Peisajul Cultural Orheiul Vechi / coord. Gheorghe Postică, Chişinău, 2010, 138 p by Postica Gheorghe

Ministerul Culturii al Republicii Moldova Universitatea de Stat din Moldova Centrul de Cercetări Arheologice din Moldova

Peisajul cultural Orheiul vechi

CEP USM Chişinău, 2010

Cuprins

I. DESCRIEREA SITULUI ........................................................................... 1.1. Definirea (Gh.Postică).......................................................................... 1.2. Amplasarea (Gh.Postică)...................................................................... 1.3. Caracteristici generale (Gh.Postică) .................................................... 1.4. Alcătuirea geologică (N.Boboc, L.Chirică).......................................... 1.5. Particularităţi geomorfologice (N.Boboc, L.Chirică)........................... 1.6. Specificul hidrogeologic (N.Boboc, L.Chirică).................................... 1.7. Aspecte hidrochimice ale apelor freatice (N.Boboc, L.Chirică)........... 1.8. Aspectul climatic (N.Boboc, L.Chirică)............................................... 1.9. Caracteristici pedologice. (N.Boboc, L.Chirică).................................. 1.10. Particularităţile florei, vegetaţiei şi ale ecosistemelor (Şt.Lazu)......... 1.11. Specificul faunistic (N.Corcimari, N.Zubkov).................................... 1.12. Caracteristici arheologice (Gh.Postică)............................................. 1.13. Arhitectura rupestră (Gh.Postică)....................................................... 1.14. Arhitectura vernaculară (Gh.Postică).................................................

5 5 5 10 12 16 27 31 36 37 37 46 53 67 78

1.15. Particularităţile habitatului tradiţional rural (Gh.Postică)..................

1.16. Specificul gospodăririi agricole (Gh.Postică)....................................

1.17. Coloritul etnografic (V. Buzilă)...........................................................

1.18. Sacralitatea peisajului (Gh.Postică)...................................................

1.19. Creativitatea peisajului (Gh.Postică)..................................................

II. ISTORIA ŞI DEZVOLTAREA (Gh.Postică)............................................

2.1. Periodizarea..........................................................................................

2.2. Evoluţia geologică................................................................................

100

2.3. Preistoria...............................................................................................

101

2.4. Antichitatea şi evul mediu timpuriu......................................................

102

2.5. Perioada medievală târzie şi modernă..................................................

103

2.6. Influenţe negative.................................................................................

104

2.7. Începutul procesului de valorificare......................................................

105

III. STAREA SITULUI (Gh.Postică).............................................................

107

3.1. Starea fizică a sitului.............................................................................

107

3.2. Obiective care necesită restaurare şi reconstrucţie...............................

109

3.3. Lucrări de restaurare, reconstrucţie......................................................

110

3.4. Proiecte de cercetare, conservare, restaurare.........................................

111

3.5. Starea şi dinamica evoluţiei speciilor (N. Boboc, L. Chrică)...............................

112

3.6. Starea ecosistemelor (Şt. Lazu).............................................................

113

3.7. Factorii care ameninţă situl...................................................................

114

3.8. Măsurile pentru păstrarea intactă a sitului............................................

115

IV. FACTORI CARE AFECTEAZĂ SITUL (Gh.Postică)............................

117

4.1. Presiunile dezvoltării............................................................................

117

4.2. Factorii ecologici..................................................................................

119

4.3. Catastrofe naturale................................................................................

121

4.4. Vizitatorii şi turiştii...............................................................................

124

4.5. Numărul populaţiei din zona sitului......................................................

126

V. CLASAMENTUL ŞI PROTECŢIA SITULUI (Gh.Postică).....................

127

5.1. Dreptul de proprietate...........................................................................

127

5.2. Clasamentul protecţiei sitului................................................................

128

5.3. Modalităţi de aplicare a măsurilor de protecţie a sitului.......................

130

VI. MONITORIZAREA (Gh.Postică, L.Chirică)..........................................

132

6.1. Indicatori-cheie pentru evalauarea sitului.............................................

132

6.2. Măsuri administrative pentru monitorizarea sitului..............................

133

VII. ÎNCHEIERE (Gh.Postică)......................................................................

135

Bibliografie............................................................................................

137

I. DESCRIEREA Sitului 1.1. Definirea Peisajul Cultural Orheiul Vechi reprezintă un fenomen culturalnatural de excepţie, care este o ilustraţie perfectă a procesului de interacţiune dintre om şi natură din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre. Aşezat în defileul râului Răut, Peisajul Orheiului Vechi, cuprinde vestigii arheologice deosebite, inclusiv, mai multe staţiuni ale omului preistoric, un ansamblu de aşezări fortificate geto-dace, urmele a două oraşe medievale (Şehr al-Cedid şi Orheiul Vechi), schiturile monahale rupestre din stâncile priporoase etc. Totodată, peisajul, este completat de trei sate originale din preajmă, Trebujeni, Butuceni şi Morovaia, populaţia cărora păstrează în continuare stilul de viaţă tradiţional rural şi arhitectura vernaculară. Acest site, declarat prin lege drept “rezervaţie culturalnaturală” (Fig. 1-2), ocupă şapte promontorii formate de râul Răut, care secţionează podişul alcătuit din calcare cu multiple fosile de o deosebită valoare ştiinţifică ale fostei Mări Sarmatice. 1.2. Amplasarea Peisajul Cultural Orheiul Vechi (Fig. 3-6) este situat la distanţa de 50 km nord-est de oraşul Chişinău, în partea central-estică, a Podişului Moldovenesc, de-a lungul defileului format de râul Răut, afluent de dreapta al fluviului Nistru. Graţie amplasării sale favorabile şi particularităţilor geografice, acest sit a constituit un punct nodal, unde se intersectau importante reţele de comunicare dintre culturi şi civilizaţii în dinamică pe axele est-vest şi nord-sud în Europa de Sud-Est. Din punct de vedere fizico-geografic acest sit este situat la contactul peisajelor silvice şi a celor de stepă, făcând parte din Codrii Orheiului, o unitate istorico-geografică bine conturată din timpuri străvechi, cu tradiţii culturale bine profilate şi conservate în timp.

Figura 1. RezervaĹŁia cultural-naturalÄ&#x192; Orheiul Vechi. Plan ortofotografic.

Figura 2. Rezervaţia cultural-naturală Orheiul Vechi. Planul grafic al hotarelor Rezervaţiei şi a zonei de protecţie.

Figura 3. Panorama Complexului Orheiul Vechi. Promontoriul PeĹ&#x;tera, vedere dinspre est

Figura 4. Panorama Complexului Orheiul Vechi. Promontoriul Butuceni, vedere dinspre vest

Figura 5. Complexul Orheiul Vechi. Promontoriul Butuceni, vedere dinspre sud

Figura 6. Complexul Orheiul Vechi. Satul Butuceni, vedere dinspre sud

1.3. Caracteristici generale Peisajul Cultural Orheiul Vechi reprezintă un complex istoriconatural unic, amplasat în calacrele recifale ale defileul râului Răut, în zona de contact a Podişului Codrililor, Podişului Nistrului şi Câmpiei de terase a Nistrului. În procesul de adâncire atât râul Răut cât şi afluienţii săi au adus la lumina zilei un şir de stânci de calcar, care, timp de milenii, au adăpostit aşezări umane şi comunităţi religioase, amplasate la intersecţia diferitelor civilizaţii, care s-au perindat în spaţiul Moldovei din timpurile preistorice până în evul mediu. Spaţiul respectiv a fost populat şi parţial urbanizat începând cu perioada paleoliticului şi neoliticului. Pe suprafaţa promontoriilor se află urme de cetăţi geto-dace (secolele V-III î. Hr.) şi oraşe medievale - Şehr al-Cedid, construit de tătaro-mongoli (secolul XIV) şi Orheiul Vechi - edificat de către moldoveni (secolele XV-XVI). În stâncile de calcar sunt amplasate mănăstiri rupestre creştine, chilii şi inscripţii cu caracter religios amenajate în piatră de călugări în perioada medievală şi modernă. Sub stâncile de calcar, în defileul Răutului se află satele Trebujeni, Butuceni şi Morovaia, care menţin perfect armonia dintre om şi natură, împletirea modului de viaţă tradiţional rural cu mediul natural. Situl ocupă şapte promontorii de proporţii, fascinante din punct de vedere peisajistic, nominalizate de către populaţia locală în mod tradiţional Furceni, Cot, Stojişte, Mihăilaşa, Peştera (Fig.3), Trebujeni, Butuceni (Fig. 4, 5) cheile adiacente de o frumuseţe deosebită a celor şapte afluienţi ai Răutului: Cheile Selitra, Cheile Râpa Ciobanului (Fig. 9), Cheile Morova (Fig. 8), Cheile Ivancea, Cheile Hucişca, Cheile Răposu şi Cheile Culicăuca. Primele cinci promontorii, la fel ca şi cheile alăturate, reprezintă arii naturale protejate şi terenuri (câmpuri) cu multiple situri arheologice, iar ultimele două, care dispun de caracteristici naturale şi istorico-arheologice nu mai puţin importante, reprezintă în mare parte spaţii care adăpostesc actualele sate Trebujeni, Butuceni şi Morovaia, cu vechi tradiţii şi arhitectură vernaculară deosebită, acestea din urmă fiind parte componentă a Peisajului Cultural Orheiul Vechi. 10

Figura 7. Defileul Răutului – sectorul Scoc, Ecosisteme de pădure, luncă, stâncărie

Figura 8. Cheiul Morovaia în sectorul de mijloc

Defileul Răutului traversează Peisajul Cultural Orheiul Vechi de la nord-vest spre sud-est pe un traseu tri-sinusoidal de circa 15,0 km, fiind mărginit în amonte de satul Furceni (raionul Orhei) şi în avale de satul Maşcăuţi (raionul Criuleni). În linie dreaptă, de la nord-vest spre sud-est, complexul istorico-natural se întinde pe o lungime de 9,0 km şi lăţimea, de la sud-vest spre nord-est, de 1,5-4,0 km. Peisajul Cultural Orheiul Vechi posedă statut de Rezervaţie cultural-naturală de rang naţional, în conformitate cu „Legea privind crearea Rezervaţiei cultural-naturaale Orheiul Vechi”, aprobată de Parlamentul Republicii Moldova (nr. 251-XVI, 04.12.2008) şi Hotărârea Guvernului Republicii Moldova „Cu privire la constituirea Rezervaţiei cultural-naturale Orheiul Vechi” (nr. 228, 23.03.2009). Sectorul central al complexului Orheiul Vechi (promontoriile Peştera şi Butuceni), în conformitate cu Hotărârea nr. 77 a Consiliului de Miniştri al RSS Moldoveneşti din 15 martie 1968, beneficiază de statut de „Rezervaţie istorico-arheologică”, iar sectorul de vest (promontoriul Mihăilaşa şi Cheile Selitra), în conformitate cu clasificarea IUCN, posedă statut de arie protejată de categoria a IVa - Rezervaţie peisagistică, aprobat prin hotărârea Nr. 1538-XIII a Parlamentului Republicii Moldova din 25 februarie 1998. 1.4. Alcătuirea geologică Caracterul pitoresc al văii este accentuat de trei meandre (Mihăilaşa, Peştera, Butuceni) de o rară frumuseţe şi de o originalitate deosebită. Înălţimea versanţilor abrupţi atinge circa 100-130 m, cotele absolute maxime fiind de 170-180 m. Rolul principal în formarea reliefului revin rocilor de vârstă miocenă, reprezentate de subetajul Sarmaţianului mediu (Basarabian) în cadrul cărora se evidenţiază trei pachete, care corespund unor etape distincte în istoria geologică a zonei respective. Pachetul I (N1S21) este reprezentat de calcare pelitomorfe, dure, cu o culoare cenuşie deschisă până la cenuşie închisă şi cu un conţinut substanţial de cochilii de moluşte de talie mică: Paphia 12

gregaria (Partsch.), Paphia ch. noviculata (R.Hoern), Cerastoderma politioanei (Jekel), Cerastoderma plicatoftoma (Sinz.), Hydrobio cf. elengata Eichw. Aceste calcare au grosimea de 8-18 m. Mai sus de calcareale nominaliazte urmează diatomite argiloase, dure, cenuşiiînchise cu un conţnut bogat de moluşte: Paphia cf. aksajica (Bog.), Paphia cf. gregaria (Partsch.), Actrocina lojonkaireana (Bast.), Cerastorerma cf. vasolvitschi (Kofes.). Grosimea acestora variază între 8-12 m. În partea superioară a pachetului se află calcare cu intercalaţii de marne, cu amprente de moluşte: Musculus naviculoides (Koles.), Paphia cf. naviculata (R. Hoern), Mactra subvitaliana (Koles.), Cerastoderma ex.gr. obsoletum (Eichw.). Grosimea marnelor atinge 6 m (Fig. 9).

Figura 9. Ieşirea la zi a calcarelor basarabiene. Râpa Ciobanului

Pachetele II-III ale Sarmaţianului mediu (N1S22-3) sunt reprezentate de formaţiuni maritime nediferenţiate, aşezate concordant pe suprafaţa pachetului I. Aceste depozite sunt amplasate mai sus de baza de eroziune şi se aflorează complet în malurile concave ale văii râului Răut şi afluenţilor săi, începând în amonte de Trebujeni şi până în „Râpa Morova” în avale. Din punct de vedere litologic sunt reprezentate de calcare cu foraminifere, calcare cu alge, calcare detritice, calcare oolitice de o culoare cenuşie-închisă şi cenuşie-deschisă. Pe verticală, se înregistrează o succesiune a calcarelor cochilifere cu cele detritice şi conglomerate calcaroase. Calcarele au o stratificare orizontală, grosimea lor constituind până la 110 m. Calcarele conţin cochilii de moluşte Mactra podolica Eichw, Pirinella disjuncta (Sour), Cerastoderma fittoni (Orb.). Depozitele pachetului III (N1S23) sunt plasate pe suprafaţa pachetului II. Depozitele acestui pachet au o aşezare orizontală, litologic fiind reprezentate de mai multe faciesuri de calcare (detritice, cochilifere etc.), argile, nisipuri. În calcare sunt prezente cochilii de moluşte Mactra podolica Eichw, Pirenella disjuncta (Sow.), Cerastoderma fittoni fittoni (Orb.), Cerastoderma disjunctanefaris (Koles.). Calcarele sunt acoperite cu argile montmorilonitice şi nisipuri, grosimea cărora, după datele forajelor, variază între 10 şi 17 m. Pe suprafaţa calcarelor şi argilelor sarmaţiene, în formă de trepte, sunt aşezate depozitele (argile, nisipuri cu petrişuri) a cinci terase ale fluviului Nistru şi Răut (nr. VII-XI), formate în eopleistocen. Pe versanţii concavi mai domoli sunt prezente depozitele aluviale ale teraselor mai tinere (pleistocene) ale râului Răut (Fig. 10). În afara defileului Răutului, podul teraselor a VII-XI au aspectul de podişuri relativ largi, care reprezintă părţi componente ale Peisajului Orheiul Vechi. Acestea, fiind întretăiate de văile în formă de cheiuri ale afluienţilor Răutului, reprezintă obiective deosebit de impresionate pe plan cultural, ştiinţific şi cognitiv. Astfel, în cadrul Peisajului Cultural Orheiul Vechi pot fi deosebite 8 podişuri de bază, care reprezintă podurile teraselor superioare, acoperite de păduri, pajişti de stepă sau culturi agricole: 1. Podişul Butuceni, care se află în partea centrală a Peisajului, 14

la altitudinea de 100,0-115,0 m pe suprafaţa terasei a VIII, având o întindere de circa 1,5x0,5-0,8 km pe axa est-vest. 2. Podişul Trebujeni, situat în partea de nord a Peisajului, la altitudinea de 130,0-235,0 m pe suprafaţa teraselor a IX, a X şi a XI, având o întindere de circa 7,5x5,0 km pe axa sud-nord. 3. Podişul Jeloboc se află în partea de nord-vest a Peisajului, la altitudinea de 100,0-176,0 m pe spodul teraselor nr. 9-10, având o întindere de circa 3,0-1,5 km de la nord spre sud de-a lungul marginii de vest a defileului Selitra. 4. Podişul Furceni se află în partea de vest a Peisajului, la altitudinea de 120,0-150,0 m pe podul teraselor nr. IX, a X , având o întindere de circa 2,0 km de-a lungul malului de vest al r. Ivancea. 5. Podişul Mihăilaşa se află în partea centrală a Peisajului, la altitudinea de 130,0-171,0 m pe podul teraselor nr. VIII-X, având o întindere de 3,5x1,5 km pe axa sud-nord. 6. Podişul Brăneşti se află în partea de sud-vest a Peisajului, la altitudinea de 140,0-210,0 m pe suprafaţa teraselor nr. 10-11, având o întindere de circa 3,0x6,0 km pe axa nord-sud. 7. Podişul Maşcăuţi se află în partea de sud a Peisajului, la altitudinea de 120,0-210,0 m pe podul teraselor nr. VII-X, având o întindere de circa 4,0x3,0 km pe axa vest-est. 8. Podişul Marcăuţi se află în partea de est a Peisajului, la altitudinea de 140,0-210,0 m, pe podul teraselor nr. VIII-X, având o întindere de circa 2,5x7,0 km pe axa nord-sud. O trăsătură caracteristică a Peisajului Cultural Orheiul Vechi, care sporeşte cu mult originalitatea şi unicitatea lui, îl reprezintă multiplele formaţiuni carstice, printre care se evidenţiază peşterile, dolinele şi carstul conic (Fig. 12), ultimele două reprezentând fenomene rare atât pentru teritoriul Republicii Moldova, cât şi pentru regiunile limitrofe. Peşterile, în număr de circa 300, sunt concentrate în versanţii de sud ai văii Răutului de lângă satul Butuceni, în amonte de Trebujeni, dar nu lipsesc şi în alte locuri din cadrul Peisajului Cultural. Pe de altă parte dolinile şi carstul conic – structuri morfogeologice de o frumuseţe irepetabilă, reprezintă părţi componente ale Cheielor Morova din stânga Răutului, aflate în preajma satului Morovaia. 15

1.5. Particularităţi geomorfologice Din punct de vedere geologic Peisajul Cultural Orheiul Vechi este alcătuit din calcarele, acoperite de argile sarmatice şi depozite pliocen-cuaternare aluviale, de deluvii pe versanţi şi proluvii la gurile ravenelor şi vâlcelelor. Relieful contemporan al complexului istorico-natural „Orheiul Vechi” s-a format şi a evoluat în rezultatul mai multor procese de morfogeneză. Dintre acestea un rol deosebit revine proceselor fluviale, eroziunii torenţiale, proceselor gravitaţionale şi proceselor carstice. Procesele fluviale au determinat apariţia văilor şi a elementelor componente ale acestora. Valea râului Răut, cu versanţi asimetrici, are pe alocuri un aspect de chei, fiind secţionată preponderent în calcarele Sarmaţianului mediu. Sectoarele concave ale meandrelor au versanţii abrupţi, uneori cu panta până la 90º, reprezentând prin aceasta elemente de mare atractivitate, mai ales pe sectorul Trebujeni (versantul de dreapta), sectorul TrebujeniButuceni (versantul de stânga) şi sectorul Butuceni (versantul de dreapta). Adâncimea maximă a văii cuaternare atinge 120-130 m. În cadrul văii se evidenţiază următoarele elemente geomorfologice: albia minoră, albia majoră (lunca sau şesul), terasele şi versanţii (Fig. 10, 11). Albia minoră a râului Răut reprezintă un canal cu adâncimile medii în perioada apelor mici de 0,7-1,5 m, iar în perioada apelor mari, cu valori extreme ale nivelului, adâncimea, în sectorul Butuceni-Măşcăuţi, poate atinge 6,0-6,5 m. Lăţimea albiei variază în limitele 30-50 m. Albia formează un şir de meandre ce determină valoarea mare a coeficientului de sinuozitate care este egal cu 2,66. Unele sinuozităţi mici ale albiei sunt determinate de conurile aluvionare ale afluenţilor Răutului, cum este, de exemplu, conul aluvial din preajma satului Butuceni. În albie pe alocuri se formează praguri, unde se înregistrează creşterea vitezei apei. În partea superioară a sectorului, în amonte de comuna Trebujeni, în cadrul albiei minore sunt câteva insule (ostroave), unele dintre ele fiind formate de prâbuşirea blocurilor de calcar de pe versantul abrupt. Cea mai mare insulă este situată vizavi de cantonul pădurarului (rezervaţia „Furceni”) cu dimensiunile de 60 pe 6-7 m şi înălţimea, faţă de nivelul apei, de circa 2 m. 16

Figura 10. Harta geomorfologică a complexului istorico-natural “Orheiul Vechi”

Figura 11. Valea Răutului pe sectorul meandrului Orheiul Vechi 1. Albia minoră; 2. Albia majoră (lunca); 3. Terasa I; 4. Terasa II; 5. Terasa III.

Albia majoră reprezintă o treaptă de relief care se înalţă nemijlocit de asupra nivelului apei râului Răut cu 1,5-2 m. Podul este preponderent orizontal, în segmentele concave ale malurilor fiind acoperit cu blocuri masive de calcar şi, pe alocuri, de conuri de dejecţie. După origine albia majoră se atribuie la categoria albiilor segmentate, fiind prezentă sub formă de sectoare izolate, de obicei pe malurile convexe cum este, de exemplu, pe malul stâng în regiunea satelorTrebujeni şi Butuceni şi pe malul drept în sectorul dintre aceste două localităţi. Lăţimea albiei majore variază de la câţiva metri până la 100-130 m. Albia majoră este constituită din nămoluri, luturi, nisipuri cu incluziuni de pietriş predominant din calcar sarmaţian. Grosimea aluviului atinge 6-8 m. Patul albiei este situat la circa 6 m sub nivelul de eroziune. Astfel, după origine, albia majoră face parte din categoria celor acumulative. Terasele cuaternare se întâlnesc sub formă de trepte, de obicei înguste, care se înalţă de asupra albiei minore de la 5-6 m până la 80 m. Morfologic terasele sunt slab exprimate şi au fost depistate doar în rezultatul forajelor; ele reprezintă de obicei glacisuri de eroziune prezente în buclele meandrelor pe sectorul comunei Trebujeni. Din punct de vedere genetic terasele cuaternare pot fi atribuite la categoria celor erozional-acumulative, patul lor aflându-se de asupra nivelului apei din albia minoră. Terasele pliocene (eopleistocene), spre deosebire de cele cuaternare (pleistocene), au o răspândire cu mult mai largă, fiind reprezentate nu numai petrografic dar şi morfologic. Acestea reprezintă trepte orizontale sau suborizontale care ocupă suprafeţe considerabile deasupra muchiei văii cuaternare a Răutului. Aceste terase genetic aparţin văii fluviului Nistru. Dintre acestea, după întinderea sa, se evidenţiază terasele superioare, îndeosebi terasele a IX-XI. Terasa a VII-a este prezentă, sub formă de treaptă structurală cu lăţimi de 300-500 m, pe versantul de stânga al văii Răutului, în amonte de Trebujeni şi pe versantul de drepta, în amonte de Măşcăuţi. Altitudinea absolută a bazei structurale a terasei constituie 85-90 m. Terasa a VIII-a reprezintă o treaptă erozionalacumulativă fiind exprimată morfologic pe ambii versanţi în 18

amonte de satul Trebujeni, în amonte de satul Măşcăuţi şi pe versantul de stânga al râului în regiunea satului Morovaia. Altitudinea absolută a podului terasei constituie 100-110 m. Litologic această terasă a fost descrisă în cariera de nisip de pe versantul de drepta al văii Râutului, în punctul cu coordonatele: N – 47°17’29,7”, E – 28°58’55,9” şi la altitudinea absolută de 110 m, unde, de jos în sus, se alternează : 1. Aleurit de culoare gălbuie cu intercalaţii de nisip şi prundiş bine rulat cu diametrul de 1-2 cm, de jasp, gresie, cuarţ, silex cu stratificaţie oblică, şi pete de culoare ruginie datorită oxizilor de fier. Sunt prezente concreţiuni carbonatice. În partea superioară cu laminaţii de culoare galbenă-verzuie. Grosimea vizibilă – 2,2 m. 2. Sol înhumat cu două orizonturi de concreţiuni carbonatice – 0,8-1,0 m. 3. Depozit loessoid cu grosimea de 1,2 m. 4. Sol contemporan – 0,5 m. Reieşind din poziţia teraselor a VII-a şi a VIII în valea râului şi vârsta Apşeronianului timpuriu a terasei superioare (terasei a IX), formarea acestora poate fi atribuită sfârşitului Pliocenului (Apşeronianul tardiv şi, respectiv, Apşeronianul mediu). Terasa a IX-a reprezintă o treaptă erozional-acumulativă situată pe ambii versanţi ai văii râului Răut: pe versantul de stânga în amonte de satul Trebujeni şi pe cel de dreapta vizavi de satul Butuceni. Altitudinea absolută a podului terasei constituie 140150 m. În cariera de pe versantul stâng, în amonte de Trebujeni, terasa este alcătuită din faciesul de albie şi de luncă cu grosimea vizibilă de 4,6 m, acoperit de faciesul subaeral reprezentat prin lehm de culoare galbenă, cu concreţiuni carbonatice şi grosimea de 7,0-7,5 m. În aluviul terasei se conţine un complex de mamifere cu Archidiskodon meridionalis meridionalis (Nesti.), Euchadoceras cf. tetrateras (Dawk.) şi complexul de moluşte de Boşerniţa: Corbicula jassiensis (Gob.), Viviparus pseudoachotinoides (Pavl.), Valvata antiqua (Sow.) ce denotă formarea terasei în Apşeronianul timpuriu. 19

Terasa a X-a (Fig. 12), de vârsta Akciagylianului tardiv – Apşeronianului timpuriu, reprezintă o treaptă morfologic bine exprimată pe versantul de stânga al văii râului Răut în amonte de satul Trebujeni şi pe versantul de drepta vizavi de Butuceni şi Trebujeni. Altitudinea absolută a podului terasei constituie 160180 m. Soclul terasei este reprezentat de argile şi nisipuri ale Basarabianului mijlociu. Altitudinea absolută a soclului constituie 130-143 m. Structura terasei a X-a a fost apreciată în baza forajelor, mai bine fiind prezentată în sonda 60 amplasată în sud-vest, la o distanţă de 2,2 km de biserica din Trebujeni, cu altitudinea absolută de 178 m, unde sunt prezente (de jos în sus): 1. Calcare oolitice cu grosimea de 1,0 m de vârsta Sarmaţianului mediu (N1S22-3). 2. Argilă verde-cenuţie, compactă (N1S23). Grosimea – 1,0 m (soclul terasei) 3. Nisip cuarţifer cu granularea diversă, acvifer, cu intercalaţii de petriş. Grosimea – 6,9 m. 4. Aleurite compacte cafenii, cu urme de carbonaţi. Grosimea – 3,3 m. 5. Aleurite argiloase galben-cafenii. Grosimea – 1,6 m. 6. Sol înhumat cafeniu, cu intercalaţii de nisip şi concreţiuni carbonatice. Grosimea – 3,7 m. Orizontul 4, 5 şi 6 reprezintă un facies de albie majoră, acumulat în Apşeronianul timpuriu, vârstă ce poate fi confirmată şi de prezenţa în acest aluviu a reprezentanţilor complexului faunistic de Haprov [3]. 7. Loess galben, cu pseudomicelii de carbonaţi. Grosimea – 7,1 m. 8. Sol înhumat cafeniu, cu concreţiuni carbonatice. Grosimea – 1,8 m. 9. Loess cafeniu-deschis, compact. Grosimea – 2,4 m. 10. Sol fosil cafeniu-închis, la bază cafeniu-deschis. Grosimea – 2,4 m. 11. Loess cafeniu-deschis, compact, cu fisuri verticale şi micelii de carbonaţi. Grosimea – 7,9 m. 12. Sol contemporan cu grosimea de 0,9 m. 20

Figura 12. Versantul de dreapta al văii Răutului vizavi de Butuceni. 1. Terasa a X-a; 2. Terasa a XI-a

Terasa a XI-a (Fig. 12) de vârstă Akciagylianului mijlociu, este exprimată morfologic sub forma unei treapte erozional-acumulative pe versantul de dreapta al văii râului Răut, în sud-vest de satul Butuceni. Altitudinea absolută a podului terasei întrece de 180 m. Soclul terasei, reprezentat de argilele de vârstă Basarabiană, se află la o altitudini absolute de 164-170 m şi altitudini relative de 151-159 m . Astfel, în cadrul complexului istorico-natural „Orheiul Vechi”, cea mai mare răspândire spaţială au terasele vechi ale Nistrului, care ocupă suprafeţe mari mai sus de muchia văii cuaternare a râului Răut. În afară de valea râului Răut, în aria complexului istorico-natural “Orheiul Vechi”, sunt reprezentate şi văile afluenţilor acestora. Dintre acestea se evidenţiază un sistem de formaţiuni torenţiale cum sunt ravena “Râpa Morovaia”, două ravene din amonte de Trebujeni ş.a. Acestea au aspectul de chei, sculptate în calcarele dure ale Basarabianului, cu adâncimi ce întrec de 100-110 m. Versanţii puternic înclinaţi (cu panta pe 21

alocuri de 80-90°) reprezintă obiective cu atractivitate sporită, fenomene accentuate şi de prezenţa multiplelor formaţiuni carstice. Gradul înalt de atractivitate este susţinut şi de prezenţa în profilul longitudinal al văilor în formă de chei a unor denivelări abrupte cu înălţimea de 8-12 m care reprezintă cascade active în timpul ploilor torenţiale. Un rol extrem de important în morfogeneză revine proceselor carstice, care au o răspândire pe tot teritoriul de referinţă, fiind însă mai pronunţate în valea cuaternară a Răutului şi în cadrul formaţiunilor torenţiale. Carstul este reprezentat prin două categorii de forme: exocarstice (carst de suprafaţă) şi endocarstice (carst de profunzime). La formele exocarstice se atribuie lapiezurile de pe suprafaţa versanţilor care reprezintă adâncituri liniare sau ovale formate prin procese de coroziune a calcarelor. De o atractivitate deosebită dispun dolinele, depresiuni ovale sau circulare cu adâncimi de la câţiva metri până la câteva zeci de metri. În urma îngemănării câtorva doline în partea de mijloc a Văii Morovăii s-a format o uvală cu diametrul de circa 120-150 m. Tot în această regiune este reprezentată şi o formă erozivo-carstică rar întâlnită pe teritoriul Republicii Moldova cum este carstul conic (Fig. 8), reprezentat prin câteva măguri cu aspect de con şi cu altitudinea relativă de circa 50 şi 70 m (Fig. 13).

Figura 13. Martori erozivo-carstici. Râpa Morovăii.

Formele endocarstice sunt reprezentate prin grote şi peşteri (Fig. 14) care se întâlnesc pe tot teritoriul complexului. Peşterile reprezintă goluri formate prin dizolvarea de către apele subterane a calcarelor. Dimensiunile acestora pot atinge 15-20 X 8-10 m. Unele dintre peşterile naturale, pe parcursul anilor, au fost modificate de om, care le-a folosit ca locuinţe sau ca lăcaşe de cult. Prezenţa versanţilor puternic înclinaţi, alcătuiţi din roci dure (calcare) în condiţiile unor intense procese de dezagregare şi alterare, a contribuit la dezvoltarea proceselor de versant, care se desfăşoară sub influenţa nemijlocită a forţei de gravitaţie în legătură cu ce ele mai poartă numele de procese gravitaţionale. Acestea se pot declanşa în stare uscată sau în stare umedă, cu participarea apelor. Din procesele ce decurg în stare uscată menţionăm prăbuşirile sau surpările şi rostogolirile.

Figura 14. Peşteră. Versantul de stânga al văii Răutului în amonte de Trebujeni.

Prăbuşirile reprezintă procesul de antrenare în mişcare a blocurilor masive (până la 5-6 m în diametru, uneori şi mai mult) de calcar din segmentele abrupte ale versanţilor, proces condiţionat de dezagregarea calcarelor, de procesele de îngheţ-dezgheţ şi de cutremurele de pământ. Sunt frecvente pe malurile convexe ale văii Răutului şi versanţii stâncoşi ai văilor torenţiale (Fig. 15).

Figura 15. Prăbuşiri. Versantul de stânga al văii Răutului în amonte de Trebujeni.

Rostogolirile reprezintă deplasarea clastelor relativ mărunte de calcar pe versanţii abrupţi, care contribuie la formarea unor “râuri de pietre”, a jgheaburilor de rostogolire (canale trapezoidale cu adâncimi până la 1,0-1,5 m) şi a conurilor şi trenelor de grohotiş la baza versanţilor (Fig. 16). Pe lângă cele menţionate, în regiunea de referinţă sunt prezente şi forme antropice de relief. Dintre acestea se evidenţiază carierele de extragere a substanţelor minerale utile (calcar, argile şi nisipuri) şi minele săpate în procesul de extragere subterană a calcarului (Fig. 17). O răspândire largă au şi formele antropice vechi, cum sunt valurile şi şanţurile cetăţilor geto-dace din sec. VII-II-a î.Ch. şi cele ale cetăţilor medievale. 24

Figura 16. Rostogoliri. Versantul de stânga al văii Răutului în amonte de Trebujeni. 1– Conuri de grohotiş. 2 – Jgheaburi de rostogolire.

Figura 17. Valea Răutului. Satul Trebujeni. În fundal - forme antropice de relief: ieşirile din minele de extragere a calcarului; valul şi şanţul cetăţii geto-dace.

Astfel, structura geologică, condiţiile climatice şi evoluţia îndelungată a teritoriului au contribuit la formarea unui sistem complex de forme specifice de relief: forme fluviale şi torenţiale, forme gravitaţionale, forme carstice etc. Dintre formele de relief, pe lângă văile fluviale şi văiugile în formă de chei, se evidenţiază un complex carstic reprezentat prin aşa forme exocarstice cum sunt dolinele şi câteva formaţiuni de carst conic, forme, care, până în prezent, nu au atras atenţia autorilor, dar care dispun de un apreciabil potenţial turistic şi recreativ (Fig. 18, 19). 25

Figura 18. Defileul râului Răut în sectorul Trebujeni-Feredeu, vedere dinspre est

Figura 19. Defileul râului Răut, sectorul schitului pârcălabului Albu, vedere dinspre nord

Dacă în cursul superior, aproximativ pâna la Floreşti, râul îşi poartă apele prin regiuni de câmpie, adâncindu-se predominant în roci friabile, în cursul de mijloc şi în deosebi în cursul inferior, în special de la Orhei şi până la vărsare în Nistru, Răutul intersectează şirurile de recife de calcare sarmaţiene, formând o vale îngustă în formă de defileu, cu versanţi prăpăstioşi. Acest segment de vale, cu lăţimea ce nu depăşeşte 1,0-2,0 km, oferă regiunii un aspect pe cât de grandios şi monumental, pe atât de misterios (Fig. 20).

Figura 20. Lunca inindată a Răutului, sectorul Butuceni.

Astfel, segmentul văii râului Răut din cadrul Peisajului Cultural Orheiul Vechi, prin aspectul său morfologic deosebit, reprezintă cel mai impresionant şi cel mai semnificativ din punct de vedre ştiinţific şi cultural obiect, fapt ce îl plasează printre cele mai importante monumente de patrimoniu de acest tip din lume. 1.6. Specificul hidrogeologic Peisajul Cultural Orheiul Vechi beneficiază de resurse naturale acvifere foarte bogate, acestea reprezentând un element esenţial al complexului respectiv, prin mijloace specifice au fost valorificate de către om din cele mai vechi timpuri, constituind 27

astfel, un alt tip de îmbinare a fenomenului natural cu cel cultural. Necesităţile practice, l-au impus pe omul din zona Orheiului Vechi, să inventeze şi să construiască diverse sisteme tehnice pentru extragerea apei potabile, acestea având forma fântânilor de diferite tipuri şi adâncimi sau de izvoare amenajate (Fig. 21-24).

Figura 21. F\ntână tradiţională din satul Morovaia

Figura 22. Colac de fântină, s.Morovaia.

Figura 23. Fântână din s. Butuceni

Figura 24. Izvorul nr. 1 din preajma s. Butuceni.

Prin sistemele tehnice de extragere a apei potabile Peisajul Cultural Orheiul Vechi denotă încă o legătură fundamentală a omului cu natura, care izvorăşte din timpuri imemorabile, în formele sale primare fiind vie în zona dată până în prezent. Din punct de vedere hidrogeologic zona Orheiului Vechi este parte componentă a bazinului artezian moldovenesc. În limitele complexului istorico-natural de Orheiul Vechi se evidenţiază şase orizonturi acvifere: 1. Orizontul din depozitele aluviale, aluvial-deluviale de vârstă holocenă. Sunt ape dulci cu mineralizarea sub 1 g/l, lipsite de presiune, aflate în depozitele albiei majore a râului Răut, la o adâncime de 0,0-8,0 m. Orizontul este prezent sub formă de izvoare în malul albiei minore a Răutului cu 0,4 m mai sus de nivelul apelor medii şi de câteva fântâni părăsite din satul Morovaia. 2. Orizontul din depozitele aluviale de vârstă Eopleistocen– Pleistocenul superior. Sunt ape cu mineralizarea de 0,3-1,0 g/l, atribuite la apele hidrocarbonate şi hidrocarbonat-sulfatice cu predominarea ionilor de sodiu şi magneziu. Orizontul acvifer co o grosime medie de 2,0-5,0 m este prezent pe versanţii văii Răutului, în depozitele din aleurite argiloase, nisipuri şi pietriş ale teraselor nr. I-IV şi VII-IX, la adâncimea de 0,5-12,0 m. Acest orizont este depistat de majoritatea fântânilor de apă potabilă din satele Butuceni, Trebujeni şi Morovaia. 3. Ape sporadice din depozitele eluviale, eluvial-deluviale de vârsta Pliocenului superior-Holocenă. Sunt prezente în aria interfluviilor, în partea superioară a versanţilor, în corpurile alunecărilor de teren, fiind încadrat în aleurite argiloase la adâncimea de 0,6-11,8 m. 4. Orizontul acvifer din rocile aluviale ale Pliocenului superior. Sunt ape fără presiune, cu un grad de mineralizare de 1,5 g/l atribuite la clasa apelor hidrocarbonat-sodice, prezente în aluviul teraselor nr. X-XI, având o grosime de 0,70-1,22 m. Orizontul acvifer este documentat prin fântâni de apă potabilă din preajma satului Maşcăuţi (adâncimea 1,65-3,0 m) şi sonda arteziană din satul Trebujeni (adâncimea 37,3 m). 30

5. Orizontul acvifer din rocile pachetului III al Sarmaţianului mediu. Sunt ape din depozite de nisip, aleiuri şi argile, documentate în Fântâna nr. 1 din satul Trebujeni aflată la altitudinea absolută de 50 m, adâncimea până la oglinda apei constituind 41,0 m, iar grosimea stratului acvifer fiind de 6,0 m. 6. Orizontul acvifer al Sarmaţianului mediu şi inferior. Sunt ape recifale, atribuite la clasa apelor hidrocarbonatice şi hidrocarbonat-sulfatice cu sodiu şi sodiu şi magneziu, depozitate în calcare, nisipuri şi gresii din partea inferioară a versanţilor văii Răutului din pachetul nr. II al Sarmaţianului mediu. Sunt ape ascensionale, documentate în Izvorul nr. 1 de lângă satul Butuceni cu un debit de circa 10,0 l/s şi Izvorul Nr. 2 de lângă satul Trebujeni cu un debit de circa 10,0 l/s. 1.7. Aspecte hidrochimice ale apelor freatice Calitatea apelor freatice a fost analizată în baza probelor prelevate în vara şi toamna anului 2007 (Tab. 1, 2, 3). Rezultatele obţinute în expediţiile din vara anului 2007 relevă valori ridicate ale conţinutului de NO3- (60,74 mg/dm3) în apa din ţeava stângă a izvorului din Trebujeni, unde acestea depăşesc de 1,3 ori concentraţia maximă admisibilă (CMA). În ţeava dreaptă concentraţia nitraţilor este în limita admisibilă. Proba colectată din izvorul din satul Butuceni, la circa 5 m de la albia râului, relevă o concentraţie sporită a ionilor de NO2- (7,93 mg/dm3) valoare ce depăşeşte de 2,4 ori limita admisibilă. Aceasta poate fi explicată prin faptul că izvorul este expus nemijlocit procesului de poluare de catre apa din râul Răut. În apa din râu (proba prelevată la circa 200 m în amonte de podul Butuceni) s-a înregistrat un conţinut mărit al ionilor de NH4+, care constituie 4,45 mg/dm3 (CMA fiind de 2,00 mg/dm3). Mineralizarea apei în probele descrise variază între 314-745 mg/dm3 şi, conform normativului de calitate a apelor de suprafaţă şi a apei potabile, se încadrează în limita admisibilă. Apele au pH-ul ce se încadrează în limitele clasificării apelor de suprafaţă de 6,5-8,5. În satul Morovaia mineralizarea apelor variază între 431 şi 31

996 mg/dm3. Conţinutul sulfaţilor variază între 19 şi 288 mg/dm3, valori sub CMA, iar conţinutul clorurilor este între 40,0 – 120 mg/ dm3, limita admisibilă fiind de 350 mg/dm3 (Tab.1). Au fost depistate depăşiri ale conţinutului admisibil pentru cationii de calciu şi magneziu, fenomen ce poate fi explicat prin natura rocilor din zonă (prezenţa calcarelor sarmaţiene). Concentraţiile acestora variază între 80 - 184 mg/dm3 şi respectiv 34 -107 mg/dm3. În trei probe din şase (fântânile 2, 3, 5) s-a înregistrat o concentraţie sporită pentru nitraţi, valorile acestora variind între 50 mg/dm3 şi 80,4 mg/dm3, conţinuturi ce depăşesc limita admisibilă de 45,0 mg/dm3. Mineralizarea apelor din fântânile din satul Butuceni variază între 500 – 834 mg/dm3. Conţinutul sulfaţilor se înscrie în valorile de 58 - 307 mg/dm3, iar clorurile, între 40 şi 50 mg/dm3. Tabelul 1. Componenţa apelor din satul Morovaia, septembrie-octombrie 2007 Nr. Obiectul acvatic Coordonatele geografice

Fântâna Nr.1 N 47°17’51.5”; E 29°00’03.2”

7.62

580

100

211

36,5

Fântâna Nr. 2 7.42 N – 47°17’51.6” E – 29°00’03.3”

410

120

320

Fântâna Nr. 3 7.58 N – 47°17’53.2” E – 28°59’54.9”

460

Fântâna Nr. 5 7.18 N – 47°17’51.7” E – 28°59’49.3”

440

Fântâna Nr. 6 7.64 N – 47°17’53.8” E – 28°59’50.2”

Fântâna Nr. 12 7.46 N – 47°17’53.8” E – 28°59’27.9” CMA

HCO3-

Cl-

SO4-

NO3-

Ca2+

Mg2+

Na++ K+

Mineralizarea

184

923

80,4

144

107

996

288

71,0

104

123

926

55,0

575

390

35,3

431

390

44,1

560

350

400

100 -120

50 - 80

100 -150

1000

mg/dm3

Concentraţiile ionilor de Ca2+ sunt între 64 – 104 mg/dm3 şi respectiv 50 – 102 mg/dm3 ale celor de Mg2+. Cea mai mare valoare a Mg2+ (102 mg/dm3) a fost depistată în proba prelevată din izvorul din această localitate. Valorile concentraţiilor înregistrate pentru nitraţi în probele prelevate din Butuceni se înscriu în limita admisibilă, cu excepţia probei prelevate din fântâna nr. 2 (Tab. 2). Rezultatele analizelor probelor din Trebujeni sunt trecute în tabelul 3, de la 16 la 21. Mineralizare apelor în această localitate variază între 315 – 833 mg/dm3. Conţinutul în sulfaţi şi cloruri se încadrează în valorile limite admisibile. Conţinutul ionului NO3- variază de la 22,9 mg/dm3 până la 109,3 mg/dm3, valori care prezintă depăşiri semnificative a limitei admisibile în apa din fântânile 1, 2, 3. Astfel, valorile ridicate ale nitraţilor se înregistrează în circa 33% din numărul total de probe (Tab. 1, 2, 3). Rezultatele analizelor denotă valori nesemnificative ale concentraţiei metalelor grele care pot prezinta pericol pentru sănătatea oamenilor. Principalele surse de poluare a apelor de suprafaţă în regiunea Orheiului Vechi sunt scurgerile de ape meteorice din teritoriile gunoiştilor săteşti, din regiunile fostelor depozite de chimicale, de pe câmpurile agricole, de la şeptelul casnic, evacuările de ape uzate insuficient epurate, provenite din sectorul casnic şi industrial şi transportul transfrontalier al metalelor grele prin precipitaţii. În ansamblu însă, calitatea apelor din comuna Trebujeni este satisfăcătoare şi se încadrează în limita de calitate prevăzută de normativul sanitaro-igienic al apei potabile (Fig. 25, 26, 27).

Tabelul 2. Componenţa apelor din satul Butuceni, septembrieoctombrie 2007 (mg/dm3) Nr. probei Obiectivul Nr. acvatic Coordonate

HCO3-

Cl-

SO4-

NO3-

Ca2+

Mg2+

Na++ K+

Mineralizarea

Fântâna Nr. 2 N – 47°17’56.7” E – 28°58’36.9”

7.34

610

60,7

104

722

Fântâna Nr. 5 N –47°18’01,6”, E – 28°58’14,4”

7.44

420

307

25,3

834

Fântâna Nr. 6 N – 47°18’03,5” E – 28°58’07,0”

7.40

480

30,1

535

Fântâna Nr. 7 N – 47°18’07,0” E – 28°58’02,1”

7.42

450

22,9

542

Fântâna Nr. 8 N – 47°18’08,0” E – 28°57’58,7”

7.48

450

19,3

500

Fântâna Nr. 9 N – 47°18’09,7” E – 28°57’53,4”

7.50

450

31,1

550

Fântâna Nr.11 N – 47°18’14,5” E – 28°57’45,7”

7.46

450

20,5

559

Fântâna Nr. 13 N – 47°18’21,8” E – 28°57’39,1”

7.44

450.

23,1

540

Izvor N – 47°17’49,0” E – 28°58’43,1”

7.58

610

134

14,7

102

671

350

400

100 -120

50 - 80

100 -150

1000

CMA

Tabelul 3 . Componenţa apelor din satul Trebujeni, septembrieoctombrie 2007 (mg/dm3) Nr.

Nr. probei Obiectul acvatic Coordonatele

HCO3-

Cl-

SO4-

NO3-

Ca2+

Mg2+

Na++ K+

Mineralizarea

Fântâna Nr.1 N – 47°18’48.1” E – 28°58’24.9”

7,6

210

110

51,8

562

Fântâna Nr.2

7,4

430

120

192

100,4

144

765

Fântâna Nr.3

7,3

460

100

154

109,3

128

833

Nr.

Nr. probei Obiectul acvatic Coordonatele

HCO3-

Cl-

SO4-

NO3-

Ca2+

Mg2+

Na++ K+

Mineralizarea

Fântâna Nr.4

7,5

560

19,5

690

Izvorul (ţeava dreaptă) N – 47°18’22,7” E – 28°59’27,7”.

7,7

270

21,5

454

Izvorul (ţeava stângă) N – 47°18’22,7” E – 28°59’27,7”

7,7

240

22,9

315

350

400

100 -120

50 – 80

100 -150

1000

CMA

Tabelul 4. Conţinutul metalelor grele în probele de apă din fântânile din comuna Trebujeni (2007), mg/dm3 Obiectul acvatic CMA 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12.

0.03

1.0

0.3

0.1

0.05

Fântâna nr. 2 s. Morovaia

‹0.0025

0.0050

0.0080

0.0662

0.0025

0.0032

Fântâna nr. 6 s. Morovaia

‹0.0025

0.0026

0.0030

0.0606

‹0.0025

0.0030

Fântâna nr. 11 s.Morovaia

‹0.0025

0.0062

0.0510

‹0.0025

0.0032

Fântâna nr.2 s. Butuceni

‹0.0025

0.0106

0.592

0.2306

0.0026

Fântâna nr. 7 s. Butuceni

‹0.0025

0.0020

0.0570

‹0.0025

0.0028

Fântâna nr. 13 s. Butuceni

‹0.0025

0.0512

0.0054

0.0702

0.0076

0.0030

Izvorul s. Butuceni

‹0.0025

0.0166

0.1694

0.0035

0.0030

Fântâna nr. 1 s. Trebujeni

‹0.0025

0.0028

0.0262

‹0.0025

0.0007

Fântâna nr. 2 s. Trebujeni

‹0.0025

0.0034

0.1942

‹0.0025

0.0008

Fântâna nr.4 s. Trebujeni

‹0.0025

0.0010

0.0180

‹0.0025

0.006

Izvorul s. Trebujeni ţeava dreaptă

‹0.0025

‹0.001

0.0250

‹0.0025

0.0002

Izvorul s. Trebujeni ţeava stângă

‹0.0025

0.0036

0.504

‹0.0025

0.0004

Figura 25. Fântâna nr. 1,

Figura 26. Izvorul nr. 1, s. Trebujeni.

s. Trebujeni. 10

1 Duritatea

7,8

3,4

5,6

4,2

4,6

4,4

3,8

6,8

5,4

2,4

2,2

Figura 27. Valorile durităţii apelor freatice din comuna Trebujeni.

1.8. Aspectul climatic Situl este situat în regiunea cu izoterma +21° C a lunii iulie şi izoterma --3,5° C a lunii ianuarie. Valoarea maximă a lunii iulie de +41,5° C a fost înregistrată pe 21 iulie 2007, valoarea minimă a lunii ianuarie de -38,5° C a fost înregistrată pe data de 25 ianuarie 1942. Precipitaţiile medii anuale sunt de cca. 500 mm. Durata strălucirii soarelui este de 2000-2050 ore anual (22,8-23,4 %). Direcţia predominantă a vântului în regiune este de Nord-Vest, iar calmul atmosferic este de cca 40 %. În linii generale, Situl, beneficiază de o climă temperat-continentală blândă, cu fenomene meteorologice de risc destul de frecvente. 36

1.9. Caracteristici pedologice Peisajul Cultural Orheiul Vechi beneficiază de diversitate pedologică, care se manifestă prin prezenţa mai multor tipuri de soluri, printre care se evidenţiază solurile de cernoziom, care, fiind tipice pentru spaţiul pruto-nistrean, se impun drept unice şi pe plan european. Originalitatea pedologică a Peisajului Orheiul Vechi este condiţionată şi de amplasarea spaţială specifică a acestuia. Or, din punct de vedere pedologic, zona respectivă se află la contactul a solurilor de cernoziom cu cele cenuşii. În zona Orheiului Vechi sunt identificate următoarele tipuri şi subtipuri de soluri: 1. Soluri humico-carbonatice (rendzine) prezente pe suprafaţa versanţilor calcaroşi ai văii râului Răut şi afluienţilor acestuia, 2. Cernoziomuri tipice moderat humifere şi cernoziomuri carbonatice prezente pe podurile teraselor înalte (terasele 7-11) ale râului Răut şi ale Nistrului, 3. Cernoziomuri argilo-iluviale şi cernoziomuri aluviale pe terasele cuaternare şi în albia majora a Răutului, 4. Soluri cenuşii molice care se întâlnesc în spaţiile silvice. 1.10. Particularităţile florei, vegetaţiei şi ale ecosistemelor Originalitatea şi unicitatea Peisajului Cultural Orheiul Vechi este ilustrată în mod elocvent prin floră, vegetaţie şi specificul ecosistemelor. În cadrul respectiv este prezentă o diversitate de specii vegetale rare, care denotă originalitate pe plan regional şi european, dovadă a acestui fapt fiind prezenţa unui important număr de specii de plante incluse în Cartea Roşie a Republicii Moldova, Cărţile Roşii ale ţărilor limitrofe (România şi Ucraina) şi în Lista Roşie a Europei. Originalitatea vegetaţiei din cadrul Peisajului Cultural Orheiul Vechi rezidă din faptul amplasării sitului dat într-o regiune specifică de stâncării, aflată la intersecţia zonei silvice cu acelea de stepă şi silvostepă (Fig. 28), particularitate ce a determinat formarea în acest spaţiu a covorului vegetal foarte variat şi a diversităţii de ecosisteme. 37

În cadrul Peisajului este prezentă o gamă largă de ecosisteme, cum sunt ecosistemele naturale (silvice, de stepă, de luncă, de stâncării şi acvatice) şi ecosistemele antropice (agrocenoze şi localităţi) (Fig. 9, 28).

Figura 28. Schivereckia podolica. Râpa Morovaia.

Ecosistemele silvice sunt reprezentate prin patru trupuri compacte (Mihăilaşa, Selitra, Rotunda, Ţiganca), situate nemijlocit în aria Peisajului, două trupuri de păduri (Bacota şi Împuţita) se găsesc în zona tampon şi câteva masive mai mici, ocupă spaţii de versant sau de podiş. Pajiştile de stepă se întâlnesc fragmentar pe terasele vechi ale Nistrului iar pajiştile de luncă – în albia majoră a Răutului. Ecosistemele de stâncării sunt prezente pe versanţii constituiţi din calcarele Basarabianului. Ecosistemele acvatice sunt prezente în albia râului Răut, iar agrocenozele – pe solurile de cernoziom de pe terasele fluviale. Vetrele satelor Trebujeni, Butuceni şi Morovaia sunt localizate pe terasele cuaternare, în lunca Răutului şi pe terasele vechi ale Nistrului şi Răutului (nr. 7-11). În corespundere cu specificul zonei, complexul Orheiul Vechi 38

beneficiază de vegetaţie foarte variată. Se evidenţiază cinci tipuri de vegetaţie: a pădurilor mezofile şi xerofile; a pajiştilor xerofile din sectorul de stepă; a pajiştilor mezofile şi mlăştinoase din sectorul de luncă; saxicol din sectorul petrofil şi a agrocenozelor din spaţii culturale. Regnul vegetal din zona Orheiului Vechi include peste 500 specii de plante vasculare superioare, dintre care 66 sunt specii rare, iar 13 – specii periclitate (Tab. 5). Tabelul 5. Date statistice privind reprezentarea speciilor de plante periclitate din zona Orheiului Vechi după ecosisteme (plante spontane). Ecosisteme

Specii de plante superioare

Rare

Periclitate

CRMd

LREu

Păduri

150

Pajişti de stepă, xerofile

100

Pajişti de luncă, plante mezofite

Stâncării, saxicole Total

200 524

5 13

7 20

2 4

1 21

0 7

LRRo

Abrevieri: CRMd – Cartea Roşie a Moldovei, LREu – Lista Roşie a Europei, LRRo – Lista Roşie a României, CRUc – Cartea Roşie a Ucrainei

CRUc

Sectorul silvic cuprinde peste 150 specii de plante vasculare, printre care sunt 18 plante rare luate sub ocrotirea statului, inclusiv 9 specii cuprinse în Cartea Roşie a Moldovei şi câte o specie cuprinsă în Lista Roşie a Europei, Lista Roşie a României şi Cartea Roşie a Ucrainei (Tab. 6). Tabelul 6. Lista speciilor de plante rare din sectorul de pădure din zona Orheiului Vechi Ecosisteme

Categoria

Omag

Pădure

Sparanghel

Pădure

Iarba ciutei

Pădure

Feriga bărbătească

Pădure

Laleaua pestriţă

Pădure

Ghiocel alb

Pădure

Nr Specii de plante 1 2 3 4 5 6

Aconitum lasiostomum Schult. et Schult fil.. Asparagus tenuifolis Lam., Doronicum hungaricum Reichenb. Fil, Dryopterius filix-mas L. Fritilaria meleagroides Patrin ex Schult et Schul fil., Galanthus nivalis L.,

Moldova

III

Cartea/Lista Roşie Euro- Româ- Ucrapa nia ina

7 Hypericum montanum L., 8 Lilium martagon L., 9 Lunaria annua L., Omphaloides scorpioides 10 (Haenke) Schrauk. Ophioglossum vulgatum 11 L. Ornithogalum 12 boucheanum (Kuth.)Aschers. 13 Polypodium vulgare 14 Sorbus domestica L., Sorbus torminalis 15 Crantz., 16 Staphylea pinnata L., Tulipa biebersteiniana 17 Schult et Schult fil., 18 Viburnum opulus L.,

Sunătoare Crin de pădure Pana zburătorului Omfaloides spiralat

Pădure Pădure Pădure

Limba şarpelui

Pădure

Celnuşa Buse

Pădure

Iarba dulce Scoruş

Pădure Pădure

Sorb

Pădure

Clocotiş

Pădure

Lalea de pădure

Pădure

Călin

Pădure

III

R K V

+ +

Pădure

+ +

Rt IV

+ +

Notă: Categoriile de raritate a speciilor: I - specie disparuta (Extinct-Ex); II - specie periclitata (End angered - E); III - specie vulnerabila (Vulnerabil - V); IV - specie rara (Rare - R); V - specie nedeterminata (Indetermined - I); VI - specie devenita nepericlitata (Out of danger - O); VII - specie insuficient cunoscuta (Insuffucuentic known - k); VIII - specie nepericlitata (Restockable tribes - Rt).

În cadrul sectorului silvic se evidenţiază păduri mezofile zonale alcătuite din stejar pedunculat şi carpen obişnuit; păduri umede azonale, alcătuite din plop alb, cu stejar pedunculat, ulm foleaceu şi frasin; păduri termofile, alcătuite din stejar, frasin, arţar şi scumpie; precum şi păduri de salcâm. Sectorul de stepă include peste 100 specii de plante xerofile superioare, printre care sunt 32 specii rare ocrotite de stat, inclusiv 4 în Cartea Roşie a Moldovei, una în Lista Roşie a Europei, 19 în Lista Roşie a României şi 6 în Cartea Roşie a Ucrainei (Tab. 7). Pajiştile mezofite sunt mai puţin diversificate unde s-a menţionat prezenţa a 74 specii de plante spontane printre care se evidenţiază o singură specie de plantă rară - ceapa anguloasă – Allium angulosum L. (categoria a IV-a). Flora saxicolă sau de stâncării este cea mai completă şi cuprinde aproape 200 specii de plante spontane, din care sunt 15 plante rare, inclusiv 7 specii incluse în Cartea Roşie a Republicii Moldova, două specii cuprinse în Lista Roşie a Europei şi o specie cuprinsă în Lista Roşie a României (Tab. 8). Semiarboretul – drobişor (Genista tetragona Bess.) este o 40

specie endemă care s-a format pe şisturile de calcar a sarmaţianului mijlociu. Specialiştii în domeniu califică complexul ecositemic saxicol din zona respectivă drept un remediu prielnic pentru formarea speciilor noi de plante superioare (vasculare). În linii generale în zona Orheiului Vechi sunt înregistrate 19 specii de plante vasculare incluse în Cartea Roşie a Republicii Moldova (2001), 4 specii - cuprinse în Lista Roşie a Europei, 21 specii - în Lista Roşie a României (1994) şi 7 - în Cartea Roşie a Ucrainei (1996). Printre plantele vasculare din zona Orheiului Vechi în mod special se remarcă patru specii: Drobişor (Genista tetragona Besser), Şiverechia (Schivereckia podolica (Besser) Andrz.), Degiţel (Pulsatilla grandis Wend.) şi Crin de pădure (Lilium martagon L.) toate acestea fiind cuprinse în Lista Roşie a Europei. Tabelul 7. Lista speciilor de plante rare din sectorul de stepă din zona Orheiului Vechi Nr 1 2 3 4 5 6 7 8 9

10 11 12 13

Specii de plante Adonis vernalis L. Amygdalus nana L. Asparagus officinalis L Asparagus verticillatus L. Astragalus albidus Waldst. Et Kit. Campanula macrostachya Waldst. Et Kit. Caragana frutex (L.) C.Koch. Carex supina Willd. Ex Wahlenb. Centaurea marschalliana Spreng. Cephalaria uralensis (Murr.) Schrad. Ex Roem. Et. Schult. Clematis integrifolia Crocus reticulatus Stev. Ex Adams Goniolimon besserianum (Schult.) Kusn.

Ecosisteme

Categoria

Cartea/Lista Roşie Mol- Euro- RomâUcradova pa nia ina + +

Ruşcuţa Migdal pitic Sparanghel medicinal Sparanghel vertivilat

Stepă Stepă

III II

V E

Stepă

VIII

Coşaci

Stepă

Clopoţei

Stepă

Caragană pitică

Stepă

Rogoz prostrat

Stepă

Albăstriţă Marşal (centaurea)

Stepă

Sipică de-Ural

Stepă

Clocoţel

Stepă

Şofrănel

Stepă

Apărătoare

Stepă

+ +

Nr 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24

Specii de plante Gypsophila collina Stev. Ex Ser. Gypsophila glomerata Pall. Helichryssum arenarium L. Moench. Hyacinthella leucophaea (C.Koch) Schur) Iris pumila L. şi I. Variegata L. Koeleria lobata (Bieb.) Roem. et Schult. Lathyrus pannonicus (Jacq.) Garcke Muscari neglectum Guss. Pulsatilla montana (Goppe) Reichenb. Salvia aethiopis L. Silene boristenica (Grun.) Walters.

25 Silene nutans L. 26 Stipa capillata L., 27 Stipa pennata L., Stipa pulcherrima 28 C.Koch., 29 Stipa tirsa Stev Stipa ucrainica P. 30 Smirn. Symphitum 31 tauricum Willd. Trinia multicaulis 32 (Poia.) Schichk.

Ecosisteme

Categoria

Cartea/Lista Roşie Mol- Euro- RomâUcradova pa nia ina

Ghipsoriţă decolină

Stepă

Ghipsorită

Stepă

Imortelă

Stepă

Zambilă

Stepă

Stânjenei

Stepă

Coleria lobată

Stepă

Linte panonică

Stepă

Muscăriţă

Stepă

Dediţel montan

Stepă

Şarlai

Stepă

Guşa nipreană

Stepă

Guşa porumbarului nutantă Pănuşiţă Negara neagră Negara frumoasa Negară Negara ucrainenă

+ IV

Rt VIII

Stepă Stepă

Stepă

Stepă Stepă

+ + +

Tatăneasa

Stepă

Trinie multicaulă

Stepă

În cadrul zonei Orheiul Vechi, vegetaţia zonală este constituită din păduri mezofile - cuprinse în asociaţiile Querco(roboris)Carpinetum (Soo et Pocs 1957) şi Querco(roboris)-Fraxinetum (excelsior) (Гейдеман и.др., 1964); pajiştile cu ierburi xerofile prezente prin associaţiile primare – Stipetum capillati (Soo 1942) şi Stipetum pulcherrimae (Soo 1942); precum şi pajişti de stepe secundare ass. Bothriochloetum ischaemi (Krist 1937; Pop 1977). Vegetaţia azonală din spaţiul Orheiului Vechi se prezintă cu pajişti mezo-herofile din ass. Agrostetum stoloniferae Soo (1933; 42

1971), precum şi a celor cu habitat mlăştinos - ass. Phragmitetum communisae (Gams 1927; Schmale 1939). Pădurile de stâncării, bine prezente pe malurile calcaroase şi priporoase ale râului Răut constituie fitocenose din ass. CornosoCerasietum mahalebaea n.n., precum şi Genisto tetragonae – Seselietum peucedanifolii n.n cu facies Pulsatillosum sp. n.n. (Pânzaru, 2006). Peisajul Cultural Orheiul Vechi se află la hotarul estic al districtului geobotanic de păduri mezofile situat pe Podişul Codrilor. Aceste păduri de origine Central Europeană sunt constituite din stejărete, situate la cele mai joase altitudini în relief - până la 200 m, gorunete (altitudini medii – 200-300m) şi fagete (300-430 m). Aceste păduri zonale sunt puternic influenţate de vegetaţia pajiştilor xerofile a districtului geobotanic – pajişti de stepe asiatice, care face hotar în valea fluviului Nistru. Tabelul 8. Lista speciilor de plante rare din sectorul de stâncării din zona Orheiului Vechi Nr

Specii de plante

Alyssum gmelinii Jord Anchusa gmelinii 2 Ledel. Aspleanium 3 trichomanes L. Asplenium ruta4 muraria L. Aurinia saxatilus 5 (L.)Desv. 6 Carex alba Cotoneaster 7 melanocarpus Fisch. Ex Blytt. Cystopteris 8 fragalis (L.) Bernh. Endopyrenium 9 hepaticum L. Genista tetragona 10 Bess., Helichryssum 11 arenarium (L.) Moench 12 Hesperis tristis L. 1

Ecosisteme

Categoria

Moldova

Albiţă

Stâncării

Miruţă Gmelin

Stâncării

Acul pământului

Stâncării

Spinarea lupului

Stâncării

Aurinia

Stâncării

Rogoz alb

Stâncării

Bârcoace neagră

Stâncării

Feriga de stâncă

Stâncării

Endopyrenium hepatic

Stâncării

Drobişor

Stâncării

Imortelă

Stâncării

Nopticoasă

Stâncării

Cartea/Lista Roşie Euro- RomâUcrpa nia aina

R Rt

Paronychia 13 cephalotes Paronihie (Bieb.)Bess. Schivereckia 14 podolica (Bess. Şeverechie Andry. Ex. DC. Sempervivum 15 Urechelniţa ruthenicum Schn.

Stâncării

În partea de nord-est a Peisajului Orheiul Vechi, pe cursul de mijloc al Văii Morova este amplasată Pădurea Ţigăncii cu suprafaţa de 505,24 ha. Spre nord-est se află Pădurea Rotunda cu o suprafaţă de 166,47 ha şi Pădurea Împuţita cu suprafaţa de 224,12 ha, iar în partea de sud-vest a Peisajului este amplasată Pădurea Bacota cu o suprafaţă de 209,75 ha. În partea de nord-vest a Complexului Orheiul Vechi, este amplasată rezervaţia peisagistică Trebujeni cu o suprafaţă totală de 450,4 ha, aflată în gestiunea Gospodăriei Silvice de Stat Orhei. Rezervaţia peisagistică este alcătuită din două componente: trupul de pădure Trebujeni, aflat pe promontoriul Mihăilaşa cu o suprafaţă de 243,1 ha, care ţine de Ocolul Silvic de Stat Ivancea (parcelele nr. 31, 32, 34, 35 şi 37) şi trupul de pădure JelobocFurceni, din defileul Selitra cu o suprafaţă de 207,3 ha, care face parte din Ocolul silvic de Stat Susleni (parcelele nr. 51, 52). În gestiunea Primăriei comunei Trebujeni se află 64 ha pădure de la poalele promontoriului Mihăilaşa. Flora din trupul de pădure Trebujeni de pe promontoriul Mihăilaşa este destul de diversă, fiind alcătuită din specii de plante din geoelementul silvic mezofit Central European – 107,2 ha, păduri mai uscate (termofile) cu suprafaţa de 68,6 ha, păduri cu vegetaţie de stâncării – 23,8 ha şi păduri de salcâm – 33 ha. Se mai întâlneşte vegetaţia de pajişti xerofile cu suprafaţa de 10,5 ha de stepă. Pe teritoriul braniştii Trebujeni cresc 25 specii de arbori, 12 specii de arbuşti, o specie de liane şi 31 de specii de plante rare. Aici se întâlnesc următoarele asociaţii vegetale: Pădure subaridă de stejar. Arboretul este format dintrun etaj constituit din stejar obişnuit (Quercus robur L.), uneori în amestec cu frasin (Fraxinus excelsior L.), cireş (Cerasus avium L.) 44

şi ulm (Ulmus glabra Huds.). Stratul arbustiv are o componenţă floristică variată; speciile cele mai frecvente sunt: scumpia (Cotinus coggygria), dârmozul (Viburnum lantana L.) şi porumbarul (Prunus spinosa L). Pătura ierboasă include numeroase specii xerofite: rogoz (Carex brevicollis), sparanghel (Asparagus tenuifolius Lam.), stânjenel (Iris variegata L.), rocoţel (Stellaria holosteia L.), mărgică (Melica uniflora) etc. Pădure de stejar pe stâncărie. Arboretul este etajat. În etajul I predomină stejarul (Quercus robur L.), însoţit pe alocuri de gorun (Quercus petraea Liebl.). Printre esenţele mixte se întîlneşte cireşul (Cerasus avium L.), carpenul (Carpinus betulus L), frasinul (Fraxinus excelsior L.) etc. Etajul II este reprezentat prin arbori solitari de jugastru (Acer campestre L.) şi păr (Pyrus pyraster). Etajul III sau arbustiv este alcătuit din scumpie (Cotinus coggygria), dîrmoz (Viburnum lantana L.), dracilă (Berberis vulgaris L.) şi corn (Cornus mas L.). Etajul IV sau pătura ierboasă este reprezentată de rocoţel (Stellaria holostea L.), mărgică (Melica uniflora), toporaş (Viola odorata L.), rogoz de dumbravă (Carex brevicollis), firuţă (Poa nemoralis) şi lăcrimioară (Convallaria majalis L.). Pădure subaridă de gorun pe stâncărie. Tip de pădure în care edificator al fitocenozelor este gorunul (Quercus petraea Liebl.). Rolul de specii însoţitoare îi revine arţarului tătăresc, frasinului, teiului, ulmului şi părului de pădure. Subarboretul, reprezentat neuniform, este format din scumpie, corn, păducel, dârmoz, sânger, lemn moale şi lemn râios. Pătura ierboasă este reprezentată de fragi (Fragaria campestris), crânceş (Geum urbanum), sparanghel (Asparagus tenuifolius Lam.), coada şoaricelui (Achillea sp.) şi firuţă (Poa nemoralis). Pădure reavănă de stejar cu arţar şi carpen. În arboret predomină stejarul obişnuit, carpenul, însoţit adesea de teiul roşu. Etajul II, slab diferenţiat, e format din exemplare solitare de jugastru, foarte rar păr pădureţ şi măr pădureţ. Etajul III, bine dezvoltat, e alcătuit din corn, sânger, alun şi salbă moale. Etajul IV sau stratul ierbos e constituit din grîuşor (Ficaria verna Huds.), toporaş mirositor (Viola odorata L.), urzică moartă 45

(Lamium purpureum), piciorul caprei (Aegopodium podagraria L.) şi popivnic (Asarum europaeum L.). Pădurea artificială de pin ocupă o suprafaţă mică. Etajul I este format din pin (Pinus sylvestris). Etajul II lipseşte, însă ici-colo creşte arţarul tătăresc (Acer tataricum L.). Stratul ierbos acoperă 20-40% din pădure şi include următoarele specii: antonica (Chaerophyllum tenulan), păpălăul (Physalis akkekengi), salvia (Salvia verticilata) şi jugărelul (Teucrium chamaedrys). Din cele 31 specii de plante rare înregistrate în braniştea Trebujeni, 29 sunt luate sub protecţia statului; 4 specii - Paronychia cephalotes (Bieb.) Bess., Schiverekia podolica (Bess) Andrz., Fritillaria meleagroides Patrin ex Schult, Sorbus domestica L. sunt incluse în Cartea Roşie a Republicii Moldova, iar două specii - Lilium martagon L. şi Schiverekia podolica (Bess.) Andrz. - se află în Lista Roşie a Europei. 1.11. Specificul faunistic Fauna reprezintă un alt element prin care se profilează originalitatea şi unicitatea Peisajului Cultural Orheiul Vechi. Diversitatea geomorfologică, hidrologică şi a vegetaţiei zonei Orheiului Vechi a determinat dezvoltarea în spaţiul respectiv a unei faune destul de variate, care acoperă practic toate nişele ecologice. În cadrul complexului istorico-natural sunt înregistrate 144 specii faunistice vertebrate, inclusiv 18 specii de mamifere, 91 specii de păsări, 9 specii de reptile, 2 specii de amfibii, 6 specii de ihtiofaună, precum şi un număr important de insecte şi moluşte, toate acestea fiind concentrat în 7 ecosisteme: pădure, pajişti de stepă, lunci, stâncării, râu, agrocenoze şi localităţi rurale. Nişa ecologică forestieră este populată de 79 specii de vertebrate, inclusiv: 11 specii de mamifere, dintre care sunt 3 specii rare (Jderul de pădure-Martes Martes, Pisica sălbaticăFelis silvestris, Noptar bechstein- Myotis bechsteini); 59 specii de păsări, dintre care 4 sunt specii periclitate (Acvila pitică- Hieraaetus pennatus, Acvila ţipătoare mică-Aquila pomarina, Buhna mare46

Bubo Bubo, Erete alb-Circus macrourus), 4 specii sunt vulnerabile (Ciocănitoarea verde-Piscus viridis, Erete vânăt-Circus cyaneus, Vânturel mic-Falco naumanni, Viespar-Pernis apivorus), 3 specii sunt rare (Ciuful pitic-Otus scops, Porumbelul de scorburăColumba oenas, Vânturel de seară–Falco vespertinus); 5 specii de reptile, inclusiv 2 specii vulnerabile (Şarpele liu Esculap-Elaphe longissima Laurenti, Şarpele cu abdomenul galben-Coluber jugularis), 1 specie rară (Vipera comună -Vipera berus) şi 2 specii de amfibii (broasca râioasă verde şi brotăcel). Nişa ecologică de stâncărie este populată de 36 specii de vertebrate, inclusiv: 9 specii de mamifere, dintre care 6 sunt specii rare (Noptar natteri-Myotis nattereri, Noptar bechştein-Myotis bechsteini, Noptar cu mustăţi-Myotis mystacinus, Noptar cu urechi ascuţite-Myotis blythii, Noptar de apă-Myotis daubentoni, Noptar de iaz-Myotis dasycneme); 23 specii de păsări, dintre care 3 sunt specii pereclitate (Acvilă pitică - Hieraaetus pennatus, Acvilă ţipătoare mică–Aquila pomarina, Erete alb–Circus macrourus, Hoitar – Neophron pervnopterus), 3 sunt specii vulnerabile (Erete vânăt – Circus cyaneus, Mierla de piatră-Monticola saxatilis, Vânturel mic – Falco naumanni), 1 specie rară (Vânturel de seară – Falco vespertinus) şi 4 specii de reptile, inclusiv 2 specii vulnerabile (Şarpele liu Esculap-Elaphe longissima Laurenti, Şarpele cu abdomenul galben-Coluber jugularis). Nişa ecologică de stepă este populată de 12 specii de vertebrate, inclusiv: 4 specii de mamifere, dintre care se evidenţiază multiplele colonii de popândău cu pete; 4 specii de păsări şi 4 specie de reptile, dintre care o specie vulnerabilă (Şarpele cu abdomenul galben-Coluber jugularis şi o specoie rară (Vipera comună-Vipera berus). Nişa ecologică de luncă este populată de 13 specii de vertebrate, inclusiv 2 specii de mamifere, 8 specii de păsări, dintre care una vulnerabilă (Mierla de piatră-Monticola saxatilis); 3 specii de reptile, dintre care o specie rară (Vipera comună-Vipera berus) şi 1 specie de amfibii. Nişa ecologică agrară este populată de 29 specii de vertebrate, inclusiv 2 specii de mamifere; 25 specii de păsări, dintre 47

care o specie vulnerabilă (Ciuf de câmpie-Asio flammeus); 1 specie de reptile şi 1 specie amfibii. Nişa ecologică acvatică adăposteşte 22 specii de vertebrate, inclusiv 1 specie de mamifere rare (Noptar de apăMyotis daubentoni); 13 specii de apă; 1 specie de reptile şi 6 specii de ihteofaună, dintre care o specie vulnerabilă (Ocheana mare-Rutilus frisii Nordmann), moluşte, raci. Un element specific al nişei ecologice acvatice îl reprezintă păsările domestice (gâşte şi raţe) din satele Trebujeni, Butuceni şi Morovaia, care sunt omniprezente în apa Răutului. Nişa ecologică antropică este populată de 15 specii de vertebrate, inclusiv de 5 specii de mamifere, dintre care 2 sunt specii rare (Noptar de apă-Myotis daubentoni, Noptar de iaz-Myotis dasycneme); 7 specii de păsări; 1 specie de reptile şi 1 specie de amfibii. Fauna din zona Orheiului Vechi cuprinde mai multe specii rare, ocrotite prin legea de stat a Republicii Moldova, unele dintre acestea fiind înscrise în Cartea Roşie a Moldovei, a ţărilor vecine (România, Ucraina), în Lista Roşie a Europei (IUCN), a lumii (World Red List) etc. Printre animalele vertebrate din teritoriul dat deosebim: 5 specii periclitate, 10 specii vulnerabile şi 10 specii rare (Tab. 9), iar printre insecte deosebim 8 specii periclitate, 17 specii vulnerabile. Tabelul 9. Date statistice privind speciile de animale rare din zona Orheiului Vechi Nr.

Clasa

1. 2. 3. 4. 5.

MAMIFERE PĂSĂRI REPTILE IHTIOPHAUNA INSECTE Total

I Ex

II E 5

8 13

III V 1 6 2 1 17 27

IV R 6 3 1 10

Categorii V VI I O 4

1 1

VII K 3

VIII Rt 6 6

2 3

Total 13 29 4 1 25 72

În Cartea Roşie a Moldovei figurează 20 de specii de vertebrate şi 27 specii de insecte din zona Orheiului Vechi, iar în Lista Roşie a Europei 3 specii (Tab. 10). O specie de şerpi cunoscuţi în regiunea Orheiului Vechi (Elaphe longissima) 48

figurează în cartea Roşie Mondială. Patru specii de şerpi din regiunea Orheiului Vechi sunt incluse în Lista Convenţiei de la Berna ca specii periclitate în Europa. Tabelul 10. Date statistice privind speciile de animale rare din zona Orheiului Vechi înscrise în Cartea/Lista Roşie Nr.

Cartea Roşie a Moldovei

Lista Roşie a Europei

MAMIFERE

Clasa

PĂSĂRI

REPTILE

IHTEOPHAUNA

INSECTE

Total

În Lista Mondială a Păsărilor (Bird Live International) Crex crex L., Falco vespertinus L. şi Circus macrourus sunt incluse ca specii periclitate (Near-threatened), iar Falco naumanni Fleisch ca specie vulnerabilă (http://www.bsc-eoc. org/avibase/) (Tab. 11, 12). Speciile Falco naumani şi Circus macrourus sunt incluse în lista speciilor de protejare globală - IUCN 2004, iar speciile Spermophilus suslicus Guldenstaedt, Falco naumanni Fleisch. şi Crex crex L. figurează în Cartea Roşie a Europei. Dintre speciile faunistice din zona Orheiului Vechi, în lista cu statut de protejare nesatisfăcătoare în Europa (European Threatened Status - ETS 2004) sunt incluse 13 specii de păsări, dintre care Milvus migram are statut „VU” (vulnerable), Ciconia nigra şi Hieraetuspenatus statut „R” (rare), Circus macrourus - ”EN” (endangered), Aquila pomarina - „D” (declining), iar restul speciilor au statut – „H” (depleted). Din mamifere liliacul Miotis bechsteini cu statut „VU” şi Felis silvestris cu statut „EN” sunt incluse în „World Red List 2000” ca specii cu protecţie deosebită. Din reptile în acelaşi registru sunt incluse Coluber jugularis şi Coronella austriaca cu statut ”EN”, iar din amfibii Hila arborea şi Bombina bomhina cu statut „LR”. 49

Tabelul 11. Specii de animale rare din zona Orheiului Vechi incluse în Cartea/Lista Roşie a Moldovei, Europei, României şi Ucrainei. Faună Ordine/Specii

Nr. I 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11.

14. 15. 16. 17. 18. 19. 20. 21. 22. 23. 24.

Categoria

Mamifere Erinaceus europaeus L.

Ariciul

Pădure, Sat

Felis silvestris Schreber

Pisica sălbatică

Pădure

Martes foina erxleben

Jderul de piatră

VIII

III

Stâncării

VIII

Jderul de pădure

Pădure, stâncării

Meles meles L.

Bursucul

Pădure

VIII

Myotis blythii Tomes

Noptar cu urechi ascuţite

Martes martes L.

Stâncării Stâncării, localităţi Pădure, Stâncării Pădure, Stâncării, Localităţi

Myotis dasycneme Boie

Noptar de iaz

Myotis bechsteini Kuhl

Noptar Bechştein

Myotis daubentoni Kuhl.

Noptar de apă

Myotis nattereri Kuhl

Noptar natteri

Stâncării

VIII

Sciurus vulgaris L.

Veveriţa

Pădure

VIII

Popândăul cu pete

Stepă

VIII

12. Spermophilus suslicus citellus L. Guldenstaedt 13.

Ecosisteme

Talpa europaea L.

Cârtiţa

Vulpes vulpes L.

Vulpea

Păsări

Pădure, stepă, Luncă, agrocenoze Pădure, Stâncării

Cartea/Lista Roşie MolEurodova pa

Accipiter gentilis L.

Uliu porumbar

Pădure

Accipiter nisus L.

Uliu păsărar

Pădure

Alcedo atthis L.

Pescăruşul albastru Stâncării

Aquila pomarina Brehm.

Acvilă ţipătoare mică

Pădure, Stâncării

Asio flammeus Pont.

Ciuf de câmpie*

Stepă

III

Asio otus L.

Ciuful de pădure

Pădure

VII

Athene noctua Scop.

Cucuveaua

Agrocenoze

VIII

Bubo bubo L.

Buhna Mare

Pădure

Buteo buteo L.

Şorecar comun

Pădure

VIII

Erete vânăt

Pădure, stâncării

III

Circus cyaneus L.

Faună Ordine/Specii

Nr. I 25. 26. 27. 28. 29. 30. 31. 32. 33. 34. 35. 36. 37. 38. 39. 40.

Mamifere

42.

46.

Cartea/Lista Roşie MolEurodova pa

Pădure

Porumbelul gulerat Agrocenoze

VIII

Cristelul

Luncă

VII

Falco naumanni Fleisch.

Vânturel mic

Pădure, Stâncării

III

Falco subbuteo L.

Şoimul rândunelelor Stepă

VII

VIII

Erete alb

Columba oenas L.

Porumbelul de scorbură

Columba palumbus L. Crex crex L.

Falco tinnunculus L

Vânturel roşu

Falco vespertinus L.

Vânturel de seară

Hieraaetus pennatus Gm. Acvilă pitică

Stâncării, Agrocenoze Pădure, stâncării Pădure, stâncării

Pădure, luncă

Monticola saxatilis L.

Mierla de piatră

Stâncării

III

Neophron pervnopterus L. Hoitar

Stâncării

Otus scops L.

Ciuful pitic

Pădure

Pernis apivorus L.

Viespar

Pădure

III

Phasianus colchicus L.

Fazanul

Pădure

VIII

Piscus viridis L.

Ciocănitoare verde* Pădure

III

Pădure, stâncării, stepă

III

Pădure

III

VIII

Şarpele cu abdomenul galben

Coronella austriaca Laur Şarpele de alun*

Ihteofauna

Pădure, Şarpele liu Esculap stâncării Pădure, stepă, Vipera comună luncă

Rutilus frisii Nordmann

Ocheana mare

Râu

Upupa epops L.

Pupăza

Stâncării

Gaie neagră

Coluber jugularis L.

Milvus migrans Bodd.

43. Elaphe longissima Laurenti 44. Vipera berus L. 45.

Categoria

Pădure, stâncării

Circus macrourus Gm.

Reptile 41.

Ecosisteme

Tabelul 12. Specii de insecte rare din zona Orheiului Vechi incluse în Cartea/Lista Roşie a Moldovei şi Europei. Insecte Ordine/Specii

Nr I 1. II 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. III 13. 14. 15. 16. 17. IV 18. V 19.

Categoria

Călugăriţa

Pădure

III

Calosomă mirositoare

Pădure

Cerambys cerdo (L.,)

Croitorul Stejarului

Pădure

III

Carabus clathratus (L.,)

Cărăbuşă clacthratus

Pădure

III

Cerophitum elateroides (Latrelle) Cerofita

Pădure

Mantoida Mantis religiosa (L.,) Coleoptera Calosoma Sycophanta (L.,)

Elater ferruginesus (L.,)

Pocnitor roşcat

Pădure

III

Ischnoides sanguinicollis (Panzer)

Pocnitor işnoides

Pădure

III

Lucanus Cervus (L.,)

Vaca popii (rădaşcă)

Pădure

III

Morimus funereus (Mulsant)

Croitor cenuşiu

Pădure

III

Orictes nasicornis (L.)

Caraban

Pădure

III

Porthmidius austriacus (Schrank) Pocnitor portmidus

Pădure

Rosalina alpina (L.,)

Pădure

Bambus paradoxus (Dalla Toree) Bondar paradox

Pădure

Bombus argillaceus (Scopoli)

Bondar de argilă

Pădure

Megachile rotundata (Fabricius)

Albină megahilă

Pădure

III

Scolia maculata (Drrury)

Vespie gigantică

Pădure

III

Xilocopa valga (Gerstaecker)

Albină valgă

Pădure

III

Muscă gigantică

Pădure

Fluture agia

Pădure

III

Arctidă hera

Pădure

III

Porumbac dolbina

Pădure

VII

Croitor alpin Hyminoptera

Diptera Satanas gigans (Eversmann) Lepidoptera Aglia tau (L.,)

20. Callimorfpha quadripunctaria (Poda) 21. Dolbina elegans (Bang-Nass)

Cartea/Lista Roşie MolIUCN dova

Ecosisteme

Insecte Ordine/Specii

Nr 22. 23. 24.

Categoria

Cartea/Lista Roşie MolIUCN dova

Eudia pavonia (L.,)

Ochi de păun mic

Pădure

III

Iphiclides podalirius (L.,)

Podalir

Pădure

III

Manduca atropos (L.,)

Porumbac „cap mort”

Pădure

VII

Porumbacul stejaului

Pădure

III

Mahaon

Pădure

Ochi de păun mare

Pădure

III

25. Marumba quercus (Denis et. Schiff.) 26. Papilo machaon (L.,) 27.

Ecosisteme

Saturnia pyri (Denis et. Schiff.)

1.12. Caracteristici arheologice O componentă fundamentală a Peisajului Cultural Orheiul Vechi o reprezintă latura arheologică, care imprimă obiectivului dat o suflare istorică multimilenară în partea centrală a Peisajului, fapt care îl face unic pe plan mondial. În cadrul Peisajului Cultural Orheiul Vechi sunt atestate numeroase vestigii arheologice care denotă prezenţa omului în acest spaţiu începând cu perioada paleoliticului; perpetuarea istoricoculturală din eneolitic până la etapa actuală; interferenţa civilizaţiilor preistorice, antice şi medievale; dialogul istorico-cultural estvest şi nord-sud; integrarea omului în cadrul mediului ambiant şi valorificarea lui în scopuri social-economice şi culturale. Vestigiile arheologice păstrate la suprafaţa solului (valuri de pământ, şanţuri adiacente, construcţii arhitecturale din piatră) sunt integrate organic în mediul natural din zona Orheiului Vechi formând un peisaj cultural veritabil. În limitele zonei Peisajului Cultural Orheiul Vechi către anul 2007 sunt documentate 20 situri arheologice, două dintre care reprezintă complexe arheologice pluristratigrafice de proporţii mari (Orheiul Vechi (Fig. 28, 1) şi Butuceni (Fig. 29, 2)), alte 13 situri pluristratigrafice (Trebujeni-Potârca (Fig. 29, 15), Trebujeni-Scoc (Fig. 29, 14), Trebujeni-Gura Ivancei (Fig. 29, 16), Trebujeni-Selitra (Fig. 29, 13), Trebujeni-Selitra I (Fig. 29, 10), Trebujeni-Selitra II (Fig. 29, 11), Trebujeni-Selitra III (Fig. 29, 12), Trebujeni-Fântâna 53

Joiei (Fig. 29, 9), Trebujeni-Piscul Ciobanului (Fig. 29, 8), TrebujeniValea Ţigăncii (Fig. 29, 7), Trebujeni-Sat (Fig. 29, 5), BrăneştiCariere (Fig. 29, 21), Maşcăuţi-Poiana Ciucului (Fig. 29, 3)) sunt de proporţii mai reduse, iar 5 situri cuprind doar câte un orizont cultural (Furceni-Cot (Fig. 29, 17), Furceni-Ivancea (Fig. 29, 19), Maşcăuţi-Dealul cel Mare (Fig. 29, 4), Trebujeni-Lutărie (Fig. 29, 6) şi Morovaia (Fig. 29, 25)). În preajma Peisajului Cultural Orheiul Vechi sunt identificate încă 6 situri arheologice, inclusiv 3 în zona tampon (Furceni (Fig. 29, 18), Brăneşti-Valea Budăi (Fig. 29, 20), Maşcăuţi I (Fig. 29, 26)) şi alte 3 în preajma acestei zone (Furceni-Drumul Brăneşti (Fig. 29, 22), Brăneşti-Biserica (Fig. 29, 23), Brăneşti-Ivancea (Fig. 29, 24)). Din punct de vedre stratigrafic printre siturile aflate în zona Peisajului Cultural se deosebesc situri arheologice cu 1 orizont cultural (5 situri); cu 2 orizonturi (2 situri); cu 3 orizonturi (5 situri); cu 4 orizonturi (1 sit); cu 5 orizonturi (1 sit); cu 6 orizonturi (1 sit); cu 7 orizonturi (3 situri); cu 8 orizonturi (1 sit) şi cu 14 orizonturi culturale (1 sit). Situl arheologic Orheiul Vechi cuprinde practic toate orizonturile cultural-cronologice de bază cunoscute pe teritoriul Republicii Moldova, de la paleolitic până la epoca modernă. În cadrul acestui sit, dat fiind proporţiile mari, la anumite etape concomitent au funcţionat câte două aşezări separate (secolele XII-X î. Hr.; secolele IV-III î. Hr., secolele V-VII, VIII-IX, X-XI). În cadrul celor 20 de situri din carul Peisajului Cultural sunt identificate 77 aşezări nefortificate care se încadrează în diverse perioade, de la paleolitic până în epoca modernă, 14 cetăţi (12 – geto-dace şi 2 – medievale), 2 oraşe din perioada medievală şi 7 necropole (1 – din epoca fierului timpuriu şi 6 din perioada medievală). În acelaşi timp, în cadrul a 6 situri din zona tampon a Rezervaţiei şi din preajma acesteia sunt identificate încă 30 de aşezări nefortificate din diverse epoci istorice.

Figura 29. Harta siturilor arheologice din cadrul Rezervaţieie Orheiul Vechi

Din punct de vedere cronologic siturile arheologice descoperite în zona Rezervaţiei Orheiul Vechi se prezintă după cum urmează: I. Paleolitic 1. Paleoliticul superior, 30-20 mii ani î. Hr. – 3 staţiuni; II. Eneolitic 2. Cultura Cucuteni-Tripolie, mileniile IV-III î. Hr. - 3 aşezări; III. Epoca bronzului 3. Epoca bronzului târziu, secolele XIV-XIII î. Hr. (?) – 1 aşezare; 55

IV. Epoca fierului timpuriu: 4. Cultura Chişinău-Corlăteni, secolele XII-X î. Hr. - 3 aşezări; 5. Cultura Saharna-Solonceni, secolele IX-VIII î. Hr. - 2 aşezări; 6. Cultura getică, secolele VII-V î. Hr. - 2 aşezări; 7. Cultura geto-dacică, secolele IV-III î. Hr. - 8 cetăţi şi 10 aşezări; 8. Cultura Poieneşti-Lucaşeuca, secolele II-I î. Hr. - 5 aşezări, inclusiv 1 cetate şi 1 necropolă; IV. Perioada antică târzie: 9. Cultura Sântana de Mureş-Cerneahov, secolele III-IV - 8 aşezări; V. Evul mediu timpuriu: 10. Cultura medievală timpurie, secolele V-VII - 7 aşezări; 11. Cultura medievală timpurie, secolele VIII-IX - 6 aşezări; 12. Cultura medievală timpurie, secolele X-XI - 9 aşezări, inclusiv 1 cetate şi 1 necropolă; 13. Cultura medievală, secolele XII-XIV - 3 aşezări; VI. Evul mediu târziu 14. Cultura Hoardei de Aur, secolul al XIV-lea - oraşul Şehr alCedid, citadelă, 2 necropole şi 5 aşezări rurale; 15. Cultura moldovenească, sfârşitul secolului al XIV-lea – secolul XVI - oraşul Orheiul Vechi, citadelă, 3 necropole şi 7 aşezări rurale; VII. Perioada modernă 16. Cultura moldovenească, secolele XVII-XVIII - 7 aşezări. Un loc aparte în cadrul Rezervaţiei Orheiul Vechi îl ocupă categoria de vestigii arheologice aflată la suprafaţa solului, sesizabile pentru ochiul liber, care sunt clasificate în 4 categorii de bază: • Vestigii ale unor fortificaţii din pământ (13 valuri cu şanţuri adiacente) din epoca fierului timpuriu, mileniul I î. Hr., cultura traco-geto-dacică – Butuceni, Maşcăuţi-Poiana Ciucului, MaşcăuţiDealul cel Mare; Furceni-Cot, Trebujeni-Selitra, Trebujeni-Potârca, Trebujeni-Piscul Ciobanului şi perioada medievală – secolele XVXVI, cultura moldovenească (oraşul medieval “Orheiul Vechi”); • Vestigii ale unor fortificaţii din lemn (1 cetăţuie de tip palisadă) din secolele VI-II î. Hr., cultura geto-dacică (Butuceni); 56

• Vestigii ale unor fortificaţii din piatră (1 citadelă) din secolele XIV-XVI (oraşul Hoardei de Aur “Şehr al-Cedid” şi oraşul moldovenesc “Orheiul Vechi”); • Vestigii ale edificiilor publice din piatră – Moschee, Caravan Serai, Baie de tip oriental din secolul XIV (oraşul Hoardei de Aur “Şehr al-Cedid”), Biserică creştină şi Locuinţa din citadelă din secolul XV (oraşul moldovenesc “Orheiul Vechi”). Caraceristica siturilor arheologice: 1. Complexul arheologic Orheiul Vechi (Fig. 3) Reprezintă un sistem de monumente istorice şi arii naturale amplasate pe promontoriul Peştera din defileul râului Răut, format între satele Trebujeni şi Butuceni pe o suprafaţă compactă cu dimensiunile de circa 2000x700 m. Este un sit arheologic pluristratigarfic, care conţine urme de locuire umană din toate epocile istorice cunoscute pe teritoriul Republicii Moldova, de la epoca de piatră până la cea modernă. Situl respectiv reprezintă o fortificaţie naturală veritabilă, care a fost adaptată şi amenajată de către om la diferite etape istorice. Din trei părţi (nord, est şi sud) teritoriul dat (promontoriul Peştera) este protejat de apa Răutului şi malurile abrupte din calcar sarmaţian înalte de până la 100-120 m, iar „intrarea” aflată dinspre vest a fost barată de două fortificaţii din pământ (valuri cu şanţuri adiacente). În cadrul sitului se detaşează următoarea stratigrafie arheologică: două staţiuni din paleoliticul târziu, mileniile XX-XII î. Hr. (o staţiune se află la marginea de nord-vest a promontoriului, iar ce-a de a doua în partea lui centrală); o aşezare din eneolitic, de tip Precucuteni-Tripolje, din mileniul IV î. Hr. (este amplasată în partea de nord-est a promontoriului); două aşezări tracice timpurii de tipul Chişinău-Corlăteni, din secolele XII-X î.Hr. (o aşezare este amplasată la capătul de nord-est al promontoriului, iar ce-a dea doua la capătul de vest); urme sporadice ale unei aşezări de tipul Saharna-Solonceni, din secolele IX-VIII î. Hr. (în partea centrală a promontoriului); două aşezări geto-dace, din secolele IV-III î. 57

Hr. (o aşezare se află la capătul de nord-est al promontoriului, iar alta la capătul de vest); o aşezare şi o necropolă de tipul PoieneştiLucaşeuca, din secolele II-I î. Hr. (este amplasată în partea de vest a promontoriului); urme sporadice ale unei aşezări antice târzii de tipul Sântana de Mureş-Cerneahahov, din secolele III-IV (în partea centrală a promontoriului); două aşezări medievale timpuri din secolele V-VII, VIII-IX, X-XI, XII-XIII (la capătul de vest al promontoriului şi respectiv la capătul de est); oraşul medieval de tip oriental al Hoardei de Aur, denumit Şehr al-Cedid (Oraşul Nou) din anii 30-60 ai secolului XIV (ocupă toată suprafaţa promontoriului) (Fig. 32); oraşul medieval moldovenesc Orhei de la sfârşitul secolului XIV-mijlocul secolului XVI (ocupă toată suprafaţa promontoriului) (Fig. 34) şi o localitate rurală derivată din oraşul dispărut: târgul/satul Peştera, din a doua jumătate a secolului XVI – secolul XVII (în partea centrală a promontoriului, inclusiv în preajma citadelei de piatră). Vestigiile arheologice sunt depozitate în pământ la o adâncime de 2,0-4,0 m. În acelaşi timp, în cadrul sitului există un şir de obiective arheologice care au păstrat urme la suprafaţa solului, acestea constituind un peisaj cultural veritabil, care poate fi privit cu ochiul liber. Obiectivele arheologice vizibile la suprafaţa solului sunt reprezentate de construcţii monumentale din pământ - Valurile din apărare nr. 1 şi nr. 2 din secolele XV-XVI, Valul de hotar nr. 3 in secolul XVII şi fundaţiile unor construcţii monumentale din piatră Citadela din secolele XIV-XVI (Fig. 30, 31), „Palatul Pârcălabului” din secolele XIV-XVI, complexele: Caravan-Serai şi Moscheea şi Baia din secolul XIV (Fig. 33), Biserica din secolele XV-XVI şi Locuinţa din secolul XV (Fig. 35). Perioada existenţei oraşului medieval de la Orheiul Vechi este documentată prin multiple vestigii arheologice de tip oriental şi moldovenesc descoperite în timpul săpăturilor metodice de teren, care denotă pentru secolele XIV-XVI o evidentă interfenţă de culturi şi civilizaţii, un dialog cultural dintre Orient şi Occident. 58

Figura 30. Citadela medievalÄ&#x192; de la Orheiul Vechi, secolele XIV-XVI

Figura 31. Citadela medievalÄ&#x192; Orheiul Vechi, secolele XIV-XVI, latura de Nord

Figura 32. Ceramică orientală de la Orheiul Vechi, secolul XIV

Figura 33. Baia orientală de la Orheiul Vechi, secolul XIV

Figura 34. Ceramică moldovenească de la Orheiul Vechi, secolul XV

Figura 35. Citadela medievală, locuinţă din secolul XV

2. Complexul arheologic Butuceni (Fig. 4, 5, 36) Este amplasat pe suprafaţa promontoriului Butuceni, având dimensiunile de circa 3000x300/15 m. Este un sit arheologic pluristratigrafic, care conţine urme de locuire umană din epoca fierului timpuriu, perioada medievală şi modernă. Reprezintă o fortificaţie naturală, adaptată şi amenajată de către om la diferite etape istorice. Din trei părţi (nord, vest şi sud) teritoriul dat (promontoriul Butuceni) este protejat de apa Răutului şi malurile abrupte din calcar sarmaţian înalte de până la 100-120 m, iar „intrarea” în spaţiul respectiv, aflată dinspre est este barată de către un imens val de pământ.

Figura 36. Ceramică geto-dacică din cetatea Butuceni, secolelel IV-III î. Hr.

Pe suprafaţa promontoriului Butuceni atestăm urmele unui centru fortificat al culturii traco-geto-dace, în cadrul căruia sunt prezente cinci valuri de pământ şi urmele unei citadele, care se referă la patru etape istorice de bază: secolele IX-VIII î. Hr. - aşezare tracică de tip Cozia-Saharna-Solonceni; secolele VII-V î. Hr. - aşezare traco62

getică; secolul IV-prima jumătate a secolului III î. Hr. - citadela getodacică; a doua jumătate a secolului III-prima jumătatea secolului II î. Hr. - aşezare geto-dacică. În cadrul aceluiaşi sit, în partea de vest-sud-vest a promontoriului, pe teritoriul actualului sat Butuceni, sunt documentate urmele unei aşezări geto-dace din secolele VI-II î. Hr., precum şi a unei aşezării medievale din secolele XIV-XVII. Vestigiile arheologice din cadrul sitului sunt îngropate în pământ la o adâncime de 0,2-3,0 m. În cadrul sitului există şase obiective arheologice geto-dace, care, până în prezent păstrează urme vizibile la suprafaţa solului, acestea fiind: cinci valuri de pământ şi traseul palisadei de lemn. 3. Situl Maşcăuţi-Poiana Ciucului (Fig. 42) Este amplasat în preajma satului Butuceni, pe dreapta râului Răut, pe moşia satului Maşcăuţi, raionul Criuleni, în locul denumit de localnici Poiana Ciucului, amplasat de asupra complexului rupestru „Schitul pârcălabului Albu-Maşcăuţi”. Reprezintă un sit pluristratigrafic, alcătuit din şase orizonturi cultural-cronologice: secolele IV-III î. Hr. - aşezare geto-dacică cu cetăţuie din pământ; secolele II-I î. Hr. – aşezare de tipul Poieneşti-Lucaşeuca; secolele III-IV – aşezare de tipul Sântana de Mureş-Cerneahov; secolele VIII-XI – aşezare şi, posibil, cetăţuie; secolele XII-XIV şi secolele XV-XVI - aşezări medievale târzii. 4. Situl Maşcăuţi-Dealul cel Mare Este amplasat la distanţa de circa 400 m spre vest de la satul Maşcăuţi, pe terasa râului Răut numită de localnici „Dealul cel Mare”, cu altitudinea de circa 120 m. Reprezintă o cetate getodacică din perioada secolelor IV-III î. Hr. 5. Situl Trebujeni-Sat Este amplasat pe teritoriul actualului sat Trebujeni, pe terasa inferioară a râului Răut. Reprezintă urme de aşezări din perioada getică, secolele IV-III î.Hr. medievală târzie, secolele XVI-XVIII.

6. Situl Trebujeni-Lutărie Este amplasat la marginea de nord-est a satul Trebujeni, pe terasa a VII-a a râului Răut, pe locul lutăriilor vechi. Reprezintă o aşezare din perioada eneoliticului (mileniul III î. Hr.), aparţinând culturii Cucuteni-Tripolie, etapa B-II. 7. Situl Trebujeni-Valea Ţigăncii Este amplasat la distanţa de 1,7 km spre nord-est de la satul Trebujeni, pe malul de nord al defileului de la care începe ravena Râpa Morova, într-o vâlcea denumită Valea Ţigăncii. Reprezintă o aşezare pluristratigrafică, alcătuită din trei orizonturi culturale: perioada mileniul III î. Hr. – aşezare de tipul Cucuteni-Tripolie, etapa tardivă; secolele III-IV – aşezare de tipul Sântana de MureşCerneahov şi secolele VI-VII - aşezare medievală timpurie. 8. Situl Trebujeni-Piscul Ciobanului Este amplasat pe terasa abruptă din stânga Răutului, vis-à-vis de capătul de est al promontoriului Mihăilaşa, la distanţa de 1,5 km spre nord de satul Trebujeni. Reprezintă un sit pluristratigrafic, alcătuit din două orizonturi culturale: secolele IV-III î. Hr. – cetate şi aşezare adiacentă geto-dacică; secolele XV-XVI - aşezare moldovenească. 9. Situl Trebujeni-Fântâna Joiei Este amplasat la distanţa de circa 2,5 km spre nord-est de la satul Trebujeni, în locul denumit de băştinaşi Fântâna Joiei. Reprezintă un sit pluristratigrafic, alcătuit din şapte orizonturi culturale: secolele IX-VIII î. Hr. - aşezare tracică veche de tipul Saharna-Solonceni; secolele IV-III î. Hr. - aşezare geto-dacică; secolele II-I î. Hr. - aşezare de tipul Poieneşti-Lucaşeuca; secolele III-IV – aşezare de tipul Sântana de Mureş-Cerneahov; secolele XXII - aşezare medievală timpurie; secolul XIV – aşezare medievală timpurie şi secolul XVII - aşezare medievală târzie. 10. Situl Trebujeni-Selitra I Este amplasat la distanţa de circa 3,5 km spre nord de la satul Trebujeni, pe malul din stânga al defileului Selitra. Reprezintă o aşezare nefortificată, alcătuită din şase orizonturi culturale: Cultura 64

getică, secole IV-III î. Hr., Cultura Poieneşti-Lucaşeuca, secolele II-I î. Hr., Cultura Sântana de Mureş-Cerneahov, secolele III-IV, Cultura medievală timpurie din secolele VIII-IX, Cultura medievală din secolele X-XI şi Cultura moldovenească din secolele XVII-XVII. 11. Situl Trebujeni-Selitra II Este amplasat la distanţa de circa 4,2 km spre nord de la satul Trebujeni, la izvoarele pârâului din stânga defileului Selitra. Reprezintă o aşezare nefortificată alcătuită din trei orizonturi cultural-cronologice: Cultura getică, secolele IV-III î. Hr., Cultura Sântana de MureşCerneahov, secolele III-IV şi Cultura moldovenească, secolul XVI. 12. Situl Trebujeni-Selitra II Este amplasat la distanţa de circa 3,2 km spre nord de la satul Trebujeni, pe malul de est al râuleţului Selitra la confluenţa cu un pârâu de stânga. Reprezintă o aşezare nefortificată alcătuită din cinci orizonturi culturale: secolele IV-III î. Hr. – aşezare geto-dacică; secolele III-IV – aşezare Cultura Sântana de Mureş-Cerneahov; Cultura medievală timpurie din secolele VVII, Cultura medievală timpurie din secolele VIII-IX şi Cultura medievală timpurie din secole X-XI. 13. Situl Trebujeni-Selitra Este amplasat la marginea de sud-est a rezervaţiei peisagistice Jeloboc-Furceni denumit de localnici Selitra, la distanţa de 2,3 km spre nord-vest de satul Trebujeni. Reprezintă o cetate geto-dacică cu val de pământ şi un şanţ adiacent din secolele IV-III î. Hr., amplasată pe malul de est al defileului Selitra la deschiderea acestuia către râul Răut. 14. Situl Trebujeni-Scoc (Fig. 7) Este amplasat pe malul de dreapta al râului Răut, la distanţa de 1,40 km spre nord de satul Trebujeni, la poalele promontoriului Mihăilaşa, sectorul de nord-est. Este un sit pluristratigrafic, care conţine vestigii din paleoliticul superior, c. 25-26 mii ani – staţiune aurignaciană; secolele IV-III î. Hr. - aşezare geto-dacică; secolele III-IV – aşezare de tipul Sântana de Mureş-Cerneahov; secolele 65

VI-VII, VIII-IX, X-XI - aşezare medievală timpurie şi secolele XV-XVI - aşezare medievală târzie. 15. Situl Trebujeni-Potârca Este amplasat la distanţa de 1,4 km de la satul Trebujeni spre nord-vest, pe suprafaţa unui pinten din partea de nord a promontoriului Potârca. Actualmente suprafaţa sitului este acoperită de pădure. Reprezintă un loc fortificat natural, adaptat şi amenajat în modul corespunzător de către om, în partea de est, nord şi de vest fiind protejat de către malurile aproape verticale ale defileului Răut cu o înălţime de circa 120-130 m, iar în partea de sud de două valuri impresionate din pământ cu şanţuri adiacente. Cetatea datează din perioada secolelor V-II î. Hr. şi aparţine culturii geto-dace. În unele sectoare ale aşezării sporadic se întâlnesc vestigii medievale din secolele X-XII şi XV-XVI. 16. Situl Trebujeni-Gura Ivancei Este amplasat la marginea de sud-est a defileului rezervaţiei peisagistice Jelocboc-Furceni, la distanţa de 1,7 km de la satul Trebujeni spre nord-vest, pe malul din dreapta Răutului, la confluenţa cu râuleţul Ivancea, în locul cu toponimul Potârca, la talpa cetăţii Trebujeni-Potârca. Reprezintă un sit pluristratigrafic, alcătuit din vestigii culturale ale unei aşezări geto-dace din secolele IV-III î.Hr. şi ale unei aşezări medievale timpurii din secolele X-XII. 17. Situl Furceni-Cot Este amplasat la distanţa de 1,5 km spre est de satul Furceni, pe suprafaţa promontoriului Cot din dreapta râului Răut, format la confluienţa afluentului de dreapta - râul Ivancea. Reprezintă o cetate de pământ, atribuită culturii geto-dace din secolele IV-III î.Hr. 18. Situl Furceni-Ivancea Este amplasat la distanţa de circa 1,0 km spre sud-est de la satul Furceni, pe platoul din stânga al defileului râului Ivancea. Reprezintă o aşezare geto-dacică din perioada secolelor IV-III î. Hr. 66

19. Situl Brăneşti-Cariere Este amplasat spre nord-est de satul Brăneşti, pe malul din stânga al râului Ivancea, în preajma carierelor de de extragere a calcarului. Reprezintă o aşezare cu vestigii arheologice din secolele V-VII, secolul XIV şi secolele XVII-XVIII. 20. Situl Morovaia-Sat Este amplasat pe teritoriul actualului sat Morovaia. Reprezintă o aşezare din perioada secolelor XVIII-XIX.

1.13. Arhitectura rupestră Coloritul deosibit şi unicitatea Peisajului Cultural Orheiul Vechi sunt determinate în mare parte de prezenţa complexelor rupestre în stâncile de calcar sarmaţian din preajma satelor Butuceni şi Trebujeni. Complexele rupestre reprezintă un exemplu clasic de conlucrare a omului cu natura timp de secole în şir. Omul a valorificat în scopuri sacrale sau de apărare grote şi peşteri carstice opere ale naturii create timp de milenii, a dezvoltat aceste complexe prin extindere, a creat încăperi rupestre noi pe care le-a adâncit în masivul de calcar sarmaţian. Complexele rupestre concordă perfect cu alte tipuri de monumente , inclusiv arheologice şi arhitecturale, dar şi cu mediul ambiant din cadrul Peisajului, formând o unitate organică de elemente culturale şi naturale, care oferă un tablou unic şi inedit al activităţilor culturale de milenii ale omului şi interacţiunii sale cu natura. Apariţia complexelor rupestre în regiunea dată, a fost favorizată de caracterul calcarelor, care permite o prelucrare relativ uşoară a acestora, fapt ce a şi condiţionat construcţia intensă de peşteri de locuit. În total, în zona dată sunt cunoscute circa 350 complexe rupestre, dintre care în jur de 100 reprezintă încăperi săpate de mâna omului în scopul creării de locaşuri pentru călugări, sihaştri creştini, iar circa 250 sunt grote carstice formate de procesele 67

naturale, unele dintre acestea fiind folosite de către om în scopuri de adăpost sau de apărare. Complexele rupestre monahale creştine din zona Orheiului Vechi, sunt datate pe baza unor inscripţii rupestre în perioada secolelor XVII-XIX. În acelaşi timp, ţinând de contextul arheologic general, cronologia lărgită este stabilită în perioada secolelor XIV-XIX. Complexele rupestre se concentrează pe suprafaţa a doi versanţi: versantul de nord al promontoriului Butuceni (Fig. 37) din stânga Răutului şi versantul de nord al terasei Maşcăuţi din dreapta Răutului, aflat vis-à-vis de promontoriul Butuceni. În afară de acestea, complexe rupestre izolate, se întâlnesc şi în alte locuri: în dreapta Răutului - versantul de nord al promontoriului Mihăilaşa, versantul de nord al promontoriului Peştera (regiunea citadelei medievale), versantul de sud al promontoriului Peştera (vis-à-vis de corpul Direcţiei Complexului Orheiul Vechi); în stânga Răutului - versantul de nord al promontoriului Trebujeni.

Figura 37. Complexe rupestre, latura de Nord a promontoriului Butuceni

Pe suprafaţa versantului Butuceni sunt amplasate 4 grupuri de complexe rupestre de bază: Complexul rupestru Butuceni - circa 255 încăperi, inclusiv 72 încăperi artificiale şi 183 grote carstice; Complexul rupestru Mănăstirea pârcălabului Bosie - 10 încăperi artificiale; Complexul rupestru „Cariera Trebujeni” - 25 încăperi, precum şi un şir de complexe rupestre izolate – 10-15 grote. Pe suprafaţa versantului Maşcăuţi sunt amplasate 2 grupuri de complexe rupestre de bază: Complexul rupestru Schitul pârcălabului Albu-Maşcăuţii - 20 încăperi; Complexul rupestru Schitul Peşterile Ciucului - 29 încăperi, la care se alătură câteva complexe rupestre izolate – 8-10 încăperi, inclusiv un paraclis. 1. Complexul rupestru Butuceni (Fig. 37-40) Complexul rupestru Butuceni se află pe versantului de nord cu acelaşi nume, pe o suprafaţă cu lungimea de circa 460 m. Este alcătuit dintr-un sistem de grote foste încăperi ale călugărilor-sihastri şi un centru monahal, ultimul fiind cunoscut sub denumirea Schitul Peştera. Suprafaţa promontoriului în sectoarele nominalizate este înclinată de la est spre vest, având o înălţime de circa 50,0-55,0 m de asupra oglinzii apei Răutului. Partea inferioară a versantului, pe o înălţime de circa 30,0-35,0 m este accesibilă, iar partea superioară pe o un segment cu înălţimea de circa 15,0-20,0 m este inaccesibilă, dat fiind verticalitatea stâncii. Versantul este alcătuit din multiple strate orizontale de calcar sarmaţian cochilifer, despărţite de (straturile exocarstice) strate de calcare oolitice cu o grosime de la 2-3 cm până la 1,0-1,5 m, care, fiind mai freabile, sub influenţa factorilor naturali sau umani, au condus la formarea multiplelor grote, folosite în trecut în scopul amenajării unor locaşuri de cult, chilii monahale şi biserici. În partea inferioară a promontoriului, pe o înălţime de până la 20,0-30,0 m de asupra nivelului apei Răutului, strate de calcare oolitice (straturile exocarstice) sunt astupate de sol, de deluviu şi prăbuşiri de calcar de la grotele din nivelurile superioare. Aceste se observă începând cu cota 17,0-20,0 m de la nivelul apei Răutului, sau 25-33 m mai jos de nivelul superior al promontoriului. Analiza 69

morfologică a versantului, în baza metodei panoramice computerizate, a permis evidenţierea în sectorul ocupat de Complexul rupestru Butuceni a 25 orizonturi de calcare oolitice mai freabile, care ocupă 2/3 din înălţimea versantului, aflată în partea ei superioară. Orizontul (exocarstic) marcat cu nr. 1 se află cu circa 20,0 m mai sus de nivelul apei Răutului, iar ultimul nivel, marcat cu nr. 24, documentat în partea de răsărit a complexului rupestru Butuceni, se află cu circa 2,0 m mai jos de suprafaţa contemporană a promontoriului, sau cu circa 48,0 m mai sus de nivelul apei din albia Răutului.

Figura 38. Complexul rupestru Butuceni, detaliu

În spaţiul ocupat de Complexul rupestru Butuceni, sunt înregistrate 72 încăperi lucrate de mâna omului şi 63 grote naturale dintre cele din urmă 9 purtând urme de activităţi umane. La cele menţionate se adaugă cel puţin 120 goluri carstice (grote naturale) neînregistrate, din partea centrală şi de răsărit a complexului, astfel, că numărul total de grote carstice se ridică în jurul la 185-200 unităţi. Majoritatea absolută a acestora se află în partea inferioară 70

a versantului. Astfel, jumătate din numărul grotelor naturale înregistrate (31 din numărul total, sau 49 %) se află în orizonturile calcarelor oolitice stratificate, altele - 27 (43 %) se află în orizonturile de la mijlocul versantului şi doar 5 grote (8 %) se află în stratwele de calcare oolitice (niveluri exocarstice) superioare. Printre obiectivele rupestre ale complexului Butuceni se evidenţiază schitul Peştera (Fig. 39, 40), amplasat la mijlocul versantei, la o înălţime de circa 40 m mai sus de apa râului. Este alcătuit din două unităţi: Biserică şi Corp de chilii monahale. Dimensiunile generale ale complexului sunt de circa 25,0x8,0-12,0 m. Deasupra complexului bisericesc, pe suprafaţa promontoriului Butuceni este instalată o cruce din piatră (secolele XVII-XVIII) şi amenajată o Clopotniţă (1822).

Figura 39. Complexul rupestru Schtul Peştera

Biserica a fost construită prin refolosirea unor încăperi mai vechi, ale căror urme se profilează foarte bine pe suprafaţa pereţilor. Este amenajată de-a lungul versantului, fiind compusă din Altar, Naos, Pronaos şi Gang de acces. Biserica este orientată pe axa vest-est cu o 71

deviere de 20 grade spre sud. Lungimea Bisericii este de 14,7 m, iar lăţimea de 4,0 în Naos şi 8,0 m în Pronoas, înălţimea de 2,6-3,5 m. Complexul de chilii se află la vest de Biserică, cu circa 0,600,70 m mai sus, fiind legat de aceasta printr-un coridor special (Fig. 40). Chiliile sunt amplasate radiar, deschise spre centru obţinând lumina necesară din exterior.

Figura 40. Chiliile complexului rupestru Peştera

Schitul a funcţionat în mai multe etape, care se încadrează în secolele XV/XVI– începutul secolului al XIX-lea (1816). Din 1822 Biserica Peştera a funcţionat în calitate de parohie a satului Butuceni, cu această ocazie fiind construit în anul 1820 un gang de acces dinspre sat. Din 1904 Biserica Peştera funcţiona doar în timpul marilor sărbători (Paşti şi Crăciun). În anul 1946 Biserica Peştera este închisă, iar în anul 1996 este preluată de către o comunitate monahală ortodoxă, care o foloseşte în prezent.

2. Complexul rupestru Mănăstirea pârcălabului Bosie Complexul rupestru Mănăstirea pârcălabului Bosie este amplasat la circa 1,5 km spre est de Schitul Peştera, între-un loc mai puţin accesibil (Fig. 41-42). Reprezintă un complex relativ arhaic, compus dintr-o biserică rupestră şi 9 chilii monahale, toate fiind în acelaşi orizont exocarstic, cu circa 25,0 m mai sus de nivelul apei râului.

Figura 41. Complexul rupestru Mânăstrirea pârcălabului Bosie. Vedere generală.

Complexul se remarcă prin inscripţiile medievale lapidare, scrise cu grafie chirilică în limbile slavonă şi română, acestea fiind inscripţii unice de acest gen păstrate în Republica Moldova. Pe pereţii exteriori ai Bisericii, la intrare, sunt evidenţiate 9 inscripţii, dintre care cele mai importante sunt trei. Inscripţia care atesta hramul bisericii rupestre era situată în nişa arcuită. Actualmente inscripţia este degradată, desluşindu-se clar doar cele patru rânduri în care ea a fost divizată. Textul ei în limba slavonă s-a păstrat datorită unei consemnări scrise din 73

secolul XIX: „Biserica Ierarhului lui Christos, a Sfântului Părinte Făcător de minuni, Nicolae”. Inscripţia ctitoricească a pârcălabului Bosie se află la stânga de intrarea în biserică. Ea este încadrată într-un chenar asemănător unui sul desfăcut de hârtie, probabil, un cartuş heraldic. Inscripţia este timbrată de o coroană deschisă cu trei fleuroane, fleuronul central fiind surmontat de o cruce: „СЕЙ МАНАСТИР / РАБЪ БЖIЙ БОСIЙ / ПЫРКАЛАБ ОРХЕОВ / СЪВРЪШИ СЪ ПОДРУЖI/ЕМ И ЧАДИ СВОИМИ / В ЧЕС ГУ БУ ЗА ОТ/ПУЩЕНIЕ ГРЕХОВ СВОИХ / СЕЛЕВЯСТР У ЛТ 7173 (1665)” [Această Mănăstire a fost construită de robul lui Dumnezeu Bosie, pârcălab de Orhei, împreună cu soţia şi copii lor, spre cinstirea lui Dumnezeu, întru ieratrea păcatelor sale, Seleveastru, anul 7173 (1665)].

Figura 42. Mănăstirea pârcălabului Bosie.

La dreapta de portalul de intrare în biserica rupestră se află ce-a de-a doua ca complexitate inscripţie lapidară, unica de aici executată în limba română cu grafie chirilică: „АЧЕСТУ ЗАПИС ЛАУ ФЪК/УТЪ ВАСИЛЕ АНДЕ/ЕСКУЛ ШИ КУ РЬЗМИРИ/ ЦЪ ЛЕКА I(Н) ЗИЛЕЛЕ ЛУI / КОСТАТИН ВОД(А) КЪНДУ А(У) ЕРЬ/НАТ УКРАИНА I(Н) ИВАНЧЕ ШИ / АУ ФОСТЬ СТЕЦЪ ХАТМАН / ЛА УКРАИНА ШИ НОИ А(М Е)/РНАТУ АТУНЧЕ АИЧЕ / ЛТО 7198 НОЕ (М) 20 (1689)” [Acest zapis l-au făcut Vasile Andeescul şi cu Răzmeriţă Leca în zilele Constantin Vodă, când au iernat Ucraina la Ivancea şi au fost Steţ Hatman la Ucraina şi noi am iernat atunci aici, anul 7198, noiembrie 20 (1689)]. În baza inscripţiilor, complexul monastic este datat cu secolul XVII, ce-a mai veche fiind data de 16 februarie 1656. În acelaşi timp, ţinând cont de faptul, că sub textele respective există urme de inscripţii mai vechi, se poate susţine, că respectivul locaş funcţiona cel puţin din secolul XVI.

Figura 43. Complexul rupestru Schitul pârcălabului Albu-Măşcăuţi

3. Complexul rupestru Schitul pârcălabului Albu-Maşcăuţi Este amplasat la mijlocul versantului Maşcăuţi, în locul Chilior, pe dreapta râului Răut, la confluenţa Defileului Răposu, pe axa bisericii satului Butuceni (Fig. 43). Complexul păstrează circa douăzeci de încăperi rupestre situate în cinci niveluri, unele dintre acestea fiind legate între ele prin deschideri special amenajate. Starea actuală a componentelor schitului sugerează distrugerea în timp a mai multor încăperi şi acoperirea unor intrări de fragmentele de roci şi de sol amplasat de pe versanţi. Chiliile rupestre care s-au păstrat sunt de dimensiuni mici, destinate exclusiv unei locuiri austere; golul intrării era protejat de uşi sau de pereţi de lemn/îngrădiţi ale căror amprente s-au păstrat în stâncă. În unele publicaţii Complexul respectiv figurează sub denumirea improprie de Schitul lui Rafail. 4. Complexul rupestru Schitul “Peşterile Ciucului” (Fig. 44) Este amplasat în partea superioară a versantului Maşcăuţi (înălţimea 60-80 m) din dreapta râului Răut, vis-à-vis de marginea de sud-vest a satului Butuceni. Complexul păstrează 29 de grote şi galerii carstice dispuse în cinci nivele, în mare parte distruse de cutremure. Pe pereţii unor încăperi sunt prezenţe diverse semne rupestre, iar pe podea este sesizat un strat arheologic cu ceramică din secolele XIV-XVIII. 5. Complexul rupestru Trebujeni-Сariera Este amplasat la capătul de nord-est a versantului Butuceni, la circa 0,5 km spre est de satul Trebujeni. Reprezintă o carieră rupestră, formată în rezultatul experimentării în anii 60 ai secolului XX a unor utilaje noi, în scopul extragerii industriale a pietrei de calcar. Complexul include circa 25 de încăperi dispuse pe acelaşi nivel exocarstic, cu circa 20 m mai sus de apa Răutului.

Figura 44. Complexul rupestru “Peşterele Ciucului“

6. Complexe rupestre izolate În zona Orheiului Vechi, pot fi întâlnite sporadic, complexe rupestre izolate, care reprezintă de obicei goluri carstice, mai rar complexe monastice din perioada medievală. Într-un caz unic, în zona Orheiului Vechi este documentat un complex rupestru din care s-a păstrat o statuie antropomorfă megalitică, ruptă şi prăbuşită pe versantul de nord al promontoriului Peştera, datată din perioada secolului al XIV-lea.

1.14. Coloritul arhitecturii vernaculare Un element indispensabil al Peisajului Cultural Orheiul Vechi îl reprezentă arhitectura vernaculară din satele Trebujeni, Butuceni şi Morovaia, care graţie originalităţii şi coloritului său deosebit oferă complexului dat un specific cultural aparte, care, în îmbinare cu alte elemente istorico-naturale, formează un ansamblu de valori de patrimoniu irepetabile de interes general uman. In forma actuală, arhitectura vernaculară de la Orheiului Vechi s-a format în secolele XVII-XVIII şi a ajuns la apogeu către mijlocul secolului XX. Prin esenţa sa, arhitectura vernaculară din piatră din zona respectivă reprezintă din punct de vedere planimetric şi volumetric aceleaşi elemente cheie ca si arhitectura tradiţională vernaculară din zona Codrului, tradiţional considerată o arhitectură a lemnului, în arhitectura din zona Răutului lemnul fiind un element arhitectural auxiliar din punctul de vedere al caracteristicii şi originalităţii.

Figura 45. Gospodărie tadiţională ţărănească din s. Butuceni

Apariţia arhitecturii din piatră în zona Orheiului Vechi se leagă de prezenţa în spaţiul respectiv a uriaşelor depozite de calcar sarmaţian, piatra posedând calităţi deosebite: aspect estetic frumos (culoare alba sau gălbuie de diferite nuanţe şi structură poroasă), calităţi fizice performante (durabilă în timp, conservă căldură şi răcoarea), uşor de prelucrat (moale cu posibilităţi mari pentru ornamentare), greutate specifică mica (uşoară la transport şi prelucrare). Această piatră se extrăgea din carierele locale prin metode manuale cu folosirea ferestraielor mari din oţel călit, lungi de peste 1,80-2,00 m. De obicei, blocul tăiat din masivul stâncii şi care avea în jur de 2,00x1,80x0,60/0,90 m era prelucrat datorita greutăţii sale mari (2,5-4,0 t) practic in acelaşi loc din interiorul carierii. În cariere meşterii executau toate operaţiile până la finisarea totală a pieselor de arhitectură (coloane, capiteluri, parapete, stâlpi etc.), care ulterior erau asamblate la locul de destinaţie, de obicei de chiar meşterul ce a executat în carieră elementele constitutive de decor arhitectural.

Figura 46. Casă tradiţională din s. Butuceni

Arhitectura din piatra se conformează caracterului accidentat al reliefului din zona Orheiului Vechi, înscriindu-se perfect în peisajul respectiv. Arhitectura vernaculară din zona Orheiului Vechi reprezintă expresia gospodăriei tradiţionale ţărăneşti constituită în forma actuală timp de mai multe secole. Din punct de vedere tipologic, arhitectura vernaculară cuprinde: case de locuit, anexe si amenajări gospodăreşti, toate acestea împreuna reprezentând ansambluri unitare cunoscute drept gospodarii tradiţionale ţărăneşti. Elementul definitoriu al gospodăriei tradiţionale ţărăneşti din zona îl reprezintă zidul din piatră de împrejmuire a curţilor, prezent de-a lungul uliţelor şi ulicioarelor din satele acestea. Varietatea modului de clădire a gardurilor, conjugată varietăţii decorului arhitectural al stâlpilor de piatră al porţilor, aminteşte caracterul rupestru al peisajului din zonă, conferindu-i expresivitate şi dimensiuni impresionate.

Figura 47. Elemente de arhitectură vernaculară, s. Butuceni.

Zidul gospodăriei delimitează, simbolic ,,universul ţăranului” de restul lumii. Construit din piatră spartă sau cioplită, cele mai vechi amenajate fără liant, iar cele mai noi cu liant din sol sau lut, actualmente cu liant din ciment. Ultima inovaţie constă în placarea zidurilor cu lespezi din piatră poroasă pe mortar de ciment, procedeu apărut sub influenţa modelor orăşeneşti. Zidul din piatră se încheie cu poarta gospodăriei, care reprezintă locul de legătură dintre ,,lumea interioară” a ţăranului cu ,,lumea exterioară” - cea a satului. Porţile conferă o notă specifică zonei Orheiul Vechi, dat fiind că prin varietatea motivelor decorative arhitecturale ale stâlpilor de piatră, s-au păstrat elemente arhaice cu simboluri astrale sau cu figuri geometrice. Un exemplu remarcabil este ornamentul alcătuit din arcada cerului, rozetele stelare şi discul solar cu razele coborâte pe rombul fertilităţii. Stâlpii de poartă din piatră sunt masivi, prismatici, cu laturile acoperite cu vopsea de culoare albastră. Vârfurile lor sunt dominate de compoziţii sculptate, dintre care celebrul motiv al florei de piatră.

Figura 48. Elemente de arhitectură vernaculară, s. Butuceni.

Complexul gospodăriei tradiţionale rurale cuprinde: casa de locuit, beciul, căsoaia, poiata, grajdul, coteţul pentru păsări, lozniţa, râşniţa şi construcţii specifice numai acestei zone – başca. Casa de locuit este elementul principal al gospodăriei ţărăneşti. Sunt edificate din piatră spartă, au suprafaţa pereţilor tencuită cu lut şi vopsită cu var. Colţurile exterioare ale casei sunt clădite din blocuri mari fasonate de piatră, ceea ce asigura o stabilitate antiseismică mai mare. Elementul arhitectural şi ornamental original de importanţă deosebită al casei de locuit este prispa cu coloane de piatră. Coloanele din piatră în calitate de element arhitectural distinct au apărut în zona Orheiului Vechi în secolele XVII-XIX, când au înlocuit stâlpii din lemn. În zona Orheiului, s-a cristalizat tradiţia stâlpilor sculptaţi din piatră în forma de torsadă (funie răsucită pe verticală), fie fus octogonal. Un rol decisiv în formarea arhitecturii vernaculare l-au avut satele Morovaia, Brăneşti şi Furceni, care au reprezentat un epicentru de iradiere a meşteşugului popular de prelucrare artistică a pietrei. Aici au activat până în anii 60-70 ai secolului XX meşteri de mare renume, care şi-au exportat piesele de arhitectură în localităţi aflate la distanţa de peste 80-90 km.

Figura 49. Poartă tradiţională, s. Morovaia

În etapa actuală, în satele Trebujeni, Butuceni şi Morovaia sunt înregistrate şi documentate în modul corespunzător 160 de gospodării ţărăneşti, cu arhitectură vernaculară. În curs de documentare se află încă cel puţin 50 de gospodării de arhitectură vernaculară. Patru gospodării de acest tip sunt proprietatea Complexului muzeal Orheiul Vechi, dintre care una este CasaMuzeu de arhitectură şi etnografie. 1.15. Particularităţile habitatului tradiţional rural Originalitatea Peisajului Cultural Orheiul Vechi este dictată în mare parte de prezenţa în acest cadru a localităţilor rurale Trebujeni, Butuceni şi Morovaia. Păstrând un habitat tradiţional bine conservat aceste localităţi se înscriu perfect în mediul natural şi istorico-arheologic din zonă, conferind Peisajului o dimensiune specifică şi o faţetă culturală multicoloră. Satele Trebujeni, Butuceni şi Morovaia sunt atestate în documentele scrise de circa 400 de ani, acestea fiind moştenitoare şi urmaşe a localităţilor medievale din jurul Orheiului Vechi.

Figura 50. Poartă tradiţională, s. Butuceni

Dintre cele trei localităţi, cel mai mare şi totodată cel mai vechi este centru comunal - satul Trebujeni, prima atestare documentă a căruia datează din 10 mai 1574. Satul Trebujeni este amplasat pe promontoriul Trebujeni, ocupând versantul de stânga al râului Răut de la nord-vest spre sud-est pe o lungime de 2,5 km şi lăţimea de 0,2-0,6 km. Al doilea ca mărime şi număr de populaţie este satul Butuceni, prima menţiune documentară a căruia datează din anul 1616. Satul Butuceni la distanţa de 2,0 km spre sud de satul Trebujeni. Este amplasat pe versantul de sud al promontoriului cu acelaşi nume, în stânga Răutului, fiind orientat de la nord-vest spre sud-est pe o lungime de 1,90 km şi lăţimea de 0,20-0,25 km. Cel mai mic este satul Morovaia, denumire provenită de la toponimul Morova atestat prima dată în documentele scrise la 1616. Se află la distanţa de 0,5 km spre est de la satul Butuceni pe versantul sudic a aceluiaşi promontoriu. Este orientat de la nord-vest spre sudest pe lungimea de 0,9 km şi lăţimea de 0,20-0,25 km. Interesul faţă de Orheiul Vechi a început să se manifeste din partea oamenilor de cultură şi ştiinţă de circa un secol în urmă. Cu toate acestea, populaţia locală a privit pasiv la aceste acţiuni, urmărind de la distanţă fără a se implica în soarta monumentelor arheologice şi naturale, mai ales că la acel moment nu mai păstra în amintire istoria locului, numit Orheiul Vechi. Populaţia acestor sate au început a se manifesta ca deţinători ai acestui patrimoniu cultural şi natural doar în ultimii ani, de când unele organisme internaţionale şi unele ONG-uri, au început să promoveze proiecte educaţionale, culturale, ecologice şi turistice, cu implicare activă a factorului local, fapt ce a condus la schimbări în mare măsură a atitudinii localnicilor faţă de monumentele istorico-naturale. 1.16. Specificul gospodăririi agricole Peisajul Cultural Orheiul Vechi se remarcă şi prin specificul de gospodărire tradiţională a teritoriului, axată pe agricultură şi diverse îndeletniciri auxiliare. 84

Agricultura din zona dată în proporţie de circa 75 % este desfăşurată conform tehnologiilor tradiţionale, în cadrul loturilor individuale de pământ ale ţăranilor, distribuite în două categorii: de lângă casa de locuit din sat (12-40 ari) şi din câmp (în medie 0,5-1,5 ha). Pământul arabil din comuna Trebujeni, în urma reformei agrare din anul 1991, a fost împărţit în 3000 parcele care au fost repartizate în proprietatea privată a 1170 gospodării ţărăneşti. Cultivarea pământului se face în mod individul, de către fiecare familie de ţărani, cu forţe proprii, prin folosirea procedeelor tradiţionale manuale, excepţie făcând doar unele procedee cum ar fi de exemplu aratul câmpurilor, realizat pe cale mecanică cu tractorul sau cu plugul tras de animale de tracţiune. În comuna Trebujeni activează, de asemenea, o Asociaţie Agricolă Ţărănească formată din 14 gospodării şi o Gospodăria agricolă industrială de viţă de vie, care promovează tehnologii moderne în cultivarea pământului. Activitatea agricolă a ţăranilor se axează pe cultivarea cerealelor, în special a grâului şi porumbului, mai puţin a florii soarelui şi orzului. O pondere importantă în gospodăria ţărănească, în special din cadrul gospodăriilor din satele Trebujeni, Butuceni şi Morovaia (50-70 % din suprafaţa agricolă) o ocupă cultivarea viţei de vie tradiţionale moldoveneşti şi a pomilor fructiferi. Dintre activităţile specifice de prelucrare a materiei prime agricole se remarcă procesul de producere şi depozitare a vinului tradiţional moldovenesc (în mediu câte 500-1000 litri de vin la o gospodărie). O componentă importantă a gospodăriei tradiţionale ţărăneşti din zona Orheiului Vechi o constituie creşterea vitelor (bovine, ovicaprine, porcine, cabaline) şi a păsărilor . Dintre alte ocupaţii tradiţionale caracteristice pentru zona Orheiului Vechi se remarcă pescuitul peştelui şi a racilor în râul Răut, prepararea de plante sălbatice în scopuri alimentare şi medicinale, precum şi diversele meşteşuguri casnice (ţesutul, împletitul, construcţia etc.). În rând cu ocupaţiile agricole, în zona tampon a Peisajului Orheiul Vechi (regiunea satelor Brăneşti şi Maşcăuţi) de mai bine 85

de 50 de ani se practică mineritul - extragerea industrială subterană a pietrei de calcar de sub pământ, fapt ce a condus la formarea la o adâncime de 40-80 metri sub nivelul actual al solului a unor galerii subterane cu o lungime totală de circa 20 de km. În subteranele nominalizate este amenajată o fabrică prestigioasă de produs vin (S.A. Pivniţele Brăneşti), alte unităţi de producere, precum şi săli de degustare a vinului şi de agrement. 1.17. Coloritul etnografic Vitalitatea Peisajului Cultural Orheiul Vechi este determinată în mare măsură şi de caracterul culturii tradiţionale promovate de populaţia din satele Trebujnei, Butuceni şi Morovaia. Cultura tradiţională din zona respectivă comportă un specific etnografic vizibil, cu trăsături originale bine definite, care concordă perfect cu mediul istorico-arheologic milenar şi cadrul arhaic natural al Peisajului Orheiul Vechi, oferind un produs cultural deosebit, importanţa căruia depăşeşte cu mult limitele Republicii Moldova. Din punct de vedre etnografic, cultura tradiţională din zona Orheiului Vechi se remarcă printr-un colorit special, care poate fi definit drept „Coloritul Orhei”, acesta fiind propriu şi satelor din preajmă (Brăneşti, Păhărniceni, Furceni, Maşcăuţi). Specificul etnografic al Peisajului Orheiului Vechi este caracteriazt de principalele componente ale culturii tradiţionale, inclusiv: - constituirea unor localităţi perfect articulate, ca configuraţie, mărime şi intensitate a gospodăriilor, particularităţilor geografice ale locului. - înscrierea habitatului tradiţional în forme proprii acestor locuri cu dominarea construcţiilor din piatră, a caselor, zidurilor, stâlpilor de case şi de porţi, fântânilor etc; - păstrarea unor tehnici şi forme arhaice de construcţie: zidării din piatră fără liant, locuinţe adâncite în stâncă sau în pământ; - conservarea formelor şi complexului arhitectural 86

tradiţional: gospodării cu amenajări tradiţionale alcătuite din casă, „başcă”, beci, cuptor de vară, râşniţă, gard de piatră, poartă cu stâlpi de piatră etc.; case ţărăneşti compartimentate în mod tradiţional: cămară, tindă, casă mare; - îmbinare armonioasă a formelor de arhitectură tradiţională cu forme ornamentale arhaice, proprii faţadelor caselor, stâlpilor, prispelor şi stâlpilor de la porţi, multe dintre acestea fiind create de către meşterii locali în baza formelor construcţiilor de lemn ale casei populare din partea centrală a Moldovei, unele dintre ele fiind regăsite pe obiectele arheologice descoperite în timpul investigaţilor în zona dată cum ar fi simbolurile solare, cosmogonice, ale fertilităţii etc.; - culoarea specifică a caselor tradiţionale şi a stâlpilor de porţi, care denotă o cromatică deosebită – un albastru pronunţat, dar cu nuanţe deschise, care se îmbină perfect cu culorile cerului, bine profilat în regiunea de defileu a zonei Orheiului Vechi şi care poate fi definit drept un „albastru de Orhei” – un rezultat al îmbinării fenomenului natural cu cel al civilizaţiei. Paralel sunt prezente şi alte culori: verde, bleu, alb, combinări de albastru cu cafeniu şi verde; - forme, motive ornamentale şi culorile covoarelor tradiţionale, care împodobesc casele tradiţionale ţărăneşti; - modalităţi specifice de împodobire a caselor tradiţionale ţărăneşti, în special a încăperii cu sensuri simbolice - „Casa Mare”; - obiceiuri tradiţionale de nuntă, petreceri, înmormântări etc.; - păstrarea folclorului muzical autentic şi a dansului popular, promovat atât de către oameni în vârstă, cât şi de către copii de la şcoala din localitate; - cultura culinară a bucătăriei populare, care a conservat forme specifice de bucate tradiţionale (pâine şi colaci de cult şi de sărbători regionale tradiţionale, plăcinte împletite, ciorba etc.); - unelte arhaice gospodăreşti şi dispozitive de transport tradiţional, folosite de către ţăranii din zonă: plugul, căruţa, sania etc.; - piese de cultură materială tradiţională din zonă, colectate şi păstrate în fondurile complexului Orheiul Vechi; Mărturiile de cultură tradiţională descoperite la Orheiul 87

Vechi sunt foarte elocvente în urmărirea continuităţii culturale şi menţinerea condensării culturale tradiţionale în acest spaţiu. Dovezile etnografice sunt în consens cu nivelul înalt valoric al monumentelor istorice şi naturale, cu valorile culinare, muzicalfolclorice şi coreografice ale populaţiei băştinaşe. Marea diversitate a formelor culturale tradiţionale atestate în spaţiul Orheiului Vechi încă funcţionale se datorează relativei izolări a zonei respective de centrele urbane contemporane, dar şi unei întârzieri în dezvoltarea acestor locuri faţă de alte zone sau localităţi din Moldova. Specificul expresiv al locurilor a marcat caracterul, psihologia şi comportamentul localnicilor. Locuitorii şi-au adaptat mereu locuinţele, gospodăriile, satele observând cum se scurg vertiginos la vale de pe dealurile abrupte apele provenite din ploile torenţiale sau zăpezi, sau cum şerpuieşte albia Răutului între cele două dealuri paralele, pentru a prinde un lot de pământ la şes pentru semănături. Un loc foarte relevant al acestei adaptabilităţi este cărarea de pe stânca abruptă de la intrare în satul Trebujeni, care face legătura cu vârful stâncii, făcând acces la Morovaia şi Măşcăuţi, aflate după deal. Este o cărare multiseculară pe care oamenii au urcat-o şi coborât-o mereu. În unele sectoare piciorul omului coboară în rocă măcinată până la jumătate de metru. Locuitorii satelor au păstrat spiritul comunitar destul de puternic. El se resimte cotidian, când oamenii se ajută la muncă, dar cel mai mult la sărbători, în timpul desfăşurării obiceiurilor, când membrii diferitor familii se întâlnesc şi comunică. La armonizarea vieţii sociale, întreţinerea spiritului comunitar activ şi a diversităţii culturale contribuie meşteşugurile artistice tradiţionale, obiceiurile şi sărbătorile practicate de către locuitorii din zona Peisajul Cultural Orheiul Vechi. I. Meşteşuguri populare. Dintre meşteşugurile activ promovate, rezultatele cărora se bucură de popularitate atât la locuitori, cât şi la vizitatori sunt următoarele: prelucrarea artistică a lemnului, încondeierea ouălor, 88

confecţionarea instrumentelor muzicale, croşetarea şi broderia, împletirea foilor de porumb. - Meşteşugul prelucrării artistice a lemnului În domeniul confecţionării mobilei, scărilor de interior, sfeşnicelor de biserică, figurinelor etc. activează reuşit familia lui Volodea Postolache, alcătuită din soţ, soţie şi copii. Un aspect mai nou, orientat către decorativism, în vechea tradiţie a cioplirii lemnului şi-a asumat ca responsabilitate artistică familia Turuta (tatăl – Vilică, mama - Vera şi copiii - Mihai, Marina, Angela). Ei confecţionează panouri decorative figurative, diverse suvenire etc. folosite la decorarea interioarelor din mediul privat şi public. Cele mai multe lucrări ale familiei decorează sălile de degustare a vinurilor de la combinatele de vinuri din Republica Moldova ţi restaurantele rustice. - Meşteşugul încondeierii ouălor Un meşteşug artistic cu semnificaţie profund religioasă practicat în satele din zona Orheiul Vechi este încondeierea ouălor, activitate desfăşurată cu ocazia Paştelui creştin. Această artă este foarte veche şi foarte fragilă, greu de executat. Meşteriţele pictează cu ceară topită motive străvechi pe oul cald, imprimându-i diverse culori, încât devin mici opere de artă. Înainte aceste ouă erau dăruite în cadrul obiceiurilor pascale. Acum sunt dăruite la Paşte şi la Paştele Blajinilor, apoi comercializate pe tot parcursul anului. Cele destinate comercializării sunt preparate cu mijloace speciale pentru a li se spori rezistenţa în timp. Meşteşugul încondeierii ouălor este practicat de maturi şi copii. Se remarcă în mod deosebit profesoara Ludmila Buzilă, care este cea mai bună meşteriţă de pictat ouă cu ceară în zonă. În familia Burunciuc la încondeiat ouă lucrează mama Margareta şi fiica Vera. Pictează interesant meşteriţele Cornelia Gusin şi Galina Gusin. Lucrările artistice ale pictorilor populari sunt expuse la diverse expoziţii naţionale şi internaţionale.

Figura 51. Ouă încondeiate, s. Trebujeni

- Meşteşugul confecţionării instrumentelor muzicale Confecţionarea instrumentelor muzicale în satul Trebujeni este practicată de către Grigore Sânchetru, un meşter autodidact, care meştereşte instrumente muzicale populare de suflat: diferite tipuri de naiuri, fluiere, etc. - Meşteşugul croşetării şi broderiei Este practicat de către femeile din localitate sub conducerea doamnelor Ala Benzin, Maria Stamate, Ludmila Buzilă. Sunt produse în spiritul tradiţiei locale diverse şerveţele, prosoape, feţe de masă etc. - Meşteşugul împletirii foilor de porumb Confecţionarea obiectelor din foi de porumb (pălării, poşete, ambalaje pentru vase, casete) prin tehnica împletirii reprezintă un meşteşug vechi reactualizat în zona Orheiului Vechi în baza colaborării cu Uniunea meşterilor Populari din Moldova. În satul Trebujeni cei mai cunoscuţi meşteri împletitori sunt Vasilisa Bujor şi Cornelia Gusin care s-au afirmat la mai multe expoziţii ale meşterilor populari din Republica Moldova. 90

În ultimii ani se observă o tendinţă de organizare a artizanatului în jurul unor centre. Acestea sunt pensiunile rurale: Casa din luncă a familiei Benzin, Centrul Meşter Faur a familiei Ion Stamati, Casa florilor şi a pâinii a Mariei Stamate, casa Familiei Buzilă, casa Feodosiei Roşcovan. Fiecare dintre acestea deţine atât obiecte vechi de artă populară, cât şi obiecte recent confecţionate de meşterii populari. II. Obiceiuri tradiţionale Zona Orheiului Vechi păstrează un spirit profund comunitar bazat pe diverse obiceiuri străvechi. Oamenii se ajută în timpul muncilor, sărbătoresc împreună şi îi includ în comuniunile lor pe oaspeţi. Ospitalitatea reprezintă o trăsătură specifică a zonei respective. Cu cât oaspetele este de mai departe, cu atât disponibilitatea de a-l servi şi a-l ajuta este mai mare. În zona Orheiului Vechi, la fel ca şi în alte sate din Republica Moldova sunt două categorii de obiceiuri: calendaristice, care ţin de calendarul popular, marcând principalele lui evenimente şi de familie, pentru a celebra principalele etape din viaţa omului. A. Sărbătorile populare calendaristice: - Crăciunul. Calendarul popular începe la 7 ianuarie prin sărbătorirea Crăciunului pe stil vechi (calendarul Iulian). Cu câteva zile mai înainte oamenii sacrifică porcul de Crăciun în cadrul unui ritual, apoi femeile prepară din carnea de porc diverse bucate, unele dintre care se păstrează pe o perioadă mai îndelungată, altele sunt destinate sărbătoririi Crăciunului. La acea zi casele trebuie să fie curate, amenajate, masa cu bucate de post pregătită. Pe masă sunt 9 sau 12 feluri de bucate toate preparate din produsele agricole din gospodărie şi mai mulţi colaci. Preotul din sat binecuvântează locuinţele oamenilor şi masa pregătită pentru oaspeţi. Cel mai principal colăcel se numeşte „Crăciunul” şi este atârnat în cui, sub icoană. Conform obiceiului 91

„Crăciunul” atârnă pe perete până la sărbătoarea din primăvară numită Sfinţii şi care însoţeşte echinocţiul de primăvară. A doua zi de Crăciun, copii mici umblă pin casele oamenilor şi cântă colinde despre Iisus Hristos. Ei sunt răsplătiţi cu dulciuri şi cu bani. Spre seară ies cu colinda copiii mai măricei, iar seara şi toată noaptea colindă flăcăii şi oamenii în vârstă. Flăcăilor le dăruiesc bani. Oamenii în vârstă intră în casă, sunt primiţi la masă şi sărbătoresc mai mult timp. Colindele răsună în tot satul. Obiceiul de la Anul Nou este de origine agrară. El aminteşte plugarilor cum trebuie să lucreze ca să obţină recolte mari. Oraţia rostită se numeşte Pluguşorul şi în ea este descrisă povestea colacului (cum plugarul cultivă grâul, din care femeia coace pâinea de ritual). Seara grupuri de mascaţi în Capre, Urşi, Cerbi prezintă spectacole populare, după care sunt răsplătiţi cu daruri. - Paştele Învierii. Un alt obicei respectat foarte strict este Paştele Învierii lui Isus Hristos, sărbătorit după stilul ortodox răsăritean. Către această sărbătoare se face curăţenie generală în gospodării şi în localităţi. Cu trei zile înainte de Paşte femeile încep să coacă pasca (o pâine rituală obligatorie la sărbătoare), vopsesc şi încondeiază ouă. La Trebujeni ouăle de Paşte sunt pictate cu motive străvechi. În Noaptea Învierii pe dealul din faţa satelor Trebujeni şi Butuceni băieţii fac roţi mari de foc şi strigă Denia, ca să atragă atenţia asupra focului, pentru că lumina din această noapte este identificată cu Naşterea lui Hristos. Credincioşii stau toată noaptea la biserici cu lumini aprinse, în rugăciuni şi cântece sacre. Ei aduc pentru sfinţire coşuri cu alimente rituale: pască, ouă, carne preparată, vin. De la gustarea acestor alimente sfinţite începe micul dejun de Paşte în familie. - Paştele Blajinilor. La o săptămână de la Paştele Învierii este sărbătorit Paştele Blajinilor sau Paştele celor morţi. Către această zi sunt curăţite, înnoite şi îngrijite mormintele, cimitirele şi toată lumea vine la cimitire cu daruri pentru ceilalţi, în amintirea celor morţi. Aceste daruri constau în alimente şi în obiecte de uz casnic. Ele sunt aşternute pe fiecare mormânt şi după ce preotul oficiază serviciul divin, ele sunt dăruite celor mai săraci. La sfârşit 92

oamenii fac o masă comună în cimitir, mănâncă bucate aduse de acasă şi-i celebrează pe cei morţi. - Sâmbăta morţilor. A 49 zi de după Paştele Învierii se numeşte Sâmbăta Morţilor. Femeile coc plăcinte cu brânză, cartofi, varză şi le dau de pomană împreună cu vase noi de lut (căniţe, străchini, ulcioare) pline cu lapte. Unele vase au legate struguri de cireşe coapte, covrigi şi dulciuri. Toate sunt date de pomană în amintirea celor răposaţi. În seara Sâmbetei Morţilor (Sâmbetei Mari din ajunul Duminicii Mari) în toate spaţiile habitatului (poarta, gardul, casa, acareturile gospodăreşti, fântâna, moara, căruţa etc.) sunt puşi frunzari (ramuri verzi) de nuc sau tei, iar pe podeaua din interiorul caselor este aşternut un strat de diverse ierburi şi flori de câmp/ pădure, inclusiv corovaticul, pentru ca Rusaliile, nişte vechi divinităţi păgâne, stăpâne ale spaţiilor naturale, ale cântecului, frumuseţii şi dansului ies din locurile lor de odihnă şi intră în spaţiile culturale ale habitatului uman. A doua zi este sărbătorită Duminica Mare – o sărbătoare dedicată spiritului vegetaţiei întruchipat de Rusalii, ca ele să fie bune cu oamenii. - Rusaliile. Peste o săptămână este sărbătorită Plecarea Rusaliilor din sat, revenirea lor în cadrul eminamente natural. Bărbaţii curăţă fântânile de impurităţi, îngrijesc izvoarele şi podurile. Femeile coc pâine, plăcinte, fac diferite bucate. Apoi se adună lângă o fântână toţi vecinii care iau, de obicei, apă din ea, aşează o faţă de masa pe iarbă, aduc bucatele şi femeile încep să răsplătească cu cadouri fântânarii care au lucrat, apoi încep să dăruiască şi altor oameni din obiectele special pregătite (vase cu apă sau vin, prosoape, colaci). Sărbătorile „Sâmbăta Morţilor”, Duminica Mare şi „Rusaliile” reprezintă sinteza unor vechi tradiţii creştine şi păgâne, care îmbină în mod organic elementele civilizaţiei cu cele naturale. - Hramul satului. Cea mai mare sărbătoare a comunităţii săteşti este Hramul satului, având la origine comemorarea patronului bisericii din localitate. Spre deosebire de alţi ortodocşi răsăriteni care sărbătoresc hramul doar în biserică, o singură zi 93

(în ziua sfântului respectiv), la moldoveni ea durează trei zile, se extinde în întreg satul. În ziua respectivă, după serviciul divin de la biserică se organizează o masă cu bucate pentru a servi oamenii veniţi din alte localităţi. Apoi toată lumea pleacă acasă şi se adună spre seară la joc, o sărbătoare a dansului, la care participă toţi: şi cei mari şi cei mici, şi cei tineri şi cei în vârstă şi localnicii şi oaspeţii. Când obosesc, sunt invitaţi în ospeţie, apoi trec din casă în casă gustând din bucatele şi băuturile pregătite din timp. A doua şi a treia zi continuă cu primirea noilor oaspeţi în casele sătenilor. Întâlnirile încep prin masa festivă, apoi continuă cu glume, cântece. În timpul sărbătorii se fac noi cunoştinţe între tineri, se stabilesc relaţii de prietenie şi de rudenie între familii din diferite localităţi, are loc un schimb cultural foarte intens în domeniul muzicii, dansului, bucatelor ţi băuturilor, modei vestimentare, amenajării locuinţei, etc. După proporţii şi importanţă socială sărbătoarea hramului la moldoveni se aseamănă cu „Slava imeni” la sârbi.

Figura 52. Sărbătoare tradiţională, s. Trebujeni

Având în vedre faptul că în cadrul comunei Trebujeni sunt 2 biserici, una în satul Trebujeni (Biserica Acoperământul Maicii Domnului) şi alta la Butuceni (Biserica Naşterea Maicii Domnului), sărbătoarea Hramului în satele respective se celebrează la date diferite. La Butuceni şi Morovaia Hramul este celebrat pe data de 21 septembrie a fiecărui an, în ziua sărbătorii creştine Naşterea Maicii Domnului (stil vechi), iar la Trebujeni - pe data de 14 octombrie, în ziua sărbătorii creştine Acoperământul Maicii Domnului (stil vechi).

Figura 53. Sărbătoare tradiţională, s. Trebujeni

B. Sărbătorile de familie Din categoria sărbătorilor tradiţionale de familie practicate în satele din zona Orheiului Vechi fac parte: nunţile, cumătriile şi înmormântările, care sunt petrecute conform anumitor tradiţii şi ritualuri. Nunta reprezintă celebrarea populară a căsătoriei tinerilor însuraţi prin unirea a trei familii (a mirelui, miresei şi a nănaşilor) într-un neam. Secole la rând sătenii au făcut nunţile în gospodărie: la părinţii mirelui, la cei ai miresei şi la nănaşi. Actualmente a apărut o tendinţă de a sărbători nunţile la restaurantul din Hotelul Orheiul Vechi, de lângă podul Butucenilor. 95

Cumătria reprezintă obiceiul de celebrare a botezului copilului nou născut şi de validare socială a acestuia. La sărbătoare sunt invitaţi cei mai apropiaţi prieteni şi rude, care devin rude spirituale (afiliate) ale părinţilor copilului botezat şi protectori de viitor ai copilului. Înmormântarea reprezintă marcarea ieşirii din rândurile celor vii şi intrarea în rândul celor morţi a decedatului. De obicei participă la înmormântarea sătenilor foarte mulţi oameni. În felul acesta îşi iau adio de la decedat. După înmormântare la casa unde a trăit fiind viu decedatul are loc o masă rituală de pomenire, la care sunt serviţi cei care au participat la înmormântare. Fiecare primeşte câte un colac cu lumânare. Mese de pomenire se mai fac la 9 şi 40 de zile după moarte, la jumătate de an şi apoi în fiece an, timp de 7 ani. Aceste mari comuniuni alimentare solidarizează grupul social, fortifică sistemul de valori general umane, promovează modele comportamentale şi contribuie la alimentarea memoriei sociale. 1.18. Sacralitatea peisajului Pe parcursul istoriei specificul geologic miraculos din zona Orheiului Vechi a generat formarea în acest teritoriu a unui spaţiu sacru, care s-a perpetuat timp de milenii în şir, menţinând forme şi tradiţii intangibile până la etapa actuală. Sacralitatea spaţiului de la Orheiul Vechi a fost determinată de caracterul misterios al defileului râului Răut, de aspectul rupestru pronunţat al zonei, de formele specifice ale canionului, stâncilor şi promontoriilor. În legătură cu spaţiul sacru al Peisajului Orheiul Vechi se află sanctuarul-calendar circular al geto-dacilor din secolele IV-III î.Hr. identificat pe cale arheologică pe suprafaţa promontoriului Butuceni. De spaţiul sacru al Peisajului Orheiul Vechi se leagă multiplele complexe rupestre păstrate în stâncile de calcar ale defileului râului Răut în preajma satelor Butuceni şi Trebujeni. Complexe rupestre nominalizate reprezintă construcţii 96

veritabile sacre de rit creştin ortodox, care au funcţionat cu certitudine cel puţin pe parcursul evului mediu şi în epoca modernă. În zona Orheiului Vechi în secolele XVII-XVIII au funcţionat mănăstiri şi schituri monahale, dintre care din punct de vedre arheologic se remarcă Mănăstirea pârcălabului Bosie, Schitul Peştera, Schitul Pârcălabului Albu-Maşcăuţi, Schitul Peşterile Ciucului, precum şi o mulţime de chilii rupestre (peşteri) ale călugărilor sihaştri. De spaţiul sacru al peisajului se leagă, de asemenea, apariţia în zona Orheiului Vechi a arhitecturii tradiţionale vernaculare cu elemente ornamentale de cult, inclusiv cu motive astrale şi mistice. Începând cu anul 1996, după o perioadă de 50 de ani de ateism militant, la Orheiul Vechi a fost reluată viaţa creştină, fiind valorificat în acest context şi schitul rupestru Peştera. În prezent în zona Orheiului Vechi funcţionează două instituţii ecleziastice. În satul Butuceni îşi are sediul Mănăstirea Peştera, care dispune două biserici: Biserica rupestră Adormirea Maicii Domnului amenajată în interiorul unei peşteri artificiale din secolele XVI-XVII şi Biserica de zid Naşterea Maicii Domnului de pe promontoriul Butuceni construită în anul 1904. A doua instituţie ecleziastică funcţională se află în satul Trebujeni, având drept centru de cult Biserica de zid Acoperământul Maicii Domnului construită în anul 1844. Prezenţa în cadrul sitului Orheiul Vechi a comunităţii laice creştine ortodoxe şi a comunităţii monahale de acelaşi rit, ultima fiind strâns ataşată mediului rupestru, reprezintă dovezi vii de continuitate spirituală în zonă şi de valorificare sacrală a peisajului respectiv 1.19. Creativitatea peisajului Pe parcursul ultimilor 50 de ani, complexul Orheiul Vechi, graţie calităţilor deosebite ale peisajului s-a bucurat de o atenţie sporită din partea oamenilor de cultură: artişti plastici, producători de filme artistice şi documentare, scriitori şi poeţi, a oamenilor de ştiinţă etc. 97

Peisajul Orheiului Vechi, de decenii în şir, oferă oamenilor din sfera artelor frumoase inspiraţie, motive şi idei originale . În zona Orheiului Vechi, sub impresia Peisajului Cultural, timp de decenii, au creat opere de artă pictori cu renume mondial: Mihai Grecu, Igor Vieru, Andrei Sârbu, Gleb Sainciuc, Valentina Rusu-Ciobanu, Eleonora Romanescu, Andrei Mudrea etc. În cadrul Peisajului Cultural Orheiul Vechi au fost produse filme artistice şi documentare de către studiourile MoldovaFilm, Mosfilm etc. La Orheiul Vechi au fost turnate capodoperele cinematografului sovietic şi moldovenesc: „Insula vulturilor” (Mihail Israilev, Marina Roşali, 1961), „Armaghedon” (Mihail Israilev, 1962), „Gustul pâini” (Valeriu Gagiu, 1966), „Se caută un paznic” (Gheorghe Vodă, 1967), „Poienele Roşii” (1966) şi „Lăutarii” (1971) (Emil Loteanu), „Podurile” (Vasile Pascaru, 1973), „Calul, Puşca şi Nevasta” (Vlad Ioviţă, 1975), „Tunul de lemn” (Vasile Brescanu, 1986), Dănilă Prepeleac (Tudor Tătaru, 1996) etc. La Orheiul Vechi au fost turnate filme documentare: Orheiul Vechi (1993), „O scrisoare pe Internet” (Ion Chistruga, 2003), Alexandru cel Bun (Ion Chistruga, 2006) etc. Peisajul Orheiului Vechi inspiră pe scriitori şi poeţi la elaborări artistice (Nicolae Dabija, Mihai Garaz, Tudor Gheorghe etc.).

II. Istoria şi dezvoltarea 2.1. Periodizarea Istoria apariţiei şi dezvoltării Peisajului Cultural Orheiul Vechi poate fi împărţită în următoarele etape de bază: 1. Formarea recifului de calcare sarmaţiene în Miocen în cadrul Mării Sarmatice (13,0-8,0 milioane ani), 2. Formarea depozitelor argiloase miocen- meotiene (8,05,3 milioane ani) şi ponţien-pliocene (5,3-2,0 milioane ani) 3. Erodarea depozitelor meotiene şi pontice de către apele Nistrului în pliocenul târziu-începutul eopleistocenului (circa 2,0 milioane ani) şi formarea depozitelor argilo-nisipoase cu petrişuri (terasele nr. 7-11) din eopleistocen (1,8-0,8 milioane ani). 4. Formarea defileului râului Răut, a defileelor (cheielor) adiacente şi a reliefului în ansamblu, inclusiv a teraselor cuaternare (pleistocene) (terasele nr. 1-4), vegetaţiei şi faunei cuaternarului (800 mii - 30 mii ani), 5. Apariţia habitatului uman, dezvoltarea civilizaţiilor preistorice, definitivarea formării reliefului, asociaţiilor vegetale şi faunistici contemporane, utilizarea activă de către omul preistoric a resurselor naturale, îndeosebi a celor vegetale şi faunistice (circa 30 mii–2 mii ani î. Hr.), 6. Formarea reţelei de aşezări traco-geto-dace (secolele XIII î. Hr.) şi antice târzii (secolele III-IV p. Hr.), valorificarea de către om a promontoriilor din defileul râului Răut pentru amenajarea fortificaţiilor militaro-politice, utilizarea activă a văii Răutului în scopuri de navigaţie comercială, 7. Dezvoltarea reţelei de aşezări medievale timpurii (secolele V-XIII), valorificarea de către om a priorităţilor naturale ale promontoriului Peştera în scopul protejării comunităţilor locale de multiplele valuri ale migraţiunilor „barbare”, 99

8. Edificarea de către tătaro-mongoli a oraşului de tip oriental „Şehr al-Cedid” (c. 1330-1369), folosirea la maximum a reliefului natural fortificat al promontoriilor Peştera şi Butuceni, 9. Dezvoltarea oraşului medieval moldovenesc Orhei (circa 1370-circa 1538), a aşezării rurale Peştera (sfârşitul secolului XVI – începutul secolului XIX), fortificarea promontoriului Peştera cu valuri şi şanuri adiacente; dezvoltarea comunităţilor monahale creştine în cadrul complexelor rupestre, valorificarea în acest context a versanţilor din calcar ai râului Răut, 10. Formarea şi dezvoltarea satelor contemporane Trebujeni, Butuceni şi Morovaia, a arhitecturii vernaculare şi tradiţiilor etnografice specifice zonale (secolele XVII-XX), 11. Formarea şi dezvoltarea Rezervaţiei istorico-culturale şi natural-peisagistice Orheiul Vechi (1968-2010). 2.2. Evoluţia geologică Procesul formării actualului peisaj al zonei Orheiul Vechi, începe în Mperioada Sarmaţianului mijlociu din Miocen, cu circa 13,0 milioane ani în urmă, când teritoriul respectiv reprezenta fundul unei mări salmastre, cunoscută în literatura de specialitate drept „Marea Sarmatică”. Pe parcursul Sarmaţianului Mijlociu (Basarabeanului), datorită salinităţii reduse a apelor mării, în asociere cu temperaturile înalte, în zona respectivă, s-au dezvoltat intens colonii de moluşte fosile, alge şi alte organisme, care într-un timp geologic relativ restrâns, de doar câteva milioane de ani, au construit masive recifale de calcar sub forma unor platforme suprapuse, grosimea cărora, în funcţie de condiţiile climaterice, variază de la câţiva centimetri până la zeci de metri. În Miocenul târziu (8,0-5,3 milioane ani) şi în Pliocen (5,31,8 milioane ani), în cadrul continental al Mării Meotice şi Mării Pontice, s-au format depozite aluviale de argilă şi nisipuri, care în zona Orheiului Vechi lipsesc datorită erodării lor de către apele Nistrului în Pliocenul târziu-începutul Eopleistiocenului. În Eopleistoceni, ca rezultat al proceselor fluviale, în valea Nistrului, în zona Orheiului Vechi, s-au acumulat depozite argiloase şi nisipoase care au constituit terasele superioare nr. 8 -11. 100

După regresiunea mării pontice, produsă cu circa 1,0 milion de ani în urmă, în cuaternar, ca rezultat al proceselor de eroziune fluvială a calcarelor sarmaţiene , în zona Orheiului Vechi se conturează defileul cu mendrele încătuşate ale râului Răut şi defileele afluenţilor săi (Selitra, Râpa Ciobanului, Morova, Ivancea etc.). Pe parcursul acestei perioade se formează terasele mai tinere, cuaternare ale râului Răut (nr. 1-4), iar relieful, vegetaţia şi fauna capătă forme apropiate de cele contemporane. 2.3. Preistoria Din perioada paleoliticului superior (circa 30-10 mii ani în urmă) în zona Orheiului Vechi este atestat factorul antropic, care pune începutul unui proces nou, cel al interacţiunii dintre om şi natură, formării Peisajului Cultural. Bogăţia vegetală şi faunistică din regiune ofereau condiţii propice pentru întreţinerea omului străvechi, iar particularităţile reliefului ofereau condiţii favorabile pentru formarea unor aşezări staţionare. În perioada respectivă pe suprafaţa promontoriilor Peştera şi Mihăilaşa existau cel puţin trei staţiuni ale vânătorilor străvechi. Prezenţa apei, pădurilor, solului fertil şi a unor promontorii fortificate natural a favorizat instalarea relativ timpurie în zona Orheiului Vechi a vechilor comunităţi de agricultori. În perioada neoliticului (mileniile VI-V î.Hr.) în defileul Ivancea existau două aşeezări umane de agricultori străvechi. În perioada eneoliticului (mileniile IV-III î. Hr.) în regiunea dată este documentată civilizaţia preistorică de tipul Precucuteni-Cucuteni, cunoscută prin şase aşezări ale vechilor agricultori şi crescători de vite, amplasate pe promontoriul Peştera, terasa Trebujeni, în preajma Defileului Morova şi defileul Ivancea. Din epoca bronzului în zona Orheiului Vechi este atestată o singură aşezare. Începând cu perioada neoliticului şi eneoliticului omul a beneficiat pe deplin de priorităţile zonei Orheiului Vechi: - de râul Răut, care oferea apă şi peşte; - de solurile aluviale şi de cernoziom, care ofereau condiţii optime pentru o agricultură intensivă; 101

- de pădurile de foioase, care ofereau materiale pentru construcţie şi foc, precum şi diverse plante pentru hrană; - de fauna diversă, care oferea animale şi păsări pentru vânat; - de relieful fortificat natural, care oferea condiţii de apărare în faţa unor pericole iminente. Toate aceste condiţii benefice, luate în ansamblu, au determinat statornicirea în zona respectivă a unui habitat uman durabil, care s-a perpetuat milenii la rând, din paleolitic şi până la etapa contemporană. 2.4. Antichitatea şi evul mediu timpuriu În perioada de tranziţie de la epoca bronzului la epoca fierului în zona Orheiului Vechi sunt atestate trei aşezări din epoca fierului timpuriu ale tracilor vechi, atribuite culturilor arheologice de tipul Chişinău-Corlăteni (secolele XII-X î. Hr.) şi Cozia-SaharnaSolonceni (secolele IX-VIII î. Hr.). În secolele VII-I î. Hr. în zona Orheiului Vechi se dezvolta o reţea largă de aşezări şi cetăţi geto-dace, care menţineau relaţii strânse cu lumea greacă. Sunt identificate mai mult de 20 de situri geto-dace, inclusiv 11 aşezări nefortificate şi 9 cetăţi. În perioada secolelor III-II î. Hr. în cadrul aşezărilor din zonă, sunt atestate elemente culturale de factură germanică, vehiculate de către triburile bastarnilor. În rezultatul activităţilor triburilor getodace, peisajul zonei Orheiului Vechi s-a îmbogăţit cu elemente noi. Astfel, de la aşezările fortificate geto-dace, până în zilele noastre, s-au păstrat 12 valuri de pământ cu şanţuri adiacente care sau încadrat perfect în mediul înconjurător, contribuind la formarea unui peisaj cultural deosebit. Din perioada antică târzie în zona Orheiului Vechi sunt documentate zece aşezări de tipul Sântana de Mureş-Cerneahov (secolele III-IV d.Hr.) atribuite de către arheologi populaţiei autohtone de origine daco-romană, dar şi triburilor migratoare ale sarmaţilor şi goţilor. În perioada medievală timpurie (secolele V-XIII) în zona 102

Orheiului Vechi sunt atestate până la 11 aşezări nefortificate ale populaţiei autohtone, inclusiv două aşezări amplasate pe suprafaţa promontoriului Peştera. 2.5. Perioada medievală târzie şi modernă La începutul secolului XIV, când spaţiul pruto-nistrean era parte a statului tătaro-mongol Hoarda de Aur, pe promontoriul Peştera şi parţial pe promontoriul Butuceni, este fondat oraşul de tip oriental Şehr al-Cedid (Orşul Nou), care a existat până în anul 1369, când tătarii au fost obligaţi să părăsească aceste locuri. În anii 1363-1365 oraşul Şehr al-Cedid devine pentru o perioadă de 2 ani capitală a Hoardei de Aur, dat fiind că aici a staţionat conducătorul statului respectiv, hanul Abdulah cu suita sa. În perioada dominaţiei Hoardei de Aur, peisajul cultural de la Orheiul Vechi a suferit importante schimbări: a fost construită o citadelă din piatră şi o serie de edificii publice - palat moschee, caravanserai, băi etc., ale căror vestigii marchează prezenţa mongolilor în acest ţinut. În ultimul sfert al secolului XIV, viaţa urbană de la Orheiul Vechi este continuată de către populaţia locală moldovenească. În secolul XV – prima jumătate a secolului XVI aşezarea urbană de pe promontoriul Peştera este cunoscută sub denumirea de târgul/ oraşul/cetatea Orhei. În perioada respectivă, cetatea de la Orheiul Vechi reprezenta un avanpost al Ţării Moldova la hotarul de Est. În secolul XV, peisajul cultural de la Orheiul Vechi se completează cu elemente noi, inclusiv cu 2 valuri imense din pământ prevăzute cu şanţuri adiacente de apărare, care reprezintă o caracteristică de bază a peisajului din zona dată până la această etapă. În aceeaşi perioadă era utilizată citadela de piatră şi „palatul pârcălabului” (=palatul conducătorului regional), erau edificate şi alte construcţii din piatră, inclusiv o biserică ortodoxă, ale căror fundaţii se înscriu perfect în peisajul actual al sitului. O caracteristică importantă a perioadei secolelor XV-XVIII a reprezentat-o viaţa monahală din cadrul schiturilor rupestre din 103

versanşii de calcar, care formează unul dintre elementele originale ale peisajului complexului Orheiul Vechi. În secolele XVI-XVII începe istoria actualelor sate din zona Orheiului Vechi: Trebujeni, Butuceni şi Morovaia, care la începutul secolului al XXI-lea păstrează arhitectura vernaculară deosebită, coloritul etnografic specific zonei date, precum şi habitatul relativ arhaic al populaţiei locale. Pe parcursul ultimelor două secole în zona Orheiului Vechi majoritatea pământurilor fertile au fost valorificate în scopuri agricole, fiind păstrate, în acelaşi timp, în starea primară importante masive silvice şi păşuni. 2.6. Influenţe negative În diferite etape ale istoriei, obiectivele naturale şi culturale din zona Orheiului Vechi au fost influenţate de diverşi factori cu impact negativ, inclusiv de revărsările periodice (o dată la 10-15 ani) ale râului Răut, de cutremurele de pământ cu magnitudine înaltă - de 7-8 grade (cu periodicitatea de 30-50 de ani). Revărsările Răutului, s-au răsfrânt negativ, în mai multe rânduri, asupra habitatului uman şi a terenurilor agricole, iar cutremurele de pământ au provocat prăbuşiri ale stâncilor şi ale complexelor rupestre, urmele acestor fenomene fiind vizibile şi astăzi. Pe parcursul istoriei, o influenţă negativă asupra obiectivelor geologice şi a complexelor rupestre din zona Orheiului Vechi l-au avut factorii climatici: temperaturile înalte şi cele joase, furtunile şi ploile abundente, care au contribuit la erodarea stâncilor din calcar, precum şi la prăbuşirea periodică a acestora. Un impact negativ asupra obiectivelor de patrimoniu natural şi arheologic la anumite etape l-a avut şi factorul antropic, prin extragerile excesive de piatră din stânci, dar şi a pietrei decorative din terasele superioare ale defileului, precum şi din zona siturilor arheologice. În contextul promovării politicii de protecţie şi conservare a obiectivelor arheologice, biodiversităţii şi peisajului Orheiului Vechi, aceste influenţe negative, au fost stopate prin adoptarea unui cadru legislativ adecvat. 104

2.7. Începutul procesului de valorificare Semnificaţia vestigiilor istorico-arheologice de la Orheiul Vechi a fost conştientizată de către comunitatea ştiinţifică la sfârşitul anilor 40-începutul anilor 50 ai secolului XX, când sunt întreprinse primele investigaţii arheologice sistematice, continuate cu mici întreruperi până în prezent. În conformitate cu recomandările savanţilor, în anul 1968 Guvernul RSS Moldoveneşti adoptă Legea despre crearea Rezervaţiei istorico-naturală “Orheiul Vechi”, în cadrul căreia au fost incluse spaţiile cu vestigii arheologice şi naturale de pe promontoriile Peştera şi Butuceni cu suprafaţa de 350 ha, precum şi construcţiile de arhitectură vernaculară din s. Butuceni. În continuarea eforturilor de protejare a vestigiilor de patrimoniu istorico-natural din zona Orheiului Vechi, în anul 1998, Parlamentul Republicii Moldova, a creat Rezervaţia peisagistică Trebujeni, care include spaţii naturale de pe promontoriile Mihăilaşa (trupul de pădure Trebujeni) şi defileul Selitra (trupul de pădure Jeloboc-Furceni), cu o floră şi o faună bine conservată pe o suprafaţă de 550 ha. În anul 2005, la propunerea Ministerului Culturii al Republicii Moldova, Complexul Istorico-Natural Orheiul Vechi a fost inclus în Lista Indicativă UNESCO, în paralel fiind declanşat procesul de elaborare a dosarului de patrimoniu Peisajul Cultural Orheiul Vechi pentru a fi înscris în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO. În anul 2004 în cadrul proiectului „Dezvoltarea Durabilă a Turismului” al Programului Naţiunilor Unite de Dezvoltare a fost elaborat raportul „Guidance in the preservation of cultural historical and national values of Orheiul Vechi site in combination with tourism development activities” („Recomandări pentru conservarea valorilor culturale, istorice şi naturale ale patrimoniului Orheiul Vechi în combinaţie cu alte activităţi de dezvoltare a turismului”) de către expertul Dr. Gérard COLLIN (Paris). La 4 decembrie 2008 printr-o Lege specială („Legea privind crearea Rezervaţiei cultral-natuarle Orheiul Vechi”, nr. 251-XVI), 105

aprobată de către Parlamentul Republicii Moldova, Peisajul Cultural Orheiul Vechi pe întregul său spaţiu este declarat „rezervaţie cultural-naturală” de importanţă naţională. În vedrea implimentării în practică a Legii din 4.1.22008, la 23 martie 2009 prin Hotărârea Guvernului Republicii Molodva nr. 228 din 2009 „Cu privire la constituirea Rezervaţiei cultural-naturale Orheiul Vechi”, Complexul Muzeal Orheiul Vechi a fost transformat în instituţia publică „Rezervaţia cultural-naturală Orheiul Vechi”, fiind cu acest prilej aprobate noile hotarele ale Rezervaţiei şi a Zonei de protecţie, precum şi Regulamentul de funcţionare a Rezervaţiei cultural-naturale Orheiul Vechi.

106

III. Starea sitului 3.1. Starea fizică a sitului Starea generală a Peisajului Cultural Orheiul Vechi poate fi caracterizată drept satisfăcătoare, cu anumite rezerve pentru unele obiective de patrimoniu cultural şi natural. Obiectivele geologice ale Orheiului Vechi (defileul Răutului şi râpele laterale; stâncile de calcar sarmaţian, terasele cuaternare) în general se găsesc într-o stare bună. Problemele ridicate în acest context sunt legate de decopertarea neautorizată de către populaţia locală, a unor suprafeţe din terasele nr. VII-XI, ca rezultat al extragerii de la adâncimea 0,30-0,50 m a pietrei decorative, a lutului şi nisipului, precum şi afectarea unor versanţi, ca rezultat al extragerii pietrei de construcţie. Sursele hidrologice (apa Răutului, izvoarele şi fântânile) sunt într-o stare ecologică bună, cu excepţia, unor fântâni abandonate, a unor cazuri de poluare şi amenajări neadecvate (poluarea cu deşeuri menajere a sectoarelor de pe malul Răutului, îngrădirea excesivă a apei Răutului etc.). Obiectivele vegetale ale Orheiului Vechi, dată fiind includerea, în anul 1998, în Lista ariilor naţionale protejate, se află într-o stare bună, păstrând intact speciile de floră, precum şi masivele vegetale de bază. Trupurile de pădure şi vegetaţia de stâncărie din cadrul complexului, graţie sistemului naţional de gestiune, sunt afectate într-o măsură relativ mică de către activităţile antropice. Obiectivele faunistice din cadrul complexului Orheiul Vechi, reprezentate de către anumite specii de animale, păsări, reptile etc., precum şi de către importante populaţii ale acestora sunt conservate relativ bine, nefiind afectate în mod serios de către factorul antropic. Ecosistemele naturale din zona Orheiului Vechi (pădurile, stâncăriile, pajiştile de stepă, luncile), au în general, o stare 107

satisfăcătoare, păstrând în fiecare caz aparte specificul natural şi echilibrul ecologic. Terenurile agricole din zona Orheiului Vechi sunt într-o stare bună, în general, fiind cultivate în mod tradiţional cu viţă de vie, livezi, grâu, porumb etc. Siturile arheologice din zonă sunt conservate în pământ, păstrând intact cea mai mare parte a stratului de cultură preistorică, antic şi medieval. În acelaşi timp, straturile arheologice aflate în spaţii agricole (Orheiul Vechi, Trebujeni Selitra I, II, III, TrebujeniFântâna Joiei etc.), la suprafaţă şi pe o adâncime de circa 0,30-0,40 m, sunt afectate de către aratul anual efectuat cu plugul de tractor. Pe de altă parte, starea fizică a obiectivelor arheologice aflate la suprafaţa solului (valuri de pământ şi şanţuri adiacente) din cadrul mai multor situri, este destul de bună, cu toate că unele sectoare din aceste construcţii au fost nivelate sau afectate prin excavări în anii 70-80 ai secolului XX. Complexele de arhitectură medievală identificate în urma săpăturilor arheologice şi conservate în scopuri turistice în anii 70-80 ai secolului XX se află într-o stare satisfăcătoare, excepţie făcând ruinele Băii medievale din secolul XIV, care acum sunt, în general, deteriorate de factorii naturali şi antropici, fiind necesare de urgenţă lucrări de consolidare şi conservare. Sunt necesare, de asemenea, lucrări de conservare la obiectivele: Casa din citadela medievală şi Biserica medievală. Complexele rupestre din stâncile Orheiului Vechi sunt conservate relativ bine, în general. Cu toate acestea, unele construcţii rupestre, inclusiv Mănăstirea pârcălabului Bosie şi Biserica schitului Peştera, pe anumite segmente, , au fost afectate în măsură apreciabilă de factori naturali şi intervenţii antropice în ultimii 30 de an. Astfel, ca urmare a proceselor de eroziune naturală, Faţada Bisericii Mănăstirii pârcălabului Bosie se află în pericol de prăbuşire, iar Biserica schitului Peştera este afectată de câteva fisuri tectonice foarte serioase. Complexele de arhitectură vernaculară din satele Trebujeni, Butuceni şi Morovaia, aflate în proprietatea privată a populaţiei 108

locale, în ultimii 20 de ani, în contextul reparaţiilor periodice au suferit anumite modificări, prin adăugarea unor elemente noi (anexe gospodăreşti), modificarea unor forme de arhitectură sau prin folosirea unor materiale de construcţie noi (foi de ardezie, ţiglă metalică, tencuială din ciment şi beton etc.). 3.2. Obiective care necesită restaurare şi reconstrucţie În perspectiva de 2-5 ani, în cadrul complexului Orheiul Vechi, este necesar să fie realizat un Program complex de lucrări de reabilitare, conservare, restaurare, reparaţii şi reconstituiri ale unor obiective de patrimoniu natural şi cultural: 1. Reabilitarea ecologică a teraselor defileului râului Răut afectate de extragerile de piatră decorativă, argilă şi nisip. 2. Reabilitarea ecologică a cursului şi malurilor râului Răut. 3. Reamenajarea izvoarelor de apă potabilă şi reabilitarea fântânilor părăsite (din secolele XIX-XX). 4. Consolidarea stâncii din calcar, conservarea şi restaurarea Bisericii schitului rupestru Peştera (secolele XVI-XVIII). 5. Consolidarea stâncii de calcar, conservarea şi restaurarea Mănăstirii rupestre a Pârcălabului Bosie (secolele XVI-XVIII). 6. Conservarea şi consolidarea Valurilor de pământ şi a şanţurilor de apărare ale complexelor arheologice Orheiul Vechi (Valul nr. 1, 2, 3) (secolele XV-XVI) şi Butuceni (valurile nr. 1, 2, 3, 5) (secolele VI-III î. Hr.) pe porţiunile afectate de excavări sau de alte lucrări neautorizate. 7. Reconstituirea porţiunii distruse a Valului de apărare nr. 2 al complexului Orheiul Vechi şi refacerea palisadei din lemn (secolele XV-XVI). 8. Conservarea şi consolidarea traseului palisadei citadelei geto-dace (gropi de pari în stânca de calcar) de pe promontoriul Butuceni (secolele VI-III î. Hr.). 9. Conservarea şi consolidarea fundaţiei citadelei medievale (secolele XIV-XVI). 10. Consolidarea, conservarea şi restaurarea Locuinţei din colţul de sud-vest al citadelei (secolul XV). 109

11. Cercetarea arheologică, consolidarea, conservarea şi muzeificarea „Palatului” din citadela medievală (secolele XIV-XVI). 12. Consolidarea fundaţiei complexului Carvanserai (secolul XIV). 13. Consolidarea fundaţiei Bisericii medievale (secolul XIV-XVI). 14. Consolidarea, conservarea şi se restaurarea fundaţiei Băii medievale (secolul XIV). 15. Restaurarea, reparaţia şi reconstituirea formelor originale ale complexelor de arhitectură vernaculară din satele Trebujeni, Butuceni, Morovaia (secolele XIX-XX). 16. Restaurarea Clopotniţei Bisericii schitului Peştera. 17. Reabilitarea ecologică a spaţiului din cadrul necropolelor vechi din satele Trebujeni şi Butuceni, conservarea şi restaurarea obiectivelor de arhitectură de cult. 3.3. Lucrări de restaurare, reconstrucţie În cadrul complexului Orheiul Vechi au fost efectuate lucrări de conservare, restaurare şi reparaţie în anii 1970-1988, 1990-1992, 1996-2004. În anii 1970-1988 au fost restaurate conform unor proiecte următoarele obiective de patrimoniu cultural: 1. Citadela medievală. 2. Complexul Caravanserai. 3. Biserica medievală. 4. Baia medievală. 5. Biserica rupestră a schitului Peştera. 6. Biserica Naşterii Maicii Domnului din satul Butuceni. În anii 1990-1992 au fost restaurate obiectivele: 1. Complexul de arhitectură vernaculară „Casa cu etaj” din satul Morovaia. 2. Complexul de arhitectură vernaculară „Casa ţărăneascămuzeu” din satul Butuceni. 3. Complexul de arhitectură vernaculară „Casa ţărănească” de la marginea de est a satului Butuceni. 110

În anii 1996-2004 au fost restaurate obiectivele: 1. Biserica Naşterii Maicii Domnului din satul Butuceni (proeict nou). 2. Biserica Acoperământul Maicii Domnului din satul Trebujeni. 3. Complexul de arhitectură vernaculară „Casa ţărănească” de la marginea de est a satului Butuceni (proect nou). 3.4. Proiecte de cercetare, conservare, restaurare În anii 2005-2007 a fost elaborată o serie de proiecte privind cercetarea, conservarea-restaurarea, reconstrucţia sau reabilitarea anumitor obiective de patrimoniu cultural sau natural. 1. Proiectul de expertiză tehnică a complexului rupestru Mănăstirea pârcălabului Bosie. 2. Proiectul de restaurare a Casei tradiţionale cu etaj din satul Morovaia. 3. Proiectul de conservare, restaurare, amenajare a obiectivelor de arhitectură medievală (citadela, casa din citadelă, baia, caravanserai, biserica). 4. Proiectul de cercetare, conservare şi de reconstituire a valului de pământ nr. 2. 5. Proiectul de cercetare şi documentare a obiectivului natural Defileul Râpa Morova. 6. Proiectul „Fântânile şi Izvoarele din cadrul Complexului istorico-natural Orheiul Vechi: evaluare ştiinţifică şi educaţie ecologică”. 7. Planul de dezvoltare strategică a Peisajului Cultural Orheiul Vechi. 8. Planul de management al rezervaţiei Orheiul Vechi pentru anii 2008-2020. 9. Plan integrat de dezvoltare şi management al comunei Trebujeni (s. Trebujeni, Butuceni, Morovaia) şi al complexului istorrico-natural Orheiul Vechi.

111

3.5. Starea şi dinamica evoluţiei speciilor Speciile de plante şi de faună din zona Orheiului Vechi păstrează destul de bine starea de echilibru biologic formată de-a lungul secolelor şi mileniilor. Speciile de plante denotă o stare generală de conservare satisfăcătoare. Dintre cele 66 de specii de plante rare, din zona respectivă este semnalată o singură plantă din categoria periclitată critic (Limba şarpelului-Ophioglossum vulgatum L.), 13 specii de plante din categoria periclitate şi 3 specii din categoria vulnerabile. Majoritatea plantelor rare, cunoscute aici, în proporţie de circa 78 %, se înscriu în categoria plantelor cu statut de păstrate satisfăcător. Plantele din nişele ecologice de pădure şi de stâncărie se află într-o stare favorizată în comparaţie cu plantele din nişele ecologice de stepă şi de luncă, graţie faptului că în ariile silvice şi petrofile activităţile antropice neorganizate, inclusiv păscutul vitelor sunt interzise prin lege, în timp ce în cadrul nişelor ecologice de stepă şi de luncă, activităţile umane sunt omniprezente dat fiind că acestea sunt parte componentă a modului de viaţă tradiţional din regiune (păscutul vitelor, cositul de fânaţ, turismul etc.). Speciile de plante periclitate: Drobişor-Genista tetragona, Besser; Şiverechia-Schivereckia podolica, Besser, Andrz.; DegiţelPulsatilla grandis Wend. şi Crin de pădure-Lilium martagon L., reprezintă relicte din flora europeană. Având calităţi decorative deosebite, aceste plante sunt atrăgătoare pentru turişti, tineretul studios şi alte categorii de vizitatori, din care cauză se află sub presiunea permanentă a factorului antropic. Condiţiile geografice specifice ale zonei Orheiului Vechi contribuie în acelaşi timp la păstrarea într-o stare satisfăcătoare a regnului animal. Din 72 de specii de faună rară din zona respectivă, 13 specii sunt din categoria de faună periclitată (5 - de păsări şi 8 - de insecte), 27 de specii de faună vulnerabilă (1 – de mamifere, 6 – de păsări, 2 – de reptile, 1 – de ihtiofaună şi 17 – de insecte), 10 specii de faună rară (6 – de mamifere, 3 – de păsări şi 1 – de reptile), 4 specii de păsări nedeterminate, 1 specie de reptile devenită nepericlitată, 3 112

specii de faună insuficient cunoscute (3 de păsări şi 2 de insecte) şi 12 specii nepericlitate (6 – de mamifere şi 6 de păsări). Spre deosebire de speciile vegetale, cota speciilor faunistice rare are un statut de păstrare nesatisfăcător pe plan naţional, dar respectiv are dimensiuni ecologice pozitive în zona Orheiului Vechi (54 %). În linii generale, starea faunei din cadrul complexului Orheiul Vechi poate fi calificată drept bună, inclusiv în nişele ecologice de stepă şi de luncă, unde sunt semnalate multiple colonii de rozătoare. Anumite problemele sunt semnalate în cadrul sectoarelor de stâncării cu complexe rupestre, unde traficul turistic este destul de accentuat, fapt ce cauzează retragerea periodică a unor specii de păsări răpitoare. 3.6. Starea ecosistemelor Ecosistemele din cadrul complexului Orheiul Vechi în linii generale se află într-o stare satisfăcătoare. Ecosistemele naturale (pădurile, pajiştile de stepă, luncile, stâncăriile şi râul) păstrează caracterul original arhaic, precum şi echilibrul ecologic al speciilor floristice şi faunistice. Ecosistemele de pădure păstrează cel mai bine echilibrul ecologic format timp de secole şi de milenii de către natură. Graţie Legislaţiei privind ariile naturale protejate ecosistemele de pădure conservă şi menţin în starea primară mediul de pădure cu vegetaţia şi fauna specifică. Echilibrul ecologic din păduri este menţinut datorită activităţii serviciilor silvice şi ecologice specializate (Ocoalele silvice Ivancea şi Susleni; Inspectoratul Ecologic - Orhei) şi măsurilor de interzicere a tăierilor neautorizate de copaci şi a vânatului. Ecosistemele de stepă, spre deosebire de păduri, sunt supuse presiunilor antropice într-o măsură destul de mare, dat fiind deschiderea acestor spaţii pentru păşunat şi accesibilitatea pentru turişti, situaţie care provoacă periodic distrugeri de vegetaţie. Cu toate acestea, starea generală a ecosistemului de stepă este bună. Astfel, în mai multe sectoare se află impresionante populaţii de popândău european cu pete, care, de multe ori, apare chiar în faţa turiştilor. 113

În acelaşi timp, pe anumite segmente ale ecosistemelor naturale, se constată impactul negativ al factorului antropic, în special asupra unor porţiuni de relief de stâncărie, de pajişte de stepă sau de pădure, unde s-a procedat la extragerea pietrei decorative. Ecosistemele culturale (agrare şi rurale), graţie caracterului lor dinamic, au cunoscut în ultimii 20 de ani o evoluţie spectaculoasă, fapt ce a condus la anumite schimbări de ordin calitativ şi morfologic. Ecosistemul agrar se află sub impactul procesului de parcelare a pământului şi trecerii în proprietatea privată a ţăranilor, fapt care a contribuit la revitalizarea unor condiţii propice pentru agrocenozele tradiţionale din zonă. Ecosistemul antropic reprezentat de satele Trebujeni, Butuceni şi Morovaia, sub impactul presiunilor dezvoltării, a suferit modificări din perspectiva necesităţii de adaptare la comodităţile vieţii contemporane. 3.7. Factorii care ameninţă situl Obiectivele de patrimoniu ale complexului Orheiul Vechi sunt ameninţate de diverşi factori, care după caracterul său se împart în două categorii: factori naturali şi antropici. a. Factorii naturali 1. Factori climatici (temperaturile extreme, vântul, aversele de ploaie etc.) 2. Inundaţii provocate de râul Răut. 3. Cutremure de pământ. 4. Torenţi de noroi. 5. Alunecări de teren. b. Factorii antropici 1. Poluarea cu deşeuri gospodăreşti şi de construcţie a bazinului râului Răut şi altor spaţii, 2. Ploile acide, care periodic se înregistrează pe teritoriul 114

Republicii Moldova, 3. Extragerea neautorizată a pietrei decorative din terasele Răutului, 4. Extragerea neautorizată a lutului şi nisipului în zona dată, 5. Extragerea ne autorizată a pietrei de construcţie din defileele Răutului şi a afluenţilor acestuia, 6. Exploatarea agricolă neregulamentară a suprafeţei siturilor arheologice (aratul de adâncime, plantarea viţei de vie şi livezilor), 7. Turismul şi alpinismul necontrolat, 8. Tăierea neautorizată a arborilor, 9. Reparaţia necontrolată a complexelor de arhitectură vernaculară. 3.8. Măsurile pentru păstrarea intactă a sitului Măsurile privind păstrarea intactă a obiectivelor de patrimoniu natural şi cultural din cadrul complexului Orheiul Vechi cuprind activităţi care vizează monitorizarea, promovarea, conservarea, restaurarea şi protecţia peisajului natural şi cultural, inclusiv: 1. Precizarea limitelor sitului şi a zonei de protecţie. 2. Perfectarea statutului complexului Orheiul Vechi în conformitate cu cerinţele ce decurg din Legislaţia Patrimoniului Mondial. 3. Implicarea activă a statului în procesul de dezvoltare durabilă a complexului istorico-natural Orheiul Vechi. 4. Monitorizarea curentă şi periodică de specialitate a obiectivelor de patrimoniu natural şi cultural conform Programului prestabilit. 5. Inspectarea curentă a teritoriului complexului Orheiul Vechi de către Serviciul de Poliţie. 6. Informarea şi educarea populaţiei locale în spiritul protecţiei şi conservăriii obiectivelor de patrimoniu. 7. Colaborare cu administraţia locală comunală privind protecţia obiectivelor de patrimoniu. 8. Colaborare cu comunitatea monahală privind protecţia obiectivelor de patrimoniu care îi aparţin. 115

9. Informarea Agenţiilor Turistice şi turiştilor cu privire la rigorile protecţiei obiectivelor de patrimoniu. 10. Semnarea „Actelor de protecţie” a obiectivelor de patrimoniu cu persoane fizice (proprietarii complexelor de arhitectură vernaculară; proprietarii terenurilor agrare în cadrul cărora se află situri arheologice) şi juridice (autorităţile locale; comunitatea monahală; organizaţii nonguvernamentale) deţinătoare de terenuri sau de situri de importanţă patrimonială. 11. Monitorizarea periodică a complexului de către Filiala Orhei a Inspectoratului Ecologic de Stat al Republicii Moldova. 12. Monitorizarea periodică a sitului de către Ministerul Culturii prin Rezervaţia cultural-naturală Orheiul Vechi şi de către Ministerul Mediului prin structurile sale specializate. 13. Elaborarea Programelor (de scurtă durată şi de perspectivă), privind protecţia, conservarea, restaurarea, reparaţia şi restituirea obiectivelor de patrimoniu natural şi cultural. 14. Elaborarea Planurilor de urbanism şi Programelor de dezvoltare locală şi raională în strictă concordanţă cu cerinţele UNESCO privind protecţia patrimoniului natural şi cultural. 15. Realizarea practică a Programelor (de durată scurtă, medie şi de perspectivă), privind protecţia, conservarea, restaurarea, reparaţia şi restituirea obiectivelor de patrimoniu natural şi cultural. 16. Organizarea de acţiuni educative şi de formare, privind promovarea imaginii complexului Orheiul Vechi (Şcoli de vară, simpozioane, conferinţe, întruniri etc.).

116

IV. Factori care afectează situl Fiind un spaţiu multifuncţional, zona Orheiului Vechi constituie un teritoriu destul de complicat din punctul de vedere al influenţei presiunilor cu impact negativ. În cadrul complexului, sunt prezente o serie de factori care, în anumite condiţii, pot afecta într-un fel sau altul obiectivele de patrimoniu natural şi cultural. Majoritatea factorilor cu încărcătură negativă sunt de origine antropică, fiind prezenţi în acelaşi timp şi anumiţi factori naturali. 4.1. Presiunile dezvoltării Presiunile dezvoltării reprezintă cea mai numeroasă categorie de factori cu impact negativ în zona Orheiului Vechi. Acest fapt se datorează activităţilor antropice relativ intense din spaţiul respectiv. Presiunile dezvoltării din ultimii 40 de ani au influenţat în mare măsură patrimoniul natural şi cultural de la Orheiul Vechi, situaţia dată reprezentând o constantă a evoluţiilor, care se va menţine, în anumite limite, şi în continuare. Presiunile dezvoltării, în funcţiune de domeniu şi greutatea specifică, sunt diferite, cu impact negativ mai mult sau mai puţin pronunţat. - Activităţile curente din localităţile contemporane (Trebujeni, Butuceni şi Morovaia) din cadrul complexului Orheiului Vechi reprezintă un factor de presiune permanentă asupra peisajului din zonă: relieful, ecosisteme, obiective istorico-arheologice etc. - Creşterea demografică din ultimii 60 de ani a condus la lărgirea considerabilă a habitatului uman, la includerea în spaţiul gospodăresc a unor spaţii cu importante obiective de patrimoniu cultural şi natural, proces care, într-un fel sau altul, va continua şi pe viitor. - Gospodăria agricolă, care constituie ocupaţia de bază a populaţiei autohtone, reprezintă, în acelaşi timp, un factor de puternică 117

presiune, care exercită influenţe negative în primul rând asupra siturilor arheologice, cu impact direct asupra stratului cultural. - Aratul de adâncime, la fel ca şi plantarea sau dezrădăcinarea culturilor multianuale, cum este cazul viţei de vie şi a livezilor, conduce la distrugerea sistematică a stratului de cultură arheologică. Acest factor periclitează în mod considerabil straturile culturale ale oraşelor medievale unice „Şehr al-Cedid” şi Orheiul Vechi din secolul al XIV-lea şi respectiv secolele XV-XVI. - Lucrările de construcţie şi reconstrucţie, reprezintă un factor de presiune asupra obiectivelor de patrimoniu natural şi cultural-istoric amplasate atât în cadrul localităţilor din zonă, cât şi din afara lor. Construcţiile noi şi reconstrucţiile, efectuate fără a se ţine cont de specificul zonal, cu folosirea altor structuri, materiale, forme şi culori, decât cele tradiţionale, conduc la deteriorarea specificului etnografic, la degradarea arhitecturii vernaculare şi la distorsionarea peisajului istorico-cultural în general. - Extragerea pietrei de construcţie, reprezintă un alt factor de presiune, care influenţează aspectul obiectivelor de patrimoniu natural, în special al versanţilor din defileul râului Răut şi defileele afluienţilor mici. - Extragerea pietrei decorative, reprezintă un factor de presiune permanentă, care influenţează negativ versanţii şi terasele defileul râului Răut şi a defileelor mici. - Mineritul, practicat în preajma zonei Orheiului Vechi (satele Brăneşti şi Maşcăuţi), reprezintă un factor de presiune, care teoretic se poate manifesta în perspectivă istorică (sub formă de prăbuşiri), dat fiind crearea în zonă a galeriilor subterane, rezultate în urma extragerii industriale a pietrei de calcar. - Extragerea lutului şi a nisipului reprezintă un factor de presiune, cu impact negativ asupra teraselor cuaternare din zonă. - Îngrădirile din răchită din albia minoră a Răutului, aflate la fiecare 300-400 m una de alta şi refăcute de către populaţia locală în fiecare primăvară-vară, reprezintă un factor de presiune constantă asupra ecosistemului din reţeaua hidrografică din zona Orheiul Vechi. - Valorificarea pajiştilor mezofite reprezintă un factor de presiune, cu impact negativ asupra ecosistemelor din lunca râului Răut. 118

- Reţele electrice şi telefonice, care traversează satele Trebujeni, Butuceni şi Morovaia, dar şi spaţiile deosebit de valoroase din punct de vedere patrimonial, reprezintă un factor de presiune negativă asupra imaginii generale a Peisajului Cultural din zonă şi asupra aspectului arhitectural. - Poluarea cu deşeuri menajere reprezintă un factor de presiune permanentă asupra obiectivelor de patrimoniu natural şi cultural, dar mai ales a malurilor râului Răut. - Turismul necontrolat reprezintă un factor de presiune asupra complexelor de arhitectură medievală, a complexelor rupestre, precum şi stâncilor de calcar. - Alpinismul necontrolat reprezintă un factor de presiune cu impact negativ pentru complexele rupestre, versanţii din calcar ai defileului râului Răut, ca şi pentru speciile de păsări care îşi construiesc cuiburile în locuri inaccesibile sau greu accesibile. 4.2. Factorii ecologici Gradul de stabilitate ecologică al complexului Orheiului Vechi este influenţat în mod constant şi de diverse activităţi antropice, care, în diverse moduri, contribue la poluarea mediului. Poluarea cu gunoi menajer şi de construcţie reprezintă un factor destul de răspândit în zona Orheiului Vechi. Lipsa unui loc amenajat de depozitare, precum şi a unei politici comunale adecvate privitor la problema depozitării gunoiului a condus la poluarea excesivă a malurilor râului Răut, cât şi a altor spaţii, inclusiv din preajma unor obiective de mare valoare patrimonială. Poluarea cu gunoi de grajd (de bovine şi ovicaprine) reprezintă un factor cu impact negativ, care afectează cotidian peisajul şi aspectul sanitar al drumurilor din satele Trebujeni, Butuceni şi Morovaia, precum şi a spaţiilor din preajma obiectivelor de patrimoniu cultural. Poluarea cu substanţe chimice reprezintă un factor cu impact negativ: - asupra terenurilor agricole (ca rezultat al folosirii unor substanţe minerale în agricultură), 119

- asupra obiectivelor naturale şi culturale din locurile fostelor depozite de substaţie chimice (ca rezultat al lichidării depozitelor de substanţe chimice construite în perioada sovietică), - asupra stâncilor de calcar şi complexelor rupestre (ca rezultat al poluării pe cale atmosferică cu ploi acide). În cadrul zonei Orheiului Vechi, sunt atestate două terenuri (locuri ale fostelor depozite de substanţe minerale, din anii 70-80, secolul XX), care posedă un grad înalt de poluare chimică, unul la circa 1,0 km spre nord-est de satul Trebujeni iar celălalt la 0,5 km spre vest de satul Maşcăuţi, în preajma cetăţii Maşcăuţi-Dealul cel Mare. Drept factori poluanţi, în măsura exagerării numărului şi a exploatării necorespunzătoare, pot fi considerate: - îngrădirile de pescuit din albia râului Răut, care barează circulaţia liberă a apei şi a speciilor de peşti, contribuind la acumularea în zonă de mâl şi de gunoi. - grupurile sanitare tradiţionale din satele Trebujeni, Butuceni şi Morovaia. - amenajările gospodăreşti pentru vite (bovine, porcine) din satele Trebujeni, Butuceni şi Morovaia (gunoi şi aer poluat). -- turismul neorganizat (sălbatic) şi alpinismul neautorizat, care, în lipsa unui control din partea autorităţilor, lasă gunoi pe teritoriul complexului, deteriorează obiectivele cultural-istorice şi naturale prin executarea unor inscripţii, prin distrugeri, organizarea de focuri etc. - eroziunile solului provocate de activităţile antropice (agricole, de construcţie, ecstragerea neautorizată a calcarului), prezintă un mare pericol pentru siturile arheologice, dar şi pentru obiectivele de patrimoniu natural. - plantarea în cadrul ariilor protejate a speciilor de arbori netradiţionali, de exemplu a salcâmului. Un factor cu impact ecologic negativ pentru stratul de cultură arheologică îl reprezintă populaţiile de rozătoare (popândău, bursuc), în special de pe promontoriul fostului oraş medieval, unde sunt săpate sute de viziune cu o adâncime de până la 3,0 m.

120

4.3. Catastrofe naturale În zona Orheiului Vechi, la fel ca şi în alte regiuni ale spaţiului pruto-nistrean, se produc periodic catastrofe naturale, care, în anumit mod, afectează unele obiective de patrimoniu natural sau cultural. Cutremurele de pământ. Zona Orheiului Vechi se aflat sub influenţa focarului seicmic din regiunea Vrancea (la circa 300 km sud-vest de Orheiul Vechi). Cutremurele de pământ cu magnitudinea în epicentru de 6,07,0 grade pe scara Richter se produc în mediu o dată la 20-40 de ani, iar cele cu magnitudinile foarte înaltă (7,1-7,9 grade) - o dată la 3060 de ani. În linii generale, versanţii din calcar, precum şi complexele rupestre de la Orheiul Vechi, suportă relativ bine cutremurele cu magnitudini înalte şi chiar pe cele cu magnitudinea foarte înaltă. Astfel, cutremurele de pământ produse în ultimii treizeci de ani: 1977 (7,4 grade la epicentru), 1986 (7,1 grade), 1990 (6,9 grade şi 6,4 grade) n-au provocat nici o prăbuşire de versant sau a complexelor rupestre. În acelaşi timp, conform informaţiilor oferite de localnici, cutremurul din anul 1940 (7,7 grade pe scara Richter) a provocat prăbuşiri pe anumite sectoare din defileul râului Răut. Prăbuşiri de stânci şi a unor complexe rupestre în Orheiul Vechi s-au înregistrat în perioada secolelor XVIII-XIX, dar mai ales în urma cutremurului din 26 octombrie 1802 (cu magnitudinea de 7,9 grade, considerat cel mai puternic seism din ultimul mileniu în zona dată), dovadă a acestui fapt fiind multiplele blocuri masive de calcar destul de frecvente la baza versanţilor defileului, amprentele rămase de la peşterile prăbuşite, precum şi sectoare importante de stânci rupte de la Schitul Peştera, Schitul pârcălabului Albu-Maşcăuţi, Schitul Peşterile Ciucului etc. Pe parcursul secolelor, cutremurele de pământ au condus la formarea în cadrul masivului de calcar de la Orheiul Vechi a multiplelor fisuri tectonice. Acum, în cadrul defileului sunt documentate fisuri tectonice care, în condiţii de continuă creştere, pot provoca dislocările unor blocuri de calcar. Fisuri tectonice serioase sunt vizibile în cadrul Mănăstirii 121

pârcălabului Bosie, Schitului Peştera, Schitului pârcălabului AlbuMaşcăuţi, Schitului Peşterile Ciucului etc. Viteza de creştere a crăpăturilor tectonice în unele sectoare, de exemplu, cazul Schitului Peştera, în ultimii 20 de ani aici fiind înregistrate lărgiri de circa 5-10 mm. Procese de versant (surpări, prăbuşiri, rostogoliri). Sub influenţa proceselor de alterare şi dezagregare şi eroziunii torenţiale, în zona Orheiului Vechi, periodic se produc prăbuşiri ale tavanelor golurilor, care pot genera surpări, rostogoliri şi râuri de pietre. Rostogolirile de pietriş reprezintă pe unii versanţi ai văii Răutului un fenomen obişnuit şi permanent. Surpări de proporţii se produc mai rar, în medie o dată la 10-15 de ani. Ultima mare surpare s-a înregistrat în anii 1998-2000, în partea de nord a promontoriului Butuceni, pe o suprafaţă cu lungimea de circa 200 m, la circa 400 m spre est de Biserica Naşterea Maicii Domnului. Actualmente un mare pericol îl prezintă câteva zeci de blocuri dislocate din muchia versantului Morovaia, care sunt suspendate deasupra satului, constituind un pericol iminent pentru locuitorii din zonă şi gospodăriile acestora. Torenţi. În timpul ploilor abundente, ca rezultat al creşterii instantanee a scurgerii, se formează torente furibunde ce intensifică erodarea versanţilor şi formarea conurilor aluviale masive. Torenţii se produc în medie o dată la 7-10 ani. Cele mai semnificative torente se produc pe versantul Maşcăuţi, vizavi de satul Butuceni (Defileul Răposu, Defileul Culicăuca etc.) şi Defileul Râpa Morova. Cel mai mare torent, potrivit datelor localnicilor, s-a produs în Defileul Râpa Morova în anul 1917, care a avut drept rezultat deplasarea către gura defileului respectiv a unor mase de aluviuni şi blocuri de calcar în diametru de peste 4-5 metri, distrugând total partea centrală a localităţii Morovaia, inclusiv case de locuit cu etaj. Alunecări de teren. În zona Orheiului Vechi fenomenul alunecărilor de teren este semnalat în locurile cu umiditate sporită, inclusiv pe versanţii abrupţi, în preajma Pădurii Ţigăncii etc. Fenomene meteorologice (furtunilel, fenomenele oraginoase, temperaturile excesive). În zona Orheiului Vechi furtunile de intensitate sporită se produc o dată la 3-4 ani. Aceste fenomene sunt urmate de 122

vânturi puternice şi fulgere. Căldurile excesive în zona Orheiului Vechi conduc spre un efect de seră, de ardere a vegetaţiei ierboase. Viituri. În zona Orheiului Vechi, periodic, pe timp de primăvară, dar şi în alte anotimpuri, se produc inundaţii, datorită apelor mari ale Răutului. În timpul inundaţiilor, apele revărsate acoperă integral lunca Răutului pe o lăţime de până la 100-300 m, afectează ecosistemul de luncă, siturile arheologice, grădinile şi alte terenuri agricole, partea inferioară a satelor Trebujeni şi Butuceni, inclusiv case de locuit, trecând pe anumite segmente peste şoseaua centrală a satului Trebujeni şi Butuceni-Morovaia. Inundaţiile Răutului se produc în medie o dată la 10-15 ani. În timpul ultimelor patru mari inundaţii, din zona Orheiului Vechi, produse în anii 1978, 1991, 2001, 2008 în satul Trebujeni au fost distruse câteva case de locuit şi devastate terenurile agricole din satele Butucen şi Morovaia. Incendii. Un pericol pentru zona Orheiului Vechi (spaţiul satelor Trebujeni, Butuceni şi Morovaia, respectiv pentru teritoriile pajiştilor de stepă şi de stâncării), îl reprezintă incendiile, provocate de factori naturali (temperaturi înalte de vară) sau antropici (incendieri întâmplătoare sau intenţionate provocate de copii sau de răufăcători). Cele mai frecvente sunt incendiile de pe suprafaţa miriştilor agricole, a pajiştilor de stepă şi pe stâncării, care se produc periodic în timp de vară-toamnă. Incendiile reprezintă un mare pericol pentru ecosistemele de stepă, stâncării, păduri, pentru gospodăriile tradiţionale ţărăneşti, pentru obiectivele muzeale de arhitectură tradiţională, precum şi pentru colecţiile muzeale, în special pentru fondurile etnografice. În scopul diminuării efectului negativ care poate veni din partea unor potenţiale catastrofe naturale, Primăria comunei Trebujeni, Rezervaţia Istorico-Naturală Orheiului Vechi şi Ocoalele silvice Ivancea şi Susleni dispun de Planuri de măsuri antiincendiare şi Planuri de măsuri de prevenire, diminuare şi lichidare a urmărilor negative în caz de catastrofe naturale. Drept bază legislativă pentru programele de protecţie civilă şi securitate tehnică servesc: Legea cu privire la protecţia civilă nr. 271-XIII din 09 noiembrie 1994 şi Legea privind apărarea împotriva incendiilor nr. 267-XIII din 09 noiembrie 1994 (cu modificările ulterioare). 123

4.4. Vizitatorii şi turiştii Un factor important de presiune asupra Peisajului Cultural îl reprezintă vizitatorii şi turiştii, a căror număr a sporit simţitor în ultimii 10 ani şi care va creşte în în anii următori dat fiind politica de deschidere a Republicii Moldova, numărul sporit de Agenţii Turistice, adoptarea de către Guvern a „Strategiei de dezvoltare durabilă a turismului în Republica Moldova în anii 2003-2015” (hotărârea nr. 1065, din 02.09.2003) şi adoptarea de către Parlament a noii „Legi cu privire la organizarea si desfăşurarea activităţii turistice in Republica Moldova” (nr. 352–XVI din 24.11.2006). În linii generale turismul organizat şi reglementat, în cazul respectării tuturor cerinţelor impuse de „Regulamentul desfăşurării activităţilor turistice în cadrul Complexului Orheiul Vechi”, nu poate prezenta un pericol pentru Peisajul Cultural Orheiul Vechi. Cu toate acestea, turismul organizat ar putea, în cazul exploatării excesive şi neatente a anumitor obiective de patrimoniu cultural din zona Orheiului Vechi, să conducă la deteriorare anumitor segmente de patrimoniu (învelişul vegetal general din zonă, plantele decorative şi medicinale, aspectul general al cadrului natural şi cultural, starea interioară a complexelor rupestre, zidăriile de arhitectură medievală etc.). Tabelul 13. Dinamica indicatorilor activităţii turistice in Republica Moldova in anii 2000-2007 Indicatorii

2000

2001

2002

2003

2004

2005

2006

Agenţi economici titulari ai licenţei de turism

314

336

243

238

237

236

216

Numărul mediu scriptic al angajaţilor

1538

1904

1972

1927

2086

2132

1840

Numărul vizitatorilor (mii persoane)

78,1

81,6

115,9

153,5

169,8

152,8

132,9

Turism internaţional total (mii persoane) :

51,4

45,9

71,7

90,9

93,9

82,3

82,4

- sosiţi în R.Moldova

19,0

15,7

20,2

23,6

26,1

25,1

14,2

124

32,4

30,2

51,5

67,3

67,8

57,2

67,8

Încasările totale din activitatea de turism (mii lei)

- plecaţi din R.Moldova

45828,9

60630,8

98573,9

145608,5

181144,1

228494,6

282194,9

Beneficiul din realizări (mii lei)

2945,2

3995,7

8402,1

18167,0

17807,0

27407,1

33161,1

Pericolul cel mare însă vine de la vizitatorii şi turiştii neorganizaţi, care în mod individual pot pătrunde şi respectiv deteriora obiective de patrimoniu aflate în cele mai îndepărtate locuri ale Complexului Orheiul Vechi: în adâncul masivelor de păduri protejate, pe stâncile şi versanţii aflaţi la distanţe apreciabile de la centrul muzeal, în interiorul complexelor rupestre aflate în locuri inaccesibile, pe zidurile medievale etc. Turismul neorganizat conduce în anumite cazuri la poluarea cu gunoi a spaţiului complexului istorico-natural, la deteriorarea anumitor obiective de patrimoniu cultural şi natural: distrugeri de arhitectură medievală, incrustarea de inscripţii pe pereţii complexelor rupestre, strângerea de flori decorative şi medicinale, afectarea coloniilor de faună sălbatică etc. Capacitatea de primite a Complexului Orheiul Vechi este estimată la circa 360 de persoane pe zi, respectiv de circa 8640 persoane pe lună. În prezent capacitatea maximă de acces a vizitatorilor şi turiştilor este atinsă doar în zilele de sâmbătă-duminică şi de sărbători a lunilor de primăvară-vară (mai-august), în total circa 25-30 de zile pe an. Actualmente, securitatea Peisajului Cultural Orheiul Vechi este realizată de către supraveghetorii muzeului, numărul cărora este insuficient pentru a asigura paza corespunzătoare a întregului teritoriu cu obiective de patrimoniu şi de către două posturi de poliţie amplasate pe teritoriul complexului. O bună parte din obiectivele de patrimoniu cultural şi natural (complexele de arhitectură medievală şi cele mai multe complexele rupestre) nu sunt asigurate cu paza corespunzătore, fapt ce sporeşte riscul de deteriorare a obiectivelor de patrimoniu de către anumite categorii de vizitatori şi turişti. 125

Pentru a evita urmările negative care pot veni din partea vizitatorilor şi turiştilor sunt necesare măsuri de suplimentare a punctelor de supraveghere pentru toate obiectivele de patrimoniu cultural şi natural ale Peisajului Cultural Orheiul Vechi. Creşterea pe viitor a fluxului turistic, în special a turismului neorganizat precum şi aducerea circuitului turistic la capacităţile maxime pentru toate zilele de primăvară -vară, în condiţiile lipsei sau insuficienţei amenajărilor corespunzătoare, va conduce inevitabil la degradarea anumitor obiective de patrimoniu şi a sectoarelor din preajma acestora. O eventuală intensificare a accesului turistic în complexele rupestre, în special în Biserica Peştera şi în Mănăstirea pârcălabului Bosie, va conduce la accentuarea proceselor de degradare a construcţiilor respective (schimbarea regimului de umiditate, degradarea podelei şi a pereţilor, creşterea gradului de fisurare , măcinarea calcarului de la baza pereţilor etc.) 4.5. Numărul populaţiei din zona sitului Conform datelor statistice din anul 2008, în regiunea Complexului Orheiul Vechi (satele Trebujeni, Butuceni şi Morovaia) locuiau 1886 persoane, din care pe grupe de vârstă: - 0-14 ani 345 persoane ( 18,29%) - 15-56/61 ani 1176 persoane ( 62,35%) - mai mare de 57/62 - 335 persoane ( 17,76%) Populaţiei comunei este repartizată: - în satul Trebujeni – 1426 locuitori - în satul Butuceni – 329 locuitori - în satul Morovaia - 131 locuitori Populaţia din zona de tampon a Rezervaţiei constituie – 6573 persoane (satele Maşcăuţi şi Brăneşti).

126

V. Clasamentul şi protecţia sitului 5.1. Dreptul de proprietate Rezervaţia Orheiul Vechi corespunde teritoriului comunei Trebujeni (satele Trebujeni, Butuceni şi Morovaia) (3924,60 ha) şi unor spaţii adiacente din cadrul comunelor/satelor vecine: Ivancea (satele Furceni, Brăneşti) (381,57 ha), Susleni (8,06 ha) – raionul Orhei; Maşcăuţi (647,17 ha) – raionul Criuleni şi Molovata (17,59 ha) – raionul Dubăsari. Spaţiul din zona de protecţie (tampon) a Rezervaţiei ţine de comunele/satele: Trebujeni (68,35 ha), Susleni (633,76 ha), Piatra (338,60 ha), Ivancea (satele Furceni şi Brăneşti) (1255,18 ha) – raionul Orhei; Maşcăuţi (2597,97 ha) – raionul Criuleni; Holercani (479,42 ha), Marcăuţi (232,16 ha), Molovata (480,13 ha) – raionul Dubăsari. În conformitate cu statutul juridic, în cadrul Rezervaţiei Orheiul Vechi se deosebesc următoarele categorii de proprietăţi: a. Proprietăţi de stat: - terenuri cu vestigii arheologice şi naturale, edificii de arhitectură vernaculară şi contemporană gestionate de către Ministerul Culturii prin intermediul Rezervaţiei Orheiul Vechi; - masive de păduri, stâncării şi pajişti de stepă, gestionate de către Agenţia de Stat pentru silvicultură Moldsilva prin intermediul ocolurilor silvice din raioanele Orhei şi Criuleni. b. Proprietăţi private: - terenuri de pământ arabil (inclusiv terenuri cu vestigii arheologice) şi gospodăriile tradiţionale ţărăneşti ale cetăţenilor din satele Trebujeni, Butuceni şi Morovaia, parţial din satele Furceni şi Brăneşti – raionul Orhei şi Maşcăuţi – raionul Criuleni. - pensiunile turistice din satele respective, - gospodării-case de vacanţă ale unor oameni de cultură şi ştiinţă.

127

c. Proprietăţi comunale: - terenuri agricole şi terenuri de păşunat, edificii şi instituţii de menire socială, aflate în proprietatea cominei Trebujeni, precum şi unele sectoare proprietate a comunelor Ivancea (satele Furceni, Brăneşti), Piatra, Susleni - raionul Orhei, Maşcăuţi – raionul Criuleni, Holercani, Marcăuţi, Molovata – raionul Dubăsari. d. Proprietăţi obşteşti: - terenuri şi gospodării tradiţionale vernaculare aflate în proprietatea unor asociaţii nonguvernamentale. În cadrul zonei tampon a Rezervaţiei se deosebesc patru categorii de proprietăţi: a. Proprietate publică de stat: - masive de păduri, stâncării şi pajişti de stepă, gestionate de către Agenţia de Stat pentru silvicultură Moldsilva prin intermediul ocolurilor silvice din raioanele Orhei, Criuleni şi Dubăsari. - Pivniţele subterane de la Brăneşti - Teritoriul penitenciarului Brăneşti, gestionat de către Ministerul de Interne b. Proprietate privată: - terenuri de pământ arabil (inclusiv terenuri cu vestigii arheologice) şi gospodării tradiţionale ţărăneşti ale cetăţenilor din satele Furceni, Brăneşti, Susleni, Holercani, Piatra, Marcăuţi, Molovata şi Maşcăuţi. - Fabrica de vin Brăneşti amenajată în pivniţele Brăneşti. c. Proprietate comunală: - terenuri agricole şi terenuri de păşunat, aflate în proprietatea comunelor Ivancea (satele Furceni, Brăneşti), Susleni – raionul Orhei, Holercani – raionul Dubăsari şi Maşcăuţi – raionul Criuleni. 5.2. Clasamentul protecţiei sitului Peisajul Cultural Orheiul Vechi este clasificat ca Rezervaţie cultural-naturală de importanţă naţională, creată prin hotărâri speciale ale Parlamentului şi Guvernului Republicii Molodva. Statutul de Rezervaţie cultural-naturală este specificat în „Legea 128

privind crearea Rezervaţiei cultural-naturale Orheiul Vechi”, nr. 251-XVI din 4.12.2008 şi Hotărârea de Guvern „Cu privire la constituirea Rezervaaţiei Orheiul Vechi”, nr. 228, din 23.03.2009 Rezervaţia Orheiul Vechi a fost creată prin hotărârea nr. 77 a Consiliului de Miniştri al RSS Moldoveneşti din 15 marte 1968. Începând cu anul 1968 Autorităţile publice din Republica Molodva (Guvernul, Ministerul Culturii, Organele Administraţiei Raionale, iar începând cu anul 1990 şi Parlamentul), au adoptat mai multe decizii privind dezvoltarea Complexului Orheiul Vechi, protecţia şi punerea în valoare a obiectivelor de patrimoniu cultural şi natural: Nr 1. 2.

Denumirea documentelor Постановление Совета Министрова МССР № 77, от 15.03.1968 г. «Об объявлении «Старого Орхея» Государственным Заповедником и организации на его территории туристско-музейного комплекскса Распоряжение № 839-р Совета Министров МССР от 24.12. 1968 «Об установлении границы и охранной зоны Государственного Заповедника Старый Орхей» Постановление Совета Министров МССР № 503 от 31.12.1969 «Об утверждении Схемы функционального зонирования Государственного Заповедника «Старый Орхей» мероприятий по археологическому исследованию, реставрации, застройке и благоустройству его территории. Decizie: Aprobarea zonei de protecţie a Rezervaţiei Orheiul Vechi de către Comitetul Executiv Orhei, nr. 49, 15.02.1979. Постановление коллегии Министерства культуры МССР «О мерах по улучшению охраны памятников археологии и архитектуры Государственного Заповедника «Старый Орхей», 22.08.1980.

Hotărârea Sovietului Suprem al RSS Moldova cu privire la programele de stat ale Guvernului R.S.S. Moldova “Oraşul medieval Orhei” şi “Mănăstirea Căpriana”, Nr.470-XII din 31.01.1991

Hotărârea Guvernului RM nr. 506 din 11.09.1991 cu privire la măsurile de realizare a Programului de Stat „Oraşul medieval Orhei” şi „Mănăstirea Căpriana”

Legea Republicii Moldova privind fondul ariilor naturale protejate de stat Nr. 1538-XIII din 25 februarie 1998

Hotărârea Guvernului RM nr. 1378 din 10.12.2001 „Cu privire la acţiunile de salvgardare a monumentelor istorico-culturale din complexul muzeal „Oraşul medieval Orheiul Vechi”

10. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 476 din 21 aprilie 2003 „Cu privire la atribuirea unor terenuri „Complexului Muzeal Oraşul medieval Orhei”. 11. Legea privind constituirea Rezervaţiei cultural-naturale Orheiul Vechi, nr. 251-XVI din 4 decembrie 2008 12. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova „Cu privire la constituirea Rezervaţiei cultural-naturale Orheiul Vechi”, nr. 228 din 23.martie 2009

129

5.3. Modalităţi de aplicare a măsurilor de protecţie a sitului Aplicarea măsurilor de protecţie a obiectivelor de patrimoniu cultural şi natural în cadrul Rezervaţiei Orheiul Vechi revine Complexului muzeal Orheiul Vechi şi Autorităţilor Publice Locale, cu participarea activă a Ministerului Culturii, Ministerului Mediului, Inspectoratului Ecologic de Stat, Consiliului raional Orhei cu sprijinul Guvernului şi Parlamentului Republicii Moldova. Parlamentul Republicii Moldova asigură cadrul legislativ de funcţionare a Rezervaţiei Orheiul Vechi şi de protecţie a obiectivelor de patrimoniu natural şi cultural. Guvernul Republicii Moldova asigură cadrul normativ de funcţionare a Rezervaţiei Orheiul Vechi, modalităţile de protecţie a obiectivelor naturale şi culturale şi finanţarea bugetară a Rezervaţiei. Ministerul Culturii, Ministerul Mediului stabilesc actele normative cu privire la modalităţile generale de aplicare a măsurilor de protecţie a obiectivelor de patrimoniu cultural şi natural şi urmăresc executarea acestora. Inspectoratul Ecologic de Stat, prin filiala Orhei, monitorizează situaţia din teren cu privire la respectarea legislaţiei privind protecţia mediului ambiant, ariilor protejate de stat, altor obiective de patrimoniu natural şi cultural din zona respectivă, ia decizii cu privire la sancţionarea şi tragerea la răspundere administrativă sau penală a persoanelor vinovate de încălcarea legislaţiei în vigoare cu privire la protecţia patrimoniului natural şi cultural. Consiliul raional Orhei stabileşte acte normative cu privire la aplicarea practică a măsurilor de protecţie a obiectivelor de patrimoniu cultural şi natural şi urmăreşte executarea lor. Primăria locală aprobă împreună cu organele abilitate măsurile de protecţie a obiectivelor de patrimoniu cultural şi natural, monitorizează aplicarea practică a acestor măsuri, contrasemnează actele de protecţie a obiectivelor de patrimoniu 130

cultural şi natural încheiate de reprezentanţii Ministerului Culturii şi Ministerului Mediului cu persoane fizice sau juridice, aplică sancţiuni administrative şi trage la răspundere penală, persoanele şi organizaţiile care încalcă legislaţia privind protecţia patrimoniului cultural şi natural. Rezervaţia Orheiul Vechi coordonează toate activităţile practice privind protecţia obiectivelor de patrimoniu cultural şi natural în teritoriu, monitorizează procesul de implementare a acestor activităţi, aplică măsurile operative privind protecţia obiectivelor de patrimoniu cultural şi natural, colaborează cu autorităţile locale, raionale şi naţionale, informează de urgenţă autorităţile locale, raionale şi naţionale despre cazurile de ameninţare a autenticităţii şi integrităţii patrimoniul cultural şi natural din zonă şi i-a măsurile de rigoare pentru anihilarea acestor procese.

131

VI. MONITORIZAREA 6.1. Indicatori-cheie pentru evaluarea Sitului Pentru evaluarea stării de conservare a Peisajului Cultural Orheiul Vechi sunt stabiliţi 18 indicatori cheie, care cuprind toate tipurile de obiective de patrimoniu cultural şi natural din zonă. Nr 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12.

Indicatori cheie

Măsura indicatorului

Erodarea şi modificarea versanţilor

Anual

Număr, suprafaţa, %

Ravenele şi morfometria

Anual

Număr, Morfometrie, %

Elemente geomorfologice de pe versanţi şi de la baza versanţilor (tipuri, total, morfometria)

Anual

Tipuri, total, % morfometria

Calitatea apelor de suprafaţă şi subterane

Anual

Compoziţie chimică

Calitatea solurilor

Anual

Compoziţie chimică

Terenuri care necesită reabilitare ecologică

Semestrial

Număr, suprafaţă, %

Suprafeţe împădurite (gradul de împădurire, cantitatea de lemn, la numărul de locuitori)

Anual

Număr, %

Specii vegetale (total, rare, pereclitate)

Anual

Număr, %

Specii de faună (total, rare şi periclitate)

Anual

Număr, %

Masive de populaţii faunistice (tipuri, total)

Anual

Număr, %

Semestrial

Număr, Milimetri

Anual

Număr, %

Semestrial

Număr, ha, %

Anual

Număr, %

Anual

Număr, %

Anual

Număr, %

Semestrial

Număr, %

Semestrial

Ani

Fisuri tectonice din cadrul complexelor rupestre Complexe rupestre care necesită restaurare şi consolidare

13. Suprafeţe cu vestigii arheologice neafectate de activităţi antropice 14. Obiective arheologice care necesită conservare, restaurare, reconstituire 15. Complexe arhitecturale medievale care necesită conservare, restaurare 16. Construcţii vernaculare care necsită restaurare, reparaţie sau reconstituire 17. Obiective de cult care necesită restaurare, reapraţie, reabiliatre 18. Realizarea Programului de protecţie

132

Periodicitatea

6.2. Măsuri administrative pentru monitorizarea sitului Pe plan naţional monitorizarea Peisajului Cultural Orheiul Vechi este prerogativa Ministerului Culturii al Republicii Moldova prin intermediul Direcţiei Patrimoniu, a Ministerului Mediului prin intermediul Direcţiei Resurse Naturale şi Biodiversitate şi Inspectoratului Ecologic de Stat. Pe plan regional monitorizarea Peisajului Cultural Orheiul Vechi este prerogativa Consiliului raional Orhei şi Inspectoratului Ecologic-Orhei. Pe plan local responsabil pentru desfăşurarea monitorizării Peisajului Cultural Orheiul Vechi revine Rezervaţiei culturalnaturale Orheiul Vechi. Monitorizarea Peisajului Cultural Orheiul Vechi urmează a fi desfăşurată în conformitate cu „Strategia de dezvoltare a Peisajului Cultural Orheiul Vechi” şi „Programului de măsuri privind monitorizarea, protecţia, conservarea, restaurarea şi punerea în valoare a obiectivelor de patrimoniu istorico-natural din cadrul complexului Orheiul Vechi”, care în funcţiune de specificul obiectivelor prevede monitorizări lunare, trimestriale, semestriale şi anuale. Monitorizările lunare prevăd măsuri de inspectare a stării siturilor arheologice de pe promontoriile Peştera şi “Butuceni”; a stării complexelor rupestre Mănăstirea pârcălabului Bosie şi “Biserica Peştera”; a inscripţiilor rupestre şi a vegetaţiei naturale spontane, inclusiv a pădurilor. Monitorizările trimestriale prevăd măsuri de inspectare a stării tuturor siturilor arheologice; a complexelor rupestre accesibile; a complexelor funerare arheologice; a faunei; a stării ecologice şi a obiectivelor care formează cadrul natural. Monitorizările semestriale prevăd măsuri de inspectare a stării fisurilor tectonice din cadrul complexelor rupestre; a construcţiilor arhitecturale ecleziastice de zid; a formaţiunilor geologice şi hidrologice. Monitorizările anuale prevăd măsuri de inspectare a colecţiilor 133

(arheologice, numismatice, etnografice) din cadrul Complexului Orheiul Vechi; a complexelor rupestre inaccesibile; a complexelor de arhitectură vernaculară şi a pietrelor de mormânt din cimitirele rurale. Monitorizarea este desfăşurată de către specialiştii Rezervaţiei Orheiului Vechi, iar în cazuri speciale de către inspectorii Ministerului Culturii şi ai Ministerului Mediului. Rezultatele monitorizărilor, înregistrate în acte corespunzătoare şi depozitate în arhiva Rezervaţiei Orheiul Vechi, urmează a fi sistematizate şi aduse la cunoştinţa organelor abilitate pentru a lua măsurile de rigoare în cazuri de necesitate.

134

VII. ÎncheIere Prin caracteristicile sale deosebite, Peisajul Cultural Orheiul Vechi denotă valori culturale şi naturale de importanţă naţională şi universală. Orheiul Vechi reprezintă un complex excepţional, care prin multiplele sale obiective primare naturale şi antropice amplasate într-un spaţiu restrâns, reflectă succesiunea, continuitatea şi unitatea desfăşurării proceselor naturale şi culturale din vremuri geologice şi preistorice până în prezent. Defileul râului Răut, cu maluri stâncoase şi promontorii meandrice formate în perioada cuaternarului, reprezintă un relict geologic, care păstrează frumuseţea extraordinară a peisajului natural primar, constituind un fenomen unic. Elementele naturale de relief şi vegetaţie în asociere cu elementele istorico-culturale formează în cadrul Rezervaţiei Orheiul Vechi un peisaj armonios, de o frumuseţe rară şi de o valoare inestimabilă pe plan universal. Potenţialul natural al Complexului Orheiul Vechi reprezintă un ansamblu de ecosisteme, constituit din diverse specii vegetale şi faunistice, inclusiv multe specii rare aflate sub protecţia legislaţiei europene şi internaţionale. Orheiul Vechi cumulează valori culturale din toate epocile istorice, reprezentând un exemplu unic al vieţuirii umane durabile, al dialogului dintre culturi şi civilizaţii, al construirii unor culturii şi civilizaţii la intersecţia Occidentului cu Orientul, reprezentând, un fenomen de o semnificaţie universală indiscutabilă. Complexele rupestre de la Orheiul Vechi reprezintă construcţii arhaice de cult religios şi locativ, care prin formele şi elementele lor componente denotă tradiţii culturale moştenite din timpuri imemorabile. 135

Factorul antropic contemporan, reprezentat de satele Trebujeni, Butuceni şi Morovaia, cu o arhitectură vernaculară originală şi tradiţii etnografice bine conservate, constituie elementul care aduce vitalitate în peisajul Orheiul Vechi, impregnând un suflu proaspăt vestigiilor de patrimoniu istorico-natural, oferind pe această cale un exemplu clasic de unitate organică a trecutului şi prezentului, fenomenul având o importanţă deosebită nu numai pe plan local dar şi pe plan universal. Orheiul Vechi reprezintă un exemplu tipic de dezvoltare echilibrată şi armonioasă a diferitor sisteme existenţiale, culturale şi de habitat: geologice, hidrologice, biologice, arheologice, culturalistorice, sacrale, agrare, industriale şi tradiţionale ţărăneşti, care fiind integrate într-un ansamblu, prezintă o semnificaţie specială pe plan universal.

136

Bibliografie 1. Bacumenco L. Ţinutul Orheiului în secolele XV-XVI, Iaşi: Ed. “Al. I.Cuza”, 2006, 358 p., XXX pl. 2. Bâzgu E., Ursu M. Arhitectura populară din zona Orheiului Vechi, Chişinău, 2005. 3. Boboc N., Castraveţ T., Chirică L. Aspecte privind relieful complexului istorico-natural “Orheiul Vechi”, In: Mediul ambiant, nr. 3, 2007, p. 6-10. 4. Boboc N., Castraveţ T., Chirică L. Caracterizarea geologică şi hidrogeologică a complexului istorico-natural “Orheiul Vechi”, In: Analele ştiinţifice USM, Seria “Ştiinţe chimico-biologice”, Chişinău, 2007, p. 192-195. 5. Boboc N., Chirică L., Sandu Maria, Brega V., Spătaru P., Tofan Elena, Aspecte hidrochimice ale apelor freatice din aria complexului istorico-natural Orheiul Vechi, In: Buletinul Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Ştiinţele Vieţii, Nr. 2, Chişinău, 2008, p. 159-165. 6. Certan C., Cuhaschi L. Flora braniştii Trebujeni, In: Muzeul Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală, Buletin Ştiinţific: Revista de Etnografie, Ştiinţele Naturii şi Muzeologie, Serie Nouă, volumul 2 (15) Ştiinţele Naturii, Chişinău, 2005, p. 51-52. 7. Negru A., Ghendov V., Istrati A. Specii periclitate din rezervaţia peisagistică Trebujeni, In: Biodiversitatea vegetală a Republicii Moldova, Chişinău, 2001, p. 135-138. 8. Nesterov T. Situl Orheiul Vechi. Monument de arhitectură, Chişinău, 2003. 9. Postică Gh. Orheiul Vechi: cercetări arheologice 1996-2001, Iaşi: Ed “Al. I. Cuza“, 2006, 224 p. 10. Postică Gh. Diversitatea expresiilor culturale ale habitatului tradiţional de la Orheiul Vechi şi perspectiva includerii sitului în Lista patrimoniului mondial UNESCO, In: Conferinţa Internaţională UNESCO “Diversitatea expresiilor culturale ale habitatului tradiţional“, 2-4 august 2007, Chişinău, 2007. 137

11. Postică Gh. Peisajul Cultural Orheiul Vechi: definire, caracteristici, semnificaţie, In: Romanii in Europa medievala (intre Orientul bizantin si Occidentul latin). Studii in onoarea Profesorului Victor Spinei / Volum ingrijit de D. Teicu şi I. Cândea, Muzeul Brailei, Braila, Edit. Istros, 2008, p. 717-753. 12. Postică Gh. Peisajul Cultural Orheiul Vechi: clasare, valoare, autenticitate, integritate, In: Studii de muzologie / Biblioteca "Tyragetia", XVI, Chişinău: Ed. Bons Offices, 2008, p. 55-78. 13. Букатчук П.Д., Бурденко Б.В. Отчет о комплексных гидрогеологической и инженерно-геологической съемках, произведенных в пределах листа 35-XII, Кишинев, 1967. 14. Верина В.Н. Особенности гидрографии и гидрологии бассейна р. Рэут // Ученые записки Тираспольского гос. пед. ин-та им. Т.Г.Шевченко, вып. IX. Кишинев, 1960, Картя молдовеняскэ. 15. Кравчук Ю.П., Верина В.Н., Сухов И.Н. Заповедники и памятники природы Молдавии. Кишиев, Штиинца, 1976, 311 p. 16. Отчет о результатах комплексной гидрогеологической и инженерно-геологической съемки масштаба 1:50 000 для целей мелиорации массива орошения “Междуречье Реут-Бык”, проведенной в 1984-1986 годах в трех томах, Кишинев, 1986. 17. Геоморфологическая карта Молдавской ССР, масштаб 1:200000, Кишинев, 1988.

138