea momentul cânt ririi argumentelor — în re eaua logic , ele nu-şi g seau locul.

Pân acum toate corpurile omeneşti aveau exact aceeaşi constitu ie, descris de atlasul anatomic universal. La fel era şi fiziologia proceselor vitale şi fiziologia senza iilor. Tot ce era normal şi tot ce devia de la normalitate — avea o explica ie ra ional în compendiile cu autoritate. Şi deodat , în câteva zile, propriul ei corp c zuse din acest sistem armonios, se lovise de p mântul aspru şi se dovedise a fi un sac lipsit de ap rare, burduşit cu organe, în care fiecare dintre ele în orice clip putea s se-mboln veasc şi s -nceap s ipe. În câteva zile totul fusese întors pe dos şi, deşi continua s fie compus din elementele cunoscute, devenise necunoscut şi înfricoş tor.

Pe când fiul ei mai era înc un b ie el mic, se uitase cu el la nişte poze: cele mai simple obiecte din cas — ceainicul, lingura, scaunul deveniser , desenate dintr-un unghi neobişnuit, de nerecunoscut.

La fel de nerecunoscut îi p rea acum mersul propriei ei boli şi noul ei loc în procesul de tratament. Încetase s fie for a ra ional ce conduce tratamentul şi devenise ghemul ira ional care se zbate. Primul moment de conştientizare a bolii o strivise ca pe-o broasc . Perioada în care înv ase s convie uiasc cu boala fusese insuportabil : lumea se r sturnase, se r sturnase toat ordinea lucrurilor în univers. F r s fi murit deocamdat , trebuia s -şi p r seasc şi so ul, şi fiul, şi fiica, şi nepotul, şi munca — deşi, tocmai aceast munc a ei urma acum s treac , nep s toare, prin ea şi peste ea. Trebuia s renun e, într-o singur zi, la tot ce-i alc tuise via a, şi s se mai chinuie apoi un timp, în chip de umbr palid-verzuie f r s afle înc mult vreme dac , pân la urm , va muri sau se va întoarce la existen .

S-ar fi zis c via a-i era lipsit de orice frumuse e, bucurii sau s rb tori — munc şi nelinişti, munc şi nelinişti — dar acum se dovedea cât de minunat era aceast via şi cât de imposibil îi era s se despart de ea.

Ziua de duminic nu mai fu pentru ea duminic , ci o preg tire a m runtaielor pentru Roentgenul de-a doua zi.

Luni, dup cum se în cleseser , Dormidont Tihonovici, împreun cu Vera Gangart şi înc una dintre asistente, stinser lumina în cabinetul lor radiologie şi începur s se adapteze la întuneric. Liudmila Afanasievna se dezbr c şi intr dup ecran. Pe când lua din mâinile femeii de serviciu primul pahar cu solu ie de bariu, v rs cu stâng cie o parte din el: descoperi c mâna ei care, îmbr cat în m nuş de cauciuc, fr mântase de atâtea ori, chiar aici, tot soiul de abdomene — tremura. Şi toate metodele cunoscute fur reluate acum cu ea: palparea, fr mântarea, r sucirea, ridicarea mâiniior, re inerea respira iei. Apoi coborâr ecranul, o culcar şi f cur radiografii în diferite proiec ii. Fur nevoi i s aştepte un timp ca substan a contrastant s p trund mai departe pe c ile digestive — aparatul Roentgen nu putea sta îns de poman , şi doctori a asistent îşi consulta, între timp, bolnavii, care aşteptau la rând.

Liudmila Afanasievna i se al tur şi ea, dar creierul îi func iona prost, aşa c nu-i fu de ajutor. Îi veni din nou timpul s se aşeze în spatele ecranului, s bea bariu şi s se culce sub aparat.

Diferen a era numai c , de-aceast dat , consulta ia nu decurgea în obişnuita linişte profesional , întrerupt doar de comenzi scurte — Orescenkov glumea tot timpul ba pe seama tinerelor lui colaboratoare, ba pe seama Liudmilei Afanasievna, ba pe seama propriei persoane: povestea cum fusese pe vremuri, când era student, dat afar de la MHAT, Teatral de Art de la Moskova, pe-atunci abia înfiin at, pentru urm toarea boac n — avea

loc premiera piesei ĂPuterea întunericuluiĂ şi Akim îşi sufla atât de natural nasul şi-şi desf şura atât de firesc obielele, încât Dormidont cu prietenul s u se gândir s -l pun la punct. De atunci, spunea el, de câte ori se duce la MHAT, se teme s nu fie recunoscut şi dat afar din nou. De altfel, to i se str duiau s vorbeasc mai mult, pentru ca pauzele dintre explor rile f cute-n t cere s nu fie alât de ap s toare.

Numai c Don ova îşi d dea prea bine seama c doctori a Gangart vorbeşte for at, gâtlejul i se uscase — pe ea chiar c o cunoştea bine!

Dar, oare, nu asta-şi dorise Liudmila Afanasievna? Ştergându-se pe gur dup smântâna de bariu, mai declarase o dat : — Nu, bolnavul nu trebuie s ştie totul! Aşa am considerat întotdeauna, la fel consider şi acum. ţând ve i avea ceva de discutat — eu am s ies din camer .

Acceptaser aceast regul cu to ii, şi Liudmila Afanasievna ieşea, încercând s -şi fac de lucru, ba cu laboran ii roentgen, ba cu fişele — era mult de lucru, dar ast zi nu era capabil s -n eleag nimic pân la cap t. Şi iat c din nou o chemau — şi ea intra cu inima gata s -i sar din piept, sperând c va fi întâmpinat cu o veste bun , c Verocika Gangart o va îmbr işa uşurat şi o va felicita — dar nu se întâmpla nimic din toate acestea, ci comenzile, r sucirile şi consult rile erau reluate din nou.

Supunându-se fiec rei comenzi de acest fel, Liudmila Afanasievna nu putea s nu se gândeasc şi ea la ele, s nu încerce s şi le explice.

— Dup metodele aplicate, v d şi eu ce c uta i la mine! îi scanase totuşi la un moment dat. În elesese c o b nuiesc de o tumoare nu la stomac, şi nici la ieşirea din stomac, ci la intrare — iar acesta era cazul cel mai dificil, fiindc ar fi necesitat, în caz de opera ie, deschiderea par ial a toracelui.

— Dar Liu-u-udocika, uruia în întuneric Orescenkov, parc dorea i o diagnosticare timpurie, iar acum nu sunte i mul umit de metodologie! Dac vre i, mai aştept m vreo trei luni, atunci putem s v spunem rezultatul mai repede!

— Nu, mul umesc frumos, pentru cele trei luni!

Nici radiografia mare, principal , ob inut spre sfârşitul zilei nu vru s-o vad . Îşi pierduse gesturile b rb teşti, hot râte, care o caracterizau şi, luminat de lampa puternic din tavan, st tea f r vlag pe un scaun şi aştepta concluzia lui Orescenkov — cuvinte, hot râri, dar nu diagnosticul!

— Deci, iat care-i situa ia, stimat colega, spuse lungind binevoitor discu ia Orescenkov, p rerile celebrit ilor sunt împ r ite. Între timp, inea îns permanent sub observa ie, de sub sprâncenele col uroase, starea de derut în care se zb tea ea.

Ar fi zis c , de la Don ova cea hot rât şi dârz , s-ar fi putut aştepta la mai mult putere într-o asemenea încercare. Brusca ei descurajare confirma, înc şi înc o dat , p rerea lui Orescenkov c omul contemporan e neajutorat în fa a mor ii, c o întâmpin dezarmat.

— Şi cine crede cum e mai r u? se silea s zâmbeasc Don ova.

(Ar fi vrut ca nu el s fie acela!)

Orescenkov îşi desf cu degetele: — Mai r u cred fetele dumneavoastr . ţa s vede i cum le-a i educat.

Eu am totuşi despre dumneavoastr o p rere mai bun .

O curbur mic , îns foarte binevoitoare, i se reflect în col ul buzelor.

Gangart era palid , de parc hot rârea ce urma s fie luat o privea pe ea.

— Ei, v mul umesc, se sim i un pic uşurat Don ova. Şi... ce este totuşi?

De câte ori aşteptaser bolnavii, dup aceast gur de aer, hot rârea ei, iar aceast hot râre era întotdeauna cl dit pe ra iune, pe cifre, era concluzia unui proces logic de cunoaştere, verificat din toate punctele de vedere. Dar ce mare de spaim se ascundea în aceast gur de aer abia acum aflase!

— P i, ce s fie, Liudocika, uruia liniştitor Orescenkov. Şti i doar c lumea-i nedreapt . Dac n-a i fi fost de-a noastr , v-am fi predat acum, cu un diagnostic alternativ, chirurgilor, iar ei ar fi t iat şi ar fi scos câte ceva din mers. Exist tic loşi dintr- ştia, care nu se mul umesc pân nu-şi iau o amintire din aparatul digestiv. V-ar fi t iat şi, astfel, s-ar fi clarificat cine are dreptate. Dar dumneavoastr sunte i de-a noastr . Iar la Moscova, la institutul de roentgeno-radiologie lucreaz Lenocika noastr , şi Serioja e tot acolo. Aşa c , uite ce am hot rât: ce-ar fi s v duce i dumneavoastr pân acolo?... ţe zice i? Ei o s citeasc ce-o s le scriem noi, o s v consulte şi ei. Num rul p rerilor va creşte. Dac va trebui t iat — p i, acolo se şi taie mai bine. Şi, în general, acolo totul e mai bine, ce spune i?

(El spusese: Ădac va trebui t iatĂ. Voia s spun c poate nu va fi totuşi nevoie?... Sau nu, asta era... ţeva şi mai r u...)

— Adic , îşi d du seama Don ova, opera ia este atât de complicat încât nu v hot râ i s-o face i aici?

— Ţa, nu, Dumnezeule, nu! se încrunt şi ridic chiar tonul Orescenkov. Nu c uta i în spatele cuvintelor mele mai mult decât v-am spus. Doar c vrem şi noi s v punem... cum se cheam asia?... o pil . Iar, dac nu ne crede i, poftim, lua i radiografia şi uita i-v singur . ţhiar, ar fi fost atât de simplu! Trebuia doar s întind mâna şi-ar fi putut-o analiza singur .

— Nu, nu, se feri Don ova de roentgenogram . Nu vreau.

R mase deci cum hot râser . Vorbir cu medicul-şef.

Don ova se duse pân la Ministerul S n t ii din republic . Acolo, în mod inexplicabil, nu t r g nar deloc treaba, îi d dur şi acordul, şi trimiterea. Şi deodat deveni clar c , de fapt, nimic n-o mai re ine în oraşul în care lucrase dou zeci de ani.

Avusese dreptate Don ova s le ascund tuturor durerile care-o chinuiau: e suficient s i-o spui unui singur om — şi toate-o iau la vale, nimic nu mai depinde de tine. Toate leg turile permanente ale existen ei, atât de stabile, atât de eterne — se rupeau şi plesneau, nu în decurs de zile, ci de ore.

Atât de unic şi de neînlocuit la dispensar şi acas — iat-o deja înlocuit .

Atât de lega i de p mânt, nu ne inem, totuşi, prea bine pe el!...

Acum ce rost ar fi avut s mai trag de timp? În miercurea din aceeaşi s pt mân îşi f cu ultima vizit prin saloane cu doctori a Gangart, c reia-i preda sec ia de radiologie. ţu toate c începuser vizita diminea a, aceasta dur pân spre prânz.

Deşi Don ova îşi punea mari speran e în Verocika, iar doctori a Gangart îi cunoştea pe cei interna i la fel de bine ca şi Don ova, trecând prin dreptul paturilor, conştient de faptul c era pu in probabil s se-ntoarc la bolnavii ei mai curând decât peste-o lun , ba s-ar putea chiar s nu se mai întoarc deloc, Liudmila Afanasievna îşi rec p tase, pentru prima dat în aceste zile, luciditatea şi se mai înt rise un pic. Îi revenise interesul şi capacitatea de-a ra iona. Hot rârea luat de diminea , de-a sc pa cât mai repede de treburi şi de a perfecta urgent ultimele hârtii, pentru a putea pleca imediat acas — se desprinsese de pe ea ca o coaj . Era atât de obişnuit s conduc singur totul cu mân sigur , încât nici ast zi nu se putea îndep rta de vreunul din bolnavi f r s -şi imagineze m car prognosticul pentru o lun : ce curs va lua boala, la ce noi mijloace va trebui s se recurg în timpul tratamentului, de ce m suri neaşteptate ar putea fi nevoie.

Umbla aproape ca înainte prin saloane — şi erau primele ore mai uşoare în vârtejul ultimelor ei zile.

Se obişnuise cu nenorocirea. Şi, în acelaşi timp, f cea aceast vizit şi ca cineva deja lipsit de drepturi medicale, de parc-ar fi fost descalificat din cauza unei fapte de neiertat, din fericire neanun at înc bolnavilor. Asculta, fixa tratamentul, d dea indica ii, privea cu ochi pref cut promi tori la o bolnav , când, de fapt, şira spin rii îi era s getat de gândul care o înghe a c nu mai are curajul s judece via a şi moartea altora, c peste câteva zile va z cea şi ea, la fel de neajutorat , într-un pat de spital, f r s -şi îngrijeasc înf işarea şi aşteptând ce-au s spun cei mai mari şi mai experimenta i. Şi se va teme de dureri. Şi se va gândi c poate n-a ales cea mai bun clinic . Şi, poate, se va îndoi c i se aplic cel mai potrivit tratament. Şi va începe s viseze, ca la fericirea suprem , la dreptul prozaic de-a se elibera de pijamaua de spital şi de-a se duce, seara, acas la ea.

Toate astea o împresurau şi-o împiedicau s gândeasc cu exactitatea de alt dat .

Iar Vera Kornilievna prelua f r nici o bucurie povara pe care nu şi-o dorise deloc cu un asemenea pre . De fapt, n-o dorise în nici un fel. ĂMamaĂ nu era un cuvânt gol pentru Vera. Din ei trei, ea îi d duse Liudmilei Afanasievna cel mai grav diagnostic, se aştepta la o opera ie istovitoare, pe care ea, sl bit de o boal de iradiere, s-ar fi putut s n-o suporte. Mergea ast zi al turi de ea şi se gândea c putea fi pentru ultima dat — iar ea va mai trebui s umble mul i ani printre aceste paturi amintindu-şi în fiecare zi, cu durere, de cea care f cuse din ea medic. Şi-şi culegea cu degetul, pe neobservate, câte o lacrim din ochi. Şi tocmai ast zi Vera trebuia s prevad totul cât mai clar, s nu uite s pun nici o întrebare important — fiindc toate vie ile acestea, vreo cincizeci la num r, r mâneau de-acum, pentru prima dat , numai şi numai pe seama conştiin ei sale, c ci nu va mai avea cui s cear un sfat.

Astfel, plin de nelinişti şi z p ceal , vizita lor dur o jum tate de zi.

Parcurser mai întâi saloanele femeilor. Apoi îi consultar pe to i cei care z ceau pe palierele din casa sc rilor şi pe coridoare. Z bovir , bineîn eles, lâng patul lui Sibgatov. ţât investiser în t tarul acesta liniştit! Şi nu câştigaser decât nişte luni de amânare, şi ce luni erau acelea — luni de existen jalnic într-un col neaerisit din hol. Acum coloana nu-l mai inea deloc pe Sibgatov, doar cele dou bra e puternice, alipite de spinare îi men ineau verticalitatea; singura lui plimbare era s se mute în salonul vecin, pentru-a asculta ce se discut acolo; aerul — numai cel care intra prin fereastra de aerisire îndep rtat ; singurul cer — tavanul.

Dar, chiar şi pentru aceast via nemernic , care n-avea alt con inut decât procedurile, certurile femeilor de serviciu, mâncarea de cantin şi jocul de domino — chiar şi pentru aceast via cu spinarea mâncat de ran , ochii lui chinui i de boal se luminau de recunoştin , la fiecare vizit . Şi Don ova se gândi c dac -ar fi fost s lase deoparte criteriile obişnuite şi s le adopte pe-ale lui Sibgatov, ea mai era înc un om fericit.

Iar Sibgatov auzise de undeva c Liudmila Afanasievna venea în acea zi pentru ultima dat .

F r s -şi spun nimic, se oglindeau unul în cel lalt, alia i distruşi, dar loiali, înainte ca biciul înving torului s -i goneasc în inuturi diferite. ĂVezi şi tu, Şaraf, spuneau ochii Don ovei, c-am f cut ce-am putut. Dar sunt r nit şi cad acum, la rândul meu.Ă

ĂŞtiu, mam , r spundeau ochii t tarului. Nici cea care m-a n scut n-a f cut mai mult pentru mine. Eu, în schimb, nici nu pot încerca s te salvez." ţu Ahmadjan ob inuser rezultate str lucite: era un caz luat din prip , totul fusese executat conform indica iilor teoretice şi teoria se justificase din plin. ţalcular câte radia ii primise şi Liudmila Afanasievna îl anun : — Te externezi!

Ar fi trebuit s-o fac de diminea , pentru a o înştiin a pe infirmiera- şef şi pentru-a l sa destul timp s i se aduc hainele de la depozit, dar Ahmadjan d du oricum fuga la Mita, pe scar în jos, f r nici un fel de cârje. Din clipa aceea, n-ar mai fi suportat s stea aici nici o zi în plus — seara îl aşteptau prietenii din Oraşul vechi.

Vadim ştia şi el c Don ova pred sec ia şi pleac la Moscova. Şi iat de unde: în seara precedent venise o telegram de la mama, cu adres dubl — c tre el şi c tre Liudmila Afanasievna — care-i anun a c aurul coloidal fusese expediat dispensarului lor. Vadim se dusese imediat, şchiop tând, jos.

Don ova era la Ministerul S n t ii, dar Vera Kornilievna v zuse deja telegrama, îl felicitase şi-i f cuse pe loc cunoştin cu Ella Rafailovna, noul lor radiolog, care urma s -i fac tratamentul, din clipa în care aurul va ajunge la cabinetul lor.

Atunci sosi, zdrobit , şi Don ova, citi telegrama şi, prin cea a propriei dezorient ri, încerc s -i fac semne încurajatoare lui Vadim.

Ieri Vadim se bucurase f r re inere, nu putuse s-adoarm , dar, pân spre diminea , gândurile i se schimbaser : cine ştie cât avea s mai dureze pân s-ajung aurul? Dac i-ar fi fost dat direct mamei — în diminea a aceasta, ar fi fost deja aici. ţât o s dureze — trei zile, o s pt mân ? ţu aceast întrebare îi şi întâmpin Vadim pe medicii care se apropiau de el.

— Într-una din zilele urm toare, bineîn eles, într-una din zilele urm toare, îi spuse Liudmila Afanasievna.

(De fapt, ştia îns şi ea cum e cu zilele acestea. ţunoştea un caz când un preparat oarecare fusese trimis de un institut de la Moscova unui dispensar din Riazan, dar fata care f cuse formalit ile scrisese: ĂKazanĂ, iar la minister — nimic nu se urneşte f r minister — citiser ĂKazahĂ şi-l trimiseser la Alma-Ata.) ţe poate s fac o veste bun dintr-un om! Aceiaşi ochi negri, atât de mohorâ i în ultima vreme, str luceau acum de speran , aceleaşi buze inflamate, înconjurate deja de ireparabile cute oblice, se îndreptaser şi întineriser , şi toat silueta lui Vadim, b rbierit, cur el, zvelt, politicos, str lucea de parc-ar fi fost ziua lui de naştere şi fusese înconjurat de diminea cu daruri. ţum putuse s se descurajeze într-atât, s -şi piard într-o asemenea m sur voin a, în ultimele dou s pt mâni! Doar în voin se afla salvarea, totul se afla în voin ! Acum, urma cursa! Acum, nu mai conta decât atât: ca aurul s parcurg mai repede cei trei mii de kilometri, decât metastazele cei treizeci de centimetri pe care-i mai aveau de f cut! Fiindc atunci aurul îi va cur a vintrele. Îi va ap ra restul corpului. Iar piciorul, m rog, piciorul poate fi sacrificat. Sau poate c — nici o ştiin nu ne poate interzice s sper m, la urma urmelor? — r spândindu-se în jur, aurul radioactiv avea s lecuiasc pân şi piciorul?

Ar fi fost drept, ra ional, ca tocmai el s r mân în via ! Iar gândul împ c rii cu moartea, gândul de a se l sa sfâşiat de pantera neagr — fusese prostesc, neputincios, nedemn. Str lucirea talentului s u îi înt rea credin a c va supravie ui, va supravie ui! Nu dormise jum tate din noapte, tulburat de o bucurie exploziv ce d dea peste margini, imaginându-şi ce se

petrece, oare, acum cu micul container de plumb în care este transportat aurul lui: o fi într-un vagon de bagaje? Sau este dus la aeroport? Sau este deja în avion? Se în l a prin ochii min ii acolo, sus, la cei trei mii de kilometri de spa iu cufundat în întunericul nop ii, şi-l gr bea, îl gr bea — ar fi fost gata s cheme chiar şi îngerii în ajutor, dac îngerii ar fi existat.

Acum, în timpul vizitei, Vadim urm rea b nuitor ce f ceau medicii. Ei nu spuneau nimic r u şi încercau ca nici pe fe ele lor s nu se vad nimic, dar pip iau. Pip iau, ce-i drept, nu doar ficatul, ci şi alte locuri, şi schimbau nişte replici nesemnificative. Vadim încerca s evalueze din ochi dac nu cumva palpeaz ficatul mai îndelung decât tot restul.

(Vedeau cu ce bolnav atent, mereu la pând au de-a face şi îi atingeau, f r nici un rost, chiar şi splina, dar scopul real al degetelor lor experimentate era s controleze cât de modificat este ficatul.)

Nici de Rusanov n-aveau cum s treac prea repede: îşi aştepta doza privilegiat de aten ie. În ultimul timp, era mult mai blând cu aceşti medici: nu erau ei emeri i şi nici doctori docen i, dar fapt e c reuşiser s -l vindece. Tumoarea de pe gât se cl tina acum uşor, era plat şi destul de mic .

Dar poate c nici la început pericolul nu fusese atât de mare cum îşi imaginaser ei, în mod exagerat.

— Uite ce-i, tovar şi, le declar el medicilor. Nu ştiu dumneavoastr ce-o s zice i, dar eu am obosit de aceste injec ii. Am f cut peste dou zeci.

N-ajunge, oare, ce zice i? Sau n-aş putea s le fac acas ?

Adev rul era c analizele de sânge nu erau deloc grozave, deşi i se f cuser patru transfuzii. Şi era galben, ar ta pr p dit şi smochinit. Pân şi şepcu a de pe cap îi era parc acum prea larg .

— ţu alte cuvinte, cu v mul umesc, doctore! Atunci, la început, n-am avut dreptate, îi declar cinstit Rusanov Don ovei. Îi pl cea s -şi recunoasc greşelile. M-a i vindecat — v mul umesc.

Don ova cl tin nedefinit din cap. Nu din modestie, nu fiin s-ar fi pierdut cu firea, ci fiindc el nu ştia ce spune. Deocamdat se aşteptau la explozia unor tumori la mai mul i ganglioni. Şi doar de viteza procesului depindea dac va mai fi în via peste-un an. ţa şi ea îns şi, de altfel.

Don ova şi Gangart îl pip iau aspru la sub iori şi deasupra claviculelor. Rusanov se strâmbase chiar, atât de tare ap sau.

— Z u c nu-i nimic acolo! încerca el s le conving .

Acum era clar c voiau doar s -l bage în sperie i cu boala asta. Numai c el, om dârz, iat c o suportase uşor. De-aceast dârzenie, descoperit în sine însuşi, era deosebit de mândru.

— Cu-atât mai bine. Dar trebuie s fi i şi dumneavoastr foarte atent, tovar şe Rusanov, îi explica Don ova. V mai facem vreo dou injec ii şi probabil c o s v extern m. Va trebui îns s v prezenta i la control în fiecare lun . Iar, dac observa i singur ceva pe undeva, chiar şi mai devreme.

Dar Rusanov, vesel acum, trase concluzia, dup propria sa experien de serviciu, c aceste convoc ri obligatorii la consulta ii sunt simple formalit i — trebuia umplut o rubric . Şi, de bucurie, se duse imediat s dea telefon acas . Îi veni rândul şi lui Kostoglotov. El le aştepta cu un sentiment amestecat: s-ar fi zis c medicii l-au salvat, dar p rea c tot ei l-au distrus. Mierea era amestecat în butoi, în p r i egale, cu catran, astfel c nu mai era bun acum nici de mâncat, nici de uns ro ile. ţând se apropia de el Vera Kornilievna singur , era Vega şi orice l-ar fi întrebat din punct de vedere profesional, şi orice tratament i-ar fi dat — el o privea şi se bucura. În mod inexplicabil, în ultima s pt mân îi iertase

complet mutilarea pe care-o pricinuia trupului s u. Începuse s -i recunoasc parc un fel de drept asupra trupului s u — şi asta-l înc lzea. ţând se apropia de el în timpul vizitelor, îi venea de fiecare dat s -i mângâie mâinile mici sau s se frece cu botul de ea, ca un câine.

Dar iat c se apropiar amândou , ca nişte medici prinşi în armura dispozi iilor lor, şi Oleg nu se putea elibera de nedumeriri şi de jignire.

— Ei, cum merge? întreb Don ova, aşezându-se pe patul lui.

Iar Vega st tea în spatele ei şi-i zâmbea uşurel de tot. Îi revenise din nou aceast simpatie sau poate chiar fatalitate — s -i zâmbeasc la fiecare înlâlnire, chiar dac doar un pic de tot. Numai c ast zi îi zâmbea parc printr-un v l.

— P i, nu prea grozav, r spunse obosit Kostoglotov, ridicându-şi capul, care-i atârna, pe pern . A început s m strâng , când fac câte-o mişcare greşit , aici... în plex. În general, am sentimentul c mi s-a aplicai un tratament excesiv. V rog s -l încheia i.

N-o cerea cu ardoarea de odinioar , ci vorbea indiferent, ca despre problemele unui str in, mult prea clare, de altfel, pentru-a mai fi nevoie s insiste. Şi nici Don ova nu insist , obosise şi ea: — Ave i un cap pe umeri, aşa c face i cum crede i. Dar, tratamentul n-a fost încheiat. Începu s -i cerceteze pielea pe conturul iradierii, Adev rul era c pielea cerea s se termine odat . Reac ia de suprafa putea s se mai agraveze şi dup încheierea şedin elor.

— Nu i se mai fac câte dou pe zi? întreb Don ova.

— Nu, câte una deja, r spunse Gangart.

(Ea pronun a frazele simple, cum era: Ăţâte una dejaĂ, întinzându-şi uşor gâtul sub ire, şi se crea senza ia c spune ceva tandru!)

Nişte fire vii, ciudate, se întinseser , asemeni unui p r lung de femeie, se ag aser şi o împotmoliser în rela ia cu acest bolnav. Dar numai ea sim ea durerea când se întindeau şi se rupeau, pe el asta nu-l atingea, iar în jur nimeni nu vedea nimic. În ziua când Vera auzise de scenele nocturne cu Zoia, parc -i fusese smuls un smoc întreg. Şi poate c-ar fi fost mai bine s se termine astfel. Prin acel şoc îi fusese reamintit legea dup care b rba ilor nu le trebuie femei din aceeaşi genera ie, ci fete mai tinere. Nu trebuia s uite c genera ia ei fusese dep şit .

Apoi începuse s -i ias atât de evident în cale, îi sorbea cu atâta atenie cuvintele, vorbea şi privea atât de frumos. Şi firele — firele de p r începur s se desprind unul câte unul şi s se împotmoleasc din nou. ţe erau aceste fire? ţeva inexplicabil şi lipsit de noim . Urma s plece foarte curând — iar acolo va fi strâns de o ghear puternic . Şi nu va mai veni decât atunci când îi va fi foarte r u, când moartea îl va da gata. Sau, cu cât va fi mai s n tos, cu atât va veni mai rar, cu-atât nu va mai veni niciodat .

— Dar câte injec ii de sinestrol a f cut? se inform Liudmila Afanasievna.

— Mai mult decât trebuie, i-o lu înainte Verei Kornilievna, acru, Kostoglotov şi arunc o privire înc p ânat . Or s -mi ajung pentru toat viaa. În mod normal, Liudmila Afanasievna nu i-ar fi iertat o asemenea replic grosolan şi i-ar fi f cut o moral crunt . Dar acum nu mai avea pic de voin , abia mai putea s -şi termine vizita. În afara func iei sale, luându-şi de pe acum r mas-bun de la ea, n-avea ce contraargument s -i aduc , de fapt, lui Kostoglotov. Tratamentul era, într-adev r, barbar.

— Iat care-i sfatul meu, spuse ea împ ciuitor şi în aşa fel încât s nu se aud în salon. Nu trebuie s tinde i spre fericirea vie ii de familie. Va trebui s mai tr i i înc mul i ani f r o familie în adev ratul sens al cuvântului.

Vera Kornilievna îşi coborî ochii.

— Fiindc , v mai aminti i, cazul dumneavoastr a fost foarte neglijat.

A i venit târziu la noi.

Kostoglotov ştia c situa ia lui nu-i str lucit , dar auzind aşa ceva chiar din gura Don ovei, r mase cu gura c scat .

— M-m-mda, f cu el. Apoi, îl consol un gând liniştitor. Oricum, cred c va avea şi conducerea grij de asta.

— Vera Kornilievna, o s -i continua i tezanul şi pentaxilul. Dar, vom fi totuşi nevoi i s -i d m drumul s se odihneasc . Uite cum o s facem, Kostoglotov: o s v scriem re et pentru o rezerv de trei luni de sinestrol, se g seşte acum în farmacii, o s vi-l cump ra i — şi face i neap rat în aşa fel încât s v continua i tratamentul acas . Dac n-are cine s v fac acolo injec ii — lua i tablete.

Kostoglotov aproape deschisese gura pentru a-i spune c , în primul rând, el n-are nici un fel de cas , în al doilea — n-are bani, iar în al treilea nu-i tâmpit s se ocupe cu o asemenea sinucidere lent .

Dar ea era cenuşiu-verzuie, chinuit , aşa c se r zgândi şi nu-i mai spuse nimic.

Astfel se termin vizita.

Sosi în fug Ahmadjan: totul se aranjase, trimiseser şi dup hainele lui. Ast zi o s bea cu prietenul lui! Iar dup hârtii o s treac mâine. Era atât de a â at, vorbea atât de repede şi atât de tare, cum nu-l v zuse înc nimeni niciodat . Se mişca cu o asemenea for şi siguran , de parc n-ar fi z cut cu ei aici vreme de dou luni, bolnav. Sub p rul negru tuns perie, sub smoala sprâncenelor negre, ochii-i ardeau ca unui be iv şi toat spinarea-i tres rea de sentimentul vie ii — dincolo de prag, chiar acum. Se repezi s -şi adune lucrurile, le l s balt , d du fuga s-aranjeze s i se dea prânzul odat cu cei de la parter.

Iar Kostoglotov fu chemat la roentgen. Aştept acolo un timp, apoi se culc sub aparat, apoi mai ieşi înc o dat în cerdac s se uite de ce-o fi vremea atât de mohorât .

Tot cerul era învolburat de nori repezi, cenuşii, iar dincolo de ei se târa unul vine iu, promi ând o mare ploaie. Era îns foarte cald, aşa c nu putea fi decât o ploaie de prim var .

N-avea cum s ias la plimbare, aşa c urc din nou în salon. Auzi înc din coridor ce povestea Ahmadjan în surescitarea sa.

— Sunt hr ni i, s fiu al dracului, mai bine ca solda ii! M rog — nu mai r u în orice caz! Por iile, de un kil dou sute. ţând, de fapt, ar trebui s fie hr ni i cu rahat! Iar, de muncit, nu muncesc! ţum duceam în zon , imediat au fost fugit, fost ascuns şi dormit toat ziua!

Kostoglotov p şi încet în cadrul uşii. Deasupra patului despuiat de cearceafuri şi fa a de pern , Ahmadjan st tea cu bocceaua gata preg tit şi, gesticulând cu mâinile, sclipindu-şi din ii albi, îşi termina ultima întâmplare povestit în salon.

Iar salonul era schimbat în întregime — nu mai era nici Federau, nici filozoful, nici Şulubin. În mod inexplicabil, pe vremea când salonul avea alt alc tuire, Kostoglotov n-auzise niciodat aceast poveste de la Ahmadjan.

— Şi nici nu construiesc nimic? întreb cu voce sc zut Kostoglotov. ţhiar nu se ridic nimic în zon ?

— M rog, de construit construiesc, se încurc un pic Ahmadjan. Dar prost construit.

— P i, s -i fi ajutat..., spuse înc şi mai încet, pierzându-şi for ele, Kostoglotov.

— Treaba noastr — puşca; a lor — lopata! r spunse prompt Ahmadjan.

Oleg privea fa a colegului s u de salon de parc-ar fi v zut-o pentru prima oar , sau nu, de parc o v zuse ani la rând încadrat de gulerul cojocului şi cu arma automat .

Nefiind dezvoltat peste nivelul jocului de domino, el era sincer, Ahmadjan, un om dintr-o bucat .

Dac decenii dup decenii nu-i laşi pe oameni s povesteasc lucrurile aşa cum sunt — min ile omeneşti o iau inevitabil razna şi devine mai greu s - i în elegi compatriotul decât pe un locuitor de pe Marte.

— P i, cum î i imaginezi tu asta? nu-i d dea pace Kostoglotov. ţa nişte oameni s fie hr ni i cu rahat? Ai glumit, nu-i aşa?

— Ba, n-am glumit deloc! ia nu oameni! Nu sunt oameni! insist sigur de el şi aprins Ahmadjan.

Spera s -l conving şi pe Kostoglotov, cum îl crezuser şi al i ascult tori. Ştia, ce-i drept, c Oleg e deportat, dar de lag rele lui nu ştia.

Kostoglotov trase cu ochiul la patul lui Rusanov, neîn elegând cum de nu-i ia acela partea lui Ahmadjan, îns acela lipsea din salon.

— ţând te gândeşti c eu te credeam soldat în armat . Deci, ia-a-at în ce unit i î i faci tu serviciul, lungi vorbele Kostoglotov. Deci tu l-ai slujit pe Beria?

— Eu nu ştiu nici o Ţerie! se sup r şi roşi Ahmadjan. ţine pune acolo sus — pe mine nu m priveşte. Eu depus jur mânul — şi slujit. Dac te pun pe tine — ai s slujit şi tu...

33 Deznod mânt fericit ţhiar în ziua aceea începuse şi ploaia. Plouase toat noaptea şi se stârnise şi vântul, iar vântul se f cea tot mai rece, iar pân joi diminea a ploua deja amestecat cu z pad şi to i cei care, în clinic , prevestiser prim vara şi deschiseser ramele duble, de iarn , fur puşi cu botul pe labe, Kostoglotov inclusiv.

Dar tot joi, ninsoarea se opri, ploaia încet brusc, vântul sc zu şi vremea deveni mohorât , rece şi neclintit .

La asfin it îns , în zare începu s se întrevad , printr-o cr p tur subire de aur, partea de apus a cerului.

Iar vineri diminea a, când se extern Rusanov, cerul se deschise f r nici un norişor, ba soarele dimine ii începuse chiar s usuce b l ile mari de pe asfalt şi potecile de p mânt ce traversau, de-a curmezişul, peluzele de iarb . Şi to i sim ir c abia acum începe adev rata prim var .

Aşa c fu scoas hârtia izolatoare de pe geamuri, date jos cremoanele, ramele fur deschise, iar chitul uscat c dea pe jos, s aib femeile de serviciu ce m tura.

Pavel Nikolaevici nu-şi l sase lucrurile la depozit, nu luase nici un fel de îmbr c minte de la spital, aşa c se putea externa la orice or a zilei ar fi dorit. Venir s -l ia diminea a, imediat dup micul dejun.

Dar, cine venise! Maşina era condus de Lavrik: îşi luase în ajun carnetul de şofer! Şi tot în ajun începuse şi vacan a — cu serate pentru Lavrik,

cu plimb ri pentru Maika, aşa încât cei mici erau în culmea fericirii. ţu ei doi, îşi f cu apari ia şi Kapitolina Matveevna, f r cei mari. Lavrik apucase s spun c , mai târziu, vrea s -şi duc prietenii la plimbare, aşa c acum trebuia s demonstreze cât de sigur este la volan în lipsa lui Iurka. Şi, ca într-o pelicul derulat invers, totul o porni înapoi, dar cât de vesel de data aceasta! Pavel Nikolaevici intr în c m ru a infirmierei-şefe în pijama şi ieşi într-un costum cenuşiu. Hazosul de Lavrik, frumos şi zvelt, îmbr cat într-un costum nou, albastru, deja un b iat mare, s-ar fi zis, de nu s-ar fi apucat s se alerge prin hol cu Maika, rotea mereu pe deget cureluşa cu cheile automobilului.

— Ai închis toate uşile? întreba Maika.

— Toate.

— Dar geamurile — le-ai închis pe toate?

— P i, du-te s controlezi.

Maika fugea scuturându-şi cârlion ii întuneca i, apoi se întorcea: — Totul e-n ordine. Şi se pref cea pe loc speriat : Dar portbagajul l-ai închis?

— P i, du-te s controlezi. Şi ea d dea din nou fuga.

Prin holul de la intrare erau şi acum duse spre laborator borcane cu lichid galben, oameni epuiza i, cu fe e distruse, aşteptau şi acum s se elibereze locuri, iar cineva se întinsese pe o banc . Dar Pavel Nikolaevici se uita la toate acestea cu condescenden : se dovedise a fi un om curajos, mai puternic decât împrejur rile.

Lavrik lu geamantanul tat lui. Kapa, într-un pardesiu de culoarea caisei, cu mul i nasturi mari, cu chica ei ar mie, întinerit de bucurie, d du drumul infirmierei- şefe c-un gest al capului şi-şi lu b rbatul de bra . De cealalt parte, se ag Maika.

— Uit -te şi tu la c ciuli a ei! Vezi, are o c ciuli nou , în dungi!

— Paşa, Paşa! se auzi strigat din spate. Îşi întoarser capetele.

Dinspre coridorul sec iei de chirurgie, se-apropia Cealâi.

Ar ta foarte bine şi era vioi, nici m car galben nu mai era. Numai pijamaua de spital şi papucii ar tau c -i bolnav.

Pavel Nikolaevicî îi strânse vesel mâna şi spuse: — Iat , Kapa, î i prezint un erou al frontului spitalicesc. I-au scos mai tot stomacul, iar el nu face decât s zâmbeasc .

F când cunoştin cu Kapitolina Matveevna, ţealâi îşi lovi într-o manier delicat c lcâiele, îşi înclin capul pieziş — pe de-o parte respectuos, pe de alta juc uş.

— P i, telefonaşul, Paşa! Las -mi telefonaşul! îl sâcâia ţealâi.

Pavel Nikolaevici se pref cu c s-a împiedicat în uş şi n-a auzit rug mintea. Era om bun de felul lui ţealâi, dar apar inea unui alt cerc, avea alte concep ii şi totuşi n-ar fi fost prea serios s p streze leg tura cu el. Rusanov c uta o pricin mai nobil s -l refuze.

Ieşir în cerdac şi ţealâi puse imediat ochii pe Moskviciul întors deja de Lavrik, gata de plecare. Evalu maşina din ochi şi, f r s întrebe: Ăe a ta?", trecu la: — Ce kilometraj are la bord?

— P i, nici cincisprezece mii n-are.

— Atunci de ce sunt cauciucurile atât de proaste?

— Uite, aşa le-am nimerit... Aşa le-au f cut — dr gu ii de muncitori...

— Şi nu vrei s - i fac rost?

— Dar po i?! Maksim!

— ţeara m -sii! P i, i-o nimica toat ! Noteaz - i şi tu num rul meu, noteaz - i-l! îl împungea el în piept pe Rusanov. Dup ce ies de aici, î i garantez eu c se rezolv într-o s pt mân !

Nu mai trebuia inventat nici un pretext! Pavel Nikolaeviei rupse din agend o foi şi-i scrise lui Maksim numerele lui de la serviciu şi de-acas .

— Gara, e-n ordine! Ne sun m! îşi lu r mas-bun.

Maika s ri pe scaunul din fa , iar p rin ii se aşezar în spate.

— O s fim prieteni! îi încuraj Maksim, la plecare.

Pocnir uşile.

— O s tr im! stig Maxim, cu mâna ridicat ca la salutul ĂFrontului RoşuĂ.

— Ei? o examin Lavrik pe Maika. Acum ce trebuie s fac? S pornesc ambreiajul?

— Nu, mai întâi controleaz cheia de contact! turuia Maika.

Pornir , împroşcând pe-alocuri apa din b l i, şi-o cotir pe dup pavilionul ortopedic. Aici, într-un halat cenuşiu şi cizme, mergea chiar pe mijlocul aleii de asfalt, f r grab , ca la plimbare, un bolnav deşirat.

— Ia claxoneaz -l mai tare, aşa! apuc s -l observe şi s spun Pavel Nikolaevici.

Lavrik claxon scurt şi puternic. Deşi omul o coti brusc şi-şi întoarse capul, Lavrik acceler şi trecu la zece centimetri de el.

— Pe sta l-am botezat Roadcoase. Dac-a i şti ce tip antipatic şi invidios poate s fie. De altfel, tu l-ai v zut, Kapa.

— ţe te miri, Paşik! oft Kapa. Unde-i fericire acolo-i şi invidie. Dac vrei s fii fericit, n-ai cum tr i iar invidioşi.

— Duşman de clas : mârâi Rusanov. S fi fost alte împrejur ri...

— P i, atunci trebuia s -l calc, de ce mi-ai spus s -l claxonez? râse Lavrik şi se-ntoarse pentru o clip .

— S nu îndr zneşti s -ntorci capul! se sperie Kapitolina Matveevna. Şi, într-adev r, maşina deviase un pic.

— S nu-ndr zneşti s -ntorci capul! repet Maika şi începu s râd în hohote. Dar eu pot, mama? Şi-şi întorcea capul înapoi, ba pe stânga, ba pe dreapta.

— Când i-oi interzice s plimbe fetele, atunci o s vad el! În timp ce ieşeau din complexul medical, Kapa deschise fereastra şi, aruncând ceva m runt pe geam, spuse: — Ei, m car de nu ne-am mai întoarce aici, fir-ar blestemat! S nu-ntoarc nimeni capul!

Iar Kostoglotov trase o înjur tur în urma lor, una lung şi dichisit .

Dar concluzia pe care-o trase fu urm toarea — a procedat foarte bine: şi el o s se externeze, neap rat, tot diminea a. Nu i-ar conveni deloc s-o fac ziua, când se externeaz to i, fiindc n-ar mai avea timp de nimic.

I se promisese c va fi externat în ziua urm toare.

Ziua blândâ, însorit , începea s se înc lzeasc . Totul se-nc lzea şi se zvânta repede. La Uş-Terek, probabil c oamenii au început deja s şi sape gr dinile, s cure e arâkurile. În timpul plimb rii începuse s viseze. ţe fericire: plecase s moar pe-un ger cumplit, iar acum se întoarce în plin prim var — poate s -şi planteze ceva în gr dini a lui. Era o mare bucurie s înfigi ceva în p mânt, iar apoi s te ui i ce iese.

Numai c to i lucreaz gr dinile în doi. Iar el va fi singur.

Tot plimbându-se, se gândi s se duc la infirmiera-şef .

Se duseser vremurile în care Mita îl repezea spunându-i c Ănu sunt locuriĂ în clinic . F cuser de mult cunoştin .

Mita st tea în c m ru a ei de sub sear , f r fereastr , cu lumin electric , un loc insuportabil, dup plimbarea din parc şi pentru pl mâni şi pentru ochi — st tea şi muta la nesfârşit, dintr-un teanc în altul, nişte fişe de eviden .

Aplecându-se, Kostoglotov intr pe uşa prea scund şi spuse: — Mita! Am o rug min ic . Una foarte mare.

Mita îşi ridic fa a lung , aspr . Fa a aceasta nearmonioas îi fusese h r zit fetei chiar din naştere şi, pân la patruzeci de ani, nimeni nu fusese ispitit s-o s rute, s-o mângâie cu palma şi toat tandre ea care-ar fi putut-o înviora, a r mas pentru totdeauna neexprimat . Aşa se f cuse c Mita devenise c lu de povar .

— ţe fel de rug minte?

— Mâine m externez.

— Îmi pare foarte bine pentru dumneavoastr !

Era bun Mita, numai la prima vedere p rea sup rat .

— Nu asta-i problema. În cursul zilei trebuie s rezolv o mul ime de treburi în oraş, iar seara trebuie s plec. Numai c boarfele se-aduc foarte târziu de la depozit. Cum am putea face, Mitocika, s-aducem lucrurile mele înc de ast zi, s le punem pe undeva, iar eu m-aş schimba mâine devreme de tot şi-aş pleca.

— Adev rul e c n-ar prea fi voie, oft Mita. Dac afl Nizamutdin...

— P i, de unde s afle? Eu ştiu c -i o înc lcare, dar Mitocika, via a omului e plin de înc lc ri!

— Şi dac n-o s fi i externat mâine?

— Vera Kornilievna mi-a spus sigur.

— Totuşi, trebuie întrebat înc o dat .

— Ţine, m duc acum pân la ea.

— Dar noutatea noastr o şti i?

— Nu, care?

— ţic pân la sfârşitul anului ne dau drumul la to i! Şi se vorbeşte mult despre asta! fa a ei urât deveni de-a dreptul dr g laş când începu s vorbeasc despre acest zvon.

— Pe care noi? Pe voi?

Asta însemna — pe deporta ii cu regim special, popoarele.

— P i, cic şi pe noi, şi pe voi! Nu crede i? aştept ea, cu team , r spunsul lui.

Oleg se sc rpin în creştet, se strâmb , unul dintre ochi şi-l strânse de toi: — S-s-s-ar putea. De fapt, nu-i exclus. Dar, dup câte flapsuri dintr-astea am avut eu parte la via a mea — nu-mi mai arde s umblu dup cai verzi...

— Dar acum se spune foarte sigur, foarte-foarte sigur!

Voia atât de tare s cread , n-o puteai refuza! Oleg îşi r sfrânse buza de jos peste cea de sus şi c zu pe gânduri. Eadev rat c totuşi ceva se cocea. ţ zuse Tribunalul Suprem. Numai c mergea prea încet, într-o lun nu se mai întâmplase nimic, aşa c iar nu-i mai venea s cread . Prea-i lent istoria pentru via a noastr , pentru inima noastr .

— Ei, s dea Dumnezeu, spuse el, mai mult pentru ea. Şi atunci ce-o s face i? O s pleca i?

— N-nu ştiu, pronun aproape f r voce Mita, cuprinzând sub degetele cu unghii mari fişele ferfeni ite de care se s turase pân peste cap.

— Dumneavoastr trebuie s fi i din zona Salskului, nu?

— Da. — P i, ce, acolo-i mai bine?

— Li-ber-ta-te, şopti ea.

Mai probabil era îns c , în inutul natal, mai spera înc s se m rite.

Oleg plec s-o caute pe Vera Kornilievna. N-o g si imediat: era ba la cabinetul Roentgen, ba la chirurgi. În sfârşit, o v zu venind cu Lev Leonidovici pe coridor — şi porni dup ei.

— Vera Kornilievna! Putem sta de vorb un minut?

Era pl cut s i te adresezi, s spui ceva special pentru ea, şi observase c lui i se adresa cu o altfel de voce dccât celorlal i.

Ea se întoarse. Iner ia omului ocupat era clar exprimat de unghiul în care-i era înclinat silueta, de pozi ia mâinilor, de preocuparea oglindit pe fa . Se oprise totuşi îndat , cu aten ia pe care-o acorda, cu consecven , tuturor.

— Da?... Şi nu ad ug — "Kostoglotov". Doar la persoana a treia, când trebuia s le spun ceva medicilor sau infirmierelor, îl mai numea acum astfel. Direct nu i se adresa nicicum.

— Vera Kornilievna, am o rug minte mare la dumneavoastr ... Nu-i pute i spune Mitei c voi fi sigur externat mâine?

— De ce?

— Am mare nevoie. Şti i, eu mâine-sear trebuie deja s plec, dar pentru asta...

— Hai, Liova, du-te! Vin şi eu imediat. Şi Lev Leonidovici plec , cl tinându-se şi gârbovindu-se, cu mâinile înfipte în buzunarele halatului şi cu şnururile întinse pe spinare. Iar Vera Kornilievna îi spuse lui Oleg: — Haide i pân la mine. Şi porni înaintea lui. Uşoar . ţa o n luc . Îl duse în camera aparatelor unde avusese, pe vremuri, discu ia aceea lung în contradictoriu cu Don ova. Se aşez la aceeaşi mas neşlefuit , iar lui îi indic acelaşi loc. El r mase în picioare.

Nu mai era nimeni în camer . Soarele intra aici în chip de stâlp de aur înclinat, f cut din firicele de praf ce jucau, şi se mai reflecta şi în detaliile nichelate ale aparatelor. Lumina era atât de puternic , încât î i venea s - i strângi ochii, şi era vesel .

— Dar, dac n-am s am timp mâine s v externez? Şti i, în asemenea situa ii, trebuie s scriu o epicriz .

El nu în elegea dac vorbea strict profesional sau cu o uşoar viclenie: — Epi-ce?

— Epicriz — este concluzia întregului tratament. Pân nu e gata epicriza, nu v pot externa. ţâte treburi fuseser puse pe-aceşti umeri mici! Era aşteptat şi chemat pretutindeni, iar acum a mai întrerupt-o şi el, şi mai trebuie s scrie şi epicriza asta.

Dar ea st tea — şi str lucea. Şi nu doar ea, nu doar privirea aceasta binevoitoare, chiar tandr — mai erau şi evantaiele de raze r sfirate cu care-i înconjurase silueta lumina puternic reflectat .

— Dar care-i problema, vre i s pleca i imediat?

— Nu c-aş vrea, aş r mâne cu pl cere. Dar n-am unde s înnoptez. Nu mai vreau s dorm în gar .

— ţhiar, dumneavoastr n-ave i voie la hotel, d du ea din cap. Şi se încrunt : ţe ghinion, îngrijitoarea la care înnopteaz de obicei bolnavii nu-i acum la serviciu. ţei de f cut? tr gea ea de timp, muşcându-şi uşurel buza de sus cu şirul din ilor de jos şi desenând pe hârtie un fel de opt. Şti i... de fapt... a i putea dormi liniştit... la mine.

Cum??? Ce-a spus? Nu i se n z rise? ţum s-ar putea face s repete asta?

Obrajii îi roşiser în mod evident. Şi continua s -i evite privirea. Dar, de vorbit, vorbea foarte simplu, de parc-ar fi fost ceva perfect obişnuit — ca bolnavul s se duc s înnopteze la doctor: — Întâmpl tor, mâine am o zi mai neobişnuit : diminea a n-am s stau la clinic decât dou ore, iar apoi am s fiu toat ziua acas şi nu mai plec decât dup prânz... O s -mi fie foarte uşor s înnoptez la nişte cunoştin e... Şi — l-a privit! Obrajii îi erau încinşi, iar ochii luminoşi, f r umbr de p cat. A în eles-o, oare, cum se cuvine? Este el oare demn de ceea ce i se propusese?

Dar, Oleg, pur şi simplu, nu putea în elege. Oare ce se poate în elege când o femeie vorbeşte în acest fel?... Poate s fie şi foarte mult, dar şi foarte pu in. Dar el nu se gândea, nu avea timp s se gândeasc : ea privea cu atâta noble e şi aştepta.

— Mul- umesc, pronun el (cu greu). Asta... e, bineîn eles, formidabil.

Uitase complet cum fusese înv at cu o sut de ani în urm , în copil rie, s fie galant, s r spund politicos. Asta — e foarte bine... Dar cum pot s v lipsesc... Mi-e ruşine.

— Nu v face i griji, îl linişti zâmbind Vega. Dac vre i s sta i dou - trei zile — putem inventa ceva şi-n acest caz. Doar v pare r u s pleca i din oraş, nu?

— Sigur c -mi pare r u... Da! Dar atunci biletul de externare trebuie f cut nu pentru mâine, ci pentru poimâine, fiindc altfel o s fiu întrebat la comandament de ce nu plec. Pot s m aresteze din nou.

— Ei bine, bine, o s ne fofil m. Deci, Mitei sa-i spun ast zi de externat, s v externez — mâine, iar în adeverin s scriu pomâine? ţe om complicat sunte i.

Dar ochii ei nu erau dispera i de atâtea complica ii, ci râdeau.

— Eu s fiu complicat, Vera Kornilievna! Sistemul e complicat! Mie şi adeverin ele trebuie s mi le face i, nu ca la to i oamenii, într-un exemplar, ci în câte dou .

— De ce?

— Pe una o s-o ia comandantul ca s justifice c l toria, iar cealalt o s -mi r mân mie.

(La comandament s-ar putea s nu fie nevoie s-o lase, o s ipe c n-are decât una, dar — nu trebuia s aib o rezerv ? ţe, degeaba a suferit pentru adeverin ?...)

— Şi-o a treia pentru gar , ea îşi not câteva cuvinte pe o hârtiu .

Deci, iat adresa mea. S v explic cum ajunge i?

— Am s g se-e-esc cu, Vera Kornilievna!

(Nu z u, chiar o spunea serios...? ţhiar îl invita de-adev ratelea?...)

— Şi... Îi mai d du câteva foi e lunguie e gata preg tite. Iat re etele de care v-a vorbit Liudmila Afanasievna. Sunt mai multe la fel, ca s se mai împart doza.

Re etele acelea! Acelea!

Vorbise despre ele, ca despre ceva lipsit de importan .

Aşa, un mic adaos la adres : reuşise performan a s nu discute niciodat , în cele dou luni cât îl tratase, despre asta.

Asta se numea, probabil, tact.

Ea se ridicase deja. Se îndrepta spre uş .

O aşteptau treburile. O aştepta Liova... Şi, deodat , în evantaiele risipite ale razelor care umpluser camera pân la refuz, el o v zu alb , uşoar , sub ire în talie şi, parc pentru prima dat — atât de în eleg toare, de prietenoas şi — de necesar ! ţum nu fusese niciodat pân atunci!

Se înveseli şi avu un acces de sinceritate. O întreb : — Vera Kornilievna! Dar de ce-a i fost sup rat pe mine atâta vreme?

Din inelul de lumin privea zâmbind, nu se ştie de ce, cu în elepciune: — P i, dumneavoastr nu v-a i f cut vinovat cu nimic?

— Nu. — Cu nimic?

— Cu nimic!

— Aminti i-v mai bine.

— Nu-mi amintesc. Haide i, sugera i-mi m car!

— Trebuie s m duc... ţheia era în mâna ei. Trebuia s încuie uşa. Şi s plece.

Dar era atât de bine cu ea! Ar fi stat aşa o zi şi-o noapte.

Ea se îndep rta, mic , pe coridor, iar el st tea şi privea în urm . Şi ieşi imediat din nou la plimbare. Prim vara se încingea — nu te mai saturai s respiri. A umblat dou ore f r rost, adunând, adunând aer, c ldur . Îi p rea de-acum r u s p r seasc şi parcul acesta, în care se sim ise prizonier. Îi p rea r u c nu va fi acolo când vor înflori salcâmii japonezi, când vor ap rea primele frunze, târzii, ale stejarilor.

Parc nici grea nu i mai era ast zi şi nici sl bit nu se sim ea. I-ar fi f cut pl cere acum s lucreze p mântul. Voia ceva, voia ceva, dar nici ei nu ştia ce. Observ c degetul mare se plimb singur pe ar t tor, cerând o igar . Ei nu, n-are decât s-ajung s le şi viseze — odat ce s-a l sat, gata!

Dup ce umbl pe s turate se duse la Mita. Mita f cuse treab bun ; geanta lui Oleg sosise şi fusese ascuns în baie, iar cheia de la baie o va putea lua de la îngrijitoarea mai în vârst , care-o s preia garda seara. Iar, spre sfârşitul zilei de lucru, va trebui s treac pe la policlinic s -şi ia toate adeverin ele.

Externarea lui se contura inevitabil .

Nu chiar ultima dat , dar una dintre ultimele d i, urc scara.

Iar sus o întâlni pe Zoia.

— Ei, cum mai sta i, Oleg? întreb Zoia, dezinvolt . Îşi însuşise cu o naturale e uimitoare, cu mare uşurin acest ton lejer.

De parc n-ar fi fost niciodat nimic între ei: nici porecle tandre, nici dansul din "Vagabondul", nici rezervorul de oxigen. Şi poate c-avea dreptate. De ce s -i aminteasc mereu? De ce s nu uite? De ce s -şi poarte pic ? Într-una din g rzile ei de noapte nu se mai duse s -i dea târcoale, ci mersese la culcare. Într-o sear oarecare ea se-apropie de el, de parc nimic nu s-ar fi întâmplat, cu seringa, iar el se întoarse şi o l s s -i fac injec ia. Şi ceea ce începuse s creasc între ei atât de tensionat, ca punga de oxigen pe care o duseser cândva împreun — începuse brusc s se dezumfle. Şi se transform în nimic. Tot ce r m sese era un salut prietenesc: — Ei, cum sta i, Oleg?

El se sprijini de mas cu mâinile drepte, lungi, şi-şi l s la ele negre s-atârne: — Leucocite dou mii opt sute. E a doua zi când nu mi se mai fac raze.

Mâine m externez.

— Deja mâine? îşi flutur ea genele aurii. P i, atunci, noroc! V felicit!

— ţrede i c ave i vreun motiv?...

— ţât sunte i de nerecunosc tor! Zoia cl tin din cap. Ia face i un efort s v aminti i prima dumneavoastr zi de aici, în hol! Mai spera i, oare, atunci s tr i i mai mult de o s pt mân ? Şi asta era adev rat.

Nu, z u c era fat bun Zoika: vesel , harnic , sincer , ce-i în guş şi-n c puş . Dac-ar putea face abstrac ie de acel lucru nepl cut care se in-

stalase între ei, de parc s-ar fi înşelat unul pe cel lalt, dac-ar lua-o acum de la zero — ce i-ar putea împiedica s fie prieteni?

— Uite-aşa, zâmbi el.

— Uite-aşa, zâmbi ea.

De muline, nu-i mai aminti.

Asta era tot. Va face de gard aici de patru ori pe s pt mân . Va toci manualele. Din când în când, va broda. Iar acolo, în oraş — va sta cu cineva în umbr , dup dans.

Doar nu putea fi sup rat pe ea fiindc are dou zeci şi trei de ani şi-i s n toas pân la ultima celul , pân la ultima pic tur de sânge.

Porni mai departe. Deodat , cu aceeaşi uşurin şi simplitate, ea îl strig din urm : — Hei, Oleg!

El se întoarse.

— Poate, n-ave i unde înnopta? Nota i-v adresa mea. (ţum? Şi ea?)

Oleg o privi uluit. Asta era mai presus de în elegerea lui.

— E foarte comod, chiar lâng sta ia de tramvai. Suntem dou persoane, eu şi bunica, dar avem şi dou c m ru e.

— Mul umesc mult, primi el n ucit buc ica de hârtie. Dar nu cred...

Nu ştiu cum o s fie...

— Dar, dac , totuşi? zâmbi ea.

Ce mai, s-ar fi descurcat mai uşor în taiga decât printre femei.

Mai f cu doi paşi şi-l v zu pe Sibgatov deprimat, întins pe spate pe o planşet rigid , în col ul lui de hol sufocant. Pân şi într-o asemenea zi, în care soarele d duse n val peste tot, aici nu ajungeau decât nişte reflexe nevolnice.

Sibgatov se uita în tavan.

Situa ia i se înr ut ise mult în aceste dou luni.

Kostoglotov se aşez lâng el, pe marginea planşetei.

— Şaraf! Umbl zvonuri serioase cum c to i deporta ii vor fi elibera i. Şi cei speciali, şi administrativii. Şaraf nu-şi întoarse spre Oleg capul, ci doar ochii. Şi p rea s nu fi receptat nimic, în afar de sunetul vocii.

— Auzi? Şi pe voi, şi pe noi. ţic e sigur.

Iar el — nu în elegea.

— Nu crezi?... O s pleci acas ?

Sibgatov îşi mut privirea şi o pironi în tavanul lui. Îşi deschise buzele palide: — Pentru mine — ar fi trebuit s vin mai devreme.

Oleg îşi puse mâna peste mâna lui, pe care o inea aşezat pe piept, ca un mort.

Trecând pe lâng ei, Nellea se îndrepta zglobie spre salon: — Nu v-au r mas farfurioari p'-aci? şi se uit în jur. Hei, l osule! Tu de ce nu m nânci? Ia, du-te şi elibereaz - i farfuria, c doar n-oi sta s-aştept dup tine?

Grozav! Kostoglotov sc pase masa şi nici nu observase. Îl d duser gata! Un singur lucru nu pricepea: — P i, tu ce treab ai?

— ţum ce treab am? Eu sunt acuma la buc t rie — servesc! declar mândr de ea Nellea. Vezi ce halat curat am?

Oleg se ridic şi se duse s -şi soarb din lingur ultima mas de prânz din spital. Insinuant, nev zut şi mut, Roentgenul îi distrusese orice urm de poft de mâncare. Dar, dup codul de inutului, era inadmisibil s laşi ceva în strachin .

— Haide, haide, d -o gata repejor! îi comand Nellea.

Nu-şi schimbase doar halatul, acum avea şi cârlion ii altfel aranja i.

— Ia te uit la tine, cum te-ai schimbat! se mir Kostoglotov.

— P i! Proast -oi fi s m târ sc pe jos pentru trei sute cincizeci pe lun ! Aici m car m-aleg cu ceva de-ale gurii!

34 Ceva mai greu Cum, probabil, li se întâmpl s aib o senza ie de pustiu b trânilor care şi-au îngropat to i colegii de genera ie — Ăe timpul, e timpul s m duc şi eu de-acum", astfel nici Kostoglotov nu-şi mai g sea locul în seara aceea în salon, deşi paturile erau toate pline, şi oamenii erau tot oameni, şi se puneau din nou, de la cap t, aceleaşi întreb ri: o fi cancer sau n-o fi? se poate vindeca sau nu? şi ce alte mijloace mai pot fi de-ajutor?

Spre sfârşitul zilei, plec , ultimul, Vadim: sosise aurul şi era mutat în salonul de radiologie.

Lui Oleg nu-i mai r m sese decât s ia la rând paturile şi s -şi aminteasc cine-a stat în fiecare la început şi câ i dintre ei au murit. Şi reieşea c parc nici nu muriser chiar atât de mul i. În salon, aerul era atât de închis, iar afar era atât de cald, încât Kostoglotov se culc cu fereastra întredeschis . Aerul prim verii se pr buşea peste el de dup pervaz. Fream tul prim verii se auzea şi din cur ile c suelor vechi care se înghesuiau, lipite de zidul complexului clinic, de partea cealalt .

Zidul de c r mid al complexului te împiedica s vezi via a acestor curticcle, dar acum se auzeau clar ba uşile trântite, ba cum se ipa la copii, ba un urlet de be iv, ba un disc de patefon gângav, iar, mai târziu, dup ce s-a dat stingerea, se-auzi o voce puternic şi joas de femeie care cânta l l it, poate cu disperare sau poate cu pl cere: Şi-n apartament adus-a Tân r chipeş, un miner...

Toate cântecele erau despre acelaşi lucru. To i oamenii se gândeau la acelaşi lucru. Numai Oleg trebuia s se gândeasc la altceva.

Tocmai în aceast noapte, când urma s se scoale devreme şi trebuia s -şi cru e for ele, Oleg nu reuşea deloc s-adoarm . Prin cap, îi treceau tot soiul de gânduri, cu sau f r rost: ce uitase s spun în certurile cu Rusanov; ce nu apucase s -i zic Şulubin; şi ce fel de argumente i-ar mai fi putut expune lui Vadim; capul lui Juk cel ucis; şi chipurile însufle ite ale so ilor Kadmin, la lumina galben a l mpii de gaz, când o s le serveasc milioanele de impresii din oraş, iar ei vor veni cu nout ile lor despre aul şi despre emisiunile muzicale pe care le ascultaser — şi li se va p rea c -n bordeiul pleoştit a înc put tot universul; apoi expresia distrat-orgolioas a Innei Strem, cea de optsprezece ani, de care Oleg nici nu va mai îndr zni acum s se apropie; şi-aceste dou invita ii — dou invita ii de la femei, s r mân s -nnopteze la ele: îi plesnea capul şi din cauza lor — oare cum trebuiau în elese corect? În lumea aceea de ghea , care-şi pusese pecetea pe sufletul lui Oleg, nu exista fenomenul, no iunea de: Ăbun tate dezinteresat Ă. Oleg uitase cu des vârşire c exist aşa ceva. Şi-acum i-ar fi fost mai simplu s dea orice alt explica ie acestei invita ii, decât simpla bun tate.

ţe voiau s spun ? Dar el, cum trebuia s procedeze?

Lui, toate astea i se p reau de neîn eles.

Se r sucea de pe-o parte pe alta şi degetele-i mototoleau o igar nev zut ...

Oleg se ridic şi se târî la plimbare. În semiîntunericul holului, chiar lâng uş , st tea, în ligheanul lui dintotdeauna, de pe duşumea, Sibgatov, luptându-se pentru noada lui, dar nu cu speran a r bd toare de odinioar , ci parc sub vraja disper rii.

Iar la m su a infirmierei de gard , cu spatele la Sibgatov, st tea aplecat lâng veioz o femeie mic de statur , cu umeri înguşti, în halat alb.

Nu era îns nici una dintre infirmiere — de gard era Turgun, care dormea deja, probabil, în sala de şedin e. Era femeia aceea de serviciu, cu ochelari, stranie şi cultivat , Elizaveta Anatolievna. Apucase s -şi termine toate treburile pân la c derea serii, iar acum st tea şi citea. În cele dou luni pe care le petrecuse Oleg aici, aceast femeie de serviciu conştiincioas , cu o expresie de inteligen mobil pe chip, se târâse nu o dat pe sub paturile lor, sp lând pe jos, în vreme ce ei to i, bolnavii, st teau culca i sus; ea muta acolo, în adâncime, cizmele ascunse de Kostoglotov, f r s spun o singur dat vreo vorb de ocar ; mai ştergea apoi, cu cârpa, lambriurile de pe pere i; golea scuip torile şi le freca pân str luceau; le împ r ea bolnavilor borcanele cu etichete; şi, în general, aducea şi lua de acolo toate lucrurile grele, incomode sau murdare, pe care infirmiera nu se cuvenea s pun mâna. Şi cu cât muncea mai supus , cu-atât mai pu in era b gat în seam în pavilion. S-a spus deja, şi cu dou mii de ani în urm , c , dac ai ochi, nu înseamn c şi vezi.

Via a grea adânceşte capacitatea de-a vedea. Existau aici, în pavilion, oameni care se recunoşteau de la prima vedere. Deşi nu se distingeau între ceilal i nici prin epole i, nici prin vreo uniform sau banderol vizibil — se recunoşteau totuşi, cu uşurin : de parc-ar fi avut un semn luminos în frunte; de parc-ar fi purtat stigmate în palme şi pe t lpi. (De fapt, existau o mul ime de indicii: un singur cuvânt, sc pat din întâmplare; tonul cu care-a fost pronun at acel cuvânt; strânsul buzelor între cuvinte; un zâmbet, când to i ceilal i sunt serioşi; seriozitatea — când to i ceilal i râd.) Aşa cum uzbecii sau karakaipacii îi recunoşteau cu uşurin în clinic pe-ai lor, la fel se recunoşteau şi cei peste care c zuse m car o dat umbra sârmei ghimpate.

Kostoglotov cu Elizaveta Anatolievna se recunoscuser şi ei de mult şi se salutau cu subîn eles. Dar nu se nimerise niciodat s poat vorbi pe îndelete.

Acum, Oleg se-apropie de m su a ei, plesc ind destul de tare cu papucii, ca s n-o sperie: — Ţun seara, Elizaveta Anatolievna! ţitea f r ochelari. Îşi întoarse capul — şi îns şi aceast r sucire se deosebea, prin ceva inefabil, de felul mereu serviabil în care-ntorcea capul când era chemat la munc .

— Ţun seara, zâmbi ea, cu toat demnitatea unei doamne în vârst care, sub acoperişul ei, îşi salut oaspetele drag.

Se privir cu bun voin , f r grab .

Mesajul era c sunt oricând gata s se ajute unul pe cel lalt.

Numai c n-au cum s se-ajute.

Oleg îşi r suci capul pletos pentru-a vedea mai bine cartea.

— Iar una fran uzeasc ? Şi, ce anume? ţiudata femeie de serviciu r spunse pronun ând moale ĂlĂ-ul: — Claude Farrer.

— Dar, de unde tot lua i c r i fran uzeşti?

— P i, în oraş exist o bibliotec de c r i str ine. Pe urm , mai iau şi de la o b trânic .

Kostoglotov se uita la carte pieziş, ca un dul u la o pas re împ iat : — Şi de ce numai fran uzeşti?

Razele ridurilor din jurul ochilor şi buzelor îi tr dau şi vârsta, şi chinul, şi inteligen a.

— Doare mai pu in, r spunse ea.

Nu vorbea niciodat cu voce ridicat , pronun ia îi era moale.

— P i, de ce s v teme i de durere? replic Oleg. Îi era greu s stea mult timp în picioare. Ea observ acest lucru şi-i împinse un scaun mai aproape.

— La noi, în Rusia — de când? — de vreo dou sute de ani probabil, se tot ofteaz : Parisul! Parisul! Ni s-a tot împuiat capul, bomb nea Kostoglotov. Trebuie s -i cunoaştem fiecare strad , fiecare cârciumioar pe dinafar . Dar uite c eu, de-al dracului, nu vreau câtuşi de pu in la Paris!

— ţâtuşi de pu in? începu ea s râd , şi el de asemenea — în urma ei.

Prefera i supravegherea comandamentului?

Aveau acelaşi fel de a râde: un râs pe care-l începeau doar, f r s -l prelungeasc .

— Nu, z u, boscorodea Kostoglotov. Parc -i ceva uşuratic în p l vr geala lor. Î i tot vine s -i repezi: hei, prieteni, dar ce a i zice de nişte munc mai ap sat ? Sau de oleac de bul u, f r potol?

— Asta-i nedrept. Înseamn c ei au dep şit etapa muncii for ate. E meritul lor.

— M rog, se poate. Oi fi vorbind aşa din invidie. Dar tot î i vine s -i repezi.

Aşezat pe scaun, Kostoglotov se cl tina, când în dreapta, când în stânga, de parc i-ar fi fost greu s -şi poarte trunchiul prea înalt. F r nici un fel de trecere, o întreb firesc şi direct: — Dumneavoastr — din cauza so ului? Sau, pe cont propriu?

La fel de direct şi f r întârziere r spunse şi ea, de parc i-ar fi pus o întrebare legat de serviciul din acea zi: — Toat familia. Nici nu se mai în elege cine din cauza cui.

— Şi acum sunte i împreun ?

— O, nu! Fiica noastr a murit în deportare. Dup r zboi, ne-am mutat aici. De-aici so ul a fost luat, cu al doilea val, în lag r.

— Şi acum sunte i singur ?

— Am un fiu. De opt ani.

Oleg îi privea chipul care nu-i tremurase de mil .

De fapt, purtau o discu ie la obiect.

— Al doilea val a fost patruzeci şi nou ?

— Da. — Normal. Şi, ce lag r?

— Gara Taişet.

Oleg încuviin din cap: — ţlar. În lag rele de pe lacuri. El poate s fie şi lâng râul Lena, dar cutia poştal tot la Taişet este.

— A i fost şi dumneavoastr acolo??

Speran a îns nu şi-o putea ascunde!

— Nu, dar ştiu. Ne mai intersectam totuşi.

— Duzarski!? Nu l-a i întâlnit?... Nic ieri?...

Totuşi, mai spera! L-a întâlnit... Acum o s -i povesteasc ...

— Duzarski?...

to i.

Oleg â âi din buze: nu, nu-l întâlnise. N-aveai cum s -i întâlneşti pe

— Dou scrisori pe an! se plânse ea.

Oleg d du din cap. Era normal.

— Iar anul trecut a venit doar una. În mai. De-atunci nimic!... Şi iat c tremura deja pe un fir, pe un fir sub ire.

Femeie.

— Nu da i importan ! o l muri cu glas sigur Kostoglotov. Dou scrisori pe an, de la fiecare — şti i câte mii înseamn asta? Iar cenzura e leneş . În lag rul de la Spasskoc, un sobar, un de inut, s-a dus vara s controleze sobele — şi în cea de la cenzur a g sit vreo dou sute de scrisori neexpediate. Uitaser s le dea foc.

Oricât de blând încercase s -i explice şi cu toate c trebuia s se fi obişnuit de mult cu toate astea — tot îl privea acum s lb ticit speriat .

S fie oare omul f cut astfel încât s nu-l po i dezv a s se mire?

— Deci, b ie elul s-a n scut în deportare?

Ea încuviin din cap.

— Şi-acum trebuie s -l pune i pe picioare din salariul dumneavoastr ?

Iar pe-un post mai mare nu v ia nimeni? Peste tot vi se scot ochii? Probabil c tr i i într-o hrub .

S-ar fi zis c -i pune întreb ri, îns interoga ia lipsea din întreb rile lui.

Oricum, toate astea erau atât de clare, încât sim eai un gust acru în gur .

Pe c rticica groas , în copert moale, de un format elegant, mic, pe hârtie de prin alte p r i, cu marginile pu in zim ate din cauz c fuseser t iate cândva cu coupe-papier-ul, Elizaveta Anatolievna îşi aşezase mâinile mici, zdren uite de sp lat, de frecatul duşumelelor, de apa fiart , şi-acoperite pe deasupra şi cu vân t i şi t ieturi.

— Dac n-ar fi fost decât atât, c -i o hrub ! spunea ea. Alta-i nenorocirea: b iatul e deştept, îmi pune tot soiul de întreb ri — cum s -l educ? S -l împov rez cu tot adev rul? P i, şi-un matur ar fi zdrobit de-aşa o greutate! Î i frânge coastele! Atunci, s -i ascund adev rul, s -l împac cu via a? Ar fi oare corect? Ce-ar spune tat l lui? Şi nici nu po i fi sigur c vei reuşi — c doar are şi copilul ochi şi vede totul.

— S -l înc rca i cu adev rul! Oleg îşi ap s cu hot râre palma în geamul de pe mas . O spusese de parc ar fi dat drumul în via la zece b ie i f r s rateze cu vreunul.

Ea-şi sprijini tâmplele de sub batic în încheieturile întoarse ale mâinilor şi-l privi neliniştit pe Oleg. Fusese atins în punctul nevralgic!

— E-atât de greu s creşti un fiu f r tat ! Pentru asta ar fi nevoie de-o arm tur în via , de-un fir c l uzitor — dar, de unde s -l iei? Într-un fel sau altul, mereu se g seşte ceva care s te-abat într-o direc ie sau alta.

Oleg t cea. Auzise despre aşa ceva şi înainte, dar nu putea în elege.

— Iat de ce citesc vechi romane fran uzeşti şi asta numai în timpul g rzilor de noapte. Nu ştiu dac ele trec sau nu sub t cere ceva mai important, dac via a de dup ziduri era, în acele vremuri, la fel de aspr — nu ştiu, şi citesc liniştit .

— Narcoz ?

— Ţinefacere, îşi cl tin ea capul de c lug ri alb . Nu cunosc, mai aproape, c r i care s nu irite. În unele din ele, cititorul e considerat un netot. În altele — lipseşte minciuna şi autorii sunt, din aceast cauz , foarte mândri de ei. Ei studiaz , plini de importan , pe care drum de ar a trecut poetul în anul o mie opt sute şi atât sau despre ce doamn pomeneşte la pagina cutare. S-ar putea ca, într-adev r, clarificarea acestor lucruri s nu le fi fost uşoar , dar şi cât de lipsit de pericole a fost! Şi-au ales o soart îng duitoare! Doar de cei vii, de cei ce sufer ast zi nu le pas .

Poate c -n tinere e i se spusese Lilea. Aceast şa a nasului trebuie c înc nu purta urmele ochelarilor. Tân ra fat f cea ochi dulci, pufnea în râs, zâmbea, în via a ei existase şi liliac, şi dantele, şi versurile simboliştilor — şi nici o iganc nu i-ar fi putut prezice c -şi va termina via a ca femeie de serviciu pe undeva, prin Asia.

— Toate tragediile literare mi se par ridicole în compara ie cu ceea ce tr im noi, insista Elizaveta Anatolievna. Aidei i s-a permis s coboare la omul drag şi s moar împreun cu el. Iar nou nu ni se permite nici m car s primim veşti de la el. Fiindc , dac m-aş duce la Ozerlag...

— Nu v duce i! N-ar avea nici un rost.

— ... ţopiii scriu la şcoal compuneri despre via a nefericit , tragic , distrus şi nu mai ştiu cum a Annei Karenina. Dar a fost, oare, Anna nefericit ? Ea a ales pasiunea — şi-a pl tit pentru pasiune, asta-i fericire! Era un om liber şi orgolios! Dar dac , în casa în care te-ai n scut şi tr ieşti de când te ştii, intr , pe timp de pace, mantale şi chipiuri militare — şi ordon întregii familii s p r seasc în dou zeci şi patru de ore aceast cas şi acest oraş doar cu ce pot duce în mâinile lor slabe?...

Tot ce putuser plânge, ochii aceştia prinseser demult şi era pu in probabil s mai poat curge ceva din ei. Poate — doar o mic scânteie uscat şi crispat s se mai fi putut aprinde — pentru un ultim blestem.

— ... ţând deschizi uşile şi-i invi i pe trec torii din strad s cumpere, eventual, ceva de la tine, de fapt, nu — s - i zvârle ceva m run iş pentru pâine! Şi intr comercian i versa i, care ştiu totul pe lume, în afar de faptul c tr snetul urmeaz s -i loveasc şi pe ei! Iar pentru pianul mamei tale i se ofer , f r ruşine, a suta parte din pre , iar feti a ta, cu p rul legat în funde, se-aşeaz pentru ultima dat s cânte Mozart, dar plânge şi fuge — de ce s recitesc "Anna Karenina"? Nu-mi ajunge, oare, şi-atât?... Unde-aş putea citi ceva despre noi, despre noi? Abia peste-o sut de ani? Şi cu toate c-ajunsese aproape s strige, antrenamentul fricii atâtor ani n-o tr dase: nu ipa, acela nu era ip t. N-o auzea decât Kostoglotov.

Sau poate şi Sibgatov, din lighenaş.

Nu erau foarte multe indicii în povestirea ei, dar nici prea pu ine nu erau.

— Leningrad? recunoscu Oleg. În treizeci şi cinci?

— Recunoaşte i?

— Pe ce strad a i locuit?

— Pe Furştadskaia, bâigui cu triste e, dar şi-un pic bucuroas Elizaveta Anatolievna. Dar dumneavoastr ?

— Pe Zaharievskaia. Al turi!

— Al turi... Şi câ i ani avea i atunci?

— Paisprezece.

— Şi nu ine i minte nimic?

— Pu in.

— Nu ine i minte? Parc-ar fi fost cutremur — locuin ele st teau cu uşile larg deschise, intrau, luau ceva, plecau, nimeni nu întreba nimic. A fost deportat atunci jum tate din popula ia oraşului. Iar dumneavoastr — nu ine i minte?...

— Ţa, in. Dar şti i care-i ruşinea: asta nu p rea s fie lucrul cel mai important. La şcoal ni s-a explicat de ce e nevoie de asta, de ce-i util. ţa o iap inut strâns în h , vârstnica femeie de serviciu îşi plimb capul în sus şi în jos: — Despre blocad vorbesc to i! Despre blocad se scriu poeme! Asta-i permis. De parc înainte de blocad n-ar fi fost nimic.

Da, da. Avea dreptate. Iat , la fel se înc lzea în lighenaşul s u Sibgatov, uite aici st tea Zoia şi, tot aici — Oleg, şi, la m su a aceasta, la lumina acestei l mpi discutaser — despre blocad , despre ce altceva?

Doar pân la blocad , nu se întâmplase nimic în acel oraş.

Oleg oft , îşi propti capul în cot şi se uit deprimat la Elizaveta Anatolievna.

— E ruşinos, spuse el încet. De ce suntem linişti i pân nu ne izbeşte pe noi înşine sau pe cei care ne sunt apropia i? De ce-i aşa firea omeneasc ? Şi se mai ruşina şi pentru faptul c în l ase mai presus de vârfurile Pamirului cazna asta a lui: ce-i trebuie unei femei de la un b rbat — cât, exact? De parc , în punctul sta s-ar fi concentrat toat via a. De parc , f r asta, n-ar fi existat în patria lui nici chin, nici fericire.

I se f cu ruşine — dar se şi linişti. Inundându-l, nenorocirile altora o sp lau şi pe-a lui.

— ţu câ iva ani înainte de asta, au fost deporta i din Leningrad cei de origine aristocratic . Tot vreo sut de mii, probabil — dar parc noi am observat? Şi ce fel de aristocra i mai r m seser în oraş — b trâni şi copii, nişte neajutora i. Iar noi ştiam, priveam şi — nimic: din moment ce noi eram l sa i în pace.

— Dar piane a i cump rat?

— Poate s fi cump rat. ţu siguran c-am cump rat. Între timp, Oleg îşi d duse seama c aceast femeie n-avea nici cincizeci de ani. Dar, dup figur , o puteai lua drept o b bu . De sub basma îi atârna o şuvi de p r lins, b trânicios, care nu se mai l sa ondulat .

— Dar, pe voi, de ce v-au deportat — cu ce acuza ie?

— ţa periculoşi din punct de vedere social, pentru ce altceva. Existau articole de lege notate prin litere mici, nu trebuia f cut proces, era foarte comod.

— So ul dumneavoastr — cine era?

— Nimeni. Flautist la Filarmonic . Îi pl cea s dezbat anumite probleme când se îmb ta.

Oleg îşi aminti de mama lui moart — fusese şi ea o b trânic prematur , la fel de agitat-intelectual , la fel de neajutorat f r so .

Dac-ar fi tr it în acelaşi oraş, ar fi putut-o ajuta pe femeia aceasta.

S-ar fi putut ocupa de b iat.

Dar fiecare fusese pus în p tr ica lui separat — ca insectele prinse în ace de g m lie.

— În familia unor cunoştin e de-ale noastre, povestea acum, f r s se mai poat opri, sufletul acesta care t cuse atâta vreme, copiii erau mari, un b iat şi o fat , amândoi comsomolişti ferven i. Deodat , toat familia a fost nominalizat pentru deportare. ţopiii s-au gr bit la comitetul local al comsomolului: Ăap ra i-ne!Ă ĂO s v ap r m, le-au spus acolo. Lua i o hârtie şi scrie i: v rog ca de la data de... s nu fiu socotit fiul / socotit fiica cut rora... m dezic de ei ca de nişte elemente sociale periculoase şi promit ca pe viitor s nu am nimic în comun cu ei şi s nu între in nici un fel de leg turi."

Oleg se cocârjase, umerii lui osoşi ieşiser în eviden , capul îi atârna f r vlag .

— Şi mul i scriau...

— Da. Iar fra ii aceştia au spus: o s ne gândim. Au venit acas , au aruncat carnetele de comsomol în sob şi-au început s se preg teasc de deportare. Începuse s se mişte Sibgatov. inându-se de pat, se ridica din lighean.

Femeia de serviciu se repezi s ia ligheanul, ca s-arunce apa din el.

Oleg se ridic şi el şi, înainte de a se duce la culcare, începu s coboare aceeaşi scar dintotdeauna. În coridorul de jos, ajunse lâng uşa camerei unde st tea Diomka; al doilea din camer fusese un postoperatoriu, care murise luni, iar în locul lui fusese adus acolo Şulubin.

Uşa aceasta se închidea perfect, dar acum era întredeschis , iar în untru era întuneric. Din întuneric, se auzea un horc it greu. Iar infirmiere nu se vedeau prin apropiere: fie c erau pe la al i bolnavi, fie c dormeau.

Oleg deschise mai mult uşa şi-şi vârî capul în untru.

Diomka dormea. ţel care horc ia şi gemea era Şulubin.

Oleg intr . Uşa întredeschis l sa s intre un pic de lumin din coridor.

— Aleksei Filipâci!

Horc itul încet .

— Aleksei Filipâci!... V e r u?...

— ţum? se auzi tot ca un horc it.

— V e r u?... S v dau ceva?... S-aprind lumina?

— Cine-i? o r suflare speriat , apoi tuse şi-un nou acces de geam t, fiindc tusea îi provoca dureri.

— Kostoglotov. Oleg. Ajunsese deja lâng el, se aplecase şi începuse s disting pe pern capul mare al lui Şulubin. ţe s v dau? S chem infirmiera?

— Ni-mic, r sufl Şulubin.

Nu mai tuşea şi nu mai gemea. Oleg distingea totul din ce în ce mai am nun it, chiar şi inelele de p r de pe pern .

— Pe de-a-ntregul, oricum, n-am s mor, şopti Şulubin.

Deci, delira.

Kostoglotov îi pip i mâna fierbinte de pe cuvertur , o strânse uşor.

— Aleksei Filipâci! ine i-v tare, Aleksei Filipâci!

— O f râm , da? O mic f râm ?... şoptea bolnavul. Şi-abia atunci pricepu Oleg c Şulubin nu delira, ba chiar îl recunoscuse şi-i amintea de ultima lor discu ie dinainte de opera ie. El spusese atunci: ĂDar câteodat simt atât de clar c nu sunt cuprins pe de-a-ntregul în mine. ţ mai e ceva absolut indestructibil, foarte înalt! O f râm a Spiritului Universal. Nu sim i i şi dumneavoastr la fel?Ă 35 Prima zi a crea iei Dimine devreme, când to i mai dormeau înc , Oleg se scul încetişor, îşi f cu patul dup toate regulile, cu cearceaful plic pliat în patru şi, c lcând pe vârfuri în cizmele grele, ieşi din salon.

Aşezat la masa infirmierei de gard , cu capul acoperit de p r negru şi des culcat pe bra ele încrucişate deasupra unui manual, dormea Turgun. Ţ trâna îngrijitoare de la parter îi deschise baia şi Oleg se îmbr c acolo cu hainele sale de care, dup dou luni, se sim ea înstr inat: pantalonii vechi de la uniform , bufan i, tunica militar de postav, mantaua. Cât vreme st tuse el prin lag re, toate acestea z cuser la magazie — de-aceea, se p straser cât de cât şi nu erau definitiv tocite. ţ ciula lui de iarn era, în schimb, civil , cump rat la Uş-Terek şi, mult prea mic pentru el, îl strângea. Se-anun a o zi c lduroas , Oleg se gândi s nu-şi mai pun deloc c ciula, prea îl f cea s arate ca o momâie. Iar cu centura nu-şi încinse mantaua, ci tunica de sub manta, aşa c înf işarea lui în haine de strad

p rea acum s fie aceea de soldat în permisie, proasp t demobilizat sau fugit de la arest. Iar c ciula şi-o puse în sacul de campanie — unul vechi, cu pete de gr sime, pârlit la un foc de tab r şi cu o gaur peticit , f cut de and ra unui obuz — m tuşa îi adusese lui Oleg sacul sta, cu un pachet la închisoare — el refuzase s ia lucruri bune în lag r.

Dar, dup pijamaua din spital, chiar şi-aceste haine îl f ceau mai ar tos, mai vioi şi mai s n tos parc .

Kostoglotov se gr bea s ias , de team s nu intervin ceva. Îngrijitoarea trase fierul vârât prin clan a uşii de la intrare şi-l l s afar .

Ieşi în cerdac — şi se opri. Respir — aerul era proasp t, necl tinat înc de nimic, netulburat! Arunc o privire — lumea era verde, tân r ! Ridic privirea mai sus — cerul se desf şura trandafiriu din cauza soarelui care r s rise undeva. Ridic privirea înc şi mai sus — fuioare de nori albi, de-o lucr tur mig loas , multisecular erau întinse peste tot cerul — doar pentru câteva minute, înainte de-a se risipi care încotro, doar pentru acei puini care-şi vor ridica ochii, poate, în tot oraşul — doar pentru Oleg Kostoglotov.

Iar printre decupajele, dantela, fulgii, spuma acestor nori — plutea, înc bine conturat , str lucitoare, secera sub ire a craiului nou ştirbit.

Era diminea a crea iei! Lumea era creat din nou, numai pentru a-i fi redat lui Oleg: du-te! tr ieşte! Şi doar luna curat ca o oglind nu era tân r , nu era cea care lumina pentru îndr gosti i. ţu fa a topit de fericire, zâmbind nim nui — cerului şi copacilor, în acea bucurie a prim verii timpurii, a dimine ii timpurii, care-i cotropeşte şi pe b trâni şi pe bolnavi, Oleg o porni pe aleile cunoscute, f r s -ntâlneasc pe nimeni, în afara unui b trân m tur tor.

Privi în urm , spre pavilionul canceroşilor. Pe jum tate acoperit de m turile lungi ale plopilor piramidali, cl direa se în l a îmbr cat , bucat cu bucat , în c r mida cenuşie deschis la culoare, f r s fi îmb trânit deloc în cei şaptezeci de ani ai s i.

Oleg mergea şi-şi lua r mas-bun de la copacii complexului medical. În ar ari atârnau deja cerceluşi. Prima culoare era a florilor de corcoduş: o nuan de alb, care, din cauza frunzelor, p rea alb-verzuie. În schimb, piersici nu erau deloc aici. Dar i se spusese c înfloriser deja. O s -i vad în Oraşul vechi. În prima diminea a crea iei — cine-i capabil s se poarte cu în elepciune? Dându-şi peste cap toate planurile, Oleg puse la cale o aiureal : s se duc imediat, diminea a devreme, în Oraşul vechi s priveasc piersicii înflori i.

Trecu de por ile interzise şi v zu pia a aproape goal , cu linia circular a tramvaiului din care, udat de ploaia de ianuarie, strivit şi disperat, intrase pe aceast poart pentru a muri.

Ieşirea asta pe poarta spitalului — prin ce diferea ea de ieşirea pe poarta închisorii? În ianuarie, când Oleg se zb tea s fie internat, tramvaiele ip toare, hurducate şi tixite cu oameni îl ame iser .

Acum, la o fereastr liber , pân şi cl n nitul ro ilor era pl cut. S mergi cu tramvaiul era o form de via , o form a libert ii.

Tramvaiul se târa pe podul de peste râu. Acolo, jos, st teau aplecate s lcii firave şi pletele lor, atârnate deasupra apei repezi, galben-cafenie, erau acoperite de o verdea naiv . ţopacii s di i de-a lungul trotuarului erau şi ei înverzi i, dar numai atât cât s nu acopere casele — f r etaj, de piatr solid , cl dite f r grab de oameni care nu se gr beau. Oleg se uita la ele cu invidie: când te gândeşti c exist oameni ferici i, care tr iesc în

aceste case! Trecea prin cartiere uluitoare: trotuare extrem de largi, bulevarde extrem de largi. De altfel, care oraş n-ar p rea frumos v zut în primele ore ale unei dimine i trandafirii! ţartierele se înl n uiau unele dup altele: bulevardele disp rur , cele dou p r i ale str zii se apropiar , începur s se înghesuie case gr bite, indiferente la frumuse e şi rezisten — astea fuseser construite deja înainte de r zboi. Aici Oleg citi un nume de strad care i se p ru cunoscut.

Iat de unde-l ştia: pe strada asta st tea Zoia!

Scoase un carne el de hârtie zgrun uroas , g si num rul casei. Începu s priveasc din nou pe fereastr şi, la o încetinire a tramvaiului, v zu chiar casa respectiv : cu ferestre diferite, cu etaj, cu por ile veşnic larg deschise, sau poate chiar smulse o dat pentru totdeauna şi, în plus, cu nişte dependin e în curte.

Uite, pe aici pe undeva. Ar fi putut s coboare.

Nu era lipsit de acoperiş în acest oraş. Era invitat aici; invitat de-o fat . Şi continu s stea pe scaun, acceptând aproape cu pl cere ghionturile şi uruitul. Tramvaiul era la fel de gol. În fa a lui Oleg, se aşez un uzbek b trân, cu ochelari — avea înf işarea unui înv at din vechime. Ţiletul primit de la taxatoare îl rulase într-un cilindru şi şi-l vârâse în ureche. Îşi continu apoi c l toria cu micul tub de hârtie roz ieşindu-i din ureche. Şi din cauza acestei naivit i, la intrarea în Oraşul vechi, Oleg se înveseli şi mai mult şi se sim i şi mai liber.

Str zile se îngustar şi mai tare, se înghesuiau acum c su e mici, lipite um r la um r, iar pe urm r maser şi f r ferestre, începur zidurile înalte şi oarbe, lipite cu lut, iar, dac din spatele lor mai r s reau şi case, acestea erau întoarse cu spatele, f r ferestre, oarbe. În pere i, ap reau pentru câte o clip porti e sau mici tuneluri — joase, cât s intri aplecat. De la scara tramvaiului pân la trotuar, puteai ajunge dintr-un salt, iar trotuarele erau înguste de un pas. Şi strada se pr buşea sub tramvai.

Probabil c acesta era chiar Oraşul vechi, spre care se îndrepta Oleg.

Numai c nu erau nici un fel de copaci pe str zile goale, iar piersici înflori i nici atât.

Nu putea risca s se îndep rteze prea mult. Oleg coborî.

Putea vedea acum aceleaşi lucruri, îns , mergând la pas, i se înf işau mai lent. Şi, în lipsa zdr ng nitului de tramvai, începu s aud — s-aud un c nit de fier. În curând Oleg v zu un uzbek cu tiubiteic neagr brodat cu alb, într-un halat negru matlasat şi cu un fular trandafiriu la brâu.

Stând pe vine în mijlocul str zii, uzbekul b tea cu ciocanul, pe şina liniei de tramvai, cap tul rotunjit al s p ligii sale.

Oleg se opri înduioşat: poftim, secol atomic! Aici, ca şi la Uş-Terek, metalul este înc şi acum atât de rar în gospod rie, încât un loc mai bun decât şina nu se g sise. Oleg îl urm rea pe uzbek s vad dac apuc s termine pân la urm torul tramvai. Îns uzbekul nu se gr bea deloc, el cioc nea temeinic, iar când claxona, din josul str zii, tramvaiul din cealalt direc ie, se d du cu o jum tate de pas în urm , aştept s treac , apoi se ghemui din nou pe vine.

Oleg privea la spinarea r bd toare a uzbekului, la fularul lui roz de la brâu (care absorbise tot trandafiriul cerului ce devenise, între timp, albastru). Nu putea schimba cu acest uzbek nici dou cuvinte, dar îl sim ea ca fiindu-i frate de trud . S cioc neşti ketmeniul într-o diminea de prim var — nu era, oare, şi asta, o revenire la via ?

Bine!...

Mergea încet, mirându-se de lipsa ferestrelor. Ar fi vrut s-arunce o privire dincolo de ziduri, în untru. Îns porti ele erau închise, nu se f cea s

intre. Deodat , o trecere i se ar t în întregime. Oleg se aplec şi, printr-un coridor umed, intr în curte. ţurtea înc nu se trezise, dar puteai în elege c aici se desf şoar , de fapt, toat via a casei. Sub copac, se afla o banc îngropat în p mânt, o mas , erau risipite juc rii cât se poate de moderne. Exista aici şi o cişmea, de unde curgea licoarea vie ii. Mai era şi o covat de sp lat rufe. Iar ferestrele din jur — şi se dovedi c erau multe ferestre în cas , d deau toate spre curte. Nici una spre strad .

Mergând apoi înc un pic pe strad intr , printr-un tunelaş asem n tor, într-o alt curte. Şi acolo totul era la fel, doar c mai era şi-o uzbec tân r , într-o hain liliachie, cu cozi negre şi sub iri, lungi pân la brâu, care-şi f cea de lucru cu nişte copilaşi. Pe Oleg îl v zu, dar nu-l b g în seam . Plec . sta nu era un fel de a fi rusesc. În satele ruseşti şi în oraşele mai mici, toate ferestrele camerelor bune dau neap rat spre strad , iar printre florile de la ferestre şi perdele se uit , ca dintr-un loc de pând , gospodinele — s vad cine mai trece pe strad , cine la cine s-a dus în vizit şi cu ce scop. Dar Oleg în elese imediat şi accept ideea oriental : cum tr ieşti tu — nu vreau s ştiu, dar nici tu s nu tragi cu ochiul la mine!

Dup anii de lag r, expus vederii tuturor, veşnic pip it, cercetat şi pândit — ce mod de via mai bun şi-ar fi putut alege un fost de inut?

Oraşul vechi îi pl cea tot mai mult.

Z rise deja mai demult, într-o sp rtur dintre case, o ceain rie pustie, unde sl pânul tocmai se trezea. Acum mai d du peste una pe o teras , deasupra str zii. Oleg urc acolo.

Aici st teau deja câ iva b rba i cu tiubiteice pe cap: una cu modele esute, una vişinie şi una albastr , şi-un b trân cu turban alb brodat cu fire colorate. Şi nici o femeie. Oleg îşi aminti c nici pân atunci nu v zuse vreodat femei în ceain rii. Nu exista nici o inscrip ie cum c femeilor le-ar fi interzis intrarea, dar nu erau invitate.

Oleg c zu pe gânduri. Totul era nou pentru ci, în aceast prim zi a noii sale vie i, totul trebuia în eles. Adunându-se separat, voiau oare b rba ii s demonstreze c via a lor poate curge şi f r femei?

Se aşez lâng balustrad . De aici putea urm ri bine uli a. Aceasta se însufle ea, dar nimeni nu alerga gr bit, ca or şenii. Trec torii se mişcau m surat. La ceaihana se st tea cu un calm nesfârşit.

S-ar fi putut considera c sergentul Kostoglotov, de inutul Kostoglotov, dup ce-şi f cuse serviciul militar şi-şi îndeplinise termenul pe care i-l pretinseser oamenii, dup ce se chinuise cât îi pretinsese boala — murise în ianuarie. Iar acum, cl tinându-se pe picioare nesigure, ieşise din clinic un nou Kostoglotov, Ăsub ire, sonor şi transparentĂ, cum se spune în lag r, dar nu mai ieşise pentru o via întreag şi complet , ci doar pentru un supliment de via — ca suplimentul de pâine înfipt în por ia de baz cu o sureic de pin: într-un fel — parte din aceeaşi por ie, dar totuşi buc ic separat . Şi, începând ast zi s -şi tr iasc via a aceasta suplimentar , proasp t d ruit , Oleg voia ca ea s nu semene cu aceea deja tr it , de baz . Ar fi vrut s nu mai fac de acum încolo greşeli.

Dar greşise deja la alegerea ceainicului: ar fi fost mai bine s nu fac pe nebunul şi s ia ceai negru, verificat. Iar el, ca s fie mai exotic, luase kok-ceai, ceai verde. Descoperi c acesta n-avea nici t rie, nici energie, gustul nu era de ceai, iar firele de iarb ce se adunau în ceaşca f r toart nu- i venea s le-nghi i, ci s le zvârli. Între timp, ziua se încingea, soarele se ridica în t rii.

Oleg ar fi fost deja dispus s m nânce ceva — la ceaihana, îns , nu aveau nimic, în afar de dou feluri de ceai fierbinte, dar şi acela f r zah r.

Totuşi, preluând maniera lor infinit de lipsit de grab , nu se ridic , nu se duse s caute mâncare, ci mai r mase aşezat o vreme, mutându-şi scaunul altfel. Şi atunci, de pe terasa ceaihanalei, v zu în curtea închis din vecini un fel de p p die transparent , trandafirie, doar c avea vreo şase metri în diametru — un balon aerian, roz, imponderabil. Unul atât de mare şi de roz nu mai v zuse niciodat în realitate?

Uriuk? Piersic?...

Oleg începuse s -nve e câte ceva: uite c -şi primise şi recompensa pentru lipsa de grab . Asta însemna: nu te gr bi s te duci mai departe, pân nu te-ai uitat în jur.

Se apropie de balustrad şi de aici, de sus, se uit , se uit la minunea trandafirie, translucid . Şi-o d ruia — de ziua crea iei. ţum st într-o cas din nord un brad împodobit cu lumân ri, aşa st tea şi aici, în curtea închis între zidurile lipite cu p mânt şi deschis doar spre cer, unde se tr ia ca într-o camer , st tea în chip de copac unic un piersic înflorit şi sub el se târau copilaşii şi o femeie cu batic negru şi flori verzi afânau p mântul.

Oleg se uit mai cu aten ie. Trandafiriul nu era decât o impresie general . În piersic mai erau şi muguri vişinii, ca nişte lumân ri; florile, în timp ce se desf ceau, erau roz la suprafa , iar, odat deschise, erau de-a dreptul albe, ca la m r sau la vişin. Iar media d dea un roz de o delicate e inimaginabil — şi Oleg se str duia s-o cuprind toat cu ochii, pentru a-şi aminti mult vreme de ea, pentru a le-o povesti Kadminilor.

Minunea pus la cale fusese g sit . Îl mai aşteptau multe bucurii deosebite ast zi, în lumea nou-n scut !

Iar luna-secer nu se mai z rea deloc.

Oleg coborî treptele spre strad . ţapul neacoperit începea s i se cam încing . Trebuia s cumpere vreo patru sute de grame de pâine neagr , s-o m nânce aşa, goal , şi s se duc în centru. Poate hainele de om liber îl încurajaser într-atât, fiindc nu-i era grea şi umbla f r nici un fel de efort.

Atunci, Oleg z ri un chioşc, încastrat în nişa unui zid, în aşa fel încât s nu strice alinierea str zii. Pânza umbrarului de la chioşc fusese ridicat ca o vizier şi era sus inut de dou be e. De sub copertin , se prefira un fum alb strui. Oleg fu nevoit s -şi aplece tare capul pentru a intra dedesubt, iar acolo se îndrept f r s -şi îndrepte îns şi gâtul.

Gr tarul lung, de fier, era cât tejgheaua de mare. Într-un loc ardea focul, iar în rest era plin de cenuş alb . De-a curmezişul gr tarului, deasupra focului erau puse vreo cincisprezece tije lungi şi ascu ite de aluminiu cu buc ele de carne îns ilate pe ele.

Oleg îşi d du seama: sta era şaşlâkul, astea erau frig ruile! Înc o descoperire a lumii create, acele frig rui despre care auzise atâtea poveşti în discu iile gastronomice de la închisoare. Dar Oleg nu apucase s vad aşa ceva în cei treizeci şi patru de ani de via : nici în ţaucaz, nici la restaurant nu fusese niciodat , iar, în cantinele populare dinainte de r zboi, se mâncau sarmale şi terci de arpacaş. Şaşlâk! Frig rui!

Mirosul era ademenitor — mirosul acesta amestecat de fum şi carne! ţarnea de pe be işoare nu doar c nu era ars , dar n-avea nici m car culoarea maronie a bronzului, ci era de un roz-cenuşiu delicat, ca atunci când e aproape f cut . Vânz torul de la chioşc, cu o fa rotund şi gras întor-

cea, f r grab , unele be işoare, iar pe altele le muta de pe foc în direc ia cenuşii.

— ţât cost bucala? întreb Kostoglotov.

— Trei, r spunse somnoros vânz torul.

Oleg nu în elesese: ce anume, trei? Trei copeici era prea pu in, trei ruble prea mult. Poate trei be işoare de o rubl ? Avea mereu parte de asemenea confuzii de când ieşise din lag r: nu reuşea deloc s surprind valoarea pre urilor.

— Cât — de trei ruble? invent Oleg cum s se descurce.

Vânz torului îi era lene s vorbeasc , el apuc unul dintre be işoare de un cap t, îl flutur înaintea lui Oleg ca în fa a unui copil şi-l puse din nou s se frig .

Un be işor — trei ruble?... Oleg cl tin din cap. Asta era dintr-un alt domeniu de unit i, dintr-o lume cu alte dimensiuni. Cu cinci ruble, el trebuia s tr iasc o zi. Dar cât de mult dorea s guste! ţerceta din ochi fiecare buc ic şi-şi alegea be işorul. Pe fiecare be işor era ceva ispititor. În apropiere, aşteptau trei şoferi, camioanele lor erau tot acolo, pe strad . Se mai apropie şi-o femeie, dar vânz torul îi spuse ceva în uzbec şi ea se îndep rt nemul umit . Iar vânz torul începu deodat s pun toate beişoarele pe o singur farfurie, pres r deasupra, direct cu degetele, ceap t iat , iar apoi le mai şi stropi dintr-o sticlu . Şi Oleg în elese c şoferii cump raser toate frig ruile acelea, fiecare câte cinci be e.

Erau din nou acele pre uri inexplicabile, pe dou nivele, şi salariile pe dou nivele, care domneau pretutindeni — îns Oleg nici nu-şi putea imagina cel de-al doilea nivel şi, cu atât mai mult, nu se putea coco a acolo. Şoferii aceştia luau în treac t câte o gustare de cincisprezece ruble fiecare — şi s-ar putea ca aceasta s nici nu fie m car masa lor de baz . Salariul nu le putea ajunge pentru un asemenea mod de via — de altfel, frig ruile nu erau pentru salaria i.

— Nu mai e, îi spuse vânz torul lui Oleg.

— Cum, nu mai e? Nu mai e deloc? se am rî foarte tare Oleg. ţum de mai st tuse pe gânduri! Poate c era prima şi ultima ocazie în via !

— Ast zi nu mi-au mai adus. Vânz torul aduna resturile muncii sale şi se pare c avea de gând s coboare copertina. Şi atunci Oleg îi implor pe şoferi: — Fra ilor! ţeda i-mi un be işor! Fra ilor — un be işor!

Unul dintre şoferi, un b iat tân r foarte bronzat, dar cu p rul de culoare cânepei, d du din cap: — Hai, ia.

Ei înc nu pl tiser , iar hârtiu a verde pe care Oleg o scosese din buzunarul închis cu un ac de siguran , vânz torul nici m car n-o lu în mân , ci-i f cu vânt de pe tejghea în sertar, cum scuturi firimiturile şi gunoiul.

Dar be işorul era al lui Oleg! Abandonându-şi rucsacul sold esc pe p mânt, lu cu dou mâini tija de aluminiu şi, dup ce num r buc elele — erau cinci, iar dintr-a şasea era o jum tate — a început s le smulg cu din ii de pe be işor, dar nu întregi, ci câte pu in. Mânca îngândurat, cum îşi m nânc un câine partea ascuns într-un col sigur, şi cugeta la faptul c -i atât de uşor s stârneşti dorin ele omeneşti şi atât de greu s saturi ce a fost stârnit. ţâ i ani nu existase pentru el un cadou mai mare pe p mânt decât o bucat de pâine neagr ! Acum o clip , se mai preg tea înc s se duc s -şi cumpere aşa ceva pentru mâncarea de diminea — dar iat c sim ise mirosul fumului alb strui al fripturii, primise un be işor s -l road — şi-i d dea deja târcoale dispre ul pentru pâine. Şoferii îşi terminar cele cinci be işoare de c ciul , pornir maşinile, plecar — iar Oleg tot îşi mai sugea partea lui.

Încerca cu buzele şi limba fiecare buc ic — cum iese sucul din carnea fraged , cum miroase, cât este de bine fript şi totuşi deloc ars , cât atrac ie primitiv se mai ascunde înc , mai supravie uieşte în fiecare buc ic de acest fel. Şi, cu cât se adâncea mai mult în problema frig ruilor, cu cât le savura mai mult, cu atât mai lucid ajungea la concluzia definitiv — c tre Zoia calea-i era închis . Acum va trece, în tramvai, prin dreptul casei ei şi nu va coborî. Acest lucru îi deveni absolut clar chiar în vreme ce st tea aplecat deasupra şaşlâkului. Şi tramvaiul, foarte plin de data aceasta, îl târî, pe acelaşi drum, spre centrul oraşului. Oleg recunoscu sta ia Zoiei şi mai merse înc dou . Nu ştia unde-i mai bine s coboare. Deodat , prin fereastra vagonului, o femeie începu s vând de jos, de afar , ziare, şi Oleg îşi dori deodat s vad cum se întâmpl asta — nu mai v zuse vânz tori de ziare ambulan i din copil rie (mai exact, ultima dat asta s-a întâmplat — când se îimpuşcase Maiakovski şi puştii alergau pe str zi cu o edi ie special ).

Dar aici era vorba de o femeie în vârst , rusoaic , nu prea îndgmânatic , care nu g sea imediat rest, şi totuşi inven ia era de folos: la fiecare nou tramvai apuca s vând câteva exemplare.

Oleg o observ o vreme şi se convinse c treaba merge.

— Mili ia nu v goneşte? întreb el.

— Înc nu s-au prins, se şterse cu cotul vânz toarea de ziare.

Despre sine nu-şi d dea seama cum arat . Dac i-ar fi privit mai cu aten ie, un mili ian i-ar fi cerut mai întâi lui documentele, nu vânz toarei de ziare. ţeasul de strad , electric, ar ta abia ora nou , dar ziua era deja atât de cl duroas , încât Oleg începu s -şi descheie copcile mantalei, la gât. F r s se gr beasc , l sându-se întrecut şi îmbrâncit, mergea pe partea însorit a pie ei, îşi îngusta ochii şi zâmbea la soare. Îl mai aşteptau multe bucurii în ziua aceea!...

Era soarele acelei prim veri pe care nu sperase s-o mai prind în via . Şi, cu toate c nimeni în jur nu se bucura de întoarcerea lui la via , ba chiar nici nu ştia m car de ea — doar soarele o ştia, şi Oleg îi zâmbea şi el.

Mai mult de atât, chiar dac prim vara urm toare nu mai urma s vin niciodat , chiar dac aceasta urma s fie ultima — oricum, era o prim var în plus! Se mul umea şi cu atât!

Nimeni dintre trec tori nu se bucura de Oleg, îns el se bucura de to i!

Era bucuros s se întoarc la ei! Şi la tot ce era pe str zi! Nimic nu i se p rea neinteresant, tembel sau dezgust tor în lumea lui proasp t creat ! Luni întregi, ani întregi de via nu se puteau compara cu aceast singur zi prea plin de azi.

Se vindea înghe at în p h rele de hârtie. Oleg nici nu mai ştia de când nu v zuse asemenea p h rele. Îşi mai lu zborul o rubl şi jum tate!

Rucsacul pârlit şi g urit de gloan e în r zboi îl purta pe spate, amândou mâinile-i erau libere şi, desf când straturile r coritoare cu be igaşul, o porni şi mai încet.

Apoi d du peste vitrina unui fotograf care mai era, pe deasupra, şi la umbr . Oleg se sprijini de balustrada de fier şi încremeni pentru mult vreme, studiind via a purificat şi fe ele îmbun t ite expuse în vitrin , dar în special, de bun seam , portretele fetelor, care oricum erau cele mai multe la num r. Mai întâi — fiecare din ele se îmbr case cu ce avea mai bun, pe urm fotograful îi rotise capul şi mutase de zece ori lumina, apoi f cuse mai multe poze şi o alesese pe cea mai bun dintre ele, o retuşase şi, în sfârşit, din fiecare zece fete alesese una — astfel se ajunsese la aceast vitrin , şi Oleg o ştia, dar îi f cea totuşi pl cere s priveasc şi s cread c din ase-

menea fete e f cut via a. Pentru to i anii pe care-i pierduse şi pentru tot ce i se r pea acum — privea şi aduna din priviri, f r ruşine. Înghe ata se termin şi p h relul trebuia aruncat, dar era atât de cur el, de bine întocmit, încât Oleg se gândi c va fi bun s bea din el ap pe drum. Şi-l vârî în rucsac. Ascunse şi be işorul — putea s aib şi de el nevoie, cândva.

Apoi, d du peste o farmacie. Farmacia e şi ea un loc foarte interesant!

Kostoglotov într imediat în ea. Puteai studia zile în şir dreptunghiurile tejghelelor ei curate. Toate obiectele expuse aici erau neobişnuite pentru ochiul unui de inut, în lumea — aceea treceau decenii f r s vezi aşa ceva, iar pe cele v zute cândva de Oleg în libertate, nici n-ar fi ştiut acum s le numeasc -n vreun fel sau s -şi aminteasc la ce folosesc. ţerceta, cu respectul b ştinaşului, formele de nichel, de sticl sau de plastic. Pe urm , ierburile în pache ele cu etichete pe care li se explica efectul. În ierburi, Oleg credea foarte tare — dar unde era iarba aceea, unde?... Urmau apoi vitrinele cu medicamente, şi erau aici o mul ime de denumiri noi, de care nu auzise în via a lui. ţu alte cuvinte, numai farmacia asta, şi era suficient pentru a-i deschide lui Oleg un întreg univers de observa ii şi reflec ii. Oft de la o vitrin la alta şi ceru doar ce-i comandaser Kadminii: un termometru de ap , sod şi hipermanganat. Termometru n-aveau, sod n-aveau, iar pentru hipermanganat se duse s pl teasc trei copeici la cas .

Pe urm , Kostoglotov se aşez la coada de la medicamentele eliberate pe re et şi st tu acolo vreo dou zeci de minute: îşi d duse jos rucsacul şi sim ea deja c -l chinuie z puşeala. Îl cuprinsese, pentru un moment, îndoiala — ce-ar fi s ia totuşi medicamentul? Puse-n fereastra ghişeului una dintre cele trei re ete pe care i le d duse ieri Vega. Spera c nu vor avea medicamentul şi problema va c dea de la sine. Dar aveau, îi f cur calculul la ghişeu şi-i scriser cincizeci şi opt de ruble şi câteva copeici.

Oleg pufni în râs, de-a dreptul uşurat şi se îndep rt .

Faptul c , la fiecare pas al vie ii, îl urm reşte cifra Ăcincizeci şi optĂ nu-l mai mira. Dar c i se cereau o sut cincizeci şi şapte de rublişoare pentru trei re ete — asta era prea de lot. ţu aceşti bani se putea hr ni o lun . Îi trecu prin minte s rup pe loc re etele şi s le arunce în scuip toare, dar se gândi c Vega ar putea întreba de ele — şi le ascunse. Îi p rea r u s p r seasc suprafe ele îmbr cate în oglind ale farmaciei. Dar ziua se încingea şi-l chema, era ziua bucuriilor lui. Îl mai aşteptau multe bucurii în ziua aceea.

P şea f r nici un fel de grab . Trecea de la o vitrin la alta, ag ându-se, ca un scaiete, de fiecare ieşitur . Ştia c surprizele îl pândesc la tot pasul. Şi într-adev r, d du peste o poşt , iar în geam v zu o reclam : ĂUtiliza i fototelegraful!Ă Uluitor! Un lucru despre care, cu zece ani în urm , se scria în romanele fantastice — iat c le era acum oferit trec torilor. Oleg intr . Era afişat o list — vreo treizeci de oraşe în care puteai trimite fototelegrame.

Oleg începu s aleag în gând — cui ar putea s -i trimit aşa ceva, şi unde? Dar în nici unul dintre aceste oraşe mari, risipite pe a şasea parte a uscatului, nu-şi putu aminti de vreun om, c ruia scrisul lui s -i fac vreo bucurie.

Totuşi, pentru a se l muri mai îndeaproape, se apropie de ghişeu şi ceru s i se arate formularul şi cât de mari trebuie s fie literele.

— Acum e stricat, îi r spunse femeia. Nu func ioneaz .

A, nu func ioneaz ! P i, atunci, duc -se pe pustii. Aşa era mai în firea lucrurilor. Parc era şi mai liniştit aşa.

Porni mai departe, citi afişele. Exista un circ şi câteva cinematografe. În fiecare rula ceva şi la matineu, dar nu putea cheltui pe-aşa ceva ziua d ruit pentru a cerceta universul. Uite, dac-ar fi avut, într-adev r, ocazia s r mân pentru mai mult timp în oraş, nici la circ n-ar fi fost p cat s se duc : doar era ca un copil, doar se n scuse abia în ziua aceea.

Era o or la care se putea duce deja la Vega.

Dac era s se duc ...

Dar, cum s nu se duc ? Doar era un prieten. Şi-l invitase sincer. Şi se fâstâcise, jenat . Era singurul suflet apropiat din tot oraşul — cum s nu se duc ?

De fapt, nici el n-avea alt dorin decât s se duc la ea. ţhiar f r s fi vizitat universul oraşului — la ea.

Dar, ceva îl re inea şi-i servea argumente: n-o fi înc prea devreme?

Poate c nu s-a întors înc sau, mai ştii, n-apucase s fac ordine?

Bine, mai târziu...

La fiecare r scruce se oprea, stând pe gânduri: cum s nu greşeasc şi s-aleag drumul cel mai bun? Nu întreba pe nimeni şi alegea str zile dup bunul lui plac.

Astfel, ajunse la o pr v lie de vinuri — nu un magazin cu sticle, ci chiar o pr v lie cu butoaie: pe jum tate întunecoas , pe jum tate umed , c-un aer special, acrişor. O tavern veche!

Vinul era turnat din butoaie în pahare. Un pahar de vin ieftin costa dou ruble. Dup frig rui, era, într-adev r, ieftin! Şi Kostoglotov scoase dintr-un buzunar adânc urm toarea hârtie neschimbat de zece ruble.

Gustul nu se dovedi a fi cine ştie ce, dar capul lui sl bit începuse s ame easc deja, în timp ce golea paharul. Iar, când ieşi din dughean şi porni mai departe — via a-i ap ru şi mai uşoar , chiar dac fusese binevoitoare cu el înc de diminea .

Se sim ea acum atât de uşor şi atât de pl cut, încât s-ar fi zis c nimic nu l-ar mai fi putut sup ra. Fiindc , de tot ce era r u în via , de tot ce putea fi mai r u — avusese deja parte, iar restul nu putea fi decât mai bun.

Se mai aştepta la multe bucurii în ziua aceea.

Dac i-ar mai fi ieşit în cale o pr v lie de vinuri, ar fi meritat s mai bea un pahar.

Dar nu mai întâlni alt dughean . În schimb, o mul ime deas umpluse trotuarul şi trec torii erau nevoi i s-o ocoleasc pe partea carosabil . Oleg crezu c se întâmplase ceva pe strad . Dar nu, to i erau întorşi spre nişte trepte largi şi nişte uşi pe m sur şi aşteptau. Kostoglotov îşi ridic ochii şi citi: ĂMagazin universal centralĂ. Asta era pe în elesul oricui: urma s se dea ceva important. Dar ce anume? Îl întreb pe unul, apoi pe altul, apoi pe o a treia, dar to i se fofilau, nimeni nu r spundea ca lumea. Oleg nu afl decât c se apropie ora deschiderii. Ei, asta era, aşa a fost s fie. Oleg se vârî şi ci în mul ime.

Peste câteva minute, doi b rba i deschiser uşile largi, încercar s domoleasc , cu gesturi speriat-prevenitoare, presiunea primului rând, dar fur nevoi i s sar în l turi, ca din fa a unui corp de cavalerie. Ţ rba ii şi femeile care aşteptau, iar cei din primele rânduri erau to i tineri, n v lir pe uş , apoi pe scara dreapt ce ducea la etaj, cu râvna cu care ar fi trebuit s p r seasc cl direa, în caz de incendiu. Se înghesui în untru şi restul mul imii, şi fiecare alerga, pe m sura for elor şi a vârstei sale, pe trepte în sus. Un mic firicel se prefirase şi la parter, dar marele val o luase spre etaj. În acest asalt, nu puteai r mâne liniştit, şi Oleg, negru şi ciufulit, cu rucsacul în spinare, o lu şi el la fug (În înghesuiala aceea era înjurat ca "soldat").

Iar sus şuvoiul se împ r ea: oamenii alergau în trei direc ii diferite, cotind-o cu grij pe parchetul alunecos. Lui Oleg nu-i r mase decât o secund pentru a alege. Dar cum ar fi putut lua o hot râre? Alerg la nimereal dup grupul de alerg tori cel mai pu in numeros. Şi se trezi la coada în creştere de la raionul de tricotaje.

Vânz toarele, în halatele albastre, se mişcau şi c scau atât de liniştite, de parc n-ar fi v zut nimic din toat b taia aceea şi aveau în fa o zi plictisitoare şi pustie.

Dup ce-şi recap t suflul, Oleg afl c se aşteapt fie bluzi e, fie pulov raşe de dam . Îi trase în şoapt o înjur tur şi se-ndep rt .

Iar încotro o luaser , între timp, celelalte dou şuvoaie nu mai putea s -şi dea seama. Acum era deja mişcare peste tot, la toate raioanele erau oameni. Într-un loc, mul imea era mai deas şi se gândi c poate acolo era locul potrivit. Aici, erau aşteptate farfurii adânci, ieftine. Iat c se despachetau deja şi l zile. Asta era ceva. La Uş-Terek, nu existau farfurii adânci, Kadminii mâncau dintr-unele ciobite. S duci la Uş-Terek o duzin de farfurii din acestea ar fi fost o treab bun ! Numai c pân acolo ar fi ajuns numai cu cioburile.

Apoi, Oleg începu s se plimbe la întâmplare pe cele dou nivele ale magazinului. Se uit la raionul fotografic. Aparatele, care erau de neg sit înainte de r zboi, precum şi toate piesele auxiliare de care mai era nevoie, umpleau acum rafturile, ispitind şi cerând bani. Era şi acesta unul din visele lui Oleg din copil rie — s se ocupe de fotografie. Îi pl cur foarte tare trenciurile b rb teşti. Dup r zboi, visase s -şi cumpere un trenci civil, i se p rea cel mai frumos lucru pentru un b rbat.

Dar acum ar fi trebuit s lase acolo treisute cincizeci-de rublişoare, salariul pe o lun . Aşa c Oleg porni mai depaite.

Nu cump r nic ieri nimic, dar se sim ea, parc-ar fi avut buzunarele doldora de bani, doar c n-avea nevoie de nimic.

Mai era şi vinul, ai c rui aburi veseli îşi continuau lucrarea.

Se vindeau c m şi de tercot. Oleg cunoştea bine cuvântul ĂtercotĂ: la auzul lui, toate femeile din Uş-Terek d deau fuga la magazinul s tesc. Se uit la c m şi, le pip i, îi pl cur . Iar, pe una dintre ele, verde cu dunguli e albe, o şi cump r în gând. (De costat, costa îns şaizeci de ruble, n-avea cum s-o cumpere...) ţât a stat el pe gânduri, aplecat deasupra c m şii, se apropie, dar nu de c m şile acestea, ci de cele de m tase, un b rbat într-un palton de calitate, care o întreb politicos pe vânz toare: — Spune i-mi, v rog, dintr-acestea ave i num rul cincizeci, cu guler treizeci şi nou ?

Oleg sim i c -l ia cu friguri pe spinare! Nu, mai exact, p rea c cineva i-ar fi plimbat un fier str u pe toate coastele deodat ! Se întoarse şi-] privi s lbatic pe acest b rbat proasp t b rbierit, f r urm de zgârietur , cu o p l rie bun , de fetru, pe cap, cu cravat şi c maş alb , îl privi de parc acela i-ar fi dat una peste ureche şi acum era inevitabil ca unul dintre ei s zboare pe scar în jos.

Cum?? Oamenii putrezeau în tranşee, oamenii c deau în mormintele comune în gropile prea pu in adânci de la polul înghe at, oamenii erau lua i o dat , a doua oar , a treia oar în lag r, oamenii degerau în timpul etapelor, oamenilor le plesnea inima de cât s pau pentru a-şi câştiga dreptul la o pufoaic cârpit , iar cur elul sta nu doar c -şi aminteşte de num rul c m şii sale, dar mai ştie şi ce num r poart la guler?!

Uite, num rul sta de la guler îl d duse gata pe Oleg! N-ar fi crezut niciodat c gulerul mai are şi el un num r separat! Ascunzându-şi geam tul de fiar r nit , se-ndep rt de raionul de c m şi. Auzi, num rul guleru-

lui! La ce bun o via atât de tic loas ? De ce s se întoarc în ea? ţa s ii minte num rul gulerului, trebuie s ui i altceva, nu?! ţeva mai important!

Sim i c i se topesc toate for ele din cauza acestui num r de guler...

La articole casnice, Oleg îşi aminti c Elena Aleksandrovna, chiar dac nu i-o spusese direct, visa s aib un fier de c lcat modern, cu aburi. Oleg spera c nu va g si aşa ceva, cum nu se g sea nimic din ceea ce era necesar, şi conştiin a lui va fi, odat cu umerii, eliberat de aceast greutate.

Dar vânz toarea îi ar t un asemenea fier.

— Şi e sigur c -i din acela modern, duduie? Kostoglotov cânt rea neîncrez tor fierul într-o mân .

— P i, ce interes aş avea s v mint? îşi strâmb buzele vânz toarea.

Ea avea, oricum, o privire metafizic , adâncit parc în ceva îndep rtat, ca şi cum cei ce treceau prin fa a ei n-ar fi fost cump r tori reali, ci umbrele lor indiferente!

— M rog, nu c-a i vrea s m -nşela i, dar poate greşi i dumneavoastr , presupuse Oleg. ţoborând, împotriva voin ei sale, în via a asta trec toare şi f când efortul insuportabil de a muta un obiect material, vânz toarea puse înaintea lui un alt fier de c lcat. Nu-i mai r m seser îns for e pentru a mai şi explica ceva prin cuvinte. ţe s -i faci, adev rul se cunoaşte comparând. ţel modern era, într-adev r, cu un kilogram mai uşor. Iar sim ul datoriei îi ordona s -l cumpere.

Oricât ar fi sleit-o transportarea fierului, faâa mai era acum nevoit s -i elibereze, cu degete obosite, şi bonul, şi mai avea de pronun at, cu buze lipsite de vlag , şi cuvintele: Ăla controlĂ. (ţare control? ţine trebuia verificat? Oleg uitase cu des vârşire. Doamne, cât era de greu s te-ntorci în aceast lume!) Şi, oare, nu tot ea trebuia s duc , atingând p mântul cu picioarele, acest fier modern, la control? Oleg se sim ea de-a dreptul vinovat c o smulsese pe vânz toare din visarea ei. ţând fierul de c lcat ajunse în rucsac, umerii îl sim ir imediat. Îi era deja cald în manta; trebuia s ias cât mai repede din magazinul universal.

Dar, în clipa aceea, se z ri într-o oglind imens din p mânt pân -n tavan. Nu se face ca un b rbat s se opreasc şi s se studieze-n oglind , dar o oglind atât de mare nu g seai în tot Uş-Terekul. Ce mai, într-o oglind atât de mare nu se mai v zuse de zece ani. Şi, f când abstrac ie de ce se va crede, se privi mai întâi de departe, apoi mai de-aproape, apoi şi mai de-aproape.

Silueta lui nu mai p stra nimic militar, cum crezuse el.

Asem narea mantalei lui cu o manta şi a cizmelor lui cu nişte cizme era extrem de vag . În plus, umerii îi erau gârbovi i şi nici nu reuşea s se mai in drept. Iar, f r c ciul şi f r centur , nu mai era soldat, ci mai degrab un prizonier fugit sau un b iat de la ar , sosit la oraş s vând şi s cumpere ceva.

Dar, pentru asta, ar fi trebuit s aib un aer ceva mai înfipt, iar Kostoglolov ar ta chinuit, am rât.

Mai bine nu s-ar fi v zut. Pân s se vad , îşi p ruse plin de îndr zneal , pus pe fapte mari — pe trec tori îi privise cu condescenden , iar pe femei — pe picior de egalitate. Iar acum, fiindc mai avea pe um r şi rucsacul acela îngrozitor, care nu mai era de mult sold esc, ci, mai degrab , o desag de cerşetor, dac s-ar fi apucat s -ntind mâna pe strad — sigur i s-ar mai fi zvârlit un ban.

Dar el trebuia s se duc la Vega... ţum s se duc la ea aşa?

Mai f cu un pas şi nimeri la raionul de galanterie sau de cadouri; cu alte cuvinte — la raionul de bijuterii pentru femei.

Şi, printre femeile care ciripeau, probau, schimbau şi refuzau, acest om — pe jum tate soldat, pe jum tate cerşetor, cu cicatricea traversându-i partea de jos a fe ei, se opri şi încremeni prostit, uitându-se cu aten ie.

Vânz toarea surâse ironic — ce voia el oare s -i cumpere iubitei de la ar ? — şi tr gea cu ochiul s nu fure ceva.

Dar el n-o rug s -i arate nimic, nu lu nimic în mân .

St tea şi se uita prostit.

Raionul acesta, str lucind de sticl , pietre, metal şi plastic, se ridic în fa a frun ii lui de taur, aplecat ca o barier vopsit cu fosfor. Prin bariera asta, fruntea lui Kostoglotov nu putea r zbi. În elesese. În elesese cât e de minunat s -i cumperi unei femei o bijuterie şi s i-o prinzi de piept sau s i-o pui la gât.

Atâta timp cât nu ştia — n-avea nici o vin . Dar acum o în elesese atât de sfâşietor, încât, din minutul acela, i se p ru c nu se mai poate duce la Vega f r s -i duc un cadou.

Dar nici s -i d ruiasc ceva n-ar fi putut, şi nici n-ar fi avut curajul.

La lucrurile scumpe n-avea nici un rost s se uite. ţât despre cele ieftine — ce ştia el despre ele? Uite, broşele alea, sau ce-or fi, pandantivele acelea cu model, ag ate pe nişte ace, şi mai ales asta, în şase col uri, cu multe sticlu e sclipitoare — nu-i frumoas ?

Dar poate c -i absolut banal , vulgar ?... Poate c o femeie cu gust s-ar ruşina şi s-o ia în mâini?... Poate c -aşa ceva nu se mai poart de mult, nu mai e la mod ?... De unde s ştie el ce se poart şi ce nu? Şi, pe urm , cum vine asta — s se duc s înnopteze şi s i întind , roşind, o broşuli acolo?

Uimirile îl secerau din picioare, una câte una, ca bilele la jocul de popice. Şi lumea aceasta plin de complica ii — în care trebuie s cunoşti modele femeieşti, s te pricepi s-alegi bijuteriile pentru femei, şi s-ar i decent în fa a oglinzii, şi s ii minte num rul pe care-l por i la guler — se întunec în ochii s i...

Iar Vega tr ia tocmai în aceast lume, şi ştia tot, şi se sim ea bine.

Iar el se sim i derutat şi deprimat. Dac era s se duc la ea, trebuia s-o fac acum, chiar în clipa asta!

Iar el nu putea. Îi pierise elanul. Se temea. Îi desp r ise acest Magazin universal... Şi, din acest templu p gân blestemat, unde d duse fuga înc nu demult, cu o l comie atât de stupid , ascultând de idolii pie ei, Oleg ieşi atât de zdrobit, atât de chinuit, de parc-ar fi f cut aici cump r turi de-o mie de ruble, de parc-ar fi probat câte ceva la fiecare raion, iar lucrurile îi fuseser împachetate şi iat c purta acum, pe spinarea încovoiat , muntele acesta de geamantane şi pachete. ţând, de fapt, nu era decât un fier de c lcat.

Obosise atât de tare, de parc ar fi cump rat ceasuri la rând tot soiul de lucruri frivole — unde r m sese diminea a aceea curat şi trandafirie, care-i promisese o via cu totul nou şi minunat ? Acei nori lucra i într-o manier nemuritoare. Şi luntrea lunii, ascuns printre nori?...

Unde se g sise el s -şi schimbe pe m run iş sufletul s u, întreg de diminea ? La Magazinul universal... Iar mai devreme şi-l b use odat cu vinul. Iar şi mai devreme şi-l mâncase odat cu frig ruile.

Pe când el trebuia doar s vad un piersic înflorit şi s se gr beasc la Vega...

Lui Oleg i se f cu grea nu numai s se uite la vitrine şi reclame, dar pân şi s se-nghesuie pe strad , în stupul tot mai des de oameni preocupa i şi veseli. Voia s se culce undeva la umbr , lâng râu, s zac şi s se

cure e. Iar în oraş mai putea merge, eventual, la gr dina zoologic , cum îl rugase Diomka.

Lumea animalelor o resim ea ca fiind parc mai pe în elesul lui. Mai la nivelul lui.

Oleg mai era deprimat şi de faptul c -i era cald în manta, dar nici s-o care pe bra n-ar fi vrut. Începu s întrebe cum s-ajung la gr dina zoologic . Într-acolo îl conduser str zi solide, largi, liniştite, cu trotuarele acoperite de dale de piatr , cu copaci r muroşi. Nici magazine, nici fotografii, nici teatre, nici dughene cu vin — aici nu era nimic de genul sta. Uruitul tramvaielor r m sese şi el undeva mai departe. Aici era o zi bun , liniştit şi însorit , a c rei c ldur r zb tea şi printre copaci. Fetele s reau şotronul pe trotuare. În gr dini ele de flori, gospodinele s deau câte ceva sau înfigeau araci pentru plantele c r toare.

Lâng por ile gr dinii zoologice, era imperiul copiilor — doar era o zi frumoas de vacan !

De cum intr în gr dina zoologic , primul animal pe care-l v zu Oleg fu un ap cu coarne r sucite. În împrejmuirea lui se în l a o stânc în pant abrupt şi, dincolo de ea, o pr pastie. Şi acolo, pe picioare sub iri şi puternice, chiar la marginea râpei, st tea nemişcat şi orgolios apul cu coarne uimitoare: lungi, r sucite şi rulate parc , spiral cu spiral , dintr-o panglic de os. Nu avea barb , ci o coam bogat care-i atârna pân la genunchi, de ambele p r i, ca un p r de siren . Totuşi apul avea o asemenea demnitate încât p rul acesta nu-l f cea nici feminin, nici caraghios. ţei care pândeau lâng plasa animalului cu coarne r sucite nu mai sperau s vad vreo mutare a micilor copite ferme pe stânca aceea lucioas .

St tea aşa de mult, exact ca o sculptur , ca o prelungire-a acestei stânci; şi, când nu b tea vântul s -i fluture pletele, nu r mânea nici o dovad c-ar fi viu, c nu-i o înşel torie.

Oâeg st tu vreo cinci minute şi plec încânlat: apul tot nu se mişcase!

Iat , cu-aşa o voin po i lua via a-n piept!

Ajuns la începutul celeilalte alei, Oleg observ c -n dreptul unei cuşti lumea, mai ales copiii, sunt mai însufle i i. ţeva se zb tea ca turbat acolo, în untru, se zb tea îns într-un singur loc. Şi iat ce era: o veveri prins -n roat . ţhiar veveri a-n roat din proverb. Doar c -n zical sensurile s-au tocit şi nu- i mai po i da seama — ce-i cu veveri a? ce-i cu roata?

Aici, în schimb, acest lucru era ilustrat pe viu. În cuşc , veveri a avea şi-un trunchi de copac, cu ramurile îndreptate în sus, dar, pe lâng copac, mai era atârnat , cu viclenie, şi roata: o tob deschis privitorului, care avea, pe din untru, nişte fuşteie ce-o transformau în cercul închis al unei sc ri nesfârşite. Şi iat c , neglijându-şi copacul cu ramurile îndreptate spre în l imi, veveri a st tea, nu se ştie de ce, în roat , deşi nimeni n-o obligase s intre acolo şi nici n-o momise cu mâncare — o atr gea doar ideea fals a activit ii, surogatul de mişcare. Începuse, probabil, atingând uşor fuşteiele, din curiozitate, neştiind înc peste ce lucru crud şi acaparator d duse (n-o ştiuse prima dat , fiindc pe urm , dup mii de ori, ştia deja, şi totuşi!). Dar, iat c totul se-nvârtejise pân la turbare! Tot trupul roşcat, de suveic , al veveri ei şi coada cenuşiu-roşcat fluturau de-a lungul cercului, într-o alergare nebun , treptele sc rii în cerc scânteiau pân la contopire, toate for ele fuseser puse la b taie, astfel încât inima st tea s plesneasc — dar veveri a nu reuşea s urce nici m car o treapt cu l bu ele din fa . ţei care st tuser aici înainte de venirea lui Oleg — tot alergând o v zuser , st tu şi el câteva minute — iar ca continua.

Nu exista în cuşc o for din afar , care s opreasc roata şi s salveze veveri a, şi nu exista nici o inteligen care s-o conving : ĂLas asta! Asta

nu-i decât deşert ciune!Ă. Nu! Nu exista decât un singur deznod mânt clar — moartea veveri ei.

N-ar fi vrut s-apuce s -l vad . Porni mai departe.

Astfel, prin dou exemple grele de în elesuri, aşezate pe dreapta şi pe stânga por ii de intrare, prin dou solu ii posibile de existen , îşi întâmpina gr dina zoologic de aici micii şi marii vizitatori.

Oleg trecu pe lâng fazanul argintiu, fazanul auriu, fazanul cu pene roşii şi albastre. Se minun de peruzeaua uluitoare a gâtului de p un şi de coada lui desf cut , de-un metru, cu ciucuri roz şi aurii. Dup deportarea cenuşie, dup spitalul monoton, ochiul participa acum la un festin al culorilor.

Aici, c ldura nu era chinuitoare: gr dina zoologic era larg , iar copacii începeau deja s dea un pic de umbr . Tot mai odihnit, Oleg dep şi o întreag ferm de p s ri — g ini andaluze, gâşte de Toulouse şi de Holmogorsk — iar apoi urc muntele unde erau inu i cocori, ulii, grifoni şi, în sfârşit, pe-o stânc pe care cuşca o acoperea ca un cort, sus, deasupra întregii gr dini zoologice, tr iau condori cu capete albe; de n-ar fi fost inscripia, i-ai fi putut lua uşor drept vulturi. Fuseser aşeza i cât mai sus, dar acoperişul cuştii era prea aproape de stânc şi p s rile acestea mari şi mohorâte se chinuiau, îşi desf ceau aripile, se zb teau, dar n-aveau încotro zbura.

Privind cum se chinuie condorul, Oleg îşi mişc şi el omopla ii, îndreptându-se. (Din cauza fierului de c lcat s fi sim it ap sarea aceea-n spinare?)

Totul îl provoca la interpret ri. Pe-o cuşc , era o inscrip ie: ĂŢufni ele albe suport greu privarea de libertateĂ. Deci, o ştiu! Şi, totuşi, le întemnieaz !

P i, care nemernic suport bine lipsa de libertate?

O alt inscrip ie: ĂVia a porcului spinos se desf şoar noaptea.Ă Las' c ştim noi: te cheam la nou jumate seara şi nu- i d drumul decât la patru diminea a.

Iar: ĂŢursucul tr ieşte în vizuini adânci şi întortocheateĂ. sta da, sta-i de-al nostru! Bravo, bursucule, p i, ce altceva- i mai r mâne? Şi mutra o are în dungi, ca o saltea, adev rat ocnaş.

Astfel interpreta totul Oleg — probabil c n-ar fi trebuit s vin încoace, cum n-ar fi trebuit s intre nici la Magazinul universal.

Se dusese deja o bun parte din zi — iar bucuriile promise întârziau s se arate.

Oleg ajunse la urşi. Unul negru, cu cravat alb , st tea şi se vâra cu nasul printre gratiile cuştii. Apoi f cu deodat un salt şi r mase atârnat de gratii cu labele din fa . De fapt, nu avea o cravat alb , ci un lan de preot cu cruce pe piept.

S rise şi r m sese atârnat! P i, cum altfel şi-ar fi putut exprima disperarea? În celula de al turi, se afla ursoaica lui cu puiul.

Iar în urm toarea, se chinuia un urs fumuriu. Acesta se foia mereu, neliniştit, pe loc, ar fi vrut s umble prin cuşc , dar n-avea loc decât s -ntoarc , fiindc , de la un perete la altul, nu erau mai mult de trei corpuri de-ale lui.

Aşa c , dup m sur urseasc , aceea nu era celul , ci box .

Pasiona i de privelişte, copiii discutau între ei: ĂAuzi, ia s -i zvârlim o piatr , o s cread c -i bomboan !Ă Oleg nu observase cum se uit copiii la el. Nici el nu era altceva decât un animal în plus, gratuit, doar c nu-şi d dea seama cum arat .

Aleea cobora spre râu — aici erau inu i urşii albi — dar ei erau m car împreun , o pereche. Spre cuşca lor se scurgea apa câtorva fântâni, adunându-se într-un iaz înghe at şi ei s reau acolo s se r coreasc , la fiecare câteva minute; apoi ieşeau pe terasa de ciment, îşi scuturau cu labele apa de pe bot şi umblau, umblau, umblau, pe marginea terasei, deasupra apei. ţum trebuie s se simt aici urşii polari vara, la patruzeci de grade? ţam cum ne sim eam noi, dincolo de cercul polar. ţea mai încurcat treab cu deten ia animalelor era c , luându-le partea şi, s presupunem, având puterea s-o fac , Oleg tot n-ar fi putut deschide cuştile pentru a le elibera. Fiindc , odat cu patria, ci îşi pierduser şi ideea de libertate ra ional . Şi eliberarea lor brusc putea fi înc şi mai cumplit .

Asemenea gânduri absurde îi treceau lui Kosloglotov prin cap. Creierii îi fuseser r suci i în aşa fel, încât nu mai putea recepta nimic cu naivitate sau indiferen . Tot ce vedea în via — totul trezea în el fantoma cenuşie şi uruitul adâncurilor.

Pe lâng cerbul cel trist, c ruia-i lipsea aici cel mai mult spa iul în care s-alerge, pe lâng sfântul zebu indian, pe lâng iepurele auriu aguti, Oleg urc , din nou, îndreptându-se de data aceasta spre maimu e.

Lâng cuşti, copii şi maturi se-amuzau hr nind maimu ele. Kostoglotov trecu pe lâng ei f r s zâmbeasc . Nepiept nate, de parc-ar fi fost toate tunse cu aparatul, triste, ocupate pe priciurile lor cu bucurii şi triste i primitive, îi aminteau prea mult de cunoscu ii lui de pe vremuri, care mai erau poate şi acum prin închisori, pe unii din ei recunoscându-i personal. Într-un cimpanzeu singuratic şi îngândurat, cu ochi inflama i, cu braele atâmându-i între genunchi, Oleg îl recunoscu, se pare, pe Şulubin — st tea şi-acela, câteodat , într-o pozi ie asem n toare. În ziua aceea luminoas şi cald , Şulubin se zb tea pe patul s u, între moarte şi via .

Nesperând s g seasc ceva interesant în rândul maimu elor, Kostoglotov îl parcurse rapid, ba chiar începuse deja s o coteasc , numai c v zu pe-o cuşc îndep rtat o explica ie pe care-o citeau mai mul i oameni.

Se duse acolo. ţuşca era goal şi pe t bli a obişnuit scria: Ămacacus rhesus". Iar pe-un anun scris în grab şi prins în pioneze de pl cu , se spunea: ĂMaimu ica ce tr ia aici a orbit din cauza cruzimii absurde a unuia dintre vizitatori. Un om r u a zvârlit nişte tutun în ochii lui macacus-rhesus."

Abia acum îi pic fisa lui Oleg! Pân -acum se plimbase cu un zâmbel atoateştiutor, dar acum îi venea s ipe, s urle, în aşa fel încât s -l aud toat gr dina zoologic — de parc lui i ar fî pres rat cineva tutun în ochi.

De ce?!... P i, uite-aşa — de ce nu?... Pur şi simplu... — de ce? ţele scrise impresionau mai ales prin simplitatea lor copil reasc . Despre necunoscutul care plecase nepedepsit, nu se spunea c fusese inuman.

Nu se spunea despre el c -i agent al imperialismului american. Nu se spunea, despre el, decât atât — c e r u. Şi asta uluia: ce motiv avea el s fie, pur şi simplu, f r nici un motiv — r u ? ţopii! S nu creşte i r i! ţopii! S nu ucide i fiin ele lipsite de ap rare!

Anun ul fusese citit şi recitit, iar maturii şi copiii st teau şi se uitau la cuşca goal .

Iar Oleg se duse, c rându-şi în spate sacul slinos, ars, g urit de gloane şi îngreunat de fierul de c lcat — în ara târâtoarelor şi-a r pitorilor. Şopârlele st teau culcate pe nisip, ca nişte pietre cu solzi, lipite unele de altele. ţe mişcare din libertate pierduser ele? Pierduser oare şi ele ceva?

Mai z cea acolo şi-un crocodil chinezesc imens, de-un fumuriu-întunecat, cu botul plat, cu labele r sucite parc într-o direc ie greşit . Inscrip ia spunea c , pe c ldur , nu înghite în fiecare zi carne.

S -i fi convenit, oare, lumea ra ional -a gr dinii zoologice, cu mâncare primit de-a gata?

Un piton masiv se lipise de un copac, ca un buştean gros şi uscat. Era complet imobil şi nu-şi agita decât limba mic şi ascu it . ţobra cea veninoas se r sucea sub un clopot de sticl .

Iar şerpii obişnui i erau în mai multe exemplare.

N-avea nici un chef s -i studieze pe to i. Ar fi vrut s -şi imagineze fa a macacului orb.

Dar, începuse deja aleea carnivorelor. Superbi, diferen iindu-se prin bl nurile lor bogate, erau închişi aici şi râşi, şi pantere, şi pume de-un maro fumuriu, şi jaguarul roşcat, acoperit de pete negre. Erau prizonieri, sufereau în lipsa libert ii, dar Oleg îi percepea la fel ca pe cei de drept comun.

Totuşi, pe lumea asta, se poate stabili cinc-i în mod evident vinovat.

Uite, acolo scrie c jaguarul m nânc o sul patruzeci de kilograme de came pe lun . P i, asta-i inimaginabil! De carne roşie, curat ! Iar, în lag r, nici nu se-aduce aşa ceva, în lag r, se-aduc zgârciuri şi m runtaie, câte-un kilogram de brigad .

Oleg îşi aminti de cavaleriştii aceia, scoşi de sub convoi, care sc paser cu via mâncând ov zul furat de la caii lor...

Mai departe, îl v zu pe domnul tigru. În must i, în must i, îi era concentrat expresia de rapacitate! Iar ochii îi avea galbeni... Totul se încurcase în capul lui Oleg — începuse s -l priveasc pe tigru cu ur .

Un vechi ocnaş politic, deportat pe vremuri în Turuhan, şi pe care Oleg îl întâlnise, în timpurile noi, în lag r, îi povestise c ochii aceia nu erau negri-catifela i, ci chiar galbeni! intuit de ur , Oleg în epenise lâng cuşca tigrului.

Totuşi de ce uite-aşa, de ce — pur şi simplu?? Îi era grea . Nu mai voia s stea în gr dina asta zoologic . Voia s fug de-aici. Nu se mai duse s vad leii. Începu s -şi croiasc , la nimereal , drum spre ieşire.

Trecând prin dreptul unei zebre, Oleg trase cu ochiul şi se duse mai departe. Şi, deodat , se opri în fa a... În fa a unei minuni de spiritualitate, dup setea de sânge greoaie. Antilopa nilgau — de-un cafeniu deschis, cu picioare sub iri şi uşoare, cu c pşorul veşnic atent, dar deloc speriat , st tea aproape de plas şi-l privea pe Oleg cu ochi mari, încrez tori şi — dragi! da, dragi!

Nu, asem narea era atât de mare, încât sim ea c nu mai poate suporta! Nu-şi mai cobora de la el privirea blând-reprobatoare. Îl întreba: "De ce nu vii? Doar a trecut deja o jum tate de zi, tu de ce nu vii?"

Era o nebunie, era o migrare a sufletelor, fiindc era clar c st tea aici şi-l aştepta pe Oleg. De cum se apropiase, începuse s -l întrebe, cu ochi plini de reproş, dar şi de iertare: ĂNu vii? ţhiar n-ai s vii? Şi eu care te-am aşteptat..."

Dar el, de ce nu se ducea?! De ce nu se ducea, odat !...

Se scutur şi se gr bi spre ieşire.

O mai putea prinde înc !

36 Şi ultima

Nu se putea gândi la ea acum nici cu l comie, nici cu mânie — acum ar fi fost fericit s se culce la picioarele ei, ca un câine, ca un biet câine b tut. S se culce pe jos şi s -i înc lzeasc picioarele cu respira ia lui, ca un câine. Asta era singura fericire care se putea imagina.

Dar aceast simplitate de animal bâând — s se duc , pur şi simplu, şi s se-ntind la picioarele ei, bineîn eles c nu şi-o putea permite. Va trebui s pronun e nişte cuvinte politicoase de scuz , fiindc aşa complicaser oamenii totul, în aceste multe mii de ani.

Mai avea şi acum în fa a ochilor roşea a ce-i invadase obrajii ieri, când îi spusese: ĂŞti i, a i putea s înnopta i la mine, f r nici o problem , f r absolut nici o problem !Ă Aceast roşea trebuia r scump rat , ocolit prin râs, n-o putea l sa s -şi mai tr deze odat timiditatea — de-aceea era nevoit s -şi inventeze primele fraze, suficient de politicoase şi cu destul umor, pentru a minimaliza situa ia neobişnuit care f cuse ca el s vin la medicul lui, o femeie tân r şi singur — şi, pe deasupra, s mai şi r mân peste noapte. Fiindc , altfel n-ar fi vrut s inventeze nici un fel de fraze, ci s se-aşeze în uş şi s se uite la ea. Şi s -i spun , neap rat: ĂVega! Am venit!Ă Dar, oricum, va fi o fericire care-l va dep şi — s se g seasc al turi de ea, nu într-un salon de spital, ci într-o locuin obişnuit — şi s vorbeasc despre ceva, despre orice.

Probabil c va face greşeli, gesturi nepotrivite, fiindc se dezobişnuise cu totul de traiul neamului omenesc, dar cu ochii va reuşi probabil totuşi s exprime: ĂFie- i mil de mine! Ascult , fie- i mil de mine, mi-e atât de r u f r tine!Ă ţum putuse s piard atâta timp? ţum putuse s nu se duc la Vega — s nu se duc , demult deja, demult de tot?

Acum mergea întins, f r s şov ie, temându-se de un singur lucru — s n-o scape. Dup o jum tate de zi de r t cit prin oraş, în elesese deja aşezarea str zilor şi ştia încotro trebuie s mearg . Şi mergea.

Dac -şi sunt simpatici. Dac le e atât de pl cut s fie împreun şi s -şi vorbeasc . Dac va putea cândva s -i ia mâna într-a lui, şi s-o cuprind pe dup umeri, şi s-o priveasc tandru, de aproape, în ochi — oare, asta era pu in? Şi dac mai era posibil înc şi mult mai mult de-atât — era, oare, pu in?... ţu Zoia bineîn eles c-ar fi fost pu in. Dar — cu Vega? Cu antilopa nilgau? ţ ci, iat , nu f cuse decât s -şi imagineze c-ar putea cuprinde mâinile ei într-ale sale, şi deja nişte strune se întinseser în sufletul lui şi se tulburase — cum o s fie asta?

P i, asta era pu in?...

Pe m sur ce se apropia de casa ei, era tot mai emo ionat, îi era de-a dreptul fric ! Dar o fric fericit , o bucurie aproape de leşin. Numai aceast fric fusese de-ajuns s -l fac acum fericit!

Mergea, uitându-se doar la numele str zilor, f r s mai observe magazinele, vitrinele, tramvaiele, oamenii şi deodat , la col , nereuşind, din cauza înghesuielii, s ocoleasc o femeie în vârst , oprit în strad , se trezi şi v zu c vindea buche ele de flori mici, mov.

Nic ieri, nici în cele mai ascunse cotloane ale memoriei lui modificate, nu r m sese vreo umbr din ideea c , mergând la o femeie, trebuie s -i duci flori!...

— Astea ce fel de flori sunt? o întreb el timid pe precupea .

— Violete, ce s fie! se sim i aceea jignit . O rubl — m nunchiul.

Violete?... Violetele-acelea poetice?... El şi le amintea altfel, parc . Tulpina ar fi trebuit s fie mai zvelt , mai lung , iar florile — mai adunate în

clopo el. Dar, poate c uitase el. Sau poate era un soi local. În orice caz, n-avea de ales. Iar acum, c -şi amintise, nu numai c nu se putea duce f r flori, ci-i era ruşine c înc o clip în urm mersese atât de liniştit f r ele.

Dar câte trebuia s cumpere? Unul? Ar ta prea s r c cios. Dou ? ţam am rât ar tau şi aşa. Trei? Patru? Era deja foarte scump. Experien a din lag r îi cl n ni undeva în cap, ca o maşin de calculat, c s-ar putea târgui pentru a lua dou buche ele de-o rubl jumate, sau cinci buchete pentru patru, dar clinchetul acela clar parc nu r sunase pentru Oleg.

Scoase dou ruble şi le întinse liniştit. Şi lu dou buche ele. Miroseau. Dar nu miroseau cum ar fi trebuit s miroas violetele din tinere ea lui.

Astfel, mirosindu-le, mai putea s le duc , fiindc separat, cu ele în mân , ar ta caraghios de tot: un soldat bolnav, demobilizat, f r c ciul , cu rucsac şi violete. Nu era capabil s le g seasc un loc, aşa c le-ascunse în mânec şi le ducea aşa, neobservate.

Iar num rul la care locuia Vega — uite-l! Îi spusese s intre prin curte. Intr în curte. Apoi o lu la stânga.

(Iar sufletul îi era r v şit!) ţasa avea o verand lung de ciment, comun , deschis , dar cu o copertin şi un grilaj din stinghii oblice drept balustrad . Pe balustrad , fuseser zvârlite la uscat pl pumi, saltele, perne — iar pe sforile întinse între stâlpişori, mai erau atârnate şi rufe.

Toate astea nu se potriveau deloc cu locul unde st tea Vega. Prea multe piedici în cale. Dar ce s -i faci, nu era ea de vin . Uite acolo, mai departe, dincolo de toate lucrurile astea atârnate, urmeaz uşa cu num rul ei, iar în spatele uşii — lumea Veg i — şi numai a ei.

Se vârî pe sub cearceafuri şi g si uşa. O uş ca oricare alta. Acoperit cu vopsea maro-deschis, cojit pe alocuri. O cutie poştal , verde.

Oleg scoase violetele din mâneca mantalei. Îşi îndrept p rul. Era tulburat — şi fericit din cauza tulbur rii. ţum s şi-o imagineze f r halatul de medic, printre lucrurile din casa ei?...

Nu, nu era vorba doar de cele câteva cartiere parcurse, de la gr dina zoologic , în cizmoaie grele! Venise pe drumurile lungi ale rii, venise de dou ori câte şapte ani! Şi iat c , în sfârşit, demobilizat, ajunsese la uşa unde-l aşteptase, vreme de paisprezece ani, în t cere, o femeie. Şi atinse uşa cu degetul mijlociu.

N-apucase îns s bat cum se cuvine, c uşa şi începuse s se întredeschid (Îl v zuse ca mai devreme? pe fereastr ?) — se deschise — şi de acolo, îndreptându-şi direct spre Oleg motocicleta de un roşu aprins, deosebit de masiv în uşa îngust , d du buzna un tân r botos, cu nasul lat şi spart. F r s întrebe m car ce caut acolo Oleg, la cine se duce, îşi împinse motocicleta — nu era obişnuit s-o coteasc — şi Oleg se d du deoparte.

Oleg fu paralizat şi, în prima clip , nici nu în elese: ce-i era acest b iat Veg i, care locuia singur , de ce ieşea din casa ei? Doar nu putuse uita cu des vârşire, chiar dac trecuser osut de ani, c oamenii nu mai tr iesc în general singuri, de capul lor, c tr iesc la comun! Nu putea s uite, dar nici s in minte nu era obligat. Din baraca de lag r, lumea liber apare drept tot ceva cu totul opus bar cii şi, în nici un caz, ca o cas la comun. P i, chiar şi la Uş-Terek, oamenii tr iau fiecare în parte, habar n-aveau de locuin ele comune.

— Spune i-mi, v rog, i se adres el tân rului.

Dar b iatul, rulând motocicleta pe sub cearceaful întins, cobora deja pe scar cu bufnituri sonore de ro i pe trepte.

Dar uşa o l sase deschis .

Oleg intr , nehot rât. În adâncul neluminat al coridorului se mai vedeau uşi, uşi, uşi — care dintre ele putea fi? În semiîntuneric, f r s aprind becul, se ar t o femeie şi-l întreb , duşm noas din pornire.

— Dumneavoastr , pe cine c uta i?

— Pe Vera Kornilievna, spuse timid, câtuşi de pu in în stilul s u, Kostoglotov.

— Nu e! spuse femeia, f r s controleze uşa, f r s se uite într-acolo, cu o siguran antipatic , şi înaint drept spre Kostoglotov, obligându-l s se retrag .

— ţioc ni i la uşa ei, îşi veni în fire Kostoglotov. Se înmuiase atât de tare fiindc sperase s-o vad pe Vega, dar la l tratul vecinei ştia s latre şi el. Ast zi nu-i la serviciu.

— Ştiu. Nu-i. A fost. A plecat. Femeia cu frunte îngust şi obraji asimetrici îl studia.

V zuse deja şi violetele. Nu mai avea acum rost s le ascund .

S nu fi avut violetele astea în mâini s-ar fi sim it acum om — ar fi putut cioc ni chiar el, ar fi putut vorbi liber, ar fi puâut insista — când a plecat, dac se întoarce curând, s lase un bilet (sau poate c şi lui îi fusese l sat unul?...)

Dar violetele îl transformau într-un fel de peti ionar venit cu ploconul, un îndr gostit, un n tâng... Şi el se retrase pe verand sub presiunea femeii cu obraji asimetrici.

Iar aceea, împingându-l din urm de pe câmpul de lupt , îl inea sub observa ie. Vagabondul mai avea un obiect care ieşea prin sacul de campanie, nu cumva s mai şterpeleasc şi de-aici ceva.

Motocicleta din curte se burzuluia în împuşc turi, f r amortizor, apoi se îneca, forn ia şi se îneca din nou.

Oleg se tot foia.

Femeia îl privea iritat . ţum putea s lipseasc Vega dac -i promisese? Da, numai c -l aşteptase mai devreme — şi iat c plecase undeva. ţe nenorocire! Nu ghinion, nu nepl cere — ci nenorocire!

Oleg îşi trase mâna cu violete în manta, de parc i-ar fi fost retezat .

— Spune i-mi, se mai întoarce sau a plecat la serviciu?

— A plecat, spuse r spicat femeia.

Dar acesta nu era un r spuns.

Pe de alt parte, şi s stea aici, în fa a ei, şi s-aştepte ar fi fost stupid.

Motocicleta se zvârcolea, scuipa, împuşca — şi murea.

Iar pe balustrade se-aeriseaii perne grele. Saltele sub iri. Pl pumi în cearceafuri-plic. Fuseser scoase s se zvânte la soare.

— P i, ce mai aştepta i, cet ene?

Mai erau şi bastioanele astea de aşternuturi care-l împiedicau s gândeasc .

Iar aia îl tot cerceta şi nu-l l sa s cugete.

Iar motocicleta aceea blestemat îi sfâşia sufletul — nu voia s porneasc . Şi, din cauza bastioanelor de perne, Oleg începu s se retrag cu spatele — în jos, înapoi, de unde venise — respins.

M car pernele astea s nu fi fost: cu câte-un col mototolit, cu dou atârnând ca nişte ugere de vac şi unul în l at ca un obelisc — m car pernele s nu fi fost, poate c atunci s-ar fi gândit el la ceva, s-ar fi hot rât la ceva. N-ar fi avut voie s plece aşa, imediat. Vega se va mai întoarce, probabil! Se va întoarce-n curând! Şi-i va p rea şi ei r u! Îi va p rea r u!

Dar în pernele, în saltelele, în pl pumile îmbr cate în plicuri, în stindardele ceraceafurilor, se afla acea experien de secole, stabil , pe care n-avea acum for s-o nege. N-avea dreptul.

Mai ales — acum. Mai ales — el.

Un b rbat singur poate dormi pe-o stiv de lemne, pe scânduri, atâtî timp cât inima-i e ars de credin sau ambi ie. Doarme pe priciuri goale şi de inutul care n-are de ales. Şi, la fel, de inuta, desp r it de el cu for a.

Dar, acolo unde femeia şi b rbatul s-au în eles s fie împreun — boturile astea umflate şi moi îşi aşteapt tributul. Ele ştiu c n-au cum s dea greş. Şi, cu ghiuleaua fierului de c lcat pe umeri, cu bra ul t iat, Oleg p r si cetatea cu care nu se putea lupta, şi ieşi anevoie pe poart — iar bastioanele de perne îi trimiteau fericite — în spinare ghiulelele lor.

Nu pornea, blestemata!

De-afar , exploziile acelea erau mai estompate şi Oleg se opri s mai aştepte un pic.

Mai exista o speran s vin Vega. Dac se întoarce — n-are cum s nu treac pe aici. Îşi vor zâmbi şi cât vor fi de bucuroşi: ĂŢun ziua!...Ă ĂŞti i...Ă Ăţa s vezi, ce întâmplare..." Şi-atunci s scoat din mânec violetele mototolite, pleoştite, ofilite deja?

Ar putea s-o aştepte, apoi s treac din nou prin curte — dar tot nu vor putea evita acele bastioane umflate şi sigure de ele!

Nu vor putea trece împreun .

Dac nu ast zi, atunci poate într-o alt zi, dar şi Vega, şi Vega cea cu picioare uşoare, însufle it , cu ochi deschişi de culoarea cafelei, f r nici o leg tur cu acele lucruri p mânteşti — îşi scoate doar şi ea pe-aceast verand aerianul, diafanul, fermec torul — dar, totuşi, obişnuit aşternut.

Pas rea nu tr ieşte f r cuib, femeia nu tr ieşte f r aşternuturi.

De-ai fi de trei ori nemuritoare, de-ai fi de trei ori de neatins — de cele opt ore de somn noaptea tot nu scapi.

De adormiri.

De treziri.

A ieşit! A ieşit motocicleta purpurie, mai împuşcându-l şi din mers pe Kostoglotov, iar tân rul cu nas pleoştit arunca împrejur priviri triumf toare.

Iar Kostoglotov plec , b tut.

Scoase violetele din mânec . Erau ultimele clipe, când mai puteau fi d ruite. În întâmpinarea lui veneau dou pioniere uzbece cu codi e negre asem n toare, strânse mai ceva decât şnururile electrice. ţu dou mâini, Oleg le întinse cele dou buche ele: — Lua i-le, feti elor.

Se mirar . Se privir . Îl privir . Îşi spuser ceva în uzbek . În eleseser c nu-i beat şi nu se leag de ele. Ţa poate au în eles chiar c nenea soldatul le d ruieşte buche elele de durere.

Una îl lu şi d du din cap. ţealalt îl lu şi d du din cap. Şi pornir repede mai departe, um r lâng um r şi discutând însufleite.

Iar lui nu-i r mase decât sacul de campanie jerpelit, transpirat.

Unde s înnopteze — trebuia s inventeze din nou ceva.

La hotel, n-avea voie.

La Zoia, n-avea voie.

La Vega, n-avea voie.

Adic avea, are voie. Şi-ar fi bucuroas . Nici nu i-ar ar ta c-a fost sup rat .

Dar era mai interzis, decât dac n-ar fi avut voie.

Iar, f r Vega, tot acest oraş minunat, îmbelşugat, cu milioane de oameni, se transformase pentru el într-un sac greu, atârnându-i pe spinare. I se p rea ciudat c , înc în acea diminea , oraşul îi pl cuse atâta şi-ar fi vrut s z boveasc mai mult în el.

Nici asta nu în elegea: de ce se bucurase atât de mult diminea a? Toat îns n toşirea încet s i se mai par un dar atât de deosebit.

Oleg nici nu apucase s traverseze tot cartierul când în elese cât îi e de foame, cât de tare-l roseser cizmele, cât de obosit îi era tot corpul şi cum i se rostogoleşte în untru tumoarea nezdrobit definitiv. Acum, nu voia decât s plece mai repede.

Dar şi întoarcerea la Uş-Terek, perfect posibil acum, încetase s -l mai atrag . Oleg în elese c acolo triste ea avea s -l macine şi mai tare de-acum.

Ce mai, nu-şi putea imagina în clipa aceea un loc sau un lucru care s -l poat înveseli. În afar de întoarcerea la Vega.

S se lase la picioarele ei: ĂNu m goni, nu m goni! Doar nu-i vina mea."

Dar asta era mai interzis decât oricare "nu e voie".

Se uit la soare. Începuse s coboare. De parc n-ar fi fost abia trecut de ora dou . Trebuia s hot rasc ceva.

V zu tramvaiul care ducea la comandament. Începu s se uite dup sta ia cea mai apropiat . Şi, cu un scrâşnet de fier, mai ales la cotituri, tramvaiul, de parc-ar fi fost el însuşi grav bolnav, începu s -l târasc prin str du ele înguste de piatr . inându-se de mânerul din piele, Oleg se apleca pentru-a vedea ceva pe fereastr . Dar pavajul şi casele pric jite se succedau f r verdea , f r bulevarde.

Z ri afişul unui cinematograf de zi, în aer liber. Ar fi fost interesant de v zut cum arat asta, dar curiozitatea lui fa de nout ile din lume se mai tocise.

Era orgolioas c rezistase la paisprezece ani de singur tate. Dar ce ştie ea cât de grea poate fi chiar şi-o jum tate de an, când eşti şi nu eşti împreun ... Îşi recunoscu sta ia şi coborî. Acum avea de mers vreun kilometru şi jum tate pe jos, pe o strad industrial larg , plicticoas , f r un cop cel, încins de soare. Pe partea ei carosabil , uruiau, în ambele direc ii, camioane şi tractoare, iar trotuarul se întindea de-a lungul unui zid lung de piatr , apoi traversa calea ferat a fabricii, apoi un morman de c rbune m runt, apoi trecea pe lâng un loc viran, cu gropi de funda ie, din nou peste şine şi din nou pe lâng zid şi, în sfârşit, ajungea la genul acela de bar ci de lemn f r etaj, trecute în documente drept Ăconstruc ii civile temporare", dar care sunt p strate, de fapt, astfel, câte zece, câte dou zeci, ba chiar câte treizeci de ani. M car acum nu era noroiul din ianuarie, când, pe ploaie, Kostoglotov c utase pentru prima dat comandamentul. Totuşi drumul era insuportabil de lung şi de plicticos şi nu- i venea s crezi c aceast strad se afl în acelaşi oraş unde exist bulevarde de centur , stejari de necuprins, plopi ce nu pot fi inu i în frâu şi minunea trandafirie a piersicului. ţu cât încerca mai mult s se conving acum c aşa-i bine, c aşa-i corect, c aşa se cuvine — cu atât mai disperat o va lua razna mai târziu. ţe fusese în capul celor ce plasaser , într-un loc atât de ascuns, atât de m rginaş, comandamentul care dispunea de soarta tuturor deporta ilor

din oraş? Dar iat c aici, printre bar ci, treceri murdare, ferestre sparte şi acoperite cu traforaj, printre rufe, rufe, rufe, întinse la uscat — iat c totuşi aici se afla.

Oleg îşi aminti de expresia gre oas de pe fa a comandantului, care nici m car la slujb nu venise în zi de lucru, de felul în care-l primise aici, şi-şi încetini paşii în coridorul bar cii comandamentului, pentru a da şi feei sale o expresie nep s toare şi închis . Kostoglotov nu-şi permitea niciodat s le zâmbeasc gardienilor, chiar dac aceia-i zâmbeau. Considera de datoria lui s le-aduc aminte mereu c el ine minte tot. Ţ tu la uş , intr . Prima camer , cufundat în semiîntuneric, era goal : nu erau decât dou b nci şchioape, f r speteaz şi, dup desp r itura unei balustrade, o mas , la care probabil c avea loc, de dou ori pe lun , ceremonialul tainic al p str rii eviden ei deporta ilor din localitate.

Acum nu era nimeni aici, iar uşa pe care scria ĂţomandantĂ era larg deschis . Intrând în spa iul acestei uşi, Oleg întreb cu severitate: — Se poate?

— V rog, v rog...

Asta ce mai era? Un asemenea ton Oleg nu auzise la Comisariatul Afacerilor Interne de când se ştia. Intr . În toat camera însorit nu se afla decât comandantul, aşezat la masa lui.

Nu era îns cel de data trecut — tâmpitul misterios, cu o expresie de adânc îngândurare pe fa — ci un armean cu chipul blând, chiar intelectual, deloc încrezut şi nici îmbr cat în uniform , ci într-un costum civil de calitate, nepotrivit cu bar cile astea de cartier m rginaş. Armeanul privea atât de vesel, de parc munca lui ar fi constat în împ r irea biletelor pentru spectacolele de balet şi era bucuros c Oleg venise cu o cerere bun .

Dup via a de lag r, Oleg n-avea cum s le poarte prea mult simpatie armenilor: acolo, deşi pu ini la num r, se acopereau cu râvn unii pe al ii, ocupau întotdeauna doar locurile bune sau de-a dreptul m noase, la magazie sau la buc t rie.

Dar, dac era s fii drept, nici nu puteai fi sup rat pe ei, din aceast cauz : nu ei inventaser acele lag re, şi nici Siberia n-o inventaser ei — în numele c rei idei ar fi trebuit, deci, s nu se salveze unii pe al ii, s dispreuiasc comer ul şi s loveasc p mântul cu târn copul.

Iar acum, v zându-l pe acest armean vesel, binevoitor fa de el, aşezat la o mas oficial , Oleg se gândi cu recunoştin tocmai la lipsa de morg oficial şi la eficien a armenilor.

Auzind numele de familie al lui Oleg şi faptul c era înregistrat aici temporar, comandantul se ridic uşor şi, cu pl cere, deşi era trupeş, începu s r sfoiasc fişele dintr-un dulap. Între timp, dorind parc s -l distreze pe Oleg, spunea mereu câte ceva cu voce tare — ba scotea nişte interjec ii f r sens, ba murmura nume de familie, pe care instruc iunile-i interziceau categoric s le pronun e: — Aş-ş-şa... Ia s vedem... Kalifotidi... Konstantinidi... Dar lua i loc, v rog... Kulaev... Karanuriev. Of, ce col flenduros... Kazâmagomaev...

Kostoglotov! Şi, din nou, înc lcând toate regulile NKVD-ului, nu-l întreb , ci i se adres el însuşi dup nume şi patronimic: Oleg Filimonovici?

— Da. — Aş-ş-şa... A i fost internat la dispensarul oncologic, începând cu dou zeci şi trei ianuarie... Şi-şi ridic din fiş ochii vii, omeneşti: Acum, cum sta i? V e mai bine?

Iar Oleg sim i c -i deja înduioşat, c simte chiar nişte furnic turi în gât. ţât de pu in trebuia — s fie puşi la mesele astea gre oase oameni omenoşi — şi deja s fie alt via . Aşa c r spunse şi el, de data asta f r crispare, simplu:

— P i, cum s v spun... Într-un sens mai bine, într-altul mai r u...

(Mai r u? ţe fiin nerecunosc toare e omul! ţe putea fi mai r u, decât s zaci pe duşumeaua dispensarului şi s vrei s mori?...) De fapt, mai bine.

— P i, e bine atunci! se bucur comandantul. Dar, de ce nu lua i loc?

Eliberarea biletelor pentru spectacol lua şi ea, totuşi, un pic de timp!

Trebuia pus o ştampil , trebuia scris data cu cerneal şi mai trebuia consemnat într-un registru gros, şi ştears dintr-altul. Armeanul f cu toate acestea vesel şi cu uşurin , îi emise lui Oleg o adeverin cu pernisiunea de plecare, iar, în timp ce i-o întindea, îi spuse, privindu-l expresiv, cu un ton deloc oficial şi mai încet un pic: — Nu fi i... trist. ţurând, toate astea or s se termine.

— Care — astea? se mir Oleg.

— ţum, care astea? Eviden a, deportarea. Co-man-dan- ii! zâmbi el, f r grij . (Probabil c avea el în rezerv şi-o munc mai pl cut .)

— ţum? Exist , deja... un ordin? se gr bea s -i smulg cât mai multe Oleg.

— P i, chiar ordin înc nu e, oft comandantul, dar sunt semne clare.

V-o spun absolut sigur. O s fie. ine- i-v cât pute i de bine, îns n toşii-v — mai ave i şanse s intra i în rândul lumii.

Oleg zâmbi strâmb: — Din rândul lumii, eu unul am ieşit.

— ţe specialitate ave i?

— Nici una.

— Sunte i c s torit?

— Nu. — Asta-i bine! spuse cu convingere comandantul. De obicei, lumea divor eaz de so iile din deportare şi-i o întreag tevatur . Iar dumneavoastr o s v elibera i, o s v întoarce i în patrie — şi-o s v însura i!

O s v însura i...

— P i, dac -i pe-aşa, v mul umesc, se scul Oleg.

Urându-i drum bun printr-o înclinare a capului, comandantul nu-i întinse totuşi mâna. Traversând cele dou camere, Oleg se gândi: de unde, aşa un comandant? Aşa-i el din naştere sau s-a molipsit mai nou? O fi aici permanent sau doar temporar? Sau poate c-au început s numeasc special oameni dintr- ştia? Ar fi fost foarte important s afle, dar nu putea totuşi s se întoarc .

Din nou pe lâng bar ci, din nou peste şine, din nou peste c rbune, Oleg porni pe aceeaşi strad lung , de cartier industrial, mai repede, mai egal, iar curând îşi dezbr c , de c ldur , şi mantaua — şi, treptat, creştea şi se rev rsa în sufletul lui g leata de bucurie pe care o turnase în untru comandantul. Toate acestea îi ajungeau abia acum, treptat la conştiin . Şi-ajungeau doar treptat, fiindc Oleg fusese dezv at s -i cread pe cei care st teau la asemenea mese. ţum ar fi putut uita minciunile r spândite special de oamenii cu func ii, de c pitani şi maiori, în anii de dup r zboi, despre faptul c s-ar fi preg tit, pas mite, o mare amnistie pentru prizonierii politici? ţum îi mai crezuser — Ăchiar c pitanul mi-a spus-o"! Iar lor li se poruncise pur şi simplu s -i mai încurajeze pe cei dispera i — ca s trag ! ţa s -şi fac norma! ţa s aib , cât de cât, un mobil s supravie uiasc !

Dar pe-acesl armean îl puteai b nui cel mult de faptul c -i cam prea informat, mult peste func ia pe carc-o ocup .

Dar, oare, nu se aşteptase şi Oleg, dup frânturile citile în ziare, la acelaşi lucru?

Şi pe urm , Doamne, Dumnezeule, oare nu era şi timpul? P i, adev rul e c era de mult timpul, ce s mai...! Omul moare din cauza unei tumori — cum s tr iasc atunci o ar n p dit de lag re şi deportare?

Oleg se sim i din nou fericit. La urma urmelor, nu murise. Şi iat c în curând îşi va putea cump ra bilet pân la Leningrad. La Leningrad!... Oare chiar se va putea apropia şi va putea atinge coloana catedralei Sf. Isaak? Şi parc n-ar fi fost decât Sfântul Isaak! Acum totul se schimba cu Vega! Ame itor! Acum, dac , într-adev r... dac e serios... — asta nu mai e o simpl fantezie! Va putea tr i aici, cu ea!

S tr iasc cu Vega?! S tr iasc ! împreun ! P i, i-ar exploda pieptul, numai dac şi-ar închipui aşa ceva!...

Dar cât de bucuroas ar fi ea, dac s-ar duce acum şi i-ar povesti totul!

De ce s nu-i povesteasc ? De ce s nu se duc ?

P i, cui altuia din lumea asta s -i povesteasc , dac nu ci? Pe cine mai intereseaz libertatea lui? Între timp, ajunsese deja la sta ia de tramvai. Acum trebuia s aleag num rul: spre gar ? Sau la Vega? Şi trebuia s se gr beasc , fiindc , pe urm , avea s plece. Soarele nu mai era chiar atât de sus. Şi iar era tulburat. Şi iar voia la Vega! Iar argumentele clare elaborate pe drumul spre comandament se spulberaser .

De ce trebuie s-o evite ca un vinovat, de parc-ar fi fost p tat? Doar avusese şi ea ceva în cap când i-a prescris tratamentul!

Doar a t cut, doar a ieşit din cadru, atunci când o rugase s opreasc tratamentul?

De ce s nu se duc ? Oare povara asta era prea grea pentru ei? Oare n-ar reuşi s fie mai presus? Oare nu sunt oameni?

P i, Vega — Vega, în orice caz! Şi-şi croia deja drum spre uşa tramvaiului. To i oamenii aduna i în sta ie n v liser tocmai la tramvaiul aceia! To i trebuiau s mearg cu el!

Iar Oleg avea într-o mân mantaua, în cealalt sacul de campanie, nu se putea apuca de bare, şi fu luat de vârtej şi înghesuit, mai întâi pe platform , iar apoi în vagon. Împins cu s lb ticie din toate p r ile, se trezi în spatele a dou fete tinere, care p reau studente. Una blondu şi una brune ic , erau atât de aproape de el, încât sim eau, probabil, respira ia lui. Amândou mâinile lui îndep rtate de corp, îi fuseser strânse într-o menghin separat , aşa c nu-i era doar imposibil s -i pl teasc taxatoarei sup rate, dar nici m car nu şi le mai putea mişca, nici pe una, nici pe cealalt . ţu bra ul stâng, în care inea mantaua, p rea s-o cuprind pe cea brune ic . Iar de blondu fusese lipit cu tot corpul, de la genunchi şi pân la b rbie, o sim ea toat , şi nici ea nu putea s nu-l simt . Nici cea mai mare pasiune nu i-ar fi putut uni la fel de tare ca mul imea aceasta. Gâtul ei, urechile, inelele p rului erau apropiate de el, dincolo de orice limit imaginabil . Prin postavul vechi şi tocit al hainelor sale, îi primea c ldura şi moliciunea şi tinere ea. Fata brunet continua s vorbeasc despre treburile de la facultate, blondu a încetase s -i mai r spund .

La Uş-Terek, nu erau tramvaie. Nu fusese atât de înghesuit decât în dube. Dar, acolo, nu erau întotdeauna amesteca i cu femeile. Aceast senza ie nu-i fusese confimat , nu-i fusese înt rit de decenii — şi cu atât mai proasp t era acum!

Dar nu era fericire. Era şi nenorocire. Exista în aceast senza ie un prag, dincolo de care nu putea trece oricât s-ar fi sugestionat.

P i, nu fusese oare prevenit: va r mâne libidoul. Şi numai libidoul!...

Merser astfel vreo dou sta ii. Iar apoi, chiar dac erau înghesui i, nu mai erau totuşi atât de împinşi din spate, şi Oleg ar fi putut s se dep rteze

un pic. Dar n-o f cu: îi disp ruse orice urm de voin şi nu se putu dezlipi pentru a pune cap t acestei fericiri chinuitoare. În clipa aceasta, acum, nu mai voia nimic altceva, doar s mai stea, s mai stea astfel. De-ar lua-o acum tramvaiul spre Oraşul vechi! De-ar înnebuni şi-ar începe s dea roat , f r s se mai opreasc în sta ii, cl n nind, pân la noapte! De s-ar hot rî brusc s plece într-o c l torie în jurul p mântului! Oleg n-avea voin a de-a se rupe primul! Prelungind aceast fericire, cea mai înalt de care era în stare acum, Oleg încerca s -şi întip reasc -n memorie, recunosc tor, inelele de pe ceafa ei (iar fa a nici nu i-o v zu, pân la urm ). Ţlondu a se rupse şi începu s înainteze. Şi, îndreptându-şi genunchii sl bi i, îndoi i, Oleg în elese c se duce la Vega — întru chin şi înşel ciune.

Se duce s -i pretind mai mult decât îşi pretindea sieşi.

Se în eleseser atât de în l tor c , pentru ei, comunicarea sufleteasc e mai pre ioasc decât oricare alta. Dar, dup ce în l ase acest pod din braele lui şi-ale ei, iat c le vedea deja pe-ale sale îndoindu-se. Se duce la ea s-o asigure cu nonşalan de un lucru, deşi gândeşte, chinuit, altceva. Iar când ea va pleca şi el va r mâne în camera ei singur, ar începe s scânceasc la vederea hainelor ei, la vederea oric rui fleac.

Nu, trebuia s fie mai în elept decât copila. Trebuia s se duc la gar . Şi-şi croi drum — dar nu prin fa , nu pe lâng studentele acelea — spre platforma din spate, şi s ri, înjurat de cineva.

Lâng sta ia de tramvai se vindeau din nou violete...

Soarele se apropia deja de asfin it. Oleg îşi puse mantaua şi lu tramvaiul spre gar . În vagonul acesta nu mai era aceeaşi înghesuial .

Dup ce se foi în pia a din fa a g rii, întrebând şi primind r spunsuri inexacte, ajunse, în sfârşit, la un soi de pia acoperit , unde se vindeau bilete pentru trenurile de lung distan .

Existau patru case de bilete şi la fiecare era câte o coad de-o sut cincizeci, dou sute de persoane. Plus c mai erau şi unii pleca i, care-şi inuser loc.

Oleg recunoscu aceast imagine a cozilor din g ri, la care se st tea cu zilele, de parc nici n-ar fi p r sit-o vreodat .

Multe lucruri se schimbaser în lume — erau alte mode, alte felinare, alte apuc turi ale tineretului, dar asta r m sese la fel, de când se ştia: aşa a fost şi-n patruzeci şi şase, şi-n treizeci şi nou , tot aşa a fost, şi la fel fusese şi-n treizeci şi patru, şi-n treizeci. Mai inea minte vitrinele doldora de produse din timpul NEP-ului, dar casierii accesibile în g ri nici nu-şi putea imagina: doar cei care aveau legitima ii speciale sau cei cu adeverin e ocazionale nu cunoşteau opreliştea de-a pleca.

Acum avea şi el o adeverin , nu prea ar toas , dar potrivit .

Era z puşeal , era lac de sudoare şi totuşi mai scoase din sac şi c ciula de blan strâmt şi şi-o trase pe cap, ca pe un calapod pentru l rgit. Sacul de campanie şi-l ag pe um r. Fe ei sale îi insufl expresia c n-au trecut nici dou s pt mâni de când se aflase pe masa de opera ie, sub cu itul lui Lev Leonidovici, şi-n aceast stare de epuizare, cu privirea stins , se târî printre cozi — acolo, mai aproape de ghişeu.

Erau şi al i amatori de acest fel, îns nu se înghesuiau spre ghişeu şi nu se b teau, fiindc era şi un mili ian.

Aici, la vedere, Oleg scoase cu o mişcare neputincioas adeverin a din buzunarul oblic de sub poala mantalei şi i-o întinse încrez tor tovar şului mili ian.

Mili ianul — un uzbec an oş, must cios, aducând cu un tân r general, o citi c-un aer important şi îi anun pe cei din capul cozii: — Pe acesta — o s -l l s m. E operat.

Şi-i ar t al treilea loc din rând.

Privindu-i sfârşit pe noii s i tovar şi de coad , Oleg nici nu încerc m car s se-nghesuie, st tea deoparte, cu capul c zut. Îl împinse în rând un uzbek gras, mai în vârst , ascuns sub streaşin de bronz a unei p l rii de catifea maro cu boruri late, asem n toare cu o farfurie.

S stai la rând în apropierea casei era vesel: vedea degetele casieri ei, biletele zvârlite pe tejghea, banii transpira i, strânşi în pumnul pasagerului, scoşi dintr-un buzunar secret, dintr-un brâu cusut, auzea rug min ile timide ale c l torului, refuzurile nemiloase ale casieri ei — se vedea c treaba înainteaz , şi înc destul de repede.

Dar iat c veni şi rândul lui Oleg s se-aplec acolo.

— Da i-mi, v rog, unul de clasa a treia pân la Han-Tau? — Pân unde? întreb casieri a.

— Pân la Han-Tau. — De-aşa ceva n-am auzit, strânse ea din umeri şi începu s r sfoiasc un indice imens.

— De ce iei la clasa a treia, dragule? îl comp timi o femeie din spate.

La clasa a treia — dup opera ie? Dac va trebui s te ca eri sus — or s i se rup cus turile. Mai bine ai lua loc la clasa a doua!

— N-am bani, oft Oleg. sta era adev rul.

— Nu exist aşa o gar ! strig casieri a, închizând cu pocnet indicele.

Lua i pân la alt gar !

— P i, cum s nu fie, zâmbi f r vlag Oleg. Func ioneaz deja de-un an, eu de acolo am plecat. Dac-aş fi ştiut, v-aş fi p strat biletul.

— Nu ştiu nimic! Dac nu apare în indice, înseamn c-aşa o gar nu exist !

— Dar trenurile se opresc totuşi! spuse mai ar gos decât ar fi putut-o face un proasp t operat, aprinzându-se de ceart , Oleg. Doar e şi acolo o casierie!

— ţet ene, dac nu lua i bilet — v rog s v vede i de drum! Urm torul!

— Aşa-i, de ce s pierdem timpul? r sunar din spate voci în elepte. Ia pân unde i se d !... Vii de la opera ie şi te mai şi moşmondeşti.

Of, ce s-ar mai fi putut Oleg lua acum cu ei la har ! Of, cum i-ar mai fi luat acum la rând, cerând s fie chemat şeful serviciului de pasageri şi şeful de gar ! Of, cât îi mai pl cea s dea lec ii la proşti şi s demonstreze adev rul — m car acest adev r, mic şi am rât, dar totuşi adev r! M car în aceast lupt , s se simt şi el o individualitate.

Dar legea cererii şi ofertei era lege de fier şi la fel era şi legea planific rii transporturilor! Femeia aceea bun la suflet, care încercase s -l conving s -şi ia bilet de clasa a doua, îşi vâra deja banii peste um rul lui. Mili ianul, care adineauri îl b gase în coad , ridicase deja bra ul pentru a-l da la o parte.

— De la gara aia, mai aveam de mers treizeci de kilometri, iar de la ast lalt , şaptezeci — se mai plânse Oleg în fereastra ghişcului, dar asta era deja ceea ce în lag r se numea smiorc itul fraierului. De fapt, se gr bea deja şi el s -şi dea acordul: Ţine, da i-mi pân la gara ţiu.

Gara asta casieri a o ştia pe dinafar , cunoştea şi pre ul, şi mai avea deocamdat şi bilete — aşa c-ar fi trebuit s fie bucuros. Tot acolo, f r s se îndep rteze prea mult, Oleg control şi desenul g urilor, la lumin , control vagonul, control pre ul, control restul — şi se îndep rt încetişor.

Iar, pe m sur ce se îndep rta de cei care-l ştiau drept operat — se îndrepta tot mai mult şi, sco ându-şi c ciula am rât , o vârî din nou în sac.

Pân la tren mai avea dou ore şi era pl cut s le petreci cu biletul în buzu-

nar. Putea acum s benchetuiasc : s m nânce înghe at , fiindc , la Uş- Terek, n-o s mai g seasc , s bea cvas (fiindc , acolo, nici aşa ceva nu exist ). S cumpere nişte pâine neagr pentru drum. S nu uite de zah r. Şi s aib r bdare s -şi pun nişte ap fiart într-o sticl (e mare lucra s ai apa ta pe drum!). Iar scrumbie s nu ia în nici un caz. O, ce diferen fa de c l toriile de etap ale de inu ilor! Nu tu perchezi ie la urcarea în tren, nu eşti adus cu duba, nu te aşeaz pe p mânt în încercuirea gardienilor, şi nici de sete n-ai s te chinui dou zile şi dou nop i! Iar, dac-ar reuşi s ocupe cel de-al treilea raft, cel pentru bagaje, unde s-ar putea întinde cât e de lung — ca acela s fie numai şi numai al lui, singur, nu pentru doi, nici pentru trei!.. S zaci şi s nu sim i cum te doare tumoarea. P i, nu-i curat fericire? Era un om fericit! De ce s-ar putea plânge?... Îi mai sc pase şi comandantului ceva despre amnistie...

Venise mult-aşteptata fericire din via , venise! Dar, în mod inexplicabil, Oleg n-o recunoştea.

La urma urmelor, doar exist acel ĂLiovaĂ şi ĂluĂ-ul dintre ei. Sau poate şi-un altul. Şi chiar dac n-ar fi — sunt atâtea posibilit i!... Un om apare ca o explozie în via a altuia. ţând v zuse luna, de diminea — aşa crezuse! Dar luna aceea era ştirbit ...

Acum, trebuia s ias pe peron — s ias din timp, cu mult înainte s -nceap îmbarcarea în trenul lui: când va fi adus garnitura lor, goal , va trebui s -şi ocheasc cât mai repede vagonul şi s fug spre el, ca s prind loc la coad .

Oleg se duse s vad orarul. De la aceeaşi linie mai pleca şi un tren, în alt direc ie, num rul şaptezeci şi cinci, în care, deja, acum urca lumea.

Aşa c , reuşind s par cu sufletul la gur , croindu-şi repede drum prin uş , începu s întrebe la nimereal , inclusiv pe controlorul de peron (biletul îi ieşea din buzunar): — Al şaptezeci şi cincilea, pleac ?... şapteşcinci — pleac ?...

P rea alât de speriat c-ar putea întârzia la trenul şaptezeci şi cinci, încât controlorul, f r s -i mai verifice biletul, îl împinse în rucsacul îngreunat, umflat.

Ajuns pe peron, Oleg începu s se plimbe liniştit, apoi se opri şi zvârli sacul pe o consol de piatr . Îşi aminti de o întâmplare la fel de caraghioas de la Stalingrad, în treizeci şi nou , în ultimele sale zile de libertate: era dup încheierea pactului cu Ribbentrop, dar înc înaintea discursului lui Molotov şi înaintea mobiliz rii celor de nou sprezece ani. În vara aceea, coborâse, împreun cu un prieten, cu barca pe Volga. La Stalingrad, vânduser barca şi trebuiau s ia trenul pentru a ajunge acas pân la începutul cursurilor. Dar r m seser cu o mul ime de lucruri din excursie, abia le c rau în patru mâini, şi, pe deasupra, prietenul lui mai cump rase într-un magazin universal dintr-un sat uitat de lume şi-un difuzor — pe vremea aceea, la Leningrad nu g seai aşa ceva. Difuzorul era o pâlnie mare, deschis , f r cutie — şi prietenul se temea s nu-l strice când vor urca în tren. Intraser în gara de la Stalingrad — şi se trezir imediat la cap tul unei cozi, care umpluse toat sala cu geamantane de lemn, cu saci şi l di e — şi era imposibil s - i faci drum peste rând, şi riscau s r mân , timp de dou nop i, f r locuri de dormit. Iar peronul era pe-atunci p zit cu str şnicie. Şi Oleg avu o idee genial : Ăţrezi c-ai putea târî tu toate lucrurile pân la vagon, fie el şi ultimul?Ă Lu difuzorul şi, cu pas uşor, se duse la intrarea de serviciu, care era încuiat . Îi f cu semn plin de importan , cu pâlnia difuzorului, femeii care st tea de paz . Aceea-i deschise. ĂÎl mai montez şi pe sta — şi gataĂ, spuse Oleg. Femeia d du din cap cu în elegere, de parc el ar fi bân-

tuit pe-acolo toat ziua, montând difuzoare. Trenul sosise — el s ri în untru, înainte ca pasagerii s fie l sa i pe peron, şi ocup dou rafturi pentru bagaje.

Nu se schimbase nimic, în şaisprezece ani.

Oleg umbla pe peron şi vedea şi al i descurc re i ca el: intraser şi ei la alt tren şi aşteptau aici, cu lucrurile. Nu erau pu ini, dar peronul era totuşi mult mai gol decât gara sau p rcule ele din jurul g rii. Se plimbau aici, lipsi i de griji, şi unii dintre cei de la trenul şaptezeci şi cinci — oameni liberi, bine îmbr ca i, cu locuri numerotate, pe care nu le putea ocupa nimeni, în afar de ei. Erau femei cu buchete de flori primite cadou, b rba i cu sticle de bere, cineva fotografia pe cineva — o via inaccesibil şi aproape de neîneles. În seara c lduroas de prim var , acest peron lung cu copertin îi amintea de ceva sudic din copil rie — poate de-o sta iune de ape minerale.

Deodat , Oleg observ c un oficiu poştal d spre peron, mai mult de-atât, afar , pe peron, se afla o mas pentru scris, în patru pante.

Asta începu s -l road . Fiindc , trebuia s-o fac . Şi era mai bine s-o fac acum, pân nu s-a f râmi at, nu s-a tocit.

Se înghesui cu sacul în untru, cump r un plic — nu, dou plicuri cu dou foi de hârtie — nu, mai cump r şi-o vedere — apoi se-nghesui, din nou, pe uş , spre peron. Sacul cu fierul de c lcat şi pâinile şi-l puse între picioare, îşi f cu loc la m su a înclinat şi începu cu ce era mai uşor — cu vederea: "Salut Diomka!

P i, am fost la gr dina zoologic ! Trebuie s - i spun c -i o chestie grozav ! Aşa ceva n-am mai v zut. S te duci neap rat. Urşi albi — î i imaginezi? ţrocodili, tigri, lei. S - i laşi o zi întreag ca s-o vizitezi; acolo, în untru, se vând şi piroşti. S nu- i scape apul cu coarne r sucite. S te opreşti lâng el, f r grab , şi s te gâtideşti. Şi lâng antilopa nilgau la fel...

Sunt o groaz de maimu e, o s ai de ce râde. Doar una lipseşte: lui macacus rhesus un om r u i-a zvârlit tutun în ochi — f r nici un rost, într-o doar . Şi-a orbit.

Trebuie s -mi vin trenul, m gr besc.

F -te bine şi fii om! Am încredere în tine! S -i urezi lui Aieksei Filipâci numai bine, din partea mea! Sper s se îns n toşeasc . Î i sârâng mâna!

Oleg." Îi venea uşor s scrie, numai c tocul cam l sa urme, peni ele erau strâmbe sau stricate, rupeau hârtia, se opinteau în ea ca nişte lope i, iar c limara era plin de zdren e, aşa c , oricât grij -ar fi avut, scrisoarea ar ta îngrozitor: ĂAlbinu Zoicika!

V sunt recunosc tor c mi-a i permis s ating cu buzele via a adev rat . F r acele câteva seri, m-aş fi sim it cu totul, dar cu totul jefuit.

A i fost mai în eleapt decât mine. În schimb, acum, pot pleca f r remuşc ri. M-a i invitat s trec pe la dumneavoastr , iar eu n-am trecut.

Mul umesc! Dar m-am gândit c -i mai bine s r mânem cu ce-a fost, s nu stric m totul. Am s in întotdeauna minte, cu recunoştin , tot.

V urez, sincer, cinstit — o c snicie cât mai fericit !

Oleg."

E ca la închisoare — în zilele de declara ii, li se d dea, tot aşa, o porc rie în c lim ri, cam ca asta, hârtia era mai mic decât o vedere, iar cerneala

se l b r a pe ea şi trecea pe partea cealalt . Scrie-i cui vrei, despre ce vrei — pas mite.

Oleg reciti scrisoarea, o împ turi, o b g în plic, vru s -l lipeasc (Înc inea minte din copil rie un roman detectiv în care totul începuse cu confuzia dintre plicuri) — dar i-ai g sit! Doar dunga mai întunecat de pe margini indica acei loc în care, dac era s te iei dup STAS, era lipici, acesta îns bineîn eles c lipsea. Şi, ştergând o peni mai pu in proast , aleas din trei tocuri, Oleg se concentr asupra celei de-a treia scrisori. Pân atunci fusese hot rât, ba chiar zâmbea. Dar acum, totul se-nce oşase. Era sigur c va scrie ĂVera Kornilievna", dar scrise: "Draga mea Vega!

(Mereu mi-a venit s v chem astfel; ei, m car acum.)

Pot s v scriu, sincer de tot — aşa cum noi doi n-am vorbit cu voce tare, dar, nu-i aşa, am gândit? Fiindc nu-i un simplu bolnav cel c ruia medicul îi ofer camera şi patul s u...

Am pornit de câteva ori spre dumneavoastr azi! O dat , chiar am şi ajuns. Mergeam spre dumneavoastr şi eram emo ionat, ca la şaisprezece ani, cum poate c nici nu s-ar mai cuveni s fiu, cu biografia mea. Eram emo ionat, bucuros, speriat. Fiindc trebuie s fii b tut de toate valurile ca s fii capabil s în elegi; Dumnezeu i-o trimite!

Dar, Vega! Dac v-aş fi g sit acas , între noi ar fi început ceva neadev rat, ceva pus la cale artificial! Am umblat, pe urm , prin oraş şi m-am gândit: mai bine c nu v-am g sit. ţe v-a chinuit pe dumneavoastr pân acum şi ce m-a chinuit pe mine pân acum poate fi m car numit, poate fi m rturisit] Dar ce-ar fi început între noi — asta nici m car nu s-ar fi putut m rturisi cuiva! Dumneavoastr , eu, şi, între noi, asta — un şarpe cenuşiu, mort, dar crescând neîncetat.

Sunt mai mare dccât dumneavoastr — nu neap rat la ani, dar ca via. Deci, crede i-m : ave i dreptate, ave i dreptate în toate, în toate, în toate!

— în trecutul dumneavoastr , în prezentul dumneavoastr , doar viitorul dumneavoastr nu v e dat s -l ghici i. Pute i s nu fi i de acord cu mine, dar v prezic: Înc înainte de a ajunge la indiferen a b trâne ii, ve i binecuvânta ziua în care nu mi-a i împ rt şit soarta. (Eu nu vorbesc despre deportare acum — despre ea, se spune chiar c se va termina în curând.) A i înjunghiat prima jum tate din via a dumneavoastr , ca pe un miel — fie-v mil de-a doua!

Acum, când oricum plec (dac deportarea va lua sfârşit, voi continua s fac controale şi s m tratez în alt parte, deci — ne lu m r mas-bun), am s v fac o m rturisire: pân şi atunci când vorbeam despre lucrurile cele mai spiritualizate, iar eu gândeam cu sinceritate astfel, şi credeam, îmi venea tot timpul, dar tot timpul — s v ridic în bra e şi s v s rut buzele!

Spune i şi dumneavoastr ce-i de f cut!

Iar acum, f r permisiunea dumneavoastr — le s rut.Ă Acelaşi lucru se întâmpl şi cu al doilea plic: o dung întunecat , deloc lipicioas . Oleg crezuse dintotdeauna c asta nu-i întâmpl tor, c asta-i gândit pentru ca cenzura s lucreze mai uşor.

Iar în spatele lui — o-ho! unde-i disp ruse toat viclenia — fusese tras deja trenul şi oamenii fugeau spre el!

Apuc sacul, apuc plicurile, se îndes în înc perea poştei: — Unde-i lipiciul? Duduie! Ave i lipici? Lipici!

— Fiindc îl iau oamenii de aici! îi explic tare fata. Îl privi, scoase nehot rât borc naşul — Lipi i-l aici, de fa cu mine! F r s v îndep rta i.

În cleiul negru şi gros era o pensuli de şcoal , acoperit demult, pe toat lungimea, cu bulg raşi usca i şi proaspe i de lipici. Aproape c n-aveai unde s-o apuci şi trebuia s ungi cu toat coada, plimbând parc un fier str u pe marginea plicului. Apoi s sco i surplusul cu degetele. S lipeşti plicul. Şi s mai sco i cu degetul şi prisosul stors dintre foi.

Iar oamenii fugeau.

Acum: lipiciul — la duduie, sacul — în mâini (r m sese tot timpul între picioare, s nu-i fie şterpelit), scrisoarea — în cutie, şi fuga!

Ai fi zis c era pe moarte, c n-are pic de putere, dar dac trebuia s fug — apoi fugea!

De-a curmezişul celor care, târându-şi bagajele grele de pe peron, în jos, pe şine, iar apoi ridicându-le pe-a doua platform , fugeau dinspre porile cele mari ale peronului, Oleg ajunse gonind la vagonul s u şi se-aşez la coad cam al dou zecilea. S zicem c , la cei de la coad , se mai ad ugau şi-ai lor, s fi fost deci, poate, al treizecilea. Al doilea nivel n-avea s -l mai prind , dar lui nici nu-i trebuia, la cât avea picioarele de lungi. Dar un raft de bagaje normal ar fi fost s mai g seasc .

To i duceau nişte coşuri asem n toare, ba chiar şi g le i — s fi ieşit deja primele verde uri? Oare, nu la Karaganda mergeau oamenii, pentru a îndrepta greşelile de aprovizionare? ţonductorul, un b trânel c runt, striga ca lumea s se înşire de-a lungul vagonului, s nu se înghesuie, or s fie locuri pentru to i. Dar acest ultim lucru nu suna la el prea conving tor, iar coada din spatele lui Oleg creştea. Şi Oleg observ imediat o mişcare de care se temea, pornirea unora de-a se vârî în fa . Primul dintre aceştia era un schimonosit, pe care-un nepriceput l-ar fi luat drept psihopat şi l-ar fi l sat în plata domnului — duc -se şi peste rând, dar Oleg recunoscuse în psihopatul acela un şu , cu maniera lor de-a b ga groaza în oameni. Şi-n urma ip ciosului împingeau şi al ii mai linişti i: dac la are voie, noi de ce nu? Ţineîn eles c şi Oleg s-ar fi putut vârî astfel, şi-ar fi prins cu siguran un raft, dar i se urâse de chestii dintr-astea, în to i anii din urm , acum ar fi vrut — pe cinstitelea, la rând, cum voia şi b trânelul conductor. Ţ trânelul nu-l l sa totuşi pe dement s treac , iar acela îl împingea deja în piept şi înjura cu-atâta uşurin , de parc-ar fi folosit cele mai obişnuite cuvinte ale vorbirii. Iar coada începuse s uruie comp timitor: — Da' las -l s se duc ! E bolnav!

Atunci Oleg se smulse de la locul lui, ajunse din câ iva paşi mari pân la dement şi-i url chiar în ureche, f r s -i cru e timpanul: — He-e-ei! Şi eu tot de acolo vin!

Dementul se d du la o parte, îşi frec urechea: — De unde?

Oleg ştia c n-are acum putere s se ia la b taie, c tot ce face, face din ultimele puteri, dar, la o adic cele dou bra e ale sale, lungi, erau libere, în timp ce dementul avea într-una din mâini un coş. Şi, aplecat deasupra lui, îi picur acum, din contr , încetişor de tot: — Unde nou zeci şi nou plâng, iar unul râde.

Coada nu în elese cum fusese lecuit dementul, dar v zur c se r cise, clipise din ochi şi-i spusese lunganului în manta: — P i, ce, eu zic ceva, n-am nimic împotriv , urc tu.

Dar Oleg r mase al turi de dement şi de conductor. În cel mai r u caz, avea s urce şi el de-aici. Îns cei care d duser buzna începuser s se risipeasc pe la locurile lor.

— Poftim! spuse, cu reproş, dementul. Putem s şi aştept m!

Şi veneau oameni cu coşuri, cu g le i. Sub un strat de sac, se întrevedeau clar nişte ridichi mari, prelungi, de-un roz liliachiu. Din trei oameni, doi prezentau bilete de Karaganda.

Iat pentru cine f cuse Oleg ordine la coad ! Erau şi pasageri normali.

O femeie decent , în jachet albastr . Dup Oleg urc , sigur de el, şi dementul.

Traversând în grab vagonul, Oleg observ un raft pentru bagaje aproape gol deocamdat .

— Aşa, declar el. ţoşul sta o s -l mut m un pic.

— Unde? ţum? se agit unul şchiop, dar s n tos.

— Uite-aşa! îi r spunse Kostoglotov de sus. N-au loc oamenii s se culce.

Se obişnui repede cu raftul: sacul, dup ce scoase din el fierul de c lcat, şi-l puse deocamdat la c p tâi; mantaua şi-o dezbr c şi-o întinse, iar apoi îşi d du jos şi tunica militar — aici, sus, puteai face orice. Şi se culc , s se r coreasc . Picioarele lui, în cizme num rul patruzeci şi patru, atârnau deasupra coridorului cam de la jum tatea carâmbului, dar, la în l imea asta, nu deranjau pe nimeni.

Iar jos, oamenii se r coreau, f ceau cunoştin . Şchiopul acela, comunicativ, spunea c înainte fusese felcer.

— Şi de ce te-ai l sat? se mirar cei din jur.

— ţum adic ! Decât s ajungi pe banc pentru orice mieluşel, c de ce-a murit, mai bine se numeşte c sunt invalid şi duc şi eu o legum , acolo! explic şchiopul cu voce tare.

— P i, de ce nu! spuse femeia în jachet albastr . Doar pe vremea lui Ţeria, te prindeau dac duceai legume, fructe. Acum te ridic doar dac ai produse industriale.

Soarele era deja, probabil, aproape de apus, şi oricum îl ascundea gara. În partea de jos a compartimentului, mai era un pic de lumin , dar sus era amurg. ţei cu locuri în cupeuri şi la clasa întâi se plimbau acum pe peron, iar aici oamenii se aşezaser pe banchete şi-şi aranjau bagajele. Oleg se întinse şi el, cât era de lung. ţe bine! E tare r u s c l toreşti, dou zile şi dou nop i, cu picioarele strânse sub tine, în vagoanele de de inu i. E tare r u când sunt nou sprezece oameni într-un asemenea compartiment. Iar când sunt dou zeci şi trei, e înc şi mai r u.

Al ii muriser . Iar el r m sese în via . Şi nici de cancer nu murise. Şi uite c şi deportarea st s crape, ca o coaj de ou. Îşi aminti de sfatul comandantului de-a se însura. În curând, toat lumea o s -i dea sfaturi.

Era bine s stai culcat. Ţine.

Doar atunci când trenul tres ri şi se urni — acolo unde se afl inima sau poate sufletul — undeva, în locul cel mai important al pieptului, sim i o strângere şi dorul dup ceea ce p r sea. Se r suci, se culc pe burt pe manta şi-şi vârî fa a cu ochii strânşi în sacul col uros din cauza pâinilor din untru.

Trenul mergea — şi cizmele lui Kostoglotov se leg nau, ca moarte, cu boturile în jos, deasupra coridorului.

Un om r u a aruncat cu tutun în ochii macacului rhesus.

Numai aşa, ca s se afle şi el în treab ...

1963-l967