Noi Inșine 16 by Noi Insine

Cuprins Cum poate fi ajutat un dependent de alcool?..................................................... 3 Povestea mea. povestea noastră.............................................................................. 9 Gata de zbor - o alcoolică renunță la alcool ................................................... 9 Doamne, nu mă nimici / Lasă-mi peste trup lumina! ............................ 13 O poveste cu... M&M ............................................................................................ 18 Ce caut eu aici? ...................................................................................................... 20 Din viața AA-ului ....................................................................................................... 24 AA-ul din Cluj la 20 de ani ................................................................................. 22 Tratarea alcoolismului - Modelul Minessota.................................................. 31 Gânduri din recuperare........................................................................................... 33 Noi resurse AA on-line ............................................................................................ 36 Evenimente AA ........................................................................................................... 37

12 pași

12 tradiții

1. Am admis ca eram neputincioși în fața alcoolului- că nu mai eram stăpâni pe viața noastră.

1. Este necesar ca prosperitatea noastră comună să se afle pe primul loc; restabilirea personală depinde de unitatea Comunității AA.

2. Am ajuns la credința că o Putere superioară nouă înșine ne-ar putea reda sănătatea mintală.

2 Întru atingerea scopului nostru comun, de grup, nu există decât o autoritate fundamentală: un Dumnezeu al iubirii așa cum se poate exprima El în conștiința noastră de grup. Liderii noștri sunt doar servitori de încredere; ei nu guvernează

3. Am hotarât să ne lăsăm voința și viața în grija unui Dumnezeu așa cum și-L închipuia fiecare dintre noi. 4. Am făcut fără teamă un inventar moral amănunțit al propriei persoane. 5. Am mărturisit lui Dumnezeu, nouă înșine și unei alte ființe umane natura exactă a greșelilor noastre.

3. Singura cerință pentru a deveni membru AA este dorința de a înceta băutul. 4. Este bine ca fiecare grup să fie autonom în toate privințele, cu excepția chestiunilor care afectează alte grupuri sau AA în ansamblu. 5. Nici un grup nu are alt scop primordial unic decât să transmită mesajul său alcoolicului care mai suferă.

6. Am consimțit fără rezerve ca Dumnezeu să ne scape de toate aceste defecte de caracter. 6. Este foarte necesar ca nici un grup AA să nu sprijine, să nu finanțeze și să nu intituleze ca AA nici un alt organism, 7. Cu umilință, I-am cerut să ne îndepărteze înrudit sau nu cu Alcoolicii Anonimi, ca nu cumva slăbiciunile. problemele de bani, proprietate sau prestigiu să ne distragă de la obiectivul nostru primordial. 8. Am întocmit o lista cu toate persoanele carora le-am făcut necazuri și am consimțit 7. Este bine ca fiecare grup AA să se autofinanțeze după să reparăm aceste rele. nevoi și să refuze contribuții din afară. 9. Ne-am reparat greșelile direct față de 8. Este important ca Alcoolicii Anonimi să rămână mereu acele persoane, acolo unde a fost cu putință, neprofesioniști, dar centrele noastre de servicii pot dar nu și atunci când le-am fi putut face angaja personal calificat. vreun rău lor sau altora. 9. Este bine ca AA, ca și comunitate, să nu aibă o 10. Ne-am continuat inventarul personal și organizare strictă vreodată, dar putem constitui consilii ne-am recunoscut greșelile, de îndată ce nesau comitete de servicii direct responsabile față de cei în am dat seama de ele. slujba cărora se află. 11. Am căutat, prin rugăciune și meditație, să 10. Comunitatea AA nu exprimă nici o opinie referitoare ne întărim contactul conștient cu Dumnezeu la vreun subiect exterior; este foarte important ca așa cum și-L închipuia fiecare dintre noi, numele AA să nu fie amestecat niciodată în controverse cerându-i doar să ne arate voia Lui în ce ne publice. privește și să ne dea puterea s-o împlinim. 11. Politica noastră de relații publice se bazează mai 12. După ce am trăit o trezire spirituală ca degrabă pe atragere decât pe reclamă; ne este rezultat al acestor pași, am încercat să întotdeauna necesară păstrarea anonimatului personal la transmitem acest mesaj altor alcoolici și să nivel de presă, radio*, film*. punem în aplicare aceste principii în toate domeniile vieții noastre. 12. Anonimatul este baza spirituală a tuturor tradițiilor noastre și ne reamintește neîncetat să plasăm principiile deasupra personalităților.

CUM POATE FI AJUTAT ..... UN DEPENDENT DE ALCOOL

Încercând să convingi cu argumente logice pe cineva dependent de alcool este ca şi cum ai vrea sa te aperi de un urs turbat cu o scobitoare: este o bătălie pierdută din start! Este iluzoriu să ne imaginăm că putem obliga pe cineva să înceapă o cură de dezintoxicare şi apoi să participe la un grup de sprijin, respectiv un grup AA, dacă persoana respectivă nu este suficient de motivată în acest sens. Este o bătălie pierdută din start. O persoană dependentă de alcool nu poate fi ajutată dacă ea nu vrea. Chiar dacă nu aveți cum să vă ajutați prietenul dependent de alcool dacă nu vrea şi el acest lucru, este foarte important să vă implicaţi în a-l ajuta să îşi asume situaţia în care se află şi asta încă de la început. Dar cum? Cum să găsim linia de mijloc între a ajuta și a nu da buzna în intimitatea celui de lângă noi? Cum să vă alăturaţi medicului curant, fără a da impresia că trădaţi persoana dependentă? Într-o primă fază, va trebui să faceţi ceea ce se numeşte „bilanţul stării de fapt’’, cu alte cuvinte o analiză a situaţiei. Într-o a doua fază, va trebui să rupeţi clasicul cerc vicios care se instaurează în astfel de situaţii: domnul bea, doamna ţipă, iar domnul bea şi mai mult, deoarece se simte neînţeles şi respins. Ar fi mult mai util, să rămâneți stăpân pe propriile sentimente – mai ales păstrându-vă calmul. Evitaţi orice dispută! – analizaţi care sunt aspectele negative ale faptului că cel în cauză bea. O astfel de discuţie nu este posibilă decât în momentul în care prietenul, este treaz. 4

De asemenea , nu ezitaţi să îi arătaţi ce anume vă îngrijorează: nu îl ameninţaţi că soţia îl va părăsi, spuneți-i că sunteţi îngrijorat pentru viaţa lui, dacă lucrurile nu se schimbă. Şi invers, insistaţi pe lucrurile pozitive care se pot întâmpla, dacă atitudinea sa faţă de alcool se va schimba în mod radical. Într-o a treia fază, pentru a-l ajuta să conştientizeze ceea ce se întâmplă, împărtăşiți-i neliniştea şi experiența şi că ar fi bine ca să ceară ajutorul unor specialişti. În loc să-i reproşaţi lipsa lui de voinţă, repetaţi-i cât mai des că aveţi încredere în el şi în capacitatea lui de a reuși. Vor trece poate luni până când persoana respectivă va accepta să consulte un medic, atunci când este treaz, un alcoolic beat care va cere la trei dimineața să fie internat va fi respins întotdeauna. O astfel de decizie trebuie bine gândită și determinată de o motivaţie puternică care este esenţială. Trebuie să-l ajutaţi să cântărească importanţa reală a beneficiilor şi a inconveniențelor consumului de alcool. Trebuie să îi întăriţi sentimentul că libertatea de a alege îi aparţine lui şi nu altcuiva. Pentru ca cineva dependent de alcool să accepte și apoi să facă progrese în procesul de dezintoxicare, este esenţial ca persoana respectivă să fie conştientă de obiceiurile sale de zi cu zi. Instrumentul ideal este o agendă cu toate momentele în care a băut și de ce, într-o perioadă dată, de exemplu o săptămână. O dată identificate aceste situaţii va trebui sa încercaţi să-l lămuriţi că pentru început este bine să le evite, fără să insistaţi neapărat. Dar îi puteţi propune ca în acele situaţii să staţi de vorbă sau să vă dea un telefon dacă se simte neliniştit în loc să se năpustească asupra sticlei. Dominarea dorinţei de a bea necesită o anumită tehnică şi unele precauţii. Trebuie evitate situaţiile favorizante: de exemplu, compania altor băutori, amicii de cârciumă, evitarea unor momente de singurătate şi de nelinişte. Trebuie să ştiţi că nevoia de a bea este foarte puternică și la început poate apărea în orice moment al zilei, ca un impuls irezistibil. Al ajuta pe soţul, ruda , prietenul dependent de alcool nu înseamnă că voi trebuie să gestionaţi totul în locul său şi nici să acceptaţi tot ceea ce vine de la el. Este important să-i fiţi alături fără să-l mânaţi de la spate. Sprijinul pe care îl acordaţi trebuie să urmărească un singur scop: să-l stimulați pe cel în cauză să devină şi să rămână abstinent. De multe ori , chiar înainte de a întreprinde ceva, persoana dependentă de alcool îşi propune să controleze consumul, fiind conştient de faptul că bea foarte mult şi pe viitor va încerca să bea „normal’’. Însă scenariul va fi mereu 5

același: un pahar de vin lunea, marţea trei, miercurea cinci, iar joi toată sticla. Aşadar, trebuie avută în vedere abstinenţa totală şi evitarea unor alimente și băuturi cărora de regulă nu prea le dăm importanţă. Asta înseamnă că nu este permis nici consumul de bere fără alcool – care practic tot conţine o cantitate mai mică, suficientă pentru a menţine dependenţa (conform legislaţiei concentraţia de alcool a unei beri fără alcool trebuie să fie mai mică de 1,5 % vol.) și nici a altor băuturi slab alcoolizate. De evitat şi mâncărurile care conțin alcool, de exemplu friptura la tavă în sos de vin sau oţetul.

„Dominarea dorinţei de a bea necesită o anumită tehnică şi unele precauţii. Trebuie evitate situaţiile favorizante: de exemplu , compania altor băutori, amicii de cârciumă, evitarea unor momente de singurătate şi de nelinişte. Trebuie să ştiţi că nevoia de a bea este foarte puternică, si la început poate apărea in orice moment al zilei, ca un impuls irezistibil. Cura de dezintoxicare îi va permite persoanei dependente de alcool ca, sub supraveghere medicală să nu mai bea deloc. Aceasta cură se poate face acasă sau în spital. Acasă se poate face atunci când există refuzul categoric al persoanei de a se interna, o motivaţie clară a persoanei în cauză, o stare fizică şi psihică satisfăcătoare și o disponibilitate a unei persoane care să poată face tratamentul prescris. Trebuie să ştiţi câteva lucruri despre persoana în cauză, cum ar fi: De când este consumator de alcool, ce cantităţi consumă, dacă a mai încercat să renunţe la băutura sau dacă are probleme medicale. Dacă nu este pregătit oferiți-i câteva sfaturi, broșuri de informare despre alcoolism şi grupuri AA. Dacă ezită purtaţi discuţii şi în continuare, nu îl abandonaţi. Dacă este pregătit acţionaţi imediat, nu rataţi prilejul. Oricum medicii nu vor pierde prea mult timp cu acele persoane care nu sunt în mod evident dornice să renunţe la alcool. Dacă nu pare motivat se vor continua discuţiile în acest sens. Obiectivul acestora: de al încuraja, de a-l disculpabiliza, de ai aminti riscurile pe care le presupune consumul de alcool, şi mai ales avantajele stopării acestui consum, şi toate acestea cu multă empatie. 6

Dependenţa de alcool este dublă: fizică adică dependenţa de produs și psihică dată de toate împrejurările vieţii de zi cu zi în care persoana respectivă bea – automatism, obişnuinţă, obiceiuri, sărbătoare, bucurie, supărare, mânie, oboseală, destindere, nelinişte, etc. Pot fi şi maladii psihice asociate de exemplu: o strânsă legătură între angoasă, depresie si dependenţa de alcool, o destabilizare de natură psihică provocată de întreruperea consumului, o stare depresivă. Toate acestea trebuie tratate de medici înainta de a se apela la un grup de sprijin. Cura de dezintoxicare la spital se recomandă în următoarele cazuri: eşecul dezintoxicării la domiciliu, o dependenţă de alcool foarte severă, existenţa unor maladii asociate, risc suicidar, antecedente de crize epileptice, delirum tremenes, etc. Trebuie creată o situaţie de încredere bazată pe o comunicare reală, prin care problemele legate de alcool sunt abordate fără nici un fel de tabu. Este important ca persoana să fie informată fără menajamente cu privire la riscurile cauzate de consumul de alcool. Este evident că este contra indicat să-i faceţi prea multă morală sau să-l culpabilizați excesiv. Este mai mult sau mai puţin uşor să încetezi să bei atunci când eşti „cocoloșit’’, când ești ajutat. Partea dificilă urmează după aceea, când persoana respectivă trebuie să facă faţă singură dificultăţilor de fiecare zi. A reînvăţa să trăiască fără alcool, sunt lucruri care îl ajută pe cel dependent să-şi conştientizeze alcoolismul şi să adopte un stil de viaţă mai sănătos. În timpul curei va participa la tot felul de activităţi, va putea să meargă la ergoterapie, terapie psihologică sau de grup, de exemplu la un grup AA. Încurajările şi susţinerile sunt esenţiale, de cele mai multe ori nu se vorbeşte despre progresele înregistrate , dar în schimb eşecurile sunt judecate cu multă asprime. De obicei , persoana dependentă reduce sau creste cantitatea de alcool pe care o consumă atunci când au loc evenimente în familie sau prieteni, sunt ca niște antene parabolice care captează tot ce se întâmplă în jurul lor - fie că sunt evenimente pozitive sau negative – ei traduc imediat aceste semnale într-un anumit comportament , adică beau. O problemă majoră este aceea că, în unele cazuri, una din persoanele apropiate din anturajul alcoolicului este si ea dependenta de alcool, în această situaţie comportamentul unuia poate stimula consumul de alcool la celălalt, antrenând astfel eșecul. 7

Numeroase persoane dependente de alcool se tem de această etapă, extrem de dificilă, majoritatea au mai încercat să renunţe la acest tovarăş de drum de unii singuri dar nu au reuşit. Această spaimă de a nu relua băutul după dezalcoolizare este împărtăşită si de unii medici cu mai puţină experienţă care cred ca că persoana în cauză va renaşte si nu va mai bea. Pentru a nu mai bea, este nevoie ca într-o primă fază persoana în cauză să-şi conştientizeze problema pe care o are. Apoi va trebui să facă o alegere foarte personală când va decide să nu mai bea. Când aceasta va decide că nu o să mai bea va trebui să aibă în vedere mai mulţi factori. Vă propun o trecere în revistă a trei modalităţi prin care îi puteţi sprijini în încercarea lor de a avea o viata mai sănătoasă si care de asemenea vă va ajuta şi pe voi să depăşiţi o etapă dificilă. Adică Grupurile AA, centrele ambulatorii şi centrele post cură. Grupurile de întrajutorare – respectiv grupurile AA pot da informaţii suficiente despre alcoolism şi riscurile pe care le presupune, cât si încadrarea intr-un program de recuperare, ele oferă posibilitatea abordării fără nici un fel de menajament sau tabu a tuturor dificultăţilor, care, in general sunt ascunse, fie minimalizate. Sfaturile, informaţiile şi experiența personală sunt oferite de persoane din grup care se identifică, practic cu problema alcoolismului. Soţul, prietenul ruda sau orice altă persoana va trebui până la urma să fie interesate de mesajele care i se transmit de aceste persoane şi să accepte participarea la aceste întâlniri ale grupului, unele persoane participă chiar pe timpul spitalizării. Astfel, simpatia şi primirea pe care le oferă aceste grupuri pot fi utile, în măsura în care, practic, vă lasă libertatea de a lua deciziile pe care le consideraţi necesare. Nu trebuie să îi fie nimănui ruşine de situaţia voastră atunci când luaţi legătura cu aceste grupuri; în fond , este vorba despre persoane aflate în suferinţă, care 8

se adresează unui grup de sprijin , fie că este vorba despre o persoană alcoolică, fie despre cineva din anturajul său.. Dacă persoana dependentă este decisă să apeleze la această formă de ajutor, o astfel de întâlnire cu grupul va permite discutarea modalităţilor prin care poate fi rezolvată problema şi cum trebuie modificat stilul de viaţă. Grupul îi va fi alături în efortul de ași schimba atitudinea faţă de băutură şi comportamentul în general. Cu alte cuvinte o va ajuta să fie propriul său stăpân. Apoi o va încuraja să nu ajungă la o eventuală recidivă. Aşadar este vorba de un veritabil proiect terapeutic, ce se va concretiza pe parcursul întâlnirilor, el trebuie să se bazeze neapărat pe încredere. La unele dintre aceste întâlniri pot participa şi cei apropiaţi alcoolicului. Uneori într-un moment sau altul, se poate întâmpla ca persoana dependentă să întrerupă tratamentul sau participarea la grup pentru că se simte descurajată, nu este destul de motivată, îi este ruşine, se simte vinovată. În astfel de situații grupul poate să ajute prin restabilirea contactului cu persoana respectivă, propunându-i să încerce din nou. O persoană dependentă, de multe ori are impresia că nu mai are nici un control asupra propriei sale vieţi. Obiectivul grupului este acela de ai permite sa-si regăsească autonomia, să redevină independent faţă de acel produs. Astfel este binevenit sau revenit în cadrul grupului unde învaţă într-un cadru bine structurat cum să poată duce o existenţă fericită fără alcool.

Povestea mea, povestea noastră... Gata de zbor sau cum renunță o alcoolică la alcool

Așadar adio, stimabile ! Sunt momente în viață când îți vine să renunți la ceva, nu știi că trebuie să renunți sau ți se cere să renunți ! Dar cum știi oare că a venit momentul? Unde e limita aceea foarte fină care se pierde între a persevera în ignoranță și a renunța pur și simplu? E ciudat, anormal, să îți dorești, să îți placă ”ceva” atât de mult, deși nu este potrivit și nu e deloc bine pentru tine și nu reușești să înțelegi de ce?... dar tu vrei cu tot dinadinsul, chiar cu disperare să păstrezi acel ”ceva”, acel ”bine”.

“Nu mai e loc de vinovăție, nici de întrebări indiscrete, apăsătoare sau de răspunsuri silite, dar total inutile . E vorba de libertate , seninătate, acceptare, iertare, dar care lipseau, uitate fiind, cel mai probabil acea stare o numeam pe nedrept – singurătate sau însingurare.“ Ajungi chiar să fii controlat de frustrări și din dorința de a avea acea stare, să faci lucruri grave , să îți provoci dureri de neimaginat. Disperarea te cuprinde, te-a cuprins deja și nici nu ți-ai dat seama cum și când s-a întâmplat, și te face să disperi fără să îți dorești, sau mai grav, fără să realizezi că te comporți altfel? Fiecare mișcare este un nou pas greșit, un pas mic , dar care te îndepărtează și mai mult de realitate....Care realitate? Cea în care te manifești prin răbufniri și 10

acuzații de tot felul, majoritatea fiind nefondate dar care te face să te victimizezi și care, paradoxal te face să te simți bine? Nebunie? Nuu! Ești bolnavă! Este cazul să găsesc un moment de luciditate să înțeleg că trebuie să renunț de tot și pentru totdeauna. Singura metodă pentru mine de a redeveni om din ”chestia” în care m-am transformat, e să renunț fără regrete, să înțeleg de ce o fac și astfel să o pot lua de la capăt. Necunoscutul acestei decizii mă înfioară, e un sentiment nou, îmi trezește noi frici dar constructive, am nevoie de curaj ( și nu puțin) să mă arunc din nou în necunoscutul nou de acum. Oricum ar fi, trebuie să gândesc lucid, să o fac personal cât timp simt eu că merită –și nu cât timp mi se spune ! Limitele fiind atât de fine, iar câteodată atât de ușor ignorate. Deci, stimate respectabil ai uitat în desăvârșirea artei tale de a mă transforma în zombie, un lucru esențial: Eu am de acum un aliat de nădejde pe care coincidență sau nu, chiar tu mi l-ai scos pe tapet mai evident decât doreai tu, și care nu a ezitat nici un bob zabavă să îmi sară în ajutor atunci când l-am chemat dintr-o demult uitare într-o târzie disperare, pe însuși Dumnezeu. Nici nu știam cât de dragă îi eram lui Dumnezeu în ignoranța și nebunia datorată sincerei prietenii cu tine. Ai anulat tot ceea ce reprezenta Ioana și ai făcut o glumă din mine, ai măturat peste tot cu mine, și offf, cât de ușor puteai să faci asta cu mine ! și te lăsam să faci asta ! trebuie să recunosc că în cazul relației cu tine, totul ține de respect – eu te țin la respect, îți respect puterea, tu nu te apropii de mine, te las în pace, tu faci la fel ( de ai fi om te-aș bate de te-ai kăka pe tine), te dau la o parte, trădează-le altora speranțele și visele, pe mine nu mă mai interesează, ești istorie de acum, voi citi doar povești cu și despre tine. Tu pe calea ta, eu pe a mea, prietenește nu vom mai da mâna niciodată ! Am stat ceva vreme uitându-mă la foaia albă, rece și imaculată care îmi trimitea provocări (hai încearcă) –dar...ce să îți spun? să-ți reproșez, să strig la tine, să te cert, să scot la iveală ce am eu mai bun sau ce am eu mai rău în mine? Asta ai vrea, așa-i? Dar...sunt resentimente pe care față de tine și față de restul lumii nu le mai vreau, încă lucrez la asta. De ce? Pentru că am realizat de fapt, că resentimentul este rădăcina principală a tuturor durerilor, resentimentele sunt sentimente perfide, viclene, sunt mici, atât de mici, încât e ușor să le treci cu vederea , tinzi să le minimizezi și astfel rămân un puternic combustibil pentru văpaia greșelilor și motivul din spatele celor mai multe lucruri care nu merg bine în viața noastră.

Am învățat în timp să mă cenzurez, să îmi controlez emoțiile să nu îmi mai arăt slăbiciunile să îmi cresc autocontrolul până la a obține reacțiile așa – zis normale, emoțiile fiindu-mi deseori confundate și etichetate drept slăbiciuni iar sensibilitatea o boală fără leac tipică femeilor slabe, și ..aici ți-ai făcut tu apariția stimabile prieten, m-ai manevrat cu toate fețele posibile, iar eu am rămas cu aceea de la teatru : - un ochi plânge și altul râde...mai des plângea decât râdea..trist, foatre trist... Poate că e o urmă de egoism în mărturisirile pe care le fac – de ce?..eliberarea mea poate însemna împovărarea celora cărora le împărtășesc gândurile mele. Ar exista ”scăparea”, ștergi totul cu burete, revii la starea dinainte, închizi orice cale de comunicare pentru că nu te mai interesează sau pentru că așa este mai simplu ! Ce treabă aveți voi cu gândurile mele? Nu cred că există răspuns bun sau potrivit decât ”dacă” ? Or tocmai de asta e vorba ! Nu este egoismul acela rău, este egoismul de acum, e recuperare, evoluție din tot ce am făcut, gândit și aplicat greșit până acum. Probabil că acum m-aș plictisi de acel stil de viață monotonă, cu obiceiuri proaste, aceeași vecini și oameni blazați, cu privirea în pamânt cu aceleași veșnice probleme(starea vremii, pensii și salarii mici, scumpirea gazului când vine frigul și a ouălor înainte de Paști).

Nu mai e loc de vinovăție, nici de întrebări indiscrete, apăsătoare sau de răspunsuri silite, dar total inutile . 12

E vorba de libertate , seninătate, acceptare, iertare, dar care lipseau, uitate fiind, cel mai probabil acea stare o numeam pe nedrept – singurătate sau însingurare. Iar glasul tău mieros, perfid de șarpe constrictor pe dinafară și veninos pe dinăuntru, nu va mai avea rezonanță în timpanele mele și nu mă va mai găsi cu garda lăsată jos, iar în loc să tânjesc după un strop din otrava ta care mi-a creat dependență, mai dura puțin și eram imună, mă concentrez doar asupra mea, cu antrenament, voință și răbdare ( și puțină încăpățânare), trăiesc clipa, nu mai evadez din prezent, rapid cu ajutorul tău binevoitor, tu, care te-ai hrănit nesătul cu sufletul meu, vreau să simt acum o altă stare de bine care pune stapânire pe mine, acea pace cu mine care elimină îndoielile și inutilitatea expresiilor ”dacă” și ”poate”. Trăiesc în prezent, dacă îmi vine să râd o fac pur și simplu, e super fain și culmea gratis, dacă în schimb dau la șoricei, adică îmi dau lacrimile, văd izvorul lor din sufletul meu sensibil, iar faptul că pot plânge înseamnă că vibrez la ceva, simt, o arăt și trăiesc – nu e o slăbiciune ! Un citat anonim spune: ”Bucură-te de acest moment pentru că acest moment este viața ta”. Mi-a plăcut însă m-am gândit imediat: ce fac atunci cu trecutul și viitorul? Am simplificat pentru mine astfel: trecutul și viitorul sunt ca și apa: dacă stai prea mul sub apă, riști să te sufoci, dacă începi să te sufoci intri în panică și te cuprinde teama așadar total inutile aceste temeri ! Iar dacă există 50% șanse ca ceva să mergă prost și 50 % șanse ca ceva să mergă bine, atunci nu are rost să te îngrijorezi ! O formulă simplă: DOAR PENTRU AZI! DOAR PENTRU 24 ORE ! Deci:

ADIO! Tu pleci, eu rămân !

Povestea mea, povestea noastră... Doamne, nu mă nimici / Lasă-mi peste trup lumina! ( titlu preluat din versurile lui Emil Brumaru)

“ ă bucur că existati şi că nu am băut azi !”. Aceasta este o formulă cu care majoritatea participantilor încheie monologul pe o temă aleasă în cadrul şedinţelor AA. E un format standardizat, un fel de clişeu încetăţenit. O formulă pe care o folosesc şi eu. În faza timpurie a abstinenţei senine reprezintă de fapt recunoştinţa pe care o aducem celor care ne ajută să ne recunoaştem “condiţia umană” în care ne găsim. Ulterior, odată cu acceptarea mentală a neputinţei noastre în faţa alcoolului, se transformă într-o formă de salut care ne defineşte apartenenţa la un grup. Pentru că suntem parte din acea entitate la care am aderat. E un organism viu de care ne-am lipit şi care ne ajută să respirăm, să trăim, să ne creăm speranţe, să devenimi umani în sensul în care ne lipsea atât de mult şi, în primul rând, să ne vedem pe noi înşine. Extrapolând, această formă de susţinere o regăsim în orice alt sistem la care aderăm în scopul menţinerii abstinenţei. Poate fi biserica, poate fi un forum pe internet sau chiar o intâlnire cu un singur alt om cu care avem în comun acelaşi scop: găsirea si păstrarea abstinenţei senine.

“ A urmat recăderea. Profundă. Cu consumuri excesive şi planificate. ... Plecam câte 2-3 zile singur şi mă îmbătam până nu mai puteam sta în picioare. Mă trezeam dimineaţa cu zgârieturi şi lovituri pe faţă şi corp şi nu îmi aduceam aminte nici măcar în ce loc căzusem...“

Am făcut această introducere, cei drept uşor eseistica, pentru că vreau să vorbesc despre un subiect la care eu revin in permanenţă: abstinenţa senină. Am tot discutat la şedinţele AA, pe forum şi la alte întâlniri, despre diferenţa dintre abţinere şi abstinenţa senină. Am fost intrebat care a fost momentul în care am realizat trecerea dintr-o stare în alta. Şi pentru că nu vreau să sune ca un discurs la o conferinţă medicală mă voi raporta exact la propria mea experienţă cu scurte explicaţii ale momentelor pe care le-am descoperit ulterior. Viaţa mea până la 35 de ani a fost doar o profundă pre-contemplare privind dependenţa mea. Nu mă gândeam că ar trebui să mă schimb şi nici nu consideram că ar exista vreo problemă. Abia în jurul acestei vârste am intrat în faza de contemplare în care realizam că ar putea exista o problema dar pe care credeam că o pot ţine în frâu. Până atunci negam că aş avea vreo problemă cu alcoolul. Intuind totuşi că există ceva am început să caut informatii şi ajutor. Dar eram motivat doar de apariţia unei conjuncturi legată de posibilitatea de a avansa ierarhic în carieră. Nu a fost nimic legat de recunoasterea alcoolismului ci doar de faptul că mi-am dat seama că nu puteam avansa în condiţiile în care consumam alcool. Acel moment îl definesc ca faza de abţinere voluntară impusă. A durat aproximativ 5 ani cu câteva alunecări sporadice. După aceşti cinci ani am renunţat să mă mai implic în acel sistem care îmi susţinea abţinerea. Concomitent cu lipsa acelei motivaţii, singura de fapt, a aparut şi recăderea. Consumul compulsiv şi consecinţele acestuia au apărut pe parcursul următorilor patru ani. Mă reîntorsesem în trecut, având însă pusee de vină şi remuşcări mult mai dese. La începutul anului 2013, în urma unei stări depresive concretizată prin scăderea totală a stimei de sine, am ales, ca formă de auto-penitenţă extremă, să contactez un membru AA şi să solicit să particip la o întâlnire chiar în acea zi. Nu am vrut să ne întâlnim a doua zi sau în cursul săptămânii, ci în ziua aceea, chiar dacă se întâmpla să fie într-o zi de duminică. Primele participări la grupurile AA le-am privit ca un experiment coercitiv. Mă gândeam că sunt acele sficiuiri de bici pe care le merit pentru că am ajuns aici. Ducând în extrem penitenţa, mi-am impus să particip la cât mai multe grupuri AA. Intrasem în faza în care apăruse acea formă de abstinenţă motivată de recunoaşterea propriei boli. Mă regăseam în povestea multor alcoolici şi încercam să îmi găsesc “calea”. Îmi era extrem de greu să găsesc “trăirea spirituală” de care vorbeau unii şi încă mă uitam cu o anumită rezervă la ei. Nu mă convingeau discuţile cu privire la credinţă şi religie. Simţeam o stare de discomfort şi scepticism determinată de anumite tendinţe de catehizare a subiectului. Chiar o tentă de prozelitism. Încă ego-ul meu vanitos trăia în stare latentă în mine. Dar am continuat să experimentez. Am ajuns astfel într-un 15

grup AA în care am descoperit cu groază că alcoolismul distruge vieţi în totalitate. Erau, în majoritatea lor, oameni fără adăpost, fără o sursă de venit, pe care ulterior i-am văzut cerşind sau dormind încă pe străzi. Am aflat ulterior că erau sub tutela unei asociaţii şi că participând în cadrul acelui program primeau în fiecare zi o porţie de mâncare. Pentru unii acesta era motivul primordial pentru care se aflau acolo. Reacţia mea în urma participării la acel grup a fost devastatoare şi acum pot spune total gresită. În loc să conştientizez unde se poate ajunge, am privit acea situaţie cu superioritate şi aroganţă. Miam spus ”Nu, locul meu nu este aici! Eu nu sunt ca ei, eu am o familie, am o afacere, aduc plus-valoare vieţii mele şi a celor care îmi alcătuiesc familia. Nu am ce căuta aici.” Îmi conştientizasem boala, ştiam unde sunt şi am spus că pot de unul singur să merg mai departe. Ego-ul meu înfăşurat în snobism, doct şi cosmopolit, nu accepta să se desfăşoare într-un asemenea mediu. Am luat decizia să nu mai merg la nici un grup. Am reuşit să-mi păstrez abstinenţa timpurie ( pentru că încă nu ajunsesem la o abstinenţă senină) timp de încă 2 luni. În acest interval de timp, Mircea, cel cu care m-am întâlnit şi am mers prima oară la grup, m-a sunat să mă întrebe ce mai fac. Prima oară i-am raspuns la telefon şi i-am spus ca e ok. A doua oara nici nu i-am mai raspuns. Mă enerva că trebuie să-i justific cumva lipsa mea de la grupuri. Mircea, văzând că nu vreau să vorbesc, nu a mai insistat. Acum nu pot decât să-i mulţumesc lui Mircea şi să-l rog să-mi scuze aroganţele. A urmat recăderea. Profundă. Cu consumuri excesive şi planificate. Mă ascundeam însă de soţie şi prieteni care credeau că sunt abstinent şi consumam alcool pe ascuns. Plecam câte 2-3 zile singur şi mă îmbătam până nu mai puteam sta în picioare. Mă trezeam dimineaţa cu zgârieturi şi lovituri pe faţă şi corp şi nu îmi aduceam aminte nici măcar în ce loc căzusem. Într-o noapte, fiind într-o locaţie undeva în M-ţii Apuseni, unde oamenii îşi lasă caii pe timp de vară în aer liber, iar câinii comunităţii transhumează satul atraşi de mirosul de mâncare, mă apucasem să dresez un câine. Stăteam în patru labe lângă el şi îi arătam cum se face culcat. S-a uitat la mine ceva timp şi văzând că nu găseşte ceva de mâncare a plecat. Nu am renunţat şi am trecut la un cal ce îşi păştea noaptea cu lună lângă cabană. După câteva încercări de-al face să mă asculte, s-a scuturat şi în graba în care a dat să plece m-a călcat cu copita pe picior. Dimineaţă, când m-am trezit din somn dar nu şi din beţie, în momentul în care m-am descălţat, pentru că adormisem complet echipat, am simţit o durere infernală la picior şi am văzut că nu mai aveam unghia de la degetul mare.

Această recădere a ţinut vreo 3 luni. Până în 7 septembrie 2013, când în urma unei beţii prelungite de două zile, cu un sevraj de noapte urât, cu insomnii, tremurături şi vomă am hotărât că nu mai pot să beau. Trebuie să fac ceva. L-am sunat pe un prieten, alcoolic abstinent de 5 ani, care reuşise doar prin credinţă să renunţe la consum şi l-am rugat să ne întâlnim. A ştiut de ce. M-a invitat la el în grădina casei la un ceai. Acolo i-am povestit despre ultimele luni din viaţa mea, despre experienţa cu AA-ul şi l-am rugat să-mi spună cum a găsit el acel “declic spiritual” care l-a determinat să renunţe. Mi-a spus că nu a venit dintr-o dată ci în urma unor experienţe spirituale multiple. Dar el avea aceea credinţă în Dumnezeu care mie îmi lipsea. Mi-am dat seama că nu voi putea ajunge pe calea pe care reuşise el. După vreo cinci zile am plecat împreună la Cluj să am o discuţie cu un preot în care el avea încredere şi despre care se spunea că avea har. Înainte de confesiune am încercat să intru în acea stare spirituală pe care o căutam. Nu am reuşit. Am stat de vorbă cu preotul. Nu m-a convins nimic din acea discuţie. Am ieşit din biserică şi i-am spus prietenului meu că eu mai rămân la Cluj că vreau să mai merg undeva. L-am sunat pe Mircea şi i-am spus că vreau să revin la grupul AA. Fiind într-o vineri mi-a spus că este grup într-o anumită locaţie. M-am dus cu speranţa că este ultimul loc unde pot să găsesc ceva care să mă ajute. La terminarea şedinţei, într-o rugăciune de grup, se obişnuieşte să se spună “Tatăl nostru”, îmbrăţişându-ne în cerc, unul de umerii celuilalt. Atunci am simţit pentru prima oară forţa unei rugăciuni. Parcă toată lumea se ruga pentru mine. Eu eram cel care cerşeam un semn divin iar acea rugăciune se înălţa din piepturile tuturor spusă pentru mine. Am fost profund tulburat şi în drum către casă mă gândeam că poate 17

aceea a fost “trăirea spirituală” pe care o așteptam. Mai spre seară i-am rememorat soţiei emoţia pe care am trăit-o în timpul rugăciunii. I-am povestit şi faptul că şedinţa AA începe cu rugăciunea de seninătate care este atât de profundă şi puternică prin însăşi lipsa elementelor caracteristice unei religii. Este universală. Am vrut să i-o spun. Am putut să-i recit din memorie primul vers: “ Doamne, dă-mi seninătatea să accept ceea ce nu pot schimba… Curaj să….”. În acel moment, gâtul mi s-a uscat complet şi parcă cineva îmi apăsa esofagul nelăsând să mai iasă niciun sunet. Mă durea pieptul de puterea cu care încercam să urlu rugăciunea dar nu se auzea niciun cuvânt. Am încercat să mă calmez şi să reiau rugăciunea dar nu puteam spune mai mult de trei, patru cuvinte şi mă blocam. Mi-am prins tâmplele cu mâna dreaptă şi un plâns devastator mi-a scuturat tot trupul. Soţia mi-a cuprins capul în braţe trăgândumi-l la pieptul ei şi am plâns împreună. Acela a fost momentul suprem. Momentul în care mi-am realizat nimicnicia şi insignifianţa fiinţei mele în faţa lui Dumnezeu. Aceea a fost trăirea mea spirituală. Din acel moment s-a născut seninătatea mea. Mi-am realizat neputinţa în faţa alcoolului şi s-a prăbuşit total orice luptă pe care o dădeam cu acesta. Nu mai trebuia să lupt. Am caştigat prin renunţarea totală la luptă. Pentru mine nu mai exista. Am realizat că abstinenţa senină apare doar atunci când nu mai există nicio luptă între tine şi alcool. Nu mai apare niciun gând care să graviteze în jurul alcoolui. Nu mai există acea conexiune neuronală care te face să te gândeşti că ai consuma ceva. Nu mai există noţiunea de “dorinţă alcoolică”, indiferent de cantitatea, calitatea sau cuantumul acesteia. E vid. Nu pot spune că această experienţă m-a făcut să fiu mai credincios. Încă mă lupt cu raţiunile mele în ceea ce priveşte religia ca mod de control şi manipulare. Sunt încă adeptul la “a trăi” sub impulsul emoţional, la a nu cenzura nimic din stările, emoţiile şi trăirile la care suntem martori sau beneficiari. Acestea sunt stări complementare acestei seninătăţi. Ele ne definesc ca persoane şi ne încadrează în mediul în care ne simţim cel mai bine. Nu poţi fi mai uman înfrânând tocmai trăsăturile şi caracteristicile umane. Putem acţiona acolo unde excesul produce durere, discomfort sau nesiguranţă. Apartenenţa nostră la un grup AA, la o comunitate pe forum sau la orice altă formă de asociere în scop terapeutic este benefică şi obligatorie. Ea ne mentine perspectiva şi ne aduce aminte ce suntem de fapt. O trăire spirituală nu iţi menţine starea de abstinenţă senină ci o face să o percepi. Menţinerea abstinenţei se poate face doar raportându-ne permanent la propria noastră condiţie umană.

Povestea mea, povestea noastră... O poveste cu... M&M

Orice poveste începe cu a fost odată….a fost acum multi ani, nici eu nu stiu precis câţi, dar cu siguranţă mai mult de 10….. Mi-am dat seama că soţul meu avea de atunci probleme cu alcoolul, fără să ştiu că este alcoolic. Mi-am dat seama de asta şi am înţeles când, problema cu alcoolul îl făcea să cadă tot mai jos şi să ajungă la final la fundul sacului. Dar sacul nostru a fost, se pare, destul de lung de vreme ce a fost nevoie de mai mult de 10 ani de cădere în gol. În acestă perioadă eu mă luptam din răsputeri să pot face faţă vieţii cu doi băieţi, cu serviciu, cu casa, cu lipsurile materiale şi mai ales cu comportamentul unui alcoolic, care, cu timpul a devenit mai agresiv. Eu am suferit mai multe depresii, tratate de doctori; am încercat de câteva ori să divorţez, dar de fiecare dată credeam în promisiunile lui de a limita consumul de alcool şi de a-şi schimba comportamentul. Eu îl credeam….. În toţi aceşti ani de luptă cu alcoolul, am acceptat faptul că a câştigat bătălia, mam declarat învinsă şi am început să particip la întalnirile grupului de support Al-Anon. Am început să mă simt mai bine, grupul era precum un balsam lecuitor al sufletului, dar din păcate nu am putut participa săptămânal. Se întâmpla de multe ori să mă duc la grup fără ştirea soţului, acesta nu îmi dădea voie şi nu voia să recunoască că are probleme cu alcoolul….dar eu ştiam deja de alcoolism şi recunoşteam comportamentele de alcoolic. Am încercat în numeroase rânduri să îl duc la centrul “Casa Albă” pentru a primi ajutor; a fost de câteva ori în toţi aceşti ani, dar după una – maxim două întâlniri o lua de la capăt cu consumul. Eu, pot să spun că m-am rugat neîncetat, şi recunosc că cu aceeaşi intensitate şi, într-o zi Dumnezeu mi-a ascultat rugile, mi-a văzut lacrimile şi s-a întâmplat minunea: soţul meu s-a lăsat de băut. De un an şi jumătate, cu ajutorul grupului de support AA şi a programului de recuperare el a început altă viaţă.

Un basm are, de obicei, un final fericit dar…..soţul meu este foarte bolnav, face tratament cu interferon deoarece băutul excesiv i-a afectat ficatul şi acum ne rugăm pentru sănătate. Familia noastră acum este liniştită, fără consumul lui de alcool ne bucurăm cu toţii de recuperarea miraculoasă. Vedem şi apreciem efortul pe care l-a făcut şi îl face în continuare şi suntem alături de el. Povestea a impresionat-o pe Felice Stewart – coordonator al unor programe de tratament din Statele Unite ale Americii, care a cerut acordul nostru să ducă povestea peste ocean şi să o facă cunoscută acolo – “minunea noastră” cum o numesc persoanele care ne cunosc.

Eu nu doar cred în miracole... Eu depind de ele!

Povestea mea, povestea noastră... Ce caut eu aici?

“ e caut eu aici?... Cine sunt aceşti oameni care pretind că sunt părinţii mei?” Iată întrebarea care m-a chinuit vreme de 40 ani. Am crescut în familie de alcoolici, atât mama cât şi tata consumând alcool. La vremea copilăriei mele nu înţelegeam prea bine ce se întâmplă, doar ştiam că nu este bine şi, neprimid dragoste şi căldură m-am refugiat în cărţi. Citeam tot ce era pe înţelesul meu. Anii treceau, abuzurile fizice şi emoţionale creşteau în intensitate şi durată, apoi, odată cu adolescenţa au început şi cele de natură sexuală. A început să crescă în mine frica, neputinţa, ura. Nimic nu m-a ajutat după aceea: nici fuga de acasă la 18 ani, nici familia pe care am ales să mi-o fac (spunându-mi “asta va fi perfectă”), nici refugiul în muncă care a urmat divorţului.....nimic.

“ În Al-Anon am auzit pentru prima dată de codependenţă, am învăţat ce fel de boală este şi cum se raportează la viaţa mea. Am învăţat să accept neputinţa în ce priveşte alcoolul, să nu mai caut acceptul celor din afară, să nu mai simt frică, ruşine, vinovăţie...” Epuizată şi secată de sentimente, am început să pun în practică ce m-a învăţat bunica când eram copil: să mă rog. Mă rugam cu atâta ardoare încât am început să simt că funcţionează, că mă pot elibera încet din acele lanţuri care mă strângeau, mă sufocau. Puteam în sfârşit... adică am putut să respir şi am început să trag aer în piept asemenea unui înecat; am început să pot privi în jurul meu, să văd oamenii. Aici a început de fapt viaţa mea, am început să simt! 21

Soarta mi-a scos în cale bărbatul de care m-am îndrăgostit; şi, cum spunea bunica “când te loveşte săptămâna chioară...”, am fost oarbă, am refuzat ani la rând să văd problema legată de consumul lui de alcool. Când situaţia a devenit disperată, - el a rămas fără loc de muncă şi a început să acumuleze datorii, chiar să mă fure pentru a-și procura drogul, - am început să caut ajutor. Aşa am cunoscut comunitatea AA şi AlAnon, am înţeles această cruntă boală de familie, alcoolismul, am făcut programul de recuperare prin cei 12 paşi. În Al-Anon am auzit pentru prima dată de codependenţă, am învăţat ce fel de boală este şi cum se raportează la viaţa mea. Am învăţat să accept neputinţa în ce priveşte alcoolul, să nu mai caut acceptul celor din afară, să nu mai simt frică, ruşine, vinovăţie... Azi, privind în urmă realizez cât de furioasă am fost, de fapt, pe Dumnezeu pentru că lăsa să mi se întâmple toate acele lucruri şi pot spune că înţeleg într-o oarecare măsură ce caut eu în această familie, de ce am aceşti părinţi şi cine sunt ei. Ei sunt unealta evoluţiei mele, a creşterii spirituale ce mi-a fost hărăzită în această viaţă.

Din viața AA-ului AA-ul din Cluj la 20 de ani

Pentru a afla începuturile AA-ului Clujean, am luat legătura cu cel care deși nu are o astfel de problemă, a fost și este mereu aproape de această comunitate. Prietenul AA-ului din Cluj, pentru că îl putem numi astfel, domnul Eugen Băican, profesor la Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială. Dânsul ne-a relatat începuturile şi apoi dezvoltarea grupurilor terapeutice prin suport mutual ale Alcoolicilor Anonimi în Cluj. "Prima reuniune a primului grup AA în Cluj-Napoca, la care au participat 11 alcoolici, a avut loc în data de 17 august 1995. Aceasta este ziua de naștere a grupului și a mișcării AA în Cluj-Napoca. Reuniunea s-a desfașurat într-o sală de seminar a Facultății de Sociologie și Asistență Socială a Universității BabeșBolyai, care atunci funcționa pe str. Avram Iancu, în clădirea unde actualmente este Facultatea de Drept a UBB. Primii membri ai grupului, primii participanți, au fost alcoolici internați pentru cura de dezalcoolizare la Clinica de Psihiatrie nr. 1 a Spitalului Clinic Județean Cluj, pacienți ai medicului prof. dr. Vasile Ban, care este soțul d-nei dr. Camelia Ban, cea care a fost directorul Direcției Sanitare a Județului Cluj în perioada 1990-1994, când eu am lucrat acolo ca sociolog medical. Practic doamna dr. Camelia Ban mi-a dat prima orientare spre domeniul de cercetare și intervenție în consumul și dependența de alcool, când, în 1992, mi-a cerut o evaluare diagnoză a consumului și dependenței de alcool în mediul muncitoresc din ClujNapoca. Așadar, prima întâlnire a primului grup AA în Cluj-Napoca a avut loc în plină vară, în 17 august 1995, în contextul unei oportunități speciale, anume vizita la Cluj, pentru acest eveniment, a doi belgieni care erau membrii ai unuia dintre grupurile din Bruxelles care au venit în Cluj pentru a transmite mesajul. Cu un an înainte eu efectuasem pe durata unei luni un stagiu de cercetare și documentare pe domeniul socio-medical în Bruxelles, având drept gazdă L'Institut Superieur de Formation Sociale et Communication, care era partener cu Universitatea Babeș-Bolyai într-un program Tempus al Comisiei Europene. Cu această ocazie am luat contact, în mod direct, prima dată cu mișcarea Alcoolicilor Anonimi, care în România era aproape inexistentă dar la nivel internațional avea o istorie prestigioasă și impresionantă deja. Cei doi alcoolici anonimi belgieni au venit în Cluj, pentru a contribui la înființarea primului grup AA, la învitatia a 23

doi dintre studenții mei, care frecventaseră cursul și seminarul pe care tocmai îl introdusesem pe domeniul adicțiilor, apoi petrecuseră un stagiu de 3 luni la Bruxelles, în cadrul schimburilor de studenți în programul Tempus. Ei, cei doi studenți, Sorin și Olimpia Timiș, au fost între cei care de mai multe ori, la cursuri și seminarii, mi-au spus “bine, domnule profesor, ne vorbiți atât de frumos și convingător despre ce trebuie făcut in problema consumului și dependenței de alcool, dar ceva practic nu facem?”. Sigur, le spuneam că încă nu putem noi face, că nu avem resurse etc. Iar ei au fost insistenți și îndrazneți, au vizitat acel grup AA din Bruxelles și au invitat grupul să sprijine înființarea primului grup AA în Cluj. Așa au ajuns la Cluj Pierrot și Dina iar prezența lor a fost decisivă pentru începuturile mișcării la Cluj, determinându-mă să înființez, practic, grupul. În săptămânile și lunile următoare, grupul ad-hoc înființat și-a derulat întâlnirile săptămânale cu o frecvența de 3 întâlniri pe săptămână, luni, miercuri și vineri, de la ora 17. Până la sfârșitul lunii octombrie întâlnirile au avut loc în aceeași locație a Universității Babeș Bolyai, însă, odată cu revenirea studenților din vacanță au aparut dificultăți de păstrare a unei săli libere, iar pe de altă parte, locația nu mai era adecvată pentru o asemenea activitate, a Alcoolicilor Anonimi.

În intervalul noiembrie 1995 - ianuarie 1996 întâlnirile grupului s-au desfașurat în holul Pavilionului III al Spitalului Clinic de Psihiatrie, cu sprijinul dr. Vasile Ban, dar nu cu multă deschidere și sprijin din partea altor medici din spital. În pofida acestor dificultăți am susținut și stimulat cu multă insistență întâlnirile regulate ale grupului, întrucât simțeam că dacă eu nu-l susțin săptămanal, în fiecare întâlnire, aceasta alcătuire fragilă și pretențioasă se va 24

destrăma. În primele 3-4 luni membrii grupului erau în exclusivitate pacienți internați, apoi și câțiva pacienți externați care veneau și de acasă la reuniunile grupului. De abia de la sfârșitul iernii, în anul următor, 1996, s-a schimbat situația și au început să vină majoritar persoane dependente de alcool din afara spitalului. Însă deja, la sfârșitul lui ianuarie 1996, grupul își schimbase locul de întâlnire, primise o încăpere dedicată într-un fost dispensar de cartier ce fusese dezafectat (str. Padin nr. 20, în Manăștur), în cadrul Centrului Comunitar de Sănătate, ce tocmai fusese înființat prin cooperarea dintre Peace Corps USA și Spitalul Clinic Județean Cluj. Până în prima parte a primăverii anului 1996 grupul a funcționat destul de frustrant pentru mine, în condițiile în care investeam mult efort și timp pentru cele trei reuniuni săptămânale pe care le moderam, ca specialist, dar se întâmpla de multe ori că veneau doar 23 membri. Mi-am dat seama astfel că dacă nu îmi voi asocia alte persoane care să mă ajute, să susțină grupul, întâlnirile grupului, ca voluntari și dacă nu voi face un efort de marketing social, de mediatizare a acestui program terapeutic și de “atragere” de noi membrii, dacă nu voi face toate acestea atunci îmi va fi din ce în ce mai greu singur și va exista riscul ca grupul să se destrame. În această situație, am cooptat în echipa care susținea activitațile grupului, în prima etapă, studenți și foști studenți ai mei, anume pe studentele din anul IV Gabriela Băisan și Rodica Pop, de asemenea, pe asistentul social Monica Simion, iar mai apoi, pe psihologul Camelia Boian și pe medicii Cristian Mureșan și Gabriela Stoie. Toți erau tineri și entuziaști pentru această nouă activitate și nou program terapeutic și au acceptat la început să desfășoare această activitate ca și mine, în regim de voluntariat. Numai că, în fapt, de fiecare dată trebuia să merg și eu, pentru că ei încă nu erau suficient formați și, în plus, entuziasmul voluntariatului se subția.

” În primele 3-4 luni membrii grupului erau în exclusivitate pacienți internați, apoi și câțiva pacienți externați care veneau și de acasă la reuniunile grupului...” În acest context a apărut sugestia prietenoasă, din partea unor responsabili ai organizatiei non-guvernamentale Pro Vobis, sa scriu un proiect pentru 25

obtinerea unui grant Phare, prin care să se susțină un program de activități în sfera informării publice și promovării acestui program terapeutic, inclusiv activitatea și dezvoltarea grupului AA din Cluj. A fost caștigător acest proiect, astfel ca de la inceputul verii anului 1996, pe durata unui an, am beneficiat de suportul financiar necesar pentru a păstra echipa înființată la începutul primăverii și pentru a consolida grupul. Am derulat în acest context un program de formare în metoda celor 12 pași, cu membrii echipei de sprijin, care s-a intins, pentru formarea de baza, pe durata a patru luni. I-am format în ideea ca modelul AA, in care noi vom fi prezenti până când grupul va ajunge suficient de puternic pentru a lucra singur, se bazează în fond pe un set de tehnici psihosociologice de grup, cu ajutorul cărora alcoolicii deprind un nou mod de raportare la viață și problemele ei, astfel încât consumul de alcool să fie sistat și să se poată ajunge, treptat, la abstinența totală, senină și controlată, singura soluție existentă pentru însănătoșire. Cu suportul acestor colaboratori și urmare a nevoii exprimate de câteva soții care își însoțeau/aduceau soții la reuniunile grupului AA, cu deosebire a uneia dintre ele (Mia), am pus temelia a încă două grupuri de terapie și recuperare prin metoda celor 12 pasi, anume grupul Al-Anon și grupul Alateen. Grupul Al-Anon, pentru membrii familiilor alcoolicilor sau partenerii acestora, a lucrat însă puțin, n-a căpătat forță, așa încât în timp cele 2-3 soții sau mame de alcoolici care veneau mai frecvent au fost acceptate la reuniunile deschise ale grupului AA. Iar grupul Alateen, pentru adolescenții din familiile cu alcoolici, după preparativele inițiale, în fapt nu s-a putut cristaliza. Îmi amintesc și acum că relativ puținii adolescenți care veneau la grup intrau acolo la început cu o imensă jenă și cu inima strânsă, deseori însoțiți de un prieten mai curajos care, nefiind în cauză, spunea că el este cu problemă în familie și nu cel în cauză. Stigmatizarea socială accentuată a alcoolismului era dureros resimțită de acești adolescenți cu parinți alcoolici și asta nu încuraja o atitudine pragmatică, de acces în terapie. În condițiile existenței acelei echipe care acorda suport grupului AA din Cluj, încă prea tânăr să reziste fără suport, am început să ținem reuniuni ale grupului AA la Spitalul Clinic de Psihiatrie nr. 1 din Cluj-Napoca. A fost acesta un fapt pozitiv, destui alcoolici în suferință internați acolo au aflat astfel despre acest program terapeutic și felul în care lucrează el, i-au cunoscut pe membrii AA ai grupului din Cluj, așa încât în lunile și anul care a urmat mai mulți foști pacienți au venit la grup, unii au rămas chiar până astăzi, alții au abandonat. Am început de asemenea, în aceeași perioadă, o campanie de mediatizare a programului AA, prin apariții regulate în presa scrisă din Cluj și prin câteva emisiuni la radio și TV. Am urmărit crearea în comunitatea locală a unui curent de opinie mai deschis spre o înțelegere și abordare pragmatică și 26

nonstigmatizantă a alcoolismului, și informarea publică despre existența acestei oportunități terapeutice reprezentată de Grupul AA Cabana 2. Anunțuri despre programul nostru (ce este grupul, sediu, orar, tipuri de activități) au apărut fără intrerupere timp de aproape 8 luni în săptămânalul “Informația de Cluj”, iar un timp au apărut zilnic în cotidianul “Mesagerul Transilvan”. Materiale de prezentare a programului au apărut în “Evenimentul zilei”, “Cotidianul”, Szabadszag”, “Azi”, “Mesagerul Transilvan”, “Erdely Naplo”, “Informația de Cluj”. Au fost realizate și difuzate emisiuni, unele în direct, la Radio Cluj (3 emisiuni), la Radio Sonic (2 emisiuni) și a fost prezentată o știre despre noi la Pro TV Cluj. Aceasta a fost de mare efect, în perioada următoare înregistrându-se cel mai mare număr de alcoolici nou veniți la grup. Astfel, grupul a ajuns să fie mai numeros, erau 20 de membrii și chiar mai mult, însă regulat frecventau între 6 și 12, funcție de perioada anului. În mass-media, la radio și TV, am participat eu, alți specialiști, dar și câțiva membrii ai grupului, în condițiile asigurării anonimatului. De spus, ca un element exotic, că unul dintre membrii grupului care a frecventat cu regularitate, mult timp, nu era dependent de alcool, ci de Fortral, un analgezic destul de puternic adictogen. Tot în această perioadă am făcut un efort consistent de adunare a materialelor suport pentru AA care existau în limba română, de traducere a altora pe care le procurasem în limbile engleză și franceză și de multiplicare a lor, pentru nevoile membrilor grupului, inclusiv de redactare și multiplicare a unui pliant al grupului din Cluj, cu date de contact și informații de bază. Au fost traduse și multiplicate, pentru nevoile membrilor grupului și pentru schimb de materiale cu alte grupuri peste 20 de materiale, cele mai multe fiind broșuri și carticele necesare pentru cunoasterea metodei, pentru discuțiile în grup și pentru efortul cotidian înspre abstinență. Intenția mea, de la început, a fost aceea de a forma grupul de alcoolici anonimi și de a-l susține până când va căpăta forța necesară pentru a lucra singur, așa cum trebuie să se întâmple prin specificul lui, fără implicarea, participarea altor persoane, fie ele chiar și specialiști în problematica alcoolismului. Eu am acceptat, mi-am asumat acest rol de suport, în ideea de a mă retrage după un timp, când grupul va fi devenit durabil și autosuficient, așa cum trebuie să fie. A fost interesantă și dinamica grupului și experiența mea personală în acest context. Treptat-treptat s-a cristalizat în grup un nucleu de membrii AA constanți și cu rezultate semnificative în efortul de a obține și menține abstinența și care deja înțelegeau consistent principiile, modul de organizare și modul de lucru prescris de “cei 12 pași și cele 12 tradiții ale AA”, inclusiv necesitatea ca la reuniunile AA să participle exclusiv alcoolici anonimi. Atunci am început “înțărcarea”, retragerea mea treptată din viața grupului. Membrii 27

echipei de suport pe care am format-o la începutul verii anului 1996 au plecat treptat după un an, ultimii (psih. Camelia Boian) rămânănd până spre sfârșitul anului 1997. Eu am rămas și am acordat direct suport grupului până prin anul 2000. “Înțărcarea” a fost însă dificilă în dinamica grupului. Spre sfârșitul anului 1997 au apărut situații care arătau că nu era bine dacă eu nu mergeam la reuniunile săptămânale (rămăsese același program de întâlniri: luni, miercuri și vineri, de la ora 17), nu era bine nici dacă mergeam. Cu toate că era cristalizat acel nucleu de membrii AA constanți, acesta nu era încă destul de puternic pentru a asigura consistența reuniunilor și lucrul cu cei 12 pași și cele 12 tradiții, așa încât dacă eu nu eram prezent se întâmplă mai degrabă o discuție oarecum dezorganizată, fără coerența necesară și era reclamată și cerută prezența mea, ca moderator al întâlnirilor, mă sunau la telefon și îmi cereau să merg. Însă și dacă eram prezent (după o vreme doar ca observatorsuport, nu ca moderator), unii dintre ei percepeau deja prezența mea de “corp străin” în grup, din perspectiva prescripției metodei ca grupul să fie constituit exclusiv din alcoolici anonimi. Mi-a fost evident că grupul dezvoltase un fel de “dependență” de implicarea mea, de participarea mea la reuniunile săptămânale, ceea ce nu era bine. În același timp, recunosc, începuse să-mi fie foarte greu să mai fiu prezent acolo de trei ori pe săptămână, fie iarna, fie vara, inclusiv în vacanță, într-o activitate de voluntariat de suflet, dar care îmi îngreuna activitatea profesională la universitate. Am rărit treptat prezența mea la reuniunile grupului, lăsându-l să-și capete autonomia chiar și cu prețul unor dificultăți în dinamica lui. Dificultăți legate de asumarea responsabilității în cadrul grupului, ca moderator spre exemplu, de stăpânirea algoritmului specific derularii reuniunilor, legate între altele și de orgolii și interese și oarece lupta pentru putere între unii dintre membrii și nu este vorba de cei mai vechi. Între timp, însă, unele evenimente și realizari au contribuit la dezvoltarea grupului AA din Cluj-Napoca. În vacanțele de vară din anii 1996 și 1997 grupul a fost frecventat de o alcoolică anonimă româncă stabilită în Italia, la Pineto, care fiind în vizită la părinți avea nevoie de continuitate în programul ei terapeutic prin grup de suport mutual. Ea a adus în reuniunile grupului experiență și mărturiile ei și asta a stimulat grupul. Apoi, în 1997, Arpi, unul dintre membrii grupului AA din Cluj și-a vizitat rudele în Portland, Oregon, Statele Unite ale Americii. Pe durata șederii acolo a frecventat un grup AA iar când a revenit acasă a propus ca grupul AA din Cluj să se numească “Grupul AA Cabana 2”. Pornind de la faptul că grupul pe care l-a frecventat în Oregon și cu care a continuat să țină legatura se numea “Grupul AA Cabana 1”. Toți membrii grupului din Cluj au fost de acord și de atunci grupul a purtat acest nume pe pliantele ce se distribuiau. În februarie 1997, în contextul inițierii legăturilor organizate cu alte grupuri AA din România, am organizat o vizită de două zile la 28

“Grupa Una” Timișoara, cel mai vechi grup AA din România, înființat în anul 1991. Au participat 10 alcoolici membrii ai grupului de la Cluj și a contat mult această vizită în dezvoltarea grupului, cei din Cluj au fost impresionați și întăriți de experiența remarcabilă a timișorenilor, care ne-au și găzduit, pe câte unul, în familiile lor. Membrii grupului AA “Grupa Una” din Timișoara au întors vizita, la Cluj, în luna următoare. Asemenea vizite au avut loc și la Grupul AA Deva și la “Grupul Unu” București (în cadrul Spitalului Clinic Alexandru Obregia). În toți acești ani grupul AA din Cluj a primit vizite ale unor alcoolici anonimi din Belgia, Olanda, Italia, SUA. De asemenea, am fost vizitați de specialiști în problematica adicțiilor, inclusiv Terry Webb a vizitat grupul. În 1999, în Romania, grupurile AA existente (cca. 15 deja) au înființat Asociația de Servicii Generale AA. Din Grupul Cabana 2 a fost ales un vicepreședinte, ceea ce reprezenta și o recunoaștere a locului grupului de la Cluj în mișcarea AA din țară. În anul 2000, luna noiembrie, Frantz Floyd, consilier în adicții și cu multe experiență personală în lupta cu adicțiile, a revenit în Cluj cu ideea de a dezvolta un program de terapie ambulatorie pentru persoanele dependente de alcool. Îl întâlnisem pe Floyd prima dată la Cluj în anul 1994, cand, cu suportul organizatiei Prison Fellowship Romania (Constantin Asăvoaie), am organizat împreună probabil primul simpozion din Romania depre programe de terapie și recuperare în alcoolism, cu focalizare pe metoda celor 12 pași. Acum, Floyd având prin mijlocirea unei asociații a bisericilor creștine din SUA bune relații cu Arhiepiscopia Ortodoxă a Vadului, Feleacului și Clujului, a demarat un asemenea program de terapie ambulatorie pentru alcoolici în Policlinica “Sf. Pantelimon”, program așezat pe metoda celor 12 pași. În acel cadru, împreună cu unii clienți ai programului care au început să cunoască și să interiorizeze metoda celor 12 pași, a creat un nou grup AA, “Grupul Speranța”, care își ține reuniunile în acea Policlinică de pe str. Ion Meșter nr. 10, de la prima reuniune, in 11 februarie 2001. Unii dintre membrii Grupului Cabana 2, stimulati in acest sens de moderatorul noului grup, au inceput sa frecventeze si reuniunile acestui grup, contribuind cu experienta lor la dezvoltarea acestui nou grup și la câștigarea autonomiei față de specialiști sau alte organizații. Acest grup continuă să beneficieze de suportul Policlinicii Sf. Pantelimon, care ține de Arhiepiscopia Ortodoxă a Vadului, Feleacului și Clujului. Mișcarea AA a avut în Cluj o evoluție importantă mai ales în decursul anului 2001, astfel încât la nivelul acestui an existau 4 grupuri AA, anume Grupul Cabana 2 - str. Padin nr. 20, Grupul Renașterea - str. Sobarilor (frecventat de unii dintre membrii de la Cabana 2, care au găsit aici un nou suport din partea lui Constantin Asăvoaie de la Prison Fellowship Romania), Grupul Speranța - str. Ion Meșter nr. 10. și Grupul Carpe Diem - (cu suportul părintelui Ioan Matieș, în spațiul Uniunii Creștine din România, de pe lângă Eparhia Cluj-Gherla a Bisericii Române Unite 29

cu Roma). Grupul “24 de ore”, Grupul “Lumina Lumii” - pe lângă două biserici neoprotestante, este pe undeva o mărturie a recunoașterii programului AA ca un program spiritual de apreciat. Astfel, Clujul este unul dintre orașele cu o mișcare AA dintre cele mai dezvoltate, în condițiile României, la 25 ani de la schimbarea din decembrie 1989 având 7 grupuri. Prin felul în care primul grup AA s-a înființat în Cluj procesul se înscrie în specificul dezvoltării mișcării AA în țările Europei de Est, după 1990. În Occident, mare parte din sutele de mii de grupuri AA au o vechime de 40-50-60 de ani, chiar mai mult și au fost înființate, treptat, de alcoolicii anonimi ei înșiși, în contextul unei maturizări și recunoașteri sociale solide. În țările Europei de Est, grupurile AA au început să fie înființate doar după 1990, pe măsura ce informația și eventual experiența directă a AA ajungea în aceste țări. Recunoașterea socială a problemei alcoolismului era slabă, distanța socială și stigmatizarea alcoolicilor era mare, deschiderea spre alte programe terapeutice decât clasicele cure de dezalcoolizare de la psihiatrie era slabă. În aceste condiții înființarea grupurilor AA era dificilă, informația lipsea, inclusiv și mai ales în rândul alcoolicilor, inițiativă și forța alcoolicilor în a dezvolta grupuri AA era limitată. Astfel se face că în țările Europei de Est, inclusiv în România, destule dintre primele grupuri AA nu au fost înființate de alcoolici ei înșisi sau doar de alcoolici, ci de diverși specialiști în problematica alcoolismului, care s-a întâmplat ca în activitatea lor profesională să aibă deschiderea intelectuală și oportunitatea și imboldul să pornească așa ceva. Este și cazul primului grup AA din Cluj-Napoca, înființat de mine în contextul și cu colaborările prezentate. Dar și în București, primul grup AA a fost înființat de d-na dr. Constantinescu, psihiatru la Spitalul Clinic nr. 9 (actualul Spital Clinic “Alexandru Obregia”). De altfel, o întreagă discuție ar putea fi despre rezistența multor specialiști în problematica alcoolismului rutinați în abordarea medicală, psihiatrică traditională (atât de puțin eficientă, pentru ca ignoră, pe fond dimensiunea psiho-socială a afecțiunii) în procesul de înființare și dezvoltare a miscării AA, inclusiv la Cluj. Destui nu înțelegeau și nu făceau efortul să înțeleagă “cum adică, alcoolicii se tratează așa, doar ei între ei, fără doctori, fără specialiști?” Îmi amintesc aici, amuzat, cum medicul din instituția de care, administrativ, ținea direct spațiul din str. Padin nr. 2 unde își desfășura reuniunile Grupul Cabana 2, a făcut multiple presiuni asupra mea ca “acolo, cu întâlniri ale alcoolicilor ei de ei este debandadă, trebuie să meargă acolo medici care să le spună ce să facă și să le dea de facut…”. Și cum, nereușind nicicum să-l conving că exact grupul de support mutual că atare este instrument terapeutic, i-am spus medicului, zâmbind, ca membrii grupului pe mine nu vor să mă asculte când le spun asta și ca îl invit pe dumnealui să le spună. După ce a facut această vizită și le-a spus asta, reacția a fost de așa natură că n-a mai călcat pe acolo și a 30

lăsat grupul în pace să lucreze cu metoda terapeutică a celor 12 pași și celor 12 tradiții. Pornind de la acele începuturi, s-a dezvoltat un set de programe și servicii de prevenție, terapie și reabilitare în alcoolism care plasează Clujul între primele două în țarî. În măsură însemnată se datorează aceste dezvoltări lui Frantz Floyd, care, pe baza programului terapeutic inițiat în Policlinica Sf. Pantelimon, a creat “Programul Sf. Dimitrie Basarabov, de informare, consiliere și terapie în alcoolism”, lucrând acolo, de la început cu profesioniști care mi-au fost studenți și au frecventat cursurile și seminariile mele despre adicții și au elaborat teze de licență sau disertații de masterat sub conducerea stiințifică a mea, perfecționându-se treptat (Roxana, Călina, Diana, apoi Nicoleta, Claudia, Laura s.a.). De menționat că întreg acest program este construit în contextul Modelului terapeutic Minnesota, care lucrează tot cu metoda celor 12 pași, precum grupurile AA, astfel Grupul Speranța beneficiind de integrarea în contextul de colaborari cu celelalte activități terapeutice din program, îndeosebi cu grupurile terapeutice cu specialiști, cu grupul Al-Anon înființat de asemenea în această policlinică și cu consilierea și terapia individuală. Implicarea mea în aceasta arie de activități a oferit și o generoasă deschidere și stimulare intelectuală pentru studenți care, în toți anii din urmă, au avut și au un spațiu de învățare prin participarea la reuniunile deschise AA, atunci când sunt organizate, respectiv prin stagii de practică profesională organizată în cadrul Programului de informare, consiliere în adicții. Sunt și astăzi foarte aproape de grup/grupurile care s-au dezvoltat pornind de la acest început, sunt invitat să particip și mă bucur să particip la conferințele și întâlnirile pe care AA le organizează".

Tratarea alcoolismului - Modelul Minessota Tratamentul în 12 Pași, numit anterior și ca Modelul Minnesota reprezintă cea mai răspândită abordare a tratamentului dependenței din Statele Unite ale Americii și Europa de Vest. Abordarea dependenței de alcool și/sau droguri - uneori cunoscută sub denumirea “dependență chimică” - ca boală cronică, primară, cu caracter progresiv, ce poate fi controlată cu succes doar în condițiile în care se urmează un plan de tratament complet, iar pacientul respectă recomandările și după externare. Dependența este considerată o boală ce afectează condiția fizică, mentală și emoțională a individului și determină deteriorarea continuă pe plan social, familial și interpersonal. De aceea, este nevoie de o abordare multidisciplinară. Scopul tratamentului este abstinența, iar principiile grupurilor de tip Alcoolici Anonimi sunt integrate în programul de tratament. Alcoolicii Anonimi ca și model de tratament Grupul Alcoolicilor Anonimi își are originile în Statele Unite ale Americii, unde în mai 1935, cei doi membri fondatori s-au întâlnit. “O întâlnire aparent întâmplătoare în Akron, Ohio, în 1935 între doi bărbați, amândoi desemnați alcoolici ‘incurabili’, a pus bazele unui program de recuperare care a ajutat milioane de alcoolici să se vindece, găsind abstinența și liniștea.” “Bill W. era unul din acei doi oameni. În propria luptă cu alcoolismul, învățase deja că sprijinirea altor alcoolici era cheia menținerii propriei abstinențe, acest principiu devenind ulterior cel de-al 12-lea pas din cei 12 Pași ai Alcoolicilor Anonimi.” Cei doi fondatori au fost influentați de Mișcarea Grupului Oxford. Bill W. a fost influențat și de Carl Jung și de doctorul său, William Silkworth. Toate aceste surse au influențat la rândul lor ideile de bază ale modelului Alcoolicilor Anonimi, cum ar fi nevoia unei experiențe de “transformare” în vederea evitării unui pronostic negativ.

Modelul Minnesota Modelul Minnesota a fost inițiat de Spitalul Wilmar State din Minnesota în 1950, când principiile grupului Alcoolicilor Anonimi au fost introduse în programul standard de psihoterapie al spitalului. Acesta a dus la rezultate atât de reușite, încât modelul de tratament a fost adoptat de statul Minnesota și în cele din urmă răspândit în toate Statele Unite ale Americii.

Originile Modelului Minnesota se asociază cu fondarea a alte două centre de tratament: Pioneer House în 1948 și Hazelden în 1949. Daniel J. Anderson, psiholog la Spitalul Wilmar State, s-a alaturat echipei de la Hazelden în anii 1950 și a devenit un pionier al Modelului Minnesota. Hazelden s-a dezvoltat foarte mult în ultimii 63 de ani și a avut o influență majoră asupra dezvoltării modelului de tratament în 12 Pași. Programul de la Hazelden a fost influențat de progresele de la Spitalul Wilmar State, unde programul de tratament a fost perfecționat într-un mediu profesionist. Faptul că au fost înființate de foști alcoolici, membri ai grupurilor de Alcoolici Anonimi, precum și abordarea celor 12 Pași, sunt trasături unice pentru centrele Hazelden și Pioneer.

Gânduri de recuperare Despre seninătate Seninătatea va rămîne mereu aspiraţia cea mai profundă a sufletului. Ne amăgim uneori că savoarea vieţii o vom găsi în vâltoarea pasiunilor sau alteori ne lăsăm înşelaţi cum că norii negri ai suferinţelor ar avea nu ştiu ce profunzimi, cînd de fapt seninătatea este cea mai adîncă şi mai înaltă stare cu putinţă.

Ieri, Azi Mâine Trecutul este auster și rece. Nici măcar nu mi-l amintesc sub forma lui completă. O bună bucată de vreme trecutul era tot ce conta pentru mine. Am trăit atâta timp în trecut încât mă obișnuisem să-l numesc viață. Viața mea. Nu știu cât de bine sau rău am făcut trăind în trecut, însă asta m-a salvat de la pieire un timp. Nu regret trecutul. Aș fi nedemn să spun acest lucru. Acum, însă el, trecutul, nu mai contează. Acum sunt fericit, poate pentru prima dată sunt fericit. Și trăiesc în prezent oglindindu-mă în viitor. Prezentul este minunat. Iubesc. Mă bucur de fiecare clipă și nu mi-e teamă. Cel mai important lucru este să nu-ți fie teamă. Iar lângă ea, femeia care m-a trezit din amorțire, nu îmi este teamă. Știu că nu mă va răni. Ea este prezentul și viitorul meu. Cândva priveam viitorul ca pe o negură în care îmi era atât de frică să arunc măcar o privire. Acum viitorul este atât de luminos. Pentru că viitorul meu nu se mai reflectă doar asupra mea, ci asupra noastră. Și știu că va fi bine. Îl am pe Dumnezeu alături de mine și știu că El ne va proteja și ne va îndruma pașii. Nu vreau să insist prea mult. Nimeni nu știe ce va fi mâine, peste o lună, peste un an. Însă important este să vrei. Să vrei să fie bine. Iar eu știu sigur că va fi. Iată viitorul meu. Un viitor în doi în care o voi iubi în fiecare zi mai mult, iar ea va simți liniștea și împăcarea de care are atâta nevoie.... Da, viitorul este luminos și pentru prima dată îl privesc cu încredere pentru că nu mai sunt singur. Și asta e tot ce contează. Daniel -AA București

Să acceptăm realitatea fără negare Blocajul nostru de a ne cunoaște pe noi înșine este negarea. Negarea înseamnă foarte multe lucruri. Negarea înseamnă ignorare, raționalizare, justificare, pretinzând sau refuzând de a lua în considerare opinia unui observator obiectiv, atunci când aceasta nu este la fel cu a noastră. Negarea este atunci când soțul/soția a rănit profund sentimentele celuilalt, dar ne batem joc de copilul nostru pedepsindu-l pentru vărsarea laptelui. Negarea este atunci când tachinăm cu cruzime pe cineva și apoi spunem că "totul a fost în glumă." Negarea este atunci când cerem o a doua bucată de tort dar, ne spunem că nu vom mai cere data viitoare. Negarea este atunci când vom accepta necondiționat explicația fiului nostru că marijuana din sertarul lui aparține unui prieten. Negarea este atunci când vom da unui soț/soție, care ne abuzează fizic a doua, a treia sau a patra șansă. Fiecare dintre noi avem pânze artizanale frumos țesute de negare cu privire la situații din viața noastră, cu privire la alte persoane și... cel mai periculos, despre noi înșine. Cu negarea despre noi înșine ne confruntăm când dorim să facem Pasul 4. Fiecare dintre noi are o idee încăpățânată, fixă, despre ceea ce suntem despre ce fel de personalitate avem, cum ne uităm, ce comportament avem, despre motivele noastre, cum ne raportăm la alții și cum ne văd alții. Pentru majoritatea dintre noi această idee se bazează pe convingeri trecute, pe iluzii, pe raționalizări și auto-justificări. Cu alte cuvinte, ideea noastră despre cine suntem se bazează pe refuzul de a afla cu adevărat cine suntem. Astfel rămânem blocați în negare, în auto-iluzie, într-o lume nerealistă. În această situație realitatea noastră este bazată pe raționalizări și justificări, nu pe realitatea vieții de astăzi, rămânem blocați în negare. Dacă nu anulăm negările de tot felul riscăm să nu ne schimbăm niciodată. Vom spune întotdeauna că respectăm regulile societății, ne descriem că suntem cinstiți dar nu suntem în stare să recunoaștem că suntem total lipsiți de 35

onestitate. Suntem geloși, invidioși pe colegul nostru care a obținut un succes, dar spunem cu zâmbetul pe buze că ne bucurăm pentru el. Nu suntem niciodată nepoliticoși dar, in mintea noastră îi trimitem la dracu. Nu putem trece de minciuna inițială că suntem o persoană onestă. La fel ca mulți dintre noi suntem de părere că, dacă ascundem adevărata natură a noastră de alții, ea nu există. Este posibil să ascundem natura noastră exactă de noi înșine și de societate pentru totdeauna. Tot ce facem este să ucidem spiritul nostru. Este greu a învăța să ne vedem în mod clar, dar auto-examinarea este baza pentru o viață împlinită, avem nevoie să înțelegem natura noastră reală. Avem nevoie să facem alegeri conștiente luate în considerare, în loc de a fi conduși de nevoile inconștiente, reactive. Numai atunci putem face evaluări realiste ale vieții noastre actuale, indiferent de ceea ce a fost trecutul nostru. O căutare sinceră și profundă ne ajută să construim abilitatea de a ne vedea pe noi înșine în mod clar, anulând toate negările noastre. Învățăm să ne stabilim în prezent și să reacționăm la viața noastră actuală în conformitate cu sinele nostru actual, nu la un sine care aparține trecutului. Mesajele din trecut nu mai fac gălăgie pentru a câștiga atenție. Numai așa ne putem odihni în liniște și să ne deschidem la energia spirituală din ziua de azi. Constantin - AA Suceava

Alte resurse on-line Liniștea din încăperi Blogul lui Ștefan... care chiar dacă nu este un site “oficial” al Alcoolicilor Anonimi merită vizitat și vizualizat ca resursă atunci când vrei să îți petreci timpul cu ceva ce te ajută în păstrarea abstinenței tale. Mai multe pe http://doisprezecepasi.blogspot.ro/

Blogul Al-Anon Un foarte bun site informativ pentru membrii aparținători ai familiei unui alcoolic este siteul https://alanonromania.wordpress.com/ de pe care am extras. următorul gând :

”Ce este minunat la Al-Anon este faptul că a fost fondat de oamenii ca noi, oamenii care s-au luptat cu durerea şi izolarea produsă de viaţa trăită lângă un alcoolic, oamenii care aveau nevoie de ajutor. Cu siguranţă, pionerii Al-Anon au dăruit din ei înşişi cu mult curaj şi generozitate. Fără munca lor grea şi fără dedicarea lor, programul nostru nu ar fi existat şi noi ne amintim de ei cu o recunoştinţă care întrece orice cuvânt”

Evenimente ce urmează în acest an: - Conferința Aniversară - 80 de ani de la înființarea Alcoolcilor Anonimi - Atlanta 2-5 Iulie 2015 - Conferința Națională a Serviciilor AA din România - Brașov 7-9 noiembrie 2015