Revista Nomen Artis - Revista de cultura universala, Supliment de craciun 2011

Revistă Nomen Artis – supliment de

Crăciun

25.XII.2011

ANUL I, NR. 4, 2011 - Supliment de Crăciun -

„Când a făcut Preaînaltul lumea ṣi vremurile, cu stelele, cu fiinṭele, cu necuprinsul, omului i-a dăruit Pământul. Sau pe om l-a hărăzit pământului. Ṣi i-a rânduit Domnul Dumnezeu ani de viaṭă, zile ṣi nopṭi. Toate zilele săptămânii i le-a dat pentru trudă ṣi numai una pentru repaus… Dar nopṭile i le-a lăsat toate pentru odihnă; numai că nu-s toate la fel ! “ *** În parteneriat cultural cu Editura Amanda Edit Bucureşti

Publicaţie lunară, independentă - fondată la Bucuresti, în anul 2011 1

Revistă Nomen Artis –

supliment de

Crăciun

25.XII.2011

Caseta Redacţiei : Membri de onoare : Academician prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa Acad.prof.dr. Ioan-Aurel Pop - Directorul Centrului de Studii Transilvane Prof.univ.dr. Gelcu Maksutovici – Preşedinte fondator şi membru de onoare al Uniunii Culturale a Albanezilor din România, profesor doctor în istorie universală.

Prof.dr. Terezia Filip, România Prof.dr. Giovanni Rotirotti, Italia Asist. drd. Despina Elena Grozăvescu, România Maria COZMA - Doctorand în Drept la Sorbona, Paris, membru USR Emilia Ivancu, Lector de limba română la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia Membri fondatori:  Viorela Codreanu Tiron  Mihai Cătrună  Mihai Păun  Diplomat George Ghe. Ionescu Director/Editor AmandaEdit - Nicolae Nicolae Redactor-şef - Viorela Codreanu Tiron Redactori:  Cristian Neagu – secretar general de redacţie  Anne Marie Bejliu  Elena Roşu-Gane Colboratori asociaţi :  Prof.dr.Theodor Damian – New York;  Christian W.Schenk – Germania;  Daniel Medvedov- Spania;  Puşa Roth – România;  Florenţa Marinescu –Australia,  Dorina Şişu Ploeşteanu – Irlanda;  Eugen Cojocaru – Germania.  Georgina Ecovoiu – Romania, Agerpress Editor on-line: ing. Mihai Păun, Pictură, grafică şi design – pictor şi grafician - Mihai Cătrună E-mail redacţie : nomenartis@gmail.com E-mail redactor-şef: viorelacodreanu@gmail.com

2

Revistă Nomen Artis – supliment de

DIN SATUL GREBLEŞTI, COMUNA CÂINENI, JUDEŢUL VÂLCEA Tatălui meu, Marian N. Pătraşcu zis Mărian al lu’ Chircuţ (84 de ani), dec. 2011

Fiecare zonă geografică a României îşi are tradiţiile şi obiceiurile ei de Crăciun, moştenite din moşi-strămoşi şi păstrate mai mult sau mai puţin neaalterate de-a lungul timpului şi… vremurilor. Ţara Loviştei este un dat natural care evocă în acelaşi timp vechime istorică şi specificitate geografică1, o zonă în care tradiţiile şi obiceiurile de Crăciun sunt încă păstrate cu străşnicie2. În cadrul lor, colindele sau, în limbajul local – cântecele de Crăciun, sunt cele mai active şi mai bine conservate produse etno-folclorice3. Ele implică un ceremonial amplu, varietate repertorială şi originalitate poetică şi muzicală. În general, după origine şi funcţie, în colinde apare poezia unui străvechi ritual practicat în 1 M. Pătraşcu şi N. Daneş, Monografia comunei Câineni, judeţul Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2008, p. 9; 2 Idem, p. 235; 3 Gh. Vrabie, Folclorul – obiect, principii, metodă, categorii, Editura Academiei, Bucureşti, 1970, p. 195; C. Mohanu, Fântâna dorului.

Poezii populare din Ţara Loviştei, Editura Minerva, Bucureşti, 1973, p. 611-631;

Crăciun

25.XII.2011

sărbătorile de iarnă, într-un anumit context ceremonial. Studiul aprofundat al colindelor relevă în primul rând indiscutabila lor vechime manifestată în straturi arhaice suprapuse, bine conservate. Colindele sunt atât religioase, cât şi laice şi îşi au originile în era precreştină, reproducând ,,datina păgână a cultului soarelui în forma mithracismului, religie adaptată de romani la sărbătorile denumite Saturnalia şi Festum Kalendarum”4. Deşi creştinismul cu literatura sa religioasă, hagiografică şi cu Noul Testament a avut o influenţă majoră asupra lor, totuşi ,,colindele prezintă o bogată literatură apocrifă, legende sau întâmplări izvorâte chiar din sânul poporului, înlesnindu-le astfel o cât mai largă răspândire”, cu toate că odată cu trecerea timpului în ele se pot regăsi ,,numai răsunete ale miturilor păgâne din vechime”5. În legătură cu colindele, mai trebuie precizat faptul că aceleaşi motive folclorice circulă de secole în nordul Dunării, dar şi în sudul ei, la populaţiile române şi aromâne6. Funcţia colindelor a fost supusă procesului general de evoluţie a folclorului, funcţia rituală din vechime devenind treptat un fapt îndătinat, o tradiţie, un obicei, această schimbare având consecinţe în ceea ce priveşte conţinutul lor7. Astfel, colindele au ajuns să reflecte problemele majore ale vieţii satului de altă dată, dorinţele şi idealurile ţăranilor plugari şi păstori de recolte bogate în grâne, turme de oi şi cirezi de vite cât mai numeroase, viaţă fericită în familie, copii frumoşi, tineri voinci, fete frumoase şi harnice, viitoare căsătorii şi viaţă lungă8.

La sfârşitul secolului XIX se realizau ,,corpusurile fundamentale ale folcloristici

4

Al. Rosetti, Colindele religioase la români, Academia Română, Bucureşti, 1920, p. 2; 5 Idem, p. 8-9; 6 Idem, p. 77; 7 O. Buhociu, Folclorul de iarnă. Ziorile şi poezia păstorească, Editura Minerva, Bucureşti, 1979, p. 89; şi M. Pop, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Institutul de Cercetări Etnologice şi Dialectologice, Bucureşti,1976, p. 70; 8 M. Pop, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Institutul de Cercetări Etnologice şi Dialectologice, Bucureşti,1976, p. 70;

3

Revistă Nomen Artis –

supliment de

româneşti” însă între ele nu regăsim Ţara Loviştei, depresiunea fiind pentru folclorişti o ,,terra ignota” până în a doua jumătate a secolului XX9. Singurul care avea să insereze într-una din lucrările sale patru colinde din Lovişte, două din Câineni şi două din Titeşti, a fost Tudor Pamfilie10.

Nu s-au ocupat de această zonă nici chiar folcloriştii olteni, între care cel mai de seamă este probabil Teodor Bălăşel11, deşi în broşura I (1919) inserase patru colinde din Scundu – Vâlcea, ,,unele similare cu cele din Ţara Loviştei, unde ele sunt încă vii”12. Primele informaţii despre obiceiurile de Crăciun şi Anul Nou din Ţara Loviştei sunt consemnate în răspunsurile la chestionarele Densuşianu13. În anul 1965, folcloristul Ovidiu Bârlea, cercetătorul Iosif Herţea de la Institutul de Etnografie şi Folclor şi redactorul de atunci al Editurii Minerva, Constantin Mohanu, originar din Bumbuieşti, comuna Boişoara, înregistrează colinde din Boişoara, Bumbuieşti, Găujani şi Mlăceni, înregistrări intrate în arhiva institutului şi folosite ulterior de Monica Brătulescu la eleborarea indicelui tematic10. Lucrarea ,,Folclor din Ţara Loviştei”, apărută în 1970 sub coordonarea profesorului Mihai Pop14 nu conţine texte din comuna Câineni, ci numai din comuna Boişoara. În 1973, apare lucrarea lui C. Mohanu4, ,,Fântâna dorului”, care conţine 115 colinde din toată Ţara Loviştei şi unde autorul ,,decretează” laicizarea totală a colindelor în această zonă, evident, greşind profund; de fapt, credem că nici el nu era convins de această ,,laicizare”, ci a făcut afirmaţia în cauză doar …

Crăciun

25.XII.2011

pentru a se pune bine cu autorităţile comuniste (eventual, pentru a-şi putea tipări cartea!).

Ion Piloiu, originar din Boişoara, publică două lucrări: prima – în 198115, care cuprinde 116 colinde puse pe note muzicale (autorul este absolvent de Conservator), între care găsim 7 din Câinenii Mici şi 10 din Câinenii Mari, iar cea de a doua – în 199616, care cuprinde, pe lângă cele 116 piese ale primei lucrări şi alte 124 de piese, clasificate ,,după funcţionalitate şi tematică”. În această a doua lucrare, autorul explică de ce în prima culegere apăreau 36 de piese fără text (doar melodiile): ,,deoarece în acel moment nu se puteau publica textele colindelor religioase”17. În fine, la aceaastă bibliografie să mai adăugăm şi lucrarea lui Costea Marinoiu18, o culegere de folclor din Racoviţa, judeţul Vâlcea precum şi o lucare recentă a lui Gelu Ifrim25 din Brezoi, o zonă declarată de autor, nu fără temei, drept ,,vatră de colinde şi legende” cu texte puse pe note de acelaşi Ion Piloiu.

Satul natal al subsemnatului, Grebleşti, este situat în nordul Ţării Loviştei, pe malul stâng al Oltului, între Câinenii Mici şi Boişoara, fiind străbătut de ,,drumul cel vechiu”19, Calea Mare, Câineni-Perişani-Sălătruc-Curtea de Argeş, un drum cu o existenţă milenară care a fost vreme de secole una dintre principalele căi de legătură între Vechiul Regat şi Ardeal. Este cel mai mare sat dintre cele şase (Câinenii Mici, Câinenii Mari, Grebleşti, Robeşti, Priloage, Râul Vadului) ale comunei Câineni şi multă vreme a aparţinut de judeţul Argeş. În fiecare an, la începutul lunii decembrie, după Sfântul Nicolae, tinerii de însurat, (băieţii – în limbajul local), se strâng seara în casa unuia

9

C. Bălosu, Colindatul în Ţara Loviştei, în Oltenia – Studii şi Comunicări. IX.Etnografie, 1989, p. 80-99, Muzeul Olteniei, Craiova; 10 T. Pamfilie, Sărbătorile la români, Editura Saeculum, 1997, p.

306, 315, 322, 324; 11 T. Bălăşel, Versuri populare române, Craiova, 1919 (I), 1926 (II) ; 12 Ov. Bârlea, Istoria folcloristicii româneşti, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1974, p. 394; 13 A. Fochi, Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea, Editura Minerva, Bucureşti, 1976, p. 86 ; 14 M. Pop (coord.), Folclor din Ţara Loviştei, Casa Creaţiei Populare Vâlcea, Râmnicu Vâlcea, 1970;

15

I. Piloiu, Folclor muzical din Ţara Loviştei, Centrul Judeţean de Îndrumare a Creaţiei Populare Vâlcea, Râmnicu Vâlcea, 1981 ; 16 I. Piloiu, Florile dalbe, Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Valorificarea Tradiţiilor şi Creaţiilor Populare Vâlcea, Râmnicu Vâlcea, 1996; 17 Idem, p. 22 ; 18 C. Marinoiu-Folclor din Ţara Loviştei (Racoviţa), Centrul Judeţean de Îndrumare a Creaţiei Populare Vâlcea/Râmnicu-Vâlcea /1974; 19 I. Conea, Ţara Loviştei – studiu de geografie istorică, în Buletinul Societăţii Regale Române de Geografie, tom LIII, 1934, p. 63, Monitorul Oficial şi Imprimeria Naţională, Bucureşti;

4

Revistă Nomen Artis –

supliment de

dintre ei, pentru a repeta colindele care în Grebleşti, ca şi în toată Loviştea argeşeană (cea din stânga Oltului) se numesc ,,cântece de Crăciun”. De multe ori, aceste repetiţii se fac sub supravegherea unor bărbaţi căsătoriţi, care cunosc bine textele cântecelor pe care, până a se însura, le cântau şi ei. Se acordă o mare atenţie însuşirii corecte a textelor cântecelor, căci altfel băieţii ,,s-ar face de ruşine” dacă gazda, mai ales în cazul în care este una cunoscătoare, i-ar întrerupe pentru a-i corecta. În zorii zilei de 24 decembrie, începând cu orele 2-3, pe la casele gospodarilor vin cetecete copiii ,,după colindeţi” strigând în gura mare: ,,Bună zolooo …, bună zolooo …!”. Această strigare înseamnă de fapt “Bune-s zorile”, dar prin translaţie fonetică s-a ajuns la ,,Bună zolooo”. Ei sunt primii vestitori ai sărbătorii Naşerii Mântuitorului Iisus Hristos de a doua zi. În faţa fiecărei case, la intrare sau în faţa porţii, copiii cântă: Am venit şî noi odată La un an cu sănătate Şî la anu’ să venim, Sănătoş’ să vă găsâm.

Dacă gazda întârzie cumva să le deschidă uşa, ei strigă nerăbdători: Ne daţ’, or’ nu ne daţ’ Mămăligă cu cârnaţ’?

După ce gazda deschide uşa, fiecare copil zice ,,Bună dimineaţa la Moş Ajun!” şi primeşte ,,colindeţi”: cornuri, covrigi, felii de pâine albă sau de cozonac, biscuiţi, mere sau nuci, pe care le vâră repede într-o traistă cât mai mare, purtată cu baiera trecută peste umăr. Noaptea umblă copiii mai mari, iar cei mici stau ca pe ace aşteptând să se facă ziuă, ca să le dea şi lor voie părinţii să meargă după ,,colindeţi”, nelipsind adesea scenele patetice, rugăminţi şi plânsete din partea ţâncilor. În noaptea de Crăciun, respectiv cea dintre 24 şi 25 decembrie, pe la fiecare casă din sat

Crăciun

25.XII.2011

vin în ceată cu colindul tinerii de însurat, băieţii. În toată Ţara Loviştei, cetele de colindători se numesc ,,preuci”. Acest termen este destul de răspândit, mai ales în Moldova unde, însă, el ,,este pus în legătură cu hergheliile de cai”10. C. Mohanu4 susţine că termenul ar proveni de la un verb din slava veche, ,,priuciti”, care are sensul de ,,a obişnui pe cineva, a învăţa într-un anume fel, a face ceva, a domestici”.

Din motive teritoriale, în Grebleşti se constituie câte două preuci de băieţi, care colindă fiecare câte o jumătate de sat, pentru ca nicio casă să nu rămână necolindată. Cel puţin pentru Ţara Loviştei, nu este adevărată aserţiunea că cele două preuci s-ar fi format în vechime pe criterii de aparteneţă socială (bogaţi-săraci) aşa cum susţine Ov. Bârlea2021.

De altfel, în Robeşti, satul fiind mai mic, a colindat dintotdeauna şi colindă încă, o singură preucă. Casele sunt colindate la rând, fără deosebire de statutul social al celor care le locuiesc, cu excepţia faptului că primul colindat din sat este preotul. De altfel, Biserica Ortodoxă Română nu a fost niciodată în conflict deschis cu obiceiul colindatului de Crăciun, dimpotrivă, biserica şi slujitorii ei s-au implicat dintotdeauna în susţinerea acestui obicei; de exemplu, slujba din prima zi de Crăciun începe în zorii zilei de 25 decembrie, după ce băieţii termină satul de colindat şi preucile reunite încep să cânte de la un capăt la altul al satului, ,,Ziorile” sau, în limbajul local – ,,Zâor’le”.

Fiecare preucă este condusă de către un ,,înaintaş” (,,vătaf” în celelalte sate ale comunei Câineni) un tânăr destoinic, bun cunoscător şi interpret al cântecelor de Crăciun, ales nu prin licitaţie, ci prin discuţie liberă. La rândul ei, preuca mare este împărţită în două grupuri, care în Grebleşti se numesc tot preuci (preuca I-a şi preuca a II-a, ,,strane” în celelalte sate ale comunei). La primirea în casă, acestea cântă alternativ. Cântatul alternativ a fost adoptat dintr-o necesitate obiectivă: în timpul cât o 20

Ov. Bârlea, Colindatul în Transilvania, în Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei, Cluj Napoca, 1969, p. 275;

5

Revistă Nomen Artis –

supliment de

Crăciun

25.XII.2011

preucă/strană interpretează o strofă, cealaltă se odihneşte, ,,îş’ trage sufletu’ ”21. Chiar şi aşa, mult timp după ce colindă, băieţii sunt răguşiţi, mai ales că ultimul cântec, ,,Ziorile”, se cântă continuu, de la un capăt la altul al satului, în timp ce clopotele bisericii bat, fiind foarte solicitant din punct de vedere vocal, deoarece se cântă afară, în aerul ,,tare” al nopţii de iarnă.

Preuca mare este însoţită de 1-3 băieţi mai puţin talentaţi la cântat, dar mai voinici, numiţi ,,măgari” – în Grebleşti (,,iepe” – în celelalte sate ale comunei), desemnaţi să poarte ,,disagii” (desagii) în care se pun darurile în natură: colaci, cozonaci, afumături de porc, nuci, mere, băutură etc. În Priloage, un cătun aflat peste Olt de Robeşti, până prin anii ’80 colindau băieţii din Grebleşti iar după ce s-a construit puntea peste Olt, au început să colinde cei din Robeşti. A fi primit în rândul băieţilor care colindă de Crăciun, este o confirmare a maturităţii oricărui tânăr, a trecerii lui în categoria ,,băieţilor de însurat”.

Cântecele de Crăciun din Ţara Loviştei sunt de mai multe feluri: cântecul de afară, cântecele din casă, cântecul de ieşire din casă şi cântecul de dimineaţă. În cazul satului Grebleşti, cele mai multe dintre colindele din casă au texte de o lungime considerabilă ca urmare a caracterului lor prin excelenţă narativ; spre exemplu ,,Steaua” are nu mai puţin de 84 de strofe!.

Toate cântecele de Crăciun din Grebleşti sunt cântate într-un stil caracteristic: fiecare preucă/strană interpretează alternativ câte o strofă din colind, sfârşitul acesteia suprapunându-se peste începutul celei care urmează, deoarece preuca/strana aflată în pauză începe să o cânte atunci când cealaltă nu a terminat încă de cântat strofa de dinainte.

Rezultă, în acest fel, o suprapunere fonică originală, mai ales că începutul fiecărei strofe este foarte puternic, manifestându-se permanent o concurenţă între cele două

preuci/strane în ceea ce priveşte ,,calitatea” interpretării.

De asemenea, în timpul interpretării, accentul se pune pe ultima silabă care, de cel mai multe ori, conţine în final o vocală, iar dacă este o consoană, aceasta este vocalizată cu un ,,î” mut. Strofele sunt formate în general din câte trei versuri dintre care unul este refrenul: ,,Mari boieri”, ,,O, lerui Doamne”, ,,Oi-da lerui Doamne”, ,,Oi-le-runda lerui Doamne”, ,,Domnului, Domn din cer”, ,,Flor’le dalbe”, ,,Flor’le dalbe lel’ de măr”, ,,Viţa-i verde de ieder” etc. O excepţie este ,,Cântecu’ din casă” sau ,,D-ale cui-st-acestor case?” care are patru versuri, dintre care unul este refrenul – ,,O, lerui Doamne” (şi din care redăm ceva mai jos două fragmente exemplificatoare). Uneori refrenul marchează începutul unei strofe, de exemplu ,,Flor’le dalbe lel’ de măr” din ,,Cântecu’ Sfintei Maria” (şi din care, de asemenea, redăm un fragment ceva mai jos).

Deşi temele principale ale cântecelor de Crăciun sunt aceleaşi – Naşterea Pruncului Iisus, vânătoarea, păstoritul, agricultura şi dragostea, totuşi, în ceea ce priveşte melodiile şi textele, există diferenţe între Grebleşti şi celelalte sate ale comunei Câineni şi, evident, ale Ţării Loviştei. În Grebleşti, cântecul de afară se cheamă ,,De-a-dormit-aţ’ mari boieri” şi are textul următor:

21

Boieri nu să deşteptară, (R), Da’ cei juni colindători

M. Pătraşcu, Tradiţie şi educaţie – câte un aspect particular pentru Ţara Loviştei, în Casa cărţii vâlcene, nr. 4, iul.-dec. 2004, p. 38-39, Râmnicu Vâlcea;

De-a-dormit-aţ’ mari boieri, Mari boieri (R), Din zâuară, din doscioară, Din capu’ zâorilor, (R), C-a dat raza soarelui, Zâmbrele portiţilor, (R), Crucile fereştrilor, Gârlicile, pimniţâle, (R), Jicniţâle cu buţâle.

6

Revistă Nomen Artis –

supliment de

Crăciun

25.XII.2011

De-m’ vâzură şî-m’ văzură, (R), Pâlc de porumbi să făcură,

De florinţ’, de bani mărunţ’. Ş-o-nchinăm cu sănătate!

Ca un pâlc de porumbei, (R), De-amestecaţ’ cu grangurei.

În perioada comunistă ,,boieri” a fost înlocuit cu ,,plugari”, se înţelege de ce; aceasta a fost singura concesie făcută noilor autorităţi care nu au putut interzice cântecele de Crăciun cu tematică religioasă care au continuat să fie cântate în casă (cântecele din casă).

Cântecul de afară se cântă foarte tare, în ritm alert, cu voci puternice, pentru ca gazda să audă şi, de aceea, melodia pare oarecum stridentă, dar, în noapte, ea sună impresionant.

Arareori băieţii sunt lăsaţi să cânte tot cântecul de afară, căci uşa casei se deschide şi, de obicei, sunt poftiţi înăuntru. Foarte rar nu sunt primiţi în casă, dar şi atunci li se dau bani afară, evident, mai puţini decât dacă ar fi fost poftiţi înăuntru. De obicei, nu primesc în casă cei care au necazuri, oamenii bătrâni şi singuri şi cei care nu au suficienţi bani pentru a le plăti băieţilor ca să le cânte în casă. De fapt, băieţii ştiu dinainte unde vor fi primiţi în casă şi unde nu, deoarece în primul caz, casele sunt luminate de sărbătoare, iar în al doilea caz sunt cufundate în întuneric. În Grebleşti am identificat cel puţin 20 de cântece de Crăciun care se cântă în casă22.

Dintre acestea, cam jumătate se cântă mai frecvent, la cerea gazdei care primeşte băieţii în casă sau la alegerea acestora din urmă – caz în care ei aleg cântecele orientându-se după situaţia familială a gospodarului (existenţa fetelor de măritat, a băieţilor de însurat, a copiilor mici, a bătrânilor foarte înaintaţi în vârstă etc.). Exceptând cântecele care au legătură cu Naşterea Pruncului Iisus sau care, în general, au tematică religioasă, cele mai multe cântece sunt pentru băiatul de însurat sau fata de măritat din casa respectivă. Acestora li se urează împlinirea dorinţei de a întâlni iubita, respectiv – iubitul potrivit. Dacă băieţii care

Şî-m’ săltară de-m’ zburară, (R), Sus, măi sus să ridicară, Cu norii s-amestecară, (R), Jos, măi jos că să lăsară În prundur’le mărilor, (R), Luară-apşoară-n gurişoară, Pietricele-n degeţele, (R), Jos, măi jos că să lăsară Peste case boiereşti, (R): Cu apşoarara că-m’ stropiară, Pietricele-ngrindinară, (R), Atunci boieri să deşteptară, Lor mai bin’ că le păreară, (R), Mese mari că întindeară.

Peste masă grâu revarsă, (R), Peste grâu – colac de grâu Şî o mână de florinţ’, (R), De florinţ’, de bani mărunţ’. Şî din gură aşa-m’ grăiară, (R): – De-ţi fi juni colindători, Intraţ’ în casă pă fereastră, (R), Şî veţ’ sta-mprejur la masă. Şî veţ’ sta, veţ’ colinda, (R), Din vadră veţ’ adăpa Şî colacu’ veţ’ lua, (R), Cel colac de cozonac Şî cea mână de florinţ’, (R),

22

M. N. Pătraşcu, Cântece de Crăciun, manuscris, Grebleşti, 1980;

7

Revistă Nomen Artis –

supliment de

colindă ştiu că băiatul sau fata colindată de ei ,,umblă” cu o fată, respectiv cu un băiat anume, în finalul cântecului introduc numele celor doi spre hazul, şi, uneori, spre surprinderea celor din casă, care atunci află că fiul sau fiica lor are o iubită, respectiv un iubit23: ...Lu’ (cutare) ani frumoş’, Cu (cutare) de-a-mpreună, Ca să-ş’ facă voia bună Şî să-m’ fie sănătoş’!

Pe alt plan, cântecele de Crăciun din Grebleşti, ca de altfel din toate satele Ţării Loviştei, sunt expresia tradiţională a vieţii de familie bine rânduite, sugerată alegoric prin ,,copacul cu trunchi îngemănat”24 : ...Născutu-mi-au, crescutu-mi-au Doi meri şî doi peri, O, lerui Doamne (R), Din trupini întrupinaţ’, De mijloc sunt depărtaţ’, De vârfuri sunt sus la nori, (R), De zmicele-s sus la stele.

Perii cresc şî înfloresc, Merii cresc şî-nmărgăresc, (R), Dragu’ mi-i de-aceşti doi pomi. ... În cântecele cu tematică religioasă, se remarcă tendinţa de umanizare a Divinităţii – Dumnezeu mănâncă, bea cu oamenii, are controverse cu Sfântul Ion şi cu bătrânul Crăciun: ...Şî cân’ fu despre beţâie, Despre dalba-i veselie, O, lerui Doamne, (R), Grăia Ion, Sfântu’ Ion

23

Şt. Cojocaru, Elemente specifice în folclorul literar-poetic din comuna Câineni, judeţul Vâlcea, manusris (lucrare pentru gradul didactic I, Universitatea din Craiova – Facultatea de Filologie, 1980);

Crăciun

25.XII.2011

Cătră bunu’ Dumnezău: – Tot stam, Doamne, -a te-ntreba, (R), Şî Doamne-ntreba-te-voi Care din noi amândoi, Care din noi-om-fi măi mare? (R), Grăia bunu’ Dumnezău: Cătră Ion, Sfântu’ Ion: – Ce stai, Ioane,-a-mă-ntreba, (R), Căci cu dreptu’-ţ’ voi răspunde: Din domnie-s eu măi mare C-am făcut Ceru’ şi Pământu’, (R), Am făcut şî Lumea toată, Am făcut şî am crescut.

Grăia Ion, Sfântu’ Ion, (R), Cătră bunu’ Dumnezău: – Da’ de zâle-s eu măi mare C-am botezat lumea toată, (R), Te-am botezat şi pă Tine Să fii Domnu‘ Cerului, Cerului, Pământului, (R), Şî al nostru-al tuturor. … În plus, în aceste cântece găsim şi unele abateri de la adevărul istoric; de exemplu: Iisus s-a botezat la maturitate şi nu imediat după naştere, fapt de altfel imposibil, întrucât Sfântul Ioan Botezătorul, vărul lui Iisus, era cu doar câteva luni mai mare decât Mântuitorul: ...Florile dalbe lel de măr (R), Mititel şî-nfăşăţăl, Înfăşăţăl în flori de măr.

(R), Faşa-i dalbă de mătase, Împletită-n cinci şi-n şase, (R), Cârpe dalbe de fuior.

Dar la El cine-mi aleargă?

8

Revistă Nomen Artis –

supliment de

(R), Aleargă ş-aleargă Sfântu’ Ion Şî din braţe că mi-L luară, (R), La râu’ Iordan că-mi alergară, Unde ţâşnesc trei izvoară, (R), Trei izvoare din trei munţ’: Un izvor cu lapte dulce, (R), Alt izvor cu vin mai roşu Şî altu’ cu Sfântu’ Mir. (R), În lapte dulce mi-l scăldară, Alb ca laptele-L făceară. ...

De altfel, tematica religioasă nu reprezintă un criteriu de clasificare strict deoarece în toate aceste cântece religiosul se împleteşte cu profanul. În unele cântece profane de Crăciun din Grebleşti (ca şi din toată Ţara Loviştei) se remarcă tendinţa de a atribui unor oameni, în special băieţi de însurat şi fete de măritat, însuşiri deosebite, supranaturale. Ei/ele sunt fii/fiice de împărat deosebit de arătoşi, respectiv de frumoase, care-şi caută perechea în vederea căsătoriei şi şi-o găsesc în fiinţe asemuite cu florile preafrumoase, respectiv, în voinici viteji şi harnici, ciobani pricepuţi sau vânători iscusiţi. În aceste cântece regăsim sentimentul dragostei şi sentimentul respectului faţă de familie. Gazdelor colindate nu li se urează să aibă parte de bogăţii şi avere multă, ci, în primul rând, de sănătate şi voie bună.

Dntre cântecele din casă, cel intitulat ,,Sus în plaiu’ muntelui”, care abordează tema dragostei şi tema păstoritului într-o remarcabilă alegorie,

Crăciun

25.XII.2011

Sus în plaiu’ muntelui, Viţa-i verde de ieder (R), E-un ciopor mare de oi.

Da’ de păscut un’ să paşte? (R), Şî se paşte-n seninei.

Da’ de apă un’ s-adapă? (R), Şî s-adapă în nori negri.

Dară strunga care este? (R), E cearcănu’ luniei.

Da’ găleata care este? (R), Este luna cân’ e plină.

Dară cupa care este? (R), Luceafăru’ zâorilor.

Da’ la strungă cin’ le dară? (R), Dară-ş’ (cutare fată) d-oichii-ş’ negri.

Da’ la uşă cin’ le mulge? (R), Mulge (cutare băiat) bun băiat.

(Cutare fată) din gură-m’ grăiară, (R), – Mulge tare, frăţâoare!

Mulge două, lasă nouă, (R), Cele oi şî plecătoare Le mai lasă trecătoare, (R), Cele sute de cornute Le mai lasă şî trecute, (R), Cele mii de miorele

merită a fi analizat puţin. El se cântă de obicei

Le mai lasă şî pă ele, (R), Că vine-un puhoi de ploi.

în familiile care au fraţi şi surori de vârste apropiate, necăsătoriţi. Ii reproducem integral textul fiindcă mesajul său este unul deosebit de

(Cutare băiat) din gură-m’ grăiară, (R), – Nu te, soro, speria,

interesant, fiind pus în valoare şi de o melodie foarte frumoasă:

C-ăla nu-i puhoi de ploi, (R), Ci sunt peţitorii tăi: 9

Revistă Nomen Artis –

supliment de

Vin la min’ te cer pă tine, (R), Nu te cer numai pă tine. Şî-m’ cer zeciuri de berbeciuri, (R), Îm’ cer sute de cornute, Cea ie cu năsâpie, (R), Şî-m’ cer mii de miorele Şî-m’ cer plug negru de boi, (R), Şî pă murgu’ cel din grajdi,

Crăciun

25.XII.2011

frate-soră evidenţiază îngrijoararea celui dintâi că-şi va pierde din avuţie pentru că peţitorii nu-i vor cere să le-o dea doar pe sora sa, ci şi ,,zeciuri de berbeciuri”, ,,sute de cornute”, ,,mii de miorele”, ,,plug negru de boi”, ,,pe murgu’ cel din grajdi” şi chiar ,,cea iie cu năsâpie”. Dar fata îl linişteşte, conştientă fiind de frumuseţea ei şi de faptul că aceasta este suficientă pentru a fi peţită şi luată şi fără zestre, ba dimpotrivă.

Remarcabil este faptul că frumuseţea fetei reiese din text in mod natural, apropae indirect, discret şi nu în mod agresiv, lipsit de modestie sau în mod lasciv-libidinos-vulgar, aşa cum se întâmplă adeseori în unele texte de muzică

De-nşelat şi de-nfrânat, (R), Cum e bun de-ncălicat.

(Cutare fată) din gură-m’ grăiară, (R), – Nu te, frate, speria, D-ochii-m’ negri ce-m’ dau eu, (R), Că eu îi cunosc pă ei, Plătesc zeciuri de berbeciuri, (R), Plătesc sute de cornute, Pă ie cu năsâpie, (R), Plătesc mii de miorele.

populară ,,modernă”24. Subtilitatea textului este uimitoare, superioară, după părerea noastră baladei ,,Mioriţa” – mult mai cunoscută, dar care are un mesaj interpretabil, între care şi unul extrem de nefavorabil la adresa noastră, acela că două treimi din poporul român sunt formate din hoţi şi criminali şi o treime din… proşti.

După ce băieţii au terminat de cântat în casă, gazda le plăteşte, suma şi, eventual darul în natură depinzând de cât de mult şi, mai ales, de cum au cântat. La ieşirea din casă, ambele preuci/strane cântă împreună cântecul de mulţumire ,,Măi, ferice”: Măi ferice, Doamne dragă, Lerui Doamne, lerui ler (R), Tot d-acesta,-acest om bun.

Cizme-nalte ce-m’ dau eu, (R), Plătesc plug negru de boi, Şî pă murgu’ cel din grajdi, (R), De-nşelat şi de-nfrânat Cum e bun de-ncălicat, (R), Unde-i (cutare băiat) cel frumos,

Că e bun la Dumnezău, (R), Ş-are fii, ş-are nepoţ’ Şî stau împrejur la masă, (R), Parcă-i pom verde-nflorit,

Cu (cutare fată) de-a-mpreună, (R) Ei să-m’ fie sănătoş’! În timpul interpretării concrete (la faţa locului), cutare băiat şi cutare fată sunt înlocuite cu numele copiilor gazdei. Dialogul

Primăvara de-nverzît, (R), Rodu’-n codru să rodească, 24

G. Ifrim, Brezoi – oraş în Ţara Loviştei – vatră de colinde şi legende, Editura Silviana, Râmnicu Vâlccea, 2011.

10

Revistă Nomen Artis –

supliment de

Bună-i sara d-astă sară, (R), Sară bună, bună sară!

De vă revărsaţ’?

Cân’ voi bine ştiţ’, Noaptea de-astă nopte, Noi nu ne-am somnat, Ci am tot umblat De am colindat, Munţ’ şî văi adânci, Păduri mari şî stânci, Ca să ne vânăm, De-ale vânătoarii, Cerbi şî căprioare, Pasări zburătoare. Şî noi tot umblând,

25.XII.2011

Nimic nevâzând, Nici neauzind, Nici cocoş’ cântând, Nici topor tăind, Nici câine lătrând, Nici popă tocând, Numa’ vârf de munte, Vârf de munte-nalt.

Noi că am văzut, Doi vulturii surii (sic!), Din aripi bătând, Din ciocuri muşcând.

Noi ne-am sfătuit Cum să ne-afirăm, Ca să le furăm, Câte-o penişoară, Dăm la fetişoare, Puie-n cosişoare, Sara-n şezătoare, Rar la zâle mari, În zâua de Crăciun, Cea de Bobotează, Cân’ popa botează.

Acest om să-mbogăţască, (R); Ca măr dulce-n primăvară.

După ce fiecare preucă mare termină de colindat jumătatea ei de sat (în Grebleşti acestea se numesc În Sat şi Câmpuri), spre dimineaţă, băieţii din ambele preuci se adună în faţa bisericii şi aşteaptă să bată clopotele care vestesc Crăciunul şi cheamă lumea la slujbă. De obicei, clopotele încep să bată în jurul orei 5 dimineaţa. În acel moment, băieţii încep să cânte ,,Ziorile” (,,Zâor’le”) – cântecul de dimineaţă şi pornesc spre un capăt şi celălalt al satului cântând în timp ce clopotele bisericii bat cu putere. Este un moment impresionant, absolut înălţător. Redăm în continuare textul integral al acestui cântec deosebit de frumos care, deşi are o melodie relativ lentă, fiind interpretată ritmat seamănă totuşi cu un marş (reamintim – fiecare vers se cântă de câte două ori urmat de refren, interpretarea fiind alternativă, în stilul caracteristic – suprapus şi cu ultima silabă accentuată, iar dacă versul se termină cu o consoană aceasta este urmată de vocala ,,î”): Ce v-aşa pripiţ’, (x2) Voi, ziori de ziuă, (R),

Crăciun

A doua zi de Crăciun (26 decembrie), cu darurile şi cu banii strânşi din colindat, băieţii organizează seara petrecerea colindătorilor, la care fiecare îşi invită fata care îi este dragă.

Aceasta vine însoţită de mama ei sau de o rudă apropiată. De la petrecere nu lipsesc lăutarii (în ultimii ani, locul lor a fost luat de… combinele muzicale). Se pare că în vechime această petrecere era, de fapt, un ritual de iniţiere a tinerilor în viaţa de familie, marcând o perioadă de tranziţie între două statute sociale, respectiv de la cel de necăsătorit, la cel de căsătorit25. De altfel, la această petrecere se întâlnesc tocmai cei numiţi în finalul acestor colinde iar după Bobotează începe o perioadă în care au loc foarte multe nunţi (odinioară, petrecerea aceasta se repeta pe 7 ianuarie, de 25

Şt. Cojocaru, Elemente specifice în folclorul literarpoetic din comuna Câineni, judeţul Vâlcea, manusris (lucrare pentru gradul didactic I, Universitatea din Craiova – Facultatea de Filologie, 1980);

11

Revistă Nomen Artis –

supliment de

data aceasta fiind organizată de fete pe cheltuiala lor). În ziua de Crăciun (25 decembrie), prin sat umblă copii ,,cu Steaua”. Texte ca ,,Steaua sus răsare”, ,,Trei crai de la Răsărit”, ,,O ce veste minunată” etc., pe care le cântă aceştia după primirea lor în casă, sunt cunoscute nu numai în satele comunei Câineni, ci şi în multe alte localităţi din judeţul Vâlcea şi chiar din ţară.

Până nu demult, prin satele comunei Câineni, în cele trei zile ale Crăciunului umblau ,,Irozii” – nişte tinerii costumaţi specific (costum popular cu panglici colorate şi clopoţei, coifuri sau ,,jobene” înalte şi colorate, săbii, bâte etc.) care jucau un fel de ,,căluş”. De obicei, aceste echipe de căluşari veneau, în special la Grebleşti, din judeţele Argeş şi Olt, zone recunoscute pentru tradiţia căluşarilor. În fine, în textele cântecelor de Crăciun din Grebleşti, judeţul Vâlcea, ca de altfel din toată Ţara Loviştei, întâlnim adesea şi cuvinte al căror sens s-a pierdut sau s-a alterat fonetic şi, în aceste condiţii, cu greu poate fi dedus. Imi amintesc că întrebându-l pe tatăl meu ce înseamnă unii termeni neobişnuiţi, regăsiţi doar în cântecele de Crăciun din satul meu natal, răspunsul lui a fost : ,,Nu ştiu, aşa am pomenit !”.

Pe de altă parte, acest fapt pledează pentru vechimea mare a acestor creaţii şi pentru posibila preluare deformată a textelor de-a lungul anilor de sutele de generaţii de tineri. Un alt fapt interesant pe care l-am consatat atunci când tatăl meu se străduia să transpună în scris aceste cântece, a fost acela că el trebuia să le şi cânte în timp ce scria, altfel nu-şi amintea deloc textele respective. De altfel, această

Crăciun

25.XII.2011

aţii populare orale şi sunt puţine lucrări care le menţionează textele… (v. notele anteriaore de subsol)

Am plecat sa colindăm,

Am plecat sa colindăm, Domn, Domn să-nălţăm, Când boierii nu-s acasă, Domn, Domn să-nălţăm.

C-au plecat la vânătoare, Domn, Domn să-nălţăm, Să vâneze caprioare, Domn, Domn să-nălţăm.

Caprioare n-au vânat, Domn, Domn să-nălţăm, Ci-au vânat un iepuraş, Domn, Domn să-nălţăm.

situaţie am consatat-o şi eu fiindcă multe dintre cântecele de Crăciun pe care le-am îndrăgit încă din copilărie şi, ajungând la tinereţe, când era posibil le şi cântam colindând satul cu băieţii de însurat (,,Sus în plaiu’ muntelui” spre exemplu), le cunosc foarte bine şi astăzi.

Să facă din pielea lui, Domn, Domn să-nălţăm, Veşmant frumos Domnului, Domn, Domn să-nălţăm.

Reamintim că aceste colinde, aceste cântece de Crăciun din Ţara Loviştei sunt exclusiv cre12

Revistă Nomen Artis –

supliment de

Fiindcă ne aflăm în vremea de prăznuire a Naşterii lui Iisus Hristos, Mântuitorul şi Dumnezeul nostru, m-am gândit să spun câteva cuvinte în legătură cu acest prealuminat şi dumnezeiesc praznic al mântuirii întregii lumi.

Aţi văzut că atunci când vine primăvara fiecare din noi am apucat atâtea primăveri câţi ani avem -, mai întâi începe să se încălzească vremea, soarele începe să ardă mai cu putere, să străbată cu razele sale până la noi. Apoi începe a încolti iarba, pământul se umple de iarbă verde şi de flori; neamul păsărilor începe să cânte frumos în codri, în dumbrăvi, în câmpii şi pe dealuri. Dobitoacele ies la păşune, păstorii cântă din fluiere de bucuria primăverii, soarele străbate cu putere printre vii şi livezi, codrii înfrunzesc şi toată podoaba pământului se schimbă spre înnoire şi se face un fel de rai pe pământ. Şi fiecare are o mulţumire sufletească ajungând să vadă această împodobire şi înnoire a stihiilor vremii, şi de bucurie şi mulţumire dă slavă lui Dumnezeu.

Aşa s-a întâmplat şi când a ajuns la noi plinirea vremii, primăvara cea duhovnicească a Naşterii Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Ea pe toate le-a bucurat, cum a zis Arhanghelul Gavriil către păstori:

Crăciun

25.XII.2011

Iată, vă binevestesc vouă bucurie mare (Luca 2,10). S-au bucurat cerul şi pământul de această primăvară şi înnoire a neamului omenesc. Dar oare de când a venit la noi această primăvară? Încă de când a zis Dumnezeu către şarpe despre Eva: Aceasta îţi va zdrobi capul (Facere 3, 15). Era o proorocie a lui Dumnezeu Tatăl, că prin femeie a căzut neamul omenesc, şi tot prin femeie, la plinirea vremii, se va zdrobi capul şarpelui, adică al satanei. Dar de ce se cheamă Hristos sămânţa femeii? Apostolii spun că Hristos din sămânţa femeii S-a născut. Pentru ce? Pentru că El nu este sămânţă de bărbat după trup. Căci zice dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul în „Cuvânt teologic" la întruparea lui Dumnezeu sau în capetele cunoştinţei: "Sufletul Mântuitorului în persoana ipostasului s-a luat de la Duhul Sfânt, iar trupul din sângele Preasfintei şi Preacuratei Fecioare Maria"(Filocalia 2/p.215, într.15/Sibiu/ 1947/ trad. de Pr. dr. D. Stăniloae). Cam cu o mie cinci sute de ani înainte de venirea Domnului în trup, trăia în Mesopotamia, în ţara cea dintre două râuri, Tigru şi Eufrat, care se mai chema pe atunci "Poarta lui Dumnezeu", un mare vrăjitor pe care-l chema Valaam. El era dintr-o regiune numită Petor (Numerii 22, 5).Tot în vremea aceea, poporul lui Israel era în nemernicia lui cea de patruzeci de ani, în pustie, şi ajunsese în pământul amoreilor. După ce l-a bătut pe Sihon, împăratul amoreilor, trecuse în pământul Vasanului.

Acolo l-a bătut pe Og, împăratul lor, şi mare groază a băgat în popoarele de dincolo de Iordan şi din pământul lui Moab, care era dincoace de Iordan, deşi poporul încă nu trecuse Iordanul. Împărăţia lui Moab, care era lângă poalele Muntelui Carmel şi lângă Ierihon, avea pe atunci un împărat cu numele Balac. Şi acesta, când a văzut că poporul lui Israel - căruia îi ajuta Dumnezeu în vremea aceea, că era singurul popor ce se închina adevăratului Dumnezeu - ia ţară după ţară şi popor după popor, şi a ajuns lângă hotarele lui, a fost cuprins de mare spaimă şi grijă. De aceea împăratul Balac a strâns boierii curţii sale din Madiam şi a zis: „Poporul acesta mănâncă acum totul împrejurul nostru, cum mănâncă boul iarba câmpului“ (Numerii 22, 4).

13

Revistă Nomen Artis –

supliment de

Deci, sfătuindu-se ei şi socotind că nu vor putea ţine piept unui popor care se arată aşa de puternic, au hotărât că nu este altceva mai bun de făcut decât să cheme în ajutor pe Valaam din Petor. Că la popoarele păgâne era mare credinţă în acest vrăjitor pe vremea aceea. Atâta credinţă aveau în acel mare vrăjitor, încât îl socoteau ca pe un dumnezeu. Şi a trimis Balac împăratul o delegaţie peste Eufrat în Mesopotamia, cu mari daruri şi cu mare cinste la Valaam din Petor, să vină să-i ajute cu farmecele sale, mai bine zis cu puterea drăcească, să bată pe poporul lui Israel, că dacă nu, ţara lor va fi pierdută. Şi l-a dus pe vârful muntelui Peor şi acolo i-a făcut jertfelnice. Dar Valaam, după ce i-a vorbit Dumnezeu prin gura asinei, în loc să blesteme poporul lui Israel a început să proorocească cele despre naşterea lui Iisus, zicând: „Cât sunt de frumoase sălaşurile tale, Iacove, corturile tale, Israele!... o stea răsare din Iacov; un toiag se ridică din Israel şi va lovi pe căpeteniile Moabului şi pe toţi fiii lui Set îi va zdrobi. Din Iacov se va scula Cel ce va stăpâni cu putere...“ (Numerii 24, 5, 17-19). Şi astfel Valaam a proorocit de trei ori bine pentru Israel, despre steaua care trebuia să se arate în vremea naşterii Mântuitorului, şi că Acesta va da lovitura de moarte lumii păgâne şi idolatre şi va împărăţi peste toate popoarele lumii, până în veac. Apoi, sculându-se, s-a înapoiat în ţara sa. Acestea a proorocit pentru că Duhul lui Dumnezeu a umbrit pe Valaam vrăjitorul. Băgaţi de seamă că acestea s-au întâmplat cu 1500 de ani înainte de venirea Mântuitorului, pe vremea lui Moise, când trăia Balac, împăratul Moabului. De atunci tradiţia aceasta era în tot pământul Persiei şi în pământul unde se află astăzi Irakul şi Iranul. Şi aşa, din tradiţie în tradiţie, a ajuns proorocia aceasta, pe care o istoriseşte dumnezeiasca Scriptură, până în vremea naşterii lui Iisus Hristos. Si s-a arătat steaua în Egipt, în Persia şi în alte părţi cu doi ani mai înainte. Când au văzut magii o stea atât de mare, care nu-şi mai făcea drumul ca şi celelalte, de la răsărit la apus, ci venea de la miazăzi la miazănoapte -, ştiind şi proorocia lui Valaam -, au putut

Crăciun

25.XII.2011

cunoaşte despre steaua care va răsări din Iacov, din Israel, din protopărintele neamului evreiesc, Împăratul care va zdrobi toate împărăţşile lumii si va împărăţi în veac în împărăţia cea duhovnicească şi fără de sfârşit (conf. Luca 1, 33).

Dar cine erau magii care au pornit să se închine Mântuitorului? Să nu credeţi că erau vrăjitori ca Valaam din Petor. Nu. În Persia, magi se numeau cei mai mari filozofi şi astronomi, ghicitori în stele sau astrologi. Ei aveau cărţi vechi rămase de la Valaam şi de la alţi înaintaşi şi ştiau, din tradiţia de un mileniu şi jumătate, că se va arăta o stea neobişnuită, o stea făcându-şi drumul altfel, nu aşa cum i-a zis Ziditorul de la început, şi atunci Se va naşte un Împărat care va împărăţi toată lumea. Şi pândeau, că erau astronomi, să vadă când va apărea steaua care să-şi facă drumul ei, nu aşa ca toate celelalte.

Oare nu te-ai speria să vezi acum o stea că vine de la miazăzi spre miazănoapte? Acum ai zice că e satelit, că seamănă cu stelele, dar atunci nu erau sateliţi. Deci se ştia că acesta este un semn minunat nemaiîntâlnit. "Oare ce-i cu steaua aceasta? O fi steaua despre care a spus Valaam din Petor!" Şi de ce a apărut steaua cu doi ani mai înainte de naştere? A fost o rânduială dumnezeiască să se arate cu doi ani mai înainte, ca să aibă ei când se pregăti pentru o călătorie lungă, din Persia până în Ierusalim, căci trebuiau să meargă peste 1000 de km, şi pe atunci nu era atât de uşor ca acum.

Şi cei trei mari filosofi şi magi au pornit cu cămilele încărcate cu hrană şi cu daruri, să-L găsească pe Împăratul lumii. Patru au pornit, dar numai trei au ajuns. Unul din ei cu numele 14

Revistă Nomen Artis –

supliment de

Artavan, fiind împiedicat de diavolul, n-a putut să vină să se închine Mântuitorului în Betleem, ci a ajuns mai târziu, când Hristos era răstignit pe Cruce. Iubiţi credincioşi, Dar cum s-a săvârşit această taină duhovnicească? Nouă ne istoriseşte Evanghelistul Matei aşa: „Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost: că logodită fiind Maria, mama Lui, cu Iosif, mai înainte de a fi ei împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt (Matei 1, 18). Dar de ce a trebuit să se logodească cu bărbat cea Preasfântă şi Preacurată Fecioară, dacă a născut de la Duhul Sfânt şi a fost cămara plină de toate darurile Sfântului Duh? După cum arată dumnezeieştii Părinţi, Maica Domnului a fost logodită pentru două pricini.

Prima, pentru că trebuia să fie minţit satana. Cu 700 de ani înainte de venirea Domnului, Proorocul Isaia, evanghelistul Vechiului Testament, a spus la capitolul 7, versetul 14: „Iată, fecioara în pântece va lua şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel, ce se tâlcuieşte, cu noi este Dumnezeu. Satana a înţeles, prin gura acestui prooroc, că o fecioară va zămisli în chip negrăit la plinirea vremii, prin lucrarea lui Dumnezeu, şi din ceasul acela a început să pândească pe toate fecioarele câte erau pe faţa pământului, să afle care dintre ele va naşte fără bărbat, ca să pună piedici planului mântuirii neamului omenesc. Căci, dacă o afla poporul având în pântece nefiind logodită, o ucidea cu pietre, după legea lui Moise. Dar satana s-a înşelat, că nu poate el niciodată să împiedice lucrarea lui Dumnezeu şi să întârzie taina mântuirii. Că zice dreptul Iov: „El (Dumnezeu) destramă planurile celor vicleni...

El prinde pe înţelepţi în isteţimea lor şi sfatul celor înşelători ies prost (Iov 5, 12-13).

De aceea Dumnezeu Şi-a arătat înţelepciunea şi prudenţa, când a dat logodnic Fecioarei, ca să creadă toată lumea şi însuşi satana că este femeie ca toate femeile, şi el (satana) să nu bănuiască că ea este fecioara cea din veci aşteptată şi aleasă să nască pe Mesia.

Iar a doua pricină a fost şi mai tainică.

Sfântul Grigorie Teologul şi Marele Vasile spun că s-a dat logodnic fecioarei, ca nu cumva satana, cunoscând de la început taina mântuirii, să nu

Crăciun

25.XII.2011

intre în luptă cu Hristos. (Marele Vasile, Tâlcuire la psalmul 44 şi Sfântul Grigorie Teologul, Cuvânt la Naşterea Domnului). Căci Hristos trebuia să pătimească, să fie batjocorit, ocărât, schingiuit, răstignit şi la urmă să fie omorât, şi satana ştia că noi prin rănile Lui ne vom vindeca.

Toate acestea erau prezise de Isaia, care a zis: „Dar El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat... şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat.“ (53, 4-5).

Iată ce trebuia să pătimească El, conducătorul lumii, de la om! Şi dacă ar fi ştiut satana că această fecioară are să nască pe Hristos, nu avea oare să fugă departe de El? Ar fi luat lui Hristos orice prilej de a fi ocărât şi batjocorit şi omorât, ca să nu se plinească în felul acesta mântuirea lumii, care trebuia să vină prin Cruce.

Atunci satana n-avea să mai întărâte pe evrei, pe farisei, pe cărturari. N-avea să-l mai facă vânzător pe Iuda; nu apela la Pilat, nici la Irod, să-L prigonească. Dar de ce? Ca nu cumva să biruie Hristos şi să ne mântuim noi! Dar aşa, necunoscând taina, a început să-L prigonească chiar după botez, socotind că-i un drept sau un prooroc. Că auzi ce-I spune satana în muntele Carantaniei, căci nu ştia sigur cine este: „De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini.“ (Matei 4, 1). Iar altă dată, când duhul necurat a strigat din îndrăcitul din ţinutul gherghesenilor: „Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt?“ (Luca 8, 28). A spus acestea pentru că diavolul ştia scriptura care zice: „Eu am zis: Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt“ (Psalm 81, 6). Deci satana îl socotea pe Mântuitorul ca pe un fiu al lui Dumnezeu după dar, asemeni proorocilor şi drepţilor către care a fost cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 10, 35), neştiind că este Fiul lui Dumnezeu după fiinţă, Cel care va prăda iadul şi va omorî moartea. Dar cu câţi oameni nu se luptase el de atâtea mii de ani! Cu câţi patriarhi, cu câţi drepţi, cu câţi făcători de minuni, care au înviat şi morţii? El ştia că trebuia să vină proorocul prezis de Moise, dar nu ştia că va veni în persoana lui Hristos. Iată, deci, cele două pricini pentru care a pus Dumnezeu logodnic 15

Revistă Nomen Artis –

supliment de

lângă Preacurata Fecioară Maria, Iubiţi credincioşi! Dar să mergem cu Evanghelia mai departe. Şi Iosif, când a văzut că Maica Domnului are în pântece, s-a întristat. El ştia că a luat pe această fecioară din mâna proorocului Zaharia, să-i păzească fecioria nestricată şi s-o păzească cu totul în învăţătura Sfintelor Scripturi. Şi când a văzut-o grea, a început a se spăimânta, a se mâhni cu gândul, cum cântă Biserica: „Spăimântatu-s-a Iosif..." şi "Nu te mâhni, Iosife...".

S-a mâhnit Iosif, gândind cum se poate ca o fecioară de 15 ani, curată şi preasfântă, pe care a luat-o din Sfânta Sfintelor, pe care a hrănit-o Arhanghelul Gavriil 12 ani, încredinţată lui ca unui om bătrân şi văduv, cum se poate deci ca această cămară a tainelor, această floare a raiului şi a cerului, să fie acum grea? Cine a înşelat-o pe Maria? Cine a greşit cu dânsa? Cum de s-a încumetat cineva să se apropie de un vas al Duhului Sfânt? Acestea erau întrebările pe care bietul şi dreptul Iosif şi le punea, mâhnindu-se după dreptate. Avea dreptul să se mâhnească, fiindcă toată grija de a o păzi era asupra sa. "Mă tem - gândea el - că de voi spune lui Zaharia aceasta, o să mă mustre, că de ce nam păzit-o; iar dacă va afla poporul, pe dânsa o va ucide cu pietre. Da - îşi zicea el -, mai bine am s-o las în taină şi mă duc". Şi cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind:

„Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ceea ce s-a zămislit întrînsa este de la Duhul Sfânt. Iar Iosif a primit aceste cuvinte ca şi cum Însuşi Dumnezeu i-ar fi spus: "Nu te teme că a înşelat-o cineva! Nu te

Crăciun

25.XII.2011

teme că de comoara aceasta a Duhului Sfânt s-a atins cineva să ţi-o fure! Nu. Este preasfântă, preacurată! Pentru dânsa am făcut cerul şi pământul şi am zidit toată făptura! Ia-o, ş nu te teme!" Şi asa, întărit de înger, Iosif a luat-o! Şi zice mai încolo Scriptura: „Şi n-a cunoscut-o pe ea până când a născut pe Fiul Său cel UnulNăscut, Căruia I-a pus numele Iisus“. (Matei 1, 25).

De la acest cuvânt până când, pornesc neoprotestanţii de tot felul şi nu voiesc s-o laude şi s-o cinstească pe Maica Domnului. Ci zic: Auzi ce spune Scriptura: Şi n-a cunoscut-o pe ea până când..., ca şi cum ar da a înţelege că după aceea, după ce a născut pe Cel Unul-Născut, s-o fi cunoscut Iosif! Dar nebuni sunt şi slabi la minte toţi cei care cugetă asemenea cu dânşii. Să cerceteze Scriptura mai întâi şi să vadă ce inseamnă cuvântul până când. Şi atunci să vadă adevărul, care străluceşte mai mult decât soarele în Evanghelie şi în toate dumnezeieştile Scripturi.

Cuvântul „până când" înseamnă veşnicie, se spune în Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin. Şi citind în scrierile dumnezeieştilor Părinţi, vedem tâlcuit că, atunci când auzim zicându-se în psalmul 109: „Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale, să nu înţelegi că de la judecată înainte, de când va zdrobi Hristos toată vrăjmăşia şi pe diavolul şi pe cei potrivnici, nu va mai şedea de-a dreapta Tatălui, spre a împărăţi cu El peste toate veacurile, deoarece ştim bine şi este scris, că împărăţia Lui nu va avea sfârsit“ (Luca 1, 33). Sau când auzim de soţia lui David, Micol, fata lui Saul cea mai mică, se zice că n-a avut copii până în ziua morţii ei (II Regi 6, 23). Înseamnă că a născut după ce a murit? Câtă nebunie ar fi să crezi că a născut după ce a îngropat-o?! Deci a arătat veşnicia, că niciodată nu a mai născut. Sau despre corbul lui Noe, ce zice? Şi nu s-a mai întors corbul în corabia lui Noe până ce a secat apa de pe pământ (Facerea 8, 7). Dar s-a întors vreodată, sau o să se mai întoarcă? Nu! Porumbelul s-a întors a doua oară, dar corbul nu s-a mai întors!

Deci cuvântul până când înseamnă veşnicie! Aşa şi despre Maica Domnului. Când auzi că n-a cunoscut-o pe ea „până când“ înseamnă că în 16

Revistă Nomen Artis –

supliment de

vecii vecilor n-a cunoscut bărbat şi n-a cunoscut-o nimeni. Ce spune dumnezeiasca Evanghelie mai departe? Şi a luat pe Maria, logodnica sa, că a venit poruncă de la cezarul August, când domnea în Siria Quirinius, să meargă fiecare să se înscrie. Unde? În cetatea sa. Şi a venit Iosif cu Maria în cetatea Betleem. De ce au venit în Betleem? Betleemul era cetatea lui David, căci aţi auzit mai sus ce i-a spus îngerul lui Iosif, logodnicul Fecioarei:„Iosife, fiul lui David... Şi fiindcă şi Iosif şi Maica Domnului se trăgeau din neamul şi din casa lui David, după dreptate au venit în Betleem să se înscrie, cu toate că acum locuiau în altă parte. Betleemul, numit în vechime şi Efrata, se mai chema şi cetatea lui David, căci într-însa s-a născut şi s-a uns ca împărat marele strămoş al Mântuitorului, după trup. Dar s-a mai numit şi "Casa Pâinii", de către fericitul patriarh Iacov, care, păscându-şi turmele oilor sale pe acele locuri, mai înainte a văzut şi a proorocit că acolo avea să se pogoare şi să Se nască Pâinea cea vie care S-a pogorât din cer, Domnul nostru Iisus Hristos. Dar unde se află Betleemul? În Palestina. Este o cetate mică, la jumătatea căii între Ierusalim şi Hebron, unde s-a născut Sfântul Ioan Botezătorul şi unde Avraam a vorbit la stejarul Mamvri cu cei trei îngeri, mai bine-zis cu Sfânta Treime. Acolo era Betleemul! Dar de ce S-a născut Mântuitorul în Betleem? Era vreo proorocie că Betleemul va fi locul de naştere al lui Iisus Hristos? Era! Proorocul Miheia a spus mai înainte cu vreo 4500 de ani de venirea lui Hristos în lume: „Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nicidecum nu eşti mai mic între voievodatele lui Iuda, căci din tine va ieşi Povăţuitorul, Care va paşte pe poporul Meu Israel (Miheia 5, 1; Matei 2, 6). Această proorocie au cunoscut-o şi arhiereii şi cărturarii, căci atunci când i-a întrebat Irod: „Unde va să se nască Hristosul", ei au răspuns: "În Betleemul Iudeii". Şi i-au spus proorocia aceasta. Deci, când a venit Iosif în Betleemul Iudeii cu Maica Domnului, împlinindu-se nouă luni, tocmai atunci a sosit vremea de naştere. Şi atunci, aflându-se în Betleem, căutau un loc unde să poată naşte. Iubiţi fraţi, poate şi dumnea-

Crăciun

25.XII.2011

voastră şi noi am stat în una din nopţi afară, când cerul era înstelat şi stelele aşa de frumoase şi de strălucitoare, ca în timpul de iarnă de acum. Ce aţi face dacă aţi vedea deodată că stelele şi cerul tot vin şi vin şi vin spre pământ şi se apropie? Şi din ce se apropie mai tare, mai tare luminează; şi de atâta orbire şi de frică, negresit, mai că v-ar iesi sufletul! Ce s-ar întâmpla? Câtă spaimă ar fi! Sau dacă am vedea deodată în timpul zilei că soarele începe să vină către noi şi tot vine şi orbeşte lumea şi arde lumea cu razele sale şi miliarde de raze străpung văzduhul, arzând toate şi luminând toate! Câtă frică ar fi atunci şi cât cutremur să vezi stelele şi soarele venind spre pământ?! Ei, dar nimic n-ar fi aceasta faţă de ce s-a întâmplat la Naşterea lui Hristos. Că nu cerul, nu soarele s-a coborât atunci la noi, ci Ziditorul cerului şi al pământului. Cel ce a zidit soarele şi a pus lumina, razele şi căldura în el, şi a pus luminători pe tăria cerului. Acela a venit! Câtă spaimă, cât cutremur n-ar trebui să ne cuprindă pe noi gândind că Cel Care a făcut toate din nimic, a venit până la firea noastră. Şi n-a voit să vină să se nască în palatele cezarilor Romei sau la faraonii Egiptului, unde era numai aur, ci într-o iesle simplă, într-o pesteră.

17

Revistă Nomen Artis –

supliment de

Era o pesteră cu iesle pentru vite, care avea cam 20-30 de picioare lăţime, unde se adăposteau vitele de căldura mare. Era peştera unde David închidea oile când era păstor. Deci Mântuitorul a voit să Se nască chiar în peştera unde David, strămoşul Său după trup, a trăit. Na ales palatele din Roma, nici pe cele din Persia, ci peştera lui David, ca să-şi arate smerenia chiar de la început, de la naştere. Dar de ce S-a născut într-o pesteră? Pentru că ea este simbolul întunericului. El a venit să aducă lumină şi în temniţa iadului şi în lumea care era în noapte, că zice marele Apostol Pavel: „Întunericul veacului acestuia. Veacul de acum si mai ales cel până la Hristos era o noapte lungă, în care lumea era oarbă, stătea în întunericul slujirii de idoli şi al păcatului.“ Şi S-a născut Hristos noaptea, la miezul nopţii şi în peşteră, ca să arate că El a venit să aducă lumină, să risipească întunericul. Unde? La peşterile de care a spus Isaia, căci zice: „peşterile lor vorbeşte de peşterile iadului - în veci cu întuneric sunt făcute. Şi a venit să risipească întunericul din peşterile iadului şi întunericul păcatului de pe faţa pământului. Dar de ce S-a născut Iisus Hristos la miezul nopţii? A venit să lumineze peşterile întunericului veacului aceluia, întunecat de atâtea mii de ani, pentru că Hristos era lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul care va să vie în lume. El de la început era lumina lumii şi a venit să lumineze şi să strălucească în toate părţile cu razele soarelui dumnezeirii Sale. Dar ştiţi în care zi a săptămânii S-a născut Hristos? Poate vă întreabă cineva. Adu-ţi aminte din Sfânta Scriptură ziua în care a făcut Dumnezeu lumina, când a zis: „Să se facă lumină" şi a fost lumină! (Facerea 1, 3).

Ziua întâi a săptămânii, Duminica sau „Ziua soarelui"! Duminica S-a născut Hristos; Duminica S-a botezat, cum arată Sfinţii Părinti de la Soborul IV Ecumenic. Duminica a înviat din morţi (Matei 28, 1). Duminica a turnat Hristos din Duhul Sfânt peste Sfinţii Săi ucenici şi Apostoli. Duminica Sfinţii Apostoli făceau Sfânta Liturghie. Tot Duminica s-a descoperit şi Apocalipsa, că Sfântul Evanghelist Ioan zice:

Crăciun

25.XII.2011

„Am fost în duh în zi de Duminică (1, 10). Iată dar, câte sunt legate de ziua Duminicii! De aceea a sfinţit Dumnezeu ziua Duminicii şi cu naşterea Sa, pentru că în ziua aceasta, cum v-am spus, a făcut Dumnezeu lumina. Parcă ne-ar fi spus Mântuitorul: „Eu Însumi am făcut lumina cea zidită atunci, şi am venit să aduc lumina cea sfinţită şi duhovnicească la toată lumea. Eu am adus lumină peste tot omul şi voi lumina peste tot omul care vine în lume ca lumina sfinţită. Eu am făcut lumina atunci când am făcut soarele şi lumina zilei, şi Eu am venit acum cu lumină gândită, ca lumină duhovnicească".

Iată pentru care pricină Hristos S-a născut Duminica şi la miezul nopţii. Iubiţi credincioşi, Magii, când au ajuns în Iudeea, s-au dus la stăpânitorul Irod şi au întrebat unde este Împăratul care S-a născut. Şi întelegând Irod că în Iudeea şi anume în Betleem se va naşte Hristos, cu mare vicleşug le-a spus magilor: Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi, dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui (Matei 2, 8). Navea el de gând să-L cinstească, ci voia numai să afle unde este, ca să-L piardă. Dar cum v-am mai spus, planul lui Dumnezeu nu-l poate opri nimeni.

Nici dracii, nici îngerii, nici oamenii, nici popoarele, nimeni, nimeni. El înaintează veşnic cum este rânduit de Dumnezeu. S-au dus deci magii, după cum stiţi, şi au aflat steaua deasupra peşterii din Betleem. Apoi s-au închinat cu mare bucurie şi cinste Domnului nostru Iisus Hristos, şi I-au adus daruri: aur, smirnă şi tămâie. Aur, ca unui împărat, tămâie, ca unui Dumnezeu şi smirnă ca unui mort (muritor). şi luând înştiintare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, au pornit înapoi pe altă cale. Irod, văzând că a fost batjocorit, s-a umplut de mare furie şi de mare tulburare. şi aducându-şi aminte de cele spuse de magi, că steaua s-a arătat cu doi ani mai înainte, a trimis ostaşi în Betleemul Iudeii şi în jur, să taie toţi pruncii de doi ani şi mai jos, că numai aşa va fi sigur de uciderea acelui Împărat, Care este Hristos.

18

Revistă Nomen Artis –

supliment de

Dar înainte de aceasta, îngerul Domnului se arătă lui Iosif în vis si-i spuse: Scoală-te, ia pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L omoare (Matei 2, 13). Aţi văzut purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru Fiul Său? Dar de ce i-a zis: "Fugi"? Oare S-a temut Hristos de Irod? De ce fuge Dumnezeu de om? Se teme oare de el? Doamne fereşte!

De câte ori nu a trecut Hristos prin mijlocul fariseilor când au vrut să-L prindă? Aceasta a făcut-o spre a ne da nouă pildă, ca să fugim din calea primejdiei când vedem că vine asupra noastră; pentru că zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „Dacă vezi că vine primejdia, să n-ai cutezanţa şi mândria cugetului să stai în calea primejdiei. Dacă stai, va lua Dumnezeu darul de la tine, fiindcă te încrezi în tine.

Dacă Dumnezeu vrea să pătimeşti martiriul şi să te încununeze, te găseşte duşmanul. Dar tu eşti dator să te păzeşti, să nu crezi că eşti mai tare decât Petru şi Pavel şi să stai în calea primejdiei". Dar câţi din drepţi n-au fugit şi nu s-au ferit? De câte ori n-a fugit David de furia lui Saul, care îl urmărea ca să-l piardă? Sfântul Atanasie cel Mare a fugit de furia arienilor; Emilian al Cizicului, treizeci de ani a umblat fugar; Teofilact al Nicomidiei, douăzeci şi opt; Ilarion cel Nou a stat la o văduvă bătrână şapte ani într-o grădină, într-un bordei; Sfântul Nichi-

Crăciun

25.XII.2011

for, Patriarhul Constantinopolului, a stat doisprezece ani pe malul mării la un pescar, fiindcă îl urmărea Leon, împăratul iconoclast; Sfântul Teodor Studitul douăzeci de ani a fost fugar şi de asemenea ucenicul său, Nicolae Mărturisitorul. Deci, vedem din vremea prigoanelor cum s-au ferit creştinii şi sfinţii, ca să nu aibă mândria să spună: „Mă duc la moarte!" Pentru că nu suntem pregătiţi de moarte, şi Dumnezeu, când vede că omul se reazemă pe puterile lui, îi ia darul. Este mai bine să zicem: „Doamne, sunt păcătos, sunt neputincios şi fricos, de aceea fug. Dacă vrei să mă întăreşti Tu, scoate-mă; dacă nu, fug!" Ce spune Proorocul Isaia în cântarea a patra? Mergi, poporul Meu, încuie uşa ta, ascunde-te puţin, câtuşi de puţin, până va trece mânia Domnului (Isaia 26, 20).

Auzi! Să ne ascundem puţin, câtuşi de puţin, până va trece mânia Domnului. Nu avem poruncă să ieşim în vileag, dar nici să ne lepădăm de Hristos când suntem descoperiţi. Şi Sfântul Andrei al Cezareei, în tâlcuirea Apocalipsei, pentru prigoana cea mare care va fi către sfârşitul lumii pentru toată Biserica de pe faţa pământului, zice: „În vremea aceea va ajuta Bisericii lui Hristos pustia cea gândită şi cea simţită". Pustia cea gândită este atunci când omul va ţine credinţa în taină şi se va ruga din inimă lui Dumnezeu să se pregătească pentru mucenicie şi pentru moarte. Iar pustia cea simtită vor fi codrii, munţii, dealurile, văile adânci, desişurile, care vor adăposti pe robii lui Dumnezeu şi îi vor acoperi. Aşa trebuie să facem. Negreşit, în toată vremea şi în tot locul, creştinul trebuie să fie pildă, să mărturisească prin toată viata sa că este cu adevărat lumina lumii şi sarea pământului, să aibă mereu în minte cuvântul Apostolului: „Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire“ (Romani 10, 10). Dar şi aceasta să o învăţăm din Evanghelia de azi: că este bine, şi după Sfinţii Prooroci şi după Sfinţii Apostoli, să te fereşti din calea primejdiei când poţi. Când nu, stăm înaintea Domnului şi El va întări pe cele neputincioase şi va plini cele cu lipsă ale noastre.

Iubiţi credincioşi, Iată ce s-a întâmplat: Sculân19

Revistă Nomen Artis –

supliment de

du-se Iosif a luat Pruncul şi pe mama Lui şi au fugit în Egipt, şi au stat acolo, după mărturia unor sfinţi şi a unor mari istorici, şapte ani, că Irod a domnit 13 ani, cum arată marele istoric evreu Iosif Flaviu26. Şi S-a dus Mântuitorul în Egipt pentru două pricini: prima ca să împlinească proorocia lui Osea: Din Egipt am chemat pe Fiul Meu (Osea 11, 1; Matei 2, 15), precum trebuia să plinească la vreme şi proorocia despre răstignire, hrănirea cu oţet, trestia şi toate celelalte. Dar şi pentru altă pricină s-a făcut aceasta: În secolele II-IV după Hristos au ieşit niste erezii numite gnostice: montaniştii, arienii şi altele. Şi o seamă dintre ei au nălucit că Hristos S-a născut nu după fire, ci după nălucire. Deci, dacă nu S-ar fi ascuns Hristos, aceşti eretici ar fi nălucit că El nu ar fi fost şi om după trup, ci numai Dumnezeu, care după nălucire S-a întrupat. Dar dacă a fugit de sabia lui Irod, El a fugit ca om, ca să arate că poartă şi fire omenească şi că sabia l-ar fi tăiat. Deci a făcut aceasta ca să se folosească Biserica mai târziu.

A fugit deci ca să împlinească proorocia care spune că din Egipt am chemat pe Fiul Meu şi ca să arate că purta trup şi S-a ferit cu firea Sa omenească de sabia lui Irod. Iar după ce au stat ei şapte ani în Egipt, Iosif, primind poruncă în vis, a luat Pruncul şi pe mama Lui şi a venit în părţile Galileii, în pământul lui Israel (Matei 2,2122). Şi ducându-se în Galileea, s-au asezat în cetatea Nazaret. Dar de ce au venit tocmai la Nazaret? Ca să se împlinească Scriptura, care zice: „...Nazarinean se va chema. Dar de la Sfinţii Părinţi aflăm că cuvântul nazarinean nu există în toată Scriptura. Atunci de ce se zice: şi a venit şi a locuit în orasul Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean se va chema (Matei 2, 23). Dar câte Scripturi nu existau mai înainte, de care ştim prin tradiţie?

Iudeii au fost strămutati din locul lor şi o multime de cărţi canonice de-ale lor s-au pierdut, cum a fost şi Cartea Întelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah, a lui Tobie şi altele care au intrat 26

http://ro.wikipedia.org/wiki/Iosephus_Flavius

Crăciun

25.XII.2011

în canonul cărţilor Scripturii. Aşa se înţelege proorocia aceasta de "Nazarinean". Se bănuieşte că se află în cărţile lui Enoh, care a scris 19 cărţi, ce se aflau în corabia lui Noe când a venit potopul.

Arca lui Noe pe o pictură din 1675 – (artistul necunoscut) aflată azi în Muzeul de Artă Budapesta

Căci se ştia şi după potop de proorocia lui Enoh, de care aminteşte Sfântul Apostol Iuda în Epistola sa sobornicească şi în cea de a doua a Sfântului Apostol Petru. Deci cuvântul "Nazarinean" nu-l găsesti în toată Scriptura, dar s-a păstrat prin tradiţie, din proorociile lui Enoh.

Aşa spun dumnezeieştii Părinţi. Dar mai avem oare şi altele din prorociile care s-au păstrat numai prin tradiţie şi nu sunt scrise? Da, avem.

Iată ce spune Epistola a doua a Sfântului Apostol Pavel către Timotei: „După cum Iannes şi Iambres s-au împotrivit lui Moise, asa şi aceştia stau împotriva adevărului... şi celelalte“ (3, 8).

Aţi văzut? Dar căutaţi la Numerii şi la Levitic, să vedeti, găsiţi pe Iannes şi Iambres în Scriptură? Am avut o discuţie cu adventiştii de la Fundul Moldovei, care ziceau că ei cred numai ce este scris. "Dacă voi credeţi numai ce este scris, vă rog să-mi arătaţi unde se scrie de Iannes şi Iambres în Scriptură?" Au zis: "Nu este scris". "Şi de unde ştie Pavel, care nu spune minciuni? Voi credeţi în toate cele 14 epistole ale lui. De unde ştie el că Iannes şi Iambres s-au 20

Revistă Nomen Artis –

supliment de

împotrivit lui Moise?" Au răspuns: „Poate din tradiţie". „Nu "poate". Eu vă aduc vouă şi altele din Scriptură, care arată că tradiţia este mai veche decât Scriptura. Şi Scriptura nu este altceva decât o tradiţie veche întreagă, scrisă.

V-am dat pilda cu Iannes şi Iambres. Unde vedeţi în Scriptură că aşa i-a chemat? În ea se spune numai că vrăjitorii lui Faraon s-au împotrivit lui Moise până la a treia plagă (Ieşire 7, 11, 22; 8, 7), până ce a dat Moise în tot pământul muşiţă, dar nu spune cum îi chema pe vrăjitorii care s-au împotrivit lui. Aşadar, fraţii mei, din predica de azi, pe lângă altele, să vă rămână cu osebire în minte, întâi, că suntem datori să ne ferim în vreme de primejdie, după a noastră putere; iar al doilea, că unele proorocii despre Mântuitorul le-au adus Sfinţii Evanghelişti din Sfânta Tradiţie, care este mai veche decât Sfânta Scriptură. Aşa este aceasta care zice că Mântuitorul Se va chema „Nazarinean".

Aceasta s-o ştiţi despre Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos. Mai înainte de toate să daţi slavă milostivirii şi bunătăţii celei negrăite a Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi Preacuratei şi Preasfintei Fecioare Maria, care a slujit la Naşterea Lui, că ne-a învrednicit pe toţi să mai ajungem încă o dată Naşterea Domnului şi să prăznuim înnoirea neamului omenesc prin taina venirii cea în trup a lui Dumnezeu Cuvântul.

Cu aceasta închei şi rog pe Bunul Dumnezeu să ne ajute să nu uităm cele ce le-am spus şi cele ce ati auzit.

Amin!

Parintele Cleopa

Crăciun

25.XII.2011

Un pustnic de lângă cetatea Emesei, din Siria, avea mare dar şi lumea avea mare evlavie la el. Însă el se gândea aşa: „Doamne, prea bun eşti Tu, că văd că la cei răi le merge bine, iar cei buni au necazuri şi scârbe. Cum, Doamne, de îngădui Tu aşa cu bunătatea Ta cea fără de margini?"

Apoi şi-a zis: „Am să mă rog lui Dumnezeu, să-mi arate cum sunt judecăţile Lui". Că sunt unii oameni care judecă împotriva proniei, a purtării de grijă a lui Dumnezeu: Cutare este rău, este păcătos, şi-i merge bine. Altul este bun, dar copiii sunt răi, femeia este bolnavă, iar el scapă de un necaz şi dă peste altul.

Unul este rău şi trăieşte mult, iar altul este bun şi moare devreme. Uite, un creştin este bun, se roagă lui Dumnezeu, posteşte şi numai de scârbe dă, iar altu-i rău, înjură, bea, şi pe acela nu-l pedepseşte Dumnezeu, cum zice la Proorocul Ieremia: Doamne, ce este, căci calea celor răi sporeşte şi calea celor drepţi totdeauna este în necaz? Şi din ziua aceea a început să se roage: "Doamne, arată-mi judecăţile Tale, ca să nu judec!" Rugându-se el aşa, odată a avut nevoie să se ducă la cetatea Emesei. Şi ducându-se el, i-a ieşit înainte un tânăr şi i-a zis: - Părinte, bagă de seamă, te duci la Emesa! Dumnezeu are să-ţi arate mari taine, dar să nu te sminteşti!

- Unde, fiule?

- Cănd ajungi la oraşul Emesa, oraş mare, frumos, să bagi de seamă că în marginea oraşului este o grădină mare, înconjurată cu copaci, cu garduri, gradină cu copaci roditori, o livadă. Şi să bagi de seamă că într-un loc s-a rupt oleacă gardul şi este un copac cu o scorbură mare.

Să bagi de seamă că acolo alături de grădină, unde-i copacul cel cu scorbură, este o

21

Revistă Nomen Artis –

supliment de

fântâniţă. Şi langă fântână este o cărare care trece, iar dincolo este drumul mare. Să te duci în grădina aceea şi să intri în scorbura copacului.

Să stai acolo ascuns şi să te uiţi spre fântână. Şi ce-i vedea acolo, ai să te foloseşti mult.

Pe urmă tânărul a dispărut. Pustnicul, când a ajuns la cetatea Emesei, a vazut fântâna, a văzut copacul acela cu scorbură mare în dreptul fântânii, a văzut şi gardul unde era rupt. A intrat acolo, s-a băgat în scorbură şi se ruga la Dumnezeu. Şi, stând el acolo şi rugându-se, vede că vine un boier călare pe un cal frumos. Boierul avea la dânsul un toporaş şi avea o tăscuţă frumoasă. A venit la fântână, s-a dat jos de pe cal şi a dat drumul la cal să pască. Şi el a stat, a băut apă şi a scos din tăscuţa de piele 150 de galbeni de aur. I-a numarat şi pe urmă s-a culcat şi s-a odihnit. Dar el în loc să-i pună în buzunar, i-a pus alăturea.

Când s-a trezit el, prima grijă era calul. Îi dăduse drumul să pască. Calul se depărtase mai încolo, dar paştea. Şi el a fugit, a ajuns calul, dar punga cu galbeni i-a căzut şi a rămas la fântână. El n-a observat că i-au căzut banii acolo. S-a suit pe cal şi s-a dus înainte.

Părintele pândea din scorbură. După ce a plecat boierul, vine un om. Acesta a făcut cruce, a băut apă şi a văzut punga aceea. Şi când a văzut că într-însa e aur, a luat-o şi nu s-a mai dus pe cărare, şi nici pe drum înapoi, ci s-a dus de-a dreptul şi a fugit cu punga de aur. În urma acestuia care a luat punga şi a fugit, vine un bătrân sărac cu doi desagi în spate, cu opinci rupte, haine vechi, obosit. Şi a stat acolo, a scos nişte pesmeţi din desagă şi apă din fântână, şi a mâncat. Şi a mulţumit lui Dumnezeu şi pe urmă s-a culcat oleacă. În timpul acesta boierul şi-a dat seama că nu are banii la el, că i-au căzut la fântână, şi s-a întors înapoi. Şi găseşte pe bătrânul ăsta. --- Moşule, n-ai găsit aici o pungă cu galbeni? ăsta nu ştia nimic: - N-am găsit nimic.

- Moşule, scoate banii! Unde i-ai pus?

- Cucoane, n-am găsit nici un galben!

- Ei! Scoate banii că te omor!

Crăciun

25.XII.2011

- Cucoane, nu ştiu nimic!

Boierul a crezut că a ascuns banii şi minte. A scos baltagul şi i-a dat în cap şi l-a omorât. A luat şi a scos toate din desăgi, a căutat prin hainele lui şi n-a găsit banii.

Dacă a văzut boierul că l-a omorat pe ăsta şi nici banii nu i-a găsit, s-a suit pe cal şi a plecat dându-şi palme şi văitându-se că a omorât om nevinovat. Şi s-a dus călare bătându-se.

Atunci părintele care păndea din scorbură a zis: „Ia uite măi, câtă nedreptate s-a făcut la fântâna asta! Cine a pierdut banii, cine i-a găsit şi cine a fost omorât? Vai de mine, mare nedreptate a facut Dumnezeu aici! Boierul a omorât pe bătrânul ăsta nevinovat şi celălalt a luat banii şi s-a dus în lumea lui". Şi cum se gândea el aşa, a venit din nou îngerul Domnului în chip de tânăr.

- Părinte, părinte, ieşi din scorbura asta şi hai să stăm de vorba!

A iesit părintele şi îngerul l-a întrebat: - Ce ai văzut şi cum ţi s-a părut?

- Doamne, dar aici la fântâna asta numai nedreptăţi a facut Dumnezeu. Cine a pierdut banii, cine i-a găsit şi cine a fost omorât!

- Părinte, mata ai vrut să ştii judecăţile lui Dumnezeu. Afla că la fântâna asta, numai dreptăţi a facut Dumnezeu. Ştii dumneata pe boierul acela cel tanar? El are curţi mari. Şi ştii unde-i curtea lui? Alăturea cu cel ce-a găsit banii. Şi la acela săracul, într-o noapte i-a murit şi mama şi soţia, şi el s-a dus la boier să-i împrumute nişte bani. Boierul de mult voia să-i ia grădina lui, că avea o grădină cu pomi roditori, foarte frumoasă, chiar lângă grădina boierului. Şi a venit săracul la el, zicând: - Cucoane, dă-mi nişte bani împrumut să îngrop pe mama şi pe soţia, că ţi-oi prăşi la vară, ţi-oi cosi, voi secera pe lan. Şi boierul şi-a zis: „Acum îi momentul, căi sărac!"

- Dă-mi livada ta!

- Cucoane, am muncit de mic, am plantat copaci, am răsădit şi nu pot să ţi-o dau!

- Cât să-ţi dau pe livadă? Dar acela a spus aşa:

22

Revistă Nomen Artis –

supliment de

- Să-mi dai 300 de galbeni, că de nevoie o dau, că n-am cu ce face înmormântarea.

Dar boierul, văzându-l pe acela necăjit, că are doi morţi, nu i-a dat mai mult de 150 de galbeni.

- Cucoane, Dumnezeu să facă dreptate. Eu n-am cerut prea mult. Grădina mea face 300 de galbeni de aur. Şi săracul s-a dus plângând acasă, cu 150 de galbeni, pentru că de nevoie a dat grădina.

Dar a zis: "Dumnezeu să facă dreptate". Şi acum Dumnezeu a facut dreptate. I-a găsit tocmai acesta care stătea lângă dânsul.

150 de galbeni i-a dat boierul de bunăvoie şi 150 i-a uitat la fântână. Dumnezeu a făcut dreptate la fântână, că el când i-a dat numai 150 a zis: „Dumnezeu să facă dreptate cu banii! Nu mi-ai plătit grădina". Şi iată Dumnezeu preadrept i-a întors banii acum la fântână. I-a plătit grădina.

- Bine, la ăsta i-a facut dreptate. Dar bătrânul care a fost omorât, cu ce era vinovat?

- Ai văzut cum i-a dat cu muchia în cap şi l-a omorât? L-a întrebat de bani şi bătrânul nu ştia nimic. Bătrânul acesta - i-a spus îngerul -, când era tânăr de 25 de ani, era cu carul cu boi pe marginea unui râu. Şi un om a vrut să treacă râul acela şi, când era la mijlocul râului, l-a dovedit apa. Şi tot striga la el: „Măi, frate, nu mă lăsa, că mor! Mă înec, nu mă lăsa!" Şi el în loc să sară să-l scoată pe acela, a dat un bici în boi şi a zis: „Aşa îţi trebuie, cine te-a băgat acolo". Şi acela s-a mai luptat oleacă cu apa şi s-a înecat. Săracul acesta avea multe fapte bune, dar pentru acel păcat, că n-a sărit să-l scoată pe acela din apă, se ducea în iad. Şi lui Dumnezeu i-a fost milă Şi a vrut să-i plătească în lumea aceasta, pentru că a avut greşeala aceea din tinereţe, când nu a vrut să-l scoată pe acela din apă. El l-a omorât pe acela că nu l-a scos din apă atunci şi acum l-a omorât pe el nevinovat boierul ăsta. Dumnezeu a făcut foarte bine, că prin moartea asta, îl duce la bucurie şi la rai în vecii vecilor pe sărac.

- Dar boierul?

Crăciun

25.XII.2011

- L-ai văzut pe boier cum se bătea cu palma peste cap? Mai încolo l-a mustrat cugetul că l-a omorât pe bătrân. A întâlnit un om şi i-a dat calul de pomană, şi a întâlnit altul şi i-a dat hainele lui şi a luat nişte haine vechi de la un om şi s-a dus la o mânăstire să se facă călugăr. Şi după 40 de ani cât o să se pocăiască acolo, o să-l ierte Dumnezeu că a omorât un om nevinovat. Şi cu ocazia asta şi boierul se mărturiseşte şi face canon şi se mântuieşte. Şi tu ai zis că la fântână asta s-au făcut trei lucruri nedrepte, dar Dumnezeu a făcut trei lucruri drepte şi bune. Că judecăţile lui Dumnezeu nu sunt ajunse de mintea omenească.

N-ai auzit pe Isaia Proorocul? Pe cât este mai înalt cerul decât pământul, pe cât este mai departe răsăritul de apus, pe atât sunt mai departe judecăţile Mele de judecăţile voastre şi gândurile Mele de gândurile voastre, fiii oamenilor. N-ai auzit pe Solomon ce spune? Pe cele mai grele decât tine, nu le ridica şi pe cele mai adânci decât tine, nu le cerca, ca să nu mori!

N-ai auzit pe David Proorocul care zice: Judecăţile Domnului sunt adânc mult? Cum ai îndrăznit tu un om, să ştii jude-căţile lui Dumnezeu, pe care nici îngerii, nici serafimii, nici heruvimii nu le stiu? Dar Dumnezeu m-a trimis pe mine, părinte, să-ţi arăt că judecăţile lui Dumnezeu nu sunt ca ale oame-nilor. Şi tu ai judecat ceva, dar judecăţile lui Dumnezeu n-au fost ca ale tale, ca ele au fost bune foarte! Deci de acum înainte să nu mai judeci pe nimeni şi orice vei vedea să zici: Doamne, Tu toate le ştii! Eu nu cunosc judecăţile Tale!

Dar, fiindcă esti om, Dumnezeu te-a iertat, însă m-a trimis să te înţelepţesc să nu mai îndrăzneşti să iscodeşti judecăţile Lui, că judecăţile lui Dumnezeu sunt adânc mult şi nu le poate şti nimeni, nici îngerii din ceruri.

Aşadar să ţinem minte din această povestire, că tot ce ni se pare nouă în lumea asta că-i strâmb şi rău, de multe ori ne înşelăm!

Că nu cunoaştem judecăţile lui Dumnezeu cele ascunse şi necuprinse.

Nu cerca cele necercate şi nu voi să ajungi cele neajunse! Amin.

23

Revistă Nomen Artis –

supliment de

E binecunoscut că sezonul sărbătorilor de iarnă în Belgia începe pe 6 decembrie, odată cu sărbătoarea Sfântului Nicolae – patronul elevilor şi se termină cu Revelionul sau Anul Nou. Ajunul Crăciunului se petrece în familie, se merge la Liturghia de la miezul nopţii sau iluminând piaţa oraşului cu lumânări, în timp ce bat clopotele de la 12 noaptea.

Tradiţiile variază în funcţie de oraş şi de particularităţile fiecărei familii. Copiii primesc cadouri împărţite, evident, de Moş Crăciun. În Nivelle şi Andenne, de exemplu, cei mici au posibilitatea de a descoperi deliciile din regiune, cum ar fi „cougnous” – biscuiţi care îl înfăţişează pe micul Isus sau pe Sfântul Nicolae.

Toată lumea se poate bucura, de asemenea, de o altă specialitate: „boukètes” – un desert însoţit de vinul fiert. Urarea obişnuită de Crăciun în Belgia este „Zalig Kertfeest”. Îndreptându-ne atenţia spre oraşul Liege, descoperim acolo organizarea unui festival cu ocazia sărbătorilor de iarnă, iar în a doua zi de Crăciun a unui concurs la care candidaţii pot câştiga titlul de cel mai rapid mâncător al plăcintei Gaumais, o plăcintă cu carne care trebuie mâncată în 20 de minute.

O specialitate, care duce la multe alte feluri de mâncare oferite pe tot parcursul lunii decembrie în ţară este vânatul. Budinca făcută

Crăciun

25.XII.2011

din varză creaţă şi mezeluri se bucură de popularitate în sudul Belgiei. Gama meniurilor este foarte variată, putem întâlni pe mesele de Crăciun de la carnea de struţ pană la carnea de cangur, iar în ziua de Anul Nou, nelipsita varză murată.

Târgurile de Crăciun au o veche tradiţie în oraşele belgiene, acestea se organizează cu mare fast în Bruxelles, Liege, Bruges şi alte mari oraşe, unele mai fermecătoare decât altele. Acestea sunt caracterizate de sclipirile miilor de luminiţe şi concerte în aer liber, patinoare în inima oraşelor şi o oportunitate unică de a face turism pentru comercianţii din zonă, care îşi expun obiectele artizanale, bijuterii şi decoraţiuni.

Cei trei magi reprezintă un simbol al sărbătorii Naşterii lui Isus. Povestea lor provine din Evanghelia după Matei, care i-a portretizat ca pelerini nobili ghidaţi de o stea, în căutarea nou-născutului Isus. Aceştia ajung la Betleem în ziua de Bobotează, conform versiunii lui Jacques de Voragine27 şi oferă pruncului daruri ce constau în aur, smirnă şi tămâie. Împodobirea pomilor de Crăciun reprezintă un obicei relativ nou pentru belgieni.

Ei aleg ca decoraţiuni biscuiţii pe care îi atârnă de rămurelele bradului, în timp ce la Muzeul de Ştiinţă şi Industrie pomul e împodobit cu fructe, în semn de recompensă bogată a agriculturii belgiene.

27

http://fr.wikipedia.org/wiki/Jacques_de_Voragine

24

Revistă Nomen Artis –

supliment de

Crăciun

25.XII.2011

Piesele de teatru şi scenetele care descriu Naşterea Mântuitorului sunt foarte populare în Belgia.

În satele mai mici „cei trei regi” cântă colinde din uşă în uşă pe 6 ianuarie. Ziua de Anul nou este numită Nieuwjaarsdag. La miezul nopţii din ajunul Anului Nou oamenii din Belgia se sărută şi îşi fac urări pentru noul an, să fie plin de bucurie şi surprize.

Germania este creditată ca fiind ţara din care au apărut cele mai multe din tradiţiile actuale de Crăciun, cum ar fi brazii de Crăciun.

Tatiana Scurtu-Munteanu

În vis cu tine Adiere-nstrăinată, Printre umbre alungată, Vadul surd te înfiază, Stele-n taină te veghează.

Tu cu fruntea le-ai atinge, Dorul dacă ţi l-ar stinge, Valu-n ţărm l-ai săruta, Pasăre de te-ai vedea.

Palidă de insomnie, În duet de poezie Te revarsă-n gându-mi care Către tine e cărare.

Mamă, gându-mi nu gândeşte, Dar prin noapte când priveşte, Stea pe fruntea ta veghează Ca o pasăre-n amiază.

Tatiana Scurtu-Munteanu

În ciuda platourilor moderne, tradiţiile germane de Crăciun se întind până la festivalurile antice romane de Saturnalia şi sărbătorile păgâne a solstitiul de iarna.

Potrivit Legendelor Germane, marii proprietari de terenuri ar ţine o adunare mare în sala palatelor pentru a construi un altar de pietre plate în care pun crengi de brad. Când crengile de brad au fost aprinse se credea că Heartha, zeita casei, ar ieşi din fum şi norocul ar adce binele întregii gospodării.

25

Revistă Nomen Artis –

supliment de

Pe măsură ce Creştinismul a câştigat puterea în timpul Evului Mediu, ritualurile păgâne vechi au fost înlocuite de celebrare a naşterii lui Isus Hristos.

De Crăciun în Germania se coc pâini cu fructe, mezeluri Bratwurst, nuci prăjite şi desertul cunoscut sub numele de lebkuchen.- un amestec de patiserie de cardamom, coriandru, cuişoare, scorţişoară şi zahăr – care se spune ar reflecta prosperitatea oraşelor.

Oh Tannenbaum Nici un alt simbol de Crăciun este mai mult asociat cu Germania decât bradul de Craciun. În timp ce copaci, în special plante perene, au jucat un rol important în ritualurile religioase din timpuri stravechi, pomul de Crăciun - aşa cum îi cunoaştem astăzi - este originar din Germania.

Există două legende principale referitoare la brazii de Crăciun în Germania.

Una dintre legende susţine Copilului Hristos (Isus) a fost pierdut în pădure, şi un tăietor de lemne şi soţia sa l-au luat în şi i-au dat hrană şi adăpost. Pentru a le recompensa faptele lor bune, Copilului Hristos a rupt o creangă de brad şi a spus că în fiecare an la data de Crăciun să vină acolo şi să ia fructele ce le vor găsi pe creangă. În fiecare an după aceea, bătrânii au venit şi au găsit îm brad mere de aur şi argint nuci.

Legenda a doua a bradului de Crăciun din Germania implică tatăl Reformei protestante, pe însuşi Martin Luther.

Odată... pe drumul spre cas... într-o seară, Martin Luther a fost uimit atât de frumuseţea unui brad şi stelele de pe cer, încât a rupt o creangă de brad şi a adus-o acasă pentru a împărţi această frumuseţe cu familia sa. Pentru a imita stelele care pluteau deasupra ieslelor unde Hristos s-a născut, Martin Luther a decorat bradul cu lumânări subţiri, pe care lea aprins pentru a le arăta alor săi minunata seară ce i se arătase lui... şi...Voila! Pomul de Craciun sa născut!

Euronews. Decembrie.2011

Crăciun

25.XII.2011

Sărbătoarea Naşterii Domnului şi Moş Crăciun au denumiri diferite pe meridianele globului: finlandezii îl au pe „Joulupukki“, care ar veni din ţinutul „Korvatunturi“, tărâm care are forma unei urechi despre care se spune că ar fi urechea cu care Moşul ascultă să afle dacă toţi copiii sunt cuminţi. În Finlanda, familiile se reunesc pentru a petrece Crăciunul, cea mai importantă sărbătoare a anului. Seara, în jurul orei 17.00, familiile pleacă la biserică pentru slujbe speciale în care se aprind lumânări la mormintele celor dragi. În Ajunul Crăciunului, copiii aşteaptă sosirea lui Moş Crăciun care pune mereu aceeaşi întrebare: „Sunt cumva copii cuminţi aici?".

Moşul are o desagă plină de cadouri, iar în timp ce „slujitorii" lui îl ajută să le împartă, el povesteşte celor mici despre călătoria grea pe care o face din Laponia. În Rusia şi alte ţări slave din Est, ţări ortodoxe de rit vechi - Crăciunul este celebrat pe 7 ianuarie - ziua corespunzătoare după calendarul Iulian, zilei de 25 decembrie de la noi. Seara de Crăciun se sărbătoreşte cu Cina Sfânta – o masă ce aminteste de Cina Cea de Taină şi la care se afla chiar 12 feluri de mâncare. Sunt oferite daruri atât de Crăciun cât şi de Anul Nou - de Ded Moroz (Moşul Îngheţat, un fel de Mos Gerilă) şi de Fecioara de Zăpadă, Snegurochka - cea din urmă apare taman într-o sanie trasă de reni, şi de aceea se pare ca ea a fost de fapt inspiraţia pentru imaginea internaţională a Moşului, copiii primesc prăjituri şi multe jucării, printre care setul de păpuşi „Matrioşka“. Şi în Serbia şi ţările din fosta Iugoslavie, Craciunul, Bozic (“Micul Dumnezeu”) 26

Revistă Nomen Artis –

supliment de

se sărbătoreşte tot pe 7 ianuarie şi durează trei zile, timp în care sâbii îşi urează Crăciun Fericit într-un fel asemănător cu urarea noastră de Paşte; ei spun: „Christos s-a nascut!” şi trebuie răspuns la urare prin „Adevarat s-a nascut!”

Crăciun

25.XII.2011

În Austria, cete de copii străbat străzile colindând pe la ferestre. Piaţa de Crăciun din Viena

În Elveţia, butucul este cunoscut sub numele de „Bouche de Noel“, în Anglia, „Yule log“. În fiecare din cele patru duminici dinainte de Naşterea lui Iisus se aprinde o lumânare, aşezată într-o cutie. Au loc procesiuni reprezentându-i pe cei trei magi şi Naşterea lui Hristos.

În multe biserici din Italia sunt expuse iesle cu pruncul Iisus şi magi de mărime naturală. Un punct de atracţie îl constituie Irozii - un teatru popular cu scene, care, pe lângă Irod, prezintă un moş cu barbă lungă, cu cojocul întors, reprezentând bufonul romanilor, şi o paiaţă cu clopoţei la picioare, care poartă un băţ năzdrăvan - în amintirea saltimbancilor chemaţi cu prilejul unor astfel de manifestări. În Italia exista obiceiul ca, înainte de Moş Crăciun, să vină Baba Cloanţa (Befana), călare pe matura ei, care verifică atentă cine a fost cuminte şi cine nu. Ea este foarte bună cu copiii, se strecoară pe hornuri şi lasă cadourile lângă bradul împodobit.

este atracţia principală a sărbătorilor, deşi Crăciunul este celebrat mai ales acasă, cu o masă festivă şi cdouri. În Marea Britanie, una dintre tradiţii este ca elevii să monteze, în şcoli sau în biserici, piese despre naşterea Mântuitorului. În vechime se foloseau animale vii pentru redarea atmosferei, însă, în present, se preferă costumele.

Un alt obicei vechi este şi acela de a atârna ciorapi de şemineu în aşteptarea cadourilor, în casă se atârnă vâsc, iar în jurul casei crenguţe de brad. Anticii druizi credeau ca vâscul posedă puteri magice şi că aduce noroc şi prosperitate alungând spiritele rele.

27

Revistă Nomen Artis –

supliment de

Suedezii descoperă surprizele de Crăciun întrun sac îngropat adânc în zăpadă. În Grecia, masa de Crăciun are în mijloc o pâine tradiţională, iar după ospăţ masa nu se strânge pentru ca Iisus să aibă cu ce-şi potoli foamea. Olandezii îl aşteaptă pe „Sinter Klaas“ care vine pe un cal alb şi lasă daruri în saboţii de lemn. În Polonia, se păstrează obiceiul ca, în cinstea stelei de la Betleem, masa de Crăciun să înceapă după ce apare pe cer prima stea „Gwiazdka“ („mica stea“). În Spania, darurile de Crăciun sunt oferite de magi, care se deplasează în cortegii de curteni, cavaleri şi lăutari, iar în case şi biserici există iesle miniaturale care redau atmosfera Naşterii Domnului. În Islanda, ţara gheţii şi zăpezii, vin treisprezece Moşi Crăciuni! Cu treisprezece zile înainte de Crăciun, primul Moş Crăciun coboară din munţi, ocoleşte fiecare casă şi apoi pune dulciuri în ghetuţele copiilor, în vreme ce aceştia dorm. Dacă au fost cuminţi, copiii primesc dulciuri, mandarine, lozuri în plic (scratch cards), iar, dacă au fost răi, sunt recompensaţi cu un cartof. A doua zi, cel de-al doilea Moş vine în oraş şi tot aşa până la 25 decembrie când primul Moş se intoarce la casa lui din munţi, pe 26 cel de al doilea şi tot aşa până pe 6 ianuarie. Ziua de 6 ianuarie este numită şi „Al treisprezecelea" şi este considerată de islandezi ultima zi de Crăciun pentru că, în această zi, ultimul Moş Crăciun se întoarce la casa lui. În Suedia, cea mai importantă zi este Ajunul Crăciunului. O masă specială este pregătită pentru Ajunul Crăciunului - şuncă, peşte şi fasole - aceasta este şi prilejul cu care rudele îşi fac daruri. Mulţi suedezi merg la biserică în dimineaţa zilei de Crăciun. Crăciunul se numeşte la suedezi „Jul“ şi este urmat de alte sărbători.

Moşul are pe aceste meleaguri o înfăţişare diferită: el este reprezentat ca un pitic îmbrăcat în roşu, cu barba albă, mare amator de orez cu lapte, tradiţionala mâncare suedeză de Crăciun.

Crăciun

25.XII.2011

Danezii au o modalitate mai puţin întâlnită de a împărţi cadourile: se adună toţi ai casei în jurul bradului, şi cel mai vârstnic ia un cadou pe care-l dă celui destinat care ia, la rândul său, un altul şi-l dă persoanei pentru care a fost pregatit şi aşa mai departe. În Spania, Crăciunul este sărbătorit la 25 decembrie, dar darurile se dau pe 6 ianuarie, cu ocazia zilei celor Trei Regi (Reyes Magos).

Libanezii plantează boabe de grâu în ghivece, cu o lună înaintea Crăciunului, pe care le amplasează, în seara sfântă, sub brad sau alături de montajul de Crăciun, constând în reconstituirea scenei Naşterii Mântuitorului.

Fiindcă australienii nu au zăpadă, Moşul nu poate veni cu sania trasă de reni, aşa ca aceasta a fost înlocuită de o caleaşcă cu opt canguri. În SUA, cu cinci săptămâni înainte de Crăciun, în fiecare duminică, americanii aprind câte o lumânare, fiecare reprezentând câte ceva. În seara Crăciunului, toate acestea sunt reaprinse pentru a sărbatori Naşterea Domnului. La masă se mănâncă curcan, iar specialitatea Crăciunului este o prăjitură cu fructe confiate. În America se împodobesc clădirile cu pomi de Crăciun, punctul central al sărbătorii fiind cadoul (achiziţionat, de regulă, din magazin), adus, aici şi în Canada, de „Santa Claus“. În Costa Rica, Columbia şi Mexic, darurile sunt aduse de „Nino Jesus“ („Copilul Iisus“). În Mexic, înainte de Crăciun, se organizează Festivalul sculpturii în ridichi.

Japonezii celebrează Crăciunul cu lanterne, papuşi şi aranjamente florale şi cu „Jizo“ („Moş Crăciun“).

Exista 11 oraşe numite „Santa Claus“ în opt state americane: Alaska, Arizona, Georgia, Indiana, Minnesota, Nevada, Oregon şi Utah şi 50 de locuri cu numele „Noel“. În Alaska, Moş 28

Revistă Nomen Artis –

supliment de

Crăciun

25.XII.2011

Crăciun face înainte de a aduce cadourile o vizită secretă de verificare a cuminţeniei copiilor. Aceştia trebuie să îl întâmpine cu tradiţionalul colind „Gristuusaaq suu'uq“ („Astăzi s-a născut Hristos“). În Cuba, cea mai importantă perioada este Ajunul Crăciunului, denumită „nochebuena“ („Noaptea cea buna“). Masa tradiţională înseamnă pentru cubanezi friptura de porc, fasole neagră servită cu orez şi plante tradiţionale (Yuca) sub formă de piure. Familiile se reunesc şi, într-o groapa săpată în pământ şi plină de cărbuni acoperiţi cu frunze de bananier, frig un porc întreg. Familiile (care în Cuba includ rudele de toate gradele) petrec toată noaptea pe muzică tradiţională. În Noua Zeelandă, nu se împodobeşte bradul, ci „Pohntokawa". Multe persoane în Noua Zeelandă urmează vechile tradiţii engleze în ceea ce priveşte masa tradiţională: curcan, budincă de stafide şi salate reci. Nimeni nu consideră Crăciunul complet fără prajitura "Pavlova" preparată din bezea şi decorată cu kiwi, capşuni şi frişcă. În majoritatea ţărilor africane, Crăciunul este o sărbătoare de vară, celebrată adesea şi ca vârful sezonului estival. În Congo, la 25 decembrie, are loc un tradiţional concurs de frumuseţe. Creştinii din India împodobesc bananieri sau pomi de mango.

Bisericile sunt umplute de flori roşii (Crăciuniţe), iar cei bogaţi oferă ajutor celor nevoiaşi. În Filipine, sărbătoarea Crăciunului începe cu nouă zile înainte de 25 decembrie, cu Misa de Gallo. În fiecare zi din cele nouă are loc un teatru religios, iar colindătorii vestesc Naşterea Domnului cu „Maligayang Paskob".

Euronews. Decembrie 2011

MOŞ CRĂCIUN - AŞTEPTAT CU BUCURIA COPILULUI DIN NOI de Elena Buică Buni Credinţa, rădăcina spiritualităţii, a creat şi spiritul blând al Crăciunului care ninge asupra noastră cu aceeaşi bucurie, pace, armonie şi prosperitate în fiecare an de cand ne ştim şi până când nu ne mai ştim. În fiecare Sărbătoare a Crăciunului repetăm cu bucurie acelaşi fel de a o sărbători.

Picurăm sfinţenie în această veche tradiţie cu dorinţa de a reînvia momentul naşterii pruncului Iisus. Dar mai este încă ceva, mărturisit sau nu, pe lângă semnificaţia sa religioasă, din tainiţele adânci ale trăirilor noastre, copilul din noi o cere cu tărie. E cea mai frumoasă şi mai iubită dintre sărbători atât pentru cei mici, cât şi pentru cei mari.

Diferenţa constă doar în felul de manifestatare. Copiii sunt mai explozivi, mai liberi în a-şi arăta bucuria, n-au niciun fel de reţinere. Ştiu că vor primi daruri şi cu adevărat, ei le vor primi, nu va fi o păcăleală, nici măcar la cei mai săraci, fiindcă părinţii vor face ce vor face şi tot vor găsi ceva ce să le aducă bucurie copiilor lor. Poate din acest motiv credem că această sărbătoare este mai ales a copiilor. Dacă noi, cei mari, suntem mai reţinuţi şi ne controlăm manifestările, trebuie să mărturisim deschis, că şi în adâncurile noastre ne îmbrânceşte dorinţa de a lăsa liber copilul din noi să se reverse peste undele timpului, să fim tot noi cei de odinioară pe care aproape că-i şi vedem aievea printre 29

Revistă Nomen Artis –

supliment de

gene. Ne trezim cum scormone în noi emoţii care pot aduce lacrima în colţul ochilor în diferite momente, fie când asultăm colinde, ori când apar imaginile părinţilor din clipele de odinioară când ne simţeam ocrotiţi de ei, fie când retrăim prin copiii sau nepoţii noştri scene pe care le-am trăit încă de pe vremea cand eram fericiţi şi nu ştiam preţul acestei fericiri, dar pe care o revalorificăm acum.

Această mare sărbătoare, prin sfinţenia şi frumuseţea ei este aşteptată cu mare bucurie în lumea întreagă. Răspândită pe tot globul pământesc, cu o vechime de peste două mii de ani, această Sărbătoare dăinuie mai ales prin bucuria şi lumina pe care o aduce în sufletele noastre. Chiar dacă unele popoare au altă credinţă decât cea creştină, au şi ele această sărbătoare considerată sărbătoarea luminii, dincolo de aspectul religios pe care îl dau creştinii.

Crăciun

25.XII.2011

Spre regretul nostru, se înfiripează tot mai mult tendinţa de a pune stăpânire pe această sărbătoare factorul comercial care îl pune în umbră pe cel religios, mai ales la oraşe, cu atât mai evident, cu cât oraşul este mai mare, dar oricum ar fi, emoţia şi bucuria acestor zile sunt păstrate vii din adâncurile în care sălăşlueşte copilul din noi.

La ţară se păstrează mai bine ceva din duhul arhaic al sfinţeniei şi curăţeniei sufleteşti. Întotdeauna venirea pe lume a unui copil a fost un prilej de mare bucurie, iar pentru naşterea Fiului lui Dumnezeu, trăim cea mai mare bucurie reamintind-o în fiecare an la 25 decembrie. Când strămoşii noştri, dacii, plangeau la venirea pe lume a unui copil, că erau îndemnaţi doar de un gând de meditaţie asupra greutăţilor prin care trece omul de-a lungul vieţii, dar în sine, ei se bucurau ca şi oamenii zilelor noastre. Întotdeauna naşterea unui copil a adus comori de bucurie părinţilor şi bunicilor, căci natura umană a fost aceeaşi de la începuturile ei.

Fiind atât de răspândită şi de preţuită această sărbătoare, peste tot îşi impune câteva elemente absolut obligatorii, la care apoi oamenii aduc elemente de folclor şi de tradiţii specifice fiecărei ţări, adăugându-i astfel culoarea şi căldura omenescului din ei.

Peste tot elemente reale se împletesc cu cele imaginare într-o simplitate cuceritoare care dau zbor larg gândurilor şi ne plimbă în lumea plină de minunăţii.

30

Revistă Nomen Artis –

supliment de

Moş Crăciun este peste tot la fel, ca la pol, chiar şi în ţările calde unde locuitorii n-au văzut cum arată zăpada. Peste tot are aceeaşi înfăţişare, Moşul blând şi bun, îmbrăcat în roşu, cu barba mare albă, venind din Polul Nord tras de renii săi, păstrându-şi fiecare nealterat numele, în frunte cu Rudolf.

Crăciun

25.XII.2011

murmurăm după el fiindcă ţâşnesc de unde au stat ascunse aproape un an.

Nostalgia nu ne dă pace şi urmărind în gând şirul de copii colindători, ne trezim că a ţâşnit din noi câte un crâmpei de vers învăţat pe timpul copilăriei: Când argintiile lor glasuri vor îngâna „Floriledalbe”, Gândiţi-vă, că nu e dată închipuirii omeneşti O mai aleasă întrupare de sol al vrerilor cereşti, Ca argintiile lor glasuri, când vor cânta „Floriledalbe!”

(E. Farago, Calendarul Ligei pe 1908)

Peste tot vedem chipul Moşului intrând pe horn cu sacul plin de jucării, aşa cum i-a creat imaginea desenatorul american Thomas Nast în anul 1860 şi pe care o păstrăm până astăzi. Am întâmpinat cu bucurie bradul împodobit care trona prin toate magazinele, prin marile pieţe şi prin casele locuitorilor din Florida, deşi în cursul zilelor făceam plajă pe malul oceanului. La noi în România, aceste imagini sunt asociate cu feeria iernii, cu puritatea zăpezii, cu căldura şi lumina lemnelor trosnind şi scânteind în sobă şi dacă suntem la oraş în şemineu, cu scenele în care eroul principal este Moş Crăciun.

Imaginea colindătorilor cu traista de gât înotând prin nămeţi, colindătorii cu steaua, cu capra, cu pluguşorul, ca Vasilca, cu buhaiul. Dar unde mai punem abundenţa de mâncăruri cu gust şi arome atât de româneşti, că şi acum scriind, parcă îmi vine să mă salt în scaun! Dar colindele... În vremurile de acum nu ne putem închipui aceste sărbători fără colindele lui Ştefan Hruşcă, de parcă s-ar fi identificat cu ele şi musai să

În Canada avem aspecte pe care nu le-am avut în copilărie. Nu putem să nu ne bucurăm din toată inima şi de felul cum sărbătorin Crăciunul în noua noastră ţară care ne-a primit cu tot dragul considerându-ne fiii ei. Când am întâlnit aspectele pe care nu le-am gustat în copilărie, se putea să nu le trăim şi pe ele din toată inima?

Păi nu-ţi vine să te amesteci în rândul copiilor şi să te bucuri, chiar atunci când primeşti dulciuri, să aplauzi, să te minunezi când vezi frumoasele parade? Poţi să nu îi faci semne de bucurie lui Santa Claus care încheie parada păstrându-şi zâmbetul pe buze, cum îi stă bine unui Moş Crăciun voios, stând alături de Crăciuniţa lui, căci familişti convinşi cum sunt canadienii, nu sau îndurat să îl lase pe Moş Crăciun să umble chiar peste tot, aşa... de unul singur. Toţi copiii îi trimit scrisori lui Santa şi minune mare, cum Santa nu lasă niciun copil fără răspuns, dar absolut niciunul... şi face fotografii cu toţi copiii, nu refuză pe nimeni şi tuturor le zâmbeşte şi le vorbeşte frumos...

Cum ai putea să treci pe străzi şi să nu dai drumul baierelor inimii ca să se bucure de feeria luminilor şi podoabelor care fac din localitatea ta un crâmpei de feerie ! Şi mai au canadienii ceva care mi s-a aşezat frumos la inimă, un zâmbet pe faţa lor cu care te întâmpină şi ţi-l dăruieşte deşi nu te ştie şi treci pe lângă ei cu un strop de bucurie de viaţă.

Se apropie Crăciunul şi Anul Nou şi mă bucur că mai pot copilări, că mai pot retrăi în 31

Revistă Nomen Artis –

supliment de

Crăciun

25.XII.2011

tainiţele inimii vremurile zburdălniciilor şi ale marilor bucurii chiar dacă, la vârsta mea, aceasta este o mărturisire făcută ca între cei dragi, adică celor cărora mă adresez cu aceste rânduri şi cărora le spun din prea plinul inimii:

SĂRBĂTORI FERICITE şi LA MULŢI ANI! Cu drag, Elena Buică Buni

Cu câteva săptămâni în urmă, am cunoscut o familie de români care locuiesc în Pickering, ca noi. S-a legat uşor firul prieteniei şi repede am trecut la subiectele de conversaţie specifică celor aflaţi pe tărâmul înstrăinării. Am început apoi să ne tragem cu vorba de pe unde am venit.

“Din Deva” ne-au spus ei. Şi de-odată am auzit pe creier un “clic!” şi s-a aprins un beculeţ care a făcut să sară broasca de la închizătoarea cutiei cu amintiri ca atinsă de iarba fiarelor.

“A…de la Deva am o amintire extraordinară! Cum de nu i-am mai dat eu târcoale cutiuţei unde se ascunsese mai bine de 40 de ani?” mă miram şi eu cu gura mare de o aşa nedreaptă scufundare în uitare. În calea vremilor de-atunci, pe când locuiam în Cluj, era şi o dragă prietenă, doamna Irina Moldovan, căci doamnă era dupa cum îi întocmise Bunul Dumnezeu inima ei generoasă, o doamnă despre care am mai scris, pentru că a intervenit crucial în drumul meu de viaţă.

Domna Irina ieşise la pensie, era singură şi cineva i-a recomantat un tovarăş de viaţă cu care să îşi împărtăşească zilele ce i le mai hărăzise Domnul şi astfel a ajuns în Deva. M-a invitat în noua ei familie şi i-am promis că în vacanţa de iarnă voi merge la ei să petrecem împreună Anul Nou şi ziua mea de naştere împreună cu Paul, soţul meu. Eu m-am dus cu două zile înainte şi în seara revelionului a venit şi Paul încărcat cu bunătăţi şi băuturi scumpe, rarităţi pe vremea aceea, ambalate special. Dar surpriză: doamna Irina, cu faţa congestionată şi cu ochii şiroind de lacrimi, a ieşit din dormitorul lor spunându-ne că soţul ei a făcut o criză nervoasă, că nu acceptă să rămânem acolo şi deci, trebuie să plecăm.

Am plecat liniştit-o pe doamna Irina spunându-i că ne vom duce la un restaurant. Era noapte şi noi nu cunoşteam Deva – cunoşteam doar drumul

32

Revistă Nomen Artis –

supliment de

spre gară – şi pe acela am plecat. În gară am stat câteva ore în sala de aşteptare, am mâncat şi ne-am veselit ca de ceva inedit, petreceam revelionul ca nimeni dintre cunoscuţii noştri.

Paul era un neîntrecut umorist, abia puteai să-ţi tragi aerul în piept între glumele lui care curgeau spontan în cascade. Ne-am urcat apoi în trenul care se forma din gară. La clasa I compartimentul era încălzit, luminat, cu un pluş roşu, ca de sărbătoare. Ne-am instalat comod, am desfăcut pachetele cu mâncăruri şi băuturi şi ne-am continuat potopul de glume. Nici nu am băgat de seamă când a plecat trenul. A venit conductorul să ne controleze biletele, dar s-a lăsat păgubaş în faţa bunătăţilor. Trebuia să schimbăm trenul la Teiuş cu cel care venea de la Bucureşti spre Cluj. Controlorul ne-a spus că avem legătură tot cu un personal la care se va ataşa şi acest vagon, după o pauză de 2-3 ore.

Cu atâta timp la dispoziţie, ne-am permis să tragem şi un pui de somn. Am extins canapelele, ne-am învelit cu paltoanele, am stins lumina şi până să adormim am privit pe geam splendoarea unei ninsori abundente.

Cât om fi dormit, nu ne-am dat seama, dar ne-am sculat îngrijoraţi că poate am trecut de Cluj. Era ziuă, dar multe nu puteam vedea din cauza ninsorii, iar în tren nu mai era nimeni care să ne dea vreo informaţie. Când ajungeam în staţii, nu puteam citi numele gărilor din cauza ninsorii şi a distanţei, vagonul nostru se afla cam în coada trenului. Am băgat de seamă că se înserează şi noi ar fi trebuit să fim demult în Cluj. Când am desluşit numele unei gări, am tresărit. Era un nume cunoscut, fiindcă nu cu mult înainte, aici fusese un accident feroviar de răsunet şi ne-am dat seama că eram aproape de Braşov, adică, mergeam în sens invers. Am coborât imediat. Era pe înserate. Am intrat în gară, frig, întuneric şi pustiu. Paul îşi continua glumele, în noi nu se terminase buna dispoziţie, râdeam ca de ceva năstruşnic. A intrat omul de serviciu, s-a minunat de întâmplarea noastră şi ne-a spus că următorul tren este spre ziuă, că pe el îl chemă Văsălie şi la el acasă este mare petrecere de Sf. Vasile cel Mare şi că s-ar în-

Crăciun

25.XII.2011

teţi şi mai mult petrecerea dacă ne-am duce şi noi să petrecem cu ei. Cum noi eram plini de veselie şi veselia la veselie trage, ne-am dus la Văsălie acasă. Acolo, lume în petrecere, bunătăţi, băutură, căldurică îmbietoare. Totul ca pentru o petrecere de pomină. Le-am pus şi noi bunătăţile noastre pe masă. N-au avut trecere.

“Nu dăm noi pălinca noastră, nici vinul nost cel bun pe băutura americanilor. Să şi-o beie ei, dacă n-au ca noi ceva aşe de bun.” Am petrecut toată noaptea până ne-a toropit somnul şi acolo ne-am culcat, aşa îmbrăcaţi cum ne aflam. Dupăamiază, n-am apucat bine să deschidem ochii şi să ne amintim pe unde ne aflăm, că s-a deschis uşa larg şi a apărut celălalt Vasile, vecinul cu care petrecusem în ajun, cu o zi înainte. Cu căciula pusă pe-o ureche, c-o mână ţinând nevasta după umeri şi cu alta ţinută în sus, trosnind din degete, ţopăind şi cântând, au venit să ne ducă la ei la petrecere, să nu le facem ruşinea să-i refuzăm, că vor râde oamenii din sat de ei. Şi, cum era să-i supărăm noi pe nişte oameni care ne-au oferit atâtea momente de deosebită ospeţie?!

Ca să încheie frumoasa lor ospitalitate, a doua zi ne-au dus la gară cu sania cu clopoţei, ca pe nişte oaspeţi importanţi. Cei care n-au mai încăput în sanie, au mers pe jos la gară, căci sania mai avea de făcut o plimbare cu noi ca să le vedem localitatea. Când am sosit în gară, peronul era plin cu cei care veniseră să-şi ia rămas-bun de la noi. În mijlocul lor era şeful de gară, bucuros că în comuna lui s-a petrecut ceva deosebit. Ne-au mai înmânat câteva sticle de băutură şi mâncare pentru drum. “Cum să plecaţi de la oameni de seamă ca de la nimeni pe lume!”.

De multe ori, când mă gândesc la felul cum petrecem aici sau cum am petrecut în mai multe locuri de pe “multul rotund”, îmi amintesc că ardelenii – şi Paul era ardelean, get-beget - au un anume mod de a petrece, au un farmec cuceritor, un iz special şi îţi rămân în urechi cuvintele din graiul lor atât de îmbietor.

Pe drept cuvânt, a mai petrecut cineva zilele de Anul Nou ca noi în acel an?

33

Revistă Nomen Artis –

supliment de

Crăciun

25.XII.2011

Îmi este nespus de dor de ardelenii mei dragi, în mijlocul cărora am petrecut cei mai frumoşi ani ai tinereţii mele – 22 de ani – nu-s puţini la număr. Aşa că, întâlnind familia din Deva pe care am alăturat-o altor ardeleni dragi, mi-am refăcut şi aici microclimatul din tinereţe în care îmi regăsesc câte ceva din veselia şi farmecul de atunci.

Dorina Şişu Ploeşteanu Elena Buică Buni

petecule, haosule o mare de tristețe iar eu un val povară de aripi am legat jurămintele sfintele poverile țipătul corbului în singura noapte cu tort și șampanie mi-a ars vederea stabilim tremurul pentru fiecare mână cu o piatră de mână trecem de zi haosule petecule destinule sunt oboseala universului sunt căderile tale sunt nefericirile expuse la muzeu ca tablou abstract un oarecare gând prelinge raze pe melci podul s-a prăbușit peste zâmbetul meu și da podul a ucis până la urmă visele așa cum nu speram așa le-a ucis

Michelangelo Buonarroti - Crearea Evei 34

Revistă Nomen Artis –

supliment de

„Salvarea de fapt e o moarte, păcatul că sunt să îl uit. De cine? De mine. Credinţa în alb mi-e prea mult. Mă calcă pustiu în picioare şi talpile seci stau în umbră, căci umbra nu plânge, mă tace şi face pământ într-un munte. Lacrima ta e uscată, doar în albastru mă nasc, cuvânt de departe e temniţa mea de sărac.Bucata această de viaţă, mă are în taină hoinar, căci nimbul cuvânt mai rămâne averea din buzunar.Salvarea din mine şi lume, credinţa că sunt şi nu sunt, priveşte cum lacrima cântă un punct între cer şi pământ.“ Dorina Şişu Ploeşteanu - Irlanda

Doar viaţa…

Doar viaţa ce-o trăim pentru alţii este o viaţă ce merită să fie trăită, pentru că atunci când o trăim pentru noi o facem praf și asta din obișnuință sau din prea multă visare. Da, e ușor să dezmembrezi un om, e ușor să-l duci la extreme, dar omul când se ridică, trăiește nu în vechile iluzii, ci trăiește o aventură a iertării ca pe o virtute ireductibilă.

Am luat duminicile în spate suflând în lumânări doar să nu stricăm ruga.... pașii noștri nu se mai aud… Am simţit cum vine sufletul, când m-a atins, nisipurile au tăcut. Căutăm tot timpul ceva. Nimicul ne cuprinde viaţa, apoi ne mângâiem fiinţa dansând în poezie. Tăcerea din tristeţe ne uneşte. Visul din clipă ne uimeşte. O împietrire vinde o durată, întrece gândul, inima îngheaţă. Un văzător cu oarbe mâini, închină o fericire, iubire şi simţire Am încercat să-mi înţeleg drumul. Nu am înţeles nimic. Am început să scriu despre dragoste.. Am încercat să înţeleg oamenii, dar problemele lor m-au contopit cu pământul, şi-atunci am priceput că-i prea târziu la o şansă. Am urcat pe ultima treaptă şi mi-am găsit mirarea. Era singura mea realizare. Am scris curgând din suflet către oameni.

Trăirea se află în cuvânt. Mesajul e dublu, eşti tu cel ce suferi, eşti el cel ce simte. Două sen-

Crăciun

25.XII.2011

suri opuse. Implori drumul parcurs a nu te plange, existi în îngrozit şi ploi mărunte, implori puterea rea să nu te atingă. Tremurăm la picioarele universului. Să nu taci, respiră alături de mine. Aerul acesta poartă culorile ochilor tăi. În singurătatea mea, te aud şi te caut. Te găsesc în cuvânt. Pe un fundal purificat, dau deoparte nisipul şi la capătul unui efort, în mijlocul amputărilor, te veghez cu grijă şi te aşez în mijlocul luminii. Nu te alinia în faţa cuvintelor plânse.

Zidul acesta îşi caută sprijinul în aşteptările mele. Sunt mereu lângă tine. Nu-ţi fie dor, dorul tău se alintă cu lacrimile mele. Nu mă aştepta, nu am plecat. Am rămas în colţul universului aşteptând sărutul. Poate că am trăit cândva cu toate bucuriile universului, acum sunt nevoită să-i simt toate tristeţile. Cititorule, trăieşte ca şi cum ai trăi alături de mine, vom căpăta viaţa împreună căci viaţa ta e oricum doar o simplă alergare prin moarte. Dar dacă tu eşti un munte de nisip, atunci eu mă voi întinde pe pământ la poalele lui, aşteptându-ţi căderea.

Vom pieri împreună, tu încercând să găseşti pământul, eu înălţând suspinele tale.

Mi-am căutat marginile…

Mâini oarbe așezate pe spatele unui vis de dragul luminii. Rămân aici. Rămân în sensul purificării. Un capăt de drum. Pe margini au rămas mormane de gunoaie. Pietrele au crescut acolo. Cifrele dau răspuns comun la o mie de întrebări. Tandrețea s-a ascuns în șoapte mov.

Calul privește pe furiș la gura otrăvită a pământului. Alunec spre cer. Undeva, visul a rămas 35

Revistă Nomen Artis –

supliment de

vertical. E cald. E frig. Mintea se joacă de-a hotarul. A pierdut limita. Pe unde umblă miezul ce mi-a scrijelit pe sânge tăcerile? Ah, carne făcută scoică, mi-ai terfelit dulcele iad în pragul de sus al cerului. În palme se despică ochiul.

Uite cum doarme lumina! Între dune, valul sărat, mă scaldă în răcoarea fierbinte a ghețurilor.

Nu-s ciobul schilodit pe fruntea vieții, prisosul infinit îl pun pe pânză, adună-ți pașii de pe urmă și nu plânge rătăcind ființa, și mâna de întinzi, ți-atingi voința. Nu vreau să vând cuvintele ușor, nici valsul nu îngăduie să vină, dar cred în cercul necuprins de zări, și n-am să am ce tu nu poți să speri.

Crăciun

25.XII.2011

....hei, nu rătăci pe mine, pe lume, pe trecut, visa-vis e viața... mă ridic între cer şi pământ. Ridic fruntea în faţa firescului. Pentru prima dată, rog timpul să rămână cu mine. Morţii s-au adunat în noi. Continuă să ocoleşti şarpele. Tu eşti viaţă şi atunci poţi orice. Reinventează-mă. Respinge vidul, curba e o linie continuă. Paşii făcuţi prin zăpadă lasă urme care se topesc. Paşii din iarbă se usucă, paşii din nisip se acoperă cu pietre, paşii din praf îi acoperă ploaia. Ai un cer deasupra. Sub cer rămâi umbră. Refaci imaginea cu pânza albă. Copacul şi tu. Asamblează imaginea pe femeia ce-şi duce parfumul de iubire în fiecare vis, într-o realitate simplă, dincolo de semnificaţii pasagere.

După o mie de ani mă nasc apă de munte.

Mă logodesc cu viața, împletesc setea nebună a clipelor cu fuga iubirii. Las aceste minuni să împartă destinul la doi, un zbor, un capăt, o singură culoare. Las apa să curgă pe vârful mirării.

M-am născut în decorul unui străin, expulzată de ţipătul infernal al materiei. Am înfipt mâinile, precum o criminală, în pleoapele adevărului, în faţa jocului fantasmagonic, să pot trăi explozia de clipe demente şi să pot uita sărutul apăsat al iluziilor. Dacă tot m-am pierdut am vrut să iau de mână singurătatea, să iubesc mârşav cuiul destinului înfipt în mine. Totul e sugrumat şi răsucit de personaje interminabile în măreţia paşilor făcuţi în fugă, din resturile rămase în urma lor…am cules prefăcătoria vieţii cu gust şi-am rămas goală. Scăldată în lacrimi, am atins pământul, am izbit gura de el, am furat umanul doar pentru o clipă dar m-am retras rostogolită de regrete. Am început să pun întrebări legate de fericire. Răspunsul l-am găsit frânt. Victorioasă am ucis mirajul semnului de întrebare. M-am născut oarbă.

Am năvălit în prăpastia laşităţii umane.

Jurămintele au scormonit în fundul sufletului, suferința. Mă loveşte pământul şi-mi strigă

Şi un cald LA MULŢI ANI TUTUROR! Cu drag, Dorina Şişu Ploeşteanu

36

Revistă Nomen Artis –

supliment de

Corina Militaru

Îngerii

Există undeva, foarte departe, o împărăţie minunată în care trăiesc îngerii.

Aici în împărăţie, sunt flori parfumate cum n-aţi mai mirosit, o lumină albă blândă, strălucitoare, inundă tot locul, păsări colorate în toate culorile zboară peste tot, muzici şi armonii nemaiauzite plutesc în tot aerul, dacă se poate numi aşa. Ingerii se mişcă peste tot cu o viteză uluitoare. Ei pot fi aici şi într-o clipită dincolo. Ei pot orice şi au tot ce vor. Plutesc în lumină şi se joacă cu ea făcând fel de fel de forme, de peisaje, de fiinţe, de bucate, de veştminte,tot tot ce vor. Fiecare gând al lor în lumina din împărăţie, devine realitate. Dar tot ce ei fac dispare cu următorul lor gând. Acum au făcut un copac minunat cu flori multicolore, acum se risipeşte ca ceaţa şi următorul gând face ca prin miracol, să apară o cascadă învolburată cu ape limpezi, care se revarsă întrun sunet de clopoţei dulci,veseli şi zglobii. Dar şi aceasta se risipeşte ca un fum cu următorul gând şi apare o minunată pădure tropicală de un verde nemaivăzut. Da! Da, aţi ghicit, şi aceasta se risipeşte, se risipeşte. Astfel, îngeraşii în împărăţia lor se joacă şi se bucură de jocul lor. Un singur lucru nici un înger nu l-a făcut niciodată.

Nimeni, dar nimeni nu a depăşit graniţa împără-

Crăciun

25.XII.2011

ţiei. Nimeni nu ştie ce este dincolo şi puţini se aventurează aşa de departe. Se joacă minunat în împărăţie, încât nici nu se gândesc la asta.

Dar într-o zi, un îngeraş poznaş în joaca lui nesfârşită, a ajuns până la graniţa împărăţiei. Sa oprit din joacă, a privit îndelung dincolo. Nu se vedea nimic. Totul era aşa de luminos în împărăţie, încât nu te lăsa să vezi nimic dincolo. A privit el, a privit şi a simţit deodată un sentiment nou. Nu prea ştia ce i se întâmplă şi atunci, s-a întors la joaca lui. Mult timp s-a jucat iar cu lumina şi gândul, făcând fel de fel de lucruri, dar ceva îl chema înapoi la graniţa împărăţiei.

Iar a ajuns acolo, la marginea a tot ce ştia şi a privit îndelung înafara împărăţiei încercând să vadă ceva. Dar nu vedea nimic. Şi iarăşi a avut sentimentul acela nou. Era dorul de necunoscut ceea ce simţea el. Atunci şi-a dat seama că nu poate să se elibereze de acest sentiment şi să fie fericit ca înainte, decât dacă se duce să afle necunoscutul, să vadă ce este dincolo de marginea împărăţiei. Şi pentru prima dată a mai simţit ceva, frica de necunoscut. Ce se va întâmpla dacă va paşi, ce-i va aduce necunoscutul? A stat un timp faţă în faţă cu frica lui, dar şi cu dorinţa de a vedea dincolo. Curiozitatea îi şoptea duios “mergi, mergi şi vezi ce n-ai mai vazut”, iar frica replica tăios “stai în împărăţie unde ştii toate cum sunt”. Aşa, timp după timp, a stat îngeraşul la marginea împărăţiei, sfâşiat între curiozitate şi frică. Până când, deodată îi veni un gând care-l şi transformă în doi îngeraşi legaţi unul de altul printr-un fir alb strălucitor, care se putea întinde oricât de mult şi care-i făcea să fie totuşi unul . Aceasta s-a întâmplat pentru că v-am spus, acolo totul se putea, absolut totul.

Astfel îngeraşul a putut pleca în necunoscut, urmând ca firul alb strălucitor să-l călăuzească la întoarcerea în împărăţie, unde avea să regăsească jumătatea lui de acasă. Frica şi curiozitatea îngeraşului s-au împăcat în acest fel.

Astfel, poznaşul nostru îngeraş s-a aruncat în necunoscut. Mult timp a plutit în lumină şi a crezut că înafara împărăţiei, este la fel ca înăuntru. Putea să se joace la fel ca acasă, doar că, toate se mişcau puţin mai greu. Această mică 37

Revistă Nomen Artis –

supliment de

încetineală a gândului de a deveni realitate şi faptul că el se mişca puţin mai greu, nu-l împiedicau să se bucure de călătoria lui. Dar la un moment dat, lumina a început să se spargă în cioburi care se învârteau ameţitor. Plutea întrun vârtej de lumină şi întuneric. Curiozitatea îl împingea mai departe şi mai departe. Îngeraşul nostru se mişca din ce în ce mai greu, se simţea din ce în ce mai greu. Dar curiozitatea îl împingea mai departe. Nici nu băgă de seamă, în joaca lui, că firul argintiu începuse să se întunece în jurul lui. El plutea şi plutea, voia să vadă, să vadă. Cioburile de lumină se făceau din ce în ce mai mici, întunericul creştea, până când îngeraşul se găsi în întuneric printre mii şi mii de steluţe luminoase, sclipitoare. Atât mai rămăsese din lumină. Dar lui îi plăcea, pentru că nu ştiuse până atunci cât de frumoasă este lumina.

Intunericul îl ajuta să vadă frumuseţea luminii. Însă el se mişca şi se simţea din ce în ce mai greu, dar curiozitatea îl făcea să meargă mai departe. Cu timpul a uitat şi de firul strălucitor care-l lega de împărăţie, pentru că nu-l mai vedea de acuma. Şi deodată s-a oprit.

Devenise atât de greu că nu mai putea zbura. Nedumerit s-a uitat în jurul lui, nu ştia ce să facă. Înainte nu mai putea zbura, înapoi nu mai ştia că există. Uitase de firul alb strălucitor, uitase de unde please. A privit în jur şi a văzut că nu este singur. Mai erau mulţi, mulţi îngeri ca el, care nu mai puteau zbura şi se opriseră acolo. Era un loc cum nu mai văzuse, unde zilele urmau nopţilor şi nopţile urmau zilelor, unde peisajele păreau mereu la fel, unde un copac rămânea copac timp îndelungat, unde cascadele şi râurile curgeau la nesfârşit în acelaşi fel, unde totul părea a fi creaţia unui gând împietrit în timp. Nu mai putea să se mişte dintr-un loc în altul, cu viteza uluitoare cu care o făcea în împărăţia lui. Nu mai ştia să se joace cu lumina si cu gândul, cum o făcea în împărăţia lui. A rămas în acel loc mult timp alături de ceilalţi ca el, dar începu să se simtă trist şi pe zi ce trecea această tristeţe devenea tot mai grea. Nu ştia de ce anume îi era aşa de dor. Nu mai ştia de ce se afla în acel loc şi nici de

Crăciun

25.XII.2011

călătoria lui nu-şi amintea. Se oprise şi nu ştia de ce. Credea că acel loc era tot ce putea fi, nimic alceva. A cunoscut tot ce se putea cunoaşte acolo, a făcut tot ce se putea face acolo, dar tristeţea nu-l părăsea. Seară de seară privea îndelung luminiţele care erau departe pe cer,aşa numisera ei întunericul pe care sclipeau noaptea mii şi mii de stele, cum numiseră ei luminiţele. Stelele îl atrăgeau ca o amintire nedesluşită şi el petrecea ore în şir privindu-le ca vrăjit. Într-o seară pe când privea el cerul plin de stele, i se întâmplă ceva nemaivăzut în acel loc. O stea din cer veni spre el din ce în ce mai aproape, până când îl cuprinse cu lumina ei caldă şi blândă, îl îmbătă cu un parfum nemaisimtit dar care parcă i se părea cunoscut, îl împresură cu muzica ei nemaiauzită dar parcă cunoscută şi deodată se întâmplă o minune. Şi-a amintit de tot drumul lui şi de firul de lumină sclipitoare. Imediat ce-şi aminti,firul începu să strălucească intens şi-l inundă cu lumina care-l făcu atât de uşor, încât putu să zbore iar.

Fericit, a fugit la ceilalţi care asemeni lui trăiau în acel loc, să le amintească despre firul lor de lumină. La început mulţi nu l-au crezut.

Dar încetul cu încetul, au început tot mai multe fire de lumină să sclipească. Din ce în ce mai multe, până când acestea s-au contopit într-o împărăţie de lumină, care…da, aţi ghicit, nu era alta decât cea de unde plecase îngeraşul dar cu graniţele lărgite până în acel loc. Şi atunci s-a întâmplat că îngeraşul a înţeles că poate zbura mai departe în necunoscut fără frică. De data asta ştia că n-o să mai uite de unde plecase şi că firul de lumină, lumina lui, îi va deschide drumurile şi-l va călăuzi în călătoria lui în necunoscut. De atunci călătoreşte şi se joacă fericit la marginea dintre cunoscut şi necunoscut, lărgind mereu şi mereu graniţele împărăţiei lui.

38

Revistă Nomen Artis –

supliment de

Cristian Petru Bălan28

(povestire biblică) Tabita era fetiţa unui pescar din insula Patmos, scăldată jur-împrejur de valurile albastre şi îmbinate ale Mării Egee cu ale Mediteranei. Tatăl ei, un grec voinic şi chipeş, care fusese înainte corăbier, venise aici dintr-o insulă vecină. Mama Tabitei era o evreică, păstoriţă din Arimateia. Copila vorbea la fel de bine greceşte ca şi limba mamei, aramaica, deoarece, văzând-o atât de inteligentă, ambii părinţi au dus-o mai întâi la templul zeiţei Diana, unde a învăţat să scrie şi să citească destul de bine greceşte, apoi au trimis-o zilnic la sinagoga din apropiere pentru a învăţa scrisul şi cititul în evreieşte. Au primit-o foarte greu, mai mult ca însoţitoare a fraţilor ei mai mici, pentru că numai băieţii aveau voie să înveţe la sinagogă.

Educarea fetelor se face numai în familie. De aceea s-ar putea spune că Tabita mai mult a furat tainele literelor de la alţii, întrecându-i însă pe toţi. Puţini copii se puteau compara cu ea la această vârstă de opt anişori şi câteva luni.

Toţi localnicii o iubeau, pentru că Tabita era nu numai cea mai isteaţă, dar şi cea mai frumoasă şi mai blândă fetiţă din localitate. Ochişorii ei iscoditori erau ca două mure coapte, iar guriţa ca a unui boboc de trandafir ce înfloreşte în Basanul inundat de verdeaţă. Îi plăcea mai cu seamă să asculte poveşti cu minunatele călătorii 28

http://ro.wikipedia.org/wiki/Cristian_Petru_Balan

Crăciun

25.XII.2011

ale lui Ulise, spuse de tatăl ei, dar şi istorioare întregi din Tora, depănate seara, la lumina lunii pline, înainte de culcare.

Acum, înainte de a se întoarce cu cele patru căpriţe şi şapte oiţe cu trei miei acasă, Tabita se oprise din nou pe vârful stâncii uriaşe, privind în jos, dintre tufişurile de leandri înfloriţi, cum apune soarele în Marea Egee.

Parfumul florilor albe şi roze de leandru, cu miros dulce, o îmbătau. O mieluşică albă cu ciucuraş roşu de lână la gât i se culcă la picioare.

Fetiţa îi vorbea cu căldură, adresându-i-se ca unei cunoştinţe vechi, când în greceşte, când în aramaică, iar mieluşica parcă îi înţelegea fiecare cuvânt: "Uite, vezi? Colo, în vale, este locul unde stăm noi... Acolo şi-au făcut pescarii locuinţe...

Ce mici sunt căsuţele lor! Atunci când coborâm şi ne apropiem de ele, să ştii că toate căsuţele par mai mari. Lângă pâlcul acela de palmieri, uite, vezi? Pata aceea albă este căsuţa noastră....Uite şi staulul vostru unde dormiţi noaptea... Ba cred că mogâldeţele acelea albe care se mişcă în grădina din spatele casei noastre sunt frăţiorii mei mai mici, Ieronimos şi Timotheon care aleargă peste brazde. Dacă i-ar vedea mama, i-ar zgâlţâi niţeluş, că prea ne turtesc toate lăptucile... Tu ce zici de trebuşoara asta? Dar uite mai bine - ce frumos apune soarele spre insula Delos!... În Delos s-a născut tata şi de aceea mi-a pus mie numele Delia. Dar mama îmi zice totdeauna Tabita, căprioara sau gazela, căci asta înseamnă Tabita pe evreieşte... Acuma ştii şi tu: eu sunt căprioară iar tu mieluşică, un fel de rudă, dacă nu chiar surioară. De aceea mă iubeşti şi vii mereu la mine, nu-i aşa? Dar şi eu te iubesc pe tine." Şi Tabita se aplecă şi sărută puişorul de oaie pe botişor, iar mieluşica strănută şi se ridică în picioare. "Ei, haide acum să coborâm cu toată turma spre casă, că trebuie s-o ajut pe mama la muls. Hai în braţe la Tabita... Aşa... Hopa! Nu prea eşti grea... După ce mulgem oiţele, trec şi în seara asta iarăşi pe la prietenul nostru, moş Iochanan, care mă iubeşte ca şi tine. El toată ziua stă şi scrie, şi scrie mereu pe un sul de pergament cam aşa de lung. Uite, de 39

Revistă Nomen Artis –

supliment de

aici se vede şi căsuţa lui, pitulită lângă ţărm. Înainte locuia într-o peșteră, dar acum și-a zidit o căscioară mică. Nu stă prea departe de noi.

Numai că tu nu poţi vorbi să-l înţelegi, însă el îmi povesteşte multe, multe... Căci tu nu ştii, mioriţă mică, dar moş Iochanan mi-a spus că el a fost apostolul unui sfânt mare, mare de tot; al unui rabi din Ierusalim, pe care îl chema Ieşua Hamaşiah şi care era Mântuitorul omenirii, Fiul lui Dumnezeu Iehova. Mama crede în Dumnezeu şi crede şi în Fiul Lui... Tata însă spune că ar crede şi el dacă L-ar vedea, dar tata nu crede nici în zeii din Olimp. Nu crede în nimic, decât că este bine să muncească pentru noi şi să ne ştie pe toţi sătui şi mulţumiţi. Aşa este el şi n-avem ce-i face... În rest, el e om bun şi puternic. Mă ridică într-o mână sus... Dacă mai vine însă moş Iochanan odată pe la noi, poate, poate că-l va face şi pe tata să creadă în Dumnezeu şi în Fiul Lui despre care moşul spune că este tot Dumnezeu, întrupat pe pământ sub forma unui om care a trebuit să sufere şi să moară pentru iertarea păcatelor noastre, dar că, după trei zile, a înviat şi S-a înălţat la cer. Aşa ne-a spus el mie şi mamei mele când a fost la noi - şi asta ne-a repetat-o de vreo trei ori. Eu şi mama l-am crezut. Tata a râs şi a zis că nu, el nu crede. Dar noi credem că este aşa, mieluşica mea... Şi tu ar trebui să crezi, căci vezi tu? Dumnezeu ne-a făcut pe amândouă. Pe tine oiţă, iar pe mine fetiţă..."

Cam în felul acesta vorbea Tabita coborând cu mielul în braţe. În amurg, după ce a ajutat-o pe mama ei să mulgă oile şi să le dea de mâncare frăţiorilor mai mici, Tabita, însoţită de Harif, câinele curţii, plecă prin vecini şi ciocăni uşor la uşa lui moş Iochanan. Nu-i răspunse nimeni, dar ea a împins delicat uşa, cum a mai făcut şi altă dată, apoi intră tiptil-tiptil în cameră. Harif a rămas înţelegător afară şi s-a culcat în faţa uşii aşteptându-şi credincios stăpâna.

Fetiţa îl găsi pe moş Iochanan rugându-se în genunchi, stând cu capul plecat şi cu braţele întinse pe podea, sprijinit în coate şi cu degetele ambelor palme încleştate strâns între ele. Se

Crăciun

25.XII.2011

ruga încet, din când în când ridicând capul cu ochii închişi, vorbind parcă cu cineva de sus, invizibil. Ea îl privea cu atenţie şi căuta să înţeleagă ce spune, dar abia pricepu, când şi când, doar câte-un cuvânt-două, căci se ruga mai mult în taină, deşi bătrânul vorbea ca şi ea tot în aramaică, limba comună a întregii populaţii evreieşti.

Moş Iochanan avea o barbă deasă şi albă, albă, cu părul de pe cap la fel de alb; iar ochii lui erau de culoarea mării de peste care fusese exilat aici cu forţa, din ordinul împăratului Domiţian şi al preoţilor evrei care nu fuseseră de acord cu religia şi predicile lui despre noul Mesia. Când îşi termină rugăciunea, bătrânul se sculă încet în picioare frecându-şi puţin genunchii şi când întoarse capul, părea că avea ochii umeziţi de lacrimi. Văzând-o pe fetiţă, toată faţa i se umplu de lumina unui zâmbet cald. Deschise larg braţele spre mica vizitatoare care, la rândul ei făcu câţiva paşi şi-l cuprinse pentru câteva clipe pe bătrân de mijloc.

- Tabita mea drăgălaşă, tu erai? Ce mai faci, gazelă mică?

- Eu eram, moş Iochanane. Adică noi eram, căci nu sunt singură. Mai e şi Harif cu mine; el totdeauna mă aşteaptă culcat la uşă afară... Îl ştii şi dumneata.

- Spune ce să-ţi dau, fetiţa moşului: miere din fagure ori smochine uscate?

- Miere avem şi noi acasă. Aş vrea o smochină, două, că-mi plac. Am avut şi noi smochine de la tufa din curte, dar le-au mâncat pe toate Ieronim şi Timotheon, frăţiorii mei mai mici.

- Ia strachina asta plină cu smochine, micuţo. Stai să-ţi mai pună moşu câteva şi ia loc pe laviţa asta de lângă mine.

- O, dar nu pot să mânănc eu atâtea! spuse fetiţa aşezându-se. Numai una, două. Sau poate trei...

- Hai, ia-le pe toate şi du-le la frăţiorii tăi, că eu am destule. Uite, smochinele astea îmi aduc aminte de o întâmplare deosebită... Nu ştiu dacă ţi-am spus-o vreodată...

40

Revistă Nomen Artis –

supliment de

- Nu, nu mi-ai vorbit niciodată nimic despre smochine.

- Eh, oftă bătrânul dând cu tristeţe din cap. E mai mult de-o jumătate de veac de-atunci.

Dar parcă a fost ieri... Eram cel mai tânăr dintre ucenicii lui Ieşua Hamaşiah, cum îi zicem noi evreii Celui căruia grecii îi spun Iisus Hristos, iar romanii Mesia Jesus Christus. Aşa... Şi într-o dimineaţă, ne întorceam noi cu toţii din Betania şi urcam spre cetatea Ierusalimului. Eram tot grupul - cei doisprezece ucenici, cu învăţătorul nostru Iisus. Nu apucaserăm niciunul să mâncăm nimic cu o seară înainte, aşa că ne-a cuprins foamea pe toţi. Deodată, lângă drum, vedem un smochin mare, falnic, frumos, cu frunze late şi umbroase. "Învăţătorule, I-am zis eu. Cred că am găsit ce să mâncăm". Iisus S-a oprit sub pom şi a privit cu atenţie în sus la fiecare creangă, după care a clătinat cu deznădejde din cap.

Parcă Îl văd şi acum cât de frumos era, la cei vreo 32 de ani ai Lui. Era înalt, mai înalt decât noi toţi. Avea ochii blânzi şi de culoarea alunelor coapte; barba dublă şi tunsă frumos, cum poartă şi acum flăcăii la ţară, în Galileea...Părul ondulat şi castaniu îi atingea umerii, iar vocea Lui... ce voce! Era dulce ca susurul izvoarelor cristaline, deşi foarte bărbătească şi foarte sfătoasă. Pe nimeni n-am mai auzit povestind atât de frumos ca El. Iar eu cred că-L iubeam cel mai mult, ca pe un tată, deşi aşa spuneam fiecare, chiar şi Iuda, de care ţi-am mai vorbit...

- Cel care L-a trădat sărutându-L? - Da, Iuda Iscarioteanul. Chiar şi el spunea că Îl iubeşte şi noi îl credeam. Dar ai văzut că s-a dovedit un ticălos. Învăţătorul arăta foarte supărat din cauză că smochinul acela nu avea nici o fructă şi îmi amintesc că odată ne-a spus că pomul bun se cunoaşte după roade şi că cel rău, nefolositor, ajunge în foc.

Numai de câteva ori L-am mai văzut aşa de supărat, pentru că, altminteri, era foarte calm şi foarte blând, chiar şi cu cei mai răi oameni.

Cel mai supărat L-am văzut însă atunci când ţiam spus că a alungat pe negustorii care făceau comerţ chiar pe treptele Templului. Aşa ceva El nu putea admite.

Crăciun

25.XII.2011

- A, ştiu... Atunci când le-a răsturnat zarafilor banii şi i-a făcut tâlhari!

- Pot să spun că de data aceasta nu era la fel de necăjit ca în momentele acelea de la Templu, când însă avea perfectă dreptate să se mânie, dar de data asta a făcut ceva care ne-a uimit şi ne-a speriat pe toţi...

- Ce-a făcut, moş Iochanane?

- A întins o mână spre smochin - mâna dreaptă - şi a grăit cu ton poruncitor. A zis aşa: "De-acum încolo, în veci să nu mai dea rod din tine!" Atât a zis. Şi, pe dată, smochinul acela s-a uscat.

- Cum? Chiar aşa, într-o clipă?

- Chiar aşa, într-o clipă...- Mamăă, ce puteri mari avea!- Mari de tot, fiindcă toate funzele s-au îngălbenit dintr-o dată, apoi s-au înnegrit, s-au răsucit şi au căzut grămadă toate la pământ, rămânând copacul gol-goluţ, uscat, de parcă îl pârlise cineva cu focul; şi tot aşa l-am regăsit şi la întoarcere când, iarăşi, am mai trecut odată pe lângă el. Toţi am rămas pe loc cu gurile căscate şi am zis: Doamne, asta nu se poate! Cum de s-a uscat smochinul ăsta într-o clipă? Drept răspuns, Iisus, care ne ghicise gândurile, a zis: "Adevărat, adevărat vă spun, că dacă veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi, veţi putea face nu numai ce s-a făcut smochinului acestuia, ci chiar dacă aţi zice muntelui de faţă: Ridică-te de aici şi auncă-te în mare, aşa se va întâmpla. Căci tot ce veţi cere cu credinţă, prin rugăciune fierbinte, veţi primi de la Tatăl meu".

Exact în felul acesta a zis, mi-aduc aminte bine.

- Dar asta a fost o minune, moş Iochanan!

- Sigur că a fost o minune. Şi cred că, prin ea, sacrificând un copac în faţa noastră, Mântuitorul a vrut să ne dea o pildă vie tuturor despre ce putere mare are credinţa în viaţa omului, căci altminteri Iisus iubea enorm nu numai oamenii, dar şi toate plantele şi animalele, toate păsările şi gâzele, pe care le ştia pe nume, căci, de fapt, tot El le-a creat pe toate; fiecare din ele fiind o creaţie a Lui... Îmi amintesc, bunăoară, cum odată a intrat într-o curte cu doi câini foarte răi, de care se temeau toţi, dar imediat când animalele L-au zărit, au venit 41

Revistă Nomen Artis –

supliment de

amândoi cuminţi la El târându-se pe burtă, dând din coadă şi, scâncind, I-au lins amândoi picioarele, deşi Îl întâlneau pentru prima oară.

Altă dată L-am văzut cum mângâia şi binecuvânta nişte flori de trandafir sălbatic, privindu-i cu atenţie spinii. Şi atunci toate florile s-au mişcat cu o tresărire de-o clipă spre faţa Lui, întorcându-se fiecare floare spre El ca nişte ochii de copil iar picăturile de rouă de pe spini s-au făcut, pentru câteva momente, roşii ca sângele... Văzându-mă că eu mă crucesc şi că mă pierd cu firea, El mi-a zâmbit cu blândeţe să mă liniştească. În ziua aceea eram doar noi amândoi. Şi să ştii că nu a fost doar o părere şi uite că nici asta n-am uitat.

- Eu cred că atunci Mântuitorul Se gândea că din nişte spini ca aceia i Se va împleti Lui coroana înainte de răstignire, căci zici că Mesia ştia totul dinainte.

- Cum să nu ştie, dacă El era Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, care luase chip omenesc? De la început, El era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul! Poate că nu înţelegi clar cuvintele acestea şi adevărul acesta, pentru că tu eşti copil.

- Ba înţeleg, înţeleg bine.

- El deci era Cuvântul lui Dumnezeu întruchipat într-o fiinţă omenească. El Însuşi era o minune de care nu te-ai fi săturat privindo. Ce dor îmi este de El, Tabita! Ce dor să-L revăd şi să-L aud iarăşi vorbindu-mi, sfătuindumă, îmbrăţişându-mă! Ce fericiţi eram toţi lângă El! Dar trebuie să am răbdare: ştiu că o să-L revăd iarăşi curând, destul de curând...

- Când, după ce mori?

- De fapt, ţi-am spus că în faţa Lui nu există moarte. Iar atunci când murim, moare numai trupul acesta care, vezi şi tu, cere apă, cere mâncare, îmbrăcăminte, dragoste - cere multe. Poate prea multe, căci oricât i-ai da, vrea tot mai multe şi mai multe. De unele cerinţe poate nici nu avem deloc nevoie. Corpul nostru de acum nu este veşnic. În clipa morţii, însă, căpătăm imediat un altfel de trup, nepieritor, veşnic tânăr, mult mai frumos, perfect sănătos,

Crăciun

25.XII.2011

chiar dacă în viaţă noi nu eram aşa - un trup de lumină, căruia nu îi mai trebuie atâtea şi care se poate mişca într-o clipă oriunde, poate intra prin toate zidurile şi colinda, la dorinţă, tot cerul, dacă i se permite. Cei care au fost buni se vor bucura mult de acest trup minunat care nu va mai cunoaşte niciodată moartea, foamea, setea, durerea; ei vor merge într-un loc nespus de frumos, despre care ţi-am mai vorbit de câteva ori. Pe când cei răi din lumea asta vor primi în acel nou trup o pedeapsă veşnică într-un loc de tortură destinat lui Satana şi îngerilor lui.

Aceasta nu este o poveste pentru copii, cum cred unii. Căci eu aş putea să spun că am vizitat şi primul, şi cel de al doilea loc. Puţini oameni vii s-au bucurat de acestă cinste şi răsplată. Şi să mai ştii că eu nu am niciodată voie să mint pe nimeni. Raiul şi iadul există, Tabita. Nu sunt nişte născociri ale unor minţi bolnave!

- Mai spune-mi, moş Iochanane. Mai spune-mi tot ce ştii matale despre Ieşua-Iisus, că-mi povesteşti atât de frumos!

- O, sunt atât de multe lucruri de spus din câte a făcut Mântuitorul nostru în numai câţiva ani cât a stat printre noi, pe care dacă leam scrie noi ucenicii lui cu deamăruntul, cred că nici chiar în lumea aceasta n-ar fi putut încăpea cărţile ce-ar vrea să le dea la iveală pe toate. Eu însă scriu numai ce socot că ar fi de grabă folositor pentru schimbarea sufletelor omeneşti.

- Dar cum de ştii atâtea? Ce faci de nu le uiţi şi cum de ţii minte o sumedenie de întâmplări atât de vechi, dintre care unele le-ai văzut chiar dumneata, iar altele nu? Şi de unde ştii cu atâta siguranţă tot ce discutase El cu alţii, multe chiar dinainte de a-L cunoaşte, amintind cam tot ce vorbise Iisus cu fiecare în parte, fără să fi fost atunci lângă El? Hai şi spune-mi şi mie cum şi de unde?

Apostolul Iochanan (sau Ioan, cum îi ziceau grecii şi romanii) zâmbi cu îngăduinţă şi o mângâie pe Tabita pe căpşor.

- O, Tabita dragă. Tu eşti o fetiţă tare isteaţă şi curioasă... Nimeni nu mai mi-a pus asemenea întrebări până acum. Toate, toate vrei 42

Revistă Nomen Artis –

supliment de

să le ştii dintr-o dată, căprioară mică. Ei bine, atunci moşul care deja ţi-a povestit multe înainte, o să-ţi mai spună şi alte nişte taine destul de mari pe care nu le-am mai spus nimănui până acum. Aşadar, mă întrebi de unde ştiu atâtea... Cum să nu le ştiu? Că doar nimic nu scornesc de la mine. Totul este bine cerccetat dinainte; totul este adevărat, foarte adevărat!

Cele mai multe lucruri înfăţişate de mine, eu leam văzut cu ochii mei. M-aş face vinovat să le ţin numai pentru mine şi aşa cum ţi le spun acum ţie, eu le-am mai povestit - ba chiar şi mai detaliate - şi altor apostoli şi prieteni, cum ar fi Simon, zis şi Petru, ori lui Saul zis şi Pavel, precum şi altora. Iar ei mi-au vorbit despre mărturii de-ale lor despre Iisus, neştiute de mine. Şi uite aşa le-am adunat eu pe toate. În plus, Măicuţa Mântuitorului nostru, Preabinecuvântata Maria, mi-a fost lăsată de Fiul ei mie, ca să am grijă de ea. "Iată mama ta", mi-a zis Iisus mie de pe cruce, cu ultimele Sale puteri şi cu glas gemut. Şi să ştii că după aceea am avut toată grija faţă de dânsa, ca de mama mea, mai ales că atunci când a zis "iată mama ta", eu am simţit că se referă nu numai la mine ca om, căci mama mea trăia, ci la toţi oamenii din lume, faţă de care dânsa era, într-adevăr, foarte blândă şi iubitoare ca o adevărată mamă, fiindcă aşa fusese dânsa totdeauna cu toţi. După crucificare, noi eram disperaţi. Amândoi plângeam în hohote şi am luat-o la mine acasă unde a stat mai mult timp. Şi în acele zile binecuvântata Lui mamă mi-a povestit multe, multe din viaţa Fiului ei, aşa cum îi mai povestise şi lui Matei vameşul, care se apucase să descrie şi el, înaintea mea, o parte din aceste minunate întâmplări - şi bine a făcut. Nu cred că mai am timp să descriu eu cealaltă parte, fiindcă sunt tare bătrân... Apoi să ştii că eu am mai stat de vorbă şi cu mulţi alţi martori oculari ai sfintelor fapte săvârşite de Mântuitorul nostru. Şi aceştia, la rândul lor, mau informat destul de amănunţit. De pildă, am fost de mai multe ori acasă la Marta şi Maria, surorile lui Lazăr cel înviat din morţi, despre care ţi-am mai spus. Am vorbit cu ele, apoi chiar şi cu Lazăr, apoi cu Samariteanca aceea din

Crăciun

25.XII.2011

Sihar, care I-a dat să bea apă la fântâna lui Iacob; am mai vorbit cu toţi ceilalţi ucenici şi fiecare îmi spunea câte ceva nou. Desigur, unele lucruri le ştiu direct din gura Mântuitorului Însuşi, - căci totdeaua Lui Îi plăcea să stea de vorbă cu mine. Odată, la cina de despărţire, m-a ţinut la pieptul Lui şi atunci I-am auzit inima bătând. Era inima universului! Acum notez toate, toate amintirile pe aceste suluri de pergament din faţa ta, cu gândul ca să le trimit credincioşilor din marile biserici, iar gândurile care cred că le-am uitat...

- De ce te opreşti? Hai, spune-mi totul, spune-mi...

- ...pe cele pe care credeam că le-am uitat, Dumnezeu mi le reaminteşte cu claritate după fiecare rugăciune. Sfântul Duh mi le toarnă în suflet, umplăndu-l şi ungându-mi-l cu mult har şi, uite, atunci, aşa, deodată, îmi pot aduce aminte de orice. Ba mai mult decât atât: uneori le şi văd! Văd limpede în faţa mea întâmplări din trecut şi întâmplări din viitor. Sunt răpit cu duhul şi sunt răpit cu trupul. Nu ştiu cum se face asta, dar ajung în locuri îndepărtate de pe pământ sau în locuri minunate de nu ştiu unde sunt, pe care nu pot să ţi le descriu în cuvinte, de frumoase ce sunt... Cred că nu-s din lumea aceasta. Şi chiar aud bine difeite porunci; aud bine cum mi se spune: "Scrie, Iochanane, scrie!

Scrie tot!". Şi uite că scriu... Acum trei zile, bunăoară, de ziua Domnului, în timp ce mă rugam în odăiţa aceasta, deodată văd că o lumină ca de fulger care îmi inundă încăperea şi numai ce aud un glas puternic, ca sunetul unei trâmbiţe... Ştiu sigur că era glasul lui Iisus, care a zis: "Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă. Ce vezi, scrie într-o carte şi trimite-o celor şapte Biserici: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Filadelfia şi Laodiceea..."

- Tabita! Tabita mamă, eşti aici?

- A venit mama să mă ia acasă. Da, mămico, sunt aici, cu moş Iochanan...

- Atunci lasă, micuţo, propuse bătrânul, am să-ţi spun mâine seară despre descoperirea apocaliptică de acum trei zile. Să nu mă stinghereşti ziua, că ziua scriu, iar acum aştern pe 43

Revistă Nomen Artis –

supliment de

pergamente totul despre ea. Seara nu mai văd să scriu, nici dacă aprind două sfeşnice mari şi de aceea doar seara am ceva timp de povestit copiilor, că mai vin şi alţii. Intră, Iudito! Haide vino înăuntru! Hai, că fetiţa ta e cu mine şi amândoi suntem cu bunul Dumnezeu.

Cum păşi în casă, Iudita, mama Tabitei, cu care semăna destul de mult, se plecă şi îi sărută mâna bătrânului patriarh care o binecuvântă cu ambele braţe. Dânsa părea foarte agitată. Harif profită şi el de uşa deschisă şi se strecură cu agilitate gudurându-se vesel pe lângă bătrâna gazdă care l-a mângâiat pe spinare atunci când câinele i s-a proptit cu labele pe piept.

- Moş Iochanane, rabi! A dat un mare necaz peste noi. Tu să nu te sperii, Tabita.

- Dar ce s-a întâmplat, mamă? Ce-i acasă?

- Ce s-a întâmplat, Iudita, ce-ai păţit? Întrebă şi bătrânul îngrijorat.

- Eu n-am păţit nimic, rabi. Dar pescarii greci mi l-au adus pe soţul meu acasă pe braţe.

Asta chiar acum, spre seară. Tremură tot, s-a învineţit la faţă şi nu ştiu ce are, că nu mai deschide ochii şi nu mai poate vorbi. N-a mai fost aşa niciodată.

- O fi de la inimă, o fi tras prea mult de năvoade sau o fi cărat ceva greu, presupuse bătrânul.

- O fi, că a căzut cu toate plasele de peşte în braţe. Aşa au spus cei care mi l-au cărat acasă. Acuma el e-n pat. L-am lăsat cu mama soacră şi cu tovarăşii lui care l-au adus. Dar încă nu şi-a revenit. Ce-o fi avănd, Doamne? Şi de aceea te rugăm să ne ajuţi cumva cu niscai leacuri, dacă poţi; sau dacă ştii vreun doctor.

- Ştiu. Şi o să-L chem...

- Te rugăm, rabi! Te rugăm, ajută-ne!

Ajută-ne, că dacă moare Kalistene, suntem nenorociţi cu toţii şi rămân cu copiii pe drumuri...

- Atunci haide să mergem repede la voi, să vedem ce se poate face.

- Fără doctor? Parcă ai zis ceva de un doctor...

- El o să fie acolo cu mine... Vedem noi. Să

Crăciun

25.XII.2011

ne grăbim, rosti bătrânul şi apucă grabnic de după uşă un toiag înalt cu mîner lustruit de vechime şi de strânsoarea mâinilor.

Porniră imediat toţi trei pe drumeagul cu pietriş mărunt. Iudita, mama Tabitei, care nu înţelesese mai nimic din promisiunea cu doctorul, plină de speranţe vagi, mergea cea mai grăbită în faţa lor, fiind gata să alerge. Ea se tot uita, când în urmă, când în dreapta, când în stânga, apoi din nou înainte şi în urmă sau jur-împrejur, să vadă dacă nu cumva apare odată, din vreo direcţie sau alta, medicul acela promis.

Se înnoptase de-a binelea şi, din tufişurile apropiate, se auzeau trilurile dulci ale privighetorilor. Cântau o mulţime. Noroc că era lună plină şi că, astfel, drumul se distingea destul de binişor. După dânsa venea Tabita scâncind în surdină şi înghiţindu-şi lacrimile amare. Ea îl ţinea de mână pe bătrânul care încerca tot timpul să o liniştească. În mâna cealaltă, copila ţinea strachina cu smochine uscate, pe care n-o uitase. Moş Iochanan făcea paşii cei mai mici. Păşea cu mers târşâit, aproape împleticindu-se. Se ajuta mult de toiagul acela înalt pe care îl păstrase cu sfinţenie din tinereţe, ajutându-se de el încă de pe timpul apostolatului când şi Iisus Însuşi îl folosise odată, pe când urcau cu toţii un munte. La urmă de tot venea şi Harif, legănându-şi bucuros şi fără griji omeneşti coada-i stufoasă.

Acasă, Kalistene, tatăl Tabitei, zăcea palid şi cu gura căscată, arătând şi mai palid la lumina tremurătoare a feştilelor. Părea mort sau poate chiar şi murise, dacă este să ne luăm după părerile pescarilor, colegii lui de trudă care vorbeau între ei în şoapte. Înfiorată de acest gând şi bănuind ceva rău, Iudita, soţia lui, îl zgudui cu putere şi se pornisă ţipe cu disperare: - Kalistene, să nu mori, Kalistene! Să nu mori, dragul nostru, că fără tine toţi ne prăpădim! Ea se aplecă şi puse repede urechea pe pieptul lui, ascultând cu atenţie. Aoleu! strigă ea odată.

Cred c-a murit, că nu i se mai aude inima... O fi mort? Că parcă nici nu mai respiră. Rabi, ce facem? Unde-i doctorul de care vorbeai? De ce nu-i aicea? Ce facem dacă a murit? Cheamă 44

Revistă Nomen Artis –

supliment de

doctorul, rabi, că nu i-am mai auzit inima!

Ajutoor! Kalistenee, nu ne lăsaa! Kalistenee...

Auzind-o cum se jeleşte, atunci îşi intensifică plânsul, cu glas dince în ce mai tare, şi mama soacră, alături de Tabita. Copiii mai mici, văzând scena sfâşietoare din jurul lor, se speriară şi au început să urle şi ei cu ţipete lungi, care au făcut să se adune şi vecinii. Era cu adevărat o nenorocire picată din senin, care i-a determinat pe cei patru pescari greci, tovarăşi de muncă cu Kalistene, să iasă unul câte unul afară din casă. Numai ei, care văzuseră pe marea deseori furioasă, nenorociri şi mai mari, nu plângeau. De fapt, nici moş Iochanan nu plângea.

- Aş vrea să mă lăsaţi puţin singur cu Kalistene, zise bătrânul de vreo trei ori, până îl înţeleseră toţi bine; şi abia atunci atunci femeile ieşiră supuse afară cu copiii, cu excepţia Iuditei care, înainte de a fi scoasă mai mult cu forţa din odaie de cei patru pescari, s-a uitat încruntată în ochii bătrânului strigându-i în faţă printre lacrimi cu o voce răguşită care exprima în acelaşi timp o ură şi o disperare abia reţinute: - Moş Iochanane, de ce m-ai minţit? N-o să mai cred niciodată în promisiunile tale şi-n religia pe care ne-ai predicat-o cu o falsă blândeţe! Şi niciodată n-am s-o mai las pe Tabita să te mai caute! Spunând asta, fu scoasă mai mult târâş din încăpere.

Bătrânul închise uşa în urma lor fără să-i mai răspundă cu nimic şi îngenunche imediat lângă patul celui care, într-adevăr, murise. Începu să se roage cu lacrimi fierbinţi în ochi, ţinând mâinile ridicate spre cer, pe care le coborî încet, încet peste trupul lui Kalistene, acoperindu-i apoi capul cu ele.

Dinăuntru larma de afară nu se mai auzea atât de tare, dar în curte zarva se înteţise. Se auzeau în continuare strigăte şi bocete. Când, după vreun sfert de ceas, Tabita, nerăbdătoare, dar şi intrigată, deschise brusc uşa ca să vadă ce se întâmplă în casă, îl văzu pe tatăl ei în mijlocul odăii zâmbind voios ca şi când nu ar fi păţit nimic. Bâtrânul apostol îl ţinea de braţ, iar Kalistene îngenuchie în faţa lui sărutându-i

Crăciun

25.XII.2011

mâna.

- Tata a înviat! strigă din răsputeri Tabita. Moş Iochanan l-a înviat!

- Nu eu vi l-am readus la viaţă, spuse bâtrănul, ci numai bunul Dumnezeu Căruia m-am rugat în Numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. El este marele Medic, Iudita, şi cred că din clipa aceasta supărarea pe mine ţi-a trecut.

- Rabi, iartă-mă! strigă Iudita, oarecum ruşinată, şi îngenunchie plângând alături de soţul ei la picioarele apostolului Ioan, pe care i le sărută de mai multe ori stropindu-i-le cu lacrimi.

Te rog, iartă-mă, iartă-mă, rabi!

- Scumpă Iudita, noi oamenii avem datoria să ne iertăm neîncetat unii pe alţii şi să aducem glorie veşnică Creatorului nostru! îi răspunse zâmbindu-i cu blândeţe bătrânul apostol Imediat, toţi cei de faţă îngenunchiară în jurul bătrânului. Chiar şi câinele se lăsă la pământ lângă Tabita şi lângă fraţii ei care acum plângeau şi ei de bucurie la picioarele bătrânului că-şi revăd pe tatăl lor înviat din morţi. Ceea ce i-a minunat însă pe toţi a fost clipa când Kalistene, cu un gest brusc şi neîndemânatec, i-a cuprins deodată cu braţele lui vânjoase ambele picioare ale apostolului începând să plângă cel mai tare dintre toţi, cu sughiţuri înăbuşite. Îi strângea gleznele cu atâta putere, încât era gata, gata să-l dea jos... Văzându-i gestul, Tabita se ridică prima în picioare şi din plâns, izbucni dintr-o dată în hohote nestăpânite de râs. Râdea cu ochii înecaţi în lacrimi, căci, la drept vorbind, era pentru prima dată când îşi vedea tatăl plângând în halul acesta şi încă cum!

Era o scenă neobişnuită şi comică pentru ea. Nu ştia de ce, dar atunci îi părea foarte bine că-l vede aşa, umilindu-se, căci nu-l ştia decât numai ca pe un om mândru, încrezutîn puterile lui...

Când observă că şi cei patru pescari greci, care până atunci stătură cu nişte mutre împietrite, plângeau acum ca şi Kalistene, duse repede o mână la gură ca să se oprească şi să nu râdă cumva şi mai tare. Grecii se ridicară şi îi sărutară pe rând mâna bătrânului.

- Dumneata eşti un sfânt, nu-i aşa? îl întrebă unul din ei.

45

Revistă Nomen Artis –

supliment de

- Eu nu sunt sfânt, fratele meu, îi răspunse apostolul Ioan. Sunt un om ca şi voi, ca toţi ceilalţi - şi vă rog să vă ridicaţi toată lumea dn jurul meu, pentru că slava trebuie să I-o dăm lui Dumnezeu, nu mie. Eu am fost însă un om norocos, deoarece am avut fericirea să-L cunosc şi să-L slujesc pe Mântuitorul acestei lumi, pe Domnul Dumnezeul nostru. Iar pe Acesta, prin scris şi prin viu grai, o să vi-L propovăduiesc eu tuturor celor de aici şi din alte părţi, cât timp voi sta între voi, în frumosul Patmos, şi asta o voi face până voi închide ochii. Numai bunul Dumnezeu este sfânt, fraţii mei!

Oprindu-se, în sfârşit, din râs, Tabita abia acum putu să-şi sărute tatăl pe ambii obraji încă umeziţi de lacrimi, apoi se repzi şi îi sărută şi ea mâna bătrânului, privindu-l în sus, căci apostolul Ioan i se părea acum înalt, foarte înalt, cu câteva capete mai sus decât ea.

Bătrânul îi zâmbi cu duioşie şi îi strânse cu drag la pieptul lui căpşorul ei cu zulufi uşor cârlionţaţi.

- Căprioara mea zglobie, Tabitina! Mâine o să-ţi istorisesc toată descoperirea aceea măreaţă pe care am avut-o acum trei zile de Ziua Domnului nostru Iisus Hristos, al Cărui Nume să fie lăudat şi slăvit în veci de veci!

- Amin! îi răspunse Tabita, redevenind din nou serioasă şi zâmbindu-i grațios cu guriţa aceea frumoasă care semăna mult cu un boboc de trandafir ce înfloreşte în valea inundată de verdeaţă a Basanului.

Cu toate urările de Bine şi La Mulţi Ani! Cristian Petru Bălan

Crăciun

25.XII.2011

Astăzi s-a născut Hristos Astăzi s-a născut Hristos Mesia, chip luminos Lăudaţi şi cântaţi şi vă bucuraţi Mititel şi-nfăşăţel În scutec de bumbăcel, Lăudaţi şi cântaţi şi vă bucuraţi.

Maica Sfântă îi zâmbeşte Şi cu dragoste-L priveşte, Lăudaţi şi cântaţi şi vă bucuraţi.

Cine-Ţi va asculta povaţa Îşi va mântui viaţa, Lăudaţi şi cântati şi vă bucuraţi. Şi de-acum până-n vecie Mila Domnului să fie, Lăudaţi şi cântaţi şi vă bucuraţi.

Trei păstori se întâlniră Trei păstori se întâlniră [bis] Raza soarelui Floarea soarelui Şi aşa se sfătuiră: “Haideţi fraţilor să mergem, Floricele să culegem (/ Flori frumoase să culegem) Şi să facem o cunună, S-o’mpletim cu voie bună, Să o ducem lui Hristos Să ne fie cu folos Nouă şi la neamul nost, De naşterea lui Hristos”.

46

Revistă Nomen Artis –

Copile cu ochi senini Copile cu ochi senini, Tu iarăsi vii printre străini, În peşteră de paie reci Tu capul iarăsi ţi-l apleci.

Copilule cu ochi senini, Tu iarăşi vii prinre străini, Copilule cu suflet blând Tu vii şi azi ca orişicând De mii de ori, copil sărman Tu vii în lume an de an Dar totuşi tu copile blând Tu vii şi azi ca orişicând Demult, cu suflet plin de dor, Te-ai coborât de mila lor În ieslea rece te-ai culcat Şi nimeni nu te-a legănat Şi neştiind nu te-au primit Iar tu cu suflet plin de dor Ai plâns mereu de mila lor.

La mii de uşi ai aşteptat Dar nimeni nu s-a îndurat Copil cu lacrimi pe obraz, Cu bine răul să-l plăteşti Să rabzi, să ierţi şi să iubeşti.

Să te jertfeşti de mila lor, Copil cu suflet plin de dor Copilule, sărman copil, Curat ca roua din april.

De câtă vreme tu petreci La uşa inimilor reci, Dar câţi ţi-or mai descuia azi Copil cu lacrimi pe obraji.

supliment de

Crăciun

25.XII.2011

de prof. univ. dr. Mihai Păstrăguş Expoziţia cu suita de laviuri-metafore pe tema toamnei, intitulată Tăcute dialoguri (a 17a personală), semnată de binecunoscutul pictor acuarelist ieşean, Mihai Zaiţ, deschisă pe 17 decembrie, 2011, la Galeriile Cupola din Iaşi, este un omagiu adus acestui anotimp aducător de belşug şi o rapsodie dedicată toamnei.

Mihai Zaiţ, produs al şcolii ieşene de pictură, a fost puternic influenţat în formaţia şi evoluţia sa, printre alţii, de fostul său profesor şi prieten, Constantin Radinschi, să picteze în acuarelă, dar determinat, în fapt, de propria sa sensibilitate şi structură spirituală. Mihai Zaiţ spune, ca şi fostul său profesor, că nu a părăsit pictura în ulei, ci doar şi-a mutat culorile în apă.

Opţiunea sa pentru acuarelă, definitivă sau temporară, nu are importanţă, l-a adus printre cei mai recunoscuţi acuarelişti ai Moldovei, şi astfel, se înscrie cu creaţia sa pe linia unei bogate tradiţii la Iaşi, cultivată de înaintaşi ca: Nicolae Tonitza, Costache Agafiţei, Stefan Hotnog, soţii Petrovici, Adrian Podoleanu, Eugen Stefan Bouşcă şi mulţi alţii.

47

Revistă Nomen Artis –

supliment de

Trecând la acuarelă Mihai Zaiţ şi-a asumat şi nişte „riscuri”: a trebuit să demonteze mentalitatea că acuarela ar fi inferioară picturii în ulei, că produsul în acuarelă este atins prematur de efemeritate, că munca depusă la realizarea unei creaţii este mai minuţioasă şi solicită atenţie de bijutier, perseverenţă, tenacitate etc. Dacă aceste „obstacole” nu ar fi compensate de nişte avantaje artistice de obţinere a unor efecte speciale de fond ca: realizarea efectului de transparenţă, obţinerea unei luminiozităţi suplimentare, luciul de apă, construirea unor fine degradeuri, a contrastelor de ton prin camaieuri ş.a.m.d. atunci acuarela nu ar fi prea atractivă.

Temperament echilibrat, răbdător şi perseverent, înclinat spre munca de fineţe, îmbinată cu reflecţia filosofică, Mihai Zaiţ obţine rezultate notabile atât la catedră cu elevii pe care îi cultivă pentru aceiaşi artă, cât şi în atelier unde dă fiinţă şi expresie personală idealurilor sale artistice.

Expoziţia propusă exigentului public ieşean, Dialoguri tăcute, cultivă o idee dragă artistului: respectul pentru valorile estetice ale satului şi naturii ca ambient în anotimpul de toamnă (în popor supranumit timpul numărării bobocilor), anotimpul culegerii roadelor, al pregătirii naturii pentru timpul hibernal, al simfoniei culorilor, zâna melopeelor cu ploi reci şi vânturi tăioase, anotimpul când oamenii se adună în case şi încep un nou ciclu de activităţi,

Crăciun

25.XII.2011

cel din interiorul locuinţei - cu şezători şi poveşti în aşteptarea sărbătorilor iernii etc.

Deşi în imaginile create de pictor omul nu este o prezenţă directă, totuşi, fiinţa umană este prezentă prin produsele existenţei sale, care în compoziţii au rangul de simboluri: casa cu diferite acareturi, căpiţa de fân, natura în mişcare, turnul Goliei ca simbol al istoriei convulsionate a Iaşului etc. Compoziţiile autorului subliniază prin formă şi culoare unitatea dintre om şi natură (obiecte, animale, roadele muncii, etc). Tuşele fine şi degradeurile cromatice în efectul de camaieu, transparenţele şi efectele de lumină fac din culorile toamnei un covor fermecat de pete galben roşiatice, distribuite aleator pe câmpii, grădini sau pajişti, antrenând prin mişcare natura cu satul într-un dans frenetic, unde abia mai distingem identitatea lucrurilor. Toată această mişcare sugerată cu fineţe de pensula pictorului, traduce ideea filosofică a vârtejului universal, sau panta rei, care guvernează întregul univers material.

Pictorul Mihai Zaiţ, ca om al cetăţii şi pedagog, denotează semantic fiecare obiect al compoziţiilor sale, încât nimic nu este de prisos.

Casa, care apare explicit sau abia este percepută prin sugestia dată de pensulă, nu este un simplu obiect decorativ, este însăşi esenţa compoziţei, este simbolul locuităţii. Casa, figurată în tipar traco-getic, este un element de civilizaţie care defineşte esenţa omului din spaţiul mioritic, este imaginea universului, simbolul stabilităţii omului, treapta de cultură pe care se situează omul, este un simbol feminin cu sens de mamă protectoare, ocrotitoare. Casa îl adună pe om de pe drumuri, îi crează condiţia perpetuării speciei şi culturii ei, este axul civilizaţiei umane, axis mundi. Prin casă pictorul a intuit esenţa dincolo de fenomenul exprimat în structura compoziţională.

Dar, alături de casă mai există un obiect cu valoare simbolică - stogul sau căpiţa de fân,”strânsura”, cum se spune în popor, care nu traduce numai dragostea artistului de satul tradiţional şi natură. Aceasta indică, în primul 48

Revistă Nomen Artis –

supliment de

Crăciun

25.XII.2011

rând, calităţile civice ale gospodarului, faza încheierii muncilor câmpului, grija pentru animalele din gospodărie, relaţia om-natură-civilizaţie.

Căpiţa de fân simbolizează şi munca în ipostaza sa rurală – creataore de valori perene.

Ea traduce adevărul esenţial că prin muncă s-a detaşat omul de lumea animală, construindu-şi o tabelă de valori care îl susţine ca om şi îl urcă pe diferite trepte valorice. Aşadar, casa şi stogul, ca simboluri, dau suport filosofic compoziţiei, înscriindu-le în zona obiectelor ideale transcendente, care definesc fiinţa umană din interior. De aceea artistul a organizat compoziţia picturală pe aceste obiecte şi le-a asimilat organic în spaţiul pictural.

Iată, aşadar, pe scurt, câteva dintre virtuţile artei lui Mihai Zaiţ, pe care publicul ieşean are posibilitatea s-o admire şi s-o interpreteze, atât în postura de artist în saloanele special amenajate, cât şi ca pedagog, unde formează elevilor gustul pentru o artă cu semnificaţii decriptate.

De acum rugăciune Am vrut, dar n-am putut mi-am întors chipul spre tine, iar luna bătea precum o inima în înserare Am vrut!

Dar ochii tăi nu s-au lasat mâgâiați de lacrimi ci s-au întors în zare privind alt rîsărit.

Am vrut, dar n-am putut mi-am întors pumnul ascuţit către tine, cand inima stătea precum peretele de piatră în vânt Am vrut!

Dar pieptul tău nu s-a lăsat străpuns de lama rece a cuvintelor ci s-a împietrit în zid gros şi fără căldură.

Acum mă rog, mă rog tot timpul…

Prof.univ.dr. Mihai Păstrăguş Dans în doi Nu, nu vreau să ţin pe umerii mei greutatea cuvintelor tale lipsă, Aş putea să-ţi îmbrăţişez zâmbetul, clavicula, Ştii, în final nu e vorba de tine şi...

Nu! Nu tu greşesti, doar eu, Ale mele suflări provoacă necuvinte.

De sus, din cer ninge, 49

Revistă Nomen Artis –

supliment de

ninge cum s-a frânt cerul în colţul ăsta strâmb în care eu unul mă simt bine şi soarele are o anume lumină dimineaţa, Apusul are mereu un roşu jar în el de oriunde l-ai privi, iar luna se ridică pe cer în fiecare seară să-mi lumineze nesomnul de noapte.

Stiu, n-ai putea sa abdici de la crezurile tale doar pentru că eu am alta lumină în ochii şi privesc dintr-un alt colţ, în care tu nu te afli, deci nu poţi! Ştii, mi-e ciudat zumzetul zilei fără conversaţia de dimineaţă şi nu pot spune că eu sunt eu! Într-un final ne-am găsit chiar dacă asta ne-a costat viaţa fiecăruia.

Colţ alb Mă-ncearcă mana stângă iar un nou hotar, un vechi hotar… şi trec!

Mă-ntind în marginea de lemn cioplit din drept în strâmb şi stau aşa şi-aştept un semn şi nu mai vine nici un gând, nici un fior, nimic!

Mă ia cu frig de subţiori şi pulpa mi-a ngheţat deja şi n-o mai simt cum mă ridic din carnea mea sfios, Cum nu păşesc, cum nu te-ating din subţierea mea de-acum Cu roşu în obraji te văd, iar piatra mă trage-n ea lichid vâscos îmbrăţişat cu greutatea ei rămân şi mut şi nemişcat de alb, Tu stai aici cât vrei şi-apoi te du’!

Crăciun

25.XII.2011

Cal troian Tu mi-ai sădit aproape de timpan cuvântul, limbă fluida a pământului ce esti, ram Cu şoapta ta de vânt dulceag şi susurat, Ele au crescut de atunci înalt cu rădăcini adânci înfipte din ureche până-n sold Udate ocazional cu lacrimi neperechi pe când loveam cu pumnul în pereţi, Ele s-au înmulţit, eu am rămas un vas nencăpător şi mic, înfrânt de greutatea lor, Un colţ de gură e zâmbind, iar cel’lalt este sarut!

Cât de copil poţi tu să fi copil?

Cum poţi trăi aşa…?

Zgâriind pe suprafaţa netedă de-argint să nu vezi aurul în viaţa ta?

Eu sunt ucis, o ştiu, dar ce-am luptat… şi încă lupt cu albul foii de din faţa mea în timp ce caii se nechează-n stea, făpturi fluide de pământ ce sunt cu potcoavele de fier lovind adânc în piatra grea, Eu am murit, prea bine-o ştiu, dar ce-am trăit… şi înca mai trăiesc cu mâna tremurănd pe un penel ieşit din carnea mea în timp ce câinii latră-n lună ‘nebuniţi cu colţii lor ‘nsetaţi de sănge din suflet virgin, Cât de copil poţi tu să fi copil?

Cum poţi trăi aşa…?

50

Revistă Nomen Artis –

supliment de

Crăciun

25.XII.2011

Rugă Adu-mi, Doamne, lumina în casă!

Dă-mi-o s-o beau dimineaţa!

Pune-mi-o cu pâinea pe masă!

Aşterne-o pe perna unde se leapădă gândul! şi încălzeşte-mi aşternutul cu ea!

Îndură-te, Doamne!

Numai un univers de iubire Numai un univers de iubire cer timpului şi Ţie! apoi toamna poate veni, pentru că nu-mi va mai fi teamă de nici o frunză căzută.

Numai un univers de iubire, te rog, Doamne, îngăduie sufletului meu să-l ardă, pentru că nu vreau ca aici, aurindu-se, drumul meu să sfârşească fără putinţă de-nălţare.

Altar de rugăciune Fă din sufletul meu altar de rugăciune pentru tine!

Ocroteşte flacăra albă şi aşază-mă, candelă-vie, în templul inimii tale!

Pulberea sufletului meu aşterne-o pe stele de veghe să-ţi stea atunci cînd ţi-e teamă, şi călăuză să-ţi fie în drumul întoarcerii!

Îndură-te, Doamne, şi dă-mi: Dă-mi adierea zefirului din patima naşterii mele şi leagănul vieţii din zorii luminii!

Dă-mi cupa iubirii s-o vărs peste lume balsam să se aştearnă pe sufletul meu! Şi-nvaţă-mă, Doamne, cum să percep şi să-nţeleg muzica din strunele curcubeului ca liniştită s-adorm în braţele tale şi rugă să fiu peste noapte

Iartă, Doamne!

Fără tine sînt fir de nisip fără memorie, sînt bob de grîu fără sămînţă.

Dă-mă, Doamne, vîntului de miazăzi! să mă ascundă în poalele cerului şi să mă închidă în carapacea luminii. Împreunează-mi mîinile în rugăciune!

Ocroteşte cuvîntul ce nu mă omoară şi acoperă-mi cerul cu întregul Tău nume! Şi... iartă, Doamne, copila sălbatică ce uită numele Tău fără voie.

51

Revistă Nomen Artis –

supliment de

Crăciun

25.XII.2011

Din buzele imaginate în vis Şi de-a atinge, de a mângâia Nevoia de a iubi şi de a ierta!

Nevoia de a se ridica spre nori Pânã la zei, mai sus de sori, Nevoia de a fi cuminţi Şi de a rãmâne aşa, lipiţi!

Cuvântul

Besoin d’amour Besoin d’amour, de partager Tous les chagrins, d’être embrassé, Besoin de joie, d’être heureux, De rendre éternel son feu, Besoin de regarder les yeux Bien aimés, De refléter Leur beaux lueurs toujours joyeux, Besoin de s’inquietter un peu, Besoin de s’adoucir aux lèvres Autant imaginées en rêves, Et de toucher, de caresser, Besoin d’aimer et d’être aimé !

Besoin de s’envoler aux cieux Jusqu’au soleil, jusqu’aux dieux, De ne jamais disputer Et de rester ainsi, collés !

Nevoie de dragoste Nevoia de dragoste, de a împãrţi Toate dorurile, nevoia de sãrut, Nevoia de bucurie, de-a se ferici, De a-şi face focul infinit, Nevoia de a privi în ochii Iubiţi, De a reflecta Sclipirile lor vesele , lumina, Nevoia de a se mai îngrijora, Nevoia de a se îndulci în plus

Cuvântul ce mã doare atât de mult Este, de fapt, greşeala mea…

Dacã n-am vrut sã Îl ascult Mai pot spera iertarea Sa? Din lanul Sãu de grâne coapte Eu am crescut pe lângã drum Şi am rodit în spic pãcate Cine mã va culege acum?

Mãcar dacã aş fi fost o floare De mac, când împleteau coroanã De spice, pentru a mea culoare, Stãteam şi eu la vreo icoanã …

Duhovnicului meu -Mi te-a cerut pãmântul prea devreme.

Mã cert cu el şi-i spun cã-i vinovat... Îmi strigi din brazdã : -Nu te teme, Copilã, pentru tine m-am rugat Sã ne-ntâlnim, acolo sus în Rai ; Lucreazã, nu ai vreme ca sã stai !

-Pãrinte al meu, duhovnice şi tatã, Îngenunchez, mã rog şi strig mereu : Tu neputinţa mea o iartã Când mã rãnește clopotul cu plânset greu ! Îmi este dor de tine şi de clipe sfinte, Prin tine cãpãtam putere…

Aş vrea sã fie totul ca-nainte; Nu mai gãsesc la nimeni mângâiere.

Mai roagã-te, pãrinte încã-o datã Sã-nving pãcatul trupului şi eu, Sã trec prin restul vieţii fãrã patã...

-Sã te-odihneascã-n pace Dumnezeu !

52

Revistă Nomen Artis –

supliment de

Crăciun

25.XII.2011

Copilăria lui Moş Crăciun

În vase vechi de lut, cuvintele-si duc somnul… visând la devenire…”

copilul privește la jucăriile de lângă bradul albastru pisica roz cu buline albe alintă un purceluș proaspăt coafat și cu botișorul dat cu ruj

cioplesc cuvinte din trupul gândului prabusit de-a lungul zarii cu privirea în gol…

pictorul deschide poarta palatului de oglinzi unde-l așteaptă o fetiță cu privire de înger și șosete albe

dau privirii ocol de teama focului ce arde… saltând mistuitor!

mami mami strigă prichindelul când o să fiu mare o să împart de sărbători și în toate zilele daruri la copiii cuminți

fantomatica ruga legendar si zadarnic zbor…

păpușa fermecată clipește repede și aplaudă încântată

din trupul gândului cioplesc cuvinte ce ma dor si mâinile-mi ranesc de grele întelesuri…

în castelul de oglinzi pictorul zâmbește alături de fetița cu șosete albe pe cer autoportretul lui Moș Crăciun

cioplesc cuvinte privind de-a lungul zarii urma de sânge ce gândul îmi frânge si trupul flacara – încet, încet îmi stinge îmi stinge… (din ciclul poeme becartiene)

53

Revistă Nomen Artis –

supliment de

Crăciun

25.XII.2011

Parfum de cetină de brad, risipit uşor, purtat din adâncimi de cer albastru, până departe, departe... în sufletele pline de lumină şi culoare ale oamenilor. Fulgi de nea, uşor rotiţi, aducand pe aripile lor curate Îngerii Vestitori ai Naşterii Mântuirii Noastre.

Oameni, ridicand mâinile a rugaciune că-tre „Steaua Sus Rasare“, spre a păcatelor spălare. Copii, cu obrajii rumeni, poartă în glas magicele sclipiri ale Raiului Păcii. Peste tot, cântece de veselie, colindele străbune, aşter-nându-se la ferestre, prin case, pe ramurile brazilor împodobiţi de sărbătoare, ca beteala poleită cu aurul iertării. Inimi, zvâcnind de bunătate pentru fraţii, prietenii, cunoscuţii ori pentru toţi oamenii lumii, bătând acum… la unison, într-o magică simfonie a binecuvântării. Cuvinte, poleite cu argint, clopoţei, clopoţei, gravând pe retina amintirilor noastre, aroma inconfundabilă a Copilăriei. Pruncul Preasfânt, în braţele Maicii sale Preacurate, zâmbeste Lumii - Altar de Jertfă sublimă.

Toate acestea, într-un buchet de curate simţăminte, ţi le daruiesc ŢIE, dragul meu prieten, în această sfânta zi de sărbătoare! Să fii sănătos - ca piatra, curat - ca lacrima, bogat - ca cerul, frumos - ca zâmbetul unui copil, bun - ca pâinea cea caldă, iertător - ca sufletul de mamă, prietenos - ca Raiul, iubit - ca lumina.

LA MULŢI ANI! CRĂCIUN FERICIT! Al vostru prieten, Gheorghe A. Stroia Redactor-şef Armonii Culturale www.armoniiculturale.ro La a cărui urare se alătură şi colectivul nostru de redacţie – ce poate fi mai frumos?!

54

Revistă Nomen Artis –

supliment de

Crăciun

25.XII.2011

LA MULŢI, MULŢI ANI! CU BUCURIE ŞI URĂRI DE BINE TUTUROR CITITORILOR NOŞTRI

55

Revistă Nomen Artis –

supliment de

Crăciun

25.XII.2011

Sumar: Marian Pătraşcu – Tradiţii şi obiceiuri de Crăciun /p.3 Părintele Cleopa – Cuvânt la Naşterea Domnului /p. 13 De vorbă cu părintele Cleopa - Judecăţile Lui Dumnezeu/ p. 21 Sărbătorile de Iarnă în Belgia /p. 24 Tatiana Scurtu Munteanu Obiceiuri de Crăciun în Germania /p. 25 Obiceiuri de Crăciun pe mapamond / p. 26 Elena Buică Buni – Moş Crăciun aşteptat cu bucuria copilului din noi / p. 29 Elena Buică Buni – Pripeţii de Crăciun / p. 32 Dorina Şişu Ploeşteanu /p.34 Coruna Militaru - Pagină pentru cei mici şi cei mari /p. 37 Cristian Petru Bălan – Minunea din Patmos /p. 39 Trei Colinde /p. 46 Mihai Zaiţ – Dialoguri tăcute, de prof.univ. dr. Mihai Păstrăguş/p.47 Mihai Păun – Planuri de intersecţie /p. 49 Viorela Codreanu Tiron – Rugă / p. 51 Mariana Bendou – Duhovnicul meu /p. 52 Valentina Becart – cioplesc cuvinte... /p. 53 Ion Popescu Bradoschi – Copilăria lui Moş Crăciun /p.53 George Stroia – Scrisoare de la un prieten /p. 54

56