Nomen Artis 60 by Paun Mihai

Nomen artis La acest număr au colaborat:

1. Viorela Codreanu 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19. 20. 21. 22. 23. 24. 25. 26. 27. 28. 29. 30. 31. 32. 33. 34. 35. 36. 37. 38. 39. 40. 41. 42. 43. 44. 45. 46. 47. 48. 49. 50. 51. 52.

Alexandra Mihalache Zoltan Terner Antonio Machaado Ion Hultoană Mariana Adăscăliței Gabriela Drăghici Mariana Mincă George Stroia Marian Sava Marian Nencescu Silvia Talpoș Camelia Ardelean Liliana Trif și Ioan Grigoraș Carolina Constantin Alina Toader Luminița Valciuc Maria Călinescu Ion Vanghele Mihaela Rădulescu Diana Hristisean Chita Otcu Irina Spilcă Gabriel Ionescu Piroska Hanea Ecaterina Mihai Liliana Pintea Diana Giugureanu Zlatan Victor Cobzac Gheorghe Stratan Emilia Plugaru Vasile Hatos Rodica Râpeanu Doru Ștefan Dăncuș Aneta Badea Gheorghe Stroia Marioara Nedea Ana Podaru Mihaela Talabă Maria Bem Lăcrămioara Teodorescu Camelia Radulian Liliana Podaru Felicia Jurca Tamara Gorincioi Tatiana Drozdova Marinela Tănase Marioara Vișan Liliana Badea-Cârstea Adriana Simion Maria Turcu Mihai Cătrună

Fondator: Viorela CODREANU Colectivul redacțional: Redactor-Șef: prof. Mirela Tolbaru Redactori: Liliana Pintea , Gheorghe Stroia, Gheorghe Ionescu, Mihai Codreanu, Mihai Păun, Grafică și tehnoredactare: Mihai Cătrună Copertă și ilustrații: Mihai Cătrună Contact: mirelatolbaru@gmail.com mili08art@yahoo.com

Revistă de cultură universală VIORELA CODREANU – București In memoriam UN FLUVIU ANONIM

FLOARE-DE-COLŢ Desculţă de gânduri, desfrunzită de vise îmi cresc rădăcinile pe lujerul ploii, şi-mi legăn ramurile pe creştetul pământului. ZIDIRE ÎN CER Tu eşti ca o biserică zidită de Dumnezeu în care mi-am adunat toate sfeşnicele zilelor mele; în care ţi-am pictat toţi pereţii cu îngerii Domului... în nădejdea netăgăduită, că, poate, ai să vezi drumul în care am băut apa sfinţită şi-am îngenunchiat în faţa altarului tău, în care-am adormit învăţând... să aştept (...?) învăţând să învăţ!

Sunt un fluviu anonim, fără memorie, fără poveste... Sunt un fluviu indiferent de pasiunile pe care le mai pot aprinde pe malurile mele. Sunt acelaşi fluviu anonim oglindit în singurele aripi ale salciei peste care-am păşit, spumegând, în liniştea dureroasă a talazurilor. RUGĂCIUNE Iartă, Doamne, ultima iubire azvârlită pe răscrucea drumurilor prăfuite. Iartă, Doamne, neplânsele lacrimi din talismanul tăcerii, ascuns în legenda a doi străini! Iartă, Doamne, toate ploile din pletele mele răvăşite de seminţele vieţii. Iartă, Doamne! Iartă! FLOARE-DE-LOTUS Arşiţa nopţii cade osândită de miezul grâului copt. Frunzele crescute în primăvara morţii mă dor... Flori de lotus orbecăiesc prin sufletul meu într-o goană nebună... şi cântă.

Nomen artis Alexandrina Mihalache – Slobozia A răsărit lumina în poeme A răsărit lumina în poeme. Cuvântul se îmbracă în ninsoare Şi capătă a bolţilor culoare, De neguri niciodată nu te teme. S-a cufundat amurgul în visare, Iubirea-şi varsă clipele boeme, Doar cerul scrie mărilor devreme Albastra şi eterna sa scrisoare. Luminii îi rămâne strălucirea Iar nouă doar un leagăn de cuvânt, Dar cum să zbori la braţ cu nemurirea

Sonetul timpului Cum poate scrie omul veşnicia Când timpul prin iubire se măsoară Şi-n ochii neputinţei se strecoară Secunda care-şi plânge agonia? Un farmec blând tăcerea împresoară, În suflete se scaldă elegia Şi-n haina serii curge fantezia, Doar liniştea din stele mai coboară. Să-ţi fie clipa candelă cerească Iar visul să-l îmbraci în amintiri, Să porţi pe braţe taina îngerească Şi s-o ascunzi mereu în nemuriri. Căci inima putea-va să cunoască Doar timpul care arde în iubiri.

Când tainele te cheamă pe pământ? În inimi străluceşte doar iubireaPe veci va fi al omului veşmânt.

Taina iubirii Deschide poarta cerului şi lasă Zăpezile să cadă în mister, Şi nu e o iubire mai frumoasă Cum este taina lacrimii din cer. Din ochii tăi să ningă cu iertare, Din ochii mei să plouă cu tăceri, Să fim captivi în ultima ninsoare, Apoi să evadăm dintre dureri. Deschide poarta cerului şi lasă Secundele să plângă-n efemer, Şi nu e o iubire mai frumoasă Ca lacrima plecată de la cer.

motto: " Nu poezia pe care am citit-o, ci cea la care ne reîntoarcem cu cea mai mare plăcere are forţă autentică şi merită numele de poezie majoră. "

Revistă de cultură universală Autori invitați

Antonio Machado

Să da să nu - Zoltan Terner

Am umblat pe multe drumuri şi-am deschis multe cărări, mi-am tras barca-n zeci de porturi şi-am vâslit pe zeci de mări. Şi-n tot locu-am văzut oameni pribegind cu ochii goi, îngâmfaţi şi melancolici, bântuiţi ca de strigoi. Şi-am văzut pedanţi cu fracuri, ce gândesc în sinea lor că ştiu tot, fiindcă nu gustă din vinul tavernelor. Lume rea, lume meschină, unde-ajung, locul l-împut... Pretutindeni văzui oameni ce la joc s-au întrecut, dar şi treaba le-a fost treabă, de muncă nu s-au ascuns. Când ajung în alte locuri, nu-ntreabă unde-au ajuns. Când colindă, merg călare pe spinare de măgar. Mereu se duc, n-au grabă-n nicio zi din calendar. Când au vin, cu drag beu vinul, iar când nu, doar apă beu. Oameni buni, care-şi fac traiul cum i-ndeamnă Dumnezeu. Şi-ntr-o zi ca alte-o mie merg de se culcă sub glie.

să...da! să faci ce-i de făcut să taci ce-i de tăcut să nu strângi vorbe de-mprumut să da însoreşti tenebrele să nu se-nteţească febrile să nu-ţi furi orele de joacă să da coroniţa de nuntă să nu strălucească arginţii să nu, să nu, să nu stingă astrul minţii să da plângi de-ţi vine să nu laşi rânjetul desfacerea de ceruri să nu muşcătura în trupul lui cine nu ştie ura să da oricui de bine să da îi chemi pe toţi la rugatul către sorţi pentru cei vii şi pentru cei morţi să da posteşti în zi de frupt să da poate doar inima cu zgaibă să nu să nu să nu cumva te rog să nu şontotogeşti pe şontorog să da lacrimi numai de la tăiat ceapă să da, de proaspătă lumină de lume care să ne-ncapă să da de cu zorile să da de toate culorile să numai cuvinte bune să da pentru cine le spune să... da! să...da! să...da! şi iar şi încă de-o fericire atâta de adâncă.

traducere de Paul Abucean

Nomen artis ION HULTOANĂ– București

Revistă de cultură universală MARIANA ADĂSCĂLIȚ EI – Dorohoi

Cumpăr…

Nimeni nu mă crede

Cumpăr… -Cine-mi vinde zarzăr înflorit Cer senin cu stele, soare răsărit… Câmp cu turme albe si cu mieluşei Şi din toata viaţa… primii ani ai mei?

Nimeni nu mă crede, nimeni nu mă-ntreabă, De ce plâng uscate, firele de iarbă? De ce stă pe-o cruce scris numele mamei... Ce dureri ascund în căuşul palmei?

Cumpăr. -Cine-mi vinde cer de-azur si lună, Cântec de vioară şi-o lume mai bună… Iarbă-nmugurită şi livezi în floare Şi dintr-o iubire… prima sărutare?

Vântul de ce-i slobod şi ne îngrădit. De ce-i palid cerul către asfinţit?... Roua de ce-i rece... Timpul de ce curge, Dorul greu de mama de ce mă ajunge?

Cumpăr. -Cine-mi vinde răsărit de soare, Ploi de stele noaptea, munţi bătrâni… şi-o mare, Un luceafăr tânăr să lucească viu Şi copil la mama… iarăşi să mai fiu?

Pasărea când cântă de ce mă-nfioară... Cum ar fi să fie... veşnic primăvară? Cine ţine norul plin de apă sus... Copilul din mine unde stă ascuns?

Cumpăr. - Cine-mi vinde taina fericirii… Trandafiri cu rouă, dulceaţa iubirii, Stelele pe bolta nopţilor de-april Şi pământu-acesta în zâmbet de copil?

Cum adoarme pruncul când il pui la sân Şi de ce copiii... copii nu rămân? De ce floarea-n floare şi se vestejeşte… Când o strig pe mama de ce nu –mi vorbeşte?

Cumpăr. -Cine-mi vinde… zvâcnet de aripă Să ţin lume-n palmă doar pentru o clipă… Să aleg din toate… Rai pentru pământ Cumpăr.- Cine-mi vinde?…Cumpăr, pe cuvânt!

De ce gându-mi umblă, prin văzduh, hoinar Şi, orice speranţă pare în zadar... De ce, când se -nnoadă lacrimile-n barbă Nimeni nu mă crede... Nimeni nu mă-ntreabă?...

Nomen artis GABRIELA DRĂGHICI – Lamezia-Italia E toamnă iar, dragă iubite Nu ți-am mai scris o poezie de multă vreme, de amor, azi natura aduce nostalgie și-ți scriu, de noi îmi este dor. E toamnă iar, dragă iubite, toamnă a fost când am plecat, mi-aduc cu drag mereu aminte de ultimul sărut ce ni l-am dat. Plouă, plouă cu picuri mărunți, norii apăsători sunt așa triști, știu, privești duios către munți, mă bucur că în viața mea exiști. Aș vrea să mai revăd iar luna în decorul romantic de sezon, mestecenii ce ne priveau întruna sărutându-ne cu drag pe un balcon. Nu ți-am mai scris o poezie de multă vreme, de amor, azi natura aduce nostalgie și-ți scriu, de noi îmi este dor.

Pentru mine e onoare că-s româncă

Ninge-n ţara mea

Cum să nu plâng dacă mă apasă Şi mă doare tare, tare nostalgia, Stând prin străini cu gându-acasă Iar casa mea-i o floare-n România. Şi chiar dacă ninge şi peste hotare Eu nu îmi găsesc liniştea şi armonia, Lăcrimez şi-s tristă-n zi de sărbătoare, Sărbătoare pentru mine-i România. România, ţărişoară, ţara mea cu dor Să nu mă uiţi chiar dacă sunt plecată, Eu nu am încetat, nu, nu să te ador De când ieșit-am suspinând pe poartă. Peste multe frontiere-am tot zburat Şi-alte limbi am auzit fiind străină, Doar una am iubit, iubit cu-adevărat Şi-aceea este limba mea română. Pe unde-am mers eram înconjurată De al tău nume ce m-acompania, Te am în suflet şi-n inima-mi curată Te iubesc, te iubesc, România mea. Pe drumuri unde se coboară şi se urcă Am întâlnit oameni cu suflet bun şi rău, Pentru mine e onoare că-s româncă Şi-s norocoasă România, că-s copilul tău!

Ninge-n ţara mea, în ţara Românească, Vântul valsează neaua, făcând-o troieni, Ce dor, dor îmi e de vatra strămoşească Şi cât am plâns printre străini, în ierni. Strălucesc fulgii de nea în lumina lunii Of, cât îmi doresc să fiu acas la mine, Să aud în şemineu trosnind cărbunii, Când zăpada se aşeză lin peste coline. Să privesc copacii împodobiţi frumos Cu vualul cristalin, ca şi- o mireasă, Iar trena-i aşternută covoraş pe jos Din zăpadă albă, pură şi pufoasă. Copiii pe săniuţe chiuesc, iar corul, Se aude peste sat când fulguie mărunt, Cai cu zurgălăi jucându-se-n decorul, Ce ni la dăruit anotimpul cel cărunt. Frumos e-n ţara mea de sărbători Mirosuri de sarmale şi de cozonaci, Când se aud răsunând voci de urători Cuptoarele sunt încărcate cu colaci. Ninge-n ţara mea, în ţara Românească, Vântul valsează neaua, făcând-o troieni, Ce dor, dor îmi e de vatra strămoşească Şi cât am plâns printre străini, în ierni. 7

Revistă de cultură universală MARIANA MINCĂ - Giurgiu

Mihai Eminescu - Atât de fragedă

Poeziile lui Eminescu închinate iubirii și naturii surprind o năvală a sentimentelor ce par a nu avea loc în spațiul strâmt al unui interior. Și totuși ''Atât de fragedă'' e o secvență de interior , o ușă deschisă spre o încăpere în care pătrunde parfum gingaș de ''floare de cireș''. Primăvara se strecoară înăuntru în valuri de prospețime , un alb îngeresc coboară pe pământ , ''între oamenii'' luminând ''calea viețsii'' : ''Atât de fragedă te-asameni Cu floarea albă de cireș Și ca un înger între oameni În calea vieții mele ieși '' Poezia e o adresare directă către ființa iubită văzută în același timp ca o floare gingașă dar care poate fi rece ca marmura , poate fi ''lacrima'' și ''noroc''. Ea vine abia atingând covorul moale, plutind ca apa , ca visul , e o apariție când reală , cand un fel de ''grație '' risipind uimire și farmec: ''Abia atingi covorul moale Mătasa sună sub picior Și de la creștet pân' în poale Plutești ca visul de ușor...'' ''Crăiasa din povești'' răsărind pe malul lacului din pădurea seculară aruncă în apă trandafiri pentru ca Sfânta Miercuri și Sfânta Vineri să-i arate chipul alesului. Aici , ''mireasa blandă din povești'' merge pe un covor de mătase , pare a fi reală dar intangibilă căci din întreaga poezie se 8

desprinde o undă de renunțare , eul liric pare a nu putea străbate distanță ce il separă de această ființă ce vine parcă din altă lume. Farmecul poate să cuprindă sufletul dar poate întuneca mintea, ochii ''se-atarnă'' de scânteia iubirii ,șoaptele presupun căldura apropierii dar îmbrățisările sunt , antitetic , reci: ''Cât poți cu-a farmecului noapte Să-ntuneci ochii mei pe veci Cu-a gurii tale calde șoapte Cu-mbrățisări de brațe reci...'' Din planul sentimentelor , al sufletului uimit de iubire eul liric trece brusc în prezentul ''cugetării'' , mintea realizează imposibilul , renunțarea , intunecarea ochilor , altădată ''fierbinți'' : ''Deodată trece-o cugetare, Un val pe ochii tăi fierbinți E-ntunecoasa renunțare, E umbra dulcilor dorinți...'' Dacă până la acest moment al poeziei majoritatea verbelor erau la prezent , în strofa următoare apare trecutul , perfectul compus sugerând o acțiune trecută , încheiată, precum și conjunctivul la forma lui negativă ''să nu mă țin''. Întelesul ar fi ca trăirea pătimașă a trecut în planul amintirii. Conjunctivul exprimă o acțiune realizabilă , posibilă ce poate însemna oscilarea , pendularea eului liric între iubire și renunțare:

Nomen artis ''Te duci și-am înțeles prea bine Să nu mă țin de pasul tău '' La Eminescu iubirea e oază și deșert ,e ideal umbrit de realitatea trăită atât de profund încât devine durere. Dacă femeia poate fi înger de ce n-ar avea în ființa ei și ceva de demon căci altfel ziua și noaptea n-ar mai fi cele două jumtăți ale aceleiași realități de pe pământ - timpul. Cosmic , luna și pământul sunt două planete, două stele din care doar una luminează trimițând muritorilor misterioasa ei lumină în nopțile fără nori... În plan retoric întrebările din final ''Unde te duci ? Când o să vii ?'' nu pot fi adresate decât unei iubiri imposibile "

''Și-o să-mi răsai ca o icoană A pururi verginei Marii Pe fruntea ta purtând coroana Unde te duci ? Când o să vii ? "" Icoana ''verginei Marii'' e rugaciunea înțeleasă în planul credinței ca disperare sufletească ce nu-și mai găsește punct de sprijin între semeni , ci doar în ceruri... De acolo , de sus Creatorul Suprem i-a trimis Poetului Nepereche geniul , steaua , sclipirea ca să le risipească la rându-I în fiecare dintre noi , cei de acum și cei ce vor veni după noi pentru totdeauna. Simbolul ''coroanei'' poate fi și simbolul spinilor căci Eminescu a trăit , în scurta - i existență , purtând o cunună de raze dar , mai ales , una de spini , ca un răstignit pe altarul nemuririi...

Revistă de cultură universală GEORGE NICOLAE STROIA – elev, poet- Adjud Povestea unei chitare Aud o chitară Suspinând în liniște. Mă apropii de ea, Gândindu-mă la tine. Încep să ciupesc corzile, Să le descopăr poveștile. Sunetul lor mă încântă, Fiecare notă mă întristează, Apoi mă face să zâmbesc. Acum, un ocean de sentimente Mă întregește. Stai jos, te rog, Lasă-mă să îți cânt povestea Unei chitare…

O stea

Incertitudine

Pășim amândoi desculți Pe iarba deasă, Împodobită cu picături de rouă. Simt esența vieții curgând ușor Prin sufletul meu, Încălzit de dragostea ta. Încrederea mă face puternic, Cred că pot zbura până la stele, Dar nu vreau… Cea mai luminoasă stea Se află chiar lângă mine…

Rămâi… Nu pleca de lângă mine, Nu lăsa să-mi fie frig, În zadar ți-aștept privirea, În zadar suspin și strig. Nu-mi lua și fericirea, Lasă-mă măcar să sper Că îmi voi găsi menirea, Nu voi fi cuprins de ger. Îți pot spune că iubirea E ceva de neînțeles, Ce-mi încarcă-adânc simțirea… Oare, eu sunt cel ales?

Furtuna Citesc povestea Scrisă pe cerul plin de lumină. Îți văd chipul în stele Și privesc, visând Să te ajung. Aș vrea să pot vedea Prin norii deși de furtună, Ce se aștern acum peste tine, Aștept doar ca ploaia să se oprească 10

De ce? De ce ochii tăi albaștri Strălucesc ca niște aștri? De ce fața ta cea fină E brăzdată de lumină? De ce părul tău cel lung Nu mă lasă să-l ajung? De ce ale tale gene Mi-amintesc doar de sirene? De ce inima din mine Bate… numai pentru tine?

Nomen artis Preot Marian SAVA, Biserica Adormirea Maicii Domnului, Spitalul Universitar București

Spiritualitatea poeziei eminesciene Sunt bine cunoscute înclinaţia şi ancorarea lui Mihai Eminescu în spiritualitatea creştină ortodoxă. Astfel cunoaştem câteva rugăciuni: unele închinate Maicii Domnului: "Rugăciune", "Răsai asupra mea", "Nu voi mormânt bogat" (variantă); altele care sunt deopotrivă cugetări asupra învăţăturii Bisericii, cât şi rugăciuni: "Rugăciunea unui dac" , "Colinde, colinde", "Preot şi filosof", "Epigonii", "Dumnezeu şi Om", "Memento mori", "Mortua est!", "Înviere" şi multe altele. Chiar şi poemul "Luceafărul" are elemente de teologie sau de spiritualitate. Dar de multe ori sunt trecute cu vederea sensuri adânci din versurile eminesciene care nu sunt înţelese. O rugăciune profundă conţine şi poezia "Odă (în metru antic)". Termenul însuşi "odă" înseamnă rugăciune. În viaţa liturgică a Bisericii există o perioadă numită Triod, adică perioada celor trei ode. Ultimul vers al poeziei este o rugăciune: "Ca să pot muri liniştit, pe mine Mie redă-mă!" Vom stărui asupra acestui vers. Poetul se roagă lui Dumnezeu "să poată muri liniştit". Aceasta înseamnă că omul nu poate - nici măcar atât să moară dacă nu are ajutorul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu l-a făcut pe om nici muritor, nici nemuritor; l-a făcut "bun foarte" şi cu toate condiţiile şi posibilităţile ca omul să poată dobândi nemurirea. Deci omul n-a fost creat de Dumnezeu spre moarte, ci spre viaţă veşnică. Depindea doar de om dacă asculta sau nu asculta de Dumnezeu. Dacă omul ar fi ascultat de Dumnezeu, putea dobândi nemurirea. Dacă omul nu asculta de Dumnezeu putea deveni muritor. Dumnezeu i-a spus omului: "Din toţi pomii din Rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!" (Fac. 2, 16-17); un alt cuvânt al lui Dumnezeu este: "Iată, Eu astăzi ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binele şi răul" (Deut. 30, 15). Omul, Adam, n-a ascultat de Dumnezeu şi astfel a ales moartea, devenind muritor şi prin el întregul neam omenesc: "Precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el" (Rom. 5, 12). Aşadar, moartea n-a fost în firea umană iniţială, căci "Dumnezeu n-a făcut moartea"

(Inţel. Solomon 1, 13), ci moartea a intervenit ca un accident în firea omului, în urma păcatului lui Adam. Omul a trecut dintr-o stare iniţială a firii, care era foarte bună, într-o stare ulterioară, nefirească, prin care se degradează şi apoi moare. Deci moartea nu este firească pentru firea umană iniţială, dar a devenit firească pentru firea umană căzută în păcat. Dar chiar şi în această condiţie ulterioară a umanităţii - şi anume de muritoare - omul nu poate nici măcar să moară fără ajutorul lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu: "fără Mine nu puteţi face nimic" (In. 15, 5) se referă nu numai la faptul că omul nu poate să trăiască, să respire sau să întreprindă ceva fără sprijinul lui Dumnezeu, ci şi la faptul că omul, în condiţia de muritor, nu poate muri fără voia ori intervenţia lui Dumnezeu. Şi aici există următorul argument: dreptul Simeon, oarecând, în anul 270 î.Hr., la vârsta de 70 de ani, fusese chemat la curtea faraonului din Egipt pentru a traduce Scriptura Vechiului Testament din limba ebraică în limba greacă. Lui i-a revenit cartea profetului Isaia. Pentru îndoiala lui cu privire la faptul că Hristos se va naşte dintr-o Fecioară (nicidecum Simeon nu poate fi bănuit de necredinţă), i s-a spus de către înger că nu va putea să moară până ce nu se vor împlini toate acestea. În condiţiile în care "zilele omului sunt de 60, 70 de ani, şi de vor fi în putere 80 de ani, iar ceea ce este peste aceştia, osteneală şi durere" (Ps. 89, 10-11), dreptul Simeon ajunsese la vârsta de peste 300 de ani şi "nu putea să moară". Doar în momentul în care a văzut-o pe Fecioara Maria aducând pe pruncul Iisus la templu, spre închinare, şi astfel s-a încredinţat de împlinirea profeţiei lui Isaia - "Iată, fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanoil" (Is. 7, 14) - doar atunci Simeon a putut să moară, rostind rugăciunea: "Acum eliberează pe robul Tău, Stăpâne (de neputinţa de a muri - n.r.), după cuvântul Tău în pace…" (Lc. 2, 29). Ceea ce cerea odinioară Simeon prin rugăciune lui Dumnezeu - moartea în pace - cere şi Eminescu în poezie: "moartea în linişte". Deşi trăim în condiţia ulterioară a firii umane, aceea prin care firea umană căzută este muritoare, totuşi, iată un exemplu care ne arată că omul nu poate muri fără ajutorul lui Dumnezeu. 11

Revistă de cultură universală "Pe mine mie redă-mă!" Aceste cuvinte constituie a doua parte a ultimului vers-rugăciune al poeziei eminesciene şi pot fi înţelese doar în lumina Evangheliei. Aceasta înseamnă că e posibil ca omul să nu-şi mai aparţină sieşi, ci altcuiva. Şi cui poate aparţine? Ne răspunde Mântuitorul: "Oricine săvârşeşte păcatul este rob păcatului" (In. 8, 34). Cine a săvârşit păcatul nu-şi mai aparţine sieşi, ci e înrobit păcatului şi celui ce l-a ispitit să-l săvârşească: "celui ce vă daţi spre ascultare sunteţi robi; sunteţi robi aceluia căruia vă supuneţi" (Rom. 6, 16). Deci omul poate fi rob păcatului (sau diavolului), iar dacă împlineşte voia lui Dumnezeu poate fi robul lui Dumnezeu. Dar a fi "robul lui Dumnezeu" este sinonim cu a fi "fiul lui Dumnezeu", întrucât omul poate fi eliberat din această "robie" a păcatului, prin Întruparea (jertfa, moartea şi Învierea) Fiului lui Dumnezeu: "şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu" (In. 1, 12). Rugăciunea "pe mine mie redă-mă" poate fi înţeleasă în sensul cuvintelor Mântuitorului: "Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie" (Mc. 8, 34). Ce înseamnă lepădarea de sine? Înseamnă, oare, lepădarea de identitate sau de personalitate? Nicidecum! Lepădarea de sine înseamnă lepădarea de păcatul care s-a înrădăcinat atât de mult în om, încât acesta (păcatul) a devenit o a doua fire a omului, astfel încât omul, de multe ori, nici măcar nu-şi mai recunoaşte în sine firea iniţială, aceea curată în care l-a aşezat Dumnezeu prin creaţie (iar mai apoi prin botez). Firea iniţială este acea "sine" pe care a părăsit-o fiul risipitor hotărând să plece din casa Tatălui, dar în care a revenit ulterior. Acest fiu s-a "pierdut" (cf. Lc. 15, 32) nu doar de Tatăl, ci s-a pierdut de sine însuşi, de acea sine iniţială. Suportând consecinţele păcatului (atât de ispititor, ademenitor - în prima fază - şi totuşi atât de dezgustător, putred şi care aduce întristarea, suferinţa şi chiar moartea, după ce este consumat) şi, trăind în mizerie nu doar materială, ci mai ales spirituală, fiul risipitor "şi-a venit în sine" (Lc. 15, 17), respectiv s-a lepădat de sinea păcatului şi a revenit la sinea iniţială. Din cele de mai sus rezultă că omul care-I aparţine lui Dumnezeu îşi aparţine şi sieşi, iar cel care nu-i aparţine lui Dumnezeu nu-şi aparţine nici sieşi. Revenirea la sinea iniţială din a doua sine, a păcatului, constă într-o împreună-lucrare a lui Dumnezeu

cu omul. Dumnezeu îşi revarsă harul Său peste fiul risipitor, iar omul trebuie să se deschidă, să primească şi să se lase pătruns de acest har. Dar la "sinea iniţială" omul nu poate ajunge fără ajutorul lui Dumnezeu. De aceea poetul se roagă lui Dumnezeu să-l ajute să ajungă la acea stare: "pe mine mie redă-mă". Aceasta înseamnă regăsirea sinelui pierdut sau regăsirea de sine. Pe Tabor, Petru, văzându-L pe Hristos schimbat la faţă, nu numai că s-a lepădat de sine, dar a şi uitat de sine. Nu s-a mai gândit că el era cel care avea nevoie de colibă; ceea ce voia el era să rămână în aceeaşi stare de bine, de vedere, de simţire şi de contemplare a slavei Dumnezeirii. Astăzi umanitatea doreşte autonomie faţă de Dumnezeu, uitând că dacă omul nu-I aparţine lui Dumnezeu, nu-şi aparţine nici sieşi. Omul, în condiţia de muritor, nu poate muri dacă nu are ajutorul lui Dumnezeu. Dar dacă dincolo de moarte n-ar mai fi nimic, atunci zadarnică ar fi rugăciunea poetului - pe de o parte. Pe de altă parte, de prisos ar fi şi regăsirea de sine dinaintea morţii dacă viaţa s-ar sfârşi în moarte. Degeaba ar fi şi putinţa de a muri liniştit. Oare Brâncoveanu a murit liniştit? Din perspectiva vieţii pământeşti, moartea lui Brâncoveanu n-a fost nicidecum liniştită. Dimpotrivă, durerea lui a fost sfâşietoare. Însă din perspectiva vieţii veşnice, Brâncovenii au dobândit prin moartea martirică liniştea absolută. Aşadar, toate acestea au un rost atunci când moartea nu constituie ultima realitate a vieţii, ci Învierea. Moartea omului constituie consecinţa negativă a păcatului neascultării lui Adam. Din acest punct de vedere, moartea e un "rău". Dar Dumnezeu transformă întotdeauna răul în bine. Cum a transformat Dumnezeu moartea - ca rău - în bine? În primul rând, Dumnezeu îl opreşte pe om de la păcat prin moarte şi astfel răul (pe care l-ar putea săvârşi omul) nu devine veşnic, aşa cum reiese din slujba de înmormântare. Acest adevăr al revelaţiei îi era bine cunoscut lui Eminescu: "Moartea vindec-orice rană,/ Dând la patime repaos" (Foaia veştedă). În al doilea rând, Fiul lui Dumnezeu întrupat S-a jertfit, a murit şi prin moartea Sa a omorât moartea noastră şi a înviat pentru a da firii umane putinţa de a învia. Aşadar, rostul regăsirii de sine al lui Eminescu pentru a putea muri liniştit îşi găseşte sensul doar în perspectiva vieţii veşnice (poezia Înviere) şi a învierii de obşte de la sfârşitul veacurilor.

Nomen artis Dr. MARIAN NENCESCU – București CERCETĂTOR ASOCIAT LA ACADEMIA ROMÂNĂ

Timp şi basm. Fragment din volumul Timp și mit în basmul tradițional Cea mai veche menţiune despre un basm românesc datează, aproximativ, din 1750, când, într-un manuscris, probabil provenit din zona Prahovei, semnalat de D. Furtună se face referire la o poveste despre „hoţul salvat de diavol”. Cel mai vechi basm atestat a fost cel descoperit şi analizat de I.C. Chiţimia intitulat „Istoria unui voinic înţelept şi învăţat, întrebându-se din ponturi cu o fată de împărat” (datat, cu precizie, după o însemnare din manuscrisul miscelaneu aflat la Biblioteca Academiei, respectiv „28 martie 1797”). Eminescu a formulat în opera sa literară, dar şi jurnalistică, numeroase reflexii în legătură cu creaţia populară tradiţională, dovedind cunoştinţe vaste, intuiţie şi mai ales siguranţă în analiză. De altfel, după cum remarcă acelaşi Ov. Bârlea, în Caietele manuscrise eminesciene au fost identificate notiţe de la cursurile la care a participat, ca student, la Viena, în 1871, în care se făcea aluzie inclusiv la termenul modern de psihologie etnică, reformulat de Haşdeu în cuvântul, condensat, etnopsihologie. Evocarea lui Eminescu în acest context se face şi pentru a prefaţa cele două articole fundamentale despre înţelesul basmului Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte („mitului” cum îl numeşte Eminescu), inserate în opera sa publicistică. Într-o altă însemnare manuscrisă, intitulată, Strângerea literaturii noastre populare Eminescu se arată nemulţumit de simpla operaţie de culegere a materialului folcloric, practicată în vremea sa: „E păcat că românii au apucat a vedea în basm numai basmul ... Formula nu e decât manifestaţiunea palpabilă, simţită a unei idei oarecare. Ce face, de exemplu istoricul cu mitul? Îl lasă cum e, ori îl citează

mecanic în compendiul său de istorie pentru a face din el jucării mnemotehnice pentru copii? Nimic mai puţin decât asta. El caută spiritul, ideea acelor forme, care, ca atare, sunt minciuni şi arată că mitul nu e decât un simbol, o hieroglifă, care nu este de ajuns că ai văzuto ca să-i ţii minte forma şi s-o imiţi ... ci trebuie citită şi înţeleasă.” Unul dintre cei mai avizaţi cunoscători de folclor, chiar dacă nu a fost folclorist în sensul deplin al cuvântului, lipsindu-i practica efectivă a culegerii folclorului, a fost savantul rabin dr. Moses Gaster. Punctul său de vedere era acela că literatura veche, scrisă, îndeosebi cea ebraică, indiană dar şi cea arabă şi persană, stă, în principal, la temelia literaturii folclorice europene. Analizele sale comparatiste şi-au găsit expresia în volumul Literatura populară română (1883), în care, ultimul capitol, cel dedicat basmului, se dovedeşte extrem de fertil în ce priveşte ilustrarea teoriei migraţioniste a basmelor (susţinută de Benfey). Teza lui M. Gaster este că basmele „actuale”, dacă nu cea mai mare parte, s-au dezvoltat din nuvele şi povestiri, pe care, cu încetul, poporul le-a transformat în basme. Această ipoteză corespunde, în mare măsură „opiniilor raţionaliste ale epocii” fiind alimentată, şi de cantitatea relativ mică de basme româneşti avută la dispoziţie de cercetător, începând de la colecţia fraţilor Schott, până la epoca 187080, când apar şi primele creaţii originale, în special culegerile „vestitului şi smeritului nostru culegător-tipograf P. Ispirescu” (1862, prima ediţie, iar apoi, 1872-76, Legendele şi Basmelor românilor, în două fascicule, urmate de o ediţie comună şi în bună parte finală, cea din 1882).

Revistă de cultură universală SILVIA TALPOȘ – Craiova simt cum îmi curge timpul şi vânturi noi se nasc în trup tărâmuri invadate pătrunse pan' la os lovesc tăceri c-o tulburată întristare iar ochii giulgiul iernii clădesc temute închisori că marea ce se lasă să spumege cu buzule de vânturi aromă valului scurs de pe ţărmul strâmt al vieţii ...şi strig culori aprinse-n întuneric ce-au nins la tâmple taifunul rătăcit să scalde-n valuri de aer nudul cu brumă grizonată-n asfinţit...

culorile trecutului şi-a prins pe tâmple albe şi bucle de jăratic timpi aşternuţi simetric în degrade cromatic culori ce-mbată macii aprinşi din dans de stele şi-mbracă dimineaţă cu focul dintre ele cu ochi de cer sihastru adulmecă-efemerul purtând la braţ cu timpul fiorul şi misterul brăzdând clipe de ape tălăzuieşte ţărmuri izvoare înecate gândiri din alte vremuri şi-a încuiat copacii în veri cu iz de rouă şi-n colindări de trupuri din doruri ce le plouă tristeţi de pus în ramă poeţilor uitaţi azvârle bob de strigat de alb înfometaţi a-nchis în noapte floarea şi-o luna pieptănată în juru-i întristarea e-o Ana-ntemnitata forând în strat de vreme îmbracă în lumina trecutul prins în umbre şi-n şoapte de verbină

simt ziua ce-a-nviat din palme timpul şi-a derapat secundele în grabă plonjând în amintiri de coarda îmi curge-n sângele eşalonat de stradă

nu m-a învăţat nimeni cum să te iubesc am curs pe malurile cuvintelor tale nici sensul cu interzis nu mi-a fost arătat pe nici o cale tu ţărm cu lacrimi sfâşiate eu doar altar săpat de ape am curs prin vaduri şi suspine tu muntele semeţ eu aripa din vine încrucişări de stări şi-n alb terne cuvinte sădite-n timpuri mult prea pline am curs în sus şi-n josul vorbelor udate doar cu pelin venin purtat de fapte eu te-am iubit tu oare când vei pune stavilă tristeţii vâslind amurgul dalb în armonia sorţii

Nomen artis CAMELIA ARDELEAN - Deva Un acvilon subit mă sabotează Un acvilon subit mă sabotează, În avanpostul stinselor iubiri (Când poți pe-o ață drame să înșiri, Nici conștiința nu-ți rămâne trează!). Un boț de suflet putred în simțiri – Noi răsărituri brusc mi se ridează, Iar vechiul puzzle viața o mimează: Aceeași nuntă – revocații miri. Mi-am adunat din bâlciuri măiestria De-a cerne nori, cu aer de chefliu Ce-și plimbă-ades aracii de pe via

Ne-am dezlegat himerele... Ne-am dezlegat himerele de noapte, Rătăcitori prin visele-mumii, Iubitul meu, să paștem mere coapte, La herghelia plină cu stafii! Ne-am dezlegat de orișice cutumă, Cu-nstrăinarea facem legământ, De sub zăpadă prinde-mă și du-mă Acolo unde pescăruși mai sunt! Ne-am cununat nădejdile în soare, Țintind pământul – leagănul fidel (Pansați la stele când Lacteea doare), Aveam neantul cel din urmă țel. Ne-am dezlegat iubirea de broboadă, De constelații și de armoarii, La dezbrumarea lumii stăm la coadă, Lângă cărarea dintre morți și vii...

Din câmpul fad, prin visul străveziu, Sperând să schimb treptat anatomia Păcatului, ce parcă-i mult prea viu...

Rondelul iernilor cuminți Adept al iernilor cuminți, Ce bat la porți de neuitare, Presar surâsul din dotare Pe crivățul ținut în dinți. Clasez himerele fierbinți, Printre păcate liniare, Adept al iernilor cuminți, Ce bat la porți de neuitare. Erori cu aere de sfinți, Sortate pașnic în dosare, Își deapănă ninsori neclare, Stârnindu-mi veștede dorinți. Adept al iernilor cuminți...

Revistă de cultură universală Filmul e viață, iar viața e un film... cred, un aer sedențios, an încercat să ne apropiem cu discreție și căldură de personalitățile readuse la viață. Chiar dacă primele lor apariții în film risca să decepționeze printr-o firească neidentificare cu fotografiile icoană, atât de cunoscute, speram ca personajele să devină convingătoare pe parcursul desfășurării povestirii cinematografice. Este un omagiu pe care îl aduce cu întârziere împlinirii a 100 de ani de la moartea lui Ion Creangă, Mihai Eminescu și Veronica Micle" (Nicolae Mărgineanu). ”Povestea lui Ion Creangă, scriitorul care a reușit să impresioneze generații de-a rândul cu basmele și povestirile sale. Continuând un har moștenit de la strămoșii săi, Creangă considera povestile lui o simplă sursă de amuzament, lipsită de profunditate. Mihai Eminescu este cel care încearcă să-l convingă că deține un talent deosebit. Poetul, însă, are alte probleme, fiind implicat într-o imposibilă poveste de dragoste cu Veronica Micle.... Respectul pe care îl avem în mod firesc față de marile personalități Ion Creangă și Mihai Eminescu a devenit, în momentul realizării acestui film extrem de inhibant. Acesta a constituit principalul handicap pe care l-am avut de trecut. Pentru a deveni personaje de film, Eminescu și Creangă trebuiau să coboare de pe statui, să prindă viață împrumutând chipurile unor actori: să vorbească, să se miște și să evolueze într-un chip cât mai firesc. În loc să păstrăm un ton solemn, omagial, care ar fi imprimat filmului,

Arthur Schopenhauer afirma : "Există trei aristocraţii: a rangului, a banilor şi a spiritului". Cei doi buni prieteni: poetul şi publicistul Mihai Eminescu şi prozatorul Ion Creangă făceau parte în mod cert din cea de-a treia, fiind înconjuraţi de ceata lor de pizmuitori. Plecând de la scenariul lui Mircea Radu Iacoban, regizorul Nicolae Mărgineanu reconstituie cu graţie şi poezie o atmosferă veridică de sfârşit de secol XIX, punând accentul pe prietenia între Creangă (Dorel Vişan) şi Eminescu (Adrian Pintea), pe dragostea poetului faţă de Veronica Micle şi pe viaţa grea a acestora într-o societate cu preocupări mercantile. Principalul obiect al analizei îl constituie însă condiţia artistului în societate, un aspect care merită analizat şi astăzi. Filmul nu e lipsit de dramatism, de umor şi de imagini deosebite, fiind de apreciat interpretările excepţionale ale lui Dorel Vişan şi Adrian Pintea. Sursa internet

Un bulgăre de humă este un film românesc din 1989 regizat de Nicolae Mărgineanu după un scenariu de Mircea Radu Iacoban. Rolurile principale au fost interpretate de actorii Dorel Vișan, Adrian Pintea, Mioara Ifrim și Maria Ploae. Este singurul film de lungmetraj care a adus în primplan prietenia dintre Ion Creangă și Mihai Eminescu.

Nomen artis

LILIANA TRIF și IOAN GRIGORAȘ

Poveștile cerului

La urma urmei...

„Între noi doi cea mai profundă este Necunoscuta cerului poveste, Te rog, iubite, stai şi cercetează Ce pui de înger viaţa ne-o veghează...” Liliana Trif

- Nu-i nimeni vinovat de-această culpă, De clipa asta-n care ești departe, Ninsoarea ce abundă ne disculpă Venusiană eu, iar tu, pe Marte,

- Îngenunchează cerul înc-o dată La marginea răscrucilor de drum, Un înger doarme obosit pe-o piatră, În lumea lui e linişte acum.

Deszăpezind cărări indiferente, Podișuri vaste între munții Terrei. Vezi, iernile de-acum sunt consecvente, Un anevrism bizar al atmosferei...

Pe crucea albă picurii de ploaie Par lacrimi reci din ochii unui Crist Uitat între orgolii şi războaie... Pământul e-un imperiu tot mai trist.

La urma urmei cine poartă vina, Antagonismul marilor planete La care încă n-a ajuns lumina? Troienele ce par să se repete?

Doar eu te-aştept la marginile zării, Dar parc-ai fi pribeag pe-un alt pământ, Departe, undeva, la ţărmul mării În noaptea Învierii prin Cuvânt.

- Nu căuta răspunsuri efemere, Iubito, vezi, titanii nu se-nclină, Noi, antagonici poli ai altei Terre, Ne ţin ostatici lanţuri de lumină.

- Capitulează înc-o dată timpul, Captiv într-o icoană de demult, Şi îngerul tresare în răstimpul Dintre un veac şi-o clipă. Îi ascult

Retina poartă cicatrici astrale, Săruturi de fotoni, incandescente, Nu recunoaştem legi universale, Trăim prezent și clipele absente.

Poveştile celeste neştiute, Le scriu apoi pe cerul altei lumi Şi-aceste adevăruri absolute Te rog, de dragul meu, să ţi le-asumi

La urma urmei nouă ce ne pasă? Hai să vânăm asteroizi savanţi, Mizeria acestei lumi o lasă Că ne-a vândut iubirea pe talanţi.

Şi să mă crezi, Arhanghelii coboară În fiecare noapte pe pământ, Să-ndepărteze tot ce ne separă Şi să ne-adune-ntregi într-un cuvânt.

Revistă de cultură universală CAROLINA CONSTANTIN - artist plastic București

Nomen artis ALINA TOADER și COSTI TUDORAN– București

Tango ArgentinianDANSUL IUBIRII Unul dintre cele mai frumoase, elegante și pasionale dansuri ale zilelor noastre . Totuși, tangoul este mai mult decât un simplu dans. Una dintre cele mai importante lecții pe care le înveți prin Tango este să îți găsești propria axă. Înveți să fii în echilibru fizic, mental și emoțional, indiferent de ceea ce faci. În imbrățișarea dansului, partenerii învață să aibă încredere, să vină în întâmpinarea celuilalt, iar în același timp fiecare să fie stăpân pe propria axă, pe propriul corp - astfel încât dacă unul dintre parteneri ar dispărea, celalalt nu ar putea să cadă. Tangoul s-a născut ca un dans social, care le permitea oamenilor să se apropie, să se cunoască și să își petreacă timpul într-un mod plăcut. Cu toate acestea, în acest dans se regăsește nostalgia imigranților care nu aveau un loc pe care să îl numească "acasă ". Istoria tangoului a început să se scrie în Argentina, la sfârșitul anilor 1800, începutul anilor 1900. Amestecul de africani, spanioli, italieni, englezi, polonezi și ruși veniți în căutarea unui loc de muncă în această țară a dus la o îmbogățire a culturii argentiniene. Cei mai multi imigranți erau bărbați singuri, care sperau să câștige averi pentru a reveni în Europa sau pentru a își aduce familiile în Argentina. Fiind puține femei, tinerii au început să caute distracția în bordelurile din cartierele sărace. Tangoul s-a născut în aceste cartiere sărace, ca un “dans de împerechere” între prostituate și clienții lor. Pentru a deveni pricepuți și a câștiga simpatia femeilor, tinerii obișnuiau să se întâlnească în cartier, să danseze între ei, pentru a-și exersa pașii și îmbunătăți tehnica.

La începutul anilor 1900, tinerii din familiile înstărite au dus m ai departe tangoul și l-au prezentat prietenilor de la Paris ca pe un dans inovator și pasional. Până în anul 1913, dansul a devenit un fenomen internațional la Paris, Londra și New York. Elita din Argentina, care până atunci respinsese tangoul, a fost forțată să accepte acest dans ca mândrie națională. În anii ce au urmat, dansul a continuat să se răspândească în lume, să se dezvolte, să capete eleganță și a ajuns sa fie o expresie fundamentală a culturii argentiniene. Fiecare persoană ce dansează tango are propriile motive pentru care a ales acest dans, însa mulți nu vor ști să definească exact aceste motive. Poate că nici nu este nevoie să ne analizăm pasiunile – putem să ne bucuram de ele, iar acest lucru este de ajuns.

Unul dintre cele mai importante lucruri pe care le înveți prin dans este să “dansezi cine esti”, și nu cum “ai învățat”. Atunci când privesti doi dansatori de tango, vei observa că aceștia exprimă prin dans cine sunt ei cu adevarat. Atunci când se lasă purtați de muzică, oamenii devin autentici.

Revistă de cultură universală În societatea noastră granița dintre rolul masculin și cel feminin este de multe ori neclară. Tangoul Argentinian este o metaforă a relației dintre un bărbat și o femeie și reușește printr-o simplă îmbrățișare să restabilească echilibrul. Magia dansului îi oferă femeii posibilitatea să fie mai aproape de natura ei feminină, să fie în contact cu propriile emoții, să își simtă partenerul și să trăiască muzica cu sufletul. Simte că poate să renunțe la control și că se poate încrede în partenerul ei de dans. Ea nu este supusă, ci prezentă, întorcându-și atenția spre interior, trăind emoția îmbrățișării, mișcării și comunicării. În același timp, bărbatul își asumă rolul de lider și protector. În tango bărbatul inițiază mișcarea, însă de asemenea are grijă de partenera sa. Pe ringul de dans, nu numai că are grijă ca partenera sa să nu fie lovită de ceilalți dansatori, dar este și atent la ceea ce își dorește aceasta. Pentru că dansul înseamnă comunicare. Deși liderul inițiază, cea care îl urmează are dreptul de a refuza o mișcare care nu i se pare confortabilă. Reprocitatea intențiilor dă naștere mișcărilor fascinante din acest dans plin de emoție. Însă interacțiunea din timpul dansului nu se rezumă doar la rolurile asumate. Suntem ființe sociale. Pe lângă comunicare, avem nevoie de întelegere, empatie, un mediu confortabil în care să ne putem manifesta trăirile fără a fi judecați. Îmbrațișarea tangoului oferă acel cadru intim de acceptare. Dansul reflectă starea din acel moment. Tangoul argentinian este un dans de improvizație, în care fiecare dansează așa

cum îi dictează inima. Se spune că aceiași doi dansatori, pe aceeași melodie, nu vor dansa niciodată la fel. Poate pentru că au avut o zi mai grea sau din contra, se simt energici, poate au o supărare sau sunt entuziasmați – toate emoțiile își regăsesc locul în fantezia creată de cei doi. Doar prin simpla atingere, cei doi dansatori se pot înțelege unul pe celălalt și își pot acorda corzile precum o vioară. Dansul este muzica cântată de cei doi prin mișcare. Tangoul Argentinian înseamnă emoția trăirii în prezent. Nu poate fi dansat cu gândul nici la trecut, nici la viitor. Doar prezent. Dacă îți dorești și tu să experimentezi acest stil de dans, te invităm să participi la o lecție gratuită de tango argentinian. Vei putea să te deconectezi de la viața de zi cu zi și să te redescoperi în această lume fascinantă a tangoului. Te așteptăm cu drag și entuziasm la cursurile organizate de Școala Tango Mood.

Nomen artis LUMINIȚ A VALCIUC – București

Gândul

Trecere

Gândul meu mi-l plimbă apa Prin păduri cu umbra deasă, Când și când se-aude toaca Dintr-o lume înțeleasă.

Sărutul lacrimei amare Îți stă pe pleoapele hilare, Și se prelinge-ncet spre buze Ea tot încearcă să se scuze.

Răsăritul scaldă şoapte Ce se-aud încet spre vale, Clipocitul, spală fapte Cum îți speli mâinile tale.

Obrazul umed și trecut Se face galben ca de lut, Ar vrea un zâmbet să mai prindă În oglinjoara prinsă-n grindă.

Glasul tău din umbră ţese Lungi perdele de cenușă, Unde-ar vrea să mai îndese Vorba ta demult apusă.

Suspini, să treacă a ta tristețe , Și-ți mângâi fruntea cu blândețe Te pierzi în ochii tăi frumoși Încerci timpul ...să-l descoşi..

Femeia şi fântâna Te uiți la ea cum plânge De dor sau fericire, Tristețea o înfrănge E plină de iubire. Mă uit şi la fântână Cum apa izvorăște, De-i frig sau furtună Ea setea- ți potolește. Te uiți la amândouă Femeia şi fântâna, Ne dau binețe nouă Şi izvorăsc întruna.

Gândul meu mi-l plimbă apa Să mi-l spele de păcate, Nu-i facută încă groapa Ca s-o umplem doar cu șoapte.

Revistă de cultură universală MARIA CĂLINESCU – Galați

Tonuri de lumină limbi de culoare împodobesc orizontul soarele cu rezele-i crude învăluie cu iz de primăvăratec se cațără pe brațele goale armonii infinite conturează obrazul blând al zilei ce vine răsăritul miroase a clipe cuminți cerul râde cu bucăți fulgerătoare peste privirea rămasă în neclintire temerile din sufletul meu se preschimbă în izvor de liniște și speranță în zbor plin de divin misterul spintecă gândul în două pare o pasare cu aripile încărcate de vise într-un zbor spre altă viață cu altă formă plastică în culori ce cheamă primenirea să spele tristețea din amintiri strigă zorii îmblânziți ai primăverii ceasurile nu mai sunt solitare în tonuri de lumină smulg timpul din umbrele tăcerii.

Adevărata primăvară fluturi de lumină se întrec mângâietor prin cuvintele de culoarea primenirii deschid cărări prin firida timpului șoptesc primăvăratec frânturilor de suflet îndemnuri de catifea ce alină alintă în liniștea din lumea de dincolo de ieri se așterne un echilibru firesc ca o simfonie de seară pe o alee de vise să fie adevărata fața a realității? să fie primăvara mea ce îsi așterne infinitul peste visare? picură bob de rouă pură (mărgăritare divine) peste libertatea gândului de a vrea a dori sufletul vibrează se alimentează cu frumuseți greu de explicat inima se îmbracă în flăcări multicolore nemurirea explorează noi azimuturi creionează dăruire pentru tot ce înseamnă viața ascunde în cuvinte nopțile nefirești așterne în palmele timpului lumina mea liniștea caldă adevărata primăvară.

Nomen artis ION VANGHELE – Ploiești IN MEMORIAM

Mai cad Luceferii

Lui Eminescu

Mai cad Luceferii din cer Cu visul lor pentru pământ, Doar eu poetul poate sper Să se întoarcă în cuvânt.

Te-ai dus şi ani de suferinţă În urma ta, tu ai lăsat, Pierzându-te în nefiinţă, Luceafăr, cerul l-ai urcat.

Prin noi aducerile-aminte Se scutură în flori de tei, Tu o aştepţi mereu cuminte Pe cea mai dulce din femei.

N-or să te vadă ochii lumii, Fiinţa e pierdută-n veci, Doar pletele plânse-ale lunii Te vor urma pe vechi poteci.

Ca două umbre, singuratici, Vă pierdeţi urma printre pomi, Zâmbind ca frunzele tomnatici Şi tu la pieptul ei... Adormi...

Se scutură teiul de floare, Mireasma-mbrăţişează lin Cu dulcea ei înfiorare Pe cei ce au plecat şi vin.

Şi ne-adunăm bolnavi sub tei Când tu zâmbeşti, un cer senin, În care ochii de femei Fac cerul meu să fie plin…

În vorbe spuse către seri Sub cerul verilor noros În zilele târzii de ieri, În valul clipelor ce-au fost. Dar sus Eminul a rămas Şi Veronica l-a uitat Când timpul, frunza fără glas În noapte-adânc a îngropat. În jur tăceri buruieniş Cresc către noi crepuscular Lumini de lună cad pieziş Umplând cărările cu var. Şi vorbele se poticnesc Fluturi de bronz fără aripi, Dă-mi voie Doamne să iubesc, Iubito de frustrare țipi. Eminul s-a topit obscur În vorbele ce mi le spui Când eu sărutul tău îl fur Şi umbra-n mine este-a lui. Mă mişc ca un poet sărac Lipsit de Veronica lui, Buchete mari de liliac Plâng iar în Țara Nimănui.

Şi ne-adunăm bolnavi sub tei Când tu zâmbeşti, un cer senin, În care ochii de femei Fac cerul meu să fie plin…

O! Veronica te aşteaptă, Călcând cu paşii nopţii rari, Din lacrime de vers se-adapă Din visul ce răsare iar.

Lângă pat... Rămâne nopţile; o boare, Iubirea; fără de răspuns Când îngeri trec prin înserare Cu pleoapele lucind de plâns. Și iar duc zilele-mpreună, Ziua de azi, e cea de ieri, Sub clarul nopţilor cu lună, Vă mângâiaţi, pe vechi dureri. În amintirea cea fierbinte, Tu luneci încă lângă plopi Şi versul tău şoptit cuminte; În Veronica îl îngropi. Se plimbă teii pe cărare, În umbra lor, tăcut te pierzi Când te cobori, spre înserare Şi nopţile, tu le dezmierzi.

Veronicăi Micle Lângă pat îngerul plânge Cu lacrimi de busuioc, Inima de dor se strânge Cu petale ca de sânge Și cu vise arse-n foc. Ne vom pierde în tăcere Când te ţin la pieptul meu Unde plină de durere Sufletul mereu tot cere Umbra sufletului tău. Tu m-aştepţi pe pat cuminte Ca o flacără nestinsă, Cad în juru-ţi jurăminte Lacrime din suflet sfinte Jar de vise, floare plânsă.

Revistă de cultură universală MIHAELA RĂDULESCU - artist plastic București

Nomen artis DIANA HRISTISEAN - Chișinău

Strada Eminescu

Prin ochi de pământeană

La geam îmi stă icoană sfântă... Iar în cuvinte s-a-norat În suflet păsări mie-mi cântă, Afară-i zgomot inculpat.

Spre tine ochiu' mi-l ridic În haină tulburată De neputință să-ți explic Eu tac, înlăcrimată.

Sunt doar…

Zăresc la margini, un mesteacăn Prin istorii te apropii... Mă uit să îți zîmbesc în treacăt Gându-mi înflorește plopii.

Tu m-ai scăpat pe un pământ De greutăți astrale Spre tine-n grabă, mă avânt De patimă și jale.

Eu sunt, doar forță gravitațională Te țin pământului, o caldă stea Or tu, ești legea frunzelor ce zboară, Sau ești imponderabil fulg de nea?

Aici e strada Eminescu... Dar n-a fost el să o mai vadă Visează altul, pe-aici versuri Când geniul, e al clipei pradă.

Ce mică sunt, de nu mă vezi Prin coama ta cu stele O alunică pe pomeți Sub noaptea ta de piele.

Eu sunt pe străzi, doar vânt bătând în spate Te mișc spre casa simțului pierdut Dar tu, ești briza mărilor deșarte Și-albastrul, copt de liniște, în Prut.

Privesc în van: memorii, clipe... Mă mut pe malul meu de Prut Și-mi bate suferința-n tâmple Iar eu la ușă, ți-am bătut.

Iubește-mă, și-atunci promit, Te completez, cu seamă O, Universul meu cumplit... M-arunc în tine, iară...

Eu sunt, doar o iluzie ciudată Iar tu, ești însăși starea mea de fapt Or eu, sunt doar, o aparentă fată Iar tu cu-adevărat, ești un bărbat. Eu sunt doar un cuvânt pe jumătate Sau îs poet, crescut din muze noi Tu, pare-mi-se-ajuns-ai prea departe Iar versul meu, dă timpul înapoi.

Vremuri ca norii se perindă, Iarnă-n agonii de ceață... Eu mă tot uit într-o oglindă Ea m-admiră, îndrăzneață. Se-amestecă-n mixaj obiecții Și clipe trec, interogând Cad din poeme interjecții Ca să le scriu- rând după rând... ...Acum, cât am eu când!!!

Revistă de cultură universală CHITA OTCU – Câmpulung Moldovenesc sau omagiul floral

Nomen artis ELENA IRINA SPILCĂ – București

Chem pe Eminescu Chem pe Eminescu la ceas de poem, Să mă-mbete iar cu-a sa nemurire. Am aflat iubitul, un etern boem M-a privit în vis cu multă uimire.

Dragoste pe timp de iarnă

Mă adoarme ceasul cu povești nespuse, Iar cuvântul parcă nu mai are grai. Chipul tău serafic atunci nu putuse, Să mă piardă-aievea prin celestul rai.

Coboară blând în visul iernii, Sărută-mi coapsele fierbinți. Ascunde-ți buzele-ntre cetini, Când mă atingi să nu mă minți.

La apusul zilei scriu cu-o tristă pană, Și-mi îndrept doar gândul către dăinuire. Versul meu e sunet și-uneori e rană, Care-ades se stinge fără-a da de știre.

Dorința să îți fie albă, Precum e gheața de pe munți, Dar inima ta tot mai caldă, Cum e credința pentru sfinți.

Cuvântul e viață, viața-i poezie, Glasul precum cerul, cel din ochii mării. Tu ești Domnul meu, care mă-mbie, Iar greșeala mea vrei s-o dai iertării.

Pe timp de iarnă te iubesc, Și-ți picur ceai pe buze reci. Promisiuni nu mai rostesc, Cu degetele mă petreci.

Cuibul meu de visuri l-am ascuns la tine, Iar când vei dori ca să furi din el, Sufletu-ți de înger va veni la mine Să mă ducă-n zbor, către-acel castel,

Precum un Soare îmi topesc Dorințele pe trupul tău. În tine astăzi mă sfârșesc, În miez de iarnă ca-ntr-un hău.

Unde doar cuvântul este Dumnezeu. Dumnezeu iubirea, arde-n El prezentul, Când timpu-l transformă ca pe un ateu, Nimeni va ghici ce-ascunde momentul.

O dragoste pe timp de iarnă Ne e poveste și ni-i vers, Când cerul stelele își toarnă, Ce a fost trist acum e șters.

Astfel că momentul nu pierde esența, Care mă seduce cu a sa iubire. La ceas de poem îți doresc prezența, Care mă tot poartă către nemurire.

Revistă de cultură universală GABRIEL IONESCU – București

GENEZĂ La început a fost Neantul, O lume arsă, o lume pustie, Și nu era nici în proiect Levantul, Și nu era nici o ființă vie. DOR DE EMINESCU Cuvântul Dor există numai la Români, Iar Eminescu este ca și dorul, Căci Țara fără el, n-are plămâni, Și fără El, nici păsări nu-și iau zborul. El, Eminescu, Marele Român, Este Patriot și își iubește Țara, Dar detractorul lui, suflet păgân, E un gunoi ce-și are locu-afară. Poeții adevărați, poeții mari, nu mor. Ei chiar n-au cum și nu pot să dispară, Ei sunt doar un cuvânt. Și acesta e Dor. Și Dorul chiar rămâne. Iar dacă-i scris, nu zboară,

Apoi, dintr-un Ocean Primordial, Au apărut ființe celulare, S-au transformat și munți-n mări și marea-n deal, Tot căutând spre forme milenare. Au apărut mulțimi de animale, De forme și dimensiuni nebănuite, Și flori și vegetații tropicale, Și păsări mii, în cârduri nesfârșite Un milion de ani s-a scurs ca o clipită, Iar lupta pentru existență era Lege, Și-a apărut Ființa bănuită, Că va fi peste toate, sigur, Rege.

Poți zbura, căci Poetul dă aripi și zboară, Poți zbura ca și gândul, spre Soare Apune . Într- o lume de basm, ce o face s-apară, Doar un OM, un POET, ce angoasa răpune.

A apărut într-un final, el, OMUL, Ființa-n stare ca să schimbe tot Pământul, Deși la început avea drept casă pomul, El, și-a impus, incet, încet, Cuvântul.

Da, Poetu-i venit De prin lumi paralele Are-un scop definit. Vrea să ardă-ntr-un vis, Creator de frumos , ce alungi Iele rele Ești făcut să alini. Să mori, NU. Interzis.

Și-această lume, prea bogată-n rațiune, Cu ființe-n stare ca să schimbe totul, Au transformat deșertul în pășune Ruletei vieții, i-au mărit mult, potul,

Ești un vers scos din suflet, Ești un dor, un alean, Iar din lacrima-ți rouă pe iarbă și flori, Ești o haină-n arnici, un dolman de mirean, Și ești margini de gând care-ți pot da fiori.

Dar nu s-a întâmplat cum s-a sperat, Au început și lupte, au început războaie, Și frumusețea lumii, a apus treptat, Și-n loc de flori și pomi, hău și gunoaie.

Nomen artis PIROSKA HANEA – Sighișoara

Acea zi... Tu mă priveai prin aburi de cafea, În zorii zilei pe sub flori de mai, Când soarele-apărea și dispărea, Inimile noastre se-nălțau spre rai.

Frunza mea Sunt bobul tău de rouă-n dimineți, Ce cade peste sufletul de rai, Adună-mă și soarbe-mă sub bolți, Sub raza soarelui, a florilor de mai. Ascunde-mă în lacrima de foc, Și toarnă-mă pe rana sufletului tău. Iubește-mă și umple-mă de dor! Să nu îmi cadă sufletul în hău. Ești frunza mea, purtată-n zări, Ce pleacă-n zori, revine-n asfințit, Căci frunza fără rouă-n depărtări, Se ofilește, moare-n răsărit. Cuprinde-mă sub bolta sufletului tău, Acoperă lucirea orbitoare-n zi, Prefă-te frunză crudă-n curcubeu, Rămâi așa...așa cum mi-aș dori.

O taină sacră se năștea sub cer, Pe străzi înguste cu romanțe multe, În ochi purtam iubire și mister, Cine să creadă sau să ne asculte? Eram doar noi și stropii reci de ploaie, Iubirea înflorea sub ceas încremenit, Când turnul anunța înc-o bătaie, Sărutul nostru, sfârșea spre asfințit. Dorința arde-n carnea tremurândă, Tu, mă cuprinzi topindu-mi trupul tot, Sărutul tău de azi îmi-e osândă, Iar trupul meu, ți-l dăruiesc, ca port. În noaptea asta zeu tu îmi vei fii! Eu, muza ta, cu trupul însetat, Doar zorii zilei ne vor cuminți, Păstrând în taină ce ne-ampreunat. Ești taina mea, și eu îți voi fii taină, Ne vom dori în timp și în răstimp, Iar carnea noastră, va urla de teamă, Când trupurile calde, din nou se vor uni.

Revistă de cultură universală ECATERINA MIHAI – artist plastic București

Nomen artis LILIANA PINTEA - Biblioteca Hangu

Revista locală ”ECOUL HANGULUI” apare trimestrial, sub egida Asociației Culturale Hangu și este înscrisă în circuitul publicațiilor on - line. Revista se editează la Biblioteca Hangu, unde ”Micii jurnaliști” redactează sau digitizează materialele care urmează să fie publicate, sub directa îndrumare a bibliotecarului, care este și redactorul șef al acestei reviste, de editarea căreia se ocupa în mod direct. BIBLIOTECA

Biblioteca Hangu - ”Cea mai bună biblioțecă” Gala ”Bun de Tipar”

BIBLIOTECA - ”cea mai frumoasă dintre lumile posibile.” 31

Revistă de cultură universală DIANA GIUGUREANU- ZLATAN Președintă-fondatoare la Uniunea Scriitorilor Europeni din Moldova

Ora plopilor tăcuți De-ar fi să-ți bat la ușă cu vreun vers, aș bate cu …tăcerea Dorului. De-ar fi să-ți întreb ochii, aș întreba cu …pânze de lacrimi. De-ar fi să-ți cos inima, aș coase …visul încarcerat. De-ar fi să-ți strâng palma, aș strânge …timpul în acea clipă. De-ar fi să te învălui în șoapte, aș învălui …teama ta, cu credință. De-ar fi să aprind candela primei nopți, aș aprinde …toți sorii zilelor. Dear fi să-ți cer iertare, ți-aș cere ora cu soț. De-ar fi să uit de plopii întrebători, aș uita …a te crea…

Libera neascultare Să fie chiar atât de impenetrabilă, gheața spre inima ta? Doar nu de imposibil, te implor prin atâtea descifrări ale tăcerii tale... Să fie atât de ,,diplomatic", procesul de îndulcire a zâmbetului tău? Și dacă îți sunt cireașa, ce mai contează amărăciunile care ne țin ostateci? Să fie atât de aproape, pașii tăi de dansator al valsurilor noastre? Haideți, inimilor, deconspirați-vă pactul de a ne lăsa liberi să știm!

Pentru ...arginții iluziei Învierea Domnului Îmi spală cu ploaie, Sarea de pe ochi. Îl rog pe Iisus De credință și viață, Când amorțirea îmi este calea. Ecouri de moarte, Cuțite in spate, Tăceri infernale. Tinerețe nenăscută, Inimă hăcuită, Pahar veninos. Mă iert pentru arginții Iluziei de a fi. Crede-mă, Doamne, copilul Tău!

Nomen artis POEZIA FĂRĂ FRONTIERE – poeți din Basarabia VICTOR COBZAC FEMEILE CU GUST DE BUZE COAPTE Femeile Au gust de mă-ră-cini, De buze coapte Şi de fagure De miere, De Floarea Soarelui Cu faţa înspre noi, Bărbaţii, Cei care le iubesc Oricum, oricând Şi orice gust nu le-ar avea Nemărginirea: Şi mâinile, şi faţa, Şi privirea Des tulburătoare, Femeile Au gust de plajă Femeile au gust de mare. Indiferent, Au părul ondulat Sau drept ca orizontul Care se destramă Într-un lan de maci în floare Sau într-un câmp Cu spicul bun de coasă, De-i despletit Miroase-a val în spumă Ce se întinde pe nisip, Cu respiraţia de brumă Peste-o secundă De jăratic, Sânii Au gust De măr văratic, Ei mai miroase-a busuioc, Muşcaţi de sfârc Miroase-a foc, A fum Ce se ridică-n cer, Au gust de vânt, De palmier, Primăvăratică suflare, Aroma lor Te ia de subţiori Şi peste câteva secunde, Te ridică-n sus, Că simţi cum zbori, La fel cum mori Să-nvii din nou

Picioarele Ţi se desprind De huma proaspătă arată Cu gust de blestem, De tămâie, De drum. Mâinile-n febră Strâng în agonie Sânii goi de fată, Fragezi, cu miros De ti-ne-re-ţe, De toamnă, iarnă Şi de vară, Femeile nebune în iubire, Inconfundabil gust De frumuseţe, Una rară.

GHEORGHE STRATAN CHEMARE Oricât am rătăci prin lume Și ne-am afla printre străini, Să nu uităm de-al nostru nume, Să nu uităm: suntem Români! Avem o limbă minunată Și un meleag înfloritor, Dar nu-i precum a fost odată – Ni-i sufletul știrbit de dor. Să ne apropiem de țara De care am rămas orfani, Să ștergem lacrima, amara, Pe care o vărsăm de ani. Ne-au despărțit pe nedreptate, Ne-au îngrădit, ne-au izolat, Au vrut ca fratele, de frate, Să fie-n veci, înstrăinat. A fost o crimă plănuită, Ce-o poate face un călău, Care-i cu inima-mpietrită Și sufletul scăldat în rău. Dar Dumnezeu, pe toate, vede – El este cel ce ne-a creat Și noi, adânc, dacă vom crede, Ne-ar ajuta neapărat. Cum limba, ne-a întors și graiul Ce rătăceau pe undeva, Așa ne va uni, și plaiul Ce parcelat, a fost cândva. Colegi, să nu ne fie teamă, Să scriem maxim, cât putem: Avem talent, de bună seamă, Noi, scriitorii din USEM.

EMILIA PLUGARU Nu știam că Primăvara venise pentru fluturi și miei.... Pe neprins de veste, A venit Primăvara. Pășea ușor, Cu pasu-i de Zână. Avea flori pe buze, părul de iarbă și ochi de Lumină. Fiecare credea Că primăvara A venit Pentru el. Ne tăvăleam prin iarba părului ei, Îi smulgeam Floare cu floare Și nu știam Că Primăvara venise pentru fluturi Și miei… Tăcea, Doar zâmbea Și părul îi înverzea Tot mai mult. Și-a scuturat, Toată floarea, Toată iarba Pe jos Și abia când a cântat Prin glasul unei priveghetori, Am înțeles Că nu există altceva Mai frumos… Pe neprins de veste, A plecat Primăvara… Noianul de petale Din iarbă Și-a strâns... Nici nu am observat Că s-a dus… Doar mieii și fluturii, Și o salcie tristă Au plâns...

Revistă de cultură universală VASILE HATOS - Italia Îmi place …

Frumoasă Ai sufletul frumos Eşti minunată şi-n vis Mi-apari gingaşă ca un copil. M-atrage chipul tău inundat De culorile iubirii, Ce vin şi-mi străpung simţurile. Mă contopesc cu gândurile tale Le simt inundîndu-mi fiinţa Şi-tunci tresalt, iar inima-mi bate Sub ale tale priviri! Să fim copii în iubire, Căci frumuseţea e doar un vis Ce vine şi pleacă, Dar dragostea adevărată rămâne! Eşti frumoasă şi-n vis Apari ca un copil ce -nvaţă să umble, Căci învăţăm să iubim, Aşa cum învăţăm să murim din dragoste!

Îmi place de-al tău sărut Când mi-l dai noapte de noapte! Îmi place de părul tău Când îl ating cu plăcere De sentimente ce spun De-a dragostei vrere. Îmi place de sufletul tău Sensibil şi pur ca o artă, Ca focul ce arde molcom în vatră! Îmi place de visul tău, De curajul ce urcă-n infinit Îmi place dragostea ta Curată şi plină de forme, Ce aduc în simţiri Extazul. Ador să visăm împreună Ca doi copii nenăscuţi Iviţi prin torente de unde, Îmi place să fim legănaţi De gândurile pure Ale visului meu, Îmi place iubito Când stăm seara lângă heleşteu Şi c-un sărut intrăm În vraja de unde! În place iubito În pădurea cu umbre, Sub razele lunii Îmi place cu tine, iubito, La fel ca la-nceput Când razele iubirii Se aprind mereu … Îmi place iubito Să fii visul meu!

Nomen artis RODICA RĂPEANU - Țăndărei

Năvalnicul

Beții de toamnă Mi-aduce toamna-n rânduri, rânduri, Ciubere pline ochi, de gânduri, Cu boabe de melancolie Culese din butuci de vie, În teascuri ce mustesc a suflet, Cu urme vineții de umblet, Pe tălpi rănite de taninuri, Din agurida multor chinuri. Beții cu-aroma tinereții Băute din pocalul vieții, Cu gust amar – gust de durere, Ce-mi sângerează la vedere, Precum un mur atins cu mâna, Când i se vrea culeasă vâna, De mure sângerii și coapte Sub spini mărunți și frunze moarte. Ma ceartă și mă iartă, Doamne, De-am amețit atâtea toamne, Cu boabe verzi de răzăchie Zdrobite-n trupul meu de vie! N-am nicio vină, și nici frică, Eu știu c-am să-ți devin ulcică Și-am să Te-mbăt cum se cuvine, Cu-același vin făcut de Tine...

În straie albe de bumbac Stã, prins în roșii-bete, Un trup robust, un pui de dac, Pe nume, Dragobete! Semeț și vesel, și voinic, Și chipeș e flăcăul De juri - pe toate sau nimic Că tată-ar fi Ceahlăul! Era știut printre păduri, Ca-mblânzitor de fiare Și-ades, vorbea peste răsuri, Cu păsări cântătoare Te-ademenea printre genuni, Cu fluieru-i de aur, Din spuse vechi, de la străbuni - Un mare crai și faur – Cu părul negru de-antracit Și gura ca rubinul, În ochii săi, sclipeau, tacit Plăcerea și suspinul Și-a fost nășit la cântători, De patru ursitoare, Să dea femeilor fiori, În strai de sărbătoare Iar cu privirea cea dintâi, Să simți în trup arsură Să te-amețească din călcâi, Sărutul său pe gurã! La mândre, mare țiitor, În vis avea s-apară Așa zălud și iubitor, Și Cap de primăvară... Chiar mã-sa, Dochia, a-mpietrit Că mi-l știa "Năvalnic" Și, Doamne, câte n-au murit De dorul lui... pârdalnic!

Revistă de cultură universală DORU ȘTEFAN DĂNCUȘ - București Concurs de poezie Se face-o triere cumplită Cu toate că sala e goală E clasică moda “la sită” - Această mieroasă momeală Momiţi de un premiu “cu nume” Poeţii săraci din provincii Se-aruncă trufaşi să-şi asume Aceeaşi valoare ca stinşii

Popor de părăsiţi Ne sapă diplomaţii lumii groapa Vor România sufletul să-şi dea Noi nu suntem doriţi în Europa Aşa că n-o dorim nici noi pe ea Ei şi-au făcut averi legale iarăşi Au vile, au maşini, au funcţii mari Tovarăşi fost-au – iarăşi sunt tovarăşi Iar noi – eternul neam de opincari Copiii lor fac şcoli sofisticate Vor prelua ştafeta zâmbitori: Un bici financiar pe-acelaşi spate Ce spune: scoate banii că te-omor! Până la urmă, fără de nădejde, Popor de părăsiţi, pustiu deja Vom dispărea în altfel de poveste Şi-atunci ce taxe, cui se vor mai da?

Or, care-i mai mare din gloată? - Concurs de subtile nevoi Dar iată un juriu; dar iată Cum stă grămădit peste foi Poetul – frecvenţă uitată. Mă-nclin şi desigur, o zic: El poate lua tot, odată, Să nu uite lumea nimic Poet de ajungi tu, copile, Mai stai şi pe-acasă te rog. Aşa-i când te naşti printre file Aşa-i când jucăm “la noroc” Copile, juraţii-s la masă Dau premii în bani – iau şi ei; Cu ultima clipă rămasă Opreşte concursul de vrei De-ajuns e-o pustie mândrie Te rog stai puţin şi pe-acas’ Nu sta cu durerea-n călcâie Şi asta-i. Îţi spun „bun rămas”.

Nomen artis ANETA BADEA -Galați

Ca să-mi alin dorul Mă plimb prin păduri scăldate în rouă, căutând să-mi alin dorul de tine. Fiecare copac este trupul tău, într-o haină nouă. Eu sunt doar o frunză ce abia se ține, din mulțimea de frunze, împovărate de rouă.

Unde-aș putea iubirea să-mi ascund? Unde-aș putea iubirea să-mi ascund? Și-n ce colț al lumii aș putea să m-afund? Să-mi duc iubirea cu mine, Să iau tot ce pot și iubesc de la tine, Să le transform în esențe și-arome Să pot să le ard în potire pe-altare?

Roua este lacrima mea, aninată în colțul de geană, ce s-agață fără puteri, încercând să mai stea, să nu piară. Pe trupul tău drag, încă brăzdat de sărutul buzelor mele, însetat de dorul de tine, de dorul de noi, Regăsesc fierbințeala trecutelor zile de dulci dezmierdări.

Să zbor, să plutesc spre înaltul ceresc, Să trec printre stele și să mă scald în ele, Cu-a ta bucurie, cu a ta iubire, Ce eu ți-am luat-o, sau poate tu mi-ai dat-o, Sau poate-amândouă. Dar ce ne pasă nouă, cine a dat și cine-a luat? Când pus-am stăpânire pe-atâta fericire?! Asta-i important! Asta-i de notat! Restul e tăcere, rece și durere.

Merg pe cărări pline de iarbă, scăldate-n lumină, încercând să mă scutur de gânduri de tine. Vreau ca să uit tot ce-a fost scris să se-ntâmple între tine și mine . Aș vrea să dispară între ceață și nor, sub razele blânde ale soarelui zeu și gânduri și fapte și vise și dor și dorința fierbinte din sufletul meu.

Și când voi dori, din nou al meu să fii, Așa cum te-am aflat, când nu te-am căutat, Din ceruri, din înalt și-oriunde s-ar afla aroma ta, O voi rechema, Și te voi reclădi, după a mea voință, Să te pot respira aer și să te sărut ființă!

Plutesc printre arbori, pe pajiști de flori, pe care nici roua nici eu nu mai suntem stăpâne, ci doar niște umbre tăcute, stinghere, ale unor apuse iubiri, din cine ce știe ce clipe de vară senine.

Revistă de cultură universală GHEORGHE STROIA - Adjud

În vara din tine (Poeziei) În vara din tine e-atâta lumină, aud glas de îngeri zburând peste tină. În vara din tine-s petale de floare, celest curcubeu armonii de culoare. În vara din tine e-atâta grea rugă, păcatele-s fum pregătite să fugă. În vara din tine e-atâta durere, senin de privire şi cerul ce geme. În vara din tine e-atâta credinţă, un vers de lumină e întreaga-ţi fiinţă!

Parfum de tei

Sentiment evanescent

S-au aşternut pe coala albă Un gând, o lacrimă, o slovă, Ce-adesea-n râu de simţăminte Au râs şi-au plâns, prinse în horă.

Mă plimb pe aleile de stele Ce cad prin gravitaţii surde Să simt lumina lor astrală Pământ de sentimente ude.

S-au aşternut peste cuvinte Mătăsurile albe, grele, Cu frumuseţea lor pribeagă La vis, la viaţă să ne cheme. Am dezbrăcat esenţa vieţii Până la oase şi-am trudit-o Adesea… plânsu-i-am în palmă, Adesea… am batjocorit-o.

Mă înconjoară carul mare Şi Carul mic mă fugăreşte Pe cerul – rană de lumină Aleargă timpul mişeleşte.

Am dezbrăcat de ramuri pomii Şi îmbrăcatu-i-am în haine De albe vise, de mătănii, De calde rugăciuni şi cazne. S-au aşternut peste versete Rostiri de simplă-nchinăciune, Aripi de îngeri măsluite Cenuşă, smoală şi tăciune. Iar peste lacrimi din cuvinte Şi peste suflete captive Am aşternut ca pansamente Versuri pribege şi motive. Au răsărit adesea flori Cu trup subţire, colorat Şi s-au născut, adesea, clipe De vii regrete sau păcat. O lume tainică, nespusă, Ne-a mângâiat cu dorul ei, Ne-am preschimbat în albii nori Şi-n flori… doar cu parfum de tei.

Dispare umbra şi lumina Peste sclipiri din raiul vieţii Cade o lacrimă-nfloreşte Ca roua – sol al dimineţii. Dispare tocul care scrie Cu invizibilă cerneală Pădurea astrelor bolnave Răpuse stele de beteală. Dispare-ncet, ca fumul acru Al unei vieţi ce-n vers vorbeşte Peste alese umbre-n noapte Nici îngerul nu mai clipeşte. E-un sentiment, care dispare Dispare-n ceaţa din memorii Adună-n rânduri, le pliveşte Petala vieţii şi a florii.

Nomen artis MARIOARA NEDEA – Giurgiu VITALITATE

VIS ÎN ROZ În saciforme simfonii de toamnă, Te-am întâlnit cândva, stimată doamnă! Erai atât de fragedă și ternă de-atâtea lacrimi transpirate-n pernă. În părul tău se aciuau trei fluturi. Și melcii îți cerșeau în zori, săruturi. Te scufundai cu gleznele tacite, În scrumul nopții reci și măzgălite. În ochii verzi ardeau atâtea ruguri și-n sâni creșteau păgânii muguri care mă ispiteau cu musturi, Cu miere și cu alte...gusturi. Îți sărutam câte-un călcâi firav, Și zâmbetu-ți sinoptic dar și grav. Și-aș fi murit zidit între sprâncene sau între ochii lăcrimând sub gene. Dar ai pierit sub pâlcuri de rogoz tu, vara mea, minusul vis în roz!

Stropește-mă și înverzește-mă subtil. Sunt iarbă în a toamnelor retine. Mi-e teamă că-ntr-o zi, un șarpe cam abil, Își va uita solzoasa piele-n mine. Învață-mă să te sărut lasciv. Eu am trăit în haitele de lupi. Și-am învățat doar urletul nativ. Și dacă vrei, te-nvăț cum să mă rupi cu dinții ca pe-o pradă verzuie de rechin. Pe crocodili îi las să-ți devoreze-o nadă ce mi-ai întins-o să-mi mai curmi din chin. Stropește-mă cu vin și cu absint. Cu mătrăgună și licori fatale. Sunt iarbă-n toamnă dar mai vreau să gust, Lichidul din celule-ți vitale. AMPUTARE Să smulgem limba nopții, să nu spună că dezbrăcați, ne-am aruncat în râu, Și-n iarba amăruie ca o lună, Noi ne-am iubit atroce-ntr-un târziu. Șopârle de onix cu ochii verzi, Și ciute evadate dintr-un rut, Acoperit-au ochii de la iezi, Să nu mă vadă când te mai sărut. Copacii au roșit în scoarța lor de mușchi și de licheni atrofiați. Noi alungeam preludiul incolor, În trupuri de asceți crucificați. Pândim la dimineți decolorate când prin fânețe mai respiră luna. Să reparăm petale deflorate, De fluturii ce-amână săptămâna.

Revistă de cultură universală

ANA PODARU – Burgess Hill - Anglia

Misterul renașterii

Spune-mi lacrimă sărată Spune-mi lacrimă ce curgi de sub pleoapa-nsingurată, Unde-i vadul celei dulci?... tu ești lacrimă sărată, Te prelingi pe-obraz încet ca penelul pe hârtie Scrijelind un vechi poem pe o inimă pustie. Lacrimă te schimbă-n rază, lacrimă te schimbă-n zâmbet, Pe bujorii înfloriți tu prelinge-te încet... Bob de rouă-n zorii zilei de pe buza sărutată S-o culeagă toți poeții ca pe-o fragă-n vară-coaptă. Lacrimă sub dâra ta s-au săpat prăpăstii, șanțuri Care strigă-ntr-un oftat nopțile din mii de guri, Sarea arde răni deschise ce-au prins veșnic rădăcini Ca o lavă curgi fierbinte, urma ta lăsând ruini. Spune-mi lacrimă curată ce-ai rămas captivă-n pleoape, Când o să-ți oprești surata care-ntruna dă să sape? Ți-au pus genele lințoliu, te-au băut cu sete corbii? Haide spune-mi doar odată de ce te îngroapă orbii? Lacrimă te schimbă-n ploaie să te beau dintr-un ulcior, Să mă-mbăt de fericire și să pot așa să mor, Tu, o dulce sărutare pe livida mea făptură Să mă facă să renasc fără rochia-mi armură, Să mă scald în vadul tău, în izvoarele-ți curate, Eu, fecioară, iar tu, mir ... două vieți purificate, Să mă ningă cu bujori pe obrazu-mi sângeriu, Sarea să devină miere peste răni și-al lor pustiu.

Se crapă ziua în Carpați Fug umbrele departe, Pe creste brazii-s așezați Ca slovele-ntr-o carte, Sub cer senin și diafan Dorm stelele și luna, Aceiași vulturi an de an Cu șoimii-mpart cununa, La poale ciutele-au fătat Pe mușchiul reavăn, moale, Un susur de izvor curat S-a strecurat prin vale. Se-adună graurii-n alun Ciorovăind frenetic, Sub frunze moarte-un bărzăunMormânt închis ermetic. Doar la un pas de-acest altar Din lutul sfânt al Geei, Un bulb de floare și-un vlăstarMisterul Odiseei. Doar în poieni au înflorit Narcisele vioaie, În peșteri lupii-au amuțit Pe un mănunchi de paie. Vin urșii bruni din adăpost Să guste din pâraie Ca pustnicii de după post Din vechea lor odaie. Se crapă ziua în Carpați, Zăpezi se scurg pe creste, Demonii gheții disperați În mâna lui Oreste. Cad țurțuri iute din arțari, Pumnale-nfipte-n Geea, Păsări cu aripi de icari Cântându-și Odiseea.

Nomen artis MIHAELA TALABĂ – Italia Mihaela Talabà trăiește în Italia de 20 de ani. Este artistă, scriitoare și poetă. Are firmă de traduceri “Traduzioni Talabà” și este președinta Premiului Literar Internazional Corona. Premiul Literar Internazional Corona – Italia Premiul Literar Internazional Corona naște din dor, dorul de casă. Trăind în Italia de 20 de ani, pierdusem orice legatură cu România și nu mai știam ceea se se întâmplă în țară. Curiozitatea mea nu se limita doar la aspectul social-politic, dar și la cel literar. Mai presus de orice la cel literar. Fiind eu însămi afirmată în Italia ca poetă, mă interesează mult aspectul poetic cu toate nuanțele sale. Singurul mod prin care aș fi putut avea cunostința curentului poetic-literar care străbate România, era înființarea unui premiu literar bilingv, pentru toți cei care vorbesc limba română și limba italiană, în lumea întreagă. Așa am reusit să împletesc două limbi și mai multe popoare din toate continentele. A fost surprinzător că deja de la prima ediție au participat persoane din aproape toate continentele lumii. Pentru a participa la Premiul Corona trebuie să se facă un act de binefacere (mai multe detalii le găsiți în regulamentul premiului). Actele de binefacere sau de voluntariat care sunt mai interesante vor fi postate în grupul Premiului. Spre surprinderea mea am descoperit că nenumărate persoane se ocupă de caritate ajutând multe persoane nevoiașe. Noi toți avem nevoie de iubire și solidarietate, mai ales în acest moment în care suntem epuizați psihic și fizic

de un sistem construit din suferință și clădit pe suferință. Noi oferim și un premiu special pentru activitatea de voluntariat mai deosebită în a ajuta pe ceilalți. Am introdus poezia cuantică pentru simplul motiv că apărea o curiozitate printre scriitorii care nu erau înca la curent cu ultimile descoperiri făcute de fizica cuantică, ca și ei la rândul lor să transmită mai departe cunoștintele dobândite. Omul trebuie să devină conștient de puterea pe care o deține, doar asa poate să-și construiască viața pe care o dorește și în care să exceleze iubirea. Poezia este nemuritoare. Poezia este mesagerul. Invit pe toti poeții să scrie adevărul și să trimită mesajul lor umanității. S-au creat frății între școlile din România și Italia. S-au creat lagături între popoare. Mulți scriitori s-au făcut cunoscuți în Italia și au câștigat premii literare și în alte concursuri de pe teritoriul italiei. Mulți artiști care colaborează cu Premiul Corona au devenit cunoscuți și în alte țări. Prima ediție a fost dedicată artistului și poetului Gianfranco Cianciaruso. Poet decedat după ce a participat la concursul Corona. Acest an, suntem la a doua ediție, cu premierea pe data de 16 septembie 2017, care este dedicată poetei Viorela Codreanu Tiron, câștigătoarea premiului al doilea de la prima ediție cu cartea sa de poezii “Vraj(b)a clipei”, și căreia am avut onoarea de a îi traduce o carte de poezii în limba italiană. Se poate participa cu poezii, proză scurtă și povestiri, carte de poezii și carte de proză. Vă așteptăm cu drag în Italia, în toamnă va ieși regulamentul ediției a treia. Info: premio corona@libero.it

Revistă de cultură universală MARIA BEM – Ploiești Azi

Odă primăverii Mă mir de florile de măr Ce îmi scânteie inima.

Și pentru că azi plouă,e vânt, și lapoviță Întind mâna către tine Pentru că inima mea, e legată de, AZI N-am știut că răul doare N-am știut, ce mi-a lipsit in viață N-am știut, dacă iubirea e spirituală sau pământeană Și toate acestea le-am aflat, destul de târziu. Iubirea, nu se împarte mi-am zis Rezultatul iubirii, oricare ar fi, e alegere E iubire pur și simplu Pe ploaie, pe vânt, pe lapoviță, pe soare. Natura-i în mișcare și noi la fel. Să primim darul iubirii de la Dumnezeu.

Mă mir de floarea de cireș Ce îmi va da, cireașa sa. Mă mir de floarea de cais Ce dulcele-i, zemosul rod. Mă mir de florile de prun Ce țuică bună o va da. Mă mir de-albinele ce zbor Să ia nectarul florilor Mă mir de mierea cea gustoasă Ce vindecare ea ne-a dat. Mă mir de trântorul albină Ce inspectează doar un fag Mă bucur de gâze, flori și păsări-tril Ce-aduc magia an de an. Mă mir de frumusețea lumii Și necuprinsul ei dar.

Uneori Uneori, mă sperie gândul, Vântul cel aspru și ploaia cea deasă. Uneori, lacrimi de ploaie se asează pe fața mea . Uneori fug de iubire, ca să o doresc apoi... Uneori, nopțile mă dor, Pentru că sunt prea singură, uneori... Uneori am temeri, Viața mă sperie ...Uneori. Uneori, știu că gresesc și totuși mă afund în greșeli. Uneori, simt nevoia de a fi cu tine, de a mă mângâia ... De a-mi spune ,, te iubesc,, Iu-bi-re! Uneori, aș înflori precum liliacul primăvara, dacă tu, m-ai căuta. Uneori, îl intreb pe Dumnezeu ,, De ce Eu ,, ?! Știind că numai în mine este răspunsul ... Uneori.

Nomen artis LĂCRĂMIOARA TEODORESCU – Odobești, Vrancea

Zadarnice temeri

Oglindire

Mistuire

Sărutări ți-oi dărui, Dimineața pe răcoare, Tu dezleagă-n ochi căprui, Tainele nemuritoare.

Mă prinzi în mândra arcuire, Iar aşteptarea dogoreşte, Nu sunt un vis, o plăsmuire, Şunt focul ce te mistuieşte.

Vin cu gânduri colorate, Tu le scaldă în lumină, Printre vise dezbrăcate, Doar privirea-ți mai suspină.

Da, sunt vulcanul ce mocneşte Stârnind şi haos şi-mplinire, Eu sunt furtuna ce-ţi trezeşte, Fiori ce-aşteaptă şlefuire.

Clipe s-or întoarce iară, Sărutări de vei aprinde, Cu iubire mă-nconjoară, Când tăcerea ne cuprinde.

Şi dacă inima ţi-e plină, De fluturi ce roiesc bezmetic Cuprinde-mi trupul de felină, Când orele se zbat frenetic.

Îmi ești roua de pe pleoape, Când cu doruri mă hrănesc, Și te simt atât de-aproape, Când în vers mă oglindesc.

Să-ţi fie-atingerile-n noapte, Pecetea pentru veşnicie, Săruturi transformate-n şoapte, Să curgă cu sălbăticie.

Îmi leagănă pustiul gând, Când pleoapa timpului se-nchide, Nu mă lăsa s-aștept plângând, Ci ușa inimii-ți deschide. Adoarme-n brațele tăcerii O teamă ce te ispitește, Mutând hotarele durerii Din sufletul ce te iubeste. Alungă gândurile toate, Departe-n zarea cea albastră, Întreabă-te doar de se poate, Să lasi un zâmbet la fereastră. Nu te hrăni cu disperarea Unui prezent ce-ncătușează, Căci dacă soarele dispare, Destinul nostru șchiopătează.

Şi când în taină dimineaţa, Prin aşternuturi loc îşi face, O să-ţi cuprind în palme faţa, Să uiţi tristeţile buimace.

Revistă de cultură universală CAMELIA RADULIAN – Craiova

Îmi car rujul și cenușa Îmi nunteşte grâul pleoapa Timp al meu, Dacă te-ai stins, Vremea ta pe unde-a nins? Când şi cine mi te-a prins În atâta necuprins? Timp al meu frumos, subţire, În cămaşa ta de mire, În obrazul de mireasă Praf de corb rămas prin casă Te îngrop şi uit de toate Scurge-mă, singurătate, Iartă-mă, străinătate. Am uitat şi încă-i mult De uitat pân’ la-nceput, Cât nu pot și n-aş fi vrut... Ce pustiu am străbătut, Ce prăpăstii m-au durut! Ce troiene-ai troienit! Când şi cine ţi-a iubit Plumbul, lacrima, pământul Zgârierea, necuvântul Ne-ntâmplarea, neodihna, Podidirea ori netihna, Haina grea de lemne ude, Pielea - braţ de frunze crude, Umbra – zid de mâini domoale Maica mea cu prunci în poale, Caută-mă în ploi Pe vale... 44

Tu pleci, trandafirii au miros putred și pământul scuipă mâini de copii. Sunt rădăcini între noi și așchii de ulmi sunt fluvii ascuţit-colosale măturând orice rest de trufie bogaţii, săracii şi toate greşelile acestei lumi, cum tinereţea de ieri străbate pentru ultima oară oraşul acesta cu franjuri prinzându-mă de umeri ca un bolero ploios. Rămân singurătăți catastrofale și fântânile mele de verde-căprui curgând mâhnit prin podele şi braţele-frunze nemaigăsindu-mă când umbra îmi vuiește dincolo de lespezi. Îmi sunt amintire şi rămân aici, orfană. Eu mă legăn, eu mă dor, eu am mâinile mele. Îmi car după mine rujul și cenușa. Îmi car venele și sicriul. Unde pleci tu, frumoaso, e mereu.

Nomen artis LILIANA PODARU â&#x20AC;&#x201C; artizan, Italia

Revistă de cultură universală FELICIA JURCA - Oradea Lui Eminescu

Strigăt Unde ești tu De nu mai vii, Eminescu să ne aduci aminte De istorie și neam. Unde ești tu Eminovici Cu dragostea, iubirea de țară, Și de neam, căci plânge țara Și codrul suspină După dorurile tale.

Durere

Unde ești tu, Eminescu, Doamne ce durere simt Unde te-ai dus de nu mai vii După cine mi-e drag Să ne vezi pe noi, cei de azi, Și nu mai vine Ce am ajuns să fim. A plecat de mult Eminovici tu te-ai născut, De lângă mine Eminescu ești și vei rămâne Și poate niciodată Cu poezie și amor, Nu mai vine. Iubire , dragoste și dor. Eminescu dor de poezie, Eminescu, tânăr și amor. Eminescu veșnic tânăr, Eminescu, dor, dragoste tainică. Eminescu Eminovici de-a pururi vei fi De-a pururi iubire veșnică.

Sânt îndrăgostită Iubesc soarele Și luna, stelele și cerul, Te iubesc pe tine, fiul meu Iubesc porumbeii, care duc veștile În înaltul creului La bunul Dumnezeu.

Copilărie Copilărie cu bune Și cu rele Cum de ai trecut În zbor.

Nomen artis TAMARA GORINCIOI - Chișinău

Pe noi, nouă redă-ne Prin vis de tei răsare albastru versul tău, Şi dor ne e de tine, ca de un Dumnezeu. Prin zbor de zei şi aştri, ne chemi din nemurire, Cuprinşi de-al tău geniu, te aşteptăm, Emine.

Poetul din stele Floare de tei, Lacrimi curate de zei. Un poem de vis, Într-un vers nescris. Aşteaptă Poetul Să vină din zbor, Peste ţara tristă, Rugă de cocor. Simfonii celeste, Cuvinte de sânge Picură pribeag. Floarea albă ninge, Aşteptând în prag. Poetul din stele. Un cerc de lumină, Teiul se închină. Coroană de veghe Peste cer răsare. Ca o doină veche Sufletul tresare. A înviat profetul Şi a plâns cu rouă. Ascultăm poetul, Ca o doină nouă.

O rugăciune a unui dac ţi-e versul tumultos, Floare de tei în ceruri, ţi-e versul tău duios. Lovit de epigoni, oştiri de saltimbanci, Mereu învingi repaosul, prin versul tău renaşti. Psalmi de aur e pădurea, coroană înrourată, Ce-a mai rămas din falnica Dacie de altădată. Am ajuns un Babilon, vorbe aprinse şi durere, Versul tău e un refugiu, slova ta o mângâiere. Au, de ce pana ta nu ar rămâne, în cerneală şi ocară, Când acei soi de barzi nu mai au nimic, nici ţară. Doar intrigi şi distracţii, protecţie de fuste Au muţit parcă şi muzele in visele înguste. Ipocriţii nu te iartă, îţi mai pun otravă-n cupă, O sică de argint e cuvântu-ţi ce loveşte şi-i inculpă. Pururi tânăr, înfăşurat în mantia-ţi, alină-ne Din giulgiul eternităţiii, pe noi, nouă redă-ne

Revistă de cultură universală TATIANA DROZDOVA – Toronto

Ziua Româno-Canadiană

Ansamblul "Moldovioara" cu un program de dansuri populare la Ziua Romano Canadiana din Kitchener , 10 iunie, 2017

Nomen artis MARINELA TĂNASE – Zimnicea

Vacanţă

Hai să fim... Doar, eu şi tu, Poate noi vom fi -total-… Într-o sumă-n care totul Poate fi, doar ideal Să-i lăsăm pe toţi să creadă Că iubirea Nu-i o boală Să dăm startul la ,,a fi'' Doar prin...nemurirea noastră!

Astăzi mi-am îmbrăcat sufletul În flori, în poezii, Şi-n cântece de copii. În aceste suflete neîntinate, Primordiale, Se amestecă sentimente: Florile din coroniţă Cu încrederea şi cu împlinirea. Vacanţă, cu libertatea şi nemărginirea. Şi câtă bucurie în ochii lor Este acest pas înainte Spre joacă, Libertate, Şi-mplinire! Şi câtă fericire În noi, Cei care i-am condus frumos Dintr-o dimensiune a spaţiului În altă.

Starea vremii! Când mă săruţi Să ştii că nu-mi mai plouă. Când mă săruţi Mi-e ploaia numai rouă. Şi verde-mi creşte iarbă Peste trup. Eu nu mai trec Prin timp. Doar ...te sărut.

Revistă de cultură universală MARIOARA VIȘAN – Italia

Metamorfoză Mă nasc floare de etern, regal de lumină din visul suprem. Cresc iubire nescrisă în cartea vieţii încă nedeschisă. Trăiesc în miezul eternităţii, tăceri şi versuri ce le scriu poeţii. Transform în veacuri clipele, când spre veşnicie îmi înalţ aripile. Mă ascund în simbolul efemerului şi-n visul interzis din pragul misterului. Literă din alfabetul astral sunt. Culoare, muzică şi viaţă, mă întorc pe pământ.

Simfonie de albastru

Ploaia și noi

Întuneric și lumină curcubeu pe melodia vântului eternității flori pe portativul vieții cruci de-argint și alabastru cu parfum de mir și smirnă simfonie-i de albastru pentru timpul ce-o să vină.

Pași mărunți pe colțuri de stele Aleargă să prindă noaptea ființei au candelabrul din visele mele lumină pe-altarul credinței timpul leagănă a neuitare secunde ce chicotind se rostoglesc harjonindu-se pe-o rază de soare orele ce în lumină se odihnesc.

Aripi mici pudrate-n roua zilelor ce vor urma îngerii copilăriei în albastru vor zbura și din norul veșniciei apa vie vor purta.

Cu palme unite în rugăciune Dumnezeule eu îți mulțumesc Visul diafan din altă lume Azi prin iubire m-ajuți să-l trăiesc Lacrima curată și rece a ploii îmi udă Infinita frumusețe a misterului Căci viața e o taină profundă A sufletului speriat ce inundă Cu bucuria efemerului Sângeriul din macii câmpului Ce-ascund frumusețea cuvântului. Ridic privirea-nlăcrimată De roua dimineții ferecată În florile sufletului demodat Cum cred cei ce simplitatea Au scos-o la mezat. Dansez în ritm de vals și armonie cadența ploii de afară Căci bob de viață pe-altarul poeziei Cuvântul simplu face să răsară Dând culoare simfoniei Ce cântă orchestra stelară Din țara visului diamantin Ploaia și noi mereu vom scrie Istoria cuvântului divin, cuvântului simplu din poezie..

Cruci din piatră de granat ne anunță înălțarea pe pământu-ndurerat îngerii ar vrea să vină însă drumul e blocat de-a durerilor ruină. știu că nu a unici o vină dacă-ar asculta chemarea simfoniei de albastru fulger le-ar fi depărtarea ziditori de alabastru templu de ecumenie transformat în cal măiastru inorogulului solie. Îngerul din cer sihastru drum deschide pe câmpia florilor însângerate unde-i dor de veșnicia mirului din lumi uitate.

Nomen artis LILIANA BADEA-CÂRSTEA – Târgoviște Eminescu

Copacul albastru A mai căzut o frunză din pomul meu albastru Și ramul vechi se-apleacă cu gândul tremurat. Sunt multe zile-n urmă și multe anotimpuri Trecute prin coroana albită peste veac. Mai are frunze încă, dar fără încetare Foșnește crângul verde în zare, fără vânt. El stă deoparte, singur, tăcută așteptare, Cu rădăcina-nfiptă puternic, în pământ. Au fost furtuni prin veacuri; vifornițe și geruri L-au biciuit prin vremuri demult și mai acum. El stă fără clintire și brațele spre ceruri Înalță cu credința iubirii de pământ. În ramul lui puternic, copacul meu albastru Unește cer și mare, văzduhul, lutul sfânt. În frunza-acum căzută așteaptă gândul veșnic Ce-l cheamă peste timpuri de sus și din adânc.

Nu e al meu, este al tuturor. El vine din trecut, dar și din viitor. Trăiește-acum, prezentu-l înconjoară, E-un simplu om, este o-ntreagă țară. Ne-aduce bucuria, ne plânge cu durere, Cu pletele de noapte ne-avântă printre stele, Își cântă dorul veșnic pe malul singuratic, Se bate pentru țară tăind dușmani, sălbatic. Își are frate codrul, izvorul înspumat, Mireasă-i este luna și fata de-împărat. Vorbește cu istoria și-aceasta îi răspunde, Își spune-ncet povestea, alunecând pe unde. E-un mic băiet… Este Luceafăr printre stele! Ne luminează, veșnic rătăcitor prin ele. Mă-nchin, cu sfioșenia menită celor sfinți, L-a lui icoană albă venită din părinți.

În dimineaţa aceea În dimineaţa aceea păsările nu au mai cântat, În dimineaţa aceea florile şi-au închis cupa, În dimineaţa aceea râurile au încremenit Şi vântul a stat. În dimineaţa aceea marea şi-a oprit talazul, În dimineața aceea norul și-a ascuns obrazul, În dimineaţa aceea soarele şi-a umbrit lumina Şi a încărunţit. În dimineaţa aceea ne-am oprit cu toţii Din tot Şi am amuţit. În dimineaţa aceea condeiul poetului S-a oprit.

Revistă de cultură universală ADRIANA SIMION - Brașov

Muști… Muști din strugurul tăcerii Noapte lungă fără vamă Lacrima-mi e lungă trenă, Curmă pasu-mi și te cheamă...

Aștern

Trec atâtea furnici Strada e un du-te vino Dar fluturii vin cu soare și se așează pe pieptul meu cu aripi mari și grele, plâns de piatră... Vreau să adun norii într-o cutie Vreau să prind fluturii în palme vreau să râd și să plâng fără vină, mă vreau fărâmă ușoară... adun cu ochii ceasul de culoare, culoarea apasă, mă doare vad, mă bucur, iar plâng tot plămădit dintr-un soare.

Aștern petalele gândurilor mele, Pe floarea inimii tale Covor înaripat de gânduri Sunt unduire către mal.

De ce? De ce mă clatin cu tristete Când vânt adie încetișor?.. În parcuri care dau binete, Atâția îngeri cântă-n cor. Adesea îngerii așteaptă, Cu strune, candele de jad, Pe firul ierbii se răsfiră, Sfioase clipe care cad...

Sunt! ...zâmbesc în urmă E totul drum, un zbor nescris... Las umbra-n vale, să se scurgă Port raza-n palmă, scriu un Vis...

Nomen artis MARIA TURCU – Năvodari

PORTRET ÎN CĂRBUNE Portretul meu, azi, în cărbune Din suflet vreau să-l desenez, De-mi este mâna încă bună Cu un creion vreau s-o testez. A fost odată-o vreme-n care Cu sufletu-mi pictam şi-n vis, Dar o năprasnică furtună M-a spulberat din paradis!

CAII ALBI Prin vene-mi curge sângele în valuri Şi-aud cum sună clopoţeii de argint La gâtul cailor, ce pasc sub lună plină La mal de mare, ce îmi vorbeşte-n cânt. Primesc în palme a ei raze lucinde, Lumina lor îmi scaldă chipul crud, Inima, mi-o învelesc cu o năframă. În mare m-am scăldat şi-am trupul ud. Rouă de-argint îmi picură din plete, Cugetul dăruie sclipiri de gând curat, Şi-adun toţi caii albi sub raza lunii: Anii de viaţă cu strălucire de carat! Îmi mângâi caii albi şi-i duc în valuri Să-şi scalde trupurile încinse, pe răcoare. Din spuma mării mi-am renăscut azi trupul Şi-alerg spre veşnicie, spre dulcea ei licoare!

Venit-au vremi de-amărăciune Când sufletul n-a mai trăit, Am ars mocnit ca un cărbune Şi parcă, parcă am murit. Dar într-o noapte, un vis tainic M-a trezit uşor din somn, Creioane-am găsit lângă mine Date de sus, de al meu Domn. Cu glasul blând îmi poruncise Creioanele să iau pe rând, Să scriu visele mele toate Şi viaţa să-mi trăiesc zâmbind. Adoua zi de dimineaţă, Cu grijă-am început să scriu, Mintea-mi cuprinse mii de gânduri, Limpede viaţa-mi s-o descriu. Un rând stângaci, unul frumos, Prin gândul tainic mult sfios, Le-am prins c-o-agrafă de argint De-un vis târziu şi de un cânt. Îi mulţumesc Lui Dumnezeu C-a înviat sufletul meu, Mi-a dat iubire de Cuvânt, Iar viaţa mea nu-i frunză-n vânt!

Revistă de cultură universală MIHAI CĂTRUNĂ – artist plastic, București