Epistemologie

Epistemologie

I. Obiectul cursului de epistemologie

I.1. Aspecte introductive Rezultat al efortului uman săvârşit spre satisfacerea nevoilor spirituale de cunoaştere şi înţelegere şi a nevoilor materiale de existenţă, ştiinţa nu a fiinţat pur şi simplu alături de filosofie, ci a stabilit cu ea relaţii prin care, fie s-au putut privi cu ochi critic, fie au sărbătorit solidare succesele. Aşa s-au născut, de fiecare dată, două feluri de opinii – cele ale slujitorilor ştiinţei dispuşi să filosofeze, cele ale înţelepţilor apţi să-şi fortifice sistemele cu principii şi concepte mai precise sau să-şi imagineze răspunsuri la întrebarea: “cum este posibilă ştiinţa ?”.

De-a lungul timpului, cele două feluri de opinii şi-au sporit volumul şi s-au constituit ca preocupări speciale, unificate de acelaşi scop: înţelegerea ştiinţei. Apoi, s-a constituit logica şi metodologia ştiinţei. Fiinţă socială, omul a imprimat acest caracter şi rezultatelor acţiunii sale, încât ştiinţa a devenit şi ţinta sociologiei. Astfel, ştiinţa, ca orice act şi produs al fiinţei umane, a declanşat o filosofie, s-a constituit în cadrele structurii logice a gândirii şi a ocupat un rol hotărâtor în viaţa socială. Corespunzător, există filosofia ştiinţei, logica şi metodologia ştiinţei şi sociologia ştiinţei care împreună formează epistemologia, teorie generală a ştiinţei.

Prima, în ordinea apariţiei este filosofia ştiinţei al cărei precursor poate fi considerat Socrate (căci el a teoretizat rolul şi locul noţiunilor generale în cunoaştere şi a elaborat chiar o metodologie a definirii conceptelor). Au urmat apoi problemele de logica ştiinţei, puse în mod explicit, pentru prima dată, de Aristotel care, în Organon, a conceput silogismul, ca „instrument” al ştiinţei. În sfârşit, odată cu constituirea întregii sociologii, adică începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, începe şi elaborarea sociologiei ştiinţei sau a scienticii, accelerată mai ales de rolul tot mai mare pe care ştiinţa îl joacă în viaţa socială contemporană.

Cursul nostru va încerca să abordeze ştiinţa sub cele trei

Aristotel: Organon,

aspecte. Mai întâi, ne propunem să schiţăm principalele teme, să le urmărim în evoluţia lor istorică şi să explicăm câţiva din termenii pe care îi vom folosi în acest context.

I.1.1. Epistemologia (de la grec. epistemé = ştiinţă şi logos = studiu)

201

ştiinţa se ocupă de general şi esenţial Teodor DIMA

202

obiectul epistemic subiectul epistemic

Epistemologie

întotdeauna, istoria ei”8, vom admite că, şi în cazul epistemologiei, cunoaşterea modului în care ea s-a constituit este indispensabilă pentru a-i înţelege problematica actuală, soluţiile care sunt propuse astăzi de către marile curente epistemologice.

Nu ne interesează amănuntele şi nici ansamblul dezvoltării istorice a epistemologiei – luată în toată extinderea ei continuă – ci numai punctele ei “focale” – momentele decisive, achiziţiile trecutului cu valoare actuală.

Epistemologia are în intenţiile sale şi clarificarea noţiunii de investigaţie pentru a detecta natura acesteia în legătură cu formarea enunţurilor despre fapte Este foarte important pentru o problemă ştiinţifică să găsim tipul adecvat de investigaţie, deoarece, pe baza lui, vom decide ce anume acceptăm ca adevărat şi ce este fals în teoria respectivă. Alegerea tipului de investigaţie poate fi determinată de mulţi factori (comoditate, succes, simplitate, obişnuinţă etc.). Acest lucru va confecţiona adevărului şi falsului haine diferite de ieşit în lume. Adică despre o teorie putem afirma că este adevărată sau falsă numai în termenii metodei de investigaţie care a fost adoptată. De exemplu, pentru cercetătorul care îşi limitează metodele la simpla percepţie senzorială, adevărul nu va fi greu de găsit şi limbajul în care este enunţat va fi limbajul descriptiv, clasificatoriu, pe care-l folosim zilnic. Vocabularul său nu va avea precizie critică. Cercetarea ştiinţifică modernă, însă, utilizează metode de observare indirectă şi astfel adevărul va fi expus în alţi termeni. Acum aparenţele nu mai pot fi identificate cu realitatea, iar limbajul necesar pentru a formula adevărul este abstract şi matematic, cu un vocabular precis, deoarece îi lipseşte conţinutul descriptiv al limbajului care are de-a face cu percepţii senzoriale9.

Ceea ce distinge ştiinţa de disciplinele non-ştiinţifice este un anumit mod de abordare şi o anumită specificitate a obiectului său Un capitol important al cursului va fi rezervat înţelesului conceptului de ştiinţă.

Vom susţine ideea fundamentală că ceea ce distinge ştiinţa de disciplinele non-ştiinţifice este un anumit mod de abordare şi o anumită specificitate a obiectului său. Vom expune câteva concepţii asupra cercetării ştiinţifice – cercetarea ca descoperire, ca acumulare şi ordonare de informaţii, ca invenţie, ca presupunere şi critică, ca investigare metodică de structuri etc. În ultimul timp, discuţiile asupra conceptului de ştiinţă s-au grupat în jurul lucrării lui Thomas Kuhn, The Structure of Scientific Revolutions.

8 9

Mircea Flonta, Curs de teoria cunoaşterii, p. 3.

D.W. Theobald, op.cit., cap. II.

203

Teodor DIMA

De la apariţia primei ediţii, în 1962, lucrarea lui Kuhn a avut şi are un ecou considerabil, nu numai în rândul filosofilor şi istoricilor ştiinţei, dar şi în rândul oamenilor de ştiinţă.

Numeroase lucrări de logică sau de psihologie, estetică sau cibernetică fac apel la conceptele introduse de Kuhn.

Noua viziune generală asupra ştiinţei pe care o propune Kuhn se bazează pe o foarte profundă şi detaliată cunoaştere a istoriei ştiinţelor naturii, îmbinată cu o riguroasă metodologie de analiză a faptului ştiinţific.

Principalele două concepte – strâns legate între ele – de la care pleacă analiza lui Kuhn sunt cele de ştiinţă (sau cercetare) normală şi paradigmă. Ştiinţa normală este o activitate de cercetare bazată, într-un anumit domeniu, pe una sau mai multe realizări ştiinţifice remarcabile şi pe care o anumită comunitate ştiinţifică le recunoaşte drept fundamente ale practicii ei curente, în sensul în care acestea definesc problemele legitime de investigare, metodele şi tehnicile de cercetare, precum şi criteriile de recunoaştere şi evaluare a soluţiilor. Ştiinţa normală îşi găseşte cea mai adecvată expresie în manualele curente de ştiinţă; până în secolul al XIX-lea, rolul manualelor l-au îndeplinit opere clasice ca Fizica lui Aristotel, “Principia” lui Newton sau Chimia lui Lavoisier.

Atât manualele, cât şi aceste lucrări îşi îndeplinesc funcţia în măsura în care posedă două caracteristici esenţiale: a) de a fi suficient de inedite spre a forma şi a da de lucru unui grup coerent de aderenţi; b) de a fi în acelaşi timp suficient de deschise spre a permite acestui grup de practicieni să adâncească şi să dezvolte problemele pe care le pun. În măsura în care satisfac aceste condiţii, realizările ştiinţifice joacă rolul de paradigme – adică de modele din care apar tradiţii coerente de cercetare ştiinţifică şi pe care istoricul ştiinţei le clasifică sub rubrici ca “mecanica newtoniană”, “astronomia copernicană” etc. În esenţă, ştiinţa normală este o încercare asiduă şi prelungită, aparent monotonă, de a privi natura în tiparele performante şi relativ inflexibile ale paradigmei. De asemenea, în mod esenţial, ştiinţa normală vizează articularea acelor fenomene şi teorii pe care paradigma le oferă sau le propune de la început. De aceea, în mod obişnuit, ştiinţa normală nu urmăreşte să descopere noi fenomene şi nici practicienii ei nu încearcă să construiască noi teorii (fiind adesea intoleranţi faţă de cele construite de alţii). Aşadar, paradigma circumscrie o practică ştiinţifică exclusivistă şi suficient de rezistentă la noutate.

Toate aceste restricţii, considerate uneori defecte, se dovedesc însă a fi necesare dezvoltării ştiinţei; “concentrând atenţia asupra unei arii restrânse de probleme relativ esoterice, paradigma îi obligă pe oamenii de ştiinţă să investigheze o parte a naturii în detalii şi adâncimi de neatins în alte condiţii10.

10

204

Thomas I. Kuhn, The Structure of scientific Revollutions, Chicago, 1966, p. 24, tr.rom. în 1976, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, pp.67-68.

Epistemologie

Istoria mecanicii de după Newton oferă exemplul pregnant al unei paradigme remarcabile căreia cele mai luminate minţi ale secolelor XVIII şi XIX, ca Euler, Laplace, Lagrange sau Gauss, i-au închinat ani istovitori de muncă spre a-i îmbunătăţi corespondenţa cu realitatea, spre a o transforma dintr-o mecanică cerească, aşa cum a lăsat-o Newton, într-una terestră.

Ceea ce este creativ în ştiinţa normală este calea de găsire a soluţiei: “A rezolva o problemă de cercetare normală înseamnă a obţine anticipatul într-un chip nou şi, pentru aceasta, trebuie rezolvate tot felul de puzzles complexe, de natură instrumentală, conceptuală şi matematică” 11.

O paradigmă înseamnă totodată o serie de reguli (puncte de vedere, preconcepţii) care acţionează ca restricţii şi determinanţi ai practicii ştiinţei normale, şi, în acelaşi timp, ca obligaţii ale omului de ştiinţă faţă de paradigmă.

Un tip de reguli îl formează legile, conceptele şi teoriile. La un nivel mai concret, întâlnim reguli sub forma preferinţelor pentru anumite instrumente şi o anumită utilizare a lor. Urmează apoi, la un nivel mai înalt, regulile “metafizice” şi metodologice: primele specifică ce tipuri de entităţi conţine sau nu universul studiat: celelalte descrie cum trebuie să arate legile de bază, explicaţiile fundamentale şi problemele de rezolvat. Ştiinţa normală nu are nevoie, spre a funcţiona , să fie în întregime determinată de astfel de reguli: “Lipsa unei interpretări standard sau a unei reduceri, acceptate, la reguli nu va împiedica însă o paradigmă să ghideze cercetarea. Ştiinţa normală poate fi determinată, în parte, prin examinarea directă a paradigmelor, procedură ce este adesea facilitată – deşi nu depinde – de formularea regulilor şi presupoziţiilor” 12.

Dar aici apare o întrebare majoră: “În lipsa unei mulţimi suficiente de reguli, ce factori îl vor determina pe omul de ştiinţă să urmeze o anumită tradiţie de ştiinţă normală?”13. În esenţă, întreaga lucrare a lui Kuhn este, printre altele, un răspuns la această întrebare.

Kuhn oferă patru temeiuri pentru care crede că paradigmele determină ştiinţa normală fără concursul unor reguli explicite. Primul se referă la dificultatea de a descoperi regulile care au ghidat anumite tradiţii de ştiinţă normală.

Al doilea temei este legat de natura educaţiei ştiinţifice. Viitorii practicieni ai ştiinţei “nu învaţă niciodată concepte, legi şi teorii în mod abstract şi în sine (…).

Dimpotrivă, procesul învăţării unei teorii depinde de studiul aplicaţiilor, inclusiv practica rezolvării problemelor, atât cu creionul şi hârtia, cât şi cu instrumentele de laborator. Dacă, de pildă, studentul în dinamica newtoniană descoperă vreodată 11

Vezi trad.rom., p.79.

Ibidem, p. 88.

13 Ibidem, p. 89.

12

205

Teodor DIMA

semnificaţia unor termeni ca «forţă», «masă». «spaţiu», «timp», aceasta se datoreşte mai puţin definiţiilor incomplete, deşi uneori utile, din manual cât observării şi participării la aplicarea acestor concepte în rezolvarea problemelor”14 Un al treilea temei este legat de constatarea că “ştiinţa normală poate să funcţioneze fără reguli numai atâta vreme cât comunitatea ştiinţifică acceptă fără întrebări soluţiile, deja obţinute, la probleme particulare”. (pp.91-92).Când paradigma devine nesigură, problema regulilor apare pe primul plan.

Al patrulea temei priveşte specializarea ştiinţifică ce creează chiar în cadrul aceleaşi ştiinţe paradigme diferite. Astfel, în comunitatea fizicienilor, fiecare membru învaţă, de pildă, legile mecanicii cuantice, dar nu şi aceleaşi aplicaţii ale legilor. De aceea, ei nu sunt afectaţi în acelaşi fel de schimbările din paradigma mecanicii cuantice.

“Pentru fiecare, înţelesul mecanicii cuantice depinde de cursurile pe care le-a urmat, de manualele pe care le-a citit şi de revistele pe care le studiază”15 Deşi ştiinţa normală nu vizează “noutăţi de fapte sau teorii”, ea duce totuşi la descoperirea unor fenomene neaşteptate, la inventarea unor teorii radical noi. În acest fel, cercetarea într-o paradigmă este deosebit de eficientă în schimbarea paradigmei prin noutăţi fundamentale de fapte şi teorii.

Descoperirea începe cu constatarea unei anomalii, adică cu recunoaşterea faptului că natura a violat oarecum aşteptările impuse de paradigma care guvernează ştiinţa normală. Ea continuă cu o explorare a ariei anomaliei; şi sfârşeşte numai când paradigma a fost ajustată astfel încât anomalia a devenit un fenomen conform aşteptărilor16.

În ştiinţă, noutatea întâmpină rezistenţa cadrului de aşteptări şi anticipări constituit de paradigmă. Totodată, noutatea apare ca atare numai aceluia care ştie cu precizie ce aşteaptă din partea fenomenelor studiate.

Apariţia anomaliei creează o criză a paradigmei. Ea se dovedeşte incapabilă să rezolve o serie de noi probleme pentru care nu era pregătită. Deşi îşi pot pierde încrederea în paradigmă care i-a dus la impas, membrii comunităţii ştiinţifice nu renunţă totuşi la ea. Anomaliile nu sunt considerate de ei contraexemple. O dată ce a devenit paradigmă, o teorie ştiinţifică este considerată nevalidă numai dacă există o altă teorie care să-i ia locul. Decizia de a respinge o paradigmă este şi decizia de a accepta o alta; evaluarea care duce la o astfel de decizie implică compararea fiecărei paradigme atât cu natura cât şi cu cealaltă paradigmă17.

Când o anomalie devine ceva mai mult decât o nouă problemă pentru ştiinţa normală, când rezolvarea ei devine problema principală a unei discipline se poate spune că 14

Ibidem, p. 91.

Ibidem, p. 94.

16 Ibidem, p. 94.

17 Ibidem, p. 123.

15

206

Epistemologie

tranziţia spre criză şi spre ştiinţa extraordinară a început. “Confruntaţi cu anomalii sau crize, oamenii de ştiinţă iau o atitudine diferită faţă de paradigmele existente iar natura cercetării lor se schimbă corespunzător. Dorinţa de a încerca orice, exprimarea explicită a nemulţumirii, recursul la filosofie şi dezvoltarea fundamentelor, toate acestea sunt simptome ale tranziţiei de la cercetarea normală la cea extraordinară” 18. Această trecere la o nouă paradigmă este revoluţia ştiinţifică.

Acceptarea unei noi paradigme înseamnă o redefinire a ştiinţei respective; ştiinţa normală care apare dintr-o revoluţie ştiinţifică este nu numai incompatibilă dar şi de necomparat cu ceea ce a fost înaintea revoluţiei.

Ideile lui Kuhn s-au dovedit a fi o adevărată provocare la adresa tezelor celor mai curente din filosofia ştiinţei. Şcoala lui Popper a fost prima şi cea mai afectată de programul lui Kuhn. Înfruntarea directă Kuhn-Popper a avut loc în iulie 1965, în cadrul unui simpozion inclus în Colocviul internaţional de filosofie a ştiinţei, ţinut la Bedford College, Londra. Simpozionul a fost condus de Karl Popper.

Kuhn a făcut de la început un sumar inventar al punctelor sale de acord cu Popper: “amândoi suntem preocupaţi mai mult de procesul dinamic prin care este dobândită cunoaşterea ştiinţifică, decât de structura logică a produselor cercetării ştiinţifice …

Amândoi respingem concepţia că ştiinţa progresează cumulativ, amândoi subliniem procesul revoluţionar prin care o teorie este respinsă şi înlocuită de una nouă, incompatibilă; şi amândoi subliniem acut rolul jucat în acest proces de incapacitatea teoriei anterioare de a înfrunta dificultăţile puse de logică, experiment sau observaţie” 19.

Acestea sunt acorduri de principiu, dar, aşa cum remarca însuşi Kuhn, acest acord este de cele mai multe ori aparent: “vedem aceleaşi linii pe aceeaşi hârtie… dar figurile care apar din ele nu sunt aceleaşi”20.

Dezacordul principal se referă la imaginea pe care o au despre ştiinţă şi despre metoda de obţinere a acestei imagini. Kuhn are în vedere ştiinţa – aşa – cum – este, iar Popper ştiinţa – aşa cum – trebuie – să – fie. Metoda lui Kuhn apelează, în primul rând, la istoria şi sociologia ştiinţei, la practica ştiinţifică curentă; metoda lui Popper se sprijină pe logica şi metodologia ştiinţei.

Diferenţa între “cum este “ şi “cum trebuie să fie” ştiinţa – care desparte cele două teorii – afectează abordarea problemelor esenţiale ale analizei cunoaşterii ştiinţifice. Kuhn a arătat că Popper “a caracterizat întreaga întreprindere ştiinţifică în 18

Ibidem, p. 136.

Imre Lakatos şi Alan Musgrave (Ed.), Criticism and the growth of knowledge, Cambridge University Press, 1970, pp. 1-2.

20 Ibidem, p. 3.

19

207

Teodor DIMA

termeni care se aplică numai părţilor ei revoluţionare” (p.6); “… episoadelor extraordinare sau revoluţionare din dezvoltarea ştiinţei” (p.11). În răspunsul său, Popper recunoaşte că distincţia ştiinţă normală-extraordinară este foarte importantă, dar aceasta nu-l împiedică să-şi concentreze majoritatea obiecţiilor asupra conceptului kuhnian de ştiinţă normală.

Lui Popper i s-au alăturat apoi şi alţi gânditori contemporani. În general, criticile împotriva acestui concept pot fi grupate în două clase: a) ştiinţa normală nu există, cel puţin aşa cum a descris-o Kuhn; b) ea există dar nu este caracteristică cercetării autentice şi spiritului ştiinţific (şi, în acest sens, nu are o valoare metodologică şi etică pozitivă). (a) Prima direcţie critică se sprijină pe două tipuri de argumente: unul metodologic şi unul istoric. Argumentul metodologic împotriva existenţei ştiinţei normale este enunţat explicit de Toulmin. El încearcă să dovedească faptul că revoluţiile ştiinţifice nu sunt evenimente rare şi absolute, întrerupând dramatic evoluţia unei discipline, ci dimpotrivă, “incongruităţi conceptuale” apar frecvent între generaţii succesive de practicieni, între echipe sau şcoli diferite de cercetare. Revoluţia ştiinţifică nu este, în acest sens, decât o “unitate de variaţie” frecventă în însuşi procesul schimbării ştiinţifice. Evoluţia conceptuală nu urmează tiparul “normal-extraordinarnormal”, ci formează o secvenţă continuă de modificări conceptuale21.

Deci Toulmin neagă existenţa ştiinţei normale, deoarece neagă existenţa revoluţiilor ştiinţifice. Împotriva lui Toulmin, Kuhn arată că existenţa ştiinţei normale şi a revoluţiilor ştiinţifice poate fi dovedită prin analiza structurii comunităţii ştiinţifice. Aceasta este formată din practicanţii unei specialităţi date, uniţi prin elementele comune ale educaţiei şi uceniciei lor, conştienţi de realizările celorlalţi, caracterizaţi prin relativa deplinătate a comunicărilor profesionale şi relativa unanimitate a aprecierii lor profesionale… Aceste grupuri vor fi considerate drept unităţi care produc cunoaşterea ştiinţifică (p.p.250-253).

Argumente istorice împotriva existenţei ştiinţei normale sunt avansate de Popper şi Watkins. Ultimul citează o ideea a lui Popper, potrivit căreia nici o. ştiinţă normală, cuprinsă în vreo paradigmă, “nu a apărut în cursul istoriei îndelungate a teoriei materiei: aici, de la presocratici până azi a existat o neîncetată dezbatere între conceptele de discontinuitatea şi continuitatea materiei, între variate teorii atomice şi, respectiv, teorii ale eterului, undelor şi câmpului”22 .

21 22

208

Ibidem, pp. 44-48.

Ibidem, p. 34

Epistemologie

Kuhn se arată de acord cu această prezentare, dar obiectivează că, până acum câteva Karl R. Popper

decenii, “termenul de teorii ale materiei nu diferenţia preocupările ştiinţei de cele ale filosofiei. Până în acest secol teoriile materiei au fost un instrument şi

nu un obiect de cercetare pentru oamenii de ştiinţă”. Mai mult, până în secolul al XXlea, nici o disciplină ştiinţifică nu depindea de un model anumit al materiei (p.254-255). (b) A doua direcţie critică susţine că deşi ştiinţa normală există ea este irelevantă şi nocivă spiritului autentic al ştiinţei. Aici este miezul controversei Kuhn-Popper.

Kuhn oferă acestei direcţii critice trei contra-argumente. Primul susţine că “rezolvarea problemelor” – activitate fundamentală a ştiinţei normale – oferă un criteriu “fundamental şi mai puţin echivoc” decât testabilitatea lui Popper pentru a demarca şi caracteriza cunoaşterea ştiinţifică. Pentru Popper, testarea este întotdeauna îndreptată împotriva unei teorii spre a o respinge; pentru Kuhn, testarea are loc înlăuntrul unei paradigme sub forma rezolvării unei probleme – iar rezultatul negativ nu duce, în mod normal, la respingerea teoriei, ci la alegerea unei alte strategii de rezolvare, compatibilă cu aceeaşi teorie; în condiţiile ştiinţei normale, insuccesul este atribuit omului de ştiinţă şi nu teoriei. Numai în condiţiile ştiinţei extraordinare, premergătoare unei revoluţii ştiinţifice, testarea se îndreaptă asupra teoriei (paradigmei). Pentru Popper, incapacitatea de a trece un test duce la înlocuirea teoriei; pentru Kuhn, înlocuirea are loc când teoria “ încetează să mai susţină în mod corespunzător o tradiţie de rezolvare a problemelor" Al doilea argument al lui Kuhn se referă la ideea “criticii permanente” a lui Popper. Kuhn arată că istoria ştiinţei nu confirmă respectarea preceptelor lui Popper: discuţia critică nu caracteriza ştiinţa nici măcar la începuturile ei (Grecia antică), întrucât încă în perioada elenistă, matematica, astronomia abandonează acest mod (filosofic) de discurs în favoarea rezolvării problemelor; pe de altă parte, teza metodologică a lui Popper potrivit căreia, “în orice moment suntem prizonieri prinşi în cadrul teoriilor noastre… dar, dacă încercăm, putem sparge oricând cadrul” (p.56) – este nefondată, deoarece a privi un astfel de cadru ca simultan esenţial şi oricând dispensabil este aproape o contradicţie în termeni (p.242).

Al treilea argument al lui Kuhn a fost caracterizat de popperieni drept dogmatic, imoral şi neştiinţific. Popper arăta că savantul normal, aşa cum îl descrie Kuhn, este „o persoană de care să-ţi pară rău... el a fost învăţat într-un spirit dogmatic şi este o victimă a îndoctrinării… Eu văd un mare pericol în ştiinţa normală şi în posibilitatea ei de a deveni normală: un pericol pentru ştiinţă şi, într-adevăr, pentru civilizaţia noastră… Întotdeauna, am subliniat nevoia unui oarecare dogmatism. Dacă facem prea uşor concesii criticii, nu vom şti niciodată unde se află puterea reală a teoriilor noastre. Dar nu acest fel de dogmatism este ceea ce doreşte Kuhn. El crede în dominaţia unei dogme conducătoare pe perioade considerabile de timp”.

209

Teodor DIMA

Acestor acuzaţii Kuhn le răspunde succint arătând că: 1) întreaga lui prezentare şi argumentare nu implică vreo valorizare a ştiinţei şi deci acuzaţiile sunt irelevante: “A explica de ce o întreprindere lucrează nu înseamnă a o aproba sau dezaproba”; 2) concluziile oponenţilor săi decurg dintr-o deformare a argumentelor sale; 3) dacă trebuie totuşi să explicăm succesul ştiinţei, atunci nu-l putem explica decât pe baza caracteristicilor ştiinţei normale şi ale paradigmei.

Cartea lui Kuhn, pe care am prezentat-o pe larg, precum şi confruntarea KuhnPopper au stimulat şi canalizat câteva proiecte de cercetare, de unde rezultă că aceste teme şi idei constituie o orientare majoră în epistemologie şi în filosofia ştiinţei.

După părerea noastră, principalele neînţelegeri dintre Kuhn şi Popper survin din lipsa unei cunoaşteri filosofice adecvate. Dezvoltarea ştiinţei cuprinde perioade de acumulări cantitative, când are loc evoluţia lentă a ştiinţei, ceea ce corespunde de fapt ştiinţei normale, iar perioadelor de salt le corespunde ştiinţa extraordinară sau revoluţia ştiinţifică. O sinteză între concepţia lui Kuhn şi concepţia lui Popper ar exprima de fapt natura, modul şi sensul dezvoltării ştiinţei. Ne propunem acest lucru în capitolul rezervat definiţiei şi caracterizării ştiinţei.

I.1.4. Logica şi metodologia ştiinţei Termenul de logica ştiinţei a fost introdus, cu sensul de denumire a unei noi teorii despre ştiinţă, de Rudolf Carnap, în 1934, când a publicat lucrarea: Aufgabe der Wissenschaftslogik, apărută în traducere franceză în anul următor sub titlul: La probléme de la logique de la science. Termenul are succes, căci în anul următor Voillemin publică: La logique de la science et l’école de Vienne, iar în 1938 Baudin reia termenul scriind Précis de logique des sciences. Astăzi, termenul de “logica ştiinţei” este tot mai des întrebuinţat, cuprinzând cele mai diverse accepţiuni.

Logica ştiinţei logică a cercetării ştiinţifice metodologie generală a cercetării ştiinţifice analiză logică a ştiinţei

Un sens este cel de logică a cercetării ştiinţifice şi el aminteşte de euristică, adică de o teorie a principiilor călăuzitoare în descoperire.

Un alt sens este acela de metodologie generală a cercetării ştiinţifice, cuprinzând metodele generale întrebuinţate atât în procesul de descoperire cât şi în procesul de sistematizare a cunoştinţelor (observaţia,

experimentul,

ipoteza,

modelarea,

axiomatizarea,

formalizarea etc.).

Un al treilea sens este acela de analiză logică a ştiinţei şi a fost dat de

reprezentanţii Cercului de la Viena. Logica ştiinţei ar fi analiza (sinteza logică) a limbajului, a raportului dintre semnele teoriei: “Ştiinţa este un ansamblu bine ordonat de propoziţii şi acest ansamblu reprezintă obiectul logicii ştiinţei;… enunţurile logicii ştiinţei sunt propoziţii ale sintaxei logice a limbajului, iar … sintaxa logică nu este

210

Epistemologie

altceva decât matematica limbajului “23. Cu alte cuvinte, analiza formală şi confruntarea între ele a diferitelor noţiuni ştiinţifice cu scopul de a le determina înţelesul, corectitudinea formală, legăturile şi valoarea relativă de adevăr ar constitui obiectul logicii ştiinţei, în viziunea Cercului de la Viena. În afară de aceste trei sensuri, studiile trecute sub eticheta de “logică a ştiinţei” sunt scrise din unghiuri de vedere atât de diferite, încât nu le-ar conveni decât o definiţie extrem de generală: analiza procesului cunoaşterii ştiinţifice sub toate aspectele şi procedeele care concurează la realizarea sa. Dar logica ştiinţei ar fi tot una cu epistemologia sau chiar cu gnoseologia.

Pe bună dreptate s-a arătat24 că asemenea preocupări generale riscă să devină sterile.

De aceea, vom accepta şi noi că obiectul logicii ştiinţei îl formează atât: 1) analiza structurii logice a teoriilor ştiinţifice deja constituite, cât şi 2) intervenţia procedeelor logicii în procesul dobândirii cunoştinţelor noi.

Care este raportul dintre ştiinţă şi logică, aceasta este problema fundamentală a logicii ştiinţei. “În cercetarea ştiinţifică, procedeele logice formează lanţuri complicate, capabile să urmeze un proces contorsionat. În această cercetare, care are două faze distincte – elaborarea ipotezelor şi apoi verificarea lor –, suntem nevoiţi adesea să urmăm căi încă nebătute. Aici este punctul care interesează sub aspect ştiinţific. Între ansamblul de cunoştinţe date şi noile cunoştinţe există undeva o legătură logică” 25.

O serie de procedee ca generalizarea, abstractizarea, analiza, sinteza, definiţia, observaţia, experimentul, prelucrarea datelor experimentale, construirea ipotezelor şi teoriilor, formularea explicaţiilor şi a predicţiilor – sunt numai câteva din preocupările logicii ştiinţei.

“Scopul acestor cercetări va fi deci raţionalizarea procesului de cunoaştere ştiinţifică şi prin aceasta mărirea gradului său de eficienţă, mărirea productivităţii sale. Oferind omului de ştiinţă un instrument metateoretic care scrutează critic activitatea pe care o desfăşoară, căile cele mai probabile de a ajunge la adevăr, logica şi metodologia ştiinţei îl vor scuti de multe rătăciri şi eforturi de prisos” 26.

Origini ale logicii ştiinţei

23

R. Carnap, Le probléme de la logique de la science, Paris, 1935, pp. 5-7.

Vezi Gh. Enescu şi C. Popa, “Logica şi cunoaşterea ştiinţifică”, în vol.Logica ştiinţei, Editura Politică, Bucureşti, 1970.

25 Ibidem, p. 9.

26 Ibidem, pp. 11-12.

24

211

Teodor DIMA

Încă de la constituirea sa, logica era însoţită de intenţii metodologice, nu întâmplător urmaşii lui Aristotel au denumit scrierile de logică ale Stagiritului, Organon, care înseamnă unealtă, instrument în munca de cercetare.

Acest scop al logicii va fi şi mai mult accentuat în zorii epocii moderne prin eforturile lui F.Bacon şi R. Descartes. Organonul lui Aristotel era o logică ce se aştepta aplicată pentru a-i da ştiinţei forma demonstrativă, iar opiniei forţa argumentării. Era un “instrument” a priori.

Noul Organon al lui F. Bacon era o metodă care s-a născut odată cu ştiinţa experimentală modernă şi va creşte odată cu ea, făcându-se reciproc răspunzătoare de eşecuri, încercând să sărbătorească solitare succesele.

Organonul aducea în lumina raţiunii, din adâncul raţiunii, cele două principii ale negaţiei – principiul terţului exclus şi principiul contradicţiei excluse – care fundamentau consistenţa demonstraţiilor şi dialectica opiniilor.

Noul Organon, prin vehicularea dintre fapte şi legi, dintre experienţă şi teorie a impus un nou principiu, de natură meta-logică, deopotrivă fundamental onticului şi logicului, care cerea întemeierea faptului şi gândului. Era principiul raţiunii suficiente.

Deşi acest principiu guverna din totdeauna gândirea şi acţiunea umană, totuşi revelarea sa explicită de către Leibniz va pondera distincţia dintre demersurile rezonabile, dar sterile şi demersurile îndrăzneţe, dar fecunde ale ştiinţei, va obliga la disciplină internă metodele de descoperire. În deceniul al şaptelea din secolul al XVII-lea, Leibniz a înţeles valoarea euristică şi metodologică a simbolismului matematic aplicat în logică. Intenţia lui Leibniz era de a folosi în orice dispută ştiinţifică avantajele expunerii simbolice riguroase şi ale calcului, de a extrage consecinţele şi de a face analiza logică a unei probleme. Astfel, Leibniz este şi un precursor al logicii ştiinţei.

Constituirea la mijlocul secolului trecut, prin eforturile lui G. Boole şi de Morgan, a logicii matematice şi apoi dezvoltarea şi perfecţionarea formalismelor logice de către Ch. Peirce, Gottlob Frege ş.a. au creat condiţii pentru aplicarea logicii la analiza limbajelor unor ştiinţe particulare.

Astfel, s-a dezvoltat metoda axiomatică, prin crearea de către Frege a unor sisteme axiomatice nu numai pentru calculul propoziţional şi pentru cel cu predicate, ci şi pentru domeniul mai special al aritmeticii, reducând conceptele de bază ale acesteia la logică.

Tot ceea ce vor întreprinde M.G.Peano, C.S. Peirce, E. Schröder şi G.Frege, va fi definitivat în 1913 de către N.A. Whitehead şi B.Russell în Principia Mathematica. O viaţă nouă începe pentru logică. Ea este axiomatizată în maniera matematicii. Legătura dintre logică şi matematică se va dovedi foarte fecundă, mai ales în construirea logicilor

212

Epistemologie

cu mai multe valori. Astfel, Hans Reichenbach imaginează o logică probabilistă:0 corespunde imposibilului,1 adevărului şi 1/2 posibilului. O propoziţie poate fi adevărată, falsă sau posibilă şi deci principiul terţului exclus este suspendat într-o astfel de logică. În aceeaşi direcţie, Lukasiewicz înlocuieşte principiul terţului exclus, cu principiul n+1 exclus. Intuiţioniştii (Brouwer, Heyting) înlătură complet principiul terţului exclus: afirmaţia implică dubla negaţie, dar invers nu mai este valabil.

Johansson fundează calculul minimal suprimând, în logica lui Heyting, principiul care spune că falsul implică adevărul.

Aceste rezultate ale logicii încep să-şi găsească aplicare în ştiinţă. Astfel, Paulette Février a folosit un calcul izomorf celui al lui Johansson pentru a studia adecvarea unei propoziţii la un câmp experimental, ceea ce este una din problemele esenţiale ale ştiinţei. Începând cu secolul al XX-lea, problematica logicii ştiinţei este dezbătută numai în corelaţie cu noile descoperiri din logică şi matematică. H.Poincaré, K.Pearson, P.Duhem, E.Mach, E. Meyersohn pun în discuţie probleme ca: natura ipotezei şi geneza teoriei ştiinţifice, funcţiile teoriei ştiinţifice , în special funcţia explicativă, căile şi metodele de verificare a teoriilor.

H.Poincaré (l854-1912) a făcut o expunere sistematică a convenţionalismului.

Obiecte ale ştiinţei, spunea Poincaré, nu sunt nici lucrurile, nici senzaţiile, ci relaţiile dintre lucruri. Acestea sunt cunoscute prin intuiţie; lucrurile în sine nu sunt cunoscute.

Asemenea intuiţii pot conduce la propoziţii sintetice adevărate a priori, ca în aritmetică. În mod obişnuit, ele conduc la generalizări empirice ale cazurilor individuale care sunt aproximativ adevărate. Când au succes, astfel de generalizări sunt sistematizate şi proclamate “convenţii”, adică definiţii exacte ale termenilor cheie, ca “punct”, “linie”, în geometrie, “masă” şi “forţă” în mecanică. Astfel de legi convenţionale nu pot fi falsificate, deoarece ele nu mai sunt afirmaţii empirice în sens strict.

Pierre Duhem (l861-1916) era un profund cercetător al istoriei ştiinţei. În interpretarea sa, el distinge o parte reprezentativă, structura formală, şi o parte explicativă. O teorie ştiinţifică este explicativă, după Duhem dacă şi întrucât merge dincolo de fenomene şi dedesubt la realitatea de bază care se află sub fenomene, adică întrucât devine filosofie. Studiile sale istorice l-au convins că filosofii diferite, ba chiar contradictorii, pot fi citite pe aceeaşi teorie fizică27. De aici, Duhem conchidea că succesul unei teorii fizice este independent de partea ei explicativă. Această concluzie, la rândul ei, mai presupunea că partea explicativă a unei teorii nu este indispensabilă şi că, de fapt, nu este în realitate o parte a fizicii: o teorie fizică, scrie Duhem, nu este o explicaţie. Ea este un sistem de propoziţii matematice deduse dintr-un mic număr de 27

P. Duhem, The aim and structure of Physical Theory, Princeton, 1956.

213

Teodor DIMA

principii, care intenţionează să reprezinte, cât mai simplu posibil, mai complet şi mai exact o mulţime de legi experimentale.

Interpretarea unei teorii ştiinţifice ca un sistem ipotetico-deductiv şi accentul pus de el pe problema verificării şi falsificării au avut o puternică influenţă în anii din urmă.

“Cu toate că aceste critici erau în dezacord cu multe chestiuni de detaliu, ele erau de acord asupra unui punct fundamental. Inteligibilitatea unei teorii ştiinţifice nu mai poate fi considerată, în această concepţie, o reflexie sau transcriere pură a inteligibilităţii realităţii materiale. Revoluţia secolului al XX-lea în fizică a avut un efect direct în eclipsarea acestor critici. Poincaré a anticipat principiile de bază ale relativităţii speciale; Mach a influenţat gândirea lui Einstein în teoria relativităţii generalizate.

Totuşi, aceste critici, în general, au luat o atitudine mai curând negativă faţă de revoluţia pe care o suferea fizica”28.

Mach şi Duhem au respins dezvoltările din fizica atomică, insistând că “atomii nu sunt nimic altceva decât construcţii convenţionale” introduse de teoreticieni pentru a sistematiza datele empirice. Mach şi Poincaré au respins concepţiile lui Einstein în relativitatea specială. Pentru acest motiv (ca şi altele) influenţa acestor filosofi a dispărut. Noua concepţie în logica ştiinţei nu a venit de la revoluţia în fizică şi nici de la interpreţii fizicii, ci de la matematicieni şi filosofi.

Astfel, cercetările asupra reconstrucţiei matematicii au condus la trei poziţii de interes logic şi filosofic: logicism, formalism şi intuiţionism.

Logicismul şi-a luat numele de la “teza logicistă” introdusă de Frege (1884) şi în mod independent, de B. Russell (1902). Esenţa acestei teze este că toate adevărurile matematice pot fi derivate numai din logică.

Din cauza unor afirmaţii greu de admis de care a avut nevoie Russell în construirea sistemului său (axioma alegerii, axioma infinităţii, şi teoria tipurilor) şi din cauza unor dificultăţi ulterioare (teorema lui Gödel din 1931 şi teorema lui Church din l936), teza logiscistă nu mai este susţinută astăzi în forma ei iniţială.

“Totuşi, idealul pe care l-a susţinut această teză, acela al unei unificări a cunoaşterii ştiinţifice prin reducerea logică la elemente fundamentale, pune modelul unei gândiri filosofice pentru viitor”29.

Atomismul logic al lui B. Russell a fost prima încercare semnificativă de a traduce acest ideal într-un sistem filosofic organizat. Dar, în multe privinţe, dezvoltarea lui Russell a atomismului logic era inconsistentă şi, în ultimă analiză, contradictorie. Se consideră, în general , că prezentarea lui Wittgenstein a atomismului logic este mai profundă, deşi lucrarea acestuia, Tractatus logico-philosophicus, a rămas şi rămâne un subiect foarte dezbătut şi interpretat.

28

214

Ed. Mackinnon, „Analysis and philosophy of science”, în International Philos0phical Quarterly, London, 7, nr.2, iunie, 1967, pp. 212-250.

29 Ibidem, pp.212-250.

Epistemologie

Pozitivismul logic (empirismul logic) reprezintă o fuziune a tradiţiei empirice, aşa cum apare ea în concepţia lui Hume, Mill şi Mach, cu logica nouă, aşa cum este interpretată de Wittgenstein. Scopul fundamental al Cercului de la Viena, promotorul pozitivismului logic, este schiţat într-un document scris de Carnap, Hahn şi Neurath, dedicat şefului grupului care era M.Schlick. El constă din două puncte. 1) a stabili un fundament ferm pentru ştiinţe; 2) a se demonstra lipsa de sens a metafizicii. Metoda pe care o propunea pentru a realiza aceste sarcini era analiza logică a propoziţiilor ştiinţifice.

Neopozitiviştii plecând de la distincţia făcută de Wittgenstein între propoziţiile care au sens şi anume: propoziţii analitice şi empirice (sau sintetice), au arătat că propoziţiile analitice sunt sau tautologii sau contradicţii şi nu dau nici o informaţie faptică. Propoziţiile empirice sunt sau experienţe senzoriale (enunţuri protocolare) sau generalizări finite făcute pe baza unor asemenea enunţuri al căror adevăr nu poate fi determinat decât prin verificări experimentale.

Deoarece enunţurile metafizice şi teologice nu-şi pot găsi locul în nici una din aceste categorii trebuie înlăturate ca pseudo-propoziţii sau propoziţii fără sens.

Diviziunea neopozitivistă a propoziţiilor procura o explicare facilă a afirmaţiilor ştiinţifice. Propoziţiile matematice sunt sau tautologii sau derivă din tautologii şi nu conţin nici o informaţie empirică. Afirmaţiile din fizică, chimie etc. sunt adevărate numai în măsura în care ele sunt verificate.

Imediat au apărut critici la adresa acestei dihotomii neopozitiviste. În 1934, K. Popper a publicat Logic der Forschung în care a arătat că reducerea ştiinţei la o bază de enunţuri protocolare şi la verificare distruge metafizica, dar, în acelaşi timp, şi ştiinţa.

A.J. Ayer, reprezentantul britanic al pozitivismului logic admite că formularea iniţială a principiului verificării nu poate fi apărată (în Language, Truth and Logic, New-York, Dover, 1946).

Odată cu împrăştierea Cercului de la Viena, mişcarea neopozitivistă îşi pierde mult timp unitatea ei militantă de la început şi din esenţa ei.

Rudolf Carnap, figura proeminentă a neopozitivismului, după asasinarea lui Schlick, şi-a concentrat cercetările sale asupra reconstrucţiei ştiinţei şi a limbajului obişnuit ca fundament al logicii şi asupra teoriei probabilităţii.

Altă schimbare a pozitivismului logic a produs-o Tarski prin interpretarea pe care a dat-o adevărului ca fiind un termen metalingvistic (1935). De asemenea, s-a acceptat, în general, în această concepţie diviziunea lui Morris a semnificaţiei în teoria generală a semnelor şi a limbajului30.

30

Ch.W. Morris, Foundations of Theory of Signs, Chicago, 1937.

215

Teodor DIMA

În conformitate cu aceste dezvoltări, Carnap a adăugat sintaxei (studiul limbajului ştiinţei) semantica, studiul corespondenţei dintre semnele lingvistice şi entităţile extralingvistice, şi pragmatica, studiul consideraţiei vorbitorului asupra limbajului şi a lucrurilor desemnate prin limbaj (R. Carnap, Introducttion to Semantica” Cambridge Mass., 1942).

Astăzi, deşi excesele pozitivismului logic iniţial au fost limitate, lucrările actuale de logică a ştiinţei sunt caracterizate încă de o analiză orientată lingvistic a structurii logice a sistemelor ştiinţifice. Totuşi, noi factori exercită o oarecare influenţă în direcţia unei mai largi concepţii asupra teoriilor ştiinţifice.

Conform lui Mackinnon31, aceşti factori sunt: 1) dezvoltarea istoriei ştiinţei.

Filosofii orientaţi spre istoricism au insistat că structurile logice ale celor mai formali filosofi sunt inadecvate pentru a explica introducerea unor noi ipoteze şi schimbările conceptuale care determină progresul ştiinţei (N.R. Hanson, Patterns of Discovery, Cambridge, 1961); 2) fuziunea tradiţiei pragmatiste în logica ştiinţei (care se trage de la C.S. Peirce, C.I. Lewis, Morris, Cohen şi Ernst Nagel) cu tradiţiile analizei lingvistice şi pozitivismul logic.

De aici rezultă două moduri de interpretare a ştiinţei: 1. interpretarea ştiinţei centrată pe observaţie; 2. interpretarea ştiinţei centrată pe teorie.

Cea mai simplă formă a interpretării ştiinţei centrată pe observaţie este concepţia clasică a lui F.Bacon şi St.Mill, după care legile ştiinţe sunt generalizări empirice, poziţie pe care C.D.Broad a dezvoltat-o la începutul secolului XX. Empiriştii de astăzi iau o poziţie ceva mai deosebită. Se acceptă în general că: 1. toate propoziţiile cu sens sunt sau analitice sau sintetice; 2. orice inferenţă directă de la un tip de astfel de propoziţii la celălalt este necorectă; 3. numai propoziţiile sintetice conţin informaţii faptice; 4. ştiinţele fizice conţin într-adevăr informaţii faptice. De aceea, rolul logicii ştiinţei ar fi să găsească o explicaţie a interrelaţiilor dintre propoziţii analitice şi afirmaţiile referitoare la fapte. Cea mai simplă explicaţie constă în a afirma că principiile generale sau universale nu sunt principii din care se deduc concluziile, ci principii conform cărora se deduc concluziile32.

Dezvoltarea acestei poziţii a dus la conceperea modelelor ipotetico-deductive ale teoriilor fizice: o teorie conţine trei componente de bază: un calcul abstract, un cadru de observaţii, reguli corespunzătoare care leagă aceste două concepte. Din punct de vedere logic, calculul abstract este un sistem pur formal neinterpretat, bazat pe o mulţime de 31 32

216

Mackinnon, op.cit., pp.212-250.

S. Toulmin, The Philosophy of Science, New York, 1960.

Epistemologie

axiome fundamentale care definesc implicit termenii primitivi. Regulile primitive stabilesc un fel de izomorfism între unii termeni care apar în sistemele formale şi termenii din sistemul operaţional, adică termenii definiţi operaţional. Apoi se încearcă o corelaţie între concluziile teoretice şi afirmaţiile despre observaţii.

Expuneri ale acestei concepţii au fost făcute de Hempel, Oppenheim şi Carnap.

Pentru Hempel şi Oppenheim explanandum (care trebuie explicat) nu este un fenomen, ci o afirmaţie despre un fenomen. Termenul explanans (care explică) este constituit din două clase de propoziţii: legi generale şi condiţii antecedente. Explicaţia ştiinţifică se reduce astfel la deducerea formală explanandum-ului din explanans. Aceeaşi structură are şi previziunea ştiinţifică.

Carnap accentuează la fel rolul deducţiei logico-formale, dar distinge rolul celor două limbaje independente implicate: limbajul teoretic şi limbajul observaţional.

Regulile de corespondenţă servesc pentru interpretarea teoriei, traducând afirmaţiile limbajului teoretic în afirmaţiile limbajului observaţional33.

Conform lui Mackinnon această concepţie suferă de trei dificultăţi: 1. se bazează pe o distincţie netă care se face în legătură cu propoziţiile cu sens, propoziţii analitice şi sintetice, concepţie care a fost criticată de W.V.Quine (Two Dogmas of Empiricism) şi de H.Putnam (The Analytic and Synthetic).

2. Neagă efectiv orice funcţie explicativă a teoriilor ştiinţifice (vezi K.Hempel, The Theoretician’s Dilema, Minneapolis, 1958).

3. Se acceptă toate legile generale sau universale fără restricţie ca fiind de acelaşi tip (vezi Michael Scrivan, Explanation, Predictions and Laws).

Interpretarea ştiinţei centrată pe teorie este mai nouă decât prima. În linii generale, această teorie poate fi caracterizată prin următoarele idei: 1. Cunoaşterea este concepută ca un curent de experienţe senzoriale, parţial interpretate şi sintetizate printr-o colecţie de sisteme lingvistice formate şi transmise prin forţe culturale.

2. Fiecare sistem are propriile sale entităţi explicative: “om”, “animal” etc. pentru limbajul comun; “clasă”, “numere” etc. pentru matematică; “particule”, “atom” etc., pentru fizică, etc. Este fără sens să gândim realitatea acestor entităţi în afară de sistemul lingvistic în care apare numele lor, sau termenii care denotă aceste entităţi.

Punctul acesta de vedere conduce la concluzia că teoriile explică de ce lucrurile observabile ascultă de legi empirice. Astfel, un gaz ascultă de legea lui Boyle, deoarece, după cum ne învaţă teoria cinetică, el este o colecţie de molecule în mişcare.

J.J.C. Smart a dezvoltat un punct de vedere ceva mai simplu în lucrarea Philosophy and Scientific Realism (London, 1963). Întreaga realitate nu este altceva 33

R. Carnap, The Methodological Character of Theoretical Concepts, Minneapolis, 1956.

217

Teodor DIMA

decât protoni, electroni etc., şi singurele legi “reale” sunt legile fizicii şi ale chimiei, iar toate ştiinţele pot fi explicate pe baza lor.

Concepţia lui Quine despre realitatea materială este în esenţă aceeaşi cu a lui Smart, dar metoda lui este a unui logician (vezi Word and Object, Cambridge, 1960).

I.1.5. Sociologia ştiinţei „Ştiinţa înseamnă putere”, spunea F. Bacon. Expresia lui este mai actuală ca oricând. Efectiv “ştiinţa înseamnă putere”, deoarece persoanele şi instituţiile care o practică deţin un rol şi o poziţie cheie în societate. Astăzi ştiinţa exercită o influenţă crescândă asupra producţiei materiale, asupra economiei şi societăţii în general. În această situaţie, unii oameni de ştiinţă au început să analizeze metodele, efectele şi legităţile dezvoltării ştiinţei. Aşa s-a constituit sociologia ştiinţei, având ca obiect interacţiunea dintre ştiinţă şi societate. Această interacţiune a început odată cu primele manifestări ştiinţifice ale fiinţei umane, dar numai în timpurile noastre, timpul care poartă amprenta grandioasei revoluţii ştiinţifice şi tehnice, a apărut necesitatea imperioasă a unui studiu special al problemelor sociologice ale dezvoltării ştiinţei.

Rolul social al ştiinţei este controversat. Controversele au apărut în primele decenii le secolului nostru, declanşate de doi eminenţi reprezentanţi ai ştiinţe: J.B.S. Haldane şi B. Russell. În lucrarea sa, Dedal, sau ştiinţa şi viitorul, Haldane aprecia într-un mod optimist destinele sociale ale ştiinţei, deşi era conştient de dezvoltarea extrem de contradictorie a ştiinţei. “ Nu a creat oare omenirea din adâncurile materiei o Gorgonă sui-generis, care începe să se ridice împotriva ei şi care o va arunca cândva în beznă? Oare automatul care gândeşte, ocupat cu repetarea impulsurilor primite, este scopul şi idealul către care tinde omenirea?”34 Totuşi, pentru Haldane viitorul este plin de speranţe. El vede că războiul va deveni imposibil, deoarece, într-un viitor război, “în spatele frontului nu va mai fi nimeni”. El speră că ştiinţa va aduce oamenilor bunăstare şi îi va elibera de ocupaţiile puţin interesante. Cuceririle ştiinţei vor însemna victoria treptată a omului asupra spaţiului şi a timpului, asupra materiei ca atare.

Un punct de vedere opus, adică pesimist, asupra ştiinţei a emis B. Russell. După părerea lui, ştiinţa va servi mai curând la întărirea puterii partidelor dominante decât la creşterea bunăstării omenirii. Atotputernicia ştiinţei va fi folosită pentru creşterea atotputerniciei deţinătorilor puterii. “Cunoştinţele tehnico-ştiinţifice nu dezvoltă în

34

218

Apud G.N.Volkov, Sociologia ştiinţei, Editura Politică, Bucureşti, 1969, pp. 16-17.

Epistemologie

oameni sensibilitatea şi e puţin probabil că administratorii viitorului vor fi mai puţin optuzi şi vor avea mai puţine idei preconcepute decât în prezent”35.

Russell şi-a intitulat lucrarea sa: Icar, sau viitorul ştiinţei.

“Miticul Icar, care a învăţat să zboare de la tatăl său Dedal, a pierit din pricina propriei lui nesăbuinţe. Mă tem că şi popoarele, pe care ştiinţa contemporană le-a învăţat să zboare, vor avea aceeaşi soartă”36.

Speranţele şi temerile celor doi savanţi au declanşat discuţii aprinse. În focul lor a fost propusă iniţierea studiului ştiinţific al ştiinţei. În ianuarie 1939, J.D.Bernal publică lucrarea sa: Funcţia socială a ştiinţei, în care structura şi funcţionarea ştiinţei sunt studiate şi prezentate ca şi când ştiinţa ar fi un organism viu. Cartea lui Bernal a pus bazele a ceea ce se numeşte azi “ştiinţa despre ştiinţă”, adică cercetarea ştiinţifică cu metodele ştiinţei însăşi.

Cu metode cantitative, pe baza statisticilor şi a datelor din istoria ştiinţelor sunt analizate probleme majore ale ştiinţei: organizarea ştiinţei, eficienţa cercetării ştiinţifice, ştiinţa şi învăţământul, aplicarea ştiinţei, ştiinţa şi războiul, pregătirea omului de ştiinţă, reorganizarea cercetării. Informarea ştiinţifică, finanţarea ştiinţei, strategia progresului ştiinţific, ştiinţa în slujba omului, ştiinţa şi transformările sociale. În lecţiile noastre, vom susţine teza fundamentală că ştiinţa există pentru toţi, că ea îndeplineşte o funcţie în societate şi că, aplicată în mod planificat, poate îmbunătăţi nespus de mult soarta noastră.

35 36

Ibidem, pp.18-19.

Ibidem, pp.18-19.

219

Teodor DIMA

II. Principalele forme ale epistemologiei

Problema fundamentală a epistemologiei: cum este posibilă cunoaşterea ştiinţifică sau ce raport există între obiectul epistemic şi subiectul epistemic – a primit rezolvări diferite în istoria filozofiei. Şi aceasta, deoarece termenul de cunoaştere – în general, şi termenul de cunoaştere ştiinţifică, în special, exprimă prin conţinutul lor acele trăsături care îşi descoperă de fiecare dată aspecte inedite, solicitând noi eforturi ale gândirii.

II.1. Definirea termenului de cunoaştere Să procedăm la definirea termenului de cunoaştere prin desprinderea principalelor lui caracteristici.

Mai întâi, cunoaşterea este un element şi o premisă necesară pentru activitatea practică a omului. Munca omului presupune o anumită cunoaştere. În virtutea acestei cunoaşteri şi a unei anumite iscusinţe, fiecare om ocupă un anumit loc în diviziunea socială a muncii37.

Dar, contrar muncii, cunoaşterea reprezintă numai însuşirea teoretică, nu şi cea practică, a obiectului. Cunoaşterea nu oferă obiectul însuşi ci numai ideea obiectului şi modalitatea practică de obţinere a acestuia. Însuşirea teoretică a obiectului reprezintă premisa obţinerii sale practice.

De aici urmează o a doua definiţie a cunoaşterii:

Cunoaşterea reprezintă totalitatea ideilor în care este exprimată însuşirea teoretică a obiectului de către om38.

Pentru a putea fi premisa însuşirii pe ale teoretică a obiectelor realităţii, ideile trebuie să reflecte proprietăţile şi legităţile realităţii obiective.

Funcţia de reflectare nu trebuie însă absolutizată. Termenul de reflectare a aparţinut la început materialismului naiv, prin care se nega rolul activ al subiectului în procesul însuşirii teoretice şi practice a obiectului.

37 38

220

P.V. Kopnin, Bazele logice ale ştiinţei, Editura Politică, Bucureşti, 1972, p. 26.

Ibidem, p.28

Epistemologie

Pentru a înţelege mai bine această chestiune, să vedem, pe scurt cum se punea problema cunoaşterii în gnoseologia modernă39.

Senzualismul materialist, în sânul căruia s-a elaborat noţiunea de reflectare, considera că senzaţiile variate ale omului copiază proprietăţile şi forma obiectului (de exemplu, ale pietrei), această reflectare fiind concepută drept un proces mecanic de influenţare a omului de către obiect, forma acestuia întipărindu-se în simţurile omului ca într-o bucată de ceară. Rolul gândirii era redus la o simplă însumare a datelor oferite de senzaţii.

Raţionaliştii secolului al XVII-lea presupuneau că nu senzaţiile, ci gândirea, datorită unei virtuţi speciale înnăscute, sesizează pe căi directe, intuitive, proprietăţile şi formele obiectului în toată universalitatea şi necesitatea lor.

Ambele concepţii despre cunoaştere plecau de la postulat comun: cunoaşterea are un conţinut obiectiv. Dar cum această teză era numai postulată, filosofia a descoperit curând fragilitatea modalităţilor de a o fundamenta atât de senzualiştii materialişti, cât şi de raţionaliştii de tipul lui Descartes, Spinoza sau Leibniz.

Unilateralitatea acestor construcţii gnoseologice a fost dezvăluită de D. Hume şi I. Kant, al căror merit constă în imboldul pe care l-au dat filozofilor de a căuta alte soluţii de rezolvare a principalelor probleme

cunoaşterea are un conţinut obiectiv

ale teoriei cunoaşterii.

D. Hume a arătat că senzualismul, care pleacă de la ideea reflectării în senzaţii a lucrurilor şi a fenomenelor realităţii înconjurătoare, se sprijină pe simpla convingere a existenţei acestor lucruri independent de activitatea de cunoaştere a omului. El a opus acestei convingeri scepticismul său, a cărui însemnătate pozitivă constă în afirmaţia că raportul dintre cunoaştere şi realitatea obiectivă reprezintă un proces complex, iar omul este un principiu activ, şi nu pasiv al actului cunoaşterii. Desigur, toate aceste idei erau însoţite la Hume de o anumită îndoială în privinţa existenţei lucrurilor dincolo de senzaţii, de negarea conţinutului obiectiv al cunoaşterii.

Hume a deşteptat pe Kant din somnul dogmatic. Dacă Descartes fusese profund influenţat de structura matematicii, Kant a fost tot atât de profund influenţat de fizica newtoniană.

Kant reacţionează contra materialismului senzualist naiv care vedea în cunoaştere o copie fidelă, o fotografie a lucrurilor. După Kant, noi nu reflectăm lucrurile, ci le construim conform tiparelor invariabile ale sensibilităţii şi ale intelectului nostru.

39

Apud T.V. Kopnin, op.cit., pp. 31-35.

221

Teodor DIMA

Până acum, spune Kant, se admitea că toată cunoaşterea noastră se regla după obiecte. Acest efort n-a dat rezultate. Să încercăm să vedem dacă nu vom fi mai norocoşi presupunând că obiectele trebuie să se orienteze după cunoaşterea noastră40.

Să facem, continuă Kant, aşa cum a procedat Copernic: văzând că nu poate reuşi să explice mişcările cereşti, plecând de la ideea că stelele evoluau în jurul privitorului, el s-a gândit să pună observatorul să se învârtească în jurul aştrilor.

Dacă intuiţia trebuie să se orienteze după natura obiectelor, nu se vede cum s-ar putea cunoaşte ceva apriori; dar, dacă obiectul (ca obiect al simţurilor) se orientează după natura puterii noastre de intuiţie, pot să-mi reprezint foarte bine această posibilitate. În privinţa conceptelor, ne găsim în faţa a două ipoteze: sau conceptele se orientează după obiect şi întâlnesc aceeaşi dificultate ca mai sus, sau obiectele, sau experienţa în care ele (ca obiecte date) sunt cunoscute, se orientează după aceste concepte, şi, în acest caz, putem ieşi din impas.

Kant stabileşte că cunoaşterea are două izvoare fundamentale: receptivitatea impresiilor şi spontaneitatea conceptelor. Prin cea dintâi, un obiect ne e dat; prin cea de doua, acesta este gândit în raport cu această reprezentare. Intuiţia şi conceptele constituie deci elementele întregii noastre cunoaşteri. Conceptele fără conţinut sunt goale, intuiţiile fără concepte sunt oarbe. De aceea, este deopotrivă de necesar să ne facem conceptele sensibile (adică, să le adăugăm obiectul în intuiţie), precum şi de a ne face intuiţiile inteligibile (adică să le supunem conceptelor).Aceste două facilităţi sau capacităţi nu-şi pot schimba funcţiile. Intelectul nu poate intui nimic, iar simţurile nu pot gândi nimic. Numai din faptul că ele se unesc poate izvorî cunoaşterea.

Cel mai important lucru în realizarea cunoaşterii îl reprezintă sinteza, iar izvorul acestei sinteze este subiectul, căci, scrie Kant, “legătura unui divers în genere nu ne poate veni niciodată prin simţuri şi deci nu poate fi nici cuprinsă totodată în forma pură a intuiţiei sensibile;…dintre toate reprezentările, legătura este singura care nu poate fi dată de obiecte, ci poate fi efectuată numai de subiectul însuşi, pentru că ea este un act al spontaneităţii lui”41.

De aici rezultă că gnoseologia lui Kant deosebea riguros noţiunile de „lucru în sine” şi “obiect”. “Lucrul în sine” exisă în afara omului, pe când “obiectul”, în accepţia kantiană, este creat de cunoaşterea sa, pe baza sintezei efectuate de activitatea subiectului. Obiectul nu coincide cu “lucrul în sine”, cunoaşterea nu este o reflectare, o copie a lui. În aceasta constă agnosticismul lui Kant, dar de aici începe şi punctul de cotitură în rezolvarea problemelor gnoseologice. Cunoaşterea nu este simpla copiere mecanică a lucrului, ci activitatea subiectivă, care creează obiectul sau imaginea, schema lucrului posibil.

40 41

222

I. Kant, Critica raţiunii pure, trad.rom., Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 24.

I. Kant, op.cit., p.126.

Epistemologie

“S-a spus că, în filosofie, punerea problemelor e mai fructuoasă, decât însăşi rezolvarea lor. Din acest punct de vedere, Kant a pus problematica cunoaşterii într-o lumină în care aspectul de activitate specifică este admirabil scos în relief. Critica raţiunii pure este antidotul necesar oricărei uitări posibile a activităţii subiectului, oricărei înţelegeri simplificatoare a actului de cunoaştere, oricărei vulgarizări a procesului cognitiv, oricărei identificări a intuiţiei şi intelectului cu un aparat fotografic, oricărei negări sau subestimări a efortului creator, demiurgic, al intelectului” 42.

Consideraţiile asupra lui Kant ne înlesnesc o nouă definiţie a cunoaşterii:

cunoaşterea este o formă a activităţii subiectului în care subiectul acţionează asupra obiectului în aşa fel încât rezultatul acestei acţiuni are un conţinut determinat de obiect în aceeaşi măsură în care obiectul este însuşit din punct de vedere cognitiv de subiect. În sfârşit, o ultimă determinantă a cunoaşterii care este exprimată de forma senzorial-perceptibilă a semnelor limbajului. Dacă cunoaşterea n-ar fi un limbaj, nu s-ar putea opera cu ea în societate.

Limbajul este forma de existenţă a cunoaşterii ca sistem de semne. Din această cauză, cunoaşterea se prezintă întotdeauna sub forma unui anumit limbaj, fie natural, fie artificial. Propoziţia: Cunoaşterea este un sistem de limbaj reprezintă şi ea o definiţie, care subliniază un anumit aspect al cunoaşterii.

Fiind un sistem de limbaj, cunoaşterea formează o lume specifică, care posedă o anumită structură determinată de anumite legi şi reguli pentru a o face inteligibilă.

Toate aceste definiţii singulare ale cunoaşterii pot fi reunite într-o definiţie sintetică:

cunoaşterea ca element necesar şi premisă a raportului practic dintre om şi realitatea obiectivă este procesul de creaţie a ideilor prin acţiunea subiectului asupra obiectului în aşa fel încât rezultatul acestei acţiuni are un conţinut determinat de obiect în aceeaşi măsură în care obiectul este însuşit din punct de vedere cognitiv de subiect şi se exprimă sub înfăţişarea unui anumit sistem de limbaj.

II.2. Conceptul de cunoaştere ştiinţifică Pe lângă trăsăturile enunţate ca aparţinând cunoaşterii în general, cunoaşterea ştiinţifică posedă o notă specifică – tendinţa spre obiectivitate, în sensul că, întrebuinţând unele metode, fie deductive, fie experimentale, se ajunge în final la un acord între subiecte asupra unui sector dat de cunoştinţe. Subiectul nu este individual, ci epistemic. Vorbind despre subiect epistemic pentru a desemna ceea ce există comun la toţi subiecţii, independent de diferenţele individuale, de exemplu, activităţile de a clasa, de a ordona şi de a denumi sunt comune tuturor subiecţilor. Noţiunea de subiect 42

Ath. Joja, Studii de logică, vol.III, Editura Academiei, Bucureşti, 1971, p.190.

223

Teodor DIMA

individual desemnează ceea ce este propriu unui anumit individ: de exemplu, fiecare poate să-şi reprezinte o anumită serie de numere printr-o imagine mintală specifică de la un individ la altul.

Urmează că propriul cunoaşterii ştiinţifice este obţinerea unei obiectivităţi din ce în ce mai puternice printr-o dublă mişcare: una îndreptată spre adecvarea la obiect, cealaltă direcţionată spre constituirea subiectului epistemic.

2.3. Epistemologiile rezultate din reflecţia asupra cunoaşterii Asupra acestor chestiuni, filosofia a meditat îndelung, încât devine incontestabil că cele mai mari sisteme din istoria filosofiei, adică acelea care au declanşat la rândul lor alte sisteme şi care au exercitat ele însele o influenţă durabilă, au rezultat toate dintro reflexie asupra procesului de cunoaştere desfăşurat pentru descoperirile ştiinţifice ale filosofilor înşişi, sau în revoluţiile ştiinţifice specifice epocii respective sau celei imediat anterioare. Aşa stau lucrurile cu Platon în ceea ce priveşte matematica, cu Aristotel în ceea ce priveşte logica şi biologia, cu Descartes în legătură cu algebra şi geometria analitică, cu Leibniz cu calculul infinitezimal, cu empirismul lui Locke şi cu Hume în legătură cu anticipările lor în psihologie, cu Kant în ce priveşte ştiinţa newtoniană şi generalizările sale, cu Hegel şi Marx în privinţa istoriei şi sociologiei, cu Husserl în privinţa logicii lui Frege.

Pe de altă parte, sistemele fără legături cu ştiinţele au ajuns şi ele la o epistemologie originală şi au pus în întregime accentul pe apărarea şi interpretarea valorilor ştiinţifice, ca în teologia transcendentă a lui Plotin, în aceea riguros imanentă a lui Spinoza, sau în idealismul radical ca acel al post-kantienilor germani43.

A devenit astfel un truism că marile nume din istoria filosofiei sunt în acelaşi timp mari în istoria ştiinţelor sau în istoria filosofiei ştiinţelor. Aceasta, deoarece sursa cea mai fecundă pentru reflexia filosofiei este gnoseologia şi singurele reînnoiri posibile ale gnoseologiei sunt datorate reflexiei asupra ştiinţelor.

II.3.1. Cele şase epistemologii metaştiinţifice Vom distinge, împreună cu Piaget, şase asemenea momente ale reflecţiei epistemologiei metaştiinţifice.

Realismul platonician

Există mai întâi realismul platonician, care constă în a proiecta structurile de cunoaştere într-un univers suprasensibil, fără ca ele să depindă de un subiect uman sau 43

224

J. Piasget, Înţelepciunea şi iluziile filosofiei, trad.rom., Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, pp.77-78.

Epistemologie

transcedental: subiectul nu este deci activ în cunoaştere şi se mulţumeşte a beneficia, prin reminiscenţă sau participare, de reflexul acestor idei eterne. Acest realism al ideilor transcendente era singura epistemologie compatibilă cu situaţia specifică a matematicii greceşti.

Care era această situaţie?

Operaţiile logico-matematice s-au constituit istoric înaintea experienţei fizice, chimice sau biologice, din următoarele motive: l. Operaţiile logice sau matematice sunt scoase din acţiunile subiectului exercitate asupra obiectelor, ceea ce comportă o anterioritate genetică a acestor operaţii generale în raport cu cunoaşterea detaliată a obiectelor. Structuralismul a dovedit că “clasificările efectuate de popoarele primitive nu sunt metodice şi bazate pe cunoştinţe teoretice solid construite, ele sunt totodată, compatibile, din punct de vedere formal, cu acelea pe care zoologia şi botanica continuă să le folosească”44. Deci, genetic, operaţia clasificării este anterioară diferitelor încercări de clasificare a obiectelor.

2. Experimentarea pe obiecte nu constă numai într-o simplă înregistrare a proprietăţilor lor, în cursul cărora subiectul s-ar limita la constatarea faptelor, ci se presupune un ansamblu de demersuri active de disociere şi de punere în relaţie, ceea ce implică, din nou, întrebuinţarea constantă a operaţiilor logico-matematice ca instrumente de analiză.

Pentru aceste două motive, matematica şi logica s-au format înaintea erei noastre, în timp ce ştiinţele experimentale nu s-au dezvoltat decât începând cu timpurile moderne.

Astfel epistemologia grecească s-a născut dintr-o reflexie asupra matematicii (Platon) şi asupra logicii (Aristotel), apoi au fost aşteptaţi Descartes, Leibniz şi mai ales Kant, pentru a se vedea dezvoltându-se epistemologiile născute din colaborarea matematicii cu experienţa fizică.

Psihologia genetică şi istoria cunoaşterii au stabilit că noi utilizăm multă vreme operaţiile logico-matematice fără a lua cunoştinţă de existenţa lor ca operaţii. Noi luăm cunoştinţă de rezultatul operaţiilor spiritului nostru înainte de a descoperi structurile lui, noi luăm cunoştinţă de rezultatul acţiunilor noastre înainte de a descoperi mecanismele (de exemplu, oamenii au acţionat dintotdeauna, dar abia astăzi este pe cale de a se constitui praxiologia ca teorie a acţiuni eficiente).

Rezultă că matematica grecească a fost în esenţă “realistă” (sau cum îi spune P. Boutroux, “contemplativă”) adică ea a proiectat în realitate rezultatul operaţiilor, în loc să le folosească drept instrumente mobile şi libere de transformare şi combinare. De aici a rezultat un realism sistematic şi static, care l-a făcut pe Pitagora să creadă că numerele sălăşluiesc în lucruri, în calitate de atomi spaţiali. Totodată, acest realism a avut şi alte 44

C.Lévi-Strauss, Gândirea sălbatică, trad.rom., Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, pp. 186-187.

225

Teodor DIMA

consecinţe: opoziţia lui Euclid de a folosi mişcarea, ezitări în a mânui infinitul, negarea curbelor zise mecanice, concepute ca fiind datorate unui artificiu omenesc şi neaparţinând realului.

Deci pentru realismul static, subiectul cunoscător nu intervine în cunoaştere; el nu există ca subiect activ, ci se limitează la a contempla.

Este natural ca prima dintre marile epistemologii să fi apărut prin interpretarea matematicii şi să fi fost realistă. Dar realismul lui Platon nu se ataşează lumii sensibile din mai multe motive: l. figurile geometriei sunt figuri perfecte, în timp ce percepţiile noastre ne furnizează aproximaţii; 2. Realismul platonician a ajuns la o criză celebră în descoperirea numerelor iraţionale: diagonala pătratului nu poate face cu latura un raport exprimabil în termeni comensurabili; 3. orice concept matematic exprimă un ansamblu de legături necesare şi simpla lor constatare empirică nu exprimă un fundament suficient. Există forme sau idei care nu rezultă din lumea sensibilă şi cărora trebuie să li se cerceteze originea. Dar fără noţiunea unui subiect activ care să intervină în cunoaştere şi mai ales, fără cunoaşterea jocului cu operaţii din care aceste idei să rezulte, rămâne să situăm ideile într-un univers distinct de realitatea sensibilă, iar subiectul într-un univers, în care, simplu spectator, să perceapă ideile prin intuiţie directă dar imaterială, sau să le reîntâlnească prin participare sau reminiscenţă45.

Teoria ideilor platoniciene apare acum ca o consecinţă a admiterii subiectului pasiv sau contemplativ. Această lume a ideilor, odată admisă, lasă nerezolvate două probleme: a. aceea cunoaşterii sale de către un subiect care n-a intervenit deloc în elaborarea sa; b. aceea relaţiilor sale cu universul sensibil.

Epistemologia platoniciană a influenţat mulţi matematicieni, până în zilele noastre. Ea furniza un răspuns simplu la o problemă centrală: cum se explică faptul că structurile logico-matematice se impun cu necesitate şi că aspectele lor, mereu noi, apar ca produs al descoperirilor şi nu al invenţiilor libere? Metaforic exprimându-ne, aceste structuri nu existau dintotdeauna înainte de a le descoperi, precum America înainte de Columb? De-a lungul timpului s-au formulat răspunsuri diverse la această întrebare, în funcţie de filosofia adoptată, pe care le vom semnala la locul potrivit.

Realismul imanent Aristotel nu era matematician, dar a întemeiat simultan logica şi a dezvoltat biologia. În aceste două domenii el a găsit “forme” care aminteau de ideile platoniciene, în contextura organismului. “Dacă el ar fi fost conştient de activităţile subiectului epistemic şi nu numai de cele ale subiectului individual şi dacă ar fi avut o oarecare 45

226

J. Piaget, Logique et connaissance scientifique, Encyclopedie de la pleiade, 1969, p. 18.

Epistemologie

intuiţie a evoluţiei speciilor, el ar fi furnizat o teorie a construcţiei progresive a formelor logice, pornind de la formele organice. El a rămas, însă, solidar cu acelaşi realism sistematic şi static ca şi Platon şi ca gândirea greacă în ansamblul ei, deşi a reintrodus formele în realitatea fizică sau spaţio-temporală, creând epistemologia realismului imanent.

Gândirii greceşti i-a rămas străină noţiunea unui subiect epistemic activ şi singurele două puteri pe care Aristotel le atribuie subiectului sunt aceea de a deveni conştient în ce priveşte formele şi aceea de abstracţie, pornind de la percepţii care permit să se ofere un conţinut formelor. Sofiştii au insistat desigur asupra unei anumite forme de subiectivitate, dar pentru un scop mai ales critic şi fără a se ridica la subiectul epistemic. Când Protagoras susţinea că omul este măsura tuturor lucrurilor, el, sau nu depăşea subiectul individual sau întrevedea un relativism epistemologic. În ce priveşte ideea continuei dezvoltări, ea era foarte îndepărtată de gândirea greacă, devenirea universală a lui Heraclit nu presupunea un timp unidirecţional, deoarece comporta o revenire eternă, pe care Heraclit a admis-o”46.

Descoperirea subiectului epistemic (Descartes) Sfârşitul secolului al XVI-lea şi secolul al XVIIlea marchează în istoria matematicii considerarea conştientă

a

operaţiilor,

ceea

ce

creează

sentimentul libertăţii construcţiilor. Trei mari descoperiri favorizează aceasta: 1.

Dezvoltarea algebrică a evidenţiat

posibilitatea unei discipline întemeiate pe operaţiile subiectului şi pe combinaţiile lor libere, şi nu numai pe figuri percepute ca exterioare sau pe numere care există independent de operaţiile care le-au garantat.

2. Descoperirea de către Descartes a geometriei analitice a arătat corespondenţa dintre algebră, domeniul al operaţiilor gândirii, şi geometriei, domeniului al spaţiului.

3. Descoperirile lui Galilei cu privire la mişcarea inerţială, metoda sa fundamentală constând în a considera timpul unidirecţional şi în a aplica calculul la transformările fizice Sub influenţa acestor trei evenimente importante, Descartes fondează epistemologia modernă degajând două idei centrale:

46

J. Piaget, Înţelepciunea şi iluziile filosofiei, trad. rom. Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, pp. 79-80.

227

Teodor DIMA

1. el descoperă existenţa subiectului epistemic nu ca subiect contemplativ, adică pasiv, ci a subiectului sursă de construcţii, care în acelaşi timp inventează în matematică şi care structurează cunoaşterea fizică; 2. introduce un paralelism între întindere şi gândire, ceea ce îi permite să depăşească matematismul static al anticilor şi să încorporeze mişcarea în domeniul ideilor clare şi distincte. Generalizând aplicarea posibilă a matematicii la fizică el furnizează o teorie a cauzalităţii care se va impregna în întreaga epistemologie modernă.

Pe lângă aceste merite, Descartes s-a oprit la jumătatea drumului dintre subiectul individual al lui Platon şi Aristotel şi subiectul structurat al apriorismului kantian. Putem denumi epistemologia lui Descartes „armonie prestabilită”, deşi termenul este leibnizian şi noţiunea este destinată la Leibniz să explice cum monada închisă în sine, concepe totuşi idei care corespund realităţilor exterioare. Descartes consideră însă categoriile constitutive ale raţiunii ca idei înnăscute; iar dacă nu interpretăm corespondenţa dintre ideile înnăscute şi real printr-o structurare apriorică, atunci trebuie să ne referim la o armonie prestabilită.

Echilibru perfect (Leibniz) Generalizând algebra înglobând în ea noţiunea de infinit, Newton şi Leibniz au inventat calculul infinitezimal. Newton n-a fondat pe noile descoperiri o nouă epistemologie, în schimb Leibniz a urmărit totodată să aprofundeze matematica şi să dezvolte epistemologia. Dublul vis al unui panlogism şi al unei mathesis universalis i-a permis să păstreze un echilibru perfect între cucerirea obiectului şi activitatea subiectului.

Prin acest aspect, Leibniz a furnizat o respingere celebră a empirismului lui Locke acceptând că nu există nimic în intelect care să nu fi trecut prin simţuri, dar adăugând: „afară de intelectul însuşi”. De aici derivă acea armonie prestabilită sau „paralelismul perfect”, care explică simultan cunoaşterea experimentală, legăturile dintre suflet şi trup şi reziduurile intuitive pe care le găsim până şi în ideile cele mai abstracte.

Epistemologii anticipative

228

Epistemologie

Epistemologiile anticipative au fost elaborate înainte de constituirea ştiinţelor respective şi chiar pentru a le anticipa. Aceste ştiinţe sunt: psihologia (anticipată de empirismul englez din secolele al XVIII-lea şi sociologia (anticipată de dialectica hegeliană).

A vrea să tragi învăţăminte epistemologice dintr-o ştiinţă care nu există încă, rişti să fii contrazis de rezultatele acestei ştiinţe, atunci când ea s-a constituit. Este ceea ce sa întâmplat cu empirismul: datele actuale asupra psihologiei inteligenţei vorbesc în favoarea lui intelectus ipse căruia Leibniz îi refuza originea sensorială, decât în favoarea empirismului.

Empirismul, reprezentat mai ales de ţările anglo-saxone, a pus la îndoială ipoteza ineităţii, căutând să derive orice cunoaştere numai din experienţă. Locke a vrut să pornească de la fapte şi să nu mai rezolve problemele prin deducţie metafizică iar Hume pune subtitlu al tratatului său Încercare de a introduce raţionamentul experimental în subiectele morale. Empiriştii au avut marele merit de a fi căutat o verificare în fapte în afara oricărei presupuneri prealabile: cum se formează ideile în realitate, adică aşa cum ele apar observaţiei şi experienţei ?

Dar, cum arată Piaget, dacă empirismul deschidea astfel calea uni întreg curent de cercetări fundamentale şi nespus de fecunde, el însuşi a procedat într-un fel cam rapid şi mulţumindu-se cu un minimum de osteneli. Empiriştii s-au mulţumit să procedeze more philosophico, adică reflectând mult şi invocând faptele cu titlul de exemple şi de justificări: în astfel de cazuri faptele confirmă, fireşte, întotdeauna ipotezele.

Empiriştii nu şi-au dat seama că cunoştinţele construite de subiect nu se datorează numai experienţei şi că experienţa, în general, comportă întotdeauna o structurare a cărei amploare filosofia empiristă nu a observat-o şi nu i-a sesizat toată însemnătatea.

Dialectica lui Hegel este un al doilea exemplu de epistemologie construită în raport cu o ştiinţă abia întrevăzută înainte de a se constitui. Dialectica lui Hegel s-a născut sub influenţa spiritului istoric şi sociologic, care îşi afirma noutatea faţă de folosirea esenţialmente conceptuală a dialecticii de către Kant. Nu-l putem proclama pe Hegel fondator al sociologiei, după cum empiriştii nu sunt fondatorii psihologiei, dar pare clar că preocuparea pentru o cunoaştere sociologică a jucat la el acelaşi rol ca şi preocuparea pentru o cunoaştere psihologică la empirişti; şi dacă dialectica sa rămână solidară cu idealismul post-kantian, noţiunea sa fundamentală a unui universal concret a jucat rolul cunoscut în constituirea istorismului.

Succesiunea tezei, antitezei şi sintezei, pe care o utilizează Hegel pentru a caracteriza cunoaşterea în constituirea sa progresivă nu este împrumutată din

229

Teodor DIMA

formalismul logic, ci din dezvoltarea social-istorică. Deşi de origine sociologică, aceste metode sunt susceptibile să fie transplantate pe alte domenii decât cele ale epistemologiilor centrate pe ştiinţele sociale, acolo unde intervine o istorie sau un proces evolutiv.

Construcţia apriorică Empirismul n-a declanşat numai răspunsul lui Leibniz: analizele lui Hume au provocat reacţia lui Kant. Pe de altă parte evenimentul ştiinţific central care a determinat epistemologia kantiană a fost succesul doctrinei newtoniene a gravitaţiei şi extinderea ei asupra unor domenii variate. În cursul unei revizuiri de o anvergură extraordinară a ansamblului instrumentelor noastre de cunoaştere ştiinţifică Kant a ajuns la problema centrală a adecvării procedeelor noastre deductive la experienţă. Pe de altă parte, subiectul epistemic există şi construcţiile sale constituie materialul însuşi al intelectului şi, pe de altă parte, experienţa este structurată şi chiar structurabilă la nesfârşit şi nu constă într-o simplă însumare de fapte, cum credea empirismul.

Trebuia deci să se elaboreze o noţiune a subiectului epistemic, care să îndeplinească dubla funcţiune de a fi capabil de construcţie indefinită şi de a structura orice experienţă.

Aşa a apărut construcţia apriorică. De ce apriori? Piaget explică astfel: înainte de Kant, alternativa era într-un preformism static, cu ipoteza ideilor înnăscute şi un început de constructivism incomplet cu ipoteza unei achiziţii în funcţie de experienţă. Kant face sinteza, reţinând noţiunea de construcţie sub forma judecăţilor sintetice, şi ideea ineităţii, sub forma anteriorităţii în raport cu experienţa: de aici marea idee a judecăţilor sintetice apriori şi ideea derivată că şi în cazul judecăţilor sintetice a posteriori, inteligenţa nu primeşte amprente ca o tabula rasa, ci structurează realul prin intermediul formelor apriorice ale sensibilităţii şi ale intelectului.

Kant a inventat o nouă manieră de a pune problemele epistemologice şi a înzestrat subiectul cunoscător cu o forţă şi cu dimensiuni nebănuite până la el.

Am prezentat marile forme clasice ale epistemologiei (metaştiinţifice), pentru a arăta legătura strânsă pe care a avut-o, în secolele trecute, reflexia epistemologică cu progresul ştiinţelor. Această conexiune se reafirmă în perioadele mai recente sau contemporane, cum vom vedea într-un alt paragraf. Deocamdată să discutăm situaţia epistemologiilor care s-au opus primatului cunoaşterii ştiinţifice (ceea ce este o altă formă a solidarităţii dintre epistemologie şi reflexia asupra ştiinţelor).

II.3.2. Epistemologii paraştiinţifice

230

Epistemologie

Nu mai constau într-o reflexie asupra condiţiilor gândirii ştiinţifice pentru a se ajunge la o teorie mai generală a cunoaşterii, ci se străduiesc să pornească de la o critică a ştiinţei pentru a întemeia, în afara frontierelor sale, o cunoaştere de formă diferită.

În esenţă, epistemologiile paraştiinţifice postulează două moduri de cunoaştere, din care unul e superior celuilalt, pentru că atinge esenţa, pe când celălalt este inferior, fiind simplu limbaj sau cunoaştere incompletă.

O astfel de tendinţă are origini recente, cel puţin în ceea ce priveşte rezultatele sale explicite. Când Hume, într-o analiză a cauzalităţii, care ar fi putut trece drept un stadiu anticipant al psihologiei pozitive, ajungea la concluziile sale sceptice asupra posibilităţii cunoaşterii relaţiei obiective dintre cauză şi efect, răspunsurile n-au constat în căutarea unui fundament al cauzalităţii în exteriorul frontierelor cunoaşterii ştiinţifice.

Pe de o parte, Kant s-a străduit să găsească în interiorul cunoaşterii fizice condiţiile constitutive ale acestei cunoaşteri şi să considere cauzalitatea rezultatul, nu al experienţei, ci al deducţiilor a priori care o fac posibilă. Pe de altă parte, Maine de Biran (1766-1824) a căutat să descopere pe terenul experienţei psihologice un exemplu privilegiat în care noi să credem că suntem vinovaţi.

Este adevărat că, după critica kantiană, proliferează metafizica aceasta care a culminat cu Fichte, Schelling şi Schopenhauer şi cu reacţiile ulterioare contra relaţionismului critic fără să se ajungă la construirea unor teorii ale cunoaşterii.

Dimpotrivă în cursul celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea şi mai ales în cursul secolului al XX-lea, progresele iraţionalismului, unite cu rezistenţele naturale declanşate de dezvoltarea , nu a ştiinţelor, ci a metafizicilor ştiinţifice angajate pe direcţiile lor, au antrenat formarea curentelor importante de gândire al căror rezultat a constat în teoria cunoaşterii de natură paraştiinţifică. În filosofia franceză curentul de idei care vine de la F. Ravaisson (1813-1900), J. Lachelier (1832-1918) la E. Boutroux (1845-1921) pentru a ajunge la epistemologia bergsoniană (1859-1941), este semnificativ în această privinţă.

Bergsonismul Născută din dorinţa de a păstra un oarecare ansamblu de valori sociale şi morale contra pericolelor metafizicilor scientiste (materialismul şi pozitivismul), această mişcare a început prin eseuri metafizice care căutau să concilieze ştiinţa (căreia trebuia atunci să i se stabilească limitele) cu unele concepte care aveau valoare morală: de unde sinteza dintre determism şi finalitate în interpretarea metafizică a inducţiei la J.Lachelier şi sinteza dintre determinism, contingenţă şi libertate în opera lui E. Boutroux. Din astfel de lucrări vor rezultă, pe de o parte, o critică a ştiinţei, într-un sens mai mult

231

Teodor DIMA

limitativ decât constitutiv (în opoziţie cu critica kantiană) şi, pe de altă parte, o deschidere încă discretă, dacă nu spre iraţional cel puţin spre un simbolism metafizic cu intenţii afective. Şi una şi alta din aceste două tendinţe solidare conduc la construirea unei teorii a cunoaşterii fundată simultan pe limitele ştiinţei şi pe limitele raţiunii: este ceea ce a realizat H. Bergson (1859-1941), bazându-se pe o critică a biologiei şi psihologiei.

Ideea centrală a epistemologiei bergsoniene este că ştiinţa este din ce în ce mai puţin obiectivă, din ce în ce mai mult simbolică, în măsura în care merge de la fizic la psihic, trecând prin vital. Filosofia bergsoniană spiritualistă afirmă existenţa originară a vieţii spirituale, având ca punct de plecare un empirism sui generis, ce avea să restabilească drepturile experienţei pure şi să ducă astfel la cercetarea critică a inteligenţei şi a raţiunii, pentru a evidenţia valoarea acţiunii şi a intuiţiei. Viaţa este activitatea, expresie a elanului vital ce străbate materia brută şi nu poate fi cunoscută decât în mod iraţional, prin intuiţie, prin pătrundere directă în esenţa ei, pe când inteligenţa nu se simte bine în domeniul materiei neorganizate şi se ramifică în liniile de evoluţie ale vieţii plantelor animalelor şi oamenilor.

De-a lungul evoluţiei elanul vital ce străbate universul se ramifică în regnul vegetal, cel animal şi în om, iar inteligenţa se constituie cu scopul de fi utilă vieţii şi acţiunii. Ca şi instinctul, inteligenţa este un instrument pentru acţiune. Animalele inferioare au rămas cu instinctul, care este mai aproape de însăşi esenţa vieţii.

“Instinctul este simpatie şi este orientat către viaţa inconştientă, precum inteligenţa spre conştiinţă. Inteligenţa, în ceea ce are înnăscut, este conştiinţa unei forme, instinctul implică pe aceea a unei materii”. De aceea conştiinţa pe care ne-o dă inteligenţa este numai exterioară. Dar inteligenţa vrea mai mult, ea vrea să cunoască totul, chiar viaţa în adâncimile ei, chiar gândirea sa proprie.

Dar inteligenţa nu-şi poate realiza intenţiile rămânând în vechile ei tipare: “Sunt lucruri pe care inteligenţa singură este capabilă să le caute, dar pe care, prin ea însăşi, nu le va găsi niciodată. Pe aceste lucruri numai instinctul le-ar putea găsi; dar el nu le va căuta niciodată”. Fiind tot mai puţin obiectivă, ştiinţa nu poate să sesizeze, bazată pe inteligenţă, în mod direct viaţa. Aici apare pregnant rolul filosofiei. “Un fluid binefăcător ne scaldă, din care extragem însăşi forţa de a lucra şi de a trăi. Din acest ocean de viaţă, noi aspirăm neîncetat la ceva şi simţim că fiinţa noastră, sau cel puţin inteligenţa care o călăuzeşte s-a format acolo printr-un fel de solidificare locală.

Filosofia nu poate fi decât efortul de a o topi din nou în totalitate. Inteligenţa resorbindu-se în principiul ei, va retrăi «à rebours» propria ei geneză”.

Acest efort, prin care inteligenţa se depăşeşte pe ea însăşi pentru a dobândi în plus, pe lângă însuşirile ei proprii, puterea de simpatie a instinctului, ne dă intuiţia , într-

232

Epistemologie

un alt înţeles decât cel curent: “în interiorul vieţii ne conduce intuiţia, adică instinctul devenit dezinteresat, conştient de el însuşi, capabil de a reflecta asupra obiectului său şi de a-l extinde în mod indefinit”47.

“Depăşirea” inteligenţei prin intuiţie avea drept rezultat crearea unei diferenţe de natură dintre conştiinţele intuitive sau filosofice, pe de o parte, şi ştiinţifice sau raţionale, pe de altă parte.

Cauzele acestei inadecvări a inteligenţei şi a ştiinţei la atingerea puterii esenţiale de construcţie continuă şi creatoare, pe care Bergson o atribuie proceselor vitale şi mintale ţin de metoda însăşi de o cunoaştere intelectuală. În opoziţie cu cunoaşterea intuitivă, inteligenţa utilizează o “metodă cinematografică” adică ea caută să “să gândească instabilul prin intermediul stabilului, mişcare prin nemişcare”. De unde, corolarele capitale ale epistemologiei: “inteligenţa nu-şi reprezintă clar decât discontinuul şi “ea nu-şi reprezintă clar decât nemişcarea, imobilul)”.

Aceasta este substanţa unei epistemologii care a căutat să opună vitalismul biologiei ştiinţifice şi care vrut să opună psihologiei ştiinţifice din vremea sa o simplă reflexie filosofică şi nu lucrări experiementale sau comportamentale.

Epistemologia fenomenologică Fenomenologia ajunge ca şi bergsonismul la un fel de intuiţionism, dar cu intenţii raţionale, şi inspirându-se din logicismul lui Frege “pentru a se orienta ca şi el contra “psihologismului” şi finalmente contra oricărui naturalism.

Edmund Husserl (1859-1938), fiind de formaţie matematician aspectul epistemologic al doctrinei sale ocupă în matematică un loc important; această epistemologie prezintă marele interes de a fi paraştiinţifică în intenţie şi în principiu, explicit şi proclamat, deoarece ea nu-şi propune numai să depăşească ştiinţa ci să o şi dubleze, completând psihologia ştiinţifică cu o psihologie fenomenologică şi o geneză reală cu o geneză ideală.

Fenomenologia are în centrul său noţiunea de fenomen care avea la Kant accepţiunea de “ceea ce este obiectul cunoaşterii noastre”.

La Husserl, fenomenul este lucrul însuşi, aşa cum se manifestă în ştiinţă. De unde definiţia husserliană a fenomenului: obiectul sau faptul sesizabil imediat sub toate aspectele lui. În fenomenul astfel înţeles, Husserl va descoperi o bogăţie de aspecte graţie metodei de analiză a fenomenului – fenomenologia.

Aceasta este o “psihologie descriptivă”, fără a fi o metodă psihologică. Ea pleacă de la cercetarea psihologică şi de la o descriere pură, care constă într-o intuiţie a “esenţelor”.

47

Toate citatele sunt din H.Bergson, L’’Evolution créatrice, Editura A 12-1.

233

Teodor DIMA

Trecerea de la fenomen la esenţă se efectuează prin intermediul “reducţiei fenomenologice”. Este un fel de îndoială metodică prin care este lăsată la o parte lumea sensibilă ca obiect de cunoştinţă, fără a o nega, cum făceau sofiştiii, fără a ne îndoi de existenţa ei, cum făceau scepticii, ci prin care “punem lumea sensibilă în paraneteză”. A pune lumea sensibilă în paranteză înseamnă, pentru Husserl, a o scoate momentan din cercul preocupărilor noastre. Prin această suspendare din sau pentru conştiinţa noastră, lumea încetează , pentru moment, nu de a exista, ci de a mai fi, pentru noi, obiect de cunoştinţă.

Prin reducţia fenomenologică, subiectul, din parte sau sector al lumii naturale, se descoperă ca fundament. El ajunge la o cunoaştere “eidetică” (cum îi spune Husserl), care ar putea fi comparată cu o paradigmă platoniciană, dar imanentă naturii, şi nu radical detaşată de ea.

Husserl consideră că prin această reducere nu se zdruncină legitimitatea ştiinţelor, ci, dimpotrivă ele sunt întărite prin furnizarea unui fundament.

“Marele merit al intuiţiilor husserliene este de a se plasa de-a dreptul în prezenţa lucrurilor înseşi”, şi de a refuza să pornească de la dualismul subiect-obiect. Husserl se opune astfel apriorismului kantian care atribuie totul subiectului, cât şi empirismului şi pozitivismului care-l uită în favoarea obiectului” 48.

Dar cum se ajunge în actul cognitiv la intuiţia esenţelor? Iată pe scurt răspunsul lui Husserl, în varianta clară şi plastică ce aparţine lui P.P. Negulescu49.

În căutarea esenţei unui lucru trebuie să pornim de la el însuşi – fie de la percepţia lui, dacă am avut-o, fie de la reprezentarea lui, dacă e un lucru pe care ni l-am închipuit pur şi simplu. Apoi trebuie să facem abstracţie de existenţa obiectului respectiv.

De exemplu, pornind de la percepţia unui obiect de culoare roşie – dacă vrem să descoperim esenţa acestei culori – trebuie să facem abstracţie de existenţa obiectului însuşi, să-l considerăm ca o simplă reprezentare, ca şi cum ni l-am fi l-am închipuit numai. Trebuie, apoi, să lăsăm la o parte toate celelalte calităţi ale lui şi să considerăm numai culoarea lui roşie. Prin această “reducţie”, culoarea roşie devine, ca singură, obiectul cugetării noastre, căpătând astfel, pentru noi, o existenţă ideală, deosebită şi independentă de aceea a obiectului de la a cărui percepţie am pornit.

Spre a descoperi, în sfârşit, esenţa acestui obiect al cugetării noastre, care este “roşul” trebuie să-l facem să varieze – în închipuirea noastră. Trebuie adică să facem să treacă prin mintea noastră nuanţele de roşu. Vom constata că, în această serie de variaţiuni, ceva rămâne invariabil. Acest ceva este ceea ce face ca “roşul”, oricât ar varia nuanţele lui, să rămână totuşi “roşu”, să nu devină altă culoare.

48 49

234

J. Piaget, Înţelepciunea şi iluziile filosofiei, trad.rom., Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 129.

P. P. Negulescu, Problema cunoaşterii, Bucureşti, 1969, pp. 779-784.

Epistemologie

Esenţa unui lucru este deci ceea ce rămâne invariabil în toată seria de variaţii ale reprezentării lui în mintea noastră. Iar această esenţă o descoperim printr-un “act de ideaţie”, care are la bază o percepţie obişnuită a unui obiect individual. Într-adevăr, în exemplul dat, s-a perceput mai întâi un obiect oarecare, individual; s-a făcut apoi abstracţie de existenţa obiectului şi apoi de toate celelalte caractere ale lui – aceasta a fost “reducţia fenomenologică”, s-a căutat ceea ce este invariabil în această abstracţie, printr-un “act de ideaţie”. Rezultatul este descoperirea “esenţei”, care ia forma unei “intuiţii”. Aceasta este metoda lui Hussserl.

El nu era logician de profesie sau prin vocaţie, căci el nu se interesa de formalism ca atare şi credea în “lucruri” şi în interacţiunea subiect-obiect în sânul fenomenului. Înclinându-se în faţa verdictului logicienilor şi renunţând la orice psihologism, el s-a apucat să cerceteze cum, pornind de la această interacţiune fenomenologică, pot fi atinse adevărurile temporale. Convins de faptul că subiectul psihologic nu ajunge la ele prin sine însuşi, întrucât e ţintuit de o “lume” spaţiotemporală el a imaginat o metodă de evaziune sau de eliberare din această lume naturală, care permite să se atingă un nivel mai profund decât conştiinţa “lumească” şi a crezut că a descoperit astfel posibilitatea unor “intuiţii” pure sau transcendentale. Cu acelaşi prilej el se gândea să deschidă calea unei cunoaşteri filosofice autonome eliberată de subiectul empiric.

“Reducţia fenomenologică” sau eliberarea conştiinţei, care scapă de lumea spaţiotemporală pentru a ajunge la intuirea esenţelor, necesită atunci două feluri de observaţii, unele de ordin logic şi altele de ordin psihologic.

Prin unul din aspectele sale, epistemologia husserliană aparţine deci marelui curent contemporan, născut din logicism , de restituire a valorilor logicii deductive.

Printr-un alt aspect, doctrina vrea să dubleze ştiinţele sau unele dintre ele. Şi încă termenul de a dubla este slab, căci “esenţele” fenomenologice nu se reduc doar la simple entităţi formale, ci constituie un vast univers pentru care lumea “naturală” nu este decât o palidă reflectare sau o emanaţie foarte redusă. Rezultă că fenomenologia, sau ştiinţa esenţelor, îşi propune să le furnizeze o analiză detaliată şi că această analiză dublează un oarecare număr de discipline, unele formale iar altele genetice. Chestiunea fundamentală pentru Husserl nu este aceeaşi ca cea pentru Kant. Pentru acesta ea era să înţeleagă cum este ştiinţa posibilă, deci care îi este realitatea pentru o conştiinţă obiectivă posibilă. Pentru Husserl, ea este să atingă “originea lumii” fiindcă “formele” sunt în acelaşi timp esenţe determinante. Rezultă de aici că epistemologia sa este solidară cu un idealism transcendental şi în acelaşi timp cu o ontologie metafizică.

235

Teodor DIMA

Originalitatea unor astfel de doctrine este deci, nu numai să lege fenomenul cu esenţele, ci de a postula, pe terenul transcendental, o interacţiune fundamentală între subiect (“eul pur” obţinut prin “ reducţie”) şi obiect (“esenţele”).

II.3.3. Epistemologiile ştiinţifice Sunt epistemologii create pentru scopul exclusiv d a explica cunoaşterea ştiinţifică şi nu mai vizează cunoaşterea în general, fie că ele consideră cunoaşterea ştiinţifică drept singura posibilă, fie că încearcă să se transforme într-o specialitate de sine stătătoare.

Epistemologiile ca platonismul sau kantianismul plecau de la o ştiinţă deja constituită şi căutau să stabilească condiţiile în care ea s-a stabilit şi care îi sunt principiile. De unde dubla intenţie de a arăta cum este ştiinţa posibilă şi de a generaliza aspectele epistemologice într-o teorie generală a cunoaşterii. Epistemologiile paraştiinţifice nu cred în nici o ştiinţă ca fiind terminată, ci se străduiesc din afară să le arate limitele. Epistemologiile ştiinţifice dimpotrivă se străduiesc să desprindă valoarea cunoaşterii ştiinţifice, ca şi marile doctrine clasice, dar cu deosebirea că ele se găsesc în prezenţa, nu numai a unei proliferări considerabile a ştiinţei ci şi a unui viitor imprevizibil care se traduce prin apariţia a noi principii, prin zdruncinarea altora, pe scurt, se găsesc în prezenţa unor transformări care modifică în fiecare moment problemele ştiinţei. Născute dintr-o reflexie, impusă într-un fel de evoluţia ştiinţelor cunoscute din ce în ce mai deschise şi nu mai definitive, aceste epistemologii devin interioare ştiinţelor şi în cazul crizelor care afectează o anumită formă de cunoaştere ştiinţifică, ele sunt chiar uneori chiar ridicate la rangul de aspecte indispensabile demersului efectiv al ştiinţei: de exemplu: întreaga istorie a doctrinelor moderne care şiau propus să elucideze problema fundamentelor matematicii constituie un exemplu frapant despre o astfel de încorporare a epistemologiei în ştiinţă, încât analiza fundamentelor a devenit o disciplină specială care aparţine chiar matematicii.

De aici rezultă sursele acestor epistemologii. Prima sursă o constituie tendinţa moralizatoare: în prezenţa transformărilor continui şi, în unele privinţe îngrijorătoare, ale ştiinţelor, unii epistemologi au vrut să fixeze principiile ştiinţelor după un sistem de norme nevariabile. Aici se înscriu tendinţele “pozitiviste”, de la doctrina lui Comte la neopozitivismul vienez şi anglo-saxon contemporan.

A doua sursă a fost interesul filozofilor care, de la Cournot la Brunschvicg şi la Cassirer, au căutat, în filosofia ştiinţelor, informaţiile pe care reflexia speculativă nu putea să le furnizeze în legătură cu transformările cunoaşterii.

A treia sursă o constituie reflexia savanţilor înşişi asupra instrumentelor cunoaşterii de care dispun ştiinţele lor, reflexie destinată nu pentru “a face filozofie” şi

236

Epistemologie

pentru a depăşi crizele care rezultă din divergenţele asupra rezultatelor obţinute, ci crizele care pun în joc valoarea conceptelor sau a principiilor utilizate pentru obţinerea rezultatelor.

Curentele pozitiviste Procedeul cel mai simplu pentru dominarea problemelor ridicate de transformările continui ale ştiinţelor constă în a le stabili căutând, pe de o parte, să le determini frontierele faţă de orice incursiune posibilă a metafizicii, şi, pe de altă parte, în a fixa principiile şi metodele ştiinţelor. Acesta este dublul obiectiv pe care şi l-a propus să-l realizeze Auguste Comte în Cours de philosophie positive.

Punctul de plecare al pozitivismului lui Comte, şi fără îndoială esenţialul premiselor sale, este că există între filosofia metafizică şi ştiinţe o frontieră stabilă, care ţine de natura problemelor lor. S-ar putea crede că această frontieră este mobilă, deoarece ştiinţele principale s-au născut din filosofie şi că delimitarea se face înainte de orice, plecând de la metode: experimentarea sistematică şi deducţia fundată pe algoritmi precişi pentru ştiinţe, discuţii de idei, simpla “,reflexie” sau libera speculaţie pentru filosofie. După pozitivism, dimpotrivă, există probleme care sunt de natură ştiinţifică şi comportă unele metode proprii de soluţionare; şi alte probleme care sunt de natură metafizică şi care sunt considerate fie ca nerezolvabile (conform lui Comte) fie ca lipsite de semnificaţie (conform pozitivismului logic contemporan).

Nu ne rămâne decât să caracterizăm această frontieră pentru a obţine o imagine exactă şi stabilă a ceea ce se poate găsi în interiorul său, adică asupra cunoaşterii ştiinţifice. Pentru A. Comte, două caractere principale ar domina o astfel de imagine: a) ştiinţa se ocupă de fenomene şi nu de “natura lucrurilor”; b) ştiinţa cunoaşte legi şi ignoră “,modul de producere a fenomenelor”, adică cauzalitatea.

Primul aspect poate părea clar la prima vedere, cu condiţia să nu se ceară un criteriu prea precis pentru delimitarea între ceea ce s-ar numi fenomen şi ceea ce s-ar considera ca inaccesibil adică ceea ce ascunde sub fenomen.

Al doilea aspect nu poate fi admis, deoarece, în afara legilor, ştiinţa cunoaşte deducţia legilor care poartă chiar denumirea de “cauzalitate”, deducţie care se sprijină pe modele reale care se referă la “natura lucrurilor”. Comte limitează rolul deducţiei, impunând savanţilor considerarea sferelor de realitate fără legătură între ele, în aşa fel încât, de exemplu, nu-i voie să deducă legile chimice din cele fizice sau legile biologice din cele fizico-chimice.

Ansamblul acestor interdicţii sau norme restrictive a fost dezminţit de dezvoltarea ştiinţelor, ulterioară lui Comte. S-a dovedit că este van să stabilească bariere între fenomene şi modele care le depăşesc sau între legi, pe de o parte, şi cauze

237

Teodor DIMA

pe de altă parte. Este, prin urmare, iluzoriu să se caute ştiinţele şi filosofia după natura problemelor lor: diferenţele dintre ele ţin de metodele întrebuinţate şi de maniera în care ştiinţele ajung să delimiteze problemele în loc să le abordeze în bloc. În continuare o problemă de experiment sau de deducţie nu este în sine nici filosofică nici ştiinţifică şi ea dobândeşte acest ultim caracter în măsura în care este bine delimitată pentru a i se aplica metoda care s-o aducă spre o obiectivitate suficientă. Iată de ce se ajunge fără încetare ca o problemă iniţial filosofică să fie pusă în termeni ştiinţifici.

Este ceea ce s-a întâmplat cu toate ştiinţele care, de la matematică sau fizică la psihologie şi sociologie, au luat naştere pornind de la filosofie printr-o delimitare a problemelor şi printr-o afinitate cu metodele. Este ceea ce se întâmplă şi astăzi, de exemplu cu unele probleme clasic filosofice, ca determinismul sau indeterminismul. Se ştie că la un oarecare nivel al cercetării microfizice, faptele „observabile” au început să scape determinismului spaţio-temporal al lui Laplace. La aceasta se puteau da două feluri de răspunsuri.

Fie ca acest indeterminism este numai aparent, corespunzând unui oarecare nivel al observaţiei, ascunzând un determinism subiacent, fie că este vorba de un indeterminism primar, determinismul la nivel macrofizic fiind doar un rezultat statistic specific acestui nivel. Louis de Broglie a adaptat rând pe rând aceste două soluţii, nu din motive speculative, cum s-a spus, ci din motive care aparţin naturii informaţiilor furnizate de examinarea faptelor.

De asemenea J.L. Destouches a reluat aceste probleme din punct de vedere meta sau epi-teoretic construind diferite feluri de fizici despre acest subiect în sânul cărora frontiera dintre ştiinţă şi filosofie pare să se estompeze din ce în ce mai mult.

Neo-pozitivismul contemporan, născut din Cercul de la Viena (din cele două surse, fenomenismul sensorial al lui Mach şi logicismul lui M.Schlick) şi generalizat în ţările anglo-saxone sub numele de empirism logic sau de pozitivism logic, marchează un progres evident faţă de epistemologia lui A.Comte: două surse distincte şi chiar eterogene ale cunoaşterii sunt disociate, sursa experimentală, fundată pe percepţie şi sursa logico-matematică de origine semiotică, deoarece relevă o sintaxă şi o semantică comune tuturor limbajelor.

Nu vom dezvolta deocamdată aceste teze, vom semnala numai că empirismul logic, ca doctrină generală, a păstrat spiritul de conservatorism ştiinţific şi gustul frontierelor stabile şi restrictive pe care orice pozitivism a vrut să le impună ştiinţelor.

În particular empirismul logic vrea să menţină o distincţie de natură între problemele ştiinţifice şi filosofice, acestea fiind considerate ca rămânând „fără semnificaţie”, neputând fi enunţate în termeni de formalizare logică sau de experienţă în sens strict, ceea ce permite teoreticienilor să respingă judecăţile sintetice a priori ale lui Kant, orice judecată logico-matematică fiind în mod necesar tautologică, deci analitică.

Filosofia franceză a ştiinţelor

238

Epistemologie

Este o filosofie a ştiinţelor cu care filosofia franceză din secolul al XIX-lea se poate mândri mai mult decât cu excesele lui A.Comte sau Lachelier: este vorba de A.A. Cournot (1801-1877), care printr-o viziune atunci profetică a pus în lumină importanţa ideilor de ordine şi de probabilitate pentru viitorul ştiinţelor matematicilor şi experimentale. Deci spre deosebire de Comte el se interesa de viitorul ştiinţelor şi voia să „le vadă venind” în loc să le frâneze. Ideea centrală a lui Cournot era că „critica filosofică” va câştiga dacă se va face în interiorul diferitelor tipuri de cunoştinţe ştiinţifice.

Ar decurge de aici că independent de demonstraţiile formale există o certitudine raţională fundată pe ordinea pe care raţiunea o stabileşte în înlănţuirea cunoştinţelor. Or, ideea de ordine care „îşi poartă în ea însăşi justificarea sa sau controlul” este corelativă cu noţiunea de hazard, sau interferenţă a seriilor cauzale independente. De unde cele trei niveluri pe care Cournot le distingea la jumătatea secolului al XIX-lea, în ierarhia cunoştinţelor: interpretarea probabilistă, fundament al inducţiei, demonstraţia formală, produs al logicii şi, între ele, înlănţuirea raţională, zonă de intersecţie dintre natura lucrurilor şi ordinea a cărei necesitate se impune raţiunii. În epoca în care înflorea bergsonimul, L. Brunschvicg (1869-1944), convins că dezvoltările recente ale matematicii se înlănţuie în favoare unui viitor creator fără a fi nevoie de “metoda cinematografică” atribuită de Bergson inteligenţei, şi convins de imposibilitatea reducerii matematicii la logică, cum susţineau Russell şi Wittehead, s-a dedicat desprinderii mecanismelor cunoaşterii matematice în funcţie de însăşi dezvoltarea sa; de unde profundul său studiu: Les Etapés de la philosophie mathématique care subordonează aceste etape celor ale istoriei matematicii pentru a se ajunge la o analiză a rădăcinilor adevărului aritmetic, algebric şi geometric. În timp ce Brunschvicg dezvolta în Franţa ceea ce s-a numit un scientism, Ernst Cassirer (1874-1945) dezvolta în Germania un punct de vedere paralel, dar apropiat tradiţiei kantiene sau neokantiene a şcolii de la Marburg; lucrările sale asupra cunoaşterii matematice, fizice şi mai ales chimice, asupra aspectului epistemologic al teoriilor einsteiniene şi asupra “filosofiei formelor simbolice” arată cum, pentru a insufla o viaţă nouă celei mai mari dintre concepţiile epistemologice clasice, filosofia este condusă să reflecteze asupra tendinţelor ştiinţelor care îi sunt contemporane, condiţie prealabilă oricărei renovări critice.

Cum arată Al. Boboc50, Cassirer a căutat să justifice punctul de vedere al “funcţionalismului” în teoria matematicii, mai ales prin interpretarea noţiunilor de număr şi spaţiu. Conceptul de număr îi apare ca exemplul tipic pentru acele noţiuni “care se opun oricărei interpretări substanţialiste”: principalul progres de la Pitagora până azi”constă în înţelegerea numărului nu ca esenţă a lucrurilor, ci ca substanţă a cunoaşterii raţionale”.

50

Al. Boboc, Kant şi neokantianismul, Edituraşt.,Bucureşti, 1968, pp. 150-58.

239

Teodor DIMA

Pe baza teoriei numerelor a lui Dedekind, Cassirer argumentează că “obiectele” matematicii nu pot fi “copii ale lucrurilor reale”, ceea ce este adevărat, dar aceasta nu exclude faptul că numerele sunt rezultatul complex al abstractizării şi generalizării,.

Astfel, interpretarea întregului sistem al numerelor ca bazat “pe raporturile numerelor între ele” şi nu pe “raportul la realitate” este o interpretarea în spirit “funcţionalist” a aritmeticii: abstracţia matematică îi apare lui Cassirer ca “eliberare” de lucruri, ca o „concentrare” logică pe baza “conexiunii relaţiilor”.

Analiza exhaustivă a dezvoltării istorice a conceptelor de lucru, substanţă, atom, materie, energie, spaţiu, timp, eter etc., îl duce pe Cassirer la concluzia că fizica nouă sa îndepărtat de teoria reflectării şi că aceste noţiuni au cedat locul noţiunilor de funcţie şi de relaţie. Atomul, de exemplu, este tot ceea ce poate fi mai opus “datului” şi “lucrului”, la fel şi noţiunea de materie. “Materia” în sensul fizicii “pure” este “ obiectul construcţiei, nu al percepţiei”. În ceea ce priveşte problema gnoseologică fundamentală – raportul dintre subiect şi obiect, esenţa “funcţionalismului” apare şi mai clară. “Obiectul” este un produs al “ gândiri pure”, ceea ce înseamnă condiţionarea obiectului de către gândire. Nu putem cunoaşte obiectul ca “dat”, căci “obiectele sunt create de gândire”. De aici teza că obiectul are o existenţă logică, este “un complex de relaţii, că “noi putem să ajungem la categoria de lucruri numai prin categoria de relaţie”.

Reîntorcându-ne la filosofia franceză, nu putem trece pe lângă E. Meyerson (18859-1933) a cărei specialitate fusese chimia. El a furnizat de la prima sa carte (Identité et réalité, 1907) la ultima (Du cheminement de la pensée, 1931) o suită neîntreruptă de studii asupra discordanţelor dintre ştiinţa reală şi pozitivism, asupra necesităţii explicaţiei cauzale şi a deducţiei şi asupra rolului identificării în cauzalitate şi în deducţie, idee pe care a adoptat-o şi A. Lalande.

Noţiunea de identificare este fundamentală în epistemologia lui Meyerson, deoarece ea explică modul cum are loc progresul în ştiinţă şi mai ales în matematică. „Aplicarea principiului identităţii de către matematician semnifică introducerea identităţii unor concepte care până atunci erau diferite, şi nu recunoaşterea unei identităţi prexistente „51…”identitatea nu este existentă, ci întotdeauna în devenire” 52.

Pentru a introduce identitatea, raţiunea „…exercită o veritabilă constrângere asupra conceptelor le impune identitatea…”53. Aplicarea principiului identităţii presupune în concepţia lui Meyerson, rolul activ al intelectului, şi tocmai pentru a surprinde acest rol activ propune el termenul de schéma sau proces de identificare. „Este vorba deci nu de identitate ci de identificare adică de un act prin care intelectul reduce la identic concepte, expresii care se deosebesc”54.

51

240

Cornel Demian, „E. Meyerson: identificare şi explicaţie ştiinţifică”, în Filosofia modernă şi contemporană.Studii, Editura Academiei, Bucureşti, 1973, p. 84.

52 E. Meyerson, Du cheminement de la pensée, vol. II, Paris, F. Alcan, 1931, p. 542.

53 E. Meyerson, De l’aplication dans les scinces, p. 153.

54 C. Damian, op. cit., p. 84, 85.

Epistemologie

Epistemologia interioară ştiinţelor Un curent nou s-a făcut prezent în epistemologia contemporană, cu consecinţe incalculabile pentru viitor şi anume: reflexia epistemologică pătrunde din ce în ce mai mult în chiar interiorul ştiinţelor, nu numai pentru că omul de ştiinţă de geniu, întocmai ca Descartes sau Leibniz, lasă de o parte, pentru un timp, lucrările sale speciale, şi se dedică construirii unei filosofii, ci deoarece se produc unele crize sau conflicte. De aceea devine necesar să se supună unor critici retroactive conceptele, metodele sau principiile utilizate până atunci pentru a le determina valoarea lor epistemologică. În astfel de cazuri, critica epistemologică nu mai constituie o simplă reflexie asupra ştiinţei: ea devine atunci instrument al progresului ştiinţific atât prin organizarea interioară a fundamentelor cât şi prin faptul că ea este elaborată chiar de cei care vor utiliza aceste fundamente. În această privinţă Piaget distinge unele nuanţe în epistemologiile construite de savanţi.

Mai întâi crizele sau conflictele pot să cuprindă o disciplină în întregime şi atunci o epistemologie apare în mod obiectiv. În al doilea rând, crizele pot fi în parte subiective, în sens de individuale, relevând o contradicţie internă între lucrările ştiinţifice ale unui creator particular şi filosofia pe care el o construieşte. În acest caz, epistemologia construită este mai puţin interesantă pentru ştiinţă, doar dacă, fiind un mare creator, acesta va lega conflictele personale de aspectele cele mai generale ale gândirii ştiinţifice. Un exemplu tipic este opera epistemologică a lui P.Duhem (1861 – 1916) care, mare fizician, pe de o parte, dar aristotelician, pe de alta, s-a orientat spre un pozitivism nominalist şi convenţionalist interzicând explicaţia ştiinţifică în scopul evident, nu de a proteja ştiinţele contra conceptelor metafizice fără semnificaţie ci dimpotrivă cu scopul de a proteja explicaţia metafizică contra incursiunilor posibile ale ştiinţelor în aceste domenii rezervate. Dar Duhem era un mare fizician ,discuţiile sale asupra conflictului dintre atomism şi energetism sunt de un interes mai general şi dovedesc necesitatea unei epistemologii interne pentru elucidarea fundamentelor fizicii, chiar dacă interpretările sale au fost dezminţite în cea mai mare parte, după aceea, de dubla evoluţie a fizicii atomice şi a termodinamicii.

Naşterea epistemologii interne destinată elucidării problemelor generale ale fundamentului, în funcţie de nevoile spontane ale ştiinţei, este frapantă pe terenul matematicii în aşa fel încât este din ce în ce mai dificil să clasezi un număr de lucrări fie în rândul matematicilor, fie în domeniul filosofiei matematicii. Teoria fundamentelor a încetat să mai constituie “reflexie asupra” ştiinţei, pentru a făuri instrumente tehnice (în acelaşi timp logice şi matematice) care fac corp comun cu ştiinţa însăşi. Matematicienii puri ca D. Hilbert, P. Bernays şi W. Ackermann au vrut să demonstreze noncontradicţia aritmeticii şi să fundeze geometria pe o axiomatică care să înlăture orice recurs la intuiţie .

241

Teodor DIMA

Un matematician pur ca L.F.J. Brauwer a vrut, pe de o altă parte, să constituie o teorie intuiţionistă a numărului elaborând în acest scop reguli tehnice ale unui constructivism, care prezintă desigur un mare interes epistemologic general , dar care serveşte şi matematicii însăşi.

Epistemologia matematică dezvoltată de matematicieni s-a născut înainte de orice din progresele logisticii şi din eforturile logicienilor pentru reduce matematica la logică. Datorate mai ales lui Frege şi apoi lui Whitehad şi Russell, aceste tentative se acordau cu trei feluri de tendinţe spontane ale matematicienilor: 1) tendinţa spre o axiomatizare pur formală şi disociată de intuiţie (Tarski şi Gödel), 2) importanţa crescândă atribuită teoriei mulţimilor care se acordă uşor cu logica claselor şi 3) dezvoltarea teoriilor din ce în ce mai abstracte ca algebra generală.

Idealul de reducţie a matematicii la logică a dat loc la cel puţin două curente opuse, unul defavorabil şi altul favorabil acestei ambiţii. Printre tendinţele contrare, găsim lucrările epistemologice ale lui H.Poincaré şi F.Gonssseth.

Opera lui H. Poincaré , care este un model de epistemologie interioară ştiinţelor, are multiple origini. În afară de reacţia sa contra Principia Mathematica, ea a fost inspirată de alte două preocupări dominante. Pe de o parte, lucrările lui Poincaré asupra topologiei şi asupra spaţiului lumii reale sau a conexiunilor dintre geometrie şi fizică. Pe de altă parte, cercetările sale din fizica matematică l-au făcut să reflecteze asupra naturii principiilor fizice. De inspiraţie aprioristă în ce priveşte probleme cele mai generale şi convenţionaliste în privinţa celor două probleme enunţate, gândirea lui Poincaré s-a dovedit excepţional de subtilă şi pătrunzătoare, lucrările sale de filosofia ştiinţei , fiind şi astăzi citite cu folos.

F. Gonseth a pornit de la preocupări asemănătoare. Geometru prin formaţie şi inspiraţie, el nu crede în posibilitatea unei experienţe pure, în sens empirist, orice experienţă fiind solidară cu o schematizare orientată spre deducţie. Dar reciproc nici o deducţie nu poate fi radical epurată de originile sale intuitive, acestea rămâmând solidare cu experienţa inclusă în scheme. Rezultă că există pentru Gonseth o continuitate între formele cele mai elementare ale gândirii naturale şi construcţiile logico—matematice din ce în ce mai tehnice: “idoneismul” său sau doctrina adaptării intelectuale progresive lasă astfel câmp liber oricărei investigaţii psihologice referitoare la constituirea graduală a cunoştinţelor. În ceea ce priveşte axiomatizarea logicistă, ea a produs numeroase lucrări, integrate chiar matematicii şi care au culminat, într-o primă perioadă, cu constituirea sistemului lui Hilbert. Or, tentativele, fie de reducţie propriu-zisă a matematicii la logică sau pur şi simplu de axiomatizare destinate desprinderii naturii pur formale a coerenţei interne a structurilor ,au dus la un rezultat neprevăzut l-a început şi de importanţă capitală pentru epistemologia matematicii, şi nu numai pentru metodologia lor logică: este vorba de demonstraţia furnizată de K. Gödel în 1931 asupra imposibilităţii de a dovedi non-contradicţia unui sistem cu ajutorul doar a instrumentelor care aparţin sistemului sau unor instrumente mai slabe ale subsistemelor. Visul hilbertian de a

242

Epistemologie

demonstra non-contradicţia aritmeticii finitiste cu ajutorul instrumentelor aritmeticii şi logicii s-a dovedit astfel irealizabil: se poate cum a stabilit Gentzen, să se demonstreze aceasta non-cotradicţie pe baza aritmeticii transfinite, dar atunci coerenţa internă suferă.

Fizica, la rândul său, a fost condusă, din motive diferite, dar aparţinând aceloraşi crize şi conflicte interne, să ridice şi să rezolve probleme epistemologice cu ajutorul instrumentelor care aparţin chiar fizicii. Teoria relativităţii a arătat că intuiţiile curente legate de sistemul nostru de referinţă erau relative la acest sistem şi că, a raţiona asupra evenimentelor care se produc în alt sistem şi mai ales când intervin viteze apropiate de cea a luminii, aceste intuiţii nu se aplică decât la datele experienţei. Dar criza s-a generalizat când s-a încercat analiza fenomenelor microscopice sau intraatomice: noţiunile cele mai obişnuite ca cele de continuu spaţial sau temporal, de permanenţă a obiectului, de cauzalitate deterministă şi chiar de obiectivitate în general au fost puse în discuţie.

De pildă, noţiunea de obiectivitate. Când se studiază un fenomen macrofizic oarecare ca căderea corpurilor în vid, suprimând rezistenţa aerului nu se modifică profund caracterele obiectului, totul limitându-se la disocierea factorilor de obicei nedisociabili. Când, dimpotrivă, se studiază un proces microfizic, proiectând asupra corpusculelor un fascicul de lumină, se proiectează de fapt, fotoni, care perturbă total efectul studiat.

Astfel de situaţii absolut noi au provocat discuţii asupra unor probleme până atunci străine preocupărilor savanţilor şi ridicate numai de filosofi.

Biologia a ajuns şi ea la două probleme a căror solidaritate constituie caracterul specific al epistemologiei biologice: prima problemă se referă la relaţiile dintre subiect ca biolog şi obiect ca organism sau interacţiunile dintre organism şi mediu; a doua problemă se referă la relaţiile dintre subiect ca organism şi obiect ca mediu ambiant.

Problemele de primul tip le prelungesc pe cele ale epistemologiei fizice. Astfel, L.van Bertalanffy s-a străduit să constituie o biologie teoretică după modelul fizicii matematice. El s-a preocupat de ceea ce devine noţiunea de echilibru într-un sistem deschis ca organismul şi vorbeşte de un „echilibru în mişcare continuă”. S-au făcut, de asemenea, încercări de a matematiza unele funcţii biologice foarte generale şi de a folosi modele logico-matematice.

Dar problema epistemologică nouă pe care o ridică biologia este cea a relaţiilor dintre organism şi mediu considerate drept cadre ale relaţiilor de cunoaştere în general (organismul fiind punctul de plecare al „subiectului” mintal, şi adaptările sale la mediu constituind punctul de plecare al oricărei cunoaşteri).

Psihologia şi ştiinţele umane au ridicat la rândul lor importante şi legitime probleme epistemologice.

243