Eseuri despre Omul - OM

ESTETICĂ

Petru Blaj •

Eseuri despre omul-OM

1

2

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

ESTETICĂ

Petru Blaj

Eseuri despre omul-OM

Editura NAPOCA STAR Cluj-Napoca, 2008

3

4

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

Editura NAPOCA STAR Piaţa Mihai Viteazul nr. 34/35, ap. 19 Cluj-Napoca tel./fax: 0264/432.547 mobil: 0740/167461

Director de editură: Dinu Virgil-Ureche Redactor şef: Ileana-Voichiţa Vereş

© Petru Blaj, 2008

ISBN: 978-973-647-575-7

ESTETICĂ

ÎN LOC DE PREFAŢĂ – Interviu cu Dr. PETRU BLAJ –

ESTETICĂ

5

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

6

Frumosul natural şi frumosul creat – terapie pentru suflet –

D

espre frumosul natural sau frumosul de lângă noi au vorbit toţi marii esteţi în cele mai meşteşugite şi sublime cuvinte, dar subiectul nu poate fi conchis.

Despre frumosul creat, strecurat prin fondul lăuntric de gândire şi simţire a omului şi redat semenilor înnobilat cu splendoarea sublimului şi candoarea sufletului său, de asemenea, s-au scris numeroase studii dar exegeţii sunt departe de a epuiza subiectul.

Dar dacă despre aceste două forme ale frumosului esteticienii au vorbit şi au scris diferit, au ajuns totuşi şi la o concluzie comună: indiferent de forma lor, trebuie să încânte ochiul şi auzul, să fie desfătări ale minţii şi ale sufletului, să nu agreseze spiritul.

De-a lungul timpului, indiferent de nivelul său de cultură, printr-o intuiţie nativă, omul a ştiut să extragă din universul său apropiat chintesenţa creaţiei: „Mândro din dragostea noastră A-nflorit un pom pe coastă” Auziţi cum zice versul? În numai câteva cuvinte este redată o adevărată icoană picturală, creată din ce?: „Din dragostea noastră”…

Iată cum omul simplu, în puritatea eului său, a sesizat cum micul său univers consimte la arderile sale intime şi îi devine aliat în dragoste.

Despre frumosul ca terapie pentru suflet şi prin extensie pentru trup, ne v-a vorbi într-un interviu un tămăduitor al trupului şi al sufletului, medicul şi poetul Petru Blaj.

R: Domnule Petru Blaj, vă rugăm să contopiţi cele două calităţi ale dvs. de medic şi creator de frumos şi să ne spuneţi care credeţi că este rolul frumosului pentru armonia sufletului şi minţii omului?

ESTETICĂ

7

Dr. P.B.: Vă pot spune că frumosul face parte din mintea şi sufletul nostru. Armonia unuia este şi armonia celuilalt. Raţiunea şi simţurile noastre caută frumosul în afară ca să nu-l piardă pe cel dinăuntru. Am fost creaţi pentru frumos şi nu-i putem rezista nicăieri în univers. Să mă explic. Cineva spunea: aş prefera urâţenia dacă n-ar fi dezgustătoare. Aţi auzit bine, dezgustătoare. E cumva o dorinţă a acestui om să fie urâţenia dezgustătoare? E o hotărâre a noastră să ne placă frumosul? E un act de conştiinţă sau un plan decizional în forul volitiv al omului ca urâţenia să fie dezgustătoare iar frumosul irezistibil? Cu siguranţă nu. Nu ştim de ce frumosul e frumos şi urâtul e urât. Nu ştim de ce proporţia atrage şi disproporţia respinge.

Nu ştim de ce echilibrul e superior dezechilibrului, perfecţiunea imperfecţiunii, armonia dizarmoniei, forma dismorfismului ş.a.m.d.. Şi totuşi ştim. Ştim că aşa am fost construiţi din proiect, printr-un înscris genetic ireversibil, ca într-un postulat fără scăpare, ca un determinism al sufletului încât acesta să tremure comme une feuille, ca o frunză, cuprins de friguri în prezenţa frumosului şi să se retragă în sine provocând o grimasă involuntară în preajma urâtului, a kitsch-ului, a falsului, a răului.

R: Consideraţi că frumosul natural şi frumosul creat de om (muzica, pictura, sculptura, literatura, arta în general), ne pot ajuta să găsim în noi puritatea copilului care am fost odată?

Dr. P.B.: Există un ritual cultic al simţurilor şi raţiunii în întâlnirea cu frumosul, o descătuşare de frumos înspre frumos, o întâlnire hierogamică a elementelor creaţiei. Cel ce întruchipează Frumosul şi-a amprentat numele în tot ceea ce a creat. (Urâtul nu este fiinţial, la fel şi răul – el este doar un accident, un accident prin cădere liberă, cum am spune noi medicii, cu consecinţe milenare dar nu veşnice). Nu numai că avem nevoie de frumos, dar nu putem trăi fără el. Din acest punct de vedere nu îmbătrânim niciodată, rămânem mereu „copilul de altădată” după expresia dvs., pe care nu-l regăsim ci-l împrospătăm. Din această cauză, iubitorul de frumos e frumos şi în felul cum întâmpină moartea.

R: Putem spune că trupul omenesc este frumos numai în măsura în care oglindeşte sufletul?

8

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

Dr. P.B.: Dacă sufletul cuiva e frumos, atunci da toată fiinţa lui radiază lumină, exact cum s-a scris în vechime: Dacă ochiul tău este bun (iar binele cuprinde şi frumosul) tot trupul tău este în lumină, iar dacă ochiul tău este rău (chiar sănătos fiind) trupul tău e plin de întuneric. Am văzut zâmbet încântător la oameni cu feţe urâte, şi vorbe respingătoare la oameni cu chipuri frumoase. În ambele cazuri sufletul trece în umbră aspectul trupului. În fond, cred că Cehov (care avea şi cunoştinţe medicale) nu s-a înşelat când a scris: „la om totul trebuie să fie frumos: şi faţa şi corpul şi sufletul.”

R: Consideraţi că arta e o depărtare de real şi o invitaţie de evadare în abstract?

Dr. P.B.: Poate nu întotdeauna în abstract ci şi în onirism, ficţiune, clar-obscur etc. În toate timpurile omul a fugit de sine şi de realitate. Chiar activitatea exagerată este o fugă de realitate, „un joc secund” cum îi spunea I. Barbu. Nu existenţialiştii au inventat angoasa existenţială, poate că ei au descris-o mai bine decât alţii, precum nici sintagma „realitatea crudă” nu am inventat-o noi. Nu toată arta este abstractă. Evadarea în apolinic şi dionisiac nu naşte întotdeauna artă. Chiar dacă e abstractă sau nu, arta poate fi totuşi un loc de întâlnire, o răspântie, cum zicea Mircea Platon despre poezie.

Doar că: „la răspântii întâlneşti fie cârciumi, fie troiţe”, când „furci ale pierzaniei”, când „răs-cruci ale epifaniei”.

R: Creaţia artistică actuală, indiferent de forma sa, răspunde nevoilor de hrană spirituală a omului?

Dr. P.B.: Sufletele oamenilor sunt diferite ca de altfel şi oamenii înşişi. Principialul este diferit de sentimental iar pragmaticul este diferit de amândoi. În aceeaşi măsură şi hrana spirituală a fiecăruia este diferită. Vă pot da un exemplu din lumea fizică. În faţa unei mese îmbelşugate, frumos ornamentată şi într-o atmosferă încântătoare principialul va spune: poftă bună! fiindcă pentru el binele primează. Sentimentalul însă va spune: poftă mare! aducând satisfacţia în prim-plan după inima lui. Iar pragmaticul va rosti sec: Ia şi mănâncă! existenţa devansând orice prioritate. Deci tipul psihologic, cel de personalitate, diferenţele de stil, de caracter, de cultură, de tradiţii, toate acestea, duc la diversificarea artei ca suport spiritual pentru om.

ESTETICĂ

9

R: Se spune că frumuseţea se află în ochii privitorului.

Consideraţi că, în sens mai larg, omul de astăzi are capacitatea de a sesiza armonia unei creaţii, de a- i descifra mesajul, sau are un circuit închis rezervat iniţiaţilor?

Dr. P.B.: Omul de astăzi, dacă este iniţiat, are toate şansele să descifreze mai multe valenţe ale unui mesaj artistic. De altfel opera de artă este cu atât mai valoroasă cu cât mesajul său este perceput mai variat. Inteligenţa nativă cu salturile sale intuitive nu e de lepădat, dar insuficienţa ei reclamă cultivare prin educaţie. Orice om care în copilărie a petrecut mai multe ore într-un atelier de pictură şi sculptură, îşi aminteşte cu drag de momente ale creaţiei, preocupat fiind de cultul pentru frumos. Eu însumi cândva mi-am dat seama că scriind poezie de fapt sculptam cuvinte sau pictam idei. Diferit era doar materialul de lucru, pe care îl schimbasem.

R: Am să vă citez o mărturie a lui Nichita Stănescu şi vă rog să o comentaţi: „Recent fiind în Munţii Vrancei, mi- am fracturat un picior şi fiind eu izolat de un mijloc de transport apropiat, un ţăran mi- a cântat din fluier în dreptul gleznei, spunându- mi că durerea se îmblânzeşte prin cântec. Durerea se îmblânzeşte şi prin poezie.

Poetul cântă prin poezie la osul rupt al existenţei.”

Dr. P.B.: De la harpa lui David sau a lui Orfeu şi până la meloterapia din zilele noastre nu mai încape îndoială că sunetele muzicii, armonia, ritmul şi tonalitatea lor au influenţă benefică nu numai asupra oamenilor ci chiar şi asupra animalelor şi nu vreau să stărui asupra acestui lucru. Am să insist puţin asupra sintagmei: „osul rupt al existenţei”. Sunt de 25 de ani tecucean şi de aproape 30 de ani în judeţul Galaţi. Port totuşi în mine cântece şi poezii de dor şi jale ale străbunilor mei ardeleni. Socotesc că acest lucru mă face să înţeleg mai bine astăzi ce înseamnă nevoia de cântec pentru un basarabean ce îşi plânge „osul rupt al existenţei” naţiei noastre. Am citit cu ani în urmă o astfel de poezie tămăduitoare de suflet a poetului basarabean Petru Zadnipru. Două din strofele ei le ştiu pe de rost. Şi de câte ori le rostesc îi dau dreptate lui Nichita „durerea se îmblânzeşte şi prin poezie”. Vi le spun şi dvs.: „Moldovenii când se strâng/ şi-n petreceri se avântă/ la un colţ de masă plâng/ la alt colţ de masă cântă// Inima precum le-ar fi/ glob cu două emisfere/ una

10

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

noapte alta zi/ bucurie şi durere//.” Poate că nu va mai fi mult şi fractura se va suda, iar cântecul tămăduitor va rămâne doar o amintire.

R: În ce măsură îi este permis omului să intervină în frumuseţea naturii fără a comite o impietate? Mă gândesc aici la o observaţie a lui Simion Bărnuţiu dând exemplul mărului pădureţ care produce doar încântare privirii când înfloreşte dar omul îl poate face să fie şi roditor.

Dr. P.B.: Se întâmplă adesea ca de la admiraţie omul să treacă la poftă şi atunci urmăreşte o sporire a sensibilului. Există totuşi frumuseţi naturale care merită să fie păstrate aşa. Îmi vine în minte, după observaţia lui Bărnuţiu, „Pasul Merişor” dinspre Ţara Haţegului. Acolo şoseaua este străjuită de păduri întinse pe coline şi văi încărcate cu rotiri florale ca o broderie din coroane albe de măr.

Bineînţeles de măr pădureţ. Sunt bucuros că într-un colţ de lume mai există încă o pădure de fag numită „Pădurea Merişor” cu pâlcuri de pomi fructiferi numiţi „Meri Pădureţi”. Cine ar îndrăzni să strice o astfel de armonie?!

R: După unii esteticieni arta trebuie să fie frumoasă în sine, ea nu trebuie să aibă o tentă. Dar iată ce spunea Eminescu: „Forma fără idee de ea nu are esenţă, cadavrul fără suflet nu are existenţă, lumea fără Eu nu are existenţă”. Totuşi arta prin însăşi menirea sa de a reda Binele, Adevărul, Frumosul, nu este prin sine cu tendinţă?

Dr. P.B.: Dacă prin tendinţă înţelegem neapărat un mesaj, atunci da, arta întotdeauna are aşa ceva. Dar fără îndoială există şi creaţie de dragul creaţiei pe care Maiorescu în polemica sa cu Gherea o numea „une noble inutilité” după expresia doamnei De Stael. Nu cred că am avut vreo tendinţă când am creat, de pildă, următoarele versuri: „Ziua mă prinde bezna în valuri/ Noaptea în somn alerg şi revin/ Şi mă lovesc ca apa de maluri/ Când simte că-i vadul prea plin.” Am transpus ceea ce simţeam în momentul optim al creării şi nimic mai mult. Sau: „Cu planeta alerg, după ea mă rotesc/ Şi ca ea îmi înclin tot ce am pământesc/ Cu planeta răsar, cu planeta apun/Ca pământul ce-l calc pot să fiu rău sau bun,/ Omenesc.”

ESTETICĂ

11

R: Într-un aforism al său, Brâncuşi spunea că: „Arta trebuie să odihnească şi să vindece contrarietăţile interioare ale omului”.

Rezolvă arta actuală această necesitate?

Dr. P.B.: Am să vă răspund chiar cu opera lui Brâncuşi. Priviţi de jur împrejur „Pasărea Măiastră” şi veţi observa că nu are nici un cusur. Aşa trebuie să fie sufletul fiecăruia, dacă va avea ca ideal „Înaltul”. Priviţi „Cuminţenia Pământului” şi încercaţi să-i imitaţi poziţia corpului. Veţi descoperi brusc, cât de mărunt vă este sufletul în tendinţa sa de a răsturna universul şi cât de măreţ în acelaşi timp în smerenia lui îngrămădită-ntr-un bolovan. Veţi trăi sentimentul dezamăgirii, al iluziilor pierdute, cu tot tragismul de până la urmă al existenţei umane, dar mai apoi şi sentimentul mai presus de oricare altul al împăcării cu sine şi cu Dumnezeu.

Mergeţi la Tg. Jiu, luaţi cina la masa celor douăsprezece scaune ale tăcerii dinaintea furtunii, rezemaţi-vă invers decât Iuda în poarta sărutului şi gândiţi-vă că Iisus a stat acolo să primească sărutarea ciumată a acestuia. Întoarceţi-vă cu faţa spre Biserica Sfinţilor Apostoli pentru a constata că nu sunteţi singur şi îmbrăţişaţi cu privirea simbolul învierii şi înălţării la cer din coloana infinitului.

Nu aţi făcut altceva decât o recapitulare a Evangheliei de la „cina cea de taină” la „învierea din morţi” şi vă rog spuneţi-mi dacă mai aveţi vreo contrarietate a sufletului care să nu-şi fi găsit alinare.

R: Faptul că arta trebuie să aibă acurateţe, că se adresează zonelor abisale ale sufletului, prin chintesenţa Binelui, Adevărului, Frumosului, poate fi deplină fără o încărcătură de sacralitate?

Dr. P.B.: Arta în sine, adevărata artă, este un dar divin, sacru.

Expresia Septuagintei „pneumatos aistheseos” (duh de pricepere artistică) dăruit de Dumnezeu meşterilor constructori, mărturiseşte acest lucru. Chiar şi în lumea păgână (Homer, Pindar etc.) poezia era considerată un dar al zeilor. Că oamenii au tendinţa, conştientă sau nu, a desacralizării celor sfinte şi a sacralizării celor nesfinte este o demonstrare a faptului că: arta nu este întotdeauna sacră, dar sacrul este întotdeauna artă. Binele, Adevărul şi Frumosul sunt în gradul lor absolut Dumnezeu, iar arta o imitaţie a Lui. „De ce mă numeşti bun?” întreba Iisus. „Binele este unul singur: Dumnezeu”.

12

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

„Dar adevărul ce-i?” întreba Pilat, cu ochii pironiţi asupra Adevărului din faţa sa, ascuns privirii sufletului său preocupat de prietenia Caesarului. „Tu eşti cel mai frumos dintre oameni”, scria psalmistul profeţind spre Christos sub inspiraţie divină. În medicină ca şi în poezie sacrul se împleteşte cu cel care se îndeletniceşte cu ele. Democrit este primul scriitor care a susţinut că cele mai bune poezii sunt cele compuse „cuprins de inspiraţie şi de suflul sfânt”, iar medicii au susţinut dintotdeauna că sine furore, fără inspiraţie de moment, nu poate fi rezolvată o urgenţă în timp util şi grad optim cu toată ştiinţa de carte de care dispune cineva.

Handel a remarcat că oratoriul Messia nu e creaţia lui, ci a lui Dumnezeu prin el. Iar Hipocrat, părintele medicinii şi toţi urmaşii lui mai recunosc şi astăzi că: medicul doar îngrijeşte, iar cel ce vindecă este Dumnezeu.

R: Mulţumim dlui dr. Petru Blaj pentru plasticitatea şi profunzimea cuvintelor sale, şi fie ca ele să contribuie la pacea şi armonia sufletului nostru.

Interviu realizat de Tănase Dănăilă

Cap. I: ANTROPOLOGIE

Cap. I

ANTROPOLOGIE

„Medicul este antropologul practician” (K. Jaspers)

13

14

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

Omul ca om „Doar Tu i-ai făcut pe toţi Oameni, şi nu altceva; Doar singuri, ei s-au făcut nu ştiu ce.”

(Paul Sân-Petru) „Mâinile Tale m-au plăsmuit, însăşi Mâinile Tale chipul ce-l am mi l-au dat… Oare nu m-ai turnat tu ca pe lapte, iar mai apoi m-ai închegat ca pe un caş. M-ai îmbrăcat cu carne şi cu piele şi mai ţesut din oase şi din vine? Apoi mi-ai dat viaţă şi-ai vegheat, cu grijă şi cu drag, la fiecare răsuflare-a mea.”

Iov 10,8-12 (trd. Petru Creţia)

O

mul ca om, naşterea formei lui printr-o geneză modulatoare de celule, ţesuturi şi organe înspre un chip unic, individual şi nerepetabil, este elementul nedesluşit nici chiar astăzi când avem întocmită harta genomului uman, cu toate premiile Nobel ce le presupune. Ba mai mult, enigmele se înmulţesc atunci când se constată că e vorba de un cod genetic triplet, că acest cod genetic este degenerat (redundant) şi nu evoluat, că secvenţele codante de ADN reprezintă mai puţin de 5% din genom, ca nişte insule într-un ocean, (numai 1,1- 1,4% sunt secvenţe ce codifică proteine) restul de procente fiind un fel de „junk ADN” (deşeu, gunoi, balast) purtat din generaţie în generaţie fără să ştim de ce. Sau poate ştim!? Tot atât de misterios pare şi faptul că o treime din masa ţesutului nervos rămâne neutilizată pe întreg procesul vieţii unui om. Este evident, deci, că la origine am fost planificaţi pentru mai mult.. Că s-a întâmplat ceva degradant cu noi, că planul Creatorului a fost blocat de ceva, că ceea ce suntem acum e departe de ceea ce ar fi trebuit să fim, că bâjbâielile noastre în a ne defini nu sunt de fapt decât neliniştile

Cap. I: ANTROPOLOGIE

15

unor fiinţe neîmplinite sau poate chiar neterminate, după toate bănuielile filozofilor. Între evoluţionismul ateist şi cel teist (între Darwin şi Husserl) diferenţa nu e decât de principii. Între evoluţionismul progresiv (contemporan) şi creaţionismul fiat (biblic) diferenţa e tot numai de principii. Dar între evoluţionism şi creaţionism diferenţa e cât între nimic şi tot, cât între neant şi fiinţă. A veni din nimic prin nimic e una şi a veni din nimic prin tot e alta.

Omul ca om, posesor de formă şi in-formaţie, hile-morfism şi morfo-morfism, flexie şi re-flexie, inspecţie şi intro-specţie, Eu şi non-Eu, suscită şi incită în complexitatea sa tulburătoare orientări şi dez-orientări atât de diverse încât e greu să întrebi şi să te întrebi ce este omul în definitiv şi mai ales ce este el ca om.

Dacă medicina este întemeiată pe date, filozofia pe concepte şi teologia pe revelaţie, atunci omul, ca obiect de studiu ne apare pe rând fie ca fiinţă în medicină, sau ca esenţă în filozofie, fie ca devenire în teologie.

Pentru psihiatru, omul se naşte idiot (fără limbaj, noţiuni etc.) şi moare dement.

Pentru filozof, omul se naşte plângându-şi trebuinţele şi moare pentru că trebuie.

Pentru teolog însă, omul se naşte în păcat şi moare chiar datorită acestuia.

Nu mai rămâne decât să ne întrebăm: ce fel de fiinţă, ce fel de esenţă şi ce devenire presupune viaţa noastră umană?

Ce este în definitiv omul: animal evoluat?, înger întrupat?!, demon stigmatizat!!!, sau zeu corcit, ca în icoana Sfântului Hristofor??!.

Omul ca animal Dacă privim prin prisma medicală, omul ca fiinţă este ceva mai mult decât un animal, ceva deosebit de complex, chiar de

16

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

necunoscut (a se vedea cartea medicului savant Alexis Carrel, Omul fiinţă necunoscută).

Chiar handicapatul din naştere – spun medicii academicienieste un om ce prin forţa împrejurărilor a fost împiedicat să-şi dezvolte personalitatea, fie datorită bolilor genetice, fie traumatice, fie infecţioase etc.; şi cu toate acestea el este un om. Înfăţişarea unui om este inconfundabilă cu înfăţişarea unui animal. „Gogoaşa cu maimuţa care s-a transformat în om a ţinut o singură dată”. Apoi maimuţa s-a încăpăţânat şi nu a mai vrut o astfel de experienţă. Ea se poate petrece doar în mintea unor naivi care nu au auzit de factorii coagulării, fără de care sângele curge prin toţi porii tegumentelor şi mucoaselor, şi de imposibilitatea evoluării ochiului de la simplu la complex, cum le-ar plăcea unora. Ori e ochi la purtător, ori nu e ochi şi gata! Ori există toţi factorii coagulării şi organismul trăieşte, ori nu mai rămâne nici o picătură de sânge în acel organism. Nici chiar natura nu a putut să încerce, doar cu câţiva din aceşti factori, până să-i nimerească pe toţi treisprezece, numărul lor fiind un dat şi nu un produs al evoluţiei. Darwin a presupus acest lucru, şi din aceste considerente şi-a încheiat cartea „Originea speciilor” luându-l şi pe Dumnezeu ca participant la evoluţie.

Dacă Voltaire ar fi fost contemporan cu Darwin i-ar fi scris acestuia şi nu lui J. J. Rousseau că: „Nimeni nu a mai încercat, în mod atât de inteligent ca dumneavoastră, să ne convingă că suntem nişte dobitoace; cine citeşte cartea dumneavoastră simte nevoia să meargă în patru labe.”

Din punctul de vedere al filozofiei, situaţia se înrăutăţeşte abrupt, omul ca esenţă fiind considerat mult mai rău, mai sălbatic, mai înfiorător şi mai de temut decât un animal (A. Schopenhauer).

Nu e nevoie de o imaginaţie bogată pentru a descrie o fiară inteligentă ce ucide după un plan bine chibzuit, îndelung meditat, fără remuşcări, scrupule, ori altceva de felul acesta. O astfel de fiară nu poate fi materializată decât de om (căci marele nostru noroc e că lupul, leul şi ursul, nu fac raţionamente logice,

Cap. I: ANTROPOLOGIE

17

silogisme sau sofisme, cu privire la tehnica lor de atac, căci nu am mai fi existat demult). „Omul – scria Williams James – este pur şi simplu cea mai formidabilă fiară de pradă şi, realmente, singura care îşi pradă sistematic propria specie”.

Nu mică mi-a fost mirarea, când am căutat punctul de vedere teologic cu privire la acest subiect,să constat că mari teologi ai vremilor (Chiril al Alexandriei, Mihail Psellos, Toma d’Aquino) scriu despre om ca despre un animal raţional, cu atâta convingere că printre cei mai proaspeţi corifei ai teologiei moderne (de ex. Nellas Panayotis) apar titluri ca: Omul, animal îndumnezeit -1995. Dar vina pentru această părere eronată nu era la teologii respectivi, ci la traducătorii lor în limba română care în loc să traducă prin făptură, creatură, sau vieţuitor, cuvinte atestate în Revelaţie, ei au tradus cu termenul de animal, care în româneşte prin definiţie înseamnă: fără raţiune sau limbaj articulat. S-a ajuns astfel la paradoxul că omul este animal, deci fără raţiune, dar cu raţiune sau chiar îndumnezeit, ce numai vaca sfântă a hinduşilor ar putea împlini un astfel de deziderat. Chiar şi Lucian Blaga după umila lui teologie constatase că: omul se realizează cu totul pe altă linie decât a animalităţii. Ceea ce este adevărat şi trist, în acelaşi timp însă, este concluzia totuşi teologică şi biblică, deci revelată, că: omul deşi nu este un animal, cu toate acestea, ca devenire, poate deveni animal, dobitoc fără minte, după expresia biblică. (2 Pet. 2,12; Iuda 1,10; Ps. 48,20- trd. BVA) Omul ca înger Foarte mulţi creştini cred că Dumnezeu creează spirite neprihănite (duhuri, îngeri) cu raţiune pe care le inoculează în celula zigot, în momentul fecundării ca şi cum ar întemniţa un duh neprihănit de copil într-un trup prihănit prin păcatul strămoşesc, şi acesta toată viaţa va dori dezrobirea sau eliberarea. Acest lucru însă nu numai că nu e confirmat de realitate, dar ar presupune că

18

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

Dumnezeu este nedrept sau chiar tiran prin unirea sufletului neprihănit cu un trup prihănit.

Aceşti oameni nu numai că nu au cele mai simple noţiuni de genetică, dar nici măcar pe cele de creştinism biblic şi nu platonic de sorginte păgână.

Ca fiinţă, omul nu e înger, căci a fost creat „cu puţin mai prejos” decât acesta, iar medicina nici n-a avut, nici nu are şi nici nu va avea vreodată senzaţia sau impresia că se ocupă cu studiul îngerilor şi tămăduirea acestora. Nici un medic nu a auzit de aşa ceva şi sper că nici dvs. cititorii acestor rânduri.

Ca esenţă, scria R. Descartes: „eu nu sunt,cu adevărat vorbind, decât un lucru care gândeşte,adică un spirit, un intelect, o raţiune”,dar nu un înger.

Ca devenire însă, prin naşterea spirituală şi prin transfigurarea învierii, omul poate deveni înger (Apoc. 1,21), sau vieţui ca îngerii din cer. (Mat. 22,30; Lc. 20,36; E.G.W, Minte, Caracter, Personalitate p.17) Omul ca demon Câţi ştim că demonii nu au fost creaţi ca demoni, ci că ei sunt produsul propriei lor alegeri? Între Creator şi creatură neexistând alt statut, uneori creatura încearcă erijarea în Creator şi atunci lucrurile se complică în defavoarea celui din urmă, exact cum a bănuit SF. Ioan Damaschin în „Dogmatica” sa.

Câţi ştim că nimeni nu se naşte pervers şi că oricare din noi prin proprie alegere îşi poate clădi o personalitate perversă?

Citând expresia doctorului evanghelist Luca aflăm că „Iuda s-a făcut vânzător” şi nu Dumnezeu l-a creat astfel. Reţineţi „s-a făcut”, nu l-a făcut nimeni aşa. Dimpotrivă, „Nu v-am ales eu pe toţi cei doisprezece?” zicea Iisus şi totuşi unul din voi (la o ultimă cercetare era deja), este – preciza Iisus – un diabolos. (In. 6,70) Câţi ştim că orice lucru poate fi pervertit per se, sau altfel, şi orice pro face loc la un anti. În greaca biblică clevetirea,

Cap. I: ANTROPOLOGIE

19

batjocura, „uciderea cu vorba” poartă denumirea de diabolos, la fel ca „tatăl minciunii”, adică diavolul.

Nu ne naştem ca fiinţă diabolos, şi acest lucru se poate demonstra genetic. Nu există o genă a răului în genomul uman, oricât ar încerca cineva să o speculeze. Ea nu apare nici prin mutaţie, nici prin metilare, nici prin matisare alternativă, nici prin inducţie, prin simplu fapt că nu există. Dar că „obiceiul e a doua natură” ne-o dovedeşte viaţa de toate zilele şi studiile făcute pe triburi paşnice şi violente din jungla ecuatorială.

Nici ca esenţă nu suntem satanici sau diabolici oricât de mult am suferit prin degenerare în urma muşcăturii otrăvite a şarpelui edenic. Însă cu toate acestea, teologia ne avertizează serios cu privire la punctul ei de vedere faţă de om. Devenirea noastră, spun teologii, este alegerea noastră. Şi chiar dacă Lucifer nu s-a născut satanas sau diabolos, ci s-a făcut acestea prin propria lui alegere (Bossuet), chiar dacă Iuda nu s-a născut, ci s-a făcut vânzător de Christos prin propria alegere (Ev. Luca), tot astfel, orice om, folosindu-şi rău liberul arbitru, poate deveni diabolos. (In. 6,70; 2 Tim. 3,3; Tit 2,3) Omul ca zeu Din perspectiva medicinii, fiinţa om nu este zeu, nici măcar un zeu căzut care îşi aminteşte de cer – cum credea Lamartinecăci a fi rege, stăpân, peste toate fiinţele de pe pământ nu e deloc sinonim cu a fi zeu.

Ca esenţă şi sufletul şi duhul omului sunt păcătoase (2Cor. 7,1; Tit 1,15; Prov. 21,10) căci adjectivul psychikos derivat din psyche – suflet, înseamnă: sufletesc, firesc, pământesc, păcătos (1Cor. 2,14) Ca devenire, prin locuirea Duhului Sfânt în noi, fără a se confunda cu natura noastră păcătoasă, omul poate fi părtaş de natură divină (conf. Rom. 8,14), iar ca judecător chiar şi al

20

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

îngerilor decăzuţi, investit de Dumnezeu, omul este numit „dumnezeu” (Ps. 82,6; 1Cor. 6,3) În concluzie Omul nu este animal, înger, demon, sau zeu, ci câte puţin din fiecare. Mai explicit: omul nu este nici ca fiinţă, nici ca esenţă, animal, înger, demon sau zeu, dar ,ca devenire, omul este puţin din fiecare. Atenţie, deci, la DEVENIRE! Psihicul (sufletul), personalitatea se formează odată cu omul. El este prescris genetic de Dumnezeu doar ca potenţă în ierarhizarea sistemului nervos stabilită de creator, dar fiecare structură psihică este construită cu material informativ după propria noastră alegere. Realitatea în act este opera unei alegeri conştiente. Înainte ca neurobiologii, psihiatrii, psihologii etc, să demonstreze acest adevăr, cu sute de ani în urmă Pico della Mirandola scria: „O, Adame!... nu te-am făcut nici ceresc nici pământesc, nici muritor nici nemuritor,pentru ca singur să te înfăţişezi în forma pe care tu însuţi o preferi, ca şi cum prin voia ta ai fi propriu-ţi sculptor şi plăsmuitor de cinste.”

Nu degeaba ne-a lăsat Dumnezeu în Eden desăvârşiţi, dar neterminaţi, în sensul cel mai bun al cuvântului, căci devenirea noastră prinsă în planul lui Dumnezeu este atât de mare încât doar veşnicia îi va fi suficientă. Un monolog shakespearian ar putea să-ţi îndrepte gândul spre cea mai frumoasă devenire: „Ce capodoperă e omul! Ce nobil în raţiune! Ce infinit în facultăţi! Cât de asemănător unui înger în acţiune! Cât de asemenea unui zeu în concepţie! Frumuseţea lumii! Modelul desăvârşit al fiinţelor!” Şi pentru că sinteza între a fi şi a nu fi este devenirea, omul nu este, ci devine, mereu devine, ca o operă neterminată, în continuă facere şi prefacere, fizică şi spirituală, proiectată de Dumnezeu pentru veşnicie.

Te laud Doamne că sunt o făptură atât de minunată! (Ps. 139,14)

Cap. I: ANTROPOLOGIE

21

Om şi Dumnezeu, după chip şi asemănare „Absolutul se revelează foarte aproape de noi şi într-o oarecare măsură în noi” (H. Bergson)

C

redem şi ne place să credem că pentru mulţi români nu căderea comunismului le-a adus apropierea de Dumnezeu, ci 1989 i-a găsit trăind acea stare. Şi chiar dacă n-ar fi aşa, eseul de faţă se adresează deopotrivă atât celor credincioşi cât şi liber cugetătorilor sinceri. „Eu sunt ateu, voi puteţi fi ce vreţi!” Aşa îşi începea cursul de antropologie renumitul anatomist Raoul Robacki, în epoca necredinţei, şi noi înţelegeam prin aceasta că el nu era ateu şi de fapt nu împărtăşea evoluţionismul atât de în vogă la acea dată.

Chiar profesorul de filozofie, întrebat de un student mai îndrăzneţ de ce ne cere să combatem Biblia, de vreme ce noi nici nu aveam posibilitatea să o procurăm în mod legal, i-a răspuns: „Voi îmi cereţi şi nu ştiţi ce cereţi!”. Folosind un citat biblic, omul de la catedră lăsa să se înţeleagă situaţia ingrată în care era pus şi spera ca noi să observăm aceasta, mai ales că la istoria filosofiei, materie predată de acelaşi profesor, învăţasem despre Gheorghe Şincai şi Petru Maior, că se întorseseră de la Roma cu doctorate în filozofie şi teologie, iar astăzi ştim că medicina fără cele două discipline e ca un om fără braţele sale. Până şi Octavian Paler scria: „Te întrebi ce e omul; ce eşti, cât eşti. Probabil de aceea medicina a fost atât de aproape de teologie.”

Alături de Rousseau „nu pot să cred că materia pasivă şi moartă a putut produce fiinţe vii şi simţitoare, că o fatalitate oarbă

22

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

a putut produce fiinţe inteligente, că ceea ce nu cugetă a putut produce fiinţe care cugetă”.

Am fost şi am rămas de partea lui Kepler, care după ce a descoperit că orbita pământului este etalon pentru orbitele celorlalte planete din sistemul nostru solar a exclamat: „Cred cu tărie că în Univers există o voinţă divină.”

Nu e puţin lucru să afli că acum aproape 4.000 de ani când înţelepţii acelei lumi considerau că pământul se sprijină pe spinări de elefanţi uriaşi, ori broaşte ţestoase gigante, Biblia vorbea despre „rotocolul pământului” (Prov. 9,31) sau chiar despre „cercul pământului” (Is. 40, 22) şi chiar foarte tranşant că „Dumnezeu a atârnat pământul de nimic” (Iov 26,7).

Nu ştim multe lucruri despre Dumnezeu, dar atât cât El ne relevă, merită să cunoaştem. Nu ştim chiar multe nici despre noi, dar atât cât putem şti merită să aflăm. În acest scop în expunerea ce urmează vom face o paralelă între Creator şi creaturile sale, accentuând asemănarea om – Dumnezeu atât cât ne este posibil.

Revelaţia ne descoperă un Creator unitar şi trinitar în acelaşi timp, la fel ca şi creaţia Sa. Biblia scrie: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi întinderea lor (spaţiul n.n.) vesteşte lucrarea mâinilor Lui. O zi (timpul n.n.) istoriseşte alteia acest lucru… şi glasul lor merge până la marginea lumii (materia n.n.) (Ps. 19,1-4).

Citatul spune de fapt că Uni-versul este o trinitate, căci acest Univers este existent în spaţiu, manifestat în materie şi înţeles în timp. Dacă respectăm conotaţia termenilor vom observa că Dumnezeirea (theotis) nu este o triadă, 1+1+1=1, căci aceasta ar fi o eroare, ci Dumnezeirea este descrisă în Biblie ca fiind trinitate, adică 1x1x1=1, ceea ce este un adevăr. „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” – zice Iisus (adică ori Eu, ori Tatăl: In. 14,9), sau în Christos „locuieşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Col. 2,9).

Adică partea cuprinde întregul aşa cum întregul cuprinde partea.

Exemplele ar putea continua. (In. 14, 16 – 17, cu acel „allos” nu „heteros” adică ori Iisus ori Duhul Sfânt) etc.

Cap. I: ANTROPOLOGIE

23

Privită din punct de vedere al esenţei, al naturii divine, al substanţei, formula sabeliană: Tatăl = Fiul = Duhul Sfânt este adevărată, dar din perspectiva hegemoniei, a subzistenţei a ipostasului (Evr. 1,3) şi formula ariană: Tatăl diferit de Fiul diferit de Duhul Sfânt este adevărată. Abia împreună cele două formule exprimă adevărul revelat despre Dumnezeu şi abia atunci putem înţelege, versete ce se referă la Dumnezeu şi la Iisus ca: „din El (Dumnezeu n. n.), prin El şi pentru el sunt toate lucrurile” (Rom. 11,36) coroborat cu „Prin El (Christos n. n) au fost făcute toate lucrurile. Toate au fost făcute prin El şi pentru El.”(Col. 1,16). În epoca modernă teoria relativităţii şi comportamentul fotonului ca undă şi corpuscul nu au fost mai uşor de înţeles, dar aplicarea lor în practică a revoluţionat întreaga planetă.

Important este că aceeaşi Revelaţie vorbeşte despre noi oamenii ca fiind creaţi la fel, adică unitari şi trinitari în acelaşi timp. Există chiar o invitaţie din partea apostolului Pavel să ne analizăm pe noi înşine în complexitatea structurii noastre având în minte modelul divinităţii: „fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei…” (Rom. 1,19-20), adică în structura psihică interioară a oamenilor. Ştiinţele despre om ne spun că acesta este o fiinţă unitară şi trinitară în structura sa. Câmpul conştiinţei prin alternanţa veghe – somn funcţionează ca un tot, pornit şi oprit ca de un comutator unic. El este integrala modulatorie şi entelehică a tuturor proceselor psihice. Conştiinţa de sine în contrast cu lumea înconjurătoare marchează unicitatea fiinţei noastre conştiente, iar organizarea psihicului în câmp atestă asemănarea cu o singură orchestră sub bagheta dirijorului său. Unitatea fiinţei noastre este demonstrată atât biologic cât şi filozofic, omul fiind posesorul unei singure substanţe (bazată pe materie şi formă) care prin fiinţare îşi scrie şi rescrie sincronia şi diacronia proprie. Omul este unic şi unitar în ce priveşte trupul şi mintea, care nu pot exista separat, acestea fiind „substratul şi suprastratul aceleiaşi structuri” (fizeo-neuro-biologia) sau „structura şi suprastructura aceleiaşi

24

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

fiinţe” (psihiatria) sau „însuşirile inferioare şi superioare ale aceluiaşi ipostas” (teologia). Cu toată această structură unitară „ca sigiliul în ceară” (Aristotel) tot din acelaşi punct de vedere omul este şi trinitar. Să exemplificăm.

Fiinţa noastră conştientă (fiinţa vie, subiectul) este caracterizată de un Eu trinitar: Eul ideal, (bazat pe conştiinţa morală, v. Henri Ey) care va da în psihanaliză tipul obsesional, iar în psihologie tipul principial; Eul fundamental (bazat pe voinţă v. Henri Bergson) care va da în psihanaliză tipul narcisic, iar în psihologie tipul pragmatic şi Eul esenţial (bazat pe afectivitate, v.

Max Scheller) care va da în psihanaliză tipul erotic iar în psihologie tipul sentimental.

Din acest punct de vedere al trinităţii Eului, apostolul Pavel face următoarea constatare: „găsesc în mine legea aceasta… eu vreau să fac binele, dar… văd în mădularele mele o altă lege (un alt Eu n.n.) care se luptă împotrivă…” (Rom. 7,21-23). Asemănător Racine exclamă, aproape ludic: „Dumnezeule, eu văd în mine doi!”. Observaţi că în ambele cazuri există un Eu care, fie vede, fie găseşte alte două Eu- ri, astfel că trinitatea Eului este mai mult decât evidentă este chiar trăită. Într-o perspectivă hegeliană, psihologia modernă vorbeşte despre psihicul omului ca fiind alcătuit „în ritm, în tact de trei” pe toată perioada dezvoltării sale: • inconştient – subconştient – conştient • simţuri – intuiţie – raţiune • afectivitate – voinţă – conştiinţă morală pe toate acestea clădindu-se Eul în trinitatea sa descrisă anterior. Încă din antichitate filozofii au intuit doar, lăsându-ne nouă concluzia, că datorită trinităţii Eului omul este o fiinţă raţională, responsabilă şi relaţională. Platon, Aristotel, Clement Alexandrinul, Prosper de Aquitania, în acele vremuri depărtate precum şi Zigmund Freud, Alexis Carrel, Karen Horney în modernism, şi după ei psihologia, psihiatria şi teologia din zilele

Cap. I: ANTROPOLOGIE

25

noastre, vorbesc atât de trinitatea Eului, cât şi de armonia sa în unicitate.

Eului ideal i se atribuie calificativul de sophia (înţelepciune); Eului fundamental cel de phronesis (prudenţă), iar Eului esenţial cel de sunesis (înţelegere,comprehensiune). Deci posesorul unui astfel de Eu, sănătos şi normal, trebuie să fie în acelaşi timp înţelept, prudent şi înţelegător. Anticii au luat primele litere din toate cele trei cuvinte greceşti: so de la sophia, phro de la phronesis (se citeşte fronesis), sune de la sunesis şi au format un cuvânt nou folosit şi în greaca Noului Testament, acel so-phro-sune (sofrosune) care se traduce cu sănătate mentală sau bun simţ, pe care îl dă armonia trinităţii Eului (instanţele lui psihologice). „Nu sunt nebun – spune apostolul Pavel – prea alesule Festus, ci dimpotrivă vorbesc cuvinte adevărate şi de bun simţ (sophrosunes)” F.A. 26,25 – T.O.B. În viziunea tripartită a psihicului, Platon vede în sophrosune cooperarea armonioasă între logistikon (conştiinţa morală), thumoeides (voinţă) şi epithumetikon (afectivitate). Structura trinitară a Eului este foarte bine evidenţiată în desfăşurarea actului voliţional. Astfel, subiectul înainte de a face ceva, Eul său ideal (conştiinţa morală) spune dacă acel ceva este bun sau rău. Apoi Eul său esenţial (afectivitatea) spune dacă îi place sau nu îi place acel ceva, iar Eul său fundamental (voinţa) hotărăşte dacă vrea sau nu vrea acel ceva. Dacă omul nu ar fi modificat prin alunecare relaţia sa directă cu Dumnezeul său, nu şi-ar fi pierdut niciodată armonia propriului Eu. Dar Geneza 5, 3 ne spune că asemănarea noastră cu Dumnezeu nu mai corespunde întru totul, ci noi urmaşii lui Adam suntem după chipul şi asemănarea acestuia din urmă, după cădere, de unde şi frecvenţa lipsei de bun simţ (sophrosune), de minte sănătoasă, de chibzuinţă, de cumpătare, de stăpânire de sine, ba chiar apariţia de stări conflictuale, în interiorul propriului Eu, cu frământări, insomnii, obsesii, nevroze etc. Nu acelaşi lucru se poate spune despre Dumnezeu în trinitatea Sa. Actul creaţiei ca şi

26

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

actul mântuirii este un act voluntar al lui Dumnezeu descris în Biblie ca act trinitar într-o armonie desăvârşită: • La creaţie, Tatăl este iniţiatorul (1 Cor. 8,6), arhitectul (tehnites – Ev. 11,10), cel care planifică, crează modelele „văzutelor şi nevăzutelor”, iar în actul mântuirii, Tatăl este Iahweh (Cel ce este, Iertătorul – Is. 55,7).

• La creaţie, Fiul este constructorul (Ev. 1,10), înfăptuitorul şi demiourgos (Ev. 11,3.10), Logosul (verbul – In. 1,1), Cel care realizează în act planurile divine, iar în actul mântuirii, Fiul este Mesiah (Cel uns), Mântuitorul (In. 4, 14).

• La creaţie, Duhul Sfânt este Vivificatorul (Zoopoion – In. 6,63), Cel care dă viaţă (2 Cor. 3,6), energizează apele primordiale pregătindu-le pentru viaţa ce va urma în ele (Gen. 1,2 – comentariul Sf. Vasile cel Mare), iar în actul mântuirii, Duhul Sfânt este Paracletos (Cel chemat alături), Mângâietorul (In. 14,16).

Această armonie în acţiune a Dumnezeirii, nu ştirbeşte cu nimic perihoreza, adică întrepătrunderea reciprocă a ipostasurilor Sfintei Treimi în unitatea esenţei şi a vieţii lor. (Paul Evdokimov) Întorcându-ne la unicitatea lui Dumnezeu şi nemaiavând nevoie de explicaţii în acest sens, amintim doar că în filozofie Dumnezeul unic este prezentat prin expresii ca: Fiinţa, Forma absolută, Ideea supremă, Formă a formelor etc. În cadrul Dumnezeirii trinitare, putem spune din cele de mai sus că : Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt reprezintă pe rând, Eul ideal, Eul fundamental şi Eul esenţial al Divinităţii, adică acel ELOHIM, Cel ce este Dumnezeu într-un Eu-întreit, sau în formulă completă YAHWEH- ELOHIM din cele zece porunci,tradus literal prin: „Eu sunt Cel ce sunt, Dumnezeul la plural”, expresie care a fascinat pe cercetătorii din toate veacurile chiar şi după revelaţia desluşită a Trinităţii în Noul Testament. În concluzie:

Cap. I: ANTROPOLOGIE

27

1. „Cunoaşterea de sine se poate realiza numai în confruntarea omului cu realitatea totală, cu sacrul” (C.G. Jung) 2. Fiinţa umană are nostalgia înnăscută de a deveni persoană, şi nu o realizează decât în comuniune, în participarea la personalismul trinitar al lui Dumnezeu. (P. Evdokimov) 3. Nu există pentru om ceva mai demn sau mai vrednic de cinste, decât reconstituirea în el a chipului divino-uman al lui Christos, în toată splendoarea Lui, până la transfigurare.

4. „Nu putem avea o cunoaştere clară şi completă a lui Dumnezeu (atât cât S-a revelat n.n.) dacă ea nu este însoţită de o cunoaştere corespunzătoare de sine”. (Jean Calvin) 5. Omul, ca şi Dumnezeul său, este o fiinţă unitară şi trinitară în acelaşi timp.

6. Dacă aureola romană -- cum spunea Iorga – strălucea pe faţa fiecărui român ce îşi redescoperise obârşia atât de glorioasă la Roma, atunci redescoperirea originii edenice,a omului de pretutindeni, va trebui să lumineze faţa întregului Pământ.

7. Poate în acest sens secolul al XXI- lea va fi mistic-religios, sau nu va fi deloc. (André Malraux)

28

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

Iisus, omul acesta În Betleem, Dumnezeu şi omul s-au privit faţă către faţă.

C

u un an în urmă, în eseul intitulat „Crăciunul, sărbătoarea lui Christos, Unul Născut” ne-am închinat Celui de veci înfăşat în scutecele noastre şi L-am întâmpinat în măreţia Sa cosmică, transfigurată într-un staul de pe colinele Betleemului.

Anul acesta ne vom muta gândul de la iesle la templu, adică de la prunc la omul Iisus, aşa cum îl găsim printre oameni, în case, în sinagogi, în pridvorul lui Solomon, în corăbii pe mare, sau pe malul râului Iordan, pretutindeni unde ocupaţia romană înteţea dorul după Mesia. Întâlnirea cu Iisus nu era o împrejurare obişnuită. Evangheliştii au reţinut în dreptul Lui întreaga mirare a lumii exprimată într-o întrebare simplă: „Ce fel de Om este omul acesta?” (Mat. 8,27 adică ce gen de om sau ce fel de natură are omul acesta, după unele traduceri) Erau împreună, ucenici şi Învăţător, pe înserat, într-o corabie pe mare, marea Galileei. Obosit, Iisus dormea legănat de valuri înspre cârma corăbiei, când a fost trezit ud până la piele şi zgâlţâit de glasuri speriate,amestecate cu zgomotele unei furtuni dezlănţuite din senin.S-a ridicat în picioare clătinându-se, a ridicat mâinile a poruncă vorbind parcă furtunii, tot mai domol, ca unui animal speriat, până ce marea s-a liniştit şi vânturile au încetat.

S-a făcut o aşa de mare linişte încât, deşi toţi vorbeau în şoaptă, cuvintele se auzeau ca venind de pretutindeni: – „Ce fel de Om este omul acesta de îl ascultă vânturile şi valurile?” (Mat. 8,27) Aş pune această întrebare nu celor de astăzi, nu teologilor, nu filozofilor sau istoricilor, ci iudeilor din vremea aceea care Îl

Cap. I: ANTROPOLOGIE

29

ascultau uneori nedumeriţi, care Îi urmăreau mâna gesticulând împotriva înşelătoriei şi a nedreptăţii, care îi observau aplecările şi scrisul cu degetul pe pardoseala Templului, sau îi ascultau răspunsurile la întrebările preoţimii. Nu se poate să-ţi laşi baltă lucrul câmpului, să uiţi că se face seară şi eşti departe de casă şi să nu fi rămas încremenit minunându-te de puterea învăţăturii lui Iisus. Dar ce era şi mai nefiresc în legătură cu omul acesta era tocmai ce s-a scris în Ioan 7,15 şi anume: „Iudeii se mirau şi ziceau Cum are omul acesta învăţătură, căci n- a învăţat niciodată?”(trad. franceza curentă). Omul acesta, ne spun contemporanii săi, nu a frecventat nici şcoala lui Hilel cel Bătrân pornit la Babilon spre a întemeia o academie fariseică liberală, nici şcoala nepotului acestuia Gamaliel de la Ierusalim şi nici măcar şcoala lui Şammai vestită prin conservatorismul ei naţionalist. Şi totuşi la poalele unui munte, sau pe malurile lacului Ghenezaret, în curtea casei cuiva, sau chiar la masă într-o locuinţă de vară, mulţimile se îmbulzeau şi nu se mai săturau ascultând: „Aţi auzit că s-a zis în vechime să nu ucizi!... dar, Eu vă spun că cel ce se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecăţii, aşa că dacă îţi aduci darul la altar, şi acolo îţi aminteşti că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo, înaintea altarului şi du-te întâi de te împacă cu fratele tău”(Mat. 5,21-24) Cine este omul acesta ce nu vorbeşte în stilul unui proroc, adică în numele Domnului şi nu foloseşte formula consacrată a prorocilor „Aşa vorbeşte Domnul!”. Dar Eu vă spun, zicea Iisus.

Simplul şi cutremurătorul „Eu vă spun!” loveşte auzul ascultătorilor cu autoritatea aceluiaşi Legiuitor din Decalog, care a vorbit în vechime. Acest „Eu vă spun!” punea în faţa mulţimii chipul văzut al Dumnezeului din Sinai, iar în loc de proroc, ca port vocea inspiraţiei divine, punea Divinitatea Însăşi. Nu e de mirare că atunci când un grup de farisei şi preoţi ai Templului au plătit câţiva aprozi să prindă pe Iisus şi să-L aducă la ei legat, aceştia au venit cu mâinile goale şi s-au scuzat: „Niciodată n-a vorbit vreun

30

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

om ca omul acesta!”(Ioan 7,46), aşa că nu am îndrăznit să punem mâna pe El. Ce fel de om este omul acesta? Este uluitor, dar în Luca 15,1-2 citim: „toţi vameşii şi păcătoşii se apropiau de Iisus ca să-l asculte. Iar fariseii şi cărturarii cârteau şi ziceau: Omul acesta primeşte pe păcătoşi şi stă la masă cu ei”. Iată un altfel de om care învaţă pe alţii şi care nu seamănă cu nici un alt învăţător din vremea aceea. Oameni marginalizaţi, dispreţuiţi, chiar osândiţi şi desconsideraţi de învăţătorii legii, acum ascultau vrăjiţi povestea întoarcerii fiului risipitor şi lăcrimau când auzeau din gura lui Iisus că bătrânul tată a alergat în întâmpinarea fiului, uitând că este bătrân şi nu-i stă bine să alerge, că este un om bogat, cu demnitate şi iarăşi nu-i recomandată o astfel de comportare, dar prin această atitudine, ascultătorii înţelegeau dragostea fără seamăn a lui Dumnezeu faţă de cel greşit care se întoarce, dragoste ce nu poate fi îngrădită de nimic omenesc şi care acum se îndrepta spre sufletul lor ce se ridica din nou la viaţă. „Omul acesta primeşte pe păcătoşi!”. Această veste a făcut înconjurul lumii împreună cu episodul despre Păstorul cel Bun şi oaia rătăcită, împreună cu pilda vameşului şi a fariseului, împreună cu povestea vasului de alabastru şi a păcătoasei sale proprietare. Este adevărat, oamenii care veneau la Iisus nu erau întotdeauna oameni vrednici de cinste. Ba de multe ori prezenţa vreunei prostituate l-a făcut pe Celsus, un păgân filozof contemporan cu Origene, să îi scrie acestuia cuvintele: halal societate şi-a mai ales şi Christos al vostru, beţivi, mâncăcioşi, curvari, bătăuşi, prostituate, etc. Nu mă interesează un astfel de om şi nici adunătura din jurul lui. Aşa îl dojenea filozoful pe creştinul Origene, dar acesta nu a întârziat să-i răspundă: Într-un fel, dragă Celsus, tu ai dreptate. Iisus a chemat la el oameni din toate categoriile sociale, aşa cum ai zis tu, săraci, beţivi, hoţi, curvari, prostituate, bătăuşi şi păcătoşi de toate felurile, dar nu uita, dragă Celsus, că Iisus nu i-a chemat să-i lase aşa, ci i-a chemat să-i transforme, să-i facă sarea pământului, să-i facă

Cap. I: ANTROPOLOGIE

31

lumina lumii, adică o mireasmă de viaţă spre viaţă, ceea ce nici o filozofie din lume nu a reuşit vreodată.

Chiar vrăjmaşii lui Iisus (preoţii cei mai de seamă şi fariseii) sunt nevoiţi să recunoască: „Ce vom face? Omul acesta face multe minuni.” (Ioan 11,47) Ce fel de om este omul acesta, care are putere să transforme, să schimbe inimi, să trezească nădeji, să reînvie suflete? Oare nu veneau mulţi pe malurile Iordanului unde botezase Ioan Botezătorul şi ziceau: „Ioan nu a făcut nici un semn; dar tot ce a spus Ioan despre omul acesta era adevărat.”

(Ioan 10,41)? Dar ce spunea Ioan despre omul acesta, numit Iisus?

Da, Ioan spunea ceva nemaiauzit, ceva ce nu mai spusese nici un muritor despre cineva de pe faţa pământului. Ne amintim că atunci, la Iordan, când L-a văzut pe Iisus venind spre el, Ioan a întins mâna şi sub inspiraţie divină a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii! El este acela despre care ziceam: După mine vine un om care este înaintea mea, căci era înainte de mine… Am văzut duhul pogorându-se din cer… peste El.” (Ioan 1,21-32) Un bătrân indian (amerindian, piele roşie) a fost întrebat odată ce a făcut Iisus pentru el de s-a făcut creştin. Bătrânul a răspuns: dacă ai răbdare îţi arăt, nu ştiu să-ţi spun, dar ştiu să-ţi arăt. S-a ridicat în picioare, s-a aplecat şi a început să caute ceva prin iarbă. După un oarecare timp a găsit un vierme. A scos o cutie de chibrituri, din care a luat câteva şi le-a aşezat sub formă de cerc pe nisip. A pus viermele în interiorul cercului apoi a dat foc la chibrituri. Când viermele a început să se zbată sub dogoarea focului ce-l înconjura, bătrânul a ridicat mâna şi cu două degete a scos viermele din flăcări, l-a aşezat în palmă şi a zis: Asta a făcut Iisus pentru mine.

Omul acesta, spunea Ioan, ridică păcatele lumii. Poate că bătrânul indian nu prea avea cuvinte să-şi exprime sentimentele de eliberare, de siguranţă şi demnitate pe care le câştigase prin Christos. Nu avea cum să-i explice de câte ritualuri fusese eliberat, dar aşa cum zicea psalmistul: „…m-a scos din groapa pieirii, din

32

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

adâncul mocirlei” poate numai păcătoasa cu vasul ei de alabastru plin de nard curat ar mai putea să ne explice.

Ce fel de om este omul acesta? Amestecat cu păcătoşii dar care nu a păcătuit niciodată? A fost o zi când acest om, despre care vorbim, a fost condamnat la moarte şi răstignit pe cruce între doi tâlhari. Aceştia la început Îl batjocoreau amândoi, dar unul din ei şi-a venit în fire şi a zis celuilalt: „Pentru noi este drept, căci primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre, dar omul acesta n-a făcut nici un rău.”(Luca 23,41) Ce fel de om?! Iată un om care n-avea învăţătura din lumea aceasta, care a vorbit ca nimeni altul până la El şi după El, care primeşte pe păcătoşi luând masa alături de ei, care face multe minuni şi care se jertfeşte pentru păcatele lumii. Omul acesta desigur, n-a făcut nici un rău, ba mai mult, găseşte o scuză asasinilor Săi, categorisindu-i printre cei ce „nu ştiu ce fac”. Omul acesta despre care am aflat atâtea acum, pe cruce, la Golgota, prin comportamentul Său ieşit din comun, trezeşte atenţia unui ofiţer roman care nu-şi poate ascunde convingerea şi o mărturiseşte cu voce tare: „Cu adevărat, omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!”. (Marcu 15,39) Ofiţerul nu era iudeu, nu vorbise cu păstorii ce cântaseră împreună cu îngerii pe dealurile Betleemului, nu vorbise cu Lazăr despre puterea lui Iisus de a învia morţii şi cu toate acestea, deşi era un executor al hotărârii guvernatorului şi al sinodului evreiesc, ofiţerul roman a fost atins de cuvintele ce-l cuprindeau şi pe el: „iartă-i Doamne căci nu ştiu ce fac!” Şi acestea i-au adus eliberarea. Sufletul lui nu mai trăise cu nici un condamnat o astfel de experienţă. În acele momente când cei care crezuseră în Iisus se îndoiau de divinitatea lui zicând: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu mântuieşte-te pe tine însuţi!”, ofiţerul roman ne transmite mărturia lui simplă, sobră, soldăţească, dar prin aceasta cu atât mai vrednică de crezare: cu adevărat, zicea el, omul acesta era Fiul lui Dumnezeu.

Mărturia aceasta, a unui străin, a aprozilor, a fariseilor şi preoţilor de seamă ai Templului, care nu nutriseră niciodată sentimente de simpatie pentru Iisus, mă face să cred că mărturia

Cap. I: ANTROPOLOGIE

33

Evangheliei este adevărată. Ca medic apreciez însă cu mult mai mult o altă mărturie, ajunsă până la noi; aceea a unui sceptic, dacă ar fi fost filozof l-aş fi numit pironian, pe care istoria la numit însă necredinciosul. Cred că bănuiţi despre cine este vorba. Toma, unul din ucenici, suferise cumplit în timpul evenimentelor tragice în legătură cu Iisus. Crezuse cu toată fiinţa că Acesta era Fiul lui Dumnezeu şi nu înţelesese niciodată că împărăţia lui Dumnezeu nu va fi aşezată de Christos în timpul vieţii lui. Din această pricină după răstignire se izolase de grupul celorlalţi şi era pregătit ca timpul să-i vindece rănile. Ajunseseră până la el veştile „năstruşnice” cum că Christos ar fi înviat şi S-ar fi arătat femeilor şi celorlalţi ucenici. Poate a venit la el chiar Maria Magdalena să-l convingă, ea care a stat de vorbă cu Cel înviat. I-a mărturisit că Iisus a strigat-o pe nume, că a transmis prin ea un mesaj lui Petru şi celorlalţi să se întâlnească în Galileea. Dar, cred că Toma, fără să o jignească i-o fi spus: Iartă-mă Marie, dar nu pot să te cred.

Tu, cu trecutul tău e normal să ai vedenii, (ori fantezii, cum le-o fi zis) dar acesta nu e cazul meu; iartă-mă, nu am cum să te cred tocmai acum! Apoi au venit ceilalţi apostoli la el şi i-au zis: Tomo, am văzut pe Domnul! Nici noi nu am crezut femeile, dar apoi ni s-a arătat chiar nouă. Eu, poate o fi zis Petru, I-am văzut primul mormântul gol şi apoi am primit vestea că Iisus a întrebat chiar de mine pe nume, după care mi S-a arătat mie personal.

Iartă-mă Petre, s-ar fi explicat Toma, dar nici pe tine nu am cum să te cred. Încă îmi amintesc ca foarte vie păţania ta cu jurămintele, cu lepădările tale în public faţă de Iisus şi pentru că nu poţi să-ţi ierţi toate acestea, acum ai şi tu fanteziile tale pe care totuşi le înţeleg.

Dar, au stăruit apoi ceilalţi ucenici. Vino cu noi, pe noi trebuie să ne crezi! Însă Toma, în scepticismul lui a răspuns: nu îmi ajunge mărturia ochilor care i-a înşelat pe atâţia, nici chiar a urechilor în care pare că şi acum mai aud vocea Lui,ci numai „dacă voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi voi pune degetul

34

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

meu în semnul cuielor şi mâna în coasta Lui lovită de suliţă, atunci voi crede.” (Ioan 20,25) A acceptat totuşi să meargă împreună cu ceilalţi şi să aştepte pe Christos cel înviat. A trecut o zi, apoi a doua. Iisus nu se arăta.

Au mai trecut încă două zile, încă trei (se făcuse o săptămână) şi Iisus nu părea că are de gând să se arate. Atunci, a început să se frământe în sufletul lui. Putea crede că Iisus s-a supărat pe el, că tocmai din cauza prezenţei lui nu se arată. Că a fost poate prea pretenţios, sau mai ştii, poate chiar obraznic, şi acum nu-l va mai vedea niciodată. Dar, după 8 zile, spun Evangheliile, pe când erau cu toţii în casă cu uşile închise, cu totul uimitor, a apărut în mijlocul lor Iisus, şi după ce i-a salutat pe toţi, S-a îndreptat spre Toma şi cu o voce caldă şi iubitoare i-a zis: „Adu-ţi degetul încoace şi uită-te la mâinile Mele; şi adu-ţi mâna şi pune-o în coasta Mea şi nu mai fi necredincios ci credincios” (Ioan 20,27) Atunci, prăbuşit la picioarele lui Iisus, Toma a rostit în vâltoarea descătuşării sufleteşti, întocmai ca viermele scos din flăcări şi ca ofiţerul eliberat de vina execuţiei, acele cuvinte ce se mai aud şi azi, ori de câte ori se rosteşte numele lui Iisus Christos: „Domnul meu şi Dumnezeul meu” Îţi mulţumesc Toma, că te-ai îndoit de propriile tale percepţii. Îţi mulţumesc că scepticismul tău sănătos a spulberat bănuiala halucinaţiilor şi a autohipnozei. Că neîncrederea ta şi teama de a nu fi înşelat a spulberat acuzaţiile necredincioşilor din toate timpurile. Dacă nu aş citi astăzi mărturia ta, credinţa mea ar fi mai săracă. Acum simt ca şi tine că omul acesta pe care îl ascultă şi vânturile şi valurile nu e altul decât Domnul meu şi Dumnezeul meu. În Betleem, Dumnezeu şi omul s-au privit faţă către faţă. În Ierusalim, ca şi în Betleem, omul şi-a recunoscut Dumnezeul şi I s-a închinat. Nici astăzi, cerul şi pământul nu sunt mai departe unul de altul ca atunci, pentru nici unul dintre noi.,,Slavă lui Dumnezeu în cerurile preaînalte, iar pe pământ pace şi bună învoire între oameni! ( Lc.2.4 TOB)

Cap. I: ANTROPOLOGIE

35

36

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

Cap. II

PSIHIATRIE

„Psihiatria este una din căile regale ale înţelegerii omului şi ale construcţiei filozofice” (Karl Jaspers)

Cap. II: PSIHIATRIE

37

Fiinţa noastră conştientă (structura verticală şi orizontală a minţii) „Şi la împlinirea sorocului, eu Nabucodonosor, mi-am ridicat ochii spre cer şi mintea (phrene moy) mi-a revenit şi L-am binecuvântat pe Cel-Preaînalt şi L-am lăudat pe Cel de-a pururi viu şi I-am dat slavă.”

(Dan. 4,34 – BVA)

D

ezorganizarea şi reorganizarea minţii noastre (gr. phren, phrenos – ph se citeşte f) a psihicului (duhului) nostru, sau a conştiinţei cum se exprimă specialiştii în domeniu, este o dovadă că ne aflăm în faţa unei suprastructuri dinamice constituite din fenomene, procese, activităţi şi însuşiri psihice.

Cazul împăratului babilonean amintit, este poate cel mai vechi exemplu de boală psihică reversibilă (caracterizată prin remisiuni, cu sau fără defecte persistente).

Organizarea psihicului (mind = minte, cum se exprimă şcoala medicală americană) sau „frenos = psihic”, cum înţeleg psihiatrii noştri (A. Romilă, „Psihiatria”, p. 459) este menţionată şi în NT fie prin termenul grecesc „phren” în 2Cor. 11,23, fie prin sintagma „omul dinăuntru”, corespunzător cu ceea ce noi înţelegem prin cuvântul „sine” sau popular „duhul nostru” (In 11,33; Lc. 1,47, In. 13,21; Rom. 7,22; 2Cor. 7,1). În limbajul obişnuit, se pare că „Eul” este confundat adesea cu „Sinele”, deşi în viaţa de toate zilele Eul nu îşi asumă unele fapte pe care Sinele şi le asumă (în Sinea noastră suntem conştienţi că noi suntem făptaşul) (vezi Rom. 7.17; Apostolul Pavel zice: „nu eu, ci păcatul care este în mine”). Vom vedea că „Sinele” este de fapt întreg psihismul (omul dinăuntru, duhul,

38

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

mintea), pe când Eul este vârful structurii acestuia, protejând aparatul psihic precum tegumentul, întreg organismul (psihologii vorbesc de „Eul – piele”).

Expresia biblică „omul dinăuntru” denotă organizarea complexă, funcţională şi eficientă, sub forma unui întreg psiho-dinamic bine structurat, al minţii noastre. Astfel întâlnim o organizare pe niveluri (structurate de jos în sus), şi în trepte (structurate de la stânga la dreapta). Chiar dezvoltarea psihicului respectă această structură ontogenetică în forma sa grafică (vezi schema) şi matematică (vezi ecuaţia integrală).

Primul nivel al minţii (în formarea şi desfăşurarea ei) este format din partea inconştientă a acesteia (mintea inconştientă), ce cuprinde în stânga forma restrânsă a sensibilităţii (aisthesis – Ex. 28,3; Filip. 1,9; Prov. 1,4), într-o singură treaptă integrată la rândul ei în ansamblul mintal (duh, minte, intelect), iar în dreapta forma în desfăşurare a sensibilităţii în două trepte: 1. trăiri grosiere instinctivo-afective; 2. afectivitatea propriu-zisă. În forma ei diacronică (restrânsă), sensibilitatea nu se rezumă doar la senzaţie şi percepţie (şi chiar o formă similară de reprezentare), ci cuprinde prin integrare şi cele două trepte din dreapta (DN, p.

979) structurând diacronia Eului în forma sa inconştientă ce poartă numele de „nous pathetikos” (intelect simţitor, percepere, pricepere) sau în zilele noastre denumirea de „inteligenţă emoţională” (vezi Septuaginta – LXX, vol. I, p. 265 ed. Polirom; LXX – BVA, p. 788; Petit Larousse, p. 407; A. Romilă, „Psihiatria”, p. 50; Aristotel, „De anima”, p. 120; W. Barclay, p. 173; „Dicţionarul grec-francez al NT, p. 17; „Dicţionar grec-român”, p.

313, 316; „Termenii filosofiei greceşti”, p. 24 şi 33).

Pentru că al doilea nivel al minţii, numit mintea subconştientă sau simplu subconştient (kardia, inimă) este şi puntea de legătură integratorie cu al treilea nivel, superior ca integrare şi modulare, vom descrie mai întâi pe acesta din urmă şi anume: mintea conştientă (dianoia) sau simplu conştient.

Cap. II: PSIHIATRIE

39

40

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

Cap. II: PSIHIATRIE

41

Termenul dianoia ce corespunde cu cel de-al treilea nivel al minţii este însoţit în revelaţie de adjectivul „nepho, nephalios – ph se citeşte f) ce înseamnă „a fi treaz, trezie, vigilenţă, atenţie”. În schema prezentată, mintea conştientă cuprinde în partea stângă o treaptă de integrare (de asamblare), anume forma restrânsă (concentrată) a gândirii, numită „intelect nesimţitor” (nous apathos), iar în partea dreaptă forma în desfăşurare a gândirii sub două aspecte (trepte): 1. raţiunea, judecata logică; 2. conştiinţa morală. Înţelegem din cele spuse că de-a lungul existenţei, gândirea cuiva poartă numele de inteligenţă, iar gândirea la un moment dat poartă numele de raţiune (A. Romilă).

Treptele din dreapta, ca şi în cazul minţii inconştiente reprezintă, de fapt, Eul în sincronia lui, iar în stânga este vorba de diacronia acestuia. Diacronia nu presupune doar operaţiile gândirii: analiză, sinteză, comparaţie, abstractizare, generalizare şi imaginaţie (de data aceasta reprezentare noetică), ci şi judecata logică şi conştiinţa morală. Astfel observăm că phrenos = mintea (duhul, conştiinţa, psihicul) este alcătuită, la bază, din sensibilitate şi gândire structurate diacronic în inteligenţa emoţională şi inteligenţa noetică pe care psihologia le testează prin indicii IQ şi EQ. Nivelul intermediar (nu şi cel mai puţin important, ba chiar dimpotrivă) numit şi mintea subconştientă sau simplu subconştient, nu formează nici o treaptă separată în stânga, pentru că se structurează direct în inteligenţa emoţională şi noetică, iar în dreapta cuprinde două trepte de legătură între nivelul inferior şi cel superior numite: 1. intuiţia 2. voinţa

42

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

Intuiţia face legătura directă între stările instinctivo-afective (senzualitate, pasiune) şi raţiune, judecata logică, iar voinţa face legătura integrativă între afectivitate şi conştiinţa morală, integrând astfel actele noastre voliţionale într-o armonie a gesturilor, acţiunilor etc.

Astfel, putem stabili că funcţia mentală este o funcţie integrală (mintea) cu două diferenţiale (sensibilitatea şi gândirea), exprimate în trei derivate (inconştient, subconştient, conştient), fiecare derivată având câte două variabile ce dau unicitatea individuală: - judecata logică şi conştiinţa morală; - intuiţia şi voinţa; - trăiri grosiere şi afectivitatea.

Deci, forma minţii în diacronia şi sincronia Eul-ui face posibilă tocmai existenţa a „două creiere”: emisfera dominantă, responsabilă de sincronia Eului, şi emisfera nedominantă, responsabilă de diacronia acestuia.

Asimetria funcţională emisferică (constituind Eul în sincronia şi diacronia lui) a adus premiul Nobel pentru medicină celui care a demonstrat-o experimental, (Sperry şi colaboratorii), fără a o fi teoretizat până la stadiul descris mai sus. Astfel, emisfera stângă (de obicei dominantă – în planşă avem faţa anterioară a encefalului, ca şi cum am privi persoana ce stă cu faţa spre noi) va cuprinde toate cele şase procese variabile ale ecuaţiei integrale, responsabile de sincronia Eului: - deliberare prin instanţele: conştiinţă morală (Eul ideal), afectivitate (Eul esenţial) şi voinţă (Eul fundamental); - funcţiile simbol ale limbajului, precum scrisul, cititul, vorbitul; - judecata logică operaţională (gândirea ca raţiune); - detaliile acţiunilor ce se derulează la un moment dat în sincronia lor; - memoria recentă, episodică şi semantică explicită.

Cap. II: PSIHIATRIE

43

Emisfera dreaptă (de obicei nedominantă) este responsabilă de diacronia Eului: - gândirea nonverbală (analiză, sinteză… etc.) – constituind gândirea de-a lungul timpului trăit (inteligenţa noetică); - sensibilitatea – ca inteligenţă emoţională dobândită de Eu în dinamica lui, responsabilă de creativitate („trebuie să ai ceva în suflet ca apoi să poţi crea” – A. Romilă); - imaginaţia – ce aparţine atât percepţiei (sensibililităţii), cât şi gândirii, imaginea fiind un intermediar între senzaţie şi concept.

Imaginarul inconştient îşi pune amprenta atât pe visele noastre, făcând din ele „nebunia naturală a fiecăruia dintre noi”, fie „miturile noastre private”, cât şi pe conţinutul oniricului delirant patologic.

- memoria biografică, istorică, holistică de integrare a Eului ca subiect istoric. Această memorie este rezistentă la electrosismoterapie (ECT), motiv pentru care se aplică şocul electric pe această emisferă nedominantă (într-un voltaj minim eficient), evitând astfel apariţia amneziei anterograde (recentă) şi lacunară.

Reîntorcându-ne la formula (structurală) a minţii noastre, observăm că mintea prin Eul său, în sincronia sa, se concretizează în persoană, iar prin diacronia aceluiaşi Eu se realizează în personalitate. Astfel, Michel Quist scrie despre personalitate: „Sensibilitatea şi inteligenţa trebuie să-ţi fie două prietene” („A reuşi”, p. 29). Dinu Grama precizează: „Sensibilitatea şi raţionalitatea formează în esenţă realitatea structurală a conştiinţei”. Daniel Goleman, referindu-se la acelaşi subiect, explică: „Într-un fel avem două creiere, două minţii şi două feluri diferite de inteligenţă: cea raţională şi cea emoţională” („Inteligenţa emoţională”, p. 46). În revelaţie, această distincţie între sensibilitate şi gândire este făcută prin termenii: psyche (suflet) şi pneuma (duh), prin care se face distincţie între un nivel inferior şi unul superior al vieţii psihice în momentele sale integratoare. În Evr. 4,12 citim:

44

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

„Cuvântul lui Dumnezeu… desparte sufletul şi duhul… judecă simţirile şi gândurile…”. Este vorba aici de un paralelism sinonimic ebraic, în care identificăm uşor „sufletul” cu „simţirile” şi „duhul” cu „gândurile”. Chiar „Dicţionarul biblic” (editura Cartea Creştină), la pag. 1236, spune despre apostolul Pavel următoarele: „Când foloseşte psyche împreună cu pneuma (1 Tes. 5,23) el descrie doar aceeaşi parte imaterială a omului (mintea) în aspectele ei inferioare şi superioare” (psyche = sensibilitate, simţire, afectivitate, popular „suflet”; pneuma = raţiune, gândire, judecată logică, popular „spirit”). Întreaga organizare a vieţii psihice nu este altceva decât o dialectică în cadrul căreia se opun şi se armonizează în permanenţă gândirea şi sensibilitatea noastră. Toate fiinţele care au intelect au şi sensibilitate, căci intelectul nu poate exista fără sensibilitate. Sensibilitatea, însă, depinde intrinsec de organele de simţ (de corporalitate), iar gândirea la rândul ei depinde intrinsec de sensibilitate. Intelectul nu gândeşte niciodată fără imagine, căci el nu percepe direct, ci preia impresii senzitive, formând din ele concepte (imagini simbol) (vezi Henri Ey, „Conştiinţa”; Aristotel, „De anima”). „ Sensibilitatea perceptivă (aistesis) – scrie Husserl – este imanentă atunci când conştiinţa se raportează la sine şi este transcendentă, doar atunci când conştiinţa se raportează la lucruri”. În acest context doar faţă de lucruri, gândirea este dependentă extrinsec (ca şi sensibilitatea perceptivă) şi nu intrinsec, iar faţă de corpul cu organele de simţ, gândirea este dependentă intrinsec împărtăşind aceeaşi soartă cu el.

Structura verticală a minţii (inconştient – subconştient – conştient)

I. INCONŞTIENTUL Numit în revelaţie metaforic „nephros” (rărunchi), profunzimea inaccesibilă, este întotdeauna amintit împreună cu subconştientul („kardia” – inimă), iar în psihologie se întâlnesc

Cap. II: PSIHIATRIE

45

uneori confundate, subconştientul fiind adesea presupus de inconştient. „Cine poate cunoaşte inima omului ” întreabă Ieremia şi răspunde: „Eu, Domnul, pătrund inima şi încerc rărunchii” (Ier. 17,9-10), ceea ce vrea să spună că „pătrunde această sferă obscură pentru conştiinţă, zona subconştientului sau a inconştientului” (Paul Evdokimov).

Inconştientul propriu-zis, cel biologic (metabolismul, vegetativul autonom şi programat) cel neurologic (automatisme, deprinderi) şi cel bio-neuro- psihic (temperamentul, limbajul arhetipal, refulări deranjante) se desfăşoară şi în procese variabile, în trăiri grosiere instinctivo-afective, în toată afectivitatea, în intuiţia sensibilă, în conştiinţa morală şi chiar în voinţă. Acest lucru demonstrează că, practic, nu există acţiuni pur conştiente, cum de fapt e valabil şi reversul, adică nici pur inconştiente, ci inconştientul şi conştientul se întrepătrund într-un tot fiinţial, fără a deveni prin aceasta confuzi, adică iresponsabili.

II. SUBCONŞTIENTUL Una dintre caracteristicile de seamă ale inimii (kardia),sau subconştientului, este aceea de memorie. „Păstrează bine în inima ta cuvintele mele” (Prov. 4,4); „Ca nu cumva să uiţi lucrurile pe care ţi le-au văzut ochii şi să-ţi iasă din inimă” (Deut. 4,9) etc.

Memoria nu e un proces psihic, ci forma cea mai dezvoltată a minţii ca întreg (mintea subconştientă). În timp ce conştientul se destructurează în somn, subconştientul (cu memoria) îşi structurează permanent legăturile noi, integrându-le în cele mai vechi, adică produce reorganizarea şi formarea de noi conexiuni în sistemele mnezice şi extensiile lor corticale, obţinând restructurări ale amintirilor pe parcursul întregii vieţi. Denumirea subconştientului de „kardia” (inimă) reflectă tocmai această activitate permanentă, iar atunci când prin „kardia” trebuie să înţelegem afectivitatea (Ps. 45,1 – TM; Prov. 4,23 etc.); termenul

46

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

se referă la caracterul pulsional al acesteia (unii psihologi numind chiar instinctele drept „inconştientul pulsional”).

Existenţa memoriei în subconştient face posibilă constituirea structurilor psihice superioare conştiente: inteligenţa noetică şi personalitatea. Ea constituie cea mai mare parte a subconştientului care influenţează activitatea noastră conştientă în fiecare moment.

III. CONŞTIENTUL Cuvântul „dianoia” pentru mintea conştientă, aşa cum am mai spus, înseamnă minte trează, atentă, limpede, vigilentă, sănătoasă, câmp al conştiinţei, iar la antici desemna „gândirea discursivă”, de fapt cea mai în măsură să probeze dacă cel care vorbeşte este conştient de ceea ce spune sau nu (în psihiatrie element de bază). Aceste atribute ale conştientului sunt subliniate în revelaţie de acele „nepho” şi „nephalios” din 1 Pet. 1,13; 1 Tes. 5,6; 5,8; 2. Tim 4,5 etc., care după Dicţionarul grec-român al NT la pag. 195 nephalios = nebăut, abstinent faţă de băuturi, iar după „Dicţionarul de neologisme”, ediţia a III-a, 1978, nephalios = care nu bea vin (vezi şi 1 Tim 3,20; Tit 2,2).

Referitor la claritatea minţii conştiente, Sf. Vasile cel Mare motivează astfel sfărâmarea tablelor Legii de către Moise: „«Poporul, spune Scriptura, s-a aşezat să mănânce şi să bea şi s-a sculat să joace». O singură îmbătare cu vin a zădărnicit cele patruzeci de zile de post şi de rugăciune ale lui Moise. Tablele scrise cu degetul lui Dumnezeu, pe care le primise postul, pe acelea le-a sfărâmat beţia, că profetul n-a socotit cu cale ca un popor beat să primească legile lui Dumnezeu” (Sf. Vasile cel Mare, „Scrieri”, p. 350).

Structura orizontală a minţii 1. Stratul cel mai intim, cel mai profund al sensibilităţii umane, în cea mai mare parte inconştient este considerat „motorul” activităţii noastre şi poartă denumirea de „pathos”

Cap. II: PSIHIATRIE

47

(simţire, trăiri grosiere, trebuinţe, pulsiuni, nevoi, tendinţe, înclinaţii, afinitate, pofte, patimi, pasiuni etc.), şi constituie după Schileter, „zona de interferenţă între biologic şi psihologic”.

Eminescu numea pasiunea „sucul învietor al gândirii”. Biblia numeşte această parte a minţii „melos – sarx”, adică „psihic carnal”, „mădulare”, „carne”, senzualitate( Rom. 7,18; Col. 3,5; Gal. 5,24 etc.). Legătura cu sensibilitatea (aisthesis) o reclamă şi denumirea de „ey-aisthesis” (se citeşte evestezis) de unde şi termenul „evestetos” = pasionat („Dicţionar român-grec şi grec-român”, p. 7; 156; 547). Că pasiunile intră aici în partea grosieră a afectivităţii şi nu în afectivitatea propriu-zisă (filtrată) ne-o demonstrează însăşi definiţia pasiunii: „Pasiunile sunt investiţii masive şi durabile, până la prevalenţă, obsesie şi delir, cu o dinamică de viaţă şi moarte extremă, care bulversează temporar sau definitiv raţiunea şi personalitatea. Ele sunt părtinirea, partizanatul, parti-pris-ul, bios-ul, patima, ura... Este iraţionalitatea prin definiţie” (A. Romilă, p. 79).

Dacă pasiunea este ceea ce aţi citit, nu vă mai întreb ce înţelegeţi prin patimă, viciu, poftă rea etc., din aceeaşi cutie cu trăiri grosiere (numită sarcastic de psihologi şi psihiatri drept „cutia cu drăcuşori”). Denumirea biblică de melos (mădular) – sarx (carne) este mai aproape de realitate, psihiatria recunoscând că: „plăcerile sau suferinţele emerg dintr-un fond opac, se nasc din tendinţe inconştiente. Ele au deci o dimensiune a profunzimii şi un caracter de spontaneitate oarbă prin însăşi faptul înrădăcinării lor în corporalitate” (Henri Ey, „Conştiinţa”, p. 42). Observaţi fantasticul: mintea cuprinde corpul aşa cum corpul cuprinde mintea, făcând din om o fiinţă unitară şi indivizibilă.

2. Treapta a doua a sensibilităţii poartă numele de afectivitate (propriu-zisă). Aceasta este marcată de trăiri filtrate sub influenţa conştientului, a conştiinţei morale, voinţei, a educaţiei, trecând de la „brut” la „fin”, mai înalt, mai complex, o adevărată „cutie de rezonanţă” a existenţei. Numită greceşte

48

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

„thymos – thymia” înseamnă emoţie (TFG, p 298), mânie (DGF al NT, p. 136), stare de spirit (DN, p. 965), vigoare, vitalitate (Barclay, p. 55), îndrăzneală, animare (TFG, p. 276).

Afectivitatea propriu-zisă este găsită în revelaţie prin termeni compuşi ai lui „thymos” ca: en- thymos (în suflet, în inimă, BVA, p. 900), pro-thymos (binevoitor, Mat. 26,41; cu ardoare, 1 Pet. 5,2 şi NT GF, p. 1056; dorinţă, Rom. 1,15), a-thymos (a-şi pierde curajul, a se muia inima; Col. 3,21) etc. Popular, afectivitatea a păstrat denumirea de inimă. Grecii postbiblici au numit-o „aisthematikotes” pentru a nu se pierde legătura ei cu „aisthesis” (sensibilitatea). Întâlnim cu acelaşi sens şi cuvântul „psyche” (suflet), ca sediu al dorinţelor, emoţiilor şi sentimentelor, în sens restrâns, bineînţeles.

Există o multitudine de trăiri afective după multitudinea actelor închipuite sau săvârşite, ce colorează, diversifică şi acompaniază bivalent (plăcut sau neplăcut) viaţa noastră, a fiecăruia. Întreita natură bio- neuro-psihică a afectivităţii conferă acesteia energia vibrantă emoţională, uneori tumultoasă, justificativă, care filtrată apoi conştient, îmbină forme stabile, de durată, previzibile, de tipul: sentimentelor, dispoziţiilor, atitudinilor: • o emoţie filtrată de conştiinţa morală îmbracă forma de sentiment; • o emoţie filtrată de conştiinţa morală şi voinţă se exprimă sub forma de dispoziţie; • o emoţie filtrată de conştiinţa morală, de voinţă şi realizată în act prin înfăptuire se constituie în atitudine.

Rolul afectivităţii e suficient de mare în a constitui una dintre instanţele deliberatoare de prim rang, numită Eul esenţial (Max Scheller), instanţă ce va domina întreaga activitate a tipului psihologic sentimental, iar în psihanaliză îşi va pune amprenta pe tipul erotic.

Cap. II: PSIHIATRIE

49

3. Prima treaptă a gândirii în sincronia Eu-lui este numită „logos, dialogismos” şi uneori „logismos”. Toate dicţionarele susţin sinonimia acestor termeni, conducând la raţiune, judecată logică, reflecţie, cugetare.

Noţiunile, categoriile, judecăţile, raţionamentele, concluziile inductive şi deductive sunt „softul” logic şi comun al omului dobândit de la stadiul senzorio-motor al copilului la cel intuitiv şi operaţional logic al adultului. Însă legea oricărei logici (aristotelice sau nu) nu poate înlocui Legea morală a discernământului dintre Bine şi Rău, pe care numai Dumnezeu le-ar putea defini.

4. Treapta a doua a integrării gândirii în cadrul nivelului simbolic, abstract al minţii, este numită „syneidesis” (conştiinţă morală) sau „aisthetirion” (simţ moral). Observaţi legătura cu aisthesis, până la ce nivel şi ce treaptă pătrunde sensibilitatea în gândirea noastră, fapt ce i-a determinat pe unii să considere „conştiinţa morală” ca aparţinând întru totul inconştientului, ceea ce, desigur, este o exagerare (dacă ar fi aşa, toate animalele ar fi conştiincioase). „La această ultimă treaptă (etică) nu ajunge toată lumea, ea presupunând o personalitate matură, armonioasă” ( A. Romilă, „Psihiatria”, p. 336). Această treaptă a gândirii este facultativă, ca şi studiul religiei revelate (Lc. 9,23 „cine vrea”), dar ea constituie instanţa cea mai înaltă a personalităţii numită „Eul ideal” (H. Ey şi Novalis) sau „Eul moral”, ce va domina întreaga activitate a tipului psihologic principial. Fără dobândirea acestei instanţe psihice, persoana rămâne un ,,obsesional”, aşa cum îl găseşte psihanaliza, încrâncenat până la disperare, de cele mai multe ori alunecat în nevroza obsesivo-fobică, atât de frecventă chiar şi în ţările civilizate.

5.După prezentarea primului şi celui de al treilea nivel, deşi mai spre sfârşit, nu însă fără importanţa care i se cuvine, vom aborda nivelul al doilea de integrare al minţii noastre, începând cu prima lui treaptă numită intuiţie. Aceasta fiind un intermediar între sensibilitate şi gândire (mai precis între pasiune şi raţiune) poartă

50

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

denumirile legate de acestea. Astfel „noesis” desemnează intuiţia intelectuală, denumită aşa de filozofii idealişti care au făcut din ea „organul întregii gândiri transcendentale” (Schelling). Ea este o pătrundere subconştientă în esenţa lucrurilor fără mijlocirea simţurilor. „Diaisthesis” defineşte intuiţia sensibilă susţinută de Kant, care „ordonează senzaţiile într-o anumită formă şi oferă intelectului conţinutul său”. În ambele situaţii, observaţi legătura cu „nous” – gândire, în primul caz şi cu „aisthesis” – sensibilitate, în al doilea caz.

6. Dar, rolul mediator şi integrator al tuturor proceselor psihice îl are procesul psihic numit voinţă (thelema, boyle-boylema) (vezi Rom. 9,19; FA 27,43). Ca şi intuiţia, voinţa este situată între inconştient şi conştient, între afectivitate şi conştiinţa morală, pe de o parte, şi între intuiţie şi înfăptuire, pe cealaltă parte. Deşi în actul deliberator participăm la o stratificare a voinţei (epithumia – dorinţă în cazul afectivităţii; telesis – voinţa din sfera ideală a motivaţiei, dată de conştiinţa morală), thelema (voinţa decizională) se constituie în forul ultim voliţional, formând instanţa minţii „Eul fundamental” (H. Bergson). În psihiatrie voinţa este considerată „organizatorul conştiinţei” care transformă „conţinutul psihologic” în: scop, mijloace, plan, execuţie. Voinţa este puterea de a cumpăni între motivaţii, impulsuri, argumentări, principii etc. şi de a le transforma în acţiune. Când ni se recomandă să „iubim pe Domnul cu toată puterea noastră” aceasta se referă la puterea voinţei de a transforma dragostea în atitudine (agape este atitudine). „Personalismul energetic” al lui C. Rădulescu Motru, „Fenomenologia naturii” a lui Theilhard de Chardin şi „Personalismul” lui Jean Lacroix, întorc pe om către sine, către voinţa proprie, „singura în stare să producă trezirea într-o lume sfărâmată” şi de altfel singura în stare să ne întoarcă (prin acceptarea intervenţiei divine) înapoi de unde am căzut. În concluzie:

Cap. II: PSIHIATRIE

51

• Psihicul uman are o structură sincronă tripartită: Eul esenţial, Eul ideal şi Eul fundamental şi o structură diacronă unitară, concentrată în personalitate (Sinele).

• Ecuaţia funcţională a psihicului nostru este o ecuaţie integrală (mintea) cu două diferenţiale (sensibilitatea şi gândirea) organizate în trei derivate (inconştient – subconştient – conştient) fiecare derivată interesând câte două variabile: 3. judecată logică şi conştiinţă morală 2. intuiţie şi voinţă 1. trăiri grosiere şi afectivitate.

• „Fenomenologia psihică ne introduce în lecţia de structuralism” (A. Romilă).

• Structura trinitară a Eului asigură cooperarea conştiinţei morale cu afectivitatea şi în cele din urmă cu voinţa, realizând integrarea fiinţei noastre conştiente (subiect – obiect, fiinţă – mediu, subiect – lume).

• Fiecare nivel de integrare al minţii noastre se formează transcendental faţă de cel subiacent, nu în sens kantian, ci husserlian sau sartrian, adică fiecare nivel ce se formează trece dincolo de cel precedent înglobându-l fără a-l desfiinţa, adică fără a permite existenţa variabilelor independente (de tip strigoi, stafie, ce reprezintă de fapt spiritele rele – îngerii decăzuţi şi nu spiritul mortului).

• Integralitatea şi diferenţialitatea prin care corpul cuprinde mintea depăşind-o, iar mintea cuprinde corpul depăşindu-l, sunt elementele definitorii ale omului ca fiinţă unitară şi trinitară în acelaşi timp.

52

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

Cap. II: PSIHIATRIE

53

Normalitatea minţii (izomorfism şi morfomorfism) „Nu avem garanţia sănătăţii; cu atât mai puţin a sănătăţii mintale. Este o parte a specificului uman, care poate garanta centrale nucleare, dar nu poate garanta propria minte.” (A. Romilă)

D

acă prin echilibru înţelegem „starea unui sistem în care forţele din interiorul său sunt egale”, iar prin armonie înţelegem „acordul dintre părţi în baza unor raporturi stabilite”, atunci ecuaţia integrală a minţii este mai aproape de armonie decât de echilibru. Ce-i drept, în estetică, armonia se exprimă prin echilibru (proporţii, mărimi etc.), dar în psihologie şi psihiatrie armonia este ceva mai mult decât echilibru. „În psihiatrie, ca şi în muzică – scrie Prof. Dr. A. Romilă – se caută armonia. Normalitatea e armonie”.

Dar această armonie între simbol (cuvântul) şi forma simbolizată (fenomenul, obiectul), între fiinţă şi lume, între procese psihice şi fenomene psihice este o ecuaţie integrală atât de fragilă încât unitatea minţii pare a fi tot atât de fictivă ,, ca aceea a unei armate”. (Le Bon) Fluiditatea funcţională a minţii ne permite să vorbim despre „melodia” actelor noastre spaţio-temporale, acel „a lega şi a dezlega” al lui Goethe; planuri de acţiune, scheme, intuiţii, trăiri, imaginaţie. A transforma constant în lumină şi în flacără tot ceea ce suntem şi tot ceea ce întâlnim, este dezideratul vieţii sufletului oricărui om (Nietzsche). Această realizare înainte de a se obiectiva în act, ea trebuie să aibă loc în forul nostru interior, în mintea (conştiinţa) noastră a cărei arhitectonică structurală este prin ea însăşi una din cele mai măreţe realizări din univers.

54

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

Sistemul informaţional al minţii noastre se bazează pe cel puţin şapte subsisteme (sisteme) caracterizate prin izo-morfism (izo = aceeaşi; morphe = forma, aceeaşi formă) funcţional asamblate în aşa fel încât tot organismul, întreaga personalitate umană întruchipează armonia existenţială ce asigură normalitatea vieţii cotidiene, armonia gesturilor, sincronizarea acţiunii etc.

Primul subsistem integrator al fiinţei noastre este: 1. Integrarea biochimică neendocrină

Substanţe biochimice cu rol de neurotransmiţători şi neuromodulatori stau la baza dezvoltării aşa numitelor neuroştiinţe (neuroanatomia, neurofiziologia, neurofarmacologia, neurochimia, psihobiologia etc.). Izomorfismul între minte şi sistemul biochimic neendocrin este demonstrat şi fructificat în tratarea bolnavilor la cote din ce în ce mai ridicate. Astăzi se ştie că un dereglaj biochimic neendocrin, care provoacă tulburări în toate circuitele neuronale supraiacente poate determina tulburări psihice din cele mai complexe. Astfel disfuncţionalitatea mecanismului dopamin-ergic (de la baza acestui subsistem integrator), duce la modificarea gândirii până la depersonalizare. Dimpotrivă, disfuncţionalitatea mecanismului serotoninergic (de la vârful acestui sistem) duce la tulburări afective de tip depresiv până la sinucidere.

Cap. II: PSIHIATRIE

55

Intervenţia în clinică cu medicamentul Zyprexa în cazul Dopaminei şi cu Prozac în cazul Serotoninei, restabileşte activitatea mentală, în aşa măsură că asemănarea cu „învierea din morţi”, nu pare deloc exagerată. Fragilitatea extremă a minţii noastre face ca aceasta să nu reziste în proporţie de 1% în faţa puseelor pulsionale ale adolescenţei, producându-se prin mecanismele amintite mai sus drama destructurării personalităţii proaspăt formate. Angoasa de fragmentare este o suferinţă completă, dezorganizatoare, când persoana în cauză constată, uneori consternată, că nu-şi mai poate stăpâni gândurile şi nici controla acţiunile. Se simte ca un fals, mai stupid, ca o marionetă inventată şi coordonată de un alter-Ego (de fapt propriul lui inconştient proiectat în afara sa) perceput ca un străin, sau chiar ca un duşman, determinând alunecarea într-o incoerenţă totală. Înecat în ambiguitate, lipsit de o delimitare netă între ceea ce e imaginar (noetic sau aistezic) şi real, persoana în cauză este confruntată cu disocierea conflictuală a propriului Eu (înstrăinare, dedublare, multiplicare etc.). Spaima de a fi abandonat şi total lipsit de apărare, sentimentul penibil că cineva îl urmăreşte, îl observă, îi violează intimitatea permanent, că devine prizonierul unui scenariu foarte viu şi cotropitor se concretizează adesea în sinucidere.

Romain Rolland scrie despre Jean Christophe: „Vorbea, iar vocea părea să iasă dintr-un alt corp. Se mişca şi îşi vedea gesturile de departe... Îşi trecea mâna peste frunte cu un aer pierdut”.

Cine ar fi bănuit vreodată că un exces de dopamină în sistemul mezolimbic implicat în emoţii şi percepţie poate produce „halucinaţii, iluzii şi gândire dezordonată” („Introducere în psihologie”, Atkinson & Hilpord, p. 807) sau că o activitate redusă a dopaminei în zona prefrontală a creierului poate produce tulburări de atenţie, motivaţie, sau chiar dezorganizarea comportamentului ?

Cine ar fi crezut vreodată că nivelul scăzut de serotonină în acelaşi sistem limbic implicat în stări emoţionale poate provoca şi întreţine tulburări de panică, şi că existenţa unor anormalităţi în numărul şi sensibilitatea siturilor de receptor pentru serotonină şi

56

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

norepinefrină (noradrenalină), vecina ei de deasupra în schema de integrare, mai ales în zona creierului numită hipotalamus, duce la depresie şi tulburare bipolară (PMD – psihoza maniaco-depresivă) atât de zgomotoase în patologia psihiatrică dintotdeauna?

Al doilea subsistem integrator al fiinţei noastre conştiente este: 2. Integrarea endocrină

Nimeni nu mai contestă astăzi izomorfismul funcţional între minte şi sistemul de integrare neuroendocrină. Hipotalamusul endocrin este implicat în memorie şi cogniţie, iar hipofiza endocrină, fie în „obţinerea de concepţii strălucite” (Saragea) fie în „tendinţe paranoice, cu agresivitate, ” (Romilă). Paratiroidele sunt implicate în nevroze atât în hiper cât şi în hipo-funcţie. Sindromul schizofreniform poate fi întâlnit în hipercorticism (hiperfuncţia corticosuprarenalei – Cushing iatrogen) cât şi în hipofuncţia ovarului (a gonadelor). Tot de suprarenale depinde şi „aducerea la îndeplinire a concepţiilor strălucite” de care amintea Prof. Dr. Saragea. Tiroida este cea care ne idioţeşte (cretinism) prin hipofuncţie congenitală şi tot ea este cea care ne face tahipsihici, iuţi la minte, strălucitori, cum se exprimă psihiatria contemporană.

Hiperfuncţia netratată afectează memoria, gândirea, provocând sindrom pseudomaniacal sau schizofreniform (cu idei delirante şi halucinaţii). Profesorul Parhon lega de tiroidă psihoza

Cap. II: PSIHIATRIE

57

maniaco-depresivă. Ritmul mental e dat şi de tiroidă pe lângă alţi factori implicaţi. Calcitonina, ce intervine în reglarea ionilor de Ca, este legată atât de paratiroide cât şi de tiroidă şi răspunde, pe lângă crizele de tetanie şi de „crize comiţiale, confuzii, delir, psihoze” (Saragea). Este remarcabilă acţiunea izomorfică numită integrare endocrină – minte în viaţa noastră de zi cu zi.

Al treilea subsistem integrativ structurat izomorf cu mintea este: 3. Integrarea neuro- vegetativă

Acest izomorfism funcţional între sistemul neurovegetativ şi minte (conştiinţă, psihic) explică legătura dintre „prezenţa în cantitatea cea mai mare a acetilcolinei” (Saragea) în ganglionii bazali, responsabili de emoţii şi sentimente. Conexiunea minţii cu organele interne şi cu glandele este realizată de acest sistem neuro-vegetativ, care asigură trăirea afectivă, organică a percepţiilor. În trăirile emoţionale intense tot ce simţim legat de inimă, muşchi, piele sau aparat digestiv se datorează izomorfismului sistem neuro-vegetativ şi minte. Actul sexual la bărbat fără erecţie (parasimpatic) şi ejacuare (simpatic) nu s-ar putea realiza niciodată în complexitatea lui psiho-organică, complexitate realizabilă şi datorită acestui izomorfism funcţional minte-sistem neurovegetativ.

58

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

Pentru că fiecare individ îşi are trăirile lui neuro-vegetative legate de psihic nu vom mai zăbovi şi ne vom referi la al patrulea sistem integrat, structurat izomorf cu mintea, şi anume: 4. Integrarea prin sistemul nervos cerebro- spinal. Toate informaţiile necesare psihicului (minţii) sunt puse la dispoziţia sa pe căile şi cu participarea integratoare a SN cerebro-spinal. Mulţimea centrilor modulatori subcorticali aparţin sistemului nervos c-s.

Leziunile la acest nivel influenţează atât sistemele integratoare subiacente (neuro-vegetativ, neuroendocrin şi neuro-biochimic), cât şi cele supraiacente (cortical, bioelectric, psihic). Fără sistem nervos cerebro-spinal nu poate exista psihic în adevăratul sens al cuvântului.

Multă vreme s-a crezut că lobul frontal este lobul performanţelor omului, dar astăzi se ştie că luarea deciziilor în cadrul actului voliţional este strâns legată doar de ariile ventrolaterale ale acestuia,iar lobul temporal rămâne principalul centru al vorbirii articulate.

Caracterul hodologic (parcurs nervos) al activităţii neuronale explică existenţa circuitelor nervoase (neuro-psihice) ca „legături între legături” pe orizontală sau pe verticală, purtătoare de informaţie. O fibră nervoasă conduce maximum 800 semnale/s.

Organismul uman prin aparatele sale senzoriale recepţionează şi depozitează 109 biţi/s, din care conştiinţa prelucrează maxim 102

Cap. II: PSIHIATRIE

59

biţi/s (prelucrare conştientă) restul este preluat de inconştient şi păstrat pe toată perioada vieţii.

Conţinutul informaţional al unei litere este de 4,5 biţi. O cifră conţine 3,5 biţi. O pagină de carte câteva mii de biţi, TV câteva milioane de biţi/s, nervul optic având milioane de fibre (I. Baciu).

Nimeni nu se mai îndoieşte astăzi de izomorfismul funcţional cortex-minte: 5. Integrarea modulatorie corticală:

Inteligenţa emoţională de sub modularea integratorie a arhipaliumului (hipocamp, amigdală, nucleii septului, rhinencefal) este tema nr. 1 în dezbaterile internaţionale. Emoţiile noastre, datorită nucleului amigdalian, sunt un răspuns inconştient mult mai rapid decât cel elaborat în urma analizei neocortexului, care întârzie prin organizarea informaţiilor şi elaborarea unui răspuns mult mai fin. Părerile noastre inconştiente, sunt un fel de „memorie emoţională” care se poate exprima în primele miimi de secundă din momentul în care percepem ceva, uneori salvându-ne viaţa. Primele lecţii pe care sugarul le primeşte sunt lecţii emoţionale, un fel de „tipare fără cuvinte ale vieţii emoţionale”. La naştere, noul născut dispune de un nucleu amigdalian în totalitate format, pregătit pentru dezvoltarea vieţii extrauterine. Tocmai de aceea inteligenţa senzorio-motorie va preceda pe cea operaţional logică. Le Doux sublinia: „Nu e nevoie să şti exact ce este un anumit lucru pentru

60

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

a-ţi da seama că poate fi periculos”. Deciziile noastre raţionale se stabilesc, aşa cum vom vedea, nu doar prin voinţă şi conştiinţă morală, ci şi prin afectivitate.

Organizarea noastră psihică nu se poate face fără existenţa unui izomorfism între subsistemul (sau sistemul) integrator bioelectric şi minte.

6. Integrarea bioelectrică:

Există cercetări în acest domeniu care, sperăm, vor întregi tabloul izomorfismului cu mintea. Acest izomorfism este poate cel mai fascinant dintre cele amintite până acum. O depolarizare brutală a sistemului bioelectric determină destructurarea completă a psihicului şi parţial a funcţionalităţii neurologicului, produsă atât de dramatic în criza epileptică. Electrosismoterapia aplicată pe emisfera nedominantă pentru a proteja memoria explicită (episodică, recentă) este folosită cu succes în tratarea tulburărilor psihice majore. Se presupune că această metodă electrică de tratament acţionează asupra tuturor sistemelor subiacente sistemului integrator bioelectric, până la neurotransmiţătorii, neuromodulatorii despre care am vorbit la început.

Undele electrice întâlnite (pe electroencefalogramă sau electrocorticogramă) în trecerea de la starea de somn la starea de veghe a adultului şi chiar de fixare a atenţiei cu o intenţionalitate anume (undele delta Δ, teta θ, alfa α şi beta β) sunt în aceeaşi ordine

Cap. II: PSIHIATRIE

61

în care se găsesc şi în dezvoltarea creierului de la stadiul de nou-născut la maturitate. Între 0 şi 2 ani pe EEG la copil întâlnim doar unde delta (Δ) caracteristice somnului profund al adultului. Între 2 şi 4 ani întâlnim unde delta (Δ) şi teta (θ) ca în somnul cu vise al adultului. La 4 ani domină undele teta (θ). La 5-6 ani undele teta (θ) şi alfa (α) în părţi egale, ca la adult în starea de veghe relaxată. La peste 8 ani domină undele alfa (α). La 15 ani fete şi 16-17 ani băieţi întâlnim, ca la adult, undele beta (β) specifice activităţii conştiente.

Deci putem spune că dezvoltarea psihicului copilului până la stadiul de adult este ca o trezire din somn, deosebit de lentă, (16-17 ani) a fiinţei umane.

Organizarea noastră psihică într-o arhitectonică bine stabilită se comportă ca o juxtapunere de funcţii integratoare pe un număr de sisteme anatomo-funcţionale ce se întrepătrund într-o imensitate de circuite modulatorii, de reverberaţie sau de reglare homeostatică reciprocă.

7. Integrarea psihică:

Procesele de atenţie, de reflexie, construcţiile ideo-verbale ale gândirii abstracte se bazează pe „ordinea stochastică” a masei neuronice a emisferelor cerebrale, care reţin şi elaborează informaţia. Numai cortexul singur dispune de o enormă masă neuronală: 1010 neuroni putând da, după calculul lui C.H. Herrick,

62

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

aproximativ 102.783.000 combinaţii funcţionale (I. Baciu), Neocortexul creierului uman permite să ai sentimente faţă de propriile tale sentimente şi reflecţii faţă de propriile tale reflecţii.

Animalul posedă doar inteligenţa senzorio-motorie (emoţională) pentru că el nu operează cu simboluri ci doar are imagini (izo-morfe). Atunci când în psihic se formează o imagine a unui obiect, spunem că suntem în cadrul unui izomorfism (adică aceeaşi formă, cea din realitate apare şi în psihic). Când, dimpotrivă, pe lângă imaginea realităţii, la un nivel superior se formează o a doua imagine simbol (cuvântul), diferită de cea din realitate, vorbim despre „o formă a formei”, adică de morfo-morfism mental. Pentru că gândurile sunt cuvinte (concepte), „forme simbol”, inteligenţa noetică (gândirea) este chiar morfo-morfismul de care vorbeam, perceput ca imaterial, fiind el însuşi o „formă a formelor”. Din acest motiv gândirea este numită şi „nous apathos”, adică intelect nesimţitor, deci o formă ce lucrează cu forme, fără materie. Astfel, la om, Eul este o a doua modalitate de a fi conştient (altfel decât animalele), care se referă nu atât la ce eu trăiesc (câmpul conştiinţei), cât la ceea ce eu am fost şi trebuie să fiu. În concluzie: • Psihicul (mintea, conştiinţa) este de fapt un morfo-morfism suprapus unui multiplu izomorfism, care îşi păstrează armonia funcţională prin aceea că se in-formează. Este înţeles de subiect ca imaterial (fiind el însuşi formă a altor forme), detaşat de materie, dar nu rupt de ea, nu în absenţa ei (Toma d’Aqino).

• „În domeniul teologiei ortodoxe, cercetătorul atent şi exersat, poate observa admirabila unitate funcţională în existenţa omului. Nici o funcţie nu se poate autonomiza şi nu poate să se impună în dauna alteia. Trupul şi sufletul, cu toate că terminologia filozofică este în principal dualistă, se prezintă ca o unitate indivizibilă, în care inteligenţa, raţiunea, voinţa, simţurile, constituie o realitate funcţională” (Nikos Matsoukas).

Cap. II: PSIHIATRIE

63

• Animalul, numit în revelaţie „alogos” (a = fără, logos = cuvânt) este deci lipsit prin creaţie de reflexia reflexiei şi deci de conştienţa de sine. Aşa cum se exprima cineva: „animalele nu vorbesc ci zbiară”; dar, ca fiinţe vii (vieţuitoare) nu sunt lipsite de simţuri, de inteligenţă senzorio-motorie, de echilibru psihic, dacă nu chiar armonie.

• Şi lumea şi viaţa sunt organizate ierarhic, iar mintea, ca un corolar al acestora, îşi are propria ei ierarhie. Tulburarea mentală nu e decât „orchestra fără dirijor”, sau, mai nuanţat spus: orchestra al cărei dirijor a fost suspendat.

• În istorie s-a dovedit că nici o persecuţie (tortură de orice soi diabolic) nu e în stare să sfărâme libertatea interioară (convingerile proprii), ca element fenomenologic al minţii cuiva.

Totuşi, boala mentală nu este altceva decât „o pierdere a acestei libertăţi interioare” de către persoana respectivă.

• Prejudecata că bolnavul psihic se bucură de o libertate mai mare decât cel sănătos mental a fost spulberată de Henri Ey, care a precizat că boala mentală înseamnă tocmai pierderea acestei libertăţi, chiar când aparent, pare că o exprimă. Libertatea reprezintă o anumită armonie, aşa cum am amintit, între subiect-obiect, între individ şi lume, în afara căreia bolnavul mental îşi distruge obiectul (cazul paranoia) sau se distruge pe sine, distrugând subiectul (cazul freniilor).

• „Asigurarea psihiatrului că nu eşti nebun, nu te linişteşte... pentru că deşi nu eşti, poţi să devii” (A. Romilă).

• Karl Jaspers ne spune că un om normal este acela care se menţine în zona inteligibilului. Adică rămâne previzibil, comportându-se după regula cauză-efect, ca toţi oamenii. Acest lucru este posibil prin stăpânirea inconştientului.

• Socotim că normalitatea minţii este bunul cel mai de preţ, pe care o fiinţă creată îl poate avea, întrucât structura minţii noastre (după cădere) este destul de fragilă, chiar vulnerabilă şi nimeni nu ne poate garanta păstrarea integrităţii ei, cu toată părerea lui Tacitus că forma minţii este eternă.

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

64

Cap. III

PSIHOLOGIE „Nu există tipuri pure în nici un domeniu al vieţii. Toate lucrurile reale participă la mai multe tipuri. Dar există caracteristici predominante ce determină fiecare tip şi care trebuie elaborate pentru a putea face înţeleasă dinamica vieţii.”

(Paul Tillich, „Dinamica credinţei”, p. 86) „În aceşti primi ucenici (cei 12 nn.)era înfăţişată o vădită diversitate. Ei aveau să fie învăţătorii lumii şi au reprezentat o foarte mare varietate de tipuri de caracter”.

(E.G.White, „Faptele apostolilor” pag.19-20 Ed.Viaţă şi sănătate 1999)

Cap. II: PSIHIATRIE

65

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

66

TIPURI TEMPERAMENTALE „Starea de spirit sau temperamentul este un aspect fundamental al personalităţii, care influenţează disponibilizarea persoanei de a accepta provocări noi sau de a fugi de ele.”

(Gray)

E

şti îngrijorat de temperamentul tău. Vrei să ştii dacă e bun sau rău, agreat sau neagreat, avantajos sau chiar împotriva ta. Nu fii îngrijorat, dar nici prea exaltat, căci ceea ce vei afla nu te face nici mai bun, nici mai rău, ci doar mai informat, făcându-te să te îndrepţi spre tine însuţi măsurând din firea lucrurilor propria ta fire. Vei fi poate surprins că temperament nu înseamnă nici inteligenţă, nici prostie, nici judecată şi nici condamnare. Înţeleptul, ca şi nebunul, poate fi cald sau rece, introvertit sau extravertit. Judecătorul, ca şi condamnatul, poate fi puternic sau slab, echilibrat sau neechilibrat.

De câte ori ai fost mai puţin demonstrativ şi mai cufundat în propriile trăiri, sau prea perseverent şi mai puţin stăpânit, numai inima ta o ştie. Îndreaptă-ţi toate reflectoarele spre tine, apoi spre ce e în jurul tău şi vei descoperi că trăieşti un adevărat paradox.

Trăieşti cel mai nesigur lucru din viaţă: însăşi viaţa. Ai nevoie de forţă, de rezistenţă, de promptitudine, sau însufleţire, de adaptare sau chiar de resemnare intrând uneori într-o carapace imperturbabilă, ca formă de acomodare şi stabilitate, pentru a nu te lupta cu fantasmele. Ce grad, ce tempo, cât echilibru sau intensitate a energiei vitale te face să mergi mai departe, sau dimpotrivă, să cedezi?!

Cap. III: PSIHOLOGIE

67

Mai puţin dinamic sau distractiv, vulcanic sau perfecţionist îţi petreci vremelnicia sub imperiul inconştient şi instinctual al temperamentului. Simţurile au limbajul lor extrem de colorat şi variat, dar cel mai adesea intraductibil. Singura lor formă de exteriorizare este temperamentul, care nu este altceva decât baia de energie în care înotăm fiinţial şi existenţial. Acest mod de „a fi” este chiar firea ta, naturalul tău: mai dezinvolt sau mai reţinut, mai expansiv sau mai distrat, mai plângăcios sau mai insensibil, mai analitic sau mai superficial, mai entuziast sau mai pesimist.

Ne naştem colerici sau melancolici, sangvini sau flegmatici ca trăsătură dominantă, dar şi un amestec din toate acestea în proporţii modificabile uneori după împrejurări, fără a anihila dominanta.

Nimeni nu-şi poate schimba temperamentul cu care se naşte, dar îi poate aduce îmbunătăţiri substanţiale prin dezvoltarea proceselor psihologice cu rol în deliberare şi comportament. „Bagă de seamă – scria părintele Trifa – cu ce fel de slove vei tipări tu şi educatorii tăi în această ceară caldă a sufletului tău”.

Ai acum prilejul şi poate chiar privilegiul de a te analiza în lumina tipurilor temperamentale cercetate şi stabilite cu grijă de medici şi psihologi şi chiar teologi din cele mai vechi timpuri până azi. (Hipocrate, Galen, Leonard, Pavlov, Eysenck, Cox, Predescu, Kagan Jerome etc.). Se cunosc patru tipuri de temperament: sangvin, flegmatic, coleric si melancolic, cu predispoziţiile lor stabilite de specialişti endocrinologi, psihiatri, psihanalişti, psihologi, fiziologi etc. Este important să-ţi cunoşti temperamentul, chiar dacă eşti un amestec din toate tipurile, doar unul este predominant şi nu-ţi va fi atât de greu să-l recunoşti.

Dacă neglijezi tipul psihologic vei pătrunde mai greu sau aproape deloc în cunoaşterea caracterului, dar nu uita că temperamentul este „scheletul”, „matricea”, adică structura de rezistentă a întregii tale personalităţi.

68

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

Citeşte fără grabă fiecare tip temperamental în parte.

Compară rubrică cu rubrică, rezumatul fiecărei tipologii temperamentale şi ascultă-ţi în tăcere simţurile, în singurătate sau în compania celorlalţi, din bancă sau de la catedră, îmbrăcat ceremonios sau echipat de excursie. Nu te grăbi sărind peste diferenţele patognomonice. Reciteşte toate patru descrierile până le ştii pe de rost, abia atunci vei putea lua o hotărâre: eşti predominant sangvinic, flegmatic, coleric sau melancolic.

Toate cele patru tipuri au avantaje şi dezavantaje, pot suferi ameliorări sau adaptări dar aşa cum am mai spus, niciodată schimbare în totalitate, şi aceasta nu în defavoarea cuiva căci deşi nu putem schimba structura sau osatura personalităţii, orientarea psihologică a conştiinţei morale, a voinţei şi afectivităţii va hotărî personalitatea şi caracterul fiecăruia dintre noi. Atât Leonard, cât şi Eysenck, ca şi Galen şi Cox exprimă fiecare după propria sa concepţie partea cea mai semnificativă din tipologie, însă doar ansamblul celor patru gânditori creează o imagine complexă, definitorie, inconfundabilă a fiecărui tip temperamental în parte, aşa cum l-a descoperit Hipocrate, părintele medicinii.

Aş fi dezamăgit de ziua de mâine, dacă astăzi nu mi-aş opri gândurile pentru mai departe. Dacă ai mai multe momente libere citeşte, compară, analizează, descompunându-te parte cu parte ca apoi să te aduni într-o sinteză dominantă, particulară a propriei tale fiinţe.

Succes!

Cap. III: PSIHOLOGIE

OMUL NATURAL (PHYSIKOS) (Tipul temperamental sau matricea personalităţii) Rom. 1,26; 11,21; Gal. 4,8; Iuda 1,14

SANGVINICUL (Lc.16.19) Caracteristici generale: • fire DEMONSTRATIVĂ (Leonard) • fire EXTRAVERTITĂ-STABILĂ (H.J. Eysenck) • predominanţa sângelui (Galen) • fire distractivă (Cox) • fire veselă (Kagan Jerome – Univ. Harvard) Caracteristici energetice: • GRAD: cald; • INTENSITATE: psihic dinamic, debordând de energie; • ECHILIBRU: stabilitate afectivă ameninţată; plânge uşor; • TEMPO: mobilitate în adaptare, vioiciune şi promptitudine marcante, fără a gândi suficient. (V. Predescu) Caracteristici predispozante: • boli cardio-vasculare (tulburări energo-dinamice); • boli endocrine: - hipertiroidism - hipo-paratiroidism - microsomia hipofizară • boli psihopatice: - psihopatia euforică (tulburări energetice cantitative în exces) Caracteristici ale ţesutului de susţinere: • fibros

69

70

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

Personaje biblice cu temperament sangvin (Cox): • IOSIF: „Iosif nu s-a mai putut stăpâni în faţa celor ce erau cu el… A izbucnit într-un plâns aşa de tare că l-au auzit egiptenii şi chiar casa lui Faraon.” Gen. 45,1.2 „Iosif a plâns când a auzit cuvintele acestea.” Gen. 50,17 • RUBEN: „Ruben, tu, întâiul meu născut… debordând de energie, debordând de putere… ca apele care clocotesc, năvalnic ca marea.” Gen. 49,3.4 (TOB) • NEFTALI: „Neftali acoperit de favoruri şi copleşit de binecuvântări de la Domnul… rosteşte cuvinte frumoase.” Deut.

33,23; Gen. 49,21 Rezumat: Personaj de statură medie sau peste medie, bine legat, musculos şi osos, dinamic, vorbăreţ, plăcut în societate, obişnuit a fi lăudat, optimist până la exces, dar echilibrat, uşor adaptabil şi uşor influenţabil. Acţionează adesea necugetat dar întotdeauna bine intenţionat. Veşnic ocupat şi chiar distrat. Trece uşor peste necazuri nu fără a învăţa din ele. Încrezător în forţele proprii, sincer, transparent, exteriorizat până la lacrimi. Recunoscut uşor ca: - debordând de energie (activ); debordând de putere (puternic); clocotitor ca sângele (cald) năvalnic ca marea (tumultuos).

Diferenţierea patognomonică de coleric: - sangvinicul are o mare putere de stăpânire a mâniei, deşi este cel mai expansiv şi cel mai băgăreţ dintre curioşi.

După Eysenck: - sociabil - exteriorizat - vorbăreţ - receptiv - vesel - plin de viaţă - lipsit de griji - liber

Cap. III: PSIHOLOGIE

71

FLEGMATICUL (Lc.18.2-3) Caracteristici generale: • fire HIPER-PERSEVERENTĂ (Leonard) • fire INTROVERTITĂ-STABILĂ (H.J. Eysenck) • predominanţa limfei (Galen) • fire imperturbabilă (Cox) • fire timidă (Jerome Kagan – Univ. Harvard) Caracteristici energetice: • GRAD: rece • INTENSITATE: psihic puternic de tip platformă de rezistenţă • ECHILIBRU: stabilitate psihică de mare inerţie • TEMPO: adaptabilitate lentă, egal întotdeauna, apatie în a acţiona (V. Predescu) Caracteristici predispozante: • boli infecţioase (hipertrofia ţesutului limfatic) • boli endocrine: - hipotiroidismul - hiper-paratiroidismul - macrosomia hipofizară • boli psihopatice: psihopatia astenică (tulburări energetice cantitative) Caracteristici ale ţesutului de susţinere: • fibro-păstos

Personaje biblice cu temperament flegmatic (Cox):

72

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

• GAD: „Gad se odihneşte ca un leu…Peste el vor năvăli cete înarmate, dar şi el se va năpusti peste ele.” Deut. 33,20; Gen. 49,19 • ISAHAR: „Isahar este un măgar osos, care se culcă între două grajduri …El este bun pentru munci de sclav.” Gen. 49,14 (TOB) • ZABULON: „Zabulon este un popor care a înfruntat moartea…

El va locui pe ţărmul mărilor, lângă limanul corăbiilor.” Jud. 5,18; Gen. 49,13 Rezumat: Personaj de statură peste medie, voinic, ciolănos sau cam plinuţ, lent în mişcări şi în vorbire, tăcut, uneori pare absent până la a deveni sfidător, tolerant, prea tolerant, mulţumit cu puţin.

Se acomodează mai greu la nou şi în societate. Stabil şi previzibil în a acţiona deşi mai puţin transparent. Conservator până la moarte, se lasă convins mai greu sau deloc. Mai mult pesimist decât optimist, niciodată catastrofist.

Recunoscut uşor ca: - lent în mişcări; - rezistent la orice jug; - ironic; - morocănos, dar accesibil.

Diferenţierea patognomonică de melancolic: - flegmaticul nu are predispoziţie spre depresie, marasm sau melancolie -ironia lui aproape perfectă ţine loc de explozie.

După Eysenck: - pasiv - grijuliu - gânditor - liniştit - controlat - responsabil - echilibrat - calm

Cap. III: PSIHOLOGIE

73

COLERICUL (FA.8.23) Caracteristici generale: • (Leonard) • INSTABILĂ (H.J. Eysenck) • (Galen) • • Kagan – Univ. Harvard)

fire NESTĂPÂNITĂ fire EXTRAVERTITĂ predominanţa bilei galbene fire bătăioasă (Cox) fire îndrăzneaţă (Jerome

Caracteristici energetice: • GRAD: cald • INTENSITATE: psihic energic de tip vulcanic, incandescent • ECHILIBRU: psiho-afectiv nestăpânit, explozibil dar foarte tenace • TEMPO: adaptabilitate prin forţă şi dominare a situaţiilor (V. Predescu) Caracteristici predispozante: • boli neurologice (cu migrene şi insomnii) • boli endocrine: spasmofilia normocalcemică hipercorticism hipergonadism • boli psihopatice: psihopatia excitabilă (tulburări energetice calitative)

74

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

Caracteristici ale ţesutului de susţinere: • fibro-lipomatos

Personaje biblice cu temperament coleric (Cox): • LEVI: „Levi a zis despre tatăl său şi despre mama sa: «Nu i-am văzut!» şi despre fraţii lui: «Nu vă cunosc!»” Deut. 33,9 • IEHUDA: „Iehuda este un pui de leu…ca o leoaică: cine-l va scula?” Gen. 49,9 • SIMEON: „Simeon şi Levi sunt fraţi (în duritate)…Blestemată să fie mânia lor atât de violentă şi furia lor prea brutală.” Gen. 49,7 (TOB) Rezumat: Personaj de statură medie sau sub medie, puternic şi cu tendinţă de îngrăşare când nu suferă de vreo boală digestivă, energic, însufleţitor. Se adaptează uşor dominând prin forţă sau duritate, nu se încrede în nimeni decât în el. Capabil de atitudini dramatice, regrete sincere, foarte tenace apelând la metode mai puţin ortodoxe. Bun conducător, bătăios pentru idealuri înalte chiar prea înalte. În toane bune cald şi ademenitor.

Recunoscut uşor ca: - nestăpânit, cu toane - exploziv ca o leoaică rănită - ocrotitor de nădejde - bun pentru linia întâi Diferenţiere patognomonică de sangvin: - colericul este explozibil, supărăcios în limite imprevizibile, gata oricând de ceartă şi chiar de încăierare.

După Eysenck: - foarte sensibil - neliniştit - agresiv - impresionabil - schimbător - impulsiv - optimist - activ

Cap. III: PSIHOLOGIE

75

76

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

MELANCOLICUL (1Pet.3.4) Caracteristici generale: • fire HIPEREXACTĂ (Leonard) • fire INTROVERTITĂ-INSTABILĂ (H.J. Eysenck) • predominanţa bilei negre (Galen) • fire analitică (perfecţionistă) (Cox) • fire melancolică (Jerome Kagan – Univ. Harvard) Caracteristici energetice: • GRAD: rece • INTENSITATE: psihic de structură sensibilă dar foarte complexă • ECHILIBRU: imprevizibilitate psiho-afectivă, dar de o rară profunzime • TEMPO: adaptabilitate preferenţială, cufundat în propriile trăiri (V. Predescu) Caracteristici predispozante: • boli digestive dispeptice (dischinezii bilioduodenale) • boli endocrine: - hipocorticism - panhipofizism - hipogonadism • boli psihopatice: - psihopatia depresivă (tulburări energetice calitative)

Cap. III: PSIHOLOGIE

77

Caracteristici ale ţesutului de susţinere: • păstos

Personaje biblice cu temperament melancolic ( COX ): • BENIAMIN: „Beniamin este un lup care sfâşie în bucăţi.

Dimineaţa devorează prada, iar seara împarte prada răpită.” Gen. 49,27 • AŞER: „Aşer dă o hrană minunată. El va da bucate alese împăraţilor.” Gen. 49,20 • MANASE: „…Şi Manase va ajunge un popor, şi el va fi mare…” Gen. 48,19 Rezumat: Personaj dolofan, de statură variabilă, sociabil numai din interes, în rest retras, introvertit, foarte suspicios, chiar fricos.

Nevoia de sprijin din afară îl face să acţioneze în spirit de echipă, cumpărând bunăvoinţa celor puternici cu tot felul de daruri (vezi Aşer, Beniamin). Foarte pretenţios, minuţios, perfecţionist până la extrem. Criticos chiar maestru în critică fiind un fin analist în foarte multe domenii, foarte dotat.

Uşor de recunoscut ca: imprevizibil, adaptabilitate preferenţială, pretenţios, retras (uneori chiar timid), sensibil, ataşat foarte puternic de puţinii prieteni pe care îi acceptă (loial).

Diferenţiere patognomonică de flegmatic: melancolicul nu este nici puternic nici stabil.

Diferenţiere patognomonică de coleric:

78

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

deşi este imprevizibil în acţiune ca şi colericul, melancolicul trăieşte o iritabilitate „ţepoasă”, fără regrete ulterioare întâlnite la coleric şi fără încercări de a repara ce a stricat, ba din contră mânia lui tinde spre ruptură, distanţare, izolare.

După Eysenck: - irascibil - anxios - rigid - sobru - pesimist - rezervat - nesociabil - tăcut

Cap. III: PSIHOLOGIE

79

TIPURI PSIHOLOGICE (OMUL CIVILIZAT – PSYCHIKOS) „Raţiune, iubire, putere de voinţă sunt lucruri desăvârşite, sunt cele mai înalte puteri, sunt esenţa absolută a omului ca om şi scopul existenţei sale. Omul există pentru a cunoaşte, pentru a iubi, pentru a voi.”

(Ludwig Feuerbach, „Esenţa creştinismului”) „ho psychikos” = omul psihic sufletesc, călăuzit de psihicul (sufletul) lui, neduhovnicesc, supus poftelor firii, cu „afecte şi pasiuni instabile” uneori asemănătoare animalelor (BVA în Iuda 1,19 şi Iac. 3,14; DG-R al NT pag. 321 şi 1Cor. 2,14; 15,44.46)

M

edicul Alexis Carrel în cartea sa „Omul, fiinţă necunoscută” (Premiul Nobel), referindu-se la psihologia din vremea sa, face următoarea afirmaţie: „Indivizii au fost împărţiţi în intelectuali, senzitivi şi voluntari.” În această aserţiune legătura clasificării cu intelectul, senzaţia şi voinţa este cât se poate de evidentă.

Psihiatria şi psihologia contemporană văd în structurarea fiinţei noastre conştiente (în vederea actului voliţional, deci a comportamentului) următoarele instanţe psihice definitorii: conştiinţa morală

80

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

afectivitatea voinţa Tipurile psihologice ce le propunem sunt bazate pe aceste structuri, în funcţie de accentul lor în înfăptuirea actului voluntar, dezvăluit în viaţa noastră de toate zilele. Tipul principial corespunzător conştiinţei morale va menţine contrastul cu tipul sentimental susţinut de afectivitate şi cu tipul pragmatic construit pe voinţă.

Persoana (omul, subiectul) este structurată unitar şi trinitar în acelaşi timp, încât fiecare personalitate trăieşte momente considerate drept atitudini principiale, sentimentale, sau pragmatice. Totuşi, echilibrul psihic, ce presupune o ierarhizare, face ca una din instanţe să se manifeste dominant, pentru a permite decizia şi înfăptuirea activităţilor, intrând astfel în cutume şi atitudini cu habitat definitoriu, conturând tipul psihologic ce-şi va pune amprenta în cadrul personalităţii respective.

Nu încape îndoială că structura tripartită a minţii fiecărui om determină existenţa, într-o proporţie sau alta, a tuturor celor 3 tipuri psihologice, în cadrul oricărui subiect normal dezvoltat din punct de vedere psihic. Aceasta înseamnă că acelaşi om poate fi principial, sentimental sau pragmatic în momente diferite, dar faptele, acţiunile, comportamentul, sunt centrate pe o dominantă asemenea temperamentului pe care de fapt ne clădim personalitatea şi caracterul.

Viaţa noastră poartă amprenta rutinei, a simplificărilor existenţiale, a educaţiei, a conjuncturilor favorabile sau nu, după expresia „ totul depinde de vremuri şi împrejurări”. Cutumele familiale, culturale, sociale, bătălia vieţii pentru supravieţuire ne rezervă clădirea unei personalităţi de un anumit tip psihologic, pe un anumit temperament, fără a pierde toate celelalte însuşiri ce devin secundare în felul nostru de a fi.

Nevrozele, psihopatiile, psihozele sunt deviaţii mai mult sau mai puţin grave, trecătoare sau definitive, ale Eului, ale subiectului ca individ sau persoană. De aceea le vom aminti şi separat, în

Cap. III: PSIHOLOGIE

81

forma clasificării lor, doar pentru informare minimă, urmând în caz de nevoie consultarea medicului.

Ca şi în cazul temperamentului vă invit să citiţi şi recitiţi descrierea tipurilor psihologice, la început în ansamblul lor, apoi prin comparaţie unul cu altul, după care ajutaţi de cei care vă cunosc mai bine veţi reuşi să apreciaţi procentul dominant al manifestărilor personale.

Poate cuiva i-ar plăcea să constate că este principial, dar la o analiză mai atentă observă că nu prea este punctual şi nici chiar corect destul de des. Nu e grav acest lucru, sentimentalul sau pragmaticul nu sunt cu nimic mai prejos decât principialul. A fi predominant milos şi afectiv, adică sentimental, este o calitate vrednică de a egala politeţea şi disciplina principialului, precum şi spiritul întreprinzător şi prudenţa pragmaticului. Nu există avantaje sau dezavantaje numai în unul sau altul din tipurile psihologice descrise şi aceasta prin simplul fapt că (repet) fiecare om le posedă pe toate, dar în procente si grade diferite, făcând posibilă tipologizarea.

Citind vei descoperi flexibilitatea cunoaşterii, a inteligenţei în general, a inconştientului pulsional şi, ce e foarte important, a comportamentului. Fără a fi behaviorist vă îndemn să stăruiţi asupra punctelor evidenţiate la rubrica comportamentului, şi aceasta pentru că spre deosebire de cunoaştere şi inteligenţă poate fi evidenţiat cel mai bine şi sesizat chiar de cel în cauză.

Nu neglijaţi nici patologia cu predispoziţiile ei, căci în practica medicală aceasta este de un real folos.

Observaţi că am păstrat părerea Bibliei alături de cea a celor cinci savanţi recunoscuţi în lumea ştiinţifică pentru seriozitatea cercetărilor lor: Alexis Carrel, E. Spranger, Karen Horney, G. Allport şi Z. Freud. În ceea ce priveşte Biblia, am folosit mai multe traduceri ale aceluiaşi paragraf nu pentru a încărca de pleonasme descrierea personajului, ca o tautologie ieftină, ci pentru a nuanţa pe cât posibil complexitatea însuşirilor acestuia.

Astfel traducerea ecumenică în limba franceză (T O B), traducerea

82

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

numită Septuaginta (LXX – Ed. Polirom), versiunea diortosită a Bibliei a eminentului teolog şi om de litere Bartolomeu Valeriu Anania (BVA), precum şi textul masoretic (T M), ebraic al Vechiului Testament şi cel grecesc (LXX) ca de altfel şi Noul Testament interliniar grec-francez şi grec-englez, alături de recent editata traducere literală nouă, completată, revizuită şi actualizată a lui Cornilescu (Corn. Lit.), şi altele, întregesc portretul psihologic al personajului biblic examinat.

Dacă termenii în limba greacă vor părea de prisos, ei sunt folosiţi pentru uniformizarea limbajului medical, filozofic şi biblic internaţional, întregind psihologia care are aceeaşi vechime cu Biblia.

Dacă vei citi în paralel cunoaşterea la cele trei tipuri psihologice sau inteligenţa sau inconştientul pulsional vei vedea de fapt structura completă a acestora, pe care de fapt le posedă fiecare persoană în complexitatea sa, dar cu dominante diferire.

TIPUL PRINCIPIAL (CONŞTIINCIOS) (eysyneidetos, Evr.5.14) Acest tip psihologic este sub amprenta conştiinţei morale.

I. CARACTERISTICI GENERALE A. Ce este conştiinţa morală?

• • • Rousseau) •

arbitrul între bine şi rău (Seneca) legea legilor (Lamartine) instinct dumnezeiesc (J.J procuror (Arghezi)

B. Conştiinţa morală ca instanţă psihică:

Cap. III: PSIHOLOGIE

83

• Logistikon (cârmuitorul etic) – Platon • Partea cugetătoare – Clement din Alexandria • Eul spiritual – Prosper de Aquitania • Eul moral – I. Kant • Supra-Eul – Freud • Eul ideal – Henri Ey (suneidesis = cu simţ ideal, în sensul de „ideal de Eu” din psihanaliză şi nu „Eul ideal” al acesteia) C. Tipul de activitate mentală a principialului: „Conştiinţa (logistikon – cârmuitorul etic) este elementul dumnezeiesc din noi, care trebuie să conducă afectivitatea (epithymetikon) şi voinţa (thymoeides) aşa precum vizitiul conduce cei doi cai de la trăsură” (Platon, „Phaidon” 246 B)

II. CARACTERISTICI PSIHOLOGICE A. Cunoaşterea reprezentată prin: - în sens larg gnosis =cunoaştere generală(1 Cor. 8,1); gnostes, gnostikos = cunoscător, om instruit (F.A. 26,3 – N.T. grec-francez).

- în sens restrâns episteme theoretike, cunoaştere teoretică: epistemon = ştiutor (Deut. LXX –Polirom), instruit (Iac. 3,13) B. Inteligenţa reprezentată prin: 1. inteligenţa noetică de tip: - sophia (înţelepciune omenească, 1Cor. 1,19; sophos = înţelept în felul lumii ) 2. inteligenţa emoţională de tip: - intrapersonală (H.Gardner), capacitatea de a te înţelege pe tine în raport cu sacrul.

3. inteligenţa intuitivă marcată de:

84

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

- intuiţia intelectuală (Shopenhauer) C. Inconştientul pulsional: Trebuinţele sau pulsiunile definitorii pentru tipul principial sunt cele care se referă la sacro – securizare, adică fiinţare prin divinitate (idoli,zei) asigurându-şi prin aceasta o maximă securizare din punct de vedere psihologic: • nevoia de transcendent (E. Fromm) • nevoia de sănătate, desăvârşire (E. Fromm) D. Comportamentul: • Din punct de vedere axiologic, acesta este bazat pe o ierarhie a valorilor etice având ca: - principiul dominant : DATORIA - poli operaţionali: BUN – RĂU (corespunzător bipolarităţii conştiinţei morale) • Deliberarea actului voliţional îmbracă forma thelesis, adică hotărâre, scop, din sfera ideală ca motivaţie.

(Evr. 2,4) • Comportamentul reciproc, de grup, are aspectul protectiv (Universitatea Hamburg) • Idealul de fericire: exercitarea virtuţilor morale ale epocii (EUDEMONISMUL în sens stoic şi aristotelic în care virtute înseamnă fericire). Reprezentanţi: Socrate, Aristotel, Zenon, dar şi Pascal, Kant, Hegel etc.

Curente de gândire mai importante: - RIGORISM SCOLASTIC - INTEGRISM (fundamentalism religios) - SPIRITUALISM • Înclinaţie naturală spre starea de fariseism – legalism (vezi octava comportamentului)

Cap. III: PSIHOLOGIE

85

• Posibilitate de pervertire în: - libido sciendi, adică patima curiozităţii, a cunoaşterii, în sens peiorativ (B. Pascal, comentând pofta ochilor din 1In. 2,16) - faptele firii decăzute din Gal. 5,19-21: - idolatrie (eidololatreia) - vrăjitorie (pharmakeia) - erezii (hairesis) şi altele asemenea lor.

E. Însuşiri definitorii ale principialului: - înţelept (Biblia) - instruit (Biblia) - intelectual (Alexis Carrel) -religios (E.Spranger) - detaşat (Karen Horney) -teoretician (Allport) -obsesional (Freud) F. Patologia: 1. Orientări („maladii”) ale spiritului principialului.

C. Noica plecând de la „tode ti” adică „acest ceva”, singularul ca opus universalului, determinaţie aristotelică, leagă de conştiinţa morală maladiile: - todetită (carenţa individualului) - atodetie (refuzul conştient al individualului) Principialul suferă când el, sau altcineva, nu poate face ceea ce i se cere (în acord cu normele cetăţii), suferinţă legată de conştiinţă.

Todetita şi atodetia descriu o persoană pierdută în universal şi reclamă regăsirea individualului.

Exemple: - „fratele mai mare” din pilda fiului risipitor (Lc 15,25-30) cu ale sale expresii de: rob, nu fiu, sau fiul tău, nu fratele meu.

- Ecleziastul: totu-i deşertăciune şi goană după vânt; nimic nu e nou sub soare

86

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

2. Predispoziţii psiho-patologice : - psihopatia paranoidă - psihopatia psihastenică - nevroza obsesivo-fobică - paranoia (în cadrul psihozelor)

III. TIPURI BIBLICE REPREZENTATIVE

• IOSIF: „Iosif era frumos la chip (statură) şi foarte plăcut la vedere (înfăţişare). Şi a fost aşa: după acestea, soţia stăpânului său şi-a ridicat ochii asupra lui (şi-a pus ochii pe Iosif )şi i-a zis: culcă-te cu mine! Dar el n-a vrut (a refuzat) şi i-a zis soţiei stăpânului său: Cum aş putea face un lucru atât de rău (răutatea aceasta mare) şi să păcătuiesc împotriva (înaintea) lui Dumnezeu? Gen. 39,6-9 (T M; LXX: Corn. lit; Sept. vol I. Polirom) • GAD: „El (Gad) s-a reîntâlnit cu fruntaşii poporului şi a adus la îndeplinire dreptatea Domnului şi hotărârile lor în favoarea lui Israel” (Deut. 33,21; TOB) • LEVI: „El (Levi) a păzit cuvintele Tale şi legământul Tău l- a păstrat.” (Deut. 33,9 up; LXX – Polirom) • BENIAMIN: „Lui Beniamin i-a spus: Cel iubit de Domnul va sălăşlui în credinţă (va locui în siguranţă) şi Dumnezeu Îşi aşază umbra asupra lui în toate zilele şi între umerii lui S-a odihnit.” (Deut. 33,12; LXX – Polirom; TM Corn.lit.)

REZUMAT Tipul principial este conştiincios, mereu la datorie, copleşit de principii (morale, potrivit cetăţii) satisfăcut în trăirea lor, încăpăţânat ca un prinţ când e vorba de virtute. Fundamentalist în orice formă de religie însuşită, recunoscut uşor prin:

Cap. III: PSIHOLOGIE

87

- corectitudine - punctualitate - studios, cu tendinţă la filozofare - având ca deviză dreptatea cu orice preţ (între dreptate şi milă alege întotdeauna dreptatea) - conştiincios - politicos (bine crescut – zicem noi)

TIPUL SENTIMENTAL (AFECTIV) (aisthematikos, evaisthetos = simţitor; Mat.6.21) Acest tip psihologic este sub amprenta afectivităţii.

I. CARACTERISTICI GENERALE: A. Ce este afectivitatea (inima, sufletul)?

• un vas plin de taină (A. de Vigny) • baza existenţei (G. Le Bon) • abis ce înşeală toate calculele (Napoleon I) • izvorul tuturor greşelilor (D. de Fontenele) B. Afectivitatea ca instanţă psihică: • Epithumetikon (partea apetentă) – Platon • Partea pasională – Clement din Alexandria • Eul senzorial – Prosper de Aquitania • Eul fizic – Kant • Sinele – Freud

88

• Scheller

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

Eul esenţial (natural) – Max

C. Tipul de activitate mentală a sentimentalului: „Când simţurile sunt libere şi mintea se ia după ele, ea duce cu sine judecata cum duce vântul corabia pe apă.” (Mahabharata) „Inima are raţiunile sale pe care raţiunea nu le cunoaşte.” (B. Pascal)

II. CARACTERISTICI PSIHOLOGICE A. Cunoaşterea reprezentată prin: -în sens larg techne = cunoaşterea aplicată la creaţie : artă, meşteşug, iscusinţă; (FA. 17,29), tehnites = iscusit, artist, arhitect, făuritor, meşter. Apoc. 18,22, F.A 19,24 în sens restrâns episteme poiethike, cunoaşterea aplicată (Deut. 4,6 BVA) B. Inteligenţa: 1, inteligenţa noetică reprezentată de: - sunesis = pricepere, iscusinţă, înţelegere, comprehensiune (1Cor. 1,19, Deut. 4. 6 BVA); sunetos = priceput, pătrunzător, înţelegător, simţitor (Deut. 1,13; 4,6 LXX –Polirom) 2. inteligenţa emoţională de tip: - interpersonală (H. Gardner): capacitatea de ai înţelege pe ceilalţi în raport cu tine însuţi, cu sinele.

3. inteligenţa intuitivă marcată de: - intuiţia sensibilă (I. Kant) C. Inconştientul pulsional: Trebuinţele sau pulsiunile definitorii pentru tipul sentimental se concentrează în plesio – securizare, adică fiinţare prin aproapele, asigurându-şi o minimă securizare reprezentată de: • nevoia de dragoste, apreciere, simpatie (E. Fromm) • nevoia de relaţie (E. Fromm)

Cap. III: PSIHOLOGIE

89

D. Comportamentul: • Comportamentul sentimentalului are la bază pulsiunile instinctivo-afective, ridicate la rang de „principii” dintre care ca - principiu dominant : PLĂCEREA - poli operaţionali: ÎMI PLACE – NU-MI PLACE (ţinând cont de bipolaritatea afectivităţii).

• Deliberarea actului voliţional la acest tip se exprimă prin: epithumia, adică dorinţă, alean, dor, după propria inimă (Lc. 22,15; Ps. 38,9 TM). Este cea mai rapidă, cea mai puternică formă de deliberare, dar chiar prin statutul ei şi cea mai necugetată adesea.

• Comportamentul reciproc, de grup, este de joc (Universitatea Hamburg). Nu degeaba sentimentalul este adesea ludic.

• Idealul de fericire: cultivarea plăcerii (HEDONISMUL în sens epicurian şi antiraţionalist existenţialist.) Reprezentanţi: Epicur, Aristip, Democrit, dar şi Kierkegaard, Camus, Sartre, sau prin cultivarea plăcerii raţionale precum L.Valla, P.Gassendi, M. Montaigne ca neoepicurieni.

Curente de gândire mai importante: - EPICURIANISMUL - NEOEPICURIANISMUL - EXISTENŢIALISMUL • Înclinaţie naturală spre starea de libertinism (vezi octava comportamentului).

• Posibilitate de pervertire în: - libido sentiendi adică patima satisfacerii simţurilor (B. Pascal, comentând pofta cărnii din 1In. 2,16) - faptele firii decăzute din Gal. 5,19-21 -desfrânare (porneia) - necurăţie (akatharsia) - neruşinare (aselgeia)

90

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

- beţii (methe) - chefuri (komoi) şi altele asemenea lor.

E. Îsuşiri definitorii ale sentimentalului: - înţelegător (Biblia) - iscusit (Biblia) - senzitiv (Alexis Carrel) - sociabil (E. Spranger) - conformist (Karen Horney) - estetician (Allport) - erotic (Freud) F. Patologia: 1.

Orientări („maladii”) ale spiritului sentimentalului : C. Noica plecând de la termenul aristotelic „katholu” ce înseamnă universal , remarcă orientări specifice legate de afectivitate: - catholită (carenţa universalului, generalului) - acatholie (refuzul conştient al universalului în lucruri şi în om) Sentimentalul suferă când nu poate face ceea ce simte, suferinţa spiritului legată de sentiment: catholită – acatholie, adică nevoia de a regăsi universalul potrivit, fiind pierdut în individual.

Exemple: - „fiul risipitor” din pilda evanghelică (Lc. 15,12-13) cu ale sale expresii dă- mi partea ce mi se cuvine, sau o viaţă destrăbălată.

- Don Juan (ce nu necesită explicaţii) 2 . Predispoziţii psiho-patologice : - psihopatia impulsivă - psihopatia isterică - nevroza isterică - P.M.D (psihoza maniaco-depresivă)

III. TIPURI BIBLICE REPREZENTATIVE

Cap. III: PSIHOLOGIE

91

• RUBEN: „Apoi Ruben le-a zis: Nu faceţi vărsare de sânge! Aruncaţi-l în groapa aceea din pustiu, dar nu ridicaţi mâna asupra lui. A vorbit aşa, ca să-l scoată din mâinile lor şi să-l dea înapoi tatălui său.” Gen. 37,22; LXX – Polirom • ISAHAR: „Isahar… a văzut că odihna era bună şi că ţara era plăcută şi şi-a plecat umărul ca să poarte povara şi a ajuns un slujitor care dă tribut.” Gen. 49,15; TM – Corn. lit.

• IEHUDA: „Văzând-o, Iuda a crezut că-i o desfrânată (prostituată), căci ea îşi ascunsese faţa (avea faţa acoperită) iar el n-a recunoscut-o. S-a abătut din drum pe la ea şi i-a zis: Lasă- mă să intru la tine!.” Gen. 38,15-16; LXX – Polirom; TOB; BVA • AŞER: „Şi despre Aşer a zis: Binecuvântat să fie Aşer în fii, să fie plăcut (favorit) fraţilor săi şi să-şi moaie piciorul în untdelemn (untdelemnul este simbolul abundenţei şi prosperităţii). Zăvoarele tale vor fi fier şi aramă şi puterea, odihna ta ca zilele tale.” Deut. 33,24-25; TM – Corn. lit.; TOB REZUMAT: Tipul psihologic sentimental este sufletist până la sacrificiu, amabil, iubitor de muzică, poezie, petreceri, natură. Este darnic, chiar mână spartă, prietenos, iertător, ludic.

Recunoscut uşor ca: - săritor fără prea multă cugetare - impresionabil, dar nu uşor influenţabil - milos - copilăros - afectiv

TIPUL PRAGMATIC (VOLITIV)

92

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

(pragmatikos = făptuitor, activ; pragma= faptă, treabă, activitate, eveniment. Rom. 16,2) Termenul pragmatic, subliniază caracterul dinamic şi voluntar al cunoaşterii. (Enciclop. Filozofie. pag. 852). A nu se confunda întru totul cu „practic ”, care în gândirea kantiană înseamnă „util”, adică „moral” (practicism), deşi nu îi este străin nici acesta. Acest tip psihologic este sub amprenta voinţei.

I. CARACTERISTICI GENERALE A. Ce este voinţa?

• • • •

sediul puterii (H. Lacordaire) semnul libertăţii (M. Ralea) subiect de orgoliu (H. De Balzac) o singurătate (A. Camus)

B. Voinţa ca instanţă psihică: • Thumoeides – Platon (rezultantă volitivă între sensibilitate şi gândire care duce la acţionare, TFG pag. 243) • Partea năzuitoare – Clement din Alexandria • Eul psihic – Prosper de Aquitania • Eul fiinţial – J.P. Sartre • Eul propriu-zis (Ego) – A. Romilă • Eul fundamental – H. Bergson C. Tipul de activitate mentală a pragmaticului: „Voinţa e facultatea de a lucra potrivit legilor obiective ale raţiunii. Dacă voinţa nu lucrează conform raţiunii (realităţii) ea se lasă influenţată de alte motive, adică de înclinaţii.” (I. Kant) „Voinţa este puterea interioară prin care omul se hotărăşte a acţiona sau nu.” (A. France)

II. CARACTERISTICI PSIHOLOGICE

Cap. III: PSIHOLOGIE

93

A. Cunoaşterea reprezentată prin: - în sens larg episteme = cunoaştere experimentală, ştiinţă, isteţime. (Deut. 32,28, Iov 12,12), epistemon = cunoscător, care ştie, care are experienţă (Deut. 1,13) - în sens restrâns episteme praktike, ştiinţa acţiunii, caracterizând personaje cu experienţă, încercaţi, descurcăreţi.

(Deut. 1,13 TOB, BVA) B. Inteligenţa: 1. inteligenţa noetică reprezentată de: - phronesis (se citeşte fronesis)= prudenţă, chibzuinţă (Lc 1,17; Ef. 1,8), phronimos (fronimos) = chibzuit (DGF p. 310; LXX 4 II p.266 2. inteligenţa emoţională de tip: - interambientală (J. S. Bruner): capacitatea de a fi pe fază în relaţia cu mediul .

3. inteligenţa intuitivă marcată de: - intuiţia intenţională (Fichte) C. Inconştientul pulsional: Tipul pragmatic fiind un tip psihologic foarte complex îşi permite să-şi concentreze trebuinţele spre auto-securizare, adică fiinţare prin sine însuţi, asigurându-şi o proximă securizare vădită în: • nevoia de identitate (E. Fromm) • nevoia schemei de orientare (E. Fromm) D. Comportamentul: • Comportamentul pragmaticului are la bază o ierarhie aleatorie a valorilor cu : - principiul dominant LIBERTATEA -poli operaţionali: VREAU – NU VREAU. • Deliberarea actului voliţional este de tip boylema (se citeşte bulema), adică plan, hotărâre, voinţă; prin mine însumi în sfera acţiunii (FA. 27,43; Rom 9,19). Este cea mai laborioasă deliberare având în vedere caracterul aleatoriu al

94

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

ierarhiei valorilor (axiologice) la acest tip psihologic. Chibzuinţa ca şi prudenţa cere timp.

Comportamentul reciproc, de grup, este de tip agresiv (Universitatea Hamburg). Puterea voinţei, vorba lui Nietzsche, violentează.

• Idealul de fericire: exercitarea libertăţii (INDIVIDUALISMUL manifestat ca reper dominant) Reprezentanţi: A. Gide, H. Bergson, Nietzsche dar şi Protagoras, Avenarius, W. James etc.

Curente de gândire mai importante: - PRAGMATISMUL - LIBERALISMUL (chiar şi în teologie) - INDIVIDUALISMUL • Posibilitate de pervertire în: - libido dominandi, adică patima posedării bunurilor materiale (B. Pascal comentând trufia vieţii din 1In. 2,16).

- faptele firii decăzute din Gal. 5,19-21: - duşmănii (echthrai) - certuri (eris) - gelozii (zelos) - mânii (thumoi) - gâlcevi (eritheiai) - dezbinări (dichostasiai) - invidii (phthonoi) şi altele de felul acesta.

E. Însuşiri definitorii ale pragmaticului: - prudent, chibzuit (Biblia) - isteţ, descurcăreţ (Biblia) - voluntar (Alexis Carrel) - economic (E. Spranger) - bussinessman (Karen Horney) - politician (Allport) - narcisic (Freud)

Cap. III: PSIHOLOGIE

95

F. Patologia: 1. Orientări („maladii”) ale spiritului pragmaticului.

C. Noica plecând de la „horos, horismos” ce înseamnă margine, definiţie, determinaţie, leagă de voinţă „maladiile”: - horetita (dereglarea determinaţiilor) - ahoretie (refuzul de a avea determinaţii) Pragmaticul suferă când nu poate face ceea ce vrea (în acord cu voinţa lui proprie), suferinţă a spiritului ce are legătură cu voinţa: horetită – ahoretie, adică nevoia de a regăsi determinaţii potrivite, fiind pierdut în propriile determinaţii.

Exemple: - „tânărul bogat” din Evanghelie (Lc. 18,23) caracterizat prin expresiile ce bine să fac? şi a plecat trist că avea multe bogăţii (propriile lui determinaţii).

- experienţa „hippie” (refuzul de a avea determinaţii) 2. Predispoziţii psiho-patologice - psihopatia autistă - psihopatia instabilă - neurastenia - schizofrenia (ca psihoză)

III. TIPURI BIBLICE REPREZENTATIVE

• NEFTALI: „Neftali este o cerboaică dezlegată, o căprioară în libertate, o tulpină crescută-n văzduh, în juru-i roind frumuseţe, crescută liber adăugând frumuseţe prin rod.” (Gen. 49.21; TM, TOB, LXX – Polirom, BVA) • ZABULON: „Şi lui Zabulon i-a zis: Veseleşte-te, bucură- te, Zabulon, în ieşirea ta, în expediţiile tale, de activitatea ta comercială... căci bogăţia mării te va hrăni şi mărfurile celor care locuiesc pe ţărm.” (Deut. 33,18-19; LXX-Polirom, TOB, Lopuhin, TM – Cornilescu)

96

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

• SIMEON: „Când vorbeşte despre strămoşii Israelului, tradiţia Haggadei iudaice subliniază forţa fizică a lui Simeon.” (Dicţ. Encicl. de personaje biblice, pag. 388); „Iosif s-a dus de lângă ei (fraţii lui) şi a plâns. Apoi a venit iar şi le-a vorbit. L-a luat pe Simeon şi l-a legat în faţa lor.” (Probabil Simeon îl aruncase în groapă. n. n.) (Gen. 42,24; LXX-Polirom) • MANASE: „Omul nu-l cruţă pe fratele său şi jefuieşte în dreapta şi este flămând... Manase devorează pe Efraim şi împreună sunt împotriva lui Iehuda.” (Is. 9,20-21; TM – Corn. lit, TOB) REZUMAT: Tipul pragmatic este calculat, cunoscându-şi bine intenţiile şi planurile, înfumurat, cu tendinţe spre acaparare, sub puterea verbului a avea, întreprinzător, economicos până la zgârcenie.

Recunoscut uşor ca: - foarte activ, spirit întreprinzător - prudent, asigurându-se înainte de a acţiona - insistent, convingător - egoist - volitiv, determinat de voinţă

TIPURI DE PERSONALITATE (date preliminare) (omul temperamental-civilizat) „Ca să combată astrologia, sfântul Augustin aduce contra-argumentul gemenilor: iată doi oameni, născuţi în acelaşi

Cap. III: PSIHOLOGIE

97

moment, şi ale căror destine sunt atât de diferite.”

(Emil Cioran)

1. Tipul: Iosif • caracteristici dominante: - conştiincios chiar în detrimentul său; - dinamic şi constant în activitate; - preocupat de principii înalte; - iertător necondiţionat, • caracteristici secundare (sangvin + principial): - păstorul fraţilor săi; - vlăstarul unui pom roditor sădit lângă un izvor; - puternic în înfruntarea greutăţilor vieţii; - bun administrator; 2. Tipul: Ruben • caracteristici dominante: - activ chiar peste măsură; - cald şi sincer în relaţii; - încrezător până la credulitate; - lipsit adesea de cugetare în acţiuni; • caracteristici secundare (sangvin + sentimental): - copilăros; - nesupărăcios; - debordând de energie; - transparent de sincer; 3. Tipul: Neftali • caracteristici dominante: - întreprinzător neînfricat; - nesupus decât propriei conştiinţe; - partener agreabil, chiar plăcut; - foarte prudent,

98

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

• caracteristici secundare (sangvin+ pragmatic): - independent ca o gazelă slobodă (cerboaică liberă); - înclinaţii spre oratorie (rosteşte cuvinte frumoase), - înconjurat cu bunăvoinţă; - copleşit de binecuvântări; 4. Tipul: Gad • caracteristici dominante: - însetat de dreptate; - încet în acţiuni, dar insistent; - vrednic de încredere; - subtil în ironie, uneori chiar plătind poliţe; • caracteristici secundare (flegmatic + principial): - aptitudini de conducător când este solicitat; - respectat ca un leu ce se odihneşte, - întreprinzător chibzuit; - acţionează după o scară a valorilor bine ierarhizată; 5. Tipul: Isahar • caracteristici dominante: - supus şi ascultător ca un sclav; - iubitor de comoditate, plăceri; - nu-şi pierde vremea cu prea multă filozofie; - ia viaţa aşa cum e; • caracteristici secundare (flegmatic + sentimental); - lent ca un măgar osos; - îşi pleacă umărul sub povară; - se supune birului (uneori laş); - conformist de excepţie, 6. Tipul: Zabulon • caracteristici dominante: - om de afaceri plin de succes; - curajos şi tenace; - acţionează după calcule minuţioase;

Cap. III: PSIHOLOGIE

99

- foarte econom din punct de vedere material; • caracteristici secundare (flegmatic + pragmatic): - iubitor de libertate; - pasionat de drumeţii; - viu interes economic (bogăţia mării, comori ascunse în nisip); - cinstit (aduce jertfe de dreptate); 7. Tipul: Levi • caracteristici dominante: - tendinţe extreme în aplicarea principiilor; - bătăios şi hotărât în încercări grele; - bun conducător; - apologet strălucit al dreptăţii; • caracteristici secundare (coleric + principial): - loial literei până la sacrificiu; - bun şi priceput educator, învăţător; - legiuitor în caz de nevoie; - adesea dur dar bine intenţionat; 8. Tipul: Iehuda • caracteristici dominante: - curajos ca o leoaică, dar accesibil şi atrăgător ca un pui de leu; - cel mai iubit comandant; - dur şi milos în acelaşi timp; - se sacrifică pentru cei dragi fără rezerve; • caracteristici secundare (coleric + sentimental) - obişnuit să fie lăudat; - copilăros adesea; - înclinat spre distracţii; - foarte conştiincios cuvântului dat; 9. Tipul: Simeon • caracteristici dominante

100

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

- cel mai independent dintre independenţi; - înclinat spre extreme; - bun pentru activităţi dificile; - ocrotitor de nădejde al celor dragi; • caracteristici secundare (coleric + pragmatic); - individualism pronunţat; - chinuit de propria-i nestăpânire, - foarte-loial în prietenie, - deschizător de drumuri în viziune proprie; 10. Tipul: Beniamin • caracteristici dominante: - cel mai fanatic dintre fanatici; - slab şi rezistent în acelaşi timp (amestec de teamă şi încredere), - ancorat foarte puternic de ceva; - dureros de sensibil, • caracteristici secundare (melancolic + principial): - zel fanatic de „lup care sfâşie” (acţionând doar în grup, împărţind prada); - fricos de aproape, curajos de la distanţă; - apologet al slăbiciunilor ce îl îndreaptă spre sursă de putere; - Domnul îi promite ocrotire numindu-l preaiubitul Lui, căci are mare nevoie de tărie din afară; 11. Tipul: Aşer • caracteristici dominante: - face artă din orice întreprinde; - altruist până la risipă; - în preajma celor atotputernici făcându-le cadouri; - fin critic în multe domenii; • caracteristici secundare (melancolic + sentimental): - iubit de cei din jur; - prea darnic, încât are nevoie de un partener mai econom; - fericit aşa cum îi e numele( aşer = fericit );

Cap. III: PSIHOLOGIE

101

- sensibil ca toţi melancolicii; 12. Tipul: Manase • caracteristici dominante: - activitate inconstantă, sporadică; - retras din prea multă prudenţă; - pretenţios cu sine şi cu semenii; - preferă microclimatul în locul macroclimatului pentru a se şti în siguranţă; • caracteristici secundare (melancolic + pragmatic): - adaptabilitate preferenţială accentuată; - conştient de propria-i valoare este foarte sensibil la atacuri; - înclinaţie spre arte; - meticulos, dar cu bunăvoinţă; După afirmaţia fundamentală a vorbitorilor de limbă engleză personalitatea înseamnă nature + nurture , adică natură +cultură.Aşa avem omul natural şi cel civilizat ( temperament + civilizaţie). În mod normal ,omul nu rămîne temperamental,ci îşi dezvoltă o tipologie psihologică a Eului atingînd astfel realizarea personalităţii.

Personalitatea umană are privilegiul unei originalităţi şi unicităţi, pentru că în cursul întregii existenţe în mod fenomenologic este capabilă să asimileze esenţele lumii şi să dea semnificaţii personale creatoare. Stilul este tipiconul acestei originalităţi şi unicităţi.

Aptitudinile şi genialitatea, ca daruri ale lui Dumnezeu (psihiatrii vorbesc în cazul genialităţii de o ,,suprapsihologie” pornind de la postularea unor fenomene spirituale) , întregesc într-un mod strălucit personalitatea specifică.

Am prezentat tipologia biblică, descrisă suficient de amănunţit în cele două binecuvîntări rostite de Iacob şi Moise asupra seminţiilor Israelului după trup, ce prin interpretarea lui Hipolit şi

102

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

a apostolului Ioan se vor răsfrînge şi asupra Israelului spiritual până în veşnicii.Legătura tipologică dintre Vechiul şi Noul Testament o face magistrala descriere a cetăţii Noului Ierusalim cu numele celor douăsprezece seminţii ale fiilor lui Israel pe cele dousprezece porţi şi numele celor doisprezece apostoli pe cele douăsprezece temelii(Apoc21.12,14)Că Hipolit a interpretat corect mesajul revelat,o demonstrează absenţa seminţiiei numită Dan,din cadrul celor douăsprezece amintite în capitolul şapte apocaliptic,cu specificarea interpretului ,,Dan este una din figurile/typurile Antichristului”.(vezi Omul pervers) DUBLA CONDIŢIE ÎN CĂSĂTORIE: SIMILARITATE

COMPLEMENTARITATE

,,Sacul şi petecul”:

,,Bou şi belea”:

1. Aceeaşi etnie 2. Aceeaşi religie 3.Aceeaşi condiţie socială

1.Tip temperamental diferit 2.Tip psihologic diferit 3. Tip de personalitate diferit

Oamenii de caracter se bucură de o varietate mai mare de relaţionări armonioase.Cu toate acestea,dificultăţile de convieţuire sunt foarte dificile atunci cînd cele două principii de similaritate şi complementaritate nu sunt reprezentate corespunzător.

Am întîlnit familii ,chiar din mediul universitar medical,care au fost foarte sincere cînd şi-au exprimat regretul că atunci cînd s-au căsătorit nu au gîndit aşa lucrurile.Alţii, din mediul religios, conştienţi de dificultăţile căsniciei lor s-au exprimat cam aşa:,,numai intervenţia Providenţei ne-a ţinut împreună şi nu am divorţat!”

Nu vreau ca prin aceste exemple să descurajez prietenii,tovărăşii,companii, mai mult s-au mai puţin închegate,dar

Cap. III: PSIHOLOGIE

103

aş dori ca nimeni să nu mai socotească în inima sa că vina pentru neînţelegeri o poartă cealaltă persoană.Nepotrivirea nu este o vină, ci pur şi simplu trebuie ţinut cont de ea.

104

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

Tulburări de personalitate I. Permanente (se ameliorează sub tratament pe durată variabilă) A. Tulburări ale matricei personalităţii BIOPATII = predominant temperamentale a) cantitative 1. la nivelul sangvinicului – euforici 2. la nivelul flegmaticului – astenici b) calitative 3. la nivelul colericului – excitabili 4. la nivelul melancolicului – depresivi

B. Tulburări ale conţinutului personalităţii

Cap. III: PSIHOLOGIE

105

FENOPATII = predominant ale tipurilor psihologice a) predominant cantitative 1. la nivelul principialului (obsesionalului) 2. la nivelul sentimentalului (eroticului) 3. la nivelul pragmaticului (narcisicului)

– paranoizi – psihastenici – isterici – impulsivi – autişti – instabili

b) predominant calitative • exogene = PSIHOGENII 1. la nivelul principialului (conştiinţei morale) – nevroza obsesivo-fobică 2. la nivelul sentimentalului (afectivităţii) – nevroza isterică 3. la nivelul pragmaticului (voinţei) – neurastenia • endogene = PSIHOZE 1. la nivelul principialului (Eu-lui moral) – grupa paranoia 2. la nivelul sentimentalului (Eu-lui fizic) – grupa PMD 3. la nivelul pragmaticului (Eu-lui fundamental) – grupa schizofreniilor

II. Tranzitorii (se vindecă sau se manifestă condiţionat) A. Stări atipice 1. sindroame nespecifice 2. stări incerte nedefinibile neurologic 3. amestec: nevroze – psihopatii – psihoze B. Stări reactive 1. postinfecţioase 2. posttraumatice 3. postintoxicaţii C. Stări atipice-reactive

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

106

(amestec cauzal şi manifest) 1. stare atipică post encefalită atipică 2. stare atipică post accident vascular cerebral 3. stare atipică post intoxicaţie acută sau cronică ,,Schizofrenia ca psihoză endogenă trebuie deosebită de sindroamele schizofreniforme descrise de Langfeld în 1936”.

(A.Romilă, Psihiatrie pag.498) ,,În unele cazuri încadrarea unei psihoze în sfera maniacodepresivă sau schizofrenică rămîne incertă,ceea ce a făcut să persiste în limbajul psihiatric termenii de psihoze atipice sau mixte.” ( V. Predescu, Psihiatrie pag.1069 ) ,,Dacă nu există semne de prim rang,diagnosticul se amână până la a 2-a,a 3-a internare şi cei care sunt prudenţi aşteaptă chiar 1-2 ani pentru pronunţare.Nu e defect profesional al psihiatrului,ci o prudenţă profesională tocmai pentru seriozitatea diagnosticului.”(A. Romilă, Psihiatrie pag.496 )

Personalităţi patologice PSIHOPATIILE (dizarmonii). BIOPATII

şi

FENOPATII: – – – – – –

persistă toată viaţa, fie de la început, fie prin dobândire; se manifestă în plan comportamental; control incomplet al sferelor afectiv-voliţionale şi instinctuale, neacţionând critic faţă de propria persoană; se află în dezacord aproape continuu cu toată lumea; el nu trăieşte traumatizant ca nevroticul scăparea frânelor şi greutăţilor lui adaptative; întotdeauna îşi explică ieşirile sale pe seama celor din jur.

Cap. III: PSIHOLOGIE

107

1. Psihopatia astenică: – obosesc uşor la eforturi obişnuite, având capacitatea de muncă şi randament scăzute; – suportă cu greu zgomotele puternice, căldura, frigul, durerea; – excitabilitate şi epuizare în acelaşi timp; – timiditate exagerată, subapreciindu-şi forţele, nehotărâţi, impresionabili, emotivi; – lozinca lor este: „nu pot”; – existenţa permanentă a simptomatologiei îl diferenţiază de neurastenie, ce presupune elementul psihotraumatizant; – vulnerabilitatea şi emotivitatea crescută îi conferă aşa-zisa stare de „slăbiciune iritabilă”; – este greşit să i se recomande abţinerea de la activitate căci se demoralizează şi mai mult.

2. Psihopatia depresivă: – sensibilitate deosebită faţă de evenimente tragice, dramatice; – faţă de psihastenici are o capacitate de analiză a vieţii interioare mai redusă; – posac, indispus, cu tendinţe la izolare socială; – pesimist, sceptic, dezgustat de viaţă; – este capabil să mascheze viziunea sa pesimistă sub aparenţa jovialităţii şi uneori prin hiperactivitate; – tipul „sumbru” – după Schneider – este dominat de tristeţe, dar este sociabil şi blând în societate – diferenţierea de psihopatul astenic este foarte dificilă mai ales în copilărie; – se diferenţiază însă net de depresia endogenă, care are şi semnele bolii endogene.

108

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

3. Psihopatia psihastenică: – nelinişte şi nesiguranţă; – neîncredere în forţele proprii; – izolare „existenţială” până la neîncrederea în propria-i afectivitate, suspectându-se mereu de încălcare a normelor, fapt ce duce la dezvoltarea unui sistem propriu de principii menite să-i asigure echilibrul interior; – dispoziţie cronic pesimistă; – mare tergiversare în luarea chiar de decizii de mică importanţă; – meticulozitate până la pedanterie; – egocentrism extrem; – activitate ritualistică de tip bizar, chiar obsesional.

4. Psihopatia impulsivă: – mecanismul deliberării actului voliţional este scurtcircuitat, deşi se păstrează luciditatea conştiinţei, păstrându-se posibilitatea evocărilor; – modificările de comportament impulsiv nu se datorează unui prag scăzut de excitabilitate (ca la explozivi), nici unei modificări timice tranzitive (ca la instabili), ci ca o modificare a unor pulsiuni particulare resimţită subiectiv ca necesitate de satisfacere elementară a unei dorinţe ce depăşeşte voinţa deficitară; – impulsiunea de incendiere (piromania); – impulsiunea de a-şi însuşi lucruri străine (cleptomania); – nevoia imperioasă de a denatura lucrurile (mitomania), relatări neverosimile fără a urmări un scop anume ca în minciună; – necesitatea impulsivă de a schimba locul (dromomania, poriomania sau vagabondajul); – piromaniile, cleptomania, mitomania, dromomania cu tulburări de conştiinţă (de tip crepuscular urmate de amnezia episodului) nu fac parte din psihopatia impulsivă, care am

Cap. III: PSIHOLOGIE

109

văzut că are conştiinţa lucidă cu evocarea ulterioară a episodului; – vagabondajul se întâlneşte cu precădere la bărbaţi (copii, adulţi),cu perversiuni sexuale (homo, sado-masochism, exhibiţionism, pedofilie etc.), predispuşi la HIV. 5. Psihopatia instabilă: – caracter reactiv al reacţiilor instabile spre deosebire de cel endogen în psihopatia euforică şi depresivă; – o permanentă schimbare a dorinţelor, intenţiilor şi intereselor (neselectiv); – trec repede de la o activitate la alta, plictisindu-se cu uşurinţă, fiind permanent în schimbare, nu neapărat în bine; – nedisciplinaţi, gălăgioşi, cu emoţii vii, dar de scurtă durată; – uneori cu inteligenţă peste medie, imaginaţie hiperbogată; – foarte iritabili, cu accese de mânie de scurtă durată, grosolănie cu înclinaţie spre demonstrativitate; – o stare de profundă nemulţumire şi „promptă dispoziţie de altceva”; – insuficienţă volitivă marcantă, labilitate emoţională, niciodată nu ştiu ce vor, dar totdeauna vor ceva „trăind doar în prezent”.

6. Psihopatia excitabilă (explozivă): – reacţii coleroase însoţite de agresivitate la stimuli minimi; – fondul dispoziţional este disforic, subiectul fiind iritabil, irascibil, croit spre scandal; – opun o mare rezistenţă măsurilor educative; – ieşiri primitive ale afectelor în public prin insulte, ţipete, violenţă, după principiul „picăturii care umple paharul”, apoi dorinţa de a relua contactul social sau familial; – explozia energetică negativă apare ca trăsătură psihică dominantă (trebuie să te porţi cu el ca şi cu un „ou roşu”);

110

– – –

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

manifestări clastice (spargere) de bravaj: trânteşte, distruge, sparge obiecte inofensive, ochelari, cărţi, poşetă etc., atunci când e conştient că interlocutorul este mai puternic; foarte adesea la adult regretele lipsesc după o explozie de violenţă, păstrând o stare de tensiune ostilă, răzbunător, rigid, ranchiunos, posomorât; dorinţa de a se impune cu orice preţ şi prin orice mijloace machiavelice, plus un mare egocentrism vestimentar).

7. Psihopatia euforică: – nu pot fi disciplinaţi prin nici o metodă; – familiari până la obrăznicie cu necunoscuţii sau de curând cunoscuţii; – nerespectuoşi, exuberanţi, bufoni; – interesaţi de tot şi de toate; – neascultători, zgomotoşi, guralivi; – „potop de cuvinte peste un pustiu de idei” (déluge des mots sur un désert d’idées – Helvetius); – indiferenţi la observaţiile făcute, ei sunt primii care uită incidentul, fără să se corijeze; – predispuşi la excese (erotice, toxice, alcoolism, droguri); – veseli, volubili, afectivi, hiperactivi; – fără prietenii stabile.

8. Psihopatia paranoidă: – orgoliu excesiv determinat de o supraapreciere falsă; – neîncrederea în alţii şi dispreţ faţă de cei din jur; – bănuitor, suspicios, interpretativ; – interesaţi de putere şi titluri fără să le merite; – psiho-rigizi, inflexibili în propriile convingeri, chiar dacă toată lumea îi spune că sunt eronate; – procese, scandaluri, reclamaţii; – rigid, rece, inert, ce nu se modifică după reacţia

Cap. III: PSIHOLOGIE

–

111

mediului; caută în orice întâmplare, experienţă etc. argumente pentru opiniile lui, simplificând detaliile, nuanţările, ambiguităţile etc.

9. Psihopatia isterică: – crize isterice; – teatralism afectiv; – creează serioase complicaţii anturajului; – ataşament pentru tot ce este extraordinar, ieşit din comun; – marcat de neautenticitate şi lăudăroşenie; – logică afectivă puerilă; – egocentrism („o mie de simţăminte şi nici un sentiment”); – dorinţa necugetată de a se da în spectacol ţipând, vociferând, gesticulând etc.; – încercarea de a stoarce cu orice preţ mila celor din jur (afectarea unei extreme blazări); – în dorinţa de a deveni renumiţi, comit delicte uneori grave.

10. Psihopatia autistă: – închişi în sine, izolare, retragere în activităţi fantasmagorice uneori, sau niciodată exteriorizate; – insuficienţă pulsională, volitivă până la indiferenţă; – înclinaţii spre speculaţii abstracte, dar lipsiţi de creativitate; – neputinţa de a realiza fundamentele etice ale existenţei; – trăsături comportamentale uneori chiar antisociale; – bărbaţii reuşesc cu greu să se căsătorească; – bizarerii în gândire şi tendinţa de a adera la convingeri extreme religioase;

112

–

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

în perioada de stres extrem pot apărea simptome psihotice tranzitorii.

Cap. IV: ETICĂ

113

Cap. IV

ETICĂ

„Mijlocul cel mai sigur de a şti cum trebuie să trăim este să cunoaştem în prealabil cine suntem, care este lumea în care trăim şi cine este Creatorul acestei lumi, sau stăpânul casei în care locuim.” (R. Descartes)

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

114

Octava comportamentului uman „Ştii tu câtă tristeţe cuprind aceste două vorbe: jertfă zadarnică... Şi, cu toate acestea, neasemănat mai multă tristeţe în vorbele: viaţă zadarnică!”

(A. Vlahuţă)

P

entru psihologie, enigma imboldurilor noastre lăuntrice, preponderent egoiste, constituie încă o problemă.

Autoconservarea, egocentrismul şi spiritul de acaparare, specifice vieţii sălbatice nu explică satisfăcător fenomenul prin care făptuim mult mai uşor răul decât binele. Cel mai adesea, pentru acest motiv, învinovăţim „inconştientul” nostru, cu fantasmele şi spaimele lui, cu istoria colectivă a reprezentărilor şi a interdicţiilor neasumate, cu căile bătătorite de cutume, automatisme, deprinderi, care evită deliberarea, luând prin surprindere făptuitorul ce se apără inocent: „nu eu, ci răul care este în mine a făptuit” (Rom. 7,17). În această situaţie îl credem pe Erasmus de Roterdam, care socotea că raportul dintre înclinaţiile noastre inconştiente şi cele conştiente este de 24/1 şi atunci aprobăm tacit că: „gura păcătosului, adevăr grăieşte”.

De ce oare atitudinile născute din patimă şi aducătoare de pierzanie ne bântuie existenţa violentând-o, în loc să ne copleşească împotrivirea la tot ce produce suferinţă, neîncredere şi teamă ?

Formularea scopului, lupta motivelor, adoptarea hotărârii şi execuţia, toate etapele actelor noastre voluntare sunt atât de neglijente, încât s-a născut corespunzătoarea reclamă a „minţii românului de la urmă”. Se pare că în sens existenţial, trecerea de la brutalitate la umanitate, sau de la decădere la întoarcere, şi chiar

Cap. IV: ETICĂ

115

de la imanent la transcendent, presupune întotdeauna efort, energie, consum şi uneori mari pierderi. Avem nevoie de o schiţă simplificată la extrem pentru a fi înţeleasă, ce cuprinde groso-modo mecanismele deliberării, actului voluntar, în confruntarea fiinţei cu propriile sale instanţe, antrenând întreg psihismul în vederea unei acţiuni sau atitudini. Încă din 1992, P.G. Zimbardo, M.R. Leippe, J.G. Seamon şi D.T. Kenrick au precizat că atitudinile noastre conştiente (voluntare) au următoarele componente: 1. cognitive (credinţe, gânduri, idei, principii axiologice, concepte etc.)

2. afective (sentimente, reacţii emoţionale, pulsiuni etc.)

3. intenţionale (hotărâri, decizii, planuri etc.)

4. comportamentale (acţiuni propriu-zise, înfăptuiri). Întreaga noastră fiinţă (minte şi corp) este implicată într-o atitudine voluntară, declanşată la rândul ei de o idee sau o trebuinţă, internă sau externă, adică de un stimul dinlăuntrul nostru sau din afara noastră ,ori din ambele direcţii.

Organizarea Eu-lui trinitar dă posibilitate acestuia ca în timpul deliberării, trebuinţa sau ideea, apărută în gândirea ce implică întreg psihicul să devină pe rând: „idee prelucrată” (la nivelul Eului ideal, al conştiinţei morale), „dorinţă” (la nivelul Eului esenţial, al afectivităţii), „decizie, hotărâre” (la nivelul Eului fundamental al voinţei) şi apoi „înfăptuire”, la nivelul fiinţei în cauză. Ştim că instanţele Eu-lui se manifestă bipolar: - „bun”(B) – „rău”(R) (conştiinţa morală) - „îmi place”(ÎP) – „nu îmi place”(NP) (afectivitatea) - „vreau”(V) – „nu vreau”(NV) (voinţa). de unde şi bipolaritatea înfăptuirii „fac”(F) – „nu fac”(NF) (cu trupul sau doar în imaginaţie sau nicicum). Din cele spuse înţelegem că înainte de a înfăptui ceva, omul analizează pe rând dacă acel ceva este bun sau rău, dacă îi place sau nu îi place, dacă îl vrea sau nu îl vrea, şi abia apoi trece la actul în sine prin a

116

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

face, sau a nu face acel ceva. Considerăm ca o situaţie de echilibru şi armonie situaţia în care binele este dorit, vrut şi făptuit, iar răul, dimpotrivă, nedorit, respins şi nefăptuit, atunci când vorbim despre omul de caracter, deci despre o personalitate morală. Există în această situaţie un instrument etalon, de măsură, al faptelor bune sau rele, identificat cu Eul ideal, conştiinţa morală. Raportarea fiinţei întregi o vom face la acest detaliu comportamental, fără de care, vorba poetului: „când nu şti unde mergi, nici n-ai cum să te rătăceşti” (Paul B.). Din jocul bipolarităţii mobile (schimbătoare) a instanţelor noastre psihice rezultă opt aspecte (restul fiind, imagini în oglindă), construite concret şi care pot caracteriza situaţii sau stadii diferite ale felului nostru de comportare. Fără a fi behaviorişti ne permitem să analizăm, prin confruntare, interiorul şi exteriorul fiinţei noastre, urmărind nu doar comportamentul fizic ci şi cel mental.

Pentru simplificare vom folosi doar iniţialele părţii superioare a schemei, lăsând să se înţeleagă automat şi partea inferioară a aceasteia în felul următor (vezi planşele de la sfârşit) : În loc de: B –> ÎP –> V –> F | | | | vom folosi (B. P. V. F) R –> NP –> NV –> NF sau B –> NP –> NV –> F | | | | simplificat în (B.NP.NV.F) R –> ÎP –> V –>NF Din reprezentare înţelegem că dacă îmi place binele cu privire la ceva, nu poate să îmi placă şi răul referitor tot la acel ceva şi aşa mai departe, în cadrul voinţei şi înfăptuirii. În reprezentarea intitulată „octava hexaedrică a comportamentului uman”(vezi planşa), avem posibilitatea urmăririi desfăşurării în trepte psihologice a mecanismelor ce deliberează acţiunile noastre cotidiene, urmărite şi studiate din cele mai vechi timpuri , până astăzi.

Cap. IV: ETICĂ

117

Sunt descrise astfel, mai multe căi de degradare şi redresare a echilibrului nostru psihic şi comportamental în eticile antice, veterotestamentare sau noutestamentare şi cele moderne. În decursul unui interval suficient de timp, un om poate trece prin toate cele opt stări, iar zăbovirea în una sau alta din ele conduce adesea la tipologii caracteriale descrise în bună parte de Aristotel, dar este evident că ce se poate spune despre caracter este mult mai mult decât atât. Alexis Carrel, după ce a împărţit indivizii în trei tipuri psihologice: intelectuali, senzitivi şi voluntari, adaugă: „În fiecare categorie se găsesc şovăielnici, potrivnici, porniţi, incoerenţi, neputincioşi, aiuriţi, neliniştiţi, precum şi chibzuiţi, stăpâni pe sine, întregi, echilibraţi”.

Schema noastră va cuprinde tocmai aceste particularităţi comportamentale, bine conturate în istoria psihologiei, motiv pentru care vom folosi terminologia greacă a filozofiei antice şi a revelaţiei biblice.

Vom începe cu starea caracteristică omului de caracter (a personalităţii morale), ca fiind oarecum desăvârşirea atinsă de armonia psihologică umană, cea mai sănătoasă, cea normală (atât cât cele două noţiuni de sănătate şi normalitate, pot fi invocate în psihologie şi psihiatrie). Într-o vârstă trăită, omul decade şi se redresează mai mult sau mai puţin, mai repede sau mai încet, în funcţie de personalitatea sa şi de caracterul vădit în acea viaţă.

Dar să examinăm stările noastre sufleteşti, de conştiinţă cum s-ar exprima psihiatrii (înţelegând prin conştiinţă, întreg psihismul ca fiinţa noastră conştientă).

1. Starea numită „sophron” („ph” se citeşte „f”) ne prezintă ca trăsături de caracter: CUMPĂTAREA, ECHILIBRUL, BUNUL-SIMŢ, CHIBZUINŢA, MINTEA TREAZĂ, MINTEA ÎNTREAGĂ, SĂNĂTOASĂ (1 Tim. 3,2. – D. G.F. al NT pag.

283).

Cuvântul „sophron” vine de la „sos” = întreg, sănătos, şi „phren” (fren) = minte, duh, suflet, judecată (a nu se confunda cu

118

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

„sophrosune unde „so” vine de la „sofia”, „phro” de la „phronesis” şi „sune” de la „sunesis”).

Starea numită „sophron” prezintă un om ce cunoaşte legea morală, o agreează (îi place), vrea binele şi îl face cu toată fiinţa lui(vezi schemele de la sfărşitul eseului pentru fiecare stare).

Configurativ acesta se prezintă prin: (B –> ÎP –> V –> F) (B – cunosc binele, ÎP – îmi place; V – îl vreau, F – îl fac). În cele două etici ale sale („Etica eudemiană” şi „Etica nicomahică”) precum şi în „Despre virtuţi şi vicii”, Aristotel face o sinteză a stării „sophron” astfel: „Omul care este sophron (cumpătat), prudent şi temperat este întotdeauna stăpân pe sine şi răbdător”.

Alexis Carrel numeşte oamenii din această categorie ca fiind „întregi”, „echilibraţi”. În toate timpurile oamenii au fost interesaţi de căutarea acestei stări, adică de a avea cuget împăcat, seninătate, calm, linişte sufletească, echilibru etc. În acest sens unii propovăduiau „ataraxia”, alţii „apatheia”, alţii „catharsisul” etc. Toate acestea presupuneau „o pustiire sufletească pe care au numit-o pace”.

Starea „sophron” nu se poate obţine nici cu strădaniile yoghinilor, a isihaştilor sau a şamanilor. Această stare de armonie a sufletului nu e transă, nu e extaz, nu e reverie ci dimpotrivă este o punere de acord a instanţelor psihice în vederea promovării binelui, a legilor morale, de bun-simţ.

Starea „sophron” este singura stare din cele opt care aduce fericire pentru că reprezintă o împăcare cu sine, cu semenii şi chiar cu Dumnezeu, dacă în cauză e vorba de conştiinţa morală revelată, singura aducătoare de certitudine (Allan Bloom).

Această stare de bun simţ sănătos poate fi exprimată astfel: sunt fericit pentru că fac ce vreau, vreau ce îmi place şi îmi place ce Dumnezeu zice că-i bun. (este exact citirea inversă a configuraţiei B –> ÎP –> V –> F) care ne spune că fericirea este un accept al minţii ca o descoperire de sens.

Cap. IV: ETICĂ

119

2. Starea numită „egkratés” ne prezintă ca trăsături specifice: ÎNFRÂNAREA, STĂPÂNIREA DE SINE, ABSTINENŢA, AUTODISCIPLINA, PURITATEA, CASTITATEA obţinute prin luptă (1Cor. 9,25-27 – „D. G.F. al NT”, p. 87; „Analiza semantică a unor termeni din NT”, p. 130 de W. Barclay).

Termenul „egkratés” vine de la verbul kratein ce înseamnă a prinde, a apuca, a ţine, a deţine controlul. Configurativ: (B –> NP – > V –> F). Deci prin definiţie omul egkratés este un luptător pe când sophron este starea de după luptă, de fructificare a biruinţei.

Starea numită „egkratés” descrie un om ce cunoaşte binele (B), îl vrea (V) şi îl face (F), dar mai are probleme cu porniri, impulsuri ale simţurilor spre rău, cutume, pe care trebuie să le înfrângă în timpul actului deliberator. Observaţi atent conformaţia Eului esenţial (afectivitatea) NP – nu îmi place, referitor la binele moral (B). Deci individul face binele dar nu cu toată fiinţa lui ca în situaţia „sophron”, de aceea el nu este un „biruitor după luptă”, ci un „biruitor în timpul luptei”. Un om în această stare încă o mai „ia la fugă” când trece prin faţa cârciumii, ca să nu intre în ea, sau îşi mai înfige unghiile în carne pentru a nu scăpa o înjurătură etc. O nelinişte provocată de Eul esenţial se află la ea acasă în această stare.

Iată cum o descrise Aristotel în scrierile amintite: „Omul care este egkratés (înfrânat) este omul care nu lasă ca dorinţa să devină dictator în viaţa lui, care să-i domine acţiunile. El are dorinţe puternice (NP – nu îi place binele, ci răul) care caută să-l ademenească şi să-l forţeze să se abată de la calea acţiunii, dar el este stăpân pe ele”.

Apostolul Pavel o descrie astfel: 1 Cor. 9,27: „Strunesc cu putere trupul meu şi-l târăsc biruit” (trad.Gala Galaction) sau „Mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire” (trad.Cornilescu).

Ce se poate întâmpla prin cedare în situaţia impulsurilor sufleteşti spre rău? Să şi vrei răul şi chiar să-l şi îndeplineşti. O

120

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

avalanşă de mecanisme ce se determină unul pe altul din aproape în aproape.

Atmosfera de strunire (1 Cor. 9,25-27), de frânare, este cât se poate de evident necesară în faţa prăpăstiei, evitând prăbuşirea, căderea în braţele forţelor răului. Alexis Carrel numeşte oamenii din această situaţie, ca fiind „chibzuiţi”, „stăpâni pe sine”.

3. Starea numită „akratés” ne prezintă următoarele caracteristici: NEÎNFRÂNARE, LIPSA STĂPÂNIRII DE SINE, , IMPULSIVITATE, PURTAT DE PASIUNI, VIOLENŢĂ, LIBERTINISM (2 Tim. 3,3 – „Dicţionar grec-francez al Noului Testament”, p. 20) Franceza curentă traduce „akratés” cu „violent” în sensul de impulsiv, nestăpânit. Alexis Carrel foloseşte termenul de „pornit”, adică gata, croit să dea frâu liber pasiunilor rele. Persoana cunoaşte binele (B), nu-i place, îl vrea totuşi, dar până la urmă nu-l poate face.

Configurativ: B –> NP –> V –> NF, starea akratés este magistral descrisă de Aristotel astfel: „Omul care este akratés (neînfrânat) face lucruri care sunt rele (căci B – binele nu-l face NF) dar nu le face intenţionat (observaţi V-vrea binele ), ci le face atunci când se lasă în voia impulsurilor şi a pasiunii şi ştie că într-un sens el face rău împotriva voinţei (care vrea binele – vezi schema) şi judecăţii lui.

Omul căruia îi lipseşte stăpânirea de sine este genul de om care acţionează în conformitate cu dorinţa (apetitul), contra calculelor, şi el îşi manifestă absenţa stăpânirii de sine atunci când comportarea lui este dirijată de dorinţă”. În revelaţie apare o întrebare retorică pentru cazul „akratés”: Iov. 15,12. pp. „De ce te laşi purtat de inima ta? ” (Vulg., Corn. lit.). „Ce fel de îndrăzneală curge din inima ta? ” (BVA) „De ce te laşi purtat de pasiune? ” (TOB) „De ce te laşi târât de inima ta? ” (Sinodala 91).

Cap. IV: ETICĂ

121

Neînfrânatul prin ceea ce îşi permite, creează o atmosferă de libertinaj, caracteristică distracţiilor scăpate de sub control.

Sentimentalul ca tip psihologic se confruntă adesea cu astfel de scăpări, după propria lui simţire, ridicată la rang de „hegemonikon”.

4. Starea numită „akolàstos” ne prezintă omul: OBRAZNIC, DESTRĂBĂLAT, BATJOCORITOR, ÎNDĂRĂTNIC, NERUŞINAT, ÎMPIETRIT, TARE LA CERBICE (ÎNCĂPĂŢÂNAT) (Prov. 21,11 în diverse traduceri).

Configurativ: B –> NP –> NV –> NF [persoana în cauză cunoaşte binele (B), nu-i place (NP), nu-l vrea (NV) şi nu-l face (NF)].

Iată cum vede Aristotel această situaţie: „Omul care este akolàstos (neruşinat) face cu totul intenţionat lucruri care sunt rele, el este destrăbălatul care alege cu premeditare calea dorinţei”.

A fi obraznic, batjocoritor, neruşinat, îndărătnic înseamnă deja elemente vrednice de spaima ireversibilităţii. „Nu-mi place, nu vreau, nu fac ceea ce constituie un consens normal, pentru că nimeni nu-mi poate da mie sfaturi”.

Septuaginta (LXX – Vol. II, p. 280) precizează: „Omul orgolios sau obraznic, batjocoritor, arogant, trufaş, este grav afectat în integritatea persoanei sale, ca şi cum ar fi bolnav incurabil” (d.p.d.v. spiritual n.n).

Biblia îl numeşte „împietrit” sau „tare la cerbice”. Textul masoretic descrie pe akolàstos ca pe o persoană „cu faţa neînduplecată”. Împietrirea lui Faraon în Egipt, în timpul exodului evreilor nu e altceva decât: „autosuficienţa orgoliului intelectual, în opoziţie cu supunerea faţă de Dumnezeu”. (Septuaginta – ibidem). Alexis Carrel numeşte astfel de atitudine ca fiind de potrivnic.

Drumul până la a susţine că răul e bine şi binele e rău e destul de scurt pentru akolàstos, perversitatea fiind punctul cel mai

122

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

adânc al căderii (vezi eseul Omul pervers). Nu uitaţi că „Diabolos” înseamnă „batjocoritor ”.

5. Starea numită „acháristos” presupune atitudinea de NERECUNOSCĂTOR, NEMULŢUMITOR, INGRAT (2Tim. 3,2 – „D. G.F. al NT”, p. 55; „D. G-R”, p. 454).

Cu această stare ne despărţim de etica aristotelică, nu şi de spiritul aristotelic în pătrunderea tainelor propriei noastre minţi şi ne întoarcem la „via absurdum”, calea deschisă de Lucifer.

Configurativ: B –> ÎP –> NV –> F. Persoana în starea de acháristos încă face binele, îi place, dar vrea altceva (ori acel „altceva” în afara binelui nu poate fi decât răul). Propria lui voinţă se pregăteşte să sfâşie armonia sufletească nu pentru că a ajuns la saturaţie (cum credea Origen) nici prin tentaţie carnală (cum credeau gnosticii), ci pur şi simplu din orgoliu: aşa vreau eu! şi punct (vezi BVA, p. 904). Totuşi „a nu mai vrea”, fără să motivezi acest lucru înseamnă orgoliu. Dr. Jones Dobson, urmărind dezvoltarea psihicului la copil, scrie: „Probabil că tendinţa de a acorda prioritate voinţei proprii este esenţa «păcatului originar» care a pătruns în omenire” (vezi cartea „Copilul îndărătnic”). Între 15 luni şi 2 ani copilul este un negativist notoriu. Orice răspuns începe cu „Nu”. Oare aceasta să fie moştenirea cea mai vădită ?

Interesant că această stare numită „acháristos” dospeşte în umbra „faptelor legii”, care par bune, dar nefiind făcute cu toată fiinţa rămân doar „fapte ale legii” care nu au nici o virtute în ele însele.Alexis Carrel consideră astfel de oameni şovăielnici.

Biblia, Bossuet, Sf. Ioan Damaschin, Sf. Vasile cel Mare etc. găsesc în „voinţa proprie” primul pas al „nerecunoscătorului”, al „ingratului” care decade stricându-şi armonia fiinţei sale conştiente, sau după expresia din Ez. 28, 17: „stricându-şi înţelepciunea”.

Ausonius zice despre ingrat (nerecunoscător) că „pământul nu are mai rea creatură”. Poate împotriva acestui pas nesăbuit apostolul scrie atât de imperativ: „Fiţi recunoscători!” (Col. 3,15).

Cap. IV: ETICĂ

123

6. Starea numită ,,hypokrités” presupune starea de IPOCRIT, FĂŢARNIC, PREFĂCUT, ACTOR, COMEDIANT (ultimele două în sens peiorativ) (Lc. 6,42 – „D. G.F al NT”, p.

300).

Să observăm atenţi configuraţia din octavă: (B –> NP –> NV –> F) ce denotă că persoana cunoaşte binele (B), nu-i place (NP), nu-l vrea (NV), dar îl face (F).

De remarcat răsucirea după voinţă şi a inimii (a afectivităţii).

Omul care este „hypokrités” (făţarnic) face lucruri conform legii, dar din motive cu totul oportuniste, inima şi voinţa lui fiind stăpânite de o altă motivaţie, una rea. Iisus numeşte un astfel de om „mormânt văruit”, care pe dinafară se arată frumos, dar pe dinăuntru este plin de orice fel de necurăţie” (Mat. 23,27) sau pahar şi blid frumos pe dinafară, dar pe dinăuntru plin de „harpagés” şi „akrasías”, adică furt, jaf, prădăciune şi răutate sufletească (Mat. 23,25). Iov foloseşte expresia „făţarnici cu inima” (Iov. 36,13). Dr. Alexis Carrel intuieşte starea sufletească a acestor oameni numindu-i „neliniştiţi”. De fapt pericolul deconspirării e la orice pas.

Binele făcut de făţarnici apare într-un cadru de legalism sec, golit de conţinutul moral, făcut după legea lor, fără spiritul legii, sub constrângerea oprobiului public, de fapt, o alterare gravă a armoniei psihologice, o schizofuncţionalitate între interiorul şi exteriorul manifest al personalităţii respective. Pentru o astfel de persoană „decenţa e de ochii lumii”, morala numai pentru „a scăpa de gura ei” (H.R. Patapievici, „Omul recent”, p. 237).

Dacă nerecunoscătorii creează scăderi în sânul comunităţilor sociale, făţărnicia contribuie din plin la convieţuirea neghinei alături de grâu, stricând doar gustul acestor comunităţi.

Cât despre buna-cuviinţă a făţarnicului, Iorga a spus: „Pe făţarnic roagă-l să păstreze masca. Numai aşa poate fi cuviincios” („Cugetări”, p. 76). Fără mască, ipocritul decade brusc în „akolástos”, neruşinatul destrăbălat, batjocoritor şi obraznic (vezi schema octavei).

124

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

7. Starea numită „anóetos” ne surprinde printr-o atitudine de: NECHIBZUINŢĂ, IGNORANŢĂ, NEBUNIE în sens etic, adică: ABSURD, FĂRĂ NOIMĂ, FĂRĂ SENS, INEXPLICABIL, GRATUIT, ILOGIC. (1 Tim. 6,9 – „D. G.R.”, p. 417).

Această stare derivă din „acháristos” (nerecunoscător), prin nesăbuinţa luptei împotriva propriei tale inimi, cu atâta intensitate încât să faci răul pe care de fapt nu-l doreşti. Să urmărim configuraţia acestei stări: (B –> ÎP –> NV –> NF), adică cel în cauză cunoaşte binele (B), îi place (ÎP), dar nu-l vrea (NV) şi nu-l face (NF), deci face răul, ceea ce de fapt vrea în mod inexplicabil.

Psihiatrii s-ar grăbi să considere un astfel de om nebun. E adevărat, aşa îl vor numi toţi cercetătorii, dar nebun în sens etic, biblic (unde „anóetos” înseamnă întotdeauna „nebunatic”, „fluşturatic”, „ignorant” şi niciodată bolnav psihic pentru care se foloseşte termenul de „aphron”). Alexis Carrel numeşte astfel de oamenii ca fiind „aiuriţi” (incoerenţi).

Chiar J. Calvin foloseşte cuvântul „anóetos” atunci când vorbeşte de nebunia căderii primilor noştri părinţi (I.R.C., vol. I, p.

361). Şi, într-adevăr, este cel mai potrivit pentru a rezuma căderea prin imitaţie, snobism, a Evei. Este un mod gratuit de a te da în spectacol, de a te comporta absurd cu nonşalanţa de care numai un ignorant este în stare, sau poate mă înşel şi chiar oricare dintre noi!? A. Schopenhauer crede că toată viaţa noastră e absurdă.

Existenţialiştii francezi au ridicat sentimentul absurdului la rang de principiu. Dar nu despre sentimente e vorba aici, ci despre voinţă, despre Eul-fundamental. Acesta este în stare să înfrângă inima şi să comită inexplicabilul, să se comporte absurd, atunci când persoana respectivă nu se mai împărtăşeşte de personalismul trinitar al lui Dumnezeu.

Un teolog american scrie despre Eva în următorii termeni: „pe jumătate împotrivitoare, Eva a luat şi a mâncat” (EGW).

Acum uitaţi-vă la configuraţia absurdului: inima de partea binelui, voinţa de partea răului. Nu, nu e un calcul matematic, dar mintea

Cap. IV: ETICĂ

125

noastră nu se comportă dezordonat nici când derapează în cotidian.

O subtilă manipulare diabolică din partea unui „viclean” şi snobismul e la el acasă.

Sf. Ioan Demaschin nu se poate abţine în faţa unor astfel de atitudini: „Ce taină este aceasta! Cum ne-am dat stricăciunii, cum ne-am înjugat cu moartea!!”

Pentru A. Camus, „omul este absurd”, pentru că e pus mereu în faţa unei alegeri, dar pentru Kierkegaard, această alegere a omului poate avea „greutatea unui destin”, un fel de „pathos al veşniciei”.

8. Starea numită „doúlos” (dulos) prezintă aspectul de ASUPRIT, ÎNROBIT, ŢINUT ÎN SCLAVIE (Rom. 6,6 – „D. G.F. al NT”, p. 84).

Este cel mai nenorocit stadiu, nu pentru că faptele ar fi mai grave, ci pentru suferinţa şi zbuciumul sufletesc al celor în cauză.

Alexis Carrel îi numeşte neputincioşi.

Configuraţia se prezintă astfel: (B –> ÎP –> V –> NF), adică persoana cunoaşte binele (B), îi place (ÎP), îl vrea (V), dar nu îl poate face, dimpotrivă ceea ce face este răul. Capitolul 7 din Epistola Sf.apostol Pavel către Romani ne prezintă în desfăşurător starea de „nenorocit” a celui care, cu întreaga lui minte iubeşte legea lui Dumnezeu pe care o cunoaşte, vrea să îndeplinească binele propus de aceasta, dar când să-l facă, nu îl face, ci „răul care este lipit de mine, iată ce fac”. Este starea viciatului înrobit de patimile sale, sau a sclavului ce execută ordinele hrăpăreţe ale stăpânului, sau starea hipnotizatului, al cărui Eu urmăreşte neputincios executarea sugestiilor hipnotizatorului etc.

BVA traduce cuvântul nenorocit ce însoţeşte această stare prin „vrednic de plâns”.

Baruh Spinoza o descrie în prefaţa cărţii a IV-a a Eticii astfel: „Omul este atât de mult sclavul întâmplării, încât adeseori e constrâns să urmeze şi să facă ce e rău, deşi vede ce e bine”. În această situaţie găsim fulgerătoarea prăbuşire a lui Adam.

Dacă Eva căzuse amăgită de un sofism cu ambele premise false şi

126

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

o concluzie aidoma (Gen. 3), Adam a primit fără comentarii fructul de la femeia ce era lângă el, şi „l-a mâncat”. De ce? Cum? De ce nu a încercat, luând fructele din mâinile Evei, să le azvârle cu un gest de indignare, în dreptul şarpelui?. De ce nu le-a aruncat la pământ?. De ce nu le-a călcat în picioare de durere, precum a aruncat Moise tablele Legii? De ce? Pentru că Adam a ales să devină rob, fiindcă soţia lui era acum roabă. L-am iubit întotdeauna pe Adam pentru atitudinea lui. S-a lăsat rob, rob al greşelii şi al soţiei sale (Gen. 3, 17), într-un moment când toată fiinţa lui sufletească ar fi vrut să nu se fi întâmplat aşa ceva.

Fără un raţionament fals indus de cineva, fără o tehnică de manipulare a raţiunii folosită de amăgitor ca în cazul Evei, Adam a făcut ceea ce a făcut, contrar propriei sale simţiri şi voiri, alunecând în prăpastie în mod gratuit, urmându-şi soţia în grozăvia soartei pe care „cu inima pe jumătate împotrivitoare” ea însăşi o făurise.

A fi sub puterea cuiva, „fără a cunoaşte taina de a fi stăpân pe puterea care te stăpâneşte” (A. Pleşu) este cel mai nenorocit lucru ce ţi se poate întâmpla. În timpurile persecuţiilor religioase, credincioşii forţaţi să facă lucruri împotriva simţirii şi a raţiunii lor proprii, au preferat martirajul, evitând sclavia minţii şi a trupului, căci „a lupta împotriva propriei conştiinţe este un lucru greu şi anevoios” (M. Luther). În concluzie: a) Răul este o atitudine, un fapt conştient, o răsturnare a desăvârşitului, un accident al acestuia. b) „Virtuţile sunt habitusuri ale alegerii” (Aristotel). c) Lucifer a căzut nemaivoind binele, apoi nemaiplăcându-i, şi în cele din urmă făcând răul în mod deliberat şi irevocabil, devenind el însuşi izvor al răului (In. 8,44). d) Eva cade, sub imperiul vicleniei şi amăgirii interlocutorului ei misterios, voind altceva şi făcând răul prin imitaţie, fără a folosi prea mult discernământul, după care se

Cap. IV: ETICĂ

127

ruşinează, se ascunde şi suferă înstrăinarea ce defineşte cel mai bine sentimentul absurdului. e) Adam a căzut înrobit de gândul raţiunii insuficiente, căci timpul acţiunii l-a luat prin surprindere, punându-l în faţa unui fapt împlinit; s-a executat grăbit propunerii soţiei sale, după care a constatat că era gol şi trebuie să se ascundă. f) Noi cădem sub toate formele, voind sau , împotriva voinţei noastre prea slabe pentru a se putea împotrivi, făţărnicind pentru a părea ceea ce de fapt nu suntem, sau, în mod deliberat, alegând răul cu premeditare, dar cel mai adesea urmăm „via” descrisă de Aristotel, atraşi de cutume, de propria noastră inimă (Iac. 1,14-15). g) „Dumnezeu l-a făcut pe om prin fire fără păcat, iar prin voinţă l-a făcut liber. Avea adică puterea să rămână şi să progreseze în bine, ajutat fiind de darul dumnezeiesc, după cum avea şi puterea să se întoarcă de la bine şi să ajungă la rău, lucru pe care Dumnezeu îl îngăduia... Nu este virtute ceea ce se face prin forţă” (Sf. Ioan Damaschin). h) Cui folosesc toate aceste mecanisme ale căderii? Cui foloseşte că noi oamenii imităm frecvent căderea altora, şi chiar a lui Lucifer? Alegem să fumăm fără să ne placă. Nici n-are cum să ne placă, fiindcă pentru începător fumul de ţigară provoacă iritaţie bronşică, tuse, cefalee, ameţeli, greaţă. Dar chiar dacă nu ne place, alegem fumul, pentru că aşa vrem noi, după puterea voinţei noastre. Ce amăgire! Şi Lucifer a ales răul fără să-i placă (şi-a stricat înţelepciunea). Oare pentru a te lăsa de fumat, unde mai e faimoasa putere invocată la început? De cele mai multe ori, s-a dus! i) Mecanismele răului nu-i folosesc nimănui. Dumnezeu a propus creaturilor sale să nu aibă de-a face cu o astfel de cunoaştere niciodată (Gen. 2,17). Mecanismele răului nu sunt decât podoaba neantului, ridicolului şi a nefastului. Universul întreg a fost martorul saltului lui Dumnezeu în acest neant, din care s-a întors purtând urmele împotrivirii stricăciunii şi absurdului, împotrivirii „cunoaşterii binelui amestecat cu răul”, urmele căii

128

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

deschise de „reaua folosire a libertăţii” (Inocenţiu, arhiepiscop de Odesa). j) Apolinarie, voind să-l absolve pe Iisus de întinare, a sugerat că, prin întrupare, Acesta n-ar fi luat firea omenească decăzută, spulberând astfel statutul lui Iisus de „om adevărat” pe lângă cel de Dumnezeu adevărat. Eroarea era doar în termeni. „Nu a luat”, cum susţinea Apolinarie nu era corect spus, ci „nu a folosit”, deşi a luat „firea noastră păcătoasă”, nu i-a îngăduit formarea de căi bătătorite, ucigătoare de suflet, nu i-a îngăduit disonanţe, contradicţii şi alunecări ce ar fi putut rupe armonia minţii, urmând permanent reperul atotputernic al „voinţei Tatălui” pe care venise să o împlinească. „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!” k) ,,Oamenii nu sunt nişte mecanisme pasive de tip stimul-răspuns,ci Euri care pot să-şi imagineze noi posibilităţi şi să decidă în mod deliberat şi responsabil asupra soluţiilor alternative. [……] Deşi nu ne putem alege cărţile cu care jucăm, putem însă, într-o anumită măsură, să alegem cum vrem să (ne)jucăm mâna servită”.(I.G.Borbour, Când ştiinţa întâlneşte religia,p.201-202). l) Poate că cineva ar fi ispitit să spună că această octavă a comportamentului este o ipoteză prea mecanicistă (aproape simplistă), dar este foarte departe de a fi aşa. Forţa oglindirii căderilor este atât de vizibilă şi limpede pentru orice om cu judecată ce va zăbovi asupra lor, încât i-ar fi imposibil să nu se găsească în ele. m) Uită, dacă vrei, căderea lui Lucifer, a Evei şi a lui Adam, dar n-ai să poţi uita căderea ta proprie, cădere pe care o simţi, care te stânjeneşte, te nelinişteşte, sau poate chiar mai mult, te întristează. Şi dacă este multă tristeţe în cuvintele „jertfă zadarnică”, atunci, fii sigur, că este o neasemuit mai multă tristeţe în cuvintele „viaţă zadarnică”.

Cap. IV: ETICĂ

129

130

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

Cap. IV: ETICĂ

131

132

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

Cap. IV: ETICĂ

133

134

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

FAMILIA – colţ de rai sau rai… la colţ „Dacă se înlătură iubirea şi bunătatea, toată bucuria vieţii dispare” (Cicero)

C

u toată relativizarea adevărului în epoca postmodernistă şi trecerea de la adevărul universal „falimentar” la adevărul particular conform căruia trebuie să respectăm fiecare individ cu adevărul lui, consider o impietate folosirea termenului de căsătorie sau familie în dreptul homosexualilor sau lesbienelor.

Nu am nimic cu felul lor propriu de vieţuire numit în Revelaţie – rătăcire, ruşine, sau lucru scârbos (Rm. 1,27, Lv. 20,13) sau chiar urâciune (Lv. 18,22) sau sodomism (1Tim. 1,10; 1Cor. 6,9).

Ceea ce am însă împotriva lor este încercarea de a folosi termeni consacraţi firescului şi naturalului, (familie, căsătorie) ca acoperire a ceea ce e de fapt „împotriva firii, întrecând astfel în iraţionalitate chiar şi pe dobitoace” (Sf. Maxim Mărturisitorul).

Puţini ştiu că în greaca biblică, termenul gamos înseamnă: căsătorie, sărbătoarea căsătoriei, nuntă, şi de la acest termen provin gameţii ca denumire a celulelor sexuale bărbăteşti şi femeieşti care prin unire dau zigotul ce va forma o nouă fiinţă, lucru imposibil într-o convieţuire sau coabitare homosexuală. Tot în greaca biblică, cuvântul oikogenea ce înseamnă familie este format din oikos ce înseamnă casă şi genno ce înseamnă a naşte, a face pui, a se înmulţi. Aflăm astfel, că atunci când ne referim la familie trebuie să înţelegem o casă unde se nasc pui – copii. Ceea ce este din nou imposibil într-o convieţuire homosexuală sau lesbiană. Înţelegem deci că cu toată îngăduinţa postmodernistă a convieţuirii într-o legalitate civică, cu acte în regulă, această coabitare nu poate fi numită niciodată căsătorie sau familie. De

Cap. IV: ETICĂ

135

aceea vrem să precizăm de la început că subiectul nostru de reflecţie este căsătoria şi familia în sensul lor natural şi literal de gamos şi oikogenea referitor la bărbat, femeie şi descendenţii acestora.

Nu rareori întâlnim copii zvăpăiaţi care aleargă pe drum, se îmbrâncesc grăbiţi spre undeva. Dacă îi opreşti şi îi întrebi: încotro?, îţi răspund într-un glas: acasă. Ce înseamnă acest cuvânt acasă pentru copiii în cauză nu este greu de presupus.

Am văzut adesea un tânăr în uniformă de militar, într-o gară, plimbându-se de-a lungul şi de-a latul peronului încercând să intre în vorbă cu cei din jur, vesel, exuberant, debordând de energie.

Unde credeţi că merge acest tânăr? L-aţi putea vedea la întoarcere într-o postură cu totul diferită. Dar acum el merge acasă şi acest cuvânt este magic ca şi pentru elevul de şcoală după terminarea orelor. Ce înseamnă însă pentru soţ acest cuvânt acasă? Ce înseamnă el pentru soţie? Ce ar trebui să fie casa în care se nasc şi cresc copii alături de părinţii lor? Ce ar trebui să fie o familie?

Cumva un loc de competiţie acerbă, de război cu orice mijloace, un loc unde să-ţi permiţi orice şi să nu dai seamă nimănui sau şi mai rău, ceva ce după 10 ani tot regreţi?

Să nu înţelegeţi că am de gând să scriu acum un eseu moralizator şi nici măcar despre morala în familie, ci doar o descriere a realităţii aşa cum e ea. Parafrazându-l pe Albert Camus vă mărturisesc că dacă ar fi să scriu aici un eseu despre morală în ceea ce priveşte viaţa de familie aş lăsa toate paginile goale şi doar pe ultima aş scrie: Nu cunosc decât o singură datorie – în familie – aceea de a iubi.

Revenind la sensul prim, acela de a naşte copii, căsătoria şi familia în scrierile revelate mai prezintă o componentă de o rară frumuseţe spirituală pentru cei ce intră în taina acestora. În cartea lui Ruth, cap. 3, 1 întâlnim următoarea expresie: „Fiica mea aş vrea să-ţi dau un loc de odihnă ca să fii fericită”(TOB),era vorba de căsătoria lui Ruth cu Booz (Boaz). În aceeaşi carte, cap. 1,9 citim: „Să dea Domnul să găsiţi un loc de odihnă (o situaţie

136

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

stabilă, alte traduceri) fiecare la soţul ei”. Era vorba de Orpha şi Ruth. Traducătorii LXX, editura Polirom, explică termenul anapausis folosit în ambele citate şi care traduce ebraicul menuhah ca însemnând: tihnă sau o situaţie sigură şi prosperă sau chiar o stare de mulţumire, de confort sufletesc. Care părinte nu ar dori pentru fiul sau fiica sa ca prin căsătorie, în afara faptului de a avea urmaşi, să găsească la soţia, respectiv la soţul său, un loc de mulţumire şi confort sufletesc unde să poată fi fericit/ă?

Cu toate acestea, rareori cuvântul acasă îşi păstrează semnificaţia de mai sus. De ce oare? Unde ar putea fi pericolul sau ameninţarea transformării unui colţ de rai într-un rai… la colţ?

Desigur în multe locuri. Socotind totuşi că am putea fi de folos cuiva, atât cât spaţiul ne îngăduie aş începe amintind una din cele mai frecvente boli ale căsătoriei, ale familiei, care deşi are o incubaţie foarte lungă, uneori ani, odată întrată în perioada de stare duce la moartea dragostei şi implicit la distrugerea oricărei legături sufleteşti din cadrul familiei respective. Cine nu a auzit de cicăleală?! Cei ce o practică o confundă cu tachinarea, şi atunci justificarea este gata confecţionată, căci: „cei ce se iubesc se tachinează” vorba francezilor. Dar între a contraria în glumă, fără răutate şi a reproşa în serios, chiar supărat, există o mare diferenţă.

Citeam în adolescenţă cartea Proverbelor lui Solomon pe care am recitit-o de n ori de atunci şi până astăzi, iar viaţa mi-a confirmat că această boală numită cicăleală atacă din plin cupluri indiferent de vechimea convieţuirii lor. Este suficient să nu cunoşti puterea semantică a unor cuvinte şi atunci chiar bine intenţionat să răneşti destul de adânc pe cel pe care de fapt îl iubeşti. Aş aduce ca exemplu doar 4 cuvinte dintr-un întreg şir, care utilizate într-un anumit fel, devin vătămătoare. Se începe adesea cu aşa-zisul reproş determinat de o constatare: „iar… ai pătat ceva; iar… ai uitat ceva; iar… ai întârziat; iar… nu eşti atent/ă; iar… mă obligi să-ţi repet…” etc. Se pare că acest iar este cel mai inofensiv dintre toate, dar semnificaţia lui de bază, spune că „ un fenomen se repetă” şi asta înseamnă descalificarea celui în cauză (fie prin

Cap. IV: ETICĂ

137

rea-voinţă, fie prin neglijenţă, nepricepere, neîndemânare, adică eşti ori rău intenţionat, ori mototol). Un alt cuvânt ceva mai pestilenţial, întâlnit frecvent la cicălitori este banalul totdeauna.

Să exemplificăm: „totdeauna tu ai dreptate…; totdeauna trebuie să rezolv eu problemele familiei…; totdeauna ai avut o părere proastă despre mine…; totdeauna mă neglijezi în public…” etc.

Ori duritatea acestui cuvânt nu constă doar în repetarea fenomenului vrednic de condamnat ca în cazul anterior ci în evidenţierea unei răutăţi permanente fără a lăsa loc la vreun moment de bine sau confort . Adică de la o vreme încoace, bineînţeles după căsătorie, căci „altfel nu mă căsătoream cu tine”, tot timpul constat că eşti pe dos. Observaţi cât de pustiit sufleteşte trebuie să se simtă cel dojenit şi cât de complexat ar trebui să se creadă sub imperiul acestei acuzaţii de totdeauna, adică „bagă bine de seamă, eşti incorigibil/ă” etc.

Păstrând ordinea gravităţii reproşului cicălitor, amintesc un al treilea cuvânt: niciodată. Ex.: „niciodată nu eşti gata când să plecăm undeva; niciodată nu-mi spui ceva romantic; niciodată nu asculţi ce zic eu; niciodată nu mă priveşti în ochi…” ş.a.m.d. Ei, acest niciodată te desfiinţează de la naştere şi până în veşnicii. El semnifică de fapt că: nu a existat, nu există şi nu va exista vreo şansă pentru tine să fii altfel. Iar eu sunt cel/cea mai nenorocit/ă din lume că m-am căsătorit cu tine. Vedeţi cât de mult poate să spună şi cât de mult poate să doară un cuvânt atât de banal în aparenţă? Îmi amintesc povestirea unui pacient despre ultima lui excursie la Poiana Braşov. În tren, de la Bucureşti spre staţiune, a simţit aşa deodată dorinţa să admire natura uitându-se pe geam, ţinându-şi de mână soţia, pornit să uite asfaltul şi zidurile măcar pentru câteva zile, după ani buni de serviciu fără concedii. Dar a auzit cam la 10-15 minute următorul reproş: „altădată te uitai tot timpul la mine şi nu vedeai nimic altceva; altădată când mă ţineai de mână mă strângeai din când în când, acum…; altădată îmi spuneai fel de fel de glume şi mă înveseleai, acum…; altădată… aşa şi pe dincolo” şi bietul om mi-a mărturisit că în gară la Sinaia,

138

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

unul a coborât pe la un capăt de vagon, altul pe la alt capăt şi s-au întors a-c-a-s-ă mai nefericiţi ca atunci când nu-şi luaseră concediu deloc.

Acum să auzim părerea lui Solomon, scrisă cu 3000 de ani în urmă: „Mai bine să locuieşti într-un colţ pe acoperiş decât cu o nevastă gâlcevitoare într-o casă mare” (Prov. 21,9 TOB) sau: „mai bine să locuieşti într-un pământ pustiu decât cu o nevastă gâlcevitoare şi supărăcioasă” (Prov. 21,19 TOB). De subliniat că versetele sunt valabile şi invers, dinspre soţie spre soţ. Observaţi: mai bine pe acoperiş, să te bată vântul, ploile, furtuna, zăpada etc., decât în viaţă cu un astfel de partener; sau: mai bine în deşertul Sahara sau în mijlocul junglei, neapărat într-un pământ pustiu, decât cu cineva supărăcios şi cicălitor lângă tine.

Nu vi se pare dramatică această constatare de veacuri ce explică separarea în căsătorie dusă in extremis la divorţ? Cine e conştient de felul lui de vorbire şi comunicare în familie încât să-şi dea seama cu adevărat că nu e grijuliu, grijulie cum s-ar crede, ci de-a dreptul cicălitor, cicălitoare, adică groparul propriului cămin?

Unde este acel loc de tihnă, de odihnă, de siguranţă, unde să fii fericit/ă din cartea lui Ruth? Unde este acel acasă însufleţitor, care te face să te grăbeşti, să alergi spre membrii familiei tale? Nu cumva când rosteşti cuvântul acasă te gândeşti la casa părintească şi nu la propria ta casă? Nu cumva îţi cauţi de lucru la serviciu amăgindu-te singur/ă peste program pentru că nu te trage inima să te duci în sânul familiei tale?

M-am întrebat odată retoric, dacă nu cumva şi Dumnezeu este cicălitor atunci când intervine prea des în viaţa noastră. Şi într-o zi, recitind cartea lui Iona, am rămas profund impresionat de atitudinea lui Dumnezeu faţă de acest proroc. Ştiam că Iona,deşi acceptase solicitarea lui Dumnezeu, a acţionat total invers. Ceea ce este admirabil în această scriere în care Dumnezeu intervine a doua oară, este tocmai lipsa de reproş din partea Sa. Citiţi Iona 1,2; 3,2 şi veţi constata cu uimire că expresiile folosite sunt exact aceleaşi, nici urmă de dojenire, nici urmă de atenţionare cu vreun

Cap. IV: ETICĂ

139

apelativ, ca şi cum nu l-ar mai fi rugat niciodată nimic, ca şi cum abaterea voită a lui Iona nu ar fi fost o faptă reprobabilă. Fără: „de câte ori trebuie să-ţi spun, sau iar mă văd în situaţia să îţi repet…” fără nici un cuvânt de felul acesta, Dumnezeu se exprimă simplu şi în acelaşi fel: „scoală-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare… şi rosteşte acolo strigarea pe care ţi-o voi da!”. Nici urmă de: „iar trebuie să-ţi spun ce ţi-am spus altădată…” sau „niciodată nu mă asculţi, ar fi trebuit să te las să te îneci în mare!” sau „totdeauna ai făcut numai ce ai vrut tu…!” etc.

Aşa cum ziceam, nimic din toate acestea nu-l caracterizează pe Dumnezeu şi această constatare mă umple de bucurie, nu doar pentru că binele urmărit presupune un altfel de comportament ci şi pentru faptul că sună atât de frumos un cuvânt de îngăduinţă, de înţelegere bine ştiind că îţi cunoşti greşeala şi ai da oricât să nu îţi mai fie amintită.

Deşi spaţiul revistei mă avertizează că nu mai putem continua în analiza bolilor căsătoriei, poate cu o altă ocazie, tot atât de interesante fiind alte 3 boli, aş vrea să cred, în încheiere, că termenii: iar, totdeauna, niciodată şi altădată vor reuşi să te facă să zâmbeşti ori de câte ori îi vei folosi, chiar dacă fruntea îţi e încruntată, şi să găseşti puterea necesară să schimbi discuţia la un subiect vrednic de a aduce tihnă, confort sufletesc şi de ce nu, fericire. Căci nicăieri în lume nu vei putea fi mai fericit/ă decât acasă, acasă la tine, în familia ta, în colţul tău de rai, căci dacă se înlătură iubirea şi bunătatea, toată bucuria vieţii dispare şi un rău mai mare ca acesta nici nu ar putea să ţi se întâmple.

140

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

Omul pervers (diestramménos, Fil. 2,15)

A

cest tip de personalitate este sub amprenta Răului (Prov.

4,14-17).

• „diestramménos” = pervers, sucit, stricat (FA 20,30; Filip 2,15. Mat. 17,17; Deut. 32,5.20), vicios (DL-R, p. 905 – perversus) DM, p. 77: strâmb (FA 13,10; 20,30, 50 B).

• „pervers” = care face cu plăcere acte imorale, rele („Le petit Larousse”, p. 76).

I. CARACTERISTICI GENERALE A. Ce este perversitatea?

• „Perversitatea este schimbarea firii prin «răsturnarea» conştiinţei morale şi incapacitatea acesteia de a discerne binele de rău.” (Constantin Enăchescu, „Tratat de psihologie morală”, p. 82) • „Perversitatea este o stare a sufletului întoarsă către rău.”

(Littré; „gust al răului” – Enăchescu) • Conştiinţa pervertită consideră că binele îi este duşman.”

(BVA, p. 1132) • „De la unii oameni lucrurile trebuie luate dandărătelea: «da» al lor înseamnă «nu», «nu» este «da».” (Baltasar Garcian) • „Unii oameni sunt ca orologiile, care arată o oră şi sună alta” (proverb danez).

• „...spun că întunericul este lumină şi lumina întuneric... numesc răul bine şi binele rău” (Isaia 5,20).

B. Pervertirea ca instanţă psihică • Conştiinţă a Răului (conştiinţă negativă) • Supra-Eu răsturnat (psihanaliza)

Cap. IV: ETICĂ

141

• Eu pervertit (psihologia morală) • Perversa mens (minte pervertită – P. Ovidius Naso) • Eu al Răului (C. Enăchescu) • Homo maleficus (răufăcător, ticălos, nelegiuit – Tacitus DN, p. 726) C. Tipul de activitate mentală a perversului „Eul pervers şi conştiinţa pervertită (conştiinţa în sens de psihic n.n.) sunt potenţial structurate pentru inadaptare şi conflict.

Fiind rezultatul interiorizării unor modele negative din punct de vedere moral şi al unui lung şir de carenţe afective şi educaţionale, a unor frustrări, aceste persoane îşi vor proiecta propriile lor «probleme» asupra celorlalţi.” „În situaţiile de «întâlnire cu Binele», Eul pervers va avea sentimentul inferiorităţii sale, care se va manifesta prin invidie, ură, conflicte etc. Acest gen de «sentimente psiho-morale» vor genera atitudini de ostilitate şi acte de violenţă îndreptate împotriva celorlalţi.” (Constantin Enăchescu, „Tratat de psihologie morală”, p. 85-86).

Oameni „însemnaţi cu fierul roşu în însuşi cugetul lor” (în alte traduceri, „oameni a căror minte este cauterizată” – 1 Tim. 4,2. u.p.) (repetarea răului provoacă întunecare, cauterizare a conştiinţei)

II. CARACTERISTICI PSIHOLOGICE A. Cunoaşterea (gnosis) Pervertirea presupune întotdeauna răsturnarea, răsucirea, stricarea a ceva nepervertit. În cazul cunoaşterii: „epignosis” – cunoaşterea adevărată (Col. 2,3) prin răsturnare, pervertire, alunecă în „pseudonimos gnosis” ( falsa, pretinsa cunoaştere – 1 Tim 6,20). „Şi cum ei n-au judecat ca lucru bun păstrarea cunoaşterii lui Dumnezeu, Dumnezeu i-a lăsat pradă unei minţi nechibzuite (întunecate – v. 21) ca să practice lucruri neîngăduite.” (alte

142

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

traduceri: în voia minţii lor respinsă de Dumnezeu – Rom. 1,28 TOB).

B. Inteligenţa • Inteligenţa noetică reprezentată de o inteligenţă orbită (întunecată) 2 Cor. 4,4: „Dacă totuşi Evanghelia noastră rămâne acoperită ea este acoperită pentru cei ce merg spre propria pierzare, pentru necredincioşii cărora dumnezeul veacului acestuia, le-a orbit inteligenţa.” (2 Cor. 4,3-4 – TOB şi NT interliniar grec-francez, p. 813).

• Inteligenţa emoţională reprezentată nu de „agape” (dragostea ca atitudine), ci de „misos” (ură, mânia ca atitudine). „În locul binelui m-au răsplătit cu rău, şi cu ură (misos) în locul iubirii (argapeseos) mele” (Ps. 109/108 cu 5. BVA) • Inteligenţa intuitivă reprezentată de închipuiri (trucări) ce frizează nebunia: „Se pretindeau înţelepţi, dar au devenit fără minte şi au schimbat (trucat) slava Dumnezeului nepieritor cu imagini reprezentând omul pieritor, animale, patrupede, reptile.”

(Rom. 1,22 – TOB) C. Inconştientul pulsional • Dominat de „pasiuni josnice” (pathe atimias), „patimi scârboase, împotriva firii” (Rom. 1,26-27).

• Oameni supuşi poftelor firii, care nu au Duhul” (Iuda 19.u.p.).

D. Comportamentul • Din punct de vedere axiologic, comportamentul pervers este bazat pe absenţa oricărei valori, pentru că persoana în cauză a respins atât normativul etic comunitar cât şi influenţele harului divin. „Pe aceste considerente, pervertirea este raportată la un Supra-Eu incapabil de a discerne Binele de Rău, permisiv întotdeauna Răului. Un Supra-Eu slab, sau chiar înclinat către

Cap. IV: ETICĂ

143

Rău, malefic. În cazul acesta, pervertirea va avea un caracter de «Conştiinţă a Răului», o conştiinţă negativă şi imorală.

Pervertirea este schimbarea firii prin ,,răsturnare” a Supra-Eului” (C. Enăchescu).

• Deliberarea actului voliţional – Se face „sub robia stricăciunii” (2 Pet. 2,19), după „domnul puterii văzduhului” (Ef. 2,2). „Eul aflat sub influenţa conştiinţei perverse este el însuşi un Eu pervertit, în sensul de „Eu” înclinat către intenţii şi acţiuni negative, imorale” (C. Enăchescu).

• Comportamentul reciproc (de grup) – Este: „de stricăciune” (2 Pet. 1,4.) „Oamenii răi vatămă mai mult decât şerpii veninoşi, pentru că şerpii îşi poartă veninul deschis, iar oamenii răi te molipsesc în chip tainic şi pe nesimţite.” (Sf. Ioan Gură de Aur) „Mulţi îi vor urma în destrăbălările lor” (2 Pet. 2,2 p.p.)

• Idealul de fericire „plăcerea de a face rău altuia, gust al Răului” (C. Enăchescu) „Ei nu adorm înainte de a comite un rău, îşi pierd somnul dacă nu au făcut pe cineva să cadă. Ei mănâncă pâinea răutăţii şi beau vinul violenţei.” (Prov. 4,16-17 – Corn. lit., TOB).

• Înclinaţia naturală – spre Rău „Se poate spune că în toate situaţiile, conştiinţa perversă se bazează pe fals, pe relele intenţii şi pe acţiunile imorale ale individului... ce dau «nota specifică» Eului său personal” (Enăchescu). „Întocmirile gândurilor îndreptate în fiecare zi numai spre rău.” (Gen. 6,5. u.p.)

E. Însuşiri definitorii ale perversului – după Rom 1,28-31 (Corn. lit.):

144

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

• „fără discernământ moral”: „Obişnuinţa la rău nu lasă pe om să vadă răul pe care-l face” (Fer. Augustin); • „fără dragoste firească”; • „plin de înclinaţii rele”; • „plin de atitudini rele”; • „inventator de rele”.

– după Filip 2,15 (BVA): • stricat; • sucit.

F. Patologia (perversul despre care vorbim nu este cel din patologia psihiatrică, ci cel din psihologia morală.)

• predispoziţii pato-spirituale: – nebunia spirituală: „stricaţi la minte” (2 Tim. 3,8); „dobitoace fără minte” (2 Pet. 2,12); „s-au fălit că sunt înţelepţi şi au înnebunit” (Rom. 1,22).

– perfidia diabolică: „diabolos, calomniator” (In. 6,70); „fiu al celui Rău” (Mat. 13,38); „fiu al diavolului” (FA 13,10); „copii ai blestemului” (2 Pet. 2,14 –TOB, Corn. lit.)

• atenţie la ireversibilitate: „Se găsesc mijloace pentru a vindeca de nebunie (cea din psihiatrie), dar nu se găseşte nici unul pentru a îndrepta un spirit sucit” (La Rochefoucault).

III. TIPURI BIBLICE REPREZENTATIVE • DAN: „Dan va fi un şarpe pe drum, o viperă la potecă, muşcând, înveninează gleznele calului şi călăreţul va cădea pe spate” (Gen. 49,17 – TOB, BVA). „În această binecuvântare se cuprinde o aluzie misterioasă şi însemnată în cel mai înalt grad. Noi nu avem nevoie să dăm aicea explicare deplină acestei comparaţiuni a lui Dan cu şarpele şi cu acel aspect de aspidă (viperă n.n.) care fiind de culoare cu totul

Cap. IV: ETICĂ

145

nenorocită, rămâne neobservată până ce pricinuieşte muşcătura sa mortală. Dar nu se poate să nu vedem că aicea în chip tainic se indică acel antihrist, activitatea căruia se descrie deplin în Apocalipsa, unde, din o pricină inexplicabilă, numele Dan e omis în lista triburilor. (Apoc. 7, 5-8)” (A.P. Lopuhin) • BALAAM: Din Numeri 22,18 şi 38 reiese că Balaam era un profet al Domnului Dumnezeu; Numeri 24,2: „Duhul lui Dumnezeu a venit peste el”. Pervertirea unei astfel de categorii de credincioşi e descrisă în 2 Pet. 2,1-22. „Denteronom 23,5-6 şi 2 Ezr. 23,2 îl numesc «vândut».

Două texte din NT spun că Balaam a iubit «plata nedreptăţii» (2 Pet. 2,15) şi că a fost rătăcit din dorinţa «plăţii» (Iuda 11)” (LXX – Polirom, vol. I, p. 487-488). „Balaam care, lipsindu-se de «plata nedreaptă» într-o treabă, evident voí să o primească pentru altă treabă. După sfatul său moabiţii încercară să abată pe Israel de la Iehova, prin ispita poftei trupeşti, şi ispita a fost prea mare pentru un popor aşa de nestatornic. El se dădu cu totul la pofta carnală şi a început să se desfrâneze cu fetele Moabului (şi cu fiicele amoniţilor) şi această patimă carnală l-a adus în idolatrie, aşa că Israel «se închina zeilor lor şi s-a lipit de Baal-Peor» adică de cea mai rea formă de slujire desfrânată la idoli.” (vezi Numeri 25,1-3 şi 9 cap. 31,16) (A.P. Lopuhin) • IUDA: „Le-a răspuns Iisus: «Oare nu Eu v-am ales pe voi, cei doisprezece? Şi unul dintre voi este diavol.” (In. 6,70 – BVA) „Iuda Iscorioteanul care s-a făcut vânzător.” (Lc. 6,16 – pervertirea ce a urmat a fost rezultatul propriei alegeri).

• ELIMAS: „bărbat iudeu, vrăjitor, profet mincinos.” (FA 13,6). „Dar Saul – care se numeşte şi Pavel – plin fiind de Duh Sfânt, s-a uitat ţintă la el [la Elimas, nn.] şi a zis: «O, tu cel plin de toată viclenia şi de toată înşelăciunea, fiu al diavolului, vrăjmaş a

146

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

toată dreptatea, n-ai să încetezi a strâmba (diastrephon – a perverti) căile Domnului cele drepte?” (FA 13,10 – BVA).

REZUMAT: Orice tip de personalitate poate evolua spre pervertire până la ireversibilitate (Evr. 10,26-27) De reţinut: Tipul pervers nu e lipsit de şansa întoarcerii doar dacă înaintează voit până la stadiul patospiritual de ireversibilitate (nebunie spirituală, perfidia diabolică etc.).

Textele din Evr. 6,4-6 şi 10,26-27 pot fi înţelese ca referitoare tocmai la acest stadiu de ireversibilitate al perversului (vezi şi 2 Pet. 2,17; Iuda 1,13).

Exemplele biblice descrise sunt deja cazuri de ireversibilitate, şi au fost alese aşa, pentru a evidenţia pericolul puterii Răului de a perverti conştiinţele oamenilor neglijenţi cu ei înşişi. În preajma unei astfel de personalităţi nu ne putem exprima decât în felul bătrânului patriarh Iacob, în faţa fiului său Dan: „În ajutorul Tău nădăjduiesc, Doamne!” Căci omeneşte nimic nu e posibil, aşa cum se exprima La Rochefoucault.

Cap. IV: ETICĂ

147

Omul spiritual (pneumatikos, duhovnicesc) (1 Cor. 14,37)

A

cest tip de personalitate este sub amprenta armoniei instanţelor psihice realizată prin har: „Fiindcă Duhul slavei, Duhul lui Dumnezeu se odihneşte peste voi” (1 Pet. 4,14).

I. CARACTERISTICI GENERALE A. Ce înseamnă spiritual (duhovnicesc) „Pentru a-şi împropria «natura» transformată de Christos, omenirea trebuie să ia cunoştinţă de noul ei centru şi să lucreze în El şi prin El.” (Marius Telea) „Sentimentul de veneraţie, perceperea lui Dumnezeu, este în acelaşi timp tratamentul profilactic împotriva păcatului, dinamica vieţii creştine şi sursa de bază a efortului creştin.” (William Barclay) „Înstrăinarea de Rău devine principiu al familiarizării cu Binele.” (Sf. Grigorie de Nyssa) „Eul spiritual este Eul care se formează în raport cu valorile spiritual-religioase. Acestea reprezintă forma cea mai înaltă a Eului unei persoane. El exprimă idealurile şi aspiraţiile acestuia, forma cea mai completă a conştiinţei morale a unui individ.” (C. Enăchescu). „Arătarea faţă de om a harului lui Dumnezeu are urmare desăvârşirea lui în iubire.” (Georgios Mantzaridis M.C. pag. 536). „Nimic nu se sfinţeşte decât în prezenţa Duhului Sfânt.” (Sf. Vasile cel Mare).

148

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

B. Spiritualul, ca instanţă psihică • „Eul spiritual” (psihologia morală) • „Personalitate morală” (psihiatria) • „Omul duhovnicesc” (Biblia) • „Omul neprihănit” (Biblia) • „Omul născut din nou” (Biblia) • „Omul de caracter” (Etica).

C. Tipul de activitate mentală a spiritualului „Din punctul de vedere al Teologiei, nucleul spiritual al Eului (…) este reprezentat prin «Chipul lui Dumnezeu» din Om. Acesta reprezintă instanţa supremă, cea care, judecă şi decide asupra actelor noastre.” (C. Enăchescu).

II. CARACTERISTICI PSIHOLOGICE A. Cunoaşterea În Revelaţie, cunoaşterea caracteristică omului spiritual poartă denumirea de „epi-gnosis” (nu doar gnosis – cunoaşterea în general), ci o cunoaştere superioară ce cuprinde nu doar creaţia ci şi Creatorul. În limba română „epignosis” este tradus prin sintagma „adevărata cunoaştere”. „De aceea şi noi, din ziua în care am auzit, nu încetăm să ne rugăm pentru voi şi să cerem ca să fiţi umpluţi de cunoştinţa voii Lui, în orice înţelepciune şi pricepere spirituală, ca voi să umblaţi într-un chip vrednic de Domnul… aducând rod în orice faptă bună şi crescând prin cunoaşterea lui Dumnezeu.” (Col. 1,9-10 – TOB, Corn. lit.)

B. Inteligenţa 1. Inteligenţa noetică: - reprezentată de „sophrosune” (tradus prin „bun simţ” – TOB, FA 26,25; „nobleţe de caracter” ce înseamnă şi pudoare şi modestie în comportament, dar şi înţelepciune.” (M.F. Baslez, Sf. Pavel, p. 359).

Cap. IV: ETICĂ

149

Platon a folosit acest cuvânt pentru a exprima armonia în viziunea tripartită a sufletului: „logistikon” (conştiinţa morală), „epithumetikon” (afectivitatea) şi „thumoeides” (voinţa). Tocmai cu gândul la „harmonia” pitogoreicilor şi a lui Platon, anticii au format termenul „sophrosune”, luând primele litere din trei cuvinte ce caracterizează instanţele Eului: „so” – de la sophia; „phro” – de la phronesis şi „sune” – de la sunesis. So-phro-sune de la înţelepciune (sophia), prudenţă (phronesis) şi înţelegere empatică (sunesis). Acest cuvânt sophrosune a fost utilizat şi în NT cu sensul de armonie a minţii şi a comportamentului tradus prin: bun simţ (TOB, FA 26,25). Să nu uităm că e vorba de armonia trinităţii Eului. (Paleologu scrie că Noica nu distingea între bunul simţ şi simţul comun). Precizăm că atunci când e vorba de omul educat, civilizat, „sophrosune” înseamnă „simţul comun”, dar când e vorba de „omul spiritual” (ca în Biblie) atunci este vorba de „bunul simţ” care nu se formează prin educaţie ci este darul lui Dumnezeu către oricine este dispus să-l primească.

Astfel, în NT „sophrosune” este format din „so” – de la „sophia anothen” (Iac. 3,17 – „înţelepciunea care vine de sus”), „phro” – de la „phronesis” („venită prin har” – Ef. 1,7-8) şi din „sune” – de la „sunesis pneumatike” („comprehension spirituelle”, adică „pătrundere spirituală”, înţelegere, „comprehensiune spirituală” – Col. 1,9-10 – TOB, NT interliniar grec-francez, p. 904). Încă o precizare: „sunesis” înseamnă întotdeauna înţelegerea empatică inspirată sau nu, dar întotdeauna legată de sensibilitate (aisthesis) nu de gândire (nous), fiind o caracteristică a Eului esenţial (bazat pe afectivitate). Tocmai din acest motiv ea nu se putea confunda cu „sophia”, înţelepciunea care presupune şi ea înţelegere dar în alt sens, noetic, raţional, logic. Pentru a nu se pierde legătura lui „sunesis” cu „aisthesis” (sensibilitatea, senzaţia, percepţia) ea a fost tradusă destul de des cu „pricepere” (de la percepere) la fel ca „aisthesis” (referitor la oameni în Biblie întâlnim: înţelegători şi pricepuţi pentru sophoi şi sunetoi).

150

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

Deci omul spiritual dotat cu inteligenţa „sophrosune” este în acelaşi timp înţelept, prudent şi înţelegător, fiind beneficiarul unei minţi înzestrate de Dumnezeu (William Barclay) care va da „nobleţea de caracter” specifică acestuia.

2. Inteligenţa emoţională: - reprezentată de „agape” („dragostea ca atitudine” descrisă de Ap. Pavel în 1 Cor. 13,4-8). „Agape” este iubirea care doreşte un răspuns de la „aproapele” celui în cauză, dar care nu renunţă când răspunsul nu vine. Diferă de prietenie care se caracterizează printr-un nivel mai mare de reciprocitate. Agape salvează de egocentrism (Peter Singer, „Tratat de etică”, p. 129). Că „agape” nu e doar instinct, emoţie şi sentiment aflăm din Mc. 12,30 unde „să iubeşti” (agapeseis): interesează întreg psihismul (conştiinţă, voinţă, afectivitate).

Această agape cuprinde de fapt armonia inteligenţei emoţionale caracterizate prin cincisprezece trăsături descrise în 1 Cor. 13,4-8). Interesant că după 2000 de ani psihologii au ajuns la concluzia că omul are şi o inteligenţă emoţională (prin educaţie) caracterizată tot prin cincisprezece trăsături. La o confruntare mai atentă putem constata că e vorba de aceeaşi inteligenţă, doar de alţi termeni.

Exemplu: • Inteligenţa emoţională (EQ): - e tolerantă la stres; - dă dovadă de optimism; - deţine controlul impulsurilor; - stabileşte bune relaţii interpersonale etc.

• Dragostea necondiţionată (agape): - este îndelung răbdătoare; - nădăjduieşte totul; - nu se mânie; - nu se poartă necuviincios etc.

(vezi „Forţa inteligenţei emoţionale” de S.J. Steiu şi H.E. Book, 2003, pag. 22-23, şi 1 Cor. 13,4-8 în orice Sf. Scriptură).

Spaţiul nu ne îngăduie să le prezentăm aici pe toate. Ne oprim totuşi asupra concluziei apostolului în legătură cu inteligenţa emoţională numită agape; aceasta fiind armonia spirituală a

Cap. IV: ETICĂ

151

inteligenţei interpersonale,intrapersonale şi interambientale de la nivelul Eului celui credincios (Mc. 12,30) este atât de importantă încât fără ea: „sunt o aramă sunătoare”, „un chimval zăngănitor” sau şi mai rău „nu sunt nimic”; conform parafrazei contemporane: „dacă dragoste nu e, nimic nu e”. Pentru omul spiritual agape este darul lui Dumnezeu. (Rom. 5,5), şi una din realizările Duhului Sfânt asupra caracterului nostru (Col. 5,22).

3. Inteligenţa intuitivă: - reprezentată de „pistis” (credinţa în sens de intuiţie interioară, kantiană, adică apriorisme prin inspiraţie divină. Evr. 11,1.3; Iac. 2,14; Ef. 2,8).

Astfel „pistis” este „dovada interioară” referitoare la „lucrurile nevăzute” dar promise de Dumnezeu „o convingere fermă cu privire la cele sperate” (Evr. 11,1 şi 3, trad. Corn. lit. şi adnotări). „Pentru un credincios – şi aici e vorba de omul spiritual n.n.

– adevărul lui este fixat în convingeri intuitive. Când adevărul nu se mai sprijină pe prima treaptă de cunoaştere (senzorială perceptibilă, ci pe convingerile intuitive, se numeşte credinţă” (A. Romilă, „Psihiatrie”, p. 66). Cuvântul „pistis” fiind polisemantic este folosit în Biblie şi cu alte sensuri (fidelitate, credincios etc.) de care nu ne ocupăm aici, precizăm doar legătura lui cu „un cuget curat” (cu o minte duhovnicească): „păstrând taina credinţei într-un cuget curat” (1 Tim. 3,9 – BVA); C. Inconştientul pulsional Dominat de „îndemnurile Duhului” (Rom. 8,5).

D. Comportamentul • Bazat pe „roadele Duhului” (Gal. 5,22-23) -agape = dragostea de oameni (adesea nereciprocă, Peter Singer); -chara = bucuria în Domnul;

152

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

-eirene = pacea lui Iisus; -macrothumia= mărinimia îndelung răbdătoare şi iertătoare; -chrestotes = amabilitatea chiar şi faţă de cineva care nu merită; -agathosune = generozitatea, înţelegerea favorabilă cuiva; -pistis = credincioşia, loialitatea smerită; -prautes = blândeţea, delicateţea binevoitoare; -egkrateia = abstinenţa, înfrânarea, stăpânirea de sine.

Etica creştină înseamnă ceva mai mult • decât dreptatea, înseamnă: – să iubeşti şi duşmanii! (agape) – să te bucuri în suferinţă! (chara) – să cauţi pacea fără compromis! (eirene) mai mult • decât mila, înseamnă: – să ierţi necondiţionat! (macrothumia) – să agreezi chiar dezagreabilul! (chrestotes) – să nu dai cu măsură! (agathosune) mai mult • decât ascultarea, înseamnă: – să „nădăjduieşti împotriva oricărei nădejdi” (pistis) – să te supui şi supuşilor! (prautes) – să ai ca şi cum n-ai avea! (egkrateia) Pentru a înţelege că aici nu e vorba de sentimente, ci de atitudini, vezi anexa de la sfârşit.

Poate din acest motiv Biblia vorbeşte de oameni „mai mult decât biruitori” (Rom. 8,37) cu precizarea „prin Acela care ne-a iubit”. Etica creştină nu este bazată pe sforţările umane şi nici nu poate să fie. Ea nu constă în impunerea unor principii ce trebuie executate. Etica creştină este o legătură specială (re-legare) între om şi Dumnezeu, între om şi Dumnezeul „care poate, prin puterea Sa ce lucrează în noi, să facă mai mult, infinit mai mult, decât putem noi cere sau imagina (gândi)” (Ef. 3,20 – TOB).

Cap. IV: ETICĂ

153

Este minunat ca în mersul vieţii tale „să ţii pasul cu Domnul, Dumnezeul tău” (Miheia/Mica 6,8 – BVA).

• Deliberarea actului voliţional „Mai întâi de toate, Dumnezeu ne separă de păcat, ca de o stâncă, de care fuseserăm legaţi printr-o anumită relaţie, apoi El (…) dă formă în noi lui Christos, după chipul Căruia am fost la început şi după chipul căruia ne facem acum.” (Sf. Grigorie de Nyssa). „Căci Dumnezeu este Cel care lucrează în noi şi voinţa şi înfăptuirea, după planul Său binevoitor.” (Filip 2,13 – TOB) • Comportamentul reciproc (de grup) „Astfel, tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel!” (Iisus în Mat. 7,12 – TOB) • Idealul de fericire În continuare, versetul de mai sus precizează, că toată Revelaţia (Legea şi Proorocii) este cuprinsă în această regulă de aur a vieţuirii oamenilor spirituali (total deosebită de regula lui Hilel: Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face!)

Idealul de fericire al omului spiritual poate fi exprimat astfel: sunt fericit, pentru că fac (înfăptuiesc) ce vreau, vreau ceea ce îmi place şi îmi place ce Dumnezeu zice că-i Bun. Omul spiritual descoperă astfel că fericirea este mai mult decât satisfacerea unei pasiuni (Stendhal), mai mult decât o căutare (Pascal), fericirea este un accept al minţii într-o orientare cu sens.

• Înclinaţia naturală -spre fanatism: „Tot cel care o ia înainte şi nu rămâne în învăţătura lui Christos, nu- L are pe Dumnezeu” (2 In. 9) Adică, a deveni „mai papă decât papa” sau după expresia lui Beaussire „fii frate cu mine, sau te omor!”. Integrismul dovedeşte din plin aceste afirmaţii. După textul din 2 In, e limpede că „Dumnezeu lipseşte” dintr-o astfel de atitudine fanatică”.

154

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

E. Însuşiri definitorii ale omului spiritual 1. cu bun simţ (sophrosune) FA 26,25 2. cu inima curată (Mat. 5,8; Ps. 7,10 TM) 3. plin de Duh Sfânt (FA 6,3; 9,17) 4. asemănător lui Christos (Ef. 4,13) 5. copil al lui Dumnezeu (Fil. 2,15; Rom. 8,14) 6. sfânt (neprihănit: Col. 1,21-22).

F. Patologia 1. Posibilitate de pervertire în omul pervers (vezi eseul respectiv Apoc. 2,14).

2. Predispoziţii pato-spirituale Savvas Agouridis, comentând mesajul lui Christos cel înviat către credincioşii bisericilor creştine din Asia Mică, prezintă 7 predispoziţii pato-spirituale ale acestora (vezi Apoc. capitolele 2 şi 3): • pierderea dragostei dintâi (Efes) • temerea de persecuţii (Smirna) • idolatria (Pergam) • compromisul moral (Tiatira) • moartea spirituală (Sardes) • diminuarea puterii spirituale (Filadelfia) • suficienţa de sine (Laodiceea) („Comentariu la Apocalipsa”, pag. 100-103).

III. TIPURI BIBLICE REPREZENTATIVE Sfinţii din toate timpurile, de la „neprihănitul Abel” până la omul spiritual din zilele noastre.

Atenţie! Nu trebuie confundat omul spiritual pneumatikos, reprezentat de omul creştin, cu omul purtător de duh (pneumatoforos), care e profetul, omul ales de Dumnezeu să fie portvocea Sa. Trebuie precizat că orice creştin poate fi în slujba lui Dumnezeu, după planul Său binevoitor, cum zice Scriptura.

Apostolul Iacob scrie despre profetul de foc al Vechiului

Cap. IV: ETICĂ

155

Testament astfel: „Ilie era un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi” (Iac. 5,17).

Nimeni nu este îndreptăţit să creadă că sfinţenia se obţine ca un merit, ci ea este înscrisă în planul lui Dumnezeu cu privire la toate creaturile sale: „Fiţi sfinţi căci Eu sunt sfânt!” scria atât în VT (Lev. 11,44), cât şi în NT (1 Pet. 1,16).

Plecând de la îndemnul dat de Însuşi Dumnezeu, apostolul Petru îl reaminteşte tuturor membrilor Bisericii creştine: „Căci după cum Cel ce va chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră” (v. 15).

REZUMAT: 1. Mintea noastră, în unitatea Sinelui (a omului dinăuntru,ce reprezintă întreg psihismul) şi trinitatea Eului (ideal, esenţial şi fundamental) este relevată în noi chiar de Dumnezeu. Însăşi forma de adresare folosită de Dumnezeu evidenţiază acest lucru. Iată un exemplu: „Ţi s-a arătat omule (ca fiinţă unitară) ce este Bine, şi ce alta cere Domnul de la tine, decât: - să faci dreptate (cu referire la conştiinţa morală = Eul ideal); - să iubeşti mila (cu referire la afectivitate = Eul esenţial); - şi „să umbli smerit cu Dumnezeul tău” (trad. BVA: „să fii gata să ţii pasul cu Domnul Dumnezeul tău”) (cu referire la voinţă = Eul fundamental – Miheia/ Mica 6,8).

Iisus subliniază acelaşi lucru pentru credincioşii NT, avertizând pe învăţătorii Legii, contemporani Lui, că au neglijat „cele mai importante lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia (umblarea smerită cu Domnul)” Mat. 23,23. „Cele mai însemnate”, adică, înaintea oricărui rit adresat divinităţii primează felul de vieţuire al închinătorului.

2. În cadrul comportamentului, a faptelor noastre cotidiene, temperamentul dă energia, dinamica actului voliţional (făcându-l puternic sau slab, echilibrat sau neechilibrat, mobil sau inert).

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

156

Tipul psihologic (principial, sentimental, pragmatic) dă scopul, motivaţia şi decizia actului voliţional respectiv, iar caracterul (personalitatea morală) dă nobleţea faptelor noastre, a actului nostru voliţional, purtând amprenta aprobării divine.

3. Dacă temperamentul este opera genelor „din coapsele părinţilor noştri”, tipul de personalitate, în general, este opera educatorilor,iar stilul opera proprie a persoanei, caracterul este, în cea mai mare parte, darul lui Dumnezeu.De aceea sintagma folosită în dreptul cuiva că,, are sau nu are carcter “dovedeşte că e vorba doar de unul singur,cel dăruit de Dumnezeu.

4. Considerând fericirea un accept al minţii într-o orientare cu sens, în cazul omului spiritual acceptul este călăuzirea divină, iar sensul nobleţea caracterului. Închei repetându-mă: este minunat „să ţii pasul cu Domnul, Dumnezeul tău” în toate zilele vieţii tale. Din acest punct de vedere, omul spiritual, spre deosebire de toate celelalte tipuri descrise, nu se termină aici. Devenirea lui este „ascunsă cu Christos în Dumnezeu”, adică în veşnicie, până la standardul modelului desăvârşit din gândul lui Dumnezeu.

Anexă:

Mânia - instinct : hormena (furie pentru apărare) - emoţie : thumos (supărare) - sentiment : aganaktesis (indignare) - dispoziţie : echthra (vrăjmăşie) - atitudine : misos (ură) Iubirea - instinct : eros (amor) - emoţie : storge (duioşie) - sentiment : philia (prietenie,apartenenţă) - dispoziţie : philostorgia (afecţiune) - atitudine : agape (dragoste)

La fel trebuie înţelese şi bucuria, tristeţea şi frica.

Cap. V: FILOZOFIE

Cap. V

FILOZOFIE

„Filozofia este un ocean pe care adesea filozofii sunt piloţi ale căror naufragii ne fac să cunoaştem stâncile ce trebuie evitate.” (Condillac)

157

158

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

VIAŢA şi MOARTEA în tandem până la înviere „Sursa răului este în dedublarea inimii, unde răul şi binele se află în mod ciudat unul lângă celălalt «sfinţenia dreptăţii şi a nedreptăţii»”. (Paul Evdokimov)

D

eşi viaţa (gr.zoe) a fost şi rămâne încă aproape un miracol (Francis Crick), se pare că datorită vechimii ei, ca fenomen, nu mai impresionează, sau lucru îngrijorător, nu mai interesează, fie din motive agnostice, fie chiar şi numai din ignoranţă. E cât se poate de adevărat că principiul vieţii în toată complexitatea lui ne scapă din punct de vedere noetic, dar viaţa în manifestările ei există în noi şi lângă noi, în ipostasuri variate ca formă şi structură, viaţă total deosebită de moarte (gr.thanatos) prin însuşirile ei uşor de observat, însă foarte greu de explicat.

Moartea pare mai interesantă decât viaţa, atunci când fantezia omului creează fenomene ca: metempsihoza şi apocatastaza.

Medicina recunoaşte că omul este un amestec de viaţă şi moarte. În noi exisă celule care se descompun şi celule care abia se nasc. Sângele, ţesuturile – cu excepţia celui nervos – se primenesc neîntrerupt. Aproximativ din zece în zece ani suntem alţii, cu noi celule, dar formate după matriţe mai mult sau mai puţin de-formate, în funcţie de vârstă.

Viaţa pe care o trăim noi, cei născuţi după chipul şi asemănarea lui Adam (Facerea 5,3) nu este doar darul lui

Cap. V: FILOZOFIE

159

Dumnezeu ci şi blestemul răzvrătirii, adică moartea, ce lucrează în noi (2Cor. 4,12) chiar de la naştere.

Amăgirea nemuririi naturale a determinat protopărinţii noştri să nesocotească Izvorul Vieţii (Dumnezeu) fără teama că vor muri. Şi n-au murit atunci... ci doar au început să moară puţin câte puţin. Şi de atunci purtăm în noi viaţa şi moartea, un amestec otrăvit de katabole-anabole (început – amânare) unic în univers, numit pompos dichotomie existenţială (E. Fromm) sau condiţie umană sau vorba poetului o ecuaţie cu două necunoscute, una mai amară decât cealaltă. (Paul B.) Degeaba elementele chimice din noi sunt nemuritoare, degeaba energia vitală (principiul vieţii creat de Dumnezeu odată cu elementele) este nemuritoare, ansamblul lor închegat ca un caş (materie cu înscris informaţional) este muritor: omul se naşte şi e tăiat ca o floare, fuge şi piere ca o umbră. (Iov 14,2) Şi totuşi viaţa este dynamis, despică stânca printr-un firicel de iarbă, roieşte în vâltoarea zorilor, fâlfâind, bâzâind, ţipând.

Acompaniază soarele foşnind, alunecând, săpând, acoperind, loveşte apele cu aripi, cu trupuri, cu cochilii, doboară păduri, zideşte palate, străbate munţi, acoperă prăpăstii producând sintagma pe pământul celor vii ca un laitmotiv al sosirii şi plecării, ca un popas între două bezne, făcând din vieţuire un scurt prilej pentru bucuria de a fi (Petru Creţia).

Filozofia defineşte viaţa ca un concept. Dacă viaţa este caracteristica unui organism alcătuit din organe înzestrate cu potenţe (Aristotel), atunci e normal să ne întrebăm ce e acela organism. Matematica ar răspunde simplu prezentând organismul ca o sumă a organelor sale. Conceptul de întreg (organism) în filozofie presupune existenţa părţilor, dar şi părţile presupun existenţa întregului în aşa fel încât, putem spune, întregul cuprinde viaţa părţilor iar părţile cuprind viaţa întregului. Un deget al meu este degetul meu atâta vreme cât aparţine corpului meu, viaţa acestuia fiind şi viaţa lui. Într-un organism viu, partea nu există decât ca parte a totului, iar totul nu există decât ca tot al părţilor.

160

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

Viaţa ne apare ca unitate în multiplicitate, în baza căreia transplantul de organe este posibil. Părţile sunt termeni ireductibili unul la altul, dar în corelaţie de necesitate unul cu altul (D.D. Roşca).

Dacă aşa cum afirma Hegel, adevărul nu se găseşte în existenţa ca atare, nici în esenţă ci în uniunea lor, atunci e clar că adevărul despre viaţă nu se găseşte nici în elementele chimice corporale, nici în suflarea de viaţă ca principiu vital (Septuaginta Ed. Polirom), ci în uniunea lor organo-dinamică, în fiinţa vie (sufletul viu, persoana însăşi – Facerea 2,7). Mai mult, ascultându-l pe Aristotel, înţelegem că adevărul despre viaţa omului nu se găseşte nici într-un organism cu organe, nici în potenţa acestora, ci în realitatea lor în act, acea entelehie care nu e altceva decât întreaga noastră fiinţă conştientă cum o numea Henri Ey în cadrul psihiatriei contemporane.

Iar dacă l-am asculta pe Husserl vorbind de acelaşi lucru în alţi termeni, e limpede că adevărul despre viaţa omului nu se găseşte nici în imanenţa trupului, nici chiar a conştiinţei faţă de sine însăşi, ci în transcendenţa conştiinţei faţă de lucruri, acea lume din mintea noastră, specifică fiecărei fiinţe conştiente, care ne defineşte şi ne diferenţiază ca individ, ca personalitate şi care se formează odată cu noi, din pruncie şi până terminăm de murit, vorba spiritualului poet Dumitru Pricop. Viaţa mea e viaţa mea şi nu a altuia şi oricât de analogă ar fi ea, nu e lipsită de echivoc şi chiar de univoc, atunci când biologicul îşi prezintă saltul în psihologic.

Viaţa mea nu e doar melos şi sarx (mădulare şi carne) sau doar nous şi aesthesis (gândire şi sensibilitate), ci toate acestea la un loc într-un strat şi suprastrat al aceleiaşi structuri numită fiinţă vie (suflet viu). Conform învăţăturii revelate, recunoscută azi în cercurile ştiinţifice şi în studiile pertinente despre viaţă, împărţirea minte/trup (suflet/corp) este doar didactică pentru a diferenţia funcţiile superioare de cele inferioare ale aceluiaşi ipostas unitar numit om (N. Matsoukas).

Cap. V: FILOZOFIE

161

Aşadar, cum scria Toma de Aquino: mai presus de principii numai întregul dă seama de ceea ce este, de vreme ce nimic nu este doar formă sau doar materie ci şi una şi cealaltă în necesară complementaritate (De ente et essentia).

Eul, fiinţa vie (subiectul) este cel care îşi asumă trăirea, vieţuirea, adică ce i se întâmplă fie că e vorba de simţuri (eu văd, eu aud etc.) fie că e vorba de gândire (eu cuget, eu socotesc etc.) fie că e vorba de activitate (eu construiesc, eu alerg etc.). Noţiunea de fiinţă conştientă, vie (persoană) este singura care-mi reprezintă viaţa mea acum şi aici sau în gândul lui Dumnezeu înainte de a fi şi după ce nu voi mai fi viind.

Multă vreme s-a crezut că viaţa apare spontan în anumite împrejurări din elementele anorganice ale naturii. Chiar şi unii din cei mai renumiţi Părinţi bisericeşti (ex. Sf. Vasile cel Mare) credeau acest lucru. Dar Francesco Redi şi Louis Pasteur au demonstrat pentru totdeauna că nu există aşa zisa generaţie spontană, constituită din forme simple de viaţă, ci pe pământul nostru viaţa nu derivă decât din viaţă. Nimic cu viaţă de pe pământ nu apare altfel decât din viaţă, datorită însuşirii specifice organismelor vii de a se multiplica. Atât plantele cât şi vieţuitoarele, inclusiv omul, au ca însuşire perpetuarea lor după principiul viaţă din viaţă.

Behe a arătat că probabilitatea de a lega laolaltă doar o sută de amino- acizi pentru a crea întâmplător (s. n.) o moleculă proteică seamănă cu probabilitatea ca un orb să găsească un fir de nisip, marcat în prealabil, undeva în întinderea vastă a deşertului Sahara – şi nu o singură dată, ci de trei ori. Sir Frederick Hoyle s-a exprimat foarte colorat când a spus că acest scenariu este la fel de probabil ca asamblarea întâmplătoare a unui Boeing 747 complet funcţional, de o tornadă care se abate într-un cimitir de fier vechi. (Dr. Walter L. Bradley) Că viaţa nu apare altfel ne-o spune chiar Creatorul ei în cuvintele: creşteţi şi vă înmulţiţi! (Facerea 1,28) Odată cu crearea primelor vieţuitoare şi a întregii lumi vii, Dumnezeu a stabilit ca

162

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

viaţa să se nască din viaţă, programând acest lucru genetic de la plantă până la om. Chiar şi Eva, spre deosebire de Adam, a fost creată din viaţă (dintr-o parte a acestuia). Dumnezeu nu i-a insuflat suflare de viaţă pentru că era modelată din material viu.

Embrionul uman scrie Claude Hiffer – reprezintă materializarea transmiterii vieţii în dragoste şi prin dragoste, încărcat de o taină care ne scapă chiar dacă la început este doar un ghem de celule (Bioetica pg. 176).

Viaţa se transmite molecular în potenţialitatea ei cea mai complexă şi ingineria genetică are multe să ne spună din acest punct de vedere. Există o viaţă informaţională în moleculele de ADN din celula oricărei plante, a oricărui animal sau om. Aceasta reprezintă de fapt principiul vieţii, formula de bază (la Lejeune) sau programul (înscrisul lui Dumnezeu) păstrat îngheţat, în sensul de nemodificat de la creaţiune şi până astăzi. Acest caracter universal al codului genetic presupune atât originea comună a fiinţelor (elementele primordiale create) cât şi un Creator comun (Dumnezeu). Astfel viaţa nu este materia superior auto-organizată, ci viaţa este înscrisul lui Dumnezeu în materia inteligent organizată tot de El. Asta înseamnă că viaţa pe Pământ nu a venit de la ceva ci de la cineva (Lee Strobel). Fecundarea urmează aceleaşi legi embriologice de mii de ani, iar clonarea descoperită în zilele noastre dispune de aceeaşi inducţie organizaţională ca embriogeneza. Fiecare celulă vie cuprinde singură toate informaţiile potenţiale ale întregii fiinţe, căreia îi aparţine. Aceste informaţii, din codul genetic cuprins într-o singură celulă a organismului uman, sunt mai numeroase decât informaţiile din cele treizeci de volume ce alcătuiesc Enciclopedia Britanica (Bradley).

Nu poţi să nu te prosterni în faţa vieţii (chiar şi aşa amestecată cu moartea cum e) şi cu atât mai mult înaintea Creatorului ei.

Adam a transmis ce a primit de la Dumnezeu: viaţă. În coapsele sale (Evrei 7,10) Dumnezeu avea în proiect omenirea

Cap. V: FILOZOFIE

163

întreagă. Nu am fost creaţi când ne-am născut, ci am existat în gândul lui Dumnezeu, poate din veşnicii. Am apărut doar în timp ca să ieşim din timp pentru înnoire. Apoi ca să ne întoarcem pentru veşnicie. Repausul admis în moarte va demasca grozăvia păcatului, care o dată apărut, nu va mai putea să apără niciodată.

Creatorul va avea tot dreptul să nu mai îngăduie acest lucru.

Urâciosul tandem (viaţă + moarte) va fi rupt, căci prin înviere moartea va fi înghiţită de biruinţă (1Cor. 15,54). Şi moartea nu va mai fi (Apoc. 21,4). Poate doar gândul bun că omul şi Dumnezeul său vor fi mai mult decât un tandem, vor fi chiar ce ar fi trebuit să fie: părinte şi fiu într-o uluitoare şi permanentă părtăşie a vieţii.

Dualism păgân... sau ipostas unitar iudeo-creştin „Sunt lucruri pe care doar inteligenţa este capabilă să le caute, dar pe care ea singură nu le va găsi niciodată. Aceste lucruri doar instinctul le-ar putea găsi, dar el nu le va căuta niciodată.”

(H. Bergson)

B

iblia spune că înainte de a ne naşte (noi oamenii) existam în gândul lui Dumnezeu: „Oasele mele nu au fost ascunse de Tine când am fost făcut în taină, ţesut ca o broderie, în pântecele mamei mele, ca în locurile de jos ale pământului. Ochii Tăi au văzut substanţa mea (fiinţa mea) când ea era neîntocmită, când ea era neterminată, şi în cartea Ta au fost scrise toate mădularele mele; zi de zi se formau când nu erau încă nici unul. Deşi erau în devenire, Tu m-ai văzut

164

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

întreg. Tu m-ai plăsmuit şi mâna Ţi-ai pus-o peste mine.” (Ps. 139/138 cu 5,15 şi 13, TM, Corn. lit., LXX, BVA).

Cele citite nu ne spun doar că înainte de a ne naşte existam în gândul lui Dumnezeu, ci şi faptul că, deşi primim viaţa în principiul ei prin transmitere genetică de la părinţi, nici existenţa lor, nici conceperea urmaşilor, nu este la întâmplare, cu toate consecinţele nefaste ale căderii primordiale.

Imaginea de mai sus este aceea a unei „zidiri planificate”, a întocmirii unei realităţi după un model mental în desfăşurare. În această privinţă Sf. Atonie cel Mare, Sf. Grigorie de Nyssa şi Sf. Maxim Mărturisitorul se întrec pe ei în explicarea lucrării creatoare a lui Dumnezeu, ca aceea a unui arhitect deprins cu ordinea unei creaţii, după modele şi plan bine stabilite mai înainte.

Sf. Grigorie de Nyssa spune: „Cel care cunoaşte fiecare fiinţă, chiar înaintea apariţiei sale, păstra în gândul Lui numărul exact al tuturor individualităţilor care compun omenirea.” („Despre facerea omului”). Sf. Atanasie în polemica sa cu Arie scrie că: „Christos «înaintea veacurilor» i-a avut «de mai înainte întipăriţi» pe oameni în Sine Însuşi”. Cu alte cuvinte, în gândul lui Dumnezeu suntem cuprinşi din veşnicii, cu perspective veşnice, însă depinde de noi, de propria noastră alegere, dacă intrăm în aceste perspective.

Sf. Maxim Mărturisitorul vorbeşte despre „potenţialităţile definite dintru început” în raţiunea lui Dumnezeu pentru fiecare creatură în parte. La creaţie, Dumnezeu Însuşi a înscris în codul genetic al protopărinţilor noştri întreg neamul omenesc realizat apoi prin porunca: „creşteţi şi înmulţiţi-vă!” Astfel, odată cu Adam şi Eva, Dumnezeu a creat într-un anume sens întreaga umanitate. De aceea, naşterea fiecărui om este rezultatul creaţiei Lui, chiar dacă venim din „coapsele părinţilor noştri” (Evr. 7,9-10; 2 Cron. [Paralip.] 32,21; FA 17,26). Genomul oricărui viu este pregătit haploid pentru fecundare. Oricare ar fi felul de înmulţire, transmiterea vieţii prin genom se face după legi stabilite de

Cap. V: FILOZOFIE

165

Creator şi descoperite de Mendel, chiar dacă sub imperiul deşertăciunii de „sub soare” pot avea loc mutaţii genetice catastrofale. În „Valea Plângerii” în care suntem, omul şi natura rămân doar parţial protejate de Providenţa lui Dumnezeu, care pune unele limite activităţii nimicitoare a răului (V. Lossky).

Geneticienii au demonstrat că înscrisul lui Dumnezeu din ADN este decodat şi prelucrat după reguli universal valabile în lumea viului, fie că e vorba de plante, animale sau oameni, toate acestea purtând amprenta unui Creator inteligent şi unic.

Nu degeaba teologii din toate confesiunile creştine îşi revizuiesc semantica unor termeni biblici legaţi de antropologie (pnoe, sarx, psyché, pneuma) întrucât „idei ştiinţifice moderne despre inter-relaţia energie-materie sunt mai apropiate de perspectiva biblică şi gândirea ebraică ce nu admite distincţia metafizică spirit-materie” decât de filozofia dualismului păgân. („Dicţ. Biblic”, p. 350).

Observăm chiar o largă deschidere teologică în privinţa negării dualismului (trup/suflet),de sorginte păgână, în favoarea afirmării unităţii psihosomatice a fiinţei umane considerată ca ipostas unitar cu însuşiri inferioare (trupeşti) şi superioare (sufleteşti). Tot în acest context asistăm la recunoaşterea oficială a faptului că toate cele trei teorii cu privire la originea sufletului, cunoscute până acum: teoria preexistenţei sufletelor, a transmiterii lor (traducianism) şi a creaţiei şi inoculării sufletului fie în celula zigot, fie în embrionul fetus întocmit cu chip de om (a se vedea teologiile dogmatice şi simbolice creştine contemporane) nu pot explica, niciuna, multe din problemele doctrinare bazate pe realitatea existentă. Acest lucru i-a determinat pe unii teologi să invoce inefabilul, dar să practice tot vechile obiceiuri izvorâte din filozofia elină, îmbrăţişând un agnosticism mascat, iar pe alţii să-şi revizuiască în profunzime doctrinele existente cu privire la antropologia creştină şi biblică. Întâlnim astfel frecvent afirmaţia că: „sufletul nu este o realitate independentă de trup”, sau „sufletul nu se poate manifesta în afara trupului”, sau „sufletul fără corp nu

166

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

poate cunoaşte lucrurile”, sau „între distincţia biblică trup-spirit şi dualismul elen suflet-trup nu există nici o similitudine” sau „Biblia, Sfinţii Părinţi, liturghia nu fac distincţii între suflet şi trup”. De asemenea, „formule ca «însufleţire» sau «inocularea unui suflet raţional şi imaterial» (susţinute de Toma d’Aquino)”... „au pentru ortodox conotaţii dualiste sau origeniste” ce trebuie respinse ca erezie.

Legătura intrinsecă între minte şi trup într-un ipostas unitar psiho-somatic, este exprimată în Sf. Scriptură fără echivoc prin expresia „noòs tes sarkòs aytoy” (Col. 2,18) adică „mintea trupului lui” (Biblia 1688), „gândirea cărnii sale” (Corn. lit. 2002), „inteligence charnell” (TOB). În 2 Cor. 7,1 „pneuma” (duhul), mintea, spiritul, este întinat ca şi trupul depinzând intrinsec de el, iar în Tit 1,15. atât „nous-noos” (mintea, gândirea), intelectul, cât şi „suneidesis” (conştiinţa) sunt spurcate, aparţinând de întreaga noastră fiinţă păcătoasă. Chiar adjectivul „psychikos” în Biblie are înţelesul de: sufletesc, firesc, animalic, păcătos. Există chiar expresia de „stricat la minte” (1 Tim. 6,5).

Teoria „însufleţirii” sau a „inoculării sufletului” fie în celula zigot (rezultată prin singamie), fie în embrionul fetus de mai târziu, este infirmată de Revelaţie prin simplul fapt că termenii „întrupat” sau „întrupare” (lăsând să se înţeleagă ceva venit din afară şi raţional) nu sunt folosiţi în dreptul oamenilor în Biblie ci doar în dreptul „Cuvântului” întrupat (adică persoană divină reală întrupată) ceea ce este cu totul altceva.

Aceeaşi teorie a „inoculării unui suflet în embrion” (mai exact în celula zigot) este infirmată chiar de geneticieni, care au pus în evidenţă posibilitatea ca după fecundare, în stadiul de morulă (ghem de celule), una sau mai multe celule să se desprindă şi să formeze gemeni sau tripleţi, sau mai rar să se reunească spontan şi să formeze un singur fetus, lăsând în suspans problema dacă e vorba de unul sau mai multe suflete la un loc, problemă ce frizează de-a binelea absurdul. Mai mult, chiar s-a demonstrat că în cadrul reproducerii naturale peste 50% din zigoţii fecundaţi se

Cap. V: FILOZOFIE

167

pierd prin eliminare, fără intervenţia omului, dovedind netemeinicia tezei că: „ovulul fecundat evoluează spontan pentru a deveni fiinţă umană”.

Este adevărat, în literatura patristică nu sunt mulţi scriitori creştini care au fost în mod special preocupaţi de antropologie, dar pentru că părerile celor în cauză erau adesea contradictorii ne simţim totuşi obligaţi (pentru puţinii câţi au fost) să abordăm împreună câteva păreri filozofice împrumutate din păgânism.

Astfel amintim că după pitagorism, orfismul considera sufletul omenesc de natură divină. Platon va prelua această părere în „Phaidon”, iar Plotin prin novemdialele sale o va aprofunda în teoria „emanaţiei spiritelor din Dumnezeu”. Sub influenţa acestora, Sf. Grigorie de Nazianz va considera sufletul ca fiind „o parte din Dumnezeu”, adică „o bucată ruptă din divinitatea invizibilă”, eroare ce transformă „asemănarea cu Dumnezeu” în „identitate cu El” (J. Pépin). „Plotin, teoreticianul neoplatonismului, se ruşina că se află într-un corp” – ne spune Porfir. Asemenea lui, Sf. Vasile cel Mare scrie că „sufletul este încătuşat”, trupul fiind „o închisoare a sufletului”, concepţie platonico-maniheică după aprecierea teologiei dogmatice ortodoxe contemporane.

Confuzia creşte şi mai mult atunci când se foloseşte termenul latin „anima” (suflet) ca traducere panaceu pentru „psyché”, care în greacă este polisemantic însemnând: fiinţă, om, persoană, personalitate, sinele, el însuşi, viaţă, respiraţie, psihic, minte, afectivitate (suflet), oricine, oricare şi chiar sânge sau cadavru, fără a ţine cont că „limba română nu poate utiliza cuvântul «suflet» în toate sensurile pe care «psyché» le primeşte în textul LXX” (Septuaginta vol. I, p. 624, Ed. Polirom). Merită amintit aici că primul filozof păgân trecut la creştinism – Sf. Iustin Martirul şi Filozoful – a abandonat teza „nemuririi sufletului” în care crezuse până atunci şi a îmbrăţişat credinţa în înviere, înţelegând că ambele teze nu pot coexista. Mai târziu, realitatea legăturii intrinseci dintre psihic şi corp i-a determinat pe unii

168

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

gânditori creştini să împace teza biblică cu filozofia păgână ce domina societatea, şi să susţină că nu tot sufletul e nemuritor, ci numai partea lui raţională, excluzând simţurile pe care le au şi animalele şi care mor cu totul. Sf. Grigorie de Nyssa scrie că „numai puterea raţională” face parte din natura sufletului, nu şi „puterea senzitivă şi cea voliţională”. Aeneas Gazaeus (sec. V d.

Ch.) susţinea că „sufletul este o formă care se dizolvă simultan cu corpul”, doar „intelectul” venit din afară poate să existe independent de corp. La fel, Mihail Psselos şi după el tot Răsăritul (susţin unii) afirmă că numai raţiunea poate fi independentă de corp, şi că simţurile mor odată cu corpul ca şi la animale. Ipoteza aceasta nu e biblică, ci platonică şi mai accentuat aristotelică.

Partea şubredă a acestei ipoteze o evidenţiază tot Aristotel (care, fiind cu bun simţ, aminteşte că nimic nu-i sigur în privinţa desprinderii sufletului de corp), folosind în tratatul „De anima” vestita frază: „Intelectul afectabil, «pasiv» este pieritor, şi fără el «fiinţa gânditoare» nu gândeşte nimic”.

Theiler, Simplicius, Zorrabella şi alţii au subliniat că intelectul pasiv sau afectabil (pieritor) are tocmai menirea esenţială să adune impulsiuni pe calea senzaţiilor, să le unifice şi să le transmită ca noţiuni intelectului activ care gândeşte cu ele: „fără intelectul pasiv, cel activ nu gândeşte nimic” (N.J. Ştefănescu). Este exact ce precizează de mai multe ori Biblia în cuvinte cât se poate de clare. Ex.: „Nu vă încredeţi în cei puternici, în fiii oamenilor, în care nu-i nici o mântuire; suflarea li se va duce, ei în pământul lor se vor întoarce, e ziua-n care gândurile lor toate vor pieri” (Ps. 145/146 cu 3-4, BVA). Şi, mai explicit: „Tot ce mâna ta este capabilă să facă, fă cu propriile puteri, căci nu este nici lucrare, nici plan, nici cunoştinţă, nici înţelepciune în Locuinţa morţilor unde te vei duce.” (Ecl. 9,10 – TOB) (vezi şi Ps. 87,10-12 – LXX; Ps. 113,25 – LXX; Ps. 115,17 – TM; Is. 38,18; Ps. 6,5 etc.). „Tot ceea ce mâna ta găseşte cu cale să facă, fă, atât cât îţi stă în putere, fiindcă în locuinţa morţilor, acolo unde mergi tu nu există nici faptă

Cap. V: FILOZOFIE

169

(poiema = lucrare), nici gând (logismos = raţiune, gândire, judecată – „D. G-R”, p. 175), nici cunoaştere (gnosis = cunoştinţă, ştiinţă – „D. G-F”, p. 67) şi nici înţelepciune (sophia = înţelepciune” (LXX, vol. II, p. 255 şi BVA).

Deci chiar dacă intelectul s-ar desprinde nemuritor de corp, nu ar gândi nimic. Conştiinţa (psihicul) – scrie Weiszacker – are o structură „patică”, adică modalitatea de a fi „afectată” (deci şi pieritoare). Experienţa sensibilă face parte din fiinţa noastră conştientă. „Nici o altă modalitate o conştiinţei – scrie Henri Ey – nu se poate constitui fără a fi efectiv trăită, adică dotată cu calitatea de a simţi sau de a resimţi. A fi conştient înseamnă într-adevăr a avea senzaţii, înseamnă a primi senzaţii, a ni le aminti sau imagina, dar întotdeauna a fi în mod real «afectat»”.

Deci conştiinţă fără simţire nu există, iar simţurile pier odată cu organele de simţ.

Revelaţia biblică încă de pe primele pagini face lumină în această problemă spinoasă, făcând deosebire netă între „principiul vieţii, numit suflare de viaţă” şi „ fiinţa vie, numită suflet viu” („fiinţa noastră conştientă” cum le place psihiatrilor să ne numească) (vezi Gen. 2,7). Omul, compusul, alcătuit din elementele sale primordiale (elemente chimice şi energetice vitale) reprezintă fiinţa vie, purtătoare de însuşiri fizice şi psihice.

Dacă expresia din Gen 3,19 „că ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce” nu necesită nici un comentariu, să urmărim pe scurt ce putem afla despre energia vitală (principiul vieţii) care împreună cu elementele chimice, formează compusul numit „fiinţă vie”. În Biblie există 3 termeni ce traduc „suflarea de viaţă” (principiul vieţii): 1. „pnoe zoes” (suflare de viaţă sau principiul vieţii) întâlnit la om şi la animale(Gen 2,7; Gen. 7,22).

2. sinonimul „pneuma zoes” (suflare de viaţă, principiul vieţii) are atât omul cât şi animalul (Gen. 6,17; Gen. 7.15).

3. alt sinonim „psyché zoes” (suflare de viaţă, principiul vieţii) la fel, nu e caracteristic numai omului, ci îl au şi animalele

170

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

(Gen. 1,30). Şi ceea ce este şi mai relevant este faptul că „psychen zosan” (fiinţă vie, suflet viu) este denumire generică pentru toate vieţuitoarele, inclusiv omul (Gen. 2,7; Gen. 2,20). Acest lucru presupune că ceea ce au primit la creaţie atât omul, cât şi animalele nu poate fi altceva decât energia vitală „impersonală” specifică viului, dăruită de Dumnezeu la creaţie şi retrasă tot de El prin lucrarea Duhului Sfânt (Vivificatorul).

Să urmărim două paragrafe relevante în acest sens: „Că dacă ar vrea El (Dumnezeu) totul pe loc să se oprească şi duhul (pneuma) dintr-o dată să-l ţină lângă sine, atunci deodată totul din viaţă ar muri şi omul s-ar întoarce-n pământul de-nceput (Iov. 34,14-15 – BVA). „Omul iese la lucrul lui şi la munca sa până seara. Cât de multe sunt lucrările Tale, Doamne. Toate le-ai făcut cu înţelepciune. Pământul este plin de creaturile Tale (les créatures)... Îţi ascunzi Tu faţa, ele (vietăţile: om şi animale) se tulbură, le iei Tu suflarea, ele mor şi se întorc în ţărâna lor. Trimiţi Duhul Tău, ele sunt create, şi înnoieşti faţa pământului (Ps. 104,23-24; 29-30 – TOB, Corn. Lit. TM).

Dacă moartea survine prin întoarcerea energiei vitale la Dumnezeu, atunci învierea constă în energia Duhului Sfânt (Vivificatorul) care poate da viaţă din nou celor de pe pământ. Sf. Grigorie de Nyssa şi istoricul Eusebiu cred că versetele de mai sus vorbesc de parusia (a doua venire a lui Christos) şi de învierea din morţi prin lucrarea Duhului Sfânt. (Vezi şi Apoc. 11,11; Ezechiel 37,9).

Reţineţi:,, Le iei tu principiul vieţii (pneuma)”; „trimiţi Tu Duhul Tău”şi ele vor fi create, căci învierea din morţi e o nouă creaţie. Deci omul nu are o energie vitală deosebită de a restului vieţuitoarelor şi Biblia este vrednică de crezare şi de această dată.

Genetica ne spune acelaşi lucru. Există în formula de bază (programul genetic) din codul genetic al lumii viului un principiu energetic impersonal, comun, numit de geneticieni, energie inductoare, unii teologi o numesc „dynamis” putere generatoare

Cap. V: FILOZOFIE

171

specifică viului, care asigură conservarea organelor pregătite pentru transplant sau chiar a sîngelui pentru a fi transfuzat (după ce a fost conservat prin congelare).

Dacă în filozofia lui Bergson „elanul vital” este raţional, în revelaţie şi genetică „principiul vieţii (suflarea de viaţă) este doar energie inductoare”, căci inteligenţa creatoare nu este în ea, ci este cuprinsă în „înscrisul lui Dumnezeu” din ADN-ul molecular al fiecărei specii. Ceea ce îl deosebeşte pe om de o plantă, o bacterie sau un animal nu este principiul vieţii, ci însuşirile psihice superioare ce apar în fiinţa vie atât datorită înscrisului genetic, cât şi datorită acţiunii realităţii înconjurătoare şi chiar a Duhului Sfânt.

Psihicul (sufletul), personalitatea, e cu totul altceva decât principiul vieţii. Viaţa psihică raţională nu poate fi întâlnită fără existenţa unui sistem nervos special structurat şi organizat. Astfel genomul uman codifică 1.278 de familii de proteine, iar specifice vertebratelor din acestea sunt doar 89. Omul ca fiinţă creată aparţine după înscrisul genetic acestei lumi (ADN universal la plante, animale, om), dar după complexitatea informaţiilor cuprinse în el şi a sistemului său nervos este în acelaşi timp distinct şi detaşat de lume (E. Froom).

Creierul uman are în potenţă prin dat genetic tot ceea ce trebuie ca viitorul om să înveţe să vorbească, dar dacă acest lucru nu se petrece în timp util, neuronii neutilizaţi se modifică şi copilul pierde posibilitatea de a mai vorbi vreodată. Toate tratatele de psihologie ne spun că „un copil crescut de animale animal rămâne”. Acest lucru demonstrează că nu sufletul, prin inteligenţa sa, se foloseşte de creierul copilului – căci atunci limbajul ar putea fi învăţat la orice vârstă –, ci creierul îşi formează circuitele neuronale ce produc planuri de acţiune şi reprezentări ierarhice în ansambluri reverberante complexe, prin învăţare, cu ajutorul cuiva, mai întâi a cuvintelor (simbol) şi treptat, prin noţiuni, se vor învăţa concepte, judecăţi şi raţionamente ce vor genera abstracţiuni atât de specifice adultului. Jean Piaget a demonstrat

172

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

acest lucru, precizând că însăşi logica nu apare mai înainte de vârsta de 12 ani. Doar Duhul Sfânt poate influenţa psihicul omului, creând apriorismele, despre care Immanuel Kant vorbise atât de entuziasmat.

Că psihicul se dezvoltă odată cu corpul ne-o demonstrează necesitatea simţurilor pentru formarea conştiinţei. Suspendarea activităţii simţurilor, prin izolarea de realitatea înconjurătoare, duce la tulburări grave psihotice. În laboratoare speciale (laboratoarele Hebb) s-au creat condiţii de izolare senzorială suficiente pentru ca după aproximativ 20 de ore în psihicul celui izolat să apară halucinaţii şi tot felul de tulburări ideatice, mnezice şi afective, ce pot duce la episoade psihotice grave.

Aceasta demonstrează că psihicul (sufletul) nostru este zidit de Dumnezeu în noi (Zah 12,1) şi este atât „un dat”, ca dispoziţie genetică, cât şi un „construct” (prin învăţarea limbajului cu ajutorul cuiva), adică şi programat,dar şi dobândit sub influenţa ambientului şi a harului dumnezeiesc. Creatorul a lăsat deci omului chiar de la creaţie „libertatea de a se alege” (Jean-Paul Sartre), „de a se construi pe sine” (Pico de la Mirandola), prin însuşi modul lui de vieţuire preferat. Cu alte cuvinte te naşti om, însă devii OM, după propria ta alegere.

Dacă temperamentul îl moştenim genetic în mare parte, tipul psihologic îl dobândim cu ajutorul educatorilor, personalitatea şi caracterul sunt opera noastră în colaborare cu Dumnezeu, prin manifestarea liberului arbitru de care dispunem.

Medicina psihiatrică, prin confruntare cu patologia mentală (psihopatii, psihoze – ce s-ar traduce în termeni pur româneşti „sufletopatii” şi „sufletoze”) este cea mai în măsură să înţeleagă ce se întâmplă în turbare, nebunie, oligofrenie etc. şi care este relaţia psihic/corp (sau, cum spun psihologii americani, minte/corp), în ceea ce-l priveşte pe om, ca un construct unitar organo-dinamic, cu structură şi suprastructură specifică fiecărui ipostas unic.

Dacă psyché (sufletul) ar fi o substanţă inteligentă de sine stătătoare, cum credea Sf. Ioan Damaschin, ce s-ar folosi de trup

Cap. V: FILOZOFIE

173

pentru a se manifesta, atunci acea substanţă inteligentă s-ar retrage din activitate în caz de turbare sau nebunie (sau chiar cretinism şi oligofrenie) şi nu s-ar compromite punând fiinţa umană în situaţii atât de dramatice şi ridicole, cum se întâmplă în realitate.

La fel, dacă sufletul (psyché) s-ar folosi de organele de simţ ale corpului pentru a se exprima, atunci un comatos ce are nealterate corzile vocale sau ochii şi urechile nu explică blocarea puterii sufletului de a se folosi de ele. Dacă pentru explicaţie se apelează la activitatea scoarţei cerebrale, atunci, ca medic, daţi-mi voie să acord acesteia (cortexului) un rol mai important decât sufletului, care s-ar folosi de „totul de-a gata”, dovedindu-se fără putere în a-şi exersa inteligenţa.

Amintim că unii oameni mai cred, ca Sf. Irineu şi René Descartes, că trupul ar fi un fel de instrument de care se foloseşte sufletul, ca un artist, pentru a crea o melodie. Să ne întoarcem din nou la patologia psihiatrică (boli mintale, retardul mintal, schizofrenia, paranoia, PMD etc.) şi să încercăm a ne imagina artistul (sufletul) cântând la instrument (creierul, trupul) în astfel de cazuri patologice. Am putea deduce că: – ori instrumentul (trupul) e stricat şi artistul (sufletul) cântă mai departe în neştire până îl distruge de tot (sinucidere foarte adesea), lucru nu prea lăudabil pentru artistul care, oricum, se dovedeşte,, fără minte”, – ori instrumentul (trupul, creierul) este bun, iar cântăreţul (sufletul) ce cântă nu se pricepe, şi tot „fără minte” se dovedeşte, de vreme ce bolnavul e psihopat sau psihotic, retardat etc.

– rămâne plauzibilă o a treia variantă (şi probabil nu unica), aceea că instrumentul este „independent”, adică dotat cu „autocontrol” ,din fabricaţie, şi poate cânta singur (un fel de flaut fermecat), iar dacă melodia nu iese, întregul aranjament şi-a pierdut armonia, având grabnică nevoie de intervenţie reparatorie.

Aşa a apărut conceptul de boală psihosomatică şi somatopsihică ce integrează persoana într-un ipostas unitar, fragil şi trecător cum se exprima poetul biblic.

174

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

În concluzie: 1. Suflarea de viaţă (principiul vieţii), energia vitală, este impersonală, caracteristică tuturor vieţuitoarelor şi are următoarele însuşiri: a) nu este viaţa vieţuitorului, ci cauza energetică a vieţii lui, creată de Dumnezeu; b) nu-i cunoaştem esenţa energetică, dar este manifestă în formula de bază a codului genetic ca „energie inductoare”; c) nu este specifică omului, ci este aceeaşi pentru plantă, animal, om; d) se transmite genetic prin celula vie, ce va forma zigotul (viaţa apare numai din viaţă); e) a fost creată de Dumnezeu, odată cu materia, şi folosită de El la Creaţie; f) este nepieritoare ca, de altfel, şi elementele chimice, atâta vreme cât Dumnezeu vrea acest lucru (să nu uităm că este creată!), altfel nu s-ar putea vorbi de creatura om; g) se întoarce la Dumnezeu, făcând parte din energia vitală cosmică creată de Acesta.

2. Psihicul (psyché = sufletul) sau viaţa psihică se caracterizează prin: a) nu-i venit din afară, ci se formează odată cu omul, fiind transmis genetic doar ca potenţialitate în complexitatea creierului. b) este o entelehie, adică realitate în act a unui corp organic dotat cu viaţa ca potenţă (unii au zis că Aristotel s-a inspirat din Vechiul Testament). c) din această cauză, este specific (caracteristic) fiecărui vieţuitor în parte, ca şi forma corpului vieţuitorului, formând împreună personalitatea acestuia; d) ne diferenţiază ca persoane şi personalităţi, cât şi ca indivizi în cadrul aceleiaşi specii; e) copilul crescut de animale nu-şi poate dezvolta niciodată un psihic cu raţiune;

Cap. V: FILOZOFIE

175

f) când omul moare, sufletul (psyché) nu se duce la Dumnezeu, ci rămâne în gândul lui Dumnezeu în perspectiva învierii, ca un „nume personal” înscris în cartea vieţii (pentru cel mântuit fiind „veşnică pomenire”); g) nu este cauza vieţii vieţuitorului, ci însăşi organizarea vieţii lui (conştiinţa neputînd fi ruptă de corpul pe care de fapt îl transcende prin depăşire, căci nu se desprinde de el). Din această cauză, în Biblie, „psyché” are cel mai frecvent sensul de: personalitate, om, viaţă.

3. Psihicul, deşi este necorporal, „se naşte în corp” (Eunomius, episcop de Cyzic, sec. IV d.Ch.).

4. „Sufletele nu se produc mereu prin transmitere (traducianism) sau prin creaţie anumită (creaţionism), ci se dezvoltă simultan cu corpul”. (Nemesius, episcop de Emesa, sec.

IV d.Ch., în „Despre natura sufletului”).

5. ,,La fel ca în Vechiul Testament şi în Noul Testament, viaţa şi existenţa omului, deşi privite sub aspecte diferite, constituie o unitate psiho- somatică (Cf. Bultmann).

Dualismul grec suflet/trup este reflectat tangenţial în pilda din Luca 16,19-31, dar nu este în armonie cu concepţia sau învăţătura generală a Noului Testament” (Dicţ. Biblic, p. 1336).

6. Dacă crede cineva că Dumnezeu are nevoie de rămăşiţe substanţiale „psihologice” din fiinţa noastră, spre a ne putea învia cu aceeaşi personalitate, nu cunoaşte puterea lui Dumnezeu, Care „zice şi se face şi ce porunceşte ia fiinţă” (Ps. 33/32. 9).

7. „Continuitatea personală (devenirea veşnică nn.) a omului nu se bazează pe monada reziduală despre care vorbeşte Leibnitz, nici pe evadarea sufletului, cum spune Platon.

Continuitatea se bazează pe Dumnezeu, în al cărui gând toţi trăiesc (Luca 20,38) şi care îi poate aduce pe morţi la viaţă şi poate chema la Sine lucrurile care nu există ca şi cum ar exista (Rom. 4,17, trad. Williams)”. (Dicţ. Biblic, p. 1338)

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

176

8. „Rom 4,17. Această expresie scurtă, dar atât de caracteristică este chintesenţa învăţăturii Sfântului Ap. Pavel despre creaţie şi mântuire”. (Nikos A. Matsoukas) 9. ,,Majoritatea teologilor recunosc astăzi faptul că Pavel priveşte omul prin prisma unui iudaism vechi testamentar şi nu prin prisma unui dualism platonic al unei lumi eleniste”. (Dicţ.

Biblic, p. 986; EEEc) 10. Iar dacă mai crede cineva că gândea înainte de a fi întocmit în pântecele mamei lui (depinde în ce limbă!), n-are decât să creadă că va gândi şi după moarte, înainte de a fi înviat, deşi acest crez nu este nici biblic, nici ştiinţific, şi nici tradiţional.

11. „Omul nu- i nimic de la sine. Nu-i decât o şansă infinită. Dar este responsabilul infinit al acestei şanse.” (Albert Camus)

Neantul de la marginea existenţei „Ce este omul în natură? Un neant faţă de infinit, un tot faţă de neant, cel de la mijloc între nimic şi tot.” (Blaise Pascal)

U

neori, chiar fără să ne dorim acest lucru, ni se pare că viaţa ne aruncă în apofatic, că „nimicnicia” ei face casă bună cu prosperitatea, iar furia „deşertăciunii” susţine de fapt elanul cel mai întreprinzător. Şi, atunci, cum să nu invoci aserţiunea Ecleziastului, care nici după aproape 3000 de ani nu sună mai încurajator: „Fantastică lipsă de noimă spune Qoheleth – culme de absurd. Toate sunt fără sens. Ce-i rămâne omului din toată osteneala lui de sub soare?”. (Ecl. 1,2-3; trad. Bogdan Gheorghiţă) Alteori, sub rostogolirea ameţitoare a zilelor, uiţi să mai dormi, sau chiar să visezi cu ochii deschişi. Şi se pare că lumea

Cap. V: FILOZOFIE

177

aleargă legată de tine şi nu-şi poate roti angrenajele fără exuberanţa ta, forţa ta, pasul tău răzleţ, sau chiar în contratimp, dacă nu şi în contrasens. Atunci, cu toate că plouă deluvian, soarele e doar dincolo de nori, deşi zgomotul sfărâmă difuzoarele, inima nu-şi modifică zgomotele ei şi chiar dacă „totul e în necurmată frământare”, totuşi „nimic nu e nou sub soare”.

Există însă ceva, mult mai greu de rostit în cuvinte, ceva între nostalgie şi entuziasm, un fel de confruntare cu tine însuţi, când te aduni în gând la marginea existenţei. Atunci te întrebi, dar nu mai aştepţi răspunsul, doreşti o explicaţie din partea cuiva, fără să fi pătruns suficient sensul propriei întrebări. O fi prea mult? O fi prea puţin? Suntem prea tineri, sau prea bătrâni? Existăm şi în virtual sau doar în realitate? Viind sau neviind? Pentru viaţă sau pentru moarte, sau pentru amândouă?

Poezia Vechiului Testament aduce un plus de amărăciune lucidă, cum nu se poate mai emoţionantă: „Ne sfârşim anii ca un gând, ca un oftat (Ps. 90,9) sau, pierim ca un vis, ca o vedenie de noapte (Iov. 20,8). Suntem tăiaţi ca o floare care se usucă (Iov 14,2), pentru că trece vântul peste ea şi nu mai este (Ps. 103,15-16). Pierim ca o umbră şi nu rămânem (Iov 14,2), sau chiar ca un nor, care se risipeşte şi trece (Iov. 7,9).

Da, ne ducem ca un torent, ca un somn (Ps. 90,3-5) sau şi mai trist, ca o suflare, sau chiar ca o nimica (Ps. 39,5)”. Oare să fi avut Ecleziastul dreptate?!

Libertatea spiritului de-a se îndoi, de-a se întreba, de-a se depăşi pe sine, de-a se cuminţi sau de-a se prăbuşi nu micşorează sub nici un aspect adevărul Revelaţiei, în care simţim gustul certitudinii şi fără de care ne-ar paşte haosul la periferia căruia se pare că existăm. Fără Dumnezeu, viaţa „sub soare” este aşa cum o descrie Ecleziastul, fără a se lamenta şi fără a reproşa cuiva ceva.

Dacă existenţa poate fi necesară (Dumnezeu) sau doar posibilă (tot ceea ce se naşte şi moare), cum spun filozofii, atunci

178

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

credem că doar „participarea la viaţa divină.. dă sens vieţii omeneşti în faţa morţii şi a neantului”. (John Breck).

Filozoful ar dori să desfiinţeze moartea, mutându-ne în lumea ideilor nemuritoare, dar recunoaşte că nu poate altceva decât să-i sporească şi mai mult misterul. Medicul reuşeşte uneori să o amâne, şi atunci se luptă cu zeul din el până la proba contrarie (când moartea învinge), iar teologul contemporan, reîntors la scrierile canonice şi descotorosit de orfism, pitagorism şi neoplatonism, constată cu satisfacţie că „lumea creştină nu urmăreşte nemurirea sufletului, idee de sorginte grecească, ci învierea întregii persoane într-un trup nou, mai minunat decât cel din această viaţă” (Enciclopedia Bibliei, pag. 150).

Dar, la urma urmei, ce este moartea?

Medicina găseşte în moarte opusul vieţii şi nu ceva complementar ei. Moartea are caracter distructiv, devitalizant, nimicitor. Filozofia întăreşte această părere prin reprezentanţii ei.

Moartea nu aparţine vieţii, ea este contrariul acesteia.

(Wittgenstein). „Sfârşitul vieţii este începutul morţii” (Sf. Grigorie de Nyssa). Ca opus al vieţii, moartea rămâne străină de ea, fiind incompatibilă cu experienţa de a trăi. (E. Fromm). Moartea nu se trăieşte. Tocmai din această cauză nici unul din cei inviaţi de Iisus (Lazăr, fiica lui Iair,fiul văduvei din Nain) nu au ce povesti despre cum a fost în moarte. În moarte nu există timp. Inconştientul şi subconştientul nu au timp şi spaţiu mundan nici măcar în somn.

(H. Ey). Zvonurile vehiculate despre cei ce au suferit, pe masa de operaţie, moarte clinică şi apoi, fiind reanimaţi, au povestit desprinderea de trup, nu sunt decât efectul de imponderabilitate dat de narcoticele-anestezice, prin suprimarea simţurilor, înainte de a suprima conştiinţa.

Unde moartea devine stăpână, viaţa dispare. (Sf. Irineu).

Moartea, scrie Karl Jaspers, este o „deschidere spre nefiinţă”. În Biblie, doar viaţa se trăieşte, moartea fiind contrariul trăirii. „Iată îţi pun înainte viaţa şi moartea. Alege viaţa ca să trăieşti! (Deut.

30,19) Moartea, fiind opusul vieţii, este şi opusul, cu atât mai mult

Cap. V: FILOZOFIE

179

al vieţii veşnice. Pieirea (moartea) este în opoziţie cu mântuirea. (1 Cor. 1,18) şi în opoziţie cu viaţa veşnică (In. 3,16). La fel atributele morţii: stricăciunea şi distrugerea (Gal. 6,8). „Viaţa şi Eul sunt atât de strâns legate, încât pierderea vieţii înseamnă practic pierderea identităţii personale.” (D.B., p. 1335).

Ce este neantul? Ce legătură are el cu moartea?

Termenul „neant” este creat de francezi din latina populară, „ne gentem” şi înseamnă „non-être”, adică „ne-fiinţă” (ceea ce nu are existenţă) şi non-existenţă (ceea ce a încetat să mai existe. („Dicţ. Larousse”, p. 692) După Evanghelia lui Luca 20,38, omul în cazul morţii temporare rămâne în gândul lui Dumnezeu (ca fiinţă vie virtuală), în vederea învierii (Rom. 4,17), dar după moartea „fără întoarcere”, cea „pentru totdeauna” de după judecată, cel aruncat în gheenă va fi şters din cartea vieţii (Ex. 32,33; Ap. 20,15), din gândul lui Dumnezeu şi din gândul celor mântuiţi (Is. 65,17), pomenirea (amintirea) lui pierzându-se cu răsunet (Ps. 9,3-8) şi va fi ca şi cum n- ar fi fost (Ob. 1,16).

Moartea (fie că e vorba de cea „somn” – temporară până la înviere, fie că e vorba de cea „fără întoarcere” – pentru totdeauna) este de fiecare dată o heteritate, şi nu o alteritate. Conform revelaţiei, la moarte, omul se descompune în elementele sale componente (ţărână şi suflare de viaţă – Ecl. 12.7), adică în altceva (heteros), nu altcineva (allos) cum credea Platon şi adepţii lui. La moarte omul nu devine un altcineva, o altă persoană, cu alte însuşiri, cum au scornit păgânii care nu aveau nici o cunoştinţă despre transfigurarea învierii şi care considerau omul ca fiind un spirit inocent, inoculat într-un trup material. Termenul de alteritate este folosit în Sf. Scriptură doar cu privire la învierea prin transfigurare a celor ce vor moşteni viaţa veşnică. Cuvântul folosit pentru acest eveniment este „allagezomai” (1 Cor. 15.51-52 – originalul grec) şi este derivat din „allos” altul (celălalt). Un om înviat în parusia (la venirea lui Iisus) este prin

180

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

transfigurare un altul ca însuşiri („îmbrăcat în neputrezire”), dar acelaşi ca personalitate, ca fiinţă. În limba greacă (limba Septuagintei şi a NT) cuvântul „neant” vine de la verbul „hyparcho” = „a exista”, la care se adaugă prefixul „an”, formând cuvântul „anhyparxia” = „neant, non-existenţă, nimic, nefiinţă” (D.R.G., p. 229). În Biblie, verbul „a exista” (hyparcho), folosit cu negaţia „me” sau „oych”, face trimitere întotdeauna la non-existenţă, adică aneantizare, tradus cel mai adesea prin „a nu mai fi”, sau „a nu mai exista”.

Echivalentul românesc „a nimici” de la latinescul „ne-mica” (nici o fărâmă cu proprietăţile fiinţei) este folosit adesea tot cu sensul de aneantizare şi traduce verbe ca olethreyo, exolethreyo, exolethreythesetai (FA. 3,23, 1 Tes. 5,3; 2 Tes. 1,9; Ps. 37/36 cu 9; 22,38 etc.). Alte numeroase verbe care exprimă distrugerea devorarea, mistuirea, nimicirea, sfărâmarea, dispariţia, însoţite de expresia „eis ton aiona” (pentru totdeauna, pe vecie) sugerează tot aneantizarea, non-existenţa, ne-fiinţarea.

Inventarea sintagmei „viaţă veşnică în chinuri” ca pedeapsă pentru cei răi, nu numai că nu aparţine revelaţiei, dar este chiar în contradicţie cu Dumnezeul ei şi cu cele mai elementare noţiuni de drept în toată istoria acestuia. Dimpotrivă, Biblia e plină de amănunte cu privire la suprimarea pentru totdeauna a răului, adică aneantizarea, dispariţia şi nu perpetuarea acestuia, fie el şi numai în izolare (un fel de cameră de tortură pentru intimidare).

Dispariţia răului din univers şi stoparea perpetuării lui este exprimată limpede şi fără echivoc în toată Scriptura prin expresii cum nu se poate mai edificatoare: • Iov 20,7 – TOB, ,,Cel rău va pieri pentru totdeauna ca gunoiul lui (BVA), ca o nălucă pe vecie (Sinodala 91), ca o vedenie de noapte (Corn.) „va pieri fără întoarcere” (TOB) • Obadia 1.10 – „va pieri pentru totdeauna” • Ps. 37/36 cu 20,22 – BVA – „Cei ce fac răul vor pieri de istov (pentru totdeauna)”

Cap. V: FILOZOFIE

181

• Ps 92/91 cu 7 – „vor fi nimiciţi pentru totdeauna” (TOB, Corn. Lit. KJV etc.); „vor pieri de istov” (pentru totdeauna) (BVA); ,,vor fi nimiciţi “(LXX – Polirom).

• 1 Tes 5.2-3 – „va veni peste ei („olethros”) pieirea, nimicirea, distrugerea, moartea, ruina” • Evr. 10.26,27 – „o aşteptare sigură a judecăţii şi văpaie de foc care- i va ( esthio ) mistui, distruge” • Etc. Traducerea ecumenică a Bibliei în limba franceză (TOB) foloseşte tot termenul de aneantizare şi pentru verbul „katargeo” redat în româneşte prin a nimici (vezi 2 Tes. 2,8 – TOB, BVA).

Chiar pământul cu sistemul nostru solar va fi supus aneantizării, adică unei arderi complete (katakaio = a arde complet) sau unei topiri complete (eyrethestai), tradus uneori prin „it will vanish” (va dispărea, va deveni invizibil), prin aceasta înţelegând desfacerea elementelor (descompunerea lor) completă (2 Pet. 3,10-11), ca apoi Dumnezeu să creeze din aceleaşi elemente primordiale un cer nou şi un pământ nou (Is. 65,17; 66,22, Apoc.

21,1). Acelaşi verb „katakaio” (a arde complet) este folosit şi în pildele lui Iisus cu privire la nimicirea pentru totdeauna a celor răi în Ziua Judecăţii (Mat. 13,30: neghina să fie arsă complet; Lc. 3,17: pleava o va arde în foc etc.).

Expresiile biblice: „oych hyparxei (nu va mai exista) Ps.102.16 LXX „mè hyparxe ( nu va mai fi) Ps.36.10 LXX „mè hyparxo (să nu mai fiu/exist) Ps.38.13 LXX referitoare la moartea temporară denotă o înţelegere clară în sensul arătat de Karl Jaspers că „moartea este o deschidere spre ne-fiinţă”, spre aneantizare. Aşa cum în perspectiva învierii şi transfigurării cel credincios „chiar dacă ar fi murit va trăi”, la fel cel păcătos deşi nu a fost încă judecat şi nimicit pentru totdeauna, poate fi considerat în perspectivă ca intrat în aneantizare încă de la intrarea în moartea „somn”.

182

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

Aneantizarea este sugerată în expresii foarte clare şi în poezia Psalmilor şi este determinată de arătarea „feţei Domnului” şi a „slavei Sale”. „Păcătoşii vor pieri... risipindu-se ca fumul [LXX – P], pier precum podoaba pajiştii [TM] ( Ps.37 / 36 cu 20,9,22,38 ) „Îi vei face ca pe un cuptor de foc la ceasul [arătării] feţei Tale. Domnul în mânia Sa îi va zgudui şi îi va mistui văpaia.

(LXX – P)(Ps 21/20 cu 10). „Ca un cuptor de foc îi vei face atunci când Te arăţi.

Domnul întru mărirea Sa îi va răvăşi, focul îi va mistui (BVA) (Ps. 21/20 cu 10).

Nu degeaba Biblia spune că Dumnezeu este un „foc mistuitor” pentru cei păcătoşi, căci impactul acestora cu persoana Sa („prosopa” înseamnă fie „faţă”, fie „persoană” – BVA) produce aneantizare. Expresia „apo prosopoy”, conform 2 Tes 2,8 trebuie tradusă fie ca în Ps. 97/96 cu 2-5: „Munţii s-au topit ca ceara înaintea Domnului (apo prosopoy kyrioy) înaintea Domnului (apo prosopoy kyrioy) întregului pământ”. (TOB, şi Corn. Lit), fie „la faţa Domnului” (BVA), fie acel „apo” tradus cu „din cauza” ca în Lc 19,3 („à cause de” – TOB), adică „din cauza feţei (persoanei) Domnului” sau a slavei şi puterii Lui, ca acel „om nelegiuit” – „fiul pierzării” din 2 Tes 2.3. aneantizat la arătarea Domnului cu slava puterii sale (2 Tes 2.8). Păstrarea consecvenţei traducerii (înaintea feţei Domnului sau la faţa Domnului, sau din cauza feţei Domnului) este cerută şi de Ps. 68/67 cu 2-3, unde aceleaşi expresii ne explică felul pieirii celor răi. „Precum se topeşte ceara în faţa focului (apo prospoy pyros) aşa să piară păcătoşii în faţa Domnului (apo prosopoy toy Theoy)”.

Revelaţia este foarte clară şi cu privire la aneantizarea răului şi a persoanei purtătoare a acestuia. Dacă la prima Sa venire Iisus Christos a avut în vedere nimicirea doar a lucrărilor diavolului (1 In. 3,8) şi a autorităţii lui (Ap. 1,18), la cea de-a doua arătare a Sa, Iisus va avea în vedere „zdrobirea” (syntripsei), strivirea

Cap. V: FILOZOFIE

183

nimicirea, distrugerea lui satana (Rom. 16,20), împlinind astfel profeţia din Gen. 3,15 (sămânţa femeii îi va zdrobi capul şarpelui) şi aneantizarea (katargese), nimicirea „celui ce are putere asupra morţii, adică diavolul” (Evr. 2,14).

Atât diavolul, cât şi păcătoşii nelegiuiţi ce vor fi aneantizaţi sunt creaturi fără viaţă în sine, ci cu viaţă împrumutată (Sf. Maxim Mărturisitorul). Creatura, spre deosebire de Creator, îşi are statutul veşnic la intersecţia cu neantul. Din această cauză Dumnezeu va putea nimici răul şi pe purtătorul lui pentru totdeauna. Posibilitatea aneantizării rămâne pe vecie un garant al unui liber arbitru exprimat pro sau contra faţă de Creator. În gândirea teologico-filosofică a tuturor cercetătorilor, binomul creat/necreat este de o importanţă covârşitoare, întrucât fără el nu poate fi înţeleasă nici temporalitatea, nici existenţa, nici viaţa, şi nici moartea. Numai Dumnezeu este nemuritor, creatura având viaţa împrumutată nu are în sine, nici posibilitatea învierii, nici a vieţii veşnice.

Omul, fiinţă creată nu face excepţie de la regulă, iar personalitatea lui nu poate fi confundată cu suflarea sa de viaţă.

El nu posedă în sine însuşi ceva ce să învingă moartea, sau puterea morţii, sau legăturile mormântului. Din acest punct de vedere omul nu întrece cu nimic pe dobitoc: „cum moare unul, moare şi celălalt” (Ecl. 3,19-21). Iar după ce moare „nu se mai scoală, nu se mai întoarce” prin sine însuşi, prin puterile lui proprii (Iov. 14,10-12; 10,21-22). „David [după moarte nn.] nu s- a suit la cer” – spune apostolul- şi nici după înălţarea lui Iisus (FA 2.34). „Viaţa după înviere (Is. 26.19; Dan. 12.2) face parte din viitoarea izbăvire mesianică şi la fel ca şi viaţa de la creaţie este în totalitate rezultatul unui act suveran şi milostiv al lui Dumnezeu.

Dumnezeu care prin cuvântul său creator l-a chemat pe om în fiinţă, cheamă din nou ţărâna la viaţă prin înviere” (Dicţ. Biblic, p.

1336). Numai Dumnezeu are cheile morţii şi ale mormântului.

Singura soluţie în faţa neantului este Iisus Christos. „Cine are pe Fiul, are viaţa” (1 In. 5,12).

184

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

În concluzie: • Atât în VT, cât şi în NT se recunoaşte că pământul şi sistemul nostru solar, ce au fost implicate în distrugerea prin potop [când „s-au rupt toate izvoarele Adâncului celui mare şi s-au deschis stăvilarele cerurilor” – venind apă prin meteoriţi – cum explică oamenii de ştiinţă formarea oceanelor, (Gen. 7,11)] nu sunt eterne, ci vor fi descompuse prin foc în elementele primordiale ( create ,,la început”) din care Dumnezeu va face „ceruri noi şi pământ nou” (Is. 65,17; 2 Pet. 3,10-13; Apoc.

21,1).

• „Natura, «supusă deşertăciunii» (Rom. 8,20) şi neantului prin păcatul nostru, îşi aşteaptă eliberarea prin oamenii care tind să trăiască întru Christos şi întru Duhul Sfânt.” (Olivier Clément – istoric şi teolog ortodox) • „Şeolul” sau „locuinţa morţilor” este figură de stil atât pentru moarte (vezi 1 Cor. 15,5, citînd Osea 13,14), cât şi pentru mormânt (aşa este tradus de BVA, Nitzulescu, TOB etc.): „ În (şeol), Locuinţa morţilor... aşternut de viermi vei avea şi viermii te vor acoperi” (Is, 14,11; TOB). E clar că e vorba de mormânt. (vezi şi Ps. 18,5; 116, 3; FA 2,24) La fel, „porţile şeolului (Locuinţei morţilor)” este figură de stil pentru „legăturile morţii” sau ale „mormântului”, în sensul de „puterea morţii”, Apoc. 20,13 vorbind despre morţii din mare, deci din afara locuinţei morţilor (adică a mormintelor).

• Nicăieri în Revelaţie nu ni se spune că posibilitatea aneantizării va dispărea. Nu se aminteşte în nici o parte a Sf. Scripturi că Gheena (moartea a II-a) nu va mai fi. Nimeni nu va fi forţat să-şi piardă liberul arbitru, nici chiar prin transfigurare, rămânând posibilitatea iubirii. Neîntrezărind această posibilitate Lucian Blaga nu şi-a putut ascunde nedumerirea proprie: „Opreşte trecerea! Ştiu că unde nu e moarte nu e nici iubire! Şi totuşi te rog: opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsori destrămarea!” (Marea trecere, 1924).

Cap. V: FILOZOFIE

185

• Între a crea fiinţe cu liber arbitru şi a nu crea astfel de fiinţe deloc, Dumnezeu a ales prima variantă, incluzându-Se pe Sine într-un risc ce numai dragostea l-ar putea explica. Acesta a însemnat întruparea lui Christos.

• Nu a existat nici la creaţie, cum nu există nici acum, o altă soluţie pentru fiinţa creată, decât alegerea între viaţă şi moarte, între „a fi” şi „a nu fi”. Dumnezeu va avea tot dreptul să întoarcă în neant orice rădăcină a răului. Statutul de creatură va rămâne veşnic în intersecţie cu neantul, chiar dacă are viaţa veşnică asigurată în dar, prin propria alegere.

• Niciunde în Sf Scriptură nu se vorbeşte despre transfigurare în legătură cu cei nemântuiţi, ci doar despre pieirea lor. Transfigurarea este în opoziţie cu pieirea (apoleia). (Filip 3,19-21, BVA). Transfigurarea în 1 In. 3,2 şi 15 arată contrastul între cel mântuit ,,care va fi ca Fiul (Christos)” şi cel nemântuit care „n-are viaţă veşnică rămânând în el”. Pieirea (apoleia) este pusă de Iisus în opoziţie cu viaţa (Mat. 7,13-14); Ap. Pavel o identifică cu aneantizarea (2 Tes. 2-3; 8-10). (TOB) Este o inepţie să crezi că pieirea e tot viaţă.

• „apoleia – este un cuvânt folosit în Noul Testament cu sensul de distrugere, referindu-se în mod special la soarta celor răi şi la pierderea vieţii veşnice de către aceştia (Ap. 17,8; 11).

Cuvântul vine de la verbul apollymi, ce însemnează a ucide, a face să piară (Mat. 2.,13; Mc. 4,38; Mat. 26,52 etc.)” (Dicţionar Biblic, pag. 1024) • Principiul vieţii (pnoe zoes = suflarea de viaţă) nu va fi nimicit/ă în Gheenă, ci doar „trupurile moarte” şi „psyché” vor pieri în focul ei (Lc. 12,4-5; Mat. 10,28; Is. 66,24).

Confuzia creată de cuvântul Hades (Iad) folosit în sens clasic păgân – cum credeau unii farisei contemporani lui Iisus – (vezi Iosif Flavius) şi amintit tangenţial într-un singur loc în Sf. Scriptură, într-o parabolă spusă de Iisus, nu face parte din teologia biblică, ci doar din „simbolismul poetic” sau pedagogic al parabolelor (Dicţionar Biblic, pag. 1335-1336). Acolo unde

186

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

„Hades” traduce „Şeolul” trebuie luat în considerare sensul lui din V.T. • Nu va exista în veşnicie dualismul maniheist bine şi rău, în lumi paralele cum şi-ar fi dorit Lucifer şi nici apocatastaza în chip origenist, care presupune violarea liberului arbitru al fiinţelor create, ci un cer nou şi un pământ nou în armonie cu toată creaţia.

Cap. V: FILOZOFIE

187

188

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

Cap. VI: TEOLOGIE

189

Cap. VI

TEOLOGIE

„De-abia atunci când omul pricepe ceva despre Dumnezeu, este cu adevărat om.”

(Emil Bruner)

190

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

DOGMATICĂ CREAŢIA (Universul – Cosmos) Univers = întreaga creaţie a lui Dumnezeu caracterizată prin spaţiu, materie (vie sau nevie), timp.

Cosmos = universul considerat ca un tot armonios organizat (greceşte cosmos = armonie).

UNIVERSUL LUI DUMNEZEU • Creştinismul în toate formele de cult socoteşte creaţia ca fiind opera lui Dumnezeu în divinitatea Sa (Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt).

• Există teologumene printre membrii bisericilor creştine care aduc în discuţie un posibil „evoluţionism teist”, adică posibilitatea că Dumnezeu a creat prin evoluţie. (teologumen = părere personală) • Evoluţia presupune selecţia naturală prin exterminarea indivizilor slabi şi neadaptabili, lupta pentru existenţă ,bazată pe violenţă şi brutalitate, fiind incompatibilă cu caracterul lui Dumnezeu revelat în Scripturi.

ABC-ul tematic:

A. CREAREA UNIVERSULUI 1. DUMNEZEU CREATORUL ÎNTREGULUI UNIVERS • spaţiul: „Eu cu mâinile mele am întins cerurile.” (uranos = bolta celestă, spaţiul interplanetar) Is. 45,12

Cap. VI: TEOLOGIE

191

• materia: a) neînsufleţită: „Şi am aşezat toată oştirea lor.” (astrois = astre, stele, planete) Is.45,12; „Eu…formez lumina şi creez întunericul.” Is. 45,7 b) însufleţită: „Tu dai viaţă tuturor acestor lucruri şi oştirea cerurilor se închină înaintea Ta.” (lumile, îngerii) Neemia 9,6 u.p.; „Şi deodată a fost împreună cu îngerul o mulţime de oştire cerească, lăudând pe Dumnezeu...” Luca 2,13 (trad. literală) • timpul: „a făcut şi veacurile” (eonas = ere) Evr. 1,2; „Îl vor numi…Părintele veşniciilor” Is. 9,6 u.p.

2. CLASIFICAREA CERURILOR (a spaţiului interplanetar = uranos) a) „al treilea cer”: locul scaunului de domnie al lui Dumnezeu „Dumnezeu Şi-a aşezat scaunul de domnie în cer.” Ps. 103,19; „Tatăl nostru care eşti în ceruri.” Mat. 6,9; „Am fost răpit până în al treilea cer, în raiul lui Dumnezeu.” 2 Cor. 12,2 b) „cerurile cerurilor”: cerul cu stelele, aştrii cereşti (cosmosul) „cerurile cerurilor şi toată oştirea lor” Neemia 9,6; „Iată că cerurile şi cerurile cerurilor nu te pot cuprinde.” 2 Cro. 2,6; „stelele cerului” Gen. 26,4 c) „întinderea cer”: spaţiul atmosferic al pământului „Dumnezeu a numit întinderea cer.” Gen. 1,8; „norii cerului” Mat. 24,30; „păsările cerului” Mat. 6,26

B. ORDINEA,

MODUL CREĂRII UNIVERSULUI

ŞI

SCOPUL

1. ORDINEA: „Tu Doamne, numai Tu eşti cel care ai făcut:

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

192

cerurile (locul şederii lui Dumnezeu) - cerurile cerurilor şi toată oştirea lor (cosmosul) şi pământul cu tot ce este pe el (inclusiv atmosfera cu norii) mările cu tot ce cuprind ele. (lumea noastră încununează opera creaţiei lui Dumnezeu ) Tu dai viaţă tuturor acestor lucruri şi oştirea cerurilor se închină înaintea Ta.” (fiinţele raţionale din tot universul) Neemia 9,6 2. MODUL, PROCEDEUL: (Trinitar în creaţie, ca şi în mântuire, la fel şi în închinare) „Pe Domnul (Iahveh) Îl răsplătiţi astfel?... Nu este El Tatăl tău care te-a făcut şi te-a întocmit şi ţi-a dat fiinţă?” Deut. 32,6 (vezi şi Ex. 20,10); „La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu... Toate lucrurile au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El.” Ioan 1,1.3; „Duhul lui Dumnezeu m-a făcut.” Iov. 33,4; „Trimiţi Duhul Tău: ele sunt create şi înnoieşti faţa pământului.” Ps 104,30 (trad. literală) 3. SCOPUL (MOTIVAŢIA) „Raţiunea şi finalitatea creaţiei: ne-am născut din iubirea lui Dumnezeu spre a ne desăvârşi în aceeaşi iubire” BVA p. 1676; „Dumnezeu este dragoste şi în toate lucrurile pe care le-a creat pentru omenire se descoperă caracterul Său.” E.G.White; „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea…” Ioan 3,16; „... dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt” Rom. 5,5; „Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci. Amin!” Rom. 11,36 (1Cor. 8,6)

C.

DUMNEZEU SUSŢINE FĂRĂ A SE CONFUNDA CU EA

CREAŢIA

„Ridicaţi-vă ochii şi priviţi! Cine a creat aceste lucruri?

Cine a făcut să meargă după număr, în şir, oştirea lor? El le

Cap. VI: TEOLOGIE

193

cheamă pe toate pe nume; aşa de mare e puterea şi tăria Lui, că una nu lipseşte.” Is. 40,26; „El (Iisus Christos)… susţine toate lucrurile cu cuvântul puterii Sale…” Evr. 1,3; „Dacă s-ar gândi (şi-ar pune inima) numai la Sine şi ar strânge la Sine Duhul Său şi suflarea Sa, orice făptură ar pieri împreună şi omul s-ar întoarce în ţărână” Iov 34,14-15 (trad. literală); „Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa…”F.A.17.28 (fiinţele create nu au viaţă în sine, ci împrumutată de la Creator, deci nu este vorba de panenteism n.n); „În tot locul se află Dumnezeu, dar nu se cuprinde în nici unul.” Chiril al Ierusalimului. (omniprezenţă nu panteism n.n)

CONCLUZIE: „Vrednic eşti Doamne Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, pentru că Tu ai creat (ektisos) toate şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost create (ektistheson).” Apoc. 4,11

CREAŢIA (Lumea noastră) • lumea noastră = globul pământesc cu întreaga lui viaţă (făpturi vii de orice natură, în sens mai larg întreg sistemul nostru solar, după expresia biblică „lumea de sub soare” Ecleziast ) • sistem solar = ansamblul format din soare, planetele lui şi sateliţii lor ce se află într-o strânsă interdependenţă.

LUMEA NOASTRĂ PĂMÂNTEANĂ • Creaţionismul teist este doctrina de bază a creaţionismului. (şi este revelat în Scripturi) • Evoluţionismul teist este un compromis între două ipoteze nedemonstrabile (una primită prin revelaţie, alta născocită de oameni)

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

194

• „Gogoaşa cu maimuţa”, spunea Lucian Blaga, nu a ţinut decât o singură dată, apoi maimuţa ca un făcut, s-a încăpăţânat şi n-a mai vrut să se transforme în om.

ABC-ul tematic:

A. ACTUL

DE CREARE NOASTRE (bara = a crea din nimic)

A

LUMII

1. crearea elementelor fizice de bază (materia primordială): „La început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul.” Gen. 1,1 2. crearea vieţii în fiinţele modelate din pământ: a) vieţuitoarele (Gen. 2,19) „Dumnezeu a creat animalele… şi toate vieţuitoarele după soiul lor.” Gen. 1,21 b) omul (Gen. 2,7) „Dumnezeu a creat pe om după chipul Său.” Gen. 1,27 „Tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd.” Evr. 11,3

B. ACTUL DE FORMARE A LUMII NOASTRE (asah = a face din ceva, yaşar = a forma)

Cele 7 porunci creatoare: „Pământul era pustiu şi gol (lipsit de structură, fără formă) şi întuneric era peste faţa adâncului…” Gen.1,2 „Dumnezeu a zis”: • „Să fie lumină!” lumină • „Să fie o întindere!” aer • „Pământul să producă vegetaţie!” vegetaţie • „Să fie nişte luminători!” sistem energetic

Cap. VI: TEOLOGIE

195

• „Să mişune apele de vieţuitoare şi să zboare păsări!” peşti în ape şi păsări în aer • „Să dea pământul vieţuitoare!” vieţuitoare terestre • „Să facem om!” bărbat şi femeie „Fiecare poruncă era încărcată cu o energie creatoare care a transformat o planetă «pustie şi goală» într-un paradis.” „AZŞ cred.” pg. 110

C.

SIMETRIA SĂPTĂMÂNII CREAŢIEI

Actele de formare au fost repartizate între cele creatoare într-o manieră eficace şi logică în cele şapte zile ale creaţiei după cum urmează: * Ziua I – formarea timpului de 24 de ore (Gen. 1,4) hidrosferei Ziua II – formarea

(Gen. 1,7) atmosferei litosferei (Gen. 1,9)

Ziua III – formarea biosferei (Gen. 1,11) * Ziua IV – formarea mecanismului natural de marcare a 24 de ore,prin energizarea luminătorilor (Gen. 1, 14.17) hidrosferă Ziua V – formarea vieţii în

(Gen. 1,20) atmosferă litosferă (Gen. 1,24)

Ziua VI – formarea vieţii în biosferă (Gen. 1,26)

196

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

* Ziua VII – formarea odihnei de 24 de ore (Gen. 2,3) ( după Henry M. Morris,modificat) În Biblie întotdeauna cuvântul „yom” = zi, însoţit de un numeral (1,2 etc.) înseamnă 24 de ore, iar cuvintele „seară” şi „dimineaţă” întotdeauna se referă la 24 de ore. (şi se găsesc de peste 200 de ori – „yom”, şi respectiv de 100 de ori – „seară” şi „dimineaţă”( în ebraica Vechiului Testament, întotdeauna cu acelaşi sens.)

(Creaţionismul ştiinţific – Henry M. Morris pg. 235) CONCLUZIE: „Dumnezeu… a întocmit pământul, l-a făcut şi l-a întărit, l-a creat nu (în zadar) ca să fie pustiu (pentru totdeauna) ci l-a întocmit (format) ca să fie locuit.” Is. 45,18

CREAŢIA (Cronologie-reflecţii) • reflecţie = raţionament pe bază de judecăţi, cugetare; • cronologie = succesiune în timp a evenimentelor istorice; Reflecţii ortodoxe: • „Dumnezeu în libertatea Lui absolută, aşa cum a creat lumea noastră actuală, tot aşa a putut crea şi alte lumi.”

(Sf.Atanasie Cel Mare) • „Prin cer (din Gen. 1,1) se înţelege atât lumea stelelor cât şi mai ales cea duhovnicească de sus, crearea cărora s-a produs înainte de formarea pământului (Iov. 38,7).” (A.P. Lopuhin)

Cap. VI: TEOLOGIE

197

• „În starea sa primitivă «pământul era netocmit şi gol şi întuneric era deasupra adâncului». Revelaţiunea nu ne comunică nimic despre durata acestei stări haotice.” (A.P. Lopuhin) ABC-ul tematic:

A. ACEL „LA ÎNCEPUT”

• Dacă „stelele dimineţii” (Iov. 38,4-7) cu lumile lor şi toţi fii lui Dumnezeu, „probabil Adamii tuturor planetelor” existau deja şi se bucurau la întocmirea pământului pentru viaţă, înseamnă că ele au fost create „la început” odată cu cerurile, înaintea lumii noastre.

• „Săptămâna creaţiei nu a cuprins nici cerul în care a locuit Dumnezeu din veşnicie”. („A.Z.Ş. cred”, pg. 113) • Timpul de fapt când a fost creată materia întregului univers, inclusiv „coca” pământului este acel „la început” din Geneza 1,1.

• Stelele amintite cu sistemul nostru solar în ziua a IV-a a creaţiei, nu pot fi decât doar planetele acestui sistem energizat în acea zi pentru a întreţine viaţa. Ele intră în expresia „nişte luminători” pentru pământ, ceea ce nu se poate spune despre lumile locuite care au cu totul alt scop.

• „Până acum sondele spaţiale n-au descoperit alte planete locuite. Se pare că ele sunt situate în vastitatea spaţiului, cu mult dincolo de zona de contact a sistemului nostru solar.” („A.Z.Ş. cred”, pg. 113)

B. ACEL „PUSTIU ŞI GOL”

• Dacă Dumnezeu a pregătit în 6 zile planeta Pământ (deci treptat, nu într-o clipă), de ce nu ar fi procedat la fel şi cu alte planete locuite din întregul Univers.

• Dacă a procedat aşa, oare cât timp a trecut de la pregătirea pentru viaţă a primei planete şi până la ultima, care aştepta neorganizată în stare de haos?

198

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

• Se pare că merită împărtăşită părerea profesorului A.P.Lopuhin că: „revelaţiunea nu ne comunică nimic despre durata acelei stări haotice a pământului.” descrisă în Gen. 1,2, şi deci nu ştim cât timp a trecut de la prima la ultima planetă locuită.

• E ca şi cum după ce a creat „coca elementelor” (materia primordială) „l-a început”, Dumnezeu a împărţit-o ca pe un aluat în alte aluaturi mai mici,le-a repartizat un loc în univers, şi apoi le-a prelucrat pe rând în mod specific pentru ceea ce intenţiona să obţină. Aşa se explică de ce „luna şi pământul au structuri diferite” (H.M. Morris); la fel soarele şi celelalte planete din jurul său.

• După cronologia biblică se poate aproxima totuşi cât timp a trecut, nu de la acel „început”, ci de la săptămâna creaţiei lumii noastre şi până astăzi. Acest timp este estimat ca fiind aproximativ 6.000 de ani.

• Cunoaştem vârsta instrumentului vioară, dar nu cunoaştem vârsta lemnului din care ea a fost prelucrată de meşter.

C. ACEL „AU FOST SFÂRŞITE”

• Raportul creaţiei din Geneza se termină cu cuvintele: „astfel au fost sfârşite cerurile şi pământul şi toată oştirea lor”, adică astfel a luat sfârşit formarea universului întreg.

• Dar crearea universului încheindu-se cu formarea lumii noastre, este de la sine înţeles că pământul ca planetă locuită este ultima creaţie a lui Dumnezeu în cadrul universului.

• „În adevăr, Pământul, în loc de a fi prima creaţie a Domnului Christos, a fost foarte probabil ultima creaţie a Sa.” („A.Z.Ş. cred”, pg. 113) • „Astfel, instituirea zilei a şaptea a săptămânii ca zi de comemorare a creării întregului univers are în sine deci, conotaţii universale şi permanente: «Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o zidise şi o făcuse» (Geneza 2,3)”.

Cap. VI: TEOLOGIE

199

CONCLUZIE: ,,Esenţa evoluţiilor recente din astronomie este că universul a avut un început clar definit,că a început la un moment dat în timp.Omul de ştiinţă ,de astăzi,trece obstacol după obstacol în călătoria lui înapoi în timp,doar pentru a fi la capăt întâmpinat de o ceată de teologi care stau acolo de secole.” ( Robert Jastrow,director al Institutului Goddard pentru Studii Spaţiale de pe lîngă NASA ). „După mărturia Scripturii putem sugera faptul că substanţa pământului şi a sistemului nostru solar este rezultatul cel puţin în parte: - al unei activităţi creatoare dinainte de săptămâna pregătirii lui pentru viaţă, o altă parte a venit la existenţă în timpul săptămânii creării lumii noastre, iar o altă parte a fost creată prin miracole după cum Christos a înmulţit pâinile şi peştele, a energizat o mână uscată etc. („Comentarii A.Z.Ş.” vol. I, pg. 48) „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi întinderea (spaţiul) lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui. O zi (timpul) istoriseşte alteia acest lucru... şi planul lor merge până la marginea lumii (materia).” Ps. 19,1- 4 (T.M.)

200

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

CATEHETICĂ CĂDEREA, sau păcatul nemulţumirii „Dumnezeu ne-a dat Raiul prin purtarea Sa de grijă. Noi ne-am dovedit nevrednici de el din cauza nemulţumirii” (Sf. Ioan Gură de Aur, „Din ospăţul stăpânului”, p. 16).

P

entru cineva, păcatul este unul din microbii sufletului, pentru altcineva este un adevăr ruinat, un fel de noapte a spiritului şi capcană a inocenţei. Pentru H. Lacordaire, păcatul este o contradovadă a adevărului, aşa cum umbrele sunt un contrasprijin al luminii. Şi pentru unii şi pentru alţii, păcatul rămâne păcat, chiar dacă îl repetă milioane şi milioane de oameni. În revelaţie, căderea omului ne apare ca o rănire, dar nu oricum şi nu oriunde, ci prin preajma porţilor morţii, cu interesarea întregii fiinţe: „Din tălpi până-n creştet, nimic nu avem sănătos, ci numai răni, nelegate, nealinate, neîngrijite” (Isaia 1,6; Ps. 107,18 – TM).

Păcatul e tot una cu sluţenia, se exprima savantul Alexis Carrel şi realitatea medicală dovedeşte din plin acest lucru. Nu există nici o justificare de valoare în fenomenul suferinţei – va scrie Emil Cioran –cum nu este posibilă absolut nici o fundamentare a suferinţei pe o ierarhie de valori. Omul nu trebuie să fie medic ca să observe că suferinţa nu poate purifica decât în forma ei incipientă, urmând apoi o veritabilă dezlănţuire distrugătoare, ce „anarhizează până la descompunere”. Pentru cel

Cap. VI: TEOLOGIE

201

situat în afara revelaţiei lui Dumnezeu, păcatul se consumă sub semnul absurdului, admiţând suferinţa născută din ură, alături de cea născută din dragoste, iar ambele cazuri fără sens, adică fără noimă. Îmi amintesc povestea suferinţei din dragoste a unui soldat (bunicul meu), întors de pe front şi din prizonierat după şase ani.

Era îmbrăcat în uniformă nemţească (austriacă) şi se descheiase la primul nasture, înăbuşit de emoţia întâlnirii cu cei dragi. „Am intrat pe stradă, povestea bunicu, ocolind grădina pentru a vedea mai bine curtea casei. Acolo, doi copii, o fată şi un băiat, se jucau cu roatele de la plug şi nu aveau ochi decât pentru bucuria jocului lor”. Deodată, cei doi, au zărit în poarta deschisă, figura soldatului nepoftit, ce înainta îndrăzneţ, cu mâinile întinse spre ei şi bolborosind ceva, ce în urechile lor suna şi mai periculos. Au rupt-o la fugă ca la start, sărind peste garduri destul de incomode, rupându-şi hainele şi umplându-se de vânătăi, în ciuda vorbelor duioase, sugrumate de lacrimi ale soldatului, care nu era altul decât propriul lor tată, în amintirea căruia se jucau ei cu roatele plugului. „Nu aveţi cum să înţelegeţi, ne spunea nouă, nepoţilor, bunicu, câtă durere am simţit atunci în inima mea. Dacă până atunci dorul de copii mă ţinea ca ridicat deasupra unei prăpăstii, în acele clipe mi s-a părut că am fost chiar slobozit în ea.” „A venit la ai Săi – pe care Îi iubea- şi ai Săi nu L-au primit” (In. 1,11). Aşa se exprimă revelaţia despre ruptura dintre om şi Dumnezeu. Această rupere a „funiilor de dragoste” cu care am fost legaţi prin creaţie, ne face să simţim profunzimea prăpăstiei din noi, uneori îmbrăcând forme insuportabile.

Când a venit Iisus, profetul ne aminteşte că „noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui” (Is. 53,6 pp.).

Fie din ignoranţă, fie din orice alt motiv, nerecunoştinţa duce întotdeauna la respingere, iar respingerea la întoarcerea spatelui celui ce ar fi meritat cu totul altceva. Şi întorcând spatele luminii,

202

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

direcţia în care mergi va fi întunecată de propria ta umbră, pierzând siguranţa lucrului bine făcut.

Este adevărat, păcatul produce orbire, iar orbirea ce altceva decât rătăcire. Rătăcirea provoacă îndepărtare, iar îndepărtarea vrăjmăşie. Unii s-au dus atât de departe, încât au ajuns „fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume” (Ef. 2,12).

Păcatul în terminologia VT şi NT: hamartia, paraptoma, parabasis, adikia, anomia etc., exprimă „a lua un drum greşit”, cu sens de delict concret, „de încălcare a Legii universale a lui Dumnezeu”, o „ieşire în afara ordinii divine, în sensul primar de neîmplinire a scopului şi în final negarea condiţiei de creatură, adicâ situarea libertăţii omului în afara graţiei lui Dumnezeu”.

Aceasta este căderea, sau păcatul nemulţumirii ce s-a răsfrânt atât de dureros asupra condiţiei noastre existenţiale.

Păcatul – se exprima cineva – este ca un cărbune, dacă nu te arde te înnegreşte. Necurăţirea, nedreptatea, viclenia, ura, violenţa, batjocura sunt doar câteva mari pete pe sufletul omului căzut şi rătăcit, care, ajungând în cele din urmă orb, nu are cum să le mai vadă.

Fericitul Augustin spunea că: înainte de cădere, omul putea să păcătuiască sau să nu păcătuiască. Aşa exprima el liberul arbitru al fiinţelor create.

Păcatul are o mare putere atunci când nu este luat în serios. Îmi aduc aminte că ginerii lui Lot credeau că „tata glumeşte”. Nu ştiu câte glume pe seama sacrului obişnuise Lot să facă, dar sunt sigur că ginerii lui aveau un astfel de obicei pe care acum îl transferau cu atâta uşurinţă.

Nici atitudinea protopărinţilor faţă de păcat, nu mi se pare mai altfel. Ceea ce Eva ne înfăţişază ca un silogism aparţinând de logica gândirii umane, este, de fapt, unul din cele mai puţin serioase sofisme din istoria sofismelor (dacă vreodată un sofism poate fi considerat serios). E adevărat că, indirect, putem considera că interlocutorul medium al Evei se înfrupta din fructele pomului oprit şi nici nu voma, nici nu murea, ba dimpotrivă, părea

Cap. VI: TEOLOGIE

203

mult mai inteligent decât ea. Oare să fi fost primul ei gând ca al ginerilor lui Lot că „Dumnezeu a glumit ”?! Foarte puţin probabil, pentru că din spusele ei reiese limpede că Dumnezeu fusese suficient de categoric în explicaţiile ce le oferise. Atunci de ce o astfel de premisă?

1. „Pomul era bun de mâncat şi plăcut la privit.” Aşa îşi începe Eva raţionamentul pierzător de suflete, cu ochii aţintiţi spre gura şarpelui, plină de fructele minciunii şi zemuindă de aromele vicleniei.

Dar, spusese vreodată Dumnezeu, că pomul interzis este rău la gust şi scârbos la înfăţişare? Spusese El, că pomul din mijlocul grădinii e altfel decât ceilalţi pomi la înfăţişare, şi că fructele lui ar fi fost hidoase şi urât mirositoare?! Nu, hotărât nu! Nu era nici o noutate în „descoperirea” Evei cu privire la acel pom. Era absolut un pom ca toţi ceilalţi pomi, numai că purta simbolul ascultării, ca semn al dragostei liber consimţite (căci nu este nici o virtute în faptele făcute cu forţa –Sf.Ioan Damaschin). Atunci?!

A doua premisă falsă: 2. „Pomul era de dorit ca să deschidă cuiva minţile.” Oare, le spusese Dumnezeu că în ziua când vor mânca din el, vor deveni mai înţelepţi? Nu. Dimpotrivă, îi avertizase că vor muri şi asta atât de categoric, încât Eva îi va reproduce interlocutorului ei misterios, cuvânt cu cuvânt, cerinţa divină. Oare, Dumnezeu chiar nu merită să fie luat în serios, nici măcar atunci ,când era vorba de o contraafirmaţie venită din partea unei fiinţe atât de hilare?

Puterea păcatului stă tocmai în lipsa de seriozitate cu privire la cele sfinte, stă tocmai în netemerea de el şi de consecinţele lui, care se răsfrâng atât asupra creaturii, cât şi asupra Creatorului.

Concluzia celor două premise o ştim deja, căci ea se simte în disperarea unei lumi întregi, ce se ascunde în spatele măgulitorului progres: – „Eva a luat şi a mâncat şi a dat şi bărbatului ei.” Şi n-a vomat, nu s-a învineţit toată, nu i s-a tăiat respiraţia şi nu a înţepenit în tetania spasmelor morţii, căci pomul nu avea ceva

204

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

otrăvit sau mortal în sine, în fructele sale. Nu acolo era pieirea, ci în tăgăduirea, desconsiderarea, nemulţumirea şi atitudinea ingrată a neseriozităţii, în simplul gest al neînţelegerii că dragostea înseamnă armonie şi consens, fără de care haosul şi robotizarea ar fi stăpânit întreg universul.

Sofismul şi ambiguitatea Evei erau ca o răsfrângere ceţoasă a ambiguităţii în afirmaţii şi gesturi a interlocutorului ei: „Oare, a zis Dumnezeu cu adevărat? Nu cumva aţi înţeles voi greşit, neştiind de glumă, şi ca nişte neisprăviţi aţi luat-o în serios? Chiar nu-mi vine să cred, adică voi nu mâncaţi din nici un pom din grădină?” (comentariu TOB).

Ce putea Eva să răspundă? „Ba da, mâncăm.” Aşa a şi răspuns: „putem mânca”. Dar acel „putem mânca” era o aprobare gratuită adusă ispitei şi n-a mai ieşit din iţele ei până nu a făcut ceea ce nu se cădea să facă.

Urmărisem admiraţia de o viaţă a marelui Octavian Paler faţă de „omul acrobat” al lui Cervantes „în luptă cu morile de vânt”, luate de acesta ,de data asta, în serios. Şi la ce concluzie credeţi că am fost obligat să ajung? Aceea că: o viaţă întreagă nu i-a fost suficientă scriitorului român să ia în serios problema raportului său cu Dumnezeu, în ceea ce priveşte propria situaţie.

Cu gândul la „divinul Claudiu” se fericea ca şi acesta că nu crede în zei, dar când îşi amintea de Blaise Pascal, se ruşina. „Nu ştiu, spunea Octavian Paler, dacă Dumnezeul meu personal există, dar ştiu că negându- l aş fi ca o balama stricată”. Nimic mai dureros sub soare: „Ca preot aş fi fost un impostor. Nu cred, v-am spus, în viaţa de apoi.” „Deşi mă bănuiţi că pun la îndoială existenţa lui Dumnezeu, nu sunt în stare să concep o lume fără Dumnezeu.” Aceeaşi, ambiguitate ispititoare de la începuturi. Ba da! Ba nu! Până ce cronicarul va fi nevoit să noteze în amărăciunea sufletului său: „Secerişul s-a isprăvit, vara a trecut şi problema izbăvirii noastre rămâne tot nerezolvată” (Ier. 8,20 – TOB). Acelaşi mare şi admirabil scriitor (care mi-a bucurat tinereţea) se întreba: „A luat cineva în serios avertismentul lui

Cap. VI: TEOLOGIE

205

Baudelaire că «nu maşina cu aburi înseamnă civilizaţie, ci «diminuarea păcatului originar»? Nu cred”. (Conv. cu O.P., p.

102).

Diminuarea păcatului originar rămâne totuşi cea mai serioasă problemă de după cădere şi cea mai puţin luată în serios, tocmai datorită teribilităţii ei. Oare, este cu adevărat păcatul o problemă, parafrazăm noi astăzi pe solul pierzării, sau ne provocăm singuri suferinţă, ca apoi să ne umplem timpul tratându-ne? Qoheleth scrie: „Dumnezeu l-a făcut pe om drept, însă omul în general caută o mulţime de complicaţii” (Eclez. 7,29 – TOB). Şi prima complicaţie a fost tocmai păcatul, în toată grozăvia lui amăgitoare. O complicaţie atât de reuşită încât lupta cu morile de vânt a lui Don Quijote a căzut în desuetudine.

Fericitul Augustin continuă: după cădere, omul nu putea să nu păcătuiască.

Admitem această părere cu un mic amendament .Afirmaţia e valabilă în dreptul celui ce prin alegere proprie, îşi aşează libertatea sa în exteriorul graţiei divine. Doar într-o astfel de situaţie, omul devine rupt de Creator şi alipit de rău, după expresia din NT: „răul stă lipit de mine” (Rom. 7,21). Într-o astfel de situaţie, omul nu poate să nu păcătuiască. Dar nu aceasta a fost condiţia ultimă a umanităţii. Sau, cel puţin, nu astfel trebuie admis triumful ultim al nefiinţei. Cu toate că existenţa merge înspre neant şi fiinţa înspre nefiinţă cum se exprima Emil Cioran (parcă înţeles cu Octavian Paler) nu acesta este răspunsul final al Creatorului la rătăcirea propriei creaturi.

Am citit o disertaţie a apostolului Pavel cu privire la intervenţia insistentă a lui Dumnezeu în vederea problemei păcatului. Ea suna cam aşa: După ce în multe rânduri şi în multe feluri a vorbit Dumnezeu omului, în final i-a vorbit prin Fiul (Evr. 1,1-2). Acest i-a vorbit prin Fiul este de fapt ultimul Cuvânt al lui Dumnezeu adresat oamenilor păcătoşi. Dacă oamenii nu vor lua în serios nici pe Fiul, şi nu vor asculta nici de ultimul cuvânt al lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu Însuşi nu are ce să le mai

206

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

spună.Dumnezeu Însuşi nu mai are nimic de spus. La urmă a vorbit prin Fiul.

Sf. Ioan Gură de Aur avea dreptate:,,Dumnezeu ne-a dat Raiul prin purtarea Sa de grijă, dar noi ne-am dovedit nevrednici de el din cauza nemulţumirii”. Şi nu pot să cred că nevrednicia aceasta va fi veşnică, şi neseriozitatea noastră dusă până la capăt.

Cred că a existat, sau va exista pentru fiecare o zi, când păcatul va fi luat în serios, iar legătura de dragoste între creatură şi Creator va fi restabilită. Atunci, spune fericitul Augustin, omul va putea şi să nu păcătuiască, iar după parusia, prin transfigurare nici nu va mai putea păcătui. Aceasta nu pentru că îşi va pierde liberul arbitru, ci pentru că atunci, nu viaţa va fi sub semnul absurdului, ci păcatul, care se va dovedi neputincios, nedorit şi neînfăptuit, căci însuşi absurdul îşi va fi găsit noima în suferinţă şi orice fiinţă creată îşi va lua în serios Creatorul.

Omul, păcatul şi rezolvarea lui (liberul arbitru şi harul, după Augustin, modificat) I. Înainte de cădere, omul putea să nu păcătuiască sau să păcătuiască (Eclez. 7,29) II. După cădere: A. respingând harul, omul nu putea să nu păcătuiască:ex.

CAIN. 1 In. 3,12.

1. Acceptând doar influenţa răului, omul devine: • firesc = psychikos (Iac. 3,15, 1 Cor. 2,14) • carnal = sarkikos (Rom. 8,7, Efes. 2,1-3) 2. Intrând în convenienţă cu cel rău, omul devine: • pervers = diestrammenos (Filip 2,15) 3. Posedat de cel rău ,omul devine: • purtător de demon = diabolos (In. 13, 27; 6, 70; Evr. 10,26-27).

Cap. VI: TEOLOGIE

207

B. acceptând harul, omul poate să nu păcătuiască:ex.

ABEL, Mat. 23,35.

1. Acceptând doar influenţa Duhului Sfânt, cazul unui om în stadiul : • de copil = paidos (Mat. 18,10; 1 Cor. 14,20) • temperamental = physikos (Rom. 2,14-15; FA 17,30) 2. Intrând în convenienţă cu Duhul Sfânt, omul devine: • duhovnicesc = pneumatikos (1 Cor. 2,15; Rom. 8,9).

3. Sub puterea Duhului Sfânt, omul devine: • purtător de duh = pneumatoforos (Osea 9,7; Apoc. 1,10) III. După parusia omul nu mai poate păcătui. În sensul că, „alipirea” de Dumnezeu este un garant al vieţuirii prin har, dar şi în sensul că păcatul ar coincide cu aneantizarea, adică moartea a II-a, pentru totdeauna, ce rămâne ca posibilitate. Dumnezeu nu mai are nici un motiv să amâne intervenţia, iar verdictul: „în ziua când veţi păcătui, veţi muri negreşit” se va putea implini literal.

PĂCAT 1. Orbire – Efes. 4,18; 2Cor. 4,4 2. Rătăcire – Is. 53,6 3. Îndepărtare – Efes. 2,13 4. Vrăjmăşie – Rom. 5,10 5. Înfăşurare – Evrei 12,1 6. Înrobire – In. 8,34 7. Murdărire – Efes. 4,19; Is. 64,6 8. Condamnare – Matei 12,37 9. Rănire – Ps. 107,18; Is. 1,4-6 10. Moarte – Efes. 2,5

MÂNTUIRE 1. Iluminare – Rom. 9,1; Is. 60,1 2. Întoarcere – Fp. 15,3; Is. 31,6 3. Apropiere – Evrei 10,22 4. Împăcare – 2Cor. 5,20 5. Dezlegare – Is. 58,6 6. Dezrobire – Is. 58,6 7. Curăţire – Ps. 51,2; 1In. 1,7 8. Ridicarea acuzării – Rom. 8,1 9. Tămăduire – 53,5 10. Înviere – In. 3,7; Col. 2,12

FINAL: Moartea, ca nimicire pentru totdeauna (Ps. 92,7)

FINAL: Viaţa veşnică în Iisus Christos (1In. 5,11)

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

208

Întoarcerea, sau eşecul eşecului (metanoia, FA 11,18) „Pocăinţa este o scară care te urcă acolo de unde ai căzut” (Sf. Efrem Sirul)

P

ocăinţa (metanoia; meta = dincolo, noos = minte; dincolo de mintea firească) înseamnă de fapt posibilitatea, prin har, „de a-ţi schimba comportamentul în bine” (Biblia în franc. curentă). Ca şi credinţa, pocăinţa este darul lui Dumnezeu prin Iisus Christos. Ea nu este rodul strădaniilor omeneşti, ci acceptarea graţiei divine. Îmi amintesc cu emoţie scena petrecută între Iisus şi păcătoasa ce urma să fie ucisă cu pietre de cei care aveau dovada păcatului săvârşit. Nu făţărnicia acelor bărbaţi, care o aduseseră numai pe ea, mi se pare importantă acum. Nici măcar amănuntul că, cei mai bătrâni au plecat primii după auzirea sentinţei rostită de Iisus. Ci, mai important decât orice, mi se pare a fi forţa dragostei lui Christos, ce poate răspunde stării noastre decăzute. Femeia auzise destul de bine ce spusese Iisus cu privire la cine este îndreptăţit să ucidă cu pietre. Legea era lege şi pentru Prorocul Nazarinean şi era destul de limpede că nici El nu era de partea păcatului. Ceea ce îl făcea totuşi deosebit, era tocmai amănuntul cu privire la modul de aplicare a Legii. Acum aştepta dezorientată, rezultatul confruntării ce avea drept subiect viaţa ei. După ce a răspuns acuzaţiilor, Iisus a tăcut şi spre surprinderea femeii, acuzatorii au părăsit, unul câte unul, câmpul execuţiei improvizat ad-hoc, atunci când era vorba de fanatici dornici să facă ceva

Cap. VI: TEOLOGIE

209

deosebit pentru Dumnezeu. În acel moment îmi imaginam că o văd ridicându-se palidă de jos, mulţumind cu lacrimi în ochi, lui Iisus, şi apoi îndreptându-se abătută şi mai nedumerită ca niciodată spre casă. Dar nu s-a întâmplat aşa. Dimpotrivă, cred că nici nu s-a ridicat de jos, părăsită de orice vlagă, şi nici măcar nu a îndrăznit să-şi ridice privirea, cuprinsă de amintiri din ce în ce mai apăsătoare. Îşi cunoştea bine fărădelegea şi nu i-a trecut nici o clipă prin minte să o ascundă, sau să o tăgăduiască, sau să dea vina pe bărbatul care o ademenise cu bani, şi acum, asupra lui nu se rostise nici cea mai mică acuzare.

Recunoştea că e vinovată şi aştepta pedeapsa conform sentinţei deja pronunţate. În învălmăşeala gândurilor înţelegea că pârâşii ei nu mai erau pe aproape. Unii dintre ei plecaseră probabil, fără să lase jos piatra din mână. Cu toate acestea femeia nu se ridica şi nici nu simţea vreun imbold în această privinţă. În faţa ei, aplecat asupra slovelor încă în pulberea pardoselii, rămăsese totuşi cineva. Şi acest Cineva avea tot dreptul să ridice piatra şi să o lovească, după care ceata acuzatorilor s-ar fi întors, şi pietrele văii Chedronului i-ar fi înăbuşit ultima răsuflare. Atunci Iisus a început din nou să vorbească şi vorbele lui păreau venite dintr-o altă lume: „Nici Eu nu te osândesc! Du- te şi nu mai păcătui!”

Păcatul ei era păcat şi în ochii Lui, de vreme ce îi cerea să nu mai păcătuiască, dar ridicarea poverii păcatului şi posibilitatea reabilitării nu erau altceva decât darul lui Dumnezeu ce întăreşte paşii celui greşit spre o viaţă nouă.

Dacă fenomenul căderii are treptele lui de scufundare, şi cel al pocăinţei, al întoarcerii, al naşterii din nou, are şi el treptele lui de urcare acolo de unde am căzut, cum se exprima Sf. Efrem Sirul.

Mulţi creştini cred că pocăinţa înseamnă doar căinţă sau mărturisire. Dar fenomenul întoarcerii este un fenomen extrem de complex în evenimente, riguros întocmit şi ordonat după meandrele firii noastre decăzute. Revelaţia îi acordă o importanţă

210

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

covârşitoare (Mc. 1,15; In. 3,7; FA 17,30; Rom. 2,1-4; Mc. 2,15-17; 2 Pet 3,98). Deşi am fost creaţi fără voia noastră, nu putem fi locuitori ai unui univers restabilit în armonia sa primordială, fără voia noastră. (Fer. Augustin) Din punct de vedere al revelaţiei, primul pas sau primul eveniment al pocăinţei este: 1. Recunoaşterea vinovăţiei „Doamne, noi suntem conştienţi de vinovăţia noastră şi de perversiunea părinţilor noştri. Da, noi am greşit faţă de Tine” (Ier. 14,20 – TOB, BVA).

Nu este uşor să-ţi recunoşti greşeala. Există o mulţime de motivaţii pentru a transfera vina către alţii, sau chiar asupra lui Dumnezeu.

Omul a văzut războaie, masacre, cimitire. Dacă Dumnezeu există, de ce îngăduie?! Dacă Dumnezeu intervine şi stabileşte norme şi principii, de ce se amestecă? Este un tiran! Cu omul firesc nu e bine nicicum. În loc să-şi recunoască vinovăţia, Adam o acuză pe Eva şi implicit pe Dumnezeu: „femeia pe care mi-ai dat-o Tu”. Eva dă vina pe şarpe cu acelaşi înţeles, închizând astfel un cerc de dezvinovăţiri stupide, care se vor repeta la nesfârşit, ca expresie a prăbuşirii atât a simţului responsabilităţii, cât şi a sentimentului dependenţei de Creator. Şi, totuşi, recunoaşterea vinovăţiei, acolo unde ea există, constituie primul strigăt după ajutor, prima solicitare a unei bărci de salvare în apele tale teritoriale. Este doar începutul unei înfrângeri neterminate, declanşarea luptei cu răul interior, adăpostit în sofismele minţii noastre rătăcite. Este declaraţia de război dată duşmanului numit păcat, sau nelegiuire, este cel puţin un profil întors spre direcţia bună. „Noi am păcătuit ca şi părinţii noştri, am săvârşit nelegiuire, am făcut rău… Scapă-ne Doamne, Dumnezeul nostru!” (Ps. 106,6 şi 47 – TM).

Nu degeaba simbolul ales de Dumnezeu pentru această treaptă a pocăinţei este o haină pătată:„Toţi am ajuns ca nişte

Cap. VI: TEOLOGIE

211

necuraţi şi toate faptele dreptăţii noastre sunt ca un veşmânt întinat (ca o haină mânjită)” (Is. 64,5-6; Sinodala 91 şi Corn. lit.).

2. Treapta a doua a scării ce ne urcă acolo de unde am căzut este căinţa . „După ce m-am întors, m-am căit şi când am luat cunoştinţă m-am bătut în piept; am fost ruşinat şi tulburat am fost, pentru că am purtat ocara tinereţii mele” (Ier. 31,19; Sinodala 91).

Pentru frumuseţea traducerii voi menţiona şi textul Bibliei ecumenice (TOB) din limba franceză: „De când am început a mă întoarce, sunt plin de căinţă şi îndată ce mi-am văzut adevărata mea viaţă, mă lovesc în piept; asupra mea simt ruşine şi dezonoare. Tinereţea mea a fost un scandal şi acum îi suport consecinţele” (TOB – Ier. 31,19).

Simbolul pentru această treaptă a căinţei, a regretului este „sacul şi cenuşa” (Mat. 11,21), adică fiinţa întreagă participă prin întristare, mâhnire, căinţă, faţă de faptele săvârşite.

La această treaptă a pocăinţei se referea Bossuet când spunea despre păcat că „este singurul rău ce se vindecă plângându-l”.Într-adevăr, căinţa adevărată este o zdrobire a inimii, după expresia lui David „mă doare de păcatul meu” sau „Tu nu dispreţuieşti o inimă mâhnită şi zdrobită”(Ps.51/50 cu 17 u.p.)

3. Următoarea treaptă a pocăinţei este chiar mărturisirea păcatelor (Ps. 32/31 cu 5; 1 In. 1,9): „Ţi-am recunoscut păcatul meu şi nu mi-am ascuns greşeala. Am zis: «Îmi voi mărturisi Domnului păcatele mele» şi Tu, Tu ai ridicat povara păcatului meu” (Ps. 32/31 cu 5 – TOB) Dacă ne mărturisim păcatele, scrie apostolul Ioan, Dumnezeu poate să ni le ierte, căci El este un Dumnezeu credincios şi drept (1In. 1,9).

Pentru a nu înţelege că dacă greşim unuia, nu trebuie să-i cerem iertare lui, ci doar lui Dumnezeu, redau şi aici, ca şi în „Creştinismul părinţilor noştri” cuvântul preotului Dr. Ştefan Slevoacă: „Poate oare să primească Dumnezeu pocăinţa noastră câtă vreme n-am mers să ne împăcăm cu vecinul? Nu poate, însă

212

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

nu pentru faptul că El n-ar fi milostiv, ci pentru motivul că noi n-am dărâmat fiinţa păcatului din noi” („Făclii pentru dreapta credinţă”, p. 230). Ca şi căinţa, mărturisirea păcatelor este o curăţire a sufletului. Simbolic, pentru această treaptă revelaţia a ales „tăierea împrejur a inimii”: „Îşi vor mărturisi fărădelegile lor şi atunci inima lor netăiată împrejur se va smeri şi vor plăti datoria fărădelegilor lor” (Lev. 26,40-41 –LXX) şi vor executa sancţiunea, adică vor suferi pedeapsa .( TOB ) David, când se mărturisea lui Dumnezeu făcea distincţie între mila şi dreptatea divină.

Textul masoretic, prin expresia ,,vor executa sancţiunea” introduce de fapt următoarea treaptă a pocăinţei: 4. Îndreptarea relelor (Lc. 19,8; Ezech. 33,14-16) „Dar Zacheu... I-a zis [lui Iisus]: «Iată, Doamne, jumătate din avuţia mea o dau săracilor şi dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, îi dau înapoi împătrit» (Lc. 19,8). Zacheu acesta „gata să repare orice nedreptate ce făcuse” (preot Dr. Ştefan Slevoacă) dă dovadă de bun cunoscător al treptelor pocăinţei. Interesant că Iisus nu-i spune: Nu e nevoie de aşa ceva, iertarea o primeşti şi fără să îndrepţi ce se poate îndrepta, ci ca semn de aprobare Iisus anunţă: „astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta” (vers. 9). Gestul acesta de a îndrepta pe cât posibil relele făcute, este dovada cea mai bună a naşterii din nou. Numai un om a cărui viaţă a început să se schimbe sub puterea Duhului Sfânt face astfel de gesturi reparatorii. Ieremia – vorbind despre păcatele tinereţii, spunea: „acum îi suport consecinţele”. Textul din Levitic vorbea de „suferirea sancţiunii”. Aceasta nu este nici o ispăşire a păcatelor, nici o îndreptăţire prin fapte, ci pur şi simplu cea mai bună modalitate de a-ţi exprima regretul, căinţa, mărturisirea.

Ezechiel spune despre cel ce „ dă zălogul înapoi şi plăteşte ce a jefuit şi umblă între poruncile vieţii” că „nici unul dintre păcatele pe care el le-a făcut nu va fi pomenit”, adică îi vor fi iertate toate (Ezech. 33,15-16). Aduceţi-vă aminte de tâlharul de

Cap. VI: TEOLOGIE

213

pe cruce, care socotea răstignirea ca o consecinţă a faptelor sale („este drept să suferim”). Pocăinţa lui, prin credinţa, că cel nevinovat e Fiul lui Dumnezeu, a urcat treaptă cu treaptă şi a înţeles că mântuirea poate intra şi în inima lui, nu doar în casa lui Zacheu.

Simbolul pentru această treaptă îl găsim în Is. 58,9.12: „Dacă vei îndepărta jugul din mijlocul tău, ameninţările cu degetul, vorbele de ocară... vei fi numit «dregător de spărturi»”, adică un om ce îşi regretă cu adevărat faptele şi drege spărtura făcută. Am întrebat odată un pacient, despre care auzisem că se consideră pocăit în legătură cu această treaptă. Cu ani în urmă îmi arătase casa lui cu etaj zicând: „O vedeţi? Toată îi făcută cu material de furat! Acum, după ce m-am pocăit, nu aş mai face aşa ceva, cu nici un chip”. L-am întrebat, aşa cum vă spuneam, după câţiva ani dacă a plătit statului valoarea materialelor furate, şi el mi-a răspuns: „Nu, de ce să plătesc?!” Atunci am pus altfel întrebarea: „Şi poţi dormi tu, om pocăit, într-o casă făcută de tine cu material de furat?” Pe când se pregătea să zică „da”, şi-a dat seama de ridicol şi a plecat cu promisiunea că „se mai gândeşte”.

Versetul din Ezechiel spunea despre cel ce îşi îndreaptă greşelile că „nici unul dintre păcatele pe care el le-a făcut nu va fi pomenit”. Cu aceasta este anticipată următoarea treaptă a pocăinţei şi cea mai importantă: 5. Iertarea (Prov. 28,13) Textul masoretic tradus de Biblia Sinodală 1991 şi de TOB spune astfel: „Cel care îşi ascunde păcatele nu propăşeşte, iar cel ce le mărturiseşte şi renunţă la ele va obţine îndurare”. (va fi miluit- zice Sinodala 91).( Prov.28.13 ) Iertare înseamnă, cum zicea psalmistul, „ridicarea poverii păcatului”, a fi absolvit de vină (nu şi de consecinţe), înseamnă „negreşit a fi viu şi a nu muri”, cum se exprimă Ezechiel. Oamenii te pot ierta, dar vinovăţia de pe conştiinţă nu ţi-o poate lua decât Dumnezeu. Nu există simbol mai potrivit pentru această treaptă în

214

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

Scriptură decât „crucea Domnului Iisus”, adică jertfa Sa pe cruce pentru noi, păcătoşii. (Mat. 26,28).

Iertarea păcatelor reprezintă şi intrarea în legământ cu Iisus Christos prin botez: „fiind îngropaţi împreună cu El prin botez... după ce ne-a iertat toate greşelile” (Col. 2,12-13). Acesta este „botezul pocăinţei” (Mc. 1,4). Iar pentru că omul mai greşeşte chiar şi după botez, pocăinţa lui trebuie să opereze ori de câte ori comite o greşeală. Atunci vorbim de „botezul spre pocăinţă” (Mat. 3,11). Deci pocăinţa precede botezul prin primele trei trepte ale sale, cuprinde botezul în interiorul ei (la convertire, obţinând iertarea păcatelor) şi succede botezul în viaţa de toate zilele. „Pocăinţa, scria Sf. Vasile cel Mare, trebuie să se facă în cursul vieţii întregi”. Observaţi cât de complex şi impunător este rolul pocăinţei în viaţa creştinului. Nu întâmplător Iisus şi apostolii au socotit-o ca o contrapondere la pieire.

Treapta care urmează nu începe acum, după treapta a V-a, ci ea a început odată cu prima treaptă. Se numeşte: 6 Schimbarea vieţii ( Rom.6.4 ).

Schimbarea vieţii înseamnă înlocuirea unei haine murdare, pătate, cu haina neprihănirii lui Iisus Christos şi atunci, „îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu” (Ef. 4,24), oamenii „se vor lăsa de minciună”, se vor „cutremura de indignare, dar nu vor păcătui”, „cine fura nu mai fură”, „nici un cuvânt stricat nu le iese din gură” şi „orice fel de răutate va pieri din mijlocul lor” (Ef. 4,24-32). Dimpotrivă, vor fi „buni, miloşi, iertători” etc.

M-a întrebat odată cineva dacă există vreo diferenţă între „un om născut din nou”, descris de Evanghelie, care aşa cum se arată mai greşeşte şi el, mai păcătuieşte, şi un om care păcătuieşte fără să-i pese de Dumnezeu sau de cineva anume. Nu am avut alt exemplu să îi dau decât diferenţa dintre oaie şi porc. Dacă o oaie şi un porc cad amândoi, „din greşeală”, într-o băltoacă mocirloasă, zicea parabola, oaia se ridică imediat, se scutură şi merge mai departe, pe când porcul abia atunci se simte în largul lui şi se tăvăleşte mai bine, având plăcerea mocirlei. E adevărat, şi omul

Cap. VI: TEOLOGIE

215

convertit mai alunecă, mai cade, mai greşeşte, dar acest lucru devine accident în viaţa lui şi păcatul nu mai are nici o similitudine cu noua lui fire, pe când cine păcătuieşte cu vechea lui fire „zace în păcat” (1 In. 5,19) ceea ce, de fapt, înseamnă că „zace în ţinutul şi în umbra morţii” (Mat. 11,16).

E de prisos să mai amintesc că simbolul acestei trepte este schimbarea unei haine vechi cu una nouă, lucru amintit deja. Dar pocăinţa nu presupune numai schimbarea, ci şi rămânerea. După ce schimbarea s-a produs, Dumnezeu ne invită să rămânem cu El (Lc. 22,28), să rămânem în cuvântul Lui (In. 8,31). Dar cea mai simplă formulare a ultimei trepte a pocăinţei se găseşte în Evanghelia după Ioan 15.4 (TOB): „Rămâneţi în Mine şi Eu voi rămâne în voi. O ramură de vie nu poate produce struguri prin ea însăşi, fără să fie unită cu butucul viei. Tot aşa nici voi nu puteţi să aduceţi rod dacă nu sunteţi uniţi în Mine” (vezi şi B. în franceza curentă).

Aceasta este ultima treaptă a pocăinţei: 7. consacrarea, adică rămânerea la piciorul crucii Domnului Iisus Christos. Acolo la Golgota a rămas haina lui „fără cusătură”, „haina neprihănirii Sale”.

Soldaţii romani au tras la sorţ, pentru ea, dar ea de fapt ţi-a fost sortită ţie, chiar mai înainte ca tu să te fi născut, în această vale a plângerii. Cel ce şi-a asumat riscul căderii fiinţelor create a pregătit şi remediul întoarcerii lor. A suferit cel creat, dar a suferit şi Creatorul. Mai mult chiar: „Domnul... are o îndelungă răbdare pentru noi şi doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă.” (2 Pet. 3,9) În concluzie: 1. Pocăinţa este o adâncă părere de rău pentru păcatele săvârşite şi o continuă ferire de a le mai face.

2. Pocăinţa este trecerea prin har, de la o haină murdară la una curată. Ea, pocăinţa, este atât o lucrare de moment („nici Eu un te osândesc”), cât şi lucrarea unei vieţi întregi („du-te şi nu mai

216

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

păcătui”). Aceste expresii mă obligă la o explicaţie. Pocăinţa, ca dar ceresc, lucrează în noi aceste două lucrări: eliberează de vinovăţie şi dă putere de a nu mai păcătui. Tocmai de aceea, pocăinţa era tema principală a lui Iisus în confruntările sale cu oamenii.

3. Iuda cunoştea foarte bine treptele pocăinţei. Probabil că s-a gândit că având scara întoarcerii la îndemână nu avea cum să se piardă, dar ceva nu calculase bine. După ce l-a vândut pe Iisus, Evanghelia spune că şi-a recunoscut vinovăţia: „am păcătuit” a zis el, apoi „s-a căit” şi şi-a mărturisit chiar păcatul zicând: „am păcătuit căci am vândut sânge nevinovat!” Dar când a început să îndrepte răul, ducând înapoi cei treizeci de arginţi s-a izbit de răspunsul sfidător şi cinic al preoţilor: „Ce ne pasă nouă. Treaba ta.” Înţelegând că nu-L mai poate scăpa pe Christos de la moarte, „a aruncat arginţii şi s-a dus de s-a spânzurat”. S-a împotmolit tocmai în treapta a patra, treapta cea mai neglijată şi desconsiderată de mulţi: îndreptarea relelor. Nu prevăzuse două lucruri: nici că nu mai poate îndrepta nimic, nici că în acea situaţie nu mai rămânea cine să-l ierte, căci tocmai Cel ce l-ar fi putut absolvi de vină, murea El însuşi creând pentru Iuda vidul iertării de care fusese avertizat: „ar fi fost mai bine pentru el să nu se fi născut”.

4. Pocăinţa (metanoia) nu este un cuvânt de care trebuie să ne fie ruşine şi nici un obicei repetabil la infinit, ca o scuză a firii noastre păcătoase. Dimpotrivă, un popor încreştinat de apostoli cu sabia Duhului este dator să fie cel „dintâi în fapte bune”, „fapte vrednice de pocăinţă”, aşa cum se exprima apostolul Pavel în epistolele sale şi Ioan Botezătorul la apele Iordanului.

Cap. VI: TEOLOGIE

217

218

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

OMILETICĂ Ce este predica? „Înţelepciunea încetează atunci când singura dorinţă a omului este să fie deştept” (W. Barclay)

• PREDICA = vorbire în public, dar nu orice fel de vorbire.

Coloseni 4,6: „Vorbirea voastră să fie: 1 – totdeauna, 2 – cu har, 3 – dreasă cu sare, 4 – ca să ştiţi, 5 – cum trebuie, 6 – să răspundeţi, 7 – fiecăruia.”

Cap. VI: TEOLOGIE

219

1. „totdeauna”: Nu este uşor să fii totdeauna „în formă”, în stare să îmbărbătezi, să aduci mângâiere, sau să te dăruieşti pe tine însuţi altora.

Greutăţile vieţii te pot răvăşi, sau încovoia, fulgerul vrăşmaşilor te poate atinge, cuvintele batjocoritoare te pot clătina.

Există, totuşi, posibilităţi suficiente şi la îndemână ca acest totdeauna să rămână, să reziste, să dăinuie peste noianul de fluxuri şi refluxuri ce te atrag şi te împing spre descumpănire.

Iată câteva din aceste posibilităţi: Compară-te numai cu tine însuţi şi cu Iisus, ori de câte ori faci acest lucru. Vei rămâne astfel totdeauna în propriul tău teren şi cu acelaşi arbitru. Încercarea de a-ţi apăra caracterul este o luptă cu morile de vânt. Nu îţi va ajunge toată viaţa să macini ceva credibil. Lasă câinii diavolului să latre, iar tu predică Evanghelia, căci la aceasta ai fost chemat.

Nu te urca la amvon cu galoane pe epoleţi, nici cu decoraţii de vreun fel oarecare. Făcând aşa vei evita sigur orice „acţiune de degradare”.

Trăieşte în pace cu toţi oamenii, chiar dacă unii îţi sunt vrăjmaşi. Evită orice polemică în timpul predicii. Există adunări administrative pentru găsirea de soluţii paşnice. Cum ai putea altfel să transmiţi „vestea bună”?

Taie orice fir care îţi aduce cuvinte de amărăciune şi rupe orice legătură cu vehicularea de informaţii dăunătoare cuiva. Ştii prea bine povestea cu plămădeala.

Tot ce nu te omoară te face mai puternic. Aşa credea Nietzsche, care nu trata pacienţi. Important e să nu laşi nefolosită puterea voinţei.

Viaţa este o trăire în cercuri. Nu dispera când suferi.

Suferinţa poate aduce înţelepciune, iar înţelepciunea duce sigur la fericire. „Ca nişte întristaţi şi totdeauna suntem veseli”. Restul nu mai contează.

220

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

Să nu faci cu nebăgare de seamă nimic pentru Domnul.

Predica este un adevăr transmis prin personalitatea ta. Nu expune Scriptura la discreditare. Dacă nu crezi din toată fiinţa ta în ceea ce vrei să spui, mai bine să nu spui nimic.

2. „cu har”: Este important să poţi oferi un dar, însă este neasemuit mai important ca acel dar să aducă binecuvântare, să sature, ca un miez aburind de pâine caldă. O predică fără învăţătură, fără călăuzire, fără un conţinut consistent seamănă cu o căruţă care este bine mânată, dar e goală.

Dacă ai un meniu deosebit ca hrană la masă, nu uita în ce fel de ambianţă o să îl serveşti. Fii binevoitor şi tonifiant, chiar dacă cel ce vorbeşte vinde ieftin, iar cel ce ascultă cumpără ieftin.

Foarte adesea servirea hranei poate fi transformată într-un proces macabru de îndopare forţată, fără a fi luate în calcul nevoile mesenilor.

Nevoile oamenilor sunt pietre pe sufletul lor. Când un predicator reuşeşte să ţintească o asemenea cremene cu sabia Duhului, atunci scânteile care apar anunţă sfărâmarea pietrei.

Aceasta este însăşi menirea predicii.

Evită gândirea în zig-zag sărind des de la o idee la alta; e ca şi cum –spunea cineva- ai arunca în braţele ascultătorului o veveriţă şi l-ai forţa să o ţină acolo 50 de minute.

Stilul simplu, natural, spontan e ca o fecioară frumoasă împodobită cu flori, ce nu are nevoie de diamante. Harul este de mai multe feluri, întocmai ca florile.

După conţinut, predicile se deosebesc între ele. Explicarea unui pasaj biblic va constitui predica explicativă (expozitivă).

Prezentarea unei biografii, a părţilor importante din viaţa unui personaj al credinţei etc., va naşte predica narativă (biografică).

Expunerea unei doctrine va face ca predica să fie numită tematică (doctrinală). Un amestec dintre cele trei forme constituie predica melangică. Toate sunt meniuri diferite pe sfânta masă în casa Domnului.

Cap. VI: TEOLOGIE

221

3. „dreasă cu sare”: Este deosebit de important ca vorbirea să aibă gust, culoare, arome, să poată fi gustată chiar dacă aduce mustrare, să împrospăteze, să schimbe, să nască dorinţe noi, să mărească foamea, setea după neprihănire, să facă să vibreze toată fiinţa ta şi a celor care te ascultă.

Merită să foloseşti un limbaj bogat în imagini, vizualizând detaliile. O nuia cu frunze doare mai puţin chiar dacă este nuia.

Nu uita mustrarea lui Natan. Câte frunze!!!

Cele mai iubite texte din Scripturi sunt scrise într-un limbaj ales: 1Cor. 13; Ps. 23; Rom. 8. Ilustraţii, figuri de stil, de gândire (exclamaţia, suspensia, comunicaţia etc.) sunt parfumul ce duce la pierderea noţiunii de timp atât de benefică ascultătorului.

Repetiţia dă stilului o neasemuită încântare şi putere de percepţie.

Neliniştea, şovăirea, nesiguranţa vorbitorului ce pare uneori datorită frământării sufleteşti chiar îngrijorătoare( se întreabă şi îşi răspunde singur), redau însuşi mersul autentic al gândirii cu suişuri şi coborâşuri, precum şi unele sentimente sau reţineri temperamentale,pudoarea sau timiditatea acestuia.

Un punct de vedere nou într-o întâmplare des povestită creează ineditul. Ineditul este sare în bucate.

4. „ca să ştiţi”: Nu poţi să faci o predică adevărată fără să cunoşti foarte bine mijloacele şi scopul pentru care o faci. Îţi trebuie trei sau patru ani ca să treci prin seminar-spun teologii- şi apoi ai nevoie de încă zece ani ca să te eliberezi de el. Învăţătura sublimează în practică, altfel este moartă în ea însăşi.

Orice naştere este dureroasă, dar după ce s-a născut copilul, nimeni nu-şi mai aduce aminte de durere. Curaj, Duhul Sfânt te va călăuzi în tot adevărul.

Fericirea este un accept realist al minţii şi o descoperire a ceea ce poate fi descoperit, sau o căutare a ceea ce poate fi căutat.

222

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

Strângerea materialului, precizarea tipului de predică, concentrarea prin studiu şi meditaţie asupra temei, a ideii principale, cât şi asamblarea pieselor, seamănă mult cu pregătitul unui ospăţ care aduce bucurie tuturor.

Vorbitorul îşi va modifica stilul în funcţie de ascultători şi de ocazie, aşa încât părţile componente ale predicii să fie bine închegate, ca un tot unitar.

Pietrele cioplite bine se unesc între ele fără de var şi tencuială – zicea Cicero.

Fără tranziţii, firul discursului se întrerupe brusc şi dureros punând cugetul celor ce ascultă în suspensie şi obosindu-l pentru multă vreme.

Cunoaşterea temeinică a subiectului prin urmărirea firului roşu al ideii principale face ca tranziţiile, legăturile dintre părţi să vină de la sine, stabilind relaţii fireşti plăcut resimţite de auditor.

O pajişte luminată, încălzită şi înverzită după furtună, aromată şi împrospătată de soare, îmbietoare pentru ochi şi suflet, aşa trebuie să fie sfârşitul oricărei predici mai mult sau mai puţin furtunoase.

5. „cum trebuie”: Doctrinele trebuie predicate practic, iar îndatoririle trebuie predicate doctrinar. Vorbirea cu har şi dreasă cu sare trebuie totdeauna să lumineze, să încălzească şi chiar să ardă în suflet.

Când apostolii au început să predice Evanghelia, în oamenii ce ascultau se producea schimbarea: «după ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunşi în inimă» Fapte 2,37.

Cei doi spre Emaus au mărturisit impactul cu predica lui Iisus prin următoarele cuvinte: «ne ardea inima în noi când ne vorbea.» Luca 24,32 Predica însufleţită a diaconului Ştefan «îi tăia pe inimă».

Fapte 7,54 Explicaţia autentică izvorăşte dintr-un spirit de condescendenţă şi dragoste. Dacă explicaţia ta nu produce

Cap. VI: TEOLOGIE

223

schimbare înseamnă că ori n-a fost făcută, ori n-a fost spusă cum trebuie, ori şi una şi alta.

Vorbeşte liber comunicând cu sala, nu fi «ceteţ» ci predicator. Gesturile tale şi modularea vocii constituie 93% din ce transmiţi ascultătorilor. Un obiect în mişcare e urmărit cu mai mult interes decât unul înţepenit. Încremenirea ta va încremeni şi pe alţii.

Gesticulează dar nu face teatru, e mai mult decât greşit, e chiar dezgustător. Dacă gesturile nu vin în mod natural, renunţă la ele.

O vorbire didactică, magistral structurată şi documentată, dar rece, fără implicare afectivă e ca soarele de iarnă, care luminează dar nu încălzeşte.

Nimic nu luminează mai bine faţa cuiva decât zâmbetul.

Nimeni nu este atât de sărac ca să nu-l poată da şi nimeni nu este atât de bogat ca să nu aibă nevoie de el,zice proverbul.

6. „să răspundeţi”: Predicatorul trebuie să cunoască turma pe care o păstoreşte, dar şi frământările epocii sale, pentru că fiecare generaţie vorbeşte o limbă proprie şi se formează în propria sa cultură şi istorie.

Răspunde cu Biblia în mână acestor frământări şi vei fi ascultat!

Nu uita niciodată, oricât ai fi de precipitat, că publicul nu are numai urechi şi ochi ci şi inimă, mai ales inimă. «Cum răspunde în apă faţa la faţă, aşa răspunde inima omului, inimii omului». Aceasta este valabil şi pentru tine.

7. „fiecăruia”: Vorbeşte, zice Abraham Lincoln, încât să te înţeleagă cei mai modeşti oameni, iar ceilalţi nu vor avea nici o dificultate.

Orice cuvânt mai puţin cunoscut, dacă îl foloseşti, explică-l imediat îmbogăţind ideea şi făcându-te înţeles fiecăruia.

Cărţile clare ca şi predicile clare rezultă din expresii clare.

Fără limpezire, rufele rămân tot murdare chiar dacă au fost învârtite pe toate feţele în maşina de spălat.

224

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

Mulţi dintre copiii lui Dumnezeu trăiesc de parcă ar fi orfani. Oferă-le prin predica ta înfierea în Iisus Christos, căci «nimic nu este pe lume – scria Dostoevski – mai frumos, mai profund, mai rezonabil şi mai desăvârşit decât Christos. Şi nu numai că nu este nimic, dar spun cu încredinţare fierbinte că nici nu va fi vreodată.»

Cap. VII: ISTORIE

225

Cap. VII

ISTORIE

„Istoricitatea Noului Testament, ca şi adevărul credinţei creştine nu devin mai puţin importante pentru omenire prin faptul că sunt tăgăduite de unii, sau nebăgate în seamă de alţii.” (F.F. Bruce, „Documente care stau la baza NT”, p. 6)

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

226

CRĂCIUNUL – sărbătoarea lui Christos Unul-Născut „Christos se naşte, măriţi-L, Christos din ceruri întâmpinaţi-L Christos pe pământ, înălţaţi-vă, cântaţi Domnului tot pământul!”

(Sf. Grigorie de Nazianz)

N

u sunt un fan al chefurilor legate de festin, indiferent dacă natura festinului este religioasă sau nu. Nu mă emoţionează benefic sărbătoarea amestecată cu destrăbălarea, deci cu nelegiuirea. Dimpotrivă, detest orice amestec între sacru şi profan cu iz de sărbătoare, fie ea chiar tradiţională. „O tradiţie nesfântă -spunea Sf. Ciprian- nu este decât o greşeală veche” şi nu este nici o virtute în a stărui în ea. Dar, există totuşi şi cred că trebuie să existe, o tradiţie creştină sfântă cuprinsă în expresia paulină: „cine face deosebire între zile, pentru Domnul o face” (Rm. 14,6).

Auzisem de mic expresia „sărbătoarea Crăciunului” şi mi se explicase că era sărbătoarea naşterii lui Christos. Fratele meu mai mare, în ajunul Crăciunului, mergea „cu craii” cum se spune la noi în Ardeal, adică mergea la colindat într-o echipă de tineri frumos costumaţi şi bine pregătită pentru a actualiza evenimentele petrecute la naşterea Mântuitorului. Asistam „cu gura căscată” la repetiţiile ce se făceau în casă la noi. Reţineam, fără să înţeleg, că păstorii duceau daruri Pruncului nou-născut şi I se închinau.

Un păstor zicea: „Eu am douăzeci de oi voi duce un miel sau doi.”

Altul adăuga:

Cap. VII: ISTORIE

227

„Iată şi eu am vreo zece îi voi duce un berbece.” Şi în final, alt păstor concluziona: „Aşa-i la noi rânduiala, să ne plătim zeciuiala”.

Târziu am înţeles că creştinismul părinţilor noştri, fiind întemeiat de apostoli păstra sistemul zeciuielii şi în biserica lui Christos, dar nu după rânduielile levitice, ci: „după rânduiala lui Melhisedec”.

Tot de sărbătoarea Crăciunului ascultam şi învăţam colinde, care după o vreme m-au uluit prin subtilitatea teologică a conţinutului lor. Ştim că la al treilea sinod ecumenic, conducătorii religioşi daco-romani de la Dunăre s-au împotrivit condamnării lui Nestorie şi aceasta nu pentru că patriarhul ar fi avut întru totul dreptate ci pentru că sinoadele şi contra-sinoadele cu anatemele şi contra-anatemele lor, le produceau dezgust, dat fiind faptul că disputele apăreau prin folosirea termenilor nebiblici cu privire la formulările teologice. Unii susţineau că Fecioara Maria a născut pe Dumnezeu, alţii că pe Dumnezeul-Om, alţii că pe omul Iisus şi deşi exista adevăr în toate expresiile folosite, puteau apărea erori în unele de felul: a naşte pe Dumnezeu înseamnă a fi mai mare decât El, sau născându-se doar omul Iisus, ar fi fost negată divinitatea Lui. Părinţii noştri au găsit o soluţie mai înţeleaptă.

Colindele lor de Crăciun, folosesc expresii biblice, într-un înţeles simplu şi real, în concordanţă cu revelaţia, ca în versurile următoare: „Fecioara Maria naşte pe Mesia”, cu precizarea că, „Mesia cel din vecie” era cel născut din Fecioară. Expresiile acestea (fiind biblice) nu deranjau nici pe goţii arieni ce ne cotropiseră ţara, nici pe Nestorie, nici pe adversarii acestuia.

De aceea chiar termenul de „Crăciun” care este o construcţie a creştinismului arhaic daco-roman, nu vine nici de la „creatio” (creaţie sau naştere), sau vulgarul „creation” – „creatiun” – „creciun” cum propuneau lingvişti ca Ovid Densusianu, Alex.

Graur, sau Alex. Rosetti (pentru că nu există corespondent în

228

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

dialectele cunoscute) nici de la buturuga numită „crencia” ce se ardea în noaptea de Crăciun, cum propunea albanezul E. Cabej, ci termenul „Crăciun” ca şi englezescul „Christmass” are aceeaşi semnificaţie de „sărbătoarea lui Christos”. Iată cum: orice cercetător atent, al literaturii patristice, va descoperi aproape la tot pasul sintagma „Christos Unul-Născut” (acel „monogenes” din In. 1,14 şi In. 3,15) ori de câte ori era vorba de întruparea Mântuitorului. Chiar şi în anul 325 după Christos, în formularea Crezului creştin, se face menţiunea: „şi în unul Domn Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut…”.

Cuvântul „Crăciun” este format din expresia de mai sus prin prescurtarea ei în două cuvinte „Christos unul” aşa cum termenul Dumnezeu e format din Domine Deus (Domnule Zeu) prin Domne-deu, Dumne-deu, Dumnezeu. Să urmărim crearea cuvântului pentru sărbătoarea naşterii lui Christos unul născut: Christos- unul, Christs-unul, Crăsts-unul, din care în dialectul daco-român se va forma Crăciunul, în dialectul aromân se va forma Crătsunul,iar în cel megleno- român Cărtsunul. Nu degeaba, colindele strămoşilor noştri zic: „S- a născut Sfântul Crăciun” adică Sfântul Christos (Unul Născut), conform Evangheliei: „Şi a născut pe Fiul său Cel Unul Născut” (Lc. 2,7).

Că termenul „Crăciun” a fost elaborat de strămoşii noştri daco-romani odată cu cel de „Dumnezeu” ne-o dovedeşte asocierea zeului-moş al păstorilor cu evanghelicul „Păstorul cel bun”(In. 10,11).

Romulus Vulcănescu ne prezintă următorul colind ce aminteşte că divinitatea principală a păstorilor era Zeul-Moş: „pe cel câmp verde-nflorit/ holirunda, lerul Doamne/ paşte-mi o turmă de oi/ dar la oi cine-mi şedea/ şedea-mi Zeul-Dumnezeu /şi-mi şedea pe-un buciumaş/ şi-mi zice-ntr-un fluieraş/cum îmi zice oi îmi strânge/ cum îmi trage oi întoarce”. Ciobănaşul-moş, precizează acelaşi autor, este înfăţişat iconografic ca Păstorul cel bun din Evanghelie. Chiar în vremuri nu prea depărtate de noi,

Cap. VII: ISTORIE

229

ciobanul Petrache Lupu s-a exprimat că „a văzut pe Moşul” referindu-se la Dumnezeu. Deci expresia Moş Crăciun, în zilele noastre semnifică pe „Dumnezeul Christos unul născut” şi reprezintă cea mai limpede formulare biblică şi pastorală ce exclude orice posibilitate de interpretare ariană sau nestoriană, sau theotokiană, nefolosită de Sf. Ioan Gură de Aur. De la părinţii noştri, termenul de Crăciun, a fost împrumutat de vecinii slavi („Kraciun”, slavii depărtaţi de noi nu îl au) şi unguri („Karacson”, se citeşte Koracion). „Nu poate fi nici cea mai mică îndoială- scrie Romulus Vulcănescu – că locul lui de baştină (al termenului „Crăciun”) este domeniul etnic românesc – care îl cunoaşte- ca termen comun pentru toate dialectele şi singurul existent pentru a designa naşterea lui Christ” În ceea ce priveşte accentul pus pe Unul născut în acea epocă, este justificat atât de existenţa arianismului, a platonismului cât şi a situaţiei religioase din imperiul acelei vremi. „Numeroasele sincretisme religioase – scrie Mircea Eliade – misterele, avântul teologiei creştine a Logosului, simbolismul solar aplicat atât Împăratului cât şi Imperium-ului, ilustrează fascinaţia exercitată de noţiunea Unului şi de mitologia Unităţii.”

Merită amintit aici „Unul” (to En) din neoplatonismul acelei vremi folosit în desemnarea lui Dumnezeu. „Se poate vorbi – adaugă autorul amintit – de un «creştinism cosmic» pentru că misterul christologic este proiectat în întreaga Natură.” Însuşi evenimentul întrupării Mântuitorului este descris biblic la scară cosmică. Îngerul anunţă: „astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitor” (Lc. 2,11 – TOB). Iată uluitoarea taină a întrupării: - „astăzi”, adică în acea zi Iisus intra în timp.

- „în cetatea lui David” – adică Iisus intra în spaţiu.

- „s- a născut” – adică Iisus intra în materie.

Cu adevărat, eveniment cosmic, unic, de dimensiuni impresionante şi cu consecinţe veşnice, descris de Noica astfel:

230

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

„ întâi Dumnezeu face posibilă mântuirea şi apoi omul va tinde să se mântuiască; întâi universalul se particularizează şi apoi individualul se va ridica la universalitate. Se degradează astfel divinul? Dimpotrivă se desăvârşeşte. Desăvârşirea înseamnă ca o esenţă în puritatea ei, să suporte prezenţa sensibilă… Dumnezeu e desăvârşit când poate lua asupră-şi umilinţa întrupării, adică abstracţiunea pură devine senzaţie şi certitudine sensibilă, întru Christ.”

De aceea, în faţa unui atât de măreţ eveniment nu putem să ne prezentăm decât cu daruri: de mulţumire, de bucurie, de laudă, de rugă şi de colind. „Slavă lui Dumnezeu în cerurile preaînalte, iar pe pământ pace şi bună învoire între oameni” (Lc. 2,14 – TOB), e cântecul îngerilor pe dealurile Betleemului, e cântecul păstorilor din Migdal-Eder în drumul lor spre Prunc şi apoi spre templul din Ierusalim, e cântecul străbunilor noştri pe meleaguri daco-romane, în sărbătoarea lui Christos, Unul născut, care „pentru noi oamenii, şi a noastră mântuire s-a pogorât din ceruri şi s-a întrupat din Maria Fecioara şi de la Duhul Sfânt”.

Vladimir Lossky comentează acest eveniment astfel: „Acel kairos al lui Christos, momentul Său, va depinde de voinţa omului… Consimţământul smerit al Fecioarei a permis Cuvântului să devină trup. Maria rămânea liberă să accepte sau să refuze. Întreaga istorie a lumii, orice împlinire a planului divin, a depins de acest răspuns omenesc liber: «Iată, roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău» (Lc. 1,38)”.

Prin acceptul ei, Maria s-a gândit o clipă la bucuria Liei (Leei), când roaba acesteia l-a născut pe Aşer. „Ce fericită sunt, a zis Leea, căci femeile mă vor numi fericită” (Fc. 30,13) şi a înţeles că şi ea simţea o bucurie asemănătoare. Apoi şi-a adus aminte de cântarea Deborei cu privire la Iaela, care venise „în ajutorul Domnului”, «Binecuvântată să fie între femei Iaela... binecuvântată să fie ea între femeiele care locuiesc în corturi» (Jud. 5, 24) şi la doar câteva zile Elisabeta «i- a strigat cu glas

Cap. VII: ISTORIE

231

tare: Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecului tău» (Lc. 1,42) Nu ştiu câţi sărbătorim pe Christos Unul născut, şi câţi Dyonisiacele şi Saturnaliile deşănţate ale romanilor. Nu ştiu câţi postim în această lună, în gest de ofrandă pentru Născutul în ieslea Betleemului şi câţi ne certăm, ne batem sau ne omorâm în aceeaşi lună, batjocorind pe acelaşi Christos, spre «veselirea adâncurilor Iadului», ca să folosesc expresia părintelui Gala Galaction. Ştiu însă ceea ce vă împărtăşesc şi dumneavoastră şi ce am primit şi eu de la străbunii mei, şi anume că, în noaptea aceea de taină, în plin mister, cum spune colindul, un singur lucru trebuie să ne stăpânească inimile, şi anume: «Christos se naşte, măriţi- L, Christos din ceruri întâmpinaţi-L!, Christos pe pământ, înălţaţi-vă, cântaţi Domnului tot pământul!»

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

232

Geometria unei nopţi fierbinţi: Triunghiul Ghetsimani, sau noaptea fierbinte a lepădării „Cel ce va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cel pe care ea va cădea, îl va zdrobi” (Mat. 21,44 – BVA)

N

oaptea din 12 spre 13 Nisan a anului 4031 de la Creaţie. În acel an, Sanhedrinul transferase sărbătoarea Paştelor pentru a nu cădea într-o zi de Sâmbătă (sf. Ioan Gură de Aur). Căldură apăsătoare, neobişnuită pentru o seară de aprilie înainte de miezul nopţii. Un tânăr între 13 şi 16 ani, orfan de tată, acum dormea după multe zile friguroase, învelit doar într-un cearşaf, alături de o veche presă de ulei. Presa se afla în mijlocul unei frumoase grădini de măslini, la răsărit de zidurile Ierusalimului. Tânărul se numea Ioan, dar nu ştim cine îl poreclise „Marcus”, nume roman ce însemna „Fricosul”. Se culcase cu toate ferestrele uitate deschise şi adormise adânc după o lungă zăbovire cu prietenii.

Trecuse de miezul nopţii, când fu trezit de zăngănitul unor săbii şi zgomotul răguşit al unor voci ce păreau că vin din adâncul grădinii. Învelit în cearşaf, se ridică din pat şi porni spre locul unde lumina făcliilor agitate îi aduceau în faţa ochilor o scenă impresionantă.

Văzu silueta înaltă a lui Iuda, pe care prietenii îl numiseră Iscarioteanul (ce putea însemna fie „omul din Cariot”, fie „omul minciunii”) apropiindu-se de Iisus înconjurat de aprozi, irodiani, mercenari şi preoţi de la Templu. Privi surprins momentul sărutării, apoi îngrozit observă cum cineva lega strâns mâinile

Cap. VII: ISTORIE

233

Învăţătorului. Fuga ucenicilor i se păru de neconceput iar îndrăzneala lui Simon zis Petru (Piatră) de a lovi cu sabia nu doar îl uimi ci îl şi răzbună.

Trăi pe loc impresia că visează, când îl văzu pe Iisus îmbrâncit, aproape târât spre ieşirea ce ducea la poarta Ierusalimului. Mut de indignare şi de durere încercă să se apropie de El, dar simţi în acelaşi timp cum o mână străină se încleştase în jurul umărului său. Cearşaful ce se strângea între degetele străinului începu să-l incomodeze. Ca trezit din somn, se sperie, se descotorosi de învelitoare, şi începu să alerge gol spre „Teascul celor opt” din mijlocul livezii de măslini. Abia ajuns în culcuşul lui îşi aminti porecla batjocoritoare, Marcu, adică Fricosul, pe care o primise, şi frământat de cele întâmplate nu mai dormi toată noaptea. Era nedumerit că Iuda pornise înainte împreună cu iereii Templului şi întorcea din când în când capul spre Iisus ca şi cum s-ar fi aşteptat la o minune. Tot atunci tânărul Marcu desluşise în semiîntunericul de lună plină figura abătută şi tristă a lui Petru urmând de departe gălăgioasa ceată ce se îndrepta spre marginea grădinii de măslini.

Unde se duceau toţi aceştia? De ce sărutase Iuda pe Iisus şi ce avea de gând cu Învăţătorul? Îşi făgădui că nu va uita niciodată acea noapte fierbinte.

Ce se întâmpla însă în aceeaşi noapte în curtea Marelui Preot Caiafa? Iisus era dus mai întâi la Ana, fostul arhiereu şi socrul celui în drept atunci. O, de ar fi văzut tânărul Marcu scena pe care o va povesti Petru mai târziu cu lacrimi în ochi.

Iisus, legat strâns de mâini, stătea înaintea Marelui Preot „şi unii au început să-L scuipe, să-I acopere faţa, să-L bată cu pumnii, să-L pălmuiască”. Iar peste toate aceste lovituri, cele mai grozave nu veneau de la aceşti nelegiuiţi ci de la un chip curat şi simplu de pescar. Acesta totdeauna repezit şi încăpăţânat, acum ca ieşit din minţi, bolborosea blesteme şi jurăminte de care nici el nu se crezuse în stare. Zicea că nu Îl cunoaşte, că nu L-a văzut niciodată şi nici nu înţelege de ce îl întreabă ei despre Iisus. Întâlni totuşi

234

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

privirea tristă şi binevoitoare a Învăţătorului său, şi în acelaşi timp simţi o durere sfâşietoare în adâncul sufletului. Gheara nerecunoştinţei sale îi zgâria inima şi avu atunci „amintirea dureroasă că Iisus s-a rugat pentru el să nu i se piardă credinţa”. „O fierbinţeală soră cu moartea îi ardea faţa încruntată, de parcă ar fi stat nu la foc, ci la gura Gheenei. Se simţea topit într-o sfârşeală de patimă şi de căinţă, într-o istovire pe care n-o mai putea îndura” (Giovanni Papini). Se ridică şi părăsi curtea împleticindu-se sub povara durerii şi începu să plângă mergând în noapte spre măslinii Ghetsimanilor. Căută locul unde se rugase Iisus şi „căzu în acel loc pe faţa sa” plângând cu amar. Nu îl urâse niciodată pe Învăţător, nici măcar nu se supărase vreodată pe El, deşi Acesta îl mustrase destul de aspru uneori. Nu de Iisus se lepădase el batjocoritor, ci temându-se de clipa morţii, de ea se lepădase el de fapt. Oare va înţelege Iisus acest lucru? Oare îl va ierta El vreodată? De ce dormise atunci când trebuia să se roage împreună? De ce prin somn şi neglijenţă, el, repezitul de Petru deschisese calea spre păcatul cel mare?

Iisus vorbise de încercarea de foc prin care ucenicul său încăpăţânat trebuia să treacă. Ştia cât de fierbinte va fi pentru el acea noapte de 12 spre 13 Nisan a anului 4031 de la Creaţie, deşi răcoarea dinspre dimineaţă semăna mai mult a iarnă decât a primăvară. El, Petru care scosese demoni şi vindecase bolnavi când fusese trimis de Iisus, cu ceilalţi ucenici, doi câte doi, acum, temându-se de moarte fugea din faţa ei ca un laş. Cât de ticălos îşi simţea sufletul, aceasta, numai Dumnezeu ar fi putut să vadă.

Pe când Petru, zis Piatră, îşi sfărâma firea veche în Ghetsimani, în curtea Marelui Preot Caiafa se mai petrecea ceva deosebit. Din nou silueta înaltă a lui Iuda se văzu făcându-şi loc prin mulţime, aruncând înaintea ierarhului arginţii, dezvăluind astfel răutatea şi viclenia preoţilor de la Templu, care se înţeleseseră în ascuns cu un vânzător de suflete. „Am păcătuit, striga Iuda, căci am vândut sânge nevinovat!”. „Ce ne pasă nouă, treaba ta” răspunseră batjocoritor preoţii, iar Iuda plecă gemând şi

Cap. VII: ISTORIE

235

gesticulând dar nu spre Ghetsimani ca Petru, ci tot înaintea lui Iisus spre dealul Golgotei. Pe drum s-a spânzurat.

Când peste 7-8 ore în aceeaşi zi, pe acelaşi drum, trecea sub povara crucii Mântuitorul lumii, convoiul care Îl ducea, s-a oprit în faţa unei privelişti înspăimântătoare. „Povara celui spânzurat rupsese frânghia şi în cădere corpul său era sluţit şi mutilat îngrozitor. În dreptul lui Iuda părea că ziua cea mare a răsplătirii începuse”. (E.G. W. – F. A. 1,16-20) Acestea sunt cele trei personaje ale Ghetsimanilor. Acesta este triunghiul Ghetsimani: 1. Ioan zis Marcu, adică Fricosul (F.A. 12,25); 2. Simon zis Petru, adică Stâncosul (In. 1,42) 3. Iuda zis Iscarioteanul, adică omul minciunii (Mt. 10,4) Peste ei a trecut noaptea fierbinte a lepădării. În mijlocul acestui triunghi, şi-a aşezat postamentul „scara spre cer a lui Iacob” adică Domnul Iisus Christos. În această noapte fierbinte a Ghetsimanilor, Marcu (Fricosul) şi-a lepădat învelitoarea în mâna soldatului mercenar dezgolindu-şi trupul; Iuda, (omul minciunii) şi-a dat jos masca obişnuită dezvelind hidoşenia inimii sale perverse; Petru (Stâncosul) întors din curtea Marelui Preot Caiafa şi-a dezbrăcat „firea pământească” plângându-şi cu amar nechibzuinţa şi nevegherea. Între aceste dezbrăcări ale celor trei, Domnul Iisus Christos, în mijlocul acestui triunghi îmbrăca, da, îmbrăca, haina ruşinii şi a batjocorii omeneşti, haina suferinţei mânjită de păcatele, multele noastre păcate, punându-Se astfel pe Sine în rândul celor fărădelege (Is. 53,12). Între un fricos, un om al minciunii şi un încăpăţânat, între învelitoarea zvârlită a lui Marcu, între sărutul ciumat al lui Iuda şi între vorbele de tăgadă ale lui Petru, Iisus îşi ştergea cu dificultatea mâinilor legate sudoarea de sânge de pe frunte şi faţă. În acea noapte fierbinte, cel ce mergea după Iisus, Petru, a căzut, s-a prăvălit peste „stânca veacurilor” şi-a zdrobit vechea fire, şi a devenit un alt Petru (Mt. 21,44). Din piatra aceasta

236

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

zdrobită au curs şiroaie de lacrimi purificatoare ale căinţei.

Evanghelia spune că: „a plâns cu amar”. În acea noapte fierbinte, peste cel ce mergea înaintea Mântuitorului lumii, Iuda, a căzut Stânca – Christos, şi l-a spulberat(Mt. 21,44). „Locuinţa lui a rămas pustie şi nimeni nu a mai locuit în ea” (F.A. 1,20). În aceeaşi noapte fierbinte, un tânăr fricos, Ioan zis Marcu, ce pornise şi el în urma lui Iisus, s-a speriat şi a fugit, amânându-şi astfel căderea firii sale peste Stâncă. Mai târziu, în Perga Pamfiliei (F.A. 13,13), va mai fugi o dată de aceeaşi situaţie întorcându-se la Ierusalim. Când însă l-a întâlnit pe Petru, pietrosul de altădată, şi au retrăit amândoi amintirile nopţii aceleia fierbinţi a Ghetsimanilor, când i-a povestit Petru nu despre două, ci despre trei fugi (prin tăgăduire), Marcu s-a căit şi el de fugile lui, de ezitările lui şi consternat şi-a încredinţat tinereţea cu totul lui Christos. Într-o zi, l-a luat pe Petru de mână, l-a dus în port, s-au îmbarcat amândoi într-o corabie şi au plecat la Roma. Acolo Petru vorbea mulţimii iar Marcu scria predicile lui, cum ceruseră ascultătorii (Papias din Hierapolis). Împreună, cei doi, care au trecut prin noaptea fierbinte a lepădării de sine, au scris cea mai simplă, cea mai veche şi cea mai frumoasă Evanghelie, numită până azi, „după Marcu” deşi era a lui Petru. Totul în această Evanghelie, se petrece îndată, adică tumultuos, dinamic, clocotitor, ca temperamentul sangvin al lui Petru. Încă din primul capitol cuvântul îndată e folosit de 8 ori, tânărul Marcu notând vrăjit cuvintele pline de farmec ale bătrânului pescar. Firi deosebite şi totuşi asemănătoare, cei doi, prin diferenţa de vârstă, şi prin dezbrăcarea de vechea fire devin tată şi fiu. Aşa îl numeşte Petru pe Ioan zis Marcu: „fiul meu” (1 Pet. 5,13).

Noaptea aceea fierbinte a Ghetsimanilor a trecut. Marcu, Petru şi Iuda nu mai sunt. Însă, astăzi ca şi atunci, există Iisus Christos, Stânca veacurilor, şi un nou Paşte, ce ne duce în fiecare an în grădina de măslini a Ghetsimanilor.

Cap. VII: ISTORIE

237

Oare a fost, este sau va fi şi pentru noi o astfel de noapte? Se poate ca acest lucru să aparţină doar spaţiului geometric al vieţii fiecăruia.

Totul depinde de locul oferit lui Iisus în acest spaţiu. Un lucru ce l-a prima vedere pare nesemnificativ, rămâne totuşi valabil pentru eternitate: înainte de a rosti şi anul acesta primul Christos a înviat! nu uita că El a murit şi pentru tine.

Iar Apostolul adaugă: „Christos, Paştele nostru, a fost jertfit, să celebrăm deci sărbătoarea nu cu aluatul cel vechi, nici cu un aluat de răutate şi perversitate ci cu azimi de curăţie şi de adevăr” 1 Cor. 5,7-8 (TOB).

238

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

Conştiinţă... nu doar libertate de conştiinţă „Un popor, ca şi orice om în parte, atâta preţuieşte cât a înţeles din Evanghelie şi cât poate să urmeze învăţăturii lui Iisus.”

(Simion Mehedinţi)

D

acă eşti român cu adevărat, nu doar născut ci şi DEVOTAT neamului românesc, nu se poate să nu iubeşti ORTODOXISMUL cu secolele lui de frământări şi căutări, ortodoxismul marilor voievozi români, continuatori ai dispărutului Imperiu Roman de Răsărit.

Neagoe Basarab, Constantin Brâncoveanu, Vasile Lupu sunt doar câţiva dintre „voievozii luminaţi şi iubitori de strălucire”, priviţi ca „urmaşii cezarilor bizantini”, ai împăraţilor „încununaţi” de Dumnezeu ca „basileis” (N. Iorga).

Bizanţ după Bizanţ, vor zice toţi românii iubitori de cultură şi tradiţie, într-o vreme când turcii legau şi dezlegau în ţinuturile româneşti.

Nu se poate să fi uitat că Ştefan cel Mare, sfinţit în ochii poporului său, aducea în cetăţile româneşti pe Maria de Mangop – ca soţie – descendentă din comnenii Trapezunt-ului, pecetluind astfel un nou Bizanţ într-o ginte latină în aceeaşi sferă de influenţă a Constantinopolului.

N-ai cum să uiţi să iubeşti ortodoxismul răsăritean aplecat ocrotitor peste crezul niceo-constantinopolitan, suferind chiar „anatema” şi despărţirea de întregul Apus, numai să nu ştirbească vreo slovă din măreţia formulărilor ecumenice ale „simbolului-credinţei”, „adunate din toată Scriptura” după

Cap. VII: ISTORIE

239

mărturisirea Sf. Ciril al Ierusalimului în cateheza a IV-a, apărând astfel în douăsprezece articole „toată constituţia creştinătăţii”.

Nu se poate să nu iubeşti ortodoxismul românesc cu „Biblia de la 1688” numită şi „Biblia Şerban Cantacuzino” ce apare doar la 77 de ani după „Biblia regele Iacob” (vestita King James a englezilor) plasând naţiunea română imediat după cea mai renumită naţiune europeană în ceea ce priveşte acribia traducerilor sfinte.

Nu se poate să uiţi de Alexandru cel Bun, care după ce a consolidat ortodoxismul în Moldova, şi-a dovedit credinţa prin fapte ocrotind husiţii alungaţi din ţara lor, cu tot riscul de a supăra pe regii Poloniei şi Ungariei, care nu prea aveau aceeaşi părere.

Cum altfel ar fi putut fi numit „cel Bun” – scriu hrisoavele – dacă nu ar fi ocrotit nişte bieţi pribegi? (oraşul Huşi stă mărturie până în zilele noastre) Dacă eşti român cu adevărat, nu doar născut ci şi ATAŞAT neamului românesc, nu se poate să nu iubeşti CATOLICISMUL cu latinismul strămoşilor noştri, pomenit de Papa Inochentie III tânărului valah, Ioniţă cel Frumos, pe-atunci rege al statului Româno-Bulgar.

Nu se poate să nu iubeşti catolicismul care ne-a dăruit pe Muşata (Frumoasa), minunata bunică a lui Alexandru cel Bun şi străbunica lui Ştefan cel Mare, întemeietoarea dinastiei muşatinilor. Ţările Române n-au fost niciodată în afara Europei – scria G. Călinescu. Şcolile catolice şi curţile Franţei şi Italiei au creat „un model de principe al Renaşterii” cum era numit Petru Cercel (fiul lui Pătraşcu cel Bun) într-o carte contemporană lui. Ajunsese poliglot, cunoscător a douăsprezece limbi, „se delecta mult cu poezia, compunând chiar o istorie în versuri”, iar prof. Şt. Pascu îl numeşte chiar „mândrul exemplar al Renaşterii româneşti”.

Nu se poate să fi uitat că stolnicul Constantin Cantacuzino, marii cronicari moldoveni, Grigore Ureche, Miron Costin şi chiar Dimitrie Cantemir, s-au format la şcolile catolice poloneze sau

240

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

italiene. Istoricul bisericesc, Eusebie Popovici, aminteşte faptul că Miron Costin „şi-a dat copiii să înveţe în şcoala catolică” înfiinţată la Iaşi în ultimul pătrar al secolului XVII, aşa numitul „Colegiu catolic”. Din aceste şcoli latineşti de pretutindeni a venit încredinţarea, afirmată, dar încă nedemonstrată că originea tuturor românilor este latină. Însuşi Nicolaus Olahus (Valahul, Românul) ajuns în vârful ierarhiei Bisericii Catolice din Ungaria, deşi avea mamă maghiară, nu şi-a uitat obârşia românească a tatălui şi nici poporul acestuia, mândrindu-se cu numele său de valah şi scriind în latineşte pentru întregul Apus că: „Moldovenii au aceeaşi limbă, obiceiuri şi religie ca şi muntenii...Limba lor şi a celorlalţi români a fost cândva romană ca unii care sunt colonii de romani”.

Nu se poate să nu iubeşti catolicismul atunci când citindu-l pe Eminescu afli că: „Toate popoarele care posedă o înaltă civilizaţie astăzi, dacă nu sunt, au fost mult timp măcar, catolice”.

Poate acest lucru a cântărit foarte greu în mintea lui Petru Şchiopul (un nepot al lui Petru Rareş) şi a mitropolitului Gheorghe Movilă, care şi-au dorit catolicizarea Moldovei.

Dacă eşti român cu adevărat, nu doar născut ci şi RECUNOSCĂTOR neamului românesc, nu se poate să nu iubeşti PROTESTANTISMUL cu psaltirile sale, cu Palia de la Orăştie, cu Despot Vodă, Iancu Luteranul (domnitori ai Moldovei) şi rotundele litere latine, nici glagolitice, nici chirilice şi nici greceşti.

Nu se poate să fi uitat că numele tău „român” şi nu „rumân” a fost tipărit pentru prima oară la Orăştie în 1582.

Prima traducere în româneşte a Vechiului Testament folosind Biblia Hebraica şi Septuaginta grecească numit în aceasta şi „Palaia Diateke” de unde şi expresia românească „Palia” s-a făcut prin grija episcopilor români protestanţi. Istoria nu i-a uitat pe Gheorghe de Sângeorz, pe Pavel Tordaş şi Mihail Tordaş care prin strădania lor s-au îngrijit să apară Sfintele Scripturi în limba română la doar câteva decenii după faimoasa traducere germană a

Cap. VII: ISTORIE

241

lui Luther. Aceşti protestanţi din Ardeal au rămas români cum englezul a rămas englez şi germanul german şi după renunţarea la catolicism în favoarea protestantismului.

Nu se poate să nu fi citit drama „Despot-vodă” a lui Vasile Alecsandri. Eroul dramei, domn al Moldovei (grec după mamă, dar pretins vlăstar de domn moldovean după tată) trecut în tinereţe la protestantism şi devenit domnitor, ajunge în mai puţin de 3 ani să corespondeze cu marele Melanchton (colaboratorul lui Luther) intenţionând întemeierea unei „biblioteci a palatului” de felul celebrei „Corvine” din Budapesta şi a unei Academii de nivel superior. Dan Zamfirescu ne aminteşte că acest domn al Moldovei a făcut să răsune cel dintâi în cuvinte răspicate pe meleagurile noastre mândria descendenţei romane. ,,Şi cu aceasta – spunea Despot Vodă referitor la scuturarea jugului turcesc din toate ţările române – ne vom face cunoscuţi lumii întregi ca adevăraţi romani şi coborâtori din aceea, iar numele nostru va fi nemuritor şi vom fi iarăşi imaginea părinţilor noştri”.

Nu se poate să nu iubeşti protestantismul care în întreaga lume creştină a provocat traducerea liturghiei şi a Sfintelor Scripturi în limbile popoarelor, nu doar pentru a fi cântate ci şi pentru a fi înţelese şi trăite de toţi.

Dacă eşti român cu adevărat, nu doar născut ci şi SLUJITOR neamului românesc, nu se poate să nu iubeşti GRECO-CATOLICISMUL cu suferinţele lui, nevoile şi jertfele lui pentru restabilirea demnităţii noastre în faţa lumii întregi.

Odată cu înfiinţarea şcolilor de la Blaj – de limbă latină şi chiar română – s-a deschis drumul spre Sâmbăta Mare, Viena şi Roma, pe unde au pribegit tineri ardeleni cu traista plină de documente despre neamul lor, pentru a închide orice gură batjocoritoare a cotropitorilor noştri de orice fel şi din orice timp.

Nu se poate să nu iubeşti greco-catolicismul românesc, pentru că prin efortul cărturarilor săi nu doar s-a afirmat originea noastră romană – cum făcuseră alţi patrioţi români, amintiţi

242

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

anterior – ci s- a demonstrat acest lucru, astfel că până astăzi „Istoria cea pentru începutul românilor în Dachia” a lui Petru Maior este a doua Biblie pentru orice român „capabil să simtă fiorii” mândriei naţionale la singura rostire a cuvântului Traian.

Sextil Puşcariu, profesor universitar şi preşedintele „Frăţiei ortodoxe române” era fascinat de spiritul Şcolii Ardelene (greco-catolice) scriind pentru toate veacurile: „Petru Maior, Gheorghe Şincai, Samuil Micu Clain şi tovarăşii lor au săvârşit minunea resurecţiunii (învierii) poporului român şi au imprimat direcţia în care avea să se dezvolte spiritul public în tot cursul deceniilor următoare”.

Ei au atins „o coardă existentă şi cea mai puternică a sufletului nostru: firea noastră romanică”. ,,Şi astfel deodată – scrie N. Iorga, şi tu nu ai voie să uiţi acest lucru – se ridică perdeaua greoaie de dispreţ, de sărăcie şi umilinţă care ne acoperea. Aureola Romei înconjura fruntea ţăranului robit, a boierimii supuse tuturor poftelor turceşti.

Orice-am fi ajuns să fim, era ceva aşa de mare să avem o obârşie romană!”

Nu se poate să nu iubeşti greco-catolicismul, doar cu gândul la Gheorghe Lazăr, Simion Bărnuţiu, August Treboniu Laurian ş.a.m.d. „Rămâneţi credincioşi – scria şi rostea Simion Bărnuţiu pentru românii de pretutindeni – numelui şi limbii noastre, apăraţi-vă ca fraţii, cu puteri unite, în pace şi în resbel. Vedeţi cum ne-am luptat noi pentru limba şi romanitatea noastră, luptaţi-vă şi voi şi le apăraţi ca lumina ochilor voştri”.

Dacă eşti român cu adevărat, nu doar născut ci şi CREDINCIOS neamului românesc, nu se poate să nu iubeşti NEO-PROTENSTATISMUL cu paleocreştinismul său adunat în case de rugăciune ca în primele secole creştine, cu „ardoarea primară a micilor comunităţi recrutate cu grijă, unde creştinii se supravegheau şi se edificau reciproc, când sufletele trăiau în aşteptarea revenirii apropiate a Mântuitorului” (Preot Iulian

Cap. VII: ISTORIE

243

Constantinescu), cu pietismul, forţa sa morală, cu principiile sale de viaţă universal valabile cu „potirele lor de lemn, dar cu inimile de aur”.

Nu se poate să nu iubeşti neo-protestantismul întors la „vechiul creştinism românesc” (N. Iorga), la „creştinismul arhaic românesc” (Simion Mehedinţi) sau la „creştinismul daco-roman” (Pr. Mircea Păcurariu) de pe vremea Sf-lui Irineu care scria: „unii postesc o zi, alţii două, unii mai multe, alţii patruzeci de ore (înainte de Paşte), dar cu toată această varietate, creştinii trăiau în pace... căci deosebirea în felul de a posti dovedeşte o şi mai mare unitate de credinţă”.

Marii reformatori români: preoţii Iosif Trifa, Tudor Popescu, Benedict Iliescu şi călugărul Dumitru Cornilescu, sau mireni cu harismă ca: Traian Dorz, Nicolae Moldoveanu (din Movileni de Tecuci) şi mulţi alţii, au revigorat butucul în care apostolii primului secol ne- au altoit credinţa străbună.

Recapitulând cele spuse, nu e dificil să înţelegem că ORTODOXISMUL ne-a închegat şi păstrat ca fiinţă naţională, CATOLICISMUL şi PROTESTANTISMUL ne-au luminat sufletele universalizându-ne, GRECO-CATOLICISMUL ne-a redat demnitatea romană, iar NEO-PROTESTANTISMUL ne-a renăscut spre vieţuirea evanghelică. Şi toate acestea s-au petrecut cu unul şi acelaşi minunat personaj: poporul român şi cu una şi aceeaşi credinţă, cea creştină. În încheiere, aş adăuga că, dacă citind această istorie scurtă dar adevărată a spiritualităţii noastre româneşti, va îndrăzni cineva să susţină că „nu suntem în Europa”, s-ar putea să aibă dreptate. Într-adevăr nu suntem încă, şi aceasta nu din vina noastră ci a altora, însă va trebui să adăugăm imediat şi fără şovăire adevărul că: „Europa este în noi” şi aceasta nu datorită altora ci datorită nouă şi sufletului nostru românesc.

Iar dacă în urma acestei lecturi, ţi-e inima răvăşită şi apăsată de ranchiună împotriva fratelui tău, doar pentru că gândeşte sau a gândit altfel decât tine (creştinismul), dă-mi voie să-ţi spun că în

244

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

acest caz nu eşti nici român adevărat şi nici creştin adevărat, ci poate un biet bigot, ignorant sau şi mai rău fundamentalist, ce mărturiseşte cu fapta că nu cunoaşte nici pe Christos şi nici Evanghelia Sa. Nu fără amărăciune, în sufletul lui, a scris etnologul savant Simion Mehedinţi, următorul gând referitor la creştinismul românesc: „Exclusivist e numai prostul (care nu poate aprecia relativitatea valorilor) şi egoistul, al cărui tip superlativ e vanitosul (tot o ipostază a prostiei). Aşadar, neutralitate şi îngăduinţă faţă de idealul altora; nu da năvală în conştiinţa nimănui; nu se coc poamele verzi punându- le cărbuni dedesubt; aşteaptă lucrarea domoală a razelor soarelui”.

Pune aceste rânduri ca o pecete pe sufletul tău şi nu uita ce înseamnă: conştiinţă... nu doar libertate de conştiinţă.

Cap. VII: ISTORIE

245

Bibliografie selectivă 1.

2.

3.

4.

5.

6.

7.

8.

9.

10.

11.

12.

13.

14.

15.

16.

17.

18.

19.

20.

21.

22.

23.

24.

25.

26.

27.

ADĂMUŢ, A.I., Filozofie, Ed. Polirom 1997 AGOURIDIS, S. Comentariu la Apocalipsa Sf. Ioan, Ed. Bizantină 1994 AMEDEE & MEGGLE,D. Monahul şi Psihiatrul, Ed. Christiana 1997 ARISTOTEL. De anima. Parva naturalia. Ed. Ştiinţifică 1996 ASSIMAKOPOULOS, K. Gândirea greacă. Eseişti contemporani.

Ed. Dacia 1975 ATKINSON & HILGARD. Introducere în psihologie. Ed. Tehnică 2005 BARNES, J. Aristotel. Ed. Humanitas 1996 BARCLAY, W. Analiză semantică a unor termeni din Noul Testament. Ed. Societatea Misionară Română 1992 BASLEZ, M. F., Sfântul Pavel. Ed. Compania, 2001 BACIU, I. Fiziologie. Ed. Didactică şi Pedagogică 1977 BASARAB, N. M. Medici despre geniu. Ed. Albatros 1976 BĂLĂCEANU, STOLNICI, C. Incursiune în lumea sufletului. Ed. Paideia 2004 BERINDEI, M. Nicomahos. Ed. Albatros 1970 BEAUCHAMP, P. Cincizeci de portrete biblice. Ed. Cartier 2001 BIBLIA, Ed. I.B.M. al B.O.R.,1991 BIBLIA SACRA, Juxta vulgatam clementinam, 1927 BIBLIA, Cornilescu, literală nouă, 2001 BIBLIA HEBRAICA, Torah, Nebiim, Ketubim, T.M. – text masoretic.

BIBLIA, traducere in franceza curentă.

Bioetica şi taina persoanei – perspective ortodoxe. Ed. Bizantină 2006 BIBLIA, diortosire Bartolomeu Valeriu Anania, 2001 BLAJ, P. Creştinismul părinţilor noştri. ediţia a III-a, 2006 BRUCĂR, I. Filozofia lui Henri Bergson. Ed. Antet 2006 BROWN, K. R. & CONFORT, W. P. The new greek/ english interlinear New Testament. Ed. Illinois 1983 BULGAKOV, S: Ortodoxia. Ed. Paideia 1997 CARREZ, M. Dicţionar grec-român al Noului Testament. Ed. Societatea Biblică Interconfesională din România, 1999 CARREZ, M. Nouveau Testament interlineaire grec/francais.

Alliance Biblique Universell, 1992

246 28.

29.

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

CAVALLO, G. Omul bizantin. Ed. Polirom 2000 CALVIN, J. Învăţătura religiei creştine. Vol. I şi II. Ed. Cartea Creştină 2003 30.

CARNEGIE, D. Arta de a reuşi în viaţă. Ed. Expres 1991 31.

CĂTINEANU, T. Elemente de etică. Vol. I , Ed. Dacia 1982 32.

CHELCEA, S., CHELCEA, A. Eu, Tu, Noi. Viaţa psihică- ipoteze, certitudini. Ed. Albatros 1983 33.

CICERO, Despre supremul bine şi supremul rău. Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică 1983 34.

CIORAN, E. Pe culmile disperării. Ed. Humanitas 1990 35.

COLŢESCU, V. Istoria filozofiei. Ed. Brumar 2006 36.

COSMOVICI, A. Psihologie generală. Ed. Polirom 1996 37.

COVIC, M. , ŞTEFĂNESCU, D., SANDOVICI, I. Genetică medicală. Ed. Polirom 2004 38.

CRAINIC, N. Sfinţenia - împlinirea umanului. Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei 1993 39.

COSNIER, J. Introducere în psihologia emoţiilor şi a sentimentelor. Ed. Polirom 2007 40.

COLLINSON, D. Mic dicţionar de filozofie occidentală. Ed. Nemira 1999 41.

CREŢIA, P. Cartea lui Iov, Ecleziastul, Cartea lui Iona, Cartea lui Ruth, Cântarea Cântărilor. Ed. Humanitas 1995 42. DAVIES, B .Introducere în filozofia religiei. Ed. Humanitas 1997 43. DANIEL, C. Orientalia mirabilia. Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică 1976 44. DESCARTES, R .Pasiunile sufletului. Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică 1984 45. DICU, A. Conştiinţă şi comportament. Ed. Facla 1977 46. Dicţionar enciclopedic de personaje biblice. Ed. Enciclopedică 1996 47. Dicţionar de psihanaliză. Ed. Univers enciclopedic 1997 48. DICULESCU, I. şi colab. Biologie celulară. Ed. Didactică şi Pedagogică 1983 49. Dicţionar al bunei cuviinţe. Ed. Albatros 1972 50. Dicţionar biblic . Ed. Cartea Creştină 1995 51. Dicţionar cultural al Bibliei. Ed. Nemira 2006 52. Dicţionar de estetică generală. Ed. Politică 1972 53. DODDS, E.R. Dialectica spiritului grec. Ed. Meridiane 1983 54. DRĂGHICI, I. Esenţa vieţii. Ed. Ştiinţifică 1972 55. DUMITRACHE, C. şi colab. Endocrinologie. Ed. Naţional 1998 56. DEZZA, P. Filozofia.

57. DOROT, R., PAROT, F. Dicţionar de psihologie. Ed. Humanitas 2006

Cap. VII: ISTORIE

247

58. ENĂCHESCU, C. Igiena mintală şi recuperarea bolnavilor psihici. Ed. Medicală 1979 59. ENĂCHESCU, C. Tratat de psihopatologie. Ed. Tehnică 2005 60. ENĂCHESCU, C. Tratat de psihologie morală. Ed. Tehnică 2005 61. ENGELHARDT, H. T. jr. Fundamentele bioeticii creştine. Perspectivă ortodoxă. Ed. Deisis 2005 62. Enciclopedia de filozofie şi ştiinţe umane. Ed. All Educaţional De Agostini 2004 63. Enciclopedia Bibliei. Ed. Logos 1996 64. ERICKSON, J. M. Teologie creştină. Ed. Cartea Creştină 2004 65. ERASMUS DIN ROTERDAM, Elogiul nebuniei. Ed. Antet 66. EVDOKIMOV, P. Taina iubirii. Ed. Christiana 2006 67. EY, HENRI. Conştiinţa. Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică 1983 68. Filozofie – analize şi interpretări. Ed. Antet 1996 69. FLEW, A. Dicţionar de filozofie şi logică. Ed. Humanitas 2006 70. FLORU, R. Impulsul curiozităţii. Ed. Enciclopedică Română 1971 71. FROMM, E. Texte alese. Ed. Politică 1983 72. GABBARD, G. O. Tratat de psihiatrie psihodinamică. Ed. Trei 2007 73. GHEORGHIU, V. A. Hipnoza. Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică 1977 74. GOLEMAN, D. Inteligenţa emoţională. Ed. Curtea Veche 2001 75. GRENIER, H. Marile doctrine morale. Ed. Humanitas 1995 76. HACKER, P.M.S. Wittgenstein. Ed. Ştiinţifică 2000 77. HARE, R. M. Platon. Ed. Humanitas 1997 78. HAYES, N., ORRELL, S. Introducere în psihologie. Ed. All 1993 79. HEGEL, G. W. F. Fenomenologia spiritului. Ed. IRI 2000 80. HRISOSTOM DE ETNA, Elemente de psihologie pastorală ortodoxă.

Ed. Ecumeniţa 2003 81. IOAN GURĂ DE AUR SF., Din ospăţul stăpânului. Ed. Adonai 1995 82. IONESCU, N. Scrisul şi omul. Ed. Humanitas 1994 83. Istoria filozofiei moderne şi contemporane. Ed. Academiei 1984 84. KARAVIDOPOULOS, I. Comentarii la Noul Testament: Evanghelia după Marcu. Ed. Bizantină 2001 85. KASTLER, A. Această stranie materie. Ed. Politică 1982 86. KING, J. P. O sută de filozofi. Ed. Grupul editorial RAO 2006 87. KOSTAN, O. Dicţionar Român-Grec; Grec-Român. Ed. Steaua Nordului.

88. KREINDLER, A. Agnozii şi apraxii. Ed. Academiei 1977 89. La Bible. TOB, traducerea oecumenică a Bibliei 90. LARCHET, J-C. Etica procreaţiei în învăţătura Sfinţilor Părinţi. Ed. Sophia 2003 91. LARMAT, J. Genetica inteligenţei. Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică 1977

248

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

92. LIICEANU, G. Uşa interzisă. Ed. Humanitas 2002 93. LOSSKY, V. Introducere în teologia ortodoxă. Ed. Sophia 2006 94. MAIER, G. Evanghelia după Luca. Comentariu biblic vol. 4-5. Ed. Lumina Lumii 1999 95. MAIER, G. Evanghelia după Marcu. Comentariu biblic vol 3. Ed. Lumina Lumii 1999 96. MAIOR, P. Istoria Bisericii românilor. Ed. Viitorul Românesc 1995 97. MATSOUKAS, A. N. Teologie dogmatică şi simbolică. Vol. II. Ed. Bizantină 2006 98. MATSOUKAS, A. N. Introducere în Gnoseologia Teologică. Ed. Bizantină 1997 99. MATSOUKAS, A. N. Teologie dogmatică şi simbolică. Vol. IV. Ed. Bizantină 2002 100. MANTZARIDIS, G. Morala creştină. Ed. Bizantină 2004 101. MASLOW, A. H. Motivaţie şi personalitate. Ed. Trei 2007 102. MATEI, H. C. Mic dicţionar al lumii antice. Ed. Albatros 1986 103. MATTHEUS, G., DEARY, I. J., Psihologia personalităţii. Ed. Polirom 2005 104. MARROU, H-I. Patristică şi umanism. Ed. Meridiane 1996 105. MARCELLI, D., BRACONIER, A. Tratat de psihopatologia adolescenţei. Ed. Fundaţiei Generaţia 2006 106. Marele dicţionar al psihologiei. Ed. Trei 2006 107. MAXIMILIAN, C. Un genetician priveşte lumea. Ed. Albatros 1984 108. MIRCEA, I. Apocalipsa. Ed. Harisma 1995 109. MONDIN, B. Sistemul filozofic al lui Toma d’Aquino. Ed. Galaxia Gutenberg 2006 110. MORAR, V. Despre frumos şi artă. Tradiţiile gândirii estetice româneşti. Vol. I şi II. Ed. Minerva 1984 111. MORRIS, M H Creaţionismul ştiinţific. Ed. Societatea Misionară Română 1992 112. MATEI-SĂVULESCU, A. Utopia nemuririi şi imortalitatea ei. Ed. Minerva 1984 113. NAGEL, T. Veşnice întrebări. Ed. All 1996 114. NECULA, I. Cioran, scepticul nemântuit. Ed. Demiurg 1995 115. NOICA, C. Povestiri despre om, după o carte a lui Hegel. Ed. Cartea românească 1980 116. NOICA, C. Trei introduceri la devenirea întru fiinţă. Ed. Univers 1984 117. NOICA, C. Jurnal filozofic. Ed. Humanitas 1990 118. NOICA, C. Şase maladii ale spiritului contemporan. Ed. Humanitas 1997 119. OGODESCU, S. D. Persoană şi lume. Ed. Albatros 1981

Cap. VII: ISTORIE

249

120. OLIVIER, C. Reflexii despre Crăciun. Ed. Galaxia Gutenberg 2006 121. PALEOLOGU, AL. Amicus Plato sau „despărţirea de Noica”. Ed. Eikon 2006 122. PALER, O. Autoportret într-o oglindă spartă. Ed. 2006 123. PAPADOPOULOS, G. S. Patrologie vol. I. Ed. Bizantină 2006 124. PAPINI, G. Viaţa lui Iisus . Ed. Cugetarea Georgescu Delafras 1941 125. PATAPIEVICI, H-R. Omul recent. Ed. Humanitas 2005 126. PAVELCU, V. Culmi şi abisuri ale personalităţii. Ed. Enciclopedică Română 1974 127. PETER, E. F. Termenii filozofiei greceşti. Ed. Humanitas 1997 128. PIEPER, J. Tratat despre prudenţă. Ed. Galaxia Gutenberg 2005 129. PÂNZARU, P. Viaţa sub privirile filozofiei şi ale ştiinţelor contemporane. Ed. Albatros 1985 130. PÂCLIŞANU, Z. Biserica şi românismul. Ed. Galaxia Gutenberg 2005 131. PLATON, M. Ortodoxia pe litere. Ed. Christiana 2006 132. PLEŞU, A. Minima moralia. Ed. Humanitas 2006 133. PLEŞU, A. Pitoresc şi melancolie. Ed. Humanitas 2003 134. PLEŞU, A. Jurnalul de la Tescani. Ed. Humanitas 1996 135. PLOTIN, Enneade I – II . Ed. IRI 2003 136. POPESCU, A. E. Semiologie anatomoclinică, biochimică, fiziopatologică. Vol. II –Dezvoltarea psihică. Ed. Medicală 1984 137. POSTEL, J. Dictionnaire de psychiatrie et de clinique. Ed. Larousse 1993 138. PREDESCU, V. Psihiatrie. Ed. Medicală 1976 139. Psihologie clinică. Ed. Academiei 1976 140. PUIG, A. Iisus- un profil biografic. Ed. Meronia 2007 141. Quoist, M. A reuşi. Ed. Ars Longa 1997 142. RADIAN, H. R. Cartea proporţiilor. Ed. Meridiane 1981 143. RĂDULESCU-MOTRU, C. Personalismul energetic. Ed. Albatros 2005 144. RĂDULESCU-MOTRU, C. Curs de psihologie. Ediţia a III-a 1996 145. RÎJOV, K. V., RÎJOV, E. V. 100 de proroci. Ed. Europress Group 2006 146. ROMILĂ, A. Psihiatrie. 1997 147. ROŞCA, D.D. Prelegeri de istorie a filozofiei antice şi medievale. Ed. Dacia 1986 148. ROŞCANU, R. Dumnezeu ,acest necunoscut. Ed. Dacia 2003 149. ROUDINESCO, E. De la Sigmund Freud la Jacques Lacan. Ed. Humanitas 1995 150. SARAGEA, M. Tratat de fiziopatologie. Ed. Academiei 1985

250

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

151. SĂHLEANU, V. Concepţii despre om în medicina contemporană. Ed. Discobolul 1976 152. SCHLOSSER, J. Iisus din Nazaret. Ed Corint 2003 153. SEZONOV, L. Apostolul Pavel. Ed. Societatea Misionară Română 1993 154. Septuaginta. Ed.D.B.Stuttgart 1979 – în limba greacă .

155. Septuaginta. Vol. 1 Colegiul Noua Europă. Ed. Polirom 2004 156. Septuaginta. Vol. 2 Colegiul Noua Europă. Ed. Polirom 2004 157. Septuaginta. Vol. 3 Colegiul Noua Europă. Ed. Polirom 2005 158. Septuaginta. Vol. 4- I – Colegiul Noua Europă. Ed. Polirom 2006 159. Septuaginta. Vol .4- II – Colegiul Noua Europă. Ed. Polirom 2007 160. SĂNDULACHE, S. Filosofia creştină despre sănătate. Vol. 1 şi 2 Ed. CARD 2001 161. SĂNDULACHE, S. Consiliere şi psihoterapie pastorală. Ed. ITA 2006 162. SINGER, P. Tratat de etică. Ed. Polirom 2006 163. STEINHARDT, N. Critică la persoana întâi. Ed. Dacia 1983 164. STEREA, T. Teologie dogmatică şi simbolică. Vol. 1. Ed. IBM al BOR 2003 165. STEIN, J. S., BOOK, E. H. Forţa inteligenţei emoţionale. Ed. Alfa 2003 166. STOIAN, I. M. Dicţionar religios. Ed. Garamond 1994 167. ŞTEFĂNESCU, M. Filosofia creştină. Ed. Universul 1943 168. ŞTEFĂNESCU, P. Lumea văzută de medici. Ed. Medicală 1991 169. ŞTEF, A-F. Manual de greacă veche. Ed. Humanitas 1996 170. TELEA, M. Antropologia Sfinţilor Părinţi capadocieni. Ediţia a II a.

Ed. EMIA 2005 171. TILLICH, P. Dinamica credinţei. Ed. Herald 2007 172. TIPEI, J.F. Limba greacă a Noului Testament. Ed. Cartea Creştină 1994 173. ŢUŢEA, P. Omul-tratat de antropologie creştină. Ed. Timpul 1992 174. VULCĂNESCU, M. Bunul Dumnezeu cotidian. Ed. Humanitas 2004 175. WALD, H. Homo significans. Ed. Enciclopedică română 1970 176. WEBSTER, C. Pământul – origini şi preistorie. Ed. Viaţă şi sănătate 1996 177. WINDELBAND, W. Filozofia elenistică şi romană. Ed. Moldova 1996 178. ZLATE, M. Psihologia vieţii cotidiene. Ed. Polirom 1997 179. ZLATE, M. Introducere în psihologie. Ed. Şansa 1996

Cap. VII: ISTORIE

251

CUPRINS ESTETICĂ: ÎN LOC DE PREFAŢĂ..............................................................5 ESTETICĂ.................................................................................5 Frumosul natural şi frumosul creat.............................................6 Cap. I........................................................................................13 ANTROPOLOGIE...................................................................13 Omul ca om..............................................................................14 Om şi Dumnezeu, după chip şi asemănare.............................................................21 Iisus, omul acesta.....................................................................28 Cap. II.......................................................................................36 PSIHIATRIE............................................................................36 Fiinţa noastră conştientă ..........................................................37 Normalitatea minţii ..................................................................53 Cap. III......................................................................................64 PSIHOLOGIE..........................................................................64 TIPURI TEMPERAMENTALE ............................................66 TIPURI PSIHOLOGICE.........................................................79 TIPURI DE PERSONALITATE .............................................96 Personalităţi patologice..........................................................106 Cap. IV...................................................................................113 ETICĂ....................................................................................113 Octava comportamentului uman ............................................114 FAMILIA – colţ de rai sau rai… la colţ.................................134 Omul pervers .........................................................................140 Omul spiritual ........................................................................147 Anexă: Mânia..........................................................156 - instinct : hormena (furie pentru apărare)...156 - emoţie : thumos (supărare)......................156 - sentiment : aganaktesis (indignare)...............156

252

Petru Blaj – Eseuri despre omul-OM

- dispoziţie : echthra (vrăjmăşie)...........................156 - atitudine : misos (ură).................................156 Iubirea.......................................................156 - instinct : eros (amor).................................156 - emoţie : storge (duioşie)..........................156 - sentiment : philia (prietenie,apartenenţă).......156 - dispoziţie : philostorgia (afecţiune)..............156 - atitudine : agape (dragoste).........................156 La fel trebuie înţelese şi bucuria, tristeţea şi frica. ................................................................................................156 Cap. V.....................................................................................157 FILOZOFIE............................................................................157 VIAŢA şi MOARTEA în tandem până la înviere........................................................158 Dualism păgân... sau ipostas unitar iudeo-creştin .............................................163 Neantul de la marginea existenţei...........................................176 Cap. VI...................................................................................189 TEOLOGIE............................................................................189 DOGMATICĂ........................................................................190 CREAŢIA...............................................................................190 CREAŢIA...............................................................................193 CREAŢIA...............................................................................196 CATEHETICĂ.......................................................................200 CĂDEREA, sau păcatul nemulţumirii ..................................200 Omul, păcatul şi rezolvarea lui ..............................................206 Întoarcerea, sau eşecul eşecului .............................................208 OMILETICĂ..........................................................................219 Ce este predica?......................................................................219 Cap. VII..................................................................................225 ISTORIE.................................................................................225 CRĂCIUNUL – sărbătoarea lui Christos Unul-Născut..........226 Geometria unei nopţi fierbinţi: Triunghiul Ghetsimani, sau noaptea fierbinte a lepădării ............................................232

Cap. VII: ISTORIE

253

Conştiinţă... nu doar libertate de conştiinţă..............................................................238 Bibliografie selectivă..............................................................245