micuța misionară

PAGInA GHIkA

l-au cunoscuT Pe vlaDimir gHika (şi reciProc)

astăzi:

gustave Peytavi de faugères (1881-1954)

Text: luc Verly (traducere iulia Cojocariu)

Cronica noastră din această zi porneşte de la menționarea unui simplu nume în agenda lui Vladimir Ghika pentru anul 1934: „Dna Peytavi de Faugères”. Căutând pe internet, am găsit un anume Gustave Peytavi de Faugères, autor al unei cărți intitulate Roumanie, terre latine1 (1929). În urma acestei apariții, autorul a venit să țină conferințe la Bucureşti şi acolo i s-a propus să se facă un film după roman, film care ar arăta România cu veşmintele ei frumoase, cu peisaje frumoase, cu monumente frumoase, cu persoane frumoase. Este o poveste de dragoste în trei, o frumoasă țărancă având de ales între un vlăstar de boier educat în Occident şi un tânăr tehnician ieşit dintr-un mediu modest. Tânăra fată, care simbolizează noua Românie, alege viitorul (inginerul) şi abandonează trecutul (tânărul aristocrat). Filmul, sonor, a cărui producție este susținută de o generoasă subvenție a statului român ridicându-se la câteva milioane de lei din epocă, apare imediat în săli în Franța sub titlul Roumanie, terre d’amour2 (1931). Cu actori francezi în rolurile principale. Criticii sunt unanimi: este un film prost! Un jurnalist de la Figaro chiar se scuză față de români într-un articol intitulat Pardon, Roumanie! Filmele de propagandă nu sunt în general bune. Sau, altfel spus: nu toată lumea se cheamă Eisenstein!

Pentru a şti mai mult despre acest autor francez mă hotărăsc să consult fişa Bibliotecii Naționale a Franței care îi este dedicată: Salvator Peïtavi (1881-1954) a publicat mai multe lucrări (printre care o biografie a lui Mussolini) sub diverse pseudonime, printre care cel de Gustave Peytavi de Faugères... doctor în teologie... hirotonit preot în 1909... Asumpționist! Un preot care scrie romane de dragoste! La urma urmei, nu ar fi primul... Da, dar această „Dnă Peytavi de Faugères” care apare în agendă ar fi mama lui? Problema este că, dacă ar fi fost cazul, nu ar fi folosit unul din pseudonimele fiului său pentru a se prezenta la Vladimir Ghika.

Scot atunci al treilea atu din jocul meu: asumpționiştii europeni au un sit internet pe care apare biografia fraților din ordinul lor. Și îl găsesc acolo într-adevăr pe omul meu şi aflu că, după Primul Război Mondial, acesta a părăsit congregația... pentru a se căsători. Și apoi că s-a reintegrat în congregație în 1933. Îşi va termina viața în America de Sud, la Santiago de Chile, în 1954, dedicându-şi restul vieții populației locale, tinerilor în special, cu care pune în scenă piese de teatru cu tematică religioasă.

Femeia care îl întâlneşte pe Vladimir Ghika la 4 septembrie 1934 ar fi deci nu mama lui Gustave Peïtavi, ci soția sa părăsită. Vladimir Ghika se confruntă deci cu o dublă dramă: cea a unui preot caterisit şi care trebuie readus în sânul Bisericii, pentru mântuirea sufletului său, dar şi cea a femeii vinovate, adulteră într-un sens, dar şi părăsită, abandonată de către soțul ei şi care adesea este uitată atunci când ne gândim la soțiile preoților caterisiți, văzându-le mai degrabă ca pe nişte corupătoare, în timp ce ele nu sunt decât sărmane credincioase păcătoase, în care nu trebuie să aruncăm cu pietre. Ne putem gândi că acest gen de dramă i-a dat lui Vladimir Ghika ideea asociației Virgo Fidelis, fraternitate spirituală de rugăciune pentru preoții rătăciți, dar şi ideea piesei Femeia adulteră.