Revista Punkt, nr. 38-39, 2011 by Punkt.md

www.punkt.md

o p i n i i

p l ă c e r i

c a r a c t e r e

nr.

38-39

Mihaela Bilic Lucia Berdos Sanda filat Nata albot E M IR K USTURICA Lucas Dvorak Estanislao de Grandes Pascual

meritul cinic

Tema numărului:

Moldova, gură de rai sau gură de canal?

Marcel Iureş

www.cartier.md

Casa Cărții,

bd. Mircea cel Bătrân, nr. 9, Chișinău. Tel./fax: 34 64 61. E-mail: casacartii@cartier.md

program: 10-18 Sâmbătă Duminică

Librăria9,

str. Pușkin, nr. 9, Chișinău. Tel.: 22 37 83. E-mail: libraria9@cartier.md

program: 10-18 Sâmbătă Duminică

Librăria din Hol, str. București, nr. 68, Chișinău. Tel.: 24 10 00.

E-mail: librariadinhol@cartier.md

program: 9-18 13-14 Sâmbătă Duminică

Librăria din Centru,

bd. Ștefan cel Mare, nr.126, Chișinău. Tel.: 21 42 03. E-mail: librariadincentru@cartier.md

program: 9-18. Sâmbătă: 9-16. Duminică

nr 38-39 / octombrie - noiembrie 2011

010.

Lu na văzută de Vulcan

TOAMNA CU BUFEURI

012.

d e Va l e r i u C a ț e r

Pu nkt Excele nțe

Estanislao de Grandes Pascual

Coperta noastră: Marcel Iureş, actor Imagine de Ramin Mazur

Toate lucrurile bune se întâmplă, chiar dacă întârzie un pic

de Cornelia Amărâtu

018.

Sfatul Țării

Idei pentru moldova

CHESTIUNEA

EDUCAŢIEI sau ce facem cu anii de după cei şapte deacasă

director Angela Braşoveanu redactor-şef adjunct redactor-şef punkt.md redactori

020.

Viorica Mija Angela Stafii Anastasia Taburceanu Emilia Gheţu

reporteri autori

Elena Negură Lucian Mîndruţă

de Mihai Bologan

Pu nkt elite

Ce vrem să creăm: oameni cu job-uri, milionari sau caractere? sau despre cum educă elitele școlile de

aici și de acolo

de Paula Erizanu

Virgil Pâslariuc Sorin Hadârcă Fernando Eichenberg Sorina ştefârţă art director

Artemie Palii

web design

Mihai Roman

fotografi

Reţetă în 7 paşi

de Paula Erizanu

Anshoulesik

032.

Veaceslav Sârbu Ramin Mazur Constantin Grigoriţă Lucas Dvorak director publicitate contabil-șef tipar

Pu nkt elite

CUM să creezi caractere

Florin Tăbârţă

pr &eveniment

026.

Corina Manole Maia Lefter Roman Roman

Pu nkt profi

Sergiu Bulbaş "Cu noi, chiar este simplu să-ţi cumperi o casă!"

de Sorina Ștefârţă

036.

Pu nkt citat

038.

Viața u nui artist. Prima probă

Muzeul inocenţei preşedinţilor

Bons Offices

Au contribuit: Nata Albot I Dorina Arsene I Grigore Friptuleac I Elena Spinachi I Bogdan Podoleanu I Mihai Bologan I Tatiana Sorbalo I Vasile Ernu I Boris Cremene

Marcel Iureş: Sunt un om fără posteritate. Și cred în

asta. Și mă simt foarte bine. publicație periodică independentă despre opinii, plăceri și caractere. Chişinău, strada Bucureşti 68, biroul 535. telefon +(373) 22 98 25, +(373) 22 98 16. Ne puteți vizita on-line pe www.punkt.md Facebook facebook.com/Revista PUNKT Twitter twitter.com/Revista PUNKT

Indice Poşta Moldovei - 31841, Indice Moldpres - 31841

de Angela Brașoveanu

052.

Tema numărului:

054.

Ce bem, ce mâncăm? sau cruciada

Moldova, gură de rai sau de canal?

împotriva nitraţilor

d e E l e n a S p i n a c h i & A n a s t a s i a Ta b u r c e a n u

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

content: 056.

Fântânile din Moldova şi tăbliţa interzisă a lui Mendeleev

116.

Pu nkt ico n

EMIR KUSTURICA Vin dintr-o țară

care nu există , iar cabaretul e viața mea.

de Fernando Eichenberg

de Grigore Friptuleac

058.

PRODUCţIA bio, CALUL TRoian al moldovei sau ce înseamnă Alianţa pentru Integrare Familială

de Cornelia Amărâtu

062.

Pu nkt atelier

Nu e ok să ne luăm prea în serios sau cum playboy-ul e

plin de grații rafaelite

CORNEL BUSUIOC

blestemul pesticidelor

de Viorica Mija

132.

Pu nkt profi

ANSHULESIK, mărul lui Adam și

CĂPşUNeLE, brand moldovenesc

068.

Harbuzul apolitic sau ţărănizarea ca proces de

072.

Raiul, departamentul comunicare

d e A n a s t a s i a Ta b u r c e a n u

conştiinţă

de Lucian Mîndruță

viermele surR

140.

de Dorina Arsene

Pu nkt profi

092.

Lucas Dvorak ”Când

mi-e dor de munte, dezbrac fetele”

de Corina Manole

Mihaela Bilic: „În orice regim de slăbit există fructul

interzis…”

de Sorina Ștefârţă

156.

Pu nkt interior

Valdirose Valea Rozelor

080.

TRUP şi SUFLET sau ce înseamnă Alianţa pentru

086.

Măştile din termopanE

088.

FRUCTUL PERMIS sau săptămâna patimilor după

de Angela Brașoveanu

Integrare Familială

062.

de Sorin Hadârcă

fructe şi legume

092.

de Paula Erizanu

Mica Elveție, sarcofagele și

066.

074.

126.

de Nata Albot

Lucia Berdos The new icon

102.

Kuhnea lui Stalin

110.

Eco-iubirea sau dragostea de sine ne

miroase-a bine

057. 038.

de Angela Brașoveanu

de Angela Stafii

112.

ARTĂ CURATĂ DIN “GUNOAIE”. Reinventarea

materialului

de Corina Manole

d e Va s i l e E r n u

156.

036.

TOP Meritul Cinic

cinici 5. Înger, îngeraşul meu… Marian Lupu, speaker

1. Poetul a ieșit în stradă Grigore Petrenco, deputat PCRM

2. Căscați ochii, Moldova e Elveția! Partidul Social Democrat

3. Ia şokoladnâi zaiaţ… Iron Mike & Money Gaby

4. Fiii risipitori și interesul național Igor Dodon, Zinaida Greceanîi, Veronica Ambramciuc, foşti Decorat:

Decorat: Decorat: Decorat: pentru talentul de versificator, pe care l-au scos la suprafață mișcările tectonice din PCRM. Astfel, junele promițător din dreapta supraaglomerată a lui Voronin, a reacționat la plecarea din partid a lui Dodon cu mare spirit – Dodon, g….n. Chiar dacă e vorba deocamdată de rime simpliste, noi credem că steaua talentului său e abia la răsărit. Oare ce rime ar găsi pentru o posibilă plecare a lui Petcov, care a deplâns pe blogul său plecarea Zinaidei Greceanîi?

Decorat: pentru talentul de cercetași ai plaiurilor natale, cu care au reușit să-l dezorienteze definitiv pe și așa încurcatul moldovean. Acum, în loc de răstigniri, pe la colțuri de stradă se ”poartă” panouri cu mesaje psd-iste, din care reiese că cea mai săracă țară din Europa e ... Elveția. Și asta, fără aderare la NATO sau UE. Nu știm, ori Elveția s-a schimbat tare de când am fost acolo ultima dată, ori socialdemocrații nu au fost niciodată în Elveția.

Lovitura asta e chiar sub centură! Cică, mănuşa de aur a lumii şi marele devorator de urechi ale adversarilor, Mike Tyson vine la Chişinău. După ce maşina de rupt oase Steven Seagal s-a pricopsit cu două-trei cojocele de cârlan de la Gaby Stati, acum e rândul durului Myke să devină un alt idol din adolescenţa milionarului. Aşa cum Şoltoianu nu-l mai poate înfrunta în ring, iar şcoala de box a Moldovei e departe de civilizaţie, Iron Mike va... cânta şi va ţopăi pentru câţiva tipi bogaţi. Doar un refren ne vine în cap: „Ia şokoladnâi zaiaţ, ia laskovâi merzaveţ...”

pentru patriotismul lor fără de margini şi, mai ales, fără de capăt, cu care și-au luat rămas bun de la tată, de la mamă. Asemeni unor șoimi ai patriei, și-au tăiat cu jertfire de sine creanga de sub șezut, numai ca lupu să poată deveni baci peste mioarele țării. Desprinderea lor de sânul partidului a fost interpretată diferit, dar poporul a primit toate asigurările de la principalul transfug că niciun alt interes nu e de-asupra celui naţional. Nici dedesubt, dacă e să-l credem pe cuvânt.

pentru faptul că și-a permis și omul o dată în viață, ce-i drept din plenul Parlamentului, să scuipe pe principiile şi valorile sale democratice. A făcut-o mai pe fercheșul liberal și, oops, a zburat păsărica. Mai precis, un b…i de mai toată splendoarea, de la microfonul principal al țării. Cuvânt cu care fostul său șef, Vladimir Voronin, de multă vreme nu mai miră pe nimeni. Dar Lupu…, Lupu a șocat, mai ales prin faptul că a făcut-o pe mortul de 2 metri în popușoi. Cică, spălați-vă urechile, în retorica mea nu pot admite derogări de la principiile și valorile de care mă ghidez bla, bla, bla. Remarcați, noi nu scriem bl…i, bl…i, bl…i. Vorba fabulei, el se jură că n-o spune, dar l-am prins cu bl…i-un gură!

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

autorii noștri: Anshulesik

Un nume pentru doi și o carieră fotografică intersectată cu talentul și carisma. Nu puteau rămâne neobservați de Punkt. Așa că, voila. În numărul de față, cu o colecție de fotografii ”hot sur”, așa cum nu ați văzut în altă parte. Adăugăm și o schiță despre acest cuplu de viață și de creație, dar și despre performanțele lor. (pag. 132)

Sorin Hadârcă

Înainte de a se reprofila în domeniul politicilor publice, a pus umărul la dezvoltarea Băncii Naționale. Apoi, tot acest umăr a fost de tare mare ajutor la Rethink Moldova. Cititor înfocat și izvor nesecat de spirite, pe care le presară pe blogul său, în așteptarea culegătorilor. În Punkt, cu un ”evroremont” al minților și faptelor noastre, dar și cu o sugestie prietenească să ne smulgem de pe față măștile de termopan. (pag. 86)

Valeriu Cațer

Mai bine de zece ani a arat pe lanul știrilor. În calitate de reporter de agenție, producător și moderator de radio, apoi editor de televiziune. Ochiul său de vultur nu a pierdut însă din acuitate, odată cu înrolarea în echipa Ministerului Justiției. În Punkt, face o retrospectivă a lunii octombrie, monitorizând orice manifestare a bufeurilor politice și oferind diagnostice. (pag. 10)

Virgil Pâslariuc

Doctor în istorie și prodecan al facultății de Istorie și Filosofie a USM. Ne-a făcut dependenți de rubrica sa, pentru că în afară de fapte și pilde demult uitate și inedite, aduce o nouă viziune asupra istoriei, atunci când departele devine aproape. Adică, mai puțin didactică, mai ancorată în realitățile în care ne ducem leatul, vorba premergătorilor. (pag. 57)

Fernando Eichenberg

Este corespondent al cotidianului brazilian Zero Hora și comentator la TV5 Monde. Locuiește la Paris, dar ”pescuiește” prin toată lumea pesonalități care, trebuie să recunoaștem, nu vor ajunge niciodată în Moldova. Cu atât mai valoroasă colaborarea Punkt-ului cu Fernando, care ne transmite cu fidelitate interviurile sale. În Punkt, îl regăsiți pe adevăratul Emir Custurica, poate diferit de ceea ce știați până acum. (pag. 116)

Vasile Ernu

Născut în URSS (spre deosebire de toți ceilalți, care s-au născut pe unde au putut), eveniment despre care a scris și va scrie. Unul dintre organizatorii Zilelor Literaturii Române la Chișinău. În Punkt, despre ”kuhnea” lui Stalin și ingredientele care-l făceau fericit pe homo sovieticus. (pag. 102)

Lucian Mândruță

Jurnalist notoriu și PR-ist de succes, Lucian Mîndruță pune, în acest număr, un cuvânt bun pentru Țara sa (deși aceasta se comportă cu el, conform tradiției și adeneului, ca o fată rea), poate obține postul de șefă pe departamentul comunicare a Raiului. Ce argumente scoate în frunte, vedeți în pagina 72.

Paula-Maria Erizanu

La 17 ani, prima ei mare revoluție (cartea - Aceasta este prima mea revoluţie. Furaţimi-o.) i-a adus și primul succes. Putea să i se urce la cap. Numai nu ei. Perseverează și pregătește terenul pentru alte r-evoluții. În Punkt, cu un studiu despre... studii. Acolo și aici. Acum și cândva. (pag. 20, 26, 126)

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

Pu nkt Lu na văzută interiorde Vulcan

TOAMNA CU BUFEURI Orice s-ar spune, politicienii noștri știu să-și respecte promisiunile. Nu toate, dar de! – există cauze obiective și subiective care, trebuie să-i credem, îi împiedică să le facă pe toate deodată. Una cel puțin au realizat-o cu brio – neau promis o toamnă fierbinte și s-au ținut de cuvânt. Așa că, vorba unuia dintre ei, care ne-a demonstrat că nu-i mare bai să înjuri din prezidiul Parlamentului, dar se sfiește nevoie mare să recunoască acest lucru, s-a deschis Cutia Pandorei și acum ”avem di tăti” – atacuri raider și alegeri prezidențiale, demiteri la SIS și un procuror de neclintit, corupți anonimi, dar la cel mai înalt nivel, și evadări spectaculoase de sub arest la domiciliu tocmai până în Rusia.

te xt de Va l e r i u Caț e r

Să le luăm, dară, pe rând și fără mare grabă.

care de prea dese ori a intuit surprinzător încotro o vor lua lucrurile.

Octombrie (luna aproape pașnică de până la Marea Trădare) a început cu alegerea lui Alexandru Tănase președinte la Curtea Constituțională. Nu cred c-au fost mulți cei care s-au îndoit cui îi va reveni această funcție, după scandalul zgomotos care a ”spulberat” fotoliul de sub predecesorul său. Tănase a fost predestinat parcă să preia această funcție, încă din momentul în care plecând de la Justiție a devenit, în urma acelui ”gentelmen’s agreement” cu premierul Vlad Filat, judecător la Curtea Constituțională. Iar cât îl privește pe ”ghinionistul” Dumitru Pulbere, zicese c-ar mai avea destule șanse, chiar și în calitate de șef al statului. Asta dacă ar fi să-l credem pe Igor Boțan,

Păcat doar că înscăunarea lui Tănase în locul lui Pulbere a fost marcată de o nouă reabilitare a lui Ion Muruianu, cel mai inamovibil și, totodată, lipsit de bun simț dintre judecători. Ne-am convins, pentru a câta oară, că Justiția moldovenească nu e doar oarbă, ci și schilodită de interese politice. La doar o zi după toate astea, la rampă a ieșit Vladimir Voronin, ca să mai sfarme o dată speranțele celor care credeau că liderul comuniștilor poate fi tratat ca un om rezonabil. Senin (sau poate senil), Voronin i-a somat pe cei care-i vor voturile pentru alegerea unui nou președinte al Republicii Moldova să-l urmeze pe calea ce ne-ar duce direct în … Uniu-

nea vamală Rusia-Belarus-Kazahstan. ”Mai întoarce Doamne roata”! De parcă m-am trezit din nou cu zece ani în urmă, când promitea că va opri tancurile NATO la Briansk, cu pieptul tovarășilor săi de partid. Încet dar sigur, prima săptămână a lui octombrie s-a terminat cu marele și tradiționalul deja chef, de Ziua Națională a Vinului. Numai că, de această dată, totul s-a consumat fără imaginea cherchelită a bătrânului comunist, supărat probabil că a rămas fără beciurile din vila prezidențială de la Condrița, ci cu doi miniștri în rol de harnici bucătari. Cel al Agriculturii, Vasile Bumacov, care a trebuit să demonstreze că știe să gătească din ceea ce culege de pe rodnica glie a patriei, secondat de cel al Justiției, Oleg Efrim. Ambii au făcut o figură

frumoasă și, sincer, cred – singura acțiune de PR inspirată din cadrul acestei ediții a Festivalului Vinului, pentru că tot restul nu s-a deosebit cu nimic de chiolhanul și îmbulzeala de la Moldexpo din anii precedenți. Între timp, însă, cu vizita sa în Moldova ne-a PreaFericit patriarhul Rusiei, Kiril. S-a zvonit că vine să-l răspopească pe al nostru Vladimir. Nu de tot. Numai din scaunul de mitropolit fidel Moscovei. Cum însă minunile în zilele noastre sunt tot mai rare, n-a fost să fie! Ș-apoi, de un KGB-ist s-ar certa cu alt KGB-ist? Așa că înalta vizită a fost una ștearsă, cu obișnuitele în asemenea cazuri închinăciuni și mătănii ale politicienilor de toate culorile curcubeului, care au făcut coadă ca să-și mărturisească credința, dar nu întru cele Sfinte (nu vă faceți iluzii), și fără nici măcar o afurisenie care să învioreze cumva această primblare pseudo-apostolică. Ceea ce a urmat, n-avea cum să nu se întâmple. Dialectica cui ne are! A doua săptămână a lui octombrie a culminat, firește, cu mult așteptatul raport asupra atacurilor raider, prezentat de Vlad Filat în Parlament. Toată lumea a prezis o avalanșă a demisiilor, care până la urmă s-a dovedit un bulgăraș de zăpadă ce s-a spart în primul cap pus la dispoziție. Cel al directorului SIS, Gheorghe Mihai. Vădit stresat la început, premierul a ajuns să se amuze la finalul audierilor de mina încordată pe care parcă o vedea cu ceafa lui Vladimir Plahotniuc și Marian Lupu, care i-au devenit principalii adversari de când se află în fruntea Guvernului. Primul n-a încetat nicio clipă să vorbească la telefon, uimindu-i pe toți cu rezistența bateriei, al doilea a făcut între timp o plimbare nervoasă cu Constituția în mână. Preț de împăcare, Filat a cerut capul lui Moțoc, pardon – Zubco, dar fără nicio șansă din cate s-au văzut până acum. S-a spus că prețul plătit de Plahotniuc pentru a-l instala pe acesta în funcția

de procuror general ar fi prea mare – două milioane de euro, dar nici pe asta n-o vom ști cu certitudine niciodată. Faptul că președintele Comisiei Naționale a Pieței Financiare, Mihai Cibotaru, a demisionat de bună voie nici nu mai contează. Mai apoi, Filat s-a dus la Publika, câteva zile mai târziu Lupu a făcut o vizită la Prime, ambii și-au făcut complighionturile de rigoare și, cum altfel, în marea răfuială s-a înghesuit și boss-ul liberalilor, Mihai Ghimpu, îndemnându-i pe cei doi Vlazi să se lepede de politică și să se ocupe fiecare de afacerea proprie. Premiați la loteria din acest balamuc au fost însă, din nou, comuniștii. Am tot mai insistenta impresie că, pornind lupta cu ”păpușarul” Plahotniuc, Filat a uitat de Voronin, cel obișnuit să tragă sforile nu doar în AIE, ci pe întreaga scenă politică, iar dovada n-a întârziat să apară. După un nou iarmaroc, de această dată municipal, de Hramul Chișinăului, Marian Lupu s-a dus la Bruxelles să se plângă președintelui Parlamentului European, Jerzy Buzek, că Vlad Filat a semnat la SanktPetersburg Acordul de aderare la Zona de comerț liber în CSI și s-a întreținut cu Putin, iar ”capul tuturor relelor”, Eduard Baghirov, cel căruia Procuratura Generală de la Chișinău a încercat să-i îmbrace haina principalului organizator al evenimentelor din 7 aprilie, a trecut ca prin brânză peste două granițe de stat, taman până la Moscova. La fel de ipocrită ca și lui mi-a părut, de altfel, pretinsa îngrijorare manifestată de unii dintre parlamentarii noștri pentru această evadare, care, dacă e să fim sinceri, a convenit tuturor de minune. Iar faptul că, de la adăpost deja, a spus unor lucruri ce se întâmplă în Moldova pe nume, chiar dacă a făcut-o în expresii puțin măgulitoare pentru orgoliul nostru național, ar trebui să le dea de gândit multora, în loc să le provoace spume la gură.

Important e că, pe 20 octombrie, comuniștii au obținut ce-au vrut – cu sprijinul deputaților PD și, fără entuziasmul celor din PLDM, a fost stabilită data alegerilor președintelui Republicii Moldova. Și mai surprinzător e că una dintre candidaturile insistent vehiculate exact din acel moment pentru funcția de șef al statului a devenit persoana președintelui de onoare al PD, Dumitru Diacov. Ce va urma vom mai vedea, eu însă nu cred nici în ruptul capului că se va termina pe 18 noiembrie. Doar dacă pe lângă democrați, lucru pe care nu-l mai exclude nici măcar Marian Lupu, comuniștilor li se s-ar alătura și liberalii, ecuație care e însă greu de imaginat. Așa sau altfel, apropierea pozițiilor PD și PCRM a devenit evidentă la ultima din octombrie ședință a Parlamentului, când cu votul celor două fracțiuni parlamentare Artur Reșetnicov a devenit vicepreședinte al Legislativului. Și nu mai are importanță că imediat după comuniștii l-au înghesuit serios pe procurorul general, Valeriu Zubco, care a ajuns și el cu un raport în fața Legislativului. Singurul rost al acestuia a fost, din câte s-a văzut, să-i dea de înțeles premierului Filat că există ac și de cojocul lui. Iar la final, să nu trecem cu vederea nici Primăria Capitalei. Acolo unde, de câteva luni de zile, primarul Dorin Chirtoacă se descurcă ”de minune” fără ajutorul Consiliului Municipal, care nu se poate întruni într-o ședință nici în ruptul capului, iar în ultima zi a lui octombrie a reușit ”performanța” să adune în fața municipalității tocmai trei grupuri de protestatari. Eu unul zic că Dorin Chirtoacă ar face un cuplu (politic) de minune cu Maia Laguta. Deocamdată, însă, unul se face că administrează treburile Chișinăului, iar cealaltă își imaginează că apără interesele pensionarilor. nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

Estanislao de Grandes Pascual Toate lucrurile bune se întâmplă, chiar dacă întârzie un pic Moldova şi Spania au mai multe lucruri în comun decât ar părea la prima vedere. Există cel puţin două culori identice în drapelele ţărilor noastre, dar şi-o singură iubire (dacă e să rememorăm un refren important pentru „simţirea” noastră strămoșească) pentru tot ce ține de această parte a peninsulei iberice - de la Don Quijote, Carmen, flamenco până la sangria, messi și xavier bardem. şi cam o sută de sate de moldoveni îşi duc traiul şi îşi mănâncă mălaiul pe pământ hispanic. Cum se poate explica această hispanizare benevolă a moldovenilor, l-am întrebat pe ambasadorul Regatului Spaniei în România şi Republica Moldova, Estanislao de Grandes Pascual.

T e x t d e c o r n e l i a am ă r â t u / F o t o d e r am i n maz u r  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

Pu nkt Excele nțe

Estanisl ao d e Gr a nd es Pasc ua l Toate lu cruril e bun e se în tâmplă , chia r dacă întârzie un pi c

Excelenţă, în Spania există o mică Moldovă muncitoare, numeric cam vreo sută de sate, moldovenii din oraşe mănâncă mai des paelha decât mămăligă, iar reacţia lor la ceea ce oferă cultura spaniolă e uneori neaşteptat de tumultoasă... Nu e o enigmă greu de explicat. Sunt o mulţime de lucruri care îi leagă pe spanioli de moldovenii de origine latină, dar şi de cei cu rădăcini slavone. Pe moldoveni, fără îndoială, hazardul istoric i-a impus să se înţeleagă, uneori în detrimentul propriei lor identităţi. Dar ce rădăcini ar avea de împărţit slavii şi hispanicii? O simţire comună, o percepţie de ordin sentimental a lucrurilor. Asta ne face să fim mai aproape. Am observat că, de câte ori vine un chitarist spaniol, moldovenii sunt într-o euforie totală. Am remarcat cu o deosebită satisfacţie că de fiecare dată când se sărbătoreşte Ziua Naţională a Spaniei, pe 12 octombrie, la Bucureşti pot fi văzute autobuze întregi de la Chişinău. Anul trecut am organizat un concert de flamenco şi unul de chitară clasică. Pentru că în spatele cuvintelor e normal să fie faptele, ce înseamnă, în paşi practici, deschiderea unui Consulat onorific al Regatului Spaniei la Chişinău? Desigur că există şi partea practică a deschiderii acestui consulat. Diaspora spaniolă e încă destul de mică la Chișinău. Oamenii de afaceri spanioli, care îşi desfăşoară activitatea în Moldova, nu sunt chiar atât de mulţi. Dar totuşi, tendinţa este în creştere. De aceea, obiectivul principal al Consulatului onorific al Spaniei în ţara dvs va fi acela de a le oferi o orientare tuturor spaniolilor care intenţionează să deschidă o afacere sau să sondeze teritoriul şi

să studieze regulile de joc. Şi cine altcineva ar putea avea o credibilitate mai mare decât Silvia Radu, care este preşedinta unei companii cu renume mondial şi cu o ascensiune impresionantă? Dacă ne uităm după date, Spania e a 6-a sau a 7-a ţară după numărul de întreprinderi mixte înregistrate la noi, iar după volumul investiţiilor e chiar prima în Moldova, cu o cifră de afaceri de 800 milioane lei... Şi totuşi, pionierul declarat este Fernando Barsenilla, care are un business foarte interesant, legat de exportul de nuci și fructe uscate. Apoi, a venit Gas Natural Fenosa , iar la Cahul Tomas Contell își dezvoltă o frumoasă afacere în domeniul imobiliar. Se vehicula cu vreo 3 ani în urmă că România va face lobby pentru investiţiile spaniole în Moldova, ce s-a întâmplat de atunci? Fără îndoială, multe companii spaniole din România ar putea să-şi extindă zona de activitate până în Moldova. Din păcate criza economică mondială și criza politică din Moldova a oprit un pic acest proces. Se zice că criza nu a venit și peste economia Moldovei (ne sunt suficiente cele politice), din simplu motiv că noi nu avem economie... Nu este adevărat. Recent, am asistat la o conferinţă internaţionala la care a fost prezent şi domnul prim-ministru Vlad Filat, preşedintele României, Traian Băsescu, prim-ministrul Emil Boc, dar şi şefii de cabinet din Belgia şi Armenia. Atunci când premierul Filat a spus că Moldova are un nivel de creştere de 7,5%, pe fundalul unui deficit de 0,5%, primministrul Belgiei a remarcat că şi-ar dori să poată arăta aceleaşi cifre pentru ţara lui.

Pe noi ne leagă şi criza prezidenţială, pentru că şi belgienii nu au putut o perioadă foarte lungă să-şi aleagă preşedintele... Ei de curând şi-au rezolvat această problemă şi sunt ferm convins că şi Moldova o va rezolva în timpul apropiat. Toate lucrurile bune se întâmplă până la urmă, chiar dacă întârzie un pic. Ştiţi cumva cu cât contribuie în procente moldovenii care lucrează în Spania la „cifrele bune” ale Moldovei? Nu am datele exacte despre sumele de bani care vin de la migranţii moldoveni din Spania, dar ştiu că aproximativ 95 de mii de moldoveni muncesc în ţara mea, chiar dacă unii dintre ei figurează ca şi români. Nici moldovenii nu ştiu exact câţi de-ai lor sunt acolo... În pofida crizei, sunt sigur că sumele de bani care vin din Spania reprezintă ceva important pentru ţara dvs. Vreau să vă felicit pentru atitudinea pe care au avut-o autorităţile spaniole faţă de moldovenii noştri. Ei au avut posibilitatea să se legalizeze mult mai uşor decât în alte ţări... Fără îndoială. Mai există ceva probleme care ţin de birocraţie şi imperfecţiunea legislaţiei. Cred că îmbunătăţirile operate în ultimii ani, dar şi cele care urmează, vor contura un cadru mai clar și mai favorabil pentru migranţi. Spuneţi-mi despre activitatea dvs de la Bucureşti, care sunt proiectele cu care vă mândriţi? Sunt mândru de faptul cum au evoluat relaţiile bilaterale cu România, dar şi cu Republica Moldova. În România activează mai mult de 5.000 de firme spaniole, care şi-au investit banii

şi contribuie la dezvoltarea ţării. Şi Spania beneficiază de ajutorul românilor, pentru că aproape un milion dintre aceştia muncesc zi de zi pentru prosperitatea ţării mele. Suntem două părţi ale unui întreg, care se completează şi deja e greu să ţi le închipui separate. Tocmai de aceea, avem toate condiţiile pentru a insista şi dezvolta nu numai relaţiile diplomatice, dar şi pe cele comerciale şi economice. Anul trecut, schimburile comerciale au atins cifra de un miliard de euro, spaniolii investind în economia românească peste 300 de milioane. Astfel, Spania ocupă locul 9 printre investitorii străini din România. E o diferenţă importantă faţă de Moldova...

Cu siguranţă, relaţiile comerciale cu Moldova vor lua turaţii în timpul apropiat. Cât priveşte România, în următorii 4 ani o companie spaniolă va investi 3 miliarde în sistemul eolian. Ultimul timp România face licitaţii în transportul feroviar, dar şi în multe alte domenii. Participă multe companii spaniole, care speră să încheie curând nişte contacte. Sunt transparente aceste tendere? De fiecare dată, tot mai mult şi mai mult. Lista cu „mândrii” poate fi continuată? Sunt mândru, în special de activitatea educativ-culturală pe care o avem în România. Sunt 10 centre bilingve, 8 lectori din Spania în diferite

universităţi din România. Ceea ce promovează Institutul Cervantes din România are succes, pentru că 4,5 milioane de români vorbesc spaniola, devenind a doua limbă străină ca importanţă după limba engleză. Datorită telenovelelor? Şi datorită telenovelelor. În România există un post tv care difuzează exclusiv telenovele şi datorită lui mulţi au învăţat spaniola. Avem şi în Moldova un lector universitar la Universitatea Liberă din Moldova şi este foarte posibil ca la anul viitor să delegăm încă un lector pentru Universitatea de Stat. Veţi oferi mai multe burse pentru studenţii moldoveni care vor să înveţi la Barcelona, Madrid sau în

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

Pu nkt Excele nțe

Estanisl ao d e Gr a nd es Pasc ua l Toate lu cruril e bun e se în tâmplă , chia r dacă întârzie un pi c

alt oraş din Spania? Fără îndoială. Şi în fiecare an acest număr e tot mai mare. Ce se va întâmpla în relaţiile culturale moldo-spaniole? Sunt multe proiecte de perspectivă, doar că poate e un pic devreme să le enumerăm şi asta pentru că acum se fac ajustările la buget. Dar, vă asigur, cel puţin două prezenţe culturale vor fi. Una din ele este Ziua Naţională a Spaniei şi cea de-a doua, Ziua Europei. Nu am în vedere doar o prezenţă muzicală, dar şi donaţii de cărţi, traduceri din scriitorii moldoveni, promovarea acestora în Spania. Pe lângă acestea, vom organiza acţiuni „gastronomice” care, am observat, sunt pe placul moldovenilor. Nu am avut posibilitatea să fiu prezent aici de Ziua Europei, dar ştiu că la standul Spaniei s-a pregătit o paelha enormă din care a putut să guste şi prim-ministrul, şi primarul Chişinăului, şi toți doritorii. E adevărat că paelha a apărut din cauza că femeile au refuzat să facă mâncare sâmbăta şi duminica, iar bărbaţii au fost nevoiţi să se descurce cu ceea ce au găsit prin casă? E un pic de legendă aici, dar e adevărat că la sfârşit de săptămână bărbaţii gătesc paelha. Nici eu nu mă dau într-o parte. În numărul trecut, ambasadoarea Suediei ne-a vorbit despre somonul murat, mâncarea preferată a suedezilor. Vrem și rețeta Dvs. de paelha... Pentru cei din Valencia, nu este altă paelha mai bună decât cea valenciană, care are la bază pui, iepure şi, de asemenea, legume din grădină. Se prăjesc mai întâi roşiile în ulei de măsline. Apoi se adăugă orezul și zeama în care a fiert iepurele şi găina. Lichidul trebuie să fie cam

în proporţie de 3 la 1 în raport cu orezul. Dacă nu e suficient, se mai adaugă apă. Apoi se pun şofranul şi legumele, în special fasolea verde de 2 tipuri şi un soi de fasole uscată numită garofon. Se lasă să fiarbă cam 20 de minute. La aragaz sau la un aparat special, cu suprafața de încălzire mai mare? E de dorit la un aparat special, pentru că el distribuie egal focul. În condiţii de casă se poate face la tigaie. Se amestecă un pic la început, dar de când începe să fiarbă doar se roteşte tigaia. Şi unde sunt fructele de mare? Asta deja nu e paelha valenciană, ci paelha marină. Şi mai este şi paelha neagră, cu sepia, Ce vă place aici, la Chişinău? Îmi place totul, în special faptul că oraşul e bine trasat şi organizat din punct de vedere urbanistic. În special, centrul e frumos definit, cu străzi paralele şi perpendiculare. E un oraş foarte plăcut. Aveţi în lista dvs. de preferinţe un restaurant? Un loc sau un fel anume? În general, îmi place foarte mult bucătăria moldovenească. Unica problemă este că porțiile sunt prea mari şi mi-e milă de surplusul care rămâne. Sunteţi un tip ascetic și abstinent? Nu, spaniolilor le place să mănânce, dar variat și nu în cantităţi mari. Soția dvs, deși este și ea diplomat de carieră, v-a urmat la București... Vă iubeşte atât de mult? (râde) Nu ştiu dacă mă iubeşte atât de mult. S-o spună dânsa. Dar e adevărat că a făcut un sacrificiu, pentru că avea o carieră excelentă,

fiind delegată ca ambasador în Peru. După ce am avut o carieră comună în fosta Iugoslavie, a existat ideea de a veni temporar la București. Şi temporarul a devenit ceva permanent. Îi mulţumesc din toată inima că a făcut acest pas şi că mă ajută mult în ceea ce fac. În ce proiecte este implicată? În toate, căci toate proiectele sunt importante. Implicarea unei soţii de diplomat, atât pe segmentul reprezentativ, cât şi în activităţile de ordin social-cultural, chiar şi gastronomic, este foarte importantă. Dumneaei are și o activitate intelectuală foarte intensă, citeşte minim 4 cărţi pe săptămână, merge la conferinţe, reuniuni, evenimente. Ziceaţi că scriitorii moldoveni ar putea fi traduşi în Spania, e un proiect bine conturat sau e o idee care deocamdată planează? Deja e o realitate. Până în acest moment, mulţi hispanişti au tradus cărţi din literatura spaniolă în română, iar directorul Institutului Cervantes a transpus în spaniolă câteva opere ale scriitorilor moldoveni. Care este mesajul dumneavoastră pentru moldoveni? Deoarece mă aflu mai mult timp în România, am observat o oarecare doză de descurajare. Românii au senzaţia că nu se schimbă nimic spre bine în ţara lor, dar eu, de fiecare dată, încerc să le insuflu optimism. Ca un om dintr-o parte, sesizez o evoluţie extraordinară a României. Cred că, la nivel de percepţie, moldovenii au de luptat cu aceeaşi problemă: sentimentul de deznădejde care, în majoritatea cazurilor nu este motivat. Ţara se mişcă frumos înainte şi acesta trebuie să fie un motiv de mândrie şi încredere.

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

Sfatul Țării

Idei pentru moldova

CHESTIUNEA EDUCAŢIEI

sau ce facem cu anii de după cei şapte de-acasă

te xt de m i hai bo logan

Chiar dacă este cap-rupt din Clubul iDEA!, acolo unde pragmaticii şi raţionaliştii stau la masă, iar romanticilor, scepticilor şi nostalgicilor li se arată uşa, pe Mihai Bolocan (da, frate drept cu renumitul şahist) îl dă în „friguri” patriotice atunci când este vorba despre chestiunea naţională. Spune că iDEA a depus în luna iunie o scrisoare la Ministerul Educației. Nu au cerut bani, ci doar prezenţa fizică a unui reprezentant la evenimentul de lansare a unui nou proiect, prin care tinerii încearcă să promoveze o altă abordare a educației, decât cea formală, academică. Aşa cum nu au primit nicio şoaptă de răspuns până în acest moment, îi oferim tribuna Sfatului ţării. Aşadar, chestiunea educaţiei şi lecţia pe care o avem de învăţat de la Mihai Bolocan. Normal, în absenţa factorilor pretinşi de decizie.

 Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md

De toate câte oleacă și nimic concret, avansat... Suntem martorii unui paradox. În sistemul preuniversitar elevii învață mai mult, mai intens și mai divers decât cei din Occident. Un elev bun din Moldova cunoaște mai multe decât un elev bun din SUA, spre exemplu. Asta pentru că el învață și biologie, și chimie, și geografie, și istorie și multe altele, în timp ce elevul din SUA doar o parte din ele. Paradoxul intervine în sistemul universitar, care e mult sub nivelul celui din Occident. Un student economist din SUA, exprimându-mă metaforic, „va vorbi într-o cu totul altă limbă” decât un student economist din Moldova. Dacă la noi în sistemul universitar se continuă cu principiul: „de toate câte oleacă și nimic concret, avansat”, în Occident se aplică principiul „mai puțin, dar performant și la obiect”. Studenții de la Școala Internațională de Business de la Universitatea Brandeis, unde studiez în prezent, au în medie 3-4 cursuri pe semestru. Mai mult ca atât, ei singuri aleg la ce cursuri să meargă și în dependență de aceasta pot să urmeze alte cursuri mai avansate în următoarele semestre. Tot ei își fac propriul orar. În acelaşi timp, un profesor are unul, poate două cursuri, dar în niciun caz mai multe serii, doar una. Pot participa 10 studenți sau 100, sau și mai mulţi. Cu cât este mai popular profesorul și/sau cursul, cu atât mai mulți studenți vin la el.

Unii au rămas cu conspectele scrise de mână prin 1995... Avem o tranziție destul de pestriță, ca distribuție, de la predarea în stil sovietic la cea în stil modern. Prin sovietic am în vedere modalitatea de a dicta conspecte în timpul prelegerilor și a le povesti apoi la orele practice. Sunt profesori care au făcut stagieri

în Occident și deja predau în stilul de dincolo. Alții au rămas cu conspectele scrise de mână prin 1995. Alții încearcă să devină moderni, dar aleg metode mai neobișnuite. Spre exemplu: sunt profesori care au conspect, poate chiar slide-uri PowerPoint, dar care nu sunt oferite studenților. De ce? Pentru că ele constituie „proprietate intelectuală” a profesorului. Mare brânză! Şi brânza e prea scumpă pentru o astfel de comparație. Ceea ce acești profesori numesc proprietate intelectuală e doar o nedorință de a ajuta studenții să înveţe. Care este prețul acestor „active nemateriale” deținute de profesor, din punct de vedere economic? Exact atât cât cineva ar fi gata să plătească pentru ele. Dacă există o cerere mare, de ce profesorul nu și-ar publica o carte? Dar în acest caz, ar fi gata profesorul să dezvăluie toate sursele folosite, care, de fapt, demonstrează că materialul său este, în mare parte, un copy-paste de undeva? Ar plăti impozite din vânzare? Ar fi corect cu studenții și le va propune și alte opțiuni sau va impune procurarea anume a acestei cărți? Nu știu. Oamenii sunt diferiți.

Ce-ar fi dacă? • Ce-ar fi dacă toți profesorii care dictează conspecte ar fi demiși și li s-ar interzice să aibă orice formă de activitate pedagogică pe parcursul a cel puțin un an? • Ce-ar fi dacă toți profesorii ar fi obligați să ofere studenților materiale pentru cursuri sau cel puțin să recomande O CARTE, din care studenții ar putea studia pentru curs? • Ce-ar fi dacă studenții şi-ar alege singuri cursurile? • Ce-ar fi dacă s-ar anula orele de practică, iar sălile de laborator ar fi oferite studenților pentru lucru individual? • Ce-ar fi dacă numărul de ore pentru prelegeri s-ar dubla, iar lectorul ar avea posibilitatea să folosească proiectorul pentru a demonstra unele trucuri

de programare? • Ce-ar fi dacă studenții ar putea folosi laptopurile proprii pentru a testa același lucru în clasă, fără a fi nevoie de ore separate de laborator? • Ce-ar fi dacă în universități ar exista mai multe spații unde studenții s-ar putea pregăti de ore? • Ce-ar fi dacă fiecare lector ar avea un asistent, care ar putea ajuta studenții în cazul în care apar unele întrebări asupra cursului? • Ce-ar fi dacă testările ar fi scrise în afara orelor și transmise profesorului?

Înseamnă că aici e bine, înseamnă că există un model... Nu sunt idei originale, proprii, cu excepția primei. Sunt lucruri pe care le văd la Universitatea Brandeis, unde un student poate veni mai devreme, unde vineri de obicei nu sunt ore, unde un student poate rămâne după lecții pentru a citi şi a analiza ceea ce i s-a predat, unde profesorii sunt foarte receptivi la întrebări și în niciun caz „prea importanți” pentru a discuta cu un student, unde a trimite un e-mail unui profesor înseamnă a primi un răspuns în maxim 24 de ore, unde întotdeauna vezi grupuri de studenți care discută anumite proiecte, care rezolvă împreună probleme, unde poți face foarte multe alte activități, unde sunt cluburi, poți lua masa, unde poți face sport, unde poți ușor să accesezi un computer, fără a te înregistra suplimentar, unde poți veni cu propriul laptop și lucra. Sunt lucruri care deja funcționează bine în alte părți, iar cea mai bună idee pentru învățământul din Moldova e să creăm așa un mediu, în care și studenților din alte țări le-ar fi plăcut să învețe. La Brandeis circa 30% dintre studenți sunt chinezi, poate mai mult. Americani sunt puțini, europenii sunt și mai puțini, dar toată lumea dorește să învețe aici. Înseamnă că aici e bine. Înseamnă că există un model. nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

Ce vrem să creăm: oameni cu job-uri,

milionari sau caractere? SAU d e s p r e c u m e d u c ă e l i t e l e școlile de aici și de acolo

te x t d e pa u l a e r i za n u / i mag i n e d e e d e l r o d r i g u ez  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md

Am ales tema acestui material inspirată de cartea analistului politic AMERICAN Farreed Zakaria, Viitorul Libertății, în care el menționează (în treacăt, adevărat, dar foarte apăsat) despre cum azi elevii școlilor de elită sunt învățați să devină oameni de succes și mai puțin caractere; despre cum azi școala se învârte în jurul zecelui sau al A-ului de la Bacalaureat, iar universitatea – în jurul job-urilor (în cazul în care își asumă responsabilitatea angajării în câmpul muncii a absolvenților săi). Despre cum am uitat să ne concentrăm asupra inspirării virtuților și calităților umane tot alergând în pași cu picioare de struț sau de King Kong spre ascensiunea socială (mai țineți minte panourile publicitare la televizoare cu sloganul “Confirmă-ți statusul?”), dar și despre cum unii își aduc aminte de această pierdere. Pentru a ne aduce aminte de cine vrem să fim, am analizat mișcările între succes și caracter în formarea elitei globale, dar și lipsa de mișcare autohtonă în oricare dintre direcții (cel puțin în mediul academic, făcând abstracție de Hummer-urile la propriu și la figurat din lista de principii și valori). După o analiză a tendințelor sistemului educațional din lume și a greșelilor sistemului autohton, puteți citi cum se educă un om cu caracter și, respectiv, cum se formează o elită demnă într-un interviu cu Petre Guran. În șapte pași. Pentru că Punktul crede în elite. Pentru că Punktul crede în caractere. nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

Pu nkt elite

Ce vr em să cr eăm : oame ni c u jo b - u r i , m i l i o na r i sau ca r actere?

I. Caracter vs. succes (sau cum se scrie pateticul “o” mare) / Tendințele sistemului educațional de elită din lume Chiar dacă Jobs a spus același lucru altfel în discursul lui de la Stanford, o să rămân la Einstein: “Încearcă să nu devii un om de succes. Mai bine devino un om de valoare”. Termenii cheie: om de valoare (sau oarecum sinonimul omului cu caracter) poate fi desemnat omul integru, cu un set congruent de vise, pasiuni, valori și principii care îi ghidează viața (care nu promovează crime împotriva umanității, ca să eliminăm, spre binele și confortul nostru moral, tiranii, teroriștii și maniacii din listă), iar omul de succes e omul care atinge treptele de sus ale scării ierarhiei sociale. Unii1 susțin că felul în care e educată elita globală la marile universități și școli din Vest și proporția de aproape 80% a superclasei care aparține lumii financiare sugerează ideea că azi succesul e mai important decât caracterul sau cunoștințele, spre deosebire de ieri. Că azi Angelina Jolie (1. ignorându-i pasiunea pentru adopție, 2. totuși nu Pamela Anderson), fără nicio facultate terminată, poate influența mult mai mult cauza copiilor din Africa, decât oricare doctor în științe. De ce Eton-ul, școala britanică născătoare de membri ai Parlamentului și Prim-Miniștri (inclusiv David Cameron și cabinetul său de miniștri), se concentrează azi pe cum să își facă elevii să reușească în viață, iar locul în top al universităților e asigurat, în mare parte, de procentajul de absolvenți înrolați în câmpul muncii? Odată cu democratizarea și cu extinderea acelui termen atât de vag de “oameni” din “All men are created equal and are endowed by their Creator with certain unalienable rights” (“Toți oamenii sunt creați egali și sunt dotați de către Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile”, din Constituția Americană), azi trebuie să lupți pentru menținerea statutului social la fel de mult cât trebuie să lupți pentru dobândirea lui în primă fază. Cu un acces tot mai mare al oamenilor “obișnuiți” la elită, crește și concurența, și riscul membrilor care deja aparțin acestei clase. Dacă ieri (de fapt, alaltăieri ar fi un termen mai potrivit) erai nobil pe veci și tot ce îți rămânea era să ai maniere, bun-simț și cultură (permite-ți-mi această schemă simplificată), azi trebuie să înveți să lupți și să mergi tot înainte dacă vrei să rămâi în vârf. Altfel-zis, bonjur, capitalism, bonjur, democrație.

Deraiere ușoară de la educație sau educația ca reflecție generală a sistemului Totuși se pare că suntem tot mai mulți cei care conștientizează că această goană după succes a mers prea 1

David Rothkopf, Superclass – Elita globală și lumea sa, editura Publica, 2008

departe. Că e timpul să creștem, să fim mai buni. Exemple? Mișcarea eco și pasiunea pentru pachete reciclabile pe care mizează producătorii de brânză, de Coca-Cola sau de farfurii, sau campania locală Hai, Moldova! Promovarea valorilor pe eticheta unui produs devine noul val și noua metodă de a rămâne în top. Se dezvoltă imaginea de afacere de familie, în care ingredientul principal e dragostea și căldura, la din ce în ce mai multe produse, printre care majoritatea pachetelor de cereale din Marea Britanie, lactatelor, smoothies-urilor etc., dar și la vinurile la nivel local (cum ar fi vinurile lui Sergiu Gălușcă). Scandalul mediatic internațional care l-a adus pe Murdoch pe coperta The Economist cu titlul “Ultimul mogul al lumii” a relansat dezbaterea vizavi de codul deontologic (caracterul), principiile și valorile din jurnalismul de investigație care ar trebui să primeze în fața vânzărilor (succesului). De aceea, lansarea proiectului local „Etica jurnalistică: interdicţii şi permisiuni” pare să fie foarte sincronă cu mișcările din jurnalismul global.

Back Dar, ca să demonstrăm că putem avea totul, să zicem că poți fi un om de succes și un om de valoare. Einstein, după primul alineat, rămâne un exemplu. Marina Sturdza, cea cu care puteți citi un interviu într-un număr mai vechi Punkt despre, cum după o carieră în jurnalism de modă la cel mai înalt nivel, a inițiat acum câteva proiecte de mare impact pentru integrarea copiilor instituționalizați în familii în România și pentru copiii cu boli oncologice în Moldova, colaborând cu Hospice Angelus, e un altul, oarecum autohton. În cazul acesta senin, în care scopul nu scuză mijloacele, ci e congruent cu ele, e familia, e școala, e universitatea cea care trebuie să ne educe capacitatea de a ne ridica pe scara ierarhică sau ar trebui aceste instituții să ne insufle anumite valori și fidelitatea față de ele? Sau sunt toate 3 responsabile de ambele aspecte ale personalității și vieții noastre? Pentru cei care consideră că familia este mai responsabilă de valori decât de insuflarea încrederii și a spiritului de luptător (care aduce după sine succesul și nu doar caracterul) în copil, să nu uităm de poveștile despre familiile evreiești. Obiectul de Etică sau Filosofie morală e (re)inclus ca disciplină obligatorie – vezi Columbia University, Stanford, New College of Humanities sau cursul Oxfordului de Filosofie Politică Economie care, conform Times-ului (dar nu numai), produce elita politică a Angliei (din nou, David Cameron confirmă această etichetă). Dar poate merg prea departe și are drepate profesorul de etică Bob Hargrave, de la Colegiul Balliol din Oxford, atunci când spune că studierea eticii nu are un alt efect asupra studenților decât studierea

Despre caracter și ideea de trăsături pozitive a vorbit psihologul și educatorul Martin Seligman în cartea Virtuți și Tării de Caracter, pe care a scris-o împreună cu colegul său, Christopher Peterson. Aveți mai jos 24 de trăsături pozitive de caracter pe care le-au organizat autorii.

1. Înțelepciune și cunoaștere (trăsături care implică achiziția și folosirea cunoștințelor) · creativitate · curiozitate · pasiunea pentru a învăța · abilitatea de a conecta cunoștințele cu experiențele

4. Justețe (trăsături care construiesc o comunitate sănătoasă) · responsabilitate socială · loialitate · abilitatea de a lucra în echipă · spirit civic activ · spirit al dreptății · leadership

2. Curaj (trăsături care îți permit să îți atingi scopurile în ciuda dificultăților și opoziției) · bravitate · integritate · perseverență · vitalitate

5. Temperanță (trăsături care te protejează de excese) · capacitatea de a ierta și mila · umilitatea și modestia · prudența · autocontrol și autoreglare

3. Umanitate (trăsături care se manifestă prin grija față de ceilalți și în prietenii) · dragoste · bunătate · inteligență socială

6. Transcendență (trăsături care formează conexiunile cu universul larg și care dau însemnătate) · aprecierea frumuseții și a excelenței · gratitudinea · speranța · umorul și spiritul de joacă (!) · spiritualitatea

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

Pu nkt elite

CUM să c reezi car acte re Re ț etă în 7 paș i

ingineriei sau a medicinei? Totuși, de partea cealaltă, Dr. Rowan Williams, arhiepiscopul de Canteburry, susținea recent în Casa Lorzilor din Parlamentul englez că studiul eticii e necesar pentru a defocusa școlile de la instrumentalismul pe care îl aplică acum, prin axarea pe ideea de a preda răspunsuri corecte, de a trece examenele pentru ca, în cele din urmă, să își înroleze elevii în câmpul muncii și nu să-i facă membri ai comunității sau să-i ajute să se dezvolte ca indivizi. O variantă mai dură a acestei abordări e parafraza unui comentariu de pe forumul Ted-ului: școala are azi menirea de a ne educa niște reacții previzibile, la fel ca pe șobolanii folosiți în cadrul experimentelor științifice. Tocmai această individualitate vor să o dezvolte colegiile de arte liberale din SUA, de exemplu. În acest context, colegiul Saint John’s (care nici măcar nu acceptă să apară în topurile universitare, pentru că ar considera că elevii nu trebuie să își aleagă universitatea după un punctaj acumulat conform unor metodologii mai mult sau mai puțin dubioase), se concentrează pe explorarea întrebărilor și nu a răspunsurilor mari ale vieții, prin lecturarea a peste 100 cele mai importante cărți din istoria civilizațiilor, cărți din literatură, filosofie, economie, istorie etc., de la Platon la Tolstoi sau Adam Smith. Filosofia acestei universități este de a întocmi o listă de cărți importante care merită citite și de a le crea elevilor o platformă de dialog, unde aceștia să discute ce cred ei despre marile întrebări ale vieții cu profesori-personalități dintre cele mai interesante din lume. Tot o astfel de școală se va deschide și în spațiul românesc, la Bunești.

II. Ce creează sistemul educațional din Republica Moldova? Oameni cărora le e frică să spună ce gândesc, cărora le e frică să gândească și personalități care răzbat în pofida sistemului?/ Plan local, școală, experiență proprie În Republica Moldova, chiar dacă ne axăm doar pe școlile de elită (care oricum sunt impuse să se conformeze programei ministerului), elevii se dezvoltă ca personalități mai mult în pofida sistemului. Asta nu ține numai de curriculum. Una dintre primele schimbări care șochează în mod pozitiv sistemul nervos al elevilor noștri care se duc la studii în alte părți (aici vorbesc și în baza propriilor celule nervoase) este atitudinea profesorilor. În Marea Britanie, de exemplu, un profesor poate să își permită să nu cunoască răspunsuri la întrebări (dar să caute imediat răspunsul în cărți sau pe net – “nu știu acum, dar pot să aflu și să îți

răspund la întrebare”), să fie contrazis în cazul în care i se aduc argumente, să își pună la îndoială propria cunoaștere, să fie autoironic (profesoara mea de engleză din UK semna mereu mail-urile cu nume ale personajelor din Winnie Pooh), să își asume limitele și umanitatea din el, în cele din urmă. Caracterul dominant al profesorilor e, în general, mult mai redus raportat la dictatul moștenit aici din epoca sovietică. Acolo (dar nu văd nicio piedică pentru ca aceasta să se întâmple și aici), rolul profesorului în școală e să îți inspire dorința de a-ți pune întrebări și de a căuta răspunsuri. OK. Există și excepții. Însă a avea excepții negative și a avea excepții pozitive descriu două reguli diferite. Tot în contextul dictaturii și a gândirii "în cutie" se înscrie și predarea științelor umaniste în învățământul din Moldova, în care ori există un singur răspuns posibil (cum e predarea istoriei pe bază de date și mai puțin pe bază de interpretări), ori nu există răspunsuri (mult prea siropoasele eseuri scrise de prea mulți elevi/cerute de prea mulți profesori la literatura română, în cazul meu, profesorul a fost o excepție prea fericită). Aceste două elemente, combinate cu sistemul punitiv de notare care penalizează oricând orice greșeală descurajând explorarea, ucid orice inițiativă, orice creativitate și orice personalitate sau caracter în cele din urmă (adevărat, creativitatea este dezvoltată la BAC, când trebuie să inventezi metode de copiere cât mai bine puse la punct, inclusiv în școlile de elită – există un singur liceu care scrie examenele cu camere de filmat în Republica Moldova, Liceul Academiei). Iată trei noduri de deznodat în sistemul educațional moldovenesc pentru a crea caractere, dar și oameni de succes, pentru că încrederea în sine ce ar veni odată cu asumarea condiției umane a profesorilor, relativizarea și accentul pe analiză în științele din profilul umanist și un sistem mai relaxat de notare le-ar permite elevilor să gândească, să afle ce înseamnă și chiar să fie ei înșiși. De ce elevii noștri buni sunt, totuși, buni oriunde? Răspunsul pe care îl văd e perseverența și voința pe care le-o impune zecismul din sistemul nostru și adaptabilitatea elevilor, creată prin spectrul atât de larg de discipline din curriculum (12 la noi față de 3-4 în Marea Britanie la liceu sau în jur de 6 în Statele Unite). Totuși articolul acesta nu e despre reușită academică. E despre ceea ce rămâne după. Iar "cine" devin elevii școlilor de elită post-URSS după ce absolvesc, mai rămâne de văzut. Și chiar în cazul dezvoltării de caractere va trebui să fim sinceri până la capăt și să înțelegem ce procent din această personalitate a fost creat de școlile din afară și ce procent – în mod autodidact, prin accesibilitatea informației de azi.

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

Pu nkt elite

CUM să creezi caractere

Rețetă în 7 pași [Interviu

Petre

Guran]

Am discutat cu Petre Guran, directorul Institutului Cultural Român din Chișinău, despre cum se creează caractere. L-am ales pe Petre Guran, pentru că este omul care a experimentat sisteme de învățământ de elită din toată lumea, la nivel local, continental și chiar global: a făcut liceul german și Universitatea din București, după care și-a scris teza de masterat la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales la Paris și la Universitatea Ludwig Maximillien din München. A predat pentru doi ani la Universitatea Princeton cursuri de studii elenice și de idei politice din Antichitate până la Renaștere În Orient. În România, coordonează un proiect care urmează să se deschidă în 2014, Școala de la Bunești, prima universitate-campus de studii liberale din acest spațiu. Mai jos, aflați cum se creează un caracter în 7 pași, de ce bilingvismul e important, în ce mod a fost mereu prezent în viața elitelor românești și despre cum trebuie el înțeles; Citiți care e profilul europeanului de mâine, despre contribuția chatului la IQ și despre cum înveți mai multă istorie din literatură decât din manuale.

T e x t d e pa u l a e r i za n u /  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md

1. Trebuie să fii universal Nu cred în capacitatea învățământului de limbă națională de a produce un învățământ de valoare universală. Trebuie neapărat să existe deschiderea spre universal încă din gimnaziu. E important să fii scos din contextul lingvistic matern și transpus în universul lingvistic al unei mari culturi, în cazul meu s-a întâmplat să fie cel al civilizației germane. În spațiul sovietic s-a făcut limbă ca obiect de studiu doar, dar gramatica și vocabularul nu sunt singurele elemente care trebuie studiate. Într-una sau două, sau trei ore de limbi străine nu înveți nimic, în 3 generații asta egalează cu zero. Prin scufundarea într-o altă limbă, mai ales prin literatură, transmiți istoria reflecției acestei limbi față de condiția umană. De aici vine explozia revoltei vârstei pubertății, de la confruntarea marilor întrebări existențiale, care în prezența unor răspunsuri proaste, degenerează în alcool, droguri etc. Cu cât ești într-un univers educațional mai sărac, cu atât și răspunsurile sunt mai schematice. O educație slabă e un bazin cu puțină apă, în care nu poți învăța cum să înoți. Cu cât îi dai omului materie și îl confrunți cu bagajul de experiență și de răspunsuri universale la această temă, vin valuri și îl înveți să lupte. E foarte important să fii obligat la un moment dat să gândești în altă limbă decât în limba în care gândești acasă. Acum se practică predarea mai multor limbi străine în școli, dar eu optez pentru studierea aprofundată a unei limbi în fiecare etapă școlară: mai întâi, în gimnaziu, învățarea unei limbi care să echivaleze ca nivel cu limba nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

Pu nkt elite

CUM să c reezi car acte re Re ț etă în 7 paș i

maternă, apoi în liceu – studierea unei limbi clasice, iar pe parcursul studiilor universitare și postuniversitare, pot urma celelalte limbi. Eu cred într-o învățare foarte defazată a limbilor străine; de exemplu, eu am început cu germana în clasele primare, am continuat cu franceza și latina aproape la

duce la pierderi chiar în traduceri, mai ales în limbile cu univers conceptual diferit, deși chiar pentru a traduce un text din franceză în română, îți trebuie cu 30% mai mult spațiu tipografic. În afară de română, regula e valabilă și pentru alte limbi mici, care nu au suficiente cuvinte

// Bineînțeles nu optez pentru ca toți nemții să învețe swahili și pe swahilezi să îi facem germanofoni. Eu sunt cultural foarte pro-european. Din dragoste de cosmos, europenii au uitat să fie europeni, și-au uitat propria literatură și propriul univers de cunoaștere. / liceu și engleza am învățat-o abia la facultate. Pot să zic că le-am învățat bine, nu m-am simțit handicapat la învățarea englezei, într-adevăr pentru că e o limbă de circulație mai largă și cu o bibliografie foarte des întâlnită, dar și fiindcă aveam deja o bază gramaticală foarte serioasă: germană, latină, franceză, la care am adăugat după facultate greaca și slavona (dar asta e deja deformația unui filolog sau a unui cvasi-filolog). Cred că o eșalonare bună îți dă 4 limbi, una în fiecare ciclu de învățământ. Ăsta e profilul europeanului de mâine.

2. Întoarcerea la origini. De ce învățarea unei limbi clasice? Rigoarea limbilor clasice, cum e greaca sau latina, te ajută să gândești. Întâmplător, există limbi care au un univers conceptual sărac. Iar asta

sedimentate în ele, care: 1. au împrumutat din vocabularul conceptual al limbilor de mare circulație 2. au rămas în urma puterii de sintetizare față de celelalte limbi 3. nu au un bazin suficient pentru a produce această capacitate sintetică (toate limbile care au un bazin de populație sub 3040 de mln de locuitori sunt mici; de exemplu, francofonia n-a beneficiat doar de Franța, ci și de coloniile sale, de Canada, de Belgia, de Elveția, dar și de faptul că a fost o limbă de circulație internațională. Gândiți-vă numai câți scriitori români, cum ar fi Cioran, considerat un stilist al francezei, au contribuit la dezvoltarea limbii franceze, scriind în ea). Bineînțeles, nu am naivitatea de a crede într-o reformă națională prin care toți elevii să îl citească pe Homer în original, dar e important să te poți referi la concepte sau noțiuni din Homer. Prin acompanierea unei limbi vechi cu traducerile, poți să ai satisfacția de a citi în original opere mari, cum ar fi Iliada sau Odiseea. Desigur, fran-

ceza sau engleza sunt niște opțiuni în care poți citi traduceri foarte bune din alte limbi; franceza chiar are un mic avans. Englezii înșiși înainte de a face educație în limba lor, au făcut-o în franceză, iar engleza este plină de franțuzisme și limbaj conceptual din franceză.

3. Matematica, pe foarte scurt Din experiența mea, până în clasa a opta am făcut o matematică pe care o țin minte, spre deosebire de matematica de după, care s-a deformat, transformându-se în pregătire pentru examenul de admitere.

4. Drumețiile În formarea liceală (dar un liceu de elită) sau deja în începutul facultății e important să existe un an de drumeție, de aventură (mică, dacă te deplasezi în Europa, mai semnificativă în orice altă parte în afara Europei), de experiență, inclusiv cu munci de întreținere. Trebuie să te confrunți cu peisaje diferite – peisaje culturale, peisaje umane diferite, limbi diferite, să testezi limbile pe care le-ai învățat, să le îmbogățești. Mi se par anii de drumeție o parte foarte importantă a unui curriculum formator.

5. Cărți vs. Internet. Austeritate Lectura are marele avantaj că este personalizată, în ritmul pe care îl vrei, poți să citești repede ca să afli sau să te oprești să meditezi. Singurul lucru pe care îl poți face atunci când citești e să evadezi de pe pagină prin imaginație. Pagina albă e atât de austeră, încât te forțează la un efort intelectual de recreere a unui univers, chiar prin imagini. Astăzi, educația de tip internet, care se bazează în special pe imagini, textele suprapuse etc.

fac ca vizualul să ocupe un rol tot mai mare, obosește ochiul și te lenevește. Aceasta e marea iluzie a manualului cu fotografii. Internetul nu este o sursă absolut indispensabilă, el trebuie dozat foarte strict. Trebuie să îți educi mai întâi un discernământ foarte pronunțat pentru a putea utiliza internetul în mod pozitiv. El înlocuiește o bibliotecă fizică, e adevărat, dar într-o bibliotecă fizică nu cazi ispitei chaturilor, siteurilor de jocuri, a facebook-ului etc. Chiar partea cuminte a internetului e prea agresivă cu tine; internetul e nociv existențial. Asta e experiența mea văzând tinerii formați de internet azi. Problema e când vom avea profesori Wikipedia, care nu cunosc textul. Miau venit studenții la un curs unde le dasem o carte de citit cu cunoștințele extrase din internet. Era atât de evident că nu era gândirea lor! Dar chiar studenții harnici și care citesc se uită pe internet să vadă ce s-a spus despre carte. Da, asta e la fel cu a citi o bibliografie, dar problema e că prea multă informație de pe internet este încă de proastă calitate. Wikipedia e o inițiativă care are partea ei bună de răspândire a informației, dar e foarte aproximativă și merge doar pe post de Larousse de buzunar, nu mai departe. E bun internetul ca bibliotecă, mai ales în contextul ecologic de astăzi. Eu sunt de fapt în favoarea tabletei Kindle, pentru că ea nu-ți permite să navighezi pe internet. Navigarea pe internet, în această explozie de comunicare fără greutate, e la fel ca zapparea despre care vorbește Fantozzi, un mare comic italian, în episodul Italia se uită la televizor, în care se vorbește despre obsesia telecomenzii, care nu te duce la nimic. S-a schimbat pâc-pâc pe tâc-tâc. Eu cred într-o austeritate în educație, pentru că un copil nu are discernământul format și trebuie să câștige libertate dozat, deși nivelul ei depinde de părinți în cele din urmă.

6. Lecturi individuale Eu aș scoate obligativitatea manualelor în învățământul de elită. Dacă ai un coeficient de inteligență mai redus, atunci un manual e un instrument mai bun de lucru. În caz contrar, e important ca profesorul să încurajeze utilizarea instrumentelor tot mai austere, a lecturilor individuale.

7. Sportul Educației îi trebuie austeritate, dar ea poate fi variată prin exercițiu fizic, o componentă fundamentală a educației. Prin sport, se poate învăța curajul fizic, care precedă curajul moral, prin depășirea pericolelor și obstacolelor fizice. Sigur că o minte superioară se poate forma moral în afara atletismului, dar metafora virtuților și curajului fizic e importantă și pentru sănătatea spirituală, cât și pentru cea emoțională.

Despre învățământul național. România În România, Funeriu (Daniel Funeriu, ministru al învățământului, promotorul reformei educaționale din România,

intermediare, atunci universitatea va fi degrevată de presiunea socială. Coeficientul de inteligență nu permite înrolarea atâtor studenți în învățământul superior. Până ajungi la ingineria biologică, te concentrezi pe inteligența naturală pe care o au oamenii într-o societate: unii au aptitudini pentru o formare conceptuală, iar alții – pentru o formare profesională. Sigur că azi mașinile fac lucrul, dar un învățământ național trebuie să se axeze pe o dezvoltare masivă a școlilor profesionale. Germania este un exemplu în acest sens, care a trecut prin criza noastră actuală în anii ’70. Acolo exista dreptul la învățământ cu bursă și îți permitea să înveți în cinci, în șase ani ceea ce puteai învăța în patru, până s-a suprimat sistemul BAFÖG. Cioran, se lăuda cu faptul că a mâncat toată viața în cantine universitare ca student, dar el putea să-și permită asta. Dar dacă nu ești Cioran?

Cine intră în elită? Pentru o selecție mai bună a elevilor inteligenți, trebuie ca statul să dezvolte un sistem de identificare și promovare a capacităților, pe care sistemul antebelic de fapt, culmea, îl avea prin selecția pe care o

// E adevărat că suntem într-o lume distrusă social: nu mai există structurile de solidaritate dinainte, azi tot timpul statul trebuie să intervină să salveze oamenii dintre ruine. / n.r.) de exemplu e o foarte bună încercare de a zăgăzui învățământul. De ce? El a zis că un examen în viață trebuie să fie pe bune și hai să începem cu bacalaureatul. Dacă mai introduci corectitudine la examenele

realizau învățătorul și preotul (bine, învățătorul și preotul erau personaje mai autentice decât sunt astăzi, nu erau ruina umană post-sovietică, ci erau niște oameni mai inteligenți, mai nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

Pu nkt elite

CUM să c reezi car acte re Re ț etă în 7 paș i

proști, cu slăbiciunile lor, dar, în mare, valabili). Ei spuneau: “Uite, băiatul ăsta e în stare de ceva. Trimite-l pe ăsta la învățătură, îți faci agricultura cu ceilalți.” Bineînțeles, atunci era un alt context: dacă cineva avea șapte copii, putea să se debaraseze de unul, să-l trimită la școală. Să-l trimită la alt destin. Dacă atunci din șapte copii, unul era trimis la școală, azi o familie are un singur copil și, respectiv, ori investește tot mai mult în dezvoltarea lui educațională, ori îl ține aproape mai mereu.

versitar între ruine sovietice. Școlile

de exemplu, scoaterea anului 1600,

de vară funcționează deja de patru

a lui Mihai Viteazul, primul domnitor

ani, timp de patru seri din lunile iulie-

care a început să folosească limba

august. Partea Great Books College

română în cancelarie. De asemenea,

Soluția?

începe în trei-patru ani. Studenții pe care vrem să îi atragem sunt studenții de științe umaniste la licență, dar cu un major (specializare n.r.) nu într-o disciplină, ci pe o temă sau o lucrare.

poți să prezinți coerența perfectă de la Burebista pe care am învățat-o noi în școală, sărind câte 1000 de ani uneori, ca să asiguri continuitatea

De exemplu, poți să ai major-ul în

și să ignori că în evul mediu se scria

Platon, fără să fii un filosof, ci pur și

și se vorbea slavonește, că asta era

simplu un om care știe să gândească.

limba culturilor, că înainte de a trece

E vorba de un sistem pâlnie. Începi

la limba română, cultura, liturghiile

foarte larg, până adâncești o temă. Eu

și educația la școlile domnești avea

mi-am propus un ritm de lectură mai

loc în secolul XVIII în greacă. În nord,

lent decât la Saint John's College, Să faci un Princeton în spațiul româ-

din cauza că mi se pare mai adecvat

nesc e de neînchipuit la etapa actuală

pentru mediul românesc, în care prea

– Princeton educă superelite, forma-

puțini studenți sunt atât de antrenați

tori, dar un Great Books College e

într-un ritm mare de lectură.

o soluție viabilă pentru peisajul aca-

Eu sunt pentru împletirea cât mai

demic existent. Școala de la Bunești

inteligentă a disciplinelor umaniste.

Moldova folosea în paralel latina și nu greaca, de unde și renașterea națională mai pronunțată în Moldova. Mai mult, în numele renașterii naționale, s-a trecut la franceză ca limbă a culturii. Acest element lingvistic nu este suficient de accentuat

încearcă să producă un Great Books

//O educație slabă e un bazin cu puțină apă, în care nu poți învăța cum să înoți. Cu cât îi dai omului materie și îl confrunți cu bagajul de experiență și de răspunsuri universale la această temă, vin valuri și îl înveți să lupte./

în studiul istoriei. Sistematic, noi am vorbit o altă limbă de cultură. Elita românească a fost mereu bilingvă, lăsând la o parte ipoteza că Grigore Ureche ar fi scris în slavonă. Aici, în Basarabia, româna era bilingvă cu rusa la un moment dat. // Dacă liceul este unul serios, facultatea poate într-adevăr să fie mai pentru specializare. Un om se formează în general până la 20 de ani. Eu aș

College, dar până atunci creează un

Istoria trebuie înțeleasă ca parte a

campus izolat de pulsațiile inter-

literaturii. Nu există adevăr istoric. De

netului, ale sângelui din vine și ale

aceea țin să recuperez mai mult din

orașului. Uneori, aceste pulsații devin

literatură.

distructive și nu e rău dacă te poți

- Mie mi se pare că istoria la noi e

izola o vreme, cum o fac campusurile

văzută ca materie exactă, în care nu

anglo-saxone. Școala de la Bunești e

există interpretări, ci date.

Dar aici e altă idee, dacă vedem

construită și pe criterii ecologice: uni-

- Exact, date care la fel sunt o

învățământul ca metodă de control a

versul construit e și el în armonie cu

selecție a altcuiva și care deja îți dă o

indivizilor, atunci discuția noastră nu

peisajul. Nu poți trânti un campus uni-

altă viziune asupra istoriei. Gândiți-vă,

are niciun sens. /

opri liceul la 16 ani și aș acorda un rol mai universalist universității, cam ce înseamnă învățământul american. Dar oricum astăzi școala e lungită pentru a ține oamenii în afara șomajului.

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

Pu nkt profi

Sergiu Bulbaş Director Executiv BCR Chişinău

"Cu noi, chiar este simplu să-ţi cumperi o casă!" În toate timpurile şi în toate colţurile lumii, casa a fost şi rămâne de importanţă vitală, fiind determinată de însăşi natura umană - nevoia de a se proteja de frig şi de arșiță… Bineînţeles că noţiunea de casă deseori e relativă, în funcţie de cultura, tradiţia şi zona geografică în care i-a dat Dumnezeu să locuiască unui popor. La moldoveni - care cunosc din plin şi Fierbințeala verii, şi viscolul iernii - casa întotdeauna a fost sfântă. Ridicată împreună cu tot satul la clacă, zugrăvită cu drag, casa rămâne acel pilon care-ţi dă încredere şi siguranţă, pentru că ştii - e locul unde te poţi întoarce oricând… Sigur, astăzi, mai ales în cazul locuinţelor de la oraş, te poţi descurca şi fără clacă - important e să ai banii necesari. Dar ce faci, dacă nu-i ai? O soluţie sunt creditele ipotecare, cu condiţia să te debarasezi de fobia că „eşti dator la bancă”, pe care o mai poartă în cap cei născuţi în URSS. Dacă întruneşti aceste două criterii - îţi doreşti să te ancorezi la casa ta şi nu te temi de bancă, îţi sugerăm să mergi la BCR Chişinău. În ultimii doi ani, Banca Comercială Română Chişinău a lansat pe piaţă o serie de oferte ipotecare imbatabile, cu cea mai mică dobândă în R. Moldova, spărgând canonul clasic moldovenesc al „creditelor scumpe”.

T e x t d e s o r i n a ștef â r ţ ă / F o t o d e c o n sta n t i n g r i g o r i ț ă  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

Pu nkt profi

Serg iu Bul baş "Cu noi, ch i ar este s i mplu să-ţi c umperi o casă!"

BCR Chişinău este prima instituţie bancară din Moldova, care a aderat la Proiectul municipal „Prima Casă”. Astfel, se pare că nici banca nu se teme de noi, cetăţenii şi, dimpotrivă, ne anunţă: „E simplu să-ţi cumperi o casă”. Cum anume „coboară” ipoteca pe pământ, mai aproape de noi, muritorii, ne spune Domnul Sergiu Bulbaş, Director Executiv Linia Funcţională Retail BCR Chişinău. Cu o experienţă vastă, de peste 15 ani, în domeniul financiar-bancar, Sergiu Bulbaş a venit la BCR Chişinău în 2009. În calitate de Director Executiv şi membru al Comitetului Executiv al BCR Chişinău, interlocutorul nostru ne îndeamnă să-i batem, îndrăzneţ, la uşă… Domnule Bulbaş, de ce devine simplu să-ţi cumperi o casă cu BCR Chişinău? Casa este una dintre cele mai importante achiziţii pe care le face omul, cea mai preţioasă moştenire pe care o poate lăsa urmaşilor săi. De aceea, împreună cu echipa noastră, ne-am gândit să facem astfel, încât procurarea unei locuinţe proprii să se transforme, dintr-un vis imposibil, într-o realitate uşor de atins. Am pornit de la ideea că nu e bine ca oamenii să stea cu chirie şi să plătească mai mult decât ar plăti rata lunară la bancă. Am lansat o linie extrem de atractivă de creditare ipotecară. Şi se pare că am reuşit! Totuşi, chiar recent, am citit pe un blog o analiză, unde se argumenta în calcule matematice că investiţia întro casă sunt bani aruncaţi în vânt… Sunt convins că cei care fac asemenea „analize” n-au locuit niciodată la gazdă. Oamenii care au stat ani buni cu chirie, mai ales în Moldova - unde proprietarii consideră de bonton să ia bani, dar să nu investească nici un leu în locuinţă, ori să te anunţe că trebuie să eliberezi imobilul în trei

zile etc. - nu vor renunţa pentru nimic în lume la ideea de a avea propria casă. Iar după ce omul reuşeşte, prin mecanismele pe care i le punem noi la dispoziţie, să-şi soluţioneze problema, el conştientizează că banul plătit lunar la bancă e dat pentru un bun ce-i aparţine… Totodată, oferind o gamă largă de credite ipotecare, BCR Chişinău contribuie şi la dezvoltarea pieţei ipotecare, care în Moldova este mai mult decât mică. În Occident, rata creditelor ipotecare constituie 50% din PIB. În România această cifră e de până la 10%, în Ucraina - de 15%. Estimativ, la noi abia se ajunge la 1,5%. Constructorii mai au mult de clădit până vom putea spune că piaţa e saturată, că am ajuns la un echilibru şi să ne întrebăm dacă mai merită de investit în domeniu…

Mizăm pe încredere şi pe bun-simţ… Spuneţi-ne, în ce mod „coboară” ipoteca pe pământ? Prin cele patru pachete de investiţii imobiliare, pe care le oferim: „Prima Casă” (un proiect de finanţare, prin care chişinăuienii îşi pot cumpăra prima locuinţă), „Rezidenţial BCR”, „Rezidenţial Extra BCR” şi „Confort BCR”. Dacă e să ne referim la „Prima Casă”, BCR a susţinut activ proiecte de acest gen în România, având o cotă de peste 35 la sută şi participând la vânzarea a circa 15 mii de apartamente în cele trei programe similare, existente peste Prut. Aşa stând lucrurile, ne-a părut firesc să ne implicăm în astfel de proiecte şi în Moldova. Nu o facem doar pentru că e vorba de profitabilitatea băncii, ci şi pentru că, astfel, contribuim la atingerea aspiraţiilor clienţilor noştri. Căci, ce este mai important pentru un om, decât un acoperiș de asupra capului?!. Tot prin proiectul „Prima

Casă” suntem actori-cheie, dar şi pionieri în finanţarea construcţiilor tip mansardă. Am constatat că există încă foarte multe lacune legislative în acest sens, dar căutăm soluţii, în comun cu companiile de construcţii, şi le găsim din mers. Ba mai mult, vrem să aducem aceste soluţii la nivel de inovaţii legislative. Care este diferenţa dintre finanţarea unei construcţii şi achiziţionarea unui apartament pe piaţa secundară? „Prima Casă” are şi va mai avea câteva ramificări. Am pornit în aprilie 2011 cu piaţa secundară - aici, locuitorul Chişinăului poate să-şi găsească un apartament deja existent, pe care îl cumpără în baza creditului oferit de noi, punându-l în gaj. A doua componentă, care de asemenea funcţionează şi chiar capătă turaţii, e mansardarea. În acest caz, omul merge la compania de construcţii, încheie un contract de investiţie, iar noi, având un parteneriat cu compania respectivă, acceptăm mansarda în garanţie. Se încheie un contract tripartit între compania de construcţie, beneficiarul apartamentului şi bancă, înregistrându-se la Cadastru ca garanţie. Totul se face în baza unei scheme foarte clare şi bine definite de finanţare a lucrărilor deja efectuate, nu care se vor face, întrucât procesul respectiv este destul de scurt - de la lansarea lui până la darea în exploatare a mansardelor trec circa şase luni… Oricine are acces la „Prima Casă”? Indiferent dacă e vorba de piaţa secundară sau de cea primară, inclusiv de mansarde, atunci când se solicită creditare prin programul „Prima Casă” dosarul trebuie să fie, înainte de toate, acceptat de Primăria mun. Chişinău. Comisia, constituită special în acest scop, examinează dacă solicitantul întruneşte criteriile sociale stabilite de Primărie pentru a fi eligibil în cadrul programului. Abia

apoi banca declanşează mecanismul de interacţionare dintre cei trei actori-cheie: cetăţeanul care vrea să procure locuinţa; compania care poate construi şi vrea să vândă, şi bancă. Din fericire, până acum nu am avut probleme care să pună în pericol proiectul, să-l compromită. Şi-apoi, dacă vrei să ai succes, trebuie să calculezi totul, dar şi să mizezi pe bunul-simţ. Orice credit am lansa, ne bizuim pe încredere, gândindu-ne că majoritatea clienţilor vor fi persoane care doresc să-şi soluţioneze o problemă, nu să-şi/să ne creeze una.

Avem cea mai atractivă dobândă pe piaţă… Cât de mare a fost, totuşi, riscul? Căci, cred că nu în zadar alte bănci nu s-au prea avântat spre „Prima Casă”... Înainte de a lansa proiectul, am avut zeci de şedinţe la care am împărtăşit experienţa altor ţări, inclusiv al României, în domeniul dat. Riscurile au fost mai curând supraestimate, ceea ce, cu regret, se reflectă în preţ. Dacă luăm un exemplu din Occident, vedem că acolo un credit ipotecar oscilează între 2,75 şi cinci procente anual. Noi începem de la 9% şi mergem în sus. Cu toate acestea, este cea mai mică dobândă pe piaţă… Da, noi avem cele mai mici dobânzi la credite ipotecare în Moldova, şi nu doar la „Prima Casă”, ci şi la celelalte produse. În plus şi termenul maxim pentru un credit în cadrul programului municipal e de 30 ani. Suma maximă pe care un cetăţean o poate obţine pentru un credit ipotecar este de două milioane la creditul „Rezidenţial BCR” în lei şi echivalentul a 200 de mii de euro la creditul „Rezi-

denţial Extra BCR”. La „Prima Casă”, suma-limită e de 40 de mii de euro. Sunt cifre stabilite din realitatea pieţei. Astăzi, având suma de 40 mii de euro, plus o sumă din aport propriu, poţi cumpăra un apartament destul de bun. Deosebirea dintre „Rezidenţial BCR” şi „Rezidenţial Extra BCR” constă în valuta în care e oferit - lei moldoveneşti pentru primul, în timp ce „Rezidenţial extra BCR” este ataşat la euro. Există riscul - pentru dvs. - ca dobânzile ipotecare să mai scadă? Acestea nu sunt riscuri pentru noi, ci şanse. Şi noi chiar ne-am dori ca aceste dobânzi să scadă. O rată rezonabilă pentru regiunea în care suntem - şi care este o maximă europeană, de altfel - e de 5%. Dacă am ajunge la o astfel de rată a dobânzii, vom putea câştiga la volum. Una e să faci calcule cu un portofoliu de 100 de milioane la o dobândă de 9% cu marja de 3% şi alta e să ai un portofoliu de un miliard la o marjă de 2%. Veniturile vor creşte graţie faptului că mai mulţi cetăţeni vor putea accesa creditele noastre.

E mai bine să investești acum decât mâine Ce se întâmplă dacă întârzii cu plata ratei? Nu e cazul să întârzii deloc. Dar să ştiţi că băncile sunt nişte entităţi care trec toate acţiunile prin prisma logicii. Sunt cazuri când oamenii întârzie, cheltuind banii în altă parte, dar există cazuri în care apare o problemă. Ştiind că ai o dificultate, poţi veni la bancă şi schimba graficul de plată. Astfel, dacă lunar trebuie să achiţi 3000 de lei, dar, din varii motive, poţi plăti doar 2000, atunci se schimbă graficul. Frica de problema

care a apărut în faţa noastră este cel mai mare duşman al situaţiilor în care nu achităm la timp. De aceea, cel mai sănătos lucru ar fi să vii şi să discuţi. Dar dacă plăteşti mai mult, tot te costă? La „Prima Casă” nu există comision pentru achitare în avans. La celelalte produse acest comision se percepe. Dar, orice comision de acest gen - de regulă, 1% din suma achitată - va fi mai mic decât potenţiala dobândă. Adică, dacă plătiţi 1000 de euro în avans, comisionul va fi de zece euro. Pe când dobânda pentru aceeaşi sumă, la sigur, e mai mare. În afară de aceste temeri, există însă o barieră şi mai mare, care împiedică accesul oamenilor la credite - faptul că foarte mulţi dintre cetăţenii noştri primesc salariile în plic, deci, nu le pot demonstra... De foarte multe ori, abia atunci când ajung la bancă ei înţeleg că doar 1000 de lei oficiali dintr-un salariu real de 5000 este o problemă. Dar şi mai trist va fi când vor ajunge la pensie… Există vreo cale de ieşire din labirintul numit „sperietoarea creditării”? Acest lucru va fi posibil doar prin înţelegerea faptului că tranzacţia făcută prin bancă este mult mai sigură, pe când banii număraţi într-un bar obscur conferă multiple riscuri. Totodată, noi toţi - începând de la angajaţii din domeniu, consumatorii, mass-media şi terminând cu politicienii - trebuie să încurajăm lumea să nu se teamă de credite. Pentru că banul odată achitat este mult mai ieftin decât va fi mâine. Sunt convins că lucrurile se vor schimba, căci se schimbă mentalitatea - dovadă sunt sutele de tineri care ne păşesc lunar pragul, sperând că, prin BCR Chişinău, vor ajunge să locuiască în prima casă. A lor! Ei nu se mai tem şi aceasta este cel mai important. nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

Muzeul inocenței președinților Desigur că dorința de a retrăi mereu, la nesfârșit, clipele acelea și dependența de acele plăceri reprezintă elanul esențial care trage după sine povestea mea.

N-a plecat urechea la vorbele mele de consolare. Mi-a spus că n-avea să poată uita momentele acelea până la sfârșitul vieții, apoi iar a plâns puțin, după care s-a liniștit.

Polițiștii, șoferii de taxi, lumea pe stradă, cu toții mă recunosc, a spus el, cu o bucurie copilărească. Până și vânzătorul de baloane m-a oprit pe stradă și mi-a oferit un balon, spunându-mi Meritați totul! E ușor să fii recunoscut întro țară în care nu există decât un singur canal de televiziune.

Nici tata, nici vreo altă persoană din familie nu aveau însă de a face cu oaia, cu sacrificarea ei, iar împărțirea cărnii și a pieii hărăzite nevoiașilor era lăsată în seama bucătarului și a portarului. Și eu, la fel ca ei, stăteam departe de această ceremonie a tăierii, care avea loc de ani de zile.

Cu toate acestea, încă de pe atunci începeam să simt că în sufletul meu se deschideau treptat unele fisuri, uenle răni, de felul celor care îi determină pe unii bărbați să se cufunde într-o singurătate resemnată, profundă, neagră ca noaptea.

Să fi fost, oare, cea mai fericită clipă din viața mea? Aș fi putut oare proteja fericirea aceea, dacă mi-aș fi dat seama de ea, astfel încât lucrurile să urmeze un cu totul alt făgaș?

după inocență doar puterea Cine a spus că președinții nu pot fi inocenți? E xistă cineva dintre noi care ar vre a să vadă un Muzeu al inocenței președinților ? Punkt cau tă inocența în cei care au fost sau vor să fie președinți. Orhan Pamuk ne a ju tă . Am adunat în muzeu președinți de începu t, de câteva zile, de top-uri de ziare, pe toți cei care au avu t vre-o dată pe frunte scris Candidat. Dacă am l ă sat pe cineva în umbr ă , să ne spuneți. Îi adăugăm l a colecție cât ai zice Punkt. nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

Pu nkt uprofi Viața nui artist. Prima probă

Marcel Iureș: Sunt un om fără posteritate. Și cred în asta. Și mă simt foarte bine.

T e x t d e a n ge l a b r aș o vea n u / F o t o d e r am i n maz u r ( d i n spectac o l u l abs o l u t ! )  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md

„Și acesta e Marcel Iureș? Marele Marcel Iureș?”, șopti vecina mea de scaun, arătând spre boschetarul care sufla fără grijă și fără ritm într-o muzicuță stridentă, sprijinit într-o relaxare ancestrală de o plapumă răpănoasă. „Mamă, ce bună e! Mamă-mamă!”, făcu drept răspuns gura mare respectivul (luând o pauză muzicală) și încercând să nu scape din furculiță nicio fasole prețioasă din conserva ce se încălzea la primusul de la picioare. Marcel Iureș, cel care a făcut un Richard al III-lea de legendă la Odeon și imediat după, un oarecare „vampir nr. 40”, (doar pentru că era reconfortant să cobori de pe tron și să fii în compania lui Tom Cruise și Brad Pitt). Cel care a jucat în Misiune imposibilă, în Peacemaker cu George Clooney și Nicole Kidman, dar care și-a făcut de cap în „Pirații din Caraibe” cu Johny Depp (doar pentru că era „o treabă de băieți”, cu împușcături și săbii). Cel căruia i s-a spus: bătrâne, tu coști 10 milioane de dolari aici la Hollywood și el a zis, no thanks și s-a întors acasă, pentru că avea treabă de făcut la teatrul Act. Acel Marcel Iureș era acum, zburlit, murdar și în bluză decolorată de trening, la picioarele noastre, în culisele teatrului de Operă și Balet și mușca cu evlavie dintr-un castravecior murat. Neuitând înainte de asta să-l pupe. Ce bun e! Mamă-mamă! „Absolut!”

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

Viața u nui artist. Prima probă

M ar ce l Iureș : "Sun t un o m fără poste ritate . Și cre d în asta . Și m ă si mt foa rte bine .

Încercăm să stăm de vorbă (după o seară grea de rezistență în fața invaziei unor vinuri teatrale – „dacă mă întrebai aseară – îți spuneam tot!”) în sufrageria (știți nelipsitele fețe de masă din mătase artificială, care scârțîie la atingere - erau la datorie!) unui mic hotel din vecinătatea ambasadei SUA. Din Ivan Turbincă, boschetarul vesel cu accent oltenesc

constă în faptul că privește spre tine oriunde te-ai afla. — (surprins în asemenea măsură, încât să fie destul de clar că nu e prea surprins) Ia uite, au zis ele așa ceva? E prima oară când mi se întâmplă. — Nu vă deranjează că ochii spectatorilor sunt atât de aproape? — Joc așa de 14 ani. Repetăm spațiul

// Boschetarul există în fiecare actor din România. Trebuie doar să-l laşi să iasă / pe care îl văzusem în ziua precedentă, nu rămase nici zdreanță. Era din nou acel Marcel Iureș, dramatic și epic, cu celebrele-i cearcăne existențiale și privirea mijită ironic din cauza căreia inima colegei mele V. M. (ca și a altor milioane necontabilizate) s-a spart în cioburi parfumate. Și nu s-a mai lipit la loc. — Am fost delegată să vă întreb: cine-i responsabil de muscă, ca s-o prindă și s-o aducă la muncă, în spectacol? Aveți o crescătorie pe lângă teatru sau piesa se joacă doar la sezon? — (surprins) Chiar nu știu cum fac băieții mei, vara cred că e simplu, dar când se lasă frigul bănuiesc că e mai greu. Dar uite c-au găsit, era o muscă din Chișinău. Autohtonă. E, cum îi zic eu, corp-ansamblu. Joacă cu mine. — Ați negociat cu regizorul Alexandru Dabija variații de meniu la Absolut! sau sunteți obligat să mâncați fasole la fiecare spectacol? — Nu, aia e. Fasole cu costiță, cârnați sau cu slăninuță. Ideal este să avem fasole cu costiță. Cu aia merge foarte bine castraveciorul. Și cu vodka. — Apropo, după spectacol fiecare fată zicea: m-a privit în ochi! Și fiecare era absolut sigură că v-ați uitat doar în ochii ei. Ca Gioconda, despre care se zice că efectul ei hipnotic

de la teatrul Act, oriunde ne-am afla. Relația cu publicul și relația dintre actori se bizuie pe asta. Sunt alte dimensiuni, alte temperaturi. Nu mai poți să te dai în dosul unui arlechin sau al unei depărtări. — Cred că mulți dintre spectatori au nimerit pentru prima dată în culisele unui teatru. Unde se joacă mai bine, pe scena clasică sau pe scena de genul acesta? — Aproape că m-am dezobișnuit de scena clasică, de cutia italiană, cum îi zicem noi. E aproape fanată, e consumată, nu prea mai are multe lucruri de zis. Se pierde mult, acuma îmi dau seama, jucând în spații vaste. În schimb, e mai greu să joci așa. N-ai unde să te ascunzi. Dar asta e și miza. Asta e plăcerea. Actorul e un animal care se pune într-o stare de pericol. Și când izbândește, e un mare lucru. — Vorbeați undeva că rezervele de entuziasm scad, nu se mai recuperează. De ce mai jucați atunci? Nu vă plictisește s-o faceți mereu pe altul? — Nu cred. Când ceea ce faci e mai tare ca viața, când e un motiv de viață, când încheie o viață? Serios. Ori ești în fruntea bucatelor și lumea se uită la tine cum mănânci, ori te uiți tu la alții cum mănâncă. E cam același lucru. ...A vrut să devină psihiatru. Sau

psiholog. Un vis destul de rar pentru un băiat de la Băilești, Dolj. N-a devenit din cauza unei boli din fragedă tinerețe. Nu vorbește niciodată despre această boală. Care "l-a făcut" ulterior actor. În schimb, și-a pus întotdeauna întrebări și a căutat răspunsuri. A avut îndoieli, nedumeriri, angoase și revelații. A căutat să-l înțeleagă și pe Celălalt. Răspunsurile n-au fost în mod obligatoriu încurajatoare. Dar, zice el, psihologii și psihiatrii cu care a comunicat i-au confirmat că e pe calea cea dreaptă. Înțelege omul și mecanismele care îl mișcă la nivelul meseriei lor. E mândru? Strânge din umeri. Ce înseamnă să fii mândru? — E diferit creierul unui actor de creierul unui muritor de rând? — E creierul unui om. A unui om cu spaime. Și cu o viață ca un carusel. Care sare din personaj în personaj, care aleargă după ele sau ele după el. Cum să nu fie înspăimântat? — Nu priviți niciodată filmele cu dvs pentru că, ziceți, vă bântuie personajele, încearcă să vă subjuge... — Păi, ele trăiesc și pe retina mortului o vreme, ca ultima imagine pe care a văzut-o. Vă zic, nu pot scăpa de rolurile jucate. Ele rămân în mintea mea, în mine, parcă am personalităţi multiple. E îngrozitor. Parcă trăieşti într-o cameră cu o sută de fantome. Nu. Nu le privesc. N-am de ce să le mai privesc. Am și așa probleme cu împrospătarea. Obosim, normal. Ați văzut cum era pe vremuri indigoul? Plombagina aia se termină la un moment dat, nu mai are capacitatea de a imprima și de a transmite. Asta e treaba, să te retragi înainte de a o păți. Să stai cuminte, să te ocupi de flori, nepoți, animale. — Dar ați fost nevoit să participați la premiere mondiale. Covor roșu, blitzuri, smocking, nominalizări. Le-ați privit cu ochii închiși? — Nu-mi place să mă uit la mine în ge-

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

Viața u nui artist. Prima probă

M ar ce l Iureș : "Sun t un o m fără poste ritate . Și cre d în asta . Și m ă si mt foa rte bine .

neral, cu atât mai mult în filme. Filmul are o componentă tehnică, care nu presupune nimic din partea mea. Fac ce vor cu imaginea mea, cu vocea, cu culoarea ochilor. Îl fac frumos, îl împachetează, îl vând. Fac parale. Nu e treaba mea. Nu mă mai interesează. Treaba mea este să fac teatru.

cap colegii de breaslă și organizatorii turneelor.

În anii 90, după ce a fost concediat de la teatrul Bulandra, Iureș a fost invitat de către prietenul și colegul său Alexandru Dabija la Odeon. A fost o perioadă legendară ”Eram niște artiști maturi, aveam cu toții la 40 de ani, lucru care ne dădea o putere, ne dădea o stabilitate, ne dădea o îndrăzneală...” Așa s-a născut faimosul spectacol Richard al III-lea. Turnee internaționale, cronici entuziaste „în țara lui Shakespeare, care, după o mică reținere la început a înțeles că nu venim chiar din grote și știm ce-i săpunul...”. În plină glorie, zice Iureș, „statul ne-a dat un pumn în cap”: întorcându-se din turneu, au aflat că Dabija a fost concediat de la Odeon, acuzat de „monarhism” (între paranteze fie spus, regizorul-șef e chiar un fel de monarh la fiecare teatru, depinde deja de setea de sânge și de putere pe care pot să i-o ierte supușii). Lucru pe care Iureș l-a tratat ca pe o crimă. Și a procedat într-un mod inexplicabil pentru un om din 2011, mai deprins cu compromisurile și cu IQ-ul spec-

Acum, peste 17 ani de la acel scandal, revine la aceste amintiri mai „descărcat de patimă”. Pentru că ceea ce s-a întâmplat ulterior a fost drumul spre altă victorie.

— Atunci mi-am dat seama ce monstru, de fapt, este statul român pe care-l servisem cu talentul, cu familia şi cu viața noastră. El nu vrea să fim foarte buni, nu-i pasă, ba chiar ne pedepseşte pentru asta.

— De fapt, asta este și funcția victoriei, omul prin asta se tămăduiește de orgoliu și trufie, pentru că își dă seama că focul, patima, imprecația, răzbunarea sunt stări de lucru. Și atunci, nemaiavându-le, îmi pot permite să depăn o amintire, care s-a transformat deja în învațătură. Atunci, din acea furie și acea deznădejde s-a născut Teatrul Act. Cum zice Iureș „fiindcă aşa lucrează destinul, prin oameni-cheie, nu neapărat prin pungi de bani, am întâlnit, în disperarea pe care o traversam la vremea aia, o actriţă care m-a dus la un om din publicitate Şi astfel, Connexul, acum Vodafone, a devenit fondatorul Teatrului. Cu lumini, aparatură, scaune... Practic, nașterea teatrului o datorăm lor. Cu sediu, cu tot.” Și,

// Omul trăieşte într-un abuz permanent, într-o formă de deşănţare / taculos al miniștrilor culturii aleși conform algoritmului – a interzis spectacolul. Să pedepsești niște funcționari obscuri de la ministerul culturii prin interzicerea unui spectacol care e viața ta și viața actorilor cu care tocmai, umăr la umăr, ți-ai cules aplauzele, nu e un lucru tocmai ușor de înțeles. Iureș și-a explicat gestul ca pe o chestie de onoare. Punându-și în

mai mult de zece ani, această pivniță de pe Calea Victoriei, fost depozit al trezoreriei, fost adăpost anti-război și fostă temniță a siguranței, e locul unde îl găsești câte 15-17 ore în zi, respirând cu grijă oxigenul dozat. „E suficient să aprinzi un chibrit și vine lumea să se încălzească”... Printre patronii teatrului sunt Johnny Depp, Alan Rickman, Tom Stoppard, Liviu

Ciulei... Se tot menționează deja celebrul cec de 25 000 dolari al lui Tom Cruise, „o avere la vremea ceea”... — Ziceţi că destinul vă scoate în faţă oameni care vă ajută să vă realizaţi ideile, dar şi vă ispiteşte. A venit, în acelaşi timp, și propunerea de a filma la Hollywood? — Nu, eram un Nimeni atunci, dacă vreți, eram Forma de Nimeni în propria țară după ce plecasem de la Odeon. Dar intrasem deja pe o şină de colaborare cu occidentul, deși eram încă departe de notorietatea care a urmat. Sigur, s-au împletit lucrurile la un moment dat. Teatrul Act a crescut. Eu cu el, el cu mine. Un caz fericit. Pe urmă mi-am dat seama că e o cale normală în occident. Anthony Hopkins are şi şcoală de teatru, şi fundaţie. Și John Gielgud. Nu mă compar şi nu mă înscriu în lista marilor actori britanici. Dar, faptul că repet o experienţă îmi permite să zic că semăn și eu cu ei. Se zice că suntem azi ceea ce am ales ieri, mâine vom fi ceea ce alegem azi. „Pot să-mi permit libertatea de a alege ”, zise el cu 14 ani în urmă și îi spuse nu, mulțumesc, unui agent de la Los Angeles, care i-a propus: dom'le, te fac să câștigi până la 10 milioane de dolari, dar trebuie să te muți aici. „Am refuzat, pentru că sunt un om cu instinctele la locul lor. După ce nimerești în filmul de mare anvergură, big budget, cum se zice, sistemul te ia în braţe și te strânge cu dragostea unei menghine. Propunerea m-a speriat. Şi am refuzat, pentru că nu mi se pare normal să-mi mut viaţa într-o ţară străină, într-o limbă străină, când am propria mea ţară şi propria mea limbă. Când am ieșit de la respectiva convorbire, agentul meu, un bătrân gentelman englez cu baston, a zis: înțeleaptă hotărâre”. — Bătrânul gentilom nu mai vroia să câștige bani pe dvs? Sau vă pierdea, fiindcă vă preluau cu tot cu mărun-

taie, americanii? De ce ziceam că vă place să șocați, pentru că aici toată lumea vrea să iasă în afară. Să intre în felia de tort occidentală. Scriitorii vor să fie traduşi în limbi de circulație internațională. Actorii – să obțină roluri la Hollywood. Cu mult mai puține zerouri decât cele cărora le-ați dat dvs. cu piciorul. Sunt atâtea voci care spun “ce destin tragic să te naşti într-o cultură mică”... — Referindu-se la cultura română? — Da. — Cred că trebuie să citească mai mult. Mi s-a propus să rămân acolo, adică să îngroş rândul asediatorilor cetăţii Hollywood-ului. Dar filmul în SUA e o afacere, nu e un foc de tabără sau o serbare unde suntem cu toţii fericiţi. Dacă intri în acest teasc, rămân foarte puţine lucruri, în ce te priveşte, de făcut. Eşti o păpuşă. Îmbrăcată, dezbrăcată (e adevărat, pe mulţi bani), doar că eu nu am crescut în acest fel de cultură şi acest tip de mentalitate. — Vă este greu să vă adaptaţi? — Da. Aproape imposibil. Mă duc cu drag, mă duc cu plăcere, dar ştiu că e un episod. Încep să mă mir că se mai dă atenţie unui lucru extrem de natural. Pare un eroism în toată această buimăcie a globalizării, a multiculturalismului... Eşti considerat nebun dacă vrei să vii la tine acasă să-ţi faci treaba. Dar să presupunem că aș fi făcut acel pas, că mă întorceam alaltăieri din America, căci fac totuşi 60 de ani, e cazul să mă întorc acasă - toată lumea caută un loc la cimitir lângă bunica, lângă străbunelul... Eram un om care venea, probabil, cu un avion personal şi... Și? Descrieţi dvs. tabloul de mai departe... Poate că nici nu mai aveam idee de a face teatru. — Făceaţi atunci o şcoală de teatru, aveaţi suficienţi bani să investiţi întrun proiect cultural, care să crească nişte actori minunaţi, par example. — Dar o istorie a suferinţei, o istorie nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

Viața u nui artist. Prima probă

M ar ce l Iureș : "Sun t un o m fără poste ritate . Și cre d în asta . Și m ă si mt foa rte bine .

a dedicării, a căutării mai avea loc? Bine, veneam pe un cal alb. Cine coboară de pe un cal alb se poate lăsa fotografiat, poate să povestească despre calul lui, ce harnașament are, ce mănâncă... — Nimeni nu vă scutea de suferinţă dacă aveți vocaţia suferinţei. — Dar nu se poate, nu ai cum. Trebuie

o hegemonie colosală, planetară, în ceea ce priveşte marca de ţară. Noi, având scule, având talente, având nevoi, având o istorie a acestei arte, oferim bugete de avarie, ruşinoase. Maxim 300 de mii. Și doar dacă ești prieten cu cineva și dacă tragi niște sfori...” Ironia este că a câștigat și el, printr-o glumă a Fortunei, 187.000 de mii de euro pentru un film. Pe care i-a refuzat. „Nu zic că nu se poate face un film cu acești bani, dar nu ăla pe care l-am vrut. Ne încăierăm să luăm acest pliculeţ, să profităm de ocazie, să facem măcar ceva de banii ăia. Dar e jenant. Și nu e corect. Nu vreau să fac „măcar ceva””.

// Specificul nostru este îndrăzneala mică / să trăieşti aici, în cultura ta, cu bunele şi cu relele ei. — Vă simţiţi cumva purtat de destin: asta mi s-a dat, asta fac? — E o formă de libertate în fond. Sunt liber să aleg. — Este actorul un om liber, fiind una dintre cele mai dependente meserii? — În teatru, într-adevăr, independenţa e aproape un nonsens. Poţi să fii independent de o mentalitate, să lupţi să scapi de ea. Să încerci să fii independent de structurile anchilozate, indiferente sau surde ale statului. Sau amorțite, sau răpuse de stereotipie, de lene. Statul ar putea avea măcar înţelepciunea sau perfidia de a mă atrage să-l servesc. Nu apucă. E prea ocupat cu multe alte lucruri, e ocupat să supravieţuiască. E supărat pe stat. În continuare. Unu. Pentru faptul că a lovit, cu ani în urmă în prietenul său de o viață, Alexandru Dabija. Doi. Pentru că nu susține în niciun fel teatrul Act. Trei. Pentru că are câteva proiecte cinematografice care, cum zice el, ar scoate România în lume la alt nivel de vizibilitate. Pe care le-a înaintat CNC-ului și la care nu a primit niciun fel de răspuns. Nu intră în portofoliul de interes al acestuia. „Industria cinematografică americană beneficiază de circa 20% din PIB, având

Se speculează destul de mult și pe relația sa destul de rece cu noua generație de cineaști - Mungiu, Puiu, etc. – el consideră că aceștia au o prea mare pasiune pentru partea întunecată a vieții, pentru subiecte minore, iar ei, la rândul lor, nu-l invită în propriile filme. Aparent, atmosfera e pașnică – fiecare stă pe partea lui de trotuar, fără să-și întoarcă spatele, dar și fără să se arunce unii altora în brațe. Curenții reci ce trec printre ei îi țin, totuși, în picioare. Deși, mai nou, Iureș a făcut un film cu un tânăr, Lucian Georgescu, după un roman al lui Barry Gifford, celebrul scenarist al lui David Lynch. Din care, zice el, va ieşi un foarte bun road movie. E vorba de povestea unui evreu american care îşi caută rădăcinile în Bucovina. „Un film ce are culoare, umor, stări, peisaje, un pic de realism”. — E ceea ce căutaţi într-un scenariu atunci când îl citiţi? — E important să faci ce-ţi place şi să alegi. Acum chiar îmi pot permite asta. Am scenarii scrise pentru mine și de cei de aici, și din străinătate. Nu mă mai pot purta ca un erou, cu un tip de entuziasm nebunesc. Trebuie să văd ce-mi propun, să înțeleg unde

bate acest film și dacă am ce căuta în el. Fiind notoriu, poţi să cazi în capcane. Trebuie să am grijă, pentru că se poate întâmpla că orice spun, chiar dacă e o tâmpenie, chiar dacă e o prostie să fie luată drept valabilă. Aici sunt mulți farseori. Sunt oameni notorii - miniştri, artişti, pictori, care practică forma asta ușor deşănţată de a avea tot timpul dreptate. Și de a impune o opinie de care râde el singur mai apoi în plapumă. Şi au o armată de oameni care îi aplaudă. Dorința de putere îți ia mințile. — Vă temeţi să greşiţi pentru că nu mai e timp pentru greșeli, ci doar pentru lucruri importante? — Nu-mi propun să fac lucruri care să rămână, ar fi ridicol, știți de ce? Pentru că nu cred în posteritate. Actorul umblă cu vorbe, cu stări care se termină în clipa când se trage cortina și se stinge lumina. A, pozele, interviurile, filmele? E o iluzie, încă o iluzie. Nu are nicio posteritate. De asta e atât de desfigurat artistul oriunde în lume. E ispitit la maxim că el mişcă lumea, că are o importanţă colosală. Poate fi bolnav de sciatică, are ameţeli şi e viu atât cât e pe scenă, dar se poate crede un Dumnezeu... Lumea e o istorie a marii manipulări prin artiști. — Nu vă lăsați manipulat? — Nu, nu, nu. Mi se scoală părul în cap când mă gândesc la asta. — Rezistaţi cumva la ispite, la laude? — Da. — Sunteţi un caz rar. — Ca să rezişti, trebuie să înţelegi că eşti în situația de a fi ispitit. Ispita există de când te scoli şi până te culci. Ispita e inclusiv în tine. Te poţi autoispiti liniştit. — Sunt mare, dom'le! — Aș! Ispita că la vârsta asta poți tot, ți se cuvine tot, trebuie să fii crezut, indiferent ce tâmpenie spui. Ba chiar cineva trebuie s-o facă, imediat ce îi spui tu. E ridicol! E ridicol, când ai

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

atât de multe de învățat și la 80 de ani, și la 90... Este timid. Așa zic despre el cei care îl cunosc. Cei care nu-l cunosc n-o să-l cunoască niciodată, pentru că știe să-și construiască un zid de aer în jurul său de tăria unui cremene. Îl ajută să supraviețuiască într-o lume care sare să-i pupe mâinile, să-i zică

tinerel şi tot m-a speriat. M-aș fi urcat în primul avion și m-aș fi întors acasă. Nu mi se potriveşte. — Cât de uşor vă prindeţi în aventuri gen Piraţii din Caraibe? — A fost un joc, un foc de paie. M-a sunat regizorul filmului şi mi-a zis că Johnny Depp vrea să facă un jam session pentru scena bătăliei de pe

// Nu poți să te duci la un concurs de frumusețe dacă ai numai răni deschise. / înflăcărat "Maestre, am un scenariu genial, doar pentru dumneata", să vrea cu orice preț să-i placă, să-l pună la curent de ce nu-l place... Privirea lui poate să se lipească tandru de retina celui din față, dar poate și să se oprească la vreo zece centimetri de acesta, parcă l-ar vedea, dar nu l-ar recunoaște. Și poate să se scurteze, ca și coarnele de melc, la vreo zece centimetri de proprii ochi - atunci chiar nu vede pe nimeni, își trage capul între umeri și se învelește cu propriile aripi, ca un vultur obosit. Dacă vrea, totul în jur sclipește și râde și se urcă la cer, dacă nu vrea se lasă tăcere, grea, nemiloasă în care cuvintele se fac mici și cad rușinate în propriile băltoace. Niciodată nu știi cum va fi în următoarea clipă. — Vă amintiţi prima zi de filmare în America? Cum a fost? — Am fost speriat, mi-am pierdut bagajele. Șoferul a plecat, nu m-o fi văzut, habar n-am. Şi era vară, iadul pe pământ. New York-ul e un oraş în care nu se poate locui decât dacă eşti nebun sau ai foarte mulţi bani. E un oraş formidabil, colosal, dar nu doarme niciodată, nici la 4 dimineața. Dacă ești normal la cap, e greu de îndurat - metrou pe 3 nivele, trenuri, taxiuri, avioane, helicoptere, vapoare, șalupe, poliție, salvări... Una pusă peste alta. E o demenţă. Eram mai

corabie şi m-a întrebat: vii pentru două săptămâni la LA să ne distrăm? Treabă de băieți. Puteam să refuz? Am participat nu pur și simplu la niște filmări, ci la o demonstraţie de forţă cinematografică. E o maşinărie colosală! Trei sferturi din film a fost făcut în studiourile Disney, inclusiv furtunile de pe mare, corăbiile, valurile care se mișcau doar când se filma către ele. Scule! Nu povestește mai niciodată despre partenerii lui de film. Parte pentru că, zice el, a semnat niște contracte care nu-i permit să divulge ceea ce s-a întâmplat pe platouri, parte, pentru că nu e prea plăcut să fii tras de mânecă de fiecare ziarist pentru care numele Iureș capătă greutate numai pentru faptul că a stat alături de cel al lui Nicole Kidman. "Ce să povestesc? Că am umblat prin noroi la Praga cu Colin Farrell sau am băut cu Bruce Willis? Sau că stăteam pe platou, în pauzele de filmări, împreună cu Morgan Freeman și ne jeluiam amândoi de dureri de spate (boala celor înalți) și el mă consola că mie încă mi-i bine, dar iată el, la cei șaptezeci și ceva ani ai lui, trebuie să zboare cu același spate, în Bahamas, să facă Batman? Asta vă interesează?" — Suntem o mână de oameni pe planeta asta, în fond, o familie. Toată

lumea trage de tine: îți pune mustăţi, îți scoate mustățile, îţi pune mușchi, îţi ia muşchii, te pune să sari cu parașuta, să călărești, să împuști pe toată lumea, să mori. Vieţile noastre seamănă enorm (a celor de acolo și a celor de aici), dar toată lumea vrea să vadă diferența. Facem acelaşi lucru. Ne logodim pentru o lună-două, trei, cinci, atât cât durează filmările. Pe urmă ne despărțim, ca să intrăm în altă familie. Și aici, și acolo trebuie să fii respectuos și să-ți faci treaba. Totul e fluid, se vorbește civilizat, nu se răcneşte. Normal! Nici la noi nu se mai răcnește. Era pe vremuri un spectacol al facerii artei... — Trebuia să fie zgomotoasă... — Da, zgomotoasă! Și era un raport de putere unde regizorul era șeful, iar actorii – niște cai care trebuie biciuiți.. Nu știu de unde vine asta, habar n-am. Dacă un actor nu a ieșit de pe platou sau de pe scenă rănit, cu o zgârietură măcar, cu o unghie ruptă sau cu capul spart, n-a fost umilit, înseamnă că nu și-a făcut treaba în ziua aia. E ceva în neregulă. Spectacolul trebuie să fie prost. — De ce poporul român are atâta apetit pentru dispreţ? De disprețul pentru celălalt, indiferent dacă îl cunoaște sau nu, dacă e mai puternic sau, cu atât mai mult, dacă e mai slab? — E o formă de slăbiciune. Cel mai violent om este cel mai slab. Cei mai violenţi, trecând prin isterie, sunt melancolicii, depresivii. Disprețul e doar o consecinţă a unui lucru mai adânc. Eu cred în nemângâiere. Cum zicea Caragiale: e o nație nefăcută, necoaptă. E un popor căruia i s-a băgat în cap că e o reminiscenţă a unui popor arhaic. Eu nu i-aş spune reminiscenţă, ci vatră. Vatra de unde au pornit multe. Dar când bate vântul, fie din Caucaz, fie din Europa, nu te mai auzi bine, e greu să te mai înţelegi, să te mai ții pe picioare.

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

N-am apucat să ne dăm atenţie nouă înşine. Mângâietori nu am avut decât vreo doi, care au tăiat, au făcut bălţi de sânge ca să ne civilizeze. Avem totul - pământ, mare, munte, păsări, zăcăminte, frumuseţe. Dar, trăim în lipsuri. Lipsă organizatorică, lipsă de respect, de mângâiere, de tandreţe. S-ar putea ca aici să fi bătut Caragiale la vremea aia.

arhitecți, știu. — O linie dreaptă e semizigzag. Ordinea, ba chiar și unitatea la noi se comentează. Pe când unitatea e formă de supunere liberă pe un proiect, pe o idee. E o lipsă profundă înăuntru de înţelegere. La noi libertatea are o singură nuanță: poți să înjuri pe oricine şi nu te mai supui. Libertatea nu înseamnă asta. Serios. E tragică. Dacă

// Un actor face parte din trupele speciale. E o formă de armată: el trebuie să fie disciplinat, să aibă sculele în permanenţă calde, să răspundă oricărui tip de provocare, şi culturală, şi fizică, şi instrumentală, şi metafizică, de toate felurile. / "Facem o pauză de țigară?" Întrebă ca un elev silitor, chiar cu oarecare timiditate. Găsi ușor ușa ascunsă prin dantele de Calea Basarabiei, o știa deja. Ceva mai târziu, la prânz, cu Alexandru Dabija, acesta răcit, cu febra adusă grijuliu de la București, avură un acces de revoltă sfântă: "bă, aici la Chișinău te calcă fără milă pe zebră, ba umblă cu mașina după tine pe trotuar sau prin copaci să te omoare și, în același timp, te dau afară din orice local pentru o țigară. Nu contează că e frig, că plouă, că ți-i rău - afară! Ca să te omoare ăia, cu jeep-urile. Ce fățărnicie, domnilor!" Reveni. Cuprins de o stare ce amintea o mare uimire în fața minunilor lumii, combinată în același timp cu o acută durere de dinți. — Uitați-vă cum e receptată ordinea sau disciplina, sau simetria. Mă uitam acum la scările de la terasa acestui hotel. Au dimensiuni diferite! — Moldovenii sunt niște mari

nu ai un proiect, e vicioasă chestia. Ordinea nu înseamnă pedeapsă. Ține de evoluţia personală, de evoluţia în societate. Treptele astea de aici, una de 23 cm, alta de 17 și a treia de 20... — Moldovenii se trag din Hundertwasser, care zicea că linia dreaptă nu are dumnezeu. — Da? E o părere și asta. Poți să te miști din cartierul acesta până în centru prin Dubăsari sau Tokio. Totuși, e o cale optimă – Mateevici-Pușkin. Dar la tine acasă să-ți faci asemena trepte? Serios, acuma cum faci? E adevărat ce spun? E formidabil! Ca și marcajele stradale la noi în România. Linia curbă are colțuri. Ostenește omul să facă o curbă continuă. Acesta e un mod de a trăi. De a te așeza în viață. Despre asta vorbim. Aici, da, înțeleg complexele. Îl înțeleg și pe Caragiale, înțeleg pe toată lumea. Înțeleg chiar și evoluția interioară. Are vămi, are prețuri, într-o țară care îți oferă totul și tu nu-l iei de gât pe

cel care scuipă în stradă sau îți taie pădurea... — E tratat lucrul bine făcut ca o formă de slăbiciune? — E vorba de atitudine. Ca şi ruşii, avem și noi Golgota noastră. — Suntem autodistructivi? — Se poate chema în toate felurile, dar nu e aia. E ancestrală, e mistică, e fatalitatea fiecărui popor. Cred în asta. Și dacă ni s-a făcut darul acesta imens de a trăi aici, avem de învățat o lecţie. E o mare încercare. Dar devin deja patetic. Viaţa e frumoasă, fierbe mustul. Serios. Bine că ne mai venim în fire. Asta o avem de la bătrânii noștri: vino-ți, măi băiete, în fire. Taie mămăliga aicea, sparge ceapa asta și vezi cum ți se deschid ochii! Duci grija cosmosului?.. E trufia omului modern care n-are nicio îndeletnicire. Care le are pe toate la îndemână. Omul se barbarizează pe măsură ce se civilizează. Civilizația are doar aspect exterior – confort, viteză, drepturi și, când se trezește cu o asemenea putere, devine violent. Dumnezeu e prin colțuri, e un număr de litere moarte, pe când tu ești zmeul zmeilor, ai butoane! Și dacă n-ai, devii violent! Normal că statul, căruia îi este convenabil ca zmeul să stea liniștit și să facă caca la timpul cuvenit, îi dă... Dar când o să ne trezim... Vorba lui Turbincă! — Care este deosebirea dintre un actor și un mare actor? — Definiția actorului este Nimeni, a zis-o Camus. Un actor, cu cât e mai mare, dar la modul profund, cu atât este mai Nimeni. Pentru că este atât de mulți, încât nu are identitate. Se îndeletnicește cu șmecheria asta, cu ipocrizia asta îngrozitoare și te convinge că el este Cineva cine nu poate fi vreodată. Și că suferă pentru o identitate care n-are nicio legătură cu el, de fapt. E Nimeni. E frumos, nu?

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

Tema nu mÄ&#x192;rului:

Moldova, sau

gurÄ&#x192; de rai de canal

Trăim cu toţii pe un Pământ. Numai că al nostru, ştiută treabă, e atât de hiperbolizat în legende şi basme populare, încât ar trebui să ne transplantăm un ochi detaşat de neamţ şi un cerebel pragmatic de american ca să putem măsura cât de strâmb calcă acest picior de plai. Cel puţin, de un secol încoace. Fudui cum suntem, ne este aproape imposibil să realizăm că, în fapt şi în realitate, gura noastră de rai începe să miroase urât. Şi aici guma de mestecat e neputincioasă. Ce e de făcut, atunci? Curat, domnilor, curat! Aşa s-a întâmplat că trăim cu toţii pe un Pământ, care de sus pare albastru, dar trebuie să fie verde. Numai că la ei, ştiută treabă, e chiar verde...

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

Pu nkt e xperime nt

Ce bem, ce mâncăm?

sau cruciada împotriva nitraţilor

Orice sfat de alimentaţie sănătoasă începe de la oficioasa pledoarie în favoarea legumelor şi fructelor. Totuşi, situaţia echivocă de pe piaţa “verdeţurilor” ne impune să punem la îndoială osârdia majoritarilor hipocraţi, să formăm o fracţiune de opoziţie şi o comisie de evaluare a calităţii produselor care ni se bagă pe gât. Programul lor de guvernare a burţilor noastre ar merge, dacă roşiile n-ar fi injectate-n coajă cu chimicale, de arată ca după o procedură cu botox. Adică, binişor, dar nu ştiu cum altfel. Dacă merele, portocalele sau bananele n-ar fi parcă mai galbene la faţă de la formalina în care sunt scăldate pe ultimul lor drum. Adică, înainte de a-şi da obştescul sfârşit în gurile noastre (nu tocmai de rai). Dacă ţăranul n-ar fi prins şi el “la minte” şi n-ar fi înţeles că pipernicitele lui “pătlăgele” nu se pot bate cu “gigantele” de generaţie chimică… Ar fi o luptă fără reguli. Este o luptă fără reguli. Aşa că, redacția Punkt a decis să privească adevărul în ochi și a trimis “ceea ce mănâncă” la o expertiză de laborator. Pentru a afla concentraţia de nitriţi şi al lor fraţi, nitraţi(i), am umplut un coş cu legumele şi fructele care nimeresc cel mai des pe masa moldovenilor: varză, mere, cartofi, roşii şi am bătut la uşa unui laborator, în mare speranţă că zvonurile despre “moartea” legumelor moldoveneşti sunt exagerate. În paralel, igieniştii moldoveni au luat probe de apă din 100 de sate, ca să vedem şi ce bem. Că, deh, suntem o apă, domnilor! De care, vom afla în urma experimentului. P r o i ect d e E l e n a sp i n ach i & a n astas i a tab u r cea n u /  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md

Ce mâncăm? Legume “tunate” pentru lume adunate Marea decizie redacțională a fost (printr-o coincidență miraculoasă) susținută de legea proaspăt adoptată de Parlamentul Republicii Moldova privind marele şi importantul proces de standardizare a produselor agroalimentare și de larg consum. Legea cuprinde şi o listă a instituțiilor autorizate să efectueze în regim obligatoriu testele. Aşadar, cu lista în mâna dreaptă şi coşul cu bunătăţile care urmau să fie testate în cea stângă, am început misiunea. Dar, ooops, legumele riscau să se usuce, pentru că orice instituție relevantă care fusese contactată ne trimitea la următoarea. Cum ar fi, la origini. Așa am ajuns la Institutul Știinţifico-Practic de Horticultură şi Tehnologii Alimentare, specialiştii cărora, iarăşi, erau prea ocupați cu elaborarea unor rapoarte de importanță crucială pentru ţară, pentru a mai acorda timp umilei noastre cereri. După care ne-am încercat norocul la un șir de laboratoare private și de stat (pentru conformitate, 7 instituții în total). Unele acceptau să realizeze testele, dar erau ciudat de scumpe - circa 5001000 lei pentru un singur component (și dacă nu am plătit noi, cum poate să plătească un gospodar care încească să își aducă zarzavaturile la târg?), altele aveau comisii de acreditare, inspecții și “controale”. Într-un final, am ajuns la Universitatea Tehnică, pe care, din naivitate, am considerat-o cea mai “săritoare la nevoie” și probabil așa și avea să se întâmple dacă nu erau utilajele tehnice mult prea învechite pentru a efectua testările de rigoare.

varză cartofi mere roşii

Cercul de salvare ne-a fost aruncat de Institutul Naţional de Metrologie şi Standardizare, unde am şi testat bunurile alimentare. S-au testat roșii, varză, cartofi și mere. Pentru testare a fost folosită metoda ionometrică care este una expres și constă în extragerea nitraților din produs cu ajutorul soluției de caliu. Testele efectuate la doi indicatori pentru fiecare produs a costat 535 de lei. Fiecare legumă a fost cercetată timp de două ore. Asupra acestora a „vrăjit” Tatiana Sorbalo, inginer-coordonator, Institutul Naţional de Metrologie şi Standardizare. Spre satisfacţia şi stupefacţia generală, rezultatele au ieşit bune, adică nu au fost înregistrate devieri

piaţă

supermarket

toleranţe/limite

36 mg/kg 36 mg/kg 36 mg/kg 36 mg/kg

41 mg/kg 50 mg/kg 40 mg/kg 36 mg/kg

400 mg/kg 160 mg/kg 60 mg/kg 80 mg/kg

mari de la normele admise. Cu menţiunea că legumele cumpărate din piaţă au un conţinut mai mic de nitriţi şi nitraţi, pe când cele din supermaketuri, deşi nu depăşesc limita bunului simţ, au ceva mai multe adaosuri nocive. Totuşi, merită să menţionăm că normele impuse la nivel de state sunt ajustate la o grămadă de factori şi de politici. Sfatul neoficial al medicilor igienişti este să mâncăm legume şi fructe cu un conţinut minim de nitraţi şi nitriţi, mult sub norma-limită (problema e cum să-i depistezi). Pentru că, ZERO, ştiut lucru, e ceea ce nu există. Ceva, totuşi, este în puterile noastre omeneşti – fructele şi legumele trebuie spălate cu apă caldă, cel puţin trei minute. Specialiştii ne sugerează respectuos şi insistent să adăugăm în apă şi puţin bicarbonat de sodiu, care are proprietatea de a anihila substanţele nocive. P.S. Experimentele nu s-au terminat aici. Revenim în numărul următor cu informații despre carne și mezeluri.

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

Pu nkt e xperime nt

C e bem, ce mâncăm ? sau cruci ada împot riva nitraţilor

Ce bem?

Fântânile din Moldova şi tăbliţa interzisă a lui Mendeleev Grigore Friptuleac, doctor habilitat în medicină, şeful catedrei Igienă din cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie “Nicolae Testemiţanu” a monitorizat calitatea apei din 100 de sate din Moldova. Bilanţul a fost devastator: doar în 15 la sută din cazuri apa din fântâni este bună de băut, celelalte reprezintă un risc serios pentru sănătate. Gr i g o r e Fr i pt u l eac , d octor h ab i l i t at î n m e di c i n ă

Nitraţii ocupă primul loc printre elementele nedorite din apa pe care o consumăm în mod curent? Conţinutul sporit de nitraţi provine din poluarea apei cu substanţe organice. Cauzele principale sunt reprezentate de numeroasele ferme care au existat în mediul rural şi de managementul prost al deşeurilor. Potrivit normelor în vigoare, o fântână ar trebui săpată la 30 de metri distanţă de la sursele de poluare, însă acest lucru nu se respectă. În plus, grajdurile ar trebui să aibă podea impermeabilă, iar fosa septică să aibă pereţi betonaţi. Aceste reguli sunt foarte rar respectate, din păcate.

ce priveşte incidenţa maladiilor anemice la copii. Intoxicaţia acută cu nitraţi poate fi fatală în cazul în care copilul este slab, nedezvoltat şi are alte afecţiuni - cardiace, respiratorii. Adulţii, deşi suportă mai bine cantităţile mari de nitraţi, pot şi ei suferi în timp de diverse boli. Nitraţii determină multe stări patologice care nu sunt depistate întotdeauna la debut, ci mult mai târziu. Trebuie de ţinut cont şi de efectul cumulativ al consumului de apă cu nitraţi. Litiaza urinară este una dintre cele mai frecvente maladii determinată de excesul de săruri din apă. Aceste substanţe se adună încetişor şi astfel se formează calculi, adică pietrele.

Ce probleme apar pe fundalul consumului de apă cu un conţinut excesiv de nitraţi?

Cum poate “însetatul” simplu să-şi dea seama că ceva nu e în regulă cu apa pe care o bea?

Nitraţii aduc un deserviciu serios sănătăţii populaţiei, mai ales în ceea

Apa are o culoare anumită, poate fi tulbure şi cu miros specific. În

mod normal, apa nu trebuie să aibă culoare, miros sau gust. Acei care spun că au băut o apă dulce şi le-a plăcut trebuie să înţeleagă că aceasta indică asupra faptului că apa conţine nişte elemente care îi conferă gustul specific. În majoritatea cazurilor, e un semnal rău. De aceea, e foarte important ca populaţia să alerteze autorităţile, în cazul în care observă anumite schimbări a calităţii apei. Fierberea apei ar putea fi o soluţie de diminuare a conţinutului de nitraţi? Duritatea apei este greu de combătut prin această măsură. Totuşi, fierberea apei duce la dezactivarea multor infecţii, de aceea ar fi bine să o facem în orice caz. Desigur, în timpul fierberii se elimină şi o parte din elemente minerale nedorite, dar cu siguranţă nu în totalitate.

Pu nkt istoric

ce mâncau Moldovenii în evul mediu bătaie

te xt de V i rg i l pâs l a r i uc

Doctor î n i sto ri e

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

PRODUCTIA ,

Bio C A L U L

T R o i a n al moldovei interviu cu va sile bum acov, ministru al agriculturii

Vasile Bumacov este primul ministru al Agriculturii, din istoria modernă a Moldovei, care nu plânge în pumn și spune că avem

text de Cornelia Amărâtu imagini de Andrei Șușvaliuc

de toate. Apoi, cu același optimism imbatabil, se arată ferm convins că țăranul poate fi dat încetișor ”la brazdă”. Nevoia cea mare e… timpul, care pe lângă faptul arhicunoscut că lecuiește rănile, mai este necesar pentru ca agricultura să fie rebranduită și ajustată la noile cerințe.

Se vehiculează ideea că pământurile noastre sunt otrăvite pentru 200 de ani înainte, dar în acelaşi timp apar premize pentru fermele bio… Nu e o contradicţie între vorbă și faptă? Ceea ce se vehiculează e o prostie pe care am inventat-o noi înşine. Trebuie să recunosc că suntem remarcabili prin talentul de a ne face publicitate proastă. Vă spun cum s-a întâmplat. Când ţara a devenit liberă şi independentă au apărut diferiţi ”specialişti” care au început să caute nod în papură. Ziceau că s-au introdus prea multe îngrăşăminte minerale, că s-au efectuat prea multe stropituri. Regimul sovietic a făcut multe rele, dar nu în ceea ce priveşte pământurile. În agricultura din vest se administrau de 10 ori mai multe pesticide și îngrăşăminte minerale. Prostia noastră a fost alta - depozitele de îngrăşăminte. Nici într-o ţară din vest fermierul nu-şi permite să cumpere îngrăşăminte minerale pentru 10 ani înainte, ca să le depoziteze şi ele să-şi piardă calităţile, transformându-se în otravă. Există dovezi că solurile noastre sunt curate? Desigur. Avem și rezultatele verificărilor. Noi avem o altă problemă. Sunt locuri unde nu e suficient fosfor sau azot. Nu avem substanţe de care plantele, solurile au nevoie. Şi îngrăşămintele minerale vin să îmbunătăţească calitatea solurilor, nu să o polueze. Cum luptăm atunci cu lipsa de conştiinciozitate din partea fermierului moldovean care bagă orice în pământul lui numai ca varza să se facă cât mai mare? Apoi ajunge, inevitabil, la piaţă şi oamenii se otrăvesc? Cine răspunde? Niciun agricultor nu-şi permite să cumpere destule îngrăşăminte. Noi, de exemplu, avem 3 tone de grâu la ha, în situația în care ar fi normal să

avem 6 – 7 tone. Pentru că nimeni nu-şi permite să procure cantitatea necesară de îngrăşăminte. În cazul legumelor, este Inspectoratul general fitosanitar şi control semincer, care are agenţi în teritoriu și care monitorizează administrarea. Teoretic. Dar practic? Sunt băieţi drăguţi, sensibili la atenții, ca și orice funcționar cu ștampilă… Am făcut nişte schimbări în structură, am mai dat afară oamenii din raioane, din minister, dintre cei care erau implicaţi în diverse scheme ş.a. Dar, în general, în certificatul de calitate trebuie să fie indicat cu ce și de câte ori s-a stropit. Orice substanţă cu care se stropesc plantele are termen de descompunere. Mărul, de exemplu, trebuie prelucrat cu cel puțin 35 de zile înainte de recoltare. Pentru a nu avea probleme cu pieţele din Rusia sau din altă parte, agenţii noștri urmăresc ca aceste lucrări să fie făcute chiar mai devreme - cu 40, 45 de zile înainte. Pentru că 90% din merele noastre merg la export. Eu vorbeam de fermierii mici, nu de cei care trec nişte comisii, nu de cei care exportă… Păi, dacă le cumpăraţi din locuri neautorizate, vă asumaţi riscul. Și la piaţă ei sunt obligaţi să prezinte marfa la analize. Dar asta deja nu e autoritatea Ministerului Agriculturii, ci a Ministerului Sănătăţii. De aceea am elaborat strategia siguranţei alimentelor pentru a lichida structuri paralele, ca să fie o singură agenţie responsabilă de inofensivitatea alimentelor. Şi suntem în proces de creare a acestei agenţii. Există structuri în subordinea Ministerului Agriculturii, responsabilă de produsele de origine animală. Produsele de origine vegetală sunt în parohia Ministerului Sănătăţii. Dacă e vorba de calitate, e responsabil Ministerul Economiei. Şi tot aşa - 5 structuri şi

niciun responsabil. Europenii, după experienţa proastă cu dioxina sau cu e coli, au scris cu sânge toate regulile siguranţei alimentare ca, de altfel, şi pe cele privind securitatea muncii. De aceea nu vor accepta niciodată ideea că nu e posibil. În procesul negocierilor noi suntem obligaţi să creăm single authority. Dacă e să ne întoarcem la formula om – om, cum să-l convingem pe cel de la tejghea să nu vândă produse nesănătoase? La piaţă nu sunt producători agricoli, sunt doar intermediari cărora le e totuna ce vând. De aceea vrem să organizăm o piaţă angro pe 34 ha lângă Universitatea Agrară. Ca producătorii să aibă posibilitate să vină și să-şi comercializeze marfa. Şi, dacă aţi cumpărat un pepene verde, să ştiţi de la cine l-aţi procurat și pe cine să trageți la răsundere. Ştiam că a fost un grup de fermieri francezi care au vrut să-și împărtășească experienţa, să implementeze vânzarea directă, de pe câmp, și la noi. Cum ar putea stimula Ministerul schimbul direct dintre producător şi consumator? Când lucram în California, prin anul 93, cumpărătorii veneau la fermierii din preajma oraşului Sacramento şi culegeau ei înşişi legumele, fructele. La noi această metodă se aplică în cazul vinurilor. Cei care au grijă de familiile lor și vor să bea un vin de calitate merg la producător să cumpere. Nu avem ce discuta cu cei de la piaţă, oricum ei mint, asta e mentalitatea intermediarului. De aceea, e bine să dai ochi în ochi cu producătorul. Şi asta se poate realiza în două feluri. Sau mergi la piaţa unde el are acces sau, pentru cei care nu sunt leneşi, pot merge cu maşina direct la gospodar în cutare sat. Eu, cu 10 ani în urmă, am vrut să lansez un sistem de distribuire a fructelor şi legumenr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

Tema nu mărului

P RODUCțIA bio Calul troian a l m oldove i

avem di tăti!

ghid pentru gurmanzi Cubușoarele de bulion Gastroenterologii ne anunță că acestea nu au nimic în comun cu bulionul. Conțin 50-60% sare, restul sunt glutamați (intensificatorii gustului), care sunt extrem de cancerigeni. Acest cocktail inutil mai acționează, dacă doriți, și asupra ficatului, pancreasului și rinichilor. Fast-food-ul Cercetătorii institutului de psihiatrie din NY au stabilit că fast-food-ul afectează structura creierului, distruge țesuturile nervoase și declanșează procese de inflamare. Mai mult decât atât, fast-foodul creează dependență, de genul dependenței de droguri. Salamurile Conțin soia, făină, griș, amidon, stabilizatori de culoare, intensificatori de gust și suplimente pentru mărirea greutății - apă cu săruri și substanțe jelatinoase sau făină de oase. Unde să mai încapă și carnea? Cipsurile Cipsurile de cartofi nu conțin cartofi. Ci un amestec de aluat de drojdii, grăsimi și o cantitate mică de făină de cartofi. În Marea Britanie Pringles a pierdut procesul pentru că n-a putut demonstra că sunt un produs făcut din cartofi.

lor de calitate. Dar noi ne deosebim de americani, omul nostru chiar dacă e bogat, merge personal la piaţă, preferă să pipăie cu propriile degete ceea ce cumpără. Cum să facem o campanie naţională de promovare a vânzării de la om la om, de la legumă la legumă? Eu cred că acest lucru trebuie să-l înţeleagă în primul rând fermierii că dacă vor livra producţie calitativă, oamenii vor veni direct la ei... Iată, mereu mă întreabă toţi de ce promovăm numai producătorii mari şi nu le acordăm atenție celor mai mici. Dar nu poţi să ajuţi personal 1500 de producători. Ca ei să fie susţinuţi şi ca statul să se implice trebuie să ia în consideraţie 3 lucruri: în primul rând - să se asocieze, ca să nu zboare de pe pieţele Rusiei şi Ucrainei înainte ca acestea să se civilizeze şi marfa să se vândă în supermarket-uri. Doi - să aibă un reprezentant cu care să putem vorbi. La Moscova m-am întâlnit cu preşedintele asociaţiei producătorilor de mere din Polonia. Pe el nu-l interesează piaţa Pokrovskaia, ei vând marfa supermarket-urilor. Punctul trei reiese le dublează pe cele două - dacă nu se asociază, nu le poţi da subvenţii.

Băuturile carbogazoase Sunt extrem de folositoare în gospodărie. Sprite-ul scoate sărurile de pe ceainic. Coca Cola scoate petele, inclusiv de pe conștiință, iar Pepsi poate înlocui, la nevoie, antifriz-ul, pentru că îngheață la -9 grade.

Aţi avut recent întâlnirea cu producătorii şi au venit nişte funcţionari cu jeep-uri, care, de fapt, parazitează pe spatele ţăranului şi la ţăran nu mai ajunge nicio boabă… Sunt cazuri separate, când vin în sate lideri şi iau pământul în arendă pentru 2 ani, după care, fără să plătească, își iau tălpășița. Dar sunt și oameni care şi-au luat povara creditelor, dau de lucru oamenilor și reușesc să se înţeleagă bine cu ei.

Îngețata Conține apă, lapte praf, zahăr, grăsimi vegetale, emulgatori, stabilizatori, aromatizatori etc. Poftă bună!

Ce e cu gospodăriile bio, care au început să apară? Cei care încearcă să crească producţie bio trebuie să fi fost foarte buni

în producţia convenţională. Dacă nu e așa, șansele sunt prea mici. Producţia bio nu e simplă. E adevărat, noi avem un potenţial mare în acest domeniu şi va veni timpul când aceasta ne va salva. Oamenii nu vor consuma orice, vor dori produse de calitate. Piaţa locală e viitorul producătorilor. Sunt, de exemplu, micii producători de vinuri care nici nu vând în supermarket-uri, deoarece oamenii vin și cumpără direct de la companie. Avem însă o clasă numeroasă, care cumpără doar ce este mai ieftin. Consumatorul trebuie educat. Omul nostru se duce la piaţă şi vede unt de import mai ieftin decât al nostru. Normal, îl ia pe cel mai ieftin. Mai ales că e de import, căci la noi a rămas mentalitatea de pe timpul sovietic că ceea ce este de import e mai bun. Dar dacă untul acesta a trecut câteva vămi, pentru el au fost plătite taxe şi e mai ieftin în magazine, credeți că poate fi din lapte? Vorbeam cu un director de fabrică de îngheţată care mi-a spus că în Moldova nu se mai produce îngheţată din lapte, ci din praf. Totodată, niciun produs lactat din magazinele noastre nu e din lapte natural... Dacă este lapte praf de calitate nu e nicio problemă, este un proces normal. Doar atunci când laptele praf e făcut din altceva decât din lapte natural ar trebui să ne alarmăm. Ce se produce industrial e mai ieftin şi are gustul pe care-l are. Dar alături trebuie să regăsim produsele organice, din soiuri vechi, care nu sunt atât de productive, se recoltează mai greu şi, evident, vor fi mai scumpe. Consumatorul trebuie să conştientizeze acest fapt. Ministerul oferă și subvenţii pentru dezvoltarea producerii organice.

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

Tema nu mărului

CORNEL BUSUIOC Mica Elveție, sarcofagele și blestemul pesticidelor

După o carieră academică și un an de alergie de la fotoliul de funcționar public, a ales să facă ecologie de teren. E freelancer din 95 și pe post de pasăre liberă (care, cum e și firesc, zboară unde vrea și ciugulește din ce mână poate) a făcut ceea ce și-a dorit dintotdeauna, lucruri reale, palpabile. Vom remarca că nu a lucrat pro bono, dar de fiecare dată din tot sufletul. Asta, pentru că-și dorește (cu o doză admisibilă de patetism patriotic) ca pământul nostru să nu se transforme, vorba temei numărului, dintr-o gură de rai într-una de canal.. A construit sarcofage pentru pesticide, continuă să ne bage în cap ideea că de pomul sădit în viața noastră depinde sănătatea pământului, iar fântâna pe care e musai s-o săpăm într-un leat de om nu trebuie să fie lângă latrină…Și, ca să fotosintetizăm după legitățile lui Busuioc junior, avem, cum ne e năravul, ceva de concretizat.

T e x t d e v i o r i ca m i j a / F o t o d e f l o r i n t ă b â r ț ă  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

Tema nu mărului

CORNEL B US UIOC AVOCAT UL CLOROFILEI

Despre pământurile noastre circulă balade mai eroice decât Iliada și Odiseea lui Homer. Acesta devine tot mai gras și mai mănos de la un vorbitor la altul…Ultima afirmație că solurile Moldovei ar fi cele mai fertile din lume și că zilnic călcăm în picioare cam un miliard tone de humus e la graniță cu incredibilul... Este o vorbă, Dumnezeu mai coboară din când în când pe pământ. Chiar așa este, suntem binecuvântați. Întrebați de orice pedolog începător și vă va spune că moldovenii calcă în picioare unul din cele mai fertile soluri din lume, care poate fi comparat, poate, doar cu solurile din Elveția. Altă problemă e, ce facem cu această bogăție. Nu am ajuns, din păcate, să spunem că suntem o mică Elveție, pentru că există o mare neconcordanță între ceea ce ar putea să ne ofere solul și roadele pe care le culegem... Sunt mai mulți factori care au dus și duc la aprofundarea acestei găuri negre între avem cu ce și nu știm cum. Parcelarea loturilor, îngrijirea lor necorespunzătoare, gestionarea proastă, lăsatul în paragină nu ne recomandă ca mari gospodari, cum ne e, cică, renumele. Totuși, sovieticii au exploatat la maxim acest potenţial. Uniune mare, guri multe și flămânde. Cât rău a făcut agricultura intensivă? Sper să nu dezamăgesc, dar am o părere separată. Atâtea speculații s-au făcut pe acest subiect – sovieticii au organizat un adevărat genocid în Moldova, au făcut experiențe pe sol și pe oameni, au vrut să hrănească dintr-o palmă de pământ toată Uniunea...Nu a fost chiar așa. În Moldova exista chiar un Institut Unional de combatere biologică a dăunătorilor. Se căutau soluții. Alta e problema că sistemul centralizat de aprovizionare nu presupunea identificarea unei

soluții rezonabile, alternative. În același timp, toate pesticidele noi, de generația a patra, mult mai selective, care omorau dăunătorul, dar nu și albina, se elaborau în vest. Sovieticii cumpărau de la ei, pentru că cele mai periculoase pesticide au fost interzise în anii 70. Dar atunci când ați studiat starea depozitelor de pesticide, ați depistat și DDT care, oficial, nu se mai folosea la acea vreme... Distribuția se făcea centralizat. Ș-apoi, știți cum era. Trebuia să ceri de două ori mai mult ca să-ți dea cantitatea de care aveai nevoie. Uneori, ca prin minune, se întâmpla că primeau tocmai cât cereau. Surplusurile se adunau ani la rând, iar pesticidele ajungeau într-o stare de neimaginat – saci păstrați în bătaia vântului și razele soarelui, rupți și purtați pe lanurile patriei. Noi am putut detecta prezența DDT doar după mirosul specific, care era îmbibat chiar și în sol. E foarte greu să le identifici acum, în situația în care diferite tipuri de pesticide s-au combinat…

Acum e de bon ton să critici guvernarea... …și a rezultat o soluție diabolică fără nume… În ultima perioadă s-a reușit identificarea punctelor nevralgice. A fost evaluată starea în care se aflau cele peste o mie de depozite. Acestea au fost curățite, iar deșeurile toxice au fost depozitate în butoaie, care se păstrează în 36 de depozite, practic câte unul în fiecare raion. Au fost puse la murat? Ei, acuma e de bon ton să critici guvernarea. Totuși, s-a făcut o muncă enormă. S-au identificat depozitele abandonate, dintre care 200 se

aflau chiar în coasta localităților. În una dintre locații, la Congaz, depozitul se afla la 20 de metri de zona rezidențială. Când am ajuns acolo, m-a izbit în nas mirosul de pesticide. Și casele, și hainele, și apa aveau acest iz, iar în imediata apropiere a depozitului era un fel de pășune. Testele au arătat că solul era poluat până la adâncimea de 35 de centimetri. Medicii din regiune mi-au povestit că persoanele care aveau casa chiar în proximitatea depozitului se îmbolnăveau mai des de cancer, ciroze sau de alte boli grave. Și asta, în comparație cu consătenii lor din alte mahalale. Salvarea locuitorilor sunt sondele arteziene, care îi asigură cu apă de la adâncimea de 200-250 de metri. Am venit, am biruit și…am plecat? A urmat o etapă la fel de responsabilă. Am încercat să identificăm cele mai bune tehnici pentru remedierea zonelor poluate cu pesticide. Ce soluție ați aplicat? Am ales să construim sarcofage și să asigurăm izolarea de mediu a deșeurilor. Desigur, ca o soluție de moment. În 2008 am desfășurat un proiect-pilot în trei localități – satul Bujor din raionull Hâncești, StepSoci din Orhei și satul despre care v-am povestit – Congaz, din UTA „Gagauz-Yeri”.

Este o metodă înfrățită cu bunul simț… De ce sarcofage? Pentru ca depozitele ruinate și solul din jurul lor să poată fi izolate mecanic. Movilele, pe straturi de materiale hidroizolante, încadrate în dambe din sol, pot sta așa până

la 30 de ani. Ca un element final, pe movilă se seamănă iarbă, rămâne doar oamenii să smulgă puieții de copaci care cresc, ca să nu se surpe construcția.Sigur, nu rezolvi problema radical, dar agentul toxic nu mai este expus vânturilor și ploilor. Un argument serios a fost cel economic. Sarcofagul este construit din materiale trainice și ieftine. Este o metodă înfrățită cu bunul simț. Unde s-a mai utilizat metoda? În Italia, în plină criză a a gunoiului în Napoli. Tocmai astfel s-a procedat, gunoiul a fost conservat și doar apoi, atunci când statul și-a permis luxul, a început să fie incinerat. Ce se va întâmpla cu pesticidele acumulate, care stau la păstrare? Așteptăm vremuri mai bune. Desigur, cea mai bună intervenție, o știe toată lumea, este cea radicală, dar pentru aceasta nu există resurse financiare. De exemplu, să arzi un kilogram de deșeuri la incineratorul de la Timișoara, care e chiar ”în coasta noastră”, costă un euro. Ținând cont de cantitatea de deșeuri care se păstrează în țara noastră, avem nevoie de o sumă rotunjoară.

Nu e greu să îngropi câțiva pari și să strigi în gura mare: Karaul!!! Cât timp mai e valabil ”blestemul pesticidelor”, până la al șaptelea genunchi, cum îi e dat omului de sus? Din 2005, de când am intrat în această horă a pesticidelor, discutam cu foști lucrători de la

”Moldselhozhimia”, desigur nu funcționarii care stăteau bine-mersi în birouri, sau ci cu cei care lucrau nemijlocit cu pesticidele. Majoritatea dintre ei nu au prins vârsta pensionării. O excepție a fost un paznic de noapte, pe care l-am cunoscut în raionul Nisporeni. Incredibil, dar acesta a atins vârsta venerabilă de 80 de ani. E însă un caz izolat, este mai degrabă un artefact. Ceilalți, demult vorbesc cu Dumnezeu. Ar trebui să ne asumăm o parte din vină, pentru că am fost atât de orbi încât nu ne-am dat seama că trăim cu dracu-n coastă… Trăim pe o gură de rai, dar moldoveanul așa e deprins: aici nu-i pasă că un copil se joacă printre sacii cu pesticide, dincolo nu-i pasă că a săpat toaleta chiar lângă fântână, mai departe nu-i este nici în cot unde aruncă gunoiul. Uită să planteze niște copaci, să semene două mâini de iarbă, să planteze o floare… Diavolul se ascunde în detalii mici. Și mai ales în puterea lor cumulativă. Asta trebuie să înțelegem. Sunt șase sau chiar șapte cazuri pe care le știu, atunci când oamenii au distrus depozitele ca să-și facă anexe sau chiar case. Într-un sat din aceeași UTA Găgăuzia, de exemplu, primarul a găsit o soluție ”ingenioasă” pentru gropile de pe drum. Nu a stat mult pe gânduri și a luat cărămida de la depozitul din localitate ca să acopere gropile. Oameni i-au mulțumit, dar după prima ploaie s-au răsculat. Precipitațiile au spălat pietrele, iar curțile și grădinile lor au ”înverzit” de la pesticide. Știu că sub presiunea comunității, primarul a fost nevoit să scoată deșeurile.

Dacă din cele 1600 de depozite a rămas doar scheletul, presupun că mulți moldoveni s-au făcut gospodari ... Da, și din păcate materialul de construcție poluant îl poți găsi în gospodăriile oamenilor și acum, după ce am trâmbițat la tot colțul cât de periculos este. Un caz descurajant și dramatic a avut loc în raionul Nisporeni. Un fost șef de la ”Moldselhozhimia” a adus cărămizile în propria curte, a construit din ele o anexă cu 2 camere, una pentru soție, alta – pentru fiică. Soția a decedat de cancer, iar pe fetiță au salvat-o medicii cu mare greutate de o formă foarte gravă de astm. Moldovenii sunt foarte ingenioși atunci când nu trebuie. Mulți și-au făcut beciuri din aceste pietre, iar acum nu înțeleg de ce le pute vinul. La Cișmichioi, de exemplu, s-a construit chiar o cantină pentru elevi. Oare trebuie să fii mare savant ca să faci și tu o deducție elementară: pesticidele = otravă? Cât de real este ca și omul de rând să-și suflece mânecile și să-și moaie degetele? Sigur că acest lucru trebuie făcut centralizat, sub supravegherea specialiștilor, dar și comunitățile se pot implica. Oare e greu să identifici zona, să îngropi câțiva pari, să scrii de mână pe o foaie: Pericol și apoi să strigi în gura mare: Karaul? E trist, dar în 800 din cele 1600 de localități nu e nimic îmbucurător. Eu nu sunt un ”eco-alarmist”, dar dacă nu se iau măsuri, această ”pată” s-ar putea extinde până în momentul în care ne va rămânea doar să ridicăm mâinile în sus și să ne rugăm. nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

Tema nu mărului

CĂPȘUNeLE BRAND MOLDOVENESC nu avem prea mare fantezie acolo unde încercăm să legăm cumva banul de agricultură. dacă într-un an cineva a avut un câștig de la usturoi, în al doilea - miroase toată țara. Și respectiv, îi scade prețul. dacă "le-o mers" celor cu cartofii - o să mâncăm pireuri până o să ne iasă ochiuri. de asta am și fost surprinși văzând în magazin, în toiul toamnei, caserole cu căpșune Made in Moldova. Arătoase. dulci. la un preț onorabil. și chiar cu numărul de telefon al directorului indicat pe etichetă. ultimul detaliu ne-a înduioșat. și am vrut să vedem cine a dat, totuși, dovadă de nițică fantezie în cerul gurii noastre de rai.

T e x t d e a n astas i a t ă b u r cea n u /  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md

Dle Gheorghe Uncu, care e povestea care v-a adus la "Dulcina"? Totul a început în 2004 de la 9 hectare de teren și un plan barbarosa realizat împreună cu partenerul meu din Olanda. În 2005 am plantat primele căpșune și în 2006 am cules prima roadă. Cum e și firesc, am pus lăzile în mașină și, hai la piață. Prima reacție a cumpărătorilor m-a găsit nepregătit. Majoritatea dintre ei spuneau că nu sunt căpșune moldovenești. Explicația – sunt prea curate și frumoase. În anul următor, am început să bat la ușa magazinelor din capitală și abia atunci ”am gustat” cu adevărat recunoașterea consumatorilor. Totuși, nu ați vândut căpșunele la grămadă, ci ambalate frumos, ca pe o marfă respectabilă... Numele produsului are o istorie simplă, a fost o idee colectivă. Am lansat un concurs printre prieteni pentru numele produsului și unul din ei a venit cu ideea de ”Dulcina”. Mi-a plăcut foarte mult, acest nume chiar ne reprezintă produsul. Tot noi am elaborat forma cutiei, așa încât aceasta să vină perfect în lădițe și să arate, mai apoi, bine pe raft. Căpșunele noastre se sortează în momentul recoltării și se adună direct în ambalajele care ajung pe raft. Cât de ușor sau greu ați obținut încrederea managerilor de magazine? Nu a fost greu. Sunt mulți producători de căpșuni la noi în Moldova, Dulcina însă rămâne a fi cel mai mare deocamdată. Cu ce" instrumente" au fost obținute formele apetisante ale căpșunelor dvs? Nu este niciun secret, este o tehnologie. O tehnologie extrem de simplă și accesibilă pentru toată lumea, cu excepția Moldovei. Noi mai avem multe de învățat de la agricultura europeană, chiar dacă produsele noastre se consideră a fi mult mai naturale, tehnologiile nu strică să fie aliniate celor europene. De la asta, vă asigur, nu va suferi calitatea gustului sau compușii produsului. Iar tehnologia este următoarea - irigare prin picurare și peliculă semipermeabilă. Simplu. De vreo 4 ani ne ocupam intens de selecția

soiurilor, avem soiuri timpurii, medii și târzii. Acum lucrăm la dezvoltarea și menținerea acestor soiuri. Însă nu toate soiurile de căpșune sunt compatibile cu solurile noastre. Iată de ce ne este greu la moment să găsim un soi de căpșune târzii care ar da roade frumoase pe solurile din Moldova. În total, avem o selecție de 24 de souri. Colecția a fost adunată în 2007 din toată lumea, însă doar o pătrime din ea face față solurilor noastre și, evident, climei. Acum se impune următoarea întrebare – mai este loc de crescut, care sunt planurile Dulcinei pentru viitor? Încercăm să ne apropiem de ideal. Momentan, lucrăm cu îngrășămintele. Solul nostru este bun, dar mai necesită adaosuri. Când defrișăm căpșuna, facem analiza solului și, în funcție de recomandările specialiștilor, adăugăm componenți organici sau sintetici, strict pentru a completa deficitul solului. Eu nu comercializez și nu dau căpșune nepoțelelor mele până nu fac toate testele de rigoare, chiar dacă pământurile noastre în acești 20 de ani de independență au reușit să se curețe de toate surplusurile chimice adăugate. Ne extindem și în ceea ce privește materialul săditor, pentru că timp de 1-2 ani răsadul de la noi se infectează, prin aer sau de la vecin. Și noi trebuie să îl renovăm sistematic. Din păcate, moldoveanul cu cinci fire de răsadă, face un hectar de recoltă, ceea ce este foarte greșit. Ori tai floarea și nu mananci capșună, dar o exinzi ca și suprafață, ori tai mustățile și mănânci roada. Am încercat să vindem și coacăză, care la început a fost plantată pe aleea centrală drept decor. Spre bucuria noastră, am cules roadă frumoasă, pe care am realizat-o în supermarketuri. Așa că, sperăm sa ne extindem și cu pomușoarele. În acest scop am cumpărat deja două hectare de pământ. Eu nu sunt mare consumator de căpșune, însă îmi place la nebunie să le cresc și, cel mai important, să o fac corect. Sunt inginer de profesie, de aceea ceea ce facem ne iese bine, pentru că agricultura trebuie să funcționeze împreună cu ingineria. Noi suntem 3: un agronom, un inginer și un finanțist – o echipă foarte reușită, nu? nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

Tema nu mărului

Harbuzul apolitic sau ţărănizarea ca proces de conştiinţă

Fermierul Nicolae Cojocaru veni la redacția noastră cu zece roșii mititele. Dar rotunde. Mirosind a roșii (ceea ce e un lucru demn de urmat și pentru alte roșii care miros a altceva decât a roșii). Cu vreo două luni în urmă am fost la el la furat harbuji (eveniment monden organizat de însuși stăpânul acestora). Mititei. Dar rotunzi. Se vede că asta e forma preferată a fermierului Nicolae Cojocaru. Pentru cei care nu s-au prins încă, facem o paranteză pătrată. Nicolae Cojocaru este una dintre vedetele marketingului autohton (a studiat marketingul politic, dar a vândut de toate), tipul cu o sută de proiecte de impresariat artistic în cap și unul dintre cei mai longevivi atleți ai vieții nocturne a capitalei. Care, dintr-un impuls încă necunoscut nouă, doi ani în urmă a cumpărat câteva hectare de pământ în zona Vadul lui Vodă și s-a transformat în țăran. Cu toate consecințele de rigoare. Evident, având grijă în primul rând să înregistreze Gospodăria țărănească Rezervația Ecologică „Grădina mea” la Mărci Înregistrate. Ce a fost la mijloc? Cel de-al șaselea simț care se activează la oamenii din marketing și care le permite să simtă noile trenduri înaintea tuturor? Sau entuziasmul debordant cu care aceiași oameni din marketing calcă pe instrumentul terapeutic, grebla?

În ultimii 3-4 ani, piața agricolă ecologică din România a înregistrat o creștere de 300 la sută. Sunt niște semnale clare și pentru noi, dacă vrem să fim primii aici... Cum are loc, de fapt, înregistrarea genului acesta de întreprinderi? Depui o cerere la CRPA Inspect, organismul de inspecție și certificare a produselor agricole ecologice. Certificatul de produse bio îl obții însă abia peste 3 ani. Pe parcursul acestor ani ești monitorizat, ești inspectat, ești verificat să nu introduci niciun produs chimic în sol. Eu încă nu am obținut certificatul de produse ecologice. Sunt abia în al doilea an de conversie.

Parafrazându-l pe magistrul Mihai Ursachi, de pe când se credea pelican: un țăran din Budești avea un pământ și nu i-a folosit la nimic. Ce ai reușit să câștigi tu de pe urma acestei afaceri? Ai putea să obții de pe lotul tău salariul țăranului moldovean din Italia? Nu-mi pun acest scop acum. Perspectiva e alta şi perioada de investiții e mai lungă.

Ai moștenit pământul sau l-ai cumpărat?

Care e perspectiva ta asupra perspectivei pământului, deci?

Cele 3.3 hectare le-am cumpărat de la un țăran din Budești, care a considerat că e mai onorabil să meargă în Italia sau la Moscova să facă 600 euro pe lună decât să-și pună creierii în mișcare și să câștige de pe urma pământului pe care îl are.

Îți deschid un mic secret comercial: vreau să fac o rezervație, să cresc fructe și legume și să încep a abona orășenii la produsele noastre. Ceea ce face demult Franța, de exemplu? Da. Căci nu se limitează totul la faptul că ai crescut o legumă și ai vândut-o. În jurul acestei legume lumea se coagulează în cluburi, asociaţii, grupuri, comunități, se fac evenimente, se nasc târguri, apar festivaluri, sărbători sau pur și simplu chefuri etc.. Bucătăria acum înseamnă cu totul altceva decât însemna cu 15-20 ani în urmă. A devenit un semn de cultură, civilizație dacă vrei. Să fii exigent cu produsele pe care le consumi, să știi să alegi, să știi să extragi tot ce e mai bun din acest produs. Și nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

Tema nu mărului

H arb uzul ap oliti c sau ţărăni zarea ca p roces d e conştiinţă

să știi să te bucuri de acest rezultat împreună cu oamenii dragi. O roșie nu mai e o roșie. E un simbol. Și această perspectivă îmi place. N-am gătit în viața mea. Dar, de doi ani, de când am ogorul meu, am început să prețuiesc mirosul fiecărei roșii, textura fiecărui dovlecel, să-mi placă să fac din ele ceva bun. E o bucurie accesibilă tuturor și pe care, paradoxal, n-o poți calcula în bani. Cum a fost debutul, clipa când te-ai trezit țăran cu acte în regulă și cu un câmp plin de belladonnă care așteaptă ceva de la tine? A fost greu. Ți-o spun fără să cochetez. Pentru că eu, copil de asfalt, am plonjat cu capul direct în țărână. Fără să-mi dau seama că nu știu nimic despre ea. Mai am atâtea de învățat! Am început să deprind și bunele practici, dar și să observ proastele obiceiuri ale multora din jur. Și ce ai descoperit? Mi se ridică părul meu mătăsos în cap de la ceea ce aud de la colegii mei de breaslă, cum ar fi. De exemplu, eu am un hectar de pepene verde și mă întâlnesc cu altcineva care are, la fel, un hectar de pepene verde. Tu ce soi ai pus? A, Octavia. Și eu. Și, ți-a ieșit ceva? Păi, mi-au înghețat în iunie. Da ție? Mie mi-a rodiiit! Straniu, același soi, aceleași ploi... Le-ai pus picurătoare? Nu, nici eu nu le-am pus... Cred că le-ai pus selitră amoniacală... Ei, o țâră acolo, 150 de kile la hectar. Aceasta e mentalitatea celor care exploatează cernoziomul în Moldova. Încerc să-i determin să înțeleagă că fac un lucru rău. Dar, de obicei, mă privesc ca pe un prost: tu ai văzut ce roadă ai scos? Apoi, unde te bagi cu sfaturi? Și nu reușesc să-i sensibilizez decât cu argumente care i-ar viza pe ei personal. Îi întreb: mănânci ceea ce crești? Nu. Dar de ce? Pentru că pun chimicale. Dar tu vinzi legumele

astea oamenilor din jurul tău! Da. Le vând la piață. Ai copii? Da. Fete, băieți? Două fete. Fetele tale vor crește și se vor căsători cu băieți din familiile care au mâncat ceea ce le-ai vândut tu. Și fetele tale vor naște niște copii handicapați pentru că tații lor au mâncat cândva harbujii tăi cu mulți nitrați. Tac. Încrețesc fruntea. Se scarpină la ceafă. Asta îi convinge. Poate n-o să înceteze să pună chimicale, dar o vor face, totuși, cu puțină îndoială. Toți cei care fac agricultură ecologică o fac din convingere? Nici pe departe. Sunt dintre acei care nu au, ca şi mine, 3-4 ha, dar 70-80, se înregistrează ca gospodărie ecologică, beneficiază 2 ani de subvenții și, în al treilea an, când deja ar trebui să aibă și niște obligații, se „răzgândesc”. Dacă pentru un producător mic ca mine aceste subvenții sunt undeva de 2000 lei (și, fiindcă e multă umblătură, eu nici nu am fost să-i iau), apoi pentru 70-80 ha suma e destul de frumușică și merită efortul. Ce ai semănat și ce ai strâns în primul an, în 2010? Am pus roșii și castraveți. Roșiile au murit, pentru că, după câte ții minte, atunci au fost niște ploi acide. Castraveții au rezistat, a fost roadă bună, pe care am vândut-o en gross cu 2 lei kg, pentru că anul trecut a fost inflație de castraveți pe piață. Vecinii tăi, cred eu, au avut o roadă bună de roșii... Da, evident, pentru că au pus și selitră, și tot tacâmul. Eu am ales acest lot pentru că în jur nu există agricultură. Nici intensivă, nici de oricare. Pământurile sunt părăsite. Asta mă bucură din două motive: apele freatice nu sunt otrăvite de chimicalele vecinilor și, ulterior, pot să cumpăr toată valea.

Ce venituri ai avut? Zero. Dar am înțeles de la alți agricultori că cifra zero nu e cea mai rea variantă. Anul acesta am pus harbuji. Dar n-au reușit să prindă suficientă coajă, căci în iunie au fost cele câteva zile cu temperatura de 9 -10 grade și prima roadă a fost compromisă. La vecinul meu cu selitră totul a fost ok, pentru că au reușit să crească mai repede și să prindă coajă. Are rost să faci ceea ce faci? E o perioadă de investiție conștientă. Știam că o să fie doi-trei ani anevoioși din punct de vedere financiar. Dar să știi că nu sunt singurul. Încă nu a început marea țărănizare, dar se întrezăresc deja semne clare. Am suficienți cunoscuți care au început să facă sau fac deja același lucru. Produc legume și fructe sănătoase și curate pentru un număr x de familii care își doresc și își permit acest lucru. Eu, chiar dacă acuma vând roșii sau pepeni verzi, nu am încă un certificat care ar confirma că sunt ecologice. Respectiv, vând ieftin. Și oamenilor care mă cunosc personal, care au încredere în mine că nu trișez la capitolul eco. Se vehicula ideea că MA este dispus să facă lobby ca să fie instalate rafturi cu produse autohtone ecologice în supermarkete. Dar, în afară de raftul cu produse germane de 5 ori mai scumpe, n-am prea văzut altceva... Este foarte greu să intri ca producător moldovean în supermarketele din Moldova. Pare paradoxal, dar așa este. Drumul e mai liber pentru produse ukrainiene și chinezești. Hrănim copiii cu Mivina. Va trebui să ne curățăm mai întâi creierii ca mai apoi stomacul nostru să devină sensibil la produsele curate.

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

Raiul

d e p a r t a m e n t u l comunicare

te xt de lucian mîndru ță imagine de Andrei Șușvaliuc

Îmi imaginez raiul ca pe o

corporație. Intri pe poarta Sfantului Petru și dai de scările rulante și de lifturile divine, care se cațără pe o clădire de business făcută din nori, fiecare cu inscripții aurite cu litere romane. Te uiți în sus, cum ierarhiile astea se pierd în tăriile cerului, în forfota îngerilor cu serviete albe: Sales, Marketing, Dezvoltare, PR, Planificarea Destinului, Management. Ultimul e undeva mai sus, și de acolo se văd raze aurii coborând blând peste aburii departamentelor, dar nimic mai mult. Sedințele cu Șeful sunt rare, din câte am auzit. Fireste, chiar dacă viziunea mea se va dovedi cam prea mecanicistă, raiul, ca orice instituție milenară, nu putea supraviețui atâta vreme fără o organizare strict bazată totuși pe cifre și indicatori. Credincioși salvați vs. credincioși damnați (CS/CD): iată indicele care cred că spune totul despre eficiența mașinăriei divine în a ne misca sufletele in mod placut, spre Mântuire. Acum o să mă întrebați ce legătura are asta cu țara mea (să-i spunem, provizoriu, România). Păi are, și încă una importantă: dacă Raiul există și e bine organizat, părerea mea e că țara în care trăiesc și-a câstigat un loc binemeritat la șefia Departamentului Comunicare de Sus. Vedeți dumneavoastră, Raiul, dacă există, nu poate avea alt purtător de cuvânt decât un român. Nu poate avea o mai puternică portavoce decât viața noastră de fiecare zi. De ce? Vă explic imediat, după o scurtă pauză publicitară. Înainte, să ne întoarcem puțin la o zi obișnuită din viața mea. Mă trezesc la 7. Mă spal cu puțină apă maro (tehnologia din țara mea nu știe încă să foreze puțuri până la apa incoloră), alunec pe jucăriile copiilor (aici, cetățenii sunt dezordonați de mici), mă îmbrac cu niște blugi rupți scumpi și-o camașă ieftină intactă (suntem atenți la detalii de orgoliu cu toții), scot bicicleta și mă urc pe ea să plec

* Detalii despre ele, pe site la Ministerul Turismului ...;)

spre serviciu. Pe drum sunt atacat de haite de câini (compatrioți mei nu se pot hotărî dacă să-i mănânce sau să-i ucidă, și până atunci ne lasă pe noi să fim mâncați), sunt afumat de camioane (legile privind poluarea nu s-au aplicat niciodată) și evitat în ultima clipă de șoferi adormiți (cu toții dormim puțin aici, pentru că avem televiziune bună și slujbe care te trag la somn ziua). În fine, ajung transpirat și înspăimântat... Dar ia stați așa, chiar vă interesează toate detaliile astea? Mai sunt încă o mie, la fel de neplăcute și banale în același timp. Nu vă mai plictisesc cu ele, mai ales că toate, fără excepție, duc la aceeași concluzie, tristă în simplitatea ei funerară. Țara mea nu mă iubește. De-aia sunt și mort după ea. Să vă explic. Vă aduceți aminte de tipa aia superbă din liceu, după care eram cu toții disperați și care pleca în fiecare seară cu o mașină condusă de un bărbat cu 10 ani mai în vârstă decât ea? Țineți minte cum încercam să-i intrăm cu toții în voie, să-i aducem cafeaua, să-i aprindem țigara după colțul clădirii, să râdem la toate glumele ei despre care nici măcar nu puteam spune că sunt bune pentru că eram prea concentrați cu ochii în decolteu? Tineți minte cum ne lăsa câteodată impresia că mâine am putea să-i cerem numărul de telefon, doar ca s-o vedem din nou a doua zi, țâfnoasă și incapabilă să mai recunoască pe cineva? O țineți minte pe scorpia asta nerecunoscătoare în care am investit timp, bani, iluzii, fantezii, nopți nedormite și, mai ales, o cantitate enormă de dragoste neîmplinită și neîmplinibilă (dacă nu există acest cuvânt, considerați că tocmai l-am inventat)? O mai știți pe fata din liceu pe care toți am iubit-o și care n-a iubit niciodată, niciodată, niciodată vreun fraier ca noi? Ei bine, ea e România mea. E țara care se combină mereu cu alții, legată la ochi cu catifeaua minciunilor frumoase. E țara care votează întotdeauna cu ăia cu bani, da, banii furați fix de

la ea, când nu era atentă. E țara care crede toate prostiile, care se pupă cu toate moaștele, care se culcă cu toate ideologiile stupide, care ramâne gravidă cu toți fanfaronii și mitocanii și care își abandonează copiii în stradă, rue, street, utca și pe unde mai apucă. Asta e țara mea și tocmai pe țara asta eu o iubesc ca disperatul. Deși n-am bani să fie a mea. Deși n-am numărul ei de telefon, deși nu știu ce o mișcă, ce o face să plângă, ce-ar trebui să-i spun să mă bage în seamă. Bun. Gata. Pauza s-a terminat, acum pot să vă explic de ce cred eu că România merită să conducă departamentul de comunicare al Raiului. Simplu: pentru că nu există nicio altă țară care să transforme o experiență atât de neplacută, aceea a vieții în ea - practic o tortură - în cea mai pură, dezinteresată și rezistentă (la argumente) iubire. Iubim România nu pentru că ne dă motive, ci tocmai pentru că își petrece fiecare secundă luându-le înapoi! Iubim România nu pentru că ne simțim iubiți de ea, ci tocmai invers, pentru că în fiecare zi ceva din ea ne înconjoară cu ură, ostilitate și neplăcere. Suntem nu neaparăt un popor, cât un grup organizat de masochiști cu o singură Zeiță a Durerii în centrul tuturor privirilor. Ea! Patria! Pe care ne dorim s-o posedăm în fiecare zi, așa cum e, îmbrăcată în latex negru, pe spicele de pe stema din copilăria noastră (da știu, avea și sondă, cu ea n-am fantezii!). Ei bine, asta e propunerea mea curentă către Managementul Ceresc. Dacă Raiul are nevoie de o portavoce, România mea e gata să preia funcția. O recomandă CV-ul, dragostea noastră imbecilă, precum și formele ei incredibile de relief*. Știu, probabil că va avea mai puțin timp pentru supușii ei actuali. Dar deja cei doi chinezi care s-au mutat anul trecut în cartier lângă mine îmi spun, din priviri, că n-o mai putem ține multă vreme doar pentru noi. nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

Mihaela Bilic: „În orice regim de slăbit există fructul interzis…”

T e x t d e s o r i n a ștef â r ţ ă / i mag i n i d e A n d r e i ș u șva l i u c  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md

Cu doamna doctor Mihaela Bilic m-am întâlnit acolo unde nu aş fi crezut vreodată la restaurant. Loc ales nu doar pentru a discuta, ci chiar pentru a mânca... Ştiu, poate părea ciudat să spui că ai mers la restaurant „chiar pentru a mânca”, însă nu şi atunci când este vorba despre cea mai celebră nutriţionistă a momentului din România. Aşadar, la restaurant cu Mihaela Bilic! Destul de stresant după ce, o seară mai devreme, ea ţi-a distrus mai toate miturile despre mâncare pe care le ştiai, iar în schimb ţi-a oferit o realitate palpabilă, pentru atingerea căreia e nevoie doar de puţină voinţă şi disciplină... În timp ce aştept, mă gândesc cu ce să încep discuţia. Culmea e că încep cu o zeamă de pui, după care urmează o mămăliguţă - Mihaela ţine cu tot dinadinsul să guste din bucatele tradiţionale de la Chişinău. Prânzul a fost un deliciu din care Mihaela Bilic doar a… ciugulit. La modul simplist, am putea spune că anume „ciugulitul” este principiul care stă la baza alimentaţiei sănătoase. Dar mai este ceva, fără de care nu vom reuşi să fim nici suficient de frumoşi, nici pe deplin împliniţi - echilibrul spiritual, care ne asigură optimism şi armonie. Tocmai de aceea, Mihaela Bilic nu dă note pentru kilograme - ea ştie că, în definitiv, nu acestea ne aduc fericirea.

Mihaela, cum se leagă activitatea de nutriţionistă cu mersul la biserică? Nu e vorba neapărat de biserică, ci de faptul că sunt mereu interesată să aflu ce loc ocupă mâncarea în viaţa oamenilor. Iar preotul e şi el unul dintre oameni… Apropo, cel mai bun prieten al meu din copilărie s-a făcut preot şi, atunci când am pornit ultima mea carte - „Sănătatea are gust”, l-am rugat să scrie un capitol pentru credincioşi. Am fost încântată să citesc, primind textul, o abordare mai mult filozofică, prin prisma credinţei, asupra hranei decât una strict teologică. Faptul că suntem păcătoşi pentru că, odată ne-am înfruptat dintr-un simplu măr m-a pus pe gânduri, fiindcă în orice regim de slăbit există fructul interzis, tot ceea ce nu se poate devine fructul dorit. Şi nu în zadar religia a ştiut că organis-

mul unui om poate rezista fără mâncare 40 de zile. Atâta cât durează Postul Mare… Care este relaţia omului modern cu mâncarea? Noi am modificat contactul real cu mâncarea, ea devenind un instrument folosit în alte scopuri decât a fost inventat. Astfel, în loc de „mâncăm pentru a supravieţui”, astăzi, mulţi „există ca să mănânce”. A depăşit mâncarea şi sfera emoţională, de la începutul secolului trecut, când oamenii făceau din masă un tabiet, când bucatele erau gătite cu bucurie şi nu masa în sine era obiectivul, ci comunicarea. În ritmul trepidant al vieţii, am dat la o parte tot ce înseamnă comunicare în jurul mesei şi mâncarea şi-a pierdut acest frumos rol de a ne aduna împreună. Toţi suntem într-o goană nebună, iar

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

Tema nu mărului

Mi haela Bili c: „În ori ce reg im de slă bit e xi stă f ructul in terz is…”

mâncarea o luăm ca pe ceva ce ne ţine loc de prieten, plictiseală, dezamăgire, singurătate - orice în afară de hrană. Nu ne mai hrănim corpul cu drag, ne îngropăm în mâncare toate frustrările şi nemulţumirile noastre - dar este laşă şi, în acelaşi timp, păguboasă această atitudine. Iar, drept răspuns firesc, vine obezitatea. Şi, de aceea, ai hotărât să devii „mama interdicţiei”… Nu am interzis niciodată nimic! Din contră, toată lumea se miră că nu spun „nu e voie” - cel mult, spun că „este voie cu măsură”. Nu înseamnă, însă, că poţi să ţii o cură de slăbire fără să-ţi fie foame. Când Teo ţinea cură şi mă suna să întrebe dacă are voie să mănânce cireşe, eu îi spuneam: „Sigur că da. Doar trei…”. Am ajuns la această „filozofie” prin propria experienţă.

Mâncarea e singura plăcere… calorică Este experienţa din care a apărut cartea „Trăiesc, deci mă abţin”? Prin acest volum am transmis un pic din lupta pe care am avut-o eu însămi cu mâncarea - deci, e firesc ca mesajul să fie destul de restrictiv. Următoarea carte, „Sănătatea are gust”, e concepută altfel, pentru că am înţeles că, atâta timp cât ne axăm pe luptă şi pe energie negativă, vom ieşi învinse şi rănite din bătălie. Organismul nostru e programat genetic să reziste. Dacă mâncăm mai mult decât trebuie, surplusul e depozitat în formă de grăsime. Nu e vina lui, nu el ne trădează - kilogramele în plus sunt, de fapt, un strigăt de ajutor al corpului: „Atenţie, problemele tale sunt altele, iar tu te răzbuni pe mine”. Restricţiile omoară plăcerea. Şi atunci, ce ne mai rămâne? Acest adevăr ţine până în clipa în care avem curajul să recunoaştem că i-am

dat mâncării un rol mai greu decât îl merită. Vrem să punem pe umerii mâncării responsabilitatea pentru felul în care arătăm, pe când vina e doar a noastră. O să întreb şi eu, ca Mihaela Rădulescu în publicitatea cu fumatul: „Altă plăcere nu v-a mai rămas?!”. Mâncarea în exces este cea mai banală şi mai păguboasă dintre plăceri, şi e singura plăcere… calorică. Dar, este şi un semnal de alarmă despre starea de spirit: nimeni nu ajunge supraponderal din prea multă fericire. Cel care se află în al nouălea cer de fericire şi are fluturi în stomac nu o să mănânce aiurea. Mâncatul de plăcere nu e cel fără limită - mâncatul de plăcere e atunci când te bucuri atât de tare de ceea ce mănânci, încât nu contează cantitatea. A mânca mult înseamnă a fi propriul duşman. Şi dacă ai un soţ gurmand, ca să nu-i zic „mâncăcios”, cum slăbeşti? Noi, femeile, suntem incredibile în două lucruri: să fim nemulţumite - dacă avem sânii mari, îi vrem mici, dacă ochii ne sunt căprui, căutăm lentile verzi - şi să găsim justificări. Cred că am găsi vinovaţi pentru kilogramele în plus chiar de-am trăi singure pe o insulă pustie… Lucrurile stau mult mai simplu - trebuie să ne privim sincer şi prieteneşte în oglindă şi să recunoaştem: tu mănânci pentru că tu vrei să mănânci, dar îţi e mult mai uşor să spui că „el e de vină”. Faptul că el e mâncăcios e doar o scuză care îţi permite şi ţie să-ţi faci de cap. E ca şi în cazul gravidelor care mănâncă „pentru doi”. Vă asigur că am cunoscut femei care au rămas slabe şi fiind însărcinate, şi având soţi gurmanzi - pentru că nu aveau în cap raţionamente inventate care le motivau să mănânce exagerat. Eu am devenit slabă atunci când am decis că vreau să fiu slabă. Trăiam o dorinţă aberantă de perfecţiune credeam că aşa voi fi fericită - şi am încetat să mănânc aiurea. Îmi amintesc că odată, de ziua mea, am primit trei torturi. Le-am tăiat ca să servesc

musafirii şi, fără să-mi dau seama, am dus la gură degetul plin de frişcă. Şi imediat am scuipat. Prietena mea m-a făcut nebună, dar eu nu făceam decât să-mi respect propria decizie.

Cine te iubeşte, nu te pune pe cântar... Şi eu aş zice, ca şi prietena ta, că e nebunie curată. Şi mare frustrare… Nu. Frustrare e atunci când mintea ta îşi doreşte ceva, iar tu, tot cu mintea, îţi interzici acest lucru. E ca păcatul. Frustrarea pedepseşte o chestie apărută artificial, pentru că tu, de fapt, ai alte nevoi. Noi nu ne recunoaştem dorinţele sufletului, căci nu avem curaj. Am spus de multe ori - dacă femeile ar fi iubite aşa cum şi-ar dori, nu ar mai căuta alinare în mâncare. Mâncarea vine să umple un gol, iar atunci când dai mâncarea la o parte vezi că nu ai iubire, duioşie, tandreţe şi te apucă o durere de urli. Mâncare e un pansament ieftin, dar eficient, soluţia este să-l smulgem ca pe un leucoplast şi să vedem rana. Sunt 10-20 de kilograme în minus o garanţie a fericirii şi iubirii? Din păcate, nu, chiar dacă şi eu am crezut odată că, pentru a fi fericită, e suficient să fii slabă. Apropo, când întreb vreun prieten dacă azi mă percepe altfel decât atunci când aveam ceva mai multe kilograme, ei îmi spun că nu văd mare diferenţă. Problema e în capul nostru - cine te iubeşte, nu te pune pe cântar... Important e să nu fii obez - deci, să fii sănătos. Am ajuns să am greutatea pe care mi-am dorit-o atunci când eram puştoaică, să mi se spună în magazine că nu există număr mai mic. Dar fericirea nu ţine de kilograme, ea e în interiorul nostru. Iar capacitatea de a fi fericit vine din înţelepciune… E adevărat că lupta cu kilogramele ne îndreaptă mintea în altă direcţie. Cel

mai bune exemplul este al… meu: după ce am scăpat de kilograme, au venit întrebările - unde e iubirea? unde e fericirea?.. Dar dacă, totuşi, crezi că eşti nefericită din cauza a zece kilograme în plus, rezolvă problema şi gata! Unde trece linia dintre mâncatul sănătos şi slăbitul… exagerat? Suntem suficient de maturi să zicem: „Gata!”. Să înţelegem că e de ajuns cât am slăbit şi că e cazul să trecem la mâncare sănătoasă; că nu fac cură de slăbire copiii sau adolescenţii dimpotrivă, doar mâncând corect ei pot slăbi. De fapt, un copil e obez din vina părinţilor şi ei au datoria să aducă în casă un regim alimentar strict pe care să-l urmeze chiar şi cei care nu au probleme - fără dulciuri, cu ore fixe pentru masă. Din păcate, pe maturi nu poţi să-i opreşti să-şi facă rău cu mâna lor. Femeilor este greu să le explici că orice regim are o limită şi orice cură e stres pentru organism. Bărbaţilor nu poţi să le interzici berea, care le aduce în „dar” burtă, pancreatită şi diabet, însoţite de complicaţii cardiovasculare şi colesterol crescut. Berea e corespondentul brânzei topite şi a crenvurştilor. Mai bine serviţi un pahar cu vin, care din punct de vedere nutriţional e răul cel mai mic. Dar mai ales e de bun-simţ.

Mâncaţi identic, ca şi feluri, dar jumătate Poţi să mănânci corect, să ţii cură, fiind sărac? Mâncarea sănătoasă nu e apanajul oamenilor bogaţi. Azi am mâncat terci la Chişinău - şi am cam uitat să mâncăm terci, linte, fasole. În România nu se mai găseşte hrişcă, bunăoară! Ar trebui să le spun bărbaţilor să mănânce mămăligă, pentru că măreşte potenţa… Negând tradiţia, negăm mâncarea de

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

Tema nu mărului

Mi haela Bili c: „În ori ce reg im de slă bit e xi stă f ructul in terz is…”

bun-simţ, care este şi sănătoasă, şi nu îngraşă. Problema nu este în preţul mâncării, ci în cantitatea ei. Mâncaţi identic, ca şi feluri, dar jumătate. Eu, când merg la piaţă, cumpăr doar jumătate, nu un kilogram întreg de brânză. Deoarece vreau să mănânc doar puţin, pentru a-mi satisface dorinţa. Am uitat să ne recunoaştem care sunt plăcerile fireşti şi care - cele induse de noi. Dacă avem 1000 de calorii de cheltuit în fiecare zi, mai bine le cheltuim pe ce e mai bun, fie şi mai puţin cantitativ, decât pe „mult”, dar fără de sens. „Ei vând iluzii”, ai spus, cu referire la multiplii nutriţionişti… Ce vinde Mihaela Bilic? Nu vând nimic. Toate consultaţiile mele sunt gratis. Am depus eforturi mari ca ultima mea carte să fie cât mai ieftină cu putinţă, deci, accesibilă ca preţ. Chiar m-am certat cu editoarea mea anterioară din această cauză… Dar sunt convinsă că mai sunt suficienţi oameni care au nevoie de carte pe hârtie, ca să o simtă. Nu e un delict să fii „de modă veche” - eu, bunăoară, îmi scriu manuscrisele în caiet… Dar, am mai zis: nu fac bani din nutriţie. Nu am un cabinet, accept să mă întâlnesc doar cu cei ale căror cazuri îmi par disperate. Nimeni nu pleacă de la mine cu „reţeta miraculoasă” - nu fac diete, nu cert, nu cântăresc. Creez o poveste şi încerc să le pun pe toate cap la cap, astfel ca omul să ştie ce are de făcut mai departe singur. Mi se pare normal s-o fac gratis, căci ştiu că binele se va întoarce… Şi se întoarce: Dumnezeu are grijă să am traiul asigurat, ca să pot fi în continuare generoasă cu cunoştinţele mele, să sintetizez toată informaţia care circulă necontrolat în presă şi să o transmit oamenilor onest, tocmai pentru că nu am niciun interes financiar. Altminteri, aş fi găsit tot felul de sponsori care să-mi promoveze cartea. Ori aş fi putut să iau bani pe clipuri publicitare, căci am avut oferte. Dar am spus că nu fac niciodată reclamă - nu consider că oamenii trebuie

manipulaţi. Dacă îmi place îngheţata, o spun în gura mare, din credinţă, nu pentru că m-a plătit cineva. Atunci când vine cineva să te plătească îţi pierzi credibilitatea. Nici măcar produse bio nu ai accepta să promovezi? Mai curând, aş putea să le desfiinţez un pic, pentru că ne complicăm acolo unde nu e cazul. Majoritatea produselor nu sunt dăunătoare de la sine, totul vine din cantitatea consumată. Caşcavalul are 70% grăsime, dar nimeni nu spune că trebuie să mănânci un kilogram. Nu trebuie să desfiinţăm lanţurile de restaurante fast-food dacă mănânci odată pe săptămână un hamburger, nu ai probleme. Am ţinut post şi am mâncat cu plăcere cartofi prăjiţi - dar nu se întâmplă zilnic… Eu chiar şi despre Coca-Cola spun întotdeauna de bine pentru că, prin substanţele pe care le conţine, nu face dependenţă de dulce. Ştiind atâtea despre mâncare, te mai apropii de aragaz? Gătitul este ca un răsfăţ suprem pentru mine. Fiind studentă, îmi adunam reviste cu reţete culinare, decupam pozele şi le scriam într-un caiet cream „cartea de bucate”. Cred că aceasta şi va fi următoarea mea carte, care va conţine şi argumentul nutriţiei. Lucrurile trebuie să fie făcute simplu şi toate elementele să se potenţeze reciproc. Când îi spui omului că anghinarea, un aliment pe care la noi nimeni nu-l găteşte, are o poveste frumoasă, că apa pe care o bei după anghinare are gustul dulce, pentru că anghinarea are nişte proprietăţi miraculoase, e mult mai convingător... Prin poveste, îi tentezi pe oameni nu pe sistemul clasic: „Eu sunt nutriţonistă şi vă zic să mâncaţi aia şi aia!”, ci pe „Uitaţi-vă, ce poveste frumoasă are şi voi hotărâţi dacă mâncaţi sau nu…”. Este altfel, nu e cu impunere. Eu ştiu asta şi vă spun şi vouă…

Îmi dau lacrimi de la gesturi simple, banale chiar Bărbaţii sunt ahtiaţi sau… speriaţi de „perfecţionista” Mihaela Bilic? Mi s-a spus odată că bărbaţii se tem de mine, pentru că m-ar vedea perfecţionistă, respectiv trebuie să tindă şi ei spre perfecţiune, şi e greu… Pe mine asemenea faze mă fac să râd, pentru că mă conving o dată în plus că bărbaţii caută metodele complicate, în timp ce mie îmi dau lacrimi de la lucruri simple, dar frumoase. Nu demult, la o benzinărie din Făgăraşi, un domn s-a apropiat de mine doar ca să mă salute - pentru că, mi-a zis, „soţia mea a cumpărat cartea dvs. şi eu… am slăbit”. Am fost fericită, pentru că o vorbă spusă din suflet rezonează în mine cât nu face cel mai sofisticat cadou. Mă impresionează sufletul şi căldura din oameni, nu ambalajul frumos. E adevărat că „fetele bune ajung în rai, iar cele rele - unde vor ele”? Mi-am dorit, la anumite momente, să fiu o fată rea, dar nu mi-a ieşit. Nu ştiu exact unde ajung fetele bune, dar din postura mea de fată „proastă de bună”, cum mi-a zis un amic psiholog, nu cred că acesta e un defect… Cele rele n-au decât să ajungă acolo unde vor ele. Eu, de ce să-mi doresc să fiu altceva decât sunt - chiar dacă, poate, nu am aflat cine sunt cu adevărat?.. Cu răul nu ajungi nicăieri, cu binele poţi să transformi lumea, sunt convinsă. Încă mai încercăm să aflăm care e rostul nostru pe pământ. Cred că, dacă am fi fost trimişi aici să ne fie bine, ar fi prea simplu. Este un fel de evoluţie… Dacă ne uităm în jur, pare că mai curând degradăm… Eu zic că este evoluţie, totuşi, căci toate încercările şi greutăţile la care suntem supuşi sunt experienţe ce ne ajută să fim un pic mai puternici şi mai înţelepţi. Este valabil chiar şi în momentele când renunţi la ceva şi recunoşti că nu le mai poţi controla pe toate - până şi înfrângerea are demnitatea sa.

TIPSURI MARCA BILIC Pastilele de sunătoare sunt un remediu natural pentru creșterea nivelului de serotonină în creier, înlătură stresul și scad pofta de dulciuri. Pentru a slăbi nu este indicat să țineți stomacul gol ci, din contră, să îl umpleți cât mai des cu alimente sărace în calorii, care să țină de foame de la o masă la alta și să descurajeze supraalimentația, mai ales seara. Supa (ciorba) de legume, cu sau fără carne, este produsul ideal în dietă, pentru că are fibre și apă care umplu stomacul fără un aport substanțial de calorii. În Anglia a fost efectuat un studiu pe 2 versiuni ale aceleiași mese: Varianta 1: piept de pui la grătar, legume, ciuperci și o sticlă mică de apă. Varianta 2: aceleași ingrediente, mixate și transformate în supă. Rezultatele au arătat că masa solidă a ocupat mai puțin spațiu decât supa, a stat în stomac mai puțin timp, a determinat o secreția de gherlină mai mare, și a ținut mai puțin de foame. Vestea tristă este că celulele grase nu mor și nu îmbătrănesc, numărul lor rămane același pe toată perioada vieții adultului, deci dacă în copilărie am fost bine îndopați, vom duce o luptă continuă cu aceste adipocite numeroase pentru a le ține cât mai goale. Orice mâncare consumată cu alcool îngrașă mai tare, glucoza și grăsimile nu se mai pot metaboliza normal – se depun ca lipide în ficat și în celule adipoase. Deci a ține o cură de slăbire în care să consumați alcool e ca și cum ați încerca să mergeți cu mașina cu frâna de mână trasă. Efectul termic al digestiei: același aport alimentar repartizat în 5 mese duce la o scădere în greutate mai mare decât dacă e repartizat în 2 mese, pentru că munca continuă a enzimelor digestive și a metabolismului crește arderile de calorii cu 10 % timp de 2 ore după masă. nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

Pu nkt Excele nțe

 DIN NORD, CU M ULTĂ CĂLDURĂ . IN G RID TE RSMA N

A î n r eg i st r at a n ge l a b r aș o vea n u F o t o d e f l o r i n t ă b â r ț ă  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md

TRUP și SUFLET sau ce înseamnă Alianţa pentru Integrare Familială O alianţă de familie (din trei, patru sau mai mulţi) poate fi beton doar în situaţia fericită în care membrii acesteia îşi respectă “spaţiile personale”. Aşa e şi cu mâncarea care, pe lângă “pâinea cea de toate zilele” este aproape vital să fie transformată în “cina cea de taină”, într-un ritual. E Biblia by Sanda Filat, pe care o “propăvăduieşte” în propria parohie şi în care preceptele despre sănătatea pământului pornesc de la ecologia spirituală a fiecărui om, de la gândurile cu care se trezeşze acesta, se spală pe faţă şi se aşează la masă.

Mai bine mai puțin, dar mai bun… Trebuie să recunosc că în copilărie, pe vremurile când teoriile despre alimentarea sănătoasă, eu am avut parte de o altă experiență. Tatăl meu făcuse o pasiune puternică pentru tot soiul de terapii naturiste, sfaturi, tehnici de detoxifiere selectate mai ales din revista Zdorovie, pe care o abona cu mare fidelitate în fiecare an. Tot acolo a citit și un articol despre efectele benefice ale oțetului de mere și a început să-l prepare el însuși. Îl prepară și-l bea și acum. În casă era nelipsită mierea, îmi amintesc că am avut chiar

proprii noștri stupi de care se ocupa tot tata. Se străduia să nu ne impună reguli alimentare dure, dar nu uita să ne amintească, periodic și metodic, să mâncăm mai multe legume și mai putină carne, să nu umplem gura cu pâine, ci să mușcăm câte o bucățică. Puteam să luăm și una peste fălci dacă le umpleam prea tare. La piață avea femeile lui de încredere de la care cumpăra carnea sau brânza. Cumpăra cantități mici, dar alegea produse de calitate. Unora le pare ciudat acest lucru, pentru că în acea perioadă oamenii nu puneau mare miză pe alimentația corectă și, mai ales, nu-și băteau capul cu dietele. Tata însă era și este un tip special - ținea cure de

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

Tema nu mărului

T RU P și… S U F LET sau ce în seam nă Ali anţa pe ntru Integra re Famili ală

slăbire, de detoxifiere, se abținea de la hrană solidă – putea să stea 10 zile numai cu apă minerală. Acum are 74 de ani și atunci când îl sun să-l întreb cum se mai simte, zice: "Să dea Domnul să vă simțiți și voi la fel când veți ajunge la vârsta mea". El trăia și trăiește după principiul "Mai bine mai puțin, dar mai bun".

Mâncam gogoși de trei lei, ca alintare… Eu nu sunt carnivoră, iar când eram mică refuzam să mănânc carne și nimeni nu mă impunea s-o fac. Dar pentru a refuza ceai cu oțet, trebuia să folosesc toată forța mea de convingere, iar pe de-asupra, să mai fac și coaliție cu mama. Mâncarea mea preferată erau macaroanele cu brânză de oi și cu ceai negru dulce. Acum beau ceaiul fără zahăr, dar dacă am o farfurie de macaroane cu brânză de oi, atunci numaidecât adaug și una-două lingurițe de zahăr în ceai. Studenția a însemnat aceleași macaroane, cartofi prăjiți, hrișcă și varză crudă, atunci când nu mai puteam să le mâncăm pe primele 3. Și gogoși de 3 lei prăjiți în ulei, ca alintare. Cu zahăr pudră sau dulceață. Căsătoriți fiind, dar încă studenți, standardele rămaseră aceleași: gogoși și, de sărbători sau în clipele mai fericite – sandvishuri de la tarabele arăbești cu falafel. În general, mă simt excelent la bucătărie. Îmi place starea de bine produsă de o mâncare gustoasă. Bucătăria e o magie. Te simți ca un alchimist: dar dacă mai pui un ingredient, dar dacă mai adaugi o aromă… Cred că talentul de a găti se transmite, pentru că și mama gătește bine, meșterește cele mai bune plăcinte din lume. Pot să spun că toate femeile din familia noastră au acest talent, iar generația în creștere se dovedește a fi și mai abilă. Tina cocea pâine la 9 ani, a învățat-o bunica și făcea singură

totul, fără ajutor. Dar cum crește aluatul de sub mânuța ei… e o minune! Are rețetele ei, cărțile ei de bucate. Îmi place să fac și piața. Vara mai ales, când e plină de legume, fructe, zarzavaturi. Piața e întotdeauna plină de culoare, de miros de roșii și de leuștean, dar și de petale de trandafir. Dar merg numai la piețe mici. Chiar dacă mă duc cu scopul să cumpăr doi piersici și un strugure, mă încarc până în dinți: da poate și ardei, da poate și cartofi noi, da poate și niște busuioc. De obicei, mă duc cu o listă la care se mai adaugă întotdeauna câte ceva care îmi face din ochi. Am avut și experiența de a cumpăra de la fermieri de acasă, dar pentru asta trebuie să te deplasezi în afara orașului și, dacă e vorba de un kg de roșii, nu e tocmai comod. Acum, trebuie să recunosc, merg la piață mai rar. Știu însă că n-o să dispară niciodată. Copiilor le plac făinoasele. Pastele, plăcintele, pizza, cartofi prăjiți, Le intru în voie pentru că așa e vârsta. Ei cresc, au nevoie de energie și n-o să-i impun să mănânce grâu încolțit și frunze de păpădie. Eu sunt o mare gurmandă. Nu mă pot abține de la plăcinte. O săptămână fără plăcinte înseamnă că vine criza și dacă mama nu este disponibilă să ne facă păcinte, apoi găsesc alte surse.

Micul dejun pentru mine e masa principală și un fel de ritual… Acum, cu ritmul nostru de viață, e greu să ai un regim alimentar. Soțul meu ia micul dejun devreme, înainte să iasă din casă, deși uneori rămâne neatins. Eu ies cel mai târziu și mă străduiesc să mănânc înainte de a ieși. Micul dejun pentru mine e masa principală și un fel de ritual. Dimineața senzațiile gustative sunt mai accentuate - fulgi de ovăz, hrișcă

sau alte cereale, un iaurt cu un fruct de-asupra, pâine-toast cu cașcaval și, desigur, nelipsita cafea cu cardamon. Dacă e vară, iau micul dejun în grădină și savurez odată cu mâncarea fie magnolia înflorită, fie trandafirii, fie bujorii, fie grădina în întregime. Dacă e frig, mănănc în sufragerie și am în față colecția mea de statuete Llardo care pur și simplu au un efect terapeutic asupra mea. În timpul zilei mi se întâmplă destul de des să am o întâlnire în oraș și atunci îmi iau o salată cu ceva sau un desert cu ceai. Și atunci pot să mănânc acasă mai târziu, pe la 7-8, sau să nu mănânc, depinde… Soțul meu mănâncă mai tărziu, deși odată cu înaintarea în vârstă a înțeles că o bucățică în plus se depozitează unde nu trebuie și, de cele mai multe ori, cina totuși trebuie să i-o oferi cu generozitate dușmanului. Încearcă și el să mănânce mai devreme când e posibil. Dacă mergem undeva, la o cină, zi de naștere, nuntă, el nu mănâncă decât măsline și roșii, doar dacă e tare flămând, iar eu aleg ce am poftă, dar echilibrez... N-am ținut niciodată o dietă, n-am făcut cure de detoxifiere, deși sunt adepta lor și cred că e bine să le faci.

Nu există zi în care să nu ne sunăm… Am ajuns la o vârstă când înțelegem că celălalt are nevoie de liniște și pace sufletească. Încercăm să ne protejăm reciproc. Să cedăm. Sunt situații când zic: ok, nu e nicio problemă, pot să cedez în cazul acesta. Și el zice: nicio problemă, că și eu pot să cedez. Și atunci îți dai seama că el se gândește la tine în momentul acela și tu de gândești la el. Dar asta vine cu timpul. Cu copiii suntem mai degrabă permisivi decât severi, deși încercăm să găsim echilibrul dintre se poate și nu se poate. Copiii învață mai mult prin exemple și nu prin sfaturi

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

Tema nu mărului

T RU P și… S U F LET sau ce în seam nă Ali anţa pe ntru Integra re Famili ală

sau notații. Adolescenți fiind, trebuie să treacă prin toate etapele și, dacă copiii mei poartă numele Filat, nu cred că trebuie să le interzicem mai multe decât alți părinți, să-i privăm de lucruri firești pentru ceilalți. Pentru că am mai auzit comentarii de genul: uite, tata este prim-ministru, mama - psiholog, iar feciorul umblă prin localuri cu băieții. E un băiat ca toți ceilalți. Și, dacă l-a văzut cineva la 15 ani gustând o gură de bere, nu cred că e o catastrofă mondială. Eu încerc să-mi păstrez hotarele personale, căci dacă te lași, atunci te dizolvi pur și simplu. Am încercat să le dau posibilitatea și celorlalți să aibă spațiul lor: fiecare are camera lui, interesele lui, hotarele lui. În schimb, atunci când suntem împreună - suntem împreună. Suntem o altă entitate. Serile, dacă am mâncat care și pe unde am apucat, bem cel puțin un ceai împreună. Nu există zi în care să nu ne sunăm. Să nu vorbim între noi, indiferent de program. Știu ce fac copiii, unde sunt, convenim ce facem seara.

Lumea politicienilor e dură, colcăie de emoții negative… Da, eu sunt o mare adeptă a gândirii pozitive. Igiena gândurilor, ecologia gândurilor mi se pare vitală. Din acest motiv ecologia țării noastre este mult mai poluată, căci pesticidele se intersectează cu gândurile negre și formează o substanță explozivă. În cazul familei, totul a venit mai mult sau mai puțin firesc. Dacă unul dintre copii consideră că cineva a procedat nedrept cu el, îl las să vorbească, să spună tot ce are pe suflet, dar după aceea le amintesc că orice gând pe care l-ai emis, se întoarce mai devreme sau mai târziu la tine. Feciorul nostru este destul de mare ca să citească cartea Secretul și să înțeleagă

că legea atracției funcționează. Am zis de Luca, pentru că băieții sunt mai impulsivi. Tina încearcă să mă imite, suntem foarte apropiate și pentru ea aceste idei sunt la fel de firești ca și pentru mine. În ceea ce ține de Vlad, e și el la curent. Și îi reușește tot mai mult. Lumea lor, a politicienilor, e dură, colcăie de emoții negative, lupte subterane. Ceea ce știu eu absolut sigur e că el nu este un om care ține supărarea mult, nu e un ranchiunos. Nu este răzbunător. Așa a fost întotdeauna. În experiența noastră de cuplu de 20 de ani au fost foarte multe momente (la care am fost și eu martoră), atunci când a avut de pătimit și ar fi avut diverse ocazii de a se răzbuna. Dar nu a făcut-o niciodată. Evident, e departe de a întoarce și celălalt obraz, dar energia care putea fi folosită pentru răzbunare o canalizează în alte domenii. Orice energie poate fi, în același timp, pozitivă sau negativă, tu decizi ce încărcătură îi dai și cum o utilizezi. Uite că el e constructiv. Și cred că e o calitate nativă.

Totul poate porni de la o cutiuță… Omul funcționează ca un sistem. Schimbi o piesă și se schimbă tot sistemul. E teoria sistemică a lui Bowen care îmi place foarte mult. Chiar dacă schimbăm un detaliu, cum ar fi dieta, aceasta ne va influența silueta, apoi starea psihică. Sau dacă începem să gândim pozitiv, să facem o simplă meditație sau să mergem la dansuri, spre exemplu, acest lucru ne va îmbunătăți starea emoțională, apoi cea fizică. Sunt atât de interdependente! În sensul acesta pot să spun o mică povestioară orientală: un maestru întotdeauna îi făcea un dar celui mai bun elev al său. Îi oferea o cutiuță. Dar îi zicea: ”să o pui la o anumită distanță de perete, la o anumită înălțime și cu fața la răsărit.” Aceasta

era singura rugăminte a maestrului pe care elevul nu putea să nu o respecte. Venind acasă, aranjând cutiuța după instrucțiunile primite, elevul își dădea deodată seama că și-a stricat toată orânduiala casei, tot designul și fengshui-ul. Începea să mute mobilierul ca să-l armonizeze cu noua stare, apoi era nevoit să schimbe tablourile, încetul cu încetul, după ce schimba totul în casă, își schimba meseria, apoi modul de gândire și, într-un sfârșit, întreaga viață. Și totul a pornit de la o mică cutiuță.

Toți avem nevoie de anumite ritualuri… Recomand fiecăruia să aibă un spațiu al său. Dacă au posibilitatea să aibă o cameră - e perfect, dacă nu – măcar un colț personal, bucătăria sau baia, unde în fiecare zi să poată sta singur, în liniște, cel puțin 20 de minute. S-a constatat că cele mai bune idei le vin oamenilor atunci când fac duș. Și oare de ce? Pentru că sunt singuri acolo și nu-i deranjează nimeni. Dacă îți acorzi acest spațiu și timp, ai acces la o resursă energetică foarte importantă. Apar idei, iei decizii, te refaci anume în momentele acestea. Noi suntem în fiecare minut copleșiți din toate părțile de informații, sunete, imagini, emoții, suntem în permanență "în afară". Și, dacă îți dedici aceste 20 de minute, ai timp să privești și " în interior". Îți faci un ritual, toți avem nevoie de anumite ritualuri. Cineva se duce la biserică, altcineva – la pescuit, la plimbare ori la sport. Fiecare caută un refugiu, dar de cele mai multe ori trebuie să faci un efort ca să ieși din casă. Pe când acest colț personal îți oferă posibilitatea de a te întâlni cu tine rămânând acasă.

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

Pu nkt nuinterior Tema mărului

Măștile din termopan Termopanul este o chestie excelentă care ține de eficiența energetică a clădirilor. În spatele termopanelor e călduț, liniște și, dacă ai făcut rost și de o plasă contra țânțarilor, e pace. E o chestie strict utilitară, doar că, fascinați de magnitudinea descoperirii, moldovenii caută să o vâre în sfera esteticului. te xt de So r i n hadârcă

i auzit și tu, probabil, frânturi din discuția anecdotică care se producea într-un moment strict providențial între doi moldoveni aflați la munci în Veneția: • Măi, măi, măi, ce frumusețe! • Numai că șcaturka e cam învechită. • Eh, aici un evroremont n-ar strica… În analele istoriei, cei doi moldoveni sunt trecuți anonimi, deși vizajul Piciorului de Plai s-a decis atunci și acolo. Din termopan poți face orice. Chioșcuri, tarabe, îmbrăcăminte pentru case și, bineînțeles, geamuri. Mai revenim la partea estetică. Între timp, moldovenii întorși acasă sunt, rând pe rând, încercați de o senzație de vomă, atunci când ieșiți din gura Aeroportului Internațional Chișinău, intră jenați prin Porțile Orașului. Orașul e gri, orașul e murdar, orașul e împânzit de reclame kitchoase care, parcă luându-te peste picior, îți urează: „Bine ai sosit”. Scutește-mă! Londra, Parisul, Roma și Viena se șterg din memorie ca un vis juvenil și în acest moment se produce trezirea la cruda realitate. Zâmbetele sunt greblate de pe buze. Reîntorși în plaiul natal, moldovenii îmbracă grăbiți măștile de termopan, căci viața-i cruntă și trebuie să ne protejăm.

Protestez vehement. Moldova are un farmec care nouă ne scapă. Se poate că străinii sunt mai bine poziționați ca să-l surprindă. Stăteam la taifas cu amicul meu londonez Kelvin. El – extaziat de Moscova cu domurile aurii ale bisericelor ortodoxe sub formă de cepușoară. Eu – indiferent. Eu – sedus de verticalitatea catedralelor gotice. El – indiferent. Ceea ce face parte din logica cotidianului se convertește în rutină. Plictisitor. Banal. Monocrom. Am trăit acest sentiment vreme ce mă aflam mai bine de un an la Madrid. Șirul de „wow”-uri a secat în trei luni. După ce am bătătorit în lung și în lat traseele turistice eram capabil să traversez Plaza Mayor fără să ridic capul. Am început să apreciez comoditatea transportului public și liniștea parcurilor. Am rămas fidel agendei culturale. Dar asta e altă poveste. Deci, ceea ce avem se explică în mare măsură prin obișnuință. N-are cum să ne impresioneze. Clienții farmecului moldovenesc nu suntem noi, localnicii, ci străinii care vin aici ca să-l surpindă. Dacă să întocmesc un clasament al lucrurilor de acasă care fac să-mi salte inima de bucurie, acesta ar arăta în felul următor: • Florarii care joacă belot în fața unui supermarket;

• Piața de cărți de anticariat unde un cuplu de sexagenari își pun unul altuia șah și mat; • Străzile dosite și monoetajate din spatele arterelor centrale. Numitorul comun al acestor lucruri care mă înduioșează este autenticul. Aceste locuri sunt însuflețite de personaje anonime care compun fața Chișinăului. Sunt surpinzători de blajini. Au parte de spiritul umorului. Fac față situației – asta e! Or, întrebarea estetică este: cum să facem ca această față să nu dispară sub presiunea termopanului? Între timp edificiile capitalei se îmbracă în sticlă tonată. Evident, nu și fără termopan. Însă pentru ca arhitectura modernă să impresioneze e nevoie de investiții masive în arhitectură și urbanistică. Nu avem forța financiară a unui oarecare Dubai sau Singapore ca ținem pasul modei, chiar dacă astfel de investiții ar avea un randament economic foarte bun. Nu suntem gata pentru Burj al Arab și nici nu vom fi în viitorul apropiat. Asta e. Și cu asta ce facem? Deocamdată batem apa în piuă. Dar avem mare nevoie de niște soluții urbanistice care să nu știrbească din farmecul Piciorului de Plai. E posibil fără bani? E posibil. Dacă scoatem măștile de termopan.

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

Tema nu mărului

FRUCTUL PERMIS

sau săptămâna patimilor

după fructe şi legume Am deschis pentru prima dată revista Punkt, după proaspăta sa revenire, şi am descoperit că mă captivează. Ceva nemaiîntâmplat până acum în relaţia mea cu revistele din Moldova. Mi-a venit nu doar să răsfoiesc Punktul, ci şi să îl citesc. Aşa că atunci când am fost „poftită” să scriu ceva despre alimentaţie, m-am speriat că aş putea să nu mă descurc. M-am întrebat dacă m-aş citi eu pe mine şi am înţeles că trebuie să iau în serios această încercare. Aşa că, am mestecat fiecare sfat de 40 de ori, cum e regula de aur, ca să nu vi se oprească în gât sau, Doamne fereşte, să devin eu „înecăcioasă” ca o gutuie.

T e x t d e n ata a l b o t / p r eze n tat o a r e sa r e ș i p i pe r , j u r n a l tv  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md

De aproape 1 an, în direct la tv, transform la Sare şi Piper reţetele în bucate. Vrăjesc asupra ingredientelor şi le transform în ceea ce mănâncă o redacţie flămândă. De fiecare dată când îmi iese bine mâncarea, îmi spun că aş putea să petrec dulcea mea bătrâneţe în propriul restaurant. Atunci când nu-mi ies bucatele, dau vina pe cel care a inventat reţeta. Graţie contactului pe care mi l-am stabilit cu ingredientele, pot să spun că acestea au o viaţă interioară foarte bogată. Fiecare dintre ele are ceva în plus de oferit. În special, mă refer la alimentaţia vegetariană. Dacă nu ar fi băieţii, cu siguranţă m-aş axa doar pe legume, fructe şi condimente. Şi dacă v-aş spune care zi a săptămânii este cea mai potrivită pentru a le consuma, le veţi îndrăgi cumva mai mult?

avem voie să fim slabi. Cercetătorii de la Universitatea din Hong Kong au descoperit că muştele de fructe, care au fost alimentate cu extract de mere, au trăit cu 10 la sută mai mult decât muştele care n-au avut acest noroc. Luni nici timp nu prea avem. Iar merele în Moldova sunt prezente din belşug. Mie îmi place parfumul şi dulceaţa din soiul Mantuan, prospeţimea din Richard (mai ales dacă-s păstrate bine la rece şi nu s-au transformat în cartofi copţi) şi parfumul de vară din Golden Delicios. Dar ţie?

mi-a zis că lămâia mirosea prea tare a formalină, substanţa în care sunt scăldate citricele că să se ţină cât mai mult timp proaspete.

Marțea portocalelor

Putem să ne ocupăm şi de sănătate, de care, firesc, ar trebui să ne îngrijim tot timpul. Dar oare de ce ziua are doar 24 de ore, iar pentru sănătate nu ne rămâne nici una? Şi de ce doar spre seară ne amintim că nu am mâncat azi la amiază? Şi oare de ce am mers până la cea mai apropiată alimentară că să învingem foamea cu vreo plăcinţică făcută nu se ştie când şi unde, iar mai apoi ne întrebăm dacă nu cumva cântarul din baie s-a defectat în defavoarea kilogramelor noastre. Ca să nu mă transform într-o ciocănitoare, scurt pe doi: mâncaţi spanac. Credeţi că degeaba Popey este atât de puternic, vânjos şi sexy? Cu siguranţă, relaţia dintre Popey şi spanac nu a fost inventată în zadar. Altfel copiii americanilor nu ar fi pus pe limbă planta făcătoare de minuni. Despre spanac e important să ştiţi măcar un detaliu. Este creaţia naturii cea mai bogată în vitamina C. Ceea ce înseamnă nu doar o mână de ajutor pentru sistemul imunitar, ci şi pentru piele. Mai multe vedete consumă zilnic pastile cu vitamina C pentru a împiedica îmbătrânirea. Iar dacă vrei să ai o digestie bună, frunzele de spanac pot fi stropite cu zeamă de lămâie şi cu puţin ulei de măsline. Deci, miercuri treci pe la piaţă şi cumpără vreo 3 legături de spanac. Şi să nu-l fierbi. Că nu rămâne nimic din el.

Lunea merelor

An apple a day keeps the doctor away. Toată lumea a auzit această frază celebră, venită din Anglia. Dar nu toată lumea ştie că luni trebuie să punem accentul pe mere, din cel puţin 3 motive. După un weekend în care ne-am ghiftuit cu de toate, dar mai ales cu scuze de ce nu mergem nici azi la sport, mărul este un fel de sanitar al organismului nostru. Dacă e mâncat înainte de masă, poate reduce pofta de mâncare. Dar şi mai eficient ar fi să mâncaţi 3-4 mere pe zi în loc de 3-4 bombonele, pe care vi le oferă inofensiv scumpele colege. Mărul conţine fier. Adică te scapă de slăbiciune, adică de anemie. Luni nu

Legenda celor 3 ceasuri rele ale zilei de marţi e una extrem de interesantă şi fără gram de magie. Cică în această zi, Planeta Marte, care guvernează ziua de marţi, pe lângă cele 2 ore de normă, mai face un overtime de o oră. Adică, în total 3 ore. În aceste 3 ore Marte îşi cam face de cap, fiind o planetă războinică. Adică, face răutăţi. Iată de unde s-au născut cele 3 ceasuri rele. Eu cred că totul e doar un mit. Dar cum fiecare mit are doar o parte de mit, iar restul e adevăr pur, vă recomand să-i daţi bătaie marţi cu portocalele şi mandarinele. Chinezii cred că acestea aduc bunăstare şi noroc. Dar să nu cumva să mâncaţi numai 4 portocale. Cică aduce ghinion. 4 e cifra morţii. Asta tot chinezii cred. Aşa că mâncaţi noroc şi bunăstare din portocale ca să luptaţi cu cele 3 ceasuri rele. Şi să fiţi atenţi dacă portocalele miros doar a portocale. Zilele trecute am găsit acasă o lămâie în apă. Şi taică-meu

Miercurea spanacului

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

Tema nu mărului

FRUCTUL P ER MIS? sau săptămân a pati milor după fructe şi legume

Joia ghimbirului

În Sfânta joi fără ghimbir nu scăpaţi. Adică scăpaţi, dacă nu vă uitaţi la ştiri. Nici pe net şi nici la tv. Pentru că e zi de şedinţă în Parlamentul Moldovei. Zi de comportament greţos şi discursuri de la care ţi se întoarce. Fără excepţie. Şi nimic decât vomă asta nu provoacă. Ghimbirul este o rădăcinâ făcătoare de minuni. Se recomandă femeilor gravide sau în caz de intoxicaţie. Scoate bine şi rapid simptomele de greaţă. Un nume alternativ al ghimbirului, introdus de turci în Moldova şi Muntenia a fost cel de 'piper alb'. Adică iute. Doar cu iute poţi scoate greaţa. Ghimbir înseamnă ”în formă de corn de cerb”. Anume dotați cu coarne de cerb, adică înşelaţi, se simt moldovenii mai ales în zilele de joi, atunci când află ce fac unii în Parlament cu încrederea pe care au primit-o de la popor. Deci, daţi-i bătaie cu ghimbirul şi nu vă mai uitaţi la ştiri. Eu, oricum, ghimbir consum chiar şi când nu-i şedinţă în Parlament. Îmi place, bată-l norocul.

Vinerea nucilor

Vineri puteţi să mai beţi din când în când câte un ceai de ghimbir. De

data asta, pot veni ştiri din Consiliul Municipal. Acolo situaţia provoacă, din nou, vomă. Dar eu aş mai adăuga şi nişte pătrunjel. E bun pentru femeile care nicidecum nu pot să nască. Or ceea ce vedem că se întâmplă în Primărie seamănă cu o femeie tare gravidă care geme-geme, dar copilul nu mai iese. Vineri e o zi în care fără să facem ceva special, ne simţim puţin mai fericiţi. Emoţia apropierii week-end-ului poate fi intensificată prin consum de nuci, migdale, alune... E vorba de serotonină – hormonul fericirii. Îl putem lua din banane. Dar nu din cele ajunse în Moldova. Cele de la noi, din păcate, sunt prelucrate cu diverse chimicale. Aşa că lăsaţii pe vânzători să le mânânce. Cât despre nuci, nu vă speriaţi că îngraşă. Caloriile le veţi arde în nopţile de week-end. Nucile mele preferate se numesc macadamia.

Sâmbăta curmalelor

De ce sâmbătă, de ce curmale? Pentru că sâmbăta e singura zi a săptămânii, graţie căreia ne mai păstrăm frumoşi şi tineri. E ziua în care dormim pe săturate, e ziua în care ne mai permitem câte o procedură de întreţinere. E ziua în care mâncăm bine. De ce nu am dubla efectele acestei zile prin adăugarea... curmalelor? Marele secret al curmalelor este faptul că acestea sunt un mic elixir al tinereţei. Dacă veţi încerca vreo dată să preparaţi un jeleu de curmale, veţi descoperi că pulpa de curmale coapte nu se gelatinează. Ştiţi de ce? Din cauză că aceste fructe conţin mulţi antio-

xidanţi, care sunt atât de importanţi pentru a împiedica îmbătrânirea. Iar jeleul îl puteţi obţine dacă adăugaţi puţin piper chili. Curmalele ar putea înlocui cu succes o prăjitură, de care ni se face poftă mai ales în week-end. Şi atenţie! Alegeţi cele mai urâte şi boţite curmale. Acelea sunt cele mai gustoase.

Duminica usturoiului

Duminică te saturi de somn după noaptea zbuciumată de sâmbătă. Deci, nu ai program decât poate spre seară. Eu zic să-ţi aminteşti cât de bun e un borş roşu cu o lingură de smântână, cu pâine neagră şi cu câţiva căţei de usturoi. Mmmmm. După asta nu mai ieşi din casă. Şi nici nu trebuie. Muşcă dintr-o carte şi savurează aromaterapia prin usturoi. Usturoiul mai omoară un virus, mai goneşte colesterolul prin vene şi îţi pregăteşte inima pentru o nouă săptămână de muncă. Iar dacă nu ţi-ai făcut program pentru seara de dumincă, eu zic să iei o porţie de usturoi şi la cină. P.S N-am zis nimic de broccoli. Broccoli îmi place în orice zi, dar mai ales în week-end. Îl pun în omletă sau fac supă-cremă. E bun, nevoie mare. Mai ales dacă mai pui puţin parmezan şi nişte crutoane. Nu te stresa că-s prea mici caracterele în această minunată revistă. Ele chiar îs prea mici. Iar tu pune mână pe morcovi ca să vezi mai bine. Şi nu uita: mănânci legume ca să nu fii o legumă!

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

Lucia Berdos T he n e w i c o n

Lucia Berdos este una din ființele care au reușit să se împrietenească cu timpul, ba chiar să-l seducă (fără să-l abandoneze, să fim bine înțeleși). Mamă a trei copii, unul dintre care e deja student, poate trece, la rându-i, drept o studentă rasată atunci când îl vizitează la Londra. de o rară discreție, este la polul opus al divelor în derivă care își etalează cu încrâncenare grațiile pe orice celuloză glossy și a trebuit să punem în acțiune toate tehnicile de persuasiune din dotare pentru a obține de la ea lucruri simple: secretul “tinereţei veşnice”, par igzămplu. tinerețea veșnică nu înseamnă decât infantilism, fuga de responsabilitate și crize de identitate, ne răspunse ea senin. nu vreau să fug de anii mei, vreau să-i trăiesc. frumos. și suntem tentați să o credem.

T e x t d e a n ge l a b r aș o vea n u / F o t o d e veaces l av s â r b u  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

Tema nu mărului

Lucia B erdos The n ew i con

Lucia, pe mine mă deprimă ușor formularea "mod sănătos de viață". Mi se asociază cu privare de ceva bun, cu abțineri, cu încordări, buze strânse și lipsa de bucurie pe care ți-o dă uneori excesul. Sau cu hrişca pe apă, alergări gâfâite și analizele interminabile ale celor care vor să-și recupereze sănătatea după o viață plină de abuzuri. Dar mă uit la tine și îmi dau seama că greșesc pe toate planurile. Și nu numai eu. Partea frumoasă a redacției noastre, atunci când a văzut fotografiile cu care ilustrăm interviul, s-a dezis pentru o jumătate de zi de sărățele și a jurat că va uita drumul până la Delice. Jurământul a ținut până la ora 18.00, atunci când, inevitabil, a trebuit să marcăm, prin calorii, o bucurie. Cum îți reușește? Ei, bine, sănătatea nu este chiar totul ce vrem de la viață, dar, din păcate, uneori ajungem să înțelegem târziu că fără sănătate totul este nimic! Pentru mine "modul sănătos de viață" înseamnă cu totul altceva: o calitate și o percepere mai plină a vieții, libertate, încredere, energie, dinamică... Și nu mă refer doar la aspectul fizic. Exteriorul e legat foarte strâns de interior și invers. Și ceea ce se vede e, de fapt, rezultatul unei munci interioare. N-o să o fac acum pe ipocrita și să neg aspectul estetic. Astazi avem o mulțime de exemple care ne demonstrează că poți arăta bine nu numai după 30, 40, dar și dupa 50, 60, 70 şi chiar după 75! Sophie Loren, Jane Fonda, Evelyn Lauder, Ines de la Fressange... Lista e lungă. Și e vorba nu numai de actriţe. Mergând adesea în Europa, întâlnesc foarte multă lume suplă pe strazi. De vârstă diferită. Lumea fashion-ului și a advertisingului a trecut demult la forme virtuale. Suntem bombardați zilnic cu mostre de perfecțiune care amintesc cu greu de personajele reale, în schimb creează unor inimi mai sensibile adevărate crize de identitate și senzația de excludere definitivă din lumea bună...

Mai apare uneori câte un scandal de genul "Julia Roberts seamănă prea puțin cu cea reală" și advertizerii induc în eroare milioane de oameni, dar cum se zice, câinii nebotoxați hămăie, iar caravana de miliarde a fashion-ului trece... Lucrând și eu în industria de creare sau recreare a frumuseții, simt această dictatură a formelor suple și a fețelor perfecte atât pe pielea mea, cât și pe cea a clientelor mele. Suntem incontinuu presate de mass-media că trebuie-trebuie-trebuie să: mergem la fitness, să facem pilates, yoga, să facem proceduri, să ne ungem permanent cu creme, uleiuri, seruri sau măști care fac minuni și ne apropie de perfecțiune. Dar trebuie să înțelegem cu totul alte lucrururi. De exemplu că, odată cu înaintarea în vârstă, dragostea față de propriul corp nu trebuie să scadă, ci să crească. Pentru că și efortul crește. Corpul nostru este calea spre sensibilitate, plăcere, bucuria de a simți lumea din jur. Și uneori se dovedește a fi mai deștept decât creierul, pentru că adesea anume el ne oferă răspunsurile la care neuronii sunt neputincioși. De fapt, care îți sunt pretențiile în raport cu corpul tău? Probabil am început să am pretenții, ca și celelalte femei, după prima naștere. Deși, dacă ai o sarcină normală şi eşti tânără, poţi să fii chiar mai slabă după naştere decât până la, așa cum mi s-a întâmplat și mie. De fapt, în timpul sarcinii și se întâmplă toate metamorfozele cu greutatea. Ne relaxăm, cedăm clișeului cu care nu încetează să ne bombardeze toți atotștiutorii din jur: trebuie să mănânci ” pentru doi”. Lucru incorect. Important e să fie bogat meniul în vitamine, mai multă salată și legume în loc de prăjituri și învârtite. E mult mai complicat și mai stresant să dai jos 20-30 kg decât 2-3. Dar e posibil. Deși vreau să-ți zic că uneori nici să te îngraşi nu e atât de ușor. Organismului, în general, îi

place stabilitatea şi trebuie să-i dai puţin timp - de la câteva luni până la un an, ca să înţeleagă ce vrei de la el, despre ce fel de stabilitate e vorba. Ca să-l scoţi dintr-o categorie sau alta de greutate, e nevoie, bineînţeles, de efort. Şi, dacă ai făcut acest efort, organismul intră iarăşi într-o stabilitate, de data aceasta în cea pe care ți-ai dorit-o. Și poţi să serveşti o felie de tort sau un pahar de vin fără frică, masa corporală rămâne constantă. Dacă, desigur, o felie nu trece într-un tort întreg, iar paharul – într-o sticlă. Abuzul aduce urmări. Sună destul de enervant... Așa e. Dar nu-i cred pe cei care zic că vor să slăbească şi nu pot. Ceea ce vor, de fapt, este să schimbe ceva fără să schimbe nimic. Lucrul cel mai important pe care trebuie să-l facă un om, care ajunge să fie nemulțumit de felul cum arată, este să găsească puțin timp și să-și răspundă la întrebarea simplă: ce se va schimba în viața lui dacă va pierde 5, 10, 20, 50 kg? Ce va urma? Cum i se va schimba relaţia cu partenerul? Cu cei din jur? Cu sine însuși? Se va îmbunătăți? Va trece pe o altă treaptă a carierei? Va fi mai încrezător în sine? Sau va avea o față de vrăjitoare rea și coșul pieptului scobit, cum se întâmplă la cei care nu se pot opri... E posibilă și varianta asta, dar dacă tabloul schimbării îi va părea atractiv, va slăbi fără regrete și fără a se simți martir. Dar ai avut și tu forme mai rubensiene... Da, după a doua naștere am adăugat vreo 15 kg peste greutatea mea normală, ca un experiment. Dar nu mi-a plăcut. Și, când Felicia avea 5 luni, am început să merg la fitness, întâi de trei ori pe săptămână, apoi în fiecare zi. Și, fără a face mari concesii alimentare (deși, recunosc, nu sunt o mâncăcioasă, dar am realizat faptul că

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

Tema nu mărului

Lucia B erdos The n ew i con

stomacul are capacitatea de a se lărgi, dar și de a se micșora, depinde ce vrei de la el...) am revenit la greutatea confortabilă pentru mine. La a treia naștere n-am mai făcut experimente cu îngrășatul. Îți place pur și simplu să tragi de fiare sau era remediul pe care îl considerai eficient? Îmi plăcea înainte, acum nu mai fac fitness. E obositor. Energia rece a metalului nu mi se mai potriveşte. Am încercat și Pilates, dar n-a mers. Sau poate nu mi s-a potrivit antrenorul. Din lipsă de timp, acum am rămas doar la yoga. Pe care o practic zilnic. Uneori am parte de o oră, alteori de 15 minute, dar nu sar niciodată peste acest mic ritual matinal. Dacă ții regim, cât durează? 21 de zile. Acesta e ciclul lunar care îi permite organismului să accepte noua condiție ca pe o normă. Ții cont, atunci când începi un regim, de fazele lunii? Nu. Cu toate că luna are o mare influență asupra noastă, dar asta e deja o altă temă. Pur şi simplu, ştiu că dacă vrei să studiezi ceva sau să introduci o obişnuinţă nouă trebuie să respecţi această perioadă de 21 de zile. În cazul mâncării e la fel. Detoxifierea a devenit noua religie a celor care vor să-și spele de pe conștiință și de pe ficat păcatele pantagruelice și excesele bahice. Beaumonde-ul Chișinăului face adevărate pelerinaje ba spre nordul Italiei, ba spre sudul Franței. Tu faci parte din categoria mai puțin numeroasă care nu numai că duce o viață plină de moderație, dar și are grijă să facă toate lucrurile corect și la timpul lor. Deci, ești tocmai indicată să ne faci o trecere în revistă a centrelor de detox… Păi, dacă vorbim despre un stil de viață sănătos, atunci curățarea orga-

nismului este o necesitate periodică: o zi în săptămână sau o săptămână-două la o jumătate de an. În cazul meu, o zi în săptămână pot să mănânc ceva foarte ușor, numai legume, numai apă sau numai ceai verde. Sau pot să nu mănânc și să nu beau nimic. Posturile religioase sunt și ele un detox, nu numai fizic, ci și mental. Nu putem încărca organismul continuu, fără să-i dam o pauză. Și creierul are nevoie de o curățare, pentru că este ca un computer ce adună zilnic informație multă, diferită, adesea inutilă. Ca un spam. Curățarea lui se întâmplă în timpul meditației, foamei sau în timpul unei cure de detox. În centrele de detoxifiere, sistemul este creat și coordonat de medici, dietologi, nutriționiști... Cele mai cunoscute sunt "Lanserhof" în Austria, BadEms în Germania, Merano în Italia, Bad Ragaz în Elveţia și Sha în Spania. Evident, sunt foarte multe centre în Thailanda, India și în alte țări orientale, care au o tradiție veche în domeniu. Mie mi s-a potrivit cel mai mult centrul din Austria, care funcţionează după sistemul doctorului Meyer, cu tradiție deja de o sută de ani. Ei recomandă, timp de o lună în an, să te lipseşti, în general, de mâncare. Pare draconic, dar înțeleg necesitatea acestui lucru, pentru că doar așa se curăță intestinul, care este nu numai un depou pentru mâncare, dar şi un loc unde se acumulează toate emoțiile şi problemele noastre. Important e că medicii elaborează un regim dietetic, de la 1 la 6, pentru fiecare pacient în parte, în funcție de rezultatele analizelor. Cei care urmează dieta nr. 1 nu mănâncă deloc, dar această abordare drastică se referă la persoanele care au zeci de kilograme în plus. Pentru ceilalți, supraponderalii mai moderați, de obicei este exclusă cina sau 2 dintre mese sunt înlocuite cu ceai și miere. Pentru curățarea intestinului ei recomandă să bei apă sărată, care are și ea concentrație diferită, în funcție de gravitatea intoxicării organismului.

Și, lucru important! Ei consideră că mâncarea trebuie băută, iar băutura - mâncată. Ceaiul trebuie “mâncat” cu lingurița, ca să păcălim stomacul. Iar mâncarea trebuie mestecată de 30–40 sau chiar de 45 de ori, până se transformă în lichid. Cine reușește așa ceva? Ai văzut un om viu făcând asta? Și să rămână nevătămat după asta? Nu știu dacă poate deveni o practică cotidiană, dar e bine sa ne aducem aminte despre aceste reguli, atunci când suntem prea grăbiți sau mâncarea este prea "uscată". Mestecând mai mult, mănânci mai puțin. Mâncatul pe apucate este una din cauzele kilogramelor în plus. Acum, știind toate astea, văzând că nu am suficient timp, mai bine nu mănânc deloc, beau un ceai și am plecat. Mâncarea are pretenția de a fi savurată. Ca să-i simți gustul și finețea, nu e obligatoriu să mănânci mult, trebuie doar să fii prezent aici și acum, să nu te gândești la altceva, să fii într-o companie plăcută. Sunt lucruri arhicunoscute, pe care le neglijăm cu succes. Spune-mi, te rog, câți dintre oamenii pe care i-ai văzut acolo o să urmeze această lecţie şi n-o să renunţe după o săptămână? Totul se educă. În plus, ai o motivație ceea ce simți și ceea ce vezi în oglindă după asta. Bănuiesc că italienii nu sunt chiar așa de asceți ca nemții... Evident, italienii, cum sunt bonvivani şi nu s-ar lipsi pentru nimic în lume de plăcerile vieții, au altă abordare în aceste oaze de detoxifiere. Și, fiindcă nu se pot lipsi de răsfățuri culinare, au inventat rețete ca să mănânci şi să nu te îngraşi. Ca suport moral mai vin și apele termale cu sulf ce relaxează și netezesc pielea. Apoi, ca efectul să fie total, treci și prin chinurile fizice: înveliri, împachetări, masaje. Multă lume din Chișinău, care a mers acolo, a

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

100

Tema nu mărului

Lucia B erdos The n ew i con

slăbit. Eu, totuși, mai păstrez niște îndoieli în legătură cu mâncarea low fat. Pentru că ulterior dă ricoşeuri acolo unde nu te aștepți. De fapt, în afară de beneficiul personal, faci și spionaj pentru a introduce asemenea proceduri în salonul tău? Ceea ce se întâmplă la aceste centre este total inaplicabil într-un salon unde lumea vine să-și facă coafura, manichiura, proceduri săptămânale de înfrumusețare... Un masaj neuro care se face la centrul austriac sau masajul la nivel energetic, la nivel de aură, când specialistul practic nu atinge corpul, e cam greu de introdus într-un salon. Eu cred în aură și în energie. Şi asta nu ţine de mistică. În ceea ce priveşte procedurile spa – pot să merg oriunde, chiar dacă sunt cu afaceri la Paris sau la odihnă în Bali. Urmăresc toate tendințele, știu ce se întâmplă în Germania, India, Thailanda, Italia, Elveţia şi ce oferă fiecare dintre aceste ţări. Sistemul ayurveda, practicat în India și adoptat de Germania, mi se potrivește foarte bine. Toate masajele se fac cu ulei, au un efect relaxant, întăresc părul. Bucătăria e bazată pe legume și cereale, multe condimente, fără carne și peşte. În fond, cunoaştem cu toţii regula că mâncarea trebuie consumată cât e caldă şi proaspăt pregătită. Dar aici este ridicată la rang de regulă de aur. Am avea ceva de învăţat, mai ales ştiind pasiunea noastră extremă pentru nunţi, cumetrii şi alte “ocazii” de umplut stomacul, „principalul să fie carne”. Pe cine mai interesează că aceeaşi proteină e prezentă şi în fasole? Nu dă bine la imaginea socială, aşa e? Să fiu înţeleasă corect, nu sunt împotriva cărnii, dar nu sunt pentru dominaţia ei absolută. Faci şi tu parte din categoria celor care consideră că devenim mai răi şi dormim mai prost, mâncând carne? Ziceam doar că mâncând poţi să te îmbolnăveşti şi nemâncând poţi să te tratezi. Flămânzirea poate face şi

bine, căci noi supraîncărcăm organismul. Am făcut odată un experiment asupra mea, fiind la odihnă în sistemul all inclusive. Şi am observat cât de mare e diferenţa dintre ce vrea ochiul, cât poate consuma stomacul şi cât îi trebuie organismului. Apropo, eu cred că acest sistem educă foarte bine. Cel care vrea să mănânce mai mult trebuie să conştientizeze singur că îşi face rău, căci dacă o să-i spună cineva să mănânce mai puţin, poate considera acest lucru drept violenţă şi va proceda invers. De aceea, eu nu voi îndemna pe nimeni să nu mănânce. Totul este în mâinile noastre. Termenul de calitate înaltă a vieţii nu a apărut întâmplător. Dacă ai grijă de el, organismul îţi permite să rezişti la toate provocările şi să simţi totul - fiecare nuanţă de gust şi fiecare rază de lumină. Uneori, în virtutea unei tradiţii aiurite, îţi este greu să accepţi că acest corp ţi-i dat pentru toată viaţa şi tu trebuie să-l păstrezi ca pe o maşină funcţională, să-i faci din când în când revizia tehnică, asigurare... Nu e numai o maşinărie, e şi o sursa de percepere a lumii înconjurătoare. Şi, curăţindu-l din când în când, trebuie să-l facem să fie în stare să recepteze fineţea şi varietatea gustului, să fie şi o sursă enormă de energie. E timpul să ne debarasăm de cele două clişee cu care ne-au intoxicat părinţii noştri: trebuie să mănânci ca să nu te îmbolnăveşti şi trebuie să mănânci ca să ai energie. Dacă primim o veste bună, avem o energie nebună, chiar dacă suntem nemâncaţi, nu? Eu sunt adepta Ayurveda, o ştiinţă veche de peste 3000 de ani despre longevitatea vieţii, care face clasificarea alimentelor potrivite după vata, pitta, kapha. Oricine altcineva, care nu e interesat sau nu are timp pentru aşa ceva, poate observa că, intuitiv, îi place ceva ce-i face bine anume lui. Aşa că, e nevoie să simţi deosebirea între mâncarea uşoară şi mâncarea grea, să mănânci atunci când ţi-e foame, dar nu

între mese. Fără ciuguleală. Să bei apă minimum 2 litri pe zi şi să nu uiţi de sport. În timpul exerciţiilor se elimină hormoni antistres de care avem nevoie pentru a rezista stresului adevărat. E ca un vaccin contra stresului. Care e meniul tău zilnic, unul clasic, ce conţine? Terci, ceai verde, pâine prăjită cu unt (respect, cele 20 de grame de unt necesare zilnic). Nu pot suporta terciul făcut doar cu apă, oricât de sănătos s-ar declara, organismul meu protestează. Pun scorţişoară, prune uscate sau proaspete, gutuie, măr, piersică - toate fructele, în afară de portocale, fiindcă acestea îşi schimbă de nerecunoscut gustul. Cafea sau ceai? Ceai. În ultimul timp m-am obişnuit să nu beau cafea. Nu pot bea espresso ce se serveşte în localuri. O cafea făcută la ibric încă ar putea să mă mai tenteze. Dar, dacă modul de alimentare e sănătos, organismul se îndreaptă singur spre ceai, ceai verde fără niciun fel de adausuri. Prânzul? Prânzul lipseşte. Îmi prepar un cocktail la serviciu şi el se bazează pe frunze verzi: mentă, pătrunjel, rucola, frunze de salată, de varză verde, toate mărunţite în mixer, cu puţină apă călduţă. În funcţie de stare sau poftă, mai poate fi adăugat un avocado sau un castravete, o roşie (care după ayurveda sunt fructe), o banană, un mango, un pic de suc de lămâie etc.. Sunt variante extrem de multe pe net, aşa că nu te plictiseşti. Cina, pe la ce oră? Pe la 7, 8, important e să nu fie mai târziu de 3 ore înainte de somn. Dacă te culci la 1, mănâncă la 10. Ce mănânci la cină? Ce-mi place. Sunt destul de rece în raport cu carnea, peşte mănânc destul

101

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

102

Tema nu mărului

Lucia B erdos The n ew i con

aceste proceduri trebuie combinate cu îngrijirile săptămânale sau lunare. Oricum, procesul de îmbătrânire al organismului nu poate fi oprit, dar îngrijirea permanentă, fără excese şi pauze, dă un rezultat plăcut ochiului la orice vârstă. Mult mai plăcut decât o întindere artificială a pleoapelor şi obrajilor. Unele femei nu înţeleg că goana după tinereţe înseamnă, de fapt, nematurizare. Şi fuga de responsabilitate.

de puţin, în schimb ador legumele şi aluatul. Raviolli, paste, colţunaşi, plăcinte... Făina conţine vitamina B, e liniştitoare şi foarte necesară organismului. Franţuzoaicele respectă principiul compensator. Dacă ai avut un prânz mai consistent, atunci seara mănânci ceva mai uşor... Alcool? Conţine foarte multe calorii. De aceea, pentru mine un pahar de vin roşu sau chiar alb e doar la o ocazie specială. Ştiu oameni care beau în fiecare zi la masă câte un pahar, dar vinul ridică pofta de mâncare şi adaugă în greuta-

te. Nu mă refer la persoanele care au un metabolism bun şi acest mic detaliu nu-i afectează. Ce faci tu ca să te menţii în formă? În agenda fiecărei femei moderne este fixată cel puţin o dată pe lună vizita la un salon pentru masaj corporal şi masaj facial. Fac tot ceea ce oferă salonul meu. Mezzoterapia este obligatorie dacă vrei să amâni operaţia plastică. Medicina estetică se dezvoltă cu paşi rapizi şi multe proceduri pot înlocui deja intervenţiile chirurgicale. De exemplu, laserul, termage-ul, aparatajul bazat pe unde, lumină. Dar

Detalii? Pentru îngrijirea corpului, fac proceduri cu aparatul TehnicSpa. E bun pentru profilaxia celulitei, pentru menţinerea tonusului. Pentru faţă mezzoterapia este extraordinară. Tehnologia se modifică pe an ce trece, apar noi cocktailuri anti-pigmentare, lifting, hidratare, antirid etc. Aşa că, 4-5 proceduri o dată în an şi câte o procedură o dată în lună sau chiar la două luni îţi asigură o epidermă într-o stare foarte bună. Deşi, se mai întâmplă să sar peste vreo procedură. Acasă uneori îmi iau foi de colagen şi le pun sub ochi pentru jumătate de oră înainte de culcare. Cred că nu are mare importanţă producătorul, procesul de extragere al colagenului este peste tot cam la fel. Eu nu cred în cremele care promit minuni de la prima utilizare. În schimb, consider foarte importantă curăţarea feţei dimineaţa şi seara, scoaterea obligatorie a machiajului, aplicarea cremei, de ochi - sub ochi, de gât - pe gât ş. a. m. d. Cum te vezi la 70 de ani? Veselă, clară, suplă şi plină de energie. De fapt, aşa cum se dezvoltă medicina, vom avea şanse să arătăm cu toţii foarte bine şi să avem o viaţă mult mai lungă. Dacă avem grijă de ceea ce mâncăm, bem, cât şi cum ne mişcăm... Totul este în mâinile noastre. Ne place sau nu, dar suntem în realitate ceea ce mâncăm şi ceea ce creăm.

103

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

104

Tema nu mărului

Ku hnea lui Sta l i n

Kuhnea lui Stalin

Pe Irina Glușcenko, autoarea unei faimoase cărţi despre bucătăria sovietică, am cunoscut-o din întâmplare la Festivalul Internațional de Literatură de la Moscova din această vară. Ea își lansa cartea, iar eu am ținut neapărat să fiu prezent, pentru că subiectul mi s-a părut fascinant. După ce i-am citit cartea și am stat la povești pe îndelete, mi-am dat seama că o temă precum mâncarea în comunism este esențială pentru a înțelege natura acestui regim și modul lui de funcționare.

T e x t d e vas i l e e r n u /  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md

105

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

106

Tema nu mărului

Ku hnea lui Sta l i n

Dragă Irina, în ce măsură subiectul mai poate interesa pe cei ieşiţi din comunism acum 20 de ani ? Această carte este exact despre ceea ce scrie pe copertă: despre obşcepit. Este încă o modalitate de a înţelege gustul epocii sovietice. Mi-este foarte dragă sintagma lui Ilf şi Petrov despre “lumea cea mare” şi “lumea cea mică”. Iată că mâncarea este exact acea “lume mică” cotidiană, privată, care încearcă să se separe de cataclismele istoriei. Dar anume descifrarea “lumii mici” te ajută să înţelegi câte ceva şi din “lumea cea mare”. Producerea mezelurilor în URSS devine la fel de importantă ca şi crearea omului sovietic. Ambele lasă loc aceleiași întrebări: oare au existat cu adevărat? Mai mult, cu cât mă aprofundez în studiul vieţii cotidiene sovietice, cu atât ajung să înţeleg că descifrarea reperelor “lumii celei mici” te conduce inevitabil spre întrebări foarte serioase, precum: “De ce în Rusia a reuşit revoluţia bolşevică?”, “Era oare nevoie de industrializarea ţării?”. Cum ţi-a venit ideea scrierii unei astfel de cărţi? Este o poveste curioasă. Nu intenţionam să scriu nicio carte. Dar s-a întâmplat că într-o zi a anului 2002 mergeam în metrou şi mă uitam la reclame. Am văzut reclama combinatului “Mikoian”: reprezentări de mezeluri, imaginea Kremlinului şi sloganul: “Mikoian – furnizorul oficial al Kremli-

nului din anul 1933”. Se avea în vedere nu Mikoian-omul, personajul istoric, ci combinatul “Mikoian”, care fusese construit în 1933 la indicaţiile Narkomul-ui alimentaţiei publice, Anastas Mikoian, combinat care multă vreme i-a purtat numele. M-a mirat foarte mult trimiterea la anul 1933 – era o trimitere directă la vremurile staliniste ca simbol al prosperităţii şi stabilităţii. Totodată, confirmă recunoaşterea continuităţii “Kremlinului” de azi cu cel al vremurilor staliniste. Dar cine era la Kremlin în 1933? Tocmai se terminase procesul colectivizării, iar peste mai puţin de un an avea să fie asasinat Kirov. Și începea “Marea Teroare”. Despre toate aceste lucruri am scris un articol în publicaţia “The Moscow Times”, după care am uitat şi de mezeluri, şi de Mikoian. După un an am primit un mesaj din Texas, de la editorii unui Dicţionar Culinar, care erau interesați, ca urmare a articolului meu, de figura lui Anastas Mikoian, şi îmi cereau să scriu un articol despre acesta. Am consimţit, dar mi-am dat seama cât de puţin ştiu despre Mikoian. M-am pus pe lecturi, am făcut cunoştinţă cu copiii lui, apoi cu nepotul. Am intrat în arhive. Ajungând la combinatul „Mikoian“, am consultat publicaţia întreprinderii. Și mi-am dat seama că adunasem material mult, ca pentru o carte. Atunci m-am decis să o scriu. Mi-am dat seama din carte că Mikoian

a jucat un rol determinant în articularea industriei alimentare... El a creat-o. Naşterea industriei alimentare era parte din procesul global al industrializării, care, la rândul său, devenise obiectivul principal al statului sovietic, în pofida retoricii ideologice potrivit căreia în URSS se construia socialismul şi comunismul. Doar se ştie că socialismul implică nişte raporturi sociale. Cunoscutul istoric rus Alexandr Şubin, de pildă, numeşte sistemul sovietic “societate industrială centralizată cu elemente de stat social”. Bucătăria sovietică oglindea aceste aspecte ale orânduirii sociale: standardizarea, egalitatea declarată şi coordonarea dintr-un singur centru. Unul din momentele-cheie în activitatea lui Mikoian, în procesul de creare a industriei alimentare, a fost călătoria sa în SUA. Citind autori diferiţi, de la Benjamin până la Ilf şi Petrov (cu precădere însemnările lor din “America fără etaje”), am simţit similitudinea dintre cele două orânduiri politice. În ce măsură industria alimentară americană a influenţat constituirea celei sovietice? A influenţat-o. Anume, în sensul că industrializarea americană a fost luată drept exemplu. Noi am concurat mereu în special cu SUA, nu cu India, de pildă, ceea ce ar fi fost mai raţional. Mai mult, în acel timp, America era vă-

107

zută foarte bine. Dar trebuie să ţinem cont că, “minunile tehnicii americane, altoite pe teren sovietic”, după spusele lui Mikoian însuşi, ofereau nişte roade uimitoare, care nu semănau cu nimic! EXACT ca la americani, oricum, nu reuşea, dar rezultatele erau deosebite, unice în felul lor. Mikoian, spre exemplu, a fost profund impresionat de hamburgherii americani. A văzut în ei exact ceea ce îi lipsea cetăţeanului sovietic, atunci când era în parc sau pe stadion – o pârjoală fierbinte ascunsă într-o chiflă. Gustos, hrănitor şi accesibil. A şi comandat o linie de producţie a acestora, dar producerea lor a fost împiedicată de declanşarea războiului. Dar ideea unor chiftele gata preparate, oricând la îndemână, s-a înrădăcinat temeinic în capul lui Anastas Mikoian şi până la urmă a fost pusă la punct producerea lor la scară industrială. Acestea nu erau, fireşte, ca hamburgherii americani, ci pârjoalele strandardizate, de şase kopeici, pe care o lume întreagă le cunoştea, cu numele lui: kotlete “Mikoian”. În consecinţă, se poate spune că acestea sunt un soi de hamburgheri “nedezvoltaţi”, prea anemici pentru a fi autentici! Pasionant este că şi Mikoian, şi Ilf cu Petrov au călătorit în America cam în acelaşi timp. Mikoian este cucerit de ce a văzut în materie de alimentaţie, în timp ce Ilf cu Petrov sunt foarte critici şi nu sunt atraşi de absolut nimic în materie de gastronomie... Ilf cu Petrov sunt nişte gurmanzi, nişte esteţi. Se simt bine când stau într-un restaurant franţuzesc, când tranşează o carne bună în mici bucăţele şi savurează un vin roşu. Pe când Mikoian „trebuie să-l hrănească pe omul muncii”. Simţi diferenţa? Dinamica e alta, iar principiile sunt de-a dreptul opuse. Ilf şi Petrov sunt oamenii care nu acceptă produsele congelate, detestă mâncărurile arătoase, dar „fără gust” din cantinele cu autoservire. Pentru Mikoian, însă, aceste „detalii” sunt salvatoare: milioane de ţărani devin muncitori și, respectiv, nu mai mănâncă ceea ce produc, ci devin consumatori, nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

108

Tema nu mărului

Ku hnea lui Sta l i n

care trebuie aprovizionați cu alimente. Rapid şi în parametri nemaivăzuţi. Să luăm ca exemplu mitologicul salam. Producerea în masă a acestuia a fost chiar un rezultat al industrializării. În consumul popular un astfel de produs nu a existat. Problema penuriei acestuia apăruse ca rezultat al propagării sale masive în întreaga ţară, când populaţia a început să-l consume masiv, nu se mai făcea faţă cererii.

Una din temele de căpătîi ale cărţii se ocupă de definirea conceptului de „bucătărie sovietică”. Se poate vorbi despre existenţa unei „bucătării sovietice”? Chiar a existat aşa ceva? A existat în aceeaşi măsură în care au existat Uniunea Sovietică şi omul sovietic. Chiar aş afirma că existenţa bucătăriei sovietice era ceva şi mai real şi palpabil decît autenticitatea celor două fenomene. Bucătăria sovietică a supravieţuit contextului care a gene-

rat-o. Personal, analizez acest fenomen nu doar din perspectiva reţetelor, nu doar ca totalitate a produselor şi bucatelor, ci din unghiul „practicilor domestice”, cum le definesc culturologii. Avem parte aici de un fenomen unic. Să luăm spre pildă „buterbrodul” meu preferat. Cuvântul e nemţesc, însă germanii nu-l înțeleg. În perioada sovietică s-a născut o întreagă cultură a buterbrodului. O bucată groasă de pâine unsă cu un strat consistent de

109

unt, peste care se pune o felie mare de caşcaval sau cârnat – aşa ceva există doar în cultura sovietică. Miamintesc că eram la New York când mi s-a făcut poftă de un buterbrod cu caşcaval. Amicul meu american s-a luat cu mâinile de cap. „Gastronomie franţuzească? – a întrebat el – asta e ceva foarte scump”. Apariţia industriei alimentare în URSS este tocmai de aceea plină de interes, întrucât într-un unic proces s-au contopit atât producţia, cât şi gusturile personale şi eforturile colective. În mod neaşteptat, spaţiul privat şi cel public s-au întrepătruns. Reţetele propuse ca standard oficial, influenţează deopotrivă pregătirea hranei în cantinele muncitoreşti şi pe cea domestică. Într-o ţară enormă, oamenii pregătesc aceleaşi feluri de mîncare. Bucătăria devenită comună pentru toţi formatează coeziunea societăţii. S-a observat că atunci cînd se ia în discuţie proiectul comunist şi mai ales „Proiectul URSS”, cel mai adesea, se înţeleg chestiuni distincte. Pentru unii acesta este răul absolut, care se reduce la dictatura care înfundă oamenii în lagăre de concentrare, pentru alţii – e un loc în care au trăit, în care au savurat „aceeaşi” îngheţată, au băut „aceeaşi” apă gazoasă, pentru ceilalţi însă – e doar întruchiparea luptei celor două sisteme, în care „Coca-Cola” a biruit apa gazoasă, iar „Snickers” a înlocuit „batonul” sovietic. Parcurgând volumul semnat de tine, mi-am dat seama de cât de puţine cunoaştem despre ce anume se întâmpla la etajele inferioare ale URSS . Cum crezi că ajută la înţelegerea cât mai bună a „Proiectului URSS” felul în care s-a elaborat şi implementat proiectul „bucătăria sovietică”? Înţelegerea istoriei se produce atunci cînd încetăm să mai caricaturizăm trecutul sau să-l exaltăm. În ceea ce priveşte „etajele inferioare” de care aminteşti, nu cred că e foarte simplu să le identificăm. Istoricilor li se pare interesant faptul că Stalin coordona ridicarea Casei Sovietelor, dar par

total neinteresaţi de felul în care se făcea săpunul în URSS. Dar la o analiză atentă se constată că lucrurile se petreceau oarecum similar. Stalin nu doar că studia cu atenţie diverse proiecte şi crochiuri arhitecturale, ci mirosea şi diferite tipuri de săpun. Mikoian relata despre aceste lucruri ca despre un exemplu veritabil, care trebuie să fie urmat de orice conducător. De unde se poate deduce că într-o astfel de societate nu există scopuri secundare. Iar neglijenţa unui lider implicat în producerea săpunului putea atrage după sine moartea sa. Implicarea ta în sondarea temei mi se pare remarcabilă. Atunci când discuţi despre industria alimentară, aduci pe tapet întreaga gamă de factori constitutivi: mecanismul industrializării şi modernizării ţării, rolul ideologiei în acest proces, metoda prin care statul instrumentalizează alimentaţia publică cu scopul de a deţine controlul şi dominaţia absolută asupra populaţiei. E acest proces ceva specific modernităţii sau este doar o caracteristică a spaţiului sovietic? Neîndoielnic, toţi aceşti factori ai societăţii industriale şi de consum, erau prezenţi nu doar în Uniunea Sovietică. Doar că în URSS multe din aceste caracteristici erau exprimate deosebit de clar şi consecvent, iar uneori, împinse până la grotesc. Desigur că ideologia era prezentă în mai toate sferele vieţii, iar acest lucru deosebeşte spaţiul sovietic de restul lumii. În Uniunea Sovietică această prezenţă era declamată, exprimată deschis. Însă rezultatul, vizibil la fiece pas, era altul: neconcordanţa dintre viaţa de zi cu zi şi expresia ideologică. Să ne referim la „biblia gastronomiei sovietice”, pe care o numeşti „ortodoxia gastronomică”: „Cartea despre hrana gustoasă şi sănătoasă”. Acest volum a jucat un rol major în societate, pentru că au crescut cu ea generaţii de cetăţeni sovietici. La o aprofundare a textului ajungi să înţelegi că acesta este înainte de

toate un material ideologic, şi doar în subsidiar – gastronomic. Care e rostul acestei cărţi, şi ce funcţie a exercitat în societate? Înainte de toate, uimeşte faptul că avem de-a face cu un document normativ. Deloc întâmplător, îl numesc „codex gastronomic” sau „biblie gastronomică”. Stalin comasează toate asociaţiile scriitoriceşti într-o Uniune a Scriitorilor, care trebuie să se ghideze după o singură metodă de creaţie. La fel procedează cu arhitecţii, artiştii plastici, muzicienii. Întocmai se pune la cale o carte de bucate. Una pentru întreaga ţară, pentru toate popoarele. Arhitecţii sunt chemaţi să „studieze tradiţia”, iar cartea de bucate adună laolaltă moştenirea popoarelor URSS, alături de cea europeană, iar rezultatul nu este doar o sinteză. Bucătăria sovietică trebuie să devină piscul, încununarea gastronomiei universale; tot ce e mai bun e chemat să se pună împreună, spre folosul omului sovietic. Fireşte că avem de-a face cu o utopie. Mâncarea reală era foarte departe de idealul reprezentat de imaginile cărţii. Multe dintre produsele prezentate erau pur şi simplu inaccesibile în viaţa de zi cu zi. Pe de altă parte însă, acestea erau totuşi reale. Măcar odată în viaţă, cineva le vedea şi chiar le gusta.

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

110

Tema nu mărului

Ku hnea lui Sta l i n

Cum a pătruns gastronomia sovietică în rândul maselor? A existat o propagandă intensivă în favoarea acesteia? Exact prin intermediul acestei „Cărţi despre hrana gustoasă şi sănătoasă” s-a şi propagat. Greu de imaginat o propagandă mai eficientă. Mai ales că la reuşita acesteia a contribuit şi grandiosul material ilustrativ! Dacă-ţi aminteşti imaginile, acestea exaltă şi astăzi imaginaţia. Iar faptul că ele reprezentau un IDEAL, este chiar raţiunea articulării acestei propagande. Graniţa dintre mit şi realitate în cotidianul sovietic nu era doar convenţională, ci şi flexibilă. Tabloul vieţii sovietice includea simultan ceea ce ar trebui să fie, ce este şi ce va fi. Aceasta era o bucătărie generalizată sau alternativă? Ce raporturi avea cu bucătăriile tradiţionale? Bunăoară în Occident majoritatea şi-a pierdut practica preparării zilnice a hranei şi consumă semifabricate… Era generalizată, fireşte. În societatea sovietică era practic inexistentă ideea de alternativă. Desigur, gastronomia sovietică a înghiţit-o pe cea rusească. Cât priveşte bucătăriile tradiţionale, cele caucaziene, să spunem, acestea se deosebeau simţitor de cea sovietică, deşi foloseau aceleaşi materii prime. Bucătăria sovietică a asimilat voiniceşte unele mâncăruri dintre cele naţionale – şaşlâk, sup-harcio,

ceburek – simplificându-le şi omogenizându-le până la nivelul la care şi-au pierdut orice similitudine cu bucătăria tradiţională.

cel al lui Mikoian. Acesta întruchipa interesul consumatorului, iar gustul lui devenea preferinţa milioanelor de oameni.

Gustul este o idee burgheză şi un rudiment, din punctul de vedere al bolşevismului puritan – mâncarea are o funcţie concretă, şi nu trebuie să producă plăcere. Vine Mikoian, care are o educaţie caucaziană, şi proclamă că mâncarea trebuie să aibă gust. Cum a rezolvat Mikoian problema gustului? Nu sunt foarte sigură că a putut să o REZOLVE. Deşi şi-a dorit mult acest lucru. Îţi aminteşti ce stă scris la Lindgren, în „Karlsson şi piciul”: „De ce e mâncarea mai puţin gustoasă, atunci când e folositoare”?… Dietologii sovietici erau neînduplecaţi. Principalul este să consumi cantitatea necesară de grăsimi, albumină, hidrocarburi. Cum vor fi ambalate acestea, e o treabă neimportantă. Mai mult, aceşti specialişti considerau că mâncarea nu trebuie să fie condimentată, piperată, toate acestea agită şi irită; mâncarea trebuie să fie liniştitneutră; cât mai multe mâncăruri fierte, înăbuşite şi pasate, omogenizate… Ca pentru copii… Acest fel de a prepara lui Mikoian, ca om venit din Caucaz, îi repugna. Pe unde putea, impunea ceva cu gust, condimentat, expresiv. El s-a luptat anume pentru această denumire: „Cartea despre hrana gustoasă şi sănătoasă”, iniţial aceasta trebuia să se numească „Cartea despre hrana folositoare şi sănătoasă”. El nu înceta să spună: „Gustul trebuie educat”. Aici e aceeaşi problemă cu cea a întregului sistem al planificărilor sovietice. Industrializarea sovietică s-a luptat de la început pentru coeficientul de cantitate, iar întregul angrenaj răspundea pentru aceasta. Ce putea face Mikoian în această situaţie? Exact ce făcea şi Stalin: intervenea în amănunte şi controla personal calitatea. Un anume despotism subiectiv care contracara formalismul birocratic. În consecinţă, singurul gust subiectiv care era demn de luat în seamă la nivel industrial era

Aproape e cu neputinţă de imaginat pe Mikoian venind la CC cu câteva mostre de săpun, iar pe Stalin & Co să le miroase pe fiecare, să le pipăie, şi chiar să le guste, pentru a alege varianta cea mai bună pentru poporul sovietic! Scena aceasta nu e altceva decât simbioza dintre Ilf şi Petrov, alăturându-i-se lui Ionesco. Cum se luau deciziile? De ce intervenea Stalin în chestiuni precum gustul, mirosul? Episodul cu săpunul nu este o legendă, ci e luat dintr-o alocuţiune a lui Mikoian din anii ’30. Acesta nu şi-ar fi permis niciodată să inventeze ceva despre Stalin, dacă nu s-ar fi regăsit în realitate. Stilul acesta despotic de a conduce ţara era agreat şi îngăduit de toţi. Scena cu pricina – care astăzi pare grotescă şi aproape neverosimilă – nu provoca pe atunci nici cea mai mică ironie. Şi asta în condiţiile în care, şi ţine cont de asta, puterea nu avea încredere în propriul popor. Dar e de înţeles: cum te poţi încrede în populaţia pentru care era nevoie să menţionezi în orice context: „A nu se scuipa pe podea”? Dacă această avertizare trebuia amintită la nivel statal, înseamnă că majoritatea SCUIPA pe jos, şi considera acest lucru absolut firesc. Tocmai de aceea, atunci când vorbim despre „Rusia pe care am pierdut-o”, e nevoie să ne amintim în primul rând că pe lângă intelighenţia şi dvorenii vechii Rusii, exista şi o populaţie analfabetă, pe care trebuia să o înveţi lucruri elementare… Puterea funcţiona într-un rol dublu: de conducător, căruia nu-i scapă niciun amănunt, dar şi de educator. Este greu de spus unde se termină prima funcţie şi unde începe cealaltă. Cum crezi, în ce măsură (de o manieră programatică sau nu) metoda care a dus la crearea alimentaţiei publice a influenţat viaţa privată, bucătăria de acasă – „locul sacru” al cetăţeanului

111

sovietic? De la un moment dat încolo, noi am încetat a ne mai gândi că aceste produse sau practici au fost inventate şi introduse de cineva anume. Pentru generaţiile ce s-au succedat, acestea au devenit fireşti. Mai mult, în anii 60, când urgia stalinismului s-a ascuns după cortina trecutului, unele elemente ale utopiei s-au materializat. E clar că „bunăstarea” stalinistă nu era decât un slogan. Dar peste trei decenii, viaţa sovietică dobândeşte înfăţişări care erau percepute cândva doar ca un ideal. Că tot am pomenit de ea, „Cartea despre hrana gustoasă şi sănătoasă”, a avut momentul său de glorie exact în anii 60! Doar că oamenii îşi doresc mereu altceva. Năzuiesc să spargă tiparele rutinei domestice sovietice. Iar acum, când toate acestea au rămas în trecut, ne încearcă nostalgia. Evocăm produsele mitologiei sovietice: îngheţata Eskimo, zefirul, „acelaşi

ceai” cu elefantul pe ambalaj, mezelul „Amatorul”, şi plângem că nu mai au acelaşi gust… Dar reclama se opinteşte să ne convingă că toate au rămas cum au fost! Gastronomia sovietică a murit simultan cu URSS? A devenit un „exponat” de muzeu? Sau îşi continuă existenţa, doar că pe alte căi? Am făcut la un moment dat o glumă, prin care spuneam că bucătăria sovietică se conservă în structurile închise: creşe, grădiniţe, spitale, penitenciare. Concret, în acele locuri unde alimentaţia este de trei ori pe zi, cu mâncare caldă (uneori, se adaugă gustarea de după-amiază, ”poldnik”), iar prânzul are la rândul său trei feluri. Tuturor ne este cunoscut felul întâi, supa sau ciorba, iar la felul doi, carne sau peşte cu garnitură şi compot. Actuala „alimentaţie publică” are şi bucate vechi, şi

bucate tradiţionale. În cafenelele noastre, alături de bucatele noi, fără de care tineretul nu-şi mai poate concepe alimentaţia, se poate servi şi vinegret sovietic sau peşte murat sub un strat de sfeclă fiartă, celebra ”șubă”. În ceea ce priveşte bucătăria domestică, cred că aceasta e ceva mai conservatoare. În mod explicabil, hrana se pregăteşte preponderent pentru copii… Pireul de cartofi, supa de legume, pârjoalele, terciurile, acestea sunt mai degrabă mâncăruri dietetice, pentru copii. În GUM (magazinul central din Moscova) există aşa-zisa „cantină Nr. 57” care imită ambianţa uneia sovietice. În fapt, desigur, nu e decât o cantină sovietică ideală, şi aş adăuga, puternic cosmetizată şi înfrumuseţată. Ea îmbină armonios cuceririle orânduirii sovietice cu excesele capitalismului. Tot un soi de utopie.

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

112

Ecoiubirea

sad u r a g o s t e a d e

S I N E ne miroase-a bine TEXT DE ANGELA STAFII IMAGINE de ANDREI ȘUȘVALIUC

113

Îmi amintesc, și voi cu siguranță, cum îmi spunea mama că nu e frumos să ceri, să ieși în evidență, să te lauzi, sau să faci lucruri despre care lumea ar spune ceva urât. Nu e frumos să te iubești pe tine, cu alte cuvinte. Nu e frumos să ai încredre în propria capacitate, să îți selectezi dorințele și visele. E și mai urât să le realizezi. Vreau să mă întreb: dacă vorbim de ecologia sinelui, e frumos să devii ramolit și huiduit, pentru că așa e frumos? Sau e mai frumos să ai grijă de tine și să îți alegi cu grijă și pietate calea?

Liniile noastre identitare se constituie din partea biologică, care poate rămâne în zona oarbă acum. Aceasta este imorală, acționează numai în baza lui Eu vreau și contravine tuturor normelor bunei creșteri. Ea ne face să ne dorim plăcerea în sine, cea corporală. Fiind ne-ecologică, dar naturală, o lăsăm în treaba ei și mergem mai departe.

Cum ne constituim ca ființe? Ce ne determină să iubim diferit? Două porniri. Una naturală. A iubirii părintești. Mamele ne învață cum să simțim, spun psihologii. Erick Fromm în Arta de a iubi anunță moartea iubirii paterne necondiționate și ne spulberă iluziile conform cărora toate mamele ne iubesc. Zice el, dacă mama nu te iubește de la bun început, degeaba speri. Femeile au tendința să iubească necondiționat. S-ar spune cumva că asta înseamnă că nu poți să o faci pe o femeie să te iubească. Nu merg strategii de seducție, încercări de a demonstra. Dacă nu e predispusă să te iubească, degeaba te chinui. Sau mai mult, majoritatea femeilor pot iubi în bărbat iubirea și nu pe exponentul acesteia. Orice ar face un bărbat în acest context nu contează. Pentru că o femeie poate alege dacă să îl iubească sau nu. Tații ne învață cum să gândim. Iubirea

lor este rațională, deci condiționată. Adică, dacă semeni cu el sau i-ai realizat așteptările, sau ai crescut fără ca să îl bați prea mult la cap, te va iubi. Iubirea masculină poate fi câștigată. De aceea, majoritatea cărților de seducție se orientează spre femei. Nu pentru că ele, biologic, ar trebui să își țină masculul pe aproape. A doua, culturală. Cea a educației. Tot mama, cea care ne iubește necondiționat și tata, care ne dă peste cap la prima greșeală spun: „Puiu, nu-i frumos să nu te speli pe mâini, nu-i frumos să îi spui omului că e un porc. Nu-i frumos. Lasă, că el/ea e needucat. Dar tu...”. Şirul aberațiilor educaționale continuă în funcție de propriile experiențe. Devenim un soi de roboți, care cer iubire și dau iubire în limitele legii. Numai că această iubire nu mai este ecologic pură. Adică, nu produce sănătate psihică. Încetinesc reacțiile naturale. Femeile seduc nu pentru că asta e natura lor, bărbații vânează nu pentru a-și admiră prada. Satisfacțiile sunt mărunte, iar iubirile trecătoare. Iubirea nu conduce spre moarte. Moartea - spre reciclarea omului. Așa cum orice regulă naturală ar presupune. Bărbații Don Juani sunt acum e-bărbați. Femeile – e-femei. Construcții ale civilizației eco. Fiecare cu imaginea lui de sine. Boțită de nu se poate, de nu ai voie, de poa-

te ar fi mai bine așa. De aici și iubirile care pot fi: egoiste sau altruiste. Primo. Egoismul și Altruismul. Iubire eco prin excelență. Furi iubire de la celălalt pentru că nu ştii cum să o ceri altfel. Sau dai în stânga și în dreapta pentru că nu mai știi ce să faci cu tine. Deci, reducem şi apare aşa. Nu ai iubire, o ceri sau o dai fără să ştii cum să trasezi o limită între propria identitate şi cea a celuilalt. Secundo. Iubirea de sine. Pornind de la doctrina creştină "Iubeşte-l pe celălalt ca pe tine însuţi" (deci, nici mai mult, nici mai puţin!!!). Apoi Meister Eckhart - pentru a putea realiza misiunea lui Isus trebuie sa devenim Isus. Să ne iubim pe noi înșine, pentru ca să îl putem iubi pe Isus. Deci, pe Altul. Deci, pe oricine. Ecologia înseamnă a inventa o serie de regului culturale pentru a păstra natura. Sensul pervers al ecologiei este să lupți pentru prezervarea a ceea ce ai deja. Să lupți pentru iubirea din tine. Părinții ne fură natura prin educație. Noi ne împotrivim. Începem să dăm prea mult (altruiști) sau să furăm (egoiști). Şi doar cei care au gustat din libertatea iubirii de sine au știut că natura nu are de-a face cu ecologia. Cu regulile. Cu mâncatul sănătos. Cu relațiile sănătoase. Iubirea de sine este natura în care relațiile noastre se simt cel mai bine. Fără legi și măsuri de protecție. Doar așa, pentru că ea există. Punkt. nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

114

Tema nu mărului

ARTĂ CURATĂ DIN “GUNOAIE” REINVENTAREA MATERIALULUI

te x t d e c o r i n a ma n o l e /

115

Atunci când proiectul Red Bull Art of Can, prin care artiştii demonstrează că orice obiect, care şi-a încheiat ciclul de consum, poate să pretindă la o nouă viaţă, şi-a desemnat câştigătorii în România, pe malul acesta de Prut un val de mândrie a înmuiat inima moldovenilor. Mihai Ţurcanu, băiat de-al nostru, a prins locul 1, cu lucrarea Time Warp. Juriul simandicos l-a declarat cel mai bun din 425 de participanţi. Who is Misha Ţurcanu? Este Art Director & Head of Arts la Urban Post creative agency. Şi, ca să nu se ţină departe de artă în timpul liber, a vrut să fie şi unul din fondatori grupului Yard Sale, care organizează evenimentul cu același nume în Chişinău.

Spune că din momentul în care a aflat despre concurs nu a mai ştiut de hodină. Şansa cea mare a apărut atunci când compania a decis să organizeze Red Bull Art of Can în România. Asta, pentru că, de obicei, concursul are loc peste mări şi ţări, ceea ce înseamnă automat cheltuieli mult mai mari pentru transportarea lucrării şi a… autorului. Deci, a ”filat” timp de vreo 2 ani un moment mai prielnic. Planurile organizatorilor au coincis au ale lui anul acesta. Good. “Iniţial, m-am interesat dacă Red Bull “are ochi” pentru arta contemporană. Ştiam că brandul utilizează metode de comunicare foarte performante și interesante şi implementează o sumedenie de idei în muzică, animație și sporturi extreme. M-am bucurat să aflu de Art of Can, mai ales în ceea ce priveşte aspectul de reciclare a dozelor deja utilizate. E minunat când ceva considerat în mod normal ”gunoi” are șanse să devină operă de artă”. Experienţa anterioară de bartender i-a întins o mână de ajutor. A dat sfoară-ţară şi foştii săi colegi din barurile capitalei au adunat materia primă. Adică, dozele goale, din care urma să-şi construiască opera. În consecinţa acest fapt fericit, investiţiile lui Mihai au fost minime

Spune că totul a arătat ca un hype continuu, de la acceptarea în concurs până la transmiterea instalației la București. Crede că anume ideea de a face o lucrare… mobilă, interactivă i-a adăugat un plus de valoare în faţa celorlalţi concurenţi. “Sunt pasionat de diferite iluzii optice şi nu am ratat ocazia de a integra una în lucrare”. Vara aceasta s-a căsătorit, iar luna de miere a coincis cu elaborarea conceptuală a lucrării. Care va să zică, aleasa inimii, Anya Glazkina, o fire expresivă şi cu un simț artistic debordant, cum o descrie Mihai, a “impulsionat” lucrurile. Se poate spune că lucrarea s-a născut în Barcelona. “După orașe ca Barcelona, ți-e cam frică să te întorci în Chișinău, true story. Îmi place că unele companii locale fac eforturi de a cultiva o atitudine eco friendly, însă cred că e destul de greu să explici oamenilor noștri că plasticul trebuie aruncat separat de hârtie, în locuri speciale, şi că orice lucru făcut aiurea în raport cu natura se întoarce ca un bumerang”. Acasă, deja cu ajutorul prietenilor, a tăiat cele circa 150 doze de RedBull în mici plăci, care au fost utilizate pentru a acoperi instalația cu o armură de solzi de metal. “Iluzia optică este vizibilă doar când te așezi pe un sca-

un special din fața instalației și învârţi manivela. Urmează şi un post efect, un fel de tunel optic ce rămâne în ochii celui care a interacționat cu instalația timp de câteva secunde”. Micile-mari neplăceri au apărut odată cu asamblarea. A durat 3 zile, perioadă în care s-a ciocnit (uneori, violent şi descurajant) de o mie de obstacole. Ba nu găsea un profesionist de treabă care i-ar suda compoziţia, ba materialele de care avea nevoie lipseau în magazine. Capac peste toate, complicatul şi mult pătimitul proces de obţinere a vizei româneşti. “Ultima picătură a fost faptul că mașina unui prieten, care trebuia să mă ajute să livrez instalația la București, a fost implicată într-un accident cu o zi înainte de termenul limită de predare a lucrarii. Am fost nevoit să o “urc” în autocarul Chișinău – București. La celălalt capăt au întâlnit-o băieții de la Red Bull. Aşa că, am reușit, cum se zice, în ultimul moment”. Crede că a fost recompensat din plin pentru “micile neplăceri”. Premiul cel mare, o excursie de o săptămână în New York pentru 2 persoane si participarea la un workshop la Muzeul Guggenheim, va fi „consumat” împreună cu Anya, dar la anul viitor. Când ai Time Warp, nimic nu pare imposibil. nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

116

Cum ne descompunem... Pungile de plastic: între 15 și 1000 de ani

Conservele din metal: între 80 și 100 de ani

Coaja de banană: între 2 și 10 zile

Muc de țigară: între 1 și 12 ani

Obiecte din plastic: niciodată

Sacoșele de hârtie: între 2 și 5 luni

Pantofi de lac: între 25 și 40 de ani

Obiectele din sticlă: 1 000 000 de ani

Haine din nylon: între 30 și 40 de ani

Din Piața Marii Adunări Naționale după Hramul orașului s-au strâns ...................... 204 tone de gunoi În 24 de ore din municipiul Chișinău se strâng ...................... 5200 tone de gunoi

117

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

118

Pu nkt ico n

119

EMIR KUSTURICA

VIN DINTR-O ŢARĂ CARE NU EXISTĂ, IAR CABARETUL E VIAŢA MEA.

Am stabilit o întâlnire în orăşelul Bazas, din sud-estul Franţei, în toiul unui turneu cu orchestra lui, No Smoking. După o călătorie cu trenul rapid TGV Paris-Bordeaux, alte câteva ore pierdut în drum până la Langon, cincisprezece kilometri parcurşi cu un taxi, sosisem la hotelul unde era cazată orchestra şi unde am rămas şi eu să înnoptez. Scopul meu era să fac imediat interviul, până la începerea concertului. L-am întâlnit pe Kusturica pe una din terasele hotelului. Îşi fuma pipa sa făcută la comandă şi cu o voce încă somnoroasă îmi spune: „M-am culcat foarte târziu şi mă mai simt încă obosit. Dacă doreşti un interviu pe cinste, ar fi mai bine să-l facem mâine dimineaţă...”În spatele lui era secretara de presă, care-mi făcea semne disperate să refuz oferta, ştiind prea bine că a doua zi ar fi putut să-şi schimbe planurile şi să plece fără să discute cu mine. Am hotărât, totuşi, să risc şi i-am că propunerea lui nu e de neglijat. A doua zi, Kusturica nu dădea semne de dispoziţie mai bună, dar a respectat înţelegerea şi am stat de vorbă.

i n te r v i u d e fe r n a n d o e i che n be r g / t r a d u ce r e d e b o r i s c r eme n e  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

120

Pu nkt ico n

E M IR KUSTURICA VIN DIN T R-O ŢARĂ CARE NU E XISTĂ , IAR CABARETUL E VI AŢA MEA .

În anul 1985, atunci cănd preşedintele juriului Festivalului de Film de la Cannes, Milos Forman, a anunţat numele câştigătorului Palme d`Or pentru cel mai bun film, un murmur a străbătut localul în care se desfăşura ceremonia. Motivul: mulţi critici au ignorat proiecţia filmului premiat Când tata a plecat într-o călătorie de afaceri. Regizorul acestui film era iugoslavul Emir Kusturica, de doar treizeci de ani, născut musulman în oraşul Sarajevo din Bosnia. El a repetat această faptă eroică în 1995, cu filmul Underground, fiind unul dintre puţinii regizori care a smuls două premii Palme d`Or şi care a luat premiul pentru cea mai bună regie în 1989, cu filmul Timpul Ţiganilor. CV-ul lui Kusturica se ”îndoiae” sub povara trofeelor - Leul de aur pentru primul său film Îţi aminteşti de Dolly Bell ( 1980), la Festivalul de la Venezia, Ursul de Argint pentru filmul Arizona dream ( 1992), la Festivalul de la Berlin, Leul de Argint pentru Pisica alba, pisica neagră ( 1998), iarăşi la Festivalul de la Venezia. Arizona dream marchează incursiunea lui Kusturica pe teritoriul nord-american. Profitând de invitaţia Universităţii Columbia, acesta îi ”conduce” pe Faye Dunaway şi Johnny Depp în vastele teritorii din Alaska şi Arizona. Arizona dream a avut parte de comentarii ”ucigătoare” din partea criticilor nord-americani, iar filmul a fost interzis în cinematografele din Statele Unite. După care, Underground , în care un om ascuns în subteranele Belgradului încă din timpul războiului al doilea mondial primeste timp de 50 de ani noutăţi de la suprafaţă, neştiind că razboiul a luat sfârşit, a dispersat intelectualitatea franceză. Filosofii Alain Finkielkraut şi Bernard Henry Levy l-au acuzat că a facut un film pro sârbesc, favorabil

liderului Slobodan Miloşevici şi s-au grăbit să anunţe finalul prematur al carierei cineastului. După acest scandal, Kusturica, însă, a aterizat ca o pisică, tot pe picioare. Se reîntoarce pe ecrane cu o altă istorie ţigănească Pisica albă, pisica neagră, o fabulă umoristică în stilul lui rocambolesc, extravagant. Cântă (şi fumează) cu No Smoking Orchestra. Un soi de folc-rock balcanico-ţiganesc, muzică al cărei stil îl defineşte el însuşi prin „umţa, umţa”. Cât priveşte oferta sa cinematografică, Kusturica spune că aceasta nu

e decât o formă de terapie colectivă prin emoţie. Când ai finalizat studiile la Academia de Cinema din Praga, credeai că lumea poate fi schimbată ţinând doar o cameră în mâna. Acum, după multe filme realizate, ce poţi face cu o cameră? Astăzi sunt destul de conştient că lumea nu poate fi schimbată. Poate fi modificată culoarea barului sau a restaurantului tău, dar lumea, cu siguranţă, nu se poate schimba. Dar trebuie să credem că există, totuşi, cineva care poate corecta lumea,

121

care poate provoca un impact sigur, chiar dacă nu unul foarte mare. După Underground am transferat toată capacitatea mea de a face film pe un drum diferit, şi anume în direcţia de a oferi un efect terapeutic la nivel de mentalitate a spectatorilor. E la fel ca muzica pe care o facem. Dacă te uiţi la feţele oamenilor după concertele noastre sau la cele ale spectatorilor după ce au vizionat ultimele mele filme, vei observa cât de fericiţi sunt. Le aminteşte de-un trecut al lor, poate abandonat, poate uitat. Viaţa şi catharsisul adus prin filme şi muzică reprezintă o terapie a viitorului.

În toiul avansării tehnologiilor, care este estetica pe care o vei păstra în filmele tale? Nu există o fotografie a lumii în alb şi negru. În aceste timpuri baroque, mereu ai o şansă să găseşti o cale pentru tine însuţi, pentru naşterea ta, pentru planetă. Atunci când gândeşti în imagini de film, poţi găsi loc pentru un tip de cinema care este în contrasens cu multe alte stiluri. Problema e că rapiditatea descoperirilor şi mişcărilor e atât de dificilă, încăt e greu să te adaptezi. Ca şi cum ai fi flamănd şi cineva ţi-ar întinde repede un măr, pe care tu nu reuşeşti să-l iei. Dar am sentimentul că în filmul meu lupt pentru calitate. Din păcate, astăzi cantitatea contează mai mult în industria cinematografică. De unde vine stilul tău de a face film? Am învăţat să construiesc filmul la Praga, de la intrarea în hall-ul acestuia până la etajul întâi, pe urmă am ajuns etajul al doilea, apoi tot mai sus. Maniera în care îmi structurez peliculele a rămas în trecut, în timpul lui Jean Renoir, în perioada în care Fellini îşi făcea primele filme. Niciodată nu am alergat dupa succes. Obiectivul meu unic era să fac un film de care să numi fie ruşine. Astăzi văd mulţi tineri care se gândesc doar la succes şi la faptul cum să devină celebri. Eşti nostalgic după „filmele de artizanat”, după cinema-ul lui Fellini şi Visconti. Nu există puncte de sprijin în arta cinematografică modernă? De ce nu? În afară de această mare cinematografie de producţii motherfuckers, îl veţi întâlni în Iran pe Abbas Kiarostami, În Italia pe Roberto Begnini, în Suedia pe Lasse Hallstrom, în Marea Britanie pe Ken Loach şi Mike Leigh. Aş putea număra încă zece sau douazeci de autori grozavi. Cred că sunt la fel de buni ca şi regizorii din trecut, pur şi simplu epoca e alta. Autorii şi artiştii proiectează un pesimism cert şi-l decreteaza drept film

cinematografic, film de artă. Eu nu sunt de acord cu asta. Dacă te uiţi cu atenţie la viaţă, e posibil sa vezi mai mult optimism. Regizorul francez Patrice Chereau, de exemplu, susţine ideea unei cinematografii europene şi se crede un cineast european. Simţi la fel? Ce vrea sa spună prin „regizor european”? Unul care este plătit în euro? Toate filmele mele sunt la fel de bine primite atât în Coreea de Sud şi Japonia, cât şi în Franţa. Această entitate europeana încă trebuie să fie creată, dacă acest lucru se va întâmpla vreodată. Dacă da, va fi mai degrabă un contrapunct între Hollywood şi Europa. Probabil, filosofiei existenţialiste i se va contrapune pragmatismul din Statele Unite. Dar încă nu se ştie despre o entitate culturala europeană, cu excepţia faptului că mulţi politicieni buni din Franţa, de exemplu, se opun ideii că toate problemele noastre sociale pot fi reglementate de piaţă. Dar este uman să pretinzi că tu aparţii unui

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

122

Pu nkt ico n

E M IR KUSTURICA VIN DIN T R-O ŢARĂ CARE NU E XISTĂ , IAR CABARETUL E VI AŢA MEA .

anumit loc. Eu sunt extrem de nomad, chiar de la începutul vieţii mele. Am fost atacat în Europa, din cauza unor filme de ale mele. Viitorul va arăta ce va fi această „cultură europeană”. Cine ştie, poate că China va deveni Europa într-o bună zi, aşa cum Israel este inclus în lista ţărilor europene la campionatele de baschet... Ai fost deja etichetat drept nobody from nowhere, un nimeni care vine de nicăieri... O afirmai chiar tu: „Vin dintr-o ţară care nu există şi cabaretul e viaţa mea...”... Acest lucru e ceva extrem de individual. Am naţionalitate dublă şi multe lucruri de impărţit cu prietenii mei din actuala Iugoslavie, Serbia şi Muntenegru. Sunt mult mai globalizat decât acei cărora globalizarea le-a fost impusă. Nu aparţin niciunei pieţe sau ţări. Să fii un nimeni care vine de nicăieri e o poziţie mai bună decăt a celuia care are de construit o carieră. Atunci când am terminat de filmat Arizona Dream, agentul studioului nord-american a telefonat-o pe soţia mea şi i-a spus, plângând, că îmi distrug cariera. El nu a fost în stare să înţeleagă că obiectivul meu nu este să fac carieră, ci să-mi trăiesc viaţa ca în aceste filme.

Scriitorul Peter Handke a spus că filmele tale sunt situate între Shakespeare şi fraţii Max. Eşti de acord? Totalmente. Important să iasă în evidenţă ceea ce se ascunde în tine însuţi. Cu căt mai tare îmbătrânesc, cu atât mai multe lucruri certe cunosc din viaţa mea. Aş fi putut face multe filme realiste, dar după cel de-al doilea film, am simţit ca trebuie sa urmez o altă direcţie. Aşa că am rămas un autor viu. Dacă aş fi fost un realist pur, eram deja terminat. Din această cauză apăr ideea emoţiei şi excitaţiei. Anume în drumul de la Shakespeare spre fraţii Max poţi atinge acest punct de fierbere. Dar trebuie să fii măcar un pic englez, pentru a crede că poţi să faci astăzi Shakespeare. Din cauza aceasta, filmele mele nu funcţionează atât de bine în mediul anglosaxon. Eu sunt un spărgator de reguli, pe când englezii sunt atât de mândri de conservatismul lor, încât e greu săi convingi de viceversa. Ei mereu au avut această privire colonialistă: „Ce încearcă să zică acest balcanic?” În filmele mele, în viaţa eroilor mei, nu veţi putea vedea această linie dreaptă de separare a albului de negru. Primul film care te-a impresionat a fost L'Atalante de Jean Vigo şi prima carte - Străinul de Albert Camus. De ce?

Cultura franceză este mama tuturor culturilor poetice şi model pentru multe lucruri bune care s-au făcut în această parte a lumii. Când l-am citit pe Camus, am vrut să cunosc opera cuiva absolut diferit de mine. Mai târziu, am înţeles modernitatea acestui roman. M-a impresionat faptul să văd că cineva poate crea nişte eroi atât de moderni. Am văzut cum se poate transforma, într-o manieră briliantă, o idee de viaţă în ceva artistic. La fel s-a întâmplat şi cu L'Atalante. E cea mai frumoasă metaforă: apă, barcă, muzică şi femei... Tot ce trebuie să conţină un cerc de viaţă. Nu e accidental faptul că Franţa e ţara unde locuiesc ultimii ani. Acest magnetism e pe cât de raţional, pe atât de emoţional. Uneori spui că nu ştii ce eşti mai mult, muzician sau cineast... Filmul Super 8 stories e o încercare de a uni ambele activităţi? Nu sunt un muzician bun, dar cred că muzica de astăzi nu mai are nevoie de virtuozi. Astăzi muzicienii sunt în fond aranjatori. Lumea sunetelor e ceva ce ţine de direcţie. Închizi ochii ca să asculţi şi să simţi părţile care vibrează cu tine. De unde a venit ideea să faci un film despre Maradona? Maradona e mai mult decât un jucator de fotbal, el este întruchiparea unei atitudini rebele. În această lume, unde totul este legat de puterea care vine de la G8, sunt locuri unde lumea gândeşte diferit. Mie îmi plac rebelii. Am apreciat foarte mult maniera în care a jucat Maradona, felul în care a înscris acel gol cu mâna, în meciul contra Angliei. El este o persoana care vede viaţa dintr-un alt unghi. Nu se poate spune că civilizaţia occidentală e proastă, dar când aceasta simte necesitatea de a disciplina lumea, revenim la teoriile sociale darwin-iste. Sunt fericit să trăiesc în civilizaţia occidentală, pentru autonomia individuală oferită şi pentru demnitatea in-

123

dividului. Dar e mare diferenţa atunci când acest lucru este transferat la nivel global. Când se vorbeşte despre revoluţia burgheză franceză în China, Congo sau în Iugoslavia. Globalizarea este un proces inevitabil, dar trebuie neapărat să aibă reguli. Să găsim o manieră prin care nu doar o parte să devină bogată. Nu există nimic mai ridicol astăzi decât Hollywood-ul, popcorn-ul, Coca Cola şi de filmele care impresionează doar prin personaje idioate şi musculoase. Dar cu cât mai multe filme ridicole se produc, cu atât mai multe filme bune apar, cum ar fi cele braziliene Central do Brasil, bunăoară. Cineastul francez Mathieu Kassovitz a filmat la Hollywood... Hollywood-ul e o fabrică în care tot ce e mai bun în Occident nu este aplicabil. Acolo nu sunt acceptate libertatea şi autonomia individuală. Oamenii lucrează ca să demonstreze că pot servi ideii lumii comerciale. E ca şi în industria alimentară. Sunt persoane care produc alimente biologice, iar eu cred că e posibil să facem filme biologice. Majoritatea filmelor se produc pentru a fi comercializate în supermarket-uri şi nu pentru artă.

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

124

Pu nkt ico n

E M IR KUSTURICA VIN DIN T R-O ŢARĂ CARE NU E XISTĂ , IAR CABARETUL E VI AŢA MEA .

Ai afirmat deja că juriul festivalurilor de cinema apreciază filmele tale pentru că ei percep vechile valori, atunci când filmul era o artă... Am comis o mică greşeală când am zis asta. Mai târziu, mi-am dat seama că fiecare film pe care îl fac este vizionat de milioane de oameni. Totuşi, în aceşti douăzeci de ani, foarte puţine filme de-ale mele au intrat pe lista peliculelor comerciale. Am impresionat juriul, poate, prin divorţul meu de filmul de autor. Odată cu apariţia filmului Arizona dream (1993), care a fost filmat în Statele Unite, filmele tale trec uşor de zona balcanică, pentru a trata teme universale... În zona Balcanilor ai o enormă sursă de inspiraţie. Dacă nu vrei să devii un cineast tentat să-şi facă o carieră şi să câştige un sac cu bani, dacă mai crezi în viaţă şi în calitatea ei bazică, atunci trebuie sa-ţi aperi ideile tale şi să-ţi sacrifici viaţa, aşa cum am făcut-o eu. Filmul tău Underground a provocat o polemică în rândul intelectualilor francezi. Ai acuzat filosofii francezi că au făcut un safari din razboiul din Iugoslavia... Eu i-am văzut la televizor, în special

pe Alain Finkelkraut vorbind despre propriile erori, legate de acest conflict. Dacă ai inceput să faci filme şi să vorbeşti cu voce tare, e necesar să ştii ce este sugerarea înţelegerii obscure şi a interpretării false. A fost un safari intelectual, sigur. Aceste persoane reacţionează ca şi capitalul. Ele au nevoie să găsescă pieţe noi pentru ideile lor şi se vând ca apa Perrier, care are nevoie de noi şi noi consumatori. Este felul lor de a-şi menţine statutul în televiziune şi în anumite cercuri de influenţă. M-au calificat drept pro Milosevic. Nu ştiu dacă au fost plătiţi pentru asta. Bernard-Henry Levy e un french poddle. El nu înţelege nicio boabă în razboiul din Iugoslavia. Încearcă însă, cu disperare, să readucă anii 68 şi să ne facă să credem că este Jean-Paul Sartre sau Andre Malraux. Majoritatea dintre ei nu-şi dau seama că după anul 68 a urmat o revoluţie neoficială. Un calculator are mai multă memorie şi funcţii decât acest Bernard-Henry Levy.

În filmele tale ai şi tu propriile obsesii, cum ar fi: scenele de nuntă, sinuciderile prin spânzurare, petrecerile... Sunt elemente care sunt prezente în opera ta, cum ai remarcat-o, ca şi piscinele pe tablourile lui David Hockney. În cazul meu, obsesia e un lucru bun. E un prestigiu să-ţi permiţi repetarea aceloraşi lucruri, aşa cum pictorii repetă motivele din lucrare în lucrare. Arta va supravieţui în forme diverse - ca obsesie, ca terapie.... Sunt împotriva celor care anunţă sfârşitul cinematografului, sfârşitul istoriei, sfârşitul artei. Din păcate, umanitatea urmează căi raţionale, iar din

Ai criticat o evidentă „obsesie psihologică” în filmele franceze de a spune, a vorbi şi a explica totul. Ţie îţi repugnă ideea de a traduce emoţiile în cuvinte şi în dialoguri... A avea multe dialoguri nu întotdeauna este o problemă. Aceasta vine atunci când începi să te exprimi didactic. Pentru mine e mult mai important ceea ce faci în filme, decât ceea ce zici. Aceste „talking heads” sunt pentru televiziune. Este nostimă această idee de film contemporan: cumperi un bilet ca să te duci la cinema şi vezi ceea ce se dă pe tv. În acest caz, mai bine stai acasă, deschizi televizorul şi te uiţi la Bunuel.

cauza asta ajungem la formula că nimic nu mai funcţionează cum s-a întâmplat în perioada dintre cele două mari razboaie mondiale. Din cauza asta, Thomas Mann a spus că războiul este unica soluţie. Şi Nietzsche apare ca o figură foarte importantă pentru că a crezut în Dionis şi nu în Apolo. Traversăm o bandă lată de raţional în care emotivul este suprimat. Dacă merge tot aşa, mă tem că n-o să avem unde să-l întâlnim pe Dumnezeu.

125

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

Niște cărți

cu G heorghe E ri za nu

d i n

r a f t

VIITORUL LIBERTĂȚII: DEMOCRAȚIA NELIBERALĂ ÎN STATELE UNITE ALE AMERICII de Fareed Zakaria. Traducere din engleză de Doris Mironescu

Prima democrație directă a fost în Atena antică. Cea care l-a condamnat la moarte, în mod democratic, pe Socrate. Romanii au accentuat un alt aspect al libertății: toți cetățenii erau tratați în mod egal de către lege. Problema legislației romane era alta: ea nu

În 2008, la Davos, un futurolog a făcut 4 preziceri pentru următorii 15 ani: 1. barilul de petrol va costa 500 dolari 2. apa va fi cotată la Bursă, ca și petrolul 3. Africa va deveni o putere economică 4. dispariția cărții Doi mari bibliofili, italianul Umberto Eco și francezul Jean-Claude Carriere, moderați de jurnalistul Jean-Philippe de Tonnac, vorbesc despre viitorul și trecutul cărții. Cartea nu va dispărea. Deoarece este ca roata, ca lingura, ca dalta. Este o invenție care poate fi ajustată, dar, nicidecum, inventată din nou. Scrisul este prelungirea mânii. Iar istoria cărții și a scrisului este fascinantă. Sfântul Ambrozie l-a uimit pe Sfântul Augustin, când l-a văzut că citește în gând. Până atunci cititul se făcea în glas. La Roma, pe lângă biblioteci, existau

se aplica în cazul clasei conducătoare. Ceea ce l-a făcut pe Caligula să-și numească calul senator. Libertatea aduce democrația. Nu invers. Totul a început în 324, atunci când Constantin a hotărât să mute capitala de la Roma la Bizanț. Și-a mutat dregătorii, armata, negustorii. Dar a uitat la Roma o persoană: episcopul de Roma. Ceea ce a divizat biserica. Bizanțul a intrat sub controlul statului, în timp ce Occidentul/Roma a intrat sub suveranitatea religiei. În dimineața zilei de 31 octombrie 1517 pe poarta neagră a castelului din Wittenberg, unde, de obicei, studenții și profesorii își atârnau diverse teze, Luther și-a bătut în cuie cele 95 de teze, scrise inițial din cauza indulgențelor papale, dar, care au ajuns, datorită norocului și a mașinii de tipar, inventate cu ceva timp în urmă de Guttenberg, să rupă Biserica Catolică în două. Apoi a fost Regele Henric al VIII-lea, care a rupt relația cu Vaticanul, din cauze mai banale. Papa a refuzat să-i anuleze căsătoria sa cu Caterina de Aragon. Așa a apărut biserica anglicană. Sunt mici fapte care au

C a r t e a

d e

n o p t ie r ă

NU SPERAȚI CĂ VEȚI SCĂPA DE CĂRȚI de Jean-Claude Carriere și Umberto Eco. Convorbiri moderate de JeanPhilippe de Tonnac

(Editura Humanitas, 2010

C a r t e a

(Editura Polirom 2009

126

fărâmițat unitatea autorității supreme și au câștigat spații pentru libertăți colective. Apoi a fost Revoluția Glorioasă din Anglia anului 1688. Apoi a fost revolta coloniștilor americani împotriva majorării taxelor din 1776, care a dus la apariția SUA. A mai fost Marea Revoluție Franceză de la 1789. Sute de ani au adus mici libertăți personale: dreptul la proprietate, dreptul la confesiune, dreptul la libertatea cuvântului și supremația legilor. Aceste libertăți au creat democrația. Dar atunci când o țară devine democratică fără a fi dezvoltată, democrația dispare. S-a calculat că într-o țară democratică cu un venit pe cap de locuitor mai mic de 1500$ regimul democratic are o speranță de viață de 8 ani, la venitul de până la 3000$ speranța de viața a regimului ajunge la 18 ani, iar la venitul de peste 6000$ regimul devine foarte durabil. Venitul mediu pe cap de locuitor pentru Republica Moldova constituie 1600$, conform datelor Fondului Monetar Internațional pentru 2010. CIA vorbește de 1200$.

prăvălii. În care cărțile se vindeau sub formă de suluri. Cumpărătorul venea la librar și comanda Vergilius, de exemplu. Librarul îi spunea să vină peste două săptămâni, răstimp în care îi copia cartea special pentru el. Coperta a fost inventată în secolul X de iranieni. Răspândirea protestantismului și a bibliei se datorează inventării tiparului. Cărțile tipărite de la Biblia în 42 de rânduri a lui Gutenberg (1452/55) până în noaptea de 31 decembrie 1500 se numesc incunabula. Două milioane de cărți din Biblioteca Națională a Franței n-au fost citite niciodată de la Napoleon, cel care a înființat-o, până în ziua de azi. „Da, am citit asta într-o carte”, îi spunea Stan lui Bran într-un film. Este argumentul irefutabil. „Nu sperați că veți scăpa de cărți”.

127

d e

l â n g ă

ș e z l o n g

HARTA ȘI TERITORIUL

(Editura Polirom, 2011

de Michel Houellebecq. Traducere din franceză și note de Daniel Nicolescu

Romanul „157 de trepte spre iad sau Salvați-mă la Roșia Montană” este scris la persoana întâi. Naratoarea, o bastardă din Roșia Montană, numele căreia nu e pomenit niciodată, povestește decăderea unei societăți, asupra căreia apasă greu blestemul aurului. „Vorbeau de lumina lui Dumnezeu, de bunătatea lui, de sfinți, de cruci, credință… Dar nu vedeam nicio bunătate în ceea ce făceau. Lumina lor era rea. Eu mă simțeam mult mai bine în bezna minelor, în liniștea lor, în căldura șoaptelor de acolo, simțeam bunătatea atingerilor, bucuria întunericului. Eu îmi făceam binele – în rest am văzut doar rău în jur. Doar frică, înjosire, plăcerea de a răni, rânjetul când cineva suferă. Nu am să le uit pe acestea niciodată, îmi ziceam alergând spre galerii. Am

Michel Houellebecq poate deveni cel mai iubit scriitor pentru cititorul care a trecut peste patruzeci de ani, a avut traume sufletești și încă nu s-a alcoolizat până la starea în care să nu mai vadă literele. Dacă nu era Houellebecq, atunci romanul francez de azi arăta ca o lehuză, care naște în fiecare toamnă literară câte șase sute sau opt sute de prunci morți. Pe care criticii literari, mass media franceză, premiile toamnei acordate prin restaurantele Parisului, agenții literari îi rumenesc, îi dichisesc și-i prezintă lumii ca pe viitori cavaleri ai literelor. „Într-o dimineață, ascultând radioul din întâmplare – nu o mai făcuse de cel puțin trei ani – Jed află de moartea lui Frederic Beigbeder, la vârsta de 71 de ani. Se stinsese în locuința lui de pe coasta bască, înconjurat, potrivit postului de radio, de „afecțiunea celor apropiați”. Jed

să fac din lumina voastră bezna mea, cea în care eu mă simt bine și în care voi muriți de frică.” Critica literară a încercat să ia apărarea sătenilor din Roșia Montană. „Personajele lui Vakulovski sunt altfel decât cei din Roșia Montană. E o lume de necredincioși, vulve, lesbiene…” Minerii din Apuseni sunt foarte credincioși. Se dau cu părerea criticii literari. Acest basarabean, Alexandru Vakulovski, și-a permis să construiască o amplă metaforă în jurul minei de aur. Pe care o descoperă, în prima fază, unul dintre adversarii redutabili ai prozatorului: Mircea V.Ciobanu: „romanul e construit (o construcție rotundă chiar) și pe o amplă metaforă: mina-infern, mina-vagin, mina-uter și mina-cloacă. Mina - început și sfârșit… E multă, foarte multă intenție literară aici.”

fu convins de cele auzite. Din câte își aduce aminte, era ceva într-adevăr la Beigbeder care putea stârni afecțiunea și invoca prezența „celor apropiați”; ceva ce nu exista la Houellebecq, iar la el nici atâta: era un fel de familiaritate cu viața”. Este un citat din roman. Tot din roman aflăm de uciderea virulentă a lui Michel Houellebecq. Sau de un tablou în care este prezentat un „Stive Jobs, nemișcat, slăbit, aflat într-o poziție perdantă”, care, „totuși, crea impresia că este cel care ține frâiele” în fața lui Bill Gates. Erau la o partidă de șah. În casa lui Jobs. În afara romanului Michel Houellebecq trăiește în Irlanda. Impozitele sunt mai mici. Beigbeder circulă prin marile orașe ale lumii. Cele mai apetisante fete și cluburi de noapte sunt la Moscova. Stive Jobs a plecat în altă lume. Totuși, creează impresia că el încă ține frâiele acestei lumi.

C a r t e a

d e

l a

e s t

d e

v e s t

157 DE TREPTE SPRE IAD SAU SALVAȚI-MĂ LA ROȘIA MONTANĂ de Alexandru Vakulovski

(Editura Cartier 2010

C a r t e a

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

128

129

Nu e ok să ne luăm prea în serios sau cum Playboy-ul e plin de grații rafaelite

Andrei Tudoran pictează cu tehnici renascentiste, baroce sau neo-clasiciste vedete porno (a se înțelege beaumonde de București, dar valabile oriunde), născânduse din scoica Venerei sau inspirând poeți printre cele 3 grații ale lui Rafael și travesti (tot din beaumonde de București valabil global) cu părul roz veghind asupra Sfântului Ieronim. Cu aspect de tânăr foarte tânăr (pe alocuri chiar mult prea tânăr, în sensul vesel și tânăr al cuvântului), Andrei intervine în clasici cu o îndrăzneală poate mai mult inconștientă, adaptându-i la epoca actuală. Sau invers, adaptând epoca la clasici. Și totul se întâmplă foarte universal în lucrările lui și totul abia începe să se întâmple pentru el.

T e x t d e pa u l a e r i za n u / F o t o d e T a n i a m u ș i n a  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

130

Pu nkt atelier

 Nu e o k să n e luăm p rea î n se r i os sau cum Playboy-ul e plin d e g rații rafae lite

În pălărie de chinez și cu tricoul naționalei de fotbal. Grațiile, ironia și celelalte valori E vorba de ultima serie a lui Andrei, Internet Mythology, unde ferestruicile firefox acoperă fundurile grațiilor (mai lucrate la grațiile contemporane, mai încununate de celulită la cele renascentiste), iar prin ferestrele safari, lângă perete (nu de

facebook, perete-perete) privește Andrei Tudoran, într-unul din foarte multele lui autoportrete. Într-o perioadă de exprimare de sine (și nu de narcisism, zice el). Și nu de afirmare, “pentru că nu ăsta e scopul imediat al exprimării de sine”. Internet Mythology reprezintă “epurarea” lui Andrei, în care el renunță la elemente în plus de dragul mesajului, deși nu se crede un artist angajat social și deși nu îi place ca pictura să fie “o ilustrație a unei idei” pur și simplu. E o revoltă? E un mesaj? Se învârte contemporaneitatea în jurul vulgarului? “Nu, eu doar observ”. E o cronică atunci? Nu îi place cuvântul. Lui

Andrei Tudoran nu îi plac cuvintele mari, pretențioase și care nu spun nimic, cum e “mesaj”, “carieră” sau “îndoctrinare” (utilizat de el în raport cu stilul de predare a unuia dintre numeroșii profesori pe care i-a avut la facultate). Le folosește, dar și le ia repede înapoi. E foarte conștient de propriile limite. Crede că azi artistul nu mai poate sta în turnul de fildeș și trebuie să se raporteze la ce se întâmplă în jur, dar el o face doar din perspectiva lui, pentru că nu poate vorbi din numele altcuiva, pentru că doar așa i se pare onest: să reflecte fragmente din lumea din jur cu detașare, cu ironie.

131

copilăria i s-a spus că ar fi unul), dar în tricoul naționalei de fotbal. Pentru că are “sentimente patriotice, dar nu în sensul patetic al cuvântului. În sensul susținerii naționalei de fotbal, pentru că până la urmă la asta se reduce patriotismul azi.” Tot la capitolul sport, modelele pe care le-a pictat el în clasici le-a găsit de pe propsport.ro, în josul paginii. Ironia și deschiderea față de tot ce e nou și tot ce e vechi e ceea ce îl definește pe Andrei. Lui îi place la fel de mult Caravaggio cum îi place Basquait (iar dintre compatrioți, Ghenea, marea vedetă a picturii românești). Tehnici vechi pentru mesaje noi? Pictura nu e depășită? Nu îi place cuvântul “vechi” în raport cu pictura, ar folosi cuvântul “tradiționalist” mai degrabă. După ce povestește reverențial despre cum a învățat el istoria artelor încă din liceul de Arte Plastice ”Nicolae Tonitza” (teribilismul e foarte departe de el), Andrei conchide sigur: “Pictura nu va muri niciodată. Sunt mulți artiști care nu au trecut prin școala asta, eu cred că lor le lipsește ceva. În momentul în care dai cu pumnul în masă, trebuie să pui ceva pe masă.”

Adio matematicii Ironia pare să fie motorul de lucru al lui Andrei și window(s)-ul prin care privește el azi-ul în mod conștient. Cel puțin așa sugerează repetiția cuvântului ironic de 17 ori în raport cu lucrările lui pe parcursul interviului de 45 de minute. Dar “mai importantă e autoironia”. Exemple în acest sens sunt autoportretul în care Andrei s-a auto-pictat cu mustăți de mușchetar șmecher, dar curajos, pe coperta revistei Mari Pictori; și autoportretul în care el apare cu o pălărie de chinez (pentru că toată

Andrei vine din Slatina, județul Olt, unde până în clasa a 8-a a fost olimpic la matematică. Prin clasa a 5-a profesoara de desen i-a chemat părinții la școală, care până în ultima clipă au crezut că Andrei a organizat iar vreo faptă măreață (“tâmpenie”), pentru a le spune că fiul lor trebuie să persevereze în pictură. Desenase un oraș în perspectivă. Au urmat cursuri de pictură și niciun fel de arhitectură, cum au sperat părinții și profesoarele de matematică. Dar părinții l-au susținut oricum.

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

132

Pu nkt atelier

 Nu e o k să n e luăm p rea î n se r i os sau cum Playboy-ul e plin d e g rații rafae lite

Ok, New York și Berlin. La Potsdam a învățat să pună ideea mult mai sus. A fost un moment de cotitură. Între timp a participat la o expoziție colectivă la București, Ochi Compus, cu tema Corp and Crop, a fost curatorul ediției a doua, cu tema Crize. Curator în sens ironic, zice el în mod previzibil. Masteratul l-a ajutat să se epureze și să se concentreze pe un singur concept. A lucrat ca asistent de profesor în acești doi ani, iar acum>> Acum e în dilemă. E la răscruce. Prea des se zice că profesorii ajung

Șahul, hrănirea vanității de pseudointelectual “Îmi place șahul, e foarte greu să pierd la șah, mai bine pierd la fotbal. E un fel de hrănire a vanității de pseudointelectual. E un lucru foarte tare când am în față un adversar cu care mă confrunt într-adevăr, și nu-i greu de găsit, pentru că nu sunt un foarte bun șahist.” În ciuda mitizării relației profesorelev în profesiile de artă, la facultate Andrei a schimbat mulți profesori (5). Nu, nu pentru că evolua sau cel puțin nu își permite să spună asta. “Pentru că avea alte zone de interes”, se exprimă el eufemistic. La licență a experimentat, a fost foarte eclectic, a mers cu o bursă Erasmus în Potsdam, în Polonia, unde spune Andrei că e un mediu artistic efervescent, dată fiind apropierea geografică de Berlin, locul unde se întâmplă totul în materie de artă.

artiștii nerealizați. Vrea să aplice la doctorat, dar a descoperit până la urmă că s-ar putea să nu se țină anul acesta, din cauza reformei în sistemul de învățământ superior din România. Acum ce ar vrea e să-și găsească un galerist care să îl reprezinte. Să se facă vizibil. Piața românească de artă abia a început să existe, apar galerii independente, deși azi “Putem trăi la Kokamâkăi.” (îmi asum spelling-ul improvizat, n.r.). Și expune la New York. ”Eu n-am făcut nimic deocamdată.” Dar va face multe. Urmăriți-i numele.

133

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

134

Pu nkt profi

ANSHULESIK, MĂRUL LUI ADAM și VIERMELE SUR r

T e x t d e d o r i n a a r se n e / F o t o d e i r i n a l es i k ș i a n d r e i ș u șva l i u c  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md

135

Niciodată nu ştii ce te aşteaptă

atunci când, în căutare disperată de „revelaţii”, scrii un cuvânt-cheie pe dragul de google... De obicei, miracolul e doar o iluzie multiplicată de miile de rezultate promiţătoare, care-ţi sunt raportate cu jertfire de sine de către motorul de căutare. Noi însă am avut o dimineaţă bună, căci i-am descoperit din întâmplare pe fotografii Anshu şi Lesik, pre numele lor laic Andrei Şuşvaliuc şi Irina Lesik. Doi fotografi care şochează şi fascinează, în egală măsură, printr-o realitate sur, în care rochiile modelelor se termină în cozi de sirenă, mâinile se transformă în aripi de pasăre sau în crengi de copac, iar pe dulapuri sunt aruncate într-o dezordine artistică membre umane, ochi de veghe şi guri de peşte. Andrei este fizician de formaţie, dar facultatea nu l-a convins de nimic, aşa că merge și în fotografie împotriva regulilor gravitaţiei universale. Irina este pictoriţă de vocaţie, dar se lasă atrasă și ea de centrul de greutate al unei lumi care se mişcă în paralel cu ceea ce vede şi adulmecă un muritor de rând. Prima lor întâlnire a fost tot una virtuală. După ce au făcut schimb de două-trei fraze despre o fotografie postată de Andrei pe un site de specialitate, a invitat-o la un ceai verde. Discuţia a durat mai mult de şase 6 ore, după care... îşi beau deja ceaiul în bucătăria lor comună. Chiar dacă, după ce le vezi creațiile, îți închipui că nu pot avea în casă decât un pat postat pe-o burtă de balenă sau scaune cu picioare de struț, casa lor e întruchiparea ascetismuluidar de un ascetism parfumat cu magchampa. Explicația e simplă: sunt ioghini, Andrei dintre cei convinși, e chiar antrenor de yoga, iar Irina e în devenire. Libertatea de creație este ceea ce umple casa lor, chiar dacă trebuie să respecte o regulă dură: atunci când unul dintre ei lucrează, celălalt trebuie să tacă chitic și să nu intervină cu păreri. E greu pentru amândoi, deoarece sunt vorbăreți din fire. După ce e gata lucrarea începe cea mai plăcută zăbavă, discutatul. Așa că se culcă cu dimineața în cap și se trezesc pe la amiază, atunci când apare între ei iarăși o ceașcă de ceai verde.

Deci, vorbim? ”Primele fotografii au fost experimente pe seama prietenilor mei, pe natură, pe anumite obiecte pe care le vedeam mai interesante, abstracte… ", spune Irina. A început să facă fotografie cu un aparat simplu, apoi semi-profesionist. Aşa a adunat 25 de lucrări pasibile de o expoziţie, pe care a și realizat-o, împreună cu o prietenă, în anul 2007. Cu trei ani mai târziu, Irina s-a aventurat într-o expoziţie personală cu 45 de lucrări profesionale, care a avut un succes răsunător. Deci, se poate! - și-a zis și acum nu ar putea s-o convingă nimeni să renunțe la fotografie. Ca și toată breasla, și Irina, şi Andrei mănâncă o pâine de la nunți. "Nu oblig oamenii să stea într-o anumită ordine sau poziție, dar fotografiez emoţiile, surprind momentele interesante", spune Irina. "Ceea ce ne dorim noi este să sugerăm, să începem un gând, o discuție, dar să nu punem, cu rigiditate și aplomb, punctele pe ”i”. Omul are dreptul la propriile concluzii", sare în ajutor Andrei. De fapt, fețele și obiectele de pe fotografiile Irinei migrează, poetizându-se inevitabil, în pictură, și invers, elementele picturale se strecoară subtil în fiecare fotografie. A prins, cu antena ei sensibilă, nevoia de poveste într-o lume obosită de calcule și iată că vibrația i se întoarce – tocmai a încheiat cu mare succes o expoziție în Germania (unde a vândut mai mult de jumătate din lucrări și s-a declarat, cu semi-bucuriesemi-tristețe din nou "un artist fără operă") și, dacă a reușit să sensibilizeze inimile lipsite de colesterol ale nemților, ce ne mai rămâne nouă, celor care la un colț de masă plângem și la celălalt, ajișderea... Așa cum mai toate lucrurile le realizează în doi, au și un vis în comun. Pentru unii o fi fiind copiii, copacii şi fântânile, dar pentru Anshulesik nu poate fi atât de simplu și ordinar: ei se gândesc la o expoziţie de fotografii, pe care ar realiza-o și ar arăta-o lumii împreună. nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

Pu nkt profi

ANSH UL E SI K, MĂRUL LUI ADAM și V IERMELE S URr

Pu nkt profi

ANSH UL E SI K, MĂRUL LUI ADAM și V IERMELE S URr

142

Pu nkt profi

Lucas Dvorak ”Când mi-e dor de munte, dezbrac fetele”

Fotograful de modă Lucas Dvorak este aproape nebun după…haine. Ştie să explice pe degete şi în cuvinte cum “curge” satinul şi de ce mătasea este “aer”, iar pielea - “pământ”. Ierarhia sa presupune întâi şi-ntâi înaltpreasfinţitele texturi şi culori şi doar apoi, cu rang de slujnici simpli ai altarului, urmează modelele, coafura sau machiajul. Pentru că este născut la poalele munţilor, spune că uneori marile metropole şi studiouri îi provoacă accese de “apnee” profesională. Atunci, schimbă aerul…Dezbracă modelele de haine şi le fotografiază în ce le-a dat Dumnezeu. Între aceste exerciţii de respiro, lucrează pentru reviste faimoase şi agenţii, care au promovat de-a lungul vremii cele mai în vogă modele. Mai nou, datorită unei colaborări cu Mandarina Models, Lucas a ajuns în Moldova. Și redacția Punkt s-a transformat iarăși în ceva care e o combinație frumoasă între un ștab militar, un salon de frumusețe și o casă de nebuni. p.s. cele cinci grații, pe care le-am înghesuit între paginile despre dvorak, sunt doar câteva dintre moldovencele pe care Mandarina le-a lansat pe scena internațională. sunt bune, sunt multe și ne mândrim cu ele. vom reveni. T e x t d e c o r i n a ma n o l e / F o t o d e l u cas d v o r ak  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md

143

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

144

Pu nkt profi

Lucas Dvor ak ”Când mi- e dor d e m un te , dezb rac fete l e”

Mica experienţă on line, venită pe nepusă în masă, mi-a arătat direcţia în care trebuie s-o apuc. Ce te provoacă mai tare în prezentările de modă la care eşti invitat: ceea ce se întâmplă după culise sau spectacolul de pe podium? Îmi plac… rochiile, hainele, în general. În lumea modei este deja un fapt cunoscut. Lumea se şuşoteşte: “Iată, s-a încheiat prezentarea, scumpi designeri, aşteptaţi-l pe Lucas”. Eu nu mă dezmint şi după fiecare prezentare merg direct la designerul de modă şi-i propun să colaborăm. Uneori se întâmplă să fie chiar ei în căutarea unui fotograf bun, altă dată am eu nevoie de o rochie frumoasă pentru fotografiile mele.

Alexandrina, 18 ani. Cu 2 ani în urmă, atunci când revista noastră realiza primul pictorial al Alexandrinei în Moldova, am presupus că o aşteaptă înainte o carieră fulminantă pe podiumurile lumii. Umila noastră părere s-a dovedit a fi una vizionară, acum Alexandrina are agenţiile de modă “la picioarele”-i lungi. Pe lista cuceririlor ei profesionale pot fi regăsiţi cei mai importanți actori de pe piaţa de modelling din lume, iar viaţa ei se împarte între Paris şi New-York, Canada şi Germania. Alexandrina are o energie debordantă: zboară la Paris, defilează pentru compania Comme des Garcons (considerat vârful show-urilor anvangardiste din Orașul Luminilor) sau Hermes, după care, cu aceeaşi dezinvoltură de înger blond, prezintă cele mai cunoscute branduri franceze la Săptamâna Modei. Între toate aceste isprăvi, Alexandrina continuă ședințele foto lunare pentru revista Elle (Canada, Mexica, Germania, România), Harper's Bazaar sau Madame.

Fotografia este o muncă “de gaşcă”… Lucas, unii fotografi au recunoscuto: ce muncă mai plăcută poți avea decât să fii înconjurat de femei frumoase, care te tratează ca pe un guru? Tu eşti gata să-ţi asumi acest interes gender în alegerea profesiei? Pentru mine, sincer, a fost o întâmplare. Nici n-aş îndrăzni s-o încadrez

în rândul evenimentelor la care a trudit mâna destinului, da nici nu pot să o banalizez în halul acesta. Într-o zi (bună, până la urmă) am văzut un atelier de fotografie de modă live pe internet. M-am gândit că ar fi interesant să încerc. M-am înregistrat şi am fost absolut fascinat atunci când un model adevărat a apărut în faţa mea şi a început să pozeze. A fost greu să-mi stăpânesc emoţiile, dar “şocul artistic” pe care l-am resimţit a schimbat ceva în mine. Ireversibil.

Ai pretenţii față de oamenii cu care lucrezi? Îmi plac oamenii creativi şi neordinari. În modă trebuie să fii un pic nebun dacă vrei să creezi ceva interesant şi ieşit din tipare. De aceea, pentru a face modă “la modă” trebuie să ai în spate o echipă bună care poate genera viziuni proprii, dar şi poate vibra pe aceeaşi undă cu tine. Fotografia este o muncă “de gaşcă”, pentru că presupune şi un machiaj, şi un stil, şi un model, şi un cadru adecvat. Tu eşti cel care vine cu ideea şi realizarea ei sau acest rol îi revine stilistului de la revistă? În mare parte, eu prezint clienţilor ideile de proiecte. Destul de des se întâmplă să fac şedinţa după pofta şi placul clientului. Dar fiecare şedinţă foto e total diferită şi nu există reguli în munca mea. În general, pornesc de la o idee de bază, pe care o adaptez. Ai un model preferat căruia să-i poţi împărtăşi cele mai ciudate sau nebunatice idei?

145

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

146

Pu nkt profi

Lucas Dvor ak ”Când mi- e dor d e m un te , dezb rac fete l e”

Da, este prietena mea. Ea apare în majoritatea fotografiilor mele. Să ştii că, în afară de măsura de aur 9060-90, un model trebuie să ştie să transmită emoţii. Există atâtea graţii şi frumuseţi care şi-au ratat însă cariera, pentru că în afară de frumuseţea fizică (care nu e meritul lor) nu au ce oferi. Un model trebuie să vorbească din fotografie, să transmită mesaje, să poată juca în povestea pe care o ţese fotograful. Altfel, nu iese nimic.

Xenia, 18 ani.

S-a întâmplat să “dai papucii” vreunui model? Adică să o trimit acasă de la şedinţa foto? Am făcut-o o singură dată, pentru că agenţia mă minţise în le-

gătură cu mărimile ei. Era prea mare pentru rochie. Dar am renunţat de multe alte ori la modele, din simplul motiv că în portofoliul lor aveau fotografii foarte bune, dar acest lucru se datora retuşurilor. Realitatea era cu totul alta.

Majoritatea modelelor dispar după doi ani… Cum a început colaborarea cu Mandarina Models? Locuiam în Milano şi fotografiam pentru mai multe agenţii de acolo. Unul din modelele de la Mandarina Models – Alexandrina, era în Milano. Am făcut cu ea o şedinţă foto-test. Peste câteva zile, m-a sunat Bogdan, directorul, şi m-a întrebat dacă vreau să vin în România pentru o colaborare. Am fost de acord şi aşa a început colaborarea noastră. O personalitate sclipitoare și ochi pe care nu-i poți uita cu una-cu două. Xenia este un model foarte tânăr, dar deja experimentat. A apărut în reviste ca Harper's Bazaar, Marie-Claire, All Magazine şi TELVA. A defilat pe podiumurile din Paris, Milano, Tokyo sau Berlin. A lucrat cu doi dintre cei mai promiţători fotografi din noua generaţie, Andoni şi Arantxa.

Ce fete din Moldova ţi s-au întipărit în memorie? Care dintre ele crezi că are şanse pentru o carieră internaţională? Cred că cel mai repede îmi vin în minte Raisa Anane şi Olga Savina. Fetele sunt minunate. Raisa este atât de frumoasă că-ţi fură ochii! Olga poate arăta diferit, dar în faţa aparatului de fotografiat e incredibil de bună. A fost extraordinar de uşor să lucrez cu ele. Sunt nu numai prezenţe sclipitoare, dar simt în ele dorinţa de a face modelling şi de a trăi cu asta. Din acest motiv ambele se străduie, lucrează asupra lor, chiar dacă sunt conştiente de potenţialul pe care îl au. Cât de important este pentru un model să fie fotografiat de un fotograf celebru? Poate acest lucru să-i mărească cotaţia? Primul fotograf trebuie să fie foarte bun. Atât de bun, încât alţi fotografi, atunci când se uită peste portofoliu, să o vrea în calitate de model. Doar aşa o fată poate deveni faimoasă. Ce trebuie să aibă sau să nu aibă un model ca să devină un brand? Mai întâi, trebuie să fie aleasă de un fotograf notoriu pentru o revistă importantă. Dacă ai obţinut trei coperți în ediţia italiană a revistei Vogue, te vor dori toţi. Apoi, dacă un model este ales pentru campanii publicitare mari, poate spune că e pe calea cea bună şi poate deveni un brand. Dar majoritatea modelelor dispar după doi ani, pentru că lucrul cel mai important în această industrie este felul în care te comporţi. Trebuie să fii bună din toate punctele de vedere pentru că asta îi face pe oameni să te sune din nou şi din nou. Dacă nu, te vei dispersa pur şi simplu.

147

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

148

Pu nkt profi

Lucas Dvor ak ”Când mi- e dor d e m un te , dezb rac fete l e”

Ana, 20 ani. Numele său nu provoacă atâta agitaţie ca şi în cazul Alexandrinei, dar cariera ei, poate un pic mai silenţioasă, este într-o ascensiune permanentă. Pe orice podium ar calca, îl domină, iar agenţiile o caută anume pentru această siguranţă şi magnetism, pe care le emană din fiecare por al celor 177 de centimetri. Ultima sa apariţie a fost în cadrul show-urilor din Londra din acest sezon, unde a prezentat colecţia Take Jaeger, un brand britanic pentru care modelele se “omoară”. Asta, deoarece castingul este făcut de nimeni altcineva decât celebrul Russell Marsh, dumnezeul defilărilor şi directorul de casting la Prada. O altă cucerire - Aquascutum, un show care e așteptat în capitala britanică și la care, normal, nu e acceptată orice fată. Adăugaţi Jean-Pierre Braganza, Amanda Wakeley, Loewe, Chanel, Gucci, Blumarine, Kenzo, AF Vandevorst, Jean-Charles de Castelbajac, Issey Miyake. Şi încă o duzină de reviste, în care a apărut: Marie-Claire, Elle UK, Vogue UK, Harper's Bazaar, All Magazine și Madame Figaro din Japonia.

În Cehia de astăzi, bărbatul este lider doar în bucătărie… Eşti prima oară în Moldova… Ai trăit vreun şoc, cultural de exemplu? A fost o experienţă mai mult decât interesantă, pentru că este cea mai îndepărtată ţară din est de Cehia mea natală. În rest, deja toate locurile pe pământ au început să semene între ele, diferenţele dispar. Mi-a plăcut Chişinăul vechi, dar nu am fost şocat. Unele locuri îmi aminteau de filmele cehe, de pe vremea copilăriei mele. Mi-a plăcut ideea îngheţatei în pungi de plastic, la kilogram. Cred că există şi o diferenţă de cultură, distinctă în statele mai puţin dezvoltate. Dar e una de bine. Aici oamenii mi-au părut mai buni. Am observat o diferenţă de cultură şi în unele familii, unde bărbatul e încă lider şi poate da ordine femeii. În Cehia de astăzi, bărbatul este lider doar în bucătărie. În ceea ce ţine de carieră, sunt pe picior de egalitate.

Ce părere ai despre moldovence, despre modele şi potenţialul lor internaţional? Fetele din Moldova sunt unice şi foarte frumoase. Acum vorbesc serios. Orice bărbat s-ar îndrăgosti de ele. Sunt ca din poveşti. Pe lângă frumuseţe, mai au un nu ştiu ce care te atrage. Poate seriozitatea şi modestia. Am văzut o fată deosibit de frumoasă, care lucra în McDonalds. Era minunată. I-am spus că aş vrea să o fotografiez. În vizita a doua? Poate. Dar după ce aş călători măcar câteva zile prin cetăţi vechi şi locuri pitoreşti, cu poveşti despre care miau umplut capul prietenii mei.

Trebuie să fii drăguţ cu toată lumea… Ce trebuie să aibă un fotograf ca să devină un brand? Cum s-a întâmplat în cazul tău? Cel mai important pentru un fotograf este să aibă un stil personal. Să se diferenţieze vizibil de alţi fotografi. Dacă încerci să imiţi, vor observa toţi. Astfel, consolidarea

propriului stil e principala sarcină. După asta trebuie să te faci cunoscut prin intermediul revistelor, campaniilor publicitare, emisiunilor TV. Şi să fii unul dintre cei mai buni în ceea ce faci. Desigur, trebuie să mai fii şi drăguţ cu toată lumea. Prelucrarea fotografiei face parte din munca de rutină a unui fotograf. Cât de des apelezi la photoshop şi cu ce doză de plăcere? Photoshop-ul îmi consumă timpul şi nu-mi place. Aş vrea să nu fiu nevoit să am de-a face cu el şi să-l folosesc doar pentru mici retuşuri. Aşa şi se întâmplă de obicei, pentru că eu aleg cu mare grijă şi modelul, şi locaţia, şi machiajul pe care-l vreau. Pe de altă parte, oamenii fac abuz de photoshop şi nu e bine. Eu continui să-l tratez ca pe un rău necesar. Ce preferi: să mergi la prezentările de modă sau să organizezi şedinţele foto într-un studio? Când am timp liber, încerc să fac ceva cu totul diferit. Lumea modei poate fi foarte stresantă uneori. Dar eu m-am născut într-o zonă cu munţi înalţi, cu aer proaspăt… Aşa că am nevoie uneori să schimb atmosfera, să simplific recuzita. De obicei, fotografiez nuduri.

149

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

150

Pu nkt profi

Lucas Dvor ak ”Când mi- e dor d e m un te , dezb rac fete l e”

Valeria, 22 ani.

Cu atâtea graţii şi tentaţii în jurul tău, nu ţi s-a întâmplat să-ţi cadă cu tronc vreun model? Fotografia de modă înseamnă a te îndrăgosti în fiecare clipă. Dar este dragostea mică, de fiecare zi, absolut necesară pentru creaţie şi inspiraţie. Încerc să nu depăşesc doza. Chiar nu mă tentează, căci atunci când această îndrăgostire devine o realitate, poţi pierde esenţialul: creaţia. Dar trebuie să recunosc, atunci când intru în scenă şi încep să lucrez, există mereu ceva deosebit între mine şi model. Această legătură se termină însă în momentul în care părăsesc scena. A doua zi, normal, se repetă totul de la început. Lucrezi vreodată gratis, aşa, doar de dragul artei? Nu mai lucrez gratis de mult timp încoace. Oamenii îmi cer uneori să le fac o favoare. Le zic: “Îmi pare rău, e munca mea. Ce i-ai răspunde şefului dacă ţi-ar cere într-o zi să lucrezi gratis în companie? ”

Ar putea fi consderată drept fata cu cea mai atipică și neconvențională alură, adusă vreodată pe lume de către Republica Moldova. Şi nu ar fi greşit să o numim adorata Londrei, deoarece capitala britanică o iubește de când a apărut în oraș pentru prima data. Și-a făcut apariția în publicații ca Dazed & Confused şi i-D, două dintre cele mai faimoase reviste britanice. A lucrat în campanii de publicitate pentru Vodafone și a mers mai departe(și mai sus), atingând frișca de pe tortul pe care-l vrea orice model - un pumn de pagini în Vogue-ul britanic, biblia modei.

Într-o lume unde există o suprasaturaţie de fotografi şi de modele, cum poţi atinge faima? Vremurile noastre sunt dificile din acest punct de vedere. Pentru ca să devii vestit trebuie să treacă 20-30 de ani. Trebuie să cunoşti cât mai multă lume. Trebuie să propui un stil nou. La urma urmei, trebuie să fii în locul potrivit, la momentul potrivit. Există o mie de trebuie. Aşa că mai presupun că trebuie să locuieşti în New York. Dar depinde de ceea ce-ţi doreşti - să fii un fotograf pentru o comunitate mică sau să devii unul cunoscut şi căutat în diverse părţi

Marina, 18 ani. Cu o talie de viespe şi o privire inocentă, Marina are în faţă o carieră promiţătoare. Agenţii deja se “bat” pentru ea şi o consideră un model cu personalitate. Este “copilul” Mandarina Models, permanent zâmbitoare şi plină de idei. O aşteaptă un an important, în care urmează să păşească pe cele mai prestigioase podiumuri din lume. Recent, a făcut un editorial pentru Elle (România), după care a apărut în Harper's Bazaar, ediția britanică, unde performanțele în modelling îi garantează un viitor luminos în lumea modei.

ale lumii. Adevărul este că faima nu o câştigi tu, ea vine ca o recompensă pentru efortul pe care-l faci zi de zi. Ce faci din plăcere, în afară de fotografie? Joc fotbal şi floorball 4 ore pe săptămână, ador peştele cu legume şi rezist cu greu tentaţiei de a gusta (şi chiar mânca pe săturate) dulciuri. Încep fiecare dimineață cu un capuccino, pregătit în condiții casnice. Apoi urmează doza zilnică de cafea. După care am nevoie de muzică. Nu pot fotografia în linişte. Poate de aceea, orice şedinţă foto se termină gălăgios, cu aplauze. E un fel de a ne spune “mulţumesc” unii altora şi o ocazie de a ne aminti că fiecare dintre noi a fost parte a unui întreg. Ai un motto, în jurul căruia gravitează viaţa ta? Chiar dacă ştiu că fără o echipă bună nu poţi face o fotografie despre care lumea ar avea ce vorbi, o să dau dreptate celui care a spus, chiar dacă îmi scapă numele: “Nu poţi avea încredere decât într-o singură persoană, în tine însuţi”.

151

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

152

153

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

154

la sfârșitul lui octombrie, toată capitala s-a aflat în pelerinaj la Hâncești, unde a avut loc BEMOL MOTOCROSS CUP. Dealurile au fost inundate de mii de oameni cu adrenalina pulsând viforos în vine, așteptând să vadă cine dintre cei 71 de participanți din Germania, Italia, Olanda, Letonia, Ungaria, Belarusi, Rusia, Ukraina, România sau Moldova va oferi cel mai frumos spectacol al cursei. Coperta noastră din numărul trecut, Mihai Cociu, din păcate n-a putut să participe la competiție, din cauza unei comoții pe care o câștigase cu două săptămâni înainte, dar a promis solemn că anul viitor nu va mai participa la nicio competiție înainte de următoarea ediție a Cupei Bemol. să-l credem pe cuvânt, că e băiat bun...

155

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

Mihai Fusu în RASSM

Andreea Dumitru, Boris Cremene co-organizator al festivalului

Poduri de teatru După o pauză care părea definitivă, ONE MAN SHOW a reînviat, s-a extins și s-a rebotezat. A devenit Poduri de Teatru. De data aceasta de la celălalt capăt al Podului s-a pornit Teatrul ACT, cu Marcel Iureș flagman, suflet și cap de afiș, în capătul acesta î-au întâmpinat Mihai Fusu și Boris Cremene, flancați de ceilalți participanți la Mica Unire Teatrală. A fost frumos. A fost foarte frumos. Și așteptăm promisa (de către regizorul Alexandru Dabija) Mare Unire. Teatrală.

Doru Mareș, critic de teatru și Nicolae Negru, jurnalist și dramaturg

Alexandru Dabija, regizor, Marcel Iureș, actor și Vinurile teatrale Ina Surdu, actriță și Silvia Mîrzenco, regizor pub Veaceslav Sambriș și Doriana Talmazan, actori

Angelaina Roșca, critic de teatru și Dina Ghimpu, MC

Marcel Iureș în Absolut! Luminița Tâcu, regizoare

Georgiana Elena Popan în Eficiență Sașa Pleșca în Necrotitanium

Cristina Casian în Amalia respiră adânc

Doriana Talmazan în Mame fără p..dă

Andrei Sochircă în Dați totul la o parte ca să văd Iurii Andriușcenco în spectacolul Alexandr Vertinski

Alina Berzunțeanu în 9 grade la Paris

Alina Stoianov, prezentatoarea festivalului

Alina Berzunțeanu, actriță și Ecaterina Dimancea ICR

Dina Ghimpu, Ministerul Culturii și Petre Guran, ICR Chișinău

Irina Vacarciuc, actriță și Nicoleta Esinencu, dramaturg Marcel Iureș, actor și Angela Stafii, filosof

158

Pu nkt interior

159

Valdirose

Valea Rozelor A copilărit în această casă. A râs, a visat, a coborât în trombă pe balustradă, s-a jucat cu mulțimea de verișori, s-a încâlcit printre nenumăratele fuste ale mătușilor. A crescut. A plecat. Apoi casa a devenit mult prea largă pentru părinții ei, care rămăseseră singuri. Ea între timp avea un salon de decoruri provensale la Florența. O zonă a Franței pe care o adoră și pe care o știe de-a lungul și de-a latul... Participa la saloanele de la Paris și de la Milano. Apoi a venit pe lume mica sa minune și Irene a hotărât că nu poate să facă bine două lucruri odată și a închis salonul. În schimb s-a apucat de transformarea casei părintești într-o mică pensiune. A gândit până în detaliu fiecare cameră (toate au nume, toate au suflet), a cercetat magazinele de antichități sau piețele de vechituri, a reparat, a vopsit, a transformat, până Valdirose a devenit ceea ce a devenit – un loc de vis unde se îndreaptă ființe romantice din întreaga lume. „Am vrut ca fiecare om care ne trece pragul să plece cu o amintire frumoasă și cu mai multă dragoste în inimă”. Zis și făcut. Vedeți rezultatele.

T e x t d e a n ge l a b r aș o vea n u /  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

160

Pu nkt interior

Valea Rozelor

Valdirose

Fiecare cameră la Valdirose are nume, fiecare detaliu - istorie. Irene știe să facă obiect de artă din orice - de exemplu camera noastră, Reve, a fost decorată cu vechi cărți poștale trimise de părinți sau rude din locurile unde au călătorit (vezi imaginea de alături), iar pe ușă erau atârnate, ca niște mărțișoare, calapoade de lemn care se foloseau în trecut la fabricarea pantofilor...

161

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

162

Pu nkt interior

Valea Rozelor

Valdirose

La terasa de sus e o plăcere să stai la un ceai sau să citești o carte, din când în când ridicându-ți privirea spre frumoasa priveliște asupra Florenței, care se deschide în vale.

163

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

164

Pu nkt interior

Valea Rozelor

Valdirose

Micul dejun, așa cum arată și așa cum e la gust, îți face ziua perfectă de dimineață. Fiindcă vila nu are restaurantul ei, seara sau la amiază Giovanni (tatăl lui Irene) vă poate duce cu mașina (nu riscați să vă porniți singuri pe ulicioarele de un metru lățime (cu dublu sens, fiți atenți), întortocheate și cu niște unghiuri de înclinare de-ți taie răsuflarea), la restaurantele din apropiere. Foarte bune, de altfel - cu funghi porcini, iepure și degustări de grappa, bineînțeles. Iar la întoarcere vă sfătuiesc să nu neglijați un păhăruț limoncello propus din partea casei.

165

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

166

Pu nkt eve nime nt

e c i f o s o l i F e l i r u n Vi

DETAȘARE, JOC, NOROC

sau cum să culegem fericirile de sub garduri Pe oameni îi tulbură nu lucrurile, ci părerile despre lucruri. Fericirea ta este darul voinţei tale, spunea Epictet. La un vin Fabula, a depănat istoria detașării, ne-am întrebat cum poți să ajungi să nu te atingă durerea trădării, a neînțelegerii de sine sau de comportamentele celorlalți. Am încercat să ne jucăm – detașăm – gândim pe noi înșine și pe ceilalți.

De data asta, co-prezentatorul Arcadie Cotruță a venit cu un text din Stănescu. Detașarea poate fi de ceilalți sau de tine? Sau de situație? Astea au fost întrebările pe care s-a axat discuția filosofilor Punkt. Ca de obicei, am ajuns la concluzia că nu există rețete general valabile. Doar că unul dintre impedimentele majore în calea fericirii ești tu, cu toată ființa ta. Că luatul în serios este bun atâta timp, cât nu pune stăpânire pe tine și te transform într-un Narcis/ă plin/ă de sine. Alex Cosmescu: să vedem ce este detașarea în raport cu experiențele vieții, pentru ca să putem construi o definiție a conceptului Anastasia Primov: ține oare detașarea și capacitatea de a fi fericit de anumite stategii, pe care le putem aplica? Nemo Nihil: cum se poate detașa, care sunt mecanismele? și aici Cineva a intervenit cu două exerciții de detașare. Cumva în afara contextului Vinurilor filosofice, s-a ajuns la aplicarea detașării. Expriment care nu a fost neapărat cel mai reușit.

Poate din cauza Fabulizării excesive, poate din cauza că oamenii sunt mai dispuși să vorbească decât să facă. Victorioso Chirica a oferit sinteza serii: detașarea ține mai degrabă de autocunoaștere. Dacă îți cunoști limitele, știi ce vrei și până unde poți merge. Cert este că jocul de sine aduce capacitatea de a fi în echilibru cu tine însuți, deci cu lumea. și că pentru a fi fericit, norocul nu este obigatoriu.

167

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

168

Pu nkt reco mandă

de E len a n egu r ă

2011

atematica se crede infailibilă în multe calcule complicate, dar mite într-o simplă operaţie de adunare. Infailibilitatea ei însă, de multe ori începe şi se termină pe hârtie, căci viaţa în afara foii zăbrelite nu are logică matematică. Şi tocmai din această cauză 1+1, după calculele ei, foarte des, nu fac 2, ci fac noi şi mereu aceiaşi Oedipi. Filmul “Incendies” este povestea unui trecut incestuos cu consecinţe natale, două consecinţe gemene, Jeanne şi Simon. Fără a bănui ceva de-a dreptul îngrozitor, aceştia doi pornesc într-un pelerinaj în trecutul zbuciumat al mamei lor, (conform dorinţei ei testamentare) pentru a-şi găsi tatăl şi fratele, dar în final dau de Oedip, de Oedip-ul lor. O dată la nu ştiu câţi ani, luni sau zile, viaţa reactualizează tragedia sofocliană, schimbând doar datele problemei (nume, vârstă, naţionalitate), mai puţin raporturile bolnăvicioase dintre acestea.

ncâlcite sunt căile dragostei. Robbie (13 ani) o iubeşte pe Jessica (17 ani), Jessica îl iubeşte pe Cal (40 şi familie cu 3 copii), Cal e căsătorit şi chiar o iubeşte pe Emily, iar Emily (aflată la vârsta infidelităţii) îl înşeală cu David, pe care chiar nu-l iubeşte. Jacob, cuceritor calificat, e îndrăgostit lulea de Hannah, care aşteaptă disperată cererea în căsătorie de la Richard. Dar cum dragostea-i oarbă şi nu are nici vârstă şi nici statut, ea-i păleşte pe toţi cei care îi deschid sufletul, drept în moalele pieptului. Şi tot ea, stupidă şi nebună, flirtează, din când în când, cu infidelitatea, ca până la urmă să prindă cu multe regrete ceea ce a desprins aceasta. Deznodământul încurcatelor iţe ale acestui război sentimental, în care fiecare luptă, mai mult sau mai puţin înarmat cu speranţă, readuce linişte şi armonie spre final, stabilind şi restabilind relaţiile dintre eroi.

2009 Teenage

dirtbag

2011

Melancholia

d r a m ă

eenage dirtbag” este o poveste scrisă pe bucăţi de amintiri. Amintiri care cândva au reprezentat un întreg interval din viaţa unor liceeni dintr-un orăşel provincial american. E o peliculă mai mult de interior. Camera de luat vederi funcţionează ca un ultrasunet, proiectând pe marele ecran viaţa lăuntrică a doi adolescenţi, ce-și trăiesc violenta şi, respectiv, ignorata singurătate alături de familiile lor. Această vicisitudine dă naştere unei relaţii puţin vorbită, ci mai degrabă privită, gesticulată, simţită. Acţiunea filmului e un slab contur care doar determină cursul emoţiilor de la inima lui spre inima ei, fără vreun sens invers. Ochiul de sticlă al operatorului cadrează doar atât cât ţin dimensiunile acestei obsesii a lui Thair Mangeras pentru Ember Ling, focusându-se pe distanţe insuportabile pentru el şi apropieri tensionate pentru ea. Regina Crosby, regizoarea peliculei, a fost egoistă. Şi-a făcut un film pentru ea însăşi, oferind astfel o plăcere enormă tuturor amatorilor de filme adevărate.

F a n t a s t ic

Regizor: Regina Crosby Actori: Scott Michael Foster, Noa Hegesh, Regina Crosby

„T

Regizor: Glenn Ficarra, John Requa Actori: Steve Carell, Ryan Gosling, Julianne Moore, Emma Stone, Marisa Tome, Kevin Bacon

D r a m a

c o me d ie

Incendies

Regizor: Denis Villeneuve Actori: Lubna Azabal Mélissa Désormeaux-Poulin Maxim Gaudette Rémy Girard Allen Altman

De t ec t i v

2010

Crazy, stupid love

Regizor: Lars von Trier Actori: Kirsten Dunst, Charlotte Gainsbourg, Kiefer Sutherland

otal dezamăgit de imoralitatea omului de azi, Trier îşi îndreaptă Melancholia către Terra spre a o nimici definitiv. Acest atot-distrugător fenomen sideral se produce mai întâi în mintea regizorului, aflat într-o acută depresie. Revelaţiile lui apocaliptice devin apoi trăirile personajelor sale. Trei din ele, Justine (Kirsten Dunst), Claire (Charlotte Gainsbourg) şi copilul lui Claire ajung să-şi vadă moartea cu ochii – o planetă gigantică ce se îndreaptă fatal spre Pământ. Uluitoarea scenă din finalul filmului în care cei 3 se ţin strâns de mâini, impresionează, tulbură prin paroxismul emoţiei finale a omului care-şi conştientizează iminentul sfârşit. Femeia, în persoana lui Justine, e cea care observă inevitabila Melancholie, o acceptă şi chiar o aşteaptă, întâmpinând-o cu o demnitate calmă şi lucidă. Pelicula se sfârşeşte abrupt... cu sfârşitul. Cu nimic, în fond. Căci după, e nimic. Hm, probabil.

169

nr. 38-39/octombrie - noiembrie 2011

170

Pu nkt-e pe Decembrie 

Numărul următor:

După un număr ECO, facem un TUR de orizont asupra anului care este la ASFINŢIT… În AFARĂ de rubricile cu care v-aţi înfrăţit, Punkt icon, Sfatul ţării, Punkt interior, Punkt relaţii, Bursucul gastric şi alte vietăţi, VĂ POFTIM să gustaţi...

Meritul cinic. Marea GALĂ naţională. Cine a băgat STRÂMBA anului va fi RECOMPENSAT după merit-ul cinic. Una putem să vă spunem. VOR fi cinci...octombrei voinici.

EROII vremurilor noastre. 5 fapte mari ale anului, care au ne-au dus VESTEA în lume de POPOR cu SCAUN la cap.

WHO IS moş CRĂCIUN? Cine sunt, aşadar, moş gerilii Moldovei, pe la ce case MARI au urat şi cum au fost OMENIŢI de mai puternicii ţării.

Calendar PUNKT Vă asigurăm o iarnă mai FIERBINTE decât toamna POLITICĂ. Vedete – cu căruţa, idei – cu nemiluita. Unii îl vor primi CADOU. Aflați cine.

...ne place