Redescoperă Istoria nr. 4 - ianuarie - martie 2014 by Redescoperă Istoria

A N U L I I • N U M Ă R U L 1 (4) • I A N U A R I E - M A R T I E 2 0 1 4

ISTORIA

•PUBLICAȚIE DEDICATĂ PASIONAȚILOR DE ISTORIE ȘI REENACTMENT•

PR O C E S U L OPTANȚILOR UNGURI

SKS 45

Pentru Patrie!

175

ANI DE LA NAȘTERE

• E D ITO R IAL•

Istoria începe acum! Revista Redescoperă Istoria are, începând cu acest număr, un nou design și vă invită să răsfoiți paginile virtuale pentru o nouă incursiune în trecut. Acum aveți la dispoziție lucrări ample, cu ajutorul cărora puteți afla informații foarte bine documentate despre fapte și evenimente care au făcut istorie. Istoria nu poate fi schimbată, însă, indiferent cât s-a scris ori s-a spus până acum, întotdeauna va mai avea „ceva” care așteaptă să fie descoperit. Și de-ar putea vorbi, până și pietrele cetăților ar fi cei mai fideli cronicari ai vremurilor demult apuse. ...Darămite cronicile îngălbenite, documentele pline de praf din arhive, medaliile uitate în cutii sau rătăcite prin sertare, fiecare gata să-și spună povestea sa aceluia care dorește să o asculte. Și întotdeauna cineva va dori să afle mai mult decât știe acum, iar drept urmare, istoria va continua să fie cercetată. Prezentul nostru devine un trecut continuu, iar, din această cauză, misiunea relatărilor istoriei este absolut vitală. Așadar, trebuie să ne cunoaștem cât mai bine istoria, deoarece și noi vom fi parte a istoriei strămoșilor noștri pentru generațiile următoare.

Alice Diana BOBOC

CUPRI NS

REDESCOPERĂ ISTORIA Anul II • Nr. 1 (4) • ianuarie – martie 2014

08 Interviu lector univ. dr. Sorin Cristescu:

Carol I a dus politica elitei politice românești, care i-a plăcut și i s-a potrivit de minune regelui și care se poate rezuma în câteva cuvinte: integrarea României în Europa

Ceatalul Sfântul Gheorghe: Un loc istoric, uitat de lume

Primul Război Mondial și poveștile oamenilor obișnuiți

Pentru Patrie! Prizonierii români în lagărele germane în anii Primului Război Mondial

Procesul optanților unguri

Top 10 arme neobișnuite din vremuri străvechi

Moda mai puțin cunoscută

SKS 45 Carabina semiautomată sistem Simonov 1945

Cinema: Hoțul de cărți

Orașe pierdute uitate de vreme: Memphis

Istoria ciocolatei

SUPLIMENT

Primul Război Mondial reconstituit Moara lui Assan, distrusă de nepăsarea autorităților

•CUPRINS•

REDESCOPERĂ ISTORIA Publicație lunară dedicată pasionaților de istorie și reenactment

ISSN 2344 – 3235 ISSN-L 2344 – 3235 REDACŢIA • Membrii fondatori & Redactori: Alice Diana BOBOC Mihăiţă ENACHE

• Colaboratori: Corneliu MOTOC Ioan GĂUCAN CONSULTANȚI ȘTIINȚIFICI Conf. univ. dr. Alexandru OȘCA Dr. Manuel STĂNESCU

50 48

PARTENERI Serviciul Județean Alba al ARHIVELOR NAȚIONALE Muzeul de Istorie Paul Păltănea Galați CONTACT • E-mail: redescopera.istoria@gmail.com www.redescoperaistoria.ro www.facebook.com/RedescoperaIstoria

Responsabilitatea pentru textele publicate aparține autorilor. Reproducerea materialelor din revista Redescoperă Istoria fără acordul scris al redacției este interzisă.

CONCURS REDESCOPERA ISTORIA

REVISTA REDESCOPERĂ ISTORIA VĂ INVITĂ LA CONCURS CU PREMII ÎN VALOARE DE PESTE 400 LEI!

Scrieți un articol inedit și bine documentat care nu a mai fost publicat până acum, cu tema ROMÂNIA ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL și veți putea câștiga unul dintre cele 3 premii oferite de SPONSORUL revistei Redescoperă Istoria, WOLFY! Cele 3 articole câștigătoare vor apărea în numărul 5 al revistei Redescoperă Istoria. Articolul trebuie să respecte următoarele cerințe: • Documentare temeinică • Să aibă minim 5 pagini (Times New Roman - 12) • Precizarea surselor / Bibliografie • Articolul trebuie să fie semnat cu numele real al participantului.

Locul I Rucsac de asalt

Locul III Sac cargo 15l Locul II Vestă de asalt

facebook.com/RedescoperaIstoria

REGULI ALE CONCURSULUI Fiecare participant are voie să se înscrie cu un singur articol. Articolele vor fi trimise pe adresa de e-mail a redacției redescopera.istoria@gmail.com până la data de 31 MAI 2014. Este OBLIGATORIU să treacă în e-mail și numărul de telefon unde va fi contactat în momentul selectării articolului pentru publicare. După ce vor fi atent verificate de redacție și de consultanții științifici ai revistei, cele mai interesante și documentate articole vor fi postate pe site-ul www.redescoperaistoria.ro, precum și pe pagina de Facebook a revistei de unde vor fi share-uite de către participanți pe propria lor pagină de Facebook. Primele 3 articole cu cele mai multe like-uri vor fi premiate. În intervalul 15 - 20 IUNIE 2014, articolele vor fi promovate pe Facebook de fiecare participant în parte, cu mențiunea Pentru concursul revistei Redescoperă Istoria, iar pe data de 1 IULIE vor fi desemnate cele 3 articole câștigătoare. Câștigătorii vor fi anunțați telefonic de către redacție pentru a ridica premiile puse la dispoziție de WOLFY. Vă dorim succes!

• PAR T E N E R I •

Serviciul Județean Alba al Arhivelor Naționale

Muzeul de Istorie Paul Păltănea Galați

Direcţia Judeţeană Alba a Arhivelor Naţionale a apărut în sistemul instituţional din România după adoptarea Decretului Prezidial nr. 17 din 27 ianuarie 1951 şi a Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 472 din 29 mai 1951. Tot în anul 1951, prin decizia aceluiaşi minister, nr. 313 din 16 iulie 1951, este înfiinţat şi depozitul din Alba Iulia, subordonat Secţiei Regionale Hunedoara. Filiala Alba Iulia, a intrat în funcţiune la 15 octombrie 1954, sediul noii instituţii fiind în Palatul Justiţiei. La 22 octombrie 1954, filiala Alba Iulia va prelua depozitele de pe strada Ecaterina Varga, nr.2, date în folosinţă de Secţia Financiară, împreună cu arhivele Administraţiei Financiare a judeţului Alba şi ale organelor ei subordonate. După 1 aprilie 1969, Filiala Alba Iulia, prin reorganizarea aparatului teritorial al Direcţiei Generale a Arhivelor Statului, devine Filiala Judeţeană Alba a Arhivelor Statului. Aceasta cuprinde şi fosta Filială Blaj, aflată până atunci în subordinea Filialei Judeţene Braşov a Arhivelor Statului. În anul 1979 s-a început construirea unui nou local, modern, menit să adăpostească întreaga bază documentar-istorică a judeţului Alba. Astfel, la 1 decembrie 1982, are loc inaugurarea în municipiul Alba Iulia, a unui nou lăcaş al Arhivelor Statului, instituţie culturală cu vechi tradiţii menită să adăpostească tezaurul istoric documentar. Prin prevederile Legii 16/1996, Filiala Judeţeană Alba a Arhivelor Statului devine Direcţia Judeţeană Alba a Arhivelor Naţionale. Din noiembrie 2009, aceasta a devenit serviciu judeţean.

Muzeul de Istorie Paul Păltănea Galați a fost inaugurat la 24 ianuarie 1939 sub denumirea de Muzeul „Casa Cuza Vodă”. Inițiativa înființării unui muzeu de istorie aparținuse membrilor Asociaţiei „Casa Cuza Vodă” care, din fondurile strânse prin subscripţie publică, donaţii şi contribuţia autorităţilor locale şi centrale, au cumpărat fosta casa părintească a lui Alexandru Ioan Cuza. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial muzeul a fost închis, bunurile fiind evacute și din păcate, pierdute. După acest moment, între anii 1951-1952 s-a încercat o primă organizare a instituţiei muzeale pe baze ştiinţifice, după o tematică corespunzătoare şi a bunurilor deţinute. Muzeul a fost încadrat cu personal de specialitate care a întreprins primele cercetări sistematice în domeniul istoriei locale. Până la mijlocul anilor ’50, muzeul şi-a păstrat un profil mixt cu secţii de istorie, ştiinţe naturale şi artă. În anul 1956, instituţia muzeală gălăţeană s-a reprofilat pe activităţi distincte, prin înfiinţarea Muzeului de Istorie, Muzeului de Ştiinţe Naturale şi Muzeului de Artă, instituţii culturale cu profile distincte şi programe adecvate. Evoluţia colecţiilor Muzeului de Istorie a fost într-o creştere permanentă: astfel, în anul 1969, acesta deţinea peste 25.000 de bunuri culturale, iar suprafaţa de expunere era de 1.450 mp. În prezent muzeul are următoarele secții: Casa „Cuza Vodă”, Casa Colecțiilor, Casa „Hortensia Papadat Bengescu”, Casa Memorială „Costache Negri”, Casa Rurală „Ion Avram Dunăreanu”.

* * * Şef serviciu: Dana Alexandra ZECHERU Adresa: Alba Iulia, str. Mihai Viteazu nr. 29, cod poștal: 510010, jud. Alba•Telefon: 0258/810996•Fax: 0258/810996•E-mail: alba.an@mai.gov.ro

* * * Director: Cristian Dragoș CĂLDĂRARU Adresa: Galați, str. Mr. Iancu Fotea nr. 2, cod poștal: 800017, jud. Galați•Telefon: 0236/414228•Fax: 0236/460797•E-mail: muzeulistoriegalati@yahoo.com

• AUTO G RAF• Dragi cititori, Vă invităm să vă bucurați de paginile și textele revistei noastre și să nu uitați niciodată că istoria este cea mai frumoasă expediție prin omenesc. Doar legând istoria de cei care au făcut-o, fie soldați, fie generali, fie oameni simpli, fie șefi de stat putem să retrăim toate emoțiile lor. Sorin Cristescu martie 2014 INFO SORIN CRISTESCU • Lector univ. dr. la Facultatea de Relații Internaționale, Istorie și Filosofie a Universității Spiru Haret • Autor a numeroase studii, articole, cursuri universitare și cărți care au ca temă personalitatea regelui Carol I, Primul Război Mondial și istoria contemporană. ULTIMA CARTE • Regele Carol I în rapoartele diplomatice austro-ungare (18771914), vol. I (1877-1896), Editura Paideia, București, 2013

•INTERVIU•

Lector univ. dr.

Sorin Cristescu:

Domnule profesor, anul acesta se împlinesc 175 și respectiv, 100 ani de la naștere și trecerea în nefiinţă a regelui Carol I. Dvs ați lansat recent volumul Regele Carol I în rapoartele diplomatice austro-ungare 18771914, care vine să completeze celelalte două cărți închinate regelui Carol I, respectiv Carol I – corespondență personală și Carol I și politica României. De unde vine această pasiune pentru această personalitate a istoriei naționale? Mai întâi se impun câteva precizări: volumul Carol I – corespondența personală, lansat de editura Tritonic în toamna lui 2005 cuprinde scrisorile personale ale regelui, aflate în Fondul Casei Regale de la Arhivele Naţionale Istorice Centrale din Bucureşti, scrisori adresate de rege membrilor familiei sale – tatăl, Prinţul Karl Anton, sora, Maria de Flandra, fratele Friedrich (Fritz), soţia regelui, Elisabeta, prinţului moştenitor Ferdinand şi soţiei sale Maria, ş.a. Acest volum reprezintă anexa lucrării mele de doctorat, pe care am susţinut-o la Universitatea din Bucureşti la 8 decembrie 2004, şi pentru care am primit calificativul Magna Cum Laude. Din motive pur comerciale - se sconta pe un interes deosebit al publicului, şi chiar aşa a fost - anexa a văzut lumina tiparului înaintea tezei propriu zise, Carol I şi Politica României, publicată la editura Paideia în 2007 şi care reprezintă o analiză a acestor scrisori în contextul istoriei româneşti şi europene din acea perioadă (1878 -1912). Am publicat o a treia lucrare Scrisorile regelui Carol I din arhiva de la Sigmaringen 1878 - 1905, tot la editura Paideia, în 2011, şi care, aşa cum se precizează în titlu, ne prezintă scrisorile monarhului aflate în arhiva familiei princiare din micul oraş natal al regelui; sunt în principal scrisori adresate fratelui său mai mare, Leopold, general în armata germană, şi mamei sale, Josephine, născută ca mare ducesă von Baden. Regele Carol I în rapoartele

Foto: freebird.ro, inforor.com, MCFR, Wikipedia

Carol I a dus politica elitei politice româneşti, care i-a plăcut şi i s-a potrivit de minune regelui şi care se poate rezuma în câteva cuvinte: integrarea României în Europa.

diplomatice austro-ungare 1877-1914, tot la editura Paideia, urmează să fie o colecţie de cinci volume cuprinzând acele rapoarte diplomatice care ne prezintă discuţiile diplomaţilor austro-ungari, dar şi germani, cu regele Carol I şi de asemenea rapoartele care îl au ca obiect pe rege. De ce regele Carol I? Pentru că era o personalitate ocultată pe vremea regimului comunist, prezentat ca unealta docilă a burghezo-moşierimii exploatatoare etc. Bun, chiar dacă era adevărat, dar de ce să nu dai măcar o poză a regelui ? Puteţi să vă imaginaţi că în 1977 s-au publicat mai multe lucrări despre Războiul de Independenţă de la 1877 şi doar în una apare o fotografie a principelui, dar în „calitatea sa de comandant al trupelor ruso-române care asediau Plevna.” În rest, se prezentau pozele tuturor personalităţilor epocii – ţarul Alexandru al II-lea, Osman Paşa, generalii ruşi şi români – dar nu regele. Sigur că nu se permitea atunci publicarea nici unei poze a nici unuia dintre regii noştri sau a primminiştrilor celebri, precum Ion C. Brătianu sau Ion I. C. Brătianu sau Iuliu Maniu etc. Îmi amintesc foarte bine că nu aveam încă opt ani, era la începutul anului 1970, când m-am îndrăgostit de manualele vechi de istorie găsite prin casă, iar când am început să le vorbesc despre regii României părinţilor mei, aceştia s-au îngrozit! Mi-au confiscat imediat cărţile respective, mi-au spus că dacă vreau să fiu băgat la puşcărie – eliberarea deţinuţilor politici avusese loc abia cu şase ani în urmă – bătut bine de tot şi ţinut doar cu apă şi cu pâine uscată, atunci cea mai sigură metodă era

•INTERVIU• apă şi cu pâine uscată, atunci cea mai sigură metodă era să mai povestesc şi la alţii ceea ce le povestisem lor. Vă daţi seama ce savoare extraordinară, ce gust al fructului oprit, au căpătat de atunci cărţile de istorie. A doua zi am primit cadou Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri pâna azi a lui Constantin şi Dinu C. Giurescu, scrisă în „spiritul documentelor de partid şi de stat”. Acesta trebuie să fie motivul pentru care în toţi anii care au urmat nu prea am mai putut să citesc altceva decât istorie şi romane istorice. Când, la 35 de ani, terminam ca şef de promoţie Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti terminasem în 1991 şi Facultatea de Chimie Industrială – şi trebuia să-mi aleg tema lucrării de licenţă, am optat pentru regele Carol I, de fapt a fost Tinereţea regelui Carol I, şi de atunci îl tot studiez... Pe parcursul documentării acestor lucrări ați întâmpinat dificultăți? Dacă da, care au fost acestea și cum ați reușit să le depășiți? Cea mai mare dificultate, şi care părea într-adevăr insurmontabilă, era scrisul pe cât de ordonat, pe atât de mărunt al regelui. Când am văzut prima oară o scrisoare

nu puteam să crede că aşa ceva era un scris. Ce era de făcut ? Regele publicase din 1892 până prin 1902 patru volume de memorii, iniţial în limba germană, apoi în traducere franceză şi română. În aceste memorii erau reproduse (cu mici lipsuri marcate prin puncte de suspensie, mă înţelegeţi, era vorba de pasaje care ar fi putut să ofenseze pe monarhii marilor puteri) multe din scrisorile regelui către membrii familiei sale. Am luat acele scrisori, aflate la Arhivele Naţionale din Bucureşti, le-am comparat cu textul tipărit şi aşa, încet-încet, i-am învăţat scrisul. A mai fost foarte greu de găsit o editură unde să-mi public teza propriu-zisă Carol I şi politica României, dar până la urmă am descoperit editura Paideia şi pe cel mai măreţ şi mai extraodinar promotor al culturii care este directorul acesteia, dl. prof. univ. dr. Ion Bănşoiu, şi toate s-au rezolvat cum doar în basme se mai întâmplă. Sigur că ar fi trebuit ca volumele de documente – scrisori şi rapoarte – să fie publicate de Editura Academiei, pentru că regele Carol I a fost vreme de 48 de ani preşedintele de onoare al Academiei Române, dar... De atâţia ani ne-am dezobişnuit să ne mai mirăm de ceva. Încoronarea lui Carol I ca Rege al României (1881)

•INTERVIU• Cărțile de istorie ne spun că regele Carol I a avut cea mai lungă domnie din istoria României, fiind totodată emblema unei perioade în care a fost obținută Independența României, economia a fost redresată, iar statul a fost dotat cu o serie de instituții specifice. Care este percepția dvs. asupra personalității lui Carol I? Regele Carol I nu a inventat nimic, ci a instaurat în România un sistem politic după chipul şi asemănarea elitelor care îl chemaseră în ţară, un sistem politic inventat de politicienii români şi care cu siguranţă nu se studia la cazarma Regimentului 2 de Dragoni ai Gărzii Regale prusiene de unde fusese adus în mai 1866 tânărul căpitan, dornic să joace un rol în istoria Europei. Regele a legitimat prin prezenţa sa clasa politică românească, al cărei produs a fost. Regele şi-a asumat cu mare demnitate şi desăvârşită eleganţă acest rol impus, şi-a asumat în egală măsură laudele şi insultele pe care le merita elita politică românească. A instaurat «rotativa guvernamentală» sau «dictatura alternativă a şefilor de partide» după expresia lui Constantin Argetoianu, pentru că aşa o doreau şefii de partide şi astfel suveranul a reuşit o performanţă unică în istoria politică: aceea de a mulţumi toate taberele. Urmaşii săi nu au mai făcut la fel: Ferdinand i-a încredinţat toată puterea lui Ionel Brătianu care venea şi pleca de la guvernare când voia el, Carol al II-lea a încercat să-şi însuşească el toată puterea politică, iar rezultatul a fost un dezastru fără precedent, regele Mihai a fost dominat de doi dictatori care au domnit sub girul unor puteri străine: Ion Antonescu şi Petru Groza. Să ne amintim de ce boierimea l-a adus pe Carol I în România: pentru a garanta faptul că niciodată nu se va mai face vreo expropriere precum cea a lui Alexandru Ioan Cuza. De aici formularea art. 19 din Constituţia de la 1866: «Proprietatea este sacră şi inviolabilă, nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică şi numai cu o justă şi dreaptă despăgubire» ceea ce ştim de la Revoluţia franceză de la 1789. Dar textul românesc continuă: «Prin cauză de utilitate publică urmează a se înţelege numai comunicaţiunea şi salubritatea publică, precum şi lucrările de apărare a ţării.» Aşadar cine nu se încadra în categoriile mai sus menţionate nu mai putea fi expropriat. Sigur că lucrurile nu au rămas aşa pentru eternitate: parlamentul de la Iaşi din iunie-iulie 1917 a trebuit să modifice acest articol pentru a da posibilitatea realizării unei noi reforme agrare, aşa cum şi-o doreau ţăranii soldaţi din tranşeele de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Care fost rezultatul concret al stabilităţii politice create de acest sistem politic? România a fost ţara cea mai

împrumutată din Europa: România a primit, în principal din Germania şi Autro-Ungaria – ne-o spune istoricul economiei româneşti, dl Victor Axenciuc - 2,4 miliarde franci aur (la 3 franci şi zece centime gramul de aur) deci de opt ori valoarea tezaurului de trei sute de milioane de franci aur, sau 93 de tone de aur, depus la Moscova în 1916 -1917. Din această sumă România plătit şase sute de milioane (deci de două ori tezaurul de la Moscova). A rămas o datorie de 1,8 miliarde franci aur (de şase ori valoarea tezaurului de la Moscova) datorie care s-a şters la 14/27 august 1916 când România a intrat în Primul Război Mondial împotriva Puterilor Centrale, adică a celor care ne împrumutaseră! Să ne gândim că în aceeaşi perioadă Rusia imperială a primit de la Franţa împrumuturi în valoare de 12 - 13 miliarde franci aur, deci de cinci ori mai mult decât România, populaţia României fiind de 14 -15 ori mai mică decât cea a Rusiei. Sigur că doar 20% din România a beneficiat de pe urma acestor împrumuturi şi importuri, mai precis procentul de populaţie urbană românească, şi cu aceşti bani s-au modernizat în stil occidental Capitala şi oraşele României, în vreme ce lumea rurală - 80% din populaţie a rămas undeva la începuturile Evului Mediu sau pe vremea dacilor şi romanilor judecând după ceea ce ne-au lăsat artiştii fotografi ai epocii. De ce? Pentru că aceasta fost voinţa elitei politice româneşti. Prima dvs. carte a purtat titlul Carol I – Corespondența personală. Cum este reflectată personalitatea regelui Carol în aceste scrisori? Regele Carol I ni se înfăţişează aşa cum a vrut el să rămână în amintirea noastră: un om profund religios, un bun catolic, un om de o moralitate desăvârşită, monahală am putea spune, om al datoriei mai presus de orice, apărător hotărât, sfidător chiar, al intereselor româneşti dar la fel de devotat patriei de unde venise, adică Germaniei. Nimeni nu i-a contestat vreodată aceste calităţi morale. Stilul scrisorilor este sobru şi concis, de o regească simplitate, precum al lui Iulius Caesar în De bello gallico. În ce relații se afla cu ceilați membri ai familiei sale (Hohenzollern-Sigmaringen)? Este adevărat că avea o atitudine distantă față de soția sa, regina Elisabeta? Toţi cei care au citit scrisorile, specialişti sau oameni obişnuţi, de pildă cea care a fost multă vreme dactilografa mea, dna Maria Chitaru, au fost frapaţi de afecţiunea cu totul specială, de dragostea şi duioşia pe care regele o avea pentru părinţii şi fraţii săi şi mai ales pentru sora sa.

•INTERVIU• Emoţionante sunt rândurile în care suveranul îşi exprimă dorul de casa de unde venise, şi dacă n-ar fi fost atât de sobru şi ar fi avut ceva mai mult talent literar ar fi scris pagini splendide despre dorul de acasă, precum poetul Ovidius, exilat cândva pe ţărmurile Pontului Euxin. Cum a devenit regele Carol român? Care au fost acțiunile prin care monarhul și-a câștigat simpatia românilor astfel încât aceștia să îl perceapă ca pe un conducător de-al lor? Să ne audă oricare din contemporanii regelui ar zâmbi amar. Carol I nu a devenit niciodată român, căci s-a refuzat defectelor pe care şi le asumau de obicei românii din acea epocă: superficialitate, lipsă de punctualitate, de moralitate în căsnicie etc. Nu vreau să supăr pe nimeni şi nu sunt eu cu nimic mai bun. A fost însă un diplomat german, în bune relaţii cu Titu Maiorescu, contele Anton Monts, care a scris în memoriile sale, apărute în 1932, că «regele mergea totuşi

prea departe în conivenţa sa cu gaşca politică ce se afla la momentul respectiv la guvernare şi îi lăsa pe toţi să fure şi să părăduiască după pofta inimii.» Trebuie să precizăm că pentru regele Carol I sintagma aceasta «românii» sau «ţara» - pe cea din urmă regele o utilizează cel mai des, pe prima foarte rar şi cu sens depreciativ - deci «ţara» înseamna se reducea pentru el la parlamentari, miniştri şi ofiţerii armatei. Atât. Despre ţărani vorbeşte doar atunci când aceştia se răsculau, iar ceea ce scrie despre răscoala din 1888 ne îngrozeşte : «Ţăranii au respect pentru gloanţele de război » Din acest motiv a câştigat simpatia celor pe care el îi numea români, adică a politicienilor, lăsându-i pe rând să conducă ţara aşa cum le plăcea lor. Nu vreau să-i vedeţi pe liderii liberali sau conservatori ca pe nişte corupţi, dar când venea vorba despre clientela lor politică atunci deviza «Nimic pentru mine, totul pentru ţară» căpăta conotaţii în niciun caz patriotice. Una dintre realizările din timpul domniei lui Carol I: Podul de la Cernavodă, operă a inginerului Anghel Saligny

•INTERVIU• Se spune că regele Carol I a fost un conducător autoritar, sobru și tenace, foarte devotat sarcinilor sale de rege al României și a urmărit să fie nepărtinitor și să realizeze ce este mai bine pentru țară. Considerați că dacă în 1866 venea altcineva în locul lui Carol, România ar fi urmat o traiectorie diferită față de cea pe care o amintesc cărțile de istorie? Greu de spus ce ar fi fost dacă. Oricum vreau să ştiţi că liderii României de la 1866, cei care îl detronaseră pe Cuza, nu îşi doriseră să aducă un prinţ neamţ, deşi sintagma «neamţ» nu avea pe atunci conotaţiile peiorative pe care le va căpăta la războiul franco - prusian de la 1870 sau la Primul Război Mondial sau la al Doilea. Ion C. Brătianu l-a rugat pe Napoleon al III-lea ca una din rudele imperiale să primească tronul României sau să dea ca principe românilor pe unul dintre generalii săi. Nimeni nu a vrut să fie suveranul unei ţări tributare Porţii Otomane. Atunci i s-a vorbit lui Brătianu despre ruda din Prusia a împăratului fracezilor, prinţul Carol von Hohenzollern - Sigmaringen, care avea ambele bunice franţuzoaice, rude cu Napoleon I. Carol von Hohenzollern a primit coroana oferită. Aşa se scrie istoria. Tânărul principe a avut până în 1885 un îndrumător remarcabil în persoana tatălui său, prinţul Karl Anton, fost prim-minstru al Prusiei între anii 1858 – 1862, deci înaintea lui Bismarck, cancelarul unificator al Germaniei. Tatăl a ştiut să-l înveţe pe fiu cum să se poarte pentru a deveni definitiv indispensabil familiilor boiereşti, de fapt clanurilor boiereşti din România.

faptul că Bismarck contribuise decisiv la venirea lui Carol I în România în mai 1866. Pentru România, rezultatul a fost o lungă perioadă de linişte în care economia ţării a devenit complementară, subordonată de fapt economiei austro-ungare şi germane, şi a avut loc modernizarea în stil occidental a lumii româneşti urbane şi ignorarea celei rurale, unde nu s-a putut face mai mult decât ca jurnaliştii ziarelor de opoziţie să laude calităţile morale ale ţăranului român în comparaţie cu mizeria morală a clasei politice româneşti. Tot de numele lui Carol se leagă și o serie de scandaluri precum și cel legat de construcția căii ferate Roman – București – Vârciorova, cunoscut și sub numele de Afacerea Strousberg, după numele constructorului. După cum bine știți, scandalul a fost provocat de neregulile descoperite ulterior în contract și de condițiile de concesionare, total nefavorabile statului român. Cum a influențat aceste scandaluri imaginea regelui Carol I? Neregulile nu se aflau atât în contract cât în mai ales în modul de realizare: era un produs de calitatea a III-a livrat le preţ de calitatea I. Liderii Serbiei au angajat în acelaşi scop un antreprenor francez, Bontoux; fraudele săvârşite 1907, tablou realizat de Octav Băncilă

Care a fost politica dusă de Carol și ce implicații a avut asupra României, atât pe termen scurt cât și pe termen lung? Carol I a dus politica elitei politice româneşti, care i-a plăcut şi i s-a potrivit de minune regelui şi care se poate rezuma în câteva cuvinte: integrarea României în Europa. Această politică se baza chiar pe scopul pentru care Napoleon al III-lea acceptase la 1858 -1859 crearea României, acela de a bloca expansiunea Rusiei spre Occident, sau cum spuneau liderii epocii, noi trebuia să fim «zăvorul» care să împiedice unirea slavilor din sud – sârbii şi bulgarii - cu slavii din nord – ruşii - sub sceptrul ţarului de la Sankt Petersburg. Ne-am achitat cu cinste de această misiune. Instrumentul de realizare fost încheierea tratatului secret de alianţă al României cu Puterile Centrale – Austro-Ungaria şi Germania – semnat la 30 octombrie 1883. Secretul a fost impus de cancelarul german Otto von Bismarck, ca să nu supere Rusia cu care avea în plan să realizeze cândva o alianţă. De menţionat

•INTERVIU• Cum era perceput Carol de către diplomații străini acreditați la București? Era văzut ca Alfa şi Omega politicii externe şi interne româneşti, dar stilul de guvernare al monarhului era considerat adesea expresia slăbiciunii sale de caracter, deşi nu era deloc aşa. Diplomaţii nu uitau să sublinieze prăpastia adâncă ce îl separa pe rege de masele populare şi că suveranul era respectat de sfetnicii săi pentru nivelul la care ridicase România, dar în niciun caz iubit.

de acesta au fost la fel de mari, punând în pericol soarta dinastiei Obrenovici. Pentru Carol I, prejudiciul de imagine a fost imens – în fond chiar el îl impusese pe Henri Betel Strousberg. La un moment dat în septembrie 1870, suveranul scria că voia să reglementeze chestiunea căilor ferate şi pe urmă să abdice. Însă lucrurile au evoluat altfel… În timpul Răscoalei din 1907, Carol I le promitea țăranilor că va înfăptui o reformă agrară, în urma căreia aceștia vor fi împroprietăriți, însă suveranul a uitat repede de promisiunea făcută, după ce criza a fost soluționată prin trimiterea armatei contra țăranilor. Considerați că a fost o măsură absolut necesară sau această problemă a țăranilor își putea găsi o altă rezolvare? Nici vorbă n-a fost de vreo promisiune. Armata a fost trimisă pur şi simplu în misiune de luptă cu muniţie de război. Nu-mi place întrebarea retorică : «Ce altceva se putea face?» pentru că aşa ajungem să justificăm orice represiune, din orice epocă, şi numai de represiuni nu s-a dus lipsă în istoria României. La vremea respectivă nimănui nu i-a trecut prin minte să procedeze altfel. A fost voinţa spontan exprimată a liderilor politici din toate cele trei partidele - liberal, conservator şi conservator democrat (Take Ionescu) şi, în fond, după cum am văzut, aşa se procedase şi la 1888 şi la 1894, când a scris George Coşbuc «Noi vrem pământ!» şi de fiecare dată când fusese nevoie. Nimeni nu avea vreo altă soluţie, regele nici atât.

Constituția din 1866 a fost prima Constituție a României. Cum a influențat aceasta modernizarea țării? Constituţia din 1866 era în cea mai mare parte a ei, elaborată deja atunci când a venit principele Carol I la Bucureşti. Se poate spune pe drept cuvânt că a asigurat modernizarea României pe drumul separării puterilor în stat. Era o constituţie copiată după cea belgiană, una dintre cele mai înaintate ale epocii, în care se garanta egalitatea în faţa legii şi toate drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Specificul românesc era dat nu numai de art. 19, pe care l-am văzut deja, dar mai cu seamă de legea electorală, probabil cea mai restrictivă din Europa la vremea respectivă. Dreptul de vot era condiţionat de avere, cetăţenia de apartenenţa la unul din cultele religiei creştine, iar într-o ţară de cinci sau şase milioane de locuitori doar o sută de mii aveau drept să voteze. Era triumful marii boierimi şi în egală măsură al micii boierimi, dar consider că de la inventarea democraţiei aceasta a fost esenţa ei reală. Democraţia nu a însemnat iniţial domnia poporului, ci era un sistem politic menit să ofere oricărui om bogat, accesul la orice funcţie politică. Aşadar, dacă un om bogat nu era ministru, parlamentar, prefect sau primar însemna că nu a vrut el să fie aşa ceva, nu că nu ar fi putut. Lucrurile stau cam la fel şi astăzi. Care a fost moștenirea lăsată lui Carol de către Alexandru Ioan Cuza în 1866 și cum a fost valorificată aceasta de către regele Carol I? Alexandru Ioan Cuza a trasat cadrul politic şi instituţional, temelia, pe care s-a putut construi România modernă şi din acest motiv sunt aşa de multe reformele domnitorului Unirii. Îngrozită de perspectiva altor reforme, boierimea l-a adus pe Carol I ca să le împiedice. Suveranul străin a continuat politica de integrare a României în Europa, aşa cum voise elita de la 1848, din rândul cărora majoritatea au ajuns miniştri şi primminiştri, şi a modernizat irevocabil statul care se crease între 1859 şi 1866.

•INTERVIU• Care a fost moștenirea lăsată României de către regele Carol după domnia sa de aproape o jumătate de veac? Cum a fost valorificată aceasta de către următorii monarhi ai României? O moştenire absolut extraordinară. Am vorbit despre modernizare, integrare în Europa, construcţia europeană imposibil de realizat fără România şi Bulgaria, deci regele Carol I şi sfetnicii săi sunt categoric contemporanii noştri, confruntaţi exact cu aceleaşi probleme şi provocări. Moştenirea lui Carol I are o însă înainte de toate o latură culturală, de ideologie naţională pe care monarhul nu a încurajat-o. Conform acestor idei, misiunea elitei politice şi culturale româneşti era realizarea statului naţional unitar prin unirea cu Tarnsilvania şi Bucovina, aşa cum a spus Nicolae Iorga la 24 ianuarie 1909, la o jumătate de veac de la dubla alegere a lui Cuza: «Unirea de la 1859 este doar capitolul I din Istoria Unirii Românilor!». Problema cum va arăta Europa fără Austro-Ungaria şi care va fi soarta României vecină cum marea Rusie, a contat foarte puţin pentru susţinătorii idealului naţional. Acest curent de gândire a impus regelui Carol I participarea României la al doilea război balcanic, neintrarea Românei în războiul din 1914 de partea Austro-Ungariei şi Germaniei şi la 14/27 august 1916 România a intrat în luptă de partea Antantei – Franţia, Grivița (1877)

Rusia şi Marea Britanie – pentru împlinirea idealului naţional. România Mică a regelui Carol I a reprezentat nucleul în jurul căruia s-a putut înfăptui Unirea cea mare de la 1918. Am vorbit deja despre cum au văzut lucrurile monarhii următori; trebuie să precizăm că elaborarea legislaţia de unificare deplină a României s-a finalizat abia în 1938. În anul următor însă a izbucnit cel de al Doilea Război Mondial şi nimic nu a mai fost ca înainte… Care sunt proiectele editoriale pe care le aveți în plan? Aşa cum am spus şi în studiul introductiv care precede „Rapoartele diplomatice austro-ungare…” antologia realizată de mine le prezintă doar pe cele care se referă la regele Carol I. Aceste rapoarte însă fac parte dintr-o colecţie de documente de peste zece mii de pagini, unde NU regele Carol I este personajul principal. Sunt acolo discuţii cu prim-miniştrii, cu miniştrii Afacerilor Străine, cu liderii opoziţiei parlamentare şi multe rapoarte de ţară, ca să folosim o sintagmă încetăţenită astăzi. Toate sunt modele de cum trebuie realizat un raport diplomatic, toate formează cel mai amplu şi mai amănunţit tablou al istoriei elitelor politice româneşti şi consider că toate trebuiesc traduse pagină cu pagină. Vreau să fac acest lucru în anii următori, dacă va vrea Dumnezeu. Interviu realizat de Mihăiță ENACHE

• D O C U M E N TAR •

Ceatalul Sfântul Gheorghe: Un loc istoric, uitat de lume Corneliu MOTOC braţul Sfântul Gheorghe cu menţiunea că, deşi stăpână a malului drept, nu va putea să se apropie decât până la distanţă de două ore de mers de mal şi nu va putea ridica niciun fel de fortificaţii sau clădiri, decât cele necesare pentru carantine. Vasele de comerţ turceşti vor putea circula pe Chilia şi Sulina, iar cele militare doar pe Sfântul Gheorghe. Acum se înfiinţează, de către ruşi, o staţie de carantină la Ceatal Sfântul Gheorghe, pentru a dezinfecta navele care urcau pe Dunăre, de frică flagelului ciumei care decimase populaţia din multe ţări europene. Locul era special ales, deoarece aici era intersecţia a două braţe şi se puteau dezinfecta toate vasele care încercau să urce pe Dunăre. „Sub pretextul aplicării regulilor de carantină, autorităţile vamale, căpitănia şi poliţia fluvială rusă căpătau dreptul de a inspecta navele care doreau să înainteze pe Dunăre către porturile româneşti, dar şi pentru a percepe taxe pentru remorcare şi cabotaj şi, în caz de nesupunere la control de a reţine vasul respectiv, de a-i confisca încărcătura şi de a-l escorta la Odessa.” În anul 1836 este semnalat că la punctul Ceatal Sfântul Gheorghe există şi o canonieră cu trei tunuri care putea oricând să scufunde navele ce nu se supuneau controlului ruşilor. „Vreme de mai mulţi ani autorităţile ruseşti nu au părut să se îngrijească de această stipulatie,

Foto: earth.unibuc.ro, indeltadunarii.ro, magazin-nautic.ro

Aşezat la confluenţa celor trei braţe ale Dunării, Tulcea, Sulina şi Sfântul Gheorghe, acest teritoriu, puţin cunoscut oamenilor, a fost martorul unor evenimente foarte importante în istoria acestei regiuni, prin poziţia lui strategică. Numele „ceatal” este de origine turcă şi înseamnă „furcă”. El îşi datorează existenţa formării celor două braţe ale Dunării: Sfântul Gheorghe şi Sulina. O dată cu formarea acestor braţe începe şi formarea propriuzisă a Deltei Dunării. Astfel, braţul Sfântul Gheorghe se formează în jurul anilor 8900 - 7200 î.e.n. şi îşi definitivează forma în sec. al VIII-lea e.n., iar Sulina în preajma anilor 7200 - 7000 î.e.n., reglându-şi cursul în secolul al X–lea e.n. Din cauza sălbăticiei acestor locuri şi a deselor inundaţii, Ceatalul Sfântul Gheorghe nu a fost locuit şi nu a reprezentat un interes pentru desele populaţii migratoare şi a stăpânirii străine în mâna căreia a căzut de-a lungul vremii. Până în anul 1829, acest punct era sub stăpânire turcească şi nu reprezenta decât un loc de tranzit al corăbiilor care coborau sau urcau pe Dunăre cu ajutorul pânzelor sau trase la edec de pe mal, în drumul lor spre rutele comerciale existente atunci. După cel de-al IV-lea război ruso-turc din anii 1828 - 1829, în urmă păcii de la Adrianopol, se hotărăşte ca Rusiei să îi revină toate cele trei guri ale Dunării, graniţa cu Turcia fixându-se pe

• D O C U M E N TAR •

Delta Dunării până când, printr-un ucaz al ţarului Nicolae, datat 7 februarie 1836, s-a dispus organizarea carantinei dunărene. Decretul imperial impunea constituirea unei staţii de carantină la gura Sulina, care cuprindea două secţiuni: una pentru liberă practică, la capătul extrem al insulei până la care fusese înaintat cordonul de carantină; cealaltă pentru vasele suspecte pe insula Sfântul Gheorghe. Cea din urmă nu avea să se ocupe efectiv de curăţarea mărfurilor, ci reprezenta un simplu port de refugiu, pentru vasele care nu-şi puteau continua drumul în amonte, din cauza vânturilor adverse sau a forţei curentului, sau care doreau să reaprovizioneze.” În anul 1840, la Sankt Petersburg s-a semnat între Austria şi Rusia un tratat care prevedea exclusiv reglementarea navigabilităţii pe Dunăre, în capitolul trei stipulându-se „că toate vasele austrice care navigheză pe Dunăre vor avea dreptul de a fi trase la edec de-a lungul fluviului şi pe toată întinderea insulelor Letea, Sfântul Gheorghe şi Ceatal, urmând căile de edec stabilite de guvernul imperial al Rusiei, pe un mal sau pe altul, după cum o cer măsurile de precauţie sanitară adoptate în conformitate cu regulile de carantină, supravegherea cărora trebuind să nu ducă la împiedicarea navigaţiei.” „Carantinele erau foarte stricte în 1853. De-a lungul râului, pe jumătate inundate, vedem căsuţe din scânduri sau din trunchiuri de copaci ridicate pe piloni la doi metri deasupra solului. În jurul acestora se află o galerie protejată împotriva ploii şi a soarelui de un acoperiş. În acest soi de balcon, o santinelă, îmbrăcată în cămaşă albă vara sau de pânză groasă iarna, veghează neîncetat asupra râului. Aceste cabane aparţin corpului de gardă, care este însărcinat cu pază sanitară. Inspectorii le vizitează periodic şi fiecărui district îi este ataşat un medic. Acest serviciu este util şi ieftin. El apară încă o dată Europa de flagelul ciumei. Din nefericire, aceşti medici şcoliţi în Rusia sau Germania sunt puţin instruiţi. Cei care au

studiat la Paris refuză să-şi părăsească oraşele pentru a ocupa astfel de posturi prost plătite. Rusia întreţine pe fluviu o flotilă de şalupe echipate cu tunuri, care nu au decât o capacitate mică, una sau două piese de calibru mare.” Totuşi, construcţia acestei carantine a însemnat şi unele abuzuri ale autorităţilor ruseşti care, fără motiv, împiedicau vasele comerciale să facă negoţ cu grâne din Ţările Române, în scopul de a facilita vânzarea lor din Rusia. „Completul dezinteres cu care autorităţile ţariste tratau problema îmbunătăţirii tehnice la gură Sulina, urmăreau doar să avantajeze comerţul Odessei în competiţia cu porturile Dunărene rivale.” Intrarea acestui teritoriu sub stăpânire rusească a însemnat şi abandonul lucrărilor de întreţinere a braţului Sulina. Desele eşuări ale navelor la bară Sulina, precum şi pe braţ, la Ceatal Sfântul Gheorghe şi grindul Argagnis au dus la micşorarea exporturilor de grâne din Ţările Române şi la falimentul casei de comerţ britanice, care avea interese economice puternice în această regiune. „La comportamentul abuziv al forţelor ruseşti desemnate să vegheze la respectarea acestei reglementări se adaugă nemulţumirile comercianţilor şi armatorilor străini, în condiţiile în care trupele făceau de multe ori uz de armă şi când nu era necesar”. Abuzurile săvârşite de autorităţile ruse, precum și alte cauze fac să izbucnească primul război modern din istorie - Războiul Crimeei (1853 1856). Turcia împreună cu Anglia, Regatul Sardiniei şi

Intrarea pe brațul Sulina înainte și după lucrările de amenajare realizate între anii 1880 - 1882

• D O C U M E N TAR • Franţa au atacat Rusia, pe care au învins-o în 1856. În urma Păcii de la Paris, Principatele Române au avut de câştigat, conjunctural, prin acordarea celor trei judeţe din sudul Basarabiei şi Delta Dunării. După acest război se înfiinţează Comisia Europeană a Dunării, iar Ceatalul Sfântul Gheorghe devine un punct strategic, timp de mai multe decenii. Lucrările de regularizare ale Dunării, făcute de inginerul englez Charles Hartley, timp de 50 de ani, au însemnat dezvoltarea comerţului şi intensificarea numărului de vase care circulau pe Dunăre, ceea ce a dus la dezvoltarea României moderne. Prima etapă a lucrărilor pe braţul Sulina au fost făcute la gura de vărsare, dar în paralel au mai fost făcute lucrări de întreţinere şi la Ceatal Sfântul Gheorghe, care s-a adâncit cu încă 2 picioare engleze (0.61m). În urma războiului din 1877, Dunărea a fost blocată de către ruşi, pentru ca flota otomană să nu mai înainteze. „La o jumătate de milă în aval de Ceatalul Sf. Gheorghe a fost construit un baraj prin scufundarea unor bastimente de piatră. La sfârşitul lunii iulie 1877, colonelul Siborne avea veşti în legătură cu alte vase scufundate cu scopul consolidării construcţiei în timp ce, în august, se raporta că s-au aruncat alte cantităţi de pietre de mari dimensiuni, astfel că barajul era deja vizibil deasupra apei, deşi ambasadorul rus al Tulcei îl împiedică pe inspectorul general al navigaţiei să constate faptele la faţa locului”. Chiar și inginerul Charles Hartley era foarte îngrijorat de această situaţie, trimiţând o scrisoare autorităţilor ruseşti, Înlocuirea unei geamanduri pe Dunăre

publicată şi în ziarul The Times în 25 iulie 1877, prin care spunea că lucrările Comisiei vor fi inutile dacă nu se rezolvă această problema. După terminarea conflictului, însuşi Charles Hartley a venit aici pentru a analiză situaţia. El constată că erau în număr de şase barje încărcate cu piatră, legate cu lanţuri de punţi şi scufundate la ancoră. La 21 martie 1878, aceste bastimente cu piatră sunt aruncate în aer de către scafandri, iar braţul este redeschis circulaţiei. Minele şi torpilele amplasate în diferite puncte ale Dunării au fost curăţate de ruşi cu ajutorul inginerului Carl Kuhl. Imediat după terminarea războiului, la Ceatal Sfântul Gheorghe s-au început ample lucrări hidrotehnice, de către Comisia Europeană a Dunării. „Direcţiunea ce lua braţul Sulina, despărţindu-se de braţul Sfântul Gheorghe, formă un unghiu ascuţit, astfel că apele erau obligate să se întoarcă înapoi, spre a pătrunde în braţ; asemenea o banca s-a format la intrare, mai aproape de malul stâng, mărind pericolul cotului, de aceea necesitatea unei deschideri la Ceatalul Sfântul Gheorghe se impunea”. Pentru a se suprima un nou cot al braţului şi a se mări viteza de curgere a apei, s-a făcut propunerea, la 16 mai 1880, de a se face o nouă deschidere a braţului Sulina, la 914 m mai la nord decât vechea intrare. Lucrările au început la 24 iunie 1880 şi s-au sfârşit la 9 decembrie 1882. În urma acestei tăieri, cu o lungime de 994 de metri şi o lăţime de 91.4 de metri, s-au extras 815.380 de mc de pământ, care a fost depus pe malurile braţului,

• D O C U M E N TAR • având o adâncime iniţială de 4.88 m. Aceste lucrări au fost încheiate după ce malul drept a fost consolidat pe o lungime de 854 de metri, pentru a-l feri de eroziuni. În timpul dragării s-a constatat că aici există o argilă foarte dură, astfel explicându-se cursul Dunării cu foarte multe sinusoide. Prin această tăietură, braţul Sulina s-a scurtat cu 884 de metri şi s-au suprimat două coturi. „Tonajul celui mai mare vapor care a navigat pe Dunăre în 1880 a fost de 1462 de tone registru net”. Pentru începerea lucrărilor la Ceatal nu se avea la dispoziţie decât două drage, una veche turcească de 14 CP şi una de 60 CP veche de 14 ani, fiind folosită de Hartley la portul Trieste. La cererea lui Hartley, s-a construit în şantierele Barrow-în-Furness o nouă dragă modernă de 180 CP. Săparea a fost foarte greoaie din cauza straturilor de argilă dură şi turbă amestecate cu multe rădăcini de stuf. O parte din acest strat de turbă a fost transportat cu barje Hopper, pe maluri, iar nămolul a fost transportat prin conducte, pe maluri, cu ajutorul pompelor Burt. După rectificarea bifurcatiei Dunării, aici s-au construit de către C.E.D. două locuinţe, iar, ulterior, construindu-se şi alte case, s-a înfiinţat un mic cătun. Acest cătun este aşezat pe grindul Agenţiei, grind numit aşa de Comisia Europeană a Dunării. Totuşi se cunoaşte că vis-à-vis, peste Dunăre, existau alte locuinţe de târlaşi, deci se poate spune că era aşezat pe două braţe. De la înfiinţare el este arondat comunei Malcoci, până în anul 1907, când trece la comună Principele Carol. În anul 1896 Napoleon Athanasie vizitează acest loc şi ne spune că „ceatal - punct locuit, situat la locul de unde pleacă, canalul Sulinei în direcţiunea Est şi Sfântul Gheorghe în direcţiunea Sud-Est. Aici Comisiunea Europeană Dunăreană îşi are stabilită o agenţie.” De altfel, M.D. Ionescu ne precizează că prefectul Neniţescu a identificat şi acest punct al Agenţiei ca un posibil loc de înfiinţare a unui nou sat. Din păcate, prin moartea lui prematură, nu s-a mai realizat acest proiect. Cu toate că avea mai multe facilităţi decât celelalte sate, acest cătun nu s-a mai dezvoltat, el dispărând cu timpul, poate şi din cauza deselor inundaţii la care era supus. Existenţa unui post de telegraf la Ceatalul Sfântul Gheorghe se datorează Comisiei Europene a Dunării. Înainte de a-şi începe lucrările la amenajarea Dunării şi barii Sulina, cei de la C.E.D. şi-au creat toate condiţiile pentru infrastructură viitorului şantier. O parte din serviciul tehnic se afla la Tulcea, care era şi locul de unde se aprovizionau cu cea mai mare parte a materialelor de construcţii. Astfel, C.E.D. stabileşte ca una din primele investiţii să se facă în construcţia unei linii de telegraf.

studiat la Paris refuză să-şi părăsească oraşele pentru a ocupă astfel de posturi prost plătite. Rusia întreţine pe fluviu o flotila de şalupe echipate cu tunuri, care nu au decât o capacitate mică, una sau două piese de calibru mare.” Totuşi, construcţia acestei carantine a însemnat şi unele abuzuri ale autorităţilor ruseşti care, fără motiv, împiedicau vasele comerciale să facă negoţ cu grâne din Ţările Române, în scopul de a facilita vânzarea lor din Rusia. “Completul dezinteres cu care autorităţile ţariste tratau problema îmbunătăţirii tehnice la gură Sulina, urmăreau doar să avantajeze comerţul Odessei în competiţia cu porturile Dunărene rivale.” Intrarea acestui teritoriu sub stăpânire rusească a însemnat şi abandonul lucrărilor de întreţinere a braţului Sulina. Desele eşuări ale navelor la bară Sulina, precum şi pe braţ, la Ceatal Sfântul Gheorghe şi grindul Argagnis au dus la micşorarea exporturilor de grâne din Ţările Române şi la falimentul casei de comerţ britanice, care avea interese economice puternice în această regiune. ”Comportamentul abuziv al forţelor ruseşti desemnate să vegheze la respectarea acestei reglementări se adaugă nemulţumirile comercianţilor şi armatorilor străini, în condiţiile în care trupele făceau de multe ori uz de armă şi când nu era necesar”. Abuzurile săvârşite de autorităţile ruse precum si alte cause fac să izbucnească primul război modern din istorie - războiul Crimeei (1853-1856). Turcia împreună cu Anglia, Regatul Sardiniei şi Franţa au Dragarea unui canal din Delta Dunării C.E.D. a realizat un proiect pentru construirea unei linii de telegraf aerian între Sulina-Tulcea-Galaţi, pe o distanţă de 200 km. Lucrările au început în primăvara anului 1857 şi au fost finalizate pe 2 noiembrie 1857. Lucrarea a fost construită de specialişti englezi, austrieci şi muncitori valahi. Costul întregii lucrări a fost de 1 milion de franci, iar în 1858 această linie a fost dată spre administraţie autorităţilor tulcene. În timpul războiului din 1877, linia telegrafică dintre Sulina şi Tulcea a fost distrusă de turci, iar ulterior refăcută. În 1882 s-a făcut o a două linie de telegraf, între Sulina şi Tulcea, tot de Comisia Europeană a Dunării în colaborare cu statul român. C.E.D. a suportat 2/3 din costul lucrării şi statul român 1/3, iar această linie a fost construită pentru nevoile de comunicare ale oraşului Sulina. O dată cu construirea celei de-a două linii s-a înfiinţat un oficiu de telegraf permanent, la iniţiativa directorului Alexandru Lipoianu, în punctele Sulina, Gorgova, Ceatal Sfântul Gheorghe şi Tulcea. C.E.D. a numit oficiul de la Ceatal Agenţia, iar grindul pe care era ridicat acest oficiu a fost numit Agenţiei. Sub aceaste denumiri le găsim în toate documentele Comisiei.

• D O C U M E N TAR • Nava hidrografică, de balizaj şi inspecţie Concordia / Delta Anul construcției: 1924 – Nantes/Franţa • Lungime: 31,50 m • Lăţime: 7,30 m • Pescaj: 3,50 m • Viteză de marş: 9,6 Nd

De precizat este că la Ceatal cablul telegrafic trecea pe sub Dunăre, iar restul traseului era aerian, aşezat pe stâlpi de lemn de salcâm. În anul 1903 se inaugurează o linie telefonică Sulina Tulcea, cu legătura spre Galaţi, una dintre primele din Dobrogea. Această linie telefonică îşi avea oficii în aceleaşi locuri că şi telegraful: Sulina, Gorgova, Ceatal şi Tulcea. Tot acum se construieşte în punctul Ceatal şi un debarcader pentru navele care făceau servicii poştale pe linia Tulcea-Sulina. După rectificarea bifurcației Dunării, în anul 1882, Comisia Europeană a Dunării construieşte o Staţie de Supraveghere Fluvială pentru îmbunătăţirea circulaţiei. Aici cantonierul avea bine delimitate sarcinile ce trebuiau executate pentru bunul mers al circulaţiei pe canalul Sulina. Astfel, el avea de făcut zilnic măsurători, verificări şi atenţionări către navele aflate în tranzit. Folosind instrumente specifice unei staţii meteo, aici se înregistra viteza vântului, direcţia vântului, temperatura, vizibilitatea, nebulozitatea şi cotele apelor. Aceste informaţii au fost publicate o lungă perioada de timp în Monitorul Oficial al României. De asemenea, cantonierul avea ca sarcină de serviciu verificarea de două ori pe lună a stării tuturor geamandurilor şi scondrilor existenţi pe Dunăre, pe distanţă dintre Ceatal şi Mila 27. În cazul în care unele geamanduri sau scondri erau lipsă, se anunţa la Sulina şi o navă hidrografică venea şi îi înlocuia. Prima Nava Hidrografică a C.E.D. a fost Olinka, construită în 1886, apoi i-a urmat Concordia construită în 1924. Nava Concordia a avut o foarte lungă perioadă de exploatare,

încheindu-şi misiunea în 1990. În anul 1948 a fost modernizată, înlocuindu-se cabina de lemn cu o structură de fier, ocazie cu care i-a fost schimbat şi numele în Delta. În faţa staţiei există un catarg de 40 m înălţime, pus de C.E.D., format din doi stâlpi de lemn pe care se instalau semnalele pentru avertizarea navelor. În 1956 a fost înlocuit catargul de lemn cu unul metalic. Semnalele date navigatorilor ziua, pe timp de ceaţă, erau ridicarea pe catarg a unui balon negru, iar când se închidea canalul, era arborat un steag alb-roşu. Noaptea existau felinare cu gaz de culorile verde, alb şi roşu care, printr-un cod al culorilor, avertizau vasele în legătură cu diferite aspecte ale vremii sau circulaţiei pe Dunăre. Tot o sarcină de serviciu era şi întreţinerea farului de la Ceatalul Sfântul Gheorghe. A fost construit de C.E.D. pentru uşurarea navigaţiei pe Dunăre, din beton pe un postament din lemn de stejar. În far exista o butelie de gaz cu acetilenă în care ardea permanent o mică flacără. Un temporizator elibera o cantitate mai mare de gaz la câteva secunde, fapt care mărea considerabil lumina în acest far. Oglinda cu lupă din acest far, construită în Franţa, amplifica semnalul luminos pentru a fi văzut de la o distanţă mult mai mare. O dată cu izbucnirea Primului Război Mondial Ceatalul a devenit un punct strategic, aici amplasându-se două baterii de tun, armata rusă având ca obiectiv apărarea poziţiilor de la Ceatal, Ilganii de Sus, Principele Carol, Gorgova şi Carmen Sylva. Ulterior, în urma presiunii exercitate de armata bulgaro - germană, la 17 decembrie 1917, batalionul rus a fost înlocuit de un batalion

• D O C U M E N TAR • românesc de puşcaşi marini. După încheierea Primului Război Mondial inginerul şef al C.E.D. de atunci, E.T.Ward, a susţinut că la Ceatalul Sfântul Gheorghe să se efectueze lucrări pentru a dirija o parte din aluviuni spre Sfântul Gheorghe pentru a împiedica depunerea lor pe canalul Sulina. El propunea construirea unui epiu sau a unui sistem de ecluze. Acest proiect nu a avut susţinerea necesară şi nu a mai fost realizat. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, la Ceatal a staţionat un grup de nave militare care apărau acest punct strategic. Există informaţii că, la data de 27 iulie 1941, atacurile aeriene sovietice, în această perioadă, au scufundat în parcul flotant de la Ceatal Sfântul Gheorghe, remorcherul Salamis şi două şlepuri atelier. În anul 1942, canalului navigabil Sulina i s-a acordat o importanță deosebită în ceea ce priveşte întreţinerea lui, iar Şeful Inspectoratului General de Navigaţie şi Porturi a dispus începerea lucrărilor pentru repararea pereurilor, precum şi repararea sau reinstalarea corectă a catargelor de semnalizare de la staţiunile Carmen Sylva, Gorgova şi Ceatal Sfântul Gheorghe. După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, timp de aproape două decenii, în acest punct a fost un pichet grăniceresc de marină. Aici a existat şi o clădire a acestui pichet, care, cu timpul, s-a distrus din cauza inundaţiilor frecvente în anii 60. În prezent, la Ceatalul Sfântul Gheorghe nu mai există decât clădirea Staţiei de Supraveghere Fluvială, care este şi în continuare funcționabilă încă din 1882, de la construcţia ei de către C.E.

BIBLIOGRAFIE • Athanasie Napoleon, Dobrogea şi Gurile Dunării, Stabilimentul graphic Socetu, Bucureşti, 1896 • Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, Editura Academiei Române, Vol.VI, Bucureşti, 2010 • Constantin Ardeleanu, Gurile Dunării - o problemă europeană. Comerţ şi navigaţie la Dunărea de Jos în surse contemporane (1929-1953), Editura Istros, Brăila, 2012 • Constantin Ardeleanu, Evoluţia intereselor economice şi politice britanice (1829-1914), Editura Istros, Brăila, 2008 • Dimitrie Neniţescu, Dunărea în dreptul internaţional public, Tipografia Marinescu & Şerban, Bucureşti, 1903 • Gheorghe Bibescu, Istoria unei Fruntarii. România pe malul drept al Dunărei, Tipografia curţii regale, Bucureşti, 1883 • Ion Constantinescu, Note asupra toponimiei grindurilor şi apelor din Delta Dunării în Analele Dobrogei, Editura Glasul Bucovinei, Cernăuţi, 1939 • Iosif Colcer, Viorel Măgureanu, File din istoria Dobrogei, Inspectoratul pentru cultură al judeţului Tulcea, Tulcea, 1998 • M.D.Ionescu, Dobrogia în pragul veacului al XX-lea, Atelierele grafice Socecu, Bucureşti, 1904 • Ştefan Stanciu, România şi Comisia Europeană a Dunării. Diplomaţie, suveranitate si cooperare internaţională, Editura Pax Aura Mundi, Galaţi, 2002 Articol primit la redacție pe data de 12 ianuarie 2014

•ZOOM• Anul 2014 marchează împlinirea a 100 de ani de la izbucnirea Primului Război Mondial. Dorind să arate ce a însemnat acesta pentru oamenii de rând: soldați, familiile acestora și toți aceia care, în spatele frontului, au asigurat mersul înainte al vieții de zi cu zi, în anul 2011, în Germania, a fost lansat proiectul Europeana 1914-1918. Inițial, proiectul a debutat în Germania, însă ulterior a fost extins și în alte 10 țări europene între care și România. Proiectul are ca scop constituirea unei arhive virtuale pan europene a Primului Război Mondial prin colectare de obiecte, amintiri și istorisiri de familie ce implicau atât soldații și familiile lor, cât și civili. Prin acest demers, Europeana 1914-1918 încearcă să ofere niște răspunsuri, să păstreze vii amintirile generațiilor implicate în cadrul unei arhive digitale europene și să creeze o punte în timp pentru a-i aduce pe oameni mai aproape de cei care au fost martori la acele evenimente.

România a fost angajată în Primul Război Mondial începând din august 1916. Pierderile s-au ridicat la peste 985.000 victime, din care 335.000 militari (peste 33% din efectivul mobilizat) și aproximativ 650.000 civili. La toate acestea s-a adăugat și numărul mare de victime din rândul populației din Transilvania, la acea vreme parte din Imperiul Austro-Ungar, pentru care războiul a început în 1914.

O altfel de broșă Heinrich Müller a fost unul dintre soldații germani care au luptat pe teritoriul României în perioada octombrie 1916 – februarie 1917. Numele său nu spune multe, însă gestul său, acela de lua o monedă românească de argint și de a o transforma într-o broșă pentru viitoarea lui soție, Erna Wesner, este impresionant. Moneda avea o valoare nominală de 2 lei și a fost emisă în anul 1914. Aversul aceasteia înfățișează profilul gravat al unei femei îmbrăcate în costumul popular, torcând, pe fundalul unui lan de grâu. La brâu, femeia poartă o seceră. De asemenea, pe avers este inscripționat și numele țării: România. Datorită folosirii îndelungate a broșei, aversul monedei este foarte uzat, elemenetele gravate pierzându-și din detalii. Aversul cuprinde efigia regelui Carol I, fiind însoțită de textul Carol I – Rege al României. Sub efigia suveranului este gravat cu fonturi mici numele gravorului: Tasset (Ernest Paulin Tasset, sculptor și gravor de monede francez).

Foto: europeana1914-1918.eu

Primul Război Mondial și poveștile oamenilor obișnuiți

•ZOOM• Căzut pe câmpul de luptă: Johann Paul, fruntaș în Regimentul 26 Infanterie german, căzut în România la data de 24 decembrie 1916 (n. 1883)

Ziarul Săptămâna războiului: Periodic apărut la începutul Primului Război Mondial, mai exact în noiembrie 1914, având apariție săptămânală. Adresa redacției era pe strada Sărindar, nr. 11.

Podul Regele Carol I a fost aruncat în aer în anii Primului Război Mondial, pentru a nu putea fi folosit de armatele inamice. După război a fost reconstruit.

•ZOOM•

Campania Militara din Moldova (1916 – 1918) Instantaneele provin din familia dr. Bogdan Georgescu și înfățișează doi înaintași ai familiei, participanți la luptele Primului Război Mondial în ipostaze destinse cu camarazii de arme: Petre (Tică) Chirovici și Nicolae Nisipeanu. În descrierea fotografiilor, Bogdan Georgescu spune că Petre (Tică) Chirovici (1893-1923)

era fratele mamei tatălui meu (unchi) și a participat la campaniile din Moldova, însă din păcate, a murit la vârsta de 30 de ani. Cel de-al doilea, Nicolae Nisipeanu (născut înainte de 1900 și decedat în anii ’70) este unchi prin alianță al tatălui meu, fiind căsătorit cu sora tatălui meu și a avut gradul de sergent în cadrul Corpului II Armată.

Foto:Colecția Mihăiță ENACHE, Colecția Peter Molnos, gutenberg-e.org, ONCE, Wikipedia

• E D ITO R IAL•

Pentru Patrie! Prizonierii români în lagărele germane în anii Primului Război Mondial Mihăiță ENACHE

În anul 1916, după o neutralitate de doi ani, România a declarat război Austro-Ungariei. Obiectivul care a stat în spatele acestei decizii a fost realizarea unirii Ardealului cu patria mama. Un deziderat care a mobilizat întreaga populație a țării, indiferent de pregătirea sa, pornind de la rege, regină, politicieni, armată și până la țăranii care se aflau la muncile câmpului. România avea nevoie de ei. Ei și-au făcut datoria față de țară ireproșabil. Nume ca Eremia Grigorescu, Ecaterina Teodoroiu ori Constantin Mușat sunt exponentul sintagmei Totul pentru țară! Ei au făcut sacrificiul suprem pe câmpurile de luptă întrun război inegal. Astfel, pe lângă teritoriul ocupat, distrugerile și pierderile de vieți omenești provocate României, armata germană a capturat un număr impresionant de soldați români: 43.000. Un sfert dintre aceștia aveau să moară din cauza condiţiilor inumane la care au fost supuși în timpul prizonieratului. Teoretic, aceștia ar fi trebuit să rămână veșnic în memoria neamului din care se trag și pentru care au plecat la luptă. Din păcate, nu s-a întâmplat așa. N-au avut parte de onoruri postume și nici măcar de o lumânare aprinsă la căpătâiul mormântului...

• D O C U M E N TAR • Prizonierii de război au constituit pentru autoritățile germane o problemă serioasă încă de la începutul Primului Război Mondial, când acestea s-au confruntat cu un număr neașteptat de prizonieri. Astfel, numai în septembrie 1914, au fost capturați un număr de 125.050 de soldați francezi și 94.000 de soldați ruși. Pentru a rezista condițiilor meteo extreme, aceștia erau nevoiți să doarmă prin grajduri sau corturi ori își săpau gropi pentru a se adăposti, însă uneori, când situația o cerea, autoritățile germane dispuneau rechiziționarea școlilor, hambarelor, precum și a altor adăposturi pentru prizonieri. Merită menționat faptul că taberele de prizonieri de război erau amplasate pe lângă orașele din apropiere, decizie deloc inspirată dacă stăm să ne gândim la faptul că foștii combatanți sufereau de holeră și de tifos, iar riscul de contaminare a populației civile cu aceste boli era foarte mare. Soldații români capturați de către armata germană în luptele de la Turtucaia, de pe Argeş şi de pe alte câmpuri de bătălie, au fost închiși în cel puțin 172 de lagăre de pe teritoriul Germaniei. Aceasta a fost concluzia investigațiilor întreprinse de Crucea Roșie Română în anul 1919, când a fost analizată corespondența trimisă în țară de către prizonierii români. Astfel, din cei aproape 43.000 de militari români luați prizonieri de către forțele Triplei Alianțe, în jur de 2025.000 de soldați au fost transportați ca prizonieri de război în zona Pomerania – Gdansk. Aici, încă de la începutul războiului germanii au amenajat patru lagăre de concentrare la Gdansk – Troyl (Przeróbce), Brodnica, Tuchel (Tuchola) și Czerk pentru a asigura forţă de muncă în întreprinderile industriale din această zonă a Germaniei. Până în urmă cu câțiva ani, despre soarta soldaților români încarcerați în aceste lagăre de prizonieri nu se știa mai nimic, cu excepția a câtorva date generale și statistice, publicate pe site-ul Oficiului Național pentru Cultul Eroilor (ONCE): www.once.ro. În anul 2007, un cercetător polonez, prof. dr. Zbigniew Karpus, directorul Institutului de Relații Internaționale din cadrul Universității Nicolaus Copernic din Torun, a prezent în cadrul unui seminar organizat la Suceava de Uniunea Polonezilor din Romania sub genericul „Mai aproape unii de alții” rezultatele cercetărilor efectuate timp de câteva decenii în arhivele pomeriene și în Arhiva Centrală de la Bydgosycz pe tema lagărelor de concentrare în care au fost deportați de către armatele germane prizonierii din statele Antantei, intrate după anul 1920 în componența statului polonez, pâna atunci aflate sub stăpânire prusacă. Astfel, din cercetările efectuate de polonez rezulta faptul că la Gdansk au fost deținuți circa

7 – 8.000 de prizonieri ruşi şi câteva sute de alte naţionalităţi, printre care români, englezi şi francezi. Numărul prizonierilor români încartiruiţi la Gdansk a fost de peste 500 de militari, în principal prizonieri în grad de ofiţeri, lagărul menţinundu-și activitatea până la sfârşitul războiului, fiind amplasat în cartierul de lângă canalul portuar. Prizonierii locuiau în vapoare ancorate la mal și în barăci. Despre cei morţi aici nu avem încă nici o informaţie, ci numai despre prezenţa lor. Autorităţile din Gdansk în materie de martirologie nu mi-a răspuns încă la mesajele transmise, nota prof. dr. Nicolae Mareș întrun articol publicat pe tema prizonierilor de război români din lagărele germane, Urme ale unor eroi români pe teritoriul polonez. În ceea ce privește lagărul din Brodnica, prof. Zbigniew Karpus preciza faptul că acesta a fost repartizat pentru prizonierii cu grad de ofițer, autorităţile germane transferând în acesta unii prizonieri din citadela din Mainz. Statistic, era vorba de circa 650 de ofiţeri şi 200 de soldaţi de naţionalitate franceză, belgiană şi portugheză.

• D O C U M E N TAR •

Rețeaua de lagăre de prizonieri germane (1914-1918) Aflate la polul opus, lagărele de prizonieri de la Tuchel și din Czersk, sunt locurile despre care se cunosc mai multe detalii legate de prezența și drama militarilor români în cadrul lor. Astfel, lagărul de la Tuchel (astăzi Tuchola) era amplasat la 3 kilometri est de orașul cu același nume (aflat în regiunea Kujawsko-Pomorskie din Polonia) pe șoseaua ce duce spre Swiecie, la circa 100 de kilometri de Gdansk. La nord, lagărul se învecina cu calea ferată Tuchel-Laskowice, pe care erau transportați prizonierii, cel mai probabil circa 20.000 de persoane și se întindea pe o suprafață de 37,5 hectare. La început, Tuchel a fost repartizat prizonierilor ruși, însă ulterior au fost aduși și soldații români capturați de armata germană pe diferite câmpuri de bătălie. Condițiile erau înfiorătoare: prizonierii erau cazați în cele 200 de gropi sau bordeie, săpate de prizonieri, în care locuiau câte 180 de persoane. Pe lângă acestea mai existau şi barăci din lemn pentru comandamentul lagărului, respectiv alte 13 barăci din tablă ondulată, în care intrau câte 180 de prizonieri în fiecare din ele, plus 6 barăci alocate spitalului cu 360 de paturi. Potrivit documentelor de arhivă studiate de cercetătorul polonez Zbigniew Karpus în anul 1917 în lagărul din Tuchel au murit 2.471 de români: 393 în

ianuarie, în februarie şi martie – 1.285, în aprilie – 383, în mai – 219, iar în lunile următoare, cu zecile. Printre aceștia s-a aflat și Ioan Pulpea, tatăl viitorului preot profesor doctor de teologie ortodoxă Ioan Rămureanu (1910-1988). Născut în anul 1884, acesta era de profesie agricultor şi a participat la luptele de la Rucăr şi Dragoslavele din judeţul Muscel contra armatei germane. În timpul retragerii armatei române în octombrie 1916, a fost luat prizonier în comuna Malul cu Flori din judeţul Dâmboviţa, şi închis în lagărul Tuchel, unde a murit în iarna anului 1917 la vârsta de doar 33 de ani. În anul 1920, o evidență realizată de către Societatea Cultul Eroilor, stabilea faptul că în lagărul de la Tuchel au murit un număr de 2.460 de prizonieri români, din diverse cauze: inaniție, frig și epidemii, majoritatea fiind înhumați în gropi comune alături de soldați ruși. Mormintele comune erau marcate prin cruci din lemn, prevăzute cu o placă metalică pe care erau inscripționate numele celor decedați. Comparat cu numărul prizonierilor ruşi – decedaţi în acelaşi lagăr (1.289), remarcăm tratamentul extrem de dur al nemţilor faţă de români. În celălalt lagăr, cel din Czersk, situat la nord de Tuchel, condițiile erau similare, dar cu un comandament

• D O C U M E N TAR •

Barăcile lagărului Tuchel german mult mai dur în raporturile cu prizonierii. Există mărturii că soldații români ajunși aici au fost tratați de nemți în mod bestial, fiind considerați „trădători” pentru neintrarea României în tabăra Puterilor Centrale. La tratamentul inuman s-au mai adăugat și condițiile climaterice nefavorabile în perioadele de toamnă și iarnă, caracteristice zonei respective, inclusiv faptul că prizonierii nu aveau posibilitatea de a primi pachete cu hrană din partea familiilor, ajutor care în acea perioadă constituia principalul mijloc de supraviețuire, nu doar pentru prizonierii români, ci și pentru toți ceilalți militari captivi. Acestor factori li s-au adăugat condițiile sanitare extrem de precare care au favorizat declanșarea epidemiilor de boli infecțioase precum tifosul, tetanosul și dizenteria, boli care făceau ravagii în Europa acelor ani și care au condus la o mortalitate dintre cele mai mari în rândul prizonierilor de război români. În anul 1920, în baza prevederilor Tratatului de la Versailles, lagărul de prizonieri de război de la Tuchel a intrat sub administrarea autorităților poloneze, situație în care vechea tabără de prizonieri a primit un nou nume: Lagărul nr. 7, fiind în continuare folosită de către noii administratori ca centru de detenție până în anul 1923. De asemenea, merită amintit faptul că la nivelul anul 1920 situația gropilor comune în care se găseau rămășițele pământești ale soldaților români era dezastruoasă: multe dintre crucile montate erau căzute, iar limitele Inaugurarea monumentului din Tuchel

mormintelor nu se mai cunoșteau. Din această cauză, Societatea Cultul Eroilor a insistat ca Primăria din Tuchel să ia „măsuri urgent pentru amenajarea mormintelor româneşti”, sugerând totodată necesitatea ridicării unui monument comemorativ precum şi de montarea de cruci noi. Monumentul din Tuchel a fost ridicat din iniţiativa celor care au fost închiși în lagăr, fiind restaurat de Primăria din Tuchel în anul 1998. Anul 1925 a marcat debutul unei anchete a autorităților poloneze privind tratamentul aplicat prizonierilor în lagărele de la Tuchel și Czersk, acestea audiând ca martori germani și polonezi. Declarațiile acestora sunt cutremurătoare și vorbesc despre numeroasele cazuri de bătaie și maltratare a prizonierilor de către conducerea lagărului, cât și despre hrana extrem de proastă. Rația zilnică era formată dintr-o jumătate de pâine la prânz, și seara dintr-o ciorbă cu ceva firimituri de carne date prin mașina de tocat. Acest tratament a făcut ca prizonierii din acest lagăr să moară în mod masiv. Emblematică pentru condițiile din lagăr este mărturia unui prizonier polonez încorporat în armata rusă: „Condițiile de viață de la Czersk erau înfiorătoare. Prizonierii erau înghesuiți cu sutele în bordeie neîncâlzite nici măcar în timpul iernii, hrăniți cu coji de sfeclă înghețată și cu pâine uscată, mucegăită. Zilnic, din zorii zilei până noaptea târziu, prizonierii erau mânați la munca grea, în principal pentru dezvoltarea lagărului, dar și pe câmpurile moșierești. Pe calea ferată special construită veneau în fiecare zi noi eșaloane cu prizonieri.” Primul militar român care a închis ochii în aceste condiții inumane în lagărul din Tuchel, la 31 octombrie 1916, a fost Gheorghe Antei, în vârstă de 36 de ani. În noiembrie și în decembrie 1916, în același lagăr au murit alți 45 de prizonieri români. Situaţia de la Czersk a fost şi mai nemiloasă, așa cum reiese și din declarația prizonierului polonez din armata rusă. Aici a murit, la numai 34 de ani, Bordei construit în lagărul Tuchel

• D O C U M E N TAR •

Carte poștală înfățișând prizonierii lagărul de la Tuchel primul prizonier român transportat pe aceste meleaguri: Dinu Sava, la 9 decembrie 1916. Până la sfârşitul războiului, în noiembrie 1918, vor muri în lagărul de la Czersk 5.005 prizonieri români, ultimul fiind Constantin Topu, în vârstă de 28 de ani. Toate aceste date au fost notate cu o scrupulozitate nemţească de supraveghetorii germani. Potrivit acelorași statistici, numărul prizonierilor ruşi morţi aici a fost de 3.252 de persoane, cu toate că aceştia au rămas în lagăr cu doi ani mai mult. În afara românilor şi a ruşilor, au mai murit în aceste lagăre 49 de francezi, 135 de italieni şi 65 de englezi. Statistic, numărul total al militarilor români care au murit în întreaga zonă a Pomeraniei a fost de 7.651 de soldaţi şi un ofiţer. De asemenea, în urma cercetărilor întreprinse de Zbigniew Karpus în Arhivele de Stat din Bydgoszcz a rezultat faptul că în Cimitirul Garnizoanei din Torun precum și în cel din Grudziądz se află îngropaţi alţi 7 militari români, decedaţi în 1917 şi 1918: Curcă Ion, Becholta Ion, Trifău Nicolai, Raduţău Ion, Avramescu Mărui şi Aurel Ioniţă și Radu Constantin. La aproape un secol de la încetarea Războiului cel Mare, profesorul polonez Zbigniew Karpus și-a exprimat, în cadrul unui seminar care a avut loc la Suceava, surprinderea în legătură cu indolența crasă manifestată de

autoritățile române și poloneze de-a lungul anilor cu privire la problema militarilor români prizonieri în lagărele germane, devenite ulterior parte ale Poloniei. Cum a fost posibil oare ca două state, care au semnat la București, la 3 martie 1921, prima Convenție de alianță româno-polonă din perioada interbelică însoțită și de o Localizarea lagărului Tuchel (2)

• D O C U M E N TAR • anexă militară, tratat care timp de două decenii a fost prelungit, din cinci în cinci ani, să nu îi fi cinstit – așa cum s-ar fi cuvenit - pe acești eroi? Totodată, reputatul cercetător a ținut să precizeze faptul că deși sub tutela Academiei Române și a celei din Varșovia s-au scris și susținut numeroase lucrări de doctorat pe tema raporturilor bilaterale, ori au avut loc numeroase sesiuni științifice pe teme de istorie modernă și contemporană în diferite orașe din cele două țări, niciodată nu s-a spus ceva despre evenimentele și tragedia din lagărul de prizonieri de la Tuchel. Nici după terminarea celui deal Doilea Război Mondial nu s-a făcut nici cel mai mic gest de pomenire a memoriei eroilor morți în fostul lagăr de prizonieri pentru idealul unirii. Dezinteresul pentru cinstirea acestora nu a fost doar „opera” a zecilor de miniștri plenipotențiari, a ambasadorilor, consulilor ori a atașaților militari care au funcționat, la Varșovia și la București în diverse vremuri, ci a mers până la nivelul Casei Regale românești. Astfel, în vara anului 1937, o delegație în frunte cu regele Carol al II-lea însoțit de Marele Voievod Mihai au făcut o vizită oficială în Polonia, aceștia au fost primiți cu pâine și sare în numeroase localități de pe tot cuprinsul acestei țări. Numai la Varșovia înalții oaspeți români au scos în stradă peste 200.000 de polonezi. Tot cu prilejul acestei Vedere de ansamblu a lagărului de prizonieri de la Tuchel

vizite, au fost ridicate la rang de ambasadă misiunile diplomatice de la București și Varșovia. La vremea respectivă vizita a fost considerată ca fiind „o chezășie a alianței și amiciției dintre cele două țări”, o formulare sterotipică în care eroii de la Tuchel și Czersk nu-și aveau locul și ca atare, au rămas în continuare tot necunoscuți, la umbra arborilor seculari. Asta deși, în momentul vizitei delegației românești, Polonia se afla încă în perioada reconstituirii statalității, când memoria acelor morminte rămăsese încă vie. De atunci, zeci de mii de sticle de șampanie s-au băut pentru prietenia românopolonă, așa cum demnitarii români indiferent de vremuri au depus mii de coroane în diverse locuri de tristă amintire de pe întinsele meleaguri poloneze. La Tuchel sau Czersk niciodată un oficial român nu a aprins o lumânare și n-a lăsat o floare. În urmă cu câțiva ani, profesorul polonez Zbigniew Karpus a încercat să spargă această „blocadă” a uitării și a organizat el însuși o conferință de presă, la fața locului, despre cele întâmplate la Tuchel și Czersk. Din păcate, Ambasadei României de la Varșovia nu a onorat invitația trimisă de reputatul profesor polonez. Dominația uitării își continua dictatura. Tuchel, este mai mult decât numele unui lagăr de prizonieri din anii Marelui Război. Dincolo de statisticile seci privind numărul de prizonieri ori de decese

• D O C U M E N TAR • înregistrate în acest loc, petecul de pământ de 37,5 hectare îngrădit cu sârmă ghimpată și păzit de santinele înarmate a fost locul prin care au trecut oameni care odinioară aveau idealuri și țeluri pentru care erau dispuși să facă chiar și sacrificiul suprem. Acești oameni, care asemeni multor altora au plecat direct de la plug, din toate regiunile României atunci când țara a avut nevoie de ei, au reușit să surprindă în versuri de o mare simplitate toată deznădejdea lor, precum însemnările unui anume Iordăchescu Vasile, transmise familiei și posterității: Ca să ne rămână urma Ca să ne rămână urma, / Scumpi amici ne-am adunat, Şi cu toţii, împreună / Ieri ne-am fotografiat Pe un petic de hârtie / Stăm cu toţii zâmbitori Îmbrăcaţi ca de paradă / Veseli şi triumfători Însă, când mă uit mai bine / Nu pot trist să nu rămân Căci mă întreb: care o să moară / Din tot grupul mai întâi? Unul câte unul. Ceasul. / Vine el, pe rând, la toţi, Căci să scapi de coasa morţii, / Ori ce-ai face, tot nu poţi. Va rămâne doar hârtia / Într-un cadru vechi de lemn Peste care vremea lungă / Va depune bătrânul semn Şi când nici un ochi de-al nostru / Faţa nu va mai vedea Timpul care şterge toate, / O va şterge şi pe ea. Timpul a trecut, însă nu a şters mărturia trecerii prizonierilor români prin lagărul din Tuchel. Astfel, chiar dacă mulți dintre soldații trimiși la Războiul de Reîntregire nu știau carte, asta nu a însemnat că iadul trăit pe teritoriu german nu a fost povestit atunci când s-au întors acasă. Printre prizonierii care au trecut pe la Tuchel și au avut norocul să fie repatriați s-a aflat și Istrătescu Nicolae. Sergent sanitar în Compania a II-a Sanitară din Regimentul 61 Infanterie, Corpul II Armată în anii Primului Război Mondial, Istrătescu Nicolae avea 31 de ani atunci când în România s-a instituit starea de război (1916). Era în Armata Română de doar zece ani, își amintește nepotul sanitarului, prof. univ. Niculae Vișinoiu care precizează faptul că bunicul său mai era cunoscut și sub numele de Istrate Nedelcu. În anul 1907 avea gradul de caporal și a fost detașat de la Regimentul

Sergentul Istrătescu Nicolae Mihai Viteazul la Compania a II-a Sanitară pentru a urma școala de asistenți medicali. La examenul de absolvire, din 4 septembrie 1908, „a reușit cu succes”, obținând 13,4 puncte, conform Adeverinței cu nr. 2.453. De înălțime care trecea peste medie, Istrătescu Nicolae avea o față rotundă, păr negru și ochii căprui, ieșind în evidență prin mustața scurtă cu vârfurile răsucite în sus, în stilul epocii. A fost mobilizat la 23 iulie 1913 pentru a participa la Campania din Bulgaria din același an, fiind decorat la sfârșit cu medalia Avântul Țării, iar în anul următor, mai exact la 15 august 1914 a fost avansat la gradul de sergent. În timpul luptelor Războiului pentru Reîntregirea Națională, Istrătescu Nicolae a fost luat prizonier de către armata germană și a fost închis în lagărul de la Tuchel. Din lagăr îi scrie soției, Mitica Istrătescu, domiciliată în comuna Popești-Leordeni din jud. Ilfov (20 aprilie 1918): „Scumpa și iubita mea soție și fiică, vă rog să primiți această fotografie de sfintele sărbători. Mitica, venind al doilea Paște și noi tot nu neam văzut și dacă o vrea bunul Dumnezeu, în curând am

• D O C U M E N TAR • să viu și eu acasă. Dragă Mitico și iubita mea Paulina, sfintele sărbători să vă întâmpine într-un moment de fericire și sănătate. Petrecere bună de Paști și sănătate la toată familia”. În fotografia trimisă familiei, sergentul Istrătescu stă în picioare, acompaniat de 17 colegi din lagăr. Peste uniformă poartă un halat alb. Din cauza frigului, toți prizonierii din fotografie și-au încheiat nasturii uniformelor până la gât. Baraca era construită din lemn, avea un culoar central, în stânga și în dreapta acestuia erau așezate paturi metalice. De fiecare pat erau atașate fișele medicale. Majoritatea bolnavilor aveau mustăți, fiind tunși foarte scurt. Nu au avut puterea să zâmbească, afișând o atitudine tristă, într-o lume care i-a tratat cu indiferență. Reîntors în România în anul 1918, sergentul sanitar Istrătescu Nicolae a lăsat moştenire, printre altele, Sfânta Evanghelie utilizată în lagărul de la Tuchel şi geanta sanitară de război, pe care sunt înscrise iniţialele I şi N. A murit în anul 1962, la vârsta de 77 de ani. Un destin similar cu cel al sergentului sanitar Istrătescu Nicolae a avut și Becheru Constantin. Din păcate, puținele lucruri care s-au păstrat de la acesta, cumulate cu inexistența unor date în cadrul arhivelor militare privind activitatea sa pe front, au făcut dificilă, dar nu imposibilă reconstituirea lungului drum făcut de acesta spre iadul de la Tuchel și de acolo, înapoi acasă. Născut în anul 1886 în localitatea Beuca din județul Teleorman, Becheru Constantin a fost mobilizat pentru a participa atât la Prizonieri români în lagărul de la Tuchel

campania din Balcani din 1913, pentru care a fost decorat cu Avântul Țării, cât și pentru Războiul pentru Reîntregirea Națională, când a fost încadrat în cadrul Companiei a 7-a, Regimentul 46 Infanterie. Alături de el au mai fost încorporați și alți doi consăteni: Brătescu Marin (1889-1963) și Piticu Mărin cunoscut și sub numele de Ciobanu Ilie (?-1960). Unitatea în care au fost încadrați – Regimentul 46 Infanterie – are o istorie destul de zbuciumată: înființat inițial pe 27 iunie 1913, prin Înaltul Decret Regal nr. 4609/1913, prin mobilizarea efectivelor Batalionului de Rezervă Mihai Viteazul nr. 6, Regimentul 46 Infanterie a acţionat operativ în compunerea Brigăzii 33 Rezervă până la data de 31 august 1913, când a fost demobilizat. Peste numai un an (1 aprilie 1914), regimentul este reînființat din acelaşi batalion de rezervă, în conformitate cu prevederile Înaltul Decret Regal nr.1444/1914. Unitatea avea ca garnizoană de reşedinţă oraşul Bucureşti, efectivele necesare fiind recrutate atât de pe teritoriul Capitalei cât şi din comunele limitrofe. Potrivit Jurnalul de operaţii al regimentului păstrat în Arhivele Militare, Regimentului 46 Infanterie a participat la la marile lupte date de unităţile Corpului 2 Armată în zona Braşov, pe Valea Prahovei (zona Predeal – Azuga), pe Argeş şi în vara anului 1917, la Mărăşti. Ceea ce nu pot să precizeze arhivele este drumul urmat de Becheru Constantin de-a lungul anilor conflagrației mondiale: Vă informăm că Cercul Teritorial Teleorman nu deține dosare foi matricole născuți 1886, iar fondul de

• D O C U M E N TAR •

Soldați români din Regimentul 46 Infanterie capturați în 1916 la Brașov arhivă creat de Regimentul 46 Infanterie nu deține registre control. Având în considerare acest răspuns Becheru Constantin părea că este o fantomă pe lungul și anevoiosul drum al recuperării istoriei. Surpriza a venit din partea unui nepot de-al fostului combatant. În vârstă de 77 de ani, Oprea C. Ilie își amintește că bunicul său obișnuia să-i povestească adesea epopeea trăită pe frontul Războiului Reîntregirii Naționale. În august 1916, când România a declarat război AustroUngariei, Becheru Constantin a fost mobilizat și trimis la Regimentul 46 Infanterie care se afla deja pe poziție în zona Brașovului. Drumul l-a parcurs pe jos prin păduri. Condițiile erau înfiorătoare: ca să se hrănească mânca rădăcini de copac sau de plante, iar apă bea din șanțurile de pe marginea drumurilor. Ajuns la pozițiile ocupate de Regimentul 46, s-a întâlnit cu fratele său mai mare, Becheru Marin (n. 1876) încorporat în alt regiment. Ca o coincidență, și acesta era însoțit de alți doi consăteni: David și Dumpea. După un scurt moment în care noii veniți au povestit celorlalți noutățile de acasă, Marin, unul dintre „veterani” a venit cu propunerea ca cei șase săteni să rămână împreună: „Măi, lasă-i să meargă cu

noi. Nu, că dacă ne împușcă, ne împușcă doar pe noi, și scapă ei”, a fost răspunsul celui care era considerat șeful grupui, Dumpea. A fost răspunsul care a făcut diferența dintre viață și moarte. După ce s-au despărțit de „veterani”, grupul lui Becheru Constantin a continuat să urce spre o nouă poziție prin pădure, când la un moment dat s-au pomenint față în față cu un urs. Mai mult, situația amenința să devină din ce în ce mai riscantă, deoarece se întuneca. Puși în această situație, cei trei soldați au decis să se întoarcă la „veterani”. „Unde mergem noi sus? Ne mănâncă fiarele!” Ajunși în apropiere de locul întâlnirii cu celălalt grup, au auzit gălăgie și au presupus că erau cei de care se despărțiseră cu câteva ceasuri înainte. Mare greșeală. În realitate erau germanii, iar zgomotele auzite au fost de fapt schimbul de focuri între germani și români. Consătenii lor zăceau pe pământul rece. „Profeția” lui Dumpea se adeverise. Au murit pentru a-i salva pe cei aflați în pădure. Aceștia au fost luați prin surprindere de către germanii care îndreptau armele spre ei și strigau scurt „Halt!” (Opreștete!). Au aruncat armele, iar germanii i-au luat prizonieri. Becheru Constantin avea 30 de ani când și-a văzut fratele

• D O C U M E N TAR • mort. Pentru el, „patria recunoscătoare”. Pentru Constantin, viața luase o nouă turnură. A fost urcat întrun vagon de marfă al căilor ferate împreună cu cei doi consăteni cu care a fost capturat: Piticu Mărin și Brătescu Marin. În curând, vagonul avea să se umple de soldați români căzuți prizonieri, astfel că acesta a fost atașat unei garnituri cu destinația Germania, unde, cel mai probabil, au fost triați. Primii doi foști combatanți au fost închiși în lagărul de la Tuchel, în timp ce al treilea a fost trimis în lagărul de la Gdansk. Becheru Constantin a stat timp de trei și jumătate pe teritoriul statului german. Astfel, după o perioadă petrecută în lagăr, estimată a fi cuprinsă între 6 luni și 2 ani, Becheru Constantin a fost plasat ”în grija” unui general german, pe post de forță de muncă pe proprietatea pe care o deținea militarul. Concret, prizonierul Becheru Constantin trebuia să meargă la muncile câmpului, să aibă grijă de întregul șeptel de animale ale neamțului și să ducă gunoiul din grajduri pe câmp, unde îl împrăștia - o misiunea deloc ușoară dacă stăm să ne gândim că, de la cele 10 vaci cât avea inițial ferma generalului, în momentul plecării prizonierilor români spre țară, aceasta ajunsese să numere 110 vaci, cai și boi. Din acest motiv, mergea des la coasă. Cosea, strângea cu furca, punea în căruță și aducea fân la vaci. Trebuia să aibă grijă de vaci pentru că laptele era predat unei fabrici de lactate. După cum am spus, a stat 3 ani și jumătate în Germania, însă dacă facem un calcul simplu, din momentul când a fost luat prizonier în anul 1916 și până în momentul încetării războiului sunt trei ani. Povestea jumătății de an de prizonierat în plus are ca justificare intrarea în vigoare târzie a prevederilor Tratatului de Pace la 11 noiembrie 1918. Începând cu această dată, prizonierii de război trebuiau să fie repatriați. În cazul românilor aflați la ferma generalului german nu s-a întâmplat așa. Iarna bătea la ușă, astfel că germanii nu le-a dat voie românilor să plece: „Nu puteți pleca, pentru că vine iarna, trebuie să treceți prin patru țări și nu o să puteți să mergeți în astfel de condiții!” Cu toate aceste avertismente, foștii prizonieri erau hotărâți să plece. „Unde vă duceți? O să muriți de frig și de foame pe drum că este iarnă!” au insistat germanii, astfel că prizonierii români între care și Becheru Constantin au fost nevoiți să stea în continuare pe proprietatea generalului până în primăvara anului următor, perioadă în care au continuat să își îndeplinească sarcinile stabilite de german. În mai 1919, când vremea s-a îmbunătățit, Becheru Constantin a decis că este timpul să se întoarcă acasă. A plecat cu trenul, iar înainte de a se îmbarca, generalul, pe a cărui proprietate a lucrat, i-a cumpărat biletul de tren spre casă. Era un tren german electric, ce

avea vagoane cu canapele de pluș. Era reversul medaliei. Când a fost trimis în lagăr a fost adus într-un vagon de marfă, acum, când se întorcea acasă, venea ca un om. Totuși, trecuseră trei ani și jumătate de când plecase pe front din satul traversat de râul Burdea. Oare ce va găsi acasă? Acasă, soția Vasâlca îl credea mort și dădea de pomană după rânduiala bisericească. În lagăr, Becheru Constantin mânca biscuiții pe care îi primea de la germani. Impresionați, poate de condițiile înfiorătoare din lagărul de la Tuchel, aceștia legau câte 10 biscuiți în batiste împreună cu o piatră, pe care le aruncau peste gardul lagărului pentru prizonieri. Aceștia luau biscuiții și îi ascundeau în buzunarele hainelor pentru a-i împărți cu ceilalți camarazi, apoi aruncau înapoi peste gard piatra înfășurată în batistă. Era riscant. Nimeni nu avea voie să se apropie de gardul lagărului. Nici civil și nici prizonier. Din lagărul de Tuchel, Becheru Constantin a scris familiei o scrisoare, al cărui conținut Oprea C. Ilie nu și-l mai amintește. Își amintește însă faptul că soția bunicului, Vasâlca, nu știa carte, astfel că a trebuit să meargă la învățătorul din sat ca să i-o poată citi și să îi scrie soțului aflat în lagăr că a primit scrisoarea și că cei de acasă sunt bine. Era un mesaj care să îi dea putere bărbatului ei. Apoi a urmat o lungă perioadă în care acesta nu a mai scris, soția crezând că a murit. Era perioada când a fost pe proprietate generalului. Când Becheru Constantin a venit acasă, mama se ducea împreună cu fratele său la școală și au trecut pe lângă bunicu’, fără să-l recunoască însă, povestește Oprea C. Ilie. Nu aveau cum. Când tatăl lor a plecat pe front, ei aveau câțiva anișori și abia descoperau lumea. Când s-a întors, în mai 1919, aceștia erau deja la școală. Doar Vasâlca l-a recunoscut după cicatricea din sprânceană. Aoleu, Costică, tu ești? Ai văzut copiii? Uite-i, merg la școală! Nu i-ai mai recunoscut... Pentru faptul că a participat la război, Becheru Constantin a fost împroprietărit de către stat cu un teren arabil de 5 pogoane (2 hectare și jumătate) în localitatea Plopi (apropiată de Beuca), însă, până să-l primească, a trebuit să mai muncească și pe moșiile boierilor din zonă o perioadă bună de timp. Ca orice țăran care a fost împroprietărit de către stat în urma participării sale la Războiul de Reîntregire Națională, a ținut enorm la aceast dar. Atât de mult încât, atunci când vremurile s-au precipitat, iar colectivizarea devenise singura opțiune, pleca intenționat pe câmp cu treabă, doar ca să nu fie găsit acasă și să fie pus să semneze că își dă pământul. Într-o zi, enervat că nu l-a găsit acasă pe cel care îl căuta, un activist mai zelos l-a pus pe nepotul lui Becheru Constantin, Oprea C. Ilie să semneze adeziunea la

• D O C U M E N TAR •

Prizonieri ruși în lagărul de la Tuchel colectiv. Apoi am dus boii și căruța. Becheru Constantin nu a acceptat să se despartă de ele, astfel că, în primul an de existență, a mers și a lucrat la Gospodăria Agricolă Comunală chiar din primul an. Avea să fie și ultimul. Nepotul nu l-a mai lăsat să mai meargă. A fost practic un schimb de generații. Becheru Constantin a murit în anul 1979, la vârsta de 93 de ani. Faptele de seamă ale acelora care au luat parte la Războiul pentru Întregirea Neamului, trebuiesc scrise, pentru a rămâne de-a pururi pilde nepieritoare, pentru generaţiile viitoare. După cum vor rămâne de neuitat locurile glorioase unde s-au dat cele mai mari lupte pentru apărarea ogorului strămoşesc, la fel nu se vor trece cu vederea, faptele măreţe ale acelora ce au luptat, au suferit şi trăesc învăluiţi într-o modestie demnă de toată lauda, titra cu litere de-o șchioapă în urmă cu 90 de ani gazeta Cultura Poporului. Articolul semnat de Mimal Traian era mai amplu și cuprindea povestea unui al ostaș viteaz trecut prin lagărul german de al Tuchel: plutonierul Băcanu Petre. Originar din comuna Petreşti (jud. Dâmboviţa) plutonierul Băcanu a luat parte cu Regimentul 68 Infanterie, la luptele ce s-au dat în Dobrogea, aici regimentul creionându-și un nume de neuitat. La 30 Septembrie 1916, regimentul fiind trecut pe poziţiile din preajma orașului Câmpulung Muscel, plutonierul Băcanu a luptat la Albeşti comandând cu multă iscusinţă plutonul ce i s-a încredinţat. A urmat apoi dureroasa retragere, ulterior acesteia militarul fiind luat prizonier chiar în timpul luptelor de pe teritoriul judeţului Dâmboviţa, unde Băcanu Petre comanda o companie. Internat în lagărele de la Tuchel și apoi în cel de la Grustrau, de unde la 6 Martie 1917 a fost trimis ca conducător al muncitorilor, la ferma unui german din ţinutul Schleswig, de unde plutonierul a reușit să fugă în noiembrie 1917, când a izbutit să spargă uşa odăii în care era închis noaptea. Călăuzit de dorinţa de a se înapoia în ţară și să lupte din nou împotriva duşmanilor,

a mers zile şi nopţi la rând flămând şi fugărit de patrule, până când a reușit să treacă granița pe la vama Lintrop și să ajungă în Danemarca. În oraşul Ribie, populaţia uimită de curajul plutonierului şi de cele pătimite pe timpul cât a rătăcit, prin câmpii şi păduri, l-a ocrotit, oferindu-i îmbrăcăminte şi mâncare. Pe 8 noiembrie 1917 s-a prezentat la Legaţia Română din Copenhaga, care l-a ajutat să ajungă la Londra, odată cu repatrierea a 1.500 prizonieri englezi, foşti prizonieri în Germania. În perioada 13 – 20 decembrie, plutonierul Băcanu Petre s-a aflat în Londra pentru ca mai apoi să ajungă în Franța, debarcând în portul Havre. De aici, cu ajutorul secretarului general al Ministerului de Război, general Munteanu militarul român ajunge la Paris unde a fost repartizat la Regimentul 83 Infanterie artilerie franceză, unde a fost pus în subsistenţă. În anul următor, 1918, mai exact pe 17 Februarie, plutonierul Băcanu Petre a reușit să se îmbarce din portul Marsilia pe vaporul „România”, care după ce s-a oprit prin Mesina, Pireu şi Constantinopol, la 28 februarie a ajuns în portul Constanţa. Astfel militarul român, după ce şi-a făcut cu prisosinţă datoria către ţară, a căzut prizonier în momentul când toţi aceia din jurul lui căzuseră sfârtecaţi de schije sau de obuze, ori au fost ciuruiţi de gloanţe, ajunge prin lagărele germane, unde tot timpul a fost stăpânit de dorinţa de a fugi, pentru a se înapoia în ţara lui, ca să lupte din nou, alături de camarazii săi. Prizonieri din lagărul Tuchel

• D O C U M E N TAR • Datoria către ţară şi dragostea pentru pământul strămoşesc, au fost sentimentele nobile, ce l-au călăuzit pe acest plutonier pe câmpul de luptă şi prin ţările cutreerate pentru a se înapoia în ţară. Un frumos exemplu poate alcătui isprăvile plutonierului Băcanu, care se găseşte în prezent la Cercul de recrutare „Radu Negru” din Găieşti. Sănătatea îi e zdruncinată, datorită suferinţelor îndurate prin lagăre, dar sufletul îi este plin de mândrie, că a putut să dovedească pe timpul de grele încercări la care era supus destinul ţării, că este demn a se numi fiu al României întregite prin suferinţe şi sacrificii. BIBLIOGRAFIE • Cătălin Fudulu, Monumentele și Cimitirul eroilor români de la Haltingen (Germania), pe site-ul www.monumentul.ro • Cătălin Fudulu, Declasificat: Prizonier la Tuchola, pe site-ul www.zf.ro • Centrului de Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare Istorice, Biblioteca, Registrul istoric al Regimentului 46 Infanterie, crt.830 Soldați români capturați în 1916, la Predeal

• Colecția Monitorul Oastei pe anii 1913-1919, Partea regulamentară • Colectiv, Infanteria Română - 180 de ani, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2010 • Cultura Poporului, nr. 84/2 noiembrie 1924 • Nicolae Mareș, Patria nerecunoscătoare pe site-ul 9am.ro • Nicolae Mareș, Urme ale unor eroi români pe teritoriul polonez, pe once.ro • Statul Major General, Serviciul Istoric al Armatei Centrul de Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare Istorice (coord. general-maior conf. univ. dr. Mihai Chiriță), Ghidul Arhivelor Militare Române, Editura Centrul Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2010 • Valeriu Fl. Dobrinescu, Ion Pătroiu, Ghe. Nicolescu, Relații politico-diplomatice și militare româno-italiene (1914-1947), Editura Intact, Craiova, 1999 • armyacademy.ro • crispedia.ro • drao.ro ligamilitarilor.ro • once.ro • ro.wikisource.org ro.metapedia.org • scritube.com • worldwar2.ro

Adunarea Națională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români cari în acest război și-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru, murind pentru libertatea și unitatea națiunii române. (Din hotărârea Adunării Naționale de la Alba Iulia, 1 decembrie 1918)

• •

Foto: Wikipedia

România este patria noastrã şi a tuturor românilor. E România celor de demult şi-a celor de mai apoi E patria celor dispãruţi şi a celor ce va sã vie. (Barbu Ştefãnescu Delavrancea)

PROCESUL OPTANȚILOR UNGURI Alice Diana BOBOC Transilvania este țara prin excelență a strămoșilor poporului român, dacii, care și-au avut, între hotarele ei, centrul puterii lor și capitala statului lor în epoca războaielor cu romanii. Este apoi parte esențială a provinciei romane Dacia, care de asemenea și-a avut aici capitala, precum și sediul celor două legiuni. Locuită necontenit în cursul perioadei prefeudale de urmașii daco-romanilor, adică de străromâni, Transilvania este patria primului voievod român atestat de izvoarele istorice, voievod care opune rezistență armatelor năvălitorilor unguri. Aici amintesc documentele medievale pentru întâia dată ”țara românilor”. Întocmai după cum, din cuprinsul ei, iau naștere marile râuri care străbat spațiul carpato-dunărean, tot așa, necontenit, dea lungul secolelor, din ea se revarsă preaplinul populației românești, trecând munții spre miazăzi, spre răsărit și spre miazănoapte. Pusă în valoare de munca stăruitoare, bimilenară a poporului nostru, Transilvania este pământ tipic românesc. Românii sunt primii locuitori pe care-i amintește istoria în Transilvania, locuitori autohtoni, fii ai pământului ei, ”noi suntem de aici” cum spun țăranii români din partea locului; românii formează majoritatea covârșitoare a populației Transilvaniei, alături de ei trăind aici și un număr de unguri, secui, sași și șvabi. Prin munca lor necontenită, îndârjită, locuitorii Transilvaniei au făcut să rodească pământul, scoțându-i la lumină bogăția. De mii de ani semănăm și secerăm, creștem turme de vite, săpăm vița de vie, facem iazuri și scoatem din adâncul pământului sare, aur și păcură. Pe temeiul tuturor acestor fapte, este normal, deci ca unitatea firească, de nezdruncinat, a Transilvaniei cu

întregul pământ românesc să-și fi căpătat o consacrare internațională repetată, mai întâi prin Tratatul de pace de la Trianon (1920), apoi acela de la Paris (1947). Astfel scria Constantin C. Giurăscu în cartea sa, Transilvania în istoria poporului român. Tratatul de la Trianon a fost semnat la data de 4 iunie 1920 între Puterile Aliate învingătoare în Primul Război Mondial și Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, stat învins în Primul Război Mondial. Tratatul a fost semnat în Palatul Marele Trianon de la Versailles de către 16 state aliate (inclusiv România), pe de o parte, și de Ungaria, de altă parte. Tratatul a fost semnat pentru a stabili frontierele noului stat Ungaria cu vecinii săi: Austria, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (stat devenit ulterior Iugoslavia), România și Cehoslovacia. Tratatul de la Trianon a făcut parte din seria tratatelor încheiate la finalul Primului Război Mondial, celelalte fiind tratatele de pace încheiate de Puterile Aliate cu Germania (la Versailles, în 28 iunie 1919), Austria (la Saint Germain en Laye, în 10 septembrie 1919), Bulgaria (la Neuilly, în 27 noiembrie 1919) și cu Turcia (la Sèvres, semnat la 4 iunie 1920 și repudiat apoi, fiind înlocuit cu tratatul de la Lausanne). Tratatul este divizat în patru părți. Prima parte include Pactul Ligii Națiunilor (parte comună pentru toate tratatele de pace încheiate după Primul Război Mondial). Partea a doua (articolele 27-35) definește frontierele Ungariei cu statele vecine. În principiu, acestea sunt actualele frontiere ale Ungariei. Frontiera româno-ungară este descrisă în secțiunea a doua a articolului 27 (traseul actualei frontiere între România și Ungaria).

• D O C U M E N TAR • În principiu, Tratatul consfințea includerea teritoriului Croației-Slavoniei (partea de nord a Republicii Croația) și Voivodinei (inclusiv treimea de vest a Banatului) în cadrul Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, a Slovaciei și Ruteniei (azi: Republica Slovacia și, respectiv, Regiunea Transcarpatia din Ucraina) în cadrul Cehoslovaciei, a Transilvaniei și părții răsăritene a Banatului în cadrul României și a Burgenlandului în cadrul Republicii Austriei. Partea a treia (articolele 36-78), intitulată "Clauze politice pentru Europa", conținea o serie de clauze privind, pe de o parte, cadrul bilateral al relațiilor dintre Ungaria și statele vecine, recunoașterea unor clauze politice privind anumite state din Europa (Belgia, Luxemburg etc.), dispoziții referitoare la cetățenie, protecția minorităților naționale. Partea a patra (articolele 79-101), intitulată "Interesele Ungariei în afara Europei", conținea prevederi referitoare la renunțarea de către Ungaria la tratatele încheiate de către Dubla Monarhie cu Maroc, Egipt, Siam (Thailanda de azi) și China. Frontierele Ungariei cu statele vecine, astfel cum au fost descrise în tratat, au fost delimitate în anii imediat următori. Singura excepție a fost orașul Sopron (în limba germană Ödenburg) din Burgenland, care, în urma unui plebiscit ținut la data de 14 decembrie 1921, a decis să rămână parte a Ungariei. Tratatul de la Trianon

Dispozițiile tratatului referitoare la minoritățile din Ungaria au fost aplicate parțial, astfel că procesul de asimilare a acestora a continuat, Ungaria fiind, în prezent, unul din statele cele mai omogene etnic din Europa. Tratatul de la Trianon a consfințit existența unui stat maghiar independent, ideal al revoluționarilor maghiari de la 1848 și al oamenilor politici maghiari în perioada de sfârșit a Dublei Monarhii, chiar dacă nu în frontierele imaginate de aceștia. În ciuda acestui fapt, Tratatul a fost și continuă să fie perceput în mentalul colectiv maghiar drept o catastrofă. Din această perspectivă Tratatul de la Trianon reprezintă doar actul care a consfințit sfârșitul regatului Sfântului Ștefan, regat care, de facto, dispăruse în secolul al XVI-lea, prin înfrângerea de la Mohács și divizarea teritoriilor sale între Imperiul Otoman și Sfântul Imperiu Roman (devenit ulterior Austria și, în 1867, Dubla Monarhie, Austro-Ungaria), dar care, formal, a continuat să existe, împărații de la Viena purtând până la sfârșit și titlul de regi apostolici ai Ungariei. Tratatul de la Trianon a consfințit trecerea către statele succesoare sau vecine a 71% din teritoriul Transleithaniei (partea ungară a Dublei Monarhii) și a 63% din populație, aceasta din urmă, în majoritatea ei, alcătuită din etnici nemaghiari. Totuși, traseul noilor frontiere, în multe cazuri, nu s-a suprapus granițelor etnice (din motive obiective, dată fiind imposibilitatea delimitării exacte a regiunilor cu

• D O C U M E N TAR • populație amestecată), astfel că peste 3,3 milioane de etnici maghiari au ajuns în afara teritoriului Ungariei, majoritatea lor trăind de-a lungul granițelor din statele succesoare noi. Ca urmare a acestui Tratat, una dintre problemele politicii externe româneşti care a ţinut capul de afiş în perioada interbelică a fost aşa numita “afacere a optanţilor”. “Optanţii” erau acei cetăţeni ai fostei Austro-Ungarii care, în baza Tratatului de la Trianon, au putut opta pentru cetăţenia ungară. Concret, procesul optanţilor unguri a fost fabricat de latifundiarii maghiari şi de cercurile reacţionare şi revizioniste de la Budapesta în urma exproprierii, conform reformei agrare din 1921, aplicată de autorităţile române obiectiv proprietăţilor marilor moşieri unguri din Transilvania, care părăsiseră România după 1918 şi adoptaseră cetăţenia maghiară. Trebuie menționat faptul că problema “OPTANŢILOR UNGURI”, a apărut în temeiul unei interpretări eronate a legilor româneşti privitoare la Reforma Agrară din 1921, interpretare care a dus Guvernul Ungariei la concluzia existenţei unei incompatibilităţi între legislaţia Reformei Agrare şi Tratatul de la Trianon. Între anii 1918 - 1921 a avut loc în România o amplă reformă agrară, în urma căreia au fost împroprietăriți și 206.265 de cetățeni români aparținind minorităților naționale, dintre aceștia 46.069 fiind maghiari. Cu prilejul aplicării acestei reforme, s-a creat o altă problemă, cea a "optanților", adică cei aproximativ 260 de mari proprietari din Transilvania care au optat pentru cetățenia maghiară și care, conform legii agrare din România, au fost expropriați. Aceștia au acuzat statul roman ca i-a expropriat doar pentru ca erau maghiari si au cerut sa fie exceptați de la aplicarea legii. Partidul Maghiar, susținut de guvernul de la Budapesta, a desfășurat o amplă campanie în străinătate în problema optanților, susținând că guvernul român nu respecta prevederile Tratatului minorităților și pe cele ale Tratatului de la Trianon. Aceasta chestiune a ajuns și la Societatea Națiunilor și la Curtea Internațională de Justiție de la Haga. De fapt, sub pretextul acestei probleme a optanților, Partidul Maghiar și guvernul de la Budapesta încercau să acrediteze pe plan internațional ideea că exista o "problemă a Transilvaniei", rămasă nerezolvată de Tratatul de la Trianon. Așadar, în conformitate cu Legea de expropriere română din 30 iulie 1921, au fost expropriați - printre alții - și un număr de optanți unguri, care se aflau în străinătate. S-a spus însă, că legea agrară era imposibil de respectat în fapt, fiindcă pe de o parte se cere prezența în țară, iar pe

de alta, Tratatul de la Trianon prevedea că cei care optează pentru naționalitate ungară trebuie să părăsească țara. Da, desigur; numai că se uită un lucru: legea cerea prezența în țară de la 1 decembrie 1918 până în iulie 1921, pe când tratatul cerea părăsirea teritoriului în termen de un an, începând de la 23 iulie 1921, adică de la ratificare. Între prezența obligatorie în țară și constrângerea de părăsirea ei se poate ușor vedea că nu este nicio legătură, termenul de strămutare începând abia după ce expirase deja cel al Legii Agrare. Legea din 1921 în articolul 2 mai prevedea că ”Exproprierea atinge proprietatea fără privire la calitatea proprietarului, capacitatea lui juridică sau caracterul imobilului expropriat.” Prin dispoziția exproprierii absenților, se expropriază însă 272 de absentiști și din numărul infinit al expropriaților aceștia, găsesc să se plângă. Guvernul ungar le sprijină cererea și-n numele absenteiștilor începe lupta. Guvernul ungar se baza pe articolul 63 din Tratatul de la Trianon, care dispunea că optanții au dreptul să-și păstreze imobilele din România, adică să nu fie lichidate sau confiscate. Care era însă interpretarea Ungariei asupra acestui text: pe temeiul unor principii curioase de drept internațional, dar eludând intențiile tratatului, ea pretinde că proprietatea străinilor în general și a supușilor săi - în special - ar fi fost transferată celorlalte state cu obligațiunea perpetuă și absolută, de a nu le atinge niciodată. Se pretindea, cu alte cuvinte, că Statul Român, atingând cu exproprierea și pe supușii unguri, a violat Tratatul de la Trianon, întrucât acesta prevedea în articolul 63 o situație excepțională și de privilegiu pentru optanții unguri; adică exproprierea putea să afecteze oricât pe cetățenii români, dar n-avea dreptul să se atingă de proprietatea optanților. În conformitate cu principiile de drept internațional, s-a acordat, prin Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920), locuitorilor fostei monarhii - în masă - de plin drept și cu pierderea naționalității ungare - naționalitatea respectivă

• D O C U M E N TAR • a Statului care dobândește teritoriul fostei monarhii Austro - Ungare. Prin articolul 63, însă, se aducea o excepție la această dobândire colectivă de naționalitate, prevăzându-se că: ”Persoanele mai mari de 18 ani..., vor avea facultatea, în cursul unei perioade de un an de la punerea în vigoare a tratatului...” să opteze pentru naționalitatea veche. În urma acestei dispozițiuni au și optat unii, preferând să-și păstreze naționalitatea ungară. În secțiunea IV a aceluiași Tratat, sub titlul: Bunuri, drepturi și interese, articolul 232, litera b, se spune: ”Sub rezerva dispozițiunilor contrarii cari ar putea să rezulte din prezentul Tratat, Puterile aliate sau asociate își rezervă dreptul de a reține și de a lichida toate bunurile, drepturile și interesele cari aparțin de la data punerii în vigoare a prezentului tractat, supușilor fostului regat al Ungariei sau unor societăți controlate de ei și cari se găsesc pe teritoriul lor...” etc. ”Lichidarea va avea loc conform legilor Statului aliat sau asociat interesat, iar proprietarul nu va putea să dispună de aceste bunuri, drepturi și interese, nici să le greveze cu vreo sarcină, fără consimțământul acestui Stat.” Pe de altă parte, soluția definitivă a problemei transilvănene consta în reîntregirea Ardealului sub stăpânire românească, în limitele fixate prin Tratatul de la Trianon. Întregul Ardeal de la Trianon este românesc și trebuie să rămână românesc. (...) Nu trebuie să uităm că Transilvania românescă înseamnă sfârșitul unei lupte de aproape un mileniu, iar destrămarea ei este rezultatul unei situațiuni excepționale de război în totul similară situațiunilor care au dat naștere desmembrării celorlate state din Europa Centrală și Balcani. După unire, marele om de stat Nicolae Titulescu a cerut în repetate rânduri Ungariei să uite trecutul de sterile învrăjbiri, peste care Adunarea plebiscitară de la Alba Iulia așezase lespedea grea a voinței unui neam întreg de a trăi liber pe pământul românesc al Transilvaniei. Legea agrară din 1921, atunci când dispune exproprierea integrală, consideră în această categorie și proprietățile care - în trecut - au fost multă vreme arendate, ca un ecou sacționar al acelora care au prilejuit revoluția de la 1907 și proasta stare a țăranilor, prin neglijența cu care și-au părăsit fondurile în mână arendașilor abuzivi; și ca o consecință a principiului utilității sociale, după care proprietatea involvă anumite obligații, nerespectate de unii dintre cei care o suportă. De asemenea, când ea izbește cu aceeași măsură pe absenteiști, nu face decât să sancționeze pe aceia care în prezent o părăsesc, fără a-și îndeplini sarcinile de proprietate care impun legătura permanentă cu fondul. Problema absenteismului e veche. Cu date statistice impresionante, se arăta încă de la 1857

că marii proprietari din Franța nu pricep că ”proprietatea dă drepturi, dar impune și datorii.” La 1902, Flour de Saint - Genis recomanda: ”În locul legilor neputincioase și insituțiilor costisitoare, să înoim mai bine obiceiurile noastre rurale. Absenteismul a fost plaga celor două secole din urmă; el a fost moda veacului XIX și desființarea lui însemna salvarea celui care începe.” Autorul citează o scrisoare a lui Bussy-Rabutin, răspuns la tânguirea d-nei de Sevigne, că nu-i rentează pământurile: ”Faitez-vous exiler, belle cousine, vous y gagnerez” și se întreabă - cu drept cuvânt: ”Cine este cel mai vinovat, țăranul care se expatriază sau proprietarul care dezertează? Nu sunt ei declasații agriculturii, acești proprietari cară nu văd în posesiunea unui domeniu de cât o ocazie de vilegiatură - sau un mijloc de influență electorală?” Într-adevăr, regimul absenteismului provoacă intervenția unui mijlocitor între proprietari și țărani. De ce sunt capabili acești intruși, mai bine decât oricine o știm noi, românii, pentru că revolta de la 1907 a pornit în contra arendașilor monopolizatori. De aceea, o repetăm, dispoziția legii agrare consacră un principiu sprijinit nu numai pe opinia economiștilor și pe noua concepțiune a proprietății, dar chiar pe experiența trecutului nostru agrar. Structura proprietăţii funciare în Transilvania nu reprezenta după Primul Război Mondial numai o expresie a exploatării sociale, ci era dublată de o alta, cu caracter naţional: în 1919, populaţia de naţionalitate română stăpânea doar 30% din pămînt, deşi reprezenta peste 53 % din populaţia Transilvaniei. În aceste condiţii, o reformă agrară care să ducă la împroprietărirea ţăranilor săraci şi să restrângă din drepturile marilor proprietari era mai mult decât necesară, iar Titulescu are meritul de a fi luptat pentru această reformă şi pentru drepturile ţăranilor săraci şi oprimaţi, deşi el însuşi era unul din marii proprietari funciari ai României, iar reforma îl lovea direct. Trebuie de asemenea menţionat rolul său, alături de Ioan Cantacuzino, în semnarea la 4 iunie 1920, a Tratatului de la Trianon cu Ungaria prin care era trasată frontiera occidentală a României şi prin care era recunoscut dreptul la libera conservare a bunurilor pe care maghiarii le posedau în România. Încă de la început, guvernul de la Budapesta se face purtătorul de cuvânt al celor expropriaţi legal în Transilvania, intervenind la diferite organisme internaţionale pentru a contesta reforma, întrucât se considera că încalcă prevederile Tratatului de la Trianon şi că era totodată o încercare de a ruina proprietării funciari maghiari din Transilvania. De fapt, după cum însuşi Titulescu a subliniat, cazul optanţilor reprezenta

• D O C U M E N TAR • o încercare de revizuire teritorială, prin crearea unor grupuri izolate de unguri în mijlocul comunităţilor româneşti pentru ca aceştia să poată gândi: „viaţa e mai bună dacă eşti ungur decât dacă eşti român, căci chiar şi astăzi, când Ungaria a fost înfrântă, ea tot mai comandă.” În anul 1928, după câştigarea procesului internaţional al optanţilor unguri la Societatea Naţiunilor, Titulescu a fost felicitat, printr-o telegramă, de Senatul Universităţii din Iaşi întrunit în şedinţa de la 13 martie 1928. Textul acestui document era următorul: „Domnului Titulescu, membru al Societăţii Naţiunilor – Geneva. Universitatea ieşeană exprimă sentimente de recunoştinţă apărătorului dreptăţii, colegului stimat a cărui dragoste adâncă de ţară şi talent strălucit au determinat biruinţa morală. Sufletul românesc întreg vă susţine. Rector P. Bogdan”. În concluzie, ADEVĂRUL ISTORIC cunoscut foarte bine de Ungaria şi de unguri, dar trecut sub o condamnabilă tăcere de autorităţile de la Bucureşti şi partidele politice parlamentare, este următorul: 1) După Tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, Ungaria a acţionat şi a reuşit să obţină despăgubiri din partea Statului Român pentru toate imobilele pe care le-a avut în proprietate Statul ungar în Ardeal, pînă la 1 Decembrie 1918, precum şi pentru optanţii unguri. În total au fost 367 optanţi. Optanţii unguri, împreună cu Ungaria, au depus numeroase reclamaţii la Societatea Naţiunilor şi au

Granița între România și Ungaria stabilită prin Tratatul de la Trianon

deschis foarte multe procese, cerând despăgubiri pentru imobilele lor, care au intrat în proprietatea Statului Român. La propunerea Consiliului Societăţii Naţiunilor sa format Tribunalul Arbitral româno-ungar de la Paris, unde a avut loc procesul optanţilor unguri, în perioada 1923-1930. Diferendul dintre Ungaria şi România a fost bine analizat şi prezentat de către Nicolae Titulescu, ministrul de Externe al României, în expunerea ţinută în Consiliul Societăţii Naţiunilor, în ziua de 5 iulie 1923. Acum 90 de ani, Nicolae Titulescu a subliniat că Ungaria pretinde „plata în aur a despăgubirilor”, iar optanţii unguri puteau să-şi păstreze bunurile imobile în cadrul legilor româneşti, dar nu au făcut-o, acceptând să fie despăgubiţi. În urma negocierilor purtate între delegaţia României, condusă de ministrul de Externe, Nicolae Titulescu, şi delegaţia Ungariei, condusă de contele Albert Appony şi a Convenţiilor de la Haga (din 20 ianuarie 1930) şi Paris (21 aprilie 1930) s-a decis că plata despăgubirilor stabilite de Tribunalul Arbitral de la Paris se face din Fondul Agrar deschis în Elveţia, la o bancă din Basel, de către Statul Român. Din acest fond au fost plătite despăgubiri uriaşe către Ungaria şi optanţii unguri. Începînd cu anul 1931, sumele destinate despăgubirilor către Ungaria şi optanţii unguri au fost evidenţiate în Bugetul de venituri şi cheltuieli al României. După unele surse, suma despăgubirilor s-a ridicat la echivalentul a peste 100 tone aur pur (de 24 carate), iar după alţi cercetători la circa 600 tone aur pur, iar după alte surse, România a plătit în franci, aur şi coroane aur, echivalentul a 3,2 tone aur de 24 karate şi a dispus în plus ca despăgubirile de război datorate de Ungaria pentru România să fie vărsate la fondurile de despăgubiri pentru optanţii unguri. După mai bine de 80 de ani de la plata despăgubirilor către Ungaria şi optanţii unguri, precum şi după deschiderea arhivelor pe această temă, guvernatorul Băncii Naţionale a României, preşedinţii şi premierii României, miniştrii de Finanţe şi directorii S.R.I. şi S.I.E., precum şi mulţi academicieni şi istorici cunosc suma totală a plăţilor făcute de Poporul Român şi Statul Român pentru imobilele care au aparţinut Ungariei şi ungurilor pînă în anul 1918 în Ardeal. În mod inexplicabil, cu toţii o păstrează la secret! De ce? Pentru că poporul român şi Parchetul să nu afle că retrocedările post-decembriste către bisericile maghiare şi numeroase alte persoane juridice şi fizice ungare sunt ilegale şi în fapt reprezintă naţionalizarea de către Ungaria a mii de clădiri istorice şi a milioane de hectare de pădure şi terenuri agricole din România, mai ales din Ardeal. Este cert că exproprierea imobilelor din Ardeal, care au aparţinut Ungariei,

• D O C U M E N TAR • optanţilor unguri şi bisericilor maghiare s-a făcut prin acordarea de despăgubiri din partea Statului Român. Există documente oficiale referitoare la clădirile, terenurile agricole şi pădurile expropriate. 2) În perioada 1940-1944, după Diktatul de la Viena, autorităţile Statului ungar au falsificat toate cărţile funciare din Ardealul ocupat şi au înscris, din nou, în proprietatea celor care au fost despăgubiţi din Fondul Agrar toate imobilele pe care le-au avut în perioada Imperiului habsburgic. 3) După 6 martie 1945, comuniştii evrei şi unguri din România nu au confiscat sau naţionalizat bunurile imobile şi mobile ale bisericilor maghiare, nici ale evreilor şi ungurilor, ci pe cele ale românilor şi Bisericilor Ortodoxă şi Greco-Catolică. 4) Atât în perioada interbelică, dar mai ales în timpul socialismului nu s-au actualizat cele mai multe cărţi funciare din Ardeal, nefiind înscrise modificările intervenite în privinţa proprietarilor. 5) Prin Legea nr.260 din 4 aprilie 1945, toate înscrisurile în cărţile funciare efectuate în perioada 1940-1944 au fost declarate nule de drept! În foarte multe cărţi funciare nu au fost operate radierile corespunzătoare. 6) În vara şi toamna anului 1944, o mare parte din arhivele localităţilor din Ardeal au fost duse în Ungaria, iar cele rămase în România se încearcă de către U.D.M.R. să fie luate de la Arhivele Statului Român şi trecute la bisericile maghiare, pentru a nu se descoperi lanţul de infracţiuni prin care Ungaria şi alte persoane juridice şi fizice maghiare au naţionalizat sau au fost împroprietărite cu peste 30% din clădirile, terenurile agricole şi pădurile din Ardeal. Folosindu-se de omisiunile, dar mai ales de falsurile din

cărţile funciare din Ardeal, inclusiv de cele declarate nule de drept prin Legea nr.260/1945, Ungaria împreună cu U.D.M.R., cu alte numeroase persoane juridice (mai ales bisericile maghiare) şi persoane fizice ungare (urmaşi ai foştilor grofi, conţi, baroni etc) au pus la cale şi au desfăşurat pe teritoriul României cea mai mare şi periculoasă escrocherie imobiliară din Europa, cu scopul dezmembrării teritoriale a ţării noastre şi a anexării Ardealului. Cei care au săvârşit faptele penale au uzat, mai ales, de cărţile funciare, dar acestea nu au valoare de înscrisuri constitutive de drepturi reale, ele fiind de fapt o evidenţă a imobilelor. Se ştie că, drepturile reale trebuie dovedite cu documentele originale care atestă titlul de proprietate. După ce Statul Român i-a despăgubit pe toţi foştii proprietari unguri din Ardealul revenit la România Mare urmaşii lor au organizat o acţiune foarte bine dirijată de la Budapesta pentru ca pe calea retrocedărilor în natură să dobândească ilegal (inclusiv prin instanţele judecătoreşti româneşti), să fie împroprietăriţi cu mii de clădiri şi milioane de hectare de păduri şi terenuri agricole. Cunoscând adevărul istoric al despăgubirilor plătite Ungariei şi optanţilor unguri pentru toate proprietăţile pe care le-au avut în Ardeal, până în anul 1918, procurorii au obligaţia să-i cerceteze penal pe toţi cei care au revendicat şi dobândit nelegal numeroase imobile ale Statului Român. De asemenea, trebuie recuperate chiriile uriaşe plătite de Guvernul României şi autorităţile locale pentru cei care au fost împroprietăriţi ilegal cu imobile din averea Poporului şi Statului Român. Făptuitorii şi descrierea faptelor penale se regăsesc în fiecare dosar de „retrocedare” a imobilelor pentru care Ungaria şi optanţii unguri au fost despăgubiţi cu peste 100 tone de aur de către România, începând cu anul 1931.

• D O C U M E N TAR • De reţinut că, solicitanţii unguri şi cei împroprietăriţi ilegal, după anul 1990, cu imobile ale Statului Român ştiau că pentru acele clădiri, terenuri agricole şi păduri s-au plătit despăgubiri de către Poporul Român. Cu toate acestea, ei s-au asociat şi au săvârşit numeroase infracţiuni, crezând că se pot ascunde după paravanul retrocedărilor şi că nu vor fi descoperiţi şi traşi la răspundere până la Diktatul de la Bruxelles, pregătit pentru anul 2014, în urma căruia Ardealul să devină autonom şi ulterior alipit Ungariei. Iată, în continuare, un exemplu relevant de retrocedare în cazul optanților: la începutul acestui an, moştenitorii unui grof maghiar, au primit, prin retrocedare, o clădire în zona centrală a oraşului Cluj, evaluată la 3 milioane de euro (și numai din chirii, imobilul produce 25.000 de euro pe lună). Clădirea a fost deţinută din anii '90 de către o firmă de turism din Timişoara, care a închiriat spaţiile. În cazul în care chiriaşii nu vor dori să încheie noi contracte cu familia Banffy, ei vor fi evacuaţi cu ajutorul executorului judecătoresc. Decizia, de pe urma căreia beneficiază cei cinci fraţi ai familiei nobiliare Banffy, a fost obţinută în instanţă. Moştenitorii au trimis deja executorul judecătoresc să-i anunţe pe reprezentanţii firmelor care ocupă spaţii în clădire că vor trebui să încheie noi contracte. Cei cinci câştigători sunt moştenitorii contesei Maria Banffy, decedată în 1984. Aceasta, la rândul ei, a moştenit prin testament proprietatea de la contesa Paula Bethlen, născută Josika. Între anii 1957-1958, intelectualii din Cluj români și unguri au cerut Guvernului să aprobe înființarea, în Palatul Banffy din Cluj, a Muzeului de Artă. Arhivele românesti au arătat că familia Banffy a optat după Unire pentru cetățenia maghiară; au cerut autorităților de la Budapesta o confirmare sau infirmare asupra primirii despăgubirilor pentru proprietățile părăsite prin optiune civică și politică. Guvernul I. Kadar a confirmat plata despăgubirii familiei Banffy încât palatul a fost amenajat ca muzeu de arta de importanță națională. Retrocedările de azi sunt ilegale și penale pentru judecătorii care încalcă legea națională și, de fapt, asistam la împroprietarirea Ungariei și a unor cetățeni de etnie maghiară cu imobile. Iar împroprietărirea ungurilor cu mii de clădiri şi milioane de hectare de terenuri agricole şi păduri pe calea aşa-ziselor retrocedări pentru imobilele care au fost expropriate şi pentru care Statul Român i-a despăgubit pe foştii proprietari cu peste 100 tone aur reprezintă o infracțiune, dar și un real pericol pentru unitatea teritorială a României, prin aceste acte de retrocedări ilegale. Se pare că acum este cazul să ne amintim de faimoasa întrerupere din Parlamentul ungar,

unde românii erau reprezentați drept cei mai intoleranți guvernanți și unde totuși au putut răsuna vorbe ca acestea: Dați-ne drepturile pe cari le au maghiarii în România!” Această cerere a rămas și astăzi mai mult decât de actualitate! BIBLIOGRAFIE • Lehrer G. Milton, Ardealul, pământ românesc (Problema Ardealului văzută de un american), Tipografia ”Alfabetul” Bulevardul Pache Protopopescu, 1944 • Scurtu Ioan, Stănescu - Stanciu Theodora, Scurtu Margareta Georgiana, Istoria românilor între anii 1918– 1940, Editura Universității din București, 2001 • Popa-Lisseanu G, Izvoarele istoriei românilor - Vol 1. Faptele ungurilor, Tipografia ”Bucovina” I.E. Toroutiu, București, 1934 • Antonescu A Mihai, Regimul agrar român și chestiunea optanților unguri, Tipografia ”România Nouă” Theodor I. Voinea, 1928 • Giurăscu C. Constantin, Transilvania în istoria poporului român, Editura Științifică, București, 1967 • Moga I, Voievodatul Transilvaniei - Fapte și interpretări istorice, Biblioteca Institutului de Istorie Națională XVII, Tipografia „Cartea românească din Cluj” Sibiu, 1944. • 9am.ro • dacoromania-alba.ro • divers.ro • historia.ro • meritocratia.tv • monitorfg.ro • ro.wikipedia.org • ziarulnatiunea.ro (Denunţ penal privind retrocedările ilegale către unguri către Parchetul de pe lângă ÎCCJ) Autor Gheorghe Funar - 15 iulie 2013 • ziuadecj.realitatea.net. Bornă de frontieră între România și Ungaria

•TOP 10•

Top 10 arme neobișnuite din vremuri străvechi Omenirea a fost întotdeauna fascinată de arme. Armele au fost și vor fi întotdeauna folosite în războaie. Inițial, ele erau folosite ca arme de vânătoare, dar în curând s-au transformat în arme cu care oamenii își ucideau semenii. Noi am evoluat, iar armele au ținut pasul cu noi. Acum avem arme cu o asemenea putere de distrugere încât este foarte greu de imaginat. Dar să revenim la vremurile în care aceste arme moderne nu fuseseră încă inventate, iar războiul era foarte diferit. Astăzi, când vorbim despre arme antice ne gândim imediat la săbii, sulițe, arcuri și topoare. Ei bine, nu doar aceste arme se foloseau pe atunci. În lista următoare veți descoperi unele dintre cele mai neobișnuite arme din timpuri străvechi, și veți crede sau nu, acestea chiar au fost efectiv folosite.

Chu Ko Nu Arma chineză Chu Ko Nu a fost practic strămoșul puștii automate. Era compus dintr-un arc montat pe un suport care trăgea proiectile, de multe ori numite șuruburi. În partea de sus a arbaletei se afla carcasa din lemn în care aveau loc 10 șuruburi. Atunci când mânerul dreptunghiular din spate era tras înapoi, șurubul era lansat. Această arbaletă permitea o rafală de trageri față de o arbaletă obișnuită. Chu Ko Nu a fost folosit ultima dată în războaiele chinojaponeze din 1894-1895. Există un depozit care conține un anumit număr de șuruburi în partea de sus a arcului, iar mecanismul este acționat prin deplasarea unui mâner

dreptunghiular înainte și înapoi. Pentru o mai multă eficacitate, unele dintre șuruburi se turna seva unei flori otrăvitoare, denumită otrava lupului, sau gluga călugărului (Aconitum).

Pinuti Pinuti, o sabie filipineză din Visayas, Filipine. Arma a fost inițial concepută ca unealtă agricolă. Mânerul era de obicei realizat din lemn de guava, care era ușor. Lama în sine măsura aproximativ 16 -18 cm lungime. În limba cebuano, pinuti înseamnă albit. Datorită contactului cu plantele și cu sângele animalelor, sabia căpăta o înfățișare întunecată. Când fermierii își ascuțeau sabiile pentru luptă, lama era lustruită și devenea albă.

Macuahuitl Macuahuitl-ul era o armă cu o formă asemănătoare unei săbii de lemn. În marginile sale erau încorporate lame prismatice făcute din sticlă vulcanică. Similară cu o bâtă mare de lemn, avea tăieturi în care era fixat un obsidian ascuțit. Acesta măsura între 3 și 4 m lungime și 3 centimetri lățime, cu o canelură de-a lungul marginii, în care erau inserate bucăți ascuțite de cremene sau obsidian, puternic fixate cu un compus adeziv. Deoarece macuahuitl-ul nu avea un vârf ascuțit, nu putea fi folosit ca o armă ascuțită. Cu toate acestea, marginile zimțate ale obsidianului făceau răni adânci inamicului.

•TOP 10• Foarfeca ”Foarfeca” reprezenta un tip de gladiator roman ce însemna "tăietor, persoană care despică, spintecător”. Acest gladiator se lupta folosind o armă ce consta într-un tub din oțel călit, care învelea întregul antebraț al gladiatorului; tubul era închis la un capăt și avea o lamă semicirculară atașată la capătul închis al tubului. În interiorul tubului s-ar fi putut afla un mâner care permitea gladiatorului să mențină controlul în toiul luptei. Se pare că această armă era pe cât de ușor de mânuit, pe atât de mortală. Gladiatorul își putea folosi brațul protejat de această armă pentru a bloca loviturile adversarului său, iar astfel putea contraataca extrem de rapid. Forma lamei era atât de bine realizată, încât chiar și cea mai mică atingere ar fi putut cauza o rană serioasă.

Foto: vajramutthi.org

Katar-ul Provenit din statul Tamil Nadu, India, Katar-ul era o armă de tip pumnal. Acesta era caracterizat prin mânerul în forma literei H, precum și prin lama de sabie, care se afla deasupra degetelor celui care o mânuia. Era unic în Asia de Sud, fiind cel mai faimos, dar și caracteristic pumnalelor indiene. Katar-ul se folosea inclusiv în cadrul ceremoniilor. La prima vedere, Katar-ul avea o singură lamă, însă în momentul în care era activat trăgaciul din mâner, lama se împărțea în trei lame.

Bagh Nakh Bagh Nakh era armă indiană asemănătoare o gheară. Termenul de Bagh Nakh înseamnă, în limba hindusă, Gheara Tigrului. A fost concepută pentru a fi poziționată peste degete sau pentru a fi ascunsă sub acestea, în pumn. Se compunea din patru sau cinci lame curbate și se aplica direct pe mână sau pe mănuși. Aceasta era creată pentru a pătrunde prin pielea și mușchii dușmanului și se crede că sursa de inspirație pentru realizarea acestei arme a fost chiar tigrul, cu ghearele sale puternice. Este binecunoscută prima folosire a acestei arme de către războinicul Shivaji (cel ce a întemeiat Maratha), care a folosit-o împotriva generalului din Bijapur, Afzal Khan, ucigându-l astfel cu ajutorul ei. În timpurile noastre, fetele bengaleze au început să poarte o armă ascuțită asemănătoare cu Bagh Nakh atunci când merg la școală, pentru apărare.

Zhua Această armă chinezească avea un aspect incredibil de ciudat; „mâna de fier” avea gheare ascuțite, care sfâșiau carnea dușmanului, iar apoi o smulgeau de pe trup. Arma a fost concepută pentru a îndepărta scutul vrăjmașului, dar când scutul era îndepărtat, fața inamicului devenea următoarea țintă. Zhua era folosită, în principal, pentru „sfâșierea” dușmanului, însă greutatea sa o putea transforma și în măciucă.

•TOP 10• Prinzătorul de oameni Iată un tip ezoteric de armă de atac cu coadă lungă, ce a fost folosită în Europa în secolul al XVIII-lea. Aceasta consta într-o prăjină, în vârful căreia era montat un cap cu două componente mobile. Fiecare dintre ele avea o ”ușiță” cu arc ce putea prinde om și, de asemenea, avea puterea de a-l ține captiv. Această armă era folosită în special pentru a trage oamenii de pe cai, iar apoi îi țintuia, neputincioși, la pământ. Datorită piroanelor aflate în centru, captivitatea victimei era adesea pe termen scurt. Acesta este unul dintre cele câteva exemple de arme neletale cu coadă. Emeici O armă tradițională de arte marțiale din China. Emeici era folosită pentru înjunghiere și reprezenta o pereche de tije metalice cu capete ascuțite. Ele erau de obicei montate pe un inel detașabil purtat pe degetul mijlociu, ce permitea rotirea sau mânuirea sa prin mișcări elaborate. Aceste arme provin de la Muntele Emei. Ele reprezintă o parte din echipamentul folosit în Wushu în prezent. Și sunt folosite de asemenea în timpul mișcărilor cu ”palma deschisă” și sunt asemănătoare cu ”pixurile judecătorilor”.

Kpinga Kpinga era un cuțit cu lamă folosit în Nubia și avea trei lame cu forme diferite. Era realizat sub patronajul puternicului clan Avongara și era distribuit numai celor mai buni războinici. Cuțitul (numit și Hunga Munga) măsura până la 22 de centimetri lungime. Sursa: wonderslist.com Traducere Alice Diana BOBOC

•CURIOZITĂȚI• 1. Toată lumea știe de existența nasturilor de pe mânecile hainelor, dar puţini sunt cei care ştiu că cel care a introdus această ”invenție” a fost Napoleon Bonaparte. El a cerut croitorilor să coasă nasturi pe mânecile tunicilor pentru ca soldații să nu mai fie tentați să își șteargă nasul cu mâneca.

6. Obiectele lucrate manual sunt considerate acum foarte la modă şi valoroase deoarece acestea sunt absolut exclusive. Dar până în anul 1850, peste 70% dintre oamenii obișnuiau să își croiască haine pentru ei înşişi. Moda nu era foarte importantă, iar ceea ce conta era confortul. 7. Femeile din ziua de astăzi nu pot trăi fără bijuterii, dar sunt și bărbați care au început să poarte bijuterii pentru a-și dovedi statutul social. 8. Tunsorile scurte reprezintă ceva obişnuit în zilele noastre şi nimeni nu este surprins atunci când vede o fată cu părul scurt. Dar nu a fost așa întotdeauna; pe vremuri, soţiile care se dovedeau necredincioase erau pedepsite prin tunderea părului. Părul tuns scurt al unei femei era stigmatul înșelătoriei sale. 9. Poate că ați observat că la Hollywood a apărut moda femeilor însărcinate. Mai bine zis a femeilor care vor să pară că sunt însărcinate. De exemplu Miranda Kerr, Doutzen Kroes, Kelly Preston, Christina Applegate sunt

Moda mai puțin cunoscută 2. În prezent, moda pentru copii este la fel de importantă ca și moda pentru femei sau bărbați, deoarece fiecare mama dorește ca copilul ei să arate frumos şi să fie la modă. Dar ştiaţi că moda pentru copii a fost lansată cu peste 200 de ani în urmă? Până atunci copiii purtau hăinuțe realizate după modelele hainelor pentru bărbați și femei, dar croite pe măsura lor. 3. Până în secolul al XIX-lea nu existau manechine, iar designerii erau nevoiți să îmbrace păpuși pentru a-și expune marfa în fața clienților. Era o idee bună deoarece, folosind puțin material, economiseau destui bani. 4. Mulți bărbați celebri poartă barbă (Robert Pattinson, Brad Pitt, George Clooney etc). Cu toate acestea, dacă ar fi trăit în Rusia pe vremea lui Petru cel Mare, ţarul i-ar fi pus să plătească o taxă specială pentru această preferință masculină. Această taxă a fost introdusă pentru a obliga bărbaţii ruşi să arate într-un mod mai… european. 5. Pentru prima oară tanga a fost croită la New York din ordinul primarului Fiorello Henry La Guardia. Primarul s-a simţit ofensat când a văzut că dansatoarele își execută numerele fără lenjerie intimă şi a cerut ca să fie cusuți niște chiloței mici care să le acopere nuditatea.

doar câteva dintre aceste femei. Cu toate acestea, tendinţa nu este de fapt atât de nouă. În secolul al XV-lea, era la modă ca tinerele care nu așteptau copii să pună pe sub haine perne micuțe pentru a crea iluzia unei sarcini. 10. Astăzi se pare că în vogă sunt sprâncenele naturale stufoase, dar în timpul perioadei Renaşterii moda era ca sprâncenele să fie rase cu totul. Un bun exemplu al acestei tendinţe este chiar imaginea Mona Lisei.

Sursa: dalimunthe.com Foto: Cesar Manso/AFP

Alice Diana BOBOC

•INVENȚII DE RĂZBOI• La sfârşitul războiului civil din Rusia, armata roşie sovietică avea în dotare un arsenal eteroclit, cel puţin în privinţa armelor lungi. Pornind de la Arisaka Tip 30 sau tip 38 în calibrul 6.5mm, continuând cu Manlicher M88/90 şi M95, Lee Enfield .303, Winchester M1895 în cal 7.62 x 54, Mauser 1898 şi terminând, bineînţeles, cu Mosin Nagant 7.62X54, arma de „casă” - dacă putem spune aşa. Nu putem trece cu vederea apariţia în 1916 a primei arme de asalt Fedorov în calibrul 6.5mm (japonez). Acest calibru a fost preferat deoarece se găsea ușor, iar datorită faptului că nu era prea puternic, arma putea fi mai bine controlată în modul automat. Producţia a continuat până în 1924, iar cele 3.200 de arme fabricate în această perioadă au fost folosite chiar şi în cel de-al Doilea Război Mondial. La începutul anului 1920 s-a luat decizia ca producţia să se axeze pe puşca Mosin Nagant şi pe muniţia de calibrul 7.62x54 R, dar în acelaşi timp să se încerce şi dezvoltarea de noi arme de genul semiautomat sau cu foc selectiv care

SKS 45

să folosească muniţia de 7.62x54. Mai multe birouri de design conduse de Fedorov, Tokarev, Degtiarev şi alţii au dezvoltat în anul 1925 arme cu aceste specificaţii. În cursul anului 1926 au fost supuse la teste, dar niciuna dintre ele nu a trecut probele impuse. Dezvoltarea noilor proiecte a continuat până în 1928, iar în martie 1930 s-au ţinut din nou teste, dar şi de această dată niciun proiect nu a fost adoptat. În 1931, un nou proiectant a intrat în această competiţie este vorba de Serghei G. Simonov. Acesta şi-a început cariera în 1918 lucrând în echipa lui Fedorov. Primul lui proiect datează din 1925, dar a fost socotit slab în comparaţie cu prototipurile deja existente. Ca titlu informativ, trebuie ştiut că acest prim proiect era destul de asemănător cu M1 Garand 1930. În orice caz, Simonov a continuat să îşi îmbunătăţească proiectul, iar arma sa în care un piston de gaz făcea ca închizătorul să funcţioneze în mod semiautomat şi dotată cu un încarcător de 15 cartuşe a fost considerată ca o armă cu potenţial excelent. A trecut toate probele, astfel că Simonov a fost desemnat să organizeze producţia acesteia la Izhevsk la începutul anului 1934. În paralel, Simonov dezvoltă pe baza aceluiaşi model şi o carabină

Carabina semiautomată sistem Simonov 1945

Foto: Wikipedia

Ioan GĂUCAN

•INVENȚII DE RĂZBOI• sub numele de AKSI, în toamna anului 1934. Aceasta nu trece însă testele şi este respinsă în 1935. Testele continuă pe parcursul anilor 1935 şi 1936, punând în competiţie puşca lui Simonov cu cea a lui Tokarev. La final, modelul lui Simonov a fost cel care a câştigat competiţia, iar Stalin a autorizat producţia. Arma a intrat în producţie sub numele de AVS36 (Avtomaticeskaia vintovka Simonova – puşca automată Simonov). Producţia continuă până în 1940, după ce 65.800 arme au fost fabricate. Noi teste au loc în 1938 şi comitetul de stat al apărării hotărăşte înlocuirea AVS 36 cu modelul SVT38 a lui Tokarev. Se pare că SVT-ul era mai uşor de fabricat şi mai puţin supus defectării în condiţii de război. Chiar dacă în 1939 Simonov anunţă că toate problemele AVS au fost rezolvate, SVT38 este înlocuită cu SVT40 (care trăgea şi în mod automat) pe 13 aprilie 1940. Curând devine clar că SVT40 nu este chiar ce avea nevoie armata, astfel că începe o nouă cursă a birourilor de design. S-a luat în consideraţie şi observaţia lui Stalin, care dorea o armă cu magazie fixă. În aprilie 1941, Simonov termină de proiectat două modele de carabină semiautomate, una care se încărca cu ajutorul unei lame de 10 cartuşe şi una cu un încarcător clasic de 5 preluat de de la Mosin Nagant 1891/30. Deși Comitetul Artileriei recomandă intrarea în producţie a modelului cu încărcător de 5, intrarea în război cu Germania face ca producţia să fie sistată.

Apariţia noii muniţii M43 de cal 7.62x39 deschide un nou capitol în designul armelor sovietice. Nu a fost mult de lucru, astfel încât, Simonov modifică, în 1943, carabina sa pentru această nouă muniţie. Reducerea reculului, îmbunătăţirea acurateţii focului, face ca această nouă muniţie sa fie perfectă pentru noile cerinţe ale armei. Simonov ataşează carabinei o baionetă rabatabilă sub ţeavă şi adaugă o cameră de gaz detaşabilă. Primul lot din acest tip este trimis Primului Front Bielorus şi şcolii de ofiţeri de la Vistrel. Experienţa frontului arată imediat calităţile acestei arme, ea fiind simplă, uşoară şi manevrabilă. Baioneta era utilă în luptă, iar magazia de muniţie se reîncărca foarte uşor. Ca dezavantaje, a fost semnalată relativa sensibilitate la praf şi noroi, fapt care

ducea la frecvente blocări. În orice caz, recomandările primite au dus la adoptarea acestei arme de către armata sovietică sub numele de SKS 45. Simonov a continuat să îmbunătăţească arma chiar şi după intrarea în producţie (numai cuiul percutor a fost schimbat de 4 ori). Astfel au fost dezvoltate noi modele ca de exemplu SKS 50 (versiunea sniper), AKS 51 şi SKS 53. Arma a fost văzută în acţiune (în numar mic, este adevărat) în luptele din Berlin. Din păcate, arma a devenit demodată o dată cu apariţia noilor concepte tactice şi operaţionale adoptate în urma războiului de către armata sovietică. Apariţia lui AK 47 și a mai modernului AKM (mai ieftin şi mai uşor de întreţinut), a făcut ca necesitatea unui alt tip de armă lungă să fie exclusă. Soarta lui SKS a fost pecetluită practic în 1953. Nu este mai puţin adevărat că SKS încă a mai fost folosită de trupe necombatante ale armatei sovietice pîna în anii ’90. În Rusia încă mai sunt folosite la garda de onoare a Kremlinului. Ca multe alte arme sovietice ale perioadei de după cel deal Doilea Război Mondial licenţa SKS a fost vândută sau oferită unor ţări prietene. Sunt opt ţări confirmate ca producătoare de SKS. Producţia totală este estimată la 15.000.000 arme. Uniunea Sovietică: SKS model 45. Modelul sovietic a fost produs la cele două mari fabrici.

Cele fabricate la Tula aveau ca marcaj steaua în cinci colţuri cu săgetă la interior. Pe când cele fabricate la Ijevsk aveau ca marcaj un cerc cu tringhi interior şi o săgeată. Patul la modelul sovietic era făcut din lemn (mesteacăn arctic), îmbibat cu ulei de in. Existau şi modele cu pat laminat de lemn. Baioneta era brunată sau cromată. Precizia armei era şi ea marcată. După ce se trăgeau trei focuri, dacă se obţinea grupaj de „sniper”, se aplica marcajul #1, pe masură ce acurateţea scădea se marcau # 2 sau #3. Specificaţii: Greutate( fară încarcătură) : 3.86 kg • Lungimea ţevii: 520 mm • Lungime totală: 1022 mm • Calibru: 7.62x39 • Viteza proiectilului: 735m/s • Bătaie efectivă: 500 m • Încărcator: 10 cartuşe • Operare: Semiautomat cu împrumut de gaze • Înălţator: gradat din 100 în 100 m până la 1.000 m.

•INVENȚII DE RĂZBOI• Vietnamul de Nord. Tip 1 Este o armă extrem de rară. Marcajul este o stea cu cifra 1 în interior. Este aproape identică cu modelul sovietic sau cu modelul chinezo-sovietic. Mai mult ca sigur sunt o conversie a modelelor sovietice şi chinezeşti sau o clonă. Coreea de Nord: Model 63 Ca şi modelul vietnamez, este foarte rară. Marcajul este o stea în cerc. Sub cerc se află numărul de serie şi un caracter coreean. Unele au fost date Vietcong în anii de început a războiului din Vietnam. Există cel puţin trei modele separate. Modelul standard similar cu cel sovietic. Un alt model este similar cu modelul iugoslav M59/66, dar cu aruncătorul de grenade detaşabil. Cel de-al treilea model avea baioneta pe o parte şi nu sub ţeavă. Republica Democrată Germană: Model Karabiner K Anul de fabricaţie este ştanţat pe partea dreaptă a chiulasei. Patul este similar cu Mauser Kar98 şi nu are lăcaşul pentru completul de curăţie. Modelul este destul de rar. Republica Populară Chineză: SKS model 21, 56 şi model 8 Modelul chinez se deosebeşte la prima vedere prin baioneta tip spangă. De asemenea, modelele au multe mici deosebiri faţă de modelul original. Primele modele au fost fabricate şi cu piese sovietice, astfel ca poartă marcaje şi în limba rusă pe lângă cele chineze. Ultimile modele au fost făcute în stilul AK chinez, adică prin ştanţare. Toate au fost scoase din uz, şi au mai rămas cele ale gărzii de onoare, ele ies în evidenţă prin cromarea metalului (similar cu cele din garda de onoare a Kremlinului). Iugoslavia: PAP M59, M59/66, M59/66A1 (Poluautomatska puska) sau „Papovka” Modelul M59 a început să fie fabricat în 1960 la arsenalul „Steaua Roşie”. Arma este similară cu modelul sovietic, diferind doar locul unde se află marcajele. Producţia a continuat până în 1967, când deja fuseseră fabricate 226.560 de arme. M59 a fost modificată în 1966 adăugându-i-se la capătul ţevii un aruncător de grenade integrat de 22 mm. Acest aruncător adaugă 40 mm în plus ţevii arătând ca un ascunzător de flacări supradimensionat. Grenada era lansată folosind gloanţe oarbe. Modelul 59/66A1 este dotat cu aparate de ochire pe timp de noapte (de fapt o cătare cu tritiu) pentru aruncătorul de grenade. Producţia a durat până în 1970, când deja se fabricaseră aproximativ 169.000 de arme din acest model.

România: SKS M56 Arma a fost fabricată la Cugir începând cu anul 1957, producţia continuând până în 1960. Arma este aproape identică cu modelul sovietic. Numerele de serie încep de la AA1 până la ZZ999. Este una din cele mai bine fabricate. Albania: Puşca „10 iulie” Modelul albanez seamănă mult cu SKS 41. Are un pat mai lung cu 10 cm decât alte modele, la fel şi magazia seamănă cu cea de SKS 41. Baioneta este similară

cu cea a modelului sovietic. Patul are forate două compartimente în loc de unul pentru kitul de curătire. Arma a fost fabricată la arsenalul din Umgrash din 1967 până în 1979 în aproximativ 18.000 exemplare. Pe lângă ţările care au produs SKS-ul există şi un mare număr de ţări care au folosit această armă: Afganistan (produse în Rusia), Algeria, Angola, Bulgaria (produse în România sau în Polonia), Cambodgia (furnizate în anii ’60 de URSS şi China), Ciad, Egipt, Etiopia, Guineea ecuatorială, Grenada, Indonezia (furnizate de URSS), Iraq (furnizate de URSS, China şi Iugoslavia), Liban, Madagascar (furnizate de URSS, China şi Coreea de Nord), Malta (furnizate de Coreea de Nord în 1983), Mongolia (furnizate de URSS), Mozambic (furnizate de Polonia), Nicaragua, Pakistan, Polonia (au fost introduse în Polonia în anii ’50 sub numele de Karabinek samopowtarzalny Simonova. Sunt încă în uz pentru garda de onoare a armatei şi a poliţiei), Somalia, Sudan, Tanzania, Uganda (procurate din Bielorusia în 1996) și Uruguay (de origine iugoslavă). BIBLIOGRAFIE • Hogg Ian, Jane's Guns Recognition Guide. Jane's Information Group, 2002 • Miller David, The Illustrated Directory of 20th Century Guns. Salamander Books, 2001 • McNab Chris, Twentieth-Century Small Arms • Peterson Phillip , Standard Catalog of Military firearms • Chris McNab, Twentieth-Century Small Arms • murraysguns.com • shootersjournal.net • sksboards.com • yooperj.com • world.guns.ru

CONCURS REDESCOPERA ISTORIA

•INVENȚII DE RĂZBOI•

Scrieți un articol inedit și bine documentat care nu a mai fost publicat până acum, cu tema ROMÂNIA ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL și veți putea câștiga unul dintre cele 3 premii oferite de SPONSORUL revistei Redescoperă Istoria, WOLFY! Cele 3 articole câștigătoare vor avea șansa de a apărea în numărul 5 al revistei Redescoperă Istoria! Articolul trebuie să respecte următoarele cerințe: • Documentare temeinică • Articolul trebuie să aibă minim 5 pagini (Times New Roman - 12) • Precizarea surselor / Bibliografie • Articolul trebuie să fie semnat cu numele real al participantului. Detalii suplimentare referitoare la concurs se găsesc la paginile 6 și 56 ale revistei.

Locul I Rucsac de asalt

Locul III Sac cargo 15l

Locul II Vestă de asalt

Hoțul de cărți Alice Diana BOBOC

„Este anul 1939. Germania nazistă. Țara își ține răsuflarea. Moartea nu a avut niciodată mai mult de lucru și va deveni chiar mai ocupată...” Un mic amănunt. O să mori. În ciuda tuturor eforturilor, nimeni nu trăiește pentru totdeauna. Îmi pare rău că-ți stric buna dispoziție. Sfatul meu este ca atunci când o să vină vremea, să nu te panichezi. Nu pare să ajute. Cred că ar trebui să mă prezint așa cum se cuvine. Dar, din nou, o să mă cunoști în curând. Nu înainte să ți se scurgă timpul, desigur. Politica mea este să îi evit pe cei vii. Ei bine, doar că uneori, odată la perioade mari de timp... nu mă pot abține. Devin interesată. Nu știu ce anume era la Liesel Meminger. Dar mi-a captat interesul. Și mi-a păsat. Astfel începe filmul Hoțul de cărți, ecranizarea romanului omonim de mare succes, scris de Markus Zusak - în aprilie 1939, o voce care reprezintă însăși Moartea (Roger Allam), descrie modul în care fetița de numai 9 ani, Liesel Meminger (Sophie Nelisse) i-a captat interesul. Liesel se află în tren împreună cu mama sa (Heike Makatsch) și cu fratele ei mai mic, însă acesta, fiind bolnav, moare în brațele mamei sale. După înmormântare, Liesel zărește în zăpadă o carte intitulată „Manualul groparului”, o ia și o strecoară sub haină, iar această carte este prima dintr-un lung șir de cărți furate care îi vor schimba viața atât ei, cât și celor din jurul său. În cele din urmă, Liesel ajunge la părinții săi adoptivi și face cunoștintă cu un „Papa” blajin, pe nume Hans (Geoffrey Rush), și cu noua sa mamă, certăreața Rosa (Emily Watson) Hubermann (mama sa, considerată a fi comunistă, era în pericol). Liesel face cunoștință și cu Rudy Steiner (Nico Liersch), un băiat din vecini, cu părul „de culoarea lămâii”. În schimb, cu noii săi colegi de clasă are probleme de adaptare, deoarece aceștia o batjocoresc spunându-i „dummkopf”, fiindcă nu știe să citească și nici măcar să se semneze. Cu o ambiție

Foto: a.abcnews.com, azcheta.com, debeterefilm.de, filbalad.com, parade.condesnast.com

• TAR G E T C I N E MA•

incredibilă, Liesel se refugiază în litere și începe să le „buchisească” ajutată de Papa al ei, care o înțelege și îi devine unul dintre cei mai buni prieteni. Apoi îl cunoaște pe Max, un refugiat evreu, ascuns în pivnița casei de părinții săi adoptivi și pe care îl salvează. Tumultul evenimentelor în care este prinsă și azvârlită Liesel alături de cei dragi, nesiguranța zilei de mâine și chiar a clipei următoare, foametea, urletul sinistru al sirenelor care anunțau bombardamentele, inocența, curajul, perseverența, imaginația, optimismul, prietenia, sacrificiul, - toate acestea la un loc, împreună cu pasiunea lecturii, cu dorința arzătoare de a citi orice carte care îi pică în mână, reprezintă ingredientele unei povești fascinante, aproape ireale, reprezintă povestea emoționantă a Hoțului de cărți. Liesel, fără să uite de cei din jurul său, descoperă între coperțile cărților CUVINTELE - refugiul de care are atâta nevoie într-o lume în care cel de-al Doilea Război Mondial își cere tributul, într-o perioadă în care naziștii ard în piețe capodoperele literaturii universale. Iar Moartea, în scurtele sale clipe de răgaz, îi urmărește povestea vieții, destinul lui Liesel fiind „al unuia dintre acei supraviețuitori eterni - un expert în a fi lăsat în urmă”, care înfruntă, cu inocența și curajul său, forța distructivă a războiului. Premiera filmului, regizat de Brian Percival și adaptat de Michael Petroni, a avut loc în Statele Unite în octombrie 2013, iar la lansare a primit recenzii pozitive din partea criticilor de film, care l-au perceput ca aducând „o perspectivă mai proaspătă asupra războiului” și, totodată, ca punând accentul pe „firul consistent de umanitate” din această poveste. (New Empress Magazine). Pe de altă parte, alți critici de film l-au considerat ca fiind „dornic de narațiune” (Los Angeles Times). Cu un buget de 19 milioane dolari, filmul a avut succes la boxoffice, câștigând peste 74 milioane de dolari. A fost nominalizat la premiile Oscar, BAFTA și Globul de Aur și a câștigat Festivalul de Film de la Hollywood din 2013. Cartea Hoțul de cărți a fost publicată în Australia, ţara natală a lui Markus Zusak, în 2005. Romanul s-a vândut în peste opt milioane de exemplare la nivel mondial, a fost tradusă în peste 30 de limbi și a câştigat peste zece premii literare, criticii americani și australieni considerându-l pe Markus Zusak un „fenomen literar”.

•D I NC O LO D E HARTĂ• Legendarul oraș Memphis (aflat lângă actualul oraș MitRahineh, la sud de Cairo) a fost întemeiat în jurul anului 3100 î.Hr. de către faraonul Menes din Tanis, care a unit cele două regate ale Egiptului, și anume a Egiptulului de Jos cu Regatului Vechi al Egiptului antic. Numele în egipteană a orașului Memphis a fost Ineb Hedj („Pereții albi”) și provenea din defomarea numelui egiptean al piramidei lui Pepi I, Men-nefer. La început, Memphis era un centru administrativ al celor două regate, din care Menes controla rutele atât de pe uscat, cât și cele de pe apă. De asemenea, a fost capitala primei nome a Egiptului de Jos și a Regatului Vechi al Egiptului antic de la fondarea sa până în jurul anului 1300 î.Hr. După unificarea Egiptului, Memphis a atins apogeul în timpul celei de a VII-a dinastii, ca centru al cultului zeului Ptah, patronul meșteșugarilor. Marele templu închinat acestui zeu, Hut-ka-Ptah, reprezenta una dintre cele mai impozante construcții din Memphis, iar numele

acestui templu, redat în limba greacă precum Aί γυ πτoς (Ai-gy-ptos) de către istoricul Manetho, este considerat a se afla la originea etimologică a numelui din limba engleză EGYPT. Capitala Egiptului în timpul Vechiului regat, Memphis a rămas un oraș important de-a lungul istoriei antice mediteraneene. Prin poziția sa strategică pe care o avea, și anume aceea de a se afla la gura Deltei Nilului, a reprezentat centrul unei febrile activități. Principalul său port, Peru-Nefer, deținea o mare densitate de fabrici, ateliere și depozite, de unde erau distribuite produse alimentare și mărfuri pe tot cuprinsul regatului antic. În epoca sa de aur, Memphis a prosperat ca un centru regional pentru comerț, pentru meșteșuguri, dar și pentru religie. Însă importanța sa ca centru religios a fost subminată de răspândirea creștinismului și apoi a islamismului. A trecut apoi printr-o perioadă de declin datorată ridicării Thebei, fiind revitalizat apoi sub dominația persană,

Ruinele sălii pe stâlpi a lui Ramses al II-lea din Memphis

Memphis (mn nfr) - în hieroglife

Foto: coolspotters.com, Joseph Hekekyan, Wikipedia

Alice Diana BOBOC

•D I NC O LO D E HARTĂ•

Statuia lui Rameses al II-lea menținându-se mai târziu pe un ferm loc doi, odată cu ridicarea Alexandriei până în 641 d.Hr. prin întemeierea orașului Al Fustat. Ulterior, Memphis a fost aproape abandonat și a devenit sursă de piatră pentru așezările învecinate. Necropolele situate la nord de Memphis reprezintă „rămășițele” cele mai impresionante din această perioadă, printre care Piramidele de la Gizeh și Piramdele de la Saqqara. De asemenea, ruinele templelor lui Ptah și Apis au fost descoperite în acest sit, precum și palate regale, dar și o statuie colosală a lui Ramses al II-lea. Orașul antic Memphis, considerat cel mai mare oraș din lume, cu o populație de peste 30.000 locuitori, este înscris din 1979 pe lista patrimoniului mondial UNESCO. Iar ruinele fostei capitale, împreună cu complexul piramidelor de la Gizeh, oferă astăzi fragmente care dovedesc trecutul său impresionant. În prezent, situl este deschis pentru public ca un muzeu în aer liber. * NOMĂ - Diviziune administrativă în vechiul Egipt și în Grecia actuală.

CONCURS REDESCOPERA ISTORIA

REVISTA REDESCOPERĂ ISTORIA VĂ INVITĂ LA CONCURS CU PREMII ÎN VALOARE DE PESTE 400 LEI!

Locul I Rucsac de asalt

Locul III Sac cargo 15l Locul II Vestă de asalt

facebook.com/RedescoperaIstoria

• I S TO R I E G A S T R O N O M I C Ă •

Istoria ciocolatei Alice Diana BOBOC

9 din 10 persoane iubesc ciocolata. A zecea întodeauna minte. John Q. Tullius

Ciocolata... O delicatesă a lumii moderne, descoperită însă cu mii de ani în urmă... Istoricul său, mai puțin cunoscut, vi-l voi prezenta în acest articol, alături de istoria boabelor de cacao, pentru ca data viitoare, când veți gusta fie chiar și o bucățică din „hrana zeilor”, să vă gândiți la ce a reprezentat ciocolata de-a lungul veacurilor...

Formarea spumei de ciocolată de către o femeie aztecă

Foto: Wikipedia, worldstandards.eu

Olecii, Mayașii, Aztecii și Ciocolata Ca o curiozitate, știați că florile de cacao cresc direct din trunchi și nu pe ramuri, ca la alți arbori..? De asemenea, cunoșteați faptul că arborele de cacao a fost cultivat de multe popoare de cel puțin trei milenii, în Mexic și America Centrală? Așadar, cultivarea și utilizarea arborelui de cacao a fost timpurie și extinsă în Mesoamerica. Vase ceramice cu resturi provenite de la prepararea băuturilor din cacao au fost găsite în situri arheologice datând din perioada timpurie a culturii mesoamericane (1900-900 î.Hr.). De pildă, un astfel de vas a fost descoperit într-un sit arheologic olmec de pe Coasta Golfului din Veracruz, Mexic, iar acesta atestă prepararea băuturilor din cacao la popoarele pre-olmece încă din anul 1750 î.Hr. Pe coasta Pacificului, situl arheologic Mokaya din Chiapas, Mexic, oferă dovezi despre faptul că băuturile din cacao se preparau chiar mai devreme, de la 1900 î.Hr. De fapt, majoritatea mesoamericanilor preparau băuturi din ciocolată, inclusiv aztecii și mayașii, care făceau o băutură cunoscută sub numele de Xocolatl – cuvântul Cuvântul „cacao” în mayașă Nahuatl însemnând "apă amară", deoarece boabele arborelui de cacao au un puternic gust amar. Iar în limba aztecă, ”cacohuaquatl” înseamnă "cadoul grădinarului paradisului către primii oameni", adică a zeului Quetzalcoatl (conchistadorii spanioli, neputând să pronunțe acest cuvânt, l-au transformat în „chocolat”, iar ulterior, englezii au modificat-o în binecunoscuta denumire de „chocolate”.) Într-un mormânt mayaș din situl Rio Azul (care datează din perioada 460-480 îHr) au fost descoperite vase pe care erau inscripționate simboluri ce reprezentau cacaoa, iar în interior au fost găsite resturi ale unei băuturi de ciocolată, ceea ce sugerază faptul că mayașii consumau

• I S TO R I E G A S T R O N O M I C Ă • această băutură în jurul anului 400 î.Hr. Hieroglife mayașe dezvăluie faptul că ciocolata era consumată atât în viața de zi cu zi, cât și în cadrul ceremoniilor. Mayașii creșteau arbori de cacao în propriile curți și utilizau boabele de cacao pentru a face băuturi spumoase, amare - un fel de bere. Boabele erau întâi prăjite, cojite, apoi pisate într-un recipient și presate pentru a lua forma unor bulgări mari cât pumnul, apoi se amesteca cu apă. Spre deosebire de mayași, cărora le plăceau ciocolata caldă, aztecii o consumau rece, cu diverse ingrediente inclusiv ardei iute, ienibahar, vanilie și miere. Era consumată pentru o varietate de scopuri, ca afrodisiac sau ca un remediu pentru bărbați pentru a-și reveni după petreceri, dar era inclusă și în rațiile soldaților azteci. Amanda (pulpa de cacao) se folosea pentru prepararea băuturii zeilor, "tchocolaltl", ciocolata având efecte stimulatorii pentru înlăturarea oboselii și cu gust foarte plăcut. Aztecii nu puteau să planteze arbori de cacao așa cum făceau mayașii, din cauza amplasării geografice (zona muntoasă a Mexicului nu permitea acest lucru), așadar ciocolata era considerată un lux, fiind imporată în imperiu. Cei care locuiau în zonele aflate sub ocupație aztecă, erau nevoiți să plătească impozit constând în boabe de cacao, ca ”tribut”. Boabele de cacao erau folosite deseori ca monedă; de exemplu, aztecii foloseau un sistem în care un curcan costa o sută de boabe de cacao, iar un avocado proaspăt valora trei boabe de fasole. Un iepure “costa” 10 boabe, iar un sclav, 100 de boabe. Până în secolul al XVI-lea, niciun european nu auzise vreodată de această băutură populară din America Centrală și de Sud. Cristofor Columb împreună cu fiul său, Ferdinand, au descoperit existența boabelor de cacao

Șef mayaș interzicând unei persoane să atingă un vas cu ciocolată

Aztec cu un fruct de cacao - Statuie din piatră vulcanică (1440-1521) în cea de-a patra expediție întreprinsă de Columb în America, pe data de 15 august 1502, atunci când, împreună cu echipajul său, au confiscat o canoe indigenă, care s-a dovedit a transporta boabe de cacao, printre alte bunuri destinate comerțului. Ciocolata în Europa Se pare că primul european care ar fi gustat această băutură spumoasă, în compania lui Montezuma II, unul dintre ultimii împărați azteci, a fost conchistadorul Hernán Cortés, în cadrul campaniei sale pe continentul american (1519-1521). Montezuma II, care obișnuia să o bea de aproape cincizeci de ori pe zi, i-a servit lui Hernando Cortez această băutură regală, pe care el a găsit-o cam amară pentru gustul său. Jose de Acosta, un misionar iezuit spaniol, ce a trăit în Peru și apoi în Mexic spre sfârșitul secolului al XVI-lea, scria despre influența crescândă printre spanioli a acestei băuturi. „Dezgustătoare pentru cine nu este obișnuit cu ea, este spumoasă și are un gust foarte neplăcut. Totuși este o băutură foarte respectată printre Indieni, care își cinstesc cu aceasta oaspeții nobili ce trec prin țara lor. Spaniolii, atât bărbați cât și femei, sunt foarte lacomi de această Ciocolată. Ei spun că prepară diverse sortimente din aceasta, unele fierbinți, altele reci, altele moderate, și o

• I S TO R I E G A S T R O N O M I C Ă •

Chocolatada (Petrecerea Ciocolatei), Valencia, Spania, sec XVIII condimentează cu o cantitate mare de ”chili”; da, ei prepară un fel de pastă despre care spun că este bună pentru stomac și acționează împotriva guturaiului.” Deși Cristofor Columb a adus boabele de cacao în Spania, ciocolata nu a prezentat niciun interes până în momentul în care călugării spanioli, care au păstrat secretul acestei băuturi timp de un secol, nu au făcut public modul său de preparare. Locuitorii Spaniei au început treptat să aprecieze miraculosul preparat, servit cu precădere de aristocrație, iar ciocolata a fost rapid prețuită la Curtea Regală din Franța și apoi din Marea Britanie. Deși era servită în continuare drept băutură, spaniolii îi adăugau trestie de zahăr, precum și miere pentru a contracara gustul ei amar. În 1602, ciocolata a luat, din Spania, calea Austriei. În 1662, episcopul Romei a declarat că posturile religioase nu sunt încălcate prin consumul băuturii de ciocolată. Iar în aproape 100 de ani, ciocolata devenea o delicatesă în întreaga Europă. Nebunia care a urmat descoperirii ciocolatei a dus la dezvoltarea pieței de sclavi, deoarece, între anii 1600 și 1800, prelucrarea boabelor de cacao era foarte lentă și obositoare, fiind realizată manual. Plantațiile s-au înmulțit și, drept urmare, englezii, olandezii și francezii colonizau și plantau arbori de cacao. Muncitorii mesoamericani împuținându-se, datorită, în mare parte, bolilor, producția de cacao a revenit muncitorilor săraci și a sclavilor africani. Pentru a accelera producția, au fost folosite mori de vânt, dar și mori angrenate de animale. Însă ciocolata a rămas o desfătare pentru elita societății și pentru cei bogați până la sosirea revoluției industriale, care a adus motoarele cu aburi pentru accelerarea procesării boabelor de cacao. Prima moară cu aburi pentru procesarea boabelor de cacao a fost inventată de francezul Monsieur Dubuisson, la începutul anilor 1700.

Invenții și inventatori Deoarece procesarea ciocolatei accelera producția, noi tehnici au revoluționat textura și gustul ei. În 1815, chimistul olandez Coenraad Van Houten a introdus sărurile alcaline în compoziția ciocolatei, care i-au redus astfel gustul amar. Câțiva ani mai târziu, în 1828, Van Houten a creat o presă care elimina aproximativ jumătate din grăsimea naturală (untul de cacao) din băutura de ciocolată, iar astfel ciocolata a ajuns să să fie produsă mai ieftin și să fie și de calitate. Această inovație a deschis epoca modernă a ciocolatei. Cunoscută sub numele de "cacao olandeză", această presă a avut un rol esențial în transformarea ciocolatei lichide în forma sa solidă în anul 1847, atunci când Joseph Fry a inventat ciocolata care putea fi modelată prin adăugarea înapoi în ciocolată a untului de cacao. Lapte era și el uneori adăugat în băuturile de ciocolată consumate la mijlocul secolului al XVII-lea, dar, în 1875, elvețianul Daniel Peter a inventat ciocolata cu lapte prin amestecarea în băutură a laptelui praf, concept dezvoltat de către Henri Nestlé. Produsul său s-a numit ”GalaPeter” și a obținut diploma de onoare în cadrul Expoziției Internaționale de la Paris din anul 1878, însă tabletele sale nu au fost comercializate decât abia în 1905 (în prezent, ciocolata cu lapte este cel mai căutat sortiment, ciocolata neagră fiind apreciată doar de 5-10 % dintre consumatorii acestui produs). În 1879, Daniel Peter și Henry Nestlé s-au unit și au format compania Nestlé. Tot în 1879, textura și gustul de ciocolată au continuat să fie îmbunătățite prin inventarea de către Rudolphe Lindt a mașinii de turnat ciocolata.

Presa lui Van Houten

• I S TO R I E G A S T R O N O M I C Ă • Câteva cifre și date statistice

Ciocolată destină armatei SUA

În afară de Nestlé, un număr important de companii au apărut de la sfârșitul secolului XIX-lea și începutul secolului XX. John Cadbury a comercializat în masă primele cutii de ciocolată în Anglia, în 1868. Și de asemenea a perfecționat peste 12 băuturi pe baza de ciocolată, pe care Goethe însuși se pare că le-ar fi gustat. În 1893, Milton S. Hershey a achiziționat, de la o expoziție columbiene ce avea loc la Chicago, un utilaj de prelucrare a ciocolatei și, în curând, a lansat producția de ciocolată Hershey, cu caramele învelite în ciocolată. Iar în 1913, elvețianul Jules Sechaud, din Montreux, a introdus pe piață o mașină pentru fabricarea bomboanelor de ciocolată umplute. Perioada de glorie a industriei de ciocolată din America s-a înregistrat în timpul Primului Război Mondial, când milioane de tablete de ciocolată au fost trimise forțelor armate americane aflate în Europa.

• Arborele de cacao poate atinge 8 metri în 12 ani, înflorește în tot cursul anului, având aproape 100.000 flori în buchete, dar din care doar 0,2 % dau fructe. • Ciocolata se topește în gură și la figurat, dar și la propriu. Ciocolata neagră se topește la 34 - 35 grade Celsius, în timp ce pentru ciocolata cu lapte este nevoie de o temperatură mai scăzută cu câteva grade. • Un studiu realizat de cercetătorii de la Harvard arată că oamenii care consuma ciocolata de trei ori pe luna trăiesc în medie cu un an mai mult decât cei care nu mănâncă deloc. • În 2011, un raport comandat de Bill Gates, preţul ciocolatei ar urma să-l atingă în următorii 20 de ani pe cel al caviarului. Motivul ar fi efectele încălzirii climatice asupra producţiei de cacao. • În 2012, statisticile arătau că Elveţia, lider european la consumul de ciocolată, se remarcă prin consumul de 11 kilograme de ciocolată al unui eleveţian. Pe de altă parte, românii consumă puţină ciocolată: consumul anual de ciocolată este în România de 1,7 kilograme pe cap de locuitor; cu alte cuvinte mai puţin de 20 de tablete de câte 100 de grame fiecare...

EČ&#x2122;ti pasionat de istorie? Vrei sÄ&#x192; te alÄ&#x192;turi echipei noastre? Trimite-ne articole scrise de tine la adresa redescopera.istoria@gmail.com!

ISTORIA DIN SUMARUL NUMĂRULUI URMĂTOR: • Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I” • Aprilie 1944: Infernul venit din cer • 70 de ani de la Bătălia de la Târgu Frumos • Fragmente de Istorie: Presa și armata în perioada 1914-1990 • Orașe pierdute uitate de vreme: Babilon

...