Poesis International nr. 9 by Poesis International

Poesis interna\ional

Iunie 2012

Poesis interna\ional Director Dumitru P[curaru Redactor-;ef Claudiu Komartin Redactori Ion Mure;an Felix Nicolau Radu Vancu Balázs F. Attila Redactori coresponden\i Octavian Soviany Ioan Es. Pop Chris Tanasescu R[zvan |upa Rita Chirian Andrei Dósa Ilyes Ildikó Prezentare artistic[ Oana Mirabela P[curar Secretar de redac\ie Maria Adriana Zaharia Tehnoredactor Alina Rodica Cre\ Fotografie Tadao Shibata Iuliu Ignat Alfredo Alcazar Colegiul director Dumitru P[curaru George Vulturescu Ilie S[lceanu Veres István Ioan Nistor Editor Centrul Multicultural Poesis Redac\ia ;i administra\ia Strada Mircea cel B[tr]n nr. 15 Satu Mare cod 440012 Telefon< 0261-767300 Fax< 0261-767301 Pe copert[ Alexandru Mu;ina dup[ un portret de Tudor Jebeleanu

Revista Poesis Director George Vulturescu Tehnoredactare Tatiana Vaida Foto Ionic[ Moldovan Revista Poesis este membr[ a Asocia\iei Publica\iilor Literare ;i Editurilor din Rom]nia (APLER) ;i a Asocia\iei Revistelor ;i Publica\iilor din Europa (ARPE) Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din Rom]nia

Revista poate ﬁ cumpărată din librăriile Humanitas, C[rture;ti și Librarium e-mail< poesisinternational@yahoo.com Revista poate fi accesată `n pdf pe www.informatia-zilei.ro ;i pe www.poesisinternational.com

iunie 2012

eDitorial

Poesis interna\ional

C]nd politicienii nu fac istorie, ci literatur[... Dup[ o sugestie de Al. Mu;ina

Dumitru P[curaru

n sf]r;it, politica `ncepe s[-i furnizeze ;i literaturii rom]ne personaje, personaje adev[rate, tari, dramatice, cu o biografie stufoas[, abscons[, deseori contraf[cut[. Romanul politic rom]nesc poate face un pas uria; de la Ion Antonescu, Gheorghe Gheorghiu Dej, Nicolae Ceau;escu, Chivu Stoica ;i alte personaje secundare, mai mult sau mai pu\in schematice, spre Adrian N[stase-Sinuciga;ul, Traian B[sescu-Suspendatul, ;i mai minorii, dar ;i ne`mplini\ii politicieni-c]rlani Crin Antonescu, Victor Ponta, Vasile Blaga, Valeriu Zgonea. Strecur]nd printre r]nduri ;i personaje feminine precum Elena Udrea, Roberta Anastase, Monica Macovei, poate ;i Carina Crea\a despre care se spunea c[ ar fi fost amanta b[tr]nului vulpoi Ion Iliescu, avem un material c]t se poate de complex al unei perioade fr[m]ntate din istoria post-comunist[. Din vara anului 2012 ne mai putem pl]nge c[ nu mai avem subiecte de prim[ m]n[. Alintat `ntr-o vreme „Bombonel”, pentru ca apoi s[ devin[ cel mai autoritar prim ministru din ultimii 20 de ani, Adrian N[stase a devenit un personaj literar `n momentul `n care ;i-a `ndreptat revolverul spre t]mpl[. P]n[ `n acel moment a fost r]nd pe r]nd ministru de externe, pre;edinte executiv, prim ministru, pre;edinte al Camerei Deputa\ilor, inculpat `n dosarele „M[tu;a Tamara”, „Termopanele” sau „Trofeul Calit[\ii”. Nu po\i s[ nu admiri gestul lui Adrian N[stase. Tentativa lui de sinucidere `l separ[ de turm[, `l transform[ dintr-un politician de duzin[ `ntr-un posibil personaj literar. Urmeaz[ doar ca autorii s[-l fixeze `ntr-o tipologie, s[-l dezvolte ;i s[-l ridice la nivelul gestului s[u din seara zilei de 20 iunie 2012. Literatura rom]n[ nu putea da romane politice mari at]ta vreme c]t Rom]nia nu-i oferea, la gr[mad[, dec]t politicieni mici, f[r[ anvergur[. Contemporanul nostru, de dou[ ori suspendatul Traian B[sescu, supranumit Zeus `n zilele sale de glorie, nu este mai pu\in interesant. Figura sa expresiv[, gustul pentru putere, femeile, alcoolul, l[comia, demagogia, abilitatea ;i pl[cerea sadic[ de a-;i transforma prietenii `n du;mani, fac din el un personaj de prim[ m[rime. Iat[, a;adar, dou[ personaje `n c[utarea autorului potrivit. Dar Rom]nia? Rom]nia face ;i ea ce poate. Se str[duie;te s[ fac[ pasul de la simplu peisaj la conceptul de \ar[. ~ntr-adev[r, Rom]nia nu mai este un simplu peisaj, chiar dac[ Prin\ul Charles o vede `n felul acesta medieval. |ara Rom]neasc[ se transform[ cu rapiditate `n ceva, nu ;tim precis `n ce, dar se transform[. Scriitorul rom]n, chiar ;i cel care nu simte mereu un pistol rece la t]mpl[, ci o floare de trandafir, are `n fa\[ imaginea unei Rom]nii ca un m[r t[iat `n dou[. O jum[tate este putred[, dar nu se ;tie care. Ne putem imagina o Rom]nie traspus[ `n 3D, cu mun\i `n care se r[t[cesc turi;tii str[ini, cu c]mpii necultivate, cu lacuri pe malurile c[rora se ridic[ vile somptuoase de\inute de cet[\eni ancheta\i de DNA. ~ntrebarea fireasc[ ar fi dac[ istoria acestor zile merit[ scris[. Cu at]t mai mult cu c]t, `n ultimii 70 de ani, politicienii rom]ni nu au f[cut istorie, ci literatur[. O literatur[ de proast[ calitate.

Poesis interna\ional

eDitorial

iunie 2012

Înva\ă să dansezi sau du-te la culcare!

alexandru Muşina

a 15-16 ani îmi doream cu disperare să devin poet. Nici nu ştiam prea bine ce e aia. Un fel de proiecţie, un halou luminos, ceva miraculos, de neatins, un lucru pe care-l simţeam, îl visam cu ochii deschişi, deşi nu-l puteam exprima din tot sufletul meu de premiant. Între altele – o spun din nostalgie, din fudulie? – foarte bun la matematică, fizică şi chimie. Dar poezia se afla peste ele, ea era cu adevărat. Delir banal. C]ţi, în adolescenţă, n-au simţit, n-au visat la fel? Unii s-au lăsat pe la 18-20 de ani (poate la 22-24, mai ales fetele), alţii au continuat să scrie, majoritatea prost, foarte prost, din ce în ce mai prost. Tot mai departe de poezie. Dar ce e poezia? Să zicem, o t]nără foarte frumoasă, pe care ai vrea să o inviţi la dans? Dar cum să o inviţi dacă nu ştii să dansezi? Prima dată va accepta, că eşti frumuşel, frăgezel, cu ochi strălucitori, plete c]rlionţate şi ten de copil, tot numai entuziasm, adrenalină şi hormon. Poate şi a doua oară, a treia oară. Dar, dacă tot o calci pe bombeuri, dacă te mişti caraghios, îşi va găsi un altul. Poezia e o femeie sensibilă, sufletistă chiar, dar at]t de pretenţioasă! Nu-i o fandosită, cum zic, oicaţi, cei pe care i-a refuzat, pe care i-a ignorat şi îi ignoră, nu, e o femeie frumoasă şi dorită de toţi, care ştie asta şi, normal, are exigenţele, standardele ei. Nu ea are nevoie de noi, noi avem nevoie de ea. Şi nu ajunge să o iubeşti, nu ajunge să ai suflet, nici măcar talent, trebuie să ştii şi să... dansezi. De aceea, nu-i de mirare că, adesea, îi va prefera unui t]năr superb şi înflăcărat un sexagenar numai fibră şi eleganţă, care pare că ştie toate dansurile şi care, pe ring, se mişcă întocmai unui zeu. E nedrept, dar asta e! O femeie foarte frumoasă şi care se respectă pe sine nu e, nu va fi niciodată „democrată”. În public, da, poate e chiar o sufragetă turbată, dar în particular, la dans... întotdeauna îi va alege pe cei mai buni. Dar cum să înveţi să dansezi (talentul e de la sine înţeles)? Singur, repet]nd în faţa oglinzii sute şi sute de ore? Lu]nd-o „de jos”, din cele mai simple localuri, din discoteci şi de la diverse „chefuri” (din ce în ce mai rare şi la care se dansează tot mai puţin)? Sau te duci la un „curs de dans” (pentru începători şi avansaţi)? Mai nou, în lumea noastră, tot mai plictisitoare, pentru că tot mai specializată, răspunsul e< cursul de dans. Id est de scriere creatoare. Dar dacă, m]ndru şi încrezător în geniul tău, nu adopţi nici una din cele trei soluţii? Nici o problemă< o calci pe bombeuri, iar poezia va dansa cu altul. Tu vei răm]ne, întru eternitate, cu geniul tău... Pentru că poezia adevărată nu e un act autoerotic (deşi mulţi cred asta) ci e... dans, un dans cu cea mai frumoasă şi elegantă şi plină de feromoni femeie din lume. Din lumea ta, desigur. * Am învăţat să scriu poezie citind zi şi noapte, p]nă nu mai distingeam literele, scriind sute, poate mii de poezii proaste, pe care, cu inima fr]ntă la început, apoi cu veselă detaşare, le-am aruncat. Am învăţat citind, iar şi iar, ce au spus despre poezie magiştrii mei, din care voi cita doar cîţiva< Baudelaire, Rimbaud, Mallarmé, Ezra Pound, T.S. Elliot, Apollinaire, Fernando Pessoa. C]nd simt că mă rătăcesc, că greşesc paşii, că îmi pierd suflul, postura, ritmul, le recitesc nu doar teoriile, ci şi, în primul rînd, minunatele poeme. Şi-mi spun< „Dacă ei au putut at]t de mult, de ce n-aş putea şi eu, c]t de puţin?” 4

iunie 2012

eDitorial

Poesis interna\ional

Nu înveţi să scrii poezie dacă nu eşti în stare să admiri, să-i admiri pe ei, Marii Dansatori. Ei au murit, poemele lor, măiestria lor au rămas. De ce să nu te bucuri de ele? Doar pentru că te-ai născut într-o ţară de la marginea Europei, ai crescut într-un regim aberant, de teroare omniprezentă? Putea fi şi mai rău< să nu fi auzit niciodată de ei, să trebuiască să munceşti zi şi noapte ca să nu mori de foame, să v]nezi cu sarbacana prin jungla amazoniană... În fond, ai fost un norocos. Acesta e lucrul cel mai greu de transmis celor care vor să scrie poezie< admiraţia pentru cei mai buni. Am condus – iată, zeci de ani, de se sparie g]ndul! – cenacluri, am ţinut cursuri de scriere creatoare, i-am învăţat „paşii de bază ai dansului” pe zeci şi zeci de tineri. Prea puţini au înţeles ce înseamnă cu adevărat poezia, prea puţini au fost în stare să admire, să încerce să fie mai buni, să se autodepăşească. S-au mulţumit cu „partenere” comune, nici prea-prea, nici foarte-foarte, eventual cu superbe păpuşi gonflabile (totuşi, păpuşi gonflabile!). Sau, pur şi simplu, au renunţat să „danseze”. * De ce am continuat, totuşi? Pentru că nu-mi place să fiu singur pe ringul de dans, eventual cu alţii de v]rsta mea, hai să le zicem „oldies but goldies”. Din fericire, mereu apar noi şi noi „dansatori” (nu mulţi!), care au şi talentul, şi flama, dar au învăţat şi „meseria” pe care le-o cere Marea Doamnă, Poezia. Pe unii dintre ei i-am învăţat chiar eu. Dar n-am făcut-o pentru ei, ci pentru mine.

amir or

Amir Or (n. 1956, Tel Aviv) a urmat studii de Filosofie și Religie Comparată la Universitatea din Ierusalim. A predat cursuri de religie și civilizație clasică grecească și scriere creatoare, a publicat numeroase eseuri despre poezie, studii clasice și religie comparată. Fondator al celei mai influente școli de poezie din Israel, Societatea Helicon, devenită un important centru de întâlnire și solidaritate prin cursuri deschise atât poeților de limbă ebraică, cât și celor de limbă arabă. Reputat traducător, a transpus în ebraică povestiri din Mahabharata, Evanghelia după Toma, o antologie de poezie erotică grecească, literatură japoneză. Autor a nouă volume de poezie, printre care Privesc prin ochii maimuței (1987), Așa! (1995), Poem (1996), Cântecul Tahirei (2001), Muzeul timpului (2007). Poezia lui Amir Or a fost tradusă în peste patruzeci de limbi. În România, Amir Or a publicat volumul antologic Să te vorbim pe tine (2006), în traducerea Ioanei Ieronim. 6

iunie 2012

iNVitat Un pahar cu bere Crima perfectă nu are motiv, zise el, crima perfectă cere doar obiectul perfect, cum a fost la Auschwitz. Nu crematoriile, sigur, dar cum era după aceea, orele de muncă pe-afară. Și el a tăcut privind spuma din paharul cu bere, sorbind. Crima perfectă este iubire, zise el. Crima perfectă nu cere perfecțiune doar să dai cât poți tu de mult. Strânsul beregatei, chiar, este o amintire eternă. Și urletele care-mi legănau mâna, pișatul căzând ca o binecuvântare pe carnea înghețată tocul cizmei deșteaptă o eternitate, până și tăcerea, zise el, cu ochii la spumă. Adevărat, o muncă cinstită eliberează mult, dar crima perfectă nu pierde nici un strop, ca buzele pruncului, explică el, ca nisipul și spuma, ca tine cum asculți sorbi și asculți.

Există o viteză Există o viteză unde lucrurile se calmează. Există un mod unde totul e extaz. Aici nu-i nimic de luat aminte> Ce-a fost atins, a atins. E o privire care se-ndreaptă doar încoace. Un loc care s-a prăbușit în adânc. Nimic nu mai există la distanță< Ea a plecat, plecată este. Ce s-a pierdut va ﬁ pierdut și de-acum înainte. Există o viteză cât palma, viteza la care lucrurile se liniștesc. Acea viteză fără grabă, oprirea unde lucrurile nu se opresc. Cine-a călătorit va călători în continuare.

Poesis interna\ional

iNVitat

Poesis interna\ional

Tel Aviv Tel Aviv, curva mea frumoasă, fetiță fardată, umple-mi baia cu advocaat, hrănește-mi limbile sparanghelului! Alină-ți copiii cu săruturi muiate în ruj, lasă-i să sugă la toate orificiile. Zachy, fir alb de păr crescându-i în palmă ca o tenie, care se-nțeapă cu ace ca să vadă că n-a murit> Mimi, care-și cumpără jucării la Eros și ne ia pe toți drept înghețată> Dina, care dansa fără muzică știind însă când se schimbă melodia> Dovi, care zâmbește și tremură, care face meditații Guru Maharaji în fața microfoanelor cutremurate de bubuitul supersonic al lui Vangelis> Bătrâna Avia, care-a strâns oase în cimitirul musulman irlandez și-a citit în cărți vechi soarta lumii> care-n fața noastră își punea fardurile, ca o mireasă la fereastră, în nopțile cu lună plină> Edan, cu mâinile-n formă de corp viu prin toaletele publice de la autogara centrală, care vara dormea la malul mării, unde pești și pescari îi mușcau trupul> Iris, care dădea acidul pe gât ca pe bomboane și urla alături de bunica închisă-n bucătărie și tot încerca să muște falusul erect ce acoperea pereții odăilor lui Zohar. Oraș al mădularelor rupte, noi te-am adorat, căutând disperați poarta din zid> având în față întinderile lui Escher nesfârșite noi ne-am rătăcit. Tu, curva mea frumoasă, fetiță fardată, nu-mi șterge mirosul nopții din carne, nu te-ncheia atât de repede la nasturi nu acoperi mușcătura iubirii noastre cu eșarfa dimineții. Tineri desfrânați, confreria degradării, noi avem și foc și cărbune> mieii sacrificiului, flacăra cuptorului ne-a ars carnea vie. Temători de labirint, am rămas agățați în desiș.

iunie 2012

iNVitat

iunie 2012

Verde verde Verde verde. Durere de jur împrejur. Deseneaz-o. Ramuri ale arborelui chinez îmi torturează rănile, Frumusețea e frumoasă, iar sarea sărată> Planul crud al lui Dumnezeu este probabil OK. Destul, ispititoareo, destul, îți legeni șoldurile-n frunzișul arborelui chinez, clipești în razele dimineții, de parc-ai ține o promisiune de parcă ar exista într-adevăr ceva de luat, de dat. Cinstit, acum! Orizontul e colo, nu departe. Verde verde. Durerea de jur împrejur. Deseneaz-o.

Vino Vino, să facem dragoste, nu realitate. Nu mai am putere să mor și să mor. Alteritatea, a ta și a mea e mai puțin primejdioasă (cel puțin așa apare în opinia mea). Nu. Nici nu-ncerca să mă înțelegi. Dimpotrivă, tratează-mă ca dușman, spionează-mă abil, stai la pândă. Notează toate santinelele, pasajele secrete, complicii, asasinii. Pe scurt, pregătește-te cât de bine poți. Mai târziu zarurile vor fi aruncate – și n-are să mai fie clar cine este agentul dublu nici cauza crimei și cine a rupt tabla de joc. Nici nu va mai fi clar al cui e raportul de mai sus. Punct. Recitește. Citește printre rânduri. Codifică din nou. Distruge probele. Gata? Atunci vino să facem dragoste. 9

Poesis interna\ional

iNVitat

iunie 2012

Rugăciunea lui Orfeu Moarte și mai multă moarte nisip și mai mult nisip am stat în piață înfometați de a ﬁ și, precum umbrele munților, am acoperit orașul cu imagini somnambule. A fost ea acolo sau nu? Străin în propriul corpul, în stare și neputincios, am încercat aerul< “Câți ani vom mai călători în aceste nisipuri moarte?” Muntele se zărește ca o viziune, un miraj. Nisipurile alunecă sub picior ﬁecare loc este orice loc.

ca memoria fără început,

Drumul urcă sau coboară? Tu ești aici, în spatele privirii mele? Mi-a luat-o privirea înainte? De unde venim? Singuri, noi doi am trecut mlaștini vaste pe fețele înecaților care-ncet se topesc. Ani întregi am fost nemuritori. În pod, la Amsterdam, am văzut la fereastră cumplita durere. Oare cât vom mai merge așa Între moarte și moarte, țărână și țărână? Dă-ne un nou trecut, dă-ne o nouă moarte. Dă-ne nouă astăzi viața zilei de azi.

Camera Obscura Întunericul nu deosebește lucrurile nu te cunoaște decât după ecoul vocii tale printre ecouri> după mirosul acru al spaimei după foamea de a-ți smulge imaginea din beznă de a-ți smulge o umbră dintre umbre. Bezna, pântecul fără pereți – sunt doar eu în mine însumi. Încuiat în odaie, pe întuneric să asculte, să atingă, să ﬁe puls și piele.

copilul învață

În românește de Ioana Ieronim

iunie 2012

iNterViU

Poesis interna\ional

Amir Or< „(...) fie că e con;tient de asta sau nu, prin aventura sa creativă, poetul creează continuu viitorul mental din care va cre;te civiliza\ia noastră de mâine”

Beata Tarnowska< Ce părere aveţi, din perspectiva poetului modern, despre limba ebraică folosită ca mijloc poetic? E asta un fel de povară sau mai degrabă o sursă vie de inspiraţie?

sau limite”. Multe dintre trăsăturile aparte ale ebraicii sunt încă vizibile în discursul nostru modern. De exemplu, rădăcinile etimologice ale cuvintelor sunt extrem de vizibile, iar legăturile vechi dintre concepte sunt, de foarte multe ori, expuse de poezie. Ebraica nu are un vocabular bogat şi, contrar limbilor indoeuropene, se bazează mai mult pe forţa unui singur cuvânt decât pe sintaxă şi frază. Fiecare cuvânt are mai multe înţelesuri, ele depinzând direct de context. Asta înseamnă că nu este specifică şi că nu există clasificări, aşa că, atunci când vine vorba de tehnologie sau ştiinţă, trebuie să împrumute cuvinte străine sau să creeze unele noi. Dar acesta nu este şi cazul poeziei evreieşti, pentru că, în acest domeniu, caracteristicile lingvistice au deschis alte orizonturi, încă din timpurile biblice. De exemplu, cuvintele „ipocrit” şi „pictat” au un singur corespondent în ebraică, de aici deducându-se că faţa ipocritului e pictată, ascunzând adevărata fiinţă. Aşa se întâmplă şi în cazul cuvintelor „abstract” şi „dezbrăcat” sau „fără haine”… În felul acesta, un cuvânt are, de multe ori, diverse înţelesuri, toate interconectate mai degrabă printr-o logică a simbolului şi a metaforei, decât prin fapte empirice. Lunga istorie a literaturii evreieşti a acumulat nesfârşite conotaţii şi aluzii pentru fiecare cuvânt, iar astfel, un cititor poate să vadă un vers sub mai multe forme, a căror relaţie poate fi o artă în sine, consistând din conexiuni inverse, complementare sau paradoxale.

Amir Or< Ebraica e foarte specială pentru mine şi mă consider norocos să pot scrie poezie în aceeaşi limbă în care a fost scrisă Biblia. Poate că afirmaţia asta are nevoie de o explicaţie mai vastă. Suntem obişnuiţi să privim Biblia ca pe o scriptură religioasă care a fost tradusă în limbile europene cu destul de mult timp în urmă şi care este citită acum ca fiind scrisă într-un limbaj arhaic. Dar acesta nu este şi cazul unui vorbitor de ebraică. Din momentul în care ebraica a fost revitalizată ca limbă uzuală, pe la începutul secolului XX, un decalaj de aproape 2000 de ani a fost anulat. Pe de o parte, în zilele noastre, un şcolar israelian poate să citească şi să înţeleagă Biblia în forma ei iniţială, şi, pe de altă parte, dacă Regele David ar răsfoi o carte de poezie contemporană în ebraică, ar avea foarte puţine dificultăţi în ceea ce priveşte înţelegerea limbii. Pe lângă încărcătura spirituală şi istorică pe care o are Biblia, pentru un lector evreu ea face parte din patrimoniul cultural şi literar, fiind ritmată, muzicală şi prezentând mai multe tipuri de discurs. Multe din cărţile Bibliei sunt poezie în stare pură, iar stilurile si temele abordate sunt variate< povestirile creaţiei şi ale patriarhilor, cântece de izbândă şi de dragoste, profeţii, imnuri etc. Pe scurt, începuturile Vechiului Testament sunt şi primele izvoare scrise de poezie evreiască, de acum circa 4000 de ani. Pentru mine, privilegiile limbii ebraice par să aibă, chiar şi acum, rădăcini în intuiţiile antice, unde discursul poetic era predominant, iar percepţii filozofice profunde erau încastrate în limbaj. De exemplu, evreii din Antichitate puneau accentul mai mult pe modul, decât pe timpul verbului< dacă un verb din ebraică e tradus ca „te-am iubit”, poate, de fapt, să aibă conotaţia unei acţiuni din prezent care înseamnă „Te iubesc cu adevărat”> iar unde e tradus ca „Te voi iubi”, poate, de fapt, să însemne „Te iubesc fără margini

B.T.< Credeţi că poetul este un fel de profet? A.O.< Nu cred că poetul e un „profet” în adevăratul sens al cuvântului. Cu toate acestea, cred că poetul are alte lucruri de făcut, iar rolul său în societate e unul crucial. Trebuie să ne aducem aminte că istoria evoluţiei umane este, în fapt, istoria ideilor< ﬁecare realizare a umanităţii este o realizare a minţii umane. Poetul creează cu materiale fundamentale, cu masa mentală a vieţii şi a posibilelor realităţi. Munca lui serveşte la perfecţionarea şi remodelarea lumii în care trăim. O intuiţie poetică este o percepţie reînnoită a 11

Poesis interna\ional

iNterViU

iunie 2012

B.T.< Să vorbim despre identitatea evreiască. Se spune că tânăra generație – după anii respingerii diasporei – se reîntoarce spre rădăcini. Te-ai născut în Isreal, însă rădăcinile tale sunt poloneze (provii dintr-o familie de evrei polonezi asimilați). În orice caz, n-am găsit în poezia ta nicio trimitere la Polonia. Este această absență grăitoare sau nu? Simți, ca evreu, vreo conexiune cu diaspora evreiască?

realităţii şi o desenare a unor noi schiţe şi planuri pentru dezvoltarea ei în viitor. Un poet doar stă acolo şi „visează” lumea din nou, dar, prin însăşi această acţiune, el oferă justificare şi sens realităţii în care trăim> fie că e conştient de asta sau nu, prin aventura sa creativă, poetul creează continuu viitorul mental din care va creşte civilizaţia noastră de mâine. E adevărat, totuşi, că a alege să trăieşti o viaţă de poet necesită mai mult decât talent şi perseverenţă. E adevărat că cere anumite sacrificii. Din momentul în care cineva alege să fie poet, el nu îşi mai aparţine doar sieşi sau apropiaţilor săi, ci se plasează într-un punct de dialog continuu în societate. Este „captiv în expresie”, iar expresia lui poetică e oferită tuturor celor care doresc să aibă acces la ea. Cu toate acestea, în neconcordanţă cu interesele sale, poetul a fost prezentat ca un mesager, un reprezentant sau un ţap ispăşitor, un erou sau un antierou, un păcătos sau un sfânt, un profet sau un măscărici. Sigur că nu spunem niciodată în mod deschis asta despre el, dar de multe ori pare că poetul e singurul care poate să ocupe locul unui martir sau al unui profet în lumea modernă. Şi vrem să facă asta şi îi cerem să facă asta, aşteptăm un sacrificiu, un reproş, o previziune. Nu îl legăm de un altar şi nici nu îl crucificăm, dar aruncăm încontinuu cu mocirlă în el, până se furişează ca un şoarece sau aţintim asupra lui stroboscoapele faimei şi ale gloriei până orbeşte. Şi, în fapt, există un adevăr în a avea sentimentele astea faţă de un poet< până şi un poet de cea mai joasă speţă e un rebel şi un revoluţionar care prin creativitatea lui ameninţă ordinea prestabilită a realităţii cu care suntem familiari. Exact acesta e motivul pentru care avem faţă de el această atitudine instinctivă caracterizată de frică şi înstrăinare< glorificat sau dispreţuit, el nu este perceput ca o parte din normalitatea ordinii sociale. Contribuţia şi valoarea realizărilor artistice poate fi judecată greşit foarte uşor. Cu toate acestea, poeţii au fost, de obicei, maltrataţi şi li s-a interzis dreptul la liberă exprimare în regimurile totalitare sau au fost suprimaţi mental şi financiar în „lumea liberă”. Dar eu cred că, la sfârşitul fiecărei zile, până şi modul în care tratăm poetul modelează civilizaţia în care trăim. Atitudinea în ceea ce priveşte creativitatea artistului e un factor important care lărgeşte sau îngustează capacitatea spirituală a unei societăţi şi intensifică sau slăbeşte imaginaţia şi puterile ei vitale. O societate care a dat greş în artă şi literatură e o societate care s-a fosilizat mental şi a distrus propriile ei abilităţi de remodelare a sinelui şi de reînnoire. Se pare că rolurile pe care i le dăm unui poet – profetului social acuzat, martirul ca un „artiste maudit” sau măscăriciului amuzant sau trubadurului – sunt toate reductive. Să le dai poeţilor mână liberă în societate înseamnă să-i eliberezi de preconcepţii şi să îi laşi să contribuie în mod liber cu creativitatea lor. Ca să poată face astea, se pare că o civilizaţie oarecare trebuie să aibă îndeajuns de multă încredere în ea şi în propria ei viziune, să fie capabilă să le rişte şi să permită reînnoirea lor, să accepte posibilele variante ale viitorului şi să renască iar şi iar.

A.O.< Complexitatea unică a societății și a culturii evreiești pare uneori fascinantă, alteori insuportabilă. Pare să fie o punte sau, câteodată, un prag pe care se întâlnesc Estul cu Vestul. Israelul are în jur de trei milioane de locuitori ai căror părinți sau bunici au fost expulzați sau care au emigrat din țările arabe cu numai o jumătate de veac în urmă. Oricum, din pricina tradiției comune iudeo-creștine și a dialogului, din pricina imageriei biblice și a tiparelor narative, ca și din pricina schimbărilor literare, filozofice și chiar sociale care i-au afectat atât pe evreii, cât și pe creștinii din Europa, cultura evreiască este mai mult decât orice europeană. În amestecul acesta evreiesc, cea mai mare parte a evreilor sunt de origine europeană. În plus, din punct de vedere istoric, fondatorii Israelului au fost europeni prin origini, fără să mai vorbim de ideologie și mentalitate. Primii sioniști au venit în Israel ca pionieri. Acești oameni foarte tineri erau vizionari, visători, aventurieri. În multe dintre situații, ei au fost primii hippies ai secolului al XX-lea< și-au părăsit casele lor de europeni de clasă mijlocie ca să creeze o nouă societate, să cultive pământul și să experimenteze o nouă ideologie. Înșiși părinții mei au făcut parte din această mișcare. Bunicului meu i s-a dat o educație religioasă ca să devină rabin, dar a renunțat la tot în favoarea literaturii, a filozofiei și a studiilor sociale și, mai presus de toate, în favoarea idealurilor sioniste. Copil fiind, obișnuiam să stau lângă el și lângă prietenii lui și să ascult conversațiile lor care se întindeau pe ore întregi – despre ideologii și idealism, despre literatură și despre politică. Bunicii mei au venit în Israel ca tineri vizionari și, chiar dacă familiile lor i-au condamnat pentru această mutare, s-a dovedit că ei au fost singurii supraviețuitori din familiile lor, care, câțiva ani mai târziu, au fost ucise în lagărele de concentrare din Polonia. Acești pionieri au pus bazele primelor comune, au creat o nouă cultură într-o limbă nouă și au încercat, în mare, să-și modifice mentalitatea și să se reinventeze. Din perspectivă istorică, viziunea sionistă izbutise nesperat de multe, dar acești pionieri s-au simțit, în mare măsură, deziluzionați și dezamăgiți când uriașul val de imigrație a ajuns aici după fondarea statului Israel. Israelul a devenit o mare tabără de refugiați. Oameni din lumea arabă, laolaltă cu supraviețuitorii Holocaustului au trebuit acum să trăiască împreună, să-și facă o viață nouă, să-și creeze noi identități, noi valori comune și noi acorduri care au foarte puține în comun cu idealurile și ideologiile generației pionierilor fondatori. La prima vedere, Holocaustul a fost principalul fondator al statului 12

iunie 2012

iNterViU

Poesis interna\ional

refugiați au venit într-un teritoriu mai puțin expus primejdiei, o mică insulă occidentală într-o mare de națiuni musulmane, îi va fi ușor să înțeleagă situația și mentalitatea care s-a dezvoltat de acolo. Condiția evreiască pare mai degrabă ambivalentă și mai complexă în viața reală. Căutarea propriilor rădăcini a devenit aproape o modă în ultimul deceniu. E aproape firesc să se ia în considerare faptul că Israelul este o societate de imigranți, și că numai cu două sau trei generații în urmă tocmai la aceste rădăcini s-a renunțat ideologic de dragul construirii noii identități israeliene. Europa, spre deosebire de celelalte părți ale lumii, poartă încă amintiri dureroase și scoate la suprafață sentimente ambivalente, atât în mine, cât și în alți evrei cu origini europene. Pentru mine personal, să merg în Germania a fost până acum opt ani ceva ce am evitat. A fost ca și cum aș fi evitat să mă întorc în memoria Holocaustului pe care familia mea a încercat s-o îngroape când au venit în Israel. Numai prin poezie am încercat să înțeleg cum au fost posibile toate astea, prin încercarea de a `mprumuta vocea poetică unui fost ofițer S.S., pentru a-l înțelege în termeni umani mai curând decât să-mi spun că oamenii ăștia au fost niște monștri. Mi-am dorit să știu ce au gândit, ce emoții au experimentat. Cumva pe de-a-ndoaselea, au fost oameni având de-a face cu alți oameni. Bunicii mei vorbeau câteva limbi, inclusiv poloneză, desigur, dar nu vorbeau decât în ebraică. Rareori pomeneau câte ceva care avea legătură cu viețile lor dinainte de a emigra în Israel, sau cu oribila soartă a familiilor lor. (...) Poeții trăiesc mai multe vie\i și au mai multe locuri pe care le pot numi casă, iar acestea sunt de diferite feluri. Ca poet, simt că rădăcinile mele se află în literature ebraică, în Grecia antică și în moștenirea Indiei mult mai mult decât în diaspora evreiască sau chiar în sionism. Dacă mă întrebați de Israel, vă va răspunde sinele meu israelian sau evreiesc, dar eu trăiesc cu adevărat având conștiința că aparțin multor locuri, și că fac parte din marea familie a oamenilor, cu bune și rele. Asta nu înseamnă că aceste diferite părți ale sinelui meu sunt neimportante în republica sinelui meu, dimpotrivă. Fiecare dintre ele este unică și de neînlocuit.

independent Israel. Dar, în pofida suferințelor poporului evreu din timpul celui de-al doilea război mondial, statul Israel, nou întemeiat, a fost prost primit de Europa și a creat multă discordie în lumea a treia, unde a fost văzut ca soluție finală a Europei pentru chestiunea evreiască pe spezele arabilor. Războiul și izolarea, ca și scăderea veniturilor, a demnității și a identității, i-a dezamăgit pe mulți. Mai mult de un milion de evrei au emigrat din Israel între anii ‘50 și ‘80 ai veacului trecut, cei mai mulți în Statele Unite. Europa, care a fost casa lor pentru aproape două milenii, i-a masacrat și, mai târziu, și-a închis porțile pentru următoarea generație de evrei europeni care se stabiliseră în Israel. Oricum, cea mai mare parte a evreilor a decis să rămână. Au început să-și dezvolte propria țară și să lupte pentru existență. Un popor pentru care viața în Israel se întinde pe una sau două generații, în vreme ce istoria și genealogia europeană pot fi urmărite pe cel puțin 50 de generații. S-au simțit conectați la cultură și trădați de politica europeană. Au simțit că antisemitismul a sporit din nou, încurajată din punct de vedere politic de imigrația musulmană în Europa și de calculele reci, economice și politice, ale guvernelor occidentale. În linii mari, evreii au simțit că pentru mulți dintre europenii care nu au nicio idee despre ce înseamnă mentalitatea și cultura Orientului Mijlociu conflictul israelo-palestinian a devenit un subiect de salon destul de popular. O dezbatere în care interesele vest-europene sunt camuflate prin luări de poziție fals morale. S-au simțit victimele vinei colonialiste a europenilor, iar europenii au vrut să scape de vina Holocaustului prin prezentarea unei echivalențe între regimul nazist și conducerea israeliană din Fâșia Gaza și Cisiordania, justificându-și atitudinea prin această ecuație grotescă. Același lucru a fost făcut de media< nesfârșitele atacuri teroriste asupra evreilor sunt greu de văzut pe canalele europene de televiziune, însă orice pierdere palestiniană este scoasă în evidență, fără niciun interes pentru contextul și complexitatea situației. Evreii au fost parte și au contribuit la cultura europeană și la dezvoltarea ei vreme de secole, dar, în cele din urmă, au fost eliminați – politic, cultural, dar nu psihologic. Cred că mulți dintre noi care se simt exilați europeni văd în asta un nou capitol al sindromului iudeofobic. Totuși, asta nu înseamnă că mentalul colectiv al evreilor a ieșit intact și sănătos din lagărele de concentrare și din crematoriile naziste. Uneori, pare că mintea evreilor a rămas blocată undeva între Massada și Auschwitz, dar dacă cineva consideră că acești

În românește de Vlad Pojoga

emil Brumaru

„(...) Greu, dacă nu imposibil de relatat, experiențele iluminante, sensibilitatea hipertrofiată, intuiția abisurilor vieții și morții se pot transmite indirect, prin efectele lor< de pildă, prin evocarea senzației de tristețe infinită sau de leșin voluptuos în fața lumii inanimate, care te condamnă la imposibilitatea comunicării> sau printr-un cult al femeii ca alteritate misterioasă și inaccesibilă, nici măcar atunci când bărbatul o « demitizează », descriind-o ca pe obiect al desfrâului, dorit, dar niciodată împlinit, căci chiar și efortul de vulgaritate se preschimbă în suferință copleșitoare, întorcându-se strălucitor în substanță estetică de cea mai prețioasă natură. Emil Brumaru – un tragic, extraordinar poet al singurătății.” Ion Bogdan Lefter 14

iunie 2012

PoeMUl De ColeC|ie

Poesis interna\ional

Submarinul erotic La contrabas, nostalgic, Johnny Răducanu Adu-ți aminte ziua religioasă-n care, În submarinul nostru portocaliu închiși, Pluteam hai-hui și pacinici sub case și trotuare În vechi canale pline de fluturi și crini triști. Deasupra-ne orașul se zgîlțîia-n tramvaie Și forfoteau prin ziduri țevele lungi de fier. O bilă grea de fildeș rostogoleai, bălaie Dar brună-n miezul coapsei spumoase de plăceri. Victorioși, cînd steagul l-am arborat – prosopul Perlat de roua crudă-a-nceputului de vis –, O, vie-ne în urmă și focul și potopul, În fleața ta ureche de nimfă lin ți-am zis. Și-ai priceput căpșuna că-ți este ferecată, Ca într-un cufăr trainic, c-o mie de peceți De gura ce-ți topise în ceară deodată Cu-amiaza și-nserarea întîiei dimineți.

The Erotic Submarine Playing the double bass nostalgically, Johnny Răducanu Remember the religious day of old when you and I, Shut in our yellow submarine, would sail all on our own, Our progress aimless, peaceful, with pavements for a sky, Along old sewers teeming with butterflies forlorn. e city high above us hurtles past on rails, While through the walls long iron pipes run le and right. You’d roll a heavy ivory cannonball, so pale Yet brownish in between your thighs all frothy with delight. As in triumph we hoisted our dewdrop-spangled banner — e towel strewn with raw pearls by our emerging dream — “O let both fire and wood waves succeed us in like manner” Into your floppy nymph ear I whispered with a scream. Your strawberry, you understood, was under lock and key, Like in some secret treasure trunk, its seals a thousandhold. Imprinted upon wax by hot lips melting suddenly e noon and dusk succeeding the first morning of old.

translated by Florin Bican

alexandru Mu;ina

foto< Mircea Stru\eanu

Alexandru Mușina (n. 1954, Sibiu) a absolvit Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov (1973) și Facultatea de Litere a Universității București (1978). Doctor în filologie al aceleiași universități (1995) și profesor de creative writing, folclor și literatură comparată în cadrul Universității „Transilvania” din Brașov. Membru al Cenaclului de Luni, a debutat în volumul colectiv Cinci (1982), alături de Mariana Marin, Romulus Bucur, Bogdan Ghiu și Ion Bogdan Lefter. Volumele sale de poezie l-au așezat în prima linie a poeziei românești de azi< Strada Castelului 104 (1984), Lucrurile pe care le-am văzut (1979-1986) (1992), Aleea Mimozei nr. 3 (1993), Tomografia și alte explorări (1994), Tea (1997), Personae (2001), Și animalele sunt oameni! (2002), Hinterland (2003), Poeme alese (1975-2000) (2003), Album duminical (2008) și Regele dimineții (2009). De asemenea, a publicat mai multe volume de eseuri, printre care Paradigma poeziei moderne (1996), Eseu asupra poeziei moderne (1997), Sinapse (2001), Scrisorile unui fazan (2006), Scrisorile unui geniu balnear (2007) și cea mai influentă antologie a poeziei generației ‘80 (1993, reeditată în 2002). În 2012 a publicat romanul Nepotul lui Dracula. 16

iunie 2012

Portret

Poesis interna\ional

“

(...) Poetul e în aerul mijlociu, e departe, nu-i pasă de reguli, jonglează cu vorbele, ipostazele și ﬁgurile ca și cu un potop de baloane colorate. Joacă ping-pong cu sine însuși. E neastâmpărat și înțelept deopotrivă. Își caută (și-și aﬂă) un domeniu al libertății unde să nu mai existe opreliști pentru puterea verbală asociativă, pentru incongruentele capricii ale închipuirii< o altă realitate, alte legități, alte rezonanțe între cuvinte, cât mai multă nelogică și cât mai sfruntat nedeterminism (...)”

Nicolae Steinhardt

“

(...) Într-un limbaj precis, și totuși nuanțat, rece, cerebral, și totuși aproape tandru, poeziile lui Alexandru Mușina sunt de o remarcabilă claritate interioară, profunde și fermecătoare.”

Nicolae Manolescu

“

Alexandru Mușina e, structural, un sentimental educat la școala sarcasmului și a ironiei, cu gustul persiflării și al demitizării, deși în spatele acestei atitudini malițioase se ghicesc nostalgii rebele, efuziuni ale unui patetism suprimat. Poezia sa are, de aceea, o fizionomie complicată, în care interferează trăsăturile unui lirism genuin și rictusul sardonic al pamfletului. (...) Prozaismul foarte accentuat, viziunea voit neselectivă sunt semne ale unei estetici reformatoare, pe care Alexandru Mușina și-a însușit-o cu metodă, deși eul liric al autorului poartă în amintirea lui culturală genele unui romantism cețos. Inteligența artistică a poetului a distilat însă efluviile originare, diluându-le prin causticitate și dirijându-le înspre fantezismul satiric, cu rezultate din cele mai fericite.”

Radu G. Țeposu

“

Alexandru Mușina – scriitor proteic, mereu inovativ și contrariant, incomod și sarcastic, un maestru al ironiei ;i un melancolic subtil de la care câțiva dintre cei mai buni poeți ai ultimelor decenii au avut serios de-nvățat. Florar în anii ‘80, patron de editură după ’90, geniu balnear prin 2000, Mușina a rămas fel de vital și de tenace, ﬁind azi una dintre personalitățile de anvergură ale literaturii 80-iste, un profesor iradiant (a cărui inﬂuență o recunoști în scrisul poeților din Grupul de la Brașov, dar și în debutul recent al lui Andrei Dósa) și un solid reper al poeziei contemporane.”

Claudiu Komartin

Poesis interna\ional

Portret

După-amiaza lui Hyperion Prietenii care mă știu Și cei care mă știu mai puțin Intră pe fereastră și se așază comozi În cele patru vânturi ale inimii mele. Își aprind țigările lor puturoase, Se întind încălțați în pat și joacă Indiferenți și pasionați diverse Jocuri de noroc și cărți; Cotrobăie prin toate ungherele și beau Sânge albastru și venin amărui, Se trezesc cu apă de busuioc, Apoi se cară, bombănind nemulțumiți< „Unde dracu e nesimțitu ăsta, De ce nu stă și el pe acasă?” Eu cobor din tavan, de unde priveam Sub chip de păianjen cu cruce, nevăzut și otrăvitor, Mă apuc și deretic, pe urmă, timid, Îmi torn și eu o ceașcă de busuioc, Care se sparge cu sunet cristalin, și eu strig< „Aceasta e arta, băieți!”

Aerul poeziei e blând Aerul poeziei e blând. Acțiunea ei începe primăvara< se deschid Câteva ferestre și ies fecioare și arlechini, se aude Un sunet îndepărtat de corn. Sărbătoarea poate porni< cu inorogi, prapuri roșii și mandoline, Cu priviri și semne tainice. Dacă ziua e lungă, Vom vedea o vânătoare de mistreți. Dacă nu, În amurg vom schimba inele și jurăminte. Pe sub pământ gnomii caută aur. Pe câmp țăranul aruncă grâul. Pe casă berzele își fac cuibul și se iubesc< un dans Caraghios și plin de gingășie. Aerul poeziei e blând. Cândva Și noi am locuit acolo și am cântat.

O apocrifă a lui Kavafis A fost poet zgomotos al mahalalei, Urla prietenilor de soiuri diverse Despre libertate, despre scris, Că nu vrea să fie poet de curte, laureat, Și că simte Cum pana i se frânge sub tiranie. În luna lui cuptor l-au însurat Cu o frumoasă circaziană, ochi verzi Și trup de șarpe lung, obișnuit Cu toate mărimile. 18

iunie 2012

Portret

iunie 2012

Era trist și a băut Cu singurul lui prieten, delirând Despre adolescență și moartea pasiunii. A fost mândria mahalalei, Cu chica lui cânepie, cu ochii albaștri, Puțin miopi, cum urla Despre poezie și libertățile creatoare. din volumul Strada Castelului 104

Lecțiile deschise ale profesorului de limba franceză A.M. Lecția a patra. La piață ca orice băiat cuminte enfant sage ca orice tânăr crescut cu grijă de manualele școlare de la an la an mai bune îmi ajut părinții în aprovizionarea autumnală ziua recoltei cu dovlecei cucuruji fotogenici ardei grași atârnând de acoperișul cu rogojini al dimineții e o zi frumoasă ieșim în stradă dans la rue televizoarele albesc zidurile caselor aplauze ce mulțumire să vezi prețul verzei la 0,95 și ceapa ca o fecioară sigură de ea și demnă deși cam din topor abia cu 2,60 înfășurat ca un știulete în trei pulovere avansez printre tarabele încărcate toamnă bogată automne riche îmi ajut ca orice tânăr intelectual părinții e și aceasta o datorie de onoare femeile ard asfaltul rece vedea-v-aș în bucătărie la cratiță le strig în gând desigur numai în gând spatele scârțâie ca un car încărcat cu roade sciatica mea e tânără și optimistă și ea

Budila-Express 1. Introducere Cei care m-au iubit au murit înainte de vreme, Cei care m-au înțeles Au fost loviți pe la spate și înmormântați în grabă, cei Care mi-au tras la xerox programul genetic au înnebunit Și-și plimbă în soarele amiezii Privirea tumeﬁată, creierul mirosind a cloroform. După o iarnă lungă a venit vara caldă, Fructele noastre nu au avut timp să se trezească, Fructele celorlalți se vând la suprapreț. Dimineața Ne primește totuși cu brațele deschise, totuși lumina Mai bate în epiderma fanată, totuși vântul Nu mai aerisește orbitele duhnind de amintiri. Am pierdut totul. Portarii hotelurilor Ne-au uitat, femeile fragede și aristocrate 19

Poesis interna\ional

Portret

Ne-au uitat, hamalii din gări ne-au uitat și liierii, Vânzătoarele de ﬂori și negustorii de nestemate, Ne-au uitat străzile, ne-au uitat casele albe Pe care urca iedera ruginie a vechii „la bella estate”. Am pierdut totul. În paradis, în clipa cea repede, în metalul închipuirii Nimic din noi n-a rămas. Un avort Rapid, aseptic, elegant. Totuși dimineața mai întinde Brațele ei transparente, de caracatiță, spre trupul Învinețit de somn și de vise, totuși aerul Mai face troc cu celulele spongioase, totuși moaca roșcată A servietei mai rânjește, tâmpă, fericită.

Breviarul anestezic al maestrului Fornicatus Oda a XVIII-a. Sol Am supraviețuit. Ca bursucul Care vede mugurul verde în somn și oează. Sângele știe legea mai bine, iar celula Comunică direct cu Dumnezeu. Așa am învins< mână a amorțit, Piciorul a amorțit, gura a amorțit, Ochii au încetat să mai bată, creierul a uitat. Așa am învins; limfa s-a făcut gelatină, Oasele s-au făcut gelatină, nervii s-au făcut gelatină. Degeaba au urlat, ca apucatele, Rânjindu-și colții negri, mici și mulți, Semnele, poveștile din cărți. Teama e o mamă, Teama e o mamă bună, iubitoare. În uterul ei înveți să trăiești. În uterul ei Sunt alte legi, alți zei, răsare un alt soare. Un soare vânăt, cald. Un soare-animal, Mai înțelegător decât oricare soare. Așa am învins< am dormit. Pe-afară s-au scurs ziarele, tancurile, sentimentele, Imperii s-au tocit, imperii au ieșit din mare. Am supraviețuit. Am învins. Sunt aici. Aici, lângă tine.

Hebdomadarul profesorului A.M. Joi. Oamenii sunt noi în șapte ani celulele toate se schimbă un om nou la ﬁecare șapte ani un alt peisaj case uzine drumuri asfaltate aceleași cuvinte același accentul cu care le spun „bonjour mes élèves” cu alte celule și alții la fel au uitat în șapte ani și conjugarea întâi și a doua dar își amintesc 20

iunie 2012

Portret

iunie 2012

de mine cel de atunci ﬁindcă viața nu prea-i dotată cu tipi veniți de pe alte planete și când vicele țipă la tine pentru contracte e bine să-ți spui ăsta habar nu are de „être” și de „avoir” când bărbatul vine acasă abțiguit și îți îndoaie puțin muzicuța e bine să-ți amintești de paris de brassens de île-de-france de pythéas cel cu patru corăbii de pasărea pictată din colivie mereu aceeași și după șapte ani după ce-au căzut în africa dictaturi și aici prunele de prin pomi nucile merele frunzele de șapte ori au căzut iată-te nou un om nou coborând dimineața din trenul verde privind munții norii roșii pictați limba noastră în gură e nouă cuvintele vechi manualele-s noi cuvintele vechi aeru-i nou clasa e nouă oamenii-s noi cuvintele vechi din volumul Lucrurile pe care le-am văzut (1979-1986)

scrisoare către alexandru mușina stai liniștit vei fi atâta de celebru încât milioane de oameni o să-și compare iubitele cu o strecurătoare de supă cum tu ai făcut-o cândva și ele vor fi fericite se va vinde pastă de dinți cu numele tău ignorându-se că tu te spălai doar o dată pe săptămână poeziile tale o să-i înnebunească pe copii la serbări iar pe tați și bunici or să-i facă să plângă adolescentele se vor îndrăgosti doar de tipi chei cu figuri de motani poza ta cu casetofonul pe umăr culegând folclor la pucioasa va bate recordurile la vânzare apartamentele cu acces în care-ai mâncat citit și mai ales mai ales ai dormit vor fi placate cu marmură la intrare femeile iubite de tine vor publica amintiri și bineînțeles vor mistifica totul îngrozitor afirmând că ele numai pe tine dar însă viața și tu desigur care însă dar desigur și vișinii vor înflori visând la tine și structura atomului va fi mult mai bine cunoscută pornindu-se de la un pasaj criptic din versurile tale nu-i nici o exagerare aici n-am nici un interes mă și enervezi uneori mă pricep însă la oameni și ți-o spun chiar dacă asta nu îmi e și nu-mi va fi de nici un folos

scrisoare pentru mircea m. o ușoară oﬁlire a pielii și pluralul politeții obligator haine prea strâmte în care ne mișcăm elegant mai scăpând câte un umăr mai sus mai făcând câte o mișcare aiurea cu mâna adolescenți îngropați în piramide de sticlă înfășurați în bandaje de leucoplast zâmbindu-ne din când în când cu neîncredere și simpatie să câștigăm cu-adevărat nu știm dar nici păguboși 21

Poesis interna\ional

Portret

Poesis interna\ional

cu adevărat doi intelectuali rătăciți în papuașia în hinterland în scatofagia aici unde iuți unsuroși bătrâni dinainte de a se naște gata sunt de orice numai să se ajungă numai să poată striga tot mai tare să bea să împartă favoruri doi descendenți două mlădițe discret ofilite prieteni ai cărților căutând albe statui alexandria-n mâluri fii și nepoți de ciobani amintindu-ne de imperiul care-a murit la timp lăsându-ne liberi liberi și singuri în tristolitania în lingeblidonia în genuflexia în acest doinomălai în polentia în poluenta regină a artei și a inimii noastre de unde soarele pentru noi toți răsărea de unde răsare o mână bătrână uscată tremurătoare tot ce-a rămas din stafia adusă de oamenii stepei cei buni și tâmpiți cei inimoși plini de o candidă cruzime indicând și amenințând indicând și amenințând indicând din volumul Tomografia și alte explorări

O mie cinci sute Bineînțeles că vom pleca în munți Când societatea își va plăti datoriile Față de noi Cu nervii mei ca niște ﬁre de curent neizolate Cu viitorul tău de mamă model Vom uita că ziua ne soarbe nepăsătoare celulele Pe terasele cofetăriilor Vom uita că toamna a fost lungă Și că de fapt asta nu înseamnă nimic Vom uita îngerii moi din pântecele liceenelor Vom uita privirea fără bilet Vom schimba în sfârșit Aerul acesta buhăit și virgin Vom ﬁ doi tineri ai zilelor noastre În vizită la munte vom face să adoarmă frigul În porii păturilor groase din cabane vom spune Că iată Soarele răsare frumos Între vânturile albe ale înălțimilor vom trăi Ca într-o ilustrată vom trăi îți promit Buna mea mic-burgheză cu ochi obosiți Buna mea mic-burgheză astenizată Buna mea mic-burgheză martiră A stelelor de săpun a jocurilor hulpave De-a poezelele buna mea draga mea mic-burgheză Vom pleca îți promit când societatea Își va plăti datoriile față de noi

Îmi amintesc sânii tăi Îmi amintesc sânii tăi. Un peisaj tânăr. Acum. Prins în plasa ﬁrelor de curent. Sub cerul înecat în motorină. Abia respirând. Îmi amintesc sânii tăi. Și-n loc Să mă zbat, să urlu, întorc Doar capul. Și zâmbesc. 22

iunie 2012

Portret

iunie 2012

Poesis interna\ional

Ploile din Mostar 4. Aveam douăzeci de ani. Eram frumos și tâmpit. Credeam că tot ce trăiești și povestești e poezie, credeam Că tot ce trăiești ai trăit cu adevărat. Că în borcane Se țin clipele și femeile și că nu se tulbură niciodată. Că adolescența Se va-nălța la cer și ne va zâmbi mereu de acolo. Aveam douăzeci de ani. Îmi plăceau „Ploile din Mostar”, Pero Zubac mi se părea Un mare poet. Tu, începutul frumos Al unei tinereți de o mie de ani. O cauză, un efect, o carcasă de poezie. din Aleea Mimozei nr. 3 / Tea

Elegie Dacă sexul nostru s-ar trezi în fiece dimineaţă, cu buzele adulmecând aerul, turgescent şi neliniştit, dacă el near fi călăuza spre locuri călduţe, spre locuri fierbinţi, în care uiţi şi adormi... Dacă n-ar exista pelicula de cauciuc dintre sexele noastre, care se caută oarbe şi surde, învelite doar în propriile secreţii, ovulul în loc de creier, animaliculii în loc de degete, dacă n-ar exista... Da. Am ajunge mai curînd acolo. *** Visez la femeile din reviste, Sau la tine, cum erai acum 10 ani, Acum 20 de ani? Ele sunt hârtie strălucitoare, Tu carne şi sânge, respiraţie fierbinte. Ele sunt contur şi culoare, Tu senzor şi feromon. În seara asta am vrut să mă bag Sub pătură şi să plâng. N-am putut< Nu simt nimic, nu îmi mai amintesc nimic. Doar un tremur şi-o creştere-a pulsului, Senzaţia că ceva cald, cald îmi lipseşte, Că voi începe să dârdâi tot mai tare, Până am să îngheţ. din Regele dimineții

Selec\ie de Claudiu Komartin

Pablo d’ors

Nepotul lui Bernhard (continuare din num[rul anterior)

ând în '83, l-am văzut pe Bernhard la Salonul de Carte de la Frankfurt – mă dusesem acolo special pentru a-l vedea – încă nu aveam această luciditate. Nu m-am dus la el aşa cum prevăzusem şi cum repetasem în intimitatea apartamentului meu de parcă aş ﬁ fost un şcolar timid, pentru că mi-a fost teamă că Bernhard nu va şti cine sunt, ce voiam, de ce îl deranjam. Ce căutam la el? Un autograf? Poate timbrul vocii lui? De ce umblam după persoana Bernhard dacă îl aveam pe Bernhard din cărţile lui? Cred că la Salonul din '83 bernhardizarea mea dădea roadele cele mai însemnate. Spun asta pentru că în toată timiditatea mea am descoperit că nu timiditatea era cea care mă paraliza. Ceea ce mă paraliza era tocmai bernhardizarea vieţii mele, indiferenţa, nepăsarea faţă de tot, faţă de toţi, inclusiv

faţă de Bernhard. Nu-mi păsa prea mult de Bernhard şi aceasta era cea mai clară dovadă de modul în care Bernhard lucra în mine. M-am bucurat în suferinţa mea că Bernhard se găsea la câţiva metri şi că nu am vorbit cu el> îl vedeam cu aceiaşi ochi cu care el s-ar fi uitat la mine< privire rece, îndepărtată, distantă. Mi-am scos gulerul cămăşii, alb de asemeni> mi-am strâns buzele, aşa cum Bernhard le strângea pe ale lui, ca şi cum în acel gest minim s-ar fi reflectat fizic toată concentrarea lui. Apoi m-am întors cu spatele. Nu aveam să-l mai văd niciodată. Avea să moară cinci ani mai târziu, în '88, cu buzele strânse, cu un gest dat de un impuls creativ. Zic biografii lui Bernhard – niciodată nu am fost unul dintre ei, niciodată nu am scris biografia lui Bernhard, pe care Bernhard însuşi ar fi ignorat-o – că 24

iunie 2012

ProZ{

Bernhard şi-a petrecut ultimele luni de viaţă fără să scoată un cuvânt, într-o tăcere tot mai adâncă, tot mai neutră, mai promiţătoare a tăcerii ultime. Şi eu am devenit mai tăcut> de asemeni, fruntea mea s-a lărgit, până într-acolo încât a devenit tot mai asemănătoare cu cea a lui omas Bernhard însuşi. Dar Bernhard nu era gras> aceasta e diferenţa> ne deosebesc vreo şaptezeci de kilograme şi nu se poate spune că asta ar fi o deosebire neînsemnată. Faza cu ultimele tăceri ale lui Bernhard, ca şi cu ale mele, are şpilul ei. Atât pentru el, cât şi pentru mine, nu a trecut neobservată ştirea dată de Salzburger Nachrichten, în 6 mai, 1975. Ştirea spunea aşa< „În regiunea federală Salzburg, două mii de persoane încearcă anual să-şi pună capăt vieţii şi o zecime dintre aceste încercări de sinucidere au un deznodământ fatal. Astfel, Salzburg devine în Austria, ţară care alături de Ungaria şi Suedia corespunde celui mai mare număr de sinucideri, o marcă naţională”. Atât lui Bernhard, cât şi mie, acea ştire ne-a folosit pentru a tăcea şi mai mult. El nu s-a sinucis şi nici eu nu o voi face> dar sinuciderile compatrioţilor noştri ne ajutau să păstrăm tăcerea, să considerăm tăcerea drept ultima dintre etici. E adevărat că Bernhard scria, dar scria pentru tăcere, pentru a amuţi cuvintele, pentru a le mâna pe o linie moartă. Nu ştiu scrie aşa, ca el, chiar dacă am încercat şi multe dintre scrisorile mele, chiar această scriere, poartă pecetea inconfundabilă a literaturii lui Bernhard. Cum altfel? De când ştiu de literatura lui Bernhard, nu mai citesc niciun alt autor, nimeni altcineva nu mă interesează. E incredibil cum o obsesie poate să anuleze totul> pentru că eu, ca şi Bernhard însuşi, eram conştient de obsesia mea> şi această conştientizare îmi permitea să sufăr şi să mă bucur de obsesia mea. Obsesia mea ajunsese într-un asemenea grad, încât într-o zi, cred că era în '79, mi-am inventat o înrudire cu Bernhard. Pe atunci, ştiam deja cu certitudine că Bernhard nu mă va primi niciodată> ştiam de refuzul său faţă de ziarişti, de recluziunea lui tot mai neechivocă şi virtuoasă, de solilocviul său paranoic şi iconoclast. Nu aveam nimic de făcut. La fel ca Bernhard, viaţa mea se transforma într-o explorare cathartică şi metodică a ororii. Dar voiam să-l văd, voiam să-l văd, voiam să-l văd, chiar dacă ar fi fost ultimul lucru pe care l-aş mai fi putut face în viaţa mea. Mi-am inventat o înrudire. Ştiam că Bernhard avea un frate medic> ştiam că Bernhard nu mai vorbise cu fratele său din copilărie, de când se certaseră, că pierduseră orice relaţie, că Bernhard nu avea cum să ştie că celălalt Bernhard, fratele său, avea un fiu. Eu voi fi acest fiu, voi fi nepotul lui Bernhard şi el nu ar putea refuza să-şi primească nepotul, chiar dacă, atunci când m-ar fi lăsat să intru în Kalkwerk, din pricina vârstei mele înaintate, şi-ar fi dat seama de greşeală. Nu ştiu dacă Bernhard a ştiut sau nu că eram un impostor, că fratele său, celălalt Bernhard, murise şi că el nu avea nepoţi> rezultatul a fost că nu m-a primit nici atunci, nici după> niciodată nu a vrut să ştie ceva despre acest fals nepot care eram eu. Erwin Bernhard< mi-ar fi

Poesis interna\ional

plăcut mai mult să mă cheme aşa decât Becher> niciodată nu mi-a plăcut numele meu. Din noaptea de la Heurigen, cea în care câştigasem un tovarăş de suflet, până în '79, trecuseră mulţi ani, dar chiar şi atunci încă păstram speranţa de a vorbi cu Bernhard, de a purta o conversaţie cu el. Asta înseamnă că în acele vremuri bernhardizarea mea încă nu era totală. Abia în '83, la Salonul de Carte de la Frankfurt, am înţeles că ideea de a mă transforma în nepotul lui Bernhard era o tâmpenie. Bernhard ar fi refuzat să o primească chiar şi pe maică-sa. Singura persoană care a reuşit să îndepărteze de mine pentru un timp amintirea vie a lui Bernhard, a fost Carole Bouquet. Carole Bouquet a îndepărtat de mine amintirea lui Bernhard şi a obezităţii mele, o obezitate cu care am putut să mă răzbun de oroarea lumii pe propriul meu trup. Pentru că voiam să fiu gras, voiam să inspir repugnanţă, aşa cum repugnanţă îmi inspirau toţi oamenii care nu erau Bernhard. Repugnanţa mea, repugnanţa tuturor faţă de mine, s-a născut de-a lungul anilor. Fiecare kilogram adăugat trupului meu reprezenta un pas înainte către culmea repugnanţei. Ştiam prea bine. Îmi dădeam seama uitându-mă la feţele oamenilor< mila cu care mă priveau, ruşinea cu care încercau să evite să mă privească, sila, în sfârşit. Toate aceste stări erau scrise pe faţa vizitatorilor obişnuiţi ai laboratorului Birkenbeck< compasiunea, disimularea, respingerea. La început, când au observat dificultăţile mele în a mă mişca şi a încăpea în spaţiul strâmt al gheretei, unele suflete mai milostive au vrut să mă ajute, mi-au dat sfaturi, mi-au recomandat tratamente şi cei mai buni specialişti în cure de slăbire. Mai apoi, foarte repede, toate aceste suflete milostive, oamenii de ştiinţă, femeile de la curăţenie, angajaţii din administraţia laboratorului, toţi şi-au pierdut bunăvoinţa iniţială, până au ajuns lipsiţi de inimă. Ştiu că mă vorbeau pe la spate, vorbeau de obezitatea mea, de spaima provocată de obezitatea mea, de convingerea pe care le-o susţineam că eu ar trebui să mor din pricina obezităţii mele. Acele vorbe pe la spate nu mă supărau< şoaptele mă lăsau indiferent, aşa cum pe însu;i Bernhard îl lăsa indiferent ura pe care i-o purtau compatrioţii. Chiar dacă Bernhard nu a fost gras, comentariile pricinuite de proza lui erau mult asemănătoare celor trezite de grăsimea mea şi astfel, eu şi Bernhard eram asemănători ca două picături de apă. Şi despre mine ziceau că sunt un porc, o mizerie, că poate ar trebui chiar să mă expulzeze din singurul loc care-mi rămăsese pe lume< ghereta mea, o gheretă tot mai mică an după an, pentru că eu continuam să mă îngraş şi ghereta rămânea aceeaşi, pentru că avea să vină şi ziua în care ghereta să se dovedească insuficientă pentru a cuprinde un corp atât de voluminos ca al meu. Ghereta era reduta miniaturală pe care Salzburg mi-o cedase< în acea colivie îmi petreceam câteva ore din zi şi, în schimbul prizonieratului meu, Salzburg, oamenii de ştiinţă din Salzburg, îmi dădeau câţiva bănuţi pentru ca eu să continuu să mă sinucid cu 25

Poesis interna\ional

ProZ{

mâncare. E posibil că mă sinucid cu mâncare, că strâng repulsia pe care am semănat-o. Dar toată această repulsie, cea a lui Bernhard, a mea, a dispărut de parcă nu ar fi existat niciodată când am văzut-o pe Carole Bouquet, când mi-a întins permisul cu degetele ei atât de subţiri, când mi-am imaginat că îmi zâmbeşte fără ca ea să fi zâmbit. Brusc, în faţa zâmbetului ei inexistent, am simţit că, dincolo de toate, ghereta mea nu era chiar atât de strâmtă, că sunt mulţi oameni pe lume care nu au nimic, nici o cuşcă, nici o barieră de ridicat şi coborât, drept mod de a contribui la perpetuarea minciunii în societate. Eram un norocos< aveam ce mânca, aveam un loc de muncă chiar dacă spaţiul meu vital devenise deja asfixiant şi toţi se aşteptau să mă găsească într-o bună zi cu un picior în groapă la locul meu de veghe. Dar eu nu voi muri niciodată> dimpotrivă, voi fi tot mai ferm în misiunea mea de păzitor al ştiinţei. Nu trebuia să mor până când, aşa cum au făcut cu Bernhard, se vor revolta împotriva mea, până când îşi vor da seama că îmi petrecusem toată viaţa insultându-mi patria. E drept că de puţine ori un oraş ca Salzburg a fost atacat cu atâta violenţă şi precizie, cum a fost atacat de proza repetitivă a lui Bernhard, prietenul meu de suflet. Sufletul meu pereche şi-a bătut joc de locuitorii din Salzburg, i-a luat în răspăr, i-a scuipat în faţă şi a dispărut fără să-i părăsească de tot, rămânând ca amintire a profeţiei, pentru ca nimeni care s-ar numi intelectual să nu poată uita ofensa. Bernhard a făcut totul impecabil< a transformat într-o diatribă de neoprit ceea ce începuse ca o simplă satiră despre Heine. Oraşul ca boală şi ca boală fatală şi Bernhard nu era medicul care să tămăduiască ci profetul care anunţă că acea boală e contagioasă, cel care atrage lumii atenţia de pericolele intrării în Salzburg. Da, oraşul artelor şi al muzicii, dar, tocmai din cauza lor, şi oraşul-cimitir unde în fiecare an mor zeci de sinucigaşi. E atât de minunat să mori în Salzburg! Cine nu a fost tentat măcar o dată să se arunce de pe vreo clădire din oraş, să-şi aducă aportul lui, chiar cu preţul vieţii, ca nu cumva frumuseţea oraşului să fie uitată? Principalele epitete cu care Bernhard a botezat oraşul său aproape natal, au fost „faţada perfidă”, „cimitirul fanteziilor şi dorinţelor” şi „muzeul morţii”. Dintre toate, în mod special, mie îmi place ultimul. Laboratorul din Birkenbeck e şi el, ca întregul Salzburg, ca toată Austria, un muzeu al morţii. Iar eu sunt paznicul care permite accesul la acest muzeu, accesul la moarte, la minciuna, tot mai oribilă, a ceea ce încă avem neruşinarea de a numi ştiinţă. Chiar dacă Bernhard în veci nu m-ar recunoaşte ca nepot, nici ca prieten, nici măcar ca admirator, eu ştiu că el, aşa cum a zis unul dintre traducătorii lui, a fost un moralist autentic. Inamic al oamenilor, Bernhard avea încredere în oameni şi din această pricină, din pricina încrederii, îi insulta. El îi insulta cu vorbe, eu îi insult cu kilogramele şi societatea austriacă se ruşinează atât de vorbele lui, cât şi de kilogramele mele> nu vrea ca el sau eu să fim fiii ei. Cum să nu renegi o

iunie 2012

mamă care îşi renegă odraslele heterodoxe? Cum să mă îndepărtez de la sânul ei? Cum să te îndepărtezi de patrie? Ghereta mea e un munte de var> aici mă simt în siguranţă> de aici pot insulta. Liber. Bernhard a fost de partea dezmoşteniţilor, a celor insultaţi, cei care trăiesc ca mine, închişi în gherete de var. Bernhard era hipersensibil la umilire, acea umilire de care el însuşi suferise în copilărie. O umilire continuă de care sufăr eu din pricina obezităţii mele, a meseriei mele, a lentorii enervante din mişcările mele. Asta a fost ce a observat Carole Bouquet prima dată la mine< lentoarea mea, lentoare firească, dar pe care am accentuat-o pentru a prelungi binefacerile unui parfum. Nu am răspuns reproşurilor ei. Chiar a durat zile în şir până să îndrăznesc să mă adresez acelei fiinţe superioare care conducea un autoturism roşu. Pentru mine, Carole Bouquet era o fiinţă superioară. Pe atunci nu puteam bănui că în spatele hotărârii cu care întindea mâna se afla un biet om, o femeie fragilă, foarte fragilă, dincolo de siguranţa cu care pornea maşina şi demara în trombă. La ce îmi folosiseră toate lecturile din Bernhard, dacă mai apoi am ignorat ceva atât de elementar? Noaptea, când visam cu Carole, când mă pregăteam să visez cu Carole, îmi imaginam că ea, Carole, mă invita să urc în maşina ei. În visurile mele nu eram atât de gras cm sunt în realitate. Nu că aş fi fost slab, dar nici gras. Mă aşezam în maşină şi întrebam< „Încotro?” Carole îşi lua ochelarii de soare şi îmi oferea o privire albastră, o privire minunată, rece şi caldă totodată şi îmi răspundea< „La mine acasă> te iau la mine acasă> de acum vei trăi altfel”. Voiam să protestez, în vis, dar nu protestam, nu, mă lăsam purtat de ea, de experienţa ei, de felul ei de a rezolva totul de parcă nimeni nu i s-ar fi opus. Acolo, în casa ei, îmi făcea o cafea, mă ducea pe balcon, lângă mare şi îmi spunea cuvinte frumoase, cuvinte care nu aveau nimic de a face cu cele ascultate de mine toată viaţa, cuvintele ororii, cuvintele lui Bernhard. Apoi, Carole a mea mă săruta. Un sărut dulce, un sărut aşa cum nu-mi amintesc să mi se mai fi dat. Acest sărut inexistent e poate cel mai real sărut pe care l-am primit de-a lungul celor şaptezeci de ani, un sărut fără pic de erotism, dar nu pentru că i-ar fi lipsit, ci din exces< sărutul amanţilor după domolirea dorinţei. Nu era numai un sărut matern, nici unul doar de prietenie< era un sărut unic, indescriptibil, precis. Chiar aşa< era un sărut exact, singurul pe care doream să-l primesc, cel pe care aşteptasem toată viaţa ca cineva să mi-l dea. Carole Bouquet îmi spunea atunci că se hotărâse să trăiască pentru mine, dar că avea nevoie de consimţământul meu, că fără consimţământul meu, ea nu ar îndrăzni să-mi tulbure viaţa, că mă respecta. Carole mă respecta. Mă respecta. Exista cineva, o fiinţă superioară, care mă respecta. „Eu te respect, Erwin”, a zis, „te respect”, a repetat cu o seriozitate tulburătoare. De asemeni, acestea au fost cuvintele exacte, cele pe care aveam nevoie să le aud> eu, care nu mă respectam. E comic ca o fiinţă superioară precum Carole să aştepte consimţământul unui gras ca mine. Dar în visurile mele 26

iunie 2012

ProZ{

Poesis interna\ional

dispreţuite? Ca şi cum un suflet milostiv mi-ar fi dat o mână de ajutor, mi-a venit în minte atunci un cântecel pe care îl cântam când eram tânăr> cuvintele cântecului ziceau aşa< „Sagt mir wo die Blumen sind? Was is geschehn? Sie sind geschwind. Wann wird man je verstehn?” În mijlocul disperării mele, acea muzică melancolică mă consola. Era spiritul lui omas Bernhard cel care mă urma şi mă îmbărbăta, dar eu nu îmi dădeam seama> cufundat în sufletul lui Carole Bouquet, nu realizam că Bernhard îşi reclama drepturile lui asupra vieţii mele. Nu vreau să susţin că ar fi real visul cu Carole Bouquet şi cu mine iubindu-ne cu blândeţe. Cu toată fascinaţia iubirii, păstram totuşi o urmă de realism. Însă realismul de atunci s-a transformat mai apoi în utopie, pentru că niciodată nu am avut parte de acea prietenie confuză pe care jinduiam să o am cu Carole. Dar aveam pretenţia unei prietenii? Ce prietenie ceream? Era cumva loc de orice fel de prietenie între un gras şi o fiinţă superioară? Adevărul e că niciodată nu am ştiut ce mi-am dorit de la Carole> niciodată nu am ştiut ce doream când în fiecare zi, timp de mai multe săptămâni, îi dăruiam câte un buchet de flori pe care ea îl arunca, sistematic, pe bancheta din spate. În fiecare noapte vedeam florile mele uscate, aruncate, trecute şi în fiecare dimineaţă ieşeam plin de iluzii şi cumpăram un buchet nou şi proaspăt. Carole, la rândul ei, a suportat în tăcere cât de mult a putut. Ştia că dacă mi-ar fi vorbit, ar fi înrăutăţit situaţia, s-ar fi simţit şi mai persecutată. Dar muţenia ei nu putea să dureze la infinit. O dată a reuşit să citească numele meu scris pe un ecuson de identificare, ce era prins de reverul uniformei mele. Atunci a zis< „Domnule Becher – îmi rostea numele pentru prima dată – vă rog să nu-mi mai dăruiţi flori”. Asta a fost tot. Apoi a demarat şi s-a îndepărtat cu viteză în maşina ei. Carole îşi gândise bine vorbele, fără îndoială< sobre, moderate, discrete, distante…, dar ceea ce nu a putut să prevadă a fost reacţia trezită în mine de acele vorbe. Mă ruşinez să o spun, dar acele vorbe atât de reci – reci precum ochii ei – m-au umplut de speranţă< Carole îmi rostise numele, se referise la florile mele. Nu era un început promiţător, dar tot era ceva, în sfârşit, acolo< un motiv pentru a continua să-i dăruiesc flori până când avea să-mi vorbească din nou. Acum, când totul s-a sfârşit, o înţeleg pe Carole mult mai bine decât atunci când eram îndrăgostit. Ea putea să vadă în mine numai ceea ce chiar sunt< un bărbat foarte gras, surâzând tâmp când ea oprea maşina la porţile laboratorului. Mai întâi au deranjat-o doar balele şi zâmbetele mele. Însă repede, acel om gras şi în uniformă, care eram eu, începu să-i dăruiască flori. Ce să faci cu acele flori? Cum să tai avântul unei întreprinderi atât de absurde ale acelei mase umane tot mai îndrăzneţe? Pentru că eram tot mai îndrăzneţ. Începusem să o numesc Carole, fără ca ea să înţeleagă de ce îi spuneam aşa. Ba mai mult, într-o dimineaţă mi-am luat inima în dinţi şi mi-am băgat capul pe geamul maşinii şi i-am susurat o poezie. Mă înspăimântă amintirea acestei imagini< un gras ca mine

nu era amuzant, în visurile mele, acea frază suna firesc, exact, o frază necesară, adecvată situaţiei. În vis, îi spuneam lui Carole că trebuia să mă gândesc, că eram fericit în infernul meu, că îmi plăcea munca mea de paznic. „Îţi place?” întreba ea, neîncrezătoare. Apoi a adăugat că la calităţile mele puteam fi om de ştiinţă, că îmi cunoştea foarte bine calităţile, că mă spionase, că se informase şi că avea date despre mine. Da, în visurile mele, Carole Bouquet ştia totul despre mine. Şi îi plăceam. Îi plăceam foarte mult. „Mi-am petrecut viaţa aşteptând un bărbat ca tine”. Mi-a spus asta pe o terasă de lux, în timp ce contemplam o mare inexistentă în Salzburg. Abia dacă răspundeam elogiilor ei. Le primeam firesc, fără să mă tulbure prea tare, lăsând ca un şuvoi de fericire să mă încânte pe dinăuntrul meu, dar fără să las să se vadă că inima mea era gata să-mi sară din piept de o bucurie totală. Unde se găsea Bernhard în acele visuri? În ce colţ ascuns rămăsese prietenul meu de suflet în timp ce Carole, învelită într-o cămaşă de noapte, mai frumoasă ca niciodată, îmi umplea sufletul cu vorbe dulci? Niciodată, nici măcar în adolescenţa mea cea mai arzătoare, nu mai simţisem ceva asemănător. Şi nici cuprins de cea mai arzătoare pasiune nu idealizasem într-atât o femeie. A trebuit să aştept şaptezeci de ani pentru a mă îndrăgosti cum se îndrăgostesc adolescenţii de cincisprezece ani. Pentru Carole Bouquet, nu eram nici gras, nici bătrân, ci eram un cercetător care trebuia să treacă din ghereta lui în biroul supraoamenilor care decid destinul celorlalţi oameni. Prima dată când am făcut dragoste cu Carole (în imaginaţia mea făceam dragoste cu ea în fiecare noapte), am auzit zgomotele mării, valurile şi acel dute vino al lor. Ne-am iubit cu o delicateţe supranaturală, privindu-ne mulţumiţi în ochi, spunând fraze scurte şi sensibile. Gesturile noastre de dragoste nu erau simple gesturi de dragoste, erau exerciţii de blândeţe şi de preamărire a vieţii. Iubindu-ne, Carole şi eu acceptam viaţa şi făceam din asta o sărbătoare, senină, gravă, o celebrare a mulţumirii că ne născuserăm. Cât timp stăteam aşa, îmbrăţişaţi, părul ei negru pe umărul meu, mâinile ei în mâinile mele, ochii ei plângând de fericire cu lacrimile mele? omas Bernhard dispăruse din memoria mea. omas Bernhard nu era altceva decât un ignorant care habar nu avea de nectarul vieţii. Prima dată când am îndrăznit să vorbesc cu Katerina Schusser, a fost pentru a-i dărui un buchet de flori. „E pentru dumneavoastră”, am zis, iar ea, aproape fără să se uite la buchet, mi-a întins permisul ca să îl ştampilez. Nu era nevoie de nu ştiu câtă isteţime ca să-ţi dai seama că florile mele nu îi aduseseră nicio mulţumire> abia dacă le-a văzut şi le-a şi aruncat pe bancheta din spate şi a demarat, îndepărtându-se de postul meu de pază. Nimic. Niciun cuvânt de mulţumire> nicio urmă de surpriză> niciun cuvânt de respingere. M-ar fi alinat atât de mult un cuvânt, oricare, ceva, o reacţie, o vorbă de care să mă pot agăţa, cu care să visez, cu care să aştept o vorbă viitoare ceva mai bună. În acea noapte mi-am văzut florile< le vedeam aruncate, uscate, pe bancheta din spate, trecute. De câte ori am văzut acele flori 27

Poesis interna\ional

ProZ{

îşi bagă capul pe geamul maşinii pentru a recita o poezie unei femei nemăsurat de frumoase. Acestea sunt extremele la care ne poate duce această boală a sufletului, numită iubire. Şi nu i-am recitat doar o poezie> am căpătat obiceiul de a-i recita câte una în fiecare zi, astfel că, atunci când îi dăruiam florile (câte să îi fi cumpărat în total lui Carole< cinci sute, o mie, două mii?), îmi băgam capul pe geam şi recitam câteva versuri> la început, de-ale clasicilor, apoi de ale mele. După cum aveam să aflu mai târziu, Carole a fost tentată de mai multe ori să ridice geamul în acele clipe, pentru a mă decapita, pentru ca buzele mele cărnoase să nu mai recite poeme tot mai de nesuferit. Cu versurile şi cu florile mele am reuşit exact contrariul a ceea ce îmi propuneam< Carole Bouquet, indiferentă până atunci faţă de mine, începu să mă urască. Am urmărit ca un spectator inconştient cum nervozitatea ei de la început s-a transformat încetul cu încetul într-o ură iraţională. Îmi ura uniforma> ura toate florile mele şi le ura pe fiecare în parte. La un moment dat nu a mai suportat< „Lasă-mă în pace!” a ţipat. „Nu vreau florile tale!” „Dar, Carole!”, i-am zis, „eu te iubesc, Carole, te iubesc!” Niciodată nu-mi declarasem cuiva iubirea şi consecinţele imprudenţei mele nu au întârziat să se arate< Carole a plecat plângând, mai fragilă ca niciodată, mai puţin frumoasă. Da, mai puţin frumoasă< faţa i se congestionase de mânie, iar astfel congestionată, Carole Bouquet îşi pierdu toată aristocraţia, întregul autocontrol, întreaga splendoare pe care o avea în ochii mei. Pe măsură ce se îndepărta, am simţit, atunci încă lipsit de cuvinte, că ea, Carole Bouquet, nu era o fiinţă chiar atât de superioară. Această percepţie a normalităţii lui Carole a prins trup în sufletul meu cu mare încetineală. Nu-mi venea să cred că fiinţa care întindea permisul cu atâta siguranţă, că femeia care demara cu atâta hotărâre era, până la urmă, doar încă un om cu defecte şi deficienţe, cu mici vicii, manii şi spaime nemărturisite. Toate astea aveam să le ştiu mai târziu, chiar dacă exista ceva în mine care le ştia deja. „Te iubesc, Carole, eu te iubesc”, i-am zis în ziua următoare, şi în următoarea iar, şi în următoarea de asemenea şi în toate zilele. Am constatat surprins că povara iubirii mele se împuţina pe măsură ce o declaram, chiar se tocea, iar Carole Bouquet dispărea din peisajul sufletului meu, unde domnea deja, în sfârşit, Bernhard, cel pe care niciodată nu ar fi trebuit să-l înlocuiesc. Atunci a fost, sau poate ceva mai târziu, când am înţeles puterea eliberatoare a limbajului, când am priceput, în sfârşit, secretul care însufleţea toată literatura lui Bernhard, secret pe care eu îl căutasem toată viaţa. omas Bernhard nu scria pentru a denunţa oroarea, cum crezusem, ci pentru a se elibera de ea, pentru a expulza cea mai rea dintre sclavii, sclavia de a trebui să iubeşti o fiinţă omenească. Dragostea pentru oroare îl elibera pe omas Bernhard de oroarea iubirii, de această iubire înspăimântătoare care în mod obligatoriu ne umileşte. „Te iubesc, Carole,

iunie 2012

eu te iubesc”, îi spuneam Katerinei Schusser tot mai des, tot mai insistent, cu acea insolenţă specifică iubirii şi indiferenţei, indiferenţa faţă de iubire, iubirea faţă de indiferenţă. Pentru că indiferenţa poate fi la fel de puternică precum iubirea, chiar mai puternică< murim numai din iubire sau din indiferenţă, din imposibilitate sau din pasiune< murim din bucuria de a trăi şi din poa de a nu trăi, murim pentru a evita viaţa şi pentru că o căutăm. „Dumneavoastră sunteţi o fiinţă infectă, demnă de dispreţ!”, a zis Carole. „Îmi repugnă la dumneavoastră vocea, aspectul fizic, vă detest, vă urăsc din răsputeri!” Dar puterile lui Carole nu erau mari, iar vorbele ei, insultele ei mi-au revelat ceva încă mai consolator< omas Bernhard era în adâncul meu. Dispreţul lui Carole pentru mine m-a făcut să înţeleg care este puterea obscenităţii, salvarea pe care ne-o dăruieşte, eliberarea care se ascunde după un cuvânt impudic. Atunci s-a născut între noi doi o ură imensă, plină de cruzimi nesfârşite, o ură demnă de literatura lui Bernhard< acuzaţii nefondate, denunţuri pentru agresiune sexuală, procese, mărturii mincinoase, replici, citaţii. Am declarat în faţa unui tribunal că soţul Katerinei, pe care nu l-am cunoscut vreodată, era un terorist camuflat şi că ea însăşi făcea pentru el anumite activităţi clandestine. Dar şi ea a minţit, jurând pe ce avea mai sfânt, că o urmăream până la ea acasă şi că de mai multe ori am încercat să o violez. Legile ţării mele s-au făcut mult mai drastice, în ultimul timp, în ceea ce priveşte violenţa faţă de femei. Carole Bouquet ştia asta şi mai ştia, cum ştiam şi eu însumi, că un om atât de gras ca mine era condamnat fără drept de apel să piardă procesul. Nu încăpea nicio îndoială când venea vorba de a alege între un gras ca mine şi o fiinţă superioară, între o fiinţă tânără şi un bătrân, între un paznic şi o actriţă, între un bărbat şi o femeie. BouquetSchusser a câştigat toate procesele deschise ca urmare a presupuselor mele agresiuni sexuale, iar eu am fost acuzat că sunt un gras, o mizerie, un obsedat, un om respingător care nu merita să facă parte din naţia austriacă. Ceva asemănător s-a spus şi despre Bernhard, numai că eu am pus în practică ceea ce el proclama în romanele sale< dispreţul pentru omenire, repulsia drept lemă, obscenitatea de a continua să exişti, de a te agăţa de viaţă. Cel mai trist a fost, poate, că mi-am pierdut ghereta< m-au concediat şi m-au obligat să plătesc Statului o amendă exorbitantă. Au trecut puţine luni de când am terminat de plătit datoriile. Acum nu mai lucrez la laboratorul din Birkenbeck, dar din casa mea, tot mai îngustă, mă uit în fiecare zi pe fereastră. În Salzburg se întunecă tot mai devreme, dar eu ştiu că fac ceea ce am făcut toată viaţa< veghez asupra acestui oraş, sunt santinela lui. Sunt păstrătorul ororii care ne pândeşte în fiecare zi.

Traducere de Marin M[laicu-Hondrari 28

Dic\ionarul Vi;niec

Dan-liviu Boeriu

rice poezie a lui Matei Vişniec din volumul La masă cu Marx îl trădează pe autor încă de la primele versuri. Dramaturgul Vişniec se strecoară pe nesimţite în pielea poetului cu acelaşi nume şi îi confiscă, într-o manieră subtilă, intenţiile lirice. Decorul auster, transfuzia surprinzătoare a gesturilor, balansul nevinovat al afectelor, totul îmbrăcat în hainele inconfundabile ale unei scenografii ţintite fac din volumul lui Vişniec un spectacol absolut. Încă de la debut se simte încercarea autorului de a conferi greutate unor lucruri care, în genere, suferă de o prea mare lejeritate a utilizării< cuvintele. Rostul lor nu este, la Vişniec, un simplu mo conversaţional, ci ţine de o importanţă ontologică, acestea născând în marginea lor un univers al fiinţării fictive. Imposibilitatea fatală a instalării în cuvânt are consecinţe dramatice, şi anume lipsa unui sens întemeietor< „probabil că în ziua când lumina va reveni / această pagină va fi un morman de semne / un muşuroi locuit de furnici / sau chiar de vietăţi mai evoluate capabile să se roage / drama pe care am trăit-o eu însă / va rămâne mută / secretul pe care am vrut să vi-l transmit / cu acest poem / va fi o veşnică ridicare din umeri” (p.5). Prin urmare, dezintegrarea simbolică e asigurată în această lume a migrării involuntare, a abulicului senin, a kineticii de nestăvilit. Independenţa funciară a elementelor componente se traduce printr-o dezordine tăcută, gata oricând să reconstituie în

manieră originală decorul iniţial< „atomii mei de carne au început / să se rotească unii în jurul altora / fiecare se îndepărtează de fiecare cu o viteză fantastică / din cauza timpului infinit / pe unele din aceste mici planete / încep să apară forme de viaţă” (p.8). Autorul îşi asumă un rol de coagulator al suferinţelor colective, prin intermediul unor versuri îndărătul cărora simţi, totuşi, impulsul ludic şi zvâcnirea de orgoliu. Poetul „se joacă” cu lucrurile grave, spune mari adevăruri cu superficialitatea cu care ar împărtăşi snoave banale, însă toate acestea nu sunt altceva decât o marcă a lucidităţii duse la extrem. Şi care, pentru a fi credibilă, trebuie învelită într-un limbaj metaforic, condensat la maximum şi cu scop precis< „nu, domnilor, cicatricele hidoase nu mă interesează / eu colecţionez acum răni mai sensibile / traume secrete / răni transmise peste trei generaţii / dureri moştenite prin naştere / tăieturi fine la ora când vi s-au format sentimentele / tot ceea ce v-a dezamăgit la naştere / iată ce mă interesează / prima picătură de sânge interioară / primele cuvinte pe care le-aţi pronunţat / şi care nu sau mai vindecat niciodată” (p.13). Acest elegant histrionism îl determină pe autor să meargă chiar mai departe în închipuirea unui univers complet neatent la dorinţele singulare. Lumea lui Vişniec e doar suportul material în solul căruia se nasc angoasa, frica, nedumeririle. Autoflagelarea vanitos-literaturizată, cu mici şi nevinovate accese paranoice, se decupează pe 29

Poesis interna\ional

CroNiC{

fondul unei naive (şi, din această cauză, inocente) necunoaşteri a misterelor fundamentale. Iar neparticiparea la mersul global al lucrurilor reprezintă, aici, demisia ingenuă dintr-o lume a neputinţelor erodante< „Era mişcare în aer, în văzduhuri, în univers / se ridicau ceţuri, se prăbuşeau ploi / meteoriţi furibunzi se izbeau între ei, săreau scântei ... / doar mie, aflat în centrul lumii / nu mi se întâmpla nimic, eram trist ... // eram singur acolo şi nu mi se întâmpla nimic / iar faptul că totul se învârtea în jurul meu / mi se părea o pedeapsă” (p.40). Aflat în centrul simbolic al tuturor evenimentelor, poetul găseşte nimbul unor dileme în cele mai simple ipostaze. Veghea permanentă în care se găseşte (izvorâtă, probabil, dintr-o acuitate ieşită din comun şi asumată bărbăteşte) îl determină să fie jovial-precaut în faţa unor false provocări< „linguriţa sclipeşte, spuma albă / face fâş-fâş / bucăţica de zahăr pare un meteorit / căzut alături de ţintă // nici n-am timp să aprofundez / toate acestea şi chelnerul / se întoarce scurt pe călcâie / se îndepărtează fără un cuvânt // rămân singur în faţa ceştii de cafea / mă cuprinde, treptat, disperarea / nu mai văd, nu mai aud nimic // să o beau? / să nu o beau?” (p.42). Versatilitatea stilistică evidentă a lui Vişniec îi permite să treacă cu uşurinţă de la un nombrilism metafizic la pagini de un lirism răscolitor< „Fusese ea frumoasă şi înainte de a îmbătrâni / dar acum adaosul de zile îi pria / şi cu cât îmbătrânea cu atât devenea mai frumoasă / pielea ei părea incandescentă / blândeţea i se revărsa pe faţă ca o cascadă / cuvintele ei erau din ce în ce mai rotunde” (p.21). Partea a doua a cărţii, care dă şi titlul volumului, cuprinde unele poeme care conţin o parţială meditaţie jucăuş-sumbră asupra istoriei recente. Cititorul poeziei lui Vişniec trebuie să ţină minte în permanenţă că povestitorul are anvergura declamativă a unui individ sigur pe sine şi retorica zglobie şi reconfortantă a unui copil mare. Acest amestec perfect între gravitatea ideii şi maniera veselă şi tonică a mărturisirii face din poezia lui Vişniec un imens joc al adevărurilor rostite pe un ton prin care ele devin simpatice, în ciuda crudei lor seriozităţi< „nu e uşor să acoperi o groapă comună / când nu ai la dispoziţie decât o seceră şi un ciocan / cum să sapi o groapă comună când nu ai la dispoziţie / decât o seceră şi un ciocan şi doar câteva ore / până la ieşirea pe piaţă a noilor manuale de istorie?” (p.55). Urgenţa comunicării este o fatalitate. Pentru poetul Matei Vişniec, orice încercare de stăvilire a pornirilor discursive se transformă în prilej de revoltă surdă. Cuvintele trebuie rostite, ideea trebuie comunicată, mesajul trebuie transmis, viaţa trebuie trăită. Pentru că,

iunie 2012

altfel, riscăm să devenim martorii unei urgii imprevizibile, capabilă să măture totul în cale< „am vrut să tac dar / tăcerea s-a evaporat în ultima clipă // ... pasul mi-a alunecat / corpul meu imens s-a prăbuşit peste oraş / ... a lăsat o gaură imensă în piaţa centrală / când am vrut să mă ridic / era prea târziu / cuvintele au ţâşnit singure / speriate poate de atâta cădere” (p.66). Până şi cuvântul „moarte” se naşte aici din congruenţa lirică a spaimei şi a voluptăţii extincţiei, colorând liric şi abil un sketch de budoar< „dar cea mai insuportabilă târfă / e cuvântul moarte / fără niciun ban şi nechemată / te aşteaptă în pat / când vrei şi când nu vrei / excitată până la cer umedă până la oase” (p.78). La masă cu Marx reprezintă, aşadar, un efort de inventariere a menirii cuvintelor. Aproape singular în ceea ce priveşte temele lirice abordate, Vişniec se încăpăţânează să creadă în necesitatea întocmirii unui dicţionar afectiv şi a restabilirii responsabile a sensurilor. El decupează atent în stofa discursivă şi creionează preceptele unei noi lumi, bazată pe receptarea proaspătă a ideilor. Metodele prin care reuşeşte acest lucru sunt vizibile în mai toate poemele volumului< introspecţia dublată de o dispoziţie naivinterogativă, îmbrăcarea sensului iniţial în straie noi, conforme cu gândul mai proaspăt, o recuzită surprinzătoare a unui romantism considerat gata perimat, un curaj remarcabil în abordarea din unghi nou a clişeelor lirice şi, peste toate acestea, o atenţie matură la semnele din jur, un talent literar exemplar şi satisfacţia recognoscibilă a poemului bine înﬁpt în mintea celui care se lasă astfel pătruns. Şi, chiar dacă pare uneori că îndeamnă la egolatrie (văzută ca procedeu de izbândă în lupta cu deziluziile), poetul nu uită să ne amintească, în cel mai pur stil shakespeareian, că formăm doar proiecţia în vid a unor dorinţe de dincolo de noi şi că, în deﬁnitiv, suntem actorii unei banale piese de teatru cu regizor necunoscut şi cu un câştigător incert la roata destinului< „s-a dovedit, cineva ne-a învăţat pe de rost / ne-a observat în toate împrejurările / ne-a pus în situaţii imposibile ca să vadă cum funcţionează laşitatea, durerea, frica // iar acum EL care a notat totul / poate să aleagă una din vieţile noastre / şi să o declare câştigătoare< spectacolul sezonului” (p.15). Un volum proaspăt, inteligent, aducând cu sine o neaşteptată resuscitare a sensibilităţii. (Matei Vişniec, La masă cu Marx, Cartea Românească, 2011)

Charles Wright

foto< Matt Valentine

Charles Wright (n. 1935), unul dintre cei mai valoroși poeți ai generației sale, este autorul unei poezii de prim rang în America celei de-a doua jumătăți de secol 20 și începutului de secol 21. Prezența și stilul său sunt considerate de critici ca fiind unice în literatura americană contemporană prin complexitate, profunzime, diversitate și imprevizibil, cu atât mai mult cu cât acestea sunt expresia unei poetici a discreției și a datului peisagistic sau biografic, a unui mod de a „căuta transcendența în priveliștile de zi cu zi”. Scrisă ca oeuvre in progress și nu ca o colecție de texte independente, poezia sa ține cititorul cu sufletul la gură deși, paradoxal, cum observa David Baker, „aproape nimic nu se întâmplă vreodată într-un poem de Charles Wright, …unde actul central de reținere, de abstinență al unui spiritualist face ca meditația să fie nu absență, ci o alternativă la acțiune și la finalitatea liniară, dramatică”. Wright este deținătorul celor mai valoroase distincții de poezie din Statele Unite, printre care premiul Pulitzer, The National Book Critics Circle Award, The Griffin International Poetry Prize, The Ruth Lilly Poetry Prize pentru întrega carieră, și multe altele. 31

Poesis interna\ional

PoetrY

Confessions of a Song and Dance Man e wind is my music, the west wind, and cold water In constant motion. I have a ear For such things, and the sound of goatsucker at night. And the click of the twenty-two cents in my pants pocket at sets my feet to twitching, that clears space in my heart. “We are nothing but footmen at the coach of language, We open and close door.” Hmmm two three, hmmm two three. “Only the language is evergreen, everything else is seasonal.” A little time step, a little back-down on the sacred harp. “Language has many mothers, but only one father.” _______________ e dying narcissus poeticus by the cabin door, Bear grass, like Dante’s souls, flame-flicked throughout the understory, e background humdrum of mist Like a Chinese chant and character among the trees, Like dancers wherever the wind comes on and lis them… e stillness of what’s missing aer the interwork’s gone, A passing sand step, a slow glide and hush to the wings– A little landscape’s a dangerous thing, it seems, Giving illusion then taking it back, a sleight of hand tune On a pennywhistle, but holding the measure still, holding the time. __________________ A God-fearing agnostic, I tend to look in the corners of things, ose out-of-the-way places, e half-dark and half-hidden, the passed-by and over-looked, Whenever I want to be sure I can’t find something, I gout of my way to face them and pin them down. Are you there, Lord, I whisper, knowing he’s not around, Mumble kyrie eleison, mumble O three-in-none. Distant thunder of organ keys In the fitful, unoccupied cathedral of memory. Under my acolyte’s robes, a slip-step and glide, slip-step and glide. ________________ Red-winged blackbird back and forth on pond redd, Back and forth then off then back again. What is it he’s aer, wing-hinge yellow and orange, What is it he needs down there 32

iunie 2012

PoeZie

In snipe country, marsh-muddled, rinsed in long-day sunlight? e same thing I need up here, I guess, A place to ruﬄe and strut, a place to perch and sing. I sit by the west window, the morning building its ruins In increments, systematically, across the day’s day. Make my bed and light the light, I’ll be home late tonight, blackbird, bye-bye.

Confesiunile unuia care cântă și dansează Vântul e muzica mea, vântul de la apus și apa rece În constantă mișcare. Am ureche Pentru asemenea lucruri, pentru păpăruga zburând în noapte. Și pentru zornăitul celor douăzeci și doi de cenți din buzunar ce-mi stârnește piciorul să bată, ce-mi face loc în inimă. „Nu suntem altceva decât majordomi la trăsura limbii, Deschidem și închidem ușa”. Îmmm doi trei, îmmm doi trei. „Doar limba este veșnic verde, toate celelalte-s după anotimp”. Un mic pas dând tempo-ul, o mică etufare a harfei sacre. „Limba are multe mame, dar un singur tată”. ________________ Acel narcissus poeticus uscându-se la ușa colibei, Florile-ursului, ca sufletele lui Dante, cu flama scăpărându-le la rădăcină, Monotonia de fundal a ceței Ca un imn și-un semn chinezesc printre copaci, Ca dansatorii de-oriunde vântul bate și-i ridică... Nemișcarea a ceea ce-i lipsă după ce-ntrepătrunderea s-a dus, Scurt pas în trei timpi, glisare lentă și foșnet de aripi – Un mic peisaj este-o primejdie, se pare, Dând iluzii și-apoi luându-le înapoi, cântec de număr de scamatorie Interpretat la un simplu fluier, dar ținând măsura, ținând ritmul. ________________ Un agnostic cu frica lui Dumnezeu, tind să mă uit mai mult prin unghere, La locurile lăturalnice, Jumate-obscurele și jumate-ascunsele, ignoratele, neobservatele, Ori de câte ori vreau să fiu sigur că nu pot găsi ceva. Mă zdruncin din cale-afară să le confrunt și să pun mâna pe ele. 33

Poesis interna\ional

PoetrY

Ești acolo, Doamne? șoptesc eu, știind că nu-i prin preajmă, Mormăie kyrie eleison, hai mormăie O, treimea-cea-de-o-neﬁință. Tunet îndepărtat al clapelor de orgă În convulsiva, pustia catedrală a memoriei. Sub roba mea de crâsnic, un pas glisat și lunecare, pas glisat și-o lunecare. ________________ Mierlă cu-aripi roșii dându-se din colo încoace pe-o trestie-n baltă, Din colo încoace și-apoi într-o parte și iar încoace. Ce caută, cu umerii galbeni și portocalii, De ce anume are nevoie În țara becaței, împotmolită-n mlaștini, clătită-n soare ziua-ntreagă? Același lucru de care am nevoie eu aici, bănuiesc, Un loc unde să mă zvântur și să mă învârt, un loc unde să mă cocoț și să cânt. Stau la fereastra dinspre vest și dimineața-și zidește ruinele Gradat, sistematic, de-a lungul zilei zilei. Fă-mi patu’, aprinde lumina, azi nu m-aștepta cu cina, mierlo, hai pa, hai pa.

Portrait of the Artist by Li Shang-Yin My portrait is almost ﬁnished now in the Book of White Hair. Sunset over the Blue Ridge. Puce ﬂoating cloud. A minute of splendor is a minute of ash.

Portretul artistului de Li Shang-Yin Portretul mi-e aproape gata în Cartea părului alb. Apus de soare peste Blue Ridge. Nor ce trece vânăt închegat. Un moment de splendoare e un moment de cenușă.

iunie 2012

PoeZie

Cicada All morning I’ve walked about, opening books and closing books, Sitting in this chair and that chair. Steady drip on the skylight, steady hum of regret. Who listens to anyone? Across the room, bookcases, across the street, summer trees. Hear what the book says< is earthly light Is a seasoning, tempting and sweet and dangerous. Resist the allurements of the eye. Feet still caught in the toils of this world’s beauty, resist e gratiﬁcations of the eye. ________________ Noon in the early September rain. A cicada whines, his voice Starting to drown through the rainy world, No ripple of wind, no sound but his song of black wings, No song but the song of his black wings. Such emptiness at the heart, such emptiness at the heart of being, Fills us in ways we can’t lay claim to, Ways immense and without names, husk burning like amber On tree bark, cicada wind-bodied, Leaves beginning to rustle now in the dark tree of the self. ________________ If time is water, appearing and disappearing In one heliotropic cycle, this rain at sluices as through an hourglass Outside the window into the gutter and downspout, Measures our nature and moves the body to music. e book says, however, time is not body’s movement But memory of body’s movement. Time is not water but the memory of water< We measure what isn’t there. We measure the silence. I, We measure the emptiness.

Poesis interna\ional

PoetrY

Cicada Toată dimineaţa m-am învârtit, deschizând şi închizând câte-o carte, Aşezându-mă în scaunul ăsta, apoi într-ăla. Picături într-una pe luminator, murmur de regrete într-una. Cine ascultă pe altcineva? Pe celălalt perete, biblioteca, pe celălalt trotuar, copacii-n vară. Ia ascultă ce ne spune cartea< Această lumină timpurie E o mirodenie, ispititoare, dulce şi primejdioasă. Împotriveşte-te seducţiilor ochiului. Cu picioarele prinse-n cursa frumuseţilor acestei lumi, împotriveşte-te satisfacţiilor ochiului. ________________ Amiază de septembrie timpuriu. O cicadă se tânguie, iar vocea Treptat i se-neacă în lumea ploioasă, Nicio pală de vânt, niciun zgomot afară de cântecul aripilor negre, Niciun cântec afară de cântecul aripilor ei negre. Aşa o goliciune în inimă, aşa o goliciune în inima lucrurilor Umplându-ne pe căi ce nu ni le putem aroga, Căi imense şi nenumite, coajă arzând ca ambra Pe scoarţa de copac, cicadă cu trup de vânt, Frunze ce-ncep acum să foşnească în copacu-ntunecat al sinelui. ________________ Dacă timpu-i apă, care tot apare şi dispare Într-un ciclu heliotropic, ploaia aceasta Scurgându-se ca printr-o clepsidră Prin faţa ferestrei de pe streaşină în jos pe burlane, Ne măsoară natura şi-ndeamnă trupul la dans. Cartea spune, însă, că timpul nu e mişcare a trupului Ci amintire a mişcării trupului. Timpul nu e apă ci amintirea apei< Noi măsurăm ceea ce nu-i acolo. Măsurăm tăcerea. Eu, Noi măsurăm golul.

iunie 2012

PoeZie

Poesis interna\ional

Miles Davis and Elizabeth Bishop Fake the Break ose two dark syllables, begin, offer no sustenance, Nor does this pale squish of September sunlight unwound Across the crabgrass. e silence is cold, like an instrument in the hand Which cannot be set aside, Unlike our suffering, so easy, so difficult. Still, the warmth on our skin is nice, and the neighbor’s pears, Late pears, dangle like golden hourglasses above our heads. "It’s just description," she said, "they’re all just description." Meaning her poems ... Mine, too, e walleye of morning’s glare lancing the landscape, e dogwood berries as red as cinnamon drops in the trees, Sunday, the twenty-ninth of September, 1991. From the top ... Beginning in ignorance, we stick to the melody-Knowledge, however, is elsewhere, a tune we’ve yet to turn to, Its syllables scrubbed in light, its vestibules empty.

Miles Davis şi Elizabeth Bishop mimează pauza Acea silabă întunecată – şi! nu aduce susţinere, Şi nici zbârnâitul luminii de toamnă destinse Peste ierburi. Tăcerea e rece, ca un instrument în mână Pe care nu-l poţi pune jos, Dar nu ca suferinţa, aşa de uşoară, aşa de grea. Şi totuşi, căldura ni-i caldă pe piele, iar perele vecinului, Pere târzii, se clatină deasupra capului ca nişte clepsidre. „E doar descriere”, spuse ea, „toate-s descriere”. Adică poemele sale... Şi-ale mele, Ochiul de peşte al dimineţii, gol pescuind peisajul, Boabele de sânger roşii ca stropii de scorţişoară-n copaci, Duminică, douăzeci şi nouă septembrie, 1991. De sus... Începând în ignoranţă, ţinem ﬁrul melodiei – Cunoştinţa, însă, e în altă parte, un cântec care încă ne-aşteaptă, Cu silabele răzuite în lumină, cu vestibulele goale.

traducere și prezentare de Chris Tanasescu 37

ionel Ciupureanu

foto< Tadao Shibata

Ionel Ciupureanu (n. 1957, Coşoveni, Dolj) a publicat ;ase volume de poezie< Pacea poetului (1994, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut), Amos (1996), Fălci (1999, Premiul USR filiala Craiova), Krampack (2002, Premiul USR filiala Craiova), Adormisem şi mă gândeam (2005) ;i Mi;c[ri de insect[ (2010, Premiul USR filiala Craiova). În anii ’90 a scris versuri pentru formaţia punk Terror Art. Trăieşte la Craiova.

iunie 2012

PoeZie

Poesis interna\ional

Am fost

Adio arme

Tu vei ﬁ fragedă ca de obicei dar în aer mai este-un microb

Mi se ridică fusta privindu-ţi scrumul din pat tu nu mai eşti tu dar eu sunt îngerul tău

şi-un du-te vino de trupuri sub tigvele noastre

te visez să mă vindec de tine dar nu pot să mă vindec de tine

dimineaţa ţâşneau câţiva peşti după ploaie iar tu mă acopereai cu sângele tău

înghit o pastilă să mă târăsc înspre tine şi venele mele se lipesc de imaginea organelor tale

nu mai rânji şi nu mai scoate limba doar o minune ne poate salva

ce porcărie pentru cine să mă mai închin înghit o pastilă şi-mi imaginez că exist

doar un paratrăznet legat de picioare suntem prea mulţi şi nesperat de umili

ce voi naşte iar va putrezi şi nu mai ştiu ce.

este-un du-te vino de trupuri în mlaştina ţesută de tine şi doar sângele tău mă va acoperi după ploaie.

E logic şi e destul

Dintr-o celulă

Dacă-ţi voi ţine de urât spaţiul pe care l-ai inventat nu te va devora

Carnea ta roade sub carnea mea creierul tău gâfâie şi mă striveşte

şi nu-i chiar aşa de cumplit aerul dintre noi nu contează

tu ai ceva din mârâitul oaselor rupte poele creierului tău se revarsă

cataplasma ta e încă vie şi cuvintele nu vor să se oprească

aminteşte-ţi eu-s dincolo te-am visat sub chipul maică-tii moartă

te rog ţine-mi şi tu de urât e simplu e destul şi e logic

de-atâta plictiseală creierul tău mă ignoră vomit ce-am visat şi-apoi

nici carnea nu te va abandona înţelept ar ﬁ să mai salivăm împreună

o iau de la capăt în căutarea confuziei noastre desigur

e simplu e logic şi e destul şi nu-i chiar aşa de cumplit.

după-amiaza ﬂorile-s roşii şi uitarea de sine n-are sfârşit baricadează-te-n mine pentru a nu putrezi vino-ţi în ﬁre nu mai e mult.

Poesis interna\ional

PoeZie

Trezeşte-mă să murim

Gândeşte cum vrei

Dacă am ﬁ nişte obiecte nu cred că ne-am rătăci

Uneori soarele va ﬁ negru alteori ar trebui să ştiu şi eu că exist

când treci pe lângă mine te prefaci că-mi rozi creierul

aprinde-mi lumina să mor aşa-i obiceiul adio soarele e negru şi se revarsă

tu chiar mă simţi? pe tine te doare?

tu de ce mai urli adio arată-mi cum putrezeşti

lasă-ţi ce vrei în mine că n-am unde sta mai ai nevoie şi de-o oboseală

mai fă-mi şi-o friptură dacă vrei loveşte-te de pereţi aleluia

şi de-o lipsă acută de spaţiu ce-ţi va contura nemişcarea.

mai ia-o şi razna ce chestie te-aş decupa să te cos şi nu mai gândi logic şi nu mai ţipa.

Am o căţea şi-ar fi nefiresc dacă mor

Voi adormi

Încă de-atunci era un du-te vino şi-apoi telefonul chestii de-astea mărunte

Un terci de mâini peste morţii mei o băltoacă sub cârpele tale

dar numai o clipă aş vrea să mor cum te-ai duce să zicem la teatru

câteva maladii scăpate de undeva organele mele bârﬁnd natura ta moartă

eu chiar am plâns lângă actorii ăia aici vor ﬁ reﬂectoarele şi-acolo publicul

îmi va ﬁ caldă pielea să nu mi-o atingi voi adormi să mă rătăcesc în tine

aici doar microfonul şi-acolo doar ideea de public neutru

ceva inutilizabil încearcă să mă destrame cineva invizibil dansează lângă eşarfele tale

pe scenă s-ar monta o emoţie să zicem între mine şi-o mulţime la fel de nebună

mi-am lipit un ochi ca să nu te recunosc.

şi emoţia asta ar putea ﬁ mare dar spectatorul nici nu mai ştie de absolut pe-aici prin Craiova chiar dacă lumea aia necunoscută îl tot ascultă pe necunoscutul ăla aici e un mister.

iunie 2012

PoeZie

Poesis interna\ional

Crede-mă

Şi martie şi august

Eu sunt doar o nemernică fără nimic la urma urmei cam totu-i normal lumea asta împuţită mai rezolvă ceva

Cei care se nasc din melancoliile astea n-au nici ce mânca şi nici măcar o groapă a lor să-şi îngroape ce le-a rămas

mai supără pe cineva fir-ar să fie ce-ar fi să mai urli şi tu crede-mă sunt doar o friptură

ei se tratează doar ca să poată muri ei îşi gândesc îngerii ca să se destrame cumva că nici eu nu mai sunt eu

mă simt rău habar n-ai tu îmi place şi mă doare sunt şi femeie nu-mi pasă

şi nu e nimeni pe-aici.

e neﬁresc e doar o glumă e formidabil de mila ta nici măcar nu urlu

Ca-n codru

şi tac ca nebuna tu doar horcăi cănd vrei să-mi vorbeşti şi-atunci nici eu nu mai tac.

Am tot horcăit pe suﬂeţelul ei denaturat de toate bolile şi de toate cutremurele da din fundul patului oricum ea cică n-ai dovezi i-am spus ori tu ori eu

Punk menuet

încurcătura totuşi rămâne e doar o nebunie nu ştiu şi lungă şi caldă

M-am visat în fustă roz şi-n bluză roz

şi paralizată-n spovedanie da oricum nu simte până nu se preface se scofâlcise habar n-am

ţi-am scuipat toţi demonii şi mi-am pătat bluza am umplut scrumiera şi faţa de masă

îi cădeau cărnurile şi-o grămadă de oase se tot căznea să-mpingă discuţia am zăbovit ca să mă mai şteargă un pic

era şi-un pic de nebunie pentru a mai pricepe ceva.

îmi plăcuse că murea îi gustasem şi untul o dizenterie nu alta m-am pardosit cu tot sângele ei din grăsimea burţii de jos din spatele deschizăturii de-aici ea m-a-ntrebat la ce te gândeşti la ceva fraged ca-n ziare la o spălătură de vase da.

C[t[lina Matei

Himera Mariei Banu;

rea puțină Maria Banuș. Faptul că aceasta a spus cândva „da” comunismului a aruncat asupra operei sale un cearșaf alb, cum se aruncă de obicei pentru a acoperi obiectele unui defunct. Da, Maria Banuș a scris și poezie proletcultistă, dar nu trebuie pierdut din vedere motivul pentru care a recurs la această bruscare a propriului discurs poetic. De altfel, ar fi un sacrilegiu ca scrierile angajate să le devoreze pe cele de o autentică valoare literară. Se poate spune că există trei momente ale creației sale, trei Maria Banuș< una din Țara fetelor, una angajată în Marele Teatru socialist – rotiță în mecanismul comunist – și o a treia care își caută locul pierdut, care-și drege vocea, care se justifică, care se tânguie. De multe ori, în fața operelor e nevoie ca biografismul să devină invizibil, pentru ca aceastea să comunice autentic. Dar viața și creația Mariei Banuș sunt îngemănate> se cer a fi luate împreună. Poeta mărturisește că sursa poeziei sale este drama, înscriindu-se astfel în rândul celor care scriu „pe seama” propriei nefericiri< „literatura e supracompensație a unor boli sufletești, poate a unei maladii organice”. De mică, a suferit că nu poate fi lângă și cu ceilalți. Fire bolnăvicioasă, Maria va fi ținută departe de grupurile copiilor și de școală (urmează cursurile acasă, cu o profesoară). Mama, care mai pierduse o fiică, o va copleși cu gesturile protectoare. Își pierde tatăl la vîrsta de opt ani. Este evreică. Aceste succinte date biografice nu vin să acopere vina care îi este atribuită – de a fi trecut în rândul poeților angajați comuniști în cea mai cumplită perioadă a istoriei postbelice –, ci doar să scoată în relief unii factori care au determinat traseul scriitoarei. Cei care se grăbesc să acuze opțiunile civice și literare ale celor prinși în pânza de păianjen a marilor orori istorice nu vorbesc decât din perspectiva epocii lor, nu înțeleg condiționările

acelor timpuri, imperativul social sau slăbiciunile (umane, de altfel) ale unora. Alegerea este un proces complex care ține de multe condiții. Se știe că după 1937, antisemitismul aprinde teroarea. Fără protecție, tânăra Maria Banuș se aruncă în brațele organizațiilor antifasciste ale P.C.R. În paginile de jurnal (Sub camuflaj) scrise în 1943, ea mărturisește< „N-am avut tată. A murit când eram copil. Îl am acum. Mă ține de mână, mă ghidează. Mă smucesc, bat din picioare, dar mi-e bine, sunt ocrotită. Tatăl are și Tablele Legii. Le învăț. Manifestul, Capitalul, Anti-Duhring. Legile de dezvoltare ale societății. (...) Presimțirea unei anihilări parțiale, renunțarea la luxul unei vieți sprituale... mă neliniștește. Simt că trebuie să mă supun. Și că pentru mine nici nu poate fi altfel. Pentru că iată, sunt înăuntru. Eu, care printr-un capriciu al destinului, am fost totdeauna afară... tânjind după centrul solar al vetrei, după flacăra credinței colective, după căldura și solidaritatea de grup a celor dinăuntru, din marea casă comună, sunt și eu acum implantată într-un grandios, auster corp social. Fericirea că mi-am găsit în sfârșit locul în spațiul colectivității, că am trecut pragul, fie el și expus tuturor viscolelor...” Maria Banuș se simte eliberată din focul războiului de către comuniști, credința în salvarea și în idealurile acestora e una sinceră< „Eram în plină noapte, jos în hrube / Şi tremuram de frig şi de dezgust. / Deasupra tancuri huruiau şi dube. / Vâscos era canalul şi îngust. // Atunci şi acolo se născură zorii< / Petale, flăcări, ciripit pe ram, / Şi-n raze, sus, pe schele, muncitorii… / În ochii comuniştilor priveam.” (Trandafiri)> „Afară, departe, până la capătul lumii,/ Miroase a sânge şi a hoit./ Nicăieri nu pot să respir./ Numai aici,/ în aerul greu de igrasie şi gaz,/ unde mâinile mari, cenuşii ca două magnete,/ se ridică masive şi calme în faţa mea, /despăturind ziarul cel mic, ilegal, al Partidului,/ numai 42

iunie 2012

eSeU

Poesis interna\ional

în piept ca un ștreang” este amenințată de fascism. Dintr-o poetă primită cu brațele deschise în rândul scriitorilor renumiți, ea devine un ostaș disciplinat al revoluției. Dar, înainte de a trece la scrierea textelor angajate, va aduce în poezia sa traumele războiului. Suferă de complexul supraviețuitorului< cel rămas în viață va fi bântuit de cei descărnați de ororile războiului. Viii și morții sunt prinși într-un joc negru> versurile rimate curg într-o incantație a celor uciși> viața călcată de tancuri se scurge în poezia ei, nelăsând povestea să moară. Personajele care apar obsesiv sunt Fiara, îngerul foamei, tancurile, trenurile și cerbul< cerbul care gonește. Goana devine alibiul ei, îngerul păzitor care o aruncă în Teatrul cel Mare al comunismului. Hotarul este un cuvânt puternic în poezia Mariei Banuș, cuvânt înrudit cu hotărârea. Alegerea de a trece de pe un tărâm al fricii pe unul al făgăduinței va fi una luată pe bâjbâite< „Nimeni nu m-a învățat/ să-ntâmpin cum se cuvine hotarul.” (Elegie). Decizia aduce în volumele scrise după anii ̓ 50 remușcări< „Aș vrea să pot spăla/ trupul timpului mort,/fără scârbă și fără milă” (Scaldă). Poeta se simte încolțită< nopțile devin anchetatoare, privirile, reflectoarele – ajung să fie carnivore. Maria Banuș va încerca să-și recâștige dreptul de contemplare a lumii, după ce s-aruncat în marea realismului socialist, în care s-a înăbușit< „gâfâind (...), scuipând câteodată, dar, deh, înotând mai departe... pentru că așa îi șade bine înotătorului, să dea din mâini și din picioare - iar cale întoarsă nu există.” (Himera, 149) Regretul de a fi fost una din cei care au făcut figurație în Marele Teatru comunist se răspândește în ultimele volume publicate. Maria Banuș își dă seama că adevărurile socialiste erau minciuni și că acestea au transformat-o dintr-o victimă a istoriei într-un călău< „Ce ai pe mâini, fetița tatei? / – Am sânge, tată, m-am jucat./ M-au omorât. Am omorât./ – Ce joc urât.” (Întâlnire, după). De altminteri, în poeziile sale, victima și călăul se confundă, unul este prelungirea celuilalt< „mielu-i lup și lupu-i miel”. Scriitoarea a simțit faptul că textele comuniste au detronat-o și că a rămas în urma ei doar ceea ce a scris din absolută nevoie de a scrie, de a se elibera de puternice trăiri interioare, că au rezistat creațiile care nu au fost atinse de scopurile partinice, printre care și acele răzlețe și pătimașe strigăte adolescentine< „Atâta am tost, atâta am existat ca scriitor? Nici una dintre dramaticele mele participări la apropiata și îndepărtata istorie a lumii, din ultimele două decenii, nu s-a convertit în poezie să rămână (...) în conștiința contemporanilor.” (Sub camuflaj, Jurnal 1943-1944)

aici,sufletul meu neliniştit/ care fâlfâie-n goluri şi ţipă/ ca o porumbă lovită / îşi află pământul şi streaşina /şi se aşează.”(Magnet). Frica de barbaria fascistă, de ura de rasă, o fac să vadă în egalizarea claselor colacul de salvare< „destinul comun l-a rîvnit” – iar comunismul i-l punea la dispoziție> era „demonul pe care se putea bizui”. Acceptă, deci, găzduirea de către „familia” comunistă, oferindu-și la schimb serviciile de scriitoare. Doza de naivitate o împinge către militantismul politic. Știa, însă, că trebuia să subordoneze crezul estetic luptei revoluționare< „am considerat ca o probă de devotament și de fidelitate a unui scriitor angajat să pun mai presus de convingerile și gusturile mele literare, mai presus decît instinctul și intuiția mea de artist, ceea ce consideram a fi interesele supreme ale revoluției. Eram un ostaș, trebuia să ascult, să mă supun, să îndeplinesc ordinele, nu numai conștiincios, ci și cu convingere, cu ardoare” (Himera, 150). Până să învețe regulile literaturii realist-socialiste, va ieși de câteva ori din rând> însă ședințele care se ocupau de „bunul mers” al poeziei angajate vor avea grijă să-i arate rețeta< renunțarea la versul liber, la „lirică pură” și orientarea către o poezie simplă si optimistă. Procesul involutiv pe care îl parcurge lirica Mariei Banuș după anul 1937 arată transformarea pe care o suferă poetul care aderă la mișcarea comunistă, devenind cântărețul (captiv) al Marelui Teatru social. Dar arma e îndreptată chiar către propria-i creație. Maria Banuș recunoaște nonvaloarea literară a scrierilor din perioada angajării și absurditatea conformismului. Nu a încercat să mușamalizeze alunecările spre retorism și discursivitate. Nu și-a negat „costumul plin de vopsele stridente”, dar sub „masca rituală” se afla poeta care a scris Țara fetelor. Să ne întoarcem la anul în care apare acest volum de debut, care nu suferă de pe urma contextului politic. Se aude de aici țipătul adolescenței, acel țipăt al primului contact cu lumea> este vârsta când conștiința senzorială pulsează puternic, când se descoperă dorul și sentimentul morții> M. Banuș pătrunde minuțios firea lucrurilor și reușește să redea legăturile care nu se văd cu ochiul liber. Fascinația pentru corporalitate, perplexitatea în fața ei nasc poezia< „carnea umedă ca un măr despicat”, „genunchii plini ca două căni de lapte”, „pântecul de lăstun”, „fruntea grea ca o gutuie”, „urechea palidă suflată din umbră, din puf ”, „mâini brumate și obosite ca niște struguri”, „ochi lunecoși”, „nasul făinos”. Simțurile prind imagine, se întrupează și se reped spre lume „ca un taur”. Este momentul când copilul crește fierbinte, când i se coace gura, iar mama apune, când se naște poa pentru trânta în doi. După ce-și întinde aluatul inimii peste lume, după momentul 1937, poezia ei se dezintimizează treptat. Dacă la început interiorul inunda exteriorul, urmează inversarea procesului. Cântecul pentru partid va lua locul Cântecului mic, de legănat genunchi. Țara fetelor cu „oameni nesiguri ca fumul, cu frici care se înnoadă 43

Du;an Petrovici

Duşan e sârb, cam pe trei sferturi> în rest, e Mitteleuropeäer. De vreo 30 de ani, s-a aciuiat în Düsseldorf (de unde-mi trimite „însemnări atroce”). Tot ce mă lega de-acest oraş (chit că, pe sfert, germanul, prin mamă, eu eram) era numai distihul lui Ion Barbu (referitor la Heinrich Heine)< „La Düsseldorf, o cadră-n Bolkenstraße... / În jilţ adânc, Evreul Botezat.” Noi doi, fără a fi evrei, eram pe sfert, de ni se-ngăduie aceasta, graţie distihului (un altul) al Ţvetaevei (dacă ţin bine minte)< „În lumea asta preacreştină/ Poetul este un evreu!” Văzându-ne, adesea zilnic, ani de zile, la cafenea, prin baruri, acasă sau la ştrand, aveam un „cifru” personal, netrebuind să (ne) dăm multe explicaţii. În '83, când a murit Nichita, mi-a scris, cvasitelegramatic< „Cântecul Larei nu mai este!” Se referea la o poemă nichitiană< „Una mai am, dar nu spun care-i...”, în care „care-i” era rima Larei (din Doktor Jivago, desigur) şi-n care, instinctiv, Nichita refăcea topos-ul trubaduresc (sau mussetian< „Et je veux mourir pour ma mie / Sans la nommer”), al tăinuirii numelui Iubitei. Duşan era (şi, când îl văd, mai este) unul din rarii (mult prea rarii) inşi cu care poţi vorbi despre femei fără să luneci în trivialităţi. Cu ochi de un albastru cald şi cu un sex-appeal exotic, Duşan suferă, adesea, din amor, şi repetă vorba unui rus (colocator al lui, pe vremuri, într-o baracă din Oneşti)< „Liubòvi, etă traghèdia!” Pentru că omul se cunoaşte nu doar după ce face el, dar şi din ceea ce reţine şi relatează (cu umor sau empatie) că fac alţii, închei acest sumar „portret” printr-o istorie auzită de Duşan, în copilărie, de la un sârb ce emigrase-n America, prin '910. Întâmpinat, în port, de-un compatriot, vede, pe chei, un bătrân falnic (ca, adăugam noi, Walt sau Ezra), într-o şazublă albă (fără glugă) şi cu un mare papagal pe umăr. Surprins de insolita apariţie, emigrantu-i cere emigrantului mai vechi să-l abordeze pe bătrânul ce aducea a... Dumnezeu şi să-l întrebe cum e America, de fapt. Răspunsul bătrânului< „I am America!” – Dùşane, zdravo! Șerban Foarță 44

iunie 2012

PoeZie

~nsemn[ri atroce

îţi dedic poemul acesta fără capăt arta goliciunii nu se învaţă noi suntem deja goi nici îmbrăţişările nu se învaţă în braţele morţii ne aﬂăm de mult iar tu îmi vei scăpa mereu aşa cum râul îşi scapă pietrele albastre şi vei intra poate într-un alt testament cu goliciunea ta strălucitoare cu sexul tău rural ca o oglindă

în copilărie trăieşti în legendă aminte mi-aduc de uriaşii familiei brodând tragedii în biserică făceam febră cu plus în negre cazane ﬁerbeau cucuruzii ca nişte păcătoşi în iad războiul speria servitoarele (dragile mele!) care răspândeau un miros divin de făină apoi cerul se înstela ca un delir tropical un instrument dintr-o era păgână se răsucea în mormânt cu muzici de orgă bubuia ca din tun căldura animală şi eu mă simţeam protejat la geam adulmecam somnul unui liliac înﬂorit uriaşii familiei terminau de brodat tragedii şi se pregăteau de culcare apoi i se închinau unui personaj pe care eu nu l-am văzut niciodată şi căruia ei îi ziceau bog

aceste străzi aceste foburguri intens luminate oraşul e o pasăre cu aripi de ghips iar casele orânduite după culori domestice biserici cotidiene fără turle oare ce se petrece acolo în lăuntrul lor cine râde cu zgomot de ﬁer cine plânge în pumni ca un copil cu ce sânge rece se naşte o făptură şi cât de anonim o femeie priveşte la fereastră uimită foburgul era intens luminat

Poesis interna\ional

PoeZie noaptea cu graţiile expuse îmi ţine simţămintele treze aici în nordul înfăşurat în sârmă unde sărutul delfinului desface un sex siamez am învăţat atâtea fără să vreau cum ar fi plânsul filozofului într-o sală de dans am cunoscut greaţa de foc şi nesomn înainte de a te cunoaşte pe tine cu mase plastice minore mă jucam iar eu eram deja matur vai mie care am picioare de cârtiţă şi ochi de erete poeţii mei preferaţi se dau într-un ringenspiel vienez iar veselia şi străgătele lor sunt de război eu te aştept mereu cu o stalactită albastră în mână cineva îmi face loc la o masă pe care pâinea pare o biblie neagră vai mie care nu port niciodată cuţitul la mine şi vă arăt numai mâinile goale vai vouă care mă ocoliţi!

eu nu aştept niciodată nimic aşteptarea înrăieşte toate vin la tine după rânduială şarpele suie pe umărul evei şi-i şopteşte la ureche ceva urât vin furnicarele unui dumnezeu rău şi ne dărâmă casa trubadurul înţepătoarei iubiri ne-a cântat palid la faţă iar cel ce-a amuţit e trubadurul veşnicei scolastici blestemaţi cei care vin şi nu sunt aşteptaţi în burgul acesta westfalic o lebădă neagră a strigat ca un înger iar o himeră cu găvanele goale a venit cu sapa pe umăr şi s-a şi pus pe treabă

pe ruinele europei te poţi odihni şi nu e departe până la thule un car cu boi ungureşti a străbătut odată imperiul lui karol o ﬁ ajuns la marea cea rece a vikingilor dar cosmonauţii noştri săraci ca franciscanii vor ﬁ pus oare vreodată piciorul acolo marea e un harem în care se pătrunde cu greu iar drumul spre thule o închipuire

iunie 2012

PoeZie

Poesis interna\ional

nu am nimic împotriva acestei lumi ea nu poate ﬁ altminteri de cum este un miracol care ucide şi altul care învie din morţi eu am crescut la ţară în căldura animalică a unor veri lungi dar aveam ieşire la mare câmpia întinsă de grâu de ignat capul tăiat al porcului era purtat pe tavă ca al botezătorului un magician veni la şcoală şi ne cântă ceva din armonică îmi amintesc numai refrenul< duri-duri-da şi roşul de sânge al instrumentului dar după război soldatul cade în beţia unei dragoste nebune şi nu-şi dă seama că omul e un monstru

câteodată înnebuneşte garoafa bicicleta intră de tot goală într-un muzeu iar trâmbiţa în care suﬂi se preface în scrum moartea e farmacistul ce-şi aruncă scuipatul pe un talger în mica lui spiţerie de cartier sceleratul admiră un roi de albine deşi furnicarul l-ar fascina şi mai mult soldaţii mei sunt câteodată din plumb şi mor în luptă pentru-o ţigară

tot ce scriu e-n zadar nici fraţii siamezi n-o să mă citească sunt greu de rumegat aşa e dar tocmai ăsta e norocul meu esteţii îşi depun ochelarii pe manuscrisele mele nu-i timp de descifrare hieroglifele nu mai sunt la modă să ieşim în largul mării pe iahturi de lux cu copiii noştri sălbateci doar un poet mort e un poet bun iată-vă ochelarii daţi-mi înapoi manuscrisele eu rămân pe uscat şi chiar mâine nătâng cum sunt voi călca pe o guşă de mierlă

Joachim Sartorius

Joachim Sartorius (n. 1946, Fürth) și-a petrecut copilăria și adolescența în Tunis și locuiește actualmente, după șederi îndelungate la New York, Istanbul și Nicosia, la Berlin. Din 2001 conduce Festivalul Berlinez (Berliner Festspiele). După absolvirea studiilor de Drept, a lucrat în diplomație. Secretar general al Institutului Goethe din München. Joachim Sartorius e poet și traducător din literatura americană. A publicat șapte volume de versuri și multe albume în colaborare cu artiști plastici. Numeroase traduceri în limbi străine. Editor și îngrijitor al antologiilor Atlasul noii poezii> Minima Poetica> Alexandria Fata Morgana. Membru al Academiei Germane pentru Limbă și Literatură din Darmstadt.

Aici e ochiul Aici e ochiul la capătul unui ram osos și aici, în spatele frunții, încă bucuria de-a ﬁ trecut ades prin frumusețe> la ce bun acum? Atâtea lucruri dispărute-n tine ca urma de vaccin pe brațul stâng< doi ochi închiși, o pereche de ochi înghițită-ncet de pielea rămasă. N-am înțeles nimic. De parcă întreaga viață ar pleca. Totul devine greu. O cocoașă de somn – din cuvinte – ăsta e suﬂetul, numărându-și la decolare privirile?

Ritual Am frecat tare tare tare un con de chiparos de pieptul tău mic și ai murit. 48

iunie 2012

PoeZie Pentru cei îngropați acest trunchi o tulpină suﬂetul o muscă un pic de blană îl gâdilă între picioare și ros de timp se duce să moară intenționat ca o haină rărită totuși un spirit pâlpâie acolo mai viu ca-n viață neputând să-și creadă ochilor și la fel de uluit

Rășina mortală sau Dispariția insectelor Acum, când sunt mort, mă gândesc la tine. În sicriul de aur globii oculari activați pentru noapte. La tine femeie-fluture și la alte făpturi care mă privesc din capcana rășinei. Ce a zis arta despre frumusețe ce a zis natura? Natura – dans al albinei ne asmuțea și aflam unde-i floarea, gustul în gură, cum înverzește poa. Ne-nghesuiam în jurul libelulei dansând neauzită pe lemnul cenușiu, cu țârâitul hiperexcitat. Gândacii suiau pe conducte, formau baraje, stingeau apa, pentru o clipă modele de împletit ciorapi sau străzi iluminate traversate de libelula-cometă. Lumină a trupului inelat vibrând tremur de aripi peste scrâșnetul lemnului. La picioarele ei umbra picioarelor ei, încrengătură culcată pe ape, dâre îngenuncheate în chihlimbar. O ultimă vibrație și crăpătura prin care țânțarul sufocat își asmute ochiul asupra noastră.

Poesis interna\ional

PoeZie

iunie 2012

Pereche de îndrăgostiți (ca. 1870) de Hashimoto Chikanobu Îi jumulește izma ea poartă chimono, un imprimeu gri-bleu și dedesubt ceva (un roșu țipător), în jurul burții albe așază a doua vulvă. Perechea de îndrăgostiți ne-arată< extaz pe fața ei extaz pe fața lui nu sâni nu falus coapse nu. Totul e-n foșnetul stofei în imprimeul roșu, roșu și albastru și gri cât i-o ﬁ trebuit lui Chikanobu ca să vadă cum se arată trupul sub veșmânt? Ascuns e totul în afară de cel mai tăinuit dintre secrete scoica ei care-a născut pământul, labiile mici răsfrânte sub un snop de izmă și curba în erecție a lumii.

Hôtel des étrangers Am luat vaporul spre Prinkipo, cea mai mare dintre Insulele Prinților. Ne simțeam excelent. Pe insulă erau greci (asimilați), armeni (asimilați) și noi, alți străini. Personalul hotelului vorbea turcește și un pic franțuzește. Așa ne țineam tristețea în frâu. Cântece și fotograﬁi, asta era tot ce puteam lua cu noi. Făceam schimb cu alții, ﬁxam apa Mării de Marmara. Ne trecuse vremea? Încercam să plecăm în cuvinte sau somn. Uneori ne scufundam noaptea în zone tot mai reci, în aerul limbilor întinse pe milioane de mile distanță. Atunci era greu să te înveți din nou cu pescăruși, cu mimoze, cu fețe de oameni. Eram smochine amare. Învinețite, chircite pe lungi crengi cenușii.

Lapithos Stam aici cu palmierii cu divanele, coliviile și canarii. Copiii refuzau lichioruri dulci. Atâtea lucruri bune de atins pierdute prin grădini. Lumina jupuia cu grijă casa, pân-ajungea o continuare a mării.

Traducere din limba germană de Nora Iuga 50

lies Van Gasse

Lies Van Gasse s-a născut pe 7 octombrie 1983 la Sint-Niklaas, în Flandra Orientală. A făcut studii de Artă Grafică-Ilustraţie la Academia Sint-Lucas din Anvers. Apoi, s-a specializat în pictură la l’Accademia di Brera din Milano, unde a primit titlul de „Maestru în Artele Plastice”. Din 2005, a avut expoziţii şi a scris poezie. Primul său volum Hetzelfde gedicht steeds weer (Acelaşi poem de fiecare dată), apărut în 2008, era încă o carte cu poeme aşa-zis tradiţionale. Începînd cu al doilea volum, Sylvia (2010), a inventat poemul grafic. Într-un interviu apărut în 3<AM Magazine, declara< „Poezia mea grafică nu prea este legată de ceea ce se cheamă poezie vizuală. Ţine mai degrabă de romanul grafic. Cînd am început să lucrez la volumul Sylvia, scopul meu a fost să creez un roman grafic sau chiar o ‚carte fără cuvinte’ aşa cum a făcut Frans Masereel. Curînd însă am înţeles că volumul avea nevoie de text şi mi-am dat seama că proza nu-i un limbaj potrivit pentru mine. Nu mă interesează naraţiunea> sînt poetă (şi pictoriţă) a unor imagini bine alese, a unor peisaje incomode, a unor suflete rătăcite, a unor sentimente stranii, etc. Dacă m-aş fi forţat să scriu proză, puterea mea literară ar fi fost diminuată. Şi aşa a devenit Sylvia un poem grafic, în loc să fie un roman grafic.” În 2011 a urmat un al doilea volum de poeme «tradiţionale», Brak de waterdrager (Zdrobea cărătorul de apă), precum şi poemul grafic Waterdicht (Impermeabil) pe un text de Peter Theunynck. Doina Ioanid & Jan H. Mysjkin 51

andrei Codrescu

Lecția de poezie

(fragmente)

n ziua în care universitatea îşi testa alerta prin sms pe fiecare telefon mobil din campus, eu leam dat ca temă epitaful studenţilor mei de la cursul de „Introducere în poezie”. − Scrieţi un epitaf în fiecare dimineaţă după ce vă treziţi! I-am văzut că mâzgălesc ceva. Perfect, i-am încurajat, apucaţi-vă de acum! Deşi ştiam că ceea ce mâzgăleau nu erau epitafuri, ci „în fiecare dimineaţă scrieţi un epi....epipi...epi...”. Şi dacă tot ne-am apucat, închideţi-vă şi telefoanele mobile. Întotdeauna spun asta la primul curs din semestru, dar nu mi-am dat seama că acum nu vor mai putea primi mesajele de alertă. Dacă s-ar întâmpla ca vreun nebun cu o bombă prinsă de mijloc să-şi croiască drumul spre glorie chiar pe uşa noastră, am fi complet descoperiţi. Mă consolam cu gândul că psihopatul de la Virginia Tech care-şi omorâse colegii fusese înscris la cursul de

poezie. Dacă e vreun psihopat pe-aici, se prea poate să fie la cursul meu, scriindu-şi epitaful. − Un epitaf pe zi e ca un măr pe zi, dar invers, de fapt, pentru că un măr pe zi de doctor te va păzi, pe când un epitaf e gata numai când mori. Partea cu mărul e poezie cu rimă, partea cu moartea e poezie în vers alb. Apoi le-am dat exemple de epitafuri faimoase, scrise de poeţi ai versului alb precum Ted Berrigan, „Pe mai târziu!” sau „O zi frumoasă!” şi de poeţi ai versului cu rimă, precum John Keats, care şi-a scris numai o parte din epitaf, fie pentru că a murit prea tânăr, fie pentru că executorii săi l-au considerat prea lacunar< „În acest mormânt se află rămăşiţele pământeşti ale unui tânăr poet englez care, pe patul de moarte, cu inima-i grea de reavoinţa duşmanilor săi, a dorit ca aceste cuvinte să-i fie gravate pe piatra de mormânt< Aici se odihneşte cel al cărui nume a fost scris în apă.” 57

Poesis interna\ional

ProZĂ

− Aici nu e nicio rimă, am explicat eu. Şi, nu numai atât, dar numele poetului lipseşte cu desăvârşire. Cel puţin în privinţa asta i-au respectat dorinţa, chiar dacă au redat-o în proză. Am avut mare noroc pentru că atunci când am vizitat mormântul lui John Keats la Cimitirul Protestant din Roma, unde este îngropat, alături de Gregory Corso, o pisică din cimitir mi-a furat din buzunarul hainei panino-ul cu parizer şi a luat-o la goană cu el în direcţia unei piramide construite în era noastră de un senator roman, într-una din perioadele când stilul egiptean era la modă printre romani. A fost şi un ghinion pentru că nu aveam niciun ban şi luasem sandvişul de la o mănăstire unde o călugăriţă dădea de pomană. În spatele mormântului lui John Keats se află un copac în formă de liră, care era tăiat şi îngrijit, deşi restul cimitirului, cel puţin la momentul vizitei mele, părea complet neglijat. Lângă John Keats este îngropat prietenul său, Joseph Severn, în epitaful căruia se menţionează că este prieten cu John Keats, poetul îngropat lângă el. Aşa încât, deşi numele lui Keats lipseşte de pe propriul mormânt, el este prezent prin intermediul prietenului îngropat lângă el, ceea ce e un fel de rimă. Ce ne spune asta? O roşcată slabă, cu părul ca un pămătuf mi-a răspuns, pipăind ceea ce am crezut că e un şirag de mărgele, dar s-a dovedit a fi casca iPodului< − Că dacă nu îţi scrii tu epitaful s-ar putea să fii nevoit să te bazezi pe prieteni? − Exact. Astfel că, pe lângă epitaf, veţi avea de scris şi câte o epigramă în fiecare zi. O epigramă este un poem foarte scurt, cu o întorsătură inteligentă la final, una care să arate că sunteţi spirituali. De exemplu< În viaţa viitoare voi orăcăi mult / dar voi trăi şi mai mult / pentru că în viaţa mea viitoare / voi fi o broască de aur / ca cea de pe biroul tău, tată. Asta e o epigramă inventată de mine în stilul poetului roman Lucian. Acum, dacă mă grăbesc, mi-aş putea combina temele într-o epitogramă, care este un epitaf plus o epigramă, ceva de genul< Sunt o broască de aur în astă viaţă / Şi voi sări pe tine / din spatele acestei pietre de mormânt / când termini de citit. Apoi aş sări din spatele mormântului şi l-aş speria de moarte pe sărmanul pelerin care se întâmplă să fie administratorul unei companii de asigurări din Statele Unite cu o înclinaţie pentru poezie, aşa cum era Wallace Stevens, şi care în vacanţe merge să viziteze mormintele marilor poeţilor ai lumii. Unde e umorul în această epitogramă? Un băiat tuns unu răspunde din ultima bancă< − Preţul aurului, cred. Diferenţa dintre preţul lui pe vremea poetului mort şi cel din timpul omului de afaceri care vizitează mormântul. − Foarte perspicace. Poate că omul de afaceri a fost surprins de cât de iein era aurul când trăiau acei poeţi faţă de cât de scump era în prezent. Şi nu şi-a putut manifesta mirarea până nu le-a văzut mormintele. Sigur, asta e ceva ciudat, dar nu sunt convins că spiritual ar fi cuvântul potrivit. Înainte să meargă la John Keats, pelerinul i-a mai vizitat pe Walt Whitman în Camden, New Jersey, Emily Dickinson, în Amherst,

iunie 2012

Massachussetts, Edgar Allan Poe în Baltimore, Maryland, Tristan Tzara în Cimitirul Montparnasse din Paris, Franţa, Guillaume Appolinaire în Cimitirul Père Lachaise din Paris, Franţa, unde a trecut şi pe la Jim Morrison ca să-l salute. I-a mai văzut pe George Bacovia la Bacău, România, pe Boris Paternak în Moscova, Rusia, înainte ca vandalii să-i profaneze mormântul în 2006 şi pe César Vallejo, în Montrouge, cimitirul comunist din Paris, Franţa. M-am uitat prin sală să văd dacă cumva numele lui Morrison a sunat familiar. O vagă agitaţie. Nimic mai mult. − Ce ne spune povestea asta despre acest om? − Că e bogat? a încercat viitorul bufon-şef al cursului, un băiat cu umeri laţi, numit Bennigan. Colegii au râs. Şi că mulţi poeţi sunt îngropaţi la Paris, Franţa? Unul dintre colegi a dat palma cu el. O să fie vilanele pentru tine, Bennigan. − Da, mulţi poeţi sunt îngropaţi la Paris ca să le fie mai uşor turiştilor. Poeţii sunt o mare familie. În orice caz, bărbatul a făcut poze la fiecare dintre mormintele astea. Câţiva ani mai târziu, când a fost găsit împuşcat într-un apartament al său din Manhattan de care nu ştia nimeni, detectivul Emma Flores a fotografiat pozele mormintelor poeţilor expuse pe pereţi. Era convinsă că există o legătură între ele şi moartea respectivului. Frustrată de ceea ce credea a fi ignoranţa ei într-ale poeziei, s-a înscris la New School ca să urmeze un curs de poezie ţinut de poeta şi profesoara Sharon Mesmer. Sunteţi îndreptăţiţi să întrebaţi dacă a rezolvat cazul. Nimeni nu a spus nimic. − Răspunsul este nu. În acea perioadă, adică la începutul secolului al XXI-lea, metoda de predare a poeziei de către profesoara Mesmer presupunea introducerea unui număr de postări de pe blog într-un Googlator, un program care amesteca cuvintele în combinaţii ciudate şi le retranspunea sub formă de roman. − Credeam că suntem la un curs de poezie, a spus cu o voce flegmatică cineva din spate, cu mustaţă peste buze, o voce care, m-am gândit instantaneu, este sortită măreţiei. Emana inteligenţă pe sub tot părul ăla, aşa cum se ridică respiraţia grea a unui animal într-o dimineaţă geroasă. − La acest curs trebuie să vorbiţi clar. Să formulaţi. Deci, ce aţi spus? − Există şi un curs de scris romane, a formulat el. − Da, aţi fi putut să îl alegeţi pe acela şi da, e-adevărat, există forme romaneşti în care se scriu romane, dar când vorbesc de aceste forme, în general vreau să le aplic poeziei, deoarece poezia generează forme romaneşti mai repede şi mai uşor decât o fac romanele, care sunt lungi. Cum te numeşti? − Matthew Borden. Am aflat imediat căutându-i arborele genealogic pe google de la computerul meu că este nepotul fondatorului faimosului imperiu al laptelui. De mulţi 58

iunie 2012

ProZĂ

ani îi văd firma luminoasă pe camioanele care transportă laptele pe autostrăzi. − Matthew, afacerea familiei tale e destul de poetică. Ei sunt de acord cu interesul tău pentru poezie? Habar nu aveam dacă Matthew era interesat de poezie − poate venise la curs doar pentru că era obligatoriu la engleză – dar am văzut în faţa ochilor utere pline, mulse în dimineţi geroase de regine ale frumuseţii şi mi-am pierdut controlul pentru câteva momente. Ştiam că maşinile mulg acum, plus alte detalii precum animale înţărcuite sau hormoni. Dar asta era. Poezia. − În partea mea de familie e destulă artă. Deţinem o fermă de super-vaci, mai degrabă ca o expoziţie pentru copii. Animalele cresc în grajduri mai bine încălzite decât multe locuinţe. Numele lor şi arborele genealogic sunt scrise în lemn deasupra fiecărui grajd. Unele dintre ele au chiar nişte televizoare mici ca să se simtă bine. Cele mai bune dintre ele mănâncă mere chiar din mâna unor fete care vorbesc germana de la liceul din Wisconsin. Nu ar fi putut să formuleze ideile mai bine. A ieşit la iveală şi faţa care se ascunsese până atunci sub smocul de păr, arătând bolnăvicios. Nu era vreun bâiguit, dar avea eczeme pe ambii obraji. Ochii i-au scăpărat. − Sunt câţiva poeţi în familia Borden. − Lizzie? a întrebat Bennigan. Matt s-a încruntat. − Bunica mea era prietenă cu Regina Maria a României. Făceau schimb de poezii. Trebuia să recunosc, fusesem întrecut pe google. Băiatul ăsta nu ştia numai că sunt din România, dar şi că Regina Maria, prietena bunicii sale, scria versuri în anii 20 şi că îşi făcuse mulţi prieteni în America. Printre aceştia s-a numărat un magnat al cherestelei din Washington, în castelul căruia a petrecut o noapte, în timpul turului ei glorios cu trenul pe continentul american. Magnatul a transformat după aceea castelul într-un muzeu dedicat ei. Este cea mai tuşantă aventură de-o noapte din istoria poeziei. L-am întrebat dacă deţine câteva dintre poeziile bunicii sale şi dacă ar fi dispus să le citească la curs. Matt Borden a dat din cap cu tristeţe. − Au îngropat-o cu toată poeziile ei în Dakota de Nord. A lăsat scris în testament ca tot ce a scris să fie îngropat în lăzi în jurul mormântului ei. A publicat o singură carte pe care o are cu ea în monumentul funerar.

Poesis interna\ional

avea loc un război şi m-am simţit mizerabil. O tânără ca aceasta, care-şi plăteşte taxa la facultate înscriindu-se voluntar în armată, ar putea fi trimisă să lupte în Irak până la următorul curs şi ar putea muri înainte să-şi facă temele. Apoi mi s-a făcut rău. Cele mai multe dintre ideile mele despre poezie s-au format în timpul altui război, cel din Vietnam. Cele mai multe dintre ideile astea sunt împotriva războiului, de aceea au luat forma agresivă pe care o au. Pedagogia mea era muniţie de gherilă împotriva războiului! Nu eram sigur că a o învăţa pe această tânără poezie era bine sau rău. Să zicem că îşi face toate temele înainte să fie omorâtă! Ce s-ar întâmpla atunci? Dacă şi-ar face toate temele, ar ajunge să fie împotriva războiului la fel ca mine, dar nu i-ar fi la fel de uşor să scape de uniformă şi să fugă din ţară cum le-a fost unora dintre tinerii de pe vremea mea. Pe de-o parte, se poate să nu fie conştientă că ia otravă anti-război făcându-şi temele, pe de altă parte, şi-ar putea da seama de asta, să zicem, pe la mijlocul semestrului, moment în care va vrea să mă omoare. Sigur, ar putea să se retragă de la curs înainte să recurgă la o asemenea faptă. Am putea chiar să facem un târg. Ar putea veni în biroul meu după ore ca să-mi denunţe practicile, moment în care i-aş propune următoarea înţelegere< dacă te retragi chiar acum îţi dau notă de trecere! Şi apropo, sunt curios, cum arăţi sub camuflajul ăla care nu te prinde deloc? Pariez că arăţi ca o fată obraznică. − Hillary, o să-ţi desemnez un partener-fantomă. Acesta este un poet, mort sau viu, din cartea asta mare de poezie, al cărui nume de familie începe cu aceleaşi litere ca al tău. Pe acest poet îl vei studia tot semestrul, îl vei citi cu atenţie, îl vei înţelege bine, îl vei căuta pe google cât vrei tu şi la el vei recurge pentru orice problemă vei avea. Orice problemă. Partenerul-fantomă va fi un suflet generos care te va ajuta nu numai cu temele, dar şi în cu totul alte situaţii pe care nici tu, nici eu nu ni le imaginăm acum. Dacă el sau ea este mort, îl sau o vei contacta prin mail telepatic, t-mail. Dacă el sau ea este viu, îl sau o poţi suna la telefon, îi poţi trimite un email agentului său sau poţi trimite o scrisoare editorului „New York Times Book Review” protestând împotriva recenzentului neatent care a văzut prea puţin din măreţia ultimei cărţi a PF-ului tău. Dacă partenerulfantomă este în viaţă, îi vei câştiga eterna gratitudine, poate chiar un loc la masa sau în patul lui sau ei şi, cu siguranţă, o scrisoare de recomandare şi un fluturaş promoţional. Am făcut o pauză destul de lungă, dar ea a rămas atentă. Şi-a lăsat degetul jos, totuşi. Un semn bun. M-am uitat pe lista de nume care încep cu A. Ahmatova, Albiach, Andrews, Antin, Appel, Armantrout, Artaud, Armann, Ashbery. Unii morţi, alţii vii. − O să-ţi dau de ales, Hillary. Anna Ahmatova, o poetă din Rusia începutului de secol XX, care cu greu a scăpat fără să fie asasinată de comunişti şi Rae Armantrout, născută în 1947, care a publicat multe cărţi şi care face parte dintr-un grup numit „poeţii limbajului”. Poezia asta a limbajului este ceva ce voi

.................................................................................................. 14 Am deschis Poemele mileniului, volumul al doilea, la index. − Domnişoara Hillary Adams. M-am uitat în jur până am văzut un deget ridicat la nivelul urechii drepte de o persoană micuţă, îmbrăcată într-o uniformă militară care-i venea largă. Mi-am amintit deodată că 59

Poesis interna\ional

ProZĂ

explica mai târziu, acum voi spune numai că poeţii limbajului pretind că se aﬂă în descendenţa poeţilor ruşi din generaţia Annei Ahmatova. Cum şi în ce fel voi detalia cu altă ocazie. Dar tu trebuie să alegi acum, la nimereală. Fără să se gândească prea mult, Hillary a spus< − O voi lua pe rusoaica moartă. Nu ştiu de ce, dar eram mulţumit. Rae Armantrout e minunată şi dacă aş mai avea un A în sală aş da-o cu mare plăcere, dar nu am. Data viitoare. − Dacă ai întrebări, Hillary, scrie-mi pe email. Şi dacă nu te simţi confortabil cu Anna Ahmatova, care, din ce am citit, era o femeie destul de sălbatică, nu ezita să o schimbi. Nu era numai sălbatică, dar a şi suferit nişte lucruri teribile. Poţi oricând să o iei pe Rae Armantrout dacă foametea, boala, comunismul, Rusia, durerea spirituală şi nimfomania nu sunt pe gustul tău. − Pot face faţă, mi-a răspuns soldatul meu.

iunie 2012

ăsta e comunist! A făcut parte din mişcarea naţionalismului negrilor şi m-a speriat de moarte prin 1968, când şi-a pus trupa de teatru să tragă focuri de armă într-o sală întunecată de teatru din New Jersey, la care mersesem cu câţiva dintre prietenii lui albi mai vechi ca să vedem ce mai pune la cale, după ani de zile în care nu a vorbit cu niciun alb. Din fericire au aprins luminile şi totul s-a dovedit a ﬁ o piesă, până la urmă, nu asasinarea în masă a avangardei, aşa cum mă temeam eu. Acum era profesor, ca noi toţi. Acompaniat de Baraka, risca Bennigan să devină un naţionalist negru, un avangardist excitat tot timpul sau un profet de New Jersey? Mă îndoiesc, dar nici nu cred că ar ştii ce se întâmplă cu el pe măsură ce şi-ar face drum prin fragmentele dinţate ale poeziei lui. S-ar supăra şi l-ar schimba cu alt PF, căzând astfel direct în braţele lui Charles Bernstein, un maestru al ironiei. Oh! Ce e de făcut cu Bennigan? Nu voiam să i-l dau pe Ted Berrigan, pentru că el este PF-ul meu. Nici André Breton nu cred că i-ar plăcea, pentru că i-ar sufoca umorul colegial sub un înveliş suprarealist incandescent. Brecht ar putea încă să-l transforme întrun proletar. Da, asta era. Bertolt Brecht. Poeme scurte, mult bun-simţ. Nici Paul Blackburn n-ar ﬁ rău< un om simpatic, săgetător, traducător al trubadurilor, omorât de Gauloise fumate una după alta, o dulceaţă de om. − Bine, Bennigan, Brecht cap, Blackburn pajură. A cerut pajură. Am aruncat moneda şi asta a picat. Mă simţeam uşurat, de fapt. Mi-era teamă că o să pice Brecht şi că va trebui să revizitez toată istoria aia. Germania de Est. Ugh. Tocmai citisem în memoriile lui Joel Agee despre cum a crescut în Germania de Est, dar asta nu era la fel de rea ca altele pe care le citisem despre locul ăla. Şi când mă gândesc că pentru noi, cei care creşteam în România, Germania de Est părea paradisul! Ştiam că au cârnaţi şi portocale şi că de acolo pot fugi în Vest!

.................................................................................................. 26 − Domnule Bennigan. Bachman, Balestrini, Baraka, Beckett, Bei Dao, Bernstein, Berrigan, Blackburn, Brecht, Breton, Burroughs şi alte asemenea B-uri. O abundenţă. I-am cunoscut pe jumătate dintre ei şi mi-ar lua ani de zile să povestesc jumătate din câte ştiu. Despre cealaltă jumătate am citit sau am auzit poveşti, şi numai să reţin titlurile operelor sau persoanele care i-au cunoscut miar lua mai mulţi ani decât dispun. Nu încerc să scap de nebunia predării ca să mă apuc de scris memorii. Deşi o mulţine dintre congenerii mei le publică pe ale lor şi greşesc o grămadă de lucruri. Asta în timp ce încearcă să scrie lucruri corecte fără să uite prima regulă a memorialistului, aceea de a se pune pe sine în centrul evenimentelor istoriei. Am scris deja două memorii în tinereţea mea, tocmai pentru a nu lăsa totul pe seama memoriilor scrise mai târziu. Cu alte cuvinte, am inventat deja trecutul pe care aceşti congeneri ai mei se străduiesc (şi o fac greşit!) să-l recompună. Numai prietenii mei morţi nu-şi scriu memoriile zilele astea, ceea ce e o binefacere pentru cărturari. Biografiile apar ca ciupercile după ploaie. Aş fi simţit un vag gust de răzbunare dându-i un poet mort cuiva ca Bennigan, care habar n-are de poezie, dar căruia îi face plăcere să-i facă pe ceilalţi să râdă. Dintr-o perversitate gratuită i-aş putea da clovnului un partener-fantomă lugubru, care să-i mai taie din umor, dar de ce aş fi face-o? Clovnii clasei nu mă deranjează. Şi eu eram unul dintre ei. Ce s-ar face sărmanul Bennigan dacă, spre exemplu, l-aş cupla cu Amiri Baraka, a cărui viziune asupra vieţii este de o ură ucigătoare, relaxată numai pe alocuri de vreo glumă amară? În realitate e un om dulce şi amuzant, tot dau nas în nas cu el prin aeroporturi, exact după ce o zăresc, incidental, pe vreuna dintre nevestele sau iubitele lui. El mă salută, eu îi răspund la salut şi mă gândesc< Isuse,

.................................................................................................. 28 − Jacob Jacob. Jacob Jacob, „JJ” părea un băiat atât respectuos, cât şi ironic. Purta o barbă roşiatică crescută la întâmplare, iar în ochi i se citea un soi de compasiune cu un iz de hotărâre. Dacă pare că îl descriu ca pe tânărul Leon Tro\ki, asta e pentru că într-adevăr seamănă foarte mult cu el. Evreu, agil şi poate hotărât. Bănuiam însă că şi părinţii lui erau hipioţi, sau cel puţin mama. Aşa că se prea poate ca hotărârea pe care am văzut-o eu să nu ﬁe decât o privire. Prima impresie poate ﬁ adesea înşelătoare. Asta nu era. „JJ” era progenitura unor hipioţi cu înclinaţii artistice. Avea conştiinţă socială. Rămânea să văd ce obiect avea hotărârea lui. A spus< − Iau orice poet care mă învaţă cum să pun capăt războiului. 60

iunie 2012

ProZĂ

Oh, Doamne. M-am uitat la Hillary să văd dacă are vreo reacţie. Părea calmă în faţa atacului. Prea calmă. Dacă i-ar spune că este lipsit de patriotism şi ar începe o tiradă, m-aş vedea nevoit să repet ceea ce am mai făcut de zeci de ori de-a lungul anilor< să fac pe arbitrul. Într-un an, deşi mă aflam la un curs de poezie dintr-un an superior, cu nişte veterani deja, care erau cu trei ani mai mari decât cei de acum, aveam în sală un ortodox activist anti-avort, autor al poemului „Şase fetuşi morţi” care s-a luat la ceartă de la egal la egal cu o lesbiană arţăgoasă, autoarea „Ghidului pentru sexul între lesbiene”, compus din 12 rânduri (poziţii) dedicate lesbienei începătoare, printre care „Sărut-o pe gură după ce îi săruţi pizda ca să simţi gustul amândurora”. De-abia am apucat să-i despart înainte să se bată (norocul meu a fost că stăteau în capete opuse ale rândului de bănci). Nu mi-a fost deloc de ajutor faptul că avocatul diavolului, un tânăr scund şi îndesat, crescut pe MTV, a strigat cu încântare< „Bătaie între curve!”. Speram, deci, să nu fiu nevoit să fac pe arbitrul între tânăra mea luptătoare şi delicatul Troţki. Nu a fost cazul. Alte vremuri, alte creaturi. „JJ” s-a întors spre Hillary şi a spus< − E doar părerea mea, atât. Ea a dat din cap. S-a înţeles. Ceva a trecut de la unul la altul. Dragostea înfloreşte întotdeauna la cursurile de poezie. Atâtea confesiuni, atâtea emoţii, atâtea idei sub presiune! − „JJ”, îi am în vedere pe Joyce, Jabes, Jandl, Jacob şi Jorn, dar mi-e imposibil să rezist omofoniei. Te leg de Max Jacob, poet francez, născut evreu, convertit la catolicism de Jacques Maritain, devenit călugăr, care a inventat poemul cubist, adică poemul proză, a fost arestat şi deportat de nazişti, apoi omorât chiar înainte de terminarea războiului. Al celui de-al Doilea Război Mondial, m-am grăbit să adaug. Dacă acum eşti împotriva războiului, stai să-l citeşti pe Jacob. − Ei bine, sunt războaie şi războaie, a spus Jacob. Al Doilea Război Mondial a fost justificat. Nu intenţionam să dezbat problema. Îl iubeam pe Max Jacob, speram ca şi lui JJ să-i placă. Chiar am tradus din franceză câteva poeme de-ale lui şi m-a încântat întotdeauna explicaţia foarte mundană pe care a dat-o pentru faptul de a se fi călugărit< „Îmi place la nebunie să-mi ridic roba când urc scările”, se spune că a zis, ceea ce l-a făcut şic instantaneu. Adevăratul motiv pentru care îl iubesc se află într-unul dintre poemele pe care i le-am tradus, în care are o viziune cu Fecioara Maria, scăldată într-o mare de lumină, la geamul mansardei sale. M-am gândit mereu că, dacă e să fiu vreodată iluminat de credinţa în ceva dincolo de această lume, mi se va întâmpla ca lui Jacob. O viziune sfântă într-un loc murdar, dintr-un oraş mare, în Paris, într-o după-amiază întunecată, luminată doar de fâşia mea de lumină. Ceea ce mi-e imposibil să concep este caracterul neaşteptat. Pot să înţeleg că există mistere, chiar le-am văzut, dar erau simetrice şi aveau sens, nu e loc de grabă în mecanismul magic care face universul să meargă. Sigur că un atac cerebral poate schimba

Poesis interna\ional

toate astea. Poate. Nu-mi place ideea atacurilor cerebrale decât dacă te omoară pe loc. Unul care să te paralizeze ar fi ceva extrem de răutăcios din partea minunatului mecanism, dar sunt sigur că nu ar fi ceva personal. Uneori timpul te ia la palme aparent fără motiv, aşa cum mi-a făcut mie cu telefonul. Memento mori nu se traduce numai „ţine minte că eşti muritor”, ci şi prin „defecţiune”. Cam aşa l-am tradus pe Max Jacob, urmând exemplul PF-ului meu, Ted Berrigan, care a transpus „c’est la vie” prin „fie ce-o fi”. Totuşi, o convertire subită e mai tare decât o moarte subită. Dacă s-ar întâmpla asta, revelaţia subită nu mi s-ar mai părea imposibilă, deşi melancolia mea nu ar mai cunoaşte limite. Vocea propriei mele tristeţi mi-a tras un şut în fund. Grăbeşte-te. .................................................................................................. 53 Când m-am întors, toţi studenţii se holbau la mine. M-am uitat în jos, la fermoar. Era în ordine. Şi nici nu mă stropisem pe pantaloni. − Ce este? m-am holbat şi eu. Nimeni nu spunea nimic. Apoi m-a lovit. Timpul se oprise. Eram un anacronism. Timpul se oprise ca un firişor de urină în aer, îngheţat că o cascadă de bronz. Apoi am realizat şi de ce tehnologia din filmele destul de recente (de la începutul secolului al XXI-lea, să spunem) părea datată, în timp ce în filmele mai vechi (cele de la mijlocul secolului al XX-lea, de exemplu) arată foarte elegant. Pentru că în filmele vechi orice obiect este un anacronism perfect. Totul în legătură cu oamenii anilor 20-30 este aşa cum trebuie să fie, aşa cum va fi întotdeauna. Un anacronism adevărat nu se schimbă niciodată, e nemuritor – odată ce a căpătat statutul anacronic. Şi asta nu e deloc uşor. Şi filmele mai recente vor deveni anacronice în timp, dar asta numai după ce prezentul îşi va fi încheiat socotelile cu ele. Până atunci, vor fi pur şi simplu nepotrivite, ca nişte puşti rămaşi repetenţi sau ca nişte instalatori care umblă cu ustensilele greşite. Mă holbam în continuare la viitor şi el se holba la mine cu ochii mari de mirare. Depăşisem stadiul de nepotrivire şi intrasem în cel de anacronie. Eram o fosilă. De acum înainte aveam să-mi păstrez forma pentru oricine se va holba la mine. Nimic, în afară de o scurtă prelungire a ADN-ului, nu-mi putea schimba statutul. Eram acolo. O fosilă e nemuritoare pentru că iese din timpul uman rapid (TUR) şi intră în timpul lent al învăţării (TLÎ). M-am uitat la ei dinăuntrul cadrului de piatră în care fusesem prins de ultima eră glaciară (UEG) şi am întrebat< − La ce foloseşte imortalitatea?

Traducere de Elena Florenschi 61

andrei Dobo;

Andrei Dobo; (n. 1984) a absolvit Facultatea de Litere a Universit[\ii Babe;-Bolyai ;i a publicat volumele de poezie< M[n[;tur story (2007) ;i Inevitabil (2011).

Analize, Robert Adams, V., soare de primăvară neliniştitor La redacţie mutăm în continuare h]rtii, rauri şi piese de calculator< locul nou e frumos, înghesuit. Merg cu L. şi ne facem analize prenupţiale, ştiam că nu doare c]nd ia sînge, însă m-am temut că o să mă certe doctoriţa pt. plăm]nii înnegriţi de la fumat. Întors la redacţie am deschis calculatorul şi ﬁindcă nu aveam net am citit din Robert Adams. În c]teva minute mintea a devenit at]t de liniştită că-mi era teamă să nu o scap din m]nă pe jos. Dacă există o tristeţe at]t de sf]şietoare la g]ndul morţii, îmi spun, de ce nu ar exista reversul< o bucurie sf]şietoare la g]ndul vieţii – şi într-adevăr, imediat misterul a început să explodeze în emoţie, de nestăp]nit. Vorbesc cu V. în librărie aşezaţi pe scaune, bem cafea, de pe acoperişul unei clădiri vecine pompierii dau jos zăpada periculoasă, afară bate un soare de primăvară neliniştitor, mi-e greu să mă obişnuiesc cu ideea. Întreb< facem distincţia între ambiţios şi natural? Răspunde< subtil şi greu de făcut. O pornesc în cele din urmă spre casă< sunt forţat să-i iubesc, mă g]ndesc, altă alegere nu am, şi mă scufund fără urmă în apăsarea ritmică şi neutră a paşilor.

Ciorile La prima oră, c]t vezi cu ochii, pe acoperişuri hărmălaia asta de ciori ce nu se mai opreşte. Şiruri fără urmă, aglomerate, zgomotoase, una c]te una îşi ia locul pe margini. Microfonie înaintea răsăritului, c]nd lichidul auriu ț]șnește în gura larg deschisă a orașului și-o liniște ad]ncă ce abia durează p]nă ce penajul e curat de purici iar puii la adăpost. Apoi începe goana spre gropile de gunoi, din toate punctele cardinale c]rdurile se-nt]lnesc și zboară împreună. 62

PoeZie

iunie 2012

x Sunt g]nduri pe care nu le auzi o pătură de lumină în spatele g]ndurilor pe care le auzi. Vocea de care eşti conştient este o nălucă de apă. Astăzi, mai t]rziu va veni o furtună v]ntul scutură de pe acum teascurile salc]milor. Un concept primitiv ca dorinţa se ridică din aburi apoi dispare progresiv ca somnul. În alb-negru eşti splendidă. Priveşte, prepeliţă. Pietre negre de r]u. C]nd se întoarce pe o parte şi pe alta materialul de fustă şi se veriﬁcă. O cameră de bumbac, o cameră de in. Cu c]tă plăcere priveam ghemul de nailon din care tăiai, pentru undiţă, lungimea potrivită.

Am văzut-o Urc la Sarmizegetusa Regia. Drumul greu, rucsacul lipit de spate nu ne împiedică. O văd alunec]nd printre new-ageri ce se pudrează cu sare și-aprind pe la colțuri blană de lup, blană de iepure. Urmărind zidurile late în r]pe fără fund c]nd dai la o parte zmeurișul și brusturii. L]ngă izvorul bogat unde-s puse dozele la rece. În copiii ce lovesc sanctuare cu săbii de lemn. Pe drumul pavat înghițit brusc de sedimente. - Cerul soarbe poiana dacă-i dai o șansă. Și mai ales jos, în vale, înainte de a adormi secerat pe p]nza subțire de polistiren. 63

Poesis interna\ional

CroNiC{

iunie 2012

Întâmplări din realitatea mediată teodora Coman

demultiplicator al *lichidităţilor, realul însuşi devine, în mod paradoxal, adevărata utopie, la care poetul visează nu prospectiv, ci retrospectiv, ca la ceva definitiv pierdut, recuperabil de cele mai multe ori doar prin amintire (ca în fragmentul autobiografic Epic sau în textele cu referire la perioada comunistă). Efemeritatea irepetabilă a lui acum pare singura modalitate de verificare a „participării la viaţă”, dar şi la actul poetic, garantată de prezenţa unui „tu” atât de des apelat şi, mai ales, de angajarea comună presupusă de „noi”. Realul se legitimează prin „seria de momente” apte să se opună, contrapunctic, acroniei virtuale< „Şi uite, orice pod pe care ne oprim pe podul eroilor/ sau podul calicilor ori/ /pe podul pe care îl făceam când eram mici lăsându-ne pe spate/ e ca toate podurile din lume o trecere pe care o întrerupem/ cu simpla noastră/ prezenţă dornică să lămureacă o dată pentru totdeauna ce a fost/ înainte şi ce o să fie după< impresia de umed/ şi impresia de fierbinte din momentul/ în care ne atingem degetele uscate unul de celălalt/ cu palmele apropiate/ şi odihnite în foşnetul unei clipe care sperăm/ să nu se întoarcă niciodată”> „se termină foarte târziu dar / se termină ceva şi putem/ să ieşim la cumpărături/ cu un coş uriaş pe rotile în care/ strângem lucrurile mici/ şi utile pline de o speranţă/ minusculă ca acele cu gămălie/ cu care prinzi pe perete un bilet/ cu un singur cuvânt< bucurie”. De altfel, actul poetic a ajuns să îşi înscrie existenţa exclusiv în propria procesualitate discursivă, iar receptarea, în mod obişnuit o fază ulterioară generării de text, se află de acum într-o perfectă sincronie cu ea< „şi acum eşti pe drum/ poate nu ai plecat încă/ dar în timp ce citeşti/

oul volum al lui Răzvan Ţupa, poetic. cerul din del şi alte corpuri româneşti, apărut la Casa de Editură Max Blecher, aduce o schimbare de paradigmă a poeticului prin înscrierea lui în dimensiunea experimentalului grav, a cărui miză este implicarea totală a receptorului în praxisul de tip performativ fie sub forma comunicării verbale, fie sub cea a comunicaţiei cu suport multimedia. Ceea ce doreşte Ţupa să facă este o fuziune de coduri, o relaţionare între caracterul finit al rostirii, care decupează realul în semne lingvistice, şi continuum-ul glisării cinematice a viziunii. Există un permanent dute-vino între cei doi poli ai poeticului pentru că limbajul e inevitabil alteritate, traducere a subiectivităţii, un fel de impostură premeditată în favoarea textului („impostura care ornează gura”), pe când imaginea e o impostură ontologică în defavoarea realului prin natura ei de simulacru, cu perversa similitudine şi claritate fantasmatică. În faţa celor două tipuri falsificare, poeticul se propune ca o formă de defetişizare şi resuscitare a realului prin diverse prACTici comunicative. Cum imaginea unitară nu mai este posibilă într-o lume a „relaţiilor glisante”, se optează pentru o poetică a clipei şi a proximităţii> aşa se explică de ce poetul, un nostalgic al Cerului din Del al lui Vermeer (cu norul parţial ieşit din cadru care îşi aruncă discret umbra peste oraşul cu marginile încă în lumină), tocmai asta caută, nedespărţit de obiectivul său optic< transienţa unică, autentică a frumuseţii care „dărâmă”. Într-o realitate ecranată, mediată, dominată de jocul 64

iunie 2012

CroNiC{

porneşti/ / şi mai ai să te-ntâlneşti/ cu cei de care nici măcar nu ştiai/ că te cunosc dar care/ te visează / / în felul meu şi eu pornesc“. Celuilalt îi revine o libertate de intervenţie care ar putea să aibă, la un moment dat, un efect inhibitoriu. Participarea nu mai ţine de capriciu, ci de asumarea totală a experienţei poetice atât în dimensiunea ei socială (va face parte inevitabil dintr-un public eterogen), cât şi comunicativă (disponibilitatea lui de a relaţiona spontan, de a intra în jocul de strategii propus de poet). De altfel, unele poeme transcriu intervenţii ale participanţilor la asemenea proiecte interactive (poem ORAL sau veniţi să luaţi LUMINĂ sau tupy-paste DIN GURA litera TURIŞTILOR, Imnul României sau seria poemelor cu titlul acţiuni) anume pentru a demonstra că pasivitatea şi rigiditatea unui cititor îndoctrinat înseamnă moartea în faşă a poemului< „e de speriat cum vor toţi lecţii/ şi îndrumători de frecţii/ / cum speră fiecare poveţe/ ca în loc de feţe feţe creţe/ să înveţe pe dinafară/ / cum să nu se mai gândească/ să lase pilotul automat să se ivească”. Pe de altă parte, poetul însuşi îşi reconsideră statutul ontologic şi iese din abstracţiunea propriei voci pentru a se lansa în dialogul cu receptorii. El nu se mai mulţumeşte să pândească realitatea la modul pur contemplativ, ci o explorează prin strategii interactive, operează asamblări prin tehnica montajului şi decupează detaliile cotidianului prin cadre sofisticat numite sau numerotate, cărora li se adaugă elemente metadiscursive de genul enter , exit , &, # sau prACTic, titlul unuia dintre multele poeme cu un evident caracter autoreferenţial< Un wallstreet al limbajului, Psihopoem, poetic.mix, poetic. gestual, poetic.final, poem ORAL sau veniţi să luaţi LUMINĂ sau tupy-paste DIN GURA litera TURIŞTILOR. În ciclul Marea planşă a cotelor memoriei, asemenea acţiuni contracarează, alternativ, *lichidităţile, asigurând, astfel, circuitul discursiv. Poetica proximităţii se remarcă cel mai bine în ciclul respiraţii prin frecvenţa referirilor la aer ca remediu al hiperspaţiului lipsit de consistenţă< „ai înghiţi orice ca să acoperi depărtarea să o/ digeri & pielea continuă să nu se facă transparentă/ / aşa te recunosc”. Contactul e posibil fie prin tactilitate, fie prin inhalarea organică a lumii („Înnoadă-ţi răsuflarea, ăsta-i un oraş olfactiv/ Amintirea lui e doar un labirint de mirosuri şi e toată comestibilă”) iar respiraţia este menţinută ca un permanent zgomot de fond care să garanteze prezenţa umanului în spaţii neconvenţionale, spaţii-concept, de relaţionare, care permit ca substanţa poeticului să fie redefinită prin asumare reciprocă, aşa cum se întâmplă în arta contemporană intervenţionistă, în cadrul căreia publicul nu numai că se apropie de exponat, dar are şi libertatea de a leza integritatea acestuia până la distrugere. În situaţia inversă, obiectul poate fi reconstituit din propriile reziduuri, fără ca rezultatul să corespundă neapărat intenţiei artistului. În orice caz, ceea ce contează în primul rând este interactivitatea, cu riscul asumat al anulării inteligibilităţii mesajului< „Şi

Poesis interna\ional

vorbe în care nu mai este nevoie să găseşti ceva/ Pentru că te găsesc ele şi formulează cu sufletul tău/ Ca atunci când tălpile intră în pâsla plăcută împăturită pe jumătate/ Pentru tine aerul se strecoară în povestea zilei tale/ transformă totul într-o/ Viaţă care nu mai e experienţă e numai stare persistentă”. Şi grafica este o componentă esenţială pentru vehicularea poeticului> Răzvan Ţupa a admis, într-un interviu, că doar maniera de abordare inconfundabilă a Anei Toma l-a mulţumit şi a făcut posibilă publicarea cărţii. Acum se înţelege mai bine că accentul pus pe conceptul de corp vizează imaneţa grafică a discursului, iar cerul din Del este, la rându-i, o imanenţă răsturnată, obţinută prin efectul de manipulare a perspectivei, aşa cum se poate vedea pe excelenta copertă a volumului. Aşadar, poezia îşi creează propriul ambient prin exerciţii de spaţializare a vocii sau a tăcerii< „şi un lucru este un fel/ de voce/ pe care încă nu am aflat/ ce fel de nor o aduce/până la noi/ / în ce limbă pe care/ ştim să o vorbim/ dar nu suntem siguri/ că vrem să o auzim”> „în greva inerţiei în gura lucrurilor care/ nu înghit nimic/ doar tac şi ar fi suficient dar devin/ o rană care nu are margini/ decât în jurul tău şi uneori rana asta// începe să se topească//în tine şi îi spui dragoste”. Cititorul nu este flatat prin strategii discursive de seducere, ci avertizat şi educat în legătură cu noul său statut în cadrul poemului, deloc comod, determinat de dizolvarea individualităţii şi de necesitatea stimulării unei empatii de tip colectiv, impusă de formatul public neconvenţional al performance-urilor şi al happeningurilor< „Când nu eşti obişnuit totul doare/ Asta ar putea să îţi spună orice nou-născut dacă nu/ L-ar durea sunetele pe limbă// Şi deasupra fiecărei vorbe nu atât sunet cât/ Obişnuinţa de care ai putea să te temi dar/ Deja o consideri o parte din tine partea ta pe care/ O păstrezi comună cu ceilalţi şi aşa eşti aproape de/ Fiecare clipă a vieţii lumii// Cerul din Del se desfăşoară deasupra ta într-o noapte care/ Sunt toţi ceilalţi străbătuţi de luminile unui singur cuvânt”. El, celălalt, este solicitat la schimbări de optică şi la eforturi combinatorii surprinzătoare la nivelul expresiei pentru a se putea depăşi nivelul „plat şi turistic” al limbajului. Alternativa-concept propusă de poetica lui Răzvan Ţupa este recompunerea mozaicată din fragmentele identitare, din pixelii grafici ai discursului, după modelul juxtapunerii cantitative de da-uri de pe coperta inferioară a volumului< „Poemul meu eşti tu”. Conceptualist, metadiscursiv din teama de facil, încă avangardist şi insular prin caracterul lui experimental, volumul lui Răzvan Ţupa este greu digerabil şi riscă „să mişte doar cunoscătorii” deoarece solicită o rezonare la nivel mai mult intelectual decât empatic. Praxisul poetic este excedat de strategiile sofisticate de relaţionare cu care un cititor obişnuit nu este familiar şi, mai mult, tinde să le asocieze, din inerţie, cu manifestări ale unui ludic frivol. Din această cauză, s-ar putea ca reticenţa celuilalt la înnoirea perspectivei asupra poeticului să fie mult mai românească decât corpurile înseşi. 65

Kollár Árpád

Născut în 1980, la Zenta în Voivodina (fosta Iugoslavie, actualmente Serbia şi Muntenegru). În anii ’90, emigrează în Ungaria, la Szeged, oraş în care locuieşte şi acum. Scrie poezii şi traduce din limbi slave. Din 2006, este redactor la revista literar-artistică Fosszilia. Laureat, în 2004, al concursului de creaţie de sub egida Asociaţiei Tinerilor Scriitori. Una din vocile cele mai distincte ale generaţiei 2000. Poemele i-au fost traduse în sârbă şi germană. A debutat editorial în 2005, cu volumul például a madzag (de pildă sfoara).

Assisi Light bisericescul vechi perete aspiră păsările-n el> în orice zi-i e bătrânei fresce sete de plutirea lor, în aer, străvezie. contururile lor brodează paşii turiştilor târşiţi dar penele (de geam alb şi de har) ca bulele de apă minerală sunt pe cale să dispară din pahar. zidurile coşcove dilată pupilele-n culoarea zeghei în jurul palmelor blajine se străvede verdele fântânii năpădite de mătasea-broaştei. ar ﬁ timpul să ne scufundăm, printre mâinile ca o pănură,-n cadră, dispărând cu pasările,-n transă, în fântâna cu coclită vadră. mai faci un pas târşit spre mântuire în numele progresului te-ndeamnă să circuli mai departe, robul lui Dumnezeu, custodele furioso oh yes, only ﬁve euro, boy! – ce mai rămâne-i bâlciul porţilor, speranţa de doi bani, că poţi să te răscumperi vârând în buzunar o cartolină cu o reproducere din giotto.

PoeZie

iunie 2012

Poesis interna\ional

* * *

uneori, pisicile se rup dintr-un gest, ca şnurul unei salbe, atunci, la gât, ca un şirag de perle şira spinării li se rupe-n două, şi plouă cu vertebre albe. iar tremurul ﬁravului lor trup persistă încă îndelung în palme.

ca taurul ce-i scos din ţarc şi dus în preajma simulacrului de vacă ﬁ’nd îndemat să-şi lase-asupră-i povara lui întreagă pentru-a ﬁ astfel muls de spermă (iar lui cu greu îi vine) şi împărţit, la fermă, în sute de bovine.

n-ar ﬁ rău să ne lungim şi noi în loc să ne tot prescurtăm întinzându-ne-ntr-o palmă adecvată de dragul tremurului. ea să ﬁe fermă şi nemilosă, dar strânsoarea-i nu prea puternică, încât să rupă şira, iar nu să o zdrobească.

ca taurul tinzând să-şi facă loc să intre-n nesimţitoarea vacă ce nu-i simte ardoarea care-l face, rând pe rând, să rateze ţinta, până când în eprubetă, în sfârşit, irump şuvoaiele-i de sânge alb şi scump.

numai aşa nu ni le scoate la iveală ţărâna ca pe nişte bumbi de nacru, numai aşa ni le păstrează-n pântec sacru.

tot astfel eu, ca taurul de montă, străpung nimicul, fără să-l posed, nesătul, însă,-l tot degust, şi,-n merimetiseala asta, mă-mprăştii zilnic şi mă pierd

* * * păcat că nu te-am ﬁert mai de pe vremuri în clocotinde zemuri lipicioase cum ﬁerbi piiile de sărbători şi-apoi să-ţi curăţ carnea de pe oase cu mare grijă de aponevroze şi cartilagii, dându-ţi-l prin sită trupul topit cu carnea-i obosită şi să-l tranşez apoi în porţii potrivite pentru-a avea şi mâine o ciosvârtă, iar după, cum se face cu relicva arheologică de preţ, ivită anevoios din mâluri fără vârstă, să-ţi leg cu sârmă oasele şi tigva.

Traducere< Ildikó Gábos & Şerban Foarţă

Gerhard ortinau

foto< Corina Bernic

die moritat von den 10 wortarten der traditionellen grammatik 1. Schaltung ein pronomen ist verhaet worden< das numerale wird beauragt die lücke auszufüllen das substantiv wechselt seinen besitzer das verb wird mit sachkenntnis in die falle gelockt das adverb wird aus der zeitung gestrichen die auslandspresse hat den artikel verwechselt die präposition verlegt vorsichtshalber ihren standort notgedrungen halbiert sich die konjunktion die interjektion beißt sich auf die zunge nach kurzer besinnung jedoch klatscht das adjektiv den nötigen beifall 68

PoeZie

iunie 2012

Poesis interna\ional

2. Umschaltung die adjektive sind über die substantive hergefallen die adverbien haben die verben erstickt numerale sind an die stelle von pronomen getreten präposition und konjunktion haben die anzeigen erstattet der artikel ist auf den strich gegangen denn die interjektion hat unheimlich stumm den thron be stiegen

3. Gleichschaltung das wortartikel ist ein substantiv das wortpronomen ist ein substantiv das wortnumerale ist ein substantiv das wortadjektiv ist ein substantiv das wortverb ist ein substantiv das wortadverb ist ein substantiv das wortpräposition ist ein substantiv das wortkonjunktion ist ein substantiv das wortsubstantiv ist ein substantiv die sprache c´est moi !

Balada sângeroasă a celor 10 părţi de vorbire ale gramaticii tradiţionale 1. liniere un pronume a fost arestat< numeralul este însărcinat să umple golul substantivul îşi schimbă proprietarul verbul este atras cu pricepere profesionistă în cursă adverbul este şters din ziar presa străină a confundat articolul prepoziţia îşi schimbă din precauţie poziţia de nevoie conjuncţia se înjumătăţeşte interjecţia îşi muşcă limba dar venindu-şi repede-n ﬁre adjectivul oferă necesarele ovaţii 69

PoeZie

Poesis interna\ional

iunie 2012

2. deliniere adjectivele s-au năpustit asupra substantivelor adverbele au sufocat verbele numeralele au luat locul unor pronume prepoziţia şi conjuncţia au depus plângerile articolul a plecat să facă trotuarul pentru că interjecţia s-a suit sinistru de tăcută pe tron

3. aliniere cuvântul articol este un substantiv cuvântul pronume este un substantiv cuvântul numeral este un substantiv cuvântul adjectiv este un substantiv cuvântul verb este un substantiv cuvântul adverb este un substantiv cuvântul prepoziţie este un substantiv cuvântul conjuncţie este un substantiv cuvântul substantiv este un substantiv limba c’est moi !

Das andere Denken

Cealaltă gândire

ich bin anders ausgedacht worden als ich bin ich hatte das pech so ausgedacht worden zu sein wie ich nie hätte sein können deshalb blieb mir das Denken nicht erspart und ich blieb mir nicht erspart und jene die es sich zur Aufgabe gemacht hatten mich auszudenken und jene die ihre Freunde waren und ihnen beim Ausdenken geholfen haben und jene die sie vom anderen Denken abgehalten haben oder gleichgültig waren oder andere

am fost altfel gândit de cum sunt am avut ghinionul de-a fi fost astfel gândit cum nicicând n-aş fi putut fi de aceea n-am scăpat de gândire şi n-am scăpat de mine iar aceia care şi-au luat ca sarcină să mă gândească şi aceia care le erau prieteni şi i-au ajutat la gândire şi aceia care i-au oprit de la cealaltă gândire ori au fost indiferenţi sau i-au gândit 70

PoeZie

iunie 2012

so ausgedacht haben wie ich nie hätte sein können oder jene die nie daran gedacht haben umzudenken weil es ihnen gutging so

Poesis interna\ional

pe alţii aşa cum eu n-aş ﬁ putut nicicând ﬁ sau aceia care niciodată nu s-au gândit să-şi schimbe gândirea pentru că le mergea bine aşa

Schnee Ball Schlacht Mein Gott, ich habe doch noch ein Leben zu leben, und da schneit es nun. Mein Gott, dieser Schnee. Was fangen wir nur an mit all dem Schnee. Und das Dach ist auch schon eingestürzt. Mein Gott, wir sind ja total eingeschneit. Und die Tür, die lässt sich schon gar nicht öﬀnen. Wer wollte denn soviel Schnee, mein Gott, soviel wollte doch gar keiner. Da fällt auch noch das Licht aus, mein Gott, und Gas kommt schon die längste Zeit keines mehr. Sind denn die Kinder überhaupt noch da. Mein Gott, diese Finsternis. Und kein Streichholz mehr. Soll das nun ein Haushalt sein, mein Gott, wenn das noch ein Haushalt ist. Diese Milch ist ja zu Stein gefroren, mein Gott, und Brot ist auch keins mehr da. Nun stürzt auch noch die Decke ein, mein Gott, wir können doch nicht ins Badezimmer ziehn. Wie das nur weitergehn soll, mein Gott, das Klo ist auch schon verstop. Wie soll da einer noch sein Leben leben. Mein Gott, dieser Schnee. Was fangen wir nur an mit all dem Schnee. Und das Dach ist auch schon eingestürzt. Mein Gott, wir sind ja total eingeschneit. Und die Tür, die lässt sich schon gar nicht öﬀnen. Wer wollte denn soviel Schnee, mein Gott, soviel Schnee wollte doch gar keiner. Sind denn die Kinder überhaupt noch da. Mein Gott, diese Finsternis. Nun stürzt auch die Decke ein, mein Gott, wir können doch nicht unters Badezimmer ziehn. Und ob.

Zăpadă Bulgăre Bătaie Dumnezeule, da’ eu mai am o viaţă de trăit, şi uite c-acu’ ninge. Dumnezeule, zăpada asta. Ce naiba facem cu toată zăpada asta. Şi acoperişul e şi el gata prăbuşit. Dumnezeule, da’ suntem complet înzăpeziţi. Şi uşa, nici n-o poţi deschide. Oare cine-a vrut atâta zăpadă, Dumnezeule, păi nimeni n-a vrut atâta zăpadă. Acu’ s-a mai dus şi lumina, Dumnezeule, iar gaz nu mai vine de-o veşnicie. Da’ copiii, oare mai sunt copiii pe aici. Dumnezeule, bezna asta. Şi nu mai e nici un chibrit. Asta să ﬁe o gospodărie, Dumnezeule, zău dac-asta mai e o gospodărie. Păi, laptele ăsta-i îngheţat bocnă, Dumnezeule, şi nici pâine nu mai e. Acu’ se mai prăbuşeşte şi tavanul, Dumnezeule, da’ nu putem să ne mutăm la baie. Cum va ﬁ de-acum încolo, Dumnezeule, de-acu’ şi buda-i înfundată. Cum să-şi mai trăiască omu’ traiul. Dumnezeule, zăpada asta. Ce naiba facem cu toată zăpada asta. Şi acoperişul e şi el gata prăbuşit. Dumnezeule, da’ suntem complet înzăpeziţi. Şi uşa, nici n-o poţi deschide. Oare cine-a vrut atâta zăpadă, Dumnezeule, păi nimeni n-a vrut atâta zăpadă. Da’ copiii, oare mai sunt copiii pe aici. Dumnezeule, bezna asta. Acu’ se mai prăbuşeşte şi tavanul, Dumnezeule, da’ nu putem să ne mutăm sub baie. Ba bine că nu.

Traducere din limba germană de Michael Astner

Florin Caragiu

foto< Ella Zegrean

Florin Caragiu (n. 1969) a absolvit Facultatea de Matematică (1993) și Facultatea de Teologie (2006) la București. Asistent universitar la Facultatea de Automatică și Calculatoare a Universității Politehnica din București (1995-2005). A publicat volumele de poezie Piatra scrisă (2003), Catacombe. Aici totul e viu (2008) și Sentic (2009), precum și studiile teologice Cuviosul Ghelasie Isihastul (2004) și Antropologia iconică (2008). A tradus din franceză și engleză volume de Egon Sendler, John Baggley, George Florovsky, Daniel V. Thompson jr., Mihail Pomazansky, Grigorie Krug. Editor al revistei Sinapsa.

PoeZie

iunie 2012

înserare cine nu se leapădă de poet când rămâne tăcut şi-i tremură de somn buzele, în care bate un gong de mătase? uşile închise ale feţelor sunt blestemate să-l uite afară, între tufele de regina nopţii. dar oasele-i trosnind se aşază pe scândura tare ca o navă cosmică, în care se deschide o trapă. ce împreună-călător ar zice că în lumea neîncepută de om lucrurile nu apar părăsite? dar se fac pe loc frumoase, pentru că visul sapă o gropiţă în obrazul lor înroşit şi atunci raiul n-ar trebui căutat prea departe.

eşti o ploaie scurtă de vară acest nor ce luminează camera e un nor de ploaie. în el se strâng copiii noştri când nu-i găsim şi strigă de se clatină geamurile. norul de ploaie se face o umbră mică sub ochiul tău drept. copiii stau agăţaţi de orizont ca un breloc cu chei. sunt cel mai urât om frumos şi strâng într-un vas lacrimi. un cântec se leagănă deasupra vinului vechi. când mi-e lumea mai dragă, sunt iar într-o bancă de şcoală. în faţă am o foaie albă, la care se holbează cu gâtul întins colegul din spate. cum scriu un poem, profu’ vine aproape, scoţând din buzunare un pix, şi-mi taie cu roşu totul. afară plouă torenţial. pe faţa mea creşte o mână de femeie.

din căuşul palmei te apleci ca apăsat de o mână pe cap. viaţa aduce cu un eşec îndelung presimţit şi totuşi e mai mult> intri în sabia rotitoare a iubirii şi lumina de-afară curge ca un sânge pe tâmple – unul care face trăsăturile vii, iar cuvintele răsucite şi lipite la capete, ca nişte benzi cu o singură faţă. şi crucea pe care o desenezi din pătrate e acum cubul perfect în care soarele stă la păstrare, când străbătut de mângâieri nevăzute se îndepărtează un chip – ca apa a curs şi lumea lui e un văl ce-l acoperă. 73

Poesis interna\ional

PoeZie

iunie 2012

fiecare poem e o respiraţie un porumbel scrutează fereastra, bate cu ciocul în tablă – ochişorul lui e un tunel pe care intră în cameră un fascicul de speranţă. un pic mai încolo e perechea lui nelipsită, păzind liniştea dimineţii. ieşi cu un castron de pâine fărâmată, îl răstorni în balcon pe o tablă şi te întorci să răspunzi la un apel telefonic venit de departe. un prieten se luptă cu cancerul, glasul lui sună a rugăciune, rugăciunea lui e o lentilă prin care lumina se focalizează într-un punct din inima ta. laşi receptorul jos şi te întrebi dacă porumbeii au luat masa, dar nu mergi la geam să vezi, ca nu cumva să-i sperii.

noapte la stână pe coasta muntelui stau sub un acoperiş din pânză de cort, vântul lovit de stânci suflă peste bulzul fierbinte din palmă. voi mânca acest soare mic şi voi aştepta răsăritul, învelit într-o şubă, scriind cu degetul pe cer un cuvânt, între norii ce se destramă. râul pare un fir dintr-un ghem deşirat căzut din mâinile mele, ajuns până la tine în inima nopţii, când mă trezesc s-arunc în foc vreascuri, îmbrăţişând ceea ce nu pot atinge.

(Din volumul în pregătire Mai aproape cu o respiraţie)

Patru antologii de poezie rom]neasc[ `n limba englez[ I. Un dar semnificativ

andrei Dósa

he Vanishing Point at Whistles< An Anthology of Contemporary Romanian Poetry (Talisman House Publishers, 2011) nu este prima antologie de poezie românească apărută în Statele Unite, coordonată de Paul Doru Mugur. În 2006 apărea la aceeași editură din New Jersey, volumul Born In Utopia< An Anthology of Modern and Contemporary Romanian Poetry (editată de către Carmen Firan, Paul Doru Mugur și Edward Foster). Aceasta cuprindea o selecție din care nu lipseau Tristan Tzara, Gherasim Luca, Paul Celan, Tudor Arghezi sau Andrei Codrescu. O bună parte a traducerilor din poezia celor 40 de poeți selectați în antologie (Cristian Popescu, Ioan Es. Pop, Mihail Gălăţanu, Daniel Bănulescu, Floarea Ţuţuianu, Radu Andriescu, Simona Popescu, Emilian Galaicu-Păun, Ruxandra Cesereanu, O. Nimigean, Constantin Acosmei, Nicolae Coande, Mihai Ignat, Marius Ianuş, Dumitru Crudu, Adina Dabija, Ştefan Bălan, Teodor Dună, Ruxandra Novac, Mugur Grosu, George Vasilievici, Ioana Nicolaie, Radu Vancu, Andrei

Peniuc, Dan Sociu, Adrian Urmanov, Răzvan Ţupa, Claudiu Komartin, Elena Vlădăreanu, Dan Coman, Miruna Vlada, V. Leac, Svetlana Cârstean, T.S. Khasis, Gabi Eimie, Marius Conkan, Andrei Gamarţ, Michel Martin, Aida Hancer, Anonymous) a fost realizată de către Adam J. Sorkin și Claudia Serea. În multe cazuri, traducerile poartă cosemnătura poeților români. Ilustrația copertei este bine aleasă, fotograﬁa unei plaje de pe litoralul românesc, aproape pustie, în culorile reci ale dimineții. Singura prezență omenească din acest peisaj se îndreaptă de-a lungul plajei spre punctul de fugă aﬂat în afara imaginii, făcând astfel referire la titlul antologiei, împrumutat dintr-un poem al Gabriellei Eimie (punct care dispare țiuind). De la bun început, voi încerca să vorbesc despre această antologie din punctul de vedere al unui cititor american, care nu știe prea multe despre poezia românească și dă din întâmplare peste e vanishing point that whistles, și din punctul de vedere al unui cititor român care este cât de cât la curent cu poezia românească actuală. 75

Poesis interna\ional

CroNiC{

Din prefață, cititorul american va afla despre sfârșitul regimului comunist în România, anii de tranziție și nevoia artei de a fi cât mai sinceră, ilustrată prin conceptul de hiper-realism, care în contextul culturii române contemporane înseamnă folosirea realității pe post de efect special. Se trece în revistă poezia anilor ’80, impactul poeziei beatnicilor, poeții nouăzeciști, manifestul fracturist, „Manifestul Altermodernismului”, concept introdus de către Nicolas Bourriaud în 2009 la care, desigur, poeții români au și aderat deja. Apoi sunt trecute în revistă cele mai importante direcții ale poeziei ultimului deceniu. Poetul John Olson vorbește pe blogul său despre poezia română ca fiind diferită de cea anglo-saxonă. O caracterizează prin următoarele cuvinte< „a rawness and candor coupled with an earthy wit and humor that reminds me a little of Frank O’Hara’s work. O’Hara’s personism is echoed in the nerve and audacity of these poems, a keen, puckish emphasis on putting the poem «squarely between the poet and the person.» e poems rise on words that have the unmistakable feeling of flesh and blood about them, the aura of a woman’s skin, a man’s grip, a mouth full of water in a furnished room.” Antologia poate fi văzută și ca un dar semnificativ. Poezia americană a ajuns cu vaporul în Europa și de acolo în România, a fost îmbogățită cu tot ce înseamnă conținut și atitudine românească, cu cântecele și blesteme populare, citându-i și făcând mereu referire la poeții și scriitorii de primă mână ai spațiului anglosaxon (Emily Dickinson, Ezra Pound, Henry Miller, J.D. Salinger și mulți mulți alții), apoi a fost tradusă în engleză și trimisă înapoi în America. Însă cititorului american nu i se furnizează nicio informație suplimentară legată de locurile geografice și monumentele istorice care apar în texte. Nicio notă de subsol nu îi va spune cine a fost Nichita Stănescu, sau cine e Maestrul Ursachi din poemul lui Radu Andriescu. A fost omisă de asemenea nota de subsol a poemului lui Adrian Urmanov CNP 1791002290917. Dacă vreuna dintre aceste nume și locuri îi vor trezi interesul, va trebui să caute pe Google.

iunie 2012

Cititorul român nu va fi întru totul de acord cu hiper-realismul, știind că poezia lui V. Leac, Răzvan Țupa sau Mugur Grosu, ca să dau doar câteva exemple, nu prea se pretează conceptului introdus de Paul Doru Mugur în prefață. De asemenea, cititorul român va ridica anumite semne de întrebare în ceea ce privește selecția poeților. Dacă Simona Popescu este o reprezentantă a poeziei post-decembriste, atunci de ce n-ar putea să fie și alții dintre colegii ei de generație? Eu unul nu l-aș fi omis sub nicio formă pe Caius Dobrescu din antologie. La fel, dacă editorii au ales să-i includă pe poeții basarabeni în antologie (o inițiativă lăudabilă), de ce nu au încercat o ilustrare mai generoasă a fenomenului poetic de dincolo de Prut? După parcurgerea celor 350 de pagini de poezie românească, cititorul va avea impresia că cele mai multe texte au fost scrise direct în limba engleză, majoritatea traducerilor fiind excelente, doar la o examinare mai atentă am descoperit locuri în care sensul inițial al textului se pierde prin traducerea lipsită de precizie< „auzea cum îi creşte acesteia părul la subţiori.” din poezia Arborele Genealogic al lui Cristian Popescu devine „he heard only the sprouting of the hair in his armpits” sau, în același text< „Aceşti arbori îmbrăţişează cu crengile lor turiştii şi le întind în semn de rămas bun ramul care ne-a fost la vremuri de răstrişte, numai nouă prieten” devine „ese trees embrace tourists with their branches and, in farewell, hold out the sturdy bough that, in the days of our distress, will always remain a faithful friend”. Sau, în cazul lui V. Leac< „dulciurile-ham-ham! dulciurileham-ham!” devine „sweety-pie-woof-woof! my sweetie-pie-woof-woof!” Sper, în naivitatea mea, că fiecare cititor american în mâinile căruia va ajunge această carte, va rămâne măcar cu câteva versuri din fiecare dintre cei 40 de poeți incluși în antologie, așa cum John Olson a avut răbdarea să selecteze și să transcrie pe blogul său câteva citate din poezia fiecărui poet antologat și că poezia română contemporană va avea ecoul pe care-l merită în lumea literară de dincolo de ocean.

II. Despre o urgen\ă spirituală. Poezia română în UK

radu Vancu

innovation, the Romanians included in this book are able to retain a sense of spiritual urgency in their work.” Tot o astfel de „urgenţă spirituală” mi se pare a fi şi nota comună a poeţilor români din micuţa şi eleganta antologie discutată aici (gândită grafic, excelent ca de obicei, de Ana Toma)> de la ludicul grav din Poezia sau viaţa al lui Andrei Bodiu la estetismul convulsiv din Circul domestic al lui Claudiu Komartin, de la fiziologicul delirant din Insolaţie_un fel de supradoză al Mirunei Vlada la morbideţea tandră din tatăl meu meşterind în tăcere la o corabie al lui Vasile Gârneţ, ori de la koan-ul jucăuş-sapienţial din Îmblânzirea poeziei al Denisei Comănescu la fragmentele fără titlu, haotice şi hipnotice, ale lui Bogdan Ghiu – pentru toate aceste diferenţe specifice ale poeziei, genul proxim este exact acea „urgenţă spirituală” sesizată de Ilya Kaminsky, irigând textele celor şase poeţi români precum sângele tifonul. Încât nu e de mirare că lecturile lor londoneze, susţinute în prezenţa unor poeţi britanici de prim rang precum Joe Shapcott, George Szirtes, Aoife Mannix şi Mario Petrucci, au entuziasmat audienţa, după cum notează Graham Henderson în amintitul cuvânt înainte. Iar dacă-i adevărat (şi este) ce spune Dorian Branea, director la Institutul Cultural Român din Londra, în prefaţa lui, anume că „poezia este, simultan şi poate paradoxal, calea regală spre identitatea unei naţiuni, dar şi limbajul universal prin care se exprimă conţinuturile esenţiale ale umanităţii generice” – atunci „umanitatea generică” românească, aşa cum e ea deductibilă din cele şase existenţe poetice antologate aici, arată bine. Ba chiar, vorba lui Graham Henderson şi a publicului londonez, entuziasmant.

părută ca urmare a unei colaborări între Institutul Cultural Român din Londra şi Poet in the City, Contemporary Romanian Poets. Six leading contemporary poets from Romania reuneşte între paginile ei şase poeţi români< Denisa Comănescu, Claudiu Komartin, Bogdan Ghiu, Miruna Vlada, Vasile Gârneţ şi Andrei Bodiu. E vorba, după cum se vede, de poeţi eterogeni atât ca formulă, cât şi ca generaţie – şi e foarte bine că e aşa –, însă cât se poate de autentici> astfel încât, dincolo de criteriile oricum aleatorii ale vârstei şi „direcţiei”, poezia română iese excelent reprezentată. E, prin urmare, de înţeles entuziasmul lui Graham Henderson, chief executive la Poet in the City, care semnează un cuvânt înainte înţesat de superlative, intitulat Contemporary Romanian Poets. One of the world’s great poetry cultures in the heart of Europe (după cum se vede, superlativele şi-au croit drum până în titlul cuvântului înainte), vorbind fără economie de diezi despre „the extraordinary riches of contemporary Romanian poetry”. Citind cuvântul înainte al lui Graham Henderson, mi-am adus aminte de un alt comentariu entuziast pricinuit recent de o antologie de poezie română tradusă în engleză> mi-a venit, adică, în minte recenzia lui Ilya Kaminsky la Of Gentle Wolves, antologia tradusă şi editată de Martin Woodside la Calypso Press – Kaminsky, unul dintre poeţii cei mai inﬂuenţi din Statele Unite, parcimonios de regulă cu cuvintele mari, îşi încheia astfel recenzia< „reading this anthology one can't help but think about the rich multiplicity of stylistic innovation going on right now in contemporary Romanian poetry. And I found myself, again and again, marveling at how, despite all the 77

III. Ce este o antologie? (studiu de caz< Of Gentle Wolves)

Bogdan Co;a

the mountains,/ and the abyss of the soul./On the second day...” îl au asupra unui vorbitor de limbă engleză, mai mult sau mai puțin cititor de poezie. Nu mai vorbim că shakespeare, ca icon, provoacă aceeași reacție< cititorul este zgândărit. În acest sens, nu cred să fi avut un poem-ice-breaker mai bun în poezia română contemporană. Cine se îndoiește de faptul că Shakespeare nu este folosit doar ca fitil în cazul acestei antologii să se întrebe de ce poemul nu este însoțit de Șah sau de orice alt poem-vedetă sorescian, așa cum se întâmplă în cazul majorității autorilor antologați, prezenți fiecare cu câte două piese de rezistență. Antologatorul este crainic< după captatio, el știe că trebuie să spună ceva demn de zarva făcută, altfel stârnește mânia zeilor. Și care este poetul român cu care speri a intra în grațiile cititorului de poezie dacă nu Gellu Naum? „am niște saramurică de pește facem și dragoste” se transformă aici în ușor hollywoodianul „I have some cured fished we can make love”, „Era o epocă oarecare Începea noaptea”, în „It was a common epoch Night fell”, lăsând loc mai departe pentru două poeme din Purtătorul de lance.

ntologatorul a fost întotdeauna mai degrabă romancier decât poet, mai degrabă editor decât poet, în fine, orice altceva, dihotomic vorbind, numai poet nu în operațiunea antologării. Și așa trebuie să rămână, c-așa e bine. Este și cazul lui Martin Woodside, poet și traducător, realizatorul volumului de față, Of Gentle Wolves – An Anthology of Romanian Poetry. Și nu e o jignire, ba, după cum urmează să arăt, dimpotrivă. Antologatorul este romancier< el alege un poem anume, un poem sau un poet controversat cu care să deschidă volumul, caută lovitura cu impact mediu, vrea să năucească snobul, să epateze burghezul, să înfurie veleitarul, poetul contemporan, dar să nu alunge pe nimeni. Să stârnească interesul< posibil efect, ca atunci când rămâi în librărie cu un roman nebănuit, sprijinit de vreun raft, încurcat după primele două-trei paragrafe, încruntat, ieșit de pe orbita socială fără niciun avertisment. Este și cazul acestei antologii, Of Gentle Wolves, deschisă de Shakespeare-ul lui Marin Sorescu. Nu trebuie să mai explic efectul pe care versul „Shakespeare created the world in seven days”, urmat de înșiruirea „On the first day he made the heavens, 78

iunie 2012

CroNiC{

Antologatorul este speculant< ce tânăr poet român va avea cele mai multe ediții ale volumului de debut – volum rămas, de mai bine de zece ani, unicul volum al său, volum extraordinar, volum unic – dacă nu Constantin Acosmei? „I closed my jaws with my hand/ and started probing with my tongue/ all the holes in my teeth” – Ars Amandi sună excelent și în engleză, în toate limbile pământului, ca orice poezie a stuporii care te lasă cu ochii în pagină. Antologatorul este mereu un bun scouter< Radu Vancu, poetul român despre care se spune că poate crește într-un volum cât alții în șapte, prezent cu – după părerea mea – două dintre cele mai bune poeme, atât atunci, în 2009, când Martin Woodside a vizitat România, cât și acum, după publicarea celorlalte trei volume< „Fourteen beers is bad, fourteen beers plus a pint of vodka is better./ Clearly, Marx was right</ 500 ml makes for an ideal demonstration/ that, after a point,/ quantity transforms quality.” (din Kapital, poemul care poate sta alături de oricare Valery, Rimbaud sau Bukowski sau, de ce nu, în oricare dintre baruri, deasupra, unde paharele sunt atârnate cu susul în jos, inscripționat pe o plăcuță metalică). Antologatorul este, în mod obligatoriu, istoric< „the context was already ruined, summer with the sun’s light/ still full strenght, like the flat stomach of one who feeds/ only on air, warming me carefully,/ I’d had chill in me too long/ to neglect this respite/ to begin I walked through the old, strange neighborhood/ and kept my eyes down, hard bred to be passive/ by parents who politically speaking” (Angela Marinescu, Last night). Dar un istoric al artelor anarhist< „put your fingers between my legs./ I can no longer stand the act of sex/ which seems to me dadaist, whereas,/ fingers wander a precise surrealist/ a collection agent what I hate the most/ but I need pleasure like I need air, now, when/ thrust on the peak of solitude/ and all my generation stays in You” (Dadaism Versus Surrealism). Antologatorul este un familist convins? Aici ezit. Antologatorul este tătic? Antologatorul este soț? Antologatorul are momentele sale de reverie? Literatura română contemporană, dintre cearcăne și încrâncenare, își permite momentele sale de reverie? Este vorba de fetița-personaj ce a șters cu mâneca furia unei întregi generații de poeți< „stay that way without saying a word/ breath warms my face slowly/ and slowly—slowly mara’s breath/ spreads warmth throughout the park” (biscuits with apple sauce, Dan Coman).

Poesis interna\ional

Așadar, antologatorul caută să așeze în miezul cărții, după o primă jumătate consistentă, o reverie de acum, D.C., dar și o reverie de atunci – Ioan Moldovan< „We ate we drank are sated perhaps we live/ Weak light from the overheard bulb the weak light/ of autumn mornings/ jumbled/ dissolving the narrative thread// Another time always another time the moon swept over the walnut tree/ somber/ Milky light on the thatched roof of the old man’s house/ We could be hiding under any elder bough any/ dwarf plum/ panting and giggling/ always so quickly discovered” (In The Meadow). Antologatorul este editor< luând drept exemplu pe Richard Brautigan, antologatorul nu irosește nicio literă a valorosului său scriitor – în cazul de față, O. Nimigean –, nu nesocotește niciun poem, cât de mic< „Oh mosquitoes! Mosquitoes!/ Blood of mine/ Buzzing around the dim room” (Meenie – Minie – Mo, adică, așa cum îl știm noi, Cro – Chi – Si). Antologatorul este un fost student< „I receive long letters from you/ but few words/ as only poor girls know to write/ taught by their parents< eat more bread/ fill your stomach/ so it stays full” (long letters, Robert Șerban). Antologatorul este cel care apleacă mereu urechea la sfaturile celor mulți, este atent cu maeștrii< „I saw my subjects, my age, clearly/ I saw how things really were,/ I placed my hands over the fore fingers/ Of my undying instructor” (Dream With The Instructor, Leonid Dimov). Antologatorul este atent și la poemele singulare cu poeții lor – cuțu șchiop de Gabriel Decuble devine crippled mutt. Și la cazurile controversate din istoria literaturii române, la cazurile mai mult sau mai puțin recente< Ana Blandiana. Și la poemele celui alături de care a tradus majoritatea textelor prezente în antologie< Chris Tănăsescu. Și la felul în care poeții își văd țara, și la dorințele românilor, la visurile lor despre Viză< Un pașaport colectiv, Nicolae Coande, cu care Martin Woodside își încheie selecția, cumva geo-politic. Antologatorul nu este un poet, antologatorul este un funcționar de ambasadă. Antologatorul este cel ce își pune ștampila pe documentele de călătorie, antologatorul este cel ce-ți pune viza. Astfel, Martin Woodside dă liber în spațiul anglo-saxon poeziei a 13 scriitori români< Of Gentle Wolves, Calypso Editions, 2011.

IV. Fighting with utopia C[t[lina B[lan

Rolf Bossert, Elizabeth Axmann. Din Nichita Stănescu sunt traduse și două poeme cântate de Nicu Alifantis, Emoţie de toamnă şi Ploaie în luna lui marte, dar nu cred că s-ar putea face karaoke în engleză cu ele< „It was raining like hell, an utterly crazy rain, / and we made love in garrets./ I wouldn’t have wanted it to ever end,/ no, never, that month of Mars”. Victor Pambuccian, profesor de matematică la Universitatea de Stat din Arizona, este autorul majorității traducerilor din antologie. Pambuccian a mai tradus din Paul Celan, Max Blecher şi Eugen Ionescu. Traducerea este bine făcută şi melodioasă. De fapt, nu mă aşteptam să fie o variantă atât de compatibilă şi pe cât posibil fidelă, care să transmită esenţialul < „fighting with utopia on the edge of night./ Well, how can you repeat in the basement/ the life of grate literatures?/ A lost fight./ e taste of stupidity is the same/in all the languages of the earth/ and if you were to tenderly touch my eyes/ you would feel only the metallic cold/through which I will look at life from now on./Here, where our youth/ keeps being our parents’ memory/ of theyr own youth” – Fighting with utopia, Mariana Marin. Cu o selecţie reuşită, antologia cochetă din International Poetry Review îi va îndemna, sper, măcar pe unii dintre cititori să caute România pe google map şi, cu puţin noroc, să dea şi un search< „more romanian young/ contemporary writers”.

ublicaţie cu tradiţie, fondată în 1975 de Evalyn Pierpoint Gill, International Poetry Review apare în ﬁecare an, primăvara şi toamna. Numărul din toamna anului 2011 este dedicat poeziei românești, iar selecția făcută de Mark Smith-Soto îi cuprinde pe George Almosnino, Geo Dumitrescu, Ion Caraion, Nichita Stănescu, Mircea Cărtărescu, Cezar Ivănescu, Geo Dumitrescu, Gellu Naum, Richard Wagner, Nora Iuga şi Mariana Marin. Poeţi din generaţii şi curente diferite, unii clasicizaţi deja, alţii care abia acum sunt redescoperiţi, mă refer aici la George Almosnino< „if I were to return to the bed /in which I was dying for twenty years/but it’s raining/with friends who remember/that they kneeled down/on my body”- From childhood. Greu de crezut, totuşi, că o selecţie atât de restrânsă şi de eterogenăă ar putea oferi o imagine de ansamblu cât de cât completă, e mai mult o mostră care ar incita la o eventuală lectură a mai multor poeţi români. Cu o prefaţă extrem de conştiincioasă semnată de Victor Pambuccian, antologia prezintă parţial istoria literaturii române începând de la clasici până la autorii români contemporani, cu poemele în original şi traducerea lor în engleză. Antologia mai cuprinde câţiva scriitori români de origine germană şi maghiară, dar şi câţiva poeţi englezi. Aşadar, îi mai puteţi citi traduşi în engleză şi pe Sándor Kányádi, András Ferenc Kovács, Anemone Latzina, 80

William Shakespeare

PHŒNIXUL & COLUMBA (În interpretarea lui Şerban Foarţă)

Sune pasărea din turla Singuraticului pom Arăbesc> şi, cast sodom, Zburătoarele la surla-i Să se-adune, – minus tu Vestitor de rău, sol josnic Al Potrivnicului dosnic, Ce,-aici, n-ai niciun atù. Fără doar vultùrul, rege Peste păsări, – niciun rostru Hrăpăreţ> prohodul nostru Să decurgă după lege. Preot în sfânt alb stihar Fie lebăda ce-şi simte Moartea şi nu se dezminte, – Altfel, slujba n-are har. Iar tu corb bătrân cât trei Vieţi de om, cu-odrasle negre, – Printre vocile funebre Du-te, locul să ţi-l iei. Cântecul începe-acum< Mort – amorul, şi credinţa, Phoenix şi Columbă, ﬁ’nţa-şi Mistuie-n acelaşi scrum. Într-atât de dragi şi-au fost Unul altuia,-n unimea Dragostei, că,-n ei, doimea Îşi pierduse tâlc şi rost. 81

Poesis interna\ional

PoeZie Inimi neaceleaşi, dar Într-o singură bătaie, Zborul lor când se-ntretaie Dându-şi-le,-atunci, în dar. Într-atâta de înalt Le era amoru,-ncât Ambii nu-şi erau decât Unul bunul celuilalt. Dincolo de-avere, bunu’ Unul altuia fiind, Nu se vor mai fi numind, Amândoi, nici doi, nici unu. Noimei făr-de-noima-i pare Lege, când se-ntrepătrunde Sinea cu-altă sine, – unde Loc nesinea nu mai are, Şi exclamă< „Doar nebunul Are,-n dragoste, dreptate, Sufletele depărtate Se îmbină şi fac unul.” După care-un bocet face Despre Phoenix şi Columbă, Stea iubirii fără umbră, – Odihnească-se în pace!

Threnos Frumuseţe,-n ceas postum, Adevăr şi Har, de-acum Zac aici schimbate-n scrum. Cuib, Finìcsu,-n moarte,-şi face, Glasul Turturelei tace În vecia-n care zace. Dacă n-au vrut a ﬁ plodnici, Nu e că erau nerodnici, Ci că fost-au caşti logodnici. Frumuseţea este făr’ Adevăr şi-un adevăr Fără ea-i neadevăr. Cei frumoşi, cei fără urmă De sluţenie, lângă urnă, ’Nalţe-o rugă taciturnă.

iunie 2012

oravecz imre

Oravecz Imre s-a născut în 1943 în satul Szajla din Ungaria. Primele poezii îi sunt publicate în revista Alföld în 1962. Din 1962 până în 1975 nicio altă revistă nu îi publică textele. Debutează în 1972 cu volumul Héj (Coaja). Devine dizident. Trece prin Londra și Paris. În 1973, timp de trei luni este bursier al International Writing Program al Universității din Iowa City. În același an se întoarce în Ungaria. Emigrează a doua oară în 1976. Se înscrie la cursurile universității din Illinois. În 1979 se întoarce din nou în țară. A primit mai multe premii importante. Este autorul a șapte volume de poezie și a unui roman. Poeziile de mai jos le-am ales din volumele Másképp mindenki más (Altcumva toți sunt altfel), care conține poezie pentru copii și din Egy földterület növénytakarójának változása (Modificarea păturii vegetale a unei întinderi de pământ).

Poesis interna\ional

PoeZie

nézek a szememmel, és látom aput, de apu nem látja aput, nézek a szememmel, és látom nagymamát, de nagymama nem látja nagymamát, nézek a szememmel, és látom nagypapát, de nagypapa nem látja nagypapát, nézek a szememmel, és látom Imit, de Imi nem látja Imit, nézek a szememmel, és látom Pistit, de Pisti nem látja Pistit, nézek a szememmel, és látom Pamit, de Pami nem látja Pamit, nézek a szememmel, és látom Macit, de Maci nem látja Macit,

iunie 2012

cu ochii privesc și o văd pe mami, dar mami nu o vede pe mami, cu ochii privesc și îl văd pe tati, dar tati nu-l vede pe tati și o văd pe bunica, dar bunica n-o vede pe bunica, cu ochii privesc și îl văd pe bunicul, dar bunicul nu-l vede pe bunicul, cu ochii privesc, și o văd pe Imi, dar Imi nu o vede pe Imi, cu ochii privesc și îl văd pe Pisti, dar Pisti nu-l vede pe Pisti, cu ochii privesc, și îl văd pe Bobiță, dar Bobiță nu-l vede pe Bobiță, cu ochii privesc, și îl văd pe Tedy, dar Tedy nu-l vede pe Tedy,

én mindenkit látok

eu văd pe toată lumea

apu azt mondja, ﬁgyeljek, most megtanít számolni,

tata îmi spune să mă concentrez, acum mă învață să socotesc,

figyelek a lábammal, figyelek a térdemmel, figyelek a combommal, figyelek a hasammal, figyelek a fenekemmel, figyelek a kezemmel, figyelek a karommal, figyelek a mellemmel, figyelek a nyakammal, figyelek a vállammal, de a fejemmel nem figyelek, mert a szájam most eszik a fejemen, és a fejemmel a szájamra figyelek

mă concentrez cu picioarele, mă concentrez cu genunchii, mă concentrez cu burta, mă concentrez cu fundul, mă concentrez cu mâinile, mă concentrez cu brațele, mă concentrez cu pieptul, mă concentrez cu gâtul, mă concentrez cu umerii, dar cu capul nu mă concentrez, pentru că acum gura mea mănâncă și capul meu se concentrează la gură

vigyázok a fejemre, vigyázok a vállamra, vigyázok a mellemre, vigyázok a karomra, vigyázok a kezemre, vigyázok a hasamra, vigyázok a fenekemre, vigyázok a combomra, vigyázok a térdemre, vigyázok a lábamra, de nem tudok vigyázni a lábujjamra, mert a lábujjam messze van

am grijă de cap, am grijă de umeri, am grijă de piept, am grijă de brațe, am grijă de mâini, am grijă de stomac, am grijă de fund, am grijă de pulpe, am grijă de genunchi, am grijă de picioare, dar nu pot să am grijă de degetul de la picior, degetul de la picior e prea departe 84

iunie 2012

VerSeK

Poesis interna\ional

apu javít,

tati repară,

megjavítja az autót, megjavítja a tévét, megjavítja a rádiót, megjavítja a húsdarálót, megjavítja a kávéfőzőt, megjavítja a vasalót, megjavítja a hajsütőt, megjavítja a játékot,

repară mașina, repară televizorul, repară radioul, repară mașina de tocat, repară ﬁltrul de cafea, repară ﬁerul de călcat, repară placa de păr, repară jucăriile,

de engem nem javít meg, mert én javíthatatlan vagyok

dar pe mine nu mă repară, pentru că eu sunt irecuperabilă

Utasítások egy tüntetőnek

Indicații pentru un protestatar

Egy ohioi diák emlékének

În memoria unui student din ohio

lábizmokat megfeszíteni, hátizmokat megfeszíteni, vállizmokat megfeszíteni, karizmokat megfeszíteni, nyakizmokat megfeszíteni,

se încordează mușchii picioarelor, se încordează mușchii spatelui, se încordează mușchii umărului, se încordează mușchii brațelor, se încordează mușchii cefei,

és a térd megroggyantásával, a hát begörbítésével és a nyak behúzásával egy időben a karokat ívalakban védekezőn a fej fölé kapni, átellenes könyökfogással egymáshoz szorítani, és a lesújtó gumibot előtt hirtelen leguggolni

și în același timp cu îndoirea genunchilor, încovoierea spatelui, se strânge gâtul între umeri, brațele se saltă în arc de cerc deasupra capului, se încrucișează lipite una de alta, și se îngenunchează în fața bastonului de cauciuc

Az utak szívéről

Despre inima tuturor căilor

B.I.-nek

Lui B.I.

a látás útjának szíve az élesség, a tapintás útjának szíve a közelség, a hallgatás útjának szíve az elmélyedés, a beszéd útjának szíve a megnevezés, az érzés útjának szíve a melegség, a gondolkodás útjának szíve a megértés, a cselekvés útjának szíve a fölismerés, a választás útjának szíve a lehetőség, az emlékezés útjának szíve a vágyódás, a változás útjának szíve a részvétel, a remény útjának szíve a várakozás, az álom útjának szíve a teljesség, a búcsú útjának szíve a készenlét, az elmúlás útjának szíve a megadás

calea văzului ascunde în inima sa claritatea calea atingerii ascunde în inima sa apropierea calea tăcerii ascunde în inima sa adâncirea-n sine, calea vorbirii ascunde în inima sa numirea, calea emoției ascunde în inima sa căldura, calea gândirii ascunde în inima sa înțelegerea, calea acțiunii ascunde în inima sa regăsirea, calea acțiunii ascunde în inima sa posibilitatea, calea amintirii ascunde în inima sa dorul, calea schimbării ascunde în inima sa participarea, calea speranței ascunde în inima sa așteptarea, calea visului ascunde în inima sa desăvârșirea, calea despărțirii ascunde în inima sa expectativa, calea morții ascunde în inima sa abandonul

Poesis interna\ional

PoeZie

iunie 2012

A régi Szajla

Szajla cea de odinioară

az úton libát terelnek, az árokban füvet szednek, a kerítésre köcsögöt tesznek, a kútból vizet mernek, a kertben kapát éleznek, az ólban disznót etetnek, az istállóban tehenet elletnek, a boksában szenet égetnek, a templomban követ sepernek, a temetőben sírt egyengetnek, a kovácsműhelyben vasat tüzesítenek, a csődörrel kancát fedeztetnek, a patakba dögöt vetnek, a suszternál bocskort rendelnek, a zsidónál pálinkát vedelnek, a vándorárustól sót vesznek, a bírónál igazságot keresnek, a házban asszonyt vernek, az ágyban dohányt rejtegetnek, az udvaron kutyát kergetnek, a szérűn rozsot csépelnek, a kazalban lányt hempergetnek, a földesúrhoz hányadot szekereznek, az árnyékban babot esznek, a gatyába ﬁngot engednek,

pe drum se mână gâște, în șanț se culeg ierburi, pe gard se agață ulciorul, din fântână se trage apa, în grădină se ascuțește săpăliga, în coteț se hrănește porcul, în grajd se ajută vaca să fete, în bocșă se ard cărbunii, în biserică se mătură podeaua, în cimitir se aranjează mormintele, în atelierul ﬁerarului se încinge ﬁerul, armăsarul se împerechează cu iapa, în pârâu se aruncă hoiturile, la cizmar se comandă ciubotele, la evreu se dă pe gât pălinca, de la comis-voiajor se cumpără sare, la judecător se caută dreptate, în casă se bate femeia, în pat se ascunde tutunul, în curte se gonește câinele, pe miriște se treieră secara, în căpiță se răstoarnă fata, la boier se trimit căruțele cu zeciuiala, la umbră se mănâncă fasole, în nădragi se dă drumul la bășini,

és a legnagyobb dologidőben hülyegyerekként lézeng a faluban a történelem

și în cele mai intense ore de lucru istoria umblă brambura prin sat ca un copil handicapat

Prezentare ;i traducere de Andrei Dósa

Galina Nikolova

Galina Nikolova (n. 1978) este unul dintre tinerii poe\i bulgari afirma\i dup[ 2000. A publicat trei volume de versuri< Минавам (2000), Отстрани (2004) ;i От другата страна (2010). Poemele Galinei Nikolova au fost incluse în mai multe antologii internaționale, printre care Balkanische Alphabete< Bulgarien (2008).

Poesis interna\ional

PoeZie dacă nu știi ce să mai faci cu tine mi-a spus răm]i vei ﬁ un copil printre ramurile cireșului acolo doar mama te poate găsi pentru că a mai făcut-o și altădată. printre ramurile cireșului poți să scrii și să citești și să arunci ocheade în curtea vecinului unde nu se întâmplă nimic deosebit ce știi tu la cei unsprezece ani ai tăi despre răspunsurile la întrebările pe care ți le vei pune ani de acum ce știi tu în afară să desenezi cu bățul forme prin praf privind cum cad ﬂorile roz din gutui cum sar la ele puii de găină dulciuri pentru ei nostalgie pentru tine dacă nu știi ce să mai faci cu tine stai acasă adună ani ieși afară să te plimbi prin tramvaie dacă nu știi ce să mai faci cu tine adu-ți aminte

diferența dintre ziua de ieri și cea de azi nu-mi grăbesc trezirea pentru nimeni.

problemă de matematică dacă sunt la capătul ăsta al lumii iar tu la celălalt capăt al lumii cum se face că atunci c]nd mă inviți la dans eu accept?

iunie 2012

PoeZie

iunie 2012

Poesis interna\ional

în mine zboară un c]rd de păsări migratoare nu știu unde se duc sau dacă vor mai reveni nu știu dacă atunci c]nd ar reveni voi mai fi încă aici nu știu dacă vreau să-mi iau rămas bun pe vecie acum stau privesc spre cer le fac cu mina prin v]nt marginile sufletului meu freamătă dar sufletul însuși stă în liniște și perfect nemișcat.

plecare Schimb locul, pentru a putea suporta cursul g]ndului. Elias Canetti le împachetez r]nd pe r]nd mai înt]i lucrurile evidente apoi cele invizibile le înfășor cu grijă pe cele mai fragile în h]rtie moale și g]nduri moi c]nd călătoresc observ mișcarea straturilor interne și nu știu c]nd se va termina tot procesul seismic sau ce munți vor răsări acolo unde p]nă ieri erau numai c]mpii

Poesis interna\ional

PoeZie

iunie 2012

planurile noastre se prăbușesc

corpul meu

ca topirea ghețarilor

e parcă tăiat în două pe toată lungimea lui cu un cuțit foarte subțire

terenul uscat pe care îl aveam c]ndva se retrage încet sub forța apei

o jumătate e fericită cealaltă e mulțumită

în dimineața asta după încă o noapte de temperaturi neobișnuite am găsit un urs polar înecat

c]nd vreau să le aduc împreună am]ndouă ﬁe s]ngerează ori plâng s]ngerează și pl]ng așa că nu pot nici să merg pe alte căi nici să mă adun

dată ﬁind vremea schimbătoare dintre noi ea va ﬁ urmată c]t de cur]nd de alte părți ale fericirii noastre și de echilibrul naturii noastre

stau neștiind ce să fac teoretic la v]rsta asta ar ﬁ trebuit să am deja o parte din întrebări o parte din răspunsuri o parte din coincidențele dintre ele

nu e cale prin care să scăpăm sau să ne prefacem că nu ni se înt]mplă tocmai nouă în toate astea întrebarea este tu și cu mine vom dispărea ne vom adapta vom răm]ne la fel

în schimb am două jumătăți războite ale propriului corp

și în deﬁnitiv

și acum ce?

ce ne-ar costa

~n rom]ne;te de Silvia Gr[dinaru

Felix Nicolau

Experimental Teaching

few years of guiding academic or public creative writing workshops helped me understand the diﬀerence in approach from one generation to another. As we all know, ritualistically, a creative writing workshop focuses on a certain literary genre or species. ere are workshops of poetry, theatre, prose, scripts etc. It was three years ago that I started working aer this method. Firstly, I opened a workshop at the Master Studies (Professional Translation and Intercultural Communication) at the Faculty of Letters and Foreign Languages, “Hyperion” University. Initially, everything went smoothly, and then I realized a displacement had happened in the new generations’ ethos. Developing literary creativity presented interest only for a small number of students. is state of facts

is not to be condemned, if we take into account that writing is hardly a profession in Romania. When I say profession, I mean the existence of some ﬁnancial beneﬁts able to support the advancement in one’s career. ere are no respectable literary agents and decent royalties aren’t paid. Consequently, literature is practiced only as a hobby, more oen than not a narcissistic or therapeutical one. e writers have to secure their steady incomes from other dealings. Just peruse the Writers’ Forum issues, the famous UK magazine. You will see that there they launch all sort of competitions backed up by publishing houses and magazines. e topics are plenty< children literature, horror, thriller, travel writing, essays, poems so on and so forth. All these competitions imply money awards. In addition, they organize paid holidays of creation, 91

Poesis interna\ional

eSSaY

iunie 2012

writing workshop. In comparison with the homologue phenomenon in USA, UK and Australia, Romanian universities are asphyxiated by a scientometric system pushed to the absurd. e favorites are conformism and compilation, while the loser is creativity. e artistic achievements of the academics bear no signiﬁcance to their professional promotion. Consequently, creative writing workshops are tolerated as extra-school relaxing activities. To the pressure put by the corrupted Romanian capitalism, one can add the pressure put by an aberrantly beaurocratic university system. Taking all these into account, I resorted to the strategy of organizing mixed workshops - that is I varied the creative writing exercises, applying them to diverse genres and species. During an intermediary stage, I made use of composition exercises based on interpreting some movies and documentaries. Subsequently, I approached other ﬁelds, like advertising and literature.

where consecrated writers are invited. As the publication of a book in the Anglo-American space is not an easy thing, the specialized magazines provide wide-ranging advice for beginners< from orthography, to style, and to the fashion of approaching an editor.

The Ring of Words and The Blitz Show Taking into account that all these openings are just incipient in the Romanian culture, I desired to verify the impact that creative writing can have on the public space, beyond the university enclave. is was the incentive that determined me, together with the writer, cultural promoter and administrator of literary sites, Andrei Ruse, and Gelu Vlaşin to launch the show “e Ring of Words” in Shelter Pub. e concept had a fast development. So fast that my partners got tired and withdrew. One month later I resumed everything under the name “Blitz Show” in Old School Pub, together with the poet and physicist Marius Surleac. e improved concept needed a website, partnerships, the promotion of different cultural events, and a reorganization of the tests. We even employed a PR and a photographer. Besides creative writing, the tests focused on spontaneity, the ability to improvise, fantasy, humor and the capacity of interacting with the public. us, among the requirements were< telling tall tales, answering the questions put by the public, performing some theatre scenes, literary karaoke and so on. e public bought tickets for the show in order to signal that the artistic endeavor is worth paying for. Between the rounds we projected clips with slam poetry or others referring to blogging, music and images with important writers. Within the show, artists could launch their books, expose paintings or sculptures, and perform theatrical scenes. e moderator constantly dialogued with the public> some students drew funny boards announcing the sequence of rounds, as in boxing matches> we even threw Christmas bombs – in a nutshell, we made use of whatever means able to electrify the atmosphere. I discovered in this way that writers could generate a highly qualitative entertainment. Interactivity was rewarded with books and magazines, many of them provided by our partners< Buy Books. en why did the show drop? Because the public got to be always the same, many of them ex-competitors, financially rewarded by the organizers in case they won the competition. e fact that radio and televisions didn’t manifest any interest in such a form of cultural entertainment proves two things< on the one hand that Romanian mass media encourage subculture and aim at a massive, poorly educated audience, on the other hand that the perception of culture is a rigid, stiff one, and I make specific reference to culturally-oriented TV stations. Aer this public experiment, which proved to be an inter-writers one, I came back to the university creative

From advertising to poetry Related to advertising, I asked my students to conceive an advertisement and even to imagine a video clip inspired by an English verse. In the same line came the development of a tall tale, destined to check the fantasizing capacity. For the competitors, this was the most difficult test. ey founded their protest on the statement< “we don’t know how to lie!”. Protest rejected, as the reference point was Oscar Wilde’s essay “e Decay of Lie”, wherein he claims that nature should imitate art. e art rearranges the data of reality, which become annoying by virtue of overexposure. e artistical lie is complex and has an obvious didactic character. is stage concluded with the task of devising a talk-show project. Again, creativity was guided by a verse. e task implied writing an introductory text in which the talk-show was described in broad lines with the purpose of convincing a TV producer of its efficiency. is was to be accompanied by a mini-script including the dialogues on the shooting platform between the moderator, the guests and the public. e second stage of the workshop more intensely resorted to the poetic resource. e debut consisted of writing a poem which had to have as the first line Cesare Pavese’s verse “verrà la morte e avrà i tuoi occhi”. I add here that I encouraged the participants to make generous use of the foreign languages they knew. e purpose of this suggestion was to foster their desire to improve their linguistic instruments. e great part of the creations obtained emphasized the sentimental side, avoiding the erotic and thanatic undertones. In order to apprehend the poetic exercise, the students transformed a poem written in free verse into another one, rhymed and rhythmic. e material to work on were some words, especially archaisms, with 92

iunie 2012

eSSaY

Poesis interna\ional

descendants, not only one. e only way to achieve the task was to select the values proposed by its main oﬀshoots (the performatism, the post-postmodernism, the new sincerity, the postmortemism, the neomodernism). Aer this enterprise, they were to be integrated in the description of a new collage, anticipating the appearance of our “tomorrow”.

the help of which they were to assemble the rhymes. e prosodic structure was their free choice. Paradoxically, they found this exercise easier than composing a poem free of whatever prosodic constraint. e explanation resides in the fact that it is more difficult to generate meaning than to construe a sonorous, but not very profound, score. Another demanding exercise was the displacement from one gender and literary species to others. Starting from a poem by Constantin Acosmei, the participants were asked to create a micro-script. Of course, before embarking on this enterprise, I offered them all the necessary information for making up a script. As it is known, the creations of the poet from Jassy are almost completely “discharged” of poeticity, being thus epical mini-constructions akin to – again – the texts of “the final Bacovia”.

e necessity of creative writing As a creative writing workshop – in my opinion – is supposed to recreate the reality aer having analyzed it, I offered the master students, over the holiday, a simulation. At the beginning of the second semester they were to come with a prime-minister’s speech in which citizens were urged to assume some sacrifices harming their welfare. e stress was placed on the rhetorical structuring of a speech aiming at captatio benevolentiae. I may be reproached that I train sophists, not to say “wise guys”! But it is important not to forget that the sophist was capable of defending with perfectly logical arguments two diametrically opposed points of view. He knew how to render truth unreliable and lie trustful. As for me, I consider that the purpose of a creative writing workshop, besides the well-known stimulation of creativity and intelligence, is to resuscitate anti-manipulative thinking, too. at is an anti-thinking thinking. In order to unmask the sophisticated evil, we have to experiment it personally, at least as a simulation. is is the reason why creative writing is useful and prophylactic for very age and for all the walks of life. Additionally, the creative writing techniques are effective in teaching humanistic disciplines. ey render the teaching process lively, interactive and productive, not reproductive. Such a workshop should be included in the curricula of every university, be it technical or economical.

Redesigning the future e last but one stage of the workshop was dedicated to the linguistic registers. A fragment from Ion Creangă’s story “Ionică cel prost” (“e Stupid Ionică”) served as an experimental support. e requirement was divided, depending on everybody’s choice, respectively the modernization of the text by updating the archaisms, or replacing the slang and regionally idioms with others, urbane. Expectedly, the subjects chose the easier way, that is the modernization. Nobody tried to change the Moldavian folkloric vocabulary with some urbane others. I didn’t abandon the project, though. I envisaged a new approach starting from George Volceanov’s “Dictionary of Romanian Slang”. e real surprise was that on internet I couldn’t’ ﬁnd any consistent material about the Romanian slang or about the literary creations that copiously reﬂected this level of language. e last stage of the one-semester workshop aimed at combining art with theory. Taking as reference point Richard Hamilton’s painting “is is tomorrow”, 1956, the participants were assigned the task of describing a painting with the same theme, accompanied or not by a proper image, in which to approximate the values of the future seen from 2012. I have to remind that Hamilton created a collage-painting in which exhibited the commonly accepted values in the interval between modernism and postmodernism. e stress was put on the preferences of pop art< naked and athletic bodies, sexuality, serial furniture, home appliances and taperecorders, posters featuring celebrities etc. To make a long story short, whatever representation of domestic comfort and commercial entertainment was welcome in Hamilton’s painting. Imagining a new collage (and some attendants physically realized it, not just a description) implied reminiscing the characteristics of the passing from modernism to postmodernism, then to post-postmodernism. e intensity of the challenge was assured by the fact that postmodernism had many 93

rebecca Perry

Rebecca Perry este o poetă britanică născută în anul 1986, la Londra. A absolvit facultatea în cadrul Universității din Manchester, unde a continuat cu Masteratul la Centrul pentru Noua Scriitură (Centre for New Writing), din 2008 fiind posesoarea titlului de Master în Creative Writing. ~n prezent lucrează în Londra, unde editează cărți pentru copii la o editură prestigioasă. A publicat poezie în mai multe reviste britanice, a obținut premiul al treilea în cadrul competiției Plough Prize, în anul 2010, și premiul cel mare al prestigiosului Bridport Prize, în anul 2011. Cartea din care am ales câteva poezii spre traducere reprezintă debutul său, care a apărut la editura Seren tot în anul 2011. Volumul a primit marele premiu al competiției POETRY WALES Purple Moose Prize. Am întâlnit-o la un recital în cadrul aceluiași centru de New Writing din Manchester, unde a lansat și volumul de față. Pentru o tânără firavă și foarte emoționată – cum a părut la această apariție în luna martie a anului curent – are foarte multe de spus, tocmai de aceea am și ales să traduc unele dintre poemele care mi-au părut a fi cel mai aproape de gustul publicului român. Rebecca Perry mi se pare una dintre cele mai puternice voci ale generației ei în Marea Britanie și cred că vom mai auzi de ea. Drd. Daniel Puia Dumitrescu Facultatea de Litere Universitatea TRANSILVANIA din Brașov 94

iunie 2012

PoetrY

Poesis interna\ional

My grandfather considers his life in three stages iii. Matrimony, two children, some bad things. He has stood tall and unshaking like the dead apple tree at the end of his garden. He has forged himself deep – never moving far> making occasional trips to local places, the garden, to see the family if he has to. He looks out at the sky from his front room window, through the net curtains. He says he is waiting for the mob to come and unceremoniously dismantle him, pillar by pillar, plucking out the sacred stone at the centre of his body and smashing it to pieces against the wall. ey will leave one stone to mark the spot. One stone to stand as the promise of a man that was, which is better than the reality, he says, which aer all, wasn’t so great. ii. Posted to Italy, Africa, another place whose name has now changed. He remembers fires, and heat even in the dead of night. Everything simmered, small fires hopped from place to place like rabbits from hutch to hutch. He never fired a gun. At night, counted flaming sheep, thought of his wife, at home, heating the house with coals. He never fired a gun but people were still dead, scattered around. He felt, not so much that he was melting but that perhaps his bones were thinning from the inside out – He vowed never to leave England again and never did. is stage ended not with a great fire or explosion but with a gentle collapse of buckling ash and a very distinct sense of conceding. i. e assembling of himself, piece by piece, a tiny construction. He has a short film in his mind of his own creation. He plays it over and over. It is not a slow process of growth, but his bones coming together like synchronized swimmers, slotting into place perfectly. en, a feeling of strength, being freshly born each day. Of a good and solid structure – a constant energy, like tiny bees under his skin. His arms and legs were small, mighty columns – capable of stopping the sky from falling. His eyes an excellent brown, like freshly dug earth aer rain, would look directly at the sun, taking everything in. is stage was short and ended all too suddenly – washed away like twigs in strong water one night when he was sleeping, and he woke.

Poesis interna\ional

PoeZie

iunie 2012

Bunicul își vede viața în trei etape iii. Căsătorie, doi copii, câteva lucruri rele. A rămas drept și fără să tremure, precum mărul cel uscat din spatele grădinii. A tras tare – fără să călătorească prea mult> din când în când o excursie în împrejurimi, în grădină sau să își vadă rudele când a trebuit. Privește cerul pe fereastra camerei din față, prin perdele. Spune că așteaptă venirea mulțimii care, fără prea multă tevatură, să îl dezmembreze stâlp cu stâlp, să îi smulgă piatra cea sfântă din centrul trupului și să i-o sfărâme-n mii de bucăți lovind-o de perete. Vor lăsa o singură piatră pentru a marca locul. O piatră care să stea mărturie a omului care a fost, unul mai bun decât în realitate, spune el, care, până la urmă, nu a fost cine știe ce. ii. Trimis la post în Italia, Africa, sau un alt loc al cărui nume a fost schimbat. Își aduce aminte focuri și căldură puternică până și-n toiul nopții. Totul fierbea, focuri mai mici țâșneau din loc în loc asemenea iepurilor din țarc în țarc. Nu a tras niciodată cu arma. Noaptea număra oile în flăcări și se gândea la nevastă-sa, care încălzea casa cu cărbuni. Nu a tras niciodată cu arma, cu toate astea, împrăștiați peste tot, oamenii mureau. Simțea nu atât că se topește, ci mai degrabă cum oasele i se subțiau dinspre înăuntru spre afară – A jurat să nu mai părăsească Anglia vreodată și nici nu a mai făcut-o. Această etapă s-a încheiat nu cu vreun mare foc, nici cu vreo explozie, ci cu o prăbușire lentă a cenușii încovoiate și cu un acut sentiment de capitulare. i. Asamblarea sa, bucată cu bucată, o construcție minusculă. Are în minte filmul scurt al propriei creații. Îl repetă din nou și din nou. Nu este un lent proces de creștere, ci doar oasele-i adunându-se asemenea înotătorilor sincron, spre o potrivire perfectă. Apoi sentimentul că poate orice, că se naște din nou în fiecare zi. Că este o structură bună, solidă – o energie constantă, asemeni unor albine minuscule sub piele. Mâinile și picioarele i-au fost coloane mici, dar puternice – în stare să oprească cerul să cadă. Ochii-i de un căprui extraordinar, asemeni pământului proaspăt săpat după ploaie, ar privi direct spre soare, absorbind totul. Această etapă a fost scurtă și s-a încheiat mult prea repede – măturată de valuri asemenea unor crenguțe purtate de ape într-o noapte, pe când dormea, apoi s-a trezit.

iunie 2012

PoetrY

Poesis interna\ional

Shifting All of us crammed in there like buﬀalo standing before water at nightfall, looking ahead. All of us shadows and shapes, quietly shiing. at day being your face, and the constant threat of rain – the air seeming thick as the ground. Your face being the saddest thing I have ever seen. e weight of our footsteps outside the church. e so tread of us, our press into the grass> temporary craters on so earth and proof of us being alive – a dissatisﬁed herd breathing quietly, waiting to act as one.

Deplasare Noi toți înghesuiți acolo asemenea bivolilor care se adapă la căderea nopții, cu privirea înainte. Noi toți, umbre și forme, deplasându-ne în tăcere. Ziua aceea ﬁind fața ta, iar amenințarea constantă de ploaie – aerul ce părea la fel de solid ca pământul. Fața ta este cel mai trist lucru pe care l-am văzut vreodată. Greutatea pașilor noștri la ieșirea din biserică. Călcătura noastră delicată, urma lăsată în iarbă> crater temporar în pământul moale și dovada că suntem vii – o turmă nesatisfăcută respirând în surdină, așteptând să acționeze ca una.

Up and Up

Mai sus și mai sus

If I have to die now at least I can die while there is an airplane above me and its lights are blinking slow and steady as my pulse, and there are people asleep inside it playing with their toes.

Dacă trebuie să mor acum cel puțin pot muri atunci când un avion trece pe deasupra mea și luminile lui pâlpâie ușor și regulat precum pulsul meu, și sunt oamenii care dorm în interiorul lui jucându-se cu degetele de la picioare.

At least I can see some stars, even here – the sky is so dark and the only cloud looks like an x-ray of a tibia> creaseless, like scaﬀold.

Cel puțin pot vedea câteva stele, chiar și aici – cerul e atât de întunecat iar singurul nor arată precum o radiograﬁe a unei tibii> fără cute, asemenea unei schele.

If I do have to die now at least it isn’t as cold as it could be and I have gloves on, even. I haven’t met anyone I want to marry And the ground is hard, clean enough. e air is doing nothing so the bare trees look like frozen ﬁreworks, pr veins, or horses leaping into one another, reckless, magniﬁcent.

Dacă trebuie să mor acum cel puțin nu e atât de frig pe cât ar putea să fie și am mănușile-n mâini, ambele. Nu am întâlnit pe nimeni cu care aș vrea să mă mărit iar pământul este tare, destul de curat. Aerul nu face nimic de-aia copacii goi seamănă cu niște artificii înghețate, cu niște vene, sau cu niște cai săltând unul spre celălalt, indiferenți, magnifici. 97

Poesis interna\ional

PoeZie

iunie 2012

Dinner

Cină

e worst part of it all is watching you de-bone a ﬁsh.

Partea cea mai rea e să te văd cum dezosezi un pește.

e head is oﬀ in the blink of an eye, stone grey, poor headless subject now

Capul este înlăturat într-o clipită, de un gri închis, acum un biet subiect fără cap

and you are a fat king having your way with a fork and a spoon.

iar tu, un rege gras croindu-ți drum cu o lingură și-o furculiță.

e tail the same> the motor, propeller of probably an impressive distance

La fel și coada> motorul, propulsorul probabil pe o distanță impresionantă

that would surprise us if we knew, and that too is pinchpulled oﬀ

ce ne-ar surprinde dacă am ști, și ea îndepărtată

with a wrinkle of your nose. e skin is split, scales are scraped –

cu o strâmbătură din nas. Pielea este despicată, solzii îndepărtați –

pulled back like curtains to a show I don’t want to see. e spine,

trași precum cortinele unui spectacol pe care nu vreau să-l văd. Șira spinării,

the ﬁne rack of bones is eased out with the care we take to hold babies,

grilajul ﬁn de oase este desfăcut cu grija cu care ai ține în brațe un bebeluș

and sideplated beside two lemon quarters. Stripped of ﬁnery, de-robed, it is dinner.

și așezat pe o farfurioară lângă două sferturi de lămâie. Dezbrăcat de ﬁneturi, dez-veșmântat, el este cina.

I pick up the comb and hold it to the window, the bones buzz with the light of it.

Ridic scheletul și îl țin la fereastră, aud clinchetul oaselor în ușurătatea lor.

Traducere de Daniel Puia-Dumitrescu

ACKNOWLEDGEMENT This paper is supported by the Sectorial Operation Programme Human Resources Development (SOP HRD), ID76945 financed from the European Social Fund and by the Romanian Government.

andrei ruse

Mărioara

igi s-a aşezat pe bancă în parcul de vizavi de Gara de Nord, parcul despre care nimeni, absolut nimeni nu i-a spus de când a venit în Bucale să-şi facă şi el o viaţă, ca olteanul, că acolo sensurile se pierd de cuvinte în aerul care adună energia păcatelor muribunzilor anonimi. Şi nu, nu s-a speriat când după nici două minute un ţigan i-a cerut o ţigară, el i-a întins una, politicos şi bucuros că e util, iar apoi a fost întrebat calm, pe rând, ce doreşte. Femei? Femei grase? Femei subţiri? Femei păroase? Fetiţe? Fetiţe virgine? Băieţi? Băieţi epilaţi? Băieţi virgini? Şi nu, n-a plecat nici când după alte câteva minute a fost întrebat tot calm, pe rând, de o jumătate de droguri de care auzise şi jumătate de care n-avea habar până atunci că există. Şi nu, nu s-a lăsat impresionat nici de oferta de telefoane mobile care ar ﬁ bătut la curul gol orice companie de telecomunicaţii. Nu. Declicul s-a produs când pe banca de vizavi de el

s-a aşezat o femeie îmbrăcată vai mama ei cu un copil în braţe. Nici n-a apucat să se întrebe ce mamă normală s-ar plimba cu odrasla prin parcul damnaţilor, că muierea şi-a şi tras tricoul, şi-a scos o ţâţă şi a pregătit-o pentru bebel. Scârbos, dar idiotul s-a excitat pentru câteva secunde când i-a văzut sfârcul atât de aproape. Săracul Gigi, n-a mai văzut el un sfârc adevărat de mai bine de-o lună. Femeia îşi strânge ţâţa moale, şi-o fâlfâie puţin, apoi pune copilul pe bancă lângă ea şi trage de sân până îi ajunge la gură. Da, acritura de vreo treizeci şi ceva de ani cu faţă de mop începe să se alăpteze singură. Nu suntem în Zona Crepusculară, suntem în miezul unei capitale Europene, îşi aminteşte idiotul, care paralizează pe loc şi înţelege. Înţelege în primul rând că lui de fapt nu i-a fost niciodată foame. Foame adevărată. Nu, el până la douăjnouă de ani n-a avut decât poă de cutare şi cutare şi, uneori, mici junghiuri în stomac. Dar nu foame, niciodată foame. 99

Poesis interna\ional

ProZĂ

Înţelege că deşi are doar treizeci şi patru de lei în buzunar, pe care oricum va trebui să-i drămuiască pentru încă vreo două zile, până când vine salariul, el n-a fost niciodată sărac. Nici bogat, desigur, dar niciodată sărac, chiar dacă a petrecut câteva nopţi pe stradă şi nu le-a trecut în CV, până să-şi găsească o nenorocită de garsonieră mizerabilă la capătul lumii. Idiotul realizează că tot timpul a dus-o ok sau cel puţin a dus-o cumva. Dar nu, niciodată sărac. Şi-şi mai dă seama prostul că de fapt el n-a avut niciodată probleme. A, sigur, mici neînţelegeri, tot timpul se întâmplă, mici boli, neletale dacă stai să te gândeşti, mici înţepături şi alte junghiuri şi bubiţe, venerice au ba, mici certuri, c-aşa e-n viaţă, o depresie sentimentală care a trecut şi aia, mai greu sau mai uşor, depinde cui i-o spui, dar probleme adevărate adevărate nu. Absolut niciodată. Dacă ar mai exista emisiunea, s-ar duce fără să clipească la „Am întâlnit şi români fericiţi”. Şi-a amintit brusc de câţiva amici de pahar, de măsa de-acasă, de Jenuţa care urma să vină cu trenul de cinci, iar el ajunsese prea devreme. Şi-a amintit tot şi a dat dracului toate amintirile. S-a ridicat şi a plecat. Nu la gară – Adio, Jenuţo! Să te duci dracu cu tot cu ochii tăi mari şi verzi! Nu la birt. Nu acasă. A plecat să se plimbe, simţind că a trăit cea mai bună lecţie de viaţă, deşi în mintea lui seacă n-o pricepe perfect. Dar ştie! Şi asta poate e cel mai important pentru idiot. Că ştie, chiar dacă nu înţelege. Ştie că oricât va da viaţa de pământ cu el, aşa cum dă viaţa de pământ cu amărâţii, el n-o să cadă niciodată. Nu, de-acum s-a schimbat totul. Dacă americanii au zecile, sutele de supereroi din benzile desenate sau vip-urile cu zâmbetele perfecte de la Hollywood, dacă creştinii îl au pe Dumnezeu iar musulmanii pe Alah, dacă poponarii îl au pe George Michael şi fetele cu primii floci daţi pe Lady Gaga, el o are acum pe Mărioara. Aşa i-a spus, indiferent cum o fi chemat-o de fapt. Mărioara, ca prima lui prietenă, că la 12 ani nu se numeşte că ai o iubită. Mărioara din parcul din faţa gării de Nord va veni mereu, ca o muză, ca un înger, ca o zeiţă, ca o prinţesă adevărată. Se va coborî în fiecare seară în patul lui rablagit şi împuţit, îşi va scoate ţâţa tranpirată, şi-o va trage cu forţă până la gură şi va începe să sugă singură din ea, ca să se alăpteze de foame.

iunie 2012

Dacă va fi dat afară de pe şantier, Mărioara îl va salva. Dacă va fi prins pentru furt, Mărioara va sta în celulă alături de el cu ţâţa ei lăsată. Dacă vor veni iar comuniştii, cum îi spunea speriat bătrânul, să vie. Să fie şi Băsescu reales de câte ori or mai vrea românii în prostia lor crasă, fericiţi pentru o zi cu pungile lor pline de făină, ulei şi ciocolăţi de la Udrea. Poa’ să vie ce-o vrea, Gigi şi-a dat seama că e un bărbat. Un bărbat care poate înfrunta orice. Un bărbat căruia Dumnezeu i-a dat semnul pentru care s-a rugat atâţia ani şi pentru care a pus atâtea întrebări< Mărioara! Mărioara şi ţâţa ei magică. Ţâţa ei formidabilă, care i-a schimbat destinul. Mărioara de la Gara de Nord, în faţa căreia şi moartea s-ar opri să se crucească sau să-şi bage un deget, dacă nu toată coasa, pe gât. Gigi se uită la oamenii care trec pe stradă. Gigi se uită la oamenii din maşini şi se gândeşte şi la cei de prin blocurile din jur. Gigi ştie că toţi sunt o adunătură de proşti şi de rataţi şi că el, alături de foarte puţini, a înţeles viaţa. Viaţa, da. Un sfârc de mamă în propria-i gură, viaţa. Mâncându-ţi propriul tău lapte pentru viaţă, da.

100

irina Bruma

Irina Bruma (n. 1990, Chișinău) face parte din gruparea sibiană Zona Nouă, alături de Ana Donțu, Krista Szöcs, Anatol Grosu, Vlad Pojoga sau Nelu Șerbu. A absolvit cursurile Facultății de Sociologie la Sibiu și a debutat în antologia colectivă a grupului, prefațată de Radu Vancu (2011). *** toată muzica din mine ca un animal mort nu mai știu nici sunetul ploii trage-ți plapuma peste cap șobolanii o să dispară și ei

*** în loc să aud lumea în capul meu un autist se joacă la tranzistor 101

Poesis interna\ional

PoeZie

*** capul ca un balon plin de apă aruncat de la balcon când se atinge de asfalt

*** sângele cu toporul în mână spune-mi încă o dată cât de mult ar trebui să nu-mi pese

mintea îți derulează cadre cu funii ce se rup în sute de ﬁre cu capete subțiri imagini cu ouă strânse-n mâini cu gălbenușul scurgându-se printre degete tot sângele din corp ți se adună în ochi ciuperci nucleare în slow-motion fără sonor

*** e timpul să mă mișc dar e încă întuneric și prea cleios închid ochii de parcă asta m-ar ajuta să-mi strâng puterile când răceam mama îmi făcea proceduri cu varză opărită unsă cu miere noaptea, îmi rodeam pielea până la sânge încercând să scap de lipitorile de pe piept dar promit dimineața asta mă va găsi împăcată și cuminte

dar fața ta rămâne liniștită, respirația e calmă și doar pleopele din când în când vor coborî și se vor ridica alene rădăcinile nu fug nicăieri. *** întunericul îți curge pe ochi ca spumele din gura unui câine turbat

*** între mine și tine aerul e de sticlă dacă întind mâna să te ating îmi voi sfâșia brațul

ia-mă de mână *** capetele ni se tocesc unul de altul de parcă nu avem mâini nu avem buze

dar nimeni nimeni nimeni nu ar putea să vadă

*** tălpile goale se lipesc și se dezlipesc una câte una de faianță

*** mai obosită decât o ceașcă de ceai răcit număr zilele de când nu te mai cunosc

frigul roade în os cu un ﬁerăstrău tocit

după martie a venit din nou februarie

o mie de delﬁni sub piele

102

iunie 2012

Mircea Petean

NELLE MONTAGNE

LUCE D’AGOSTO

* le rocce sono coperte con muschio si ascolta ancora meglio il silenzio

* tronchi carbonizzati qua e là tra le pietre – luce d’Agosto

* vicino al lago alpino è ﬁorito il rododendro – pronto a entrare nel cono d’ombra di una nuvola

* pietre su pietre dietro una roccia annerita – il canneto

* cavalli al brusco galoppo calmati tra gli arbusti di ginepro e rododendro

* tra le pietre vicino la riva un uccello marino – nessuna onda lo ha abbattuto ancora

* un gruppo di Cechi o di Polacchi all’uscita della foresta – li ha inghiottiti un arbusto di mirtilli

* Un sentiero tagliato tra rocce Alla sua ﬁne - casa con giardino E le dipendenze del contadinello

* sentiero perduto nell’erba – la pioggia e il vento si dondolano sull’altalena

* sopra la corte lastricata l’uva imputridisce in grappoli – rari colpi di bastone

* tre ragni schiacciati nella stanza di un hotel da due soldi – la cimice rossonera è uscita di scena

* uova di pietra nel viale per Villa Pallavicini – seguiamo le tracce dell’uomo delle caverne

per Ştefana

A Daria

* lastra di marmo pali di metallo tetto di legno – nel chiosco turco penso in romeno

103

Poesis interna\ional

PoeSia

iunie 2012

* Il nuotatore fa il morto – alla testa della croce la pietra del sale

* la luce sulla collina all’alba – l’ombra sparisce sotto le pietre

* strappato dall’acqua del mare il crociﬁsso è gettato tra i pini sulla riva

* luce ed ombra si disputano ogni foglia – tremolio e scuotimento

* un muro di pietra all’entrata della maternità e una profusione di ﬁori di bougainville

* le foglie luccicano nella luce tutta nuova – i rumori di lavoro e vita adomestica

* riposo totale – solamente rosicchiano pietre le cicale nel fogliame

* Daria sogna tra le mie braccia – le ombre del mattino avvolgono il suo corpicino

* nella tana è cresciuta una pietra e dalla pietra è spuntato un piccolo pino

* le foglie si sono pietriﬁcate nella luce di mezzogiorno – un urlo trasformato in pianto

* sulla collina di pietra fermata nella pietra – case di pietra

* l’albero abbraccia il metallo e la pietra suda sotto l’arbusto di rosmarino

* il suono della campana riverberato per i vecchi muri di pietra – un’altra ora è passata

* la pietra della collina prima e ultima certezza – luce di vento

* al mulino si macina con pietre – mi perdo di fronte al giovane oliveto

Genova-Pegli 26 Agosto 2009

Traduzioni di Luca Oliva

104

Denisa Mirena Pi;cu Sound Poetry. Christian Ide Hintze< Perspectiva creolă globală In memoriam

a sfârşitul lunii februarie s-a stins din viaţă, pe neaşteptate, unul dintre cei mai dinamici, creativi, generoşi şi neobosiţi creatori ai poeziei experimentale contemporane. Poetul, artistul şi directorul Şcolii de Poezie de la Viena (Schulle Fur Dichtung), Christian Ide Hintze s-a născut la Viena în 1953. După ce a terminat liceul, a decis să petreacă un timp vizitând diferite ţări europene precum Franţa, Germania, Marea Britanie, Danemarca. În toţi aceşti ani, şi-a câştigat existenţa lucrând într-un depozit frigorific sau fiind, pe rând, barman, funcţionar şi distribuitor de pliante. Această din urmă experienţă l-a inspirat în alegerea strategiei de a-şi promova, ulterior, propriile poeme şi de a se apropia de publicul lor. După ce s-a întors la Viena, în 1974, în timpul studiilor de Teatru şi Comunicare, la Universitatea din Viena, a început să-şi tipărească poemele pe pliante pe care le împărţea în faţa stadioanelor, a sălilor de concerte, a cafenelelor şi a restaurantelor – activitate pentru care a fost arestat de mai multe ori, sub acuzaţia de încălcare a ordinii publice şi poluare a mediului. În 1991, a înfiinţat Şcoala de Poezie de la Viena, împreună cu Sonja Orator, Christine Huber, Gertraud Marinelli-Koenig şi Christian Loidl. Instituţia a fost concepută după modelul e Jack Kerouac School for Disembodies Poetics, din Colorado – înfiinţată în 1974 de Anne Waldman şi Allen Ginsberg, pe care Ide l-a cunoscut la Viena în 1980. A condus, până la moartea sa, această insituţie despre care Vincent Georg spunea, într-o prezentare pentru Institutul Cultural Austriac din New York< „Cea mai mare provocare pentru Şcoala de Poezie de la Viena este să împace ireconciliabilul. Literatura, în viziunea lui Hintze, este antiinstituţională, în timp ce orice şcoală este, desigur, o instituţie. Apoi, există paradoxul de a încerca să predai ceea ce nu poate fi învăţat. Este imposibil să identifici şi să transmiţi o formulă sigură pentru poezia bună. Dar Şcoala se ocupă chiar cu asta< explorarea imposibilităţilor. Iar Hintze a fost un oponent declarat al metodelor convenţionale de predare încă din timpul adolescenţei lui non-conformiste.”

Christian Ide Hintze a predat cursuri de poezie în Hanoi, Medellín, Boulder, Roma, Frankfurt, Jakarta, Viena etc. A colaborat cu Allen Ginsberg, Nick Cave, Falco şi Henri Chopin şi a avut turnee de lectură şi de performance în Europa, America Latină, Vietnam şi Indonezia. Este autorul unor cărţi de poezie, interviuri şi eseuri, printre care< die goldene flut (1987 – volumul de poezie tradus în mai multe limbi), die lyrische guerilla (interviuri, 1994), authors as revolutionaries (eseuri, 2002), viva la poesia (album cu CD, 2002). A realizat interviuri cu Henri Chopin (1983) şi Allen Ginsberg (1980, 1990). Este editorul colecţiilor schule fűr dichtung şi sound poetry live (CD-uri), publicate la Şcoala de Poezie de la Viena. Activitatea lui artistică include CD-uri, lucrări video şi înregistrări de poezie din sunete pe diferite suporturi, filme, desene, exerciţii poetice dintre cele mai neconvenţionale, toate realizate în încercarea continuă de a testa limitele comunicării poetice. Christian Ide Hintze este, şi în plan teoretic, autorul unei arte poetice care reuneşte toate formele de manifestare ale energiei lui creative< „the 7 fold poetics” – arta poetică în şapte dimensiuni< acustică, vizuală, literară, interpretativă, interactivă, infrastructurală şi pedagogică. Revoluţiile autorilor împotriva codurilor În textul său-manifest, e code-revolutions of the authors, publicat în volumul authors as revolutionaries (edition Selene, Viena, 2002), Ide susţine că „baza lineară, cauzală, consecutivă, care a susţinut dezvoltarea culturii scrise şi a raţionamentului istoric, s-a surpat, iar codul linear, produs de succesiunea literelor într-un rând, îşi pierde tot mai mult importanţa” în favoarea codului introdus de internet şi de mijloacele audio-vizuale. Din punctul lui de vedere, există trei etape istorice importante< timpul mitic – definit prin sintagma „oral105

Poesis interna\ional

iNterViU

iunie 2012

Care sunt personalităţile care te-au inﬂuenţat ca „sound poet”, autor de poezie din sunete?

pictural”, timpul istoric – caracterizat prin scris şi tipărit, şi timpul care va să vină, care nu are încă un nume, dar are multe lucruri în comun mai degrabă cu timpul mitic, decît cu cel istoric. Între aceste corespondenţe intuite de Ide se numără echivalenţa dintre oral-pictural şi audio-video, precum şi interesul acordat schimbului de informaţii şi de produse artistice, prin implicarea în viaţa comunităţii, respectiv prin folosirea internetului pentru a obţine un feed-back de la public. Ide Hintze concluzionează< „Codurile audio, video, şi codurile de reţea ale calculatoarelor nu numai că vor schimba deﬁniţia pe care o dăm istoriei, dar vor revoluţiona arta, politica, pedagogia, comunicarea, spiritualitatea, sexualitatea şi, mai ales, literatura, poezia, arta poeţilor”. L-am cunoscut pe Ide la Viena, în aprilie 2008, într-o zi ploioasă în care, sosit de curând la sediul Schulle fur Dichtung, îşi schimbase hainele ude de ploaie cu unul din costumele folosite într-un performance mai vechi – asemănător, la prima vedere, cu un costum de clown (pentru că era vorba de o salopetă pictată). Dacă eu eram puţin derutată de ţinuta în care un director de Şcoală Vieneză de Poezie găseşte să-şi petreacă timpul la birou, Ide era intrigatentuziasmat de locul îndepărtat din care s-a găsit să vină o persoană interesată de fenomenul poeziilor din sunete. A răspuns cu promptitudine chestionarului despre acest fenomen (prezentat mai jos), pe care l-a returnat sub titlul Global Creole Perspective. A urmat un lung interviu, realizat în trei zile diferite, în noiembrie 2008, când deja eram acceptată cu generozitate în sânul echipei Schulle fur Dictung, timp de o lună, pentru redactarea tezei de masterat despre sound poetry – teză pe care am conceput-o referinduma la trei reprezentanţi foarte interesanţi ai acestui fenomen< Christian Ide Hintze, Henri Chopin şi Sainkho Namtchylak.

John Lennon, Eugen Ionescu, Tristan Tzara, Georg Büchner, Mariano Brull, Sappho (imaginându-mi cum ar ﬁ sunat...). Mentori personali< Allen Ginsberg, H.C. Artmann, Henri Chopin, Ernst Jandl, Friederike Mayröcker, Anne Waldman, Miguel Barnet

Care sunt autorii tăi preferaţi de poezie „tradiţională”? Arthur Rimbaud, Bob Dylan, John Lennon, Jimi Hendrix, Mao Tse Dong, Shakespeare, Gabriel Garcia Marquez (felul în care sună printre rânduri!)

Există manifeste de poezie din sunete faţă de care te simţi legat? Cele trei interviuri lungi pe care le-am facut cu Henri Chopin. Ars poetica

Ce înseamnă pentru tine „poezie din sunete”? Un corp lingvistic compus – prin metode tehnice şi vocale, în mod spontan sau având la bază un suport scris – din sunetul fonemelor, consoanelor şi vocalelor.

De ce se numeşte poezie din sunete (sound poetry), de ce nu imagine din sunete sau muzică experimentală sau... de ce simţi nevoia să te raportezi la poezie? Poezia însăşi fără sunet nu e poezie. Termenul „poezie din sunete” are o anumită conotaţie refractară< împotriva jocului de-a puterea, a dominaţiei culturii literale şi a tendinţei acesteia de a controla şi de a standardiza.

Mediul formator

De ce simţi nevoia de a slăbi legătura dintre cuvânt şi sensul său ? Sensul impune o restricţie atât de mare?

Cum ai devenit / te-ai format ( ca) poet? Când eram foarte tânăr (aveam 19 ani) am abandonat viaţa normală şi am început să trăiesc pe străzi. Produceam foi volante cu scurte texte, numele meu, adresa şi numărul de telefon. Împărţeam aceste foi tuturor celor pe care îi întâlneam pe străzi. Am făcut asta mai mult de 5 ani, am produs peste un milion şi jumătate de foi şi un număr egal de comunicări verbale. S-a dovedit a ﬁ un fel de monopol de comunicare. Un joc de limbă vorbită, scrisă şi interpretată. Nu mă consideram poet dar, încetul cu încetul, am început să accept acest cuvânt ca pe o diferenţiere a profesiei mele faţă de altele. Din acest moment, am evoluat către poezia scrisă, rostită, interpretată, înspre poezia audio şi video, poezia din sunete şi poezia vizuală, către ceea ce eu numesc „poezie infrastructurală”.

„Sensul” în cadrul unei culturi literale este de cele mai multe ori înţeles ca „sens literal”, sens care se naşte din gramatica, sintaxa şi semantica standardizate într-un anumit context scris. Sunetul – mai ales sunetul rostit, sunetul verbal, sunetul corporal legat de limbă – creează sau reprezintă sensul prin sine însuşi, un „sens” care uneori chiar contrazice „sensul” interpretării sale literale.

Una dintre deﬁniţiile pe care le-am găsit pentru poezia din sunete menţiona mult-dorita „evadare din intelect”. Reuşeşti să faci asta? Sau câteodată (de cele mai multe ori) te surprinzi încercând să găseşti singur un înţeles în poemul „lipsit de sens” pe care tocmai l-ai creat? 106

iunie 2012

iNterViU

Poesis interna\ional

Relaţia cu publicul

Am creat un gen numit „nanzn”, un fel de poezie corp-voce-performance< urmez un impuls acustic sau / şi un impuls motrice în mod spontan şi apoi transform impulsul într-o structură / un gestalt bazat pe „sunet vocal / spectacol corporal”. Vocea şi corpul, în locul intelectului, în locul unei logici care poate fi transcrisă - drept instrumente folosite spontan pentru a crea poezie. Experienţa pe care am avut-o la diferite festivaluri internaţionale mi-a arătat că tipuri de public aparţinând unor limbi natale diferite par să „înţeleagă” ceea ce „spun” în ciuda faptului că eu nu folosesc un limbaj standardizat, nici măcar cuvinte standardizate. „Logos-ul” văzut numai într-un cadru literal nu ne spune nimic despre logos. Logos-ul – şi sensul pe care poţi să-l deduci din el – a fost întotdeauna un cumul de corp, voce şi situaţie. După inventarea scrisului, dimensiunea scripturală a fost adăugată> după inventarea dimensiunii audio – video, audio şi video au fost adăugate> acum, în timpul digitalizării şi al internetului, digitalizarea şi internetul sunt adăugate. Ludwig Wittgenstein, inventatorul filozofiei limbajului, a spus odată< sensul unei propoziţii derivă din folosirea ei. Ceva similar se aplică şi cuvântului şi tuturor radicalilor şi elementelor sale.

Cum ţi-ai deﬁni publicul? Nu pot să lucrez cu un public „deﬁnit”. Trebuie să existe o doză de surpiză de ambele părţi. Contextul prezent

Există autori de poezie din sunete consacraţi şi poeţi debutanţi? Care este ierarhia, cum se formează? – care sunt „etapele” în a deveni „consacrat” pe acest teritoriu? Asta e o întrebare fără sens! Nu pot decât să dau un raspuns cu privire la istorie. Există pionieri adevăraţi cum sunt Henri Chopin, Bernhard Heidsieck sau Francois Dufrene. Henri Chopin a fost cel mai radical. Încă de la început. El a fost cel care a lărgit orizonturile.

Care este reţeaua de promovare a unui eveniment de poezie din sunete – unde îl anunţaţi, cui, care sunt instituţiile care vă susţin?

Ce îţi place cel mai mult la poezia pe care o interpretezi?

Din punctul meu de vedere< într-o eră de pionierat ca aceea în care trăim, cel mai bun mijloc de promovare este crearea unei reţele a poeţilor realizată chiar de către poeţi. În cazul meu, a dus la înﬁinţarea „Şcolii de Poezie de la Viena”< poeţi precum Henri Chopin, Ginsberg, Waldman, Artmann, Ruehm, Cave, Garcia, Ak abal, Falco, Ide şi mulţi alţii întâlnindu-se, discutând despre lucrările lor, inventând exerciţii pe care să le facă împreună cu ”studenţii”, prezentând anumite rezultate publicului, dezvoltând o – foarte necesară – nouă poetică şi estetică post-aristoteliană şi post-platoniană, publicând CD-uri, DVD-uri etc.

Faptul că distruge toate formele de limbă şi comunicare care sunt standardizate, naţionaliste, ierarhice şi de abuz politic. Faptul că îţi deschide simţurile către un limbaj şi o formă de comunicare prototipică, arhaică, mai personală şi, în acelaşi timp, globală. Îmi place să promovez ideea unei poezii / limbi / forme de comunicare creole globale, o poezie / limbă / formă de comunicare ce are la bază toate limbile pe care le ştim – nu numai cea pe care o considerăm limba maternă. Poezia literală are tendinţa de a promova o viziune asupra limbii controlabilă şi naţionalistă („păstraţi curată limba maternă!”, „respectaţi regulile de ortografie!” etc.) poezia din sunete are tendinţa de a fi mai deschisă, sălbatică şi liberă. Învinge graniţele naţionale mai uşor. Sunt împotriva ortografiei şi a conceptelor teză/antiteză. Sunt pentru fonografie şi sinteză.

Tânăra generaţie de poeţi se simte atrasă de acest fenomen experimental sau a găsit ceva mai nou? Ce anume? Consideri poezia din sunete un „curent terminat” – totul a fost încercat sau mai sunt încă multe lucruri de făcut? Este „la modă” sau „depăşită”? Poezia din sunete se aﬂă încă la bun început. Digitalizarea şi internetul vor arăta despre ce e vorba.

Ce îţi propui, care e scopul tău?

Cum vezi viitorul poeziei după poezia din sunete?

Poetul nu are nici un scop. El sau ea doar face ceea ce el sau ea are de făcut.

Poezia – în mod special poezia din sunete, performance poetry şi poezia multimedia – va ﬁ esenţială în dezvoltarea unei înţelegeri complet noi a limbajului şi a comunicării. Vom învinge limitările literale şi naţionale! Vom reuşi să avem o perspectivă creolă globală plină de sunete!

Cum te raportezi la concepte precum „efemer” şi „peren”? Arta (această artă) ar trebui să dureze sau doar să impresioneze, să şocheze pe moment? Poetul trebuie să ﬁe complet liber şi independent faţă de astfel de concepte. Un sunet al limbii frumos, un ritm al limbii frumos va supravieţui sau nu. Haide să vedem – şi să ascultăm!

25 iunie 2008 107

Patru poe\i israelieni `n rom]ne;te

Drumul de la o literatură la alta pare încă şi mai lung decât de obicei atunci când este vorba despre poezie. Dar asta numai pentru că scriitorii înşişi au foarte rar ocazia să lucreze împreună. Cu greu ne-am putea imagina poeţi mai diferiţi între ei decât cei care au participat la atelierul organizat de societatea Helicon în colaborare cu Institutul Cultural Român, în Tel Aviv în luna mai a acestui an. Un poet sonda limbajul eco-punk, altul folosea structuri clasice adaptându-le unor realităţi la zi, o poetă aducea în prezentul afectiv secvenţe din biografia familială, nu lipseau nici inserturile social-politice în tablouri casnice ori jocurile de măşti cu variantele lor lingvistice. Dincolo de prejudecăţile privind intraductibilitatea poeziei, regăsirea variantelor fericite pentru un poet într-o limbă străină de cea în care scrie este o aventură. Fiecare vers pe care îl întâlneşti este o ocazie de a cunoaşte o întreagă literatură. Iar atunci când e vorba despre Israel, relaţia dintre limba ebraică şi poezie se confundă cu un prezent continuu care a început cu mii de ani în urmă şi continuă şi azi cu fiecare dintre poeţii care scriu şi citesc. De altfel, aceasta este şi lecţia cea mai importantă pe care am primit-o de la poeţii din Israel pe care i-am cunoscut la acest atelier< ei pot să fie cât se poate de autocritici fără să simtă nevoia să se delimiteze de poezia pe care o critică şi o scriu.

R[zvan |upa Ceea ce a uimit cel mai tare la experien\a avut[ timp de o s[pt[m]n[ la Tel Aviv, `n cadrul atelierului de traduceri organizat de ICR Tel Aviv `n parteneriat cu Societatea Helicon, a fost, dincolo de toate diferen\ele de ordin cultural & istoric aparent insolubile, modul de lucru diferit, abordarea fundamental opus[ a actului traducerii. Dac[ noi, cei patru poe\i rom]ni invita\i, Rita Chirian, Val Chimic, R[zvan |upa ;i subsemnatul, ne a;teptam (;i dup[ alte experien\e similare avute `n spa\iul european) s[ lucr[m `n perechi, fiecare urm]nd s[ se concentreze pe poezia c]te unuia dintre cei patru poe\i israelieni de limb[ ebraic[ (Anat Levin, Almog Behar, Yael Tomashov, Shai Dotan), metoda gazdelor noastre era lucrul `n echip[, `nso\it, fire;te, de lungi dispute purtate ore `ntregi cu o pasiune pe care nu o vezi dec]t rareori. Scufundarea colectiv[ a poe\ilor evrei `n textele noastre ar[ta dedicare ;i fanatism, certurile pe c]te un cuv]nt sau pe c]te o imagine se `nte\eau sub ochii no;tri p]n[ c]nd se ajungea la o solu\ie aprobat[ cu `nfl[c[rare de to\i. Prin urmare, a trebuit s[ ne adapt[m ;i noi felului de a lucra al noilor no;tri camarazi, iar rezultatele (destul de neobi;nuite pentru mine, care am considerat mereu c[ traducerea este o chestiune foarte personal[, un act de recreere ;i un exerci\iu de admira\ie), executate mai mult sau mai pu\in „la comun”, reprezint[ una dintre cele mai frumoase reu;ite de grup pe care le-am avut `mpreun[ cu al\i poe\i rom]ni contemporani.

Claudiu Komartin

108

anat levin

Anat Levin (n. 1973) a publicat poeme în cele mai prestigioase reviste și cotidiene din Israel. A debutat în 2008 cu Anna mistovevet leat (Anna se învârte încet) care a primit Premiul Ministerului Culturii pentru Poezie. A studiat cinematografie și televiziune la Hunter College din New York și a absolvit cursurile de poezie ale școlii Helicon, în 1993. Al doilea volum de poezie al lui Anat Levin va apărea în cursul anului 2012. Locuiește la Givataim.

109

Poesis interna\ional

PoeZie

Poem la aniversare 2005 1. Ne-am născut fără glas palide petale de carne A trebuit să ne desprindem de pământ ca să ne agățăm de grinzile de aer A fost nevoie să căutăm în memorie unele adevăruri, ca „folosește mâinile” Am auzit de cei care-au încercat să zboare și s-au zdrobit de tavanul cerului Am rămas așezați Am învățat să vorbim poticnit întâi la singular apoi am deprins numerele 2. Am fost lăsați să rătăcim între continente să tulburăm teritoriile deschise cu pași fără astâmpăr Am luat cu noi ce ne-a fost îngăduit< trupul, închis în piele inima care vrea să rămână deasupra a toate și să ne vadă drumul de la distanță Limba necunoscută se deșira pe străzi și n-am putut să ducem cu noi bagajul greu de zi cu zi înghesuit în burta avionului în singura carte rămasă întreagă imaginile luaseră locul cuvintelor 3. Eram singuri Ne îmbrăcam în felul nostru și ieșeam în stradă îmbălsămați Siliți de trebuințe cotidiene dădeam semnături aici și acolo și dincolo Ca, de pildă, pentru lucruri obișnuite< să agăți stele pe pereți, să cumperi cești Mereu în competiția însingurării ca și cum pe stradă totul s-ar termina în aplauze, să faci scufundări Din cuvinte ne-am făcut casă, ușă, un pat dublu, cuptor 110

iunie 2012

PoeZie

Poesis interna\ional

4. Zeii păreau să țină cu noi de data asta Soarele ne pudra pielea cu reflexii ploaia făcea ce face ploaia< ne punea la pământ Am așteptat ca trenurile să treacă. În fiecare zi trecea câte un tren Pentru timp, noi eram indispensabili fără corpurile noastre care îmbătrâneau, ar fi murit Ne ascundeam în mari orașe goliciunea îmbrăcată în piatră Se lăsa seara ca și cum am fi mâncat din aceeași farfurie 5. Am înfruntat timpul „Pleacă”, i-am murmurat A rămas cu noi, ne-am dus la culcare Ne-am trezit cu totul alți oameni Iar oamenii mureau în tot acest timp Unii împușcați în cap, alții-n picioare Am ținut sus cu brațele-ntinse canavaua zilei până departe în noapte Sau< cauze naturale dar asta se întâmpla rareori Eram speriați de moarte, dar viața ne îngheța sângele-n vene

Vocabularul fertilității În copilărie, nimeni nu mă cunoscuse. Dar își puseseră deja sigiliul și iscălitura pe mine. Dr. Brosh îmi examinează sânii. „Văd că îți cam place să mănânci”, îmi spune în timp ce mă îmbrac. Dr. Zilberstein nu și-i aduce aminte decât pe copiii lui, pe pacienți ca un singur corp, cu o singură inimă, cu o singură vulvă deschisă, gata să urle. Dr. Levine nu-și ridică ochii din hârtii, sunt încurcată de vorbele lui, pierdută în privirea lui ocolitoare. Dr. Yefet râde, „În ziua de azi, până și un perete poate să rămână însărcinat”. Ramuri aplecate se frâng în mine. Dr. Bauman îmi prescrie Ikaclomin de trei ori pe zi, glucoză de două ori pe zi, o injecție după-masă. Povara corpului meu devine din ce în ce mai mare. În timp ce se scarpină în cap, Dr. Gold, cu bărbia lui dublă tremurândă, apreciază că, în asemenea situații, banii nu ajută la nimic. Număr zilele până la big bang și-apoi, zi după zi, mă deschid metodic, orele scrijelesc în mine, aștept și-n tot această vreme mă îmbrac, mă dezbrac, îmi deschid larg picioarele. Intru și ies.Fața mea se rotunjește și copilul poartă sigiliul și iscălitura în sertarele de jos, iar în cele de sus a mai trecut un an, curând voi împlini treizeci și trei de ani.

111

almog Behar

Almog Behar (n. 1978, Natanya) este poet, romancier și critic literar. A studiat filosofia la Ierusalim, iar în prezent scrie cronici pentru ziarul Haaretz și predă despre Piyut (liturghia mozaică). A câștigat un important concurs de proză scurtă cu o povestire (Ana Min al-Yahoud Sunt unul dintre evrei ) tradusă în engleză și arabă, a cărei publicare în Egipt a trezit un mare interes. A publicat volumele de poezie Zim’on Be’erot (Setea fântânilor, 2008) și Hut Moshekh Min Ha-Lashon (Firul care trage de limbă, 2009, Premiul Bernstein), un volum de proză scurtă (în 2008) și un roman (în 2010). Trăiește la Ierusalim.

112

iunie 2012

PoeZie

Versuri către Primo Levi În locul în care nici o rugăciune nu mai poate salva toate cuvintele sunt rugăciuni, până și supa sorbită dintr-un bol poate să devină un cântec de rugăciune. Și loviturile, și frigul, și foamea, și numărul tatuat pe braț sunt luate tot din cărțile de rugăciune. Când porțile grele de la Auschwitz s-au deschis și umbre de oameni au ieșit la lumină Dumnezeu a stat lângă ieșire și s-a umilit cerându-i poporului său să Îl miluiască. Este inevitabil ca oamenii să se ierte unul pe altul, dar nimic nu e mai cumplit decât să Îl ierți pe Dumnezeu.

O curte din Ierusalim Iubirea ei e-o dulceață noptatică ce îmi mușcă din carne, aici, într-o curte din Ierusalim, aici, între vița-de-vie și piatră, între acordurile de chitară și cuvinte în ladină, înăuntrul trupului meu. Acolo, de o parte a curții, un gard vechi de ﬁer, Pe lângă el, o femeie bătrână Cu capul acoperit, coboară pe străduță Spre casa de rugăciune, Mestecând iarăși sunetele, iarăși închipuindu-se Copilă de rege, pășind Printre curți pietruite, și limba chitării, Limbă nelegiuită urechilor mele, ieșită acum din zăgazuri, și eu, Învățat să scot miere din piatră, Învăț acum să sorb nectar de pe buze de femeie tânără Ochii bătrânei surâzători în spatele Muzicanților, dincolo de cântăreața plină, voluptuoasă, Și-acum, pentru mine, ea-i bunica ce-nainte să moară Iarăși vorbea doar arabă, niciun cuvânt evreiesc.

Midrash pentru Templul cel nou Rugăciunea a înlocuit sacrificiul Când Dumnezeu a șters templul de pe fața pământului Și a împărțit poporul lui Israel între neamuri. Și-atunci nemții i-au strâns din nou laolaltă Pe fiii înstrăinați ai lui Israel, n-au mai îngăduit rugăciunea și-au înstăpânit sacrificiile în templele cel noi ale Europei.

Poem pentru Rașela Rașela, în noaptea nunții lui Iacov cu Lea, A plâns și a îngânat cântece păstorești, Iar către dimineață a adormit să poată trimită de la ea gândurile Și, deodată, câteva zile s-au făcut pentru ea ani lungi de iubire.

113

Poesis interna\ional

PoeZie

iunie 2012

Araba pe care o vorbesc e mută Araba pe care o vorbesc e mută Sugrumată Se înjură singură Fără să scoată niciun sunet Alunecă în aerul irespirabil Din adăposturile suﬂetului meu Se ascunde De rude Sub transperantele ebraicii. Iar ebraica pe care o vorbesc se frământă Aleargă prin casă Prin balcoanele vecinilor Își vocea auzită-n public Anunță venirea lui Dumnezeu Și a buldozerelor Și, pe urmă, se așează-n sufragerie Se crede-așa de deschisă în înțelesurile pielii Așa de ferită între paginile cărnii Dezbrăcată o clipă, doar un pic mai târziu, îmbrăcată Se prelinge în fotoliu Și cere inimii ei iertare Araba pe care o vorbesc e îngrozită Se preface pe-ascuns că e ebraică Le șoptește prietenilor La ﬁecare bătaie în ușă “Ahalan, ahalan, bine ați venit” De câte ori vede un polițist pe stradă Își scoate cartea de identitate Și arată unde scrie naționalitatea Care o păzește< “Ana min al-yahud, ana min al-yahud, Sunt evreu, sunt evreu”.

Mâna ridică o sabie Mâna de armă este așa de departe ca, de obrazul tău, cel mai apăsat sărut ca viața mea de prezent și ce le desparte ca un cuvânt lasă buzele la timpul trecut. În viață, omul strânge toamne, ierni tot mai noi și tăcerea este și are propriul ei cor, Un gol, care mai întâi e mare și, apoi, tu îl spargi când apeși pe trăgaciul strălucitor. Măiestria glonțului prin seară adie, Se strecoară adânc în suﬂet, își ia avânt. Din ce-mi amintesc, mâna ridica o sabie Iar un om începea drumul său scurt spre pământ. Sânge, gură închisă, nu țipă, nu minte nici măcar atunci când e vărsat și încinge lama. Iar cei mai mulți dintre noi avem chiar și-n minte Scăpări, ascunzișuri ca să nu ne dăm seama. Degetul de trăgaci e așa de departe ca moartea de arma ce începe să tune, ca, de pereții crăpați, bucățile sparte, ca nașterea de mortăciune.

Iar ebraica pe care o vorbesc e surdă Uneori, atât de surdă.

114

Yael tomashov-Hollander

Yael Tomashov (n. 1981, Luțk, Ucraina) a emigrat împreună cu familia în Israel în 1990. A absolvit Conservatorul și Școala de Arte Thelma Yellin, iar apoi masteratul de Literatură Comparată la Universitatea din Tel Aviv. În prezent, își face doctoratul la Ierusalim, cu o lucrare despre universul poetic al lui Joseph Brodsky. Primul său volum de poezie a apărut în 2011. Este poetă și traducătoare din literatura rusă și editor al revistei Almanac.

115

Poesis interna\ional

PoeZie

Bagaj Cargoul a călătorit în urma noastră un an întreg. Îmi amintesc și acum marile comori strânse în lăzile de lemn< serviciul de masă al mamei, candelabrele bunicii, discurile tatei, armata de animăluțe de jucărie ale surorii mele, tablouri, draperii, ustensile de bucătărie și sute de volume de poezie, proză, albume de artă, toate aceste lucruri au călătorit cu-ncetineală pe o mare pe care n-o cunoșteam. Am așteptat multe zile cutiile acelea sigilate cu scrisul frumos al mamei iar noaptea le visam odihnindu-se în burta navei> în centrul formației, un cufăr imens de lemn, cu vechiul pian nemțesc. În pieptul lui, o plăcuță aurită gravată cu numele capitalelor europene. Mi-l închipuiam legănându-se ușor în ritmul valurilor, cu ochii larg deschiși, în întunericul calei, cu spatele drept, tăcut și puternic, exemplar în noblețea și răbdarea lui. Un an mai târziu, când au deschis cufărul în fața noii noastre case, iar silueta lui și-a făcut apariția în aerul levantin, mi l-am amintit pe tatăl bunicului meu, Srulik, după ce aterizase pe Ben Gurion, într-un scaun cu rotile al Agenției pentru emigrare, mândru și senil, așteptând ceremonia de întâmpinare în semn de recunoaștere pentru viața lui dedicată cauzei sioniste.

Perseidele Aș vrea ca într-o zi să mă înveți știința astrelor. Vom conduce în miez de noapte până în deșert, iar când se vor ivi Perseidele o să-ți îndrepți arătătorul spre licuricii intergalactici și ochii tăi negri vor invoca bătrâne comete. Vom sta amândoi pe capota unui jeep vechi și greoi ca în serialele care ne plăceau în adolescență iar cele patru lune din Galileea vor orbita pe undeva pe aproape ca niște vecini prietenoși. Când îți voi cere să-mi explici care este sensul lumii acesteia, tu-mi vei vorbi despre modelul geocentric și eu voi ști atunci că toate stelele căzătoare au trecut deja pe lângă tine.

San Francisco „Și eu, cândva, am trăit într-un oraș...” Joseph Brodsky Și eu, cândva, am fost într-un oraș cu vârfurile pierdute în ceață. Un oraș în care urcușurile și coborâșurile Se succedau în accente și semitonuri prozodice. Un oraș în care locul cel mai înalt este Un scaun de lemn aﬂat la al treilea etaj dintr-o librărie De pe Columbus Avenue> pe teritoriul poeților beatnici Cuvintele din cărțile lor se transformă într-o lupă Așezată deasupra unei hărți turistice – 116

iunie 2012

PoeZie

China Town, North Beach, Russian Hill, Fisherman’s Wharf... Și, aproape de caruselul care se învârte, La jumătatea digului 39 – lumea-ntreagă e o Gheretă cu dulciuri, cu albatroși de marțipan coborând din plafon. Și, asemenea cabinelor care vin de sus, pe deasupra orașului, Trece bărbatul fără adăpost zornăind o monedă în cutia de cerșetor Binele și răul întovărășindu-l Într-un echilibru fragil. Și eu, cândva, am fost într-un oraș care închidea Un întreg ocean în colțul ochiului. Și eu, cândva, am purtat o căciulă de blană peste o coroniță de ﬂori.

Rețeta timpului “~nseamnă că nu există despărțiri Numai o mare întâlnire” I.A. Brodsky Atuni când Iosif Alexandrovici primea premiul Nobel pentru literatură Eu aveam șase ani. În dimineața aceea, bunica mi-a împletit dragostea ei în cascadele de cãrbune care-mi înconjurau chipul. Poate că eram bolnavă. De speriată de ce-i afară, ce eram, sudiam piața din Lutsk prin fereastra bine zăvorâtă. Între mine și piață era un ghiveci cu violete Pe pervazul lat și rece al ferestrei, sus chiar în fața scaunului pe care mă cocoțam ca să mă uit și să uit. Orașul meu natal se născuse fără mine și crescuse cât eu nu eram acolo. Poate că eram bolnavă, mulțumindu-i lui Dumnezeu, care stătea în piață sub cupola aurie a bisericii Pravoslav, că mă lăsa să stau acasă, lânga mirosul de cocă din șorțul bunicii, Ea era mereu în picioare în bucătărie întoarsă cu spatele la mine, cu inima topită după ﬁecare îmbrățișareobrazul pe spate, brațele pe după mijloc- îmbrățișarea lumii. Iar și iar dispărea polonicul, înecat în oală, și mâna ei moale îmi răsucea cârlionții de cărbune, îmi scria rețeta timpului pe tabla inimii cu creta de făină. Erau mereu cuvinte, era un biscuit, până și frișcă îndulcită. Ceva de batut, o farfurie de pe raul de jos și țopăiam la loc, la pervazul meu, cu sentimentul unei mici împliniri culinare. După o oră, la prânz, bunica le povestea tuturor ce ajutor a avut ea și că “ce s-ar ﬁ făcut ea fără mine!” mă tot gândeam și priveam spre fereastră până se-amesteca albul în bleu< Felii palide de toamnă, bucăți de nori și o cruce neagră. O sperietoare pe cerul amintirilor mele.

117

Poesis interna\ional

Shai Dotan

Shai Dotan (n. 1969, Eliat) este un poet și traducător ce publică în importante ziare și reviste literare din Israel, precum Helicon, Carmel sau Haaretz. Primul său volum de poeme, Al Katze Ha-Mutar (La limită, 2005) a câștigat un important premiu al Ministerului Educației. A mai publicat două volume, fiind unul dintre cei mai activi și mai implicați poeți ai generației sale, ținând cursuri și ateliere de poezie. Trăiește la Ierusalim.

118

iunie 2012

PoeZie

Să spunem că războiul poem liturgic

„Iubirea o cânt, spun iubire.” (Meir Wieseltier) Să spunem că războiul de aici s-a pornit din iubire Un dușman asuprit luat pe sus și purtat de iubire O ocupație unilaterală și reciprocă din iubire Așezări zgomotoase clocotind de iubire În moschei ochii imamilor chemând la iubire În taberele refugiaților, ziduri pe care-s înscrise sloganuri întru iubire La știri, din oră în oră, anunțuri domoale mustind de iubire Blocade cu sârmă ghimpată în numele a tot ce-i iubire Teroriști inﬁltrându-se în malluri cu încărcături de iubire Conviețuire, un cuvânt sec, un tanc abandonat, dezmembrat din iubire

În Ierusalim Am uitat să închidem fereastra azi-noapte. Orașul a dat buzna în casa noastră. Mașinile au trecut în viteză prin sufragerie. Bărbați tineri s-au scufundat în canapea, și-au scos cuțitele și au dat drumul la televizor. Cineva a scris cu sprayul în toaletă sloganuri împotriva retragerii din Gaza, „Moarte primului-ministru”. În bucătărie, doi polițiști au bătut un arab din Shuafat și l-au aruncat în dubă. Te-ai prăbușit într-un somn adânc. Iar eu am căutat toată noaptea adăpost înlăuntrul tău.

O clipă Doar o clipă. Vreau să țip. L-am împușcat. Venea spre mine cu o ﬁgură suspectă. Cine-ar ﬁ bănuit că avea buzunarele goale, că geanta i-era plină cu haine. Pesemne că nu avea permis de muncă, sau că trecuse ilegal granița. Pesemne că nu mi-a auzit mâinile strigând, sângele izbindu-mă în piept, zvâcnindu-mi în tâmple. Uneori îmi apare în vis, greu ca de plumb, pustiu ca vântul, și-mi spune: ucigaș al meu, nu am știut că ești unul dintre aceia.

119

Poesis interna\ional

PoeZie

Prima pictură Cum a însemnat Dumnezeu fruntea lui Cain? Cu buzele lui Abel răsfrânte înspre ceruri? Precum gurile celor masacrați sau ca o pană albă din aripa unui heruvim cu margini înnegrite. Și poate că El i-a brăzdat fruntea cu două-trei riduri, iar brazdele acelea fragile i-au adâncit tânguirea când inima explodează de atâta memorie când suﬂetul își dă ultima suﬂare lăsând un murmur stins în loc

Poezia schimbă lumea Neveste-mii i-a crescut un cioc mic. O fi de la poezie, ce să zic... Oi mai sări și eu calul un pic O tot țin în metafore cu zburătoare. Uite, îi zic, poezia schimbă lumea. S-o fi supărat. N-a zis Nimic dar i s-a umflat o venă pe gât, Bocănitul din toc a dat-o de gol. Ce folos, că m-am chinuit să-i toc legumele, să-i coc pâinile Doar ce-am deschis fereastra și nevastă-mea a fluturat mâinile

120

iunie 2012

Florin H[l[l[u

Moartea în trei acte

dina Diniţoiu face referire în titlul cărţii sale despre Mircea Nedelciu la Puterile literaturii în faţa politicului şi a morţii. Despre c]t de puternică este într-adevăr literatura în faţa uneia dintre certitudinile vieţii (apud Benjamin Franklin) ne putem face o imagine citind trei cărţi de poezie apărute în ultimii ani. La Ştefania Plopeanu (Dincolo dincoace de poezie, Vinea, 2011), moartea este un personaj cvasi-absent, întreaga construcţie a cărţii sprijinindu-se pe dialogul cu cel dispărut şi, totuşi, at]t de prezent< „eu nu-ţi vreau ţie numele / tău şi nu vreau / cuvinte şi poezii – doar mâna / ta cea singură şi vie / şi fără nume, şi atinsă / măcar puţin c-un deget, scumpul meu, / al meu.” (16 dec.). Relaţia dintre cei doi nu este întreruptă de moarte, ei rămînînd în continuare împreună şi făc]ndu-şi planuri de viitor< „Deasupra lui s-a lăsat loc / şi pentru mine> e un mormânt / cu pod, două locuri. Ciudat< / tu o să-mi ciocăni în tavan, / eu ţie în podea. Pe cruce / numele noastre vor fi / scrise invers.” (11 dec. 2009). Cînd durerea devine insuportabilă, disperarea îşi strigă revolta ca în blestemele lui Arghezi< „Cum să mă încalţ, să plec / şi să dau eu bună ziua / mugind cuvinte< sănătate, / pa, v-am pupat, na cuvinte, lume, / na cuvinte ţie, / ho, ho, moarte, na cuvinte / na cuvinte puse-n rând, / satură-te mai curând.” (13 dec. 2009). Spre deosebire de cearta cu divinitatea care la Marta Petreu în Apocalipsa după Marta, dar mai ales în Cartea m]niei se desfăşoară după canoanele unui dialog filosofic, imprecaţia Ştefaniei Plopeanu coboară în cele mai ad]nci zone ale omenescului< „Când sună telefonul ştiu că / poate fi oricine dintre / ai mei, / dar tu nu, asta e sigur… / Trebuie să mă obişnuiesc că / tu nu mai eşti al meu?” (30 ian. 2010) sau „Viaţa pare frumoasă şi educată, / încălţată (calul cu dinţi şi împăratul / cu sandale) dar durerea nu> durerea / e în peşteră, fără mănuşă> / o troglodită şi un troglodit şiastupă / uşa cu crengi, cu frunze, cârpe / negre, nasul cu cenuşă>” (tot 23 ian. 2010). Literatura, cuvintele care le-au decorat viaţa îşi pierd acum conturul, nuditatea oamenilor în faţa morţii presupune inclusiv această dezbrăcare de cuvinte< „Nu-mi vine să cred că există

fiinţe vii care se mişcă pe pământ, vorbesc auzindu-se şi tu nu eşti printre ele. Nu umbrele palide ale literaturii, nu acestea. Mi se par fade toate şi toţi autorii lor şi toate versurile lor celebre despre moarte. … Literatura e doar neputinţa omului şi e tot mai evident că e aşa. Cuvântul e o disperare şi o paloare – şi totuşi ne agăţăm de el!!! Ne agăţăm de colac şi colacul se face făină!” (24 ian. 2010) şi „S-a deşertat poemul şi s-a spart / şi mulţumiţi-vă / cu el aşa crăpat, / precum catapeteasma.” (27 ian. 2010). În cartea lui de debut, Pe culmile disperării, Emil Cioran se întreba< „Pentru ce nu scriu femeile? Fiindcă ele pot pl]nge oricînd.” Ştefania Plopeanu scrie şi pl]nge concomitent într-o carte ca un urlet, aşa cum precizează şi Octavian Soviany în prefaţă, o carte despre care nu se cuvine să vorbeşti prea mult fără să simţi că ai păşit pe un teren al intimităţii greu de suportat. „Ce să pot eu ca să-ţi fac să-ţi treacă / ţie moartea asta?” (16 dec.). Radu Vancu spune în preambulul cărţii sale (Amintiri despre tatăl meu, Vinea, 2010) că „moartea celor dragi e cel dintâi lucru despre care a ţinut literatura, prin gura lui Ghilgameş, să ne vorbească>”. La Ştefania Plopeanu, cel drag este bărbatul alături de care şi-a petrecut o mare parte din viaţă, în timp ce pentru Radu Vancu amintirea tatălui este tot mai prezentă cu trecerea anilor< „Mami, în rochie de mireasă, are pe creştet un soi de cataif / împletit, despre care multă vreme, măcar până prin clasa a opta, / am crezut că e un tort real. Însă nu era real. Cum nici tu nu eşti real în poza aia, / cum nici mai târziu n-ai reuşit să fii atât de real cum eşti, incorporeal, acum. … Acum eşti din ce în ce mai real, cu fiecare an care ne depărtează de noiembrie 97, / îmi eşti tot mai aproape, poate pentru că semăn tot mai mult cu tine” (97). Dialogul dintre fiu şi tată se desfăşoară în tihnă, avem tabloul a doi bărbaţi st]nd de vorbă l]ngă o sticlă de băutură care scade încet ca lumina unei lum]nări< „Pe bărbatul de douăşase de ani, puhăvit în primele luni după însurătoare, / nu l-ai cunoscut. Nici eu n-am apucat să cunosc bărbatul care ai fi putut să fii> / şi, de asemenea, nu-l cunoşti pe bărbatul mai tânăr deja decât unii dintre prietenii mei, / mai tânăr cu fiecare 121

Poesis interna\ional

eSeU

iunie 2012

soţiile lor cu fiii şi tinerele lor iubite / nici nu mai ştii cine e cel în care moartea e vie / şi cel în care viaţa e moartă deja” (Bufetul Oşanca). Poezia este prezentă şi ea peste tot, se simte acut ca toate senzaţiile sf]rşitului de drum< „aş pune data 16 iunie 2009 parafa şi aş semna poemul / dr. Anca Butuc medic primar de medicină nucleară” (Ecografia poetului). În multe texte, asistăm la notarea cu acribia celui care ţine un jurnal zilnic a tuturor simptomelor morţii, vedem cum moartea pune stăp]nire încetul cu încetul, ca într-un ritual de seducţie< „moartea salivează deja în jurul bietului meu trup / împrejmuindu-mă din toate părţile cu poele ei feminine / fremătând în sine ca un arc încordat / abia aşteptând să dea drumul asupra mea / tuturor bolilor amorţite din mine / care pândesc de o viaţă momentul de atac / această clipă de slăbiciune a sistemului meu imunitar” (Pe patul cobaltronului). Fiinţă profund religioasă, lui Ion Zubaşcu credinţa îi dă putere< „În faţa morţii sânt ghemuit cu întreaga fiinţă în propriile mele cuvinte, ca în pântecul mamei. Dacă Dumnezeu mi-a arătat calea, cine va îndrăzni sămi mai stea împotrivă, ce moarte?” (Omul lui Dumnezeu) sau „dacă Doamne fereşte v-aţi îmbolnăvi careva dintre voi / peste ani şi ani să vă fac vad înainte / prin spaimele morţii groase ca ceaţa / a fost bun Dumenezu că mi-a dăruit toate astea / tocmai mie din toată familia noastră” (Ion şi Maria, poză de familie). Personajul poetic este om p]nă la capăt, cu toate slăbiciunile şi spaimele adunate de-a lungul vieţii şi al morţii< „m-a năclăit plânsul mamă-ta nu era acasă / cred că eram singur în apartament aşa că am plâns în voie / singur în toată casa am plâns după mine ca după un om mort / până am terminat absolut tot ce-am avut de plâns” (Scrisoare către fiul meu Ilie). Impresia de jurnal este întărită de pasajele prozaice (stricto sensu)< „după ce-am vorbit cu Nae m-am gândit bine şi am hotărât< / n-o să dau banii la medici desigur nici pe medicamente / voi plăti cu ei editura să-mi scoată volumul acesta de versuri / sunt cei mai curaţi bani din viaţa mea câştigaţi cinstit / cu sudori de moarte munciţi şi cu credinţa fermă / că voi supravieţui timpului ca scriitor” (O investiţie sigură). Trecerea lui Ion Zubaşcu dincolo se face încă din timpul scrierii acestei cărţi, el se încurajează şi ne încurajează că totul va fi bine şi că p]nă la urmă orice sf]rşit este de fapt un nou început< „te vei obişnui cu noua stare cu noutăţile vei trăi / şi în viaţa cealaltă ca în cea tocmai sfârşită totul e să treci pragul / peste teroarea cuvintelor ca la intrarea într-o pivniţă întunecoasă / mai întâi nu vezi absolut nimic ca un orb din naştere / apoi te obişnuieşti cu spaimele întotdeauna e o fisură / în cel mai înfricoşător întuneric de undeva de pe pământ / sau dintr-un cer mai înalt” (Dincolo de teroarea cuvintelor). Trei oameni fragili, trei cărţi puternice. At]t de fragili şi at]t de puternice, înc]t revenind la ceea ce spuneam la început, literatura bună are într-adevăr puteri nebănuite în faţa morţii.

an cu care eu mă fac mai bătrân şi căruia-i spun în textele astea tată. / Mi-ar fi plăcut ca noi toţi ăştia să fi băut o vodcă împreună. … Poate că, până la urmă, sufletul îţi curge puternic prin oase şi înainte de douăzeci de ani.” (Părinţi şi copii). Durerea este aici mai estompată, memoria afectivă, curăţată de trecerea timpului, păstrează scene familiale redate cu duioşie< „Necontenit, / aragazul îşi fâşâia flacăra, serile de iarnă fără fâşâitul ăla nu sunt întregi, / tu povesteai, aerul îşi ţesea bulboanele tot mai des în jurul nostru, / urzeai, ca o omidă mare şi înţeleaptă, fire puternice împrejurul sufleţelelor noastre>” (Îţi mai aduci aminte?) sau dimpotrivă, imaginea dură c]nd fiul îşi găseşte tatăl mort< „Şi în kaddishul ăsta aş mai putea zice cum pe masă stătea cuţitul cu care, / plin de speranţă, de fapt convins că mai trăieşti, îţi tăiasem sfoara / (perversă-i, mă, literatura asta - cercul purpuriu din jurul gâtului tău / mă dusese cu gândul la „Misterul cercului purpuriu” al lui Edgar Wallace> / nesimţită mai poate fi memoria - dove sta memoria),” (Alte amintiri). Imaginile cinematografice pe care le construieşte Radu Vancu amintesc de David Fincher şi povestea sa despre Benjamin Button sau de David Lynch, în poemul purt]nd titlul celui mai celebru film al său< „însă degeaba apari din când în când, schelet gigantic, / acoperind cu umbra lui toată viaţa mea, şi te lauzi că se întâmplă / iar – nu se întâmplă, te uiţi prin pojghiţa de pământ în ochii mei / cu fereală, ca de după lentilele unor ochelari fumurii, şi nu te lasă inima.” (Twin Peaks). Sfoara de rafie, care ar putea fi cheia de boltă a cărţii mărturisite de Radu Vancu, aminteşte de laitmotivele din poeziile lui Iustin Panţa (eşarfa vişinie, bomboniera)< „Dacă ar fi să se întâmple azi, cum ziceam, / dacă ar sări lespezile de pe morminte / şi aţi ţâşni voi morţii, toţi deodată, … şi aţi veni fiecare / să vă căutaţi viii, nu m-ai recunoaşte. / Dar asta n-are importanţă – nici pruncul nu-şi recunoaşte / de la naştere părintele. O să te iau de mână / şi o să fii pruncul născut de mine în lumea veşnic pufoasă, / în care totu-i alb ca sfoara de rafie nefolosită.” (Sfoara de rafie). Cartea poate fi citită şi ca o lungă scrisoare. O scrisoare trimisă la timpul potrivit, c]nd imaginile s-au decantat şi au claritate. Sunt amintiri din viaţa, dar şi din moartea tatălui, în care umbra personajului absent se înfige în creierul cititorului ca un pumnal. „Vei spune – asta nu e viaţă, ce scrii tu aici nu sunt decât vreascuri / în care ochiul tău disperat de singurătăţi vrea să vadă formele vuitoare / ale frunzişului care au fost.” (Basmul pe care mi l-aş spune mie). Dacă la Ştefania Plopeanu şi Radu Vancu moartea loveşte în doi oameni foarte apropiaţi, la Ion Zubaşcu (Moarte de om. O poveste de viaţă, Limes, 2010), confruntarea este directă. Moartea este partenera lui de viaţă, a ultimelor clipe de viaţă, şi participă la toate înt]mplările zilei< „coridoare pe care trec medici şi asistenţi în halate albe / indiferenţi la pacienţii din bufetul Oşanca atât de cuminţi / care-şi mănâncă liniştiţi la mesele cu mozaic verde / ultimele porţii de viaţă împreună cu cei veniţi în vizită de acasă / sânt cu 122

Camelia toma

Et in Palilula ego... „Palilula este Infernul cu miros de Paradis.” (Silviu Purcărete)

funcţie diegetică se activează de multe ori ca voice over. Protagonistul, t]nărul pediatru Serafim, este perceput ca narator autodiegetic, firul faptelor reale şi/sau imaginare regăsinduse în scrisori niciodată încheiate< „Dragă tată, sunt fericit. Află că Palilula e o aşezare deosebit de pitorească. Peisajul e sălbatic, înc]ntător. (...) Am fost primit cu multă atenţie. Din păcate, colectivul e îndurerat de dispariţia doctorului Pandele, eminent om de ştiinţă. (...) M-au instalat în cabinetul răposatului, că tot nu am nimic de făcut.” Doctorul Gogu, devenit confidentul lui Serafim, rezumă „cărţile de vizită” ale personajelor< „Nea Pantelică, Dumnezeu să-l ierte, avea o teorie< copiii aduc ghinion. Dacă se naşte un copil înseamnă că trebuie să plece unul dintre noi. Venea pe la el din c]nd în c]nd Capra, curva aia ur]tă şi lungă. C]nd ne prinde beţi vine pe la noi toţi. Ai văzut-o? O ţine Barză pe la şoproanele alea ale lui. Unii zic c-ar fi soră-sa... Numai că într-o zi Capra a rămas gravidă. Astă toamnă Leana Mică se jura că a văzut-o intr]nd borţoasă la nea Pantelică şi ieşind dezumflată.” Straniii locuitori ai Palilulei îşi lasă totuşi descoperită logica internă a manifestărilor prin acumularea unor detalii care îi fac emblematici datorită codurilor

ătrunz]nd în Palilula, unii spectatori îşi vor aduce aminte de Macondo, satul cu ferigi, palmieri şi uriaşul galion spaniol încărcat de orhideele înflorite pe odgoane, un spaţiu „alcătuit din însingurare şi uitare”, cum îl descrie Márquez, „pierdut în letargia mlaştinii”, „un paradis umed şi tăcut, de dinaintea păcatului strămoşesc”, o lume „nesf]rşit de tristă”. Sinopsisul filmului Undeva la Palilula confirmă această senzaţie, Palilula fiind definită de Silviu Purcărete (scenarist şi regizor) ca „un autentic Macondo oltenesc”, într-un peisaj care aminteşte de Insula Morţilor a lui Arnold Böcklin (şi, automat, de teatralitatea morbidă din peisajele lui Caspar David Friedrich), unde „nu se ştie prea bine dacă oamenii mint, visează sau trăiesc cu adevărat”, unde apatia concurează cu orgia, iar tufele de oleandri înfloriţi cu puzderia de broaşte orăcăitoare. La Palilula viciile şi anomaliile reprezintă condiţia integrării într-o societate guvernată de cinism şi persiflare, pentru care maternitatea este nu doar inutilă, ci şi nocivă< „Ia uitaţi-vă în jurul nostru< mese puţine. Dacă se nasc copii, ne iau dracu’ locurile la mese!”. Filmul Undeva la Palilula (2012) spune o poveste susţinută de cel puţin două voci narative distincte, a căror 123

Poesis interna\ional

CroNiC{

portretistice impuse de regizor şi jocului de compoziţie al actorilor. Prim-spectator al realităţilor sau iluziilor din Palilula, doctorul Serafim (Áron Dimény), pediatru în oraşul fără copii, cazat iniţial în cabinetul de radiologie, poartă după el două valize pline de cărţi, folosite doar ca mobilier în odaia lui unde se anulează uneori legile gravitaţiei. Mai mereu în transă, încearcă să se adapteze la delirul unei comunităţi care îşi justifică existenţa prin desfr]u şi poveste. Predecesorul lui mort, Nenea Pandelică (Alexandru Georgescu), îi z]mbeşte de pe masa de disecţie, aparatul Roentgen se mişcă de la sine, chipurile din fotografii îşi schimbă poziţia sub privirea lui, fetusul unui ied dă semne de viaţă dintre rămăşiţele unui borcan spart. Administratorul spitalului este Ilie Tudorin (George Mihăiţă), provocat de ceilalţi să repovestească înt]mplările cu lupul înjurat de el într-o iarnă geroasă şi cu măgarul ospătat la Grandiflora> el dă tonul la bocete, dar şi la chefuri, bea de sufletul lui Nenea Pandelică, se iubeşte cu bucătărese planturoase, se extaziază de împerecherea tinerilor în iarbă, îl înt]mpină cu o simpatie debordantă pe tatăl lui Serafim< „Ce băiat ne-ai dat, domne... Extraordinar! De-al nostru! Curvar, beţiv... Să-l ţie Dumnezeu sănătos!”. Apariţia la Palilula a medicului de culoare Gogu (Sorin Leoveanu) provoacă reacţii contradictorii< bărbaţii îl percep ca pe un intrus, femeile ca pe o revelaţie a masculinităţii desăv]rşite< ochiul de sticlă al prostituatei bătrîne Pixi Ochi Magic (Puşa Darie) „strălucea precum Koh-i-Noorul, aruncînd raze orbitoare peste mulţime.” Mărturia lui, „Nu sunt, domne, american. S]nt şi eu oltean de-al vostru”, nu este deloc pro forma aşa cum se crede la început, iar siguranţa de sine ascunde efectele negative ale unui paradox< „Ai să vezi că aici la noi, toţi bolnavii s]nt sănătoşi tun. Bolnavi s]ntem numai noi, ăştia, sănătoşi, doctorii.” Anatomopatologul Predoleanu (Răzvan Vasilescu) execută necropsiile ca un maestru de ceremonii într-o morgă bizară, un pavilion de sticlă circular devenit scenă deschisă pentru cetăţenii din Palilula. Este secondat de un asistent infantil cu acul de seringă la rever, Niţă

iunie 2012

Leonardo (Constantin Cicort), căruia îi administrează corecţii fizice şi verbale în timpul disecţiilor – „Bă, autopsia e o ştiinţă, nu e bucătăria mă-tii.” – atunci c]nd nu e ocupat să savureze, la c]ţiva paşi de cadavru, preparate culinare autohtone< „Face Leana Mică asta o tocăniţă... să-ţi baţi copiii cu basca udă.” Femeia de serviciu, Leana Mică (Ofelia Popii), „hocheista cu mopul” „cam nimfomană”, e omniprezentă, cu ţigara aprinsă în colţul gurii, cu capul uşor dat pe spate, cu privirea fixată pe următoarea victimă, folosind cratiţa cu tocăniţă de ciuperci ca armă principală de seducţie> în scena tragicomică a luptei pentru pace, am]nată din cauza timpului nefavorabil, Leana Mică se războieşte cu Leana Mare, purt]nd tabloul imens al Elenei Ceuşescu, perceput ca butaforie mobilă pe două picioare desprinse parcă dintr-un desen animat. Imbecilul secretar de partid, Nea Virgil Codreanu (Constantin Chiriac), zis Trozki, condamnă desfr]ul din Palilula, din cauza căruia îi „crapă obrazul în faţa Organului.”> rămas fără dinţi, deţine însă o „armă secretă” – Elena Cr]ngaşu (Olivia Niţă), cu numele de alint Ciucurel, apariţie angelică, dar şi senzuală, care stupefiază toţi bărbaţii, derutaţi mai înt]i de relaţia ei cu hidosul nea Virgil, apoi de ivirea celor doi dinţi de lapte în gura stalinistului, scos în cele din urmă la pensie din motive de atrofie cerebrală< „Uite, munca dumitale cu partidul ăsta, de cînd te zbaţi cu el... L-ai dus în ilegalitate, ni l-ai dat ca o floare, noi ne-am bătut joc. Şi te-ai consumat rău ca săl salvezi de la degradare. Şi creierul matale nu mai are... că ai văzut cum e creierul< are şi el nişte valuri, aşa. La matale nu mai are. E ca o coală, e lins, aşa. Din cauza muncii cu partidul!” Replica lui Gogu apare în una dintre cele mai savuroase scene< pe planşeta arsă a aparatului Roentgen răm]ne imprimat conturul trupului lui Trozki, iar în dreptul inimii fumegă secera şi ciocanul< „Ia uitaţi-vă fraţilor ce bine s-a reparat aparatul.” Dimensiunile morale, sociologice şi estetice ale personajelor definesc universul ciudat al Palilulei, de aici şi tentaţia de a cita c]t mai multe tipologii< Dom’ Bartolomeo (Andi Ştefănescu), „farmacistul, boier cu 124

iunie 2012

CroNiC{

gusturi fine, înnebunit după operă, alcoolic cu studii la Paris şi cu ciroză, aristocrat, ce mai...”> gemenele Venena (Ema Veţean) şi Separanda (Diana Fufezan), asistente în farmacie, cu mişcări de păpuşi mecanice perfect sincronizate în ritualul preparării substanţelor> Hermafrodita (Anne Marie Chertic), „şefa serviciului de salvare, femeie c]nd e lună plină şi bărbat c]nd e lună nouă”> soţii Baiazid (Valentin Mihali) şi Isabella (Iulia Lazăr), băt]ndu-se fără nici un cuv]nt în mijlocul străzii, pentru ca apoi să se ia de mînă şi să aştepte cuminţi tămăduirea rănilor pe holul spitalului> Mitică Limoncelli (Constantin Ghenescu), artistul alcoolic, gata să se înece în cadă sub efectul narcotizant al muzicii, şi nevasta lui (Ioana Crăciunescu), c]ntăreaţa de operă, o Traviată care îşi cară bărbatul după ea în cărucior> tatăl lui Serafim (Ilie Gheorghe), învăţător de ţară venit să vadă pentru ce a făcut at]ta carte fiul, un părinte „răstignit” la cina celor din Palilula, apoi în semiîntunericul odăii fiului> milionarul sezonier Popescu Barză (Cristian Stanca) care dezvoltă o afacere cvasisecretă cu broaştele din Palilula, v]ndute în „Noaptea Sfintelor Daruri” unor străini – descinşi parcă din altă epocă şi alt film, avîndu-l ca ghid pe Chichi (Adrian Matioc), un fel de magician purt]nd un aparat de fotografiat cu „trompă” telescopică, iar ca degustător pe italianul din limuzină (Silviu Purcărete, cu o apariţie episodică amintind de intervenţiile în propria peliculă ale lui Quentin Tarantino, David Lynch sau Nae Caranfil). Desigur că amatorii de alegorii vor răsfoi mental un dicţionar de semnificaţii deduse din demersul imagistic< ţapul – demonismul şi lubricitatea> capra – fertilitatea şi libertinajul> broaştele – abundenţa şi hidoşenia> ciupercile şi oleandrii – halucinaţia şi erotismul> gemenele – dualitatea şi polaritatea> prostituatele bătr]ne – babilonia locului stigmatizat> diformitatea – misterul şi ostracizarea... simboluri frecvent înt]lnite în spectacolele

Poesis interna\ional

de teatru ale lui Silviu Purcărete. Pe de altă parte, cei interesaţi de raportarea la anumite contexte socialpolitice vor recunoaşte distopia regimului comunist, cu adunări, marşuri, lozinci, afişe şi discursuri destinate să uniformizeze, dar al căror revers nu înt]rzie să apară prin ocazionale răzvrătiri ironice sau comice< întrerupt de un p]rţ]it explicit, secretarul de partid îşi abandonează indignat discursul şi încearcă să identifice „duşmanul poporului”> unul c]te unul, ascultătorii se întorc să privească în spatele lor p]nă ajung la doctorul Predoleanu (vinovatul), care îşi îndreaptă nonşalant ochii spre fundalul de unde sur]d portretele cuplului prezidenţial. Depravarea şi decadentismul, cazurile patologice şi personajele simbolice, estetica tablourilor macabre şi a decorului expresionist (scenografii Helmut Stürmer şi Dragoş Buhagiar) – iată numai c]teva repere care plasează filmul produs de Tudor Giurgiu într-o posibilă filiaţie pe linia peliculelor lui Peter Greenaway (e Cook the ief His Wife & Her Lover), György Pálfi (Taxidermia), Terry Gilliam (Tideland) sau Dan Piţa (Hotel de lux). Variaţia planurilor, a unghiurile de filmare (director de imagine< Adrian Silişteanu) şi evoluţia ritmică a coloanei sonore (compozitor< Vasile Şirli) provoacă publicul să trăiască în ritmul paradoxal al lumii din Palilula. Dacă nu e imun la poetica suprarealistă, spectatorul va percepe juxtapunerile iraţionale ca ecuaţii existenţiale cu valori pe c]t de absurde, pe at]t de tentante, călătorind fără prejudecăţi prin labirintul epic al „insulei” lui Silviu Purcărete, aşa cum face şi protagonistul care priveşte fără să clipească în ochii dublului său, un Serafim ce îşi dezvăluie chipul z]mbitor de după buchetul cu oleandrii înfloriţi – secvenţă care ar putea aminti de Fiul Omului cu mărul pe faţă, celebra pictură a lui Magritte, sau de o replică din Omul cu floarea în gură, piesa lui Luigi Pirandello< „Dumneavoastră, stimate domn, aveţi moartea pe dumneavoastră.” 125

ioan Nistor

Ioan Nistor (n. 1948, Prilog, jud. Satu Mare) a absolvit Facultatea de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj. A publicat volumele de poezie< În umbra ipotezei (1989), Scara dintre cuvinte (1998), Elegiile maligne, jurnalul unui poem nescris (2000), Floarea de asfalt (2001), Vertebrele strigătului (2003), Metamorfoze (versuri pentru copii, 2007), Poezii / Versek (ediție bilingvă, 2010), Nervul optic (2010), Cenușa tăcerii (antologie, 2011) și Atlantidele văzduhului (2012).

126

iunie 2012

PoeZie

Zoon Politikon stau în poziție verticală ca o nuia de scuturat nuci stau în poziție verticală și mănânc hrean sunt monarhul absolut al unui câmp de hrean amar-sărat-albastru-negru hreanul e o mâncare de post la șapte ani am mâncat hrean săptămâni la rând hrean cu apă și pâine tata a ținut post cu toată familia în sâmbăta de paște ne-a chemat pe toți în filigorie sorbeam împreună stelele de primăvară mulțumind cerului că era viu coborâse din munți după doi ani de haiducie alungat de potere care ștergeau cu baionetele chipul Fecioarei de pe ferestrele bisericii din sat și din sufletele copiilor un post întreg am mâncat hrean și sufletul meu era alb ca varul de pe turnul bisericii pe care-l tot priveam fără să deslușesc chipul sfânt stau cu nervii întinși ca sforile din balcon mănânc hrean cu oțet și sare sorb stelele de primăvară și strig îmi pipăi cu degetele amare poa de hrean țesută îndelung în pânza mea genetică stau și înjur oho! ce de păcate în postul Paștelui și țin un discurs imaginar rufelor întinse pe sfori spălate cu detergent ultima reclamă strig lozinci care nu mai contează, nu mai contează și mănânc hrean alb indigen moștenit din străbuni Doamne, ce alb este amarul, ce alb e amarul din hrean! stau în poziție verticală și mă uit la turnurile tot mai negre, tot mai negre

127

Poesis interna\ional

Moni St[nil[

Moni Stănilă (n. 1978, Tomești, jud. Timiș) a absolvit Facultatea de Litere și Teologie la Timișoara, urmând apoi masteratul de Teologie la Sibiu, cu o disertație despre puterea cuvântului coordonată de Ioan Ică jr. A publicat o carte de texte religioase (Iconostas) și a debutat în poezie cu volumul Postoi parovoz. Confesiunile dogmatistei (2009). Prezentă în mai multe antologii de literatură nouă. Inițiatoare și moderatoare a Cenaclului Republica din Chișinău, unde locuiește în prezent.

128

PoeZie

iunie 2012

Poesis interna\ional

Sagarmatha / Сагapматха fragmente / фрагмент

… degetele îmi tremură emoţionate sub sărutul peceţilor chemăm câinii de sub frunze moarte scoatem rolele şi arcul gheaţa sintetică din peşteri turnurile de sare plânsul armenilor din scoici

… мои пальцы дрожали под поцелуями печаток мы звали собак из-под мертвых листьев вытаскиваем ролики и лук искуственный лед из пещер соляные столбы плач армян из раковин

ne îmbrăcăm în purpură şi chiar dacă în apele noastre Cătălin Radu Tănase reporterul Pro Tv umblă în cizme de pescar nu va ﬁ glumă nici reportaj nici voci de femei pe fundal care să localizeze la ştiri începutul

мы одевались в пурпур и хотя кэтэлин раду тэнасе репортер с ПРО-ТВ путался у нас под ногами это не шутка и не репортаж и никаких женских голосов за кадром объявляющих выпуск новостей

generalii ascultă în căşti Tankian alegerile prezidenţiale se amână şi toţi muncesc din greu la încălzirea globală să ne topească infrastructura să pună patinelor piedici piedici cojoacelor împletite din cosiţele indiencelor

генералы в слушают Танкиана в наушниках президентские выборы переносятся и все тяжело работают над глобальным потеплением чтобы расплавить нашу инфраструктуру ставят подножку конькам препятствуя шубам связаным из косичек индианок

nu mai poate amâna sfârşitul nici zâmbetul cel mai frumos de pe obrajii lui Iliuţă Samoilă copilul de zece ani din Sibiu care a cerut poporului un scaun cu rotile şi care fericit la zece ani a denunţat vreau să merg singur la WC dar lângă sănii am parcat jeepuri şi trenuri caii şi carele noastre de război câini pentru ham în raniţele noastre sunt de toate haine de blană şi costume de plajă iar moş crăciun zboară peste case câteva zile la rând împrăştie bombe prin hornuri

не может отменить конец даже самая прекрасная улыбка на лице илиуцэ самоилэ ребёнка десяти лет из сибиу попросившего у народа инвалидное кресло он в десять лет счастлив объявить хочу сам пойти в туалет а возле саней мы припарковали джипы и поезда лошадей и бронетранспортеры ездовых собак в наших рюкзаках хватает всего меха и купальники а дед мороз над домами летает несколько дней кряду и забрасывает в дымоходы бомбы

129

Poesis interna\ional

ПОЭЗИЯ

iunie 2012

... şi în primele momente ale dimineţii soarele s-a răsucit de pe o parte pe alta s-a auzit un sunet înfundat ca o plapumă peste paşii pisicilor ţâşnind din tomberoane

... и в первые мгновения утра солнце перекатывалось с боку на бок послышался приглушенный звук как одеяло поверх кошачьих шагов выпрыгнувших из мусорных баков

atunci am dus trâmbiţele la picioare le-am ridicat la gură şi tobele au răsunat tramvaiele au alunecat speriate sub ganguri

и тогда мы опустили горны к ногам поднесли ко ртам и зазвучали трубы трамваи испугано рванули в переулки

a venit unul pentru neamul său care lucra la căpşuni în Spania cu destinul lui Moise în piaţa victoriei a ucis ambasadorii

чувак вкалывал на клубнике в испании вернулся ради своего народа с судьбой моисея на площади победы убил послов

ne-am ridicat pe vârfuri am atins pielea tobelor cu degetele şi am simţit în atingeri încrâncenarea câinilor care au fost

мы поднялись на цыпочки дотронулись пальцами барабанной кожи и ощутили прикосновение жути собак из которых она была

ne-am privit ca şi cum fiecare dintre noi ar trebui să fie în frunte fiecare din vârful Sionului un tigru gras care alunecă înspre autostrăzile înzăpezite

мы переглянулись как бы каждый из нас должен быть во главе каждый из вершины сиона жирный тигр ускользающий в сторону заснеженных автотрасс

sătul şi fericit

сыт и счастлив

soarele s-a săltat cu avânt în bunătatea lui nemărginită/ /mijlocul cerului ne-a încins coifurile s-au aprins marginile Australiei şi atunci mi-am dezgolit tatuajele

солнце взмыло буйно в своей безграничной доброте/ / середина неба воспламенила наши шлемы загорелись края австралии и тогда я обнажила тату

tigri graşi se rotesc încet pe coapse sunt gata / /nu i-a pândit nimeni sunt aici cu ochii sticloşi aţintiţi în pulsul venelor calde ale copiilor cu pielea diamantină

жирные тигры медленно покачиваются на бедрах они наготове/ / никто не уследил за ними они здесь сверкают глазами впившись в пульсацию теплых вен детей с алмазной кожей

un salt şi sunt plini de viaţă

прыжок – и они полны жизни

*French authorities have returned 20 mummiﬁed heads of Maori warriors to New Zealand (http<//www.bbc.co.uk/news/world-asia-16695330 )

*Французские власти вернули Новой Зеландии 20 голов воинов Маори (http<//www.bbc.co.uk/news/world-asia-16695330 )

trei dintre ei erau femei

три из них были женщинами

Traducere `n limba rus[ de Oleg Panﬁl 130

Miki Vieru

Miki Vieru (n. 1974, Ploiești) a publicat volumele de poezie< Thermidor@Ketamidor (2003), Leul greu (2005), Hai Ku Miki (2007) și Shinobi (2008). Doctor în Litere, cu o lucrare despre poezia lui Ion Stratan. Trăiește la Oradea.

131

Poesis interna\ional

PoeZie

mai bine în loc să plângi

mi-ai râde câte ceva prin casă mişcând aerul cu cristalele din urechi zâmbete răzleţe diamante tăiate dinţii ei îmi râd uşor de sub buză o acoladă albă acoladă rănită muşcată sub ruj

vom tăcea să treacă îndesată din buzunarele de ceas în cele din miocard o pelerină sugerează vântul cu rafale în la minor – zdrobind zăpada umerilor încinsă cu şnurul frigului emoţiilor te-am văzut prima oară din acest cocon ﬂuturele se despachetează pe aripi ţie îţi va trece repede... eu am să-mi târăsc un picior pe stradă jupuit de vremea simplă câinoasă cu ciocuri albe de măzăriche sărată în timp ce se organizează salvarea mea din lumea asta eu nu cooperez într-un sfârşit am să cad într-o groapă cu stele vei zâmbi la fel de frumos când o să mă întrebe Dumnezeu am să-i spun despre tine că eşti chelneriţă in italia

ca şi cum ai vorbi cu ei

atunci când ţinutul se prinde ca un lipici industrial puternic luăm ATV-urile spune fratele Pavel înălţîndu-se pe troian dinaintea pustiului noi ne îmblânzim acum la gura caloriferului sub mirosul de brad împodobit cu scoici pe aţă cerceii îngerilor a spus daneza blajină îi vedeam în copilărie galben pe negru ca fanta de lumină de la baie atunci când memoria nu ne mai juca feste.

132

iunie 2012

PoeZie

Poesis interna\ional

talazuri de serviciu

în compania amiezii coapsele ei şi torsul când intră în apă sunt un gângurit de copil mă sărută cu buzele sărate pe frisoanele omoplaţilor în spatele urechilor se creează un câmp electromagnetic ajung să-mi smulg îngerii de pe umeri cum degradează un oﬁţer caporalul dezertor când plânge ea îşi zdrobeşte ochii de lacrimi în pumnii mei săraţi mirosind a peşte exotic între încheieturile noastre zac meduze deşirate cât timp ne ţinem de mână veninul nu are efect privirea ta e legată de saltul delﬁnilor eşti în larg.

şi ﬁrele înghesuite se îmbulzesc să te vadă

sărutul acesta pe obraz tu habar n-ai cum eşti spune ea pierind în ceaţa camerei web în camera cu rauri hundertwasser aici la etajul 7 strada podului 5 e o răscruce a vânturilor GPS-ul mă aruncă într-o mărginaşă canapea în livingul care îşi arată dinţii ferestrelor aburiţi de cafeaua dimineaţii soarele nostru negru pe lângă călugărul rogerius de curând plecat pe lacul roşu cu pânza plămânilor întinsă în lamele tăioase ale vântului

IERI PARK cântecul mi-e greu ca doi baloţi cu care fac împinse de la piept ieri dacă a existat a stat din plâns o litră pe metrul pătrat îmi arunc gâtul la buzele dinţilor tăi un set de scrâşneli pe după care apune grăbit soarele ca un funcţionar de bancă iritat de zilierii care vin să ceară credite pentru orice soarele duhnind a Zarea. hăituit de dobermani soarele răsare iar abia acum îmi cade capul din sărutul tău abia acum deshidratat am voie să beau apă sunt mort pentru ziua de azi (din volumul în pregătire IERI PARK)

133

Claudiu Komartin

Rânduri către un mai tânăr poet

ragul meu,

eu sunt acum la Satu Mare și mă tot întreb cum ți-aș putea scrie lucrurile la care m-am tot gândit.

Acum câteva zile am vrut să mă ascund într-o buturugă și de acolo să mușc oamenii. Să mă tot mușc de cap și de genunchi. Să strig înfundat, cu un braț de vreascuri ude în gură. Și tot așa. Mai am și asemenea zile. Dar azi a fost bine, e o vreme plăcută, luna se fâțâie pe la fereastră cu mișcări cunoscute. Într-o noapte ca asta, cum citeam uluit și nu m-aș mai ﬁ săturat, am început să visez că voi scrie și eu cărți ca acelea. Cred că începuseră deja să mă schimbe. Nu prea mai era loc de întors. De fapt, cred că voiam să-ți scriu mai mult ca să-mi explic mie ce tot fac aici, de o vreme. Acum câțiva ani ți-am trimis< Poezia adevărată e extrem de posesivă şi de geloasă pe viaţă, şi de aceea trebuie trăită până la capăt. Asta înseamnă pentru unii terapie, pentru alții haos deliberat, în orice caz imposibilitatea de a ajunge la vreun răspuns. (Spunându-ți asta, simt că mă cam alintam, cum știi că mai fac. De fapt, e ca în bancul cu tipul care ajunge în iad, şi-acolo Diavolul îl aşază la o masă întinsă, îi aduce tot ce vrea, mâncare, băutură, cele mai frumoase femei, totul e minunat, dar undeva într-un colţ, în spatele unei draperii, vede câţiva inşi care se perpelesc într-o oală cu smoală, înţepaţi cu furca de un drac. La care omul nostru întreabă< bine, bine, eu sunt în Iad şi sunt tratat regeşte, cu amărâţii ăia ce e? La care Diavolul îi răspunde< sunt catolici irlandezi< ei au cerut tratamentul ăsta.) Când mă chinuia cel mai tare, când mă simțeam invadat de ceea ce nu avea nume, și nici răspuns, când nimic nu îmi era de ajuns, nici chiar scrisul, ai mei îmi spuneau că mă complac în asta. Probabil că aveau dreptate. Doamne, ce frumos a fost! Cred că am scris câteva poezii foarte bune pe-atunci. Virginia Woolf spunea că un adevărat scriitor nu-şi suportă contemporanii, dar eu vreau să cred că ar trebui să facem din poezie o artă a generozităţii, altfel nu văd cum va supravieţui-n viitor. Și de ce să supraviețuiască? o să mă-ntrebi, făcând iarăși pe avocatul diavolului. Habar n-am. Simt că-i mai bine așa. Știi, mi se pare uneori că nu suntem decât nişte copii speriaţi care au rătăcit drumul spre casă. Dar e mai bine când ești împreună cu alții. În cărți. În exaltarea pentru un vers. Într-un ideal intim. Măcar atât. Cum scriu? m-ai întrebat odată și cred că mi-a fost rușine să îți răspund. Sincer să-ți spun, scriu tare greu, mă aplec cu emoţie asupra hârtiei (sau mă apropii de ecran), îmi potrivesc creionul între degete (sau mâinile pe tastatură), mă uit în stânga şi-n dreapta să nu tragă nimeni cu ochiul, să nu se ştie că eu acum scriu şi încep să scriu, adică să am bucurii cu creierul meu. 134

iunie 2012

PoSt-eDitorial

Poesis interna\ional

Vorbind odată despre Berryman, ne-am entuziasmat amândoi atât de tare încât am ajuns să ne certăm. Și cred că n-am mai reușit să-ți spun ceva foarte simplu< că orice poezie e biografistă (nu Sexton sau Plath îți vor da cheia aici, ci, hai râzi, Eminescu și Bacovia) – vrem, nu vrem, biograficul se strecoară în tot ceea ce scriem. N-am nici un chef să ţin o pledoarie pentru autenticismul prost înţeles al micilor satrapi literari. Putem face o poezie care să nu dea bir cu fugiţii în faţa realului fără să cădem în derizoriu. Sunt sigur de asta. Da. Și tot fac asta de-un timp. Și mi se pare uneori că stau pe un gard și tot strig cucurigu. Nu m-am curățit. Nu m-am curățat. Nu sunt un exemplu pentru nimeni. Dacă ai ști cât de mult mă bucură ploaia. M-ai întrebat despre ce ar trebui să fie o carte de poeme. Dar o astfel de carte nu e despre ceva, nu spune neapărat o poveste, ci fragmente subiective din care poţi alcătui povestea cuiva. Un volum de poezie nu e un pod, ci ceea ce simţi cât timp îl treci, puțin temător și, da, fericit. Nu te grăbi, sunt multe de văzut și de regăsit. Dar mai ales nu o publica de îndată ce ți se pare că ai scris-o, nu are nici un rost să adaugi și tu un fleac la lumea asta plină de fleacuri. Gândește-te la ceea ce vei scrie ca la ceva inevitabil și imposibil de suprimat. Și apoi, dacă ai îndoieli, aruncă tot ce ai scris înainte. Poți să repeți procedeul până îți iese. Dacă trebuie să ajungi undeva, mai devreme sau mai târziu drumul te va duce acolo. Nu-i nici o grabă. Suntem cu toţii pe cont propriu în aventura asta, aşa cum suntem pe cont propriu și-n viaţă. În felul ăsta rămânem perfect coerenţi cu scrisul nostru, nu? (Și totuși, de câte ori nu mi s-a părut că o mână prietenoasă pe umăr îmi ia toată greutatea și mă duce departe. Ca un nufăr dintr-un poem japonez. Știi bine ce spun. Îngeri matoli, sprijinindu-se unul pe altul cu aripile.) Dar mai ales nu te încrede în prostiile lor. Ei nu au niciodată dreptate, nici când te critică și îți spun să te lași (așa au învățat de la alții care le-au făcut și lor la fel înainte), nici când te ridică în slăvi. Ai răbdare, o să vezi și tu oameni distruși de cianura elogiului. Și o să-i vezi pe veninoși alunecând cu timpu-n muțenie. S-a făcut târziu. Ce să-ți mai spun acum? Nu uita versurile lui Bossert< „Plumbul e leneş, / glonţu-i încă pe drum. / Mai avem timp.” Cam asta. Al tău, Claudiu

135

Cuprins 3

DUMITRU P{CURARU - C]nd politicienii nu fac istorie, ci literatur[...

ALEXANDRU MU:INA - ~nva\[ s[ dansezi sau du-te la culcare

7 8 9 10 11

AMIR OR Un pahar cu bere> Exist[ o vitez[ Te Aviv Verde verde> Vino Rug[ciunea lui Orfeu> Camera Obscura „(...) fie că e con;tient de asta sau nu, prin aventura sa creativă, poetul creează continuu viitorul ..... mental din care va cre;te civiliza\ia noastră de mâine”

EMIL BRUMARU Submarinul erotic> The Erotic Submarine

18 19 20 21 22 23

ALEXANDRU MU:INA După-amiaza lui Hyperion> Aerul poeziei e blând> O apocrifă a lui Kavafis Lecțiile deschise ale profesorului de limba franceză A.M.> Budila-Express Breviarul anestezic al maestrului Fornicatus> Hebdomadarul profesorului A.M. scrisoare către alexandru mușina> scrisoare pentru mircea m. O mie cinci sute> Îmi amintesc sânii tăi Ploile din Mostar> Elegie

PABLO d’ORS - Nepotul lui Bernhard (continuare din num[rul precedent)

DAN-LIVIU BOERIU - Dic\ionarul Vi;niec

32 33 34 35 36 37

CHARLES WRIGHT Confessions of a Song and Dance Man Confesiunile unuia care cântă și dansează Portrait of the Artist by Li Shang-Yin> Portretul artistului de Li Shang-Yin Cicada Cicada Miles Davis and Elizabeth Bishop Fake the Break> Miles Davis şi Elizabeth Bishop mimează pauza

39 40 41

IONEL CIUPUREANU Am fost> E logic şi e destul> Adio arme> Dintr-o celulă Trezeşte-mă să murim> Am o căţea şi-ar ﬁ neﬁresc dacă mor> Gândeşte cum vrei> Voi adormi Crede-mă> Punk menuet> Şi martie şi august> Ca-n codru

C{T{LINA MATEI - Himera Mariei Banu;

DU:AN PETROVICI ~nsemn[ri atroce

48 49 50

JOACHIM SARTORIUS Aici e ochiul> Ritual Pentru cei îngropați> Rășina mortală sau Dispariția insectelor Pereche de îndrăgostiți (ca. 1870) de Hashimoto Chikanobu> Hôtel des étrangers> Lapithos

LIES VAN GASSE

ANDREI CODRESCU - Lec\ia de poezie (fragmente) 136

62 63

ANDREI DOBO: Analize, Robert Adams, V., soare de primăvară neliniştitor> Ciorile x> Am văzut-o

TEODORA COMAN - Întâmplări din realitatea mediată

66 67

KOLLÁR ÁRPÁD Assisi Light ***> ***> ***

70 71

GERHARD ORTINAU die moritat von den 10 wortarten der traditionellen grammatik> 1. Schaltung 2. Umschaltung> 3. Gleichschaltung> Balada sângeroasă a celor 10 părţi de vorbire ale gramaticii tradiţionale> 1. liniere 2. deliniere> 3. aliniere> Das andere Denken> Cealaltă gândire Schnee Ball Schlacht> Zăpadă Bulgăre Bătaie

73 74

FLORIN CARAGIU înserare> eşti o ploaie scurtă de vară> din căuşul palmei fiecare poem e o respiraţie> noapte la stână

Patru antologii de poezie rom]neasc[ `n limba englez[ ANDREI DÓSA I. Un dar semnificativ

RADU VANCU II. Despre o urgen\ă spirituală. Poezia română în UK

BOGDAN CO:A III. Ce este o antologie? (studiu de caz< Of Gentle Wolves)

C{T{LINA B{LAN IV. Fighting with utopia

81 82

WILLIAM SHAKESPEARE PHŒNIXUL & COLUMBA (În interpretarea lui :ERBAN FOAR|{) renos

68 69

ORAVECZ IMRE Poeme Utasítások egy tüntetőnek> Az utak szívéről> Indicații pentru un protestatar> Despre inima tuturor căilor A régi Szajla> Szajla cea de odinioară

88 89 90

GALINA NIKOLOVA dacă nu știi ce să mai faci cu tine> diferența dintre ziua de ieri și cea de azi> problemă de matematică în mine zboară> plecare planurile noastre se prăbușesc> corpul meu

FELIX NICOLAU Experimental Teaching

95 96

REBECCA PERRY My grandfather considers his life in three stages Bunicul își vede viața în trei etape

84 85

137

97 98

Shifting> Deplasare> Up and Up> Mai sus și mai sus Dinner> Cină

ANDREI RUSE - M[rioara

101 102

IRINA BRUMA ***> *** ***> ***> ***> ***> ***> ***> ***> ***

103

MIRCEA PETEAN - NELLE MONTAGNE (per Ştefana)> LUCE D’AGOSTO (A Daria)

105

DENISA MIRENA PI:CU Sound Poetry. Christian Ide Hintze< Perspectiva creolă globală (In memoriam)

108

Patru poe\i israelieni `n rom]ne;te

110 111

ANAT LEVIN Poem la aniversare 2005 Vocabularul fertilității

113 114

ALMOG BEHAR Versuri către Primo Levi> O curte din Ierusalim> Midrash pentru Templul cel nou> Poem pentru Rașela Araba pe care o vorbesc e mută> Mâna ridică o sabie

116 117

YAEL TOMASHOV-HOLLANDER Bagaj> Perseidele> San Francisco Rețeta timpului

119 120

SHAI DOTAN Să spunem că războiul> În Ierusalim> O clipă Prima pictură> Poezia schimbă lumea

121

FLORIN H{L{L{U - Moartea în trei acte

123

CAMELIA TOMA - Et in Palilula ego...

127

IOAN NISTOR Zoon Politikon

129

MONI ST{NIL{ Sagarmatha / Сагapматха (fragmente / фрагмент)

132 133

MIKI VIERU mai bine în loc să plângi> vom tăcea> ca şi cum ai vorbi cu ei talazuri de serviciu> şi ﬁrele înghesuite se îmbulzesc să te vadă> IERI PARK

134

CLAUDIU KOMARTIN - R]nduri c[tre un mai t]n[r poet

138

Poesis Interna\ional - magazin literar cu apari\ie trimestrial[ Materialele se pot trimite pe adresa redac\iei (Satu Mare - Strada Mircea cel B[tr]n nr. 15, cod 440012) precum ;i pe adresa de e-mail poesisinternational@yahoo.com

Tipar “Informa\ia Zilei” Str. Mircea cel B[tr]n, nr.15 Cod 440012 Satu Mare-Romania Tel< 0261-767300 Fax< 0261-767301 www.informatia-zilei.ro