raluca sturzu / peisaje intermediare by raluca sturzu

Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”

PEISAJE INTERMEDIARE PRIVIRE ASUPRA UNOR TERITORII DE INTERFERENŢĂ

Disertaţie

Autor: Raluca-Maria STURZU Coordonator: lect. dr. arh. Radu-Tudor PONTA Bucureşti, 2013

Gerhard Richter, Grau

„Gri. Nu indică ceva anume, nu evocă sentimente, nici asocieri: nu este nici pe deplin vizibil, dar nici invizibil. Absenţa reprezentării îi dă capacitatea de a media, de a potenţa vizibilul. (...) Griul reuşeşte ceea ce nicio altă culoare nu poate: să facă nimicul vizibil.” 1

Gerhard Richter, scrisoare către Edy de Wilde, 23 februarie 1975, în Gerhard Richter: Text, Writings, Interviews and Letters 1961-2007, Thames & Hudson, Londra, 2009, p. 92

Cuprins Argument

Introducere /

Context

Definiţii

Metodologie

Analiza critică a bibliografiei

Partea 1. Intermedieri generale: de la oraşul compact la oraşul teritorial /

Peisajul de la centru la periferie: oraşul tradiţional

Vidul structurant: oraş-arhipelag, oraş difuz,

hyperville şi Zwischenstadt

Oraşul ca suprapunere de sisteme

Partea a 2-a. Intermezzo: arhitectura ca structură teritorială /

Ambiţia teritoriului: un metabolism spaţial

Arhitecturi exilate: marea cutie periferică

Partea a 3-a. Intermedieri bucureştene: teritoriul ca incertitudine /

Bucureşti, un mod de creştere insular

Momente ale periferiei: mahala şi cartier

Militari, un caz exemplar

Peisajele intermediare ca bogăţie urbană

Concluzii

Bibliografie

Sursa ilustraţiilor

30 1

Argument Lucrarea îşi propune să cerceteze teritoriile aflate în zona de suprapunere a unor sisteme, periferice unor sisteme sau aflate în spaţiul vag dintre ele. Acestea constau din zone pe care încetarea activităţii industriale le-a condamnat la faliment, zone-tampon între o structură urbană difuză şi terenurile agricole sau o serie de suprafeţe neconstruite şi nedeterminate care se regăsesc între teritorii aparţinând unor faze diferite de creştere a oraşului. Considerate lipsite de valoare sau locuri ale eşecului urban, prin întinderea şi indeterminarea lor aceste teritorii par să promită modalităţi de intervenţie deloc banale. Înaintea oricărei strategii de intervenţie privitoare la aceste teritorii dificile ale oraşului contemporan, este necesară măcar o privire care să le releve particularităţile şi care, astfel, să le restaureze în geografia unei hărţi urbane care altfel nu le poate carta decât absenţa. Obiectivul prezentului studiu este, aşadar, punerea în lumină a acestor spaţii ale libertăţii urbane, care îmbogăţesc oraşul cu un nou tip de peisaj şi denunţă drept obsoletă considerarea lor ca teritorii de irecuperabilă fractură urbană. Astfel, negativitatea a ceea ce poate fi perceput ca non-loc 2 ar fi depăşită printr-o irigare cu potenţial a acestei rezerve funciare de o considerabilă amploare şi importanţă, mai ales în cazul unui ţesut relativ lax precum cel al Bucureştiului.

nu în sensul lui Marc Augé, ci non-loc ca teritoriu al indiferenţei, căruia nu i se asociază în mod uzual un potenţial de dezvoltare, care este lăsat în afara preocupărilor urbane

Introducere Context Originea lucrării se găseşte într-o constatare elementară: părăsind centrul oraşului şi avansând către periferie, peisajul urban se schimbă radical şi, astfel, caracterul străzilor, tipologia, scara şi starea clădirilor, activităţile şi mai ales prezenţa spaţiului neconstruit, dilatat până la a deveni fond, construiesc un alt tip de peisaj, aparent lipsit de calităţi, din care oameni şi activităţi par să se sustragă. Periferic înseamnă marginal, iar marginalitatea este ceea ce se află în afara limitelor centrului urban, centru care reprezintă prima şi adesea unica asociere cu ideea de urbanitate: „Când gândim «oraş», gândim centru al oraşului, iar în ceea ce priveşte restul, adică pretinsele periferii, pe acesta îl respingem în tenebrele exterioare” 3. În spaţiul cultural european, orice discuţie despre spaţiile intermediare ale oraşului anunţă deja tema centrului urban în permanentă opoziţie cu ceea ce, plasat excentric ca poziţie şi importanţă, se va numi periferie. În general, din tensiunea esenţială dintre aceste două tipuri de peisaje urbane se va naşte reţeaua complicată de relaţii şi problematici urbane care va defini oraşul contemporan. Deşi în însăşi inima oraşului european istoric există spaţii care intermediază mai ales rituala trecere de la public la privat şi invers, spaţiul neconstruit nu este niciodată unul nedeterminat, fiind în acelaşi timp scena unui număr mare şi divers de activităţi, care îşi găsesc aici singurul loc disponibil pentru a se desfăşura; el este, aşadar, un spaţiu privilegiat şi precis delimitat într-un fond construit dens şi compact. Fantasma oraşului medieval ca model al cetăţii ideale contribuie încă la o evaluare estetică a oraşului contemporan, ducând la desconsiderarea unor teritorii complexe, aparent lipsite de calităţi ambientale. În acest context, o discuţie despre intermediere este în mod necesar o discuţie despre mitul oraşului compact, despre creştere dezorganizată şi mai ales despre un transfer de putere dinspre oraşul istoric către aceste teritorii ale necunoscutului, împotriva cărora secole de-a rândul a ridicat ziduri de apărare. Relaţia de intermediere dintre oraşul istoric şi teritoriu este, deci, esenţial modernă, corespunzând unei epoci a schimbului şi unei faze de creştere a oraşului care aruncă în aer, odată cu linia de fortificaţie, orice posibil 3

André Corboz, „ Apprendre à décoder la nébuleuse urbaine”, în Du centre à la périphérie : une autre

logistique de l’art, Institut pour l’Art et la Ville, Givors, 1994, p.5. Acolo unde nu se menţionează traducătorul, citatele din lucrările în alte limbi decît limba română apar în traducerea autorului prezentei lucrări.

control teritorial, orice dialectică tradiţională între urbanitate şi ruralitate, atenuând sau dilatând substanţial limita dintre sistemele care definesc împreună spaţiul unui oraş. Peisajul intermediar, desemnat generic ca spaţiu – mai degrabă neconstruit – rezultat sau rezidual, se află la intersecţia mai multor sisteme uşor identificabile. O analiză spaţială uzând de instumentele obişnuite nu poate reda, printr-o suprapunere de analize parţiale, decât acest spaţiu aparent lipsit de particularităţi, o zonă gri, un teritoriu care lipseşte din felul în care oraşul îşi construieşte propria reprezentare. Tocmai această absenţă justifică conceperea unui posibil spaţiu al libertăţii, unde regulile de urbanism nu mai pot funcţiona ca atare, pe de-o parte dovedindu-şi ineficacitatea în animarea teritoriilor de ruptură, iar pe de alta aflându-se în deconcertantul între al zonelor şi structurilor pe care le desemnezează cu precizie. Astfel, diferitele sisteme care în mod tradiţional se condiţionează şi se articulează în mulţimi disjuncte, determină în egală măsură zone de schimb şi interferenţă, zone de intermediere. Intermedierea poate fi considerată drept o modalitate de reglare a disfuncţiilor – între centru şi periferie, între cartiere de locuit şi industrii, între dinamica infrastructurii şi spaţiul public al oraşului – acolo unde sistemul generic al oraşului tradiţional eşuează în a găsi soluţii spaţiale adecvate. Definiţii Noţiunile la care se va face frecvent recurs pe parcursul acestei lucrări sunt cele de intermediar, peisaj, centralitate şi periferie, fragment, sistem. Intermediarul presupune o stare de mijloc între doi termeni alăturaţi sau opuşi, o formă de tranziţie sau de comunicare, o mediere, dar şi un compromis. Aceasta presupune o anumită dinamică, implicând ideea de schimb şi transfer, precum şi un echilibru între forţe contrarii. Cromatic, griul realizează intermedierea între negru şi alb, dar, dincolo de a fi zona anihilării reciproce a extremelor într-o platitudine a echilibrului, ceea ce este intermediar întreţine permanenta tensiune a contrariilor, care creează o stare nouă şi esenţial diferită faţă de acestea. La nivel urban, intermediarul se referă la viduri urbane, la zone unde are loc un transfer, dar şi o distanţare între instanţe diferite, fie că ele se referă la construit, la vegetal sau la infrastructural. Spaţiul intermediar înseamnă o breşă, o respiraţie în configuraţia urbană generală. Peisajul este partea unui teritoriu care se relevă privirii. Asociat tradiţional cu natura şi lumea vegetală, mai ales în pictură, peisajul cuprinde atât aspecte fizic-formale, cât şi noţiuni 4

abstracte, reprezentând de fapt orice lucru – material sau imaterial – care se relevă privirii. Peisajul ca fond cultural, „ajunge să îmbine pe de o parte artele şi creaţia, iar pe de altă parte ştiinţele (atât tehnicem cât şi umaniste) şi cunoaşterea” 4, dar şi aspectele imaginare. Un peisaj intermediar este acel peisaj aflat între tipurile de peisaje recognoscibile, un peisaj întâmplător, rezultat. Gilles Clément numeşte peisajul dislocărilor urbane, din lungul autostrăzilor, de la marginea oraşelor, din locurile nederminate (fig 1) le tiers paysage 5, peisaj spontan unde abundă bogăţia ecosistemelor, „loc privilegiat al inteligenţei biologice” 6, părând că se sustrage antropizării, dar şi puterii: acest „al treilea peisaj” este un „[...] spaţiu care nu exprimă nici puterea, nici supunerea în faţa puterii. Se referă la pamfletul lui Sieyès din 1789: «Ce este starea a treia? – Totul. Ce a făcut până acum? – Nimic. Ce aspiră să devină? – Ceva.»” 7. Centralitate şi periferie sunt două noţiuni care se condiţionează reciproc. Centrul nu trimite numai la o poziţie geometrică, ci şi la una de importanţă, reprezentând, în cazul unui oraş tradiţional, locul de maximă intensitate a activităţilor. În egală măsură, centrul impune o organizare ierarhică a teritoriului, unde ceea ce se îndepărtează de centru devine de o importanţă marginală. Periferia este conotată, astfel, peiorativ, drept loc lipsit de valoare. Fragmentul este o parte extrasă dintr-un ansamblu, o sub-unitate caracterizată de un anumit grad de particularitate şi autonomie. Un fragment urban este un loc precis delimitat, aflat întro stare de relativă ruptură cu teritoriul adiacent. Caracterul fragmentar trimite simultan la o lizibilitate pierdută şi la una potenţială, redată prin reuniunea fragmentelor. Fragmentară este însăşi perceperea spaţiului urban, care poate fi demontat în secvenţe ambientale şi recompus în hărţi subiective (fig 2). Sistemul reprezintă un „ansamblu organizat de elemente intelectuale” 8, un model de organizare implicând atât o teorie, cât şi o metodă de funcţionare. In teoria urbană, oraşul este văzut drept un astfel de ansamblu structurat, compus din alte sisteme sau subsisteme: sistemul viar, sistemul vegetal, sistemul spaţiilor publice etc. Pe lângă regulile inerente fiecăruia în parte, sistemele se condiţionează reciproc şi se confruntă în spaţiile urbane alocate, care se pot uneori suprapune. Ioana Tudora, La curte : Grădină, cartier şi peisaj urban în Bucureşti, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009, p.7 5 Gilles Clément, Manifeste du tiers paysage, Editions Sujet/Objet, Paris, 2004, passim 6 ibidem, p.66 7 ibidem, p. 13 8 Le Nouveau Petit Robert, Dictionnaires Le Robert, Paris, 1996, p. 2194 4

Metodologie Prezentul studiu este structurat în trei părţi, de la cadrul teoretic general la particularităţile unei zone din oraşul Bucureşti, într-o gradare care încearcă să configureze anumite atitudini şi instrumente urbane aplicabile unui decupaj urban precis. Astfel, prima parte, intitulată „Intermedieri generale”, va parcurge câteva dintre teoriile recunoscute referitoare la problematica urbană generată de evoluţia oraşului în şi după modernitate. Aceste „lucruri ştiute” ale istoriografiei urbane sesizează şi tratează gradul crescut de complexitate al oraşului, care, prin fenomene precum difuzia în teritoriu sau insularizarea activităţilor urbane depăşeşte cadrul dialectic tradiţional periferie-centru. În acelaşi timp, fiecare privire asupra acestei problematici propune moduri de interpretare şi chiar soluţii. A doua parte constituie un intermezzo, unde vor fi explorate câteva exemple care conturează atitudini şi acţiuni privitoare la teritoriile exterioare oraşelor istorice, periferice sau agricole, pentru care sunt căutate posibilităţi arhitecturale de structurare. A treia parte, „Intermedieri bucureştene”, relevă particularităţile evoluţiei urbane în cazul oraşului Bucureşti, cu o relaţie specifică centru-periferie rezultată din întrepătrunderea diferitelor tipuri de ţesut şi din dificultatea de a stabili limitele dintre acestea. În final, cartierul Militari va fi extras şi studiat ca domeniu de proiect. Analiza critică a bibliografiei Principalii autori la care se va face trimitere sunt Thomas Sieverts, Bernardo Secchi, André Corboz, Reyner Banham, Rem Koolhaas şi Oswald Mathias Ungers, care, dincolo de a teoretiza oraşul contemporan, propun atitudini şi modalităţi de intervenţie în teritoriile complexe şi dificile ale acestuia. Ungers şi Koolhaas contribuie la formularea oraşului ca grupare de fragmente aflate în relaţii conflictuale, ceea ce reprezintă finalul viziunii moderniste asupra oraşului ca totalitate. Ideile lui Ungers privitoare la oraşul-arhipelag şi Grossform sunt preluate şi derivate de către Koolhaas prin idealizarea gridului în „Delirious New York” şi prin formularea conceptului de Bigness. În practică, preluarea şi aplicarea lor contribuie uneori la o fragmentare suplimentară a oraşului, care ajunge să separe activităţile în obiecte arhitecturale autonome, distanţate unele faţă de altele, într-un fenonem de insularizare a vieţii urbane, pe care Sieverts îl va critica. Totuşi, aportul teoretic al lui Koolhaas la problematica oraşului contemporan este unul considerabil, iar importanţa sa este cu atât mai mare cu cât face din abordarea 6

complexităţii urbane însăşi miza arhitecturii. De asemenea, formularea necesităţii unor spaţii nedeterminate arată limitele regulamentelor urbane şi pericolele reglementării excesive şi reprezintă impregnarea problematicii urbane cu un nou entuziasm şi dinamism. Teoria oraşului-arhipelag reprezintă o primă formă de evaluare a noului statut al oraşului, care în plus propune un mod de intervenţie în teritoriul metropolitan. Bernardo Secchi, André Corboz şi Thomas Sieverts tratează despre acelaşi oraş contemporan imprevizibil în expansiunea sa. Dacă Secchi vorbeşte despre fenomenul de difuzie în teritoriu a oraşelor, care duce la o uniformizare a ţesutului urban periferic şi la o etalare care tinde să consume o amplă rezervă teritorială, Corboz preferă termenul de hyperville, unde hiperoraşul desemnează o formă de ocupare şi extindere care nu se referă la densitate şi care, la o scară teritorială superioară, înglobează structuri aflate în opoziţie. Cu un termen mai vag şi intraductibil, păstrat în limba originală pe parcursul lucrării, Zwischenstadt – literal între-oraşul– se referă la peisajul urbanizat al marginilor oraşului, un peisaj plin de contraste, în care locuirea individuală se conjugă cu scara mare a serviciilor şi a reţelelor infrastructurale. Spre deosebire de Secchi sau Corboz, Sieverts reuşeşte să configureze acest teritoriu în termeni calitativi şi ambientali, de la nivelul privirii unui observator care să îl parcurgă în profunzime şi care astfel să-l transforme din obiect de studiu în peisaj urban semnificativ. Peisajul declasat al periferiei este pentru prima dată reevaluat, într-o încercare de a fi configurat ca domeniu de proiect esenţial şi purtător al unor calităţi capabile să producă un nou tip de urbanitate. Toate aceste referinţe teoretice vor fi considerate ca importante şi necesare contribuţii la stabilirea unui nou raport cu oraşul, ale cărui fragmente disparate se reunesc în ceea ce este numit teritoriu şi la care va trimite orice intervenţie arhitecturală punctuală. Nu în ultimul rând, Reyner Banham oferă o evaluare a Los Angeles-ului ca sistem dinamic, unde diferite ecologii şi sisteme lucrează la construcţia unui peisaj în citirea căruia regulile urbanismului clasic nu mai au nicio utilitate. Acest tip de lectură urbană lipsită de prejudecăţi reprezintă un model pentru orice privire asupra oraşului, deci şi pentru lucrarea prezentă.

Partea 1. Intermedieri generale: de la oraşul compact la oraşul teritorial Peisajul de la centru la periferie: oraşul tradiţional De la polisul grec la oraşul roman şi culminând cu cetatea medievală europeană, oraşul a reprezentat o formă de concentrare a construitului şi de control teritorial, cu un sistem de fortificaţii care să îl apere şi să îl separe de lumea exterioară, teritoriu al naturii, al inamicilor şi al străinilor, prefigurare a haosului. Oraşul este un artefact care se opune lumii naturale (fig 3), caracterizat de o importantă coeziune arhitecturală, iar inevitabila creştere iradiază dinspre centru către zidurile de apărare, care vor fi împinse spre exterior în repetate rânduri, până la dezagregare. Limita este ceea ce definea această lume închisă, extrasă din neprevăzutul imensului teritoriu înconjurător, excluzând orice posibilă alteritate, iar dispariţia frontierei va aduce oraşul în pragul unei crize identitare. Limita a fost dintotdeauna considerată o caracteristică esenţială în fondarea unui oraş, determinând anumite caracteristici formale şi facilitând controlul şi gestionarea lui ca unitate administrativă. Nu întâmplător, inclusiv oraşul-grădină al lui Ebenezer Howard era precis delimitat, atât formal, cât şi demografic, prevăzându-se un prag de saturaţie, care, odată atins, impune construcţia unui nou oraş-satelit. Totuşi, indiferent de diferitele şi adesea pasionantele căutări urbane ale modernităţii, mitul oraşului medieval compact şi omogen (fig 4) persistă în orice imagine contemporană despre oraşul ideal, precum mitul unui paradis pierdut care ne mai bântuie încă. Din această imagine ideală nu fac parte, desigur, insalubritatea, hoţii sau cerşetorii, ştreangul sau ghilotina ca spectacol urban, furnicarul continuu al străzilor, aglomeraţia pieţelor şi gălăgia care animau acest peisaj urban epurat în evocările contemporane de toate semnele vitalităţii sale, redat într-o puritate complet falsă. Pe de altă parte, crearea unei densităţi sociale şi evenimenţiale similare celei a oraşului compact este urmărită în concepte privind revitalizarea spaţiului public precum cel de shared space, însă acest mod aproape recreativ de trăire a vieţii în oraşul contemporan nu are multe în comun cu realitatea mai puţin romantică şi definitiv pierdută a oraşului medieval. Astfel, Sieverts consideră că „această fixaţie mentală asupra oraşului vechi introduce din start un mare număr de prejudecăţi în observarea şi evaluarea suburbiilor, a periferiei” 9. El continuă, precizând că acest amalgam de imagini preconcepute „deformează în egală măsură percepţia pe care o avem despre realitatea centrelor istorice contemporane” 10, care se 9

Thomas Sieverts, Entre-ville, une lecture de la Zwischenstadt, Editions Paranthèses, Marsilia, 2004, p.29 ibidem, p.34

aseamănă tot mai mult cu nişte centre comerciale de suburbie, golite de activităţi semnificative şi abadonate de locuitori. Pentru însăşi sănătatea oraşului, Sieverts propune „să ne luăm adio, să procedăm la doliu” 11. Oraşul istoric nu mai poate fi un model pentru oraşul contemporan, care dispare el însuşi în marele teritoriu metropolitan. Nu ne rămâne, deci, decât să privim acest spaţiu urban cu toată distanţa care ne separă istoric de el şi să discernem ceea ce îl definea, pentru a îl lăsa în final în urmă, în nostalgii ocazionale sau ghiduri turistice, pentru a avansa în sfârşit în această problematică actuală, care face redundant orice recurs la istoria îndepărtată. Dacă ceea ce este definitoriu în oraşul medieval este densitatea aparentă ridicată, atunci înseamnă că spaţiul neconstruit public este redus ca suprafaţă şi concentrează majoritatea activităţilor urbane. Bernardo Secchi distinge în cadrul oraşului medieval două tipuri ale spaţiului deschis. Primul corespunde acestui spaţiu unde se derulează „principalele rituri colective, de la sărbătoare la procesiune şi la promenadă. Spaţiu vag, subiect al interpretărilor şi practicilor celor mai diverse, spaţiul public este un spaţiu interior oraşului, constrâns între zidurile şi edificiile apropiate; el se dilată brusc în piaţă sau în largo, pătrunde în biserică, trece pe sub edificiul public, trepte sau depozite; se încastrează în clădiri prin penumbra pasajului, a porticului sau a altor locuri intermediare. Al doilea statut este cel al marelui spaţiu deschis, din apropierea satului, a lagunei, a panoramei exterioare de contemplat, de parcurs, care se pretează mai degrabă activităţilor productive decât practicilor şi riturilor colective” 12. Acest al doilea tip de spaţiu va fi treptat inclus în limitele administrative ale oraşului, mediind deja diferite faze de creştere urbană. El va deveni, în cadrul periferiei moderne, un spaţiu vid înglobând zone urbane dense, dar şi etalări laxe, suburbane, într-un ansamblu destructurat şi plin de contraste: „spaţiul liber, dilatat în mod exagerat, pare să-şi fi pierdut claritatea statutului” 13. Pierderea identităţii implică pierderea caracteristicilor urbane, a densităţii aparente specifice unui centru urban, a mixităţii şi activităţilor de proximitate, a parcursurilor pietonale în favoarea circulaţiilor de mare viteză antrenând astăzi un mare număr de automobile, a spaţiilor publice care păreau a angrena o întreagă colectivitate.

ibidem, p.28 Bernardo Secchi, Première leçon d’urbanisme, Editions Paranthèses, Marsilia, 2011, p.122 13 ibidem, p.123 12

În oraşul european istoric sau tradiţional se remarcă o separare netă a domeniului public de cel privat, ceea ce determină în spaţiul public o suprapunere a mai multor sisteme. Astfel, sistemul viar de circulaţie urbană se conjugă cu sistemul activităţilor publice (comerţ, forme incipiente de promenadă şi loisir, rituri colective, procesiuni etc.) sau, altfel spus, strada este singurul spaţiu public disponibil, ceea ce duce la o anumită intensitate a activităţilor într-un astfel de oraş. Pe de altă parte, peisajul vegetal este ocazional şi abundă numai în grădinile private şi mai târziu în parcurile şi grădinile publice, devenind important către marginile oraşului. Oraşul tradiţional se caracterizează, deci, prin prezenţa unui nucleu puternic (centrul), cu densitate ridicată şi străzi-coridor concentrând tot spectrul activităţilor urbane, şi printr-o periferie rurală şi agricolă; între cele două tipuri de peisaje există o limită fizică, acestea excluzându-se reciproc şi refuzând orice mediere. După dispariţia limitei fizice, oraşul-centru şi periferia adicentă par în continuare să ducă existenţe separate, pentru că, apărute şi dezvoltate după modele distincte, reprezintă soluţii succesive la o problematică urbană care nu determină încă necesitatea unei medieri. Această situaţie se modifică în timp, oraşul industrial creând noi centre de activităţi la periferia oraşului care antrenează formarea în proximitate a unor cartiere muncitoreşti, alterând peisajul agricol, iar oraşul modern 14 venind să inverseze raportul formă-fond dintre construit şi neconstruit. Treptat, dintr-un sistem centralizat, oraşul începe să delege puteri satelitare în teritoriu, devenind spaţiul unor polarităţi multiple şi aruncând în aer concepţiile urbane tradiţionale decurgând din dialectica centru-periferie. Pierzându-şi caracteristicile formale tradiţionale rezultate din densitatea construitului, privit ca întreg, oraşul pare un ansamblu destructurat. Vidul structurant: oraş-arhipelag, oraş difuz, hyperville şi Zwischenstadt Parametrul definitoriu al oraşul ieşit din modernitate este întinderea sa teritorială, consumul de peisaj, care face inutilă raportarea la un nucleu istoric. Conform lui André Corboz 15, urbanismul cunoaşte patru faze, după raportul cu oraşul istoric. Astfel, într-o primă fază noile oraşe se construiesc lângă oraşul istoric (oraşele-satelit ale lui Ebenezer Howard), într-o a doua contra sau împotriva oraşului (urbanismul tabula rasa al CIAM-urilor şi al Cartei de la Atena), a treia corespunde postmodernismului şi recuperării stilurilor istorice şi presupune intervenţii în oraşul istoric (Aldo Rossi, Rob Krier) şi, în sfârşit, faza oraşului teritorial, aflat

14 15

sub aspectul de oraş funcţionalist André Corboz, „La Suisse comme hyperville”, in Le Visiteur nr. 6, 2000, p.112

deci pretutindeni. Căutarea unei termen care să surprindă cel mai bine această ultimă fază de evoluţie urbană, precum şi conturarea unui nou mod de raportare la oraş stau la baza numeroaselor studii şi proiecte urbane, care depăşesc şi ele scara metropolitană, devenind teritoriale. Oraşul-arhipelag este conceptul explicativ pentru metropola europeană, al cărei centru istoric este încojurat de o zonă metropolitană mai nouă şi mult mai fragmentată. Conceptul aparţine lui Oswald Mathias Ungers şi implică o atitudine imediată faţă de teritoriu, o structură pentru posibilele intervenţii, decurgând dintr-un studiu de caz al cărui obiect este Berlinul de Vest, o enclavă înconjurată de Zid. Oraşul este aici din nou înscris într-o limită precisă, care arată limpede caracterul totalitar al frontierei fizice. Prezenţa fizică pură a Zidului îl va face pe Rem Koolhaas, în cursul unei călătorii în Berlin, să asocieze ororii Zidului o frumuseţe paradoxală (fig 5) şi irezistibilă, frumuseţea stranie a unui monument continuu evocată de Superstudio (fig 6). In acelaşi timp, enclava este o bucată extrasă dintr-o formă urbană mai amplă, o insulă în sine. În 1977, în cadrul unui atelier al lui Ungers la care participă şi Koolhaas se conturează propunerea unui „arhipelag verde” pentru Berlinul de Vest. Realizarea arhipelagului presupune utilizarea vidurilor create de război, a spaţiilor publice existente, precum şi distrugerea unor zone lipsite de importanţă în scopul creării unui sistem de spaţii neocupate care să permită dezvoltări spontane între părţile intacte ale oraşului. Oraşul-arhipelag este, deci, un sistem de fragmente sau insule conectate printr-o mare figură vegetală. Rolul acestei figuri totale este de a se confrunta simultan cu realităţi multiple, între care va încerca să creeze breşe, spaţii ale unor noi potenţialităţi. Această figură compusă devine Grossform, un principiu ordonator care unifică fragmentele disparate şi îmbogăţeşte intervenţiile punctuale cu semnificaţie, o temă care leagă obiectele singulare ale oraşului. Astfel, orice adaos urban, chiar şi de scară redusă, va trimite la ordinea superioară reprezentată de Grossform. Ungers şi Koolhaas discern incapacitatea oraşului existent de a oferi spaţiul public necesar, aflat între spaţiul colectiv tradiţional şi nevoia contemporană de individualitate. Insulele se conturează, astfel, ca mecanism de mediere între public şi privat, istorie şi contemporaneitate, periferie şi centru. Insulele sunt componentele arhitecturate ale Grossform, fiecare cu un grad ridicat de individualitate: „în loc să vindece rănile războiului, Ungers exacerbează diferenţele dintre insule prin definiţie şi distanţă, transformând Berlinul într-o Arcă a lui Noe pentru viitorul

oraşului” 16. Rezultă, astfel, o unitate multiplă (fig 7), un întreg care permite pluralitate şi care nu-şi propune să rezolve toate conflictele inerente unui oraş, ci să lase loc pentru nedeterminare. Bernardo Secchi adaugă fragmentării ţesutului urban fenomenul de dispersie în teritoriu, în ceea ce numeşte oraşul difuz, o formă de urbanitate extinsă, cu densitate scăzută. Conform lui Secchi, evoluţia urbană se asociază anumitor figuri, care apar şi se manifestă succesiv în istorie. Astfel, figurile continuităţii, regularităţii şi concentrării, reflectând raţionalitatea urbană, sunt înlocuite treptat de către figura fragmentului – ca rest al unor figuri ale continuităţii dispărute – şi de către cea a performanţei, care duce la specializare şi individualizare. Oraşul istoric compact şi omogen este alungat din realitatea oraşului contemporan, heterogen, caracterizat de dispersie şi etalare în teritoriu. Fragmentarea şi dispersia răstoarnă ordinea oraşului tradiţional şi, odată cu aceasta, ierarhia socială, făcând din oraşul contemporan un spaţiu al instabilităţii permanente. De altfel, difuzia, prin densitatea scăzută a construitului, face ca suprafeţe importante să fie ocupate de o singură activitate, de regulă locuirea individuală, favorizând o privatizare a resursei funciare şi o deteriorare a spaţiului public. Mai mult, noile echipamente urbane sunt dispersate la rândul lor într-un spaţiu de tip campus, „un parc de obiecte şi fragmente de oraş, izolate şi dispuse liber în verdeaţă. In oraşul contemporan totul a devenit parc: parc tehnologic, parc de atracţii, parc de birouri, parc tematic” 17. Secchi vede tocmai în aparent deconcertantele spaţii neocupate un teren al experimentelor urbane, în care rezidă vitalitatea unui posibil proiect urban, un „proiect de sol” 18. În acelaşi sens, el desemnează rezerva agricolă drept „important rezervor conceptual pentru proiectul unui oraş dilatat şi fragmentar” 19 şi subliniază importanţa conceperii unei naturi de asemenea difuze. Unde Secchi vede difuzie, André Corboz vede un pas spre un oraş teritorial ca un continuum urban. Reflecţia lui Corboz are drept suport exemplul elveţian al unor oraşe extinse în lungul căilor de comunicaţie până la înlănţuirea lor într-o aceeaşi structură. Termenul pe care îl propune este cel de hyperville sau hiperoraş, prin analogie cu cel de hipertext, care desemnează date textuale informatizate putând fi accesate şi citite în

moduri diferite,

eventual la întâmplare, prin opoziţie cu liniaritatea citirii unui text şi cu sensul global pe care acesta îl degajă. Termenul trimite la dimensiunea teritorială a oraşului, fără a califica în vreun Mark Lee, „Two deserted islands”, în San Rocco: Islands, nr. 1, Veneţia, 2010, p. 7 Bernardo Secchi, op. cit., p.81 18 ibidem, p.128 19 ibidem 16 17

fel densitatea ocupării. O altă calitate a lui este aceea că nu opune oraşul satului, ci dimpotrivă consideră satul ca fiind o componentă a hiperoraşului. Mai mult decât o grupare de fragmente, hiperoraşul este un teritoriu urbanizat total; el cuprinde părţile istorice ale oraşului, satele, zonele industriale, lacurile şi munţii. Corboz insistă că oraşul contemporan nu mai poate fi judecat conform principiului de armonie aplicat oraşului tradiţional. Acest raport greşit împiedică observarea fenomenelor actuale, sesizarea insesizabilului: în loc să fie un „spaţiu al purei dispersii” 20, oraşul depăşeşte de fapt noţiunile de formă şi contur, etalându-se la adevarata scară a teritoriului. Ceea ce este perceput drept haos este o ordine dominată de tensiuni, discontinuitate, fragmentare şi asamblaj, o ordine fără ierarhie. În acelaşi timp, dacă teritoriul este un palimpsest, atunci nu există teritoriu fără un imaginar al teritoriului, de unde rezultă că teritoriul în sine este un proiect, idee regăsită atât la Secchi şi Sieverts, cât şi la Ungers şi Koolhaas. În orice caz, în oraşul contemporan orice intervenţie trebuie să releve o preocupare teritorială, căreia nu i se poate sustrage. Oraşul este teritoriul, de unde o relaţie obligată cu spaţiul neconstruit, cu vidul ca element structurant. Considerând această teoretizare a oraşului contemporan suficientă, Thomas Sieverts îşi concentrează demersul asupra calităţilor ambientale ale acestor teritorii de interferenţă, pe care le numeşte Zwischenstadt, „între-oraşul”. Localizate în marginea oraşelor, dezvoltate prin înglobarea terenurilor dezafectate ale unor foste industrii, ele reprezintă vitalitatea oraşului crescut în absenţa unor reglementări urbane sau a unei viziuni, alta decât cea acumulativă, de creştere prin aglutinare. Ceea ce caracterizează aceste extensii urbane nu este densitatea ocupării, care, după caz, poate fi slabă sau ridicată, ci „interpenetrarea de spaţii construite şi neconstruite” 21 (fig 8). Aceste Zwischenstӓdte diferă între ele, însă toate contribuie la modificarea peisajului adiacent marilor oraşe, într-o alternativă la oraşul istoric care nu este nici urbană, nici rurală, ci mai degrabă intermediară. De altfel, locuitorii lor sunt angajaţi în diferitele sectoare de activitate urbană, fiind conectaţi, deci, la oraş. Din acest punct de vedere, Zwischenstadt-ul poate fi văzut drept formă de suburbanizare, indicând funcţionarea proprie unei suburbii sau periferii, însă conotarea peiorativă a acestui termen, precum şi trimiterea la suburbia americană, nu permit înţelegerea deplină a acestor zone, care îmbină calităţile oferite de sat (proprietatea asupra unui teren, autonomia şi întreprinderile domestice care decurg din aceasta), cu facilităţile vieţii urbane. 20 21

André Corboz, „ Apprendre à décoder la nébuleuse urbaine”, în op. cit., p.7 Thomas Sieverts, op. cit., p.21

Totuşi, asocierea zonei de locuire cu marile cutii periferice destinate serviciilor determină o slabă densitate socială a acestor teritorii. Urbanitatea nu se referă atât la formă, cât la modul de viaţă: nu strada-coridor pavată şi plină de magazine defineşte oraşul, ci furnicarul de oameni, discuţiile din cafenele, schimbul infinit, dinamica în opoziţie cu liniştea satului. Astfel, orice intervenţie arhitecturală punctuală se dovedeşte de o importanţă maximală în redarea lizibilităţii acestor zone fragmentate. Obiectul arhitectural izolat nu poate rezolva singur conflictele, însă poate contribui la o identitate locală şi poate favoriza schimbul şi dinamica în aceste teritorii. În acest context, periferia ca poziţie predilectă a oricărui Zwischenstadt, ca loc al fragmentării urbane şi al eşecului planificator, defineşte în fapt un peisaj cultural complex, un „spaţiu topologic constituit din elemente perceptibile fizic şi din relaţii abstracte” 22, un spaţiu intermediar în care se conjugă gesturile cotidiene, mărcile tehnicităţii, precum şi o stare de sălbăticie naturală. Aici, fragmentele golite de activităţi prestabilite precum industriile părăsite, căile ferate dezafectate, resturile agricole sau parcajele permit dezvoltări arhitecturale complexe, capabile de a reinventa spaţiul public acolo unde tocmai importanta pondere a neconstruitului pare să nu îi lase loc. Oraşul ca suprapunere de sisteme Gândirea oraşului ca spaţiu alocat diferitelor sisteme sau ca sistem global incluzând subsisteme decurge din încercarea de a înţelege fenomenul urban cu instrumente analitice, matematice şi în esenţă globalizatoare. Oraşul modern stabileşte o condiţie de segregare netă a celor patru sisteme urbane principale: locuire, activităţi, loisir, infrastructură. Este perioada de glorie a urbanismului, când reprezentarea oraşului ca unitate indiscutabilă întreţinea încă iluzia absenţei restului, închipuia rezolvarea disfuncţiilor prin mijloace de autoreglare sistemice şi spera la o bunăstare socială care să decurgă din desenul oraşului şi din norma urbanistică. Chiar dacă între timp instrumentele urbanismului s-au uzat, iar noile intervenţii urbane nu se mai pot asemăna cu cele din trecut, oraşul considerat ca grupare de sisteme facilitează observarea intereselor contrarii, tensiunilor care îl caracterizează. Oraşul contemporan este astfel un sistem dinamic. Corboz explica structura urbană prin analogia cu formaţiunile stâncoase din sud-vestul S.U.A., create printr-un joc de interferenţe şi eroziuni, deci nu lipsit de reguli, dimpotrivă, decurgând din acestea în absenţa unei intenţionalităţi sau aflându-se în 22

ibidem, p.114

zona în care regulile se află în concurenţă unele cu altele. Peisajele intermediare relevă, deci, această suprapunere de sisteme care se intercondiţionează, reprezentând un interval, o stare de mijloc între regulile acestora şi care reclamă un nou mod de a privi problematica urbană. Nu întâmplător, lucrarea lui Reyner Banham despre Los Angeles cunoaşte o nouă faimă, atât prin reeditările recente 23, cât şi prin viziunea proaspătă pe care o propune asupra unei urbanităţi în fulminantă evoluţie, care scapă rigorilor analizelor urbane clasice. Ca istoric al imediatului, Banham reevaluzează până la exaltare un oraş până atunci văzut ca un exemplu negativ de creştere necontrolată, oraş al dispersiei şi al marilor infrastructuri rutiere, coşmarul unor urbanişti care, precum Jane Jacobs, ar vedea în această formă urbană mai degrabă moartea oraşului. Oraşul tradiţional a dispărut, cu siguranţă, ceea ce îl determină pe Banham să se confrunte cu noutatea, numind-o ca atare şi dezvăluindu-i structurile. În acest sens, oraşul este văzut ca dinamică de fluxuri şi din acest motiv „nu va putea fi niciodată înţeles deplin de cei care nu se pot deplasa fluent prin ţesutul urban difuz” 24. Dinamica este inerentă noţiunii de ecologie, care trimite la modul în care locuitorii şi necesităţile lor influenţează evoluţia unui oraş şi la cum acestea se suprapun peste constrângerile naturale şi teritoriale. O arhitectură a ecologiei implică, deci, raportul dintre oraşul ca artefact şi topografia peste care el se aşază şi, mai departe, sistemele care o structurează: tranzit, clădiri, comunicaţii, comerţ şi, mai ales în cazul Los Angeles-ului, divertisment. Ceea ce caracterizează oraşul este întinderea sa aparent nemărginită (fig 9), iar ceea ce îi conferă totuşi unitatea şi îi permite funcţionarea ca atare este infrastructura sa (fig 10). Astfel, Los Angeles, o sumă de peisaje multiple, este descompus de către Banham în patru ecologii, fiecăreia corespunzându-i un anumit tip de arhitetcură: Surfurbia sau plaja continuă, Foothills sau colinele presărate de case ascunse în umbra vegetaţiei dense, Plains of Id sau marea câmpie centrală a oraşului american banal şi, în final, Autopia, oraşul dedicat infrastructurilor care devin noile monumente ale peisajului urban. Fiecare dintre cele patru ecologii relevă un mod propriu de constituire, rezultat din configuraţia topografică, din resursele de care dispune, precum şi din modalitatea în care acestea puteau răspunde la un moment dat necesităţilor populaţiilor de origini diferite care ocupă teritoriul şi care exercita asupra lui presiunea suplimentară a teritoriului imaginat. Totodată, Banham propune considerarea anul apariţiei primei ediţii este 1971 Reyner Banham, Los Angeles : The Architecture of Four Ecologies, University of California Press, Los Angeles, 2009, p. 5

23 24

structurii urbane prin ceea ce se manifestă şi decurge din evenimente, alegeri şi moduri de viaţă, şi nu din confruntarea ei cu forme ale oraşului ideal: oraşul metropolitan difuz, împrăştiat, oricât de puţin apreciat de către locuitori sau vizitatori, este mereu un unicat şi el conţine o complexitate sistemică şi un potenţial pe care diferitele modele urbane opozabile nu par să îl arate.

Toate aceste viziuni asupra fenomenului urban contemporan pornesc, deci, de la constatarea unei dispersii a oraşului în afara limitelor administrative tradiţionale şi a unui sofisticat sistem de relaţii care se stabilesc între entităţile tot mai numeroase care îl compun. Această multiplicitate alătură sau suprapune interese contradictorii, pe care simpla observare nu îşi propune şi nici nu poate să le acordeze, ceea ce determină necesitatea configurării unor atitudini urbane şi a unor modalităţi de intervenţie în acest context urban dificil, pe care diferitele teoretizări încearcă mai presus de orice să le degaje. Mai mult, arhitectura ca singularitate pare incapabilă să răspundă adecvat problematicii oraşului teritorial. În cele ce urmează se vor discuta, însă, două tipuri de intervenţii arhitecturale a căror miză este aceea de a se constitui într-o structură teritorială.

Partea a-2-a. Intermezzo: arhitectura ca structură teritorială Teritoriul ca bază a reflecţiei urbane şi ca suport al unor intervenţii arhitecturale coerente este tema centrală în exemplele discutate în rândurile de mai jos. Flandra ca arie urbanizată difuză şi periferia pariziană sunt, după densitate, extremele dintr-o discuţie altfel comună, care încearcă să releve locul şi sensul arhitecturii în spaţiul cultural contemporan. Ambiţia teritoriului: un metabolism spaţial În cadrul expoziţiei The ambition of the territory 25, un cartograf, arhitecţi, urbanişti, precum şi studenţi analizează evoluţia urbană urbană flamandă, propunând în final un mod de lucru pentru un teritoriu caracterizat prin consum funciar, de materii prime şi de bunuri. Faţă de alte părţi ale Europei, calităţile zonei considerate nu se referă la puritatea pastorală a peisajului, ci mai degrabă la calităţi care ţin de diversitatea socială şi economică a activităţilor, şi care conturează astfel o „ambiţie a teritoriului”, constând în conectarea diferitelor uzuri ale spaţiilor într-un tip de metabolism spaţial, un mecanism productiv unde „ambiţiile teritoriului sunt pe deplin realizate atunci când sistemele agriculturii, locuirii, industriei, naturii, recreaţiei etc. care există unul lângă altul sau se suprapun unul peste celălalt încep să coopereze şi să interacţioneze” 26. Scopul acestui principiu metabolic de planificare urbană ar fi realizarea unei comunităţi teritoriale. Metoda constă în asocierea într-un teritoriu comun a unor uzuri şi activităţi tradiţional separate, care să determine organizarea spaţiului prin stabilirea unor relaţii productive, astfel încât, de exemplu, surplusul de energie al unei activităţi să poată fi transferat către o alta, cu pierderi minimale. Ar rezulta, deci, o punere în comun a intereselor, care, dincolo de avantajele ecologice, ar produce un nou mod de a gândi teritoriul, care să scape simplei zonificări şi care să eludeze lista utilizărilor admise şi intrezise aferente unui amplasament, conform instrumentelor de reglementare urbanistică uzuale. Planificarea urbană, bazată pe excluziune, urmăreşte alocarea de unităţi funciare pentru fiecare activitate în parte, văzând în separarea funcţională o soluţie în evitarea efectelor negative. Separarea duce, însă, la crearea unei presiuni suplimentare asupra terenului, exercitate de interese aflate în conflict. Colectivitatea teritorială se conturează, deci, ca modalitate de depăşire a contradicţiilor locale inerente oraşului contemporan. The Ambition of the territory este titlul expoziţiei găzduite de către Pavilionul Belgiei la a 13-a ediţie a Bienalei de Arhitectură de la Veneţia, 2012 26 în broşura de prezentare a expoziţiei The Ambition of the territory, Bienala de la Veneţia, 2012, p. 10 25

Remarcând o dezvoltare orizontală a funcţiunilor în teritoriu, ceea ce duce la o etalare a acestora în lungul reţelelor principale de infrastructură, arhitecţii de la De Vylder Vinck Taillieu (aDVVT) propun pentru teritoriul flamand prototipul ESTEE (fig 11), un ansamblu cuprinzând o clădire de birouri, o hală industrială şi locuinţe individuale dispunând de câte o grădină, asociat unei ferme tradiţionale şi dispus în lungul unei autostrăzi. Principiul care stă, deci, la baza acestei atitudini de ocupare a teritoriului se bazează nu pe consumul funciar, ci pe o hibridizare de funcţiuni, care să îşi extragă forţa tocmai din combinarea şi interconectarea unor programe care sunt de regulă concepute separat. În loc de a perpetua separarea spaţiilor muncii de cele ale locuirii, prin ESTEE se propune o hibridizare funcţională la nivelul unei entităţi care, prin repartizare orizonatală, să ajungă să deseneze o reţea în care producţie, locuire şi peisaj ajung să ritmeze un teritoriu conturat ca alternativă la oraşul compact tradiţional, dar şi la arealele agricole ca spaţii ale dezastrului politicilor teritoriale şi economice. Această coexistenţă a sistemelor este, de fapt, una caracteristică nu numai teritoriului flamand, ci, în mod natural, oricărui teritoriu situat într-o poziţie geografică favorabilă producţiei, deci locuirii. Acest binom, care determină desenul infrastructurii şi se asociază obligatoriu noţiunii de peisaj natural, este ilustrat cartografic de către Studio Joost Grootens (fig 12) ca suprapunere de sisteme reunite într-un nou tip de peisaj. Plecând de la aceleaşi premise, arhitecţii de la GRAU refuză să stabilească limite ale diferitelor uzuri spaţiale, într-o tentativă de relaţionare a necesităţilor actuale de locuire şi agricultură ale zonei Limburg cu o viziune prospectivă, referitoare la activităţi recreaţionale şi la biodiversitate. În acest context, arhitectura vine să asambleze activităţi disparate într-o aceeaşi formă de organizare (fig 13), dispusă în punctele strategice ale teritoriului. Odată cu mixitatea funcţională aferentă acestei forme de organizare teritorială, este stimulată diversitatea socială şi culturală specifică unei ocupări dense. Pe de altă parte, spaţiul neconstruit ca trăsătură fundamentală a acestor teritorii este transformat într-un peisaj productiv sub forma unui parc unde se asociază activităţi agricole şi recreaţionale: „în loc să opteze pentru o protecţie defensivă a spaţiului liber în faţa creşterii urbane, strategia optează pentru o protecţie prin dezvoltare: organizarea şi producitivitatea spaţiului neconstruit oferă structura unei urbanizări viitoare” 27.

ibidem

Astfel, teritoriul belgian, văzut în totalitate drept o arie urbană difuză, este structurat pornind nu de la o planificare generală, ci de la scara locală a unor entităţi arhitecturale care să cumuleze oportunităţi şi probleme rezultate din potenţialul teritorial disponibil. Ambiţiile teritoriului ar fi, aşadar, realizate prin gruparea acestor potenţialităţi intermediare într-un metabolism spaţial, o formă de dezvoltare metropolitană dinamică, adaptabilă şi creativă. Arhitecturi exilate: marea cutie periferică În anul 2011, Kersten Geers conduce la Academia de Arhitectură din Mendrisio atelierul Architecture without content. Visualising the collective machinery of the contemporary city, care face, în octombrie 2012, obiectul unei expoziţii desfăşurate la Pavillon de l’Arsenal din Paris. Obiectivul atelierului constă în inserarea în periferia pariziană a unor mari obiecte utilitare, nişte adevărate maşinării periferale care să structureze peisajul suburbiilor. În contextul Marelui Paris (Grand Paris 28), periferia îşi schimbă statutul marginal, devenind o parte a zonei metropolitane şi este semnificativ în acest sens faptul că studiul arhitecturii de tip big box porneşte de la analiza unor edificii de importanţă culturală şi ea metropolitană, precum Centrul Georges Pompidou (Piano & Rogers) sau Très Grande Bibliothèque (OMA). Viitoarele inserţii, oricât de utilitare şi deci oricât de golite de conţinut, vor reprezenta totuşi pentru mediul construit ceea ce reprezintă aceste clădiri exemplare pentru ţesutul parizian. Lipsa de conţinut decurge de fapt din scara obiectului: acolo unde importanţa simbolicculturală lipseşte, ca în cazul unui centru logistic sau al unui parcaj, scara inversează raportul de importanţă, conferind unui obiect oarecare – dar esenţial necesar – aura unui adevărat monument. În acelaşi timp, lipsa de conţinut trimite şi la noţiunea de Bigness, amintind de ipoteza conform căreia, la o anumită scară, arhitectura nu îşi mai poate releva propriul conţinut. Astfel, marea cutie periferală se conturează ca prezenţă fizică pură şi, simultan, perfect abstractă, monumentală. Cât despre maşinăria urbană, ea se referă atât la complexitatea oraşului contemporan şi la modul în care respinge în afara sa programe care altfel îl alimentează sau care se află într-o relaţie de interdependenţă cu oraşul, precum şi la complexitatea marii cutii în sine, ea însăşi o maşinărie. Acest joc al contrastelor de scară, importanţă şi sens traversează toate cele 27 de proiecte ale studenţilor atelierului, care tratează de la studiori de producţie, centre logistice sau de stocare, la parcaje, staţii de epurare şi cimitire (fig 14, 15). Miza alegerii unor locuri dificile şi a unor programe exilate din repertoriul arhitectural uzual rezidă în lărgirea 28

pentru mai multe precizări, vezi http://www.territoires.gouv.fr/spip.php?rubrique19

spectrului arhitectural, pentru a pătrunde în mecanismele ascunse şi abstracte ale marilor cutii comerciale sau destinate serviciilor şi, prin aceasta, în găsirea unor altfel de calităţi, care să nu facă parte din atributele obişnuite arhitecturii. Rezultă, deci, criterii care ţin de importanţa scării – o apariţie masivă şi seacă de la distanţă, dar pragmatică şi rafinată de aproape – sau de cea a raportului cu solul. Fiecare maşinărie în parte, dar mai ales reuniunea lor, structurează teritoriul metropolitan parizian prin simpla lor prezenţă, prin forţa masei care exercită în peisaj o fascinaţie pe care Kersten Geers o vede canalizată în folosul colectivului urban. Ceea ce deosebeşte aceste mari obiecte de cutiile generice ale periferiei este faptul că relevă noul statut teritorial, pe care îl exaltă: „orice act, orice obiect, orice concepţie asupra teritoriului devine intenţională” 29. Importantă în construcţia teritoriului este însă multiplicitatea, faptul că nu obiectul arhitectural singular structurează teritoriul, ci repetarea mai multor astfel de arhitecturi remarcabile. În acest sens, Kersten Geers menţionează într-un articol despre importanţa metodei 30 faptul că în portofoliul artistului Ed Ruscha nu picturile sau piesele individuale atrag, ci o serie de fotografii conţinând secvenţe, obiecte şi gesturi cotidiene, ordinare. Aceasta indică forţa serialităţii, care relevă o temă pe care costrucţia individuală nu o poate reprezenta: „secvenţa de elemente se constituie într-o naraţiune” care „depăşeşte handicapul piesei individuale, a cărei unicitate nu poate scăpa sensului forţat de punere în scenă; prea enigmatică şi mult prea romantică, lucrarea individuală prezintă prea mult conţinut” 31. În acelaşi loc, Geers vede decurgând din serialitate o „implicită performanţă a repetiţiei”, de unde relevanţa proiectelor atelierului său, care, plecând totuşi de la forma şi prezenţa unui obiect detaşat din context, ajung să realizeze ambiţia arhitecturii tocmai prin serializarea ei într-o structură teritorială. Mai important, conţinutul este deplasat dinspre interiorul edificiului către exteriorul său, decurgând, deci, nu din obiectul exemplar, ci din forţa reuniunii intervenţiilor punctuale.

Kersten Geers în introducerea la expoziţia Architecture without content. Visualising the collective machinery of the contemporary city, Pavillon de l’Arsenal, Paris, octombrie 2012 30 Kersten Geers, „Method as form”, în San Rocco: Scary Architects, nr. 5, Veneţia, 2012, p. 143 31 ibidem, p. 144 29

Partea a 3-a. Intermedieri bucureştene: teritoriul ca incertitudine Bucureşti, un mod de creştere insular Spre deosebire de oraşul generic european, evoluţia Bucureştilor este una aparte, puternic marcată de amplasarea geografică, situaţia politică şi preferinţa pentru un mod de locuire de origine rurală. Astfel, oraş medieval est-european dar mai ales balcanic, capitală târzie a unui stat mereu în conflict cu puterile vecine, măcinat de molime şi dezastre naturale, controlat direct de domnie şi deci fără mândria cetăţenească tipică unui oraş-stat occidental, Bucureştiul apare în numeroase descrieri drept aglomerare de sate, cu case rare şi izolate, flancate de anexe gospodăreşti şi ascunse în spatele unor straturi luxuriante de vegetaţie. Întinderea necontrolată şi densitatea mică fac din acest oraş lipsit de fortificaţii un oraş al dispersiei pure, un oraş difuz medieval ascuns într-o mare grădină. Pe lângă numeroasele dar rarele locuinţe mici şi joase, centrul istoric, politic şi comercial gravitând în jurul Curţii Domneşti se remarcă printr-o densitate aparentă mult sporită, cu un aspect urban trimiţând net la oraşul european, în ciuda evidentelor influenţe tipologice orientale. Intensitatea activităţilor şi furnicarul de oameni de origini şi ocupaţii diverse dau oraşului întreaga anvergură urbană demnă de o aşezare născută la intersecţie de drumuri comerciale, târg negustoresc „între târgurile din Imperiul otoman şi oraşele germane” 32. Prezenţa spaţiului neconstruit particularizează, însă, şi aici ţesutul urban. Ţesutul bucureştean lax este explicat de Dana Harhoiu prin teoria geometriei sacre a Bucureştiului, un mod de formare a oraşului similar Constantinopolului şi caracterizat de o organizare în unităţi parohiale grupate în jurul edificiului de cult aferent. De aici rezultă moştenirea iregularului, un caracter discontinuu al ţesutului bucureştean, dar şi un anumit ritm urban, dat de punctele de intensitate create în jurul bisericilor, accente înalte plasate semnificativ pe coline (fig 16). Teritoriul Bucureştiului era astfel împărţit în cartiere, mahalale sau enorii, concentrate în jurul câte unui edificiu de cult. În relaţie cu biserica se dezvoltă de obicei un maidan, cu precizarea că în epocă „un maidan era spaţiul public de întâlnire, de schimb economic şi în care se desfăşura viaţa socială” 33. Oraşul ar putea fi, deci, caracterizat drept un ansamblu de insule cu densitate slabă, dar variabilă de la centru către margine: „aceste structuri spaţiale orientate spre interiorul lor sunt practic teritorii urbane închise, de o extrem de slabă

32 33

Harhoiu, Dana, Bucureşti, un oraş între Orient şi Occident, Editura Simetria, Bucureşti, 1997, p. 28 ibidem, p.53

densitate, fiind presărate de maidane, de vii, de livezi şi de grădini” 34. Aşadar, indiferent de statutul social al proprietarilor, majoritatea locuinţelor dispun de mărcile unui lux funciar astăzi greu imaginabil: grădina şi livada. Peste această structură iniţială se vor suprapune fazele ulterioare de dezvoltare a oraşului, în care treptat se vor manifesta începuturile unor politici urbane, precum şi influenţa unor modele europene, ca de exemplu cel al Parisului haussmannian, dar şi cel al grădinilor engleze sau al lotizărilor decurgând din principiile oraşului-grădină anglo-saxon 35, în care grădina era elementul definitoriu. De-a lungul timpului, oraşul evoluează între politic şi vernacular, basculând între politicile imaginate şi rând pe rând abandonate şi invenţia locuitorilor săi: „peisajul bucureştean de astăzi este rezultatul suprapunerii unor straturi, ele însele rezultate din interferenţele variatelor proiecte politice sau individuale” 36. Astfel, oraşul proiectat prin lucrări infrastructurale (străpungeri, lărgiri de bulevarde), fragmente urbane (lotizări, noi cartiere), intervenţii arhitecturale (monumente, placări moderniste sau socialiste) sau peisagere (promenade, parcuri, grădini) este vizibil numai parţial, structura laxă dar rezistentă a Bucureştiului interzicând orice mari gesturi ordonatoare şi atenuând apariţiile noului printr-un permanent contrast cu straturi anterioare. Nu întâmplător, prin ştergerea structurii ţesutului existent, operaţiunea de constituire a centrului civic socialist capătă în oraş o vizibilitate înspăimântătoare. Momente ale periferiei: mahala şi cartier În cazul Bucureştiului, difuzia iniţială în teritoriu face ca noţiunea de periferie să nu aibă sens. Se poate spune că întregul teritoriu al oraşului medieval era o mare periferie, asta dacă l-am raporta la zona clar definită a Curţii Domneşti şi a târgului negustoresc. Periferia bucureşteană ar fi, în acest sens, o suprafaţă imensă de case pierdute într-o mare grădină, refexie a suprapunerii momentane dintre realitatea şi idealul unui mod de locuire. Modul de formare urbană descris anterior face ca fragmentele insulare ale mahalelor sau parohiilor să fie elementele definitorii ale structurii urbane, alături de grădină ca suport semnificativ al difuziei în teritoriu. Spre deosebire de alte oraşe europene, Bucureştiul se conturează ab initio drept sumă de polarităţi intermediare, care gravitează totuşi în jurul centrului politic şi comercial reprezentat de ceea ce numim astăzi centru istoric în sens strict. 34

Ioana Tudora, op. cit., p. 17 vezi lucrarea Cristinei Woinaroski, Lotizarea şi parcul Ioanid, Editura Simetria, Bucureşti, 2007 36 Ioana Tudora, op. cit., p. 178 35

Extinderea acestui centru prin intervenţii arhitecturale punctuale de tip monument (instituţii, spitale, universităţi) sau trasarea de noi bulevarde (de-a lungul cărora s-au construit imobile de raport, hoteluri, magazine) nu modifică radical structura mahalalelor, decât atunci când noile măsuri edilitare – precum regularizarea cursului Dâmboviţei – le traversează şi le divid. Pe măsură ce oraşul se extinde, mahalalele înglobate în zona centrală a oraşului au o existenţă simultan juxtapusă şi periferică centrului, de unde şi dificultăţile actuale în a stabili limite adminsitrative coerente. Teritoriul bucureştean oferă prin excelenţă un peisaj al contrastelor, şi deci al infinitelor intermedieri, al perpetuei incertitudini. Mahalaua tradiţională, aflată în imediata vecinătate a centrului istoric, îşi pierde, odată cu înglobarea comunelor limitrofe Bucureştiului, condiţia periferică. De acum, periferia va trimite la ceea ce se află către marginile extinse, spre ceea ce va deveni problematicul şi incertul teritoriu metropolitan. Aceasta este şi zona unde sunt amplasate platformele industriale ale oraşului, care vor atrage un important aflux de populaţie din toate regiunile ţării, producând o schimbare a peisajului social şi creând necesitatea construirii unor cartiere muncitoreşti. Începând cu anii ’50, se desfăşoară o serie de intervenţii la nivel urban, prin crearea unor noi cartiere, de data aceasta cuprinzând imobile colective. Locuirea colectivă este privită ca o sursă de inadaptare socială, pentru că nu corespunde niciunui specific local de locuire. În plus, tipul de mixitate socială propus, „deşi considerat firesc în prelungirea mixităţii bucureştene tradiţionale (...), nu respectă însă tipul tradiţional de raport între spaţiul public şi cel privat, ceea ce duce la eşecul total al acestui proiect, eşec care grevează şi dezvoltarea urbană, şi structurarea socială actuală” 37. În anii ’60-’70 se construiesc marile ansambluri bucureştene, în fapt oraşe-satelit cu evidente calităţi ambientale, precum Balta-Albă sau Drumul Taberei şi, concomitent, are loc placarea axelor de penetraţie în oraş, angrenând construcţia cartierelor Pantelimon şi Militari: „mahalalele devin spaţii anonime, marile ansambluri capătă nume cu ecou în noua lume socialistă” 38. Conform Ioanei Tudora, în realitatea bucureşteană cartierul-dormitor este o zonă gri, entitate intermediară între locuinţa privată şi oraşul tuturor. Acestui oraş central al tututor, obiect al unor politici urbane eşuate, i se opune cartierul, masă amorfă de bare pline de apartamente, dar presărat de spaţii de intensitate, de mici servicii de proximitate şi plin de verdeaţă. Cartierul bucureştean este, în ciuda imaginii generale negative, un loc al securităţii, în afara haosului urban. Pe micile alei dintre blocuri traficul diminuează, viteza scade, copiii 37 38

ibidem, p.64 ibidem, p.61

încă se mai joacă, iar locuitorii bricolează neîncetat la aproprierea spaţiilor vagi. Totodată, peisajul nu diferă prea tare de la un cartier la altul, acestea fiind mai degrabă nişte unităţi teritorial-morfologice decât ambianţe specifice, aşa cum era cazul mahalalei puternic individualizate. Se prefigurează, astfel, un sistem complicat de relaţii, în care noile ansambluri se suprapun peste vechile periferii rurale, devenind un oraş în sine, în acelaşi timp autonom şi conectat la centrul Bucureştiului. Infrastructura, platformele industriale, zonele de servicii şi marile suprafeţe neconstruite complică suplimentar această entitate urbană heterogenă, care se conturează ca teritoriu esenţial al reflecţiei urbane, între ceea ce Sieverts numea abstracţia pieţei mondiale şi gesturile cotidianului. Militari, un caz exemplar În acest cadru, cartierul bucureştean Militari poate fi considerat un caz exemplar, dând seama despre complicatul sistem de relaţii aferent unui oraş metropolitan, dar şi despre particularităţile Bucureştiului, format din straturi suprapuse într-un mod mai mult sau mai puţin reuşit. În contextul formării platformei industriale Militari, cartierul apare ca răspuns la necesităţile locative ale muncitorilor, dar şi la cele ale unei populaţii din ce în ce mai numeroase şi diversificate, cazate în ceea ce Ioana Tudora numea „salatiera” socială a cartierului bucureştean. Faţă de alte intervenţii de placare a marilor axe de penetraţie bucureştene, proiectul Militari a însemnat la momentul respectiv o evoluţie. S-a urmărit, astfel, o ritmare a frontului printr-o înălţime variabilă a blocurilor, dar şi o rupere a monotoniei prin inserarea principalelor echipamente urbane (în speţă piaţa agro-alimentară cu toate formele de comerţ aferente). În plus, intervenţia se suprapune peste un ţesut de case mici, cu o tramă ortogonală rotită la patruzeci şi cinci de grade, ceea ce determină străzi diagonale şi culoare de vizibilitate în profunzime. Totuşi, fiind vorba despre un ax rectiliniu, toate aceste eforturi de agrementare arhitecturală trec practic neobservate, mai ales din viteza maşinii, mod de deplasare predilect pe acest bulevard de trafic intens, alimentat astăzi de autostrada Bucureşti-Piteşti, aflată în continuitatea bulevardului Iuliu Maniu. Astfel, de la intrarea în Bucureşti până la Parcul Politehnicii, călătorul are puternica impresie de parcurgere a unui culoar urban construit, care taie în două viaţa comunitară a cartierului. Cele două fronturi paralele par să funcţioneze 24

separat, lipsite de unitate şi anulând grija aparentă în plan de constituire a unor buzunare de echipamente de proximitate în adâncimea aliniamentului. În egală măsură, puterea ordonatoare a axului liniar slăbeşte dincolo de fronturile la bulevard, blocurile aşezându-se în trama diagonală veche, amestecându-se printre locuinţele individuale şi, încă şi mai departe de front, dispărând complet într-o formă de dispersie a caselor mici către teritoriul neconstruit de la marginea oraşului sau către platforma industrială dintre Durmul Taberei și Militari (fig 17). Astfel, cartierul, uşor de identificat pe harta oraşului după axul care îl străbate, este de fapt puternic definit de către acesta numai în zona imediat adiacentă lui, impactul ordonator scăzând către limite într-atât încât zone importante apar drept suprafeţe reziduale Acesta este una dintre situaţiile des întîlnite în contextul unui cartier socialist gândit ca satelit, ca entitate autonomă care relaţionează vag cu centrul; între două astfel de entităţi se interpun teritorii destructurate care fac ca legăturile dintre ele să fie dificile. În cazul cartierului Militari, falia care îl desparte de Drumul Taberei este, şi ea, exemplară (fig 18). Adevărate spaţii vagi, aceste areale ajută în mod paradoxal la conturarea unor limite şi al unui oarecare specific al fiecărui cartier în parte, rupând monotonia unui sistem care altfel ar ocupa aproape nediferenţiat întregul oraş. La o lectură oricât de sumară, transpar liniile de forţă ale cartierului: infrastructura rutieră, cu bulevardul Iuliu Maniu ca ax principal, barele de locuire colectivă, textura măruntă a locuinţelor individuale, figurile mari ale cutiilor periferice găzduind industrii şi servicii şi, poate neaşteptat, densitatea vegetală, o figură verde devenită fond. Cartierul relevă, astfel, trei scări simultane: scara teritorială a infrastructurii de mare viteză, cea metropolitană a serviciilor periferice şi cea locală, familiară, a locuirii invadate de vegetaţie, o aglomerare de peisaje şi posibilităţi.

Conluzii Peisajele intermediare ca bogăţie urbană În oraşul existent aparent destructurat, crearea unei ordini formale de tip reţea sau grid nu mai este nici posibilă, nici dezirabilă. Amplele teritorii urbane neconstruite de la periferia oraşelor sau care se constituie în falii adânci avansând către inima oraşului oferă posibilitatea unor intervenţii arhitecturale la scară metropolitană. Aceste teritorii rezultate din falimentul unor industrii sau din dislocarea unor activităţi se pot conjuga cu spaţii interstiţiale de o mai mică amploare, într-o figură de continuitate în stare să structureze un teritoriu urban a cărui scară şi a cărui complexitate depăşesc capacitatea urbanistică de control şi reglementare. Studiul acestor teritorii intermediare relevă faptul că ele trebuie să identifice şi să răspundă unor interese contrare, conflictuale. Soluţiile arhitecturale posibile nu implică, deci, în mod necesar o complexitate funcţională, deşi mixitatea, asocierea de tensiuni contrarii este ceea ce fundamentează aici orice intervenţie; arhitectura ar trebui să caute să aloce spaţiul adecvat potenţialului local, în sensul realizării acelei ambiţii a teritoriului, care, la limită, poate reclama forme neconstruite. Peisajele intermediare, din martore ale unei urbanităţi vidate de forme urbane, sunt, de fapt, locuri ale potenţialului unei vitalităţi urbane necesare, în care instrumentarul urban uzual şi uzat trimite la o regândire a rolului şi sensului arhitecturii în oraş. Într-un oraş care tinde să se extindă la scara întregului teritoriu, fie prin dimensiuni fizice, fie, conform lui Corboz, prin includerea mediului construit şi natural într-o aceeaşi unitate conceptuală şi funcţională, orice intervenţie la scară cât de mică va trebui să dea seama despre teritoriu ca peisaj global. O astfel de abordare trans-scalară face posibilă gândirea simultană a teritoriului şi a obiectului de scară redusă, dar şi invers, învestirea unei arhitecturi mici cu potenţialul branşării ei la un sistem superior. În plus, ea permite atât conectarea unor obiecte esenţial diferite, unele noi, altele deja existente, ducând deci la potenţarea spaţiilor colective funcţionale şi încurajând formularea spaţiilor publice şi de intermediere necesare. Considerarea oraşului la scară teritorială face ca fragmentele sale disparate să se afle de fapt reunite într-o nouă formă de unitate, care de data aceasta însă impune criterii topografice şi topologice de evaluare a componentelor sale. Criterii extraestetice, acestea pot ajunge în final să stabilească inclusiv o nouă estetică, mult diferită dacă nu chiar contrară celei tradiţionale. Acesta este subtextul tuturor privirilor asupra oraşului contemporan menţionate pe parcursul 26

acestei lucrări, de la Ungers şi Koolhaas la Corboz şi Secchi. Banham şi Sieverts, primul în studiul oraşului Los Angeles, iar al doilea în ceea ce priveşte periferiile, au calitatea de a pronunţa mai clar acest adevăr: frumosul decurge din realităţi teritoriale şi este evident că un teritoriu nu poate fi declasat; în consecinţă, orice teritoriu relevă o formă de frumuseţe. În istoria sa, Bucureştiul nu a evoluat în acelaşi ritm cu oraşele-model europene: pe când acestea se configurau ca mari centre urbane europene, Bucureştiul nu era decât un târg medieval care polariza o serie de mahalale cu aspect rural; oraş industrial a devenit mult mai târziu, problematica modernă plecând în cazul său de la premise mai degrabă intelectualculturale decât de la realităţi concrete; oraş-grădină – sau mai degrabă „oraş-livadă” – a fost însă dintotdeauna, dar în afara intenţionalităţii, ceea ce îi fragilizează statutul în raport cu regulamentele urbane reclamând zonificare, densificare şi infrastructură. În epoca socialistă, planificarea urbană îşi cunoaşte momentul de glorie, construind industrii şi cartiere, dar manifestându-şi în egală măsură forţa brută şi pur distructivă în centrul istoric al oraşului. Bucureştiul nu este nici Paris, nici Los Angeles, însă este un oraş care conţine toată complexitatea urbană demnă de acestea, în ciuda tuturor diferenţelor care pledează aparent pentru contrariu. În plus, poate lucrul cel mai important pe care studiul diferitelor oraşe îl transmite este acela că fiecare în parte este un caz exemplar pentru teritoriul pe care îl ocupă, fiecare decurgînd dintr-un context unic şi, deci, irepetabil. Lăsând, aşadar, la o parte orice comparaţie, calitatea fundamentală pe care Bucureştiul o degajă tocmai prin slaba şi aproape unanim dispreţuita densitate slabă este potenţialul de dezvoltare, oraşul dispunând, mai ales în context metropolitan, de spaţiul funciar valoros şi fizic disponibil evoluţiei sale. Mai mult, acest ţesut lax provine dintr-un model tradiţional de locuire considerat ideal şi astăzi, în care importanţa grădinii este esenţială, ceea ce califică, în ultimă instanţă, acest tip de relaţie cu teritoriul drept o ecologie în sine. Astfel, Bucureştiul acestor contraste reprezintă teritoriul ideal unde intervenţiile arhitecturale punctuale să se constituie în mecanisme ale medierii, prin aglomerarea controlată de tensiuni. În contextul terenurilor dificile situate către periferia urbană, la juxtapunerea diferitelor sisteme şi scări, arhitectura trebuie să răspundă atât unor raţiuni teritoriale şi metropolitane, cât şi unor exigenţe locale rezultate în special din degradarea noţiunii de spaţiu public. Cartierul Militari ca domeniu al proiectului de diplomă se dovedeşte a fi exemplar: oraş liniar prin organizarea dictată de infrastructură şi industrie, el se aşază peste structura unui oraş difuz. De aici rezultă o suprapunere de sisteme şi de scări: sistemul industriilor şi serviciilor 27

metropolitane, manifestat arhitectural prin obiecte masive şi deservit de circulaţii de mare viteză, se conjugă cu cel al locuirii, care la rândul său amestecă barele colective cu textura mică a locuirii individuale tradiţionale. Această diversitate sistemică nu îmbogăţeşte vizibil viaţa locuitorilor cartierului, fiind sursa mult mai evidentelor probleme funcţionale, însă tot ea este cea care garantează o evoluţie care să inventeze o formă de urbanitate deloc banală. În acest sens, periferiile actuale ale oraşului, în sine nişte peisaje intermediare între neconstruitul exterior şi centrul mai dens al oraşului, sunt teritorii esenţiale pentru configurarea unor atitudini care să răspundă potenţialului urban de dezvoltare. Arhitectura singură nu poate rezolva conflictele din sfera metropolitană, însă poate înscrie orice intervenţie într-o logică teritorială care să intermedieze conflicte locale şi care să amestece realităţi disjuncte. Dacă importanţa care decurge din funcţia metropolitană trimite la un ordin de mărime care aminteşte de noţiunea de Bigness a lui Koolhaas, aceasta nu poate fi văzută ca o soluţie, pentru că implică un mod de funcţionare abstract, care nu mai întreţine un raport real cu teritoriul şi perpetuează autarhia marilor cutii logistice ale periferiei. Aspectele potenţial inovatoare ale unei intervenţii arhitecturale decurg, deci, din preocuparea pentru scara teritorială, în lipsa oricăror preconcepţii despre forma urbană şi în absenţa nostalgiei pentru estetica oraşului tradiţional. Experienţa periferiei vorbeşte atât despre condiţia marginală a arhitecturilor exilate din oraş, cât şi despre starea iminentă a acestuia, periferia prefigurând metropola şi oraşul teritorial. Astfel, privite ca părţi constitutive ale oraşului – în prezent şi mai ales în viitor, considerarea acestor arhitecturi exilate este de neevitat, presupunând căutarea unor prezenţe mai puţin rezistente la manifestările domeniului public şi conţinând, deci, sursele unui nou mod de a gândi arhitectura. Aşadar, din peisaje precare în care tot ceea ce se manifestă este considerat a fi marginal, marile teritorii neconstruite periferice, aflate în punctul de inflexiune al scărilor şi intereselor, devin esenţiale în relevarea unui potenţial urban fără precedent şi entuziasmant într-un oraş obosit de mecanismele planificării tradiţionale.

Bibliografie Cărţi BANHAM, Reyner, Los Angeles, The Architecture of Four Ecologies, University of California Press, Los Angeles, 2009 CLEMENT, Gilles, Manifeste du Tiers paysage, Editions Sujet/Objet, Paris, 2004 CORBOZ, André, DE BAERE, Bart, GRUMBACH, Antoine, Du centre à la périphérie : une autre logistique de l’art, Institut pour l’Art et la Ville, Givors, 1994 CORBOZ, André, Le territoire comme palimpseste et autres essais, Les Editions de l’Imprimeur, Paris, 2001 HARHOIU, Dana, Bucureşti, un oraş între Orient şi Occident, Editura Simetria, Bucureşti, 1997 KOOLHAAS, Rem, MAU, Bruce, S, M, L, XL, The Monacelli Press, New York, 1995 KOOLHAAS, Rem, Delirious New York: A Retroactive Manifesto for Manhattan, The Monacelli Press, New York, 1997 MAJURU, Adrian, Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă, Editura Compania, Bucureşti, 2003 SECCHI, Bernardo, Première leçon d’urbanisme, Editions Paranthèses, Marsilia, 2011 SIEVERTS, Thomas, Entre-ville, une lecture de la Zwischenstadt, Editions Paranthèses, Marsilia, 2004 TUDORA, Ioana, La curte : Grădină, cartier şi peisaj urban în Bucureşti, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009 Articole din periodice ANGELIL, Marc, „Hybrid Morphologies: Infrastructure, Architecture, Landscape”, în Transition: Stadt - zwischen Permanenz und Veränderung, ETH Zürich, nr. 9/2002 CORBOZ, André, „La Suisse comme hyperville”, în Le Visiteur nr. 6, 2000 GEERS, Kersten, „Method as form”, în San Rocco: Scary Architects, nr. 5, Veneţia, 2012 LEE, Mark, „Two deserted islands”, în San Rocco: Islands, nr. 1, Veneţia, 2010 SCHRIJVER, Lara, „The Archipelago City: Piecing together Collectivities”, în OASE/71: Urban Formation and Collective Space, NAI Publishers, 2006 SCHRIJVER, Lara, „OMA as tribute to OMU: exploring resonances in the work of Koolhaas and Ungers”, în The Journal of Architecture, vol. 13, nr. 3, RIBA, 2008 29

Sursa ilustraţiilor

Grau Gerhard Richter, 1974, ulei pe pânză, 250 cm x 200 cm, http://www.gerhard-richter.com/ fig 1 fotogramă din jurnalul filmic As I Was Moving Ahead Occasionally I Saw Brief Glimpses of Beauty, Jonas Mekas, 2000 fig 2 pliant, Guy Debord, Guide psychogéographique de Paris, Discours sur les passions de l’amour, pentes psychogéographiques de la dérive et localisation d’unités d’ambiance, Permild & Rosengreen, Copenhaga, mai 1957, http://strabic.fr/Debord-er-la-carte.html fig 3 anluminură din manuscrisul fraţilor de Limbourg, Les Très Riches Heures du Duc de Berry, sec. al XV-lea, http://en.wikipedia.org/wiki/Très_Riches_Heures_du_Duc_de_Berry fig 4 a vedere aeriană Siena, © Google Maps 2013, https://maps.google.it b Giovanni Battista Nolli, planul Romei, 1748, în André Corboz, Le territoire comme palimpseste et autres essais, Les Editions de l’Imprimeur, Paris, 2001, p. 123 fig 5 fotografie a Zidului Berlinului realizată de către Rem Koolhaas, „Field Trip” în S,M,L,XL, p.229 fig 6 Superstudio, Monumentul continuu: un model architectural pentru o urbanizare totală, http://www.lia.tu-berlin.de/sites/projects/futuretypocities/ftc-m-references.htm

fig 7 a,b O.M. Ungers, Berlin As Green Archipelago, în Mark Lee, op. cit., p. 5, respectiv 6 fig 8 a,b Gelsenkirchen – Bismarck, în Thomas Sieverts, op. cit., p. 88, respectiv 90 fig 9 vedere aeriană a bulevardului Wilshire, L.A., în Reyner Banham, op. cit., p.122 fig 10 intersecţia autostrăzilor Santa Monica şi San Diego, ibidem, p. 71 fig 11 a-c, 12, 13 The ambition of the territory, prezentare Joachim Declerck, http://issuu.com/deltametropool/docs/20121220_ambitionterritory_declerck-presentatie/1

fig 14 a-c, 15 broşura de prezentare a expoziţiei expoziţia Architecture without content. Visualising the collective machinery of the contemporary city, Pavillon de l’Arsenal, Paris, octombrie 2012 fig 16 Dana Harhoiu, op. cit., p. 52 fig 17, 18 cartierul Militari, © Google Maps 2013, https://maps.google.ro 30