Nomen artis 38

MEMBRI DE ONOARE : 

Acad. prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România



Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa



Acad.prof.dr. Ioan-Aurel Pop - Directorul Centrului de Studii Transilvane



Prof.univ.dr. Gelcu Maksutovici – Preşedinte fondator şi membru de onoare al Uniunii Culturale a Albanezilor din România, profesor doctor în istorie universală.



Prof.dr. Albert Kovács, România



Prof.dr. Elena Loghinovski, România



Prof. dr. Giovanni Rotirotti, Italia



Mircea Aurel Buiciuc – traducător bilingv româno-rusă, România



Prof.dr. Terezia Filip, România



Maria COZMA - Doctorand în Drept la Sorbona, Paris



Emilia Ivancu - Lector la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia

Membri fondatori: Viorela Codreanu Tiron – scriitor, membru al USB Mihai Cătrună – pictor şi grafician Mihai Păun – specialist IT George Ghe. Ionescu – ing. manager CASETA REDACŢIEI: Director editură AmandaEdit/ - Nicolae Nicolae Director şi redactor-şef al revistei - Viorela Codreanu Tiron Secretar general de redacţie: Dorina Litră Corectori: Adrian Tucu Redactori: Odette Mărgăritescu Lucia Patachi COLBORATORI ASOCIAŢI : Adalbert Gyuris – Germania; Christian W.Schenk – Germania; Dorina Brânduşa Landen - Suedia; Dorina Şişu Ploeşteanu - Irlanda; Eugen Cojocaru – Germania; Georgina Ecovoiu – România; Liliana Popa – România; Hatos Vasile – Italia; Gabi Schuster – Germania; Mihai Păstrăguş - România Pictură, grafică şi design : Machetare computerizată : Editor on-line :

– ing. Mihai Cătrună - ing. Mihai Gregor Codreanu - ing. Mihai Păun

E-mail redacţie : nomenartis@gmail.com E-mail redactor-şef: viorelacodreanu@gmail.com Pentru formatul pe suport de hârtie se va face comandă la Editura AmandaEdit, sau la redacţia revistei: nomenartis@gmail.com prin e-mail!

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr.10/38/ 20 14

ANUL IV, nr. 10 /38,

- OCTOMBRIE - 2014 Număr aniversar – 4 ani de la prima apariţie!

Revista „NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE” îşi propune să contribuie la promovarea talentelor literare, la crearea unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile universale şi cu tradiţiile progresiste, în contextul globalizării şi integrării spirituale universale. *** În parteneriat cultural cu Editura Amanda Edit Bucureşti şi Fundaţia Culturală Est-Vest.

Publicaţie lunară, independentă - fondată la Bucureşti, în anul 2011

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 1

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr.10/38/ 20 14

Citatele lunii : „Vrem să arătăm că realitatea românească profundă - aceea a preocupărilor, aşteptărilor şi deşteptărilor - este cu totul alta decât ceea ce ni se prezintă în ziare şi la televizor. Aceea este o realitate de nişă, chiar şi una periferică, în niciun caz definitorie. Definitoriu este sistemul de valori care a generat tot ce avem mai bun în cultură.”

Miron Manega

„Artistul trebuie să iubească viaţa şi să ne arate că este frumoasă. Fără el, ne-am îndoi de frumuseţea vieţii.”

Anatole France

„Întâmplarea este pseudonimul lui Dumnezeu când nu vrea să semneze.”

Anatole France

„Am încercat diferite moduri de a trăi şi eu socot că cel mai bun este ca, ocupându-ne cu studiul, să asistăm în pace la vicisitudinile oamenilor şi să prelungim prin priveliştea secolelor şi a împărăţiilor durata scurtă a zilelor noastre… Timpul este cel mai puternic dintre sculptori. Nu are ciocan, nici daltă; el are drept scule ploaia, clarul de lună şi vântul de Nord. El termină minunat munca dăltuitorilor în piatră. Ceea ce adaugă el nu se poate defini şi valorează infinit.”

Anatole France

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 2

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

1

Nicolae Vermont a fost un pictor şi gravor român, evreu la origine.

Mai târziu s-a convertit la religia creştină ortodoxă.

S-a născut la Bacău (sau la Moineşti) în familia profesorului Iosif Grünberg. A studiat la Şcoala de arte frumoase din Bucureşti, cu Theodor Aman, fiind primul student evreu al acestei instituţii, apoi la München şi la Paris. Ostil conformismului academic, Vermont s-a ataşat mişcării de înnoire a grupului pictorilor independenţi, numărându-se printre membrii fondatori ai societăţilor Ileana şi Tinerimea artistică, în cadrul cărora a expus cu regularitate. În pictura de piesaj, înrudit ca viziune cu Nicolae Grigorescu, Vermont a lăsat imagini din Câmpulung şi din Oltenia, de un lirism pur şi delicat, valorificând atât spontaneitatea şi acuitatea observaţiei, cât şi virtuozitatea desenului.

Atras de compoziţie, a excelat în pictura de gen inspirată din viaţa oamenilor simpli, pe care a zugrăvit-o cu multă căldură emoţională (Emigranţii, Coşarul, Bragagiul). A fost influenţat şi de stilul pictorului münchenez Fritz von Uhde2. În creaţia sa din ultimii ani, a înclinat spre satisfacerea gustului unui public amator de

Nr.10/38/ 20 14

pitoresc. Lucrările sale de gravură sunt executate cu o deosebită fineţe.

Fratele său a fost traducătorul şi astronomul Bernard Varvara Vermont, iar sora sa a fost actriţa Lea Fanşeta Vermont, mama actriţei franco-române Marioara-Aristiţa Ventura.

Nicolae Vermont -Autoportret

1

Nicolae Vermont, n. 10 octombrie 1866, Bacău - d. 14 iunie 1932.

2 Fritz von Uhde (n. Friedrich Hermann Carl Uhde; 22 mai 1848 – d. 25 februarie 1911) a fost un pictor german. Stilul lui a oscilat între Realism şi Impresionism, aboordând în general teme religioase.

Nicolae Vermont - Mănăstirea Nămoieşti

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 3

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nicolae Vermont - Peisaj marin cu portul

Constanţa

Nicolae Vermont - Plaja (la Dieppe)

Nr.10/38/ 20 14

Nicolae Vermont - Ţărăncuţă cu broboadă albă

Nicolae Vermont - Florăreasa

Nicolae Vermont - Reverie Nicolae Vermont - Femeie citind

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 4

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nicolae Vermont - În faţa şevaletului

Nicolae Vermont - Chivuţă cu basma roşie

Nr.10/38/ 20 14

Nicolae Vermont - Florăreasă

Nicolae Vermont – Repaus

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 5

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Piero de' Franceschi3, a fost un pictor şi matematician italian, a cărui operă - centrată aproape exclusiv pe teme cu caracter religios a exercitat o influenţă puternică asupra multor pictori renascentişti, considerat iniţiatorul acelui măreţ curent artistic din Italia de la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul celui de al XVI-lea.

Piero della Francesca: Autoportret (Detaliu din fresca Învierea lui Christos) Stilul său se leagă de marile tradiţii plastice ale lui Giotto4, de pictorii din Siena, precum şi de goticul târziu, având şi câte ceva din inovatorii artistici ai epocii sale, cum ar fi Masaccio5, Paolo Uccello6 sau Fra Angelico7.

3

Piero de' Franceschi, numit della Francesca (n. 1420, Borgo San Sepolcro - d. 12 octombrie 1492, ibidem).

4 Giotto di Bondone, (n. ca.1267, Colle di Vespignano/Mugello d. 8 ianuarie 1337, Florența), a fost un pictor și arhitect italian, considerat inovatorul picturii italiene și predecesorul artei moderne. Giotto a înlocuit compoziția ornamentală bizantină cu reprezentarea spațiului tridimensional, ceea ce semnala descoperirea perspectivei renascentiste.

5 Tommaso di Ser Giovanni di Simone Cassai numit Masaccio (n.

21 decembrie 1401, San Giovanni Valdarno, în apropiere de Florența – d.iunie 1428, Roma) a fost un pictor italian, precursorul Renașterii în pictură. „Deoarece anticii nu au lăsat în urma lor nimic în privința clarobscurului, culorilor și perspectivei, Masaccio este mai mult creatorul decât inovatorul picturii" (Stendhal, 1817). Masaccio este poate singurul artist, care a păstrat o poreclă aparent disprețuitoare, peiorativul numelui de Tommaso, cu care s-a făcut celebru în istoria artei. Toată lumea îl

Nr.10/38/ 20 14

Piero della Francesca şi-a dobândit renumele prin reprezentările sale artistice în perspectivă şi prin formele geometrice, precum şi prin cunoştinţele teoretice formulate în scrierile sale.

La recunoaşterea sa s-au adăugat elaborarea foarte realistă a detaliilor, paleta cromatică rafinată şi soluţiile decorative îndrăzneţe.

Piero della Francesca s-a născut în Borgo San Sepolcro (astăzi: Sansepolcro), un mic oraş din Toscana, fiu al lui Benedetto de' Franceschi, cizmar, tăbăcar, postăvar şi negustor.

Din aceste meserii se îmbogăţeşte, devenind unul dintre cei mai înstăriţi cetăţeni ai oraşului.

Mama sa, Romana di Perino da Monterchi, provenea şi ea dintr-o familie bine situată. Istoricii fixează data de naştere a artistului în anul 1411 sau 1412. Între anii 1431 şi 1437 lucrează în atelierul pictorului Antonio d'Anghiari8, originar din Siena. Începând cu anul 1439, Piero della Francesca devine ucenic şi colaborator al renumitului pictor Domenico Veneziano, în atelierul acestuia din Florenţa. În acest oraş, aflat în plină dezvoltare culturală, ia contact cu operele pictorilor Masaccio, Fra Angelico şi Uccello, sculptorului Donatello, precum şi cu construcţiile arhitectului Filippo Brunelleschi. Împreună cu Domenico Veneziano lucrează la chema Masaccio, nu pentru că ar fi fost plin de defecte, fiind de o bunătate naturală... dar era deosebit de distrat și de stângaci, o persoană a cărei minte și voință se îndreptau către artă, fiind prea puțin preocupat de sine." (Giorgio Vasari, 1568).

6 Paolo Dono di Pratovecchio zis Uccello (n. 15 iunie 1397, Florența - d. 10 decembrie 1475, Florența), pictor italian din perioada timpurie a Renașterii florentine. Stăpânirea artei perspectivei, care era o mărturie a epocii și care s-a manifestat în mod deosebit în opera sa, îl situează printre cei mai importanți pictori renascentiști italieni ai secolului al XV-lea. Cu toate acestea, stilul lui Uccello este încă îmbibat de arta gotică târzie, încât artistul este considerat ca fiind ultimul reprezentant al acestui stil internațional în pictura italiană.

7 Fra Angelico, (c. 1395 – 18 februarie 1455) pictor renascentist timpuriu, cel mai valoros reprezentant al pictorilor de inspirație sacră din quattrocento. Este menționat în lucrarea lui Giorgio Vasari Viețile artiștilor ca având un „talent rar și desăvârșit".

Cunoscut în Italia drept il Beato Angelico, pentru contemporani el era Fra Giovanni da Fiesole. În lucrarea lui Vasari, scrisă înainte de 1555, era deja cunoscut drept Fra Giovanni Angelico.

8 Antonio Di Anghiari, Anghiari Antonio sau Maestro Antonio născut în Anghiari în Toscana, la o dată necunoscută, a fost un pictor artizan de la începutul secolului al XV-lea, numit ritardato pittorello goticheggiante de istoricul de artă Roberto Longhi pentru stilul său gotic, chiar și în această eră de la începutul Renașterii.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 6

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE frescele cu tema Viaţa Sfintei Fecioare pentru corul bisericii Sant'Egidio, care din păcate s-au pierdut.

Nr.10/38/ 20 14

Ciclul conţine şase mari scene, câte trei pe fiecare dintre cele două laturi ale capelei, precum şi un grup de fresce de dimensiuni mai mici.

Episoade din Legenda adevăratei cruci

Polipticul cu Madonna della Misericordia

În anul 1442 se întoarce la San Sepolcro, unde primeşte o comandă pentru pictarea unui poliptic pentru altarul bisericii confreriei Della Misericordia. Începe lucrarea în anul 1445 şi o termină în 1462. Figura centrală este reprezentată de Madonna della Misericordia, având pe Sfinţii Sebastian şi Ioan Botezătorul în dreapta, iar de partea stângă pe Sfinţii Andrei şi Bernardo din Siena. Între timp artistul lucrează în mai multe locuri: la Ancona, Pesaro şi la Bologna, unde, din păcate, urmele creaţiei sale nu au dăinuit. Nici frescele pictate în jurul anului 1448 în castelul d'Este, nici frescele bisericii Sant'Agostino din Ferrara nu s-au păstrat până astăzi. La Ferrara, Piero îl cunoaşte pa arhitectul Alberti, care reconstruise capela familiei Malatesta din Rimini.

La recomandarea lui Alberti, lui Piero della Francesca i se încredinţează pictarea frescelor din această capelă. În anul 1452, Piero della Francesca primeşte comanda pentru decorarea corului bisericii San Francesco din Arezzo, în urma căreia ia naştere ciclul de picturi ilustrând episoadele cele mai importante ale Legendei adevăratei cruci, inspirată din povestirea Legenda de Aur a lui Jacques de Voragine9 din secolul al XIII-lea.

9

Jacobus de Varagine sau Voragine (c 1230 - 13 iulie sau 16 iulie 1298) a fost un italian cronicar și arhiepiscop de Genova. El a fost autorul, sau mai precis compilator, de Legenda Aurea - Legenda

Adorarea lemnului sacru şi vizita reginei din Saba la Solomon

Buna Vestire

Bătălia dintre Heraclius şi Chsroes de Aur, o colecție de viață legendară ale mai marilor sfinți ai bisericii medievale, care a fost una dintre cele mai populare lucrări religioase ale Evului Mediu.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 7

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr.10/38/ 20 14

din perioada Renaşterii. Se presupune că ar fi vorba despre Oddantonio, fratele vitreg al lui Federigo da Montefeltro, însoţit de doi dintre consilierii săi, doi trădători care luaseră parte la un complot prin care se urmărea răsturnarea ducelui.

Visul lui Constantin (detaliu) Munca la această operă monumentală va dura mulţi ani, deoarece artistul călătoreşte tot timpul şi acceptă mereu noi comenzi. Fresca va fi terminată abia între anii 1462-1466. Munca sa se concentrează în trei locuri: Borgo San Sepolcro, unde pictează politictul pentru altarul bisericii Sant'Agostino, Arezzo, unde continuă cu întreruperi lucrările în biserica San Francesco, şi Urbino, unde este invitat de ducele Federigo da Montefeltro. Aici pictează câteva din cele mai cunoscute opere ale sale, cum ar fi Biciuirea lui Christos, precum şi Dipticul din Urbino, care reprezintă perechea ducală.

Dipticul ducilor de Urbino

Cele două aripi ale Dipticului ducilor de Urbino sunt de aceeaşi mărime şi sunt pictate pe ambele părţi. Pe o parte sunt pictate portretele de profil ale lui Federigo da Montefeltro şi al soţiei sale, Battista Sforza, pe partea cealaltă scene victorioase ale perechii ducale. În redarea celor două portrete se constată contrastul dintre figurile foarte apropiate şi peisajul îndepărtat, pierdut în ceaţă.

Profunzimea spaţiului este sugerată prin utilizarea numeroaselor nuanţe de culori şi prin efectele de difuziune a văzduhului.

Biciuirea lui Christos

Tabloul Biciuirea lui Christos prezintă simultan două scene plasate în epoci diferite. În jumătatea stângă, Christos, după arestarea de către romani, este biciuit ca pedeapsă pentru faptul de a-şi fi atribuit titlul de rege. În partea dreaptă se zăresc trei personaje în haine

Învierea lui Christos

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 8

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Altarul din Brera După finalizarea frescelor din Arezzo, Piero della Francesca pictează printre altele fresca intitulată Madonna del Parto în capela cimitirului din Monterchi, iar la primăria din Borgo pictează fresca Învierea lui Christos, în care bărbatul adormit văzut din faţă este probabil propriul său autoportret. În jurul anului 1475 realizează două capodopere: Madonna di Senigallia şi Altarul din Brera. Renumele lui Piero della Francesca creşte, în atelierul său studiază Luca Signorelli şi Perugino. Din păcate, cu timpul îşi pierde vederea şi trebuie să renunţe la pictură. Pe 5 iulie 1487 îşi scrie testamentul. Moare la Borgo San Sepolcro cinci ani mai târziu, pe 12 octombrie 1492, ziua în care Cristofor Columb descoperea America. În zilele noastre lucrările sale de matematică sunt aproape total ignorate. În timpul vieţii, Piero della Francesca era totuşi un matematician reputat, în special în domeniul geometriei. El a scris trei mari tratate în limba latină: două de geometrie, De prospectiva pingendi (Despre perspectivă în pictură) şi Libellus de

quinque corporibus regularibus (Despre cele cinci corpuri regulate), precum şi un manual de calcul, De Abaco.

Selecţie şi prezentare Viorela Codreanu Tiron

Nr.10/38/ 20 14

Prof. Mihai Păstrăguş Iaşi Când am primit invitaţia de a vernisa expoziţia de pictură a Taberei de vară a celei de a XII-a ediţii, de la Parcova, Republica Moldova, mai ales că evenimentul plastic era cuplat şi chiar integrat Festivalului Internaţional de Creaţie Literară „Titel Constantinescu”, am simţit pe lângă un sentiment de curiozitate şi bucurie şi o mare răspundere. Nu era prima dată când eram prezent la evenimente culturale în Republica Moldova, dar acum, mai mult ca oricând, stările emoţionale mă copleşeau. Nu e uşor să te afli între pictori şi scriitori, mai ales că postura de critic e uneori vulnerabilă şi nu totdeauna te avantajează. Prin program aveam aproape două zile la dispoziţie pentru o sumară documentare în ceea ce priveşte specificul locului, dar mai ales în cunoaşterea „producţiei” artistice a taberei din acest an – 2014.

Cântărind toate aceste elemente informaţionale m-am decis să mă pun în mişcare, evident nu singur, ci însoţit de prietenul Mihai Zaiţ, un reputat pedagog şi pictor acuarelist, format la şcoala ieşeană – participant la mai toate ediţiile Taberei de vară de la Parcova. Un sfârşit de august nu tocmai prietenos, datorită unei recente perturbaţii atmosferice, ne-a făcut să luăm un prim contact cu atmosfera de toamnă. Drumul de la Iaşi, de unde am plecat în

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 9

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cursul dimineţii, nu a fost dificil, dar am zăbovit puţin în vamă cu formalităţile de trecere a frontierei, care mi-au creat impresia, prin folosirea paşapoartelor, că nu prea suntem europeni şi chiar, în anumite privinţe, nu am depăşit încă rigorile comuniste, că frăţia românomoldovenească începe dincolo de graniţă în etosul moral popular, unde subiecte fierbinţi ca unirea, independenţa ş.a. au mai mult un conţinut metaforic.

Drumul spre Parcova, care măsoară circa 165 km., trece prin Bălţi, al doilea oraş ca importanţă după Chişinău. Până la Bălţi, „autocarul” cu care am călătorit din Iaşi, fiind cam vechi, de altfel ca şi soseaua Iasi-Bălţi, ne-a cam deranjat cu gaze de eşapament, ceea ce denotă că acestei rute nu i se prea acordă mare importaţă de firma transportatoare din Iaşi. Şansa noastră a fost că la Bălţi eram aşteptaţi şi am fost preluaţi de Primarul oraşului Edineţ, domnul Constantin Cojocari şi Preşedintele Fundaţiei „Parcova Nova”, Ion Bâlba – organizatorul taberelor de pictură, coresponsabili ai evenimentului cultutal amintit, oameni cu dragoste de cultură, capabili de sacrificii în efortul de relansare a valorilor naţionale – acoperite încă de cenuşa imperiului fumegând, care prin frică, teroare şi ignoranţă a impus un constant un regim de deznaţionalizare forţată aceastei populaţii din stânga Prutului. Oamenii din această categorie, asemuiţi cu metalele nobile, erau numiţi de Platon „cu suflet de aur”.

Bucuria întâlnirii la Bălţi cu aceşti distinşi domni, Constantin Cojocari şi Ion Bâlba – patronii spirituali ai evenimentului, mi-a fost umbrită temporar de amintirea unui fapt istoric, a masacrului de la Bălţi din anul 1944, exact acum 70 de ani. Atunci, în împrejurările tragice ale celui de al II-lea Război Mondial, 50.000 de prizonieri români, germani, maghiari, cehi ş.a , dintre care 80% români, după chinuri inimaginabile de înfometare şi boli, au fost lichidaţi de trupele KGB cu câte un glonţ în ceafă şi „îngropaţi” în mlaştinile din estul oraşului. Acest trist accident al istoriei este inexplicabil cu atât mai mult cu cât era în vigoare un armistiţiu între

Nr.10/38/ 20 14

Armata Roşie şi Guvernul Român rezultat din lovitura de stat de la 23 august: Un astfel de moment nu ar trebui să fie uitat niciodată, mai ales de români , pentru că este Katynul nostru.

Amintirile legate de macabra întâmplare istorică s-au estompat treptat, pe măsură ce rulam spre Parcova–Edineţ şi companionii noştri ne delectau cu informaţii despre evenimentul care urma să aibă loc, simultan, în tei localităţi: Edineţ, Cupcini şi Parcova (primele două fiind oraşe), localităţi cu adânci rădăcini în istoria noastră naţioală, dar de care am fost privaţi şi dezinformaţi în îndelungatul „prizonierat „politic”. Am aflat, de exemplu, din periodicul Oameni, locuri, destine, editat la Edineţ în 2013, pus la dispozţie de gazde, multe informaţii şi date preţioase despre localităţile amintite, despre personalităţi de nobili care au marcat istoria şi au impulsionat civilizaţia locului, inclusiv pe cea naţională, cum e cazul cu familiile Stroescu, Pantelimon Halipa, Buzdugan etc.

Privitor la originea istorică a satului Parcova, care a aniversat recent 462 de ani, se menţionează că Prima atestare documentară a

satului Parcova, pe Ciuhur, din ținutul Hotin, datează din anul 1552, cînd domnitorul Ştefan Rareş, i-a dăruit lui Cozma Ghenghe pîrcălab un loc din pustie, pe Ciuhur, la Fîntîna Paricova, ca săşi facă sat. La 1605 Ieremia Movilă voievod întărea împărțirea satului Parcova, deja în ținutul Hotin, între fiii lui Ghenghea vornic. La 1614 Ștefan Tomșa voievod dădea carte lui Ghenghea pentru un loc de odaie din satul Parcova în ținutul Hotin, unde sunt Budeștii. Și la 1633 Parcova, se afla în posesia lui Ghenghea mare logofăt. Mai multe documente medievale amintesc de litigiile legate de stăpînirea și hotarele moșiei Parcova. La 13 ianuarie 1666, Andrei Abaza stolnic mărturisea că Duca Vodă i-a dat în stăpînire satul Parcova din ținutul Hotin, iar pe urmă a poruncit să fie dăruit mănăstirii Cetățuia. Prin cartea din 23 august 1670 Duca Vodă arăta că zidind mănăstirea Cetățuia, i-a dăruit satul Parcova cu tot venitul.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr.10/38/ 20 14

Despre micul oraş Cupcini, unde a fost vernisată expoziţia Taberei de vară Parcova 2014, într-un salon cu care puţine comunităţi se pot mândri că îl au, se confirmă prin documente istorice că denumirea localității provine de la

important în dezvoltarea orașului o are, în mod deosebit așezarea sa geografică. Prin Edineț treceau două magistrale centrale – spre Cernăuţi- Lipcani și Bălți. Pe această magistrală am mers şi noi de la Bălţi până la Cupcini, iar de aici am virat la dreapta pe un drum care şerpuieşte uşor printre dealuri şi văi într-un autentic spaţiu mioritic, circa 12 Km, până la Parcova. Cu circa 3 km înainte de intrarea în Parcova, am zărit pe stânga o frământare de teren pietros cu străluciri albicioase, având alături şi un mic lac, şi care, era de fapt o carieră de piatră, din care în zilele noastre, locuitorii din împrejurimi îşi procură materia primă necesară pentru construcţii cu diferite destinaţii, dar care, totodată, a devenit, prin convulsionata morfologie provcată de săpături şi obiect de atracţie pentru pictori.

Cu privire la oraşul Edineţ, reşedinţa raionului cu acelaşi nume, unde a avut loc Festivalul Internaţional de Creaţie „Titel Constantinescu 2014“, unde au participat şi câţiva scriitori ieşeni, aflăm tot de la istorie că: Edineț

Pe măsură ce mă apropiam de dstinaţie, curiozitatea mă stăpânea tot mai mult şi întrebarea cheie era tot mai clară: Care au fost factorii care au influenţat decisiv alegerea acestui loc drept un fel de Barbizon al Moldovei ? (desigur respectând proporţiile). O primă explicaţie ar fi cea de ordn poetic, dată în versuri de pictorul şi poetul ieşean Aurel Istrati, care stă drept motto în salonul expoziţional:

numele boierilor Cupcici, vestiți în Țara Moldovei. Cel mai influent a fost Ion Cupcici, care în perioada domniei lui Alexandru cel Bun (14221425) a deținut funcția de logofăt la curtea domnitorului. .Vornicului Cupcici, care în timpul domniei lui Alexandru cel Bun stăpânea satul Cupca din ținutul Suceava și o mare moșie pe cursul de sus al râului Ciuhur din ținutul Hotin.

Prin cartea domnească din 15 iunie 1431 Domnitorul Alexandru cel Bun i-a întărit boierului Cupcici un șir de sate și moșii, inclusiv cea de la „Vadul de piatră de pe Ciuhur". Pe această moșie au apărut satele Cupcini, Brătușeni și Chetroșica Veche.

apare pentru prima dată, cu numele de Viadinți, în gramota domnului Moldovei Alexandru cel Bun din 15 iunie 1431, conform cărei el a repartizat vornicului Cupcici pământuri pentru așezarea satelor. Dezvoltarea intensă a economiei a contribuit la creșterea numărului populației. Dacă la începutul sec. XIX numărul gospodăriilor era de 87, apoi la începutul sec. XX – 670 și 3450 de locuitori. Majoritatea populației era de origine română. Iar mai târziu se mută cu traiul în orășel și lipoveni. Crește numărul evreilor și a rușilor. În afară de aceste naționalități pe teritoriul orașului mai locuiau și ucraineni, polonezi și nemți. În 1859 aici se deschide o școală. În 1861 în Edineț este deschisă prima școală parohială bisericească, iar în 1867 este deschisă o școală cu patru clase pentru fete. În 1852 Edinețul este pomenit drept târgușor, după ce în 1860 se deschide un punct de găzduire peste noapte. Din 1885 târgușorul Edineț se dezvoltă destul de furtunos pentru acele timpuri. Un rol

„La Parcova…cerul e mai înalt…./ Decât oriunde altundeva,/…Acolo printre oameni blajini/Şi domoale coline…“ Poetul invocat ac-

centuând pe tema dragostei, a naturii cu domoale coline şi cerul mai înalt ca oriunde, dar şi a bunătăţii morale a oamenilor, a identificat specificul şi farmecul locului, specificul atmosferei şi liniştea, teme eterne de inspiaţie şi condiţia sine qua non de care au atâta nevoie pictorii şi poeţii în actul de creaţie. Şi… iată-ne ajunşi la destinaţie: autoturismul cu noi şi cei doi blajini interlocutori şi gazde a încetinit viteza şi s-a oprit în dreptul unei ulicioare năpădită de buruieni, cu o vegetaţie incertă, indicându-ni-se că la circa 50 de m. pe stânga, pe o uşoară pantă se află casa destinată găzduirii pictorilor, de fapt casa şi masa erau puse la dispoziţia cauzei de nimeni altul

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 11

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr.10/38/ 20 14

decât Ion Bâlba10, cu multă cheltuială proprie şi cu ceva sprijin de la… numai el mai ştia de unde!

După ce am ajuns la casa indicată, cu o capacitate de primire de circa 15-20 de locuri, ni s-a repartizat o cameră cu două locuri, pentru care am parcurs un traseu cam labirintic, apoi am fost poftiţi la un mic dejun de către gazdele noastre, la o masă aşezată într-o mică grădiniţă în aer liber şi între flori, protejată de o copertină din material plastic pentru vremuri de ploaie. Am aflat mai târziu că atunci când numărul pictorilor sosiţi exede capacitatea acestei case, gazdele găsesc şi alte locaţii în sat.

La această masă am avut prilejul, în prima zi, săi cunosc pe pictorii Pavel Reabosapka, Mihaela Motruc şi pe doamna Irina Grabovan de la Chişinău, fotograf şi critic de ată, s-o reîntâlnesc pe pictoriţa Lilia Cazacu de la Criuleni. Acolo se adunau artiştii la anumite ore fixe, stabilite de gazdă, pentru servirea celor trei mese zilnice. Am constatat că artiştii veneau destul de repede la masă, printr-un fel de reflex condiţionat, şi plecau greu…! Ospăţul nu era homeric, dar suficient de consistent pentru a regenera energia necesară continuării conversaţiilor pe diverse subiecte, nu neapărat din sfera artei… mai ales seara. Acolo se legau si se dezlegau conversaţii din cele mai diferite, se legau prietenii, se faceau interviuri, schimburi de cărţi de vizită etc.Tot acolo lângă masă era improvizat un lavoar dotat cu cele necesare pentru spălat , iar mai spre spatele casei era, conform tradiţiilor civilizaţiei clasice rurale, şi o cabină… unde uneori se făcea şi… rând.

10

Ion Bâlba, fratele lui Arsenie Bâlba, un continuator al operei lui Testemiţanu, din comuna Parcova, Edineţ, organizează de 11 ani tabere de creaţie pentru tinerele talente din domeniul picturii, în cadrul cărora participă pictori din Republica Moldova, Ucraina, Belarus, România, Olanda, Franţa. În decursul celor 11 ani, prin străduinţa lui Ion Bâlba, Asociaţia Culturală „Parcova-Nova” a intrat în posesia unui patrimoniu valoros ce cuprinde peste 200 de lucrări semnate de artişti consacraţi. În plus, Ion Bâlba organizează de ani buni expoziţii ale tinerilor pictori la Uniunea Scriitorilor.

Mihai Păstrăguş, Foto din centrul satului Parcova

În prima zi după amiază, mai ales după ce razele soarelui erau mai prietenoase cu noi, am făcut o călătorie prin satul Parcova pentru a vedea cu ochii noştri punctele de interes şi atracţie estetică . După câteva sute de metri neam trezit cu trei persoane, două femei şi un bărbat în faţă, reprezentanţii unui cult protestant american care au intrat rapid în vorbă cu noi, spunându-ne pe direct că Dumnezeu ne iubeşe şi de aceea suntem noi acum la Parcova, după care ne-au invitat la Casa de Rugăciuni, care nu era departe, pentru a ne convinge de ceea ce predicau cu înflăcărare şi optimism.

După dezangajare am continuat vizita noastră şi am descopert că în comună există o intensă activitate civică de cultivare pe diverse căi a rădăcinilor naţionale; aproape toţi stâlpii de transport a energiei electrice erau marcaţi cu tricolorul, că sunt şi cîteva monumente dedicate unor evenimente şi personalităţi: Monumentele lui Ştefan cel Mare, Eminescu, sfârşitului războaielor Daco-Romane, eroilor din al II-lea Război Mondial, originari din satul Parcova, care au fost încorporaţi forţat în trupele sovietice, după ce Basarabia a fost reocupată de Stalin în 1944. Acest monument a fost lăsat în uitare pentru că pluteşte întrebarea (al cărui răspuns se intuieşte) dacă aceşti sacrificaţi sunt şi eroi sau numai căzuţi în lupte? (oricum sunt nişte vinovaţi fără vină).

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 12

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr.10/38/ 20 14

abosapca, Mihaela Motruc, Ştefan Bâlba, Lucia Bâlba, Ion Ciobanu, Mariana Carp şi fotograful Andrei Viziru, cu toţii din Republica Moldova, suficienţi pentru a organiza o expoziţie destul de consistentă, originală şi interesantă prin diversitatea de stiluri şi genul de arte vizuale prezente în salon.

Mihai Păstrăguş, Pe dealurile Parcovei I

În comuna Parcova sunt aproximativ opt asociaţii cu caracter economic în profil agrar, o farmacie, o filală a Băncii de economii, trei asociaţii cu caracter educativ-cultural, între care şi Asociaţiile Parcova-Nova şi Cucova, implicate puternic în evenimentele culturale ale comunei.

Din punctul de vedere al structurii etnice, Parcova are 97,93% moldoveni români, iar restul sunt ucraineni, ruşi bulgari şi polonezi. Pe lângă acestea, vizitând împrejurimile, am descoperit că satul dispune şi de un apreciabil fond forestier şi mănoase păşuni, de un reief şi o climă favorabile atât vieţii economce cât şi reveriilor spiriuale cu caracter artistic. Afluxul de oameni de cultură şi artişti care au venit cu diferite prilejuri în comună de-a lungul anilor, fie în tabăra de creaţie artistică, fie la alte evenimente, cu siguranţă au venit şi pentru recreere, beneficiind atât de condiţiile climaterice cât şi de o hrană ecologică, cu condiţia acceptării unei relative întoarceri în timp pe scara civilizaţiei. Dar ştim că spiritele romantice se adaptează uşor la condiţiile naturii, chiar şi atunci când sunt mai puţin prietenoase.

Aşadar, apropiindu-se ziua vernisajului, 28 august, am fost conduşi la Cupcini, în salonul expoziţional, pentru a face cunoştinţă cu lucrările artiştilor care au participat la tabăra din acest an – 2014. Datorită unor cauze, să le spunem obiective, în tabăra din acest an au fost mai puţini participanţi, ne spun gazdele, comparativ cu anii trecuţi. Iată numele lor: Mihai Zaiţ de la Iaşi, Lilia Cazacu de la Criuleni, Anatol Mocanu, Igor Isac, Irina Grabovan, Pavel Ri-

Mihai Păstrăguş, Pe dealurile Parcovei II

Aruncând o privire asupra lucrărilor care se aşezau pe simeze, am putut face o primă constatare: artiştii au venit cu uneltele de lucru şi matricea stilistică proprie de acasă, urmând ca aici să găsească subiectul potrivit, mediul ambiental şi starea psihică pentru a le aşterne pe pânză. Şi, întradevăr, Parcova le-a oferit ceea ce căutau, dar mai ales starea psihică şi mediul ambiental de intercomunicare cu confraţii de breaslă. Dacă am face o statistică să vedem câţi artişti ies vara în natură pentru a se exprima, am intuiţia că vom vedea pe majoritatea, cu puţine excepţii. Oare se poate concluziona că pictorii se întorc la natură, în spirit rousseauist, ducând lipsă de subiecte în mediul citadin? Cred, mai curând, că se caută diversitatea de subiecte sau chiar un mod de a protesta la civilizaşia oraşului aglomerat de tot felul de întâmplări care nu-l mai atrage pe artist, ci mai mult îl deranjează şi îi secătuieşte inspiraţia creativă. De aceea Parcova are un parfum aparte, acela al naturii nepoluate, al oamenilor cu suflet încă «nepoluat», dar şi al întinderilor nesfârşite, unde poţi alege un subiect sau un mod de a vedea acelaşi lucru diferit, comparativ

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 13

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr.10/38/ 20 14

cu colegul de breaslă. Există practica şi condiţia ca fiecare artist să doneze câte o lucrare pentru un viitor muzeu. Aceasta, desigur, contribuie la ridicarea spirituală a localităţii, dar şi la fixarea ei în memoria colectivă, la creşterea interesului cultural turistic, la ridicarea gradului de civiliaţie a localităţii.

Dacă de-a lungul a două milenii relaţia artei cu natura a avut un conţinut preponderent realist-mimetic, potrivit teoriei lui Aristotel, acum nu se mai poate întâmpla aşa ceva, din n cosiderente pe care nu le voi invoca, fiind cunoscute. Timpul nostru are poetica sa. Chiar Aristotel a lăsat loc şi pentru poezie unor arte.

Azi poeticul este componenta dominantă în construcţia artistică. Dacă apelăm la creaţia care face obiectul vernisajului invocat, vom începe cu Mihai Zaiţ, un poet neîntrecut al naturii, începând cu anotipurile şi sfârşind cu lucrurile care compun natura, exemplu, căpiţele de fân, sau arborii desfrunziţi etc. Mai întâi, după importanţa pe care o dă instrumentelor de lucru, urmează metoda de operare, care e simplă: înlătură accidentalul, neesenţialul, carnalul din formele avute în vedere şi aduce natura la un fel de exprimare scheletică, esenţializată, care apoi este parfumată cu substanţa poetică. Forma rezultată este mai mult şoptită, graţioasă, fragilă dar semnificativă. Ea rezultă dintr-un fel de operaţie eidetică picturală din care contează numai intenţia. Operaţia sa este paralelă şi se aseamănă cu ceea ce a realizat Brâncuşi în Pasărea măiastră, doar ideea de pasăre – zborul.

Pe o linie apropiată de Zaiţ se situează şi pictorul rus Pavel Reabosapka. Peisajul său din natură este reprezentat de liniile care definesc geologicul – frământarea, schimbarea, devenirea. El indică de ce este capabil pământul cu forţele sale nevăzute. Pavel Reabosapka nu pictează râuri, păşuni sau huceaguri, ci curente, tendinţe, ameninţări, forţe nevăzute dar intuite etc. Culorile sale, ca un stigăt neauzit, definesc stranietatea, nefirescul, tendinţa ajunsă la o limită a transformării în altceva.

Mihail Zaiţ - Peiaj în albastru (acuarelă)

Anatol Mocanu, aşa cum l-am identificat aici, este labirintic, misterios. Natura este privită ca o sumă de forţe ascunse. Formele sunt frânte, chinuite, suferinde iar culoarea este un adjuvant al formei şi îi subliniază intenţiile, are şi străluciri care dovedesc speranţe optimiste. Autorul dă impresia unei căutări în imensitatea unei lumi răvăşte care parcă şi-a pierdut echilibrul şi se supune legilor întâmplării.

Anatol Mocanu - Labirintul (ulei)

O tendinţă complementară o reprezintă Lilia Cazacu, artista care aici la Parcova se exprimă ca o regină a florilor. Buchetele sale de

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 14

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr.10/38/ 20 14

flori exprimă, prin culoare şi formă, viaţa, elanul vital în funcţiune. Florile sale sunt opulente şi încărcate cu toate darurile naturii. Dacă le compui, se aseamănă cu un grup de fete angajate într-un dans ritual legat de viaţă. Adeptă a frumosului prin el însuşi şi a artei pentru artă, Lilia Cazacu traduce prin flori feminitatea cu toate farmecele sale. Florile sale sunt totale, vocale, suculente, viguroase şi pline de parfum metafizic – mister.

Mihaela Motruc - Repaus (ulei)

Peisajele lui Ion Ciobanu şi Ştefan Bâlba , apropiate oarecum ca înfăţişare expresivă de Mihaela Motruc, au trasăturile unui realism natural în care se cultivă virtuţile civilizaţiei satului în dimen-siunile idilicului şi feericului.

Lilia Cazacu - Flori (ulei)

Tânăra pictoriă, Mihaela Motruc, într-o anumită măsură, se apropie de Lilia Cazacu, dar este mai reţinută, chiar elegiacă. Unitatea sa de măsură este repausul, în care găseşte efecte de mister şi reale centre de interes pentru retină.

Are siguranţă în gesturie picturale cu care caută suspansul din existenţă.

Ion Ciobanu - Peisaj pastoral (ulei)

Pavel Riabosapca - Peisaj cu lac (ulei) Ştefan Bâlba - În miezul zilei (ulei)

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 15

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Un cercetător de forme înnobilate de puritate se arată a fi şi pictorul Igor Isac. Portretele sale cultivă prin nostalgie şi interioritate un aer de nobleţe dar şi de uşoară senzualitate, semn al unei conexiuni discrete cu valorile vieţii.

Nr.10/38/ 20 14

Lucia Bâlba - Simboluri (tapiserie)

Un domeniu distinct îl reprezintă şi fotografia, pe care în expoziţie ne-o prezintă în mai multe ipostaze Andrei Viziru, redactor la Radio Chişinău. Autorul ese un căutător de efecte speciale realizate pe cale tehnică. El explorează virtuţile imaginii ca imagine artistică a unor fenomene naturale – natura văzută de un artist cu obictivul fotografic. Şi din această perspectivă Andrei Viziru are ce vedea: efecte de halou, de contre jour, de vibraţii unduioase, de polarizare a luminii, de contraste etc.

Igor Isac - Dialog (uei)

Împlinirea diversităţii tematice enunţate şi a tehnicilor de lucru, enunţatăe la începutul analizei sumare, se realizează şi prin prezenţa pe simeze a Luciei Bâlba, o iscusită artistă în arta textilelor. Deşi lucrarea prezentă pe simeze are o suprafaţă mică, prin tehnica utilizată şi simbolistica încriptată, prin material, culoare şi forma geometrizată, Lucia Bâlba dă o notă de profunzime şi sensibilitate artistică privind conţinutul artei populare ca temă de experienţă şi înţelepciune populară .

Andrei Viziru - Vedere prin "fereastră"

(efect foto)

Expoziţia a fost, indiscutabil un bun prilej ca artiştii iubitori de natură să-şi valorifice potenţialul artistic exprimat în creaţii de certă valoare. Aceşti creatori au revalidat, în acelaşi timp, o mai veche teză estetică, a legării artei de popor. Sperăm ca următoarele ediţii ale taberelor să fie şi mai productive !

Material prezentat, însoţit de fotografii din expoziţie de : © Prof. Dr. Mihai Păstrăguş, Iaşi

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 16

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Tânărul Mihail Sebastian11 şi urgenţele „ultimei ore”

Autor:Bianca BURŢACERNAT

Doar cu opera sa de prozator şi de dramaturg, Mihail Sebastian ar fi devenit, după schimbarea de paradigmă instituită de cele două-trei generaţii de scriitori şi de critici postmoderni, un autor căzut în desuetudine. Pe drept sau pe nedrept – asta este o altă discuţie, şi ea ar merita purtată cât de curând. În orice caz, marea lui şansă s-a dovedit a fi fost publicarea, în 1996, a Jurnalului. Dezvăluind, pe de o parte, lucruri surprinzătoare despre o epocă agitată şi despre o lume literară în interiorul căreia relaţiile dintre scriitori reflectă, în mic, tensiunile ori chiar seismele din plan politic, dar şi, pe de altă parte, amănunte semnificative privitoare la identitatea profundă a diaristului12, lectura Jurnalului a pus într-o nouă lumină opera autenticistului Sebastian – dacă nu în întregul ei, măcar pe anumite segmente privilegiate, cum ar fi proza „autoficţională” din De două mii de ani şi Cum am devenit huligan.

Totodată, Sebastian rămâne în atenţie – ca subiect al unor dezbateri ce ating deseori accente polemice – şi datorită activităţii sale de publicist. Activitate asiduă, asupra cuprinderii şi întinderii căreia insistă, de ceva vreme, cercetători mai vechi şi mai noi, de la Cornelia Ştefă-

Nr.10/38/ 20 14

nescu, Dorina Grăsoiu şi Geo Şerban la Marta Petreu şi Mihai Iovănel, spre a da numai câteva exemple. Peste 2.500 de texte, acoperind domenii, subiecte şi registre variate, cronici literare sau de spectacol, eseuri, studii, luări de poziţie în chestiuni ideologice, articole de analiză politică, toate acestea configurează opera unui publicist redutabil atât prin anvergura intelectuală, cât şi prin puterea de muncă. A unui publicist „angajat” pe diferite fronturi (estetice ori politice) şi, date fiind autenticitatea şi pasionalitatea angajamentului său, în măsură să contrarieze şi să suscite controverse – la vremea respectivă, dar şi azi, la aproape şapte decenii de la dispariţia sa. Oricât de frapante ar fi însă unele dintre adeziunile şi aserţiunile sale, nu-i poate fi contestată, cred, acestui intelectual buna-credinţă cu care intră în luptă, pentru o cauză (de multe ori pentru o idee) sau alta.

La impresionanta (nu numai cantitativ!) operă de publicist a lui Sebastian am avut acces, până de curând, doar parţial. Excepţie fac, bineînţeles, aceia (foarte puţini, în ciuda numărului tot mai mare de teze de doctorat consacrate autorului....) care s-au ocupat îndeaproape de acest autor şi care, după caz, au mers direct la colecţiile de periodice ale Bibliotecii Academiei sau ale marilor biblioteci universitare. Din păcate, destui dintre cei care au publicat, mai ales mai recent, cărţi despre Sebastian au în privinţa publicisticii lui o idee aproximativă, întrucât nu par să fi parcurs şi alte articole ale autorului în afara celor antologate de Cornelia Ştefănescu în volumele bine cunoscute: Eseuri.

Cronici. Memorial (Editura Minerva, 1972) şi Jurnal de epocă (Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2002).

Istoric literar a cărui contribuţie la cunoaşterea vieţii şi a operei lui Sebastian este inconturnabilă, Cornelia Ştefănescu13 a avut în

13 11

Mihail Sebastian (la naștere Iosif Hechter, alt pseudonim Victor Mincu; n. 18 octombrie 1907, Brăila, d. 29 mai 1945, București) a fost un romancier și dramaturg român.

12 DIARÍST s. m. cel care își notează întâmplările zilnice. (< it. diarista)

Conelia Ştefănescu – (n.11 noiembrie 1928, în Caransebeș – d. 28 iulie 2010). A absolvit Facultatea de Filologie a Universității din București în anul 1951. A lucrat în cadrul Bibliotecii Academiei Române între anii 1951 - 1953. A debutat în 1951 la Viața Românească, iar editorial în 1968, cu micromonografia Mihail Sebastian. Devine doctor în filologie din 1957 și cercetător

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 17

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE vedere editarea în integralitate a publicisticii scriitorului, fără să izbutească însă a-şi duce la bun sfârşit proiectul; ceea ce a reuşit să facă a fost să publice, în 1994, într-un prim volum de Opere apărut la Editura Minerva, articolele lui Mihail Sebastian din perioada 1926-1928.

La douăzeci de ani distanţă, Academia Română – prin câţiva cercetători de la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu” – şi Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă reiau acest proiect, în cadrul colecţiei de Opere fundamentale. După ce, în 2011, au apărut aici, într-o ediţie realizată de Mihaela Constantinescu-Podocea, secondată de doi cercetători mai tineri, Oana Safta şi Petruş Costea, primele două volume de Opere Mihail Sebastian, conţinând proză, teatru şi corespondenţă (apariţie comentată, în Observator cultural, de un alt cunoscător al lui Sebastian, reputatul Geo Şerban), iată că acum avem în faţă, în aceeaşi serie, în volumele III şi IV, publicistica autorului din intervalul 1926-1932. Cu mici adăugiri (unele datorate lui Geo Şerban, care a identificat în Ştiri din lumea evreiască şi în Cuvântul nostru câteva articole necunoscute ale lui Sebastian, semnalându-le chiar aici, în Observator cultural...), ediţia reproduce volumul din 1994, de la Minerva, îngrijit de Cornelia Ştefănescu, şi continuă, cum spuneam, proiectul regretatei cercetătoare, ajungând până în 1932. Din câte înţeleg, vor apărea nu peste multă vreme şi restul volumelor de Publicistică, trei la număr, acoperind perioada 1933-1945. Demers de o importanţă crucială pentru cunoaşterea operei lui Sebastian – deloc lesnicios, demn de toată atenţia şi de toată consideraţia. Un eveniment care nu ar trebui să treacă neobservat şi nediscutat; mă tem însă că exact asta se va întâmpla...

E de prevăzut că editarea integrală a publicisticii autorului Ultimei ore va diminua simţitor importanţa multora dintre cărţile – fie monografii, fie eseuri centrate pe un aspect al operei sau pe altul –, unele ambiţioase, al căror obiect este Mihail Sebastian şi care îşi cuceriseră, în parte, capitalul de prestigiu tocmai din la Institutul de Istorie Literară și Folclor al Academiei Române, parcurgând toate treptele carierei.

Nr.10/38/ 20 14

frecventarea unor texte încă neadunate în volum. Cu (toate) textele pe masă, vom putea vedea ce anume din articolele lui Sebastian a fost scos din context prin citarea direcţionată (de nu tendenţioasă) sau prin supralicitarea unor fragmente, vom putea cântări, discerne, evalua în cunoştinţă de cauză. În plus, cred că, ajutaţi de trecerea timpului să ne poziţionăm lucid în raport cu epoca de efervescenţă şi, în acelaşi timp, de excese a anilor ’30, vom putea parcurge, în sfârşit, cu calm şi comprehensiune articolele literare şi politice ale lui Sebastian, oricât de siderante ne-ar părea uneori acestea. Lectura acestor texte ce însumează mii de pagini (numai primele două tomuri din publicistica autorului totalizează peste 2.500 de pagini...) oferă, în sine, prilejul unei veritabile aventuri intelectuale, cu nimic mai prejos de aceea pe care ne-o procură articolele – şi acestea extrem de numeroase – ale altor scriitori interbelici precum Ion Vinea14 sau T. Arghezi15.

Cele două volume a căror apariţie o semnalez aici adună articolele nu ale tânărului, ci ale foarte tânărului Mihail Sebastian, din perioada celor „şapte ani de acasă” ai acestuia, cum ar spune Marta Petreu, ani ai formării în familia Cuvântului condus de Nae Ionescu. În 1926, la numai 19 ani, imediat după bacalaureatul susţinut în oraşul natal, Brăila, unde fusese remarcat – cum bine se ştie – de cel care avea să fie perceput ca Magistru, Sebastian debutează în Politica (ziar bucureştean efemer, apărut în intervalul unui an: 1926-1927), publicând un articol intitulat Bacalaureatul, „generaţia violenţei” şi altele, text-fanion pentru ceea ce va scrie în perioada imediat următoare. La scurtă vreme va începe colaborarea la Cuvântul – dar, în paralel, în toţi aceşti ani (e vorba de perioada 1927-1932), cu o prodigioasă putere de muncă, va scrie articole pentru mai multe publicaţii; între acestea, Universul literar, Vremea, Tipar14

Ion Vinea (n. 17 aprilie 1895, Giurgiu - d. 6 iulie 1964, București), pseudonimul literar al lui Ion Eugen Iovanaki, poet român în vecinătatea mișcării literare de avangardă.

15 Tudor Arghezi, pseudonimul lui Ion Nae Theodorescu, (n.

21 mai 1880, București - d. 14 iulie 1967) a fost un scriitor român cunoscut pentru contribuția sa la dezvoltarea liricii românești sub influența baudelairianismului.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 18

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE niţa literară, Vitrina literară, România literară, Azi (iar după 1933, lista va fi încă şi mai bogată). Experienţa celor şapte ani de la Cuvântul este esenţială pentru tânărul intelectual (şi pentru scriitorul în devenire) Mihail Sebastian nu atât prin influenţa directă exercitată de Nae Ionescu („diavolul”...), cât prin faptul că tânărul în formare a găsit aici o tribună de exprimare, un loc în care avea posibilitatea să-şi exerseze condeiul, concomitent cu spiritul critic. Influenţa „năistă”, mult invocată, ar trebui privită nuanţat: mai evidentă în privinţa opţiunilor politice şi ideologice în sens larg formulate de Sebastian în articole (Nota Bene: antiliberale, însă

nicidecum extremiste...; sceptice faţă de ceea ce înseamnă raţionalism, însă simţitor nuanţate în raport cu iraţionalismul profesat de mulţi dintre colegii de generaţie), foarte estompată

în ceea ce priveşte aserţiunile literare/ adeziunile estetice ale junelui publicist. Dacă în calitate de autor de articole politice este „influenţabil” şi deseori în eroare (îmi vine în minte, de pildă, un articol din 1930, O dictatură a intelectualilor, evident contaminat de organicismul colectivist predicat de Nae Ionescu; sau vreo două texte ce exaltă virtuţile lui Mussolini...), ca eseist în marginea literaturii ori a artei dramatice, ca pasionat comentator de cărţi, Sebastian se vădeşte, de la bun început, o minte matură, cu un spirit critic ce se exprimă adesea în tuşe contondente, în general juste. La doar douăzeci-douăzeci şi ceva de ani, are un gust format şi un stil critic deloc ezitant – venind cu o cultură (inclusiv clasică) solidă chiar din liceu (dintr-o şcoală pe care, la debut, în 1926, ca şi mai târziu, o acuză pentru superficialitate şi – deja – pentru presupusu-i spirit uniformizant!).

Atuurile unui critic Ca structură de personalitate, Sebastian este, încă din primii ani ai scrisului său, un spirit clasic, echilibrat, atent tot timpul la justa măsură a lucrurilor. E extrem de receptiv la nou, la ineditul ce pluteşte, discret ori ostentativ, în aerul literar al timpului; dar nu va fetişiza nici o clipă „noutatea” – de aici şi reticenţa faţă de excesele diferitelor „-isme”, faţă

Nr.10/38/ 20 14

de anumite manifestări avangardiste. În acelaşi timp, rafinatul frecventator al literaturii franceze – al lui Proust, în particular – şi atentul comentator al lui Joyce ori al Virginiei Woolf nu-i cruţă nici pe „tradiţionalişti” ori pe autori a căror cuminţenie literară îi provoacă accese de o ironie muşcătoare (Ionel Teodoreanu16, Emil Gârleanu17, G. Topîrceanu 18sau Demostene Botez19 – în acesta din urmă văzând „trimful mediocrităţii”). Scrie cu o energie debordantă, cu o implicare, intelectuală şi afectivă deopotrivă, pe care o simţi în fiecare frază; o frază vie, mustind, mai precis, de o viaţă a „ideii”, cu precizie formulată, fără volutele şi ornamentele ce încarcă, de obicei, comentariul criticului care este şi scriitor. De altfel, înainte de a fi prozator (a cochetat şi cu poezia, însă doar pasager, fără consecinţe) şi dramaturg, Sebastian este critic. Un critic ale cărui (inerente) preferinţe subiective nu se transformă în capricii şi care, rămânând empatic faţă de text şi faţă de autorul examinat, nu-şi pierde totuşi suverana şi obligatoria „distanţă” ce face diferenţa între un critic pursânge şi un („artist”) practicant al lecturii de identificare, oricât de cultivat şi de comprehensiv ar fi acesta din urmă...

(Este, într-adevăr, îndreptăţită Dana PârvanJenaru când insistă, în cartea ei de curând apărută, Sebastian şi lumea lui, asupra laturii de critic literar a autorului în discuţie.) Dar criticul Mihail Sebastian a vrut, tânăr fiind, să intre şi 16

Ionel Teodoreanu, cu numele real Ioan-Hipolit Teodoreanu (n. 6 ianuarie 1897, Iași - d. 3 februarie 1954, București) a fost un romancier și avocat român interbelic, cunoscut mai ales pentru scrierile sale evocatoare ale copilăriei și adolescenței.

17 Emil Gârleanu (n. 5 ianuarie 1878, Iași, d. 2 iulie 1914, Câmpulung) a fost un prozator, regizor, scenarist de film și jurnalist român. Fiul lui Emanoil Gârleanu, colonel și al Pulcheriei, născută Antipa. Începe liceul la Iași în 1889 dar se retrage și se înscrie la Școala fiilor de Militari, unde devine coleg cu Jean Bart, apoi intră la Școala de Ofițeri de Infanterie, unde devine coleg cu Gheorghe Brăescu. A fost sublocotenent în armata română dar este exilat la Bârlad pentru activitatea sa publicistică, interzisă de regulamentul militar.

18 George Topîrceanu (n. 20 martie 1886, București - d. 7 mai 1937, Iași) a fost un poet, prozator, memorialist și publicist român, membru corespondent al Academiei Române din 1936.

19 Demostene Botez (n. 29 iulie, 1893, satul Hulub, comuna Dângeni, județul Botoșani - d. 17 martie 1973, Iași) a fost un scriitor și publicist român, academician (membru corespondent din 1963) și avocat (licențiat în drept al Facultății din Iași).

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 19

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE în altfel de bătălii decât cele literare, aventurându-se primejdios pe apele agitate ale politicului şi ale politicii, într-un context istoric tulbure. A fost această aventură o eroare sau o experienţă constructivă, în plan individual, pentru acest intelectual? A fost bovarism sau altceva? Rămâne de discutat…

Moartea lui Mihail Sebastian Într-o zi oarecare din 1945, tânărul scriitor îşi pierde viaţa într-un accident mortal.

Marţi, 29 mai 1945, pe la ora 14.00, scriitorul, gazetarul şi profesorul Mihail Sebastian, în vârstă de 38 de ani, se duce spre Universitatea Liberă Democratică din Bucureşti. Este ziua în care urmează să susţină o prelegere despre Balzac, primul său curs de literatură universală.

La ora 15.00, traversează staţia de tramvai de la Biserica Sfântul Nicolae şi este accidentat de un camion, pe Bulevardul Regina Maria. Un sfert de oră mai târziu, încetează din viaţă. A doua zi are loc înmormântarea, la Cimitirul Evreiesc Filantropia, unde vin nenumăraţi intelectuali. Dintre ei nu lipsesc Camil Petrescu, Geo Bogza, Perpessicius, Petru Comarnescu, Al. Philippide, Cella Serghi, Ion Biberi, Anton Bibescu.

Intelectual, evreu, român şi francofil, portretul celui care s-a născut Iosef Hechter, fiu al unei familii de evrei din Brăila, şi a devenit mai târziu Mihail Sebastian, se conturează la întâlnirea dintre evreitatea şi românitatea sa, pe care a reuşit să le armonizeze. În După două mii de ani, carte esenţială pentru destinul său şi pentru cultura română, scria astfel: „Mi se pare mai urgent şi mai eficace să realizez în viaţa mea individuală acordul valorilor iudaice şi al valorilor româneşti, din care această viaţă este făcută, decât să obţin sau să pierd nu ştiu ce drepturi civile. Aş vrea să cunosc bunăoară legiuirea antisemită care va putea anula în fiinţa mea faptul irevocabil de a mă fi născut la Dunăre şi de a iubi acest ţinut." Această aspiraţie a fost permanentă, de la debutul din 1926, în cotidianul Politica, şi până la Insula, piesa de teatru scrisă în 1944, cu un an înainte de a muri. Activitatea sa de gazetar la Cuvântul, Rampa, Revista

Nr.10/38/ 20 14

Fundaţiilor Regale sau Viaţa românească, de

până în 1940, arată un intelectual al nuanţelor, preocupat de modernitate, care vrea să înţeleagă lumea în care trăieşte. Înainte de întâlnirea decisivă cu Nae Ionescu la Cuvântul, în 1927, Mihail Sebastian publicase articole împotriva fascismului şi a războiului.

Interesul pentru modernitate l-a apropiat de grupul Forum, din care făceau parte Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu sau Paul Sterian. Dar înainte de a pleca la Paris, cu o bursă de doctorat în Drept, tânărul iubitor al culturii franceze se distanţează de misticismul colegilor de generaţie. „Huligan" şi scriitor Primul moment marcant al carierei de scriitor este romanul După două mii de ani, de fapt o confesiune tulburătoare despre ce înseamnă a fi evreu, publicat după asasinarea lui I. Gh. Duca, după suspendarea revistei Cuvântul, care o cotise spre extrema dreaptă şi după arestarea unor legionari din grupul Criterion.

Numai că prefaţa lui Nae Ionescu, iniţiatorul său în filosofie, era o încercare de a justifica teologic antisemitismul. Însingurarea lui Mihail Sebastian ia proporţii: este renegat de evrei, pentru că doreşte armonizarea cu valorile româneşti, şi vânat de antisemiţi. Mărturia acestei condiţii se află în volumul Cum am devenit huligan. Sunt ani grei pentru intelectualul care nici nu se retrage total din viaţa publică, dar nici nu militează pentru vreo ideologie. Spiritul lui critic analizează şi lumea exterioară, şi pe cea interioară. Evadează prin şi în muzica lui Beethoven şi în literatura lui Proust.

Romanul Accidentul, recompus după ce a rămas fără manuscris în trenul spre Geneva, sau Oraşul cu salcâmi, precum şi piesele de teatru Steaua fără nume şi Jocul de-a vacanţa o dovedesc. Mihail Sebastian a avut curajul să pledeze în instanţă pentru Geo Bogza, acuzat de imoralitate pentru Poemul invectivă, sau să-i sprijine prin articole pe Eliade, Arghezi, Aderca, toţi acuzaţi de... pornografie.

Dar solidaritatea nu i-a fost întoarsă...

Sunt anii de dinaintea intrării în grupul ilegal de stânga al lui Lucreţiu Pătrăşcanu, când evreilor

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 20

Nr.10/38/

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE le este interzis să practice profesiunea de ziarist sau să călătorească. Suferinţa palpită în jurnalul din 1935-1944, publicat abia în 1995.

Acolo se dezvăluie intelectualul neliniştit, scriitorul care iubeşte literatura franceză, melomanul, îndrăgostitul fără leac de actriţa Leni Caler, actriţă evreică, faimoasă în epocă. Mărturie esenţială! După ce a fost publicat, abia în anul 1995, iar apoi tradus în limba engleză, Jurnalul lui Mihail Sebastian, document vital pentru cultura română, a avut un ecou remarcabil în străinătate. Au existat critici care au comparat această mărturie de mare intensitate din 19351944 cu jurnalul Annei Frank. Întâmplarea a

jucat un rol covârşitor în viaţa lui Mihail Sebastian, şi aceasta nu-i o întâmplare.

Ion Călugăru scriitor, maestru şi discipol? Filosof, mentor al generaţiei de intelectuali interbelici şi lider al mişcării de extremă dreaptă, Nae Ionescu a fost iniţiatorul lui Mihail Sebastian în filosofie. Însă „maestrul iubit" l-a renegat, când tânărul scriitor a publicat După două mii de ani.

Mormântul său din Cimitirul Filantropia din Bucureşti

20 14

Radicalism şi demonism: Nae Ionescu, M. Sebastian şi extremismul revoluţionar

Valentin Tismăneanu Sper ca discuţia să iasă, în fine, din procustianul pat al unui provincialism desuet şi să se exploreze, cu obiectivitate şi esprit de finesse, aşa cum au făcut-o de pildă Ion Vianu şi Gelu Ionescu, fenomenele de radicalism politic ca forme de „îndrăcire” a unor intelectuali de seamă din veacul XX. Adeziunea la fascism a unui Mihail Sebastian, demonstrează Marta Petreu, abjurate ori ocultate ulterior, ţinea de fapt de relaţia pe care Hegel a văzut-o ca esenţială în istoria spiritului, recunoaşterea, deci de dialectica stăpân-sclav. Iată linkul la sumarul acestui număr din TLS. Voi publica în curând traducerea în româneşte a recenziei mele. A sosit din plin timpul să analizăm fără prejudecăţi participarea românească la ceea ce R.M. Alberes a numit cândva aventura intelectuală a secolului XX. O aventură din care n-au lipsit abdicările vertiginoase, visurile aberante, iluziile colectiviste, patimile extremiste, fantasmele mesianic-redemptive.20 Am citit pe nerăsuflate noua carte a profesoarei de istoria filosofiei, poetei şi eseistei Marta Petreu pe tema tinereţii intelectuale a lui Mihail Sebastian, a relaţiei dintre tânărul intelectual evreu român de la Dunăre, unul dintre cele mai rafinate spirite ale generaţiei ’27, şi principalul doctrinar al extre20

În Times Literary Supplement, 5 ianuarie 2010, cronica mea la cartea Martei Petreu. http://extras.timesonline.co.uk/tslpdfs/contents.pdf

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 21

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE mismului revoluţionar din România anilor 20 şi 30, Nae Ionescu, seducător (la propriu şi la figurat) profesor de logică şi metafizică, dialectician-prestidigitator fără pereche, magician al conceptelor din specia lui Leo Naphta, personajul lui Thomas Mann din Muntele vrăjit.

Cartea trebuie examinată în spiritul ei, care este unul al respectului pentru text, pentru surse, pentu faptele istorice, iar nu pe bază de procese de intenţii, pe cât de maliţioase, pe atât de dubioase. „Atacurile la baionetă”, exploziile nevrotice, nu-şi au locul acolo unde se discută idei. Sebastian nu a fost un scriitor oarecare, rolul său la Cuvântul nu poate fi comaparat cu cel al unui Ion Calugăru, for instance. Tema explorată de Marta Petreu poartă asupra unuia din cele mai controversate şi încă sângerânde momente din istoria politică şi intelectuală a României interbelice. Mai presus de orice, Nae Ionescu a urmărit să intemeieze religia politică a ortodoxismului românesc, o filosofie colectivistă ostilă liberalismului, parlamentarismului, socialismului (fie acesta şi democratic) şi oricărei forme de raţionalism considerat emasculant şi lipsit de viaţă.

Naeionescianismul a fost o viziune totalitară despre fenomenele politice, etice şi religioase, iar tânărul Sebastian a sprijinit această perspectivă antipluralistă. Modernitatea era pentru Nae Ionescu prin excelenţă decadentă, coruptă şi corupătoare. Statul burghez era unul fals, artificial, lipsit de legitimitate. Libertăţile civile erau mofturi derizorii. Se impuneau decizii rapide, necruţătoare, luate de un Conducător blagoslovit cu providenţială charismă. În conflictul dintre spirit şi suflet, klagesianul Nae lua partea sufletului. La un ceas când Europa părea să fi intrat în ceea ce Elie Halevy a numit L’ere des tyrannies, aceste idei explozive păreau să aibă un viitor şi nu este de mirare că Sebastian s-a contaminat cu patosul lor cadenţat. Ceea ce este surprinzător ţine de intensitatea adeziunii sale la o formulă spirituală menită să justifice cele mai aiuritoare salturi mortale politice, inclusiv recursul la violenţă, teroare, crimă. În acei ani de „îndrăcire”, Sebastian a fost de fapt un fanatic. S-a

Nr.10/38/ 20 14

dedat la ceea ce Thomas Mann a numit odată extazul demonismului.

Intitulată Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu - Mihail Sebastian, cartea publicată la editura Polirom, poate fi citită în mai multe registre: mai întâi acela al atacului fascizant (de sorginte sorelian - mussoliniană) împotriva instituţiilor burgheze din România. Este vorba în acest caz de atracţia lui Sebastian către ideile fascismului italian şi chiar francez, în niciun caz către rasismul antisemit, misticismul wagnerian ori socialismul pan-germanist din care s-a născut nazismul. Mai mult, cel puţin în prima fază a Cuvântului, nici Nae Ionescu, personajul pentru care Sebastian nutrea o admiraţie neţărmurită, învecinată cu orbirea, nu era un ideolog atras de elucubraţiile rasiste. Etnicismul său meta-politic (spre a relua conceptul lui Pieter Viereck) era unul primordialist, autohtonist, grandios-teluric, fundamentalist, reacţionar în sensul cel mai exact al termenului. Asemeni lui Peguy, Nae venera la patrie et les morts. Gândirea sa provenea ca orientare dinspre Joseph de Maistre şi se înrudea poate cu filosofia lui Charles Maurras. Când Sebastian scrie împotriva partidelor politice (în primul rând împotriva celui liberal) el participă, alături de profesorul său, la un atac general-european împotriva spiritului democratic, parlamentar, pluralist. Să nu uităm că primul preşedinte al Poloniei democratice, Gabriel Narutowicz, a fost asasinat de un extremist naţionalist. Moda crimei politice era contagioasă şi afecta toate ţările din regiune. Poziţia etnocentrică a lui Nae Ionescu nu era esenţial diferită de aceea a unui Roman Dmowski, ideologul Democraţiei Naţionale (endecja) din Polonia. În plus, ortodoxismul febril lui Nae Ionescu, fundamentul modelului său etnocratic, s-a ciocnit cu criticile venite din partea unui Mircea Vulcănescu, alarmat de manipulările politice ale credinţei.

Al doilea registru ar fi acela al abordării demistificatoare (myth-breaking). Marta Petreu schimbă paradigma interpretării lui Sebastian: citind sute de articole ale acestuia, ale lui Nae Ionescu, ale altor membri ai Generaţiei, a ajuns la concluzia că Sebastian a fost în fapt prin-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 22

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cipalul megafon al atitudinilor de extremă dreaptă care au constituit viziunea naistă despre stat, colectivitate, tradiţie. Aş îndrăzni totuşi să citesc diferit articolul lui Sebastian Omul cu revolverul publicat cu puţin timp înainte de interzicerea Cuvântului şi arestarea lui Nae Ionescu, ca parte a represaliilor ce au urmat uciderii lui I. G. Duca. Nu cred că era vorba de o deşănţată, iresponsabilă, cinică apologie a gangsterismului, ci mai degrabă de un text-diagnostic, o premonitorie încercare de simptomatologie a ceea ce mai târziu, în Cum am devenit huligan, Sebastian definea drept „o epocă şi o mentalitate”. Apropos de această lucrare, cred ca ar fi fost utilă o discuţie în detaliu, mai cu seamă în ceea ce priveşte definirea spiritului anti-totalitar. „Spiritul critic este un civil”, scria exemplar Sebastian. „Marşurile, odele şi simbolurile vagi sunt materia primă a oricărei dictaturi” (citez din memorie). Personal, consider pamfletul lui Sebastian una dintre cele mai lucide analize a relaţiei de consubstanţialitate ideologică, pe bază de anti-individualism, de dispreţ pentru subiectivitatea autonomă, dintre fascism şi comunism. De acord cu Marta Petreu, nu trebuie să-l (mai) privim pe Sebastian ca pe un „model”, dar nu trebuie să dăm o semnificaţie de-a dreptul cosmică, inexorabilă celor „şapte ani din casa Cuvântului’, cei şapte ani de „noroc nemeritat” şi de ucenicie pe lângă ‘stăpânul’ său, Nae Ionescu”. (p.256) În plus, sunt mai puţin dispus decât Marta Petreu să dau credit ironiilor de doi bani ale unui I. Ludo ori atacurilor venite din partea celor care, în acei ani, ridicau în slăvi URRS ca patria speranţelor antifasciste. Nae Ionescu i-a aplicat discipolului său o „pedagogie negativă” prin acea dezolantă prefaţă. Textul însă era (şi rămâne) penibil pentru Nae, nu pentru Sebastian, orice ar fi scris Racoveanu, Branişte şi Ludo, spre a nu mai vorbi de Belu Zilber.

Un „trecut deocheat” a fost într-adevăr această perioadă a furorii naiste a lui M. Sebastian, ca şi în cazul unor Cioran, Eliade, Noica, dar cu câţiva ani înaintea „îndrăcirii” acestora.

Poziţiile revoluţionare de dreapta ale lui Sebastian (extremismul „moderat”) au fost pro-

Nr.10/38/ 20 14

babil cunoscute de exegeţii săi, dar, sugerează Marta Petreu, aceştia au preferat a le trece sub tăcere. Un idol nu poate fi imprevizibil, failibil şi heterogen. Sebastian a aderat la extrema dreaptă cu patima primei mari iubiri. Nu la conservatorism, mă grăbesc să o spun, ci la acea formulă politică pentru care paşoptismul, Luminile, Revoluţia Franceză (inclusiv girondinii) erau numele unor catastrofale erori. Tema revoluţiei plutea în aer în acea perioadă, instituţiile statului de drept se clătinau nu doar în România. Pe de altă parte, poate că ar merita spus că unii evrei au aderat la fascism în Italia acelor timpuri, inclusiv Margarita Sarfati, atât de apropiată de Duce. Cartea lui Alexander Stille, Benevolence and Betrayal, tratează tocmai acest delicat, spinos şi totuşi real subiect. Să mai spun că în anii 30, când legislaţia antisemită ducea la discriminări la adresa studenţilor evrei (mai întâi numerus clausus, apoi numerus nullus), au fost destui tineri evrei din România care au plecat la studii în Italia lui Mussolini. Repet, a fi simpatizant cu Mussolini în anii ’20 însemna cu totul altceva decât a-l admira după 1938, când Italia fascistă a adoptat legislaţia rasistă inspirată de nazişti. Fascismul italian, cu ale sale abominabile represiuni, prigoane şi asasinate, nu a fost exterminist, nu a urmărit anihilarea mecanic-tehnologică a unor întregi categorii umane definite în chip biologic. Cel puţin în faza descrisă în carte (1929-1933), Mussolini se bucura încă de sprijinul unor intelectuali influenţi, inclusiv Giovanni Gentile. Futuristul Marinetti a rămas fascist până şi în timpul abjectei Republici Sociale Italiene de la Salo (1943-1945). Despre Papini, sicofant al Ducelui (pe care îl numea „prietenul poeţilor”), nu mai este cazul să insist.

La fel de interesantă mi se pare analiza relaţiei Sebastian - E. Lovinescu: departe de a se identifica moral şi estetic cu viziunea sincronistă a celui care a fost un fel de Settembrini român, deci arhetipul anti-naismului, Sebastian a rămas în fond, până la capăt, un nostalgic al naeionescianismului, deci al unei filosofii „rumâneşti” care îi interzicea identificarea ca român. Relaţia dintre demonicul Nae şi învăţăcelul

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 23

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE său Iosif Hechter a fost într-adevăr una de o ambivalenţă ce ţine de resortul psihanalizei.

Nefasta prefaţă scrisă de Nae Ionescu pentru romanul De două mii de ani nu a dus la finalul relaţiilor de mare cordialitate dintre cei doi. Dimpotrivă, Sebastian se va feri să-l acuze direct pe Nae de antisemitism, îi va găsi cele mai contorsionate scuze şi va accepta să-i viziteze superba vilă de la Balcic şi să se costumeze în „mariner” când acceptă invitaţia profesorului de a participa la o excursie pe yachtul acestui hedonist specializat în predicarea ascetismului mistic.

Cartea Martei Petreu este de fapt istoria unei prietenii, ori poate mai bine spus a unei iubiri dintre un tânăr îndrăgostit de absolut şi un alchimist al gândirii pentru care viaţa nu este altceva decât experiment, aventură, risc. O iubire care a implicat ambele părţi: o ştim de la Hegel, dialectica stăpânului şi sclavului nu este una univocă. În Sebastian, dincolo de anumite interese îndoielnice (mă despart de speculaţiile legate de dorinţa de a o flata cumva pe Elena Lupescu prin promovarea unui „june evreu”), Nae a găsit un adorator, un zelot de o sensibilitate aproape maladivă. Poate că tocmai această vulnerabilitate excesivă explică slăbiciunea lui Nae pentru cel pe care îl remarcase încă de la acel fatidic bacalureat din Brăila. O slăbiciune care nu s-a stins vreodată, dincolo de înregimentarea profesorului într-o mişcare totalitară a cărei natură ţinea de ceea ce Hannah Arendt a numit „logodna între gloată şi elite”. Şi fiindcă am pomenit-o pe Hannah Arendt, mă întreb dacă nu este ceva similar, la nivelul inefabilului, al inexprimabilului, al infraraţionalului care explică relaţia acesteia cu Martin Heidegger la atâţia ani după episodul de tinereţe, tot aşa cum Sebastian nu s-a putut rupe complet vreodată de vraja Logosului naeionescian. În anumite privinţe, cartea este şi istoria prieteniilor unei generaţii pierdute, rătăcite, supliciate, a pasiunilor pentru mişcări politice născute din resentiment abisal şi speranţe apocaliptice. La stânga şi la dreapta, sau ţesut în acei ani prietenii întemeiate pe spirit anti-filistin, pe expectaţii mesianice, pe vise

Nr.10/38/ 20 14

nesăbuite (aş vedea cartea lui Marci Shore, Caviar and Ashes, despre generaţia lui Aleksander Wat, Jaroslaw Iwaskiewicz şi Julian Tuwim). Unele afirmaţii nu mi s-au părut suficient de argumentate, exista o tentaţie didactică (uşor de înţeles) şi o înclinaţie cam apodictică în anumite momente, bibliografia ar trebui actualizată, mai ales dacă lucrarea se va extinde, cum sper, asupra întregii Generaţii, cu lucrări despre fascismul european ca fenomen intelectual (G. Mosse, R. Griffin, E. Weber, J. Herf, R. de Felice, R. Paxton, Z. Sternhell). În ansamblu, avem de-a face cu o lucrare de o luminoasă onestitate şi de un admirabil curaj spiritual, un exerciţiu remarcabil de restituire dezinhibată a unor adevăruri nu întotdeauna comode, însă mereu necesare.

Selecţie şi prezentare George Ghe. Ionescu

Surse: adevarul.ro/cultura/istorie/moarteamihail-sebastian1_50ba027d7c42d5a663af9cc9/index.html

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 24

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr.10/38/ 20 14

către raţiune dar nu există limită către libertatea voinţei tale.

Dorina Şişu - Dublin Cuvântul este o structură, o materie la nesfârşit prelucrată, nu poate niciodată explica lumea. Da, poate să arate faţa din oglindă ori poate să arate cum este mila şi iubirea, ura şi tristetea, bun şi rău, prost şi deştept. Poate un fragment desăvârşit să cuprindă embleme de principii noi? Cuvântul depinde de teorie, teoria de practică, practica de idee şi toate aceste fenomene duc către voinţa de a continua, spre eternitate, reîntoarcerea la identic. Nu aici găsim supraomul? Cuvântul dus la infinit, împărţit la teorie şi practică tinde spre aproape o idee. Nu una finală, nu una desăvârşită pentru că nu ştim punctul de vedere al omului ce ne priveşte.

Mila şi iubirea rămân principii noi rămase de la Nietzsche – dă brânci celui ce cade, nicicum nu-l ajuta să se ridice pentru că te trage după el; neagă pe celălalt pentru a te afirma pe tine. Nu este aceasta o dreptate în sensul moral ci mai degrabă nesupunere civică.

Fiecare primeşte după merit, fiecăruia i se dă ceea ce i se cuvine. Omul poate să rămână impartial sau dreptatea poate încă să rămână privită ca imparţialitate? Între milă şi iubire există un raport ca şi sentiment, către cele două nu poţi aspira, există o limită înclinată

Esenţa vieţii constă în potenţarea voinţei de putere şi scop. Acţionăm, includem şi respingem un rol, rolul virtuţii. Se poate ajunge la fericire prin plăcere, practicând virtuţile cele mai înalte. Plăcerea poate produce teama de durere. În noi doarme frica de-a trăi viaţa, avem o nebunie şi-o poftă ce ucide timpul, unul oarecare ori unul rătăcit, rămas neacoperit de clipe, lipseşte-te bucuros de ceea ce nu ai, fugi în faţa iubirii cu fericirea şi plăcerea libertăţii tale. Gândeşte-te că un alt om îşi plânge nopţile pe furiş de frică de a nu-i rămâne descoperită dorinţa de-a respira parfumul, ploaia, cuvântul, sărutul ori vântul în orice anotimp, de frică să nu spună că pretinde fericirea în locul sclaviei.

Cuvântul este un har prin care poţi iubi atunci când eşti obligat să te ascunzi prezentului.

Buni la sfat Peste tot unde priveşti e o luptă. Până şi timpul se luptă. Realitatea a devenit o scenă în care nimeni nu-şi mai găseşte locul. Fiecare doreşte un loc mai pufos, mai înalt, mai cu fiţe.

Omul îşi doreşte putere şi respect, dar nu se întreabă ce oferă pentru a le primi. Pe internet care mai de care îşi expune punctul de vedere, îşi expune materialul gratis, doar-doar să primească aplauze şi să fie acceptat în rândul mai înalţilor şi prea fericiţilor înalţi, ajunşilor în clasa scriitoricească. Se tipăresc volume de poezii, ori de proză, deh, după capacităţile fiecăruia, pe bandă rulantă. Parcă nimic nu mai are limită şi parcă totul are „valoare”. Cred că de aici vine şi lupta cu timpul. Adică, se gândeşte omul, trebuie să scot anul ăsta cel puţin trei cărţi. Şi omul scrie. Cum? Cine ştie!?

Cine-ar vrea să ştie? N-avem timp. Ne grăbim să mai aruncăm un ochi pe internet, să vedem pe cine preferă criticul cutare, cine-a mai primit o recenzie straşnică ori cine ce-a mai câştigat la vreun concurs. Oh, concursurile! Aici nu vreau să

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 25

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE disec problema. Fiecare facă ce-o dori, că nu-i treaba mea! Ştiri despre războaie, ştiri despre criminali, prostituţie, ştiri despre piaţa muncii şi sărăcie, despre secetă şi poluare, despre regi şi prinţi călători, ştiri despre românii din afară, despre cei dinlăuntrul ţării, mai puţine ştiri, că doar se văd şi bârfesc cât li-i ziulica de lungă, ştiri despre trădători şi trădaţi, despre fugari şi câini maidanezi... Ce de ştiri! Simţi cum îţi plesneşte capul. Simţi cum vrei să fii struţ.

Toată lumea se scandalizează, comentează, găseşte soluţii chiar, dar rămânem aici, adică la nivelul de privitori-comentatori. Da, aici. Pe puntea suspinelor, c-aşa-i românul: bun la sfat!

Greul, se zice că ţi-l dă Dumnezeu atât cât poţi duce, îţi dă alură de Om. Omul zilei!

Ah, să nu uit, vorbeam de evidenţierea caracterelor de pe internet. Care caractere?

Cum care? Fiecare avem câte unul cel puţin. Cel mai mult mă miră acele personaje, care doresc să facă ceva. Şi ce să facă dânsele să iasă în fruntea mulţimilor? Stau pe laptop, c-aşa-i moda să dai cu degetele în tastatură într-un mod cât mai inteligent, chiar aristrocratic. Păi şi începe lupta: individul acuză alţi indivizi de prostie, de incultură, de manelism şi altele care nu-mi vin acum în minte, fiind prea multă informaţie proastă şi colorată strident, vă rog să mă credeţi că abia ţin firul să nu-mi pierd ideea. Am auzit foarte des expresia: „să facem ceva, să luăm măsuri”. Ei, na! Ei, da! Se adună lumea la astfel de comentarii de n-ai văzut şi dă cu presupusul, care cum se pricepe mai bine.

Citind pe fiecare, tinzi să le dai dreptate. Ş-or avea, de ce să n-aibă? Însă, cu tristeţe spun şi cu sinceritate, de când trăiesc printre străini, departe de zumzetul din ţară, constat felul coleric al nostru. Se discută mult şi nu se face nimic. Dacă vreun naiv face ceva, apăi vine nenea neaoş şi fleaşc una-n moalele capului: „cine măta eşti tu mă, căcatule, să faci tu acilea pă’ dăşteptu’? Du-te dreacu-n arta şi cultura lu’ măta de tocilar!”. Şi uite astfel se adevereşte vorba aia „Românul e născut poet” (sîc!) şi completez eu cu o oarecare neîndemânare,

Nr.10/38/ 20 14

românul este o totală şi sigură completare a ceea ce nu te aştepţi.

Intoxicarea de vedetism este în creştere. Am observat că sunt indivizi cu mare credinţă în cele sfinte, dar vocabularul şi ura lor făţiş dovedită m-a speriat de-a binelea. Mă întreb şi eu, aşa-n prostia mea naivă, a umanului care-a mai rămas intact în mine, unde mai sunt oameni? Din ăia simpli. Simt cum mă strânge viaţa asta de gât şi simt cum îmi strigă în faţă, plină de revoltă şi de deznădejde: ţi-am dat o viaţă şi tu o otrăveşti? Ţi-am dat-o gratis şi tu o vinzi? Nici dacă ţi-ai juli genunchii în fiecare zi cerându-ţi iertare, nici dacă ţi-ai scoate ochii pentru cele râvnite, nici dacă ţi-ai oferi inima unui bolnav de inimă, nu te-aş ierta pentru timpul tău pierdut în vântul ipocriziei. Aşa simt viaţa, cu degetele-i în gâtul meu, cerându-şi dreptul, iar eu, un animal tânt, nu mă pot ridica de la pământ să-mi merg mersul, să-mi trăiesc viaţa, să-mi respir aerul, să-mi iubesc iubirea, să-mi cresc copiii, pentru că paşii umanităţii în timpul acesta a distrus totul.

Proştii şi-ai fi zis că ziua nu se mai termină… noroc! norocul şi-l face omul cu mâna lui, dar asta o spun toţi, schimbă orientarea cu faţa la soare. şi ce-ai vrea să râdem? să râdem, la dracu, să râdem de noi. suntem atât de proşti că recunoaştem asta cu stupizenie. râzând o recunoaştem ne credem importanţi şi dăm, toată ziua, definiţii la orice. să fii deştept e o chinuială. să fii poet e floare la ureche. păi ce, domnule, trânteşte nişte cuvinte într-o ordine sau dezordine mai amplă, că aşa e la modă acum, şi mergi mândru printre omenire zicând că matale eşti poet. e greu? aaa, mai colorezi tevatura şi cu ceva cuvinte porcoase, să fii interesant şi cunoscut de cât mai multă lumea, că lumea asta face; trage cu ochiul să vadă ce dreacu vinde ăla şi ţup peste rahatul ăluia de se crede mare scriitor.

Nu se termină ziua când vrei tu… timpul nu-ţi mai aparţine. la revedere! au alţii grijă şi de timpul tău. păi şi tu ce să faci? te laşi

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 26

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE abandonat. te prefaci că depui armele, că eşti un nătăfleaţă, ba chiar puţin prost, dar de la mama natură să nu dea de bănuit, şi s-ar putea să ai noroc să nu fii spurcat de prea mulţi, ba chiar lăsat în pace.

Unii vor să simtă cu mâna pe coana moarte. asta lucru mare e! cine se încumetă? cum cine? filosofii domnule, filosofii. ei pun mâna pe orice şi dezvoltă paralel exact cum nu poţi tu pătrunde amărâtule de om, pentru că neuronii tău au rămas expuşi la baza de început a vieţii.

-Cu cine te cerţi, mă Celane?

-Ia uite la el! De când eşti mă-n spinarea mea? Ai citit? Pleacă, mă, nu mai… băăă, eşti prost rău!

-Celane, tu eşti mare!

-Sunt un rahat!

-Bine, mă, dacă tu insişti…

-Dacă-ţi rad două peste ochii ăia beliţi nu te mai scoli mă de jos decât mort, prostule!

Celan era poetul facultăţii. Deşi eram la teatru nu la filologie, Celan scria toată ziua poezii şi gânduri de ţi se rupea inima-n bucăţi. Îi ziceam poetul, dar eu nu-mi necăjeam prea mult prietenul. Suferea dramatic atunci când cineva îl sriga „Poete” -Mă, Celane, mergem, spre seară, prin oraş?

-Unde?

-În „oraşul vechi”. E mai interesant acolo. Dacă vrei tu mergem până la Pietrele lui Solomon şi de acolo ne uităm la cer vreo juma’ de noapte, să vedem stele, dacă o fi senin şi dacă nu o fi noi tot ne uităm. Ce zici? Te bagi?

-Mă bag. Ce ţi-a venit?

-Cu ce?

-Cu plimbatul...

-Celane, eşti galben, mă. Mi-e frică să nu mori. Au plătit ai tăi atâţia bani la facultatea asta... şi tu? De ce dreacu ai venit la teatru, mă?

-De-al dracu ce sunt şi mai ales de prost ce sunt. Na! Mulţumit?

-Eşti prost, Celane! Eşti prost! Eu am vorbit serios.

Nr.10/38/ 20 14

Am plecat trântind uşa după mine. Nu mă supărasem, dar voiam să iasă din starea lui pierdută cine ştie unde.

M-am întors la el după doar două ore.

Stătea lungit în pat. Mâinile le ţinea peste o coală de hârtie. „Am plecat singur la Pietrele lui Solomon să număr stelele.” M-am speriat teribil.

Am pus mâna pe fruntea lui, dar era rece. Celan a luat un tub de pastille doar ca să plece singur în lumea lui. Un egoist. Putea să mă aştepte. Eu i-am făcut propunerea cu pietrele… acum ce-am să fac?

Mesaj de felicitare Cu ocazia celor 4 ani de existenţă, doresc tuturor redactorilor şi colaboratorilor revistei Nomen Artis, să ducă în continuare dulcea „povară” a autorilor, la acelaşi înalt nivel, spre inima cititorilor! La mulţi ani fericiţi, dragă Nomen Artis! Felicitări realizatorilor pentru o prezentare a revistei excepţională!

O revistă literară este o pauză de la haosul care ne cuprinde timpul zi de zi, un moment de linişte şi reflecţie, un moment de întoarcere în noi, un moment de împlinire a calmului uman de care ducem cu toţii lipsă.

Cred că este unicul moment de frumuseţe care se mai întâmplă în România. În ciuda ştirilor negativiste, în ciuda problemelor existenţiale tot mai mari, revista literară vine ca un balsam.

La mulţi ani fericiţi, dragă Nomen Artis! Să străbaţi cu demnitate aceste valuri

ale vieţii oferind culoare şi lumină cititorilor tăi!

Dorina Şişu Centrul de excelenţă în promovarea creativităţii româneşti „Itaca” Dublin

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 27

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

André Malraux, nume schimbat din André Berger (n. 3 noiembrie 1901, Paris - d. 23 noiembrie 1976, Créteil) a fost un scriitor, ziarist şi om politic francez. În tinereţe a dus o viaţă foarte aventuroasă, angajându-se şi în agitaţiile politice de diferite nuanţe. În anul 1905 părinţii săi divorţează, André Malraux este crescut de mama şi bunica lui, care avea un mic comerţ în Bondy, cartier periferic al Parisului. Malraux se înscrie la Şcoala de Limbi orientale şi frecventează cercurile artistice ale capitalei, abandonează însă studiile la vârsta de 17 ani şi lucrează într-o librărie pentru o editură. Printr-o lectură bogată, îşi completează cultura, frecventând şi cursurile libere de la muzeul Guimet şi şcoala de pe lângă muzeul Louvre. Primele sale cronici literare sau artistice apar începând cu anul 1921, an în care se căsătoreşte cu Clara Goldschmidt, provenind dintr-o bogată familie germană. În 1923 pleacă în Indochina, la 23 decembrie 1923 este arestat la Phnom Penh, pentru că încercase să fure un basorelief preţios din ruinile unui templu cambodgian din Banteay Srei din ansamblul Angkor. Este condamnat la trei ani închisoare, şi, abia în apel, pedeapsa i se reduce la un an „cu suspendare", aşa că se poate reîntoarce în Franţa. În 1925 revine la Saigon şi înfiinţează ziarul L'Indochine, cu o scurtă durată de apariţie. Din nou în Franţa, scrie diverse eseuri şi, în 1930, primul său roman, La voie royale, în care relatează evenimentele la care a luat parte în Indochina. În anii 1926-1927 întreprinde călătorii în Laos şi în China, unde participă activ la operaţiile grupurilor comuniste.

Nr.10/38/ 20 14

Începând din anul 1933, devine militant anti-fascist, participă la Războiul civil din Spania de partea forţelor republicane, organizând o escadrilă de aviaţie pe care o va comanda până în 1937. Totuşi, după o participare în 1940 la congresul scriitorilor sovietici de la Moscova, începe să se distanţeze de ideile dogmatice ale comunismului. La izbucnirea celui de-al doilea război mondial se înrolează într-o formaţie de blindate în lupta împotriva Germaniei hitleriste. În timpul retragerii este rănit şi luat prizonier, reuşeşte însă să evadeze din lagărul de la Sens, pentru a intra în organizaţiile de rezistenţă contra ocupanţilor germani, sub numele de „Colonelul Berger".

Este arestat de autorităţile germane la Grannat, fiind găsit în prezenţa unui ofiţer englez din serviciile de informaţie, şi interogat în închisoarea din Toulouse. Când forţele germane părăsesc în 1944 oraşul, Malraux era deja liber.

Comandă brigada „Alsacia-Lorena" şi participă la eliberarea teritoriului francez. Intervine în 1945 pentru a împiedica Partidul Comunist Francez să preia sub egida lui totalitatea organizaţiilor din Rezistenţă. În acelaşi an se întâlneşte cu generalul Charles de Gaulle, al cărui colaborator fidel şi prieten va rămâne până la sfârşitul vieţii. Începând din anul 1947 deţine mai multe posturi în guvern, între 1947 şi 1949 ministru al propagandei şi informaţiilor, ministru de interne, apoi din 1958 până în 1969 ministru de stat şi ministru pentru probleme culturale.

Malraux a jucat un rol important în crearea mişcării „Rassemblement du Peuple Français" (R.P.F.), platforma politică a generalului de Gaulle. Malraux a fost un partizan al intervenţiei statului în fenomenele artistice şi literare, folosind mijloace bugetare pentru producerea operelor culturale, fapt care a dus la o limitare a spontaneităţii şi originalităţii în viaţa culturală a Franţei. *****

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 28

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE André Malraux: Un spirit fantast şi renascentist

Autor: Mircea Gheorghe21 Viaţa şi opera lui André Malraux sunt un exemplu edificator pentru cât de complexă, de imprevizibilă şi de miraculoasă poate fi o existenţă omenească pasionată, aflată în consonanţă cu idealurile, utopiile şi dramele timpului său.

Malraux a fost un scriitor imens al literaturii franceze din secolul trecut, dar personalitatea sa tumultuoasă s-a manifestat în egală măsură şi ca luptător cu arma în mână pentru cauzele în care a crezut, şi ca om politic întreprinzător, dotat cu o largă viziune ce a lăsat urme durabile în societatea şi cultura franceză.

S-a născut la Paris, în 1901, ca fiu al lui Fernand Malraux şi Berthe Lamy. Bunicul patern era armator la Dunkerque, iar cel matern, brutar la Saint-Maur-des-Fossés.

Părinţii s-au despărţit când André avea 4 ani şi restul copilăriei s-a petrecut în familia mamei sale. Nu a fost o copilărie fericită şi peste câteva decenii, celebrul, de acum, om politic şi scriitor, avea să scrie în Antimemorii (1967): „Aproape toţi scriitorii pe care-i cunosc, îşi iubesc copilăria. Eu, pe a mea, o detest”.

Să fi fost această copilărie detestată una dintre cauzele care explică puţina ardoare a adolescentului supradotat pentru obligaţiile şcolare? Cert este că, în paralel cu lecturi asidue din autori atât de variaţi precum Hugo, Flaubert, Condorcet, Nietzche, Tolstoi, Dostoievski, Corneille, Baudelaire etc., el abandonează studiile secundare în 1918 şi începe să lucreze în anticariate, iar din 1919, în librăria La Connaissance. Este un vizitator pătimaş de muzee şi încearcă, fără succes, să picteze. În 1920, René-Louis Doyon, proprietarul librăriei, lansează o revistă cu acelaşi nume, La 21

Mircea Gheorghe (n. 1943), ziarist, prozator şi traducător, stabilit din 1990 în Canada. Licenţiat în litere (Bucureşti, 1966).

Colaborator la mai multe reviste din România şi diaspora. Scrie la Pagini româneşti din 2002. A publicat sinteze despre istoria criticii şi ideilor literare, traduceri din F. Braudel, P. Chaunu şi J.M. Guyau, precum şi cărţile Partida de canastă (Polirom, 2005, proză scurtă), Imprevizibilul triumf (Institutul European, 2008, eseuri), Clepsidra (EuroPress, 2010, roman)

Nr.10/38/ 20 14

Connaissance în care André Malraux debutează

cu un articol despre poezia avantgardistă. El intră în contact cu mediile literare şi artistice pariziene şi, alături de patronul lui, se iniţiază şi în profesiunea de editor. Va deveni în curând, de altfel, director artistic la Éditions du Sagittaire.

Se căsătoreşte, în 1921, cu scriitoarea Clara Goldschmidt, cu care călătoreşte la Praga, Viena, Berlin, Tunis, Sicilia şi, în cele din urmă, Phnom Penh, în Cambodgia. În Cambodgia, în 1923, are loc unul dintre cele mai stranii episoade din viaţa lui: speculaţii bursiere neinspirate conduc la pierderea întregii averi considerabile a Clarei şi, spre a reface cât de cât bunăstarea cuplului, André Malraux nu găseşte altă soluţie decât să desprindă un basorelief din faţada unui templu khmer spre a-l vinde unor colecţionari europeni. Basorelieful este însă descoperit şi André Malraux, arestat şi apoi condamnat la trei ani închisoare la Phnom Penh.

Pedeapsa va fi redusă însă la un an cu suspendare, în urma lobby-ului făcut de personalităţi culturale din Franţa, mobilizate de Clara în sprijinul soţului ei. Dar spiritul aventuros al lui André Malraux este departe de a se opri aici. Reîntors în Franţa, el se afirmă tot mai mult în lumea literară, atât prin cărţile inspirate din experienţele sale (La voie royale, 1930, La Condition humaine, 1933 şi L’Espoir, 1937), cât şi prin activitatea de editor la Gallimard. Călătoreşte mult în Asia, iar, după 1930, îl găsim fermecat de comunism. Vizitează, primit cu pompă, URSS-ul şi luptă alături de republicani în Spania, în calitate de comandant al unei escadrile de avioane organizate de el după ce-şi atribuise titlul de colonel în aviaţie, deşi nu avea nicio experienţă de pilot. În timpul celui de-al doilea război mondial, luptă în Rezistenţă sub numele de colonel Berger, este arestat de germani în 1944 la Toulouse, şi scapă cu viaţă numai datorită izgonirii acestora de armatele aliate. Se îndepărtează de comunism şi, după război, până în 1959, activitatea sa este predominant literară şi culturală. Călătoreşte mult, susţine numeroase conferinţe, celebritatea sa depăşind graniţele Franţei şi chiar ale Europei. Între 1959 şi

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 29

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 1969, este ministru al Afacerilor Culturale şi inaugurează o politică activă de difuzare a culturii franceze în lume. În timpul ministeriatului său, printre altele au fost restaurate numeroase mari monumente (Louvre, Versailles, Les Invalides etc). Moare în 1976, în urma unei congestii pulmonare, dar rămân în urma lui câteva capodopere al căror interes nu s-a perimat odată cu trecerea anilor şi a schimbărilor istorice.

Calea regală (1930) este un roman fastuos, şi totodată dur şi pesimist, de aventuri cu iz iniţiatic în jungla cambodgiană, Condiţia umană (1933) cu acţiunea în 1927, localizată în China în timpul luptei pentru putere între comunişti şi naţionaliştii lui Ciang-Kai-Shek este o frescă tragică despre vulnerabilitatea valorilor şi a destinelor omeneşti. Romanul a fost distins cu premiul Goncourt în 1933. Speranţa (1937) evocă dezastrele războiului civil din Spania (19361939) iar Muzeul imaginar (1952-1954) este o călătorie în lumea unor capodopere – pictură şi sculptură – din lumea întreagă şi din diferite epoci. ***** „Gustul pentru pictură, de exemplu, ca aproape toate celelalte, nu este neapărat un dat, nu se moşteneşte, ci se cucereşte”, cum zice Malraux. Arta, fie că înseamnă pictură, sculptură sau fotografie, toate avute în vedere de acest volum, ne pune în relaţie cu trecutul.

Muzeul imaginar înseamnă, în fapt, că fiecare epocă, fiecare individ îşi recompune propria familie de opere, comunicând astfel cu lumea.

Astfel, omul îşi găseşte locul în eternitate.

Pentru Malraux, pare că arta nu înseamnă neapărat frumuseţe. E mai degrabă o formă prin care ne mântuim. Într-o primă instanţă, orice obiect poate fi considerat ca formă de artă, originea şi epoca din care face parte nefiind importante; ceea ce primează este dialogul dintre om şi obiectul cu care intră în rezonanţă. În al doilea rând, toate aceste obiecte, considerate ca „artă", sunt datate din punct de vedere istoric, de la Renaştere, şi localizate în

Nr.10/38/ 20 14

Occident. În acelaşi timp, lumea artei este formată din opere pe care o epocă le creează şi din cele pe care le adoptă pentru că are impresia că le-a descoperit un sens; mai mult, operele trecutului facilitează înţelegerea celor contemporane şi invers.

Muzeul imaginar este un index, un in-

ventar de opere destul de generos şi variat deşi în carte numai numele cele mai celebre sunt citate. O mulţime de reproduceri acoperă pagini întregi, venind în sprijinul afirmaţiilor lui Malraux.

Probabil că ideea centrală a cărţii este metamorfozarea unei funcţii: opera de artă îşi pierde calităţile şi rolurile atunci când este admirată într-un muzeu, în acest spaţiu care este special conceput expunerii lor. Tendinţa celor mai mulţi dintre noi este, ca atunci când ne găsim într-un muzeu, să atribuim pictura din faţa noastră cuiva. Când mergem la Luvru, mergem să o vedem pe Gioconda sau pe Leonardo da Vinci? Ne place mai mult pictura, tehnica şi bogăţia culorilor sau frumuseţea femeii prezentate? În secolul XVII, subiectul unei picturi era mai important decât autorul însuşi, în timp ce muzeul modern a adus aceste transformări radicale cu privire la percepţia artei. Înainte de existenţa muzeului, opera de artă era asociată altor elemente. Spre exemplu, statuia gotică, catedralelor. Malraux spune că tocmai această izolare de restul conducea la o mai bună apreciere a ei.

Lipsa unităţii unui muzeu contemporan (avem la un loc adunate lucrări prin esenţă diferite unele de altele) este şi ea şi va rămâne o problemă marcantă. Operele, indiferent de epoca din care provin, capătă noi valenţe tocmai din perspectiva faptului că sunt împărtăşite. ©Ioana Ristea

Selecţie şi prezentare George Ghe. Ionescu

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 30

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Paul Goma (n.2 octombrie 1935 în satul Mana, comuna Vatici, judeţul Orhei, Basarabia) este un scriitor şi militant anticomunist român, stabilit la Paris (Franţa). Poate cel mai cunoscut disident din timpul României comuniste supranumit Soljeniţîn-ul României şi unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori postbelici, Paul Goma s-a născut în Basarabia ca al doilea fiu al unei familii de învăţători români. Odată cu cedarea Basarabiei fostei U.R.S.S., în urma Pactului MolotovRibbentrop, familia Goma s-a refugiat în România.

Paul Goma s-a arătat din tinereţe animat de un spirit contestatar, declarând că persecutarea sau escamotarea unui cetăţean rentează pentru putere, numai dacă rămâne necunoscut. În mai 1952, elev în clasa a zecea a liceului „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, Goma a fost convocat la Securitate şi reţinut opt zile, după care a fost exmatriculat din toate şcolile din ţară, deoarece susţinuse în şcoală cauza unor persoane anchetate şi arestate sub acuzaţia de anticomunism. A reuşit totuşi să se înscrie la liceul „Radu Negru” din Făgăraş, pe care l-a absolvit în iunie 1953. În 1954 a susţinut simultan examene de admitere la Universitatea din Bucureşti la filologie română şi la Institutul de literatură şi critică literară „Mihai Eminescu”. A reuşit la amândouă, dar a ales Institutul. Din toamna anului 1955, a avut dispute la seminarii şi cursuri cu profesorii Radu Florian, Tamara Gane, Mihai Gafiţa, Toma George Maiorescu, Mihail Novicov, urmând ca în iunie 1956 să fie

Nr.10/38/ 20 14

„judecat” de rectoratul universităţii. A apărut pentru prima dată „cazul Goma”. După înfrângerea revoluţiei maghiare din 1956 de către trupele sovietice, în luna noiembrie a aceluiaşi an, Paul Goma şi-a predat în semn de protest carnetul de membru UTM. A fost arestat în noiembrie 1956, acuzat de „tentativă de organizare de manifestaţie ostilă”. În martie 1957 a fost condamnat la doi ani de închisoare corecţională, pe care i-a executat la închisorile Jilava şi Gherla. Ulterior, a fost trimis cu domiciliu forţat în Bărăgan, la Lăteşti, azi Borduşani, din judeţul Ialomiţa, unde a rămas până în 1964.

Neputându-se reînmatricula în anul III la Institutul „Mihai Eminescu”, în vara anului 1965 a dat din nou examen de admitere la facultatea de filologie a Universităţii din Bucureşti. În 1971, a fost propus pentru a fi exclus din PCR, în care se înscrisese în august 1968, din cauza publicării integrale a romanului Ostinato în RFG, la editura Suhrkamp, pe care cenzura i-l ciopârţise în ţară. Un an mai devreme, Goma la Radio Europa Liberă fuseseră citite fragmente din romanul său Uşa (noastră cea de toate zilele). În martie 1977, a publicat în revista România literară un scurt articol, Pământ de flori, în care se referă la urmările dezastruosului cutremur de pământ de la 4 martie 1977. Tot în anul 1977, Goma a reuşit să trimită la postul de radio occidental Radio Europa Liberă o scrisoare deschisă în care cerea guvernului României respectarea drepturilor omului in România. Scrisoarea a fost difuzată de postul de radio. În consecinţă, a fost permanent urmărit, apoi arestat şi bătut de Securitate. Însă, fiind bine cunoscut în Occident şi repertoriat de organizaţia neguvernamentală împotriva încălcării drepturilor omului, Amnesty International, Goma nu mai putea fi judecat şi condamnat fără a stârni proteste în străinătate.

La 20 noiembrie 1977 lui Goma, soţiei şi copilului, le-a fost retrasă cetăţenia română şi au fost expulzaţi în Franţa, ca apatrizi. Ajunşi la Paris, au cerut azil politic. Aici Goma şi-a con-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 31

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tinuat lupta împotriva regimului comunist de la Bucureşti şi a conducătorului lui, Nicolae Ceauşescu. A sprijinit înfiinţarea, în 1979, a Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR), comparabil cu sindicatul polonez liber Solidarność. Ca reacţie la activitatea sa anticomunistă, a fost ţinta unui atac cu coletcapcană şi a unei tentative de asasinat puse la cale de regimul de la Bucureşti.

Paul Goma nu este membru al Uniunii Scriitorilor, din care a fost exclus în 1977 de conducerea de atunci, din care făceau parte, între alţii, Nicolae Manolescu, Ana Blandiana şi Ştefan Augustin Doinaş. Goma este în prezent cetăţean român, conform unei informări a Ministerului de Interne. Lupta sa împotriva comunismului a luat cu timpul un aspect din ce în ce mai naţionalist şi sceptic faţă de Occident, Goma începând prin a refuza în 1980 oferta de a primi cetăţenia franceză, primită în acelaşi timp de scriitorul ceh Milan Kundera. O petiţie pentru repunerea în drepturi a familiei Goma, semnată de 300 de persoane în 2006, a rămas fără rezultat. Scriitorul Andrei Ţurcanu a anunţat joi, 25 aprilie 2013, că Paul Goma a primit cetăţenia Republicii Moldova.

A publicat la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă romanul Ostinato şi a debutat la revista Luceafărul cu povestirea Când tace toba (1966). În vara anului 1967 a trimis în Occident prima variantă, necenzurată, a romanului Ostinato. Când Cehoslovacia a fost invadată de armatele reunite ale organizaţiei Tratatului de la Varşovia (august 1968), a avut loc lansarea volumului Camera de alături. În acel an, Goma a făcut cerere de aderare la PCR, crezând în acel moment că o acţiune din interior ar fi putut ameliora lucrurile. La sfârşitul lunii august 1968, la Uniunea Scriitorilor a avut loc şedinţa de primire în Partidul Comunist Român a unor scriitori, Mariana Costescu, Aurel Dragoş Munteanu, Adrian Păunescu, Alexandru Ivasiuc şi Paul Goma În 1969, la Uniunea Scriitorilor, a fost „judecat” pe motiv că un scriitor român, „mai

Nr.10/38/ 20 14

ales când este un necunoscut, nu are dreptul să se comporte ca şi cum ar fi singur pe lume. Cauza acestei critici au constituit-o demersurile lui Goma de a publica romanul Ostinato în Occident. În aprilie 1970, a predat romanul Uşa editurii Cartea Românească, fiind respins de Marin Preda şi Mihai Gafiţa, după ce Alexandru Ivasiuc „decodificase” două personaje din carte ca fiind cuplul Ceauşescu. Manuscrisul romanului fusese deja expediat în Occident. În octombrie 1971, a apărut în limba germană, publicat de editura vest-germană Suhrkamp, romanul Ostinato, lansat la târgul de carte de la Frankfurt. Goma a apărut la stand cu acest roman şi cu titulatura de „carte interzisă în România”. Ca reacţie, Dumitru Popescu a propus excluderea lui Goma din PCR, pentru că „a pus în mâna duşmanului o armă cu care să lovească în patria noastră. Îl anatemizează Eugen Barbu, Titus Popovici, Dinu Săraru, dar îl apără Mihail Novicov, Ion Lăncrănjan, Mihai Ungheanu şi Darie Novăceanu. În 1972 îi apare, tot la Suhrkamp, ediţia germană a romanului Uşa, iar în 1974 ediţia franceză la editura Gallimard. Cu aceste cărţi, Paul Goma intră în circuitul european, dar şi în conflict deschis cu autorităţile comuniste de la Bucureşti, conflict culminat cu mişcarea „Carta 77” şi soldat cu arestarea şi detenţia sa la Rahova.

După 1989 i s-au publicat şi în România o parte din cărţi. I-au apărut articole în revistele Vatra, Familia, Timpul, Jurnalul literar.

Apoi, după revoluţia din decembrie 1989, comunismul est-european nu mai este în actualitate, şi Paul Goma, ca alţi militanţi pentru memoria genocidurilor din trecut (genocidul sclavagist, genocidul colonialist, genocidul armenilor din 1915-1918, genocidul grecilor din Anatolia în 1923, genocidul comunist), izbinduse de indiferenţa generală a Occidentului faţă de aceste genociduri, se arată iritat de prezenţa „doar” a memoriei Holocaustului în conştiinţa colectivă a ţărilor apusene. Intrând întro logică de „punere în concurenţă” a memoriei

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 32

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE genocidurilor, Goma a început să militeze pentru „asumarea responsabilităţii evreilor pentru crimele comise contra românilor” şi se declară împotriva „distorsionării istoriei în vederea instituirii unui mit exclusiv al genocidului doar contra evreilor, în scopuri politice (de dominaţie), economice (extorcare de fonduri) şi de culpabilizare a tuturor celorlalte naţiuni neevreieşti, fără o analiză critică a propriilor acţiuni criminale antiromâneşti (şi în general antigoyim), susţinute sau aprobate de cvasitotalitatea cercurilor evreieşti”. În 2002, Paul Goma a publicat eseul Săptămâna roşie 28 iunie-3 iulie sau Basarabia şi Evreii, în care descrie „atrocităţi comise de populaţia neromână (în special, evrei) în timpul retragerii trupelor şi administraţiei române din Basarabia şi Bucovina, de după ultimatumurile sovietice din iunie 1940”. Autorul stabileşte o legătură cauzală şi cronologică între crimele de război comise după 22 iunie 1941 (momentul declanşării războiului împotriva URSS) de regimul antonescian împotriva evreilor şi ceea ce autorul numeşte „răzbunarea pentru faptele reprobabile din anul precedent. Cercetători în domeniul istoriografiei consideră că Săptămâna roşie nu este un studiu istoric, ci un manifest politic de reinterpretare a istoriei. Potrivit acestor critici, eseul se bazează pe surse tendenţioase, din care Goma alege numai citatele care îi pot susţine tezele şi care aruncă asupra unei întregi populaţii (250.000 de evrei basarabeni) responsabilitatea câtorva grupuri de militanţi comunişti, nu toţi evrei. Politologii şi jurnaliştii care comentează Săptămâna roşie apreciază că lucrarea face uz de antisemitism şi se plasează în literatura negaţionistă în cadrul categoriei de scrieri care „trivializează prin comparaţie.”

Documente cu privire la evenimentele descrise în eseu mai sunt cuprinse în arhiva armatei române şi în lucrări publicate de istorici cu renume, spre exemplu Dinu C. Giurescu. În faţa acestor critici, Paul Goma încearcă să-şi amelioreze lucrarea, sporind sursele şi renunţând la anumite aproximaţii: eseul a fost revizuit de câteva ori între anii 2002 şi 2005. Prima ediţie

Nr.10/38/ 20 14

tipărită a apărut la Editura Museum din Chişinău (2003), a doua la Criterion Publishing House, Bucureşti (2003), iar a treia la Editura Vremea, Bucureşti (2004).

Paul Goma a făcut parte pentru opt zile din Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, din care a fost îndepărtat din considerentele de mai sus de către şeful comisiei, Vladimir Tismăneanu. Este considerat drept negaţionist al Holocaustului din România din cauza opoziţiei sale faţă de Raportul Comisiei Wiesel. Deţine premiul:„Chevalier dans l'ordre des Arts et des Lettres”, din anul 1986.22

22

Bibliografie: Mariana Sipoş, Destinul unui disident: Paul Goma, Editura Universal Dalsi, 2005; Elvira Iliescu, Paul Goma - 70, Editura Criterion, 2005; Laszlo Alexandru, Viceversa!, polemici pro şi contra lui Paul Goma, Timişoara, Editura Bastion, 2008.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 33

Nr.10/38/

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Charles Baudelaire Orbii O, suflete, priveşte-i! sunt trişti şi singuratici Ridicoli fără voie, sinistre manechine Ţintind spre nicăierea priviri de umbră pline Neştiutori de lume, cu umblet de lunatici.

Pe faţa lor se stinge a cerului lumină!

Ei ochii şi-i îndreaptă spre larga depărtare Şi-aşa cum trec pe stradă spre-o-nchipuită zare Oricât de greu li-e gândul, ei fruntea nu şi-o-nclină.

Se pierd prin noaptea soră cu veşnica tăcere...

Tu râzi şi cânţi, cetate cu lacomă plăcere Şi voluptatea vieţii cu frenezie-o sorbi.

Mă vezi numai pe mine, mai jalnic decât ei Iar inima mă-ntreabă, când trec cu paşii grei - De ce-şi ridică ochii spre cer, sărmanii orbi?

Mortul vesel Într-un tărâm de seve şi de moluşte plin Îmi voi săpa eu însumi, cât mai adânc, o groapă, În care mâine osul bătrân să mi-l alin Dormind întru uitare ca un rechin în apă.

Urăsc şi testamente şi lespezi de mormânt.

Decât să cer mulţimii tristeţea şi regretul, Cu mult mai bine corbii îi voi pofti, pe rând, Să-mi cureţe de cărnuri, flămânzi, întreg scheletul.

O! viermi, tovarăşi fără de văz şi de auz, Un mort voios şi liber destinul v-a adus; Voi, fiii putrezirii şi filozofi ai sorţii, Cutreieraţi-mi leşul cu hămesite guri Şi spuneţi-mi voi: oare, mai sunt cumva torturi Pentru-acest trup netrebnic şi mort printre toţi morţii?

Frumuseţea

traducere de Al. Andriţoiu

Frumoasă sunt, cum este un vis cioplit în stâncă Şi sânii mei de care atâţia se striviră Poeţilor o mută iubire le inspiră, Materiei asemeni, eternă şi adâncă.

20 14

În larg azur ca sfinxul stau mândră şi ciudată; Mi-i inima de gheaţă şi trupul cum sunt crinii; Urăsc tot ce e zbucium tulburător de linii Şi nu plâng niciodată şi nu râd niciodată.

Poeţii, pe vecie ursiţi făpturii mele, Ca-n faţa unui templu cu mândri stâlpi senini, Îşi vor petrece viaţa în studii lungi şi grele; Căci am, ca să-i înduplec pe-aceşti amanţi blajini, Oglinzi în care totul mult mai frumos seaşterne: Adâncii mei ochi limpezi, plini de lumini eterne. traducere de Alexandru Philippide

Invitaţie la călătorie Copila mea şi soaţă, Gândeşte cu dulceaţă, În ţările de jos trăi-vom împreună!

Iubeşte lenevind, Iubeşte-mă murind, În locul ce îţi seamănă! Şi soarele-nmuiat, Pe cerul răsturnat, Pentru-al meu spirit are vraja, Cum ochii-nşelători, Atât de rugători, Sclipind în lacrimi ceaţa!

Acolo nu-i decât plăcere şi splendoare, Odihnă voluptuoasă şi calmă desfătare.

Iar mobile sculptate, De veacuri patinate, Vor decora odaia noastră; Cele mai rare flori Cu iz înşelător, De-ambrozie, vor sta în glastră.

Tavanele prelungi, Oglinzile adânci, Fastul oriental Totul aici şopteşte Şi sufletul vrăjeşte În graiul său natal.

Acolo nu-i decât plăcere şi splendoare, Odihnă voluptuoasă şi calmă desfătare. traducere de Florin Dănuţ Necula

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 34

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr.10/38/ 20 14

Fondarea Bibliotecii din Alexandria

Autor: Dorina Litră De-a lungul timpului, încă din antichitate, pasiunea pentru lectură a stimulat consumul de carte şi a dus la formarea unor faimoase colecţii particulare şi a marilor biblioteci ce au devenit veritabile monumente de artă.

Numărându-se între Cele Şapte Minuni ale lumii antice, portul mediteranean Alexandria a fost fondat de Alexandru cel Mare23 în anul 330 î.Hr. şi, asemenea multor altor oraşe, şi-a luat numele de la fondatorul său. După moartea acestuia (323 î.Hr.), Ptolemeu I Soter24 a preluat Egiptul şi a transformat Alexandria în capitală, devenind apoi un mare centru intelectual şi cultural, poate cel mai mare oraş al lumii antice. Tot el a fondat Muzeul Regal sau Biblioteca din Alexandria în 283 î.Hr.

Istoria începuturilor Bibliotecii din Alexandria este învăluită în mister. Se crede că, în jurul anului 295 î.Hr., învăţatul şi oratorul Demetrios din Phaler, un guvernator exilat din Atena, l-a convins pe Ptolemeu I Soter să înfiinţeze aici o bibliotecă. Demetrios şi-a imaginat o bibliotecă în care să fie găzduite copii ale tuturor cărţilor lumii, o instituţie care să rivalizeze cu însăşi Atena.

Muzeul din Alexandria era un altar închinat muzelor, un complex de veneraţie şi un centru pentru prelegeri filozofice şi dezbateri intelectuale ce a avut ca model Şcoala lui Aristotel din Atena; era un loc de studiu care includea zone de curs, grădini, o grădină zoologică şi altare pentru fiecare dintre cele nouă muze, spaţii de lectură, laboratoare, observatoare, încăperi de locuit şi săli de masă, precum şi Biblioteca în sine. S-a estimat la un moment dat că aceasta a avut peste o jumătate de milion de documente din Asiria, Grecia, Persia, Egipt, India. Un preot ales de Ptolemeu I era administratorul muzeului; exista şi un bibliotecar care se ocupa de colecţia de manuscrise.

La un moment dat, în timpul domniei sale (282-246 î.Hr.), Ptolemeu al II-lea Philadelphus, fiul lui Ptolemeu I Soter, a înfiinţat Biblioteca Regală, care s-a alăturat Templului Muzelor, ridicat de tatăl său şi a devenit principala bibliotecă de manuscrise.

23

Alexandru cel Mare (în greacă Μέγας Αλέξανδρος, Megas Alexandros, n. 20 iulie 356 î.Hr. – d. 10 iunie 323 î.Hr.), cunoscut și sub numele de Alexandru Macedon, Alexandru al III-lea al Macedoniei sau Alexandros III Philippou Makedonon, rege al Macedoniei (336 î.Hr.-323 î.Hr.), a fost unul dintre primii mari strategi și conducători militari din istorie, ale cărui cuceriri spectaculoase i-au făcut pe macedoneni stăpâni ai Orientului Apropiat. La moartea sa, la vârsta de 32 de ani, Alexandru era stăpânul celui mai mare imperiu cucerit vreodată; a contribuit substanțial la răspândirea culturii elene în întreaga lume.

24 Ptolemeu I Soter (367-283 î.e.n.) a fost un general macedonean și regele elenistic al Egiptului. General strălucit, politician abil, a transformat Egiptul în cel mai puternic stat al lumii elenistice.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 35

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Evoluţia Bibliotecii universale din Alexandria Ideea unei biblioteci universale la Alexandria se pare că a prins contur în timpul domniei lui Ptolemeu al II-lea (rege al Egiptului ptolemeic între anii 283 î.Hr. şi 246 î.Hr). La început Biblioteca nu era deschisă publicului şi avea legi stricte. Suveranii ptolemaici erau cunoscuţi pentru mania lor de a colecţiona valori spirituale: Ptolemeu al II-lea a cerut tuturor călătorilor care soseau în Egipt să declare orice manuscris pe care-l aveau asupra lor; textele care nu se regăseau în colecţia bibliotecii erau copiate înainte de a fi returnate posesorilor (cel puţin teoretic, deoarece există opinii conform cărora se înapoiau copii ale acestora, fiind păstrate originalele) 25 .

Ptolemeu al III-lea (rege în perioada 247-222 î.Hr., cuceritorul Persiei) a cerut atenienilor manuscrisele cu primele versiuni ale operelor clasice greceşti precum marile tragedii ale lui Eschil, Sofocle şi Euripide. De asemenea, colecţiile celebrei biblioteci s-au îmbogăţit prin achiziţionarea cărţilor care au făcut parte din biblioteca personală a lui Aristotel, iar marea colecţie a Atalizilor (suveranii regatului elenistic Pergam), de peste 200.000 de volume, a fost transferată şi ea la Alexandria. Din informaţiile vremii, se pare că setea de cunoaştere a lui Ptolemeu al III-lea era atât de 25

http://www.descopera.org/arderea-bibliotecii-dinalexandria/

Nr.10/38/ 20 14

mare, încât a decretat ca toate vasele care ancorau în port să predea autorităţilor manuscrisele pe care le aveau. S-a vehiculat ideea că, la un moment dat, numărul de documente ajunsese la o jumătate de milion, deşi nu este clar dacă cifra se referă la cărţi sau la papirusuri. Totuşi, dat fiind faptul că era nevoie de multe papirusuri pentru a alcătui o carte, probabil că se făcea referire la numărul de papirusuri. Unii învăţaţi consideră că până şi 500.000 de papirusuri reprezintă un număr prea mare, deoarece construcţia unei clădiri care să aibă atâta spaţiu de depozitare ar necesita o muncă uriaşă – chiar dacă nu ar fi ceva imposibil.

Cert este că în timpul domniei lui, colecţia Bibliotecii Regale a devenit atât de vastă, încât a fost necesară ridicarea unei biblioteci adiacente - situată în incinta templului lui Serapis, în partea sud-estică a oraşului. În perioada în care scriitorul grec Callimachus (cca 305 î.Hr. – cca 240 î.Hr.) a fost director al bibliotecii, clădirea adiacentă conţinea 42.800 de papirusuri, toate fiind copii ale lucrărilor din biblioteca principală. Ea reprezenta unul din cele mai mari depozite de texte literare, politice, juridice, economice, academice, filozofice şi religioase din lume.

Pe lângă impresionanta moştenire teritorială lăsată de Alexandru cel Mare, mult mai valoroasă este moştenirea reprezentată de Biblioteca din Alexandria antică. Conţinând mai mult de 700.000 pergamente, echivalentul a mai mult de 100.000 de cărţi tipărite, sălile pline

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 36

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ale bibliotecii au fost deschise pentru oamenii de ştiinţă din toate culturile. Aici au luat naştere idei inovatoare, s-au pus bazele ştiinţei, s-au construit civilizaţiile şi filozofia timpului.

Timp de peste şase secole, Biblioteca din Alexandria antică a strălucit asemenea unui far al cunoaşterii până în întunericul barbarismului, a reprezentat un adevărat început al învăţăturii, astfel că şi mai târziu mulţi alţi savanţi precum Claudius Ptolemeu şi Dioscoredes au adăugat propriile contribuţii la evoluţia acestui lăcaş de cultură şi civilizaţie.

Biblioteca Alexandrină a fost localizată în cel puţin trei clădiri: (i) Museum original, în districtul regal al oraşului, (ii) clădirea cea mai mare ca parte suplimentară de stocare pentru carte, situată în port, şi (iii), „Biblioteca fiica” situată în Serapeum, templul lui Serapis, cultul zeului din Alexandria (Serapeum a fost localizat în partea de sud-vest a oraşului, în cartierul popular).

Biblioteca a cunoscut însă şi o perioadă de declin în timpul lui Cezar26 şi Cleopatra27

Nr.10/38/ 20 14

care a dus la dispariţia sa treptată. Primul dezastru a fost înregistrat în 48 î.Hr., când o parte a bibliotecii situată în port a luat accidental foc în timpul războiului alexandrin dus de Iulius Cezar.

Dar, cu toate acestea, Marc Antoniu28 a dat Cleopatrei peste 200.000 suluri de Pergamon, pentru a compensa pierderile.

Conflictele ulterioare existente în cadrul Imperiului Roman au dus la neglijarea treptată şi distrugerea finală a bibliotecii. Armatele romane au venit la Alexandria pentru a „restabili ordinea” de mai multe ori între anii 200 - 300 d.Hr., şi într-una din aceste expediţii, (probabil campania lui Aureliu din 272 d.Hr.), întregul district regal şi Muzeul original au fost distruse.

Alexandria a adus creştinismul în Africa, iar în anul 391 d.Hr. împăratul Teodosie29 a emis un decret care scotea în afara legii toate celelalte religii cu excepţia creştinismului. Însă grupuri creştine coordonate de Episcopul Teofil (arhiepiscop al Alexandriei

26

Gaius Iulius Cezar (n. 13 iulie, cca. 100 î.Hr. – d. 15 martie, 44 î.Hr.) a fost un lider politic și militar roman, una dintre cele mai influente și mai controversate personalități din istorie. Rolul său a fost esențial în instaurarea dictaturii la Roma, lichidarea democrației Republicii și instaurarea Imperiului Roman.

27 Cleopatra (n. 69 î.Hr., d. 12 august 30 î.Hr.) a devenit Cleopatra a VII-a a Egiptului, la moartea tatălui său, Ptolemeu al XII-lea, în anul 51 î.Hr. Ea intenționase revigorarea tradițiilor Egiptului de odinioară, căutând sprijinul lui Iulius Cezar și Marc Antoniu.

Moartea ei legendară și felul cum cucerise inimile celor doi generali, ambițiile ei privind gloria Egiptului elenistic și opoziția față de Imperiul Roman, o consacră drept una din cele mai celebre femei din istorie.

28

Marc Antoniu (n. 82 î.Hr., Roma, Republica Romană — d. 1 august 30 î.Hr., Alexandria, Egipt) a fost un general și politician roman, locotenent al lui Cezar, membru, alături de Octavian și Lepidus, al celui de-al II-lea triumvirat (43 î.Hr.). S-a căsătorit cu Cleopatra, iar la aflarea veștii morții acesteia – se lăsase mușcată de vipere, așa cum spune legenda, Marc Antoniu se sinucide.

29 Teodosie I, numit și Teodosie cel Mare, a fost ultimul împărat roman care a condus întregul Imperiu Roman (între anii 379 și 395), înainte de divizarea acestuia în cel două imperii - de răsărit și de apus; este cunoscut și pentru că a decretat creștinismul ortodox ca religie oficială a Imperiului Roman

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 37

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE între anii 385 şi 412) au ars în 391 d.Hr. Serapeum-ul, acesta reprezentând sfârşitul bibliotecii antice ca instituţie publică. În urma sa au rămas învăţaţii vremii într-un real conflict cu o mulţime creştină din ce în ce mai militantă în 415 d.Hr. Hypatia, fiica lui Theon – ultimul matematician asociat cu Musaeum din Alexandria, prima femeie savant în matematică şi astronomie, a fost ucisă brutal de către mulţime şi a devenit primul martir pentru ştiinţă.

Nr.10/38/ 20 14

Impresionantul complex a fost inaugurat oficial pe 16 octombrie 2002 şi a fost ridicat pentru a comemora dispăruta Bibliotecă din Alexandria şi pentru a reaprinde o parte din strălucirea intelectuală pe care primul centru a reprezentat-o odinioară. Cu sprijinul UNESCO, al tuturor naţiunilor arabe şi SUA construcţia a răsărit de-a lungul coastei chiar în locul vechiului cartier regal din antichitate.

Cu peste 11 etaje şi reunind în sălile sale 8 milioane de cărţi, noua bibliotecă poate fi considerată un vis devenit realitate, o minune arhitecturală, aşa cum poate fi văzută ca o nouă speranţă pentru generaţiile viitoare. Ea reconfirmă că înţelegerea trecutului ne poate ajuta să păşim spre viitor şi rămâne cea mai renumită bibliotecă a tuturor timpurilor, nu numai a antichităţii.

©Dorina Litră

Dar memoria Bibliotecii din Alexandria a continuat să trăiască şi să inspire oamenii de ştiinţă şi umaniştii de pretutindeni, care au visat ziua când ea se va renaşte din propria-i cenuşă asemenea păsării Phoenix… Acest lucru se întâmplă în 1995, când au început lucrările pentru construcţia Bibliotecii Alexandrine, o mare bibliotecă şi un adevărat centru cultural localizate în zona sitului bibliotecii antice.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 38

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Adalbert Gyuris despre şi cu Adrian CRÂNGANU

„Am considerat întotdeauna înainte de a fi scriitor, sunt om.”

că,

Prozator şi publicist Adrian Crânganu s-a născut în 5 octombrie 1962 la Reşiţa; din anul 1991 este ziarist, la început a fost redactor la Timpul apoi la Sud-vestul, amândouă publicaţiile din Reşiţa; din anul 2008 este redactor şef la Caraş-Severin în 7 zile din Caransebeş.

L-am întâlnit pe Adrian Crânganu pe când era redactor la ziarul Sud-vestul. Apoi a devenit redactor şef la publicaţia mai sus amintită, însă el nu şi-a schimbat atitudinea, a rămas la fel de modest şi corect. Adi cum îi spun prietenii, - mă bucur că şi pe mine mă include printre ei - este un tânăr silitor, scrie cu uşurinţă, este perseverent şi meseriaş în tot ce face.

- Crezi că scriitorul este obligat acum la un anumit tip de comportament?

- Scriitorul, zic eu, la fel ca oricare alt om, nu cred că este sau că ar trebui să fie constrâns să facă ceva anume, cu atât mai puţin să fie obligat la un anumit tip de comportament, să se înscrie în nişte şabloane. Generalizez

Nr.10/38/ 20 14

pornind, în particular, de la cazul meu. Am considerat întotdeauna că, înainte de a fi scriitor, sunt om. Unul cu bune şi cu rele, cu calităţi şi defecte, cu limitele lui. Orice scriitor este, cred, un simplu om, care are în plus faţă de ceilalţi un har, un dar dat de Dumnezeu, pentru care el nu are niciun merit. Aşadar, tot om fiind, consider că ar trebui lăsat să se manifeste liber, aşa cum îi dictează conştiinţa.

Faptul că e prozator sau poet n-ar trebui să însemne o povară, una socială vreau să spun, pentru că altfel orice artist duce în spinarea sufletului său o povară enormă. Dar lucrul ăsta nu se întâmplă în viaţa de zi cu zi, adică în relaţiile cu ceilalţi oameni. Scriitorul e scriitor în intimitatea lui, atunci când noaptea ori ziua, sau dimineaţa, se aşează la masa de scris şi creează. Un scriitor nu trebuie să vorbească ori să se mişte altfel doar pentru că e scriitor. Nu trebuie să părem, sau să ne facem nici mai deştepţi, nici mai frumoşi decât suntem în realitate. Vreau să înjur? Înjur, şi să ştii că chiar o fac, aşa cum, sunt absolut convins, fiecare dintre noi o face. Deci, ca să-ţi dau, sintetizat, răspunsul, el este: nu, nu cred că scriitorul este obligat la un anumit tip de comportament. Artistul trebuie să fie lăsat să fie el însuşi. Pentru că nu cred că un scriitor adevărat, refuz să cred că el ar putea face un lucru urât, sau murdar. Harul de care vorbeam puţin înainte, şi care face diferenţa dintre el şi oamenii de rând, pune cătuşe răului. Aşa cred.

- Scriitorii sunt mai buni cu cât revin la dispute estetice sau sunt duşi de val?

- Cum să-ţi răspund la întrebarea asta?

Lasă-mă să mă gândesc puţin. Aici cred că ar trebui să-ţi vorbesc despre două lucruri distincte. Eu, personal, cred în literatura bazată pe dispute estetice, fie ele şi mai vechi, fiindcă din întrebarea ta am înţeles că la asta te referi.

Eu cred într-o literatură care, scrisă acum patruzeci, treizeci sau douăzeci de ani, stă în picioare şi azi, şi nu într-o literatură de conjunctură, una de moment, scrisă de, aşa cum ai spus, prozatori ori poeţi luaţi de val,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 39

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE înregimentaţi într-un curent în care intră singuri, de bunăvoie, doar pentru că e la modă.

Peste zece ani, poate că stilul respectiv va părea demodat, şi asta în cel mai fericit caz, iar opera lor va fi privită cu îngăduinţă, dacă nu cu ironie. Spun asta fiindcă – şi aici intervine a doua parte a răspunsului – aşadar spun asta fiindcă, dacă eu cred într-o literatură bazată pe dispute estetice, alţii, dimpotrivă, consideră că o literatură bună e aceea a momentului, superficială, cred eu, una care să trateze evenimentele sociale care nu merg în trecut mai departe de un an sau doi. Asta, mi s-a spus, interesează pe consumatorul de literatură modern. Problemele de zi cu zi, tratate cu un limbaj cât mai simplu, mai direct şi mai de toată ziua, o literatură cu intrigi mărunte, conjugale, bârfe, în general ceva care să nu prea pună mintea cititorului la mari eforturi. Crede-mă că ştiu ce vorbesc. Tot ce ţi-am spus până acum nu e altceva decât rezumatul unei discuţii pe care am purtat-o, nu demult, cu un critic de la Bucureşti. Mi-a fost greu să înţeleg, dar, uitându-mă mai atent în jurul meu, am ajuns la concluzia, tristă pentru mine, că are dreptate.

Oamenii sunt tot mai comozi intelectual. Dar el, criticul, se referea probabil la comerţul cu literatură, nu la literatura de bibliotecă, aceea care rămâne. Care durează. Între ele e, dacă vrei o comparaţie, diferenţa dintre un grăunte de nisip şi un munte. Dar asta e lumea în care trăim.

- Cum e să fii redactor-şef la CaraşSeverinul în 7 zile?

- Cum să fie ? Ca la orice altă publicaţie.

Nu e nicio diferenţă între munca de acum şi aceea de pe când eram redactor-şef la SUDVESTUL. Cu toate că... Mă rog, înainte lucram la un cotidian, şi, crede-mă, asta însemna un ritm infernal, 16 ore de redacţie pe zi, fără sâmbătă, fără duminică, fără viaţă personală, şi, dacă asta vrei să auzi, fără să mai am timp pentru a mă ocupa de literatură. Caraş-Severinul în 7 zile fiind un săptămânal, chiar credeam, la început, că îmi va fi, logic, de şapte ori mai uşor. De

Nr.10/38/ 20 14

unde! Condiţiile sunt altele, fac aproape zilnic naveta de la Reşiţa la Caransebeş, fac ceea ce n-am făcut în viaţa mea – facturi şi chitanţe, eu, care la matematică abia treceam clasa, închei contracte de publicitate, fac difuzare, prin urmare cred că nu greşesc prea mult dacă spun că sunt un fel de om-orchestră. Dar altfel nu pot să supravieţuiesc în lumea de azi a presei scrise. Uneori sunt atât de obosit, încât, seara, adorm în microbuz. Şi visez că ziarul meu a ajuns la numărul 1. 000.

- Ai structură de scriitor. Este un avantaj, te ajută la editarea publicaţiei la care lucrezi?

-Mda. Mă ajută şi mă şi încurcă, dar cred că mai degrabă îmi e de folos. E logic să mă ajute, pentru că, prozator fiind, îmi e uşor să mă joc cu cuvintele, să jonglez cu ele, să le pun pe fiecare la locul potrivit. Iar una din sarcinile mele, ca redactor-şef, e să citesc fiecare text, fiecare literă care intră în ziar, şi să aprob totul. Or, asta presupune să corectez, acolo unde e cazul. Aici mă ajută structura de scriitor de care vorbeai. Să îmbunătăţesc, zic eu, unele articole. Pe de altă parte, poate că intervenţiile mele pe texte le răpesc acestora din stilul frust, gazetăresc, pe care şi-l doresc cititorii, făcând articolul respectiv mai blând, ca limbaj, nu ca idee. Ca să mă înţelegi, eu intervin în forma, nu în conţinutul textelor, aşa că, zic eu, structura de prozator îmi pică bine în meseria pe care o fac.

- Care este ultimul pariu pe care l-ai pus cu tine?

- Că am să scot un ziar. Caraş-Severinul în 7 zile. Am pornit de la zero, de la nimic. Eram doar eu şi o idee. Şi o voinţă imensă – nu-mi place să folosesc cuvântul ambiţie – de a reuşi.

Am vrut un ziar, pentru că SUD-VESTUL s-a stins încet, pe nesimţite, un faliment soft dacă vrei, şi eu rămăsesem fără serviciu, cu salariul neluat de vreo patru luni, şi atunci mi-am zis că dacă tot e să fac ceva, măcar să fac ceva la

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 40

Nr.10/38/

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE care mă pricep. Şi cum lucrurile pe care cred eu că le fac cel mai bine sunt să scriu şi să fac ziare, pentru că, crede-mă, a face, a concepe un ziar e o cu totul altă meserie decât cea de redactor, m-am hotărât să scot un ziar. De o sută de ori – şi nu exagerez – am vrut să renunţ, şi tot de o sută de ori m-am adunat, m-am scuturat de praf şi am pornit mai departe. A fost cea mai mare provocare din viaţa mea. Am reuşit, peste o lună ziarul va împlini un an de la prima ediţie, iar acum suntem la numărul 48.

După cum vezi, până la mia de numere din vis mai e. Dar dacă am ajuns la 48, până la 1. 000 e floare la ureche.

- Crezi că mai există astăzi interesul pentru literatură?

- Din păcate, aici am să-ţi dau un răspuns trist. Cred că nu. Nici pentru proză, iar pentru poezie nici atât. Nu e de mirare, pentru că, în ultimii 20 de ani, am luat de la Occident tot ce avea el mai prost, deci şi dezinteresul pentru literatură, şi pentru artă în general.

Lasă-i tânărului opţiunea să aleagă între o bibliotecă şi o expoziţie de pictură, să zicem, şi un bar ori un club, sau să stea, pur şi simplu, în faţa calculatorului, în cel mai fericit caz.

Răspunsul îl ştii, nu trebuie să ţi-l mai spun eu. Şi dacă tot veni vorba, hai să-ţi povestesc o întâmplare. În vacanţa dintre clasele a VII-a şi a VIII-a, profesoara de română a fiului meu lea spus copiilor să citească măcar o carte – reţine, o carte în trei luni! –, iar la începutul anului şcolar, când a întrebat cine şi-a făcut tema, băiatul meu a spus că a citit Robinson Crusoe. Ceilalţi s-au uitat la el cu ochii cât cepele, dar cea mai şocată a fost profesoara. Ca să n-o mai lungesc, află că nimeni din clasă n-a fost nici măcar mustrat, iar fiului meu nu i-a spus nici măcar un „bravo!”... Ba au mai şi râs de el, şi colegii, şi, spre marea ei ruşine, profesoara, dacă un asemenea specimen se poate numi dascăl. Şi cred că prin asta am spus totul.

20 14

- Uite, aici chiar că mi-ai ridicat mingea la fileu. Citesc acum cartea unui fost coleg de redacţie de la SUD-VESTUL, pe care a lansat-o acum aproape o lună, şi, culmea, e exact o carte cu subiect inspirat din viaţa politică atât de actuală, încât acţiunea ei începe în urmă cu un an şi se termină săptămâna asta, bănuiesc. Cum săţi spun, nu cred în angajarea scriitorului, nici în social, şi cu atât mai puţin în politic, nu cred în general, aşa cum ţi-am spus la început, în înregimentarea artistului în alt pluton decât acela al adevăratelor valori, cele care să dăinuie peste timp, chiar dacă, şi aici mă repet, poate că asta se cere acum pe piaţă. Peste zece sau douăzeci de ani nimeni n-o să-şi mai aducă aminte de un Ion Iliescu, Traian Băsescu sau mai ştiu eu care alt preşedinte, ori de grevele sau mineriadele de acum doişpe sau treişpe ani, pentru că pe nimeni n-o să mai intereseze lucrurile astea. În plus, crede-mă, politica îi scârbeşte pe oameni în aşa măsură, încât cred că un bărbat mai degrabă ar citi o carte de bucate decât un roman cu un asemenea subiect.

Cât despre latura socială, eu cred că ea nu mai există în România. Societatea, zic eu, înseamnă în primul rând solidaritate între oameni, iar la noi, ştii povestea, dacă a murit capra mea, de ce să nu moară şi capra vecinului... Deci nu cred în angajarea scriitorului, nici social, nici politic. Eu zic că scriitorii ar trebui lăsaţi să-şi facă treaba aşa cum simt ei, şi nu în alt mod. Pentru că scriitorii se nasc liberi, ei sunt nişte altfel de păsări ale cerului.

©Adalbert Gyuris

- Se poate vorbi şi azi despre condiţia scriitorului angajat politic?

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 41

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

poezia de azi cu Răzvan Ţupa Gata să fiu „anchetat” În mod normal nu prea dau curs invitaţiilor de colaborare la anchetele din reviste pentru că nu mi se pare mereu că tema ori întrebările scot ceva relevant de la mine. Iulian Boldea, redactorul şef al revistei Alpha, editată de Institutul de Studii Multiculturale ALPHA la Târgu Mureş, m-a invitat să răspund la ancheta Memorie, identitate, literatură, trimiţându-mi o serie de întrebări lămuritoare pentru o parte din ceea ce se întâmplă azi cu literatura&cultura. Postez aici textul pe care îl voi trimite revistei, ca un teaser pentru când va apărea noul număr al publicaţiei pe piaţă. Acum, textul este dublu faţă de ceea ce am nevoie să apară în revistă dar vă invit să vedeţi de unde pornesc.

Amintirea oricărui viitor

Memory Keeper by Hanna Agar Relaţia dintre memorie şi scris a fost tensionată de la început, dacă este să ne luăm după mitologie. Zeii creditaţi cu inventarea scrisului au avut probleme chiar din punctul de vedere al memoriei atunci când au ieşit în faţa colegilor cu noul dispozitiv. Rúnatal este poemul (din Eddele Poetice) care prezintă prin ce trebuie să treacă iniţiatul pentru a dobândi cunoaşterea runelor, caracterele sacre desco-

Nr.10/38/ 20 14

perite de Odin: atârnat de copacul sacru timp de nouă zile, iniţiatul este împuns cu o suliţă pentru accesul la memoria pe care personaje legendare au transmis-o în acelaşi fel zeului scandinav. Nici Thot, în mitologia egipteană nu pare să fi avut o soartă mai uşoară atunci când, alături de celelalte arte pe care le inventase, a prezentat zeului Ammon scrisul. Platon notează în Phaidros reproşul pe care regele zeilor l-a făcut acestei invenţii care ar fi trebuit să îi ajute pe egipteni să ţină minte mai bine: scrisul va da naştere uitării în sufletele lor, pentru că nu îşi vor mai folosi memoria, se vor baza pe litere exterioare lor şi nu îşi vor mai aminti ei înşişi. Vor auzi multe lucruri dar nu vor învăţa nimic, vor părea atoateştiutori dar nu vor şti mai nimic, vor avea parte doar de aparenţa înţelepciunii dar nu şi realitatea acesteia.

Memorie şi literatură Chiar şi termenul „literatură”, oricât de comun şi general acceptat pare, este trecut prin lentilele aceleiaşi iluzii provocate memoriei de invenţia scrisului. Antoine Compagnon remarcă nu doar că Aristotel avertiza, la vremea lui, că nu exista un termen care să se aplice, deopotrivă, prozei, dialogurilor platoniene şi compoziţiilor în versuri, dar şi că termenul „literatură” începe să fie folosit în sensul estetic abia la începutul secolului XIX (Demonul teoriei, Echinox, Cluj, 2007, p.32). Chiar şi dacă vom trece peste faptul că ne amintim destul de rar acest lucru, trebuie să recunoaştem că o istorie întreagă a esteticii construită fără ca teoreticienii să evoce literatura decât în postură gramaticală, ori atât de generală încât să acopere tot ceea ce se poate învăţa din cărţi (inclusiv matematica - Fontenelle, 1699) lasă urme. Problemă foarte mare nu ar fi dacă, după impunerea romantică a termenului înzestrat brusc cu sensuri spirituale numai bune ca să justifice noua ordine a lumii naţiunilor (De la

littérature considérée dans ses rapports avec les insti-tutions sociales, Madame de Staël,

1800) literatura nu ar fi tins să renunţe la conţinutul iniţial de gestionară a memoriei entru

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 42

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE a se lăsa definită ca literaturizare, artă a dexterităţii verbale (Gustave Flaubert, 1861, Correspondance, Arvensa editions, 2014, p.

980). Chiar şi atunci când ne gândim la importanţa pe care un scriitor ca Proust o acordă memoriei, tindem să accen-tuăm latura literară a demersului său, remar-când mai degrabă nuanţele „plasticităţii neuronale” (Le sens de la mémoire, Jean-Yves et Marc Tadié, Gallimard, 1999) sau corporale (Craig Raines, Look back in wonder, The Guardian, 5 ianuarie, 2008) asociate procesului psihic. Ar putea şi aceasta să fie o împlinire a avertizării puse de Socrate în gura zeului Amon legată de exteriorizarea experienţei percepute prin scris şi citit.

Pierduţi în detaliile estetice ajungem foarte greu la viziuni care să poată unifica experienţele noastre chiar şi atunci când este vorba numai de poezie. Vorbim, de obicei, despre poezie care aparţine unui spaţiu lingvistic sau altuia, unei perioade istorice ori pur şi simplu unui domeniu strict (poezie erotică, poezie a Primului Război Mondial, avangardă, etc.). Între toate aceste specializări, poeta Carolyn Forche a formulat în 1993 „poezia mărturiei” ca regulă a unei antologii cuprinzătoare pentru secolul XX. Alături de domeniul personal şi de cel general, al statului, poeta americană a găsit că este nevoie să fie formulat un al treilea spaţiu, socialul, adunând creaţii poetice semnate de autori care au trecut prin evenimente traumatice (război, detenţie, ocupaţie militară, arest la domiciliu, represiune politică). De la Velimir Hlebnikov până la chinezul Bei Dao, peste 140 de poeţi sunt evocaţi pentru a reda o versiune cutremurătoare a memoriei lumii în secolul XX trecând prin represiunea comunistă în Rusia, abuzurile fasciste sau reprimarea drepturilor civile în China. Citind antologia Against Forge-

tting: Twentieth-Century Poetry of Witness

(W. W. Norton & Company, 1993) ai revelaţia unei dimensiuni pe care esteticul abia poate să o sugereze în cazul unui poem.

Occident şi Orient Această răsturnare a planurilor istorice poate fi mai acută în lumea occidentală, din care

Nr.10/38/ 20 14

facem şi noi parte din punctul de vedere al referinţelor pe care ne este constituită identitatea culturală.

Într-un articol publicat anul acesta de Star Tribune (3 iulie, 2014) din Minneapolis, poeta Madelon Sprengnether îşi arăta invidia faţă de spaţiul în care „poezia trăieşte”: în Iran.

Faţă de statutul strict universitar re-zervat poeţilor în Statele Unite, ocazia de a descoperi poezia persană în prezentarea unor iranieni cu profesii exterioare învăţământului sau chiar literaturii părea ceva de domeniul fantasticului.

Dar statutul poeziei este diferit de ceea ce ştim din societatea occidentală şi în lumea arabă. Două concursuri televizate (Prinţul poeţilor şi Poetul milioanelor) comparate de BBC cu formatele American Idol sau cu alte emisiuni celebre, au depăşit de ani buni audienţele meciurilor de fotbal în Arabia Saudită. Mai departe, în China, Zong-qi Cai (Configurations of Comparative Poetics, University of Hawai’i Press, 2001) punea faţă în faţă conceptualizarea literaturii ca adevăr, neadevăr şi antiadevăr în Vest (pe urmele lui M.H.Abrahams

The Mirror and the Lamp: Romantic Theory and the Critical Tradition, Oxford, 1977, reluând de la Aristotel, Wordsworth, New Criticism, semiotică şi deconstructivism) şi literatura ca proces de armonizare în Orient (prin autori clasici chinezi). Dincolo de reputaţia de care se bucură poezia în Orient, ca domeniu relevant pentru actualitate, descoperim, însă accentul pus pe formulele clasice ale poeziei. Chiar dacă abordează teme relevante azi (raportul statindivid, condiţia femeii, relaţia religie-extremism) poezia concurenţilor din emisiunile televiziunilor arabe folosesc regulile clasice ale ver-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 43

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE sului arab, chiar şi atunci când este vorba despre stilul Nabati (colocvial, al beduinilor, cum se întâmplă la Poetul milioanelor - pentru că emisiunea cealaltă este specializată în poezie arabă clasică) este vorba despre un model de poem impus prin secolul XVI. Fetişuri culturale Ar fi greu să identificăm o situaţie asemănătoare celei din Orient pentru poezia din România. Din primele momente ale constituirii rigorilor prozodice, scrisul românesc s-a văzut definit prin opoziţie cu predecesorii. Poemul lui Eminescu, Epigonii este o excepţie de la regula modernizării romantice folosite de Junimea, dar a impus idolatrizarea ca demers poetic. Mentalitatea romantică ne-a înzestrat încet dar sigur cu o serie de fetişuri culturale pe care foarte greu le putem aborda diferit. Sunt curios de multă vreme dacă putem identifica poeme proaste ale autorilor români celebri. Discuţia a început în alte spaţii culturale cu nume grele, Shakespeare, Edgar Poe, T.S.Eliot, dar, evident, ea este relevantă mai ales pentru sensibilitatea unui moment. Nici după 1989, dar nici înainte, reformularea memoriei nu a fost văzută cu ochi foarte buni. Cu toate că istorii literare serioase (mai demult, Lovinescu despre proza lui Eminescu, mai recent, Mihai Zamfir, în Scurta

istorie. Panorama alternativă a literaturii române, Polirom, 2011) au pus întrebări legate

de valoarea unui text sau al altuia, să te îndoieşti de relevanţa estetică a unei lucrări semnate de un autor legitimat de memoria mai mult sau mai puţin colectivă încă mai este un sport extrem.

Identitatea poetică Dacă memoria ar fi un spaţiu finit în care s-ar adăuga opere şi aspecte afective ca într-o bibliotecă nu am avea niciun motiv să depăşim nivelul manualului de literatură română disponibil în ciclul gimnazial. Aceea ar fi identitatea şi cu ea am defila. Dar ştim că niciun moment lucrurile nu au stat aşa nici măcar

Nr.10/38/ 20 14

pentru romanticii care au definit termenii identităţii, reperele memoriei în termeni naţionali şi aşa mai departe. Când Cezar Bolliac (în Răspuns la articolul Poezie, 1845) îl invocă pe Shakespeare pentru a răspunde reproşurilor aduse de mai vârstnicul (cu 9 ani) Ion Heliade Rădulescu care îi recomandase regulile clasice formulate de Boileau, îşi făcea loc la noi nu doar gâlceava dintre generaţii, ci şi o idee specială de libertate a poeziei: „Resorturile şi mijloacele poeziei sunt multe şi varii fără sfârşit. (…) Ea nu urmează cutare sau cutare stil, cutare sau cutare şcoală, cutare sau cutare metodă” (Despre literatură, E.S.P.L.A, 1954, p.60-61).

Metabolism afectiv Istoria ciocnirii între personalităţi pe cât de contrarii pe atât de relevante nu se opreşte la Romantici. Este invocată destul de des polemica dintre Ion Barbu şi Tudor Arghezi, fiecare reproşându-i celuilalt utilizarea specioasă a limbajului. Poate cineva să spună că doar unul dintre ei avea dreptate? Uitând acest lucru, reluăm toate strategiile şi procesele de conştiinţă notate în Cartea albă a securităţii. De curând, poetul Claudiu Komartin le reproşa la fel de tinerilor Cătălin Lazurca, Dan Sociu şi altora organizarea unui festival literar la Arad din banii Primăriei (Lazurca este consilier din partea unei formaţiuni politice), „un festival la care îi cheamă pe cei din gaşcă şi anexele lor, adică fix ăia de-i periază cu entuziasm pe facebook”.

Autorul merge chiar mai departe întrebându-se „de ce să mă mir că Sociu se dovedeşte la fel de jegos în comentariile lui paraliterare ca Eugen Barbu, iar condeiul de pamfletar al lui Chiva împrumută din accentele lui Horia Tabacu sau ale acelui Alcibiade din România Mare a anilor ’90? De ce să mă mir că fac un festival la care îi cheamă pe cei din gaşcă şi anexele lor, adică fix ăia de-i periază cu entuziasm pe facebook (aşa cum o făceau acum câţiva ani pe clubliterar.com) pe Sociu, Chiva şi Schiop. La rândul său, Dan Sociu are propriul său „meci” cu o cronică semnată de Marius Chivu în Dilema Veche (Porno pentru tocilari) care „face o listă cu sintagme care i se

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 44

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE par lui agramate, cu termeni folosiţi impropriu. doar că niciunul nu e folosit impropriu, ce e impropriu la – a scârţâit sinistru? sau la – zbieram animalic? sau la – a pronunţat ritos? iar – şchiopăta încrezator şi abrupt – e f. comic, dacă vezi imaginea. nici – a urlat sacadat, deşi pare, există tipul ăsta de urlet, l-am auzit eu la spitalul Obregia (şi am şi folosit sintagma întrun poem)”. Şi cei acuzaţi şi acuzatorii sunt autori importanţi nu doar pentru ce putem să citim azi, ci şi pentru ceea ce li se reproşa (o manifestare literară totuşi de un nivel mai mult decât decent şi, respectiv, o cronică literară coerentă). Dar apar şi acestea ca nişte moduri de a refuza amintirea falimentului căruia i-a fost sortit de fiecare dată acest gen de abordare violent-vindicativ. Dar memoria nu pleacă nicăieri şi nici nu o să fie vreodată perfectă.

Poetici la persoana I Undeva prin clasa a II-a, în vacanţa de iarnă, eu şi sora mea am fost anunţaţi că o să primim cadourile de Crăciun (vine Moş Gerilă ne spuneau atunci şi mult timp am crezut că este un singur cuvânt) la unitatea militară la care lucra tatăl nostru. Sora mea avea de câţiva ani un număr special cu o poezie cu o păpuşă şi un soldăţel pentru fratele ei… eu, nu prea aveam poezii pentru moş. Cum treaba urma să se întâmple la unitatea militară cineva a zis că dacă tot îmi plac poveştile istorice şi filmele cu război, aş putea să învăţ o poezie patriotică.

Abia am apucat să aud că s-ar putea să fiu pus să învăţ un text dintre cele pe care le auzeai la televizor în spectacole omagiale că m-am auzit spunând „dar eu nu pot să ţin minte poezii”. Şi acum încerc să repar mecanismul acesta de apărare. Am fost mult timp destul de complexat de neputinţa mea de a reţine pentru mai mult timp o poezie. L-am invidiat mereu pe Radu Vancu, de exemplu, care ştie pe dinafară tot felul de poeţi contemporani, l-am admirat pe Constantin Virgil Bănescu, care putea să recite din minte aproape orice poem pe care l-a scris.

Foarte târziu am descoperit schiţa biografică

Nr.10/38/ 20 14

pe care Dinu Pillat o face tatălui său în ediţia completată (Humanitas, 2013) a Mozaicului istorico-literar, unde subliniază aceeaşi ignorare a memorării poeziei. Aceasta este memoria imperfectă cu care am învăţat foarte greu să lucrez. Cred că este acelaşi tip de refuz pe care îl reproşam mai sus prietenilor mei scriitori. Dar este un refuz care are ceva în comun şi cu soluţia propusă de Edouard Glissant, autorul Filozofiei relaţiei, cel care nu a acceptat ascendenţa africană pentru identitatea sa caraibiană (creolă). Motivul său apare just oricărei persoane supuse „rătăcirii”, o legitimare pe baza unor mituri este o deformare a memoriei din start iar realitatea „creolă”, a relaţiei cu celălalt şi cu noi înşine dezvăluie o identitate contemporană: „Pentru că memoria istorică a fost prea des ştearsă, scriitorul trebuie să răsfoiască această memorie, să pornească de la urme câteodată discrete pe care le identifică în realitate.” (Gallimard, 1990, p.133). În locul acceptării unei traume istorice controlate prin memoria unor vinovăţii reproşate celor din jur m-am apropiat din ce în ce mai mult de constatarea că tot ce ne aducem aminte despre noi este exact ceea ce nu mai suntem în momentul în care vorbim. Anul trecut, după o lectură de poezie la Berlin am găsit întro librărie ediţia pentru 2014 a Forward Book of Poetry (Forward, 2013). Editoarea britanică Jeanette Winterson preciza în Cuvântul înainte al antologiei: „Felul în care trăim nu este o lege, ca gravitaţia. Poezia este un act privat cu o responsabilitate publică. Suntem mai buni pentru poem. Demersul poemului, cititor după cititor, unul câte unul, ne înzestrează pentru demersurile necesare şi curajoase, împotriva iluziei că nimic nu se poate schimba” (p.XII).

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

©Răzvan Ţupa

Page 45

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Eugen Simion30 în dialog cu Nicolae Breban31 „Şansa pe care o dau culturii noastre naţionale? Enormă!” (I) Nu ştiu, habar nu am, ce şi cine a făcut din mine un scriitor. Un romancier. Privind în urmă, peste balustrada, uneori ameţitoare, a atâtor decenii, de timp, îmi dau cont că tinerelul care am fost, în acel deceniu, deceniu şi jumătate, adică între cincisprezece şi treizeci de ani, când se instalează şi se consolidează o profesiune, nu era capabil de aşa ceva. „Motivele obsesive cu adevărat orgolioase” - E.S.: Nicolae Breban, mi-ai spus odată că nuţi plac jurnalele intime, memoriile şi, în genere, că n-ai încredere (încredere estetică, bineînţeles) în literatura confesivă. Iată, acum, îţi dau prilejul să-ţi justifici pe îndelete opinia, amintindu-ţi că mie nu-mi displace acest gen subiectiv care se luptă de multă vreme (cam de două secole) să intre în literatura propriu-zisă.

Uneori reuşeşte. Vezi cazul Stendhal sau, mai aproape de noi, cazul Gide sau Ernst Jűnger. Am scris o carte despre această temă, încercând să dovedesc că, respingând regulile literaturii de ficţiune, jurnalul intim îşi crează, de la un anumit grad de expresivitate, propriile reguli. Cu alte vorbe, un bun jurnal intim respinge, principial, convenţiile ficţiunii literare, dar, până la urmă, devine o ficţiune a nonficţiunii. O formă de literatură pe care postmodernitatea o cultivă… Este adevărat că François Mauriac scrie undeva că nu jurnalul intim spune esenţialul 30

Ioan Eugen Simion (n. 25 mai 1933, Chiojdeanca, Prahova) este critic și istoric literar, editor, eseist, profesor universitar român, membru titular al Academiei Române și președinte al acestui for din 1998 până în aprilie 2006.

31 Nicolae Alexandru Breban (n. 1 februarie 1934, Baia Mare) este un scriitor, romancier, eseist, dramaturg și om de cultură român contemporan, din 14 ianuarie 2009 membru titular al Academiei Române.

Nr.10/38/ 20 14

despre om, ci romanul, adică ficţiunea, epicul pur. Şi Sartre, care a scris o autobiografie admirabilă (Cuvintele), zice că, dacă vrei ca o idee să se impună, pune-o într-o naraţiune. Epicul dă pregnanţă ideilor, le individualizează şi, astfel, le fixează în imaginaţia cititorului. Observ, totuşi, un fapt curios: din Sartre se citeşte, azi, mai mult autobiografia lui decât romanele sale. Şi nu-i unicul caz. Gide a avut un mare succes, cum ştii, cu romanele lui în prima jumătate a secolului al XX-lea. Azi în atenţia criticii a rămas doar jurnalul său. Lectorul postmodern nu se mai bate să citească Falsificatorii de bani şi Corydon pentru a avea revelaţia „actului gratuit”. Altele sunt subiectele şi titlurile care-l interesează. Ce zici, Nicolae Breban, de această răsturnare de ierarhii? Să pasioneze pe cititorul postmodern mai mult documentul existenţial decât romanul, adică opera de ficţiune?

Nu fac eroarea să confund planurile. Niciun jurnal intim nu se poate substitui operei unui mare prozator. Dar, dacă jurnalul există, el poate însoţi opera scriitorului, cum se întâmplă, de pildă, cu jurnalul lui Tolstoi sau cu acela al lui Thomas Mann. Întrebarea pe care mi-am pus-o citind zeci, sute de jurnale este următoarea: am citit noi cu atâta curiozitate paginile în care Lev Nicolaevici notează despre certurile zilnice cu Sofia Andreevna dacă n-am şti că, în acest răstimp, Lev Nicolaevici a scris Ana Karenina, Război şi pace etc., iar Sofia Andreevna i-a născut 13 copii?

- N.B.: Te salut, Eugen Simion, vechi amic şi camarad de luptă literară de nu puţine decenii şi-ţi sunt recunoscător că profiţi cu gentileţe de pragul vârstei mele, excesiv de rotunde, pentru a dialoga despre firile, destinele noastre şi ale culturii pe care o servim. Sunt bineînţeles flatat, ba aş putea chiar zice onorat că un critic şi istoric literar de talia ta şi cu opera ta mo-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 46

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE numentală în spate se apleacă asupra textelor mele. E ceva din lumina nobilă a profesorului tău, Tudor Vianu, ce se reflectă asupra reflexelor tale culturale din ultimele decenii, deşi el îşi lua izvoarele erudiţiei sale calde, umaniste, mai ales din zona şi din modelul culturii clasice germane, iar tu o faci, strălucit, din zona franceză.

La prima şi la a doua întrebare mă chestionezi de ce nu le consider, vorbesc de jurnalele scriitorilor fără operă semnificativă literară, interesante. Cheia tu o dai la a treia interogaţie, observând că singurele demne de interes sunt jurnalele celor ce au oferit o operă viabilă. E fină observaţia lui Mauriac – pe care am făcut-o şi eu într-unul din volumele mele memorialistice! – că scriitorul adevărat se exprimă mai decis, mai franc şi mai substanţial, să spunem mai sincer, cu adevărat sincer, în opera de ficţiune, despre el însuşi. E un paradox, printre multele, ale creaţiei literare şi aici, după cum vezi, aparenta contradicţie între ficţiune şi nonficţiune se rezolvă cu o simplitate francă. (Într⁠⁠una din întrebările tale te referi la mult discutata operă a lui Paul Goma care, după unii critici şi Ion Simuţ mi se pare a fi unul dintre aceştia, îi consideră romanele îmbibate, s-ar zice excesiv şi furtunos de biografic, drept ficţiune. În măsura în care biografia lui Goma este un spectacol formidabil al unei jumătăţi de veac politic şi moral românească şi o gravură în acva-forte a caracterelor şi reacţiilor contemporane lui şi nouă, afirmaţia se poate susţine.

Există cazuri notabile în literatură, de la Dostroievski cu a sa Amintiri din Casa Morţilor sau epica masivă a lui C. Stere. Părăsesc genul diaristic. Mă întorc la ceea ce voiam, în fapt, să te întreb de la început : ai împlinit deja 81 de ani.

Nu te întreb ce simţi, te întreb doar cum primeşti această veste?! Că eu am primit-o deja… acum vreo opt luni de zile. Vreau să mărturiseşti. Cu alte cuvinte să faci literatură confesivă, vrei, nu vrei. Cine ştie, poate descoperi interesul pentru acest gen pe care, repet, nu-l preţuieşti prea mult. Mă întrebi care e starea mea de spirit? Păi bine, să zicem… confuză! Cum zice un personaj al lui Shakespeare, cu un ochi plâng şi cu celălalt râd. Oricum, o minimă de-

Nr.10/38/ 20 14

cenţă umană mă obligă să fiu recunoscător proniei care m-a adus până la acest ţărm, da, bătrâneţea „înaltă”, cum o spun nemţii, o vârstă, vorbesc de bătrâneţe, pe care o visează mai toţi, dar pe care o blestemă şi persiflează nu puţini. Bătrâneţea, senectutea mi-a permis sămi întregesc opera, un concept pe care l-am visat din adolescenţă. Nu capodopera spre care tind nu puţini scriitori români sau francezi, mai mult sau mai puţin contemporani, ci opera, un concept mai apropiat spiritelor nordice, să spunem germane. Un vis, o afirmaţie care le va părea, poate, unor spirite sarcastice, ca un semn al orgoliului, dar pentru autorul care i se dedică, cum am făcut-o şi eu de-a lungul unor decenii dificile, un pariu superior, o probă continuă şi severă a propriilor sale posibilităţi volitive şi culturale. Cei care, cum zici, îmi reproşează cantitatea, de fapt tenacitatea aspră de a-mi urma marile modele, uită, printr-o superficialitate tipic mediteraneană, ca să zic aşa, uită că e vorba mai degrabă în cazul operei mele, cât este, de a sesiza temele care o susţin. Motivele obsesive, cum le numesc, acestea, cu adevărat orgolioase şi care necesită nu puţine pagini şi construcţii epice. Dar, indiferent ce cred unii şi alţii, tema esenţială sau supratema, dacă vrei, a întregii mele producţii literare în proză este una singură – relaţia abisală (şi tratată de nu puţini giganţi ai culturii europene) între călău şi victimă. Cu variantele ei, iar în ultima mea tetralogie, Ziua şi noaptea, ea a luat forma, de care e îmbibată întreaga operă a Renaşterii, a conflictului, a relaţiei dramatice între maestru şi ucenic.

Opui modelul balzacian celui flaubertian, dar aici, cred, e vorba mai ales de două caractere, firi, temperamente artistice diferite; unul, cel flaubertian, înclinat spre un model de esenţă stilistică, tipul artist, cum se spune, cel balzacian care se alătură giganţilor lui Michelangelo Buonarroti şi care, după propria, aroganta sa afirmaţie, voia să refacă întreaga lume a anilor 1830, cea a lui Louis-Philippe, evenimenţială şi tipologică. Or, pentru acest proiect, trebuie să concezi, ai nevoie de spaţiu. E inutil sau poate nu să adaug că, dacă autorii care se

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 47

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE nasc într-o cultură amplă, bogată în panorame epice vaste, cum sunt colegii noştrii din Apusul Europei se pot simţi liberi să urmeze tipul artist de creaţie, precum Flaubert sau Mateiu Caragiale; dar noi, românii, iviţi târziu în creaţia europeană, nimeni nu o să înlocuiască şi nu o să ne înţeleagă sterilitatea, lenea creatoare, lipsa de geniu, când e vorba de a descrie şi de a ne justifica istoria, destinul şi firea noastră. Rolul nostru pe pământ, cum defineşte Th. Mann, lapidar, destinul.

De altfel mă cam irită confuzia răutăcioasă, extrem de diletantă, între calitate şi cantitate. Ea a apărut încă din timpul tinereţii noastre, la sfârşitul anilor cincizeci, în plin stalinism, când, e drept, nu se puteau publica opere ample, obiective tipologic şi s-a recurs la schiţă şi nuvelă, în cazul autorilor care ambiţionau să creeze chiar şi atunci texte de real interes valoric şi care se puteau strecura mai uşor printre ochiurile strâmte ale reţelei cenzurii comuniste. Unul din modele, atunci, era în generaţia noastră, Cehov, cu schiţele şi nuvelele sale. Eu însumi, în acei ani, în polemică chiar şi atunci cu genul scurt, am preferat lectura teatrului lui Cehov, atrăgându-i atenţia şi amicului meu, Poetului, lui Nichita, asupra comediilor sale; abia atunci, în anii aceia, englezii, mi se pare, au fost primii capabili să le pună într-o reală şi convingătoare lumină. Şi interes.

Pentru mine şi acum, mi se pare pentru toată lumea, A.P. Cehov este mare, exemplar, prin teatrul său mai ales, mai puţin prin notele şi schiţele sale sarcastice, interesante şi ele, indiscutabil.

- E.S.: Ce te-a determinat, Nicolae Breban, să devii scriitor? Cum ţi-a venit gândul să faci lite-

Nr.10/38/ 20 14

ratură? Căci – nu trebuie să-ţi mai spun – literatura nu-i o profesiune uşoară şi nu-ţi aduce totdeauna succesul pe care ni l-am dori în viaţă.

Este, pentru mine, un fapt misterios ca fiul unui ţăran din Câmpia Dunării să se decidă într-o zi că el trebuie să devină scriitor sau copilul lui Nicolae Stănescu din Ploieşti citeşte, în adolescenţă, pe Topârceanu şi Arghezi şi începe să scrie nişte balade ludice despre vidanjorii din oraşul nostru… Pe tine, fiul preotului greco-catolic din Maramureş, ce forţe secrete te-au împins spre literatură, încât să-ţi legi destinul de această himeră care, nu-i aşa?, ne poate aduce glorie, dar şi o candidatură la eşec?! Am pus această întrebare tuturor scriitorilor importanţi pe care i-am cunoscut. Ţi-o adresez, azi, când ai ajuns la 81 de ani şi ai în urma ta un număr mare de cărţi. Mi-ai spus într-o zi că vrei să-l ajungi din urmă pe Sadoveanu, dacă nu cumva l-ai întrecut între timp.

Ai o teorie în acest sens. O teorie care, după cât îmi dau seama, este de sursă hegeliană: cantitatea devine, după un anumit grad de relevanţă, un criteriu al calităţii. O idee bună, stimulativă în proza românească, unde idealul este să scrii o carte unică, exemplară, pitorească, model de limbă şi de imaginaţie epică. Opui acestui model (l-am putea numi: modelul flaubertian), opui – vehement şi repetat – modelul prozatorului productiv (modelul, în fond, balzacian) amplu, eseistic, reflexiv, analitic în tradiţia, la noi, a romanului Hortensiei PapadatBengescu. Unii îţi reproşează că scrii prea mult, tu le reproşezi altora că scriu puţin şi trăiesc, încă de tineri, ca nişte pensionari ai reputaţiei lor efemere. Ceri scriitorului român să-şi schimbe mentalitatea de nuvelist şi să adopte conştiinţa şi practica romancierului laborios, cu modelul Dostoievski şi Thomas Mann în faţă…

Modele, probleme, mentalităţi… Păstrând proporţiile şi lăsând deoparte, pentru moment, pe marii scriitori, nu crezi că în epică criteriul esenţial este, totuşi, valoarea şi, din acest punct de vedere, putem accepta fără mari dileme interioare şi pe Mateiu Caragiale şi pe Sadoveanu? Aşadar, două interogaţii înfrăţite: a) cum de ţi-a venit ideea să devii scriitor şi b)

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 48

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cum ţi se pare, Nicolae Breban, la 81 de ani biografia intelectuală şi existenţială? Eşti mulţumit de ea? Jean-Paul Sartre scrie despre Baudelaire o propoziţie pe care o citez adesea: Baudelaire n-a avut viaţa pe care opera lui o merita. Se întâmplă, trebuie să recunoaştem, şi invers (mai ales invers): de multe ori opera unui scriitor nu este la înălţimea vieţii sale, în sensul că viaţa este bogată, fascinantă, în timp ce opera rămâne, modest, în plan secund… Cum vezi, te întreb, aceste cauzalităţi? Ce datorează opera ta literară biografiei tale şi, dacă datorează ceva, este biografia ta pe măsura operei pe care ai scris-o? Cum judeci toate aceste lucruri la 80 de ani? Căci, na!, cum ziceţi voi, ardelenii, i-ai făcut, i-ai ajuns, te-a ajutat Dumnezeu – şi pe tine, ca şi pe mine, de altfel…

- Nu ştiu, habar nu am, ce şi cine a făcut din mine un scriitor. Un romancier. Privind în urmă, peste balustrada, uneori ameţitoare, a atâtor decenii, de timp, îmi dau cont că tinerelul care am fost, în acel deceniu, deceniu şi jumătate, adică între cincisprezece şi treizeci de ani, când se instalează şi se consolidează o profesiune, nu era capabil de aşa ceva. De a opta, vreau să zic, pentru o meserie cât de cât standardizată, aptă de a-mi asigura un trai decent, aptă de a-mi susţine o familie şi o stimă cât de cât onorabilă printre contemporani. Talent, talent literar? Nu, nu cred de a fi avut ceva care să semene cu o aplicaţie asupra scrisului, textele mele din primele clase de liceu erau decis mediocre, câţiva colegi mă întreceau relaxaţi stârnind admiraţia stupefiată a profesorilor noştri de la liceul Brediceanu din Lugoj.

Un singur talent real am avut toată viaţa – cel de lector. O foame pantagruelică pentru textele scrise în forma prozei, a romanului mai ales. Încă din primul deceniu al existenţei. Dacă vrei, o fugă în altă realitate sau o incapacitate de a aprecia proporţiile şi sunetele realităţii din jur, ale cotidianului. Sau aerele şi dominarea cam nenuanţată, uneori de-a dreptul brutală a adulţilor de atunci. Un semn poate şi al existenţei, în forme atipice a unei sensibilităţii exacerbate şi oarbe. Îi spun oarbe, deoarece mi se pare şi

Nr.10/38/ 20 14

azi că fantasmele şi sensibilitatea mea nu se potriveau cu nimic din ce era în jur şi acceptat ca atare, făcând din mine aproape un retardat – cum, ha, ha, mi-a declarat-o cu seninătate, frumoasa şi inteligenta scriitoare Georgeta Horodincă pe culoarele Gazetei literare, la începutul anilor şaizeci, când, cu eforturi dizgraţioase, probabil, încercam să public câteva schiţe în teribila revistă. Aerele şi pretenţiile, modelele mele literare stârneau, pe atunci mai degrabă ridicări din umeri sau sarcasme, în timp ce unii, precum Fănuş Neagu sau D.R. Popescu, aveau deja volume de proză scurtă prin vitrine şi cronici ample literare, ca şi portrete în revistele importante şi, e drept, puţine, ale vremii. Nu, pe atunci ca şi azi, nu e nimeni vinovat de neînţelegerea care s-a iscat în jurul meu, iar pe vremea aceea, când intrasem cam năuc (social vorbind!) în deceniul al treilea al existenţei mele sociale, eu, de fapt, nici nu existam.

Nu eram măcar un ratat! Şi când, cu un an doar înaintea debutului cu Francisca, în 1964, fiind în spital cu o puternică pneumonie şi când, după o criză de hemoptizie, m-am crezut condamnat, eram eu însumi sigur de inexistenţa mea! Deoarece pentru mine, ca şi pentru singurul meu prieten adevărat pe care-l aveam atunci şi care credea cât de cât în ceea ce azi numim potenţialitatea mea literară, Nichita, pentru noi a exista înseamnă a fi apt de creaţie. De creaţie afirmată social, se înţelege şi recunoscută ca atare. Câtă creaţie, atâta existenţă! Or, eu atunci, în zilele fierbinţi şi tulburi din Spitalul Caritas, eu nu posedam decât un manuscris al unui roman ce zăcea în sertarele singurei edituri din Republica Socialistă România, ESPLA. Respins nu odată de redactorul-şef, Mihai Gafiţa, prieten al lui Marin Preda şi care, enervat de proza mea, care i se părea că are asemănări cu fraza lui Proust, adică o dilataţie enormă a unor senzaţii şi asociaţii pe un fond sărac epic, mi-a declarat ritos că nu îi place nici Proust.

Normal, era de curând autorul unei ample monografii a autorului Viaţa la ţară, Duiliu Zamfirescu. Marin Preda şi Geo Bogza m-au ajutat însă să scot romanul, uimiţi ambii, apoi de succesul său. Ehe, pe vremea aceea, părerea sin-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 49

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE gurului redactor-şef al singurei edituri republicane era o adevărată şi sângeroasă ghilotină.

Pentru mulţi şi eu şi azi mă minunez, nu de faptul că apoi, trei ani la rând, cu o obrăznicie creatoare fără seamăn am publicat trei romane, unul după altul, ci de succesul acestora, de premiile, cronicile numeroase şi filiaţiile înalte literare – semn că, poate, mai ştii, calităţile pe care mi le atribuiam şi de care sufeream în anii lungi, interminabili şi seci ai labirintului tinereţii mele, aveau, totuşi, un fel de rezonanţă în lumea din jur. Aşa cum era ea pe atunci, contorsionată şi pulsând la suprafaţă nu numai de false valori, importate de aiurea, de la ruşii sovietici mai ales, dar şi de calomnierea groasă şi insistentă a marilor şi nobilelor nume, puţine, de altfel, ale literaturii noastre clasice şi moderne. Puţine, deoarece eram constituiţi într-un singur stat nici de un secol, umiliţi până la os (vorbesc de os-ul genetic!), cu universităţi tinere şi încărcaţi de toate bolile şi viciile ascunse sau nu ale celor trei imperii de care, timp de secole, fuseseră lipite cele trei provincii în care se vorbea idiomul nostru latin. Şi unde câţiva zănateci, singulari corifei ai Şcolii Ardelene ce umblau prin biblioteca Vaticanului sau vreo doi-trei tineri literaţi ce-şi şlefuiau coatele pe băncile universităţilor din Viena, credeau că aparţinem, noi, muntenii, moldovenii şi ardelenii, unui singur neam. În nepăsarea şi dispreţul marilor cancelarii europene; poate cu excepţia celor franceze!… Ce datorează opera, biografiei mele? Nimic sau aproape nimic. În decursul timpului a trebuit să răspund mereu negativ şi puţin iritat la sumedenie de întrebări care mă iscodeau, după un clişeu curent, să devoalez care dintre numeroşii mei eroi sunt luaţi din realitate. Niciunul, chiar dacă, să zicem, pe cel puţin unul dintre ei, cel care se pare a făcut şi face carieră, Grobei, l-am încărcat cu toate păcatele, idiosincraziile penibile şi limitele unui provincial sadea, bănăţean, par dessus le marche care puteau să fie sau să fi fost şi ale mele, ale tinerelului ce fusesem, vag play-boy, cu lecturi dezordonate, predispus fatal unor situaţii subalterne, îmbibat însă de ambiţii faraminoase.

(O variantă a lui Grobei se află, de altfel şi în

Nr.10/38/ 20 14

tinerelul Calistrat, din ultimul meu roman, Singura cale, apărut din fericire – sau, mai ştii, din păcate, deoarece azi nu se mai citesc romane groase! – în libertate socială). Nu contest că există o enormă literatură, franceză, engleză şi română, cel puţin, care se inspiră dintr-o tipologie acuzat socială, vezi Dickens, Balzac sau Rebreanu. Fără nici o specificare valorică, pe mine m-au interesat mai ales modelele literare fantaste, de tipul Cervantes, Shakespeare sau Dostoievski, poate Proust sau Faulkner, care au ales să proiecteze mai degrabă tipuri umane în discordanţă flagrantă cu modelele curente sociale şi psihologice, aruncând pe piaţa literară a secolelor un Hamlet, Don Quijote, sau idiotul, prinţul Mâşkin. Marcel din À la recherche… sau Benji din Zgomotul şi furia.

Ianuarie 2014. Paris – Bucureşti

Eugen Simion şi Nicolae Breban

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

(va urma)

Page 50

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr.10/38/ 20 14

bătăile de inimă ca pe nişte clopote nemuritoare

La ceas aniversar cu Ion Popescu Bradoschi32

Tg. Jiu, România

Eu nu am plecat eu nu am plecat este doar o iluzie ascultă vântul prietene atunci îmi vei auzi şoaptele şi rugăciunile de seară eu sunt şi pasărea care cântă lângă fereastra ta deschisă atât de frumos cântă încât pianul din odaia cu miros de gutuie aplaudă în alb şi negru eu nu am plecat este doar o iluzie ascultă ploaia prietene şi vei auzi cum lacrimile mele picură peste amurguri peste tăceri şi peste amintiri eu nu am plecat prietene prin aceste versuri îţi sunt atât de aproape încât poţi să-mi asculţi 32

Ion Popescu Bradoschi (n. 5 octombrie, 1964) este fost muzeograf la Muzeul de Artă din Târgu Jiu, pictor și doctorand în antropologie culturală. A lucrat ca restaurator de opere de artă și ghid la Muzeul de Artă Târgu Jiu. Absolvent al Universității din București, specialist în Istoria artelor. Absolvent al Facultății de Științe Juridice din cadrul Universitații „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu. Absolvent al Facultăţii de Litere Bucuresti. Are un master în politici culturale. Vorbește franceza, italiana, germana. A făcut studii de artă în Franța, unde a publicat poezii în limba franceză.

I câteodată salturi în hăul numit din ignoranţă trecut II se născuse nu-i aşa într-o familie bună III primele imagini din copilărie mătuşa Helene şi rostirile ei schimonosite de ură copilul acesta nu este bun de nimic IV umilitoare şi puternice lovituri primite de la bătrânul său părinte gustul sărat al sângelui şi ca o poruncă definitivă cuvintele acestuia aproape nişte mârâieli încă şi mai dureroase să nu plângi adevăraţii bărbaţi nu plâng V alături sărmana sa mamă cu privirea ascunsă în temeri şi mâhniri deopotrivă VI şi ruga sa de atunci îndeplinită poate

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 51

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Doamne ajută-mă să rămân copil pentru totdeauna VII nu departe ţipetele ascuţite ale clopotelor din turnul Bisericii Negre care vestesc neputinţe VIII mai apoi retragerea în miragii de culori şi mai ales credinţa de-a fi descoperit sufletul Picturii IX poate o mică insulă mai liniştită şi o scurtă şoaptă a fericirii X curând pupilele sale din ce în ce mai sfioase ca o penitenţă serafimi din Ceruri aşează între el şi lume o aparentă cortină precum o noapte plină de surprinzătoare capcane XI în colţul Atelierului nefolositele vopseluri cartoane şi pânze care plâng neputincios XII dincolo de plasa de întuneric durerile se dilată

Nr.10/38/ 20 14

XIII fără lacrimi XIV doar vise cu furtuni bântuite de simfonii ale vânturilor şi de spade luminoase care împart prin strigăte biruitoare bolta în două cu triste nostalgice apusuri de soare şi cu zâmbetul nespus de blând al mamei sale plecată atât de aproape şi totuşi atât de departe XV din când în când slujnica bătrână cu sufletul de înger cetindu-i poeme de Ion Pillat şi Edgar Allan Poe XVI ca o penitenţă o noapte cu descoperita neputinţă de-a mai auzi ştiuta voce şi tresăritul foşnitor al arborilor doar strângerile disperate de mână ale femeii XVII Pictorul fără lacrimi XVIII nu departe ţipetele mute ale clopotelor din vechiul turn

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 52

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr.10/38/ 20 14

XIX pentru o vreme viaţa-i asemenea unei de netrecut tăceri XX acum culorile şi sunetele curg înlăuntru ca o împlinire iertări nesfârşite iubiri zâmbetul Dumnezeiesc Îmbrăţişarea de Frate a lui Iisus şi lacrimi de foc care plâng cu ochii Pictorului de fericire.

LA MULŢI ANI! dragă prietene, Bradoschi!

RODICA CERNEA UNDE EŞTI? Unde-i lumina pe care ochii mei o caută avizi în noapte, unde-i cărarea pe care paşii mei doar lângă tine vor a o străbate unde eşti tu, cu doruri mii şi adâncimi de suflet neclintite să mi te sorb în roua dimineţilor ce nu le vreau smintite? În care adâncimi te-ai scufundat şi nu laşi soarele s-apară, pe ce 'nălţimi tu ai urcat şi laşi stingheră iubirea să o doară?

Ce gânduri tainice ascunzi în nopţile cu lună plină şi căror zei te-ai închinat cerşindu-le o rază de lumină?

De te-am găsit, de ce te-ndepărtezi acum de mine şi tainice zidiri lovite vrei să fie de fulgere divine?

Unde-ai plecat? Spre care zări rătăcitor eşti tu, nălucă, în ce unghere-ntunecoase ţi-ascunzi iubirea şi dorul tău de ducă?

Sunt la un pas de stele pe bolta-ntunecată şi-s singură iubire, sunt singură în noapte. Rătăcitor mi-e dorul şi-i plin de-nsufleţire te vrea napoi cu totul chiar dacă-i amăgire a clipelor divine, ne vrea într-unul, străin de mine şi de tine, străin al vieţii caudine!

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 53

Nr.10/38/

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

20 14

RĂMÂI

PLOAIE DE TOAMNĂ!

Ai deschis poartă comună în lumi paralele, separaţi şi totuşi împreună iubind fiecare ...şi-i totuşi, aceeaşi iubire!

Hohoteşte cerul peste-un trupul nătâng slobozindu-şi lacrimi, visele se frâng!

Pătrunde-mi încet gândul şi-mprăştie lumina până mai ieri lipsită de formă şi culoare!

Pământul musteşte ploaie sunt şi eu de tălpi îţi lipeşte părţi din trupul meu!

O gură însetată mă soarbe-ncet ducându-mă spre tine, tu care-ai fost cândva, străin de mine şi de tine!

Mă-nvălui trist, în auroră seara şi în sărutu-ţi de migdală pe sânul tremurând, ai pus ambrozie şi smirnă şi ocara unui trecut ce l-ai uitat de mult!

Miroase a fân, miroase a noaptea dintâi, când dorul te cheamă şi-ţi spune în şoaptă ...rămâi!

LASĂ-MI VISUL Lasă-mi visul iubire, lasă-l să-mi ude rădăcina să pot înflori dimineţile în zâmbetul nopţii.

Lasă-l să zboare odată cu primul strigăt al vieţii şi mai lasă-l iubire, să mă sărute în zilele când soarele va uita să-mi dăruiască umbra împlinirii!

Năluci vii, fuioare din pământ ţâşnesc totul împresoară ce e viu, strivesc!

Lut zălud doar oale vei fi tot mereu, transformat în cioburi de sărutu-mi greu!

Ploile de toamnă vise-agonizânde doar printre morminte se mai pot ascunde!

ADEVĂR SAU EROARE? E-o zi frumoasă astăzi şi câtă încântare, dar este trist românul, speranţa lui îl doare!

Flămânzi îi sunt copiii, nevasta-i revoltată, durerea-i sapă riduri, cum sapă-n piatră-o daltă!

V-aţi adunat la sfat cu toţi, în mare taină, ca să-i furaţi şi leul ce-l mai avea în haină, dar voi flămânzi besmetici, uitaţi că-n a lui viaţă românul simplu rabdă şi rabdă, dar învaţă!

Jefuitori de ţară e tagma voastră slută, putere nu mai are pe sfânt ca să-l corupă.

Trezitu-sa românul, sătul e de minciună, e timpul ca puterea minciunii să apună!

Să părăsiţi senatul unde-aţi făcut păcate, să vă spălaţi ruşinea, doar dacă se mai poate.

Trezitu-sa românul din somnul lui prea greu, el, care-n viaţa asta a fost doar sclav mereu.

Românii şi-au dat mâna şi fug spre farisei, la zid îi pun acum, pe hoţi şi pe mişei!

Cei ce-au furat, ne fură şi-ultimul dumicat, plăteasc'acum cu-averea, cu viaţa-al lor păcat!

Vreau doar atât s-arăt, tristeţe şi mânie, condeiul meu va scrie, cât va putea să scrie.

Nu voi uita vreodată că-s simplu muritor,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 54

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr.10/38/ 20 14

slujit-am adevărul, slujindu-l vreau să mor.

Aminte să ne aducem de cei ce nu mai sunt, în sfânt pământul ţării ei şi-au găsit mormânt.

Slujit-au adevărul cu sacru legământ.

E jertfa lor eroare, sau doar o boare-n vânt?

TOAMNA Înot în mierea toamnei mult prea capricioasă, în miros de gutui, fluvii de must şi tămâioasă.

Pădurea de aramă arzând timid în vraja ei ne dă răcoarea sărutului, ce nu-l mai vrei!

Umplutu-mi-am paharul cu frunze tremurânde, plutire tainică, stingheră, pe vraja unei unde.

Un vis de dor, ce-n pragul serii stă să moară, se-ascunde tupilat, e-ngenunchiata primăvară!

Mai lasă-mi toamnă tristă, flori vii într-un răzor, făra de ele simt, cum totul, îmi este trecător.

Zările-arzânde se scurg pustii într-un ocean şi iarba-n câmp uscată-i, pârjolită, făr’ alean!

Ochii mei murit-au, aminte, nu îşi mai aduc de păsări cântătoare printre crengile de nuc, ori poate coborât-au în adâncuri, printre rădăcini pleoapele-mi mulţime, strigăt fără ecou, mi-alini!

CONSTANTIN ANDRONACHE, Caransebeş, *** Dacă nu ne-am fi iubit, Pădurile ar fi plâns Şi nimeni nu ar fi înţeles De ce ?!

*** Mâna ta, Ca un ram De gutui Înflorit.

*** Uniţi prin ploaie printr-un legământ, Deşi-ntre noi se aşternuse timp şi spaţiu, Ploaia părea ceresc consimţământ Pentru iubirea noastră fără saţiu.

Cântec În loc de cercei, O să-ţi pun la urechi Două cântece vechi Despre iubire Şi nemurire.

Din volumul – Dicţionar de vise apocrife,

Editura Marineasa, Timişoara, 2004.

Leonid Afremov – Ploaie de toamnă

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 55

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr.10/38/ 20 14

Fă-i mai tineri decât noi.

Pentru cei ce ne-au făcut Dă un ordin, dă ceva Să-i mai poţi întârzia Să o ia de la început.

ADRIAN PĂUNESCU Iubeşte-mi Mâinile...

Iubeşte-mi mâinile Şi ochii Şi iartă-le dac-au fost clipe În care n-au ştiut să-ţi spună, În care n-au putut să-ţi dea Atât cât ar fi vrut, Atâta – cât poate doru-ţi le cerea În dragostea, În îndoiala, În deznădejdea unei clipe...

Iubeşte-mi mâinile Şi ochii Şi iartă-le nevruta vină Că prea târziu veniră-n cale-ţi Şi prea curând se duc de tot...

Dezleagă-mi sufletul de vina Că în curând n-am să-ţi mai pot Aduce-n mâini Şi-n ochi Durutul, Târziul zâmbet de lumină...

Au plătit cu viaţa lor Ale fiilor erori, Doamne fă-i nemuritori Pe părinţii care mor.

Ia priviţi-i cum se duc, Ia priviţi-i cum se sting, Lumânări în cuib de cuc, Parcă tac, şi parcă ning.

Plini de boli şi suferind Ne întoarcem în pământ, Cât mai suntem, cât mai sunt, Mângâiaţi-i pe părinţi.

E pământul tot mai greu, Despărţirea-i tot mai grea, Sărut-mâna, tatăl meu, Sărut-mâna, mama mea.

Dar de ce priviţi asa, Fata mea şi fiul meu, Eu sunt cel ce va urma Dragii mei mă duc şi eu.

Sărut-mâna, tatăl meu, Sărut-mâna, mama mea.

Rămas bun, băiatul meu, Rămas bun, fetiţa mea, Tatăl meu, băiatul meu, Mama mea, fetiţa mea.

Rugă pentru părinţi Enigmatici şi cuminţi, Terminându-şi rostul lor, Lângă noi se sting şi mor, Dragii noştri, dragi părinţi.

Cheamă-i Doamne înapoi Că şi-aşa au dus-o prost, Şi fă-i tineri cum au fost,

Foto: Alex Ştirbu

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 56

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr.10/38/ 20 14

În candelele cerului, surpate, Zorii de noapte ca sentinţe curg Şi pomii doborâţi n-au Demiurg, Stingerea lor e-aplaudată-n burg, Şi-i plâng şi n-aş mai scri’… şi nu se poate!

TRAIANUS VASILCĂU33 *** S-a profeţit Lumina. Pot să fiu Ce n-am fost încă-n veacul moştenit. Şi-n templul de smerenie zidit, A treia zi din moarte pot să-nviu.

Am plâns şi-n mine mahnele s-au stins. Şi-n lacrima lui Christ prea suferirea Îmi caut ca să-mi aflu mântuirea Şi-mpodobit cu răni, să-mi strig Iubirea Şi-apus în toţi, să fiu de raiuri nins! *** Cu mâinile pe piept împreunate Şi-o floare inluminărită-n zori, Pomii cărunţi şi-mbrăţişaţi de sfori, Cândva învulturiţi, sunt duşi în moarte.

33

Poetul si scriitorul Vasilcău Traian, pseudonim—TRAIANUS, eventual, TRAJANUS s-a născut la 2 aprilie 1969, RSS Moldovenească, satul Viișoara, raionul Edineț, sat ce dă mâna peste Prut cu Mitocul Botoșanilor, Facultatea de Istorie și Etnopedagogie, Universitatea Pedagogică de Stat ION CREANGĂ din Chișinău, 1993. Participant activ, încă din timpul studenției, la Mișcarea de Eliberare Națională, fapt pentru care e admonestat și persecutat de organele securității de atunci. I se înscenează diferite mascarade, cu scopul de a-l convinge să colaboreze cu KGB-ul de atunci și să renunțe la lupta de eliberare națională.

Refuză cu stoicism și neostoită încăpățânare. În acea perioadă fondează Cenaclurile literar-muzicale și social-politice SOL (Leonard Tuchilatu) și CLOPOTARII. Se implică, împreună cu membrii Cenaclului CLOPOTARII, în campania electorală întru susținerea lui Nicolae Costin (Frontul Popular din Moldova).

Poet, eseist, traducător, libretist, textier… Membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Membru al Uniunii Scriitorilor din România. Maestru în Artă (2011). Scrie din 1983, debut editorial —1995 cu 2 volume de versuri. Un interviu de suflet cu poetul şi scriitorul Traian Vasilcău aţi putut citi în nr.15/2012/ pe luna noimbrie, al revistei noastre, p. 42.

*** Ea n-avea chip. Numai surâs era.

Cu legănarea inimii visată, Sub giulgiul de parfume îngropată, Suflet de pus pe rană-mi dăruia.

Ea n-avea chip. I-am zis: „Nemărginirea”.

Din viaţa ei îmi oferea o parte Şi jumătate de eternitate, Şi chiar surâsul ei — mai drag din toate, Şi-a dispărut … Căci i-am cerut Iubirea!

*** Să mă-ngâne cântecul Luminii Cât tristeţile nu mă vor fi. Şi-apoi să mă răsădesc în Zi Ca un crin la marginea grădinii.

O, şi cât visai într-un cuvânt Vieţile să-mi înhumez odată, Nesfârşindu-mi trecerea cea toată În privirea cerului Preasfânt … Şi-am tot scris instanţelor celeste Să mă uite-un timp prin vreo poveste: Trubadur la răni să fiu mai rar.

Să mă-ncing în hora pustiirii Şi un chiot vrednic de toţi zbirii Să rămân — şi-am fost un în zadar! *** Mori în mine viaţa toată Şi în Domnul — niciodată. *** M-am stins în cer

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 57

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Ca să fiu pe pământ Şi de atunce N-am mai fost cuvânt.

Până-ntr-o zi, Ca să nu mai disper, M-am ars în voi Şi m-am nestins în cer. *** Viaţa cu moartea merg la braţ, Tristeţea mea — cu bucuria, Prin crângul psalmilor, vecia Mă buciumează cu nesaţ.

20 14

*** Ning cu psalmi fără de vreme, Nu am spulber mai frumos.

Să trăim vecii de-a rândul Nu în noi, ci în Christos.

A fi doar în El — ce artă!

Să o ai şi s-o tot ceri!

Luna stelele îndeamnă: „Hai la secerat tăceri”. Şi-n ninsoarea potopindă Mor şi-nviu ca o colindă.

În mine emigrez de-un veac, Mă păstoreşte iarba-ntruna, Iar eu rănesc clipa şi luna Cu un surâs ascuns şi zac,

*** Veacul nostru a fost doar un ceas.

Ai plecat, şi plecând, m-ai rămas.

Veacul meu moştenire nu-l las.

Scriind pentru când nu voi fi Pe-o floare care m-o citi.

Am plecat, şi plecând, te-am rămas.

Veacul tău cu-al meu veac se împlină.

Te-ai rămas, m-am rămas. Boltă lină!

*** Secunda-mi ajunge, Vă las vouă ora, Din ea să refaceţi Veacul tuturora.

Nr.10/38/

Râul Între mine şi tine e un râu izvodit de iubire, Între mine şi mine e-un deşert infinit de tăceri, Cu un crin — al uitării! — pe zariştea inimii tale Desenat-am privirea mângâietoarei dureri.

Un poet fără ţărmuri, un rege rămas fără ţară Care n-a existat decât în ascunsul lui gând.

Cu un crin — al uitării! — pe zariştea inimii tale Desenat-a corăbii trase de mierle cântând.

Lacăt vrerii de-a fi dac-aş pune e făr’importanţă, Dar într-un adevăr să înviu este tot ce-am visat. Între noi e un râu, unde plânsul nu-şi are vacanţă, Şi să fiu în Cuvânt este tot ce nu am meritat.

foto:Alex Ştirbu

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 58

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

MIHAELA OANCEA Regresiune În zaţul serii, se pierdeau poveştile noastre Spuse de bătrâni, cu tâlc, la şezători.

Se deşirau, distruse ca ochiurile Şalului din vechime tricotat.

Cerul, cojit mereu de ploi, Nu mai avea lacrimi Să plângă nepăsarea Şi-n cufărul nopţii Se-ntorceau toate, Păşind tiptil-tiptil, Căci din noapte Se născuse, Odinioară, Lumea.

Roade cosmice Pe pământ, ploaia te bate pe umăr camaradereşte, apoi toarnă lacomă, răpăind în clipe egale.

Atunci hăţurile-s vrăjite şi nu-ţi poţi opri gândul, când încalecă pe armăsarii dorului ce nechează neastâmpăraţi printre nori, scuturându-şi coamele argintate.

Necuprinsul îşi deschide sipetul, leapădă coroana, stăpân este Pathos!

Gândul-faur

Nr.10/38/ 20 14

sedus de miraj, pipăie desăvârşirea, dar tresare şi-amuţeşte când e smuls fără voie din adăpostul de dincolo de geamurile cosmice.

Cât ai scăpăra din amnar, se-ntoarce cu sânul încărcat de roadele cosmice, făcându-le tuturora un rost pe crâmpeiul de hârtie.

Pe creste de poveste Acolo, unde valuri amare pictau cerul de opal din care te-ai întrupat august, uimitor ca arcul zării – albatrosul, unde sălcii curgătoare împleteau necontenit mlădiţe de aripi pentru copiii firii, unde aşteptau ruguri de ispite, tăceri nedospite, ascunse în canioane neumblate, acolo, în retorta vremii, se distilau simţiri mocnite, iar osatura infinitului se sprijinea pe credinţă, pe raze de speranţă, acolo unde pioleţii ni se înfigeau în zăpadă, unde soarele devenise fluture de foc, acolo, pe creste de poveste, am existat NOI. În spiralele clipelor Încurcat în spiralele clipelor fremătânde Pe şolduri tăcute, de muselină,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 59

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Ai uitat să serbezi fluturi pe serpentine, Să urmăreşti acvile cu ochi scormonitori, S-asculţi cerboaicele străbătând Clapele claviaturii foşnitoare!

Cu ochi cerniţi, pironeşti cu privirea Liniştea de stampă a colinelor.

Prins între silabele devenirii tale, Soarele, titirez fosforescent, Se rostogoleşte în jar de timp, Aruncând melancolic năvodul Când spre dâmbul panseluţelor, Când spre pleoapele-ţi sufocate.

Oare ce-ar spune Shakespeare?

Mai pot vindeca panseluţele O inimă sfârşită?

Tocire, în dimineţi cu fard În dimineţi naufragiate, lebedele sidefii se-anină de pleoape nevrotice tălmăcind un tatuaj tribal de pe umărul rătăcitului ţipăt, cu pilaştri şi palmete adâncite-n somn thanatic.

Spaţiul nu mai pune corset nicăieri.

Doar pe compasiune încă stăpâneşte jugul nemilos al indiferenţei şi rana se cască neîncetat cu un rânjet cinic, în dimineţi anoste, dar cu fard.

Nr.10/38/ 20 14

GHEORGHE VĂDUVA PLOAIE ALBĂ Zăpada asta pură a mai căzut odată, În vremea când pământul se răcorea la soare Şi se-încălzea la gheaţa din iernile polare, Miraj pe-o frunte albă de piatră-îngândurată.

Era o ploaie albă, cu titluri de nobleţe, Nu se uita la soare şi nu intra în casă, Stătea în curtea veche, în rochie de mireasă, Fecioară ireală, eternă frumuseţe.

Dar nu era de gheaţă, ci doar un alb pe zare, Din marmore sublime, din sfinte idealuri, Din diamantul vorbei, din caii albi de valuri, Când apa clocoteşte, când focul arde-n mare.

Zăpada asta tristă-i un dor din piatră seacă, Aş duce-o la altare, aş priponi-o-n viaţă, Aş face-o poezie, aş trece-o-n dimineaţă, Aş pune-o-n loc de soare pe cerul meu să treacă.

Să fie alb şi-atâta, din alb provine viaţa, Iar albul e sinteza din spectrul luminării, Ce-aduce curcubeul pe ceru-înseninării, Când ploaia încetează şi cade-n hăuri ceaţa.

Dimineaţa la Castelul Alnwick - de J. Turner

Mă-închin la ploaia-mi albă, mă spăl cu ea pe faţă, O văd prin ochi de floare, o pun la pălărie, O iau cu mine-n gânduri, o fac izvor să-mi fie Şi-ocean de idealuri peste-un pustiu de viaţă.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 60

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr.10/38/ 20 14

NINSORI De pe fulgii de zăpadă, când în viaţa mea ningea, Se-adunau petale rare ce cădeau pe-un dor de flori, Eu ştiam că-n vorba lumii ard cuvinte şi ninsori, Dar priveam cum necuprinsul pe un nor de alb plutea.

Nu doream să văd cristale, nici luminile din cer, Dacă ninge, albul trece drept regină-între culori, Ca o matcă-ntre albine, ca-înnoptarea-n visători…

Fulgu-i doar o-nseninare la fereastra lui de ger.

Ninge iarăşi peste mine şi nu pot să aţipesc, Mă-încălzesc la ger tăciunii şi-aprind focul în gheţari, Spun poveşti la gura sobei cu nămeţi şi urşi polari Şi-n nesomnul amintirii, pe-un pridvor de gând zâmbesc.

Omul încă tot mai crede că în alb e-un timp finit, Rogvaiv-ul din cuvinte şi paleta de candori, Sau iluzia perfectă din rotirea de culori, Ce se-adună-n ochii lumii ca un zbor spre infinit… …Las cuvântul să viseze la monada lui de ger, Iarna-înseamnă alb în toate, curcubeu albit de vânt, Ce trăim e doar sinteza dintre viaţă şi cuvânt, Ce vedem e doar crevasa dintre vorbă şi mister…

Ce ne-am face dacă iarna nu s-ar mai trezi în zori, Dacă fulgii de zăpadă ar fi focuri şi tăciuni, Dacă cerul ar fi piatră şi livezile-uscăciuni, Dacă-n viaţa asta oablă n-ar mai fi deloc ninsori!?...

FLAVIA ARMINA ADAM Am să arunc o mână de cuvinte Am să arunc o mână de cuvinte, Sămânţă lutului flămând de soare, Crestat în a mirărilor culoare, Din limpezi unduiri de lacrimi sfinte.

Le-oi frământa în palma de cenuşă, Umil spre Crucea Ta să-şi umble pasul, Cât eu voi fi mereu, aici, rămasul În urmă, ca în piele o căpuşă.

Cu duh din duhul meu în măruntaie, Vocalele-şi vor undui sărutul, Plătind cu trupul lor firav tributul Unui arhanghel cu arípi de paie.

Nu voi mai şti de ele cresc în mine Sau eu în ele, umbră de tăcere...

Doar versul fraged, albă mângâiere, Îmi va picta în ochii muţi stamine.

Că te-am minţit, cu ochii primăvară Că te-am minţit, cu ochii primăvară, Ciopliţi dintr-un sărut cusut pe cer, Nu voi nega... iubesc întâia oară Şi gândul mi-e în palma ta stingher.

N-am vrut să scurmi cotloanele-amintirii, Să le ciobeşti cu pumnu-ţi înfieratPe buza-mi se-nspinează trandafirii Şi iarna, -n trapul ei imaculat.

Nu pot să-ţi strig mirările plăpânde,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 61

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE S-ar sparge, poate,-n mii de fluturi goi, Deasupra înserărilor crescânde Ciuntindu-şi trupul firav pentru noi.

Nu voi nega... mi-e inima trecută Prin foc, de oarbe iele înteţitSub pasu-mi, numai mugetul de ciută Respiră-n nară aerul rănit.

Că te-am minţit, plăti-voi într-o toamnă Cu zborul unui mult prea trist cocor, Ce-ţi va picta la piept o altă doamnă, Semnându-mă fantasmă, în decor.

Rătăcitori prin toamne de poveste Rătăcitori prin toamne de poveste, Săpăm fântâni în pielea-nmărmurită A unui gând cu gene de răchită, Împotmolit sub mările celeste.

Ademenim tăceri cu gust de smoală, Uitate într-un veac din altă viaţă, Cu mâinile de apă şi de aţă, Croind uitări din primăvara goală.

Ne vrem dureri bătute în piroane, Dulci potcoviri pe pleoapa aburindă, Captivă într-un freamăt de oglindă Încarcerat sub urlet de icoane, Şăgalnic vis din aburul de pâine, Alb crud, firav, sub coaja rumenită, Trădând mirarea caldă, învelită Într-un sărut cu aripă, de mâine.

Eternul vrem a-l prinde de o mână Prin cerul îndesat în buzunare, La pieptul unui semn de întrebare Să cuibărim prăpastia din lună.

Priveşte-mă cum scutur Priveşte-mă cum scutur mirarea de lumină, La căpătâiul iernii, e-un alt pământ stingher...

Adulmec negrul nopţii. Fâşiile de lună Mă dor când cos durerea, -n-al inimii ungher.

Nr.10/38/ 20 14

Priveşte-mă cum scutur oceane de-ntuneric, Mi-e sita morţii prinsă în zâmbet arcuit...

Cioplesc săruturi albe. În ochiul meu iberic, Un nor, pe cruci de piatră, se lasă răstignit.

Priveşte-mă cum scutur tăcerile de smoală, Un cerb mugeşte aspru, cu nara aburind... În pântec îţi port glasul. Cu pielea ninsă, goală, Din părul lung al nopţii, comete se desprind.

Priveşte-mă cum scutur omătul de visare Din pumni l-arunc în grabă, spre stolul ce-a plecat... Îmi ninge cu albastru. Doar clipa de uitare Rămâne să mai toarcă lungi fire de păcat.

Noaptea muşcă din iubire Să scriu acum, când noaptea muşcă din iubire Bucăţi de fum incert, prin oase răvăşite, E-un fel de suicid, comis cu dăruire Pe lama unor ierni, sub paşii tăi strivite.

Să mă încalţ cu luna dospită-n buzunar, Lipită peste coapsă, tomnatic ametist, E-un fel de rătăcire a gândului hoinar, Sculptat ca o icoană, în ochiu-ţi de artist.

Să cred că iarba gri îmi creşte pe sub piele Precum un vis flămând, avid de amăgire, E-un fel de guturai, în trupul vieţii mele, Fecund sărut de mai, poveştii de iubire.

Să mă prefac în dor, la ceas de dimineaţă, Când roua-şi scânteiază femurul de cristal, E-un fel de trap prin Rai, pe-un roib cu-arípi de ceaţă, Gonind nemărginirea, -n-al inimii fundal.

Să înfloresc dureri prin mugurii de lună, Deschişi ca un oblon, spre altă primăvară, E-un fel de a muri în lacrima străbună, Desţelenind tăceri de pasăre amară.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 62

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr.10/38/ 20 14

BUNGET MARIN Peste unirea ta, domneşte dezbinarea Suntem copiii tăi… ca fii ai unei mame…

Pământ cu nume sfânt, venit de prin istorii.

Când alţii ne-au călcat, dorind să ne destrame, Iubirea ne-am pus veghe să-ti străjuiască zorii.

Din râul tău bem apa… şi pâinea ta ni-i hrană.

Aici ne ducem veacul, aici ne trecem anii, La sânul tău cel sfânt, ca o cerească mană, Prin secole-au trecut şi dacii şi romanii.

MIHAELA MERAVEI mi-au rămas doar trei crengi prima dată am fost surprinsă când s-a desprins ramura din trunchi retezată de iarnă durea priveam năucă urmele de clorofilă picurate în pământ prin locul zdrenţuit

Să fii un fluture pe-o floare

cu ce am păcătuit să mi se aplice legea talionului nu am furat nu am osândit doar am iubit cât pentru şapte vieţi un anotimp

Sunt omul simplu de pe stradă, Cum deseori am fost numit De guvernanţi, când ies la sfadă, Într-un limbaj de promenadă Analfabet şi gângăvit.

cine sunt eu să întreb judecătorul dacă greşeşte după ce mi-a înfrunzit rănile şi a întors cocorii făcându-mi din suflet ţări calde

Dar simplitatea nu acuză, N-a fost nicicând dăunătoare, Cuvântul este doar o scuză Sau poate doar o călăuză Pentru prostia voastră mare.

mi-au rămas doar trei crengi ajutătoare semn al divinităţii iertarea

Te-au întărit duşmanii, străbunii te-au unit.

Iar azi, când munţii tăi privesc în tihnă marea, Blesteme, parcă, iadul, spre noi a zămislit, Peste unirea ta… domneşte dezbinarea

Când eşti în fruntea ţării tele Şi o cufunzi în sărăcie, Dorind de-aici să faci avere...

Ti-arăţi doar lipsa de putere Şi o dovadă de prostie. Şi-n sărăcia asta mare Cu gândul numai la furat,

data următore se poate să nu mă mai doară dar să mă sfâşie Albiţi de tăcere Peste gură mi-au legat o eşarfă purpurie împotriva zborului, ziceau ei, visele dăunează grav sănătăţii, m-au luat pe sus şi m-au lăsat îngenuncheată

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 63

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr.10/38/ 20 14

în faţa unui munte: e provocarea ta, răsunau din plămânii lor tabacici hohote de plâns... apoi au plecat ca şi cum nu ar fi existat vreodată.

Prinsă de cer am început să sap cu dălţi de cuvinte stânca de oţel, tăceri de piatră în formă de scări ieşeau din vârful degetelor mele; zilele mi se păreau rotunde, cerul un lighean uimitor în care lacrimile se transformau în stele, eram un fel de Sisif cu fustă şi mărgele, unul hetereosexual al zilelor noastre, adevărat, mă transformam, luam forma păsării măiastre.

Fiecare zi părea o altă carte citită într-o viaţă anterioară, nu-mi recunoşteam trupul dar cu atâta migală, îmi zideam în cremene sufletul.

Ochii... atât au rămas să zbiere, albiţi de atâta tăcere

Constantin-Nicolae Gavrilescu Ah femeie, te iubesc!

Doar Dumnezeu ne poate spune cum tu pe lume ai venit, şi răsărind ca o minune, cu al tău farmec ne-ai uimit.

Eşti dragoste ce se revarsă în nopţile cu lună plină, şi pace răspândeşti în casă, fiinţă dragă şi divină.

Candoarea sufletului tău înnobilează cu iubire, şi-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru această fericire.

Tu viaţă aduci pe Pământ şi faci ca tot să reînvie, şi pentru asta eu te cânt de ziua ta, cu bucurie. Şi pentru toate câte-mi eşti, odă-ţi înalţ, te preamăresc, mamă, fiică, sau soţie, căci ah femeie, te iubesc!

Gând pentru mama

Vincent Castiglia (Este artistul care îşi prezintă cele mai însemnate lucrări pentru a celebra 10 ani de la debutul în lumea artei. Particularitatea operelor este că sunt pictate cu… sângele creatorului.) http://vincentcastigliaart.com/

De câte ori măicuţă la tine mă gândesc, mă prinde dimineaţa şi-ncerc să-mi definesc, cum ai făcut tu viaţa să-ţi fie minunată, şi clipa fericită să vină deîndată?

Ce strategie mamă, ce farmec ai de placi?

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 64

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Cum viaţa-ţi nu-i o dramă, pe toţi tu îi atragi? Şi cum de poţi tu oare pe toţi să îi subjugi?

Spune-mi misterul care te face să-i învingi.

De câte ori măicuţă la tine mă gândesc, de drag că mi-ai dat viaţă îţi spun că te iubesc.

Cum te ridici tu oare şi cum tu te cobori, când stai cu fiecare de vorbă uneori?

Te rog să-mi dai tărie, ca tine vreau să fiu, să-mi umplu-n bucurie cugetul meu cel viu.

Ce minunată eşti femeie, luceşti mereu ca o scânteie, esenţă ce stârneşti iubire şi-aduci atâta fericire.

De multe ori măicuţă la tine mă gândesc, ştiu că eşti necăjită, dar sincer te iubesc.

Poate că soarta vieţii n-a fost aşa de bună, şi-n anii tinereţii a vrut să mă răpună.

Dar uite-acum năravul departe s-a tot dus, nu mai fac pe grozavul, mândria mi-a apus. Şi azi aş vrea mămică, trezit din visul meu, să vezi cum mă ridică voinţa ta mereu.

Cu păr bălai şi ochii frumoşi ca nişte stele, obraji ca două rodii, m-ai scos din doruri grele.

Vorbind cu voce-ţi calmă m-ai dojenit mereu, să îmi schimbi a mea karmă slujind pe Dumnezeu.

Nr.10/38/ 20 14

Tu, minunată eşti femeie

Tu eşti o bravă eroină de eşti pe stradă, sau gradină, eşti floarea plină de lumină, venită din lumea divină.

Dulce-adevăr grăieşti femeie, punând la casă temelie, rostind către al tău bărbat, că îl iubeşti cu-adevărat.

Mereu îi împlineşti dorinţa, şi-i întregeşti toată fiinţa, îl faci să-i înflorească faţa, în inimă-i deschizi speranţa. Şi ce măreaţă eşti femeie, cu trupul tău frumos de zeie ce-aduce viaţa pe Pământ, te port mereu în al meu gând.

Tu, minunată eşti femeie, ce-aprinzi în inimă scânteie, bărbatului aduci iubire, şi-i dai atâta fericire.

Şi îmi spuneai mămică să merg pe drumul drept, căci viaţa-ţi se ridică de-nveţi, şi eşti deştept.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 65

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr.10/38/ 20 14

în nopţile iubirii şi cerului pânzit n-ai dat prinosul vieţii în pierderea de sine n-ai ars sălbatic tandru cireşul înfrunzit nici carnea-n rug aprinsă a dorului din mine

MIHAELA POPA

şi-am să mă mint să uit am să mă mint mereu că niciodată n-ai fost tu dumnezeul meu

pedeapsa e aceeaşi

între ape

pedeapsa e aceeaşi (tot) o moarte sunt datoare atât îmi doresc o singură viaţă aprinde/stinge lumi(ni)le râd în ciocniri aproape de noi speranţa îmi muşcă buzele se-ntâmplă astăzi deschis tuturor

timpul şi-a luat tâmplele în mâini un înger căzut pe gânduri îşi descoperă ochiul ivorie unde eşti aici unde toarta ulciorului prăvălit peste spini s-a rupt undeee aici unde am degustat întâiul vin din podgoria cerului iar creanga toamnei rescrie blând o poveste de-o vară în loja vremii pod peste ape

VIOLETA MIRELA DEMINESCU şi-am să mă mint am să mă mint că nici n-ai existat nici ochii tăi oceane de-ntuneric n-au sfredelit un port înfierbântat şi-n trupul mării mele n-au ancorat puternic Dorina Costaş - Bliss

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 66

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr.10/38/ 20 14

te aştept prietene

cuvintele celuilalt mă adăpostesc în cuvintele celuilalt scorbura în care umbra cântă lumina

VERONICA PAVEL LERNER ultima respiraţie a verii înainte de a muri vara mai respiră căldură numai o dată în ramuri curge sevă de toamnă frunzele se înclină spre apusul vecin cu fumul scorojit de dincolo de verde

râd şi plâng în cuvintele celuilalt tăcerea oglindă cu imaginea întoarsă pământul însămânţat cu durere o brazdă încă o brazdă o piatră încă una din întuneric mă deştept şi aştept consolarea cuvintele celuilalt

hăul înghite lumina noaptea a orbit prea devreme vara nu moare cedează locul toamnei dar se întoarce numai oamenii mor şi nu mai revin îmi spun pietrele şi castanii neputinţa şi ruptura din mine sunt aceleaşi le răspund ecoul tace

Ştefan Luchian – Peisaj de la Moineşti

mă cuibăresc la umbră şi aştept

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 67

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr.10/38/ 20 14

Poemul

OVIDIU CRISTIAN DINICĂ Căutarea Între degetele mâinii tale stângi am aflat ca o pasăre inima recita poeme pentru toamnă într-o alcătuire a trunchiurilor căzute ziduri din haina de frunze am însoţit-o ca pe fiica rătăcită pe aleile strâmte ale paşilor ce devin trepte spre cer Piatra Dintr-un început se numeşte piatră lovirea adâncă a cuvântului în fibra ploii se numeşte piatră felia de ţărm dăltuită de fulger la întretăierea cuvintelor În oraşul de piatră am adus un fir de iarbă un peşte şi un pom toate acestea în locul cuvintelor ce riscau să-şi spargă capul în piatra oraşului a venit din furtună îngerul cu el am alcătuit din cuvintele salvate poemul să-i redau zborul în oraşul de piatră din piatra oraşului să pot distinge începutul

mai întâi scot osul fiecărui cuvânt să se rostească fără împotrivirea silabelor oasele le strâng pentru cei veniţi târziu să admire peisaje selenare pe întinsul poemului poemul se va putea citi atât de la capăt la coadă cât şi în sens invers ori de câte ori cineva odihnit va deschide uşa Anotimp ploios după plecarea ta mi-a trebuit o zi să adun cuvintele în care am pescuit gândul întoarcerii o altă zi să desfac nodul de la pantofii prin care degetele prindeau conturul rădăcinilor zilele se succedeau tot mai goale în fiecare zi cu jenă aveam de înfruntat ploaia într-una din zile am răsturnat inima într-o vază cu flori apoi am aflat că adunând frunze poţi grăbi întoarcerea primăverii am coborât în stradă să dezgrop urmele sărutului tău

Leonid Afremov – Ploaie de

toamnă

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 68

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr.10/38/ 20 14

Dacă respir o floare cu necunoscută mireasmă şi-absorb fastuoasa-i lumină, inima mea se înclină.

Dacă te văd pe tine, pescăruş în larg rătăcind sau purtat de val către mine, spaimele mi se alină.

MARGARETA STERIAN34 Dincolo de fereastra mea ...

Dincolo de fereastra mea e-atâta lumină, încât schela uitată pare un turn de sidef; din nou a zidit primăvara o grădină cu-nflorite crengi diafane, braţe, ce din parcuri te cheamă...

Parfumul lor, mai uşor decât orice parfum, aburind amărui, te-nfioară...

Dansând, vântul poartă trecătorii de subţiori, păsările nu mai contenesc pe limba lor. În asfinţit, un îndepărtat ocean de aur îşi rostogoleşte valurile mărunte pe cer...

Primăvara, şi eu îţi cer acum o veste bună: ce-a mai ramas din mine, adună tu-ntr-o mână şi-nsufleţeşte-mi lutul cu răsuflarea ta.

Din larg Dacă alerg spre crângul unde tineri mesteceni se-nşiră, inima mea se zbate fremătând de uimire.

Nicio iluzie...

Nicio iluzie nu mai este posibilă, în ciuda frumuseţii zilei de toamnă, a norilor falnici în asfinţit...

Atât de mult am crezut, am iubit sărbătoreasca alee ce se aşternea înaintea mea, a lumii caldă îmbrăţişare, ce mie mi se cuvenea.

Unde e zborul, exaltarea, universul, uimit, de la mine aşteptă dezlegarea...

Imensă e puterea visului de la început!

Am vrut să dau şi să primesc, să stăpânesc, să ard, să ard şi iată: o rândunică speriată aşteaptă noaptea şi ultimul zbor...

Norul Te privesc norule şi ştiu că sunt sora ta; te-nfiripi, te destrami, arzi, te întuneci, te-avânţi, te risipeşti şi iar te aduni din zdrenţele tale; dezlegată sunt ca urzeala ta călătoare de ce nu plutesc tot atât de sus?

Te zbaţi, nu te joci – se vede de-aici; cauţi şi tu ceva, ca şi mine; niciodată goana nu va înceta...

Rareori, ca mioarele ne odihnim în zile senine.

34

Margareta Sterian s-a născut la 16 martie 1897. Este fiica Aureliei (născută Iosif) şi a lui Iancu Vainberg, comerciant, şi soţia poetului Paul Sterian. După absolvirea Şcolii Evanghelice din Bucureşti, unde îl are profesor de limba română pe Ioan Slavici, face studii de artă la Paris, la Academia Ranson şi la L’Ecole du Louvre (1926-1929). Are prima expoziţie personală la Bucureşti, în 1929, cu portrete de ţărani şi copii din Drăguş (Făgăraş), în urma participării la campania sociologică condusă de D. Gusti. În 1932 se află printre iniţiatorii grupării Criterion, membră fondatoare a secţiunii plastice.

Zbor Ce sărbătoresc rândunelele sau ce jelesc rândunelele azi, zburând ca scoase din minţi

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 69

Nr.10/38/

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE în jurul zidului 'nalt, izbindu-se una de alta, zdrobindu-şi de ziduri delicatele aripi?

Vertiginos coboară şi urcă ocolindu-se, căutâdu-se între ele, înconjurând ca pe o sfântă iesle zidul incandescent în soare.

De ce se-ndepărtează şi se-ntorc în acelaşi loc, parcă ar căuta ceva, parcă cineva mult aşteptat n-a mai venit, parcă nu vor să creadă în astfel de sfârşit.

Lumină în asfinţit Lângă mine singurătatea se înalţă ca o stâncă pe care tu ai schimbat-o în umbră mai blândă, abia ieri s-a risipit asupra-mi o ploaie de flori aromitoare; mă doare să pierd şi numai una din plăpândele petale.

Nu vreau să mai ştiu rătăcirile când în asfinţit e aurie chemarea...

Judece îngerii de n-a fost prea-ndelungată aşteptarea...

20 14

IOAN GRIGORAŞ Nevinovat Să m-aştepţi, iubito, când se lasă seara, Voi veni spre tine ca un vânt tomnatic, Obosit de munţii care umplu zarea, Florilor din tine să le fiu ostatic.

Albul pielii tale, cu mişcări feline, Să se-ntindă leneş peste aşternuturi, Voi avea eu grijă, curbele-ţi ondine Să le-acopăr, tandru, numai cu săruturi.

Am să-ţi muşc genunchiul... Sânul cel obraznic Îl voi face-n palmă să se cuminţească; Celuilalt, iubito, jur să-i fiu duhovnic Şi-am să-l rog, în şoaptă, să se spovedească.

Vom vorbi în braille cum ne place nouă, N-au decât să zboare spre înalt cocorii, Să dea marea-n clocot, iarba să dea-n rouă...

De nisip să-şi umple gura trecătorii.

ADRIAN BOTEZ INVERTIREA POETULUI mintea-i e schiloadă – soarta vătămată zgurile din stele i-au nins în priviri o leprozerie – arta-i vinovată cochetând cu diavoli printre trandafiri

Margareta Sterian - Aesteticum

uită să respire – năzuros din fire râvneşte să-nchidă soarele-n cuţit printre sinucideri şi cereşti delire îşi găseşte vreme să pară smerit spânzurat adesea între nori şi glie între-otrăvi şi dorul de-a fi ipocrit îşi contemplă crima – ba o şi răzgâie:

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 70

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr.10/38/ 20 14

ieri deasupra prăzii a bocit cumplit ...scârbit – Domnul arde-n taină cu-o făclie reţetele toate de demiurgie *** DAMNARE PERVERSĂ îşi boceşte crima violează rima brigand de-orice noapte asasin de şoapte văpaia îl iartă moartea e deşartă Domnul salivează de perversă-extază toţi îngerii-s negri: discută integri cu monstrul din vis poet interzis ceruri zădărâte stele zăvorâte clocesc apoftegme printre ploi de flegme mucegai de stei verbe de ulei răul de risipă guiţă şi ţipă ...popă de păduri ucizi ca să furi: fură şi ucide lumea de aspide ***

PETRUŢ CĂMUI hoarda am uitat chipul tău ca un om nu deosebesc moartea aruncă în afara timpului amintirile îmi hrănesc sufletul după cuvântul lor cred că nu suntem singuri mă prefac liniștit când aud zeama din mandragore strâng cât să fiu fericit cu sângele scurs pe pământ trebuie să-mi hrănesc turma ca pentru întâiul născut țiitoarele își pregătesc sânii nu vor să fie mușcați atât sunt de rele le voi fierbe și mânca într-o noapte am cerut pâine și pești să fac un miracol creștin mi-am făcut semnul și-am zis pentru liniștea mea pune masa afară stăm pe butuci povestind Dumnezeu ne spală picioarele

evoluție mă doare și pentru o liniuță de dialog sau căciulița pe vreo literă sau pe orice te-ar face să fii în siguranță deasupra îmi simt libere mâinile mirosul vieții trece prin lut nevoia de semeni hai să inventăm un concept aproapele meu sau dependența de stele

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 71

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE influența lor este prea puțin cunoscută așa că doar contemplăm ziua în care vom avea ce să ne spunem de ce iubirea se răsfață în cărți iar inima tace neputincioasă mintea s-a specializat în altă direcție razna ar spune poeții

în loc de iubește-ti aproapele tata întreabă ce vrei să te faci când vei fi mare un pic neorealist șarjez hoț de biciclete asta dacă nu o să vină americanii până atunci să-ți rupă cravata pusă de mă-ta la gât parcă-i o pereche de palme supărate că nu primesc și celălalt obraz ca un înger căruia nu i s-a deschis parașuta când am atins pământul am luat poziție de drepți și-am zis din clipa aceasta sunt om îmi place carnea și vinul știu din instinct că unul dintre ele nu trebuie să sufere pentru cei de altă religie legea naturală luptă în mine cu două tabere de refugiați tutti și frutti aleg route 66 pe margine copacii îndreaptă capace de roți carburantul trece prin frunze șarpe vâscos pe capul său cu litere mari scrie wanted ca în filmele americane cu Fred Astaire dansează un cuc gigolo pentru economia de piață prețul pământului scade la bursă luna a fost vândută generației în blugi mascat de-o eclipsă schimb frecvența deasupra Kremlinului Marea Roșie sună din trompetă avioanele aruncă insecticid

Nr.10/38/ 20 14

parcă suntem cartofi de octombrie albii și roșii după rasă galbenii nu rezistă negrii nu există într-un măr îmbunătățit genetic tata îmi spune vezi dacă are viermi dacă este curat înapoiază-l grecilor pentru datoriile olimpice în viața mea n-am întâlnit o femeie ca tine streașină picurătoare mă bate la cap ascultă Israele întreabă și despre mine

lumini și umbre bătrânul mă vede prin ploaie spre bar nu este bătrânul din Bătrânul și Marea și nici barul din Casablanca doar unul în care merg de obicei când mi se face dor să vorbesc despre tine nu contează la ce masă găsesc o scrumiera curată sau paharul gol pe dinăuntru caut companie cineva gata să asculte plătind așa mă prinde ora închiderii Cu ochii injectați de cât am vorbit și urât femeile altora amân orice final din care nu fac parte ochii vânzătoarei de flori în care mă văd notând telefonul pe ambele părți ale unui șervețel cineva își pudrează obrajii o femeia calcă pe umbră din hol și până dimineața voi face în așa fel încât să-ți semene întruna.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 72

Nr.10/38/

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

20 14

Paletă - Suflet... Curcubeu.

POP STELU Autoportret... mă regăsesc în fiecare clipă de tăcere, îmi împodobesc fruntea cu raze din „corola de minuni a lumii", îmi spăl sufletul în lacrima universului, și... mă las copleșit de-o simplă mângâiere... un suflet de copil în zbor de fluturi... acesta sunt eu, Pop Stelu, un om simplu, frumos pe interior prin frumusețea simplității mele, un făuritor de frumuseți, izvorâte din Suflet... născut la 16 10 1957 în Sântana jud. Arad

cine sunt eu? adeseori stau la taifas cu sufletul meu și..mă întreb (eu și fărâma rămasă din Eu)... cine sunt eu? sunt pumnul de lut frământat din propriul Eu, rostind în fapt de seară cuvinte ce stau să cearnă tristeți și bucurii deopotrivă, când luna își caută hodină pe câte-un crepuscul punct cardinal într-un ritm de conjuncție cu statut planetar rupt dintr-un indescifrabil sistem universal. sunt o fărâmă de vis ce-alunecă prin univers, șoaptă oglindită într-o undă de vers, notă rătăcită pe clapele pianului-vreme într-un perpetuum concert ancestral unde până și gândul devine visceral. sunt aripa frântă a zborului invers ce-și caută rost și sens într-o ultimă zvâcnire de vers, un zbor de suflet-flutur cu iz de zeu rezultat al unei binecuvântări dumnezeiești cu determinare de Eu... acesta să fiu eu?

am încercat să identific culoarea sufletului meu, dintr-un perpetuum amalgam de culori, trăiri, sentimente... (uneori nedefinite și nerostuite, dintr-o veșnică teamă de mistificare de Eu) am disecat pe paleta-suflet un Curcubeu, și fiecărei culori, însumate'n șapte, i-am dat un Nume și un Rost, astfel...

- roșu - căpătă nuanță de Iubire și rost de inimă binecuvântată, - portocaliu - strălucire de Soare în rostuirea dreptului la zâmbet, - galben - raza de lumină ce ocrotește chipul pruncului din leagăn, - verde - e firul de iarbă ce prinde viață odată cu Învierea, - albastru - culoarea infinitului oglindit n apa mării, - indigo - îmbrățișarea lunii ce dă rost rotund pământului , - violet - e orizontul privirii tale, cufundat în iubirea mea, culorile toate, însumate'n șapte, formează o Paletă - Suflet, sub chip de Curcubeu semn al cunoașterii de sine...

(dedic aceste rânduri omului simplu și fain Grigore Leșe) tăcut și nud o vreme-am străbătut cărări pierdute-n uitare, am răscolit păduri scrijelind în lemnul alb chip de iele, (dintr-o nefirească dorință de identificare și definire a iubirii mele) în scorburi găujoase am răsădit cenușa sufletului pustiit, și visele le-am atârnat pe ram cât mai sus... sus în bătaie de vânt înșiruite înmiit, când mâinile au prins miros de-împreunare, și-n scurtul timp rămas capătă profil de lumânare... binecuvântează mamă pruncul din mine,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 73

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE dar mai cu samă, luminează-mi drumul spre cunoașterea de sine... tu știi mamă dorința-mi veche de-a da contur lumesc sufletului meu, când prunc fiind, am început să lipesc în unghiurile adiacente sufletului câteun boț de lut sub formă de Eu... mai apoi, când lutul deveni vâscos, alunecos doar printre cuvinte, boțul de lut l-am umezit în roua iubirilor trecute, tăcute și nerostite... nerostite de teama cuvintelor ce ar fi putut să prindă viață la fiecare zâmbet împietrit pe față, la fiecare sărut-mut, la fiecare păcat ieșit din tipare, la fiecare simplă chemare a sentimentului răstignit pe altare... binecuvântează mamă pruncul din mine, cât încă mai sunt părtaș cunoașterii de sine... vezi mamă...mâinile-mi miros a-împreunare, și-n scurtul timp rămas vor prinde contur de lumânare... încet, încet, încet se stinge pruncul din mine... să fie și acesta un semn al cunoașterii de sine? o iubire de toamnă... o iubire de toamnă... ...doar o rază de lumină, și o pată de culoare... nori ce pleacă, vânt ce vine... lucrurile, toate, cântă în mirifica grădină... totu-i vis... e simfonie pe paleta de culoare... lumea, toată, se cufundă într-o mare de iubire

Nr.10/38/ 20 14

prețuiască nectarul zeilor- vinul!...și mai dedic aceste rânduri celor născuți la vreme de surechit, inclusiv mie...)

Căzut-au toate frunzele din vie, Dându-și obștescul lor sfârșit sărutului de glie, s-au copt în draci toți strugurii'n ciorchină, de teama brumei, ce-o să vină, bob după bob, se-înnobilează cu aroma cea fructată, ca semn de aleasă prețuire al gliei-mumă, al soarelui-tată .

Pe dealul viei satului din hat, s-adună'n cete de războinici întregul nat, cu coșuri de nuiele înarmat, cu cânt de drag, cu voie bună pornesc eterna ofensivă a transformării bobului rotund în stropul viu al graiului de lună, coș după coș s-aburcă în căruță, la fiecare coș, coconu mai țucă o mândruță, nu prididesc a șede până ce via-i gata, la loc de cinste, a primul ciubăr, aleasă-i fata desculță, cu poala suflecată pană'n brâu, zdrobește bob după bob... și mustul curge râu, când curge mustul, e semn divin al purității viei , e sângele ce curge din milenare vene ale gliei.

Se lasă-o vreme scurtă, la pritocit, în tihnă... se toarnă în butoaiele curate, aici n-are hodină, el bulbucește, bulbucește, bulbucește... pân'se așază încet, încet, încet... apoi, se limpezește, la șase săptămâni s-astâmpăra din joc, taman atunci, când, gazda-i urează... „Mult Noroc!” „Poftiți cu toții, de beți... beți din nectarul zeilor străbuni, îmbălsămați veți fi de dor, de drag, iubire... izvorâte din genuni.”

UN CALD „LA MULŢI ANI!“, DRAGĂ PRIETENE, Stelu Pop!

La surechit... (dedic aceste rânduri prietenului Valeriu... și nu numai, dedic aceste versuri celor care știu să

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 74

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr.10/38/ 20 14

stau liniştit şi beau ceai verde cu aromă de nemurire oamenii se grăbesc, păsările negre se rotesc pe cerul gurii mele un copil plânge în mijlocul mansardei pustii Té verde aromatizado con eternidad (Ceai verde cu aromă de nemurire)

IONUŢ CARAGEA Ceai verde cu aromă de nemurire stau liniştit şi beau ceai verde cu aromă de nemurire războaiele minţii se opresc şi-ncepe olimpiada gândurilor bune în mansarda inimii mele oamenii se-nghesuie şi se iubesc în trupul meu se înalţă case, se aprind lumini pe aceleaşi drumuri de sânge vin veştile bune şi veştile rele la ferestrele ochilor mei îndrăgostiţii îşi fac semn cu mâna la urechile mele tinereţea e un cântec de-adio stau liniştit şi beau ceai verde cu aromă de nemurire astăzi se naşte poetul în văzul lumii indiferente punctul se luptă cu virgula poemul se luptă cu sfârşitul poemului totul este repetitiv, doar durerile coboară până la rădăcinile umbrei în palmele mele drumurile vieţii sunt mai adânci dar mai scurte, din când în când se intersectează cu cele ale prietenilor ne cunoaştem destinele doar dintr-un salut

tranquilamente estoy bebiendo té verde aromatizado con eternidad atrás quedan las guerras mentales empieza ya el certamen del pensar positivo en el ático de mi corazón la gente se hacina ya van a amarse en mi cuerpo están edificando casas van prendiendo luces sobre los mismos caminos de sangre llegan las buenas y las malas nuevas en las ventanas de mis ojos los enamorados se hacen señas oigo ya la cantilena de mi anticuada juventud tranquilamente estoy bebiendo té verde aromatizado con eternidad hoy el poeta nace a la vista de un mundo indiferente el punto y la coma lidian el poema combate con su propio fin cualquier cosa se repite únicamente los dolores descienden hasta las raíces mismas de la sombra en mis palmas las rutas de la vida son más profundas pero también más breves a veces se intersecan con las de mis amigos conocemos nuestros destinos a través de un hola tranquilamente estoy bebiendo té verde aromatizado con eternidad la gente se da prisa aves negras revolotean por el desvelado velo de mi paladar

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 75

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE un niño llora en medio del ático vacío În altă viaţă am fost un râu în altă viaţă am fost un râu iubita mea era o salcie cu dragostea despletită câteodată frunzele ei îmi acopereau trupul câteodată se închidea în sine şi plângea adesea o mângâiam unduitor într-o zi iubita mea a plecat în căruţa unui lemnar în locul ei pe un ciot se odihnea adesea o codobatură

Nr.10/38/ 20 14

algunas veces sus hojas me cubrían el cuerpo otras veces se encerraba en sí yo le consolaba el llanto con mis ondas un día mi amada partió en la carreta de un leñador en su lugar sobre un muñón a veces se posaba una aguanieves estaba furioso y por un tiempo dejé de mirar las orillas hasta que una mujer desconocida quiso mirar el porqué de la tierra por entre las piedras de mi cauce y se soltó cual pluma de aguanieve cual hoja de salguera

eram furios şi pentru o vreme n-am mai privit malurile până când o femeie necunoscută privind prin mine pietrele a vrut să afle rostul pământului şi s-a lăsat să cadă ca o pană de codobatură ca o frunză de salcie

flotó un rato mientras pude sujetarla luego la besé y se la entregué al mar

a plutit o vreme cât m-au ţinut braţele apoi am sărutat-o şi a rămas în voia mării

yo tiendo mis dedos por las estelas

deseori iubita mea cântă la miez de noapte vrăjeşte pescarii

poemul meu ca un tren pe firul epic metafore-pilde şi cuvinte curioase cu locuri la geam

iar eu întind degetele prin siajul bărcilor

poemul meu ca un tren personal oamenii se urcă, împart o bucată de vreme zâmbesc şi coboară uneori cu speranţa că poate se vor mai întâlni

En otra vida fui río (În altă viaţă am fost un râu ) en otra vida fui río mi amada salguera de amor despeinado

a medianoche mi amada canta a veces embaucando a los pescadores

Poemul meu ca un tren

poemul meu ce nu mai apare îndrăgostiţii privesc întruna la ceas probabil se gândesc că n-am să mai scriu despre trenuri

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 76

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE şi aceasta este ultima şansă să cutreiere lumea din mersul imaginaţiei mele poemul meu ca un tren al întoarcerii un bătrân întrebând controlorul de oraşul acela mic dintre munţi de prima sa dragoste poemul meu ... î n d e p ă r t â n d u – s e destin şerpuind prin orizontul lacom şi totuşi, nimic nu este pierdut mai există trenuri rapide ce trec prin vămile cerului şi eu, cel care unge roţile cuvintelor grele cel care aşază şinele pe drumuri neştiute de hoţii de trenuri poemul meu ca un tren flămând de timp şi distanţe accelerează neobosit şi eu, cel care se opreşte mirat la ţărmul unei eternităţi fără trenuri...

Mi poema como un tren (Poemul meu ca un tren) mi poema como un tren en el carril épico metáforas-señales y palabras deslumbrantes con asientos de pasillo y ventanilla

Nr.10/38/ 20 14

de peregrinar por el mundo a bordo de mi fantasía mi poema como un tren de retorno un anciano preguntándole al conductor sobre aquél pueblo en la sierra donde vivía su primer amor mi poema ... a - l - e - j - á - n - d - o - s - e destino serpenteando por el horizonte insaciable sin embargo nada está perdido quedan trenes rápidos que no paran siquiera en las aduanas celestes y yo el que unge los ejes de las palabras cargadas el que asienta los rieles sobre las vías que los ladrones de trenes desconocen mi poema como un tren ansioso por el tiempo y por las distancias acelera infatigablemente y yo me paro extrañado en el andén de una eternidad sin trenes...

Ionuţ Caragea (din vol. Festina lente)

mi poema como un tren de cercanías los pasajeros montan comparten el tramo sonríen y bajan adonde les toca bajar esperando volverse a ver mi poema que se demora tanto los enamorados en la estación no dejan de consultar sus relojes piensan probablemente que no volveré a escribir sobre trenes y no querrían perderse el chance

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 77

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr.10/38/ 20 14

În cântec Când am cântat.

Adun tăcerile Şi câştig un număr Mai lung Decât anii vieţii mele.

NGA DRITARJA

ALBINA IDRIZI Përtej një vështrimi /Dincolo de o privire

Lumea se citeşte cel mai bine în sufletul poeţilor. *** Bota më së miri lexohet në shpirtin e poetëve.

(Mëhill Velaj) PA TITULL Mbledh heshtjet e tmerrohem.

Ja, kaq kam heshtur në fjalë kur kam folur.

Kaq kam heshtur në qeshje kur kam qeshur.

Kaq kam heshtur në këngë kur kam kënduar.

Mbledh heshtjet e fitoj një numër më të gjatë se vitet e jetës sime.

FĂRĂ TITLU Adun tăcerile Şi mă-nspăimânt.

Iată, atât am tăcut În cuvinte Când am vorbit.

Atât am tăcut Surâzând, Când am râs.

Atât am tăcut

Nga dritarja gjithmonë duket më bukur.

Edhe fytyrat, edhe dashuritë, madje edhe vdekjet duken më pak të tmerrshme.

Nga dritarja gjithmonë gënjehemi.

DIN FEREASTRĂ Pe fereastră Totdeauna se vede mai frumos. Şi feţele, Şi iubirile, chiar Şi moartea pare Mai puţin înspăimântătoare.

Din fereastră Totdeauna ne înşelăm.

DUKE KËRKUAR EMRIN TIM Në këtë cast kur krahët e ftohtë të vetmisë përqafojnë trupin tim, loti merr rrugën e dhembjes.

Shoh veten të tretur larg në shkretëtirën e harresës.

Dhe ashtu e dërmuar bredh se mos gjej një pike shpresë për frymën time të etur.

Më bëhet se atje tej shoh të shkruar në rërë emrin tim.

Pluhuri i gjurmëve më bie në fytyrë duke fshehur qartësinë

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 78

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE e shikimit tim.

Sikur të pushonte era… është e pamundur, e di.

Më kot mundohem t'i ndalë psherëtimat të mos dëgjohem më larg se dhembja, të mos shkojnë më larg se emri im i shkruar në rërë.

Sepse për të bredh dhe luftoj me erën.

Me frymën time të etur për jetë.

Me zemrën time të etur për dashuri.

CAUTÂND NUMELE MEU În acest moment Când braţele reci ale singurătăţii Îmbrăţişează trupul meu, Lacrima ia calea durerii.

Văd sinele meu departe În deşertul uitării. Şi aşa dărâmată hoinăresc Crezând că voi găsi Un pic de speranţă Pentru duhul meu setos.

Mi se pare că dincolo de orizont Văd scris pe nisip Numele meu.

Pulberea urmelor Îmi cade pe faţă Ascunzând claritatea Privirii mele.

Dacă ar înceta vântul…

Este imposibil, ştiu.

Degeaba Încerc să opresc suspinele Să nu mă aud mai departe decât durerea, Să nu meargă mai departe Decât numele meu scris pe nisip.

Fiindcă pentru el hoinăresc şi lupt cu vântul.

Cu duhul meu însetat de viaţă.

Cu inima mea însetată de iubire. ËNDRRAT NUK VDESIN KURRË Na bartin tutje Si fluska në rini, Me zë sirene na joshin.

Na rëndohen,

Nr.10/38/ 20 14

Si gurë Sizifi Në çaste agonie, Kurrë për të mos tretur.

Dinake ikin nga shpirt i fikur, Lavdi e vrarë E gladiatorit në arenë.

Ngarendin vrap Pas syve të njomë, Kurrë për të mos vdekur.

VISELE NU MOR NICIODATĂ Ne poartă mai departe Precum bule de aer în tinereţe Cu glas de sirenă ne seduc.

Ni se-ngreunează, Ca pietrele lui Sisif În clipe de agonie, Nicicând pentru a se topi.

Viclene fug din sufletul stins, Laudă ucisă A gladiatorului în arenă.

Aleargă în galop În faţa ochilor umezi Nicicând pentru a muri.

LETËR TITANËVE Gjithçka është ndryshe këtu poshtë. Është ftohtë e mjegull ka ngapak.

Gjërat nuk duken qartë dhe njerëzit, pahiri godasin njëri tjetrin.

Shkelen në thembrra, vrahen në sy.

Pastaj lindin zënkat, hasmëritë.

Të padurueshmit rebelohen.

Frikacakat therrin kurbanë në emrin tuaj.

Më të urtët presin me sytë lart kur do nxirrni nga goja paqen e gllabëruar.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 79

Nr.10/38/

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE SCRISOARE TITANILOR

ÎN ACEA ZI

Totul este altfel Aici jos.

Este frig Şi negură câte un pic.

Lucrurile nu se văd clar Şi oamenii, întâmplător Se lovesc unul de altul.

Se calcă pe câlcâie Se ucid din priviri.

Apoi nasc Certurile, răzbunările.

Cei insuportabili Se revoltă.

Fricoşii dau de pomană În numele vostru.

Cei mai prudenţi aşteaptă Cu ochii sus Când veţi scoate din gură Pacea înghiţită.

În acea zi Când m-ai lovit pe mine Ai ucis sinele tău. În bătălia cu fiara Un om mai puţin. În acea zi Când m-ai lovit pe mine Sinele tău l-ai ucis. În imaginea ta Cel mai bun.

TË JESH GRUA Të jesh grua Do të thotë të zgjohesh për çdo ditë Me një fytyrë të re shenjtëreshe Për t`u shndërruar prapë Mbrëmjeve në të përdalë Të jesh grua Do të thotë të ndjellësh Të fenosh epsh E të aktrosh orgazma Të flasësh më tepër Kur s`ke asgjë për të thënë Të qeshësh më tepër Kur s`ka asgjë për të qeshur Të jesh grua Do të thotë të jetojnë në ty Në të njejtën kohë Nënë Terezë e Mata Hari Lolitë e Sheherzadë Safo e Shën Mëri.

E prapë Të jesh vetvetja.

20 14

TË DASHUROSH Të dashurosh Do të thotë Të japësh nga vetja Gjer në dhembje E të të mos mjaftojë Vetja e dhënë Të dashurosh Do të thotë Të marrësh nga vetja Ger në dhembje E të të mos mjaftojë Vetja e marrë.

©Traducere în limba română de Baki Ymeri

Foto: Alex Ştirbu

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 80

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr.10/38/ 20 14

– mint döbbenetes világosságot – melyek szívedben kivirágoztak?

Cuvinte

Viorela Codreanu Tiron

Az álom szeme – a szerelem varázsa Motto:

„...Au venit peste mine clipe de întristare (...) harfa mea s-a prefăcut în instrument de jale şi cavalul meu scoate sunete plângătoare. ...Apa va pătrunde în rădăcinile mele, roua va sta toată noaptea pe ramurile mele.“ Cartea lui Iov Motto: „... Réam hullottak a szomruság pillanatai (...) a hárfám egy szánalmas hannszerré változott, mig a sipom siro hangokat terjeszt. ...A viz a gyökereimig hatol, a harmat viszont, az ágaimon pihen az éjszakán át.

Jov Könyve

Învaţă-mă, cum să opresc timpul acesta ce curge haotic? să-ţi pot strecura printre gene o mângâiere un cântec o poezie un cuvânt – ca o lumină adâncă – frumos să încolţească în inima ta?

Taníts meg, hogyan állítsam meg az időt, mely zavarosan folyik? hogy szemeid elé tudjam tenni a simogatást a dalt a verset a szót

Cuvinte aruncate, pierdute, tăcute, rămase nespuse, pe toate le-am cules şi le-am spălat cu rouă-de-soare. le-am presărat pe ropotul ploii şi le-am înfipt în mare, de unde valul le-a adus la picioarele tale.

Să nu te apleci!

Eu am ţinut odată valul în mâini şi-am presărat fire de iarbă pe creştetul universului şi-am văzut: Deasupra...

Dedesubt...

Nimicul îşi face culcuş.

Szavak Eldobott, elveszett, néma szavak, soha ki nem mondottak, rendbeszedtem mindeniket a reggeli nap harmatával tisztára mostam, szerteszét szórtam az eső visszhangjával tenger vizébe véstem, ahonnét a hullámok lábad elé hordták.

Ne hajolj le értük, mert egyszer már kezedben tartottad őket.

Fűszálakat szórtam És láttam: Fentről…

Lentről…

Hogy a semmi magának fekhelyet készít.

Pruncul singurătăţii Legăn şi acum pruncul singurătăţii... Îl hrănesc în neştire cu lapte-de-lacrimi, cu rouă-de-stele, chiar dacă ştiu că-mi secătuieşte inima,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 81

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE şi-mi frânge mâinile cu greutatea lui; chiar dacă ştiu că-mi oboseşte până şi gândurile sterpe.

Legăn şi legăn... poate va adormi o clipă doar.

Az egyedüllét gyermeke Még ringatom az egyedüllét gyermekét étellel kínálom könnytejjel, csillagok harmatával pedig tudom, hogy kiszárítja szívemet, leszakad kezem súlyától és tudom azt is, kiszívja hiábavaló gondolataimat mégis ringatom, ringatom… hátha elalszik, legalább egy percre.

Poate...

A fost o naştere!

A fost o moarte! Şi a mai fost... poate, ceva-ntre ele... un cântec duios sau un vaiet! (?)

Spuneţi-mi ! ce-a fost?!...

Talán Volt a születés!

Volt a halál! És közöttük volt egy kellemes dal Vagy talán egy emberi jaj Mondd: mi volt egyáltalán?!

Sub povara iubirii Te-ai îndrăgostit de mine, Durere, atât de tainic, atât de deplin, atât de etern!

Nr.10/38/ 20 14

şi-atât de spăimos te-ai împlântat în oasele mele, încât au început să se sfarme sub povara iubirii.

A szerelem súlya alatt Te, Fájdalom, belém szerettél, sanyarún titkos, sohasem véges, mégis végtelen! És annyira félelmetesen a csontjaim közé hatoltál érzem, szétrobbanok a szerelem súlya alatt.

Firul de fum Am cules nenumăratele tale furtuni şi-am continuat să trăiesc – prin bolul inocenţei – în visul transformat în firul de fum, ce se strecoară prin toate ungherele tale cu veşnica pecete a arderii.

Füstszál Megszámlálhatatlan viharaidat gyűjtöttem össze, megpróbáltam átélni értetlenségedet. És füstszállá változtatott álmokat, amik minden porcikámba behatoltak, az esztelenség végtelen pecsétjével.

Selecţie şi tălmăcire în limba maghiară: HORVÁTH DEZSŐ

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 82

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr.10/38/ 20 14

CEEA CE NU ŞTIAI...

ZVONUL SIRENELOR Sunt năvala şi mângâierea valurilor ce mor în nisipul fierbinte.

Sunt zvonul sirenelor ce vine de prea departe de tine.

De ce ţi-e frică să atingi această mare? prea plină de mistere unduitoare, ce se sfarmă de maluri, pentru a pleca mai departe?

Prinde măcar acest val ce vine spre tine! Şi strânge-l, strânge-l în mâinile tale!

MEERJUNGFRAUEN GEMUNKEL Ich bin der Ansturm und der Wellen Trost die in dem heißen Sand sterben.

Ich bin Meerjungfrauen gerücht das zu dir von zu weit kommt.

Wieso hast du angst dieses Meer zu berühren? zu voller wellenförmige Geheimnisse sind, die sich an Ufern prallen, damit er sie weiter gehen?

Fang wenigstens diese Welle die dir angegebenen kommt!

Und halte sie, halt sie in deinen Händen!

Îţi spuneam odată că sunt piatră ceea ce nu ştiai... era că fiecare piatră a trăit somnul pietrei şi a văzut, cum văd şi eu, prin somnul pământului, prin somnul aerului, prin somnul apei, prin somnul trupului…

Numai nesfârşitul dans al luminii n-am reuşit să-l văd... pentru că... lumina, lumina nu doarme niciodată! Şi-atunci... m-am întors în somnul pietrei şi-n mine, în uitare şi-n aduceri-aminte, ascunzându-mă în miezul muntelui unde ochii ce privesc, nu pot pătrunde!

WAS DU NICHT WUSSTEST… Ich sagte dir mal, dass ich Stein sei Doch das wusstest Du nicht... es war wie jeder Stein der lebte den Schlaf des Steins und sah wie ich auch sehe durch Erden schlaf, durch Lufts schlaf, durch Wassersschlaf, durchs Schlaf des Körpers...

Nur den endlosen Tanz des Lichts schaffte ich nicht zu sehen...weil...das Licht, das Licht schläft niemals! und dann... drehte ich mich um im Schlaf des Steins und in mich, ins vergessene unter den Erinnerungen, versteckte mich ins Bergesherz wo die blickenden Augen, nicht eindringen können!

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 83

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

NIMENI NU VEDE Iubirea a căzut pe nevăzute în adâncul unei prăpăstii de nori tocmai acolo... unde ochii pescăruşilor plutesc obosiţi pe fundalul furtunii, iar ţipătul lor se cufundă în vuietul vântului. Şi nimeni nu vede, nimeni nu simte că-i lipseşte ceva!

Dar cine mai poate vedea?!... când ochii noştri orbesc de vuietul vântului, când ochii orbilor sunt păsări moarte aruncate-n pustiul de munte? şi ochi de sticlă urmăresc zborul văpăii care nebănuit se stinge printre genele coborâte ale uitării de semeni.

NIEMAND SIEHT Ungesehen die Liebe ist gefallen in Wolkentiefen Grund genau dorthin... wo die Möwenaugen voll Müdigkeit entschweben im Untergrund des Sturms, und ihre Schreie im Windes heulen sinken.

Und niemand sieht, niemand füllt, dass ihnen etwas fehlt!

Doch wer kann noch was zu sehen?!... wenn unsere Augen erblinden vom Windes brüllen, wenn die Augen der blinden

Nr.10/38/ 20 14

tote Vögel sind. weggeworfen in den Bergenöde? und Glassaugen die Flammensteigen verfolgen unerwartet erlöschen zwischen den Wimpernschatten der Vergessenheit unsers gleichen.

O INIMĂ FĂRĂ ASCUNZIŞURI Mi-am îngropat mâinile în cer le-am înfipt în pământ, în piatră şi-n lut…

Peste tot am umblat şi am căutat o inimă fără ascunzişuri pe care s-o pot ţine în mâini.

EIN HERZ OHNE VERSTECKE Meine Hände hatte ich in Himmel begraben hab Sie eingesteckt in Erde, in Stein und Lehm... Überall bin ich gewesen und habe ein Herz ohne Verstecke das ich in meinen Händen halten kann gesucht.

©Traducere în limba germană: Christian W. Schenk ©Versuri în limba română: Viorela Codreanu Tiron

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 84

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr.10/38/ 20 14

durerea, şi jalea.

EN ANONYM FLOD

ALDRIG Vindar från ingenstans, från överallt samlar sig alltid i mitt hus när glädjen gör sin säng i mitt hjärta.

Stackars vindar! som inte vet att mitt hjärta aldrig kommer att bli tillräckligt gammal, tillräckligt torr… för att inte känna längre glädje, smärta och sorgen.

NICIODATĂ Vânturile de nicăieri, de pretutindeni se-adună întotdeauna la mine în casă când bucuria îşi face culcuş în inima mea.

Sărmane vânturi! ce nu ştiu că inima mea, niciodată nu va ajunge îndeajuns de bătrână, îndeajuns de uscată... să nu mai poată simţi bucuria,

Jag är en anonym flod utan minne, utan historia…

Jag är en flod oavsett passionerna som jag fortfarande kan tända på mina stränder.

Jag är samma anonyma flod avspeglat i de enda vingar av viden vilken jag gick över, skummande, i vågornas pinsamma tystnad.

UN FLUVIU ANONIM Sunt un fluviu anonim, fără memorie, fără poveste...

Sunt un fluviu indiferent de pasiunile pe care le mai pot aprinde pe malurile mele.

Sunt fluviu anonim oglindit în singurele aripi ale salciei peste care-am păşit, spumegând, în liniştea dureroasă a talazurilor.

TILLÅT MIN TÅR PASSERA… Lämna till mig havets tår som växte inuti mig…

Lämna till mig de flätade händernas universum i föraning av snö med glödande skuggor… och bara en gång, släpp mina tårar genom dig…

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 85

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE LASĂ-MI LACRIMA SĂ TREACĂ...

Lasă-mi lacrima mării pe care am crescut-o în mine...

Lasă-mi universul mâinilor împletite în presimţirea zăpezilor cu umbre incandescente... şi-o singură dată măcar, lasă să treacă lacrima mea prin tine.

ILLUSIONERNAS SKUGGOR Du matade mig länge med vanföreställningar, så länge att jag undrar om inte jag själv är bara en illusion?

Ett spöke – i gnistan av ett ögonblick – eller en illusions skugga bland illusioner.

UMBRE DE ILUZII M-ai hrănit atâta timp cu iluzii, încât mă întreb dacă nu sunt şi eu doar o iluzie? o nălucire - în licărirea de-o clipă sau o umbră a iluziei printre iluzii.

VEM ÄR JAG? Jag kommer aldrig att veta vem jag är så länge mitt minne är graven av mina oräkneliga återkomster.

Men jag vet att jag kommer att återfödas varje dag utan att någonsin veta vem jag är.

Nr.10/38/ 20 14

CINE SUNT? Nu voi şti niciodată cine sunt atât timp cât memoria mea este mormântul nenumătatelor mele întoarceri.

Dar ştiu că voi renaşte în fiecare zi căutând să aflu: cine sunt?

SNÖFLINGORNAS NOSTALGI Du har lagt mig mellan två evigheter för att inte höra hur vintern gör ont.

Du slet mina snöarmar utan att veta att varje snöflingas kärlek som fastnade på ögonfransen, kommer med fjärran, och det öppna fönstret mot solen slukar mig i leendet där, emellan två evigheter genom mörkret till vitt.

NOSTALGIA FULGILOR M-ai culcat între două veşnicii ca să nu aud cum doare iarna.

Mi-ai smuls braţele de nea fără să ştii că dragostea oricărui fulg de nea, oprit pe geană, vine cu o depărtare, iar fereastra deschisă spre soare mă absoarbe surâsului dintre cele două veşnicii prin obscuritatea sa albă.

Traducerea în limba suedeză : ©Dorina Brânduşa Landén Versuri în limba română: ©Viorela Codreanu Tiron

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 86

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr.10/38/ 20 14

care mâine vor pleca la scoală într-o altă lume plină de pericole

MIHAI PĂUN Cehia, Brno

Aș fi vrut să te aduc mai aproape Aș fi vrut să te aduc mai aproape de neștirea în care mă ascund, de trotuarele împuțite populate de târfe și pești, de traficanți de droguri înarmați și vânzători chinezi și vietnamezi care îți vând mâncare îndoielnic de sănătoasă Aș fi vrut să te aduc mai aproape de lumea asta mizerabilă care trăiește în fiecare zi și moare în fiecare zi, În care sărăcia este a tuturor, numitor comun, iar băutura este ieftină prin toate bodegile şi speluncile pline încă de la amiază Aș fi vrut să te aduc mai aproape să vezi cu ochii tăi verzi cât ești de norocoasă să te poți plimba seara pe bulevard sau altundeva și să te poți opri să bei o cafea la o terasă cochetă cu muzică bună în timp ce aici oamenii se execută prin împușcare Aș fi vrut să te aduc mai aproape de femeile astea care nu știu dacă bărbatul se va întoarce acasă în seara asta, ori dacă va aduce destui bani cu el de pe unde va fi umblat să pună mâncare pe masă pentru cei trei copii minori

Aș fi vrut să te aduc mai aproape de taberele de cerșetori care scotocesc coșurile de gunoi ale orașului zi de zi sperând să găsească un pahar de suc neterminat sau un rest de băutură într-o sticlă aruncată, ori un hamburger din care a mai rămas ceva și care seara se adună precum o familie în jurul cazanelor cu foc Aș fi vrut să te aduc mai aproape de toți acești oameni de care fugi, de care te ferești pe stradă mai rau decât de leproși și pe care îi detești pentru că au eșuat în drumul pe care tu abia acum pornești, Pentru că, să-i cunoști puțin înseamnă să-i înțelegi puțin, iar asta până la urmă nu îți dă dreptul să-i judeci deloc!

I would have wanted to bring you closer I would have wanted to bring you closer to the numbness that I hide in, to the filthy walkways populated by whores and pimps, armed drug dealers defending their corner, chinese and vietnamese sellers that sell you a doubtful healthy food I would have wanted to bring you closer to this miserable world around that lives every day and dies every day, In which poverty is everybody’s common denominator and the booze is cheap in all the taverns and brothels already full since noon I would have wanted to bring you closer

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 87

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE to see with your own green eyes how lucky you are to be able to stroll on the boulevard or elsewhere and to be able to stop and have a coffee in a cozy terrace with good music while here, people get executed by gunshots I would have wanted to bring you closer to those women who don’t know if their man will return home tonight, or if he’ll bring enough cash with him from where he’s been tohave food on the table for the three minors that tomorrow will go out to school in another full of dangers world I would have wanted to bring you closer to the camps of beggars that rummage trash cans of the city day after day, hoping to find an unfinished soda paper glass, a sip of alcohol in a tossed bottle or a hamburger leftover that still has something left in it and which gather together in the evening as a family around the fire barrels I would have wanted to bring you closer to all those people that you run from and dodge on the street more than the lepers and which you loathe because they failed on the road that you’re just now starting because, to know them too little means to understand them too little, or this ultimately does not give you the right to judge them at all Dependencies In a world of dependencies the dog needs an owner or it’s a street dog, I don’t wanna give anyone this satisfaction, this false sense of comfort,

Nr.10/38/ 20 14

Relations get build every day!

If I want meat, I hunt!

I hate supermarkets ss I hate dog owners, I don’t need you on this ride, if you want you can come along, but I don’t need you! and you shouldn’t need me either, I love you because I choose to I don’t have to...

Just because I get between the sheets with you every night that’s not a good enought reason to stay by my side all night at this party, you can go dance and mingle with other people, Don’t make me coffe, don’t preapare breakfast, don’t get the paper from the porche!

I got two hands and two legs and I’m not affraid to use them There’s no sens in asking me what I feel if you’re still here that means I still feel...

Should you change jobs?

I don’t know and I don’t care, do whatever makes you happy, that’s not my decision and it prevents you from blameing me for your fuck up’s, You wanna go out, go! if it’s not working for me anymore I’ll make sure you’ll find out, I’m not passive, But owning it’s too much work and I don’t have the time or the energy to do it, you wanna be owned? Get a pimp! with me it’s free will and I don’t care much about explaining myself I don’t like to talk for nothing, I hate the stories about your day highlits, I hate banks and the church as mush as I hate politicians I don’t care if they drop a nuclear bomb over my roof I don’t play their game of power and I don’t take any sides, with professional crooks nobody in their right mind should take any sides!

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 88

Nr.10/38/

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE These mother fukers don’t give anything, they just take and take, and take until you’re old and you’ve got nothing else worth anything anymore, then you get put into a home while they use your pension until you die, You spent you whole life working to pay them the loan, the fridge, the couch, the car, the house and all the things that you thought are worth having and you end up in their care while they still use the result of your work in change for food and four walls, I don’t want to support the state and I don’t want to pay nobody’s salary!

Not while the clerc gives me a long look and askes me for some more papers to fill in You can do that if you want!...

I just want to grow my tomatoes and my onions! Întrebări în nepotrivire Ce aș putea înțelege din rândurile astea jilave Prin care nici lumina nu trece, nici sufletul? Îmi stau ca pietre iarbă rea Nenăscânde și pline de venin, Bune doar prin greutatea lor, dar vlăguite de orice emoție a lemnului și necunoscând tremurul unui puls, ori libertatea unei aripi.

Cum să te arunci în soare când nu poți sări nici zidul până aici?

Orice furtună îți este sfârșitul implacabil, iar țipătul îți este înserare, pierdere, deznădejde Până ce ajungi să stai cu tălpile înfipte în pământ, sau în nisipul fierbinte al țărmului din care nu te vei putea desprinde.

20 14

în care lipsa joacă etern rolul principal dorința, iubirea nu sunt decât un testament pe hârtie îngălbenită purtat neîncetat de un val îndepărtat.

Ah ce piatră grea îmi atârnă de gât!

Ah ce piatră grea îmi atârnă de gât!

Parcă aș merge pe nisipul adâncurilor cu picioarele înfundate până la glezne, Am văzut numai dezolarea simplă și dezbrăcată de orice speranță, moartea am văzut-o cu buricele degetelor înfiripată pe obrazul rece, De la orice fereastră nu se vede decât marea cu toată depărtarea ei prăbușită atâta deșert peste atât de multă apă!...

O construcție peste altă construcție fără un suport, în dezacord, fără o logică conturată nu am nimic din toate astea, nimic nu-i al meu!

Un fluture zboară la firul dalelor din stradă ce frumos este colorat!... Cât de viu zbate viața în tremurul lui!...

Dar ce mai contează?

Un pahar de bucurie iefină într-o bodegă slinoasă, dar cinstită cu ochii sprijiniți prin geam, Ah ce piatră grea îmi atârnă de gât! ©Mihai Păun

Brno

Ce rămâne de făcut pentru un ochi care a văzut moartea la o cafea și a băut amarul decantat din ceașcă?

O mână tremurândă a emoției

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 89

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr.10/38/ 20 14

Iubiri şi doruri câte-am dus Iubiri şi doruri câte-am dus Nu vreau să le mai spun la lume Mă judece doar Cel-de-sus Şi conştiinţa mea anume.

LERMONTOV MIHAIL IURIEVICI35

Îmi port pustiu prin noapte pasul meu Îmi port pustiu prin noapte pasul meu Pe drumul cu pietriş lucind la stele.

S-apleacă peste lume Dumnezeu Şi stau de vorbă stelele-ntre ele.

Solemn e cerul, minunat mereu!

Pământul doarme-n ceaţă azurie.

De ce mi-e sufletul atât de greu?

Aştept ceva? Păreri de rău să fie?

Primească-mi inima cum vor, Ea lor le cere îndurare, Supusă doar pedepsei lor, Cu tot ce-a strâns, cu tot ce are.

Mândria-i nu s-a umilit Nicicând prostiei şi ocării, Nu piere stânca de granit, Vuiască valurile mării!

Cu fruntea printre nouri grei, Hotar stihiei şi genunii, Ea-şi spune gândurile ei Doar trăsnetelor şi furtunii.

Nu, nu te mai iubesc ca altădată.

Păreri de rău? De ce? În van sunt toate! Şi de la viaţă ce-aş mai aştepta?

Vreau numai linişte şi libertate.

S-adorm adânc, s-adorm, să pot uita!

Nu, nu te mai iubesc ca altădată.

Nu simt a mea frumoasa ta fiinţă.

Iubesc în tine vechea suferinţă Şi tinereţea mea, azi spulberată.

Dar nu vreau somnul de mormânt să-mi fie!

Să dorm pe veci şi totuşi pieptul meu Să fie încă plin de vlagă vie Şi să se-nalţe răsuflând mereu.

Când ochiul uneori te mai doreşte Şi te pătrunde-adânca mea privire, Chiar absorbit părând în convorbire, Nu către tine inima-mi grăieşte,

Şi zi şi noapte-auzul să-mi dezmierde Un cântec de iubire lin şi clar Şi să foşnească-ntr-una, veşnic verde, Deasupra frunţii mele un stejar.

Ci doar amicei tinereţii mele Şi-n toate caut trăsături pierdute, Şi-n vorba-ţi caut buze-odată mute Şi-n ochii stinşi cat focul vremii-acele.

Traducerea: Al. Philippide

35

Mihail Iurievici Lermontov (rusă: Михаил Юрьевич Лермонтов, n. 15 octombrie [S.V. 3 octombrie] – 1814 d. 27 iulie [S.V. 15 iulie] 1841) a fost un scriitor romantic rus.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 90

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

MIHAI COTEA

Cifra dorinţei Cei doi îndrăgostiţi plecau din casa familiei viitoarei mirese cu mult mai puţine speranţe decât veniseră. În ciuda adversităţilor, s-ar fi aşteptat la o întorsătură de 180 de grade măcar o dată în viaţa lor. Cecilia şi Narcis se îndepărtau acum de casa fetei ţinându-se strâns de mână, lăsând în urmă blestemele coanei Emilia. Fata şi-ar fi dorit ca noroiul de pe stradă să fi fost un semn de bun augur, ca în vise. De ce numai acolo se împlinesc lucrurile aşa cum îşi dorea ea?

La şapte săptămâni de la acest eveniment, cuplul de tineri îndrăgostiţi devenea acum cuplul de tineri însurăţei. Ea avea doar 20 de ani, iar el 21. Cu puţin ajutor din cealaltă tabără, a socrilor mari, cei doi reuşiseră să închirieze o garsonieră, undeva la periferia oraşului. Fiecare zi era mai plăcută decât precedenta şi clipele când erau împreună în „micuţa lor scorbură”, cum o numise Narcis, erau memorabile. Narcis îşi aduse colecţia sa de cuţite de vânătoare, iar Cecilia colecţia sa de basme, acestea erau primele decoraţiuni ale casei.

Anii au trecut şi cei doi nu s-au despărţit, nu au păţit niciun accident, nu au suferit de foame sau de frig, în schimb, amândoi aşteptau de la o lună la alta o veste bună. Cecilia îşi dorea un copil enorm de mult, făcuse din asta un scop imediat după căsătoria cu Narcis. Întrerupându-şi studiile la momentul căsătoriei, s-a

Nr.10/38/ 20 14

dedicat în întregime găsirii unui sens în noua configuraţie în care se găsea viaţa ei acum.

Sensul acela era copilul, copilul era dorinţa…

- Do-rin-ţa… auzi, mami? Are şapte litere şi se desparte în trei silabe. Tu ştii ce înseamnă asta? Amândouă sunt cifre magice, puiul lui mama. Nu avea cum să nu mi se îndeplinească dorinţa, magică prin ea însăşi. Hai la mama, puiule! Eşti aşteptat.

Această retorică avea loc în camera special amenajată pentru viitorul membru al familiei. Cecilia primise cu câteva ore înainte marea veste: după şapte ani de tratamente şi intervenţii, femeia rămăsese însărcinată cu primul ei prunc. Acum stătea pe un scăunel în faţa micului ţarc şi citea din nou povestea „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” pluşaţilor din pătuţ. Toată camera fusese mobilată într-una, zugrăvită şi modificată în acei şapte ani de când cei doi se mutaseră în „scorbura” cu pricina.

Ajungând la finalul poveştii, femeia, ca niciodată, se opri pentru un moment. Basmul părea că are un final tare neinspirat, cu o moarte. Nu poţi învăţa copilul ce e moartea de când e mic, nu? Ce sens are? Şi-aşa e atât de departe de el că… va avea timp destul să afle de ea. În ciuda nodului ce i se puse-n gât, Cecilia continuă cu ultima parte a basmului mângâinduse pe pântec… acest ritual al citirii poveştii, preferata ei, dură până în ziua naşterii.

După ce născu era prea ocupată cu micuţul Bogdan pentru a-i mai citi poveşti, şiapoi el era aşa de cuminte, aproape supus. Nu deranja cu nimic, nu plângea excesiv, mânca bine... Femeia-l hrănea atent, căci, născându-l la şapte luni şi jumătate, se temea tare mult că nu va supravieţui. În slavona veche, Bogdan înseamnă „darul lui Dumnezeu” şi acesta fusese motivul principal pentru care părinţii îl aleseseră pentru comoara lor.

Basmul mai avea să revină la urechile copilului în clasa a VII-a, când o parte din semnificaţiile sale fură învăţate la limba şi literatura română, dar, pentru un copil de 14 ani, aşa cum era pe-atunci Bogdan, aceste lucruri nu rezonau, nu aveau de ce să se agaţe. Bogdan

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 91

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE surprinse, privind pe fereastra clasei, o tâlhărie ce se petrecea sub ochii săi. Profesoara tocmai explica simbolistica încărcată şi intenţiile autorului basmului când victima de afară fu înjunghiată de către hoţ. Brusc, profesoara lovi cu palma masa la care era aşezat copilul, distras într-atât de tare, încât micuţul avu senzaţia unei tăieturi groaznice în zona stomacului. Şocul fusese atât de puternic, încât profesoara fu nevoită să cheme asistenta şcolii. Disperată, printre lacrimi, îi explică doamnei Irina, asistenta, în timp ce aceasta trata copilul, tot ce se întâmplase: -Tu ştii în ce stare mă aduc ăştia dintr-a şaptea, nu? Toată pălăvrăgeala aia ce le-o îndrug la oră nu e tocmai ca să fiu plătită, e pentru că la un moment dat în viaţă chiar le va folosi! Hai, mă, Irina, zi şi tu ceva!

-Stai, domne, că de greşesc palparea şi are apendicită nu te mai pot face eroină. Sst! Copilul interveni şi el în discuţie: -Ce sunt eroii, doamna profesoară?

-Eroii sunt ăia care se dau rotunzi, aşa ca tine, acum. Zi că nu te doare, te rog!

-Nu zic, că mă doare încă.

-Da, sigur…

-Dar, totuşi, ce sunt eroii?

-Eroii sunt cei care n-au altă treabă decât să-şi facă probleme în numele altora, na!

Făt-Frumos cum a sfârşit? Mort pe treptele casei părinteşti, că i-a trebuie să umble lelea, ptiu, Doamne, că vorbesc şi cu păcat acum… În ciuda exaltării exagerate a profesoarei şi a durerilor lui Bogdan, asistenta nu descoperi nimic suspect şi-l trimise acasă. Episodul dispăru din mintea băiatului ca şi când nu ar fi existat.

După 3 ani, Bogdan se îndrăgosti şi el pentru prima oară de o fată mai mare cu şapte ani decât el. Gilda însemna totul pentru el. Semăna atât de mult cu maică-sa, încât de multe ori asemănarea îl şoca. Brunetă, mignonă, cu ochi albaştri şi două aluniţe distinctive pe faţă.

Cei doi dăduseră unul peste celălalt din întâmplare, în parc, la locul lui preferat. De atunci, acel loc deveni „al lor” şi băiatul dădea tot mai rar pe acasă, transformându-se de la o zi la alta

Nr.10/38/ 20 14

într-o persoană pe care părinţii nu o mai cunoşteau. Din nefericire, totul dură numai o săptămână, după care, brusc, Gilda refuză să-l mai vadă. Băiatul nu se împăca cu absenţa fetei, deşi, paradoxal, avea senzaţia că-i simte prezenţa la tot pasul, urmărindu-l din umbră şi hăituindu-l ca pe o pradă. Într-o seară, Bogdan avu o criză, simţea cum sufletul nu i se mai coordonează cu corpul şi cum viaţa i se scurge din el. Focul mocnit din sufletul său îl perpelea mai tare ca niciodată. În acea seară, sfârşit, i se confesă mamei: „Mamă, eu nu trebuia să vin pe Pământ, aşa-i? Eu nu am nici un sens aici!”. Cecilia îl privi siderată, dar nu putu să-i spună nici da, nici nu, pur şi simplu nu-i ieşeau cuvintele. Cutremurată de confesiunea băiatului şi de starea sa, plecă de acasă să caute ajutor la o bună prietenă. Femeia nu răspundea la telefon, iar în acea seară nici Narcis nu era acasă, ci trimis într-o delegaţie. Cecilia plecă cu inima îndoită spre locuinţa prietenei sale, ultima ei speranţă. În acest timp, Bogdan privea pierdut în tavan, aşteptând ceva ce nu mai venea odată…

Brusc, mobilul începu să-i zbârnâie uşor. Nu-l mai folosise de câteva zile, abia mai dădu de el în camera dezordonată. Când privi ecranul, abia lizibil din cauza consumului aproape total al bateriei, văzu că are un mesaj de la Gilda. Îl deschise pe nerăsuflate şi acesta suna succint: „Te aştept la mine”. În acel moment, băiatul simţi cum un curent îi străbate corpul din creştet până-n tălpi. Se încălţă rapid şi ieşi ameţit din camera sa. Era slăbit, nu prea mai mâncase de ceva timp. Ca prin ceaţă zări uşa apartamentului, dădu să iasă şi în prag îi apăru un băiat brunet cu trăsături angelice. Tânărul îi spuse: -Eşti aşteptat… În momentul următor, băiatul înfipse în pântecul lui Bogdan cuţitul de vânătoare pe care-l ţinea în mână. Totul dură doar o secundă.

Din pântecul băiatului ţâşni un şiroi de sânge ce i se scurse pe adidaşii albi… albul şi roşul, roşul pe alb… sacrificiul pe puritate. Când Bogdan ridică privirea, nimeni nu mai era acolo, reuşi să facă câţiva paşi şi se întinse de-a lungul pe scările din faţa apartamentului său.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 92

Nr.10/38/

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE După ceva timp apăru şi Cecilia.

Ajungând la etajul 7 al blocului, unde locuiau, observă pe scări o lumânare aprinsă a cărei ceară se scurgea şi o revăzu, după mult timp, pe maică-sa, dna. Emilia, cu un batic negru pe cap.

La vederea fiicei sale, bătrâna o luă în braţe.

Era aproape de nerecunoscut, Ceciliei i se păru că s-a urâţit formidabil în ultimii ani. Femeia nu înţelegea nimic din tot ce vedea. Bătrâna, sărutând-o pe obraz, îi spuse: -Aşa i-a fost scris, fata mea. În acel moment memoria Ceciliei se întoarse în urmă cu 24 ani şi-şi aminti momentul în care fuseseră alungaţi, ea şi Narcis, de la casa mamei sale cu ocări şi blesteme dintre care unul îi suna acum obsedant în minte: „Să fiţi blestemaţi şi să n-aveţi parte de copii!”. Cu ochii mari, Cecilia se îndepărtă de maică-sa.

Doar lacrimile-i mai puteau curăţa ultimele urme de sânge de pe scări. Acum înţelesese totul, dar era prea târziu.

Mihai Cătrună – Trepte…

20 14

PETRE IOAN CREȚU36

ARIPI FRÂNTE

(Fragment)

I. P putea fi considerat, fără pic de tăgadă, prototipul ratatului cu ştaif. Un bărbat trecut bine şi de a doua şi de a treia tinereţe, de fapt cu un picior de mult vârât în groapă, înalt şi slab, puţin adus de spate, părul scurt, încărunţit de timpuriu, degetele lungi erau ușor strâmbe şi îngălbenite de tutun. Ochii-i erau calzi şi umezi şi încă vii. Poate prea vii. O lumină magică se prelingea din ei. P era posesorul unei inteligenţe cu mult peste medie, dacă nu ar fi ratat m-aş fi hazardat să-l consider o minte strălucită. Un intelectual de provincie, puţin prăfuit, fără haz, dar mintos. Dumnezeu i-a hărăzit lui P întâmplări care nu pot fi cuprinse într-o singură viaţă. Se spune că trenul vieţii este doar unul şi se poate întâmpla ca să nu vină la peronul tău niciodată. Lui P i-au trecut o mulţime de trenuri prin faţă, în care n-a catadicsit să se urce. Cu o nepăsare care friza nebunia.

Minte multă, prostie şi mai şi. A eşuat într-un sătuc prăfuit din Bărăgan. Singur şi bolnav.

Dumnezeu s-a mai uitat odată la el, i s-a făcut milă şi i-a mai dat o şansă. Degeaba. Încă mai e şi acum în acelaşi sătuc uitat de lume.

– Am devenit ortodox abia după ce l-am citit pe Dostoievski, mi-a zis P, deși am fost creştinat ca tot ceilalţi. Ca orice minte iscoditoare am fost atras de teoriile lui Darwin. Miam pus o mulţime de întrebări şi, mai ales după ce am citit Biblia hazlie scrisă de un sovietic, normal că m-am îndoit. Nu aveam mai mult de zece ani…

36

Mihai Cătrună – Femeia infinitului

Petre Ioan Creţu – n. 12 septembrie 1954, Slobozia. Activitate literară: 1976 – 1983 pubică poezii in reviste literare precum: Contemporanul, Romania literară, Vatra, Tomis, SLAST. 1983 înfiinţează cenaclul Danubius în municipiul Călăraşi, pe lângă Casa Sindicatelor, al cărui preşedinte a fost până-n toamna lui 86, când a renunţat pur şi simplu să mai scrie. În 1992 publică proză scurtă, cu pseudonimul Al. Cremardia, in revista Semnal din Sud. Începând cu ianuarie 2009 şi până în prezent, publică pe site-ul Agonia - Ateliere Artistice. 2014 –revista Helis. Primul volum Poemele săptămâni uitate la Editura VIF.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 93

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Întâlnirea cu el, cu multe tăceri şi vorbe nerostite, sau discuţii interminabile în contradictoriu, nu a fost deloc lejeră, dimpotrivă, am plecat cu o durere imensă în suflet. Contrariat, am început să mă interesez cine este acest P. Multe din întâmplările neverosimile mai circulă şi acum sub formă de legende. Povestite de diverşi, cu patos şi pe nerăsuflate. Mi s-a părut că este păcat ca ele să se piardă, de aceea acum puteţi citi aceste rânduri.

II. P îmi spunea că nu şi-a dorit să vină pe lume. Dimpotrivă. S-a împotrivit cât şi cum a putut. Deja toată lumea care asista la naşterea lui se speriase. Alergau toţi bezmetici, de colocolo. Se făcuse duminică, soarele răsărise de mult. Era un septembrie cald şi pufos.

– Hai, fă, împinge, urla moaşa la tânăra ţărancă, stoarsă de puteri şi care stătea întinsă pe laviţă, cu ochii pironiţi în tavan. I se arăta Maica Domnului, acolo pe tavan. Era c-un prunc în braţe.

– Este băiat, şopti stins tânăra mama.

– De unde ştii, fă?

– Iaca, mi se arată Maica Domnului, acolo pe tavan. Mi s-a mai arătat şi când am vrut să-l dau afară cu fusul. M-am speriat tare şi nu l-am mai dat, spuse tânăra ţărancă şi a leşinat.

De sâmbătă dimineaţă stă pe spate cu ochii-n tavan. Încăpăţânat copil, îl simte, ori de câte ori se sforţează şi împinge, cum se agaţă, cum se opinteşte să nu iasă. L-ar blestema dar îi e frică de ce vede pe tavan. Asta n-o împiedică să-i alerge tot felul de gânduri prin cap. Dintr-odată parcă toată viaţă îi trece prin faţă. Parcă ar fi la cinematograf. Stă aşa şi se uită la viaţa ei, ca şi cum ar fi super-ofertă de amintiri. Vede cât de tare e bătută şi de tac-su şi de mă-sa, să-l ia pe Nicuţă de bărbat, că are zece pogoane în Bărăgan. E mai scund decât ea. Şi iar o bate. Îl vede pe Mihai, cât de înalt şi frumos e. Iar o bate şi tac-su şi mă-sa. Îl vede pe Mihai, acum e boier de oraş. Maior de armată şi secretar de partid. Cum îi străluceau ochii atunci când revăzut-o. Ea era la piaţă la Obor, prin februarie, vindea merele lui tac-su şi ţuica ei de zestre, pe

Nr.10/38/ 20 14

dedesubt, era prohibiţie. Strângea bani să-şi termine casa. Lui Nicuţă îi plăcea jocul de cărţi şi s-au dus dracului banii de zestre. Doamne, cât de tare a iubit-o Mihai, în noaptea aia, acolo, pe lăzile cu mere. Uf, mamă, zicea mă-sa, dacă ştiam că se schimbă vremurile şi că Mihai va ajunge boier de oraş, te dădeam lui. Doamne, ce bine era acolo pe lăzi şi ce frumos mirosea. Mirosea a răşină, a fân şi a mere. Mirosea a acasă.

A rămas grea după noaptea aia. L-ar fi lăsat pe Nicuţă şi ar fi păstrat şi copilul. Unde să se ducă? Acasă n-ar fi primit-o. Mai avea opt fraţi.

Unde să mai vină şi ea cu plodul. Mihai i-a spus că e însurat şi că nu poate să-şi lase nevasta.

Nu-l lasă partidul. A dat copilul afară cu fusul. A învăţat-o baba Daia. A auzit plânset de copil.

Era în căruţă, afară din sat.

– Pune caii la căruţă Nicuţă, s-o ducem la oraş, la spital. Altfel moare şi ea şi copilul, a zis moaşa.

– Să scape ea, copii mai facem, zise bărbatul. A înhămat cele două iepe negre cât a putut de repede şi a tras căruţa în faţa porţii.

– Moare, fă, a zis către moaşă o babă pripăşită pe acolo, simţind cumva că e rost de colivă.

– Uş cotoroanţo, ieşi din curtea mea, altfel târnuiesc bătătura cu tine. Fir-ai a necuratului, ieşi fă, piază rea, urla Nicuţă la babă, după care i-a tras un picior, cu bocancul ăla mare al lui.

– Tot moare bă, tot moare. Şi chiar dacă scapă şi naşte, copchilul ăsta-i blăstămat. Alege-s-ar praful şi pulberea, huuo! De ce dai, mă, de ce dai?

– Nu-ţi pune mintea cu ea, zise moaşa, hai s-o punem în căruţă mă, hai că moare-n braţele mele. Nu vezi că şi-a dat ochii peste cap?

Nici n-a ieşit bine căruţa din sat când femeia a reuşit, în sfârşit, să nască. Era opt şi un sfert. Fix. Un câine urla, singur, aşa, de nebun. O lumină galbenă coborâse din cer.

– În goană de cai, de frică de moarte, am venit eu pe lumea asta, mi-a zis într-o zi P. (continuare în nr. următor)

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 94

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

ELENA BUICĂ Toronto, Canada CE E DINCOLO DE GRANIŢA VIEŢII? Dacă o nepoată, fata fratelui meu, nu m-ar fi stârnit, relatându-mi o teribilă împrejurare prin care a trecut, recent, un dus-întors peste graniţa vieţii, întâmplare menită să-mi trimită limpezimea minţii într-un vârtej al uluirii, poate că n-aş fi aşternut aceste rânduri pentru care multă vreme am tot stat în cumpănă.

Mă temeam să nu stârnesc ironia sau stupefacţia unor prea realiste capete, deoarece nu s-au putut închega răspunsuri în perimetrul verosimilului. Întrebările pe această temă au rămas fără un răspuns cert şi toate interpretările explicative au fost puse la îndoială. Nu cutezam să încerc a scrie şi pentru alt motiv, nu te apropii uşor de acest subiect, nici în viaţa de toate zilele şi nici în gânduri. Moartea e implacabilă, face parte din destinul nostru, nimeni nu scapă de întâlnirea cu ea şi de aceea, oamenii no pot privi direct în faţă şi cele mai tulburătoare gânduri sunt cele referitoare la felul cum va fi în momentul când o vom întâlni şi ce vom afla dincolo de graniţele vieţii. Şi totuşi, nu putem să renunţăm la a ne pune întrebări. Nu ne dau pace încercările de a ne apropia de lumea nevăzută ochilor noştri. Oricât s-a izbit omenirea de zidul invizibil care desparte cele două lumi, de la omul simplu şi până la marii gânditori ai lumii, de când există lume pe pământ, au fost mereu încercări de a desluşi cum este cealaltă lume formată din altfel de material (termenul este inadecvat, dar nu există un alt cuvânt pentru ceea ce nu există pe pământ) şi în alte condiţii decât cele cunoscute de noi în viaţa pământească.

Cu toate că tainele trecerii celui mai înalt prag al vieţii n-au fost dezlegate, totuşi, a-

Nr.10/38/ 20 14

ceastă graniţă despărţitoare nu este chiar atât de etanşă încât să nu se întrezărească nimic. Cei care au avut prilejul să o treacă şi apoi să revină după o moarte clinică au spus câte ceva care trebuie crezut, deoarece sunt multe imagini asemănătoare. Toţi vorbesc cu deplină convingere despre imagini bine fixate în memorie, chiar mai bine decât cele trăite în viaţa de toate zilele, toţi au simţit că plutesc, că şi-au văzut propriul corp şi pe cei din preajmă, că au auzit sunete şi au văzut lumini. Totuşi nu toţi au văzut aceleaşi imagini. Unii au văzut un tunel la capătul căruia era lumină, alţii şi-au văzut rudele plecate mai demult, alţii au retrăit momente din viaţa lor, unii L-au văzut pe Creatorul suprem, conform credinţei lor, dovadă că religia joacă un rol important în viaţa noastră. Indiferent ce au văzut, toţi au mărturisit că au trăit o pace interioară în care s-au simţit fericiţi, nimeni nu s-a reîntors înspăimântat.

Se pare că există un spaţiu între viaţa noastră trecătoare şi eternitate. Despre acest spaţiu avem nenumărate mărturii ale celor care l-au vizitat. Nepoata mea, despre acest spaţiu mi-a povestit. Ascultând-o, am simţit că o astfel de relatare nu se poate face pe orice fel de ton.

Intervine în glas ceva din taina prin care a trecut şi ţi se strecoară în adâncul inimii. Moartea clinică i-a oferit nepoatei mele trecerea peste această graniţă şi povestind-o, parcă m-a luat de mână şi am asistat la acest episod de viaţă-moarte prin care a trecut. Parcă eram de faţă când doctorii încercau surescitarea şi am trăit alături de ea trecerea într-o altă dimensiune. Am văzut cu ochii minţii cum s-a desprins uşor de corp, a devenit un fel de abur, dar păstrându-şi toate simţurile, apoi a început să plutească în sala de terapie intensivă şi s-a ridicat în tavan. Cu o voce învăluită, parcă, în taina tainelor, al unui nepătruns adânc, mi-a spus cum şi-a privit corpul pe masa de operaţie, a văzut şi a auzit doctorii care lucrau precipitat şi că a trăit o stare de bine, de o altă esenţă.

După un timp, a ieşit din sala de operaţie, a văzut holul spitalului şi apoi s-a înălţat într-un spaţiu unde a întâlnit-o pe bunica ei, pe o mătuşă şi pe un unchi, toţi morţi. Bunica a întâm-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 95

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE pinat-o şi i-a spus: „Nu acum". A ascultat-o şi sa întors în sala de operaţie, a intrat în propriul trup şi şi-a revenit. După ce a stat mai multe zile intubată pe pat, într-un salon, a venit şi ziua când a ieşit pe hol. Mare i-a fost mirarea când a văzut că holul era exact aşa cum îl văzuse de sus, deşi în realitate nu fusese conştientă când fusese adusă acolo. Nu-i pot uita curând copleşitoarele cuvinte ale relatării.

După ce de-a lungul existenţei umane asemenea relatări au fost puse sub semnul îndoielii, în zilele noastre experţii nu le mai neagă.

Oamenii au nevoie de dovezi concrete şi sunt mulţi cercetători în căutarea lor. S-au adunat multe mărturii şi cercetătorii cred în sinceritatea subiecţilor. Ei preferă să caute motivaţia şi nu contraargumentul, încercă să afle răspunsuri printr-o nouă abordare a morţii. Astăzi, cercetarea modernă se face în multe universităţi din lume folosind tehnologii noi, unind abordările religioase cu cele ştiinţifice.

Relatările celor trecuţi prin asemenea experiment sunt trăiri reale, chiar dacă sunt greu de crezut, sunt mai reale decât cele ale vieţii pământene. Eu am trăit un astfel de episod la vârsta de 10 ani. Pe atunci moartea infantilă făcea ravagii. Mi-amintesc acel episod mai bine decât orice alt episod din toată viaţa mea.

Stăteam pe marginea patului între mama şi soţia fratelui meu. În timp ce ele povesteau, am simţit că mă cuprinde un somn cu totul deosebit, m-am culcat pe spate, apoi m-am desprins de propriul meu corp şi am început să plutesc. Îmi priveam corpul, ascultam ce poveşti se derulau în continuare, trăiam o stare cu totul deosebită şi mă miram de faptul că nu au văzut că eu sunt moartă. Am părăsit camera, m-am înălţat şi mi s-a deschis o imagine de largă perspectivă, un univers cu măsuri şi forme nedefinite, alcătuit din multă lumină, culoare, dragoste, frumuseţe, pe care am păstrat-o nealterată în minte de-a lungul anilor. De aceea eu i-am crezut pe cei despre care mai târziu am aflat că au avut astfel de experienţe şi au relatat impresii asemănătoare.

Am ajuns într-un loc frumos şi m-am întâlnit cu Dumnezeu. Era un bătrân cu barba

Nr.10/38/ 20 14

albă, îmbrăcat într-o cămaşă albă, lungă, aşa cum mi-L închipuiam în rugăciunile mele. Când Lam văzut, m-am dus ispăşită şi L-am rugat să mă lase să mă întorc acasă, fiindcă îmi pare rău că am murit. Pentru că de felul meu am fost excesiv de sensibilă, când primeam pedepse de la mama pentru năzbâtiile făcute, nu le puteam suporta şi câteodată îmi doream moartea, fără să-i cunosc consecinţele la acea vârstă. Acum am avut o iluminare. Gândurile intrau în mine direct. Dar nu erau ca pe pământ, vagi, imateriale sau abstracte. A fost posibil să-mi însuşesc concepte dincolo de puterea de înţelegere a unui copil. Am înregistrat dintr-odată dimensiunea morţii şi regretam nesocotinţa mea de ami dori moartea, începând să înţeleg altfel severitatea mamei, manifestată uneori. Dumnezeu s-a înduioşat, m-a mângâiat pe creştet şi mi-a dat aprobarea.

M-am întors în cameră, am privit de sus şi am ascultat totul în continuare plutind în tavan, apoi am intrat în propriul corp fără să mă întrerup din mirarea că nimeni nu a observat moartea mea căci pe mine mă marcase profund.

Nu pot să vorbesc nici acum despre acest episod din viaţa mea fără să simt o tulburare lăuntrică dată de trăiri care nu se pot relata. Au fost trăiri alcătuite dintr-un altfel de e-nergie decât cea cunoscută de noi pe pământ care mi sa întipărit bine în minte. Până la acea vârstă nu auzisem de levitaţie, nici de astfel de desprinderi ale sufletului de corpul pământean, ca să cred că ce mi s-a întâmplat mie a fost numai un vis al imaginaţiei despre asemenea întâmplări.

De atunci am rămas cu convingerea că religia joacă un rol important în viaţa oame-nilor şi că moartea este o continuare a vieţii pe alte planuri.

Admit pe deplin părerile cercetătorilor care susţin că suntem mai mult decât corpurile şi creierele noastre, şi conştiinţa noastră există şi dincolo de existenţa trupului. Ca atare, moartea nu este sfârşitul conştiinţei, ci mai degrabă o existenţă într-un alt univers, cu alte dimensiuni decât cele cunoscute de noi în viaţa pământească. Fiinţa umană are o structură multidimensională şi are mai multe universuri sau

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 96

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE niveluri spirituale. „Toate experimentele noastre creează impresia că omul are foarte multe structuri stratificate " – afirmă savantul rus Konstantin Korotkov.

Creierul uman este foarte complex, există atât de multe lucruri care se petrec în creier încât nu am ajuns să le cunoaştem pe toate. De aceea s-au înfiinţat mai multe specialităţi medicale şi ale ştiinţei menite a-l trata şi studia, printre care neurologia, psihologia, psihiatria, ştiinţe care au existat sub o formă sau alta din vremuri antice. Cu toate cercetările făcute, totuşi, omul rămâne un mare mister al Creatorului precum şi trecerea lui în cealaltă dimensiune a Universului. De câte ori îmi dau târcoale aceste întrebări, îmi pare că în urechi aud clopotele bisericii care trimit în văzduh gândul că există ceva răscolitor de profund în existenţa omenească şi trebuie privit cu întreaga noastră fiinţă.

©Elena Buică

Heino Blum – Desprindere

Imagine preluată de pe: http://www.evolutiespirituala.ro/

Nr.10/38/ 20 14

POPESCU CARMEN GEORGETA VALURILE Alunecam spre următoarea clipă cu dorul curgându-ne din priviri şi cuvintele devin inutile. Tot ce am avut ieri - crezând că suntem bogaţi - azi este o poveste ce pare că nu mai este a noastră. Ne-o reamintim uneori, suntem în stare să retrăim sentimente şi stări ce ne umpleau sufletul în acele vremuri dar nu le mai putem aduce înapoi. Şi aşa am ajuns să pornim în următoarea călătorie. Am crezut în mângâierea care va veni, în nopţile ce ne vor reînvăţa zborul, în muzica ce se va naşte tumultoasă din tăcerile sufletului, în puterea de a rămâne în cuib deşi am avea toată libertatea de a alerga în altă parte. Am crezut că astfel golul de lângă noi se va umple de întâmplare şi vom putea să adunăm mai multe flori din îmbrăţişările lungi şi duioase.Dar acel „mâine” a sosit şi noi suntem tot cu privirea pierdută în zare, căutând un nou anotimp pentru golul care nu creşte în jurul nostru ci în noi. Şi atunci dorul nu mai este doar aşteptare, doar chemare, el s-a transformat deja în ecoul nefericirii noastre un ecou metalic ce ne loveşte tocmai pentru că ne este teamă să plângem în faţa noastră. Nu ne putem uita în oglindă, ştim că acolo vom vedea partea din noi care nu ştie să mintă, partea pe care nu o putem ascunde decât faţă de alţii, dar şi asta nu mai reuşim s-o facem ca altădată.

Acestea sunt momentele adevărate din viaţa noastră, ele ne aduc în dar cântarul pe care să ne aşezăm şi amintirile şi visele. Cu siguranţă talerele cântarului vor fi dezechilibrate, altfel de ce am simţi atâta dor în noi, de parcă nu am apucat să trăim nimic din tot ce se putea trăi, de ce ne-am simţi atât de trişti şi singuri? De ce se întorc mereu valurile la ţărm? Au toată libertatea în larg şi multe alte valuri cu care să danseze, să se înalţe şi să devină atât de frumoase încât să rămână de neuitat, precum marile poveşti de dragoste ale lumii. În larg soarele e mai aproape şi le atinge mai uşor umerii înspumaţi de bucurie, orizontul nu le mai

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 97

Nr.10/38/

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE înspăimântă atât de tare cu depărtarea lui, oamenii gălăgioşi şi neatenţi sunt undeva în spate şi nu le mai întristează cu poveştile lor greu de înţeles uneori. Au, în sfârşit, nesfârşirea în faţa lor şi în ele, aşa cum au visat pe când clipoceau la un capăt al mării, anotimpuri de-a rândul. Ele aleargă, se bucură, se agită, trăiesc necunoscutul şi extazul, dar la un apus de soare ce curge duios amintirile le umplu sufletul cu gol. Atunci valurile se hotărăsc să se întoarcă acasă, vin grăbite şi de aceea nouă ni se pare că ele sunt furioase, însă acea zbatere nu e decât o declaraţie de dragoste. Cântecul lor nu este înţeles decât de cei ce iubesc libertatea ca formă de a fi împliniţi când au un ţărm care să le primească mângâierea. Valurile sunt ca şi dorurile noastre omeneşti, uneori atât de nebune încât li se pare că numai plecarea în lume le va aduce fericirea. Dar într-o seară de vară, pe acordurile unui pian, ele se întorc acolo unde au fost zămislite şi unde sunt aşteptate de cineva cu drag. Dacă ploaia ar vorbi am fi ştiut demult că nimic nu se pierde când ne coborâm mângâierea spre cel drag, când stăm parcă în genunchi în faţa lui rugându-l să ne primească dăruirea. Dacă vântul ar povesti am fi ştiut că îndrăzneala de a fi vijelioşi, pentru a scoate adevărul la iveală, nu este o insultă sau o slăbiciune şi astfel am fi fost mai bogaţi cu lipsa fricii de a ne avânta spre necunoscut. Dacă soarele ar vorbi, am fi ştiut că speranţa nu încetează niciodată, oricâţi nori ne-ar acoperi zilele sau gândurile şi am fi învăţat să avem răbdare ca negura să treacă. Tăcerile ne dor pentru că nu le înţelegem rostul, nu ştim de unde vin şi de ce ni se pare că aduc atâta răceală în nemişcarea lor. Dar în tăcere există şi înţelepciunea şi liniştea, există contemplarea ploii, a vântului, a soarelui, a vieţii şi a legilor ei perfecte care nu ne sunt ascunse sau inaccesibile. Eu sunt cea care te îndemn mereu să spui ceea ce trebuie spus, să nu laşi ca îndoială sau neîncrederea să se nască din tăcere; dar tot eu sunt şi cea care te îndeamnă la tăcere uneori, la pauzele luate în maratonul zilnic, în care să redescoperi viaţa în tot ce te înconjoară. ©Georgeta Carmen Popescu

20 14

MIRCEA BĂDUŢ37 Întoarcerea fratelui risipitor Personaje: Cainur, Abelamt, tatăl lor, figuranţi Anno Domini: ?

Locaţia: cvasi-continentală

[Cainur:] Gânduri în pustiu

În peregrinările mele am întâlnit mai toate formele de relief ale lumii. Dintre ele, dealul îmi este mai prieten: o prietenie cu nuanţe, după cum şi el se prezintă mai golaş sau mai împădurit; dar îmi rămâne cel mai apropiat.

Muntele mă nelinişteşte – probabil datorită verticalelor grave şi culorilor sumbre –, dar mă şi entuziasmează, mă incită la explorare prin chemări atavice. Însă câmpia frustă, fie ea la şes ori mai sus, în podiş, mă provoacă cel mai adânc şi totodată mai paradoxal: când spaţiul acela imens mi se aşterne în faţa paşilor, aflându-mă singur între pământ şi cer, mă simt atât furnică cât şi zeu. Nu gânduri mă tulbură, căci ideile nu se mai coagulează, ci sunt furat de simţăminte, ele îmi dau aripi la acelaşi trup pe care mi se altoiesc picioare de plumb.

37

MIRCEA BĂDUŢ (n. 15 noiembrie 1967, la Râmnicu-Vâlcea) a absolvit Facultatea de Electrotehnică în 1992, la Craiova. A scris unsprezece cărţi de informatică, iar o parte dintre acesta au fost şi reeditate: Calculatorul în trei timpi (2012/2007/2003/2001), AutoCAD-ul în trei timpi (2011/2006/2004), GIS - sisteme informatice geografice (2007/2004), Sisteme geoinformatice pentru electroenergetică (2008), Sisteme geo-informatice pentru administraţie şi interne (2006), Informatica în management (2003), Bazele proiectării cu MicroStation (2001), Bazele proiectării cu Solid Edge (2002), Informatica pentru manageri (1999), Calculatorul personal (1995), Bazele utilizării şi programării PC-urilor (1994). A scris peste trei sute de articole tehnico-ştiinţifice pentru reviste din România (şi din Europa). Traducere de articole pentru revista Science in school, publicaţie EIROforum/EMBL (2011-2014). Participă cu lucrări la câteva zeci de conferinţe/simpozioane tehnico-ştiinţifice din România şi din Europa. Proze SF scurte în Almanahurile Anticipaţia (1997) şi Science-Fiction (2007, 2008), şi în revista Helion (Timişoara). Două eseuri în publicaţia Dilema veche (2007, 2013).

Debut cu volum de proză (ficţiuni şi eseuri): Ficţiuni Primare (2006). Coautor – alături de fiica sa – al cărţii Ficţiuni Familiare (2011), cuprinzând ficţiuni, eseuri şi poezii.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 98

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Iar dacă drumul arămiu ce se întinde de sub tălpi până în depărtare – unde, micşorat, el îmi apare strivit între câmpul cel verde de la orizont şi văzduhul albastru tivit cu fuioare de nori – nu-i unul scurt, atunci parcurgerea acelei imensităţi îmi va aduce în minte gânduri de un fel aparte. Gânduri pe care altminteri le alung, le încui de teamă că vor strica ce e mai incitant în viaţa asumată în ultimii ani. Gânduri ce ameninţă cu întâlnirea acelei intersecţii în Y (igrec) când – indiferent că o voi lua spre stânga sau la dreapta – o parte din mine va muri...

Dar tot el, spaţiul acela infinit, mă salvează: fascinaţia crescândă la străbaterea geometriei grandioase îmi alungă teama aceea, o face incompatibilă cu intersecţiile imen-se ale paralelelor neeuclidiene tra-sate pe cer şi pe pământ, înlocuind-o cu senzaţii demiurgice... ***** Deşi deocamdată discretă, înserarea se insinuează prin mici semne cosmice. În câteva ore va trebui să aleg „rangul hanului” (ori „numărul de stele”, dacă dorm în aer liber). E ideea mea de a face haz de necaz, de a nu mă oftica pe faptul că de câţiva ani tot dorm pe unde apuc. Desigur, când am bani chiar aleg un han curăţel, cu mâncare mai aleasă, eventual cu ceva animaţie la aşternut... Altfel, la strâmtoare, sunt în stare să-mi găsesc refugiu nocturn în felurite locuri care să mă protejeze de rouă, de ploaie, de animale, de oameni. O colibă abandonată, o şură de paie, un şopron, o vizuină părăsită. În zonele locuite cer adăpost caselor de oameni, şi uneori se-ntâmplă să primesc. Cu ceva mai mult noroc pot rămâne acolo pentru un angajament de muncă pe câteva zile: dacă e vremea recoltei sau dacă gospodarul are nevoie de salahori. Cu plată în natură de obicei, ori în bani dacă munca e mai grea.

Nr.10/38/ 20 14

Perspectivă oscilantă Admiraţie, nedumerire, ciudă şi dispreţ s-au perindat în mintea mea ca judecăţi la problema văduviei celibatare a tatei. Mult timp lam admirat că nu şi-a adus altă femeie, persoană străină deci, în casă. Însă în primii ani de după dispariţia mamei era şi nemulţumire, fie din cauza vreunor lipsuri (pasagere în fond, dar acute pentru minţilor noastre necoapte), fie pentru că trebuia să muncim noi, cei mici, pentru chestiuni care, credeam, ar fi fost treaba femeii din casă. Spre finele adolescenţei l-am dispreţuit pentru neputinţa lui de a se apropia de vreo femeie, judecându-l – îmi dau acum seama – din perspectiva pe care o aveam atunci asupra atracţiei bărbat-femeie. Alteori mi-a fost ciudă că lipsa unei soţii îl făcea să reverse prea multă atenţie către noi, fiii ajunşi la vârsta când un plus de libertate prieşte. Mai târziu – când am început a bănui eu altfel importanţa femeii pentru sufletul şi pentru trupul bărbatului – mi-a fost cumva milă de el. În liniştea întunericului dinnaintea somnului, când am răgaz sămi amintesc şi să regândesc astfel de lucruri, deseori ajung la o concluzie pacificatoare: în ciuda (sau poate tocmai datorită) oscilaţiei între perspectiva curajului (de a continua singur viaţa, de a duce mai departe mersul gospodăriei) şi a la-şităţii (de a nu provoca destinul cu alegerea altei soţii), judecarea chestiunii nonrecă-sătoriei tatei nu necesită finalizare. Ori sentinţa devine caducă, ori vinovăţia nesemnificativă.

Alteori, dacă momentul de introspecţie se prelungeşte, îmi zic, oarecum autoironic, că poate anulez sentinţa nu din exces de înţelepciune ci pentru că mintea mea a făcut din tată un model, pe care deci îl aproape-sanctific dizolvând eventualele vinovăţii. Dar, ah!, luciditatea nu-mi permite să fiu atât de generos: este acesta doar un arabesc de gândire, un apendice de sofism, pentru că imediat îmi aduc

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 99

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE în minte gânduri lucrative ca lamele unui briceag: da, găsesc uneori perfecţiune în faptele şi ideile tatei, dar parcă mai des îl iau contramodel, prea-observând eu greşelile făcute ori spusele prost grăite. Iar din memorie îmi vin şi de unele şi de altele... Hm! memoria...

De fapt, care sunt cele mai vechi amintiri ale mele? Parcă îmi aduc aminte secvenţe de la vreo trei-patru ani. Vagi şi scurte – atât de, încât mi-e şi greu să zic că-mi aparţin. (Dar în acelaşi timp mi le reiterez în minte înadins să nu le pierd – conştient de perisabilitatea lor, şi, în consecinţă, de valoarea lor.) De-abia de pe la vârsta de cinci-şase ani memoria păstrează clar.

Gândul acesta, al vidului de amintiri din primii ani ai vieţii, îmi aduce în minte un altul, mai profund şi mai aspru: că naşterea nu ne aparţine, şi, concluziv, că doar celelalte două praguri ale vieţii – căsătoria şi moartea – pot fi grefate pe conştienţa noastră.

Deocamdată moartea-i pentru mine ceva abstract. (Dispariţia mamei s-a petrecut prea devreme să pot percepe altfel chestiunea, iar în anii de după n-am mai pierdut persoane apropiate pentru a o resimţi profund.) Probabil – îmi imaginez uneori, dar fără accent – că pe măsură ce trupul mi se va uza prin ani, abstractul acesta va căpăta concreteţe... Dar voi mai vedea infinituri de stele pe cerul nopţilor până atunci.

Căsătoria?! Da, asta da aventură!

©Mircea Băduţ

Nr.10/38/ 20 14

Lenuş Lungu Decebal – cel mai mare strateg al antichităţii dintre anii 87 şi 106 Odată cu iarna dintre anii 86 d. H. şi 87, destinele Daciei trec în seama lui Decebal, ultimul rege al nemuritorilor, ce uimeşte lumea antică şi al cărui portret (profil) eroic este surprins în cuvinte parcă desprinse din piatra „Columnei Decebalo-Traiane”, de istoricul Dio Cassius, chiar din inima Imperiului Roman: „[Decebal se dovedi] foarte priceput în urzirea războaielor şi dibaci în desfăşurarea şi-n finalizarea lor, ştiind când să năvălească şi când să se retragă („înţelegând când trebuie să lovească şi când să îndărăpteze”), meşter în a întinde curse, viteaz / ager în luptă („meşter în aşternerea curselor şi iute la faptă”), maestru şi în a se folosi de izbândă cât şi în îndreptarea vreunei înfrângeri suferite („administrând deopotrivă biruinţa şi ieşirea cu bine dintr-o înfrângere”) – pentru care îndelungă vreme fu un adversar periculos Poporului / Imperiului Roman” (Dio Cassius, Istoria Romană, LXVII, 6; cf.

XIRD, I, 123 sq.; StrPR, 281; Fontes, I, 683; MIMS, 52; DDB, 279 sq.).

Continuarea primului mare război daco-roman în vremea regelui Decebal, victoria celor cu ştiinţa de a se face nemuritori şi tributul dat de Roma – între anii 89 şi 104 – Sarmizegetusei.

La începutul iernii dintre anii 86 şi 87, legiunile lui Domiţian şi ale lui Fuscus, ajunse la Dunăre, considerându-se stăpâne pe situaţie, începuseră sărbătorile „triumfului” sud-dunărean asupra Dacilor. Sarmizegetusa era convinsă că orgoliosul Domiţian nu va da „tributul” /

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 100

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE „subsidiile” către Decebal, aşa cum făcuse înaintaşul său, Vespasian, faţă de Duras / Diurpaneus, decât după ce floarea armatei imperiale va fi zdrobită pe frontul Dunării de Jos şi al Dunării de Mijloc. În această situaţie, a intrat în lucru planul de anihilare a întregii armate romane din Moesia, adusă de Domiţian sub comanda lui Fuscus. Mare psiholog, diplomat şi strateg, Decebal, cunoscând punctele vulnerabile ale orgolioşilor Domiţian şi Fuscus, a trimis o aşa-zisă „a doua solie” la împărat, „solia provocatoare”. Este vorba despre solia ce a comunicat împăratului Domiţian că regele Daciei, Decebal, nu mai doreşte respectarea vechilor acorduri încheiate între Vespasian şi Duras / Diurpaneus, privitoare la subsidii. În noul context, Decebal „va face pace dacă ar vrea (el, Domiţian) ca fiecare Roman (din Imperiu) să-i trimită anual doi oboli, iar de nu, el (Decebal) îi va declara război şi-i va aduce mari neajunsuri” (DDB, 280).

La această „simplă batjocură, sau abilă, premeditată încercare de a-l înfuria pe duşman până într-atât încât să-l facă să uite de cea mai elementară prevedere” (ibid.), Cornelius Fuscus a trecut Dunărea şi a înaintat pe Valea Oltului, către Defileul Turnu Roşu, cu gândul de a ajunge la Sarmizegetusa. Stratagema lui Decebal a reuşit. Dacii, „chiar la prima ciocnire i-au învins pe Romani şi, generalul Fuscus fiind ucis, au jefuit tot ce au găsit în taberele romane”, după cum afirmă Jordanes (IorGet, 78 – p. 30 / cf.

DDB, 280). Se pare că în urma morţii lui Fuscus – întâmplată, şi după părerea noastră, în susul Văii Oltului – „Domiţian luă măsuri mai energice de continuare a războiului şi, dând comanda lui Tettius Iulianus, îl autoriză să procedeze cu asprime la restabilirea disciplinei, iar el plecă la Roma” (PGet, 66). Legiunile romane – între care şi legio V Alaudae – câte au căzut în prizonierat (soldaţii „scăpaţi cu fuga” au fost extrem de puţini) au devenit legiuni de sclavi pe şantierele davelor Daciei (Dacii nu îşi recrutau sclavii decât dintre neamurile duşmane, dintre prizonieri; sclavia semeneilor-Daci nu era admisă de Zalmoxianism). După mai bine de un an de la „uluitoarea” dispariţie a armatei romane, de sub

Nr.10/38/ 20 14

comanda lui Fuscus, în Dacia, în anul 88 d. H., Tettius Iulianus – încărcat de prudenţă – a încercat să reia „ofensiva” Romei, atacând dinspre Istria şi Pannonia, prin Banat. Dar Decebal prevăzuse şi această acţiune războinică a Imperiului Roman, angajând împotrivă (imperialilor) două neamuri germanice, marcomanii şi cvazii, în aşa fel încât să poată lovi flancul şi ariergarda amatelor anti-Sarmizegetusa. Tettius Iulianus a fost lăsat să înainteze până la Tapae („Porţile de Fier ale Transilvaniei”), unde s-a dat o puternică bătălie. Dar cum Domiţian – în a cărui minte încolţise planul cuceririi Daciei de Vest – a pierdut bătăliile angajate cu marcomanii şi cvazii în Pannonia, armata de sub comanda lui Tettius Iulianus a început „să bată în retragere”, la sudul Dunării de Mijloc. Spre a nu sfârşi în chip mai dezastruos decât în Moesia – după cum mărturiseşte Dio Cassius – „Domiţian trimise în grabă o solie la Decebal, regele Dacilor, şil înduplecă a încheia un tratat, pe care mai înainte nu îl încuviinţase (...); acesta primi învoiala (...), dar nu voi să vină el însuşi ca să steie de vorbă cu dânsul (Domiţian), ci trimise pe Diegis (fratele mai mic al regelui dac), cu câţiva bărbaţi, ca să-i dea înapoi armele şi câţiva captivi, ca şi cum i-ar fi avut numai pe aceia la dânsul; făcându-se aceasta, Domiţian puse diadema pe capul lui Diegis, ca şi când el ar fi fost în adevăr învingătorul şi ar fi putut da un rege Dacilor; el împărţi soldaţilor onoruri şi bani, şi trimise la Roma, ca învingător, între altele, soli şi o scrisoare, zicea el, de la Decebal, dar pe care se spunea că o plăsmuise chiar el; el împodobi sărbătoarea triumfului său cu o mulţime de lucruri pe care le luase nu de la duşmani (adică de la Daci şi de la aliaţii acestora – n. n.), ci cu totul dimpotrivă, din zestrea împărătească: el (Domiţian) cheltui cu tratatul, dând lui Decebal şi atunci bani mulţi şi meşteşugari de tot felul, şi pentru timp de pace şi pentru război, şi promiţându-i să-i dea mulţi şi în viitor; de aceasta el se folosea întotdeauna ca şi cum ar fi fost o pradă de război, odată ce adusese în stare de sclavie împărăţia însăşi”(CDIR, LXVII, 7 / cf. DDB, 282). Rezultă limpede că primul mare război dintre Daci şi Romani s-a încheiat

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 101

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cu victoria regelui Decebal asupra împăratului Domiţian (la încheierea tratatului, regele-erou al Daciei nici măcar nu l-a socotit pe împăratul roman, ignobilul Domiţian, demn de a sta cu el la masa „învoielilor”; bineînţeles, condiţiile tratatului au fost dictate de fratele regelui, Diegis) şi că Roma a dat tribut Sarmizegetusei şi între anii 89 – 101 d. H. (cf. DDB, 282 sqq.; PGet, 66 sq.; StrPR, 280 sq.; XIRD, I, 123 sqq.; GIrva, 54 sqq.).

Al doilea mare război dintre Imperiul Roman şi Dacia, din anul 101, sau războiul dintre Traian şi Decebal, de la Tapae / Tapia.

La 27 ianuarie, anul 98 d. H., în tronul Ro-mei a fost încoronat ca împărat Nerva Traian August. Până în anul 101, tratatul dintre Sarmizegetusa şi Roma a fost respectat, „pe baza pusă de Domiţian” (PGet, 67), deşi Traian, aproape trei ani, a urzit minuţios strategiile împotriva Sarmizegetusei, obiectivul fundamental fiind absolvirea Imperiului Roman „de înjositorul tribut pe care-l plătea Dacilor, precum şi să înlăture pericolul ce creştea pe fiece zi contra siguranţei Romanilor, prin sporirea puterei şi a sumeţiei” lui Decebal (XIRD, I, 127).

Pentru a izbândi în proiectata campanie împotriva Sarmizegetusei, Traian a reorganizat administrativ/economico-juridic Dunogaetia (Dobrogea de azi), acum parte din Moesia Inferioară, a dispus refacerea marilor fortificaţii dunărene din această arie a imperiului, „pentru dominarea câmpiei muntene şi moldo-basarabene” (PGet, 67). Totodată, la 25 octombrie, anul 100, a împuternicit pe Marius Laberius Maximus, guvernatorul Moesiei, „să orânduiască din nou şi definitiv atât privilegiile oraşelor” dacogreco-romane, de la Marea Neagră, „cât şi graniţele între teritoriile rurale ale acestor oraşe şi teritoriile satelor şi târgurilor” dacoromane din interior, organizate quasi-municipal roman. „Romanizarea” (adică „de la intrarea Daciei în „Uniunea Europeană de-atunci”) era la această dată aşa de înaintată în Dobrogea, încât însăşi toponimia se constată a fi devenit în parte romană” (ibid.), ca şi în aria moeso-sighină

Nr.10/38/ 20 14

(îndeosebi, în cea istriano-panonică). Dio Cassius a arătat că „după ce stătu câtva timp la Roma, Traian făcu o expediţie împotriva Dacilor, gândindu-se la ceea ce făcuseră ei, supărat pentru banii (tributul / subsidiile) pe care ei (Dacii) îi luau în fiecare an şi văzând că puterile şi trufia lor cresc” (CDIR, LXVIII, 6 / cf. DDB, 321; DD, 221).

La 25 martie, anul 101, Traian a declanşat războiul împotriva lui Decebal, după ce mobilizase din Imperiu o armată de peste 150.000 de războinici („13–14 legiuni, multe cohorte şi alae, garda pretoriană, diverse formaţiuni iregulare recrutate dintre populaţiile neromanizate, de la periferia Imperiului”; „de multă vreme Roma nu mai făcuse un asemenea efort militar” – DDB, 323). Înainte de a trece Dunărea, prin Banat, de la Viminacium la Lederata, spre a urma „traseul” lui Tettius Iulianus, dar fără a înregistra insuccesul din anul 88 d. H., al împăratului Domiţian şi al vestitului său comandant roman, Traian şi-a angajat „ca aliaţi” împotriva Sarmizegetusei, sarmaţii-iazygi, ce asigurau flancurile romane (pornite din baza dalmato-panonică) în Câmpia Tisei. Traian a atacat / cucerit Arcidava (Vărădia – cf. GIrva, 56), Berzobis/Berzovia (Jidovin), Aizizis / Aixis (Fârliug – ori, cum nota Traian în „comentariile” din Despre războiul cu Dacii, „inde Berzobim, deinde Aixim proce-ssimus”), la Tibiscum (Timiş-Jupa – aceste aşezări Dacice, menţionate şi în Tabula Peutingeriană, se află în provincia Banat a României). Luptele dintre Daci şi Romanii conduşi de Traian, până aici, au fost nesemnificative, dar înaintarea greoaie s-a datorat şi faptului că împăratul, extrem de prudent, îşi punea ariergarda în punctele-cheie ale traseului, construind chiar şi castre (cf. DDB, 324). De aceste momente ale campaniei este legată şi scena aducerii mesajului scris pe „pălăria unei ciuperci”, în care Traian era sfătuit de aliaţii lui Decebal, neamuri germanice (buri, roxolani ş. a.), „să se întoarcă şi să facă pace”, după relatarea lui Dio Cassius (CDIR, LXVIII, 8/cf.

DDB). Respectiva scenă se consideră că a fost încrustată şi pe Columna Decebalo-Traiană din Roma (după comentariile împăratului făcute în

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 102

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Despre războiul cu Dacii), înfăţişând „un călăreţ

barbar căzând, în faţa împaratului, de pe calul de şeaua căruia e legat un obiect discoidal şi, pare-se, poros; acesta ar fi ciuperca – poate o iască mare – pe care aliaţii lui Decebal îşi scriseseră mesajul” (DDB, 324). De la Tibiscum, Traian a continuat înaintarea pe „Porţile de Fier ale Transilvaniei”, dar culoarul Bistrei, la Tapae (azi, Tapia), unde – ca şi pe Tettius Iulianus – regele Decebal l-a întâmpinat cu o puternică armată şi unde s-a dat prima mare bătălie a împăratului, cu pierderi cumplite de o parte şi de alta. Dio Cassius menţionează în istoria sa că Traian „văzu pe mulţi dintre ai săi căzuţi şi ucise pe mulţi dintre duşmani; şi fiindcă nu mai aveau cu ce lega rănile, se zice că el nu cruţă nici chiar veşmântul său şi-l tăie, ca să facă feşi”. „Cenzura” Columnei Decebalo-Traiana nu a permis însă şi încrustarea în piatră a jertfelor romane, fireşte, mai importante decât „ciuperca scrisă”.

Ca şi pentru Tettius Iulianus, nefastă a fost crâncena bătălie de la Tapia şi pentru Traian, deoarece o biruinţă / victorie (în ciuda istoricilor ce ignoră realităţile războiului din iarna anului 101–102) nu poate fi pusă în seama împăratului, ci mai degrabă în contul lui Decebal, căci marele rege-strateg, avantajat şi de sosirea iernii, îl obligă pe adversar să părăsească frontul de vest, angajându-şi trupele pe frontul suddunărean, fiindcă înţeleptul erou de la Sarmizegetusa, cu oştile din Moldavia şi Gaetia, trecuse Dunărea, în Moesia Inferior şi ocupase castrele Romanilor de pe malul drept al fluviului.

Deci din toamna anului 101 şi până în primăvara anului 102, de când împăratul Traian a părăsit frontul de vest şi până când s-a angajat pe frontul sud-dunărean, biruitor a fost regele Daciei, Decebal. Dacii capturaseră deja foarte mulţi prizonieri romani din aşa-zisele trupe auxiliare ale castrelor Dunării, permiţându-şi să dicteze condiţiile „păcii din iarna anilor 101 – 102”. Dio Cassius prezintă destul de confuz războaiele dintre Traian şi Decebal. Se pare că în acest „context” Traian a trimis la Decebal o solie condusă de „Sura şi Claudius Livianus, prefectul pretoriului; dar nu se făcu nimic” (CDIR, LXVIII, / cf. DDB, 326), regele Daciei refu-

Nr.10/38/ 20 14

zând să abordeze cu aceştia condiţiile păcii, încât împăratul „trimise şi atunci pe alţii”. Decebal miza şi pe o alianţă cu parţii (din Mesopotamia) lui Pacorus al II-lea, „ceilalţi duşmani redutabili ai Romanilor” (DD, 225). Pliniu cel Tânăr – în Scrisori către Traian (74, 1) – menţionează pe „un anume Callidromus” ce „a fost luat prizonier în Moesia de către Susagus” şi care „a fost trimis în dar de către regele Decebal lui Pacorus, regele Parţilor” (apud GLSG, 117).

Bătălia din Moesia – primăvara anului 102 d. H. – şi prima mare ofensivă a împăratului Traian la Dunăre Spre a opri ofensiva lui Decebal în Moesia, peste iarnă, Traian trimisese lui Marius Laberius Maximus o bună parte din trupele cu care înaintase până la Tapia. Împăratul, retras în baza panonico-dalmată pentru iernare, studiase bine strategiile lui Decebal (pe primul loc aflându-se atacul pe două fronturi). Primise şi numeroase trupe de întărire, încât în primăvara anului 102 a pornit războiul care a înclinat definitiv balanţa în favoarea Imperiului. Cu o puternică flotă a coborât de la Dunărea de Mijloc la Dunărea de Jos. Marea bătălie perntru Moesia Inferioară s-a dat în Dunogaetia (Dobrogea), la Tropaeum (Tropaeum Traiani – şi azi ca toponim turcizat din vremea Imperiului Otoman în Adamclisi / „Biserica Omului”). Victorioşi asupra Dacilor şi aliaţilor acestora, roxolanii şi bastarnii, soldaţii romani l-au aclamat ca învingător /imperator. Întru amintirea acestei bătălii fundamentale, Traian a ordonat ridicarea celebrului monument arhitectonic, Tropaeum Traiani (cf.

DDB, 304 sqq.; PGet, 69 sq.). Campania a continuat, fiind recucerite castrele şi davele de la Dunărea de Jos şi de la Dunărea de Mijloc.

Decebal a fost respins la nordul acestui fluviu, după cum este ilustrat şi pe Columnă.

Selecţie şi prezentare de Lenuş Lungu

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 103

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Lirica lui Victor Burde „Cântul destrămării şi al reînvierii prin Iubire“ Moto: „Nici un om nu poate să intre în apa aceluiaşi râu de două ori, deoarece nici râul şi nici omul nu mai sunt la fel."

HERACLIT din Efes (535 – 475 î.H.) Poet prin vocaţie, Victor Burde reprezintă în lirica română contemporană o voce specială, de factură neo-romantică, reuşind să îmbine în versuri pline de fantezie şi romantism iubirea, sub multiplele sale forme: balsam după insipidă otravă, iubirea ca dor după îndelungi căutări ale perfecţiunii (dragostea pentru poezie, în speţă), iubirea de Dumnezeu - prin transgresarea spaţiilor sacral-mitice, iubirea de ţară (promotor al tradiţiilor populare, cărora le atribuie rosturile fiinţiale ale propriului său eu). Volumele sale de versuri - Se roagă pădurea (volum de debut, 2010), Sub zodia peştilor (2010), Aşternut pe frunza toamnei (2010), Legenda

Panaghiei - Fata care s-a îndrăgostit de soare (2011) şi Descântec de rouă (2011) îl consacră

pe Victor Burde în şirul poeţilor ardeleni de profundă simţire şi trăire românească şi înzestrat cu o vitalitate demnă de admiraţie. Metamorfozele poeziei sale sunt evidente, prin apariţia fiecărui nou volum, lirica lui Victor Burde suferă nu atât schimbări radicale, cât extinderea universului ideatic, valorizarea mijloacelor de expresie, rafinarea formelor, distilarea sensurilor, adăugarea la spectrul „cromatic” recognoscibil ale altor nuanţe de gând. Două sunt temele predilecte ale lucrării: iubirea şi toamna, ca anotimpuri ale trecerii către apus,

Nr.10/38/ 20 14

spre căutarea aşternuturilor calde ale zăpezii, însă cu speranţa reînvierii într-o primăvară a sufletului, care va deveni eternă. Iubire sau toamnă, uneori „rece”, alteori cu „frunza veştedă, brumată” de amintire, sau chiar cu aspiraţii de ev târziu, aprinsă de cerurile înalte – zburătoare care în flăcări: „Legănată barca ce mi-a dus iubirea,/ Prinsă-n vântul serii lunecă aiurea/ Şi pe vâsla veche ce găsea limanul,/ Mai pluteşte numai sufletul sărmanul” (Toamnă rece). În această iubire, uneori plină, împlinită, apar vagi umbre ce transformă această febrilă nevoie de regăsire într-o dorinţă sterilă, neîmplinită, ostentativă, chiar. Căutarea iubitei, de dincolo de viaţă sau de poveste, poate fi dureroasă, stârnind furtuni şi generând melancolii, într-o frustrare aproape iraţională: „Dorurile sau prefăcut în ninsori,/ Cina de taină a sufletului - s-a terminat/ Şi-adorm flămând de amintirea ta....” (Nelinişte) sau „Iubito, aminteşte-ţi/ Că rana deschisă de cel drag/ Poate frânge aripile sufletului,/Ucigând zborul visurilor/ În cumpăna nopţii,/ Pe o ultimă lacrimă,/ De bun-rămas…”

(Să nu răneşti).

Poetul îşi asumă natura umană, cu limitele şi slăbiciunile ei, dar încearcă perpetuu să regăsească în sine sclipirea divinului, mâna caldă a Creatorului care alină, mângâie şi mai presus de toate înzestrează omul cu simţire, conştiinţă şi har. Dilema este legată nu atât de o dorinţă de apartenenţă la cer (pe care într-o zi îl vom întâlni ca patrie veşnică), ci de apartenenţa telurică la firavul bob de humă din care a fost creat: „Cine sunt eu?/ Cum cresc şi mor/ Fără de vină,/ Biet muritor, cu chip de zeu?” (Cine sunt eu?). Acestei dorinţe de reîntâlnire cu sacrul i se subjugă o alta - nevoia de îndumnezeire a umanului, prin „aruncarea” în eter a gândurilor proprii, transformate în unde pulsatorii, ce pot transmite divinităţii cântecul său liric transformat în rugăciune. Această fuziune eterică se petrece în ubicua toamnă a poetului, conştient de frumuseţea dar şi de efemeritatea sa, ca anotimp al trecerii: „Doamne,/ Acoperă-mă cu toamna ta/ Şi prinde-mi mâinile/ Ca pe două lumini/ Ce nu au ars niciodată!/ Cheamă apoi, te

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 104

Nr.10/38/

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE rog,/ Toamna ca martor/ Să facem logodna/ Odihnei frunzei ce cade -/ Cu pământul mire -/ În care va cuibări/ Până în primăvară...” (Rugă).

Aceeaşi toamnă, acelaşi sentiment de amurgire, de înserare a marginilor universului, cântând o iubire târzie, o târzie iubire de toamnă: „Întoarce-te iubite, căci grâu-i secerat,/ Sau strâns şi strugurii, livezile-s pustii,/ Nu ştiu nimic de tine, din ceasul ce-ai plecat/ Mă rog mereu, dar cred că… nu mai vii!” (Scrisoare). O uimitoare similitudine de idei cu poezia lui Umberto Saba (n. 1883 - d. 1957 ): „Singurătăţii mele rândunelele/ îi vor lipsi – şi anilor târzii, iubirea”. În acest spectru al iubirii, icoanele părinţilor, de dincolo de uitare, se coboară din veşnicie, spre întruparea viselor de aur ale copilăriei fericite şi întru deplină bucurie. Aici, la poarta sufletului, chipul mamei se înfiripă ca o melodie de demult, dintr-o antică epopee, precum cea a preafrumoasei Damayanti de Vidharna şi a viteazului Nala din Nishada. Rememorăm că numele sacru al mamei este rostit de prunc – în leagănul de mătase, de adult - în momentele cruciale ale existenţei, de bătrân – refugiat în amintire sau ca ultimă strigare a ostaşului căzut în tranşeele unei odioase deflagraţii. Însă, această icoană din lemn de trandafir, ce generează o dulce aducere aminte, este umbrită de asprul sentiment al dezrădăcinării, din nefericire atât de actual şi de omniprezent în contemporaneitate: „Ieri am fost acasă mamă,/ Căutând lângă cărare/ Poarta ta, cândva deschisă,/ Ca să intre orişicare.// Nu mai este casa, şura/ Şi nici gardul din nuiele,/ Numai zmeurul sălbatic/ Prinde seara-n ruguri stele.// Nu sunt case prin vecini/ Iar prin sat, lumini puţine;/ Doar bătrâni cu ochi străini/ Şi-au mai amintit de tine…” (În satul mamei). Imaginea sugerată de poet ar dori să rememoreze, opozant parcă, figura maternă dintr-o poezie a lui Jorge Carrera Andrade (n. 1903, d. 1978 ): „Mama, cu haine de amurg îşi păstra/ într-o chitară adâncă, tinereţea/ şi fiilor le-o arăta doar câteodată seara/ Iluminată-n cântec şi-n cuvinte”. Ca extensii ale valenţelor iubirii, aşa cum îi stă bine unui părinte, cu glasul domol, dublat

20 14

de versul calin, poetul se opreşte din zborul său către înalt, să mângâie creştetele copiilor, să le fie sfatul şi sprijinul pe lunga şi anevoioasa cărare a vieţii. Această dragoste paternă este dublată de dragostea resimţită pentru portul şi tradiţiile româneşti, pentru incredibila spiritualitate românească, din care au crescut viguroşii copaci şi se vor mai naşte, fără îndoială, mlădiţe purtătoare de speranţă. Spiritualitate îndelung cântată de marii poeţi ai Ardealului: O. Goga, L. Blaga sau G. Coşbuc şi frumos sugerată de Victor Burde: „Aşa vei duce mai departe,/ Portul şi graiul cel bătrân,/ Frumos, cum nu-i în altă parte;/ Căci azi, te-am botezat, român!” (Nume).

Deşi, per ansamblu, registrul volumului este grav, precum un preludiu în fa minor, metafora creează tablouri virtuale atent creionate, împletind tristeţea cu bucuria, zăpezile curate cu imaculatele flori de primăvară. Pasteluri de gând, în care râul de simţăminte se transformă în fluvii, pornind furtunos către ţărmurile învolburate ale Mării Iubirii. Pe acest ţărm dintr-un tablou de Aivazovski, cu alba spumă din care s-a născut Afroditis, perechea de îndrăgostiţi vibrează la unison, devenind un singur trup dar şi o singură dorinţă de împlinire prin iubire: „Vibrând în dulce armonie,/ Minuni să ningă peste noi/ În tril suav de ciocârlie,/ Ce scaldă roua din zăvoi” (Un singur trup) sau „Dar nici balsam nu pare-a fi/ Căci ard de dorul buzei tale/ Şi mor încet, cu orice zi/ Pierdută-n nopţile astrale.” (Întrebări). În tot acest ansamblu arhitectural, ridicat de poetul albean, cu versuri pline de romantism, cu parfumuri de clasicism, printre ritmurile cu îndemânare ţesute, se întrezăreşte povestea unei vieţi, ce nu trebuie percepută ca pe o poveste tristă, ci ca pe o bucurie zidită întru cuvânt, spre zămislirea poeziei autentice. Şi pentru ca urcuşul poetului să fie ascendent, reiterăm concluzia lui Octavian Paler: Uneori,

omul e în situaţia lui Cortes, de a arde toate corăbiile care l-ar putea duce înapoi, ca să poată merge înainte. ©Gheorghe A. Stroia

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 105

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Miguel de Cervantes – Don Quijote.

Repovestire pentru copii.

Autor: Al. Alexandru

CAPITOLUL IV DON QUIJOTE SALVEAZĂ UN BĂIETAN DE HARAPNICUL STĂPÂNULUI SĂU Se iveau zorile când Don Quijote părăsi hanul, apucând-o spre satul natal, în dorinţa de a-şi găsi un bun scutier, printre argaţii locului.

Dar abia făcu câteva poşte că, dintr-un luminiş de codru, auzi vaiete.

- E desigur un om care suferă, îşi spuse el şi dădu pinteni calului într-acolo. Într-adevăr, nu se înşelase. Un băietan, legat fedeleş de trunchiul unui copac, era bătut de către stăpânul său pentru vina de a-i fi rătăcit oile.

- Îndură-te, stăpâne, se jeluia ciobanul.

Voi fi cu băgare de seamă de acum încolo!

Dar loviturile cădeau neîndurătoare pe spinarea bietului copil.

- Cavaler fără inimă ce eşti! Cum poţi lovi cu atâta cruzime o fiinţă fără apărare?

Dezleagă-l îndată că, de nu, te voi face să simţi vârful lancei mele pe propria-ţi piele! îi strigă Don Quijote, oprindu-şi calul în dreptul lui.

Intimidat de apariţia unui om îmbrăcat tot în fier, care parcă venea de pe altă lume, stăpânul cel hain se supuse într-o clipă poruncii

Nr.10/38/ 20 14

lui Don Quijote, iar băietanul, scăpat acum de legăturile care-l ţineau lipit de copac, simţinduse la adăpost de primejdie, căpătă curaj şi începu să se plângă cavalerului salvator de bătăile pe care le lua mai în toate zilele de la stăpânul lui şi de faptul că nu îşi mai primise simbria de nouă luni încheiate, o sumă de bani care acum se ridica la 63 de reali.

-Îi vei plăti până într-un ban întreaga datorie! porunci Don Quijote nemilostivului, ameninţându-l cu lancea.

-Îi voi plăti, măria voastră, tot ce-i datorez, o jur pe legea onoarei cavalereşti, se prefăcu vicleanul străin a-i da ascultare. Dar pentru asta va trebui să mă însoţească până acasă, fiindcă nu am atâţia bani în buzunarele hainelor mele.

-Nu-l crede, măria ta! interveni ciobanul care îşi cunoştea bine stăpânul. Jurământul lui nu face două parale. Îndată ce o să te vadă plecat, mă va speti în bătaie şi n-o să-mi mai capăt simbria în vecii vecilor!

-Fii fără grijă, copilul meu! De va îndrăzni se facă una ca asta, nimeni pe lume nu-l va mai scăpa de pedeapsa care îl aşteaptă, îi răspunse Don Quijote, căutând să potolească temerile băiatului. Şi, spunând aceasta, se depărtă liniştit, lăsând pe cioban în plata stăpânului său. Dar nu făcu nicio leghe de drum cavalerul nostru, că hainul şi începu să-i care pe spinare cu harapnicul bietului copil: -Ţine, băiatule! Să-ţi dau tot ce-ţi datorez, cum a poruncit domnul cavaler! îi strigă el, în batjocură, după fiecare lovitură. Nu vreau să-ţi mai rămân dator nicio para, de acum încolo!

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 106

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE *** În vremea asta, Don Quijote de la Mancha mergea legănat în treapădul calului, mulţumit în sufletul său că făcuse dreptate, închinând şi această faptă bună tot frumoasei Dulcineea del Toboso, stăpâna inimii şi a gândurilor lui şi pentru a cărei cinstire şi faimă se hotărâse să lupte neabătut tot restul vieţii sale. Şi, fiindcă în cale îi apăruseră nişte negustori de mătase din Toledo, care mergeau la Murcia împreună cu slugile lor, urmate fiind de catârii plini de poveri, Don Quijote, purtând în inimă chipul mândrei pe care o iubea, se înfipse cu calul în mijlocul drumului şi le strigă: -Niciunul dintre voi nu va trece mai departe, dacă nu veţi mărturisi că Dulcineea del Toboso este într-adevăr cea mai mândră prinţesă din lume!

-Habar n-avem de frumoasa de care pomeneşti, cavalere! Şi nu am putea mărturisi acest lucru pe care ni-l ceri decât dacă am vedea-o la faţă. Arată-ne dar portretul ei şi, chiar dacă va fi hâdă la înfăţişare sau chioară, noi tot mândră vom mărturisi că este, ca să fim pe placul domniei voastre.

-Nemernic ce eşti! Cum poţi rosti o asemenea ocară la adresa neasemuitei ei frumuseţi? Îmi vei plăti scump cutezanţa ta! Şi rostind aceste cuvinte, dădu pinteni calului şi cu lancea întinsă se năpusti să pedepsească pe îndrăzneţ. Dar, vai, bietul Rocinante, flămând şi ostenit cum era, abia făcu doi paşi, că se poticni, prăvălindu-se la pământ cu călăreţ cu tot! Ceea ce îngădui astfel negustorilor să-şi continue drumul netulburaţi, urmăriţi fiind de ocările cavalerului care zăcea acum răsturnat în praful drumului, încercând zadarnic să se scoale de jos, din pricina armurii şi a scutului care îi îngreuiau trupul. Întâmplarea ar fi trecut, desigur, fără alte urmări, dacă una dintre slugile negustorilor, înciudată de insultele pe care le tot arunca în seama lor Don Quijote, nu s-ar fi oprit din cale şi nu i-ar fi dat pe spinare eroului nostru câteva lovituri, cu propria lui lance, pe care i-o şi frânse în bucăţi, ca să-l înveţe minte.

Nr.10/38/ 20 14

CAPITOLUL V UNDE URMĂRIŢI ŞI ALTE ÎNTÂMPLĂRI FĂRĂ NOROC ALE EROULUI NOSTRU

Ce mai putea face Don Quijote în halul în care se găsea, întins la pământ şi cu spinarea tărbăcită de lovituri? De ridicat singur nu se putea ridica. Pentru ca să-şi găsească mângâierea, se apucă să depene în gând din cărţile pe care le citise odinioară. Îi veni astfel în minte istoria Marchizului de Mantua şi cuvintele pe care Cavalerul Pădurii le rostise undeva în paginile cărţii: „-Nobile marchiz de Mantua, unchi şi stăpân al vieţii mele!” începu el să recite cu glas tare, ca şi cum s-ar fi adresat aievea personajului din povestire.

Tocmai atunci trecea pe acolo un ţăran din La Mancha, un biet plugar care îl cunoştea bine pe cavaler. Şi mare îi fu mirarea când îl zări zăcând în pulbere cu capul spart şi plin de ţărână pe faţă. Se apropie de el şi îl cercetă cu milă, întrebându-l cărei întâmplări îi datorează starea lui nenorocită, iar cavalerului nostru i se năzări dintr-o dată că săteanul acela n-ar putea să fie decât marchizul de Mantua în persoană.

Fără să ia seama la toate vorbele fără rost pe care le rostea şi înţelegând că senior Quijana (cum îl chema de fapt pe cavaler) e rău bolnav şi aiurează, ţăranul milostiv îl ridică binişor de jos şi îl ajută să încalece pe măgarul său, luând apoi drumul spre casă. În vremea asta, Don Quijote îi tot da zor cu scornelile sale, continuând să confunde pe bietul plugar cu câte unul dintre eroii cărţilor citite, zicându-i când Don Rodrigo de Narvaez, când Baldovinos, când Pedro Alonso, când Marchiz de Mantua. Zadarnic încerca ţăranul cel cumsecade să-l facă să-şi vie în fire, arătându-i adevărul adevărat, că el e un om sărman şi nicidecum un marchiz. Don Quijote o ţinea mortiş cu personajele lui din cărţi şi cu năstruşniciile lui. Ceea ce, văzând ţăranul, om de inimă, îl lăsă în plata lui până sosiră acasă şi, odată ajuns în

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 107

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE faţa porţii, strigă cât putu de tare, ca să-i facă plăcere:

Nr.10/38/ 20 14

CAPITOLUL VI CUM AU DAT IAMA PRIN BUCOAVNELE EROULUI NOSTRU BUNII SĂI PRIETENI DIN SAT

–Deschideţi larg porţile, că vine rănit din lupte seniorul de Mantua, urmat de senior Baldovinos!

La care strigăte, se grăbiră să iasă afară ca să-l primească şi bătrâna lui îngrijitoare şi nepoata lui, şi prietenii care-l tot aşteptau şi care, recunoscându-l, îl duseră repede în casă să-l oblojească.

-Chemaţi pe înţeleapta Urganda ca să-mi vindece rănile pe care le-am căpătat în lupta cu cei zece uriaşi! se văita Don Quijote, purtat pe braţe şi aşezat în aşternut de grijulia lui chelăreasă şi de tânăra lui nepoată.

-Vom şti şi noi să te îngrijim, stăpâne, fără să mai umblem după vrăjitoarele de care pomeneşti! îi întoarseră ele vorba, neînţelegând bine despre ce bazaconie din cărţi i se mai năzărea.

-Blestemate să fie ceasloavele pe care le-ai citit şi care ţi-au zăpăcit minţile cu minciunile lor, zise preotul satului, care se aşzase la căpătâiul rănitului. Jurământ fac să le dau pradă focului chiar mâine, fiindcă numai astfel voi izbuti să alung nebunia pierzătoare de suflete din paginile lor!

*****

Chiar a doua zi de dimineaţă, până a nu se fi trezit din somn iscusitul hidalgo, preotul şi jupânul Nicolae, bărbierul satului, se şi înfiinţară acasă la Don Quijote, cerură cheile de la cămara cu cărţi şi scoaseră pe furiş în curte toate bucoavnele pe care le aflară acolo, cam vreo sută la număr; toate pline cu basme şi întâmplări cavalereşti, în stare să rătăcească şi mintea şi cugetul omului încrezător în ele, mai rău decât vinurile cele tari.

Una câte una trecură prin mâinile lor toate ceasloavele acelea, şi mai mari şi mai mici, unele fără scoarţe, altele în scoarţe tari, legate cu grijă, care desfătaseră singurătatea cavalerului nostru vreme de mulţi ani. Aşa se aflau printre ele şi unele cărţi meşteşugit scrise, de care îţi era mai mare mila să le vezi arzând, ca Amadis de Gaula şi ca Don Alivante de Laura, ca Palmerin de Englitera sau ca Istoria vestitului Cavaler Tirante cel Alb şi de asemenea cărţi de poezii ca Diana de MonteMajor şi Lacrimile Angelicăi, care nu puteau face niciun rău nimănui şi pe care socotiră cu cale să le cruţe şi să nu le zvârle la gunoi sau în flăcările rugului. Dar pe celelalte hotărâră toţi într-un cuget să le jertfească, fiind pline mai mult de minciuni decât de lucruri frumoase ori folositoare de suflet.38

38

Sursa: Miguel de Cervantes - Don Quijote, Ed. Ion Creangă 1986, Repovestire pentru copii de Al. Alexandru, Ilustraţii de Eugen Taru.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 108

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

ANATO LE

F R A NC E

(Jacques Anatole François Thibault) Scurtă biografie „S-a născut printre cărţi, a crescut printre cărţi, mereu tulburat de cărţi. Cunoaşte totul despre cărţi, hârtie, tip, format, legătorie, ce se ştie despre tipograf, despre scriitor, despre edituri, despre sursele şi destinele lor.

Viaţa îl face succesiv librar, bibliotecar, critic, autor. Este omul cărţilor.” - Paul Valéry Anatole France s-a născut la Paris, în 16 aprilie 1844; s-a iniţiat încă din copilărie în cultul cărţilor frumoase şi al documentelor, tatăl său fiind un mare bibliofil şi având o librărie specializată în lucrări şi documente despre Revoluţia franceză. A urmat cursurile colegiului iezuit Stanislas, apoi a studiat filosofia, dobândind o solidă cultură umanistă. În 1876, a fost numit bibliotecar la Senat, post în care a rămas până în 1890, când a demisionat. A iubit, s-a căsătorit (în 1877, cu Valérie Guérin de Sauville), a avut amante (cea mai statornică, din 1889 până în 1910, fiind doamna Léontine Arman de Caillavet, care ţinea un salon literar şi care i-a inspirat romanele Thaïs şi Crinul roşu), a părăsit domiciliul conjugal, a divorţat în 1893, exclusiv din vina şi pe cheltuiala sa; şi-a continuat tumultuoasa viaţa sentimentală, a stârnit pasiuni, a

Nr.10/38/ 20 14

adus în pragul sinuciderii două dintre iubite şi, în 1920, s-a recăsătorit cu Emma Laprévotte.

Scriitor recunoscut, influent şi bogat, A. France a militat în favoarea multor cauze: a ţinut o serie de discursuri în care denunţa genocidul armean; i s-a alăturat lui Émile Zola în timpul procesului Dreyfus – în care s-a implicat partizan - şi a semnat petiţia numită “a intelectualilor”, prin care se cerea revizuirea procesului; a renunţat la Legiunea de onoare, solidarizându-se cu Zola, căruia îi fusese retrasă – tot din pricina „afacerii Dreyfus”-, şi, din acelaşi motiv, a refuzat mult timp să-şi ocupe locul la Academia Franceză; a participat la întemeierea Ligii drepturilor omului; a susţinut separarea Bisericii de Stat, acordarea de drepturi sindicale, desfiinţarea ocnei pentru militari. La începutul primului război mondial a scris texte războinice şi patriotice, pe care le-a regretat curând, dar s-a declarat în favoarea unei păci de prietenie între francezi şi germani, stârnind indignare şi ostilitate şi atrăgându-şi insulte şi ameninţări cu moartea. În 1919, a luat poziţie faţă de Tratatul de la Versailles, semnând protestul intitulat Împotriva unei păci nedrepte.

Deşi a aderat la ideile socialiste, s-a ţinut departe de partidele politice, care l-au dezamăgit, mărturie stând romanele sale pesimiste în privinţa firii omeneşti. Scriitorul moare la 12 octombrie 1924; la anunţul morţii sale, preşedintele Camerei Deputaţilor declară: „Nivelul inteligenţei umane a scăzut în această noapte”. Contrar dispoziţiilor sale testamentare, în care preciza că îşi doreşte o înmormântare discretă, lui Anatole France i se organizează funeralii naţionale, însuşi preşedintele Republicii aducându-i un ultim omagiu. Lasă posterităţii o operă impresionantă.

Membru al grupului Parnasse, debutează în 1873 cu volumul Poeme aurite; în 1876, publică poemul dramatic Nopţile corintiene.

Redactează numeroase prefeţe la clasici; semnează rubrica de critică literară din prestigiosul ziar Le Temps; oferă un tablou panoramic al societăţii franceze de la sfârşitul secolului al XIX-lea în cele patru volume din Istoria contemporană, apărute din 1897 până în

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 109

Nr.10/38/

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 1901; în volumul al treilea, Inelul de ametist, scriitorul condamnă atitudinile naţionaliste şi reacţionare declanşate de procesul Dreyfus; tot aici, France creează termenul de xenofob.

Romanele sale, în ordinea apariţiei, sunt: Crima lui Sylvestre Bonnard (1881), Cartea prietenului meu (1885), Thaïs (1891), Opiniile lui Jérôme Coignard (1893), Ospătăria „La regina Pédauque” (1893), Grădina lui Epicur (1894), Crinul roşu (1894), Afacerea Crainquebille (1901), Insula pinguinilor (1908), Setea zeilor (1912), Micul Pierre (1918), În floarea vieţii (1922). Şi surpriza acestui număr omagial este că vom publica în foileton o nouă traducere - a doamnei Lucia Patachi - a volumului Setea Zeilor, roman ce nu a mai fost tradus din anul 1912. Traducerea este inedită şi urmează a fi publicată şi în volum până la sfârşitul anului. (n.r.)

În 1881 cunoaşte primul mare succes de public ca prozator, romanul Crima lui Sylvestre Bonnard primind premiul Academiei Franceze pentru stilul său optimist, feeric uneori, care dă lovitura de graţie naturalismului, atunci în vogă. În 1921, i se acordă premiul Nobel pentru literatură „ca recunoaştere a strălucitelor sale realizări literare, caracterizate prin nobleţea stilului, o adâncă simpatie faţă de oameni, farmec şi un autentic temperament galic” – după cum se menţionează în motivaţia juriului. În 1922, Biserica îi „recunoaşte” în alt mod meritele, ansamblul operelor sale, opera Omnia, făcând obiectul unei condamnări papale.

Interdicţia, decisă prin decretul din 31 mai 1922 al Congregaţiei Sfântului Oficiu, va fi ridicată în 1960.

Printre temele majore ale operei lui France menţionăm: personajul erudit, sensibil, ridicol sau amabil, care are în spate experienţa unei vieţi; biblioteca, o prezenţă aproape carnală; acţiunea; justiţia. Stilul său, considerat cel mai adesea clasic, se caracterizează prin ironia amuzată, uneori blândă şi amabilă, alteori neagră şi crudă, care exprimă scepticismul său fundamental cu privire la natura umană.

20 14

În discursul de primire la Academia Franceză (23 iunie 1927), Paul Valéry, succesorul lui Anatole France, spunea: „Spirit fin şi nestăvilit până la exces, iubitor pasionat a tot ce a fost mai frumos în toate genurile, dar şi prieten al oamenilor, el (Anatole France – n.n.) va rămâne în Istoria literaturii noastre cel care a readus în prezent relaţia remarcabilă şi unică [...] dintre independenţa gândirii, sistemul artistic cel mai riguros şi cel mai pur conceput vreodată şi însăşi naţiunea noastră, liberă şi creatoare.”

Lucia Patachi

SET EA

Z EI L OR Prefaţă

Iniţial, Anatole France a vrut să scrie un roman despre „fiii spirituali ai marelui inchizitor al ereziei”, dar a renunţat şi s-a decis pentru „zeloşii inchizitori ai crimelor împotriva patriei”, adică pentru perioada imediat următoare revoluţiei franceze de la 1789, mai exact pentru anii 1793–1794, anii Terorii, ai tribunalelor revoluţionare, ai ghilotinei, ani care au lăsat o pagină însângerată în istoria Franţei. Explicaţia acestei opţiuni ne este dată prin personajul Brotteaux (de fapt, vocea auctorială din roman) care „socotea religia necesară popoarelor şi [....] deplora faptul că iacobinii voiau să o înlocuiască printr-o religie mai tânără şi mai malignă, prin religia libertăţii, a egalităţii, a republicii, a patriei. Remarcase că religiile sunt mai furioase şi mai crude când sunt în puterea tinereţii, şi că se mai domolesc îmbătrânind. De aceea dorea să se menţină catolicismul, care devorase multe victime când fusese în putere, şi care, acum, împovărat de ani, cu apetitul scăzut, se mulţumea cu patru sau cinci fripturi de eretici într-o sută de ani”.

Temeinic documentat, în stilul definitoriu al lui A. France, romanul demonstrează o dureroasă luciditate în evaluarea evenimentelor, o dozare impecabila a motivelor epice majore, constituindu-se într-o radiografie amară a faptelor şi a personajelor.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 110

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Setea zeilor, „unul dintre cele mai bune

romane istorice scrise vreodată despre această epocă” (Marie-Claire Bancquart), a apărut în 1912 şi a stârnit nemulţumirea stângii franceze, care se întreba probabil cum de s-a metamorfozat Anatole France, cândva adept al ideilor socialiste, scriitorul anticlerical excomunicat literar de biserică, într-un antirevoluţionar.

De fapt, nu revoluţia care a consacrat deviza „Libertate, Egalitate, Fraternitate”, care a adus istoriei „Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului”, declaraţie devenită modelul majorităţii Constituţiilor ulterioare, care a dărâmat Bastilia, marea redută a despotismului şi a inechităţii, care a marcat ieşirea din Evul Mediu şi începutul epocii moderne, nu această revoluţie este incriminată de autor.

Romanul prezintă Parisul anilor 17931794, când Teroarea a domnit prin tăişul ghilotinei, când Convenţia a promulgat Legea din prerial care „suprima toate felurile tradiţionale de lege, tot ce fusese conceput din timpul romanilor echitabil în salvarea nevinovăţiei prezumtive. Nu instruire a cauzelor, nu interogatorii, nu martori, nu apărători: dragostea de patrie ţine loc la toate. Acuzatul, care îşi poartă în sine crima sau nevinovăţia, trece mut prin faţa juriului patriot”.

Anatole France insistă asupra „caracterului etilic al doctrinelor care, după ce au gustat o dată sânge omenesc, cad rapid în dependenţă” (Michel Leroux), demonstrând la ce monstruozităţi se poate ajunge în numele unui ideal înalt şi generos.

Evariste Gamelin, personajul central al romanului, este, diacronic şi sincronic, copilul milos, fiul cel bun, pictorul mărunt cu vise măreţe, tânărul darnic şi altruist, juratul conştiincios, cetăţeanul tot mai orbit de simţul datoriei, omul principial care uită omenia şi principiile de dragul cauzei, patriotul inflexibil care clamează:„ Să ne înecăm în sânge, dar să salvăm patria!”.

Pe parcursul celor câteva zeci de pagini ale romanului, vedem cum acest tânăr frumos, cu chip de Minervă, îndrăgostitul sfios şi candid, cetăţeanul corect şi devotat, se transformă în-

Nr.10/38/ 20 14

tr-un „monstru” (cum constată, îngrozită, mama sa), în „amantul sângeros” care „o îngrozeşte” pe „voluptuoasa” Elodie, într-un „băutor de sânge”, un „asasin de optsprezece franci pe zi”, cum îi strigă gloata venită să se delecteze cu macabrul spectacol al ghilotinării. Personajul demonstrează în ce măsură jocul puterii şi al morţii declanşează o logică teroristă, o mecanică tragică şi ucigaşă, care îşi încheie şirul de victime devorându-l în final pe jucătorul însuşi. Deşi simte că inspiră teamă şi dezgust, Evariste îşi găseşte justificarea în adeziunea sa necondiţionată la înaltele idei ale revoluţiei: „Eu i-am jertfit patriei viaţa şi onoarea mea. [....] Nu-mi reproşez nimic [...] am trăit credincios datoriei mele, inima mi-a fost dreaptă şi sufletul curat, nu am avut altă pasiune decât binele celor mulţi. [...]

Voi pregăti căile clemenţei, exterminându-i pe conspiratori şi pe trădători.” Înţelegere pentru acest funest personaj? Milă? Dialogul dintre Desmahis şi Jean Blaise poate oferi un răspuns:

„- Sărmanul Gamelin! Poate că ar fi fost un talent de prima mână, dacă nu ar fi făcut politică.

- Avea un suflet de criminal. [...] Era o canalie frumoasă. [...]

- Bietul băiat! Era sincer. Fanatismul l-a dus la pieire.

- Cred că nu-l aperi! Nu-i de apărat!“ Dacă Evariste Gamelin, cel cu mintea înfierbântată şi cu inima de gheaţă, creează în jurul său o atmosferă sumbră, apăsătoare, „oxigenul este adus într-adevăr, pe tot parcursul cărţii, de prezenţa unui al doilea personaj fictiv, Maurice Brotteaux, cel care nu se desparte niciodată de Lucreţiu al său, care îşi păstrează până la capăt judecata rece şi inima caldă.”

(Michel Leroux).

Brotteaux des Ilettes, căruia autorul îi împrumută principiile, tristeţile şi dezamăgirile sale, „perceptor pe vremea tiranului”, cel care „a delapidat finanţele publice şi a epuizat în desfrâu o parte substanţială din avutul poporului”, care „s-a asociat cu fosta lui concubină pentru a coresponda cu emigranţii [...] divulgând starea finanţelor noastre, mişcarea trupelor

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 111

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE noastre, fluctuaţiile de opinie” – după cum se menţiona în penibilul act de acuzare, întocmit în grabă de Tribunalul revoluţionar -, este glasul raţiunii, este luciditatea amară, este privirea calmă, pătrunzătoare, care vede dincolo de aparenţe, dincolo de imediat. El îi spune lui Evariste: „Raţiunea ne călăuzeşte şi ne luminează; când veţi face din ea o divinitate, o să vă orbească şi o să vă împingă la crimă” şi, mai târziu, îl avertizează: „Un tribunal[...] mai mult stârneşte frică decât face rău; [...] fie, cetăţene Gamelin, să nu vedeţi într-o zi întorcându-se împotriva dumneavoastră neştiutele puteri ale fricii”.

Brotteaux priveşte calm frământările umane din jurul său, acceptă cu stoicism – şi cu ajutorul lui „Lucreţiu al său!”- condiţia mizeră în care l-au adus evenimentele, îşi păstrează respectul de sine printr-o superioară detaşare de promiscuitatea generalizată, are umor, foloseşte ironia şi autoironia, este deschis, direct, cu replici savuroase, adesea memorabile. Spre exemplificare, să-l ascultăm discutând cu părintele Longuemare: „Epicur a spus: sau Dumnezeu vrea să stăvilească răul, dar nu poate; sau poate, dar nu vrea; sau nici nu poate, nici nu vrea; sau şi vrea şi poate. Dacă vrea şi nu poate, este neputincios; dacă poate şi nu vrea, este pervers; dacă nici nu poate, nici nu vrea, este neputincios şi pervers; dacă şi poate şi vrea, de ce nu o face, părinte?”. Şi să ne mai mirăm că Biserica s-a supărat pe Anatole France?!

Setea zeilor oferă cititorului multiple nivele de lectură. Este un roman istoric, în care crâncena zeitate tridimensională Revoluţia – Tribunalul poporului – Teroarea este slujită atât de personaje fictive (Evariste Gamelin, Maurice Brotteaux, părintele Longuemare, Elodie Blaise, cetăţeana Gamelin, mama lui Evariste, cetăţeana Rochemaure, iubita lui Brotteaux, în vremurile bune, şi multe altele) cât şi de personaje reale: Marat, Maximilien Robespierre, Saint Just; este un roman de analiză a psihologiei individuale, dar şi a psihologiei maselor; un roman de dragoste (iubirea-refugiu a lui Evariste, iubirile senzuale ale Elodiei sau cele efemere ale lui

Nr.10/38/ 20 14

Desmahis, iubirile galante şi trecute ale lui Brotteaux, nefericita iubire a Juliei – sora lui Evariste – pentru aristocratul Fortuné de Chassagne); un roman în care biserica este prezentă cu tribulaţiile ei, provocate de Constituţia civilă a clerului şi de impunerea jurământului de fidelitate faţă de naţiune, considerat de 45% dintre preoţi –„refractarii” – o schismă; un roman social, cu mulţimi setoase de macabru şi de răzbunare, cu sordide cozi la pâine, cu delaţiune şi căruţe pline de condamnaţi la ghilotină, cu sărăcie şi foame („revoluţia întorsese oala cu gura în jos; cei mai mulţi nu aveau ce pune pe masă”), cu suspiciune, teamă, lipsă de speranţă; un roman filosofic, cu reflecţii despre raţiune, morală, ordine universală, bine şi rău, despre religii, despre asceţii care nu se bucură de viaţa ce le-a fost dăruită sau despre ateii „cu inima deschisă şi voioasă”.

Parisul anilor 1793-1794, scena pe care se joacă o dramă de proporţii uriaşe, are ca fundal piaţa Revoluţiei, unde străluceşte „un triunghi de oţel între doi stâlpi de lemn: ghilotina”. În acest loc, în acest timp, victime şi călăi, inocenţi şi vinovaţi, credincioşi şi atei, slabi şi puternici, anonimi şi celebri sunt zdrobiţi cu echidistantă indiferenţă de orbul malaxor al istoriei. „O carte premonitorie”, o consideră Michel Leroux şi constată cu amărăciune: „Închizând Setea zeilor, nu te poţi împiedica să-ţi imaginezi ce profit ar fi tras omenirea în termeni de «economie de orori» dacă ar fi citit meditând cartea lui Anatole France. Câte ravagii ideologice s-ar fi evitat în felul acesta! Dar nu a fost să fie! În marşul imperturbabil al istoriei, setea de sânge a zeilor pare de nestins!”.

Totuşi, poate că nu este prea târziu pentru o asemenea lectură!

În premieră pentru numărul aniversar vă oferim spre lectură traducerea primului capitol al romanului Setea Zeilor!

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 112

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Traducere şi note de Lucia Patachi

Capitolul I Evariste Gamelin, pictor, elev al lui David, membru al secţiei de la Pont-Neuf, înainte Henric al IV-lea, se dusese dis-de-dimineaţă la fosta biserică a Barnabiţilor, care de trei ani, de la 21 mai 1790, servea drept sediu adunării generale a secţiei. Biserica se înălţa într-o piaţă mică şi întunecoasă, în apropiere de grilajul Palatului. De pe faţada compusă din două ansambluri clasice, împodobită de console răsturnate şi de amfore pline de flăcări, întristată de timp, ofensată de oameni, emblemele religioase fuseseră sparte cu ciocanul şi, deasupra intrării, se scrisese cu litere negre deviza republicană: „Libertate, Egalitate, Fraternitate sau Moarte”.

Evariste Gamelin intră în naos: bolţile, care îi auziseră pe clericii congregaţiei Sfântului Pavel cântând îmbrăcaţi în stihare albe slujbele sfinte, îi vedeau acum pe patrioţii cu bonete roşii adunaţi pentru a-i alege pe magistraţii municipali şi pentru a delibera asupra problemelor secţiei. Sfinţii fuseseră scoşi din nişele lor şi înlocuiţi cu busturile lui Brutus, al lui JeanJacques şi al lui Le Peltier. Tabla Drepturilor Omului se înălţa pe altarul despuiat.

Aici, în acest naos, de două ori pe săptămână, de la cinci seara până la unsprezece, se ţineau adunările publice. Amvonul, ornat cu drapele în culorile naţiunii, servea ca tribună pentru discursuri. Vizavi, pe partea dreaptă a amvonului, se înălţa o estradă din lemn negeluit, destinată femeilor şi copiilor care veneau în număr destul de mare la aceste întruniri. În dimineaţa asta, în faţa unui birou, la picioarele amvonului, stătea, cu bonetă roşie şi în carmaniolă, tâmplarul din piaţa Thionville, cetăţeanul Dupont ăl mare, unul dintre cei doisprezece din Comitetul de supraveghere. Pe birou se aflau o sticlă şi nişte pahare, o trusă de scris şi un caiet cu hârtia conţinând textul petiţiei care invita Convenţia să-i îndepărteze de la sânu-i pe cei douăzeci şi doi de membri nedemni.

Nr.10/38/ 20 14

Evariste Gamelin luă pana şi semnă.

- Ştiam eu bine, spuse magistratul artizan, că ai să vii să-ţi treci numele, cetăţene Gamelin. Tu eşti curat. Numai că secţia n-are vână; îi lipseşte vlaga. Am propus Comitetului de supraveghere să nu elibereze certificatul de civism decât celor care semnează petiţia.

- Sunt gata să semnez cu sângele meu proscrierea trădătorilor federalişti, spuse Gamelin.

I-au vrut moartea lui Marat: să piară!

- Ce ne omoară, replică Dupont ăl mare, este nepăsarea. Într-o secţie care cuprinde nouăsute de cetăţeni cu drept de vot, nu sunt cincizeci care să vină la întruniri. Ieri, eram douăzeci şi opt.

- Ei, bine, trebuie să-i obligăm pe cetă-ţeni să vină, altminteri plătesc amendă.

- Ehe, făcu tâmplarul, încruntându-şi sprâncenele, dacă ar veni toţi, patrioţii ar rămâne în minoritate. Cetăţene Gamelin, vrei să bei un pahar de vin în sănătatea bunilor sanchiloţi ?…

Pe peretele bisericii, în stânga amvonului, lângă o mână neagră al cărei index arăta înspre pasajul către mănăstire, citeai cuvintele următoare: Comitet civil, Comitet de supraveghere, Comitet de binefacere. După câţiva paşi, ajungeai la uşa fostei sacristii, deasupra căreia era inscripţia: Comitet militar. Gamelin împinse uşa şi îl găsi pe secretarul Comitetului, care scria la o masă mare, încărcată de cărţi, hârtii, lingouri de oţel, cartuşe şi eşantioane de minereu de salpetru.

- Salut, cetăţene Trubert. Ce mai faci?

- Eu?… Mă simt minunat.

Secretarul Comitetului militar, Fortuné Trubert, dădea invariabil acest răspuns celor care se interesau de sănătatea lui, nu atât pentru a-i informa asupra stării sale, cât mai ales pentru a tăia scurt orice conversaţie pe această temă. La douăzeci şi opt de ani, avea pielea uscată, părul rar, pomeţii roşii, spatele gârbovit.

Optician pe cheiul Orfèvres, fusese proprietarul unei case foarte vechi, pe care, în 91, a cedat-o unui bătrân comis, pentru ca el să se poată dedica funcţiilor sale municipale. De la o mamă fermecătoare, moartă la douăzeci de ani şi căreia câţiva bătrâni îi păstrau o duioasă

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 113

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE amintire, primise frumoşii ochi blânzi şi pătimaşi, paloarea, timiditatea. De la tatăl său, inginer optician, furnizor al regelui, doborât de aceeaşi boală înainte să facă treizeci de ani, moştenise un caracter drept şi vrednic. Fără să se oprească din scris: - Şi tu, cetăţene, ce mai faci ?

- Bine. Ceva nou?

- Nimic, nimic. După cum vezi: totul e foarte liniştit pe aici.

- Şi care mai e situaţia?

- Situaţia e neschimbată.

Situaţia era înspăimântătoare. Cea mai mândră armată a Republicii, încercuită în Mayence; Valenciennes, asediat; Fontenay, cucerit de vandeeni; la Lyon, răscoală; în Cévennes, insurecţie; frontiera, deschisă spre spanioli; două treimi din departamente, invadate sau răsculate; Parisul, sub canonada austriecilor, fără bani, fără pâine. Fortuné Trubert scria liniştit.

Deoa-rece, prin decizia Comunei, secţiile primiseră sarcina să efectueze înrolarea a douăsprezece mii de oameni pentru Vandeea, el redacta instrucţiunile privitoare la înrolările şi la arma-mentul contingentului pe care „PontNeuf”, fostă „Henric al IV-lea”, trebuia să le furnizeze. Toate puştile şi muniţia trebuiau livrate celor rechiziţionaţi. Garda naţională a secţiei urma să fie înarmată cu puşti de vânătoare şi cu suliţe.

-Ţi-am adus situaţia clopotelor care trebuie trimise în Luxemburg pentru a fi transformate în tunuri, spuse Gamelin.

Evariste Gamelin, cu toate că nu avea un sfanţ, era înscris printre membrii activi ai secţiei: legea nu acorda această prerogativă decât cetăţenilor suficient de bogaţi pentru a plăti o contribuţie în valoare de trei zile de muncă: iar pentru ca un alegător să fie eligibil, ea impunea zece zile. Dar secţia Pont-Neuf, îndrăgostită de egalitate şi păzindu-şi cu străşnicie autonomia, considera elector şi eligibil pe oricare cetăţean care îşi făcuse pe cheltuială proprie uniforma gărzii naţionale. În categoria aceasta intra Gamelin, care era cetăţean activ al secţiei sale şi membru al Comitetului militar. Fortuné Trubert puse pana jos: Cetăţene Evariste, du-te până la

Nr.10/38/ 20 14

Convenţie şi cere să ne trimită mandatele pentru a săpa în pivniţe, pentru a spăla pământul şi moloanele şi a strânge salpetrul. Nu e totul să avem tunuri, ne mai trebuie şi pulbere.

Un cocoşat pipernicit, cu pana la ureche şi cu nişte hârtii în mână, intră în fosta sacristie. Era cetăţeanul Beauvisage, de la Comitetul de supraveghere.

- Cetăţeni, spuse el, primim veşti proaste: Custine a evacuat Landau.

- Custine e un trădător! exclamă Gamelin.

- Va fi ghilotinat, zise Beauvisage.

Cu vocea lui uşor gâfâită şi cu calmul obişnuit, Trubert spuse: „Convenţia nu a instituit un Comitet de salvare aşa, de florile-mărului.

Acolo va fi analizată conduita lui Custine. Incapabil sau trădător, el va fi înlocuit cu un general hotărât să învingă, şi o să meargă.“ Răsfoi nişte hârtii şi îşi trecu peste ele privirea ochilor obosiţi: - Pentru ca soldaţii noştri să-şi facă netulburaţi şi neclintiţi datoria, trebuie să ştie că soarta celor de acasă este asigurată. Dacă eşti de aceeaşi părere, cetăţene Gamelin, vom cere împreună, la următoarea adunare, o colaborare între Comitetul de binefacere şi Comitetul militar pentru ajutorarea familiilor nevoiaşe ca-re au o rudă în armată.

Zâmbi şi fredonă: „Ça ira! Ça ira!…“ La masa lui din lemn alb, lucrând câte douăsprezece şi paisprezece ore pe zi pentru apărarea patriei în primejdie, acest umil secretar al unui comitet de secţie nu vedea de fel disproporţia dintre misiunea sa uriaşă şi mijloacele minuscule de care dispunea, într-atât se contopise cu trupul naţiunii, într-atât se confunda cu viaţa unui popor măreţ. El era dintre aceia care, entuziaşti şi răbdători, după fiecare înfrângere, pregăteau imposibilul şi incontestabilul trimf. Pentru că era musai să învingă.

Aceşti oameni de nimic, care distruseseră regalitatea, răsturnaseră vechea lume, acest Trubert, mic inginer optician, acest Evariste Gamelin, pictor obscur, nu se aşteptau la niciun fel de îndurare de la duşmanii lor. Ei nu aveau de ales decât între victorie sau moarte. De aici, ardoarea şi seninătatea lor. (continuarea în nr. următoare)

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 114

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr.10/38/ 20 14

Sumar luna octombrie, 2014// NR.10/38 Citatele lunii /p. 2 Pictori celebri: Nicolae Vermont /p. 3 Piero de‘ Franceschi autor: Viorela Codreanu Tiron /p. 6 Porcova –

prilej al dialogului stilurilor picturale autor: prof. Mihai Păstrăguş, Iaşi /p. 9

Scriitori de ieri Tânărul Mihail Sebastian şi urgenţele „ultimei ore” /p. 17 autor: Bianca Burţa-Cernat Radicalism şi demonism: Nae Ionescu, M. Sebastian şi extremismul revoluţionar /p. 21 autor: Valentin Tismăneanu Cuvântul ca o forţă a stărilor autor: Dorina Şişu, Dublin /p. 25 Scriitori de ieri... : André Malraux /p. 28 André Malraux: Un spirit fantast şi renascentist autor: Mircea Gheorghe /p. 29 selecţie şi prezentare: George Ghe. Ionescu Scriitori de azi: Paul Goma /p. 31 Charles Baudelaire – poezii /p. 34 Rubrică nouă (serial):Călătorie prin marile biblioteci ale lumii...

Biblioteca din Alexandria /p. 35 autor: Dorina Litră Interviu: Adalbert Gyuris despre şi cu Adrian Crânganu autor: Adalbert Gyuris /p. 39 Dezvăluiri: Poezia de azi cu Răzvan Ţupa – autor: Răzvan Ţupa /p. 42 Dialoguri private: Eugen Simion în dialog cu Nicolae Breban /p. 46 Incursiune în poezia română contemporană /p. 51 Ion Popescu Bradoschi, Tg-Jiu /p. 51 Rodica Cernea /p. 53 Constantin Andronache, /p. 55 Adrian Păunescu /p. 56

Constantin-Nicolae Gavrilescu /p. 64 Mihaela Popa /p. 66 Violeta Mirela Deminescu /p. 66 Veronica Pavel Lerner /p. 67

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 115

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Traianus Vasilcău /p. 57 Mihaela Oancea /p. 59 Gheorghe Văduva /p. 60 Flavia Armina Adam /p. 61 Bunget Marin /p. 63 Mihaela Maravei /p. 63

Nr.10/38/ 20 14

Ovidiu Cristian Dinică /p. 68 Margareta Sterian /p. 69 Ioan Grigoraş /p. 70 Adrian Botez /p. 70 Petruţ Cămui /p. 71 Pop Stelu /p. 73

Traduceri din poezia contemporană - Texte bilingve /p. 75 Ionuţ Caragea /p. 75 Albina Idrizi /p. 78

Viorela Codreanu Tiron /p. 81 Mihai Păun /p. 87

Lermontov Mihail Iurevici – poezii /p. 90 Proză scurtă /p. 91 Mihai Cotea /p. 91 Petre Ioan Creţu /p. 93 Mircea Băduţ /p. 98

Elena Buică, Toronto, Canada /p. 95 Popescu Carmen Georgeta /p. 97

Jurnal istoric – rubrică serial autor: Lenuş Lungu /p. 100 Pagini de cronică: Lirica lui Victor Burde – Cântecul destrămării şi învierii prin Iubire /p. 104 autor: Gheorghe A. Stroia Pagina celor mari pentru cei mici /p. 106 Miguel de Cervantes – Don Quijote. Repovestire pentru copii Traducere de Al. Alexandru Picturile, grafica şi fotografiile din acest număr aparţin: Nicolae Vermont

Ştefan Bâlba

Piero de‘ Franceschi Mihai Zaiţ Anatol Mocanu Lilia Cazacu Pavel Riabosapca Mihaela Motruc Ion Ciobanu Igor Isac Lucia Bâlba Andrei Viziru

Hanna Agar Leonid Afremov J. M. W. Turner Vincent Castiglia Dorina Costaş Margareta Sterian Mihai Cătrună Heino Blum Fotografii: Alex Ştirbu Prof.dr. Mihai Păstrăguş

Remembrer - A N A T O L E

F R A N C E /p. 109

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 116

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr.10/38/ 20 14

-biografie, prefaţă, note Prima tradducere după anul 1912 inedită de Lucia Patachi Capitolul I – p. 113 Sumar: /p. 115 Coperta I şi IV în concepţia pictorului Mihai Cătrună (după picturile artistului american Daniel Gerhartz)

ACEST NUMĂR VA AVEA ŞI UN SUPLIMENT DESPRE COPERTATORUL NOSTRU: PICTORUL, GRAFICIANUL ŞI DESIGNERUL MIHAI CĂTRUNĂ „Poetul necuvintelor - sau culorile cuvântului“, care va apărea pe data de 15 octombrie.

Revista se va vinde împreună cu suplimentul.

Dragi colaboratori, Vă reamintim că materialele pentru publicarea în revistă se primesc până în data de 10 a lunii în curs pentru luna următoare!

Numarul 11 (39) va apare pe 10.XI. 2014

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 117

Nr.10/38/

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

20 14

Vizitaţi-ne pe www.nomenartis.ro Vă dorim lectură plăcută şi aşteptăm comentariile şi propunerile dumneavoastră pe adr.: nomenartis@gmail.com Consultaţi şi rubrica de pe site: pntru autori!

Colectivul de redacţie

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 118

Dragi şi stimaţi colaboratori, Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele Revistei în legătură cu trimiterea materialelor domniilor voastre către redacţia revistei NOMEN ARTIS: I. Pentru a publica în Revista „NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere“, materialul va fi cules şi corectat de autor - în word şi semnat (pe fiecare pagină) ;i apoi trimis la redacţie în formă electronică pe adr.: nomenartis@gmail.com II. ATENŢIE!!!- Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor care poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate.

1.Textul literar va fi scris numai în microsoft word, cu font Comic Sans MS (mărimea corpului de literă – 11) OBLIGATORIU cu folosirea diacriticelor, în caz contrar textul va fi RESPINS!!! a. Nu se admit niciun fel de artificii ornamentale sau aranjări cu efecte sau semne speciale de text!

2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit de o fotografie (format JPG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă ataşată la e-mail, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon. Datele biografice vor cuprinde data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară desfăşurată (datele dvs.vor rămâne strict în baza de date a redacţiei).

PS. Vă rugăm să NU trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !!!!

3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste operaţii aparţinând design-erului revistei, care va prelucra materialul în Adobe InDesign.

ATENŢIONARE! 1. Materialele nepublicate nu se restituie autorilor!

2. Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se returnează şi nici nu vor prima pentru publicare!

3. Textele care nu corespund cerinţelor vor fi din start respinse ! ©Pentru Ediţia tipărită, în format A 4 (color) se va face solicitare prin email la Editura AmandaEdit, Bucureşti - E-mail:nixi58@gmail.com – prin care se vor specifica toate datele de contact ! – şi una către redacţia revistei!!!!

Orice altă tipografie sau editură care va prelua materialul fără acordul Editurii AmandaEdit sau al colectivului de redacţie al revistei vor intra sub jurisdicţia legii !