Dorota masłowska alba ca zapada si rosu bolsevic by pantone 209

Colecţie coordonată de MAGDALENA MĂRCULESCU

This book was published with the support of the Culture Programme (2007-2013) of the European Union Această carte a fost publicată cu ajutorul programului Cultura (2007-2013) al Uniunii Europene

Dorota Masłowska

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic Traducere din poloneză de Constantin Geambașu Ilustraţii de Krzysztof Ostrowski

Editori: SILVIU DRAGOMIR VASILE DEM. ZAMFIRESCU Director editorial: MAGDALENA MĂRCULESCU Coperta colecţiei: FABER STUDIO (S. Olteanu, A. Rădulescu, D. Dumbrăvician) Director producţie: CRISTIAN CLAUDIU COBAN Redactor: VALENTIN PROTOPOPESCU Dtp: MARIAN CONSTANTIN Corectură: SÎNZIANA DOMAN

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României MASŁOWSKA, DOROTA Albă ca Zăpada și roșu bolșevic / Dorota Masłowska ; trad.: Constantin Geambașu. - București : Editura Trei, 2008 ISBN 978-973-707-230-6 I. Geambașu, Constantin (trad.) 821.162.1-31=135.1

Copyright © 2002 by Dorota Masłowska 2003 © Foto copertă Katerina Belkina © Editura Trei, 2008 C.P. 27-0490, București Tel./Fax: +4 021 300 60 90 e-mail: office@edituratrei.ro www.edituratrei.ro ISBN 978-973-707-230-6

ai întâi mi-a zis că are două vești: una bună și alta rea. Aplecându-se peste bar. Pe care o vreau mai întâi? Îi spun că pe cea bună. Atunci îmi zise că în oraș ar fi un război polono-rus, sub steag alb-roșu. O întreb de unde știe. Așa ar fi auzit. Îi zic: vestea rea? Atunci ea își scoase rujul și îmi spuse că Magda poartă vorba că s-a terminat între mine și ea. Pe urmă îi făcu Barmanului semn cu ochiul că, dacă e ceva, să vină. Și așa am aflat că m-a lăsat. Adică Magda. Deși ne era bine, petrecuserăm câteva clipe plăcute împreună, multe cuvinte frumoase fuseseră spuse, și de partea mea, dar și de partea ei. Cu siguranţă. Barmanul mi-a zis să pun sula pe ea. Deși nu este așa de simplu. Cum am aflat că este așa sau, poate mai degrabă, că nu mai este nu mi-a zis în faţă, ci am aflat tocmai prin Arleta. Consider că a fost pur și simplu o mojicie. Și nu o să ascund asta, deși fusese prietena mea, despre care pot să spun multe, și bune, și rele. Putea foarte bine să nu-mi comunice printr-o colegă, în felul ăsta, să aflu ultimul. Toţi știu de la bun început, că le-a mai spus ea și altora. A zis că eu sunt, mai degrabă, impulsiv și că trebuia să mă pregătească pentru acest lucru. Le e frică să nu-mi sară muștarul, că așa era mai mereu. Mi-a zis să ies și să

Dorota Masłowska

iau o gură de aer. Mi-a dat trabucurile alea ale ei, de rahat. Acum simt doar tristeţe, mai mult decât orice. Și îmi pare rău că nu mi-a spus ea, între patru ochi. Măcar un cuvânt. Aplecându-se peste bar ca o vânzătoare peste tejghea. Ca și cum voia să îmi dea ceva contrafăcut, un fel de produs asemănător ciocolatei. Arleta. O apă ruginie într-un pahar de bere. Vopsea de ouă. Bomboanele pe care le-ar fi vândut ar fi fost goale pe dinăuntru. Numai poleială. Orice ar fi atins cu degetele ei și cu unghiile ar fi fost contrafăcut și fals, fiindcă ea însăși e falsă, goală pe dinăuntru. Trage dintr-o ţigară. Cumpărată de la rusnaci. Falsă, expirată. În loc de nicotină, are gunoaie, niște droguri necunoscute. Niște hârtii, doar rumeguș, nici învăţătoarelor nu le-ar fi trecut prin gând. Nici poliţiei nu i-ar fi trecut prin minte așa ceva. Deși ar trebui să o bage la zdup pe Arleta. Pe care nimeni nu le știe și cu care îi aburește pe toţi, pe faţă, la telefon, prin tot felul de sonerii din telefon. Acum stau și mă uit la părul ei. Arleta în piele, iar alături părul Magdei, un păr lung, deschis la culoare, ca un perete, ca niște ramuri. Mă uit la părul ei tot ca la un perete, căci nu este pentru mine. Este pentru alţii, pentru Barman, pentru Kisiel, pentru diverși tipi, ce intră și ies. Pentru toţi, dar nu și pentru mine. Alţii își vor băga mâinile în el. Vine Kacper, se așază, întreabă ce se întâmplă. Cu pantalonii lui prea scurţi. Iar ghetele lui sunt ca o oglindă neagră în care se reflectă chipul meu, neoanele din bar, jocurile mecanice, diverse lucruri de jur împrejur. Foarte aproape, chiar lângă cataramă, se vede părul Magdei, care este ca un perete de netrecut. O desparte

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

de mine ca un zid, ca un beton. Dincolo de el sunt noile iubiri, săruturile ei umede. Kacper este evident ciupit. De aceea imaginea i se tulbură. Este cu mașina, mestecă o gumă mentolată. Mă întreabă dacă am șerveţele. O pierd pe Magda în mulţime. Îi zic că nu am. Deși poate că ar trebui să am. Kacper e prizat, toată mașina e plină de speed-uri, întreg portbagajul Golfului. Se uită peste tot, de parcă din toate părţile ar sta la pândă o armată de rusnaci. De parcă ei ar dori să intre aici și să îi înfigă între maxilarele-i tremurânde toate ţigările lor rusești. El își scoate LM-urile roșii. Mă întreabă de ce stau cu faţa la perete. Îi zic că dacă aș sta cu spatele, ce, s-ar schimba ceva? Ce, dacă m-aș întoarce cu faţa, ar fi aici Magda cu mine, ar zbura și ar ateriza direct în poala mea, m-ar atinge cu părul peste faţă, mi-ar lua mâna și ar înfige-o între coapsele ei, m-ar săruta, m-ar iubi?! Îi zic că nu. Deși aș prefera să spun: „da“. Dar eu zic nu. Nu și nu. Nu sunt de acord. Chiar de-ar vrea ea să vină aici, aș zice: nu te apropia, nu mă atinge, puţi! Puţi a tipii ăia care te ating, atunci când nu te uiţi și crezi că nu știi că te ating. Puţi a mahoarca aia pe care o iei de la ei, cu care te tratează. A căcăcioasele alea de LM-uri mentolate. Cumpărate de la rusnaci, la subpreţ. A drink, a mocirla aia din pahar, pe care ţi-o cumpără, în care plutesc bacteriile din gura lor ca niște pești, ca niște curve de mare. Și dacă ea ar dori să mi se ofere acum, ar aștepta mult și bine. Nu i-aș spune nici un cuvânt. Mi-ar întinde un drink și aș spune: nu! Mai întâi scoate-ţi guma aia pe care o ţii lipită sub limbă, fiindcă este din gura unuia dintre jegoșii ăia, din gura lor este guma aia, deși tu crezi că eu nu știu asta. Apoi du-te și te spală și abia atunci poţi să te așezi în poala mea, când o să te cureţi de mahoarca aia luată

Dorota Masłowska

pe nașpa, de speed-urile alea contrafăcute, pe care le pui în drink. Abia după ce te lepezi de zdrenţele astea, de fulgii ăștia care nu sunt pentru mine. Firește, în continuare eu aș fi ofensat. Mă întorc cu spatele, nu vreau să vorbesc cu ea. Îi zic că dacă ea o să meargă tot așa, o să întorc cu cracii în sus tot barul ăla, toate paharele or să zboare pe jos, or să se facă ţăndări, ea o să-și facă praf toate tocurile de la pantofi, o să-și rupă coatele, o să-și sfâșie rochia și toate brizbrizurile ei. O să mă roage să mă întorc la ea. Că o să fie bună ca niciodată, mai bună, mai supusă. Îi zic: de câte ori trebuie să-ţi explic că nu mai vreau să fiu cu tine niciodată și că, ori te dai jos din poala mea, ori te dau eu. Ea îmi zice că m-a iubit. Eu îi zic că și eu am iubit-o, că întotdeauna mi-a plăcut de ea, chiar dacă mai înainte a fost prietena lui Lolo și chiar dacă, înainte de a fi a mea, Lolo avea o mașină mai bună, la Lolo totul era mai bun, ghete mai bune, pantaloni mai buni, bani mai buni. Că am vrut să îl omor, pentru că nu se purta bine cu Magda, ci mai degrabă aspru. Că mai târziu, cu toate că ea era cu mine, mereu am fost bun cu ea, mereu am fost de partea ei. Deși nu mereu a fost bine, cum am mai spus, fiindcă ea mai fura ţoale de prin magazine, tăia codurile de bare în cabina de probă. Fura cercei, poșete, farduri de pleoape. Băga totul în geantă și în pungă. Nu era bine pentru că trebuia să fiu cu ochii în patru, chiar dacă de cele mai multe ori reușea, ceea ce o făcea să aibă o bună dispoziţie. În plus, avea defectul că era mai mică decât mine, ceea ce părinţii mei nu prea vedeau cu ochi buni. În afară de asta, totul era OK, îmi zicea adesea că nu-l vrea pe altul, ci pe mine, că toate sentimentele ei sunt pentru mine, nu pentru alţii.

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

Vine Stângă, zice că știe și că Magda este mai mult decât o târfă ordinară de pe lângă gară, mai ordinară decât cele care se perindă pe lângă Gara Centrală. Cu botu’ boit, jegoase. Chiar mai ordinară decât ale rusnacilor. Înţeleg, dar așa ceva nu pot să permit. Ca cineva de teapa lu’ Stângă să zică așa ceva. Așa că mă ridic. Ca unul cu tic de computer să-mi zică cum este viaţa mea, care sunt sentimentele mele, ce trebuie să fac și ce nu, dacă Magda este bună sau nu, pentru că nici în mormânt nu poate dovedi cineva care este adevărul despre Magda. Să o judece unul ca el care a dat cu mașina peste Arleta, ca să se răzbune, ceea ce nimeni nu i-ar fi făcut Arletei, chiar dacă ea este așa cum este. Așa că mă ridic. Mă uit în ochiul lui zvâcnind, atât de aproape, ca să știe cum stă treaba. Tace cu ochii aţintiţi în bere. Zice că în ultimele zile, în oraș se duce un război polono-rus sub steag alb-roșu. Crede că a schimbat subiectul. Stângă, nu schimba daravera! Știu, cu război sau fără război, ai avut-o înaintea lui Lolo, știu că toţi aţi avut-o înaintea mea, știu că acum toţi o s-o aveţi din nou, pentru că de astăzi este a voastră, pentru că de astăzi este beată și este deschisă nonstop, îi sclipesc filamentele de optzeci în ochi, îi lucește limba în gură, îi lucește neonul de noapte dintre picioare, mergeţi să o futeţi, toţi, pe rând. Tu, Stângă, primul, pentru că pe tine te știu, știu cum ești, pentru tine este ca o marfă proaspătă, pentru că tu trebuie să primești în viaţă tot ce e mai bun, tu trebuie să iei caimacul, cafeaua cu frișcă, cel mai rapid calculator, cea mai bună tastatură, telefon de aur pe o tavă din aur, așa că, dacă vrei, o ai pe Magda, fiindcă ea e cea mai bună, are o inimă de aur. Are o inimă de aur atunci când îţi pune mâna pe cap și îţi spune ce ar vrea. Are o inimă de aur, reușește orice, dar o face în așa fel încât chiar și

Dorota Masłowska

atunci când plătești, te simţi de parcă ai fi luat cu împrumut. Te simţi de parcă ai lăsa ceva cu amanet. Are o inimă de aur, este delicată și romantică, de exemplu îi plac animalele și tot îndrugă că ar dori să aibă diferite animale, îi place să se uite la hamsterii din acvarii. Poate că și-ar dori chiar să aibă un copil, mai târziu, dar unul de cinci ani, să se nască așa, ca la cinci ani și să nu mai crească. Cu un nume potrivit. Claudia, Max, Alex. Un copil mic, de cinci ani, iar ea să aibă mereu șaptișpe ani, ca să îl ia la braţ prin piaţă, agăţat de fusta ei cu șnururi, lipit de tocurile ei. Ca să îl poarte în geanta ei, în același loc unde își ţine rujul. Ar dansa cu copilul ăla în discotecă, ar veni ziariștii și ar face poze cu părul ei, cât este el de strălucitor și sclipitor și ar fotografia și copilul urât, că e al tău, Stângă, născut cu nasul spart, născut cu un tic programat, din născare urât, din născare porc de câine, pentru că fiul tău ar fi din capul locului un porc de câine. Pentru că tu nu ai ști cum să fii bun pentru Magda, cum să o faci fericită. Cum să îi oferi ceva de la tine, nu i-ai arăta lumea, doar jocurile tale pe calculator, sânge, disperare, durere. Ea nu este pentru așa ceva, ea este ca să faci cu ea lucruri delicate. Pentru că așa este Magda. A venit Arleta ca să îi dau un foc, zice că aș face circ, cel puţin așa zice Magda. Carevasăzică! Avem de-a face cu elefanţi care, trecând peste mine mi-au distrus inima, și cu purici! Iată! Avem de-a face cu câini dresaţi, căci eu am fost ca un câine dresat ce nu primește nimic în schimb, numai niște frunze peste faţă și nici mulţumesc, nici futu-te-n cur! Iată că sunt un câine dresat, care conduce o mașină fără acoperiș. Nu mai am foc, sunt terminat și acum vreau să mor. În ultima clipă, înainte de a muri, vreau să o văd pe

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

Magda. Cum se apleacă deasupra mea și îmi spune: nu muri! Nu muri, este numai vina mea, acum o să fiu doar cu tine, numai să nu mori, nu asta am vrut, am vrut doar să ne amuzăm, iar toate astea au fost niște glume, de fapt, înainte de tine, nu am umblat cu nimeni, nu am umblat cu alţii, nu am umblat chiar deloc, am glumit numai, ca să te fac gelos, prostuţule, acum totul o să fie bine, o să avem un copil, Claudia, Eric, Nicola, că doar știi, asta ţi-ai dorit dintotdeauna, o să-l plimbăm în cărucior, o să vezi cum o să fie, numai promite-mi că nu o să mori, dar acum trebuie să merg la toaletă, pentru că Arleta stă la palavre cu unul care zice că este președinte și că îi cunoaște pe toţi, de altfel, se pare că te știe chiar și pe tine, zice: Voinicu, îl știu, dar eu nu suflu o vorbă, nu i-am spus că ești prietenul meu, pentru că altfel stătea treaba, dar acum îi spun care este adevărul, ca să știe cum stă treaba. Așa că, cel mult o să fac lucrul ăsta mai târziu, dacă n-oi avea încotro, căci Arleta zice că Magda a ieșit undeva. Zice că nu știe unde. Zice că nu știe cu cine. O întreb dacă este colegă cu mine sau este la fel de zdreanţă ca Magda. Ea spune că mi-e colegă. O întreb atunci despre ce pizda mă-sii este vorba. Spune că e cu Irek. Că Magda a ieșit cu Irek în oraș, să se uite după mașini, să devină prieteni, pur și simplu. Deci cu Irek! Deci copilul o să fie totuși urât. Chiar mai rău decât cu Stângă. Paradit genetic. Genetic sărit de pe fix din naștere. Genetic fără sens. Genetic un pui de curvă. De la început, din naștere cu un buzunărel în gingie pentru lucrurile furate, cu unghii murdare înnăscute. Într-o bună zi o să merg cu trenul și când vreun copil o să-mi ceară de mâncare și o să mă uit la faţa lui, o să văd în aceeași per-

Dorota Masłowska

soană ochii Magdei, bâlbâiala lui Irek și urechile mele, ușor blegi, că doar trebuia să rămână ceva și din mine, din genele mele. O cicatrice pe frunte tot de la mine, rămasă de când m-am izbit odată într-un geam, nasul spart de la altcineva, cel mai urât copil din lume, o adevărată nenorocire. Atunci o să-l întreb unde este maică-sa. Dacă spune că nu are, că a murit, e în regulă, îi dau ceva. Dar dacă spune că este cu tăticu’, s-a terminat cu el, mai bine să nu dea de mine în calea-i, pentru că așa o să fie mai bine pentru el. Magda intră, dar fără Irek. Arată de parcă s-ar fi întâmplat ceva, de parcă s-ar fi descompus în elemente primare, părul într-o parte, geanta în altă parte, fusta-n stânga, cerceii în dreapta. Dresurile, mânjite peste tot cu noroi, în stânga. Chipul în dreapta, din ochi îi curg lacrimi negre. De parcă, trecând prin parc, ar fi luptat în războiul polono-rus, de parcă ar fi fost călcată în picioare de întreaga armată polono-rusă. Simt cum îmi revin toate sentimentele. Întreaga situaţie. Socială și economică din ţară. Asta-i ea, cu toate ale ei. E beată, e distrusă. E high, e dusă. E mai urâtă ca niciodată. Lacrimi negre i se preling pe bărbie, pentru că inima îi e la fel de neagră precum cărbunele. Pântecul ei este negru, rupt. Un fir tras se duce pe tot pântecul. Din pântecul ăsta o să nască un copil de culoare, negru. Pe nume Angela cu faţa turtită, cu coadă. Cu copilul ăsta prea departe n-o să ajungă. N-o să-i dea drumul în taxi, n-o să-i vândă lapte. O să zacă pe pământul negru de pe parcele. O să locuiască în sere. Mâncată de râme, mâncată de viermi. O să alăpteze copilul cu lapte negru, de la pieptu-i negru. O să-i dea să mănânce pământ din grădină. Dar și așa, mai devreme sau mai târziu, fetiţa tot o să moară.

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

Vine Arleta. Îi zic să-i transmită Magdei că îi urez moarte grabnică. Arleta face baloane din gumă de mestecat. Apoi înfășoară guma pe deget și o mănâncă. Pare că nu se ocupă de nimic altceva în viaţă, doar face baloane și le înfășoară pe degete. Că asta i-ar fi slujba pentru care primește niște bani bunicei și de toţi își cumpără toate zdrenţele astea, toate ţigaretele astea rusești. Cu tot dezmăţul pe care-l poartă cu ea ar putea să joace în De tot râsul. Arleta zice că am tărâţe în cap. Să nu mai spun ce spun, pentru că se poate întâmpla. Zice că ei i s-a întâmplat de câteva ori. De exemplu, cândva, la școală, i-a spus profesoarei de știinţe practice: „de ţi-ai da duhul!“, și, nu după mult timp, se pare că a ajuns la maternitate, la reanimare. La fel, i-a spus cândva unei colege, la ora de educaţie fizică: „de ţi-ai rupe piciorul!“ și fata și-a rupt degetul mic de la mână. Mai spune că niciodată nu fumează LM-uri, că nu sunt sănătoase și că sunt cele mai cancerigene ţigări. Și că, se pare, destinul stă și veghează dacă nu cumva se spune ceva rău, când e ceasul rău. Dacă spui ceva și taman este ceasul rău, nu există iertare și se întâmplă, nu există amânare, nu există scuze. Poate că este ceva legat de religie, de viaţa paranormală, este o oarecare proprietate a vieţii paramentale. Dar ce are Arleta de spus despre aceste lucruri, mie, cu scuzele de rigoare, puţin îmi pasă. Unde a fost Magda cu Irek, pe tine te întreb, îi zic Arletei. Nașă pizdoasă ce ești! O să aveţi amândouă, împreună, toţi copiii ăștia din flori, n-o să vă dea drumul nici în cea mai amărâtă cârciumă! Spune ce i-a făcut pungașul ăla! I-a furat inima curată, toată gingășia ei, tot părul, i-a distrus dresurile, a făcut-o să plângă. A rănit-o. Și pentru asta o să-l omor, dar asta mai târziu. Acum vreau să știu, Arleta!

Dorota Masłowska

Dar din buzunarul blugilor se aude un semnal, iar Arleta primește un mesaj. Că i-a făcut plăcere să discute cu mine, dacă nu aș fi așa de bădăran, îmi zice și pleacă undeva, repede. Atunci Barmanul vine și îmi spune că astea sunt fumuri. Eu îi zic: ce fel de fumuri? Iar el, de colo, că Magda mai întotdeauna era ușor isterică, prea ușor se lăsa năpădită de isterie. Eu îl întreb care e treaba, ce pula mea! Și așa sunt un pic futut la cap, pentru că nu îmi place când ceva se întâmplă nu așa cum mi-am dorit. Hm, iar el de colo, cică ar fi existat o poveste cu Magda. Nici cu Barmanul nu mi-e rușine, poveste, nepoveste, de ce să aflu de la el, și nu direct de la Magda. Mă duc apoi la budă, fiindcă mă strigă Arleta, toată vraiște, fumează două ţigări mentolate deodată, în plus și LM-uri, le ţine pe amândouă în colţul gurii, iar cu cealaltă mână o ţine pe Magda. Nu prea sunt în largul meu când știu că Magda m-a rănit, m-a trădat. Deci întreb ce s-a întâmplat. Ea zice că e o crampă. De la atâtea prizări, zic eu, prea multă iarbă. Arleta zice că ne lasă singuri și închide ușa pe afară. Rămân în picioare. Magda are crampe la o coapsă și stă pe capacul de la toaletă. Cu mâna stângă se ţine de coapsă, în același timp plânge, în același timp se isterizează. Acum nici măcar nu știu dacă este frumoasă sau urâtă și chiar îmi este greu să spun. Un lucru e sigur, per ansamblu e frumoasă, dar acum nu arată chiar grozav, pentru că peste tot sunt lacrimile ei negre, din care îi curge rimelul ca dintr-un jgheab, dresurile sunt rupte până la piele, de parcă ar fi prea mari, și faţa destul de înmuiată amintindu-mi, fără a dori să fiu jegos, de mașina roșie a pompierilor. Deci mă tot gândesc dacă încă o iubesc atunci când se vaită așa de tare, nici măcar nu mă privește în ochi și nu-mi spune un cuvânt. Aproape că nu mai rezist.

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

Am greșit cu ceva, Magda? – o întreb și trag zăvorul. Dacă am greșit cu ceva, puteam doar să o luăm de la capăt! Întotdeauna păreai fericită atunci când te iubeam, de ce acum, tam-nisam, nu mă mai vrei, e vreun capriciu sau ţi s-a luat de mine? Îţi amintești când te-au înregistrat căţelele alea, în staţie și, chiar dacă erai acolo cu Masztal, chiar și cu el te-au înregistrat, deși știi că el avea o treabă cu o dileriţă. Cine s-a dus apoi să-ţi verifice cutia poștală, ca să nu ajungă vreo citaţie de la poliţie la ai tăi, când tu erai în practică? Sfântul Iosif s-a dus să verifice? S-a dus Masztal măcar o dată să verifice? Eu nu am fost bun, spune tu singură? Flori, ciocolată, tot felul de căcăţișuri romantice. Acum nu știi ce să spui. Te vaiţi și îţi spun că este jenant, pentru că acum ești un nimeni, ești ca un copil, ești așa de penibilă. Te holbezi în gresia asta maro, pe care nu doar o dată am văzut-o, atunci când eram împreună, atât de apropiaţi, cum numai o fată sau o femeie poate fi cu un bărbat. În gresia asta încă ne mai vedem, orice ar fi fost înainte, am să-ţi spun un singur lucru. Ai un nume frumos, Magda, ca și chipul tău. Frumoase sunt mâinile tale, degetele tale, unghiile tale, oare nu mai putem fi împreună? Dacă vrei, te iau de aici, unde vrei tu. Poate chiar la spital, dacă este absolut necesar. Întrebi dacă am băut, păi da, am băut, dar nu e treaba nimănui dacă am băut sau nu. Să mergem, urcăm în mașină și mergem, te duc peste tot, chiar de-ar fi ca zece mii de rusnaci să vrea să ne verifice conţinutul de alcool și de narcotice. Zici să nu spun tâmpenii, să nu vorbesc aiurea-n tramvai. Zici că este posibil să fie niște crampe la picior, că ai făcut testul și poate că este posibil să fii

Dorota Masłowska

însărcinată, chiar dacă nu ești absolut sigură. Zici că din cauza asta te-ai eschivat, din cauza asta nu ai mai vrut să fii cu mine, pentru că știai că o să mă supăr. Spune-mi când am fost eu supărat pe tine mai mult de o zi? Dacă ai un copil, poate chiar să fie și copilul meu, poţi merge oricând la medic și să verifici sută la sută. Dar acum să mergem. O iau pe Magda de mână, iar ea ţipă în gura mare, pur și simplu zbiară, deși cu o clipă înainte era cuminţică și potolită, ca în somn. Arleta vine în fugă, cu balonul acela ieșindu-i din gură, vrea să știe tot ce se petrece, ce e cu durerea aia și dacă Magda nu are nevoie de ajutor, de apă, de un panadol. Îi zic Arletei s-o șteargă de acolo, la fel și Barmanului, care căsca ochii de parcă n-ar fi știut despre ce este vorba. Și alţii se uită ca proștii, Stângă, Kacper, Kisiel, cu o pipiţă pe care nici măcar nu o știu, trebuie să fie una nouă, deși nu e rea deloc, muzica se aude, un adevărat bordel ambulant. Arleta îmi trimite un esemes, că probabil este posibil să fie lipsă de potasiu în sânge, din cauza unui mod de alimentaţie deficitar. Îi răspund la mesaj și îi spun să se care, i-aș fi scris eu mai multe, dar mi se descărca telefonul și atât am reușit să scriu: du-te-n pizda mă-tii, Arle. I-aș fi scris mai multe, să se care cu prezicerile ei, cu șoaptele ei rele, pentru că, cel mai probabil, ea i-a provocat Magdei crampe atât de dureroase, prin tâmpeniile ei paranormale, prin blestemele asupra profesoarei de geografie. Așa că ieșim și o urc pe Magda în primul taxi, apoi mă urc și eu, ea zice că la spital, iar el întreabă ce s-a întâmplat. Îl întreb dacă este un interviu pentru vreun ziar sau taxi, sau vreo spovedanie și iertare de păcate, ne duce sau nu, că altminteri eu cobor cu Magda cu tot, bani ciuciu, o piatră în geamul din faţă și să nu-l mai văd

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

prin oraș. El tace o clipă și apoi începe să bâiguie ceva, cică în ultima vreme ne-am lupta sub steag alb-roșu cu rusnacii. Îi zic că s-ar putea, cu toate că noi nu suntem foarte radicali în această privinţă. Magda zice că ea este mai degrabă împotriva rusnacilor. Îmi ies din pepeni și îi zic: de unde dracu știi tu că ești taman împotrivă? Cântă radioul, se aud știrile, diverse melodii. Ea zice că așa crede ea. Eu îi zic că a tras cam multă iarbă și pune la cale o mare judecată, lansează opinii măreţe, de unde știe ea că taman așa crede și nu altfel? Se teme puţin. Îi zic să mă lase în pace, să nu mă mai fută atât la cap. Ea geme, încă nu i-au trecut crampele. Apoi merge singură, zice să nu o ating. Șchioapătă. Zice că sunt așa de brutal, încât e de ajuns să o ating și o omor și pe ea, și pe copilul nostru. Că o să crape cât e de mare și copilul nostru o să moară. Sunt destul de nervos. În camera de gardă ne întâmpină un medic primar sau un ortoped, nici eu nu mai știu, mi-e teamă să nu-i ia sânge, pentru că în afară de lipsa de potasiu, ies la iveală și combinaţiile ei cu speed-ul, pentru că acum este drogată ca o scroafă, combinaţiile ei cu prafuri, și o să-i ia copilul. În principal este vorba de acel picior, crampa este puternică și se extinde. Ortopedul îmi spune să ies în timp ce o consultă, ceea ce mă scoate din sărite, pentru că orice am zice e femeia mea, nu? Mă uit direct în ochii lui, în albul ochilor, împăienjeniţi de sânge, ca să știe cum stă treaba și să nu încerce mai știu eu ce șmecherii ortopedice. Magda mă imploră din priviri să stau liniștit, așa că mă liniștesc. Cum că cel mai probabil ar fi vorba de o lipsă de potasiu în mușchiul care o doare. Așa că aștept și stau liniștit, deși îmi vine să fac praf tot spitalul ăla. Din cauza ortopederastului ăla și a altor perverși care lucrează aici, din cauză că se cred niște prinţi

Dorota Masłowska

scrobiţi cu baghetă în mână, cu stetoscop, fiindcă în chestiuni în care e vorba de exprimarea opiniilor eu sunt mai degrabă de stânga. Nu prea sunt de acord cu impozitele și militez pentru un stat fără taxe și impozite, în care părinţii mei să nu-și verse plămânii doar pentru ca prinţișorii ăștia în halat să aibă propria locuinţă și un număr de telefon, în timp ce treaba stă altfel. De altfel, am mai spus-o, situaţia economică din ţară este categoric nasoală, un guvern de faţadă și, în general, o conducere slabă. Dar ne îndepărtăm de la subiect, când Magda tocmai iese din cabinet. În continuare șchioapătă. Dar e pieptănată. Muie ăluia care a pieptănat-o. O las baltă, pentru că seara asta este și așa peste măsură de stresantă. Îmi zice să o iau la mare. O întreb cum vrea să meargă la mare cu cangrena aia la picior. Așa, pur și simplu, ca polonezii. Fiindcă pe holurile spitalului nu e ţipenie de om, își trage niște cârje să poată merge. Îi zic că asta nu e oră de mers la mare. Ea zice că, dimpotrivă, e cea mai bună oră și că vrea să meargă acolo numai cu mine, cică sentimentul care există în ea, pe care îl simte, este pentru mine. Îi spun că e bolnavă la cap, dar mă înmoi la gândul că mă iubește și că fără vreo umbră de falsitate o recunoaște. Spune că are așa niște presimţiri, un impuls, aproape lăuntric, că în curând o să moară, că i-a sosit ceasul. Copilul din ea o omoară, așa zice Magda, are o structură dentară prematur dezvoltată, cu care o mușcă pe dinăuntru, îi mușcă stomacul, iar mai apoi ficatul. Zice să s-a sfârșit cu ea, iar efectul acestui lucru, ca un stigmat, este acel picior cu crampe, ceea ce înseamnă că pruncul o dirijează dinăuntru. O distruge din interior, chiar și psihic, o devastează pur și simplu, curată distrugere, descompunere. Îi simt durerea, căci și eu am contribuit

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

probabil la acel copil și îmi pare foarte rău pentru fata asta, că a ieșit așa, că s-a dezvoltat în ea. Văd cât de tare suferă, indiferent de cârjele alea, care chipurile ar trebui să o ajute, dar parcă mai rău se chinuie, pentru că poartă pantofi cu tocuri, care nu o lasă să se miște normal. Așa că, în concluzie, mergem la mare. Magda este foarte întreprinzătoare în acest sens, ar trebui chiar să facă ceva bani din asta, un fel de firmă, care merge la mare, taxează bilete, desfășoară toate acele activităţi care îi fac pe oameni să dea înapoi când e vorba să meargă la proverbiala mare. Chiar dacă șchioapătă, chiar și așa. Până la urmă, îi zic că este deja târziu. Ea zice: ei și, ce dacă este târziu? M-am prostit cu totul încât cred că se închide marea dacă întârzii? Nu e destulă mare și pentru mine? Îi zic că nu o să comentez acest subiect. Dacă vrea să se comporte ca o bădărancă, în ciuda faptului că am fost împreună la spital, împreună am trecut prin multe clipe mai bune sau mai rele, dacă vrea să se comporte astfel, n-are decât să ia și biletul meu și să străbată și kilometrii care îmi reveneau mie. Și ar fi mai bine să rămână acolo, că numai locul ăla i se potrivește. Magda zice să o las baltă, că ea visează la altceva și că dacă merg cu ea sau în faţa ei, fiindcă ea este handicapată în felul ăsta, că nu poate merge atât de repede. O întreb de unde a luat marfa aia, căci după faţa ei și, în general, după cum arată, pare mai degrabă congestionată, bolnăvicioasă, sincer vorbind, arată de parcă deja ar fi născut acel copil, doar că l-a pierdut pe undeva, iar acum îl caută prin gară. Zice că mai bine să nu o întreb, pentru că e de la Wargas. Îi zic că e marfă proastă, combinată, amestecată. Ea zice că e grozavă. Îi zic să nu mă enerveze, pentru că nu e așa, asta nu e marfă, e un gu-

Dorota MasĹ&#x201A;owska

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

noi. Zice că ce pula calului îi fac în ciudă. Zic bine, dacă vrea să aibă de-a face cu Wargas, are cale liberă, o să aibă parte de praf de curăţat cada pentru totdeauna, dar dacă acel copil se naște un monstru, cu un picior mai lung și cu altul mai scurt, genetic fără păr, atunci eu nu am nici un amestec în treaba asta. La care ea îmi răspunde, bine, dacă vreau, o să ne convingem. Și cum vine trenul, cum urcăm, iar ea, care luase un ziar de la Hit Market, se lipește de fereastră și mă ignoră tot drumul. Și când mă trezesc la mare, doar atât îmi aduc aminte din momentul ăla, cum asociam între ele diferite fapte, cum trăgeam de un pix pe care era scris Zdzisław Sztorm, Fabrica de Nisip, str. 12 martie nu mai știu ce număr. Cum îmi imaginez nisipul ăla, produs printr-o tehnologie modernă, modern procesat, modern ambalat în saci, modern prezentat pentru a fi distribuit manual și activ. Îmi amintesc gândurile mele, cu caracter pur economic, care ar putea salva ţara de la distrugerea despre care tocmai am amintit, de la distrugerea pe care o pregătesc pentru ţară nenorociţii de aristocraţi, îmbrăcaţi în pardesiuri, în halate, care, dacă li s-ar crea condiţii, ne-ar vinde pe noi, cetăţenii, Vestului, pentru bordeluri, pentru Bundeswehr, pentru organe, ca pe niște sclavi. Care până la urmă vor să ne vândă ţara de tot, ca pe ultimul gunoi, ca pe un maldăr de zdrenţe și haine vechi cu eticheta Mińsk Mazowiecki1, scuzaţi, ca pe niște obiele, or după părerea mea singurul mijloc este să-i dăm afară din case, să-i scoatem din blocuri și să facem din patria noastră o patrie tipic agricolă, care să producă, chiar și pentru export, nisip simplu, polonez, care să aibă șanse pe pieţele mondiale din întreaga Europă. Astea sunt ideile mele cu 1 Mińsk Mazowiecki – oraș din voievodatul Mińsk, fondat la 1421 și situat la 40 km de centrul Varșoviei. (N. red.)

Dorota Masłowska

caracter de stânga, care mă fac să consider că ar trebui să se dezvolte o reţea de colectare în blocuri, pentru ca agricultorii, căci, în opinia mea, ţara s-ar bizui tocmai pe agricultori, să poată arunca mai multe roade locuind în blocuri, tocmai despre asta este vorba, ca în felul ăsta viaţa lor să devină mai mecanizată, pur și simplu, mai bună! Și acum, când mă trezesc, îmi amintesc bine pentru că aș putea să spun fiecare cuvânt pe care l-am gândit, dar când mă trezesc, Magda nu mai e, deși poate că încă nu e sau nu mai e deloc. Mă ridic de pe pământul care, la ora asta din noapte, este rece, și-mi scutur blugii și geaca de piele. Magda nu e și observ asta deodată, deodată mă înfurii, deși după ce verific, constat că am și portofelul, un element-cheie într-o astfel de situaţie, dar și documentele. Nu prea știu ce s-a petrecut, când viziunea mea de natură economică a dispărut în intervalul când am făcut ceva înainte de a mă trezi. Este mai rău, mult mai rău decât, scuze pentru cuvânt, un film rupt. Văd mult nisip, consider că este o adevărată risipă economică și trebuie să constat cu părere de rău că mă apucă pandaliile. Pandaliile, pur și simplu, o boală primejdioasă. Așa că mergând dau peste o pungă de plastic, fără să stau pe gânduri, pun în ea nisip. Apoi o răsucesc și o ascund, în cazul că-mi lipsesc banii, în cazul că piaţa se duce de râpă, se poate dovedi un lucru preţios, chiar un plus. Apoi mai dau peste două pungi de la Hit și mă doare inima, lipsa asta de economie din ţară, unde niște pungi absolut zdravene sunt aruncate pe jos și lăsate să se irosească. Dar, mai ales, jefuirea lumpenproletariatului. Așadar, după ce mi-am promis solemn că Magda o să vină cu siguranţă imediat, căci s-o fi dus și ea, de exemplu, să facă măcar un pipi, mă duc să strâng nisip. Consider că trebuie luat tot, cât mai repede. Căci

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

dacă nu ajunge în mâinile noastre, s-a zis! O să fie înhăţat până la ultima centimă de trădători. Cam în felul ăsta gândeam atunci. Încep chiar, lucru rar, să scriu aceste gânduri, să fac calcule pe pământ. Din păcate, scriu repede. Ceea ce face ca literele și cifrele să fie complet neclare. Dar îmi bag pula, o las baltă, căci pe undeva prin apropiere, fiindcă este întuneric beznă, o aud pe Magda, care e clar că râde de ceva. Mă tot întreb ce poate fi de râs. În general, ce poate fi de râs. Așadar o văd, deși evident nu este singură, este cu cineva. Cu bărbaţi, chiar cu doi. Ceea ce mă face să interacţionez. Să reacţionez. Căci indiferent cât de prost ar merge lucrurile între noi, dragostea ei este, din ceea ce îmi amintesc, a mea, iar trupul ei este tot al meu. Așa că nu înţeleg ceva aici, în timp ce ea merge atât de zvăpăiată. Fâţâie din cur. O dulceaţă. Piciorul nu-i mai șchioapătă. Model, actriţă și cântăreaţă în aceeași persoană. Zburdă de colo-colo. Face reclamă la dresuri, cumpăraţi dresuri găuriţi, astea sunt acum cele mai moderne după ultimele trenduri. Și neapărat cârje sub braţ, șterpelite din spital. Ce pizda mă-tii? – îi zic, căci situaţia asta, apărută din senin, m-a scos cu totul din sărite. Iar ea le zice tipilor ălora așa: ăsta este fratele meu handicapat psihic și fizic. Cum te descurci, ha? – îmi zice mie. Scrii pe nisip, frumos din partea ta. Fiindcă eu mai am câte ceva de rezolvat cu domnii ăștia, îţi las aici cârjele tale, în cazul că ai dori să te întorci acasă sau că în general ai merge undeva, apasă cu cârja aia în pământ, o să-ţi fie mai ușor. Rămân așa o clipă cu cârja, iar unul dintre tipi, un ordinar, fioros ca înfăţișare și pervers ascuns, cu piele neagră, pulover în dungi, zice: știi ceva, Magda, nu semănaţi deloc, deși sunteţi fraţi. La care ea zice: Păi! Așa e

Dorota Masłowska

viaţa! Dar avem aceleași nume. Apoi îmi zice mie: ascultă, Voinicule, care e numele tău de familie? Robakoski2 Andrzej — răspund eu în acord cu vederile mele. Și zdreanţa răspunde cu șiretenie: tocmai! Exact așa mă numesc și eu. Robakoska e numele meu de familie. Eu încă tac. Celălalt tip vine mai aproape, e un tip mai sportiv, în trening, și zice: ia uitaţi-vă, a scris ceva aici. Și stau toţi în picioare, deasupra scrisului meu, de parcă ar fi fost de la ministerul educaţiei și sportului și se străduiau să citească. După cum am menţionat ceva mai devreme, sunt niște litere neclare, niște semne mai degrabă abstracte, ca să nu zic inexistente. Căci el nu este întreg la minte – zice Magda. Tocmai de-aia folosește o astfel de scriere. Este o scriere folosită de cei cu sindromul Down. Ei vor să plece. Magda mai are puţin și le cade în braţe, se prăbușește în abis, se prăbușește în pizda mă-sii împreună cu trântorii ăia doi. Comisia pentru educaţie și sport, formată din cei trei membri, poponarul ăla, pederastul ăla de la educaţie și litere și Magda cu ăla îmbrăcat în trening lucrează la sport, lucrează de minune, văd asta foarte bine. Zic așa: treci încoa’, târâtură, vino un pic deoparte! Hai, nu te teme, că n-o să te fut. Fiindcă din cauza șocului, a șocului provocat asupra concepţiilor mele, asupra sentimentelor mele, mă simt cu totul stânjenit. Cu totul neputincios. De felul meu nu sunt așa delicat, căci o spun chiar deschis, în trecutul meu, care nu este chiar atât de îndepărtat, eram destul de aprig, ceea ce, de alt2

Robak (în limba poloneză) – vierme (N. t.)

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

fel, a lăsat urme în relaţia mea cu Magda. Gata să sar, gata să-mi fac dreptate singur. Dar supărarea asta răscolitoare, produsă fără nici cea mai mică vină din partea mea. Asta m-a făcut dintr-o dată delicat, blând. Căci e a doua nedreptate care mi se face. Deci zic: hai vino! Vreau să vorbesc cu tine un minut. Văd că arată nesigură. Ezită, ca să zic așa, îi e frică. Știe ce a făcut, știe că totul o să fie altfel între noi, deci își scutură fundul, își întinde fusta, se uită când în dreapta, când în stânga, când drept înainte. Se uită în toate părţile, ba într-o parte, ba în cealaltă. Oare s-a prostit de-a binelea, o întreb eu, căci în ce mă privește este din ce în ce mai rău, căci sentimentele mele s-au prăbușit, nervii mei s-au prăbușit, sunt distrus din cauza ei, psihic și nervos îmi dau duhul. Ceilalţi doi se uită la mine compătimitor, dar cam vor să plece. Magda se uită la ăla în trening o dată, iar a doua oară la poponarul ăla, care – după cum am aflat mai târziu – are porecla Rândunoiu. S-a ridicat de cur, zice el, arătând spre mine, după care zice repede: să mergem de aici, la alea ale lor, desigur. Acum îmi sare muștarul de-a binelea. Acum gata, nu mai e loc pentru iartă-mă, nu mai merge cu Voinicu, om bun, dascăl de biserică, ajutând la slujbe, blândeţea întruchipată, inimă s-o pui la rană. Bunul, dragul de Voinic care le face altora fapte bune, când sunt în practică. Voinicu, care stă cu ochii în patru pe șeful de magazin pentru niște cârpe furate și fără gust, fără nici un pic de gust. Fiindcă Voinicu este ca o firmă, dacă vrei rupi legătura cu ea, apoi crampele la coapsă, ţâc, un telefon, Voinicu la post, îţi linge podeaua de sub picioare, ca să poţi tu să

Dorota Masłowska

calci pe curat. Voinicu moare pentru tine în războiul polono-rus, apărându-te de lovituri cu stindardul, cu steagul alb-roșu. Deși toate colegele tale ar dori cu plăcere să-ţi fută una cu el pentru toate faptele tale nu prea morale. Dar Voinicu se ridică și te apără. Nu mai există iertare, fato, acum, când mă uit la tine, știu că dragostea mea pentru tine a fost de la bun început nemeritată. Și că pentru insulta asta vulgară pe care am suportat-o acum de la tine va trebui să plătești amarnic. Chiar acum iau decizia că n-o să mai am de acum înainte sentimentul pe care l-ai trezit în mine, atunci când te-am zărit prima oară în mașina lui Lolo. Chiar acum o să arunc băţul cu care, acum o clipă, am scris pe nisip planurile de viitor pentru noi, numărul copiilor noștri, cheltuielile pentru locuinţă, spălat, cheltuielile pentru nuntă și înmormântări, totul pentru un viitor comun. Acum, cu un singur gest, reușesc să le șterg, să le radiez. Acum mă apropii de tine, iau într-o mână părul tău, pe care cândva îl iubeam atâta, deși acum nu mai simt nimic în sensul ăsta. Îl răsucesc în jurul pumnului. Acum sunt liniștit, liniștea, ca s-o definesc așa, a unui măcelar, a unui lucrător la tăierea puilor. Vorbesc așa, deși îmi tremură tot corpul, dar nu de frică, ci de furie: domnilor, uitaţi care e treaba. Asta e femeia mea. E atât de drogată că nu e treaba voastră. Nu sunt debil sau anormal. Acum o iau cu mine. Iar pentru voi, băieţi, tot respectu’ de la Voinicu, mi-a făcut plăcere că aţi condus-o până aici pe zdreanţa asta, care o să-și ia porţia îndată pentru toate cârpelile ei. Zâmbesc în sinea mea. Pentru că asta i-a umilit cu adevărat, i-a surprins. Stăpânirea asta a mea, tristeţea asta a mea controlată. Asta i-a luat cu totul prin surprindere, erau de-a dreptul miraţi. Pederastul paraeducativ încă

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

mai mormăia ceva, ăla în trening la fel. Iar eu am tras-o de păr, liniștit, fără tărăboi, fără figuri. Ei au rămas pe loc acolo. Magda își ţine limba-n gură, tace chitic, ca un șoarece, eu merg liniștit, rece, o târăsc după mine. Ăia doi încă mai mormăie ceva, încă mai bâiguie ceva, mai șușotesc ceva. Și asta mă scoate din pepeni. Mă răsucesc brusc și le zic: ce mama mă-sii e aici, răscoală la pârnaie? Și atunci ei tac la fel de brusc și zic amândoi: respectul nostru. Am plecat mai departe, m-am înmuiat. Căci, totuși, în faţa mojiciei pure, a urii faţă de alt om, faţă de matrapazlâcuri, faţă de rău, oamenii reușesc să se înţeleagă solidar, să lupte solidar. Și astea sunt idei de-ale mele, dar încerc să nu le spun cu voce tare. Dar așa arată însă opiniile mele în legătură cu chestia asta: respectul faţă de om, respectul solidar, fiindcă nu este vina lui că omul s-a născut în felul ăsta. Toate ca toate, dar mai demult aveam sentimente puternice de natură religioasă, sacră. Și asta mi-a rămas până în ziua de astăzi, încă mai există în mine sentimentul faţă de Maica Domnului Fatima, de altfel și faţă de Dumnezeu. Băieţi! – strig spre ei, căci am ajuns cu Magda destul de departe. Dacă o să fiţi la noi în oraș, întrebaţi de Voinicu. În oraș este război polono-rus. Dacă e ceva, cumva, întrebaţi de mine, băieţi. Ei se uită în urma noastră și mai consternaţi, dar zic pentru ultima oară: respectul nostru, Voinicule, căci deși sunt departe, deslușesc asta după felul cum își mișcă buzele. Așa că ne-am despărţit în condiţii destul de pașnice, am stabilit. Iar acum este timpul să încep poloneza3 cu 3

Poloneza – dans popular polonez. (N. t.)

Dorota Masłowska

Magda. O așez pe o bucată de zid lângă plajă. Are durerea înscrisă pe figură, pe buze, fiindcă încă o mai ţin zdravăn de moaţele alea vopsite. Îmi vine greu să spun în momentul ăsta dacă e frumoasă sau incitantă. Un ochi complet mânjit. Un șnur de la fustă rupt, prins cu o agrafă. Mai degrabă este într-o stare proastă, îi clănţăne zdravăn dinţii de la amfa aia cu care exagerează. Dacă cineva i-ar fi propus, ar fi înregistrat cultivarea de amfă la ea acasă, aș mai zice, aș da și un pupic. Pe buze și pe obraji. Chiar dacă asta i-ar costa scump pe ea, pe babacii ei, pe vecini și pe amici. Prima chestiune – îi zic, fiindcă se strâmbă poate de durere sau poate de rușine, de sentimentul vinovăţiei – unde ţi-e cangrena de la picior? Ea tace. Mormăie ceva. Îmi zice așa: da’ ce crezi tu? Că eu o să șchioapăt până la sfârșitul vieţii ca o paralitică? Ţi-ar conveni, știu. Dar n-o să fie așa. Eu îi zic așa, fiindcă iar mă lasă nervii. Magda, în ochii mei, tu ai minte. Paralitică, dar cu minte. Cu sentiment. Mai mult – îi zic mai departe: sau ai piciorul șchiopătând, sau nu-l ai. Într-o viaţă cinstită, apolitică nu există o asemenea posibilitate ca pentru mine piciorul ăsta să fie șchiop, să aibă nevoie de operaţie, iar pentru domnii ăia să fie sănătos și să umble. O asemenea posibilitate, niet4. Ori albă, ori neagră, îţi spun un lucru, Magda, direct în ochi, în felul ăsta tu te poţi înscrie în parlament și la senat și acolo să-ţi urzești minciunile tale, mizeriile tale, fiindcă doar acolo ești bună. Sunt liniștit, sunt ca o stâncă. Ea începe să plângă, ceea ce arată mai puţin atrăgător, mai puţin a televiziune. Îmi aprind o ţigară, căci trebuie să remarc că în ulti4

Niet (în limba rusă) – nu există. (N. t.)

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

mii ani am căpătat viciul ăsta neplăcut. Dar asta este exprimarea împotrivirii mele, expresia rezistenţei mele împotriva Vestului, a dieteticienilor americani, a operaţiilor plastice americane, a pungașilor americani, care anticipează lucrurile, dar pe ascuns ne trădează ţara. Cândva i-am spus asta Magdei într-o discuţie cu caracter amical, că dacă o să ajung în America, o să fumez direct pe stradă, deși acolo nu prea e de bon ton, fiindcă tot Vestul renunţă la fumat. Ea îmi zice în același timp cu o voce destul de visătoare, ceea ce mă miră: ah, Voinice, aș dori să plecăm de aici. Să-i păcălim pe președinţi, pe avocaţi, să-i fraierim pe toţi ortopederaștii ăștia înfumuraţi, să facem rost de niște creiţari. Să plec. Cu cineva pe care-l iubesc. De altfel, poate chiar și cu tine. Poate în primul rând cu tine, Voinice, pentru că lângă tine mă simt în siguranţă. Căci în ţara asta nu există viitor, dragostea noastră nu are aici șanse ca să se dezvolte, oriunde te uiţi, numai violenţă, chiar și războiul ăsta polono-rus, care are loc în oraș, oriunde ai ieși, este imposibil să nu dai peste marţafoi rusnaci. Peste tot steaguri alb-roșii. Or, eu vreau doar sentimentele tale, dar la fiecare pas pot fi lovită sau chiar omorâtă. De oricine. Omul este lup pentru om. Prietenii trădează. E noapte târzie, adâncă, marea și plaja. Nici ţipenie de om, căci ăia doi de mult și-au pus coada pe spinare și au dispărut ca și când nici n-ar fi existat vreodată. În ciuda jignirii aduse, nu pot așa dintr-o dată să trec la ordinea zilei. Nu pot, pur și simplu, să suport asta. Fiindcă, orice-am spune, din partea ei a fost o mârlănie, deși acum este sensibilă și tandră, visătoare.

Dorota Masłowska

Nu vorbi așa, Magdo, că și așa nu te ascult. Nu vreau să mai aud de tine. Nu vreau să te mai văd, nimic. Pentru că în vorbele tale e doar minciună, doar otravă mincinoasă. Pe care nu mai pot să o îndur. Azi m-ai părăsit, fără a mă uita la indicatorii timpului. Fiindcă după regulile ceasornicului asta s-a întâmplat, chipurile, ieri. Dar într-un fel sau altul mi-ai respins sentimentele. Apoi îmi zici că totuși nu, că ai crampe la pulpă, că ai copil. Afirmi că el te ucide, mă acuzi că e copilul meu. Apoi mă lași pe plajă, te duci cu niște pulărăi. Crampele de la pulpă îţi trec numaidecât. Și copilul. Mobilizare deplină. Ca un pește care simte sânge străin. Despre mine spui tare, ca Iuda, că eu am minte. Da, nu nega, astea sunt faptele tale, pe care le-ai făcut. Deși acum iar îmi vii și-mi zici că mă iubești, eu, Voinicul, îţi zic că între noi s-a terminat. Da, zic asta. Fără mistificare, fără regrete speciale, amare, fără să mă mai fut de-a lacrimile și de-a sentimentele. Fiindcă în situaţia în care este Magda, nu există nici cea mai mică șansă de înţelegere. Lipsa ei de empatie mă devorează, mă distruge. Pe Magda o apucă, pur și simplu, și mai tare plânsul. Zice că nimeni în viaţa ei n-a năpăstuit-o așa ca mine, cu brutalitatea mea, cu insensibilitatea mea, cu carapacea mea mentală și afectivă. Zice că ăia doi au vrut pur și simplu s-o omoare ca pe un câine și că m-ar fi omorât și pe mine. Căci dacă nu le-ar fi spus ea că nu sunt întreg la minte, ei mi-ar fi tras-o. Aveau pistoale, carabină cu aer comprimat, cuţite de vânătoare, alte arme. Toate le aveau sub scurtă, fiindcă i le-au arătat. A trebuit să le spună că sunt fratele ei care are mintea rătăcită, fiindcă a dorit să mă scape de la moarte sigură. Pentru că sunt la limita rezistenţei, a șocului și încă a ceva ce nu pot să definesc. Căci ceea ce aud este o deformare, o exagerare, o pură șarlatanie etică, de nesuportat

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

pe termen lung. Magda folosește clipa de tăcere dintre noi. Poartă un monolog pe tema bunătăţii ei, a sacrificiului, s-a făcut deodată extrem de volubilă, ca o fufă intelectuală, ca o damă de companie. Eu îi zic așa: ascultă, Magda. Ea o ţine mai departe pe a ei. La care eu îi zic în felul ăsta: ai crampe la pulpă sau nu ai? Iar ea, la asta, îmi zice, deși cu o vizibilă greutate, căci amfetamina îi produce un șoc al maxilarului care îi tremură inconștient pe chip: dacă am sau nu am, nu e treaba ta, fiindcă eu mă car, plec de aici, îmi iau geanta și o tulesc de aici, căci bărbaţii mârlani, lipsiţi de cea mai mică doză de cultură, nu m-au interesat niciodată, n-am simţit niciodată nimic pentru ei, pe mine mă interesează cultura și arta, o anumită delicateţe în comportare, dragostea adevărată, veșnică, afecţiunea adevărată, care poate avea loc între oameni de sex opus. Mă doare-n cur de preocupările tale lesbiene, deși totdeauna am considerat că te atrag lesbienele, o să-ţi spun ceva, ești un ordinar la fel ca toţi ceilalţi și te interesează doar un singur lucru, iar asta într-un fel tipic, pervers, și știi bine că pe mine asta nu mă interesează, că așa ceva îmi produce dezgust. Sau poate ai chiar fire de gay, ceea ce nu-ţi pot dovedi, fiindcă e greu să ai dovezi pentru așa ceva, dar îţi pot spune asta în faţă, căci exact asta gândesc în legătură cu tine. O să-ţi spun îndată: te urăsc, fiindcă ești simplu, superficial. Nu te interesează tablourile, revistele, cinematograful, ceea ce mie mi-a plăcut dintotdeauna, deși nu am avut ocazie să o arăt, mai mult, îţi voi spune chiar că mi-a fost teamă să-ţi dezvălui asta, fiindcă ai fi putut să-mi răspunzi negativ că nu. Îţi mai spun că nu mă interesează dragostea în felul în care vrei tu să o faci, de aceea tema noastră de discuţie era întotdeauna banală, se împotmolea. Pentru că în mare măsură concepţia mea

Dorota Masłowska

constă în eliberarea femeilor, în încetarea feudalismului în această privinţă. Îţi spun că ajunge și că ridic pumnul împotriva unor oameni ca tine care urmăresc doar un singur lucru, să aibă totul la picioare. Dacă lucrurile ar fi mers mai departe așa, aș fi pierdut și ultima fărâmă de personalitate, dimensiunea personală, individuală, modul de comportare, concepţiile pe care ţi le-aș fi cedat ca un vasal credincios. Un lucru îţi spun, cu toate că viaţa pentru mine devine un coșmar alături de tine, acest sentiment s-a stins ieri și îţi spun că m-am uitat în acel moment la Stângă, că el este cu siguranţă mai bun ca tine, mai sensibil, că atunci când am fost cu el, toată lumea mi se părea plină de profunzime, de suferinţă, dar tocmai din cauza acestui curent existenţialist din comportarea lui eu am simţit ce rost are viaţa, că e vorba de inteligenţă, de lecturi, de folosirea computerului. Că în faţa mea se deschide un viitor mecanizat, computerizat, învăţarea bazelor xerox, învăţarea bazelor englezei, deplasări în străinătate. Și atunci ai apărut tu în viaţa mea din cauza lui Lolo, deși chiar și cu el am fost mai fericită, deși era un om aspru, rece, care nu-mi dădea voie să am opinia mea, cuvântul meu. Prezenţa ta a distrus în mine totul, orice dorinţă care venea dinăuntrul meu. În general, nu știu ce am căutat cu tine, căci de la început lucrurile n-au mers bine între noi, tot felul de tensiuni, paranoia și deși nu-ţi zic niciodată ce mi-a dezvăluit Stângă atunci, mi-a dezvăluit că ești un ordinar, un needucat, care habar nu are ce înseamnă o fată, că probabil o să fiu pentru tine prima ta iniţiere imediat după Arleta, care este prietena mea, deși tu nu recunoști asta, pentru că principala ta trăsătură este să minţi. Mi-a mai dezvăluit că niciodată nu ar fi permis să fiu cu tine, fiindcă niciodată nu s-a întâmplat ca tu să folosești cele trei cuvinte magice, te rog, mul-

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

ţumesc, scuze, sau să-i deschizi ușa unei fete. Sau măcar o perspectivă simbolică. Ce ai spus? – îi zic eu, căci din măruntaie mi se desprinde deodată un glas piţigăiat, aș spune chiar: ca de femeie. Este efectul sentimentului de furie care m-a năpădit ca un ocean și mi-a acoperit orice impuls raţional, orice mesaj raţional. Și m-am surprins că nu doresc să-mi dea răspuns la întrebarea asta. Doresc să o omor, abia acum văd că sentimentul ăsta este senzaţia mea cu privire la toată seara. Magdei, deși urăsc numele ăsta din adâncul sufletului, fiecare literă de-a lungul și de-a latul vreau să o șterg, îi e teamă de ce a spus înainte. Îi tremură fundul pentru ce mi-a făcut. Arată ca și când ar trebui să i se tragă îndată un perdaf. Chircită, ghemuită, cu căpăţâna între umeri, piciorul îndoit. Eu n-am spus asta – vorbește ea repede, acoperindu-și cu mâinile capul sec până în străfunduri –, Stângă a spus. Cum Stângă, ce tot bălmăjești, de vreme ce tu ai spus, zdreanţă, acum și aici, iar eu sunt martorul de bază că ai spus asta chiar cu gura ta? – îi zic și fiindcă am luat mai devreme într-o mare doză prafuri, îmi vine greu să vorbesc, apropo de maxilarul tremurând. Da, Stângă a spus, nu eu. Dar nici pe Stângă nu-l poţi lua în serios. Știi cum e el. Nu e normal, tocmai din cauza asta s-a terminat toată povestea dintre noi. Îndeosebi mă deranja ticul ăla de la ochi. Ori de câte ori mă uitam la el, avea un tic. Nici dinţii nu arătau ca lumea, nu erau așezaţi la rând ca la orice om normal, ci altfel: aiurea. Și asta mă deranja în timp ce ne sărutam. Dar mai ales ticul, zicea ea.

Dorota Masłowska

În privinţa lui Stângă ne socotim noi, îmi zic. Îndată ce ne întoarcem în oraș, pe loc. Așa gândesc în sinea mea. Războiul polono-rus nu are aici șanse. Stindardele, steagurile nu ajută la nimic, rugăminţi, implorări, iartă-ne, Voinice. Nimic n-o să-l ajute în cruciada care o să aibă loc între mine și el. De o parte eu, de ailaltă Stângă. De o parte Voinicu împotriva ciufutului Căpitan numit Ochiul, cu o concepţie duplicitară privitoare la lume. Iar acum s-a terminat cu tânguirea, gata cu mila, cu scrupulele cu care m-am amăgit până acum. Acum o să aibă loc un măcel de zile mari, acum e după ora douăzeci și două, acum copiii să închidă ochii și cei care au nervii slabi. Dă-mi piciorul – îi zic Magdei, căci m-am săturat până-n gât de trăncăneala ei despre nesupunere gen ziar, gen îndreptar citit pe întuneric. Ghid ţăcănit la cap în ale feminismului de stânga. Gata. S-a terminat cu bunătatea, cu blândeţea. La care ea: lasă-mă, tembel nebun, ce vrei să faci? Dă-mi piciorul, nu face fiţe – îi zic cu voce groasă, fiind atât de cumplit cum niciodată nu mi s-a întâmplat nici în cele mai proaste ieșiri ale mele faţă de cei mai răi dușmani sub influenţa steroizilor, orbit de coca fiind eu. Nu ăsta, ăla cu crampe, ăla în care ai avut o mortală lipsă de potasiu și policrom. Ea începe să se zvârcolească și să geamă zicând: dacă vrei, dacă-mi dai drumul, îţi spun tot despre cum a stat treaba cu piciorul ăsta. Doar dacă-mi dai drumul. Singurătatea ţi-a luat minţile. Amfa ţi-a luat minţile. Ai devenit un lumpen tâmpit de prafuri. Jakub Szela5. Vampirul găozar din Zagłębie6. 5 Jakub Szela – erou al revoltei ţărănești de la 1846, imortalizat în poemul lui Bruno Jasienski, Odă lui Jakub Szela. (N. red.) 6 Zagłębie - Oraș în Polonia.

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

S-a zis cu tine, Magda. Nu mă mai interesează. Ce zici acum. Pur și simplu, e fără sens, zero sens, căci tu toată ești fără sens pe dinăuntru, literatura și educaţia ta, manevrele tale profeministe, fiţele cu artele frumoase, m-am săturat de toate astea. Nu mă mai las păcălit, nu mă mai întorci, căci știu adevărul despre tine, despre calabalâcul tău, despre tot bordelul paramental pe care, scuză-mă, îl ţii împreună cu diavoliţa de Arleta. Dă-mi piciorul, căci nu garantez pentru furia mea. Care este mare și o să fie și mai mare. Dă piciorul. Mă-ntrebi că dacă-mi dai piciorul, o să-ţi spun ce vreau să fac. Așadar îţi spun, așa că pregătește-te. Dar mai bine închide ochii, astupă-ţi urechile, căci o să curgă cuvinte urâte. Și dă-mi piciorul ăla, fără nici un fel de păcăleli, fără nici un fel de fiţe, aranjează-ţi chiloţii ca să nu te simţi stânjenită și pregătește-te de moarte grabnică. Dar înainte de moarte, în ultimele clipe ale vieţii tale căcăcioase, privește cât de frumoasă este marea în noaptea asta, ce fain foșnește, ba în stânga, ba în dreapta, ba în faţă, ba în spate. Căci după aia n-o să mai ai ce să vezi, poate doar în iad. Dacă, desigur, minunata ta Arleta o să catadicsească să-ţi trimită o vedere din Jastarnia7 în cazanul cu tine, cu cele mai bune urări de a petrece minunat, fiindcă ea se distrează grozav și a cunoscut un businessman simpatic, de patruzeci de ani, fără copii. Privește câte lucruri ai putut face și înţelege asta. Mă întrebi ce vreau să fac cu piciorul, spui să nu fie ceva foarte dureros. Iar eu îţi spun un lucru, mai bine ţine-ţi limba-n gură, mai bine trage pe nas dacă ţi-a mai rămas ceva marfă, iar dacă nu, nu știu, fă ceva, trage pe nas nisip polonez, fain, căci ceea ce-ţi fac, o să te doară. Căci o să te omor, nu știu dacă știi asta. 7

Jastarnia – staţiune la Marea Baltică, în Peninsula Hel. (N. t.)

Dorota Masłowska

Adică o să-ţi tai piciorul tău, atât de modern în dresuri, ceea ce în cazul tău este egal cu moartea. Așa mă gândesc. Chiar dacă n-o să mori într-o baltă de sânge, și așa s-a zis cu tine. N-o să mai poţi să te regulezi, o să ţi se usuce curul de la asta, ceea ce pentru tine este egal cu moartea. Cârje, da, o să-ţi las. La trei metri de aici și așa te las, uitându-mă cum te târăști, cum te-ntinzi spre moartea căcăcioasă ca o plantă de mare. Așa îi zic idioatei de Magda. Iar ea izbucnește în râs. Guiţă de râs, zice s-o las în pace, căci are gâdileli și în plus durere premenstruală, așa că este mai degrabă nevrozată, gata să se irite. Apoi deodată se trezește și-mi zice așa: Voinice, tu nu vorbești serios, nu-i așa? Ce faci cu briceagul ăla, a? Te-ai prostit definitiv? Faptul că ești așa de violent, asta mi-a plăcut întotdeauna la tine. Dar cuţitașul ăsta pentru cartofi, ţine-l la tine și nu mai veni cu el spre mine, fiindcă eu sunt sensibilă la punctul sânge, chiar dacă este al meu. Căcăţișul ăsta i l-ai șterpelit mamei din sertar? Vrei să mă tai bucăţi? Ești pervers? Vrei să-mi aranjezi aici concursuri de măcelărie pe oameni vii? În general tu ești fair sau nu, în definitiv ești colegul meu sau vreun gay? Dacă ai chef să te distrezi în felul ăsta, fiindcă te atrage, fă-ţi ţie sau du-te la războiul polono-rus și înţeapă-i pe rusnaci, căci știu că ești adversar al rusnacilor, deși n-o să recunoști asta. Ceea ce arată că ești fals, ești un falsificator de sentimente adevărate, căci niciodată nu recunoști, nu-ţi spui părerile despre care știu că sunt mai degrabă extremist-stângiste, nu-i așa? Atunci, deși sunt jignit, mă uit la ea și mi se pare frumoasă, lucru pe care nu pot să-l neg. Și care mă obligă la anumite gesturi. În general vorbind, este așa de frumoasă, așa de fragilă, când mă uit în direcţia ei, că încep

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

să regret toate cuvintele, toate expresiile care au fost rostite. Mi se face milă de ea pentru că a avut, probabil, o copilărie grea, mai mult decât grea. S-ar fi putut să nu-i meargă bine în viaţă, respinsă de la început, mereu păcălită de guvern, de stat, fără șanse și perspective. Când mă uit așa la ea, îmi vine în minte că probabil drama ei constă în faptul că s-a născut nu în locul potrivit, nu la vremea potrivită. Îmi imaginez că în alt oraș, în alt stat ar fi putut deveni chiar regina curţii regale. Și nimeni nu ar fi bănuit că e doar o fată obișnuită, inclusiv regele, inclusiv mareșalul curţii. Și dacă n-ar fi atât de rău între noi, diferite scurtcircuitări, dacă n-ar apărea toată paranoia asta, toate pretenţiile faţă de tot și de toate, aceste regrete unul faţă de celălalt, ar fi fost altfel. Aș lua-o și aș așeza-o pe bucata asta de zid. I-aș trage chiloţii și i-aș pune la loc ca să nu mai stea așa răsuciţi, așa nașpa, i-aș îndoi fusta și aș trage-o la loc ca să stea așa la locul ei. Și dacă aș avea batistuţe, lucru despre care mi-a pomenit de altfel Stângă, căci batistele sunt totuși un lucru pe care orice dur ar trebui să le poarte la el ca pe un instrument personal, oricând fiind de folos. I-aș fi șters faţa de unsoarea asta ce se întinde ca un peisaj în jurul ochilor. De rujul colorat ca un rest de desert în jurul buzelor. Așa aș face. Or, ea este bosumflată de parcă ar fi cel puţin stăpâna acestui zid de conac părăginit, iar eu aș fi un hobo, un emigrant ilegal, fără pașaport, fără viză, fără nimic. E o zi frumoasă, încep eu pe un ton mai împăciuitor. Ea îmi zice: eu cred că cobor din lumea prafurilor, îmi vine să vomit și o să-ţi vărs chiar pe pantaloni dacă nu-mi pui iar măcar un vârfuleţ. Am senzaţia sigură că probabil chiar am murit, că aproape nu mai sunt în viaţă. Este de ajuns o suflare de vânt, un singur gest din partea lui.

Dorota Masłowska

Iartă-mă, dar acum o să fiu afectivă în serie. Fiindcă în gospodărie când i se taie găinii gâtlejul, ea mai aleargă așa, fără căpăţână, circa cincisprezece metri prin toată curtea. Exact așa se simte, ca ea, ca o găină cu căpăţâna tăiată, alergând cu ultima picătură de viaţă prin curte. Dar știu că îndată, în mod sigur, o să mor. Dacă tu, Voinice, ai știi să mă ajuţi măcar o dată, să mă înţelegi. Ceea ce mai era, un rest pe care-l găsesc în geanta ei, căci Magda este cu totul la pământ, îi torn pe un ziar de la Hit. Pe care l-am găsit chiar în apropiere. Se crapă de ziuă. Îi zic să nu moară, îi zic că sentimentul să nu-l zgândărim, să nu-l distrugem, el există între noi. În schimb ea are capul dat într-o parte și merge schiţând semne de aprobare. Este mai degrabă trasă la faţă, anemică. De parcă pe dedesubt, în interior, Magda ar fi avut pământ de grădină, nu carne. Ceea ce mă șochează. Mergem la gară, deși am putea lua un taxi. Dar este imposibil, căci există posibilitatea ca Magda să dea la raţe, să verse pământ de grădină, căci așa arată în clipa de faţă. În plus, mă gândesc că e bine pentru sănătate să ne plimbăm în zori. Ceea ce categoric în situaţia ei poate să o ajute să-i treacă simptomele, să schimbe toată situaţia în favoarea noastră. În drum trecem pe la o staţie de benzină, pentru că îi cumpăr Magdei „Filipineza“ ca să citească o revistă, un ziar ceva. Deși mai curând sunt împotrivă, îm mod declarativ. Magda zice că e semn bun, că sunt moale, romantic, tandru cu ea, cum n-a fost nimeni înainte de mine. Revista are anexată o gentuţă din material de blugi. Ceea ce Magda observă numaidecât. Ceea ce în starea ei este un lucru important, fiindcă se vede că deodată s-a-nviorat, e bucuroasă, deși în general arată groaznic. Căci își deșartă cu aplomb din gean-

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

tă lucrurile pe trotuar. Cu precădere, gumă de mestecat, diferite fleacuri de damă, deodorante, rujuri, diferite ustensile pentru machiaj. Asta mă scoate din sărite, fiindcă, chiar dacă e dimineaţă, e o porcărie să faci așa ceva, și îi zic să nu facă mizerie în mijlocul orașului. Ea zice căcat, și așa nimeni n-o vede aici și acum, așa că poate chiar să se pișe aici, dacă o să-i vină să facă asta. Așa că aruncă geanta ailaltă și o folosește pe-asta nouă, punând în ea tot ce are și lăsând pe trotuar doar foliile goale de la prafuri și resturile de la gumă. Precum și un pix cu inscripţia „Zdzislaw Sztorm“, niște tablete cu plante pentru calmare, pe care le recunosc de la o poștă. Fiindcă miros a găinaţ de găină. Ei, pixul ăsta s-ar putea să fie necesar mai încolo – îi zic. La care ea zice că în ultima vreme ţine cură de slăbire și că a dat jos zece kilograme de pe braţe, iar pixul îl aruncă definitiv, pentru că îi readuce în minte amintiri rele legate de Wargas, de la care îl are. Mă gândesc de unde fermitatea asta la ea, darul ăsta de a fi categorică. Se știe, bilete nebilete, trenul, ne ușurăm lângă gară, ţigări LM, mentolate, căci doar din astea au mai rămas. Îi zic că femeile sunt zdravăn nedreptăţite de vreme ce sunt nevoite să facă pipi în felul ăsta și că arată ca o mașină zburătoare gata să-și ia zborul. Magda îmi zice să-mi ţin fleanca, mai bine aș avea grijă cum fac pipi singur. Citește fără prea multă energie „Filipineza“, îmi zice, plec, plec de aici în altă parte, în ţări mai bune. Eu îi zic unde anume. La care ea că în ţări calde, să zicem. Între timp se duce în colţul vagonului, fiindcă în afară de noi nu mai sunt alţi pasageri, fiindcă orice am zice starea ei de vomă se intensifică, ca să nu mai vorbesc de amănunte. După care citește liniștită mai departe. Zice că o să se ducă în ţările unde sunt ţoale,

Dorota Masłowska

cosmetice, creme cu castraveţi, cu tot, fiindcă doar acolo vrea să trăiască, dacă eu vreau să fiu cu ea, gel de ochi, diferite creme, săruri de baie. Eu îi zic că da, vreau, deși în chestiunea asta eu am altă părere, aș zice una patriotică, de stânga. Și îi zic Magdei care este cu adevărat starea de lucruri din ţara noastră. Îi povestesc despre asuprirea generală a rasei dominante asupra rasei celor care muncesc, a rasei de posesori asupra rasei care nu posedă nimic, că sunt aceleași raporturi ca în sclavagism. Că Occidentul pute, are un mediu distrus care poluează cu diferiţi compuși nenaturali, PCV, CHVDP. Că acolo domină genocidul evreilor, al muncitorilor, ucigași care se întreţin pe ei și pe copiii lor din flori din exploatare, din faptul că vând oamenilor căcaturi de firmă în hârtie de firmă, vândute de firma McDonald’s. Te caci pe tine – zice Magda fără pic de sânge pe chip, cu o expresie foarte preocupată. Ca un copil căruia i se arată pe faţă minciuna cu Moș Crăciun, un obicei la fel de urât mirositor, luat cu toptanul din Vest. Asta nu e procărie, fiindcă eu am mâncat. Da, și eu am mâncat, dar fără să vreau să te supăr, este chiar o porcărie, un căcat de om, ba chiar de vită, de pasăre, de animale de casă și de circ. Îi explic plastic ca să înţeleagă. E un căcat preparat, denaturat chimic, schimbat din compoziţia lui în altă compoziţie și gust. Este o chestiune de specialitate, tehnologii, proceduri de producţie, precedent. Un căcat merge mai mult în chiflele alea, din altul fac carnea, din al treilea ceapa, din al patrulea, căcatul cel mai prost, ketchupul și muștarul. Magda nu vrea să mă creadă, zice: de unde știi, ești și prozator, și poet într-unul singur, ha? La care eu îi zic că nu am dovezi concrete și că nu aș dori să o dezamăgesc, îi zic că din cărţi, din diferite ma-

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

nuale despre problemele stângii, despre probleme legate de anarhie, de libertate. Ea se holbează și-mi zice: căcat sau nu, dar e destul de bun, adică gustos. Eu îi zic: asta cam așa e și ne uităm amândoi pe fereastră, visând la produse alimentare, căci de mai mult timp n-am mâncat prânzul, nici cina, fără a mai pune la socoteală drink-urile, amfa asta. Apoi tăcând ne întoarcem la mine acasă, căci este liberă, nu e nimeni. Și e gata totul, toată dragostea noastră, căci suntem destul de obosiţi, epuizaţi de toată noaptea asta, plină de sentimente și de multe întâmplări. Iar Magda se duce la oglindă, își aranjează pantalonașii, își întine pielea pe faţă și îmi zice deodată cu mari reproșuri: de ce nu mi-ai spus?! De ce nu mi-ai spus nimic? Adică în ce context? – îi răspund eu cu o întrebare de pe divan, căci sunt destul de obosit de toată situaţia asta. Ea îmi zice: că arăt așa! Grasă! De-a dreptul pufoasă! Ce am dat jos de pe braţe cred că mi s-a dus la faţă, toată grăsimea, toată carnea ce scăzuse de pe braţe! Pizda mă-sii! Arăt ca o scroafă, ca un vier! Ochiul și gura duble! Repetate de două ori pe faţa mea! Din păcate mai departe nu știu, căci în ciuda ţipetelor ei artificiale și a izbirii de chiuvetă a unor obiecte de cosmetică, adorm și mă trezesc în alt moment. Iar ceea ce am visat, asta, cu scuze, nu mai e treaba ei.

* Primesc pe mobil un mesaj scris de la Angela. Bună, Voinice, ne-am cunoscut acolo și acolo, oare ne mai întâlnim cândva? Un asemenea mesaj. Un astfel de esemes. Mă

Dorota Masłowska

trezesc în acel moment din somn, în așternut, în patul părinţilor, dintr-un somn s-ar putea lung, deși s-ar putea scurt. Fiindcă este îndoielnic ce oră este. S-ar putea să nu fie nici o oră, căci este sfârșitul lumii, apocalipsa, ceea ce se manifestă și dă semnale în psihicul și în fiziologia mea. Căci nu e bine cu mine, îndeosebi fizic, fiziologic. Între timp observ un fapt greu de însușit și de înţeles logic. Chiar aproape de mine este culcată în modul cel mai vizibil Magda, dormind, ceea ce face să mi se deruleze în jurul acestei teme un film deloc rău. Un film clasic. Căci este vizibil alături, dar dacă trăiește sau nu trăiește, asta e îndoielnic. Mi-e teamă, mă cuprinde frica, pentru că ea arată mai degrabă rău, mai degrabă ca și când n-ar fi vie, aș zice de-a dreptul moartă. O dată respiră, a doua oară nu mai respiră, pentru variaţie, firește ca să-mi facă un film și mai prost. Fără să se miște nici măcar un pic din poziţia în care se află. Mă străduiesc să-mi aduc aminte vreo întâmplare, un fapt, ceva, din seara de ieri, în timpul căreia Magda ar fi suferit o moarte sigură. Și nu pot să-mi amintesc. În acest răstimp, deși orice mișcare a mea, fie ea cea mai mică, este aproape mortală, iar durerea și suferinţa sunt iubitele mele nedespărţite, întind mâna după geanta ei. Ceea ce mă costă foarte mult, durere în craniu și în toate organele existente în corpul meu. Deși trebuie să răstorn pe plapumă toate căcaturile pe care le poartă acolo și care nu mă interesează nicicum. Totul pentru a scoate un biet panadol8 în formă de pastilă. Fiindcă poate chiar îmi trădez concepţiile, părerile antiglobaliste. Totuși panadolul, deși făcut din animale otrăvitoare, din plante otrăvitoare și resturi omenești ale 8

Panadol – tablete pentru durere de cap. (N. t.)

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

Vestului, din minerale occidentale, din paracetamolul care otrăvește toate izvoarele de adăpat, care pe un cântar steril se măsoară cu o greutate sterilă. Cu toate astea este bun, o pastilă cu însușiri de-a dreptul terapeutice. N-are importanţă. Dacă este otravă de albine, de viespi, dacă este otravă de mort. Are forma unei tablete obișnuite, ce poate fi înghiţită ușor. Ajută atât la durerea generală în cazul mahmurelii, pe care o am eu de exemplu acum, cât și la boală, la febră. Cine știe dacă nu e vreo tuse, vreo diaree? Într-un cuvânt, poate vindeca totul. În acel moment dau peste pixul „Zdzislaw Sztorm“. Asta pentru mine este un adevărat șoc. În momentul ăsta apar înaintea mea ca o fata morgana toate întâmplările și evenimentele care au avut loc ieri. Deși, privind lucrurile cronologic, poate că s-au petrecut chiar azi. Este ca în momentul morţii: iese fum, în faţa ta toată viaţa ţi-e închisă într-o secvenţă fotografică la fel ca într-un diapozitiv. Așa că îmi amintesc că au fost multe întâmplări, multe cuvinte exact despre moarte, despre murire, suferinţă. Mă uit la Magda care nu doar că are ochii închiși, dar nu se mișcă nici strop. Mă gândesc la copilul pe care se lăuda că îl are, mă gândesc dacă nu cumva tocmai când nu m-am uitat la ea l-a născut și el a murit la naștere, din cauza amfetaminei. Dar versiunea asta o resping, căci mai ţin minte că am avut-o mai târziu, pe divanul ăsta, ceea ce reciproc este exclus, nu ţine, fiindcă toată învălmășeala biologico-fiziologică legată de copil, care se pare că are loc, este mai puţin posibilă. Apoi îmi amintesc de starea mea afectivă, care m-a îndemnat la agresivitatea necontrolată cu folosirea unui instrument ascuţit. Ţin minte că am vrut să-i tai piciorul

Dorota Masłowska

în dreptul pulpei. Asta mă sperie, căci îmi vine în minte că am făcut așa ceva. Iar asta, asta e amnezie de moment, provocată de șocul crimei, de năvala cruzimii. Robakoski Andrzej și chestia asta se potrivesc. Dacă i-aș fi retezat piciorul, asta a ieșit din memoria mea, poate chiar pentru totdeauna. Bag mâna cu frică sub plapumă și îi caut piciorul ăla cu crampe, care din ce ţin minte este mai mult în direcţia peretelui. Piciorul este și se ţine bine, și ea mormăie ca un câine mulţumit de propriul rahat. Magda este în mod vizibil verzuie, pentru că e verzuie, întinsă pe tot patul ca o victimă în urma crimei, dar vizibil nu a fost ucisă și nici n-a dispărut în bătălia pentru steagul polono-roșu, n-a căzut în războiul pentru cozi de drapel. Are chiar machiajul proaspăt, aranjat înainte de culcare, și-a tras sclipici cu puncte de grăsime pe gene ușor strâmb și pus aiurea, căci de la amfa aia, de la căderea aia din senin, îi tremurau labele și și-a făcut tot felul de liniuţe și punctișoare, de parcă tot alfabetul Morse mărșăluia pe chipul ei. Uitându-mă la asta, poate că n-ar trebui să recurg la astfel de aluzii, o să spun doar pentru că, băiat mic fiind, până târziu în viaţa mea nu am știut niciodată care sunt sprâncenele și care genele. Ochii, da, știam, dar sprâncenele și genele erau pentru mine ca magia neagră. La fel, rochia și fusta. Ce să spun. Ca o cazanie chinezească în biserica naţională poloneză. Asta mi-a produs o adevărată avalanșă de situaţii personale, intime, în care mă comportam inadecvat, pe orbecăite. Dar întotdeauna am ieșit oarecum din ele. Și cum știu că nu i s-a întâmplat nimic, dau la o parte de pe burta mea toate rahaturile astea neorganice, din străinătate, pe care le-am scos din geanta ei. Din geanta cu eticheta care făcea publicitate revistei „Filipineza“.

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

Dau la o parte plapuma și gândind tocmai în felul ăsta, mă îndrept pe furiș spre bucătărie. Unde mă uit la telefonul meu pe care se vede mesajul scris de la Angela. Așa că o sun degrabă. O dată, de două, de trei ori. Ea, veselă nevoie mare. Poate ameţită încă după ziua de alaltăieri, când tocmai am cunoscut-o. Îi zic că e foarte frumoasă și că o admir ca fată și ca femeie. Îi tot dau zor cu liru, liru crocodilu, vrăjeli, telefoane, frumoasă și minunată, superbă și încă o dată frumoasă. Îi zic că are un caracter fain și că asta îmi place la ea. Ea mă întreabă ce muzică îmi place. Îi zic că din fiecare câte puţin, că în general toate felurile. Ea îmi zice că la fel. Rezumând, trăncănim de zor, discuţia este la nivel înalt, cultural, câte ceva despre cultură și artă, ea: ce filme îmi plac, eu că este foarte frumoasă, dar cel mai frumos este chipul ei, îmi plac diferite filme, dar cel mai mult diferite actriţe și actori. Că ea însăși ar putea deveni o actriţă bunicică, un fotomodel. Ea îmi zice că o iau în balon, eu îi zic că dacă nu mă crede, este treaba ei, deși pot să jur pe sfântul Jakub Szela și pe toţi sfinţii. La care ea îmi răspunde că trebuie să încheie. Iar eu dacă a văzut Iuţi și turbaţi. Ea că poate da sau poate nu. Eu îi propun o întâlnire la video. Ea mă întreabă dacă am vreo prietenă. Eu îi zic că încă nu am, fiindcă îmi e greu să mă adun după ultima mea relaţie, care a fost plină de iubire nevinovată, de-a dreptul tragică, condamnată la eșec. La care ea că îi plac băieţii romantici, tandri, dar în același timp duri și sumbri. Cu simţul umorului, cărora le plac dragostea, aventura, plimbările în doi, cina împreună, plimbările lungi de-a lungul plajei, conversaţiile lungi despre orice, plimbările romantice, scrisorile lungi,

Dorota Masłowska

deschise și cu simţul umorului, care să fie pentru ea adevăraţi colegi, prieteni, sinceri, tandri, cu gest, cu cultură, cu artă, cu conversaţii sincere despre trecerea prin lume. Eu îi răspund că și mie îmi plac asemenea fete, frumoase, minunate, cu simţul umorului, cărora le plac filmele de acţiune, dinamice și muzica bună, cărora le place să se distreze, să danseze, fermecătoare, suple. Ea zice dacă nu o iau razna. Eu mă revolt. Căci dacă tot spun ceva, ăsta e adevărul, chiar și prin faptul în sine al cuvintelor. Și chiar dacă nu e, ar putea fi. Atunci ea întreabă dacă știu că pe pământul nostru are loc războiul polono-rus sub steag alb-roșu între polonezii de baștină și rusnacii escroci, care le fură banderolele, nicotina. Eu îi zic că nu știu nimic despre asta. Iar ea că așa este, că se aude că rusnacii vor să-i mătrășească de aici și să înfiinţeze aici un stat rus, poate chiar bielorus, vor să închidă școlile, instituţiile, să-i omoare pe nou-născuţii polonezi în spitale, pentru a-i elimina din societate, să pună haraci și taxe pe produse industriale și alimentare. Eu îi zic că nu sunt decât niște porci, niște agenţi ordinari. Ea îmi zice că trebuie să încheie. Mă întreabă de ce vorbesc încet, cu voce scăzută. Eu îi zic că mama doarme în camera de alături, fiindcă e ruptă de drogată. Ea mă întreabă în ce fel e mama mea. Eu îi zic că mama mea este o asemenea mamă căreia îi place uneori să tragă o line pe nas la muncă sau seara ca să simtă cum plutește. Angela râde, zice că am simţul umorului, pentru care îmi dă o sută de puncte la început. Îi zic mersi, că o să mai discutăm despre asta, fiindcă e faină ca fire și caracter, asta văd la ea foarte tare. Mă întorc în cameră, unde este o adevărată sodoma și gomora, mizerie, malarie, nebunie. Divanul în sine răvășit, înnebunit. Durere, nu alta. Pixul „Zdzislaw

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

Sztorm” se rostogolește prin toată camera de colo până colo. În lung și în lat. Gumă de mestecat, pixuri, creioane colorate, roșii, albastre, risipindu-se din geanta Magdei ca grindina și zăpada, ca aversele pe linoleum. Cârpe, ţoale, dresuri. E ca și când pe aici ar fi trecut furtuna. Cârpe fără un conţinut real. Le umflă uraganul ce zboară prin fereastră. Lustra ce se leagănă într-o parte și alta. Murdărie, praf pe mobilă. Într-un cuvânt, dezordine, panică. Magda pe divan într-o poziţie ambiguă, ca o doamnă pe un maldăr de gunoi, în cămașa de noapte a mamei mele, ceea ce mă scoate din sărite de-a binelea. Joacă jocuri de îndemânare pe telefon. Își bagă limba în punga cu amfă pe care a găsit-o în buzunarul de la geaca mea. Este sub orice critică. E leneșă, nu ai nici un folos de pe urma ei. După ce mă vede pe mine, prietenul ei, nu dă nici un semn de bucurie. Mai degrabă o dezamăgire bruscă, un dezgust. Cu cine-ai vorbit? – îmi zice după ce-și scoate de pe limbă punguţa cu amfă. Cum cu cine-am vorbit? – așa îi răspund, fiind mai degrabă ursuz, dar asta este starea morocănoasă pe care mi-o provoacă înfăţișarea ei. Ai vorbit, nu? N-ai vorbit de vreme ce ai vorbit? Am auzit și eu, așa că avem martori. Dar cumva altfel, fiindcă încă mai dormeam. Probabil așa aud peștii subacvatici discuţiile noastre, ale oamenilor. Buu, bu, bu, rahat pe băţ. Exact asemenea lucruri am auzit, pe jumătate dormind, pe jumătate înţelegând. Iar în ce privește ce anume aș fi înţeles, una peste alta ai repetat mama. La care îi zic așa, fiindcă sunt destul de furios când trebuie să mă uit la ea: fiindcă tocmai m-a sunat mama pe mobil, nu știu dacă știi. Mi-a zis că îndată o să dea o raită pe acasă și că să te cari de aici cât mai repede. Că

Dorota Masłowska

dacă te vede, te omoară ca pe un câine. Că tu, Magda, nu ești o companie potrivită pentru mine. Căci ea are principii, consideră că zestrea unei fete este modestia, iar tu nu ai așa ceva, chiar mai puţin decât cultură. Că în cartier umblă vorba că iei amfă, că umbli cu cine nu trebuie. Că în general ești terminată, că o să mă termini și pe mine moral și mental. Că dacă mai umbli pe aici împopoţonată în cămașa ei de noapte, în cârpele ei, o să mori în chinuri. Așa că du-te repejor, dacă nu vrei să ne faci la amândoi probleme. A trebuit să-i zic: mamă, nu-ţi face griji. Magda doarme în cămară, în pivniţă, și-a adus o jaluzea și și-a făcut acolo un colţișor, unde are un fierbător. Acolo doarme, nu se atinge de obiectele, de bancnotele noastre. Magda tace, dar deodată izbucnește. Într-o formă bolnăvicioasă. Cu totul ilizibilă. O formă intermediară între tușit și furie. Începe să-și adune calabalâcul, curelele, dresurile, făcând o separare fulgerătoare a gunoaielor. Este vizibil veninoasă. Zice: bătrâna ta nu e zdravănă la cap, ca și tine, e la fel de inteligentă. În cartier se zice despre ea că a acoperit casa voastră cu plăci de la rusnaci și că plăcile astea, acoperișul ăsta în cel mai scurt timp o să se desfacă. Între timp își trage dresurile pe care le rătăcise pe undeva. Ochii căzuţii îi acoperă cu degetele ca și când s-ar strânge la loc și nu s-ar mai vedea. Se uită la mine parcă m-ar compătimi și zice: fiindcă acoperișul ăsta e de la rusnaci. Și o să vă cadă în cap de la mare înălţime. Omorând toată familia. Ia gândește-te. Mai bine ai smulge plăcile alea la timp. Eu, Voinice, ţi-am zis. O să faceţi grill în grădină, totul ok, costiţe de la Hit, bătrâna ta se apleacă cu vătraiul deasupra grill-ului, frăţiorul tău, cu pache-

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

tele de condimente la îndemână. Și, Voinice, deodată toţi vă aplecaţi peste grill, uitându-vă la el ca la o revelaţie, ca la o eclipsă de soare. Și când colo, poc, poc, poc, zboară plăcile peste căpăţânile voastre genetic căcăcioase ca niște meteoriţi zurbagii, ca niște sori sau planete din cer. Una peste frăţiorul tău. Pentru dilerit, pentru egoismul lui, pentru viciile lui, pentru că i-a tras-o Arletei și apoi a lăsat-o, a abandonat-o la prima staţie. Pentru că ţine cu rusnacii. Poc în căpăţână. Și la spital cu el, la secţia de infecţioase. Sau mai bine închis de la început. Poc! Următoarea în maică-ta. Pentru bârfe, pentru Zepter-ul cu care face afaceri și bani buni. Pentru preţurile banditești din solariul îngrozitor. Pentru tot răul, pentru distrugerea iubirii noastre, Voinice. Poc. Și la secţie cu ea. Magda, când vede că, în ciuda tăcerii din partea mea, sunt gata să reacţionez, schiţează un zâmbet împăciuitor, dar în același timp veninos. Ca și când ar dori să-mi spună: sorry, Voinice, că ai o asemenea familie care te face de cacao în tot orașul. Eu n-am cum să te ajut. În cel mai bun caz, nu mai apari, te ascunzi. Fiindcă printre cei normali nu există șanse pentru tine. În general, umblă prin cameră. Lipăie cu tălpile pe linoleum. Disperată. Doar în dresuri. Următoarea placă, poc în câinele tău. Chiar în căpăţână! Fiindcă este un câine anormal, patologic, are doar burtă. Zero picioare, zero braţe, un rest de căpăţână. La fel ca toată familia ta. Spunând asta, Magda aduce de la baie periuţa de dinţi a mamei mele, stoarce pe ea pastă și, culmea obrăzniciei, începe să-și frece de zor dinţii nereușiţi până la ca-

Dorota Masłowska

păt. Dar vorbăria nu se sfârșește aici, căci în ciuda dificultăţii produse de acţiunea de spălare a dinţilor, ea trăncănește mai departe. Acum zice așa, iar ăsta este punctul culminant din programul ei. Iar ultima placă o să te izbească pe tine, Voinice. Ca să știi că mă doare-n cur de tine, că nu te iubesc deloc. Ca să știi adevărul despre tine. Că ești o mizerie măruntă sub unghia mea. Căci nu doar că ai fost un nătâng că m-ai băgat în povestea cu copilul. Ceea ce este un rău mai mic, căci s-ar putea chiar ca Dona sau Claudia, Nicola sau Marcus să nu fie copilul tău, ci al meu, iar tu o să mori. N-are importanţă dacă e băieţel sau fetiţă. Mai important e că ai încercat să mă ucizi, că m-ai ameninţat cu cuţitul. Că nu ai avut înţelegere pentru căderea mea. Fiindcă sufletul tău de stânga este plin de căcat de jos până sus. După ce a rostit cuvintele astea, Magda scuipă pe mochetă spuma de la pastă. Ce pastă ai folosit pentru spălatul dinţilor? – îi zic, uitându-mă la ea, căci îmi dau seama de tot dramatismul, de întreaga disperare și mă enervez în cele din urmă. Zi-i, târfă. Pe-aia din stânga sau pe-aia din dreapta? Ea răspunde că nu mai ţine minte, că se simte ca dracu’ și că azi să nu mă agăţ de psihicul ei. Fiindcă e făcută praf. Fiindcă pasta aia din stânga era pentru Paște. Dacă ai folosit-o, te omor ca pe o căţea, îi zic. Pentru ofensa adusă principiilor, constituţiei din casa mea. Și pentru ofensarea mamei mele, indiferent cum ar fi ea, bună sau rea, firma Zepter sau firma PSS Społem9. Pentru că mama e mama și eu o iubesc ca pe mama mea. Și tu n-ai nici o treabă cu asta. Ai aici tot calabalâcul tău, geanta și toate 9 PSS Społem – fracţiune politică a Partidului Socialist Polonez. (N. t.)

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

cârpele tale mototolite, ai aici lumea ta portabilă. Ai aici ce o să-ţi arunc pe scări ca unui câine oase ca să știi unde-ţi e locul în viaţă. Schelălăie. Schelălăie ca o căţea. Nu-mi pasă. Am treburi mai importante de făcut. După care, zicând asta, o împing destul de tare, destul de brutal pe ușa Gerda, ce se închide automat. În dresuri cu fire trase. Nu e bine, nu e loial din partea mea, recunosc. Dar m-a scos din sărite și asta este egal cu moartea în spasme. Și ea o să suporte asta. Și toate consecinţele. Într-un fel sau altul. De stânga sau de dreapta. Aplecându-se peste bar, Arleta este destul de beată, sincer vorbind. Ca un animal exotic cu faţa umflată. Face balon din gumă, care plesnește acoperindu-i faţa cu substanţa lui rozalie. După care îl dă la o parte, îl rumegă iar. Este ca un simbol al consumismului. Ar mânca totul ca să devoreze până la ultima frimitură întreaga lume și să o abandoneze ca pe un ambalaj din folie stricată. Pentru a fuma până la ultima toate ţigările din pachet deodată, dacă ar putea să le pună undeva înăuntrul ei și să fumeze. Ar linge orice urmă de drink de pe tejghea. Are o ţigaretă înfiptă în mână, cu denumirea Viva, după care își întinde gura cu o expresie a feţei destul de răvășită. Îmi zice așa: ascultă, Voinice, am o întrebare între patru ochi. Eu îi zic: dă-i drumul, ce mai stai? La care ea: îmi spui ce s-a întâmplat cu adevărat între tine și Magda? Eu îi zic, un rahat, asta nu e treaba ta. Iar ea că și așa știe foarte bine, așa că nu trebuie să-i mai spui, fiindcă și așa știe. La care eu: ei, și ce s-a întâmplat, mă rog, după tine? Ea zice: încă mai puteai să schimbi totul, să repari totul, când aţi fost la mare și Magda a vrut să fie cu tine. Mi-a mărturisit totul. Dar tu ai fost gelos și ea spre dimineaţă, trezindu-se în locuinţa ta, unde ai

Dorota Masłowska

dus-o prin vicleșug, și-a spus în gând că nu poate să fie cu tine. Și așa a procedat. Și ăsta este meritul tău, asta doream să aud de la tine, Voinice. Îmi pun mâna pe faţă. Ce bine că nu e azi aici să-i văd părul zdrenţăros, să-i aud glăsciorul de pasăre, râsul ei de femeie dărâmată în climacteriu fiindcă azi n-ar mai fi scăpat cu viaţă. Mă uit la ea ca în caz de ceva să o omor, să o distrug. Muzică, lumini, neoane. Ea nu e nicăieri, deci uitându-mă în jur îi zic Arletei: unde e Magda? Ea îmi zice, căci vede fierberea mea neobișnuită, extremă: a plecat la Lolo la grădină. La care grădină asta n-o să-mi mai spună. Tremură ca să nu mă duc acolo și să-i omor pe amândoi dintr-o singură lovitură. Să nu-i strâng de gât și să le zdrobesc faţa cu propriul picior. Să nu-i îngrop sub boltă, înfigând în pământ un par de plop și turnând peste sol în acel loc dizolvant, spirt denaturat, ca niciodată să nu mai poată să iasă. Să facă dragoste sub pământ, departe de lume, în inima întunecată și ademenitoare a solului de grădină. Nu, Arleta n-o să admită o crimă atât de perfidă, căci ei însăși îi tremură curul dacă nu cumva în timpul anchetei iese la iveală învârteala ei ilegală cu ţigarete rusești. Barmanul zice s-o las baltă. Și chiar asta și fac. Dar nu fiindcă nu-mi pasă de Magda, ci fiindcă pentru astăzi am scenarii, treburi mai importante. Care anume, o să vedem. Și stau așa. Haine frumoase, pentru că m-am îmbrăcat, fiindcă de dimineaţă atunci când m-am sculat eram doar în chiloţi. Pantaloni curaţi. Între timp intră Angela și merge ca o clientă a întregului bar, o maestră și la biliard, și la fliper. Apropo, îmi vine în minte că una peste alta nu mai ţineam minte cum arată Angela asta. Cine-

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

va acolo, ceva, dar nu se știe de la ce parohie. Acum o recunosc dintr-o dată și mă ridic să o salut. Angela este o fată de alt tip decât Magda. Alta la pipăit, alta în general. Are un stil mai sumbru, mai întunecat. Rochie neagră parcă dintr-un fel de pluș, la fel pantofi cu șnururi, dresuri nu din cele obișnuite, ci cu plasă, destul de provocatoare. Cercei, inele pe degete și în urechi. Toată în lac de unghii de nuanţă neagră. Toată dată cu el, dar bine întins, cu grijă. În jurul gurii și al ochilor. De care atârnă gene lipite. Ai un stil fain, interesant – îi închid gura pe loc, de la început, cu un asemenea compliment. Văd îndată că îi produce mare plăcere că vorbesc despre asta. Ea îmi răspunde: la ce stil te referi? Eu îi zic numaidecât: nu știi? Îmbrăcămintea, felul de a te purta și de a te comporta. Ea zice că așa este ea pur și simplu, că nu i-a impus nimeni nimic, e alegerea ei. Că toată viaţa s-a purtat așa, ca noi toţi, dar într-o zi și-a zis că vrea să fie ea însăși și să-și păstreze propriul stil irepetabil. Așa ca și ea în interior, sumbră și neagră. Eu îi zic că e foarte interesant din partea ei. Că în viaţă cel mai important este să fii tu însuţi, nu altcineva. Zice că și ea a descoperit asta. Pentru o clipă discuţia se întrerupe. Angela gustând din drink se uită prin sală. Te distrezi bine? – îi zic pentru a relua conversaţia. Sigur – zice ea –, bine. Deși urăsc îndeosebi oamenii ca tine. O să-ţi spun fără ocolișuri. Asta mă ia prin surprindere, să auzi un asemenea mesaj de la o fată aparent drăguţă, care încă la telefon s-a arătat atât de simpatică. Mă uit la ea. Iar ea îi dă drumul mai departe: fiindcă știi. Nu mă refer concret la tine, căci

Dorota Masłowska

tu ești plăcut, curăţel, pur și simplu inteligent. Mai degrabă îi am în minte pe căcănarii disco, pe care îi urăsc pur și simplu. Uită-te la cunoștinţele tale. Niște târfe, niște nătărăi, ce se înghit reciproc. Toate se gândesc cum să-și găsească un bărbat. E de-a dreptul jenant să te rogi să fii futută, să rămâi borţoasă. Lipsă de anticoncepţie. Dar tu ești altfel, ceea ce am observat de la început. Romantic, căci văd asta pe loc în firea ta adevărată. Romantism, tandreţe, plimbări în doi, motoare, hidrobiciclete. Exact ce-mi place. După care întreabă dacă am vreo prietenă. La care îi răspund că încă nu, căci nu pot să-mi revin după prietena de care a trebuit să mă despart, căci de câteva ori pe zi mă distrugea spiritual. Iar ea: e clar, bine că ai rupt-o cu ea. Eu, de exemplu, nu sunt așa. Adică superficială, proastă. De exemplu, gândește-te că eu nu mănânc carne. Carnea e un produs criminal. Zahărul este făcut din oase de animale, deci nu mănânc nici zahăr. Mă uit la ea de parcă ar fi vrăjită. Îmi vine în minte că poate e vreo nebună ce a tulit-o de la spital și a văzut în mine următoarea victimă. Și ar trebui să o iau la fugă de aici, să plătesc, să-i spun Barmanului că vrea să-l cunoască o pizdă faină și să o iau la sănătoasa cât mai repede. Dar nu fac asta. Nu am instinctul animalic care salvează de la distrugerea speciei. Rămân pe loc și mă uit la ea, la rochia ei, la picioarele ei. Ce-o fi, o fi. Ea vede asta, își bea drink-ul. Știi că nu mănânc nici ouă? Asta nu mai rabd, căci să înţeleg asemenea concepţii absurde nu înghit. Îi zic: ce e cu tine, nu ești în toate minţile? Ce rău ţi-au făcut ouăle?

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

Ea se uită la mine destul de indignată, de parcă n-aș ști bazele morale elementare. Îmi zice așa: dar tu cum te-ai simţi dacă ai fi ucis fără voia ta? Chiar dacă ai fi inconștient de asta și ca atare lipsit de apărare? De altfel, o să te convingi de asta. Pentru că lumea este pe marginea prăpastiei. Când privesc dimineaţa de pe balcon, știu un singur lucru, lumea dispare, moare. Mediul natural. Umanitatea degradată în ultimul hal. Supraponderabilitate generală, obezitate. Tristeţe. Americanizarea economiei. Înţelegi toate faptele astea? Poluare. Azbest, VTC. Noi, ca oameni, suntem terminaţi. Gata, s-a sfârșit. Pe fondul ăsta se leagă discuţia. Îi zic așa, căci m-a scos din ale mele: dar tu știi că uneori se mai întâmplă ca găinile, cocoșii, să-și ciugulească propriile ouă și să le mănânce? La care ea și mai pornită: păsăretul se revoltă! Păsările domestice protestează împotriva oamenilor răi, care le răpesc ilegal singurele odrasle. Preferă să le distrugă decât să hrănească sumbrul neam omenesc. Cu toate că eu însumi mă pronunţ pentru nepoluarea naturii de către întreprinderile americane, intervenţia ei m-a șocat un pic. Parcă ar fi ideile mele cu caracter antiglobalist, dar nu chiar până la capăt. Ceva mai isterice, fără luciditate, fără echilibru. Consider că părerile tale sunt prea radical pesimiste, îi zic, punându-i mâna pe coapsă. Ea zice că, pur și simplu, este realistă. Luna trecută a lăsat-o prietenul. Amin, povestea s-a terminat. De-atunci nu mai are nici un fel de iluzii, nu mai este atât de naivă ca să se lege. Lumea o sperie, o apasă. Dar dacă ar întâlni pe cineva căruia să-i placă să meargă cu bicicleta, să facă sport, badminton,

Dorota Masłowska

să bată mingea pe plajă. Care să-i împărtășească hobby-ul. Cineva care s-o ajute să descopere frumuseţea lumii. Prietenie, dragoste, plimbări romantice. Ar fi în stare să se jertfească, să se dăruiască. Ar răspunde la scrisori. Să nu crezi că o să fie așa, că problemele tale o să dispară dintr-o dată — îi zic, mirându-mă de profunzimea mea interioară, de spiritul meu, care mă debordează. Îi zic așa: nu vor fi astea, o să fie alte probleme, necazuri. Viaţa nu e așa de simplă. La care ea îmi face o asemenea mărturisire: nu știu dacă știi, dar nu cred în Dumnezeu. Dumnezeu nu există, fiindcă și-a condamnat copiii la suferinţă și la moarte. Dumnezeu nu e și gata. Nici în biserică, nici în altă parte. Categoric nu cred în asta, indiferent cum m-ai convinge. Este doar Satana. Nici un argument nu are efect împotriva concepţiilor mele ca să pot renunţa la ele. Asta e tot ce-ţi pot spune pe tema asta. Biblia neagră, trebuie să citești cartea asta, să o analizezi, căci asta a fost cea mai bună lectură a mea în tot liceul economic, cea mai bună școală de idei. Îndeosebi capitolul în care se vorbește de așa-numiţii vampiri energetici, care îţi iau toată energia, nelăsându-ţi nimic, oameni din ăștia. Tocmai așa era prietenul meu Robert Sztorm, care m-a lăsat fără nimic. Eu mă agăţ de la început de Robert ăsta, fiindcă la judecăţile ei despre religie, despre sfera sacrum și profanum, nu am absolut nici o replică. Dar chiar dacă aș avea, nu vreau să o rostesc cu voce tare. Există o convenţie, fiecare are gândurile sale și celălalt nu trebuie să le știe. Robert Sztorm, parcă l-aș cunoaște de undeva pe tip — îi zic. La care ea că probabil din școală, de la dis-

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

cotecă sau de la club, de la bursă. Eu zic, stai puţin, nu cumva tatăl lui e Zdzisław? La care ea că, într-adevăr, și că dacă îl cunosc. Îi zic că da, e clar, ei sunt cu siguranţă proprietarii instalaţiei de nisip cu care o să fac afaceri, socoteli. La care ea, mult mai veselă, că s-a nimerit bine. Îi zic că da. Iar ea că nu s-ar fi așteptat. Nici eu, zic. Am o firmă de transport, turistică. Că în primul rând am și o fabrică de orășele vesele, care înghite o grămadă de nisip. Un asemenea oraș vesel trebuie să stea pe ceva, or s-a dovedit de specialiști că cel mai bine ar sta pe un suport de nisip. Mai adaug: feros și încă o denumire occidentală mai puţin clară ca să știe că în întreprinderea noastră ne pricepem la treburi. Ea zice că nu arăt a fabricant de orășele vesele. Eu îi zic că totuși așa este. La care ea, că dacă e așa, să-i arăt cartea mea de vizită cu biznisul ăsta. Îi zic că tocmai le pregătește secretara mea, doamna Magda. În schimb pot să-i arăt un dispozitiv de firmă, pentru scris, cu firma „Fabrica de Nisip” pe care, chipurile, l-am primit de la Sztorm personal. I-l arăt, este entuziasmată. Zic că dacă vrea, putem face un experiment, pentru că după o zi întreagă petrecută cu calcule, cu biznislanci-uri, care de obicei sunt abundente, conţinând grăsimi nesănătoase, cel mai adesea americane, dă bine puţină acţiune. Salată olandeză pe îngrășământ din rahat de câine. Că după toate banchetele, bufetele astea zilnice, după lectura zilnică a ziarelor, magazinelor, sunt obosit, sufăr de oboseală cronică. La care ea că Robert nu i-ar da voie niciodată. Eu devin destul de iritat și îi zic direct în faţă: ai venit aici cu mine sau cu vreun Robert sfânt de-al tău, fiul lui Zdzisław? Mergem să tragem praf sau nu mergem. Unu, doi, trei și faci cum vrei. Ea mai tărăgănează,

Dorota Masłowska

mormăie ceva către sine, își pune geaca de piele. Barman îmi face cu ochiul. Să-mi fi făcut cu ochiul Stângă, că l-aș fi ucis pe el și toată familia lui, cu veri cu tot. E OK, mergem vizavi de bar. Dorind să fiu protector, îi propun că dacă sunt ceva probleme cu Robert Sztorm, o să mă ocup eu. Robert Sztorm să se aștepte la un raid asupra casei. Băieţii o să-i ia totul pe degeaba și chiar o să se bucure. Iar el o să poată apoi să le cumpere liniștit de la consignaţie cu bani gheaţă sau în rate, așa că n-o să i se întâmple nici o nenorocire. Mai ales că este, desigur, un exploatator bogat, de dreapta, al muncitorilor de la firma sa. Un devotat familiei. Un agent zăpăcit, un LM-ist rus. Ea, că în ce fel s-ar întâmpla. Îi explic plastic. Dau buzna zece inși în locuinţa lui, frigiderul, combina audio, video, toate hi fi-urile se duc în cer și-l așteaptă în cer. Dacă el o să nimerească acolo, firește. Deși cel mai adesea nu-l omoară. Doar îl dezmiardă ușor cu cheia franceză pe oscioare. Uscătorul de păr, dacă e unul ceva mai bun, dispozitivul pentru onduleuri, tonerul de la imprimantă, rolele, computerul laolaltă cu tastatura, cu mausul, cu soţia, cu cristalurile, dacă are, cu toasterul. Tot, ca să nu spun AGD10 și TVP11. Ea tace, nu prea știe ce să zică și sunt mulţumit că produc o impresie zguduitoare asupra ei. Fac pentru noi câte o liniuţă și zic dacă are la ea vreun ţigaret sau pixuleţ. Ea zice că are. Iar eu, să mi-l dea. Și ea mi-l dă. „Zdzisław Sztorm. Fabrica de Nisip.” Îi zic atunci: în pizda mă-tii. La care ea: ce, rusesc cumva, contrafăcut? Iar eu: nu, nu asta. E chiar bun. Pur și simplu, un pix ca toate pixurile. Dar voi ca femei sunteţi toate o apă și-un 10 AGD

– abreviere pentru diferite aparate și utilaje de uz casnic.

(N.t.) 11

TVP – abreviere pentru televiziunea poloneză. (N. t.)

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

pământ, niște zdrenţe curvele dracu’. Și-ţi mai spun ceva. Nu mai vreau să am nici o femeie, chiar de s-ar ţine de mine scai. Pentru că oricare e o curvă ordinară. O dată pe lună se strică și nu vrea să mai acţioneze. Fiecare are cel puţin un exemplar din pixurile „Zdzisław Sztorm”. Acum gata. Chiar dacă m-ar ruga o femeie, dacă ar îngenunchea să i-o trag. Uneia ca asta o să-i spun: o, nu. Du-te-n pizda mă-tii! Piei din inima și din ochii mei. Asta nicidecum ţie. Altei căţele care s-ar ţine de mine. N-o să mișc un deget nici în ghete, nici la mână. La care ea se uită la mine de parcă ar dori să i-o trag pe loc, aici vizavi de bar, lângă peretele ăsta. Și-mi răspunde așa: Voinice, ai dreptate. Nu vreau să fiu nici cu vreo femeie, nici cu vreun bărbat. Pentru că de fapt nu e nici o diferenţă, și așa, și așa e un căcat, o mare problemă. Nu există sex, nu există nici împărţire în femei și bărbaţi. Nu există sex nici opus, nici altfel. Există doar pui de curvă, doar lipitori. Toţi oamenii, indiferent de sexul primit la naștere, sunt de aceeași teapă. Știi de care? De teapa și rasa unor potenţiali ordinari, a unor pui de curvă. Atât o să auzi de la mine, o singură rasă, rasa umană. La care eu îi zic: acuma nu-ţi mai bate gura atât, ci trage. Ea trage pe nas, o dată pe o nară, apoi pe ailaltă, din ochi îi curg lacrimi incolore. Apoi îmi trag eu porţia. Rămânem așa o clipă. O întreb dacă a mai făcut asta vreodată. Iar ea că nu chiar, nu până la capăt. Așa că mă gândesc că abia de acum începe călătoria, iar Angela mă izbește cu masa vie a unui munte de vreo treizeci de kile. Braţele ei sunt aproximativ cam cum ar fi la mine ciocănelul și nicovala din ureche. Ea râde dintr-o dată, de parcă ar fi luat-o razna. Zice că abia acum se simte bine, înviorată, că ideile ei i se par mai clare.

Dorota Masłowska

Și deodată începe să vomite! E o vomă de amfetamină, cu ţâșnituri în faţă, departe. În jeturi, ceea ce văd toţi cei din apropiere. O asemenea evoluţie alpină n-am mai văzut până atunci, nici după vodcă, nici după fumat. Mă piș pe mine de râs, în serie. Ceea ce, mare minune, fetei care vomită i se pare la fel de amuzant. Deși mă mir, în locul ei nu m-aș bucura așa. Dar și ea râde de se prăpădește. Între o vomă și alta strigă în direcţia mea: Sataaaana! După care vomită mai departe. Arată de parcă îndată ar urma să-și arunce în aer rochia de catifea și să acopere toată lumea cu voma ei, să se ducă buhul. Asta ar fi împărăţia ei, împărăţia Satanei, în care, pe toată lărgimea, și-ar întinde frânghii de rufe și și-ar usca rochiile ei negre, dresurile, chiloţii negri și, lucru important, de-a dreptul reprezentativ pentru caracterul ei: sutienul negru. Încă n-am mai întâlnit niciodată în toată viaţa mea pe cineva mai anormal, deși am dat peste multe care au vomat, chiar și Magda care, la rândul ei, făcea asta aplecată parcă într-o parte. Cam asta-i toată filozofia în ce o privește pe Angela. Mă uit la ea. Cât poate să vomite zdrenţișoara asta, slăbănoaga asta nenorocită. Groaznic. Munţi întregi, mări întregi, peisaje întregi, totul menţinut în nuanţa drink-ului ei albăstrui, a exoticului Bols Curaçao. Plus ceva mâncare acolo, o crimă vegetariană asupra vreunei plante necunoscute. Dar asta-i abia un procent acolo, iar restul un ocean chinuit de furtună, neliniștit, de vodcă albastră. În schimb, în ce mă privește, nu m-aș mira dacă ce scoate ea pe gură ar fi ojă neagră, tuș negru, carioca neagră, roasă. Și crete negre rotunde, vopsea neagră de păr, laolaltă cu dispozitivul de aplicare. OK. Ne întoarcem în local. Angela se duce să se spele de resturile de vomă. Mă uit la ea. Este întreagă, deși

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

murdară. Nu e normală. Dar veselă, amuzantă, gata să râdă, inteligentă. Într-un cuvânt, faină, în ciuda a ceea ce s-a întâmplat. Hei, Voinice, zice Barmanul, lăsând ochii în jos. Las-o baltă, îţi umple casa de vomă. Ceea ce în momentul ăsta mă irită, mă întristează. Căci ce spune e ceva grosolan, brutal, deși toată povestea a observat-o doar pe geam și nu cunoaște faptele. Nu vreau să fiu la fel de bădăran ca el, dar nu pot să-i permit să fie atât de neloial faţă de Angela. Căci ea este atât de subţire, că și cel mai ușor suflu de-al meu, un singur deget de-al meu ar putea să o prăvălească de pe scaun și să-i ridice fusta. Angela se întoarce. Îi zic: plecăm. La care ea: de ce? Eu, că m-am săturat până peste cap de locul ăsta, unde nu există cultură și artă. Ea se uită la mine, căci probabil s-a-ndrăgostit de mine, s-a îndrăgostit de la prima impresie pe care i-am produs-o. Îmi zice: întocmai. Are în schimb sprâncenele făcute cu negru, ceea ce observ pe loc. Dar mă hotărăsc să nu mă uit acolo, căci la ea cel mai important este sufletul, nu trupul. Deși și trupul este important. Deși este așa de fragil, de slab. Ea zice că îi place să se plimbe, chiar și noaptea. Că mâine este Ziua fără Rusnaci în oraș, un fel de festin, și dacă fac o plimbare cu ea. Mă gândesc în sinea mea, frumos: Ziua fără Rusnaci, cu siguranţă Magda n-o să îndrăznească să vină ca să caute amfeta pe jumătate gratis la diferiţi fraieri din toată zona de aici. Dar cu toate că știu că o s-o întâlnesc pe Magda, că asta o să-mi otrăvească sufletul și gândurile, îi zic Angelei: mai vedem. Ea zice ce să vedem. Eu îi zic, un căcat, sunt diferite condiţionări, vremea, presiunea atmosferică, faptul de exemplu cum va arăta treaba cu mălaiul, fiindcă niciodată nu se știe. Și-i zic dacă merge la mine acasă.

Dorota Masłowska

Ea zice că poate da, poate nu. Observ pe rochia ei o reţea de pete deschise, care s-au produs când a vomat și când s-au împrăștiat dârele și i-au pătat zdravăn rochia în faţă. Îi zic că are mizerie pe decolteu, la care ea se uită repede în direcţia aia, prizată la maximum în ciuda vărsăturilor, și zice să o sărut pe gură, căci a dorit să facă asta mereu pe pod, mereu printre copaci. Zice: sărută-mă direct pe gură, asta doresc, întotdeauna am dorit să fac asta în mijlocul podului, printre copaci și tufe. Întotdeauna am dorit să fac asta. Acum asta simt. Nu știu, de unde influenţa asta. Influenţa ta asupra mea. Măcar o dată o mică nebunie, un fel de spontaneitate arătată în cel mai puţin potrivit moment. De exemplu, în lift, în mare, undeva, unde nimeni nu se așteaptă la asta. Căci viaţa este așa de scurtă, Voinice, iar moartea e aproape, tot mai aproape, ne suflă direct în faţă, moartea cu scheletul galben, cu ochii scobiţi. Și să nu-mi spui că nu, pentru că exact așa e, o degenerare totală, o decădere totală a tot și a toate. Despotism, depravare. Voinice, de la o zi la alta s-ar putea să nu mai fim, de la o zi la alta și tu și eu o să dispărem. Și nu are importanţă dacă de vină o să fie carnea otrăvită, apa otrăvită, PVC, dacă e dreapta sau stânga, rusnacii sau ai noștri. Ei o să ne omoare, iar apoi se omoară între ei și se mănâncă reciproc ca desert din aceeași farfurie. Ca desert. Căci primul fel o să fie altceva. Minunate animale sălbatice din specii pe cale de dispariţie, exodul cerbilor în mâncăruri, exterminarea tigrilor în sos marinat și a girafelor mâncate cu tacâmuri de unică folosinţă, făcute din oasele lor. Totul dispare, moare. Suntem doar noi, tu și eu. În general eu scriu poezii. Diferite versuri. Uneori sunt în stare să stau ore în șir. Să tai, să șterg întruna. Să o iau de la început. Deocamdată pentru sertar. Mai târziu pentru cititori din lumea întreagă, cine știe

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

dacă nu și pentru Polonia americană. Pe bune, am acolo niște unchi. Un unchi și o mătușă, pur și simplu niște canadieni minunaţi. Veseli. Descurcăreţi. Au deschis un magazinaș pentru polonezii de acolo. O afacere mică, dar lucrativă. Au primit o moștenire. S-au pus pe picioare. Mătușa făcea negoţ, deși nu fără o anumită agresivitate din partea autohtonilor. Unchiul aducea marfa. Știi, rusoaice, diferite icoane naţionale de-ale locului, care se vindeau ca pâinea caldă. Discuri și ediţii ale ansamblului Mazowsze. Și Vader s-a vândut. Care îmi place. Păpușile însă mai bine, matroașce, macaturi. Măști, figurine din paie. În afară de asta, iubesc animalele. Multă vreme am colecţionat revista „Câinele meu”. Știi care revistă? Nu? Curios. Este tocmai o revistă despre animale, știi. Diferite, de casă, pentru cărat. Găsești acolo tot felul de curiozităţi, știi. Amuzante. Câtă apă sau provizii poate căra cămila în cocoașa ei. Știi cât? Nu? Pur și simplu, o grămadă. O grămadă întreagă. Sau câinele, care sunt simptomele bolilor lui parazitare. Își freacă curul de podea — adaug sumbru din experienţă. Doar și eu am câine. La care ea, indignată: nu numai! Sunt multe simptome. Durere anală, chelit, vărsături, nas uscat. Îi urăsc pe ucigașii de animale. Când văd programe despre cum sunt tratate animalele în Polonia și în lume, îmi vine să mor. O dată am vrut să mor. Am distrus atunci toate scrisorile pe care le-am primit de la Robert. Toate. A fost o încercare de suicid. Nereușită de altfel. Vorbesc mult. Vreau să spun tot, acum știu asta. Căci viaţa este scurtă, Voinice. Iar dacă atunci nu aș fi vomat toate panadolurile din lume, când mai aveam puţin să mor, ar fi fost și mai scurtă decât este. Cu o jumătate de an. Pentru că a trecut o perioadă de o jumătate de an de la acele evenimente. Degenerare. Degringola-

Dorota Masłowska

dă. Despre asta scriu în operele mele. Lumea e rea până în măduva oaselor, iar eu vreau să mor. Dar încă nu acuma. Doresc să mor sărind de pe acoperiș și strigând: să vă futeţi singuri! Vreau să mor sub roţile unui tren în goană. El gonește, iar eu de-a latul șinelor, el șuieră, eu nimic, el mă calcă, eu nimic, zero reacţie. Abia apoi fotografii în ziare, toţi se scuză, toţi se învinuiesc. Robert are cea mai mare vină, căci el m-a adus în situaţia asta limită, m-a distrus ca om și ca femeie. Necrologuri, epitafuri, cuvântări. Voinice, iar acum întrebarea serii, ai curaj să mori odată cu mine? Printre dărâmături arse, printre cenușă și resturi arse. Care se vor întinde în jurul nostru ca un peisaj al distrugerii. Satana se va târâ peste tot ce întâlnește în cale. Ne va atinge și pe noi și atunci filmul ăsta se va termina. Pământul o să ia chipul neantului. Sfârșitul. Decadenţă totală, modernism absolut. Șerpi, pântece deschise ale femeilor. Nu vorbi nimic, nu vreau să-ţi cunosc răspunsul. Prefer să mă amăgesc că așa se va întâmpla cândva. Dar nu știu când. Acum sau mai târziu. Când mă uit la tine, cred că nu mă asculţi. Când mergem așa. Nu spui nimic. Taci. Angela a fost fecioară. S-a dovedit asta mai târziu. Când a murdărit canapeaua părinţilor mei. Cu o asemenea profanare antifamilială nu aș fi fost niciodată de acord în cazul Magdei. Altă poveste că asemenea probleme n-am avut cu ea niciodată, nici înainte, nici după. Dar asta s-a întâmplat mai târziu. Înainte de a se întâmpla, s-au petrecut multe alte lucruri. O să menţionez doar că Angela n-a dat nicicum de înţeles că este virgină, că este neatinsă. În nici un fel. Sublinia că o dată cu Robert s-a dus tot ce a avut, așa că deși este încă foarte tânără, am crezut că și necazul fiziologic s-a dus o dată cu el. S-a

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

constatat că povestea cu sângele Robert Sztorm mi-a lăsat-o mie și pentru asta o să-i blestem numele până la sfârșitul vieţii. Dar despre asta mai târziu. Mai întâi a fost așa. Mergem la mine. Ea pălăvrăgește întruna. Ca o pozitivistă, dar și mai rău. Că dacă aș putea, dacă ar sta în posibilităţile mele, i-aș scoate marfa asta înapoi pe nas. După care aș pune-o într-un sac. L-aș închide ermetic și l-aș păstra în așa fel ca niciodată să nu-l mai vadă în ochi. Pentru că însăși vederea lui ar putea să-i producă avalanșa asta nesfârșită de cuvinte pe care le folosește fără întrerupere, fără limită. Nu zic nimic, nici un biet cuvinţel nu scot. Nu vreau să stric nimic. Ascult totul ca la spovedanie. Mai întâi au fost nenorociţii de politicieni care n-o interesează deloc, ucigașii de sugari, băutorii de sânge. Și totuși mai apoi iar a tăbărât asupra sexului ce nu prea are sex, nu are organe, nu sunt femei, nu sunt bărbaţi, sunt nenorociţii de politicieni. Ucigașii de sugari, de nou-născuţi, vampirii întregului popor. Cei care degradează mediul natural, ucigașii de animale nevinovate, cărora ea le spune nu. Apoi iar pe tapet Satana și suita lui, lumea absorbită de înfăptuirea răului și sfârșitul ei grabnic, călăreţul apocaliptic pe un cal carnivor. Frumuseţea naturii. Parcurile peisagiste, excursiile cu bicicleta, plimbările la munte și la mare, decoraţia turistică de aur, scrisorile și ilustraţiile de la prieteni din toată Polonia. Îi zic dacă vrea gumă de mestecat sau bomboane, ceva, căci tocmai trecem pe lângă o staţie de benzină Shell, după care, fără a mai aștepta răspuns din partea ei, cumpăr niște jeleuri ursuleţi și gumă bobiţe. Ăsta e un vicleșug teribil din partea mea, dar nervii mei sunt ofensaţi, maltrataţi și-mi sare repede muștarul.

Dorota Masłowska

Așa că mergem în cartier. E noapte, e întuneric. Frunzele foșnesc în vânt. Ea mestecă, mușcă. Câte puţin, deși am vrut să-i dau mai mult, am vrut să i le îndes pe toate o dată. Dar atunci de la o cantitate atât de mare trupul ei mic și bolnăvicios ar fi crăpat și atunci aș fi dat de belea. M-aș fi dus singur spre casă și pe ea aș fi lăsat-o aici în formă de zdrenţe sau aș fi sunat de pe celular la poliţie că tocmai am omorât o domnișorică dându-i prea multe jeleuri-ursuleţi. Ar fi crezut că fac glume la telefon și între timp ea și-ar fi dat duhul aici, la picioarele mele. O asemenea viziune a morţii n-a prevăzut-o în închipuirile ei, ha. I-aș fi spus ce trebuie, dar nu vreau să stric nimic. Deschid ușa cu cheia, ea zice: ce casă frumoasă, modernă! Mătușa mea din Canada are una asemănătoare, ceva mai bună, canadiană, deschisă pe verticală. Acoperișul ăsta este de la rusnaci? De la rusnaci, de la nerusnaci, dar în general e bun, deși uneori, când nu te aștepţi, îţi face figura. Depinde cine l-a făcut, rusnacii mai degrabă în privinţa asta nu ocupă un loc grozav pe pieţele mondiale. Așa crezi? — adaug amabil, punându-mi papucii, îi ofer și ei unii ceva mai mici, ai bătrânei mele. Nu mai știu. Nu mai știu ce să cred, ce să gândesc pe orice temă. Cu toate că ideile mele până mai ieri erau puternic fixate, în noaptea asta sunt departe de mine. O fi de la luna plină, o fi din cauza ta. Și a prafurilor pe care mi le-ai dat. E și influenţa lor. Totul se petrece mult mai repede, se învârte în jurul meu ca un orășel vesel. Îmi vine în minte gândul că asta e o temă alunecoasă despre orășele vesele. Alunecoasă ca o moartă. Ea se holbează așteptând, încremenită într-un gest abia schiţat, ca și când ar fi urmat să-i scot îndată aici cutii de carton pli-

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

ne de scule, după care în faţa ei să-i construiesc o casă a fricii, Toyote, avioane cu mitralieră, după care cel mai bine dacă aș începe să merg pe toate la rând, cel mai bine împreună cu ea. Sau cel puţin să-i arăt biroul ascuns în mobila-perete, facturi, hârtii de valoare, uniforma de ieșire pentru planuri biznis, pentru întâlniri de afaceri. Și, firește, cupa biznis pe anul 2001, fondată de președintele Zdzislaw Sztorm, pentru cel mai mare consum de nisip în voievodatul pomeranian. Cel mai bine aș așeza-o de o parte a biroului, după care eu m-aș așeza de partea cealaltă. Și aș începe să o conving să achiziţioneze un orășel de distracţie de calitate ireproșabilă în condiţii și la preţuri foarte avantajoase. După promovare, după reducere, cu relaţii. Dar degeaba, Angela, poţi să aștepţi mult și bine, n-o să fie o temă ca asta. De aceea îi propun cafea, ceai. Ea că nu. Nu vrea nimic. În general ţine cură. Nu mănâncă nimic, fiindcă a auzit că așa e cel mai bine. Un bob de orez să-l bei cu șase pahare de apă clocotită. De dimineaţă. La fel seara. A doua zi, două boabe. Apoi la rând trei, patru, cinci, șase, șapte, opt, pur și simplu în fiecare dimineaţă și seară cu unul mai mult. E ușor să socotești. În schimb numărul paharelor mereu același, așa se face. Ca să eviţi uciderea animalelor care plătesc scump pentru consumismul nostru nerod, distrugerea plantelor, consumul de hârtie, consumul de bani. Asta e vocea ei prin care se împotrivește lumii. Apoi ea mă întreabă dacă vreau să mor cu ea. Îmbrăţișaţi. Eu pe spate, ea pe burtă sau invers. Faţă în faţă. Înainte însă, pentru a nu simţi durerea, să ne ameţim, să ne amăgim și mai mult. Întreabă dacă am mai multe pra-

Dorota Masłowska

furi. Gândesc în sinea mea: sfinte Sisoe, vino și ia-o de la mine. Ia-o de aici fie chiar cu preţul că o să petrec noaptea asta singur, dar mai înainte o să-mi fac sendvișuri. Deși e destul de frumoasă. Suplă, după gust. Când cuiva îi plac asemenea structuri anatomice în care se vede orice oscior, într-adevăr e suplă. Depinde pentru cine. Trebuie să fii jidofil ca să suporţi fiecare mișcare a scheletului ei sub piele. Dar într-adevăr. La chip, nici să adaugi, nici să iei ceva. Gura, nasul, totul ca lumea. Atrăgătoare. Încerc să o aduc un pic pe linia temei propriu-zise. Ești foarte frumoasă — zic. Ai fi putut să fii actriţă, chiar cântăreaţă. Ea că să nu fiu prost sau chiar cred asta. La care eu că într-adevăr. Ea atunci se așază pe canapea, își aranjează părul, își netezește rochia în picăţele ca la un animal. Lasă pe linoleum papucii mamei mele și îmi zice cu o voce somnoroasă și tânguitoare: Nu ai niscaiva cunoștinţe, Voinice? Cunoștinţe, știi tu, vreun președinte cumva, unul luminat, niscaiva ziariști? Care organizează spectacole, au ceva de spus în artă? Știi despre ce vorbesc. Seri de poezie, vernisaje care să-mi facă posibil startul în viaţă ca artistă în devenire? Aici nu e vorba de costuri pe care le putem suporta împreună, nu-i așa? Nu e vorba nici de subteran, pentru că asta nu mă interesează nicicum. E vorba de a face ceva în artă, în cultură, seri de poezie, vernisaje, prelegeri. E vorba de ideologie. Nu — îi zic sumbru. Deși mă uit la ea cum își freacă coapsele. Atunci ea devine mai dispreţuitoare, mai aspră. Îmi zice așa: ce nu? Cum asta: nu? Doar atât ai să-mi spui când am venit cu tine aici? Marele președinte de firmă. Marele magistru, inginer, tehnician. Producător de oră-

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

șele vesele rusești. De trenuri electrice, de răţoi Donald cu viteză de o mie de waţi. Firmă, hârtii, facturi, costume. Butaforie capitalistă. Firmă fantomă. Zero cunoștinţe, zero rădăcini în afaceri. Zero legături cu cultura și arta, zero sponsorizări. După care schimbă tonul vocii într-unul mai blând, mai împăciuitor: ar fi de ajuns un singur ziarist. Fie el și de la sport, dar cu relaţii. Un interviu pentru ziar cu mine. Să zicem pentru ziar și revistă. Nu neapărat locale. Se poate estompa câte ceva, ascunde câte ceva. Să dezvăluie încercarea de suicid, fiindcă asta ajută întotdeauna, șterge așa-numita distanţă dintre autor și receptor. O fotografie în care voi fi înfăţișată exact așa. Sau într-o poziţie asemănătoare, dar cu un machiaj mai pregnant, demonic, o lumină potrivită, un fotograf corespunzător. Îi trage acolo că în arta mea mă preocupă motivele modernismului, ale demonismului, ale Satanismului lui Przybyszewski12. Asta merge întotdeauna, e la modă. Îi trage că sunt absolut tânără și cu toate astea foarte talentată. În momentul acestei discuţii, care a fost într-un fel unilaterală, posibil că am aţipit. Căci următoarele fapte nu mi se mai leagă. Adică mă trezesc în alt moment al discuţiei cu Angela. Fiindcă tocmai spune ceva lispit de sens pentru mine: cum stă treaba cu noi, Voinice, a? O să discuţi cu maestrul Furcaș? Ar trebui să-l cunoști, și el lucrează în biznis, la colportarea nisipului polonez. În mare cam același lucru ca și Zdzislaw Sztorm. Numai că prin colete și în rate. Și e un mahăr mai mare. 12 Stanislaw Przybyszewski – scriitor din perioada modernismului polonez, promotor al artei pentru artă, al principiului estetismului în artă.

Dorota MasĹ&#x201A;owska

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

Angela are tuș waterproof. Zero dâre. Gene proeminente. Picioarele întinse lejer pe canapea. Rochia trasă. Mâinile împletite în păr. Chipul visător. Da — zic amabil și fără ambiguităţi. La care ea se smulge de pe canapea și zboară spre toaletă. Este o altă serie de vomă, de data asta probabil își va vărsa stomacul și toată aparatura digestivă. O să verse tot conţinutul din cavitatea ei absorbant-digestivă. Laolaltă cu creierul. O să dea lumii ce-i datorează dintotdeauna, datoria pe care a făcut-o născându-se. Cu vârf și îndesat. Cu un surplus gratis. Vomă digestivă, plus ea însăși înăuntru. Așa îmi imaginez asta. În același timp devin nerăbdător. Mă gândesc dacă este cu-adevărat frumoasă. Mă gândesc dacă este nebună. Dacă merită să mă bag cu ea. Sau să-i dau drumul să plece. Să-i spun că am primit un telefon de la biroul de publicitate, de la biroul de prelucrări și de transport. Că trebuie să rezolv urgent niște probleme. În legătură cu niște hârtii, întâlniri de afaceri, la care prezenţa mea este absolut necesară. Trebuie să semnez una alta, să pun ștampila. O chestiune vitală pentru dezvoltarea firmei mele. Capitalismul sălbatic timpuriu, îmi pare rău, deocamdată, deși era plăcut, frumos din partea ei că a trecut pe la mine, aici ai geaca, aici ai cizmele: de piele lucioasă, pa, eu n-o să mai fiu în oraș tot anul viitor. Conferinţa creatorilor de orășele vesele de la Baden-Baden, festivalul nisipului de la Nowa Huta, legile capitalismului demonic, asta e povestea. Dar ceva îmi dă ghes totuși, mă ispitește. Să rămân singur în locuinţa întunecoasă mă sperie, mă dezgustă. Așa că mă fut! Mizez pe o singură carte. Pizda mă-sii! Sting lumina în camera mare. Ce pula mea! Mă duc

Dorota Masłowska

după ea în baie, unde se aud zgomote ca de Sodoma și Gomora, o adevărată dezlănţuire a naturii. Ea, pe jumătate atârnată deasupra căzii, ca o cârpă neagră de vase. Varsă fără să-și tragă sufletul. Între o vomă și alta zice cu o voce înceată, aproape implorând: Satana, Satana. Și deodată, absolut spontan, nu se știe din ce parte, se apropie o adevărată explozie. O adevărată erupţie. Spre uimirea mea, se dezlănţuie spre mine un zgomot serios. De-a dreptul o bubuitură, plăcile solide ale pardoselii, cumpărate de la rusnaci, așa-zisa faianţă și teracotă adusă prin Tiraspol pe bani grei, tremură acum ca un arin. Zgomotul, bubuitul, ecoul trec la vecini prin frânghiile de rufe, după care, inevitabil, fac să vibreze tot cartierul. Mă uit la Angela, mă uit la cadă, unde chiar pe fundul ei se îndreaptă spre orificiul de scurgere o piatră de dimensiunea unui pumn mijlociu. Ceva respingător, trăiesc un adevărat șoc. Sunt uluit, rămân fără orice urmă de orientare. Toate concepţiile mele de până acum despre condiţia umană se prăbușesc. O mie de întrebări spontane, pe care să mi le pun mie, pe care să le pun Angelei. Dar nu reușesc să le pun, căci la o secundă în urma bolovanului are loc următoarea vomă. De data asta, o ploaie de pietre mărunte, ca boabele de pietriș, poate puţintel mai mari. Adică niște pietricele obișnuite, medii, ce se pot găsi la orice pas, fără efort special. Mă fut. Pizda mă-sii. Cartea Guiness. Campionatul mondial. Nowa Huta din Katowice. Fabrica de nisip. Îmi bag pula în ea de lume. Plec de aici. O domnișoară cu pietre înăuntru. Domnișoară ce varsă pietre. Și mai ce. Iar eu doream să o am. Să i-o trag. Cutie abdominală cu pietre cubice. Apoi, după ce îmi vin în minte și pe buze toate aceste

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

cuvinte, fac repede semnul crucii. Mi-a rămas ceva după cariera mea de ministrant la biserica Tuturor Morţilor. O anumită înclinaţie spre superstiţii, spre alungarea răului. Uneori îmi vine în căpăţână ideea că a fost mai bine că n-am rămas acolo. Că veșmântul meu de ministrant devenise neîncăpător, strâmt, la ţanc, înainte ca în biserici și parohii să-și facă apariţia pedofili înarmaţi. Deși poate că este o gândire nejustă. Fiindcă, de exemplu, dacă n-ar fi fost așa și s-ar fi întâmplat altfel? Poate că aș fi fost acum alt om, cu alt fel de gusturi. Și aș fi avut acum aici un căcănar simpatic, un Markus, Eric, Max, jucându-se cu cubuleţe. Ne-am fi jucat, i-aș fi arătat orașul de la balcon. Și aș fi avut liniște, conștiinţa curată. În locul Angelei pline de pietre adevărate, înghiţitoare de pietre. Cine știe ce altceva a mai înghiţit. Poate foc, poate nisip, ceea ce ar sugera legătura ei strânsă cu Sztorm. Și mai știu eu ce altceva. Dar nu e așa. Iată, Angela, atârnată peste cadă, fără suflare. Eu aștept explicaţii. Fato, aștept explicaţii de la tine. Nu mănânci carne, dar mănânci pietre. Tu nu ești normală. Îţi lipsește o doagă. Ești în toate minţile? Vreau să-mi explici acum. Îţi plac pietroaiele? — îi zic ușor iritat, de fapt furios pentru că este așa de căcăcioasă, încât viaţa mea mi se pare în clipa de faţă un delir la galop, o adevărată paranoia. Ia spune, Angela, îţi place să mănânci pietroaie din astea, ha? Sărace în calorii, eu te înţeleg, o raritate în dieta ta, să mănânci asemenea bolovani. Otrăvitori, dar mama mă-sii, hrănitori. Zi-i, ce fel de om ești tu. Fără istericale, fără abureli, ești o nebună din orașul Nebunilor, hai o dată, mărturisește sincer! Dar ea nu răspunde. Stă atârnată peste cadă ca un cadavru înnegrit. Ce mai noapte, plină de teamă, de emo-

Dorota Masłowska

ţii, orice altceva e doar un piș. Cu Angela asta sunt în stare să fac vreo boală coronariană, vreun infarct al întregului corp. Chiar și acum, deși este absolut inertă, poate chiar nici nu mai suflă, în ce mă privește nu am nici un fel de gânduri de felul celor pe care le pot avea bărbaţii cu privire la femei. Acum ea nu este pentru mine nici bărbat, nici femeie, nici măcar o curvă de politician. Este un cadavru îngrozitor, atârnând pe cada mea în papucii mamei mele, care, zi și noapte trage tare la Zepter, la desfacerea și promovarea de cosmetice, de lămpi terapeutice, de vase. E îngrozitor din partea ei ce mi-a făcut. Cu dezgust mă strecor printre membrele ei inerte și ridic din adâncul căzii bolovanii mai mari. După care îi arunc pe fereastra dinspre trotuar în noaptea întunecată, plină de primejdii, șuiere, trosnete. În noaptea electrică, plină de descărcări, noapte sub tensiune înaltă. Nu prea e înţelept din partea mea, fiindcă pot nimeri pe cineva care tocmai trece pe acolo. Căci în bezna abisului se aud trosnituri și ţipete. Atunci însă, nemaiavând nervi pentru conflicte cu nătărăii ce bântuie noaptea, închid fereastra și mă duc la televizor. La televizor, nimic, dar pe raft găsesc lapte de pasăre, bomboane pe care le scot fără să mai stau pe gânduri. Căci în urma întâmplărilor din noaptea asta am devenit flămând în mod categoric. Mă gândesc o clipă la mama, Izabela Maciak ca domnișoară, devenită Robakoska prin căsătorie. Care azi a cumpărat aceste bomboane cu gândul la sine, dar a trecut pe-acasă, una-două, a dat drumul câinelui în grădină, și-a luat tașca, și-a pus costumul, și mai departe la drum. În clipele libere a mâncat un sfert, iar celălalt sfert frăţiorul meu, pe care-l paște la orice pas pârnaia. De altfel el nu prea e mort după dulciuri. Ţine un regim cu ouă. Adică ia în mână zece ouă

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

și le mănâncă doar albușul, aruncând gălbenușul și coaja. Sau, în funcţie de dispoziţie, le pune într-un castron și le dă câinelui. Căci el are nevoie de multe albumine pentru a se dezvolta, de lapte cu lapte. N-are decât să regrete, fiindcă bomboanele astea, lapte de pasăre, sunt bune. Încă unul din produsele care ar putea face furori pe mesele întregii Uniuni Europene. Cu care să cucerești toată lumea, laolaltă cu Antarctida. Pe oricine ai întreba o să-ţi spună că nu este ceva mai bun ca laptele de pasăre. Pentru că logic vorbind se știe de secole că nici o pasăre nu dă lapte, iar dacă ar da, de mult ar fi fost industrializat, legalizat, atras în circuit. Și atunci vii și spui: iată, există lapte de pasăre. Trebuie doar să te duci în Polonia, unde încă mai sunt faţade frumoase, vechi, în orașele Wrocław, Nowa Huta, Gdańsk Główny. Unde este cel mai bun nisip, la un preţ avantajos kilogramul. Și bănuţii din Vest ajung în buzunarul tău. Se organizează tot felul de excursii. Închirierea de autocare — alţi bănuţi. San și Jelcz13, cele mai proaste, cele mai ieftine, dar exotice, de-ale locului, oaspeţilor străini le plac asemenea mașini rămase în urmă, un fel de relicve, scuzaţi, de pe vremea Piaștilor14. Ei merg cu jelcz-urile, PKS15 Kamienna Góra16, merită, alţi bani, altă distracţie. O cană de borș cald, din sfeclă roșie, ciuperci, ceapă, chiar și o supă chinezească instant — șoferul toarnă pe loc apă fierbinte — alţi biștari. Procentele cresc, buzunarul se umple. Seri distractive pentru excursioniști, laptele de pasăre pe 13

San, Jelcz, mărci de autocare în Polonia Populară. (N. t.) Piast – întemeietorul legendar al primei dinastii în Polonia secolului al X-lea. (N. t.) 15 PKS - Polska Komunikacja Stołeczna (Transportul Urban Polonez). 16 Kamienna Góra – localitate în Polonia. (N. t.) 14

Dorota Masłowska

mese o să fie punctul culminant al programului. Cunoașterea populaţiei autohtone. Lapte de pasăre pentru cumpărat, după pofta inimii. Excursii la fabrica laptelui de pasăre, pentru ca turiștii să vadă cum arată procesul de producţie, lor le place să vadă așa ceva, chiar dacă nu e unul autentic. Populaţia orașului nostru o să aibă creiţari. O să plătească eliminarea rusnacilor de pe aceste meleaguri. O să le dea mită funcţionarilor ca să-i șteargă pe rusnaci de pe lista locuitorilor, să le șteargă din bănci datele personale. Zilele Fără Rusnaci o să fie o realitate cotidiană, ca și festinurile, festivalurile antirusnace, fluturași, focuri colorate de artificii, care o să formeze comunicate: „Rusnacii în Rusia — polonezii în Polonia”, „lăsaţi fabricile în mâinile hipermuncitorilor polonezi”, jos cu mafia producţiei rusești, Putin, ia-ţi copiii infirmi acasă. Dar asta pe mine mă interesează prea puţin, ăsta nu e domeniul meu. Eu am cei mai mulţi biștari, eu am afacerea mea cu negoţul de steaguri alb-roșii, cu pancarde. După care o să plătesc ca Magda să fie eliminată din oraș și o să trăiesc ca un rege printre femei, turnându-mi vin în pahare în faţa televizorului. Toţi sunt mulţumiţi, cu toate că cel mai puţin sunt rusnacii. Cu restul de bani finanţez înfiinţarea unui partid de stânga autentic. Primul partid serios al stângii anarhiste. Curentul anarhist de salvare a stângii. Așa văd eu. Cea mai mare faţadă din oraș, steaguri, drapele, gazon. Un minunat bloc european pentru birouri, în culori deschise. Eu să fiu secretarul, frăţiorul meu, președinte, deși în ce măsură el este anarhist încă nu m-am lămurit, dar o să am eu grijă. Mama, contabilă, elegantă, deși ceva mai în vârstă, competenţe full, un birou separat pentru controlul asupra anarhiei, un fotoliu separat, jaluzele verticale. Și o mulţime de secretare,

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

personalul de serviciu o să fie alcătuit aproape numai din secretare. Secretare minunate, care or să stea întinse pe birouri cu fustele de birou trase spre cap, în costume sau sacouri descheiate, cu dresurile trase, toate dorind același lucru. Femei de serviciu minunate, târându-se la picioarele mele în șorţuri ridicate. Peste tot automate cu amfă, care pe cartelă cip scot adevăraţi munţi de amfă direct în nas. Iar eu, în aceste condiţii, pot trece drept unchiul cel bun, Voinicu, îl iau pe Barman șofer, pe Stângă la service, pe Kisiel magazioner, pe Kacper, să zicem, grădinar. Secretarele anarhiste se oferă direct pe birouri, pe scaune, fiecare cu ce are, pregătesc cafea bună cu frișcă, aduc mâncare pe tavă. Pe Magda, femeie de serviciu care cu limba ei șterge și cele mai mizerabile urme de pe faianţă. Dincolo de fereastră, doar zile minunate, cu cer senin, însorit. Eu dau dispoziţii: atâtea pancarde pentru Słupsk, atâtea embleme pentru Pomerania, atâtea arafate pentru Orient, atâtea cămăși negre pentru Szczecin. Economia se ţine bine. Toţi o duc bine, chiar și muncitorii exploataţi, cărora o să le strecurăm ce le trebuie, o să le inspirăm teme pentru greve, pentru manifestaţii. Dar nu reușesc să mă gândesc mai departe la aceste minunate clipe de triumf extrem al stângii că o erecţie demonstrativă reușește să pună stăpânire pe pantalonii mei. Zic în direcţia coapselor mele așa: ce e, Jorj, tu știi ce e bine pentru noi? Și în felul ăsta îmi zâmbești. Cum că planul ăsta îţi place, mai ales amfa. Și cel mai tare secretarele dezbrăcate pe mocheta firmei. Nu-i așa, Jorj? Ai dori să ieși la plimbare. Firește. Din păcate n-o să te aerisești așa ușor, cu toate că ai tare chef de sport. Cucoana asta pe care o avem aici trece printr-o adevărată agonie. S-ar putea chiar să-și fi dat

Dorota Masłowska

duhul. Zace peste cadă. A vomat piatră. E posibil ca în curul ei osos să aibă o carieră întreagă, să fie asfalt, pietre cubice. O să mi te ciuntești și când o să vină vremea potrivită pentru acţiune cu o pizdă adevărată, în carne și oase, fie ea și Magda, n-o să mai fii așa de zvăpăiat ca acum. O să fii bun doar pentru pipi contraceptiv prin uretră. Și vorbind așa, jumătate în șoaptă, jumătate cu voce tare, căci mortăciunea din baie și așa n-ar fi auzit, înfulec bomboanele alea. Și iată, deodată, parcă toate dorinţele mele s-ar împlini pe loc, ceea ce niciodată nu s-a întâmplat, nici în copilăria mea căcăcioasă. Parcă bunul Dumnezeu, rege al tuturor amfetaminelor, s-a milostivit de nefericirea mea. Căci printre hârtiuţele ce despart bomboanele una de alta pentru a nu se lipi și a se topi la temperatura camerei și în general pentru a arăta elegant, descopăr deodată o baterie ascunsă din albușul meu, din regina matcă a amfei. În câteva pliculeţe tocmai potrivite pentru mine. E clar, frăţiorul meu le-a dosit în caz că poliţia ar fi dat buzna pentru vreo percheziţie dură a locuinţei. Și ce bine s-a nimerit, căci starea proastă a oaselor, a mușchilor îmi dă semne vizibile. Așa că le folosesc rapid pentru a-mi îmbunătăţi asocierea, înţelegerea, conlucrarea psihofizică. Pentru că amfa nu e doza de panadol, ceaiul de melisă și două zile de somnolenţă. Este continuarea distracţiei. Cât ai zice pește, povestea cu pixul „Zdzisław Sztorm” a luat sfârșit, gata cu durerea. În locuinţă dintr-o dată se face mai multă lumină. Întunericul este mai luminos. Mai transparent, mai clar. Pun numaidecât și aspiratorul. Laolaltă cu cablul și ţeava. Ca Izabela Robakoska, cu numele de domnișoară

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

Maciak, să nu găsească de dimineaţă mizeria. Sosind acasă după weekend-ul petrecut cu calcule la Zepter. Mă duc în baie și la toaletă. Să văd ce e cu Angela și dacă Jorj are vreo șansă să-și schimbe soarta păcătoasă. Deocamdată încă nu. Angela, într-o stare vizibil proastă, otrăvită cu pietre, atârnă peste cadă, fără nici o speranţă că se va trezi curând. Și recunosc că reanimarea muribunzilor nu e latura mea tare. Căci, o dată, când am încercat să fac asta unei femei care zăcea, rezultatul a fost dramatic. Adică femeia aia s-a constatat că murise înainte. A fost pentru mine o trăire puternică. Să încerci să-i vorbești unui cadavru. A fost o trăire îngrozitoare, căci apoi m-am dus în practică, am mâncat sendvișuri cu aceeași gură care încercase să o reanime pe baba cadaverică. Dar să revenim la povestea noastră. Cu Angela, lucrurile sunt de căcat. Încerc să o mișc cu talpa, încerc să o fac să-și revină. Dar nimic, moartă, muribundă, mortăciune. Datorită amfei pe care am găsit-o în măruntaiele bomboanelor cu lapte, nu mă dezgustă. Îi pun scăfârlia sub duș. O tărtăcuţă palidă, anemică, complet dusă, suptă de sânge. Machiajul waterproof intact ca un tatuaj. Faţa fără expresie, nu există nici urmă de răutate sau de bucurie pe faţa Angelichii. Asta mă mișcă. Ar putea fi chiar și așa, fără să zică nimic, fără să trăncănească aiurea ca o bezmetică. Într-o asemenea stare de tăcere aș fi chiar gata să o creditez cu o anumită afecţiune. Numai de-aș avea garanţia depusă pe hârtie și cu ștampilă în regulă că o să deschidă gura în orice scop în afară de vorbirea articulată. Atunci, da, o înţeleg. Jorj dorește ceva. Pula. Îi zic: ascunde-te, nătărăule, tu nu vezi că aici este o acţiune de reanimare? Deocamdată poţi să visezi la ea, atât de dramatic a vomat. Acum ascunde-te și abia când o s-o trezim pe prinţesa noastră,

Dorota Masłowska

care a vărsat pietre, atunci, într-adevăr, împreună cu ea, o să ne străduim să găsim niște distracţii mai interesante pentru tine decât să stai pe întuneric în singurătate. Deodată știu cum să acţionez. Iute, eficient ca un ZHR la curse... din bomboanele cu lapte scot o doză, deși o să iasă o răfuială destul de aprigă cu frăţiorul, o să se lase cu pumni și cuţite de bucătărie. Dar nu, n-o să renunţ, de vreme ce vărsăreaţa asta mi-a făcut atâtea necazuri. Iau în palme scăfârlia asta străină, negricioasă, îi deschid gura și îi strecor printre dinţi ca o brută marfa bună, scumpă, pe care poate că nici nu o merită. Fac asta, căci domnul Jorj al meu îmi pomenește de porţia lui care i se cuvine neapărat pentru toate injuriile și experimentele intelectuale făcute azi pe seama lui. Amfa, acest supliment magic pentru șomeri. Și îndată, după ce aștept câteva clipe, în timp ce clătesc faianţa cu dușul de voma ei de piatră, ea reînvie ca o păpușă rusească, ce merge cu baterii noi R6. Își mișcă pleoapele negre, de sub care se văd globii oculari. Pe care parcă de câteva ore nu i-a avut. Se uită la mine destul de apatic. După care îmi zice pe un ton ca și când ar fi descoperit America, razele solare și aragazul laolaltă: Voinice, tu ești? Destul de neclar. Dar eu știu că Jorj este pe calea cea bună pentru a consuma relaţia asta întâmplătoare, orice am zice. O iau de subsuori și o târăsc spre canapea. Ea, pe drum, târându-și pe mochetă picioarele infirme, astfel că dacă ar fi avut, de exemplu, mâinile tăiate de la jumătate, ar fi putut lucra ca manechin la vitrina magazinului cu mătăsuri. Și așa aș fi târât-o, fiindcă nu mai am chef iar de politeţuri, dacă femeia e moartă sau poate totuși trăiește sau pur și simplu e mai puţin vorbăreaţă. Sau nehotărâtă pentru nici una din opţiunile astea. Mă doare-n pulă.

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

Are sex feminin, are, și nici o altă reflecţie mai de soi nu este necesară. Angela îmi zice așa: ce tot faci aici, ia mâna de pe mine, pot să merg și singură. Adică un joc pozitiv, totul la vreme, revenire elegantă din lumea celor morţi în lumea celor vii și cuvântători, revenire, de ce nu, în mare stil neliniștitor, de fanfară, tanti amfa îl pune pe picioare pe cel mort. Mă doare în cur de bolovanii ăia pe care i-a rostogolit din ea pe armătura din baie, ce e cu ei, n-o să discut cu disperata asta cu mintea răvășită. Căci cariera ei narcisist-pseudointelectuală nu este în clipa asta prioritatea mea. N-o să mai umblu prea mult cu abureli și o să trec dintr-o dată la lucrul esenţial despre care a fost vorba încă de la început, și anume la relaţia damă-bărbat. Căci o asemenea relaţie s-a produs. Înainte însă de a se ajunge la acest fapt clar dovedit, a existat, cum se știe, o pauză însemnată. O asemenea pauză încât Angelichii, după primul meu ajutor acordat profesional, i-a reînviat curul cel strâmb. Sau mai degrabă faţa cu organul vorbirii. N-am cum să redau toate cuvintele pe care le-a spus, căci îndată după ce a fost readusă la viaţă a devenit foarte vorbăreaţă pe orice temă. Cu gesticulaţie bogată ca o pădure uriașă, ce tot crește din mâinile, picioarele și părţile feţei ei. Multe cuvinte diferite, multă vorbărie din partea ei. Către cine, fiindcă probabil nu către mine! Pe felurite teme. Era foarte orală, vorbind așa fără întrerupere, pălăvrăgind așa către sine despre orice, despre câini, în general despre animale. Apoi a luat-o cu Satana, că o plictisește stilul ăsta, sumbru, mortal, că ar dori să fie absolut mult mai mediocră decât este. Că ar dori uneori să nu se deosebească cu nimic de colegele ei de clasă, niște fete prostuţe, cu totul obișnuite, care se duc și se întorc de la școală, nu tu distracţie, nu tu idei de viaţă cu dimensiune sumbră pe care

Dorota Masłowska

lumea știe să le priceapă, nu tu gânduri despre moarte, sinuciderea pentru ele este de neînchipuit, căci sunt de-a dreptul limitate, nedeschise spre noile trenduri. Iar pentru ea suicidul este apă de ploaie, o singură mișcare cu cuţitul, un kil de tablete și gata, s-a dus, iar în ziare fotografiile ei pe fundalul mării, cu machiaj, în cămăși de zale și veșminte cu falduri, în ziare necrologuri, scuze, explicaţii, că o asemenea tânără, artistă foarte talentată, ne-a părăsit și ne-a lăsat aici singuri. Așa zicea, firește, neocolind temele alimentare, că de la naștere nu digeră carnea și ouăle, căci sunt produse ale crimei. A fost o pauză pentru mine, fiindcă între timp mă uitam la televizor, unde nu era absolut nimic interesant. Porno pe toate canalele, nemţesc, mai degrabă un science fiction medieval. Lucrul se întâmpla într-un castel, cu un tip în armură și o nemţoaică mâncătoare de căcat, ca o rockeriţă, i se oferea în feluri deloc inventive. Mai degrabă ceva clasic, ficat crud și măruntaie, în schimb, în locul foniei care ar fi trebuit să existe pentru a se păstra întregul, Angela punea monodialogurile sale. Rahat. Angela mă întreba uneori de ce mă bucur ca prostul. Mi-a sărit ţandăra. Fiindcă dacă te uiţi la un film, te uiţi, și nu irosești o jumătate de acţiune pentru trăncăneli și să nu știi despre ce e vorba, de ce, de exemplu, și-o trag așa, și nu altfel. Așa a fost. I-am zis că mă bucur fiindcă o văd aici lângă mine și că este alături mine, ceea ce-mi face o mare bucurie, plăcere. După care am încercat să prind ce s-a mai întâmplat în clipele astea de neatenţie din partea mea și cât de mult a avansat acţiunea. Dar cu toate aceste tentative asupra firului întâmplărilor, întotdeauna am priceput ce se petrece. Căci am experienţă în acest sens și cel mai adesea, cu un pic de intuiţie, poţi deduce ce anume se întâmplă.

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

Așa a fost. Într-un cuvânt, o prelegere pe tema insignei turistice și a cartelei cu reducere pentru toate cabanele din zona subcarpatică. Încă un moment ca ăsta și Angelei i-aș fi înfipt în labă umbrela și aș fi împins-o pe fereastră, să zboare spre căsuţa ei. Dar nu s-a întâmplat așa. Mă răsucesc pe canapeaua pătată, dar nu uit totuși să ocolesc locul, unde Angela a făcut acolo o pecete lăcuită din virginitatea ei, s-o ia naiba. Mă răsucesc și mă gândesc ce s-a întâmplat mai târziu. Mai târziu s-a întâmplat că Angela a încetat să mă fută la cap, aruncându-și ochiul ei negru spre rafturi și somându-mă să-i arăt niște fotografii de-ale mele, de când eram mic și umblam gol. Asta mai lipsea. Eu niciodată n-am fost mic — i-am zis. La modul serios. M-am născut destul de mare și cu barbă, apoi doar am crescut, chiar nu a trebuit să mănânc nimic. Mă aburești — a spus ea și s-a întins pe canapea. Jorj dintr-o dată, dar n-o să spun nici o vorbă despre asta. Ești obosită? — am întrebat-o. La care ea că nu, dar în general îi place să stea lungită, lungită și să viseze. N-are importanţă ce anume planificase ea să viseze, despre grădini sau despre vreo insignă neagră pentru vreun locuitor din zonă, deghizat în negru, ci m-am culcat chiar lângă ea. Nu mai are importanţă încotro s-au îndreptat visele ei. A scos din geantă un portofel cu acte. Eu am început. Dar despre asta nimic, astea sunt problemele mele personale. Pe una ca ea în primul rând nu trebuie s-o sperii, căci nebuna asta de treizeci de kile este gata în orice clipă să scoată din portofelul ei aripioare mici, flexibile, și să zboare prin oberlicht să se plângă la Camera de Poliţie pentru Copii. Pe bune. Cu ţicnite din astea nu e de glu-

Dorota Masłowska

mă. Așa că eu, ușor pe lângă ea, fără nici o superbrutalitate. Ea scoate fotografia unui tip destul de mohorât. Robert Sztorm — zice și se uită într-un fel visător. Bine, mă gândesc eu, n-are decât să-și concentreze atenţia la altceva. Și cât mai aproape de ea manipulez, dar asta e ceva personal. La care ea începe să scoată diferite colecţii de gunoaie, scrisorile către o colegă din Anglia care niciodată nu i-a răspuns. Căci poate nu era aia adresa sau limba. Căci, zice Angela, este o diferenţă între engleză și slang. Slangul este un fel de limbaj care se folosește și el. Și, de exemplu, englezoaica aia vorbea în slang, iar scrisoarea în engleză n-a înţeles-o. A crezut că nu e pentru ea, fiindcă și adresa Angela a scris-o în engleză. Sau poate a crezut că e o scrisoare în lanţ și a aruncat-o numaidecât împreună cu cojile de cartofi și cu șerveţelul folosit. S-ar putea — îi șoptesc la ureche pentru a o interesa un pic referitor la alte chestiuni mai importante. Ea, nimic. Dacă i-aș fi tras fusta de pe ea, abia atunci și-ar fi dat seama, dacă ar fi fost futută zdravăn, sau poate nici atunci. Pe calea asta am hotărât să merg. Cu superprudenţă. Ea tot timpul într-o parte, își așază carteluţele și porcărioarele în șir. Asta e o frunză de copac. Asta e o piatră din cărbune. Asta e ţigara pe care a atins-o cu buzele Cel de Sus. Asta e Prima ei Împărtășanie, pe care a scuipat-o și a uscat-o, și acum îi poartă noroc. Ăsta e primul ei păr. Ăsta e primul ei dinte. Asta e prima ei unghie, iar ăsta e primul ei prieten Robert Sztourm din profil, cu armă de vânătoare la vânat cu asociaţia streliţilor17. Eu îmi văd de treabă mai departe. 17 Bractwo kurkowe – frăţia arcașilor (streliţilor), înfiinţată în perioada medievală, urmărea nu numai exersarea și cultivarea aptitudinilor sportive, ci și respectarea obiceiurilor și a tradiţiilor strămoșești. (N. t.).

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

Dresurile. Ea, nimic, crainica TV de la Teleexpres, tărtăcuţa sporovăiește, iar de la brâu în jos poate intra în ea pe rând toată Armata Poloneză și ochiul ei nici nu tresare. Asta e Angela. Ocupată până peste cap cu vorbitul. N-are decât să vorbească. Ce s-o mai întind. La chiloţi chiar a Colaborat când i-am tras. Și-a ridicat curișorul, uitându-se la o ilustrată de vacanţă, primită de la o colegă din Szczecin. Că se distrează de minune, în aer liber, vreme frumoasă, soare, chitară, foc de tabără și mult umor de calitate, și CT, cântecul e bun la toate. Așa că a mers cumva. Mi-a fost teamă cum o să reacţioneze, la momentul esenţial să nu fugă ţipând. Strâmtă, dar caldă, unu doi trei, faţa mea în părul ei ud, când i-am spălat scăfârlia la chiuvetă de voma pomenită mai sus, boală primejdioasă, și Jorj își cântă liniștit cântecul lui ritmat. Ea, așa și-așa, se pare că oarecum chiar Colaborează cu mine, deși mi-e teamă să nu-mi facă o altă figură cu beton sau altceva. Îmi povestește cum îi plăcea cândva să colecţioneze timbre, iar acum asta i se pare ceva infantil, i-a spus și Robert și de aia între ei apăreau des certuri și contraziceri. Ce mai tura-vura. Ce să mai zic, apoi copilașii mei, ai mei și ai Magdei sau dacă n-o fi ea, o fi alta, o să se apuce și să afle din ce configuraţii biologice au apărut cu adevărat. Că eu, tatăl lor, nu i-am găsit împreună cu mama lor într-un șanţ la drum, mergând într-o excursie prin ţară, ci că i-am montat în măruntaiele mamei cu ajutorul tulumbei mele mobile. Și ce să le spun. Că nu suntem oameni, ci doar niște găuri absorbante, ce se unesc câte două și execută mișcări neobrăzate. Că în aceste adevărate mări de lichid biologic activ înoată niște viermișori cu coadă care apoi capătă deodată dinţi, unghii, îmbrăcăminte, genţi, ochelari. Și deși distracţia este plăcută, încep să bă-

Dorota Masłowska

nuiesc brusc că ceva nu este în ordine cu Angela. Că dau de o anumită împotrivire în interiorul ei, de o anumită barieră fiziologică din partea ei. Asta o să mai vedem. Fiindcă deodată se aude un zdrăngănit, un clic, o explozie, fiindcă deodată se face un gol de parcă aș fi ajuns până la capăt într-un ţinut subacvatic, fiindcă Angela, fără ţipete, sare brusc, încât toate gunoaiele ei, cu care acoperise grijulie jumătate din canapea, zboară în aer. Urlă, ţinându-se de cur, lăsându-se de pe un picior pe altul. Să-mi bag pula, zic și orăcăi, pentru că, deși totul s-a terminat și plăcerea s-a-ntrerupt, dintr-o dată am priceput ce se întâmplă. Că, iată, s-a dus arcul Angelei noastre și că acum o să fie o colegă binevoitoare, faină, ca lumea. Că, iată, îndată dintre piciorușele ei sioneze o să cadă o cojiţă simbolică pe care ea o s-o ridice și o s-o pună într-o ramă de aur, care o să atârne la ea deasupra canapelei. Și pe care o xeroxează și în rama asta mi-o face cadou ca s-o pun pe biroul meu de președinte în cabinetul pentru problemele anarhiei general accesibile. Și în timpul întâlnirilor de biznis să-i arăt lui Zdzislaw Sztorm ce n-a făcut fiul lui, și ce am făcut eu, Voinicu, Andrzej Robakoski. Dar nu s-a-ntâmplat așa. Angela stă deasupra mea, destul de caraghioasă în fusta trasă în sus ca o prinţesă modestă a principatului himen și, străduindu-se să-și tragă înapoi dresurile, îmi zice: sunt fecioară. Și îndată drept ilustrare concretă elimină pe canapea un rotocol măricel de sânge și o bucată de carne crudă. La care eu îi zic: femeie, asta-i bună, și îmi aprind din geanta ei o ţigară LM roșie, rusească, să-mi iau revanșa pentru neîmplinirea mea și întreruperea prematură a plăcerii. Deși și eu sunt totuna de sânge și va trebui de îndată să mă

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

spăl, pentru că sunt în stare să cred că printr-o metodă oarecum macabră mi s-a furat sexul și acum sunt de gen neutru. Doamne, cum arată ea, Angela asta. Să-ţi baţi copiii, nu alta, treizeci de kile de fiinţă jalnică, încât ceva mă îmboldește să cred că Jorj este făptașul întregii încurcături. Mi-e milă de ea, căci am constatat nu o dată că brusc mi se înmoaie inima și devin complet slab în această privinţă. Uneori faţă de căţeaua mea Suni, ca o căprioară destul de grăsuţă. Dar întotdeauna îi atrag atenţia fratelui meu să nu exagereze cu gălbenușurile pentru ea, căci de la asta are arsuri la stomac și kilograme în plus. Așa că acum îi zic așa, hai Angelica, vino, căci asta e marea ta zi, ziua sfintei Angela. Aranjează-ţi chiloţeii și nu-ţi face griji, până la nuntă o să se ogoiască. Dar ea este mai departe atât de uluită, de întoarsă pe dos, de parcă i-aș fi afectat cel puţin organul vorbirii. Nu vrea să discute despre ilustraţii, nu vrea să vorbească despre păsările prostuţe, de parcă i s-ar fi lipit dinţii de dinţi. În același timp mă gândesc cu teamă ce figură îmi mai poate face. Fiindcă încetișor începe la mine căderea mohorâtă și n-o să mai am nici forţă, nici chef să curăţ ce ar putea lăsa ea pe mochetă sau mai știu pe unde. Din nou pietre sau de acum vreo nouă cotitură în boala ei interioară, cărbune, cocs, dinamită, clincher, calciu, polistiren. Nu te supăra, așa îi zic și-mi închei pantalonii și așa atât de mânjiţi de parcă aș avea în ei o diplomă de măcelar la categoria grea și o mină terestră. Mă ridic de pe canapea, o iau pe Angela în braţe și mi se pare că ar fi

Dorota Masłowska

nu o elevă la economic, ci la școala elementară, dansând la un carnaval, deghizată în cenușăreasă. Așa am o stare de halucinaţie. Îi dau acum cel mult cinci ani, simt că-mi crapă inima și se revarsă peste trup. O pun pe canapea și-i zic: așteaptă o clipă. Trag o măsuţă cam șchioapă, ca să stea șervetul drept, după patent rusesc, cu dantelă, din cele care nu se pătează. Pun laptele de pasăre, așez vaza cu gerberă artificială, alături ţigările, full eleganţă, ca o călătorie pe vasul Titanic, înţelegere, întindere simbolică a mâinii bărbatului către femeie. Ea, încă ușor bosumflată, dă jos cu talpa tot calabalâcul cu suveniruri de la toate zilele de naștere, cu toate sărutările de mâini sau de gură. Se crapă de ziuă, Sunia o întinde spre grădină, vrea să halească. Sunia, cu supragreutatea ei de curvă. Angelica, într-o stare destul de grea după trăirile din seara asta, privește aiurea în fundul scrumierei, de parcă ar dori să afle viitorul său artistic din chiștoace. Atunci eu trec repede la treabă ca să aibă o amintire plăcută înainte de a-mi cădea aici cu totul. Frumoasă doamnă, să trecem la afaceri, îi zic, scotocind cu degetele în bomboanele cu lapte pentru a-mi presăra o mică doză plăcută ca să mă bucur. La care ea dă din cap a aprobare, ceva între da și nu. Îi zic: azi e Ziua Fără Rusnaci. Așa că toţi sunt în piaţă. Dar de mâine îţi punem la cale cariera, doamna mea isteaţă. De poimâine o să sun încoace și încolo, pe președinte, pe premier, pe un fotoreporter. Că e un caz. S-a comis o sinucidere. Firește, nu e adevărat, dar nu e vorba ca să fie adevărat. E vorba de public. Așa o să aranjăm. Planul meu o să fie încărcat, dar câteva întâlniri, câteva constrângeri, mă auzi, Angelico? Apoi o să se constate că sinucigașa a fost salvată. Un mare talent salvat de me-

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

dicii cei răi. Expoziţie cu hainele tale, conferinţă de presă pe tema ce muzică asculţi, ce hobby ai în timpul când nu te ocupi de artă. Și, deodată, de la o zi la alta, nu mai ești o anonimă, o mulţime de oameni doresc să te vadă și să aibă o personalitate ca a ta, Robert Sztorm o să se înmoaie. Dar Robert Sztorm o să încerce cel mult să te lingușească prin mulţimea de agenţi de pază. Însă ce-ai avut mai de preţ s-a dus astăzi. În „Filipinka”18, fotografia ta în centrul copertei. Numai nu în „Filipinka” — zice Angela mormăind, neclar, și râgâie nu se știe de la ce, de la vreo piatră, carton sau poate vată de sticlă. Ăsta e primul ei simptom de viaţă concret de o oră și jumătate încoace. Mă gândesc să nu-mi moară iar aici. Așa că ce fac. Îmi presar o dâră, „Zdzislaw Sztorm”, și înainte marș. După care îi zic așa, ca s-o distrag niţel de la sinucidere: iar acum, Angelica, fii ca lumea. Moartea nu e importantă, nu există moarte, nu crezi în moarte, nu-i așa, e doar o vrăjeală. Bolile infecţioase — vrăjeală, infracţiunile cu automobile — vrăjeală, mormintele — vrăjeală, necazul — vrăjeală. Toate astea sunt născociri ale rusnacilor pe care le răspândesc ca să ne sperie de moarte. Robert Sztourm nu e decât o marionetă plătită tot de rusnaci. Huliganismul și vandalismul nu sunt decât o legendă populară, nici Arka, nici Legia, nici Polonia, nici Varșovia. Astea sunt niște echipe fictive în slujba lui Novosilţov. Staś și Nel și ele sunt personaje preparate perfid de prinţul rus Sienkiewicz pentru nevoile filmului Prin pustiu și junglă, adevărate mituri grecești. Asta ţi-o zic eu, Voinicu. Poate că 18 Filipinka Polish Magazine, revistă mondenă și de cinema din Polonia. Dar Filipinka, adică Filipineza mai înseamnă și o grenadă cilindrică folosită de Armata Roșie în al Doilea Război Mondial. (N. red.)

Dorota Masłowska

rusnacii nici nu există, asta rămâne de văzut. Du-te în balcon, dincolo de fereastră e o nouă lume, mai bună, o lume specială pentru nevoile noastre, tuburi fracţionale zero, seringi zero, incendii zero, carne zero. Doar Orchestra de Vegetarieni pentru Ajutor Sărbătoresc îndeamnă la cules de noi pietre pentru stomacul Angelichii de șaptesprezece ani. Ei, Angela… Angela, mișcă-ţi fundul… ridică-te… ridică-te un pic!

* Mă-ndrept spre canapea și ce văd. O mare belea, pula mea și pizda mă-sii. De-aia stătea ea așa liniștită, fără să scoată o vorbă, coșăriţa asta tăcută. Căci s-a scurs toată și a curs în canapeaua mamei mele „Bartek”, proaspăt cumpărată anul trecut, în formă de sânge, deși poate că și din al meu s-o fi găsit ceva acolo, fără vină nu sunt. Așa că-mi sare muștarul. Mă enervez. O să smulg cablul din toată lumea asta, o să rup conductele fracţionare, o să trag îndată de mâner frâna de siguranţă. Îmi vine s-o omor pe loc chiar de-ar fi să mânjesc toată canapeaua americană cu sânge de curvă, să o răstorn, s-o ciopârţesc cu cuţitul și să-i scot fulgii, buretele, salteaua, arcurile, să scot totul la suprafaţă, să calc în picioare, să distrug, să omor, să distrug. Curva, pula și mă fut. Ai cam întrecut măsura, draga mea, cariera ta s-a dus de râpă chiar înainte de a reuși să mișc un deget și de a-mi pune în mișcare cunoștinţele, tu ai căzut, steaua mea, aici și acum. Ai aici ghetele tale frumoase, cizme adevărate din Caucaz, ai aici scurta, ai negoţul tău portabil cu suveniruri, ai pietrele tale din stomac. Și îţi mulţumim pentru participare la programul nostru. Ia-o spre ușa „Gerda“ ce se închide

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

automat, stânga, dreapta, la revedere, autobuzul pe linia nr. 3 o să vină în curând să te ia, domnișoară. Toate femeile sunt niște căţele. Singure nu pleacă, așteaptă pitite. Până ce îmi pierd cumpătul și izbucnesc, și trebuie să le fac vânt, să fug de ele. Bănuiesc că e posibil să fie una și aceeași căţea care își schimbă hainele; ea mă atacă neîncetat, mă atrage spre diferite plăceri și apoi îmi face mizerie în toată casa. În fiecare zi o alta și mai rea. Bănuiesc că locuiește undeva aici în cartier. Știe că am nervii slabi. Vine și mă fute la cap. Și eu o omor. Iar ea se reface din sămânţă de câine și în seara următoare mă pomenesc cu ea la loc, gata de acţiune. Treabă rusească. Probabil de la rusnaci, ei ademenesc astfel femeile. Iar noi, bărbaţii, le izgonim din oraș, unde ele aduc necazuri, molimă, secetă, recoltă proastă, dezmăţ. Distrug tapiseria cu sângele lor, care curge din belșug, murdărind întreaga lume cu pete care nu mai ies. Ca un râu menstrual. O boală îngrozitoare, Angelica. Pedeapsă amară pentru lipsa membranei de fecioară. Când o să afle maică-sa, o să i-o pună la loc.

* Vise proaste. Magda naște un copil de piatră, la prima vedere o fetiţă cam de cinci ani, cu ambii ochi afectaţi de un tic nervos. Copilul — un monstru de piatră, pe care nici Stângă și nici altcineva nu-l recunoaște. Magda vrea să-l vândă la circ, stă în faţa mea, leagănă căruciorul, zice: sau ea, sau ailaltă, Voinice, altminteri o vând pe Paula la circ, alege, sau eu, sau ea. Fiindcă în cutia poștală, o vedere de la Angela, salut Andrzej, nu știam dacă o să-ţi

Dorota Masłowska

scriu. Sunt în iad, chiar azi după-amiază, după ce m-am întors acasă, m-am sinucis. Nimic deosebit. Avem aici magnetofon, club. Deși prietenarii sunt simpatici, muzicali. Când o să aflu ceva, o să-ţi scriu mai mult. Acum trebuie să plec, fiindcă se face apelul. Apoi cina, jocuri de teren. Luni vine în control Satana. O să verifice corturile și o să aibă loc o discuţie. Te pup, o să-mi aduc aminte mereu de tine, dacă poţi, trimite-mi niște lucruri călduroase (nopţile sunt reci). Angelica, PS: Salutări! Sună telefonul, un telefon mare sună chiar în mine, nu știu unde e receptorul, deși aud de peste tot voci, te caută niște domni, niște domni te caută, Andrzej, niște domni de la comisie verifică dacă organele tale sunt bune pentru a le vinde pe cinstite în Vest, Andrzej, nu te enerva, domnii sunt cât se poate de deschiși, vor să le cumpere, n-ai de ce să te temi, termenul operaţiei s-a stabilit…

* Mă trezesc. Orb, surd, mut ca o cârtiţă mare, ieșită de sub pământ, înfundată în canapeaua însângerată. Parcă pe jumătate viu, băgat într-o cutie de chibrituri, cu capacul tras. Un obstacol puternic. Clopote de peste tot. Clopote stereo. Restul mono. Se pare că tot ce n-a existat vreodată se află acum în capul meu, tot ce n-a existat vreodată. Toată tăcerea, toată vata din lume, tot surogatul, tot polistirenul înţesat în capul meu. În timpul nopţii m-am îngrășat. Sunt atât de greu, încât nu mă pot ridica în picioare. Un lichid solidificat. Ca și când m-am încurcat în draperie, ca și când m-am încurcat în geacă și nu mai pot ieși de acolo, parcă mi-aș fi băgat tărtăcuţa în mânecă și nu o mai pot scoate înapoi.

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

Parcă Angela asta s-ar fi revărsat în mine, nu pe canapeaua pe care acum zac uriaș, dublu, cu inimă dublă în ambele părţi, cu ficat dublu, cu șase rinichi și câteva cărămizi.

* Și când mă scol așa pe la prânz, mă gândesc o clipă de ce bătrâna nu s-a întors încă de la firma Zepter. Poate că a sunat, dar eu nu știu nimic. Mă gândesc de ce nu am ridicat receptorul. Nu pot să-mi reamintesc. Mă gândesc ce se întâmplă în general și dacă nu cumva doar eu mai trăiesc în orașul ăsta, fiindcă toată specia a murit. Și în timp ce stau așa, am în faţă imaginea întregii locuinţe într-o manieră panoramică, un peisaj după bătălie. Mă gândesc dacă nu cumva s-a petrecut un război chiar aici, în absenţa mea, în timp ce dormeam, o bătălie decisivă, centrul de comandă, în timp ce dormeam rusnacii au intrat în casă, au scotocit, au răsturnat totul cu paturile puștii, au tras în cascadele din tablouri, în floarea-soarelui și mai ales au distrus ceasul de piele. Au dat-o jos de pe frigider pe Maica Domnului din material plastic albastru, i-au zburat capul, apa sfinţită s-a împrăștiat pe pardoseală. Au călcat în picioare gresia de la baie. Au violat toate femeile aici, pe canapea, și-au fixat aici comandamentul general pentru chestiuni legate de futai. Au băgat caii înăuntru, au halit laptele de pasăre, au fumat ţigările, au murdărit tapiseria și la revedere, să ne vedem cu bine într-o viaţă viitoare în Belarus. Pe frăţiorul meu și pe bătrâna mea i-au luat robi. Pe mine m-au ucis cu siguranţă, pentru că am impresia că tocmai așa au făcut cu mine, m-au ucis cu niște obiecte grele, m-au cotonogit, încă mai

Dorota Masłowska

aud în cap ecourile îndepărtate ale acelor lovituri, împușcături. Dar de ce pe mine, de vreme ce mama a făcut cu ei afaceri bunicele, acoperiș, plafoane, Zepter. De ce m-au căsăpit pe mine, de ce tocmai în cap, pe care îl simt acum că e plin cu senzaţia de metal, de șurubele ce se-nvârt în jurul propriei axe, de fier vechi, de tablă îndoită. Unde au fost ei când Magda avea concepţii împotriva lor și promova făţiș ideologia antirusă?

* Dar ceva s-a schimbat și constat asta în timp ce trag jaluzelele verticale. Lumea a ieșit din matcă. Soarele e mai mare. Mai gras, mai înfoiat, ca un parazit care ne înconjoară. Se-nfige în ochi. Fără milă. Se-ndreaptă chiar spre mine ca o lampă de Gestapo, hai, spune, Voinice o să mai faci păcate mai departe, pentru că dacă nu, o să răsucim butonul și o să mori de lumina asta ucigașă, ce sâsâie cu luminiţe albe, șfichiuitoare. Șnurul de la jaluzele scârţâie. Cortina la o parte. Și iată spectacolul. Iată un spectacol pe care nu mă așteptam să-l văd în timpul vieţii. Fiindcă asemenea spectacole nu există, asemenea lucruri nu se petrec niciodată în lume. Nu pot să cred ceea ce văd. Vreau să mă aplec pe fereastră din șocul ăsta, fiindcă ochii nu vor să se deschidă și văd doar ca printr-o fantă, restul fiind întuneric. Mă izbesc cu fruntea de geamul PVC Azbest, se aude izbitura, se produce un fel de reflux, un ecou groaznic, care devine din ce în ce mai clar. Și ceea ce o să mai spun e că în timpul nopţii ochii mei s-au acoperit cu un fel de pieliţă și în general nu văd prea mult, dar ceea ce văd, văd. Nu e vreo halucinaţie în căpăţâ-

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

nă, vreun flashback întunecat, ci ceea ce văd eu acum e un reality show, un real TV. Iată, deodată în această lume nu mai există culori. Lipsesc culorile. În timpul nopţii au fost furate. Sau poate spălate. Poate au spălat peisajul, peisajul de dincolo de fereastră a fost spălat în mașina automată cu un detergent nepotrivit. Bătrâna mea mi-a făcut cândva o asemenea figură cu niște blugi. Într-o zi aveam blugi obișnuiţi, albaștri, iar în ziua următoare, big starii mei au devenit albi, cu o etichetă albă, fără scris. M-am enervat, fiindcă la pub, în compania celorlalţi, aș fi fost terminat, ce, Voinice, ai venit la comuniunea sfântă, dar ai întârziat, slujba s-a încheiat, nu mai e comuniune, gata, te poţi duce acasă, ne vedem anul viitor. N-are importanţă ce s-a întâmplat cu pantalonii. Ce-a fost, a fost. Dar un lucru e sigur. Indiferent ce au făcut, dacă a fost o ploaie acidă sau o altă catastrofă ecologică din cauza cisternei cu substanţă albicioasă sau a vreunui accident al lui Stângă, în timp ce mergea cu golful lui, încărcat cu amfă, partea de sus a caselor era ca un zid alb, dat cu var sau cu vreo altă porcărie. Casa vecinilor care s-au umplut de lovele prin învârteli cu mașini la negru, aduse de la rusnaci, și ea era albă de la jumătate în sus. De la jumătate. Totul era alb. Cel mai des, jumătatea caselor. Iar partea de jos, dinspre stradă, este roșie, în pizda mă-sii. Totul. Alb-roșu. De sus în jos. Sus, amfă poloneză, jos, menstruaţie poloneză. Sus, zăpadă poloneză importată din cerul polonez, jos, asociaţia poloneză a măcelarilor și producătorilor de mezeluri. Și oriunde mă uit tipi în portocaliu cară găleţi cu vopsea, cu rulouri, în vânt flutură benzi alb-roșii, ca niște semnale de avertizare ca să nu se așeze ciorile și să se cufurească. Mașini cu megafoane, automobile, instalaţii,

Dorota Masłowska

schele. Orașul arată de parcă ar fi bolnav, poate fi fotografiat din cosmos, o adevărată paranoia. Și când văd eu asta, trag de șnur și închid imediat jaluzelele verticale, de furie sunt gata chiar să smulg șnurul. Dar nu o să mă uit la toate astea. N-o să mă convingă să mă uit la un asemenea porno cu participarea unor animale alb-roșii și a unor copii alb-roșii, pe care îi manipulează autorităţile orășenești din impozitele noastre. Din impozitele mele poate nu. Dar ale mamei, da, deși nu am văzut-o de mult. Și pentru că eu am avut de-a face cu amfa, încât chiar și acum am o problemă cu pleoapa, ba se retrage și văd tot, ba cade și văd doar pielea ei pe dinăuntru. Este neagră, doar atât văd. Dar să nu-mi spună mie cineva că orașul ăsta este vopsit în culorile echipei noastre de fotbal, că este un film, că este produs de amfa ce fermentează în mine. Să nu-mi spună mie așa ceva. Căci îndată ce am lăsat jaluzelele, totul pe dinăuntru este din nou în regulă. Respir ușurat și dau fuga să trag zăvorul dublu la ușa „Gerda“. Ca să nu pătrundă aici puii de curvă să-mi împestriţeze casa cu varul lor, să-mi distrugă rafturile, mocheta și poate chiar jaluzelele. S-ar duce de râpă totul. Izabela nu și-ar mai reveni. Casetoanele din tavan abia aduse prin Tiraspol. Rujul ei minunat, de culoare roșie, la care, stând culcată, s-ar fi uitat în oglinjoară să vadă dacă merge. N-o să intre aici, să mă pupe-n cur, poate peste cadavrul meu, după ce mă-ndeasă în mochetă și mă vopsesc în alb. Pentru o clipă mă simt un om fericit și chiar mă gândesc să-i dau Suniei ceva de haleală. Fiindcă a cam încetat să schelălăie. Apoi îmi vine în minte că va trebui să ies afară și iar acea fata morgana ca o molimă alb-roșie, ce se întinde prin oraș ca o varicelă. Așa că mă așez. Mai bine să nu umblu,

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

fiindcă s-ar putea să mă împiedic de mochetă. Mă uit. Trebuie să recunosc că în acest răstimp nu gândesc prea mult, nu observ. Recunosc de-a dreptul că nu observ nimic, fiindcă tocmai ce m-am așezat. Stau. În capul meu se derulează un spectacol special. Sună telefoane, se aud radio Varșovia și Moscova în același timp, lucesc lumini, un tren electric se duce în China, intră pe-o ureche și iese pe alta, nivelând tot ce întâlnește în cale. Toate gândurile mele, toate sentimentele. Și atunci, parcă într-o secundă, se adună în mine toată viaţa mea, împrăștiată în jur, acel peisaj după bătălie, cu sângele pe canapea, cu sânge pe pantalonii mei, alcătuind o hartă a unei boli, un fel de joc pe o planșă, toate dârele de sânge uscat duc în mod cert spre un iad ascuns în prohabul meu. Petele de pe mochetă, albe de la Magda, când a scuipat pasta de dinţi, și roșii de la Angela, când a fugit din faţa mea și s-a scăpat pe ea. S-a pornit o ploaie cu hârtiuţe de la bomboane, o ploaie cu pietricele, cu dinţi de lapte, de parcă Angela, înainte de a se duce în iad, și-a răsturnat geanta în toată camera. Uite, Voinice, să nu zici că nu ţi-am lăsat nici o amintire, ai aici un dinte de-al meu stricat, un fir de păr rupt, genele mele dezlipite, ai aici picioarele mele încă îndoite, mâinile mele, pietrele mele, pune-le bine undeva, usucă-le, pune-le în cărţi, în folie, în vaze, în rame. Și când calci pe mochetă, calci pe mine. Căci, așa în general, eu nu mai sunt în viaţă, mă aflu în iad, mă plictisesc îngrozitor, Satan îmi zice că probabil și pe tine o să te aducă aici. Între timp, mi-a cumpărat niște hamsteri negri, o pereche, masculul vrea s-o fută tot timpul pe femelă, trebuie să fiu atentă mereu să-l dau jos de pe ea. Nici măcar nu-mi vine să-i ud, atât de tare mă plictisesc, încât casc din ce în ce mai des.

Dorota Masłowska

* Așa cum cred eu, pe loc aceste lucruri, aceste vederi, aceste drajeuri de gumă, rostogolindu-se ca un joc de îndemânare, zboară în direcţia mea, iar eu trebuie să le prind. Le adun, deși când îmi imaginez că tocmai calc pe carnea Angelei, mi se face rău și mă prăbușesc peste mobilă. Hârtii, mucuri de ţigară ţuguiate în forma buzelor ei negre, totul în pungă. Una netransparentă. Și în dulap cu ea. Sub haine, sub cortul de patru persoane, sub scândura de călcat, ca nimeni din familia mea să nu o atingă niciodată și să nu se îmbolnăvească de la otrava cadaverică.

* Deodată, cineva sună la ușă. Șoc. Panică. Oare să nu-mi iau adidașii și să mă ascund în dulap, cum că nu sunt acasă? Și mizeria de pe canapea și de peste tot, șnurul de la jaluzelele verticale rupt cu totul, laptele de pasăre mâncat, sângele ce se întinde dinspre canapea pe mochetă, prin vestibul, până la ușă, pe scări, pe trotuar, pe asfalt, până în staţie, în tot autobuzul de pe linia trei până la șofer și apoi înapoi pe scaun și la coborâre, ăsta nu e sânge, ci vopsea roșie, folosită pentru vopsirea părţii de jos a orașului cu ocazia Zilei Fără Rusnaci și care a curs din buzunarul vreunui muncitor. Așa o să spun. Poliţia și jandarmii la un loc, fata nu mai trăiește, a sângerat pe drum, a mânjit tot orașul de-a lungul și de-a latul, exact în ajunul sărbătoririi Zilei Fără Rusnaci, a adus un prost renume întregului oraș, cum că nu trăim aici ca oamenii, ci ca niște animale de abator. Iar dumneata răs-

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

punzi pentru asta, te rog actele, numele mamei, preocupări, hobby. Așa îmi imaginez și mă ia cu tremurat. Dar soneria nu încetează, așa că ce am de făcut. Cu toate că sunt în pantalonii ăștia murdari, cu pete, soneria sună de-a dreptul a alarmă, putând chiar să-l ucidă pe om, dacă nu deschide ușa. Umblu prin vestibul fără să văd ca lumea, întrezărind doar, cu pleoapa sălbatică zbătându-se ca un stroboscop, cu pleoapa care îmi mișcă ochiul ca un animal ciudat. Condamnat la moarte, condamnat la moarte prin lumină, fragmente de soare înfipte în pleoape. Deschid. Trag zăvorul. Puţin furios. Pentru că s-a exagerat cu soneria asta, un adevărat viol în urechi, tencuiala de pe tavan mi-a căzut pe faţă, un adevărat șoc electric, îmbinat cu cablul ce face scântei în capul meu. Și nu știu câtă ţăcăneală trebuie să ai la cap ca să apeși pe soneria de la o casă străină în felul ăsta mojicesc. Deschid și, fără să mă uit în general, zic: ce pula mea e? Angela în faţa ușii. Angela în prag. Vie. Ţinându-se pe propriile picioare. Stă și așteaptă, holbându-se când la mine, când în centrul pantalonilor mei. Ca și când n-ar ști bine că asta e opera ei și dacă ar fi o colegă cu-adevărat, ar spăla asta, dacă ar fi fair. Dar ea nu. Stă în ușă. În fundal, strada vopsită în alb-roșu. Faţa Angelei parcă ar fi fost văruită împotriva gândacilor de primăvară, iar ochii, gura, toate aiurelile astea le-au desenat cu acuarelă neagră. Ca o plantă de ghiveci, ofilită și putredă. Arată de parcă cu un minut înainte ar fi ieșit dintr-un râu în care s-a înecat cu o lună în urmă. Și între timp au căcat-o libelulele. Mă uit la ea. Nu e frumoasă. Ca o călugăriţă în

100

Dorota Masłowska

anotimpul ăsta în parc, ţine cu greu, pe gâtul tot mai ofilit, faţa unui bărbat. În laba osoasă, ţintuită cu tot felul de inele cu piatră, ţine la fel de ofilit ca și ea un steag alb-roșu. De hârtie. L-am cumpărat de la rusnaci — zice anemic, de parcă ar fi recitat la serbare o poezie despre Pădurea Piaśnicki. Și îl flutură ușor. Ca și când ar spune: nu eu am trecut pe-aici. Cineva s-a deghizat în mine. Mă holbez la ea ca la poarta nouă. Căci e vie, întreagă, nu s-a dus în iad, nu este atât de scroafă, încât să-mi fi adus pe cap căţele și psihologi judiciari. Și nici pe Satana cel rău: Voinice, ai ucis-o, pui de căţea, pe fiica mea cea mică, și era atât de firavă, îi plăceau excursiile, îi plăceau călătoriile. Acum văd că în mod cert nu e frumoasă. E ca și când ar fi venit la mine resturi de pui înnegrite. De la rusnaci, repet după ea, ţinând strâns de ușă ca nu cumva să dorească să intre întâmplător. Repet o naţiune moartă. Și nu știu dacă asist la un film, pur și simplu cum că a venit să-și ia înapoi fecioria neagră, pe care a lăsat-o ieri. Cum că s-a întors după ea, dar nu mai trăiește, a rămas fără sânge. Azi noapte a murit, iar acum, deodată, a revenit. Iar eu nu știu ce să vorbesc cu ea. Angela, tu ai mustăţi — încep eu, holbându-mă la ea pentru a închega o discuţie. Mustăţi? — mă întreabă tâmp, ridicându-și mâna putredă spre buza de sus. Dar și mâna asta se ofilește și cade în acord cu direcţia gravitaţiei. Mustăţi? — repetă apatic. Da, chiar mustăţi — îi zic semeţ, fiindcă simt că tema asta prinde. Este o temă neutră și veselă, amuzantă. Îi zic: când te uiţi uneori la mine, eu te privesc și mă gândesc: e bărbat.

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

101

Ea nu reacţionează. Nu râde. Parcă n-ar înţelege polona, ce înseamnă mustăţi. Se pare că tema asta nu prinde. Pentru a nu se lăsa tăcerea neplăcută, ca și când între noi ar atârna rufe ude, atingându-ne faţa ba un crac de pantalon, ba o mânecă. Ce mai e nou? — încep iar, zâmbindu-i încurajator, îi întind mâna, pe care observ puţin sânge închegat, și o bat tare și prietenește pe umăr ca să știe că între noi există prietenie, că întotdeauna putem rămâne amici, că, dacă o întâlnesc pe stradă, o s-o salut de fiecare dată. La gestul ăsta din partea mea, ea se împleticește destul de tare, ridică mâna cu steguleţul, îl agită destul de apatic și zice: l-am cumpărat de la rusnaci. Ridicând steguleţul ăsta fleșcăit. De la rusnaci l-am cumpărat, că era mai ieftin. Și tinerii școlari vindeau. Dar mai scump. Se știe. Din materiale artificale. Care nu se biodegradează. Așa cum zice, nu știe cât o să dureze asta. Din partea ei, zâmbet zero, doar sobrietate. Calculez în gând. Stăm aici cam de o oră. Sau poate de o jumătate de oră. Sau poate de o secundă. Sau poate că eu am și murit. Poate că mă ţin în vreun closet de hârtie pentru ţăcăniţi la creier, în vreo cameră de dezintoxicare alb-roșie decupată din cine știe ce revistă pentru femei. Chipurile, totul e frumos, dar cum mă mișc, cleiul de la hârtie se duce și se împrăștie cu schelet cu tot, sub care arde focul iadului. Fiindcă este un iad special, unde ești închis pentru amfă. Îţi fac scene de groază. Iar Angela nu e Angela. E un carton de căcat. Mișcă din buze, dar nu i se aude vocea. Ca un pește negru-ciocan. Un pește negru-monstru. Cocor negru cu origami. Iar acum fac o cerere pentru panadol. Pentru paracetamol în sens larg. Pentru mărirea extracţiei. Pentru că de la privirea asta înfiptă în

102

Dorota MasĹ&#x201A;owska

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

103

mine, răsucită cumva, începe să mă doară scăfârlia ca și când într-o clipă s-ar rupe de restul corpului, s-ar rostogoli pe scări, pe stradă până la fântână și și-ar redobândi o independenţă totală. Ţi-a murit câinele — zice tulbure Angela, mișcând steagul. Eu îi zic: cum adică? La care ea că Sunia zace lângă garaj și moare de foame. Și deodată mă reped și nu mai are importanţă ce mocirlă am pe pantaloni în culorile naţionale, nu mai contează. Căci sunt speriat. Șocat. Iau lapte de pasăre, iau din frigider ce e acolo, crenvurști, legume congelate, tot, și o iau la fugă. Sunia zace pe spate pe gazon. Pe care cu siguranţă va trebui să-l tund din nou. Nu e în apele ei. Sunia, Sunia, zic și îmi vine să plâng. Mai ales că văd un căcăţel ce a ieșit din ea singur, ca un gândac negru, mare, care a ucis-o și acum dispare în pământ din faţa pedepsei. Sunia. Mănâncă, nu fi scroafă, să-mi faci una ca asta. Ridică-te. Ţi-am adus haleală. Nu-ţi place fasolea, dar cred că n-o să ţi se întâmple nimic, mama mă-tii, dacă o să mănânci și fasole o dată, n-o să-ţi cadă coroana de pe tărtăcuţa aia turtită, n-ai vrut să halești, acum ai dat ortul popii, o să vezi cum o să se mai necăjească stăpâna ta, când o să se întoarcă și în loc de câine o să găsească un cadavru, toată casa în sânge, o să vezi că o să ne pună pe liber pe toţi, o să tragă obloanele…, hei, pizda mă-tii, trezește-te! În timp ce ţip așa și chiar mă pregătesc să-i trag un șut, vine Angela. Îmi pune mâna pe umăr. E sobră, are în mână steagul. Îmi zice: liniștește-te, Voinice. Durerea ta nu ajută la nimic. Știu că ești șocat. Dar liniștește-te. Știu cât o iubeai pe Sunia. Dar acum ea a murit. Nu mai ai ce face. Moartea merge la braţ cu noi, ne suflă în faţă. Lasă în urma ei durere și suferinţă. Dar rănile se ogoiesc.

104

Dorota Masłowska

Și în timp ce stau eu așa, mirat, absolut surprins de ceea ce se petrece, cum totul se dărâmă deodată și până la urmă chiar și un câine o mierlește de parcă ar fi o ștampilă pe un pachet în descompunere, Angela ia de lângă garaj o lopată cu care dăm zăpada la o parte iarna și începe să sape o groapă în gazon. Eu stau pe margine, fiindcă nu mai am putere. Mi-ajunge, m-am săturat, gata cu distracţia, fiecare să meargă la casa lui, în vestibul îi așteaptă ghetele, ce a mai rămas din tort pot lua pentru rude. Gata, s-a terminat. Azi mi s-a stins ultimul bec. Azi nu mai trăiesc, azi mă uit cum se aruncă ţărână peste capacul sicriului meu și arunc eu însumi acolo un bulgăre. Atunci, deodată, îi zic Angelei așa: rusnacii au otrăvit-o pe Sunia. La care Angela: poate că așa e. Mie îmi sare ţandăra, căci din ce în ce mai mult sunt convins de asta. Pentru un singur câine polonez: doi rusnaci — zic — sau trei. Pentru Sunia, pentru o singură moarte a unui câine polonez, nevinovat, nepolitic, trei rusnaci la pământ. Împușcaţi. După care iau un băţ și arăt unde o să stea rusnacii și cum o să-i împușc. Agresivitatea pune stăpânire pe om. Omul e lup pentru om — zice Angela. Chiar a săpat un pic cu venele alea ale ei fără carcasă. Și înainte de a lua seama, ea e lângă mine și zice așa: de fapt, care e numele tău mic, Voinice? Mă gândesc o clipă. Oare ea e chiar complet anormală? Cum așa, Andrzej — zic. Andrzej Robakowski. Iar eu, Angelica. Angelica și al doilea Anna — zice Angela. Și eu mai am un nume — îi zic —, dar nu ţi-l spun. Și îmi vine

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

105

senzaţia de foame, fiindcă de mult n-am pus nimic în gură. Hai, spune cum — insistă Angela, săpând mai departe. Eu stau pe margine și-i zic că nu-i spun. La care ea, de ce. Eu îi zic de-aia. Dar pe mama o cheamă Izabela. În acel moment intră pe poartă doi trebăluitori cu vopsea. Sapă, sapă — îi zic Angelei, mă ridic și mă-ndrept spre ei. Bună ziua, șefule — îmi zic ei și bine zic, deși miraţi se uită în dreptul pantalonilor mei cu urme de origine organică neîndoielnică. Un porc? — mă descos ei în legătură cu sângele ăla. În ziua de azi cam cât face unul netranșat de la ţărani? — mă descos, arătând spre sângele uscat. Să lăsăm asta — zic, fiindcă n-am chef să discut prea mult dacă e tranșat sau netranșat, dacă e de la ţăran sau din cocină sau mai știu eu de unde. Pentru că nu e treaba lor, pantalonii sunt ai mei, iar ei au pantalonii lor, mai bine ar avea grijă să nu-i murdărească. Ei văd că n-am chef de taclale despre vreme și despre modă sau cosmetice. Ei, ce facem, vopsim? — îi zice unul celuilalt. Adică ce înseamnă vopsim? — îi întreb eu, treaz deodată. Ei se uită unul la altul și îmi zic că vopsesc casa în alb-roșu, fiindcă asta e dispoziţia primarului pentru tot raionul. Și dacă nu, ce se întâmplă? — zic, la care ei o lasă mai moale, se uită unul la altul. Adică nu, înseamnă că nu — îmi zic — e treaba dumitale dacă da sau nu. Eu spun sincer cum stă treaba. Dacă da, eu cu colegul intrăm și, pac, elegant, Consiliul Orășenesc cooperează cu locatarii de rasă poloneză, totul între noi e-n regulă, ai un minus la bancomat, acel minus dispare pe loc, la fel datoriile mai vechi și așa mai departe, firește, cele mărunte, căci Consiliul nu e în stare de matrapazlâcuri mai mari. Soţia dumitale naște, dar dacă, de exemplu, în ace-

106

Dorota Masłowska

lași timp naște, să zicem, soţia unui antipolonez prorus, care s-a sustras din acţiune, atunci soţia dumitale o să aibă prioritate la naștere și chiar un trandafir alb-roșu la pat. Iar cealaltă o să-și dea duhul pe coridor. Deși nu se știe, fiindcă nici un taximetrist n-o s-o ia, iar mașina n-o să-i meargă. O să aibă ceva la cureaua de transmisie, un rahat, ceva, ţeava de eșapament astupată cu polistiren, mașina n-o să pornească. Nu merge și gata. Fiindcă dacă dumneata nu ești de acord, îţi zic sincer, nu e chiar așa cum că o asemenea hotărâre rămâne fără efect. Fiindcă are un efect. Chipurile, nu se întâmplă nimic și deodată… ceva ţi se strică, acoperișul zboară brusc, nevasta moare deodată, deși nu a suferit nici măcar de tuse. Ceva îţi dispare, acte cu numele dumitale de familie și prenumele apar nu în compartimentul care trebuie, ci în cu totul altă parte, pur și simplu, domnule, dispari brusc de pe lumea asta laolaltă cu familia, dispăreţi brusc din orașul ăsta, iar casa voastră o să fie mutată bucată cu bucată la margine, stropită cu benzină și arsă din temelii. Fiindcă ori ești polonez, ori nu ești. Ori ești de partea polonezilor, ori de partea rusnacilor. Sau vorbind și mai pe șleau ori ești om, ori ești pulă. Asta e, atât am avut de spus. Atunci îl privesc o clipă în ochi, ca să mă asigur că ceea ce spune e serios. Serios. El știe ce spune. Atunci mă întorc cu faţa spre casă. Acoperișul pus nu demult, elegant, alb, cu aspect occidental, deși e cumpărat de la rusnaci. Mă uit o clipă. Apoi mă uit la Angela, care tocmai lasă lopata și o împinge pe Sunia în groapă. Mă gândesc: mormântul ar tebui să fie mai adânc, nu se poate așa, fiindcă o să înceapă să miroasă, când o să se facă mai cald sau chiar foarte cald.

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

107

Mi-a murit câinele — zic, arătând spre Angela, care o îngroapă pe Sunia. Rusnacii au otrăvit-o — adaug, ca să se știe că nu sunt un căcăcios de antipolonez prorus și că știu cum fac ravagii în oraș, mizerabilii ăia, cum otrăvesc câinii polonezilor cu conservele lor rusești. Au otrăvit-o? — întreabă muncitorii ca și când n-ar avea nici o iluzie în legătură cu netrebnicia crimei pe care rusnacii o săvârșesc asupra locuitorilor orașului. Au otrăvit-o ca niște ordinari, poate au lăsat-o să moară de foame — zic. La care ei arată spre Angela cu ruloul: cu siguranţă, fiica suferă mult din cauza lor! Ţinând cont de fiica dumitale, ar trebui să te declari până la urmă în legătură cu regimul pe care îl susţii. Într-un cuvânt, da sau nu, rusnacii falsificatori de CD-uri, rusnacii care ne subminează economia, rusnacii care ne omoară câinii noștri și pe ai voștri, copiii noștri ce plâng din cauza rusnacilor. Da sau nu, Polonia pentru rusnaci sau Polonia pentru polonezi. Hotărăște-te, domnule, fiindcă noi aici trăncănim, iar scârbele alea se înarmează. Mă uit la Angela, care s-a-nnegrit prematur, o fetiţă de cinci ani acoperită de praf se holbează în direcţia mea, așteptând până ce mă întorc ca să facem slujba pentru sufletul Suniei. A Suniei mucenice în apărarea purităţii rasei poloneze. Omorâtă de rusnaci cu deosebită cruzime din cauza originii poloneze. Mă uit însă la acoperișul nou, care valorează o grămadă de mălai, la acoperișul nou-nouţ. În acel moment se face lumină, totul devine clar. Rusesc sau nu, n-o să renunţ la acoperiș, asta nu. Angela, vino-ncoa — strig eu. Angela vine-ntr-un suflet. Ei vor să vopsească acoperișul în alb și în roșu, îi zic cu voce joasă, într-o parte.

108

Dorota Masłowska

Ea se uită fără să înţeleagă, ba cu un ochi, ba cu altul, ca și când n-ar ști ce e alb și ce e roșu, ar ști doar ce e negru, dacă i-aș fi spus: vor să-l vopsească în negru, atunci ar fi priceput pe loc despre ce e vorba. Cum așa: să vopsească? — întreabă ea, și mintea ei e la fel de boantă ca un cuţit de plastic. În culori poloneze — îi explic ca unui nătărău —, să vopsească în culori poloneze, chipurile pentru Sunia, fiindcă au otrăvit-o rusnacii. Te-ai tembelizat? — Angela parcă înţelege îndată despre ce e vorba. — I-ai lăsa să-ţi vopsească sinding-ul dacă ar regula-o pe maică-ta sau dacă ar aduce în oraș orășele vesele pe sub mână. Sau dacă te-ar ucide pe tine și ţi-ar viola osemintele. Or, așa, spune-le că pentru Sunia cel mult gardul. Și ea are dreptate, nu e chiar atât de proastă fata asta, se pricepe la afaceri, când o să am afacerea aia a mea cu nisip sau orășele sau arafate, n-are importanţă, o s-o iau la secţia „calculatoare”. Nu vă atingeţi de acoperiș — le zic băieţilor fără nici pic de ezitare, fără tremur în glas. — Cel mult puteţi să vopsiţi gardul. Ei se uită unul la altul, se gândesc unde anume să mă clasifice, în cei pentru sau în cei împotrivă. Nu v-aș lăsa să atingeţi nici gardul — zic repede —, dar asta pentru câinele meu, pentru durerea fiicei mele, Angela, pe care atât de mult au nedreptăţit-o rusnacii, că i-au omorât cel mai bun prieten. Pentru asta îi urăsc, pentru asta gardul casei mele va simboliza declararea de către polonezi a războiului împotriva rusnacilor. Și în acel moment mă mir chiar cât de șmecher sunt, cât de viclean, obţinând ceva din nimic, fiindcă ei scot îndată tabelele cu lista locatarilor, se holbează în aceste tabele cu rubricile: propolonez, prorus și zic așa:

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

109

Ce trecem? La care al doilea, ceva mai înalt: pentru mine, evident, propolonez. Atunci, primul, mai scund: propolonez, da, dar ce punctaj. Se uită o clipă unul la altul. Atunci cel înalt zice: nu, e nevoie de o anchetă-psihotest. Scot din buzunarul combinezonului o anchetă-psihotest. Nu e mare, dar ce să te faci cu birocraţia, trei întrebări și trebuie să te descurci. Mă uit la ei bănuitor, dar iau ancheta și ne îndepărtăm cu Angela câţiva pași. Prima întrebare, citesc cu voce tare. La care salahorii: la completarea formularului trebuie să se spună adevărul, altminteri există sancţiuni administrative. OK, zic cu Angela și citesc: prima întrebare. Închipuie-ţi că izbucnește războiul polono-rus. Colega/colegul îţi spune în secret că îi susţine pe rusnaci. Ce faci? A. Anunţ de urgenţă pe proprietarul casei și poliţia. B. Amân, am mustrări morale, dar până la urmă trec sub tăcere această chestiune. C. Îl susţin. Consider că cetăţenii ruși ar trebui să facă mai departe negoţ cu ţigări și CD-uri falsificate. Și să otrăvească câinii polonezi — adaugă unul din salahori parcă fără să vrea. Răspunsul A — zice Angela. Răspunsul A — confirm numaidecât. Salahorii încercuiesc A și zic: bine. Angela ţopăie de bucurie că am nimerit. Citesc a doua întrebare. Vezi pe stradă un om care agaţă pe una din case un steag roșu. Ce faci? Răspunsul A: smulg degrabă acest steag al dușmanului. A — zice Angela. Bine — răspund salahorii. Iar cel înalt adaugă: poate trecem direct la întrebarea cheie, fiindcă n-are rost să ne mai pierdem timpul, de vreme ce cunoașteţi răspunsurile corecte. Cel scund zice: OK, ai dreptate. Ultima întrebare, a treia. În ultimele zile în râul Niemen salinitatea a crescut cu 15%. Subliniez, cu 15%.

110

Dorota Masłowska

Mediul natural din acea zonă a avut de suferit, iar apa râului a căpătat o nuanţă ultramarină. Oare pentru această situaţie sunt răspunzători rusnacii? A. Da. B. Nu știu. C. Cu siguranţă. C! — zice Angela numaidecât, salahorii se uită unul la celălalt și cel înalt adaugă: nouă din zece puncte, foarte bine la rubrica „atitudine fermă faţă de dușmanul de rasă”. O să vopsim gardul, ce să facem, n-am venit aici la taifas. Trec ce trebuie în tabel și se apucă de gard. Eu cu Angela ne ducem să încheiem toată mizeria cu câinele. Eu stau într-un fel alături, gândindu-mă la Sunia, era ea cum era, dar păcat că a murit. În schimb, Angela adună pământ și mă uit cum Sunia dispare ca o imagine TV cu paraziţi, cum o acoperă pământul de grădină. Astalavista — îi zic Suniei pentru ultima oară. Erai o fetiţă faină, doar un pic cam grasă. Angela se uită la mine scrutător, dacă nu cumva vorbesc cu ea, și pune mai departe pământ. Gata — zice. Acum îi facem o slujbă ca să nu ajungă acolo unde ajungem noi, Voinice, noi ajungem chiar în buricul iadului, chiar la fundul iadului, acoperiţi de bolovani, acoperiţi de neant. O să vezi cu ochii tăi cum dispar sub pământ, sub dărâmături, sub ruine. Eu o să văd cum dispari tu și cu asta basta. Fie ca Sunia să nu aibă parte de atâta suferinţă, așa cum avem noi în viaţă. După care Angela bătătorește pământul, smulge câteva rădăcini cu iarbă și le înfige în pământ, pe mormânt. Dumnezeu se răsucește în mormânt când vede una ca asta — zic și mă închin. Ei, acuma nu mai fi atât de grav — zice Angela și mă prinde de mână și simt fiori pe șira spinării, fiindcă mi se pare că moartea cea rea, moartea turbată m-a prins de mână și mă duce de partea cealaltă a râului.

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

111

112

Dorota Masłowska

Ai înnebunit? Dă-mi drumul, zic, tulind-o pe scări. Angela se uită ușor mirată și zice: ieri ai fost mai amabil cu mine, mai tandru. Dar dacă da, da, dacă nu, atunci nu. Nici nu trebuie să ne ţinem de mână. Fiecare din noi e un om diferit, independent și liber. Orice ai crede, și eu sunt independentă, un om diferit, individual. Vreau ca treaba să fie clară între noi. Nu renunţ niciodată la prietenii mei, la hobby-ul meu, la preocupările mele. Vreau să știi asta. Iar acum iată. Abia ce reușim să intrăm în casă, să ne punem papucii, că sună soneria, o dată, de două, de trei ori, de parcă cineva s-ar năpusti cu pumnii în ușă. Jandarmeria. Poate Izabela. Gata cu glumele — îmi zic și ca să nu fie vreo parascovenie că îl caută pe frăţiorul meu, ca să nu fie vreo bănuială că toţi din familie am fi niște criminali, îi zic Angelei să facă puţină ordine în cameră și între timp eu deschid. Ajung la timp până ca Natașa să sape o gaură în forma pantofului ei în ușa cu închidere automată „Gerda“. Deși puţin mai lipsea. Mă uit la ea. Natașa e Natașa. Am cunoscut-o la discotecă. Deși habar n-am ce caută ea aici în Ziua fără rusnaci, la ora asta, în locuinţa mea. Odată a aruncat cu halba în Magda, așa ne-am cunoscut atunci, când Magda a venit la mine să se plângă că o tipă se ia la harţă cu ea și că dacă ar avea un prieten adevărat, i-ar spune cârpei ăleia să se care în cele din urmă. Pe-atunci eram oarecum împreună, eu cu Magda, ne cunoșteam un pic mai bine, așa că a trebuit să mă duc, să vorbesc. Natașa mi-a spus că o urăște pe Magda pentru figura ei și că atunci când trece prin sala de dans, Magda să stea lângă perete și salut. Apoi ne-am cunoscut ceva mai bine. Iar acum stă în ușă și se holbează la pantalonii mei de parcă aș avea un indicator pregătit pe care să-l iau, să-l arăt pântecului

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

113

meu și să spun cum o să fie vremea. Astăzi vremea o să fie în mod cert roșie, cu tendinţă spre negru, pe alocuri cu cer senin. Ziua Fără Rusnaci, din cauza condiţiilor atmosferice, poate fi amânată. Habar n-am de ce a venit aici, ce anume vrea de la mine. Părul ei, cu șuviţe albe în faţă. Privirea, șireată. Ușor gârbovită. Ce-ai păţit? — mă-ntreabă ea în legătură cu pantalonii, zâmbind libidinos în semn că aș ști ceva, dar nu spun. Cu toate că nu e o bucăţică rea. Adică ce. Adică ceva n-ar fi în ordine cu sexul meu, o perturbare definitivă a sexului, pa, Jorj, m-am săturat de tine, din cauza ta mi-am bulit pantalonii, și ce, și gata, încercare de sinucidere cu un instrument ascuţit, mai rău, aproape sinucidere, „o mică sinucidere” cu tot tacâmul, un cuţitaș pentru cartofi și un mic sicriu pentru Jorj, care nu se degradează biologic, cu un lănţișor. Iar pentru cei care o să sune primii, surpriză, o husă. Nuuu, e o colegă — îi zic Natașei în legătură cu pantalonii, deși am speranţa că Angela nu aude, ci face curat. Pfi, asta-i scroafă, nu colegă, dacă te-a porcăit în halul ăsta, nu? — zice Natașa, își înmoaie un deget și încearcă să șteargă acolo, unde trebuie. Una din alea. Una din alea rătăcite, răspund. La care Natașa, cum că pe fata asta așa o cheamă, fiindcă ea întreabă ce nume are, și nu ce specie e. Și mă șterge cu degetul, privindu-mă cu nerușinare direct în ochi. La care eu oftez. Atunci ea mă împinge, ţipă că sunt un porc, ca toţi ceilalţi, că ea vine la mine ca o prietenă, iar eu o întâmpin cu pula sculată, și că dacă eu sau frăţiorul meu avem ceva iarbă, ceva pentru nas, fiindcă pentru asta a venit.

114

Dorota Masłowska

Las-o mai moale, bine? — îi zic. Vorbește mai încet. E verișoara mea la mine, o beștelesc pe Natașa. Serios? — sâsâie Natașa, intră și merge în vârful adidașilor prin camera unde se uită. Nu e nici o verișoară, șuieră în direcţia mea, poate vreo curvă în stil gotic, sadomaso. Tacă-ţi fleanca, OK? — o reped pe Natașa și ne uităm amândoi pin crăpătura dintre balamale. Angela, în genunchii destul de anemici, adună hârtiile și mucurile de ţigară de pe podea. Mama mă-sii, e vie sau ai scos-o din vreun mormânt sau poate e un cadavru cu baterie R6? — șuieră Natașa, împinge ușa și intră. Alo, șefa. Numele tău vreau să-l aflu. Eu sunt Natașa, întinde mâna spre Angela și zice: Nata. Nata BlOKus. Angelica — zice Angela —, dar poţi să-mi zici Angela, pur și simplu Angela. Numai Angela, da? — zice Natașa și își ridică pantalonii. Pur și simplu Angela — zice Angela. Ai brăţări mișto. Cu cât le-ai luat? — întreabă Natașa. Depinde care — răspunde Angela, ridicându-se din genunchi. Fiindcă diferă, dar cele mai multe le-am cumpărat în vara asta la Zakopiec sau în excursiile de la munte. Mișto — zice Natașa. Marfă. Eu sunt într-o transă acută. Încă nu știu dacă am pomenit, dar îmi crapă scăfârlia și poate o să mor pe loc. Angela a ridicat jaluzelele. Și nu mai e ce să ascunzi, și uitându-mă la Natașa, uitându-mă la Angela, mă cuprinde bănuiala că e un iad alb, luminos ca o curvă, un iad special pentru dil, pentru amfă, cu un soare care nu mai apune, cu un bec de cinci mii de waţi direct în ochi, cu o petrecere cu două cucoane ciudate, din care probabil una nu mai trăiește, iar cealaltă umblă prin încăpere, ridică cu scârbă diferite lucruri și le aruncă înapoi pe mo-

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

115

chetă. Ca o comisie dintr-o singură persoană pentru o crimă de război înfăptuită aici. Ca un soldat vietnamez prin trestia de zahăr. Pe sub plapumă se uită la canapea. O, văd că aici se petrece un adevărat abator, Voinice, pe cine ai aranjat în halul ăsta, depravatule, poate căţeaua ta — zice. Angela nu se poate îngălbeni mai mult, deci brusc devine cenușie. În plus, deodată, îi vine să verse, se prinde de cap ca și când ar dori să producă un nou val de pietre, gata să iasă în lume. Trebuie să o salvez, căci orice am spune azi a dovedit multă bunăvoinţă și înţelegere faţă de mine și de Sunia. Mi-a murit câinele — îi explic Natașei, arătând spre canapea. — L-au otrăvit rusnacii. A murit în chinuri, a mânjit totul de sânge. I-au dat un cartuș care explodează singur în burta victimei. O mină de uscat în mâncare — zic, iau loc lângă Angela pe canapea și o cuprind prietenește cu braţul. Ne-a făcut multă mizerie, abia ce l-am îngropat. Natașa se uită la mine cu o privire destul de confuză, după care se ridică brusc. Voinice, nu te căca pe tine, fiindcă pe mine crescătoria ta de câini nu mă interesează nici cât un rahat, dacă își dă duhul câinele sau dacă se răsucește în dreapta sau în stânga. Mai bine scuipă unde ai marfa, fiindcă despre vreme sau despre hobby putem să discutăm, desigur, dar nu acum, când amfa mi-e atât de necesară că simt că-mi vine să mă piș. Fiindcă nu-i răspund, se duce spre bucătărie. Începe să deschidă dulapurile, trântește ușile, sparge vasele,

116

Dorota Masłowska

unde ai, Voinice, marfa, unde ţineţi voi marfa asta, fiindcă de la tine, nătărăule, nu pot să aflu nimic, ești atât de prizat că totul ţi se învârte în tărtăcuţă, nici măcar nu mai știi unde este bucătăria, unde e baia, ce să mai vorbim de amfeta, acum două zile încă era, unde ai dosit-o, acum nici măcar nu știi cum te chema atunci, Robakoski sau poate altfel. Angela rămâne în cameră, iar eu, ca gazdă, mă ţin după Natașa, neputincios faţă de furia ei. Cum mă vede, îmi zice: cară-te de aici, o să caut singură, cu tine, Voinice, nu se poate vorbi, du-te și curăţă maţele de pe nădragi, pentru că arăţi de parcă ai fi tranșat ceva. Ieși de aici, îţi zic, fiindcă nici nu pot să mă uit la tine. Atunci eu ies în vestibul, umblu o clipă, mă uit în jur. Am o asemenea călcătură, că mă simt uriaș ca un ghem de vată și că mă aplec așa prin cameră ba într-o parte, ba în alta, că un vânt puternic între camere mă ridică. Este un fel de vis, căci mi se pare deodată că din tavan zboară zăpadă sau grindină, hârtii albe, o mare perdea albă cade peste mine. Vântul aleargă prin camere, mă împinge înapoi. Vântul bate de sus și mă duce prin podea în pivniţă, în interiorul Pământului, unde viermi albi, lucioși, se târăsc pe dinăuntrul pleoapelor mele. Intru în bucătărie și visul se risipește. Zgomot și zarvă, pahare sparte pe podea, și cana mea cu pitic, farfuriile scoase din dulapuri și așezate pe scânduri. Natașa la masă, ce era pe masă a împins pe podea, își ţine moaca în palme. A scos pe blatul mesei praful de borș și cartela telefonică, cioc, cioc, cioc, face din ea dâre. Prin pixul „Zdzislaw Sztorm” trage borș pe nas, după care strănută îngrozitor și scuipă saliva trandafirie în chiuvetă. Pizda mă-tii, Voinice, azi n-o s-o scoţi la cale cu mine — bâiguie. Și nici amica ta gotică.

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

117

Scuipă borșul și îl amestecă cu degetul. Se scoală. Se duce în cameră. Eu, în urma ei. Când merge, face vânt și împrăștie părul Angelei, îi strică frizura. Natașa deschide barul. Ia la rând toate sticlele. Ce nu-i place, după ce își clătește gura, scuipă pe covor. Se pricepe. Scuipă peste tot acolo unde dorește. Deodată, mă scuipă direct în faţă. Atât de tare, că mă împinge câţiva pași în spate. Era Martini. Știi pentru ce? — zice Natașa, ia o înghiţitură și scuipă cu ură în șliţ. Știi pentru ce? Pentru că azi sunt nervoasă, pentru că în tot orașul nu există prafuri, fiindcă de Ziua Fără Rusnaci în oraș trebuie să fie totul ca lumea, cu fundiţă și cocardă pe primărie, joc de artificii în curul primarului, societate sănătoasă cu grill pe balcon, cu floare în ghiveci la fereastră. Și pentru că tu, pisicii mei, în loc să mă ajuţi prietenește să caut marfa în propria ta casă, fiindcă știu că este aici și n-o să mă dau bătută, de altfel știu asta de la Magda, te fâţâi ca o târfă bulgărească. Du-te-n pisicii mei, mai bine mi-ai da o ţigară, ca să nu te bulesc. Două ţigări. De fapt, dă-mi câte ai. În acel moment, se întoarce către Angela: pe tine te scuip doar așa, din zbor, pentru că văd că ești firavă și ar putea să te ia pe sus. Angela se uită la ea absolut uluită. N-ar trebui să mă scuipi — îi zice Natașei, dându-și părul la o parte. Dacă ţi-ai reţine emoţia negativă. Natașa se uită la ea, nu se știe la ce se gândește. Voinice — zice —, cât ai dat pe ea? Pentru că eu cred că a fost cumva vândută la preţ redus. După care o scuipă pe Angela, așa cum a avertizat-o, ușor, în ochi, cu o salivă albă, apoasă. Angela se ridică brusc și, ţinându-se de gură, dă fuga la toaletă. Natașa hodoronc-tronc se așază pe canapea și se acoperă cu plapuma.

118

Dorota Masłowska

Voinice — mormăie. Voinice, gata cu palavrele. Să vindem aparatul video rusnacilor, o să avem ceva biștari, hai, nu fi rău. Luăm taxiul, mergem la Wargas și cumpărăm. Mama n-o să afle nimic. Tu, jumătate de marfă, eu, jumătate, și îi dăm și fetei tale să lingă ceva. Hai, nu te mai holba așa la mine, azi arăt ca un rahat în ploaie, dar nici tu nu arăţi mai bine, hai, vino și mă ia în braţe, mai bine spune-mi numele și prenumele zdrenţei pe care ai ciocănit-o ieri, pentru că știu că ai ciocănit, iar treaba cu câinele e o cacealma, măcar era frumoasă, avea păr frumos, blond sau negru? E asta care varsă acuma? Eu îi zic în șoaptă, la ureche, să se ducă-n pizda mă-sii. Ea îmi răspunde în șoaptă, dar ceva mai tare. Măcar de-ai fi găsit una ca lumea, care să nu fie pe stop. Ai început să chelești, Voinice, parcă te văd pleșuv peste ceva vreme, porcule. Spunând asta, își pune tandru gura pe gura mea și când eu cred că, brusc, totul între noi e pe drumul cel bun și că e o fată faină, că aș putea pentru ea să o părăsesc pe Angela, îmi proiectează în gură, cu toată puterea, toată saliva pe care o avea în ea, poate chiar mai multă, tot conţinutul, toate lichidele din organism, și erau destule de vreme ce era cât pe-aci să mă sufoc. De la toaletă se aud zgomote de vomă. Ce faci cu limba aia, ha? — zice Natașa, ei, ţi-ar fi plăcut să-ţi bag limba în guriţa curată? Tu ești anormal? Câine! Porcule! Unde, unde ai pus proviziile? — zice, se așază pe mine și îmi apasă gâtul cu mâinile. Pentru că o să se ducă dracului totul, o să iau telefonul și o să sun căţelele, că dacă tu nu știi, să vină ele și să caute bine. Măiculiţă, de-ai știi cum arăţi. Mă simt aici de parc-aș fi la înmormântarea ta.

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

119

Angela, Voinicu a murit! Și era un amic fain, un băiat vesel. N-o să-l îngroape în pământ, fiindcă are prea multe păcate, prea multă amfă a dosit și n-a vrut să o împartă. O să-l îngroape în canapea, ca maică-sa să-l poată vizita des, când o să întindă canapeaua. Era băiat fain, toţi te regretă, Voinice, colegii și colegele de la primară, învăţătoarea, și Angela, deși nu se simte bine. Pizda de Natașa, care te-a strâns de gât, o să-și primească pedeapsa, dar a avut dreptate, ai fost un mojic că n-ai vrut să-i dai atunci doza. Mă strânge tot mai tare. O să mă omoare de-adevăratelea, în curând am să mor. Toată viaţa îmi apare înaintea ochilor așa cum a fost. Grădiniţa, unde am aflat că toţi doresc pacea în lume, porumbeii albi de pe afiș 3 000 de zloţi pentru un pachet, apoi deodată 3 500 de zloţi, obligaţia de a dormi, pipi în chiloţei, epidemia cariilor, clubul veveriţei, fluorizarea brutală a danturii. Apoi îmi vin în minte școala primară, diriginta cea rea, învăţătoarele rele în cizme de curviștine, vestiarele, ghetele de schimb și camera cu amintiri, pacea, pacea, porumbeii păcii de pe afiș zburând prin hol pe un fir asemănător cu bumbacul, primele contacte homo în vestiarul de educaţie fizică. Apoi Arleta, prietena colegului meu, prima mea femeie pe care am futut-o în excursia cu clasa la Malbork, cu care, de altfel, am avut destule probleme, căci era prea iute pentru mine. Apoi au mai fost altele, în număr mare, deși pe nici una n-am iubit-o. Poate în afară de Magda, dar între noi s-a terminat. Laptele de pasăre, idioato — gem sub strânsoarea îngrozitoare a Natașei. Ea îmi trage o flegmă direct în figură, de la mare înălţime: ce lapte de pasăre, pisicii tăi, îţi arăt eu lapte de pasăre dacă nu spui — zice și mă apasă pe burtă cu genunchiul.

120

Dorota MasĹ&#x201A;owska

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

121

În bomboanele de ciocolată e marfa — strig eu și ea îmi dă drumul, sare de pe canapea, nici măcar adidașii nu și i-a scos nemernica, și toate bomboanele rămase le varsă pe mochetă și eu trebuie să le adun. În urma lor zboară un plic micuţ, ultimul, cu marfă. Din ăsta îi iese o dâră groasă, eu nici măcar nu mai am putere să mă ridic de pe canapea, mi se face negru în faţa ochilor, mă uit la unghiile mele. Ea și-aduce din bucătărie pixul „Zdzislaw Sztorm”, dar se gândeșe o clipă și face trei linii. Am principii, zice. O linie mai groasă, destul de zdravănă, a doua atât de subţire, că borșul magic mi-ar face mai bine, iar a treia aproape că nici nu există. Dar ce puii mei, eu sunt mama răniţilor? — urlu eu. Îmi pipăi rănile, după moartea clinică prin asfixiere la care am fost împins. Natașa se întoarce cu spatele și, ţop, își trage pe nas dâra ei, mai ia un pic și din a mea, un pic din a Angelei și, înainte de a apuca să mă ridic, ea spre mine: și ce? Nu ţi-ajunge? Dacă nu-ţi ajunge, dă de veste, pune-n acţiune firele. Dar deodată devine cu totul blândă și, trăgându-și ușor nasul, zice așa: hai, hai, vino să te ajute tanti. Hop. Mă trage de pe canapea, sunt foarte slăbit, poate de la faptul că practic sistematic amfa. Buuun — zice Natașa —, hai, vino, nu-ţi fie teamă, o mică investiţie în gât-nas și o să fii ca nou, Voinice, proaspăt cumpărat, în cutie, cu fundiţă. Așa. Acum trage pe nas. Ooo. Acum o să fie bine. Deși la bătrâneţe te paște impotenţa. După ce mă ajută un pic să mă descurc cu liniuţa, se uită în jur și-mi zice așa. Ce e cu dezordinea asta, Voinice, aici trebuie să aspirăm, am mare chef să aspir toată mocirla asta, știi, odată

122

Dorota Masłowska

pentru totdeauna. Dar dacă iau aspiratorul, o să aspir în așa fel că o să-ţi trag mocheta, o să trag podeaua, pivniţa, tot. Toată casa o să se ducă cu curul în sus, tot siding-ul rusesc o să zboare cât ai zice pește. Așa că mai bine să nu mi-l dai. Sau dă-mi-l, dar nu-l băga în priză. O să fac ordine. Dar tu, Voinice, fără de-astea, tu trebuie să ai grijă ce faci, ești băiat mare și ai nădragii năclăiţi, arăţi ca un casier de la magazinul de carne, când mă uit la tine, mi se face rău. Îmi dau jos nădragii, căci parcă mă simt un pic mai bine, imaginea devine mai clară, ca o piftie mai închegată. Ai picioarele cam slăbănoage — zice ea, după care ridică pixul de jos, se uită la el și zice: „Zdzislaw Sztorm“, Fabrica de Nisip, îl cunoști? Îi zic că nu-l cunosc, deși Angela asta, care tocmai varsă îngrozitor la toaletă, se pare că ea îl cunoaște. La care Natașa, dacă știu ce tip e. Îi zic că e producător de nisip. Ea mă întreabă dacă are bani lichizi. Eu îi zic că poate are sau poate nu. La care ea că să mergem acum la el, să-i spun că-l cunosc sau mai bine că Anglea îl cunoaște, ea o să-l aburească și o să scoatem ceva bănuţi, iar Ziua Fără Rusnaci ne aparţine, cârnaţi la grătar, cumpărăm tot ce trebuie. Și nici una, nici două, gata, ea are un plan întreg, eu sunt aici doar un zilier pentru treburi mărunte, care nu solicită prea multă minte, eu spăl vasele, eu închid ușa de la closetul în care Angela varsă. Natașa se uită în șifonier, bluza asta, Voinice, trebuie s-o arunci, eu nu știu ce-o să spună maică-ta pe tema asta, dar eu n-aș ieși cu asta nici în pivniţă. După care găsește pe mochetă o vedere de-a Angelei către o colegă din Szczecin, pe care, în grabă, fugind ieri de furia mea, Angela a aruncat-o un-

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

123

deva lângă canapea, și o citește tare, cu greu. O, mamă, — zice —, cine-o fi pizda asta care a scris, mă distrez minunat, petrec mult timp în aer liber, vreme frumoasă, soare. Foc de tabără. Îmi bag ceva, Voinice, tu o cunoști? E vreo pizdă bogată, care s-a dus la sanatoriu să-și lecuiască bătăturile, nu știi dacă n-am putea scoate de-aici ceva mălai? Înţelegi? Dar nimic brutal, cu sânge. Cel mai bine o scrisoare cu ameninţări. Un șablon profesionist, făcut pentru ameninţări. Frăţânele tău ar trebui să aibă pe undeva un asemenea șablon. O scrisoare cum că în curând o să dispară. O a doua cum că în curând o să-i dispară copiii. Iar a treia cum că nu mai trăiește, că este în mormânt. Poate doar dacă dă niște bani. Dar, mama mă-si, știi care e beleaua? Că ea e din Szczecin. Asta ar dura mai mult, iar noi avem nevoie de mălai azi, de Ziua Fără Rusnaci. Altminteri, pierdem vremea de pomană, zero poziţie. Doar pe Sztorm ăsta ne rămâne să-l aburim, nu există iartă-mă, el a câștigat la roata norocului, nu trebuie să ne scape. Și o să facem, Voinice, tu și cu mine, ordine în oraș, că nici rusnacii, nici ai noștri n-o să-și dea seama cum rămân fără lovele. O să facem o nouă ordine, chiar de astăzi. Fiecare tot ce are, telefoane mobile, portofele, chei de la casă, telecomandă de la automobil, totul în mijlocul pieţei. În momenul ăsta mă enervează. Amândouă mă enervează. Îmi consumă spidul, îmi dau casa cu curul în sus. Una varsă, alta mă duce cu vorba, mă întreb ce e asta, un complot de două persoane pentru exterminarea psihică a lui Andrzej Robakoski? Se potrivesc amândouă, ar trebui să se ia și s-ar termina cu futaiul ăsta fără rost, doi copii războinici din femeie cu femeie, o firmă care să se ocupe cu spid și panadol, vomă cu pietre, Natașa s-ar ocupa de constrângeri, Angela ar coase cât e ziua de

124

Dorota Masłowska

mare macate negre. Iar numărul meu de mobil n-au decât să-l uite. Natașa, acu tacă-ţi fleanca, fiindcă am ceva avantajos să-ţi propun, știi? — îi zic ușor enervat. Fii atentă. Dacă vrei, ţi-o vând pe Angela. Serios. Ca sclavă. E drăguţă. E sociabilă. Știe să spună poezii. O să te simţi bine cu ea. O să te șteargă la cur, o să-ţi rumege mâncarea, dac-o să ai chef, o să-ţi vomite tot ce-ţi dorești. Piatră. Spid în pliculeţ. Acid. Tutun. Tot ce vrei, tot ce-i spui. O să-ţi facă cunoștinţă cu Zdzislaw Sztorm. O să pună ștampile în locul tău. O să fie secretara ta. Natașa nu mai visează, se uită la mine ca la un nătărău. Nu, rahat, zice. Cred că ai luat-o razna de tot. Nu ţine, mă cac. Cu o asemenea tranzacţie pe sub mână nu mă aburești. Orice ar fi. Negoţ cu un cadavru viu. Adică, cum să mă descurc eu cu ea? Cu banii stau prost, iar asta înseamnă și hrană, și vaccin, și ieșit la plimbare, crezi că o să mă ispitești cu așa ceva? Ai adus-o aici nu se știe de unde, probabil din iad, acum descurcă-te, pe mine n-o să mă atragi în asemenea afaceri îndoielnice. Deși o să-ţi spun așa. Din asta s-ar putea scoate ceva mălai, dar ar trebui să vorbesc cu Wargas. Poate ar găsi el ceva, dar ar fi prea mare beleaua cu scoaterea ei în Vest — și așa mai departe. Cum vrei, îi zic Natașei și mă duc la toaletă, pentru că m-am obișnuit destul de mult cu Angela, cu faptul că trăiește, că este încă vie, iar situaţia în care, să zicem, ar muri, este de neconceput pentru mine. Așa că mă duc la toaletă. Angela trăiește. În poziţie tradiţională, atârnă peste WC și dă afară ce are acolo înăuntru. După ziua de ieri nu i-a rămas prea mult. Este ceva aparent organic, alb, doar o singură pietricică plutește în vas și recunosc pietricica de pe aleea din faţa casei. Restul — nu

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

125

știu ce e. Var de văruit, cretă, vopsea băută pe furiș, într-o clipă de neatenţie a muncitorilor. Totul e-n regulă? — îi zic, împingând-o cu piciorul. Se uită la mine cu o privire de găină pârlită deasupra aragazului. Eu, mai departe: știi ce, Angela? Tu mereu ai așa? Știi, voma asta? Pentru că nu știu dacă știi. Cândva s-ar putea să se termine rău. Tu aici vomiţi liniștită, chipurile totul e-n regulă, dar la un moment dat o să se constate că ţi-ai vomat stomacul. Sau că, de exemplu, ai dat ortul popii. Pe tine te amuză? Angela se șterge la gură și se uită la mine în așa fel că mă gândesc dacă nu a fost mai rău și nu cumva și-a vomat șira spinării laolaltă cu creierul. După care închide ochii. O iau de subsuori. Ar putea să se întoarcă Izabela, și dorind să-și facă nevoile, ar da peste Angela și s-ar isca dintr-o dată plânsete și scrâșnete despre balamucul din casă. O strig pe Natașa. Natașa o prinde de picioare. O ducem în camera fratelui tău, la camera de dezintoxicare, hotărăște ea. O ducem. O așezăm pe fotoliu. Natașa îi ridică o mână. Mâna cade. Natașa i se așază cu toată puterea pe burtă. Se aude îndată un ghiorăit, eu strig: ai grijă, pisicii tăi!, dar din fericire din gura Angelei iese doar un balon alb și se sparge repede. Eu nu știu de unde ai luat-o, Voinice, dar de un lucru sunt sigură. E un exemplar cu defect — zice Natașa. Nici în Vest n-o s-o vrea, poate doar la piese de schimb. Și toate măruntaiele o să i le scoată ca fiind stricate, așa că nici o scofală. Eu simt că mă apucă nervii. Oare ea s-a tâmpit cu totul? — strig, fiindcă mă scoate din minţi, mă face să-mi pierd echilibrul intelectual. S-a tâmpit cu totul? Vrea să-mi facă neapărat probleme? Să-mi aducă potera în casă? Casa asta, la fiecare scârţâit,

126

Dorota Masłowska

geme de amfă. Este tencuită cu amfă. Iar idioata asta îmi aranjează aici spectacole sinucigașe, crede că acum și aici poţi scoate din priză computerul, poftiţi vă rog, aveţi aici azil pentru sinucigași, casă unde să stea ziua boschetarii, și-a găsit un stat cu eutanasiere ieftină, ea ar trebui să gândească măcar o dată serios și să-și dea seama care este înţelegerea, că în casa asta poate să stea, dar vie, iar dacă are de gând să-și pună capăt zilelor, n-are decât s-o facă în altă parte. Dincolo de poartă, dar nici un milimetru mai aproape. În timp ce eu am această cădere, această isterie, Natașa, cu o mină plictisită, face experimente știinţifice pe Angela. I se uită în gură, strâmbându-se ușor, îi pipăie dinţii, după care își șterge apoi mâna pe pantaloni. Îi scotocește prin buzunarele de la pantaloni, prin geantă și scoate niște hârtii, niște foi-ceva. Stai, liniștește-te, pentru că dacă merge bine, o să facem pe seama ei ceva mălai. O hârţoagă este o copie xerox după o diplomă dintr-o tabără din Bieszczady, în care ocupă locul doi la concursul de orientare. Natașa o rupe îndată, bucăţelele le pune în buzunarul Angelei și-mi zice: când o să se trezească din somn prinţesa asta plouată, o să creadă că s-a enervat zdravăn și că a rupt-o singură. Încă două batiste pline de muci, cu care îi șterge Angelei gura de praf și de otrava aia albă, i le pune în buzunar, iar la sfârșit niște scrisori. Mă gândesc ce idioată Angela asta, să poarte mai întâi în geantă scrisori netrimise, iar apoi să-și dea duhul lângă Natașa, zero instinct de autoconservare, chiar așa. Dar ce s-a întâmplat nu mai poate fi îndreptat, Natașa desface cu dinţii plicurile și se duce în camera mare, eu în urma ei, stau pe canapea și mă uit peste umăr. Natașa citește cu voce tare și cu greutate prima scrisoare. Aco-

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

127

lo stă scris așa. Stimaţi domni, stimată direcţie. Înaintez în mod hotărât protestul împotriva apariţiei în Polonia a grădinilor zoologice și a circurilor. Cer deschis eliberarea animalelor de-acolo și extrădarea lor în ţările natale. Cer deschis scutirea copiilor minori de obligaţia de a vizita în cadrul excursiilor școlare sau duminicale aceste locuri de chin, atrocităţi, suferinţă nevinovată. În viaţă, motto-ul meu este: vrei ca copilul tău să vadă durere, atunci du-l la circ. Sunt elevă în clasa a III-a la liceul economic. Printre altele, animalele sunt un hobby al meu. Împreună cu prietenii am înfiinţat organizaţia de animaţie ecologică, al cărei președinte sunt. Nu ameninţăm, ci avertizăm. Cu respect, eleva de clasa a III-a la Liceului economic numărul doi, Angelica Kosz, șaptesprezece ani. O cheamă Kosz? — întreabă Natașa, privind neîncrezătoare. După care ia un pix de pe podea și, cu scrisul ei de analfabetă, scrie așa. PS. Să ne trageţi la toate o limbă. Poate aș fi scris mai mult, dar acum mă duc în iad, astalavista, o să vă ucidem. După care râde satanic și, cu o bucăţică de gumă scoasă din gură, lipește plicul. Apoi mai sunt încă două. Aceeași scrisoare, copiată la indigo, una către Jolanta Kwaśniewska19, a doua către grădina zoologică din Ostrowiec Świętokrzyski20. Pe prima, Natașa adaugă: PS. În cazul apariţiei în continuare a lagărelor de concentrare pentru nevoile turiștilor germani, amicul meu Voinicul te omoară, pe tine, pe soţul tău și pe copii. La revedere în iad. Iar pe a doua, iar despre limbă. Apoi se întoarce în camera fratelui meu, iar eu după ea. Angela parcă și-a 19 Jolanta Kwaśniewska — soţia președintelui Poloniei Aleksander Kwaśniewski (1995-2005). (N. t.) 20 Ostrowiec Świętokrzyski — oraș în partea de sud a Poloniei. (N. t.)

128

Dorota Masłowska

mai revenit puţin și o clipă îmi fac griji că a auzit prin perete cum eu și Natașa i-am citit corespondenţa. În schimb, Natașa nu vede în asta nici o problemă. Angela, întoarce-te un pic pe o parte spre perete, bine? — zice, și când Angela se uită la ea buimacă și buimacă se întoarce, Natașa îi bagă înapoi scrisorile în geantă. Ce e, am ceva acolo? — se sperie Angela, cu voce stinsă. Ei, zice Natașa absolut serios, un ţânţar ţi s-a așezat pe cur și a vrut să te muște, dar l-am omorât pe tâlhar. Poţi să nu te mai temi. Mersi — zâmbește Angela, destul de tulbure ca apa rar schimbată la peștii din acvariu. Ce muzică asculţi? Din toate câte puţin — răspunde Natașa, uitându-se de sus, și mi-e teamă o clipă să n-o ia razna, să nu ia vreo boxă și să i-o arunce în faţă. Dar una veselă sau tristă? — insistă Angela, neștiind nimic de ameninţare. Poate da, poate nu — zice Natașa, mi-e teamă că o să adune salivă ca să o scuipe pe Angela. Diferită. Și mai lentă, iar uneori și mai iute. Și din cea rapidă ce-ţi place? — întreabă Angela, sprijinindu-se în cot și atunci dinspre ea se aude un horcăit, tuse și proiectează în aer un nor alb, mare, de praf sau de pudră. Diferită, cel mai mult îmi place muzica disco — zice Natașa. Dar nu să cânte niște curve de lesbiene, care, dacă în clipa aia cineva nu le-o trage, se pișă pe ele. Numai că mie îmi place cum cântă bărbaţii. De exemplu, hip hop, cântece englezești despre teroarea care se întâmplă, despre ghetoul în care trăim, nu? Și mie îmi place asta — zice Angela. Dar ce cărţi citești? După care adaugă: sau ziare?

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

129

130

Dorota Masłowska

Natașa răspunde la asta: ehei, ar fi mult de vorbit. Din toate câte puţin. Programul tele. Câte ceva din cele de aventuri, Conan Distrugătorul, Conan Barbarul, Conan singur într-un mare oraș, am citit cândva toată seria asta. Îmi plac afișele. Bancurile. Anecdotele. Programele. Fain — zice Angela. La fel ca mine. Dar îţi place să ţii cură de slăbire? La care Natașa se uită pe sub ochi, încremenește o clipă, după care se apleacă brusc asupra Angelei, încât Angela încetează să mai respire normal și o umbră violetă din ochii Natașei i se așterne pe sub pleoape. Nu prea știu ce să fac ca Natașa să nu se simtă jignită, pentru că ea se simte în casa mea liberă și poate că vrea să discute cu Angela ceva mai aproape. Cine mă-ta îţi plătește? — zice Natașa în gura Angelei. Zii, pizdo. Hai, una-două. Pentru ce? — zice plângăreţ Angela mirată, căci deodată este întru totul mirată, dorind parcă să explice toată situaţia. Pentru informaţii despre mine, pizdo — îi zice Natașa în gură. Ce informaţii? — șoptește Angela. Nu te întreb ce informaţii, ci te întreb, pizdo, cine anume, ascultă întrebările. Dacă minţi, s-a zis cu tine. Cine îţi plătește? Moscova? Ai grijă să n-o omori, OK? — îi zic Natașei liniștit. Iar tu, Voinice, fă laba — zice ea, se ridică și se apropie de mine. Încât chiar fac o eschivă, căci mă tem de fata asta aspră și dură. Ce pisicii mei, Voinice? Poate că e mâna ta aici, poate curul tău îmi face aici interogatoriu, iar dacă mă întorc acum, scoţi din el o lanternă și mi-o îndrepţi direct în ochi? Noi aici stăm la taclale, vreme frumoasă cu cer senin, cultură și literatură, iar între timp ea îl sună

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

131

pe mobil pe Zdzislaw Sztorm și cântă totul rusnacilor de la contrainformaţii, orice cuvânt al meu, plus impresiile ei pe tema asta. Nu? Cine își bagă coada, scuipă! Stângă? Wargas? Îl cunoști pe Zdzislaw Sztorm? — se înseninează pe loc Angela. Firește. Adică, chipurile, nu-l cunosc. Dar dacă aș dori, l-aș cunoaște — zice Natașa, după care mi se adresează mie — nu i-ai spus, Voinice? Adică ce nu i-am spus? — o întreb, că pierd firul. Că trebuie să-i dea pizdă lui Sztorm, iar bănuţii să-i împărţim? zice Natașa. Nu, nu i-am zis — îi răspund așa cum e adevărul. OK, dacă nu i-ai spus, îi spun eu — se înseninează Natașa și uită de toată treaba cu contrainformaţiile. Ascultă, avem un proiect. În parte al lui Voinicu, în parte al meu. Un proiect, așa că mai bine ascultă și ia notiţe. Fiindcă altminetri fără asta n-o să devii Miss la Ziua Fără Rusnaci și nici măcar o chiflă uscată n-o să primești. De altfel, nici eu, așa că suntem în aceeași barcă. Treaba stă așa. Acum, cu biștarii pe care îi ai în geantă, mergem cu taxiul la Sztorm. Liniștiţi, fără grijă, poate ne ajung, până la jumătatea drumului cu siguranţă, iar apoi mai vedem. Adresa este pe pixul pe care-l ai în geantă. Mergem acolo, îl aburim. Că suntem, chipurile, de la organizaţia de animaţie ecologică și dacă ne dă bani pentru a proteja animalele poloneze de exterminarea de către rusnaci. Avem la noi diferite adrese, diferite ștampile, dosare. Atunci el o să spună că nu, căci are datorii, afacerea nu-i merge, recesiune, șomaj etc. Atunci eu ies, zic că trebuie să ies să fac pipi sau să vomit, n-are importanţă, sunt multe posibilităţi, cum că tocmai mi-a venit ciclul sau ceva de felul ăsta și că dacă nu ies imediat îi năclăiesc

132

Dorota Masłowska

minunatul lui fotoliu. Și aici intervine rolul tău, cuiul programului. Totu-i minunat, te înclini, scoţi limba. Îi spui o poezie despre animale. Nu trebuie să fie deosebit de romantică, poate fi una obișnuită, dar important e că e pe de rost. Atunci el te dezbracă, ţi-o trage și banii sunt ai noștri. Angela se uită la Natașa cu uluire neascunsă, cu admiraţie. De unde știi de animaţia ecologică? — întreabă complet visătoare, mișcată. Natașa nici măcar nu clipește, deși știm amândoi de unde știe. Am citit într-o telegazetă sau într-un joc încrucișat panoramic, nu-mi mai amintesc, dar n-are importanţă. Zău? Ce mică e lumea! Nu vreau să mă laud, dar eu sunt președinta organizaţiei — zice Angela încântată. Luptăm pentru emancipare și pentru eliberarea animalelor, pentru vocea lor proprie în această chestiune. Nu e nici o problemă — zice Natașa mulţumită. Numai că știi vreo poezie? Nu trebuie să fie despre animale, poezie să fie. Desigur — zâmbește Angela, și dinspre dinţii ei, care sunt fixaţi rar și destul de inegali ca niște plăci de cimitir, se desprinde lumina unei fericiri cadaverice — aș putea chiar să spun una din poeziile mele. Aici, parcă reînviată, se ridică, își șterge de pe buze și de pe rochie depunerile albe, după care zice așa: de exemplu, asta. Lui Robert. Adică, de trei stele, dar lui Robert. Înţelegeţi. Într-un fel, e pentru Robert, ceva foarte personal, deși el n-o să citească asta niciodată. Și în acel moment ea începe să recite. Multe cuvinte, din care nu sunt în stare să le reţin pe toate, să înţeleg dacă au sens sau rimă. Ea ni se adresează nouă, uitân-

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

133

du-se când la mine, când la Natașa: iată epitaful pentru omul irosit, mâinile tale inerte tac în buzunare. Dacă vrei să știi, niciodată noi doi n-am existat. Dacă vrei să știi, nici acum nu existăm. Ăsta e un minut de tăcere pentru noi. Și chiar dacă ne iubim, numai separat. Ești atât de egoist, încât ţi-o tragi doar singur. Minunat — zice Natașa, și dă din cap cu recunoștinţă, îmi dă un ghiont ca să o laud și eu — dar că ai scris pentru el, ăsta era un pederast nenorocit, un impotent ordinar. Dacă aș fi avut un asemenea talent, tot așa aș fi scris, o poezie identică, la fel ca a ta. Lui Lolo. Și m-aș fi semnat altfel. BlOKus Natașa. Te urăsc, căcăcios deviat, n-o să rămân cu tine. Dar la treabă. Acum, ceva acolo, despre animale și la drum. Despre animale? — zice frustrată Angela, și se gândește o clipă. Despre animale nu am nimic, poate doar despre fulgii lipiţi de aripi, e ceva trist și ar putea fi plasat la categoria păsări. Cu privire la acele aripi lipite, asta e ceva foarte trist. Ne uităm unul la celălalt, eu și Natașa, ca o comisie pentru un concurs cu animale. Ce crezi, Voinice? — zice ea. Eu mă gândesc doar ca ele să plece de aici, fiindcă vreau să halesc ceva, iar ele stau aici și discută despre literatură. Dar nu spun ce gândesc. Eu nu cred nimic — zic, ridicându-mă. După gustul meu, e bine, îndeosebi poţi să subliniezi că e pentru Robert. Pe Sztorm ăsta ar trebui să-l înmoaie chestia cu ecologia, fiindcă e fiul lui. OK, să mergem — zice Natașa și pune mâna pe geanta Angelei. Dar unde mergem? — întreabă brusc Angela cu teamă, uitându-se la geanta ei și la rochia neagră cu buline albe. Se vede că Natașa rezistă cu ultimele puteri.

134

Dorota Masłowska

La zoo, pentru protest antipolitic, știi? Daţi-ne animalele înapoi. Lăsaţi-ne zimbrii noștri. Eliberaţi-i pe portari. După care o prinde pe Angela de braţ și o trage spre ușă. Eu mă fâţâi în urma lor, fiindcă mă trece pipi. Stop — se întoarce spre mine Natașa — tu încotro? Eu stau în picioare și nu știu ce să-i răspund, fiindcă la urma urmei ce, e interzis să faci pipi? Voinice, nu te duci nicăieri — îmi zice Natașa —, tu astăzi ţi-ai luat doza ta de spid21 cinci minute, tu ești sătul. La început, planul trebuia să arate altfel, dar acum este altfel, după cum vezi. Angela vine cu mine, iar tu rămâi acasă. Aranjează-te, curăţă-ţi maţele ca să arăţi mișto și în timpul festinului să agăţi un cur ca lumea neaflat la ciclu, care să-ţi facă rost de bani pentru spid. Gata, noi am plecat, la revedere, pe curând.

* Arleta băută și destul de ameţită, comerţ ambulant cu râs. Mașină pentru distrus documente, orice i-ai spune Arletei după o clipă îi iese pe gură râs, zdrenţe, hârţoage, gunoaie, confetti și se împrăștie în aer. Un automat pentru jocuri, în loc de ochi, două mici neoane ce mijesc sub pleoapele umflate de la iarbă, două mici becuri pentru o bicicletă cu dinam. Într-o geacă din piele de șarpe, într-un nor din brocart. Mă întreabă dacă vreau de la ea o ţigară. Îi zic că dacă e rusească, n-am decât să-i mulţumesc, nu mă interesează, fiindcă nu vreau să mă bag în vreo rusofilie. La care ea zice că niciodată n-a fumat de la rusnaci, poate că 21 Spid — praf de cocaină care se inhalează facil, pe cale nazală; cuvânt din argou. (N. red.)

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

135

136

Dorota Masłowska

Stângă, poate Barman, oricine altcineva, dar ea, Arleta, niciodată n-a avut nimic în comun cu rusnacii, practic nimic, în afară de câteva ori mai demult și nu-i adevărat că era beată și, în afară de asta, lucrurile s-au întâmplat acum câţiva ani când încă nu-și bătuseră joc de industria poloneză de discuri, nu furaseră nisipul polonez. Așa că dacă îmi dă un Carmen, deși fără banderolă, iau, fiindcă ce mi-a rămas decât să fumez. Și fumăm fără să zicem ceva. Ziua Fără Rusnaci, scârţâit și scrâșnet în microfoane, dansează ansamblul Buburuza și Fantastic Dance, ceva mai tineresc. Fumul de la grătar a acoperit definitiv orașul, ofranda de la cârnaţi, coaste și urechi de animale adusă zeilor în numele victoriei împotriva ocupanţilor. Mirosul de ars se târăște pe străzi în jurul amfiteatrului orășenesc și se îndreaptă spre acea parte a clădirilor care trebuia, chipurile, să fie albă. Așa că acum suntem un stat cu steag cenușiu-roșu, un vultur murdar pe fundal roșu, cu coroană afumată. Angelei nu i-ar fi plăcut, deși nu știu pe unde ar putea fi acum, cu siguranţă că își scoate chiloţeii. O creștere definitivă de carbon în aerul natural, cârnatul-mamă obișnuit este supus arderii, peste tot moarte, peste tot crimă, animale sfârtecate, dacă ar putea, ar striga, dar nu mai pot, li s-a confiscat gura și a fost împachetată în alt pachet. Gâtlej de viţel, ureche, ochi, tocate, împachetate în pacheţele de câte două sute de grame, iarna viitoare o să crească ghiocei negri, iarna următoare în tot orașul o să se stingă luminile și totul o să se cufunde în beznă. Pop-art, cultura își plantează pe scenă plantele ei flasce, gerbere artificiale, palmieri, butaforie, flori în ghiveci direct în ambalaj de tablă, în vată de sticlă. Zboară focurile de artificii, zboară hârtiile de la bomboane, zboară fluturașii de hârtie, plesnesc baloanele de săpun, se răstoarnă pocalele pe mese.

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

137

Și cerul e ca în ziua Apocalipsei, în vremea de apoi, întunecat, suspendat încât dacă aș dori să-ntind mâna în sus, aș dărâma tot, s-ar destrăma tot și toată construcţia s-ar duce dracului peste oraș, laolaltă cu filialele lui. Cu Purgatoriul și cu toată baza de producţie. Așa mă gândesc. Iar umbrelele însoţite de informaţia „Coca-Cola” sunt ca niște plante cu frunze alb-roșii, care imploră cerului răzbunare, răsucite spre partea stângă. Și tacâmurile de plastic, farfuriile de plastic zburând prin amfiteatrul orășenesc în aceeași direcţie ca și fumul, ca un vânt separat. Atunci Arleta îmi zice așa. Că dacă o cinstesc cu o Cola mare și cu cartofi prăjiţi, o să-mi spună ceva ce știe sută la sută. Eu mă gândesc dacă merită să fac o afacere cu asemenea degenerată. Îi zic că cel mult o Cola mică și că atât pot să-i ofer. Ea îmi zice că e o informaţie de un kil de spid și de un pui la grătar, dar că mă iartă, fiindcă îi sunt un bun coleg, prietenul vechi al prietenei ei, chiar și prietenul ei mai demult, ceea ce schimbă situaţia și că ea o să-mi spună informaţia ca unei cunoștinţe bune pentru o cola și cartofi. Îi zic să-mi spună și eu cântăresc cât merită într-adevăr această informaţie. La care ea îmi zice că OK, dar că să nu mă mir și să iau o bună gură de aer proaspăt ca să nu mă asfixiez. Alegerile de azi pentru cea mai simpatică fată la Ziua Fără Rusnaci o să le câștige la ora optsprezece Magda. Eu tac. Zero emoţii. Și ce e cu asta că Magda? Cine e, în general, Magda? Poate că am cunoscut-o cândva sau poate n-am cunoscut-o deloc. Poate că am avut cu ea cândva niște puncte comune, iar acum nu mai am, că totul s-a dus, cu căţeaua asta, Miss de rahat, pe care nu o

138

Dorota Masłowska

dată am văzut-o în asemenea situaţii, doar în dresuri, cu unghii rupte, cum îmi linge urmele pliculeţelor de spid din buzunare, cum își ridică chiloţii, cum se uită la televizor, vomând în rochie, fiindcă programul de tip reality show o atrăgea atât de mult, că nu putea să se desprindă și să se ducă la lighean. Că dacă ar arăta toate astea cu un proiector, ar fi un film superbrutal, doar pentru adulţi cu nervii deosebit de tari, fiindcă celor slabi le-ar putea plesni până la sânge și oase. Și ce-i cu asta? — întreb, chipurile, indiferent ca să nu arăt nici o emoţie și să o cinstesc din pură răutate. Fiindcă asta este Arleta și dacă îi cumpăr Cola, o să apară îndată Magda și o să-i spună: dă-mi să beau. Și asta n-ar trebui să se întâmple, fiindcă Cola e de la mine. Fiindcă e o Cola otrăvită, falsă, neagră, luată pe banii mei și ai mamei mele și dacă Magda o să vină și o să spună: dă-mi un gât, asta o s-o otrăvească, o să-i facă rău, cu Cola asta suspectă, urât mirositoare, cu banii mei ea o să se înece, o să tușească și o să-și păteze rochia ei frumoasă și nimeni n-o s-o mai aleagă Miss. Și nici în Vest n-o să ajungă ca să facă carieră de secretară sau de actriţă, căci nimeni n-o să le lase să treacă graniţa pe astea, care tușesc, fiindcă împrăștie microbi, boli care în Uniunea Europeană nu au drept de existenţă. Arleta nu-și pierde însă speranţa că o să reușească să obţină de la mine ceva mai mult. Asta încă nu e nimic — zice ea. Acum ascultă mai departe, fiindcă e o întreagă poveste, cum n-a mai fost în oraș. Ea o să câștige alegerile astea, fiindcă i-a tras-o unul din organizatori. Dar a meritat. Acum se pare că o să primească o bicicletă de munte și o diademă, și știi, diferite bomboniere, talon ca să-și cumpere ghete.

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

139

Îmi vine greu să mă abţin, mă străduiesc să nu-mi ies din pepeni. Dar cu toate strădaniile, încep să mă uit în jur și îl împing poate ceva cam tare pe un tip care stă în faţa mea, un tată căcăcios cu doi copii, care le cumpără niște cârnaţi sau un căcat, ceva într-o hârtie. Și el, e drept, cade în noroi, dar se ridică ajutat de copii, își scutură pantalonii de la costum și îmi zice: vă rog să mă scuzaţi. Copiii amândoi cu handicap, unul cu ochelari, iar celălalt, de sex feminin, la fel de anormal, îi șterg pantalonii de noroi, toţi tremură în numele solidarităţii de neam. La care eu îi zic, cătrănit rău de tot: fii atent, în mă-ta, cum umbli, iar data viitoare folosește contraceptive. Asta în legătură cu copiii ăia, care mai de care mai nereușit. Fiindcă la ce naiba un nătărău ca ăsta produce știfturi la scară de masă, de ce otrăvește societatea cu asemenea ciurucuri, ca eu să lucrez în asistenţă medicală pentru două asemenea gloanţe oarbe. Atunci el zice că o să fie așa cum zic, iar copiilor le face semn că trebuie să plece, fiindcă aici este prea scump. Atunci Arleta se ridică și o zbughește îndată după el și strigă că eu am zis ca el să-i cumpere o cola mare. El se întoarce conștiincios, cu copiii agăţaţi de pantalonii lui, ochelarii crăpaţi într-un punct nevralgic, și vrea să cumpere, dar eu zic: stop. Nu-i cumpăra nimic. Ea nu merită asta, ea n-are decât să bea de la râu. Atunci el tremură tot, încât mă gândesc dacă de la șocul ăsta mărul lui Adam nu i s-a dus înăuntru sau vreun șnur ceva, vreun tub. Se uită când la Arleta, când la mine, și părăsește în grabă toată treaba asta cu pași grăbiţi. Arleta râde și zice: i-ai făcut-o, în ultima vreme este aici o grămadă de elemente greco-catolice, care se tot fâţâie de colo-colo și respiră aerul nostru comun.

140

Dorota Masłowska

Căcat, nu-mi pasă mie ce crede Arleta pe tema asta. Ce-mi pasă mie ce face Magda. Chipurile, nu sunt cătrănit. Și totuși piciorul mi se mișcă atât de tare, că pe masă se clatină băutura în pocale. Mă uit la lumpenproletariat, la nărodul care se îmbulzește în valuri în faţa ieșirii, strângând în labele murdare vată de zahăr alb-roșie și crenvurști alb-roșii. Și asta mă enervează și mai tare, fiindcă mai întâi lipsește igiena, fie ea alb-roșie, fie roșie sau altcumva, iar apoi salmonella și viermi în culorile de mai sus sau în alte culori. Apoi vomă, un val alb-roșu de vomă curgând prin oraș, un val de vomă vizibil din cosmos ca rusnacii să știe unde este statul nostru și unde e al lor și cum reușește în Polonia acţiunea comună de solidaritate în faţa cotropitorilor hrăpăreţi. Magda nu e, cu siguranţă stă undeva în culise sau în vreo rulotă și fulgerător dă pizdă operatorului de sunet ca să dea mai tare volumul când o să aibă ea ceva de rostit, de exemplu să spună ce-i place să mănânce sau ce vreme îi place cel mai mult. Și totuși îmi vine greu să mă abţin, fiindcă n-are decât să reţină bicicleta de munte și să fie sănătoasă, chiar și mingea de plajă și cozorocul pentru zile însorite, dar oficial să i-o tragă altcineva în absenţa mea, asta nu se poate, orice am zice. Și fără să vreau îl am în ochi pe organizatorul acela. Inginer, licenţiat, președinte. Cât e de mojic cu ea, cât e de brutal, într-o mână ţine mapa, în alta calculatorul și așa i-o trage, calculând veniturile și cheltuielile Societăţii Prietenilor Copiilor Polonezi, calculând cursul dolarului, calculând pensia alimentară pe douăzeci de ani pentru soţia sa Zofia, socotind pe degete vârsta copiilor săi. Magda îl întreabă dacă e destul de frumoasă pentru

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

141

el, în timp ce el semnează primirea unor scrisori recomandate de la procuratura raională. Îi zice că, într-adevăr, e foarte frumoasă, este atât de frumoasă încât să nu se întoarcă acum spre el, fiindcă i se încurcă socotelile, i se încurcă pasienţa, i se încurcă feţele cubului Tetris, mai bine să tacă și să se concentreze cum să dea din fund. Iar acum ascultă alta și mai bună — zice Arleta, când vede că a făcut oarecum impresie asupra mea și că sunt vânăt de furie și de ură. Ascultă una bună, că abia acu se încing lucrurile — zice —, fiindcă organizatorul ăla, chipurile, președintele vrea să o ia din oraș și să o ducă în Reich. Poate și pe mine, dacă treaba merge bine și n-o să fie greutăţi cu hârtiile. Fiindcă am o suspendare, chipurile, pentru participare la scandal, dar se pare că totul o să se aranjeze, așa zice el. Cam așa stau lucrurile. Magda pleacă. Zboară în ţările calde. De altfel, împreună cu mine. Voinice, n-o să ne mai vedem, așa că ai putea să fii fair, acum la sfârșit: să-mi oferi o cola și cartofi prăjiţi acum. Sau doar cartofi, că vreau să halesc. Stau așa o clipă. Rămân așa și cuvintele pe care le-a pronunţat ea îmi răsună în cap ca o relatare la radio direct de la locul accidentului, direct de la locul crimei, iar din difuzoare încă se mai aud ultima suflare a cadavrelor, ultimele gemete ale celor dispăruţi de curând, foșnetul unghiilor ce cresc. Pe Magda. O ia. În Reich. Președintele. Zăvoarele trase toate în același timp, ursuleţul aplicat în pașaportul polonez, barierele cad peste capul trecătorilor, Angela moare la jumătatea contactului cu Sztorm, scuipând pe gură un sugar mic, negru, afumat, Natașa scuipă pe podea și saliva i se oprește în aer la jumătatea drumului. Arleta se apleacă și, scoţând un cartof dintre scânduri, își agaţă unghia în șipcă. Barmanca

142

Dorota Masłowska

a vrut să-i spună: mulţumesc frumos, dar reușește să zică doar: mulţu. Căci deodată mi se rupe filmul, toată distracţia se oprește la jumătatea drumului, la un semn toţi copiii își desfac palma și baloane alb-roșii se ridică spre cer, ceea ce se vede cu siguranţă din cosmos, iar amploarea fenomenului nu poate fi subestimată. Totul deodată parcă se oprește, toată distracţia încremenește, toată distracţia parcă e stropită cu lac de păr, gata. Ceva s-a răsturnat, cineva a râs, pe scenă formaţiuni tot mai noi execută alte cântece decât cele anterioare. Iar acum gata, punct la sfârșitul frazei, steagurile alb-roșii sunt ridicate până la jumătate, adidașilor Arletei li se desfac șireturile. Gata cu povestea asta, plafonul amfiteatrului crapă și se prăbușește peste soliști. Hei, Voinice, cred că nu-mi tragi clapa acum, nu, Voinice? — zice Arleta. Eu tac. Nu zic nimic. Mă uit. Privesc. Fără să zic ceva. Dar, Voinice, eu sunt rea de foame, dacă nu-mi dai ceva de haleală, o să mor de inaniţie — geme Arleta și, văzând o bucată de cârnat prinsă între scândurile mesei, o zgârmă iarăși cu unghia și mănâncă, dar după o clipă o scuipă înapoi pe masă și zice: era altceva, dar nu știu ce pizda mă-sii. N-ai decât să mori cât mai repede — îi răspund destul de agresiv, ducându-mă ceva mai în faţă. Să mori imediat — îi zic. Fiindcă oricum n-o să primească nimic, ba chiar o să-și piardă și restul de poziţie verticală și va trebui să-i facă un coșciug special pentru osemintele ei îndoite în faţă și un apendice în plus pentru mâna ei întinsă într-o poziţie implorândă. Dacă nu-mi iei nimic, mă duc după Lolo — se supără Arleta.

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

143

Dar nu mă mai interesează ce mai are de spus, ce crede ea și ce nu crede și pe cine o să aducă la mine pentru a-și executa bunurile, fiindcă acum n-are decât să-l sune chiar și pe Wargas și să-i spună că i-am promis că-i cumpăr cartofi prăjiţi, iar acum mă fac că plouă, și Wargas poate să-mi răspundă: dacă i-ai promis, atunci fii bun și cumpără-i, ce dracu, la care eu o să-i zic: nu-i cumpăr, tocmai că n-o să-i cumpăr, nici ei, nici ţie. Tocmai, n-aveţi decât să vă pupaţi amândoi în bot, fiindcă pe mine nu mă mai interesează dacă fac fapte bune sau nu, ce paragraf e ăsta și la ce etaj o să ajung după moarte, în sus sau în jos. Acum mă doare direct în pulă. Fiindcă nici măcar n-o să mă mai gândesc dacă există Dumnezeu sau nu, fiindcă chiar dacă a existat, s-a dus de mult la culcare, de vreme ce l-a trimis la Magda pe președintele ăla tembel. Fără aripi, dar cu mapă. Poate nu sfânt, dar cu mălai. Și ăsta e un moment, când, cu o singură mână, dau la o parte mulţimea asta ce se încolăcește supus în jurul cârnatului lor regesc și al cartofilor prăjiţi. Poate câteva persoane cad, dar eu nu mai văd asta, dacă o să iasă ceva, totul o să fie pus pe seama Arletei de către oameni, fiindcă ea acum stă în picioare și se uită după mine, zicând: Voinice? Voinice, eu îţi zic. Nu fi bădăran și cumpără-mi ce trebuie, dacă nu vrei să sun după tovarăși. Voinice? Și treaba se încinge, căci câteva persoane și-au pierdut de la lovitura mea mâncarea cumpărată de curând, care acum sfârâie în noroi și din ea ies aburi. Iar acum, Arleto, deși te uiţi lacom la ea, n-o să ai parte de haleală, nu, acum ei o să se năpustească asupra ta și o să te omoare și nu doar că o să fie zero cola și zero cartofi, nu doar că n-o să primești nimic, ca recompensă o să-ţi scoată din viscere ce ai mâncat acolo, cartoful ăla scos dintre

144

Dorota Masłowska

scânduri. Fiindcă eu îţi zic la revedere, deși n-o să ne mai vedem de acum încolo, cel puţin în ce te privește. Și merg liniștit. Acolo, unde cred că am s-o găsesc. Mă uit în jur. Îngheţată alb-roșie răsucită. Păpuși poloneze în costume populare, mazuriene și nu numai. Zece ţinte — zece trageri la ţintă spre un rusnac decupat de pe afiș. Dacă ar fi trageri spre Magda, aș plăti. Poc, și i s-ar duce o gheată. Ţop, și i s-ar duce un picior. Ţop, și i s-ar duce curul. Și asta mi-ar fi de ajuns, să rămână așa, Magda fără cur nu mai prezintă interes pentru nimeni, să rămână așa, n-aș mai chinui-o, poate că aș îmbrăţișa-o, aș accepta-o. Merg. Absolut liniștit. Pas cu pas. Mai întâi trebuie să dau la o parte mulţimea, ca mai târziu să-și știe locul singură și în grabă să se dea la o parte din calea mea. Ţipete din partea celor culcaţi la pământ, rochii rupte în gard, grupuri răsucite în cădere, cârnaţi zburând în noroi. Feţe absolut mirate, holbate la mine. Eu merg. Liniștit. Fiindcă știu ce am de făcut și nimeni n-o să vină să-mi spună, Voinice, Voinice, liniștește-te, totul o să fie bine. Nimeni n-o să-mi înfigă ţigara între buze și să-mi spună: fumează, fumează, Voinice, o să-ţi treacă, nu te necăji din cauza Magdei, așa e ea. Scot ţigara, o aprind, deși e vânt. Iar când scot chibriturile, ei singuri se duc mai departe, își reţin respiraţia, fiindcă le e teamă că o să le dau foc la tot și la toate. Că o să le dau foc femeilor gravide, fustelor lor umflate de vânt, costumelor mototolite, cărucioarelor pline de copii ca un produs secundar, beţelor cu vată de zahăr. Dar eu nu fac asta, fiindcă n-am chef. Știu ce am de făcut. Și în timp ce merg așa și aștept să văd unde sunt culisele, garderoba, îl întâlnesc pe Kacper. Pe Kacper. Ceea

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

145

ce nu prea e în ordine. Căci de câteva zile nu l-am văzut. În plus, e cu o fată pe care n-am văzut-o înainte. Kacper are ochii bulbucaţi de la amfă, lucioși și strălucitori, făcând un număr de mișcări superprogramate. Îi zic dacă nu mi-o prezintă pe colega lui, fiindcă parcă am văzut-o undeva. La care ea îmi zice: Ala, și îmi întinde mâna cu un inel de aur, pe care-l observ numaidecât. Studiază economia — spune Kacper, și-i pune mâna pe fund și mă mir că n-a făcut pe el de plăcere. Ea, blând, dar categoric, îi dă mâna la o parte și zice: dar în același timp frecventez cursul de limbă germană pentru secretare. După acest curs, o să pot lucra oriunde, în cancelarie, la secretariat. Nu am timp să-i iau seama mai bine, deoarece Kacper mă întreabă unde merg. Îi zic că aiurea, că o caut pe Magda. Atunci observ că el se enervează ușor, se uită în toate părţile, scoate o ţigară. La care ea, Ala aia, îi pune mâna pe pachet și se uită în ochii lui de parcă ar fi sosit aici de undeva dintr-un departament al „Parteneriatului pentru o Polonie liberă de droguri“ să salveze moral o victimă de la nicotină. Atunci el, absolut enervat, dar ca un câine, bagă la loc în buzunar pachetul și zice: Hai, Voinice, vino cu noi să bem ceva, să discutăm, să-ţi spun cum stă treaba cu Magda. Atunci domnișorica ia poziţie de drepţi, atinsă parcă de curent, și zice: asta nu, Kacper, în acest caz eu mă duc acasă. Și arată de parcă ar fi la o serbare școlară despre influenţa păgubitoare a alcoolului și a ţigărilor asupra condiţiei fizice și practicarea sportului. Atunci Kacper parcă se moleșește, dar are o mină ca și când totul e în ordine și că și el ar lua parte la această serbare. Eu zic să bem, nu-i zic: să ne turnăn în cap, adică să ne îmbătăm, ci îi zic o bere la pahar zero virgulă doi.

Iar fata se gândește ce ar avea de spus acum, ce ar urma în scenariu și în cele din urmă își amintește și zice: dar Kacper, știi doar că așa se zice întotdeauna, că asta înseamnă să te minţi singur, un fel de perdea morală din fum. Știi care e convenţia dintre noi și dacă mă tratezi serios, ar trebui să o respecţi. Kacper se uită la mine parcă cerându-și scuze și îmi zice cu greu: Voinice, hai la Cola — după care, când fata întoarce capul după un băţ sau balon în zbor, el îmi face gesturi dramatice din mâini și din ochi, un adevărat teatru, din al cărui mesaj rezultă că fata nu prea cedează. Dar când ne îndreptăm în direcţia vânzării de băuturi, ea îi dă voie să o prindă de degetul mic și Kacper îmi arată cu ochii că poate o să iasă din ea un om normal, din Ala asta, că poate o să reușească să obţină ceva de la ea, niscaiva plăceri. Să mergem. Aparent asta e împotriva planului meu, împotriva intenţiilor mele, dar cred că dacă o să beau un pic, tot planul ăsta o să capete linii mai clare, toate ducând spre vestiar, spre culise. OK. Kacper își cumpără o cola mică, pentru Ala asta o apă minerală mică, iar pentru mine bere. OK. Ne așezăm. El nu stă locului, parcă dacă ar mai fi tras fie și o picătură de spid în plus, ar fi explodat în bucăţi. Se împleticește. Se uită când la Ala, când la mine. Ala zice că acum trebuie să se ducă la toaletă și se uită semnificativ la Kacper ca nu cumva în lipsa ei să bea toată Cola, să facă scandal. Ne uităm cum se duce în direcţia closetului. Ea arată cam așa: în primul rând, are bluză tip golf. Părul rar, de culoarea șobolanului, prins în coc cu o clamă pe care e scris „Zakopane 1999”. La gât, un lănţic de aur cu cruciuliţă trasă peste

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

147

bluză, pe care am observat-o mai devreme. Apoi: pantaloni de la costum sau de la jachetă, strânși în partea de jos, plus sandale ortopedice. E fată de genul găină. Scutură, gătește, te convertește la catolicism. Dar nu pentru Kacper, de asta n-o să mă convingă nimeni. Ea, înainte de a deschide ușa de la WC, se uită neliniștită, iar Kacper îi face semn cu mâna. Și îndată ce ea închide ușa, el începe numaidecât să-și pipăie buzunarele de zor, scoate un pliculeţ și toarnă din ochi în pahar, risipind jumătate, fiindcă mâinile îi tremură. După care bea lacom până la fund, restul șterge cu mâna și își linge degetele. După care se preface că nimic, nimic nu s-a întâmplat, coatele pe masă, mâinile pe plapumă, vântul a bătut, dar a încetat să mai bată, a plouat, dar ploaia a încetat, relaxare, liniște, nimic nu s-a schimbat, sfârșitul lumii nu există. Este de groază — îmi zice deodată, după o clipă de tăcere. Sunt cu ea de două zile, iar ea îmi zice să merg cu ea la masă, la părinţii ei. Nici vorbă să-mi dea pizdă deocamdată, asta am simţit. Deși speram că o să se schimbe cât mai repede, că dacă nu, ce pula mea, ne ducem în vacanţă la casa de bătrâni. După care se uită temător în direcţia closetului, de ce stă așa de mult acolo. Zăbovește, desigur — șoptește Kacper isteric și mă gândesc dacă nu cumva a luat-o razna —, a căzut în WC. O să iasă îndată cu o nouă imagine. O nouă culoare a părului și o nouă culoare a feţei. He! După care, uitându-se în jur, se ascunde după masă și-și aprinde de la mine o ţigară. Așteaptă, zice, uitându-se în jur cu teamă. Până ce se întoarce găoaza asta profamilială, trebuie să pronunţ: pula mea. În acest timp zice de câteva ori: pula mea, mă fut, căcat, îmi bag picioarele.

148

Dorota Masłowska

Îndată însă se deschide WC-ul și iese Ala. După cum se vede, n-a căzut în budă, trăiește și se ţine bine, își aranjează jartiera de la chiloţi și se uită mândră în jur, extrem de fericită, o prinţesă profund defecată. Kacper îmi plasează rapid ţigara, ia-o, pisicii tăi, ia-o cât mai repede. Că trebuie să fumez două ţigări deodată ca să mă satur. Ea se așază. Și pe loc începe așa: scuzaţi, dar a trebuit să folosesc o clipă toaleta. Dar am venit. Știţi, dacă tot stăm aici, poate că vă spun o istorioară. De fapt nu e o istorioară, e un film pe care mi s-a întâmplat să-l văd de curând la cinematograful Silverscreen. La drept vorbind, m-am dus acolo cu părinţii și cu sora mea, precum și cu verișoară-mea, care tocmai ne vizitase. Ne-a adus multe preparate din carne, dar din păcate mama a trebuit să le arunce, fiindcă acum sunt multe cazuri de salmonella și de stafilococ. Kacper dă din picior și se uită peste tot în jur, uneori intervine, fără să se uite la ea: asta-i bună! Dar nu mă-ntrerupe — îi zice ea atunci, ușor iritată —, nu mă lași niciodată să încep, deși ne cunoaștem doar de câteva zile. Dar ascultaţi mai departe. Și ne-am dus la cinematograful acela. Fără a mai aminti că am rătăcit pe undeva biletul! Sora mea îmi zice: știi, Ala, dar tu ești tare uitucă. La naiba, m-am enervat eu, fiindcă într-adevăr mi se întâmplă să fiu distrată. Așa am eu caracterul și nimeni nu reușește să mă schimbe. Mi-am zis atunci: la naiba, biletul ăsta trebuie să fie pe undeva. Și închipuiţi-vă, știţi unde era? Îl aveam chiar în mijlocul genţii, chiar în vârf. Despre o asemenea situaţie există și un proverb: beznă totală la lumina zilei. Și am intrat în sală. Eu am fost la mai multe filme la Multiplex, dar, de exemplu, verișoara asta a mea, Aneta, ea provine dintr-un să-

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

149

tuc și asta era pentru ea ceva cu adevărat exotic. Vă zic, mi-era rușine, toţi se uitau la ea. Dar n-are importanţă, asta a fost o mică digresiune. Și a început filmul. N-are importanţă titlul, cu siguranţă l-aţi văzut. Era cu o femeie și un bărbat, de altfel sigur l-aţi văzut. Diferite întâmplări, mai întâi ea l-a lăsat, apoi el s-a întors la ea, știţi. Totul se petrecea în America. Consider că din tot filmul cea mai bună a fost scena cu accidentul de mașină. Adică, între autobuz și automobil. Ei tocmai mergeau cu autobuzul așa, dar încă nu se cunoșteau. Și au dat unul peste altul, a fost tare amuzant și chiar mama râdea, considera că e tare amuzant. Cea mai proastă scenă, după părerea mea, a fost când eroul și eroina se duc amândoi în pat. Înţelegeţi. Să facă dragoste. M-am simţit tare jenată, pentru că stăteam chiar lângă tatăl meu și-l atingeam cu umărul. Mi s-a părut că și el se simţea jenat. În continuare, mi se pare că sunt fiica lui cea mică, că nu știu nimic din ce se petrece rău pe lumea asta, despre adevărata mocirlă. Și știţi cum s-a terminat? Voinice, știi că Magda pleacă? — zice Kacper destul de serios, uitându-se la mine. Scuzaţi, dar nu sunt în temă — îi răspunde Ala —, vorbiţi despre Magda? Am o amică Magda, e cu mine în an, e grozavă la sociologia macrostructurilor. Deși e o tocilară fără pereche. O cheamă Magda Stencel. Părinţii ei au terminat amândoi dreptul. Nu, vorbim despre o altă Magda — îi zice Kacper încet și clar, de parcă ar cunoaște o altă limbă străină, vorbită printre dinţi. Și mi-e teamă că îndată o să fie vărsare de sânge, că o să iasă fum de ceartă, fiindcă el încet își pierde răbdarea și bunătatea inimii. Deși ea are o expresie de-a dreptul nevinovată, de parcă ar avea nemijlocit imprimată pe faţă membrana de fecioară.

150

Dorota Masłowska

Știi, Kacper, am impresia că nu te hrănești cum trebuie — zice brusc Ala —, ești oarecum nervos, pur și simplu veșnic iritat. Relaxează-te ușor, fiindcă ești încordat, complet tensionat. Nu te-am cunoscut sub acest aspect. Kacper se uită nervos în jur și zice: mă duc să fac pipi, de parcă ar fi spus: ce pedeapsă de la Dumnezeu. Atunci ea își lasă modest ochii spre geanta de piele, își scoate un șerveţel igienic și șterge de pe masă ce s-a vărsat de la cola și de la berea mea. Ascultă — îmi zice — Andrzej, pentru că probabil pe tine te cheamă Andrzej, nu-i așa? Eu sunt Ala. Aș dori să-mi spui un lucru ca prieten. Sincer. Chiar și adevărul brutal. Pentru că după părerea mea adevărul crud este mai bun decât o minciună frumoasă. Kacper fumează iarbă? Nu — îi răspund. Mă uit cum se prăjesc cârnaţii, cum flutură steagurile, cum se răstoarnă paharele de plastic. Nici un fel de droguri, serios? — zice Ala neconvinsă până la capăt —, nici din cele grele, nici din cele ușoare? E bine, fiindcă eu nu accept mizeria asta. Știu că mai mulţi colegi de-ai mei de la facultate au câte ceva în comun cu asta, dar n-aș suporta dacă prietenul meu s-ar băga într-o asemenea mocirlă. Se pare că asta distruge mintea, distruge celulele cenușii, după așa ceva oamenii sunt cu totul bolnavi, epuizaţi fizic și psihic. Intră în tot felul de cercuri proaste, își vând lucrurile din casă. E îngrozitor. Eu dau din cap între da și nu, cum că sunt de acord cu ea. La care ea: ascultă, Andrzej, tu ai vreo problemă? Arăţi de parcă ai fi apăsat de ceva, îngrijorat. Spune sincer. S-ar putea să te ajut, dacă am să pot. Eu singură am

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

151

trecut prin mai multe necazuri, nu demult am rupt relaţia cu prietenul meu. Am fost împreună doi ani. Flori, săruturi, știi. Apoi, deodată, stop. Am plecat. Deși el studia relaţii internaţionale, poate îl cunoști. Îţi spun sincer cum a fost. Pentru că din fire sunt o persoană sinceră, spontană și apreciez la rândul meu asemenea oameni. Fără complexe, fără tabuuri artificiale. Să-mi bag pula, gândesc eu. Și între noi a fost cam așa, zice ea, când a trecut un an și jumătate, un fel de aniversare, el mi-a adus flori, vin. Eu m-am supărat, fiindcă nici el, nici eu nu bem. Iartă-mă, dar e ceva foarte personal. Era vorba, cum am înţeles mai apoi, de dovada supremă a iubirii. Eu îmi zic, la naiba, doar nu sunt o ușuratică. L-am întrebat dacă tandreţea mea, apropierea mea nu-i ajung, fiindcă dacă nu, nu mai avem despre ce să discutăm. Ne-am certat atunci destul de rău. Îţi pot spune: Andrzej? Ei, drăcia dracului, spune-mi, Andrzej, a fost el oare serios, responsabil? El avea douăzeci și unu de ani, eu douăzeci. Ai auzit legenda despre mărul mușcat, care o dată început, putrezește, viermuiește? Atunci ceva parcă scârţâie. Vorbește, vorbește mai departe — o îndemn eu și mă duc o clipă până la bar. Întreb dacă nu știu unde e băiatul care a stat cu noi. La care ei că a stat cu noi și apoi s-a dus la WC, iar când a ieșit îl aștepta o fată și au plecat împreună undeva. Îi întreb cum arăta fata cu care a ieșit. La care ei că avea părul blond, lung, și o rochie elegantă de voal, cu decolteu, și clipea des cu ochiul stâng Am înţeles pe loc: Magda.

152

Dorota Masłowska

Și când revin la masă, ea este în aceeași poziţie ca o crainică stropită cu lac de păr la jurnalul TV și informează tot norodul ce notează avid: fiindcă eu nu sunt o fată ușoară precum celelalte. Și am speranţa că în această chestiune, Andrzej, ești de acord cu mine. Păi da — îi răspund destul de scurt și sumbru, căci după întâmplările din ultimele clipe am trecut pe minim, căci tocmai am constatat că nu. Tocmai că nu. Ea poate spune ce dorește, poate să înceapă să cânte toate cântecele pe care le știe, inclusiv colindele, cu teledisc, cu text care curge mai jos. Poate enumera toate păcatele, începând din clasa întâi a școlii primare, dând numărul și gradul de progres și luând în considerare raportul dintre frecvenţă și creșterea masei corpului. Fiindcă ea acum poate totul. Poate spune cum a evoluat operaţia de apendicită și stadiile eliminării dinţilor săi de lapte în favoarea dinţilor permanenţi. Poate, n-are decât. Eu doar am să o privesc. E relativ frumoasă, deși ar putea fi pur și simplu. Eventual, pot să întorc capul și să mă uit în altă parte, în caz de ceva, la mobilă, la vreun peisaj de la fereastră. Părul ăsta și-l îngrijește probabil începând cu Prima Comuniune Sfântă și îl va tăia abia după cununie pentru ca rudele să primească știrea despre fericita ei viaţă conjugală. Vorbind sincer, mă cuprinde un anumit fel de dezgust la gândul în sine, căci știu că o să-mi vină greu, ca și când aș avea de-a face cu propria mea mamă sau și mai rău: aș folosi niște păsări de casă neidentificate, păsări negătite până la capăt. Căci fata asta are o înfăţișare vineţie și indecisă, ceea ce îmi trezește dezgustul, ceea ce mă irită. Deci în legătură cu asta devin destul de ursuz și de arid și, referitor la gândurile mele pe tema înfăţișării ei vineţii, doresc să-i fac ceva răutăcios, ceva ironic.

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

153

Tu locuiești la subsol? — încep eu chipurile la modul serios. Căci într-un fel sau altul, fie că o să spun bazaconii, de felul ești frumoasă și minunată, fie că nu, și așa o s-o am, asta e inevitabil, nu mă dau bătut. Kacper, e drept, mi-a luat-o pe Magda. Și deși e ceva absurd, deși e o pură mojicie, fără surogat, o mojicie sută la sută, fără zahăr și coloranţi, deși pentru mine asta e un adevărat șoc, cădere, violare a concepţiei mele, eu o să ies în câștig, cu vârf și îndesat. Și socotesc în șoaptă pe degete. Acum el o ciocănește pe Magda, un plus pentru el. Dar Magdei i-o trage oricine, asta este unu și jumătate minus pentru el. Eu o ciocănesc pe Ala, deși asta este pentru mine unu minus pentru felul cum arată. Dar pentru faptul că ea timp de doi ani nu l-a lăsat să o fută un prostănac e un plus, iar că în decurs de câteva zile Kacper n-a reușit să o ciocănească nici măcar o dată, asta înseamnă plus trei pentru mine. Ea se uită parcă mirată și zice: la subsol? De unde ţi-a venit asta în minte? Tatăl meu este profesor, iar mama la fel. Locuim într-o căsuţă în apropiere. Mă bucur că nu locuiesc într-un cartier mare. În general, poate că e ușor infantil, dar cresc papagali ondulaţi. Această pasăre inteligentă și sociabilă provine din Australia și trăiește acolo în cârduri mari, în Polonia papagalul ondulat este cel mai popular papagal de cameră. Nu e mare, nu e greu de crescut, iar masculul poate fi învăţat ușor să imite diferite sunete. Poate să pară destul de monoton, dar colivia trebuie curăţată zilnic. Eu, din moment ce ascult aceste povestiri marine, mă hotărăsc să trec la un atac în masă, la o invazie, la un desant. Îi zic că e foarte citită, deși când rostesc asta, sună aproape ca și când aș zice să nu se supere, dar vreau s-o omor.

154

Dorota Masłowska

Muţumesc — zice ea — mulţumesc, Andrzej, dar îţi spun ca unui coleg, în pofida a ceea ce simţi, să rămânem deocamdată prieteni. N-aș dori să cunosc băieţi noi înainte ca totul să se aranjeze. Dar asta nu înseamnă că nu putem rămâne buni colegi. Nota bene, am o mică întrebare, l-ai văzut pe undeva pe Kacper? Atunci eu îndrept pietre și carabine împotriva castanilor, armata grea, răzbunătoare, a cotropitorilor se îndreaptă în fugă direct în centrul tălpii Alei, în sandaua ortopedică. Vezi tu… — zicând astfel, mă uit când la ea, când la halba mea goală. Și deși este așa, cumva că nu trebuie s-o atingi cu băţul prin haine, fiindcă te poţi infecta atât de vreo boală îngrozitoare toxică prin bluza de tip golf, cât și de vreo mizerie și mai rea, știu că trebuie, fiindcă asta este atitudinea mea faţă de ea ca sex masculin la vârsta reproducerii. Așa că îi zic așa, destul de trist și oarecum jenat: vezi tu, Ala, pot să-ţi zic: Ala? Îmi vine greu să spun, dar trebuie să fiu sincer faţă de o fată ca tine, Kacper e un infractor căutat, un violator de femei. Vampirul din Zaglebie II, film erotic SUA, asta e și basta. O totală aberaţie, o deviere nenaturală a lui Jorj în direcţia femeilor fără de apărare și curate ca tine. Asta-i tot de spus, căci asta nu e o chestiune de vorbit la bere și la sărăţele. Astea nu sunt baliverne, nu e ca dojana directorului sau ca o sancţiune administrativă de zece zloţi în rate. Îi văd șocul pe toată linia și ofilirea bruscă a feţei în direcţia podelei. Așa că merg mai departe, trecerea triumfală a armatei masculin-masculine pe degetele iluziilor de fecioară. Coada stindardului înfiptă în sandaua ortopedică, Jorj internaţional flutură mândru în vânt și arată fak you.

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

155

Știi, Ala, îmi pare rău să spun asta. Despre Kacper ăsta. Zece ani cu suspendare, urmărit pentru nesatisfacerea serviciului militar, pensie alimentară pe teritoriul întregii ţări. Producţie de copii extraconjugali la fiecare pas. Unde ajunge el, acolo apare un copil din flori. În virtutea inerţiei. Ai văzut când te-ai dus la WC că te privea în așa fel că eu chiar de când te-am văzut prima dată am presimţit că el dorește de la tine doar un lucru pe care îl știi și tu, și eu. Și după spectacolul pe teme martirologice, după o poezie recitată despre victimele insurecţiei, putem să ne așezăm, să fumăm liniștiţi. Complet mulţumit de sine, scot o ţigară. Ala, complet consternată, se uită la mine ca și când ar fi citit la gazeta de perete din casa scărilor, în timp ce ieșea din casă, că mâine o să moară personal și că nu există amânare de la această hotărâre. Deodată, râde cu litere mari și îmi zice ceva în stilul că sunt cu adevărat dezgustător. Tu poţi să râzi, dar eu vorbesc serios — constat destul de sumbru. Sunt dovezi pentru asta, sunt multe dovezi, multe femei plâng din cauza lui noaptea târziu. Cel puţin zece în orașul ăsta, o sută în Polonia, dintre care cincizeci de rusoaice. Căci el este un ordinar pervers, cu scuzele de rigoare, un purtător de devieri eficient ascunse, chipurile să rămânem prieteni, să rămânem prieteni, dar de fapt el urmărește unul și același lucru, de altfel se știe ce anume. Tu cred că glumești, Andrzej… îţi baţi joc de mine… — zice ea, deși mai bine n-ar spune asta, fiindcă în timp ce vorbește așa se face palidă și arată și mai rău decât oricând ca propria ei fotografie din legitimaţie, zdravăn spălată și lipsită de trăsăturile feţei și de semnele particulare. Cu clema „Zakopane 1999“ ca o agrafă ce abia se mai ţine.

156

Dorota MasĹ&#x201A;owska

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

157

Eu îţi zic că sunt sigur sută la sută, cum sunt sigur de prenumele, de numele de familie și de fată al mamei mele — îi răspund trist. Știu din sursă sigură. Bine că a plecat. Am rămas singuri, putem să discutăm în liniște. Iar el n-are decât să-și instaleze în altă parte fabrica lui de copii nelegitimi, cu o fată proastă și ușoară, nu cu una ca tine. Pentru că el nu te merită — adaug într-un cadru de fantezii erotice, căci știu că am apăsat pe butonul corespunzător și dominoul a pornit. Asta-i bună! — zice ea și se uită înainte, bând din sticla de apă, deși de mult apa se terminase. Dacă i-aș spune asta mamei, mi-ar interzice să mai ies din casă până la vârsta de douăzeci și unu de ani. Ba, chiar să mă uit pe fereastră. Tot nu-mi vine să cred că ticălosul ăla a vrut să-mi facă greutăţi într-un mod atât de perfid, poate chiar să mă ducă în Germania. Era tandru, plăcut faţă de mine. Într-adevăr, de câteva ori a vrut să mă servească cu ţigări. Ar fi trebuit să-mi dea de gândit, fiindcă femeile nu fumează. Fumul ucide sugarii nenăscuţi, ucide globulele roșii din sânge, acţionează distructiv asupra sistemului respirator. Statisticile vorbesc de la sine și pe tine, Andrzej, te-aș sfătui să renunţi cât mai urgent la porcăria asta. Stinge-o înainte de a te stinge tu însuţi. Iartă-mă, dar am să-ţi spun o poveste care ar trebui să te facă să reflectezi asupra atitudinii tale. Și tatăl meu a fumat cândva și asta a fost din partea lui o greșeală. Treaba asta s-a întâmplat timp de douăzeci de ani până ce, într-o zi, s-a îmbolnăvit. Așa, tam-nisam. Și nimic nu l-a ajutat, nici ventuzele, nici vitaminele, până la urmă a trebuit să ia un antibiotic. De atunci și-a spus: gata. N-o să mă mai otrăvesc, am nevastă, am două fiice minunate. Și a renunţat. De atunci zilnic mănâncă bomboane. Mentolate. Mama e necăjită, fiindcă iese destul de scump. Chiar dacă le cumpără angro.

158

Dorota Masłowska

Eu mă uit în jur o clipă, este ora șaisprezece. O să reușim să ne mai întoarcem aici înainte ca să se aprindă luminile și Magda să spună ce gândește pe tema anotimpului ei preferat. Și totul o să se termine, tot războiul ăsta căcăcios de a tânji după soţia aproapelui tău, de a-l ţine treaz pe Jorj și de a ști cum să strângi din ochi. Iar rezultatului războiului ăsta îl cunosc toţi. Eu — plus două dioptrii, iar Kacper — minus jumătate. Eu scot atunci mâna din buzunar și, chipurile, întâmplător, o trec peste masă, dând la o parte părul de pe faţa Alei, întâmplător, fără să vreau. Mă prefac pe loc că îmi dau seama de gestul ăsta de-a dreptul inconștient și-mi retrag mâna, ștergând-o pe sub masă, pe ascuns, de toţi virușii și de toate protozoarele ce pot trece spre mine de la fata asta, târându-se pe tot corpul meu și depunându-și ouăle lunecoase în blugii mei. Din care peste câteva zile o să iasă mai întâi ochelari cu ramă aurie, apoi o cruciuliţă cu lănţișor, iar la sfârșit o să iasă un tricou de tip golf, ce o să însemne moartea și dispariţia mea instantanee. Mergem la mine — îi zic destul de jignit, căci povestea asta cu viruși și insecte băutoare de sânge mă înfurie și, ca și când asta n-ar fi fost de ajuns, îmi amintesc ce spectacol cu adevărat satanic este la mine acasă cu oral, anal și sânge, și-mi vine-n minte dacă nu cumva s-a întors Izabela și nu a murit vâzându-și canapeaua. Sau poate mai bine la tine — adaug eu rapid.

* Dacă Ala este însă fecioară în realitate, asta n-am aflat-o niciodată personal. Din ce motive, la timpul potrivit. N-am aflat niciodată nici dacă în general e feme-

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

159

ie. Căci bănuiesc că mai degrabă nu este. Este ceva intermediar. Pui. Pasăre de casă. Plantă de ghiveci. Animal căruia îi place umbra. Care folosește pudră din piatră, iar între picioare are o cusătură răsucită ca nici un depravat să nu poată atenta la sfinţenia ei. Căci probabil ea este o sfântă. Căci nu săvârșește nici un păcat. Nu bea alcool și nu fumează și nu face dragoste înainte de căsătorie. Pentru meritele astea deosebite o să primească în curând medalia și diploma societăţii prietenilor cumpătaţi pentru împotrivirea absolută faţă de săvârșirea de păcate omenești. Pentru meritele astea deosebite o să ajungă într-un cer separat pentru nefumători, unde o să capete un fotoliu personal la club. O să stea acolo ca acum, picior peste picior, și o să răsfoiască paginile revistei pentru femei cu titlul „Stilul tău“. Știi, Andrzej, o să strig în jos, în direcţia iadului, unde o să stau eu și o să fumez mucuri de ţigară pe care le aruncă oamenii, căci ce altceva îmi mai rămâne de făcut — extrem de interesantă este revista asta. Cu adevărat la înălţime. Sunt aici articole interesante, interviuri, jocuri încrucișate. Ar trebui s-o citești și să apreciezi singur. Aparent este o revistă pentru femei, dar după părerea mea un bărbat poate găsi acolo multe teme și informaţii interesante pentru el, multe consideraţii. O să-ţi împrumut câteva numere, mai ales numărul preferat din luna mai. Este acolo publicat un jurnal interesant, foarte fain. Pe autoare o cheamă Dorota Masłowska și are șaisprezece ani. În ciuda vârstei, cred că am putea să facem cunoștinţă, să ne împrietenim. Este o pesoană interesantă, originală, are talent artistic, creează și scrie. La o vârstă așa de tânără e ceva surprinzător, ceva care te intrigă. Când scrie câte ceva, îţi vine să râzi sau să plângi. Are și

160

Dorota Masłowska

simţul umorului. Deși nu pot să nu observ totodată că este o persoană destul de rătăcită în lumea contemporană, trăiește o adevărată revoltă, începe să fumeze ţigări. Cred că dacă ne-am cunoaște și ne-am apropia mai mult, ar avea șansa să se schimbe în bine, să se corecteze, iar viaţa ei, sentimentele ei ar deveni mai ușoare. Căci indiferent ce crezi despre mine, Andrzej, eu știu cum stau lucrurile — n-am fost mereu ca acuma. Cândva m-am certat cu mama, doream să fiu altcineva, mă gândeam chiar să-mi tai părul, să-mi schimb complet personalitatea. Dar mama a rămas tot timpul prietena mea, uneori era aspră, dar consider că mi-a prins bine. În timp ce ea vorbește, eu stau pe canapea și mă uit pe fereastră, unde are lipite cu scoci membre din hârtie verde. În afară de asta, are un dulap cu geamuri, în care ţine într-o stare perfectă cadavre conservate ale unor mascote de tipul câini și ursuleţi. În două scânduri este prins pe perete un afiș de film din filmul Good Will Hunting. Mai are multe alte suveniruri, o cană de porţelan incasabil, cu inscripţia „Săgetător”. Iar când ea vede că eu mă uit acolo, îmi explică pe loc ca și când aș fi un nătărău: am primit-o când am împlinit optsprezece ani. Deși nu cred în horoscopuri, consider că asta e o superstiţie, o distracţie proastă pentru prostovani, pentru oamenii nearticulaţi pe dinăuntru. Și lănţicul acela l-am primit. De la nașa de botez. În afară de asta, are doi papagali care seamănă perfect cu ea și, fiindcă mă plictisesc de moarte, îi spun cu răutate: Pe amândoi îi cheamă Ala? — și chiar îmi vine să râd de propria-mi aluzie, glumă. Da de unde! — zice ea, se apropie de colivie și le dă celor două mortăciuni flămânzite câte o boabă sau două

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

161

de fiecare. Animalelor nu li dau nume de oameni, nu știi că animalele nu au suflet? Pe tema asta nu prea am multe de zis. Bătrânii tăi sunt acasă? — o întreb, fiindcă vreau să rezolv cu ea ce am de rezolvat, vreau să mă răfuiesc cu curul ei arcuit, vreau să termin o dată, vreau să am punctele mele cuvenite și să plec de aici o dată, înainte de a nu mă lua somnul și a nu pierde concursul de Miss. Nu, părinţii mei s-au dus la slujbă și după aceea în vizită la unchii noștri — zice ea și udă florile cu gamela, diferiţi cactuși ce cresc la fereastră. După care, deodată, parcă se sperie: dar de ce întrebi? A, așa. Îi răspund repede: așa, întreb, fiindcă nu vreau să deranjez. Ca fiecare — răspunde ea îngrijorată. — Dar nu-ţi face griji, știi, ei sunt foarte de treabă, în ciuda aparenţelor. Îmi dau voie să fac orice. Sunt niște drăguţi, pur și simplu minunaţi, sunt prietenii mei. Cred că ar trebui să-i cunoști. Cu siguranţă te-ar ajuta, ţi-ar da sfaturi pentru problemele și necazurile tale. Sunt oameni în toată firea, serioși, dar uneori am impresia că sunt o pereche de adolescenţi îndrăgostiţi. Merg pe bicicletă și se ţin de mână, merg împreună la aerobic, împreună la plimbare. Eu, în timp ce ea spune asta, îmi imaginez cam cum trebuie să arate toată povestea. Adică bătrâna ei. În primul rând, doarme cu ochelarii pentru ca să vadă bine ce visează și să nu scape când îi apare sfântul Amol pentru durere de cap. E limpede că nici nu poate fi vorba ca soţul să o atingă mai sus de cot datorită imunităţii personale și demnităţii ei de femeie. Asupra soţului nu mă reped în gândurile mele, căci am faţă de el un anumit respect. Căci a trebuit să treacă prin multe frustrări în toa-

162

Dorota Masłowska

tă isprava asta cu două fiice nereușite, ţinut deoparte în fel și chip cu revista pentru profesori ce continuă să se instruiască sau cu vreo altă revistă magazin pentru femei. Asfixiat, castrat, împins la marginea patului. Și atunci eu încep să presimt eșecul. Căci în toată situaţia mă cuprinde apatia, o reţinere interioară îmi zice stop, culoare roșie, arde, nu atinge. Nu atinge că te prăjești, nu atinge că te infectezi. Nu folosi aceleași prosoape, nu te așeza pe același colac de la closet, înainte de a te așeza, citește instrucţiunile. Și în timp ce ea stă alături și își șterge cu marginea tricoului golf ochelarii, suflând cu atenţie în ambele lentile, eu mă gândesc, complet sleit de forţe, cum să mă apuc de toată treaba asta. Ea stă destul de aproape de mine și eu ar trebui să reacţionez altfel, or din partea lui Jorj, cădere totală, apatie, Jorj nici măcar nu dorește să se uite în partea ailaltă, se preface că doarme, dar cu adevărat tremură și adulmecă pe unde să o ia la fugă din faţa destinului, în ce crac al pantalonului. Destinul lui, în schimb, și el este la fel de tare strâns între ambele coapse, lumini stinse și inactive. În schimb, ea se înviorează deodată, nu știu de ce tocmai în privinţa mea, de ce anume sunt bosumflat în loc să fiu mulţumit. Ce crezi despre politică, despre tot războiul ăsta polono-rus? — mă întreabă ea, privindu-mă de aproape în ochi. Observ numaidecât că are dinţi galbeni, bolnavi. Eu nu doresc să alunec așa, dintr-o dată, în conflicte militare pe teme naţionale sau nenaţionale, așa că o întreb viclean ce crede ea despre chestiunea asta. Ea zice așa: Tatăl meu, care este foarte chibzuit, lucru datorită căruia în comunism întotdeauna aveam diferite mezeluri,

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

163

mai multe feluri de carne, detergenţi, zice că în această chestiune nu trebuie să ai nici un fel de păreri deschise. Și are dreptate. Pentru că în prezent toţi au devenit deodată importanţi, își exprimă demonstrativ opiniile, după care încetează să mai fie atât de înţelepţi. Și aici are dreptate tata. Așa că dacă cineva te întreabă de partea cui ești, eu te sfătuiesc, Andrzej, să te abţii de la orice fel de constatare ostentativă. Fiindcă s-ar putea să dai greș. Tu pe mine mă tratezi la modul serios? — mă întreabă ea deodată, uitându-se la gura mea. Dar de ce întrebi? — spun oarecum speriat, căci vreau să mă lase în pace, să ies de aici, fără puncte, dar cu mintea întreagă, ca îndată ce ies să mă scutur de restul penelor ei, de părul ei, să-i dau Izabelei să-mi cureţe blugii de mizerie cu un burete umed. La care ea: de ce întreb, de ce întreb. Se știe că nu ca să te flatez. Pur și simplu mă gândeam că mergem pentru câteva zile la sora mea, la spitalul raional. Ea tocmai a născut, a trecut aproape un an de la cununia și nunta ei cu Marek, unde a fost foarte plăcut, o atmosferă foarte plăcută. Acum este internată, fiindcă Patryczek a făcut probabil hepatită. Nu prea se știe de unde naiba a luat-o. Mama bănuiește că medicii ar fi de vină, că sunt incompetenţi, nu au bunăvoinţă faţă de pacienţi. Uneori din cauza asta oamenii mor, sunt omorâţi de doctorii care ar trebui să-i ajute cel mai mult, e absurd, e paradoxal. Ca să nu mai vorbim de așa-numita mită la scară generală, medicii n-au nici un fel de loialitate, nici o motivaţie în privinţa exercitării profesiei. Se poate citi despre toate astea în presa curentă, în reviste săptămânale, se poate auzi la televizor, pur și simplu peste tot. Eu tac și procedez în așa fel încât să mă ating de ea pe o suprafaţă cât mai mică. Mă simt pe tot frontul pier-

164

Dorota Masłowska

dut, minus zece puncte și o proiecţie discretă din saliva ei pe faţa mea. Artileria grea se retrage în panică spre interiorul adânc al pantalonilor. Retragere definitivă, învălmășeală totală. Așa că vorbesc cât mai puţin, căci mădularele au primit semnalul că bat la o adresă nepotrivită și că n-o să fie nici o prelungire a speciei. Jorj vrea și el să părăsească acţiunea, fiindcă știe că n-o să fie nici concurs, nici jocuri de dexteritate. Așa că mă retrag ceva mai departe în direcţia draperiei ca ea să nu-și imagineze cumva că vreau să fiu prieten cu ea. Mă străduiesc să nu fie afectată de migraţia asta a mea, dar se pare că este totuși. Mă străduiesc să atenuez toată situaţia cumva, să nu se simtă jignită în mod special și să nu pară că nu avem despre ce să discutăm și că tăcem ostentativ. Așa că întreb dacă sora ei a auzit despre o boală cum ar fi intoxicarea în timpul sarcinii. Ea zice că da, că este o afecţiune sâcâitoare pentru femeile gravide. Atunci eu mă ridic de pe canapea. Fac câţiva pași în direcţia ferestrei. Căci sunt la capătul rezistenţei și o previn că dacă peste câteva momente nu primesc fie o bere, fie măcar o picătură de spid, sau măcar o bucată din cubul Rubik, nervii mei o să înceapă să se destrame, o s-o ia anapoda și n-o să mai răspund apoi de ce-o să se întâmple în jur. Măcar de mi-ar da drumul la computer sau de mi-ar da un calculator ca să socotesc miile și sutele de puncte cu care din cauza firii ei ciudate, din cauza caracterului ei căcăcios, am rămas în urmă. Fiindcă ar ieși probabil un număr infinit, care, orice am spune, nu poate fi calculat în minte. Stau și mă gândesc o clipă ce ar fi dacă Dumnezeu ar avea măcar un gram de onestitate, de cumsecădenie. Pentru că dacă ar fi așa și nu altfel,

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

165

dacă ar pune în scenariul ăsta măcar un gram de bunăvoinţă, măcar un gram de logică, eu aș avea-o acum pe Magda, căci ea de la bun început a fost cumpărată pentru mine în dar. Dar nu. Chiar și în aparent cinstita Împărăţie Divină, corupţie, confederaţie, izbirea celor aflaţi la pământ, camuflarea în faţa poliţiei a portbagajului de la golful plin cu spid. Chiar și acolo sunt interese private, susţinerea pe faţă a dilerilor și a prostituţiei, a exportului fetelor poloneze în Vest. Dumnezeu însuși pozează, chipurile, în mare stângist, tuturor în mod egal, nici mai mult, nici mai puţin, la fel. Iar mie îmi dă peste labe, Andrzej, las-o pe Magda, distrează-te acum cu altceva, acum pe Magda o dăm lui Kacper. Apoi lui Stângă, să se distreze și el cu ceva normal, prea mult timp își petrece băiatul ăsta în faţa computerului, asta îi poate dăuna, poate face scolioză. Iar tu, Andrzej, nu te necăji, o să ţi-o dea înapoi, nu-i așa băieţi? Cuvântul Domnului, trei degete pe inimă. Tu acum distrează-te cu Ala, ea e un pic, ca să zic așa, inactivă și defectă, dar asta nu înseamnă că nu te poţi distra cu ea, să vrei înseamnă să poţi. Fack you, așa nu mă joc — zic pe sub nas și mă uit în sus. Dar acolo nu e nici un fel de cer, este un tavan cojit, iar asta nu e nici măcar o păpușă dornică de joacă, ci o crainică TV moartă prematur, care în plus și-a îmbrăcat ochelarii în ramă de aur și răsfoiește reviste, își înmoaie degetul cu salivă. Măcar de mi-ar da un calculator, așa cum am subliniat. Să fac ceva măcar o clipă, o adunare, o scădere ceva, mai întâi toate cifrele de la stânga la dreapta, apoi de la dreapta la stânga, iar la sfârșit o înmulţire. Aș socoti totul. Cu privire la Magda. Înălţimea ei. Vârsta. Lungimea părului. Lungimea vieţii. Unghiul de înclinare al lui

166

Dorota Masłowska

Kacper faţă de ea. Cantitatea de spid în sânge. Procentul de satisfacţie. Cu siguranţă, mic. Cu siguranţă, negativ. Viteza cu care se apropie armata rusă de oraș. Cantitatea de cârnaţi vândută. Totul aș calcula, dacă ea mi-ar da un calculator. Dar ea nu. Ea stă, se holbează un pic la mine, iar cu mâna cealaltă își corectează ceva în dinţi. Și nici măcar prin cap nu-i trece că îndată n-o să mai fie nimic. Că, iată, soarta membrelor lipite la fereastră stă într-un fir de păr, la fel a geamurilor de la dulap, îndată o să dau foc la toate, inclusiv părului ei, pe care o să i-l tai și o să-l calc în picioare până ce îl fac fărâme. Până la urmă zic așa. Căci m-am săturat de baliverne: caca-maca, ce crezi despre mine, Andrzej, sunt frumoasă sau sunt urâtă, ea e așa ca mine? Căci eu ca fire sunt un om bun, dar nici nu sunt azilul Caritas pe picioare ca să ascult prelegeri despre contracepţie din reviste casnice și să nu am nimic din asta, nici o plăcere, doar melodramă și melorecitaluri, și discuţii prelungi despre artă, poezie și apărarea vieţii embrionare la apus de soare. Dar tu ești econom? — îmi zice ea atunci, de parcă mi-ar fi spânzurat gândurile, de parcă ar lovi pe cineva aflat la pământ, aha, bine îţi face, așa îţi trebuie, n-ai vrut să discuţi despre vreme, n-ai vrut să discuţi despre intoxicarea gravidelor, o să discutăm despre economii, da, Andrzej, gata cu glumele, start camera, bună ziua doamnelor și domnilor, bun găsit, numele meu este Alicja Burczyk și acum o să vă prezint toate produsele cu preţuri promoţionale, pe care le puteţi cumpăra pentru a face ca gospodăria dv. să fie mai economică și mai funcţională. Căci nu e așa cum se crede că putem gospodări o casă în condiţii modeste și sigure cumpărând tot felul de produse și punându-le în coș fără nici o noimă. Cum-

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

167

părăturile sunt o chestiune care trebuie bine chibzuită, planificată, trebuie să luăm în calcul toţi factorii pro și contra. Priviţi, carnea asta aparent arată bine, dar vă rog să vă uitaţi la preţ, este îngrozitor de mare, mai ales că alături se află carne absolut la fel, produsă doar cu câteva zile mai înainte, dar încă foarte bună și costă cu jumătate mai puţin. Prima sarcină este ce carne alegi, Andrzej, fiindcă eu cred că nu o să dai dovadă de risipă și să o alegi pe cea scumpă și ca urmare mai puţin gustoasă. Nu trebuie să-mi răspunzi, important e că ești de acord. Acum ne mutăm cu căruciorul în următoarea zonă a planșei noastre. În faţa noastră, raftul cu textile. Sarcina ta, Andrzej, e să cumperi ciorapii cei mai potriviţi. Într-adevăr, aceștia sunt destul de rezistenţi, dar cu preţul lor poţi avea trei perechi mai puţin rezistente, deși la fel de buni. Perfect, această mișcare a capului o consider ca aprobare și în același timp ca răspuns corect. Așa că pornim mai departe, următorul pas îl reprezintă raftul cu băuturi alcoolice. Sarcina este următoarea: nu cumpăra alcool și — cu atât mai puţin ţigări. Dacă cumperi, automat îţi pierzi premiul. Dacă nu cumperi, treci la etapele următoare, care sunt la fel de minunate și pline de emoţie ca și aceasta. Și știm că tu, ca om serios și înţelept, o să înclini spre alegerea noastră comună, când la un singur semn o să ne ridicăm cu toţii și o să strigăm în gura mare: jos alcoolul, să se desfiinţeze fabricile de tutun, să se interzică vânzarea acoolului cu o concentraţie mai mare de cinci procente. Andrzej, tu te foiești de zor, cu siguranţă abia aștepţi să trecem la următoarea planșă, care reprezintă raionul cu fructe. Coșul A, iată niște fructe scumpe, aduse din Vestul îndepărtat, acoperite cu un strat gros de pesticide otrăvitoare, de viruși răspândiţi de către negrii care le-au atins. Iar acum să ne

168

Dorota Masłowska

uităm în coșul B, iată aici sunt fructe rusești, ceva mai ieftine decât ale noastre, dar sunt contrafăcute, cu siguranţă goale pe dinăuntru. În schimb, în coșul C, adevărate fructe poloneze, ieftine, chiar și merele poloneze bătute sunt mai gustoase decât merele din Vestul putred, e clar, Andrzej este înţelept și alege coșul C, iar acesta este răspunsul corect, minunat, asigurându-ne nouă tuturor o bună distracţie comună în următoarele etape ale teleturneului! Pot să merg să fac pipi? — întreb destul de sumbru, după care dau fuga la closet. Dau drumul la apă și cu speranţa că nu se aude nimic, cotrobăi prin toate dulăpioarele. Situaţia narcoticelor este în casa asta următoarea. Un Nervosol. Și o cutie de panadol. Iau în grabă ambele droguri supergrele, căci deodată a început să-mi fie teamă. Că am înnebunit poate sau ceva de felul ăsta, că am tras prea mult spid în ultimele zile, scurtcircuit în tăblărie, bulibășeală în căblărie. Da, da, Andrzej, acum panadol, nervosol, iar apoi la gară, aud eu deodată și mă uit în jur, dar e doar ecoul din capul meu. Impotenţă, zero interes faţă de femeia ce stă alături, poate de-a dreptul homosexualitate, și când mă gândesc la asta, mă uit imediat în oglindă să văd dacă există niscaiva semne fizice de pederastie, dar nu pot vedea nimic, nici o urmă. Ca să nu stârnesc bănuieli, mă întorc repede înapoi și mă așez pe locul meu. Distracţia continuă. Bun găsit după pauză. Această etapă constă în a-ţi cumpăra, Andrzej, cele mai potrivite ghete. Îţi oferim spre alegere ghetele fantastice și funcţionale de la CCC, o firmă care are filiale pe teritoriul întregii ţări. Aceste ghete sunt pentru orice vreme, căci toate sunt la fel de practice, la fel de ușor de întrebuinţat, pur și simplu le încalţi și le porţi, la lucru și prin casă, la fustă și la pantaloni. La panta-

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

169

loni — îi răspund repede, ca să ajung cât mai repede la răspunsul corect și ca să nu fiu public acuzat de homo și de alte trans. Iată, e din ce în ce mai febril, tot mai multă emoţie, căci se constată, Andrzej, că ești așa cum ar trebui să fii, econom, practic, iar acum trecem la următoarea etapă din programul nostru comun. Aici întrebările sunt contradictorii, poate chiar jenante, dacă te pronunţi pentru sau împotrivă, dând tam-art nisam pe planșa noastră comună peste o familie clasică din șase persoane, și cum te vei comporta acum, oare îţi vei trage deoparte coșul tău egoist, hedonist, și vei ceda locul adevăratelor valori, sau îl vei împinge înainte, izbindu-i și răsturnându-i pe copiii Domnului, călcând peste tălpile lor mici și nevinovate și aruncându-le din mânuţe acadelele în formă de inimioare, ieftine și dulci? O să treci peste labele acestui bărbat care muncește din greu ca să menţină în viaţă roadele lui agricole? Sau o să cedezi locul în autobuz femeii cu copil în braţe? Și chiar dacă nu răspunzi, fizionomia ta vorbește în locul tău că ești un om cumsecade și că în viitor ai dori să ai mulţi copii. Iar acum să trecem la o altă categorie pentru care ești poate mai bine pregătit, poate că e un hobby al tău, ceva de care te interesezi, cum ar fi, să zicem, dacă din fire ești timid, acum concentrează-te, întrebarea e simplă, pentru încălzire, noi toţi, și eu, și publicul din studio, suntem aici cu tine și-ţi ţinem pumnii ca să câștigi în programul acesta, o să-ţi punem o altă întrebare. De data asta pe tema psihologiei, fiindcă mă interesează foarte mult, care sunt corelaţiile interumane, cum ne putem schimba singuri, cum putem lucra pentru a combate propriile slăbi-

170

Dorota Masłowska

ciuni, a scăpa de temeri și imperfecţiuni și a deveni conștienţi de sentimentul propriei valori. Fiindcă văd pe figura ta că ești încordat, mai puţin degajat, poate de aceea nu reușești să dai răspunsuri la întrebări atât de elementare, poate ţi-e jenă de mine, dar nu se poate una ca asta dacă dorim să fim prieteni adevăraţi, fiindcă într-o asemenea situaţie ar trebui să fim unul faţă de altul degajaţi, sinceri, spontani, să nu ascundem nimic, nici cele mai mari slăbiciuni. Căci acum îţi spun ţie, precum și tuturor persoanelor fizice care urmăresc programul nostru: prietenul este o persoană faţă de care întotdeauna putem rămâne noi înșine, fără a ne înăbuși propriile emoţii, dar tu ai un prieten al tău? Scrie-ne despre asta, răspunsurile pe ilustrate poștale le așteptăm până la sfârșitul săptămânii, vă așteaptă premii substanţiale, abonamentul la revista mea preferată. Dar întorcându-ne la distracţia noastră: poate acum o altă întrebare, pusă în alt fel, căci cealaltă poate a fost formulată pentru tine prea greu, de ce ești atât de taciturn, oare din cauza prezenţei persoanei mele, oare te jenezi din cauza mea, dacă dorești, ies, iar telespectatorii vor închide pentru o clipă ochii și vei putea să te pregătești în voie pentru a lua cuvântul despre temele date, să stabilești ce anume consideri despre ele, poţi să-ţi faci notiţe, un schelet al enunţului, și vom discuta mai târziu, deocamdată vom face o pauză, publicul nostru din studio se va ridica și toţi vom ridica mâna deodată, tragem adânc aer în piept și înșurubăm beculeţe, iar eu mă ridic acum din fotoliu, așa, îmi scot frumoșii ochelari, care au fost relativ scumpi, chiar dacă luăm în considerare că asta s-a întâmplat încă în școala elementară, dar a fost o achiziţie aproape atemporală, o să pun deoparte revista mea preferată, care de altfel sponsorizează programul nostru și o să-ţi spun,

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

171

Andrzej, ceva absolut sincer, și anume că eu sunt premiul în acest program, dacă o să răspunzi corect la toate întrebările, dacă îmi dai dreptate, dacă ai aceleași preocupări, mă poţi săruta, pe gură, dar foarte delicat, fiindcă eu am buze foarte sensibile, care imediat se crapă, se duc o dată cu pielea, se smulg cu toată faţa și cu toate viscerele, dar asta nu-i o problemă, în general n-am de ce să mă necăjesc, fiindcă îndată mă refac la loc și mai bună, cu un păr și mai lung decât acum, iar crucea pe care o am la gât, o, vezi, crește și mai mare, ca și sandalele mele ortopedice, mâinile și picioarele. Dar ne întoarcem la programul nostru, îi salutăm pe toţi spectatorii din faţa televizoarelor și publicul adunat în studio. Vom începe runda aceasta cu o temă esenţială datorită căreia nu totul este încă pierdut — te poţi regăsi chiar în finală, relaxează-te, căci aceasta este ultima întrebare și acum ţi se hotărăște soarta, dacă vei primi premiul principal sau nu vom mai avea despre ce să discutăm și atunci gata, s-a terminat — publicul adunat în faţa televizoarelor își îndreaptă degetul mare de la ambele mâini în jos și la un semn care o să apară în colţul ecranului o să scuipe televizorul, or asta nu dorim, așa că trage aer în piept, scuipă guma, întrebarea sună astfel: ce studiezi? Ce anume studiezi, Andrzej? — zice Ala, punându-și înapoi ochelarii ei magici, aurii, hocus-pocus, preparatus, și studiez economia, îmi plac cărţile și filmele bune, nu ascult nici un fel de muzică, voi face cunoștinţă cu un băiat manierat, fără vicii, vârsta între douăzeci și cinci și treizeci de ani, în scopul unei relaţii culturale serioase. Eu tac. Tac. Ea se uită la mine scrutător, oare să nu cunoști răspunsul? Concentrează-te, cu siguranţă îl cunoști,

172

Dorota Masłowska

cu siguranţă studiezi ceva, altminteri nu ai fi aici, toţi studiem ceva și nu ne e jenă din cauza asta, recunoaștem fără nici o reţinere, gândește-te bine, cu siguranţă îţi aduci aminte. Bine, devreme ce nu-ţi poţi aminti, primul ajutor, ascultă cu atenţie: așadar este o specializare… legată de administraţie… de finanţe… Administraţie și finanţe! — zic numaidecât și apăs clapa corespunzătoare pe canapea ca răspunsul ăsta să nu-și ia curul de pe ecran, înainte ca eu să-l aleg. Și mă uit la Ala nesigur, oare răspunsul este corect? Ea se uită la mine cercetându-mă oarecum, oare cu siguranţă este răspunsul ăsta, cu siguranţă dorești să-l marchezi, ești sigur, cu adevărat dorești să-l alegi? Atunci eu repet cu totul ușurat că administraţia și finanţele. O, fir-ar să fie! — zice ea, căci probabil răspunsul s-a dovedit corect. Și eu urma să studiez asta, această specializare au ales-o pentru mine părinţii încă din școala elementară, dar nu am intrat din lipsă de locuri, de altfel mama zice că nu e vorba de nici o lipsă de locuri, ci n-am intrat din cauza corupţiei, a nepotismului, a incompetenţei elitelor guvernamentale și a proastei situaţii din ţară, în plus mama zice că și economia e bună, ba chiar mai bună, mai avantajoasă, oferă perspective mai mari și de fapt nu vreau să te sperii, nu vreau să te necăjesc, dar administraţia și finanţele sunt o specializare cu totul condamnată la prăbușire, după a cărei absolvire n-o să capeţi de lucru în nici o instituţie respectabilă. De altfel, același lucru îl repet mereu colegei mele de suflet, Beatei, care atunci a intrat și crede că acum lumea i se așterne deodată la picioare, toată Polonia și Rusia inclusiv.

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

173

Mă-ntorc la festin — îi zic eu. Căci gata, s-a încheiat programul ăsta, iar dacă am câștigat sau am pierdut, n-are importanţă, renunţ la premiul principal în favoarea orfanilor, a Uniunii Poloneze a Administratorilor Polonezi, în favoarea celui mai bun amic al meu, Kacper, să aibă el premiul ăsta, lui i se cuvine întru totul, poate el are chef de așa ceva. Și, pula mea, puţin îmi pasă că în calculele mele, în statistica mea am rămas în urmă cu sute de milioane de puncte și că ar trebui să o iau acuș pe Magda de o mie de ori la rând plus, încă de câteva ori pe Angela ca fecioară pentru a ieși în linie dreaptă cu punctele astea și cu faţa curată. OK — zice Ala, și mă bucur că până la urmă este game over, timpul de antenă se încheie și programul Gătește împreună cu noi se apropie și el de sfârșit, friptura noastră de lebădă este gata de consum după o fotografie cu decorul de textile, deocamdată încă în tricoul tip golf arată destul de neapetisant, dar are un gust excelent, deși este un pic cam musculoasă. Poate fi servită la banchete și la grătar în sânul familiei sau la recepţii oficiale, formale. Păcat că trebuie să pleci, discuţia cu tine a fost plăcută, ești un coleg fain. Așteaptă un pic, am dorit să-ţi arăt fotografiile de la nunta surorii mele, a fost un eveniment foarte plăcut, cu mâncăruri gustoase, deși modeste, cu atmosferă plăcută, de familie. Ia loc aici și nu atinge nimic — îmi zice friptura de lebădă, și-și netezește tricoul, își aranjează poziţia cruciuliţei de aur pe sân. Și pleacă. Iar eu, în momentul ăla, rămas singur singurel, faţă în faţă cu florile din ghiveci și cu papagalii ondulaţi în camera ei, nu irosesc clipa. Deși după ce am luat pastilele speciale menţionate mai sus, mă simt parcă mai liniștit, mai calculat. Căci încă n-am pomenit una de asta, dar eu

174

Dorota Masłowska

îmi bag pula într-un asemenea sistem și n-o să colaborez cu un asemenea sistem, n-o să apar ca participant în nici un interviu publicistic, în nici un program Iartă-mă, de asta sunt sigur. Și încep așa. Mai întâi, pun un ghiveci cu flori pe covor, îl scot pe Jorj și mă piș ostentativ în ghiveci și de nervi ca să nu fiu descoperit, nu nimeresc totdeauna unde trebuie, așa că o parte se duce pe covor. Nu iese tot, așa că economisesc restul ce a rămas, pun colivia cu papagalii jos și îndrept urina spre ei, spre cutiuţa lor. Între timp, ei ţipă cu boturile alea strâmbe și se caţără pe beţe, încât mi-e teamă să nu dea fuga aici friptura de lebădă, chemată de ţipetele lor chinuite. Liniștiţi-vă, mortăciuni — le zic —, un pic de urină de la un om normal o să vă facă mai bine decât un hectolitru de apă psihic bolnavă de la mama voastră, îngrijitoarea. Atunci ei, ca niște apucaţi, ţipă de zor în continuare și de disperare o să încerce să zboare în ţările calde după ajutor, după mâncare, căci nebuna aia așa i-a educat, ca în compania unui om obișnuit ei să nu știe să se comporte ca lumea, ci sunt asmuţiţi și porniţi asupra oamenilor cumsecade, cu mintea normală, sunt gata să-mi facă ceva rău. Așa că mă uit la ei cât sunt de proști, la fel ca mama lor, Ala, căţeaua, cu siguranţă au studiat economia sau: ăla din stânga bănci și administraţie, iar ăla din dreapta finanţe și finanţe. Mama voastră este ţăcănită la cap — le zic încet, parcă în taină, și îi trag un scuipat unuia din ei în tărtăcuţă. OK. Întru totul relaxat, mai bag în buzunar câteva lucruri aflate la îndemână, un pix în formă de toporișcă din zona Podhale, un inel de aur cu pietricică și un tub cu lipici școlar, fiindcă totdeauna prinde bine la ceva. Astea sunt premii de consolare din programul ăla, oferite

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

175

de organizatoare, orice am spune, sunt în minus până la sfârșit, fiindcă treaba arată că punctele îmi scad de la sine cu fiecare clipă și capătă o valoare din ce în ce mai mică, dar la o adică din toată povestea asta oarecare foloase tot am tras. Atunci așez totul la loc cum a fost și, în șoaptă, într-o totală conspiraţie, deschid ușa din care se dezlănţuie dintr-o dată un geamăt puternic, prelung. Te duci udeva? — strigă Ala din abis, din niște camere îndepărtate, inexistente, din clubul cărţii, unde pe rafturi în ordine alfabetică se află albume, fotografii, literatură, proză, fotografia Alei și a surorii ei întâmpinându-l pe paroh cu pâine și sare în costume populare, precum și diploma de absolvire a școlii elementare, cu rezultatul în panglică roșie, distincţie și pentru munca exemplară ca șefă de clasă. Și când aud eu că e undeva departe și că n-o să reușească să ajungă aici înainte ca eu să ies, o iau la fugă pe scări, îmi iau adidașii în mână și fug din casa asta, trântind poarta în urma mea. Respir din greu și mă îndepărtez, căci ea, când o să constate lipsa mea și cele petrecute în ecosistemul ei personal în chestiunea florei și a faunei, n-o să fie bine, s-ar putea să alerge după mine sau, și mai rău, să dorească să-mi arate fotografiile alea. Sosește primul autobuz, așa că mă urc în el, deși trebuie să constat că mă simt slăbit, parcă somnolent, încât acum aș putea merge cu autobuzul ăsta fără să mă opresc și nimeni n-ar avea cum să-mi reproșeze că n-am bilet, căci nici măcar n-ar putea să mă urnească de acolo, atât sunt de greu, așa că toată povestea ar putea să se isprăvească într-o singură clipă. Mergem încet cel mai probabil și din cauza greutăţii mele, a mâinilor mele care sunt atât de grele că nu pot să le ridic, atârnă doar. Mi-e

176

Dorota Masłowska

teamă să nu-mi cadă pe podea împreună cu restul trupului și nimeni n-o să le urnească, n-o să le ridice. Mergem tot mai încet și orașul se mișcă la fel de încet, înaintează și se retrage ca valurile mării, dirijate de la depărtare de către consilierii plictisiţi, beţi ca niște porci. Norii atârnă deasupra orașului ca niște sprâncene rebele întinse. Dumnezeu s-a înfuriat. Dumnezeu face ordine. Dar una ca Ala, dacă ar fi aici, nimic n-ar fi îngrozitor, trebuie să recunosc. Chiar dacă ar tuna și ar fulgera, ea și-ar arăta legitimaţia ei de studentă, în plus și-ar scoate cruciuliţa de sub geacă și mulţimea panicată, călcându-se în picioare, s-ar da la o parte din calea ei, o, studentă la economie, bine educată, catolică firește, ce-i drept, cu un băiat cam somnolent, cu siguranţă fiul ei handicapat, dar în acest caz, cu atât mai mult trebuie s-o ajutăm să-l ridice de pe scaun, să-i dezlipească curul. Să se dea la o parte, să-i lase să treacă, poate au treburi importante, se duc să împrumute cea mai nouă carte a lui Bolesław Leśmian22, se duc după raţia de cartofi, incendiul așteaptă, incendiul nu fuge, daţi-vă la o parte și lăsaţi-i să treacă. Mă gândesc totuși că am procedat ca o pulă, fiindcă n-am luat-o cu mine. Fiindcă acum ea m-ar conduce cumva sau măcar mi-ar aranja poziţia mâinilor în ordine alfabetică, or, așa, în starea asta, o să ajung în Ural și nimeni n-o să mă trezească nici de Crăciun, mama o să fie disperată, căci mi-a cumpărat un cadou și deodată constată că Andrzej niet, nu e, cu toate că în urmă cu câteva luni a sunat acasă și era. Iar acum, deodată, nu 22 Bolesław Leśmian (1878-1937) — artist, cel mai influent poet polonez de la începutul secolului XX, membru al Academiei polone de Literatură. (N. red.)

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

177

mai e, de multe luni merge cu un autobuz incomod, marca PKS, la capătul lumii, cu bursă. Cred că ea e singura care în situaţia asta își aduce aminte de mine, o să-mi trimită periuţa de dinţi, niște ciorapi de schimb, gem, ac cu aţă și urarea să nu-mi pierd umorul. Și în timp ce mă gândesc eu așa, mă gândesc cum viaţa mea e de căcat, am pierdut atâtea, poate și mai mult, m-au luat dracii ca suvenir și încă nu sunt sigur până la capăt dacă poate am murit sau poate încă nu, căci autobuzul merge în mod cert, dar parcă prin ceaţă, prin fumul ce se întinde în interiorul lui. Și pleoapele mele se închid automat, indiferent unde-aș privi, alunecă îndată înapoi, dar întotdeauna reușesc să observ că peste tot e plin de fum, iar pasagerii sunt parcă lipsiţi de graniţe, se întind prin tot autobuzul, căci ziua e mai degrabă caldă. Mai observ totodată cum vocile lor se aud parcă dincolo de vată, dincolo de un perete, din ţările calde, din cealaltă parte. Și deodată, când mă gândesc așa din ce în ce mai lent, cu litere din ce în ce mai mari, cu scriere din ce în ce mai puţin clară, deodată aud așa. Ai auzit? O asemenea întrebare aud. E destul de clară, repetată de câteva ori pe fundalul motorului cu combustibil, prin care suflă un fel de vânt destul de puternic, de-a dreptul un ciclon. Nu — îmi propun să răspund, dar se dovedește o problemă deosebit de grea, căci nu pot să-mi mișc buzele, care sunt turnate parcă în beton, zdravăn încleiate cu clei din făină sau din ipsos, dinţii sunt prinși cu lac și ștampilaţi, strict secret, nu deschide. În schimb, încă un lucru pe care-l constat, că nu am limbă în gură, poate mi-a căzut undeva la vreo cotitură sau s-o fi rostogolit pe sub scaune. În schimb, în locul rămas liber în gura mea

178

Dorota Masłowska

se află ceva asemănător cu carnea, un șarpe de cauciuc, pe care nu știu cum pula mea să-l dirijez. Ai auzit? — îmi zice așa mereu cineva, ca un ecou, iar în plus ceva mă zgâlţâie dintr-o parte, un vânt ajutător, suplimentar, în braţul stâng. Și după mai multe încercări reușesc să apăs cum trebuie, așa că spun, conform adevărului, ceva ce sună asemănător cu un „nu”, dar ca și când aș avea gura plină de cartofi neidentificaţi. Simt pe loc teama că poate acum, din cauza vorbăriei mele, am trecut în altă etapă și că trebuia să nu spun nimic, poate că ar fi închis camera aia. Și într-adevăr, așa e. Când spun „nu”-ul ăla, tot caruselul se învârte din nou, vântul îmi zgâlţâie braţul, motorul mârâie, iar acum următoarea întrebare care mi se pune sună „n-ai auzit?”. N-ai auzit și n-ai auzit, dacă n-ai înţeles întrebarea, o mai punem încă o dată și încă o dată și așa până la sfârșit, până când o să răspunzi și poţi să și mori, dar publicul vrea să știe, ai auzit, n-ai auzit, publicul vrea să știe adevărul. Și plin de încredere în deprinderile articulaţiei mele, mă străduiesc încă o dată să subliniez că nu, dar nu-mi iese atât de bine, ci cumva altfel, mai puţin clar, probabil spun chiar ceva intermediar între „da”, fiindcă eu singur nu mai știu, aud doar foșnetul, iar fumul este tot mai gros, tot mai puţin transparent și văd asta chiar înainte de a mi se închide ochii de tot.

* A urmat o lungă pauză, mai rea decât cea de la micul dejun, și, dacă ar fi să o prezint grafic, ar trebui să pic-

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

179

tez o întreagă foaie neagră și cel mult câteva puncte albe. Căci abia mă trezesc, când constat că în mod cert merg, deși poate mai degrabă mă rostogolesc ca o grămăjoară de pietre înfășurate într-o cârpă ce se ţin oarecum la un loc, dar care pot să se risipească în orice clipă. Într-un fel sau altul, pare-se că sunt în mișcare. Sau poate că strada se deplasează în raport cu mine, se derulează chiar în faţa mea ca o bandă de rahat alb-roșie garnisită cu steaguri ca un tort la ziua de naștere, ca o prăjitură făcută pentru mine de mama Izabela cu ocazia întoarcerii mele din bezna deasă, unde în mod clar am fost în reconvalescenţă, la resocializare. Căci numai așa pot să-mi explic. Eu aduc diferite amintiri turistice, imagini pe care se vede tocmai acea beznă surprinsă atât ziua, cât și noaptea, din profil și de sus, și care arată totdeauna la fel și este categoric neagră. Am, de asemenea, niște fotografii făcute cu propriul aparat, eu având ca fundal întunericul, în care eu nu mă văd, dar probabil că eram acolo. Îţi aduc, Izabelo, și puţină beznă la borcan, specialitatea regiunii, ușor începută, căci mâncarea a fost proastă, oarecum necalorică, nehrănitoare. Deodată se aude un plescăit și-atunci observ că forţa care mă împinge este Stângă, care mă ţine prietenește de braţ și de mijloc. Noi ne deplasăm și strada stă pe loc, cu mici excepţii ale pietonilor — constat și asta. Dar de unde am apărut aici, amintirile mele se cristalizează într-adevăr destul de lent, dar cu siguranţă a fost una din etapele teleprogramului, oare după moarte ai dori să ajungi în cer sau în iad, eu cu siguranţă am ales din neatenţie butonul necorespunzător și astfel răspunsul greșit, dar acum sunt înapoi în studio laolaltă cu toţi ceilalţi, totul e la locul său, fără prea multă iarbă, putând de bine

180

Dorota Masłowska

de rău chiar să umblu. Deși o clipă mi-e teamă că întrebarea era despre homosexuali și de aceea situaţia asta jenantă acum, cu braţul și mâna lui pe talia mea. Ce tot te lipești așa de mine? — mă răţoiesc, constatând în același timp că pot să vorbesc, cu toate că, de exemplu, nu mai am salivă în gură, o totală ameliorare a gurii mele, asanarea mocirlelor, din care cauză resimt anumite scârţâituri în balamale. Și, atunci, absolut fără să vreau, dezlănţui furtuna din partea, orice s-ar zice, colegului meu, Stângă. Care, pe un ton ușor vulgar și insensibil, mă face să înţeleg totul cum că nu știe ce iarbă am fumat, dar trebuie că a fost ceva zdravăn. Că am avut transă, nu glumă, disperare curată și sinucidere, pur și simplu haloperidol, mă duceam cu autobuzul pe lumea cealaltă. Și îmi mai spune că bine că tocmai trecea în direcţia aia ca prieten și coleg al meu, fiindcă ar fi fost cu mine o belea și mai mare, detox sau chiar moarte totală, căci eram într-o asemenea stare, încât trei pasageri întâmplători și o pasageră a trebuit să-l ajute ca să mă scoată din autobuzul ăla la staţia corespunzătoare, o pată îngrozitoare pentru întregul oraș, în plus i-am mozolit mobilul cu balele pe care le întindeam peste tot ca și când pur și simplu respiram balele alea. Iar la sfârșit, subliniază ca exemplu faptul că a investit în mine o întreagă priză de spid, în gingiile mele ca să merg cumva ca omul, iar eu vin și fac fiţe despre apucături de gay, când el din proprie voinţă mai degrabă ar lua un cotoi de braţ decât pe mine, căci în general nu sunt genul lui. Mai mult, când mi-a servit priza, i-am murdărit cu bale toată mâneca de la geacă până la cot, o să-mi arate chiar petele ude, dar treaba arată mai curând că el a spălat-o în grabă mai înainte, iar acum îmi bagă mie un film bolnav.

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

181

Eu aș dori să-i răspund ceva, să se ducă-n mă-sa, căci să înghiţi nervosol cu panadol pentru nervi zdrenţuiţi nu e nici un păcat ca să vin și să mă spovedesc la Judecata de Apoi în faţa unchiului Stângă, nici el un sfânt în privinţa asta, căci îi place și lui să tragă și mai abitir. Dar nu pot să spun nimic, căci el tot timpul bate câmpii și nu înţeleg despre ce e vorba. Că o fi, c-o păţi, că dacă ei ar fi știut că o să reacţionez așa la vestea aia, n-ar fi vorbit deloc... Chipurile, la ce veste? — îi zic complet surprins. Cum, n-ai auzit? — mă-ntreabă el ca prostul —, n-ai auzit că Magda n-a ieșit Miss? Atunci eu încep să pricep că în oraș, în absenţa mea spirituală, s-au făcut tot felul de trucuri și că din melanjul ăsta nu totul este pentru mine clar și logic până la capăt. O singură clipă te matolești puţin, pentru o clipă dispari, scapi lucrurile din mână și se produce mare bulibășeală și epidemie ca într-un mare bordel. Cum n-a ieșit? — zic —, cum adică n-a ieșit, de vreme ce trebuia să iasă? Trebuia, trebuia, dar faptul că trebuia nu înseamnă încă nimic. Mincinosul de președinte s-a compromis. Avea datorii la unul, Sztorm, care este, chipurile, mare mahăr, are acţiuni în nisip și revista „Nisipul polonez“. Și a câștigat Natașa, care a venit cu Sztorm cu mașina lui și mai era cu ei o pizdă rock metal, care a primit titlul „Miss Public”, deși sută la sută nici un tip normal nu s-ar descurca s-o ciocănească treaz. Tac, căci eu am ciocănit-o pe Angela când eram sub spid și comparaţia în acest caz se potriveșe, dar asta nu înseamnă că aș avea chef să discut numaidecât despre așa ceva. Fiindcă nu am, fiindcă am subliniat că acum mă simt categoric rău, parcă îmi vine pe gât îndeosebi nervosolul.

182

Dorota Masłowska

Mergem acolo, chipurile la amfiteatru, chipurile în direcţia aia, și totuși în altă parte. Fiindcă treaba arată că Stângă nicidecum nu este liniștit. Îl suspectez chiar că și-a rezervat ceva din spidul ăla, a prizat destul în timp ce mă trezea pe mine din apatia la scară generală și din starea de neputinţă în care mă aflam. Pentru asta toată lauda și respectul că m-a salvat de la pierzanie, dar a trebuit să tragă o priză zdravănă, căci îi zvâcnește un ochi ca și când zvâcnitul ochiului ar fi o nevroză, o obsesie a lui, sau dacă, de exemplu, ar lua parte la un concurs de zvâcnire a ochiului, cine zvâcnește mai repede, ăla câștigă. Zvâcnitul ochiului, profesie învăţată, clipitul din ochi, preocuparea preferată în timpul liber și dependenţă progresivă de zvâcnitul ochiului. El este plin de nervi. Se vede că i-ar trage una cuiva, chiar și mie. Cu toate că în primul rând este colegul și amicul meu, în al doilea rând a ciocănit-o pe prietena mea și cu siguranţă nu o dată sau de două ori, iar în al treilea a pierdut din cauza agoniei mele toată doza, acum nu rentează să mă omoare, fiindcă marfa înapoi și așa nu o mai capătă, curată risipă și zero profit din investiţia serioasă. Totuși mă străduiesc să nu merg prea aproape de el. Mă arde, în pizda mă-sii — îi zic, vocea mea ieșind dintre straturile de bale în stare permanentă. Dacă, de exemplu, n-aș avea cultură, aș scuipa ca un porc, dar nu fac asta. Căci mi-e teamă ca pe trotuar, nici mai mult nici mai puţin, balele să nu-mi curgă în cuburi sau, cu atât mai mult în fâșii, poate chiar în spirale. Mă gândesc dacă nu e de vină vreo marfă proastă de la Wargas. Tipul ţine totdeauna dozele în interiorul pantofului laolaltă cu nu se știe ce alte haimanale și în vremurile noastre nu e greu să te otrăvești din cauza asta. Acum poate chiar îmi dau

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

183

184

Dorota Masłowska

duhul aici în chinuri, căci toată apa pe care o aveam în mine i-am vărsat-o mai devreme lui Stângă pe geacă și acum nu mai este în mine nicio picăturică, iar sângele — praf se varsă în stânga și în dreapta, dintr-o venă în alta. Atunci bea, ce pula mea, și nu mai trăncăni — îmi dă Stângă un minunat sfat de viaţă, o maximă și un proverb pentru toată viaţa, pe care să-l coși pe o pânză și să îl prinzi pe perete. N-o să beau din baltă, nu? — îi răspund sumbru, căci nu am chef de glume, rebusuri și ghicitori. Atunci lui i se face oarecum milă, căci el, fie vorba între noi, a oferit marfa și el este acum aici master of ceremony, el dă tonul acum aici, așa că mergem la Mc Donald’s. Și intrăm ca o echipă de două persoane cu numele Mama Amfetaminei. O cola mare — îi zic pe un ton destul de aspru casieriţei, încât ea se apleacă bănuitor de sub cozorocul ei de super firmă, după care la fel de bănuitor este înclinată la vederea noastră ca să nu lase casa deschisă. La fel de bănuitor se duce în spate. Stângă este într-atât de pornit, încât tot timpul începe să spună bălării în direcţia casieriţei, deși în general vorbind ea nu are șansa să le audă din spatele firmei, mai ales că urechile ei de firmă sunt apăsate sau îndesate cu cozorocul de firmă. Ce puii mei, toarnă Cola aia odată și termină mai repede cu masturbarea aia expres prin șorţ, fiindcă lui Voinicu i-e sete, curvă, că dacă nu, o să intru eu acolo și nu cred că vrei asta. Și în timp ce el zice una ca asta, îmi dau seama că are dreptate, multă dreptate să fie așa aspru și dur faţă de casieriţă. Căci adevărul e că într-o Cola ca asta intră și pentru ea și pentru munca ei și pentru serviabilitatea personalului cel puţin douăzeci de groși23 și nu se poate ca ea să facă fiţe, mofturi și să 23

Gros — subdiviziune a zlotului, moneda naţională poloneză. (N. red.)

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

185

toarne Cola feminist o jumătate de oră câte un gram pe minut, în timp ce eu mor de sete. Așa că și mie mi se pune pata și împreună cu Stângă stăm așa în picioare și vorbim în faţa barului gol: adu, curvo babiloniană, nu-i mai suge pixul lui Babilon, adu cola aia odată, pentru că o să-i asmuţim pe capitaliști asupra copiilor tăi maidanezi și o să le ronţăie mai întâi mânuţele, apoi piciorușele, apoi puţulicele, iar la sfârșit o să te ronţăie pe tine toată și o să-ţi piară cheful să mai faci figuri, o să alergi ca norul și o să faci minuni, o să-i vindeci pe ăi credincioși de diaree. De varicelă căcăcioasă! — zbiară Stângă de se zgâlţâie totul, vântul bate, iar pe clovnul de carton apar zbârcituri, fisuri. Iar când ea apare, în sfârșit, supusă și aduce într-o mână cola și în timp ce mi-o dă ușor speriată, mâinile îi tremură, zicând patru zloţi și patruzeci de groși, lui Stângă i se năzare ceva și-i zice deodată: hei. Iar când ea ridică privirea cu teamă, el adaugă: Usama și așa o să ţi-o tragă. Eu aud ce zice el și mă gândesc că este amicul meu bun, vesel, cu simţul umorului. Și că nu putem să lăsăm Bruxelles-ul să se facă de căcat. Așa că prind firul și zic: Usama o să te fută pentru că le-ai supt banana eurogaylor. Atât eu, cât și Stângă suntem în momentul ăla teribil de serioși, chiar și ochiul lui Stângă a încetat să mai zvâcnească, or, dacă ar fi zvâcnit ca de obicei, s-ar fi putut ca toată povestea să fie luată ca o glumă proastă, dar nu e așa. Din partea casieriţei, consternare. Tăcere. Mâna tremurândă pe walkie-talkie. Dă-mi asta — îi zice Stângă pe un ton mai curând vulgar, arătând cu capul spre re-

186

Dorota Masłowska

ceptor — totdeauna am dorit să am un căcat ca ăsta la Prima Comuniune. Și în timp ce zice asta, din gura lui curge un vânt care o suflă pe casieriţă, îi răsfiră părul, îi descheie șorţul. Ea ezită ușor ca și când ar fi gata să izbucnească-n plâns și chiar e posibil să înceapă să plângă amar: nu-l dau, nu-l dau, e al meu, șeful mi l-a dat. Dar nu se întâmplă așa, ea parcă frustrată desface curelușa de la receptor și, cu o mină de animal dus la tăiere, i-l dă lui Stângă conform ordinului. Dar treaba nu se oprește aici, căci Stângă este cu totul trăsnit, s-a angajat total și acum s-a hotărât să combată până în pânzele albe toate amprentele degetelor târfuliţei euroamericane pe pământ polonez. Iar acum marș în spatele barului — zice către casieriţa mai degrabă enervată — și mai scoate încă o mașină ca asta pentru Voinicu. Da’ să funcţioneze, să nu fie un știft, că s-a zis cu tine. Casieriţa se uită când la el, când la mine, are acnee. Se uită de parcă ar fi bătută la palmă cu nuiaua, iar acum nu-și poate reveni din șoc. Între timp se duce în spate și nu iese multă vreme și revine și mai palidă, aducând un walkie-talkie, îl pune pe tejghea și se retrage în grabă spre automatul de cafea. Atunci eu iau ce e al nostru, iau și Cola, și, de vreme ce ea este atât de șocată, nici măcar nu-i plătesc, full gratis, Babilon face cinste, mare promoţie cu prilejul SUA. Și înainte de a ieși, Stângă îl scuipă în bot pe clovn, zicându-i: și ţie o să ţi-o tragă. Usama personal. Și iar către nefericita casieriţă: iar tu, în pula mea, fă mai mult sex. Și dă jos șorţul ăla. Că arăţi de parcă ai fi bolnavă. Ieșim. Colegi. Frăţia Înarmată a Sfântului Jorj atacă lumea. Atenţie, atenţie, sunt periculoși, sunt înarmaţi.

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

187

Înarmaţi cu briceag, înarmaţi cu comunicare prin staţie cu unde. Înarmaţi cu amfetamină, înarmaţi cu adrenalină. Calcă pe gazon, rup florile. Fac găuri în trotuar, sapă lumea. E fain, nu? — zice Stângă către mine, în timp ce mergem așa și îmi arată cum apasă butoanele pe walkie-talkie al lui. Grozav — îi răspund eu. Atunci el îmi zice să mă duc acolo și să mă opresc chiar lângă stradă, iar el o să se oprească aici, și o să discutăm amândoi. Așa și fac, fiindcă mi se pare o idee grozavă. Atunci se constată că astea nu sunt niște walkie-talkie artificiale, nișe fleacuri, jucării de la magazinul „Bartosz” setul mica poliţie, ci niște walkie-talkie profesionale, ceva ca în secţiile de antinarcotice din filme. Alo, alo. Aici baza. Recepţie — zice Stângă cu o voce serioasă și concentrată, iar eu am vocea lui stereo, căci mai întâi aud ce zice el normal, iar în al doilea rând aud asta și în cască. Îmi place foarte mult, o staţie ca asta e foarte faină, o distracţie chiar mai bună decât mobilul, și, deși nu are jocuri de abilitate, e un aparat fain, bun în orice situaţie pentru a cunoaște noi persoane, pentru a comanda spid la pat. Dă-mi parola, dă-mi parola, recepţie — zic, bând cu poftă din cola promoţională și uitându-mă dacă nu se apropie dușmanul. Păsările zboară cu cheia — zice Stângă. Chipurile, asta e parola lui. Eu îi zic pur și simplu ca să-l necăjesc: boot error. Parola incorectă. Și stau așa și mă bucur de gluma mea, cola e bună, rece, promoţie gratis. Atunci, fără să mă aștept, Stângă închide aparatul. Deodată începe să ţipe: ce-ai spus?! — dar pe un ton arţăgos.

188

Dorota Masłowska

Atunci închid și eu și-i zic destul de jignit: păi ce pula mea, mi-ai dat parola greșit! La care el: cum pula mea, greșit, cum adică greșit, ce nu-ţi place? Încă din generală ne-au vorbit despre asta, încă nu mi-au ruginit balamalele în halul ăsta ca să nu mai ţin minte. După care își aruncă walkie-talkie pe gazon. Păi parola e probabil incorectă, nu? Ce pula mea — îi zic, scos complet din sărite de atacul de adrenalină. Cum vine asta, cu cheia, te-ai tâmpit?! - și într-un acces de furie smulg antena de la walkie-talkie și o arunc pe gazon. Atunci care, pula mea, e parola ta, hai zi-o, care e parola mă-tii, dacă nu e asta?! — urlă Stângă, fără să glumească, roșu la mutră. Alta, ce pula mea! — ţip eu, căci deodată slăbiciunea-mi dispare complet și simt brusc cum mi se pune pata din cauza situaţiei ăsteia cu walkie-talkie. Regulile sunt simple, sau știi să te joci, sau nu știi, sau cunoști parola, sau n-o cunoști, iar dacă nu, n-are rost să începi. Atunci Stângă ridică receptorul de jos și îl deschide încă o dată. În pula mea, aici e baza — zice în cască pe un ton, chipurile, mai liniștit — îţi dau parola: Voinicu dă muie Moscovei. Voinicu dă muie Moscovei. Recepţie. Atunci eu nu mai rezist, mă-nfurii, fiindcă orice s-ar zice dar de tendinţe prorusești nimeni n-o să mă-nvinovăţească fără să fie pedepsit. Atenţie, atenţie — urlu în walkie-talkie ca, în ciuda antenei smulse, să mă audă clar —, comunicarea întreruptă, situaţie de avarie. Stângă e un pederast, gay și castrat. Comunicat anulat — urlă în receptor Stângă —, parola corectă: Voinicu e homo, iar maică-sa își dă jos chiloţii pentru rusnaci.

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

189

Eu nu mai rezist. Nu mai rezist psihic. Mă gândesc să-l omor. Serios. Căci mama mea, orice s-ar putea spune despre ea, dar să poarte mai știu eu ce chiloţi, asta e defăimare mizerabilă, ea e o persoană liniștită din fire, o mamă la locul ei, nu e o femeie de rahat, cu-atât mai mult prorusă, și să nu mi se spună mie despre ea lucruri ordinare, mai ales din partea lui Stângă. OK. Dacă-i așa, bine atunci. Am fost colegi? Am fost. Dar nu mai suntem? Nu mai suntem. Atât. Așa că pun mâna pe walkie-talkie și zic așa, căci astea nu mai sunt fleacuri: recepţie. Recepţie. Și-i trag fără nici un fel de scrupule. Arca Gdynia24 e ca pâlnia, ce pula mea. După care întrerup legătura pe veci, cu toate că și așa am stricat receptorul și până la urmă nu știu la ce rahat îl mai închid, poate doar pentru efect, pentru poantă. Stângă rămâne pe loc, de șoc lasă din mână staţia. Stă pe loc. Mâinile i se leagănă-n vânt. Șoc, frustrare, haos, panică. Mă gândesc dacă nu am exagerat un pic cu forţa argumentului meu. Așa că lucrurile ar fi putut să stea așa, ca acţiunea să se petreacă rapid. Unu, doi, trei, hocus-pocus, și ești mort, fiindcă Stângă își iese iute din sărite, așa că la fel ca în Dinastia, camera ar face un pas înapoi, căci ăsta ar fi un program în direct pentru telespectatori exclusiv după unu noaptea, exclusiv peste patruzeci de ani. Ar arăta acum un rond de flori, copaci, idilă totală, un sat liniștit, vesel, McDonald’s-ul la apus de soare, dacă aș putea i-aș cumpăra Izabelei un asemenea fototapet pentru camera mare ca seara să stea pe canapea și să se uite. 24

Echipă de fotbal poloneză. (N. red.)

190

Dorota Masłowska

În schimb, în spate, dincolo de cadru, unde n-ar mai arăta, ar avea loc un total hardcore25 între mine și Stângă, cu unghii și dinţi, cu smuls de păr. Pe care nu-l mai are, dar s-ar putea face efecte speciale. Căci laolaltă cu Stângă suntem atât de aprinși unul împotriva celuilalt, că ne-am încăiera, nu glumă, am merge nebunește, nici un fel de nunchako26, de tactici, tehnici și box profesionist, doar ochi scoși, ficat și ovar smulse pe gât. Și recunosc că și eu aș avea ceva acţiuni în afacerea asta, fiindcă sunt furios la culme, pe tot frontul. Chiar pot să spun că poate eu aș fi lovit primul, pentru că sunt de părere că n-ar fi avut rost să pun la cale știu eu ce mari așteptări, „nu e așa, Stângă, cum crezi tu”, „eu nu consider nicidecum așa, astea sunt părerile lui Kacper“ și alte abureli de felul ăsta. Arca Gdynia e ca pâlnia, ce pula mea și gata, am zis și poarta s-a-nchis, Stângă ar fi primit câţiva bobârnaci peste bot, aș fi primit și eu porţia mea pe adresă retur, căci el e mare cât un hăndrălău și puternic prizat. Și, uite-așa, ne-am fi încoţopenit zdravăn un timp, când aș fi fost eu deasupra și aș fi spus: Arca Gdynia e ca pâlnia, când ar fi fost el și ar fi spus: Lechia Gdańsk27, o pulă și-un șais. Și așa s-ar fi încheiat toată povestea, ne-am fi încăierat ca toţi dracii și n-ar mai fi fost decât viaţa de dincolo, care chiar nu se știe dacă există sau nu, sau dacă este o a treia posibilitate. Dar, așa cum am amintit, lucrurile nu se petrec așa, o, nu. Ci de-a dreptul invers. Căci când el urmează să se 25

Hardcore, în engl., gen de film erotic în care actul sexual este înfăţișat explicit. (N. red.) 26 Armă din lemn și verigi metalice de lanţ, folosită în unele arte marţiale (N. red.) 27 Echipă de fotbal poloneză (N. red.)

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

191

apropie și să se apuce să-mi care, brusc apare Angela. Angela. Hodoronc-tronc. Cu totul fără noimă. Se apropie brusc pe o bicicletă de munte marca Mountain City. E o bicicletă frumoasă, care, furată, poate fi ușor cumpărată, la rusnaci. Argintie, super, cu biluţe pe spiţe. Se apropie din direcţia amfiteatrului. Cu o diademă înfiptă pe cap și o eșarfă corespunzătoare, „Miss Public 2002”, dă o raită în jurul nostru, o mână o ţine pe ghidon, iar cu cealaltă salută mulţimea, face gesturi ca și când ar împărţi autografe, își pune din geantă ochelari negri pentru ca mulţimea să se dea la o parte. Atunci eu, ca și Stângă, uităm pe loc de toată întâmplarea. Căci ea este ca o regină neagră, o regină victorioasă mergând pe bicicletă, are coroană și eșarfă, și bomboană de ciocolată în colţul gurii, părul ei negru flutură ca un steguleţ special, căci probabil ea a câștigat războiul ăsta. Face piruete, a venit aici cu bicicleta direct din străinătate, din ţările reci, din ţările negre, să ne izbăvească. Ne-a adus o lentilă pentru ochi, ne-a adus dulciuri din străinătate, portocale și lapte în cutie de carton și amfetamină bună, din străinătate, în pachete de câte două doze, cu gust de fructe, efervescente. A venit să ne ia, pe mine pe portbagaj, iar pe Stângă pe cadru. Și atunci ce? Atunci, nimic. Eu cu Stângă uităm pe loc de tot ce ne desparte, ne îndreptăm repede în direcţia ei, umăr la umăr, pipăim bicicleta care se dovedește indubitabil că e una furată, oferită de Consiliul orășenesc. Natașa mă-ntreabă dacă am o bâtă28 — zice cu mândrie Angela și verifică dacă vântul nu i-a suflat de pe cap diadema. Are dâre întunecate în colţul buzelor. Azi o să vomite cărbune brun. 28

Doză, în argou. (N. red.)

192

Dorota MasĹ&#x201A;owska

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

193

Dă-mi și mie să merg — o roagă Stângă, și-și așază mâinile ca la rugăciune, Doamne, fii bun și lasă-mă să merg și eu un pic, la care ea zice, bine, dar să nu strici schimbătorul și nici clopoţelul, fiindcă Natașa o să ne belească pe toţi. Și în timp ce Stângă se plimbă, înainte de a apuca să vorbesc cu Angela ce și cum, și cum i-a tras-o Sztorm, fain sau nașpa, de după cotitură, nici una, nici două, apare o mașină albastră, marca poliţie, cu geamul tras ca un negoţ ambulant cu Judecata de Apoi. Atunci totul mi se pare deodată limpede, fiindcă înţeleg că moaca aia de la McDonald’s a sunat după câinii ăștia ca să se răzbune. Cu siguranţă s-a supărat când Stângă i-a spus că arată prost. Și a pus mâna imediat pe receptor, alo, sunt doi tipi aici care mă iau peste picior, mi-a căzut coroana de pe cap, cozorocul cu firmă mi-a căzut, puneţi mâna pe ei, domnilor, și la cariera de piatră cu ei. Și îndată câinii au lăsat baltă treburile lor pământene importante, ca izgonirea beţivilor și potolirea învălmășelilor proruse, alo, alo, la telefon Zbik, băieţi, e un caz, o încercare de sustragere de cola de la Mc Donald’s, ne îndreptăm spre locul faptei. Și au venit direct aici, ca să salveze lumea divină de terorism prin sex anal. Eu mă fut — zic, căci deodată totul mi se pare pierdut. Căci sunt conștient că acum n-o să fie ușor, băieţeii mamii, nu scuipaţi, nu înjuraţi și nu scrieţi cu cretă pe trotuar. Că o să fie un hardcore serios, dacă ar fi doar antena smulsă de la walkie-talkie, dacă ar fi doar celălalt walkie care îngrașă acum gazonul, dacă ar fi clovnul scuipat, totul ar fi în ordine, totul s-ar mai putea explica, atenua, iar ce e murdar, s-ar șterge. Dar nu. Căci ca-

194

Dorota Masłowska

sieriţa de necaz s-a pișat în chiloţii de firmă, McDonald’s a fost expus la serioase pierderi financiare și morale. Lucru pentru care atât eu, cât și Stângă, și poate chiar și Angela, o s-o mierlim. Stângă încă nu știe, face încrezător cu bicicleta piruete, ba pornește, ba oprește dinamul. Și când se apropie de noi, deodată vede și el care este situaţia. Și sunt sigur că are marfă la el. Dar este deja prea târziu. Mașinuţa se apropie. Geamul se lasă. Un tăntălău în combinezon negru de pompier, cu o faţă de criminal în serie, condamnat la închisoare pe viaţă și la pedeapsa cu moartea, își cară în mașina aia curul lui negru, de stat, ca și când s-ar duce cel puţin în vacanţă, braţul scos, relaxare totală, îi mai trebuie un drink și un pat rabatabil. Celălalt de alături, la fel, doar că în cadrul muncii sale, al obligaţiilor superserioase, ţine volanul. Pentru asta îi plătesc, oricine ar dori așa ceva, să ţină de covrig, ai pentru asta o grămadă de mălai și un combinezon antiglonţ gratis pentru lucrările din grădină și de la câmp. Și ne zice: acte aveţi? Nici bună ziua, nici futu-te-n cur, zero cultură, bădăran de-a dreptul, fără coloranţi artificiali. Este ca o clipă a morţii, mori, nu mai există iartă-mă și știi că ai buzunarele pline cu marfă, o grămadă de păcate notate cu creionul pe margine, dar tocmai că nu poţi șterge nimic, doamna cu coasa îţi smulge foaia, timpul s-a scurs. Tot așa e acum, s-a dus ce-a fost bun: documentele, vă rog, noi cu unii ca voi nu stăm la palavre, avem aici o mașină specială, extra, cumpărată de contribuabili, buletinul dumitale îl băgăm pe aici și iese pe partea cealaltă în formă de fâșii și dumneata NU MAI EXIȘTI, nu mai ești, zero servicii, zero asistenţă socială, nu mai ai copii, nu mai ai CNP, dumneata nu mai exiști.

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

195

Ba, măcar de-ar spune dumneata, nu mai exiști, bă pulă, tocmai ai dispărut, te poţi duce acasă, deși nici casa nu mai există, și ea a fost anulată. Stăm și ne uităm la ei. Ei sunt mult mai categorici. Se deschide portiera și coboară, stau unul lângă altul și ne zic: documentele, dar în asemenea mod că poţi da un singur răspuns la asta: îndată, îndată. Plus să îngenunchezi într-un genunchi, să le săruţi pe rând inelul ghiul și ceasul de la mână. Eu cu Stângă ne uităm unul la altul. Da sau nu. Le dăm sau nu le dăm. Îi lingem pe nătărăii ăștia pe pantofiori cu vârful limbii sau nu. Asta se petrece rapid, în câteva fracţiuni de secundă, ce se împrăștie ca sticla sub tălpile noastre. E de ajuns. O singură privire și știu că n-o să fie bine. Porcii negri de rasă gestapovistă tupăie de nerăbdare din bocancii din piele umană. În același timp, Angelei i se răstoarnă bicicleta. Actele pentru bicicletă — îi zic ei imediat, cum o văd, îndreptând spre ea staţia — certificatul de proprietate a bicicletei. E un reflex condiţionat al profesiei lor, asta învaţă în liceul de poliţie, dacă le arăţi un om, salivează, li se aprinde beculeţul corespunzător și zic: documentele la control, dacă le arăţi o bicicletă, la fel, li se umple botul de salivă, se aprinde beculeţul și doar lozinca e alta: actele pentru bicicletă. Eu cu Stângă ne uităm îndată la Angela. Căci ne dăm seama numaidecât că toată întâmplarea este provocată de ea personal. Nu e vina noastră, ea a venit aici pe bicicletă, a făcut urme pe trotuar, iată, marea adeptă a sectei naturiste, și a distrus fără scrupule frumosul gazon de firmă, cu nimic vinovat. În plus, amfetamina pe care Stângă o are în buzunar e de la ea. Ea însăși fumează ca

196

Dorota Masłowska

o zmeoaică, a ajuns la treizeci de kile, fiindcă acum soarbe o jumătate de kil pe zi și are nevoie de tot mai mult, de altfel se vede pe ea că practic este făcută numai din amfă, iar restul e desenat pe faţă cu cărbune. A venit aici, acum, când noi stăteam aici cu colegul și beam Cola. Noi de la început i-am spus să nu meargă pe gazon, să nu distrugă verdeaţa. Ea, nimic. I-a băgat colegului în buzunar marfa: băieţi, aveţi aici prima doză gratuit, o să vedeţi ce bine o să vă fie, toate problemele voastre cu școala și cu părinţii o să dispară. Noi n-am vrut mizeria asta, rahatul ăsta pur și simplu, dar ea a insistat. Și după privirea lui Stângă văd că în această chestiune a mărturiilor avem o deplină colaborare și înţelegere. Angela le zice așa, deși se teme evident: dar eu sunt „Miss Public“. Ei se uită la ea, apoi unul la altul. Putem să verificăm — intervine unul. Și scot pe geam de la staţia radio o măciulie neagră pe un cablu ca la Gestapo și unul îi recită Angelei o poezie pe care a învăţat-o în prima clasă la liceul de poliţie seral. Numele, prenumele, data nașterii și domiciliul, numărul casei, numele de domnișoară al mamei, numărul de la pantofi, numărul de ferestre în locuinţă. Este un tabel oral de completat de către Angela. Totul se desfășoară la rând. Se știe, Angelina Kosz și așa mai departe. Greutatea douăzeci și opt de kile. Și așa mai departe. Și ce reușesc să ţină minte, ei transmit prin staţia lor gestapovistă. Iar în spatele întregului sistem se află Marele Frate, fumează pipă și răspunde. Confirmă că Angela este, că o au în fișele lor. Confirmă datele pe care ea le-a oferit. În același timp, mai adaugă câte ceva din arhiva lui. Că e văzută în cer-

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

197

curi dubioase, bănuită de pătarea demolatoare a autobuzului de pe linia numărul 3, așa cum a informat unul din locuitorii orașului, șefa opoziţiei ecologice care denunţă guvernului și organizaţiilor vegetale autorităţile orășenești în problema deversărilor. Credinţa: fundamentalism Satanist antirusesc, „Miss Public“ anul ăsta la Ziua Fără Rusnaci. Totul curge prin staţie, emisiunea radio întru lauda Angelei, iar eu cu Stângă ne uităm în jur, ne trecem mâna prin păr, sută la sută nevinovaţi, noi nu avem nimic în comun cu ea, suntem chiar de alt sex. Atunci, poliţiștii se sfătuiesc o clipă într-o deplină confidenţialitate gestapovistă. Și deodată zic așa, lucru la care eu cu Stângă ne-am fi așteptat cel mai puţin. Zic așa: pe dumneata te rugăm să pleci mai departe și să fii atentă că drumurile alunecă de la vopsea, și să nu mai discuţi cu tipi dubioși. Și dacă am putea cu colegul să te rugăm să ne dai un mic autograf. Cum să nu, nu e nici o problemă — zâmbește Angela și fleșurile luminează, covorul roșu se întinde ca o limbă scoasă spre mine și spre Stângă din gura sistemului. Cu care ea convieţuiește în condiţii avantajoase. Colegul ar dori și pentru soţie și copii — zic câinii, și-i întind chitanţierul pentru amenzi. Numele soţiei? — întreabă Angela ca o prefesionistă și cu un scris unduios semnează pretutindeni: Miss, Miss Angela, „Miss Public“ anul 2002, pentru Aneta și Wojciech cu cele mai calde sărutări „Miss Public“ Angela Kosz. Plus că, uitându-mă peste umărul ei, văd că uneori adaugă „Satana 666“ și „o singură rasă, rasa poloneză”. Oho — zic eu, fără să mai ţin cont că mă aude poliţia — ce radicală ai devenit deodată, nu-i așa, Angela? Ţi s-a urcat gloria la scăfârlie.

198

Dorota Masłowska

Ei și? — îmi răspunde Angela, iată ce vorbăreaţă s-a făcut deodată, a spus trei fraze despre speciile ei de legume preferate și brusc acum a primit capacitatea „trăncănelii“ de la Sztorm, prinsă pe mâneca rochiei —, m-au ales polonezii, așa că sunt de partea polonezilor, și nu a rusnacilor, e logic, nu? După care adaugă în direcţia poliţiștilor: o clipă și mă trage deoparte. Tu nu înţelegi, Andrzej? — spune în șoaptă, conspiraţie deplină — ori Polonia, ori creșterea demografică a URSS-ului, și așa sfârșitul e aproape. Iar Sztorm m-a făcut să înţeleg câteva lucruri. El zice că dacă acţionez în numele dreptei naţionale, o să am și o serată a mea la centrul de cultură, și o să mă publice și în „Nisipul polonez”, o să vadă. Asta a fost pentru mine o mare șansă. Dar ce, colegul dumitale optează de partea rusnacilor? — întreabă bănuitor câinele ăla, când vede confidenţialitatea noastră avansată și modul strict tainic al discuţiei noastre, cablu întins de la gură la gură, top secret. Andrzej? — zice Angela ca o proastă, ca și când n-ar fi priceput nimic că el ţine laba pe pistol. Noi de fapt ne cunoaștem destul de puţin — adaugă ea hodoronc, tronc. După care, văzând ce-a făcut, ia bicicleta, ne trimite din palmă un sărut mie și lui Stângă, după care face cu mâna poliţiștilor și apasă pedalele. — Când o să aflu ce și cum cu prelegerea aia, o să dau un semnal! — strigă, plecând ca un tramvai numit dorinţă și sună din clopoţel. Așa că rămânem singuri. Într-o singură clipă nu mai este așa de plăcut. Poate un mic autograf? — zic pentru a destinde un pic atmosfera încordată, atât de întinsă între ei și noi că

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

199

îndată stă să plesnească și pentru că noi am tras mai tare, noi o s-o luăm peste bot. Poate o mică puţă? — zice unul din câini și scuipă, fără să-și ascundă nici pic intenţiile. Gata, în portbagaj cu voi — zice al doilea, scoţând pulanul. — Mergem la secţie. Eu chipurile stau în picioare, mă uit la Stângă. Stângă, complet răvășit, bănuiește deja că astea sunt ultimele lui clipe în aer liber, așa că se străduiește să tragă cât mai mult în plămâni și în gură. Se uită tot timpul în jur, își fixează un punct pe unde s-o tulească, lacrimi i se răsucesc în ochi. Ochiul îi zvâcnește ca o jaluzea îndrăcită, ca un tocător stricat. Dar, domnilor șefi, de ce? — zice până la urmă văicărindu-se, căci speră cu siguranţă că în timp ce noi aici liru-liru, vremea se pregătește de furtună, festinul e reușit, iar între timp, pac, toată amfa îi dispare brusc din buzunar. Dacă opritul este interzis aici, dacă statul în picioare este interzis, vă rugăm foarte mult să ne scuzaţi. Promitem că niciodată n-o să ne mai comportăm ca niște neciopliţi. Doar o dată s-a întâmplat — e adevărat. Dar, domnilor șefi, știţi cum e. Omul umblă, gâfâie, se oprește, bea ceva. Deodată se ia cu vorba și utiă că acolo nu are voie să se oprească. Dar eu cu Voinicu ne duceam... Ne duceam să le tragem la bot unor tipi... adaug eu, căci în ciuda asprimii lor, în buzunarele alea ale lor, strict secrete, în combinezoanele alea ale lor de grădinari, poate în afară de foarfecă au și o inimă de slujbași. Adică nu — explic eu și gesticulez, căci mă prind că toate cuvintele urâte sunt trecute cu negru. Adică ne duceam la dracu-n praznic pentru niște nenorociţi din... Kazahstan — se înviorează Stângă și apasă pe coarda sentimentelor de dreapta. Fiindcă se pare că au venit

200

Dorota Masłowska

aici într-o excursie aiurită să facă măsurători pentru viitoarele evacuări ale polonezilor, pentru înhăţarea gospodăriilor poloneze... ne duceam să le tragem o scărmăneală. Și ne-am oprit să ne tragem sufletul, căci ne grăbeam ca să nu plece... Totuși câinii nu sunt deloc sensibili la povestea asta tristă, propoloneză, zero compasiune, zero înţelegere pentru accentele patriotice, o totală răceală. Unul mă apucă de braţ la dans, celălalt îl apucă pe Stângă, domnii îi invită pe domni; un adevărat ceremonial, îmbrâncindu-ne în același timp în mașină, unul îi recită celuilalt: scrie acolo, fără menajamente, în pizda mă-sii. Ofensă adusă poliţistului, în câteva rânduri. Vulgaritate și jigniri. Distrugere fără precedent, pe scară largă, a spaţiului verde și a florilor publice proprietate de stat. Încercare de stabilire a unor relaţii de nepotism și de corpuţie, oportunism prorus. Și înainte ca să ne dăm seama ce se petrece, înainte ca să ne vină în minte în general că, gata, s-a zis cu binele, ei, ţac, cu portiera direct în faţă și lumina se stinge, fluxul de aer se întrerupe și s-a zis cu vremea bună e un fleac, vremea e neagră. Dar înainte ca ei să apuce să ne pună lacăt la gură, Stângă în disperare apucă să strige ca revanșă cu vocea pe jumătate frântă: Lego de căcat, zăpăcit! Poliţia lego împuţit! La care ei sunt complet nepăsători, sanitari gestapoviști. Scrie mai departe acolo — zice unul la cuvintele lui Stângă pe tonul „Dacă voi faceţi așa cu noi, noi o să vă arătăm și mai și“ — amândoi sub influenţa puternică a narcoticelor, fără posibilitatea de a stabili o legătură clar

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

201

înţeleasă. Halucinaţii puternice, strigăte, probabil boală psihică extinsă, larg înţeleasă. Și înainte ca să plecăm, ei își mai aprind o ţigară. Nimic nu mă necăjise atât de rău ca acum, căci mă surprind că tare aș dori să fumez, că aș fi în stare să-l iau pe Stângă prizonier în semn de protest. În plus mi-e sete, mă simt din ce în ce mai rău. Și cum pe podeaua mașinii găsesc un pix de firmă cu inscripţia „Poliţia Poloneză S.r.l. Întreprindere a Ordinii propr. Zdzisław Sztorm”, îl scot imediat printre gratiile mașinii și îl înţep pe unul din câini în spate ca să mă lase măcar să mișc un pic din ţigara aia. La care el se retrage ca opărit și îi zice celuilalt: O, în pizda mă-sii! Scrie numaidecât așa, ca să nu uiţi. Nejustificate atacuri de agresivitate, cu folosirea unui instrument ascuţit. Și cu asta se isprăvește. El stinge ţigara nefumată până la capăt, o aruncă, eu văd risipa asta prin geamlâc, mama lui, singur n-o fumează, dar nici altuia nu-i dă. Și pornim. Disperat, Stângă plânge. La care ceilalţi. Unul se răucește un cerc, iar celălalt trage cu ochiul dacă nu cumva punem la cale ceva. Stângă îmi face semn din ochi spre buzunarul lui, unde amfa arde ca un foc alb, uscat, că suntem terminaţi, iar el cu-atât mai mult. Atunci eu nu știu ce să fac și răcnesc în gura mare: atenţie, arde! Ei, în ciuda geamului, parcă aud asta, așa că se uită la noi. Și atunci eu zic: în dreapta! Arătându-i dreapta. Și într-o fracţiune de secundă, în timp ce ei din pur instinct prostesc se uită în dreapta, înainte ca să priceapă că e o cacealma, Stângă apucă să scoată amfa din panta-

202

Dorota Masłowska

loni și să o dosească sub o pătură undeva, iar cu cealaltă mână își face cruce. Așa stă treaba. Și uite așa. Coborâm. Mergem cuminţi, nici măcar cu cătușe, căci suntem învăţaţi că orice am spune sau am face, există numeroase paragrafe, orice cuvânt al tău este răsucit în partea stângă și folosit împotriva ta. Eu mă fut — repetă Stângă — pe lego ăsta de rahat, lego de rahat. Atunci încep sfintele anchete, mai întâi ne fac o fotografie pentru legitimaţie, în care, mă gândesc că trebuie să arăt destul de prost. Apoi camera numărul douășidoi, iar Stângă o alta. Mie tocmai mi s-a repartizat douășidoi, la care sunt condus de braţ de un câine, încă mai aud prin staţie cum transmite: îl duc la douăzeci și doi, Masłoska29 să scrie depoziţiile și să terminăm cu bordelul ăsta. Eu sunt complet indiferent la ce-o să facă cu mine, dar numele ăsta tocmai mi se pare ciudat. Căci l-am auzit undeva, dar nu sunt sigur unde, dar speranţa reînvie în mine, cum că poate reușesc să înșurubez câte ceva cu vreo cunoștinţă, ici colo să mi se întindă o mână, să se spună ceva drăguţ atât despre mine, cât și despre Stângă și totul să se aranjeze cumva, să reușească, să ne sărute chiar mâna înainte de ieșire, iar urmele bocancilor noștri să fie marcate cu carioca roșie, pe aici au umblat Andrzej „Voinicu“ și Maciej Lewandoski „Stângă”, martiri în apărarea revoluţiei anarhiste din Polonia, pe nedrept acuzaţi și ares29 În limbajul colocvial, numele terminate în sufixul ski, precedat de consoana sonoră w, se pronunţă fără această consoană, de aceea Masłoska în loc de Masłowska, Robakoski în loc de Robakowski, Lewandoski, în loc de Lewandowski etc. (N. t.)

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

203

taţi în razia de pe 15 august 2002 la ora opt seara. Iar la comisariat o să tragă un muzeu sponsorizat de Consiliul orășenesc, în vitrină blugii mei și geaca pe un manechin, la reverul gecii medalii pentru credinţă faţă de idealurile anarhiste, pentru demolarea fascismului, pentru perdaful tras turiștilor fasciști. Blugii încă au pata ca relicvă după „Miss Public“ la Ziua Fără Rusnaci, o să sosească puhoiae, o să pună mâna pe geam și în câteva zile toţi o să se facă bine, și de vărsat, și de acnee, și de urâţenie, toate bolile o să le treacă îndată, iar fetelor care sunt deja după și, de exemplu, n-ar dori să fie, o să le crească la loc ce trebuie și pot să se mărite liniștite, fără mustrări de conștiinţă în caz de recensământ și de inventar, să-și treacă zece din zece puncte la rubrica „puritate și inocenţă”. Iar eu n-o să stau degeaba, o să fac rost de niște haine mai groase și o să fiu șeful întregii afaceri. Intrarea — zece zeta30, vindecarea: cincizeci, laptele de pasăre, o zeta bucata, cutia, patruzeci (punga de plastic — 50 groși), excursia la mormântul Suniei — treizeci de zeta, plus autocarul 10 pe cap de om, sfatul Alei — douăzeci, deși nu știu cât anume, fiindcă la drept vorbind sfaturile ei nu fac nici cât un rahat, iar eu nu vreau să le plasez oamenilor pungășii și abureli ale sectei New Age. Doar esenţa anarho-stângistă a tuturor lucrurilor și nave de libertate deplasându-se pe marea libertăţii. Și în timp ce mă gândesc eu așa, îmi imaginez, văd cu ochii sufletului, deodată se deschide ușa. Și iese un tip care nu are nimic în comun cu toată treaba asta, căci este unul dintre mulţii figuranţi obișnuiţi care lucrează la filmul ăsta. Dar eu observ de la început că ceva 30

Prescurtare de la zlot - zt, moneda naţională poloneză. (N. red.)

204

Dorota Masłowska

nu e în regulă cu el, că are o legătură directă cu camera asta, a intrat cu siguranţă zâmbitor, plin de optimism și cu coloana dreaptă, iar acum, când iese, are scolioză avansată și cocoașă plină cu apă de rezervă pentru mahmureală morală și totul, întreaga lui schimbare, a fost o chestiune a intrării în camera asta douășidoi. Lampa în ochi, torturi psihice, o să recunoască sau n-o să recunoască faptul că are veri la ruși, avem dovezi pentru asta, avem fotografiile tale, chipurile patriot, dar minele pentru pixuri automate le cumpăra copiilor de la rusnaci, iată, pentru asta lampa în ochi, de aici scolioza. La mașina de scris stă o dactilografă aburită și notează tot ce a spus, dar așa cum i se potrivește ei în formular, indiferent cum ar fi fost întrebarea prefigurată, ea trece: da. Da, manifestă orientare prorusă, da: dorește împărţirea, da: jură pe Polonia, că nu rusnacii au dat drumul la sare în Niemen. Și totul numai fiindcă „nu“, nu funcţionează în mașina asta, cuvântul ăsta a fost eliminat din rândul literelor. Iar asta încă înainte ca să se dezlănţuie războiul, le-au smuls în timp ce îi audiau pe artiștii plastici cu orientări pro-solidaritatea. Dar când aud „următorul“ și intru acolo, constat că dactilografa asta nu poate fi acuzată de falsificarea rezultatelor alegerilor morale din timpul stării de asediu31, căci socotesc eu în minte că pe-atunci ea nici măcar nu știa ce e da și ce e nu, căci ea pe atunci probabil că nici nu se născuse și poate că nici nu era în plan. Căci din ochi are maximum treisprezece ani. 31 Aluzie la evenimentul din 13 decembrie 1981, când guvernul comunist condus de generalul W. Jaruzelski a declarat stare de asediu, punând sub control militar toate instituţiile statului, cu scopul de a contracara iniţiativele sindicatului liber „Solidaritatea”. (N. t.)

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

205

Bună ziua — zic de sus ca să fiu amabil cu ea, poate o să înveţe deodată să scrie „nu”. Ea nu răspunde, pe loc încep să bănuiesc că între noi este lipsă de respect, mai ales că ea are un scaun mai înalt decât al meu. În urma mea intră numaidecât câinele ăla și zice: depoziţiile, Masłoska, trebuie să le duci apoi la comandant, împreună cu cafeaua și prăjitura, așa zice el, trebuie să te duci și tu pentru ceva mai mult timp să stai de vorbă, el așa zice. La care Masłoska zice cu voce tare: da, domnule sergent, și concomitent mormăie ceva pentru sine, niște vulgarisme, ceva despre ZHP32. Când aud ce zice ea, când se holbează în clapele alea și lovește una câte una cu un singur deget, iar la al doilea își roade unghia, mi se pare dintr-o dată că mai degrabă eu ar trebui să stau la mașina aia și să-i scriu istoricul bolii. Mintale, de altfel. Numele — zice ea. Eu, nimic. Robakoski — zic. Prenumele? Andrzej, mă bucur, dar tu? Eu, Dorota — zice ea și se uită la mine ciudat de mi se face lumină-n în scăfârlie, căci parcă ar ști tot despre mine. Dar despre ce e vorba. Mă uit la ea, poate că am întâlnit-o undeva, la vreo discotecă undeva, vara, dar îmi vine greu să o recunosc, căci are pe ea un combinezon albastru, un costum cu titlul „șofer de autobuz Neoplan”, de altfel prea mare. Ceasul nu are ora bine fixată, pe mâna stângă are scris cu pixul „S“ ca stânga, iar pe dreapta „D“ ca dreapta și în timp ce scrie sau face ceva, le tot verifică. Numele mamei... — murmură ea către sine — o, numele mamei, în pizda mă-sii... Ma...ci...ak...Iz...a...b...ela... și un „l”, iar după soţ.Ro...ba...kos...ka.... pizda mă-sii. Și atunci ceva îmi trece prin minte. Ceva mă atinge cu un deget mare, hei, Voinice, trezește-te, o lumină se32

ZHP – abreviere pentru Uniunea Cercetașilor Polonezi. (N. t.)

206

Dorota MasĹ&#x201A;owska

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

207

rioasă se aprinde în ochii tăi, iată stă aici dactilografa asta, nici măcar nu știi dacă ai vrea să i-o tragi sau nu și deodată ea știe numele și prenumele mamei tale adevărate. Trezește-te, Voinice, fiindcă ceva se întâmplă aici, ceva despre care nu știi, dedesubt, în pereţi sunt ascunși ochii tainici, clarvăzători ai cuiva. Lucrezi? Înveţi? — o iau cu vorba ca să mă rup un pic de povestea asta halucinantă, care mi s-a servit, și mă gândesc dacă nu cumva nu e începutul unor tortúri. Ea scrie mai departe, are o bujie atât de lentă, iar când spune deodată: ce?, mi se face frică de ea, căci arată mai degrabă a nenormală, parcă n-ar fi nicidecum din cartierul meu, ci din altul. Și în cazul ăsta, dincolo de înţelegerea textului vorbit de ea, fata are cel puţin calitatea că înţelege polona, deși cel mai probabil vorbește un dialect propriu, local, din interior, în care se încadrează și fumatul ţigărilor. În paranteză fie vorba, în timp ce ea scrie la mașina aia, se vede cu ochiul liber că i se întâmplă serioase poticniri verbale în minte, duce un război civil lăuntric și lupte fratricide la cuţite de uns pâinea, face socoteli interioare cu numere nefracţionare. Dar în polonă cumva ne înţelegem, îmi zice așa: mda. Și asta, și ailaltă. Toate. Răspunsurile. Sunt corecte. Ai câștigat. Premiul ăsta. Atunci smulge din mașină litera „n“ și aruncă spre mine. Dar nu nimerește, fiindcă probabil i s-au încurcat paginile. Atunci eu mă hotărăsc să nu scap momentul, căci firul prieteniei s-a înfiripat, cine știe cum o să fie, de la o vorbă la alta, am văzut un film fain ieri, apoi ea o să-și dea drumul, o să-mi dea numărul de mobil, eu o să împrumut de la Kacper Golful lui, o să vin s-o iau, o să mergem undeva pe marginea unui lac sau la o cafea, la un ceai și brusc, între timp, o să se constate că literele „n”

208

Dorota Masłowska

și „u“ s-au găsit și au început brusc să funcţioneze și i se îndeasă sub degete ca nebunele, în configuraţia corespunzătoare, configuraţia „nu”, prorus? — ea scrie: nu, alcoolic? — ea scrie: nu, vinovat? — ea scrie: NU. Eu îi zic așa: și unde înveţi? La gimnaziu, la liceul economic, la fără frecvenţă, ai dat bacul? La care ea meșterește ceva la mașina aia mai degrabă agresiv, o lovește cu mâna. NU, răspunde mai degrabă cu insatisfacţie, oarecum cu regret. Atunci iar apare câinele ăla, îi zice Masloskăi să se grăbească cu cafeaua aia și cu prăjitura, fiindcă comandantul se plictisește și să înveţe câteva bancuri și anecdote noi, fiindcă de celelalte comandantul se pare că s-a plictisit. Și să se lase numaidecât de fumat, fiindcă îi afectează gâtul sau ceva, iar asta îl enervează pe comandant. Ea zice din nou: da, domnule sergent, iar pe sub nas mormăie ceva, ceva de rău augur iar despre ZHP și despre lagărele de concentrare. Mai bate acolo câte ceva, de parcă ar cânta la un instrument cu clape într-o formaţie din trendul regres, după care, deodată, dă mașina aia la o parte cu un zgomot atât de mare că mașina era cât pe-aci să mă izbească și zboară diferite hârtii, foi, ca niște păsări de casă albe, ţăcănite, pe care ea le hrănește cu firimituri de la sendvișuri. N-am mai văzut una așa de zurlie. E fain aici, intim — o iau cu vorba, temător, ca nu cumva să-i vină în minte ceva și mai rău, de exemplu, să mă omoare, să mă înţepe cu pixul sau creionul, fiindcă se vede după ea că este în stare de asta. În paranteză fie vorba, e roșcată. Are lăstari. Pe parapet, toate florile sunt veștede definitiv, jaluzelele verticale, de producţie rusească, trase definitiv, plus încă un pahar invadat de animăluţe de apă, micuţe, imobile, plus pe birou așezate diferite grafice, pe care ea le face mereu, chiar și în timp ce

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

209

discută cu mine. Și cum stă ea acolo, eu nu reușesc decât să bănuiesc că linia verticală y înseamnă furie, iar orizontala x, trecerea timpului. Funcţia este ascendentă. Acum, în raport cu ora de faţă, nivelul furiei este foarte înalt. Ea își aprinde ţigara, îmi dă și mie una și simt că între noi o să fie bine. Și unde înveţi? — insist eu. La ff. Studii. Elementare — zice ea pe un ton de tipul „eu îmi las aici pionul, mai departe jucaţi singuri”. Pentru persoane. Fără. Bac. Și ce-ai terminat, profesionala? — insist. Nu — zice ea — liceul. L-am făcut. Dar la bac. M-au picat. O, pula calului — zic eu, chipurile, indignat, solidar cu ea, mergând umăr la umăr spre clădirea MEN-ului33 ca să protestăm — de ce nu? De ce? — zice ea amar —, fiindcă am moralitate. Negativă. Cu minus. Atunci ea începe să-mi răspundă, chipurile, ceva. Cum că acolo ar fi câștigat un concurs ceva, undeva, într-o revistă, „Tu și stilul“ sau „Femeia și viaţa”, cum că ar fi câștigat acum doi ani, dar abia acum au publicat-o, căci mai devreme aveau de tipărit multă publicitate urgentă. Și dacă nu cumva am pierdut firul, din câte am înţeles, a publicat acolo un fel de jurnal sau de memorii, cam așa ceva. Ce pisicii mei e cu povestea asta — zic eu ca să nu fiu luat drept nătărău, cum că nu înţeleg și dau din cap a disperare. Taci din gură — parcă se jeluiește ea și apasă de zor capacul pixului, oare cine mișcă mai repede, ea pixul sau eu piciorul? Asta e încă apă de ploaie, abia acum începe grosul. 33 MEN

– abreviere Ministerul Educaţiei Naţionale. (N. t.)

210

Dorota Masłowska

Și povestește. Cum că jurnalul ăla l-ar fi citit o profesoară de-a ei sau cam așa ceva și când ea s-a dus să dea bacul, profesoara aia a fost de-a dreptul urâcioasă cu ea, pornită împotriva ei. Fiindcă ar fi scris în jurnalul ăla ceva aiurea, de exemplu, că fumează, că i s-au întâmplat diferite lucruri în viaţă de natură imorală și profesoara aia i-a prins jurnalul și l-a citit ca o ţoapă. Așa înţeleg toată povestea asta. Și am picat — zice ea, izbindu-se cu capul de birou — , am picat la religie. În serie? — întreb, chipurile cu interes, căci cu nebunii trebuie să fii atent, trebuie să umbli pe lângă ei în vârful degetelor, să stai cuminte, ești cu totul normală, doar un pic altfel decât ceilalţi. În serie — zice ea cu glasul frânt și de disperare își înfășoară faţa cu hârtie de scris. La religie, la oral. M-a întrebat cucoana aia dacă Dumnezeu este. Eu am rămas năucă de nervi, până la urmă am ales la nimereală răspunsul A, că este. Dar ea era atât de pornită împotriva mea pentru jurnalul ăla, pentru tot ce era descris acolo, fumatul, arătatul chiloţilor, că și așa m-a picat, a spus comisiei că aș fi copiat, că singură n-am știut, am aflat de la altcineva. Și m-a picat. Ce căţea — zic eu apăsat ca să știe că sunt de acord cu ea pe toată linia, ba chiar sunt în stare să mă duc cu echipa la profesoara aia în cartier și să ne pișăm pe ușa ei și să-i facem pe copiii ei să înţeleagă să nu mai apară în scara blocului, nici în curte, nici la joacă. Atunci ea începe să plângă, își trage nasul, întreabă dacă am șerveţele. Nu plânge, ai ochi așa de frumoși, îi zic eu. Dar când ea îi ridică brusc de pe birou, error, scurtcircuit, nu asta

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

211

e parola, nu asta e tensiunea, explozie, instalaţiile plesnesc. Căci deodată încep să înţeleg speriat că oricât de mult aș dori, niciodată n-aș putea s-o ciocănesc, interdicţie totală, culoare roșie plus un zumzet ca o vibraţie, nu atingeţi, pericol de moarte. Dar de ce. Căci brusc este o reacţie înrudită cu ceva dintr-un vis al meu mai vechi, pe care îl ţin bine minte, dar n-o să vorbesc aici despre asta, o să spun doar că în rolurile principale eram eu și frăţiorul meu, dar în locul ăsta avem feţele murdare și vocile modificate la computer, căci e o pură aberaţie psihiatrică, o abatere de la normă, o deviere nu în direcţia care trebuie, un fel de scene aiurea ale lui Jorj de pe o bandă de calitate proastă, un fel de hard porno thriller în subconștient, ce se derulează de pe role în vis. Într-un cuvânt, incest pervers, înfăptuit în sânul familiei, pe canapeaua familiei. M-am trezit atunci îngrozit, disperat și toată ziua de scârbă n-am putut să mă uit la frăţiorul meu, cum că eu și el, se știe. Și la fel acum am un sentiment de groază asemănător și dorinţa să fug din faţa fetei ăsteia, căci fără să vreau capăt convingerea că ea este genetic probabil sora sau mama mea, deși poate că niciodată nici măcar n-am întâlnit-o. Fiindcă orice am spune, îmi plac femeile și fetele, dar atât de pervers nu sunt ca să propag relaţiile în sânul familiei. Și mai ales pedofilia, ţinând seama de înfăţișarea ei. Și ea arată speriată. Lasă-mă, Voinice — zice scârbită, după care se corectează repede, adică Andrzej. Dar eu am auzit tot ce-a spus, a spus „Voinice”, iar asta îmi adâncește paranoia. Căci dacă sunt niște tortúri ascunse, ce urmăresc să scoată din mine complexul Oedip prorus, atunci nu mă mai împotrivesc, iar ea, dacă vrea, n-are decât să scrie dinainte peste tot: da, da, da, numai să mă lase, poţi să pleci, Robakoski, o să scriu eu

212

Dorota Masłowska

singură aici pentru tine, așa cum îmi convine, în schimb tu ești liber, gata cu filmul ăsta turbat, ești liber. Dar ea nu. În definitiv nu mă simt atât de rău aici — oftează ea, cu mâna liberă arătând spre împărăţia ei ruinată a jaluzelelor trase și a florilor ofilite, o împărăţie practic fără ferestre, în care este un singur moment al zilei: noaptea, și un singur anotimp al anului: noiembrie, și e ciudat că de pe tavan nu picură vreme rea, grindină cu zăpadă și că ea nu stă aici îmbrăcată într-un palton cu gulerul tras peste faţă. Știi, nu e rău, am de curând scaunul meu — zice ea —, mașina mea de scris... Ceea ce înseamnă, desigur, continuarea destăinuirilor, dar care urmăresc să scoată la suprafaţă părerile mele prorusești, antipatriotice, antinaţionale. Pentru că eu ar fi trebuit să merg la studii — continuă ea. La polonistică, fiindcă știi, întotdeauna am fost bună la polonă, la gramatică. Cel mai mult mi-a plăcut analiza gramaticală a propoziţiei. În plus, am scris poezii, diferite texte. Unii prieteni și cunoscuţi de-ai mei chiar au afirmat că sunt frumoase, că aș fi putut să câștig cu ele chiar mai multe concursuri. Fiindcă știi asta. Am avut talent, știam și să folosesc cum trebuie subiectul liric și epitetul, acolo unde trebuia. Și lor, chipurile, le plăcea, dar în același timp am auzit păreri cum că se vede influenţa frazei lui Świetlicki34, modificată de Dąbroski35..., sigur înţelegi prin ce am trecut atunci, eu credeam că scriu despre sentimentele mele și s-a dovedit că scriu despre sentimente pe care le-au avut Świetlicki și Dąbroski. Așa 34 Marciu

Świetlicki (n. 1961) – poet, prozator și muzician polonez contemporan. (N. red.) 35Jan Henrik Dąbroski (1755 – 1818) – general și scriitor polonez. (N. red.)

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

213

stau lucrurile, ce mai tura-vura. Atunci n-am dat bacul și totul s-a dus, mama mi-a găsit aici un post prin niște cunoștinţe. Asta e treaba. Tu să nu mă fuţi la cap — îi zic eu, fiindcă simt că îmi pierd răbdarea cu destăinuirile ei făţarnice, cu declaraţiile ei false, depuse în grabă, pe care le născocește la comandă ca probabil să încep și eu să-i zic câte ceva despre mine, în genul „nu te necăji, Dorotka, nici viaţa mea nu e ușoară, mi-am părăsit prietena, am intrat în scandaluri, am necazuri mari cu sticleţii, fiindcă în adâncul sufletului acasă am puse lambriuri rusești, iar frăţiorul meu plasează amfă, fără a mai vorbi de mama care, fie vorba între noi, face tot felul de învârteli cu importul de faianţă“, și așa mai departe, din vorbă în vorbă, căţeaua asta n-ar bate, chipurile, nimic la mașina aia a ei, dar până la urmă ar ieși la iveală că sunt bun de bulău la cinci ani cu suspendare și de surghiun. Deși, chipurile, este așa drăguţă, deschisă, cu o înfăţișare de treisprezece ani, o să fie și mai tânără, până ce o să dispară. Chipurile, ar culege chiar fărâmituri de pe masă și mi le-ar da, mi-ar ghici chiar viitorul în resturile de la ceaiul putred, unde cresc animale invizibile, dar eficiente. Se preface că e mare prietenă a mea, de la început suntem la per tu, deși ea are maxim treisprezece ani, de la început suntem per tu, de la început, nu se știe de unde știe ea porecla mea. Și chiar dacă n-ar fi așa cum cred și poate că n-o să mi-o facă mârlănește și n-o să mă toarne, ea poate oricând să mă ia și să mă descrie în vreo operă pe care o s-o scrie, ce-i pasă ei, folosind numele meu adevărat și datele personale, să nu mai iasă prorusul ăsta din casă în oraș până la sfârșitul vieţii de rușine. Acum, uite ce e — zic eu full seriozitate, fiindcă s-a terminat cu glumele și bancurile, așa că împing chiar cu

214

Dorota Masłowska

două mâini biroul ca să produc groază în spectatori. De unde îmi știi porecla? Hai, fără figuri. La care ea se pierde un pic, nu prea știe ce să spună. Se uită în jur, unde să se ascundă de mânia mea, poate în sertar, n-are decât, și așa o s-o trag de păr de-acolo, dacă am să mă enervez și mai tare. Deodată, ea îmi zice așa. De unde îţi cunosc porecla? O cunosc, nimic de zis. Și atunci scoate niște dosare, acte, tot calabalâcul, toată crescătoria de hârţoage, de păsări albe, zdravăn presate și prinse în teancuri. Și începe să-mi citească, o face fluent, în ciuda vârstei de copil. „Andrzej Robakoski, pseudonimul «Voinicu», numele de domnișoară al mamei Maciak Izabela, divorţată, angajată oficial la promovarea articolelor de igienă Zepter de Zdzisław Sztorm, CNP n-are importanţă. Văzut azi, 15 august 2002, la festin în amfiteatrul din oraș sub genericul «Ziua Fără Rusnaci» cu o oarecare Arleta Adamek, pseudonimul «Arleta», condamnată cu suspendare pentru participare la bătaie paragraful numărul, nu e important, la procesul din 22 februarie 1998, numărul de serie al procesului unu trei opt trei unu unu, numărul de serie al bătăii o mie șaptezeci și opt, numărul de serie al acuzării nu e important. Suspectat de aducerea la starea de cădere a locuitorului orașului Adam Witkowski și de răsturnare a lui în baltă, precum și de distrugere provocatoare a bunurilor acestuia în formă de cârnaţi obișnuiţi în culori ce dezvăluie simpatii pronaţionale. Păgubitul Adam Witkowski declară...” Destul — zic, căci începe să mi se urce sângele la cap. Căci poate și în cadă și chiar și visele mele probabil sunt permanent controlate. Ai mai multe din astea? — adaug cu voce scăzută.

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

215

Atunci ea dă din umeri, trage un sertar și eu îi zic: eu îmi bag pula, fiindcă ochilor mei li se arată o întreagă arhivă înfoiată kaghebe ca în filmele de senzaţie SUA, unde, ca niște animale separate, presate și agăţate, sunt acte, un adevărat laborator, unde pe scară largă înfloresc supravegherea și exhibiţionismul mental. Dar înainte ca ea să reușească să închidă, intră un câine și zice așa: Masłoska, scurteaz-o și la comandant, te așteaptă, are zero companie, este furios foc. Asta în primul rând. A cerut ca mai întâi să te piepteni ca lumea și, în general, s-a plâns de laţele tale. Iar în al doilea rând acum, lasă-l o clipă pe nătângul ăsta, fiindcă e o problemă pe care comandantul a ordonat-o în regim strict urgent. Se pare că niște spioni din Kazahstan care au venit în excursie au luat-o peste bot de la cei care se întorceau de la festin — explică câinele ăla —, dar lipsesc dovezile și zero martori. Ea schimbă repede foile din mașină și îndată ăla îi dictează așa de pe foaie: „Către ambasada Kazahstanului la Varșovia — ambasada scrie cu literă mică. Asta trebuie să fie mai la mijloc. Și acum așa, aliniat. Vă informăm că Consiliul Orășenesc — asta bate cu litere mari — nu recunoaște cum că s-ar fi ajuns la un atac din partea locuitorilor polonezi autohtoni — polonezi cu mare — asupra excursiei din Kazahstan. Cu părere de rău, Consiliul Orășenesc — cu literă mare — neagă cum că s-ar fi ajuns la încăierare, iar patru cetăţene cazace ar fi fost lovite și insultate din cauza originii lor (s-au legitimat cu rădăcini poloneze nedovedite, probabil falsificate, ancheta în curs). Ne exprimăm regretul în legătură cu aceste atacuri nedovedite din partea Kazahstanului, precum și în legătură cu tolerarea și susţinerea spionajului. Cu

216

Dorota Masłowska

regret declarăm ruperea legăturilor diplomatice și totala interdicţie a intrării pe teritoriul orașului a autocarelor și excursiilor din Kazahstan. Din Kazahstan — bate cu literă mare, iar dedesubt: semnătura, Președintele Consiliului Orășenesc Antreprenor Independent — mgr ing. în administrarea resurselor naturale și hidrografice — Roman Widłowy”. Masłoska scoate foaia din mașină, suflă spre ea, după care la locul pentru semnătură pune energic semnătura „mgr. ing. Roman Widłowy“ și aplică ștampila corespunzătoare. Câinele o ia de la ea, se uită dacă n-a greșit literele, dacă totul e full serios și zice: înscrie-l pe nătângul ăsta și du-te la bătrânul. După care iese. Ce ești tu aici, coarda comandantului? — o întreb direct, așa cum e. Căci ea aici face pe timida, cu glăsciorul ei subţire, bucuroasă nevoie mare de propriul scaun rotativ, bate modest câte o literă pe minut și când colo îi fură comandantului ordinul de general, compasul și lampasul, iar din ascunziș zguduie toată unitatea, fumându-i ţigările. Oho — zice ea plină de amărăciune —, dimpotrivă, figură ăsta o să mă omoare. La fiecare cincisprezece minute mă cheamă, fiindcă se plictisește. Îmi cere să-i pictez peisaje, să-i fac portretul en face pe fundalul pădurii. Nu suportă că eu citesc diferite cărţi. Îmi cere mai întâi să-i spun titlul și autorul, pe care le notează. Îmi promite pentru asta că mă mută în altă cameră, cu jaluzele care se ridică. Și că o să-mi dea o uniformă pe măsura mea, dar nu e sigur că, vezi Doamne, bugetul. Trebuie să-i spun mereu totul, planul cadru al cărţii citite, OK. Toată lumea

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

217

prezentată. El își notează tot în calendar, după care învaţă pe de rost. Apoi, când e ceva, vreo confruntare cu Întreprinderea de Salubrizare a Orașului, vreun protest al anarhiștilor, el la microfon îi trage cu trimiteri literare în stânga și-n dreapta și face pe instruitul. Zău așa. În felul ăsta, la Direcţia Voievodală și-a tras șefia Clubului Cititorului din Poliţia generală, așa numitul CCPG. Ia bănuţi pentru asta. E președinte acolo. În clipele libere trebuie să-i scriu referate pentru ședinţe, înţelegi? De exemplu, ultimul pe care l-am scris — aici Masłoska scoate niște pagini mâzgălite —, „în ultimele săptămâni, lecturile în folosul ordinii au crescut chiar cu 25%. Cel mai des sunt împrumutate cărţi de ficţiune și de acţiune. De cel mai scăzut interes se bucură raftul cu literatură sovietică, acestea sunt cazuri sporadice și ușor depistate în rândul personalului de jos. În schimb, cele mai multe împrumuturi s-au înregistrat la secţia de literatură polonă romantică, în legătură cu care comitetul CPG a hotărât să achiziţioneze noi ediţii ale lui Mickiewicz36 și Slowacki37“. Asemenea lucruri trebuie să scriu, iar uneori fac greșeli într-adins. De exemplu, acum două zile am făcut ostentativ câteva greșeli de ortografie antisistem și de interpuncţie, poliţia mască a Babilonului. Și nimeni nu s-a prins, cei de la club probabil că în general nu ascultă cum citește el, doar halesc pe furiș sărăţele și aruncă cu dopuri de hârtie. 36 Adam Mickiewicz (1798-1855) – remarcabil poet romantic polonez, autorul poemului epic Pan Tadeusz, al dramei în versuri Moșii, al unor cicluri de sonete (Sonete din Crimeea), de versuri inspirate din tradiţia populară și istorică (Balade și romanţe) etc. (N. t.) 37 J. Słowacki (1809-1849) – celebru poet romantic polonez, autor de poeme epice, drame, poezii cu caracter metafizic și fantastic, așezat de critică alături de A. Mickiewic. (N. t.)

218

Dorota Masłowska

Ea dă din umeri și zice așa: fiindcă pe ei toţi toate astea de aici nu-i interesează nici cât negru sub unghie. Și la drept vorbind, locul ăsta nu există, ce rost are să te obosești, să iei lucrurile în serios, să te omori, să ai motivaţie pentru o mai bună simulare? Atunci ea ciocănește tare în perete și zice așa: păi aici, în pereţi, nu există nici fier beton, nici măcar zid, nimic, Voinice. Verifică, acolo sunt înţesate niște ziare vechi. Totul e ceva provizoriu, Voinice, toate astea aici nu există. Când mă uit la ea, simt că mi se face rău. Fiindcă e o exagerare grosolană, o halucinaţie provocatoare ostentativ, făcută în ochii mei, cum să mă uit la asemenea lucruri, cred că prefer să încep să merg la biserică. Or, ea e dusă atât de tare că i s-au ars filamentele, sau are un schizo puternic, ușa percepţiei i s-a rupt definitiv din balamale și umblă așa, aici, prin secţie, născocindu-și filmele complet bolnave despre materiale artificiale. Și fiindcă ce trebuie să facă, să scrie la mașină, scrie, o lasă-n pace, uneori cel mult îi toarnă nervosol în ceai ca să nu-i prevestească prea multe comandantului că va ajunge în iad pentru matrapazlâcurile făcute. Voinice, tu nu înţelegi? — încearcă ea să-mi explice totul și încă se miră că horoscoapele ei schizofrenice nu mă impresionează, n-o să vin la nici o adunare a acestei secte și nu am chef de nici o uniformă, nici de bomboana pe care mi-o plasează, prima doză gratis, zice, e un drog grozav, o să ţi se pară că nu e nimic. Dar ea merge mai departe cu filmul ei: sper că nu crezi că secţia asta există! Eu nu vreau să te conving, dar ea este o butaforie. Și eu sunt aici butaforie, iar uniforma asta pe care o port — aici îmi arată că are mâneci mai mari cu o jumătate de metru, ce îi ajung până la ge-

nunchi —, toate astea sunt o păcăleală împrumutată, fibre de sticlă, hârtie. Iar dincolo de fereastră nu e nici peisaj, nici anotimpuri, doar butaforie. Dacă izbești ceva mai tare, totul zboară și se răstoarnă. Aici nu se întâmplă nimic cu adevărat, înţelegi, este doar scris. În diagrame, tabele, acte, programe de lecţii… OK, OK — zic eu și îmi trag scaunul mai în spate pentru ca nebuna asta să nu-mi tragă una, hodoronc-tronc, cu vreo vergea, să nu mă-nţepe cu pixul pentru îmbunătăţirea expresiei — eu înţeleg. Nu exist eu, nici tu, nu existăm noi, e clar. Iar acum gata cu sfaturi pe tema sensul existenţei și esenţa universului, pentru că noi aici liru-liru, în timp ce rusnacii se înarmează. Întreabă-mă ce anume îţi trebuie și să mă car de aici, căci n-am venit aici pentru șocuri electropsihice, ci pentru depoziţii sincere, autentice. Sau depun mărturie, sau terminăm povestea, eu cu sectele nu mă bag, am cu totul alte preocupări în timpul liber. Masłoska trage aer în piept ca să-mi mai spună ceva și să-mi explice halucinaţiile ei. Este gata să scoată o planșă, indicatorul și să-mi arate creșterea gradului de halucinaţie faţă de cantitatea de ceai băut. Cantitatea de ceai crește, apar efecte sonore, luminoase, zmei cu origami îi zboară pe dinaintea ochilor, pentru azi vă mulţumim, a fost plăcut, dar ar trebui să mergeţi la culcare, să vă odihniţi. Ea știe asta și mai lasă de la ea. Asta e bine, căci e de ajuns încă un cuvânt și sun de pe mobil la spital să vină aici, să ia toată clădirea și să o pună imediat la perfuzie cu haloperidol. Ea înţelege poziţia mea încrâncenată, de nezdruncinat, zice, OK, Voinice, OK, să punem punct. Dacă dorești, îţi las mână liberă. Aș fi putut să dezvălui totul în depoziţiile astea, părerile tale de stânga, chiar să merg

220

Dorota Masłowska

până acolo și să-ţi trec în fișă participarea la uniunea ateilor războinici. Te-ar cunoaște tot orașul ca pe un cal breaz. Dar nu, din respect, indiferent de părerile tale, o să-ţi trec aici categoria: radical antirus cu tendinţe de dreapta. La „realizări individuale în favoarea polonităţii“ o să trecem… n-are importanţă, o să trec ceva, activitate de propagandă, îmbătarea ţăranilor… o să mă gândesc. Iar tu, dacă vrei, poţi să pleci, ești liber, mai treci pe aici, o să jucăm table, sunt moartă după table. Firește — zic eu la sfârșit, într-o manieră amicală, căci în general a fost o fată drăguţă, afectivă, deși până la urmă cam ţicnită. Deocamdată nimic nu este încă sigur, nu se știe dacă o să supravieţuiesc, deocamdată stau încă aici în picioare și s-ar putea, de exemplu, ca înainte să ies ea să arunce în mine cu un cuţit sau cu o săgeată scoasă de sub birou. Tocmai de-aia nu mă iau cu ea la harţă și-i urez cu voce tare succes sincer pe noul drum în viaţă, să primească niște litere cu totul noi, înfoiate, pentru mașina de scris, niște litere cum n-au mai fost până acum. Asta îmi doresc și eu — oftează ea, punând deoparte hârtiile —, pentru că simt că-nnebunesc aici. În ultimul timp, imaginează-ţi, sunt numai cazuri cu prorusnaci, Colaborarea cu dușmanul, semănarea agitaţiei. Un singur caz a fost în legătură cu încercarea de a pune mâna pe amfetamină, de fericire era să fac pe mine, fiindcă pot să scriu și alte cuvinte în afară de „prorus“, „antipolonez“ și „da”. Altminteri, aceleași lucruri, pilirea lanţului de la barieră, pătarea steagului, negoţ cu ceai nepolonez, un adevărat film, o să scriu o carte despre asta. Firește, scrie — îi zic la sfârșit — cel mai bine una de amintiri. Cu titlul Am fost ţăcănită.

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

221

Și zicând asta înainte ca ea să reușească să mă ucidă, lucru de care sunt sigur că îl pune la cale, o tulesc din cameră în regim de fast forward, trântesc ușa în urma mea. Căci va trebui să mă mai întorc după staţia aia pierdută, la care n-o să reunţ, o s-o recapăt. Căci mi-a plăcut, era o jucărie faină. Și în timp ce ies fuga în curte, nereţinut de nimeni, îmi vine numaidecât să verific dacă ce a zis ea nu cumva este chiar adevărat. Trebuie să verific asta, fiindcă altminteri se dovedește că toţi m-au luat în balon. Mă apropii de zid și mai întâi ciocănesc ușor, poc, poc. Și într-adevăr, spre uimirea mea, se aude un sunet ca și când n-aș ciocăni în zid, ci m-aș juca cu polistirenul la despachetarea televizorului. Polistiren, carton și vată de sticlă, iată din ce e construit orașul ăsta, ţi s-a părut, Andrzej, îmi zice mama de lângă aragaz prăjind cârnaţi, ţi s-a părut că trăiești, te-ai visat pe tine, ai avut pe tema ta un vis erotic. Cred că nu gândești că asta se-ntâmplă cu-adevărat, orașul ăsta e de hârtie, căci și eu sunt făcută din carton și merg la lucru, chipurile, cu mașina, iar când te uiţi pe fereastră cum plec, nu pricepi că de fapt e o mașinuţă cumpărată la chioșc. Da, da, Andrzej, amăgește-te, Colaborează la fotomontajul pe care l-a pus la cale Masłoska pentru nevoile tale, bagă-ţi capul în gaura asta. Dar eu nu mai suport filmul ăsta nebun. Nu mai suport. Mojiciile astea psihice pe care ei le practică pe seama mea, dușmani necunoscuţi de cealaltă parte a râului ce mă trag de vene în tot teatrul ăsta, fac experimente pe mine ca pe animale, produc din ţesuturile mele creme cu elastină și colagen, mă cresc pentru ghete și genţi. Nu mai rezist incertitudinea asta, tremur tot de indignare, de disperare. Și simt că o să mă reped de la o anumită

222

Dorota Masłowska

distanţă, că o să-mi iau avânt și o să izbesc peretele ăsta cu braţul, cu tot corpul inclusiv cu capul, o să dărâm toată afacerea asta. Și atunci n-o să mai știu ce este adevăr și ce este hârtie. Iar domnește întunericul.

* Mai departe n-a fost așa ușor cum arată în desenele animate despre câinele de pluș roșu cu dungi negre. Tralala și câinele dă fuga pe podea, se izbește în colţul de la șifonier și vede stele verzi, o să se ridice micuţul laica, o să se scuture de ceea ce i-a căzut și o să pornească mai departe, fâţâind din coadă. Și când sparge vaza, nu se-ntâmplă nimic, fiindcă vaza se face numaidecât la loc, domnul de la montaj o să aibă grijă ca banda să zboare înapoi, apasă pe rew înainte ca Ela să se întoarcă de la școală și să se-nfurie, ce ai făcut, prostuţule, ce e cu dezordinea asta, un adevărat grajd al lui Augias, când o să se-ntoarcă mama, o să vezi tu chelfăneală. Nu e așa, în scula asta este doar un buton play, apăsat pe veci, încorporat în carcasă. Și filmul merge. Dar de un lucru sunt sigur, mașina asta vi s-a stricat, domnule. Un element, un șurubel acolo, pelicula s-a rupt și fâlfâie în vânt. În definitiv, nu vreau să fiu acuzat de mai știu eu ce minciuni. Fiindcă oricine o să spună: bine, bine, Voinice, la revedere, du-te și te tratează de mitomanie la policlinica raională, iar noi o să-ţi facem fișă de pacient permanent și o să plătim pentru tine asigurarea de sănătate. Fiindcă asemenea lucruri nu se întâmplă, spune și tu, cine vomită pietre, asta este din start imposibil. Înţeleg, Kisiel a băut o dată bere cu chiștoace, a înghiţit unul și

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

223

a vomat două, dar fizic asta e posibil. În schimb tu umbli cu cioara vopsită, prea le îngroși, iar halucinaţia ta este disproporţionată, nu ești în toate doagele, omule, nu mai deosebești ce se petrece cu adevărat de aburelile tale. Da, da, Voinice, în ce te privește tot ce povestești e fain, jos pălăria, ai tot respectul în cartier, dar nu credem în asta, orice-ai spune, suntem oameni mari. Iar eu le spun așa: eu n-am să demonstrez nimănui nimic. Mă fut și gata. Jurământ pe steagul alb-roșu n-o să depun. O să spun de-a dreptul: noaptea aia nesfârșită s-a produs probabil prin decizia din 15 august 2002 cu ocazia izbirii mele de zidul secţiei raionale a Poliţiei Poloneze s.r.l., lucru de care-mi dau seama pe deplin și o spun dinainte sincer. Iar astea nu sunt baliverne, nu e degetul înfipt în ochi de către distribuitorul zonei Oz pentru Polonia. E pierderea cunoștinţei în versiune clasică, despre care se poate citi în orice îndrumător pentru cei care simpatizează PCK. Și dacă la asta se mai adaugă și alte resturi chimice, otrăvire cu american toxic și coreacţii nedorite cu alte medicamente, amfă și Nervosol, e logic cred să nu mă simt bine, iar tabla din creier nu e atât îndoită, cât ruptă-n două și nu e vorba de un scurtcircuit al bornelor, ci de un total crah al instalaţiilor nervoase. Și judecând logic, n-ar fi fost posibil ca pur și simplu, în asemenea împrejurări naturale, să mă izbesc cu capul de zidul ăla și ce? Să mă duc la culcare câteva ore, să mă trezesc într-o formă excelentă, vioi și plin de energie pentru o nouă zi mai bună și să încep să mut mobila. Și o să mai spun așa: căci sigur mi-am pierdut cunoștinţa, dar n-a fost o pierdere firească a cunoștinţei, întuneric, te uiţi în dreapta, te uiţi în stânga și nimic. Ci di-

224

Dorota Masłowska

ferite vise, halucinaţii puternice și clare, din care nu poţi să ieși așa, pur și simplu, să spui la revedere și să tragi ușa după tine. Nu se poate. Spectacolul se derulează, iar tu ești la spectacolul ăsta, prins de tavan cu mii de fire și nu există întoarcere. O să mai spun în legătură cu ce am afirmat mai devreme: a fost într-adevăr un coșmar zdravăn, cel mai mare coșmar din viaţa mea și chiar dacă înainte am mai avut vise rele, ele n-au fost niciodată rele în halul ăsta. Totdeauna unele vise erau legate de realitate. În timp ce aici borcanul e plin cu coșmar răsucit cu grijă și UHT. Ca atare, așa a fost și o spun de-a dreptul, fără cine știe ce mari teorii, metafore și explicaţii ale cuvintelor dificile: o fabrică de steme. Un tip răsucește căpăţâna vulturului, un altul îi scoate conţinutul, un al treilea o presează și îi lipește coroana, al patrulea o lipește pe un fundal roșu. Colaborare deplină, eficienţă o sută de steme pe minut. Se aud glasuri, un măcel total, vulturii presaţi ţipă de pe banda de producţie, cer răzbunare cerului, lăsaţi-ne, nu suntem de acord. Deodată se constată că e un film pornit din proiector. Masłoska stă lângă ecran, dă din indicator. Este și public. Dublu, fiindcă se reflectă în geamuri, așa că este de două ori mai mult public, din ce în ce mai mult public. Cine-s ăștia? — urlă Masłoska spre mulţimea indignată, izbind cu indicatorul în ecran. U-ci-gași — scandează publicul pornit. Și ce fac ei? O-moa-ră. Și vulturii ce simt? Su-fe-rin-ţă. Și mai ce? Du-re-re! Și așa întruna. Deodată, pe ecran apar nici mai mult nici mai puţin Kwaśniewski38 cu Jolanta Kwaśniewska, copiaţi din ziare, pe rând, la braţ, de mână, în pădure și la plimbare, ce mai delir, publicul a văzut, a făcut legă38 Aleksander Kwaśniewski – președinte al Poloniei în perioada 1995-2005. (N. t.)

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

225

tura și urlă deodată: împăiaţi-l pe președinte, împăiaţi-l pe președinte! Mulţimea turbează, distruge tot în cale și, deodată, hodoronc-tronc, aud un urlet ce se ridică deasupra celorlalte: împăiaţi-l pe Voinicu! Și deodată Masłoska mă fixează cu indicatorul, îi văd vârful pe care-l îndreaptă spre pieptul meu, la care eu îi zic: hei, Masłoska, doar suntem colegi, nu? Suntem colegi, ce te-a apucat, nu-ţi mai place de mine? Dacă te-am jignit atunci, sorry, n-am vorbit serios, hei, Masłoska… nu mișca… încetează… dar am senzaţia că sfârșitul meu e aproape, că nu mai durează mult, că ceva pulsează, parcă mă-nţeapă de-a dreptul și mă gândesc că inima mea, disperată, a început să ţopăie chiar înainte de moarte.

* Fir-ar să fie, a zis ceva de Masłoska — zice cineva către altcineva și eu observ, atât cât pot să văd ca printr-o fantă, că e o fată, de altfel e chiar Angelica Kosz. Și aș fi pus pariu că ea nu citește „Twój Styl“39, că pe ea asemenea reviste o irită. Când am cunoscut-o, știi, am crezut că în esenţă e masculin, sumbru, primitiv. Dar s-a dovedit că e sensibil, mai întâi disperarea asta acum, și, iată, se constată că citește „Twój Styl”, zău, la asta nu m-așteptam, aparenţele sunt atât de înșelătoare! Dac-aș fi știut, relaţiile noastre s-ar fi derulat altfel. Eu o cunosc pe Masłoska, totul ar fi putut arăta altfel, uneori ea citește la „Mansardă”, am fi putut să mergem acolo, să ascultăm, să ne bucurăm împreună. Poezia ei este așa cum 39

„Twój Styl” („Stilul tău”), revistă poloneză foarte populară în rândul tinerilor. (N. t.)

226

Dorota Masłowska

îmi place, despre distrugere, despre stricarea femeii de către bărbat, am fi putut să mergem acolo împreună. Toată tragedia asta, sângele ăsta vărsat al lui Voinicu, ce s-a-ntâmplat, a fost aiurea, pur și simplu inutil. Hei, curva40 — aud un alt glas. De data asta cu o notă ceva mai masculină, dar prin fantă o văd într-o imagine de calitate slabă pe Natașa BlOKus și ăsta e răspunsul corect. — E o aiureală să te ţii de disperatul ăsta, lasă-l dracu, Angela. Dar nu înţelegi că indiferent cine aș fi acum, „Miss Public“ și revelaţia mediilor literare tinere, el nu poate să rămână în aceste momente grele singur, de izbeliște, la voia suferinţei, a indiferenţei din partea celor din jur. Și ce pula mea, eu n-am de gând să-l oblojesc acum, la poliţie a făcut-o de oaie, în oraș s-a făcut de căcat, iar eu acum am treburi mai importante. L-ai văzut pe tapiţerul ăla în blugi, mi-a luat numărul de mobil. Fanta din mine, prin care văd tot sau probabil că și aud, este îngustă. Restul din jurul fantei este negru, fără margini și ajunge până nu se știe unde și în plus doare. Fac eforturi ca să deschid fanta ceva mai mult și deși mă doare totul înăuntru, reușesc, în afară de Angela Kosz și de Natașa BlOKus în fundal văd diferite lucruri albe ca și când aș fi așezat chiar în mijlocul husei de plapumă. Totul e alb și miroase parcă a lizol, așa că am diferite viziuni despre felul cum am fost tratat aici și în primul rând unde sunt, fiindcă asta e chestiunea capitală. Restul nu mă mai interesează, dacă am înfăptuit un suicid sau nu, deși nu l-am înfăptuit. Pur și simplu vreau să știu pe ce stau, fiindcă știu doar atât că zac și nici măcar nu încerc să schimb faptul ăsta, căci știu că orice încer40 Curva – înjurătură poloneză specifică, la fel ca „La dracu’“ românesc. (N. red.)

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

227

care de diversiune, de mișcare din partea mea e aiurea și ei o să mă aducă înapoi în sala aia, unde Masłoska înfige în mine compasul și desenează în jurul meu cercuri din ce în ce mai mari și mai mari, iar publicul aplaudă, bravo, fiindcă știe că asta meritam. Liniște, curva, că se trezește — zice Natașa, mă ia și îmi ridică cu forţa pleoapele, iar eu nici măcar nu sunt în stare să mă opun, atât sunt de greu, cred că am rămas greu cu mine însumi, atât de greu mă simt și de nemărginit. Cheam-o pe pizdoasa aia de șefă, să-i dea ceva acolo ca să vadă un pic cu ochii. Atunci eu clipesc destul de anapoda și văd o imagine răsucită a mâinii. Ţine-i pleoapele — zice Natașa către Angela, și-i transmite pleoapele mele să le ţină —, eu mă duc după ceainăreasa aia-n alb, fiindcă cred că a plecat în vacanţă să bea drink. Atunci, după câte îmi dau seama, Natașa iese și Angela se apleacă desupra mea, văd propria reflecţie ce se apropie de mine în ochii ei, văd destul de rău, mai mult, nu văd deloc, căci sunt acoperit, cablat și pecetluit, pentru recepţie după plata cauţiunii. Andrzej? — întreabă ea —, nu ai nimic? Și atunci eșec total, fiindcă în timp ce vreau să spun ceva, indiferent ce, gura mea în loc să se deschidă, se închide și mai tare. E atât de închisă, că nu poate fi deschisă, mai mult, cred că nici nu mai există, că a devenit un organ reminiscent. Iar când vreau să ridic mâna, la fel, ca și când n-ar fi sau probabil e fixată permanent de trunchi. Căci poate am devenit dintr-o dată o plantă de ghiveci, înfloresc în pământul alb de pe parapet, iar

228

Dorota Masłowska

Angela îmi vorbește ca să cresc mai bine și să dau mai mulţi lăstari, ca să mă sădească în primăvară. OK, nu zi nimic — zice ea și face un gest de aranjare a pernei —, o să-ţi spun cum stau lucrurile. Fiindcă cu siguranţă nu știi. Nu mai este ieri, este mâine. Adică ziua următoare. Ai încercat să te sinucizi. Dar te-au salvat. În prezent ești la spital, iar când eu cu Natașa am aflat de la Stângă, Sztorm ne-a adus în grabă aici. Așa că suntem. Natașa s-a dus acum după asistentă. Când o să se întoarcă, o să confirme cele spuse. Zicând asta, scoate din geantă arsenalul de vopsele, promoţia iad, își aranjează ochii ca să fie mai negri. După care se gândește o clipă, socotește ceva, poate când o să-i vină ciclul, și în final se decide să mă sărute pe obraz. Nu trebuia să faci asta pentru mine — zice, trasându-și pe faţă diferite linii cu creionul dermatograf scos din geantă —, nu merit atâta suferinţă, durere și pierzanie. Știu cei ai simţit atunci când am plecat cu bicicleta, lăsându-te singur cu floarea sentimentului nostru zdrobită, distrusă pe ruine. Acum știu: nu am jucat fair, te-am rănit, dar când am fost atunci cu Sztorm, nu mă interesa cum este el, fiindcă el nu era așa ca tine. Eu vreau să spun ceva, că e drăguţ din partea ei că s-a gândit atunci la mine, dar în loc de asta din gura mea iese un balon care plesnește spectaculos și se împrăștie pe mine și poate că niște resturi de sticlă zboară și în faţa Angelei. Ajung la concluzia că până la urmă totuși am gură, nu s-a desprins de restul, lucru pentru care le mulţumesc tuturor. Liniște, că vine Natașa — zice Angela și își pune imediat labele pe pleoapele mele, disponibilitate totală faţă

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

229

de slujbă, chipurile le-ar fi ţinut așa tot timpul, fără nicio vorbă. Știi? Fiindcă războiul ăla cu rusnacii a fost ieri încheiat. Știm de la Sztorm. O să ne ofere cadou un vapor, un simbol al prieteniei, pe care cetăţenii polonezi să poată merge în zona liberă de taxe vamale. Iar pentru Consiliul orășenesc, bilete gratis și bar. Pentru elevi și studenţi, reducere cu 37%. OK, Voinice — adaugă Natașa, așezându-se pe mâna mea. Cârpa aia o să ajungă imediat aici, o să-ţi pună Eleni, diferite piese despre soare, ca să te înviorezi un pic, fiindcă tu nu zici nimic. Sau o altă cântăreaţă grecoaică grozavă. Pizda Gratis cu soţul ei de la casting, Pulă Gratis. Și doar atât văd prin fanta aia, pe care o ţin deschisă când Angela, când Natașa, o adevărată naștere pe viu cu forcepsul în ochii mei. Mai văd și niște pungășii și escrocherii în negoţul cu albeaţă în faţa ochilor mei, totul e de rasă albă într-atât încât bănuiesc că Izabela m-a împachetat într-o hârtie de pergament pentru sendviș la micul dejun și că singur mă duc pe mine la școală pentru al doilea mic dejun, că în jur se aud tot felul de șoapte, de foșnete pe coridoare. Din când în când se aprinde neonul și se văd în jur o galerie de chipuri în bluze de piatră, bustul vorbăreţ al Angelei, vaza cu chipul Natașei, un muzeu interactiv, mirosul autentic de lizol B, foșnetul autentic al cearșafurilor. Aici o să punem patul, Magda — un pătuţ de calcar pentru mulajul copilului nostru, iar aici un televizor artificial. Oameni albi cu sânge alb și carne tot albă, fiindcă-i de pui, de calciu. Și roșu zero, vultur alb pe fundal alb, război între rasa albă sub steag alb-alb. Hei, Voinice — aud o șoaptă într-o confidenţialitate totală și sunt împins mai spre fundul patului, ceea ce nici

230

Dorota Masłowska

măcar nu mă miră. Căci sunt sincer atașat de el, este organul meu suplimentar în cadrul compensării restului de organe care probabil că mi-au căzut. Nu muri încă, deocamdată mai trăiește. Sunt eu. Magda. Nu minţi — zic sau probabil mi se pare că vorbesc, graniţele sunt în lichid, graniţele sunt în praf, se risipesc pe planșă și nu se știe dacă sunt încă pe câmpul roșu sau pe cel alb, dar asta nu mă interesează. Căci acadeaua asta pe ambele părţi are pentru mine gust de totală amărăciune. Nu minţi, Magda, că ai fi venit. Îţi baţi joc de mine, „sunt aici, Voinice, am venit, dar e păcăleală de 1 aprilie și nu sunt deloc aici”. Gata. Ai fi putut veni. Ar fi putut fi totul bine. Dar n-ai venit. Dar, Voinice, prostuţule — zice Magda atunci și deschid singur ochii, fără participarea mâinilor. Și mă sperii, fiindcă, într-adevăr, chipurile ar fi ea, dar poate fi doar o machetă a ei, un mulaj cumpărat pentru mine de Barman în setul cu săgeţi de aruncat. Ce tembel Barman ăsta, oare lui nu i se aprinde beculeţul că eu am picioarele și mânile avariate, că ei m-au legat aici cu diferite tuburi și numai datorită acestui lucru mă mai ţin cumva la un loc. Mă gândesc cum o să trăiesc eu în felul ăsta pe o perioadă mai lungă. Umblă tu acum peste tot cu tot arsenalul ăsta, cu niște butelii, cu un radar, cablurile se încurcă sub picioare, mișcă-te acum pe o rază de un metru faţă de perete, plonjează în aer la o adâncime de un metru și nu încurca contactele, fiindcă se face scurtcircuit și îngrășarea personală a solului e gata. Voinice, sunt eu, Magda — zice Magda și îmi face cu mâna dintr-un autobuz ce pleacă în vacanţă. Sunt eu, Magda, am trecut așa, ca să stăm de vorbă. Ţi-am cumpărat malborele, mentolate, m-am gândit că o să te bu-

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

231

232

Dorota Masłowska

curi. Și revista despre motociclete, „Lumea motocicletelor”, ca să nu te tembelizezi complet. E fain, mă gândesc. Mergem cu autobuzul. E mult praf, dar e fain, motorul huruie, totul se zgâlţâie, câmpii albe, plantaţie de cretă, muzeu interactiv, au făcut atâta praf că nu se mai văd exponatele. De altfel, poate că amfa se ridică în aer, fiindcă este tocmai timpul de înflorire a amfei, vara în aer sunt mulţi pufuleţi, acţiune generală alergie naţională, angajarea șomerilor. Acum, ascultă-mă — aud din partea Magdei — Voinice, nu fi prost. Nu te lăsa să te facă așa, ei vor să crească din tine un rododendron pentru coridor. Atunci scoate din geantă „Lumea motocicletelor“ și încearcă să facă în așa fel ca să pot citi. Dar ce strânge cu o mână, se desface cu cealaltă și revista se ofilește. Atunci Magda, scoasă din sărite de comportarea mea, ia de pe raft radarul la care sunt legat și chiar mă miră că nu mă doare atunci când îl ia. Și bum pe burta mea, încât era gata să mă scap de durere, dar capacităţile mele de împotrivire sunt limitate. Nimeni n-o să se prindă — îmi șoptește Magda cu ușurare și pune revista „Lumea motocicletelor“ peste radarul ce ticăie tot timpul și probabil că este inima mea artificială, pe care de acum încolo o s-o port mereu cu mine într-o pungă, așa că să fie atentă să n-o strice. Acum văd chiar în faţa mea diferite litere îndreptându-se prin pagini spre mușuroiul lor. Și regret că se mișcă așa de iute, fiindcă poate e textul vreunui cântec despre mine și durerea mea, pe care aș putea să-l cânt acum tuturor. Dar ăsta nu e sfârșitul modernizării, căci Magda s-a hotărât în mod clar să-mi îmbunătăţească condiţiile de viaţă și sanitare. Scoate un pachet de ţigări început și cu

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

233

un gest categoric îmi bagă una în gură, care la început îmi cade, dar ea o îndeasă înapoi mai adânc, aproape până în gât. Aici nu se fumează — se aude slab o voce de departe, cu siguranţă acţiunea antinicotina ce se declanșează automat, care o să spună îndată ce crede pe tema ţigărilor și a consecinţelor lor. Vreo problemă? — zice Magda cu voce tare —, pe dumneata nu te-am servit. Atunci Magda se uită la mine, văzând că ceva nu este tocmai în regulă cu fumatul ăsta. Ce vor ei de la tine, să începi brusc să vorbești stereo? — zice, se apucă și smulge toate tuburile ce se întind dinspre nasul meu și înapoi. Așa o să-ţi fie mult mai bine. Încă mai reușesc să văd într-un ritm accelerat cum aruncă ea tuburile alea pe dușumea, îmi aprinde o ţigară și apoi prea multe nu mai văd. Căci deodată ceva greu îmi cade pe piept, probabil o piatră, probabil pleoapa mea proprie, probabil s-a desprins ventilatorul din tavan sau pur și simplu e o rupere de nori la etajul doi, o ploaie de paturi și de pacienţi. Dar prea mult nu pot să mă gândesc la asta, căci pierd brusc și posibilitatea de a gândi, ceea ce simbolizează în definitiv regresul meu în direcţia plantelor.

* Să nu mori... o asemenea emisiune se transmite la radio. „Să nu mori, împreună o să învingem moartea noastră comună“ — acţiune socială de caritate a radioului Zet și a muzicienilor polonezi de rock. — Să nu mori —, repetă radioul, apoi crainicul parcă pierde firul, fiindcă i s-au încurcat foile.

234

Dorota Masłowska

Nu muri — zice —, totul e din vina mea. Atunci iar se deschide fanta prin care mă uit cu nerușinare pe furiș ce e afară. S-ar putea chiar să mă nasc, privesc lumea din mama mea, dar nu-mi place ce se petrece aici. Iată, tavanul nu este un tavan obișnuit, ci unul mobil, tavanul se învârte în ochii mei, neoanele dispar și reapar, căci poate suntem acum la o fabrică interactivă de neoane. Și deodată sunt și felurite chipuri, este gălăgie. Asta numai din vina mea — explică cineva plângând — o să fiu acum numai cu tine, numai să nu mori, nu asta am urmărit, am vrut să mă amuz... toate astea n-au fost decât niște glume... la drept vorbind n-am fost cu nimeni, nici cu Stângă... nici cu cineastul ăla... înţelege, am glumit doar ca să te necăjesc, idiotule... dar acum totul o să fie bine. Nu muri, Voinice, asta zici tu, Magda, zici asta la telefon, zici asta la megafon. Este încă o fantezie de-a ta, cumpără-mi ţigări, cumpără-mi dresuri, nu muri. Dacă poţi, nu muri, fiindcă tocmai am oră la solarium, n-am timp acum pentru ameninţări, poate mai târziu. Sună-mă pe seară și jură că ai glumit și că n-ai murit, acum chiar plec, dar promite-mi mai întâi că toate astea nu sunt adevărate. Îmi vine să mă gândesc la ceva, dar nu. Nici un fel de gândire, gândirea mi-e interzisă, când am chef să gândesc câte ceva pe o anumită temă, radioul cu antena smulsă transmite o emisiune extrainteresantă despre natură, despre vânt, că vântul bate. Că bate. Este o relatare live transmisă din oraș, la început a fost un reporter în direct, stimaţi ascultători, nu mă auziţi, dar sunt martorul unui fenomen neobișnuit, în tot orașul bate vântul. A apărut dinspre apus și a smuls deja toate steagurile alb-roșii. Cu toate că nu mă auziţi sau nu mă auziţi de-

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

235

loc, menţionez că opt persoane și-au pierdut părul, iar numărul persoanelor care au dispărut este în continuare necunoscut. Vântul o ia la stânga, smulge balcoanele blocurilor. Au apărut zvonuri și hiperinterpretări cum că vântul ăsta a fost construit de nemţii care doresc să amenajeze aici un poligon, iar pe resturile caselor, niște pereţi de alpinism pentru detașamente speciale. Vântul bate pe scară nemaiîntâlnită, nu se poate compara nici chiar cu vântul din 1997 pentru a cărui trimitere spre Polonia guvernul acuză Moscova. Aici relatarea se întrerupe, poate că redactorul s-a răsturnat, nu-i nimic, o să primească o medalie, o să primească post-mortem Ordinul Zâmbetului și un compas de la guvernul polonez din emigraţie pentru nonconformism deosebit în slujba adevărului. Vântul dă jos radioul de pe dulap și acum este transmisă o trecere în revistă de câteva ore a tuturor tipurilor de vânt care există. Foarte interesant, fiecare bate în altă direcţie și smulge altceva, ce nu se vede, dar se aude. Când o să ies de aici, of, Doamne, ajută-mă. Poate o să-mi cumpăr un asemenea vânt, mai întâi ca amator, iar mai târziu ca profesionist, dacă nu-mi convine de cineva, trimit vântul spre căscioara lui și la revedere, instalaţia ruptă, echipamentul RTV spulberat, femeii i se văd chiloţii, copii o să tragă curent, iar eu stau și dirijez cu stickul, îmi beau berica, Magda se dezbracă, dar îi zic, asta-i bună, du-te de aici cu fundul ăsta, nu vezi că acum sunt extrem de ocupat, câștig bani, recuperez o datorie pentru un coleg. Astea-s visurile mele, toate menţinute în tonalitate alb-albă, cineva ar putea face un film din asta și l-ar vin-

236

Dorota Masłowska

de ca film video universal, „Prima Mea Comuniune”. Ar putea face o afacere din asta, e de ajuns doar din off să aranjeze un suport muzical, să umble prin parohii, să vândă, nimeni nici măcar n-ar observa că nu sunt copiii lui, căci totul ar fi la fel de alb, ca o apropiere la maximum. Nu trebuia să mori, îmi zic, acum nici măcar nu știu pe ce mă bazez. Și măcar de s-ar găsi o singură persoană care să-mi spună adevărul! Dacă trăiesc. Dacă trăiesc, e OK. Dacă nu trăiesc, într-adevăr doare, o să-mi pară rău, dar o să suport cumva. Dar în felul ăsta, fără să știu în general despre ce e vorba, n-o să mă descurc. Îmi dau seama că visele mele, halucinaţiile mele au dat în clocot, au acoperit totul în jur, acum avem aici o graniţă mișcătoare și o sărbătoare mobilă, ce poate să apară în orice loc și moment la fel ca o erupţie. Nici nu mai urmăresc dacă ăsta e adevărul sau nu, întind mâna și pipăi și orice e făcut din cearceaf, am cercetat asta exact. Cum ei își bat joc de mine, au semănat pe mine un cearșaf, sol deschis la culoare, dar mănos, și acum cearșaful crește minunat, șefa de salon vine și îl taie regulat, dar el și așa a acoperit totul, a ieșit pe fereastră și a pornit în oraș. Când îmi dau seama de asta, are loc o asemenea scenă. Atenţie. Dintre cearșafuri, dintre pergamente se desprinde chiar Masłoska. Poate că m-a scos din sertar, a deschis un plic, l-a pus pe masă, stă și se uită. Și cum încep să mă mișc, ea urlă și mă trosnește cu o carte. Doar atât pricep, că e ea. Dar trebuie să spun că ea arată mult mai rău decât mine, o, măiculiţă! Că eu arăt probabil rău, e logic, legăturile cauză-efect din natură, dar ea de ce? umflată ca o China Town, a primit de lucru în Berlinul

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

237

de Vest și se face ca o japoneză, în ultima vreme plânge un pic în clipele libere de cazul meu ca să arate și mai exotic. Oh, dar ce rău îţi pare, draga mea, deși tu ai aranjat totul, dar eu te iert, comunicare dincolo de departajări, eu am plecat, dar asta nu înseamnă că tu trebuie să plângi pentru asta, să te îmbeţi cu bromhexin și să atentezi asupra cablurilor. Stai aici, citește cărţulia, eu n-am nimic împotrivă, o să mă dau un pic la o parte, chiar am să te întreb ce citești, deși în adâncul sufletului nu mă interesează nici cât un rahat. A, o lucrare despre lecturile școlare, dacă vrei să știi. Fiindcă învăţ pentru reexaminare — zice ea deodată, ceea ce mă șochează până la capăt, încât uit, cu atât mai mult în ce limbă am vorbit cu ea cândva. Îţi pot citi chiar cu voce tare, dacă ai chef — zice ea, atât e de bună, ce inimă bună are așa, deodată, hrănește piţigoii, șterge cu salivă inscripţiile vulgare din lift, poftim, poftim, o mână invizibilă mă ștampilează cu forţa pe faţă. Și, spre mirarea mea, îmi citește pe scurt diferite cărţi, uneori sunt chiar povești interesante, întreaga Polonie le citește copiilor, dar tu îi citești copilului tău? Pe mine mă impresionează îndeosebi povestea în care un tip, pe nume Zenon primește peste bot acid pentru mulaj, ce mai futai, mă gândesc eu, cu siguranţă un joc preliminar, iar apoi e și mai și, dar asta n-au mai scris, căci politic nu era rentabil. Eu mă străduiesc să-i fac Masłoskăi semne cu degetul mare, dacă eroul respectiv urmează să dispară sau să supravieţuiască, dar ea, în ciuda mea, îmi citește altfel decât doresc eu, ce pizdă nereformată, eu aș fi în stare chiar să-i plătesc numai ca Zenon să-i tragă peste bot cârpei ăleia, dar nu cu acid, ci cu un drug, ba chiar s-o omoare ca să fie chit, și nu așa, un sex îl călărește pe altul și o mână curvească o spală pe alta.

238

Dorota Masłowska

OK, cel mai bun lucru e că, pentru poveștile astea, mai sunt diferite întrebări, iar pentru întrebările astea sunt răspunsuri pe care Masłoska mi le citește. Sunt întrebări despre lucruri care în toată povestea respectivă n-au existat, căci autorul a uitat de ele și acum cititorul trebuie să umple locurile goale numerotate de sus în jos, formând un cuvânt. Un fel de rebus. Diferite lucruri trebuie să le ghicești, semnificaţia titlului și informaţii despre autor, caracterizarea personajului principal și să înveţi pe de rost ce s-a întâmplat pe rând. Apoi sunt versuri, super, mai citește Masłoska, citește ce scrisori de protest au scris poeţii ăștia lui Dumnezeu, încât în fotografiile din prospect totul era minunat, rănile se ogoiesc și nu există accidente, dar în realitate ce condiţii sanitare groaznice, hotel murdar, pe pereţi tablouri kitsch, zero gust și conducători incompetenţi. De când m-am născut cu o rană în frunte, nici până în prezent nu s-a vindecat și o să-ţi spun doar că este și mai adâncă, vorbesc doar metaforic. Și când o să poposească aici sanepidul, o să-ţi închidă, domnule, afacerea asta dubioasă, mi-am murdărit manșetele, soţia și-a pierdut agrafa, cer să mi se dea banii înapoi și ne vedem la judecată. Czesław Miłosz trimite o depeșă de la Berkeley, Edward Stachura cu chitara lui nedespărţită, fotostory. Nu se întâmplă nimic, dar asta e foarte important, ia și subliniază cu roșu toate ilustraţiile, cu siguranţă o să treci examenul. Sau dă-mi mie cartea aia, dacă o să supravieţuiesc, o să tai imaginile, o să le port în portofel, dacă o să am chef cândva să te agăţ, o să le scot doar: bună, Dorota, ăla care merge în pelerină e un văr de-al meu — o să spun. Tocmai se duce la un banchet pentru artiști,

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

239

flirt și alcool, dacă ai vrea să ajungi acolo, pot să ţi-l prezint. Despre ce o să discutăm, despre banalităţi schimbătoare sau despre tristeţi sublime? Știi, pe mine de la naștere mă durea ceva în piept, simţeam neliniște. În sfârșit, într-o zi m-am uitat în gât, iar acolo, fund dublu. Serios, ţi se pare că eu sunt așa, iată, două mâini, două picioare, Jorj schimbă vitezele, ţi se pare că ai putea să mă transformi într-un joc de computer. Trei lovituri în cruce, cu picioarele, cu braţele și dai foc la blugi, cauţi în oraș amfă, pentru că ţi se termină nivelul de energie, iar până la următorul level trebuie să mai regulezi două fete și să omori patru câini vagabonzi. Ţi se pare că ai rezolva asta cu trei jetoane și congratulations, we’ve got a winner, cădere masivă de monede, poţi să-ţi cumperi tot ce vezi, laolaltă cu umerașul, tejgheaua și vânzătoarea. Vă zic, dacă Voinicu ar deschide o fereastră, eu aș deschide alta, dacă el ar mișca dintr-o ureche, eu aș mișca mai bine, i-aș băga actele în mașina de scris și aș ști totul, adâncimea lui este egală cu lungimea esofagului, el știe exact două cuvinte: nu și da la toate cazurile, ce și curva, în diferite configuraţii. Ce, Masłoska, nu e așa? Acum ești așa deșteaptă, stai și te uiţi, poate să-ţi aducem soarele aici și să-l agăţăm de tavan, și un drink cu pai în mână? Chipurile, te uiţi, dar cum e ceva, urli. Mamă, mamă, adu-mi paleta, se mișcă. Nu s-ar putea să fie și altfel? Poate ce zace aici în pat să fie doar reprezentantul meu pentru Polonia, poate să fie doar CD-ul meu demo? Poate și eu simt ceva, iar dacă tu nici măcar nu pricepi asta, dă fuga la chioșc după ochelari tridimensionali și vino, fiindcă sub spate mi se întind kilometri întregi de teren în adâncul pământului,

240

Dorota Masłowska

Colaci de cabluri și de tranzistori, nu te uita că o să te-neci, nu atinge că îţi pierzi mâna. Serios, unde trăiești tu, fato, nimic nu pricepi, dacă vrei să dai examenul ăsta, apucă-te mai bine și cumpără-ţi o lucrare pe tema aia, plus copiuţă pentru decupare gratis, și atunci putem să stăm de vorbă. O să treci pe la mine, pot chiar să-ţi pun întrebări de control cu xerocopie după cartea de identitate. Fii atentă că întrebările sunt înșelătoare: contextul sociopolitic? Războiul polono-rus este doar un fapt istoric dovedit sau și un complex de prejudecăţi ocazionale? Cum evoluează halucinaţia colectivă faţă de luptele cu un dușman imaginar? — trasează un grafic corespunzător de funcţii. Ceea ce ţii în mână e un pix obișnuit? (explică noţiunea: simbol falic). Care este semnificaţia inscripţiei de pe el „Zdzisław Sztorm”? (explică oral termenii: capitalism, publicitate, societate pe acţiuni). Atitudinile eroilor în contextul drumului lor în viaţă, enumeră trăsăturile lor de caracter și de înfăţișare, în ce constă animalizarea personajelor? În ce scop se realizează viziunea trasată a morţii eroului principal? (enumeră principiile filosofiei New Age, definește expresia: compoziţia cadru-cilindrică). Temă pentru nota maximă: reprezintă sub formă de grafic teoria fundului dublu. Și tu ai fund dublu? Argumentează raţionamentul. La discoteca locală îl întâlnești pe Satana — ce spui? Reacţionează spontan la situaţia dată. Acum ţi s-a-nfundat, Masłoska. Acum e un curs pentru avansaţi, iar tu, în loc să răspunzi, te holbezi la radar, poate că în sfârșit ţi-au smuls limba. Pune-o în cutia de chibrituri și îngroap-o aici, lângă patul meu, în podea, foarte neplăcut, cu-atât mai mult pentru mine, acum cel mult poţi să le arăţi rusnacilor datele mele persona-

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

241

le prin semne. Te compătimesc, înfiinţează o asociaţie ca și alte nebune de felul ăsta fără limbă să lupte împotriva mea prin alfabetul Morse, dacă vrei, îţi dau numărul Angelei, ea o să accepte, ea o să-și pună rolele și în cinci minute o să fie aici. Masłoska, ce e cu tine? Ce e cu expresia asta, ha? Cred că nu trebuie să fii așa supărată pe mine dintr-o dată. Nu trebuie să faci mutrele astea ca și când ar fi o chestiune îngrozitor de serioasă, și viaţa și moartea separate de cele două părţi ale farfuriei. Hei! Cred că putem rezolva toate astea pașnic, nu? Eu o să mă plictisesc, tu o să caști, eu o să-mi pun cămașa, iar tu îţi prinzi agrafele, reciproc, ca la ONU, și nu dintr-o dată război și tăiere de vene, una peste alta, ce zici? Iar dacă o să mor, o să-ţi dau un semnal, și dumneata mori? — așa o să mă gândesc în glumă, iar tu o să citești asta de pe radarul ce stă pe raft sau din gesturile mâinilor mele, o să vezi ce fain o să fie. Dacă te-am supărat, a fost doar o glumă și nu ca tu dintr-o dată să... Dar apoi văd doar atât că, ea uitându-se cu neobrăzare în ochii mei și întinde mâna după ștecher. O, nu, Masłoska, lasă, o să te frigi, astea nu sunt glume, curentul nu e pentru joacă, curent plus copil egal nu e copil și s-a zis cu copilul, încetează, eu știu că astea sunt doar niște fotografii din vacanţă, niște diapozitive, eu cu tine la muzeul de cabluri, suntem atât de zâmbitori, atât de fericiţi împreună, o să mă duc îndată să mă însor cu tine, fără glumă. Dar asta în fotografie nu se mai vede, căci se lasă flashul și brusc se face întuneric. Tocmai vorbim despre moarte, dând din picior, mâncând alune, deși nu se vorbește despre cei absenţi. Abia de sunt niște vânătăi și zgârieturi pe care le-am făcut

242

Dorota Masłowska

mergând pe bicicletă, dar pe picioarele noastre arată ca niște lacuri întinse, ca niște mări violete și vorbim cu înverșunare despre moarte. Și ne imaginăm propria înmormântare la care suntem de faţă, stăm cu flori, ascultăm discuţiile și plângem mai mult decât ceilalţi, ne ţinem mamele de braţ, peste sicriul gol aruncăm pământ, fiindcă așa, cu-adevărat, moartea nu se referă la noi, noi suntem ceilalţi, noi o să murim altă dată sau n-o să murim deloc. Suntem extrem de serioși, fumăm, trăgând în piept de se aude ecoul în toată casa și scuturăm scrumul într-o cutie goală de la acuarele. Între timp, punem ceva la cale, pe perete zgâriem un mare plan al evadării înăuntrul pământului. Și începem să facem pregătiri, frecăm amprentele degetelor, curăţăm pieptenele de păr, ne împachetăm hainele. Totul în așa fel ca lumii să-i crească la mână al șaselea deget, mort, să se încurce, să se piardă în socoteli, să i se pară că niciodată nu am existat. Să se spânzure în dulap pe umeraș, să scoată din buzunar toate monedele, chibriturile și hârtiile și să iasă înapoi abia când o să se termine cu totul. Între timp, să poarte alte lucruri, trupuri ale unor fetiţe îmbătrânite uscate între paginile cărţii, chipurile unor copii anemici. Capacul a fost forţat, conţinutul afectat și expus la soarele ăsta universal, ucigaș. Și ne străduim să strângem din pleoape, dar pielea s-a făcut transparentă și vedem totul clar, haine azvârlite, lipsite de conţinut, barbă de câteva zile ce acoperă camera, pantaloni umflaţi de vânt, o cutie goală după noi, după noi care am fost mâncaţi din ea. Vorbim cu cochetărie: poftim, dar în loc de gropi în podea câteva zgârieturi ușoare, făcute cu o agrafă pe

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

243

mâini. S-au așezat pe noi fluturași și și-au depus pe mânecă ouăle și acum suntem bolnave, pansamentul se ia cu piele, dresurile ies cu piele, pielea se desface o dată cu pardesiul. Este din ce în ce mai rău, am scuipat o mică alveolă neagră, pe care Wanda a prins-o din zbor și avem acum brusc un defect de vedere, pentru că vedem totul lipit cu petrol, agăţat de picioare în copaci, întreaga lume în podoabe de pom ce se leagănă trist în vânt. Fă ceva, nu mai pot așa, totul are ţepi, aerul are ţepi, ploaia îmi biciuiește obrajii. Părul s-a încurcat în spiţele de la bicicletă, se duce o dată cu capul, fă ceva, ia-mă de aici. Iar în timpul nopţii peste noi au construit orașul, un oraș scârbos, o mare groapă de gunoi, gunoierii stau și, sprijinindu-se de pubele, citesc reviste vechi, descompuse. Poduri, linii de cale ferată și telefonice, automobile și străzi întinse la nesfârșit, pe care se învârtesc mașini de gunoi, smulgând oamenilor din mână chiștoacele, hârtiile și batistele igienice. M-au înconjurat oamenii, li s-au rupt sacoșele, pe trotuare se rostogolesc cartofi, mere, se sparg sticle, soarele apune dincolo de cioburile de sticlă și de sere. Era foșnet, tobe și fluiere, șoapte ca hârtia mototolită-n palmă. Dacă am mișca mâna, totul s-ar sfărâma, pe faţă a rămas doar o urmă lungă de la săniuţa cuiva. M-am gândit că gata, gata sunt moartă, dar în loc de propriul corp am găsit bucăţele în încreţiturile așternutului. Avem aici o mulţime de suveniruri: ilustrate cu vedere spre gară și unghii roase până la sânge și mama zice: nu știu ce te-a apucat să-ţi mănânci propriile unghii, proviziile or să se termine, ţi-au rămas doar degetele și mâi-

244

Dorota Masłowska

nile. O să vezi, în curând o să-ţi crească propriile palme în stomac, o să te zgârie și o să te strângă dinăuntru, o să crești tu singură în stomac. O fetiţă și-a mâncat părul și în stomac i-a crescut un monstru păros. Un băieţel a mâncat un sâmbure și a crescut în el un copac întreg, prin urechi și prin nas îi ieșeau ramurile. Un alt băiat a mâncat cireșe, a băut oranjadă și a murit. Apoi: sacoșa asta nu e pentru joacă. Ţi-am repetat de-atâtea ori: nu băga capul în sacoșă! O fetiţă și-a băgat capul în sacoșă, n-a mai putut să-l scoată și s-a asfixiat. Interzis. INTERZIS. Interzis să bei alcool și să lovești cu mingea de peretele din faţă. Interzise jocurile și joaca. Zâmbim una alteia cu înţelegere: atenţie atenţie atenţie atenţie! Șoptim sarcastic, totul îi ameninţă pe toţi, viaţa ameninţă cu moartea, stai aici, stai pe covor și nu ieși nicăieri. Iar noi, mâncând alune, suntem foarte serioase, în fiecare zi fixăm furculiţa una împotriva alteia și murim, și în fiecare dimineaţă este Mica Duminică, înviere plină de dezamăgire. Ne frecăm palmele și aruncăm pisicilor s-o mănânce nurca lucioasă a mamei, nurca cu ochișori triști de plastic, zicând: jucaţi-vă împreună, hai, jucaţi-vă frumos. Viii și morţii au depășit linia de demarcare și s-au contopit într-o singură mulţime murmurândă, trecând în șiruri și coloane pe lângă paturile noastre, îi privim pe toţi cu îngândurare, dăm din cap și ne așezăm mai bine pe perne. Dar acum ne-am îmbolnăvit cu adevărat, totul s-a spălăcit, fotografiile din care înghiţim întreaga lume au fost udate cu ceai negru. Este mereu aceeași zi nesfârșită cu albeaţă la ochi. Cortina se lasă din când în când și muncitori în portocaliu schimbă în grabă decorul, sting

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

245

lumina, schimbă vremea, injectează cerneală în cer. Reușim să închidem ochii și ei aranjează orchestra care sparge farfurii și scrâșnește din dinţi. În lumina tulbure totul este tot mai mult la fel, femei, bărbaţi, copii, animale, contopiţi într-o masă uniformă. Și în bezna asta, în ceaiul negru, dens, încetăm să ne mai distingem reciproc, ne pierdem formele și semănăm din ce în ce mai mult cu păsările: și bunica ne înfige un deget între coaste sau ne trage una peste fund, verifică dacă poate să facă supă cu noi sau să ne ia și să ne vândă la piaţă. Face primele pregătiri și pe furiș noaptea ne pârlește sprâncenele și genele. Linguriţă băgată în ceai, ceaiul negru începe să se răsucească, se răsucește în jurul nostru, mai întâi încetișor și tăcut, apoi din ce în ce mai tare, mai repede, dinţii clănţănesc de linguriţă, luminile se revarsă asupra noastră ca niște cristale de zahăr portocaliu, luna mică este o unghie roasă până la sânge, ramurile ţâșnesc din pumnișori, totul se unește, praful, cenușa, cioburile de sticlă, oamenii se contopesc cu animalele. Amândouă ne uităm din ce în ce mai mult înăuntru, tuburile s-au rupt, căștile inerte se leagănă pe cabluri, bate vântul, întreaga lume este vânt, ploaie de pahare ce se sparg și mare de ceai vărsat. Când nu se uită nimeni, desfacem cu înverșunare firele astea. Tot timpul așteptăm momentul ăsta, tremurând și nesigure de parcă prin bloc ar umbla preotul cu colindul și s-ar auzi zornăind clopoţeii ministranţilor în veșminte aurii. Așteptăm până ce răsună clopoţelul, se desfac toţi nasturii și ne năpustim inerte și fără de stăpân în oraș, printre nori, printre copaci, ne aruncăm cu capul în asfaltul ce curge pe străzi. Ne înecăm în râul în-

246

Dorota Masłowska

volburat ca niște momâi de paie, cu cărămizi legate de gât, cu buzunarele pline de pietre, cu părul în flăcări. Ne smucim timid, când nu ne vede nimeni, facem mișcări mărunte, nesemnificative, asupra scârbosului cordon ombilical. Iar când cineva se uită, ascundem instrumentele crimei la spate, foarfece și forfecuţele cu care o clipă înainte curăţam portocalele. Ies din casă. O zi chircită de nefericire, cu marginile atât de răsucite, încât de fapt chiar de dimineaţă este noapte. Mama îmi zice unde merg, nu ieși nicăieri, sunt haite de câini vagabonzi pe străzi, nu ieși. Dar mie nu-mi pasă, chiar dacă o să mă mănânce, sunt câini cumsecade și o să mă aducă îndată mototolită la adresa cusută la poala pardesiului. Sub tălpi am chipul neted, netulburat, al orașului. Orașul, un mare câmp minat, întins sub mine ca un ţinut pustiu, asfaltat. Merg ezitând, nu e nimeni aici, toţi știu ceva, ceva despre care eu nu știu, s-au ascuns după porţi. Câinii s-au ghemuit în curţi, pisicile au zbughit-o în pivniţe. Prin oraș azi trece curentul, orice placă de pe trotuar e sub tensiune înaltă. Azi în oraș nu e aer, în loc de aer au dat drumul la gaz sau la o substanţă pentru dezinsecţie. Interdicţia de a ieși din casă, craniu alb pe fundal negru. Oamenii stau înfricoșaţi în spatele perdelelor — astupând gura copiilor care plâng, se uită speriaţi, cum merg naivă, cum îmi fâlfâie încrezător pardesiul. Cerul astăzi urmează să plesnească, să cadă o ploaie de gloanţe, pietre, pești și păsări moarte, cerul are să plesnească astăzi. Trotuarul e plin de scene ce se lasă în jos, faci un singur pas în direcţie greșită și ajungi deodată în iad, te prăjești în grăsime roșie, satanele te mănâncă cu cuţite și furculiţe, ștergându-și colţul buzelor cu

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

247

șerveţele de hârtie. Eu zic: poftim, mă puteţi lua, eu nu mă mai doresc. Desigur, nu se întâmplă nimic, desigur, nimic din toate astea, n-ar putea să-mi facă o asemenea porcărie, nu chiar în miezul acestui spectacol, nu în mijlocul acestui film, trebuie cel puţin încă o oră să mă ocup de telespectatori. Întâlnesc o colegă și îmi pare foarte rău că nu pot să-i spun nimic. Mă ajută un pic, lipim toate ţigările la un loc și nu mai trebuie să o aprind pe fiecare separat, umblu pe străzi, trăgând după mine șirul. Și când, pe un stâlp, găsim un anunţ în genul „rochiţă albă foarte frumoasă pentru I comuniune + poșetuţă vând ieftin 677 19 09”, ne grăbim să telefonăm, cu toate că n-o s-o putem trage pe cap și n-o să ne crească ramuri de mirt în frunte. Putem cel mult să rupem o bucăţică din dantela foșnitoare cu pată de ceară și să o purtăm în portofel, în buzunărelul pentru mărunţiș. Acolo, luminile sunt stinse, acolo e închis, ocupat, putem doar să ne uităm printre gratii cum micul rău acoperit de blană se joacă împreună cu toţi pe bătător, arată fuck you lui Dumnezeu, are o colecţie de pistoale din plastic, își bagă mâinile în pantaloni. Dincolo de gratii locuiește un rău dulce și bun, ce mișună pe lângă picioare, pictând trecătorilor mustăţi. Ăsta nu poate fi furat de aici, micuţul rău fuge de noi pe o bicicletă scârţâind, ne arată fuck you, ne arată dinţii stricaţi, micuţul rău se ascunde într-un puţ micuţ în care nu au loc braţele noastre mari, din ce în ce mai mari. Noi trebuie să folosim un rău mare, un rău adevărat, pentru adulţi, să bem alcool, să ne atingem de bărbaţi, să fumăm ţigări. Apoi, deodată, ne-am răzgândit, pe trotuar am văzut doi băieţi chirciţi, erau micuţi și siamezi ca niște cartofi

248

Dorota Masłowska

ce se rostogolesc din vatră. Erau uniţi printr-o știrbitură, concrescuţi prin braţe din beţe, prin burţi umflate, ţineau o minge mare, aveau șepci, aveau mânuţe roșii, flăcări trandafirii pe care le trăgeau după ei ca niște steaguri, steaguri ale unui stat trandafiriu, împărăţie a creioanelor colorate, și cel mai mare cânta: te iubesc, colega! Au lăsat în urmă dâre, iar noi am respirat aerul acela trandafiriu și știam că asta nu se întâmplă în fiecare zi. Doi zei micuţi plimbându-se pe trotuar, mire și mireasă știrbi, în locul ăsta ar trebui să se ridice o troiţă și toate rugăciunile făcute aici, cererile depuse, dorinţele rostite ar fi împlinite. Micul Dumnezeu surâzător le-ar îndeplini, jucându-se cu barba lânoasă, buzele crăpate le-ar unge cu cremă Nivea, ar vindeca toate zgârieturile cu bandă de lipit și cu clei școlar. Și asta vine brusc ca lumina aprinsă, ca paharul spart, întorcându-ne din parc simţim cum miroase lada de gunoi și deodată punem mâna pe brichete, dăm foc gunoiului și ne uităm la flăcările care, ca niște flori portocalii turbate, încep să înflorească de-a lungul peretelui și, râzând tare, o luăm la fugă. Iar când o să ieși, înmoaie-ţi degetul și șterge petele de pe balustradă, șterge de praf cutia de scrisori. Și uită-te la perete. Iată, abia ce a fost zugrăvit, au venit drăcușorii de copii și au scris: Satana. Cu toate că alt partid conduce în sondaje. Așa că o să spun doar atât, că nu e așa ușor cu moartea, cum mi se părea mai devreme, că pipăi cu mâna peretele, dai de buton și stingi lumina și nu mai e. Adică, într-adevăr, poţi să apeși, să ţii mai mult, dar dacă se stinge, asta este altă chestiune. De exemplu, butonul meu

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

249

s-a asfixiat mai degrabă întâmplător, nu erau semne nici pe cer, nici pe pământ că lumina se pregătește de stingere. Adică poate că nu aș minţi dacă aș spune că Masłoska m-a împins spre butonul ăla mârlănește și m-a ţinut acolo. Știu asta, căci în ultima clipă tocmai am văzut-o cu un mănunchi de cabluri și de tuburi ca niște legume complicate, din plastic, într-o mână, iar în cealaltă, cu o expresie a feţei în așteptare ca și când ar fi fost un set de mici experimente medicale pe oameni și pe animale, o să se întâmple ceva sau nu, o să-și dea duhul sau nu sau cât o să poată rezista omul pe uscat fără sânge. Este ultima scenă din filmul ăsta pe care am văzut-o, dar mai este și epilogul, pe care-l bănuiesc, că ea deodată, într-un acces de inteligenţă, bănuiește că experimentul n-a reușit, iar omul fără sânge mai degrabă n-o să trăiască, așadar se străduiește să bage repede cablurile în gaura corespunzătoare, dar probabil epilogul o să se dovedească ineficient. Fiindcă ce a fost apoi a fost mai degrabă un film separat, tot de senzaţie, deși fără actorii cunoscuţi și cu totul altă scenografie orientată în jos. Acum o să spun ceva din care în total aș putea avea procente bunicele în diferite tocșouri, unde o tipă faină strălucitoare cu tocuri și unghii ar face cu mine un interviu, cu Andrzej „Voinicu“ Robakoski, o adevărată stea, maestru al lumii la mahmureală, maestru al lumii în expediţia spre fundul Pământului, reprezentant al Poloniei în concursurile de mahmureală. Iar eu stau în fotoliu, mă bronzez la toate luminile, în toate privirile publicului care mă privește și doar dau din cap că da, tocmai m-am întors din iad, expediţia a fost cronofagă și grea, dar nu am de gând să mă opresc aici, sunt căutaţi sponsori pentru o expediţie în cer, numărul de telefon pâlpâie în josul ecranului, cu toate că în privinţa expediţiei în cer e o

250

Dorota Masłowska

abureală, nu mai plec nicăieri, mă cruţ pentru o bătrânţe liniștită. Un pic spun adevărul, un pic îi aburesc, le arăt niște suveniruri, fragmente de stânci și zdrenţe găsite acolo, restul de ghips îl am încă pe mine, pe faţa nespălată, ce arată realist și se bazează pe fapte autentice. La drept vorbind, mereu dacă tipa aia și figurile de la cameră ar dori să mă fraierească în privinţa banilor, le pot spune că în ei lovesc și o să fac un spectacol tur prin școlile elementare, dragii mei, acum liniștiţi-vă, staţi cuminţi, a venit aici domnul acesta special ca să vă spună să nu vă duceţi niciodată în iad. Tipa asta ţopăie în jurul meu ca un balet rusesc dintr-o singură persoană, domnule Andrzej, dar oare?, domnule Andrzej, oh, nu v-a durut, când v-aţi dus în iad, oare nu v-a fost rău, nu v-a fost teamă nici un pic? Eu, fără abureli: ce mama mă-sii, mi-a fost un pic de teamă, recunosc, cui nu i-ar fi, zonă străină și în plus arsă aproape complet, și du-te acolo singură, dacă nu ai nici o poziţie și nici cunoștinţe, primul câine ieșit în cale te mușcă, te calcă pe picior, îţi ia microfonul, asta e zona, nu ieși din casă după ora șaisprezece. La care ea: dar ce curajos sunteţi, dar ce prezentabil sunteţi. Iar eu, atunci, încep toată povestea. Pentru că a fost așa. Când Dorota M. m-a deconectat de la curent, lucru pentru care nici măcar nu-i mai pomenesc numele de familie, căci și așa o să-mi pună banderolă neagră și o să-mi schimbe vocea prin computer, ca niciodată să nu mă poate recunoaște, nici măcar n-am avut timp să-i spun ce gândesc despre asta, cine este ea și ce cuvinte oferă dicţionarul ca să-i definești pe unii ca ea, că nu e-n regulă, e o ţoapă, e aspră și nu are sentimente de fami-

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

251

lie. Într-adevăr, îmi stătea pe vârful limbii să-i zic, dar când m-a decuplat de la reţea și am încetat o clipă să trăiesc, nici n-am mai avut timp, fiindcă am auzit gălăgie, cum publicul scandează game over, cum poartă game over prin oraș pe pancarde. Căci deodată parcă s-ar fi stins toate becurile și electricitatea în jumătate de oraș pentru rezerve de lumină făcute brusc pentru iarnă, că deodată la toate ferestrele se face întuneric și toate lămpile se ofilesc și fac ca meclele alea fără chip să se ducă la culcare, iar soarele este oprit și lipit zdravăn cu bandă izolantă, sunt revolte și greve, nimeni nu știe nimic, câinii de poliţiști mormăie doar: revocare, revocare. Era lumină, dar lumină nu mai este, locatarii uluiţi și indignaţi caută lumânări prin sertare. Eu scotocesc prin buzunar, zic: pizda mă-sii, fiindcă toată viaţa ne-au zis: să iei cu tine diferite lucruri, batiste, dar zicătorile astea ale lor se dovedesc nimerite abia în asemenea momente când e deja prea târziu și prea întuneric că nici măcar nu știi ce ar trebui să cauţi, fără a mai vorbi dacă tu stai în locul ăsta sau pur și simplu e aerul îngrămădit. Și era întuneric, asta a durat ceva timp și a fost o etapă mai degrabă plictisitoare, căci chiar și radioul care îmi transmitea întotdeauna în interior gândurile mele și diferite cântece, chiar și radioul l-am lăsat cred de partea cealaltă cu toate lucrurile, cu cei mai buni pantaloni ai mei, în care, ţin minte exact, în buzunarul de la spate împreună cu pieptenele, aveam bricheta. Până la urmă, după o perioadă mai lungă de așteptare din partea mea, care a fost plină de frică și teamă, dar asta nu pomenesc în faţa tipei care își flutură unghiile și probabil nici nu știe ce este mâncarea, căci ea în general nu trăiește, e doar desenată, doar microfonul e adevărat, după o lungă perioadă de așteptare mi-au dat drumul din

252

Dorota Masłowska

întunericul ăla. În ce mod, nu prea îmi amintesc, dar s-a produs ceva ca o dimineaţă ce se ridică din cârpe și hârtii negre, dar mai degrabă nu era niciun soare, doar niște lumină mai artificială, o lampă stricată destul de găurită adusă probabil de la vreun acvariu necurăţat de multă vreme, în plus nu se știe din ce parte bătea, posibil de dedesubt ca un cântec fals dintr-o gură astupată cu vată. Atunci am observat că totuși exist și am pe mine chiar hainele mele, pe care mi le-au pus cumva în grabă, căci eram mai curând buimac înainte de sosirea aici și slab, eu singur nu le-am îmbrăcat, asta e sigur. Să-mi bag pula, ce mai mahmureală — m-am gândit, căci până în ultima clipă am fost convins că nu e nici un iad, ci că pur și simplu ieri a fost o petrecere mai ca lumea, despre care nu prea știu, pahare sparte, mocheta arsă, iar dulapul când se îndepărtează, când se apropie. Totuși dulapul sigur nu era, în schimb lângă mine am observat că stă un tip mai în vârstă care s-a aflat cu mine acolo la spital două paturi mai departe și probabil a venit aici cu mine cu transportul, tocmai fiindcă pe Magda a luat-o o dată la ţigări. Sau poate că Masłoska și-a extins câmpul experimentelor și ne-a trimis în vacanţa asta împreună, am stat împreună în autocar și acum ne ţinem de mână, fiindcă din lipsă de alţi participanţi suntem într-un cuplu, dar dacă ea a rămas acolo în sala aia, cu siguranţă o să mai aducă aici îndată pe cineva la fel de scos din balamale. Acum tipa asta mă întreabă, domnule Andrzej, ce aţi simţit, fiindcă totul e minunat, versurile și amintirile dumitale sunt foarte nimerite, dar publicul cască, căci ar dori mai mult despre răniţi, uciși și despre numărul general de victime. Eu zic: mai degrabă e greu de spus și mă gândesc o clipă, iar publicul se holbează spre mine cu ochii larg

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

253

deschiși, le curge saliva pe podea și se scurge pe scări. Așa că eu le povestesc diferite lucruri în spiritul ăsta, teutoni, foc, mult foc, cicatricea pe care o am pe obraz de la izbitura în peretele ăla, iar tipa de la microfon ia o baghetă și arată spre ea, eu dau din cap cu durere: da, Satana m-a izbit peste bot cu sceptrul numai pentru că am vrut să scot o firimitură de pâine dintre plăcile de pe trotuar, după care ostentativ mi-a luat-o și a călcat-o în picioare. Da, ne-au tratat aspru și fără milă, nu puteai nici măcar să fii sau să nu fii de acord. Dar tipa îmi face mai departe semn din ochi cum că trebuie să descriu mai multe despre durere și despre sânge: dar, domnule Andrzej, aţi simţit durere? Ardea focul? Atunci eu, fără să mai stau pe gânduri, zic ce trebuie, ce îmi amintesc din desenele animate și de la lecţia de religie, scene de război cu foc în rolul principal, adaug răutăcios pe cine am întâlnit acolo, diferite persoane, menţionez câteva nume, diferite nume dintre cele cu care să crești raitingul programului, Jaruzelski41, Balcerowicz42. Totuși spun toate astea fără prea mare convingere și pe de rost, cele mai importante fragmente din text îmi cad din cap și telespectatorii nu mai știu nici ei până la urmă dacă a fost iad sau niște focuri reci, întunecate, un incendiu pictat și afișe vechi cu Miloșevici ca aţâţare, ceva improvizat cu găuri în cap pentru turiști, am fost în iad, o distracţie minunată, vă trimit fotografii. Dar mă afund mai departe în asta, căci ce, am să le spun telespectatorilor deodată adevărul ca să fie până la capăt dezamă41 W.

Jaruzelski – general de armată, politician implicat în evenimentele legate de sindicatul liber „Solidaritatea”; președintele Poloniei în perioada iulie 1989 – decembrie 1990. (N. t.) 42 L. Balcerowicz – ministru de finanţe (1995-2000), iniţiatorul reformelor economice din Polonia, în prezent directorul Băncii Naţionale. (N. t.)

254

Dorota Masłowska

giţi, am să le spun că m-au împachetat într-o hârtie cenușie și m-au trimis cu prioritate la Rabka43, într-o tabără prost organizată într-o vară ploioasă, la cotlete și cartofi, jocuri și distracţii? Și cine-o să cumpere asta și cine o să-mi plătească pentru o asemenea istorie? Așa că, deși ar trebui să descriu pereţii crem vopsiţi în ulei cu dungă, vorbesc despre foc, incendiu și sângele ce picură din chiuvetă și despre... De asemenea, subliniez că televiziunea s-a dovedit cea mai bună colegă a mea, în plus o colegă mai igienică și mult mai puţin costisitoare decât cele dinainte care se îngrămădeau aici cu fundurile lor nefinisate, făcute din materie organică și tridimensional nepractice fără nici un întrerupător, doar cu declanșatorul. Într-o asemenea televiziune totul e în euro și în sterline, cultură, pornești, oprești și este aproape de neînţeles cum acolo înăuntru totul încape cu o igienă fără precedent, casele alea, oamenii ăia întregi toţi în diferite culori și la diferite intervale ale zilei, toţi deodată, din partea stângă marș, din dreapta defilare, iar din a treia o fătucă spală pereţii casei de ploaie cu cel mai nou detergent de curăţat casa de vreme rea, deși bănuiesc că e o abureală că persoanele invitate în studio aplaudă și se bucură că ea spală. E o făcătură, fiindcă asta se realizează cu ajutorul computerului. Astăzi este 5 septembrie 2002, joi. Și la ce mă ajută că astăzi este exact data asta, de vreme ce mâine o să fie alta mai mare? În ultima perioadă am capul zob de toată învălmășeala asta de date, care este cauza dezordinii ce domnește în lume. Am o invenţie pentru oficiul de inven43 Rabka – localitate în sudul Poloniei, între Cracovia și Zakopane, staţiune și centru terapeutic. (N. t.)

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

255

ţii, pe care n-o trădez, ar trebui să se introducă de sus o singură dată ca lumea, legală, în loc de patru milioane de date mici căcăcioase, de care nimeni nu are nevoie în 254 de nuanţe. Să alegem o singură dată eficientă la alegerile libere, așa numite locale. 14 iulie. 17 septembrie sau, la nevoie, fie și 11. Dar referitor la ce ziceam: bănuiesc cum că Izabela, în afară de Zepter, are vreun amant în oraș. Căci evident ea nu este și a încetat să mai schimbe și să mai mute chenarul din calendar, fiindcă e fixat mereu la 16 august, cu toate că dincolo de fereastră vremea s-a schimbat vizibil, s-a răcit, uneori sunt chiar averse de ploaie. Ploile curg peste fereastră, sapă la temelia casei, chiar și televiziunea a fost parcă afectată și toate produsele din pungi au început să putrezească, bănuiesc asta nu prea clar, căci imaginea se-ndoaie la margine. Soarele a apus într-un trecut îndepărtat și a înţepenit dedesubt, poate chiar pentru totdeauna, poate chiar soarele a apus pe strada Măcelarilor, cel care era. Sunt ploi, atmosferă de lehamite și noi curente politice, decadenţă, deși premierul ăla, Leszek Miller44, asigură totul, că într-adevăr, deși nu e deloc așa. Pentru că ce să crezi când în grădină se formează râuri cel puţin periodice, dacă nu străzi periodice, chipurile, mergi pe ele, chipurile, sunt niște case, niște numere, dar cum dă soarele, încetează să mai curgă și casele să mai existe, doar se usucă. În general chiar și vremea a încetat să mă mai frământe și ar putea liniștit să ne-o scoată, pentru că la ce pula mea să plătești pentru asta dacă și așa nu ies și ori că afară se cântă „soarele nostru drag, arată-ţi chipul”, ori un alt cântecel, și așa nu mă privește pe mine ca receptor. Poate pe Izabela s-o privească, dacă vântul o să-i strice părul sau dacă o să-și 44 Leszek Miller – premier al guvernului polonez în perioada 2001-2004. (N. t.)

256

Dorota Masłowska

ia un paravan ceva. Fiindcă pentru mine lumea deocamdată e interzisă și închisă, lui Voinicu nu-i dăm drumul, frumoasa selecţioneră Aśka mă gonește de la ușă ca pe o insectă sistematică. De ce, pentru că. Doctorul Cutare a interzis asta și doctorul Cutărică a interzis un căcat, doctorul Cutare mi-a impus să stau la pat, doctorul Căcat mi-a impus să nu respir, dar ce mi-a impus doctorul Monstru, doar pula mea știe, fiindcă doctorul Monstru, într-un halat ca focul, mi-a impus să nu mai trăiesc, așa că zac, în conștiinţa mea nu mai trăiesc și nu mai zic nimic, fiindcă am citit fișa și ștampila, între timp revistele și ziarele „Lumea motocicletelor“ și „Calendarul pentru clasa a opta”, pe care Magda mi le aduce uneori ca niște resturi pseudointelectuale de categoria a doua, sunt fixate pe septembrie, programele la televizor pur și simplu merg ca la curse, care canal merge mai mult, și deși nu cred că Izabela să-și fi bătut joc de mine intenţionat și să mă aburească, data asta nu se potrivește deloc în socotelile mele finale. Și acum, mama mă-sii, o să aflu în fiecare zi, zilnic, ce dată e, mă rog, să-ntreb, să verific, să implor, să aduc diferite argumente, cel mai bine în două limbi, plus cunoștinţe în folosirea editorului de texte. O să depun o cerere și un CV pentru data asta de fecale și vreo tipă poate care abia a terminat elementara să-mi spună: pune-o acolo, o să te sunăm noi, dar nu suna singur, fiindcă nu ești îmbrăcat destul de cultural. Mă piș pe asta, pot să trăiesc și fără măsurători. I-am explicat asta Magdei, la care ea a răspuns că așa e. Deși în mod clar deduc din toate semnele de pe cer și de pe pământ că e septembrie, și după ce îmi dau seama, poate văd cu al șaselea ochi, cum septembrie se furișază în spatele meu sau poate chiar și noiembrie. Deocamdată mai bine să nu ne aple-

Albă ca Zăpada și roșu bolșevic

257

căm după săpun, dragii mei, păcat că la televizor nu se spune asta: dragi telespectatori, nu vă aplecaţi după săpun. Trebuie să avem grijă fiecare de tot și de toate, fiindcă altminteri te trezești într-o zi bulit și expus în tufișuri pentru sărmani laolaltă cu alte lucruri, canapele bulite. Totuși revin, fiindcă pretenţii mai mari decât faţă de lucrurile stabilite de sus, de către premier și institut, am faţă de televiziune. De mai multe zile se întâmplă însă ca ea să fie singura mea colegă de treabă.

Bãrbaþi care urãsc femeile. Millennium 1 Stieg Larsson «… unul dintre rarele romane poliþiste care m-au fãcut sã mã trezesc în miezul nopþii pentru a continua lectura.» Pascal Bruckner Jurnalist suedez, Stieg Larsson a murit în 2004, în mod neaºteptat, în urma unei crize cardiace, la vârsta de 50 de ani, imediat dupã ce apucase sã-i predea editorului sãu Millennium, o serie de trei romane, însumând 1935 de pagini. Millennium a devenit între timp un fenomen editorial. În þãrile nordice, «nici o carte în afarã de Biblie nu a mai înregistrat astfel de vânzãri!» * * * *

Suedia: 2 milioane de exemplare vândute Norvegia: primele 100 000 de exemplare epuizate în douã zile Franþa: se vând 3 000 – 4 000 de exemplare pe zi USA ºi UK: achiziþionarea drepturilor de publicare a generat licitaþii fabuloase. «Un titlu menit sã spargã topurile…O poveste fascinantã, credibilã ºi, mai presus de toate, o eroinã de o extraordinarã originalitate!» Literary Review «Unul dintre cele mai bune romane poliþiste pe care le-am citit vreodatã… Mikael Blomkvist ºi partenera lui, enigmatica ºi paradoxala Lisbeth Salander, se vor alãtura curând panteonului celor mai mari personaje din literatura de mistere.» Shots Magazine

Vieþile secrete ale Pippei Lee Rebecca Miller De la o rebelã de provincie la o boemã de oraº, de la o tânãrã amantã la o soþie împlinitã: destinul Pippei Lee a suferit diverse transformãri de-a lungul anilor. Dar când îºi urmeazã soþul, un editor celebru ºi fermecãtor, cu treizeci de ani mai în vârstã decât ea, într-o comunitate retrasã din partea de nord a New Yorkului, vieþile multiple ale Pippei nu se mai îmbinã aºa cum credea ea cã o fac. Adevãrul este cã femeia blândã ºi graþioasã din prezent a gustat în trecut din pãrþile sãlbatice ale vieþii. La ºaptesprezece ani, Pippa a trãit alãturi de o mamã dependentã de dexetrinã, a simþit primii fiori ai sexualitãþii cu o prietenã de ºcoalã, a avut o aventurã cu un profesor, a fugit de acasã lãsând în urma ei un ºir lung de inimi zdrobite – pânã când a reuºit sã gãseascã dragostea ºi liniºtea în propria familie. Iar acum, lumea ei aparent stabilizatã se aflã în pericol. O carte puternicã, alertã care se citeºte pe nerãsuflate. Scenariul deja adaptat de Rebecca Miller dupã acest roman va sta la baza unui film ce urmeazã sã fie lansat în august 2009, cu Robin Wright Penn, Julianne Moore ºi Winnona Ryder în distribuþie. Fiica lui Arthur Miller ºi soþia lui Daniel Day-Lewis, Rebecca Miller este actriþã, regizoare ºi scriitoare. Este deja câºtigãtoare a trei premii pentru filmul «Angela» ºi autoare a unui volum de prozã scurtã, «Personal Velocity», dupã care a fãcut ºi un film, pentru care a primit «Grand Jury Prize at Sundance».

Iubito, eu mã micºorez!... Pascal Bruckner «Iubito, eu mã micºorez!… se înscrie într-o tradiþie literarã ºi picturalã care m-a pasionat întotdeauna, aceea referitoare la transformarea corpului, dilatarea, mãrirea, diminuarea lui, tradiþie care merge de la Rabelais la Marcel Aymé, trecând prin Swift, Voltaire, Balzac, Lewis Carroll, F. S. Fitzgerald, Richard Matheson ºi mulþi alþii. Într-o epocã în care omenirea, dupã câte ne anunþã savanþii, nu înceteazã sã creascã în înãlþime, romanul meu reia, dintr-un unghi nou tema micºorãrii […]» Pascal Bruckner Solange: bogatã, frumoasã, roºcatã, 1,85 m. O minune de femeie! Léon: simpatic, orfelin, 1,66. Dragostea lor este nebunã, oarbã, totalã, rodnicã: primul dintre cei patru copii ai lor nu întârzie sã aparã la nouã luni de la cãsãtorie. Dar, vai! Cu fiecare progeniturã, Léon mai scade câteva zeci de centimetri, devine – spre disperarea lui – din ce în ce mai mic în ochii celor pe care îi iubeºte… «Pascal Bruckner a scris un roman de suspans comic ºi usturãtor, care i-a reuºit. Se poate citi ca o pildã filosoficã ce stigmatizeazã una dintre cele mai insuportabile tendinþe ale epocii noastre, cultul copilului-rege.» Livre Hebdo

Un roman rus Emmanuel Carrère «Subtil, ºocant ºi implacabil… Magnific!» John Updike, The New Yorker «Carrère este unul dintre maeºtrii literaturii franceze. Romanele sale se înscriu într-un stil realist-baroc, iar specialitatea lui este aceea de a lua o situaþie cotidianã ºi a o plasa într-o schemã fantasticã, absurdã, terifiantã. Aflate în cãutarea propriei identitãþi, personajele lui Carrère sfârºesc prin a deveni ceea ce nu ar fi gândit nicicând cã pot fi: nebuni, asasini, violatori. Un roman rus este punctul de intersecþie al unor intrigi complexe, prin care o sfâºietoare poveste de dragoste, un teribil secret de familie ºi o stranie fascinaþie pentru Rusia devin catalizatori ai pierderii ºi apoi ai regãsirii de sine. Realitatea face corp comun cu ficþiunea, în acel sens unic în care nu înþelegi ceea ce ai trãit decât încercând sã pui pe hârtie trecutul.» Pascal Bruckner «Un roman rus este o carte excepþionalã.» Le Figaro Magazine «Culpabilitate, urã de sine, depresie: autorul se supune unui adevãrat ritual de exorcizare prin intermediul foii de hârtie. Un roman rus posedã ºarmul acelor cãrþi excesive ºi incomode, omeneºti, preaomeneºti…» L’Express La Editura TREI, au mai apãrut, de acelaºi autor: Adversarul ºi Ora de schi (Premiul Femina)

Viziunea Elenei Silves Nicholas Shakespeare BETTY TRASK AWARD și SOMERSET MAUGHAM AWARD În orașul Belen, adânc în inima junglei peruane, trei bătrâni stau pe o bancă în piaţa orașului. Zi de zi, în soarele arzător, deapănă povești și își aduc aminte de fata de care toţi trei au fost îndrăgostiţi cândva. O intrare aparent pașnică în… tumultul terorismului sudamerican! Un thriller politic, o poveste exotică ce te aruncă într-un adevărat hăţiș de aventuri și secrete. «Remarcabil» London Review of Books «Un roman ambiţios, scris cu precizie și claritate, de o frumuseţe rară.» New Statesman and Society «Una dintre cele mai bune cărţi despre continentul sud-american scrisă de un străin.» Sunday Times Nicholas Shakespeare s-a născut în 1957 ca fiu de diplomat. «Viziunea Elenei Silves» a primit aprecieri din partea criticii și a fost tradusă în numeroase limbi.