MOS_Morfologie și organizare spațială by Răzvan Nica

Editura POLITEHNIUM Universitatea Tehnică “Gheorghe Asachi” din Iaşi Str. Prof.dr.doc. Dimitrie Mangeron, nr. 67, 700050 Iaşi, România Tel: 40 232 – 212324; Fax: 40 232 - 211667 E-mail: cercetare@tuiasi.ro Editura Politehnium (fostă “Gheorghe Asachi”) este recunoscută de Consiliul Național al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior (CNCSIS) Coordonator editură: Prof. univ. dr. ing. Maria Carmen LOGHIN Referenți științificii: Conf. univ. dr. arh. Sorin NISTOR Universitatea Tehnică “Gheorghe Asachi” din Iaşi Facultatea de Arhitectură “G. M. Cantacuzino” Șef lucr. dr. arh. Ion Daniel VIȘAN Universitatea Tehnică “Gheorghe Asachi” din Iaşi Facultatea de Arhitectură “G. M. Cantacuzino”

Tehnoredactare: Nely VÎNĂU Răspunderea pentru tot ceea ce conține prezenta carte aparține în întregime autorului (autorilor) acesteia. Toate ilustrațiile din acest material aparțin autorului și nu pot fi reproduse fără acord prealabil. Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României NICA, RĂZVAN Morfologie şi organizare spaţială: îndrumar pentru studenţii arhitecţi / Răzvan Nica. - Iaşi: Politehnium, 2021 Conţine bibliografie. - Index ISBN 978-973-621-505-6 72

CUVÂNT ÎNAINTE

Lucrarea „Morfologie și organizare spațială. Îndrumar pentru studenții arhitecți” este concepută ca suport teoretic pentru disciplinele „Proiectare complexă de arhitectură” - anul V și „Elaborarea proiectului de diplomă” - anul VI din planul de învățământ pentru specializarea Arhitectură. Aceste discipline fundamentale implică studierea inserțiilor urbane cu impact socioeconomic și cultural și a programelor de arhitectură cu largă adresabilitate - centre culturale și muzee, centre de afaceri cu dotări complementare (ansambluri multifuncționale/ hibride) și spații destinate activităților sportive. Ca metodă de sinteză a programelor anterior menționate, pe tot parcursul lucrării se face apel la diagramă, o reprezentare grafică sintetică și esențializată, utilizată ca metodă de raționalizare și ierarhizare a parametrilor specifici. Diagrama de arhitectură și procesul asociat acesteia – diagramatizarea – sunt utilizate în trei scopuri distincte:

diagrama ca reprezentare grafică a sintezei analizei unui amplasament (Capitolul I - Context);

diagrama ca sintetiză grafică a caracteristicilor tipologice ale unui program de arhitectură (Capitolul II - Organizare spațial - funcțională în proiectarea complexă de arhitectură);

diagrama ca proces de decodare a unui obiect de arhitectură: identificarea principiilor compoziționale, morfologice, spațiale și funcționale (Capitolul III - Exemple - analiza morfologiei și organizării spațiale).

Scopul acestui material didactic este de a oferi o sinteză a principalelor criterii determinante în proiectarea programelor complexe de arhitectură, punând accentul pe morfologiile specifice și reprezentative pentru fiecare grupă funcțională și pe sistemul ordonator care subsumează relațiile dintre componentele spațiale ale unui ansamblu arhitectural. Pe tot parcursul lucrării, suportul informațional teoretic este dublat de exemplificări din arhitectura contemporană. Autorul.

Răzvan Nica

CUPRINS

I. CONTEXT 7 Analiză 7 Determinanți contextuali și funcționali 9 Conexiuni urbane 15 II. ORGANIZARE SPAȚIAL - FUNCȚIONALĂ ÎN PROIECTAREA COMPLEXĂ DE ARHITECTURĂ 23 II.1 SPAȚII PENTRU SPECTACOLE 27 Clasificarea sălilor de spectacol 27 Conformarea și dimensionarea sălilor de spectacol 29 Conformări particulare ale gradenelor 33 Spațiile destinate publicului 37 Organizarea spațiilor de foaier 39 Niveluri de dotare a sălilor de spectacol 41 Scena și turnul scenei 43 Organizarea spațiilor destinate pregătirii spectacolului 45 Modalitățile de asociere a mai multor săli de spectacol 47 Teatrul în aer liber 49 II.2 SPAȚII MUZEALE 51 Organizarea parcursului muzeal 53 Luminarea spațiilor expoziționale 57 II.3 SPAȚII PENTRU ACTIVITĂȚI SPORTIVE 59 Clasificarea spațiilor dedicate sportului 59 Curba de vizibilitate 63 Modalități de organizare și dispunere a tribunelor 65 Suprafața de joc 67 Spațiile destinate sportivilor 71

M Acoperirea și luminarea spațiilor destinate activităților sportive 75 II.4 SPAȚII PENTRU BIROURI 77 Conformări morfologice 77 Modalități de dispunere a nodului de deservire 81 Spații cu utilizare în comun 81 Conformarea volumelor de tip turn 83 Organizarea pe verticală a spațiilor de lucru în volume de tip turn 87 Organizarea pe verticală a spațiilor de lucru în volume de tip bară 89 Organizare planimetrică a spațiilor de lucru în volume de tip turn și bară 91 Rolul compozițional al spațiului de tip atrium 95 Conformarea spațiului de tip atrium 99 II.5 LOCUIRE ÎN SISTEM CO-LIVING 105 Categorii și modalități de organizare a unităților de locuire 107 Dispunerea componentei de locuire în cadrul ansamblului destinat birourilor 111 Dispunerea componentei de locuire temporară (rezidență artiști) în cadrul ansamblului cultural 113 II.6 CONEXIUNI SPAȚIALE (CIRCULAȚII ORIZONTALE ȘI VERTICALE) 115 Conformarea și poziționarea scărilor de evacuare 117 Dimensionarea circulațiilor orizontale pentru spațiile sportive 118 Cerințe dimensionale a zonei de tribune 119

III. EXEMPLE: ANALIZA MORFOLOGIEI ȘI A ORGANIZĂRII SPAȚIALE 121 Fundația Ford, Roche – Dinkeloo 123 Sediul EDP, Aires Mateus 125 Novartis, SANAA 127 De Rotterdam, OMA 129 Blox, OMA 131 Teatrul Albi, Dominique Perrault 133 Centrul de artă dramatică Marshall, Weiss/ Manfredi 135 Sala de sport Lardy, Explorations Architecture 137 Centrul Sportiv BIT, Atelier Alter Architects 139 Muzeul Paula Rego, Souto de Moura 141 Extinderea Muzeului Kimbell, Renzo Piano 143 Muzeul JUMEX, David Chipperfield 145 BIBLIOGRAFIE 146 INDEX ILUSTRAȚII 148

Răzvan Nica

Fig. 1 Casa da Musica, OMA (Rem Koolhaas), Porto, 2001 (plan de situație) A - volumul dominant amplasat deasupra cotei terenului; B - dală urbană cu o topografie variabilă, sub care sunt rezolvate trei etaje de spații complementare; C - parc, spațiu urban dominant; D - fronturi continue; E alveolă urbană definită pe trei laturi de fronturi continue cu înălțimi variabile, care are ca piesă centrală volumul sălilor de spectacol

I. CONTEXT Acest capitol introductiv prezintă principalii determinanți contextuali ai soluției de arhitectură și descrie succint etapele premergătoare elaborării propriu-zise a proiectului. Deoarece lucrarea de față analizează categoriile morfologice ale fiecărui program de arhitectură și organizările spațiale specifice, aceste repere generale care vizează caracteristicile amplasamentului nu sunt aprofundate. În consecință, elementele care conduc către opțiunea pentru o anumită morfologie, respectiv organizare spațială, sunt doar definite, fără a fi urmărită o detaliere a acestora. Analiză Orice demers de proiectare arhitecturală debutează cu o analiză aprofundată a contextului în care obiectul este inserat, o etapă de diagnosticare a situației existente. Această analiză este cu atât mai importantă, cu cât obiectul studiului sunt programe complexe de arhitectură, clădiri publice cu adresabilitate largă,

adesea relaționate cu un context urban cu valoare arhitecturală și istorică. Concluziile acestei analize evidențiază determinații oricărei propuneri de intervenție, concluzii care prin sintetizare diagramatică oferă direcțiile posibile de dezvoltare. Compoziția volumetrică, organizarea spațială și morfologia propunerii sunt în strânsă corelare cu specificul fiecărui context (Fig. 1). O analiză a amplasamentului se dezvoltă pe mai multe paliere și poate presupune studierea următoarelor elemente: a. Cadru construit: - Morfologia țesutului urban; - Ierarhizarea spațiilor urbane, a axelor urbane cu/ fără finalitate; - Fronturi stradale (continuu/ discontinuu, cu o cornișă constantă sau nu, retrasă sau aliniată); puncte de conflict, puncte de interes; - Clădiri cu valoare istorică, arhitecturală, ambientală și/ sau funcțională; - Regim de înălțime;

Răzvan Nica

Fig. 2 Muzeul de artă modernă Odunpazari, Kengo Kuma, 2019: plan de situație (cu evidențierea direcțiilor de acces), plan parter superior: Caracterul țesutului urban este elementul determinant al compoziției volumetrice și al organizării spațiale. A - alimentație publică, B - foaier, C - nod de distribuție pe verticală, D - piațetă

b. c. d. -

f. g.

Zonificare funcțională; Adresabilitate public – privat; Reglementări urbanistice (P.U.G., P.U.Z.); Circulații: Accesibilitate și circulații (pietonale și carosabile, rețea de transport în comun); marcarea și ierarhizarea nodurilor de circulație; Cadru natural și peisaj; Elemente vizuale: Vizibilitate și perspective spre și dinspre amplasament, la diferite cote pe verticală (perspective favorabile/ defavorabile, perspective frontale/ liniare, puncte de interes); Particularități ale amplasamentului (clădiri existente pe sit, elemente ale cadrului natural, zone de protecție ale monumentelor istorice etc).; Surse de disconfort și poluare; Context socio-istoric (modul de evoluție a țesutului urban, elemente de memorie colectivă, activități în spațiul public – opționale/ obligatorii, categorii de utilizatori, cartografiere comportamentală).

Fiecare dintre aceste paliere de analiză necesită o sintetizare grafică separată, însoțită de legendă explicită. Concluziile acestei etape de analiză, concluzii sintetizate grafic și textual, pot conduce către o inserție urbană coerentă și la rezolvări spațiale particulare, adaptate contextului dat (Fig. 2). Esențială în acest sens este evidențierea aspectelor pozitive (avantaje ale amplasamentului care pot fi speculate prin soluția urbană și arhitecturală), respectiv aspectelor negative (disfuncționalități și constrângeri cu impact direct asupra soluției propuse). Determinanți contextuali și funcționali Caracteristici particulare ale contextului și cerințe esențiale ale programului de arhitectură sunt adesea determinanții soluției generale de arhitectură, de exemplu: situri sau clădiri cu valoare istorică, construcții existente care trebuie integrate într-un ansamblu nou, separarea spațiilor pe categorii de utilizatori, asigurarea unui grad ridicat de polivalență a spațiului, definirea circulațiilor pentru un număr mare de persoane, utilizarea de sisteme structurale adaptate cerințelor funcționale.

Răzvan Nica

Fig. 3 Muzeul de Artă Nelson - Atkins, Steven Holl, Kansas City, 2007 (crochiu, plan parter)

Fig. 4 Galeria James Simon (ansamblul Neues Museum), David Chipperfield, Berlin, 2018 (crochiu, plan parter)

A - acces principal, B - clădire existentă, C - galerii expoziționale, D - galerie expozițională disimulată în panta terenului, E - parc

A - curte interioară, B - acces principal în Galeria James Simon, C - scară monumentală către accesul de la cota etajului, D - portic perimetral (continuarea porticului existent), E - clădirea Neues Museum, cu acces din incinta nou definită între cele două corpuri

Fig. 5 Campus EWHA, Dominique Perrault, Seul, 2008 (crochiu, secțiune) A - parc public (terasă verde racordată la cota terenului natural), B - accese, C - zone de conexiune între cele două corpuri ale clădirii, D - sală de spectacol, E - parcurs public

Răzvan Nica Fig. 7 Muzeul de artă Nanjing Sifang, Steven Holl, Nanjing, 2011 (crochiu, diagramă plan de situație) A - volum suspendat (spațiu expozițional), B - volum dezvoltat pe orizontală, la cota terenului, C - noduri de circulație verticală, D - curte semideschisă

Fig. 6 West 57, BIG Architects, New York, 2016 (crochiu, diagramă etaj curent) A - curte interioară, B - nod de deservire, C - culoar cu simplu sau dublu tract 12

Modul de asociere a clădirilor existente cu noua dezvoltare depinde de valoarea acestora (clădiri monument istoric, clădiri cu valoare ambientală, clădiri fără valoare și/sau aflate într-o stare avansată de degradare, etc.). Aceste elemente, martori ai evoluției orașului și țesutului urban tradițional, pot fi puse în valoare în cadrul soluției de ansamblu. Conexiunea spațială și funcțională se realizează în aceste situații prin articulări volumetrice subtile sau prin conexiuni la nivelul etajelor inferioare (Fig. 4). În anumite cazuri, referința istorică poate fi exprimată doar prin păstrarea anumitor elemente arhitecturale și constructive, care devin subordonate compoziției generale. Spațiile menite să găzduiască simultan un număr mare de persoane implică, de cele mai multe ori, utilizarea de sisteme structurale speciale (Fig. 7). Acest aspect este explicit în cazul dotărilor destinate sportului, pentru care sistemul constructiv propus trebuie să asigure deschideri ample în zona terenului de joc și a gradenelor. Pentru imaginea și ambianța specifică acestui program, expresia sistemului

structural este determinantă și se impune urmărirea corespondenței dintre tipul de sistem utilizat și expresia volumetrică. De asemenea, din categoria determinanților funcționali se poate menționa necesitatea asocierii de funcțiuni distincte, complementare sau uneori chiar incompatibile, elemente care solicită rezolvări particulare ale modului de agregare. Relațiile stabilite între aceste grupe funcționale sunt determinate de scenariul de funcționare a ansamblului. Astfel, în vederea adaptării compoziției la cerințele programului de arhitectură, este adesea necesară reinterpretarea morfologiilor consacrate (Fig. 6). Relevante în acest sens sunt cele două ansambluri hibrid proiectate de OMA și analizate în ultimul capitol al acestei lucrări: BLOX și DeRotterdam (Fig. 87, Fig. 84).

Răzvan Nica

Fig. 9 Modalități de articulare a clădirilor publice la țesutul urban (plan, variante a - b)

Fig. 8 Modalități de generare a unui spațiu de respiro în cazul integrării într-un front clar definit (plan, variante a - b)

a. ansamblu definit de circulații/ spații perimetrale de detentă: A - clădire publică; B - piațetă (zonă de respiro adiacentă intrării principale); C - flux pietonal principal; D - zonă de detentă față de vecinătăți

a. piațetă dezvoltată în profunzime: A - B - corpuri de clădire ale aceluiași ansamblu; C - piațetă/ detentă a accesului principal; D - flux pietonal major; E - construcții existente.

b. ansamblu străbătut de circulații pietonale sau carosabile: A - B corpuri de clădire separate la nivelul cotei terenului, dar conectate la etaje inferioare sau superioare; C - parcurs pietonal (existent sau propus) între două zone de interes; D - piațetă (zonă de respiro aferentă intrărilor principale; E - zonă secundară de interes, către care se orientează un parcurs pietonal; F - zonă de detentă față de vecinătăți

b. piațetă dezvoltată în lungul frontului: A - funcțiune publică; C - piațetă/ amplificare a lățimii parcursului pietonal existent; D - parcurs/ flux pietonal existent; E - construcții existente

Conexiuni urbane Ansamblurile cu destinație publică sunt mai mult decât o clădire generică cu un anumit program de arhitectură; prin spațiul negativ (interstițial) creat, acestea au potențialul de a crea conexiuni la nivel urban și de a oferi un spațiu suport activităților ocazionale, micro-evenimentelor generatoare de viață urbană (Fig. 5). Reprezentativitatea acestor clădiri implică o structurare specifică a spațiului urban. În consecință, este necesară marcarea acestora în țesutul urban prin zone de detentă - piațete, retrageri ample față de căile de circulație rutieră, degajări și spații verzi în zonele de contact cu vecinătățile incompatibile. Este astfel obligatorie conceperea de spații urbane publice, spații deschise către comunitate, extensii către exterior ale anumitor grupe funcționale (spații expoziționale, spații de alimentație publică, parcuri tematice). În cazuri particulare, compoziția volumetrică și întreaga inserție urbană poate fi subordonată expresiei și calității spațiului public.

Programele de arhitectură complexă, programe publice care reunesc un număr mare de persoane, impun o raportare specială față elementele contextuale. Se pot identifica două categorii generale de inserții (Fig. 9): a. Ansamblu definit de circulații/ spații perimetrale de detentă - conexiunea cu orașul solicită rezolvarea unei zone de degajare a accesului principal, a unei retrageri suplimentare față de trama de circulație. Rezolvarea curentă implică generarea unor piațete, zone de detentă. Suplimentar, este necesară o degajare perimetrală a clădirii față de vecinătăți (Casa da Musica, OMA; Fig. 14). b. Ansamblu străbătut de circulații pietonale sau carosabile - amplasarea acestor ansambluri în puncte nodale ale orașului poate conduce către preluarea unor circulații pietonale sau carosabile existente sau generarea unui parcurs nou, conectând puncte de interes (Blox, OMA; Fig. 87).

Răzvan Nica

Fig. 10 Modalități de definire a spațiilor exterioare publice adiacente (secțiune, variante a d) a. conexiune la aceeași cotă; b. acces elevat deasupra cotei terenului; c. curte/ piață scufundată față de cota terenului; d. dală urbană/ piață elevată față de cota terenului A - funcțiuni majore ale ansamblului; B - extensia interiorului către spațiul public urban; C - dală/ piațetă elevată față de cota terenului; D - piață scufundată față de cota terenului; E - dală urbană elevată față de cota terenului; F - spații publice rezolvate sub dala suspendată; G - cota terenului

Generarea unui spațiu urban de respiro este necesară și în cazul unui amplasament dispus într-un front existent clar definit (Fig. 8):

intrări dedicate. În funcție de gradul de separare vizuală și spațială, articularea ansamblului la spațiul public se poate face în mai multe modalități (Fig. 10):

a. Piațetă dezvoltată în profunzime - se poate genera o piațetă prin retragerea unui corp al clădirii; volumul ansamblului este descompus, iar spațiul urban creat este mărginit pe două laturi de fațadele propuse; b. Piațetă dezvoltată în lungul frontului - detenta specifică unui program public se poate exprima prin retragerea întregii construcții față de frontul existent. Spațiul urban astfel creat evidențiază particularitatea funcțiunii publice în cadrul urban general.

a. Conexiune la aceeași cotă - intrările în ansamblu sunt la cota terenului, funcțiunile interioare sunt puternic conectate cu spațiul urban și nu există segregări certe; b. Elevarea intrării principale față de cota terenului funcțiunea este marcată în țesutul urban general; este definit un spațiu public puternic conectat cu interiorul, dar clar separat de circulațiile perimetrale (Fig. 12); c. Conexiunea interior-exterior realizată prin intermediul unei curți/ piețe scufundate - spațiul exterior păstrează o conexiune vizuală cu circulațiile de la cota terenului, dar este clar individualizat spațial; piețele scufundate trebuie animate prin funcțiuni dispuse perimetral și sunt percepute ca extensii ale interiorului, ca spații exterioare intermediare cu un caracter semipublic; avantajul acestor spații fiind posibilitatea de introvertire (Fig. 77).

Este de precizat că spațiile de respiro materializate sub formă de piațete introduc în compoziția nouă și fronturile construite existente; spațiul urban perceput este cel delimitat de toate volumele construite. Acestea pot participa la activarea spațiului urban, dar în același timp pot genera relații conflictuale. Complementar detentei aferente accesului principal, o degajare perimetrală a clădirii permite rezolvarea de

Răzvan Nica

Fig. 11 MAAT (Muzeul de Artă, Arhitectură și Tehnologie), Amanda Levete Architects, Lisabona, 2016 (secțiune) A - promenadă; B - platformă de acces elevată față de cota terenului; C - spațiu expozițional major; D - fluviul Tajo; E - punte pietonală peste carosabil și calea ferată, conexiune cu zona centrală a orașului; F - clădirea fostei uzine electrice, în prezent Muzeul EDP; G - zonă de belvedere, parcurs pietonal care conectează centrul orașului cu promenada

Fig. 12 Neue Nationalgalerie, Mies van der Rohe, Berlin, 1968 (crochiu, plan parter) A - dală elevată față de cota terenului, sub care sunt organizate spațiile expoziționale și spațiile complementare; B - spațiu interior/ hol de acces; C noduri de distribuție pe verticală; D - circulație pietonală la cota terenului; E - expoziție exterioară la cota inferioară

Răzvan Nica

Fig. 13 Centrul Național de Artă și Cultură Georges Pompidou, Richard Rogers și Renzo Piano, Paris, 1977 (secțiune) A - piață înclinată, orientată către fațada principală; B - zonă de acces principal; C - spații expoziționale

d. Dală urbană elevată un nivel față de cota terenului - este exprimat un domeniu spațial puternic deschis vizual către vecinătăți, dar clar marcat. Accesul controlat pe această dală asigură individualizarea activităților desfășurate aici și conferă întregului ansamblu o extensie către exterior. Sub cota pieței elevate, în relație directă cu circulațiile pietonale adiacente, se pot rezolva spații publice conectate cu ansamblul sau, dimpotrivă, cu utilizare independentă (de exemplu spații comerciale sau de alimentație publică; Fig. 11, Fig. 14).

Fig. 14 Casa da Musica, OMA (Rem Koolhaas), Porto, 2001 (perspectivă secționată) A - sală de spectacol; B - foaiere; C - front existent continuu, cu înălțime variabilă; D - front continuu nou construit; E - piață urbană tratată ca o topografie artificială; F - acces carosabil în subsol

Răzvan Nica

Fig. 15 Programe de arhitectură - relații funcționale a. Centru de afaceri - diagrama grupelor funcționale de bază: A – acces principal, atrium și funcțiuni publice/ comune; B – birouri; C – sală polivalentă; D – locuințe de serviciu sau hotel; F – noduri de deservire b. Muzeu - diagrama organizării grupelor funcționale de bază: A – hol de acces, dotări complementare; B – expoziție permanentă; C – expoziție temporară; D – dotări socio-culturale complementare (aulă, mediatecă etc.); E – zonă auxiliară (muzeografi, spații administrative și tehnice)

II. ORGANIZARE SPAȚIAL - FUNCȚIONALĂ ÎN PROIECTAREA COMPLEXĂ DE ARHITECTURĂ La nivelul imaginii urbane, prin modalitățile diferite de implantare și integrare în cadrul orașului, ansamblurile ce cuprind funcțiuni publice redefinesc silueta și identitatea locală. O astfel de intervenție de amploare poate facilita reabilitarea și restructurarea urbană a unei zone defavorizate și asigură o evoluție coerentă a orașului. Crearea de noi poluri de interes, puncte de atracție pentru publicul larg, este obiectivul complementar care stă la baza proiectării de ansambluri de importanță locală sau regională. Prin modul de concepție, relațiile cu țesutul urban din zona de implant, rezolvarea funcțională, conformarea plastică și expresia arhitecturală propusă se urmărește evidențierea rolului principal al programului dominant, cel de centru de polarizare a activităților culturalartistice, socio-economice sau sportiv-recreative. Tema acestor proiecte se încadrează în categoria programelor de arhitectură ce necesită structuri de

rezistență și de acoperire speciale, dar care, în același timp, impun constrângeri de ordin funcțional. Studiul problemelor funcționale și spațiale ce asigură identitatea și reprezentativitatea programelor este dublat de analiza relațiilor dintre componentele majore ale spațiilor interioare și spații publice exterioare, prin intermediul unor tipologii spațiale de tranziție în care coexistă diverse activități publice. Cu scopul evidențierii principiilor care stau la baza conceperii acestor ansambluri, vor fi analizate principalele categorii de spații și programe de arhitectură care fac parte din categoria proiectării complexe de arhitectură: -

programe socio-culturale (spații pentru spectacole, spații muzeale; Fig. 15 b, Fig. 16a); programe sportive (spații pentru activități sportive și recreative; Fig. 16b); clădiri și ansambluri administrative (clădiri pentru birouri; Fig. 15a); moduri alternative de locuire (locuințe de serviciu, locuințe în sistem co-living).

Răzvan Nica

Fig. 16 Programe de arhitectură - relații funcționale a. Centru cultural - diagrama organizării grupelor funcționale de bază: A – sală de spectacol; B – zona de pregătire a spectacolului; C – acces și foaier; D – zonă de informare/ documentare; E – zonă de alimentație publică b. Centre sportive - diagrama organizării grupelor funcționale de bază: A – acces principal și foaier; B – terenul de sport; C – zona sportivilor; D – alimentație publică; E – distribuție verticală

Programele de arhitectură evoluează în concordanță cu transformările resimțite la nivel societate. O clasificare a obiectelor de arhitectură urmărind strict caracteristicile tipologice comune (sistemul programelor de arhitectură) poate fi dublată de o analiză a modului de utilizare a spațiului de către oameni. În acest sens, în literatura de specialitate sunt utilizate trei noțiuni fundamentale: -

utilizare (de exemplu: locuire, loisir, industrial, etc.) - noțiune împrumutată din planificarea urbană; funcțiune (de exemplu: știință, tehnologie, marketing, etc.) - noțiune organizațională, care descrie caracterul operațional al clasificărilor; activitate (de exemplu: socializare, contemplare, etc.) termen care descrie latura comportamentală.

Putem observa în prezent o deplasarea a interesului de la clădirile publice uni-funcționale către ansambluri multi-funcționale și către structuri hibride. Acest fenomen este o consecință a densificării urbane și apare ca răspuns la necesitatea asigurării unei

corelări a obiectului de arhitectură cu caracterul de tranziență accelerată a contextului socio-economic. Clădirea hibrid, spre deosebire de un ansamblu multifuncțional, afirmă o coeziune și interacțiune directă între utilizările integrate. Apare astfel intercalarea programelor de arhitectură și conexiunea dintre spațiul public (dotări deschise orașului, acționând ca o serie de catalizatori sociali) și spațiul privat (dotări cu adresabilitate restrânsă, pentru un public specializat). În același timp, ansamblurile multi-funcționale sau hibride, sunt instrumentul esențial în dezvoltarea urbană multi-polară, prin care atractivitatea centrului istoric poate fi contrabalansată de inserții în arii urbane încă destructurate. Principiile de organizare a fiecărei grupe spațialfuncționale sunt aceleași ca în cazul obiectelor independente, dar parametrul nou introdus în ecuație este inter-corelarea dintre aceste dotări cu un public adesea diferit (Fig. 87).

Răzvan Nica

Fig. 17 Tipuri de săli de spectacol în funcție de modul de dispunere a gradenelor (plan, variante a - c) a. tip italian b. tip elisabetan c. tip arenă A - scenă, B - locuri spectatori (Vais, 2008)

II.1 SPAȚII PENTRU SPECTACOLE Centrele culturale, centrele de artă dramatică sau huburile culturale sunt clădiri care îndeplinesc un rol de reper urban, reunind spații polarizante, deschise către oraș și comunitate. În organizarea spațial-funcțională a acestor dotări, rolul ierarhic dominat este ocupat, de cele mai multe ori, de o sală de spectacol sau de o sală multifuncțională. Utilizarea permanentă, zilnică, a acestor ansambluri este asigurată prin asocierea alături de sala de spectacol a unor funcțiuni complementare destinate publicului larg: mediatecă de specialitate, săli de proiecții și spații pentru workshop-uri. Aceste funcțiuni intră în relație directă cu foaierul sălii de spectacol și beneficiază de aceleași spații anexe (garderobă, grupuri sanitare, spații tehnice).

Clasificarea sălilor de spectacol Orice clasificare a unei dotări culturale pornește de la caracteristicile unității funcționale de bază, în cazul de față sala de spectacol, și de la caracteristicile acesteia: capacitate, formă, tipul de spectacol găzduit (teatru liric, teatru experimental, operă, concerte etc.), performanțe acustice, gradul și modul de interacțiune între artiști și spectatori. În funcție de modul de dispunere a locurilor destinate spectatorilor în raport cu scena, distingem următoarele tipuri de săli de spectacol (Fig. 17; Vais, 2008): a. Sală de tip italian; b. Sală de tip elisabetan (cu o capacitate uzuală de 600-700 de locuri); c. Sală tip arenă (cu o capacitate optimă de 400-600 de spectatori).

Răzvan Nica

Fig. 18 Tipuri de săli în funcție de conformarea spațială (plan, variante a - b) a. sală simetrică b. sală asimetrică A - scenă, B - locuri spectatori, C -gradene cu dispunere asimetrică, D circulație transversală la cota superioară a sălii, E - circulație la cota inferioară a sălii

Fig. 19 Modalități de organizare a unei săli de spectacol dreptunghiulare (plan, variante a - f; Vais, 2008)

Sălile de spectacol pot avea diverse forme (dreptunghiulare, trapezoidale, circulare, sector de cerc), dar pentru capacități medii și mici, sălile dreptunghiulare permit cel mai mare grad de flexibilitate, fiind formula spațială cea mai frecvent utilizată în arhitectura contemporană. Sălile dreptunghiulare pot avea următoarele tipuri de organizări (Fig. 19): a. Tip elisabetan, cu dispunerea scenei pe latura lungă; b. Tip italian, dispunerea scenei în lungul laturii scurte; c. Tip arenă, dispunere centrală a scenei, cu gradene pe patru laturi; d. Tip scenă deschisă, dispunerea excentrică a scenei, generând gradene în „L”; e. Tip scenă deschisă, cu dispunerea scenei în adâncime, pe direcția longitudinală; f. Tip elisabetan, cu dispunerea în profunzime a scenei, gradene în „U” (Vais, 2008).

Conformarea spectacol

și

dimensionarea

sălilor

Modul de organizare a scenei imprimă un anumit specific spectacolelor care se pot desfășura în acel spațiu. Alternativ, pentru sălile cu o capacitate mică și medie este posibilă utilizarea parțială sau exclusivă a gradenelor amovibile, fiind asigurat astfel un grad sporit de flexibilitate în utilizare. Pe lângă rezolvări convenționale ale sălilor de spectacol, în arhitectura modernă și contemporană identificăm și conformări spațiale atipice. Având ca reper caracteristicile geometrice, distingem două tipuri generale de săli (Fig. 18): a. Sală simetrică; b. Sală asimetrică. De asemenea, ansamblurile destinate artelor dramatice includ în mod curent și o sală studio utilizată pentru spectacole și manifestări experimentale. Astfel de săli asigură o conexiune directă între actori și spectatori.

Răzvan Nica Tab.. 1 Dimensiuni recomandabile pentru săli dreptunghiulare cu o capacitate cuprinsă între 100 - 800 de spectatori (NP 002-96)

Capacitate Dimensiuni ale (nr. de paralelipipedului de spectatori) bază l x L x H max. (m) 100 9,00 x 12,00 x 7,00 150 9,00 x 15,00 x 8,00 (10,00) 350 15,00 x 21,00 x 10,00 500 18,00 x 21,00 x 12,00 600 18,00 x 21,00 x 12,00 (cu balcon) 600 18,00 x 24,00 x 12,00 (fără balcon) 800 21,00 x 24,00 x 12,00 (cu balcon) 800 21,00 x 27,00 x 12,00 (fără balcon)

Volum specific brut (m3/spectator)

Tab. 2 Distanța maximă între locul în care se desfășoară spectacolul și cel mai depărtat spectator (NP 002-96)

Destinația sălii

Distanță maximă (m)

Cinematograf Conferințe/ cursuri Muzică/ Balet Concerte Săli polivalente

60,00 24,00

8,64 7,20 (9,00) 7,20 7,56 6,00 7,56 6,30 7,08

30,00 36,00 50,00

În cadrul unei săli de spectacol, locurile destinate publicului sunt separate în sectoare (pachete de fotolii delimitate de circulații). Nivelul inferior al sălilor mici (o capacitate de cel mult 400 de locuri) poate fi organizat ca un singur sector; pentru capacități mai mari trebuie introduse circulații mediane sau intermediare (Fig. 23). Cerința fundamentală care trebuie asigurată, indiferent de forma și modul de organizare a sălii, este vizibilitatea optimă pentru toate locurile destinate spectatorilor. Vizibilitatea este direct influențată de distanța până la scenă (cel mult 24 de metri pentru săli de tip elisabetan și de tip arenă), de panta sălii și a balconului și de modul de dispunere a fotoliilor (de exemplu: rânduri decalate; Fig. 20, Tab.1, Tab.2). Pentru dimensionarea și conformarea sălilor există de asemenea și o serie de alte restricții: - pentru un volum al sălii de spectacol/ audiție cuprins între 2000 și 3000 metri cubi, este necesară o înălțime cuprinsă între 7,50 și 11,00 metri; - înălțimea utilă minimă în zona cea mai joasă a sălii (intradosul balcoanelor sau al lojelor) este de 3,00 metri;

pentru o bună acustică a sălii trebuie evitat paralelismul dintre fețe opuse; se elimină astfel ecoul și undele sonore staționare. Astfel de probleme apar în special în cazul sălilor dreptunghiulare sau derivate ale dreptunghiului.

Fig. 20 Sala de spectacol: Distanțe de vizibilitate (secțiune, plan) A - scena și turnul scenei, B - distanțe maxime între scenă și cele mai depărtate locuri destinate spectatorilor (P 123-89) 31

Răzvan Nica Fig. 22 Rezolvarea gradenelor în dreptul circulațiilor transversale intermediare (secțiune) A - circulație transversală, B - panta generală a sălii, C - balustradă, D direcția de vizibilitate, E - locuri destinate spectatorilor (Appleton, 2008)

Fig. 21 Posibilități de rezolvare a gradenelor mobile (secțiune) a. gradene în sistem telescopic b. gradene cu sistem hidraulic A - cota generală a sălii în variante cu gradenele retractate, B platforme transversale cu acționare hidraulică, C - locuri destinate spectatorilor, D platformă retractabilă în sistem telescopic (Appleton, 2008) 32

Conformări particulare ale gradenelor Pentru asigurarea unui grad de polivalență a spațiilor destinate spectacolului și pentru a putea modifica caracteristicile sălii în funcție de tipul de activitate găzduită, se pot utiliza gradene amovibile. În aceste cazuri pardoseala generală a sălii este orizontală, cu posibilitatea de retractare a gradenelor în partea din spate a sălii. Rândurile de scaune sunt rezolvate în sistem telescopic, fiecare retrăgându-se în spațiul de sub următorul rând. Lățimile modulilor retractabili sunt în general limitate la 6,00 metri, cu înălțimea gradenei de cel puțin 0,25 metri (Fig. 21a).

În cazul sălilor de dimensiuni medii și mari, probleme suplimentare de vizibilitate sunt create de circulații transversale intermediare. Acestea impun introducerea de pachete suplimentare de trepte pentru înălțarea rândurilor aflate la o cotă superioară circulației transversale (Fig. 22; Appleton, 2008).

O altă soluție, deși mai costisitoare, este cea a gradenelor cu sistem hidraulic, care permite elevarea acestora la diferite înălțimi sau, la nevoie, retragerea sub cota pardoselii, generând o suprafață perfect orizontală. De asemenea, moduli de gradene pot fi realizați pe un sistem culisant, permițând deplasarea în plan orizontal și rearanjarea în cadrul spațiului (Fig. 21b).

Răzvan Nica

Fig. 23 Posibilități de conformare geometrică a gradenelor (plan, variante a - e) A - scena, B - gradene în segment de cerc, C - gradene cu geometrie poligonală, D - gradene cu geometrie poligonală și rotunjite în zona schimbării de direcție, E - gradene descompuse în sectoare decalate, fiecare cu o circulație laterală, F - circulație longitudinală, G - gradene împărțite în sectoare prin intermediul circulațiilor longitudinale (Appleton, 2008) 34

Fig. 24 Posibilități de rezolvare a zonei de balcon (plan sală și plan balcon, variante a și b) a. balcon care preia forma gradenelor sălii; b. balcon care, pentru a crește vizibilitatea către scenă, are o curbură mai accentuată decât gradenele sălii A - scena, B - gradenele destinate spectatorilor în sală, C contur balcon, D - gradene amplasate la cota balconului (Appleton, 2008)

Răzvan Nica

Fig. 25 Conformarea zonei de foaier (plan, variante a - d) a. pe două laturi adiacente; b. pe trei laturi; c. pe două laturi opuse; d. perimetral. A – foaier principal; B – scenă; C - sală; D – direcție de acces; E – foaier amplasat la o cotă inferioară; F – foaier lateral

Spațiile destinate publicului

Grupa funcțională a spațiilor destinate publicului include:

vestibul, spațiu de primire și de distribuție, care adesea poate îngloba și casa de bilete; foaier (dimensionat în funcție de capacitatea sălii, între 0,50 și 2,00 metri pătrați pentru un spectator); garderobă în relație directă cu foaierul sau vestibulul, dimensionată în funcție de capacitatea sălii (0,10 metri pătrați pentru un spectator, respectiv 1 metru liniar de tejghea pentru 40 de spectatori); în cazul centrelor cu mai multe săli se recomandă amenajarea de garderobe dedicate; grupuri sanitare în relație directă cu foaierul, amplasate pe principalele cote ale acestuia.

Foaierul, prin modul de conformare și dimensionare, trebuie să permită și o serie de utilizări ocazionale: -

expoziție temporară (cu accesibilitate facilă din exterior);

spații pentru alimentație publică pentru un număr relativ redus de persoane (cafenea, bufet); mici spații comerciale.

În funcție de modul de încărcare a sălii și de capacitatea acesteia, foaierul destinat spectatorilor poate fi organizat în diferite moduri (Fig. 25): a. Foaier pe două laturi adiacente: spațiul va prelua diferența de cotă generată de denivelarea sălii; o astfel de rezolvare este frecventă în cazul sălilor cu o capacitate mică și medie; b. Foaier pe trei laturi: foaier principal adiacent intrărilor de la cota superioară a gradenelor, dublat de foaiere laterale, cu o suprafață mai redusă; este rezolvarea spațială cea mai frecvent utilizată; c. Foaier pe două laturi opuse: este utilizat în cazul relațiilor de tip spațiu în spațiu și a sălilor suspendate deasupra holului principal de acces; dezavantajul imposibilității conectării directe a celor două foaiere laterale implică o capacitate mică a sălii sau rezolvarea unui foaier principal la cota superioară a gradenelor;

Răzvan Nica

Fig. 26 Dispunerea sălii de spectacol față de cota de acces principal în ansamblu (secțiune, variante a - d) a. acces la cota superioară a gradenelor; b. acces la cota inferioară a gradenelor; c. sală suspendată deasupra cotei accesului; d. acces la cota balconului. A – turnul scenei; B – sala; C – foaier; D – spații auxiliare ale scenei

d. Foaier perimetral: este rezolvarea curentă în cazul unei tratări de tip spațiu în spațiu a sălii de spectacol, fiind posibilă o soluție plastică distinctă, expresivă pentru volumul opac al sălii de spectacol (Centrul Kursaal, arhitect Rafael Moneo, Spania, 1999). Organizarea spațiilor de foaier Sala de spectacol este elementul compozițional major, determinat al întregii compoziții spațiale. În consecință, modul de dispunere a acestui element trebuie să reflecte ierarhia și caracterul spațiilor. Putem identifica câteva categorii distincte de rezolvări spațiale care au ca punct de referință relația dintre foaierul destinat spectatorilor, modul de încărcare a sălii și zona de acces principal în clădire (Fig. 26): a. Foaier dispus la cota superioară a gradenelor: este asigurată o încărcare a sălii exclusiv la cota superioară a gradenelor, la cota inferioară fiind prevăzute căi de evacuare pentru situațiile de urgență; este o soluție utilizată în cazul sălilor cu o capacitate mică;

b. Foaier și intrarea principală în clădire dispuse la cota inferioară a gradenelor, cu alternativă de preluare a diferenței de cotă pentru intrarea la partea superioară a sălii; foaierul obținut are înălțimea cel puțin egală cu cea a sălii de spectacol; în spațiul util de sub gradene pot fi amenajate garderoba și grupurile sanitare destinate spectatorilor; c. Sală suspendată deasupra cotei accesului principal în clădire: este o rezolvare de tip spațiu în spațiu care pune în valoare volumul sălii, permite o dezvoltare mai amplă a foaierului la cota accesului și asigură o comunicare vizuală pe verticală în toată zona destinată publicului; d. Acces principal în clădire și foaier în zona de intrare la nivelul balconului; foaierul se continuă spațial și vizual către cota de acces la partea superioară a gradenelor; la partea inferioară a gradenelor rămân exclusiv căi de evacuare pentru situațiile de urgență.

Răzvan Nica

Fig. 27 Niveluri de dotare ale unei săli de spectacol (secțiune și plan, variante a - c) a. centru cultural; b. teatru de dimensiuni medii; c. teatru de dimensiuni mari (teatru național) A – sala; B – scena și turnul scenei; C – buzunar de fund; D – subsol scenă; E – fosă orchestră; F – foaier; G – buzunar lateral (Vais, 2008)

Niveluri de dotare a sălilor de spectacol Sala de spectacol este un ansamblu spațial format din: -

locurile pentru spectatori (considerând o suprafață de aproximativă între 0,70 și 0,90 metri pătrați pentru un loc); scena, care în cazul unei săli cu o capacitate mică medie trebuie să aibă dimensiunile minime de 10,00 x 6,50 metri; pod tehnic (turnul scenei, dotat cu pasarele și sisteme mobile pentru lumini și decoruri); acesta are dimensiunea din plan a scenei și permite manevrarea elementelor de scenografie; cabine tehnice (proiecții, regie tehnică, regie lumini, regie sunet, transmisii); spații tehnice.

pod tehnic și nici buzunare laterale; iluminatul special pentru spectacole este asigurat exclusiv de reflectoare disimulate în tavanul decorativ; b. Teatru de dimensiuni medii: sala este prevăzută cu turn al scenei cu pasarele pentru controlul luminilor și al decorurilor; scena beneficiază de un buzunar lateral și, în anumite cazuri, de fosă pentru orchestră; c. Teatru de dimensiuni mari (nivel de teatru național): scena, pe lângă podul tehnic, are prevăzute trei buzunare, subsol scenă (pardoseala se modifică cu ajutorul unor trape hidraulice), turnantă (porțiune rotativă) și fosă pentru orchestră extinsă (Vais, 2008).

În funcție de capacitate și de nivelul de dotare a unei săli de spectacol se pot distinge următoarele categorii tipologice (Fig. 27): a. Nivel de centru cultural (cerințe de bază): sala are prevăzute spații minimale destinate pregătirii spectacolului; scena are o înălțime redusă, nu are 41

Răzvan Nica

Fig. 28 Variantă de dimensionare a turnului scenei pentru o sală cu o capacitate de 300 de locuri (secțiune) A - gradene, B - linia de vizibilitate, C - portal (înălțime între 6,00 și 10,00 metri), D - turnul scenei (înălțime între 12,00 și 24,00 de metri) 42

Fig. 29 Ansamblul turnului scenei (secțiune) A - scena, B - subscenă, C - trape hidraulice, D - decor de fundal, E - buzunar de fund, F - fosă orchestră, G - cortină, H - cortină antifoc, I - galerii tehnice, J - scară tehnică, K - trapă fum (Appleton, 2008)

Scena și turnul scenei Turnul scenei sau podul tehnic este un spațiu vertical care preia amprenta din plan a scenei și care permite suspendarea decorului și instalațiilor de lumină și sunet deasupra suprafeței de joc. Avantajul oferit de utilizarea unui pod tehnic este posibilitatea de schimbare rapidă a elementelor de decor, fără ca acestea să ocupe o suprafață din scenă. Sistemul de glisare a podului tehnic poate fi manual (utilizând contragreutăți), hidraulic sau electric (Fig. 29). Turnul scenei (element tehnic cu închidere perimetrală opacă) este în compoziția volumetrică un accent vertical care poate fi disimulat prin conformarea anvelopantei sau, dimpotrivă, exprimat ca element identitar al acestui program de arhitectură. Înălțimea turnului scenei depinde de nivelul de dotare a sălii și de o serie de parametrii tehnici ai actului teatral și este adesea de o înălțime dublă față de cea a sălii. În cazul unei săli cu o capacitate mică (aproximativ 300 de locuri), înălțimea liberă a turnului scenei poate varia între 12,00 și 24,00 de metri.

De asemenea, portalul poate avea o înălțime cuprinsă între 6,00 și 10,00 metri. Pentru adaptarea la dimensiunea decorului și a tipului de spectacol desfășurat, deschiderea scenei (portalul) se poate modifica cu ajutorul unui sistem de panouri decorative denumite arlechini, respectiv mantou de arlechin (elementul orizontal de la partea superioară). Aceste piese delimitează culisele, zonă a scenei care nu este vizibilă spectatorilor și sunt amplasate imediat în spatele cortinei (Fig. 28; Appleton, 2008). Avanscena, porțiunea de extindere a planului scenei în fața portalului, spre zona spectatorilor, poate avea în cazul unei săli cu o capacitate mică lățimea de 1,50 metri.

Răzvan Nica

Fig. 30 Dispunerea spațiilor destinate pregătirii spectacolului, soluții pentru scenă fără buzunar de fund (secțiune, variante a - d) a. în spatele scenei și sub aceasta; b. în spatele scenei; c. sub sală; d. în spatele scenei, suspendate A – sala; B – scena și turnul scenei; C – spații destinate pregătirii spectacolului; D - foaier

Organizarea spațiilor spectacolului

destinate

pregătirii

Zona spațiilor de pregătire a spectacolelor include: -

spațiu pre-montaj, în legătură directă cu sala, care este utilizat ca spațiu de probă pentru decoruri și ca spațiu de manevră a decorului în timpul spectacolului; depozit pentru decoruri; depozit pentru recuzită (cu o înălțime liberă minimă de 3 metri); ateliere de confecționare, montare și întreținere a decorurilor; ateliere pentru confecționare și întreținere costume.

Zona destinată artiștilor include: -

intrare separată pentru actori (foaier, posibil în relație cu un mic bufet); sală de repetiții, care în anumite configurații poate fi accesibilă și publicului; aceasta are o suprafață minimă egală cu cea a scenei;

cabine individuale și comune pentru actori, dotate cu grupuri sanitare și dușuri; cabină regizor; spațiu de regrupare pentru actori, adiacent scenei; cabină machiaj.

Zona de pregătire a spectacolului se poate rezolva în diferite organizări, în proximitatea scenei sau chiar în relație directă cu aceasta (Fig. 30): a. Dispunere în spatele scenei și sub aceasta: se asigură o relație directă între spațiile complementare și suprafața de joc; este posibilă o luminare și ventilare naturală a spațiilor destinate artiștilor; b. Dispunere în spatele sau lateralul scenei, pe verticala podului tehnic; deoarece aceste spații complementare au o suprafață și înălțime redusă, este posibilă rezolvarea a trei etaje destinate artiștilor în înălțimea a două etaje destinate publicului; c. Dispunerea spațiilor complementare sub scenă și sală permite foaierului să se dezvoltate perimetral sălii; în acest caz spațiile destinate actorilor nu mai beneficiază de lumină și ventilare naturală; 45

Răzvan Nica Fig. 32 Asocieri de două sau mai multe săli de spectacole (dispunere planimetrică, variante a - c) a. paralele; b. în „L”, cu foaier lateral comun; c. spate în spate, articulate prin zona auxiliară a scenei A – scenă; B – sală mare; C – sală mică Fig. 31 Asocieri de două sau mai multe săli de spectacole (dispunere în secțiune, soluții pentru săli fără buzunar de fund; variante a - c) a. spate în spate, amplasate la aceeași cotă; b. spate în spate, decalate pe verticală; c. suprapuse A – sală mare; B – sală mică; C – scenă și turnul scenei; D - foaier

d. Dispunerea spațiilor complementare în spatele și în lateralul scenei, desprinse de cota foaierului; este posibilă în cazul sălilor cu un nivel mediu de echipare și permite un grad mai mare de flexibilitate a zonei de foaier. Modalitățile de asociere a mai multor săli de spectacol Programele socio-culturale, așa cum sunt teatrele, centrele de artă dramatică sau centrele culturale, impun adesea necesitatea rezolvării mai multor săli de spectacol în cadrul aceluiași ansamblu. O rezolvare judicioasă a acestei situații implică deservirea mai multor săli de către aceeași zonă de spații destinate pregătirii spectacolului. La nivel planimetric se disting câteva rezolvări particulare (Fig. 32): a. Săli paralele, cu foaier lateral comun; scenele celor două săli sunt în acest caz adiacente; b. Săli dispuse în „L”, cu un amplu foaier lateral comun;

c. Săli dispuse spate în spate; o astfel de rezolvare implică o amplificare a zonei de foaier. Modalitățile de asociere a mai multor săli, așa cum au fost anterior exemplificate, pot fi detaliate urmărind și posibilitățile de organizare în secțiune (Fig. 31): a. Săli spate în spate, amplasate la aceeași cotă; b. Săli spate în spate, decalate pe verticală; se generează în acest caz un foaier amplu, dinamic, distribuit pe diferite cote; c. Suprapuse; este o soluție compactă, eficientă structural, cu o zonă de foaier dezvoltată pe verticală; scena sălii inferioare nu beneficiază de un pod tehnic. În mod curent se asociază în cadrul aceluiași ansamblu săli cu destinații și de capacități diferite. Complementar efectelor spațiale urmărite, rezolvarea structurală a sălilor impune o serie de restricții (de exemplu: necesitatea de suprapunere a unei săli mari peste o sală mai mică).

Răzvan Nica

Fig. 33 Teatru în aer liber - modalități de conformare (secțiune, variante a - c) a. gradene suspendate, b. gradene pe panta terenului, c. gradene parțial suspendate.

A - gradene, B - panou pentru proiecții, C - spațiu auxiliar sub gradene, D - cabină sunet și lumini, E scenă acoperită

Teatrul în aer liber Complementar spațiilor dedicate spectacolelor, clădirile sau ansamblurile cu destinație culturală pot include dotări pentru organizarea în aer liber de spectacole teatrale, conferințe sau concerte. În acest caz trebuie luați în considerare o serie de determinanți în conformarea și organizarea spațială: -

orientarea față de punctele cardinale pentru evitarea orbirii spectatorilor; protecția scenei împotriva intemperiilor și însoririi excesive; asigurarea luminatului artificial pentru evenimente desfășurate noaptea; orientarea gradenelor în direcția perspectivelor vizuale favorabile.

De asemenea, amfiteatrele pot fi amplasate deasupra altor spații construite, având astfel și rolul de puncte de belvedere. Pentru astfel de dotări se poate rezolva un acces controlat prin intermediul spațiului interior sau o conexiune directă cu terenul, prin intermediul unor scări exterioare. În acest ultim caz, adresabilitatea funcțiunii este mult mai largă.

Gradenele unui teatru în aer liber pot fi rezolvate în mai multe modalități (Fig. 33): a. Suspendate deasupra terenului; b. Preluând panta naturală a terenului; c. Preluând și amplificând panta terenului amenajat.

Răzvan Nica

Fig. 34 Muzeu: Organizare spațial-funcțională a spațiilor destinate publicului A – zonă acces principal în muzeu; B – zonă acces principal pentru centru de informare; C – expoziție permanentă; D – expoziție temporară; E – aulă; F – săli prezentări și workshop; G – bibliotecă și mediatecă; H – spații de alimentație publică; I – garderobă și grupuri sanitare; J – expoziție exterioară; K – spații destinate muzeografilor; L – alte spații socio-culturale conectate prin intermediul holului de acces principal 50

II.2 SPAȚII MUZEALE Muzeul contemporan este un spațiu activ, capabil să găzduiască evenimente social - culturale diverse și care nu se mai concentrează exclusiv pe expunerea unei colecții. Muzeele includ două tipuri de spații expoziționale, al căror caracter și amploare sunt determinate de tematica și specificul exponatelor (Fig. 34): -

spații pentru expunere temporară, accesibile direct din zona de recepție a publicului și astfel organizate încât să poată fi vizitate independent și, în același timp, să se poată înscrie în circuitul general de vizitare a muzeului; spații pentru expunere permanentă, care adăpostesc și pun în valoare marea majoritate a lucrărilor aflate în patrimoniul muzeului. Varietatea exponatelor impune realizarea unor spații organizate și dimensionate diferențiat și iluminate adecvat.

Accesul publicului în muzeu se face printr-un hol, în cadrul căruia se pot amplasa standuri pentru

informații, bilete, pliante, afișe, publicații de specialitate. În legătură directă cu holul se amplasează garderoba și grupurile sanitare pentru public; holul principal asigură în mod curent legături către principalele zone funcționale ale clădirii. Una din opțiunile frecvent întâlnite este completarea spațiilor de expunere cu o zonă de informare, documentare și educație informală. Aceste grupe funcționale pot fi parte integrantă a muzeului, adesea cu un acces separat din exterior, dar aflate și în legătură directă cu holul muzeului. În această categorie de funcțiuni active și cu utilizare cotidiană intră: -

sală multifuncțională sau aulă; mediatecă și bibliotecă; săli de proiecții de dimensiuni variate (capacitate mică de 10 până la 20 de persoane, capacitate medie de 25 până la 50 de persoane); săli de lectură cu boxe individuale de studiu și lucru dotate cu calculatoare; spații de alimentație publică care pot funcționa și independent; spațiu interactiv cu un grad ridicat de polivalență. 51

Răzvan Nica

Fig. 35 Organizarea sălilor de expoziție și a parcursului muzeal (plan, variante a - c) a. organizare liniară; b. organizare centrală (parcurs circular); c. organizare cluster (parcurs labirintic) A – săli de expoziție; B – spațiu central (curte interioară, atrium etc.); C – circulație orizontală cu simplu sau dublu tract (Vais, 2008) 52

Organizarea parcursului muzeal Elementul compozițional definitoriu pentru un spațiu muzeal este modul de organizare a parcursului. Având ca reper acest criteriu, se remarcă trei categorii de organizări (Fig. 35):

lucrări tridimensionale de dimensiuni mari, care necesită o circulație perimetrală adecvată și, în anumite situații, o înălțime liberă a spațiului mai mare; lucrări tridimensionale de mici dimensiuni, expuse în vitrine insulare sau în nișe.

a. Organizare liniară a sălilor de expunere; accesul în fiecare spațiu se realizează independent din zona de circulație orizontală; săli identice sau de dimensiuni diferite pot fi asociate într-un sistem cu simplu sau dublu tract; b. Organizare centrală a sălilor de expunere în jurul unui element compozițional major (curte interioară, hol de acces, atrium, etc.); parcursul este circular și presupune parcurgerea fiecărui spațiu; c. Organizare cluster a sălilor de expunere; parcursul muzeal este unul labirintic (Vais, 2008); Colecția expusă în cadrul unui muzeu poate fi de mai multe tipuri (Fig. 36): - lucrări bidimensionale, a căror expunere se face în plan vertical, pe pereții perimetrali sau pe panouri mobile;

Fig. 36 Modalități de organizare a parcursului în interiorul unei galerii expoziționale (plan, variante a - h); (Vais, 2008)

Răzvan Nica

Fig. 37 Organizarea pe verticală a parcursului muzeal (secțiune, variante a - d) a. în jurul holului central, cu finalitate în punctul de debut al parcursului; b. cu finalitate la o cotă superioară a holului central de acces; c. cu acces independent pe fiecare etaj din spațiul central de distribuție; d. traseu cu punct de acces la partea superioară A – spațiu central de acces și distribuție; B – spațiu expozițional

Parcursul muzeal, în funcție de dimensiunea expoziției și de tematica acesteia, poate fi organizat astfel (Fig. 37):

Fig. 38 Muzeu: distribuția pe verticală a spațiilor destinate publicului (secțiune, variante a - b)

a. Parcurs circular, ascendent sau descendent, în jurul unui hol/ atrium central; punctul de debut și finalul circuitului de vizitare coincid; b. Parcurs liniar, ascendent sau descendent; finalul circuitului este în holul/ atriumul major, dar la o cotă diferită de cea de debut (Muzeul Guggenheim, arhitect Frank Lloyd Wright); c. Hol sau nod de distribuție dezvoltat pe mai multe cote, din care se face accesul independent în mai multe galerii; acest sistem permite vizitarea numai a galeriilor deschise sau de interes (Muzeul Whitney, arhitect Marcel Breuer); d. Parcurs labirintic, descendent față de cota intrării principale (Muzeul Kimbell, arhitect Louis Kahn).

a. muzeu de dimensiuni reduse; b. muzeu de dimensiuni mari, cu funcțiuni intercalate A – hol de acces și zonă de distribuție; B – spații expoziționale; C – expoziție temporară; D – spații de alimentație publică; E – zone de repaos adiacente circulației verticale principale (alimentație publică, spațiu comercial etc.); F – nod de deservire pe verticală

Răzvan Nica

Fig. 39 Modalități de luminare naturală a galeriilor expoziționale (secțiune, variante a - h; Vais, 2008)

Organizarea și distribuția grupelor funcționale în secțiune și plan depinde de contextul amplasamentului și de dimensiunea expoziției. În cazul muzeelor mici este frecventă o separare clară între spațiul expozițional și restul funcțiunilor destinate publicului, care se amplasează în relație directă cu accesul principal (Fig. 38). Muzeele mari, implicit cu un parcurs amplu, solicită o fragmentare a acestuia. Se pot astfel intercala de-a lungul traseului spații de repaos, spații de alimentație sau comerț ̦ insular și posibilități de conectare cu nodul principal de circulație și distribuție.

indirectă și constantă ca intensitate. Luminatul natural este dublat de un luminat artificial local (direcționat către lucrările expuse). Modul de luminare este distinct pentru fiecare tematică muzeală (pictură, sculptură, știință și tehnică; Fig. 39).

Luminarea spațiilor expoziționale Modul de asigurare a luminării naturale a unui spațiu muzeal este una dintre preocupările majore ale acestui program de arhitectură. Această cerință este esențială în cazul muzeelor care găzduiesc colecții de picturi și grafică, care se pot deteriora prin expunerea directă la razele de lumină. În consecință, sunt necesare o serie de tratări particulare ale vitrajelor, care să asigure o luminare

Răzvan Nica

Fig. 40 Dispunerea gradenelor față de terenul de sport (plan, variante a - e) a. pe o singură latură lungă; b. pe trei laturi; c. pe laturile lungi, dispunere asimetrică; d. pe laturile lungi, dispunere simetrică; e. pe toate cele patru laturi

II.3 SPAȚII PENTRU ACTIVITĂȚI SPORTIVE Legislația europeană în domeniul educației încurajează practicarea activităților sportive atât într-un cadru organizat, prin programe și strategii naționale, cât și ca activitate individuală de petrecere a timpului liber, pentru îmbunătățirea stării fizice și a sănătății populației. Implicațiile practicării activităților sportive depășesc orizontul beneficiilor directe asupra stării de sănătate, având efecte benefice în domeniile psiho-sociale. Având în vedere importanța practicării activităților fizice, necesitatea dezvoltării de noi baze sportive se înscrie în politicile actuale de dezvoltare ca un argument viabil în favoarea creșterii accesibilității populației la programele naționale de formare fizică, socială și personală. O frecvență ridicată are realizarea de săli de sport multifuncționale, cu un număr relativ redus de locuri pentru spectatori, între 500 și 1.500. Aceste săli oferă condiții optime de desfășurare pentru diverse activități sportive, la nivel local și național - handbal, baschet,

volei, tenis, gimnastică, jocuri cu racheta, alte jocuri cu mingea, atletism, etc. Clasificarea spațiilor dedicate sportului În funcție de capacitatea tribunelor, sălile destinate competițiilor sportive se pot clasifica în patru categorii: -

săli mici, cu mai puțin de 1000 de locuri; săli mijlocii, având între 1000 și 3000 de locuri; săli mari, având între 3000 și 5000 de locuri; săli foarte mari, cu peste 5000 de locuri, adresate și competițiilor sportive internaționale.

Spațiul principal al acestui program - zona rezervată desfășurării și vizionării în condiții optime a competițiilor sportive – cuprinde terenul de joc și gradenele pentru public (Fig. 40).

Răzvan Nica

Fig. 41 Variantă de dimensionare a terenului de joc pentru o sală multi-sport (plan) A – zonă de siguranță (minim 2,00 metri lățime perimetral); B – teren de baschet (28,00 x 15,00 metri); C – teren de tenis (23,77 x 10,97 metri); D – teren de volei (13,40 x 6,10 metri)

Fig. 42 Dimensionarea unui bazin de înot (plan) A – bazin olimpic (50,00 x 25,00 metri); B – zona de gardă (2,00 metri perimetral); C – bazin de sărituri (18,00 x 17,00 metri); D – bazin de polo (20,00 x 30,00 metri); E – poartă susținută pe cabluri

Răzvan Nica Tab. 3 Standarde naționale și internaționale dimensionarea suprafețelor de joc (NP 06502)

Baschet (metri) Suprafața de 22,00 x 13,00 joc 26,00 x 14,00 28,00 x 15,00 Degajament 2,00 minim perimetral regulamentar

Volei (metri) 18,00 9,00

Aria de evoluție

24,00 15,00

28,00 x 17,00 30,00 x 18,00 32,00 x 19,00

Handbal (metri) x 40 x 20 38 x 18

3,00 perimetral

Înălțime 7,00 pe 12,50 minimă liberă verticala ariei (internade joc țional); 9,00 (național)

pentru

1,00 lateral 1,00 în capete

x 44,00 x 22,00 42,00 x 22,00 7,00 pe verticala ariei de joc

Tenis (metri) 10,97 x 23,77

Badminton (metri) 6,10 x 13,40

Variabil

1,50 lateral 2,00 în capete

35,00 (42,00) x 17,40 x 9,10 17,50 (21,00)

9,00 (internațional) 7,00 (național)

8,00

Într-o sală pot fi amenajate terenuri pentru mai multe tipuri sporturi, la nivel de standard competițional sau destinate exclusiv amatorilor (Fig. 41, Fig. 42, Tab.3). Organizarea unei săli de sport include: -

zona funcțională de bază, caracterizată prin spațiul special amenajat pentru practicarea sportului și spațiul amenajat pentru spectatori (tribune); acesta este volumul major şi dominant al întregii săli; zonele spațiilor anexe sunt compuse din zona de servicii ale activității de bază (anexele pentru sportivi), zona anexelor pentru spectatori, zona spațiilor tehnice, de întreținere, administrație și zona spațiilor complementare.

Spațiile destinate spectatorilor includ: -

garderobe (1 metru liniar de tejghea pentru 100 de spectatori), în legătură directă cu holul (foaierul); grupuri sanitare; spații de alimentație publică, în legătură cu holul principal și cu accesul de serviciu pentru aprovizionare.

Curba de vizibilitate Pentru a asigura o vizibilitate optimă pentru toți spectatorii, distanța maximă dintre suprafața de joc și ultimul rând de gradene trebuie să fie cât mai redusă. Din aceste motive, prima gradenă are doar o retragere limitată față de aria de activitate sportivă. În cazul unui decalaj pe verticală între suprafața de joc și prima gradenă, așa cum apare în cazul poziționării tribunelor deasupra zonei de vestiare, este necesară o supra-lărgire a spațiului de gardă (NP 065-02).

foaier, dimensionat în funcție de numărul de spectatori (între 0,30 și 0,50 metri pătrați pentru un loc); zonă de informații și vânzare bilete;

Răzvan Nica

Fig. 43 Organizarea foaierului în funcție de modul de dispunere a gradenelor (plan, variante a - e) A - suprafața de joc, B - foaier principal, C - gradene, D - foaier lateral, deschidere către exterior a suprafeței de joc

În vederea stabilirii epurei de vizibilitate se ia în calcul un punct aflat la 1,00 metru deasupra limitei terenului și nu la cota marcajului sportiv. Din calculul curbei de vizibilitate rezultă o înălțime variabilă a fiecărui rând de gradene, obținându-se un profil parabolic. Pentru optimizarea execuției, profilul parabolic astfel obținut este descompus în tronsoane rectilinii succesive. În consecință, fiecare secvență rectiline va avea o pantă mai accentuată, pe măsură ce se distanțează de suprafața de joc. Pentru tribune de până la 25 de rânduri se poate obține un profil rectiliniu; în această situație panta acestuia nu trebuie să depășească un unghi de 35°. În situațiile în care această înclinație optimă a tribunelor nu poate fi asigurată, se poate accepta un profil cuprins între 35° și 45°, cu condiția adoptării unor măsuri suplimentare de siguranță.

Modalități tribunelor

organizare

și

dispunere

Gradenele destinate publicului pot fi atât fixe, cât și mobile (amovibile), făcând astfel posibilă mărirea suprafeței de joc în vederea desfășurării mai multor antrenamente simultan, pe suprafețe de joc orientate și delimitate perpendicular pe axa lungă a terenului. Gradenele au uzual 0,90 metri lățime, înălțimea stabilindu-se în funcție de curba de vizibilitate. Uzual, se consideră un necesar de 0,50 metri pentru un loc, pe lungimea gradenei. De asemenea, se prevăd obligatoriu locuri pentru persoane cu dizabilități de deplasare cu dimensiunile de 0,90 x 1,50 metri, cu acces facil din circulațiile publicului. Tribunele se compartimentează în sectoare prin circulații cu lățime cuprinsă între 0,90 și 1,20 metri, pentru care se va urmări ca accesul spectatorilor la tribune să nu interfereze cu accesul sportivilor la terenul de joc.

Răzvan Nica

Fig. 44 Dispunerea terenului de joc față de cota terenului natural (secțiune, variante a - d) A – suprafața de joc; B – cota terenului natural; C – spațiu util destinat sportivilor și/ sau spectatorilor; D – foaier destinat spectatorilor

În funcție de modul de poziționare față de terenul de joc (piscină), se poate stabili următoarea tipologie a gradenelor (Fig. 43): a. Un singur pachet de gradene poziționat pe lungimea terenului, variantă uzuală pentru capacități mici (până la 500 de locuri); b. Dispunere pe ambele laturi lungi ale terenului, cu număr inegal de locuri pe cele două părți, soluție care permite rezolvări asimetrice ale acoperirii și rezolvări distincte pentru spațiul de sub gradene; c. Dispunere simetrică de o parte și de alta a terenului, pe lungimea acestuia; se asigură astfel o vizibilitate optimă pentru toate locurile; d. Gradene perimetrale terenului, de obicei cu un număr redus de locuri pe lățime din cauza vizibilității nefavorabile; e. Dispunerea gradenelor pe trei laturi. Fiecare modalitate de dispunere a gradenelor impune și o rezolvare distinctă a zonei de foaier și a direcției de acces principal destinat spectatorilor (Fig. 45, Fig. 46 Fig. 47).

Suprafața de joc Modalitatea de dispunere a suprafeței de joc (piscinei) față de cota generală a terenului natural depinde de caracteristicile amplasamentului și de tema program. În acest sens, putem particulariza următoarele opțiuni (Fig. 44): a. Suprafață de joc la cota terenului natural; foaierul major destinat publicului este deasupra cotei terenului; b. Suprafață de joc coborâtă jumătate de nivel; de la cota terenului spectatorii urcă jumătate de nivel până la accesul principal și până la foaierul asociat gradenelor; c. Suprafață de joc este coborâtă un nivel față de cota terenului; accesul spectatorilor este facil, cu foaier în relație directă cu exteriorul; terenul de sport nu mai comunică direct cu exteriorul, iar accesul sportivilor este mai dificil; d. Suprafață de joc ridicată un nivel deasupra terenului; se generează sub teren un spațiu util amplu.

Răzvan Nica

Fig. 45 Dispunerea gradenelor față de terenul de joc (secțiune, variante a - c) a. gradene pe o singură latură, cu încărcare la cota superioară și la o cotă intermediară prin vomitorii; cota intermediară coincide cu nivelul foaierului; b. gradene asimetrice, cu încărcare la cota superioară, care coincide cu nivelul foaierului; c. gradene asimetrice, decalate față de teren; sub un pachet de gradene pot fi amplasate vestiarele sportivilor; încărcarea se face pe la partea superioară; A – suprafață de joc; B – foaier destinat spectatorilor; C – spații destinate sportivilor și/sau spații anexe; D – spații anexe destinate publicului (garderobă, grupuri sanitare etc.) 68

Fig. 46 Dispunerea gradenelor față de terenul de joc (secțiune, variante d - g) d. gradene pe două laturi adiacente; elevarea tribunelor permite conexiune vizuală între holul de acces și terenul de joc; sub gradene pot fi amplasate și spații destinate spectatorilor sau sportivilor; e. gradene pe două laturi adiacente; cota accesul coincide cu nivelul terenului de joc; f. gradene pe două laturi, elevate deasupra cotei terenului; în această situație este posibilă conexiune vizuală între holul de acces și terenul de joc; sub gradene pot fi amplasate și spații destinate spectatorilor sau sportivilor; g. gradene dispuse simetric, cu încărcare la partea superioară, direct de la cota foaierului. A – suprafață de joc; B – foaier destinat spectatorilor; C – spații destinate sportivilor și/sau spații anexe; D – spații anexe destinate publicului (garderobă, grupuri sanitare etc.)

Răzvan Nica

Fig. 47 Modalități de încărcare a gradenelor (secțiune, variante a - g) A – suprafață de joc; B – foaier destinat publicului, cu indicarea modului de încărcare a gradenelor (Neufert, 2012) 70

Spațiile destinate sportivilor Anexele pentru sportivi, antrenori și arbitrii includ: -

hol intrare sportivi, separat de cel al spectatorilor; garderobă pentru competițiile cu sportivi numeroși, prevăzută cu ghișeu pentru predarea directă a hainelor; vestiare pentru sportivi; grupuri sanitare cu lavabouri, dușuri și cabine WC; module compuse din saună, cameră dușuri, cameră masaj, cameră odihnă, grup sanitar minimal (WC și lavoar); camere pentru antrenori și arbitri, fiecare cu grup sanitar (WC, duș, lavoar); cabinet medical; sală de forță, cu înălțime liberă minimă de 3,50 metri; spațiu de încălzire pentru sportivi; sală de instructaj-conferințe.

separarea circulațiilor și spațiilor utilizatorilor (sportivi/spectatori); în cadrul relației dintre unitatea funcțională de bază (incinta de sport) și zona spațiilor servicii suport ale activității de bază (anexe sportivi) se va separa circulația sportivilor în: circulație cu pantofi de stradă, respectiv circulație cu pantofi de sport; depozitul pentru material sportiv va avea deschidere directă spre sală; anexele pentru sportivi vor fi separate pe tipuri și categorii de utilizatori (respectiv separat pentru sportivi/ antrenori/ arbitrii); grupurile sanitare vor avea accesul dintr-un spațiu de circulație, nu direct din vestiare; din motive de igienă și de întreținere a terenului (piscinei), accesul sportivilor (atât profesioniști cât și amatori) este permis doar prin intermediul unui vestiar cu rol de filtru.

Organizarea unei săli de sport, trebuie să respecte o serie de cerințe generale (NP 065-02):

Răzvan Nica Fig. 48 Modalități de conformare a vestiarelor de tip filtru (plan, variante a - b) A – vestiar, cu sau fără banchetă separatoare; B – spălătoare; C – cabine wc; D – dușuri; E – cabine pentru schimbarea îmbrăcămintei; F – zonă dulapuri individuale; G – zonă acces sportivi; H – distribuție către terenul de joc/ piscină (Vais, 2008)

Fig. 49 Modalități de conformare a vestiarelor cu cabine individuale (plan, variante a - b) A - boxe individuale, B - dulapuri, C - circulație spre suprafața de joc, D - boxe individuale închiriabile, cu dulapuri, E - F - circulație către boxele individuale

Vestiarele destinate sportivilor amatori diferă de cele ale profesioniștilor prin modul de organizare și dimensionare. Cea mai importantă diferență este numărul mult mai mare de sportivi amatori care poate utiliza simultan o sală/ piscină, în opoziție cu numărul sportivilor profesioniști reuniți pentru o competiție.

De asemenea, în cazul piscinelor vestiarele vor fi rezolvate în perechi de câte două, pentru a permite organizarea competițiilor pe echipe (polo), respectiv a celor pe sexe (natație, sărituri).

Vestiarele sportivilor pot fi rezolvate în trei moduri: -

vestiare cu dulapuri - cea mai simplă soluție, dar cu dezavantajele intimității scăzute și intersecția fluxurilor pantofi de stradă - pantofi de sport (Fig. 48a); vestiare cu banchetă separatoare - o banchetă continuă de schimb asigură separarea zonei cu încălțăminte de exterior de cea cu încălțăminte de interior (soluție recomandată doar pentru vestiarele sportivilor profesioniști); vestiare cu cabine de schimb și dulapuri - soluție pretabilă pentru vestiarele sportivilor amatori, deoarece asigură intimitate, dar și separarea clară a fluxurilor (Fig. 49, Fig. 48b).

Răzvan Nica

Fig. 50 Modalități de acoperire și de luminare naturală a sălilor de sport (secțiune, variante a - i)

Acoperirea și luminarea spațiilor destinate activităților sportive Structura de rezistență pentru acest program de arhitectură este astfel aleasă încât să poată asigura deschideri de minim 45 de metri (acoperind suprafața de joc și gradenele destinate spectatorilor). În mod curent se utilizează două tipuri de structurii distincte: structura acoperirii spațiului major și structura spațiilor complementare (gradene, spațiile destinate sportivilor). Plastica arhitecturală trebuie să fie în concordanță cu funcțiunea construcției, cu structura de rezistență și cu sistemul de acoperire. Soluțiile de acoperire sunt influențate inclusiv de modul de dispunere a gradenelor față de teren (în sistem simetric sau asimetric). Înălțimea liberă (utilă) deasupra terenului de joc este în mod curent de 9,00 metri (recomandabil 12,50 metri, în concordanță cu tipul de sport și categoria competiției).

Pentru luminarea naturală a zonei centrale (suprafeței de joc) sunt posibile mai multe variante (Fig. 50): a. Luminator deasupra întregii suprafețe de joc, adesea dublat de sisteme de parasolare; b. Luminator central; luminarea poate fi completată cu deschideri laterale în planul fațadei; c. Luminatoare exprimate în volum deasupra suprafeței de joc și a gradenelor; conformarea geometrică și orientarea este stabilită astfel încât să fie evitată luminarea excesivă; d. Luminator deasupra întregii suprafețe de joc și a gradenelor; e. Rezolvare asimetrică a acoperirii, în concordanță cu geometria gradenelor; spațiul poate beneficia de deschideri laterale sau de luminatoare; f. Rezolvare asimetrică în trepte a acoperirii, în concordanță cu dispunerea gradenelor; spațiul poate beneficia de lumină naturală prin bandouri laterale; g. Acoperire orizontală cu bandouri laterale; h. Lumină prin intermediul bandourilor laterale; i. Acoperire cu simplă sau dublă curbură, cu luminatoare locale sau cu lumină laterală. 75

Răzvan Nica

Fig. 51 Tipologie morfologică a clădirilor de birouri (secțiune) A – birouri organizate într-un volum de tip turn; B – birouri organizate într-un volum de tip bară; C – acces principal și spații publice; D – subsol destinat spațiilor auxiliare și tehnice

Fig. 52 Organizare și ierarhizare în cadrul unui centru multifuncțional (secțiune) A – birouri organizate într-un volum de tip turn; B – birouri organizate într-un volum de tip bară; C – hotel/ locuințe de serviciu; D – spațiu public central (atrium); E – spații comune destinate salariaților; F – spații comerciale; G – subsol general pentru spații tehnice și parcare; H – spații comerciale

II.4 SPAȚII PENTRU BIROURI

De la un caracter inițial preponderent monofuncțional, clădirile de birouri au evoluat către un mixaj complex de funcțiuni și spații complementare a căror asociere are un dublu rol:

oferă utilizatorilor un mediu atractiv care contribuie la creșterea productivității salariaților; prin modul de relaționare a zonelor de lucru cu spațiile semipublice și publice interioare, prin nivelul ridicat de complexitate și varietate funcțională și spațială, prin deschiderea către spațiul public urban; în zona de contact cu spațiile interioare ale programului se oferă permeabilitate, continuitate și relaționare prin spații de tranziție ce întăresc calitatea imaginii urbane.

Modul de organizare a spațiilor de birouri și în primul rând caracterul compartimentărilor interioare este într-o strânsă corelare cu domeniul de activitate al companiilor. Fiecare profil economic se diferențiază prin:

cerințe specifice de dimensionare a spațiilor și punctelor de lucru; modul de comunicare între angajați; caracterul interacțiunii cu clienții; nivelul de confidențialitate al activității; tipul de echipamente și dotări tehnice necesare desfășurării activității.

Conformări morfologice De la conformări morfologice primare – tip turn și tip bară - în contextul urban contemporan sunt tot mai frecvente interpretări complexe ale acestor categorii tipologice (Fig. 51). În acest sens, pe lângă studiul problemelor funcționale și spațiale care vor asigura identitate și reprezentativitate ansamblului, este necesară analiza relațiilor dintre componentele majore ale spațiului public interior și cele ale spațiului public exterior prin intermediul unor tipologii spațiale de tranziție în care coexistă activități publice, semi-publice și semi-private (Fig. 52).

Răzvan Nica

Fig. 53 Dispunerea nodului de deservire în cadrul volumului de tip turn (plan, variante a - c) A – nod de deservire; B – spații de lucru 78

Ansamblurile multifuncționale exercită un impact major asupra vieții social - economice a oricărui oraș, astfel de centre integrate în arii urbane centrale având capacitatea de a redefini silueta urbană și caracterul local. Accentul este pus pe reprezentativitatea specifică programelor majore (birouri, locuințe de serviciu, hotel), pe realizarea de spații și dotări publice deschise către oraș. Astfel de ansambluri presupun integrarea mai multor tipuri de funcțiuni distincte: spații comune și spații comerciale la nivelul parterului și mezaninului, spații de birouri, săli multifuncționale, spații de alimentație publică, spații pentru expoziții temporare, locuințe de serviciu etc. Pentru o eficientizare a organizării spațiale și pentru o utilizare judicioasă a terenului, întregul ansamblu poate beneficia de un subsol general unic, unde pot fi reunite spațiile tehnice și parcarea subterană. Spațiile destinate birourilor pot fi amplasate exclusiv la etajele superioare și au o înălțime uzuală a nivelului curent de 4,50 metri.

Pentru spațiile destinate închirierii se urmăresc două tipuri de beneficiari:

spații de birouri destinate închirierii de către companii mici și medii, cu suprafețe cuprinse între 100 și 500 metrii pătrați, în relație directă cu dotările comune oferite - centrul de conferințe și zona de alimentație publică; spații cu o suprafață de cel puțin 1500 de metrii pătrați, destinate închirierii de către o singură companie; suprafață care poate fi repartizată și pe mai multe etaje prin asigurarea unei circulații verticale dedicate. Accesul către aceste birouri se poate face direct din holul central de acces, prin intermediul unui nod propriu de circulație verticală.

Suprafețele destinate birourilor trebuie să permită un grad mare de flexibilitate, astfel încât să fie posibile diverse variante de compartimentare: -

birouri individuale; birouri comune în încăperi închise – spații cu posturi fixe pentru grupuri de lucru pentru 15 sau 20 de persoane, cu partiționări locale; birouri deschise (open-space) cu partiționări locale.

Răzvan Nica

Fig. 54 Dispunerea nodului de deservire în cadrul unui volum de tip bară (plan, variante a - e)

Modalități de dispunere a nodului de deservire Modul de dispunere a nodului de deservire influențează direct gradul de flexibilitate a spațiului și posibilitățile de recompartimentare în timp. În cazul volumelor de tip turn se disting următoarele variante de dispunere a nodului de deservire (Fig. 53): a. Nod central, cu poziționare simetrică sau descentrată, în funcție de geometria planului; nodul central are și rol structural, iar birourile se dezvoltă perimetral, beneficiind de o luminare naturală optimă; b. Nod articulat de volumul principal; suprafața utilă este complet eliberată; c. Nod cu amplasare laterală sau în colț; această soluție generează o suprafață de lucru amplă, cu un grad mare de flexibilitate; spațiul de lucru are deschideri doar pe trei direcții. În cazul volumelor de tip bară, variantele de dispunere a nodului sunt mai diverse (Fig. 54):

b. Nod principal dispus pe direcția transversală; suprafața etajului curent este delimitată în două zone independente; c. Nod principal în capătul barei; suprafața utilă este continuă, fiind posibile variate compartimentări interioare; în cazul unei lungimi mari a barei apare necesitatea unui nod secundar pentru scara de evacuare; d. Nod cu dispunere asimetrică pe direcția transversală; spațiile independente astfel create sunt clar ierarhizate; e. Nod articulat de volum; suprafața utilă este în întregime eliberată; în cazul compartimentării pentru mai multe firme apare necesitatea unei circulații longitudinale centrale sau laterale. Spații cu utilizare în comun Complementar zonelor propriu-zis de lucru, pe etajele curente sunt prezente o serie de spații cu utilizare comună: -

a. Nod principal dispus pe direcția longitudinală;

circulații verticale cu scări de evacuare închise și lifturi cu o capacitate între 8 și 12 persoane;

Răzvan Nica

Fig. 55 Racordarea turnului la teren (secțiune, variante a - d) A – zonă de acces; B – spații de lucru; C – spații publice sau cu utilizare comună; D – spații comune ale zonei de lucru; E – nod de deservire

circulații orizontale cu o lățime minimă de 2,00 metri și cu o distanță de cel mult 40,00 de metri între două scări de evacuare; zone comune de așteptare, relaxare și socializare; oficiu sau chicinetă, grupuri sanitare (de obicei asociate nodurilor de circulație verticală).

ordin compozițional; astfel, esențial pentru imaginea generală a unui turn, pentru echilibrul vizual și pentru caracterul spațiului negativ generat perimetral, este modul de racordare a volumului la cota generală a terenului amenajat (Fig. 55). Distingem următoarele cazuri particulare:

De asemenea, într-o relație directă cu accesul principal se pot dispune dotările comune, accesibile tuturor firmelor din ansamblu: săli întruniri și ședințe cu o capacitate mică (între 5 și 10 persoane), respectiv medie (între 30 și 50 de persoane), sală polivalentă destinată evenimentelor ocazionale (congrese, workshop-uri, etc.). Este de precizat că pentru toate clădirile care se încadrează în categoria clădirilor înalte (o cotă a pardoselii ultimului etaj mai mare de 28,00 de metri față de teren) este obligatorie asigurarea a două căi distincte de evacuare (scări închise).

a. Turn încastrat: volumetrie simplă, clară, fără detalii volumetrice la nivelul etajelor inferioare (spații intermediare, console, etc.); în acest caz clădirea de birouri este un element singular izolat pe lot (Burgo Tower, arhitect Souto de Moura); b. Turn cu portic la nivelul etajelor inferioare; intrarea este marcată volumetric prin intermediul unui portic; datorită dezvoltării pe verticală a clădirii, porticul este adesea rezolvat pe înălțimea a două etaje (clădirea Seagram, arhitect Mies van der Rohe); c. Turn cu evazări la nivelul etajelor inferioare; se generează o terasă circulabilă amplă, care se recomandă să fie accesibilă din zona nodului de deservire sau în relație cu spații de relaxare ale angajaților; d. Turn rezolvat în trepte.

Conformarea volumelor de tip turn Turnul, accent volumetric și compozițional, este categoria morfologică în mod direct asimilată programului de birouri. Dezvoltarea unui volum acuzând verticala, generează o serie de dificultăți de

Răzvan Nica

Fig. 56 Modificarea înălțimii aparente a unui volum de tip turn (secțiune, variante a - d) A - zonă acces principal, B - spații pentru birouri, C - spații comune 84

Înălțimea și silueta unui volum de tip turn este subordonată în primul rând caracteristicilor contextului urban. Astfel de volume sunt perceptibile de la distanțe mari și definesc silueta urbană. În consecință, în conformarea volumetrică se va ține cont de: direcții vizuale favorabile de la etajele superioare, modul de percepere a turnului dinspre principalele direcții de acces carosabil și pietonal, relaționarea cu vecinătățile construite.

În același timp, prin decupaje dezvoltate pe înălțimea întregului volum al turnului, se poate elansa o siluetă și se poate accentua înălțimea sa aparentă (Fig. 56d).

În anumite situații, tocmai datorită caracteristicilor specifice ale amplasamentului, este necesară diminuarea înălțimii aparente și a masivității. Acest efect poate fi obținut prin (Fig. 56 a - c): a. Segmentarea verticalei prin retrageri și extensii în consolă; terasele generate pot fi amenajate în relație cu spații comune ale salariaților; b. Retrageri succesive ale volumului; c. Evazarea accentuată a etajelor inferioare, astfel încât la nivelul ochiului volumul de la bază să se suprapună parțial peste verticala turnului; se pot evidenția astfel grupe funcționale importante prin amplasarea lor pe aceste etaje. 85

Răzvan Nica

Fig. 57 Organizarea funcțiunilor în cazul unui volum de tip turn (secțiune, variante a - e) A – zonă de acces; B – spații de lucru; C- sere dezvoltate pe mai multe etaje; D – spații comune destinate salariaților; E – spații comune aflate în relație cu terase; F – spații comune dezvoltate pe mai multe etaje

Organizarea pe verticală a spațiilor de lucru în volume de tip turn Morfologia de tip turn, în ciuda etajului curent cu o suprafața relativ redusă, permite tratări spațiale și ambientale care completează zona utilă destinată birourilor. Astfel, se pot identifica o serie de agregări particulare (Fig. 57): a. Turn cu spații publice și comune organizate exclusiv la nivelul etajelor inferioare; etajele superioare sunt destinate birourilor; b. Intercalarea pe verticala turnului de spații verticale puternic vitrate pe laterală, care pot fi sere, grădini interioare sau spații comune de relaxare; dispunerea alternantă și rezolvarea acestor spații pe mai multe etaje (de la 3 până la 5 etaje) asigură o comunicare vizuală și spațială între niveluri și ritmează planul fațadei; c. Amplasarea la partea superioară a unor funcțiuni comune (sky-bar, restaurant, sală polivalentă etc.) creează accente volumetrice perceptibile de la distantă și permite specularea perspectivelor

vizuale către vecinătăți; astfel de funcțiuni pot fi destinate și publicului larg, situație în care sunt prevăzute cu lift și acces dedicat la nivelul parterului; d. Sere sau grădini interioare dublate în interior de goluri; continuitatea spațială este mai accentuată decât în cazul anterior; se pot amenaja firme dezvoltate pe 3 până la 5 etaje, care beneficiază de o scară liberă proprie amplasată în golul adiacent serelor; e. Intercalarea pe verticala turnului de spații comune dedicate relaxării angajaților, dezvoltate pe 1 sau 2 etaje, în relație cu terasele generate prin retrageri succesive ale volumului.

Răzvan Nica

Fig. 58 Organizarea spațială a unui volum de tip bară (secțiune, variante a - d) A - zona accesului public, B - spații de birouri, C - spații de tip atrium sau curți interioare

Organizarea pe verticală a spațiilor de lucru în volume de tip bară Morfologia de tip bară permite, ca și în cazul turnului, intervenții spațiale cu un impact major asupra ambianței interioare și a expresiei plastice a volumului.

d. Curți interioare sau atriumuri locale, cu o secțiune variabilă; evazarea la partea superioară asigură o mai bună luminare și permite crearea de supante cu utilizare comună.

Putem particulariza câteva tipuri de organizări spațiale utilizate pentru acest tip de volume (Fig. 58): a. Bară compactă, cu spații publice și comune organizate exclusiv la etajele inferioare; etajele superioare sunt integral dedicate birourilor; b. Intercalarea de atriumuri sau curți interioare dezvoltate pe toată înălțimea barei sau doar la etajele superioare; astfel de rezolvări sunt limitate de lățimea barei; c. Dezvoltarea de atriumuri sau curți interioare pe toată înălțimea volumului; aceste elemente asigură continuitatea spațială și vizuală între nivelurile succesive și pot include nodurile principale de circulație verticală (lifturi panoramice și scări libere pentru etajele inferioare);

Răzvan Nica

Fig. 59 Organizarea funcțiunilor într-un volum de tip bară (secțiune, variante a - c) A - spațiul accesului principal, B - spații pentru birouri, C - spații comune suprapuse pe verticală, D - spații comune în relație cu terase 90

Volumele de tip bară, datorită suprafeței etajului curent mai mare decât în cazul turnurilor, permit organizări spațial-funcționale mai variate. În cazul unui volum de birouri de tip bară putem organiza (Fig. 59): a. Spații publice amplasate la nivelul parterului și mezaninului (comerț, alimentație publică, etc.); spații comune adiacente zonei de birouri pe fiecare etaj curent (zonă de relaxare, oficiu/ chicinetă); pentru o accesibilitate sporită, zonele comune trebuie să fie adiacente sau în legătură cu nodul principal de circulație verticală; b. Spații publice rezolvate pe nivelurile inferioare (sunt posibile dezvoltări pe 2 sau 3 etaje, ocupând parțial sau integral un nivel), spații comune minimale pe etajele curente și un spațiu amplu comun la ultimul nivel; o astfel de funcțiune (spațiu de relaxare, alimentație publică) beneficiază de deschideri către terase circulabile; c. În situația unor retrageri succesive, fiecare terasă poate fi extensia unui spațiu comun destinat salariaților.

Organizare planimetrică a spațiilor de lucru în volume de tip turn și bară Clădirea de birouri, prin modul de poziționare a nodului de deservire și de rezolvare a sistemului constructiv, trebuie să asigure flexibilitatea spațiului interior. În funcție de cerințele utilizatorului, spațiul util al etajelor curente în clădirile de birouri trebuie să permită recompartimentări și adaptarea la modalități diferite de lucru. Se poate schimba în acest fel raportul dintre birouri individuale și spații de lucru open-space și se pot introduce de spații de relaxare comune sau săli de ședințe, laboratoare, zone de documentare, etc. În același timp, pe etaje diferite din cadrul clădirii se pot utiliza compartimentări diferite (Fig. 60, Fig. 61).

Răzvan Nica

Fig. 60 Modalități de partiționare a unui turn cu nucleu central (plan, variante a - l)

Fig. 61 Modalități de partiționare a unei bare cu nod principal dispus asimetric și nod de evacuare secundar (plan, variante a - h)

Răzvan Nica

Fig. 62 Organizarea spațială a compoziției cu atrium ca element dominant (plan, variante a - f) A - spațiu de tip atrium, B - spații pentru birouri, C - funcțiuni comune destinate angajaților sau publicului 94

Rolul compozițional al spațiului de tip atrium Organizarea unui ansamblu multifuncțional cu spații publice, deschise către oraș și comunitate, dar și spații cu acces restricționat, poate căpăta coerență prin utilizarea unui element spațial polarizator, centralizator. Astfel, în relație cu accesul principal se poate dezvolta un spațiu de tip atrium, cu rol de organizare a întregii compoziții, spațiul accesului principal și al atriumului putând fi agrementate prin utilizarea de sere și curți interioare, zone pentru expoziții și târguri cu un caracter temporar. Atriumul este un spațiu public major al acestui program de arhitectură, acesta asigurând prin conformare și organizare spațială atât relaționarea tuturor funcțiunilor din cadrul programului, cât și legături majore cu spațiul public exterior, prin zone de acces principale/secundare și suprafețe vitrate ample. Ca parte integrantă din atrium pot fi rezolvate recepția și zona de așteptare, iar în proximitatea acestuia garderobă și grupuri sanitare, care pot deservi toate spațiile publice de la nivelul parterului.

Răzvan Nica

Fig. 63 Rezolvarea direcției de acces principal în funcție de poziționarea atriumului (plan, variante a - c) a. acces axial direct b. acces adiacent c. acces axial intermediat A – atrium; B – volume de birouri de tip bară sau turn; C – accente volumetrice, capete de perspectivă care au funcțiuni ierarhic semnificative

Atriumul, în funcție de modul de conformare spațială și de relaționarea cu exteriorul și cu celelalte spații, poate fi (Fig. 62): a. Spațiu ierarhic dominant în cadrul unei organizări de tip cluster; în această situație sunt posibile deschideri diferențiate, alternante către exterior; b. Spațiu deschis puternic către exterior pe una dintre laturi, deschidere care la nivel urban trebuie susținută de perspective vizuale favorabile; spațiile de birouri sunt dezvoltate în „U”, orientate vizual către zona centrală; c. Spațiu de articulare într-o compoziție bi-nucleară; atriumul definește în acest caz un ax compozițional major și beneficiază de o dublă deschidere către exterior; pe laterale se pot dezvolta volume de tip bară sau bară și turn; d. Spațiu intermediar puternic deschis către exterior, cu spațiile de lucru dezvoltate pe două dintre laturi; compoziția obținută este dinamică, asimetrică; e. Spațiu central, introvertit, a cărui suprafață este amplificată prin utilizarea unei curți interioare; acest spațiu intermediar este singura deschidere a atriumului către exterior, ceea ce poate diminua

caracterul său public, definindu-l ca un spațiu destinat preponderent salariaților din ansamblu; f. Spațiu central introvertit, orientat prin modul de definire exclusiv către spațiile cu acces restricționat ale birourilor; această rezolvare poate accentua caracterul de reprezentativitate a programului prin utilizarea simetriei locale sau chiar totale. Relația dintre accesul principal în ansamblu și spațiul de tip atrium poate fi rezolvată prin diferite modalități (Fig. 63): a. Acces axial pe atrium; acesta devine hol – foaier de acces, zonă de distribuție și orientare; b. Acces adiacent atriumului; parcursul către atrium este intermediat de un hol distinct de acces; axa definită de accesul principal are un rol compozițional secundar, subordonate axei definite de atrium; c. Acces axial pe atrium, dar intermediat de suprapunerea pe verticală a unui alt volum; accesul către atrium este mediat prin decuparea pe etajele inferioare ale volumului din prim-plan.

Răzvan Nica

Fig. 64 Conformare spațială a zonei de atrium (secțiune, variante a - e) A - atrium, B - spații pentru birouri, C - spații comune sau publice, D - subsol (spații tehnice și parcare), E - spații comune cu rezolvare de tip spațiu în spațiu

Conformarea spațiului de tip atrium În funcție de rolul pe care spațiul de tip atrium îl îndeplinește în cadrul compoziției, modul de utilizare concretă și modul de articulare cu celelalte spații, se pot distinge o serie de variante de conformare a atriumului (Fig. 64): a. Spațiu orizontal; element de articulare volumetrică, dezvoltat pe înălțimea parterului și mezaninului; b. Spațiu vertical; element de articulare dezvoltat pe înălțimea întregului ansamblu; c. Spațiu central în cadrul unei compoziții dinamice de tip cluster; deschiderea vizuală către exterior poate fi mediată prin spații de tranziție la nivelul etajelor inferioare; d. Spațiu vertical străbătut de elemente orizontale de circulație (punți, pasarele) și de elemente de circulație verticală (scara monumentală, lifturi panoramice); e. Spațiu vertical fragmentat de elemente de conexiune între volumele înalte; se formează relații de tip spațiu în spațiu.

Răzvan Nica

Fig. 65 Conformare spațială a zonei de atrium (secțiune, variante a - d) A - atrium, B - spații pentru birouri, C - spații cu utilizare comună, D - spații auxiliare la cota subsolului, E - spații auxiliare destinate publicului, F - funcțiuni publice sau comune, cu rol de accent volumetric

100

Sunt posibile și alte rezolvări particulare (Fig. 65): a. Atrium dezvoltat pe verticală, dar întrerupt la partea superioară prin extinderea etajelor curente; spațiul pierde aportul luminii zenitale, rămânând exclusiv cu deschidere laterală; b. Atrium dezvoltat pe verticală, întrerupt la partea superioară și cu deschiderea laterală parțial obturată; c. Atrium către care se deschide o succesiune de platforme (supante); d. Atrium tratat ca element de articulare, cu deschidere laterală parțial obturată și segmentat pe verticală cu elemente de tip spațiu în spațiu. Atriumul asimilează și este în general în relație directă cu spațiile publice din cadrul ansamblului. Spațiile din această grupare funcțională sunt organizate la nivelul străzii și sunt destinate atât salariaților din zona de birouri, cât și publicului larg.

101

Răzvan Nica

Fig. 66 Fundația Ford, Roche – Dinkeloo, New York, 1969: atrium

102

Accesul publicului este liber în spațiile amplasate la parter și restricționat doar către zonele de birouri. În categoria spațiilor cu acces liber sunt incluse: -

spații pentru alimentație publică, care poate avea și posibilitate de intrare direct din exterior; suplimentar, acestea sunt deservite de un acces de aprovizionare; spații comerciale cu o suprafață redusă și cu acces dublu (independent din exterior și/sau prin intermediul holului public de la parter) și spații comerciale insulare, deschise către holul public și atrium.

103

Răzvan Nica

Fig. 68 Co-living: modalități de conformare a unităților individuale în funcție de gradul de confort asigurat (plan, variante a - c) A - cameră individuală, B - logie sau balcon, C - baie individuală, D chicinetă

104

Fig. 67 Co-living: modalități de asociere a unităților de locuire (plan, variante a - c) A - cameră individuală, B - baie individuală sau comună, C spațiu de depozitare, D - spațiu comun de distribuție și/ sau socializare, E - logie sau balcon comun

II.5 LOCUIRE ÎN SISTEM CO-LIVING În cadrul ansamblurilor multifuncționale contemporane se pot rezolva și componente destinate locuirii: hotel, rezidență artiști, locuințe de tip co-living sau locuințe de serviciu destinate închirierii pentru perioade scurte și medii. Beneficiarii acestor apartamente sunt în general angajații noi ai firmelor mari, angajați detașați de la alte filiale ale firmelor, colaboratori, invitați și clienți. Locuințele colective incluse în aceste compoziții urbane sunt parte integrantă din același ansamblu cu funcțiune mixtă, componenta de locuire beneficiind de subsolul general al întregului ansamblu. Drept urmare, configurarea și orientarea obiectelor arhitecturale trebuie să țină cont de avantajul perspectivelor urbane favorabile, pe de o parte, pentru a-și asigura propria deschidere și, pe de altă parte, pentru a nu incomoda perspectiva construcțiilor învecinate. De asemenea, este importantă existența cadrului destinat interacțiunilor sociale, care asigură coeziunea comunității și consolidează sentimentul apartenenței la loc. Dincolo de aspectele enunțate anterior, astfel de

ansambluri trebuie să răspundă cât mai complet, coerent și corect cerințelor spațial - funcționale de bază (atât la nivel de ansamblu, cât şi la nivel de detaliu), structural-constructive, comercial-economice și de eficientă energetică. O modalitate tot mai des utilizată de rezolvarea a locuințelor de serviciu este reprezentată de unitățile de tip co-living. Acest mod de locuire presupune asocierea de unități individuale minimale (cu sau fără grup sanitar propriu), destinate unei persoane sau unui cuplu. Toate unitățile individuale beneficiază de dotări suplimentare utilizate în comun – bucătărie și loc de luat masa, zonă pentru discuții și pentru petrecerea timpului liber, spații de depozitare. Înălțimea liberă minimă a camerelor de locuit este de 2,60 metri, cu excepția mansardelor și supantelor pentru care se va asigura un volum minim de 15,00 metri cubi pentru o persoană. Este necesară asigurarea luminării și ventilării directe și naturale a tuturor încăperilor de locuit. Este de evitat amplasarea apartamentelor la nivelul parterului sau în relație directă cu terase circulabile publice. 105

Răzvan Nica

Fig. 69 Co-living: distribuția zonelor comune și zonelor private în cazul organizării pe un singur nivel sau în sistem duplex (secțiune, variante a - f) A - zonă de zi, B - camere individuale, C - zonă de acces în apartament

106

Spațiile destinate locuirii solicită criterii specifice de performanță (NP 057-02): -

pentru încăperile de locuit trebuie asigurată o însorire de cel puțin 2 ore în zilele de referință (21 februarie, 21 octombrie); raportul dintre aria ferestrelor și aria pardoselii trebuie să fie între 1/6 și 1/8 pentru camere locuit, respectiv între 1/8 și 1/10 pentru celelalte încăperi.

Categorii și modalități unităților de locuire

organizare

Unitățile individuale destinate unei persoane sau unui cuplu pot fi clasificate în funcție de gradul de confort asigurat (Fig. 68): a. Unitate primară, cu sau fără spații intermediare precum balcoane, terase sau logii; astfel de camere beneficiază de grupuri sanitare comune; b. Unitate cu grup sanitar propriu, cu sau fără spații de relaționare cu exteriorul; astfel de camere pot avea accesul realizat prin intermediul unui sas, într-

o rezolvare similară cu organizarea unei camere de hotel; c. Unitate prevăzută cu chicinetă și grup sanitar propriu; distribuția spațiilor se poate face în sistem decomandat sau semi-decomandat. Pentru distribuția judicioasă a rețelelor utilitare și pentru asigurarea unui confort ridicat se pot utiliza mai multe modalități de asociere a unităților individuale (Fig. 69): a. Unități identice cuplate pe latura lungă, cu grupurile sanitare conectate la o coloană comună; b. Două sau trei unități identice cuplate pe latura lungă, beneficiind de un grup sanitar utilizat în comun; accesul se face prin intermediul unui sas comun pentru cele două camere; c. Două unități identice articulate prin intermediul unui mic spațiu comun (loc de stat, zonă de studiu), din care se face distribuția către camere și grupul sanitar.

107

Răzvan Nica

Fig. 70 Co-living: distribuția zonelor comune și zonelor private în cazul unei organizări în sistem triplex (secțiune, variante a - f) A - zonă de zi, B - camere individuale, C - zonă de acces în apartament 108

Apartamentele de tip co-living pot utiliza (Fig. 70): a. Distribuție pe un singur nivel, cu o separare clară a celor două zone (privată – publică; de zi – de noapte); b. Distribuție pe un singur nivel, cu două zone private articulate prin zona comună; rezolvările pe un singur nivel pot conduce la circulații orizontale ample; c. Distribuție în sistem duplex, cu zona de zi cu o înălțime dublă, zona privată repartizată pe ambele niveluri, în jurul zonei de zi; d. Distribuție în sistem duplex, cu zona comună la nivelul inferior și cu o terasă amplă la cota superioară; e. Distribuție în sistem duplex, cu zona de zi cu o înălțime dublă, zona privată repartizată pe una din laturi; f. Distribuție în sistem duplex, cu zona de zi la cota superioară, cotă la care se realizează și accesul.

În cazul apartamentelor cu un număr mare de unități se poate utiliza o organizare în sistem triplex: a. Zonă privată distribuită pe trei cote diferite în lateralul zonei comune cu o înălțime dublă; accesul se poate realiza atât la cota inferioară, cât și la etajul intermediar; b. Zona comună amplasată pe două etaje superioare; accesul optim în apartament se realizează la nivelul intermediar; c. Zonă comună rezolvată la etajele superioare, parțial cu o înălțime dublă; accesul optim în apartament se realizează la nivelul intermediar; d. Zonă comună la o cotă inferioară, parțial dezvoltată pe două etaje; e. Zonă comună la o cotă inferioară, parțial dezvoltată pe două etaje; accesul se poate realiza la cota inferioară sau intermediară; f. Distribuție bi-nucleară a zonei private, în jurul zonei comune cu înălțime dublă.

109

Răzvan Nica

Fig. 71 Asocierea locuințelor de serviciu în cadrul ansamblului de birouri (secțiune, variante a - d) A - spații pentru birouri, B locuințe colective sau hotel, C - spațiu de tip atrium, funcțiuni comune, D - spații comune destinate salariaților, E spații de alimentație publică cu posibilitate de acces dedicat din exterior, F - acces individual pentru zona de locuințe colective sau hotel, G - funcțiuni anexe

110

Dispunerea componentei de locuire în cadrul ansamblului destinat birourilor Ansamblurile multifuncționale sau hibride cu funcțiunea majoră de birouri pot asimila o serie programe de arhitectură foarte diferite, altele decât cele deja amintite. Situația frecvent întâlnită este cea a locuințelor colective și a hotelurilor care devin parte a unor astfel de intervenții urbane. Zona funcțională a locuințelor colective sau a hotelului poate fi articulată morfologic de restul dotărilor prin apelul la diferite tipuri de organizări (Fig. 71):

c. Funcțiuni suprapuse sau intercalate, articulate sau nu prin intermediul unui spațiu de tip atrium; suprapunerea și intercalarea de diferite programe implică dificultăți de ordin structural și tehnic (deschiderea tramei structurale, înălțimea diferită a etajelor curente, rezolvarea coloanelor pentru instalații); d. Articularea dintre volume adăpostind programe diferite cu ajutorul unui atrium; acest spațiu se poate dezvolta pe toată înălțimea volumelor sau doar până la nivelul etajelor inferioare.

a. Ansamblu articulat la nivelul parterului și mezaninului prin spații destinate utilizării comune și publice (comerț, alimentație publică, expoziții); locuințele colective sunt dispuse deasupra mezaninului ca volum independent, cu acces propriu la nivelul parterului; b. Birouri și locuințele rezolvate la etajele superioare, funcțiuni adiacente, articulate prin intermediul nodului de circulație verticală;

111

Răzvan Nica

Fig. 72 Asocierea locuițelor pentru artiști în cadrul ansamblului cu funcțiune culturală (secțiune, variante a - d) A - sală de spectacol, B - hol de acces și foaier, C - locuire temporară/ rezidență artiști, D - ateliere și sălii educație, E - spații destinate pregătirii spectacolului, F - nod de circulație destinat locuințelor, G - subsol general

112

Dispunerea componentei de locuire temporară (rezidență artiști) în cadrul ansamblului cultural Ansamblurile cu destinație culturală, complementar funcțiunilor specifice (săli de spectacol și prezentări, zonă de documentare și spații de creație), pot asimila și o componentă de locuire temporară. Această zonă, rezolvată adesea în sistem co-living, asigură pentru o perioadă determinată de timp rezidență artiștilor implicați în activitățile și programele instituției culturale. Indiferent de modul de organizare generală, componenta de locuire temporară va beneficia și de un acces independent din exterior (nod de circulație verticală cu acces restricționat). Se pot identifica patru modalități generice de agregare a unităților de locuire în cadrul ansamblului (Fig. 72): a. Ansamblu compact cu rezidența artiștilor amplasată în relație directă cu sala de spectacol și cu spațiile de pregătire a spectacolului (cabine artiști și ateliere). În acest caz, sunt grupate în

același corp al clădirii spațiile cu adresabilitate redusă, fiind asigurată o conexiune facilă între unitățile de locuire și spațiile de lucru; b. Ansamblu pavilionar cu dispunerea zonei de locuire într-un volum distinct. Funcționarea ansamblului este asigurată de distribuția prin intermediul unui subsol general. Între volumele ansamblului sunt generate spații pietonale sau verzi, în relație directă cu funcțiunile publice de la nivelul parterului; c. Ansamblu compact în care rezidența destinată artiștilor este asociată cu zona de creație (ateliere, săli de work-shop). Locuințele pot beneficia și de o distribuție directă către spațiile publice ale ansamblului; d. Ansamblu semi-pavilionar, cu amplasarea locuințelor la etajele superioare, într-un volum dedicat. Coerența întregului ansamblu este asigurată de un volum unificator dezvoltat pe parter sau parter și mezanin. Acest volum asimilează spațiile publice (foaier, expoziție temporară, alimentație publică) și accesele către toate grupele funcționale.

113

Răzvan Nica

Fig. 73 Organizarea circulației printr-un spațiu expozițional poate fi determinată de elemente structurale, de mobilier sau de compartimentări parțiale (Ching, 1996)

Fig. 74 Organizarea circulațiilor interioare: a.

axială

liniară

tip furcă

rețea

suprapusă

labirint.

(Krier, 1988) 114

II.6 CONEXIUNI SPAȚIALE (CIRCULAȚII ORIZONTALE ȘI VERTICALE)

Sistemele de circulație au rolul de a facilita relaționarea spațiilor interioare între ele și de a le conecta pe acestea cu exteriorul. Zonele de circulație ne informează asupra structurii spațiilor străbătute, asupra calității lor și a existenței sau inexistenței coerenței spațiale, influențându-ne în mod direct perceperea calității arhitecturale a ansamblului. Sistemul de circulație are mai multe componente: parcursul către intrarea în clădire; intrarea propriu-zisă; spațiile de circulație interioare (Nica și Vînău, 2020).

Există o serie de convenții generale în proiectarea circulațiilor: -

să fie libere de obstacole; în cazul coridoarelor, intersecțiile să se facă prin degajamente; să fie economice și igienice; să fie rezistente la uzură.

Modul de definire a parcursului interior, implicit și inter-conectivitatea dintre spațiile unei clădiri, sunt influențate de modele comportamentale umane. Modul de organizare a conexiunilor și circulațiilor dintre diferite spații condiționează orientarea omului în spațiu, definită ca identificare a direcției de urmat pentru a ajunge la o destinație. Distribuția parcursului, reflectând direct ierarhia spațiilor în structura compozițională, poate fi: axială, liniară, tip furcă, rețea, suprapusă sau labirint (Krier, 1988, Fig. 74).

acestea trebuie să fie clare și ușor de parcurs, ținând cont că dețin în același timp și rolul de evacuare în situații de forță majoră; să aibă lățimea constantă și corespunzătoare numărului de fluxuri; să aibă un traseu simplu și fluent; 115

Răzvan Nica

Fig. 75 Modalități de conformare a culoarelor cu simplu și dublu tract (secțiune, variante a - c)

Fig. 76 Diagramă scări de evacuare pentru clădiri înalte (plan, axonometrie)

116

Conformarea evacuare

și

poziționarea

scărilor

Scările de evacuare trebuie să îndeplinească o serie de cerințe (P 118/1 -2013): -

scara de evacuare trebuie să asigure o conexiune directă între etajul de la cea mai ridicată cotă și ieșirea către exterior la nivelul terenului; evacuarea în situații de urgență se poate face către o terasă exterioară dacă aceasta este, la rândul ei, în legătură directă cu terenul; circulația verticală poate fi întreruptă în situația în care aceasta are deschidere către terase exterioare (conectate la rândul lor cu terenul) sau când din punctul de întrerupere, circulația verticală se conectează cu holuri în relație directă cu exteriorul; scările de evacuare pot debușa direct în exterior sau în circulații orizontale cu o lungime maximă de 15,00 metri.

În cazul clădirilor înalte și foarte înalte (o cotă a planșeului de la ultimul etaj mai mare 28,00 de metri) fiecare dintre scările de evacuare trebuie să fie ușor

accesibile de la toate independente (Fig. 76).

etajele

prin

circulații

Pentru aceste clădiri este obligatorie asigurarea a două căi de evacuare (două scări închise), accesibile din direcții diferite. Cel puțin una dintre scările de evacuare va asigura accesul și pe terasa de deasupra ultimului nivel. De asemenea, în clădirile înalte, cel puțin unul din ascensoare va fi corespunzător asigurării operațiunilor de intervenție în caz de incendiu, având o capacitate de transport de 3 până la 5 servanți cu echipament specific. Condițiile specifice de proiectare a scărilor de acces și evacuare prevăd (NP 057-02): -

scările vor avea cel mult 16 trepte între podeste și cel puțin 3 trepte succesive; dimensiunile treptelor vor fi: l = min. 0,28 metri, cu condiția: 2h + l = 62 - 64; pentru persoanele cu dificultăți de mers, treptele vor avea H max. = 0,16 metri, l = min. 0,30 metri (recomandabil 0,15 x 0,32 metri sau 0,16 x 0,30 metri); 117

Răzvan Nica

în cazul sălilor aglomerate, la diferențe mai mari de 0,50 metri se prevăd balustrade sau parapete; lățimea rampei de scară va fi: l = min. 1,20 metri pentru spații cu o capacitate de maximă de 200 de persoane; l = min.1,60 metri pentru mai mult de 200 de persoane.

Pentru clădirile destinate locuirii, lățimea minimă a scărilor, rampelor și podestelor este de:

Dimensionarea circulațiilor orizontale pentru spațiile sportive În funcție de modul de utilizare a unui spațiu, respectiv capacitatea maximă de persoane, se pot aplica cerințe specifice de siguranță în exploatare. În cazul dotărilor sportive, căile de acces și circulațiile orizontale trebuie să asigure o serie de cerințe minimale suplimentare (NP 065-02):

0,95 metri pentru clădiri cu cel mult 2 nivele; 1,05 metri pentru clădiri cu 3 până la 5 nivele; 1,20 metri pentru clădiri cu 6 până la 8 nivele; 1,25 metri pentru clădiri cu peste 9 nivele.

Pentru accesul la unitățile de locuire se prevede cel puțin 1 ascensor pentru clădirile cu o înălțime mai mare de P+3 etaje, respectiv minim 2 ascensoare pentru înălțimi mai mari de P+5 etaje.

118

accesele și circulațiile sportivilor trebuie să fie separate de accesele și circulațiile spectatorilor; accesul sportivilor în teren trebuie să fie direct, cât mai scurt și protejat față de spectatori și massmedia; lățimea ușilor, respectiv a căilor de circulație trebuie să fie: l = min. 0,90 metri pentru 51 până la 200 de persoane; l = min. 1,10 metri pentru o capacitate mai mare de 200 de persoane.

Cerințe dimensionale a zonei de tribune Condițiile de proiectare ale tribunelor includ (NP 06502): -

locurile vor fi astfel dispuse încât circulația liberă dintre șirurile de scaune să fie de minim 0,45 metri; vor fi prevăzute circulații majore paralele și perpendiculare pe rândurile de scaune având lățimea de minim 1,20 metri; circulația perpendiculară pe rânduri va fi rezolvată cu trepte, fără a fi prevăzute decalări în dreptul circulațiilor dintre rândurile de scaune; în fața primului rând de scaune a fiecărui nivel distinct vor fi prevăzute balustrade de protecție cu h = min 1,10 metri, cu condiția ca distanța dintre balustradă și primul rând de scaune să fie cel puțin 0,60 metri.

119

Răzvan Nica

Fig. 77 Muzeul Whitney, Marcel Breuer, New York, 1966 (analiza spațială a zonei de expoziție temporară, crochiu) A – expoziție temporară; B – curte scufundată; C – puncte de acces (rezolvare de tip spațiu în spațiu); D – punte de acces peste curtea scufundată 120

III. EXEMPLE: ANALIZA MORFOLOGIEI ȘI A ORGANIZĂRII SPAȚIALE

În acest capitol sunt reunite 12 exemple, grupate în funcție de programele de arhitectură detaliate în secțiunea anterioară. Criteriul determinant în selecția acestora a fost claritatea organizării spațial funcționale. Fiecare proiect este sintetizat prin diagrame planimetrice și în secțiune, cu indicarea grupelor funcționale majore, a fluxurilor de circulație și a axelor compoziționale. Analiza grafică este dublată de o descriere succintă a principalelor caracteristici spațial - funcționale și volumetrice. Mai mult decât o simplă analiză a unor clădiri publice, acest capitol încearcă să ofere un model de analiză arhitecturală, ca etapă premergătoare procesului de proiectare.

121

Răzvan Nica

Fig. 78 Fundația Ford, Roche – Dinkeloo, New York, 1968 (secțiune, plan) A – atrium; B – birouri; C – nod de deservire; D – scări de evacuare în situații de urgență; E – acces principal

122

Fundația Ford, Roche – Dinkeloo New York, 1968

Caracteristici ale morfologiei și organizării spațiale: -

Compoziție compactă, pe un amplasament cu deschidere la două artere de circulație paralele; Organizare a birourilor sub formă de bară frântă în jurul unui spațiu vertical, cu rol de dominantă compozițională (Fig. 78); Spațiul central major beneficiază de două deschideri vitrate laterale și de lumină zenitală, fiind amenajat ca o gradină interioară; Spațiul atriumului/ grădinii interioare este o extensie a spațiului public al străzii; Atriumul este rezolvat în trepte succesive, preluând diferența de cotă dintre cele două străzi; Accesul principal, marcat prin retrageri în trepte ale etajelor inferioare, se realizează la cota străzii superioare, axial pe atrium (Fig. 79); La bază, birourile se retrag succesiv față de atrium, terasele fiind de amenajate cu spații verzi; etajele

superioare avansează spre interior, reducând deschiderea luminatorului; Spațiile de birouri au o adâncime redusă și beneficiază de o dublă deschidere – spre exterior și spre atriumul central; Un nod principal de deservire, amplasat adiacent accesului principal și două scări de evacuare în situații de urgență asigură distribuția pe verticală.

Fig. 79 Fundația Ford, Roche – Dinkeloo, New York, 1968 (crochiu)

123

Răzvan Nica

Fig. 80 Sediul EDP, Aires Mateus, Lisabona, 2015 (secțiune, plan) A – piațetă protejată; B – birouri; C/ D – spații de relaxare destinate angajaților; E – sală polivalentă cu acces dinspre birouri și cu acces independent din piațetă; F – noduri de deservire; G – parcare subterană 124

Sediul EDP, Aires Mateus

Lisabona, 2015 Caracteristici ale morfologiei și organizării spațiale: -

Compoziție bi-nucleară cu două volume tip bară, articulate la bază de o piațetă acoperită și un subsol cu spații publice în zona centrală (Fig. 80); Barele sunt conectate la nivelul mezaninului prin intermediul unei pasarele, care suplimentar delimitează și interiorizează spațiul piațetei (Fig. 81); Retrageri ale parterului, dinamizate prin înclinarea plăcii de la cota accesului, marchează intrări individuale în fiecare bară; Accesul la sala polivalentă de la cota subsolului se poate face independent din exterior sau direct din interior, prin intermediul nodurilor de deservire; Spațiile publice adiacente sălii polivalente sunt luminate suplimentar de o curte interioară scufundată; Fiecare volum de tip bară are două noduri intermediare de deservire;

Pentru salariați sunt amenajate spații de relaxare pe capetele barelor, speculând perspectivele vizuale lungi, și pe mijlocul barelor, acestea din urmă fiind cu o înălțime dublă; Volumele de tip bară au vitraje perimetrale pe toată verticala și sunt protejate împotriva însoriri excesive prin lamele verticale; Subsolurile destinate parcării ocupă amprenta întregului ansamblu.

Fig. 81 Sediul EDP, Aires Mateus, Lisabona, 2015 (crochiu)

125

Răzvan Nica

Fig. 82 Novartis, SANAA, Basel, 2007 (plan etaj curent, plan parter) A – curte interioară; B – birouri; C – noduri de deservire; D – grupuri sanitare; E – spațiu de alimentație publică; F – spațiu de relaxare destinat salariaților

126

Novartis, SANAA Basel, 2007 Caracteristici ale morfologiei și organizării spațiale: -

Fig. 83 Novartis, SANAA, Basel, 2007 (secțiune) A – curte interioară; B – birouri; C – noduri de deservire; D – grupuri sanitare; E – spațiu de alimentație publică; F – spațiu de relaxare destinat salariaților

Organizare centrală în jurul unei curți interioare, străpunsă local de pasarele cu înălțime dublă; acestea sunt utilizate ca spații de relaxare pentru angajați (Fig. 83); Se utilizează exclusiv birourilor în sistem openspace; datorită lățimii reduse a barelor nu sunt posibile și nici necesare compartimentări interioare; Curtea interioară este conectată cu exteriorul prin intermediul a două străpungeri pe direcția transversală; La nivelul parterului, laturile aflate într-o relație directă cu arterele de circulație sunt destinate zonei de acces principal (prin intermediul unui hol de distribuție tensionat, precedate de un portic) și zonei de alimentație publică cu acces din exteriorul incintei.

127

Răzvan Nica

Fig. 84 De Rotterdam, OMA, Rotterdam, 2013 (secțiune) A – locuințe colective; B – birouri; C – hotel; D – spații tehnice; E – parcare supraetajată; F -nod de deservire; G - spații publice

128

De Rotterdam, OMA Rotterdam, 2013 Caracteristici ale morfologiei și organizării spațiale: -

Fig. 86 De Rotterdam, OMA, Rotterdam, 2013 (crochiu)

Morfologie hibrid între turn și bară; masivitatea intrinsecă a unei bare este parțial anulată prin sugestia de turnuri independente dar articulate (Fig. 84); Verticala este segmentată în trei registre distincte, articulate la partea superioară prin intermediul unui etaj tehnic și vizual separate prin spații negative verticale; baza evazată este destinată spațiilor publice, între care sunt intercalate trei cote de parcare supraetajată (Fig. 86); Cele trei funcțiuni majore (birouri, locuințe colective și hotel) beneficiază de noduri de deservire dedicate și sunt volumetric agregate prin articulare (birouri și hotel), respectiv prin alăturare directă (birouri și locuințe).

Fig. 85 De Rotterdam, OMA, Rotterdam, 2013 (plan etaj curent)

129

Răzvan Nica

Fig. 87 Blox, OMA, Copenhaga, 2018 (plan etaj intermediar, secțiuni) A – circulație carosabilă existentă, B – spații de birouri, C – spații publice, D – locuințe

130

Blox, OMA Copenhaga, 2018 Caracteristici ale morfologiei și organizării spațiale: -

Organizare complexă de tip cluster (Fig. 88); Funcțiunile diverse ale ansamblului (spații publice, expoziție, ateliere, birouri, locuințe) sunt intercalate în plan și secțiune, în opoziție cu rezolvarea convențională de diferențiere pe etaje și în volume distincte; locuințele sunt grupate la nivelul etajelor superioare (Fig. 87); Fragmentarea volumetrică reduce masivitatea aparentă a ansamblului și generează la cota terenului o succesiune de spații de tranziție; Ansamblul încorporează o arteră importantă de circulație carosabilă; spațiile utile se dezvoltă pe verticală, în jurul acesteia; Diferențierea funcțiunilor este accentuată subtil, la nivel de plastica fațadei, prin utilizarea unor tipuri diferite de sticlă. Fig. 88 Blox, OMA, Copenhaga, 2018 (crochiu)

131

Răzvan Nica

Fig. 89 Teatrul Albi, Dominique Perrault, Albi, 2014 (secțiune) A – acces principal și foaier; B – sala de spectacol; C – sală de repetiții; D – spații pentru pregătirea spectacolului; E – sală studio; F – restaurant; G - parcare

132

Teatrul Albi, Dominique Perrault Albi, 2014 Caracteristici ale morfologiei și organizării spațiale: -

Compoziție compactă, dominată volumetric și spațial de sala de spectacol (Fig. 89); Foaierul destinat spectatorilor se dezvoltă pe înălțimea a patru etaje, compensând suprafața redusă; Accesul principal este poziționat la cota inferioară a gradenelor din sala de spectacol; În secțiune sunt articulate trei spații majore – două săli suprapuse (sala principală și o sală studio) și o sală de repetiție adiacentă turnului scenei; Spațiile de pregătire a spectacolului sunt rezolvate adiacent scenei, pe trei laturi și beneficiază de luminare și ventilare naturală.

Fig. 90 Teatrul Albi, Dominique Perrault, Albi, 2014 (crochiu, plan parter) A – acces principal și foaier; B – sala de spectacol; D – spații pentru pregătirea spectacolului 133

Răzvan Nica

Fig. 91 Centrul De Artă Dramatică Marshall, Weiss/ Manfredi, Addison, 2016 (plan parter) A – sală de spectacol; B – sală studio; C – foaier; D – nod de circulație verticală; E – turnul scenei; F – spații destinate pregătirii spectacolului; G – evacuare pentru situații de urgență; H – portic în relație cu accesul principal

134

Fig. 92 Centrul De Artă Dramatică Marshall, Weiss/ Manfredi, Addison, 2016 (secțiune)

Centrul de artă dramatică Marshall, Weiss/ Manfredi

A – sală de spectacol; B – sală studio; C – foaier; D – nod de circulație verticală; E – turnul scenei; F – spații destinate pregătirii spectacolului; G – evacuare pentru situații de urgență; H – portic în relație cu accesul principal

Addison, 2016 Caracteristici ale morfologiei și organizării spațiale: -

Cele două săli sunt articulate prin intermediul spațiilor de pregătire a spectacolului, definind o compoziție cu dominantă orizontală (Fig. 92); Foaierul principal este un spațiu profund, vitrat pe una din laturile longitudinale, din care se face distribuția către cota superioară a gradenelor din sala mare și către sala studio; Intrarea este definită de un portic adânc, protejat de foaierul balconului de la etaj; Înălțimea turnului scenei este disimulată în compoziția volumetrică prin supraînălțarea sălii și realizarea unei acoperiri comune pentru sală, foaier și scenă.

135

Răzvan Nica

Fig. 93 Sala De Sport Lardy, Explorations Architecture, Ollainville, 2012 (plan parter) A – acces spectatori; B – teren de joc; C – gradene; D – foaier/ zonă de distribuție la partea superioară a gradenelor; E – zona destinată sportivilor; F – anexe destinate spectatorilor; G – sală multifuncțională; H – anexe sală multifuncțională; I – curte interioară

136

M Fig. 94 Sala De Sport Lardy, Explorations Architecture, Ollainville, 2012 (secțiune) A – acces spectatori; B – teren de joc; C – gradene; D – foaier/ zonă de distribuție la partea superioară a gradenelor; E – zona destinată sportivilor; F – anexe destinate spectatorilor; G – sală multifuncțională; H – anexe sală multifuncțională; I – curte interioară

Sala de sport Lardy, Explorations Architecture Ollainville, 2012 Caracteristici ale morfologiei și organizării spațiale: -

Organizare compactă, tripartită, cu zona accesului principal și a spațiilor sportivilor utilizată ca element de articulare între spațiile publice (sala de sport și sala multifuncțională); Ierarhizarea în secțiune a spațiilor – spații ample/ publice rezolvate pe o înălțime dublă, spațiile complementare pe un singur nivel; Deschiderea laterală a sălii și gradenelor către exterior este accentuată de panta acoperirii; Generarea de spații de tranziție interior-exterior destinate sălii multifuncționale, respectiv zonei complementare a sportivilor (Fig. 94).

137

Răzvan Nica

Fig. 95 Centrul Sportiv BIT, Atelier Alter Architects, Haidian, 2019 (plan parter) A – hol de acces/ foaier, B – sală de sport, C – bazin de înot, D – spațiu comercial, E – spații complementare ale piscinei, F – spații complementare ale sălii de sport, G – nod public de circulație verticală

138

M Fig. 96 Centrul Sportiv BIT, Atelier Alter Architects, Haidian, 2019 (secțiune)

Centrul Sportiv BIT, Atelier Alter Architects

A – hol de acces/ foaier, B – sală de sport, C – bazin de înot, D – spațiu comercial, E – spații complementare ale piscinei, F – spații complementare ale sălii de sport, G – nod public de circulație verticală

Caracteristici ale morfologiei și organizării spațiale:

Haidian, 2019

Volumetrie compactă cu acoperire continuă, care unifică cele două tipuri de spații sportive (bazin de înot și teren multi-sport); Cele două spații sportive sunt articulate prin intermediul holului/ foaierului destinat spectatorilor; Foaierul se deschide vizual către cele două spații majore laterale; Fiecare zonă sportivă beneficiază de spații complementare dedicate; Gradenele sălii de sport sunt rezolvate pe patru laturi la nivelul etajelor 1 și 2; Terenul de joc și bazinul de înot au deschideri vitrate pe câte două laturi (Fig. 96).

139

Răzvan Nica

Fig. 97 Muzeul Paula Rego, Souto de Moura, Cascais, 2008 (plan parter, secțiune) A – galerii expoziționale; B – aulă; C – spațiu comercial; D – cafenea; E – hol de acces; F – spații de serviciu 140

Muzeul Paula Rego, Souto de Moura Cascais, 2008 Caracteristici ale morfologiei și organizării spațiale: -

Fig. 98 Muzeul Paula Rego, Souto de Moura, Cascais, 2008 (crochiu)

Organizare de tip cluster, asimetrică; Holul de acces articulează cele patru funcțiuni destinate publicului (Fig. 97); Spațiu expozițional introvertit, cu deschideri punctuale către exterior (lumină ca obiect); luminarea propriu-zisă a galeriilor este exclusiv artificială; Parcurs expozițional labirintic, care este dezvoltat pe un singur nivel, cu săli clar ierarhizate prin suprafață și înălțime liberă; Accentele volumetrice marchează funcțiuni complementare ale accesului principal (D – cafenea, C – spațiu comercial), (Fig. 98); Curte semideschisă în relație directă cu cafeneaua și doar vizual conectată cu holul principal de acces.

141

Răzvan Nica

Fig. 99 Extinderea muzeului Kimbell, Renzo Piano, Fort Worth, 2013 (plan, secțiune transversală) A – hol acces, B – expoziție temporară, C – expoziție permanentă, D – aulă, E/F – spații administrative, G – spațiu intermediar acoperit, H – zonă exterioară acoperită, I – spații auxiliare, J – circulație publică către cota inferioară, K – parcare subterană

142

Extinderea Muzeului Kimbell, Renzo Piano Fort Worth, 2013 Caracteristici ale morfologiei și organizării spațiale: -

Fig. 100 Extinderea muzeului Kimbell, Renzo Piano, Fort Worth, 2013 (diagramă compozițională)

Compoziție cu dominantă orizontală, subordonată clădirii învecinate, proiectate de Louis Kahn, și aparținând aceleiași instituții (Fig. 99); În zona accesului principal este utilizată o simetrie locală, ceea ce accentuează axa direcționată către volumul aulei; O axă compozițională secundară, fără continuitate spațială directă, este definită între spațiul aulei și holul de acces; Parcursul expozițional este distribuit pe un singur etaj, cele două expoziții (permanentă și temporară având acces independent); Aula, spațiu cu o înălțime dublă, se deschide în zona scenei către o curte de lumină; Parcarea subterană are o conexiune directă cu spațiul exterior protejat al intrării prin două scări cu dispunere, de asemenea, simetrică (Fig. 100).

143

Răzvan Nica

Fig. 101 Muzeul Jumex, David Chipperfield, Ciudad de Mexico, 2013 (secțiune, plan) A – galerii expoziționale; B – nod de deservire; C – spații interactive; D – sală multifuncțională; E – spații anexe.

144

Muzeul JUMEX, David Chipperfield Ciudad de Mexico, 2013 Caracteristici ale morfologiei și organizării spațiale: -

Compoziție compactă, volum monobloc cu o bază evazată (Fig. 102); Acces principal marcat de o platformă elevată jumătate de nivel față de cota terenului; Spații publice/ active amplasate la primele etaje, spații expoziționale la etajele superioare; Galeria de la etajul superior este luminată zenital, în timp ce galeria inferioară este luminată exclusiv artificial; Spațiul interactiv este particularizat prin două deschideri opuse, în relație cu logii ample; Între etajele succesive nu există comunicare și continuitate vizuală sau spațială directă (Fig. 101).

Fig. 102 Muzeul Jumex, David Chipperfield, Ciudad de Mexico, 2013 (crochiu)

145

Răzvan Nica

BIBLIOGRAFIE

Appleton, Ian - Buildings for the Performing Arts. A design and development guide. Second Edition, Ed. Elsevier Ltd, Oxford, 2008; Arsene, Vladimir – Provocările modernității târzii/ Vlad Arsene, Editura Fundației Arhitext Design, București, 2007; Ching, Francis D.K. - Form, Space and Order, Ed. van Nostrand Reinhold, New York, 1996; Clark, Roger H.; Pause, Michael - Precedents in Architecture Analytic Diagrams, Formative Ideas, and Partis, Ed. John Wiley & Sons, 3th Edition, New Jersey, 2005; Curtis, Willian J.R. - Modern Architecture since 1900, 3th Edition, Ed. Phaidon, Londra, 1996; Fajardo, Julio - Starachitects. Visionary architects of the twentyfirst century, Collins Design, New York, 2010; Frampton, Kenneth - Modern Architecture - A critical history, 4th Edition, Ed. Thames & Hudson, Londra, 2007; Gausa, Manuel; Guallart, Vicente; Muller, Willy; Soriano, Federico; Porras, Fernando; Moralles, Jose - The metapolis dictionary of advanced architecture (city, tehnology and society in the information age), Editura Actar, 2003;

146

Jodidio, Philip (editor) - Public Architecture Now!, Ed. Taschen, 2010; Jodidio, Philip (editor) - Building a new millennium, Ed. Taschen, 1999; Krier, Rob - Architectural Composition, Ed. Academy Editions, Londra, 1988; von Meiss, Pierre - De la Formă la loc + Tectonica, Editura Capitel Avangarde, București, 2016 Neufert, E., Neufert. P. - Architect’s Data, 4th Edition, Ed. WileyBlackwell, 2012; Nica, Răzvan; Vînău, Nely – Metodologia spațiului arhitectural. Noțiuni generale de morfologie și sintaxă, Ed. Performantica, Iași, 2020; Nistor, Sorin – Elemente de proiectare urbană. Îndrumar pentru studenții arhitecți, Ed. Societății Academice „Matei – Teiu Botez”, Iași, 2018; Vais, Gheorghe – Programe de arhitectură, Editura U.T.Press, ClujNapoca, 2008; Worthington, John (editor) - Reinventing the Workplace. Second Edition, Ed. Elsevier Ltd, Oxford, 2006

Normative Normativ privind proiectarea sălilor de sport (unitatea funcțională de bază) din punct de vedere al cerințelor Legi110/1995, indicativ NP 06502, Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței; Normativ pentru proiectarea de ansamblu a sălilor de audiție publică în spiritul conceptului de performanță, indicativ NP 002-96, elaborat de Institutul National de Cercetare Dezvoltare în Construcții și Economia Construcțiilor; Instrucțiuni tehnice privind proiectarea și execuția sălilor de audiție publică din punct de vedere acustic, indicativ P 123-89, elaborat de Institutul Central de Cercetare, Proiectare și Directivare în Construcții; Normativ de siguranță la foc a construcțiilor, indicativ P118/99; Normativ privind protecția clădirilor de locuințe (revizuire NP 016-96), Indicativ NP 57-02.

147

Răzvan Nica

INDEX ILUSTRAȚII

Fig. 1 Casa da Musica, OMA (Rem Koolhaas), Porto, 2001 (plan de situație) 6 Fig. 2 Muzeul de artă modernă Odunpazari, Kengo Kuma, 2019: plan de situație (cu evidențierea direcțiilor de acces), plan parter superior: Caracterul țesutului urban este elementul determinant al compoziției volumetrice și al organizării spațiale. 8 Fig. 3 Muzeul de Artă Nelson - Atkins, Steven Holl, Kansas City, 2007 (crochiu, plan parter) 10 Fig. 4 Galeria James Simon (ansamblul Neues Museum), David Chipperfield, Berlin, 2018 (crochiu, plan parter) 10 Fig. 5 Campus EWHA, Dominique Perrault, Seul, 2008 (crochiu, secțiune) 11 Fig. 6 West 57, BIG Architects, New York, 2016 (crochiu, diagramă etaj curent) 12 Fig. 7 Muzeul de artă Nanjing Sifang, Steven Holl, Nanjing, 2011 (crochiu, diagramă plan de situație) 12

148

Fig. 8 Modalități de generare a unui spațiu de respiro în cazul integrării într-un front clar definit (plan, variante a - b) 14 Fig. 9 Modalități de articulare a clădirilor publice la țesutul urban (plan, variante a - b) 14 Fig. 10 Modalități de definire a spațiilor exterioare publice adiacente (secțiune, variante a - d) 16 Fig. 11 MAAT (Muzeul de Artă, Arhitectură și Tehnologie), Amanda Levete Architects, Lisabona, 2016 (secțiune) 18 Fig. 12 Neue Nationalgalerie, Mies van der Rohe, Berlin, 1968 (crochiu, plan parter) 19 Fig. 13 Centrul Național de Artă și Cultură Georges Pompidou, Richard Rogers și Renzo Piano, Paris, 1977 (secțiune) 20 Fig. 14 Casa da Musica, OMA (Rem Koolhaas), Porto, 2001 (perspectivă secționată) 21 Fig. 15 Programe de arhitectură - relații funcționale 22 Fig. 16 Programe de arhitectură - relații funcționale 24 Fig. 17 Tipuri de săli de spectacol în funcție de modul de dispunere a gradenelor (plan, variante a - c) 26 Fig. 18 Tipuri de săli în funcție de conformarea spațială (plan, variante a - b) 28 Fig. 19 Modalități de organizare a unei săli de spectacol dreptunghiulare (plan, variante a - f; Vais, 2008) 28 Fig. 20 Sala de spectacol: Distanțe de vizibilitate (secțiune, plan) 31 Fig. 21 Posibilități de rezolvare a gradenelor mobile (secțiune) 32 Fig. 22 Rezolvarea gradenelor în dreptul circulațiilor transversale intermediare (secțiune) 32 Fig. 23 Posibilități de conformare geometrică a gradenelor (plan, variante a - e) 34

M Fig. 24 Posibilități de rezolvare a zonei de balcon (plan sală și plan balcon, variante a și b) 35 Fig. 25 Conformarea zonei de foaier (plan, variante a - d) 36 Fig. 26 Dispunerea sălii de spectacol față de cota de acces principal în ansamblu (secțiune, variante a - d) 38 Fig. 27 Niveluri de dotare ale unei săli de spectacol (secțiune și plan, variante a - c) 40 Fig. 28 Variantă de dimensionare a turnului scenei pentru o sală cu o capacitate de 300 de locuri (secțiune) 42 Fig. 29 Ansamblul turnului scenei (secțiune) 42 Fig. 30 Dispunerea spațiilor destinate pregătirii spectacolului, soluții pentru scenă fără buzunar de fund (secțiune, variante a - d) 44 Fig. 31 Asocieri de două sau mai multe săli de spectacole (dispunere în secțiune, soluții pentru săli fără buzunar de fund; variante a - c) 46 Fig. 32 Asocieri de două sau mai multe săli de spectacole (dispunere planimetrică, variante a - c) 46 Fig. 33 Teatru în aer liber - modalități de conformare (secțiune, variante a - c) 48 Fig. 34 Muzeu: Organizare spațial-funcțională a spațiilor destinate publicului 50 Fig. 35 Organizarea sălilor de expoziție și a parcursului muzeal (plan, variante a - c) 52 Fig. 36 Modalități de organizare a parcursului în interiorul unei galerii expoziționale (plan, variante a - h); (Vais, 2008) 53 Fig. 37 Organizarea pe verticală a parcursului muzeal (secțiune, variante a - d) 54

Fig. 38 Muzeu: distribuția pe verticală a spațiilor destinate publicului (secțiune, variante a - b) 55 Fig. 39 Modalități de luminare naturală a galeriilor expoziționale (secțiune, variante a - h; Vais, 2008) 56 Fig. 40 Dispunerea gradenelor față de terenul de sport (plan, variante a - e) 58 Fig. 41 Variantă de dimensionare a terenului de joc pentru o sală multi-sport (plan) 60 Fig. 42 Dimensionarea unui bazin de înot (plan) 61 Fig. 43 Organizarea foaierului în funcție de modul de dispunere a gradenelor (plan, variante a - e) 64 Fig. 44 Dispunerea terenului de joc față de cota terenului natural (secțiune, variante a - d) 66 Fig. 45 Dispunerea gradenelor față de terenul de joc (secțiune, variante a - c) 68 Fig. 46 Dispunerea gradenelor față de terenul de joc (secțiune, variante d - g) 69 Fig. 47 Modalități de încărcare a gradenelor (secțiune, variante a g) 70 Fig. 48 Modalități de conformare a vestiarelor de tip filtru (plan, variante a - b) 72 Fig. 49 Modalități de conformare a vestiarelor cu cabine individuale (plan, variante a - b) 72 Fig. 50 Modalități de acoperire și de luminare naturală a sălilor de sport (secțiune, variante a - i) 74 Fig. 51 Tipologie morfologică a clădirilor de birouri (secțiune) 76 Fig. 52 Organizare și ierarhizare în cadrul unui centru multifuncțional (secțiune) 76

149

Răzvan Nica Fig. 53 Dispunerea nodului de deservire în cadrul volumului de tip turn (plan, variante a - c) 78 Fig. 54 Dispunerea nodului de deservire în cadrul unui volum de tip bară (plan, variante a - e) 80 Fig. 55 Racordarea turnului la teren (secțiune, variante a - d) 82 Fig. 56 Modificarea înălțimii aparente a unui volum de tip turn (secțiune, variante a - d) 84 Fig. 57 Organizarea funcțiunilor în cazul unui volum de tip turn (secțiune, variante a - e) 86 Fig. 58 Organizarea spațială a unui volum de tip bară (secțiune, variante a - d) 88 Fig. 59 Organizarea funcțiunilor într-un volum de tip bară (secțiune, variante a - c) 90 Fig. 60 Modalități de partiționare a unui turn cu nucleu central (plan, variante a - l) 92 Fig. 61 Modalități de partiționare a unei bare cu nod principal dispus asimetric și nod de evacuare secundar (plan, variante a - h) 93 Fig. 62 Organizarea spațială a compoziției cu atrium ca element dominant (plan, variante a - f) 94 Fig. 63 Rezolvarea direcției de acces principal în funcție de poziționarea atriumului (plan, variante a - c) 96 Fig. 64 Conformare spațială a zonei de atrium (secțiune, variante a - e) 98 Fig. 65 Conformare spațială a zonei de atrium (secțiune, variante a - d) 100 Fig. 66 Fundația Ford, Roche – Dinkeloo, New York, 1969: atrium 102

150

Fig. 67 Co-living: modalități de asociere a unităților de locuire (plan, variante a - c) 104 Fig. 68 Co-living: modalități de conformare a unităților individuale în funcție de gradul de confort asigurat (plan, variante a - c) 104 Fig. 69 Co-living: distribuția zonelor comune și zonelor private în cazul organizării pe un singur nivel sau în sistem duplex (secțiune, variante a - f) 106 Fig. 70 Co-living: distribuția zonelor comune și zonelor private în cazul unei organizări în sistem triplex (secțiune, variante a f) 108 Fig. 71 Asocierea locuințelor de serviciu în cadrul ansamblului de birouri (secțiune, variante a - d) 110 Fig. 72 Asocierea locuițelor pentru artiști în cadrul ansamblului cu funcțiune culturală (secțiune, variante a - d) 112 Fig. 73 Organizarea circulației printr-un spațiu expozițional poate fi determinată de elemente structurale, de mobilier sau de compartimentări parțiale (Ching, 1996) 114 Fig. 74 Organizarea circulațiilor interioare: 114 Fig. 75 Modalități de conformare a culoarelor cu simplu și dublu tract (secțiune, variante a - c) 116 Fig. 76 Diagramă scări de evacuare pentru clădiri înalte (plan, axonometrie) 116 Fig. 77 Muzeul Whitney, Marcel Breuer, New York, 1966 (analiza spațială a zonei de expoziție temporară, crochiu) 120 Fig. 78 Fundația Ford, Roche – Dinkeloo, New York, 1968 (secțiune, plan) 122 Fig. 79 Fundația Ford, Roche – Dinkeloo, New York, 1968 (crochiu) 123

M Fig. 80 Sediul EDP, Aires Mateus, Lisabona, 2015 (secțiune, plan) 124 Fig. 81 Sediul EDP, Aires Mateus, Lisabona, 2015 (crochiu) 125 Fig. 82 Novartis, SANAA, Basel, 2007 (plan etaj curent, plan parter) 126 Fig. 83 Novartis, SANAA, Basel, 2007 (secțiune) 127 Fig. 84 De Rotterdam, OMA, Rotterdam, 2013 (secțiune) 128 Fig. 85 De Rotterdam, OMA, Rotterdam, 2013 (plan etaj curent) 129 Fig. 86 De Rotterdam, OMA, Rotterdam, 2013 (crochiu) 129 Fig. 87 Blox, OMA, Copenhaga, 2018 (plan etaj intermediar, secțiuni) 130 Fig. 88 Blox, OMA, Copenhaga, 2018 (crochiu) 131 Fig. 89 Teatrul Albi, Dominique Perrault, Albi, 2014 (secțiune) 132 Fig. 90 Teatrul Albi, Dominique Perrault, Albi, 2014 (crochiu, plan parter) 133 Fig. 91 Centrul De Artă Dramatică Marshall, Weiss/ Manfredi, Addison, 2016 (plan parter) 134 Fig. 92 Centrul De Artă Dramatică Marshall, Weiss/ Manfredi, Addison, 2016 (secțiune) 135 Fig. 93 Sala De Sport Lardy, Explorations Architecture, Ollainville, 2012 (plan parter) 136 Fig. 94 Sala De Sport Lardy, Explorations Architecture, Ollainville, 2012 (secțiune) 137 Fig. 95 Centrul Sportiv BIT, Atelier Alter Architects, Haidian, 2019 (plan parter) 138 Fig. 96 Centrul Sportiv BIT, Atelier Alter Architects, Haidian, 2019 (secțiune) 139

Fig. 97 Muzeul Paula Rego, Souto de Moura, Cascais, 2008 (plan parter, secțiune) 140 Fig. 98 Muzeul Paula Rego, Souto de Moura, Cascais, 2008 (crochiu) 141 Fig. 99 Extinderea muzeului Kimbell, Renzo Piano, Fort Worth, 2013 (plan, secțiune transversală) 142 Fig. 100 Extinderea muzeului Kimbell, Renzo Piano, Fort Worth, 2013 (diagramă compozițională) 143 Fig. 101 Muzeul Jumex, David Chipperfield, Ciudad de Mexico, 2013 (secțiune, plan) 144 Fig. 102 Muzeul Jumex, David Chipperfield, Ciudad de Mexico, 2013 (crochiu) 145

151

MOS_Morfologie și organizare spațială

Articles inside

MOS_Exemple

MOS_Spații pentru birouri

Spații pentru activități sportive

MOS_Spații muzeale

MOS_Spații pentru spectacole

MOS_Context