Revista Nomen Artis - Revista de cultura universala

MEMBRI DE ONOARE : 

Acad. prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România



Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa



Acad.prof.dr. Ioan-Aurel Pop - Directorul Centrului de Studii Transilvane



Prof.univ.dr. Gelcu Maksutovici – Preşedinte fondator şi membru de onoare al Uniunii Culturale a Albanezilor din România, profesor doctor în istorie universală.



Prof.dr. Terezia Filip, România



Prof.dr. Giovanni Rotirotti, Italia



Asist. drd. Despina Elena Grozăvescu, România



Maria COZMA - Doctorand în Drept la Sorbona, Paris, membru USR



Emilia Ivancu - Lector la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia

MEMBRI FONDATORI: Viorela Codreanu Tiron Mihai Cătrună Mihai Păun George Ghe. Ionescu CASETA REDACŢIEI: Director şi Editor/Ed. AmandaEdit/ - Nicolae Nicolae Redactor-şef - Viorela Codreanu Tiron Secretar general de redacţie: Dorina Litră Corector : Bianca Dan REDACTORI: Odette Mărgăritescu, Elena Roşu-Gane, Marius Zincă, Viorel Muha, COLBORATORI ASOCIAŢI : Christian W.Schenk – Germania; Daniel Medvedov- Spania; Dorina Şişu Ploeşteanu, Irlanda; Elena Buică-Buni – USA; Eugen Cojocaru – Germania; Georgina Ecovoiu – România; Prof.dr.Theodor Damian – New York Pictură, grafică şi design : pictor şi grafician – ing. Mihai Cătrună Machetare computerizată : - ing. Mihai Gregor Codreanu Editor on-line : - ing. Mihai Păun E-mail redacţie : nomenartis@gmail.com E-mail redactor-şef: viorelacodreanu@gmail.com Pentru formatul pe support de hârtie se va face comandă la Editura AmandaEdit, prin e-mail!

ANUL I, NR. 10, iunie, 2012

Revista „NOMEN ARTIS“ îşi propune să contribuie la promovarea talentelor literare, la crearea unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile universale şi cu tradiţiile progresiste, în contextul globalizării şi integrării spirituale universale. *** În parteneriat cultural cu Editura Amanda Edit Bucureşti

Publicaţie lunară, independentă - fondată la Bucureș ti, în anul 2011

10 iunie 2012 NR. 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE „Arta este nectarul depozitat al sufletului uman, adunat pe aripi de suferinţă şi trudă.”

Theodore Dreiser „Arta e o expresie a libertăţii prin definiţie, căci ea nu acceptă limitele istoriei.”

George Călinescu

„Lumea scrisă nu depinde de Milano sau de Londra, ea se roteşte întotdeauna în jurul mâinii care scrie, oriunde se întâmplă să scrie: acolo unde eşti este centrul universului.”

Amos Oz „Poveste despre dragoste şi întuneric”

„Oamenii n-au obiceiul să se ocupe multă vreme de treburile altora. De aceea odată plecat undeva, prea puţini sânt cei ce-şi vor mai aminti de tine. Pentru a-ţi aminti de cineva trebuie să-ţi pese, trebuie să investeşti ceea ce nu poţi investi: SUFLETUL.“ Turgheniev - „Apele primăverii”

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 2

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 iunie 2012 NR. 10

ceea ce autorul ştia dintotdeauna - Renașterea pe care îşi propunea s-o inițieze înflorise deja din chiar clipa în care măiastra sa mână apucase penelul.

Distincţii internaţionale

Sabin Bălașa (n. 17 iunie 1932, Dobriceni, Olt - d. 1 aprilie 2008, București) a fost un pictor român, autor şi regizor de filme de pictură animată, cât şi scriitor. Absolvent în 1955 al Institutului de Artă Nicolae Grigorescu București. Obsesia declarată a vieții şi a artei lui Sabin Bălașa a fost să inițieze o mare renaştere artistică şi culturală. El a ales să fie renascentist, înțelegând că Renașterea nu se consumă istoric într-o perioadă anume de reconsiderare a valorilor, ci însoțeşte, ca stare de spirit, demersul creatorului de cultură.

Dincolo de valoarea intrinsecă a picturii sale, apreciată în întreaga lume cu atribute acordate doar capodoperelor, opera amplă a lui Sabin Bălașa, care cuprinde, deopotrivă şi creaţia cinematografică (pentru care i s-au acordat prestigioase premii internaționale pentru filmele de animaţie1), literară şi publicistică, îşi pune amprenta inconfundabilă asupra epocii.

Deși arta sa nu e nici pe departe facilă, ea se dezvăluie cu generozitate şi, pe insesizabile trepte de iniţiere, spune cu adevărat ceva oricărui privitor.

Pe Sabin Bălașa nu trebuie să-l explici ca să-l simți, şi abia după ce-l simţi începi să-ţi explici lumea în care ai simțit. O hermeneutică hipnotică unică şi tipică artei lui Sabin Bălașa dezvăluie cu discreție 1

Sabin Bălaşa a realizat 12 filme de „picturi animate“ şi a scris trei romane, publicate în 1996, 2002 şi 2006 – „Deșertul albastru“, „Exodul spre lumină“ şi “Democraţie în Oglinzi”.

Sabin Bălaşa a expus la Roma, Stockholm, Moscova, Bucureşti, Cluj, Iaşi şi a obţinut diferite premii şi distincţii în România, Italia şi Statele Unite: „Medalia de Aur“ a „European Painting Competition“, Pescara, Italia, 1965; „Pelicanul de Argint“ al Festivalului Internaț ional de film animat, Mamaia, România, 1966; „Medalia de Aur“, Salsomaggiore, Italia, 1980; titlul „Accademico delle Nazioni“, Salsomaggiore, Italia, 1983; „Cavalier of the Arts“, Accademia Bedriacense, Calvarone, Italia, 1985; „Palmierul de aur“, Academia Europa, Italia, 1986; Medalia de bronz „Albert Einstein“, a Fundaţiei Academice Internaţionale, SUA, 1989.

Boat of Mermaid – Sabin Bălaşa

„Un tablou de Sabin Bălaşa este contactul ameţitor cu viziunea fantastică a cosmosului, cu renaşterea lumii. Pictura lui Sabin Bălaşa se afirmă ca invitaţia de a converti desperarea şi angoasa umană pământeană într-o speranţă a păcii universale.”

Mircea Deac

Celebritatea pe care i-au adus-o muralele de la Iași și pentru care era considerat clasic înainte de a împlini 40 de ani, a determinat o adevărată vânătoare de Sabin Bălașa.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 3

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Marii colecționari din România, dar și din Europa și SUA, i-au dorit lucrările, crescând cotaţia acestora la valori amețitoare pentru artişti cu mai puțin noroc sau talent, puternicii epocii i-au comandat şi i-au plătit două lucrări dedicate cuplului Ceauşescu (de altminteri, remarcabile ca valoare artistică; în schimb, Bălașa n-a pictat niciodată tractoare, ciocane și seceri şi opera sa nu s-a încadrat în rigorile ideologice ale comunismului). Succesele sale au atras şi contestări vehemente, alimentate, cel mai adesea, de faptul că picturile sale se vindeau cu prețuri mult mai mari decât ale clasicilor români și absolut nesperate de contemporani.

10 iunie 2012 NR. 10

tant gen de „vânătoare de Sabin Bălașa" - uriașul succes de public.

http://sabinbalasa.celendo.ro/

Fantoma albastră – Sabin Bălaşa

Exodul spre lumină- Sabin Bălaşa

Totuși, în special în ultimul deceniu, tocmai aceste prețuri au acționat ca un adevărat accelerator de performanță pentru piața de artă românească, ceea ce cu onestitate recunoştea un valoros pictor ieșean atunci când a început să vândă cu câteva mii de euro o lucrare, față de câteva sute cât primea de obicei, după ce aceeași Sală a Pașilor Pierduți găzduise expoziția Sabin Bălașa organizată de Galeriile de artă Top Business în cadrul căreia cea mai ieftină lucrare costă câteva zeci de mii de euro. Cum expoziția a fost vizitată, în trei săptămâni, de peste 60.000 de oameni unii sosiţi de departe, chiar din străinătate pentru a se întâlni cu opera lui Sabin Bălașa reunită într-un simbolic transfer de semnificație între muralele realizate în anii 70 şi lucrări recente ale maestrului care împlinea 70 de ani, se mai poate vorbi şi de un al treilea şi cel mai impor-

Maestrul Sabin Bălaşa în atelierul propriu

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 4

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Terezia Filip FEMININUL EMINESCIAN ÎNTR-O MEMORABILĂ ARS EROTICA – polarizare tipologică şi incidenţe biografice – Unul din cele mai consistente capitole sau categorii ale imaginarului eminescian, romantic în formele şi esenţa lui, ce energizează din interior şi unicizează întreaga sa creaţie în spaţiul culturii române, este fără îndoială cel legat de ipostazele feminităţii. Femininul eminescian – i-am putea spune acestei categorii ce răspunde exigenţelor de cercetare ale oricărui tip de hermeneutică, sociologică şi istorică, psihanalitică, filosofică şi literară2. Fascinantă prin frumuseţe şi cuceritoare prin tandreţe, tipologia feminină se remodelează necontenit de-a lungul operei poetice, mai mult sau mai puţin în aceleaşi date, oscilând între veneră şi madonă, între ipostaza profană şi zee ori zână, între maternitate şi iubită, între cotidianitate şi mitic. Eminescu percepe şi proiectează feminitatea atât ca pe un principiu sau legitate naturală căreia i se supune, ori cu care complicitează în existenţă, omul, cât şi ca pe un design sufletesc al unui proptip care se află mai mult în sinea eului decât înafară, în lume. Din perspectivă psihanalitică, orice individ adăposteşte-n sine, în zona inconştientului, alături de alte arhetipuri şi pe cel de Anima3 care se afirmă mai mult sau mai puţin pregnant în manifestările artistice, în vise şi în diferitele forme de creaţie. În reveria poetică eminesciană, romantică, Anima activează subiacent şi se proiectează funcţie de incidenţele şi 2

Edgar Papu, Poezia lui Eminescu, Ediţia a doua revăzută şi adăugită, Editura Junimea, Iaşi, 1979, pp. 9-35, cit.p.9. Edgar Papu vorbeşte de prezenţa unui „principiu feminin” de factură aristotelică, sau de „agentul de nezdruncinat al operei”, cultivat de Eminescu într-o accepţiune de tip goethean, definită de conceptul das weig weibliche.

3 Cf. C.G. Jung, Personalitate şi transfer, Traducere de G. Khon, Editura Teora, p.12. şi p. 22

10 iunie 2012 NR. 10

intersectările eului în existenţă, ca instanţă ori prezenţă funciară ce dublează orice gând, orice sentiment ori aspiraţie a eului. Studiind variantele de poeme şi sondând codurile şi subcodurile imaginarului feminităţii, găsim nu doar sursele emaptice şi biografice ale poemelor, ci şi semnificaţiile lor cele mai profunde, liniile şi avatarurile gândului poetic ce le-a generat.

Nu ne propunem o abordare in extenso în textul de faţă, ci o sondare a codurilor feminităţii dintr-un emblematic poem ce ţine de etapa bucureşteană, Atât de fragedă. Binecunoscut şi intonat ca şlagăr ori romanţă, poemul pare a fi fost decodificat şi înţeles definitiv – dar nu e. Şi aici, ca şi în Pe lângă plopii fără soţ, ipostaza feminină se distinge de poemele anterioare prin câteva elemente de noutate. Portretul ce se ţese în cele 9 strofe invită la o lectură a imaginii într-un cod patetic şi etic diferit însă de poemele anterioare.

Tiparul feminin cu care ne-au familiarizat poemele idilic-romantice din perioada ieşeană se deplasează acum de la designul binecunoscut către sfera unei eleganţe aristocratice, spre o anumită religiozitate şi semnificare de tip mistic4. Niciun comentator din şirul exegeţilor eminescieni5 nu s-a oprit asupra imaginii feminine din acest poem mai mult decât în trecere, alţii chiar deloc. Or, nesondând imaginea feminină în subcodurile ei subtile, poema Atât de fragedă a putut fi considerată doar o romanţă destul de comună. Abia A.Z.N. Pop6, urmărind avatarurile relaţiei Eminescu-Veronica Micle, face câteva trimiteri utile iar Alain Guillermou7 studiind geneza poemului şi sursele lui empatice şi biografice, acordă în sfârşit atenţia cuvenită variantelor 4

Alain Guierllermou, Geneza interioară a poeziilor lui M. Eminescu, Cu un cuvânt înainte al autorului către cititorii români. Traducere de Gh. Bulgăr şi Gabriel Pârvan, Editura Junimea, Iaşi, 1977, Trecerea imaginii feminine prntr-„un fenomen de idealizare religioasă”, numeşte Alain Guillermou problematica erotică din poem, care face din chipul feminin „un fel de replică a Fecioarei Maria.” pp. 260-264, cit p. 251 5 D. Popovici, G. Călinescu, I. Negoiţescu, G. C. Nicolescu, N. Ciobanu, D. Caracostea, I. Negoiţescu, etc.

6 Augustin Z. N. Pop, Mărturii. Eminescu-Veronica Micle. Editura Tineretului, București.

7 A. Guillermou, op. cit, pp. 249-264, cap. Atât de fragedă.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 5

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE identificate de Per-pessicius, şi datate între 1875 şi 18798.

Ipostaza feminităţii desenată inefabil în acest poem aduce două elemente de noutate: 1. o altă dimensiune a feminităţii decât în poemele din perioada Iaşi; şi 2. o replică ideatică la actualitatea oricărui timp, secol, epocă – în ce priveşte structura etică şi afectivă a feminităţii de factură îndoielnică.

Apărută în Convorbiri literare, la 1 sept. 1879, deşi variantele prime aparţin perioadei mai vechi ieşene şi veroniene9, poema aparţine etapei marilor creaţii şi cristalizării formulelor lirice definitive, 18771883.

Atât de fragedă configurează imaginea unei feminităţi exemplare şi de neuitat, marcând trecerea de la erotica veroniană la un alt prototip al feminităţii, uşor modificat, ce valorizează o altă sursă biografică. Modelul cristalizat aici nu mai e Veronica Micle, doar punctul de pornire pentru variantele ce preced formula finală a poemului. Fără a insista pe dimensiunea oarecum bucolic-idilică a majorităţii poemelor erotice de până la 1877, când Eminescu se mută din Iaşi la Bucureşti, observăm că toate sunt dominate de acelaşi chip feminin emblematic şi recurent în: Floare albastră, Dorinţa, Lacul,

Sara pe deal, Ea-şi urma cărarea-n codru, Făt-Frumos din tei, Povestea teiului etc. Tiparul feminin din aceste poeme se redesenează mereu cam în aceleaşi date: femeia blondă, frumoasă, cu celebrii ei ochi albaştri, o burgheză nonconformistă cu suflet de artistă, cum însăşi Veronica Micle, care provoca reacţii feminine ostile şi discuţii nu tocmai favorabile prin saloanele ieşene ale vremii, a putut fi considerată de neprietenele invidioase. O feminitate nu doar de-o frumuseţe angelică, ci ludică,

nebună, imaginativă, seducătoare, dulce, dominatoare, precum în cunoscutul poem, Floare albastră – un fel de Cezara frecventează toate poemele erotice ale etapei 1871-1877. Toposul erotic este aici, frecvent, un spaţiu originar guvernat de elemente 8

1879 august este anul în care apare poemul în Convorbiri literare, în varianta cunoscută publicului 9 Cf. Augustin Z.N.Pop, Mărturii, p. 47, cercetătorul preia acest calificativ al poemelor erotice de la Perpessicius.

10 iunie 2012 NR. 10

primare regenerescente precum: codrul, crângul, lacul, teiul, salcâmul, dealul, crengile plecate în semn de protecţie şi reverenţă, izvorul ce acompaniază muzical şi ritmic iubirea etc. Imaginea feminină prezintă în toate aceste poeme o pecete uşor bucolică, atipică, ce se desenează cumva între urbanitate şi rusticitate, între angelism şi demonism, între istoricitatea cotidiană şi mitic, între realitate şi imaginar.

Ea sfidează convenţiile mic-burgheze şi tipologia feminină a epocii destul de încremenită în riguroase tipare clasice şi etice. În Atât de fragedă Eminescu realizează designul liric al unei dignităţi şi majestăţi10 feminine iscate din admiraţie şi emoţie, ca o idealitate generată fie din gândul poetic11 prin contemplare12, fie modelată de însuşi gândul demiurgic13 ca un prototip poetic. Atingând întruparea perfecţiunii, frumuseţea feminină se edifică însă, aici, pe tiparul unor variante mai vechi ale poeziei, din perioada ieşeană, în total 14 texte identificate de Perpessicius14. Conform criticilor şi biografiei lirice, deşi conţine şi anumite elemente veroniene15, poema prezintă inefabil în metafore, detaliile unui alt portret feminin ce se pot citi în dinamica imaginii.

Fizionomia şi fizicul individualizează evident tiparul personalităţii îndepărtându-l de poemele anterioare dar şi abstrăgându-l într-o formulă idealizată. Altceva face însă farmecul inefabil al feminităţii eminesciene în poema Atât de fragedă, ceva de dincolo de corporalitate şi în acelaşi timp din totalitatea şi ansamblul imaginii, din felul în care femeia îşi locuieşte şi îşi vehiculează corporalitatea proprie, din cum îşi domină sentimentul ori cum se lasă pradă acestuia. Un lucru pe care-l clarifică o 10

Conceptul de majestate feminiă este prezent în Edgar Papu în op. cit., p.15. cap. Principiul feminin la Eminescu.

11 Ioana Petrescu, Eminescu. Modele cosmologice şi viziune poetică, Editura Minerva, București, 1978, p.151.

12 Mihai Mănucă, Pelerinaj spre fiinţă. Eseu asupra imaginarului poetic eminescian, Editura Polirom, Iași, 1999, pp.126-127, cap. Sofia şi Poesis.

13 Ibidem. Gândul poetic şi gândul demiurgic sunt la Eminescu cele două căi şi modalităţi de elaborare a perfecţiunii. Gândul demiurgic este creatorul iar gândul poetic cel care citeşte şi înţelege absolutul.

14 Cf. A. Guillermou, p.252.

15 Cf. Perpessicius, A. Z. N. Pop şi Alain Guillermou.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 6

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE dată mai mult poemul este că farmecul frumuseţii este/poate fi sursa iubirii şi a fericirii în lume. O distinctă notă aristocratică, educaţia şi eleganţa fac ca frumuseţea feminină să atingă aici majestatea. Întâlnirea ori apariţia femeii – o fulgerătoare intersectare de destine – produce instantaneu sentimentul16 ca impact al feminităţii carismatice asupra sufletului poetic. O surprinzătoare reacţie a ei – reticenţa sau umbra renunţării – unicizează momentul şi-l face de neuitat. Ca urmare, în percepţia poetică, chipul femeii admirate/adorate o clipă încremeneşte pentru eternitate, într-o majestuoasă imagine similară Fecioarei încoronate. Câteva simboluri unicizează şi disting chipul de alte poeme: floarea de cireş; femeia-mireasă a sufletului ori madonă adorată ca icoană; iubirea ca vis de lumină al vieţii; renunţarea ca formă a maximei autosuplicieri sufleteşti. Vorbim aici de cea mai înaltă cotă pe care o atinge femininul eminescian şi la care se poate ridica, din contingent, feminitatea, căci puritatea sufletească şi puterea renunţării pot conduce fiinţa, la dimensiunea mistică şi sacră...

Dinamica evenimentului sufletesc parcurge un algoritm de 5 secvenţe în care citim succesiv cum farmecul frumuseţii fascinează şi înrobeşte eul: ivirea-n cale/zărirea femeii fascinante prin frumuseţe şi eleganţă, ca o intersectare de destine; prezenţa graţioasă, învăluitoare, neostentativă, a femeii, în armonie cu ambientul; iscarea fulgerătoare a sentimentului ca vis de iubire şi fericire; puterea hipnotizantă şi înrobitoare a frumuseţii - a farmecului noapte cucereşte fiinţa în veşnicie; şi renunţarea.

Toată această succesiune de momente ar putea împinge brusc relaţia, dintr-o întâmplătoare întâlnire ori simplă întrevedere, în vârtejul ameţitor al unei iubiri pătimaşe şi fără scăpare. Aceasta n-ar fi însă mai mult decât o efemeră aventură, repede uitată, din care nu se cristalizează pentru eternitate niciun fel de valoare perenă. Dar să urmărim în detalii dinamica evenimentului.

10 iunie 2012 NR. 10

1. Ivirea femeii fascinante prin frumuseţe în calea bărbatului percepută ca o intersectare de căi şi de destine – Şi ca un înger între oameni// În calea vieţii mele ieşi – induce o accepţiune fatalistă a vieţii şi iubirii. Registrul verbelor specific relevării legităţilor naturale şi astrale, – a răsări, a apărea, a se ivi, a se arăta, a ieşi în cale, („Când răsai nainte-mi ca marmura de clară”) – recurente în lirica erotică eminesciană, sugerează prezenţa sau apariţia feminină în calea poetului ca parte din fenomenalităţile naturii cosmice şi ale celei omeneşti.

Mişcările prin viaţă, intersectările şi reacţiile fiinţei omeneşti sunt supuse mai mult sau mai puţin unui fatalism pe care individul nu şi-l decriptează şi înţelege întocmai17. Aceasta echivaleză accepţiunea eminesciană a iubirii cu ideea de noroc din mentalitatea populară. Iubirea e „un atât de sfânt noroc/străbătător durerii” în altă poemă. De-o clasică perfecţiune de-a lungul întregii poeme, portretul feminin se-ncheagă emblematic, încât una din însuşiri, fragilitatea ori delicateţea îi metonimizează chipul: „Atât de fragedă, te-asameni/Cu

floarea albă de cireş/Şi ca un înger între oameni/ În calea vieţii mele ieşi.” A impresiona prin frumuseţe, prin luc, cum s-ar spune azi, reprezintă o strategie de seducţie feminină, valabilă la toate nivelele sociale, şi, evident, odată mai mult în cercurile aristocratice şi boeme.

Admiraţia masculină este cea care unicizează femeia în toate cercurile sociale, o selectează şi o plasează, mental sau real pe o anumită scară valorică, conferindu-i, sau nu, o aură de majestate şi de sacralitate. Angelitatea, notă distinctă a femininului romantic eminescian, şi întrezărirea mai mult sau mai puţin întâmplătoare, ca o naturală interferare de orbite cosmice, transformă fulgerător evenimentul, din admiraţie într-o iubire excepţională. Asimilată cu „floarea albă de cireş”, motiv rar18 la Eminescu, delicateţea femeii trimite implicit la sensurile din cultura japoneză, unde simbolul voalează frumuseţea şi patosul efemerului, conştien-

16

Evenimentul, în accepţiunea unor critici şi exegeţi eminescieni A.Z.N. Pop şi A. Guillermou - este generat de o strategie a lui T. Maiorescu pentru a împiedeca tentativele lui Eminescu de-a se căsători cu Veronica Micle.

17

Precum în nuvela Sărmanul Dionis Şi în Sarmis şi în Bogdan Dragoş

18

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 7

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tizând paradoxala putere a fragilităţii de-a genera sentimente durabile, de neşters. Frumuseţea trecătoare este cea care defineşte în fond însăşi esenţa feminităţii în lume dar şi incredibila ei putere de eternizare a evanescenţei şi candorii.

2. Modul în care feminitatea locuieşte spaţiul ţine de un inefabil al fiinţei. Fineţea mişcării şi a gesturilor sporeşte frumuseţea iar eleganţa veşmintelor adaugă un mister ce rimează tactil şi sonor cu graţia corpului: „Abia atingi covorul moale/

Mătasea sună sub picior/Şi de la creştet pân’ în poale/Pluteşti ca visul de uşor.” Mătasea, covorul,

mişcarea delicată, fineţea gestuală sunt specifice unui ambient aristocratic, ce armonizează graţia feminină cu sine însăşi şi cu eleganţa mediului. Materia se supune melodios pasului ori gestului: „Mătasea sună sub picior”, iar haina este un veşmânt ce învăluie fiinţa „din creştet pân’ în poale” sporind misterul şi farmecul19. Săgetat fulgerător de această imagine, precum de raza unui înger, eului contemplativ i se pare vis, plutirea în atingeri şi mişcări delicate, mai mult ghicite decât reale.

3. Farmecul frumuseţii îi conferă femeii ce „răsare” majestuos din faldurile lungii rochii, o figură statuară, marmoreană – „Din încreţirea lungii

rochii/Răsai ca marmura în loc/S-atârnă sufletu-mi de ochii/Cei plini de patimi şi noroc” – iar inter-

acţiunea sufletească fulgerătoare are ceva din spontaneitatea mişcărilor seismice. Femeia răsare nu doar în lume, în calea bărbatului, ci şi din veşmintele ce o tăinuiesc iar în/la/ privirea poetică uimită, înmărmureşte20 - ori împietreşte - într-o marmoreană imagine de neuitat: Răsai ca marmura în loc, sau Răsai ’nainte-mi ca marmura de clară, în altă parte. Astfel vederea frumuseţii iscă fulgerător iubirea. Dar aici nu mai e femeia ludică, imaginativă, nebună, din mediul silvestru al florii albastre, al lacului, al salcâmului, crângului etc., ci o altă ipostază, împlinită, atinsă de un noroc ce o face calmă, frumoasă, admirabilă, sigură de sine şi de neuitat.

19

Toate aceste elemente lipsesc din variantele anterioare şi din alte poeme cu care critica literară a asemănat elemente din varianta finală, Bogdan Dragoş, Rugăciunea unui dac.Cf. A. Guillermou, p. 257 20 În Pe lângă plopii fără soţ

10 iunie 2012 NR. 10

Lapidaritatea secvenţelor lirice şi condensarea lor imagistică sunt semnele maximei tensiuni sufleteşti dar şi ale artei maxime, de data aceasta o veritabilă ars erotica. Pornind de la tiparul unei feminităţii aristocratice a cărei imagine se depliază succesiv, la nivelul poemului, în secvenţe, şi având în vedere data apariţiei în Convorbiri literare, la 1(2) septembrie 1879, exegeţii au atribuit poema, ba admiraţiei poetului pentru Carmen Sylva, regina României, ba simpatiei pentru Mite Kremnitz care, în Amintirile ei, îşi şi revendică de altfel, acest portret liric.21 Va fi fost destul de inedită şi de emoţionantă pentru Eminescu experienţa frecventării mediului aristocratic adiacent palatului regal şi atmosfera intelectual-mondenă de la Bucureşti, cu o emulaţie specifică, marcată de recentele succese (1877) ale tânărului stat monarhic independent. Aşa că poema poate fi citită ca rezultat al unei experienţe afective de neuitat trăită în acest mediu.

E clar că varianta finală a poeziei se rotunjeşte din perspectiva experienţei bucureştene a lui Eminescu şi a noilor contexte trăite de poet acolo, pe care chiar Veronica Micle le recunoaşte cu o anumită resemnare amară22. În acele contexte răzbate uneori şi pasul regal şi foşnetul de mătase al 21

Cf. A.Guillermou. op. cit. Guillermou evocă din Amintirile Mitei

Kremnitz: „Mite Kremnitz însăşi în Amintirile sale ne furnizează indicaţii preţioase. Ea povesteşte cum într-o zi Eminescu, aflat singur cu ea, cedă unei reacţii spontane şi o sărută. Apoi deschizând Infernul de Dante *...+ Din acea zi, adaugă Mite Kremnitz, totul fu dintr-odată schimbat între noi.” Mite Kremnitz citează o scenă în care Eminescu soseşte la ea într-o după-masă şi o găseşte în rochie elegantă de bal, gata de plecare la o petrecere cu soţul ei. Ea vede întristarea pe chipul lui. În ziua următoare poetul se prezentă, şi, fără să facă lecţie, sau să rămână la cină, se mulţumi să-i întindă o foaie de hârtie spunându-i: „Dumneata ai vrut întotdeauna să ai o poezie de la mine: iat-o, dar nu-i bună de nimic!” Era Atât de fragedă. Mite Kremnitz citi poezia şi izbucni în plâns. Era fericită şi mândră totodată, adaugă ea: i se părea că un sentiment care l-ar fi încurajat pe poet să creeze devenea astfel pe deplin îndreptăţit.” A.Z.N. Pop, op. cit. pp.84-88. evocă şi el această devenire a poemei decredibilizând însă mărturisirile şi amintirile secretarei regale în favoarea Veronicăi Micle.

22 Idem, pp.262-263. Alain Guillermou citează scrisoarea trimisă de Veronica poetului (apud Perpessicius) şi datată tocmai din 2 septembrie 1879, data apariţiei poemului în Convorbiri literare. ”Versurile tale m-au făcut, cu durere, să simt că o figură souvereneiment supérieure m-a alungat afară din sufletul tău, unde poate fără drept şi fără veste mă introdusesem” afirmă cu amărăciune Veronica în Scrisoarea adresată lui Eminescu.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 8

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE majestuoasei regine-poete, Carmen Sylva. Astfel poema se naşte „dintr-un surprinzător amestec de tonalităţi afective şi contrarii”23 ce nu exclude elemente din variantele anterioare, ieşene, însă nu le mai absolutizează24. Atât de fragedă era în 1879, o construcţie lirică de inspiraţie recentă pentru Eminescu, cu câteva elemente şi simboluri mai vechi, însă cu o nouă tonalitate afectivă venind cu certitudine din relaţia recentă a poetului cu Mite Kremnitz, secretara regală, căreia tocmai îi dădea lecţii de limbă română, ori – cine ştie – poate şi din întrezărirea fugară a majestuoasei siluete a reginei...

4.Frumuseţea prezintă o forţă magică, hipnotizantă, ea înrobeşte sufletul şi întunecă mintea. Răpit de farmecul unei feminităţi distinse, aristocratice, bărbatul ce are bucuria prezenţei şi vederii acestei frumuseţi este atins brusc de visul iubrii: „S-atârnă sufletu-mi de ochii/Cei plini de patimi şi noroc”, întrucât sentimentul se naşte frecvent din vraja frumuseţii: „O vis ferice de iubire;/ Mireasă blândă din poveşti,/Nu mai zâmbi,/ A ta zâmbire/Mi-arată cât de dulce eşti.” Graţia frumuseţii sporită de gestica protocolar-aristocratică, de altfel destul de convenţională, prin politeţe şi zâmbet, prin amabilitate şi blândeţe, deschide neaşteptat o cale spre fericire. Nu dorinţa, nu patima, nu orgoliul, ci farmecul fascinant al personalităţii feminine este, de data aceasta, sursa încântării şi iubirii eminesciene. Acest farmec îi conferă femeii admirate o clipă, majestatea ei, statutul de femeie adorată, de mireasă virtuală: „mireasă blândă din poveşti”. Nu Veneră, ci Vergină, nu femeie profană, ci chip mistic, madonă. Însă nu doar chipul frumos şi statura marmoreană ci şi vorbirea tandră – a gurii tale calde şoapte, şi atingerea delicat-serafică sporesc puterea fascinaţiei ce primeşte o notă de-a dreptul mistică: „Cât poţi cu-a

farmecului noapte/Să-ntuneci ochii mei pe veci,/Cua gurii tale calde şoapte,/Cu-mbrăţişări de braţe reci.”

23

A. Guillermou, op. cit. p 254.

Atât A.Guillermou cât şi A.Z.N. Pop sesizează un amestec de imagini şi de trăsături din poeme ca Bogdan Dragoş, Sarmis, Rugăciunea unui dac.

24

10 iunie 2012 NR. 10

5. Forţa renunţării eternizează momentul.

Femeia întâlnită în cale de poet nu este însă una oarecare şi acest lucru îl anticipă distincta ei frumuseţe şi eleganţă aristocratică. Cel mai simplu ar fi, în asemenea împrejurare, a ceda farmecului ori sentimentului iscat fulgerător şi a cădea pradă iubirii, a se lăsa vrăjită de o privire, de admiraţie etc.

Dar frumuseţea ei nu e doar una exterioară, ci iradiată din interior, de o uriaşă forţă sufletească. E frumuseţea femeii capabile de-o atitudine mult mai seducătoare în felul ei, decât slăbiciunea de-a cădea pradă sentimentului. Ea este puternică şi aptă mai degrabă să renunţe, – ori să deturneze sentimentul într-o altfel de relaţie – să plece, să treacă mai departe, să se întoarcă la valorile din viaţa ei pentru care optase deja şi care-i dau calmul, siguranţa şi frumuseţea învingătoare: „Deodată trece-o renun-

ţare,/ Un văl pe ochii tăi fierbinţi:/ E mult duioasa renunţare,/E umbra dulcilor dorinţi”. Trăind în con-

formitate cu anumite principii, şi angajată într-o relaţie de viaţă, ea ştie că o mare iubire primeşte valoare şi mai mare prin renunţare, decât prin consumarea ei în clipă25. Femeia aceasta capătă astfel în ochii poetului, o aură care-i spiritualizează frumuseţea, tocmai prin forţa ei de-a renunţa: „Te

duci şi-am înţeles prea bine/Să nu mă ţin de pasul tău;/ Pierdută veşnic pentru mine,/Mireasa sufletului meu.” Puterea renunţării o transfigurează

pentru eternitate în ochii celui fascinat de ea, întro memorabilă imagine lirică, din femeia profană, într-un model al adoratei, al idealităţii feminine, al eter-nei mirese: „mireasa sufletului meu”, chip duios, icoană neştearsă în veci – a pururi Verginei Marii, purtată tainic în suflet, ca un simbol intangibil dar şi irealizabil, aşa cum a sesizat Ibrăileanu la timpul său. E clar: un subcod al imaginarului liric ne confir-mă că nu mai vorbim aici 25

A. Gouillermou, op.cit. p. 259. Guillermou menţionează în ceea ce o priveşte pe Mite Kremnitz: „Ea nu ascundea de fel poetului obstacolele care-i despărţeau, în special, propria sa dragoste pentru soţ şi copil.” Mai departe Guillermou citează din Torouţiu, mărturisirile Mitei Kremnitz, din Amintiri fugare: „Vedea zilnic cât de fericită era căsnicia mea, că-mi veneram bărbatul şi-mi idolatrizam copilul, că pentru el nu simţeam decât prietenie şi că nu trebuia să pronunţe cuvântul dragoste faţă de mine.” (apud Torouţiu, p. 32)

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 9

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE de mediul mic-burghez, sentimental şi provincial, cu aventuri mărunte con-sumate-n pripă, cu întâlniri pe alei umbrite de lună ori prin crânguri de tei. Femeia ce-a inspirat versu-rile, regină sau doamnă de curte regală, este fie vir-tuoasă în sensul autentic al cuvântului, fie aristo-crata căreia statutul propriei familii ori cel al Casei Regale îi îngrădesc sentimentul.26 Finalizarea evenimentului sufletesc, deşi dureroasă, este apoteotică. Întâlnirea fulgerătoare, incident sau lovitură de destin, apare însă ca o revelaţie – un vis de lumină, dorinţă de-a realiza irealizabilul; ea apasă pe suflet ca o vină ce se cere necontenit ispăşită, nu mai puţin decât o viaţă întreagă. „Că te-am zărit e a mea vină/Şi veşnic n-o

să mi-o mai iert;/Spăşi-voi visul de lumină/ Tinzându-mi dreapta în deşert.” Această „ispăşire”

înseamnă nici mai mult, nici mai puţin decât eterna căutare, după modelul întrezărit o clipă, a fiinţei care se potriveşte tiparului de perfecţiune feminină fizică şi sufletească, aidoma celui al prinţului din Cenuşăreasa aflat în căutarea femeii potrivite condurului. (n.n.) Dacă nu cumva această ispăşire este la Eminescu aşteptare perpetuă şi melancolie fără leac ori renunţare definitivă. Metafora ispăşirii eterne a visului de perfecţiune feminină şi erotică, intangibil, – „Spăşi-voi visul de lumină/ Tinzându-mi dreapta în deşert” – exprimă în acest poem de-o excepţională frumuseţe, farmecul feminităţii ce adaugă frumuseţii fizice, perfecţiunea morală şi spirituală ce aici primează. Numai în această formulă deplină a ei, frumuseţea încoronează feminitatea conferindu-i o majestate dificil de atins. Numai astfel chipul ei devine icoană menită să perpetueze în timp o efigie de neuitat: „Şi-o să-

mi răsai ca o icoană/A pururi Verginei Marii/Pe fruntea ta purtând coroană;/Unde te duci? Când ai să vii?” Poemul? – aşa cum l-au definit unii critici – „un mic imn de adoraţie mistică”27, „un fenomen de idealizare religioasă”, ori o „bună rugăciune”28 26

Ibidem. Să reţinem afirmaţia Mitei Kremnitz: „ .....că nu trebuia să pronunţe cuvântul dragoste faţă de mine.”

27 Idem. p.250 28 Idem., p.252.

10 iunie 2012 NR. 10

spusă-n faţa unei imagini iconice identică Fecioarei încoronate, iar femeia iubită – „o replică a Fecioarei Maria”29.

Declarat sau nu, recunoscut ori ba, subliminal, imaginarul este cel care conduce mai mult sau mai puţin lumea, în toate epocile. Evident, cu Eminescu suntem încă în prelungirea unei psihologii de tip romantic pentru care imaginea este regină, ea prevalează realităţii, ea dictează sentimente şi reacţii ori imprimă eului atitudini decisive.

O astfel de feminitate tulbură sufleteşte, rămâne-n amintire şi se fixează liric pentru eternitate, drept model de frumuseţe aureolată de virtute – mireasă blândă din poveşti sau mireasa sufletului meu. Nu Veneră ci Madonă, nu feminitate profană, chip de lut, supus tuturor imperfecţiunilor şi erorilor speciei, pradă facilă oricăror ademenitoare chemări, ci icoană, după modelul purităţii feciorelnice a Mariei. Aceasta e în fond feminitatea adorată de Eminescu şi aureolată regal şi mistic în poema Atât de fragedă.

Imaginarul feminităţii eminesciene culminează aici într-o ipostază fără echivalenţe cu alte poeme erotice şi la antipod cu modelul Cătălinei imprecate-n finalul poemului Luceafărul ori cu cel al Dalilei din Scrisoarea V.

Surse consultate : Alain Guillermou, Geneza interioară a poeziilor lui M. Eminescu, cu un cuvânt înainte al autorului către cititorii români, în trad. lui Gh. Bulgăr şi Gabriel Pârvan, Ed. Junimea, Iaşi, 1977; Augustin Z.N. Pop, Mărturii, Ediţia a doua revăzută, Editura Tineretului, București; C.G. Jung, Personalitate şi transfer, trad. de G. Khon, Ed. Teora, p. 12, p. 22 şi p. 71; Edgar Papu, Poezia lui Eminescu, (ediţia a doua revăzută şi adăugită), Editura Junimea, Iaşi, 1979; Ioana Petrescu, Eminescu. Modele cosmologice şi viziune poetică, Editura Minerva, București, 1978, p.151; Mihai Mănucă, Pelerinaj spre fiinţă. Eseu asupra imaginarului poetic eminescian, Editura Polirom, Iași, 1999, cap. Sofia şi Poesis; M. Eminescu, Poezii, Antologie, tablou cronologic, indice alfabetic şi crestomaţie critică de Felicia Giurgiu. Ed. Facla, Timişoara, 1991; M. Eminescu, Opere, I, (ediţie îngrijită şi prefaţă de Perpessicius), Ed. Minerva, București, 1973.

29

Idem. p. 251.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 10

10 iunie 2012 NR. 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Omul sapã

***

Soarele piere peste vale Şi cimitir dar omul sapã.

Privirea lui, plinã de jale, Coboarã iarãși peste groapã.

Mariana Bendou, născută la Oneşti. A avut preocupãri literare încã din copilãrie când a activat cu poezie şi prozã la cenaclurile literare din localitate. A fost redactor, moderator de emisiuni la radioteleviziunea localã, reporter şi ziarist în presa localã. A realizat şi prezentat cu diverse ocazii spectacole şi concursuri pentru copii şi tineret. A scris texte la cântecele pentru copii şi adulţi, printre care şi un imn al oraşului său natal – Oneşti.

Prezentă în antologii din ţară („Aspiraţii”, Editura EUROGRAPH, 2010, „Artã sfâşiatã - 73 poeţi contemporani”, Editura Arhip Art, 2012, „STARPRESS - Antologia scriitorilor români din lumea întreagã”, 2012, etc.) şi din străinătate. Mariana Bendou însă consideră că adevãratul debut literar a fost abia în anul 2009, când a publicat un volum de versuri bilingv (francez-român) „Amour Amazigh/Dragoste de Om Liber” la Editura Karta.ro, Oneşti, despre Kabilia, o regiune turisticã aparte din nordul Africii urmată de volumul de versuri religioase „Pierdută şi răscumpărată”, Editura “Sf. Nicolae”, Brăila, 2010. În anul 2011 a publicat un volum de versuri bilingv „Poésies pour mon mari/Poezii pentru soţul meu” şi două antologii literare: prima cu versuri şi fotografii intitulatã „EXPRESIA IDEII - Fruntea cerului asudã”, iar cea de a doua „EXPRESIA IDEIIPovestea continuã” ambele conţinând creaţii ale membrilor clubului “EXPRESIA IDEII” pe care l-a iniţiat şi dezvoltat începând cu primăvara anului 2011. În prezent lucrează la cel de-al treilea volum EXPRESIA IDEII – „Poezia Culorilor”. Mai are numeroase proiecte în lucru, atât în limba francezã, cât şi în limba românã pe care speră sã le poată face cunoscute publicului cât mai curând. Noi suntem alături de domnia sa şi sperăm să ne bucurăm împreună de aceste proiecte.

El se gândeşte c-a trãit Mereu în rugãciune Dar tot nimic nu a cules Pentru când va pleca din lume. Şi sapã iar, sapã tãcut Deşi se însereazã; Rãstoarnã bulgãrii de lut Şi tot mai des ofteazã...

Copilul Domnului Când privesc lumea, eu îmi zic Precum David , împãratul: Ce este omul? Şi ascult Cum bate-n poarta mea pãcatul…

Un amalgam de bine, rãu?

Omul viaţa şi-o strãbate În repezi ritmuri şi apoi Greu obosit, pleacã departe.

Sfârşitul dragostei şi-al urii E al inocenţei de a fi…

Copilul Domnului e pururi Pânã când, veşnic, va dormi.

Iertarea Cuvântul ce mã doare atât de mult Este, de fapt, greşeala mea…

Dacã n-am vrut sã Îl ascult Mai pot spera iertarea Sa? Din lanul Sãu de grâne coapte Eu am crescut pe lângã drum Şi am rodit în spic pãcate Cine mã va culege acum?

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 11

10 iunie 2012 NR. 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Mãcar dacã aş fi fost o floare De mac, când împleteau coroanã De spice, pentru a mea culoare, Stãteam şi eu la vreo icoanã …

Rãstignire Azi mi-aş dori sã fug departe, Cât mai departe de voi, care Duceţi pe limbã piper, sare Ca sã loviţi cu mult mai tare…

Dar trupul meu, lipit de cruce, Nu vrea nicicum sã se urneascã! Îi pare moartea mult mai dulce Decât o viaţã pãmânteascã.

Mai roagã-te, pãrinte încã-o datã Sã-nving pãcatul trupului şi eu, Sã trec prin restul vieţii fãrã patã...

-Sã te-odihneascã-n pace Dumnezeu !

Sfântului Andrei Te bucurã Sfinte Andreie şi coboarã Ca şi întâia oarã între români...

Cu drag eşti aşteptat la noi în ţarã Sfinţeşte-ne cu ale tale rugãciuni !

Venit-ai pân-la noi pe mãri, departe, Apostole cel mai dintâi chemat, Sã ne fii tuturora astãzi frate, Nãdejde, izbãvire din pãcat !

La ce e bun sãrutul Lunii, Cel întinat şi mincinos?

Eu stau lipit de crucea lumii Şi nu mai pot privi în jos.

Menit sã fii pescar de oameni Prin Duhul grãitor de Dumnezeu, Cu cine ai putea sã te aseameni ?

Cum aş putea sã te slãvesc şi eu ?

Din inima strãpunsã îmi curge Pârâul vieţii, cald şi lin.

Rãmân aici, lipit de cruce Cu ochii cãtre cer; amin!

Ştiind firav aşezãmântul firii, O veste minunatã ne-ai adus : (Primitã-n schimbul jertfei şi-a iubirii) -Veniţi, aflat-am pe Iisus !

Duhovnicului meu

Te descopãr

- Mi te-a cerut pãmântul prea devreme.

Mã cert cu el şi-i spun cã-i vinovat...

În dimineţi am cugetat laTine, La Duhul Tãu rãtãcitor prin stele, Şi-am înţeles cã Tu de ani de zile Erai îndreptãtorul vieţii mele.

Îmi strigi din brazdã : - Nu te teme, Copilã, pentru tine m-am rugat Sã ne-ntâlnim, acolo sus în Rai ; Lucreazã, nu ai vreme sã mai stai !

-Pãrinte al meu, duhovnice şi tatã, Îngenunchez, mã rog şi strig mereu : -Tu neputinţa mea o iartã Când mã rãnește clopotul cu plânset greu ! Îmi este dor de tine şi de clipe sfinte, Prin tine cãpãtăm putere…

Aş vrea sã fie totul ca-nainte; Nu mai gãsesc la nimeni mângâiere.

În amãgiri şi-n deznãdejdi viclene, A biruit prin mine, braţul Tãu înalt.

Tu m-ai spãlat de urã, de ruşine, Tot Tu m-ai învelit sã-mi fie cald. Învãţ sã Te descopãr azi în mine, În fiecare tãinuit ungher, Sã pot alege rãul de ce-i bine, Sã mã ridic din beznã cãtre cer !

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Mariana Bendou

Page 12

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Moştenitorul unui loc în care timpul vine din inima unui ceas antic „Ai dreptate: Miturile noastre ni le ucidem singuri Fiindcă nu ne lasă inima să privim Cum ni le ucid alţii...”

Skënder Zogaj, Muritorii Kosovei / I vdekshmi i Kosovës, fragment „Sunt multe morminte anonime […]

Multe cămăşi însângerate Prin lăzile mamelor, mireselor, surorilor[…]

Le întoarce toamna, din nou, prin lăzi Ca un măr sau ca o gutuie între cutele pielii Sfâşiate de amintiri întoarse ” Skënder Zogaj, În Kosova/ Në Kosovë, fragment La o repede lectură, în dorinţa de sistematizare/ schematizare a acestui volum, a felului de a scrie a lui Skënder Zogaj, am putea vorbi, pe scurt, despre câteva motive/teme, care au o pondere mai mare: patria/istoria/destinul ei tragic influenţat şi de alţii, dar şi de felul de a fi al oamenilor ei (Noi – suntem popor divin/ perfecţionat/ne scoatem ochii/ unul-altuia”; de citat şi poemul În Albania: „Ah, Albania! ceas antic/cu arcurile ruginite măsori timpul /a spus bătrâna din Shkodra”), curgerea timpului/ îmbătrânirea, care cuprinde totul, gândurile, iubirea, pe care o îmbracă ades în amintire, în vis. Ar fi apoi şi o „grupare” mai heteroclită, descrisă de poeme oarecum, dar nu cu totul, disparate de nota volumului (Eroziune, Al Cincilea punct ş.a.). Sunt şi unele care aduc a îmbinare de ziceri populare/sentenţe, cum sunt în Pasărea durerii („dorinţa este boală/ rugină a tuturor timpurilor”) sau un poem de patru versuri, Cuvântul zburător.

Apoi, toate acestea le putem discuta, între altele, şi prin perspectiva felului în care îşi alege cuvintele autorul. E de remarcat tendinţa spre a „exploata” cât de mult poate figurile de stil. Avem a face cu o modalitate proprie de a compune expresii, unele alcătuind imagini surprinzătoare (parte de

10 iunie 2012 NR. 10

frumuseţe aparte, parte forţate), altele aidoma unor asocieri paradoxale, uneori cu iz cvasi-oximoronic. Sau creând adesea imagini care par a contura un tablou pictat cu pensula muiată în baia de înţelesuri ale oniricului sau suprarealismului.

Cităm mai multe exemple pentru că sunt definitorii pentru felul de a scrie al autorului: „cuţitul/cu muchia în privire/jupuie echilibrul/ întru duhul vindecător/al nopţilor/picurând albastru”. Şi: „sărutul întreg umplut cu muşcături”, „dintele lupului spânzură cercel în ureche”, „partea nevăzută a orei soarelui”, „în spatele orei soarelui”, „sub apa adormită/doar iarba amărăciunii creşte”, „vulpea şchiopă cu seceră în ceafă”, „Lupului Încărunţit i-au curs ochii sânge/pentru Calul cel Roşu”, „abureşte sângele scump/ca urina de iapă”, „fiecare are un pumn de lacrimi/ascuns/undeva în inimă”, „am deschis fereastra/privesc văduvă pe acoperişul ars/ ce frumos se piaptănă”, „turma un munte de copaci secaţi/se mişcă în tăcerea urlătoare”, „porumbei/spălaţi în lumina misterelor rumenite”, „dealuri dezbrăcate/cu cicatrice amare”, „balcoanele croşetate cu oţel/fără cer cu soare“, „versuri amirosind a usturoi şi ceapă/pline de roţi şi furci/ şi antene de satelit...“ În fapt, aceasta ar fi nota în care putem defini volumul, anume temele şi motivele amintite la început, îmbrăcate într-o haină de cuvinte care ţes expresii după modelele exemplificate. Vorbeam despre curgerea timpului, bătrâneţe, îmbătrânirea, atotstăpânitoare, căci şi „amintirile se răsfoiesc bătrâneşte/visele inundă bătrâneţea”, şi anotimpul îmbătrâneşte (Îmbătrânirea anotimpului – „dincolo de geamul plictisit/între ramurile sure/mâna obosită şi duhul/au umplut sufletul/cu riduri de stejari”). Totul pare că încărunţeşte, metaforic („încărunţire, ce multă încărunţire/doarme deasupra trupului/încremeneşte inima, ah, tainic suspin”).

Chiar şi florile „rabdă îmbătrânirea”. Arar, îmbătrânirea, decrepitudinea par descrise în apocaliptice culori (Toamna – „cocostârcul s-a rostogolit din vârful stejarului/oile au plesnit iar albinele au murit/câinele a crăpat în pragul casei”).

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 13

10 iunie 2012 NR. 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Este, aşadar, un timp care pare a fi al amintirilor. Şi iubirea, chipul iubitei se vede prin voalul ceţos al timpului (ca în Departe de mine nu poţi să fii: „frumoasă, fragedă, cu aripi de înger/ amintirea tinereţii îmi înverzeşte”) sau într-un vis al retrăirii iubirii (Când răsar mimozele – „să trăiesc învierea iubirii/mireasmă îmbătată a mimozelor”).

Sau un timp al nostalgiei locului natal, ca în Casa părăsită, acum, când „a ars limba poveştilor” şi „locul natal/frumuseţe divină/se leagănă în ogoarele frunţii mele”. Amintirea este ca un regat care cuprinde totul, până şi vechile legende ale Albaniei sunt parcă izolate în culă (Cula amintirii – „cuvânt după cuvânt inima a intrat în legendă/piatră peste piatră creşte cula în această ţară”), căci trăim timpuri în care valorile par a se fi răsturnat şi, scrie Skënder Zogaj, Ne trebuie un abecedar nou, căci, „dacă nu scriem/ abecedarul nou/ lumea va muri/ din cauza celor care scuipă/ şi a analfabeţilor”.

Concluzionând, Skënder Zogaj este un poet al mesajului (mai mult sau mai puţin disipat), al imaginii poetice, chiar dacă uneori cam apăsate, pentru care a vedea cu ochii trăitorului într-un loc şi timp anume, cu istorie, trecut, prezent dar mai ales cu viitor, cu legende şi cu oamenii care le-au creat şi le duc mai departe, este mai important decât să scrie despre propriile trăiri sau să penduleze între micro şi macrocosmos, după varii reţete compensatorii. Pare că şi-a construit versul în ideea de a degaja emoţie, dincolo de lucruri, de stări, dorind să depăşească prin mesaj banalul. Este dificil de opinat unde anume se situează în peisajul liricii albaneze, pe ce palier şi din punct de vedere valoric, probabil într-un plan mai depărtat de un Visar Zhiti sau, din altă perspectivă, Sali Bashota, dar putem spune că acest volum îl relevă ca pe un autor al suferinţei pentru patria sa, pe care o poartă nu ca pe un stigmat, ori povară, ci ca pe un dat.

Marius Chelaru

Dumnezeul meu Este prizonierul perfect Din împărăţia zăpezii.

Singurul fără de pată, Căutător de aur Şi vânător de reni din porţelanuri...

El Mă aşteaptă cu lampa pe masă Şi cărţile de joc, În avanpostul pavat Cu paşii copilului care am fost.

Un loc de rezervă perfect Locul de unde Paradisul Se vede cu portocali înfloriţi Şi penele păsării de cenuşă Încă arzând.

M-am hotărât!

Semnez pactul cu paznicul Celulei în care Şobolanii Macină piatra de var.

Locul meu preferat este în picioare La galerie, Unde Studenţii fluieră dirijorul Pe straportină.

Bat ritumu-n picioare Şi golul în aer.

Dincolo de cortina Îmbâcsită cu milă creştină Iapa albă paşte miriştea Poveştii reciclate Din cioburile lentilelor de contact.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 14

10 iunie 2012 NR. 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Sunt la liman Mă scald Într-o lacră de sare Fără să ştiu că am scăpat Pentru ziua de azi De-nserare…

Fac paşi în paşi Prin nămeţiş de petale Şi Cuvintele nerositite Prind floare de vin În locul lor Din dicţionare.

Bula de frică se sparge Şi eu iubesc nebuneşte Zidul Care mă strânge-ntre şale.

Altă iederă fumegă verde În spaţiul De unde tobele nu se mai aud Decât aşa, Ca un ţipăt de sâmbure germinând În pântecul piersicii.

Autor: Prof. Ion Ionescu-Bucovu Dacă Eminescu nu ar fi fost un mare poet şi un pasionat ziarist, atunci categoric că ar fi rămas la prima lui dragoste, teatrul, şi ar fi devenit un mare actor. Spun acest lucru pentru că încă din copilărie Eminescu a fost atras de mirajul scenei. Primii lui ani i-a petrecut la Ipoteşti şi la Botoşani. Fiind „cel mai rău” dintre copiii căminarului, Mihai s-a ascuns în singurătatea codrului şi a naturii, s-a izolat prin peregrinări şi joacă, menite să-i dea iluzia evadării din lumea reală, care nu-i era tocmai prielnică. A jucat la început pantomima, cea mai veche formă de teatru: „Copii eram noi amândoi, Frate-meu şi cu mine, Din coji de nucă car cu boi Făceam şi înhămam la el Culbeci bătrâni cu coarne ………………………… Şi frate-meu ca împărat Mi-a dat mie solie Să merg la broaşte suflecat Să-i chem în bătălie, Să vedem cine-i mai tare.”

Florina Marin/Ulei pe pânză

O altă lume i s-a deschis în fața ochilor atunci când a început să învețe carte. Înscris la Cernăuți în clasa a treia la gimnaziul greco-catolic, după primele două învățate acasă, el a avut posibilitatea să citească şi să participe la spectacole de teatru. Mai întâi a găsit acasă o vastă bibliotecă cu volume ca „Alzira”

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 15

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE sau „Americanii” tragedie de Voltaire, tradusă de Gr. Alexandrescu, „Antony”, dramă de Alexandre Dumas, tradusă de Alexandru Hrisoverghi, cu precuvântarea lui Costache Negruzzi, „Mizantropul” de Moliere şi „Zaira” de Voltaire, traduse de George Sion, piese de teatru citite, apropriindu-l de vasta cultură teatrală.

La liceul german, trecut în septembrie 1860, a dus-o greu, mulți profesori erau „iluştri pedagogi, dar uitau să fie oameni” ceea ce l-a făcut pe Eminescu să urască şcoala. A găsit mângâiere în casa lui Aron Pumnul, profesorul lui de limba română, care l-a şi găzduit, cu o bogată bibliotecă a gimnaziştilor, care ia fost ca o mană cerească, mai ales prin ”Lepturariu”, făcând cunoştință cu aproape toți scriitorii noştri. Aici a dat şi de profesorul de istorie Neubauer, un mare iubitor al dramaturgiei germane, care-l punea să povestească întâmplări din mitologia greacă, războiul Troiei sau expediția argonauților. Neubauer era „teatralist”, îi îndemna pe copii să joace teatru. În „Suvenirile lui din copilărie”, Eminescu şi-a aşternut pe hârtie câteva gânduri din această epocă: „La Dzierzek, în casa cu plopi. Grădina cu mere în care îmi făcusem cuib ca vulturul şi găseam mere toamna rămase din scuturătură… Galeria cu tablouri. În căsuța din grădină lipisem pe pereți chipuri rupte din jurnale… Teatru l-am jucat odată în odaia din pod, în care şedeam cu armanul, a doua oară în grădina Landhaus an der Heerstrasse- Libelei am Fenster, Grosspapa, bostanul găurit cu lumânarea…” Piesele jucate erau ale lui August de Kotzebue, de care va vorbi mai târziu ca ziarist dramatic. Farsa naivă îi bucura pe copii şi-i scotea din constrângerile cazone ale şcolii.

Eminescu, probabil l-a jucat pe cameristul Baltazar, eroul principal, din piesă. Constantin Bărcănescu, tenor de mare faimă, îşi aduce aminte despre Eminescu că avea „o voce mică, dar dulce şi mlădioasă.

Cuvintele erau spuse cu o expresiune şi cu un accent de care ar fi fost gelos cel mai mare cântăreț”.

Spuneam că o mare înrâurire asupra formării lui Eminescu a avut-o biblioteca gimnaziştilor din casa lui Pumnul, de care s-a îngrijit o perioadă de timp. Acum a cunoscut comedioarele lui Vasile Alecsandri, „Iorgu de la Sadagura”, „Creditorii”, „Zgârcitul risipitor”,

10 iunie 2012 NR. 10

„Rusaliile în satul lui Cremene”, „Millo director sau Mania posturilor”etc.

Pe 16 aprilie 1863 Eminescu dispare din şcoală, unii eminescologi punând accent pe faptul că a murit Pumnul şi Eminescu n-avea de ce să mai stea la şcoală.

Adevărul este altul. După ce se vede respins cu o bursă de la liceul din Botoşani, apare o trupă de actori a lui Tardini-Vlădicescu în Botoşani unde joacă câteva spectacole în sala de teatru, „Teatru român”, instalată pe Calea Națională. Presupunem că Eminescu a luat urma trupei în oraşul de unde fugise, adică Cernăuți, cu acestă trupă, afirmând că vrea să urmeze cursurile şcolare ca „privatist”. Aici Eminescu a fost nelipsit de la spectacole, fermecat de minunile care se desfăşurau pe scenă. El „sta nemişcat, cu privirea ațintită asupra actorilor, ca şi când ar fi voit să soarbă toată acțiunea şi frumoasele melodii cântate de dânşii şi se supăra grozav dacă careva din colegi îl stingherea prin întrebări sau observații”. Spectacolele s-au prezentat între 13 martie şi 29 mai 1864, cu 33 de piese, după care trupa şi-a continuat turneul la Braşov, unde a jucat toată vara anului 1864. Ioan Zbierea, fostul lui profesor de limba română, ne povesteşte că „Teatrul l-a abătut pe Eminescu de la studiile gimnaziale, voia şi el să fie actor, şi actor dramatic! Şi aşa a părăsit gimnaziul…”

Prietenia lui Eminescu cu actorii pare să se înfiripat la Botoşani, acum a încolțit în mintea lui gândul să urmeze trupa. Mai întâi s-a lipit de trupă ca „admirator”. Obligat de tată, intră câtva timp ca „scriitoru al cancelariei” din Botoşani, ca în martie 1865 să se alăture iar trupei de teatru. Trupa se afla în iunie 1865 la Braşov şi Eminescu făcea parte din rândul actorilor. De data acesta nu mai era un simplu „admirator”, ci un profesionist. El a ocupat cuşca suflerului şi cu o memorie prodigioasă a învățat pe de rost pasaje întregi, pe care le recita pe scenă.

Au urmat apoi anii de peregrinare cu actorii din teatrul Ştefaniei Tardini, care au avut o mare însemnătate în viața poetului. Avea acum 16 ani împliniți, noul drum ar fi vrut să însemne calea spre mai multă libertate pentru poet. Umblând prin țară, va avea prilejul să cunoască pământul țării, tradițiile, creația populară, natura şi oamenii. Între timp suflerul devine

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 16

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE şi un mare poet, publicând primele poezii în „Familia”.

Acum Eminescu era fericit. „ Ca un copil care aşteaptă ceva nou şi frumos - avea să-i scrie el Veronicăi Micle peste ani - aşa şi eu aşteptam numărul din „Familia”. Ceteam ca un actor pasionat rolul; mi se părea că ceea ce compusesem din inspirație era altceva… unde sunt clipele de veselă şi nobilă visare?”

Trupa de teatru a Ştefaniei Tardini era compusă din 17 persoane, 10 bărbați, 3 doamne şi 4 domnişoare. O trupă aşa de mică avea nevoie de ajutor.

Actorii făceau de toate, nu aveau o specializare, ei recitau, cântau şi jucau. Eminescu pare că le căzuse bine. Cu vocea lui putea să fie un bun actor, dar cu scrisul un excelent copist de roluri. Mite Kremnitz avea să amintească cunoscuților că „Abia un băiețandru, părăsi dar gimnaziul şi colindă Ardealul, Muntenia şi Moldova, cu acea trupă de actori, în care era aici actor, aici poet dramatic, aici regizor, aici sufler”. Înfrățit cu teatrul şi cu poezia, a pornit să cutreiere țara, s-o cunoască.

După desființarea trupei, Eminescu a fost nevoit să se despartă, hoinarul şi-a continuat drumul singur colindând prin Transilvania. În 1866 Eminescu se afla la Blaj, mica lui Romă, unde venise să-şi susțină examenele. Părul lui lung, „purtat ca al preoților orientali…” de care-şi amintesc contemporanii, era pieptănătura actorilor, într-o vreme când nu existau peruci şi actorii puteau astfel să-şi schimbe înfăţişarea, aşa era Iorgu Caragiale, Mihai Pascaly şi chiar tânărul Caragiale, în vremea când studia arta dramatică şi când a fost sufler. În ianuarie 1867, Mihai Eminescu făcea parte din trupa de teatru a lui Iorgu Caragiale. Avem mărturia lui Caragiale care ne dă amănunte prețioase despre poet. Caragiale în vârstă de 15 ani, cu doi ani mai mic decât poetul, venise proaspăt în Bucureşti şi trăsese la unchiul său, actorul Iorgu Caragiale. „Locuiam într-o casă unde trăsese în gazdă un actor…

Actorul îmi zise cu un fel de mândrie: „Am şi eu un băiat în trupă care citeşte mult, este foarte învățat, ştie nemțeşte, are mare talent, face poezii, ne-a făcut câteva cuplete minunate... Eu cred că ți-ar face plăcere să-l cunoşti…” I-a povestit cum îl găsise la un hotel din Giurgiu, slujind în curte şi la grajd, culcat în

10 iunie 2012 NR. 10

fân şi citind în gura mare pe Schiller. Actorul i-a propus să-l ia ca sufler cu şapte galbeni pe lună şi Eminescu a primit cu bucurie. „Era o frumusețe povesteşte Caragiale când l-a văzut- o figură clasică, încadrată de nişte plete mari, negre, o frunte înaltă şi senină, nişte ochi mari, - la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru, un zâmbet blând şi adânc melancolic…” Trupa ambulantă era a actorului Mihai Pascally, din care făcuse parte şi Caragiale ca al doilea sufler şi copist de roluri.

Iorgu Caragiale l-a tocmit ca sufler pe Eminescu şi de atunci nu s-au mai despărțit. Eminescu a redactat petiția prin care trupa solicita Ministrului sala Teatrului cel Mare pentru a da spectacole, „ spre a se putea hrăni onorabil”, prin mijlocirea artei dramatice.

Nemulțumiți de orarul aprobat, Eminescu a continuat cu petițiile adresate Teatrului cel Mare, cerând şi duminici de reprezentare, dar fără rezultat. Repertoriul suflat de poet era divers, de la piese patriotice la drame şi comedii. De asemenea şi copierea textelor pentru artişti o făcea tot el. Tânărul de optsprezece ani năzuia să scrie şi piese, precum „Ariel”, „Faust”, „Un don Juan românesc”. Evolski, un actor al timpului, spune despre poet: „Adeseori, sufla din cuşca lui îmbrăcat în diferite costume speciale trupelor provinciale, compuse dintr-o haină Louis IV, pantalon bufanți Henric IV şi chivără de carton aurit „a la Misterele inchizițiilor”. Trupa având artişti puțini, adeseori îl foloseau şi pe Eminescu ca actor . „Ochiul deprins al neuitatului Pascally - zice Caragiale - l-a descoperit pe Eminescu”.

Acum în culmea gloriei de „artist”, Eminescu face un turneu prin țară cu societatea dramatică a artiştilor superiori. Trecerea frontierei s-a făcut pe la Predeal. Primul oraş care s-a bucurat de prezența lor a fost Braşovul. Trupa a stat aici o lună de zile între 16 mai şi 16 iunie. Al doilea oraş a fost Sibiul, unde actorii au rămas două săptămâni, cazați la hotelul „Bukarest”. Aici s-au remarcat cu piesa „Mihai Viteazul după bătălia de la Călugăreni”. În ziua de17/29 iunie 1868 s-a dat la hotelul „Împăratul românilor” un banchet în onoarea actorilor, participând 150 de persoane. La Lugoj spectacolele au început pe 23 iulie şi s-au bucurat de o mare atenție din partea spec-

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 17

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tatorilor români. După Lugoj a urmat Timişoara, cu ultimul spectacol pe 3 august 1868, mulți spectatori plângând cu lacrimi de bucurie la auzul limbii româneşti. Ghinionul a fost că aici Matilda Pascally a născut un băiat şi itinerariul trupei a suferit modificări.

La Arad au ajuns pe 5 august şi au fost aplaudați de țărani veniți din Zarand. Ghinionul i-a păscut în continuare deoarece s-au îmbolnăvit actorii Pascally şi Ioan Gestian şi a trebuit ca spectacolele să fie suspendate. La spectacole a asistat şi Iosif Vulcan care dorea „s-aud limba noastră dulce şi sonoră răsunând pe scenă”, dar să-l cunoască mai bine şi pe Eminescu, cu care se mândrea la revistă. La Gherla nu s-a jucat din cauza bolii actriței Matilda Pascally, care s-a accentuat. La 31 august 1868 trupa a sosit la Oravița, având un succes enorm, organizându-le o petrecere cu joc în sala Coroana. La 2 septembrie trupa a plecat spre Baziaş, după care cu vaporul a ajuns la Giurgiu. În timp ce trupa colinda prin Transilvania, la Bucureşti se reorganiza Teatrul cel Mare, sub Mihail Kogălniceanu, în calitate de membru în comitetul teatrelor. Pascally i-a dat lui Eminescu o scrisoare de recomandare către Grigore Bengescu, directorul Teatrului cel Mare pentru a fi primit în slujbă aici. „Domnul meu, Îmi iau libertatea să-ți recomand pe aducătorul acestei epistole, om al literelor şi bun român… Este un străin din Moldova, cu studiile terminate la Cernăuți, foarte cult, foarte studios, cu cunoştințe minunate de literatură germană şi română. Este sărac şi pe drumuri, l-am avut sufler la mine, pe lângă ştiință este laborios, activ, şi foarte cumsecade. Dacă vei putea acordă-i locul de al doilea sufler, cu toate că poate fi foarte bun şi pentru locul întâi, ai face un mare serviciu, un mare bine…” Pe 29 septembrie 1868 Eminescu este angajat în calitate de sufleur II şi copist cu o leafă de 166,66 lei noi. Situația actorilor însă s-a înrăutățit, a venit iarna cu frig, cu salarii neplătite la timp, cu greutăți de tot felul şi pe deasupra şi cu cearta dintre Millo şi Pascally.

Eminescu pleacă iar cu Pascally într-o nouă „excursiune artistică” la Galați, la Iaşi, la Cernăuți. La începutul lui august 1869 trupa s-a oprit şi la Botoşani. Acum se petrece o răscruce în viața lui Eminescu şi i se spulberă pentru totdeauna ideea de a rămâne

10 iunie 2012 NR. 10

artist de teatru. „Părintele lui - ne zice Caragiale în „Nirvana”- l-a găsit pe excentricul fugar şi, cu mai binele, mai cu de-a sila, l-a luat acasă şi d-acolo l-a trimis la Viena.” Supărat pe părinți, Eminescu îi replică lui Ştefan Cacoveanu: „Ce au cu mine? Pâinea nu le-o mănânc, pragul nu li-l calc. Lese-mă să-mi merg calea mea şi să trăiesc din puținul meu.” Aşa se face că Gheorghe Eminovici, tatăl lui, îl însoțeşte personal cu Raluca la Viena, spre a fi siguri că poetul o rupe cu actoria. Despărțirea de „dragii lui pribegi”, actorii, na fost desigur prea uşoară. Lăsa în urmă o viață libertină pe care n-avea s-o mai găsească niciodată. „Comediantul”, un text autobiografic, exprimă deznădejdea lui la despărțire: „Țiştuit-ați comediantul, L-aplaudarăți cu sudalme, S-a sfârşit acum comedia, Haida-de! Bateți din palme.”

Viena îi deschidea alte căi, centrul cultural al Europei, era oraşul cel mai cosmopolit de pe continent. Aici studenții români îl primesc cu brațele deschise. Aveau deschise uşile teatrelor şi muzeelor, al operei imperiale etc. La Viena, problemele teatrului au continuat să-l preocupe în mod deosebit. Imediat traduce lucrarea criticului şi dramaturgului german Heinrich Theodor Rotscher „Kunst der dramatischen Darstellung/Arta Reprezentațiunii dramatice”, un fel de tratat modern al dramaturgiei.

Din Viena, Eminescu trimite „Familiei”, în toiul discuțiilor despre teatrul românesc din Transilvania, articolul „Teatrul românesc şi repertoriul lui”, apărut în numărul din 18/30 ianuarie 1870, un fel de profesiune de credință a tânărului Eminescu, care dovedeşte o vastă cultură teatrală, îmbogățită prin cercetarea bibliotecilor şi prin urmărirea spectacolelor.

La Viena Eminescu mergea des la teatru. O spune unul dintre colegii lui: „Întotdeauna mergeam la teatru şi mai cu seamă la Burgtheater şi la Opera Imperială, mai cu deosebire la operele clasice”. Au fost la spectacolele cu „Fidelio” de Beethoven, la „Faust” de Gounod, la concertele de la Muzikverein, vizitau galeriile de tablouri, expozițiile.

Ne reamintim că atunci când s-a întânlit cu Veronica Micle, prima lui grijă a fost s-o introducă pe

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 18

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE prietenă în tainele teatrului, căreia nici ei nu-i era străin. Şi ea de la o vârstă foarte fragedă a jucat teatru, fiind reperată de un reprezentant al operei italiene, cu propunerea s-o angajeze. Numai căsătoria cu Micle i-a încurcat ițele, dar toată viața a tânjit după teatru. În anul 1870 teatrul vienez introdusese în repertoriu pe marii clasici, organizând adevărate cicluri cu Shakespeare, cum era „Regele Lear”, „Henric al –IV-lea”, „Antoniu şi Cleopatra” etc. Mihai Eminescu începe să frecventeze şi cercurile teatrale vieneze, cum era actrița de rang înalt Friederike Bognar, pe care o admira profund, sau Augusta Baudius, artista cu „cei mai frumoşi ochi albaştri din Viena”, căreia i-a închinat şi o poezie.

N-au lipsit din preocupările lui nici încercările dramatice precum „Emmi sau Amor pierdut-Viață pierdută”, „Decebal”, „Mihai cel Mare”, „Petru Rareş”, „Demon şi înger”, „Alexandru-Vodă”.

Admirația lui cea mare a mers către Shakespeare, căruia i-a ridicat adevărate imnuri de slavă: „Shakespeare! Adesea eu gândesc la tine, Prieten blând al sufletului meu.

Izvorul plin al cunoştinței tale

10 iunie 2012 NR. 10

polemicile politice, scrie cronici dramatice la „Timpul”, participă la spectacole, pregăteşte „Dodecameronul dramatic”cu subiecte din istoria Moldovei.

Eminescu lângă femeia iubită ieşind de la teatru, chiar cu un an înainte de a-şi da obştescul sfârşit. Iar zeflemistul Caragiale în faţă duelează cu actorul Ştefan Iulian, departe de fostul său prieten din tinereţe.

Anul 1883 este anul fatidic pentru Eminescu când este fulgerat de boală. Doar „Laios” este un fel de cântec de lebădă al acestei perioade. Acum actorii vin în ajutorul poetului strângând fonduri pentru el. Într-o fotografie recent descoperită, din anul 1888, vedem un Eminescu tras la față, cu o mustață strachină, în costumul alb, lângă Veronica, ieşind de la teatru alături de alți artişti şi admiratori, şi cu Caragiale şi Vlahuță.

Eminescu şi-a început cariera cu teatru şi a terminat-o tot cu teatru, prima lui dragoste.

Prof. Ion Ionescu-Bucovu

…………………………………

Tu mi-ai deschis ochilor lumina, M-ai învățat ce lucru să iubesc, Greşind ca tine chiar, iubesc greşala.”

Aurel David - Arborele Eminescu

Mutându-se la Berlin, plănuieşte drame originale şi traduceri de piese cum ar fi „Văduva din Ephes”, „Torqato Tasso”etc.

Venind în țară, Eminescu devine cronicarul dramatic al „Curierului de Iaşi” şi, mai târziu, printre

(mai multe lucrări de artă: http://galeriilefundatiei.wordpress.com)

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 19

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

IUBIRILE SCRIITORILOR Autor Mihai Ştirbu Deoarece scriitorii sunt oameni, oameni care văd şi probabil trăiesc mai mult decât ceilalţi durerea, necazul, bucuria, dar şi simt mai intens totul atunci când sunt atinşi de suava boare de vânt a iubirii, mondenitatea acţiunilor lor este mai atractivă pentru oricine. Dacă pentru apariţia unui nou suflet este nevoie de doi, scrierea, fie ea poezie sau proză, are nevoie nu doar de truditorul la condei, ci şi de sufletul pereche, care poate fi prietena sau prietenul, soţia sau soţul, iubita sau iubitul, sau oricine altcineva care poartă harul inspirator al cuvântului şi al gândului scris; pe scurt, de o muză.

Sentimentul de dragoste – motorul existenţei omenirii, dintotdeauna a iscat întâmplări frumoase, tragice, triste, comice, hilare, sau doar fireşti prin naturaleţe şi uneori prin nobleţe. Cu voia lor sau fără, poveştile de dragoste ale scriitorilor au încântat, sau doar interesat cititorii, care şi-au conturat profilul autorilor, citindu-i. Toată lumea ştie de relaţia dintre Mihai Eminescu şi Veronica Micle datorită versurilor nemuritoare de dragoste, datorită scrisorilor lor, dintre Mihai Sadoveanu şi nepreţuita sa DAIM (Valeria Mitru), pentru că s-a făcut publică printr-un volum de versuri, apărut la 100 de ani de la naşterea scriitorului, chiar cu acest titlu DAIM (Domniţa Aleasă a Inimii Mele).

1. Eminescu şi Veronica Micle S-au cunoscut la Viena, pe când Eminescu era student la filosofie. Amândoi aveau 22 de ani.

Veronica s-a născut la 22 aprilie 1850. Era o femeie frumoasă, stilată, educată, spirituală, căsătorită deja de la o vârstă fragedă de 14 ani, la îndemnul

10 iunie 2012 NR. 10

mamei sale, cu profesorul Ştefan Micle, cu care a avut doi copii.

A urmat şcoala primară şi cursurile gimnaziale la Iaşi, la Şcoala Centrală, după ce mama sa, Ana Câmpeanu din Năsăud, trecuse munţii în Principatul Moldova, după pierderea soţului în urma revoluţiei din 1848, din cauza prigoanei austroungare. S-a stabilit întâi la Târgu Neamţ la 10 august 1850, unde a şi copilărit Veronica împreună cu fratele ei mai mare. Dar, odată ajunsă la Iaşi, a fost o elevă excepţională, dând dovadă de o inteligenţă deosebită. A terminat şcoala în 1863 cu calificativul „eminentă”. La examenul final asistase rectorul Universităţii din Iaşi, profesorul universitar Ştefan Micle, ardelean de origine. El a remarcat-o, vrăjit de frumuseţea, inocenţa şi inteligenţa ei şi, deşi era mai în vârstă cu 30 de ani, a cerut-o în căsătorie.

Mai târziu, mama sa s-a călugărit la Văratec.

Când a considerat de cuviinţă, i-a lăsat casa Veronicăi, care a donat-o mănăstirii, mănăstirea fiind şi locul în apropierea căruia ea dorea să-şi doarmă somnul veşnic. În actul de donaţie era o specificaţie: pe o placă de marmură trebuia scris pentru pomenire de generația actuală și viitoare „Casa Veronica Micle’’. Urmarea: a primit două camere lângă stăreţie, în care putea sosi oricând în vizită.

Preafrumoasa poveste de dragoste dintre cei doi (Mihai Eminescu şi Veronica Micle), a cunoscut urcuşuri şi coborâşuri. Dar, totul a început la Viena în anul 1872, unde ea se afla pentru un tratament. Pe Eminescu îl ştia doar după nume, datorită câtorva poezii pe care el le publicase. Pe Veronica a atras-o nu gloria poetului, ci talentul pe care l-a intuit cu o mare precizie, poate egală cu cea a lui Maiorescu. Tânăra Veronica, deşi avea două fetiţe şi-şi respecta soţul, tânjea după iubirea ideală învăluită în mister, de care nu avusese parte până atunci. Trăia primii fiori ai dragostei şi se comporta ca orice fată la vârsta ei. „Galopul biografiilor – cum zice Tia Şerbănescu – nu modifică vârstele organismului oricât le-ar brusca”. Legile firii nu ţin cont de convenienţele sociale. Veronica se afla la prima ei iubire, aproape adolescentină, şi ca orice

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 20

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE adolescent sau tânăr, asculta această chemare, dincolo de orice raţiune. Cu un tact deosebit, a ştiut totuşi, ca în acelaşi timp să îşi respecte soţul şi familia, dar şi să dea frâu liber unei iubiri romantice.

Până la moartea soţului ei, iubirea lor a fost pură şi neîntinată.

Părul bălai, ochii albaştri, felul ei de a fi, probabil corespundeau idealului la care visa poetul de 22 de ani, Mihai Eminescu. Întâlnirile de la Viena au continuat la Iaşi, apoi la Bucureşti, şi-n ciuda discreţiei presupuse, mulţi vorbeau şi blamau relaţia dintre femeia căsătorită şi tânărul poet. După revenirea în 1874 la Iaşi de la Berlin, chiar dacă fără titlu în urma audierilor în filosofie, Eminescu a devenit director al Bibliotecii centrale, trăind în apropierea Veronicăi. Se îndrăgostise de frumoasa, spirituala, cultivata Veronica, cea plină de mister şi poezie, romantică şi provocatoare, şi voia să fie aproape de „dulcea minune”, de „îngerul blond”.

Biblioteca centrală depindea de rectorat, relaţia dintre poet şi Veronica Micle fiind înlesnită şi de relaţiile ierarhice, care-l puneau pe Eminescu – vrând, nevrând - în contact direct cu Ştefan Micle.

Mai mult, Eminescu participa frecvent la seratele literare a celei pe care o considera „Luceafărul meu’’ şi-i dedica poezii; ea, la rândul ei, îi scria delicate versuri. Se întâlneau şi sub teiul de la Copou.

Când nu se puteau întâlni, comunicau prin scrisori.

Eminescu se adresa iubitei cu apelative ca: „Scumpa mea amică, Dulcea mea doamnă, Măi îngeraşule, Dulce şi dragă Cuţa, Draga mea copilă, Stimabilă doamnă şi respectata mea amică, Doamna mea, Dulcea mea Veronică, Draga, dulcea şi îngereasca mea Cuţă, Momoţi dragă, Draga mea Veronicuţa, Draga mea Nicuţa, Măi Momoţelule, Dragă şi mititica mea Moţi, Fetiţule dragă, Dragul meu bobocel moţat, Măi ramură de liliac”. Veronica îi răspundea: “Miţule iubit şi al meu scump şi drăgalaş, Miţule, Băiet iubit şi drăgalaş, Eminul meu, Eminescul meu iubit, Scumpul meu Eminescu”. Pentru Eminescu, Veronica era idealul feminin pe care-l visase. Îi scria: „Adormind aseară cu gândul la tine şi deşteptându-mă dimineaţa tot cu el, aş putea să îţi scriu toată ziua fără să obosesc, dacă cititul nu te-ar obosi pe tine.

10 iunie 2012 NR. 10

Nu ştiu de ce, orice lucru, chiar şi acelea care nu au a face deloc cu tine, îmi aduc aminte de tine. Ce ai tu de împărţit cu teii, cu florile şi frunzele de tei?

Poate unde eşti aşa de dulce, ca mirosul frunzelor acestora. Şi dacă se întâmplă pe tine să te văz,/ Desigur că la noapte un tei am să visez./ Şi dacă se întâmplă să întâlnesc un tei,/ Desigur toată noaptea visez la ochii tăi”. Veronica îi răspundea: “Îmbătată de florile teiului, de vorbele ademenitoare şi dulci, de tot ce ne înconjoară, acolo pe bancă la Copou, mă credeam lângă tine cea mai fericită femeie”.

Veronica i-a închinat frumoase şi delicate versuri adunate în volumul „Poezii”, în 1887. Cele mai valoroase poezii oglindesc dragostea ei, ca un adevărat jurnal poetic de dragoste, cuprinzând toată gama de sentimente: bucurii, supărări, momente pasionale, revolte, temeri, mărturisiri, împăcări. Versurile ei parcă stabilesc o complicitate cu cititorii. Au valoarea sincerităţii şi a unei graţii de necontestat: „De câte ori am tresărit/La fiece mişcare,/Crezând că poate vei veni/O, dulce alinare.//De câte ori am plâns/Văzând că noaptea vine/ Şi lampa singură s-a stins,/Iubite, fără tine//” (Lampa). Eminescu o iubea cu patos, cu putere şi cu sinceritate. „Mi-e dor de tine, moţule ce eşti, femeie gentilă şi dulce, inteligentă şi radioasă, frumuseţea frumuseţilor şi floarea florilor”. Ştefan Micle tolera această situaţie. Având încredere în soţia lui, accepta ca Veronica să fie muza unui poet de geniu, aşa cum Laura a fost pentru Petrarca.

Pe o filă din biblioteca sa, astăzi Manuscrisul românesc – fost 6003 – fila 82, poetul şi-a însemnat cu cerneală violet câteva rânduri „Ziua de 4/16 februarie 1876 a fost cea mai fericită a vieţii mele.

Eu am ţinut-o pe Veronica în braţe, strângând-o la piept, am sărutat-o. Ea-mi dărui flori albastre care le voi ţine în toată viaţa mea.’’ În perioada august 1874 – octombrie 1877, poetul a scris cele mai frumoase poezii de dragoste, publicate în Convorbiri literare, în Familia, sau rămase pentru posteritate. Unii istorici literari, începând cu Perpessicius, au numit această etapă din viaţa poetului „perioada veroniană’’. Chiar dacă

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 21

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE profesorul Micle primea deseori scrisori anonime, cu relatări despre aventurile soţiei, iubirea dintre „îngerul blond”, Veronica, şi Eminescu a fost mare, adâncă, a învins totul şi a reuşit să existe dincolo de răutăţile celor care îi voiau despărţiţi. În 1879, după moartea lui Micle, Eminescu o considera pe Veronica logodnică, deşi ea încercase să-l convingă să se căsătorească, însă opoziţia prietenilor şi depresia care deja îl marcau, au blocat orice demers pentru unirea legală pe viaţă.

Maiorescu, Slavici, Macedonski şi junimiştii, credeau că dacă poetul se va însura „nu va mai plânge aşa frumos". De altfel, se pare că suferinţa necesară pentru creaţie, contextul social şi politic, căsătoria fiinţei iubite, au fost factorii mult stimulatori pentru actul artistic eminescian.

Parcă zbaterile pentru firesc în viaţă, suferinţele impuse de convenienţe, poate nefireşti în cazul lor, n-ar fi fost suficiente pentru preaplinul paharului cu amar al celor doi. Dispariţia lui Ştefan Micle ar fi putut părea o uşurare pentru dragostea lor, dar a atras şi un aspect prea pragmatic, lipsa banilor. A intervenit, se spune, şi naşterea unui copil mort.

Mai demult, şcoala la care învăţase Veronica îi intentase un proces lui Titu Maiorescu, pentru că ar fi avut o relaţie cu una dintre eleve, iar Veronica a depus mărturie, ca martor şi colegă a elevei.

Urmarea, Maiorescu a încercat să se răzbune pe toate căile pe Veronica, condamnând ulterior şi relaţia ei cu Eminescu. În 1883 s-a declanşat boala care avea să-i fie fatală, şase ani mai târziu lui Mihai Eminescu. Diagnosticul pus atunci de medicii de la Sanatoriul doctorului Şuţu din Bucureşti a fost „psihoză maniaco-depresivă’’. Firesc, după aceea au urmat luni întregi de tratamente şi recuperare în ţară şi străinătate, însă în februarie 1889 a fost internat definitiv în acelaşi sanatoriu, unde s-a stins la 15 iunie 1889.

Cei doi s-au născut în acelaşi an 1850 (o coincidenţă?). Când poetul se stingea pe patul spitalului, Veronica scria un poem chiar despre moarte şi iubire (o coincidenţă?). La 4 august 1889 şi-a luat viaţa şi ea, la exact 50 de zile după dispariţia lui

10 iunie 2012 NR. 10

Mihai Eminescu, dar şi la exact 10 ani de la moartea soţului său.

Veronica Micle a fost la rândul ei poetă, a publicat poezii, nuvele, traduceri în revistele vremii şi un volum de poezii. A debutat în 1872 în revista Noul curier român cu două scrieri în proză: Rendezvous şi Plimbarea de mai în Iaşi.

Veronica era conştientă de cele două posturi, de femeie îndrăgostită, şi de poetă, poate mai prejos în creaţie marelui Eminescu: „Vârful nalt al piramidei, ochiul meu abia-l atinge./Lângă-acest colos de piatră, vezi tu cât de mică sunt,/Astfel tun a cărui minte universul se răsfrânge,/Al tău geniu peste veacuri rămânea-va pe pământ./Şi doreşti a mea iubire. Prin iubire pân-la tine/ Să ajung şi a mea soartă azi de soarta ta s-o leg./Cum să fac! Când eu micimea îmi cunosc atât de bine,/Când măreaţa ta fiinţă, poate nici nu o-nţeleg” (Lui Eminescu 28 august 1885).

Chiar dacă n-ar fi fost muza lui Eminescu, Veronica ar fi trebuit să rămână în conştiinţa neamului. Era şi o scriitoare cu mijloace de expresie delicate, este una dintre primele poete din literatura română. Tudor Vianu remarca: „Veronica Micle este primul poet eminescian, primul discipol al marelui poet, cu versuri stilizate şi tipizate în factura poetică a epocii, cu nimic mai prejos de cele ale tuturor poeţilor care creaseră în aceeaşi vreme nivelul liric general”. N. Iorga a comparat-o cu „o eroină antică”, iar Duiliu Zamfirescu o considera „poeta unui cult”. Vorbind despre personaliatea Veronicăi Micle, George Munteanu spune: „Veronica dispune de infinite resurse proprii sexului ei, pentru a-l ţine în neîntreruptă uimire şi în pornirea de a o adora. Are directitate de caracter, fire deschisă, fermecător comunicativă, menită să surprindă agreabil-tiranic prin toate manifestările ei. Atâtea cuvinte şi moduri întregi de exprimare, care în gura altei femei ar fi sunat trivial, la Veronica se salvează prin spontaneitate, firesc. Este o copleşitoare feminitate prototipică în scrisul şi în felul ei de a fi, este acel „feminin”, atât de admirat, de cântat şi uneori blestemat de către bărbaţi. Veronica era deplin conştientă de toate acestea”. Poate

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 22

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE o sclipire de geniu a determinat-o pe Veronica să-i dăruiască lui Eminescu, la 27 de ani, o fotografie cu o dedicaţie-jurământ de credinţă: „Sufletul meu şi după moarte va căuta umbra poetului iubit”. În 1881 îi scria: „noi vom muri departe unul de altul, poate fără să ne plângem măcar unul pe altul”, apoi: „eu îţi voi aduce ca jertfă viaţa mea” (1882). Aşa avea să fie. La mănăstirea Văratec, Veronica şi-a invitat prietenii în cea din urmă zi a existenţei ei pe pământ, să le citească din jurnalul „Dragoste şi Poezie”. Adunase acolo poeziile dedicate lui Eminescu, şi câteva dintre cele dedicate ei de poet. După plecarea tuturor, noaptea, a săvârşit un gest ca în antichitatea greacă, aşa cum a subliniat N. Iorga, punându-şi capăt zilelor.

Referindu-se la scurta ei viaţă, Tia Şerbănescu spune: „Te şi întrebi când a avut timp Veronica Micle, în numai 39 de ani, să fie o elevă strălucită, o voce căreia i s-au oferit angajamente într-o trupă de operă, martoră într-un proces ce i sa intentat lui Maiorescu, o soţie ireproşabilă – din punctul de vedere al lui Ştefan Micle – mamă a două fiice (cărora le-a dat o bună educaţie), soră de caritate voluntară în războiul de independenţă, traducătoare, poetă, o bună pianistă, o văduvă cu necazuri financiare şi, mai presus de toate, iubita pasionată şi inspirată a lui Eminescu”. Şi-a adaptat mereu comportamentul. A ştiut să fie muza ideală: cochetă când trebuia, indiferentă când trebuia, fidelă mereu şi infidelă din când în când, adică exact cât era necesar pentru ca această iubire să-şi găsească mereu prospeţimea, şi ca poezia să înflorească pe soluri noi, copleşitoare când se cuvenea şi, în fine, solidară şi în moarte.

Pentru o femeie urmărită mereu, a ştiut să fie discretă şi delicată.

George Călinescu, adevăratul critic literar, are o părere contrară romanticilor, care consideră relaţia dintre cei doi ca fiind cea mai frumoasă poveste de dragoste din lumea literară. „Opiniunea, aşadar, că Veronica Micle formează obiectul aproape unic al pasiunii lui Eminescu este cu totul greşită. Eminescu cânta dragostea, nu femeia, victimă mereu a improvizaţiunii şi a absurdului. El

10 iunie 2012 NR. 10

este străfulgerat principial de orice femeie, pentru o actriţă de varieteu sau pentru o tânără burgheză de periferie, întrevăzută la un geam, o urmăreşte cu frenezia întîei iubiri, compune declaraţiuni focoase sau versuri imploratoare şi rămâne mereu în aceeaşi nelinişte cercetătoare, nesatisfăcută.’’30

Constanţa Abălaşei Donose/grafică/peniţă

30

Bibliografie: Viaţa lui Eminescu, George Călinescu – Editura Eminescu – Bucureşti 1973; Istorii de amor, Eminescu – Veronica Micle, Adevărul din 14.02.2011, autor Maria Apostol, Cătălina Slujitoru; - Istorii de amor. Gelosul Eminescu şi frumoasa lui muză blondă: iubire înecată într-o sticlă de otravă, Maria Apostol, Cătălina Slujitoru - Oglinda literară Anul XI, nr. 123, martie 2012; - Armonia – de Elena Buică – 13 ianuarie 2010; Wikipedia, enciclopedia liberă - Casa memorială Veronica Micle din Târgu Neamţ; - Pe urmele lui Mihai Eminescu, Augustin Z.N. Pop – Editura Sport Turism, Bucureşti, 1978.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 23

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Incursiune în poezia română contemporană III

GABI SHUSTER Venise satul îmbrăcat Venise satul îmbrăcat în fuste negre şi cămăşi cusute prosoapele noi de pomană atârnau pe umerii crucii nescrise lumânările strâmbe alungau duhurile din jurul colacilor cu intarsii palide de post coliva se-ascundea în coş sub şervetul de zestre broboada cu bocet pusese stavilă morţii venită mereu prea devreme Lasă-l bre să moară mortul trei zile l-ai întors... sufletul nedumerit nu ştia încotro Prohodul ameţit de tămâie umbla de la unul la altul până în turla bisericii ţăranul cu ochii plecaţi se-întreba dacă Dumnezeu îl vede.

10 iunie 2012 NR. 10

Colbul Moale sub călcâi mătăsos noaptea, pietrele îmbrăţişate ca ouăle de cuib, uliţa din gard în gard purcede ca o apă gri fierbinte ziulica adânc sub talpa roţii cleios printre degete când plouă caii tuşesc ochiul roşu sub ochelarii de lună sudoarea trage malurile negre la vărsare Ţăranca cu fotele-n brâu scutură de praf grădina scutură perele brazdele scutură colbul din geamuri mormane. Şopronul cu găleţi Găleata cu apă de la Dinu spală faţa de dimineaţă a bunicii şi dinţii cu degetul muiat în sare saltarul strâmb cu linguri de lemn înflorite-n cuţit miroase a cari treptele trei urcă pe beci la odaia neîncăpută de perne se aud orătăniile din ogradă vatra cu ochii concentrici are gura îndesată până la flacără până la horn

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 24

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 iunie 2012 NR. 10

cu coceni de porumb şi cu coarde de viţă golite de ciorchinii cu vin turtele se rotesc a grâu copt semănat secerat vânturat măcinat fierbinţi printre buze la masa rotundă sprijinită în trei se rotesc scăunelele scunde aburul mămăligii tăiate cu aţa aşterne faţa curată a cinei de seară sub lampa cu gaz şi fitil în care lumina albuie tremură de funingini şi fluturi carpeta cusută în crucile albastrului din rochiţa rândunicii grăieşte: trandafiri şi viorele pentru ochii dragei mele masă bună am gătit şi-aştept omul meu iubit poliţa cu ochelari analfabeţi odihneşte biblia deschisă din care ţăranca cu fotele negre recunoaşte numai faţa lui Dumnezeu plouă cu soare în scoc mă duc să plătesc moartea să nu vină.

DELIA STĂNILOIU POT FI pot fi pentru tine orice tic-tac-ul timpului hoinar neantul în doze controlabile necuvântul purtat de vânt şi aşezat pe tabla de şah a vremii în dimineţi când totul pare static adierea de pe frunte semănând cu sărutul mamei sau chiar îmbrăţişarea iubitei visate pot veni pot pleca pot fi stepa în care doar copita calului se mai afundă arşiţa ce te topeşte gerul ce te geruieşte noapte sau zi zvon sau certitudine orice.

Astăzi însă nu sunt decât cuvântul ce-ţi bate în tâmplă de la distanţa dintre două computere.

Carolina Tănase

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 25

10 iunie 2012 NR. 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE TE ŞTIU...

Te ştiu de când prima pereche divină a devenit imperfectă şi raiul lor interzis.

ATTILA RACZ SCRIBUL

Deşi drumurile noastre sunt etern paralele am simţit din prima clipă că tu vei fi păcatul meu de moarte.

VIS CU EMINESCU

Şachir Urfet, Mangalia

Dormeam adânc în noapte de decembre În vremurile mele triste, sumbre, Un dulce somn nu ştiu cum am avut, În visul meu, un domn a apărut.

Ecranul meu alb-negru din odaie Se-aprinse singur, ca o vâlvătaie, Deşi în suflet purta acelaşi chin, Eminescu apăru cu chip senin.

De dincolo, din nemărginire, Revărsa imensa lui iubire, Nu asupra mea, ci-a tuturor, A năpăstuitului popor. Într-un amestec de patimă şi voioşie Cânta un cântec plin de duioşie, Se întreba: cum ar putea să plece În alte lumi din lumea lui cea rece?

Pământul cel străvechi îi este drag, El îl veghează de dincolo de prag, În suflet multe lacrimi se preling Şi ochii lui încet, încet se sting.

din miezul lucrurilor se înalță o femeie goală îi așez prosopul alb sub tălpi în jurul ei tot oceanul umbra-i învie trece prin mâinile mele cuvintele pe care vreau să le spun le înec în cerneală imitând scribul întemnițat între silabe mă privesc cu câtă iubire pustia se acoperă cu pielea mea nisipoasă șiroind cu vântul uscat printre tufe pietroase câtă iubire ascunde noaptea între gleznele mătăsoase ca o fecioară ieșită în prag cu o lumânare aprinsă urcând cărarea țesută printre coline spre orizontul tăiat cu o spadă de sânge destinul moare ca o floare neagră în palma deschisă mă ierți nu-i așa poemul se sfârșește între cuvinte dar îți jur că o să rămân în jurul inimii să-i ascult tânguitul prin noaptea ce îneacă între ferestre un strigăt

somnambulul de pe dame street cât de blând ne-a acoperit noaptea curaţi ca într-o iarnă-n veşminte de doliu şi cât de uşor ne apasă cât de tandru de aceea în negru Amelie în negru eşti pură

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 26

10 iunie 2012 NR. 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cum tristeţea smulsă cu ochii din lună sunt dulceag Amelie dar zău că nu-mi pasă da pândesc prăbuşirea dimineţii pe stradă în spărturi pete întunecate visele înghiţite de praf iubirile tăinuite mă gândesc mă gândesc Amelie cum noaptea ne aminteşte că suntem din noapte rodiţi şi noaptea ne spală de veşnicia-n care locuim ay cât de mult cât de mult ne îmbătrâneşte lumina da Amelie mirosul tău de trestie umple amintirea acum pândesc prăbuşirea dimineţii pe străzi voi rămâne-n mine uneori te desenez pe fereastră cu aburii gurii detaliile îmi scapă uneori uit ceva esenţial chia dacă-n fiecare dimineaţă te privesc cum te îmbraci în cuvinte şi nu mai eşti cea sfioasă între noi Amelie aşază nopţile petrecute pe genunchi o floare de mirt

ANTOANELA MOCANU,

Belgia

Noi oameni, Noi oameni, sămânţă de stele, născuţi din al Terrei verde covor, ieşim din noaptea întunecoasă, la lumină, călăuzitoarea paşilor.

Noi oameni, minunate fiinţe, ce înfruntăm aprigi furtuni, căutăm frumosul vieţii, în noi şi în ceilalţi, în ploaie de aştrii.

Noi oameni, trecători ca şi clipele, eterni în memoria pietrei cioplite, ne asemănăm cu nisipul plajelor , dogorât de arşiţa soarelui.

Noi oameni, ne confundăm, cu stelele argintii ale bolţii senine, strălucim uneori la fel ca şi ele, pentru un timp sau… pentru eternitate.

Noi oameni, însetaţi de viaţă, scriem istoria sufletelor noastre, cu lacrimi de foc şi de ceară, pe un colţ de inimă şi-n infinitul albastru... profund.

Lacrimi curate de rouă Lacrimi curate de rouă se ascund în petalele florilor, atunci când plouă, dar cine oare ştie, unde se ascund visele spulberate, şi inimile-ndurerate. pe unde călătoreşte vântul, şi de ce-i aşa de iute gândul,

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 27

10 iunie 2012 NR. 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE de ce soarele şi luna, se aleargă întotdeauna.

Ce-aveţi cu ea? Nimica nu vă cere, Eu o declar singura mea avere!

Viaţa însăşi-i un mister ce-l descifrăm pe firul subţire al zilelor, în oglinda clară a timpului în unduirea apelor, şi pe faţa astrelor.

GEORGE SAFIR, Bacău N-aţi văzut cumva o ţară?

Spuneţi-mi, n-aţi văzut, cumva, o ţară?

Am fost plecat vreo patru ani pe-afară; Azi am venit şi-o caut cu ardoare, Dar n-o găsesc şi-n suflet rău mă doare.

O caut peste tot, am fost şi-n sate, Ogoare plâng în buruieni lăsate, Înspre păduri, potecile uitate M-au rătăcit într-un pustiu de cioate.

Acasă poarta nu e zăvorâtă, Căci mama tot mai iese şi se uită; Atâta dor i-a mai rămas pe lume: Feciorii să-i mai strige iar pe nume.

Moşneagul iese-n cale şi-o întreabă: „Vine? La anul, cred! Acu-i la treabă.

La noi în ţară-i multă sărăcie... Ştiu ei - că de-or veni, la ce să vie?!”

Spuneţi-mi, n-aţi văzut cumva o ţară Cântată de poeţi odinioară, Cu ochi de cer şi plină de verdeaţă?

Am fost şi-am căutat-o şi la piaţă.

Acolo nu era, de bună seamă, Că prea o înjurau români de mamă; Harbuzul, pătrunjelul, biata prună Erau culese parcă… de pe Lună!

Chiar, voi n-aţi văzut pe jos o ţară Călcată în picioare şi murdară?

GEORGE GÂTLAN,

Craiova

fără tine… ... nu e sărbătoare până și Cristos mai refuză uneori să se nască (doar pentru că așa spun calendarele) cerul cască obosit - semn că şi Dumnezeu e om cel puțin... în ziua a şaptea.

Ionatano Te-ai strecurat printre coastele mele subțiri Îți place să fii strânsă între două bătăi de inimă pusă la colț de ochi și admirată din toate unghiurile (posibile și imposibile) cu toate formele tale dezvelite rotund de privirea mea tresari și tremuri în tine (cum spui tu) "epileptic” ochii mei mușcă pe rând molfăind între pleoape pulpă 100% carnea ta coaptă și habar nu ai tu că eu sunt viermele care roade în tine miezul până la sâmbure... ...

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 28

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

.

CITIND ÎN TRENUL DE SUCEAVA De la un timp îmi acopăr o parte din singurătate citind cărţi antrenante, pe care, dacă le-ai început, nu le mai laşi din mână. Nu demult, plecând spre Suceava cu treburi şi, grăbit, uitând să-mi iau ceva de citit în tren, am cumpărat de la un vânzător ambulant o carte care, după titlu, mi-a trezit curiozitatea: Mister. Atunci să-l dezvăluim, mi-am zis, începându-mi lectura. Nu ştiu când s-au topit cele cinci-şase ore până în cetatea de scaun a Muşatinilor. Revăd coperta: autorul cărţii de gen feminin, Rodica Elena Lupu. Carte de vacanţă, mi-am zis, şi de drum lung. Aşa şi este, o carte care te face să te uimeşti de câte se întâmplă în jurul nostru, cât de bogată şi complexă – cu bune şi rele – e viaţa, ce ne dă şi cât ne ia din ce avem pentru noi.

Romanul Mister – fiindcă, da, e un roman modern, concentrat, aşa cum se poartă la ritmul vieţii de azi, o carte psiho-poliţistă, gândită şi construită excelent. Nu lipsesc iubirile, despărţirile, interesele personale etc., care dau savoare lecturii şi te fac să zici că nu e deloc uşor să trăieşti azi, într-un timp lipsit de orizonturi psihosociale limpezi, îndemnătoare spre adevăr şi frumos. Misterul (din această veritabilă livre de poche), miezul de taină al romanului l-am bănuit dincolo de jumătatea lecturii iar finalul mi l-a confirmat. O carte bună. O carte pentru azi, pentru timpul de azi.

Printre cei care o citiseră înaintea mea pe Rodica Elena Lupu (printre mai mulţi deci) erau două nume ce impuneau: Octavian Paler care îi lăuda poezia ca şi preafranţuzitul Constantin Frosin (care i-a şi tradus o carte de poeme în graiul lui Baudelaire).

10 iunie 2012 NR. 10

Aşadar, autoarea romanului citit era şi poetă, o colegă, deci!...

Da, Rodica Elena Lupu este o scriitoare, o scriitoare care atacă frumos atât poezia, cât şi proza; din convingeri estetice o prefer pe romancieră; simplitatea şi clasicitatea versurilor sale mă dezarmează. Totuşi i-am răsfoit câteva culegeri: „Voi trăi... Clipa”, „Autoportret”, „Între anotimpuri”, „Cât mai e vreme”, toate rupte dintr-un prezent şi un trecut frumos idealizat. Mi s-a părut şi este! – mai expresivă în prozele sale, în care analiza psihosocială constituie forţa feminină a scrisului său.

Romanele: Glasul inimii (un fel de saga românească), Mâna destinului, Eterna poveste, Mister, ş.a. câteva, denotă talent, o bună cunoaştere a vieţii şi, mai ales, o atentă analiză a relaţiilor interumane.

Construcţia prozelor sale este cinematografică, pe un dialog antrenant omenesc, ceea ce se întâmplă şi în recenta-i carte Dincolo de timp – Editura Dacoromână, 2012 – care reconfirmă arta scrisului său.

Mai adaug că scriitoarea Rodica Elena Lupu este şi o harnică editoare (conduce Casa de editură ANAMAROL, în care a apărut, între altele şi excelentul roman „Dincolo de bariera tristeţii” semnat de românca Mihaela Arbid Stoica din Liban), editură cu o susţinută producţie de carte; la bogata-i activitate (prea bogată!) se mai adaugă o carte pentru copii, precum şi permanenta-i activitate de om de radio pentru străinătate. Avem, aşadar, în doamna Rodica Elena Lupu un exemplar om cultural de aleasă calitate, atât de necesar timpului de faţă.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Radu CÂRNECI Martie 2012, Bucureşti

Page 29

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Melior, cap.III Începând cu anul 2111 toată populația României intră în alertă. Se anunțau zile grele pentru fiecare român iar poporului îi era greu să mai creadă în elocvența președintelui. Exitau persoane ce își pierduseră speranța ca România să devină statul central al planetei din punct de vedere economic.

Amenințările taberei ce fu numită UE chiar dacă țările ce o alcătuiau nu făceau parte din actuala sau fosta Uniune Europeană făcură ca acea stare de anxietate să se așeze peste teritoriul nostru. La început nimeni nu îndrăznise să scoată o vorbă, aproape neîncrezători în ceea ce publicitatea emitea zilnic. Românii, nu puteau crede că sunt mijlocul unui război de proporții și majoritatea trăgeau speranța că totul se poate rezolva fără prea multă violență.

Existau de asemenea persoane ce își doreau războiul, simțindu-se însuflețiți de importanța pe care o posibilă victorie a României ar fi adus-o fiecărui cetățean. Se săturaseră de contestații și neajunsuri ce nu mai conteneau de peste o sută de ani. Cu toate acestea Dinu, îndemnase la calm și repeta acest lucru la fiecare apariție în public astfel încât țara, pe cât de panicată și de nesigură de propria soartă părea una liniștită ce deținea asul din mânecă ce ar fi înclinat talerul balanței conflictului în favoarea sa. Însă după primele atacuri la București, Cluj și Iași care se soldară cu peste cinci mii de răniți în urma unor bombe lansate de francezi în locurile cu cea mai mare densitate urbană, aproape că totul scăpă de sub control. Familiile victimelor căzute începură să se revolte împotriva președintelui și deveniră în scurt timp aliații acelor străini ce, aflați în România, erau pe punctul de a isca un război civil. Constituiau însă deocamdată o masă nesemnificativă ce putea fi

10 iunie 2012 NR. 10

ținută în frâu de către guvern. Majoritatea românilor se adresară conducerii pentru a lupta alături de armată și fură instruiți în scurt timp de către aceasta. În tot acest timp războiul propriu zis nu se desfășura pe teritoriul României ce devenise un teren minat, deasupra cărora pluteau avioanele de luptă rusești : singurele capabile să zboare de pe planetă. Grele lupte erau duse între America de Nord și cea Latină, nordul plasând bombe de la distanță iar sudul trimițând armate echipate cu muniție de-a lungul litoralului SUA, între China și Japonia, India și Iran iar Africa deveni ghimpele din coasta Europei de Vest și celei Sudice, ducând bătălii navale pe Marea Mediterană cu Spania, Franța sudică, Italia sau Grecia. În anul 2112 Japonia, prinsă între ciocan și nicovală (SUA și Rusia), capitulă. Era primul semn al victoriei Statelor Aliate. Acest prim semn de slăbiciune fu interpretat de către Robert Dinu ca un declanșator al atacului pe care țara noastră îl organizase împreună cu Rusia și SUA de la începutul războiului.

Luptele ce se urmau a fi date la sol erau susținute de către voluntari instruiți în ultimă fază de către armata românească. Aceștia erau așezați strategic în punctele de frontieră considerate penetrabile ale României. Armata și mercenarii erau trimiși la granițele Republicii Moldova și ale României Noi astfel încât proiectul Newpetrol (fabricile și plantațiile) să își continuie nestingherit activitatea. Era nevoie de mult petrol pentru a alimenta avioanele de luptă rusești ce continuau să fie fabricate fără încetare. După atacurile asupra României aceste avioane - deoarece siguranța frontierei României locuite fusese încredințată infanteriștilor fără experiență din rândurile cetățenilor voluntari instruiți în ultima fază de către armată – asigurau în număr de cinci sute siguranța la sol a cetățenilor. Pe măsură ce un număr triplu de avioane fură fabricate în Rusia, siguranța României locuite nu mai fu pri-oritară (dintre statele vestice niciunul nu avea resursele necesare pentru a ataca România; Africa punea mari dificultăți țărilor cu ieșire la Marea Mediterană iar în nordul Europei Suedia și Anglia dădeau de furcă Țărilor de jos și Franței nordice) și planul atacului

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 30

10 iunie 2012 NR. 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE aerian al Statelor Aliate fu tot mai aproape de termen. Pe douăzeci și patru septembrie, ultimul aliat al UE ce nu făcea parte din Europa, Argentina, fu constrâns să semneze Pacea de la Buenos Aires.

Pe rând, până la acea dată, toate statele componente ale Americii Latine participante la război ajunseseră la un comun acord cu România fără a fi nevoie ca avioanele bombardiere rusești să își dezlănțuie atacurile. După răfuieli de zece luni cu America de Nord, situația se potoli în cele din urmă iar Canada și SUA ieșiră din conflict două luni după această dată obținând contracte avantajoase cu românii ce se angajau să le furnizeze Newpetrol la preţuri normale pentru acea perioadă pe piaţa mondială.

Masacrul asupra statelor de vest ale Europei fu însă inevitabil. State încăpățânate ca Italia, Franța, Germania sau Spania ce nu doreau cu niciun preț ca supremația lor să fie abolită fură constrânse la tratate de pace și se recunoscură înfrânte după îndelungi bombardamente și raiduri aeriene. India capitulase la scurt timp după Japonia, fiind ame-nințată de incursiunile Chinei, Australiei și Iranului de unde aveau să decoleze avioane rusești cu scopul de a bombarda întreg teritoriul. În acest mod pe data de șaptesprezece martie 2113 Cel de-al Treilea Război Mondial luă sfârșit. Supremația României și a Statelor Aliate avu grave consecințe la scară mondială generând un continuu dezechilibru economic din care România ieși întotdeauna în avantaj. Statele ce făcuseră parte din tabăra UE nu cumpărau petrolul românesc la același preț cu Statele Aliate; România exporta petrolul la prețuri usturătoare acestor state ce își pierdură încet încet valoarea economică tehnologică și militară de altă dată. Grupul G8 se restrânse într-atât încât se limita la un singur guvern : cel al României.

De România depindea bunăstarea întregii planete iar petrolul românesc nu putea fi fabricat nicăieri altundeva, menținerea secretului fabricării acestuia precum și al întregului proiect devenind principala atribuție al Securității Statului. Tratatele de pace sau contractele încheiate cu celelalte state ale lumii prevedeau ca acestea să nu construiască avioane,

nave sau mașini de luptă care să folosească Newpetrol sau să studieze compoziția acestuia, în caz contrar România nu ar mai fi vândut petrol acelui stat pentru o perioadă de treizeci de ani. De asemenea aceste acorduri interziceau oricărui stat al lumii exportul de Newpetrol, combustibilul trebuia cumpărat direct de la sursă.

Nedelcu Pavel

BIANCA DAN Lumina din fiecare

am ezitat puţin când stelele s-au izbit de pămant spălam morţii şi îi aşezam în vitrine, mai ţii minte cum li se potriveau hainele apoi deschideau ochii şi ne fixau cu milă ca pe nişte eunuci bătrâni într-o eră de matriarhat până şi copiii se jucau de-a sicriele, îngropau păpuşi de la brâu în jos scotocind în nisip după gâze şi alte chestii lumeşti pe care alţii le pun la păstrat în borcane şi mai erau acele scări peste care treceau licuricii şi nu mai vedeam decât şerpi încolăcindu-se de lună copaci negri dansând deasupra ferestrelor ca şi cum ar vrea să înghită lumina din fiecare e cineva care să alunge întunericul din noi fără să-l doară palmele de atâtea stele?

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 31

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 iunie 2012 NR. 10

Mitropolitul Andrei Şaguna, un luptător pentru cauza românilor din Ardeal

Metropolita Andrea Şaguna un combattente per la causa dei rumeni in Transilvania

Autor: Ciprian Plăiaşu

Autore: Ciprian Plăiaşu (Continua dal n. 9)

(continuare din nr. 9)

Episcop revoluţionar

Alături de episcopul Bisericii Unite, Ioan Lemeni va deveni președinte al congresului naţional precum şi mesager al naţiunii române. Pentru o serie de intelectuali Şaguna părea a fi prea conciliant. În pastoralele sale adresate enoriaşilor săi punea accent pe supunerea faţă de lege, respectul faţă de drepturile proprietarilor de pământ, credinţa în Dumnezeu şi în împărat. Un aspect care trebuie observat şi subliniat e acela că nu încearcă să învrăjbească pe români cu latifundiarii maghiari. De aceea nu va folosi niciodată în aceste pastorale precum nici în cuvântările sale din perioada revoluţiei expresia de „naţiune română".

Sfârşitul revoluţiei îi aşează pe români în aceeaşi tabără a învinşilor, deşi îşi declaraseră în repetate rânduri prin intermediul lui Şaguna loialitatea şi încrederea în curtea şi tronul de la Viena. Practic situaţia devenise mai complicată decât înainte de 1848 întrucât dieta maghiară în perioada revoluţiei ratificase un act prin care Transilvania devenea parte integrantă a Ungariei.

Acest act era o piedică în calea găsirii unei forme de apropiere între români şi maghiari. Problema se complica prin faptul că aceeaşi Curte de la Viena care nu a făcut distincţia între cele două revoluţii şi nici nu a acordat drepturile civice cerute de români, s-a folosit într-un mod pe care l-am putea numi cu

Vescovo rivoluzionario

Insieme al vescovo, della Chiesa Unitariana Giovanni Lemeni, diventerà presidente del Congresso Nazionale e portavoce della nazione rumena. Secondo una serie di intellettuali Șaguna sembrava essere troppo conciliante. Nelle sue pastorali rivolte ai suoi parrocchiani metteva l'accento sull'obbedienza alla legge, sul rispetto dei diritti dei proprietari terrieri, sulla fede in Dio e nell'imperatore. Un aspetto da osservare e sottolineare è che non cerca di mettere i rumeni contro i latifondisti ungheresi. Perciò non utilizzerà mai in queste lettere pastorali o addirittura nei suoi discorsi durante la rivoluzione l'espressione di „nazione rumena".

La fine della rivoluzione mette i rumeni nella stessa condizione di sconfitti, anche se avevano più volte dichiarato attraverso Șaguna la loro lealtà e la fiducia verso la Corte e il trono di Vienna. In pratica la situazione era diventata più complicata che prima del 1848 perché la dieta ungherese durante la rivoluzione aveva ratificato un documento per cui la Transilvania entrava a far parte dell'Ungheria. Questo documento rappresentava un ostacolo nel trovare una forma di conciliazione tra rumeni e magiari. Il problema si complicava per il fatto che la stessa Corte di Vienna non aveva fatto alcuna distinzione tra le due rivoluzioni e non aveva nemmeno concesso ai rumeni i diritti civili richiesti, utilizzando nel proprio interesse in un modo che potremmo facilmente chiamare

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 32

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE uşurinţă şantaj, de documentul de unire elaborat acum. Aşadar românii aveau doi adversari în loc de unul; dacă vom mai adăuga şi situaţia tensionată cu patriarhia de Karlovitz care se va agrava în acest răstimp, vom mai aşeza pe listă un nou inamic.

Există întrebări care se ridică în mod automat în legătură cu Transilvania şi care privesc lumea bisericească a acestor timpuri: „De ce un episcop îşi asumă o astfel de funcţie reprezentativă?", „De ce nu există o intelectualitate ortodoxă?" şi „De ce nu s-a putut constitui o mitropolie pentru toţi românii din Imperiul Habsburgic?" Voi căuta să mă limitez numai la aceste câteva întrebări, deşi situaţia Transilvaniei necesită o analiză atentă şi în alte domenii colaterale.

I. Prima întrebarea la care voi căuta să răspund e cea legată de de inexistenţa unei elite intelectuale de factură laică în Transilvania. Urmărind evenimentele vom putea să vedem că se puteau organiza şcoli decât în cadrul şi cu sprijinul Bisericii, pentru apariţia categoriei de care am amintit mai sus. În niciun caz un stat ce reprezenta Contrareforma, aceasta pentru perioadele cuprinse între 1701-1848, nu ar fi avut niciun interes să creeze aşa ceva. Tot legat de stat, pentru perioada pe care o avem în discuţie el nu avea nici interesul să creeze o asemenea categorie de „revendicatori naţionali", ce i-ar fi grăbit mai mult sfârşitul printro divizare mai pronunţată. Cazul maghiar le era suficient. Biserica era cea care trebuia să se ocupe de instrucţia acestor cadre, dar lipsa de fonduri a făcut ca să nu poată să îşi şcolarizeze prea bine nici proprii slujitori.

Problema cea mai mare a lui Şaguna în planul reformelor sale a fost lipsa banilor. Existau patru mari surse de venit însumând în total 130.000 florini. Teoretic problema era astfel pusă, practic lucrurile stăteau altfel. Cele patru surse principale erau: Fondul Sidoxial (un salariu pentru episcopul ortodox care se acorda din impozitul anual pentru fiecare gospodărie ortodoxă), Fondul seminarului, Fondul de treizeci mii de guldeni (suma plătită ca despăgubire pentru familiile dizlocate prin stabilirea districtelor militare) şi Fondul episcopului

10 iunie 2012 NR. 10

ricatto il documento di unificazione elaborato.

Così, i rumeni avevano due avversari invece di uno; se si aggiunge anche la tesa situazione con il patriarcato di Karlovitz che peggiorerà nel frattempo, metteremo in lista un nuovo nemico.

Esistono delle domande che si pongono automaticamente in relazione alla Transilvania e che riguardano il mondo religioso di quei tempi: „Perché un vescovo assume tale funzione rappresentativa?", "Perché non esiste un ceto intellettuale ortodosso?" e "Perché non si è potuta costituire una metropolia per tutti i rumeni dell'Impero Asburgico?" Cercherò di limitarmi solo a queste poche domande, anche se la situazione della Transilvania richiede un'attenta analisi riguardante anche altri settori collaterali.

I.La prima domanda a cui cercherò di rispondere è quella relativa alla mancanza di un élite intellettuale di origine laica in Transilvania.

Seguitando la serie di eventi osserviamo che non si potevano organizzare delle scuole se non all'interno e con il sostegno della Chiesa, il che faceva impossibile la comparsa di un gruppo di intellettuali laico. In nessun caso uno Stato che rappresentava la Controriforma, nei periodi compresi tra 1701-1848, avrebbe avuto alcun interesse di crearlo. Sempre in relazione allo Stato, per il periodo considerato, questo non aveva alcun interesse di creare una tale categoria di "rivendicatori nazionali" che gli avrebbe accelerato la fine con una divisione sociale più pronunciata. Il caso dei magiari era sufficiente. Era la Chiesa quindi nella situazione di dover occuparsi dell'istruzione di questi individui, ma la mancanza di denaro ha fatto si che la nostra Chiesa non risulti in grado di istruire bene neanche i propri rappresentanti. Il problema più grande di Șaguna che impediva alle sue riforme era la mancanza di denaro. Vi erano quattro principali fonti di reddito pari a un totale di 130.000 fiorini. In teoria, il problema era definito in un modo, in pratica, le cose erano diverse. Le quattro fonti principali erano: il Fondo Sidossiale (lo stipendio del vescovo ortodosso che si otteneva prendendo una parte della tassa annuale di ogni nucleo familiare ortodosso), il Fondo del seminario, il Fondo di 30.000 fiorini (somma versata a titolo di risarcimento per le famiglie sfollate in seguito alla costituzione di distretti militari) e il Fondo del

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 33

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Moga (testamentul episcopului Moga prevedea o anumită sumă pentru acoperirea unor cheltuieli bisericeşti şi şcolare). Am spus că teoretic banii aceştia erau ai Bisericii Ortodoxe pentru că în mod practic încă din 1849 Ministerul Cultelor din Viena hotăra felul în care să fie alocaţi banii fără o consultare în prealabil a episcopului ortodox. Mai mult chiar nici măcar nu se trimitea un raport anual în legătură cu situaţia financiară. Şaguna a considerat situaţia umilitoare întrucât atunci când cerea din aceste fonduri i se trimiteau sau nu diverse sume. Deci în niciun caz nu se putea baza pe aceşti bani. În 1853 el va reuşi să cumpere o clădire nouă pentru episcopia ortodoxă după ce cealaltă a fost distrusă în timpul revoluţiei.

Deceniul absolutist a însemnat din acest motiv şi nu numai o perioadă neagră pentru românii din Transilvania. Starea Bisericii Ortodoxe era mult mai grea decât în perioda anterioară mai ales sub aspect material întrucât revoluţia a dus la distrugerea a numeroase biserici, şcoli şi la uciderea a şase preoţi şi a mai multor laici. În anii ce au urmat Şaguna va înteprinde o serie de acţiuni prin care va încerca să amelioreze această situaţie, el va cere ajutor atât Ţărilor Române cât şi Curţii de la Viena. În memoriul adresat de Şaguna în 1851, el spunea că au fost arse 48 de biserici şi jefuite alte 319; de asemenea el vorbea în prima parte a memoriului şi despre starea bisericii ortodoxe şi evoluţia ei din 1700 până în 1850. Din actul de care am pomenit se vădeşte o nemulţumire profundă a episcopului faţă de cei pe care i-a susţinut în perioada revoluţiei: „…românii ca nişte supuşi credincioşi ai împăratului nu voiră în anii aceştia a se uni cu partida revoluţionară, ci stătură de partea monarhului celui legitim”. Distrugerile au fost totuşi de proporţii mari raportându-ne în primul rând la sărăcia locuitorilor, căci la 19 ani după memoriul lui Şaguna, Ion Raţiu, un alt revoluţionar cerea ministrului de interne al principatelor, Mihail Kogălniceanu ajutor pentru eforia şcolară din Turda. Banii sunt în valoare de 4129,27 lei din 26 de judeţe având în frunte judeţul Brăila cu 568 lei. În aceeaşi perioadă Şaguna va primi şi din partea comunităţilor din Braşov 4.000 florini precum şi din

10 iunie 2012 NR. 10

Moga (il testamento di Moga prevedeva una certa percentuale destinata a coprire le spese scolastiche e quelle della Chiesa). Teoricamente i soldi appartenevano alla Chiesa Ortodossa, ma dal 1849 il Ministero dei Culti di Vienna comincerà a decidere il modo in cui allocare i soldi senza consultarsi in via preliminare col vescovo ortodosso. Inoltre, non veniva spedito nemmeno un rapporto annuale per quanto riguardava la situazione finanziaria. Șaguna considerava la situazione umiliante, in quanto, chiedendo di accedere a questi fondi, gli venivano spedite o no diverse quantità.

Quindi, in nessun caso non poteva contare su questi soldi. Nel 1853 riuscirà ad acquistare un nuovo edificio per la diocesi ortodossa a sostituire l'altro che era stato distrutto durante la rivoluzione.

Il decennio assolutista ha segnato per questo motivo e non solo un periodo nero per i rumeni della Transilvania. La condizione della Chiesa Ortodossa era assai più difficile rispetto al periodo precedente soprattutto da un lato materiale in quanto la rivoluzione ha portato alla distruzione di numerose chiese e scuole e all'uccisione di sei sacerdoti e molti altri laici. Negli anni successivi Șaguna intraprenderà una serie di iniziative con quali cercherà di migliorare questa situazione, esso chiederà aiuto sia ai Principati Rumeni sia alla Corte di Vienna . Nel memorium scritto da Șaguna nel 1851, lui affermava che 48 chiese erano state bruciate e altre 319 saccheggiate; inoltre lui raccontava nella prima parte della sua esposizione la situazione della Chiesa Ortodossa descrivendo anche la sua evoluzione dal 1700 al 1850. Il documento mostra una profonda insoddisfazione del vescovo nei confronti di quelli che lui stesso aveva sostenuto durante la rivoluzione: "... i rumeni come sudditi fedeli dell'Imperatore non vollero aderire in questi anni al partito rivoluzionario, ma stettero dalla parte del monarca legittimo". I danni sono stati di grandi proporzioni se ci rapportiamo alla povertà degli abitanti, sicché a distanza di 19 anni dopo il memorium di Șaguna, Ion Rațiu, un altro rivoluzionario chiedeva aiuto al ministro degli Interni dei Principati, Mihail Kogălniceanu, per l'eforato scolastico di Turda. La somma era di 4129,27 lei (soldi rumeni riconosciuti come moneta nazionale il 22 aprile 1867, ancora in uso anche se con il tempo subiscono varie modifiche di forma e valore) provenienti dalle 26 province più importanti (di più fornendo la provincia di Brăila : 568 lei). Nello stesso periodo Șaguna riceverà da parte delle comunità presenti

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 34

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE partea Arhimandritului Neonil de la Neamţ însumând obiecte şi cărţi religioase precum şi din Viena aproximativ 60.000 de florini cu ajutorul lui Schwarzenberg. Un lucru pe care l-am observat este acela că în lucrările dedicate lui Şaguna sau perioadei acestuia de până la 1918 nu se pomenesc ajutoarele date de Principate. De asemenea în lucrările de după 1918 şi până la sfârşitul celui de-al II-lea război mondial nu se pomeneşte absolut nimic despre ajutorul dat de curtea de la Viena. Şcoala românească o duce rău. Toate şcolile româneşti elementare se aflau într-o stare degradabilă cu excepţia unor comunităţi româneşti mai înstărite. Nu existau cadre superioare bine pregătite şi nici măcar manuale după care să se desfăşoare procesul de învăţământ. Sărăcia preoţilor depindea direct proporţional de sărăcia păstoriţilor lor, de aceea programul de reformă bisericească a lui Şaguna a avut ca obiect principal pe preotul de parohie, urmând învăţătura evanghelică ce îi prezintă pe preoţi ca fiind lumina lumii şi sarea pământului. Principalul obstacol pe care avea să-l treacă era atitutinea ostilă a guvernului Transilvaniei, precum şi indiferenţa Curţii de la Viena.

Luându-le în ordinea enunţată trebuie spus că românii în Transilvania nu au o elită de spiritualitate ortodoxă din cauza faptului că nu exista universitate şi nici şcoli cu predare în limba română şi care să aparţină Bisericii Ortodoxe. Şaguna va încerca să înfiinţeze o serie de şcoli, dar proiectul său este chiar unul prea măreţ pentru resursele de care dispunea instiuţia pe care o patrona. Deşi aprecia mănăstirea ca loc de cultură şi spiritualitate, considera că o şcoală mănăstirească este un lux prea mare pe care administraţia nu şi-l putea permite. Pentru lumea ortodoxă din Transilvania, el propunea înfiinţarea de şcoli în funcţie de mărimea şi veniturile comunităţii: elementare, cu o singură clasă – proiectul viza în special comunităţile mici – şi şcoli principale, cu trei clase, pentru comunităţile depăşind 2.000 de locuitori. Prefera în locul lor şcolile săteşti, unde preotul paroh devenea parte a comunităţii sale îndeplinindu-şi slujba de învăţător al oamenilor.

10 iunie 2012 NR. 10

in Brașov 4000 fiorini e dal archimandrita Neonil di Neamţ alcuni oggetti religiosi e libri; inoltre da Vienna gli arrivano circa 60.000 fiorini con l'aiuto di Schwarzenberg. Una cosa che ho notato è che nelle opere dedicate a Șaguna o al suo tempo, fino al 1918, non si accenna l'aiuto fornito dai Principati.

Analogamente nelle opere che risalgono al periodo successivo (dopo il 1918) e sino alla fine della Seconda Guerra Mondiale non viene accennato assolutamente l'aiuto fornito dalla corte di Vienna.

La Scuola rumena stava peggiorando. Tutte le scuole elementari rumene si trovavano in una condizione deplorevole ad eccezione di quelle inserite nelle comunità rumene più ricche. Non esistevano degli insegnanti ben preparati e neanche libri in base a cui svolgere il processo di insegnamento. La povertà dei preti dipendeva in modo direttamente proporzionale dalla povertà dei loro fedeli, per cui la riforma ecclesiastica di Șaguna ha avuto come oggetto principale il parroco, seguendo l'insegnamento del Vangelo che presenta i sacerdoti come la luce del mondo e la sale della terra. L'ostacolo principale che doveva passare era l'atteggiamento ostile del governo di Transilvania e l'indifferenza della Corte di Vienna.

Proseguendo nell'ordine indicato si deve riferire che i rumeni della Transilvania non avevano un'élite di spiritualità ortodossa in quanto non esisteva un'università o una scuola con insegnamento in rumeno e che appartenesse alla Chiesa Ortodossa. Șaguna tenterà di fondare una serie di scuole, ma il suo progetto è davvero uno troppo grande rapportato alle risorse che l'istituzione da lui diretta aveva a disposizione. Sebbene riteneva il monastero come luogo di cultura e spiritualità, considerava che una scuola conventuale fosse un lusso troppo grande che l'amministrazione non se lo poteva permettere.

Per il mondo ortodosso di Transilvania egli proponeva l'istituzione di scuole in base all'ampiezza e al reddito della comunità : elementari, con una classe sola (il progetto mirava in particolare all'educazione di piccole comunità) e primari con tre classi (per le comunità superiori a 2000 abitanti). Preferiva però al loro posto le scuole rurali, dove il parroco diveniva attraverso l'insegnamento parte della sua comunità.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 35

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Programa pentru această etapă de învăţare prevedea ore de limba română, maghiară şi germană, de religie etc.

Planul său iniţial urmărea înfiinţarea a şase gimnazii superioare, şase inferioare şi a şase şcoli reale în vederea asigurării cursului grimnazial de educare. Dintre toate acestea el a primit dreptul de a înfiinţa doar câte unul: gimnaziul superior la Braşov (1853), cel inferior la Brad, iar şcoala reală la Abrud. Era de principiul că elevii ortodocşi trebuiesc instruiţi în spiritualitatea din care fac parte şi dezavua ideea, des întâlnită în epocă cu privire la înfiinţarea gimnaziilor „naţionale”, atât de larg propuse de intelectualii de confesiune unită. Pe undeva pare o concurenţă între cele două Biserici, iar Biserica Ortodoxă pare a fi cea mai intransigentă. În fapt aşa este, dar nu putem să o acuzăm. Este normal să se comporte aşa, din moment ce e considerată tolerată.

Acceptarea lui Şaguna, că acolo unde nu se poate ca elevii să urmeze o şcoală ortodoxă, să meargă la una unită sau catolică, dar orele de religie să se ţină în mod diferit, arată un mare pas înainte şi un spectru larg pe care episcopul îl acorda ştiintei de carte.

Cursul firesc al ciclului educaţional are ca punct de vârf învăţământul universitar, pe care mitropolitul ortodox nu-l recomanda. Am putea să fim revoltaţi, cum de tocmai el nu sprijină înfiinţarea unei universităţi. În repetate rânduri Şaguna a mustrat pe intelectuali pentru că încurajează oamenii să-şi cheltuiască banii cu un proiect ale cărui şanse de reuşită erau slabe şi reprobabile din punct de vedere calitativ. Ştiind că el va determina înfiinţarea şi funcţionarea şcolilor astfel încât ele să se autofinanţeze, nu era necesară cheltuirea puţinelor resurse pe un învăţământ necompetitiv. În 1852 el îl va refuza pe Constantin Alutan, în încercarea acestuia de a constitui o facultate de Drept a românilor celor două confesiuni. Şaguna nu se va ocupa doar de incinte, ci şi de programă şi de manualele după care aveau să înveţe atât cadrele ce urmau a fi formate, cât şi elevii. În 14 decembrie 1860, prin decret imperial va

10 iunie 2012 NR. 10

Il programma per questa tappa di apprendimento prevedeva ore di rumeno, ungherese e tedesco, religione ecc.

Il suo piano iniziale mirava all'istituzione di sei ginnasi superiori, sei inferiori e sei scuole vere in modo da garantire il corso ginnasiale di istruzione.

Tra tutte queste scuole ha ottenuto il diritto di fondare una per ogni tipo: il ginnasio superiore a Braşov (1853), quello inferiore a Brad e una vera e propria scuola ad Abrud. Șaguna era d'opinione che gli studenti appartenenti all'ortodossismo avrebbero dovuto essere formati nella spiritualità ortodossa e ripudiava l'idea, spesso incontrata all'epoca, della creazione di ginnasi „nazionl“, così largamente predicata dagli intellettuali di confessione unitariana.

Sembra quasi una concorrenza tra le due Chiese e la Chiesa Ortodossa sembra essere la più intransigente.

In effetti la è, ma non possiamo accusarla. È normale comportarsi in questo modo dal momento che è ritenuta tollerabile.

L'accettazione di Șaguna che dove era impossibile seguire una scuola ortodossa, i studenti vadano ad una unitaria o cattolica, ma che le lezioni di religione si tengano separatamente, mostra un notevole passo avanti e una grande importanza che il vescovo accordava all'alfabetizzazione.

Il percorso naturale del ciclo di studi aveva in cima l'insegnamento universitario il quale non era però raccomandato dal metropolita ortodosso.

Potremmo essere indignati, com'era possibile che proprio lui non sostenesse la fondazione di un'università? Non poche volte Șaguna aveva rimproverato gli intellettuali per aver incoraggiato le persone a spendere dei soldi per un progetto le cui probabilità di riuscita erano, in termini qualitativi, basse e riprovevoli. Sapendo che determinerà l'istituzione e il funzionamento delle scuole in modo tale che esse si autofinanzino, non era necessario spendere le limitate risorse su un insegnamento non competitivo. Nel 1852 egli rifiuterà Costantino Alutan, nel suo tentativo di instaurare una facoltà di Giurisprudenza per i rumeni delle due confessioni. Șaguna non si occuperà soltanto degli edifici, ma anche del programma e dei libri di testo su cui avranno da studiare sia gli insegnanti, che dovevano essere formati che gli studenti.

Il 14 dicembre del 1860, per decreto imperiale,si otte-

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 36

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE obţine dreptul de a tipări manualele şcolare bisericeşti pentru întreaga Transilvanie, Arad, Vârşeţ şi Bucovina. Vor apărea cărţile sale de Drept Canonic, ca manuale pentru viitorii preoţi din Seminarul de la Sibiu, precum şi cele legate de istoria bisericească din Transilvania.

Observăm că existenţa elitelor se reduce doar la preoţii formaţi la Sibiu, iar Şaguna încearcă să se folosească de elementele pe care le are pentru a crea această clasă a intelectualilor ortodocşi. E paradoxal, că tocmai un străin reuşeşte acest lucru; aşa cum acelaşi paradox face ca în timpul unui alt străin România să se unească…

II. Constituirea unei mitropolii pentru toţi românii din Imperiul Habsburgic era visul lui Şaguna. Din punct de vedere religios perioada 18491870 este una de profunde schimbări. El era ferm în insistenţa sa ca mitropolia să includă pe toţi românii din Imperiul Habsburgic. Ideea sa mergea tocmai pe conceptul său politic că românii pot subzista ca entitate naţională sub forma unui ducat autonom, într-un imperiu federal. Cea mai puternică campanie pe care a dus-o Şaguna pe acest plan este cea a autonomiei bisericeşti. El considera că statul dă Bisericii sprijinul material şi respectă autonomia instituţiilor ei şi libertatea de conştiinţă a credincioşilor ei. În vederea obţinerii acestui statut de mitropolie, Şaguna va fi pus într-o dublă relaţie : una cu patriarhia de Karlovitz şi una cu Curtea de la Viena. Sârbii nu vor renunţa sub nicio formă până la moartea lui Iosif Rajacic, altădată ocrotitor al lui Şaguna, la jurisdicţia asupra episcopiei din Transilvania. Abia după moartea acestuia Şaguna a putut obţine dreptul de a reînfiinţa Mitropolia Transilvaniei. El a reuşit totuşi ca în tot acest timp să obţină bunăvoinţa şi încrederea Coroanei, astfel încât nu a întâmpinat greutăţi din partea Vienei.

Chiar şi aşa, el a trebuit să definească termenul de autonomie bisericească întrucât ministerele vieneze caută să nu-şi asume responsabilitatea de a avea în grijă noua instituţie. Motivele sunt de ordin financiar întrucât celelalte biserici recunoscute

10 iunie 2012 NR. 10

rrà il diritto di stampare i libri di testo religiosi per l'intera Transilvania, Arad, Vršac e Bucovina.

Appariranno i suoi libri di Diritto Canonico, come manuali per i futuri sacerdoti del Seminario di Sibiu, così come i libri sulla storia della Chiesa in Transilvania.

Si osserva che l'esistenza delle élite si è ridotta esclusivamente ai sacerdoti formati a Sibiu e Șaguna tenta di utilizzare gli elementi che ha a disposizione per creare questa nuova classe di intellettuali ortodossi. È paradossale che proprio uno straniero riesce a compiere questo fatto, così come lo stesso paradosso fa che al tempo di un altro straniero la Romania si unifichi...

II. La costituzione di una metropolia per tutti i rumeni dell'Impero asburgico era il sogno di Șaguna. Da punto di vista religioso, il periodo compreso tra 1849 e 1870 è uno di profondi cambiamenti. Șaguna era fermo nella sua insistenza sul fatto che la metropolia doveva includere tutti i rumeni dell'Impero asburgico. La sua idea si basava sul suo concetto politico che i rumeni possono sopravvivere come entità nazionale, autonoma, sotto forma di Ducato, all'interno di un Impero federale.

La più forte campagna che Șaguna portò avanti in questo senso è quella dell'autonomia della Chiesa.

Egli riteneva che lo Stato fornisce alla Chiesa il supporto materiale e rispetta l'autonomia e la libertà di coscienza dei suoi fedeli.

Allo scopo di ottenere questo statuto di metropolia, Șaguna verrà messo in un duplice rapporto: uno con il patriarcato di Karlovitz e l'altro con la Corte di Vienna. I serbi non rinunceranno in alcun modo fino alla morte di Giuseppe Rajacic, una volta protettore di Șaguna, alla giurisdizione sul vescovato di Transilvania. Solo dopo la sua morte Șaguna ha potuto ottenere il diritto di ricostituire la Metropolia di Transilvania. Riuscì però, in tutto questo tempo, a ottenere la benevolenza e la fiducia della Corona, in modo da non incontrare delle difficoltà da parte di Vienna.

Pure in questa situazione, egli dovette definire il termine di autonomia della Chiesa in quanto i ministeri viennesi cercavano di non assumersi la responsabilità di prendersi cura della nuova istituzione. Le ragioni sono di natura finanziaria in

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 37

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE primeau din partea statului anumite subvenţii. În consecinţă, Şaguna a alcătuit prima definiţie: temeiurile legale ale autonomiei bisericeşti sunt Sfânta Scriptură, Canoanele şi cerinţele bisericeşti locale.

El folosea ca temeiuri şi călăuze legi care nu ţineau de spiritualitatea occidentală.

Acest lucru la început i-a creat o serie de probleme. Ulterior el a recunoscut dreptul împăratului de a exercita o inspecţie supremă asupra Bisericii şi de a confirma alegerea noului episcop sau mitropolit. Era o formulă în niciun caz de compromis, dacă luăm în consideraţie modul politic de gândire în Imperiul Bizantin. Mai mult chiar, modul de desfăşurare a raporturilor dintre biserică şi stat nu îl vedea unilateral. În schimbul autonomiei şi al sprijinului material Şaguna a promis statului un cler devotat care putea să-şi folosească influenţa asupra maselor ţărăneşti. Reformele pe care Şaguna a reuşit să le facă au adus Biserica Ortodoxă cel puţin în plan teoretic egală cu Biserica Unită. Era un câştig, dar şi o pierdere. Biserica recâştiga, în acest fel, prestigiul avut, dar - în acelaşi timp – creştea numărul dintre ortodocşi şi uniţi. Acest preţ a început să fie plătit de la Crăciunul anului 1864.

Planurile lui Şaguna de a constitui o singură mitropolie pentru toţi românii au fost împiedicate de episcopul Bucovinei, Eugen Hacman. Viitorul mitropolit credea că aspiraţiile românilor ar fi mai bine servite de către o singură instituţie mai complexă şi mai autonomă decât de mai multe şi supuse unei conduceri care nu neapărat căuta spre particularismul lor. Prelatul bucovinean nu vedea cu ochi buni implicarea lui Şaguna în politică, în plus între cei doi apăruse o divergenţă privitoare la demnitatea de mitropolit. Însuşi Hacman avea această ambiţie şi deşi o va îndeplini, el va muri chiar înaite de instalare în 1873. (va urma)

10 iunie 2012 NR. 10

quanto le altre Chiese riconosciute ricevevano alcune sovvenzioni da parte dello Stato. Di conseguenza, Șaguna elabora la prima definizione: le basi giuridiche dell'autonomia della Chiesa sono la Bibbia, i Canoni e i bisogni religiosi locali. Egli utilizzava come basi e guide delle leggi che non si rifacevano alla spiritualità occidentale.

Questo, in un primo momento, gli ha generato una serie di problemi. Ulteriormente egli ha riconosciuto all'Imperatore il diritto di esercitare un'ispezione suprema della Chiesa e di confermare l'elezione del nuovo vescovo o metropolita. Era, in ogni caso, una formula da non compromettere, se si considera il pensiero politico dell'Impero Bizantino.

Inoltre, il vescovo non concepiva il rapporto tra Chiesa e Stato in modo unilaterale. In cambio all'autonomia e al supporto materiale, Șaguna ha promesso allo Stato un clero devoto che avrebbe potuto usare la propria influenza sulle massi di contadini. Le riforme che Șaguna è riuscito ad effettuare hanno portato la Chiesa Ortodossa, almeno in teoria, alla parità con la Chiesa Unitariana. Era una vittoria ma anche una sconfitta. La Chiesa si riguadagnava il prestigio però, nello stesso tempo, il numero di ortodossi e unitariani cresceva. Questo prezzo cominciò ad essere pagato all'inizio del Natale di 1864. I piani di Șaguna di costituire una sola metropolia per tutti i rumeni sono stati impediti dal vescovo di Bucovina, Eugenio Hacman. Il futuro metropolita riteneva che le aspirazioni dei rumeni sarebbero state servite meglio da una singola istituzione più complessa e più autonoma che da più istituzioni, e che implementi una direzione non necessariamente interessata al loro particolarismo. Il prelato di Bucovina guardava male il coinvolgimento di Șaguna nella politica, in più, tra i due era scoppiato un conflitto per il titolo di metropolita. Hacman stesso aveva questa ambizione e anche se la raggiungerà, egli morirà poco prima dell’installazione, nel 1873. (seguirà) traduzione di Nedelcu Pavel

Ciprian Plăiaşu

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 38

10 iunie 2012 NR. 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Coperte Nomen Artis – Dincolo de tăcere

Mister şi poezie

De câte ori iubito Coperte Nomen Artis – Dincolo de tăcere

Dintre sute de catarge

Şi adormeam ades lângă izvor

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 39

10 iunie 2012 NR. 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

De ce nu-mi vii

Luceafărul iubirii

Persistenţa amintirilor

Pietre şi ramuri

Mai am un singur dor

Teiul lui Eminescu

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 40

10 iunie 2012 NR. 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Înălţarea spre cer

Ale tale doruri multe

Focul sacru/colecţie particulară-Austria/M. Cătrună

Poarta spre nemurire

Mihai Cătrună şi Constantin Sinescu – expoziţia de la sala „Constantin Brâncuşi“

Constantin Sinescu – Bustul lui Eminescu/ lucrări în bronz

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 41

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

„Eminescu“ - Doina Leahu, Vaslui

„Eminescu şi Goethe“ - Doina Leahu, Vaslui

Manuscrise/cărţi/grafică/ Eminescu expuse la expoziţia din ianuarie 2012, sala „Constantin Brâncuşi“

10 iunie 2012 NR. 10

Eminescu şi Lacul/ u/p// Ion Hultoană

Constanța Abălașei-Donosă, Brăila/ grafică/peniţă

Ecaterina Mihai /ulei pe pânză

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 42

10 iunie 2012 NR. 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nocturne Les oiseaux, á lʼ accantumée, Se sont rassemblés dans leur nid, Ils sont cachés sous la ramée Bonne nuit !

Seule, la source mélodie Alors que le bois noir se tail, La fleur même s est assoupie Dors en paix !

Grafică / peniță /autor; Constanța Abălașei-Donosă31

Somnoroase păsărele Somnoroase păsărele Pe la cuiburi se adună, Se ascund în rămureleNoapte bună !

Doar izvoarele suspină, Pe când codrul negru tace, Dorm și florile- n grădinăDorm în pace !

Le cygne pour dormir sʼapproche Des jones quʼ a brȗlés le soleil, Quʼ un bel ange de toi soit proche Doux sommeil !

Sur cette nocturne féerie, La lune pȃle et blanche luit, Toit nʼ est que rêve et harmonie – Bonne nuit !

Trece lebăda pe apă Între trestii să se culce – Fie-ți îngerii aproape Somnul dulce !

Peste-a nopții feerie Se ridică mândra lună, Totu-i vis și armonie – Noapte bună !

31

Pe site-ul revistei veţi găsi volumul „Dor de Eminescu” al dnei Constanţa Abălaşei Donosă, din care am ilustrat acest număr.

Portretul lui Eminescu Grafică / peniță / Constanța Abălașei-Donosă

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 43

10 iunie 2012 NR. 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Lacul

Le lac

Lacul codrilor albastru Nuferi galbeni îl încarcă; Tresărind în cercuri albe El cutremură o barcă.

Le lac est blue sous les sapins Et le fleurs jaunes il semble peint.

Il frissone en vaques legérѐs Et berce une barque-sans fin.

Și eu trec de-a lung de maluri, Parc-ascult și parc-aștept Ea din trestii să răsară și să-mi cadă lin pe piept;

Je vais le long des rives sombres Et crois la voir a chaque pas Jaillir de lʼ ombre prѐs de moi, Se jeter son dain dans mes bras.

Să sărim în luntrea mică, Îngânați de glas de ape, Și să scap din mână cârma, Și lopețile să-mi scape;

La barque fréle nous attend .

Nul autre bruit qui ceux des flots, Les romes glissent entre mes doigts Et nous allons au gré des eaux ;

Să plutim cuprinși de farmec Sub lumina blândei lune – Vântu-n trestii lin foșnescă, Unduioasa apă sune !

Qui nous entrainent doucement Au clair de lune, coeur battant, Tandis quʼ à la brise répond Le murmure de lʼ eau dans les joncs.

Dar nu vine...Singuratic În zadar suspin și sufăr Lăngă lacul cel albastru Încărcat cu flori de nufăr .

Ce nʼ est pas elle et, solitaire, Au bord du lac je désespére.

Le lac est bleu sous les sapins Et le fleurs jaunes il semble peint .

Ilustrație la poezia, Lacul -Grafică / peniță Autor/ Constanța Abălașei-Donosă

Biserica USPENIA -Grafică / peniță / Autor/ Constanța Abălașei-Donosă

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 44

10 iunie 2012 NR. 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

(continuare din nr. 9)

IX lui, Gheorghe Stan Se uita de-a lungul străzii tăcute şi goale şi niciun cuvânt nu-i trăda tulburarea profundă a mândriei rănite. ***

În ochi se zbăteau ridurile mărunte coborând pe lângă linia gurii şi se recuperau printre gândurile ce mişunau prin minte. Într-o stinsă expresie de descurajare, avea ochii căscaţi... ***

Cu chipul traversat de umbre era cufundat în propriile-i gânduri, într-o contemplare de sine, descătuşând furia incontrolabilă a dorinţelor.

Fără ca vreun singur muşchi al corpului sau al feţei să i se clintească, în datoria lui să rupă tăcerea stângace, îşi pierduse timbrul sonor de altădată.

Sub imboldul trăirilor, zeci de gânduri îi curgeau prin minte cufundat în abisurile mohorâte ale conştiinţei şi-n melancolia nemişcării, cu limba dezlegată de cuvintele ţâşnite din el, surâse larg ca o gură enormă şi ştirbă. ***

Ca-ntr-un vârtej, mintea-i plutea tulburată de gândurile ce hălăduiau prin cotloanele imaginaţiei.

Se lăsa învăluit într-un sentiment de pace absolută ca şi cum ceva implacabil, trăgea de memoria lui.

Trebuia să facă un efort mental. ***

Cu ochii lucindu-i satisfăcuţi de imagini lubrice care-i tulburau mintea ce glisa şi se trezea gândindu-se că se auzise vorbind cu sine, absent îşi supse buzele. ***

Cu mişcări molatice şi tăcute într-o senzaţie constantă de neplăcere, buzele i se arcuiră într-un rânjet deformat de gândurile ce-i divagară spre amintiri. ***

***

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 45

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Izbucni într-un râs zgomotos când peste amurgul scurt şi cenuşiu, căderea nopţii se înstăpâni şi lumina opacă îi contura formele fantomatice, sfrijite, mănunchiul de riduri în colţul pleoapelor... *** Prin pâcla simţurilor distorsionate, se lupta cu dimensiunea misterioasă a timpului şi a spaţiului, arătând o bucurie morbidă cu un sadism inconştient în noaptea ce-l învăluia ca într-o manta. ***

Se pierdu într-un tărâm dat uitării zbătându-se între realitate şi visare.

Minutele se dilatau în ore ce răsunau cu ecou în liniştea încremenită a nopţii.

Se năştea în el o umbră de neîncredere. ***

Părăsise masca de fier a nepăsării încercând să scruteze viitorul asupra căruia plana agonia durerii.

Privind dincolo de el, frica îi învăluia ochii precum giulgiul opac al nefiinţei.

10 iunie 2012 NR. 10

X_ Pe frunte i se adâncise cuta ca un stigmat întipărit.

Zbuciumul interior îi legase limba şi licărul din ochi se stinse brusc după tăcerea şi răspunsurile monosilabice...

Era o ocazie să rupă monotonia. ***

Fără nicio schimbare pe chipul sfrijit, ochii cu pupilele dilatate, măsurau meditativi şi apoşi aburii trandafirii ce începuseră să plutească. ***

Simţindu-se ţintuit de limbile ceasului ce avansau regulat, se abandona unui hohot interior. În greutatea cuvintelor articulate, îşi acoperea faţa ridată cu palmele noduroase... ***

Pe chipul deformat de obscuritatea înconjurătoare, îşi frământa degetele nervoase.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 46

10 iunie 2012 NR. 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Pe fundalul cerului îşi observa respiraţia grăbită...

Rămase abătut în tăcerea lui. ***

Resemnat într-o aşteptare interminabilă prin vânzoleala gândurilor, reuşise să-şi provoace o lacrimă în ochii umezi. ... şi-a înghiţit propriile cuvinte (nu se considera demn de biciul cuvintelor sale).

Buza de jos îi căzu prosteşte... ***

Îşi recăpăta răsuflarea...

Cu fiecare gură de aer se mişca prin ruinele gloriei trecute.

Privea cu un ochi cu pleoapa trasă peste el, la suferinţa ce-l transfigurase într-o „frumuseţe sublimă”.

***

***

Cu mintea înceţoşată de gânduri bâlbâindu-se, sugrumat de indignarea ridurilor de pe chip, ochii îşi pierduseră melancolia stârnită de particulele de praf de dinaintea privirii adormite...

Într-un ţipăt exaltat de starea de decrepitudine, sacrificat pe altarul propriului altruism cu fruntea uşor umbrită, reuşise să se desprindă din tumultul şi confuzia din suflet...

***

Se cufunda în tortura gândurilor privind în gol pe sub fruntea încruntată. Îşi plimba ochii prin încăpere cercetând în negura minţii. Într-o undă subtilă, o tristeţe pură se întipărise pe fiecare cută a feţei.

***

Orbecăind prin cotloanele întunecate ale minţii în orele goale, îşi rumega gândurile.

Revizuia în minte şuvoiul de cuvinte rostite (ce jucau pe chip ca nişte valuri de lumină) cu buza de jos uşor răsfrântă. Îşi regăsise într-un final liniştea.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 47

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Epilog

...în acest poem-decalog, poetul Marius-Iulian Zinca a demonstrat cum putem deveni scormonitorii propriei fiinţe şi că există suficiente modalităţi prin care să ne purificăm, supunându-ne unui joc al dramaticului, dar şi conştientizând totodată şi mesajul motto-ului care însoţeşte textul, o reflecţie matură a prozatoarei Jeanne Ray. Livia CIUPERCĂ

Valentina Becart Blestemul Saturnian

Şi poate mă veţi întreba: cine sunt eu? Eu? Nimeni!... Nu vă miraţi aşa! A fost doar o glumă…

Sigur sunt un „cuvânt rătăcit” ce-a zăcut adormit pe limba mamei până când – într-un moment de neatenţie – m-a născut… Credeţi că s-a bucurat? Da’ de unde? Se uita la mine consternată, smulgându-şi părul din cap. După chinul facerii, încă lăuză – se plimba cu paşi repezi prin odaie, bolborosind întruna: „ Nu ştiu cum s-a întâmplat! Ce mă fac! Ce mă fac!”… Obosită de atâta umblătură şi bodogăneală s-a aşezat pe un colţ de pat, ceva mai departe de mine… ca să mă poată privi mai bine! Începusem să scâncesc şi să mă foiesc în scutecul îngălbenit de vreme… Din salteaua ruptă pe alocuri, ieşeau la suprafaţă paiele şi fânul care căpătaseră culori ciudate. Am început să strâmb din nas din cauza izului de mucegai – pe care l-a sesizat… chiar şi mama. „Ar fi bine să mai schimb, cât de cât, aşternuturile! Cine ştie!? Poate mă trezesc cu vreo vecină curioasă, care ţine musai… să vadă „minunea asta!” În timp ce mama cugeta atât de profund, eu, vie fiind… am început să „molfăi” colţul unui şervet ţesut din cânepă, şervet cu care îmi acoperise faţa. „Copiii foarte mici trebuie să doarmă mult!” îşi spunea mama în gând… şi pentru asta – cel mai bun somnifer şi la îndemână – era „întunericul”… „Cu cât mai întuneric, cu atât mai bine!” ofta sărmana mama,

10 iunie 2012 NR. 10

sperând că în acest fel – n-am să văd exact cum stau lucrurile… şi cine ştie, „Doamne-ajută”… nici foame n-o să-mi fie. Ţi-ai găsit! Tocmai moţăia pe marginea patului cu mâinile în poală, când am început să ţip… făcând o gură cât o „şură”. „Taci, bestie mică!” că-i stârneşti şi pe ceilalţi pe care, cu chiu-cu vai… am reuşit să-i amăgesc, hrănindu-i cu te miri ce… ca mai apoi să-i trimit la culcare.

Dar ce credeţi?… că eram singura „gură” în casă? Da’ de unde! Mi-au luat-o înainte încă şaseşapte „guri” care au băgat spaima în mama, şi cât ţinea ziulica se căina mereu şi se întreba: „De unde, Doamne, să fac rost de atâta mâncare?” *** Şi credeţi voi că aceste făpturi făceau cea mai mare gălăgie? Greşit! Total greşit… La casa noastră, cel mai tare urla „sărăcia”. Pe la toate colţurile dădeai peste ea. Cel mai acut îşi făcea simţită prezenţa atunci când „blestematul” de vânt… îşi „vâra coada” pe sub pragul uşii şi prin geamurile sparte din „greşeală” cu pietre… „Ce să-i faci! Asta e viaţa. Copiii au nevoie şi de joacă.” Dar ce spun eu!

Se întâmpla destul de des – ca tata să domine peste toate urletele şi peste toată această hărmălaie. Cel mai agresiv… era în nopţile când venea acasă pe mai multe cărări – nu pentru că rătăcea drumul… motivul era altul. Nu putea scăpa de câţiva prieteni insistenţi care-l invitau să-şi „înece amarul”, în câteva pahare, la cârciuma din colţ. Mama se ascundea repede sub pat… lăsându-ne pe noi în voia sorţii.

Creaturi mici – dar instinctul de conservare… ne avertiza că e mai bine să păstrăm ţipetele pentru o ocazie mai potrivită! Noaptea se aşternea peste toate aceste „întâmplări mărunte”, adâncind pe fiecare într-un somn lin şi dulce sau într-un „coşmar”…

O! Dimineaţa era minunată când toţi ai casei dormeau. Era cea mai blândă şi duioasă îmbrăţişare!

Dar… cocoşul dracului! a început să cânte cât îl ţinea pliscul: „cucurigu! cucurigu!” Şi mirajul unei linişti rupte din rai… dispărea ca prin farmec. Mama, buimacă de somn, s-a lovit cu capul de scândurile pa-

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 48

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tului, uitând pentru o clipă… că acolo şi-a făcut culcuş peste noapte. Noi, copiii, creaturi în creştere şi formare – am început să ţipăm, să silabisim şi chiar să formulăm o frază întreagă – pe diferite tonalităţi; când mai joase, când mai înalte… „Mamă!

Mamă! Unde eşti? Vreau să fac pipi! Mi-e foame!” Şi fiecare pe limba lui… a început să „orăcăie” că-ţi venea s-o iei la sănătoasa! „Paştele mamii voastre! Gura! Unde-i mumăta? Femeie! Unde eşti? striga tata cu o voce de clopot dogit… Fă-i să tacă – că de nu – rup un ciomag de spinarea ta!”

Mama, cu inima cât un purice… încerca să se descurce cum putea: pe unii îi lua în braţe şi-i pupa, pe alţii îi dojenea, iar cei mai îndărătnici primeau câteva palme la fudul gol… de răsuna casa. „Mama voastră de bestii! M-am săturat până peste cap! Într-o bună zi am să fug în celălalt capăt de lume…” Şi cât era ziua de lungă – blestema şi plângea, ştergându-şi lacrimile pe ascuns, cu colţurile şorţului sau ale basmalei. *** Pe mine, mama m-a iubit cel mai mult! A avut grijă să-mi pună „blestemele” chiar în scutece... În inocenţa mea le-am purtat şi le-am păstrat... ca pe singura „zestre” pe care mi-au putut-o oferi! Grele „blestemele” astea! Abia le mai pot duce! M-au cocârjat... şi au făcut din viaţa mea o „sperietoare”. *** „Să vă ferească Dumnezeu de „Blestemul Saturnian!”...

Durere -/foto: Alex Ştirbu

10 iunie 2012 NR. 10

Poezia lui Adalbert Gyuris Cunosc poezia lui Adalbert GYURIS de mai bine de cincisprezece ani şi pe la început am recomandat-o pentru publicare revistei Orizont din Timişoara şi ziarului Flamura din Reşiţa. Cei cărora leam lăsat poeziile dactilografiate au avut cuvinte de apreciere atunci, dar poeziile nu au apărut decât după Revoluţia din Decembrie 1989. Nimeni nu mi-a spus de ce nu au publicat ceea ce au primit cu reală bucurie, aveau ei stăpâni care interziceau numele acesta şi voiau să împrăştie din sufletul poetului bulgărele de har dat de Dumnezeu. Adalbert GYURIS este un poet complex, adică se manifestă în cuvânt, în sculptură, în lemn, interpret la chitară şi poate desenator. Are un deosebit simţ al limbii. Poezia are claritate, idei profunde, expresivitate modernă: „Pământul valsează agale În vorbele rostite de mine” Sufletul poetului este cât universul şi veşnicia din care vine: „De multe ori merg Lăsând în urma mea Un covor nesfârşit de flori Ce-mi luminează sufletul” Deci, o întreagă lume creşte şi rămâne în urmă spre bucurie, spre dăruire, în sufletul celui ales.

Fire deschisă, cu privire luminoasă şi un zâmbet cald, poetul se simte singur.

Dacă poezia domnului GYURIS ar fi fost publicată cu zece-cinsprezece ani în urmă, poate i sar fi risipit teama, nesiguranţa ce i-a rămas în suflet din anii când era anchetat (deşi un adoles-

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 49

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cent) şi câte alte frumuseţi nu ar fi cunoscut căldura inimii lui, poate ar fi realizat altă sculptură cu altă bogăţie de idei, cu altă îndrăzneală şi poezia iar fi devenit numai cântec. Iată ce scria acum câţiva ani: „Întunericul bate la uşă Oare ce-aduce ziua de mâine?”

Iubirea de limbă, literatură, pământ, în ce se îmbracă oare când doar întunericul stă gata să bată la uşă şi nu mai este încredere în ziua de mâine.

Poezia Strigăt fără ecou este şi ea mărturie a stării sufleteşti în care cuvintele spun lumii ceea ce doare în fiinţă: „Eu vin de departe, Din ţara Mioriţei şi a Luceafărului; Din patria visată şi a pâinii şi aş fi dat coroana regilor mei Pentru o limbă a tuturor, Dar am fost omorât Înainte de a mă naşte...

Doar pământul obosit de milenii Se învârteşte la fel Şi undeva o statuie Înfăţişează trupul meu Izvorât din doine şi balade” Limba tuturor, în gândirea poetului, cred că este iubirea, care ar trebui să fie legătura cea mai trainică dintre oameni, venind mereu din doine, balade ca un izvor limpede şi bun.

Ioana CIOANCĂŞ

Strigăt fără ecou Eu vin de departe, Din ţara Mioriţei şi a Luceafărului, Din patria visată şi a pâinii Şi aş fi dat coroana regilor mei Pentru o limbă a tuturor, Dar am fost omorât Înainte de a mă naşte...

10 iunie 2012 NR. 10

Doar pământul obosit de milenii Se-nvârteşte la fel Şi unde o statuie Înfăţişează trupul meu Izvorât din doine şi balade Cineva întreabă: Unde sunt acele timpuri?

Clipa Înainte de-a ne naşte Învăţăm să suferim Să cântăm şi să visăm, Neştiind ce ne va paşte.

Noi venind din depărtare Doar oprindu-ne puţin, Ca să punem doar o piatră Şi sburăm spre altă zare. Şi când vine socoteala Unii dau din colţ în colţ Cum să păcălească soarta, Chiar de au ceva cu boala. Şi tot vin şi se tot duc Doar puţini rămân aicea Ce nu-mbătrânesc deloc...

Eu, încotro am s-o apuc?

Prin întuneric Dumnezeu e Dincolo de nori, E dincolo de ani, Mai presus de toţi, Mai aproape de noi Şi totuşi Cât de mulţi Rătăciţi sunt Care-l caută mereu...

Melancolie Singur pe culme, Între cer şi pământ, Stă bradul

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 50

10 iunie 2012 NR. 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Înconjurat de zăpadă, Un clopot sună-n amurg, Vesteşte coborârea serii Sau poate plânge Cu glas de metal Ziua ce trece Dincolo de culmea Muntelui!

Elena Buică-Buni,

Canada

Lumea, însă...

Ce este mai trist decât Moartea?

Poate doar singurătatea. Întrebările rămân cântece Şi cântecele răspunsuri.

Totul se transformă în istorie...

Strofe întregi de bombe Şi calculatoare electronice Au trezit generaţii, Lumea, însă, rămâne surdă La mitralierele care ţăcăne...

Rugă Aş vrea să fiu Lumină Din lumină, Ca să luminez Ochii copiilor Copiilor mei, Dincolo de Vise, Unde nu este Întuneric Nicicând.

Adalbet Gyuris

EXERCIŢIU DE IMAGINAŢIE Când îmi trece câte o săgeată prin inimă văzând câte se întâmplă în România sau în lume şi nu îmi găsesc cuvântul care să exprime starea prin care trec, mi se perindă imaginar prin minte scriitorii noştri care au reuşit atât de strălucit să dea glas gândurilor şi simţirilor trăite. Fac un exerciţiu de imaginaţie şi aduc pe rând în vremurile noastre scriitorii noştri din trecut, printr-un tunel al timpului, înzestraţi cu informaţiile la zi. Îi aduc în perioada de viaţă a deplinei maturităţi creatoare, cu zestrea primită de la mama natură, aparţinând curentelor literare în care s-au format şi păstrându-şi rigoarea moralei lor. Apoi le urmăresc gândurile revărsate în noile opere inspirate din aceste vremuri, dar şi cum se mişcă în societate luptându-se pentru adaptare – precum noi emigranţii în lumea nouă.

Pe Eminescu îl văd tânăr, păstrându-şi frumoasa înfăţişare, cu ţinuta vestimentară îngrijită, cu o sănătate viguroasă, ziarist, la fel de îndrăgostit de Veronica, devenită soţie. Ar scrie poezii în noi forme în care străluceşte genialitatea, păstrându-şi viu imperiul forţei interioare, cu trăiri incandescente irepetabile. În satire, ca şi în articolele din presă, îmi imaginez răsărind chipuri schimonosite de ură, de resemnare, de neputinţă, ori stând mereu cu băţul deasupra bălţii. Politicienii noştri, cu multele lor metehne, spectaculos îmbogăţiţi şi făcători de legi hoţeşti, ar fi o ţintă predilecă. Invocaţia lui Ţepeş şi-ar găsi alte forme mult îmbogăţite căci exemplele s-au însutit faţă de vremea lui. Cu sinele său înalt, cu vastitatea minţii

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 51

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE sclipitoare, ar putea prezenta o largă paletă de oameni loviţi spectaculos de hoţie, gata de atacuri acide, necruţătoare, cu izbucniri ca de turbare. Pentru cei oropsiţi ar fi un neînfricat apărător nu numai prin poezii, ci şi pe tărâm social. Poeziile lui de iubire ne-ar reaminti că putem fi şi fericiţi.

Pe Veronica Micle mi-o imaginez tot seducătoare prin frumuseţea şi ţinuta ei, păstrându-şi rafinamentul doamnelor din lumea bună şi la fel de devotată Eminului ei iubit căruia îi dedică şi ea poezii de dragoste. Mi-o închipui bibliotecară şi implicată în treburile de binefacere şi un fel de prinţesă a inimilor noastre, ca prinţesa Diana.

Pe Ion Creangă îl văd purtând blugi şi îmbrăcându-se de la magazinele second-hand, ca o replică dată scorţoşilor care strălucesc pe dinafară şi sunt nulităţi în interior. Mi-l închipui tot învăţător sau poate profesor de religie şi student pentru completarea studiilor. În graiul popular şi cu umor, ne-ar povesti despre prefacerile lumii de la sate, despre ifosele odraslelor de bani gata, depre felul cum este prostită populaţia derutată de noile prefaceri, mergând la vot ca să aleagă politicienii care se înhamă la căruţa ţării pe care s-o ducă de râpă. Lipsa de moralitate, cine ştie ce năstruşnică „Poveste a poveştilor” i-ar inspira.

Pe I. L. Caragiale, îl văd purtând o pălărie de cowboy, preocupat de restaurantul „Gambrinus”, devenit „La mătuşa Momoloaia” recunoscător pentru averea lăsată. Despre scris… „Grea misie” căci nu poate să scrie după câte subiecte îi sar în cale. Pixul ar sfârâi aşternând fraze usturătoare, cu aceeaşi viziune satirică de subtext. Teatrele din ţară, dar şi din străinătate, ar prezenta comediile lui cu biletele vândute cu o jumătate de an înainte. Ar fi chemaţi pe scenă actorii trecuț i de mult la pensie ca să întruchipeze politicienii care nu vor să iasă de pe scena politică, ori oameni făcuţi parcă numai din adrenalină, gesticulând bezmetic, femei defilând prin lume în ţinută sumară, sexy. O văd pe Tamara Buciuceanu întruchipând o femeie de serviciu, jucând rolul omului descumpănit, care nu înţelege sensul lumii din care face parte. Caragiale ar pune în scenă o lume în care orice lucru, oricât de grav,

10 iunie 2012 NR. 10

poate deveni o băşcălie, iar tragedia poate fi o comedie tristă şi amară. Ne-ar reaminti o frumoasă lecţie pe care am şi uitat-o, că poţi să fii sarcastic cu bonomie, maliţios cu amabilitate, zeflemist cu calm superior, tăios cu zâmbet suav, muşcător cu politeţe.

Ce dor ne este de Caragiale ca să ne aducă în viaţa noastră râsul ca terapie! Să vindece pe cei buni de tristeţi, de acreală continuă şi de nervozitate.

Arghezi cred că ar înflori. N-ar mai prididi cu scrisul pamfletelor. Cu acelaşi spirit dinamic, cu o privire largă asupra evenimentelor, într-o nouă serie a „Biletelor de papagal”, ar folosi cuvinte-ciomag cu care ar mai îndoi spinările politicienilor hoţi şi aroganţi, plini de trufie zmintită, în permanentă goană bezmetică după bani. Ar arde cu cuvinte acide abjecţia lăsată liberă. Întors în universul de la Mărtişor, ne-ar întoarce faţa spre frumuseţile simple ale naturii.

Pe Alecsandri îl văd scriind un vodevil al căpătuielii, cu oameni care se dau în stambă, o „Coana Chiriţa” cu metehnele zilelor noastre. Ar umple scena cu multe personaje întruchipând pe îmbogăţiţii care nu ştiu să-şi poarte cu eleganţă bogăţia, inculţi şi agramaţi, incapabili să producă ceva onorabil sau demn de admiraţie, dar care ştiu să demoleze orice fel de valoare. I-ar pune în scenă pe cei dominaţi de mizerie morală, de îngâmfare, sau pe cei care îşi molfăie ura şi frustrarea fiindcă lucrurile nu ies aşa cum vor ei. O bună sursă i-ar putea fi emisiunile TV care prezintă ore întregi discuţii delirante, declaraţii ţâfnoase, vorbitul la grămadă, turuind vijelios, ori uşurinţa, seninătatea, dezinvoltura şi aroganţa cu care politicienii spun inepţii, unii mereu iritaţi şi puşi pe harţă, fără jenă de ridicol, ca-ntr-un fel de bâlci. Poate ca i-ar pune să danseze pe ritmul unor manele. Şi aşa, rând pe rând, aş trece prin toată istoria literaturii noastre şi-mi imaginez operele lor inspirate din aceste vremuri atât de îndepărtate de ceea ce şi-a dorit poporul nostru. Ceea ce ştiu sigur este că toţi marii noştri scriitori ar lua apărarea oamenilor pălmuiţi de brutele contemporane, ar

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 52

10 iunie 2012 NR. 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ridica vălul de pe faţa profesioniştilor minciunii. Ar vorbi cu compasiune despre spaima de sărăcie în care a fost împinsă o bună parte a populaţiei, sărăcie care abrutizează pe mulţi şi îi mutilează sufleteşte. Scriind dintr-o necesitate de a discuta cu inima deschisă, ei ar pune în lumină omenescul unor mărturisiri sincere, al desfăşurării unor conştiinţe, capapitatea de a iubi, de a medita cu înţelegere asupra oamenilor din lumea asta atât de chinuită şi de bolnavă. Ar vorbi şi despre românii rămaşi în umbră, cei care şi-au păstrat valorile omeneşti, oameni egali cu ei înşişi, vorbind, ascultând, aşteptând, propunând cu aceeaşi răbdare, cumpănire şi delicateţe sufletească, cu o naturaleţe odihnitoare în generozitate, cu gestică reţinută şi privire adâncă, oameni care simt în ei bucuria de a face bine ca pe o adevarată hrană, ca un combustibil care îi ridică la înălţime şi le aduce primăvara în suflet, românii noştri cei buni, aşa cum îi ştim din strămoşi. Ei pot da iarăşi strălucire neamului nostru, acelor oameni valoroşi şi cu cugetul curat ca argintul strecurat, care pot spune cu mândrie: suntem români!

De-aş avea şi eu câteva scânteieri din condeiul lor atunci când îmi trece câte o săgeată prin inimă !…

Grafică / peniță / Constanța Abălașei-Donosă

Eminescu, supus recuperării proletcultiste anul 1950

OVIDIU CRISTIAN DINICĂ Informaţiile necesare alcătuirii acestui articol au la bază colecţia revistei Viaţa Românească şi se referă la anul 1950.

Deceniul al cincilea din secolul 19 este caracterizat prin stagnarea literaturii române sub impulsul curentului proletcultist. În această perioadă, tonul realităţii socialiste fiind impus autoritar prin doctrina ideologică socialistă care avea ca obiect principal omul nou amorf lipsit de sentimente dar puternic încărcat revoluţionar. În scopul transformării radicale a conştiinţelor, un rol imporant revenea culturii, artei, care trebuia remodelată în deplin acord cu voinţa maselor populare supuse ideologic. În 1948 se constituia Uniunea Scriitorilor pentru a efectua un control eficient asupra vieţii literare şi a jalona noile orientări ideologice. În 04.08.1949 ziarul Scânteia, oficiosul Partidului muncitoresc român anunţa acţiunea de reconsiderare a literaturii, a clasicilor noştri astfel: Nimic din ceea ce a fost sănătos în trecut, nimic din ceea ce poate fi de folos luptei pe care o duce astăzi poporul nostru nu se cade să rămână pradă uitării. Să dăm un puternic şi neîntrerupt avânt operei patriotice de scoatere la lumină a culturii progresiste din trecut pentru a face din ea parte integrantă a culturii noi, socialiste, sub conducerea Partidului.

Anul 1950 marca centenarul naşterii lui M.Eminescu ocazie care trebuia folosită pentru penetrarea în rândul maselor a principiilor considerate progresiste de doctrina de partid. Metoda preconizată era substituirea criteriilor de adevăr şi respect pentru cultură cu învăţătura marxistleninistă, studiind totul în spirit partinic. Astfel se

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 53

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE propunea ca trecutul să fie acceptat parţial şi preluat în spirit critic. Eminescu era respectat pentru poemul Împărat şi Proletar iar restul operei sale, adânc reanalizată pentru a primi spirit novator şi prelucrată popular. Se promova puternic poetul Dumitru Teodor Neculuț ă, 1859-1904, precursor al proletcultismului pentru activitatea sa revoluţionară, căruia i s-a acordat calitatea de membru post mortem al Academiei Române în 1948. Ion Vitner îl numea pe Eminescu drept Poetul culorilor sumbre, considerându-l nebun şi exponentul marii boierimi cu tendinţe retrograde, intelectual în derută. În vâltoarea acelor ani şi de înlocuire a valorilor Ion Vitner, un modest critic avea să-l înlocuiască la catedră pe G. Călinescu. Lui G. Călinescu care îl consideră în tonul epocii pe Eminescu „Un propangandist de serviciu”, Eugen Campus, în articolul Din Problemele Reconsiderării Clasicilor Noştri după ce recunoaşte afilierea criticului la ideile socialiste, îi reproşează influenţa ideologiei burgheze în opera sa. Este puternic criticat şi Mircea Eliade pentru că îl citează pe Mihai Eminescu şi deranjează jocul agramat pe care clasa politică a vremii încearcă să-l facă. În acei ani, Eminescu trebuia să fie folosit ca exponent al ideilor socialiste, recunoașterea formării sale sub influenţa filozofiei germane fiindu-i refuzată. Tudor Vianu, răspunzând anchetei revistei Flacăra în Ianuarie 1948, la Perspective pentru Reconsiderarea lui Eminescu scria: „Trebuie arătat că prin elementele puterii sale, prin atâtea din temele şi procedeele, prin întregul lui mesaj liric, Eminescu aparţine literaturii lumii fiind ultimul mare romantic european”.

Acest punct de vedere a fost considerat de critica proletcultistă ca burghez retrograd.

Eminescu, conform criteriului oficial pentru deceniul al cincelea, avea voie să fie considerat un revoltat „din perspectiva prezentului pentru a desluşi mai bine trecutul, privind lucrurile din punct de vedere marxist-leninist de pe poziţiile avansate ale clasei muncitoare pentru înţelegerea confuziilor ideologice la majoritatea operelor sale care au fost scrise într-o vreme în care gradul de dezvoltare al

10 iunie 2012 NR. 10

mişcării muncitoreşti era încă departe de cel de astăzi” susţinea acelaşi redactor Eugen Campus de la Viaţa Românească în nr 7 din 1950. Ca principu metodologic în epocă pentru receptarea creaţiei lui Eminescu se propunea reconsiderarea trecutului progresist, chiar confecţionarea lui dacă este cazul şi negarea gradului de alcătuire sănătoasă a operei poetului, aceasta fiind proclamată în majoritate cu caracter burghezo –moşieresc, contestând influenţa filozofiei germane în creaţia sa. Contestarea surselor de inspiraţie puteau minimiza rolul poetului în epocă şi încadrarea sa într-un curent literar, izvoarele aceptate puteau proveni doar din mediul proletar. Exacerbată a fost necesitatatea perceperii lui Eminescu ca produs al clasei proletare, dar acest lucru se justifică prin necesitatea creării influenţei la nivelul larg al maselor proletare în epocă. În 1950 apare un volum de poezii Eminescu cu prefaţă de N. Moraru la editura EPLA. Atitudinea lui Eminescu este percepută citez „ca a unui revoltat, spiritul său nu cunoaşte legile de dezvoltare ale societăţii şi deci a drumului de urmat ci numai ura poetului împotriva claselor exploatatoare, poetul a preţuit confuziile ideologice, înfrângerile sale, alunecări în şovinism şi pesimism, noi situându-ne pe poziţia clasei muncitoare, apreciem revolta sa contra exploatatorilor, patriotismul său” închei citatul din acelaşi redactor Eugen Campus. În 1997 în revista Minimum din Tel Aviv, Eugen Campus declara: „Pe vremuri, am fost redactor la secţia de critică a „Vieţii Româneşti". Nu sunt deloc mândru de activitatea mea în acea epocă. Dimpotrivă. Atras de idealul ajutorării celor obijduiţi, m-am lăsat influenţat de proletcultism, străduindu-mă să fac totuşi critică obiectivă. Conştient de păcatele scrisului meu în epoca respectivă, mă consolez oarecum cu faptul că am refuzat cu îndârjire să devin membru al partidului comunist, ceea ce era destul de riscant.”

Opera lui Eminescu a dăinuit şi va dăinui dincolo de influenţele politice ale unei epoci trecătoare. Această perioadă rece a anilor 50 în literatura română a evoluat după deschiderea adusă de sfârşitul lui Stalin. În 1956, apare primul volum de

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 54

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE poezii de Nicolae Labiş. În 1960, începe epoca modernă în poezia română cu volumul Sensul Iubirii de Nichita Stănescu.

10 iunie 2012 NR. 10

D. M. GAFTONEANU – un poet al universului baladesc și al epopeii-parodii

Portret pentru Eminescu

autor Ovidiu Cristian Dinică

Din cer, inima sa veghează ca o pasăre de aur, iubind de dincolo de timp râul, ramul, doina; Versul său sărutat în lumină seamănă spre a fi crescută limba dulce strămoşească; Cu aripile sale de curcubeu, ne strânge la piept până în hotarele toamnei, unde ne primește cu iubirea de zi a păsărilor, a codrului, cu pildele străbunilor răscumpăraţi istoriei; Degetele sale împletesc norilor cunună printre gânduri, cu înţelepciune, găsindu-le răgaz în lacrimă.

A avut o mulţime de vise, pe fiecare, cu puterea dăruirii, ni le-a lăsat zestre de lumină.

Grafică / peniță / Constanța Abălașei-Donosă

Autor, Ion IONESCU-BUCOVU

Când l-am ascultat prima dată la telefon pe domnul Gaftoneanu, m-a impresionat vocea lui sadoveniană cu accent dulce, moldovenesc. Nu-mi dădeam seama că sub acel glas al lui se ascundea un poet de o factură mai aparte, cu un real talent în arta versificației. Născut în anul 1960 la Verești, lângă Suceava, domiciliat în târgul Botoșanilor, unde s-a născut Eminescu (și unde și-a petrecut un crâmpei din viața lui, alături de sora sa, Henrieta), domnul Gaftoneanu, neavând nimic în comun cu literatura (el este inginer, absolvent al facultății de mecanică), pare a-și fi descoperit talentul de poet singur pe la vârsta de 45 de ani, când, în joacă, a început să versifice. Apoi a participat la vreo zece concursuri literare în anul 2011, concursuri care i-au adus tot atâtea recunoaşteri. Și deodată s-a pomenit cu aceste premii care i-au consacrat talentul de poet.

Dacă lua numai un premiu, era poate o întâmplare, dar dacă le-a cucerit pe toate, putem vorbi de un real talent. Curiozitatea m-a făcut să-i citesc o parte din creația lui și să rămân impresionat de ușurința cu care versifică, de inteligența condeiului care se răsfață în registre largi panoramice asupra unor subiecte alese la întâmplare. M-a uimit cultura lui literară de la clasicii antici greci la scriitorii contemporani, cunoștințele istorice și filozofice cu care jonglează în poemele lui.

Universul lui poetic este baladesc, are dimensiuni cosmice, unic poate în panorama poeziei postmoderne contemporane. Dacă ar fi să-i fac o caracterizare, mai degrabă aș spune ce-l deosebește de alți poeți decât ce-l apropie. Mai întâi este

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 55

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE lipsa lirismului, lipsa eului implicat în actul de creație. El își numește creațiile cu un termen interesant, prozopoeme, adică nişte proze versificate cu ritm și rimă, un fel de flash-uri fotografice, deosebit de sugestive, telegrafice, formate din cuvinte sau frânturi de propoziții care sugerează ideea pe care vrea s-o transmită. Are ceva din balada cultă, începând cu Iancu Văcărescu, trecând prin Coșbuc, Macedonski și terminând cu Leonid Dimov sau Ion Gheorghe, fără a atinge înălțimile lor.

Creațiile lui sunt mai degrabă niște parodii-pamflet, invocând clasici ai literaturii noastre, epopei ce evocă existența noastră pământeană de la «big-bengul» original la ziua de astăzi, micul univers de la țară, tip parodiile lui Topârceanu „Viața la țară” după Alexandru Depărățeanu, formarea şi dezvoltarea „imperiilor”, etc.

Pentru a înţelege însă mesajul lor, e nevoie, ca la rândul tău, să posezi cunoştinţe vaste din cele mai diverse domenii. Pentru a-şi ajuta cititorii, poetul face uz de mici explicaţii, adiacente, menite să limpezească intenţiile sale, unele cu iz rebusistic. Într-o parodie-pamflet intitulată „Un turist în spaţiul cosmic”, am descoperit o evocare ingenioasă a clasicilor literaturii române (Ion Creangă, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Ion Slavici, Lucian Blaga, George Coşbuc, Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, I.L.Caragiale, V. Alecsandri, Mihai Eminescu, George Topârceanu) dar şi a contemporanilor Adrian Păunescu şi Marin Preda. Cu o ironie specifică pamfletarilor, după ce cataloghează prezentul în care „ca gunoaiele de apă, sunt aduse mai în faţă, non-valori, modele false, promovate zi de zi”, şi autocaracterizarea, cu un umor fin, „viaţa mea - o aventură, poezia - un protest…

Aripi largi de înălţime, bard în zbor neo-romantic, nu pot coborî ştacheta, să urăsc sau să detest, sunt… pierdut de multă vreme, în „formatul” meu de clasic.” Iată, printre altele, cum îl caracterizează pe Blaga: „Candidat. La Premiul Nobel. Spirit grav. Universal.

Cu profil. Distinct. Aparte. Academic. Genial.

Un martir. Pentru idee… Nelipsiţii detractori.

10 iunie 2012 NR. 10

Bunul… obicei. Al nostru. («Centrifuga» de… valori!)”

Sau pe Eminescu: „… Scrieri ample. Cât un munte. Poezii nemuritoare.

Consacrat. Posterităţii. O legendă. Nume mare. … Totuşi, de vor trece anii şi voi adormi odată, Mi-aş dori măcar aceasta. O imagine curată.

Doar un dor mai am. Doar unul. Aparent neînsemnat.

Când voi fi pământ, vreau lacrimi. Nu voiesc mormânt bogat.

Daţi-mi freamătul de codru printre frunzele uscate.

Florile recunoştinţei. Rouă de eternitate.

Nici statui şi nici coroane. Nici reclame în vitrine.

Un regret le depăşeşte! Dacă m-aţi iubit pe mine!” În legătură cu anul Caragiale, îi ridică dramaturgului un prozopoem cât o statuie: „… Este anul Caragiale. Două mii şi o duzină!

Unică aniversare! Nu e una… de rutină. … Iarăşi vom avea alegeri. Cam la fel ca altădată.

S-au schimbat doar candidaţii. Cu imaginea curată!

Urne, voturi, artificii, salve, focuri de Bengal…

(Mai lipseşte… nenea Iancu! Ca patron… electoral!) … A trecut un veac. În capăt. De tăceri. Şi de regrete. Îi privesc atent portretul. O icoană pe perete.

Unii…„ dedicat, sensibil”. Alţii… „hâtru, pus pe harţă”…

Mi-a marcat copilăria. L-am citit din scoarţă-n scoarţă.

Cu prefix… de prin Elada! Vorbim despre (Cara)giale. … Cerul şi lumina zilei. Dâmboviţa. Haimanale.

Descendent al unui…Ştefan. (În Moldova, nume mare.)

Strâns legat de Eminescu. Două genii exemplare! … Dramaturg. Poet. Director. Pamfletar şi nuvelist.

Unul dintre „greii” noştri. Scriitor şi jurnalist .

Teatru. (Comedie. Dramă). Povestiri şi poezii.

Jurnalism. Momente. Schiţe. Şi nuvele. Parodii. „Biciul” multelor moravuri. Pomenit pe mărci poştale.

Car şi Policar. Un… ghimpe. Pe frontoane de jurnale.

Fondator. Modernei scene. Distins critic…realist.”

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 56

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Despre Rebreanu poetul își amintește încă de pe timpul când era elev: „L-am citit îndeaproape. (Aveau farmec ardelenii!)

Un parcurs… Să-i spun… «de mijloc». Nici măcar şase decenii.

Regretat. O somitate. Un «plecat» cam prea devreme.

Aspră rută. Condensată. Dusă bine… la extreme!

Plină de copii. O… c(l)asă! Grea familie. Şi vremuri! „Perlă” zdravăn şlefuită. Ce periplu! Te cutremuri! …Comitat Solnoc Dăbâca. Târlişiua. Năsăud.

Cu sfârşit. La Valea Mare. Argeş. Undeva, prin sud.

A fost răsfăţat al sorţii. Aferim, mărinimie!

Un «recunoscut». În viaţă. Titluri şi academie.

Situaţie, onoruri? Ce puţini au fost ca dânsul!

Unu, doi… Te umflă râsul! De cei mulţi, te umflă plânsul! …Tatăl. Dascăl. Mama. Teatru. Primadonă…diletantă!

Un C.V.- legendă vie. O poveste fascinantă.

Cariera militară? Demnitatea, un delict!

Lung calvar. De conştiinţă. Psihologicul conflict.

La tot pasul, noi rateuri! De altfel, de aşteptat!

Nu era la fel ca altii. Un (reb)el! Neadaptat! …Nume unor şcoli. Muzee. Străzi. Statui. Cununi de laur.

Opera. Ce Colosseum! Cu colecţii de tezaur.

Gânduri-ape… taine-dealuri… vise-flori… iubirilivezi…

Cărţi. Scrisori. Şi manuscrise. Premii. Poze. Şi „monezi”. … Inspirat. Capacitate. Inedit. Original.

Literat. Celebritate. Adulat către final.” „File de jurnal abstract” sau „Odiseea omenirii”este o adevărată epopee, alcătuită, incredibil, din 154 de strofe, care evocă existenţa noastră pământeană, din momentul zero, cu întrebărilecheie, „cine suntem?” şi „ce vrem?”, căutând răspunsuri în teoria paleoastronautică, în spusele marilor filosofi Kant, Pascal, Descartes, sau pendulându-se în istorie, de la Arhimede la Newton, Einstein, etc. În „File de jurnal abstracte sau

10 iunie 2012 NR. 10

Odiseea omenirii”, poetul începe cu grecul Homer: „Odiseea omenirii, drumul vieţii şi al morţii…

O misivă pe formatul unui antic mesagerUn „mamut” printre creaţii, epopee de proporţiiLung traseu prin era veche, Odiseea lui Homer.”

Trece prin toate civilizațiile și termină cu Eclesiastul: „…Solomon, Eclesiastul: suntem de la Cel de Sus, Tot ce Mâna Sa zideşte, dăinuieşte pe vecie, Nu-i nimic de scos acolo şi nimic nu e de pus, Ziua Lui e necuprinsă- pe pământ, în ani- o mie.” „Micul univers de ţară”- o parodie inedită cu accente din creaţiile literare consacrate, te cucereşte (şi aici i-aş recomanda lui Dorel Mihai Gaftoneanu să persevereze) prin măiestria cu care crează imaginea actuală a satului românesc unde autorul s-a născut, „o lume scumpă, fără preţ, care nu-i de vândut”. Are adesea accente din parodia lui Topârceanu „Viața la țară”, parodiată după „Viața la țară” a lui Alexandru Depărățeanu: „Case. Garduri. Curţi. Pământuri. Mirişti, arături şi haturi.

Pomi, livezi şi animale. Flori. Grădini. Legume.

Straturi.

Vară. Soare. Colb. Căldură. Cuiburi. Nelipsite ciori.

Briza, ce abia adie. Rare, lungi, scame de nori.

Praful suveran domneşte ca un rege peste tot.

Pe acoperiş, cât palma, iar pe drumuri, de un cot!

Tartor, legea el o face… şters, revine iar la loc… Şi pe rufele pe sârmă şi în oalele pe foc.

(Iarna. Frig, omăt şi crivăţ. Şase luni, sezonul rece.

Chiciură, polei şi ceaţă. Greu de tot, încet mai trece.

Nu mai sunt acele timpuri cu nămeţii mari cât casa, Harcea-parcea, anotimpuri… toate sunt tabula rasa!).” „Lung traseu printre imperii”, o altă parodiepamflet, epopee satirică, te supune, în calitate de cititor, la efortul de a identifica marile construcţii statale de-a lungul timpului, cu aprecieri ironice, vis-a-vis de un clasament al întrecerii socialiste.

Faptul că poetul pamfletar şi enciclopedist Dorel

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 57

10 iunie 2012 NR. 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Mihai Gaftoneanu participă la concursurile literare de anvergură din ţară şi culege lauri peste lauri, este dovada clară a talentului său, unanim recunoscut.

Desigur că despre creația lui am văzut și niște răutăți scrise într-o foaie de provincie. Aș aminti cititorului despre Galaxia Grama, faimosul ,,critic” care zicea despre „Luceafărul” lui Eminescu că „poezia acesta are atâtea imagini și tablouri absurde și urâte…” Dar faimosul Grama a intrat în uitare și Eminescu în nemurire. Criticul în general, adevăratul critic, nu trebuie să descurajeze un talent, mai degrabă ar trebui să-l încurajeze și să-l îndrume. Domnul Gaftoneanu are multe de învățat, este un spirit perfecționist. I-aș recomanda să încerce și alte registre ale poeziei lirice, să nu se închidă în manierism, să deschidă fereastra larg către eul liric, să lase fraza să curgă fără opreliști, fără puncte și virgule, într-un delir somnambulesc plin de metafore. Poezia de astăzi are valențe nebănuite care nu trebuie încorsetate în tipare.

Acesta e drumul pe care trebuie să-l continue. Poemele astfel adunate vor alcătui poate un volum a cărui valoare va fi dată de suma aprecierilor cititorului, el este suveran peste scriitor și numai el poate să-i măsoare talentul.

Prof. ION IONESCU-BUCOVU,

Grafică / peniță / Constanța Abălașei-Donosă

ÎMPĂRŢIREA LA DOI

Autor:Aurel Ifrim, Tulcea

– În fiecare om zace o fiară… Dar cum să scrii despre aşa ceva?…

– O poate face oricine. Mare Lucru!… Şi eu. Şi ăla care trece strada sărind într-un picior. Nu cred căţi trebuie o pregătire specială. Pariez!

Tipul mă privi într-un fel enervant.

– Dragul meu… nu se pariază pe asemenea lucruri…

Scrisul – o muncă grea, istovitoare, presupune… mult. Hârtiei imaculate trebuie să-ţi mărturiseşti simţămintele.

– Ce simţăminte?, îl întrerupsei enervat.

– Cel mai adânc dintre toate, ar fi cel al înfrăţirii cu tot ce te înconjoară.

– Aha, înfrăţirea cu duşmanul meu de moarte. Ehe, scriitorule, scriitorule…

– Prietene, e păcat să interpretezi lucrurile astfel.

Trebuie multă înţelegere…

– Tu, adică, n-ai duşmani?… De ce taci? Scrisul nu-i o artă, cum vrei tu să demonstrezi. E un soi de răzbunare împotriva sorţii nemiloase. De ce murim?

De ce ne naştem în chinuri pentru o viaţă ticăloasă?

De ce Ăl de Sus se dovedeşte ticălos?

– Vai, iubite prieten, mă înfiori!

– Ascultă, voi scrie o carte. Clar?

– Foarte clar…

L-am dat afară şi m-am pus pe scris. A doua zi l-am convocat. A venit, prostul.

– Citeşte! – i-am zis aruncându-i manuscrisul în faţă. Îşi puse ochelarii, citi câteva pagini şi mă privi mirat.

– Citeşte, citeşte! Convinge-te cât de uşor se poate scrie.

– Într-adevăr!… mormăi continuând lectura.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 58

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Îi pândeam chipul obosit, fruntea zbârcită, observând cu satisfacţie că l-am înveninat, i-am trezit invidia. Mâinile îi tremurau.

După o îndelungă tăcere, timp în care s-a perpelit ca hâdache lângă tămâie, glăsui: – Sunt uluit… şi… şi disperat. Atâta venin? Atâta vrajbă!… Nu, dragă prietene, asta nu-i o proză, ci un lung blestem. Dacă vrei, dacă-mi permiţi, voi încerca să te ajut.

– Sigur că vreau. Vreau să public, să devin celebru.

– Celebritatea, da… ambiţii deşarte! Bucuria de care îţi vorbeam zilele trecute, eliberarea ce o simte creatorul – fie pictor, muzician, scriitor, aşadar eliberarea şi bucuria… au origini divine. Vrei să creezi? Porneşte la drum cu gândul de a produce semenilor tăi Bucuria. Scrisul nu-i o spadă pe care o agiţi în văzduh speriind făpturile. Este o călătorie în sine, în adâncul-adâncurilor, unde se află pitit îngerul păzitor… purtător de biruinţă, de lumină.

Apollo a spus: „Cunoaşte-te, om!“ iar Socrate, Platon, Aristotel, acei magi trimişi de Domnul pe pământ, ne-au demonstrat că omul ce-şi cunoaşte sinele, îl cunoaşte pe Ziditorul universului şi devine mai bun, mai înţelept. Devine!…

– Dar Socrate şi… ăilalţi cine-s? Prietenii tăi?

– O, da! „prietenii“ sufletului, duhului meu. Creaţia însumează dăruire, iubire, înţelegere. Înseamnă să înfăţişezi lumea, nu cum o vezi tu, printr-o perdea de fum, ci aşa cum este lăsată de Dumnezeu. „Cunoaşte-te, om!“ şi nu „răzbună-te, om!“…

– Destul! Am înţeles.

– Oare?!

– Cum, pui la îndoială inteligenţa, spiritul meu?

– Nicidecum!, făcu speriat. Cel mai mult mă îndoiesc de mine… Te-aş ruga ceva… „Aha! a trecut la rugăminţi, nemernicul“.

– Vreau să ne mai vedem. Nu aici. Nici la mine. Ca să zic aşa… „pe teren neutru“. În parc, pe stradă…

– … la o cârciumă!

– Mmm!… Să ne pilim şi, prin aburii alcoolului, cu spiritul învăluit… Nu, nu cred că…

– Ştii ceva? Fără constrângeri!

– Bine, prietene, fără… Am mai cunoscut oameni care s-au afirmat datorită ambiţiei…

10 iunie 2012 NR. 10

– O.K.! Când începem?

– Ce să începem?

– Când pornim treaba? Când mă-nveţi cum să scriu?

– Asta, probabil, niciodată. Vom discuta, vom comenta cărţile citite, vom…

M-a plictisit, ce m-a plictisit şi s-a dus.

Cum zilele treceau iar el uita mereu de mine, am hotărât să-i fac o vizită.

– Ce-i cu tine?

– Am venit să… ăăă… asta, să…

– E trecut de miezul nopţii…şi… şi… Cum ai reuşit să te aranjezi astfel?

– Treaba, tataie, e cam aşa: veneam spre tine, m-am întâlnit cu-n prieten, am hâc!… două sticle de votcă… iată, asta, jumătatea asta-i pentru tine.

– Mulţumesc…

– Hai, arată-mi cum se…

Porni să râdă în hohote. Uşa căzu, alunecă pe scări.

El scria cu un pix cât toate zilele, cât o bidinea, scria direct pe zid. Literele se lăfăiau pe pereţi, se mişcau strâmbându-se în fel şi chip. Încă puţin şi se prăbuşeau, strivindu-mă. Prudent, m-am ascuns sub canapea. Aceasta începu imediat să ţopăie. Camera porni şi ea să se-nvârtă nebuneşte. Din perete, ceasul urla: „Bună dimineaţaa…aaaa!“…

– În sfârşit!…

Amicul se oprise din scris. Aplecat peste mine, bea spirt medicinal.

– Nu mai bea, că-mi face rău. Mi-e greaţă. Şi lasă-mi capul în pace.

– Îţi fricţionez tâmplele. Ai leşinat.

– Nu vreau!… Te îmbeţi şi zmângăleşti pereţii.

De teama literelor cât guzganii, am sărit în picioare, năpustindu-mă spre ieşire.

– Uşurel… uşurel… Deschide ochii!… Aşa, …acum, ridică-te, dă-te jos din pat, să facem puţină mişcare.

Cu un scârţâit, canapeaua se opri din ţopăială.

– Mergi, fă paşi… Sprijină-te de mine…

– Mă inviţi la tine să-mi arăţi cum se… dar te-mbeţi ca porcu’.

Râzând, îmi întinse o cană aburindă. Cafeaua cu cenuşă m-a limpezit niţel.

– Mi-arăţi cum se scrie?

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 59

10 iunie 2012 NR. 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE – O să-ţi arăt cum se doarme. Mi-am petrecut noaptea în baie. Spre ziuă am reuşit să deblochez uşa.

– De ce te-ai încuiat acolo?

– Cum, nu ştii?… Nu-ţi aminteşti nimic?

– Ştiu tot. Te-ai îmbătat şi-ai scris pe pereţi.

– Se vede că ai dormit sub pat.

Hm! scriitorii ăştia… Ce fantezie bolnăvicioasă!…

Auzi, să te-ncui în W.C.-eu!… De ce a făcut-o? Acolo se simţea mai inspirat?

– Daaa, extrem de „inspirat“, răspunse râzând. În sfârşit, „tot răul spre bine“. Neavând de ales, mi-am petrecut vremea scriind. Sper să se aleagă ceva din povestea asta…

– Care poveste?

– Un tip doreşte să devină scriitor…

– Aha, scriitorul profesionist vorbeşte despre un altul în devenire.

– Mda… Deci omul doreşte să ajungă artist, dar întâmpină – crede el, tot soiul de piedici. În realitate este prins de viaţă. Închingat în plăcerile trupului, duhul său nu-şi poate lua zborul. Până întro zi, când peste eroul nostru dă…

– Deci arăţi oamenilor cum poţi fi artist.

– Nuu… – Aoleu! e ora 11 şi nu mi-ai arătat cum se scrie.

– Dragă prietene… Of!… Ţi-am promis că te ajut…

Mă privi drept în ochi până simţii o apăsare la rădăcina nasului. Câtă neruşinare! Dacă nu mă lua cu somn, i-aş fi zis una, să mă ţină minte.

– Du-te acasă!

– De ce urli? M-ai speriat.

– N-am urlat, dragule, şopti ridicând sprâncenele.

Totuşi, parcă ar fi urlat, atât de adânci îi erau privirile. Cum nu-şi dezlipea ochii de mine, l-am întrebat când mă-nvaţă arta scrisului.

– Mergi acasă, odihneşte-te, şi, dacă simţi imperios că trebuie să scrii…

– Ce să simt?

– Un fel de… nelinişte… şi bucurie, în acelaşi timp.

De pildă, eşti pe stradă şi te surprinzi privind de parcă ai vedea lumea aceasta întâia dată: fiecare făptură cu misterele ei, fiecare lucru cu lumea, universul propriu. Spune, nu-i extraordinar?

Realizezi – fie şi pentru o clipită, că viaţa este o taină-a-tainelor, o minune dumnezeiască! Priveşti şi nu te mai saturi. Oare asta să fie lumea în care am trăit până acum?!… Lasă-te în voia minţii tale roditoare: vei simţi, vei auzi… vei cânta. Sună, eşti plin de cântece!

Bătea câmpii rău de tot. Şi mă privea, afurisitul, cu ochii lui grei.

– Înţelegi, prietene?…

– PERFECT!, răcnesc ferindu-mi privirile.

– Poate că nu-i totul pierdut. *** Iată strada. Iată oamenii. Ce secrete ascundeţi, măi nenorociţilor? Vai de capu’ vostru! Amărâţilor, nevolnicilor, alergaţi îngroziţi după viaţă, cu teama morţii în suflet, sfârşind derizoriu, epave horcăitoare, proşti şi îngâmfaţi… Secretele voastre: cum să vă înşelaţi aproapele, cum să vă păcăliţi între voi, cum să-l torni la secret pe individul de lângă tine… În ce mă priveşte, ştiu că viaţa-i scurtă şi trebuie trăită fără teamă, din plin, smulgându-i toate plăcerile. Izbii cu un pietroi în trunchiul unui copac şi-mi lipii urechea, ascultând curios. Copacul vibră puţin şi… ăsta fu „secretul“ său. Mare naiv, scriitorul ăsta! Pe umăr mi se aşeză ceva greu.

– Aruncatul cu pietre interzis! Amendă!

Privii paznicul cu atenţie din creştet până-n tălpi săi surprind „tainele“.

– Circulaţi, vă rog!

– Am aflat că omu-i plin de taine. Ajutaţi-mă!… Ce secrete ascund oamenii?

– Vă rog?

– Ce se ascunde în sufletul, în mintea omului?

– Circulaţi!

Pornii spre casă nemulţumit, privind când într-o parte, când într-alta, până ameţii. Copacii, oamenii, maşinile, casele: lucruri şi fiinţe într-un vârtej nebun… Dar iată ceva plăcut!… Sar gardul.

Din doi paşi sunt lângă fereastra deschisă larg, privind avid. Mamă, ce mai ţâţe, ce mai…

Femeia ţipă uşor, îşi acoperă sânii şi dispare într-un val de apă: i se văd doar picioarele. Peste

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 60

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE capul meu veni, nu ştiu de unde, un lichid fierbinte.

Opărit, sar în lături, nimerind într-o groapă. Timp de vreo oră uit de literatură, chinuindu-mă să ies din groapa umedă, unde mi-am pierdut încălţările. Am plecat spre casă. În afara faptului că era să dau peste un tramvai în plină viteză, nicio întâmplare nu m-a tulburat. „Taine şi secrete“: tâmpeniile unui visător. De la Spitalul de Urgenţă am ajuns acasă.

Unde mă aşteptau aceleaşi „evenimente“ şi „taine“: mâncărica la cuptor, şampania la gheaţă şi nevasta.

Care mă părăsise. Lăsându-mi obişnuitul bileţel: „mam săturat, plec“. Pleacă mereu supărată, revenind, după o vreme blândă şi supusă. Mda!… femeia e o taină… sau o presupusă taină.

Vecina veni să-i împrumut nişte ţigări. Frumoasă muiere! I-am spus că voi deveni ARTIST (Artist al Vieţii, m-am trezit glăsuind).

– Artist al Vieţii, vaai ce frumoos!…

S-a tot mirat aşa până în zori, când, plictisit de insistenţele lui bărbatu-său, am sfătuit-o să plece.

Soţul stătea pe hol tremurând.

– De ce ai făcut asta? Aşa se procedează între prieteni?

–Vreau să devin şi doresc să aflu cât mai multe despre oameni.

Vorbeam în vânt. El porni să plângă. Stătea nemişcat şi plângea.

I-am explicat că plânge prosteşte, că aşa-s muierile, curioase iar dacă nevastă-sa a petrecut noaptea cu mine, asta să-l bucure: ea a căpătat o nouă experienţă, cu alte cuvinte, i-am făcut un bine.

El continua să bocească. Sunt o natură alergică, lacrimile îmi deranjează nervii. A trebuit să-l pocnesc, numai aşa am scăpat de el şi de bocetele lui. Stau în balcon. Beau şampanie. Frapată! Viaţa-i bună! Şi natura-i frumoasă.

Soarele apune mare şi rotund cât un bostan porcesc. Ce plăcut este să priveşti astea toate în tihnă! Să priveşti oamenii e o plăcere! Unul aleargăncolo, altu-ncoace. Din bloc ies vecinul cu nevastăsa. Se opresc. Tac, privind fiecare în altă parte. Ea urcă într-un taxi. O salut curtenitor. Nu-mi răspunde. Cu un viraj scurt, maşina dispare. Soţul stă ce stă, îşi trage pălăria pe ochi. Merge

10 iunie 2012 NR. 10

gheboşat, ocolind băltoacele. Unde pleacă ăsta? „– Hei, nenicule, nevastă-ta a luat-o în sens invers!“ Se opreşte cu-n picior în aer, făcându-mă să râd în hohote.

Viaţa are haz! De aceea, zic: fără milă!… Un mic norişor îmi umbri bucuria. Trebuie să continui povestea începută şi m-am blocat. Eroul meu vrea să devină scriitor. Toate merg bine, până-ntr-o zi când dă peste… Peste ce?… Peste o mare idee?… O întâmplare hazlie?… Aha!… să-l sun pe amărăşteanul ăla de scriitor, poate-mi oferă o soluţie.

– Ce faci, prietene? Te-am sunat toată ziua de ieri.

De ce n-ai răspuns?

– Am fost niţel ocupat. Dimineaţă am căzut într-o groapă şi după amiază am fost la Spitalul de Urgenţă.

– Aoleu!…

– Am dat peste un tramvai. Vatmanul a făcut infarct şi a mierlit-o.

– Ce glumă-i asta?!

– Nu glumesc. Am stat lângă el până şi-a dat duhul.

– Sfinte Dumnezeule!… Şi familia?…

– Care familie? Copii n-am, iar proasta aia de nevastă-mea…

– Familia vatmanului, omule! Ştie, ai anunţat-o?

– Ce, mă crezi prost? Dac-o anunţam ăia chemau doctorul.

– Nu, … nu-i adevărat!…

– Nu plânge că-s alergic şi mă stresezi.

– Bine, nu mai plâng… Ascultă, omul acela, vatmanul, a murit singur?

– N-auzi domnule, că eram lângă el? Voia un doctor dar m-am făcut că nu-l aud. L-am lăsat să moară ca să văd cum e. Se spune că moartea e ceva misterios.

Aşi!… Vatmanul a horcăit, a tremurat puţin şi dus a fost. Asta-i tot „misterul“. Moartea lui nu mi-a servit. Eroul meu s-a blocat.

– Care erou? Vatmanul?… Bietul om, ţi-a căzut victimă… Vaaai!…

– Hai, lasă bocetele şi ascultă-mă. În povestea mea e-un erou care vrea să devină, însă – dracu’ să-l ia!, are probleme. Până într-o zi, când dă peste… Peste ce?… Aici m-am blocat. Sunt într-o mare dilemă. Ce fac cu povestea asta?

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 61

10 iunie 2012 NR. 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE – Povestea este a mea. În noaptea când mi-ai întors casa pe dos şi m-ai încuiat în baie, eu am scris despre un om care doreşte să devină, dar toate eforturile lui se dovedesc zadarnice.

Fiindcă, a fi artist, reprezintă opţiunea Divinităţii. Omul care creează trebuie să fie blând, generos: numai aşa va înţelege oamenii cu sentimentele, dorinţele, idealurile lor. Dacă sufletul tău e mic, schilod, nu vei înţelege.

– Credeam că m-ajuţi, că eşti, aşa cum zici, generos dar tu îmi ţii teorii.

– Am greşit!… am greşit!…

– Stai, nu închide!…

– „Eroul“ despre care ţi-am tot vorbit, de crezi că este creaţia ta, omul care vrea să devină, dă într-o zi, peste un necaz: îl loveşte o maşină. Infirm, blocat în scaunul cu rotile, are timp acum să cugete la viaţa sa. Acum este mai aproape de cei obidiţi, crede că îi înţelege, trăieşte convingerea că s-a schimbat. Scrie un roman şi, ca să facă veridică moartea eroinei centrale, ucide o bătrână.

– Nu-i adevărat! Vatmanul a murit de infarct!

– … ucide o bătrână care îl îngrijea. O ucide!… Îmi plesneşte capul…

– Să ştii că ideea nu-i deloc rea…

– O ucide… o ucide…

– Stai pe acasă, într-o clipă sunt la tine… Alo!… Alo!…

Hm! ăsta joacă fotbal în cameră. Cu telefonul deschis. Mamă! ce mai dă cu mingea de pereţi…

Lucia Secoşanu În genunchi, vă rog Daţi-mi înapoi visele ce mi-aţi furat Să bat câmpii e... dreptul meu omenesc...

Lăsaţi-mă să mai cred într-un lucru curat, Să cred că-s iubit şi să vreau să iubesc...

Lăsaţi-mă să mă mint... Aşa e normal, Ca să pot să păşesc înc-un pas mai departe...

Să mă-mbăt cu nectarul din golu-mi pocal Ca să pot să mai fac, înc-un pas, către moarte...

Lăsaţi-mă prost ! Sunt om, deci sunt laş...

De ce să mă chinui, pentru că ştiu ?!...

Mai am pân-ajung să pasc pe imaş... Şi chiar de-o să pasc, o să pasc, cât sunt viu !!!... Şi viu cât mai sunt, nu vreau să mai sufăr...

Daţi-mi pilule, să nu mă mai doară, Viaţa-mi, diademă din petale de fluturi Prinsă în plete de doruri şi-ocară... Şi fiindcă trăiesc. Şi fiindcă viu sunt, Şi fiindcă viaţa se stinge-n nevoi, Atât cât mai stau pe bătrânul Pământ, Vă rog în genunchi, daţi-mi visu-napoi...

Aurel Ifrim, Bucureşti, 2005

Tempos Opra Agota/ulei/pânză

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 62

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

.

100 de ani de la naşterea maestrului

Dirijor de notorietate mondială, celebru profesor şi compozitor, Sergiu Celibidache s-a născut pe 28 iunie 1912, la Roman. A început studiile de pian, a terminat şcoala şi a început să studieze muzica, filosofia şi matematica la Universitatea de Arte din Iaşi. La 23 de ani, Sergiu Celibidache părăsea Iaşiul pentru a-şi urma visul de a deveni compozitor. Ajunge la Berlin şi se înscrie la Academia de Muzică (Berliner Hochschule für Musik) şi la Universitate, unde urmează cursuri de filosofie. Până în 1945 studiază intens cu Heinz Tiessen32, Hugo Distler33 şi Walter Gmeindl. În 25 august 1945 are loc primul concert cu Orchestra Filarmonică din Berlin, care cunoaşte un succes răsunător. În 1946 este numit dirijor al Orchestrei Filarmonice din Berlin, unde a susţinut 414 concerte. În 28 noiembrie 1954 i se conferă distincţia „Crucea de Merit” a Republicii Federale Germane şi dirijează ultimul său concert la pupitrul OFB. În urma numirii lui Herbert von Karajan, ca director, Celibidache părăseşte Berlinul. Între 1953 şi 1957 desfăşoară activităţi intense în Italia la pupitrul Orchestrei Scala din Milano, a Academiei Santa Cecilia din Roma, la Torino, Napoli, Bologna şi Florenţa. Susţine masterclass-uri de dirijat la Siena şi Bologna.

32 33

http://en.wikipedia.org/wiki/Heinz_Tiessen http://en.wikipedia.org/wiki/Hugo_Distler

10 iunie 2012 NR. 10

În 1977 devine dirijor permanent al Orchestrei Radio din Stuttgart. În 1978 este numit profesor la Universitatea din Mainz, unde predă, până în 1992, Fenomenologia. În iunie 1979 devine Director Muzical General al oraşului München şi dirijor şef al orchestrei Filarmonice din München. Însoţit de Filarmonica sa, va susţine o serie de concerte în întreaga lume. În 1991 i se decernează titlul „Profesor Honoris Causa” al oraşului Berlin şi al Conservatorului din München. La 1 aprilie 1992, la cererea preşedintelui Republicii Federale Germania, acceptă să dirijeze Orchestra Filarmonicii din Berlin, după o absenţă de 37 de ani, fiind numit şi Cetăţean de Onoare al oraşului München. În 1993 i se decernează - de către Guvernul francez - titlul de Comandor al „Ordinului Artelor şi Literelor”. Pleacă la 14 august 1996 - La Neuville-sur-Essonne, departamentul Loiret, Franța - să dirijeze în ceruri. *** Posteritatea i-a confirmat intuiţiile. „Dacă în România unii au practicat jocul de-a mediocritatea, Celibidache a ales să joace jocul cu mingile de sticlă, dincolo de graniţe, păstrând astfel valoarea autentică a culturii române”. Pentru lumea muzicii, Maestrul Sergiu Celibidache a fost şi este, înainte de toate, un dirijor unic, de clasă mondială. Dar a fost mult mai mult de atât. Fundaţia „Sergiu Celibidache” îl onoreză pe Maestru exact la împlinirea a 100 de ani de la data naşterii sale, prin dezvelirea publică a unui bust în faţa casei din Roman unde s-a născut şi prin alte manifestări de anvergură.

La ceas aniversar, o întâlnire de suflet cu Serge Ioan Celibidache34, fiul genialului dirijor, 34

Serge Ioan Celibidache - a locuit ani întregi în SUA şi Londra, are paşaport francez, dar la origini rămâne român, după spusele domniei sale. „Glasul pământului românesc” l-a întors în ţară, unde doreşte „să pună o amprentă în cutura românească prin festivalul ce poartă cu mândrie numele tatălui său - Sergiu Celibidache”. În copilărie cânta la pian, iar muzica tatălui său îl fascina. Cu toate acestea, scena pe care se afla celebrul dirijor i se părea prea înaltă pentru a ajunge la ea. De aceea s-a refugiat în cinematografie, devenind un cunoscut regizor în străinătate. Privind la România de astăzi, regizorul Serge Ioan Celibidache, fiul marelui dirijor, o vede „ca pe un film tragic-comic”, căreia i s-ar potrivi cu siguranţă numele „Haz de necaz".

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 63

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE despre ucenicia exigenţei şi a rigorii, despre muzică şi adevăr, despre Festivalul „Sergiu Celibidache”, despre simfonia Destinului. „Era un dictator, dar şi un geniu, un magician!” afirmă fiul maestrului.

Cum aţi descoperit România?

Am venit aici prima dată în 1996, când am terminat filmul „Grădina lui Celibidache”. De atunci până acum s-au produs schimbări remarcabile, chiar dacă sunt încă nenumărate neajunsuri. Pentru mine, aceşti 16 ani au fost aproape un traseu iniţiatic, pentru că am descoperit treptat cine sunt. Am un paşaport franţuzesc, locuiesc la Londra, dar părinţii mei erau români. S-ar putea spune că sunt un român francofon. N-am studiat niciodată limba română, pe care o ştiu numai din discuţiile de acasă cu tata şi cu mama şi, cum nu prea ştiu gramatică, evit să vorbesc în limba română. Am descoperit că mulţi dintre tinerii de aici sunt fascinanţi, au progresat într-o mulţime de direcţii, sunt implicaţi în proiecte… Nu mă aşteptam să descopăr atâţia tineri entuziaşti care muncesc din greu, mult mai tenaci decât englezii, francezii sau germanii, care sunt mai prinşi în rutină, mai confortabil instalaţi. Există acum la aceştia o dorinţă de a face lucruri prin care să se evidenţieze. Iar pentru cei care cred că România nu poate fi schimbată, pot dovedi că generaţia tânără este foarte prezentă şi motivată să lupte pentru o Românie mai bună şi mai frumoasă! Mi-au atins inima!

Un mare şi călduros „Mulţumesc”! Ei sunt noii mei prieteni. Sper să pot veni aici, la fiecare doi ani, alternând Festivalul „Sergiu Celibidache” cu Festivalul „George Enescu”, într-o formulă inedită, completându-ne reciproc. În timp ce Festivalul „George Enescu” aduce lumea muzicală aici, noi să o construim pentru lumea întreagă. Presărând „seminţe” internaţionale, „seminţe” de Celibidache, încet, dar sigur, vom hrăni solul fertil pe care ţara aceasta îl are, pentru ca, într-una din zile, să înflorească şi să ofere o magnifică grădină românească în lumea muzicală.

10 iunie 2012 NR. 10

La câteva zile după lansarea filmului „Grădina lui Celibidache”, realizat de dumneavoastră, o peliculă plină de evlavie faţă de amintirea marelui dirijor şi compozitor, ce v-a impresionat cel mai mult?

Lupta dusă pentru recunoaşterea tatălui meu ca un român extraordinar şi a faptului că este minunat pentru România să aibă un ambasador de o asemenea anvergură, care să ajute la schimbarea imaginii ei, nu tocmai extraordinară întotdeauna în străinătate. Sufăr din cauza asta când sunt la Paris sau la Londra. Cred că această ţară a avut ambasadori culturali extraordinari din secolul al XX-lea, ca Eugène Ionesco, George Enescu, Brâncuşi, Cioran, Mircea Eliade şi mulţi alţii. Există acum o oportunitate de a face ceva concret în acest Festival, pentru că vorbim despre muzică şi despre un fenomen excepţional, complex, cu concerte, cu masterclass-uri, proiecţii de filme, conferinţe, întâlniri, ceea ce poate da o nouă direcţie tinerilor, studenţilor însetaţi de cunoaştere. În 1990, când tatăl meu, Sergiu Celibidache, a revenit în România, după o lungă absenţă, le-a spus intelectualilor că au o vină enormă, că au lăsat mediocritatea să-i conducă. Şi cred că într-o lume în care există din ce în ce mai puţine repere şi referiri la valoare, este important să existe artişti ca tatăl meu despre care să se spună: era român. Trebuie să fim mândri că o personalitate ca el a putut traversa lumea. Am un mare regret că tatăl meu a plecat dintre noi mai înainte de a putea vedea el însuşi acest film. De fapt, „Grădina lui Celibidache” este un proiect pe care îl nutream de multă vreme. Am avut şansa, în sfârşit, de a face această peliculă când stăpâneam tehnicile cinematografice. Când am venit cu această idee, el mi-a replicat: „Îţi pierzi timpul. Nu se poate face nimic despre muzică, ea nu poate fi înregistrată”.

Am avut libertate totală în timpul filmărilor. Vroiam să demistific imaginile pe care oamenii le-au avut despre el, deoarece nu a fost niciodată o personalitate mediatică. Când tatăl meu crea muzică, nu era numai el, ci şi muzicienii care, la rândul lor, trebuiau să se asculte unii pe alţii, pentru ca, la final, să se regăsească împreună şi că creeze un sunet care să fie muzică. Era un duşman declarat al

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 64

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE rutinei. Exista în el o parte de dictator, dar şi o parte de geniu, de magician. Acum am gândit un plan de pornire de anvergură, care sper să fie realizat şi la următoarele ediţii. Îmi povesteaţi că iubea florile, câinii. Dar ce reprezenta pentru el Grădina?

Grădina e metafora vieţii sale. Acea generozitate, o ilustrare excepţională a lăuntrului său.

Am avut şansa de a face această paralelă indispensabilă între muzică şi natură. Tatăl meu a făcut dintr-un teren plat un domeniu cu coline şi alei.

Fiecare copac a fost plantat de el, ştia povestea fiecărui arbore, fiecărei flori. Grădina era a doua lui mare pasiune, după muzică. Cred că trăia cu ea o adevărată relaţie. De altfel, avea întotdeauna relaţii sincere, fără ipocrizie, fără mască, fără pretenţii.

Cu natura avea un contact simplu şi pur, la fel cu câinii avea o legătură directă, vorbea cu ei ca şi cu oamenii. El însuşi era o persoană simplă, generoasă.

Era nebun de bucurie când vedea ploia căzând pe câmpie pentru că arborii, iarba puteau să bea şi să se revigoreze. Când toată lumea fugea în casă, el era ca un copil fericit să vadă că grădina era hrănită de ploaie. Avea o generozitate fără limite şi avea exact aceeaşi relaţie şi în muzică, adică o implicare totală şi un raport veridic cu fenomenul muzical. Îl descopeream mult mai liber, mai adevărat în relaţia cu natura decât în cea cu multe persoane. Am vrut să captez în film elemente care să arate această legătură simplă, unică, veridică, fără limite cu natura pentru că este, pentru mine, paralela cea mai puternică şi cea mai relevantă.

Celibidache trăia muzica Este foarte important pentru tineri să aduceţi în prim-plan imaginea acestui mare muzician. O anumită generaţie îl adora, dar poate că nu foarte mulţi tineri îl ştiu, pentru că este cunoscut faptul că nu-i plăcea să înregistreze concertele. Considera că înregistrările pe discuri au aplatizat totul, au degradat totul, coborând actul muzical la stadiul de fotografiere.

10 iunie 2012 NR. 10

Pentru tinerii care nu l-au cunoscut, Festivalul poate deschide perspective noi, orizonturi noi, un alt mod de a vorbi despre muzică şi de a face muzică. În lucrul asupra sunetului, în workshop-uri, în masterclass-uri pe care am încercat să le punem la punct, se poate vorbi nu numai despre Sergiu Celibidache, ci şi despre rafinamentul sonor. Asta poate circula apoi, de la o clasă la alta, de la elev la elev, de la profesor la elev, şi astfel muzica va continua să existe, poate, diferit faţă de cea comercială, de cea care se bucură de mare popularitate, care nu propune adevărate valori. Este foarte important ca, undeva, cineva să apere această muzică.

Cu mulţi ani în urmă am asistat la repetiţiile pe care le făcea la Ateneu şi am constatat că era o persoană deosebit de exigentă. L-am admirat pentru capacitatea de a se dărui orchestrei până la epuizare. Era foarte exigent, ştia să ceară foarte mult de la fiecare instrumentist în parte, pentru ca totul să sune ca un întreg. Acea severitate de neînduplecat ascundea de fapt o seriozitate teribilă, un respect nemărginit şi o responsabilitate imensă.

Când dirija, Maestrul realiza un adevărat balet al corpului, al mâinilor. Trăia muzica.

Trăia într-adevăr muzica. Aceasta îi traversa corpul şi pentru muzicieni era uşor să-l urmeze, să „intre” în muzică pentru că el le „digera” această muzică şi o reprezenta apoi printr-o gestică în perfectă concordanţă cu sunetul. Era o osmoză pe care o redistribuia orchestrei şi care te invita să participi la fenomenul sonor şi la eveniment. Asta era excepţional. Toată lumea era atrasă, fermecată.

Nu este vorba numai despre o tehnică precisă, clară, despre o gestică clară. Desigur, dacă există claritate, este mai uşor să urmăreşti sintaxa operei.

Dar dacă începi să trăieşti sunetul, şi multor oameni le este greu să lase sunetul să-i invadeze, poţi să-l comunici publicului. Acesta este impactul imediat al fenomenului sonor. Asta înseamnă să ai capacitatea de a reacţiona la sunetul pe care îl auzi. Dacă flautul cântă într-un anume fel, vioara trebuie să intre în dialog şi să-l susţină foarte precis. Trebuie să răspundă felului în care flautul cântă în acel moment, şi nu cum a cântat ieri. Asta avansa tatăl meu în feno-

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 65

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE menologia muzicală. Principiul că un violonist a cântat de 200 de ori „Simfonia a IV”-a sau „a V-a” de Beethoven şi o ştie pe dinafară este fals. Dacă pleci de la această idee, poţi asculta discuri. Când începi să concertezi nu ştii ce se va întâmpla. Nu ştii cum va evolua sunetul, nu ştii acustica, ceea ce a plăcut ieri poate să nu mai funcţioneze pentru că sunetul a traversat sala în mod diferit. Dacă este public, sunetul va răsuna diferit faţă de o sală goală. Iar dacă este o sală de bal, sunetul se va comporta diferit faţă de un salon. Poţi trăi această experienţă fără să fii muzician, fără să fii perfecţionist.

Dar pentru el era importantă capacitatea fiecărui instrumentist, fiecărui muzician şi fiecărei persoane din public de a rezona în acel moment, cu acel eveniment. Tata avea arta de a face ca fiecare muzician să-şi privească în faţă lipsurile. Relaţia dintre el şi fiecare dintre elevii săi se extindea la întreaga personalitate a omului, până la tainele ei cele mai adânci, dincolo de orice convenţie sau formalism. Lupta sa neobosită cu relativismul judecăţilor gratuite sau arbitrare, atât de răspândite în lumea muzicală, îl apropia pe tata, aşa cum preciza Patrick Lang, de inspiraţia lui Husserl: „De la Socrate până la Giordano Bruno, ceea ce e propriu reflecţiei filosofice nu e oare tocmai faptul că ea indispune conştiinţa comună, denunţându-i orbirea, lipsa de temei şi superficialitate?” Tata a avut şansa de a se apropia, la Londra, de Furtwängler şi datorită lui a avut marea revelaţie a ceea ce poate însemna muzica.

10 iunie 2012 NR. 10

În afară de Enescu, pe care ştim că-l adora, dirijând cu mare pasiune „Rapsodia Română”, care erau preferinţele sale muzicale?

Într-adevăr în „Rapsodia Română” unea o energie şi o pasiune sublime. Avea o mare admiraţie pentru Enescu. Spunea întotdeauna că s-a apropiat sufleteşte şi de Bruckner. La început a fost Ceaikovski, apoi, impresioniştii, suprarealiştii… Avea o întreagă colecţie de etichete. În muzica franceză devenise specialist în Debussy şi Ravel… Cred că, de fapt, era fascinat de compoziţie şi se punea în serviciul compozitorului, indiferent cine era acela.

Era fascinat de noua creaţie mondială, mai curând decât de o veche compoziţie de Bach pe un principiu deja urmat. Poate că la sfârşitul vieţii, când s-a apropiat din ce în ce mai mult de religie, a fost foarte aproape de Bruckner35, chiar de viaţa sa, de evoluţia lui personală, descoperindu-şi o afinitate cu acest compozitor. Am avut impresia că pe măsură ce înainta în vârstă era din ce în ce mai fascinat de grandoarea, de bogăţia sunetului şi compoziţiilor bruckneriene.

Cum priviţi conexiunile pe care le descoperea între matematică, filosofie şi muzică?

Cele trei sunt intim legate. Relaţia cu matematica este evidentă, pentru că metrica de la începuturi se bazează pe matematică şi pe logică. Există totuşi o precizie diabolică, există apoi stabilitatea triunghiului geometric care face ca în gestică să fie aplicat acelaşi principiu. În privinţa filosofiei, există relaţia cu fenomenologia pe care el o aplică fenomenului sonor, născându-se astfel o metoda cu totul nouă, o aplicare pe care tatăl meu a argumentat-o şi a folosit-o întreaga viaţă. Era pasionat de matematică, citea enorm filosofie. Cred că a încarnat aproape o fuziune a acestor noţiuni în lumea muzicală. Şi-a bazat propriile teorii pe legile matematice, filosofice, fenomenologice.

35

Anton Bruckner (n. 4 septembrie 1824 – d. 11 octombrie 1896 în Viena) compozitor și organist austriac.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 66

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Aţi trăit într-un mediu rafinat. Ce amintiri aveţi din copilărie despre marile personalităţi care vă vizitau?

La noi venea foarte multă lume. Îmi amintesc de Eugène Ionesco, de Marie France, cu care am petrecut momente foarte speciale, de alte personaje carismatice, cum erau Regina Spaniei, care îl admira şi căreia tata îi purta un mare respect. Dar tata era o persoană discretă şi rezervată. Cea care organiza aceste întâlniri era mama, lui îi plăceau câinii, natura, mersul la ţară şi adora să-şi petreacă timpul cu elevii lui. Când nu dirija, lucrul cel mai important pentru el era să predea. O făcea chiar şi în vacanţă.

Expoziţia de fotografii Sergiu Celibidache

Ştiu că printre elevii săi, cărora le-a acordat burse, s-au numărat Horia Andreescu36 şi Cristian Mandeal37. Se poate urmări în gestica lor acel balet al corpului „furat” de la maestrul lor. Aţi putea aminti alte câteva nume care i-au fost mai aproape de suflet?

10 iunie 2012 NR. 10

del38, desigur, rezona profund şi avea o mare admiraţie pentru Arturo Benedetti Michelangeli, pentru Barenboim39, cu care se cunoscuse în Israel, şi, desigur, erau multe alte relaţii între colegi pe care îi respecta. Dintre elevii cu care a păstrat o strânsă legătură de-a lungul anilor l-aş aminti pe Enrique Garcia. Din aceeaşi generaţie nu au apărut nume de talia unui Barenboim. Este explicabil, pentru că el nu se ocupa de o carieră, ci de un principiu fenomenologic. A cântat mult cu Rony Rogoff, care era atunci un mare violonist, şi cu alţii ale căror nume nu mai au astăzi o rezonanţă internaţională. Acum întrebarea cine a fost elevul lui Celibidache pare atemporală, anacronică. Dar el s-a simţit dator să-şi împărtăşească cunoştinţele şi există astăzi oameni, ca Patrick Lang, care a studiat sub îndrumarea lui la München, Mainz şi Paris, care au asimilat o cantitate enormă de cunoştinţe şi sunt capabili să continue apărarea acestor principii. Şi, pe de altă parte, există oameni care cred că au o cunoaştere absolută a ceea ce s-a întâmplat în jurul tatălui meu, ceea ce devine deranjant, pentru că fie îl imită, fie nu trăiesc cu adevărat acest fel de muzică. Încearcă să-şi amintească ce a spus Celibidache şi asta este în opoziţie totală cu stilul său. Sunt cei care au căzut într-o capcană. Dar sunt alţii care au reuşit să-şi descopere propria personalitate, iar apoi viaţa a adus ce a adus. Succesul a depins de muzicalitatea fiecăruia.

“Ioana e viaţa, în fiecare moment e alta”

E greu pentru că erau foarte mulţi elevi. Tata nu forma vedete. Nu era un impresar. El îi învăţa, şi apoi fiecare îşi urma drumul. În plus, principiile lui muzicale nu erau deloc comerciale, le cerea să „intre” în opere, în sunet, ceea ce însemna să asculte discuri, să participe la toate repetiţiile... Deci, aplicând asemenea principii, nu creezi un mecanism de succes comercial. Era foarte apropiat de Ida Haen36

Despre Horia Andreescu vom reveni, cu un interviu, în numerele următoare.

37 Cristian Mandeal - muzician, pianist și dirijor român, director general al Filarmonicii "George Enescu" din 1991.

38

http://www.jose-sanchez-penzo.net/ihaendel.html Daniel Barenboim (n. 15 noiembrie 1942, Buenos Aires) este unul dintre cei mai mari pianiști și dirijori din lume, de naționalitate argentineană și israeliană 39

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 67

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Aţi amintit de mama dumneavoastră, Ioana, de formaţie pictoriţă, care a părăsit România la 22 de ani, în 1946, fugind cu un avion militar francez şi având la ea doar o periuţă de dinţi. A studiat pictura şi desenul la Paris. Despre soţia sa, Sergiu Celibidache mărturisea, într-o conversaţie: „Ioana e viaţa, în fiecare moment e alta”. Cum vă amintiţi relaţia dintre ei?

Tata era destul de sever şi de complex. Avea părţi tenebroase, nelinişti privind evoluţia lumii, pe care o vedea dispărând la un moment dat. Mama însemna soare, energia care-l împiedica să meargă prea departe în această direcţie. Cred că a avut un rol enorm pentru că poseda bucuria de a trăi, o lumină care crea un echilibru între ei. Reuşea să-l remonteze rapid şi era minunat să vezi asta. Bineînţeles că ambii aveau temperamente latine şi existau confruntări zilnice, tensiuni, dar exista o adoraţie reciprocă şi o dragoste aproape carnală. Îl cunoscuse pe tata la Buenos Aires. Avea 27 de ani şi era căsătorită când s-au îndrăgostit. În cartea „Ioana Celibidache. O mătuşă de poveste", de Monica Pillat, ea povesteşte că prima lor întâlnire a fost de un magnetism aparte. „L-am văzut la «Teatrul Colon» dirijând «Simfonia a IV-a» de Brahms.

Ascultându-i muzica, m-a copleşit o emoţie infinită, pe care n-o mai simţisem niciodată. La sfârşitul concertului m-am dus cu programul în mână să-i cer un autograf. Când am ajuns, m-a măsurat de jos în sus, apoi s-a uitat cu privirea catifelată în ochii mei şi am plecat zbuciumată pe alţi 45 de ani".

De ce vi s-a dat numele Serge, acelaşi cu al tatălui dumneavoastră?

De fapt sunt Serge Ioan. Probabil că a fost simbolic... M-am născut dintr-o uniune foarte puternică, o pasiune reciprocă care a durat întreaga viaţă. Mama i-a fost fidelă tatălui meu, pasiunii lui, gloriei lui. Admiraţia mea asemănătoare pentru tata a creat poate un decalaj între noi, pentru că la un moment dat mama a devenit aliatul meu, ea ştia ce trebuie să fac şi ce nu trebuie să fac, avea un rol ingrat, tata venea acasă o dată pe lună, ca şi cum ar fi venit Mesia. Mi-a trebuit destul de mult timp

10 iunie 2012 NR. 10

pentru a descoperi rolul şi importanţa mamei. În ultimii ani am avut şansa de a mă apropia foarte mult de ea. Avea poate nevoie de acest lucru, fără să-mi spună, pentru că era foarte pudică, o „grande dame”. Eu aveam preocupările mele, filmele pe care le fac, călătoriile… Îmi dau seama greu că oamenii îmbătrânesc, dar, la un moment dat, am receptat acest lucru şi am avut şansa să înţeleg că a venit vremea să-i ofer dragostea pe care mi-o dăruise toată viaţa. Nu ştiu dacă am reuşit, dar, cu siguranţă, ne-am apropiat.

Ida Haendel şi Serge Ioan Celibidache la lansarea monedei numismatice „Sergiu Celibidache 100”

Lucrurile extraordinare pe care le-aţi făcut în aceste zile în România n-au fost cumva determinate de dorinţa mamei?

Nu. Mama n-a înţeles de ce trebuie să merg la ministrul culturii, de ce trebuie să cer eu aceste lucruri şi nu vine România să ceară să-i aducem acest ambasador extraordinar, de ce trebuie, în ultimă instanţă, să cerem să facem ceva pentru România. A fost indignată de această poziţie. Îi spuneam că este un proiect, că, desigur, trebuie făcute demersuri, că sunt probleme politice, sunt oameni care au alte interese decât ale noastre. Eu fac ceea ce trebuie să fac. Este adevărat că la ţară, unde este înmormântat tatăl meu, şi unde îşi găseşte locul şi ea acum, sătenii au venit să ne întrebe dacă s-ar putea ca piaţa satului să se numească Piaţa Sergiu Celibidache. Mi se pare că dintre Piaţa Sergiu Celibidache din Bucureşti, cea din München sau cea din Polonia, cea mai importantă este aceasta, simplă, dintr-un sătuc franţuzesc pe care el l-a ado-

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 68

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 iunie 2012 NR. 10

rat. Ştiu că acolo sus el este fericit. Eu trebuie să continuu efortul tatălui meu, trebuie să-l onorez.

Chiar acest festival îl fac mai puţin pentru el, cât pentru gândirea lui muzicală, pentru că trebuie dată o speranţă de viaţă noii generaţii care poate descoperi o nouă şansă pe drumul muzicii. Din fericire, eu rămân apolitic, dar există oameni în faţa cărora îţi vine să spui cu atât mai rău, sau cu atât mai bine, asta este România de astăzi…

zanal pe lemn. Filosofia ideii de fotografie pe lemn a venit din dorinţa de readucere a fotografiei în lumea palpabilă – un fel de repunere în drepturi a imaginii care a devenit în secolul nostru aproape exclusiv virtuală, şi transformarea imaginii în obiect de artă. Până în data de 7 iulie se vor derula opt concerte, sunt şapte masterclass-uri, trei proiecţii de film, două lansări de carte şi alte evenimente la care participă invitaţi din ţară şi din străinătate.

Punctaţi-ne, vă rog, câteva momente din programul primei ediţii a Festivalului „Sergiu Celibidache", care a debutat în 3 mai şi va ţine până în 7 iulie, cu ocazia celebrării a 100 de ani de la naşterea marelui dirijor român.

Dar despre masterclass-urile ţinute de cei care au fost elevii maestrului pentru tinerii români ce ne puteţi dezvălui? Mai ales că cei care predau vor susţine şi o serie de concerte.

Dintre evenimente aş marca şi proiecţia peliculei „Celibidache”, despre geniul muzicii, în regia lui Jan Schmidt-Garre, care, din păcate, nu a mai putut ajunge la premiera filmului său, din motive medicale, acesta suferind o fractură la picior. El se destăinuia: „Să te întâlneşti cu Sergiu Celibidache, să-i asculţi concertele şi repetiţiile, să studiezi cu el în clasă şi să iei lecţii private de la el, să fii cu el în aceeaşi cameră cu ocazia a numeroase întâlniri private este unul dintre cele mai mari daruri pe care le puteam primi în viaţă. Până astăzi, personalitatea ce nu accepta compromisuri a lui Celibidache şi cunoştinţele sale despre arte mă însoţesc în fiecare zi. Sunt fericit că pot exprima o parte din cele mai profunde experienţe al mele prin acest film”. Un moment impresionant a fost şi oferirea monedei numismatice „Sergiu Celibidache 100” - emisă şi lansată de către Banca Naţională a României primarului Sorin Mircea Oprescu. Prin aceasta am dorit să-i mulţumesc în mod public pentru sprijinul constant acordat Festivalului şi, implicit, valorilor culturale româneşti. Aş mai aminti expoziţia de fotografii „Fragmente din viaţa maestrului Sergiu Celibidache”, prezentată în premieră pentru România, la Palatul Cesianu-Racoviţă, care portretizează cronologic întreaga viaţă a tatălui meu.

Imaginile fac parte din colecţia personală a familiei.

Printre cele 200 de lucrări expuse se regăsesc atât fotografii clasice, cât şi fotografii realizate arti-

Aş aminti-o pe legendara violonistă Ida Haendel, cea care intrepreta concerte de vioară sub bagheta lui. În urma masterclass-ului de vioară de la Bucureşti s-au remarcat Mălina Ciobanu, de 13 ani, originară din Iaşi, şi Anna-Maria Cristina Popan, în vârstă de numai 10 ani, din Timişoara. Ida Haendel a fost impresionată de câţiva tineri instrumentişti ce au participat la masterclass-ul său, astfel că noi, Fundaţia, am decis să îi înscriem pe aceşti copii talentaţi şi la masterclass-ul de vioară al maestrului Rony Rogoff, care va avea loc între 25 - 29 mai, şi ne gândim să oferim o bursă pentru a studia vioara, la New York, cu Rony Rogoff, ori în Germania cu un maestru violonist din cercul de artişti internaţionali ai fundaţiei noastre. Orice student înzestrat va avea ocazia să îşi urmeze visul. Martin Kofler a susţinut şi el un Masterclass de Flaut la Universitatea de Muzică din Bucureşti. De-a lungul carierei, acesta a cântat alături de mari dirijori precum: James Levine, Sir Neville Marriner, Fabio Luisi, Blomstedt Herbert, Brüggen Frans, Koopmann Ton şi Jonathan Nott. Dorin Marc40 a susţinut un alt masterclass, de contrabas. Apreciez ceea ce spunea Dorin Marc, că „muzica se rezumă la ceea ce înseamnă cu adevărat: nu la materie, ci la spirit”. Maestrul Helmut Nicolai,

40

Din 1992 el a fost prim contrabasist al Orchestrei Filarmonicii din München, sub bagheta Maestrului Sergiu Celibidache. Din anul 2003, când ocupă postul de profesor universitar la Academia de Muzică din Nürnberg, se dedică cu preponderenţă activităţii pedagogice. În prezent este profesor şi la “Academia Toscanini” din Bologna.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 69

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE membru fondator al Cvartetului „Rosamunde” din München, a revenit în ţară. Ca violist, el a susţinut un masterclass de muzică de cameră, care s-a încheiat cu un Recital susţinut de absolvenţii săi, la Institutul Francez din Bucureşti. Domnia sa va avea un recital, în 3 iulie, la Ateneul Român. Cu Wolfgang Gaag, Sergiu Celibidache a dezvoltat timp de 30 de ani sunetul unic de brass, în special pentru lucrările lui Anton Bruckner. Violonistul şi dirijorul Rony Rogoff urmează să susţină un masterclass la Bucureşti. Dirijorul spaniol Enrique Garcia Asensio a fost în 1960 participant la celebrele cursuri de dirijat ale maestrului în Siena. Va încheia seria de masterclass-uri cu un curs de dirijat cu orchestra de coarde a „Cameratei Regale”. Nu am putea să avem o bucurie mai mare, decât dacă peste ani măcar un nume din cei care participă la Festivalul nostru, în sesiunea de masterclass-uri, va ajunge un muzician de talie internaţională.

10 iunie 2012 NR. 10

dova” Iaşi. Punctul culminant al concertului şi al întregului festival va fi premiera mondială a compoziţiei „Haz de Necaz” de Sergiu Celibidache.

La Biblioteca Academiei am participat alături de un numeros public la lansarea volumelor „Celibidache: Întâlniri cu un om de excepţie”, de Patrick Lang şi Stéphane Müller, şi „Despre fenomenologia muzicii”, de Sergiu Celibidache. Despre maestru au vorbit muzicologul Viorel Cosma, academicianul Solomon Marcus…

A fost o oportunitate de a descoperi lumea sa bogată, de a apăra anumite valori incontestabile, în care el a crezut, de a ilustra o fenomenologie muzicală pentru care a luptat toată viaţa şi care nu e promovată sau apărată nicăieri altundeva în lume. Îmi doresc să putem crea o formă unică de abordare a muzicii care, foarte curând (sper eu), să depăşească frontierele, în calitate de moştenire românească.

Care este scopul Fundaţiei “Sergiu Celibidache”?

Fundaţia are ca obiect promovarea culturii şi a artei şi, în mod special, păstrarea şi cultivarea moştenirii muzicale a lui Sergiu Celibidache. Urmărim şi înfiinţarea unui muzeu, a unei librării şi a unei arhive de imagini şi sunet. Totodată dezvoltăm şi susţinem programe de instruire şi educare a interpreţilor şi dirijorilor, atât de muzică de cameră, cât şi de orchestrală.

Sergiu Celibidache, o viaţă, un destin

Ce artişti importanţi vor poposi în această vară la Bucureşti?

Între 30 iunie şi 7 iulie, la Ateneul Român, vor avea loc numeroase concerte, susţinute de artişti recunoscuţi, foşti elevi ai lui Sergiu Celibidache şi orchestre de primă clasă ale României: Enrique Garcia Asensio, Mark Mast, Markus Theinert, Rony Rogoff, Cristian Mandeal, Ida Haendel, Misha Dacić, Peter Sadlo, Wolfgang Gaag, Helmut Nicolai, Michael Martin Kofler, Dan Grigore, Dorin Marc, German Brass, Henschel Quartett, Orchestra Română de Tineret, Filarmonica „George Enescu", Filarmonica de Stat „Mol-

Sergiu Celibidache a fost dirijorul care a privit universul prin gaura cheii muzicale, redefinindu-şi universul sonor.

Era românul născut să dirijeze o lume. Fundaţia „Sergiu Celibidache” a realizat, împreună cu TVR, pelicula „Român născut să dirijeze o lume”.

Timp de 80 de minute s-au urmărit interviuri şi înregistrări cu acesta, din arhiva Televiziunii Române, în timpul vizitelor sale în România. O mărturie unică a celui care a declarat: „Sunt român şi voi muri român. Muzica nu corespunde unei forme de a fi. Muzica e o devenire, e ceva care naşte, creşte, ajunge la un punct de maximă expansiune şi moare.

Ca o plantă, ca un sentiment, ca orişicare altă activitate omenească...”. Tatăl meu considera că dincolo

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 70

10 iunie 2012 NR. 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE de muzică se naşte eternitatea, prin transcenderea senzaţiilor... Sergiu Celibidache a atins un punct de maximă expansiune şi a trecut acest prag al „impresiilor muzicale” - aşa cum bine spunea - către o transcendere absolută în patrimoniul cultural al Umanităţii.

Deja trăiesc aşa, fără să vreau, şi cred că ar fi fost o alegere suicidară. Comparaţia avea să dureze întreaga viaţă. Şi când eşti conştient de ce a reuşit să facă acest om, ce pasiune, ce dăruire, ce perfecţiune a atins, cercetările lui în care s-a situat atât de adevărat, atât de puternic, nu poţi decât să-l respecţi, să-l recunoşti şi să-ţi spui: Dumnezeule, dacă vreau să înţeleg cine sunt, trebuie să plec cât mai departe posibil de el. Deşi, prima mea dragoste a fost muzica.

Cântaţi la vreun instrument?

Maestrul ocupându-se de grădină

Să sperăm că de acum încolo lucrurile se vor schimba. Ce vă dezamăgeşte cel mai mult la noi?

Eu nu sunt aici pentru a schimba sistemul, ci pentru a face ceva pentru muzică, chiar dacă nu sunt un mare talent în muzică. Mi se pare foarte important să demonstrez că se poate. Mama ar fi probabil mândră, pentru că era convinsă că este important ca lumea să-şi amintească de principiile tatălui meu. România de astăzi nu este ceea ce ar fi putut fi... şi eu i-am spus că ea este o ţară pe harta sufletului meu, că eu sunt român, tata era român şi trebuie să te descurci cu ceea ce ai. N-o să fac un festival în Japonia. N-ar avea niciun sens. Trebuie să-l fac acolo unde simt o rezonanţă, cea mai latină şi cea mai naturală. Şi atunci am venit în această ţară, cu defectele şi cu calităţile ei.

Sunteţi cineast. Şi totuşi, vă întreb, cum de trăind într-un asemenea univers, nu v-aţi îndreptat către muzică?

Mi-am dat seama foarte repede că având un tată atât de perfecţionist şi la un nivel atât de înalt, singura mea şansă este să mă apropii de muzică fără a atinge niciodată perfecţiunea lui şi, în consecinţă, să-mi trăiesc viaţa în umbra tatălui meu.

Cânt la pian. Am cântat cu tata acasă, am făcut împreună jazz pentru că el era foarte liber şi capacitatea jazzului a fost întotdeauna de a reveni asupra fiecărei note, de a improviza şi deci de a încuraja spontaneitatea. Dar, de fiecare dată când venea acasă, îmi arăta lucruri atât de interesante încât mi se păreau limitate capacităţile mele. Mi-am dat seama că risc să devin ceea ce atâţia elevi ai lui au devenit, o copie pală, nici măcar colorată, în albnegru a tatălui meu. Trebuia să plec pentru a mă descoperi. Atunci, cum mă pasiona dinamica între sunet şi imagine, puteam, fără să pierd muzica adevărată, să mă joc cu o noţiune muzicală. Filmul mi s-a părut un alt mijloc de comunicare. Şi m-am îndreptat în această direcţie.

Nu v-aţi gândit să realizaţi pelicule şi despre alţi muzicieni, dirijori...

Desigur, dar nu este vocaţia mea. N-am vocaţia de a fi în culisele muzicii. Am făcut acest film despre tata pentru că era un film care depăşea muzica. Este un film despre generozitate, despre valorile umane care sunt altceva decât valorile muzicale. Sunt un admirator al muzicii, dar nu-i dedic viaţa mea. Am de făcut filme extraordinare, ale căror scenarii le-am scris deja.

Ce proiecte aveţi?

Pentru a rămâne totuşi în domeniul muzicii, un mare proiect este un film despre viaţa tatălui meu în imagini. Plecarea din Iaşi, al Doilea Război Mondial, Berlin, plecarea în cucerirea lumii a acestui

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 71

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE român fără un ban, împotriva dorinţei părinţilor. Lam developat şi se va numi „Cravata galbenă”.

De ce acest titlu?

Când Sergiu Celibidache l-a anunţat pe tatăl lui, care spera să-l vadă intrând în politică, că dorea să plece să facă o carieră muzicală, care, în vremea aceea, era asociată cu a saltimbancilor, a fost o decepţie cumplită pentru acesta şi s-a produs o ruptură totală între tată şi fiu. Şi-a făcut valiza şi a plecat… Făcuse economii mult timp ca să-şi cumpere o cravată galbenă. I-a cerut voie tatălui său să ia cravata, dar acesta nu i-a permis. A plecat, nu şi-a mai văzut niciodată tatăl şi nici cravata, dar aceasta, pentru mine, este simbolul tuturor nostalgiilor lăsate în România, dar pe care le-a păstrat în suflet toată viaţa.

Dirijând Recviemul de Mozart

Vorbiţi mai multe limbi străine. Dintre Franţa, Anglia, Germania, unde aţi locuit, de care vă simţiţi mai legat spiritual?

E greu de spus. Am un paşaport franţuzesc, am trăit în Franţa, acolo mi-am făcut studiile, apoi am plecat în Statele Unite, am aterizat în Anglia, am trecut prin Germania, unde nu e deloc rău... mă credeam francez, mă simţeam bine în Anglia, dar apropiindu-mă de România din 1996, ocupându-mă de procesele mamei, de lucrurile care trebuiau recuperate, de Fundaţie, întâlnind oamenii de aici, mi-am dat seama treptat că nu sunt decât român aşa cum sunt, cu româna săracă pe care o vorbesc; am de fapt sânge românesc, îmi place să trăiesc ca un român şi fac ceea ce fac pentru că aş vrea să particip la progresul României de astăzi. Mama con-

10 iunie 2012 NR. 10

sidera că România modernă n-are nicio speranţă.

Dar nu este adevărat. Lucrurile se pot schimba, vine o generaţie nouă... Simt în mine o rezonanţă şi o nevoie de a participa la această Românie din care simt că fac parte. Este cumva aberant, pentru că nam trăit aici. Plec şi mă întorc, dar mă consider român.

Este o ţară atât de complicată şi de greu de înţeles şi de acceptat în exterior şi pot înţelege frustrarea străinilor când vin aici. Este o dualitate între latura latină, foarte agreabilă, care te face să te simţi repede bine venit, şi dificultatea de a face lucrurile să meargă, de a regla afacerile pentru că există cu totul alte repere. Când am sosit, am fost destul de şocat şi frustrat, cu timpul am ajuns la concluzia că nu am dreptul să judec ceea ce nu cunosc. Poţi vorbi despre orice, poţi spune asta nu e normal, dar trebuie să aşezi lucrurile în context şi să înţelegi că până în 1989 aici a fost regimul comunist cel mai dur din Europa şi că de azi pe mâine într-o Românie liberă apar oportunităţi, de azi pe mâine oamenii simt poate că şi-au pierdut tinereţea, că au ratat atâta vreme şi încearcă să recupereze repede, să recucerească timpul pierdut... Eu nici nu condamn, nici nu judec, nu-mi permit nici măcar să am o părere. Nu rămâne decât să accepţi faptele, să speri că, dacă oamenii gândesc pozitiv, în timp, se poate reveni la valori, ceea ce este valabil pentru întreaga umanitate. Se vede că România s-a trezit deja, evoluează, poate nu cu repeziciunea dorită, şi nu ai dreptul să nu crezi în asta. Noi principii se instalează treptat. Deci fiecare îşi va găsi locul, şansa de a lucra, responsabilitatea. Dar, dacă vrem ca ţara să se schimbe, nu trebuie aşteptat ca guvernul să facă acest lucru. Eu o fac cu acest Festival, dar fiecare, prin munca sa, are de jucat un rol, de la oamenii din Fundaţie, de exemplu, la taximetrişti… Pentru ca România să devină mai bună, trebuie apărate valorile, cele ale părinţilor sau bunicilor noştri, care s-au pierdut sau au fost distruse. Pentru că fiecare dintre noi are dreptul la viaţă, la frumuseţe, chiar dacă există milioane de revolte, de resentimente... Treptat, sunt sigur că

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 72

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE România va redeveni acel „Mic Paris”, acel centru cultural de referinţă al Europei.

La pupitrul dirijoral, Maestrul Sergiu Celibidache

Văd în biroul dumneavoastră expuse o mulţime de modele de maşini. Aveţi o pasiune pentru curse?

10 iunie 2012 NR. 10

che muzica era experienţă. Eu sunt botezat ortodox, dar ca filosofie am fost obişnuit zilnic cu noţiunile budiste implicând atenţia acordată celuilalt, limitarea suferinţei, ajutorarea celor slabi şi încercarea de a face din lume un loc mai bun. N-o arăt, sunt o persoană discretă, dar sunt foarte budist în apropierea de lume. Tata mi-a oferit această viziune, iar eu am adoptat-o foarte repede.

Dau o mare importanţă Destinului, dar şi capacităţii de a-ţi schimba Destinul. Este o dualitate. Sunt lucruri care există pentru că trebuie să existe, este greu să mergi împotriva Destinului, dar fiecare dintre noi are şi capacitatea de a-şi urmări evoluţia.

Am sânge românesc şi vene făcute din petrol. Sunt pasionat nebuneşte de maşinile de curse şi reprezint piloţi de Formula 1. Există un triunghi în mine: muzică-cinema-maşini de curse.

Actualul prim-ministru al României este, de asemenea, pasionat de curse.

Da. Poate că în viitorul apropiat vom putea continua să ameliorăm imaginea României nu numai prin intermediul muzicii, dar şi prin alte proiecte de automobilistică sportivă. Am intenţia să mă lansez în curând şi în economie.

Tatăl dumneavoastră a avut o aplecare către religia budistă. Sunteţi credincios, credeţi în Dumnezeu, în destin?

El s-a orientat către budism foarte repede.

Afirma că religia este o cufundare în realitate, numai că noi ne închipuim că trăim tot timpul în adevăr şi că nu avem nevoie să căutăm realitatea.

Când a venit la Berlin, l-a întâlnit pe Martin Steinke, care l-a impresionat. A simţit întotdeauna nevoia de a încerca să limiteze suferinţa celorlalţi. În întreaga sa biografie artistică de peste 50 de ani, Celibidache a dăruit o măiestrie simfonică unică lumii şi a dezvoltat principiile a ceea ce el a numit „Fenomenologia Muzicii”. Cu ajutorul acestei discipline el a creat şi a predat un principiu unic şi revoluţionar – principiul trăirii sfârşitului în început. Fiind influenţat de Zen şi de filosofia budistă, pentru Celibida-

Sergiu Celibidache în tinereţe. / Serge Ioan Celibidache (O asemănare uluitoare cu fiul său.)

Care sunt compozitorii pe care îi iubiţi cel mai mult?

Sunt influenţat de tatăl meu pentru că am ascultat enorm ceea ce dirija el. Am simţit la Bruckner un impact de-a dreptul religios. Îmi amintesc că am vizitat în Japonia maeştrii Zen cu care tata se întâlnea. Cred că niciodată n-am simţit atâta linişte! Era ca şi cum aş fi fost într-o biserică după o rugăciune profundă. Acelaşi lucru l-am simţit la Bruckner. Nu sunt singurul care crede că este unul dintre cei mai mari simfonişti ai tuturor timpurilor. Timpul lui Bruckner este ceea ce vine după sfârşit. Ca şi cum lumea ar fi fost perfectă şi toate întrebările mele n-aveau de ce să existe. Am simţit o mare apropiere de Bruckner şi i-am trăit intens muzica. Bogăţia orchestraţiei aproape m-a convertit la religie.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 73

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 iunie 2012 NR. 10

La ce visaţi?

Să schimb, să îmbunătăţesc imaginea României. Acest festival reprezintă mai mult decât muzică. Oamenii trebuie să îşi asculte inimile, în acelaşi mod în care tatăl meu şi-a urmat visul împotriva tuturor obstacolelor. Cel mai important este să crezi că e posibil să îţi îndeplineşti visul!

Trebuie să oferim românilor această şansă de a-şi urma visul şi de a-l transforma în realitate! Trăiţi muzica! Trăiţi sunetul! Trăiţi-vă visul! Tatăl meu obişnuia să spună: „De ce e nevoie să îţi explic eu?

Ceea ce fac eu, oricine poate face! Este în fiecare dintre noi!”.

Autor: Magdalena Popa Buluc

(materialul de faţă a fost preluat din Cotidianul de joi, 24.05.2012

Constanţa Abălaşei-Donosă

Sunetul / Carolina Tănase

Constanţa Abălaşei-Donosă

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 74

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

I.

Sula lui Tătărescu

La 12 aprilie 1956, la Muzeul de Artă din Bucureşti se deschide, cu prilejul împlinirii vârstei de 80 de ani, prima expoziţie retrospectivă în Europa şi în România a lui Brâncuşi, cuprinzând doar 13 lucrări din cele 18 existente în ţară.

Organizată de Mircea Deac (pe atunci director la Direcţia artelor plastice din Ministerul Culturii şi Artelor) şi M.H.Maxy (directorul Muzeului), Retrospectiva Brâncuşi din primăvara lui 1956 venea să atenueze întrucâtva atmosfera negativă creată de cartea profesorului G. Oprescu şi totodată opinia Academiei Republicii Populare Române „de a nu se accepta moştenirea lui Brâncuşi, la care un cuvânt greu ar fi avut şi G.Călinescu.”

Organizată în biblioteca palatului regal (care va deveni biroul preşedintelui Consiliului de Stat), fără invitaţi, cataloage sau afişe, expoziţia Brâncuşi „s-a deschis în anonimat având mai mult caracter muzeografic intern”.

Deşi Camil Ressu îi trimisese sculptorului o scrisoare de invitaţie în ţară, acesta refuză să-i dea curs. A fost, apoi, trimis Eugen Jebeleanu, însoţit de soţia sa, graficiana Florica Codrescu, pentru a discuta cu Brâncuşi („ca să dreagă busuiocul”, scria cineva), dar era deja prea târziu, după cum vedem din profilul schiţat de aceasta, care ni-l arată pe artist bolnav la pat, tumefiat la faţă şi aproape de nerecunoscut, în toamna lui 1956.

Toată această precipitare a oficialilor se producea la „vestea că Brâncuşi intenţiona să devină cetăţean francez şi că va lăsa moştenirea sa, fabuloasă ca valoare a lucrărilor, Muzeului de Artă

10 iunie 2012 NR. 10

Modernă din Paris.” S-a căutat, în grabă, o nepoată de la Peştişani, „pentru a fi prezentată la Paris drept moştenitoare legală a lui Brâncuşi.” În ciuda acestei agitaţii propagandistice de recuperare, Brâncuşi – îngrijorat de soarta operelor sale – devenise cetăţean francez încă din 15 iunie 1952 (data publicării noii sale cetăţenii în „Journal Officiel”, la 9 octombrie primind „cartea de identitate”). Cu toate acestea, soarta operelor şi atelierelor sale cam dărăpănate era total incertă şi îl îngrijorează din ce în ce mai mult (primise încă din data de 28 mai 1952 o notificare din partea Assistence Publique), ceea ce îl determină să se adreseze noului director al Musée National d’Art Moderne, Jean Cassou.

Având cunoştinţă, desigur, că Brâncuşi intenţionase mai demult, iar acum chiar reuşise să obţină cetăţenia franceză, oficialităţile de la Bucureşti au reacţionat disproporţionat şi excesiv.

Mai întâi, Ansamblul de la Târgu Jiu, - îndeosebi Coloana (poreclită „sula lui Tătărescu”), realizat în timpul guvernării Tătărescu, la solicitarea Ligii Femeilor Române din Gorj în frunte cu „Marea Doamnă a Gorjului interbelic”, Arethia Tătărescu, nu era privit deloc bine de noile autorităţi, hotărâte să şteargă urmele vechiului regim burghezo-moşieresc… Propuneri privind demolarea Coloanei care străjuia la marginea oraşului – deci cea mai vizibilă dintre componentele Ansamblului – se purtau între autorităţile centrale şi locale încă din primăvara anului 1949. Iată, spre exemplu, adresa criminală înaintată forurilor centrale de activiştii locali, aflată în fondul documentar al Arhivelor Statului Târgu-Jiu: „REPUBLICA POPULARĂ ROMÂNĂ COMITETUL PROVIZORIU JUD. GORJ I SECŢIA ARTĂ ŞI CULTURĂ Nr. 2876/ Mai, 17 1949 CĂTRE, MINISTERUL ARTELOR ŞI INFORMAŢIILOR SERVICIUL ARTE PLASTICE, BUCUREŞTI

În şedinţa din 16 Mai 1949 ţinută cu colectivul agitaţiei şi propaganda P.M.R. s-a hotărât ca să se desfiinţeze monumentul construit de Gh. Tătărescu

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 75

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE din romburi subt formă de stâlp cu înălţimea de 29 m, din material de fontă despre care am dat note mai amănunţite anterior conf. unei adrese trimise de Dvs. referitoare la monumentele publice.

Vă rugăm a decide şi a ne comunica la timp.

SUBINSPECTOR CULTURAL, C. Ionică

Referent D. Dragotă”

II.Detractorii: G. Oprescu, Remus Niculescu şi Eugen Schileru Neluându-se, însă, „măsurile” cuvenite, impenitentele autorităţi locale revin asupra chestiunii.

Astfel, printr-o adresă din 7 martie 1951, trimisă Ministerului Afacerilor Interne de Sfatul Popular al Oraşului Târgu-Jiu, se cerea „cuvenita aprobare pentru dărâmarea ei, materialele feroase rezultate putând fi preluate de Of. D.C.A. din localitate”!

„Moştenite de la vechile regimuri burghezomoşiereşti”, operele brâncuşiene de la Tg.-Jiu – „aşezate fără nicio estetică pe raza oraşului şi fără să aibă un rol bine definit pentru culturalizarea poporului” – erau în mare primejdie de a fi distruse.

Sosită la M.A.I. la 17 martie 1951, adresa va fi trimisă la 20 martie la Comitetul pentru Cultură şi Artă, care temporizează situaţia până la 30 iunie 1951, când se trimite forului competent de decizie – Academia R.P. Române (Comisia Ştiinţifică a muzeelor, monumentelor istorice şi artistice). Academia, pasând răspunderea, o retrimite Comitetului pentru Artă, care la 5 ianuarie 1952 răspunde Academiei că s-a analizat propunerea demolării Coloanei şi „s-a

ajuns la concluzia că această lucrare, putând fi considerată ca o operă decorativă, inspirată din formele artei populare din regiune, poate fi menţinută ca atare”.

Desigur, Brâncuşi era la curent cu ceea ce se întâmpla în ţară: declararea artei sale ca „decadentă” de către însuşi forul suprem al culturii şi ştiinţei – Academia Română (discutându-se „cazul Brâncuşi” în două şedinţe succesive), barbara încercare de demolare a Coloanei Infinitului şi, desigur,

10 iunie 2012 NR. 10

campania de minimalizare şi defăimare a artei sale, prin unele apariţii editorial. Între acestea din urmă menţionăm cartea lui G. Oprescu, apărută în 1954 la ESPLA – „Sculptura statuară românească", scrisă în colaborare cu Remus Niculescu şi Eugen Schileru, în care era denunţată „influenţa nefastă a

decadentismului apusean asupra dezvoltării unei personalităţi care făgăduia şi putea atât de mult”, ba chiar „înstrăinarea lui Brâncuşi de viaţă şi de om, de adevăr şi de frumuseţe, pierderea lui în paraginile aride ale formalismului, împletirea naturalismului cu abstracţionismul uscat şi inuman”! În ciuda „publicităţii gălăgioase”, „interesul pentru Brâncuşi a scăzut”, constata ideologic la acea vreme G. Oprescu, cel ce câţiva ani mai târziu, într-o conferinţă despre Brâncuşi ţinută la Sinaia, vorbea despre artist „cu emoţie şi cu lacrimi în ochi”.

Acuzat, aşadar, în mod oficial, de „abstracţionismul decadent” al operei sale (reflex al „dezumanizării” la care ar fi ajuns arta formalistă!), Brâncuşi avea cunoştinţă, desigur, de această odioasă campanie de denigrare orchestrată de regimul comunist, care găsea în operele acestuia un amestec enigmatic de straniu şi comic: „Până azi Brâncuşi s-a

menţinut pe linia aceluiaşi abstracţionism decadent. Afundându-se într-un primitivism preistoric şi stilizând la extrem, sculpturile sale lipsite de conţinut devin nişte enigme, uneori stra-nii, alteori comice”.

O tendenţioasă imagine caricată era aruncată şi asupra ansamblului de la Târgu-Jiu, căci, scrie acelaşi G. Oprescu, „Coloana infinită, care ar fi trebuit să comemoreze pe ostaşii căzuţi în primul război mondial, nu e decât un fel de stâlp de cerdac ţărănesc, dar care nu susţine nimic, înălţându-se fără rost în nesfârşit, capabil, însă, prin adăugarea la infinit a unităţilor în care se poate descompune, să dea impresia că poate ajunge până la cer…”!

Era vremea când, după ideologia proletcultistă, artiştii români trebuiau să facă faţă altei calamităţi – aşa-numitul realism socialist. Dacă unii (precum M.H. Maxy, A. Jiquidi, Boris Caragea, C. Baraschi, Octavian Angheluţă, Naum Corcescu, Demu Dumitru, ori Vida Geza, Lucian Grigorescu,

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 76

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Ion Irimescu, Ion Jalea, Ion Sălişteanu ş.a.) au fost uşor pervertiţi şi ameţiţi de noua orientare ideologică, profitând de comenzi şi opere achiziţionate, alţii au rămas credincioşi mai vechilor concepţii artistice refuzând compromisul: Th. Pallady, Francisc Şirato, Camil Ressu, Corneliu Baba, C. Medrea, Magdalena Rădulescu (boema artistă căsătorită la Paris cu Dispré Paleolog), Etienne Hajdu, Nicolae Dărăscu, Ion Ţuculescu, Miliţa Petraşcu, Anghel Gheorghe, Călin Alupi, Ion Vlad, C. Mihăilescu, Nutzi Acontz ş.a. Tonitza, Steriadi, Petraşcu, Teodorescu-Sion, Victor Brauner, Catul Bogdan, Eustaţiu Stoenescu plecaseră în străinătate, iar Cecilia Cuţescu-Storck, Olga Greceanu, Maria Avramescu ori Iosif Iser (admirat atât de Arghezi) erau fie ignoraţi, fie rezervaţi faţă de ceea ce se întâmpla pe scena artelor plastice româneşti la acea vreme.

Cu Teodor Pallady, la împlinirea a 85 de ani, se încercase, ca şi în cazul Brâncuşi, o îndulcire a relaţiilor, organizându-i-se chiar o amplă expoziţie retrospectivă la Muzeul de Artă, cu 202 picturi şi 87 lucrări de grafică, însă pictorul ignoră evenimentul şi moare mâhnit şi izolat la 16 august 1956. În 1957 se stinge, într-un spital din USA Eustaţiu Stoenescu, iar în 1958 moare la Bucureşti Iosif Iser, cel căruia i se impusese, în timpul dictaturii militaro-fasciste, interdicţia.

Profesorul George Oprescu - („singurul savant în istoria artei pe care-l avea România”!, cf.

Mircea Deac, „Fără rame, fără vâsle", Ed. Medro, Bucureşti, 2004, p. 93), - implicat într-o vânzare ilicită a unui tablou de Aman, avea să-l condamne aspru pe Brâncuşi, văzându-l pe artistul de la Paris

„marcat de influenţa nefastă a decadentismului apusean”, „înstrăinat de viaţă, de om, de adevăr şi de frumuseţe” şi pierdut „în paraginile aride ale formalismului” ("Sculptura statuară românească", ESPLA, 1954).

III. Statul român încearcă să dreagă busuiocul În 1947, Krikor Zambaccian, armean din Cezareea Capadociei, care se afirmase ca istoric de artă, eseist şi colecţionar pasionat, a donat statului o strălucită colecţie de artă românească (240 de

10 iunie 2012 NR. 10

opere, pictură şi statui) şi clădirea de pe strada ce-i poartă numele. În 1979 Muzeul Zambaccian avea să fie închis, pentru a fi redeschis după 17 ani, în 1996, cu doar 15 picturi din cele 27 ale lui Nicolae Grigorescu, cu 8 din cele 30 de tablouri semnate de Gheorghe Petraşcu, fără lucrările lui Massimo Campigli şi fără „Corrida” lui Picasso (cf. Mircea Deac, „Tinerama” din 3-8 dec. 1996). Nici irascibilul Oscar Han nu se bucura de preţuirea cuvenită din partea regimului, cum nici modernistul Paul Gherasim ori chagallianul Doru Bucur. O înnoire reală a artei plastice o aducea Ion Ţuculescu, având, la bienala de la Veneţia din 1968, un puternic ecou internaţional (comisariatul expoziţiei va fi asigurat de Petru Comarnescu).

Marcel Duchamp, Constantin Brâncuşi, Tristan Tzara

Prelungit până prin 1957-60, realismul socialist va lăsa loc „umanismului socialist” (concept lansat de Petru Comarnescu), legat nu atât de revoluţia şi mişcarea muncitorească, cât de evidenţierea temelor istorice şi de sentimentul patriotic („cinstirea” unor evenimente istorice, precum 1848, 1877, 1907, angajase deplin şi arta plastică românească, nu numai „noua literatură”, ducând la împânzirea Capitalei, a muzeelor şi a ţării întregi, cu diferite sculpturi, fresce, picturi, impregnate de estetica ideologică a epocii). Tot acum începuseră să se afirme tineri artişti precum George Apostu, Gh. Iliescu-Călineşti, Sabin Bălaşa, Ion Pacea, Vasile Grigore, Ion Gheorghiu, C. Piliuţă, reluând, oarecum, legătura cu tradiţia nealterat ideologică reprezentată de Pallady, Petraşcu, Dărăscu, Şt. Dimitrescu, C.Ressu, D.Gheaţă, C. Steriadi...

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 77

10 iunie 2012 NR. 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Cam acesta era contextul intern, în care Brâncuşi a fost nevoit să adopte cetăţenia franceză. Artistului îi era clară ideea că toată această campanie, orchestrată împotriva lui de către regimul de la Bucureşti, era şi un răspuns faţă de hotărârea sa, devenind cetăţean francez în toamna lui 1952. Aşadar, ideea de a lăsa moştenire statului român lucrările sale devenise inoportună, desuetă… Încercările oficialilor de a-l contacta şi de a-l determina să facă totuşi acea donaţie (scoţându-i în faţă o „moştenitoare legală”, nepoata de la Peştişani!) dau greş, în vreme ce opera sa se bucură în aceşti ultimi ani (1952-1957) de o recunoaştere generală pe mapamond.

Lucrările sale participă la expoziţia de la Musée National d’Art Moderne din Paris (ce va fi itinerată la Londra la The Tate Gallery), la Melbourne şi New York (Solommon Guggenheim Museum of Art), la Huston (Museum of Fine Arts), la Sao Paulo (Museo de Arte Moderna), la Philadelphia Museum of Art, la Yverdon şi Zürich ş.a.m.d.

Lucrările lui Brâncuşi vor fi incluse, apoi, pe Lista monumentelor de cultură de pe teritoriul R.P.R., aprobată de Consiliul de Miniştri, prin Hotărârea nr. 1160 din 23 iunie 1955. Este, desigur, mai mult un joc de imagine al regimului comunist, care reuşeşte, în 1955, ca România să fie primită în ONU, iar în 1956 în UNESCO. În condiţiile în care, tot mai bolnav (în ianuarie 1955 îşi fracturase piciorul în atelier, ceea ce a necesitat câteva luni de spitalizare, până în mai), prezenţa în apropierea sa a soţilor Natalia Dumitrescu şi Alexandru Istrati devine tot mai necesară. Atelierul din Impasse Ronsin, prin care trecuseră paşii atâtor artişti, colecţionari şi prieteni, devenise aproape o legendă, proiectându-l pe artist, pentru unii memorialişti şi analişti, într-un mit ezoteric şi iniţiatic, sapienţial, milarepian. Dar planurile de modernizare a oraşului de pe Sena ameninţă şi mica oază a artiştilor veniţi de aiurea în capitala artei moderne şi a tuturor promisiunilor.

Cuminţenia pământului

Sărut

Autor: Zenovie Cârlugea

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 78

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 iunie 2012 NR. 10

cărui vernisaj va avea loc miercuri, 13 iunie 2012, orele 15, la Palatul Parlamentului, Sala de expoziţii „Constantin Brâncuşi‖.

Spicuiri din cronica dnei melania Cuc, Bistriţa : „Este o bucurie să ,,citeşti“ semnele care ţin de lucrările semnate Mihai Cătrună, şi saturate de lehamitea pe care, într-o lume nebună, o resimţim zilnic, se sparge. Se dizolvă angoasa noastră umană, atunci când privim cu atenţie şi desluşim dincolo de tuş, de cărbune, de acuarele... unde descoperim o lume fabuloasă şi care ne-a fost încredinţată fără reţinere.

Mihai Cătrună este un Nume care trebuie să ne reprezinte în lumea bună a artei plastice de peste hotare. Un nume de artist tânăr, care rezonează perfect cu etapa de răscruce spirituală în care ne aflăm astăzi.“ Prin lucrările de grafică şi pictură artistul Mihai Cătrună va fi laureat cu Premiul Eminescu, Medalia „Teiul de Aur” la a XI-a ediţie a festivalului.

Premiul va fi decernat pe data de 16 iunie, 2012, la Botoşani.

Admiratorii pictorului şi graficianului MIHAI CĂTRUNĂ îi pot admira creaţiile în cadrul Salonului Naţional „Mihai Eminescu‖ al

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 79

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 iunie 2012 NR. 10

Sumar Biografii selective - Sabin Bălașa / 3 Terezia Filip – Femininul eminescian... /p. 5 Mariana Bendou - Profil de autor –/p. 11 Marius Chelaru – /p. 14 Skënder Zogaj, moştenitorul unui loc în care timpul vine din inima unui ceas antiv /p. 13 Melania Cuc – poezii /p. 14 Ion Ionescu-Bucovu – Eminescu şi teatrul / p. 15 Mihai Ştirbu - Iubirile scriitorilor /p. 20 Incursiune în poezia română contemporană /p. 24 Gabi Shuster/p. 24, Delia Stăniloiu/p.25, Şachir Urfet /p. 26, Attila Racz /p.26, Antoanela Mocanu /p.27, George Safir/p.28, George Gîtlan /p.28, Radu Cârneci - Rodica Elena Lupu /p. 29 Pavel Nedelcu – fragment roman „Melior“ / p. 30 Bianca Dan – Lumina din fiecare / p. 31 Ciprian Plăiaşu /p. 32 -Mitropolitul Andrei Şaguna... (text bilingv româno-italian, trad. Nedelcu Pavel) Arta contemporană – Eminescu / p. 39 Mihai Cătrună Constanţa Abălaşei-Donose Ion Hultoană Constantin Sinescu Doina Leahu Ecaterina Mihai Florina Marin Carolina Tănase Aurel David Constanţa Abălaşei-Donose – poezii bilingve româno-franceză /p. 43 Marius Iulian Zinca - Decalogul cuvintelor /p.45 Valentina Becart - Blestemul Saturnian /p. 48 Ioana Cioancăş - Poezia lui Adalbert Gyuris /p. 49

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 80

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 iunie 2012 NR. 10

Elena Buică-Buni - Exerciţiu de imaginaţie /p. 51 Ovidiu Cristian Dinică – Eminescu supus recuperării... /p. 53 Ion Ionescu-Bucovu - D. M. Gaftoneanu / p. 55 Aurel Ifrim - Împărţirea la doi /p. 58 Lucia Secoşanu – poezie /p. 62 Magdalena Popa Buluc - Universul lui Sergiu Celibidache / p. 63 Zenovie Cârlugea - Testamentul lui Brâncuşi - 75 Salonul Naţional „Mihai Eminescu“ /p. 79 Sumar /p. 80

Editura Amanda Edit. – E-mail : nixi58@gmail.com

Numarul 11 va apare 10 iulie, 2012

Vizualizaţi revista pe http://nomenartis.wordpress.com

COLECTIVUL DE REDACŢIE VĂ UREAZĂ : lectură plăcută ! şi vă invită la:

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

Page 81

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul I

10 iunie 2012 NR. 10

Page 82

Scrisoare către toţi colaboratorii noştri, actuali şi viitori: Dragi şi stimaţi colaboratori, Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele Revistei în legătură cu trimiterea materialelor domniilor voastre către redacţia revistei NOMEN ARTIS: I. Pentru a publica în Revista „NOMEN ARTIS” materialul va fi cules şi corectat de autor şi apoi trimis la redacţie în formă electronică (la adresa: nomenartis@gmail.com II. ATENŢIE!!!- Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor – care poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate.

1.Textul va fi scris numai în microsoft word, în font Comic Sans MS sau Times New Roman (mărimea corpului de literă – 12) OBLIGATORIU cu folosirea diacriticelor, în caz contrar textul va fi RESPINS!!! a. Nu se admit niciul fel de artificii ornamentale sau aranjări cu efecte sau semne speciale de text, nici măcar majuscule !

2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit de o fotografie (format JPEG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă ataşată la e-mail, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon. Datele biografice vor cuprinde data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară desfăşurată.

Vă rugăm NU TRIMITEŢI CV-URI MAI LUNGI DE 1 PAGINA, FORMAT A 5 !!!!

3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste operaţii aparţinând design-erului revistei, care va prelucra materialul în Adobe InDesign.

Toate materialele se trimit pe adr.: nomenartis@gmail.com cu specificatia continutului / proza, poezie, recenzie, istorie, civilizatie, arta etc ATENŢIONARE! 1. Materialele nepublicate nu se restituie autorilor!

2. Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se returnează şi nici nu vor prima pentru publicare! ©Toate drepturile de copyright aparţin Editurii Amanda Edit.