Societate

Sfaturi împotriva depresiei

Se spune că depresia este un duşman ascuns. Stă pitit după uşă. Deschizi uşa şi fără să te aştepţi îţi sare în faţă. Perioada de izolare pe care o traversăm a scos la iveală vulnerabilitatea multora.

Depresia cuprinde atât trupul, cât și sufletul și are efecte adânci asupra vieţii umane. Chipul depresiei este tristețea. Adeseori tristeţea se poate ascunde viclean în spatele unui zâmbet.

Conform unor studii psihologice, peste 125.000.000 de oameni din întreaga lume suferă de această boală. Ritmul vânzării de medicamente antidepresive a crescut cu peste 40% numai în ultimele două decenii. În

România depresia este mai frecventă chiar și decât diabetul sau bolile cardiovasculare. Practic ea poate afecta pe oricine, însă nu fiecare răspunde la fel la factorii declanșatori, favorizanţi.

Fără a neglija îngrijirea medicală corespunzătoare atunci când aceasta este necesară, aș recurge la câteva

Text: Pr. Fabian Măriuţ

sfaturi ce vin din partea unui sfânt al Bisericii. În cartea Introducere la viaţa evlavioasă, Sfântul Francisc de Sales ne-a transmis o serie de învăţături interesante.

Primul dintre ele este muzica religioasă: „Ascultaţi imnuri și cântece spirituale; acestea îl șicanează atât de mult pe Ispititorul, după cum putem vedea din Scriptură, anume Duhul rău care îl chinuia pe regele Saul a fost alungat prin cântări de psalmi”.

Apoi sfântul ne îndeamnă să ne ocupăm de „muncă în aer liber, ca astfel mintea să se îndepărteze de la ceea ce o oprimă și totodată să dobândim lumină și bucurie, știind că în general depresia ne face goi și reci”.

Francisc de Sales recomandă în mod deosebit rugăciunea frecventă în faţa Răstignitului: „apelaţi la acte vizibile de fervoare, chiar dacă

Între membrii familiei este nevoie de multă empatie, o atitudine caldă, răbdătoare, de atenţie susţinută care să arate interesul pentru redobândirea sănătăţii celui încercat.

pe moment este dificil, îmbrăţișaţi Răstignitul, strângeţi-l la piept, sărutaţi-i picioarele și mâinile preaiubitului nostru Domn, ridicaţi mâinile și înălţaţi ochii la ceruri și strigaţi către Dumnezeu cu rugăciuni pline de încredere și iubire”.

Foarte importantă este legătura cu duhovnicul: „spuneţi-i duhovnicului sau directorului vostru spiritual toate sentimentele, gândurile, fricile pe care le aveţi cu toată umilinţa și sinceritatea, căutaţi tovărășia persoanelor cu viaţă spirituală profundă”.

Însă peste toate și înainte de toate, sfântul ne îndeamnă să luptăm împotriva tristeţii și să nu ne dăm bătuţi. Să vedem această luptă ca o modalitate de a ne uni cu suferinţele lui Cristos. Dumnezeu vrea pacea noastră sufletească.

DIN CATEHEZELE PAPEI

„Și nu ne duce pe noi în ispită”

Penultima invocație din rugăciunea „Tatăl nostru”, „și nu ne duce pe noi în ispită”, poate fi redată și prin cuvintele: „nu ne lăsa să intrăm în ispită”. Prin aceste cuvinte, ne adresăm în rugăciune Tatălui ca să ne fie alături.

Text: Iulia Cojocariu

Continuând catehezele despre rugăciunea „Tatăl nostru”, Papa Francisc a vorbit în cadrul audienței din 1 mai 2019 despre penultima invocație: „și nu ne duce pe noi în ispită” (Mt 6,13). Rugăciunea „Tatăl nostru” începe într-un mod senin: ne face să dorim ca marele proiect al lui Dumnezeu să se împlinească printre noi. Apoi aruncă o privire asupra vieții și ne face să cerem ceea ce avem nevoie în fiecare zi: „pâinea noastră cea de toate zilele”. Apoi rugăciunea se oprește asupra relațiilor noastre interpersonale, adesea marcate de egoism: cerem iertare și ne angajăm să o dăruim între noi. Cu această penultimă invocație dialogul cu Tatăl ceresc intră în punctul culminant al dramei, adică pe

terenul confruntării dintre libertatea noastră și capcanele celui rău.

Așa cum se știe, expresia originală greacă conținută în Evanghelii este greu de redat în mod exact, iar toate traducerile moderne „șchioapătă” puțin. Însă oricare ar fi modalitatea în care s-ar înțelege textul, trebuie să excludem ideea că Dumnezeu este responsabil pentru ispitele care apasă pe drumul omului. Ca și cum Dumnezeu însuși ar sta la pândă pentru a întinde capcane copiilor săi. O astfel de interpretare este mai întâi în contrast cu textul, și este departe de imaginea lui Dumnezeu pe care Isus ne-a revelat-o. Să nu uităm: rugăciunea „Tatăl nostru” începe cu cuvântul „Tată”. Iar un tată nu întinde capcane copiilor săi. Creștinii nu au de-a

În momentele cele mai dure din viața noastră, Dumnezeu veghează împreună cu noi, Dumnezeu luptă cu noi.

face cu un Dumnezeu invidios, în competiție cu omul sau care se amuză să-l pună la încercare. Acestea sunt imagini ale divinităților păgâne. Citim în Scrisoarea lui Iacob: „Nimeni să nu spună când este ispitit: «De la Dumnezeu sunt ispitit», pentru că Dumnezeu nu poate fi ispitit la rău și nici nu ispitește pe nimeni” (1,13). Este mai degrabă contrariul: Tatăl nu este autorul răului, iar când răul apare în viața omului, El luptă alături. Este un Dumnezeu care luptă mereu pentru noi, nu împotriva noastră.

Încercarea și ispita au fost prezente în viața lui Isus. În această experiență, Fiul lui Dumnezeu a devenit în întregime fratele nostru. Pasajele evanghelice demonstrează că invocațiile cele mai dificile din rugăciunea „Tatăl nostru”, cele care încheie textul, au fost deja ascultate: Dumnezeu nu ne-a lăsat singuri, ci în Isus, se arată ca fiind „Dumnezeu cu noi”. Este cu noi când ne dăruiește viața, este cu noi în cursul vieții, este cu noi în bucurie, este cu noi în încercări, este cu noi în tristețe, este cu noi în înfrângeri, când păcătuim, este mereu cu noi, pentru că este Tată și nu ne poate abandona.

În ceasul încercării avem această mângâiere: știm că această vale, de când Isus a traversat-o, nu este părăsită, ci este binecuvântată de prezența Fiului lui Dumnezeu. El nu ne va abandona niciodată!

SFÂN TA SCRIPTURĂ - PSALMII

E timpul roadelor... alese

Edeja toamnă! Ne-o spune culoarea frunzelor; ne-o spune răcoarea dimineților și a serilor; ne-o spun parfumul și savoarea fructelor și legumelor; ne-o spune freamătul celor care adună recolta de pe câmp pentru a o pune la adăpost în hambare și cămări.

Se apropie ora bilanțului. Se pregătesc și, pe alocuri, se celebrează deja sărbătorile pline de veselie ale Zilei recoltei... Toți cei care au trudit din primăvară și până acum aduc înaintea ochilor noștri tot ceea ce truda lor a obținut mai de calitate, mai aspectuos, mai savuros – adevărată încântare pentru ochi și pentru papilele noastre gustative.

Cu ochii scăldați într-o asemenea splendoare, ne-am putea întreba cum ar fi să arate omul perceput în prisma

Text: Pr. Tarciziu Șerban

rodului desăvârșit, a rodului care să fie, prin caracterul și prin viața lui, o încântare pentru ochi, pentru suflet, pentru societate și care să merite recunoașterea calităților lui atât din partea lui Dumnezeu, cât și din partea oamenilor, prin includerea în galeria oamenilor de seamă, a sfinților de pe pământ și din cer („hambarul” de roade alese).

Cândva, autorul Psalmului 15/14 a descris un astfel de caracter al omului care merită aprecierea atât a lui Dumnezeu, cât și a celorlalți oameni. Pentru calitățile sale autorul îi acorda dreptul (folosindu-se de o altă metaforă, ușor de adaptat în contextul nostru) de a intra în Cortul lui Dumnezeu... de a se odihni pe Muntele Său cel Sfânt. Care ar fi însă „parfumul și savoarea” virtuților

„În ochii săi, [cel nelegiuit] e [vrednic] de dispreţ, / dar îi cinsteşte pe cei care se tem de Domnul. / Chiar dacă ar face un jurământ care i-ar fi spre rău, / nu încalcă jurământul. / Nu-şi împrumută banii pentru dobândă / şi nu ia mită împotriva celui nevinovat. / Cel care face acestea nu se va clătina în veci!” (Ps 15/14,4-5)

omului care îi alcătuiesc caracterul? Ele se află la cel care umblă fără prihană, face dreptatea și spune adevărul din inimă; la cel care nu calomniază cu limba și nu face rău semenului său, nici nu aruncă ocară asupra aproapelui; la cel în ochii căruia cel nelegiuit e vrednic de dispreţ, și îi ține la mare cinste pe cei care se tem de Domnul; la cel care chiar și atunci când are de pierdut, nu-și încalcă jurământul; la cel care nu-și împrumută banii pentru dobândă și nu ia mită împotriva celui nevinovat.

Sigur că psalmistul nu a reținut decât câteva din virtuțile (cele mai evidente pentru contextul său) prezente într-un om cu un astfel de caracter. De fapt, la cel care a cultivat în sine astfel de virtuți se regăsesc mult mai multe. Acesta este un „rod ales”.

Minuni şi sfinţi

Sfânta Laura M ontoya măicuța care a salvat un medi c foarte bolnav

Sfânta Laura Montoya

Canonizare:

12.05.2013

Beatificare:

25.04.2004

Venerabilă:

21.01.1991

Procesul:

04.07.1963

Moartea:

21.10.1949

N așterea:

26.05.1874 L a 13 ianuarie 2005, Carlos Eduardo Restrepo de Garcés, medic anestezist în vârstă de 33 de ani, a fost internat la Clínica las Américas, din Medellín (Columbia). Era pe punctul de a muri de o boală a țesutului conjunctiv care îl afectase de la vârsta de 13 ani, care a dus la artrită reumatoidă, apoi lupus și mai târziu la polimiozită refractară.

Când a fost internat ardea de febră. În urma endoscopiei s-a dovedit că febra era rezultatul unei infecții cauzate de o perforație a esofagului. „Infecția singură – numită mediastinită – este asociată cu o leziune secundară foarte severă și o recuperare foarte lentă. Starea mea era o bombă cu ceas, știam că voi muri. Mi-am luat rămas bun de la familie și am rugat-o pe maica

Laura să mă salveze”, a declarat medicul pacient.

După ce a primit Maslul, înainte de a adormi, Carlos

Eduardo a închis ochii și a recreat imaginea Maicii

Laura* căreia i-a spus: „Mamă, ajută-mă să ies din această amară situație și te voi ajuta să urci la cinstea altarelor.” Încrederea și rugăciunea unui medic ajuns pacient a mișcat voința lui Dumnezeu de a da un semn pentru canonizarea Fericitei Laura Montoya.

A doua zi a început recuperarea, rapid și inexplicabil. 15 zile mai târziu, când au făcut o nouă examinare, au apărut dovezile vindecării: perforația dispăruse, fără un motiv științific. Fericita Laura a îndeplinit cererea doctorului.

M IC DICȚ IONAR AL ACESTE I PA GIN I

*„De ce ea?” Va declara ulterior Carlos: ”Cred că acesta este un mister și un mister pentru mine sunt lucrurile pe care suntem capabili să le atingem, să le vedem, dar nu știm explicația. Am vorbit cu ea, acesta este adevărul, dar de ce am ales-o, dacă nici familia mea, nici eu nu o cunoșteam dincolo de ceea ce știa toată lumea despre ea? Nu știu. Sunt câteva lucruri care îmi sunt clare: nu am văzut nicio lumină, niciun tunel și nici nu mi-a apărut ea. Mi-am imaginat-o așa cum apare pe o mică imagine, pe care cu siguranță o văzusem la un moment dat.” BIO GRAF IE

O învățătoare care a făcut tot ce putea pentru a înlătura discriminarea rasială

María Laura de Jesús Montoya Upegui s-a născut la Jericó, în Columbia, ca al doilea din cei trei copii ai lui Juan de la Cruz Montoya și Dolores Upegui. A fost botezată în ziua nașterii. La doi ani rămâne orfană de tată și în sărăcie, din cauza războiului civil, fiind crescută de bunici și apoi la un orfelinat ținut de o mătușă. La 16 ani este înscrisă la

Escuela Normal de Institutoras din Medellín, pentru a primi pregătirea necesară să fie învățătoare. În 1908 începe să lucreze cu băștinașii din regiunile Uraba și Sarare, propunându-și să înlăture discriminările rasiale. În 1917 fondează Congregația Surorilor Misionare ale

Imaculatei Fecioare Maria și ale Sfintei Ecaterina de Siena, trăind printre nativi americani. La început inițiativa a fost criticată, dar mai târziu s-a dovedit a fi foarte bună.

BISERICA MISION ARĂ

Pe cine voi trimite? (Is 6,8)

Sfântul Părinte, prin mesajul dedicat Zilei Mondiale a Misiunilor, din acest an, ne reamintește tuturor despre bucuria de a duce fraților și surorilor noastre din întreaga lume Vestea cea Bună. Mai ales în această perioadă, când suntem înspăimântați, dezorientați și înfricoșați din cauza suferințelor și a neajunsurilor cauzate de pandemie. În această furtună a distanțării sociale față de aproapele, Domnul își pune întrebarea: Pe cine voi trimite? (Is 6,8). Cine o să le vorbească fiilor și fiicelor mele despre prezența mea în viața lor? Oare cine este dispus să-și

Text: Pr. Ștefan Lenghen

dăruiască viața pentru a o salva pe a altora?

Dar ca să răspundem la aceste întrebări, noi nu ar trebui să trăim un raport personal de iubire cu Sfânta Treime? Fiecare creștin prin trăirea credinței sale în Isus Cristos are o relație de iubire cu Dumnezeu. Profetul Isaia condensează răspunsul în cuvinte simple: Iată-mă, trimite-mă pe mine (Is 6,8). Acesta este un răspuns liber și conștient la chemarea lui Dumnezeu, din partea profetului. A fi misionar este răspunsul nostru la iubirea pe care o primim permanent de la Dumnezeu. Răspuns care se concretizează în grija noastră față de Cuvântul Lui și prin dăruirea noastră zilnică față de aproapele.

În a treia duminică din această lună, noi celebrăm Ziua Misionară Mondială. Această sărbătoare ne ajută să reflectăm asupra demnității umane, care este întemeiată pe chemarea divină de a fi copii ai lui Dumnezeu. Această demnitate a fost reînnoită prin primirea sacramentului Botezului și este dusă la desăvârșire prin libertatea credinței noastre. De asemenea, realizăm în această zi frumusețea participării noastre la viața de credință: „reflecția și ajutorul material al ofertelor voastre sunt oportunități pentru a participa activ la misiunea lui Isus în Biserica sa. Caritatea exprimată în colectele de la celebrările liturgice din a treia duminică din octombrie are scopul de a susține munca misionară desfășurată în numele meu de Operele Misionare Pontificale, pentru a veni în întâmpinarea nevoilor spirituale și materiale ale popoarelor și Bisericilor din toată lumea pentru mântuirea tuturor” (Mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Misiunilor, 31 mai 2020).

Exemplul celor care trăiesc viața misionară, al celor care prin caritatea lor susțin misiunile și al celor care se roagă pentru misionari ne întăresc vocația noastră misionară. Chemarea la slujirea lui Dumnezeu și a aproapelui este o oportunitate de a trăi iubirea care se dăruiește fără interes.

PAGIN A GHIKA

L-au cunoscut pe Vladi mir Ghi ka (și reciproc) A stăzi: A lice Cocea și Stanislas de La Rochefoucauld

Text: Luc Verly (traducere Iulia Cojocariu)

În decembrie 1925, Vladimir Ghika este abordat de o tânără femeie, frumoasă și grăbită. Vrea să se căsătorească, repede de tot! Este româncă și se numește Alice Cocea. Este sora scriitorului comunist N. D. Cocea, tatăl viitoarelor actrițe Tanți Cocea (1909- 1990) și Dina Cocea (1912-2008). El încă nu este cunoscut, dar ea este deja o vedetă a teatrului în Franța, deși are doar 26 de ani. Vrea să se căsătorească cu contele Stanislas de La Rochefoucauld, un tânăr înalt și frumos. Calea este liberă, căci justiția a respins opoziția părinților contelui, care contesta căsătoria invocând diferența de condiție între cei doi logodnici, dar, așa cum va remarca mai târziu Vladimir Ghika, tatăl lui Alice este totuși general și a fost adjutant al prințului Al. I. Cuza. Pentru tânăra ortodoxă nu mai rămâne de făcut decât să se convertească la catolicism. Vladimir Ghika este fără îndoială încântat de tânăra femeie, dar nu vrăjit: îi explică, cu calm și cu fermitate, că trebuie să urmeze o cateheză pentru un timp, că abjurația nu este o scenă de teatru pe care o jucăm pentru spectatori. Nu este răspunsul pe care ea îl așteaptă și, foarte mâniată, merge la altcineva pentru a obține ceea ce vrea... și-l obține (cine i-ar putea rezista?). Așa se face că se căsătorește la puțin timp după aceea, la 2 ianuarie 1926.

Această căsătorie, încheiată în grabă, se sfârșește la fel, destul de repede. Alice Cocea cere și obține divorțul în 1931, cuplul, după cum ea le-a spus jurnaliștilor, nerezistând programului ei supraîncărcat. A cui este vina? Vina este probabil de ambele părți. Și este oare ea vinovată dacă noul ei amant, un ofițer de marină, se sinucide – după unii, se pare, chiar sub ochii ei – un an mai târziu?

În 1935, Vladimir Ghika o revede pe Alice Cocea. Stanislas vrea să se recăsătorească, iar părinții săi l-au abordat pe Mons. Ghika pentru a vedea ce se poate face pentru anularea căsătoriei religioase, și vor ca Mons. Ghika să dea mărturie despre lipsa pregătirii religioase a miresei și să o convingă pe compatrioata sa să colaboreze în vederea desfacerii căsătoriei. Vladimir Ghika, în răspunsurile sale la întrebările avocatului familiei, rămâne totuși destul de prudent, deoarece căsătoria înaintea lui Dumnezeu este un lucru serios. Potrivit avocatului, căsătoria ar putea fi eventual anulată dacă se dovedește că tânăra femeie nu s-a convertit la catolicism de bună-credință. Vladimir Ghika atrage atenția asupra faptului că este greu de judecat asupra

Alice Cocea (1899-1970) și Stanislas de La Rochefoucauld (1903-1965)

unor sentimente cu totul interioare. Fapt este că Roma întârzie să se pronunțe. Și anii trec.

Războiul izbucnește în curând și Vladimir Ghika află continuarea istoriei citind ziarul. Poate mai întâi citi că foștii soți sunt amândoi în închisoare în 1945 pentru a fi colaborat cu dușmanul. El, care a scris texte anglofobe, este condamnat la un an de închisoare, iar ea, care a continuat să conducă teatrul său sub ocupație, este... achitată! La puțin timp după aceea, Stanislas obține totuși în sfârșit anularea căsătoriei sale religioase de către Roma. Se poate recăsători cu o americancă bogată...

Vedem astfel că, dacă Vladimir Ghika se adaptează adesea în ce privește forma, chiar și în materie religioasă, nu face concesii niciodată cu privire la ce este esențial: în special asupra caracterului sacru al actelor religioase. Căsătoria nu este un angajament care se ia cu ușurință, și nici dizolvarea ei.