Oamenii și istoria orașului by Camelia Popescu

“Ce constituie istoria unui oraş? De obicei ne gândim la istorie cu I mare, la evenimentele cruciale înşiruite cronologic, la personalităţile cele mai proeminente, la evoluţia politică, administrativă, economică şi militară a oraşului, la victorii şi înfrângeri. Căutăm să identificăm acele elemente distinctive, care ni se par a fi trăsăturile identitare ale unui loc. Adoptăm o perspectivă de marketing turistic şi încercăm să reliefăm locuri, figuri istorice, întâmplări memorabile, demne să atragă atenţia şi admiraţia. Dincolo de această istorie de manual, au loc şi se risipesc neştiute istoriile poate lipsite de strălucire, dar unice, individuale, ale celor care fac parte la un moment sau altul din viaţa oraşului. Naştere, copilărie, iubire, reuşite, drame, moarte, plecări, veniri, norocuri unice sau ghinioane teribile, trădare, gesturi cotidiene, ciclul vieţii repetat la nesfârşit. Ce căutăm în aceste istorii? Ce ne spun ele? Dacă oricare dintre ele ar lipsi, viaţa şi istoria oraşului ar fi probabil aceeaşi. Şi totuşi, dacă toate aceste istorii ar lipsi, care ar mai fi istoria oraşului?“ Adina Dragu, formator, Președinte Asociația Sinaptica

Proiectul cultural Oamenii și istoria orașului, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național și implementat de Unitatea de Asistență Medico-Socială de Pneumoftiziologie Sânpetru, în parteneriat cu Asociația Sinaptica București și Muzeul Casa Mureșenilor Brașov a urmărit extinderea accesului la cultură a persoanelor asistate social și/sau cu afecțiuni pneumoftiziologice din județul Brașov, în contextul unui evident deficit de acces la oferta culturală. Implementarea proiectului s-a făcut prin eforturile unor specialiști din diferite domenii, propuși de fiecare dintre organizațiile implicate: Bogdana Banu, Luminiţa Ivanciu, Mihai Toma, Camelia Popescu, Adina Dragu, Dr. Pîrvu Ionică, Ovidiu Savu și Traian Dumbrăveanu, un rol deosebit având doamna Laura Bratosin, managerul Unitatății de Asistență Medico-Socială de Pneumoftiziologie Sânpetru.

Prima grupă de cursanți din cadrul proiectului

Afecțiunile pulmonare au fost considerate secole de-a rândul drept un adevărat pericol social pentru care nu exista remediu. Ele fac parte dintre marile probleme cu care se confruntă omenirea, cu toate că, în ultimele decenii s-au înregistrat numeroase progrese în identificarea şi tratarea acestor afecțiuni. Din momentul în care persoana află că are probleme de sănătate intră într-un stres psihologic. Pentru fiecare pacient în parte înseamnă o povară destul de grea. Unul din factorii care favorizează boala este şi factorul psihologic (conflicte familiale, divorţ, decepţii). Reacţiile la aflarea diagnosticului creează asupra pacientului o stare de frică, iar prezenţa fricii în plan afectiv determină creşterea emotivităţii, manifestându-se prin stări de nelinişte, nervozitate, îngrijorare, suspiciune, deznădejde, tristeţe, izolare, închidere în sine, conflicte interioare, senzaţia că totul este pierdut, apariţia sentimentului de dependenţă şi a nevoii de protecţie. Instituţionalizarea pe o perioadă lungă de timp a bolnavilor cu afecţiuni pneumoftiziologice şi contactul acestora cu spitalul sporeşte tensiunea psihică prin obligaţiile pe care le impune: obligativitatea unui număr de ore de stat la pat într-o stare de inactivitate, atmosfera generală, prezenţa continuă a halatelor albe, acceptarea de către pacient a unui rol social de bolnav cu afecţiuni pulmonare. În procesul de vindecare un rol important îl reprezintă reechilibrarea psihică. De aceea prin intermediul unor activități practice, pacientului i se oferă posibilitatea să se exprime, să îşi recapete controlul cognitiv prin susţinere și i se oferă un sentiment de împlinire care contribuie la încrederea de sine. Desenul, scrisul și exprimarea verbală pot stimula gândirea pozitivă, încrederea în sine și o altă atitudine asupra problemelor pe care aceștia le au. Proiectul ”Oamenii și istoria orașului” a reprezentat o completare a proiectului “Speranță prin cultură”, co-finanțat tot de Administrația Fondului Cultural Național. Proiectul de față a contribuit la dezvoltarea personalității individului pe diferite planuri, cât și la interacțiunea de grup între indivizi.

Beneficiarii proiectului au fost 30 de persoane, dintre care 7 femei și 23 de bărbați, cu vârste între 27 și 75 de ani, având studii medii. Pe durata proiectului, aceștia au fost implicați în 2 două tipuri principale de activități: vizite ghidate la muzeu și ateliere de spus povești. Vizitele la muzeu ale beneficiarilor s-au desfășurat în două etape, pe parcursul a două săptămâni, la cele două secții ale muzeului partener în proiect: Casa Mureșenilor și Casa Ștefan Baciu, având ca și gazde doi ghizi care au transformat niște simple vizite în activitați interactive. În timpul vizitelor la Casa Mureșenilor le-au fost prezentate pe scurt date despre Brașovul secolului al XIX-lea și început de secol XX, perioada în care au trăit membrii familiei Mureșenilor. A urmat prezentarea familiei Mureșenilor și importanța pe care aceștia au avut-o la dezvoltarea culturii și educației românilor ardeleni. În sala de expoziție cu replica tipografiei Mureșenilor, împărțiți pe echipe, beneficiarii au lucrat la tiparniță. Au adunat litere, le-au pus în matrița tiparniței, și-au tipărit numele pe primul număr din ”Gazeta de Transilvania” și au putut păstra ca souvenir lucrarea creată.

Exercițiu interactiv de lucru la tiparniță

“În activitatea pe care am desfășurat-o cu cei peste 30 de beneficiari de la UAMSP am observat dorința acestora de a ieși din mediul în care trăiesc zilnic. M-au impresionat cunoștințele pe care le au o parte din ei despre istoria orașului, dar și dorința de a cunoaște și a-și aprofunda aceste cunoștințe.” Ovidiu Savu, Șef serviciu Istorie și Literatură, Muzeul ”Casa Mureșenilor” Brașov

Vizită la Muzeul “Casa Mureșenilor” Brașov

La secţia de literatură din cadrul Muzeului ,,Casa Mureşenilor”Braşov, Casa Ștefan Baciu, le-au fost prezentate date despre locaţia muzeului și istoricul casei, iar pe urmă, cele mai importante date şi evenimente din viaţa şi opera poetului Ştefan Baciu. Poetul a trăit în cea mai mare parte a vieţii sale departe de ţară, însă amintirea despre Braşov, oraşul său natal, se regăseşte în majoritatea poeziilor pe care le-a scris, din îndepărtatul Hawai. Vizitatorii au primit cu destulă emoţie înstrăinarea poetului, amintindu-şi şi ei de vremurile şi de locurile din perioada copilăriei şi tinereţii lor. Pentru a se familiariza cu poezia lui Ştefan Baciu, vizitatorii au jucat un joc, unde, pe un peretar se aflau, pe zile de la 1 – 31, catrene ale poetului. Pentru ziua de naştere a fiecărui vizitator, s-au citit câte trei catrene, iar care a plăcut cel mai mult a rămas în posesia vizitatorului, ca amintire. Având în vedere că Unitatea de Asistență Medico-Socială de Pneumoftiziologie Sânpetru se află foarte aproape de Aeroclubul ,,Mircea Zorileanu” şi, în fiecare zi, numeroase avioane utilitare şi de agrement survolează zona, vizitatorilor li s-a povestit și despre istoria aviaţiei, componenţa avioanelor şi ulterior au fost asamblate două aeromodele cu motor de cauciuc. Unul dintre ele special nu avea direcţie, pentru a observa şi a face diferenţa dintre un avion care are toate componentele şi zboară bine şi un alt avion căruia îi lipseşte o piesă şi nu poate zbura.

Exercițiu de aeronautică

“Pentru mine a fost o experienţă interesantă, a fost pentru prima data când am luat parte la un proiect de acest gen, am încercat să îi familiarizez pe subiecţi cu personalitatea şi opera poetului Ştefan Baciu și să contribui la atingerea obiectivelor proiectului. “ Traian-Constantin Dumbrăveanu, Muzeograf, Casa “Ştefan Baciu” Braşov

Vizită la Casa Ștefan Baciu

A doua parte a programului la Casa Ștefan Baciu a constat într-o plimbare în afara zidurilor cetăţii, pentru a putea identifica diferite obiective arhitecturale şi culturale cu care erau familiarizaţi în tinereţe, dar pe care le-au regăsit şi în versurile din poeziile lui Ştefan Baciu. Vizitatorii din ambele grupuri s-au simţit şi au socializat foarte bine, dorind ca şi altădată să revină pentru a afla şi alte lucruri interesante.

Vizitele la muzeu au fost corelate cu două ateliere de spus povești susținute de doi formatori din partea partenerului Asociația Sinaptica, pe durata a două săptămâni. Desfășurarea atelierelor din proiectul „Oamenii și istoria orașului” a însemnat interacțiunea directă cu pacienții și beneficiarii de servicii sociale ai UAMSP, cuprinzând secvențe ludice și experiențiale. În urma discuțiilor cu psihologul și asistentul social din echipa de proiect s-a conturat peisajul unui grup cu dominante psihologice și comportamentale preponderent negative, care nu are foarte multe opțiuni de petrecere activă a timpului liber sau de interacțiune cu mediul extern. Prin urmare, pentru a facilita comunicarea cu grupul și membrii acestuia au fost planificate sesiuni de desen, pictură și modelare în lut, precum și sesiuni de discuții și prezentări libere. O astfel de abordare a fost rezultatul constrângerii de timp impusă de proiect. În acest context, trebuie subliniat că, pentru a culege istorii personale, cea mai bună abordare este „unu la unu”, asemănătoare cu cea utilizată în cercetarea folclorică. Sesiunile de lucru, derulate la sediul UAMSP, într-un mediu cunoscut beneficiarilor, a permis existența unui confort psihic minim. Istoriile personale, provocate prin intermediul desenului sau modelării în lut s-au încadrat în două categorii: istorii puternic ancorate în trecutul beneficiarilor, dar fără legătură cu orașul Brașov și istorii personale corelate cu Brașovul. O constantă a majorității istoriilor este înfățișarea negativă a acestora, respectiv amintiri negative sau traumatizante. Un alt aspect ce a caracterizat atelierele de spus povești este influențarea comportamentului individual de atmosfera generală creată de grup. Astfel, în timpul secvențelor dedicate desenului sau modelării, interacțiunea cu unii beneficiari a oferit posibilitatea identificării unor istorii personale din perioada comunistă, în care orașul a trecut prin schimbări dramatice. Din păcate, în timpul prezentărilor publice, unele istorii au fost trecute sub tăcere, recurența istorisirilor fiind concentrarea pe evenimente neplăcute: amputarea picioarelor, divorțuri, pierderea averii, accidente etc. Un amănunt important este faptul că majoritatea beneficiarilor nu sunt brașoveni (14 din cei 30 de beneficiari sunt din Brașov, 8 sunt din împrejurimi: Râșnov, Codlea, Săcele, Beclean și 8 din alte orașe din țară: Bădeni, Ploiești, Vâlcea, Bacău, Vaslui, Botoșani, Iași), legătura cu Brașovul fiind în multe cazuri incidentală sau fără semnificație cotidiană. Astfel, exercițiile de identificare a unor locuri comune, cunoscute de mai mulți beneficiari au avut un succes limitat, amintirile individuale asociate cu locurile respective fiind lipsite de consistență.

“Ca lector, am participat la vizitele la muzeu pentru a putea observa dinamica grupului și a identifica eventualele puncte de interes care să faciliteze interacțiunea cu grupul. Una dintre provocările majore a fost faptul că interacțiunea a fost cu și în interiorul grupului și nu una individualizată.” Pîrvu Ionică, Formator, Director executiv Asociația Sinaptica

Sesiune de desen 9

În timpul atelierelor, cu acordul participanților, au fost înregistrate o serie de povești, care ulterior au fost transcrise. Pentru a păstra anonimatul povestitorilor, aceștia vor fi prezentați prin inițiale.

“Și să spun eu acum povestea: Am fost plecat în excursie în Ungaria. Și când m-am întors înapoi m-am oprit în gara Brașov, că de acolo plecasem. Unde credeți că mi-am lăsat valiza? În mijlocul gării, între scări. Și m-am dus sus în restaurant. Patru ore a stat acolo valiza. Nu s-a atins nimeni de ea. A venit poliția și m-a întrebat: Ai venit? Da. Și unde e valiza? Păi, zic, ai trecut pe lângă ea. Care valiză? Păi pe unde ai venit? Nu pe dedesupt și ai urcat pe scări? Ba da. Și n-ai văzut o valiză acolo? Ba da. Aia e a ta? Da. Păi de ce ai lasat-o acolo? N-o ia nimeni. Păi, zic, d-aia am pus-o în mijloc, momeală...Se feresc toți. Toți se feresc, fiindcă le e frică. (...)Și acolo a stat până am coborât eu, la 7.30. Asta era pe la unu și ceva, la 7.30 am coborât, mi-am luat valiza și am plecat. Asta a fost prin ‘82.” Ca valiza în gară - C.P.

“În legătură cu desenul...la noi în Săcele...Deci m-am născut și am locuit în cartierul Electroprecizia, și, la fel ca domnul Pîrvu, am crescut odată cu construirea acestui cartier. Deci au fost câteva case, să zic, aruncate și am crescut odată cu acest cartier. Crescând voiam și noi, normal, să mergem la un cinematograf. Ca să ajungem din Săcele la acest cinematograf Patria, trebuia să traversăm Săcele. Și programul de lucru de dimineață era de la 6 la 9, de la 9 la 12 era liber. Deci mergeam pe jos ca să ajungem la cinematograful Patria. Și acolo stăteam la cozi interminabile. Era un nene după colț care se ferea de miliție și vindea bilete, mai scump decât la casă binențeles, ca era 2 lei 50, cum era pe vremea aceea, vorbesc de banii de pe vremea lui Ceaușescu. Crescând, în timp, mergeam la servici, și mergeam pe jos. Mergeam la școală, tot pe jos. La alimentară, pe vremea când era cu rație, luam cu rația...acuma se găsesc de toate. Mergeam la școală, la liceu, mergeam pe jos...acum elevii nu mai merg la liceu. Mai nou merg...Atât a fost.” Mersul pe jos face piciorul frumos - dna R.

“Ca să spun așa...ce m-a diferențiat un pic a fost munca pe care am prestat-o timp de vreo 15 ani la Uzina 2, în armament. Ce să pot spune...prea multe nu pot spune, știm cu toții că sunt niște produse dificile, nu oricine le poate produce. Partea grea era că montajul era în atribuțiunea noastră și tragerea la fel. Deci vă dați seama că era complicații, multe greutăți. Se plătea bine, asta era adevărat. Ce e rău e că s-a destrămat și s-au închis toate fabricile. (...) Deci când m-am dus eu, în ‘84, încă era în producție, era în fașă, dar era în producție. Și după aceea a luat amploare. Cu totul cumulat...producția s-a întrerupt prin 2002-2003. Deci s-a sistat complect. Ce se mai produceau...piese de schimb. După aceea am fost obligat să lucrez în turnătorie. Pentru că altfel...ori Ordonanța, ori turnătorie. (...)Eram în montaj pe produse. Deci, cumulat cu totul, la montaj, ooo, secția era mare, era imensă...dar la montaj eram aproximativ 80-100 de oameni. Normal ar fi trebuit să facem carburatoare, filtre, carburatoare. Carburatoarele erau un fel de acoperire. Așa îi spunea de fapt... Carfil. Din păcate au cedat și astea, s-au destrămat. Ce să mai vorbim, acuma știm cu toții că toată industria noastră e la pământ. Întreprinderi mari, coloși, care au fost desființate. Unde umblai cu camionul, cu autobuzul prin ele, acum... La turnătorie...și acolo au început cu șomajuri tehnice, cu d-astea, cam 45%. Am plecat și de acolo prin 2001-2002. Am căutat tot timpul să am o ocupație cât mai benefică, dar s-au rupt, toate s-au rupt, s-au destrămat. Pe principiul acesta nu sufăr doar eu, mulți suferă de această distrugere în masă. A fost o catastrofă totul. Așa a fost să fie...(...) Să vă spun eu când m-am mutat în cartierul Astra, fostul Steagul Roșu, deci chiar la capăt, am stat chiar printre primele blocuri cu patru etaje. Vedeam încolo Calea Bucureștiului ...Atunci erau blocurile vechi făcute, era chiar și un părculeț, Piața Astra nu exista, nici Complexul Mic nu exista, nu exista nici Complexul mijlociu. Erau câteva blocuri acolo, te învârteai cu avionul pe acolo. S-au făcut treburi bune, nu putem să contestăm faptul acesta. În 48-50 de ani, s-au făcut realizări destul de mari. S-a lucrat cum s-a lucrat și ...blocurile acelea sunt și la ora actuală și sunt cotate ca cele mai bune blocuri, sunt mult mai bune, mult mai bune. Erau făcute din cărămidă, pereți groși. Acum tre să meargă repede...săptămâna și blocul. (...)Cine ne poate spune cum a fost Brașovul adevărat sunt cei care au prins și au pe buletin trecut “născut în orașul Stalin”, cei născuți în anul 1950 și ceva. Masacrarea în masă a Brașovului a început cam prin anii 65-70. Majoritatea am trecut prin demolările astea. Au dispărut cartiere întregi de locuințe, cartiere întregi pur și simplu au fost rase. Unde erau case și căsuțe frumoase, vile simpatice, cu grădinițele lor, s-au construit blocuri. Deodată te urcai în mașină și dintr-un capăt în altul al orașului nu mai recunoșteai Brașovul. Băi, parcă aici a fost cândva o clădire. Și se transforma așa, văzând cu ochii. Păcat, aveam niște cartiere simpatice, făcute pentru bunătatea omului. “ Masacrare în masă –S.G 11

„Ne-am mutat în cartierul La Gară, pe Lăcrămioarelor, așa se numește strada, peste drum de Sala Sporturilor. Tatăl și cu mama mea, ce pasiuni aveau, erau oameni muncitori, lucrau la Carpatex, până să mă angajez și eu tot la acestă întreprindere, tatălui meu îi plăceau mult florile. Aveam în apartamentul în care stăteam două camere, două geamuri. Erau geamurile cu ghivece de flori. Mai mult erau mușcate. Înainte să plec la școală sau să vin de la școală, a sunat tata de la muncă: Să pui apă la flori! Dar de multe ori uitam. Mă duceam cu prietenii la joacă sau plecam prin oraș. De câte ori venea părinții acasă: n-ai uitat nimic? Nooo. Ia vino încoace! Și punea mâna pe ghiveci. Uscat! Primeam pedeapsa pe care o meritam. Ce ți-am spus? Dup-aia, în fața blocului și în spatele blocului, era adus pământ, nu știu de unde, de lângă oraș, și a făcut o grădină pentru zarzavaturi și avea tot așa, un strat sau două pentru flori. Trebuia să scot furtunul de la noi din casă, de la baie. Cu furtunul udam florile. Și mi-a intrat și mie în pasiune să cresc florile. Și, de obicei...nu știu...să le și dau, dar mai mult le păstrez pentru mine. Veniți la mine în cameră să vedeți. Asta este povestea florilor. Aici am modelat un ghiveci cu flori.” Povestea florilor– R. D.

Ghiveci cu flori modelat în lut

„Un exemplu de la liceu. Era în 1976, că în 77 am terminat. Mi s-a scăzut nota la purtare pentru atitudine indecentă. Precizare: atitudine indecentă prin faptul că l-am luat de braț pe colegul meu cu un an mai mare. Eram într-o excursie cu liceul, cu profesorii, cu inginerii, cu tot, pe la Cheile Turzii pe undeva și mi-am permis pe platou acolo, să îl iau pe colegul meu de braț și să mergem câțiva pași așa. Ziua, cu toți grămadă, după noi. Aceasta a fost considerată atitudine indecentă. Și pe acest motiv sau pretext mi s-a scăzut nota la purtare la 9. Era un lucru mare pe atuncea să ți se scadă nota la purtare. Dar numai mie, pentru că eu l-am prins de braț pe el, nu el pe mine. Eu am chemat-o pe mama la liceu: Te rog frumos să vii să iei cunoștință, să îți explice tovarășii profesori care e situația și pentru ce...A rămas așa, nota scăzută la purtare pentru atitudine indecentă. Numai logodnicii aveau voie să facă astfel de gesturi în public, era precizat ulterior. Apoi, la un cenaclu, făceam cenacluri seara, vara în special, o poezie, o chitară, fiecare aducea ceva, artistic, frumos, literatură, muzică, poezie..și mi-am găsit un sonet pe care l-am recitat în față. Erau și profesorii care au contribuit la scăderea notei la purtare. Am spus o poezie. La care toți colegii m-au aplaudat, au zis: Bine le-ai făcut! Era adresată exact celor care mi-au făcut...era un rău totuși. În anul I de liceu să ți se scadă nota la purtare....dădea rău și la medii și peste tot. Și numai ce i-am văzut că se foiesc așa...deci i-am atacat pentru acest motiv, aș fi putut să aleg alt sonet, ceva de laudă. După 10 ani, la întâlnirea de 10 ani, diriginta care a fost de acord cu această sancțiune și-a cerut scuze de la mine și a plâns.” Nota 9 la purtare – Dna R.

Lucru în echipă 13

“M-am întâlnit cu un om așa bun în București. Atuncea se făcea angajări în București numai cu buletin de București. Și m-am dus la Carul cu Bere, să beau cu ocaua lui Cuza. M-am dus acolo, io supărat...se așează un domn lângă mine, un domn extraordinar, care nu știu dacă mai trăiește, să-i mai dea Dumnezeu zile, dacă nu Dumnezeu să-l ierte, că era în vârstă rău. Și s-așează lângă mine acolo, a luat și dânsul o halbă de bere și îmi zice: Dar de ce ești trist mă copile? Zic: Uite am venit la un unchi aicea în București și am venit să îmi caut servici, zic, n-am de lucru, zic, pă unde am umblat, numa cu buletin de București. Omul respectiv era cu diplomat, un om în orice caz cu mare pregătire. Și care e necazul? Uite domne stau la un unchi și de două săptămâni strigă că să plec, că fără servici nu mă mai ține. Omu respectiv zice: De IPRS Băneasa ai auzit? N-am auzit zic, eu sunt dă câteva săptămâni în București. Fii atent aicea, uite, mâine de dimineață, te duci la IPRS Băneasa, iei mașina 149, e lângă Aeroportul Băneasa. Și te duci acolo și vorbești cu directorul Șanea. Te duci la poartă și spui că îl cauți pe directorul Șanea. Așa am făcut. Între timp a dat telefon. Era pază dublă că se furau piese. Vezi că vine de la cineva, de la un neam mare, să stea de vorbă chiar cu tovarășul director Șanea. Se uită portarii toți, se uită: Băi nu mai vine ăsta. La șapte jumătate trebuia să mă prezint acolo. La șapte jumătate mă prezint acolo. Bună ziua! Bună ziua! Domne, uite, sunt Stoica. Buletin aveți? Uite! Oooo, păi nu e de București. Zic, nu contează, pe mine omul acesta m-a trimis să îmi faceți legătura cu tovarășul director. Și mi-au dat drumul pe poartă. M-a însoțit unul dintre portarii de acolo. M-am dus acolo: Tovarășu director uitați, nu-mi place să fur, nu-mi place să dau în cap, îmi place să-mi câștig munca cinstit, banii pe munca cinstită și uite, am venit în București, aicea am un unchi și, zic, nu găsesc de lucru, nu mă angajează fără buletin de București. Și vrei să muncești? Vreau, tovarășu director, vreau să muncesc! Mâine de dimineață te prezinți, zice, aicea la întreprindere și te duci la poliție să îți facă buletin de București. (…)Acuma puțini mai sunt oameni așa, cu facere de bine. N-am să-l uit pe omul ăla niciodată, mi-l amintesc și acuma, mi-l imaginez în fața ochilor…N-aș avea cuvinte, m-aș apleca la picioare să-i mulțumesc, că datorită lui a fost prima mea muncă cu legitimație și un servici la halat alb, era la diode F47, mașina cu care se făcea dioda cu două conexiuni. Și am lucrat acolo și am făcut cea mai mare prostie că am plecat de acolo, că era servici de boier, de director, la halat alb. Nu desfăceam decât haina dă pă mine și puneam halatul alb. 35 de femei aveam într-o secție. ..(râde)” Om bun – R. D.

Folosind o hartă a orașului Brașov, beneficiarii au identificat locuri și zone care de care îi leagă amintiri mai mult sau mai puțin plăcute și au spus povești.

Harta Brașovului “Eu am copilărit în cartierul Pe Crișan. Acolo am locuit cu părinții, jucam jocuri de copii, mergeam la școala de acolo, totul era bine. Cu copiii din vecini ...jocuri copilărești, mai veneau la noi, mai mergeam la ei, la un șah, Nu te supăra frate, jocuri din astea. Totul a fost bine, îmi mergea bine la școală, îmi plăcea și limba rusă, la care alții nu le plăcea, țineam minte, nici caiet nu-mi trebuia, nici carte. Și totul, până s-a terminat clasa a șaptea și trebuia să ne înscriem la liceu. M-am înscris la un liceu și diriginta mi-a trimis prin cineva un plic să mă înscriu la Școala medie feroviară din care fetele ieșeau casiere și băieții impegați. De ce mi-a trimis? Pentru că în iunie, tatăl meu, fiind mecanic de locomotivă, a ajuns în gară cu locomotiva, s-a desprins de la tren și trebuia să ducă locomotiva în triaj și cineva, un om rău, cum era încă ultimul an cu locomotive cu cărbuni, s-a suit pe partea ailaltă. Fochistul i-a spus: Nea Mitică, lasă-mă să plec... Ca și altă dată, l-a lăsat. Și a venit un om și i-a dat cu lopata aia în cap și a căzut pe linie și după aceea a fost inconstient două săptămâni. Și-a revenit dar n-a mai văzut, n-a mai auzit bine. A văzut numa așa, drept și a auzit numa cu o ureche. A fost pensionat gradul I și după aceea a plecat la țară. Eu am rămas aicea, am terminat școala. Apartamentul l-a dat la o soră de-a lui, căsătorită c-un evreu. A luat-o și-au plecat în Israel, s-a pierdut apartamentul, eu am rămas la internat și după aceea, când am terminat, părinții au venit înapoi. M-am căsătorit, am avut un copil, soțul meu a murit. (...)Cine l-a împins pe tata era o ruda bine unsă. I-a zis: Mitică, eu te-am adus în Brașov, eu o să îți iau pâinea de la gură. Și a avut pensie, și pensie nu prea mare că a fost în ziua aceea la o locomotivă împingătoare spre Predeal. Asta a fost povestea (vocea îi tremură)” Totul a fost bine…- autor anonim 15

“Ce voiam să vă spun...Brașovul în sine, ca oraș, te atrage la amintiri și te bagă în istorie. E foarte interesantă istoria Brașovului, pentru că, cunoscând istoria Brașovului, cunoști și multă istorie a țării. Pe mine mă face să-mi aduc aminte de primele înnoiri în Brașovul ăsta, când s-a construit bulevardul Gheorghiu Dej, când s-a dat în folosință prima linie de troleibuze, în ‘61, de 1 Mai, când s-a construit noua gară, în ’63, și dacă te duceai la Tractorul trebuia să treci prin două bariere. Trenul care venea de la Săcele până în centru la Hidromecanica, care aducea navetiștii de acolo. După aceea l-a scos pentru că s-a făcut Calea Bucureștilor și s-a introdus RAT-ul. RAT-ul s-a introdus târziu pentru că fiecare inteprindere avea autobuzele ei și transportau muncitorii cu autobuzele lor. Și erau pe cartiere, unele mergeau în Tractorul, unele mergeau în centru, în centru întorceau în Piața Sfatului. Pe Republicii se circula cu mașinile. Târziu s-a anulat circulația pe Republicii. Pentru că era o statuie acolo în capăt, a lui Stalin...după aceea au mutat-o mai încolo, mai acana (râde) (...)V-am spus de un incediu. Aicea unde este Cerbu, înainte, în clădirea respectivă a fost mai multe, a fost o cantină, a fost o policlinică, jos la parter au fost magazine, în spate, acolo unde se intră, noi îi spuneam La Cramă, era hală, hală cu ieșire în Piața Sfatului și ieșire după Cerbul. Într-o dimineață, în deceniul al șaselea, secolul trecut, ‘56 sau ’57, nu mai țiu io minte, într-o dimineață, a ars. A luat foc, de la cantină de acolo și s-a extins în toată clădirea. Și a stat în paragină aproximativ cinci ani. Nu s-a făcut nimica. Și s-a hotărât atuncea când era Șerbănică la Aro și a zis că îl preia și a făcut Cerbul. Și asta m-a marcat că am văzut cum ardea, cum ieșea fum și era o singură mașină de pompieri mare și lată. Atâta! Ardea Brașovul atuncea. (...)Când s-a dat drumul la circulație pe strada Sforii. Strada Sforii a fost blocată, nu s-a circulat. Acuma de curând s-a dat drumu. Și e cea mai îngustă stradă din Europa. (...)Păi așa era închis și După Ziduri, de unde era liceul și până unde e maternitatea unde era înainte spitalul Ilie Pintilie, era închis, era pus gard pentru că acolo era, sunt și acuma, adăposturi antiaeriene. Pe Warte, warte în limba germana însemnă așteaptă, era o zonă după prima curbă, vedeți, nu e nicio plantație de pomi sau copaci, acolo era o cultură de viță de vie. Vinul de Brașov era vestit. Mai sunt în curțile oamenilor vița de vie care a fost. Asta cu struguri mici, cu boabele mici și dulci și aromate. În secolul al XIX-le a dat o boală peste ele și s-a dus...Lângă Turnu Alb, vedeți că sunt niște trepte așa...acolo erau niște suporți pentru uscat pieile de la fabrica de încăltăminte. (...)Drumu nou care acum merge în Poiană s-a terminat în ‘63 și s-a făcut pe lângă drumul cailor. Se mergea d-aicea dă jos și mergeau în Poiană, că aveau acolo pășunile. Și acolo, pe lângă drumul respectiv s-a făcut șoseaua asta, când s-a extins Poiana. Înainte de a se face telecabina aicea pe Tâmpa, era o mică cabană sus și aprovizionarea se făcea cu măgari și se venea prin Răcădău. După aceea a ars și aia. Așa, un pic...Dar interesant acolo sus e că exista o veche cetate, de unde se trage numele de Brașov. Era cetatea Brașovia. Brașovia a fost arsă din ordinul lui Iancu de Hunedoara....a ținut la neamul lui.(râde)” Incendiul – J.C. 16

„Am crescut la țară. Mama lucra la CFR, tocmai la Iași. M-a născut și m-a adus la bunica să mă crească. M-a crescut și ea cum a putut... aveam găini, aveam și o văcuță, pe urmă am intrat la grădiniță, la școală... Am terminat... am picat în zona aia cu 12 clase și m-am angajat la Sfântu Gheorghe, la Textilă, era director domnu' Hegy ... și .... ca să muncesc... eu eram singura întreținătoare a casei. La Țesătură țeseam materiale de șifon pentru lenjerie de pat și vestitele damascuri care se văd la restaurante... După aia mi s-a dat ocazia să ajung la Brașov, făceam navetă de la Sfântu Gheorghe la Brașov. Șiii... fiind puțin minoră, m-am angajat sezonieră câțiva luni la Dezrobirea. Împachetam bomboane... deee ... așa... Și după ce-am împlinit, atuncea am intrat direct la Tractorul ... și cam acolo am lucrat, m-am și calificat și acolo. [viața acolo era] grea ... știți... ca la fiare, și fum și tot, că nimerisem la forjă. Era director ... nu director, șef de secție, domnul Mălăcea, era un om foarte cumsecade și acolo am făcut o calificare, ca să iau bani mai mulți [m-am calificat forjor]. După aia, tot acolo, în secție, am avut și vopsitorie, vopseam tractoare, mergeau pe bandă, era și montajul general, acolo la un loc... [...] După aia, acum am ajuns la pensie și fiindu-mă pensionară și nu știam și eram mic pensia și mi s-a ivit ocazia și am o prietenă foarte bună, o doctoriță evreică.. mă sună într-o zi, zice, haideți până la mine, uitați care e problema: a venit cineva din Israel, caută un om, o femeie, să îngrijească pe tat-su, pe tatăl lor... ne-am întâlnit, a venit de sus, din hotel, din Poiană. Ne-am înțeles, mă rog. După aia, am părăsit și eu țara și am plecat la lucru [în Israel]... și am îngrijit un domn care avea 88 de ani și norocul meu că vorbea și germană că eu nu prea vorbeam ebraică, pe parcurs am învățat. El a fost care a tras prima graniță a Israelului, știți, a alcătuit și harta... mno! După un timp a murit, familia mea mi-a mai găsit altă familie și acolo am mers cam un an, un an și ceva și am făcut, practic, navetă între case... că nu știam care, cum e bolnav și cum... să mă ierte Dumnezeu, cum mureau și, în fine [...] am venit acasă, mai trimiteam, mai... aveam pe cineva, am lăsat pe cineva, la locuință să aibă grijă de casă și ăla îmi ridica pachetele, nu știu ce, mai trimiteam lucrușoare, una, alta, alimente... nealterabile, mno să fie, mai și primeam ... Când am terminat tot, finalul, am avut un incident foarte neplăcut... M-am dat jos din avion și m-am apropiat de ... ăsta, la graniță .... cum se zice... îi dau pașaportul... îmi aduc aminte, era un polițist sever la față... când a venit înapoi, era schimbat. Îmi dă pașaportul și zice că, doamnă [...] mai știți unde stați în Brașov? M-a surprins. Eu, zic, fără să știu nimica, da' cum să nu știu?!, zic. Atunci, zice, călătorie plăcută până în Brașov. Mi-a dat pașaportul, am semnat pe..... Nașa lu' băiatu meu ăl mic, stă aicea la Bod, au venit cu un nepot, în fine... mi-a dat pașaportul, Drum bun!, am plecat. Da', ceva mi s-a agățat mie în creier, un cui, parcă, mi-a bătut cineva în cap. Am ajuns acasă, am stat vreo trei zile la cumătră-mea și, mno, zic... ea a văzut că eu m-aș acasă, să viu acasă, aicea. Zice, hai să stăm jos, zice, să fumăm o țigară, bem o cafea și vorbim. Aoleu, când am auzit treaba asta... ce-o fi?!, zic. Zice, [tu] zice, tu știi că n-ai casă?! Zic, cum dracu' să n-am casă?!, zic. 17

Că, doar, de unde am plecat?! Nu, zice, cine a avut grijă de casă, ți-a distrus totu', ți-a aruncat totu'. Am avut o bibliotecă, care m-a durut, că și eu, ca oricare, mai cumpăram cărți, cărți, nu știu ce, aveam peste 8000 de volume, de cărți, chiar că selectate, știți, totul era distrus, le-a dus la Remat, nu știu ce, șiiii .... hai, să mă duc la RIA ... când mă duc acolo, prezint pașaportul, zic, doamnă, uitați, am venit la ghișeu... șiii, ce m-a supărat, se uită, acolo, pe tabel, numele meu ... șii, apar decedată... Da', ea zice, mie, exact ca Hitler: Haa! EȘTI MOARTĂ! DE-ATÂȚIA ANI! Așa... și cam cum e, da' uitați că m-a șocat ... zic... da' cum dracu', sunt decedată?!, zic.... Ești normală?! Tu nu vezi că eu sunt aicea?! Uite, am venit cu pașaportul, să îmi fac intrarea, nu? Păi...uitați, că cum... bun! Ei, atuncea n-am mai stat, m-am dus peste director, am făcut un tărăboi, că ce?!... deci, nu, m-a luat decedată fără un act DE DECES! Știți, că cine nu știe, că încă cine nu m-a văzut încă, zice hai dă-o încolo că aia e moartă de mult, da' uitați că trăiesc. Și atuncea m-am luat de domnu' director, acolo și fiind domnu' Paraipas.. sau dracu' știe cum îl cheamă, nu știu, zice, doamnă nu faceți atâta tărăboi, zice, că mai găsim doi comunitari pe...ăsta, pe Cuza Vodă, să vă facă dispărută definitiv. Zic, NU ZĂU?! Adică, sunteți în stare, acuma, că am venit acasă, îmi distrugeți casa, lucrurile, tot, tot, tot, mă scoateți datoare, că am trimis bani acasă, ca ăla să-mi plătească lucrurile, ce trebuie plătit și o pus în buzunar, domnu' și n-o plătit nimic și e și normal, ăștia mi-o luat casa. Și, zic, ...ăăăăă, vreți să ăăăăă chemați, zic, îîî, chemați polițiștii comunitari, dacă vreți. Cum să înțeleg, zic, treaba asta?! Ca o amenințare de moarte?! Ș-apoi atâta m-am luptat cu ei, că chiar că, acuma, totuși am rezolvat ca să ... de-abia acuma, ca să îmi rezolv, cumva, cumva o casă. Și datorită lu' ăsta și decesului meu și...da' uitați, aici am ajuns. Bine, îi mulțumesc, totuși, cine m-a ajutat, mi-a dat un adăpost, stăteam în gară. De acolo m-a luat poliția, că nu aveam unde merge. [...] cam nouă am stat [în Israel], da' mai veneam acasă, în concediu, cam de trei, patru ori am fost acasă, da' ultima dată mi-a copt cozonacul.. ce să zic?! Era un ciripitor la Securitate.... deci, ești declarată decedată fără un act de deces... aia am cerut ... nimeni nu mi-a dat... cam asta e istoria mea... Pe Codrii Cosminului [locuiam], cum să vă zic... eram lîngă linie, dar pe partea astalaltă, paralel cu linia. Acuma stă casa goală, adică nu stă goală, e a lor. O cameră mare e goală, în cealaltă au băgat doi bătrâni, ca să stea acolo .... unde este clinica lu' domnu' Vari, ortopedu' și e și o alimentară. Acolo, în spatele alimentării.” Datorită decesului meu, aici am ajuns - Dna. E

O altă serie de istorii personale a fost obtinută prin metoda intitulată “Povestea vieții mele” - metodă autobiografică prin care participanţii au fost invitaţi mai întâi să realizeze conturul uneia dintre mâini pe o coală de hârtie şi pe acest spaţiu astfel conturat să marcheze cu cifre, cuvinte sau semne grafice acele elemente de istorie personală pe care le găsesc semnificative în plan personal, profesional, educaţional şi evenimente de viaţă marcante. În pasul doi, participanţii au fost invitaţi să împărtăşească cu ceilalţi aceste poveşti.

Exercițiul “Povestea vieții mele” “M-am născut pe (strada) Comuna din Paris. Acolo nu puteau urca salvările. Sus în Schei. (…) Şi mama m-a născut acasă. Pe Comuna din Paris, probabil că acum nu se mai numeşte aşa. (…) Acolo e ca la ţară: dacă treci şi nu dai bună ziua, mâine eşti trecut în cartea neagră: “Ia uite fiul lui ăla, a uitat să mai dea bună ziua! La ce s-a mândrit aşa?” (…) Acolo lumea stă pe bănci la poartă, duminica mai ales, femeile mai în vârstă. (…) Trocar, Trocari, mi se spune. Da' ştii de ce le ziceau trocari? Că făceau trocuţe, de-aia, asta era meseria, făceau pentru frământat, pentru pâine, pentru multe. (…) Şi se plătea taxă la intrare în piaţa Sfatului. Bine, eu nu am mai prins. Când intrai în Schei, plăteai altă taxă, cu bătaia. (…) Şi trocari ne-au rămas şi nouă numele, dar eu nu mai sunt acuma chiar trocar. (…) Nu aveai ce căuta într-un restaurant, trebuia să ai o vârstă, trecut de 15-16 ani, dacă mă trimitea bunicul meu să-i iau un sfert, mă duceam şi trebuia să-i urmăresc pe aia mai mari.(...) Tata a fost un om mai plimbăreţ, a fost pe ţară la Prejmer, de-acolo s-au schimbat treburile, s-a întors şi a vrut să-şi ia altă casă pe Comuna din Paris şi a rămas un bunic de-al meu acolo (…) Îmi pare rău că am plecat din Banat, am stat în Timişoara doi ani. (…) Au trecut anii, am cinci copii mari. (…)” Comuna din Paris – M.S. 19

„Din copilărie mi-am dorit Braşovul, că toţi fraţii lui tata erau în Braşov şi povesteau că Braşovul este un oraş foarte frumos şi curat. Braşovul este oraşul meu de suflet, aicea mi-am găsit eu liniştea, pentru că eu în alt oraş nu m-am putut acomoda. Şi aicea mi-am petrecut copilăria, am făcut serviciul şi am ieşit la pensie.(...) De fel sunt din Râmnicu Vâlcea. (…) La 16 ani am venit în Braşov. (…) Am lucrat mai întâi la Uzina Tractorul, un serviciu foarte greu, la jenţile cele mari, şi când se strica macaraua trebuia să le ridic pe braţe ca să le pun pe pat. Şi am lucrat o lună de zile şi am plecat. Nu, de fapt prima dată am lucrat la fabrica de zahăr de la Bod. La fabrica de zahăr de la Bod am dus o viaţă pe care n-am s-o uit nici pe lumea cealaltă, cu aia nu mă mai întâlnesc niciodată. (…) Foarte bine, foarte bine! Acolo nu mi-a lipsit, nu a intervenit supărarea, nu a intervenit absolut nimica, totul a mers ok, bine, eram şi tânăr, eram cavaler, cântam cu acordeonul de la ora 7 seara la 3 noaptea, nu puteau să mă oprească, mă distram cu tineretul, muncitorii care erau acolo, mai veneau şi proprietarii. Să ştiţi că n-am avut niciodată vreo surpriză să vină poliţia să zică “băi, de ce cânţi tu până la trei?!”, era altă lume atunci, nu a venit miliţia, cum era atunci, să zică, “băi, ce-i cu voi, voi aţi înnebunit?!”. (…) La fabrică făceam trei schimburi, 10 zile schimbul unu, 10 zile schimbul doi, 10 zile schimbul trei, aveam cantină asigurată de trei ori pe zi: la cinci, la trei şi la opt, la opt era masă specială, o bere şi o prăjitură. Nu pot să uit (...), că acolo a fost cea mai mare satisfacţie a mea trăită de copil (…). Nu beneficiam de concediu legal, că ţinea cât ţinea campania, şi ţinea campania foarte mult, nouă luni, zece luni de zile, pentru că nu erau decât fabricile de la Urziceni şi de la Bod (…) care prelucrau sfecla din toate judeţele, şi de-aia ţinea aşa. Stăteam trei luni de zile prin Sibiu sau pe unde mă duceam, trei luni de zile nu aveam treabă (…) Asta era în ‘73. Am dus o viaţă acolo, vă spun... Am stat până în ’77-’78, şi dacă am văzut că nu beneficiez de concediu legal, ca oamenii, să plec şi eu în concediu, am venit aicea în oraş şi am văzut pe toţi stâlpii, pe toate gardurile, că uzina angajează muncitori calificaţi şi necalificaţi. Ia să fac eu o calificare, că eu eram calificat operator la zahăr tos, lucram pe turbină de zahăr tos, aveam legitimaţie de operator, atâta. Şi zic ia să mă încadrez şi eu aicea, să mă bag la întreprinderea asta, era Uzina 2, întreprinderea de armament. Am avut două săptămâni de zile de protecţia muncii şi după aia a venit ordin, a venit şefa de personal şi zice “vă aduc o ştire bună şi una rea: în Uzina 2 s-au ocupat toate locurile, dar mai avem o secţie la 216 în Brainer şi acolo puteţi să mergeţi şi o sută, şi două sute, că vă primeşte, că e nevoie de braţe de muncă şi de oameni”. Aici, în Brainer mi-am făcut calificare de pirotehnist de gradul zero, grupa... Zece ani de zile am lucrat în secţie, doi ani de zile am lucrat în poligon, după aceea am venit în uzina Mai, la ţeava de tun. Şi de-acolo am ieşit la pensie în 2005, din cauză că se dăduseră multe ordonanţe (…) La 51 de ani eu am fost pensionar, la limită de vârstă. Acuma doi ani de zile am găsit aicea în Bartolomeu (un anunţ cu) angajăm paznici. (…) Şi mă duc acolo, o cucoană secretară, tânără, se uita, îi fotografia, îi selecţiona aşa, pe rând.

“Da de ce mă priviţi aşa, domnişoară? Ce dracu am, am peri de drac pe mine?” Ea se uita la vârstă. Zice: ce vârstă aveţi? (Răspund) În orice caz peste 50. Zice: dumneavoastră la rebut! Aşa mi-a zis, la rebut! (…) Şi asta e copilăria mea. Cântam la acordeon.(...) La Uzina 2 făceam petreceri. Ieşeam afară, nu mă deranja nimeni, nici directoarea, cântă domne', jucau şi operatorii. (… ) Am învăţat la Casa Armatei, dar numai un an de zile, că s-a scumpit şi nu mi-am mai permis. Şi am făcut un an de zile, după care au şi desfiinţat acordeonul, au lăsat numai pianul, pianină, violoncel. (…) Nu le am cu pianul, cu acordeonul, cu muzicuţa, cu fluierul, cu astea le-am avut.“ Din vremurile tinereții – S.I.

În timpul atelierelor s-au folosit exerciţii de improvizaţie. Exerciţiile au constat într-o serie de jocuri de cuvinte, care aveau drept scop trezirea şi antrenarea atenţiei, pe de o parte, şi crearea unui mediu relaxat şi deschis, în care participanţii să se simtă în siguranţă în a-şi împărtăşi poveştile. Treptat, exerciţiile de improvizaţie au devenit exerciţii de reamintire. Aşezaţi pe scaune, în cerc, participanţii au generat cuvinte aleatorii, au răspuns cuvintelor rostite de ante-vorbitori, şi-au spus felurile de mâncare preferate, tipurile de activităţi preferate şi locurile pe care le îndrăgesc cel mai mult din Braşov.

„Eu de fapt m-am născut în Sighişoara. Tot oraş medieval, ca şi Braşovul, tot construit de saşi. Mie îmi place, am venit aici în Braşov mai mult de boală, că altfel nu aş fi venit. Deşi am fost de la nouă ani în Braşov, aici am făcut profesionala, am fost mecanic, am fost şi pe matiză mecanic, după ce am fost pe locomotivă, la CFR. În ‘79 am plecat înapoi în Sighişoara, prin transfer. N-aş fi stat în Braşov. (…) Dar este un oraş frumos. De fapt, oraşele medievale sunt frumoase.” Orașul medieval – B.I.

“E vorba de strada pe care se află Casa Baciu şi liceul sportiv. Am învăţat la Liceul de Sport. Iar tata stătea chiar lângă poarta Schei, fiind divorţat de mama. Şi fugeam la el. Bineînţeles, mă întreba: ce faci, ce cauţi aici la ora asta? (…) Făcea o cafea, beam cafea şi stăteam la taclale şi trebuia să plec înapoi, să fiu prezentă la alergare. (…) Alergam pe teren. Şi pe dianafară, ne duceau în grup pe străduţe. Şi după aia, la taxi-uri, pe Castelului în sus, mergeam la un unchi. (…) Pe Petofi Sandor stătea un unchi. Pe aici, pe la Reduta, mergeam la balet. ” Străzi din Brașov - Dna F. 21

O altă metodă folosită în atelierul de povești a fost “Locuri din Braşov”: folosindu-se de acuarele, pensule şi coli de hârtie, participanţii au lucrat în perechi, pornind de la un loc din Braşov de care ambii parteneri se simt legaţi printr-o întâmplare sau context aparte. Locul respectiv a fost redat printr-un desen, iar poveştile acelor locuri au fost spuse şi celorlalţi.

“Acest desen reprezintă trotuarul (de pe strada) 7 decembrie. Acolo am fost la o nuntă, a unei colege de serviciu, şi am ieşit afară să facem o horă. Şi acolo am avut o întâmplare neplăcută. Jucând acolo, pe trotuar, am scăpat piciorul de pe bordură şi mi-am luxat piciorul. Şi a trebuit să stau trei luni de zile în spital, de la o nuntă. (…) Pe vremea aceea era piatră cubică pe 7 decembrie.” Locuri din Brașov – I.S. „Parcul central. Pe banca aceea din mijloc am cunoscut-o pe prima soţie. (…) Ea a scăpat ceva pe jos, eu m-am aplecat şi i-am dat geanta. (…) Poate a scăpat-o intenţionat, nu ştiu. Dar ne-am împrietenit, ne-am căsătorit şi pe urmă ea a murit în accident, cu copilul.“ Parcul central – I.B.

„Aicea, către Casa Armatei, înainte era o statuie, a soldatului rus. Cu puşca în mână. Am vândut cizmele soldatului ăsta de vreo sută de ori. Mergeam la Capitol, găseam pe câte unul, interesat de cizme, dădea banii sau o ladă de bere, şi după ce beam berea mergeam şi ziceam: uite, cizmele-ţi, sunt acolo, noi, nepurtate. (Râde) (…) După aia a dărâmat-o. (…) Acuma acolo e parc.“ Cizmele soldatului rus - povestitor anonim

„Locul meu preferat din Braşov este în natură, că aici în Braşov măcar există multă natură. La Pietrele lui Solomon, era o splendoare şi iarnă, şi vară, dar iarna era mai mare distracţia. Mergeam acolo cu sănii, cu băieţi mai mulţi strânşi, şi fete. (…) Mi-am luat o dată o bătaie, nu pot să spun bună, că bătaia nu e bună, când i-am stricat lui bunică-miu un butoi şi mi-am făcut schiuri din el. Şi din butoiul ăla, că toţi aveau schiuri şi eu nu, mi-am făcut şi eu, din doagele alea, care nu sunt flexibile, dar mergeau. Cu alea am învăţat eu să schiez.“ Primele mele schiuri - M.S. 22

Exercițiul “Locuri din Brașov” 23

Implicarea beneficiarilor a fost reală atât în timpul vizitelor la muzeu, cât și în timpul sesiunilor în sală. Totuși, rezultatele dorite ale proiectului, respectiv istorii personale, au fost obținute cu o dificultate mai mare decât cea anticipată. Chiar și atunci când beneficiarii manifestau o deschidere reală pentru inițiativele lectorilor, se punea problema utilității colectării și publicării istoriilor personale. De altfel, o astfel de reticență este relativ des întâlnită și în cazul persoanelor care trăiesc împreună cu familia sau în condiții de confort emoțional. Una dintre activitățile care a fost foarte bine primită de beneficiari a fost proiecția unui film românesc. După film, am putut observa cum beneficiarii au continuat să discute între ei impresiile despre întâmplările din film, iar atmosfera generală a fost una mai relaxată. “Prin intermediul acestor activități practice beneficiarii au dat dovadă de creativitate, implicare și deschidere, aceste activități contribuid la diminuarea sentimentului de inutilitate socială, la abordarea unui nou tip de a-și petrece timpul liber cât mai plăcut, un nou mijloc de exprimare, permitând beneficiarilor să creeze ceea ce au văzut , au trăit, sau și-au imaginat. Aceștia s-au simtit in final apreciați și bucuroși ca au realizat ceva. Proiectul în sine , a constituit o formă de terapie psihologică ce a avut ca obiectiv ameliorarea simptomelor și încercarea de a rezolva problemele intrapsihice și interpersonale atenuând traumatismul legat de internare.” Luminiţa Ivanciu – psiholog, Unitatea de Asistență Medico-Socială de Pneumoftiziologie Sânpetru

“Acest proiect a fost plin de satisfacții, dar în același timp puțin trist. Unul dintre participanți ne-a povestit cât de mult își îndrăgește orașul pentru că a crescut odată cu acesta, un altul ne-a povestit cum s-au demolat cartiere întregi în Brașov. Am fost alături de oameni care, prin poveștile lor de viață, prin modul de a povesti m-au făcut să îmi reevaluez valorile despre lume și viață. În acest proiect am învățat unii de la alții, și, poate că mai mult noi, echipa de proiect, de la ei, decât ei de la noi.” Camelia Popescu, Manager de proiect, Membru Asociația Sinaptica