Actualitatea Creştină, Anul XXVI - nr. 04/2015

PĂSTORUL ARHIDIECEZEI

Învierea Domnului, 2015 Iubiți frați și surori,

C

u săptămâni în urmă am început împreună Postul Mare și, așa cum a procedat în fiecare an, în drumul de pregătire a Paștelui, și de data aceasta Biserica ne-a propus programul pe care îl cunoaștem, în mare, cu toții.

Ni s-a recomandat pentru această perioadă să sporim rugăciunea, postul și pomana; să medităm suferințele lui Cristos participând la Calea Crucii; să ne spovedim și să ne îndreptăm de cele rele, să devenim mai buni în fața lui Dumnezeu și a oamenilor.

Poate că programul fiecăruia dintre noi nu s-a putut adapta mult la toate cele propuse de Biserică pentru acest Post Mare, dar îmi place să cred că toți fiii Bisericii Catolice din Arhidieceză s-au pregătit pentru Sărbătoarea Paștelui, atât cât au putut, și acum intrăm în spiritul Tainei Învierii Domnului, cât de cât schimbați și gata să primim de la Isus cel Înviat noi puteri pentru a continua acest drum al credinței, nu fără dificultăți, dar nici lipsiți de ajutorul și de milostivirea lui Dumnezeu.

Apostolii au mers spre ziua cea mare a Învierii așa cum au fost și cum au putut: cu lipsuri, cu greșeli, cu trădări; fiecare pe drumul lui. Dar în cele din urmă s-au găsit împreună. Taina Învierii i-a adunat și i-a păstrat împreună; și adresându-se unii către alții au început să anunțe că Isus este viu; că Isus a Înviat.

Vedeți că acum, în Sărbătoarea Paștelui, noi facem la fel ca Apostolii. Ne adunăm la biserică să vestim același adevăr: Cristos este viu! Cristos a înviat! Cu acest gând plecăm de acasă și revenim de la biserică, stând alături cu sufletul de acest mister de credință, așa cum am sta lângă un foc, ca să ne încălzim și să „visăm”, sperând la cele ce vor veni, chiar și după mormânt.

Am spus mister de credință, pentru că Învierea lui Isus este un fapt care se oferă credinței noastre invitându-ne să-l primim și să ne luminăm; tot astfel a fost Învierea și pentru Apostoli. Ei nu au asistat la Înviere, dar au aflat vestea Învierii, apoi l-au văzut pe Isus viu și au crezut.

Ucenicii care în seara de Paști s-au întors de la Emaus la Ierusalim pentru a anunța că îl văzuseră pe Domnul, intrând în încăperea unde erau împreună ceilalți discipoli, în Cenacol, încă înainte ca ei să apuce să spună ceva, au fost întâmpinați de un cor de voci care strigau: „Domnul a înviat într-adevăr și s-a arătat lui Simon” (Lc 24,34).

Cuvintele Evangheliilor care ne vorbesc despre Învierea lui Isus ne descoperă credința de nezdruncinat a Apostolilor

în faptul Învierii și transmiterea acestui adevăr către toate generațiile și către toate marginile pământului.

Iată ce ne spune Sfântul Apostol Petru despre Isus: „Pe el l-au omorât atârnându-l pe lemn. Pe acesta Dumnezeu l-a înviat a treia zi și a îngăduit să se arate nu întregului popor, ci nouă, martorilor aleși mai înainte de Dumnezeu, care am mâncat și am băut cu el după ce a înviat din morți, și ne-a poruncit să predicăm poporului și să dăm mărturie că el a fost pus de Dumnezeu judecător al celor vii și al celor morți” (Fap 10, 39-42).

Prin anii 56-58, Apostolul Paul scria: „V-am transmis, în primul rând, ceea ce am primit și eu: Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, a fost înmormântat și a înviat a treia zi, după Scripturi. Și i s-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece, după aceea s-a arătat la peste cinci sute de frați dintr-o dată, dintre care cei mai mulți au rămas până acum, iar unii dintre ei au murit. După aceea i s-a arătat lui Iacob și apoi tuturor apostolilor. Celui din urmă dintre toți, ca unuia născut înainte de vreme, mi s-a arătat și mie” (1Cor 15, 1-8). Acesta este nucleul central de învățătură și de credință pe care l-am primit prin Evanghelii și prin mărturia Apostolilor: Domnul a înviat și s-a arătat viu! La aceasta se adaugă un nou element: mormântul gol, care pentru Sfântul Ioan va deveni o dovadă aproape fizică a Învierii lui Isus (In 20,3-10). Pentru Evanghelii, însă, aparițiile lui Isus înviat sunt decisive în ceea ce privește credința Apostolilor. Iată, deci, pe scurt, ce ne spune Noul Testament. După moarte, Isus s-a făcut vizibil și din punct de vedere trupesc, mai multor martori, care l-au recunoscut ca fiind același cu cel care trăia și activa printre ei înainte de moarte. Este vorba de o experiență concretă, corporală: l-au văzut pe Cel Înviat cu ochii lor, l-au ascultat cu urechile lor, au mâncat împreună, iar unii, ca Toma, l-au atins. Erau întâlniri personale așa cum erau înainte de răstignire și moarte; martorii aveau certitudinea că EL este viu, că a înviat.

Această credință ne-a fost transmisă și nouă; îi suntem recunoscători lui Dumnezeu că am fost luminați și încălziți sufletește de această mare Taină a Învierii. Lumina Învierii lui Isus ne descoperă că și noi vom învia. Moartea nu va avea ultimul cuvânt. Cu învierea lui Isus am fost introduși în marele ocean al vieții care va fi pentru fiecare dintre noi, fără apus. Isus a murit și a înviat. Vom muri și noi și vom învia! În viața aceasta îl întâlnim pe Isus prin credință, prin Cuvântul Sfânt și prin Sacramente. Credința în Înviere ne spune că după moarte îl vom întâlni și-l vom vedea așa cum este: Fiul lui Dumnezeu, Unicul Răscumpărător.

Lumina și căldura Sărbătorii Învierii lui Isus strălumiACTUALITATEA CREȘTINĂ • APRILIE 2015

PĂSTORUL ARHIDIECEZEI nează, așadar, gândul morții, pregătindu-ne pentru ultima seară pământească și pentru trecerea în veșnicie. Rodul postului, al rugăciunilor și al faptelor de generozitate, rodul meditării Învierii lui Isus să ne pregătească și să ne plămădească astfel viața încât să spunem în fiecare zi și prin cuvintele și prin faptele noastre, această mărturisire de credință: Moartea Ta o vestim Doamne și Învierea ta o mărturisim până când vei veni!

Deseori va reveni la lecturile Sfintelor Liturghii din acest timp de Paști, ca și în toți anii, tema Învierii Domnului. Să nu uităm că în ea stă pusă sămânța învierii noastre.

Să ne bucurăm, așadar, de Sărbătoarea Învierii Domnului și, inspirându-ne de la ospățul euharistic – Sfânta Liturghie -, să așezăm ospăț sufletesc în inimile noastre, stând față în față cu Cel care acum ne călăuzește, ne hrănește și ne alină setea interioară dându-ni-se întreg și pururi viu; și la acest ospăț să-i spunem că în ciuda păcatelor noastre îl iubim mai presus de toate și că îndrăznim să îngânăm ca ucenicii din Emaus: Rămâi cu noi, Doamne!

Iubiți frați și surori din Arhidieceză, mă bucur nespus că și Sărbătoarea Paștelui ne adună pe toți pe la bisericile

SANCTITĂȚII SALE, FRANCISC PONTIF SUPREM

de care aparținem, pentru a ne întări credința și pentru a transmite și generațiilor care vor veni aceeași convingere, aceeași certitudine: că Isus Cristos a înviat spre învierea noastră. Suntem prin aceasta asemenea Bisericii de la început, care în unitate a sărbătorit și a vestit același adevăr, nu arareori cu prețul vieții; suntem asemenea acelora care peste veacuri s-au născut, au crescut și au murit în lumina aceluiași adevăr al Învierii promițător de înviere. Suntem și noi chemați să știm, prin Învierea lui Isus, că, după ce ne vom fi dus crucea și vom muri, vom continua drumul lui Isus: drumul învierii.

Cristos a Înviat!

Adevărat a înviat!

Tuturor vă doresc Sărbători fericite! Dumnezeu să vă binecuvânteze! + Ioan ROBU Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti

Sfinte Părinte,

S

ărbătorind din nou, cu nespusă bucurie, împreună cu întreaga Biserică Catolică, răspândită pe toată fața pământului, Învierea Domnului, Arhiepiscopul Arhidiecezei de București și Episcopul său Auxiliar, cu preoții săi, cu membrii congregațiilor religioase de bărbați și femei și cu întregul popor credincios, încredințat grijii sale pastorale, în timp ce îl preamărim pe Cristos Domnul, Lumina strălucitoare, care îndepărtează întunericul, Principele Vieții noi și Sfințitorul celor muritori, mulțumindu-i Veșnicului Părinte, care l-a preamărit pe Fiul său și l-a constituit Moștenitor a toate, dorim să ne mărturisim iubirea sinceră, recunoștința vie, ascultarea neîntreruptă și atașamentul tare față de Păstorul Suprem al turmei lui Cristos în peregrinarea ei pe acest pământ.

Prin rugăciuni fervoroase și zilnice, prin mijlocirea Sfintei Fecioare Maria, Mama Mântuitorului și Mama Bisericii, implorăm pentru Succesorul Sfântului Apostol Petru belșugul harurilor și bucuriilor pascale, revărsarea bogată a darurilor Duhului Sfânt și asistența continuă a Domnului Isus, Înviat din morți, care rămâne pentru totdeauna viu și mijlocește pentru oameni la Tatăl ceresc, Cel bogat în milostivire.

Pentru lumea de astăzi, lume chinuită de așa de mari încercări, totuși lume mântuită cu Sângele prețios al lui Cristos, pentru Biserica noastră locală, pentru Patria noastră și pentru poporul nostru, cerem cu încredere Binecuvântarea Apostolică, aducătoare de daruri cerești.

București, 27 martie 2015 + Ioan Robu Arhiepiscop Mitropolit

ACTUALITATEA CREȘTINĂ • APRILIE 2015

ACTUALITATE

PAPA FRANCISC A CONVOCAT UN JUBILEU EXTRAORDINAR 2015-2016 UN AN SFÂNT AL MILOSTIVIRII

Î

n cadrul Ritului penitențial din seara de vineri, 13 martie 2015, Papa Francisc a anunțat declararea unui JUBILEU EXTRAORDINAR, un An Sfânt al Milostivirii lui Dumnezeu. Anul va începe la 8 decembrie 2015, în sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri, și se va încheia la 20 noiembrie 2016, în sărbătoarea lui Cristos, Regele Universului.

Va fi al 65-lea An Sfânt din istoria Bisericii Catolice.

Deschiderea acestui apropiat Jubileu va avea loc la a 50-a aniversare a încheierii Conciliului Vatican II, în 1965.

Este un eveniment de o mare însemnătate, impulsionând Biserica să continue lucrările începute cu acest Conciliu. În timpul Jubileului, lecturile duminicale din timpul de peste an vor fi luate din Evanghelia după Sfântul Luca, numit și „Evanghelistul milostivirii”.

Anunţarea oficială şi solemnă a Anului Sfânt va avea loc în Duminica Divinei Milostiviri, sărbătoare instituită de Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea şi celebrată în duminica de după Paști.

Despre Anii Jubiliari şi despre tema milostivirii În tradiţia veche ebraică, Anul Jubiliar, care era celebrat la 50 de ani, avea ca scop refacerea egalităţii între toţi copiii lui Israel, oferind noi posibilităţi familiilor care şi-au pierdut bunurile sau chiar şi libertatea personală. În plus, Anul Jubiliar amintea bogaţilor că va veni un timp când sclavii israeliţi vor deveni din nou egalii lor şi vor putea să îşi reclame drepturile. „Dreptatea, după Legea lui Israel, consta mai presus de toate în protejarea celor slabi” (Sf. Papă Ioan Paul al II-lea, Tertio millenio adveniente, nr. 13).

Tradiţia catolică a Anilor Sfinţi a început cu Papa Bonifaciu al VIII-lea, în anul 1300. Respectivul Pontif a dorit un astfel de Jubileu în fiecare secol. După 1475 – pentru a permite fiecărei generaţii să aibă parte de cel puţin un An Sfânt – Jubileele ordinare au fost fixate a fi celebrate la 25 de ani. Dar şi în afara acestui ritm poate să fie anunţat un Jubileu extraordinar, atunci când există un eveniment de o importanţă particulară. Până acum au fost celebraţi 26 de Ani Sfinţi, ultimul fiind Marele Jubileu al Anului 2000.

Obiceiul convocării de Jubilee extraordinare datează din secolul al XVI-lea. Ultimii Ani Sfinţi extraordinari, care au fost celebraţi în secolul trecut, au fost: în 1933, proclamat de Papa Pius al XI-lea pentru a celebra 19 secole de la Răscumpărare, respectiv în 1983, proclamat de Papa Ioan Paul al II-lea, la 1950 de ani de la acelaşi eveniment.

Biserica Catolică a dat Jubileelor evreieşti o mai mare semnificaţie spirituală. Aceasta constă într-o indulgenţă deschisă tuturor, care înseamnă nu ştergerea păcatelor, ci ştergerea pedepselor asociate păcatelor deja mărturisite. Anul Jubiliar oferă posibilitatea înnoirii relaţiei cu Dumnezeu şi cu semenii, o oportunitate de aprofundare a credinţei şi de trăire cu un angajament înnoit a mărturiei creştine. Prin Jubileul Milostivirii, Papa Francisc doreşte să concentreze atenţia asupra Dumnezeului cel milostiv, care îi invită pe toţi să se întoarcă la El. Întâlnirea cu Dumnezeu inspiră în om virtutea milostivirii.

Ritul iniţial al Jubileului constă în deschiderea Porţii Sfinte. Această Poartă este deschisă doar în timpul Anului Sfânt şi rămâne închisă de-a lungul celorlalţi ani. Fiecare dintre cele patru Bazilici Majore din Roma - San Pietro, San Giovanni in Laterano, San Paolo fuori le mura şi Santa Maria Maggiore - are o Poartă Sfântă. Ritul deschiderii Porţii Sfinte ilustrează simbolic ideea că, în timpul Jubileului, credincioşilor le este oferită o „cale extraordinară” spre mântuire. Porţile Sfinte ale celorlalte Bazilici vor fi deschise după deschiderea Porţii Sfinte din Bazilica San Pietro.

Milostivirea este o temă dragă Papei Francisc, aşa după cum se vede şi din motoul episcopal pe care şi l-a ales: „miserando atque eligendo” (cu privire de milostivire). La primul Angelus de după alegere, Sfântul Părinte spunea despre cuvântul milostivire că „schimbă totul”. „Este tot ce putem simţi mai bun: schimbă lumea. Un pic de milostivire face lumea mai puţin rece şi mai dreaptă. Avem nevoie să înţelegem această milostivire a lui Dumnezeu, pe acest Tată milostiv care are atâta răbdare” (17 martie 2013). La rugăciunea Angelus din 11 ianuarie 2015, Papa spunea: „Este atâta nevoie astăzi de milostivire şi este important ca credincioşii laici să o trăiască şi să o transmită în diferitele contexte sociale. Mergeţi înainte! Noi trăim timpul milostivirii, acesta este timpul milostivirii”. În Mesajul pentru Postul Mare 2015, Sfântul Părinte exclama: „Ce mult doresc ca locurile în care este prezentă Biserica, în parohiile şi comunităţile noastre în mod deosebit, să devină insule de milostivire în mijlocul mării indiferenţei!” În versiunea în limba italiană a Exortației apostolice Evangelii Gaudium, cuvântul milostivire apare de 31 de ori. (după vatican.va) ACTUALITATEA CREȘTINĂ • APRILIE 2015

DIN VIAȚA ARHIDIECEZEI

A fost lansat site-ul oficial al Catedralei Sfântul Iosif

J

oi, 19 martie 2015, când Biserica Catolică îl sărbătorește pe Sfântul Iosif, soțul Preasfintei Fecioare Maria și patronul Bisericii Universale, Arhiepiscopia Romano-Catolică de București (ARCB) lansează site-ul oficial al Catedralei Sf. Iosif, www.catedralasfantuliosif.ro .

Site-ul se adresează atât celor care cunosc și prețuiesc deja Catedrala Sfântul Iosif, cât și celor care nu i-au trecut niciodată pragul. Configurat în șapte secțiuni principale – catedrala, istorie, monument, muzică, parohie, salvați catedrala, presă – site-ul prezintă Catedrala Sf. Iosif atât ca biserică mamă a Arhidiecezei Romano-Catolice de București, cât și ca monument înscris în patrimoniul național și european, aducând în spațiul virtual memoria spirituală, istorică, artistică și culturală a Catedralei.

Totodată, site-ul este și un punct de informare asupra evenimentelor găzduite recent de Catedrală sau care vor avea loc în locașul de cult în perioada următoare. Pentru a facilita accesul la informații, site-ul, dezvoltat de Centrul de comunicații sociale Angelus Communicationis al ARCB, are un design responsive, putând fi utilizat cu ușurință pe orice dispozitiv conectat la internet. „Site-ul CatedralaSfantulIosif.ro este ceva unic în mediul virtual românesc. Catedrala romano-catolică din București marchează astfel o premieră în mediul online, cu acest spațiu virtual care îi pune în valoare toată frumusețea și complexitatea, atât din punct de vedere re-

ligios cât și istoric, arhitectural, artistic și cultural”, a spus Pr. Francisc Doboș, purtător de cuvânt al ARCB. Catedrala Sf. Iosif a fost construită între anii 1873-1884 după planurile arhitectului vienez Friedrich von Schmidt.

De-a lungul istoriei locașului de cult, sute de mii de oameni i-au trecut pragul pentru a fi botezaţi, cununaţi, pentru a asculta cuvântul lui Dumnezeu sau un cuvânt de învăţătură ori de mângâiere, pentru a se ruga sau pentru a se înălţa sufleteşte ascultând un concert de muzică sacră.

Totodată, Catedrala a fost gazda a numeroase evenimente religioase și culturale care au marcat istoria.

Biroul de presă al ARCB

Programul Sfintelor Liturghii din noaptea de Paşti în parohiile din Bucureşti 4 aprilie 2015 Catedrala Sfântul Iosif: - ora 23.00

Sancta Maria Gratiarum (Bărăţia):

Adormirea Maicii Domnului (Drumul Taberei): - ora 20.00

- ora 18.00, în limba maghiară - ora 20.00, în limba română

Sfântul Anton (Colentina):

Sacré Coeur (Biserica Franceză)

Sfântul Francisc de Assisi (Militari):

- ora 18.00, în limba engleză - ora 20.00, în limba franceză - ora 22.00, în limba română

Preasfântul Mântuitor (Biserica Italiană):

- ora 20.00 - ora 20.00

Sfinţii Apostoli Petru şi Paul (Băneasa): - ora 20.00

- ora 20.00, în limba română - ora 22.15, în limba italiană

Sfântul Iosif Muncitorul (Buftea):

Maica Îndurerată (Bucureştii Noi):

Fericitul Ieremia Valahul (Chitila):

- ora 20.00

ACTUALITATEA CREȘTINĂ • APRILIE 2015

- ora 20.00 - ora 20.00

Sfânta Cruce: - ora 20.00

Sfânta Elena: - ora 20.00

Sfânta Fecioară Maria Regină (Cioplea): - ora 20.00

Sfânta Tereza a Pruncului Isus: - ora 20.00

Sfânta Fecioară Maria, Regina Sfântului Rozariu (Popeşti-Leordeni): - ora 20.30

DIN VIAȚA ARHIDIECEZEI

Constanța: Zi de reculegere pentru tineri

O

ratoriul „Don Bosco”, al părinților salezieni din Constanța, a fost sâmbătă, 21 martie 2015, gazda unei zile de reculegere cu tema „Identitatea tânărului creştin”, la care au participat tinerii din cele două parohii din Constanța – Sf. Anton şi Sf. Pius din Pietrelcina -, precum şi tinerii care frecventează oratoriul salezian. Alături de tineri au fost Pr. Ionel Pojum, paroh la Parohia Sf. Pius din Pietrelcina şi decan de Constanţa, Pr. Ciprian Matei, vicar la aceeaşi parohie, Pr. Florin-Ciprian Bordeuș, vicar la Parohia Sf. Anton de Padova, seminaristul Robert Petrișor, Sr. Franca și Sr. Jose.

La sosirea la Oratoriu, fiecare tânăr a primit un ecuson pe care era menționată data și parohia din care făcea parte. Ziua de reculegere a început cu o meditație pe marginea temei, ținută de Pr. Ciprian Matei. „Din explicațiile Pr. Ciprian am învățat că nu e bine să imităm modele trecătoare și nici să avem idoli, pentru că suntem speciali și unici. Singurul model pe care trebuie să-L urmăm este Dumnezeu, Isus Cristos, căci numai așa reușim să avem o viață curată, plină de beneficii, dar mai ales o viață adevărată de creștin”, a declarat o tânără participantă, Adela-Emanuela Pătraşcu.

După meditaţie, tinerii, împărţiţi în patru grupuri, au

Zi de reculegere pentru tineri, Oratoriul „Don Bosco”, Constanța

discutat pe marginea celor expuse de Pr. Ciprian, după care au participat cu toţii la Sfânta Liturghie, prezidată de Pr. Ionel Pojum. După pauza de masă, în care tinerii participanţi au avut ocazia să se cunoască mai bine, a urmat Calea Sfintei Cruci în capela Părinţilor salezieni. La final, tinerii le-au împărtăşit şi celorlalţi concluziile discuţiilor în grupuri şi şi-au propus să repete experienţa acestei întâlniri. angelus.com.ro

Iași, 19 martie 2015: Tineri tot mai aproape de Altarul Domnului

S

fântul Iosif este patronul Seminarului Mare de la Iași unde se pregătesc viitorii preoți și pentru Arhidieceza de București. Este deja o tradiție ca în contextul sărbătorii liturgice a sfântului protector, seminariștii din anul al V-lea și anul al IV-lea să mai facă un pas canonic spre primirea Tainei Preoției. Astfel se apropie și mai mult de Altarul Domnului pe care vor oferi Jertfa Euharistică a Mântuitorului. Acatrinei Valeriu, Benchea Gheorghiţă, Iancu Felician şi Matieş Liviu-Narcis au fost instituiți acoliți, adică miniștri extraordinari ai Sfintei Euharistii.

Tinerii sunt chemați să slujească în Biserică tocmai în cadrul celebrărilor euharistice ajutând chiar și la distribuirea Sfintei Împărtășanii. Bănuţă Marius şi Ghiuzan Iosif au fost instituiți lectori, adică au primit mandatul de a proclama Cuvântul lui Dumnezeu în Biserică. Și în acest an Liturghia de hram a fost deosebit de solemnă cu Preasfințitul Petru Gherghel celebrant principal, înconjurat de toți formatorii și profesorii de la Seminar.

Participarea elevilor și a profesorilor de la Seminarul Mic de la Bacău a mărit bucuria împărtășirii protecției și mijlocirii aceluiași sfânt patron. Mulți credincioși, mai ales familiile seminariștilor care au devenit acoliți și lectori, au făcut cale lungă pentru a fi de față la acest eveniment deosebit.

Din partea clerului din Arhidieceza noastră au participat la sărbătoare Pr. Dominic Soare și Pr. Francisc Ungureanu.

Prin mijlocirea Patronului Bisericii Universale, Sfântul Iosif, mulțumind lui Dumnezeu pentru grija pe care o poartă Bisericii noastre Locale și prin faptul că la Seminarul din Iași se pregătesc 20 de tineri pentru a deveni preoți în

Arhidieceza de București, ne arătăm recunoștința față de formatorii și profesorii de la Seminar conduși de Pr. Benone Lucaci și cerem Domnului și pentru ei multe haruri și putere de muncă. Pentru tinerii noștri seminariști implorăm lumină în discernerea propriei vocații și în pregătirea umană, intelectuală și spirituală la care au șansa să fie părtași.

Centrul pentru cler și vocații al ARCB ACTUALITATEA CREȘTINĂ • APRILIE 2015

DIN VIAȚA ARHIDIECEZEI

Timișul de Sus: Pr. Ioan Gherman, la 92 de ani

L

uni, 9 martie 2015, Pr. Ioan Gherman a sărbătorit 92 de ani de viață, celebrând Sfânta Liturghie în capela Sf. Tereza a Pruncului Isus, a comunității surorilor Congregatio Jesu, de la Timișul de Sus (Brașov). Părintele Gherman i-a adus astfel mulțumire Pr. Ioan Gherman Bunului Dumnezeu pentru darul vieții și pentru darul Sfintei Preoţii.

Alături de părintele Ioan au concelebrat opt preoți din Arhidieceza Romano-Catolică de București și din Arhidieceza de Alba Iulia. Pr. Emil Moraru a vorbit la predică despre misiunea preotului în Biserică și i-a mulțumit părintelui Gherman pentru exemplul său de dăruire și de slujire. La sfârșitul Sfintei Liturghii părintele le-a mulțumit preoților, surorilor din Congregatio Jesu și credincioșilor că i-au fost alături în acest moment aniversar.

Pr. Ioan Gherman s-a născut la 9 martie 1923 în satul Lunca, din comuna Târnava Mică (Alba). În 1944 a înce-

put studiile de teologie greco-catolică la Blaj. Întrucât în 1948 toți episcopii greco-catolici fuseseră arestați, în 1951 a fost hirotonit preot în ascuns, la Orăștie, de către Episcopul romano-catolic Alexandru Th. Cisar, aflat cu domiciliu obligatoriu în mănăstirea franciscană din localitate. Prima Sf. Liturghie părintele Gherman a celebrat-o tot în ascuns, acasă, fiind de față doar mama lui și o călugăriță. În 1953 a fost arestat la Orăștie, dar după câteva luni a fost eliberat.

A lucrat ca pedagog, învățător și la Căile Ferate, dar a activat mereu ca preot clandestin. După pensionare s-a retras la Huși, unde a rămas nouă ani. După 1990 a fost profesor de filosofie la Blaj, timp de doi ani. În anii din urmă s-a retras la mănăstirea de la Timişul de Sus a surorilor Congregatio Jesu, unde, de mai bine de 15 ani, este asistentul spiritual al surorilor, celebrând zilnic Sfânta Liturghie şi fiind disponibil pentru spovadă sau un sfat atât pentru surori, cât şi pentru credincioşii care frecventează capela surorilor. angelus.com.ro

București: Zi de reculegere pentru persoanele consacrate

D

uminică, 8 martie 2015, persoanele consacrate din comunitățile din București și împrejurimi ale congregațiilor religioase care activează în Arhidieceza Romano-catolică de București s-au întâlnit la Mănăstirea Sfânta Maria a Congregatio Jesu din Popești Leordeni pentru o după- amiază de reculegere.

Tema întâlnirii a fost „Convertirea privirii” și a fost dezvoltată de fratele Gennaro Fava, din Congregația Misionarii Carității.

Faptul de a fi uneori împreună pentru a ne ruga și a împărtăși viața și experiențele noastre ne ajută să ne cunoaștem mai bine și întărește comuniunea dintre noi.

I-am mulțumit împreună lui Dumnezeu pentru darul vocației fiecărei persoane și pentru că El continuă să facă

lucruri minunate pentru noi, cu noi și prin noi!

Momentul de rugăciune comună se înscrie în iniţiativele diecezane stabilite pentru Anul Vieţii Consacrate. A doua zi de reculegere a persoanelor consacrate va avea loc pe 11 octombrie. De asemenea, la 26 aprilie, în Duminica Bunului Păstor, la Catedrala Sfântul Iosif din Bucureşti va avea loc o întâlnire de rugăciune la care vor participa congregațiile, mișcările /asociațiile religioase, credincioșii și tinerii din parohii, iar la 6 iunie, la Mănăstirea carmelitană de la Ciofliceni (Snagov) se va organiza o „zi recreativă” pentru persoanele consacrate care activează pe teritoriul Arhidiecezei Romano-catolice de Bucureşti.

Sr. Patricia REDIU, CJ

Mamele din comunitate - în centrul atenției și al rugăciunii

Z

iua de 8 martie a fost marcată în parohia romanocatolică „Adormirea Maicii Domnului” din București în cadrul Sfintei Liturghii de la ora 9, în centrul atenției și al rugăciunii fiind mamele din comunitate.

Liturghia a fost celebrată de către părintele paroh, Mihai Mărtinaș, care, la predică, a amintit cele trei locuri sfinte - pustiul, muntele și templul - pe care Dumnezeu le-a ales pentru a-şi arăta dragostea faţă de poporul său, locuri care erau uitate de popor la venirea lui Isus. În duminica a III-a din Post, Isus repune în valoare templul, anunţând prin gestul său că nimeni nu este exclus de la mântuire. Isus a curăţat templul din Ierusalim de mentalitatea greşită şi de profanarea care a decurs din aceasta. Biserica pune în faţa credincioșilor episodul purificării Templului pentru ACTUALITATEA CREȘTINĂ • APRILIE 2015

Parohia romano-catolică „Adormirea Maicii Domnului”

ca şi ei să-şi purifice templul sufletului lor de întinarea mentalităţilor greşite şi a păcatelor care decurg din ele.

DIN VIAȚA ARHIDIECEZEI După predică a urmat oferirea darurilor, când au fost prezentate la altar Crucea, Biblia, o statuie a Maicii Domnului, rozariul, mama și copilul, florile, pâinea și vinul, simboluri prezente în viața de credință a multor mame. După Sfânta Liturghie, cercetașii AMD (Lupișorii) au dorit să facă o surpriză mamelor. Ei au pregătit un moment artistic, ce a cuprins cântece și poezii dedicate acestei zile. În ochii unor mame au apărut lacrimi de bucurie şi de mulţumire, privindu-i pe copiii lor care au pus în scenă iubirea ce le-o poartă în inimă.

Sentimente de emoţie au trăit şi copiii privind spre mamele

lor, care i-au urmărit cu atenţie şi i-au aplaudat după fiecare moment. După încheierea momentului artistic a urmat întâlnirea mamelor din parohie. Este al șaptelea an în care sărbătoresc împreună această zi dedicată lor.

Mulţumim tuturor mamelor care au participat. Le dorim sănătate, bucurie, Dumnezeu să le ajute şi să le răsplătească pentru sacrificiul şi pentru marea iubire faţă de copiii lor!

A fost o sărbătoare frumoasă, care sperăm că se va repeta!

Francisca KOBIELSKI

Sinaia, 2-4 martie 2015: întâlnire de preoți

„V

eniţi voi singuri, într-un loc retras, şi odihniţi-vă puţin” (Mc 6,31) Preoţii din Arhidieceza de Bucureşti care au maxim cinci ani de când au primit sacramentul slujirii sacerdotale, majoritatea dintre ei vicari, s-au întâlnit la Sinaia în perioada 2-4 martie 2015.

Cuvintele citate mai sus le adresa Isus celor doisprezce apostoli întorşi din prima lor misiune de evanghelizare.

Aveau nevoie de a sta în prezenţa lui Isus. El era izvorul şi culmea misiunii lor. Entuziasmaţi, dar şi puţin obosiţi, au fost ascultaţi şi reîntăriţi de Învăţătorul lor.

Asemenea ucenicilor, cei unsprezece tineri preoţi, la invitaţia părintelui Francisc Ungureanu, Vicar episcopal pentru cler și vocaţii în Arhidieceza de Bucureşti, au avut ocazia să experimenteze clipe de răgaz şi împărtăşire reciprocă spre încurajare şi reîmprospătare a dorinţei de slujire în preoţia primită de la Cristos.

Preasfinţitul Cornel Damian, aflat în Vizită pastorală în

Întâlnire de preoți - Sinaia

comunitatea din Sinaia, le-a întregit bucuria tinerilor preoţi, fiind alături de ei în momente de discuţii, de împărtăşire şi acolo unde comuniunea este exprimată şi trăită în cel mai înalt grad: Sfânta Liturghie.

Pr. Maricel BULAI

Expoziţie documentară, fotografică şi vestimentară în Cioplea

Î

n perioada 1-8 martie 2015, a avut loc în Parohia Romano-catolică „Sfânta Fecioară Maria, Regină” Cioplea din Bucureşti, în capela laterală aferentă bisericii, o expoziţie documentară, fotografică şi vestimentară. În cadrul acestei manifestări culturale, care a avut drept scop redescoperirea valorilor primordiale, în fosta reşedinţă episcopală a misionarilor din Congregaţia Pasionistă – fondatorii satului Cioplea -, au fost expuse documente istorice, imagini de arhivă, precum şi costume populare tradiţionale şi de patrimoniu.

Toate exponatele prezentate au fost adunate prin bunăvoinţa membrilor comunităţii, care au dorit să împărtăşească, pe durata unei săptămâni, cu ceilalţi membri, mai vechi sau mai noi, o parte a patrimoniului cultural bulgar, moştenit din generaţii.

Totodată, alături de „jalba” locuitorilor bulgari din Cioplea, document din anul 1830, prin care, pavlichenii catolici, nemulţumiţi de mărirea zilelor de clacă în Ţările Române, se adresau Agenţiei Imperiale din Viena, şi-au găsit locul în cadrul expoziţiei şi imagini de arhivă, reprezentând figuri de ciopleni, costume populare cu motive florale

Expoziţie documentară, fotografică şi vestimentară în Cioplea

şi geometrice, vechi de sute de ani, prosoape şi ştergare tradiţionale, cărţi mai vechi şi mai noi, precum şi o machetă a bisericii parohiale.

Această inițiativă a făcut parte din seria de prezentări, începută anul trecut, cu caracter istoric și poartă numele „Istorie și tradiții din Cioplea”, Inițiativa este a patra la număr și are menirea de a menție vie viața și tradiția unei comunități catolice, printre cele mai vechi din Arhidieceza de București.

Marius OANȚĂ ACTUALITATEA CREȘTINĂ • APRILIE 2015

VIAȚA CONSACRATĂ

CONGREGAȚIILE SE PREZINTĂ

Centrul Sfântul Marcellin Champagnat, din cartierul Militari

Fraţii Marişti ai Şcolilor din România - o opțiune pentru educația creștină a copiilor și tinerilor lumii

E

xistența mariștilor se datorează tenacității și capacității de a visa a fondatorului ordinului nostru, Sfântul Marcellin Champagnat.

Se naște în Franța, în anul 1789, și devine preot la Lyon, în 1816, la vârsta de 27 de ani. În anii de seminar, face parte din grupul care va fonda Societatea Mariei. În octombrie 1816 are o experiență pastorală, alături de un tânăr muribund care nu cunoștea cele mai elementare principii creștine. Această experiență îl convinge în cele din urmă cu privire la necesitatea creării unei instituții de frați (credincioși consacrați, fără a fi hirotoniți), dedicată educației creștine a copiilor. Pe data de 2 ianuarie 1817 începe să meargă pe acest drum alături de tinerii din regiune.

Institutul a continuat să crească și acum este prezent în 79 de țări. Carisma lăsată moștenire de Sfântul Marcellin Champagnat este urmată de aproximativ 3.500 de frați consacrați, peste 72.700 de colaboratori, iar în cadrul centrelor sunt sprijiniți peste 650.000 de copii și tineri din întreaga lume. În România, Frații Mariști au fost prezenți la Orșova, în 1909, dar evenimentele legate de Primul Război Mondial nu au permis realizarea lucrării mariste. S-au întors în România în 1998, în zona Bucureștii Noi, sub oblăduirea Parohiei Maica Îndurerată.

ACTUALITATEA CREȘTINĂ • APRILIE 2015

După ce cunosc mai multe experiențe sociale la București, Ploiești... în 2004, mariștii decid să fondeze un centru de plasament pentru copiii străzii și cei părăsiți, începând cu șase copii. În 2006, începe să funcționeze Centrul Sfântul Marcellin Champagnat din cartierul Militari. Este rezultatul unui efort comun al acelor persoane și instituții care doresc să ofere un răspuns unei probleme semnificative în București: să-i sprijine cât mai bine cu putință pe copiii părăsiți, pe copiii străzii… În Centru sunt găzduiți între 32 și 34 de copii și adolescenți de ambele sexe. Se urmărește să se ofere un spațiu în care acești copii și adolescenți să crească în armonie.

Copiii sunt parte a societății civile: în școala publică, în biserica de care aparțin, prin activitățile cu caracter social, într-un mediu deschis, dar organizat.

Totodată, în sectorul 1, mariștii au un centru de zi în cadrul căruia sunt asistați aproximativ 30 de copii. Ajutăm copii din familii nevoiașe, pentru a rămâne școlarizați cât mai mult timp posibil. Sunt ajutați să-și facă temele, să dobândească abilități sociale, să facă terapie ocupațională și alte activități.

Fr. Antolin SANTOS

VIAȚA CONSACRATĂ

Congregația Surorile Maestre ale Sfintei Doroteea, Fiicele Sfintelor Inimi

C

Istoria Congregaţiei ongregația Surorile Maestre ale Sfintei Doroteea, Fiicele Sfintelor Inimi, s-a născut la Vicenza (Italia), în anul 1836. A fost fondată de un tânăr preot, Ioan Anton Farina, mai târziu episcop de Treviso, iar apoi de Vicenza. El s-a născut în Gambellara, în provincia Vicenza, Italia, în anul 1803. În 1831 a înființat prima şcoală populară pentru fete, în Vicenza, și în 1836 a fondat Congregaţia Surorilor Maestre ale Sfintei Doroteea, Fiicele Sfintelor Inimi, un institut de surori consacrate Domnului și dedicate în întregime educației fetelor sărace, dar şi fetelor de familie înstărită, mai apoi celor surdo-mute și nevăzătoare. Pe plan profesional a pregătit surori pentru asistenţa celor bolnavi și vârstnici în spitale, aziluri și la domiciliu.

Dintre membrii acestui Institut, o amintim pe Sfânta Maria Bertilla Boscardin, canonizată în 1961 de către Papa Ioan al XXIII-lea. Fondatorul congregației a fost beatificat de către Papa Ioan Paul al II-lea, la 4 noiembrie 2001, și canonizat la 23 noiembrie 2014 de către Papa Francisc. În afară de Italia, unde este și Casa Mamă (Vicenza), surorile dorotee sunt prezente în America de Sud (Brazilia, Columbia, Ecuador, Mexic), Africa (Coasta de Fildeș,Togo), Asia (Iordania, Israel, India, Palestina), precum și în alte țări din Europa (Polonia, România, Ucraina şi Spania).

Carisma Congregației este de a mărturisi în lume imensa iubire a Inimii lui Isus. Acest fapt se concretizează prin

promovarea umană și creștină în special a celor nevoiași în trup și suflet, printr-o activitate educativă, pastorală și de asistență socială. Pentru a realiza acest fapt, fondatorul dorea „învăţătoare speciale”, adică femei cu o vocaţie deosebită, consacrate în totalitate şi din iubire educaţiei tinerilor şi, mai apoi, cu o caritate eroică, îngrijirii celor bolnavi. „Focul carităţii trebuia să fie mereu aprins”, aşa cum dorea fondatorul. Congregația a răspuns noilor provocări: în 1887 cu adoraţia perpetuă; în 1990, cu Mişcarea Euharistică a laicilor chemaţi să adore, să iubească şi să ispăşească; în 1995 cu Asociaţia Fraternităţii Seculare, un grup de laici ce trăiesc carisma institutului. Izvorul spiritualității Surorilor Sfintelor Inimi pornește din contemplarea Inimii străpunse a lui Isus, viu în Euharistie, prin iubirea față de aproapele, după modelul de gingăşie al Inimii Neprihănite a Mariei, în umilință, sărăcie și ascultare. În România suntem prezente din anul 1998. Prima comunitate a fost deschisă în Slobozia-Ialomiţa la invitaţia făcută de părintele Petru Mihaică, parohul de atunci.

Primele surori au sosit pe 4 octombrie 1998. În colaborare cu Caritas-ul parohial, desfășurăm diferite activităţi: formarea copiilor; cu adolescenţii, tinerii şi familiile. Vizităm în mod special familiile aflate în dificultate. Însoțim persoanele bolnave la spitalul local, cât şi în spitale din afara judeţului, desfășurăm activităţi în penitenciar pentru a prezenta diferite scenete cu persoanele ACTUALITATEA CREȘTINĂ • APRILIE 2015

VIAȚA CONSACRATĂ

private de libertate; vizităm azilul de bătrâni din localitate, ajutăm la pregătirea prânzului care este oferit în Caritas etc.

Participăm în mod activ la activităţile ce se desfăşoară în cadrul parohiei. Casa veche în care am locuit la început, am pus-o la dispoziţie pentru a fi locuită, pe durata anului şcolar, de fetele care doresc să urmeze liceul, dar nu au posibilitatea să facă naveta în oraş. Pe timpul verii, în Oratoriul Giovanni Antonio Farina se desfășoară diferite activități cu copiii din localitate, fără a ține cont de religie. În aceste activități se implică fetele care locuiesc la noi, tineri din oraș și tineri care vin din Italia pentru a face voluntariat în parohia din Slobozia.

La Roman suntem prezente din anul 2003. Casa noastră este în cartierul Favorit, în Parohia „Isus Bunul Păstor”.

Este o structură pentru tinere de la clasa a IX-a până la a XII-a aflate în căutarea unui ambient care să favorizeze studiul serios și doresc un loc care să permită frecventarea cursurilor, dar și formarea, întâlnirea interpersonală și împărtășirea valorilor umane, culturale, spirituale, de care tinerii au nevoie. Tinerele sunt orientate și educate la colaborare în gestionarea vieții comune, la slujire reciprocă, la împărtășire. Pentru aceasta au posibilitatea de a-și dedica timpul liber prin participarea la întâlniri formative organizate de surori, în parohie, la activități caritative: azil, copii abandonați. Colaborăm în parohie la acţiunile desfăşurate de comisia vocațională zonală din Roman şi de Comisia Pro demnitatea femeii; avem activități de voluntariat de două ori pe săptămână la Caritas-ul din Roman.

Suntem şi la Oțeleni. Acolo oferim spațiul grădiniței din sat. Surorile colaborează cu educatoarele pentru formarea ACTUALITATEA CREȘTINĂ • APRILIE 2015

copiilor şi a familiilor acestora. De asemenea, sâmbăta şi duminica, la Oratoriu se desfăşoară cateheze pentru copii şi tineri şi diverse activităţi formative şi recreative. Surorile sunt implicate în diverse forme de voluntariat în vederea formării, susţinerii şi îngrijirii familiilor defavorizate şi a bătrânilor şi bolnavilor din sat.

Sr. Annalucia PEROTTO

APROFUNDARE

MESAJUL ÎNVIERII în CONTEMPLAŢIA IGNAŢIANĂ

P

e parcursul celor patru săptămâni ale Exerciţiilor Spirituale, Sfântul Ignaţiu de Loyola ne încurajează să cerem un har la începutul fiecărui timp de rugăciune. La începutul săptămânii a treia care cuprinde misterul pătimirii lui Isus Cristos sugerează să cerem acest har: „Să cer ceea ce vreau: aici va fi să cer durere, simţire şi răvăşire pentru că Domnul merge la pătimire pentru păcatele mele” (Ex.Sp.,Nr.193), iar la săptămâna a patra, adică la învierea lui Cristos, sugerează să cerem acest har: „Să cer ceea ce vreau: aici va fi să cer harul să mă bucur şi să mă veselesc adânc de atâta slavă şi bucurie a lui Cristos, Domnul nostru.” (Ex.Sp.,Nr. 221). Iar la Nr. 48 din Exerciţiile Spirituale, Ignaţiu spune „...dacă contemplaţia este despre înviere, să cerem bucurie cu Cristos cel bucuros”. În săptămâna mare, ochii noştri au văzut suferinţa lui Isus, şi dumnezeirea sa era ascunsă; acum, suntem invitaţi să contemplăm gloria lui Cristos în fiecare apariţie.

Sfântul Ignaţiu ne ajută să intrăm în evenimentele Evangheliei, sugerând ca în fiecare scenă să privim persoanele, să auzim ce vorbesc şi să fim prezenţi, şi noi, cu imaginaţia noastră.

Noi, cei care am trăit şi ne-am rugat cu Exerciţiile Sfântului Ignaţiu, am experimentat la propriu această dificultate de a trece din săptămâna a treia în săptămâna a patra de Exerciţii, adică de la durere la bucurie, „să mă bucur şi să mă veselesc adânc de atâta slavă şi bucurie a lui Cristos, Domnul nostru”. După ce am văzut atâta durere şi suferinţă a lui Isus, există în noi o tendinţă să ne întoarcem tot acolo, ne este greu să ne bucurăm de Înviere.

Exercitanţii chiar mărturisesc asta în colocviul spiritual cu cei care îi îndrumă. Aşa este şi în viaţa noastră reală: ne este mai uşor uneori să ne întoarcem la durere sau să rămânem mai

mult cu ea decât să facem un efort, să ne ridicăm, să căutăm speranţa, să trăim învierea. În săptămânile a treia şi a patra ale Exerciţiilor Spirituale ale lui Ignaţiu, patima şi învierea lui Isus sunt elementele vieţii noastre zilnice: trăim suferinţa, durerea şi moartea lui Isus în tot ce ne înconjoară, dar mesajul lui Isus înviat ca şi al lui Ignaţiu este că în pofida tuturor lucrurilor care nu merg sau chiar sunt greu de dus, să le trăim cu o privire de înviere, de ridicare.

Trăim în cotidian, în mod constant, o moarte, dar şi o înviere. Şi acesta este un efort continuu de credinţă, de aceea avem nevoie de „harul de cerut”.

Pe lângă harul de cerut, din săptămâna a patra, Ignaţiu ne mai adresează o invitaţie: să văd persoanele care sunt în jur, să aud ce vorbesc şi să privesc la ele. „Să chibzuiesc cum dumnezeirea, care părea să se ascundă în pătimire, apare şi se arată acum atât de minunat în preasfânta înviere, prin adevăratele şi preasfintele sale roade” (Ex.Sp., Nr. 223). „Să privesc slujirea de consolare pe care Cristos Domnul nostru, o împlineşte aşa cum prietenii obişnuiesc să-şi aducă consolare unii altora” (Ex. Sp., Nr. 224).

De asemenea, să-l privim pe Isus, înviat, care „i-a apărut binecuvântatei Sale Maici cu trup şi suflet”, şi „să văd aşezarea sfântului mormânt şi locuinţa sau casa Stăpânei noastre, privind fiecare colţ în parte; de asemenea odaia, locul de rugăciune” (Nr. 219-220).

Faptul că Isus vine să o consoleze pe Mama sa, nu este scris în Evanghelie, însă putem să ni-l imaginăm pe Isus care merge prima dată la Maica sa, şi să contemplăm, să fim prezenţi la întâlnirea lor, cu ochii inimii noastre.

Să-l privim pe Cristos cum îi consolează prietenii săi după învierea sa, pe Maria Magdalena, pe Toma, pe discipoli, pe cei doi care sunt în drum spre Emaus care parcă se tem că l-au pier-

dut. Să reluăm textele evanghelice şi să privim la ei şi să vedem cum îi consolează Isus. Cu ce personaj, simt că rezonez mai mult? Dacă mă gândesc la Toma, Isus ne invită să atingem nu doar rănile Lui, dar şi rănile celorlalţi şi ale noastre, răni care pot fi transformate datorită harului şi a gesturilor de iubire. Am putut, şi eu, să fac un gest de iubire şi să ating rănile cuiva cu harul lui Cristos Înviat?

James Hanvey SJ în articolul Let him Easter in us („Să-L lăsăm să facă Paştele în noi”) publicat în revista online Thinking Faith („Cugetarea credinţei”) ne spune că în evenimentul învierii totul se petrece în mare linişte, simplitate şi intimitate. Acestea ne spun ceva despre modul în care Cristos este întotdeauna cu noi. Isus nu condamnă sau pedepseşte pe discipoli pentru trădările lor, nu le aminteşte niciodată. Cu o mare delicateţe le vorbeşte pe nume, împarte mâncarea cu ei, îi consolează, vindecă dubiile lor, calmează fricile lor şi apoi îi trimite în misiune.

Dacă ne uităm la evenimentele vieţii noastre cu o privire de înviere şi reuşim mai mult în simplitate şi intimitate să-l ajutăm pe Isus Înviat în slujirea de consolare prin vindecare, prin frângerea pâinii, prin cuvinte de mângâiere, prin liniştirea fricii, prin atingerea rănilor cu iubire, prin aducerea păcii, înseamnă că „harul cerut” a fost primit.

Sr. Gabriela LUNGU fcJ

ACTUALITATEA CREȘTINĂ • APRILIE 2015

SEMNIFICAȚII TEOLOGICE

Numele misiunii de înger Angelologia Sfântului Papă Grigore I cel Mare

Î

n narațiunile Învierii care se citesc la sărbătoarea Paștelui se vorbește de un înger (așa cum apare la Matei și Marcu) sau chiar de doi (la Luca și Ioan), care le spun femeilor venite la mormânt că Domnul nu mai este acolo, ci a înviat.

Uneori s-a spus că în Biblie apar îngeri și spirite (bune sau rele) la tot pasul deoarece, în Antichitate, în lipsă de alte explicații, oamenii puneau orice fenomen neelucidat pe seama unor spirite supranaturale, văzând, de pildă, posesiuni demonice acolo unde, în realitate, era vorba de boli psihice.

Astăzi, însă, când știința a făcut progrese remarcabile față de acea perioadă, n-ar mai trebui să rămânem la concepția mitologică despre îngeri, preluată de textele biblice din alte concepții religioase ale Antichității, ci să ne gândim, eventual, la îngeri ca la niște structuri supraindividuale constructive sau distructive, ce depind de structura complexă a existenței și se întrepătrund cu ambiguitatea vieții (așa cum propunea, de pildă, teologul luteran Paul Tillich).

Dimpotrivă, potrivit Catehismului Bisericii Catolice, existența îngerilor este un adevăr de credință (cf. nr. 328).

Așadar, ce sunt îngerii? Cine sunt ei?

Sfântul Papă Grigore I cel Mare (cca. 540 – 604), unul dintre marii părinți ai Bisericii apusene, are o omilie (nr. 34), ținută în Duminica a III-a după Rusalii, când, în vremea lui, se citea evanghelia din Lc 15, 1-10 (oaia rătăcită și drahma pierdută). Considerând că prietenele și vecinele femeii, care se bucurau împreună pentru drahma regăsită, sunt aceleași puteri cerești care se bucurau și în parabola precedentă, Grigore cel Mare începe o reflecție despre îngeri (nr. 7 și urm.).

El preia din comentariul Sfântului Augustin la Ps 103 ideea că „înger“ nu este numele naturii, ci al menirii lor. Într-adevăr, și românescul „înger“ provine din latinescul angelus care, la rândul lui, vine din grecescul angelos, care înseamnă „mesager“, „sol“, iar în Biblie este folosit și pentru mesagerii lui Dumnezeu, îngerii. Versetul 4 (sau 5) al acestui Psalm, „Cel ce face pe îngerii săi duhuri“ sună, în limba latină: qui facit angelos suos spiritus, putându-se înțelege și „Cel ce le face îngeri pe duhurile sale“. Așadar, „îngeri“ sunt numite ființele pur spirituale create de Dumnezeu, atunci când sunt trimise cu un mesaj către oameni.

Grigore cel Mare arată, în continuare, că de această idee se leagă și faptul că Scriptura ne spune, uneori, numele unor îngeri: Mihail, Gabriel, Rafael… Aceasta nu fiindcă în ceruri, cetatea sfântă a lui Dumnezeu, îngerii nu s-ar putea deosebi între ei fără a purta astfel de nume; ele sunt indicate tot pentru noi, arătând mai clar care este misiunea lor. Astfel, numele lui Mihail este, în ebraică, Mikha’el, adică „Cine este asemenea lui Dumnezeu?“; Gabri’el înseamnă „Tăria mea este Dumnezeu“, iar Rafa’el — „Dumnezeu izbăvește“.

Sfântul Părinte al Bisericii observă că despre Mihail se vorbește atunci când are loc o lucrare din care să înțelegem ACTUALITATEA CREȘTINĂ • APRILIE 2015

că nimeni nu poate face ceea ce înfăptuiește Dumnezeu, care l-a trimis. Diavolul avea pretenția de a deveni asemenea lui Dumnezeu: În cer mă voi ridica, mai presus de stelele lui Dumnezeu voi așeza jilțul meu! Voi ședea pe muntele legământului, în părțile de miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor și voi fi asemenea Celui Preaînalt (Is 14, 13-4). Or, pe acest potrivnic din vechime îl vedem apoi luptându-se cu arhanghelul Mihail: S‑a făcut război în cer: Mihail și îngerii săi se luptau cu balaurul (Ap 12, 7).

La Fecioara Maria este trimis Gabriel, „Tăria lui Dumnezeu“, pentru a-l vesti pe Cel care se va arăta în smerenie; aceasta este puterea lui Dumnezeu ce nimicește puterile răului (Lc 1, 26 și urm.). Îngerul trimis la Tobia (cap. 11) este numit Rafael, adică „Dumnezeu izbăvește“, fiindcă i-a atins ochii și l-a vindecat de orbire.

Papa Grigore ține să remarce și de ce se vorbește de „nouă cete îngerești“: aceasta fiindcă, în Scriptură, ei sunt amintiți, în diferite rânduri, cu aceste nouă denumiri: îngeri, arhangheli, tării, puteri, începături, stăpâniri, tronuri, heruvimi și serafimi. Avem de a face deci cu ființe pur spirituale, care țin de lumea cerească, aceasta dacă privim „cerul“ nu din punct de vedere cosmologic (ca loc deasupra pământului), ci din punct de vedere teologic, referindu-se deci la lumea lui Dumnezeu; nu este vorba de puteri impersonale, ci de persoane, care nu trăiesc doar în niște „sfere cerești“, ci sunt trimise și în slujba oamenilor, lucru semnificat de numele proprii cu care sunt prezentate în Scriptură.

Wilhelm TAUWINKL

DESPRE

EDUCAȚIA RELIGIOASĂ ÎN ȘCOALĂ Promovarea în școală a unei culturi sau a unei educații religioase a elevilor este posibilă și necesară

Formarea tinerilor prin sistemul de învățământ se cere a fi multidirecțională și polivalentă. Cum școala pregătește sistematic individul în perspec­tivă intelectuală, morală, civică, estetică, igienică etc., componenta religioasă se adaugă acestora în mod firesc, organic, urmărindu‑se complementaritatea și continuitatea de ordin instructiv și formativ. Contează ca aceste laturi ale educației să fie vizate nu în chip autarhic, concurențial, ci ca un demers educațional global, integrator, realizat cu profe­sionalism și responsabilitate de către întreg corpul didactic.

(C. Cucoș, Educația religioasă. Repere teoretice și metodice)

ACTUALITATEA CREȘTINĂ • APRILIE 2015

DOSAR

DA religiei în şcoală

Ş

coala a intrat în jocul dintre obligatoriu, opţional, facultativ. Marele său atu este, din start, obligativitatea învăţământului. Ce-ar fi dacă prezenţa la şcoală ar fi facultativă sau opţională? Ce-ar fi dacă şcoala în sine ar fi facultativă sau opţională? Ar fi debilitată, lipsită de autoritate.

Că ora de religie face parte din trunchiul comun, este deci obligatorie, şi că pe de altă parte participarea la această oră e pusă sub semnul liberului arbitru, e semn de incoerenţă. Înainte de toate, ignorarea propriei tradiţii religioase e o formă de analfabetism. Religia este un limbaj fundamental la fel ca muzica, la fel ca desenul. La fel ca muzica, la fel ca desenul, conţine principii şi ordine. În plus, cunoaşterea tradiţiei religioase e semn de civilizaţie şi cultură. A oferi ora de religie ca obligatorie şi apoi a spune că e facultativă prezenţa e ca şi cum s-ar spune că nu-i importantă cunoaşterea tradiţiei religioase din care faci parte, ori că deşi e importantă poate fi neglijată. Acesta e primul nivel de incoerenţă.

Al doilea semn de incoerenţă se raportează la temelia civilizaţiei noastre. Îl punctez făcând trimitere la anul 1968, moment de cotitură din istoria lumii Occidentale, anul revoltelor studenţeşti. A fost începutul contestării vehemente a metodelor, a pedagogiei, a didacticii şi a autorităţii profesorilor. Apoi contestarea avea să se transfere din campusul universitar în licee dar şi pe plan politic. De atunci, încălcarea regulilor devenea o meserie. Una pe care au început să o practice chiar şi copiii din şcolile noastre, dacă e să ne gândim la simplul pas al lepădării uniformelor, bineînţeles cu consimţământul tacit sau explicit al adulţilor!

Practicarea acestei meserii a dus treptat la ciuntirea autorității profesorilor şi a şcolii. Lipsa autorităţii e proporţională cu lipsa calităţii învăţământului. Apropo de ultimele evaluări! Simulările sunt un barometru. Îngrijorător nu-i însă cât de mare sau mic e volumul de informaţii pe care un elev sau altul poate să-l redea la examene, cât dezgustul de a învăţa, ba chiar lipsa chefului de viaţă din rândul elevilor şi a tinerilor. Asta l-a făcut pe Papa Francisc să vorbească la una din audienţele sale de miercurea despre depresie şi să se întrebe „de unde provine?” Lipsa de dorinţă, paradoxal dar extrem de realist, vine din faptul că încălcarea regulilor a devenit o regulă.

Psihanaliştii vremurilor noastre vorbesc despre „evaporarea figurii paterne”, ori de dizolvarea puterii simbolice atribuite tatălui, mamei, profesorilor, instituţiilor care sunt garanţii ordinii, naturii, firescului. În acest sens tradiţia iudeo-creştină cu raportarea sa la figura paternă, ne pune în faţă criteriul autorităţii, al limitei, al legii. Unul din pilonii pe care se bizuie autoritatea este imposibilitatea. Autoritatea paternă ştie să pună limită, să spună „nu” atunci când trebuie. Sunt limite ce nu pot fi nicidecum frânte. Interdicţia pusă de porunci (să nu ucizi, să nu faci fapte necurate, să nu furi, să nu minţi) exprimă această imposibilitate şi are menirea de a canaliza energiile trupeşti şi sufleteşti ale coACTUALITATEA CREȘTINĂ • APRILIE 2015

pilului, ale adultului, de a spori energiile sale vitale spre un bine mai mare. Iată de ce declasarea orei de religie înspre opţional şi facultativ are ca efect colateral atingerea principiului autorităţii.

Al treilea nivel capătă accente tragice, căci are de-a face cu pierderea simţului tainei, al misterului şi deopotrivă cu pierderea simţului păcatului. Pe 17 martie am asistat la conferinţa „Educaţia sexuală şi sexualizarea copiilor. Situaţia din Marea Britanie”, ţinută la Catedrala Sfântul Iosif, de Antonia Tully, mamă a şase copii, care a prezentat auditorilor abuzurile la care sunt supuşi copiii din ciclul primar 7 – 11 ani în unele şcoli britanice, unde fără acordul părinţilor sau chiar împotriva voinţei lor, se predau lecţii de educaţie sexuală. Sub pretextul cunoaşterii de sine şi al combaterii homofobiei, aceste lecţii presărate cu prezentări explicite despre exerciţiul sexualităţii conduc la erodarea barajului natural constituit de simţul pudorii, îi goleşte pe copii de sentimentul ruşinii, le deformează conștiința, le provoacă traume. Asta se întâmplă, în mare parte, acolo unde orele de aşa-zisă etică au devenit o soluție sau chiar au înlocuit orele de religie. Etica s-a transformat în educaţie sexuală. Şcolile catolice, cu caracter confesional în Marea Britanie, sunt fortăreaţa care rezistă în faţa acestor atacuri.

Aşa cum titanul Atlas poartă pe umeri globul pământesc, pe spatele copiilor inocenţi se pune greutatea vârstei adulte.

Cu siguranţă că lobby-ul în favoarea noii etici este concertat de forţe obscure. Cel Rău nu doarme. Satana se cuibăreşte în locuri curate. Ce e mai frumos decât inocenţa copilăriei?

Cât de tragică este pătarea acesteia.

Aşadar, dragi părinţi, declasarea religiei de la obligatoriu, la opţional, la facultativ este calea care duce la crearea acelei breşe prin care s-ar putea strecura aşa-zise noi forme de etică. A opta pentru ora de religie în şcoală e o formă de manifestare a vigilenţei, dar şi o conştientizare din partea părinţilor că obligaţia acum înseamnă a opta pentru binele superior al copilului care, de fapt, este binele veşnic, mântuirea.

Pr. Fabian MĂRIUŢ

DOSAR

CONSILIUL CONSULTATIV AL CULTELOR DIN ROMÂNIA REAFIRMĂ IMPORTANŢA OREI DE RELIGIE PENTRU EDUCAŢIA COPIILOR ŞI TINERILOR

Î

ntrunit în şedinţă de lucru la Reşedinţa Patriarhală în ziua de 28 februarie 2015 sub preşedinţia Înaltpreasfinţitului Părinte Ioan Robu, Arhiepiscop şi Mitropolit RomanoCatolic de Bucureşti (potrivit Statutului care prevede preşedinţia prin rotaţie), Consiliul Consultativ al Cultelor din România a luat act de motivarea deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 669 din 12 noiembrie 2014 privitoare la statutul orei de Religie publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 59 din 23 ianuarie 2015 şi a constatat următoarele: a. Curtea Constituţională a menţinut statutul orei de Religie ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun, aflată în planul-cadru de învăţământ şi în oferta educaţională a şcolii. b. Curtea Constituţională a modificat un singur aspect referitor la procedura de participare a elevului la ora de Religie, şi anume pe baza unei cereri de înscriere.

Consiliul Consultativ al Cultelor din România a constatat că decizia Curţii Constituţionale a valorificat următoarele principii: – statutul constituţional particular al învăţământului religios, organizat şi garantat în şcolile de stat, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult (art. 32 alin. 7 din Constituţia României); – dreptul părinţilor şi tutorilor de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine (art. 29 alin. 6 din Constituţia României), – importanţa libertăţii de religie şi conştiinţă, care implică în mod necesar iniţiativa proprie a persoanei în toate problemele care privesc religia şi conştiinţa (pct. 19

al motivării deciziei Curţii Constituţionale nr. 669/2014, în interpretarea art. 29 alin 1 din Constituţie).

1. Pornind de la convingerea comună că ora de Religie promovează valorile spirituale perene şi comportamentul uman paşnic şi responsabil în familie şi societate, Consiliul Consultativ al Cultelor din România a adoptat apelul comun intitulat LUMINĂ PENTRU VIAŢĂ. Importanţa orei de Religie pentru educaţia copiilor şi tinerilor (Anexă).

2. Consiliul Consultativ al Cultelor din România solicită Parlamentului României ca, în adoptarea prevederilor legale care urmează să pună în aplicare Decizia Curţii Constituţionale nr. 669/2014 şi să completeze art. 18 alin. 2 teza I din Legea nr. 1/2011 a educaţiei naţionale, să aibă în vedere şi următoarea propunere: Art. 18 alin. 2 teza I: Înscrierea sau reînscrierea elevului pentru a frecventa ora de Religie se face prin cerere scrisă a elevului major, a părintelui sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor; schimbarea acestei opţiuni sau retragerea se face tot prin cerere scrisă a elevului major, a părintelui sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor.

Motivare Prin această formulare, va fi respectată decizia Curţii Constituţionale a României şi facilitată înscrierea pentru participarea elevilor la ora de Religie, întrucât: – participarea elevului la ora de Religie se face în urma exprimării dorinţei persoanei îndreptăţite legal, conform libertăţii de conştiinţă; – se ţine cont de caracterul de disciplină aflată în trunchiul comun al orei de Religie; – pentru părinţi, se evită obstacolele birocratice şi ACTUALITATEA CREȘTINĂ • APRILIE 2015

DOSAR umilitoare, precum reînscrierea anuală sau pe cicluri de învăţământ; – în plan administrativ, şcolile nu mai trebuie să gestioneze, anual sau pe cicluri de învăţământ, aproape două milioane de cereri de înscriere.

Consiliul Consultativ al Cultelor din România este o organizaţie de natură etică, socială, autonomă, apolitică, non-guvernamentală, fără personalitate juridică şi nonprofit formată din: – Biserica Ortodoxă Română – Episcopia Ortodoxă Sârbă de Timişoara, – Biserica Romano-Catolică, – Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, – Arhiepiscopia Bisericii Armene – Biserica Ortodoxă Rusă de Rit Vechi din România,

– Biserica Reformată din România, – Biserica Evanghelică C.A. din România, – Biserica Evanghelică Lutherană din România, – Biserica Unitariană din Transilvania, – Biserica Creştină după Evanghelie din România – Uniunea Bisericilor Creştine după Evanghelie din România, – Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România – Cultul mozaic, – Cultul Musulman din România.

Potrivit prevederilor Statutului Consiliului Consultativ al Cultelor din România, începând cu 1 martie 2015, preşedinţia Consiliului va fi preluată pentru o perioadă de un an de către Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică).

Secretariatul Consiliului Consultativ al Cultelor din România ***

ANEXĂ

LUMINĂ PENTRU VIAȚĂ

Importanța orei de Religie pentru educația copiilor și tinerilor (Apelul Consiliului Consultativ al Cultelor din România – 28.02.2015) 1. Religia constituie parte integrantă şi definitorie a culturii europene. Fără cunoştinţele referitoare la aceasta nu putem înţelege istoria şi cultura acestui continent.

De aceea, în aproape toate ţările europene, Religia se predă în cadrul sistemului de învăţământ public.

2. Copiii și tinerii au dreptul constituțional de a participa la orele de Religie, drept redobândit prin jertfa tinerilor care au mărturisit în decembrie 1989 că „există Dumnezeu”, prin aceasta revenindu-se la tradiţia sănătoasă a poporului român, eminamente religios.

3. Religia este lumină pentru înțelegerea universului şi a vieții, ca dar al lui Dumnezeu, pentru a promova valorile familiei, ospitalităţii, dreptăţii, păcii, solidarităţii, înţelegerii și comuniunii între oameni.

4. Credința în Dumnezeu este cea mai mare zestre spirituală pe care Familia, Biserica, Școala și Comunitatea o pot transmite copiilor, pentru că ea îi ajută pe tineri să facă deosebire între valori eterne și valori efemere, şi le formează personalitatea, învăţându-i să cultive bunătatea şi omenia, iubirea de Dumnezeu şi de semeni, recunoştinţa faţă de generaţiile trecute şi responsabilitatea faţă de prezent şi de viitor.

5. Valorile oferite de educaţia religioasă sunt reper spiritual esențial şi liant existențial între toate cunoştinţele dobândite prin studiul celorlalte discipline școlare.

6.

Predarea Religiei în Şcoală are valențe

ACTUALITATEA CREȘTINĂ • APRILIE 2015

educaționale profunde, prin rolul ei formativ în viața copiilor și a tinerilor, demonstrat şi de studiile educaţionale şi sociologice în domeniu. Ora de Religie contribuie la reducerea efectelor negative ale crizei contemporane de identitate şi de orientare, întrucât propune modele viabile de bunătate, sfințenie și conviețuire umană.

7. Educaţia religioasă contribuie la depășirea ignoranței religioase, care poate favoriza atitudini ideologice de intoleranţă.

8. Ora de Religie contribuie la formarea şi cultivarea unei conştiințe vii şi mărturisitoare a valorii eterne a persoanei umane şi la promovarea demnității acesteia în familie şi în societate.

9. Întrucât libertatea reprezintă un mare Dar oferit de Dumnezeu omului, educația religioasă trebuie asumată în mod liber, conform dorinţei părinţilor şi a copiilor. Libertatea însă nu este indiferență spirituală, ci capacitatea omului de a alege valori spirituale, care îmbogăţesc viaţa persoanei şi a comunităţii umane.

10. Cultele doresc o cooperare mai strânsă cu Statul în promovarea unei educații integrale, care uneşte viaţa spirituală profundă cu informarea ştiinţifică bogată, deoarece deficitul de spiritualitate sau de sens existenţial al societăţii tehniciste de astăzi are consecinţe negative pentru orientarea tinerilor în societate.

DOSAR

Argumente pentru o

EDUCAȚIE RELIGIOASĂ în

școală

C

redem că promovarea în școală a unei culturi sau a unei educații religioase a elevilor este posibilă și necesară.

Formarea tinerilor prin sistemul de învățământ se cere a fi multidirecțională și polivalentă. Cum școala pregătește sistematic individul în perspec­tivă intelectuală, morală, civică, estetică, igienică etc., componenta religioasă se adaugă acestora în mod firesc, organic, urmărindu‑se complementaritatea și continuitatea de ordin instructiv și formativ. Contează ca aceste laturi ale educației să fie vizate nu în chip autarhic, concurențial, ci ca un demers educațional global, integrator, realizat cu profe­sionalism și responsabilitate de către întreg corpul didactic. În favoarea ideii realizării educației religioase instituționalizate aducem următoarele argumente:

1. Argumentul cultural. Religia repre- culturale (clasice sau contemporane) se originează în Biblie

zintă (și) o formă de spiritualitate ce trebuie cunos­cută de către elevi. Nu te poți considera persoană culturală dacă nu cunoști propriile referințe religioase sau pe cele ale persoanelor cu care coexiști în comunitate, dacă nu știi nimic despre istoria credințelor și religiilor, dacă nu înțelegi fenomenologia actului religios. A cunoaște propriile valori religioase, indiferent de extinderea lor în spațiul comunitar, reprezintă o modalitate de securizare culturală, o exigență ce atrage după sine buna situare în registrul cultural. De asemenea, a cunoaște și a respecta alteritatea reli­gioasă constituie un semn de civilitate și de culturalitate. Multe producții

sau în Sfânta Tradiție. Sunt foarte multe pro­ducții literare, plastice, cinematografice etc. în care se tematizează motive cu substrat religios. A te apropia de acestea înseamnă să actualizezi valori religioase specifice, încor­porate cu prilejul unor programe de instruire. Instrucția de ordin religios ne mobilează mintea și sufletul, ne deschide spiritul către experiențe culturale diverse. A nu fi formați și în perspectivă religioasă înseamnă să rămânem „infirmi” din punct de vedere spiritual; s‑ar edita o nouă formă a analfabetismului, cel de ordin religios.

2. Argumentul psihologic. Educația religioasă invită la reflecție, la evidențierea eului, la autocunoaștere. Această activitate nu înseamnă numai transmitere de mesaje specifice, ci și conturare sau reformare a persoanei din perspectiva unor standarde valorice supe­rioare. Desigur, prin religie se vizează și palierele atitudinale, de credințe, de reprezentări, de sentimente ale persoanei umane. În măsura în care substratul atitudinal și de credințe nu este impus, ci doar propus, acesta are o funcționalitate deosebit de importantă pentru multe per-

soane. Educația religioasă poate deveni un prilej de fortificare interioară, de identificare a sinelui, de descoperire a idealurilor, de reconvertire a persoanei spre lumea valorilor absolute. Pentru mulți semeni ai noștri recursul la religie poate fi vindecător, salvator. În nici un caz nu trebuie „folosită” religia ca un medicament, ca o supapă a pulsiunilor noastre, ca o instanță „psihanalitică” de rezolvare a problemelor personale. Se constată însă că oamenii credincioși sunt mai moderați, mai cumpătați, mai echilibrați.

3. Argumentul etic. Într‑o perioadă de disoluție a reperelor morale, educația religioasă poate aduce un suflu nou în ceea ce privește aspectele relaționale, comportamentale la nivel individual sau social. Este evident că societatea românească trece printr‑o perioadă de criză morală și spirituală. Chiar codurile etice de sorginte laică sunt puse în chestiune și generează o anumită neîncredere, și datorită conotațiilor lor ideologice (vezi „Codul eticii și echității socialiste”). Morala de tip religios poate umple un gol sau ne poate ajuta să depășim anumite sincope de orientare existențială. Înainte de a ajunge la autonomia morală, persoanele parcurg o perioadă de eteronomie morală, respectiv de ascultare, de supunere față de normative etice

externe. Religia pre­supune o normativitate cu un evident conținut moral. Există persoane rebele, care nu acceptă atât de ușor regulile impuse de instanțele „comune”, de semenii lui. Pentru acestea, dar și pentru ceilalți oameni, reliefarea unor comandamente transcendente, ce au o altă autoritate valorică și care pretind un anumit comportament, poate constitui o cale operativă de reglementare a conduitelor într‑o situație dată. Apare însă o chestiune de ordin deontologic: religia nu trebuie folosită ca un instrument pentru a rezolva o problemă, fie ea și presantă, dar circumstanțială.

Preceptul religios nu trebuie să devină o „sperietoare” pentru firile difi­cile, ci trebuie interiorizat, încorporat natural în modul nostru de a fi sau de a face.

ACTUALITATEA CREȘTINĂ • APRILIE 2015

DOSAR

4. Argumentul sociologic. Valorile religioase au virtutea de a aduce oamenii laolaltă, de a crea legături durabile, de a solidariza și a cimenta unitatea grupală, comunitară. Identitatea unei comunități se exprimă și prin îmbrățișarea unor valori religioase comune ce sunt adoptate și exprimate în mod liber. Educația în perspectiva valorilor religioase formează persoane ce se deschid ușor spre alții, se manifestă generos prin iubire, dăruire și înțelegerea aproapelui. Religia creștină funcționează ca un flux spiritual integrator, ca o formă subtilă de congregare a acțiunilor la nivel social. Avem nevoie în continuare de colectivități

solidare, particulare, stabilizate cultural, care nu se disipează valoric în contact cu alte experiențe culturale. Aceasta nu înseamnă că grupul confesional, „poporul drept‑credincios” se va izola sau va „ataca” un alt grup, cu alte repere religioase. Orice comunitate se va caracteriza și printr‑o anumită „sintalitate” spirituală, o formă personalizată de manifestare, va da dovadă de demnitate, se va prezenta ca „personalitate” distinctă, cu o marcă aparte, fără infatuări sau autoflagelări gratuite. Este bine cinstit cel care își păs­ trează identitatea și nu are aroganța de a o impune și altora.

5. Argumentul istoric. Pentru spațiul românesc, credința creștină a acționat ca un factor de coagulare și de perpetuare comunitar, național. Este lucru știut că încreștinarea ținutului carpato­‑danubiano‑pontic a coincis, în mare, cu procesul de formare a poporului român.

Creștinismul a fost un factor de perpetuare și continuitate socială sau culturală. Multe secole de cultură românească s‑au consumat în mănăstiri sau pe lângă biserici. Clerici

importanți ortodocși, greco‑catolici, catolici etc. s‑au implicat în marile evenimente istorice care au marcat evoluția noastră mai veche sau mai recentă. A cunoaște toate aceste realizări constituie nu numai un semn de onestitate, de probitate retrospectivă, ci și de valorizare din perspectivă contemporană a unor realizări, în ideea creării de noi tipuri de solidaritate.

6. Argumentul ecumenic. Instrucția și formarea religioasă ne predispune și ne pregătește într‑o măsură mai mare pentru acceptarea și înțelegerea aproapelui. Numai în măsura în care suntem instruiți (și) religios și ne postăm bine în perimetrul religiei proprii, devenim mai generoși cu alții, nu mai suntem suspicioși și nu mai vedem în ceilalți virtuale „pericole”. Numai cel ce se îndoiește de credința lui fuge de celălalt, se închide în sine, se izolea-

ză, aruncă anatema spre altul. În măsura în care elevii își încorporează valorile specifice și experimentează credința proprie, ajung la acea capacitate empatică necesară pentru a înțelege credința celuilalt, a respecta sincer alteritatea confesională, a se deschide celuilalt, a i se dărui, a‑l prețui cu adevărat. Dialogul interconfesional se face între per­soane bine situate religios, instruite suficient, în cunoștință de cauză în ce privește religia proprie și alte religii sau confesiuni.

7. Argumentul teologic. Fiecare religie runcit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la

se perpetuează prin credincioșii ei. Problema răspândirii credinței, a inițierii și formării religioase ține de miezul intim al oricărui edificiu religios. De altfel, fiecare religie își asumă și un program educațional, pedagogic, pe măsură, care să cultive și să propage adevărurile de credință. Unde există credință religioasă, există și educație. Credința pretinde împărtășire, comuniune, mărturisire, efuziune de idei și simțire. Numeroase sunt chemările către educare și formare în Noul Testament. „Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându‑le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Învățându‑le să păzească câte v‑am po-

sfârșitul veacului. Amin” (Matei 28.19‑20). Acesta este crezul oricărui slujitor al Bisericii sau al oricărui susținător al ei. Pentru clerici, educația religioasă constituie o obligație explicită, de ordin deontologic, pastoral și educațional. În viziunea acestora, fiecare persoană trebuie îndreptată spre Dumnezeu, trebuie să ajungă la un sens profund al vieții și al existenței. Scopul ultim al formării religioase, în tradiția creștină, este mântuirea (salvarea), respectiv intrarea în Împărăția cerească. Pentru aceasta, este necesar să se folosească toate prilejurile, inclusiv în perimetrul școlar.

8. Argumentul pedagogic. A fi inițiat din punct de vedere religios înseamnă a fi educat în perspectiva autodevenirii, a avea capacitatea de a spori educația și de a o continua de unul singur. Educația religioasă potențează dorința și responsabilitatea îmbunătățirii de sine. Principiul creștin de bază acesta este: fiecare persoană, indiferent de antecedentele sau statutul ei prezent, este pasibilă de urcuș,

este capabilă de perfecționare și de mântuire până în ultima clipă. Educația în spirit religios poate constitui o cale de perfectare a persoanei și din punct de vedere inte­lectual, moral, estetic, civic, fizic etc. Reprezintă o modalitate de responsabilizare a eului în legătură cu opțiunile ulterioare. Cine este educat din punct de vedere religios are, principial, un start existențial favorizant și este pasibil de perfecționare.

(C. Cucoș, Educația religioasă. Repere teoretice și metodice, ediția a doua, revăzută și adăugită, Editura Polirom, Iași, 2009, pp. 15-17)

ACTUALITATEA CREȘTINĂ • APRILIE 2015

DOSAR

Religia (și) în școală

O

simplă călătorie cu metroul prin București poate fi o ocazie să simți viața locuitorilor capitalei: oameni grăbiți, mecanizați, cu privirile goale... Dar lumea acestei metropole este o esență a întregii civilizații care pare să fie golită pe interior, căci jocurile video, rețelele de socializare și canalele tv de muzică nu reușesc să zidească ființe cu o viață interioară, ci numai să golească. În acest context, cei care adună câte o fărâmă de idei și trăiri interioare sunt tinerii care reușesc să citească o carte, să spună o rugăciune, să vadă un spectacol de teatru. Dar toate acestea nu vin de la sine, ci se clădesc în timp, din copilărie, cu experiențe îndrumate de părinți și educatori.

Prezentăm mărturiile câtorva familii despre importanța educației în general, și a educației religioase, în special.

Educația religioasă începe, ca și celelalte tipuri de educație, în familie, dar nu prin vorbe, ci prin gesturi pe care copilul le vede la părinții săi: închinarea înainte de masă, privirea spre o icoană, miluirea unui sărac.

Cuvintele rugăciunii de seară recitate în familie intră apoi în sufletul copilului care îl cunoaște astfel pe Părintele ceresc. Merge la biserică împreună cu părinții și se roagă cu aceștia și acasă încredințându-I Tatălui ceresc necazuri, bucurii, trăiri. Dumnezeu este parte a vieții lui.

Dar vârsta de aur se termină odată cu intrarea la școală, când copilul intră într-un alt timp și cunoaște o lume pe măsura lui: bănci, colegi, manuale colorate. Ora de religie este cea care îi arată copilului că universul credinței sale nu se sfârșește la ușa casei, ci că această credință este una care poate fi împărtășită și trăită cu ceilalți de vârsta lui. Este o afirmare publică a identității care nu lasă să se

creeze o ruptură între viața din familie și cea de la școală.

Mai mult decât atât, la ora de religie, educatorul oferă elevului credincios alte experiențe de cunoaștere. Cu o pedagogie potrivită vârstei lui, află profunzimile credinței pe care simpla participare la viața comunității religioase nu o poate oferi: adevăruri de credință descoperite simplu, dogmele bisericii discutate și explicate, lecturi din spiritualitate care le descoperă trăiri interioare profunde.

Cu o credință clădită astfel, tânărul și maturul de mai târziu va fi un om viu, zidit la interior cu cărămizi puternice pe care experiențele fericite sau încercările nu îl vor dărâma.

Viaţa, dar gratuit, are în sine germenul aspirației către divinitate. E caracteristic şi necesar ca omul să o cultive în direcţia instaurării prieteniei cu Creatorul său, dar nu o poate face dacă nu știe cine este Acesta.

Cunoașterea şi cultivarea relației cu Dumnezeu ia contur şi substanță încă din leagăn, din fragedă copilărie. Părinţii îl introduc pe copil la viaţă şi la cunoaştere. Îl ajută să descopere treptat şi deopotrivă, religia, științele, regulile de conduită. Îşi doresc pentru copil un climat echilibrat și armonios. Şcoala e parte din acest climat, e cale de lărgire a familiei şi de maturizare umană şi spirituală. De aceea, în calitate de părinţi creştini, dorim ca şcoala să ne completeze în munca de educaţie. Astfel înfloresc caractere trainice pentru societate dar şi prieteni ai lui Dumnezeu, instrumente prin care binele se împarte de la sine, în mod gratuit.

Lipsirea de o astfel de posibilitate, în care ora de religie are rostul său precis, poate fi asemănată mutilării. Şi dacă ciuntirea unei părţi a trupului inspiră fior, cu cât mai mult ar trebui să ne înfioreze ostilitatea sau indiferenţa faţă de aspiraţia de natură religioasă din inima omului.

Libertatea profundă se dobândeşte prin cunoaştere nu prin omisiune. Iată de ce dorim religia la şcoală. În plus, amintim că e responsabilitatea fiecărui părinte şi profesor, una de conștiință, să semene în inima copilului sămânța bună la timpul potrivit.

Vor fi medici şi preoți buni, profesori şi funcționari buni, muncitori şi cercetători buni dacă vom atribui un timp educației copiilor și tinerilor prin prietenia cu Dumnezeu.

Avem cinci copii. Preluând imaginea Papei Francisc la una din catehezele despre familie îi putem compara cu cele cinci degete ale mâinii, toate diferite şi toate împreună. Ei sunt cel mai mare dar şi cea mai mare comoară a noastră ca părinţi. Am privit venirea lor la lumina zilei ca un dar de la Dumnezeu făcut nouă, celor uniți în Taina căsătoriei.

Un dar care a crescut prin sacramente. Primirea Botezului, Mirului, Spovezii, Împărtăşaniei, ba chiar a Căsătoriei din partea fiicei celei mai mari, au fost mereu ocazii de intensă trăire în familie. De fiecare dată ne-a fost folositoare învă-

ţătura catehetică de la Biserică. Credem că aceasta este fundamentală în aprofundarea adevărurilor de credinţă. Totuși nu am vrea nicidecum să fim lipsiţi de formarea religioasă din şcoală. Acolo cunoaşterea de credinţă se integrează în corul științelor şi a experienței de viaţă care este şcoala. Nu ştim de ce obiectul religie ar trebui să fie tratat altfel.

Ne întrebăm aşadar: Oare toți copiii iubesc matematica, istoria, fizica, chimia, muzica în același fel? Tuturor le vor fi necesare acestea în viață? Câți dintre noi ne amintim ordinea din tabelul periodic al elementelor pe care la ora de

(Familia Vincene Mădălina şi Nicu; copiii Francisc, Andrei, Tudor)

(Familia Nicolae Marioara şi Mitică; copil Ana)

ACTUALITATEA CREȘTINĂ • APRILIE 2015

DOSAR chimie le visam? Câți mai știm să demonstrăm teorema lui Pitagora ori Legea lui Ohm? Ne amintim cum a fost cu războiul de Independență ori de solfegii simple, gama Do în codul lui Cordy?

Dar toate acestea ne-au format, ne-au făcut să înțelegem și să ne explicăm fenomene, ne-au încântat și ne-au deschis apetitul de a cunoaște mai mult și mai mult și de a merge la esență. Dar care este esența? Cine stă la baza tuturor descoperirilor noastre?

Aici vine educația religioasă care îl introduce pe copil și tânăr în tainele măreției lui Dumnezeu, îi ghidează pașii și îi arată că adevărata înțelepciune și cunoaștere vin doar de la Dumnezeu. Timpul petrecut la ora de religie nu este nici pe departe un timp pierdut, ci unul câștigat pentru copiii

noștri. Cunoștințele dobândite la ora de religie se pot aplica oriunde și oricând pentru că legile lui Dumnezeu sunt legile după care trebuie să se ghideze și societatea civilă în toate aspectele ei. Copilul și tânărul învață că este iubit necondiționat de Dumnezeu și că el, la rândul său, trebuie să-l iubească pe aproapele său, să nu facă răul și să iubească binele și adevărul. Copilul și tânărul trebuie să crească în conștientizarea faptului că Dumnezeu ne-a creat liberi și pentru a fi fericiți, dar fericire și libertate care trebuiesc înțelese în lumina credinței.

(Familia Radu Cornelia şi Bogdan; copiii Alexia, Robert, Priscila, Emanuel, Maria)

cel puțin musulmani, caz în care nu ne-am mai fi pus problemele de mai sus și, probabil, nici atei sau asociații de lobbisti anticreștini nu ar mai fi existat.

Dar cum funționează acestea? Se luptă pentru combaterea discriminării, însă tot prin discriminare. Așa ajunge minoritatea fără Dumnezeu să discrimineze majoritatea dintre noi. Iar acest lucru se întâmplă deja în multe țări occidentale.

DISCRIMINAREA RELIGIEI ÎN NUMELE TOLERANȚEI INTOLERANȚILOR

C

reștinismul trăiește vremuri grele. Cristos este răstignit și azi în mii de oameni care sunt uciși doar pentru că sunt creștini. Situația este tragică în Orientul Mijlociu (Irak, Siria), Pakistan, Afganistan, Egipt și în unele țări din Africa (în mod special în Nigeria). În lumea occidentală, creștinii nu sunt uciși fizic, dar sunt retrimiși în

„catacombe” prin tot felul de persecuții.

Se întâmplă și la noi în țară de ceva vreme. Ba este vorba de icoanele din școli, ba de rugăciunea Tatăl nostru la radioul public, ba de ora de religie.

De la Revoluția franceză încoace, fanatismul anticreștin a avut chipuri diferite. Cei care ucid azi creștini și distrug biserici prin lume nu se deosebesc mult de cei care au ucis creștini și au distrus biserici la Revoluția franceză.

Recent, fanatismul anticreștin s-a deghizat în drepturile omului, libertate de conștiință, ca și cum ar fi atribute doar ale minoritații necreștine/atee.

Grupurile de lobby anticreștin au fost la „OSIM” (Oficiul de stat pentru invenții și mărci – folosesc sintagma ca figură de stil aici) pentru a înregistra realități introduse în istorie de creștinism și pentru a le interpreta, mai apoi, după propria antropologie reducționistă. Iar de n-ar fi fost creștinismul, am fi fost

ACTUALITATEA CREȘTINĂ • APRILIE 2015

În cazul în care se opune rezistență de către creștini, precum în România, noua religie anticreștină ne amenință că ne pârăște mamei Europa, mamei ONU sau mamei FMI. Ce se urmărește prin toate aceste încercări? Exilarea lui Dumnezeu și a creștinismului din spațiul public; înapoi în catacombe.

Noua religie a ateismului este prezentă peste tot prin lume, mai ales pe lângă legiuitorii pământești. Dogma neutralității care ne este propusă prin impunere dorește să creeze omul nou, liber de trecut, cu un viitor imanent și fără dor de cer în spațiul public, pentru că omul neutru e pudic atunci când vine vorba de cele cerești în public sau la școală, dar nu și când defilează mai mult gol la parade.

Iar noi, majoritatea, ne întrebăm retoric: Sunt abuzați copii, așa cum spun ei, de icoane, de ora de religie, de istoria și cultura creștină, sau...?

Pr. Francisc DOBOȘ

DOSAR

Ora de religie şi acuza de îndoctrinare!

D

ezbaterea în jurul orei de religie din şcoală împarte massmedia românească în tabere pro şi contra. Cea pro accentuează rolul orei în promovarea valorilor morale şi spirituale în rândul copiilor şi tinerilor, cea contra o vede inadecvată în raport cu valorile democraţiei şi ale laicităţii statului, considerând că „ora de religie” este, de fapt, o cale de îndoctrinare. Astfel ora de religie ar fi „calul troian” introdus de Biserică în sălile de clasă. De aici şi critica des întâlnită în mediul virtual este că ora de religie este, de fapt, oră de cateheză.

Fără îndoială cateheza este de neînlocuit în viaţa Bisericii, ba chiar indispensabilă din moment ce catehetul le transmite altora nu doar o învăţătură ci şi convingerea şi experienţa sa de viaţă spirituală. Fericitul Paul al VIlea spunea că „lumea de astăzi ascultă mai degrabă de mărturisitori decât de învăţători”. Cum părinţii sunt şi primii şi principalii educatori ai copiilor lor, e minunat când sunt deopotrivă şi primii mărturisitori ai credinţei prin cuvânt şi fapte. Ei sunt primii cateheţi ai copiilor. Lor li se adaugă încă de la botez naşii. Astfel, cu taina botezului familia se lărgeşte prin stabilirea de legături nu atât de sânge ci mai ales de credinţă. Apoi în drumul de formare umană şi spirituală apare şcoala cu modalităţile sale complexe de instruire, formare şi informare. Începând cu viitorul an şcolar, 20152016, părinţii vor trebui să depună cererea de înscriere a copiilor la ora de religie în funcţie de confesiune sau de cultul de care aparţin. Aş spune că în ciuda actului birocratic de a completa cererea, există oportunitatea de a fi şi mai atenţi la formarea intelectuală şi spirituală a copiilor tocmai în virtutea acestei reînnoite alegeri. Ori, pentru a parafraza învăţătura apostolului Petru, de a da mărturie despre „speranţa care locuieşte în noi”. Şi dacă e să vedem partea plină a paharului exercitarea

acestei alegeri ar putea să mai estompeze din valul de critici acide la adresa profesorilor, a orei de religie, a Bisericii, şi a acuzei de îndoctrinare.

E adevărat că religia şi cateheza nu sunt deloc opuse, totuși sunt diferite.

Din punct de vedere al obiectului, cateheza are drept scop explicarea adevărurilor de credinţă. Ea se află în strânsă legătură cu evanghelizarea şi îşi află temei în porunca dată apostolilor de Isus cel Înviat: „Mergeţi şi predicaţi Evanghelia!”. Prin cateheză se asigură formarea copiilor, a tinerilor, a adulţilor la credinţă în diferite etape ale vieţii, ori cu diferite ocazii, mai ales în vederea primirii sacramentelor în mod corespunzător. În schimb, ora de religie are scopul de a contribui la lărgirea cunoaşterii şi la creşterea şi maturizarea deplină a persoanei împreună cu celelalte materii din programa şcolară.

Din punct de vedere practic, cateheza este un mijloc de consolidare a comuniunii dintre enoriaşii parohiei şi ai diecezei cu ajutorul rugăciunii, al postului, al pomenii, mai ales prin celebrarea Sfintei Liturghii şi a sacramentelor sub îndrumarea catehetului, a preotului. În schimb, ora de religie, ca orice altă materie, se înscrie în orarul şcolar, are un profesor, un manual, urmează programa didactică aprobată de Ministerul Educaţiei şi de Cultul respectiv, evaluează gradul de pregătire a elevilor prin calificative.

Din punct de vedere al destinatarului, la cateheza care se face de obicei pe lângă biserici iau parte cei care aleg să aprofundeze trăirea credinţei, în schimb ora de religie din şcoală se adresează tuturor celor interesaţi să cunoască respectivul cult (confesiune) indiferent de crezul religios, de convingeri. Întorcându-mă la acuza de îndoctrinare religioasă din şcoală, nu putem să nu-i demascăm falsitatea din moment ce creştinismul, religia predominantă în România şi în Europa, a dus la naşte-

rea de aşezăminte cum ar fi: orfelinate, aziluri de bătrâni, şcoli, inclusiv învăţământul universitar (universitas rerum – sumă de științe, de materii de studiu, puse alături de teologie şi religie cu scopul de a oferi o privire cât mai completă asupra realităţii). Cu Iluminismul a început emanciparea faţă de discursul religios. Bolşevicii au creat o ruptură, considerând religia „opiu al popoarelor”, străduindu-se să demoleze cât mai mult din structurile generate de una sau alta din credinţele religioase. Aşazişii democraţi se împiedică de religie în numele libertăţii de conştiinţă şi în numele statului de drept, din acest motiv caută alternative. Poate că tocmai lucrul acesta este greu de înţeles, cum tabăra contra pune în antagonism statul de drept şi societatea, considerând că părinţii care au optat pentru ora de religie au căzut pradă manipulării şi propagandei făcute de Biserică. Oare nu e mult prea mult?

Eu cred că optând pentru ora de religie părinţii aleg alfabetizarea copiilor.

Astfel doresc să le dea şansa de a citi cu ochi critici Biblia, arta liturgică şi religioasă, semnele credinţei catolice, ortodoxe etc… Şi cum întâlnirea cu Cuvântul lui Dumnezeu e mereu surprinzătoare, alegerea orei de religie e o șansă în plus de a cultiva valorile morale pe care toţi le invocă, dar poate, ceva mai puţini le practică.

Pr. Fabian MĂRIUŢ

ACTUALITATEA CREȘTINĂ • APRILIE 2015

DOSAR

DA laicității senine, NU laicismului militant

A

m primit cu freamăt şi fior decizia Curţii Constituţionale a României prin care părinţii sunt puşi în situaţia de a cere înscrierea copiilor la ora de religie în şcoală.

La prima vedere decizia nu schimbă cu mult situaţia actuală din moment ce mare parte dintre părinţi au optat îndată pentru participarea copiilor la această oră pe viitor. Pe termen lung însă decizia poate fi costisitoare pentru părinţi care sunt astfel obligaţi să ceară un drept care, de fapt, li se cuvine. În anii ’90 introducerea orei de religie în orarul scolastic era răspunsul la anii lungi de exil forţat impus învăţământului religios în România. Mare parte dintre părinţii care am mers la şcoală înainte de 1989 păstrăm în minte nedumerirea de a nu ne vedea dascălii de la catedră în băncile bisericii la Sfânta Liturghie de duminică. Cu plăcută surprindere ne amintim şi cum îndată după 1989 aceiaşi dascăli au început să frecventeze cu asiduitate slujbele la biserică şi să vorbească liber, deschis, cu emoţie despre credinţa pe care au ţinut-o ascunsă de urechile noastre de elevi şi de ochii sfidători ai securităţii.

Mulţi dintre ei au recunoscut că le-a fost frică să-şi manifeste în mod public Crezul creştin. De frica Cezarului l-au ţinut ascuns. Sosise momentul în care îl puteau mărturisi deschis.

Am intrat apoi în mileniul al treilea - după cum frumos spunea Sfântul Ioan Paul al II-lea – „trecând pragul speranţei”, căci speranţa e acel resort tainic care alungă frica. Vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România, între 7-9 mai 1999, şi întâlnirea cu patriarhul Teoctist a fost un moment de mare încărcătură istorică şi spirituală. El marca începutul unei reconcilieri mult aşteptate în sânul Bisericii de toate riturile şi confesiunile dar şi în societatea românească multietnică. Şi cum s-ar putea vorbi de reconciliere fără a atinge sectoarele importante ale vieţuirii cum ar fi şcoala şi munca. Îndată

după încheierea acelei vizite o doamnă de confesiune ortodoxă i-a mărturisit la locul de muncă colegei sale de confesiune catolică: „Ai auzit ce-a spus papa, că noi toţi suntem fraţi şi surori”. Ceea ce descoperise acea doamnă simplă din popor era mesajul de fraternitate lansat de succesorul Apostolului Petru.

„

Învăţăturile lui Dumnezeu apasă pe umerii noştri, dar cu greutatea unor aripi

”

Fericitul Vladimir Ghika Păşind pe calea democraţiei s-au înteţit vocile militante în favoarea libertăţii şi a egalităţii, însă par a fi destul de puţine cele care promovează fraternitatea. În dezbaterile aprige şi ţepoase pe marginea orei de religie s-a tot făcut apel la libertatea de conştiinţă, la drepturile fundamentale ale individului. Desigur, noi, părinţii, respectăm principiile bune şi sănătoase ale statului de drept şi ale statului laic. Suntem cetățeni şi deopotrivă laici, adică formăm acest popor şi formăm această naţiune.

Atenţie, însă, freamătul şi fiorul nostru ţin de tendinţa vădită a alunecării înspre laicism, un factor care duce la denaturarea rostului şcolii a cărei menire este de a forma nu numai mintea ci şi viaţa, de a cultiva omenia. Şcoala adevărată nu are doar o dimensiune intelectuală ci deopotrivă spirituală. Înainte de orice principiu pentru noi există o lege: „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima (…) şi pe aproapele ca pe tine însuţi”. Acesta este obiectul specific al orei de religie.

Vrem ca la baza convieţuirii noastre

ACTUALITATEA CREȘTINĂ • APRILIE 2015

în familie, la muncă, în şcoală această lege să rămână neatinsă, de aceea e necesar să fie învăţată în toate aspectele sale: răbdare, întrajutorare, iertare, mai ales iertare… La ce-ar folosi libertatea care nu are ca temei iubirea? Ori la ce-ar folosi egalitatea care nu duce la fraternitate? Avem convingerea că ora de religie în şcoală are menirea de a edifica o autentică fraternitate între persoane şi grupuri cu convingeri şi credinţe diferite. Apoi, în calitate de creştini nu putem renunţa la vocaţia de a fi sare a pământului şi lumină a lumii.

Apropo de laicism militant! Odată cu hotărârea Curţii Constituţionale câteva voci făcând apel la „logică şi coerenţă” au cerut încetarea orelor de religie în şcoală până când Senatul României şi Ministerul Educaţiei vor găsi modalitatea de a pune în aplicare legea cu noua formă de a opta pentru obiectul religie. Însă cum spunea Fericitul Vladimir „a raţiona este poate operaţia care ne cere cea mai mare onestitate”. Acest lucru le-a lipsit promotorilor laicismului. În spiritul logicii elementare se ştie că regulile nu pot fi schimbate în timpul jocului. Anul şcolar în desfăşurare a început în septembrie 2014. În spiritul aceleiaşi „logici şi coerenţe” ar fi trebuit să ceară închiderea anului scolastic până la clarificarea a ceea ce înseamnă „învăţământ obligatoriu” şi „trunchi comun” în care religia este alături de celelalte materii. Desigur o astfel de cerere ar fi fost absolut penibilă, dar măcar ar fi fost onestă. În încheiere, amintim încă un gând al Fericitului Vladimir: „Învăţăturile lui Dumnezeu apasă pe umerii noştri, dar cu greutatea unor aripi”. Sunt aripile speranţei pe care le dă cunoaşterea adevărurilor perene la care contribuie în felul său specific ora de religie.

Asociaţia Familiilor Catolice „Vladimir Ghika”

PAGINA GHIKA

Vladimir Ghika şi necesitatea unei culturi morale

- „Vrem cerul!” -

P

e o ciornă, care pare a fi pentru o conferinţă pe care Monseniorul Ghika urma să o susţină probabil cu ocazia constituirii unei asociaţii care îşi propunea să lucreze pentru îndreptarea moravurilor din societatea românească, Vladimir Ghika, amintind strigătul „Noi vrem pământ” care s-a făcut auzit în timpul răscoalei de la 1907, foloseşte expresia „Vrem cerul”, spunând că cerul este ceea ce lipseşte cel mai mult „în această ţară şi nu doar câtorva, ci tuturor”. Cerul, adică „aerul respirabil, mediul comun al tuturor lucrurilor, lumina universală”. Simţul binelui şi al răului, cinstea, mila, fraternitatea, credinţa sunt lucrurile care definesc această dorinţă de cer, spune Monseniorul. „Când există cerul deasupra lumii, totul se aranjează şi se armonizează, totul este cuprins de ordine şi limpezime, când nu vedem decât pământul, apar luptele, ura, întunericul, egoismul”. Pentru a avea „un colţ de cer deasupra ţării noastre”, Vladimir Ghika vorbeşte cu insistenţă în acest text despre necesitatea unei culturi morale. Este ceea ce recomandă celor care vor face parte din această asociaţie. Având la bază o cultură integrală, deschisă spre valori precum universalitatea principiilor, adevărurile vii, armonia, respectul, fiecare membru al asociaţiei este îndemnat să lucreze la perfecţionarea morală individuală, ceea ce Vladimir Ghika numeşte cultură morală. Această cultură morală are o expresie concretă - vizitarea săracilor, pe care o consideră ca fiind un act al unei ştiinţe şi arte supreme.

Pentru această vizită fiecare membru al asociaţiei trebuie să dedice o oră pe săptămână, iar faţă de săracul vizitat trebuie să arate o grijă frăţească şi să înveţe împreună cu el să fie mereu mai bun. Va învăţa aceasta şi prin simpla prezenţă a săracului, iar punerea în act a carităţii îl va ajuta să înţeleagă mai bine ce este omul, ce este el însuşi, care este lucrul cel mai necesar, care este sensul vieţii.

Pentru formarea acestei culturi morale este necesară o bază practică, şi anume conştiinţa: o conştiinţă întrupată, însufleţită, înaltă, pură, inflexibilă, elocventă, o conştiinţă care ştie să recunoască binele şi răul, care caută binele, îl spune, îl cântă, îl pune pe primul loc. De o importanţă deosebită sunt mărturia dată cu viaţa proprie şi apostolatul personal.

Pentru a defini misiunea pe care o vor avea în lume membrii asociației, Vladimir Ghika foloseşte expresia „lucrare de iubire”, o lucrare care se concretizează în iubirea adevărului, iubirea absolutului, iubirea de ţară, iubirea faţă de fraţi. Vor fi profesori ai marii iubiri, şi nu profesori ai urii. Vor căuta să împlinească porunca iubirii dată de Isus, o poruncă pe care El a numit-o nouă şi care rămâne în continuare ca atare. „În fapt, este mereu nouă pentru cei mai buni dintre noi care nu iubim niciodată destul de mult, cu destul de multă profunzime, cu destulă genero-

zitate, cu destulă sfinţenie.

Această poruncă a iubirii – divină şi naturală – o vom pune în practică folosindu-ne de curiozitatea binecuvântată a oamenilor care caută să iubească mai bine, să iubească mai mult, care capătă o inimă cu atât mai mare cu cât iubesc mai mult şi mai bine, şi care în final vor vedea în jurul lor lumea transformată după imaginea inimii lor, o imagine a ceva care nu aparţine acestei lumi”.

Pentru această asociaţie [Asociaţie pentru îndreptarea moravurilor sau pe scurt „Îndreptarea”] pentru care pregătise acest discurs, din care am prezentat câteva idei în rândurile de mai sus, Vladimir Ghika realizase şi un desen simplu, ca o stemă, pe care apar cuvintele „Îndreptarea”, numele asociaţiei, şi Per crucem ad lucem [„Prin cruce la lumină”], motoul asociaţiei. Nu ştim dacă această asociaţie a funcţionat, s-a păstrat totuşi un statut al ei, în fază de proiect, care trasează principiile de urmat pentru membrii ei.

Dintr-o altă ciornă de-a Monseniorului reiese că „Îndreptarea” era numai unul dintre punctele pe care intenţionau să le realizeze Vladimir Ghika şi un grup de prieteni de-ai săi. Lista mai cuprindea un comitet secret de conducere; un consiliu de acţiune catolică intitulat „Viitorul” şi care avea drept moto: Tu es Petrus; asociaţia creştină „Lumina”; un cerc de studii „Fiinţa”, cu motoul: Unum, verum et bonum convertuntur şi cercuri populare de distracţie. Se vede că exista un plan mai amplu în care erau implicate mai multe persoane şi care urmăreau pe lângă alte scopuri şi o bună formare intelectuală şi nu neglijeau nici partea recreativă care trebuie să existe în viaţa oricărui om. Pe aceeaşi ciornă sunt precizate câteva din angajamentele pe care trebuiau să şi le asume cei care făceau parte din consiliul de acţiune catolică: rugăciunea, frecventarea sacramentelor, adoraţia continuă, munca.

Iulia COJOCARIU

ACTUALITATEA CREȘTINĂ • APRILIE 2015

IN MEMORIAM

La catafalcul lui Andrei Brezianu 21.03.2015

Preacucernici părinți, Onorată și îndurerată asistență, Dragă Sanda,

A

ș dori să spun câteva cuvinte, în calitate de membru al echipei postulaturii cauzei de beatificare a Fericitului Vladimir Ghika, după ce m-am consultat cu părintele Ciobanu, cu părintele Ungureanu, precum și cu toți membrii postulaturii.

Andrei a fost fidel o viață întreagă Bisericii și a rămas statornic un fiu spiritual al Monseniorului Ghika. În vara anului 1954, după moartea Monseniorului, Andrei Brezianu, care avea pe‑atunci 19 ani și jumătate, l-a însoțit, ca ministrant, pe Père François la mormântul de la Jilava și a dat răspunsurile la rugăciunea „Libera me, Domine, de morte æterna...”

Peste ani, noi toți ne-am bucurat aflând de acel moment emoționant, mai ales că se probase faptul că mormântul Monseniorului era cunoscut, ceea ce s-a și dovedit la deshu-

A

ndrei Brezianu s-a născut la 14 noiembrie 1934, la București.

A urmat Liceul Francez între anii 1945 și 1948, apoi Liceul I.L. Caragiale din București, între 1948 și 1952.

Pentru că tatăl său, istoriAndrei Brezianu cul și criticul de artă Barbu 1934 - 2015 Brezianu, era deținut politic, Andrei a trebuit să lucreze un an ca muncitor pe un șantier de construcții pentru a se putea înscrie la Universitate.

A urmat un an filologia clasică, dar apoi, dorind să devină preot, s-a înscris la Seminarul Catolic din Alba Iulia, continuându-și studiile la cel din Iași; a fost împiedicat însă de autoritățile comuniste să le finalizeze. Între 1960 și 1964 a lucrat iarăși ca muncitor, în cadrul unor cooperative de artă aplicată. În 1964, când nu s-a mai ținut seama de originea socială a candidaților, a putut da examen de admitere la secția engleză-română a Facultății de limbi germanice din Universitatea București, pe care a absolvit-o în 1969. Între 1970 și 1985, a lucrat ca redactor principal pentru literaturile engleză și americană la revista „Secolul 20”. În 1981, a obținut docto­ratul în filologie cu teza Swift and His Romanian Speaking Audiences Before 1944. În 1985, invitat de George Steiner, ajunge la Universitatea din Cambridge, Marea Britanie, ca fellow commoner la

ACTUALITATEA CREȘTINĂ • APRILIE 2015

mare. Dar Securitatea și-a aruncat de-atunci vălul de plumb peste Andrei, considerat, într-un ordin al MAI, Direcția a III-a, din 29 septembrie 1954, „curier și om de încredere al preotului belgian François Van Der Jonckheyd”. În alte documente se vorbește de „spionul François”! În anul 1956 se afla la seminarul de la Alba Iulia, ultima posibilitate de a deveni preot în acele timpuri: a dat un răspuns generos la un apel al Domnului. S-a dus apoi la seminarul din Iași. Dar vremurile i-au frânt aripile.

Era un intelectual de mare rafinament. Un om plin de modestie și de competență. În vremea comunismului, nu s-a putut exprima în scrierile sale decât alegoric.

A rămas în SUA ca să scape de Securitate. Acolo a făcut cinste României. Sunt lucruri pe care le vom descoperi în timp. Vladimir Tismăneanu le spune chiar acum, pe Hotnews: Andrei a asigurat la Vocea Americii un climat de maximă libertate, de care n-a avut parte în țară. Niciodată nu i-a modi-

Churchill College. În anul următor, obține o bursă la Catholic University of America (Washington), unde avea și să predea apoi cursuri de literatură comparată. Angajat la postul de radio Vocea Americii, curând devine redactor-șef, apoi șeful secției de limba română, până la desființarea ei.

Andrei Brezianu are o operă literară impresionantă, ca autor și traducător. A colaborat cu studii de istorie literară, eseuri, proză, traduceri la revistele „Secolul 20”, „Transilvania”, „Luceafărul”, „Syn- thesis”, „Revue des études sud-est européennes”, „Agora”, „Meridian” etc.

Volumul de eseuri Odiseu în Atlantic (1977) a primit Premiul Uni­unii Scriitorilor. Au urmat alte și alte scrieri, din care dăm doar câteva titluri: Ieșirea la țărmuri (1978), Castelul Romanului. Etymologicum parvum (1981), Itinerarii euro-americane (2004), Incorect în Epithymia: tribulațiile și sfârșitul lui Dennis Little (2012).

Dintre traducerile sale, deosebit de apreciate, însoțite de ample introduceri, menționăm: Jonathan Swift, Povestea unui poloboc, satire și alte pamflete (1971), Jurnal pentru Stella (1973), Călătoriile lui Gulliver (1985); Erich Segal, Poveste de iubire (1972) etc. Și poate merită amintită în mod deosebit: Thomas a Kempis, Imitațiunea lui Cristos, traducere nouă, după originalul latin, cu stabilirea concordanțelor citatelor din Sfânta Scriptură, Arhiepiscopia Romano-Catolică București, 1992.

Este unul din autorii biografiei documentate a Fericitului Vladimir Ghika cu titlul Vladimir Ghika – Profesor de speranță (ARCB, 2013).

IN MEMORIAM ficat nici măcar un singur cuvânt lui Vladimir Tismăneanu, care avea regulat corespondențe la acest post de radio.

Dar și acolo a dat peste un nou totalitarism: așa-numita „corectitudine politică”. Și iarăși a trebuit să se exprime alegoric, deși mai liber, așa cum a făcut‑o în ultima lui carte Incorect în Epithymia: tribulațiile și sfârșitul lui Dennis Little, Galaxia Gutenberg, 2012. Întors în țară, s-a pus cu entuziasm la lucru pentru postulatura cauzei de beatificare a Monseniorului Vladimir Ghika. Îmi amintesc că m-a sfătuit odată să-i pomenim mereu numele întreg: Vladimir Ghika. Monseniorul ar fi fost foarte legat de numele Vladimir.

Cu mandat de la Arhiepiscopie, a cercetat Arhivele Vaticanului pentru a face o sinteză, pe documente, cu privire la prezența lui Vladimir Ghika în aceste arhive. Sinteza pe care a făcut‑o, pe un ton foarte echilibrat, a fost convingătoare: Prințul Ghika nu se lăsase antrenat în nicio intrigă, așa cum era și de așteptat. Concluziile sintezei au fost susținute și de prestigiul internațional al lui Andrei Brezianu.

Tot el a redactat partea introductivă a volumului POSITIO super martyrio, cu largă deschidere istorică, europeană. Îmi dau seama acum ce eforturi a făcut mereu ca să fie prezent la felurite simpozioane și sesiuni de comunicări pentru a vorbi despre Monseniorul Ghika: în Franța, în Canada, la Sighet, dar cine știe în câte alte locuri.

Ne părăsește un om de mare înălțime intelectuală și morală, care a răspuns chemării sale. Nu l‑am auzit să critice pe cineva. Eu îi vorbeam uneori vindicativ, revoltat. Am simțit că l-am decepționat pe această linie. Viața lui a fost plină de

discreție. Cu ajutorul soției, care i-a stat alături, și la bine și la greu, îl vom descoperi tot mai mult. Vom cunoaște astfel încă un om din generația de aur a Bisericii Catolice. Și dacă multe din cărțile lui sunt greu de înțeles, din motivele deja prezentate, iar altele sunt traduceri din lucrări tot atât de complexe ale culturii europene, ne-a lăsat și un text foarte explicit: Imitațiunea lui Cristos, tradusă direct din latină, limbă pe care o stăpânea cu strălucire. Acesta e testamentul lui Andrei Brezianu. Să luăm acum această carte în mână și să o privim altfel, din toate punctele de vedere. În prima frază a introducerii, Andrei Brezianu ne spune: „Imitațiunea lui Cristos vorbește atât de frumos de la sine, încât s-ar putea dispensa de orice prezentare.”

Voi încheia cu un extras din Imitațiune, din capitolul „Despre gândul la moarte”, pe care l-a ales în dimineața aceasta părintele Ioan Ciobanu pentru Andrei: „Socotește-te pe lumea aceasta ca un călător și un oaspete, care n-are grijă de lucrurile lumii. Păstrează-ți pururi inima dezlegată de cele lumești, necontenit înălțată spre Dumnezeu, deoarece nu ai aici pe pământ cetate statornică (Evr 13,14).

Spre înalt îndreaptă zilnic rugăciunile și suspinele tale cu lacrimi, pentru ca după moarte sufletul tău să se învrednicească a trece cu fericire la Domnul. Amin.”

Dragă Andrei, dragă Bambi, Îți mulțumim pentru tot!

Dumnezeu să te primească în Împărăția Lui! Emanuel Cosmovici membru al postulaturii Vladimir Ghika

File de istorie

Bruder Bonifaciu

S

(1891-1977)

attmann Klemens (Bonifaciu, pe numele său de călugăr) s-a născut în anul 1891, în Moravia (regiune ce aparținea Austriei la acea dată). Ca urmare a unei solide educații catolice, primite în cadrul familiei, s-a înscris la noviciatul Fraților Școlilor Creștine din Strebersdorf, lângă Viena, depunând voturile perpetue la București în anul 1920.

A activat ca profesor la București (1916-1926), Oradea (1926-1940), Blaj (1940-1946) și din nou București (1946-1948), în cadrul școlilor de băieți, patronate de Congregația Fraților Școlilor Creștine. La București a ocupat funcția de director al școlii arhiepiscopale „Sfântul Iosif ”, fiind iubit și apreciat deopotrivă de elevi, părinții acestora și de superiorii săi bisericești. În anul 1949 autoritățile comuniste l-au internat pe fratele Bonifaciu în mănăstirea Estelnic, de lângă Târgu Secuiesc. În anul 1964 s-a repatriat la Strebersdorf, trecând la cele veșnice, în noiembrie 1977.

Rămâne în istoria Bisericii locale drept una din figurile ilustre ale învățământului catolic. dr. Dănuț DOBOȘ ACTUALITATEA CREȘTINĂ • APRILIE 2015

SFÂNTA SCRIPTURĂ

CUVÂNTUL DOMNULUI - comentariu la lecturile duminicale -

Duminica Învierii (B) Fap 10,34a.37-43; Ps 117; Col 3,1-4; In 20,1-9

C

ristos e viu! Ne-o spune fiinţa noastră. E adevărat!

Noi toţi care am trăit Postul Mare în ritmul propus de Biserică (prin celebrările sacramentale, prin devoţiunile specifice ale acestui timp, ori prin faptele de ajutorare ale celor nevoiaşi) am parcurs, întrucâtva, Calea către Învierea lui Cristos, aşa cum ne-o arată lectura întâi de astăzi: Voi ştiţi ce s-a petrecut în toată Iudeea, începând din Galileea, după botezul pe care l-a predicat Ioan: cum l-a uns Dumnezeu cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret, care a trecut pretutindeni făcând bine şi vindecând pe toţi cei stăpâniţi de diavol, pentru că Dumnezeu era cu el. Adâncul fiinţei noastre ne spune că în acest timp Isus din Nazaret a trecut prin Bucureşti, prin Câmpina, prin Turnu Severin, prin Popeşti Leordeni, prin Constanţa, prin Tulcea etc. făcând bine şi vindecând pe cei stăpâniţi de patimi şi de duhurile rele (ale mândriei, lăcomiei, zgârceniei, indiferenţei etc) pentru că Dumnezeu era cu el. Noi suntem martori... O viaţă nouă s-a sălăşluit în sufletele noastre, în familiile noastre, în parohiile noastre.

Poate că unii vor spune: „Unde este această viaţă, pentru că eu nu o văd?”

Duminica a II-a a Învierii (B) Fap 4,32-35; Ps 117; 1In 5,1-6; In 20,19-31

C

ristos e viu! Ne-o spune viaţa comunităţii creştine primare. E adevărat!

Ceva cu totul excepţional s-a întâmplat cu primii ucenici ai lui Isus Cristos de vreme ce, potrivit primei lecturi de astăzi, au ajuns să trăiască într-o armonie desăvârşită. Într-adevăr, Sfântul Luca ne spune că mulţimea celor care crezuseră era o inimă şi un suflet şi nimeni nu zicea că este al său ceva din cele ce avea, ci toate le aveau în comun. Or, nu cu mult timp în urmă mulţi ucenici şi chiar şi apostoli au arătat, direct sau indirect, că îl urmează pe Isus din interes. Astfel, cei doi fii ai lui Zebedeu, Iacob şi Ioan, şi-au dorit să ocupe locuri de frunte alături de Cristos atunci când El ar fi ajuns conducător (Mc 10,35-37); aceeași era, probabil, şi dorinţa celor doi ucenici care se îndreptau către Emaus (Lc 24,21); Iuda, nu ezita să fure bani din punga comună (In 12,6); alţii doreau celebritate după ce vor fi primit puterea de a-i supune pe diavoli (Lc 10,17-20).

Acum lucrurile stăteau cu totul altfel. Prin viaţa lor şi prin predica lor apostolii dădeau mărturie cu multă putere despre învierea Domnului Isus şi toţi se bucurau de mult har...

Cum a fost posibilă o astfel de transformare? Cum a fost posibil ca grija reciprocă să meargă până acolo încât niciunul dintre ei să nu ducă lipsă de ceva?

ACTUALITATEA CREȘTINĂ • APRILIE 2015

Cine nu vede această viaţă nouă ce decurge din biruinţa lui Isus Cristos asupra morţii înseamnă fie că nu are ce vedea (cât timp nu s-a lăsat purtat împreună cu Cristos în jertfa de sine, care înseamnă a nu mai trăi pentru el însuşi, ci pentru Cristos şi pentru semeni), fie că nu şi-a trezit celălalt „ochi” care vede ceea ce ochiul de carne nu vede. Fragmentul evanghelic de astăzi ni-i prezintă pe doi dintre apostoli venind în grabă la mormântul în care fusese aşezat trupul mort al Învăţătorului lor, după ce Maria Magdalena le-a spus: L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde l-au pus... Intrând în mormânt Simon Petru s-a uitat dar n-a văzut altceva decât giulgiurile puse jos şi vălul care fusese pe capul lui Isus, înfăşurat într-un loc. Atât. În schimb, celălalt ucenic, ucenicul iubit, a văzut şi a crezut. Altfel spus, iubirea l-a ajutat să vadă şi să creadă ceea ce ochiul de carne nu vedea, şi anume că Jertfa de sine pentru ceilalţi a lui Cristos conduce la înviere... e dătătoare de Viaţă... de Viaţă nouă... Iar această Viaţă nu poate rămâne în mormânt.

Cei care au ajuns să descopere această Viaţă nouă se vor bucura de ea, vor încerca să rămână în ea. Nu vor mai dori să se întoarcă la cea veche. Sfântul Paul ne învaţă, astăzi, ce trebuie să facem ca să rămânem în această Viaţă nouă: Dacă aţi înviat împreună cu Cristos... năzuiţi spre cele de sus şi nu spre cele pământeşti.

Fragmentul evanghelic de astăzi ne arată că moartea şi învierea Mântuitorului au devenit sursa păcii atât în sânul comunităţii cât şi în suflete. Într-adevăr, ucenicii, după moartea Învăţătorului, sunt complet derutaţi de cele petrecute şi mai ales înspăimântaţi de teama unor eventuale prigoane venite din partea iudeilor. Isus Cristos vine atunci la ei şi le oferă darul de care aveau cea mai mare nevoie: pacea. Mai apoi, suflând asupra lor, le spune: Primiţi pe Duhul Sfânt! Cărora le veți ierta păcatele vor fi iertate şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute. Cu alte cuvinte, pacea lui Cristos devine deplină numai atunci când şi păcatul este înlăturat din suflet. Acest lucru este confirmat de partea a doua a evangheliei în care apostolul Toma (absent la întâlnirea cu Isus Cristos) refuză să admită că Domnul ar fi putut învia. El vrea să se convingă de „obiectivitatea” învierii Învăţătorului prin atingerea rănilor răstignirii. Isus îi oferă această posibilitate, numai că Toma, retrasând itinerariul cuielor, simte că a participat oarecum la provocarea lor. Această experienţă face ca apostolul să perceapă esenţialul Învierii lui Cristos nu din constatarea „obiectivă”, cât mai ales din dobândirea, prin credinţă, a iertării oferită de către Mântuitorul. Aşa se explică de ce apostolul Toma ajunge să exclame cu toată smerenia Domnul meu şi Dumnezeul meu...

Lectura a doua va merge până acolo încât va spune că credinţa în Fiul lui Dumnezeu e sursă de victorie împotriva pervertirii ce vine din partea lumii.

Domnul să ne facă parte de această victorie...

SFÂNTA SCRIPTURĂ Duminica a III-a a Învierii (B) Fap 3,13-15.17-19; Ps 4; 1In 2,1-5a; Lc 24,35-48

C

ristos e viu! Ne-o spun şi Scripturile sfinte. E adevărat!

Cele câteva apariţii ale lui Isus Cristos i-au determinat pe apostoli şi pe ucenici să se strângă laolaltă şi să-şi împărtăşească, fiecare, experienţa avută cu Cel înviat. Această reunire şi mai ales această împărtăşire au făcut ca Mântuitorul să vină în mijlocul lor: Pe când vorbeau ei acestea, Isus însuşi a stat în mijlocul lor... Dar, cu toate că Isus Cristos înviat se afla în mijlocul lor, cu toate că le-a arătat semnele răstignirii şi chiar a mâncat de faţă cu ei o bucată de peşte, mai multe îndoieli şi tulburări s-au trezit în inimile celor de faţă. Acest lucru înseamnă că simpla apariţie a Mântuitorului nu era suficientă pentru a le readuce pacea. Era nevoie de o înţelegere a semnificaţiei acestui Eveniment. Or, deplina semnificaţie a Învierii glorioase a lui Isus Cristos se află în cuvintele pe care El le-a rostit pe când se mai afla încă cu ei: „că trebuie să se împlinească toate cele scrise în Legea lui Moise, în profeţi şi în psalmi despre mine”. În plus, Sfântul Luca adaugă un alt detaliu, fundamental pentru înţelegerea semnificaţiei Învierii: [Isus] le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile.

Dar, ce spun Scripturile cu privire la aceste Evenimente, cruciale pentru vieţile noastre?

Isus explică: „Aşa este scris: Cristos trebuie să pătimească şi să învie din morţi a treia zi şi să se vestească în numele lui

Duminica a IV-a a Învierii (B) Fap 4,8-12; Ps 117; 1In 3,1-2; In 10,11-18

C

ristos e viu! Ne-o spune glasul Păstorului care ne conduce. E adevărat! În acest timp pascal Biserica evocă cu bucurie evenimentele pătimirii, morţii şi învierii Domnului. Simpla lor evocare, însă, nu este suficientă pentru a le aprecia valoarea. De fiecare dată ele sunt însoţite de cuvinte rostite de Isus înainte de moarte, de texte biblice ori de mărturii care indică sensul profund al evenimentelor pascale. În această duminică fragmentul evanghelic ne oferă un cuvânt al lui Isus care ne explică de ce a murit Isus Cristos şi, mai ales, ce înseamnă moartea Lui: Eu sunt Păstorul cel bun.

Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi. Cel plătit... [când] vede lupul venind, lasă oile şi fuge, iar lupul le răpeşte şi le risipeşte...

Lui nu îi pasă de oi. Eu sunt Păstorul cel bun. Eu le cunosc pe ale mele şi ale mele mă cunosc pe mine... Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc; iar ele vor asculta glasul meu şi va fi o singură turmă şi un singur păstor... De aceea mă iubeşte Tatăl, pentru că îmi dau viaţa. Cu alte cuvinte, timpul pascal este, prin excelenţă, timpul în care Păstorul îşi adună turma risipită de năimiţi. Jertfa de sine este un mesaj de iubire concretă a Celui care împlineşte porunca Tatălui de a veni în ajutorul fiilor Săi. Cel care reuşeşte să discearnă acest „glas”, simţindu-se iubit, căutat, apărat, tămăduit de acest Păstor, în mod spontan se va ataşa de El... Îl va urma.

convertirea spre iertarea păcatelor, la toate neamurile, începând din Ierusalim”. Cu alte cuvinte Scripturile anunţau de mult că moartea şi învierea lui Cristos aveau să facă posibilă „învierea” din păcat prin iertare obţinută de Mântuitorul şi prin convertire şi că de această „înviere” trebuiau să beneficieze toate neamurile. Ei, care făcuseră experienţa acestei „învieri” ce decurgea din Învierea lui Isus Cristos, trebuiau să devină martori, începând de la Ierusalim şi până la marginile pământului.

Celelalte două lecturi ale acestei duminici ne oferă câteva din mărturiile date de doi dintre apostolii trimişi de Isus Cristos să predice. În prima lectură, Petru, adresându-se poporului din Ierusalim, i-a spus: Voi l-aţi ucis pe Întemeietorul vieţii, dar Dumnezeu l-a înviat din morţi... Ştiu că din neştiinţă aţi făcut aceasta, voi şi mai marii voştri.

Dar, Dumnezeu a împlinit astfel ceea ce prevestise prin gura tuturor profeţilor că va pătimi Cristos. Căiţi-vă, aşadar, şi convertiţi-vă, ca să vă fie şterse păcatele.

Mărturia pe care o dă Sfântul Ioan în lectura a doua, e menită să aducă mai multă claritate cu privire la semnificaţia Învierii: Copilașii mei, acestea vi le scriu ca să nu păcătuiţi. Dar, şi de ar păcătui cineva, avem un apărător la Tatăl, pe Isus Cristos cel drept. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale lumii întregi.

Să îi cerem astăzi Domnului: Doamne Isuse, explică-ne Scripturile... Ajută-ne să înţelegem şi să gustăm bucuria Învierii tale atunci când dobândim iertarea Ta. În acest sens, lectura întâi a acestei duminici ne prezintă, pe fondul relecturii Evenimentelor de la Ierusalim, cum a fost posibilă vindecarea ologului din naştere de către Petru şi Ioan: Conducători ai poporului şi bătrâni... să vă fie cunoscut tuturor şi întregului popor al lui Israel că în numele lui Isus Cristos nazarineanul, pe care voi l-aţi răstignit, dar pe care Dumnezeu l-a înviat din morţi, stă acesta sănătos înaintea voastră! Un astfel de episod atestă, aşadar, realitatea vieţii celei noi ce izvorăşte din Jertfa de sine a lui Cristos.

Ar fi de prisos să adaug faptul că cel vindecat s-a ataşat de cei care, tot mai mulţi, alcătuiau comunitatea celor care I-au auzit glasul şi Îl urmau pe Păstorul cel Bun. La rândul ei, lectura a doua, pune în evidenţă soarta care îi aşteaptă pe cei care Îl urmează pe Bunul Păstor: Preaiubiţilor, vedeţi ce iubire ne-a dăruit nouă Tatăl, ca să ne numim copiii lui Dumnezeu, şi suntem! De aceea lumea nu ne cunoaşte, fiindcă nu l-a cunoscut nici pe El... Atunci când se va arăta El, vom fi asemenea lui pentru că îl vom vedea aşa cum este.

Toată această experienţă a primilor creştini ne este preţioasă ca să putem înţelege ce se întâmplă cu noi în aceste zile şi, mai ales, pe Cine trebuie să urmăm ca să avem parte de Viaţa adevărată.

Pr. Tarciziu ȘERBAN ACTUALITATEA CREȘTINĂ • APRILIE 2015

BISERICA CATOLICĂ ÎN LUME

Obiceiuri de Pasti în lume

Î

n emisfera noastră, sărbătoarea Sfintelor Paşti corespunde cu anotimpul primăverii, ceea ce subliniază în mod deosebit semnificaţia evenimentului liturgic: Învierea, triumful vieţii asupra morţii. Dar câţi dintre noi se gândesc că nu peste tot cadrul natural merge pas la pas cu sărbătoarea? Astfel, pentru locuitorii Siberiei sau ai Groenlandei, Paştele vine într-o perioadă când primăvara e încă departe, iar pentru cei din Australia sau Argentina Paştele marchează de-a dreptul începutul toamnei, a anotimpului friguros. Pe lângă aceste diferenţe determinate de locaţia geografică, mai există şi diferenţe politice şi culturale. De exemplu în diverse ţări ale lumii, cum ar fi China sau Arabia Saudită, Paştele nu figurează între sărbătorile oficiale, mulţi creştini trebuind să celebreze Învierea Domnului în clandestinitate ori ignoraţi de populaţia majoritară care, în cel mai bun caz, a preluat poate unele elemente pur formale (citeşte ”comerciale”), cum ar fi Iepuraşul de Paşti (omniprezent) sau obiceiuri culinare aproape inexplicabile, cum ar fi în China obiceiul de a mânca chipsuri în Vinerea Mare...

Totuşi, urmărind tradiţiile de Paşti de pe glob, două direcţii comune se desprind. În primul rând, indiferent de loc şi de contextul socio-politic, există o trăire profundă a semnificaţiei religioase a Timpului Pascal, în special începând cu Duminica Floriilor şi până a doua sau a treia zi de Paşti. În al doilea rând, în jurul sărbătorii religioase găsim peste tot altoite şi o serie întreagă de tradiţii (în special culinare) cu substrat necreştin, care adesea au căpătat un caracter pur comercial (ouăle şi iepuraşii de ciocolată fiind cei dintâi pe listă). Prezentăm în rândurile care urmează tradiţii de Paşti din diverse ţări ale lumii, mai apropiate sau mai îndepărtate. În Mexic, sărbătoarea Paştelui ţine două săptămâni: Săptămâna Sfântă şi Săptămâna Paştelui. Mexicanii îşi iau de obicei vacanţă în această perioadă şi merg să-şi viziteze rudele care locuiesc în alte oraşe. Săptămâna Sfântă începe cu Duminica de Florii, când în toate bisericile se organizează procesiuni cu ramuri de palmier împletite în mod foarte elaborat; după Liturghie, aceste împletituri se duc acasă şi se păstrează atârnate de uşa de la intrare ca pază împotriva duhurilor rele. În timpul Săptămânii Sfinte, în multe oraşe şi sate comunitatea pune în scenă, pe străzi sau în pieţe, evenimentele Pătimirii Domnului; ”actorii” se oferă voluntar şi participarea se face de obicei în spirit de ispăşire, ca un act de pocăinţă. Interpretarea rolului Mântuitorului este considerată o mare onoare, pentru care persoana respectivă se pregăteşte un an întreg, inclusiv pe plan fizic, deoarece crucea pe care trebuie să o care poate avea până la 90 de kilograme! Cea mai faimoasă reprezentare a Patimilor are loc în oraşul Iztapalapa, unde fiecare locuitor este implicat, într-un fel sau altul, în desfăşurarea evenimentului.

Tradiţia s-a încetăţenit în 1833, în urma unei epidemii de holeră. În alte locuri,

în fiecare dimineaţă devreme, pe tot parcursul Săptămânii Sfinte se fac procesiuni, cea din Vinerea Mare fiind deosebit de sobră. Odată cu Liturghia din dimineaţa de Paşti, atmosfera se luminează; în pieţele oraşului se organizează bâlciuri şi oamenii îşi rezervă zilele următoare ca să se bucure în linişte de sărbătoare împreună cu rudele şi prietenii. În Etiopia, pe tot timpul Postului Mare creştinii nu mănâncă şi nu cumpără niciun fel de produse care conţin carne, lactate sau ouă. În Duminica Floriilor, oamenii poartă pe cap legături din frunze de palmier pe care este făcută o cruce. Liturghia Învierii începe la ora 20 şi se încheie la ora 3! Participă toţi membrii comunităţii, îmbrăcaţi în cele mai bune haine, de obicei de culoare albă; procesiunea cu lumânări este acompaniată cu sunete de tobă şi cântări specifice. După slujbă, credincioşii se întorc acasă pentru un mic dejun festiv, la care consumă o pâine dospită numită dabo, marcând astfel sfârşitul postului. Pâinea este tăiată de preot sau de către tatăl familiei. Masa tradiţională de Paşti are loc după-amiaza, când rudele se reunesc pentru a mânca împreună un miel sau un berbec.

ACTUALITATEA CREȘTINĂ • APRILIE 2015

Germania are numeroase tradiţii de Paşti, dar dintre acestea vom aminti numai una datorită relevanţei pe care a căpătat-o pe plan internaţional: este vorba de punerea în scenă a Pătimirii Domnului, în satul Oberammergau, reprezentaţia făcându-se o dată la zece ani în semn de mulţumire şi ispăşire.

Tradiţia a început în anul 1633, când satul risca să fie anihilat de ciuma neagră. Locuitorii din Oberammergau i-au făgăduit lui Dumnezeu că dacă satul lor va fi ferit de molimă, vor face o reprezentaţie cu Patima Domnului la fiecare zece ani. Satul a fost salvat şi de atunci ei îşi ţin promisiunea. Cu timpul piesa a devenit celebră în lumea întreagă şi numeroşi turişti vin de pe tot globul ca să asiste la reprezentaţie. Biletele trebuie rezervate cu mulţi ani înainte, deşi piesa se joacă zi de zi din luna mai până în octombrie! În Anglia, celebrările pascale încep cu Duminica Floriilor, când credincioşii primesc o cruciuliţă făcută din frunză de palmier, binecuvântată de preot sau de pastor. În Joia Sfântă, conform unei vechi tradiţii, regale sau regina trebuia să spele picioarele câtorva oameni săraci, tot atâţia la număr

BISERICA CATOLICĂ ÎN LUME China

câţi ani avea monarhul respectiv. Astăzi tradiţia s-a schimbat: regina, care duce în mână o mică pudrieră sau un buchet de ierburi aromate (probabil ca să se ferească de mirosurile neplăcute), trebuie să ofere câtorva persoane alese dinainte mici săculeţi cu bani de argint. Ceremonia se ţine în Westminster Abbey o dată la doi ani, iar în ceilalţi ani în diferite catedrale din ţară. În ziua de Paşti englezii organizează diverse întreceri ”sportive”, între care favoritele sunt capturarea a două butoaie, unul cu bere şi altul cu cidru, şi concursul de rostogolit ouă roşii.

Orăşelul Larantuka din insula Flores,

Indonezia se bucură de celebritate

internaţională datorită procesiunii de Paşti care îmbină tradiţii locale cu obiceiuri aduse cu veacuri în urmă de către coloniştii portughezi. În ziua de miercuri din Săptămâna Sfântă, întreg oraşul intră în doliu. Credincioşii se adună în biserici şi capele, meditând la trădarea lui Iuda, urmată de arestarea şi schingiuirea lui Isus; retrăirea Săptămânii Patimilor se face într-o atmosferă de reculegere solemnă, menită să contribuie la purificarea sufletului. În după amiaza de Joia Mare, locuitorii împodobesc cu lumânări ruta procesiunii care va avea loc a doua zi, pe o distanţă de 7 km.

La capela închinată Sfintei Fecioare se deschide în mod solemn sicriul în care statuia Maicii Îndurerate a fost păstrată un an întreg; statuia este spălată şi îmbrăcată în haine de doliu, iar a doua zi este purtată în procesiune, împreună cu o altă statuie reprezentând trupul neînsufleţit al Mântuitorului. Timpul de doliu ia sfârşit cu Noaptea Pascală, când întreaga comunitate sărbătoreşte Învierea Domnului. În SUA, celebrarea Paştelui se face în moduri diferite, în funcţie de confe-

Mexic

Etiopia

Anglia

Indonezia

siunea şi de originea etnică a credincioşilor. Astfel, pentru catolici şi ortodocşi Săptămâna Sfântă este un timp de post şi rugăciune, cu un orar special dedicat spovezii. Comunităţile acestor biserici celebrează Învierea la miezul nopţii, pe când confesiunile protestante ţin slujba de Paşti în zorii zilei. Pentru toţi însă, în Duminica de Paşti soseşte Iepuraşul, care ascunde pentru copii ouă şi alte surprize prin casă şi prin grădină, prilejuind faimoasa ”vânătoare de ouă”. În multe oraşe au loc şi parade la care participanţii se îmbracă în iepuraşi sau puişori, ori poartă pălării somptuoase decorate cu ouă şi flori, dar fără niciun fel de încărcătură religioasă. Obiceiuri similare se întâlnesc în toate ţările anglo-saxone, până în Noua Zeelandă şi Australia, unde însă iepurele este considerat un animal parazit şi de aceea a fost înlocuit cu un rozător mai pe placul locuitorilor, numit bilby.

Un produs culinar de Paşte, specific tot lumii anglo-saxone, sunt chiflele calde cu cruce (hot cross buns): o turtă de aluat dospit care conţine stafide şi coacăze şi este decorată cu o cruce de glazură. Tradiţional chiflele se consumau în Vinerea Mare, dar cu timpul au devenit atât de populare încât în unele ţări magazinele le oferă în permanenţă. Folclorul a înzestrat aceste turte cu tot felul de puteri binefăcătoare, motiv pentru care oamenii le păstrează în casele lor de la un Paşte la altul. Astfel,

SUA

se spune că turtele pregătite în Vinerea Mare nu se vor strica deloc tot anul şi vor feri casa de boli, iar dacă sunt date unui bolnav, acesta se va vindeca mai repede. Dacă două persoane împart o chiflă în Vinerea Mare, ele se vor înţelege bine tot anul; luate în călătorii pe mare, apără de naufragiu, iar casa în care sunt păstrate va fi ferită de incendii şi orice pâine coaptă acolo va creşte în chip minunat. Deoarece sunt însemnate cu o cruce, se recomandă să fie sărutate înainte de a fi consumate.

A consemnat Liana GEHL

ACTUALITATEA CREȘTINĂ • APRILIE 2015

SUFLET TÂNĂR

Gândul meu ÎN DRUM SPRE SĂRBĂTOAREA PAȘTELUI pentru TINEri Zi de reculegere

P

ostul Mare reprezintă un timp al renunțării și al sacrificiilor, când fiecare dintre noi se pregătește pentru Solemnitatea Învierii Domnului. În acest context, tinerii din Arhidieceza de București s-au reunit pe 7 martie, la Mănăstirea Sfânta Agnes, din PopeștiLeordeni, pentru a petrece o zi reculegere într-o atmosferă calmă, liniștitoare, propice pentru a-și pune ordine în gânduri și pentru a se regăsi.

Programul a început cu o meditație ținută de sora Cristina Mareș, care a accentuat elementul „fericirii” și a încercat să ne arate faptul că îl putem trăi din mai multe perspective.

Concluzia a fost că noi trebuie să fim „dependenți” de Isus Cristos.

Calea Sfintei Cruci a fost un moment trăit intens de către tineri. „Am avut bucuria să particip la una dintre cele mai frumoase zile de reculegere de până acum. Cel mai mult mi-a plăcut Calea Sfintei Cruci, un moment încărcat de emoție atât prin in-

O noapte cu Isus

Î

ntr-o atmosferă încărcată de emoție, sâmbătă seara, pe 21 martie, tinerii Arhidiecezei s-au adunat în Catedrala Sfântul Iosif pentru a petrece O noapte cu Isus, iniţiativă devenită deja tradiție.

Fiecare grup parohial a pregătit o oră de adorație, cu cântece, texte biblice și meditații profunde, unii dintre ei prezentând în fața Preasfântului Sacrament simboluri și gânduri personale.

Alături de tineri, au fost prezenți vicarii, parohii și per-

termediul actorilor, cât și prin cel al textului recitat”, a mărturisit Georgiana, de la parohia Sancta Maria Gratiarum (Bărăția), care a apreciat mult și cea de-a doua meditație a zilei. „De asemenea, ora de meditație cu părintele Tarciziu (părintele carmelitan) a fost un alt moment interesant al zilei. Mi-a plăcut cum prin exemple și glume ne-a făcut să înțelegem ce înseamnă să fii fericit: Să fii fiu!”.

Ziua de reculegere a fost încununată de celebrarea Sfintei Liturghii, la care au participat mai mulți preoți din parohiile din București. Ziua a fost marcată și de un simbol: tinerii au primit un creion și o foiță de hârtie pe care au fost scris ceea ce ar vrea să îndepărteze din viața lor… La sfârșitul Sfintei Liturghii aceste foițe încărcate cu „neplăceri” au fost arse! Tinerii au plecat mai senini de la Mănăstirea Sfânta Agnes, mulți dintre ei apelând și la sacramentul spovezii; au plecat fericiți pentru că se simţeau mai pregătiți să celebreze solemnitatea Învierii.

Cosmin SIPOȘ soanele consacrate ce se ocupă de grupurile de tineri.

Adorația a început cu expunerea Preasfântului Sacrament și cu rugăciunea comună alături de părintele Daniel Bulai, responsabil cu pastorația tinerilor din Arhidieceză, şi s-a încheiat în zorii celei de-a doua zile, pe care tinerii au încununat-o cu participarea la Sfânta Liturghie.

Lacrimi de bucurie, tristețe și regret au putut fi văzute pe chipurile tinerilor emoționați de intensitatea momentelor petrecute alături de Isus.

Andreea AILENEI

ACTUALITATEA CREȘTINĂ • APRILIE 2015

Dragă prietene, căutător de Dumnezeu, Viața spirituală este o exigență umană. Ea dă frumusețe și valoare vieții și îndepărtează incertitudinea, frica și incoerența. Puterea publică trebuie să recunoască forța vieții spirituale într-o societate, ba mai mult, trebuie să o respecte, să o onoreze și să o promoveze. Suntem martori că lumea în care trăim este însetată de Evanghelie! Oamenii își dau seama că darul credinței are nevoie de o alimentare responsabilă și continuă! Astăzi, este atât de importantă educația religioasă... Se deschid atâtea provocări, în lumea noastră contemporană, și totuși copiii, adolescenții și tinerii rămân în centrul atenției, atunci, când este vorba de educația religioasă! Pentru că sărbătorim misterul Învierii lui Cristos, iată ce adevăruri pot izvorî din viața spirituală: Învierea lui Cristos ne luminează și ne întărește credința. În lumina Învierii îndrăznim să-i cerem lui Cristos să dăruiască tuturor popoarelor pacea și posibilitatea de a se dezvolta conform voinței Tatălui ceresc, astfel încât fiecare să poată avea încredere în iubirea cerească; îndrăznim să-i cerem lui Cristos să dăruiască Bisericii sale pace și unitate și s-o desăvârșească în sfințenie ca lumea să vadă strălucind pe chipul ei lumina învierii sale; îndrăznim să-i cerem lui Cristos să-i binecuvânteze pe toți aceia care muncesc cu mâinile și cu mintea și să facă ca roadele muncii lor să folosească nu doar la zidirea cetății pământești, ci și la creșterea împărăției sale; îndrăznim să-i cerem lui Cristos să păstreze familiile noastre în sănătate, fericire și pace și să le dea harul să fie pentru cei tineri o școală de trăire a credinței; îndrăznim să-i cerem lui Cristos să-i vindece pe cei bolnavi, să-i mângâie pe cei mâhniți și să-i întoarcă pe cei rătăciți pe calea adevărului și a binelui; îndrăznim să-i cerem lui Cristos să-i primească pe frații noștri răposați în strălucirea Învierii Sale. Învierea lui Cristos ne aprinde speranța în suflete. În lumina Învierii putem spune că am făcut alegerea cea mai bună și cea mai corectă în această viață: am decis să fim și să trăim cu Cristos! În lumina Învierii putem spune că am început să scriem, cu fiecare zi din viața noastră, o istorie plină de iubire: Cristos ne precede în toate, El este mereu înaintea noastră! În lumina Învierii putem spune că am ajuns la gândirea și la mentalitatea lui Isus Cristos; am ajuns să căutăm cele de sus, acolo unde este Cristos; am ajuns să trăim pentru totdeauna cu Cristos.

Pr. Daniel BULAI

SOCIAL

A

Alătură-te Campaniei 2% a Asociației Caritas București !

sociația Caritas București este o organizație umanitară înființată încă din 1990, membră a uneia dintre cele mai importante rețele umanitare la nivel mondial - Caritas Internationalis și este acreditată de Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice ca furnizor de servicii sociale.

Principalele programe prin care organizația sustine anual peste 3000 de persoane, acoperind ca arie de intervenţie 17 județe din sudul și sud-estul țării și București, sunt:

• Centrul de Zi pentru Copii cu Dizabilități ( în special cu Sindrom Down) • Casa Sfântul Ioan - centru cu module de tip familial • Cantina socială • Sprijin la distanță pentru copii pentru prevenirea abandonului familial și școlar • Programe de prevenire a traficului de persoane • Intervenții în situații de urgență (calamități naturale).

Redirecționând 2% din impozit, poți sprijini copiii din programele Asociației Caritas București astfel:

• contribui la prevenirea abandonului familial și școlar al sutelor de copii din familii care se confruntă cu grave dificultăți materiale; • oferi o viață normală și acces la servicii profesionale de recuperare și educație copiilor cu dizabilități: • asiguri servicii de găzduire pe perioadă nedeterminată, reintegrare familială și comunitară, educare, suport emoțional și după caz consiliere psihologică, copiilor care nu pot trăi alături de propria familie.

Alte modalități de donații:

• Donații de medicamente, materiale terapeutice, igienico-sanitare, alimente, îmbrăcăminte • Donații prin sistemul Eu Plătesc.ro (www.caritasbucuresti.org) • Donații prin intermediul platformei online (www.ammado.com/nonprofit/caritasbucuresti) • Prin virament bancar: Cod de identificare fiscală: 4849743 RO 57 BACX 0000 0030 0505 9000 RON RO 03 BACX 0000 0030 0505 9002 EUR Unicredit Țiriac Bank, Sucursala Titulescu În numele tuturor copiilor beneficiari ai Asociației Caritas București, îți mulţumim!

Loredana SPILCĂ

Ce înseamnă 2%?

Este un mecanism prin care contribuabilii persoane fizice pot să redirecționeze 2% din impozitul pe venit aferent anului 2014 (anul pentru care se completează declarația) către o fundație sau asociație.

Poți astfel decide către cine merge 2% din impozitul tău deja plătit la bugetul de stat. În fiecare an poți redirecționa doar către o singură organizație, completează deci doar un singur formular, fără a atașa fișa fiscală.

Este un mecanism simplu, fără eforturi financiare suplimentare.

Descarca formularul de pe www.caritasbucuresti.org și completează: - Formularul 230 (dacă în 2014 ai avut venituri numai din salarii) - Formularul 200 (dacă în 2014 ai realizat şi alte venituri în afară de salarii - activităţi independente, normă de venit, drepturi de autor etc.)

- Ambele formulare dacă ai și venituri din salarii și venituri din alte activități.

Formularele se depun până la data de 25 mai 2015 (data poștei), astfel: - Prin poștă cu confirmare de primire - Adresele administratiilor financiare le găsești https://www. anaf.ro/anaf/internet/ANAF/structura_anaf/ afisare_sediu_unitate_fiscala - Direct la ghișeul ANAF unde ai domiciliul - On-line cu semnătură electronică Daca ai mai multe formulare de la colegi, prieteni, colaboratori care redirecționează 2% din impozitul pe venit către Asociația Caritas București, contactează-ne la 021.2332134 sau office@caritasbucuresti.org și un voluntar le va prelua pentru a fi depuse de noi.

ACTUALITATEA CREȘTINĂ • APRILIE 2015

ANUNȚURI

Înscrieri la Cursul de Organiști Liturgici 2015-2016, din cadrul Institutului Ecumenic de Muzică Sacră din București

V

ă informăm că Institutul Ecumenic de Muzică Sacră din București va începe înscrierile pentru anul de studiu 2015-2016, pentru Cursul de Organiști Liturgici. Cursul vizează formarea și pregătirea temeinică a viitorilor sau prezenților organiști liturgici care vor efectua serviciul muzical în diferite parohii din Arhidieceza de București.

Cursurile se desfășoară din octombrie până în luna iunie, de două ori pe lună, la sediul didactic al Institutului, din șos. Olteniței 6, Popești-Leordeni, fiind organizat pe trei niveluri de studiu și trei module curriculare: -modulul de orgă și acompaniament liturgic -modulul de cânt gregorian -modulul de teologie și muzicologie liturgică.

aparținând Institutului, pentru copii cu vârste între 6-9 ani (secția de Juniori) și 9-14 ani (secția de Seniori).

Înscrierile se efectuează la sediul Institutului între 1 mai - 30 iunie 2015 pe baza unui colocviu și a unui test de aptitudini muzicale.

Pentru alte informații și detalii, puteți lua legătura cu persoana de contact: Sr. Carmen Petcu CJ tel 0732 757 320 email: carmencj2000@yahoo.it website: www.iems.ro

De asemenea, în aceeași perioadă se vor efectua înscrieri pentru corul de copii Pueri Cantores de București,

Sr. Carmen PETCU CJ director IEMS

INTC Cluj - 2015

Î

n perioada 22-26 iulie, va avea loc la Cluj Întâlnirea Națională a Tineretului Catolic. Eparhia Greco-Catolică de Cluj-Gherla va fi gazda acestui eveniment așteptat cu entuziasm de tinerii din toate diecezele și eparhiile catolice din țară.

Locul a fost ales şi pentru că în 2015 oraşul Cluj-Napoca este Capitala Europeană a Tineretului. „Întâlnirea Naţională a Tineretului Catolic din România

oferă ocazia tinerilor catolici să se întâlnească şi să se cunoască între ei, să participe la activităţi formative (la nivel uman şi spiritual) şi să îşi manifeste entuziasmul prin momente culturale şi artistice” (cf. www.intc.ro). Înscrierile au început pe 17 martie; centralizarea va fi făcută de Centrul Diecezan pentru Pastorația Tineretului până pe 19 aprilie. Înscrierile se pot face la preoții parohi, la preoții vicari și la tinerii responsabili cu tineretul.

Emanuel ROPOTĂ

„DIN ISTORIA VIEȚII CONSACRATE ÎN ARHIDIECEZA DE BUCUREȘTI”

L

uni, 27 Aprilie 2015, ora 10:30, cu prilejul împlinirii a 132 de ani de la fondarea Arhiepiscopiei RomanoCatolice de București, în Catedrala Sfântul Iosif va fi celebrată o Sfântă Liturghie pontificală prezidată de Excelența Sa dr. Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de București.

La sfârșitul Liturghiei pontificale, în Catedrala Sfântul Iosif se va desfășura un simpozion științific dedicat istoriei vieții consacrate pe teritoriul Arhidiecezei de București, manifestare organizată de Departamentul de Cercetare Istorică al ARCB, în colaborare cu Academia Teologică Anton Durcovici din cadrul ARCB.

ACTUALITATEA CREȘTINĂ • APRILIE 2015

Vor lua cuvântul ÎPS dr. Ioan Robu, dr. Dănuț Doboș, pr. Ieronim Iacob, pr. dr. Fabian Măriuț, sr. Patricia Rediu și pr. lect. dr. Emil Moraru.

La manifestare sunt invitați să participe preoți, persoane consacrate și credincioși, din București și din întreaga Arhidieceză pentru a aduce un omagiu și prinosul nostru de recunoștință ordinelor, congregațiilor și institutelor de viață consacrată, parte importantă a istoriei și patrimoniului cultural și spiritual al Bisericii noastre locale.

Dr. Dănuț DOBOȘ