ÎPS Aurel Percă - Un an de la înscăunare

un an De la Înscăunareun an De la Înscăunare

inTerviul luaT ÎPs aurel Percă De căTre ciPrian Dumea

interviul a fost difuzat în cadrul emisiunii „universul credinței” de la Tvr1, ediția din 10 ianuarie.

Ciprian Dumea: Anul 2019 a marcat şi a îmbogățit viața întregii comunități catolice din țara noastră prin vizita Sanctității Sale Papa Francisc de la sfârşitul lunii mai şi începutul lunii iunie. Sfârşitul anului a adus pentru Arhidieceza Romano-Catolică de Bucureşti anunțul retragerii, la împlinirea vârstei canonice de 75 de ani, a Înalt Preasfințitului Ioan Robu de la cârma Arhidiecezei după mai bine de 35 de ani de păstorire. În acest context, Papa Francisc a numit un nou Arhiepiscop de Bucureşti în persoana Monseniorului Aurel Percă, până atunci Episcop auxiliar de Iaşi, a cărui instalare în scaunul de păstor a avut loc la începutul anului 2020, mai precis în ziua de 11 ianuarie în Catedrala Sfântul Iosif din Bucureşti. După un an 2020 aflat sub semnul pandemiei, în chiar prima săptămână a noului an 2021, ne aflăm în sediul Arhiepiscopiei de Bucureşti, unde stăm de vorbă cu Arhiepiscopul Aurel Percă despre perspectivele şi provocările anului ce s-a încheiat şi, de ce nu, despre provocările şi perspectivele noului an. Îi spunem bun găsit Înalt Preasfinției Sale Arhiepiscop Aurel Percă şi „La mulți ani!” pentru anul 2021.

ÎPS Aurel Percă: La mulți ani şi bun venit în casa noastră!

CD: Vă mulțumim că ne-ați primit şi v-ați făcut timp să ne împărtăşiți din experiența acestui prim an al păstoririi Înalt Preasfinției Voastre aici, în Bucureşti, păstorire pe care v-o dorim rodnică şi îndelungată.

AP: Mulțumesc frumos şi mă bucur să putem face o analiză a acestei păstoriri într-un an dificil de început, dar şi în acelaşi timp dificil din cauza pandemiei de coronavirus.

CD: Principala grijă a păstorului este îndreptată către cea mai importantă resursă a societății, persoana umană, în toate aspectele sale, umane şi spirituale. Aşadar, cum ați perceput comunitatea catolică din Arhidieceza de Bucureşti şi cum v-ați simțit primit de preoții şi credincioşii Arhidiecezei?

AP: Dorința mea exprimată chiar în programul de păstorire, în ziua înscăunării ca arhiepiscop de Bucureşti, a fost aceea de a mă apropia de oameni şi am spus că vreau întâi să-i cunosc pe oameni, să cunosc locurile unde trăiesc, să iau contact cu preoții la fața locului, pentru că un preot şi un episcop lucrează cu oamenii, şi dacă îi cunoşti pe oameni poți să te adresezi apoi în diferite moduri, cunoscând specificul lor. Din păcate, sigur, acest program amplu, pe care l-am avut la început de a vizita imediat toate comunitățile Arhiepiscopiei nu s-a realizat, deoarece la scurt timp a intervenit starea de urgență care m-a împiedicat să mă deplasez în parohii, dar am reluat această vizită imediat ce a fost posibilă deplasarea pe teren. De aceea, pot să spun că, până în prezent, până la sfârşitul anului 2020, am putut să vizitez peste 90% din comunitățile Arhidiecezei de Bucureşti, ocazie cu care m-am întâlnit foarte mult cu oamenii, cu tinerii, care s-au arătat entuziasmați şi bucuroşi să poată întâlni păstorul lor.

CD: Experiența din Dieceza de Iaşi, unde comunitatea catolică este foarte densă, şi numeric şi teritorial, este diferită de cea din Arhidieceza de Bucureşti, unde teritoriul este foarte vast şi comunitatea puțin mai împrăştiată, am putea spune. De asemenea, Dieceza de Iaşi are o diaspora foarte numeroasă. Care este realitatea în Arhidieceza de Bucureşti în ceea ce priveşte acest aspect al diasporei? Are această grijă Arhiepiscopul de Bucureşti?

AP: Desigur, cunoşteam această situație chiar când în calitate de Episcop auxiliar de Iaşi vizitam comunitățile de români din Italia, Spania, Anglia sau în alte țări unde erau într-adevăr în număr mai mic, dar întâlneam şi credincioşi din Arhidieceza de Bucureşti. Bineînțeles că ponderea nu este atât de numeroasă ca cea a credincioşilor din Dieceza de Iaşi, dar sunt foarte mulți credincioşi care provin din Arhidieceza de Bucureşti şi se află în diferite țări. Nu avem o formă organizată, cum de altfel nici pentru Dieceza de Iaşi nu a fost prea uşor să numim un preot responsabil, totuşi am reuşit ca acele comunități cu un număr mai mare de credincioşi să

aibă un capelan recunoscut şi de episcopul locului şi care poate oficia slujbele în limba română. Sunt foarte mulți preoți ai Arhidiecezei care activează în diferite parohii şi cred că ocazional oferă asistență spirituală şi pastorală credincioşilor. Mă refer la un botez, la o înmormântare, la o cununie, la sărbătoarea Paştelui sau a Crăciunului, când doresc să aibă un preot român şi sunt sigur că mulți preoți care, deşi nu au numire specială pentru comunitatea română, totuşi îi ajută pe credincioşii români.

CD: Sigur că da. Menirea Bisericii este predicarea Evangheliei. Știm că şi Arhidieceza de Bucureşti are în grijă un teritoriu sau o activitate misionară. Despre ce este vorba?

AP: Da, vocația Bisericii este aceea de a fi misionară sau de a evangheliza. Când ne gândim la activitate misionară, imediat mergem cu gândul la acele țări sau teritorii unde încă nu a pătruns Evanghelia şi unde oamenii încă nu ştiu nimic despre Dumnezeu sau despre problemele fundamentale ale omului şi care trebuie rezolvate în spiritul credinței. Arhidieceza de Bucureşti s-a deschis şi pentru activitatea misionară pentru că există, sigur, şi această convingere că aici, pe aceste teritorii odată au fost misionari care ne-au adus sămânța credinței, iar acum, având preoți suficienți, ne gândim să dăm şi noi acelor oameni care au nevoie de cunoaşterea Evangheliei. De aceea, dacă noi am primit în dar, se cuvine să dăm şi noi acum mai departe, şi am ales Kenya, un teritoriu foarte fertil pentru sămânța Evangheliei, chiar într-o zonă de primă evanghelizare, unde creştinismul a pătruns cu abia 50 de ani în urmă, unde avem două misiuni şi în care activează trei preoți. Dar misiunile nu înseamnă să avem numai preoți, e vorba şi de susținerea misionară de acasă. Biserica ne cheamă să sprijinim această activitate a Bisericii, şi chiar dacă unii nu pot merge în misiuni sau nu au vocația de a se deplasa în acele teritorii, totuşi prin diferite acțiuni, activități pastorale, pot să vină în sprijinul misiunilor. Mă gândesc la acțiunea de sensibilizare a credincioşilor pentru a cunoaşte realitățile şi de a interveni punctual atunci când este vorba de un sprijin material. Există o colectă care se face în luna octombrie cu ocazia Zilei Misiunilor, sau alte proiecte, cum este Cutia speranței în fiecare parohie şi unde fiecare îşi pune obolul propriu pentru a sprijini un copil sau o activitate socială din Kenya.

CD: Cum vedeți implicarea laicilor şi a persoanelor consacrate în viața Bisericii de aici şi care sunt perspectivele în acest sens? Care este locul lor în Biserică, în viziunea Înalt Preasfinției Voastre?

AP: Și aici mergem pe linia Bisericii, pentru că oricum în spiritul Conciliului Vatican al II-lea laicii sunt chemați să joace un rol important în viața Bisericii. Nu mai putem concepe Biserica într-o separare absolută între ierarhie şi credincioşi, avem această implicare a laicilor, în virtutea chemării prin botez, să participe după specificul fiecăruia şi după capacitatea fiecăruia la diferite activități, şi acestea sunt în mod obişnuit coordonate şi organizate de Biserică sub formă de asociații. Mă gândesc la Acțiunea Catolică sau grupul de familii, cum este aici în Arhidieceza de Bucureşti, „Asociația Familiilor Fericitul Vladimir Ghika”. Dar sunt şi alte forme mai mici, sau uneori poate fără răsunet, dar care asigură o vitalitate deosebită în cadrul parohiilor, iar acest lucru se reflectă apoi şi pe planul Arhidiecezei. La fel şi congregațiile religioase. Sunt mai multe congregații care s-au stabilit pe teritoriul Arhidiecezei după căderea comunismului şi s-au implicat în diferite forme mai mult de asistență şi de educație. Multe grădinițe sunt conduse de aceste congregații, sau sunt aziluri de bătrâni, sau chiar dacă nu sunt în formă recunoscută oficial ca azil sau asociație de asistență, totuşi multe congregații, prin membrii lor, merg şi vizitează bolnavii, se interesează de situația lor. Am putea spune că vitalitatea Arhidiecezei, ca de altfel a Bisericii, se măsoară şi prin prisma implicării laicilor şi a congregațiilor în viața Bisericii. De fapt sunt şi un fel de coordonată pastorală, o activitate pastorală pe care o secondează, conform specificului lor, laicii sau persoanele consacrate.

CD: Ați amintit de congregații care au deschis grădinițe. Aceasta este următoarea întrebare. Învățământul catolic în Arhidieceza de Bucureşti. Cum vedeți acest aspect?

AP: Învățământul, spunem noi, patronat de Biserică reintră în programul de evanghelizare. Este o altă formă prin care Biserica se implică în evanghelizarea oamenilor şi mai ales când e vorba de şcoală, a copiilor şi a tinerilor. De aceea, şcoala este importantă şi chiar Biserica a insistat foarte mult şi insistă prin documentele Magisteriului asupra importanței pe care Biserica trebuie să o acorde şcolii. Când e vorba de şcoală, sigur că ne gândim foarte mult la forma de şcoală confesională. Nu este o ocazie poate acum pentru a dezvolta această temă, dar vreau să spun că Biserica, prin profesorii pe

care îi formează în facultatea de teologie sau profesorii pe care îi asumă din alte medii, dar care au un comportament moral ireproşabil, care au o viziune corectă despre viață, chiar dacă aparțin altor confesiuni, Biserica doreşte să aibă totuşi în acele şcoli, unde are un cuvânt de spus, personal bine calificat, pentru că aşa se face evanghelizarea. Fiecare dieceză, arhidieceză, în general, are câteva unități de învățământ şi cred că trebuie să ținem foarte mult la aceasta. Episcopul chiar, spunem, are obligația de a supraveghea foarte atent şi acest sector al evanghelizării, şcoala. Școala, pentru că acolo se formează viitorii cetățeni ai țării, dar şi viitorii creştini. Și dacă avem o şcoală bună avem toate şansele să avem şi oameni bine formați pentru viață şi pentru Biserică.

CD: Ca orice instituție şi cu caracter uman, Biserica şi Arhidieceza de Bucureşti au acumulat de-a lungul existenței şi un anumit patrimoniu nu atât spiritual, dar şi cultural, ori istoric şi uman. Cum vedeți punerea sa în valoare?

AP: Da, este important, pentru că aşa cum pentru o persoană particulară e nevoie să-şi cunoască bunicii şi străbunii, la fel şi o instituție cum este Biserica este bine să-şi cunoască trecutul şi, în general, fiecare dieceză, arhidieceză are un trecut mai îndepărtat sau mai apropiat care conține foarte multe valori culturale, spirituale, artistice, şi de aceea preocuparea este şi în Arhidieceza de Bucureşti de a pune în evidență acest patrimoniu. S-a început deja pe timpul păstoririi Înalt Preasfințitului Ioan Robu prin crearea unui departament de cercetare istorică şi a patrimoniului religios al Arhidiecezei, există şi o revistă, Pro Memoria, în care se publică diferite studii, şi acest proiect merge mai departe. Pentru că intrând în arhive sau mergând pe teren descoperim din ce în ce mai multe lucruri care îmbogățesc istoria Arhidiecezei. Și nu sunt puține. Avem nevoie însă de cercetători pasionați şi vom lucra mai departe în această direcție de a încuraja tineri cercetători, fie că sunt preoți sau laici, de a intra în arhive şi de a studia trecutul diferitelor comunități ale Arhidiecezei de Bucureşti.

CD: Care este sfatul Arhiepiscopului de Bucureşti pentru enoriaşi în aceste vremuri de încercare, când cei mai mulți au fost constrânşi să stea separați de aria Bisericii în acest context de pandemie? Cum vă adresați lor? Cum v-ați adresat în acest timp şi cum vă propuneți să ajungeți mai aproape de cei care se pregătesc sau care trăiesc momente importante din viața lor sau din viața comunității lor?

AP: Da, am trăit vremuri destul de dificile, mai ales în prima parte a anului 2020, când era starea de urgență care a împiedicat foarte mulți credincioşi să participe direct, fizic la sfintele slujbe. Deşi era acea recomandare de distanțare fizică, noi am încercat să promovăm o apropiere spirituală. Și aşa s-a realizat, sigur, această posibilitate de a participa prin intermediul mijloacelor de comunicație la liturghiile care se celebrau în Catedrală sau în diferite biserici. Eu țin foarte mult să mulțumesc Televiziunii Române pentru că a înlesnit şi înlesneşte în continuare transmiterea Liturghiei din Catedrala Romano-Catolică Sfântul Iosif. Un ecou foarte plăcut pentru că, mărturisesc, odată cu vizita mea în diferite parohii, foarte mulți credincioşi apreciază şi țin foarte mult să participe la această Liturghie, mai ales categoria persoanelor vulnerabile, bolnavii, bătrânii şi chiar şi persoanele care din motive de prudență preferă să rămână în casă. Dar Biserica a fost mereu aproape, este aproape prin diferite activități şi cu caracter social, implicarea multor persoane pentru ajutorarea persoanelor izolate, mă refer şi la o activitate deosebit de entuziastă a tinerilor care au mers şi au vizitat bătrânii, mai ales în perioada de stare de urgență. Oricum există o mare posibilitate de activități prin care, în mod vizibil sau în mod ascuns, Biserica a fost aproape de toți credincioşii care au avut de suferit în această perioadă.