PENTRU TINE, FEMEIE !

Dan Enache

PENTRU TINE, FEMEIE !

1

Femeile, asemenea stelelor ce strălucesc, Neștiind de măreția lor divină, Dăruiesc lumina fără să ceară nimic în schimb, Și astfel, noi, cei ce le contemplăm, ne închinăm.

Ele dansează, nebănuind măiestria lor, Într-un balet nesfârșit de eleganță și grație, Și ne încântă sufletele cu fiecare pas, Ne trezesc dorințele cu fiecare rotire în vals.

Frumusețea lor, ca o melodie fără sfârșit, Răsună în adâncul inimilor noastre, Perfectiunea lor, asemenea unui poem nescris, Ne încântă gândurile, îndulcindu-ne amarul.

Fără să știe, femeile ne îmbracă viața în culori, Cu sclipirea ochilor lor, cu zâmbetul lor strălucitor, Ele ne învăluie în magia lor, în tandrețea lor, Și ne oferă cel mai prețios dar, iubirea lor. Și așa, noi, cei ce le admirăm în tăcere, Ne bucurăm de darul lor neprețuit, În ele, găsim visuri de frumusețe și perfectiune, Și mulțumim zeilor pentru minunea lor, în reverență.

2

Femeile nu-și văd valoarea, aceste mirese ale zorilor, Astfel ne este dat să ne-nfiorăm de farmecul lor.

Necunoscute pentru sine, dar lumină pentru noi, Sunt ele, nestematele de ziuă și de noapte, sub cerul gol.

Nu-și dau seama, aceste dive, cât de strălucitoare sunt, Iar noi, bărbați, privim uimiți la frumusețea lor mereu.

Prin simplitatea lor și prin măreția lor desăvârșită, Ele înflorează lumea, fără să știe cât de mult sunt iubite.

Pentru noi, ele sunt soarele ce răsare-n fiecare dimineață, Sunt luna ce strălucește peste noaptea noastră neîncetată.

Ele sunt râurile ce curg, liniștite și puternice, Și mările învolburate ce își ascund misterele adânci.

Sunt muntele ce domină, și câmpia ce oferă hrana, Sunt pădurea ce adăpostește și cerul ce inspiră într-una.

Femeile nu-și dau seama de valoarea lor, Dar noi suntem fericiti și ne-nchinăm la perfectiunea lor.

3

În valurile nesfârșite ale destinului, Dacă doar un ultim crepuscul îmi va rămâne, Și mă vei ține de mână, ca o strălucire divină, În clipa când ultimele cuvinte se vor stinge pe buzele mele. Și dacă soarta-mi învăluie sufletul în lumina stelară, Ultima mea rază de lună va fi reflectată în ochii tăi, Înțelepciunea mea, îndoielile, întrebările - toate vor tăcea, Inima mea bate, dar doar pentru tine, doar pentru tine...

Dacă mă topesc în steluțe de rouă în alba zori, Călătoria mea spre stele nu va fi decât o visare, Tu ești alinarea ce șterge durerea de pe chipul meu, Ești cel care izgoniște umbra unei dureri mai vechi. Și dacă devin parfumul ierbii de-ntinsă primăvară, Tăiată de securea implacabilă a timpului ce se scurge, Inima mea încă va arde cu pasiune nestăvilită, Pentru dragostea ce o porți, pentru mireasma iubirii tale.

Scânteile iubirii mele vor sări în ritm cu pulsul vieții, Ridicându-se către ceruri în ultimul adios, În inima mea ai lăsat o amprentă profundă, Ești tu, ești tu - drumul meu fără întoarcere spre fericire...

Fii cuibul unde amintirile își găsesc alinarea, Fii lacrima de fericire care mă înalță spre cer, Fii-mi sprijinul de nădejde în anii de apus, Rămâi a mea, iubito, până la ultima mea suflare...

4

Însetat, îți sorb mireasma și-ți cuprind obrajii, Cu ambele palme, precum cineva ține Un miracol în sufletul său.

Ne arde apropierea, ochi în ochi, așa cum stăm. Și totuși, îmi șoptești: "Mi-e atât de dor de tine!" Îmi spui asta atât de tainic și de dornic, de parcă aș fi Un pribeg pe alt pământ.

Femeie, ce vastă lume porți în inimă și cine ești tu?

Cântă-mi încă o dată despre dorul tău, Ca să te ascult, Și clipele să mi se pară niște muguri plini, Din care înfloresc veșnicii în prezent.

Mă pierd în labirintul ochilor tăi, fermecat de vocea ta, În îmbrățișarea ta, sunt atât explorator, cât și cel descoperit, În simfonia dorului tău, inima mea își găsește ritmul, Ca o barcă pierdută pe mare, care își găsește calea înapoi la mal în iubirea ta.

Femeie, inima ta este un ocean vast, sufletul tău un cer fără margini, Cine ești tu care deții un asemenea putere asupra mea?

Cântă-mi încă o dată despre dorul tău, Ca să mă înec în cântecul tău, Și să lase fiecare moment să înflorească în veșnicie, Născută în solul fertil al iubirii tale.

5

Un mag mi-a mărturisit cândva despre înțelepciune, Despre un văl care ascunde tot ce ne înconjoară cu privirea, Un mister ce acoperă universal, țesându-ne realitatea, O pânză ce ne împiedică să vedem esența lumii. Și acum, când obrajii mei se pierd în părul tău, Prin valurile tale de negru luxuriant sunt amețit, Eu visez că acest văl, care misterizează lumea largă Este urzit din însuși părul tău. Și pentru prima dată simt în deplină măsură Magia străveche pe care magul a spus-o în povestea sa.

Chiar dacă vălul ne împiedică să vedem clar, În cufundul misterului se află esența pură a iubirii.

Părul tău, vălul tău, misterul tău, au devenit lumea mea, Asta a însemnat iubirea pentru mine, îmbrățișând întunericul cu strălucirea. Și pentru prima dată simt cum magia povestirii sale Se împletește cu iubirea noastră, creând un nou cântec al sufletului.

Esența iubirii tale a devenit vălul meu, oglinda mea, Fiecare șuviță de păr e un fir de magie care îmi deschide inima. Și în aceste momente, pentru prima dată, Simt întreaga vrajă a povestirii sale, țesută în iubirea noastră.

6

Mă iert pentru greșelile pe care le-am făcut, Pentru tot ceea ce am pierdut, pentru nopțile albastre.

Mă iert pentru neregulile și dorințele ce m-au răvășit, Dar te voi iubi etern, chiar și printre cele mai reci glastre.

Mă iert pentru tăcerea în care m-am ascuns, Pentru cuvintele dureroase, ca niște pumnale ascuțite.

Mă iert pentru "nu"-urile pe care le-am rostit, Dar te voi căuta în zori, in toate diminețile înflorite.

Mă iert pentru drumurile pe care le-am schimbat, Pentru toate trenurile ce spre tine nu au mai ajuns.

Mă iert pentru momentele când am fost doar un oaspete, Dar te voi ține în suflet, vei fi visul meu de-acum întins.

Mă iert pentru ziua de ieri și cea de mâine, Pentru timpul ce nu-l mai avem, pentru stelele căzute.

Mă iert pentru că ți-am promis o iubire fără sfârșit, Dar te voi iubi întotdeauna, chiar și după ce am tăcut.

Mă iert pentru că te-am avut, printre vise și comori, Dar inima mea încă bate, bate doar pentru tine.

Mă iert pentru că în suflet te mai port, Dar nu mă iert pentru că te-am pierdut.

7

În tine am găsit destinul, Să fim uniți, în vis și-n gând, Până la stele, în eternul, Să împletim iubirea-ntr-un rotund.

Să iubim viața în continuu, Ce înflorește zi de zi sub soare, Să ai chipul înflorit de un râu, În tot ce iubesc, să te găsesc..

De tine am ales să mă leg, Ca o frunză legată de pom, Fii focul din inima mea, un steag, Etern, arzător, fii lumina-mi, fii somn.

Să-ți iau culoarea din privire, Ca viața mea să fie un curcubeu, Fii ceea ce numesc eu ,,fericire", Și astfel, așa cum ești tu pentru mine, voi fi și eu pentru tine, un mereu.

Alături de tine vreau să calc, Fără grabă, cu pas măsurat, Și nici o secundă să nu șterg, Pentru a nu o plânge în dor nesecat.

Să-mi fii alăturată, parte din esența mea, Iar eu să-ți fiu o bucată din tine, Sa infruntăm ceea ce e greu Și să fim împreună un izvor de bine.

8

Sunt o umbră vagă în caleidoscopul nevăzutelor cuvinte, unde am pășit și unde nu am pus piciorul, unde mă voi afla mâine, nu știu și nici nu îmi pasă.

Sunt o entitate solitară în labirintul nesfârșit al tăcerii, unde nu mă așteaptă nimeni, mă plimb dintr-o umbră într-o altă formă de existență.

Nimeni nu mă așteaptă, nicăieri, nici astăzi, nici ieri.

Am visat să mă întorc zburând peste mări și oceane, să devin timp, să devin spațiu, să aprind lumina pe boltă cu o singură frază, cu un singur gând.

Sunt dansul în care mă destrăm, în puritatea unui vis ucis prematur.

Așteaptă-mă în adâncul infinit al Căii Lactee, promit că voi veni, când spiritul meu se va reîntoarce în sânul stelelor și câinii pământeni vor urla în noaptea profundă.

Nu te teme, nu fugi, așază-mi sufletul între nuferii înfloriți pe lacul de argint, într-un refugiu unde iubirea poate străluci liber.

9

În lumea aceasta, draga mea, sunt femei, Ce își joacă rolul cu devotament și pasiune, Cu ochi strălucitori ca niște stele aprinse în noapte, Într-un spectacol cosmic, într-un balet stelar.

Visează să fie adorate de regi și de zei, În lumea lor, niciun alt bărbat nu există Capabil să iubească tristețea și bucuria lor, Să prețuiască văile și dealurile care le unduiesc trupul.

Ele caută o iubire curată, veșnică, Cu mângâieri pe coapsele lor arcuite ca un semiluna, Cu părul despletit pe pernă în noaptea agitată, Când visele devin furtuni, iar nopțile se transformă în uragane.

Doresc să fie iubite, cu tot ceea ce pot oferi, Iubirea lor fiind o ofrandă între lacrimi și suspin, Cu sufletul pe post de etajeră, În disperarea anilor ce își pierd răbdarea.

Draga mea, există femei care sunt fără pereche, Deși se dăruiesc cu ardere, ca și cum ar comite un păcat, Ca un cercel în urechea iubitului, Mușcat de buzele cuprinse de pasiune.

Există femei care încă speră Să urce într-o caleașcă cu cai albi, Și într-o suflare efemeră a timpului, Să retrăiască viața într-un paradis al inimii lor.

10

Învață-mă tango-ul iubirii, pas cu pas, Și dacă greșesc, oferă-mi iertare, nu mă lasă în ceas de necaz.

Pedeapsa-mi fie un sărut, dulce amintire, Pentru a mă face să greșesc, iar și iar, în aceeași strălucire. Învață-mă, dar lasă-te și tu învățat, Pentru că uneori, visez iubiri de secrete înșirat.

Lasă-mi buzele să-ți caute gustul, cu tandrețe și dor, Așa... cu pasiune, mic și pășit, așa cum așteaptă inima un dor.

Când mă îmbrățișezi, mângâie-mă, cu duritate dar și cu gingășie, Să simt fiorul indiferenței tale, încinsă de dorințe arzătoare, ca un brad în noapte de iarnă.

Lasă-ți buzele să se piardă pe pielea mea caldă, Umezește-mi pielea cu un sărut, cu gingășia zorilor de zi.

Dacă oftez, nu te teme, e doar dorința mea de a începe, Te las să mă înveți jocul acesta, desprinsă de veșminte.

Nu sunt expertă în acest dans, Puteți să mă credeți așa... sau pe cuvânt.

Dar dacă greșești și tu... nu există pedepse, Vei renunța la veșminte fără o vorbă, Și nu știu cum, cum vom face socoteala, Dar ne vom trezi singuri și goi, în pat, așteptând o nouă alba.

Nu crede că ești scutit de lecții, Eu învăț greu, e nevoie de repetiții.

Fără grabă, în căutarea dulce a iubirii, Ne vom împlini, până când vom stăpâni acest dans al dorinței.

11

Prevestesc că vei păși prin ruinele mele, vechi și adânci, Și voi uita de toate incantațiile divine, de armonia stelară, Și te voi blama de profanare, de hulă, Căci m-ai captivat cu o viteză neașteptată, familiară.

Ieri seară, când mă întorceam de la câmpia verde, înfășurată în liniște, M-ai acuzat, fără menajamente, de infidelitate, Că ochii mei sunt prea luminoși, prea plini de visări, Și că e întotdeauna prudent să nu le acorzi încredere absolută.

Dar va răsări o nouă auroră, încărcată cu lumina speranței, Și zilele transformărilor superficiale, ale disimulărilor, Îmi vei zâmbi cu o dorință insatiabilă, cu o forță copleșitoare, Și voi cădea, neapărat, în sanctuarul tău, saturat de amintiri.

Ne vom venera și ne vom disprețui reciproc, cu o măsură egală, Că nu ți-am dăruit suficiente rochii, de mătase sau de catifea, Că te sufoc și sunt spinul care te înțeapă, constant și implacabil, Cel care și-a păstrat, adesea, onoarea, în ciuda tuturor. Și totuși, fără tine simt un gol infinit, o tăcere copleșitoare, Ești tu portul inevitabil, necesar, care mă înviorează și mă menține conștient, M-ar plictisi o ceașcă de nectar, dulce și monoton, Fără un strop de amărăciune care să incite sufletul spre răsăritul zilei.

12

Unele iubiri sunt ca un venin subtil, Altele insuportabil de miere, Și între aceste două capete ale unui ac, sunt iubirile mărturisitoare, Care străbat infinitul, mâinile îmbinate într-un dans.

Unele iubiri s-au antrenat să pășească pe șiruri de cuțite, Afară afișează un zâmbet nebun, Jucându-se cu măștile realității.

Altele își duc luptele zilnice în haos, Stau înghesuite în colțuri de incertitudine, Mâncate de fălcile unei bestii numită gelozie.

Dar există iubiri ce ne sculptează destinul, Iubiri în care ne înecăm pentru a reapărea, Ca fluturele urmând coconul, într-o metamorfoză divină.

13

Voi zbura fără urme de amărăciune, Când constelațiile încă îmi zâmbesc de sus, Nu mai doresc cuvinte ce suflă tunuri, Nu cer dragoste și nici nu aduc, Pentru frigul îmbrăcat în litere, Las iubirea să plângă pe-un trandafir înghețat, Mă întorc în timpul când eram o sferă, Când alergam fără picioare către răsăritul aurat.

Nu rămân nici nu mă las dus de vânt, Absentez un secol din realitatea searbădă, Când ziua de noapte se desprinde în cânt, Doar atunci pot să șterg din mine ce-am dat.

14

Iubirea îndrăgostiților este o comoară ascunsă, Un secret murmurat în șoaptele nopții.

Se naște și își țese pânza lumii în tăcere, Departe de larma zilei ce o înconjoară.

Iubirea este un fragment din suflet, O scânteie ce ne învăluie într-un foc cald și lumesc.

Iubirea înseamnă că întreaga lume nu poate înlocui pe cel pe care îl iubești, Însă acel unic pe care îl iubești poate înfățișa întreaga lume.

Realizezi că ești îndrăgostit atunci când somnul îți devine străin, Pentru că realitatea și-a deschis aripile și a depășit visul în frumusețe.

Iubirea este totul, este firul de fericire care ne leagă, Este râsul ei, bucuria ei, diminețile liniștite petrecute în alături de ea.

Fără iubire, aș fi un vas gol.

Iubirea este o parte din suflet, Este scânteia care mă transformă într-o flacără caldă și luminoasă.

Iubirea este ceea ce văd când privesc în ochii lui, Este liniștea pe care o simt când sunt în brațele lui.

Iubirea nu-ți interoghează trecutul, ea nu este un calcul sau un plan.

Iubirea vine, te vrăjește și îți imprimă în minte chipul celui pe care îl iubești, În așteptarea bucuriei revederii.

Cred că dragostea ne înalță în propriii noștri ochi. Și cât de mult ai vrea să fii așa cum te vede celălalt!

Este iubirea pe care o porți pentru cel drag ce dă culoare lumii, Și vindecă orice rană a inimii.

15

Pentru a alina dorul, caut alinarea în alte răni: O afecțiune adâncă poate fi calmată de o altă durere; Încerc să te uit…

Dar uitarea este plină numai de tine... Și distanța devine doar un alt adaos la dragoste.

Pentru un moment de pace, sunt înlănțuit pentru nenumărate nopți, Sunt pe punctul de a te sufoca...

Dar fără să-ți spun, Cu viclenia unui șarpe, gândul se întoarce cu șiretenie Pentru a-ți admira din nou ochii, acolo, în amintire, Mă întorceam pentru prima dată; zâmbeai liniștit... Și te-ai întors: deodată cu orbirea fulgerului Au izbucnit sub arcada sprâncenelor tale Albastrele râuri ale privirii tale sclipitoare.

Te blestem, amintire! Mă strângi ca o nebună Adunând amărăciunea dorului în fagurii tăi lacomi.

16

Dragostea noastră s-a născut ca o potecă încurcată, fără sens, prinzând viață în răsăritul zilei ca un bob de rouă pe o petală și în final s-a risipit ca un cântec de leagăn uitat.

Da, eram noi doi, două suflete intercalate, în vremea când soarele ardea cu intensitate, ca o febră arzătoare în noi: buzele tale, de femeie, de dulceață și de ambrozie, erau arşiţă şi adiere, mă topesc și-mi aduc alinare.

Cuvintele tale picurau lin ca un balsam pentru rană: lacrimi și constelații erau, ochii tăi de jad.

A apărut un prinț strălucitor care te-a învăluit în vraja lui, sau poate că ai fost răpita de dorința de a explora!

De atunci, totul s-a stins.

Ceasul antic tictăie încet, dar în fiecare zi totul pare o adiere trecătoare!

17

Minunată, ochii tăi sunt atât de albaștri încât ziua, Când stau lenevind cu capul pe umărul tău, Îmi pare că ochii tăi, luminoși, sunt sursa Din care curge în mod magic lumina soarelui peste câmpii, Și peste coline, și peste râuri, Bătând în lumină pământul Cu o mare de strălucire.

Atât de albaștri sunt ochii tăi, raza mea de soare.

Ochii tăi, mai strălucitori decât diamantele, Regina mea de mister și de pasiune.

Râul s-a desprins de izvor și te-a căutat Ca un ecou, un zbor nesfârșit.

Trec amintirile toamnei pe aripile dimineții, Corăbiile sufletului meu prin ceață plutesc. Și viața mea renaște, Sub privirea ta de smarald la răsărit, Aurie ca aurora la apus.

Ah, cânt și zbor, navighez și visez.

O clipă îmi ești, O bătaie de inimă îmi ești.

Ești petala mea, grăuntele meu de rouă.

Ești cântecul meu, reverberația mea.

Ești primăvara mea, secolul meu, viața mea.

18

În liniștea nopții am adormit lângă murmurul tău, Un refugiu dulce, cu sânii tăi călduți învelindu-mi tâmplele.

Nu îmi mai amintesc ce șoaptă era, ce melodii susurrai, Poate erau baladele râurilor și ramurilor care au țesut visele tale.

Sau poate era amintirea copilăriei tale, pierdută undeva, în spatele cuvintelor.

Nu îmi mai amintesc ce cântai, doar că mă adânceam în dulceața tonului tău.

Mâinile mele se pierdeau în părul tău rebel, Fir după fir, un labirint în care am fost încântat să mă pierd.

Erau atât de neîmblânzite, și tu te pierdeai în propria ta melodie, Într-atât încât nu mă mai observai.

Nu îmi mai amintesc de ce ochii tăi erau umbră de lacrimi, Poate era doar amărăciunea apusurilor, o melancolie subtilă ce se strecoară în suflet.

Sau poate era din iubire, din gingășie, doar tu știi.

Nu îmi amintesc de ce lacrimile tale mărgineau obrajii, doar că erai o viziune încântătoare. În liniștea nopții am adormit lângă murmurul tău, Iubindu-te, învelit în dulceața glasului tău și în alinarea prezenței tale. În fiecare fior al nopții, în fiecare vers pe care îl susurrai, În fiecare suvire de păr și în fiecare lacrimă ce se năștea, Te iubeam, te iubeam cu fiecare bătaie de inimă, cu fiecare răsuflare.

19

Nu-ți aduc o dragoste efemeră, înfășurată în roua trecătoare a trandafirilor înfloriți. Îți dăruiesc un râu, vechi și înțelept, ce și-a croit drum prin văi și munți.

El este luna ascunsă, misterioasă și tăcută, în unduirea sa argintie, care ne reflectă amândurora chipul.

Păstrează tainele vieții, întunecate și profunde, ca misterul unui viitor încă neîmplinit.

Privește cu atenție și vei vedea curgerea lui neobosită.

Vei simți durerea pierderii și vei gustă din sarea dorului. Știu că ești puternic, știu că poți suporta această durere.

Am încredere în tine, așa cum râul are încredere în cursul său.

Suprafața lui fluidă și rece, curge sub luna pălită, Și cu fiecare val care se frânge pe țărm, aduce o nostalgie mai adâncă, o amintire mai vie.

Râul este etern, precum amintirea noastră care persistă în adâncul inimii tale, Pentru că fiecare dar pe care îl ofer, fiecare cuvânt rostit, fiecare gest mic, este un ecou al iubirii noastre: Lacrimile mele, zilele noastre, iubirea noastră, toate sunt găsite în apa ce curge.

Uite, pașii tăi alunecă pe țărmul său lucios, unde valurile se frâng și se sparg în mii de picături, Și pe suprafața lui tremurătoare, sub lumina argintie a lunii, se formează cristale de ceață, ca mii de steluțe strălucitoare.

Acesta este mantia ta, țesută din lacrimile mele și din dorul tău.

Este prețioasă și grea, dar este și o mângâiere pentru inima ta.

Această mantie te poate întrista, dar și te poate alina, te poate răni, dar și te poate vindeca. În fiecare undă care se frânge pe țărm, în fiecare val care mângâie nisipul, vei vedea reflectată o lumină caldă, o lumânare în noapte.

Aceasta este iubirea mea, lumina mea, care spune cu fiecare bătaie a inimii: „Te doresc, te iubesc, te aștept”. Îți amintește de mine, chiar și când vântul suflă aspru și undele râului se încruntă. Îți amintește de mine, chiar și când soarele strălucește puternic și râul își veselește calea.

20

Îți amintește de mine, oricând, oriunde, oricum. Îți amintește de mine, pentru că iubirea mea pentru tine nu are sfârșit.

21

Astăzi, sub manta nopții argintii, eu îți scriu ceva special, Un vers despre noi doi, despre o iubire ce nu are egal.

Luna plină dansează pe cerul stelat, iar vântul îngână o melodie, Poveștile noastre se întind în întuneric, așternute în această simfonie.

Cât de mult te-am iubit, iubita mea, cât de mult te iubesc încă, Am ținut-o de mână prin zile fără sfârșit, i-am mângâiat obrajii cu degetele mele calde. Și am sărutat-o sub același cer înstelat care strălucește deasupra, Fiecare stea o amintire, fiecare raza de lună o promisiune. Și ea m-a iubit, oh, cum m-a iubit, ochii ei strălucind cu pasiune, Ce altceva ar putea cere un bărbat decât să fie iubit așa, în această viață sau în oricare alta?

Dar iată, cântecul acestei seri este unul de durere și dor, Pentru că ea nu mai este aici, pentru că drumurile noastre s-au despărțit.

Dar încă îi aud glasul ei în șoaptele vântului, râsul ei în zumzetul frunzelor, Deși ea nu este aici, ea încă trăiește în mine, în fiecare bătaie a inimii mele.

Cât de mult am iubit-o, cât de mult o iubesc încă, și cât de mult o voi iubi, Pentru că ea a fost a mea, iar eu am fost al ei, cu tot sufletul și cu toată inima. Și totuși, cântecul acestei seri este unul de dor și tristețe, Pentru că ochii ei frumoși nu mai sunt aici, pentru că râsul ei nu se mai aude.

Cerul nopții, înainte așa de viu și strălucitor, acum pare stins și rece, Și cuvintele mele, cândva pline de dragoste și speranță, acum sunt pline de tristețe și dor.

Dar, cu toate astea, încă scriu, încă iubesc, încă sper, Pentru că în fiecare bătaie a inimii mele, în fiecare respirație, ea încă trăiește.

Chiar dacă iubirea mea n-a putut să o păstreze aici, Chiar dacă noaptea este acum întunecată și friguroasă fără ea.

Chiar dacă lumea pare mai mare și mai goală acum, Și versurile mele sunt mai triste și mai grele.

Scriu aceste rânduri pline de durere, pline de dorință, 22

Pentru că ea nu mai este aici, pentru că am pierdut-o. Și cu toate astea, în fiecare cuvânt, în fiecare vers, Ea trăiește, ea există, ea iubește. Și asta este tot ce contează, asta este tot ce am nevoie, Pentru că, chiar dacă am pierdut-o, eu o voi iubi mereu, o voi iubi pentru totdeauna.

23

O, iubita mea, am deschis ochii și ai fost acolo, Un vis preschimbat în realitate, un răsărit lângă mine.

Ai fost un far în marea tumultuoasă a vieții mele, Un port în furtuna dorințelor mele nestăvilită.

Trecutul meu se preschimbă într-un amestec de clipe, Întâlniri eferente, momente de bucurie trecătoare.

Cu fiecare nouă întâlnire, o nouă speranță se aprindea, Era un dans etern, o căutare perpetuă.

Dar acum, ești tu, reală și vie, în brațele mele, Am închis ochii și s-a deschis universul, Tu ești centrul și periferia, începutul și sfârșitul, În tine, am găsit tot ceea ce am căutat vreodată.

Stăm față în față, două inimi ce bat la unison, Nu mai avem nevoie de hărți sau de busole, Când în ochii tăi, văd eternitatea și în inima ta, găsesc acasă.

Avem universul în inimile noastre, de ce să mai cerem mai mult?

E o iubire mai mare decât măreția cerului înstelat, Mai profundă decât abisul oceanului, mai eternă decât timpul.

Două inimi, două suflete, dar împreună formăm un întreg, În noi, iubirea s-a născut și a înflorit.

Hai, iubito, să fim un întreg, neîmpărțiți de lume, Să ne închidem în sanctuarul nostru de iubire, Să lăsăm lumea să se rotească în jurul axei ei, Noi ne vom rota în jurul iubirii noastre.

Niciun nor nu ne va umbri iubirea, nicio furtună nu ne va destrăma unirea, Sufletele noastre sunt acum una, un cântec armonios al dragostei.

Atâta timp cât vom fi unul, timpul va fi doar o nuanță, Și vom rămâne eterni, în această dans al dragostei.

24

Nu trebuie să fii perfect.

Nu trebuie să rătăcești prin labirintul tristeții, Îngenuncheat în fața gândurilor ce te frământă.

Trebuie doar să lași inima, acea pasăre bătăioasă, Să-și cânte cântecul ce-l iubește.

Spune-mi despre singurătatea ta, a ta, și eu îți voi spune a mea. Între timp, universul dansează. Între timp, luna și stelele argintii ale nopții Se rotesc prin galaxii, peste nebuloase și constelații nesfârșite, Peste cerul înstelat și oceanul cosmic. Între timp, sufletele noastre, înalte în cerul adânc și tăcut, Se îndreaptă către destin, oriunde s-ar afla acesta; Sunt ecouri strălucitoare Anunțându-ți rostul tău În familie lucrurilor.

Oricine ești, indiferent de cât de pierdut te simți, Universul se oferă inimii tale, Te cheamă, la fel ca sufletele noastre, puternic și pasionat peste și peste anunțându-ți rostul tău În familia lucrurilor.

Te iubesc nu ca pe un lucru, ci ca pe o parte din această familie, O sferă de lumină în vastitatea cosmică, Un glas care îmi aduce aminte de locul meu În acest dans al stelelor, alături de tine.

25

Arta iubirii nu-i greu de învățat; Atâtea inimi par făcute să se dea Încât dăruirea lor nu e un sacrificiu.

Iubește ceva în fiecare zi. Acceptă bătăile Inimii îndrăgostite, a timpului oferit.

Arta iubirii nu-i greu de învățat.

Apoi practică să iubești tot mai mult, și mai profund: Locuri, și numele lor, unde ai visat.

Nici unul dintre acestea nu va fi un sacrificiu.

Mi-am dăruit timpul meu. Și, uite, ultima, sau Penultima dintre trei zâmbete iubite a apărut.

Arta iubirii nu-i greu de învățat.

Mi-am dăruit două lacrimi, un zâmbet. Îi mai regăsesc, însă dăruirea lor nu a fost un sacrificiu.

Dă-ți inima, amintește-ți. Și dăruirile vin din tine.

Cuvântul tău, sau gestul drag pe care l-am dăruit.

Arta iubirii nu-i greu de învățat.

Chiar și când pare ca un sacrificiu.

26

Nu te doresc precum soarele își dorește luna, Nici ca marea ce tânjește după adâncuri necunoscute: Te doresc așa cum noaptea își dorește stelele, În tăcere, între fluviul de vise și zidul tău de gânduri.

Te doresc ca pădurea ce nu se deschide niciodată în florile primăverii, Dar care ține ascunsă în trunchiuri frumusețea nestinsă; Și grație dorinței tale, pulsația mea poartă Melodia unei vieți ce a răsărit din adâncurile tale.

Te doresc fără să înțeleg cum, sau când, sau de ce, Te doresc simplu, fără complicații sau orgoliu: Te doresc astfel, pentru că nu cunosc alt mod de a dori, Decât acesta, în care eu nu sunt eu și tu nu ești tu, Atât de strâns legat încât respirația ta este respirația mea, Atât de aproape încât ochii tăi se închid cu bătaia inimii mele.

27

Te adăpostesc în suflet Mereu ești cu mine (oriunde aș fi, ești acolo, draga mea) Nu mă sperie destinul (pentru că tu ești harta mea, draga mea) Nu visez la o lume mai frumoasă decât aceasta (pentru că tu ești splendoarea mea, dragostea mea) Asta este magia ce ține universul în echilibru. Îmi plac deciziile tale pentru că tu ești ghidul meu, Îmi place lumea ta pentru că tu ești peisajul meu.

Ești tu, ești dorința mea, ești tot ceea ce am descoperit, descoperindute pe tine, și în profunzimile secrete ale originii acestui sentiment, aici unde eu mă topesc și tu renaști.

28

Cum te ador? Permite-mi să-ți spun în cuvinte, Te ador cât cerul înalt și abisul ascuns, Până unde inima mea, în zborul ei infinit, Se pierde în acea lumină unde universul e cusut.

Te ador până la limita obișnuitului trai, La soarele dimineții, la luna nopții ce se lasă, Te ador cu libertatea unui vis ce nu trădează, Și cu puritatea unui înger care de iubire-i pasă.

Te ador cu acea ardere, adânc înfiptă în trecut, Și cu inocența jocurilor de copil ce nu s-au uitat.

Te ador cu o iubire ce par să-mi răpească gândul, Te voi adora ființa cu suflul, cu râsul și cu plânsul.

Te ador cu toate bucuriile și tristețile ce le-am cunoscut, Și, dacă îmi va permite divinul, Te voi adora pana la moarte, când totul va fi spus.

29

Să mă numesc al tău... Împreună aș împărți așternutul, labirintul destinului, Micile suferințe, nimicuri ce ne-au înălțat și ne-au căzut, Aș împărți cu tine zorile ce poartă alinare, Visuri nebunesc-împlinite, așezate pe prag de nou început. Ți-aș șopti eternități de tăceri, mângâieri cuvântate, Și chipul umbrit, pierdut în oglinzile întunecate, Și te-aș strânge asemenea unui frunzei ce își găsește loc în palma mâinii, Să poți învăța tăcerea ce se înfășoară în tristețea singurătății.

Aș împărți cu tine pașii ce se pierd în negura amurgului, Și fiecare val ce-ți mângâie tristețea, asemenea mâinilor unui iubit plecat, Și razele de soare ce-ți scurg prin pleoape lacrimi de dor... Și gălăgia sufletului, muta și resemnata, ascunsă în adâncul inimii.

Să mă numesc al tău, întreg, până la capătul veșniciei, Cu tot cortegiul meu de regrete, amintiri frânte, Cu mâna ce te mângâie și știe călătoria prin labirintul eșecului Cum se zbate viața în căutarea luminii, printre umbrele neîmplinirii.

Am împărți și ultima fâlfâire de lumină, speranță pierdută, Și fiecare vis încă neînțeles, nestins, Să nu mai simt că viața mi-e străină, mister necuprins, Și tu, iubirea mea, eternul sfârșit și început.

Să nu mai cred că nu pot fi cu tine, că sunt condamnat la singurătate, Să pot trăi mereu al nimănui, fără un loc al meu, Să mă frâng în doi, doar eu în mine, împărțit între lumi, Ca tu să adormi în adâncul ochilor mei, unde lacrimile s-au născut.

30

Draga mea, în inima mea am îngăduit un vis să se cuibărească, Nu este nou, este un vis la mâna a doua, încărcat cu povești minunate.

Un proscris l-a purtat cândva, în călătoria sa în zorii pierduți, A adormit cu el în brațe, pe câmpii de stele și rouă, în somnuri neîntrerupte. În veșminte de împrumut, l-am îmbrăcat, hainele amintirilor ce se pierd, Și ca pe un oaspete tăcut, prin sufletul meu l-am purtat, pe un drum absurd.

I-am hrănit cu tot ce aveam, cu zile reci și speranțe ce curg greu, Cu așteptări și doruri crude, cu gânduri ce se frâng într-un adio neștiut.

I-am dăruit un nume, a devenit creștin, se învăluia în lumina sfântă, Prin biserici tăinuite de credință l-am dus, în căutarea iubirii ce cuvântă.

M-a învățat să gust din paharul trecutului, să mă-nchin în fața necunoscutului, Dar într-un vis a dispărut, numele tău pe buze îl striga, tu ești dorul proscrisului.

Dacă pe drumul tău îl vezi, te rog, adu-l înapoi în inima ce-l păstrează, Sunt convins că nu a mers prea departe, e prins între lumi, în așteptarea ce vă desparte.

Probabil doarme lângă cruci adormite, în cimitirul visurilor care au pierit, În țara unde toate visurile se duc să moară, acolo unde inima mea te-a așteptat neîncetat...

În lacrimi te-ntâlnești cu mine, 31

coborând ca o stea căzătoare, cu părul aprins de dor, și ochii tăi imită azurul, buzele-ți sunt învăluite în enigmă, corpul tău este un violon ce-mi cântă astăzi în serenadă, picioarele-ți sunt precum mătasea fină, ești o torță aprinsă pe bolta cerească, pictând norii cu culori vii, domini cu grația reginei universul, versurile tale sunt dulci ca vinul, pașii tăi în zbor sunt precum firul de mătase, glasul tău plânge râuri de melodie, te strig numai, iubita mea. În haine de cer și nori, mereu cu umerii descoperiți, ești nemurirea mea eternă, care respiră doar dragoste, care emană doar tentație, coaptă în cuptorul paradisului, miroși a fân proaspăt cosit, și a cozonac abia ieșit din cuptor, ești apa vie a florilor, și antidotul pentru cei ce te adoră, Iubito, Iubito, deschizi pleoapa albă a lunii, să-ți țeasă iubirile, și să-ți țină de cald cu amintiri, ești petala paradisului, versul stelelor de pe cer, șoapta rozelor, fericirea tinerilor îndrăgostiți, ești partitura minstrelelor, pe lacrima dragostei, coboari din icoane, și din fiecare floare, cântă sub razele soarelui, 32

ești tulpina și petalele, zâmbetele tale îmi sunt de ajuns, pielea ta este ca laptele, mi se cutremură șoaptele, te ating ușor, ușor, mă duci spre infinit, te sărut pe dragoste, mă arunci în nemurire, de acolo te strig...

Te iubesc, iubito...

Nu-mi place să mă îmbrac în convenții, 33

Prefer haosul sentimentelor sincere, Vinul vechi îmi înmoaie dorințele, În broșa unei amintiri amare.

Nu-mi plac iubirile cu flăcări fugare, Nici cuvintele doar pentru decor, Vreau să cad în abis, fără temeri, Și visurilor tale să le dau un color.

Să arda în mine cea mai întunecată noapte, Să vină salvarea, să resusciteze, Un nebun cu sufletul deschis, De ultimul romantic dintr-un album.

Vreau să dansez cu îngeri pe umeri, Eu, păcătosul, cu conștiința apăsată, Pentru dragostea noastră rătăcită, Ce la ruleta vieții a pierdut din nou.

Nu-mi place să mă îmbrac în aparențe, Sunt rebelul clipei, în fiecare zi, Etern căutător de doruri amare, Întotdeauna cu gândul la tine.

O, cât de amărui este acest amor, ce comoară nespusă!

34

Te simt, parcă mângâiându-mi cuvintele-n vis Îmbălsămate în dulceața unui dor nemărginit, Sperând ca silabele acestea să nu mă înjunghie vreodată...

M-ai chemat...și am sosit dintr-o altă epocă Să te aud, să te contemplez, să te savurez, să te resimt, Să te dorești, să te alinți, să îți scriu și să-ți fredonez Melodii dulci, țesute din inimi și visuri arzătoare...

O, cât de misterios este acest legământ, ce bijuterie răsărită!

Parcă te aud, șoptindu-mi promisiuni în vis, Pictate în culorile unui dor neîncetat, Rugând ca literele acestea să nu mă rănească niciodată...

Ai strigat după mine...și am venit dintr-o altă dimensiune Să te ascult, să te privesc, să te degust, să te ating, Să te doresc, să te răsfeți, să îți compun și să-ți cânt Simfonii dulci, născute din inimi și visuri aprinse...

Fericirea o pasăre, 35

O pasăre strălucitoare și misterioasă, Nu e o pasăre obișnuită, ca cele ce zbor în zare, Ci e plăsmuită din pulbere de aur, din vis și speranță.

Ea vine de departe, dincolo de orizonturi, Se așază pe umărul meu, atât de ușor și delicat, Pe umărul stâng, deasupra inimii ce bate vie, Această pasăre a fericirii, pe care doar o simt, nu o văd. Încerc să o prind, dar e ca un vis efemer, Nu o pot prinde cu mâna, nici cu lanțul, nici cu capcane, Se sustrage tuturor încercărilor mele, cu grație și zâmbet, Și într-un final, mă las sedusă de misterul ei fermecător.

Uneori îmi este alături mai mult, alteori mai puțin, Și când îi vine să plece, se înalță în zbor spre ceruri, Se pierde în văzduh, sau poate chiar se topește în el, Nu știm, nu știe nimeni, dar rămâne o amintire de neuitat.

Așadar, vă spun acum, să apreciați această pasăre, Chiar dacă nu o puteți vedea sau prinde într-o cușcă, Fericirea e un dar, o binecuvântare și un mister, Ce ne învață să trăim, să iubim și să prețuim fiecare clipă de extaz.

Bărbații se împart, sub albastra boltă de stele, 36

În cei ce-nvie dragostea în brațele lor, Și-n cei ce-și văd iubirea prin pleoapele grele, Și-o îmbrățișează-n cântece dulci, într-un dor. În liniștea nopții, sub pleoapele de argint, Unii s-au găsit visând la iubiri infinite, În brațele lor ținând comorile strălucind, Oglindind în ochii lor iubiri neînvinse.

Dar alții, rămași singuri sub același cer, Cu inimile arse de dor și de regrete, Își varsă dorințele în versuri, în vânt, Făcând din durerea lor, arte proaspete.

Ei, în cântece de dor, iubirea o învie, Inima lor e un poem, fiecare bătaie un vers, Caută în cuvinte, o dragoste pierdută, o fantezie, Pe care-o împărtășesc cu lumea, în univers.

Ei sunt rănile vieții, prelucrate în poezie, Sunt iubirile pierdute și regăsite în cuvinte, Sunt speranțele și visurile ce zboară libere, libere, Sunt poeții, inimi sângerânde, prefăcute în poeme.

Bărbatul care iubește cu trup și suflet, Și cel care scrie poeme despre dragoste și dor, Amândoi sunt îndrăgostiți, fiecare în felul lui perfect, Unul în brațele iubirii, celălalt în dulcele zbor.

În zori de viață, ne-am luat zborul, 37

Părinții lângă noi, în văzduhul pur.

Am crezut că vor zbura mereu cu noi, Dar și-au luat adio, într-un azur.

Pe măsură ce timpul bate-n aripi, Alți oameni ni se alătură în zbor.

Frații, prietenii, copiii, chiar iubiri, Toți ne schimbă traseul, cu dor.

Unii se vor risipi în vânt, Lăsând un gol în suflet, imens.

Alții, discreți, vor fi doar o adiere, Plecând ne simțiți, în zborul dens.

Zborul acesta plin de râs și de suspin, De așteptări, de bucurii și de tristeți.

Succesul e să zbori în armonie, Și să oferi din tine, cele mai frumoase vești.

Nu știm când ne vom opri din zbor, Deci, să zburăm cu iubire și cu iertare.

Când ne vom lăsa purtați de vânt, Să lăsăm în urmă, doar amintirea zborului călător.

Să ne bucurăm de ceea ce avem, Să mulțumim cerului pentru acest zbor minunat. Și dacă tu mă vei părăsi la următorul nor, Mă bucur că am zburat împreună, cât am zburat.

Ea se adăpostește în tăcere, 38

Ea varsă lacrimi în singurătate, Ea este o insulă abandonată, Ea este un cântec nescris, un ecou de tristețe, Ea nu mai împarte zâmbete, Ea este o pădure care așteaptă ploaia, Ea e ca o stea căzătoare în infinit.

Dar apoi, ca floarea ce se deschide spre soare, Ea uită durerea și abandonează trecutul, Ea se redescoperă în oglinda speranței, Ea se ridică, puternică ca un munte, Ea zâmbește, strălucitoare ca un răsărit, Ea este o fortăreață, un far în noapte, Ea este o operă de artă, o sculptură a naturii, Ea este femeia, puterea ascunsă a universului, Ea ești tu, dragostea mea, inima mea.

Această iubire ce vibrează, 39

efemeră și totuși eternă, ca o adiere a vântului, sau un ecou în pustiu.

Această pasiune, îmbăiată de soare, dar la fel de melancolică ca cerul în zilele ploioase, acest sentiment sincer și profund, strălucitor în splendoarea lui.

Veselă în flacăra ei, dansând cu bucurie, dar totuși rezervată, tremurând în umbra nesiguranței.

Dar totuși bravă, nobilă, ca un explorator în miez de noapte, această dragoste care face inimile să bată mai repede, care provoacă șoapte și suspine.

Această iubire care este ocrotită, pentru că noi îi suntem paznici, acest sentiment rănit, blestemat, înjositor, dar nu înfrânt, respins, dar mereu renăscut.

Aceasta este iubirea ta, a mea, a celor ce iubesc și ce vor iubi, o forță eternă, infinită, mereu vibrând, la fel de vie ca o floare în plină înflorire, la fel de dulce ca trilul păsărilor.

Chiar dacă ne rătăcim, ne distanțăm, uităm, apoi adormim în somnul uitării, sau ne trezim, suferind, îmbătrânind, sau visăm la final și apoi ne trezim cu zâmbetul pe buze, această dragoste rămâne, neclintită ca un munte, vie ca dorința, amară ca memoria.

Ea este nemiloasă ca regretul, dar în același timp, delicată ca un vis, rece ca marmura, dar frumoasă ca răsăritul, fragilă ca un fulg de zăpadă, 40

dar rezistentă ca un diamant.

Ea ne privește, ne vorbește fără cuvinte, și eu o ascult cu inima bătând, eu strig, strig pentru tine, strig pentru mine, și ne rugam pentru ea.

Ea este pentru tine, pentru mine, pentru toți cei care s-au iubit, și care încă se iubesc, îi spun dragostei, să rămână, să nu ne părăsească, să nu ne lase în frigul solitudinii.

Noi care iubim, poate ne-am pierdut, dar ea ne așteaptă, ea este tot ce avem, ultima noastră speranță, nu ne lăsa să ne stingem în uitare, mereu, mereu, oferă-ne din nou o rază de lumină, un semn de viață. Și atunci când ne-am rătăcit în pădurea amintirilor, când ne-a pierit curajul, izvorăște brusc din adâncuri, întinde-ne o mână, și salvează-ne, iubire, te implorăm!

Lasă-mi dragostea, s-o îngrijesc doar eu, 41

E în siguranță aici, în lăcașul inimii mele, Nu te teme, poți reveni oricând să preiei, Din iubirea ce-ți ofer, oricât ai dori.

Doar te rog, nu te aventura prea departe, Mă tem că ai putea pierde drumul, Eu voi plasa pe calea ta felinare, Făcute din stele albastre și picături de vis...

Să te întorci la mine, de oriunde ai fi, Eu aștept aici doar pe tine, Vino oricând, chiar și peste veșnicii, Chiar dacă ar trebui să traversezi mii de galaxii. Și poate un regizor de destine, Va îndrăzni să schimbe ușor cursul vieții, Și ne vom trezi, îmbrățișați la răsărit, În picături de rouă și o ploaie de flori.

Căci ne iubim la fel de profund, Cum am făcut-o și cu un veac în urmă, Respirăm printr-un singur suflet, Iubirea noastră, remediul fără leac...

Conglomerate de gânduri cristale, se surpă în mine, 42

False , impure îmi fărâmă castelul de vise, Rostogolindu-se ,rupând sinapse ce gândurile mi le ține, Încorsetate între iluzie și realitate, de al meu sine.

Unghiuri de viață obtuze, în minte îmi sunt confuze, Mă strâng între două vieți paralele, Geometria iubirii alfa...mă aruncă în unghiuri difuze, Mă lupt cu logica ta, între două integrale.

Mă lupt cu sinusul unghiurilor și cosinusul tău mental, Pierdută între logică și ipoteze, Între necunoscute și teoreme existențiale, Acceptând răspunsul tău, iubire din ....forme și sinteze.

M-am construit chimic arzând ca un fosfor, Cu inima atrasă de savoarea gusturilor tale, Plină de aditivii tăi falși,între sărat și dulce să mor, Din integrale să mă pierd în geometria visurilor mele. În universul stelar să mă descompun în ....mii de cristale!

Noi ne-am mai întâlnit, 43

Intr-o zi, undeva în univers, Eu zburam printr-o parte a lui, Tu prin alta.

Tu erai tot și deasupra, O, erai ca toate stelele, Iată că ți-am păstrat Imaginea.

Am tremurat Și ți-am spus ceva cu mâna pe inimă, Dar n-ai putut să mă auzi.

Pentru că între noi treceau neîncetat comete Și nebuloase și mai ales galaxii, Și totul.

M-ai privit în suflet Dar ce puteai vedea? În emisfera mea Tocmai se făcuse întuneric.

Ai întins mâna: ai atins o supernova.

Eu am îmbrățișat o rază de lumină.

Ce mult te-am iubit, 44

Am păstrat flacăra pasiunii, Precum un diamant scump în lada de comori a sufletului meu.

Oriunde mă poartă destinul, te regăsesc în ea.

Te port cu mine pe poteca presărată de trandafiri și spini a vieții, În zilele luminoase, dar și în cele înnorate, Tu ești balsamul calmant în tumultul existenței mele. În nopți brodate cu stele, prin misterul umbros al pădurii, Te-am așteptat la marginea râului, Un sanctuar secret, doar de noi înțeles.

Te aștept și acum, la fel ca atunci, Te aștept în fiecare clipă, mereu...

Mi-ar plăcea să imortalizez aceste sentimente, Să străbată întunericul până la tine, Și în fantezia misterioasă a nopții, -Tu, să fii protagonistul meu iubit.

Iubirea e un infinit al sufletului ce mă inspiră!

În anotimpuri cu rădăcini adânci, cu aroma de cărbuni vechi, 45

Zvâcnetul noului, parfumul divin, uite-o cum se înfiripă, Te captivează cu grația ei ascunsă... prin genele ei de mătasă, Cu alura de felină, o șoaptă fină printre... haite de hiene. Îmi suflă cu eleganță... "te rog, o cafea", Și o țigară aprinsă din ... inima care ar vrea să te sorbă, În săruturi cu parfum de mâini și atingeri cu iz de păcat, Întorcându-te cu privirea către universuri de bijuterii scânteietoare.

Stârnești pofte de alcov, învăluite în picuri de esențe pătrunzătoare, Adorându-ți contururile, în ochiul minții îmi apari nefardată, Turnând în mine o otravă dulce... un eco al trecutului, Gustând câte un strop din tine, Pentru a-ți aminti de mine. Îmbrățișând timpul ce a trecut, mă pierd în tine!

Prin nopțile tenebroase în care vinul își varsă misterul, 46

Fiori mă străbat, din tine revarsându-se, asemeni unei ape sacre. În dansul tău de sirenă, focul și seducția îmi inundă privirea, Aprins în acest duel de dorințe, în lupta ta feroce de iubire.

Privirea ta, asemenea unei săgeți, mă rănește cu o dulce durere, Însemnându-mi sufletul cu misterul tău, atât de irezistibil, Lăsat într-un spasme de extaz și agonia iubirii, a ființei mele esență, Pierdut în amintiri care mă străbat în nopțile de veghe și visare.

Furia interioară mă asaltează cu dorințe mai aprinse, Însetat de lumina interioară, răvășit de sentința cerului, Omorând bunul simț în mine, dorindu-te fără margini, Privindu-ți ochii care mă transfixează, tăcut, doar ascultându-te.

Mă rătăcesc în labirintul atingerilor tale vindecătoare, Prin sute de anotimpuri, îmbătrânind în convingerile tale, Iubindu-te în mii de cuvinte, în zeci de răsuflări, Însetat de conspirațiile tale ascunse, de misterul tău nesfârșit.

Femeie cu ochi de panteră, ia-mă cu tine, răpește-mi sufletul, Și inima ce pentru tine pulsează în ritm nebun, Doar suficient cât să mă păstreze conștient, Că tu exiști în universul meu paralel, în inima mea, inconștient.

Când ea a defilat pe lângă mine cu grația ei efemeră, 47

veșmântul ei m-a îmbrățișat cu o atingere de zăpadă, din adâncul unui arhipelag al unei inimi invizibile, a explodat un val de primăvară călduroasă.

Un râu de atingeri ușoare, m-a înfășurat și s-a dispersat într-o secundă, ca petala transparentă a unui trandafir, desprinsă și purtată de un suflu de briză.

A coborât pe sufletul meu ca un cântec fin la ritmul dulce al rochiei sale în mișcare, și precum un murmur de mătase, din inima ei către inima mea. Inima mea, pasăre liberă, și-a găsit firmamentul în profunzimea ochilor tăi.

Ochii tăi, culcușul luminii, Ochii tăi, dominionul luceafărelor.

Armoniile mele se evaporează în abisul ochilor tăi, Lasă-mă să mă înălț în aceste două sfere, în măreția lor singurătate.

Permite-mi să despic straturile de nori, să disper bătăile de aripi în strălucirea lor matinală.

Fii pregătit, sufletul meu, și eliberează-te înainte, lăsând în urmă pe cei care se opun.

Numele tău a fost invocat în albastrul dimineții zorilor.

Bourul noapții tânjește după raza de lună, dar florile înflorite sunt însetate după libertatea soarelui .

Dezbracă-ți mantia, sufletul meu, și zboară înainte!

Șșt, lumea nu va cunoaște, 48

Ce pene de pasăre de hârtie, Din inimă cum s-au risipit, Granule de vis plutind în infinit.

Nici briza roșiatică de toamnă, Cum ploaia în suflete ne învăluie, Cupe de vise și de dorințe, Cum în frunzele ce cad... eu perind. Și nici un astru pe bolta de opal, Care mă cuprinde în orbitor albastru, În catifea rece și dureroasă, În măști de argint opulent.

Cum inima mi-am pierdut, Pe un tărâm nedescoperit, Am adunat în palme otrava ta, Și te-am savurat... acum ești durere. Șșt, nimeni nu va afla, Cu câtă dragoste tu pe mine, În roze m-ai sedus.

Nici tu nu știi... cât eu te-am adorat.

Pe întinsa mare a inimii mele, 49

Îmi țineam ancorat un univers cu lacrimi de cer, Între visul inaccesibil și oglindirea lui Pictată într-o constelație pereche, navigând.

Când l-am remarcat, Într-un meteorit singular, dezvăluit, Am descoperit de ce toate drumurile iubirii se împletesc într-o dans erotic.

Vă rog, nu rămâneți încremeniți, Sculați valuri, Axa pamantului se rotește împotriva cursului natural, Pe mare, Înoată o inimă străpunsă de un boboc de trandafir.

Existența mă sondează cu un miraj de uimire, 50

Fascinată de sentimentele mele, etern în ardere. Îmi socotește anii, furtuna de nisip prin clepsidră fugită, Îmi mai acordă clipe, un dar neprețuit, o eternitate nesfârșită. În privirea sa de sferă, văd oglinda pasiunii, Încălzite de dorința ce în suflet arde ca un soare în plin prânz.

Timpul, precum un râu, se grăbește într-o clipă efemeră, Dar ea îmi dăruiește veșnicia, un prezent prețios, un vis nemuritor.

Când iubirea ne atinge, într-o dans al inimilor, Viața se oprește și ne privește cu ochi de curiozitate.

Ea îmi numără anii, trecuți într-un vals amețitor, Dar oferă în dar o eternitate, o mărturie a dragostei nemărginite.

De dragul tău voi țese o cale din flori strălucitoare, 51

Voi veni la tine, iubirea mea, în zorii dimineții răsăritoare.

Cu un sărut dulce, te voi trezi din somn, Dar e doar un împrumut, o promisiune sub zorii lui Dion.

Puntea noastră va fi un vis ce se naște din dor, Din promisiunile care așteaptă să se contopească într-un acord, Două inimi despărțite, dar destinate să fie unite, Sub cerul martor, în zorii unei noi zile incantate.

Viața mă privește cu o uimire curioasă, Impresionată de emoțiile mele care ard, neîncetate. Îmi numără anii, ce în viteză s-au scurs, Îmi oferă mai mult timp, un tribut de timp neînvins. Îi mulțumesc și îmi văd de drum, Pe puntea făcută din lacrimi și flori, spre destinul comun.

Ne vom întâlni fie la primele raze ale zorilor, fie sub umbra lăsării de seară, Când vei număra stelele ce se joacă în mătasea de-afară.

Poate zâmbești acum, poate te gândești, Sunt eu toamna iubită, cu promisiuni ce nu le vezi?

Flori de crizantemă, albe ca zăpada, Eu adun petalele în salbă, iubirea mea, toamnă crepusculară.

Până la tine am mers cu pași grei, 52

Iubirea e zeița ce zilnic îmi bate cuie. Învățând să țes răbdării pânze de ape, Sprijinind cu nervi taciturni tăcerile care mă paște. În lumea ta îmi găsesc toti pasii, toti fiorii, Un cămin unde popasul mi-a devenit prieten. În nopți, când stelele îmi răspund în versuri, Glasul tău dulce îmi zâmbește prin ele, în seren. În grădina ta, flori de iubire cresc și sunt ploi, Iar când cerul lacrimă neașteptat, suntem prinsi în diluvii.

Cu tine sar ultima prăpastie, trec ultimul hop, Să sorbim din potirul cu vin, în al dragostei maraton. În brațele tale așez floarea de tei, Un amulet al unei iubiri ce nu cunoaște sfârșit. Și dacă dorul mă cheamă, dacă inima te vrea, Pune încă o floare între perne, să știu că mi-ești sortit.

La tine îmi las zborul, îmi las dorul, îmi las gândul, Și tot ce-am ajuns prea târziu să îți dau. În lumea ta îmi este bine, chiar și când mi-e greu, Prin tot ceea ce nu știu, învăț să te iubesc mereu.

Seară îmbrățișată de visuri arzătoare, 53

Stelele cu strălucirea lor eternă luminează misterul, Desfășurarea vieții devine un joc sublim, Sub vălul nopții, tainele universului silențios pălesc.

Steluțe de-argint cad din văzduh, Sufletele în dans se îmbină armonios, E o luptă dulce de săruturi înflăcărate, Iar inima trandafirului alb începe să înflorească.

Vino, călătorule, să simți pulsul vieții, Să te reînvii în spațiul unde îngerii dansează, Dezvelind taina ascunsă a veșniciei, Când își deschid aripile către infinit.

Melancolie, subtilă și sfâșietoare, Secunde curg lent în eternitatea nesfârșită, Îngerul mărturisește cu tristețe și speranță, Dorința nesfârșită de a atinge infinitul.

O fată ce pare un înger în lumina lunii, Se transformă prin forța iubirii ce o cuprinde, De-o aripă de înger sfâșiată și uitată, Ce zace nemișcată în palma înghețată a gheții.

Printre lupte amare și triumfuri glorificate, În cer cad îngeri cu inimi pline de dor, Ei își pierd răbdarea în tumultul vieții, Și în haos, se agață de fărâme de speranță.

Seară îmbrățișată de visuri arzătoare, Cum poți să adormi când inima este în alertă?

Guler de umbră se așează pe umerii goi, Și aripile de fluturi își deschid culorile în întuneric.

Visul tău dulce-mi ține-inima-n brâu, 54

Așa cum ochiul tău stelar pe mine.

Când noaptea se așterne peste câmpul plin de rău, Visul tău e farul ce mă ține pe linie.

Pășesc prin lumea largă, adesea fără rost, Umbra ta deșartă sună mereu în mintea mea.

Pur și simplu îmi place să mă gândesc la tine cel mai mult, Mă gândesc la chipul tău, iubito, chiar și în visul meu grea.

Anii au trecut, furtuna a năruit visele, Vocea și fața ta au fost uitate în acest timp.

Lipsit de speranță și dragoste, simțeam cum inima se resemnează, Mă luptam cu singurătatea, cu acest imens gol adânc.

Dar apoi o lumină, o șoaptă în întuneric a pătruns, O vedenie de frumusețe, ai apărut din nou.

Inima îmi tresare, iar pasul meu e mai iute, mai iute în mers, Încredere, dragoste și lacrimi de bucurie curg, toate deodată într-un hohot plâns.

Inima mea în piept e însuflețită, Simt din nou fiorul vieții, ești tu, al meu iubit dor. Încântare, credință și speranță din nou mă însuflețesc, visul e din nou născut, Îmi ești viață, lacrimă de bucurie și iubire, asta ești tu, dragul meu

M-ai privit, cu ochii tăi lucizi, ce scânteie în soare: 55

"Străine iubit, ce comori îmi aduci în zare?"

Tăcere, iubito! Aș vrea să-ți spun că inima mea arde, Cu puritatea ce o avea un vechi stejar sub soarele de vară.

Tu, care-mi alini somnul cu mângâieri suave, Să nu știi niciodată blestemul care mă apasă, Nici misterul gravat în mine cu flăcări străvechi!

Mă macină pasiunea și orice gând mă lasă fără glas...

Să ne iubim în liniște. Cupidon ne vizează, Și, în umbră, își încordează arcul cu săgeata fatală, Oh, îi cunosc prea bine arsenalul nemuritor: Rușine, furie, crimă... O, perla de dulceață, Suntem două apusuri de toamnă încărcate de tristețe, Oh, tu, atât de albă și rece, Perla mea!

În pustiul rece al singurătății, 56

Singurul sunet ce ajunge la ureche Este cântecul tău, dulce mierlă.

Te văd în trei nuanțe ale iubirii, Precum într-un tablou În care se ascunde o mierlă. În adierea blândă a dimineții, zbori mierlă.

O armonie vibrantă într-o simfonie.

Sufletul și iubirea.

Ele sunt una.

Sufletul, iubirea și mierla Ele sunt una. Între pasiunea nerostită Și cea recunoscută, Mierla în mijlocul cântecului Sau imediat după, aș alege să te simt.

Steaua își acoperă cerul cu mătase, Cu o sclipire argintie.

Umbra mierlei Se întinde pe calea întunecată.

Un sentiment Urmează urmele umbrei, în căutarea Unui vis neîmplinit.

O, suflete de pe pământ, De ce visezi la iubirea perfectă?

Nu vedeți cum mierla Se mișcă în ritmul inimilor Oamenilor ce sunt alături de voi?

Cunosc armonia dorinței Și ritmurile pasiunii; Dar știu, de asemenea, Că mierla este țesută În tot ce simt.

Când mierla dispare din privire, Ea marchează începutul Unuia dintre nenumăratele noastre drumuri.

Privind mierlele, negre Zburând în lumina portocalie a răsăritului, 57

Inima mea plină de iubire Ar râde de fericire.

Ai trecut prin timp Într-un mantou de visuri; Brusc, o emoție te învăluie Pentru că ai luat Umbra poveștii tale Ca pe o mierlă.

Sufletul meu bate.

Fără îndoială, mierla zboară.

Toată ziua a fost plină de speranță.

Era un soare strălucitor Și urma să fie o lună plină.

Mierla se odihnea În brațele iubirii.

Prea târziu m-am îndreptat spre tine, iubire, 58

Sunt un servitor care învață-ncet să așeze cuvinte.

Făcând din tăcere un sprijin de fier în care se oglindește durerea, Făcând din iubire un muncitor statornic, mereu în slujba inimii.

La tine, în tine, toate grijile mele au găsit adăpost, Pasul meu s-a oprit, găsindu-și liniștea în ritmul tău. Și-n nopțile cu priviri înstelate, bântuite de tăcere, A fost zâmbetul tău ce mi-a vorbit, aducând lumina zorilor.

La tine, în grădina ta, flori de iubire îmi cresc, Iar când plouă, e potop, o mângâiere plină de surprize.

Cu tine, ultimul hop îl trec, coborând în abisul nesfârșit, Să bem din potirul cu vin, dulceața momentului care se pierde în timp.

La tine, sub floarea de tei, las dorul meu nesfârșit, Un semn al iubirii eterne, o amintire ce mănâncă în somn. Și dacă dorul îți este, dacă mă vrei pe nesăturate, Mai pune o floare între perne, un semn al dorinței tale.

La tine, las zborul meu și gândul, și tot ce e prea târziu, La tine, unde timpul e doar o adiere pe câmpul iubirii.

La tine mi-e bine cu rândul, în liniștea ce se așterne, Prin toate acestea ce azi nu le știu, dar mâine le voi afla.

Pentru tot ce-a pierit în incendiul iubirii tale, 59

Îţi ofer acum totul, trecutul, prezentul, viaţa mea întreagă. Încă mai sper, într-o zi, să te văd revenind, Pentru că am păstrat anii aceia, gata să ți-i restitui.

Anii aceia, bogați și sălbatici, ai noștri, Am încălzit în palmele mele zile, luni, anotimpuri pentru tine.

Te rog, fii prezentă înainte ca timpul să-și încheie povestea, În timp ce inima mea încă bate pentru tine.

Revino, să-ți dau durerea pe care am cules-o, Destulă pentru o oră de lacrimi.

Revino, căci acum casa noastră sunt doar eu, Anii trecuți mă apasă, vreau să ți-i înapoiez.

Trece mările, trece munții, ca să-ți readuc amintiri, Amintiri în care să mă înfrunți.

Revino la locurile unde am visat împreună, Unde ne-am iubit fără vină.

Alină-mi umilința, alungă temerile ascunse în gând, Încă o dată, schimbă-ți traseul, căci totul pare fără sens.

Lasă-mă să-ți dau bucăți din dragostea care a fost, Revino, pentru că încă sunt aici, așteptându-te.

Nu am nevoie de dovezi, nu cer facturi pentru dragoste, Te aștept în locul unde îngeri se adună.

Am închis șapte ani în iubirea pe care ți-o port, Iartă-mă ca pe un suflet rătăcitor.

Revino de acolo de unde stelele cad, când strugurii sunt coapți, Am adunat ani pentru tine, strânși în zile și nopți.

Revino în trecut, în grădina incendiată de pasiune, Unde m-ai văzut și m-ai făcut prizonierul durerii.

Dar te rog, revino într-o zi, Lasă-mă să-ți restitui anii pierduți, Pentru tot ce-ai sacrificat din dragoste pentru mine, Sunt gata să mor, ca să fim în sfârșit egali.

În pădurea vieții noastre au crescut povești, 60

Ca arbori cu inimile arse-n jocul focului ascuns.

La țărmul mării albastre-am încercat să construim castele, Dar valurile timpului le-au răsturnat, una câte una.

Dorul a devenit pentru noi o formă de nebunie, O iluzie gravată pe tableta inimilor noastre.

Ne-am jurat iubire veșnică, dar nu știam Că e doar o fântână a dorințelor, care seacă în lumina soarelui.

Am împărtășit tăceri în zilele arzătoare de vară, Și-am dansat în serile târzii sub pomii lipsiți de adăpost.

Am adunat momente ce vor deveni răni în inimile noastre, Într-un carusel al plânsului, în această viață sumbră.

Am avut o barcă doar pentru noi doi, Cu un port ascuns între tăcere și nisip.

Am avut o vâslă, precum iubirea noastră, Ce se pierdea mereu în valurile de iluzii și speranțe.

Iubirea noastră era o pădure adâncă, Și umbra era singurul nostru leac.

Am fost destinat să port povara iubirii, Pentru tot ceea ce iubesc și pentru tot ce a fost absent.

Lumea poetului pe cer se-nalță, un mister, 61

Pentru omul obișnuit, un cod enigmatic, fără tălmăcire, Precum spațiul Banach, abstract și nesfârșit, Se ascunde lumea poetului, în jocul de umbre și de lumini.

Poetul trăiește într-un tărâm aflat dincolo de granițe, Acolo unde calea obișnuită devine o pânză albă pentru visare. Înţelesul său nu e nicicând prins în mrejele banalului, Căci el zboară pe aripi de fluturi spre alte zări de cunoaștere. În lumea lui, fantasia este arhitectă și stăpână, Populată cu personaje ce dansează pe acorduri de nuanțe.

Creaturi fantastice pe pânza cerului își spun poveștile, În versuri și metafore, pictând tablouri în mintea omului comun.

Dar, pentru omul obișnuit, acest limbaj e unul străin, Rătăcește în labirintul de cuvinte, pierdut și dezorientat.

Lumea poetului e o simfonie ascunsă într-o conchidă de mare, Iar sunetul mării, doar o adiere de vânt pentru cei neinițiați.

Dar, ah, cât de minunată e lumea poetului, când este descoperită!

Cum fiecare vers se deschide, asemenea unei flori sub razele soarelui.

Iar omul obișnuit, dacă ar deschide sufletul spre a înțelege, Ar vedea că lumea poetului este chiar a lui, doar că îmbrăcată în alte intelesuri.

Sosesc la tine cu soarele apus, 62

Iubirea devine în mine serviciu sacerdotal. Învață-mă cum să ținem tăcerea drept busolă, Cum să dansăm pe coardele timpului nespus.

La tine, îmi las toate grijile pe prag, Aici îmi odihnesc pașii ce-au fugit în zori, Și noaptea, când stelele devin călători, Zâmbetul tău mi-e vers, mi-e cântec, mi-e drag.

La tine, grădina se umple de flori și plouă, Cu o ploaie de iubire, de sentimente divine, Și ultimul hop se topesc în vinul tău, În potirul unde destinul ne șoptește divin.

La tine, las o floare de tei, simbolul nostru, În memoria iubirii ce nu se stinge-n veac. Și dacă te cheamă dorul, dacă mă vrei aproape, Mai pune o floare de tei între perne, să-ți încălzească seara rece.

La tine, îmi las visul, gândul și timpul, În tot ce pare astăzi atât de târziu.

La tine, mi-e bine să mă așez cu rânduială, În toate cele ce azi încă nu le știu.

Ninfe de vară, tinere și de-o frumusețe rară, 63

Se adună la lumina argintie a lunei ce-și răsare coarnele. În rochie de mister, dansează sub veșmântul stelar, Pentru a-și descifra soarta, împletesc cunună de dorințe.

Noapte plină de magie, trează în taina ei, E o tradiție veche, poate o poveste uitată în vreme, Când tinerele domnițe își visează jumătatea, Culeg cu drag florile de Sânziene, acele stele căzătoare. În inimă le arde o flacără dorind iubire, O iubire ca un vis, poate un mit perpetuu.

Pe câmpia luminată de argintul lunii, dansează visând la infinit, O tradiție străveche, magie efemeră, dor nemuritor.

Cerurile se deschid, cu raze strălucitoare ca diamantele, Spiritul sacru coboară și atinge orizontul, Lumina pătrunde florile, cu o puritate divină, Sub adierea vântului, petalele lor zboară spre zări necunoscute. Și în mângâierea pădurilor, ecoul dansului nimfelor răsună, Cu rochii împodobite și spice în brațe, Mândrele fete în hora amețitoare a zânelor, Caută în noaptea magică răspunsuri la întrebările destinelor lor!

M-am trezit într-o seară într-un câmp deschis 64

Fără stele, fără lună Orizontul s-a topit în întuneric Stele-cadente au plecat într-o altă galaxie Luna s-a retras la adăpost uitând sclipirea printre nori Universul a dispărut Nu cred că va mai reveni vreodată Era un cer nocturn unde lipseau corpurile cerești De aceea au zburat spre alte meleaguri Nopțile s-au unit cu negura Deci era beznă Veșnicia a uitat să își facă apariția Și am rămas fără licărire A fost o singură observare Nici nu putea să mai fie Ființa divină nu a fost impresionată Nici nu avea cum Era perfectul nepăsător Afară ploua cu stele căzătoare Noaptea a acoperit totul, definitiv La plural, fără visare Rămas fără raze La marginea inimii aștept un alt univers Cu alte stele, cu o altă lună.

Te întâlnesc mereu 65

Ca o notă nescrisă, Ești un test greu de dus până la final.

Ești colorat în nuanțe de azur, Și te-am admirat ca pe o floare solitară într-o fereastră, Rămâi o amintire ascunsă, un secret nedescoperit. Și parcă mă dorești Într-o dedare totală, Lunecătoare și plină de îndoieli.

Tu vrei să-mi aprinzi pe bolta gândurilor balanța suferinței, Îți schimbi culoarea Și te îmbraci pentru mine într-un curcubeu de emoții. Îmi cânți o melodie dulce, Prin care îmi șoptești întrebări, De ce nu dorm, de ce n-am căzut în somn?

Fizic, nu te pot vedea, Dar ești în existența mea de la un gând la altul, Umăr la umăr, Ești acolo, Vrei să rămâi ca un basm Dar ești un coșmar trăit, Ești o poveste nedezlegată! În gând îmi trec și mângâieri nevăzute, Mâinile tale par să alunece pe pielea mea, Vin înainte de somn, Fără a se apropia Ca o rătăcire recurentă, Cât de mult îmi doresc ...O despărțire de tine!

Ciudat și blând, te-am pus la adăpost, 66

În întrebări ce-și caută răspost, Fragmente de lumină mă pătrund, Ele mă rănesc, dar eu sunt sănătos și bun.

Ciudat că nici acum nu pricep, De ce spre tine inima mă târăște într-un rep, Și blând, căci adânc în măruntaiele mele, Flacăra ta îmi arde sufletul, străine.

Inima mea e a ta, complet, Și ciudat mă întreb, poate cu un secret regret, Dacă focul meu te va arde vreodată, Ascuns în tine...mi-e o sarcină încărcată.

Primește-mă măcar din timp în timp, Să nu mai arzi în zadar în adâncul meu intim, Ascunde-mă în tine, când dulce, când amar, Îmbătă-te cu esența mea...eu sunt nectarul tău.

Așa cum eu te-am sorbit pe tine, Când nici nu știam că am fost prins în mrejele divine, Închide ochii, soarbe-mă și lasă-mă să devin...

Potionul tău otrăvit, dar și balsamul tău divin.

Când alegi să te adăpostești în umbra dorului, 67

Și te-nvăluie eliberată-n mantia lui, Încep să se desprindă nori în viitorul meu, Să curgă lacrimile lor, peste saturate...

Lacrimile lor încep să curgă ca un șuvoi, Transformându-se în mări albastre, nesfârșite, Sufletul meu plânge, se topește, luptând însă, În apărarea fortăreței noastre de iubire...

Când simți că te doboară dezamăgirile și încercările, Privind cu inima-ți întreagă la dorințele tale, Agăță-te de raza de soare pe care ai ales-o, Și creează cu mâinile tale visul pe care îl dorești... Înaintează cu încredere pe drumul destinului tău, Cu gândul la a-ți proteja calea în această viață, Înlătură pietrele ce-ți blochează calea, Încărcată de speranță și cu încredere deplină în tine...

Nu lăsa cuvintele dureroase să te atingă, Visele tale pictate în roșu aprins, Dar să nu uiți niciodată cât de mult te-am iubit, Mai mult decat ai crezut tu.

Ce faci la ora când mi-e dor de tine?

68

Când inima îmi strigă în tăcere dorul, Prin vise de noapte, îmbrățișate cu luna, Mă întreb încet, arzând în suflet, Unde te afli tu, bucuria mea care în această viață pare să-mi fie interzisă?

Te voi picta în inima nopții, prin versuri, Pe pânza gândurilor mele voi schița iarăși o rătăcire, Un basm va aluneca în suflet...

Unde ești, dragostea mea, iluzia mea nebună?

Te voi atinge cu buzele mele uscate, Făcându-mă scrum în rugul nopților infinite, Te voi ascunde între paginile unei cărți, printre cuvinte metamorfozate în dorințe... Și la ceas de seară, voi deschide cartea, Când trupul meu arde-n taina dorului fără leac, Pe paginile batjocorite de timp va curge o lacrimă de fiere și dorul îmi va răpăi în suflet, tot mai intens...

Voi mai citi, din când în când, despre tine, printre veștile nenumărate din lumea asta nesfârșită, Și zilele mele vor aluneca, goale și neputincioase, Atât de lipsite de lumina ta, raza mea de soare.

Mătasea-ți, numai ea, ca un univers străveziu, 69

Pe pielea mea desenează constelații cu dantelă, Zeii străbunelor mituri, în pași de dans se-nvăluie.

Zilele pot să treacă, dar nopțile sunt-un teatru etern.

Dansând pe sârma momentului, descultă și-nflăcărată, Mătasea-ți, cu gust de absint, mă aduce-n brațe tale.

Iar eu mă las purtată, și tu încă nu înțelegi, Cum viața-ntreagă se poate comprima într-un glob de sticlă.

Rima-i încă pierdută-n versul meu ce te caută, Prin toate cuvintele, ecoul tău mă ghidează.

Pe un tărâm de vis locuiesc, cu granițe fantastice, Drumuri de mătase spre mine se încolăcesc. În spațiul dintre zi și noapte, mereu mă pierd și te regăsesc, Tu, în mine, și eu, în tine, un dans divin al sufletelor.

Te voi iubi mai mult la despărțire, 70

Când totul stă în balanță, în agonie, Când un adio străbate sufletul mai intens, Și am închis ușa căminului tău cu tristețe. Îmi voi lua valiza încărcată cu furtuni interioare, Și o fotografie ștearsă de vârtejul timpului, Întâmplarea nunții noastre, un moment pierdut, Astăzi îl las în mâinile altor tineri îndrăgostiți. Și te voi săruta cu demnitate și cu respect, Căci destinul a împletit atâția ani viața mea cu a ta, Și chiar dacă am învins în acest păcat de iubire, El încă mai persistă în mine.

La despărțire, te voi invoca mai des, Și voi pleca spre o destinație necunoscută, Ai fost mângâierea mea în această iubire tumultuoasă, Și sprijin în fiecare an ce a trecut. Și voi pleca cu mâinile neîntinate, Voi încuia amintirile în cutia timpului, Și chiar și stelele cad în miezul nopții, Uitate în zbor de iubirile care nu mai sunt.

Pe tărâmul dorului, mă voi ascunde în seară, 71

Chemându-te în vis, prin soaptele sfioase, Îmi vei răspunde oare? În lumea asta-ntreagă, O, iubire a mea, de ce mă lași așa de singură-n odaia aceasta?

Versuri îți voi scrie, pe mătasea nopții întunecate, În picturile mele, voi zugrăvi un labirint de dor, Un ecou va trece prin inimă...Unde ești, iubirea mea, cea care îmi este vis și dor?

Prin vălul nopții te voi atinge cu buzele-mi uscate, Flăcările iubirii mă ard, atât de intens, atât de viu, În coperți de cărți te voi închide, Transformând cuvintele în dorințe pe hârtie. Și cartea o voi deschide, în tăcerea serii, Când inima mea îți dăruită arde fără sens, O lacrimă amară va curge pe paginile îngălbenite, Și dorul mă va consuma, cu fiecare minut mai dens.

Voi citi despre tine, din când în când, Printre știri și voci din lumea asta vastă, Zilele-mi vor trece, gri și lipsite de farmec, În absența ta, a soarelui meu prea iute trecut.

Prin lăstari de cuvinte, spre tine mă frământam, 72

În iulie torid, cu sufletul-n vânturi.

Amorul și simfonia bucuriei îmi erau călăuză, Topindu-se în aurora, în calea zorilor. Împletind consoane și vocale, mă mișcam pe al poeziei drum, În ritm cu valurile ce cuvinte îmi țeseau, Și o dulce reverie îmi zumzăia în minte, Căutând să se desprindă la fiecare răsuflare.

Din abisul inimii, metaforele străluceau, Ajungându-mi în părul bătut de soare și sărat de marea vieții, Un dor îndrăzneț și solitar mă trăgea spre tine, În galaxia de poeme încrustate cu perle prețioase.

Am prins în palme șiragul de alegorii luminoase, În iulie sclipitor, sub bolta plină de diamante, M-am învăluit în valuri, fără o clipă de îndoială, Și-n marea de poezie... te-am regăsit pe tine.

Într-o zi cineva te va strâge in brațe asa de tare 73

Încat toate piesele tale se vor aseza la loc. Îmbrățișează-mă în petale de lumină, Când visele îmi sunt vălmășite de norii furtunii.

Ghidează-mă prin labirintul din inima nopții, În dansul nostru ce se-ntinde până la hotarele eternității. Întoarce-mă de pe drumuri necunoscute, Când mă pierd și uit unde mi-e casa. Îndreaptă-mi privirea spre zorii linăriți, Și șterge din ochii mei roua durerosă. Înfășoară-mi buzele în satinul culorii, A fluturilor ce dansează în lanul de maci.

Picură în palma mea sclipiri din cerul nocturn, Balsam pentru inima ce tânjește după alinare. Împletește în ochii mei raze de vis, Din nectarul alb al florilor de măr.

Deschide-mi porțile ce duc spre Eden, Să ne construim împreună un paradis al iubirii. Într-o zi, a ta voi fi, și tu al meu, Și toate bucățile de vis se vor uni în aur pur.

Am aprins o cale-n constelații pentru a-ți descifra un vis, 74

Care s-a încolțit discret, hoinărind prin catedrale de cuvinte.

Pașii tăi trăiau în depărtare, nu știam dacă îmi erau destin, Dar i-am așteptat să sosească, cândva, mai repede sau mai târziu... Și când momentul predestinat și-a urmat propria sa cursă, Narcisele și-au etalat covoarele peste o vară incandescentă.

Dorința ce a licărit în tine și-a ales momentul perfect, Să șteargă de pe obrajii mei lacrima cu gust de mare.

Ai pășit cu picioarele goale peste pragul inimii mele, Să nu zdrobești iarba de abia trezită la viață...

Ai adus culori de azur, alungând norii prinși în lănțișor, Ai înflorit curcubeul pentru brațele mele deschise.

Am lăsat în urmă gânduri sfâșiate de trecut, Alegând să îmi devii aripa ce mă duce spre împlinire.

Ai simțit parfumul Evei învăluindu-te plăcut, Și te-ai transformat în Edenul întrupat din nemurire.

Astăzi, mâine și în multe alte veșnicii, Vom rămâne prizonieri în neputința de a găsi drumul de întoarcere, Pentru că nici spiritele dansului, cu jocul lor născut din înșelăciune, Nu pot alunga fluturii ce acum zboară liberi prin casa noastră.

Mă ascund în adâncul unui gând, 75

Rotind încet paginile unui vis ce pare pierdut, Așezând bucăți din sufletul meu, unul câte unul, Într-un tablou ce pare că există dincolo de timp.

Lumini și umbre dansează împletite, Cu vocile lor, pierdute în tăceri nesfârșite, Sub ploaia ce cade din ceruri, șoptind Refrenul unei toamne îndepărtate.

Mâini se întind în aer, vibrând, Un dor aprinde flacăra din ochii noștri, Din când în când, un fir de vânt se oprește Pe un peron pavat cu amintiri.

Salciile suspină adesea pe maluri, Pe cer mai apare o stea din când în când, Un râu ascunde secrete în valurile sale, Șoaptele purtând miros de cafea.

Promisiuni se nasc sub pașii care se apropie, Regretele se aud sub pașii care se îndepărtează, O cupă în care miere și pelin Se amestecă nebunește, într-un joc.

Mă ascund în adâncul unui gând, Rotind încet paginile unui vis ce pare pierdut, Pe ultima pagină se găsește doar un punct, Pentru că visul pare să fie lipsit de timp...

Te-am iubit cu pasiune de-o eleganță rară, 76

Azurul cerului l-am ținut strâns la brâu, Am suspendat momentul într-o eternă îmbrățișare, Ca un simbol de dragoste, în colțul casei noastre, fără rest.

Te voi iubi cu fiecare ticăit al timpului ce trece, Și cu fiecare clipă ce va veni, știu că e posibil, Chiar dacă asfințitul împarte vina în multe părți, Din inimă, îți port iubirea, fără rezerve.

Te-am iubit cu albastrul înflorit în inima unei flori, Și nu am uitat că tot ce e frumos, se sfârșește...

Cuvinte răstălmăcite de tăcere Le-am înflorit pentru a-ți face aniversarea mai frumoasă.

Te voi iubi în fiecare dimineață, cu blândețe Și voi face pace între iarnă și primăvară, Voi lua povara de pe umerii tăi, Să o împărțim în doi, pe o stea arzătoare.

Te-am iubit, nu e doar o impresie...

Te voi iubi acum și până la sfârșitul zilelor, Chiar dacă luna își varsă lacrimi de jad, Pe aripile dureroase ale despărțirii.

Eu m-am oferit iubirii, la fel ca frunza în vânt, 77

Ca o pasăre cu inima ancorată-n pământ.

Am lăsat la cherubini un gând, Să mă îndulcesc cu sărutul tău, neatins de-amarul păcat.

M-am pierdut în împletirea părului tău, cu pași liniștiți, Dar am stârnit dorința, născută din abisul celor neîmplinite, Din dorințele coapte pe un fir de timp, înaripate, Din iubirea ce încă vibrează între noi, nealterate.

Am renunțat la fericirea cerească, de nepătruns, Și am degustat din pasiunea ta, un pocal de dor, necenzurat, Uneori dulce, alteori amară, fiecare sorbitură, Mi-a adus ambele fețe ale monedei - zâmbet și cernitură.

M-am oferit iubirii, la fel ca fluturele-n vânt, Pe marea drumuri a vieții, am căzut încă o dată în frânt.

Prin săruturi și plase de amintiri, jocul destinului m-a capturat, Acum, în întunecata sa câmpie, m-a lăsat abandonat.

Mă rog la marginea lumii, în șoaptele nopții fără sfârșit, Să pot numi iubirea din nou, să-i redau glasul ce s-a pierdut, S-o strig într-un ecou ce se întinde până la infinit, Ca azi și-n cea mai luminoasă zi, să îmi răspundă, iubit.

Surreal am fost luat de val iubirii, 78

Ca pasărea cu aripa-nțepenită în lut, Am oferit mărturii heruvimilor, Să încerc sărutul neatins de amărăciune și lupt.

M-am pierdut, inocent, în grădina părului tău, Dar am aprins durerea ascunsă într-un abis De doruri coapte în liniștea unui moment, Din amorul ce a mai rămas între noi, încă sfios.

M-am despărțit de cele divine, Și am gustat pasiunea care ești, Uneori dulce, alteori amară, în orice sens, Mi-ai oferit bucuria și mâhnirea.

Surreal am fost luat de val iubirii, La drumul mare am fost din nou învins, Prins între săruturi și căderi în mreje, Jocul iubirii m-a surprins în adăpostul său.

Mă rog acum la marginea existenței, Iubirii să-i pot rosti din nou numele, Să o chem și să-mi răspundă, Astăzi și până la sfârșitul timpului.

În acest dans al vieții, mă învârt cu mănușile puse, 79

Sunt delicat, prea fin, oțelul doar în priviri se adună.

Tac prelung, încercând să-ți învăț limbajul, să-ți descopăr amănuntele nespuse, Dorind să-ți traduc în bătăile inimii emoțiile mele, încet, una câte una. Îmi dau mănușa jos, uneori, doar pentru a-ți simți căldura, Dar în ochii tăi văd doar întrebări, și-un dor nesfârșit. Îmi pare rău pentru confuzia în care ne-a adus această aventură, Dar nimeni nu ne-a pregătit pentru așa ceva, pentru acest infinit.

Uneori mă topesc și curg pe pielea ta, asemenea unui fir de sudoare, Peste tâmpla ta rece, în amurg, când obosit, ceri iertare.

Nu este vina ta, nu este vina nimănui, Doar viața, această poveste încâlcită, cu încâlceala ei ne-a adus în pragul disperării, fără nicio scăpare.

Pe lângă inima mea, o stea s-a aprins, 80

În văl de iubire, sufletul meu s-a încins.

Cu aromele tale, jasmin și trandafir, Alinti abisul meu, ești scut, ești zid.

Cherubinii dansează în focul de smarald, Aripile lor mă-ncălzesc, în vântul ce-i umed și cald.

Aduceri aminte de vremi pierdute, Pe poteci de tineret, de inimi ascultătoare, mute. În tango amintirilor ne pierdem, cu speranța ca vânt, Inimile noastre dansează și-acum, într-un ritm rotund. Îți aduci aminte cum dragostea curgea, pură, precum un râu?

Sau a devenit amintire, în vâltoarea timpului, care cu totul ne-a luat, Cu totul ne-a supt și-n patul iubirii a adus un alt râu?

Ești soarele meu, zâmbetul meu de trezire, Și vântul care adie, lăsându-mă în suspine.

Aș vrea să beau cuvintele pe care nu le-am spus, Dar pentru tine, draga mea, sunt doar un ecou pierdut, In universul tau de vise și iubiri ce-au trecut.

Ești a mea, o veșnică reverie, în inima visului ce plutește, 81

Epicentrul de emoție, sursa tuturor alergărilor mele.

Ca o liră în mâna destinului, cântând pe un câmp de stele, Ești fascinația dulce, care-mi freamătă încet prin vene. Țesându-se în filetele sângelui, prin adâncurile mele umbrite, Ca un răsărit de soare prin bulevardele mele nocturne, ești lumina.

Tu alergi în pulsul meu, în mareea tăcută, ce nu se termină, Când spre inima mea, când spre periferia tenebrelor, în eterna lumină. În cupola unde locuiesc, cu răni ascunse în omoplat, Ești eco-ul tăcut al vocii mele, sunt un poem nescris.

Viața mea pentru tine va muri, cândva, în adâncul nopții de bazalt, Iar iarba ce știe gustul pământului, va împrăștia amintirea neclintit.

Sângelui meu îi este dor de inima mea, când îi părăsește, Aerul este înalt, tu ești înaltă, ca un turn de fildeș în noapte. Și vine o vreme când mor caii, o vreme când se-nvechesc poveștile, O vreme când plouă rece și toate femeile poartă chipul tău în noapte. Și vine o pasăre mare, albă, aducând vise de visare, Într-o lume unde fiecare femeie îmbracă rochia ta, în mister. Și în această lume amestecată, tu rămâi visul meu de iubire, Ești tot ce am, tot ce voi avea, până la ultimul meu respir.

Te-am chemat de dimineață, viață, la ceai amar, 82

Pe noi, care nu am știut să schimbăm o vorbă adevărată, Noi, care am dansat pe aceeași sârmă tensionată, Ai ochii înstrăinați de mine, urmele bătăliilor trecute sunt ținuta ta. Îmbrățișezi ridurile și o lacrimă îți alunecă pe obraz, Păreai obosită de mine, viață. Știu că nu ți-a fost ușor să mă porți pe umeri, Că te-ai înclinat adesea cu milă spre mine, Mereu m-ai ținut pe o frânghie subțire, Mereu, între cădere și renaștere. Îți dorești ceaiul dulce, învăluit în arome?

Sau amar, cu părți ascuțite ca o răsplată? Știu că adesea ai îndurat măreția greșelilor mele, Spune-mi azi ce meriți.

Presimt răspunsul tău în adâncul tăcerii, Mi-ai fost și povară, dar și salvare, Răspunde-mi azi, în lumina primei dimineți, Cum îți place ceaiul, viață?

Aș dori să-ți cer, doar între noi, Ce va mai fi când timpul și ploile își vor spune cuvântul, Ce va mai fi din pământul ars de soare, Și din iubirea întoarsă cu durere.

Ce va mai fi după ce eu nu voi mai fi, O zi de jale fără lacrimi, Te rog, răspunde-mi azi, viață, Și șterge-ți lacrima de pe obraz.

Mă vei uita, chiar dacă încă mă ții de mână, Voi deveni din nou pământ, praf, Rămâi, viață, să-mi dai vestea finală, Cât timp a mai rămas, cât timp încă mai există.

La răscruci de destine pierdute, 83

E frig și plouă mereu în suflet, Lacrima se așterne pe lume, Pe pământul uscat, în căutarea unui ideal pierdut.

Sărutul nostru, o amintire, Rătăcește prin ploaia măruntă, Se încolăcesc amintirile pe trupul ars, Te aștept zadarnic, rămânând mereu același.

Eu, bufon trist pe o scenă a vieții, Ce cântă din noapte în zori, Un cântec banal de durere și dor, Obosit, mă odihnesc pe perne de vânt.

Lumânarea sufletului nu mai arde, E frig în inimă, în gândul meu, Astăzi sunt eu, mâine poate, Nu voi fi decât o amintire pierdută.

Plouă iar în cerul sufletului meu, Pășesc pe stropii rămași pe asfaltul stelar, Așteptând să mă întorc, Dar pașii mei sunt prea grei acum.

Cuvintele lipsesc din mesajul final, Privesc spre tine, iar pașii mă poartă, Și totuși, cuvintele sunt grele ca pietre, În căutarea mea, m-am rătăcit mereu.

Scriu versuri de suflet pe un altar gol, În vis, am uitat să vin, Voi fugi într-un pahar de vin, Căutând fericirea care a dispărut.

Mâine, voi fi cel care nu mai e, Răspândind nestemate în cenușă și spin, La final, nu voi ajunge niciodată, Mă chemi, mă alungi în mod ciudat. Încerc să mă întorc la poartă, Dar te uit, în mod natural, Mâine va fi o nouă zi, Dar pentru cei ce mai așteaptă.

Vom uita cum să iubim, 84

Și nimeni nu va ști ce a fost în urmă, O vorbă nespusă, un sânge de vin, În umbra cea veșnică a dorului nestins.

Cu inima îmbrăcată în mister și așteptare, 85

Trec prin viețuire, mărgăritarele timpului pe șirag răsucind, Păstrându-mi echilibrul pe funambulul viselor, Ce se risipesc la marginea zorilor.

Nu te mint, somnul mă desparte de sine, Cearșafurile șifonate îmi par necunoscute, Iar pașii tăi, pe cărarea prelungă rătăcind, Își găsesc adăpost într-un alt loc, fără mine. Îmi închipui mereu că muntele se destramă, Țe strig în fiecare bătaie a gândului, Dar în loc de vârf, descopăr abisul Și tot ce este, pare să alerge după tine. Îmi fă din noapte zori cu iubirea ta, Lasă-mă să scrutinez în cristalul trecutului, Să întreb un înger cât de mult te pot prețui Și cât de profund îți cunosc acum ființa?

Mă cufund în viață ca și cum aș fi un străin, Cel ce și-a cioplit din inimă un paradis Și a șoptit o rugăciune în liniștea cerului, Pentru ca nenumărate vieți, în acest sanctuar, să te poată adăposti.

Dintr-un filigran subțire de dorință împărtășită, 86

În adâncurile inimii poți zidi sanctuare de dragoste, Unde veșnicia devine o aspirație posibilă, În acele capele de iubire te poți ascunde, în răcoarea lor divină.

O piatră de pavaj se transformă în scut, În calea oricărei furtuni care se adună la orizont, O rază de zâmbet, în zorii de zi, strălucind precum soarele, Sau căldura liniștitoare a unei mâini care mângâie.

Pașii tăi pe drumul vieții devin mai ageri, mai plini de speranță, Alungând norii cenușii care ascund orizontul viitorului, Când simți că la deschiderea fiecărei zile noi, O inimă caldă și iubitoare te poartă cu ea, în gândurile ei.

La fel ca răsăritul, te iubesc, 87

În mod absurd și cu fervoare absolută, Nici o rușine nu port în a recunoaște, Îmi ești dragă așa cum ești, fără justificare.

Ești ca o revelație care mă eliberează, Prețuirea mea e eternă și captivantă, Ești visul meu vast, mare cât infinitul, Te iubesc atât de mult încât moartea nu îmi face loc. Îți dedic versuri pline de emoție, Ești eroina nespusă a poveștii mele, Nimeni nu știe cât de mult te iubesc, Chiar dacă încrederea în noi pare să se estompeze.

Cu toate calitățile tale frumoase, te iubesc, De la lacrimă la zâmbet, dragostea mea se desfășoară, Nimeni altul nu iți vorbește așa, Ești perfectă în imperfecțiunea ta.

Te iubesc ca pe un zenit de viață, Cu ultima mea conspirație de dragoste, Ascultă și învață, cât de mult te iubesc, În mod modest, și atât de mult.

Dragostea mea pentru tine transcende moartea, Ești ca un sanctuar neatins în inima mea, Dar există atâtea lucruri care ne separă, Te iubesc într-un mod rezervat și fără script. Îmi asum toate dezastrele, doar pentru a te prețui, Te iubesc mai mult decât am putut vreodată să exprim, Chiar și în opoziție cu conversațiile noastre, Te iubesc, cu bune și rele.

Nu pot exista fără tine, așa de mult te iubesc, Oricând, oriunde m-aș afla, Durerea mă însoțește când nu ești, Îți rămân loial, chiar și când nu ești aici.

Pierdut în lumina ta tristă, te iubesc, Nu știu cum să renunț la tine, Te iubesc cu toată existența mea, Te iubesc. Atât mi-a mai rămas.

Dezmățul amorului ne-a prins din nou în mreje, 88

Nu mai știm unde ne găsim sau unde Ne risipim, într-un univers mărginit, Agățat de rotația acestor momente.

Din nou, ne sunt trupurile sculpturi în piatră vie, Emanând din noi, predestinat, Doar jumătățile ce dansează, Cele dezvăluite lumii.

Din nou, totul se focalizează în ochi, Doar în tâmple, doar în buze, Doar în mâna ce îmbrățișează și atât, Restul se topește.

Din nou, suntem încadrați într-un oval, Și nu mai știm unde ne găsim sau unde Ne risipim, într-un univers mărginit, Agățat de rotația acestor momente.

Ce poate fi un suflet fără cântec de iubire?

89

Acest gând se strecoară-n adâncul gândirii...

Răcoarea despărțirii se prelinge, cuprins de neliniște, Simți cum colții singurătății te trag către hău.

Ce-i viața când absența iubirii devine prezent?

Destin, moarte, soartă - fură lumina din priviri.

Când pașii te poartă pe coridoarele amintirilor triste, Te regăsești pe o cale necunoscută, plină de dor.

Melancolia e o hoață, te lovește neașteptat, O lovitură care sfâșie inima și lasă răni adânci!

Sufletul se frânge, iar spiritul se-ntreabă: Cât de mult încă mai poți suporta, fără a-ți pierde firea?

Câtă tristețe poartă viața-n straie de umbre, Și câtă povară plonjează pe umerii curbați...

Un cântec către ceruri te învăluie în alinare, Vei trece peste valuri, fără îndoială, pe drumul către iubire.

Ești acolo, îngemănat cu inima mea, 90

Parfumul tău în mine-a pus rădăcini.

Te simt cum briza după-amiază-nvelea, În roșu-apus, pe crestele mării înșiși. Și devin port unde să-ți legi speranța, Cu valurile iubirii tale pe nisip, Acolo unde durerea și plânsul dansau, S-au pierdut în spuma valului, în al său tulbure sip.

Nu vrem să dislocăm tăcerea, De visele ce ne-au transformat în zei, Ne cunoaștem tăcuta nefericire, Când ne dorim să fim doi, și totuși stăm în piei.

Suntem doi, dar mereu fragmentați, Platformele mele interioare sunt pustii, Te grăbești să alegi, în vârtej aruncați, Un drum neștiut, un labirint de nespuse ghicitoare.

Ești acolo, undeva, doar pentru mine, Cobori treptele ca o pasăre în picaj, Ești acolo, ca să aduci alinare, Și te iubesc, în ciuda tuturor, în veșnic caleaj.

În tăcere am devenit două stele strălucitoare, 91

Ce dansează în cer, în armonie și tandrețe, Ascunzând iubirea noastră în văluri de aur, Ca un secret prețios ce bate în inimi fierbinți.

Tăcerile noastre sunt ca o melodie adâncă, Ce se revarsă în sufletele noastre ca un râu, În ele ne-am găsit adăpost și înțelegere, Ca două flori într-un câmp nesfârșit de rouă.

Cum mai ești, iubite? Ai strălucirea unei comete, Călătorind prin univers cu grație și mister, Nu cer să-mi spui că încă mă iubești, Doar vreau să știu că strălucești în tăcerea ta. În umbra tăcerilor noastre, se înfiripă povești, Ca fire invizibile ce ne leagă împreună, Cu metafore și semne, ne comunicăm în liniște, În tăcere, ne dezvăluim sufletele unele altuia.

Cu fiecare clipă petrecută în tăcere, Descoperim straturi adânci de iubire nemărginită, Ca un labirint magic ce ascunde comori, În tăcere, am găsit elixirul iubirii neînfricate.

Așa că, învăluiți în tăcere și metafore, Ne adâncim în iubirea noastră, deplin conștienți, Că limbajul inimii noastre vorbește mai mult decât cuvintele, În tăcere și metafore, ne-am găsit pentru totdeauna.

Pe drumul ăsta sigur, am mai fost.

92

Când te iubeam mai mult decât pe mine Și nu știam să dau tăcerilor un rost, Să nu mai țipe-n gânduri după tine.

Pe drumul ăsta, pașii mei m-au dus Să te-ntâlnesc iubito într-o toamnă Și multe-n ziua aia nu ți-am spus De frumusețea ta, stimată doamnă.

Aveai ceva ce se pierdea în bine Și ochii mei ți-l căutau mereu, Dar n-au găsit decât o teamă-n tine, Că ce-ți dorești, nu pot să îți fiu eu. Și totuși, n-ai plecat spre altă umbră, Ți-a fost de-ajuns a mea până acum, Nu te-ai temut că viața este sumbră Și-am străbătut iubito-același drum.

Mă-ntreb de-o vreme cum să-ți spun Că fără tine toamna mi-e târzie Și când te-ntorci din tot ce mă adun, Pot construi o altă galaxie!

Cine ești tu, ce-mi pătrunzi ființa și mă amețești, 93

Pretinzând că-mi oferi iubire divină, cerească? Și de ce, în miezul nopții, mă trezești cu spaimă, Când oglinda minții îți reflectă zâmbetul, faima ta?

Cum lumina vie îți curge peste sânii goi în pat, Doar eu, iubindu-ți chipul, privesc ce nimeni nu poate vedea.

Văd tărâmuri pline de speranțe, munți cu vârfurile în cer, Văd acel ținut al destinului, plin de farmec și mister.

Văd oștiri ducând războaie prin ținuturile zorilor, Când noaptea se ascunde în ziduri și prezentul devine trecut, Și iarăși mă întreb cu teamă, cine ești, de unde vii?

Cum de văd doar bucurii în lumea ta străină, în zile și nopți?

De ce mâna unui sculptor a daruit chipului tău formă, Mai frumos decât lumina ce îmbrățișează nisipul?

De ce ochii tăi strălucesc doar verde, crud și sincer, Dezvăluind în subtilitate chipul lacrimilor goale? Și de ce ai venit în calea mea, să te am și să te pierd, Să mă topesc în tine, să mă scufund în clipe de iubire?

Să opresc furtunile în calea ta, pe drumul meu pustiu, Să îți ofere iubirea mea dintr-un pocal de argintiu?

Cine ești tu? Ce faci cu mine când valurile mă sfâșie, Și din orice colț de zare cad ploi străine și reci?

Cine ești, minune vie, coborâtă din ceruri într-un dans, Când noaptea se ascunde în ziduri, iar tăcerile se îmbracă în flori?

În adierea dulce-a vântului, mă pierd, 94

Când tu apareai, iar sufletul mi-l lua, Fiori de dor și bucurie mă străbăteau, În ochii tăi, o lume nouă se deschidea.

Sunt o umbra ce te urmărește discret, Când la pârâu, cu rufe, tu te avânți, Ascuns, te privesc în tihnă și în secret, Frumoasă ești, de mândrețe te încânți.

Pieptul tău, un tablou desăvârșit, Prin ie țesută, se arată cu dulceață, De acest spectacol, inima mi-e cuprinsă, Ești ca o operă de artă fără vreo pată.

Dar timid îmi stau, tăcut în loc, Nălucă sunt, în fața ta cea strălucitoare, Cuvintele par a se pierde-n gol, În fața ta, sunt un visător fără putere.

Dar pentru tine, iubirea mă susține mereu, N-am să mă las în fața frumuseții tale, În ochii tăi, îmi găsesc curajul meu, Să-ți spun cât de mult, în suflet, mă învălue.

Încerc să îmi aduc aminte, 95

De acea zi când pentru prima dată, Te-am văzut, vis într-un raze de soare, Splendoare neatinsă, fără margini.

Prin toate locurile unde-am străbătut, În agitația acestei vieți, Îți simțeam șoapta în gând, Visam chipul tău, căldura-ți înflăcărată.

Anii au trecut, însă visul S-a stins în furtuna ce-a urmat, Am uitat cum suna glasul tău dulce, Și chipul tău, ce-a fost atât de drag. În exil, în uitare, Privind la zilele ce-au trecut, Fără speranță sau rugăciune, Fără iubire sau un adăpost.

Dar razele de speranță au apărut: Te-ai arătat din nou, o clipă, Vis ce-a trecut ca vântul ușor, Sufletul frumuseții, etern și pur, Și inima în piept îmi sare, Și pulsează cu pasiune, Se îmbată de credință, de cântec, De iubire, lacrimi și dor de lumină.

Visul tău mângâie sufletul meu, 96

Așa cum steaua ta, ochiul tău, veghează asupra mea.

Când noaptea își întinde valul peste câmpul înflorit de dor, Visul tău e farul ce mă ghidează pe marea de necunoscut.

Umblu prin lume, adesea fără un scop anume, Umbra ta risipită îmi răsună mereu în inimă. Îmi place pur și simplu să te am în gând mai mereu, Mă gândesc la zâmbetul tău, iubito, chiar și în somnul meu adânc.

Anii au trecut, furtunile au distrus visele, Glasul și chipul tău s-au pierdut în acest văl de timp.

Lipsit de speranță și iubire, simțeam cum inima îmi îngheață, Mă luptam cu singurătatea, cu acest abis infinit.

Dar apoi o rază, o șoaptă în întuneric a străpuns, O viziune de frumusețe, ai reapărut în fața ochilor mei.

Inima îmi saltă, pasul meu devine mai alert, mai vioi, Încredere, iubire și lacrimi de bucurie curg, toate deodată într-un val de emoții.

Inima mea e din nou plină de viață, Simt din nou pulsul vieții, ești tu, dorul meu îndeplinit. Încântare, credință și speranță îmi însuflețesc din nou ființa, visul renaște, Tu ești viața mea, lacrima de bucurie și iubirea mea, asta ești tu, dragul meu.

97

Mi-ai șoptit: „De unde vine această melancolie stranie Ce se înalță precum muntele pe-o câmpie goală, tacută?”

Când sufletul și-a terminat culesul, simțim O rană e viața. Secretul acesta toți îl cunoaștem.

E o suferință pură, nicidecum enigmatică Și limpede precum tu când zâmbești și lumea înveselești Nu căuta în zadar frumoasa mea curioasă Și acum, deși glasul tău este atât de melodic, taci!

Taci, neinițiată! Suflet ce nu cunoaște negura!

Gură inocentă! Mai mult chiar decât Viața În capcanele subtile Moartea adesea ne-a prins Mai bine cu o iluzie să mă îmbăt și liniștit Să mă scufund în ochii tăi clari ca într-un vis Și ușor să adorm în umbra care-ți alunecă de pe pleoape!

Stăpâna sufletului meu, jumătatea mea visată!

98

Tu, pană ce înalță-n vise mângâietoare dorul, Mai poți ține-n inima ta amintirea înnodată De dulci discuții între noi, în noptile cu zborul, Stăpâna sufletului meu, jumătatea mea visată! În nopțile cu luna plină ce ne-a străjuit în taină Sau pe terasa unde-am visat la amurguri în flăcări, Ce moale-ți era trupul și sufletul în haină De iubire; ne-am împărtășit gânduri, chiar și-n tăceri, În nopțile cu luna plină ce ne-a străjuit în taină!

Ce măreț este orizontul în serile de vară!

Ce mister-n univers și ce freamăt în vânt!

Regină-ntre iubite, când cădeam la picioarele tale, dragă, Mirosul tău eram însetat să-l inspir, ca un cânt.

Ce măreț este orizontul în serile de vară!

Adulmeca somnul ușor se cuibărea în noi, Și ochii mei încercau să-ți descifreze misterul, Și sorbeam suflarea ta, o, farmec și fior! Și piciorul tău odihnea în palma mea, ca un perleu.

Adulmeca somnul ușor se cuibărea în noi. Știu să-mi reamintesc de zilele cu soare strălucitor Și trecutul se desfășoară iar în brațele tale, în vis; Căci unde altundeva aș putea regăsi fiorul Decât în sufletul tău gingaș și-n trupul tău aprins? Știu să-mi reamintesc de zilele cu soare strălucitor!

Aceste promisiuni, arome, săruturi divineDin adâncuri neștiute vor renaște oare Cum, după ce se scufundă în oceanul fără sfârșit, Soarele se reînnoiește și strălucește iar în zare?

O, vise! o, promisiuni! arome! săruturi divine!

Te iubesc cu smerenie, ca pe luna cea tăcută, 99

O, cupă a dorului, o, mare nesfârșită, Ești mai prețioasă, iubito, cu cât te îndepărtezi mai mult, Tu, bijuteria nopții, mi se pare câteodată Că intenționat, cu o ironie subtilă, creezi distanțe în jur, Ce îmi separă inima de al tău cer senin și pur.

Mă arunc în atacul pasiunii și asaltul meu e în plină desfășurare Ca un roi de albine ce își atacă cu furie dușmanul Și ești prețioasă pentru mine, o fiară, teribilă, nemiloasă, Chiar și răceala ta care te face și mai frumoasă.

În poemul acesta de iubire tu ești inima mea, 100

Cu fiecare bătaie resimt vibrația ta, Tu ești cutremurul care zguduie universul meu, Tu ești steaua polară, călăuzindu-mă prin negura reîntunericului meu.

Străbați venelor mele, ca un râu neîncetat, Curgi prin căile strâmte ale sufletului meu devastat, Rătăcind atât spre inima mea, cât și spre marginea mea cea mai sălbatică, Însă întotdeauna ești acolo, sub bolta unde îmi ascund rănile sângeroase.

Numai viața mea se va sfârși pentru mine, adevărat, Numai iarba cunoaște gustul pământului umed.

Numai sângelui meu îi este dor de inima mea, când o părăsește, Dar tu ești în inima mea, tu ești visul meu ce nu moare. Înalțimea ta mă face să mă simt mică, Tristețea mea se ridică precum muntele ce se întinde până la cer.

Vine o vreme când mor caii, când mașinile devin ruginite, Vine o vreme când plouă cu lacrimi reci, și toate femeile îți poartă chipul. Și vine și o pasăre albă, purtând cu ea promisiunea de noi începuturi, Să-și întindă aripile și să zboare, să se înalțe și să răspândească vești de dragoste.

Tu ești în inima mea, cu fiecare bătaie a inimii te simt, Și chiar și în absența ta, te simt curgând prin venele mele, precum un cântec nemuritor.

101

102