Pe drumurile Romei

Piața San Pietro, Vatican

Zilele de suferinţă nu sunt zile pierdute

ORomă pustie, ca în vederile cu imagini nocturne, în care oraşul pare scenografia unui teatru gol, fără actori şi fără spectatori.

O Romă tăcută, din care au dispărut zbuciumul mulţimii, agitaţia, traficul, claxoanele. Doar sirenele salvărilor şi ale poliţiei îşi fac auzită vocea, amplificată şi mai mult de tăcerea a toate.

O Romă temătoare, ai cărei locuitori se furişează afară din case, cu declaraţiile pe propria răspundere în buzunare, doar pentru a se aşeza la cozi, devenite, din zi în zi, tot mai lungi şi tot mai lente.

O Romă orfană de turiştii şi de pelerinii care o luau cu asalt în această perioadă, năpădind străzile, pieţele, muzeele, bisericile, restaurantele…

Text: Anca M ărtinaş Giulimondi

O Romă din care a dispărut trăirea sărbătorii, ale cărei biserici – deşi deschise – rămân goale, de teama că autorităţile ar putea considera ca nefiind atât de urgent motivul foamei spirituale încât să justifice ieşirea din case a persoanelor.

O Romă în care teama contagierii şi durerea pentru numeroasele vieţi secerate de virusul ucigaş este înlocuită, încetul cu încetul, de teama zilei de mâine, ameninţată de norii întunecaţi ai recesiunii.

O Romă obosită de nemişcare, de amorţeala zilelor lungi şi de agitaţia nopţilor albe, în care nu se mai aude cântatul plin de speranţă de la ferestre. Până şi pancartele atârnate la balcoane, pline de curcubeie şi de asigurări precum Andrà tutto bene! (Va fi totul bine), par să se fi decolorat în perioada de aşteptare a normalităţii, care se lasă atât de mult aşteptată.

O Romă în care însuşi Isus pare să fi fost pus în carantină, izolat de toţi şi vegheat doar de preoţi.

O Romă cum nu s-a mai văzut până acum, care plânge cu cei care-şi plâng morţii.

O Romă care îşi îndreaptă privirea spre Isus cel viu, cel care i-a luat morţii dreptul la ultimul cuvânt, cel al cărui Spirit este dătător de viaţă, de mângâiere şi de speranţă.

O Romă ai cărei credincioşi aşteaptă ziua în care să poată participa din nou la Sfintele Liturghii, spovedindu-se, împărtăşindu-se, îngenunchind în adoraţie în faţa Preasfântului Sacrament pe viu, nu în streaming.

Cu noua rubrică, intitulată „Pe drumurile Romei”, intenţionam să vă ofer, pe lângă informaţii privind istoria oraşului, şi portrete de persoane, elemente de atmosferă şi impresii culese în peregrinările mele prin urbe. Însă locuitorii oraşului stau închişi în case, iar de pelerini de prin toată lumea nici nu poate fi vorba în vreme de pandemie. Nu-mi rămâne decât să aştept şi să-mi spun în gând, ca pe o rugă, cuvintele pe care scriitorul italian Giovannino Guareschi şi le spunea într-un moment de mare încercare, prizonier fiind în lagăr: „Totală este încrederea mea în Providenţa Divină şi, pentru a fi absolută, această încredere nu poate fi nicicând legată de termene. Nu vă faceţi griji pentru necazul de astăzi ci fixaţi-vă privirea asupra binelui final care va veni la ceasul potrivit. Zilele de suferinţă nu sunt zile pierdute: niciun moment din timpul pe care ni-l acordă Dumnezeu nu este pierdut, nu este inutil. Altfel nu ni l-ar acorda.”