Actualitatea Creştină, nr. 12 / 2011

PĂSTORUL ARHIDIECEZEI

Advent 2011 Odată cu prima duminică din Advent, am intrat în noul an liturgic sau noul an bisericesc. Și știm bine că anul liturgic are aceeași durată ca anul civil, dar nu începe odată cu acesta, ci mult mai degrabă, și are un conținut aparte, specific.

Anul civil se desfășoară în zile, săptămâni, luni și anotimpuri care nu amintesc de nimic altceva decât că în ele se reflectă ritmul cosmosului, adică rotirea zilnică a pământului în jurul axei sale, precum și rotirea sa anuală în jurul soarelui, fenomene care duc la alternanța de zi și de noapte, de căldură și frig. Anul liturgic sau bisericesc presupune toate acestea și ține cont de ele, le folosește așa cum sufletul se folosește de timp, și precum harul se folosește de natură. În afară de aceasta, însă, anul liturgic adaugă la anul civil o nouă dimensiune, și anume pe aceea a istoriei care îi are în centru pe Dumnezeu și pe om. Noi o numim pe aceasta istoria mântuirii. Anul liturgic, așadar, este evocare și actualizare a întregii istorii a mântuirii care s-a realizat deja până acum și este în același timp promisiune și anticipare a istoriei mântuirii care încă trebuie să se realizeze. Fiecare timp sau ciclu liturgic face să fie retrăită câte o fază aparte din istoria mântuirii. Acești timpi, sau cicluri liturgice, sunt, am putea spune, anotimpurile anului liturgic; între aceste „anotimpuri”, Adventul reprezintă primăvara, anotimp al așteptărilor și al promisiunilor. Existența omului stă toată pusă pe așteptare și dorință. Așteaptă cel care are foame și sete, fie în sens spiritual, fie în sens material.

Așteptarea este o speranță care dorește să fie împlinită.

Cândva, termenul „advent” însemna sosirea regelui în ziua întronării sau în vizită la o națiune subordonată.

Pentru creștini, „advent” însemna și înseamnă mereu venirea lui Dumnezeu prin Fiul său Isus. Totodată, pentru Biserică, Advent înseamnă și privire îndreptată spre capătul drumului, spre cele care vor veni, spre venirea glorioasă a lui Cristos. Și aceasta nu este o noutate, pentru că Liturgia a avut o astfel de privire și la sfârșitul anului liturgic. Am putea vorbi despre continuitatea privirii liturgice care acoperă timpul început și încă neterminat, speranța și împlinirea, dorința și îndestularea acesteia.

Adventul este ca și clipa: e începută, are într-însa germenul împlinirii, dar încă nu s-a consumat. Întruparea Fiului lui Dumnezeu a avut deja loc, și noi o celebrăm în multe feluri, dar Cristos vine și acum, în fiecare clipă spre noi și urmează să vină într-o zi și în slavă.

Iată de ce Adventul este așteptare, privire spre Cristos care a venit, vine și va veni. Și nu ne mirăm, de aceea, că anul liturgic începe cu îndemnul din Evanghelie: Vegheați! Căci Domnul vine! „Vegheați, așadar, căci nu știți când va veni stăpânul casei; poate veni fie seara, fie la miezul nopţii, fie la cântatul cocoşului, fie dimineaţa.

Nu cumva, venind pe neaşteptate, să vă găsească dormind. Iar ceea ce vă zic vouă, o spun tuturor: Vegheaţi!”

(Mc 13,35-37).

Să veghem asupra rugăciunilor noastre, a credinţei şi a practicilor noastre de pietate; să veghem asupra datoriilor noastre faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Vegherea ne duce la reînnoire şi primenire, ne ţine pe drumul cel bun unde Cristos ne poate găsi la locul nostru în orice timp. Îmi revine în minte un cuvânt din Evanghelia primei duminici din Advent: „iar portarului i-a poruncit să vegheze”. Fiecare dintre noi este portarul propriei vieţi, care se aseamănă cu o casă. În ea ne găsim, în ea îi primim pe alţii, în ea creştem, în ea ne rugăm, în ea păcătuim, în ea sperăm, în ea l-am întâlnit pe Dumnezeu, în ea ne contemplăm sfârşitul, care înseamnă şi ziua cea din urmă a venirii Domnului. Fiecare Advent vrea să ne adune sufleteşte în casa proprie a vieţii noastre pentru a pune ordine într-însa şi pentru a-l primi acolo cu dragoste reînnoită pe acela care a venit, vine şi va veni să ne mântuiască. În acest fel, vom putea spune şi noi împreună cu Profetul Isaia: „Tu mergi în întâmpinarea celor care săvârşesc cu bucurie faptele dreptăţii şi îşi aduc aminte de tine mergând pe căile tale” (Is 64,4).

Ioan ROBU Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti decembrie 2011

Actualitatea Creştină 1

ACTUALITATE

Enciclopedia regimului comunist. Represiunea Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, al Academiei Române, a iniţiat derularea unui proiect pentru realizarea unei enciclopedii a regimului comunist din România (1945-1989), structurat pe trei serii: represiune, rezistenţă, instituţii. Seria dedicată represiunii este concepută pe trei volume, pentru care s-au folosit lucrări ştiinţifice, memorialistice şi documente de arhivă, şi a fost realizată de un colectiv de 70 de cercetători. Totodată, lucrarea conţine şi numeroase fotografii şi ilustraţii, multe dintre ele inedite. În ziua de 24 noiembrie 2011, în Aula Academiei Române a avut loc lansarea primului volum din seria: „România. 1945-1989. Enciclopedia regimului comunist. Represiunea”, vol. I. A-E. Au rostit alocuţiuni: acad. Dan Berindei, vicepreşedinte al Academiei Române, acad. Păun Ion Otiman, secretar general al Academiei Române, ES Ioan Robu, membru de onoare al Academiei Române, dr. Radu Ciuceanu, director INST, acad. Marius Sala, vicepreşedinte al Academiei Române, acad.

Dinu C. Giurescu, acad. Răzvan Theodorescu, Octavian Roske, secretar ştiinţific INST. Redăm intervenţia Arhiepiscopului Mitropolit Romano-Catolic de Bucureşti, dr. Ioan Robu.

Domnule Vicepreşedinte, Domnule Director al Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Domnilor Academicieni, Onorată asistenţă, Înainte de toate, felicit Academia Română şi Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului că au pus la dispoziţia tuturor primul volum, deocamdată, din Enciclopedia regimului comunist. Represiunea. Aceleaşi felicitări pentru redactorii, autorii, cercetătorii şi toţi ostenitorii care s-au lăsat cuprinşi de acest proiect pe care l-au onorat cu toată dăruirea şi priceperea.

Vă mărturisesc că atunci când am deschis volumul Enciclopediei regimului comunist, am căutat şi am citit mai întâi articolele despre cultele religioase din România.

Mă gândeam deocamdată să mă mulţumesc cu articolele respective, dar apoi am luat-o de la început cu cele scrise despre Academia Română, Armată, Casa Regală, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Colectivizare etc. Astfel, mai alegând, mai culegând, am trecut aproape prin toate articolele.

Multe titluri de articole parcă sunt trepte spre ceea ce am putea numi misterul răului, „misterium iniquitatis”: ameninţare, anchetator, demascare, demolare, degradare, deportare, denunţ, deviere, dezinformare, dictatură, exterminare, execuţie, expulzare şi câte altele, „eiusdem farinae”, cum spuneau latinii.

Odată cu comunismul, România a intrat în noaptea Răului. Nimeni nu a fost cruţat de suflul răutăţii şi oricât am cerceta şi am studia, nu vom afla niciodată de ce am avut parte de un asemenea destin. Citind în această Enciclopedie, mi-am amintit de mai multe ori aceste cuvinte din Scriptură: „Suntem apăsaţi de necazuri din toate părţile, dar 2 Actualitatea Creştină decembrie 2011

nu striviţi; suntem în cumpănă, dar nu disperaţi; persecutaţi, dar nu abandonaţi; doborâţi, dar nu ucişi” (2 Cor 4,8-9), „Laţul s-a rupt, iar noi am scăpat. Ajutorul nostru este în numele Domnului” (Ps 123).

Toate instituţiile Statului au fost în grea cumpănă, au fost persecutate, doborâte, cum spune Sfântul Pavel. În cele din urmă, însă, laţul s-a rupt. Slavă Domnului! Cicatricele şi, pe alocuri, rănile se mai văd, rămân încă. Din drumul revenirii totale, însă, face parte şi cunoaşterea cât mai completă a trecutului nostru, iar Enciclopedia de faţă ne ajută mult în această privinţă, pe noi cei de astăzi, dar şi generaţiile care vor veni.

Consider de mare valoare această lucrare privind istoria comunismului, pentru precizia şi sinteza admirabilă a articolelor, pentru numărul mare de informaţii esenţiale, pentru bibliografia bogată şi, mai ales, pentru interdependenţa rodnică a temelor cuprinse în articolele Enciclopediei. Şi ca să explic, dacă ar mai fi cazul, ultima afirmaţie, aş spune că luat aparte şi de sine stătător, orice articol nu pare să aibă atâta bogăţie câtă apare atunci când stă împreună cu alte articole de la care primeşte sau cărora le dă vigoare nouă, nuanţe variate. Să luăm, de exemplu, articolul Biserica Ortodoxă Română.

Temă vastă, generoasă; ar putea să cuprindă cel puţin zeci de pagini. Enciclopedia îi consacră doar 11 pagini cu tot cu cele 10 fotografii. Ne este dat esenţialul doar, iar alături de el este chemat un întreg şir de alte articole

ACTUALITATE cu care se completează şi se luminează reciproc. Acestea sunt: Arestare, Condamnare Administrativă, Confiscarea Averii, Departamentul Cultelor, Domiciliu Obligatoriu, Informator, Monahism, Naţionalizare, Proces Politic, Reforma Învăţământului Religios, Rugul Aprins, Sistematizare, Supraveghere Informativă Generală, Urmărire Informativă (pag. 205). Alături de aceste articole, cel consacrat Bisericii Ortodoxe Române creşte în substanţă, în forţă, în claritate. La fel se întâmplă cu fiecare articol, prin trimiterile indicate în Enciclopedie. Şi aş dori să mai subliniez un aspect pe care l-am sesizat citind articolul despre Biserica Romano-Catolică. Ştiam de multă vreme că măsurile luate împotriva Bisericii Catolice aveau toate greutatea lor, însă printre ele, izolarea la care era supusă Biserica noastră prin ruperea legăturilor cu Sfântul Scaun şi cu alte Biserici Catolice locale din Europa, era deosebit de periculoasă şi de aceea voiam să văd ce spune articolul din acest punct de vedere. Cuvântul „izolare”, despre care s-ar fi putut scrie mult în articolul cu pricina, ca de altfel şi în istoricul altor culte, nu apare niciodată. Tema izolării, însă, este prezentă şi ne este transmisă în diferite moduri prin informaţiile date în articol şi prin atmosfera faptelor relatate, procedeu care l-a ajutat pe autorul articolului acestuia despre Biserica Romano-Catolică să-şi condenseze la maximum materialul şi să transmită o temă, în cazul nostru pe cea a izolării, fără măcar să-i spună pe nume. Iată un exemplu în acest sens; citez: „guvernanţii comunişti au pus treptat în practică o politică de anulare a tradiţiilor religioase, de limitare a prezenţei bisericilor în spaţiul public, de diminuare a influenţei Sfântului Scaun în România, de şicanare a Nunţiaturii Apostolice de la Bucureşti, de represiune îndreptată împotriva episcopilor, preoţilor, persoanelor consacrate şi a laicilor, de diminuare a capacităţii de rezistenţă a comunităţilor catolice şi de dezorganizare a structurilor instituţionale ale Bisericii” (pag. 208). (În articolul consacrat Bisericii Greco-Catolice, cuvântul „izolare” apare o singură dată, pag. 187).

Faţă de o Biserică izolată de centrul ei spiritual şi pusă în imposibilitatea de a mai comunica ceva la Vatican, căci despre el era vorba, regimul comunist s-a comportat asemenea celor din primele secole de persecuţie anticreştină.

Citez: „Tonul în declanşarea persecuţiei anticatolice a fost dat la 21 februarie 1948 de liderul PMR, Gheorghe Gheorghiu-Dej: «Biserica Catolică este singurul obstacol organizat în drumul instaurării definitive a democraţiei populare în România».

Regimul comunist a atacat violent structurile fundamentale ale vieţii religioase, anulând bunele tradiţii de colaborare dintre Statul român şi Biserică, existente înainte de 1945 şi încercând prin orice mijloace să-i anuleze libertăţile şi să o subordoneze în întregime” (pag. 208-209). Astfel, în 1948 a fost denunţat Concordatul, au fost confiscate şi naţionalizate şcolile confesionale şi proprietăţile bisericeşti, desfiinţate 4 din cele 6 dieceze, au fost închise şi dizolvate ordinele şi congregaţiile bisericeşti. Toţi episcopii au fost arestaţi pe rând, unii murind în închisoare. Cel mai mare pericol în care s-a aflat Biserica Romano-Catolică în timpul comunismului au fost anii 1950-1951 când s-a încercat dezbinarea Bisericii prin „adunările” de la Gheorgheni, Târgu-Mureş şi Cluj. Citez: „Regimul comunist a încurajat în anii 1950-1951 o grupare de preoţi romano-catolici constituită în cadrul aşa-numitei „Mişcări a preoţilor pentru pace”, cu scopul realizării unui compromis între Biserica Romano-Catolică şi Statul român. Autorităţile comuniste au organizat, în colaborare cu mişcarea respectivă, trei „consfătuiri” la care au participat laici şi „preoţi democraţi” din întreaga ţară, sub sloganul păcii. În realitate, regimul comunist a urmărit integrarea Bisericii Romano-Catolice în noua ordine comunistă, prin ruperea legăturilor cu Sfântul Scaun şi formarea unei Biserici Romano-Catolice naţionale” (pag. 209). Tentativa de a dezbina Biserica a eşuat, slavă Domnului, dar apoi s-a intensificat teroarea şi vânătoarea preoţilor. Mulţi dintre ei nu au mai apucat să iasă din închisori, aşa cum a fost şi cazul Mons.

Vladimir Ghika sau a Pr. Heider care a murit împărţind în jurul său Tainele mântuitoare. Cu mici deosebiri, aşa cum atestă prezenta Enciclopedie, şi destinul celorlalte biserici istorice şi al comunităţilor neoprotestante, al cultului mozaic şi musulman, al Academiei, Armatei, al partidelor istorice, al întregii ţări, se înscrie între izolare şi represiune. Şi un ultim citat: „Aparenţa de legalitate a acţiunilor represive a fost dată prin legislaţia represivă, aceasta având caracter politic” (pag. 647).

Felicit încă o dată Academia Română şi Institutul pentru Studiul Totalitarismului şi binecuvântez munca tuturor acelora care pregătesc viitorul făcându-ne cât mai cunoscut trecutul, de data aceasta, trecutul comunist şi represiunea. decembrie 2011

Actualitatea Creştină 3

Din viaţa ARHIDIECEZEI Asociaţia Familiilor Catolice „Vladimir Ghika”, membră a FAFCE Din data de 18 octombrie 2011, Asociaţia Familiilor Catolice „Vladimir Ghika” (AFC, www.familiacatolica.ro) este membru cu drepturi depline al Federaţiei Asociaţiilor Familiale Catolice din Europa (FAFCE, www.fafce.org), după un an de participare ca membru observator.

Este a 14-a asociaţie membră a FAFCE, intrând odată cu alte două asociaţii din Polonia. Din FAFCE fac parte asociaţii de familii catolice din Franţa (CNAFC), Germania (FDK), Italia (FORUM), Irlanda, Cehia, Slovacia, Lituania şi Ungaria.

FAFCE are ca obiectiv principal sprijinirea la nivel european a familiilor care se bazează pe învăţăturile Bisericii Catolice. Prin prezenţa sa la Bruxelles, federaţia îşi propune să fie un sprijin legislativ pentru familia creştină autentică, care să promoveze la nivel european valorile creştine ale familiei şi ale vieţii. FAFCE este înregistrată în cadrul INGO (International Non-Governmental Organization) aferentă Consiliului Europei, participând astfel la toate propunerile legislative europene înainte de a fi trimise spre votare în Parlamentul Europei.

Un milion de stele Circa 800 de candele ale solidarității au luminat în seara de sâmbătă, 12 noiembrie 2011, Parcul Colțea (zona Universitate) din București, în cadrul Campaniei „Un milion de stele” promovată de organizațiile Caritas din România. La campanie au participat simultan orașul București și alte 30 de orașe din țară. La evenimentul din Parcul Colţea au fost prezenţi şi Preasfinţitul Cornel Damian, Episcop Auxiliar de Bucureşti, şi PS Mihai Frăţilă, Episcop al Vicariatului Greco-Catolic de Bucureşti. Înalţii prelaţi au subliniat importanţa solidarităţii şi a generozităţii şi au rostit împreună cu cei prezenţi, o rugăciune pentru cei aflaţi în nevoi.

Peste 5.000.000 de români trăiesc sub pragul sărăciei, dintre care peste 1.300.000 supravieţuiesc sub pragul sărăciei absolute, informează Confederația Caritas România, citând date ale Institutului Național de Statistică. Lipsurile materiale sunt principala cauză care pune în pericol existența multor familii din ţara noastră. Donațiile oferite în cadrul Campaniei „Un milion de stele” vor fi folosite de către organizaţiile Caritas pentru a oferi ajutor unor familii sărace, care trăiesc cu mai puțin de 260 lei pe lună pe membru de familie.

Expoziţie inedită, în Catedrala Sfântul Iosif, cu imagini din viaţa Monseniorului Ghika În cadrul numeroaselor manifestări și evenimente organizate în țară și în străinătate cu scopul de a păstra vie amintirea Monseniorului Vladimir Ghika – al cărui proces de beatificare este în desfășurare – în interiorul Catedralei Sfântul Iosif este amenajată o expoziţie inedită de fotografii, cu scene din viaţa Monseniorului.

Expoziţia este deschisă publicului în perioada 10 noiembrie 17 decembrie 2011, între orele 7.00-20.00. Curatorii expoziţiei: Orbán AnnaMária, Mircia Dumitrescu şi Ioan Cristescu.

4 Actualitatea Creştină decembrie 2011

Adoraţie continuă în Catedrala Sfântul Iosif O oră pe săptămână, pentru a-l adora pe Isus prezent în Preasfântul Sacrament în Catedrala Sfântul Iosif, biserica mamă a Arhidiecezei. Iată invitaţia pe care Înaltpreasfinţitul Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti, o adresează preoţilor, credincioşilor şi persoanelor consacrate din Arhidieceză, printr-o scrisoare pastorală din 15 noiembrie 2011. „De mai mulți ani doream să avem și noi în București un loc unde Preasfântul Sacrament să poată fi expus cât mai mult adorației noastre, un loc unde să-l putem întâlni și adora pe Isus care ne așteaptă în sacramentul iubirii sale, o oază de pace unde credincioșii să poată veni să se oprească lângă Isus”, afirmă ÎPS Ioan Robu în scrisoarea pastorală.

Adorația euharistică zilnică va avea loc în capela laterală (baptismală) din Catedrala Sfântul Iosif, începând de luni, 12 decembrie 2011. Parohiile, congregaţiile, mişcările ecleziale care doresc să participe sunt invitate să-l contacteze pe Pr. Ioan Răileanu (tel. 0212015400, 0212015478, email: ioan@gmx.com), preot vicar la Parohia Catedralei Sfântul Iosif şi responsabil cu acest proiect spiritual.

Din viaţa ARHIDIECEZEI

Credincioși din Brezoi, pelerini la Lourdes

Între 3 și 10 noiembrie 2011, un grup de credincioşi din Brezoi am mers în pelerinaj la Lourdes. După ce am parcurs cu autocarul aproape 2.700 km, oprindu-ne în prima noapte la Nice, în drumul spre Lourdes, am vizitat Catedrala Notre Dame de la Garde din Marsilia, iar sâmbătă, 5 noiembrie, spre seară, am sosit la Tarbes, în apropiere de Lourdes.

A doua zi dimineață, am avut privilegiul să participăm la Sfânta Liturghie celebrată în limba română la grota de la Lourdes, oficiată de Pr. Mihai Percă, care ne-a prezentat apoi şi o scurtă istorie a Sanctuarului marian. Pelerini catolici şi ortodocşi deopotrivă am vizitat şi ne-am rugat la locurile sfinte de la Lourdes şi am participat la recitarea Sfântul Rozariu.

Deşi ocupat cu sesiunea de toamnă a Conferinţei Episcopale Franceze, Mons. Jaques Perrier, Episcop de Tarbes-Lourdes, ne-a primit pentru câteva minute în audiență şi a binecuvântat micul nostru grup de pelerini.

Cu această ocazie, ne-a înmânat şi Diploma de pelerin semnată de Excelența Sa şi de ÎPS Dr. Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti.

Al doilea moment important al pelerinajului a fost în oraşul Sfântului Anton, Padova, după ce am vizitat, în drumul nostru, şi Domul din Milano. La Padova, ne-am recules la mormântul Sfântului, iar apoi am vizitat bazilica, îndrumaţi de Pr. V. Budău.

Ne-am întors în ţară mai îmbogăţiţi sufleteşte şi cu încrederea că rugăciunile și intenţiile depuse la picioarele Sfintei Fecioare Maria şi la mormântul Sfântului Anton vor ajunge, prin mijlocirea lor, la Dumnezeu.

Conferirea sacramentului Sfântului Mir la Smârdioasa (Teleorman) În Smârdioasa, o localitate teleormăneană de circa 2.000 de locuitori, aflată pe malul drept al râului Vedea, mai locuiesc doar două familii catolice, ceilalţi fiind plecaţi în străinătate, în căutarea unui trai mai bun.

Capela romano-catolică, inaugurată la 9 noiembrie 1996 şi construită de doamna Mariana Despa din Câmpina, devine, la fiecare celebrare liturgică, expresia vie a cuvintelor Mântuitorului: „Unde doi sau trei se adună în numele meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Mt 18,20). Aici vin să se reunească în jurul altarului, alături de cei din Smârdioasa, şi catolici din împrejurimi, pentru care „mersul la biserică” devine un adevărat pelerinaj: din Zimnicea (la 24 km de Smârdioasa), o familie; din Alexandria (la 17 km), trei familii; din Cervenia (la 4 km), cinci familii; din Piatra (la 44 km), o familie; din Roşiorii de Vede (la 50 km), trei familii.

Filială a Parohiei romano-catolice de Caracal, comunitatea din Smârdioasa este asistată spiritual de Pr. Alois Ilieş, Paroh de Caracal. Pr. Alois străbate în fiecare săptămână drumul de la Caracal la Smârdioasa (220 km dus-întors) pentru a celebra sfintele taine şi a-i învăţa adevărurile de credinţă pe credincioşii din comunitate. În lunile din urmă, i-a pregătit pe Alexandru, Laurenţiu şi Maria-Alina, trei adolescenţi din comunitatea din Smârdioasa, pentru primirea sacramentului Sfântului Mir. Conferirea sacramentului a avut loc în dimineaţa de sâmbătă, 19 noiembrie 2011, în ajunul ultimei duminici a Anului Liturgic şi al solemnităţii lui Cristos, Regele Universului. Sfânta Liturghie solemnă a fost prezidată de Preasfinţitul Cornel Damian, Episcop Auxiliar de Bucureşti, alături de care au concelebrat preoții Pr. Alois Ilieș, Pr. Petru Țurcanu, Pr. Petru Beșleagă și Pr. Francisc Doboș.

După ce i-a interogat pe cei trei adolescenți din învățătura Bisericii, PS Cornel și-a impus mâinile asupra lor și le-a uns frunțile cu ulei sfințit, semn de confirmare a maturității lor creștine. Preasfințitul le-a amintit că de-acum, întăriți de sacramentul primit, devin mărturisitori ai lui Cristos în lume. „Sunteți puțini, într-o capelă mică, dar important este să mărturisiți cu curaj și entuziasm credința pe care ați primit-o, prin cuvintele și faptele voastre, prin viața voastră”, le-a spus PS Cornel credincioșilor prezenți la celebrare.

A consemnat Eugeniu Ştefan decembrie 2011

Actualitatea Creştină 5

Din viaţa ARHIDIECEZEI Hramul bisericii „Cristos, Regele Universului”, din Ploiești „Christus vincit, Christus regnat, Christus imperat” (Cristos învinge, Cristos domneşte, Cristos porunceşte). Această proclamaţie în cinstea lui Cristos, biruitor asupra păcatului şi a morţii, stăpân al timpului şi al istoriei și rege al universului, a răsunat în mod solemn duminică, 20 noiembrie, în biserica din Ploiești, dedicată lui „Cristos, Regele universului”, în sărbătoarea hramului comunității.

Sfânta Liturghie, la care au participat numeroşi credincioşi şi persoane consacrate, a fost prezidată de Preasfinţitul Cornel Damian, Episcop Auxiliar al Arhidiecezei Romano-Catolice de Bucureşti, alături de care au concelebrat doisprezece preoţi din Arhidieceză.

Foto: Ivan BANCIU

„Au fost momente cu adevărat înălţătoare, într-o atmosferă caldă şi simplă, în care s-a îmbinat frumos rugăciunea cu cântul şi cu tăcerea sfântă, în prezenţa Domnului, Regele nostru.

Sfânta Liturghie s-a încheiat cu adoraţia euharistică, rugăciunea de consfinţire la Inima Preasfântă a lui Isus şi binecuvântarea cu Preasfântul Sacrament”, ne-a declarat parohul comunităţii, Pr. Iosif Imbrişcă.

La sfârşitul celebrării liturgice, comunitatea l-a felicitat pe PS Cornel Damian şi pe colegii prezenţi (Pr. Iosif Imbrişcă, Pr. Alois Acana şi Pr. Pavel Encuţ) pentru aniversarea a 25 de ani de preoţie. Episcopul mulţumit şi le-a adresat un cuvânt de prețuire preoţilor care se ocupă, în Ploieşti, de pastoraţia credincioşilor romano şi greco-catolici. Totodată, episcopul le-a amintit și pe surorilor malgaşe, din congregaţia Micile Slujitoare ale Inimii lui Isus pentru Bolnavii Săraci, care activează în Ploieşti din anul 1994.

6 Actualitatea Creştină decembrie 2011

O biserică închinată Sfântului Leonard Murialdo Sâmbătă, 5 noiembrie, în timp ce cerul ne dăruia una dintre ultimele zile frumoase de toamnă, s-a celebrat sfinţirea bisericii Sfântul Leonard Murialdo.

Cinci ani de pregătire, de muncă şi de multă colaborare, au dat un rezultat care poate fi văzut de toţi: o biserică nici mică, nici mare, cu linii moderne, un pridvor elegant cu stâlpi de marmură, luminoasă în interior, cu două nuanțe cromatice - crem şi mahon -, cu o cruce mare care domină altarul și tabernacolul.

Ideea artistică a fost elaborată de arhitectul Alexander Haralambie din Popești-Leordeni (Ilfov). Înaltpreasfințitul Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de București, a fost întâmpinat la Oratoriu de un grup de credincioşi și de reprezentanții autorităților locale. Apoi, la orele unsprezece, însoţit de sunetul solemn al clopotelor (electronice), alaiul preoţilor a ajuns în faţa bisericii. Marea poartă s-a deschis, iar biserica s-a umplut. Ritualul sfinţirii a fost urmărit cu foarte mare atenţie de toţi cei prezenți. O biserică mică ne permite să vedem toate, îndeaproape. Nu se întâmplă prea des să participăm la sfinţirea unei biserici: ne atrage atenţia momentul în care episcopul întinde uleiul sfânt pe altar, unge pereţii sau momentul în care înconjoară biserica împreună cu ceilalţi preoţi, înălţând rugăciuni şi fum de tămâie. Înainte de a pune în interiorul altarului relicva Sfântului Leonard Murialdo, fondatorul Congregației Sfântul Iosif, Arhiepiscopul a amintit că biserica este dedicată Sfântului Leonard, chiar dacă inițial intenţia era de a o dedica „Sfintei Fecioare a Pâinii” (după un sanctuar din Italia).

Biserica era plină, adunarea a fost foarte atentă, cântecele au răsunat solemn şi cu multă bucurie. Lângă Arhiepiscop s-au aflat Pr. Ioan Solomon, parohul comunității catolice din Popeşti-Leordeni, părintele provincial Tullio Locatelli, Pr. Solideo Poletti - cel care a început construcţia bisericii -, preoţii din fraternitatea din Bucureşti şi alţi preoţi din Arhidieceza de Bucureşti. În timpul predicii, Înaltpreasfinţitul Ioan a amintit că o biserică există pentru celebrarea Euharistiei şi pentru a le oferi credincioşilor posibilitatea de a se apropia de Cristos prin cuvântul şi Trupul său. Această nouă biserică este mai întâi la dispoziţia Oratoriului şi a tinerilor, dar va oferi în fiecare dumincă şi celebrarea Euharistiei pentru credincioşi, în mod special pentru cei care locuiesc în apropiere de biserică.

Pr. Elio Rossetto

Catedrala Sfântul Iosif

Cathedral Plaza între încălcarea legilor și lipsa de respect Trecând pe lângă Catedrala Sfântul Iosif, oricine poate vedea colosul care amenință acest edificiu sacru, centru de iradiere culturală și punct de atracție al vieții spirituale catolice. Și deodată se impune o întrebare: cum a fost posibil să se ridice o asemenea clădire-pericol public?

Justiția Română a dat răspunsul foarte clar: din cauza încălcării legilor care reglementează disciplina în construcții și a celor care protejează monumentele istorice. Dincolo de răspunsul justiției, există realități care arată lipsa de respect a investitorului față de vecinătăți și abilitatea lui de a edifica pe baza fraudei, a minciunilor și a relei credințe, dar și a complicităţii instituțiilor românești cu responsabilitate în domeniu.

Dezvoltatorul acestui proiect, Millennium Building Development SRL, cunoștea cu 5 ani înainte de a începe lucrările opoziția Arhiepiscopiei la orice fel de construcție în imediata apropiere a Catedralei Sfântul Iosif. De asemenea, toate instituțiile Statului cu atribuții în domeniu cunoșteau din 2001 opoziția conducerii Catedralei. Cu toate acestea, în martie 2006, au fost demarate lucrările de construire, iar în aprilie 2006, Arhiepiscopia a început demersurile în justiție pentru oprirea acestei ilegalități.

Cu gândul de a pune Arhiepiscopia în fața faptului împlinit, firma constructoare, împreună cu instituțiile statului complice la acest gest de agresiune împotriva Bisericii Catolice, a pus la cale diferite tertipuri avocățești, cerând strămutarea procesului și obținând-o în patru rânduri: de la București la Constanța, de la Constanța la Craiova, de la Craiova la Pitești, și apoi la Târgoviște. În tot acest timp, lucrările erau conduse sub atenta supraveghere și susținere a Inspectoratului de Stat în Construcții, iar protestele Bisericii și ale societății civile erau în toi.

Doar după un an și trei luni, procesul introdus la București a avut un prim termen la Craiova, în iulie 2007, când cererea de suspendare a lucrărilor înaintată de Arhiepiscopie a fost soluționată favorabil. În februarie 2009, la 3 ani de la emiterea ei, autorizația a fost anulată definitiv la Tribunalul Dâmbovița, iar în martie 2009 se producea și expirarea acestei autorizații ilegale.

Dar nu se termină totul aici. În iunie 2009 apare pata neagră pe fața justiției române: contrar deciziilor precedente, 3 judecători de la

Curtea de Apel Ploiești întorc parcursul normal al procesului, arătând că autorizația, care expirase în urmă cu 3 luni, a fost emisă în condiții legale, nespecificând nimic despre valabilitatea ei. Total în afara legii, dar cu susținerea Inspectoratului de Stat în Construcții, se repornesc lucrările în septembrie-octombrie 2009, care, datorită complicității acestei instituţii, sunt greu de oprit chiar și după decizia Curții de Apel Suceava din 3 noiembrie 2010, care dovedește irevocabil că proiectul Cathedral Plaza a încălcat flagrant legea.

Pentru a proba lipsa de respect față de Arhiepiscopie și complicitatea unor instituții de stat în ridicarea acestui mastodont semnalăm doar raportul întocmit de către Inspectoratul de Stat în Construcții, la 10 mai 2006. Raportul, realizat sub semnătura a 12 experți, sesizează zeci de încălcări ale legii în faza de autorizare a construcției, iar concluziile sale sunt fără echivoc: „Toate aspectele precizate în raport pun în discuţie caracterul de legalitate a autorizaţiei de construire nr. 179/18/B/43074 eliberată de către Primăria Sectrorului 1”. Cu toate acestea, Inspectoratul de Stat în Construcții nu și-a dus la îndeplinire atribuțiile pe care i le conferă legea, nu a oprit lucrările în mai 2006.

Actualmente, clădirea ilegală Cathedral Plaza nu are autorizație de construire, este radiată din cartea funciară, nu este finalizată, nu este racordată la utilităţi, este iluminată ilegal, dar este susținută de actori politici și de oameni de afaceri foarte puternici.

Care va fi soarta acestui „Goliat” arhitectonic ce a primit lovitura de grație la Suceava? Răspunsul poate fi găsit în psalmul 127,1: „Dacă Domnul nu zideşte casa, degeaba lucrează cei ce o zidesc; dacă Domnul nu păzeşte cetatea, degeaba veghează cel ce o păzeşte”.

Pr. Gabriel-Daniel POPA decembrie 2011

Actualitatea Creştină 7

SOCIAL

Caritas Bucureşti - numai împreună dăm valoare vieţii În data de 10 decembrie, în sala de spectacole a liceului „Miguel de Cervantes” din Capitală, Asociaţia Caritas Bucureşti reuneşte toate programele sociale pe care le derulează în prezent, prin beneficiari - copii, tineri şi bătrâni, angajaţi, colaboratori, voluntari, susţinători şi invitaţi speciali, pentru a celebra împreună Sfânta Sărbătoare a Crăciunului. Evenimentul a devenit deja o tradiţie pentru Asociaţia Caritas Bucureşti, fiind organizat anual, începând din anul 1991.

Serbarea de Crăciun reprezintă atât un moment al bilanţului, în care vom prezenta realizările şi nereuşitele acestui an, cât, mai ales, un prilej deosebit pentru a ne întâlni cu toţii, cu scopul de a întări relaţiile, de a ne cunoaşte în alte circumstanţe şi de a petrece împreună o seară specială. Nu vor lipsi obişnuitele momente artistice (dansuri, colinde, scenete) realizate de copiii şi tinerii incluşi în programele Caritas Bucureşti, dar nici momentele realizate special pentru aceştia de invitaţii şi colaboratorii noştri.

Construim împreună o comunitate a iubirii şi a solidarităţii Înfiinţată într-un moment de răscruce pentru societatea românească, în anul 1990, Asociaţia Caritas Bucureşti şi-a construit identitatea bazându-se pe valorile creştine şi pe principiile stabilite de învăţăturile sociale ale Bisericii Catolice, prin care şi-a definit modalităţile de acţiune.

Dacă în momentul înfiinţării, misiunea principală a asociaţiei a fost coordonarea distribuirii ajutoarelor trimise din străinătate, de-a lungul anilor, prin eforturi intense şi susţinute, activitatea desfăşurată s-a dezvoltat şi diversificat, astfel încât să răspundă nevoilor sociale ale persoanelor aflate în dificultate, într-un context de permanentă instabilitate politică şi socială. În prezent, activitatea Caritas Bucureşti este concentrată pe câteva domenii majore (social, medical, educaţional) în cadrul cărora se derulează programe de asistenţă socială complexă: ajutoare sociale directe (Cantina, Spălătoria şi Farmacia Socială), programe cu şi pentru

copii (Casa Sfântul Ioan pentru copii abandonaţi, Programe educaţionale de prevenire a traficului de persoane, Sprijin pentru prevenirea abandonului școlar şi familial), programe pentru îngrijirea vârstnicilor, programe medicale (Îngrijire la domiciliu), programe pentru persoane cu dizabilităţi (Centrul de intervenţie timpurie pentru copii cu dizabilităţi), sprijin în caz de calamităţi (Intervenţii în situaţii de urgenţă).

Aria de lucru a Caritas Bucureşti acoperă aproximativ 30% din teritoriul ţării, incluzând 12 judeţe din partea de sud-est a României. Anual sunt asistate aproximativ 12.000 de persoane, cifră care variază în funcţie de partenerii implicaţi şi de specificul fenomenului social abordat.

Toate acţiunile caritabile întreprinse de Caritas Bucureşti au în comun respectul şi încrederea în potenţialul fiinţei umane, punând accentul pe evitarea dependenţei şi redarea demnităţii.

Caritas Bucureşti caută noi membri După mai bine de 20 de ani de rezultate deosebite în domeniul social, perioadă în care s-au dezvoltat programe în premieră pentru România (precum proiectul destinat copiilor cu Sindrom Langdon Down sau Spălătoria Socială), în special datorită sprijinului extrem de valoros acordat de finanţatori şi colaboratori externi, Caritas Bucureşti se orientează acum spre societatea civilă din România. Încrezători în capacitatea societăţii româneşti de a furniza noi şi valoroase resurse de dezvoltare, adresăm un apel de angajament tuturor persoanelor active social din cadrul parohiilor, interesate să se implice şi să susţină dezvolta8 Actualitatea Creştină decembrie 2011

rea Caritas Bucureşti, să devină membri cotizanţi ai asociaţiei. În conformitate cu statutul asociaţiei, un membru are obligaţia „să apere interesele acesteia, să participe la programele lansate de conducerea Asociaţiei, la constituirea patrimoniului (după posibilităţi), să răspândească spiritul de caritate”.

Informaţii suplimentare se pot obţine la numărul de telefon 021.233.21.34 sau prin e-mail la adresa office@ caritasbucuresti.org.

Lucia Ionescu

SOCIAL

Jurnalul unui „suflet vinovatˮ «Când am început să beau? Când am început să beau moderat sau zilnic? Când am devenit consumator problematic?

Nu cred că v-aş putea spune cu certitudine niciodată. Realitatea e că am ajuns un băutor înrăit. Prieteni adevăraţi, cred, nu mai aveam, lumea mă ocolea, ajungând un nimeni. De altfel, nu mă compătimeam nici eu, nu mă compătimea nici lumea, mi se făcuse lehamite de tot, şi totuşi... eram un suflet!

Cine eram, nici eu nu ştiam, pentru că nu mai aveam încredere în mine, nu mai aveam curaj, voinţă... Mulţumirea îmi era într-o jumătate de vin, zilnic, în două cu suc, uneori şi mai mult.

Acum scriind, îmi aduc aminte de versurile unui cântec, pe care l-am scris într-o vară, în perioada studenţiei, împreună cu un bun prieten... „Se stinge încet încă o eră umană, Peste toate stau eu, prea hulit, acuzat, Mai lasă-mă-n pace! Îmi răspunzi, şi ţi-e teamă Când te-ntreb, sunt suferind, vinovat. Şi oamenii poartă peste moarte destine, Dar ţie nu-ţi pasă, şi râzi aiurit, Că era umană mi-i aşa străină, Ce mare mi-e vina, ce puţin te-am iubit.(...)

Când mă gândesc acum câte necazuri aduce alcoolul, câte distrugeri de prietenii, de familii, câte boli şi câte locuri de muncă se pierd din cauza lui, ca să nu mai zic de oportunităţi serioase, sunt INFINIT VINOVAT. Să dea Dumnezeu să găsim cu toţii calea spre acea lume candidă şi blândă pe care ne-o dorim cu toţii!» (mărturia unui abstinent, Iaşi, octombrie 2006, ACAR).

Asociaţia Cluburilor Alcoolicilor în Recuperare Asociaţia Cluburilor Alcoolicilor în Recuperare (ACAR), care îşi desfăşoară activitatea din 2004, iar din acest an şi în Bucureşti, în parteneriat cu Asociaţia Mica Operă a Divinei Providenţe FDP, vine în întâmpinarea tuturor familiilor cu probleme legate de consumul de alcool, oferind şansa la o viaţă nouă. Abordarea este una sistemică, familială (Metoda Hudolin), în centrul procesului de ajutor fiind persoana dependentă şi familia acesteia, integrați, alături de alte familii, în comunităţi multifamiliale (Cluburi ale Alcoolicilor în Recuperare).

Centrul de recuperare post-cură din Iaşi are o capacitate de 6 locuri, în regim rezidenţial, perioada de recuperare fiind de 3-4 săptămâni. Servicii oferite: comunităţi multifamiliale, consiliere individuală, de cuplu, de grup, educaţie pentru sănătate, activităţi de terapie ocupaţională, integrare în grup de suport (Club).

Clubul (grupul de suport): continuarea frecventării constante a grupului de suport ales, o dată pe săptămână, o oră şi jumătate, în locaţia aleasă, pe o perioadă cât mai lungă de timp, pentru consolidarea schimbărilor la nivel comportamental şi, implicit, menţinerea abstinenţei la alcool.

Este de ajuns un apel telefonic şi veţi primi detalii despre modalitatea concretă de ajutor.

ASOCIAŢIA CLUBURILOR ALCOOLICILOR ÎN RECUPERARE Date de contact - Iaşi Tel/fax: 0232-228204 Email: acar_2004ro@yahoo.com Web: www.alcoologia.ro

Date de contact – Bucureşti Tel: 0752865585 – dr. Simona Cotnăreanu Tel: 0768669037 – Laurenţiu Antucă

decembrie 2011

Actualitatea Creştină 9

SUFLET TÂNĂR

Cursul de formare pentru animatori În perioada 11-13 noiembrie a avut loc la Popeşti Leordeni primul Curs de formare pentru animatori din acest an pastoral, 2011-1012. Un număr de 53 de tineri din majoritatea parohiilor din Arhidieceză, împreună cu părintele Daniel Bulai, au participat şi au colaborat la un program de lucru intens, cu rezultate îmbucurătoare.

Unii dintre ei au venit pentru prima dată la un astfel de curs, alţii aveau deja experienţa altor cursuri şi campusuri organizate în anii trecuţi, dar acest lucru nu a făcut cu nimic mai dificilă munca în echipă sau integrarea noilor veniţi. S-a colaborat extraordinar!

Am descoperit tineri implicaţi şi dornici să învețe cât mai multe lucruri, adevăraţi animatori am putea spune. Programul de lucru în echipele mici a reuşit să ne unească, să ne apropie ca prieteni, ca tineri ce au aceleaşi întrebări, probleme şi necunoscute în viaţa lor, iar discuţiile în grupul mare au lămurit multe dintre aceste nedumeriri.

Toate discuţiile, şi cele din grupurile mici, dar şi cele de la masa rotundă, au plecat de la o întrebare simplă: „Cine sunt EU?”... ca tânăr şi ca animator. Toţi am încercat să găsim soluţii, să ne implicăm şi să înţelegem că deşi problemele nu sunt uşoare şi poate uneori foarte greu de depăşit, putem găsi întotdeauna mijloace prin care să le rezolvăm.

Filmul pe care l-am urmărit, „5 minute”, a fost cu sigu-

ranţă un răspuns complet la toate întrebările din ziua de formare. Tăcuţi dar cu inima plină de curaj am pornit la drum...

S-a pus accent pe formarea spirituală a animatorului şi pe nevoia tânărului de a se apropia de Dumnezeu şi de a înţelege misiunea la care este chemat. Cu toţii am ajuns la concluzia că este nevoie de animatori în parohie, animatori bine pregătiţi, pentru a participa împreună cu ceilalţi tineri la toate activităţile parohiale. Am înţeles că nu trebuie să ne descurajăm atunci când ne confrutăm cu probleme şi că este nevoie să-L ascultăm pe Dumnezeu pentru a găsi cea mai bună soluţie.

Un invitat special a fost părintele Marian Blânda care a venit anume de la Brăila pentru a da mărturie despre propria lui experienţă de viață și de credință. Ne-a ajutat să înţelegem cine suntem noi ca tineri, cum trebuie să fim animatori buni în parohiile din care facem parte. Am învăţat că prin comportamentul nostru trebuie să dăm mărturie despre relaţia noastră cu Dumnezeu şi că, practic, acesta este motorul care nu trebuie să se oprească niciodată.

Dumnezeu ne-a ales, El ne-a dat această misiune şi tot El este cel care ne cheamă pe fiecare pe nume, într-un mod unic şi personal.

Părintele Ioan Răileanu de la Catedrala Sfântul Iosif ne-a vorbit despre cum l-a descoperit el pe Dumnezeu şi care este locul Lui în viaţa noastră. Nu trebuie să uităm niciodată că ne-a creat pentru Iubire. O iubire pe care trebuie să o trăim, să o descoperim şi să o dăruim mai departe. Şi cel mai important lucru, ne-a adus aminte că Dumnezeu ne vorbeşte, doar că o face în tăcere. Ca să-L auzim, trebuie să facem linişte în viaţa noastră şi să nu ne oprim niciodată din căutare.

Pentru ca un curs de formare să fie complet şi un animator să fie cu adevărat format pe toate planurile, am participat împreună la momentele „Ca La Noi”. Jocuri, bună dispoziţie, idei noi, animatori implicaţi şi cu spirit de echipă - totul a decurs excelent.

Vă mulţumim tuturor pentru participare, pentru colaborare, pentru prietenie şi pentru reuşită.

Vă dorim să fiţi animatori implicaţi, să-L descoperiţi pe Dumnezeu în acţiunile şi trăirile voastre, să nu uitaţi să împărtăşiţi cu ceilalţi tineri bucuria de a fi împreună şi de a forma o mare familie în sânul parohiei pe care o reprezentaţi.

Concert de colinde Tinerii din toate parohiile Arhidiecezei sunt invitaţi să se înscrie, să se pregătească şi să participe la Concertul de colinde de anul acesta, ce va avea loc la parohia Sacre Coeur (biserica franceză), în data de 17 decembrie.

Colind obligatoriu? Da! Anul acesta fiecare parohie trebuie să pregătească „Noapte de vis”, o strofă în limba germană şi celelalte două în limba română, plus două colinde la alegere. Trebuie să păstrăm tradiţia cu semnul distinctiv şi să avem un dirijor.

Nu uitaţi să vă înscrieţi împreună cu tinerii din parohia voastră până pe data de 10 decembrie, pentru a putea primi la sfârşitul concertului o diplomă de participare. Mai multe detalii pe: www.tic.ro În speranţa că putem oferi şi în acest an puţină căldură Pruncului născut pe paie în ieslea Betleemului, vă dorim curaj şi mult succes în pregătirea concertului.

Pagină realizată de Iulia Palu

10 Actualitatea Creştină decembrie 2011

SUFLET TÂNĂR

Gândul meu pentru tine/ri

Dragă prietene, căutător de Dumnezeu, În timpul acestui Advent, te rog, învață să ASCULȚI! Ascultând, descoperi arta de a intra în sufletul cuiva.

Ascultând, începi drumul spre cunoaştere.

Ascultând, vezi că suferinţa sufletească găseşte mângâiere.

Ascultarea este o artă cu care trebuie să te obişnuieşti.

Ascultarea înseamnă să fii deschis la toate experienţele vieţii.

Experienţele vieţii nu se repetă.

Pelerinajul de încredere pe pământ În perioada 26 decembrie 2011 – 3 ianuarie 2012, se va desfăşura pelerinajul la Berlin, prilejuit de cea de-a a 34-a Întâlnire Europeană a Tineretului, organizată de Comunitatea din Taize. La pelerinaj va participa un grup de 50 de tineri care va reprezenta Arhidieceza noastră la acestă întâlnire. Tinerii care s-au înscris vor avea ocazia să mediteze mai mult adevărurile din Sfânta Scriptură propuse de fraţii din Taize, să se recreeze cu ocazia revelionului, să viziteze mai multe oraşe (Nurnberg, Dresda, Budapesta).

Pentru mai multe detalii, poate fi consultat siteul www.tic.ro

Astăzi, oamenii se împart în: oameni bogaţi, oameni săraci, oameni cu funcţii...

Unii spun despre alţii: ei nu ştiu, ei sunt mici, ei au nevoie de experienţă...

Alţii spun: noi suntem acum, noi putem rezolva, noi şi numai noi facem totul...

Mulţi au talentul de a propune!

Mulţi au dorinţa de a supune!

Mulţi au dreptul de a impune!

Tu, te rog, ascultă! Ascultă când eşti singur şi apăsat!

Ascultă cu sinceritate! Ascultă în conştiinţă inima ta!

Ascultă de cel mare! Ascultă, ca să găseşti înţelepciunea!

Cel mai greu este să asculţi!

Oamenii au gură să vorbească!

Cel mai obositor este să asculţi!

Oamenii fricoşi ţipă!

Cel mai dureros este să asculţi!

Oamenii apropiaţi trădează! Învaţă să asculţi vântul ce suflă în pădure! Învaţă să asculţi ciripitul păsărilor dintr-un parc! Învaţă să asculţi fulgul de ninsoare ce stă să cadă! Învaţă să asculţi Cuvântul Sfânt din Carte! Învaţă să asculţi glasul din Sacramente! Învaţă să asculţi ecoul conştiinţei tale!

Roagă-te şi fă-ţi timp ca să asculţi!

Roagă-te, ca să-i asculţi pe oamenii sinceri!

Roagă-te, ca să asculţi dincolo de bătăile inimii!

Pr. Daniel BULAI

Paris, Varşovia, Bruxelles, Roma, Budapesta, Geneva, Barcelona... În fiecare an, între Crăciun şi Anul Nou, Comunitatea din Taize animă întâlnirea europeană într-unul din marile oraşe europene. Zeci de mii de tineri din întreaga Europă şi de pe alte continente participă la această întâlnire de întărire a credinţei.

Cu mai bine de 30 de ani în urmă, Fratele Roger, fondatorul Comunităţii din Taize, a lansat «pelerinajul de încredere pe pământ» pentru a-i stimula pe tineri să fie purtători de pace, de încredere, de împăcare.

Anul acesta, la Berlin, sunt aşteptaţi aproximativ 30 000 de tineri, care pentru cinci zile vor transforma capitala germană într-o platformă a tinerilor, ce va fi simbolul Europei unite. De fapt, întâlnirea se desfăşoară într-un moment în care pe bătrânul continent se simte nevoia unui suflu nou şi mulţi se întreabă asupra fundamentelor şi limitelor solidarităţii europene. La Berlin, Fratele Alois, superiorul Comunităţii din Taize, va lansa tinerilor un apel pentru ca aceştia să se îndrepte către izvoarele credinţei şi să caute modalităţile de a depăşi diviziunile din Biserică şi din societatea de azi. decembrie 2011

Actualitatea Creştină 11

UNIVERSUL FAMILIEI

… de la Cuvânt Pr. Fabian MĂRIUŢ Consultând Dicţionarul explicativ al limbii române, aflăm că primul sens al cuvântului este acela de unitate de bază a vocabularului; al doilea, de gând ori idee exprimată; al treilea, făgăduială, promisiune; iar al patrulea sens: judecată, poziţie, considerent, părere. De la primul până la cel de-al patrulea sens, se observă o spiritualizare a noţiunii, de la simpla vorbă la idee, de la învelişul material la cel spiritual.

Interesantă este etimologia termenului cuvânt în limba română. Preluat din latină, acesta provine de la conventus, care însemna „adunare” sau „comunitate”. Verbul convenio de la care avem substantivul conventus, înseamnă și „a se înţelege, a conveni, a se potrivi”.

Unul dintre cele mai cunoscute fragmente biblice este, cu siguranță, Prologul Evangheliei după Ioan (1,1): „La început era Cuvântul”. Aici, „cuvântul” este conceptul care traduce în varianta românească termenul grecesc logos, raţiune. Avem, așadar, două concepte (cuvânt și logos), provenind din două culturi diferite, pe care, dacă le punem față în față, ne vom întâlni simultan cu lumea latină și cu lumea greacă. Un rol de comuniune al cuvântului, cu menirea de a-i uni pe oameni între ei (sensul etimologic) şi unul care ţine de tradiția logosului, a rațiunii. Astfel, termenul „cuvânt” depășește cu mult etimologia, pentru a împăca cele două culturi, cu o mutare a centrului de greutate dinspre rațiune înspre convenție. Dinspre gândire înspre înțelegere. În această deplasare, se poate intui vocaţia cuvântului de a înfăptui comuniunea. Căci înţelegerea nu e doar o pătrundere în miezul cuvântului, cât o împărtășire a acestuia cu altcineva. O comunicare prin cuvânt.

O nunaţă deosebită are termenul dabar (cuvânt) din ebraică, termen care nu accentuează raţiunea de a fi sau planul lui Dumnezeu, ci puterea lui de a-şi face voia să se împlinească pe pământ.

Pretutindeni în Orientul antic cuvântul, în mod deosebit Cuvântul lui Dumnezeu, nu a fost doar şi nici în primul rând o expresie a gândului; a fost o forţă puternică şi dinamică.

Cu aceste precizări, intrăm pe tărâm teologic. Acelaşi Prolog al Evangheliei după Ioan vesteşte: „Şi Cuvântul s-a făcut trup!”

(In 1,14). Dogma întrupării se află în inima credinţei creştine: „credem în Cuvântul făcut Trup pentru a răscumpăra trupul” (Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1015). Accentul se mută de pe ceea ce era ascuns, nevăzut, pe ceea ce a devenit vizibil. „Credem în Cuvântul făcut Trup!” şi o repetăm cu insistenţă în rugăciunea Îngerul Domnului dimineaţa, la amiază şi seara, ca astfel, dogma să fie tot mai adânc înrădăcinată în suflet şi minte, în trup şi inimă şi - atunci când rugăciunea este recitată comunitar - în trupul adunării liturgice. „Şi Cuvântul s-a făcut trup” este inima Crăciunului. În faţa acestei revelaţii, apare întrebarea: cum e posibil? Cuvântul şi trupul sunt realităţi opuse între ele; cum poate Cuvântul veşnic 12 Actualitatea Creştină decembrie 2011

şi atotputernic să devină un om fragil şi muritor? Nu există decât un răspuns: Iubirea. Cine iubeşte vrea să împartă cu cel iubit, vrea să fie unit cu el, iar Sfânta Scriptură ne prezintă chiar marea istorie a iubirii lui Dumnezeu pentru poporul său, care a culminat în Isus Cristos.

Cu acest scurt parcurs, am trecut de la cuvinte la Cuvânt, de la logos la Cuvântul Întrupat. Un cuvânt pentru noi, un cuvânt de iubire. Un cuvânt care interpelează. „Când citeşti Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să îţi spui mereu: Îmi vorbeşte mie și despre mine”, spunea Kirkegaard.

Anul trecut, cu ceva timp înainte de Advent, mai precis pe 11 noiembrie 2010, Papa Benedict al XVIlea lansa Exortația apostolică post-sinodală Verbum Domini. Încă din primul an al pontificatului său, pe 22 decembrie 2005, într-un discurs ţinut în faţa Curiei romane, Papa s-a arătat critic faţă de hermeneutica discontinuităţii şi a rupturii, recomandând o hermeneutică corectă. În Verbum Domini, Papa semnala riscul grav al dualismului între exegeză şi teologie: exegeza care ar trata cuvântul Scripturii ca pe un simplu cuvânt uman ar deveni o hermeneutică secularizată; teologia care nu ar ţine cont de caracterul istoric al revelaţiei ar aluneca în spiritualism. E necesară „unitatea celor două nivele”, ceea ce presupune „armonia dintre credinţă şi raţiune”.

Din acelaşi document amintim recomandarea Papei: „fiecare casă să aibă Biblia sa şi s-o păstreze în mod demn, aşa încât s-o poată citi şi folosi pentru rugăciune” (85) – voind astfel să vorbească despre unitatea dintre cuvânt şi viaţă. Întrebările pe care şi le poate pune fiecare familie sunt simple: avem Biblia în casă? Dacă o avem, o folosim? Ne rugăm folosind Cuvântul Scripturii?

Deschiderea faţă de Cuvântul lui Dumnezeu în casă, în familie, aduce cu sine lumina care vine din Cuvânt (logos, raţiune), aduce puterea şi autoritatea (de care au atâta nevoie părinţii), aduce unitatea între membrii familiei.

Anunţul „și Cuvântul s-a făcut trup” nu poate fi primit doar cu lumina minţii, ci, mai ales, cu lumina credinţei. Adventul e o perioadă de revigorare şi reîmprospătare a minţii şi a inimii.

DOSSIER

ADVENTUL, DRUMUL SPRE BETLEEM

„Dumnezeu îi aşteaptă pe oameni, aşteaptă ca ei să-şi deschidă inimile lor sărmane şi reci pentru iubire, asemenea ieslei, aşteaptă ca ei să lase iubirea lui să acţioneze în lume, să devină om pe pământ. Hai să mergem împreună pe drumul prin deşertul timpurilor noastre, să semănăm câteva flori în dreapta şi în stânga, să atârnăm câteva stele pe cer pentru oamenii din noapte. Astfel, construim împreună o mică oază. Orice oază se poate numi Betleem, căci aici se naşte iubire” (Phil Bosmans).

Duminicile Adventului sunt trepte spre Crăciun, iar Adventul este drumul spre Betleem. Parcurgând drumul spre iesle, înveţi să trăieşti Crăciunul nu ca pe un eveniment comercial, cu daruri costisitoare şi petreceri zgomotoase, ci înţelegându-i adevărata semnificaţie: „Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi”. Pruncul Divin a fost pus în braţele noastre.

Putem trăi Adventul, drumul spre iesle, ca pe o ocazie de a face linişte în faţa Misterului. Doar în liniştea drumului spre iesle, Cuvântul Întrupat poate fi auzit şi înţeles. La început, a face linişte cere un oarecare efort, dar, treptat, liniştea se naşte în noi ca o forţă misterioasă care ne atrage. Apoi, El ne ajută să distingem ceea ce prinde viaţă din liniştea adevărată.

Dacă începi să te antrenezi pe această cale, o lumină inefabilă vei simţi în tine. decembrie 2011

Actualitatea Creştină 13

DOSSIER

Istoria şi semnificaţia Adventului Istoricul Termenul latin adventus, în limbajul cultual păgân însemna venirea anuală a divinităţii, în templul său, pentru a-şi vizita credincioşii. Cronograful roman din anul 354 folosea formula Adventus Divi pentru a celebra aniversarea urcării pe tron a Împăratului Constantin. La autorii creştini din secolele III-IV, adventus este unul dintre termenii clasici folosiţi pentru a arăta venirea Fiului lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor, întruparea sa. În Sacramentarii Romani termenul adventus este folosit atât pentru a indica Întruparea Fiului lui Dumnezeu, adică venirea Sa în trup, cât şi venirea Sa glorioasă la sfârşitul veacurilor.

Prima celebrare a Crăciunului la Roma a avut loc în anul 336, dar aici poate fi identificat un timp de pregătire pentru această solemnitate abia începând cu secolul VI.

Mărturiile cele mai vechi pe care le avem cu privire la existenţa unei perioade de pregătire pentru sărbătoarea Crăciunului, provin din Spania şi Galia. Este vorba de o pregătire mai mult ascetică decât liturgică. La Conciliului din Zaragoza, din anul 380, se stabileşte ca de la 17 decembrie şi până la 6 ianuarie, sărbătoarea Epifaniei, creştinii să nu lipsească de la întâlnirile comunitare. La sfârşitul secolului V, avem mărturia lui Perpetuus din Tours care impune trei zile de post în fiecare săptămână, în perioada cuprinsă între sărbătoarea Sfântului Martin (11 noiembrie) şi Crăciun.

Există în vechile formulare liturgice de Advent două tradiţii textuale: una care provine din Sacramentarul Gelazian Vechi, cu un timp de pregătire de şase săptămâni înainte de Crăciun; şi a doua, care provine din Sacramentarul Gregorian Adrian în care este descrisă liturgia papală din timpul Papei Grigore cel Mare, conform căreia Adventul ar conţine doar patru săptămâni. La Roma, cele două tradiţii au fost celebrate câtva timp împreună: în bisericile titulare din Roma şi din împrejurimi, era celebrat Adventul de şase săptămâni, iar în liturgia papală, cel de patru săptămâni.

14 Actualitatea Creştină decembrie 2011

Numărul actual de patru săptămâni pentru perioada Adventului a fost stabilit în secolele VIII-IX. În Orient, nu există un timp al Adventului care să se asemene cu cel din Occident. Există alte forme de pregătire pentru sărbătoarea Crăciunului. În ritul bizantin, în duminica dinaintea Crăciunului, sunt comemoraţi Sfinţii Părinţi ai Vechiului Testament. În ritul sirian, săptămânile care preced Crăciunul sunt numite „săptămâni ale vestirii”.

Celebrarea actuală În organizarea actuală a liturgiei romane, Adventul are o durată de patru săptămâni şi marchează începutul unui nou an liturgic. Începe cu Vesperele duminicii din 30 noiembrie sau din cea mai apropiată duminică de această dată şi se încheie cu primele Vespere de Crăciun.

Zilele de la început, până la 17 decembrie, sunt dedicate în special celei de-a doua veniri a lui Cristos, iar cele dintre 17 şi 24 decembrie, constituie o pregătire mai directă pentru sărbătoarea Naşterii Domnului.

Fără ca acesta să fie un timp de tristeţe, în perioada Adventului, se folosesc veşminte liturgice de culoare violet. Excepţie face a treia duminică, în care se pot folosi veşminte roz, tocmai pentru a sublinia faptul că aşteptarea Adventului trebuie să fie una plină de bucurie şi speranţă. „Diversitatea culorilor la veşmintele sacre are drept scop exprimarea mai limpede, şi prin mijloace exterioare, a specificului misterelor de credinţă celebrate şi a mersului vieţii creştine în cursul anului liturgic”.

La Liturghiile din perioada Adventului nu se renunţă la Aleluia, ca în perioada Postului Mare; imnul Gloria se recită sau se cântă doar în solemnităţi (de ex. pe 8 decembrie, la Solemnitatea Neprihănitei Zămisliri ).

O devoţiune proprie Adventului o reprezintă Rorate Coeli. Sunt cântece cu texte inspirate din Sfânta Scriptură, ce exprimă speranţa poporului lui Dumnezeu în aşteptarea lui Mesia şi promisiunea mântuirii: „Coboare roua din senin, din cer coboare Domnul Sfânt! Fii mângâiat, fii mângâiat poporul meu, căci e aproape mântuirea ta. Pentru ce durerea te-a doborât şi tristeţea a pătruns inima ta? Eu te voi mântui, fii fără teamă, căci eu sunt Domnul Dumnezeul Tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău!”.

Specifică Adventului este şi coroana făcută din brad, între ramurile căreia se aşază patru lumânări ce se aprind progresiv în fiecare duminică.

Adventul este caracterizat de itinerarul duminicilor și de cel al zilelor săptămânii, ritmate de proclamarea cuvântului lui Dumnezeu.

Duminicile

Liturgia cuvântului din duminicile Adventului ne conduce direct către misterul ultimei veniri a lui Isus Cristos, pentru a descoperi prezenţa sa în celebrarea liturgică de-a lungul istoriei omeneşti.

DOSSIER

Duminica I:

Liturgia ne invită să luăm în consideraţie ultima venire a lui Isus Cristos. Domnul va veni pe neaşteptate ca judecător de pace, ca Mântuitor, ca Eliberator. Suntem îndemnaţi să trăim această aşteptare veghind şi rugându-ne.

Duminica a II-a:

Domnul vine ca un judecător drept, cu putere şi strălucire. Ioan Botezătorul vesteşte omului de astăzi atitudinea care trebuie să stea la baza acestei aşteptări: convertirea, pregătirea. Este o invitaţie serioasă, presantă, care are în vedere schimbarea vieţii.

Duminica a III-a:

Privirea noastră se mută de la ultima venire a lui Isus către venirea apropiată. Ioan Botezătorul se întreabă şi este întrebat despre Isus. Îl descoperă pe Isus ca lumină, ca acela care botează în Duhul Sfânt. Cel care parcurge itinerarul de credinţă propus de Ioan Botezătorul, descoperă atitudinea fundamentală specifică Adventului: bucuria, care este rodul Duhului Sfânt şi rodul apropierii venirii Domnului ca Mântuitor.

Duminica a IV-a:

Totul se concentrează asupra naşterii Domnului şi asupra persoanei Sfintei Fecioarei Maria, cea care acceptă planul lui Dumnezeu. Prin vestirea făcută lui Iosif şi Mariei începe o nouă eră. În cele două mame care se îmbrăţişează, Maria şi Elisabeta, ne este înfăţişată întâlnirea dintre Vechiul şi Noul Testament. Realizarea profeţiilor este posibilă datorită virtuţilor Mariei: disponibilitate, umilinţă, ascultare. În zilele din timpul săptămânii, în Advent se urmăreşte o serie dublă de lecturi: una, de la începutul Adventului până la 16 decembrie, a doua, de la 17 până la 24 decembrie. În prima parte a Adventului se citeşte din cartea profetului Isaia. Evanghelia din aceste zile este aleasă cu referire la prima lectură. Din ziua de joi din cea de-a doua săptămână, la Evanghelie încep să se citească lecturile despre Ioan Botezătorul. În ultima săptămână dinaintea Crăciunului, se citesc fragmente din Evangheliile după Matei (cap. 1) şi Luca (cap. 1), care propun evenimente premergătoare Naşterii Domnului. La prima lectură, sunt prevăzute texte mesianice de referinţă din Vechiul Testament.

Novena de Crăciun În liturgia din primele trei duminici şi în zilele din cursul săptămânii, până pe 16 decembrie, se poate observa insistenţa asupra celei de-a doua veniri a lui Isus, la sfârşitul timpurilor; în schimb, între 17 şi 24 decembrie, întreaga liturgie este orientată spre celebrarea Naşterii Fiului lui Dumnezeu. Novena de Crăciun cade tocmai în această a doua parte a Adventului.

Novenele sunt celebrări populare care, în decursul timpului, au însoţit „Liturghiile oficiale”. Ele cuprind o listă consistentă de practici pioase. „Practicile pioase s-au dezvoltat din pietatea occidentală a Evului Mediu şi a epocii moderne pentru a cultiva simţul credinţei şi al devoţiunii faţă de Dumnezeu, faţă de Sfânta Fecioară şi faţă de sfinţi, într-un moment în care poporul rămânea departe de izvoarele biblice şi de Liturghie sau în care, oricum, aceste izvoare rămâneau închise sau nu hrăneau viaţa poporului creştin” (J. Castellano).

Novena de Crăciun, chiar dacă nu este „rugăciunea oficială a Bisericii”, reprezintă un moment semnificativ în viaţa comunităţii creştine, ajutându-i pe cei care participă să conștientizeze faptul că sunt prezenți la o celebrare al cărei scop este predispunerea inimilor pentru a trăi în mod demn solemnitatea Crăciunului.

Novena de Crăciun este o antologie de texte biblice, bogată în hrană pentru suflet. Ea oferă ocazia de a propune o nouă spiritualitate devoțională, inspirată profund din cuvântul lui Dumnezeu.

Novena de Crăciun a fost rânduită pentru a le facilita credincioşilor participarea la o liturgie pe care, în trecut, nu o puteau înţelege uşor. În zilele premergătoare Crăciunului, de la 17 la 24 decembrie, comunitatea creştină este invitată să-şi intensifice rugăciunea prin celebrarea solemnă a Vesperelor, în care un loc important îl au „Antifonele Majore”. Înainte sau după aceste celebrări, care pot constitui o excelentă Novenă de Crăciun, vor putea fi valorificate şi alte elemente de pietate populară.

Pentru că nu este o rugăciune oficială, Novena de Crăciun poate să fie făcută după diferite uzanţe; de un „primat” indiscutabil se bucură novena tradițională, cu binecunoscuta melodie gregoriană în limba latină, dar răspândită în limba poporului.

Este de dorit ca pietatea populară şi credincioşii să nu lase ca dimensiunea comercială să prevaleze în pregătirea sărbătorii Naşterii Domnului. Această concepţie satisface nevoile unei societăţi consumiste, însă îndepărtează inima omului de la adevărata semnificaţie a Crăciunului. (Congregaţia pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor, Directoriu pentru liturgie şi pietate populară, Cittá del Vaticano 2002). decembrie 2011

Actualitatea Creştină 15

DOSSIER

Coroana de Advent Originea

Coroana de Advent este o tradiţie care a apărut în secolul al XIX-lea, în Hamburg. În acest oraş erau mulţi copii orfani care nu aveau o casă, trăiau cerşind şi dormind pe străzi.

Unii deveneau mici delincvenţi şi ajungeau în închisoare.

Un tânăr pastor evanghelic, Johann Heinrich Wichern (1808-1881), a cumpărat o casă mare în acest oraș, a reparat-o şi a început să adune copiii de pe stradă, să le dea un acoperiş şi să se îngrijească de ei. El i-a învăţat pe copii o meserie: unii au devenit cizmari, alţii grădinari, croitori...; în felul acesta au încetat să mai cerşească şi au început să-și câştige singuri pâinea. În fiecare an, în timpul Adventului, tânărul pastor Wichern organiza un moment de rugăciune. În anul 1838, vrând să facă mai frumos timpul Adventului pentru oaspeţii săi, s-a gândit ca începând cu 1 decembrie, în momentele de rugăciune, fiecare copil să aprindă câte o lumânare colorată.

Din 1840, în fiecare an avea loc în această casă o scurtă ceremonie religioasă: pastorul şi copiii se adunau în dormitor, Wichern povestea ceva despre Advent şi Crăciun şi se cântau mai multe cântece. Pentru că în fiecare zi se aprindea câte o lumânare, acel moment s-a numit Kerzendacht (celebrarea lumânărilor). Un prieten al pastorului a pregătit un cerc din lemn pe care s-au aşezat lumânările, aşa încât să pară o mare „coroană de luminăˮ, Lichterkranz. Astfel, se ajungea la Crăciun cu 24 de lumânări aprinse.

Deoarece le plăcea foarte mult, începând cu 1851, chiar copiii au început să împodobească coroana cu ramuri de brad, acest arbore fiind considerat simbolul vieții.

Multor persoane coroana de Advent li s-a părut atât de frumoasă, încât au vrut să aibă chiar în casa lor ceea ce se numea Coroana de lumină. Astfel, uzanţa aceasta a ieşit din ambientul original şi s-a răspândit mai ales în familii.

Dar, ca să aduci în casă o coroană de Advent pe care să stea 24 de lumânări, era nevoie de un spațiu destul de mare. Astfel s-a redus numărul lumânărilor, ajungându-se doar la patru, cifră care să reprezinte cele patru duminici ale Adventului: trei de culoare violet şi una de culoare roşie.

Acest obicei s-a răspândit repede în familiile evanghelice din întreaga Germanie, și în scurt timp s-a extins în 16 Actualitatea Creştină decembrie 2011

lumea anglo-saxonă şi apoi în Franţa. Fiind considerată la origine o tradiţie protestantă, la început a fost privită cu rezervă în lumea catolică.

După Primul Război Mondial ea a primit un nou impuls şi a intrat şi în casele catolicilor. În 1925, coroana de Advent, în forma sa actuală, şi-a făcut apariţia într-o biserică catolică din Köln, iar în 1930 la München. Prin 1935, în Austria au început să fie binecuvântate coroanele de Advent pentru casele particulare.

Folosirea coroanei de Advent Această coroană a devenit un simbol al Adventului.

Aprinderea, pe rând, a celor patru lumânări ale coroanei, simbolizează etapele istoriei mântuirii, evenimentele petrecute înaintea venirii lui Isus pe pământ, dar şi lumina profetică ce creşte încet-încet în strălucire până în momentul venirii pe pământ a lui Isus, lumina lumii.

Coroana de Advent are o funcţie religioasă: vesteşte apropierea Crăciunului, ne pregăteşte pentru nașterea lui Cristos, trezeşte rugăciunea comună, arată că Isus este adevărata lumină care învinge întunericul şi răul.

Consumismul modern a pus stăpânire pe acest obicei, a confecţionat tot felul de forme de atârnat pe uşile de la intrare în locuinţe, a făcut din ea un motiv ornamental de Crăciun, care se găseşte nu doar în case ori biserici, ci şi în magazine, în pieţe.

Chiar și așa, Coroana de Advent nu-şi pierde valoarea simbolică, dată fiind structura şi contextul în care este inserată şi, ca orice simbol, nu încetează să ne vorbească, să ne interogheze, să solicite căutarea unui sens.

Coroana se pune în biserică în prima duminică a Adventului, într-un loc în care să poată fi văzută de toţi credincioşii. Se aşază în centru sau lângă pupitru, pe altar, în locul lumânărilor.

DOSSIER

Simbolismul coroanei de Advent Coroana de Advent este un imn adus naturii care revine la viaţă, atunci când totul pare a se sfârşi, un imn adus luminii care învinge întunericul, un imn adus lui Cristos, adevărata lumină, care vine să învingă întunericul răului şi al morţii.

Coroana de Advent are o formă circulară. Cercul este încă din Antichitate un semn al veşniciei şi al unităţii; simbolizează soarele cu ciclul său anual, modul său continuu de a exista fără a se consuma vreodată; exprimă foarte bine misterul lui Cristos care se propune mereu.

La fel ca şi inelul, care este un tot continuu, coroana este şi semn de fidelitate, fidelitatea lui Dumnezeu faţă de promisiunile sale.

Dată fiind această semnificaţie, coroana de Advent trebuie să-şi menţină forma sa circulară şi nu trebuie să devină o compoziţie florală cu patru lumânări.

Coroana este şi semn al regalităţii şi al victoriei. În vechea Romă erau încoronaţi învingătorii jocurilor sau ai unui război. Coroana de Advent anunţă că acest copil care este aşteptat este regele care cu lumina sa învinge întunericul.

Ramurile mereu verzi de brad sau de pin care ornează coroana sunt semnele speranţei şi ale vieţii fără de sfârşit, ale vieţii veşnice. De aceea coroana adevărată nu trebuie să fie din teracotă, din ceramică sau din alte materiale.

Aceste ramuri amintesc de intrarea lui Isus în Ierusalim, primit şi salutat ca rege şi Mesia.

Pentru împodobirea coroanei, se folosesc panglici roşii sau violet: roşu sau roz, simbolul iubirii lui Isus care devine om; violet, semn al pocăinţei şi al convertirii de care omul are nevoie pentru a se pregăti pentru venirea sa.

Simbolismul lumânărilor Cele patru lumânări marchează cele patru duminici ale Adventului.

Aprinderea succesivă a lumânărilor indică apropierea progresivă a Naşterii lui Isus, progresiva victorie a luminii asupra întunericului. Pentru ca simbolul luminii să fie mai sugestiv, este bine ca lumânările să se aprindă seara, pe întuneric.

La început, erau trei lumânări de culoare violet şi una de culoare roşie: violet, pentru a indica penitenţa şi convertirea la Dumnezeu; roşie, ca semn al bucuriei pentru apropiata naştere a lui Isus; cea roşie se aprinde în a treia duminică de Advent, numită chiar Gaudete (Bucuraţi-vă!).

Ele pot fi, însă, toate de culoare albă sau roşie.

Fiecare lumânare îşi are semnificaţia sa religioasă.

Conform tradiţiei, prima este lumânarea profetului, a doua a Betleemului, a treia a păstorilor, a patra a îngerilor.

Mai sunt şi alte tradiţii, de exemplu: prima este lumânarea iertării acordate lui Adam şi Evei, prin care din muritori au devenit vii în Dumnezeu; a doua este cea a credinţei patriarhilor care cred în darul ţării promise; a treia este cea a bucuriei lui David pentru descendenţa sa; a patra este cea a învăţăturii profeţilor care vestesc dreptatea şi pacea.

Diferitele lumânări primesc din când în când numele unui personaj biblic, expresie a unei atitudini sau virtuţi care predispune pentru Crăciun. De obicei, a treia lumânare este legată de bucurie, corespunzător cu tema celei de a treia duminici.

Coroana de Advent este luată din biserică sau din casă în ajunul Naşterii Domnului, lăsând locul ieslei de Crăciun. decembrie 2011

Actualitatea Creştină 17

DOSSIER

Adventul în familie Adventul nu este Crăciunul. Adventul este aşteptare. Nu este sărbătoarea, ci aşteptarea sărbătorii. Lucrul acesta este tot mai greu de înţeles în ultima vreme, pentru că din toate părţile suntem deja bombardaţi cu imagini de Crăciun, cu luminiţe, cu moş crăciuni...

Adventul este perioada în care poate să fie redescoperită relaţia de iubire care există în interiorul familiei. Şi creând în familie momente speciale care să marcheze trecerea săptămânilor din Advent, această perioadă poate deveni o ocazie minunată ca să cultivăm în noi și în copiii noştri capacitatea de a aştepta, de a asculta, de a privi, de a ne minuna. Adventul este o perioadă care poate fi trăită frumos şi rodnic în familie.

Consumismul umbrește aspectul religios Crăciunul este sărbătoarea creştină care a fost cel mai mult afectată de spiritul consumist. În ultima vreme, bucuria Crăciunului adevărat, mulţumirea că poţi fi alături de cei dragi, farmecul colindelor care cântă despre Naşterea lui Cristos, toate acestea sunt umbrite de tendinţa de a cumpăra şi a consuma cât mai mult, exagerat chiar, de parcă de Crăciun toate nevoile noastre s-ar tripla.

Dar nu aceste aspecte sunt cele care dau valoare Crăciunului şi perioadei de pregătire care îl precede.

Trăirea Adventului poate fi o perioadă de adevărată bucurie şi fără să ne lăsăm copleşiţi de explozia de lumini şi clinchete care a invadat străzile şi marile magazine. Prea multe experienţe comerciale excesiv de invazive îi pot împiedica pe copii să trăiască Adventul ca pe o aşteptare răbdătoare a Pruncului din Betleem. Adulţii au capacitatea să se apere de consumismul excesiv care caracterizează mai ales perioadele premergătoare marilor sărbători; copiii, nu. Aici trebuie să intervină din nou părinţii, încercând să-i protejeze pe copii şi să le ofere ocazii care să-i distragă de la aspectul exclusiv comercial al Crăciunului.

Atmosfera de Advent

Crearea unei atmosfere care să facă să domnească armonia şi buna-înţelegere în familie şi să predispună la o trăire religioasă, le este de mare ajutor atât părinţilor, cât şi copiilor. De exemplu, părinții, împreună cu copiii, pot citi din Biblie fragmente care vorbesc despre Nașterea lui Isus; în felul acesta, copiii ar putea fi ajutați să înţeleagă că semnificaţia şi importanţa sărbătorii pentru care se pregătesc trebuie căutate în altă parte şi nu în beculeţele multicolore care îi ademenesc de prin vitrine.

Prezenţa unei coroane de Advent îi poate ajuta pe copii să urmărească scurgerea timpului până la Crăciun. Rugăciunea de seară poate fi făcută împreună, de părinţi şi copii, în jurul coroanei. Această atmosferă imprimă Adventului o notă mai solemnă şi îi poate ajuta, mai ales pe copii, să trăiască această perioadă cu bucurie, dar şi cu aşteptare răbdătoare.

Lângă coroană se poate pune un Calendar de Advent: un carton mare cu 24 de ferestre în care se aşază un verset biblic sau un personaj care evocă venirea Mântuitorului. Seara se aprind lumânările coroanei, se deschide fereastra care corespunde zilei şi se cântă cântece de Advent ori se povesteşte despre Crăciun. Calendarul de Advent, în care copiii, printr-un simbol, de exemplu o inimioară sau o lacrimă, pot nota zilnic faptele bune, dar şi pe cele mai puţin bune, pe care apoi să le ofere Pruncului din iesle, îi ajută să se mobilizeze în perioada de aşteptare a Naşterii lui Cristos şi să încerce să fie mai buni, pentru a putea desena cât mai multe inimioare.

Ajutaţi de părinţi, copiii învaţă să aştepte Crăciunul ca pe o sărbătoare religioasă şi să reuşească a trăi această solemnitate nu doar la nivel emoţional.

18 Actualitatea Creştină decembrie 2011

SEMNIFICAŢII LITURGICE

Sensul sărbătorii de la 8 decembrie În calendarul romano-catolic, la 8 decembrie se sărbătoreşte, ca solemnitate, Neprihănita Zămislire a Sfintei Fecioare Maria. Dogma potrivit căreia Fecioara Maria a fost ferită, încă din prima clipă a zămislirii ei, de orice prihană a păcatului strămoşesc a fost proclamată în 1854 de către Papa Pius al IX-lea. Sărbătoarea Zămislirii Fecioarei Maria (de către Ana) exista însă şi înainte de proclamarea acestei învăţături de credinţă; evident, nu se preciza încă în denumirea ei că este vorba de o zămislire neprihănită.

Sărbătoarea a apărut în mediile monahale din Răsărit probabil încă înainte de secolul al VII-lea. Data de 8 decembrie (sau 9, în Biserica răsăriteană) a fost aleasă ţinând seama de sărbătoarea Naşterii Fecioarei Maria; dat fiind că aceasta se sărbătoreşte la 8 septembrie, celebrarea zămislirii ei a fost fixată cu 9 luni înainte. Din mănăstiri, sărbătoarea a ajuns în catedrale şi s-a răspândit treptat în toată creştinătatea răsăriteană, astfel încât, în secolul al XII-lea, devenise zi liberă în tot Imperiul bizantin. Dat fiind că sudul Italiei, Sicilia şi Sardinia au rămas multă vreme posesiuni bizantine, probabil prin intermediul lor, sărbătoarea a pătruns şi în Occident, unde a început să capete importanţă în momentul în care, în Răsărit, a început să piardă din greutate. În Biserica Catolică, sărbătoarea s-a răspândit mai întâi la nivel local, în diferite dieceze, ajungând să fie preluată de calendarul roman în secolul al XV-lea.

Referitor la semnificaţia sărbătorii, trebuie clarificate unele neînţelegeri care persistă printre creştini (uneori chiar printre teologi!). În primul rând, trebuie precizat că este vorba despre zămislirea „pasivă” a Mariei (a ei de către Ana) şi nicidecum despre cea a lui Isus (de către Maria).

Aşadar, „Neprihănita Zămislire” nu se referă la naşterea feciorelnică a Mântuitorului.

O altă concepţie eronată consideră că lipsa păcatului strămoşesc la Maria ar fi o condiţie necesară a lipsei păcatului la Isus. De fapt, lucrurile stau invers: Isus este Cel fără de păcat şi El o răscumpără pe Maria. Fecioara Maria avea nevoie, ca orice om, de răscumpărar şi a fost efectiv răscumpărată de Cristos, s-ar putea spune, în mod „preventiv”, în sensul că ar fi trebuit să fie „contaminată” de păcatul strămoşesc, dar nu a fost. Ferirea Mariei de păcatul originar este primul şi cel mai eficient act al Răscumpărătorului.

Până la clarificarea adusă de proclamarea dogmei, în teologie au existat numeroase păreri, în favoarea sau împotriva ideii de lipsă a păcatului strămoşesc; se aducea în discuţie mai ales universalitatea nevoii de răscumpărare

Neprihănita Zămislire, Murillo, Muzeul Prado (Madrid)

Wilhelm Tauwinkl

a omului, de la care Maica Mântuitorului nu poate face excepţie. Chiar mari cinstitori ai Mariei, cum ar fi Sfântul Anselm de Canterbury sau Sfântul Bernard de Clairvaux, erau de părere că Fecioara Maria avea asupra ei păcatul strămoşesc. Părinţii Bisericii, atât cei latini, cât şi cei răsăriteni, nu vorbesc explicit despre Neprihănita Zămislire.

Referiri implicite există încă din secolul al IV-lea, de pildă, deja în imnurile Sfântul Efrem Sirul, care spune despre Cristos şi Maria: „Singuri Tu şi Maica ta sunteţi cu totul frumoşi în orice privinţă, căci la tine, Doamne, nu este prihană şi nici o pată nu aflăm la Maica ta” (Carmina Nisibena, 27). Totuşi este greu de interpretat dacă afirmaţii de acest gen se referă la păcate oarecare sau propriu-zis la păcatul strămoşesc.

Concordanţa acestei învăţături cu ansamblul credinţei Bisericii poate fi însă ilustrată în diferite moduri. Pr. Prof.

A. Ziegenaus, în Mariologia sa, aduce şi un argument interesant, legat de faptul că Biserica este sfântă (aşa cum mărturisim în Crez), dar alcătuită din păcătoşi. Dat fiind că Maria, model al Bisericii, este lipsită de păcatul strămoşesc, sfinţenia Bisericii nu există doar în general, ci este şi realizată concret în unul dintre membrii ei.

De aceea, şi în cazul Neprihănitei Zămisliri este valabil cuvântul Conciliului Vatican II: „Maria, intrată intim în istoria mântuirii, uneşte într-un fel în sine şi reflectă cele mai înalte date ale credinţei” (Lumen gentium, 65). decembrie 2011

Actualitatea Creştină 19

MAGISTERIU

„Am văzut semne mângâietoare de speranţă pentru marele continent african” „Izvorăște spontan din sufletul meu aducerea de mulţumire către Domnul: în Providenţa sa, El a voit ca să mă întorc în Africa pentru a doua oară ca succesor al lui Petru, cu ocazia aniversării a 150 de ani de la începutul evanghelizării Beninului şi pentru a semna şi a încredinţa în mod oficial comunităţilor ecleziale africane Exortaţia apostolică post-sinodală Africae munus. În acest document important, după ce am reflectat asupra analizelor şi asupra propunerilor venite din A Doua Adunare Specială pentru Africa a Sinodului Episcopilor, desfăşurată în Vatican în octombrie 2009, am voit să ofer câteva linii pentru acţiunea pastorală pe marele continent african. În acelaşi timp, am voit să aduc omagiu şi să mă rog la mormântul unui distins fiu al Beninului şi al Africii şi mare om al Bisericii, neuitatul Cardinal Bernardin Gantin, a cărui venerată amintire este mai vie ca oricând în ţara sa, care îl consideră un Părinte al patriei, dar şi în întregul continent.

Doresc să repet astăzi cea mai vie mulţumire a mea, adresată celor care au contribuit la realizarea acestui pelerinaj (…); le mulţumesc preoţilor, călugărilor şi călugăriţelor, diaconilor, cateheţilor şi nenumăraţilor fraţi şi surori, care cu atâta credinţă m-au însoţit în timpul acelor zile de har. (…) Acum comunităţile creştine din Africa - aşa cum a fost subliniat fie de tema Sinodului, fie de motoul călătoriei mele Apostolice - sunt chemate să se reînnoiască în credinţă pentru a fi tot mai mult în slujba reconcilierii, a dreptăţii şi a păcii. Ele sunt invitate să se reconcilieze în interiorul lor pentru a deveni instrumente bucuroase ale milostivirii divine, aducând fiecare propriile bogăţii spirituale şi materiale la angajarea comună.

Acest spirit de reconciliere este indispensabil, desigur, şi pe plan civil şi are nevoie de o deschidere la speranţă care trebuie să însufleţească şi viaţa socio-politică şi economică a continentului, aşa cum am avut ocazia să afirm la întâlnirea cu Instituţiile publice, Corpul Diplomatic şi reprezentanţii celorlalte religii. În această circumstanţă, am voit să pun accentul tocmai pe speranţa care trebuie să însufleţească drumul continentului, prezentând dorinţa arzătoare de libertate şi de dreptate care animă, în special în aceste ultime luni, inimile numeroaselor popoare africane.

Am subliniat apoi necesitatea de a construi o societate în care raporturile dintre etnii şi religii diferite să fie caracterizate de dialog şi de armonie. I-am invitat pe toţi să fie adevăraţi semănători ai speranţei în orice realitate şi în orice loc.

20 Actualitatea Creştină decembrie 2011

Tuturor le-am adresat apelul de a fi constructori neobosiţi ai comuniunii, ai păcii şi ai solidarităţii, spre a coopera astfel la realizarea planului de mântuire al lui Dumnezeu pentru omenire. Africanii au răspuns cu entuziasmul lor la invitaţia Papei şi pe chipurile lor, în credinţa lor arzătoare, în adeziunea lor convinsă la Evanghelia vieţii am recunoscut încă o dată semne mângâietoare de speranţă pentru marele continent african.

Am văzut aceste semne şi la întâlnirea cu copiii şi cu lumea suferinţei. În biserica parohială „Sfânta Rita”, am gustat cu adevărat bucuria de a trăi, veselia şi entuziasmul noilor generaţii care constituie viitorul Africii. Copiilor în sărbătoare, una din multele resurse şi bogăţii ale continentului, le-am recomandat figura Sfântului Kizito, un tânăr ugandez, ucis pentru că voia să trăiască după Evanghelie, şi i-am îndemnat să-l mărturisească pe Isus celor de vârsta lor. Vizita la Casa „Pace şi Bucurie”, aflat în grija Misionarele Carităţii ale Maicii Tereza, m-a făcut să trăiesc un moment de mare emoţie, întâlnind copii abandonaţi şi bolnavi, şi mi-a permis să văd în mod concret cum iubirea şi solidaritatea ştiu să facă prezentă în slăbiciune forţa şi iubirea lui Cristos înviat.

Bucuria şi ardoarea apostolică pe care le-am întâlnit printre preoţi, călugări, călugăriţe, seminarişti şi laici, veniţi în număr mare, constituie un semn de speranţă sigură pentru viitorul Bisericii din Benin. I-am îndemnat pe toţi la o credinţă autentică şi vie şi la o viaţă creştină caracterizată de practicarea virtuţilor şi am încurajat pe fiecare să-și trăiască misiunea în Biserică în fidelitate faţă de învăţăturile Magisteriului, în comuniune între ei şi cu Păstorii, indicându-le în special preoţilor calea sfinţeniei, având conştiinţa că slujirea nu este o simplă funcţie socială, ci înseamnă a-l duce pe Dumnezeu omului şi pe om la Dumnezeu.

Această călătorie a mea a constituit un mare apel adresat Africii pentru ca să orienteze orice efort spre a vesti Evanghelia celor care încă nu o cunosc. E vorba de o reînnoită angajare pentru evanghelizare, la care este chemat orice botezat, promovând reconcilierea, dreptatea şi pacea”.

Benedict al XVI-lea (23 noiembrie, Audienţa generală)

BISERICĂ ŞI SOCIETATE

„Liturghia roşie” sau rugăciunea pentru profesioniştii în drept Cei care sunt chemaţi, în virtutea profesiei pe care o practică, să interpreteze legea, să o aplice şi să promoveze idealurile de dreptate în societatea în care trăiesc, au nevoie de binecuvântarea lui Dumnezeu şi de călăuzirea Lui. Cu acest gând, oamenii legii din secolul al XIII-lea au iniţiat o practică ce avea să devină tradiţie şi să se perpetueze până în zilele noastre: la începutul fiecărui an juridic, profesioniștii în drept participă împreună la o Sfântă Liturghie invocând lumina Duhului Sfânt.

Prima Sfântă Liturghie de acest fel a avut loc în catedrala din Paris, în anul 1245, obiceiul răspândindu-se apoi și în alte țări europene și peste oceane. Întreruptă pe alocuri pentru o perioadă, tradiția acestei Liturghii a fost reluată și este vie și astăzi în țări precum Statele Unite, Canada și Australia. Intitulată inițial „Liturghia Duhului Sfânt”, celebrarea a căpătat ulterior numele de „Liturghia roșie”, datorită veșmintelor participanților, atât cele preoțești (ornatele), cât și cele juridice (robele), care erau de culoare roșie.

Recent am avut ocazia să particip la o astfel de „Liturghie roşie”, la invitaţia Şcolii de drept a St. Mary’s University din oraşul San Antonio, Texas, în Statele Unite. În San Antonio, tradiţia „Liturghiei roşii” a fost întreruptă la un moment dat, de-a lungul istoriei, dar a fost reluată acum 59 de ani. În acest an, evenimentul a fost organizat de sora Grace Walle, SM, asistent spiritual pentru studenții și profesorii Facultății de Drept a St. Mary’s University, împreună cu Asociația Avocaților Catolici din San Antonio. Sfânta Liturghie, celebrată în Catedrala „San Fernando”, a fost prezidată de Înaltpreasfințitul Gustavo García-Siller, M.Sp.S., Arhiepiscop de San Antonio. La celebrarea în care, într-adevăr, predomina culoarea roșie printre veșminte, au participat juriști, avocați, magistrați, doctori în drept, profesori și studenți ai Facultății de Drept, persoane care lucrează în instituțiile publice locale și guvernamentale, precum și membri ai corpului diplomatic.

Deși este o celebrare euharistică ce face parte din tradiția Bisericii Catolice, la „Liturghia roșie” participă profesioniști în drept de orice credință și religie. Un student în anul III la Școala de Drept a St. Mary’s University mi-a mărturisit: „Eu sunt luteran, dar nu am considerat niciodată că Red Mass („Liturghia roșie”, în engleză) este o celebrare strict catolică. La Red Mass a fost invitată întreaga comunitate juridică; oameni de toate credințele. Particip în fiecare an și această experiență mi-a întărit mereu credința în Dumnezeu și decizia mea de a practica această profesie atât de nobilă”.

Pentru studenții Facultății de Drept, „Liturghia roșie” este nu doar o oportunitate deosebită de a participa la o tradiție specială a comunității juridice din San Antonio, dar și un eveniment care inspiră comunitatea juridică și pe cei ce aplică legea ca să acționeze în favoarea celor lipsiți și care nu au acces la justiție, prevenind astfel nedreptatea față de cei sărmani. În plus, este şi o ocazie de a-i cunoaște și de a interacționa direct cu cei care practică deja dreptul, rugându-se împreună pentru pace, dreptate și înțelegere față de comunitatea de profesioniști în drept, din care vor face şi ei parte în curând.

Ca şi pentru mulţi dintre cei care au participat la „Liturghia roşie” din catedrala texană San Fernando, și pentru mine această experiență a fost un prilej de a reflecta la responsabilitatea pe care o am în înfăptuirea actului de justiție, în lumina valorilor Evangheliei.

Daniel-Marius FILIP Consilier juridic ARCB

decembrie 2011

Actualitatea Creştină 21

ARTA DE A TRĂI

Arta de a aştepta în opoziţie cu „totul dintr-o dată” Cristina ŞOICAN Adventul, perioada pe care tocmai o traversăm acum, ne învaţă arta de a aştepta care este în opoziţie cu „totul dintr-o dată”. Aşteptarea este o artă pe care oamenii zilelor noastre nu o stăpânesc foarte bine. Noi, cei din secolul vitezei, vrem să culegem roadele când abia a fost aruncată sămânţa.

Aşteptarea, o virtute

Aşteptare! Este greu să găseşti un cuvânt mai puţin plăcut omului contemporan. Se aşteaptă în trafic, se aşteaptă în staţie, se aşteaptă la Bancă, se aşteaptă... Şi totuşi, aşteptarea este importantă. Cele mai importante evenimente din viaţă sunt precedate de o aşteptare, mai lungă sau mai scurtă, şi, de cele mai multe ori, aşteptarea subliniază importanţa evenimentului. Aşteptarea poate fi o virtute atunci când are un scop nobil şi este susţinută de fapte; ea poate aduce roade atunci când este însufleţită de credinţă, dragoste şi speranţă.

Părinții la școala așteptării

Părinţii învaţă aşteptarea de la fiii lor încă de când îi aşteaptă să vină pe lume; apoi îi aşteaptă să facă primii paşi, să spună primele cuvinte, să le apară primii dinţi. Şi nu este de fiecare dată o aşteptare reconfortantă. A şti să aştepţi este, probabil, calitatea care ne lipseşte mult nouă, părinţilor de astăzi. Ne vine greu să aşteptăm ca micuţii noştri să trăiască etapele dezvoltării lor; pentru că suntem obligaţi de mersul firesc al vieţii, trăim această așteptare, însă o facem plini de nelinişte. Ne este greu să aşteptăm şi intervenim aproape imediat, fără să-i lăsăm şi pe ei să cunoască oboseala şi chiar dezamăgirea, ajutându-i astfel să se „călească”.

Când copiii noştri ne spun: «Lasă-mă, te rog, mă descurc singur!», aproape că ne înfuriem şi ne pierdem răbdarea.

Ne vine greu să-i așteptăm să acționeze în ritmul specific vârstei lor. Dar viaţa este o continuă aşteptare; există legi de creştere ce trebuie respectate chiar şi de către părinţii nerăbdători. Mulți dintre cei care au devenit părinți și și-au dat seama că această „meserie” nu este tocmai ușoară, au recunoscut că pentru ei, copiii au fost de multe ori maeștri ai vieții. Și una dintre atitudinile pozitive pe care părinții sunt încurajați să o învețe din relația cu copiii lor și, la rândul lor, încearcă să-i învețe pe copii, este tocmai așteptarea. Iar acest transfer reciproc, atât de benefic pentru ambele părți, se realizează mai mult prin exemplu decât prin cuvinte.

Aşadar, copiii, prin ritmul firesc al dezvoltării şi devenirii lor, sunt cei care-i ajută pe părinţi să se specializeze în arta de a aştepta.

Așteptarea ne maturizează

Urmează aşteptarea ca să dispară frica de întuneric, frica de a rămâne singur. Şi învăţarea aşteptării care întăreşte răbdarea părinţilor nu se încheie niciodată. Ea durează atâta vreme cât îi însoţim pe copii către vârsta adultă și chiar după: învăţăm aşteptarea plină de emoţii la examenul de 22 Actualitatea Creştină decembrie 2011

bacalaureat; învăţăm aşteptarea plină de teamă neliniştită când ei ajung să-şi caute un loc de muncă; învăţăm aşteptarea plină de speranţă dar şi de nelinişte când vine ceasul să se aşeze la casa lor. Prin această aşteptare, părinţii reuşesc să se maturizeze a doua oară; această extraordinară experienţă de aşteptare a celuilalt sau pentru celălalt este o bogăţie atât pentru părinţi cât şi pentru copii.

Copiii la școala așteptării

Copiii, în general, doresc realizarea imediată a cererilor lor. Cu ton imperativ sau rugător, ei cer adesea să li se îndeplinească anumite dorinţe. Pentru a-i pregăti cu adevărat pentru viaţă, este bine ca ei să fie învăţaţi de mici cu răbdarea, cu aşteptarea.

Aşteptarea primirii unui lucru pe care şi-l doreşte îl va învăţa pe copil că există un decalaj între dorinţă şi realizarea ei. Apoi, aşteptarea poate spori valoarea, şi nu neapărat materală, a lucrului pe care copilul şi-l doreşte. Dorindu-l şi aşteptându-l mai mult, îl va considera mai preţios.

La copii, aşteptarea duce la dezvoltarea răbdării şi la înţelegerea faptului că în viaţă nu este ca în basme, unde poţi chema în ajutor prietenii necuvântători şi toate dorinţele sunt îndeplinite; sau unde te dai de trei ori peste cap şi visul devine realitate.

Chiar dacă atitudinea părinţilor prin care încearcă să-i înveţe pe copii aşteptarea va întâmpina rezistenţă şi opoziţie, aceasta este o investiţie sigură pentru viitorii adulţi care vor realiza, la un moment dat, că nu-şi pot satisface orice dorinţă sau capriciu.

Oricât de mult am avea de aşteptat învăţându-i pe copii arta aşteptării, trebuie să privim cu încredere în viitor, încredere pe care o citim mereu în ochii copiilor noştri.

ÎNDRUMAR MEDIATIC

Dreptul la imagine Pr. Liviu BĂLĂȘCUȚI Nu ne place să fim fotografiați sau filmați fără acordul nostru pentru că nu știm pe mâna cui vor ajunge fotografiile, respectiv filmele. Nu ne place pentru că ne simțim invadați, pentru că nu vrem ca imaginea noastră să fie știrbită, deformată sau, pur și simplu, nu ne place cum arătăm în fotografii. Suntem oripilați când pe Internet sau prin ziare circulă imagini cu persoane decedate (fotografii cu trupurile neînsuflețite ale lui Michael Jakson și Muammar Gaddafi au făcut înconjurul lumii). Suntem suprasaturați de picanteriile din viața așa-numitelor vedete. Suntem „jigniți în sensibilitatea noastră” când imaginea unui lider spiritual este lezată de un panou publicitar, chiar dacă este doar un trucaj fotografic.

Dreptul la libera exprimare versus dreptul la imagine Mulți dintre cei care publică astfel de imagini invocă dreptul la libera exprimare și, potrivit prevederilor Noului Cod Civil (NCC), „orice persoană are dreptul la libera exprimare, însă această libertate nu trebuie să încalce dreptul la viaţa privată”. Două drepturi care se bat cap în cap. CEDO (Curtea Europeană a Drepturilor Omului), în mai multe cazuri, a dat prioritate libertăţii de exprimare (jurnaliştilor), hotărând dreptul jurnalistului de a aduce la cunoştinţa publicului anumite chestiuni de interes general. În acelaşi timp, atunci când a fost vorba de persoane cunoscute publicului (vedete, artişti), Curtea, dimpotrivă, a sancţionat statele semnatare ale Convenţiei pentru lipsa de reacţie, în sensul protejării dreptului la viaţă privată al acelei persoane.

Imaginea fotografică șoc Lumea idilică a publicității cu familii ideale, siluete perfecte și pajiști mirifice nu e singura care ne poluează viața.

Pentru a ieși din anonimat, reclamele încearcă să provoace publicul, să-l facă să le comenteze, iar provocarea vizează emoțiile. Aici publicitatea comercială se intersectează cu cea socială, apelând tot mai mult la instrumentele acesteia, prin abordarea unor tematici sensibile, cum ar fi: moartea, violența, rasismul sau problemele sociale.

Prin urmare, misiunea unei reclame este aceea de a ne provoca, dar limita dintre sensibilizare și ofensă este foarte subtilă. Problema este în ce măsură o companie poate șoca publicul pentru a-l scoate din pasivitate? Și de unde încep cruzimea și ofensa? În invazia de fotografii care ne asaltează și ne saturează, o fotografie trebuie să fie cu totul neobișnuită pentru a ne atrage privirile. Șocul este o însușire a imaginii care-l forțează pe privitorul unei publicații să observe, în mod conștient, o fotografie. Puterea de șoc este una dintre calitățile esențiale ale unei fotografii bune, este calitatea pe

care fotograful o imprimă pentru a atrage atenția cuvenită.

Pentru a produce efectul dorit asupra privitorului, o fotografie trebuie să aibă așadar două însușiri esențiale: putere emoțională și conținut.

Studiu de caz Pe această teorie s-a bazat și o firmă de îmbrăcăminte din Italia, când și-a alcătuit campania împotriva urii. A vrut să atragă atenția, șocând printr-un montaj de fotografii în care Papa Benedict al XVI-lea este „prezentat într-un mod dăunător”. Vaticanul a protestat „faţă de utilizarea neacceptabilă a imaginii Sfântului Părinte, manipulată şi instrumentalizată în cadrul unei campanii publicitare, în scopuri comerciale”.

Firma a retras imaginea din campania în desfăşurare, ca urmare a protestelor venite din partea ambelor religii vizate în acest fotomontaj (creștinismul și islamul). Secretariatul de Stat al Vaticanului şi-a autorizat avocaţii să iniţieze procese, în Italia şi în alte State, pentru a preveni circulaţia, prin mass-media sau prin alte mijloace, a fotomontajului în care Sfântul Părinte este prezentat într-un mod considerat dăunător nu doar faţă de demnitatea Papei şi a Bisericii Catolice, ci şi faţă de sensibilitatea credincioşilor”. „Este vorba de o gravă lipsă de respect la adresa Papei, de o ofensare a sentimentelor credincioșilor săi, de o demonstraţie evidentă a felului în care pot fi violate, în publicitate, regulile elementare ale respectului faţă de oameni, cu scopul de a atrage atenţia prin intermediul unor provocări", se afirmă în comunicatul de presă al Sfântului Scaun. Părintele Federico Lombardi, purtătorul de cuvânt al Vaticanului, a declarat că vor fi făcute „demersuri pe lângă autorităţile competente pentru a garanta (…) respectarea imaginii Sfântului Părinte”.

COMUNICAT AL SECRETARIATULUI DE STAT AL SFÂNTULUI SCAUN Secretariatul de Stat i-a însărcinat pe propriii reprezentanți legali să întreprindă, în Italia și în străinătate, acțiunile ce se impun cu scopul de a împiedica circulația, chiar și prin intermediul mass-media, a fotomontajului realizat, cu scop tipic comercial, în cadrul campaniei publicitare a firmei Benetton, în care apare imaginea Sfântului Părinte și care lezează nu doar demnitatea Papei și a Bisericii Catolice, dar și sensibilitatea credincioșilor. decembrie 2011

Actualitatea Creştină 23

din LUMEA CREDINŢEI

Ne pregătim pentru CRĂCIUN!

Pagină realizată de Cristina GRIGORE

Decupează desenele de mai jos. Taie o felicitare veche în fâșii; îndoaie câte o fâşie şi lipeşte-o pe spatele fiecărei figurine, pentru a o sprijini pe suprafața pe care o așezi. Astfel, pregătim împreună ieslea lui Isus. În numărul urmtăor al revistei vei găsi și celelalte figurine. Spor la lucru!

24 Actualitatea Creştină decembrie 2011

LECTURI

Istorie și continuitate

Într-o cunoscută carte a sa, Memorie și identitate, Papa Ioan Paul al II-lea explora relația de cauzalitate dintre cunoașterea și păstrarea în amintire a faptelor din trecut, și conturarea identității proprii. În acest sens – și oarecum paradoxal –, chiar și atunci când tratează evenimente de mult încheiate, cercetările istorice conțin un puternic element de continuitate. Studiile cuprinse în ultimul număr al revistei Pro memoria (Revistă de istorie ecleziastică, nr. 9/2010, Editura ARCB, 218 pag.) pun în evidență această provocare a continuității într-un mod mai pregant ca de obicei. De ce?

Pentru a răspunde la întrebare, e suficient să privim cuprinsul. Primele trei studii (Nikolaus Pieger, Catolicii germani în vechiul regat și 80 de ani de prezență a Domnișoarelor Engleze…; Carl Starke, Germanii în Arhidieceza de București) Crystalina Evert, Feminitate pură, 64 pag. (experienţe de viaţă pentru tinere şi adolescente)

reproduc documente interbelice care surprind la apogeu viața catolicilor germani din Arhidieceza de București – or se știe că nu peste mulți ani acești germani, după ce spre sfârșitul secolului al XIX-lea înființaseră aici comunități înfloritoare, sub prigoana comunistă aveau să revină în cea mai mare parte în țara lor de origine, astfel încât unele parohii și chiar localități au încetat cu totul să mai existe.

Realități asemănătoare sunt surprinse și în amplul studiu al Alinei Dorojan, Însemnări privind asistența spirituală a catolicilor italieni din România în perioada interbelică, articol în care sunt descrise pe larg comunități de care azi nici nu se mai știe. Și dacă celalte două articole (dedicate parohiilor Cioplea și Turnu Severin, semnate de Cătălin Grigore și respectiv de Dănuț Doboș) se regăsesc în comunități prezente și active și astăzi. Articolul final al Andreei Dobeș dedicat figurii Părintelui Rafael Friedrich și atât de sugestiv intitulat Portret de dosar ne poartă într-un trecut recent pe care cu toții dorim să-l vedem lăsat în urmă și încheiat pentru totdeauna. În ce sens putem spune, atunci, că astfel de studii ale istoriei – ilustrate de altfel cu înduioșătoare fotografii de epocă – sunt un element de continuitate cu prezentul, și poate chiar o treaptă spre viitor? Ce legătură mai au cu noi acele grupuri de copilași candizi (și atât de numeroși!), în hăinuțele lor de sărbătoare, privind solemn în fotografia de grup luată cu ocazia primei lor Împărtășanii ori a Sfântului Mir? Sau

Semnal editorial

membrii de frunte ai diverselor comitete de binefacere și ai asociațiilor de credincioși, care dau mărturie despre seriozitatea implicării spirituale și civice a catolicilor de odinioară?

Ei bine, tocmai aici este elementul de continuitate – în puterea exemplului pe care îl oferă aceste comunități sau figuri singulare. În Cuvântul de deschidere a revistei Pro memoria, Înaltpreasfințitul Ioan Robu atrage atenția asupra „stăruinței, muncii și credinței” cu care italienii și germanii au știut să se insereze în această a doua lor patrie. Totodată, Înaltpreasfințitul propune exemplul de verticalitate morală al Părintelui Friedrich drept „model de urmat pentru tinerele generații”, îndemnând să aducem mulțumire lui Dumnezeu „pentru toate lucrurile frumoase și pline de învățăminte care s-au petrecut în istoria zbuciumată a arhidiecezei noastre”.

Caracterizate de rigoare și scrupulozitate științifică, articolele se remarcă prin pasiunea și interesul cu care au fost scrise, oferind o lectură incitantă și atrăgătoare. Pentru o mai bună încadrare și tocmai pentru a pune în evidență valoarea acestor contribuții, ar fi bine ca fiecare articol să fie însoțit de un rezumat într-o limbă de circulație internațională și de o succintă prezentare a autorilor.

Salutăm apariția acestui nou număr și îl așteptăm cu nerăbdare pe următorul – mai ales în acest timp de iarnă care îndeamnă la lecturi în tinhnă, la gura sobei…

Gerardo Cappelluti, Vademecum de teologie morală, 260 pag. (îndrumar pentru confesori)

Editura ARCB Noi apariții editoriale la Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București Pagină realizată de Liana GEHL decembrie 2011

Actualitatea Creştină 25

rubrică realizată de Pr. Tarciziu ŞERBAN

uvântul Domnului

omentariu la Evanghelia duminicală Advent – Duminica II (B) Evanghelia zilei: Marcu 1,1-8 Şi în cea de-a doua duminică a Adventului, mesajul central al Liturgiei Cuvântului constă într-un anunţ care proclamă sosirea iminentă a Domnului. Primii creştini şi-au amintit şi au recunoscut în persoana şi activitatea lui Ioan Botezătorul pe crainicul profeţit (de către Isaia 40,1s şi Malahia 3,1), care urma să pregătească această sosire a Domnului. De altfel, aşa cum a rămas în amintirea primilor creştini, Înaintemergătorul Domnului avea în chip şi în comportament trăsăturile austere ale profetului prin excelenţă al Vechiului Testament – Ilie – care îl confirmau a fi un om total angajat pentru cauza lui Dumnezeu. Numai un astfel de personaj putea recunoaşte şi arăta lumii pe Cel trimis de Dumnezeu.

Ioan Botezătorul, convins, aşadar, de iminenta sosire a Domnului, a iniţiat o profundă reformă religioasă. Reforma lui consta mai ales întrun apel la convertire a vieţii, apel exprimat prin cuvintele profetului Isaia: Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui! Această convertire trebuie să culmineze printr-un gest simbolic de purificare: botezul cu apă. Cât despre Cel trimis de Dumnezeu, Înaintemergătorul recunoaşte că e mai puternic decât mine… Lui i se supune în atitudine de slujitor sau chiar una inferioară acestuia: eu nu sunt vrednic, plecându-mă, să-i dezleg cureaua încălţămintelor. Acest Trimis – căruia nu-i dezvăluie numele – urma să înfăptuiască totala purificare prin intermediul unui botez cu Duhul Sfânt. Acest eveniment va avea loc mai târziu, în ziua de Rusalii (Fap 2,38), când Isus Cristos, înviat şi înălţat la cer, îl va trimite pe Duhul Sfânt asupra ucenicilor. Din acel moment, botezul creştin devine sursa acelei purificări care îl face pe om vrednic de întâlnirea cu Dumnezeu.

Sfântul Ioan Botezătorul în pustiu, Tiziano Vecelli

Noi cu un astfel de botez am fost purificaţi.

Ne-am păstrat noi însă curăţia sufletelor, curăţie pe care a operat-o în noi botezul primit? Domnul va veni în curând. Va veni să ne ofere tot ceea ce poate fi mai divin pentru viaţa noastră.

Sunt sufletele noastre pregătite pentru a primi darul său, prezenţa sa?

Advent – Duminica III (B) Evanghelia zilei: Ioan 1,6-8.19-28 Pe măsură ce intrăm mai mult în timpul Adventului, textele liturgice încearcă să ne ajute să descoperim o prezenţă, acea Prezenţă salvatoare pe care Prologul Evangheliei Sfântului Ioan o numeşte „Lumina”. Duminica trecută, Ioan Botezătorul vorbea despre Cineva care vine în urma lui şi care este mai puternic decât el, fără însă a-i dezvălui numele. Întâlnirea cu acel Cineva impunea însă o purificare prealabilă prin botez. Această purificare reprezenta o condiţie necesară pentru a descoperi „Lumina” care se afla deja în lume. Lipsa acestei purificări ori o purificare insuficientă face dificilă, dacă nu chiar imposibi26 Actualitatea Creştină decembrie 2011

lă, recunoaşterea Aceluia care se află deja în mijlocul nostru. În acest sens ne este oferit exemplul preoţilor şi leviţilor trimişi de la Ierusalim pentru a verifica în ce mod se înţelege şi se prezintă acel personaj auster (Ioan Botezătorul) care, pe malurile Iordanului, chema de ceva timp pe oameni la pocăinţă şi la un botez purificator.

Aceşti „experţi religioşi” ai iudaismului nu reuşesc să descopere rolul de Înaintemergător al lui Ioan şi, cu atât mai puţin, prezenţa Celui care vine în urma Botezătorului. Nici fariseii care făceau parte din delegaţie nu reuşesc să înţeleagă rolul botezului administrat de Ioan în vederea desco-

peririi şi a întâlnirii cu Lumina.

Pasajul evanghelic al duminicii viitoare ne prezintă modul în care o persoană umană se dispune şi se înscrie într-un parcurs care o va conduce nu doar la descoperirea, ci şi la primirea în fiinţa sa, în viaţa sa, a acelei Prezenţe divine. Această persoană nu este alta decât Maria, Neprihănita şi Preaplina de har. În fond, acestea sunt condiţiile recerute, conform lecturii a doua din această duminică, tuturor creştinilor: fiinţa voastră întreagă – spiritul şi sufletul şi trupul – să fie păstrată fără prihană pentru venirea Domnului nostru Isus Cristos.

Advent – Duminica IV (B) Evanghelia zilei: Luca 1,26-38 Ultima duminică din Advent ne aduce în prim-plan figura unei fecioare, deja logodite cu un bărbat numit Iosif, din casa lui David. Atenţia îndreptată către această fecioară are în vedere modul în care ea descoperă şi acceptă ca în viaţa ei să intre acea Noutate, acea Prezenţă care îi va schimba, ei şi lumii întregi, istoria. Întâlnirea cu această Prezenţă, intermediată de îngerul Gabriel, este pregătită în prealabil, este scoasă în evidenţă de mai multe elemente ale dialogului cu acest trimis al lui Dumnezeu: în salutul său, îngerul o numeşte pe Maria preaplină de har, ocrotită de Dumnezeu (Domnul este cu tine), binecuvântată între femei. Această pregătire constituie

premisa unei misiuni: Iată, vei zămisli şi vei naşte un fiu şi îi vei pune numele Isus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema… Rolul acestui Fiu (care este în acelaşi timp Fiul Celui Preaînalt) va fi acela de a domni peste casa lui Iacob, cu alte cuvinte, de a conduce peste poporul lui Dumnezeu (popor din care, odată cu botezul, facem şi noi parte).

E lesne de înţeles, aşadar, că episodul evanghelic al acestei duminici descrie condiţiile în care Maria a participat, prin puritatea ei feciorelnică şi prin acceptarea ei necondiţionată (Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău!), la intrarea în lume a Aceluia care avea să schimbe cursul

istoriei. Nu am comite, însă, nici o impietate la adresa Sfintei Fecioare dacă am descoperi şi am afirma că acelaşi rol ar reveni, oarecum, fiecărui creştin. Într-adevăr, după ce a descoperit ce dar extraordinar de Lumină pentru viaţă este această Prezenţă divină, după ce, prin botez, s-a purificat şi L-a primit în viaţa sa, creştinul trebuie să-L facă vizibil (să-L zămislească şi să-L nască) în lumea de azi. Viaţa lui trebuie să fie o revelaţie a prezenţei mântuitoare a lui Dumnezeu, prin Isus Cristos, în lume. Acesta este un program de viaţă, este principala vocaţie creştină. Aceasta este vocaţia noastră. Acesta este programul nostru de viaţă. Altminteri, nu ne putem numi creştini.

Ziua de Crăciun Evanghelia zilei: Ioan 1,1-18 Sărbătoarea Crăciunului este prin excelenţă ocazia unei întâlniri, o întâlnire fundamentală pentru istorie, pentru istoria vieţii fiecăruia dintre noi. În cadrul celebrării din noaptea de Crăciun, îngerul (acelaşi care i-a dus Fecioarei vestea bună că va deveni Maica Domnului) vesteşte păstorilor din preajma Betleemului (şi nouă totodată) că: astăzi, în cetatea lui David vi s-a născut Mântuitorul, care este Cristos Domnul (Lc 2,11). Imediat după plecarea îngerului, ne relatează fragmentul evanghelic al Liturghiei din zorii zile, păstorii au plecat să vadă cele întâmplate şi au găsit semnul de recunoaştere indicat, pe Copilul Mariei, care era culcat în iesle (Lc 2,15-16). Cu alte cuvinte, păstorii erau chemaţi să recunoască în Copilul plăpând, culcat în ieslea săracă, pe Mântuitorul, care este Cristos Domnul.

Păstorii au nevoie de un mare act de credinţă pentru a depăşi acest contrast izbitor: copil plăpând – Mântuitor, Cristos, Domn!

Textul evanghelic al zilei de Crăciun, păstrând sau poate chiar amplificând contrastul, ne revelează cine este de fapt Copilul născut la Betleem. El este: Cuvântul care era la Dumnezeu şi care era Dumnezeu. Prin El toate lucrurile au fost create. El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor, acea lumină care luminează pe tot omul care vine în lume.

Aceste câteva expresii îi definesc identitatea divină şi rolul pe care şi l-a asumat faţă de oameni (faţă de fiecare dintre noi). Într-adevăr, lucrarea mântuitoare nu e înfăptuită de un om cu puteri şi cu perspective

Adorarea Pruncului, Gerard van Honthorst

limitate, ci de Cuvântul creator (v. 3), de Fiul Tatălui (v. 18), făcut om în Pruncul de la Betleem. El oferă tuturor celor care îl primesc puterea să devină copii ai lui Dumnezeu, copii ai vieţii.

O mare dramă, care se repetă de-a lungul timpului până în zilele noastre, constă în ratarea întâlnirii cu acest Mântuitor, cu harul şi cu adevărul pe care Isus Cristos ni le oferă. Sfântul evanghelist Ioan exprimă această dramă în cuvinte simple, dar deosebit de dureroase: El era în lume, şi lumea a fost creată prin el, dar lumea nu l-a cunoscut. A venit la ai săi şi ai săi nu l-au primit… (vv. 11-12). În schimb, cei care au avut parte de întâlnirea cu Cuvântul făcut trup, evocă acest fapt în cuvinte pline de bucurie: Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi, şi noi am văzut slava lui, slava unicului-născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr… (v. 14).

Noi vom şti că am sărbătorit cu adevărat Crăciunul numai dacă am avut parte de această întâlnire. Altfel, am pierdut o şansă. Dar câte şanse voi mai avea eu, oare, ca să-L întâlnesc…? decembrie 2011

Actualitatea Creştină 27

ŞTIRI interne

Dieceza Romano-Catolică Iaşi

Conferinţa Episcopală Română

foto: www.szatmariegyhazmegye.ro

A doua întâlnire naţională a responsabililor cu pastoraţia migranților

„Nicio lege, niciun guvern, niciun hotar pe uscat sau pe mare nu va putea opri emigrarea”, a afirmat Monseniorul Cesare Lodeserto, Preşedintele Fundaţiei „Regina Pacis”, în cadrul celei de a doua întâlniri naţionale a responsabililor cu pastoraţia migranţilor în diecezele şi eparhiile din România. Întâlnirea, ajunsă la a doua ediție, convocată de Preasfinţitul Petru Gherghel, responsabil cu pastoraţia migranţilor şi itineranţilor în cadrul Conferinţei Episcopilor Catolici din România, a avut loc la Şumuleu Ciuc, în perioada 10-12 noiembrie 2011.

Au participat reprezentanți din diecezele de Iaşi, Oradea, Satu-Mare şi Timişoara, din Arhiepiscopiile de Bucureşti și Alba-Iulia și din Eparhiile de Cluj-Gherla şi Lugoj.

PS Petru Gherghel a prezentat mesajul Papei Benedict al XVIlea cu ocazia Zilei Mondiale a Migrantului şi a Refugiatului, ce va fi celebrată pe 15 ianuarie 2012. De asemenea, ne-a vorbit despre modul concret prin care Biserica locală este aproape de cei care emigrează în străinătate şi de cei emigraţi la noi în ţară. La rândul său, Monseniorul Cesare Lodeserto a prezentat implicarea Bisericii din Italia în combaterea şi prevenirea traficului de persoane.

Anul 2011, an jubiliar pentru seminarul diecezan Anul 2011 este un an jubiliar pentru seminarul diecezan din Iași, Institutul Teologic RomanoCatolic „Sf. Iosif”: se împlinesc 125 de ani de la înființare și 55 de ani de la redeschidere (între 1948 și 1956 a fost închis de regimul comunist). Continuând șirul manifestărilor aniversare, sâmbătă, 26 noiembrie 2011, la Institutul Teologic RomanoCatolic „Sf. Iosif" din Iași a avut loc un simpozion, în timpul căruia au intervenit Pr. Fabian Doboş – printr-o conferință cu titlul „Dominic Jaquet şi formarea intelectuală a tinerilor catolici moldoveni”– și Pr. Alois Moraru – printr-o conferință cu titlul „Seminarul diecezan în vremuri de persecuţie”. În pauza dintre cele două conferinţe, a avut loc un recital de poezii şi cântece compuse de seminarişti. Simpozionul a fost încununat de mărturiile câtorva dintre cei care au fost martori la redeschiderea seminarului, în anul 1956, şi s-a încheiat cu intonarea imnului „Te Deum”, în capela Seminarului. La eveniment au participat preoţi şi credincioşi laici din Iaşi şi din alte localităţi ale Diecezei de Iaşi. (sursa: ercis.ro)

Pr. Pavel Butnariu

Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică

Un nou Episcop al Curiei Arhiepiscopiei Majore: PS Claudiu Pop Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea şi Preafericirea Sa Arhiepiscopul Major Lucian Mureșan l-au proclamat pe Pr. dr. Claudiu Lucian Pop ca Episcop al Bisericii Catolice, la 21 noiembrie, în Sărbătoarea Intrării în Templu a Maicii Domnului. Noul episcop va fi consacrat pentru Curia Arhiepiscopiei Majore de Alba Iulia și Făgăraș, titular de Mariamme.

Pr. dr. Claudiu Lucian Pop a fost ales de Sinodul Episcopilor Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică (BRU), în cadrul sesiunii din 8-10 iunie 2011, ce a avut loc la Blaj. Ulterior, Sfântul Părinte și-a dat asentimentul, conform Codului Canoanelor Bisericilor Orientale, iar Pr. Pop a acceptat numirea. Noul episcop va fi consacrat la 8 decembrie, la Roma, în biserica „Santi Biagio e Carlo ai Catinari”, prin impunerea mâinilor Eminenței Sale Leonardo Card. Sandri, Prefectul Congregaţiei Pontificale pentru Bisericile Orientale.

Pr. dr. Claudiu Lucian Pop s-a născut în 1972 la Pișcolt (Satu-Mare). A studiat filosofie și teologie la Roma, mai întâi la Colegiul Pio Romeno, apoi la Universitatea Pontificală Urbaniană și Universitatea Pontificală Gregoriană, unde a obţinut titlul de doctor în teologie în 2006. Hirotonit la 23 iulie 1995, a desfășurat activitate pastorală la Roma și Paris (la Misiunea Greco-Catolică). Din decembrie 2007, este director al Colegiului Pio Romeno din Roma. (sursa: BRU.ro) 28 Actualitatea Creştină decembrie 2011

ŞTIRI externe

România: Întâlnire a episcopilor orientali din Europa „Voi veți fi martorii mei: evanghelizarea în Bisericile Catolice din Europa Orientală”.

Aceasta a fost tema Întâlnirii episcopilor din Bisericile Catolice orientale, care a avut loc între 3 și 6 noiembrie la Oradea, cu sprijinul și sub coordonarea Consiliului Conferințelor Episcopale Europene (CCEE). După mesajele de salut adresate de primarul de Oradea, Ilie Bolojan, și de Secretarul de Stat al Ministerului Culturii, Adrian Lemeni, au urmat intervențiile Prefectului Congregației pentru Bisericile Orientale, Cardinalul Leonardo Sandri, și a Președintelui CCEE, Cardinalul Peter Erdo. În cadrul întâlnirii, au mai intervenit: Monseniorul Cyril Vasil, Secretarul Congregației pentru Bisericile Orientale; Monseniorul Rino Fisichella, Președintele Consiliului Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări; ÎPS Sviatoslav Shevchuk, Arhiepiscop Major al Bisericii Greco-Catolice din Ucraina; Cesare Alzati, profesor la Universitatea Catolică „Sacro Cuore” din Milano. Pe lângă sesiunile de lucru, programul întâlnirii a mai inclus celebrări liturgice, momente de rugăciune, vizitarea oraşului Oradea și a unor obiective turistice importante din Bihor.

Ungaria: încheierea Anului Familiei „Familia este realitatea vieții noastre cel mai mult expusă pericolelor. În acelaşi timp, este şi o sursă de valori indispensabile. În familie învăţăm valorile cele mai înalte ale carităţii umane, ale solidarităţii şi, adesea, ale credinţei şi ale umanităţii”, a afirmat Cardinalul Peter Erdo, Primatul Ungariei şi Preşedintele Conferinţei Episcopilor Catolici din Ungaria (CEU), în timpul Sfintei Liturghii celebrată cu ocazia încheierii celui de-al XVIII-lea Congres dedicat familiei. Evenimentul, organizat de Asociaţia familiilor catolice din Ungaria, s-a desfăşurat la jumătatea lunii noiembrie la Mariabesnyo şi Godollo, cu ocazia Anului Familiei, proclamat de Conferința Episcopilor Catolici din Ungaria. În cadrul congresului, s-a stabilit ca educaţia la viaţa de familie să fie introdusă ca disciplină în curricula şcolară. La eveniment au participat circa 400 de persoane.

Scoţia: „atacuri sectare” împotriva catolicilor „În Scoţia, catolicii sunt atacaţi din pricina credinţei lor”, denunţă Monseniorul Philip Tartaglia, Preşedintele Comisiei Episcopale pentru comunicaţii sociale din cadrul Conferinţei Episcopilor Scoţieni. „Este o realitate care ne îngrijorează”, se afirmă într-un comunicat al episcopilor scoţieni care analizează date statistice publicate de guvern, referitoare la rasism pe fond religios: „Deşi reprezintă doar 16% din populaţie, circa 60% dintre atacurile sectare îi au ca victime pe catolici, un rezultat cu impact negativ asupra Scoţiei moderne, şi arată o ostilitate sistematică faţă de aceştia”. Raportul, realizat de „Crown office” al guvernului scoţian, se referă la perioada 2010-2011 şi a înregistrat 693 de cazuri de violență, cel mai ridicat din ultimii patru ani.

Germania: Episcopii catolici cer inițiative de sprijin în favoarea părinților Părinții trebuie sprijiniți în misiunea lor educativă, sunt de părere episcopii germani.

Monseniorul Franz-Peter Tebartz-van Elst, Președintele Comisiei pentru căsătorie și familie al Conferinței Episcopale Germane, a anunțat, la 15 noiembrie, că episcopii au cerut guvernului să introducă indemnizații pentru părinții care doresc să întrerupă pentru o perioadă serviciul pentru a se dedica educării copiilor în primii lor ani de viață, fără a apela la creșe și grădinițe”. „Trebuie promovată cu hotărâre conștientizarea faptului că, în primii ani de viață, relația părinți-fii nu poate fi pur și simplu înlocuită de alte structuri”, a afirmat Monseniorul Tebartz-van Elst.

Vatican: A XXVI-a Conferință Internațională a Lucrătorilor Sanitari Cea de a XXVI-a Conferință Internațională a Lucrătirilor Sanitari, desfășurată la Roma, între 24 și 26 noiembrie, s-a încheiat cu audiența specială la Papa Benedict al XVI-lea. Conferința, organizată de Consiliul Pontifical pentru Lucrătorii Sanitari, a analizat activitatea dicasterului din Vatican, în lumina magisteriului Fericitului Papă Ioan Paul al II-lea. „Într-o lume ce a devenit un fel de arenă în care se confruntă civilizația vieții și cea a morții, sper ca această întâlnire să mobilizeze conștiințele și efortul etic comun pentru a da valoare unei pastorații a sănătății care să fie cu adevărat în slujba vieții, de la începutul acesteia și până la sfârșitul ei natural”, a declarat Arhiepiscopul Zygmunt Zimoswski, Președintele Consiliului Pontifical pentru Lucrătorii Sanitari.

La rândul său, Cardinalul Stanislaw Dziwisz, a parcurs etapele vieții Fericitului Papă Ioan Paul al II-lea, prin intermediul documentelor pontificale, precum „Salvifici doloris”, „Dolentium hominum” ș.a., oprindu-se îndeosebi asupra ultimei perioade a vieții Fericitului Papă când, deși comunica „fără cuvinte, marcat de suferință în diferite momente ale vieții”, a decis totuși să sufere în mijlocul celor suferinzi, „iar acum ne ajută pe noi toți, prin mijlocirea sa pe lângă tronul Celui Preaînalt”. decembrie 2011

Actualitatea Creştină 29

VLADIMIR GHIKA

Monseniorul Vladimir Ghika Viața, pătimirea și martiriul unui „om internațional” „În condiții de maximă persecuție, pe care noi o demonstrăm, fără a-și salva neapărat viața – deși putea să plece de două ori, a renunțat – Vladimir Ghika a continuat să slujească Biserica, punânduși viața în pericol în mod conștient.

Această carte va permite fiecărui cititor să descopere că aici e vorba de un martir”. Cu aceste cuvinte a descris Emanuel Cosmovici volumul semnat de tatăl său, Pr. Horia Cosmovici, și intitulat „Monseniorul.

Amintiri și documente din viața Monseniorului Ghika în România”, operă prezentată sâmbătă, 26 noiembrie, la standul Editurii Galaxia Gutenberg în cadrul Târgului de carte Gaudeamus.

Cartea, a explicat Emanuel Cosmovici, „cuprinde reeditarea a ceea ce a scris tatăl meu, cu înfrigurare, imediat după ce a fost eliberat – a doua oară – din închisoare: a scris repede tot ce a știut despre Vladimir Ghika. După aceea, a făcut o carte și noi am publicat-o. Horia Cosmovici a scris despre Vladimir Ghika până în momentul în care

Gaudeamus: Prezentare cărții „Monseniorul – Amintiri și documente…” de H. Cosmovici

a fost arestat; nu știa exact ce s-a întâmplat mai departe”.

Ce s-a întâmplat cu acest „om internațional” – cum l-a numit Emanuel Cosmovici pe Monseniorul Ghika, datorită călătoriilor și activităților sale care l-au purtat în întreaga lume – avea să se descopere mai târziu, într-un mod chiar nefiresc: „ca și cum Providența ar fi avut grijă să apară arhive, martori, fotografii…”. Emanuel Cosmovici a cercetat cinci ani Arhivele Securității, în diversele sedii ale CNSAS: în total, optzeci de dosare, „care dau actele martiriului”. Au apărut apoi martorii - paisprezece la număr -, „care au dat mărturie despre încarcerarea lui Vladimir Ghika la Jilava și care ne-au dat ceea ce se cheamă Passio, patima martiriului”. La acestea s-au adăugat apoi agende și fotografii pe care Monseniorul le lăsase în custodie familie Murgescu, care le-a păstrat cu sfinţenie. Toate aceste documente inedite au fost adăugate la volumul Pr. Horia Cosmovici, făcându-l și mai valoros.

Alte documente urmează a fi date publicității, în cadrul volumelor ce urmează a fi publicate. „Azi suntem pur şi simplu copleşiţi de cantitatea de documente nou apărute”, declară Emanuel şi Mihaela Cosmovici în prefaţa cărții.

Cristina GRIGORE

30 Actualitatea Creştină decembrie 2011

Sâmbătă, 26 noiembrie 2011, la standul editurii Galaxia Gutenberg din cadrul târgului de carte Gaudeamus a avut loc prezentarea cărții „Monseniorul – Amintiri și documente din viața Monseniorului Ghika în România”, îngrijită de Emanuel Cosmovici.

Volumul cuprinde biografia Monseniorul, scrisă de Horia Cosmovici, fiul spiritual al Monseniorului Ghika; Anii de rezistenţă şi închisoarea, o biografie documentată a perioadei 1948-1954, realizată în urma desecretizării arhivelor Securităţii şi după înregistrarea a numeroşi martori din închisoarea Jilava; Agendele, viaţa cotidiană a Monseniorului notată între anii 1945-1947; Arhivele Vaticanului, cel mai complet „Curriculum vitae” al lui Vladimir Ghika (1930); Fotografii inedite şi facsimile.

La eveniment au fost prezenți ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de București; PS Cornel Damian, Episcop auxiliar de București; PS Mihai Frăţilă, Episcop auxiliar al Arhieparhiei de Alba-Iulia şi Făgăraş, cu sediul la Bucureşti; ÎPS Francisco-Javier Lozano, Nunţiu Apostolic în România; Francisca Băltaceanu, biblist, specialist în limba și literatura clasică; Monica Broșteanu, biblist, specialist în limba și literatura clasică; Emanuel Cosmovici, cercetător.

VLADIMIR GHIKA

Martiriul nu se improvizează Francisca Băltăceanu Avem în această carte „Monseniorul. Amintiri și documente din viața Monseniorului Ghika în România” descrierea acțiunilor Securității, a arestării, a morții Monseniorului. O carte foarte documentată, bazată pe luni și ani de cercetări în arhive și pe adunări de mărturii. Dar prima parte, cea biografică, agendele, restul documentelor, îi arată viața, care a fost încununată – putem spune fără teamă – de martiriu. Așteptăm ca Biserica să se pronunțe oficial.

Moartea lui a fost o încununare a unei vieți întregi de credință, de trăire a prezenței lui Dumnezeu, de trăire cu o generozitate fără limite pentru aproapele.

Tocmai pentru că Horia Cosmovici își propune să nu scrie decât ceea ce știe direct, ceea ce a trăit lângă sau auzit direct de la Monseniorul, el oferă un portret foarte real al Monseniorului, al cărui discipol a fost, pe care l-a înțeles profund și pe care îl redă cu o deosebită acuitate, inteligență și simț al umorului.

De ce a fost arestat, condamnat și, de aici, de ce a murit? Deja personalitatea lui, activitatea spre binele oamenilor, extraordinara lui influență, iradiere spirituală, care contracarau programul comunist de ateizare – practic, de îndobitocire, până la urmă, a oamenilor –, deja influența pe care el o avea în societate, ar fi fost suficiente ca să fie considerat un „dușman al poporului” – cei mai în vârstă își aduc aminte de expresie – și tratat ca atare.

Dar declanșarea s-a datorat, după cum am văzut, eforturilor lui de a ține legătura cu Roma, de a sprijini conducerea legitimă a Bisericii locale, ca să poată comunica cu Vaticanul, cu Papa. Nu e vorba aici de „subordonare”, cum s-a exprimat cineva la un moment dat. Eu am trăit în acele vremuri și aduc mărturia unui copil care auzea ce se vorbește – se presupune că un copil nu înțelege, dar el înțelege foarte bine și reține –, deci un copil care auzea și pricepea câte ceva. N-aș fi știut să formulez atunci în cuvinte aceste lucruri, o spun însă cu mintea de acum: era vorba, în această relație cu Vaticanul, și de aspectul Bisericii ca instituție, dar în primul rând de aspectul ei de comuniune, al cărui principiu, dincolo de cele bune și cele rele ale oamenilor, este Duhul Sfânt.

După atmosfera de teroare lăsată atunci – după cuvintele Monseniorului – ca o „mantie de plumb”, știam deja că multe lucruri nu trebuie spuse, că nu trebuie să le povestesc la școală, auzeam zilnic de arestări, aveam un întreg cod ca să vorbim despre Liturghie sau despre Spovadă, nu știam în cine să avem încredere… Din atmosfera aceea, din ce știam că nu e voie, din aceea simțeam mai tare nevoia unei legături cu Părintele, Papa. Mergeam cu mintea la el, ne rugam pentru el, ne lipeam urechea de radioul din care străbătea mai mult bruiajul programat de Securitate, ne bucuram de orice informație care reușea să spargă zidul de beton care ne înconjura ca să nu străbată nimic din afară sau de la noi

spre în afară. Și mă întreb dacă astăzi, acum, când se poate, pentru că suntem liberi din acest punct de vedere, nu ne-am obișnuit oare atât de mult cu deschiderea, încât toate acestea nu ne mai spun foarte mult. Dacă l-am putut urmări cu gândul pe Fericitul Ioan Paul al II-lea în că-

lătoriile sale apostolice și dacă l-am putut primi la noi în țară, dacă am putut citi ceea ce avea de spus Bisericii, dacă astăzi nu avem decât să intrăm pe internet sau întro librărie – în librăria care trebuie – ca să putem intra în comuniune cu viața Bisericii, ca să putem citi ce ne scrie Papa Benedict nouă, astăzi, acest lucru se datorează faptului că oameni au murit pentru asta. Mă întreb dacă ne dăm seama că mai ales pentru noi, în țările post-comuniste, acel sentire cum Ecclesia, după vorba celor vechi, adică a trăi, a simți, a gândi în comuniune cu Biserica, este și o esențială formă de exercitare a libertății, pentru care s-au jertfit unii, ca Monseniorul Ghika.

Alocuțiune la prezentarea cărții „Monseniorul. Amintiri și documente din viața Monseniorului Ghika în România”, Editura Galaxia Gutenberg, 2011 București, 26 noiembrie 2011 Târgul de carte Gaudeamus decembrie 2011

Actualitatea Creştină 31

FILE DE ISTORIE

Arhiepiscop Ignazio Felice Paoli S-a născut la 25 iulie 1818 la Santa Maria de Vezzano (Florența). La 5 ianuarie 1845, a îmbrăcat haina religioasă în mănăstirea pasionistă Dell Angelo (aproape de Lucca). După hirotonirea preoțească, a activat în Anglia, SUA, Irlanda, Italia, iar în anul 1870, a fost numit, de către Papa Pius al IX-lea, episcop de Nicopolis ad Hystrum și administrator apostolic al Valahiei, cu reședința la București.

Aici s-a remarcat, printre altele, prin reorganizarea școlilor romano-catolice și înființarea Seminarului diecezan.

După crearea, la 27 aprilie 1883, a Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, a fost numit Arhiepiscop de București.

Arhiepiscopul Ignazio Felice Paoli și-a dedicat întreaga sa energie construirii Catedralei Sfântul Iosif, inaugurată solemn la 15 februarie 1884.

A murit la 27 februarie 1885, la Viena, fiind înmormântat în Cimitirul Belu-Catolic din București, în cripta capelei Sfânta Ana.

Dr. Dănuţ Doboş

Andreas Porfetye

O viață în slujba muzicii

În vara acestui an, după o lungă și grea suferință, s-a stins din viață la Dusseldorf Andreas Porfetye, muzician a cărui viaţă s-a împletit timp de paisprezece ani cu activitatea muzicală a Catedralei Sfântul Iosif din Bucureşti.

Andreas Porfetye s-a născut la 6 iulie 1927, în Banat, satul Zădăreni, unde a urmat și cursurile școlii elementare. În perioada războiului, între 1941-1944, și-a continuat studiile la Timișoara. A urmat apoi Conservatorul la București, între anii 1948 – 1954, având ca profesori nume ilustre de muzicieni. Între anii 1954 – 1969, a fost redactor al revistei Uniunii compozitorilor, Muzica. Totodată, a colaborat la diferite publicații, atât în limba română, cât și în limba germană. Între anii 1969 – 1975, a fost cadru didactic la Conservatorul Ciprian Porumbescu din București.

Pentru meritele sale, Andreas Porfetye a obținut din partea Academiei Române premiul George Enescu, iar în 1971, premiul Uniunii compozitorilor.

După ce a făcut cerere pentru plecarea publică în Germania, i s-au retras toate distincțiile și a fost înlăturat atât din Conservator, cât și din Uniunea compozitorilor. În Catedrala Sfântul Iosif din București, al cărui dirijor a fost între anii 1963 – 1977, a avut o strânsă colaborare cu părintele Gerstenengst, în calitate de organist. Aici a prezentat în cadrul Liturghiilor, printre altele: misele de Beethoven, Gunod și Schubert, având totodată și o bună formație corală și soliști de calitate. Apoi, în diferitele concerte de seară, a prezentat lucrări de mare valoare, printre care Oratoriile și Pasiunile lui Bach, precum și Oratoriile de Handel.

După cutremurul din 1977, a părăsit țara, plecând la Dusseldorf. Atât în țară cât și în străinătate, Andreas Porfetye a dorit să facă cunoscută muzica etnicilor germani din sud-estul Europei. În România, chiar în perioada comunistă, mai precis în 1971, a reușit să publice o culegere corală a congregațiilor germane din Banat, Transilvania și Satu Mare. În acest fel, și-a continuat activitatea și după ce a plecat din România, ţinând legătura cu colegii din țară.

Pe data de 8 august 2011, după o lungă și grea suferință, Andreas Porfetye s-a stins din viață la Dusseldorf .

Pentru neobosita sa activitate, îi suntem recunoscători.

Extras din Ziarul Banater Zeitung, semnat de Dr. Franz Metz Traducere Rădulescu Nadia 32 Actualitatea Creştină decembrie 2011