Actualitatea creştină, nr. 6/2015

ANGELUS COMMUNICATIONIS CENTRUL DE COMUNICATII SOCIALE AL ARHIEPISCOPIEI ROMANO-CATOLICE DE BUCUREŞTI

REDACTOR COORDONATOR

Cristina Şoican REDACTORI

Silvestru Robert Bălan Larisa Balbuzan Daniel Bulai Francisc Doboş Liana Gehl Fabian Măriuţ Tarciziu Şerban Francisc Ungureanu

Calea spre cer estrâmtă, dar emult mai uşor să nu te abaţi din drum mergând pe ocărare decât pe ocâmpie.

Fericitul Vladimir Ghika

COLABORATORI PERMANENTI

Iulia Cojocariu

PĂSTORUL ARHIDIECEZEI

Dănuţ Doboş

Anca

Preoţia

Mărtinaş-Giulimondi

Gabriela lungu Wilhelm Tauwinkl

este iubirea Inimii lui Isus

2-4

ACTUALITATE Conferinţa Episcopilor Catolici din România a lansat site-ul şi logo-ul oficial Sfinţirea bisericii mănăstirii de la Ciofliceni (Snagov) Procesiunea cu Preasfântul Sacrament, sărbătoare a credinţei

5-8

DIN VIAŢA ARHIDIECEZEI

9 -11

VIATA CONSACRATĂ CorÎgregaţiile se prezintă

12

SEMNIFICATII TEOLOGICE Teologia sacramentară a Sfântului Beda Venerabilul

COPERTI

Roxana Elekes www.cevaoriginal.ro TEHNOREDACTARE

lavinia

Dăncescu

Manuchian

LECTORI

Iulia Cojocariu Sr. Anastasia Girleanu cj

13 - 21

Eusebiu

chemare la slujirea lui Dumnezeu şi a aproapelui

Pîrţac

22 - 23

REDACŢIA ŞI ADMINISTRATIA

24 - 25

SFÂNTA SCRIPTURĂ Comentariu la lecturile duminicale

26 - 27

BISERICA CATOLICĂ ÎN LUME Biserica Catolică Între nomazi

28 - 29

UNIVERSUL FAMILIEI Care este vocatia familiei?

Vocaţia de a fi om

30

SUFLET TÂNĂR Gândul meu pentru tine/ri Tinerii din Arhidieceză către INTC Cluj, 2015 Modele de sfinţenie pentru tinerii din România

31

SFÂNTUL LUNII Sfântul Josemarfa Escriva de Balaguer

32

RECENZIE Prilej sau ispită?

TIPAR

Tipografia Everest 2001 SRL www.everest.ro ABONAMENTE

43 lei / 12 luni la librăria Sfântul Iosif Str. G-ral Berthelot, nr. 19 010164, Bucureşti Tel. 0211201 5457 Pentru Petreş Tereza

RETROSPECTIVĂ

FOTO COPERTA 1 realizată de Daniel ISSN

1221 - 7100

p

Gânduri la comemorarea liturgică a Fericitului Vladimir Ghika File de istorie

VERSIUNEA ON-LlNE

www.actualitatea-crestina.ro

Str. G-ral Berthelot, nr. 19 010164, Bucuresti Tel.: 021/ 201 5470 actualitateacrestina@yahoo.com redactie@actualitatea-crestina.ro

u

DOSAR Vocaţia,

DISTRIBUTIE

c

Dosarul din

numărul următor

Puşeaşu

/ Angelus Communieationis

al revistei va fi dedicat sanctuarului marian de la Cioflieeni.

I

PĂSTORUL ARHIDIECEZEI

Preoția este iubirea Inimii lui Isus

L

una iunie, lună închinată cinstirii Preasfintei Inimi a lui Isus, este și luna în care majoritatea preoților își aniversează ziua hirotonirii, moment de reflecție, de recunoștință, de mulțumire pentru darul primit. Aș vrea să mă adresez îndeosebi preoților în acest număr al revistei noastre, amintindu-le un cuvânt al Sfântului Ioan Maria Vianney, patronul preoților: Preoția este iubirea Inimii lui Isus, cuvinte care vorbesc despre identitatea preotului.

Preotul găsește mereu, şi într-o manieră absolută, izvorul identităţii sale în preoţia lui Cristos; suntem preoţi ai lui Cristos şi ca atare nu este lumea cea care stabileşte statutul nostru după necesităţile sau concepţiile ei de astăzi. Preotul este însemnat cu sigiliul preoţiei lui Cristos pentru a participa la misiunea Lui de Mântuitor. În virtutea acestei legături fundamentale, a acestui sigiliu (caracter) se deschide preotului un câmp imens de slujire a sufletelor pentru mântuirea lor în Cristos şi în Biserică, o slujire motivată doar de iubirea pentru suflete.

Sfântul Părinte Papa Francisc, într-o carte de-a sa, spunea: „Preotul şi funcţionarul religios sunt două figuri diferite care exercită misiuni total opuse. Din păcate, se poate întâmpla ca un preot, încet-încet, să se transforme într-un funcţionar religios. În acest caz, preoţia încetează să mai fie o punte” (pontifex - făcător de poduri), încetează să mai fie o mijlocire, o intermediere între Dumnezeu şi om. Nimeni nu alege să fie preot; este ales și chemat de Isus Cristos; de aceea identitatea preoţească se menţine şi se alimentează numai din întâlnirea cu Cristos. A-l căuta pe Domnul, a te lăsa găsit de El, a-l întâlni – toate acestea trebuie să marcheze viaţa preotului. Întâlnirea cu Isus ne călăuzește spre umilinţă, aşa cum ne relatează Luca în episodul pescuirii minunate: „Pentru că îl cuprinsese teama pe el şi pe toţi care erau cu el pentru pescuirea pe care au făcut-o” (Lc 4,9), Petru îi spune lui Isus: „Îndepărtează-te de la mine, Doamne, căci sunt un om păcătos” (Lc 4,8)... Iată deci cum chemarea lui Cristos presupune şi un drum de convertire şi de pocăinţă, aşa cum poate însemna şi un refuz, ca în cazul tânărului care respinge chemarea şi pleacă trist „pentru că avea multe bogăţii” (cf. Mt 19-22).

Mântuitorul ne recomandă să fim mereu atenţi, să veghem în perspectiva întâlnirii cu El, pentru că există riscul ca El să treacă pe lângă noi şi noi să nu-l recunoaştem. Ucenicii care mergeau spre Emaus L-au recunoscut la frângerea pâinii (gest pe care Cristos l-a făcut la Ultima Cină).

Euharistia este într-adevăr centrul vieţii spirituale şi pastorale a preotului, al preoţiei sale, care este preoţia lui Cristos. Celebrând Euharistia in persona Christi, preotul nu uită că este Cristos cel care se oferă pe sine lui Dumnezeu Tatăl prin mâinile lui. Preotul, celebrând zilnic Sfânta Liturghie, intră în miezul, în inima acestui mister. De aceea, Euharistia nu poate să nu fie momentul cel mai important al zilei.

Vreau doar să amintesc aici un cuvânt al Sfântului Papă Ioan Paul al II-lea despre Sfântul Ioan Maria Vianney şi Euharistie: „Liturghia era pentru Ioan Maria Vianney cea mai mare bucurie şi mângâiere pentru viaţa lui de preot. În ciuda numărului mare de penitenţi care-l aşteptau, el se ruga în tăcere mai bine de un sfert de oră înainte de Liturghie.

Celebra cu multă pietate, cu momente de profundă adorare la Prefacere şi în momentul împărtăşaniei. Parohul de Ars obişnuia să spună: Cauza delăsării preotului se datorează faptului că nu este atent la Liturghie” (Scrisoarea de Joia Sfântă adresată preoților în 1986, n. 8). Şi conclude Ioan Paul al II-lea: Liturghia trebuie să favorizeze şi să facă să strălucească sensul sacrului. Trebuie să fie însoţită de mo-

PĂSTORUL ARHIDIECEZEI mente de adorare şi glorificare a lui Dumnezeu. Euharistia este izvorul şi culmea întregii vieţi creştine. (cf. op. Cit.) Preotul este iubirea Inimii lui Isus şi de aceea este dăruit total slujirii a ceea ce iubirea lui Isus vrea pentru noi: cerul, fericirea – fericirea veşnică. Dumnezeu vrea fericirea noastră și l-a vrut pe preot ca slujitor al acestei fericiri. Probabil cunoașteți acea istorioară conform căreia Ioan Vianney mergând spre parohia încredinţată de episcop, din cauza ceţii nu găsea drumul spre Ars. A întâlnit un băieţel care îşi păzea turma şi care i-a arătat drumul spre Ars. Viitorul paroh i-a

C

spus: „Micul meu prieten, tu mi-ai arătat drumul spre Ars, eu îţi voi arăta drumul spre cer” (F. Trochu, Le curé d’Ars, p. 129).

Acesta este scopul slujirii preoţeşti: de a călăuzi pe om spre cer, spre fericirea veşnică. Biserica nu are altă menire pe acest pământ decât aceea de a-i aduna pe oamenii „pe care păcatul i-a risipit” în unitatea familiei sale.

PS Cornel DAMIAN Episcop auxiliar

Conferința Episcopilor catolici din România a lansat site-ul și logo-ul oficial

u ocazia Zilei Mondiale a Comunicațiilor Sociale, celebrată în acest an de Biserica Catolică duminică, 17 mai, Conferința Episcopilor catolici din România (CER) a lansat site-ul și logo-ul oficial. Realizate de Comisia pentru comunicații sociale a CER, sub coordonarea Pr. Francisc Ungureanu, site-ul și logo-ul au fost prezentate episcopilor catolici din România în cadrul sesiunii de primăvară, din 6-8 mai a.c., și aprobate de înalții prelați.

Logo-ul CER vorbeşte despre identitatea şi misiunea Conferinței Episcopilor din România într-un mod creativ şi dinamic. Culorile folosite – auriu şi maro – arată caracterul divino-uman al Bisericii.

Cele două siluete episcopale stilizate, cu o mitră latină (stânga) şi o mitră orientală (dreapta) fac referinţă la caracterul biritual al CER. Siluetele îşi întind braţele una spre cealaltă şi implicit spre crucea aşezată în mijloc, ca temelie a credinţei şi punct de referinţă a unităţii episcopilor CER. Unitatea episcopilor se construieşte în jurul iubirii – faţă de credincioşii încredinţaţi grijii lor şi faţă de Dumnezeu –, iar inima care se formează între cele două brațe vorbește despre un spațiu al armoniei, al înțelegerii, al încrederii și al respectului.

Totodată, cele două siluete de episcopi se deschid spre exterior, exprimând astfel deschiderea Bisericii Catolice spre relațiile cu celelalte Biserici și Culte. Modul în care sunt stilizate siluetele de episcopi sugerează ideea de mişcare, de dinamism, făcând referire la faptul că Biserica este mereu vie și în acțiune. Totul este încorporat în forma unui cerc, care exprimă colegialitatea episcopală și totodată unitatea Bisericii locale.

Site-ul CER, www.bisericacatolica.ro este nu doar o prezentare a Conferinței episcopilor din România, dar totodată o oglindă a Bisericii Catolice în România utilă pentru societate şi mass-media. Împărțit în patru mari Secțiuni – Conferința episcopilor, Biserica Catolică în România, Episcopi, Nunțiatura Apostolică – site-ul dorește să ofere informație imediată și ușor de accesat, mai ales pentru cei care nu cunosc Biserica Catolică.

ACTUALITATEA CREȘTINĂ • IUNIE 2015

Prima Secțiune – Conferința Episcopilor – prezintă identitatea, misiunea și istoricul conferinței episcopale; structura organizatorică a conferinței din România; documentele emanate de conferință; și o listă a instituțiilor afiliate CER. Secțiunea a doua – Biserica Catolică în România – prezintă cele două mari Biserici din țara noastră – latină și orientală –, precum și alte comunități catolice existente pe teritoriul țării noastre (de ex. Ordinariatul armean, comunitatea maronită etc), dar și o subsecțiune dedicată celor care au trăit/activat pe teritoriul țării noastre şi care au fost ridicaţi la cinstea altarelor ori ale căror cauze de beatificare/canonizare sunt în curs.

Secţiunea a treia oferă acces imediat la informaţii despre episcopii romano-catolici şi greco-catolici membri ai CER, iar Secţiunea a patra este dedicată Nunţiaturii Apostolice în România şi reprezentantului Sf. Scaun în ţara noastră.

Pe prima pagină a site-ului se oferă acces imediat la Agenda CER, cu următoarele evenimente la care CER este organizatoare sau participantă, precum şi ultimele ştiri din Biserica Romano-Catolică (sursa catholica.ro); din Biserica GrecoCatolică (sursa catholica.ro); de la Vatican – în limba română (sursa catholica.ro) şi în engleză (sursa News.va); din Europa (sursa CCEE).

Site-ul și logo-ul Conferinței Episcopilor catolici din România au fost realizate cu sprijinul Signis România, Catholica.ro și Mediagrandesign S.R.L. Pr. Eduard Mihai COȘA Secretar general

ACTUALITATE

Sfinţirea bisericii mănăstirii de la Ciofliceni (Snagov)

S

âmbătă, 30 mai 2015, la ora 11.00, a avut loc Sfânta Liturghie solemnă de sfinţire a bisericii Regina Carmelului a mănăstirii Părinţilor Carmelitani Desculţi, de la Ciofliceni (Snagov). Ceremonia de sfinţire a bisericii şi de consacrare a altarului a fost prezidată de ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti. Întreg complexul monahal îmbină într-un mod unic și armonios elemente arhitecturale occidentale cu cele specific românești, fiind opera comună a unui arhitect ortodox român, Tudor Rădulescu, și a unui arhitect catolic sloven, Andrej Stepancic. Pr. Antonio Prestipino OCD, italian de origine, cel care s-a ocupat de întregul proiect de construcție, încă de la începuturi, a explicat astfel alegerile arhitecturale: „Aflându-ne într-o țară cu tradiții de valoare, dar diferite, am dorit să realizăm o mănăstire în care cele două culturi să se îmbine și să se întrepătrundă”.

Maestrul Marko Ivan Rupnik, preot iezuit, conducătorul şcolii internaţionale de artă Centrul Aletti, din Roma, considerat cel mai mare creator de mozaicuri sacre de talie internațională, este cel care a realizat mozaicurile și vitraliile care înscriu biserica mănăstirii de la Snagov pe harta marilor opere de artă religioasă contemporană la nivel mondial.

Referindu-se la întregul ansamblu, Marko Rupnik a spus: „Este cea mai reușită din punct de vedere arhitectural și teologic dintre construcțiile religioase moderne din Europa”. Este al doilea edificiu sacru din România cu mozaicuri realizate de maestrul Rupnik, după biserica ortodoxă Schimbarea la față din Cluj-Napoca.

Călugării din ordinul Carmelitanilor desculţi se dedică îndeosebi vieţii contemplative, dar și predicării, îndrumării spirituale, organizării de reculegeri și exerciții spirituale, precum și activității misionare. Primii părinți carmelitani desculți au venit în România în anul 2000, comunitatea aparținând de Provincia italiană din regiunea Veneto. După ce în primii ani au locuit într-un apartament din Bucureşti,

în 2003 au început proiectul de construire a unui ansamblu mănăstiresc la Ciofliceni (Snagov) – un sat la circa 30 km de București. Construirea bisericii a început în 2012, odată cu finalizarea ei încheindu-se şi construcţia întregului ansamblu mănăstiresc. ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de București, a declarat biserica mănăstirii sanctuar marian al Arhidiecezei romano-catolice de Bucureşti. Biserica este închinată Sfintei Fecioare Maria de pe Muntele Carmel, cu hramul la 16 iulie. (angelus.com.ro)

ACTUALITATE

Procesiunea cu Preasfântul Sacrament, sărbătoare a credinței

Î

n fiecare an, în prima duminică după Solemnitatea Trupul și Sângele Domnului, Preasfântul Sacrament, sub un baldachin purpuriu, este purtat de către Arhiepiscopul Ioan Robu în procesiune, pe străzile din centrul Capitalei. Procesiunea începe de la Biserica Italiană și se încheie la Catedrala Sfântul Iosif. Este o sărbătoare a credinței pentru toți cei prezenți!

După o rugăciune în fața altarului din Biserica Italiană, Păstorul Arhidiecezei împarte binecuvântarea cu Preasfântul Sacrament și, îndată, începe procesiunea. O parte din bulevardul central al Bucureștiului este blocat.

Crucea procesională deschide drumul pentru întreaga mulțime de credincioși. Ministranții sună clopoțeii. Fetițele și băieții îmbrăcați în alb presară petale de fori pentru a forma un covor în fața Preasfântului Sacrament. Preoții îi cântă din toată inima lui Isus prezent în Sfânta Taină și-i îndeamnă, prin cântul lor, pe toți participanții, copii, tineri și adulți să-l preamărească pe Dumnezeu. Corul susține solemn toate cântările în cinstea Preasfântului Sacrament, și ecoul cântecelor trezește admirație chiar și celor care întâmplător sunt în trecere prin preajmă, sau locuiesc pe străzile pe unde trece procesiunea, care își deschid larg ferestrele pentru a privi ce se întâmplă. Tinerii voluntari împreună cu domnii de la poliție și de la jandarmerie dirijează procesiunea în cele mai ordonate și civilizate condiții. Totul durează aproximativ o oră și în acest timp se concentrează și se experimentează toată frumusețea credinței noastre: Isus este prezent în Preasfântul Sacrament!

Procesiunea cu Preasfântul Sacrament își are originea în secolul al XIII-lea odată cu instituirea solemnității Corpus Domini. Sărbătoarea s-a născut în 1247 în dieceza de Liège (Belgia) pentru a se celebra prezența reală a lui Cristos în Euharistie, iar Papa Urban al IV-lea, prin bula Transiturus de hoc mundo din 11 august 1264, de la Orvieto, a extins sărbătoarea în întreaga Biserică.

De fapt, Biserica, prin instituirea solemnității Trupul și Sângele Domnului prelungește marele mister din Joia Sfântă, când Isus la Cina cea de Taină a luat pâinea și potirul cu vin și le-a dat ucenicilor, zicând: „Luați, mâncați; acesta este trupul meu… Beți din acesta toți…” (cf. Mt 26,26-28), și ne invită printr-un cult public să-i fim recunoscători lui Cristos care a rămas cu noi în Euharistie și ne arată astfel cât de mult ne iubește.

La 3 septembrie 1965, Papa Paul al VI-lea în enciclica Mysterium fidei, sublinia: „Biserica catolică îşi arată cultul de adoraţie faţă de Sacramentul Euharistic nu numai în cadrul Liturghiei, dar şi în afara celebrării ei, păstrând cu cea mai mare grijă Ostiile consacrate, prezentându-le venerării solemne a credincioşilor creştini, purtându-le în procesiune spre bucuria mulţimii creştine”.

Așadar, de când s-a instituit sărbătorea Trupul și Sângele Domnului credincioșii nu au încetat să organizeze procesiuni solemne cu Preasfântul Sacrament și să însoțească aceste procesiuni cu tradiții frumoase, bogate în imaginație; nu ACTUALITATEA CREȘTINĂ • IUNIE 2015

au încetat să-l adore public și în privat pe Isus prezent în Taina Sfântului Altar și să primească binecuvântarea cu Preasfântul Sacrament; nu au încetat să-l viziteze pe Isus prezent în Bisericile din lumea întreagă și să organizeze chiar adorații perpetue în fața altarului; nu au încetat să compună rugăciuni, imnuri, cântece solemne în cinstea lui Isus prezent în Preasfântul Sacrament și să organizeze congrese, seminarii, întâlniri euharistice.

Euharistia adună poporul lui Dumnezeu și este semnul unității și legătura de iubire dintre toți credincioșii. Din acest motiv, când Preasfântul Sacrament este purtat în procesiune, automat, se creează sărbătoare. Copiii sunt aduși de părinți, ca aceștia, să trăiască bucuria sărbătorii, dar să și învețe ca, mai târziu, să facă ei sărbătoare. Tinerii sunt chemați să se implice în bunul mers al procesiunii, dar și să învețe că numai bazându-se pe Cristos viu și prezent între noi, vor avea o viață frumoasă. Familiile dar și cei mai în vârstă simt în virtutea credinței că trebuie să fie prezenți la procesiune pentru a-i aduce cinstea cuvenită Bunului și Milostivului Dumnezeu, dar au în vedere și predarea către tânăra generație, prin exemplul lor, a unui tezaur valoros.

Preoții și persoanele consacrate sunt de nelipsit la procesiunea cu Preasfântul Sacrament pentru că ei sunt martori că Isus le-a cucerit în întregime inima și este firesc, acum, să-l însoțească, să-l preamărească și să-și exprime bucuria că Isus este totul pentru ei. Arhiepiscopul purtând cu demnitatea cuvenită Preasfântul Sacrament împarte binecuvântarea cerească asupra tuturor celor prezenți, asupra tuturor „trecătorilor”, asupra capitalei, asupra celor care conduc țara, asupra țării întregi.

Isus prezent în Preasfântul Sacrament ne cheamă pe toți să fim uniți cu el nu numai în Biserică, nu numai în taina sufletului nostru, ci și acolo unde el poate și vrea să ajungă... Să facem și noi ceea ce face El, urmându-l acolo unde el împarte binecuvântare. Să gândim și noi așa cum gândește el, făcând ca toată lumea să devină mai bună.

Să simțim și noi așa cum simte el, iubindu-i pe toți fără deosebire. Pentru că Isus ne cere să-l urmăm și să fim cu el, înseamnă că este sărbătoare!

Pr. Daniel BULAI

DIN VIAȚA ARHIDIECEZEI

Drobeta - Turnu Severin: Întâlnirea preoților hirotoniți în 2013

Î

n perioada 18-21 mai a avut loc la Drobeta - Turnu Severin întâlnirea preoților hirotoniți în anul 2013. Cei zece preoţi prezenţi activează fie în Arhidieceza Romanocatolică de Bucureşti (Pr. Iulian Şchiopu, parohia Sf. Cruce şi Pr. Marian Blaj, parohia Sfânta Fecioară Maria, Regina – Cioplea, ambii în Bucureşti), fie în Dieceza de Iaşi (Pr. Sergiu Gabor – în Floreşti, Pr. Tiberiu Budău – în Pustiana, Pr. Laurenţiu Luca – în Bacău, Pr. Adrian Aileni – în Nicolae Bălcescu, Pr. Gheorghe Milia – în Săboani, Pr. Marius Mărtinaş – în Cleja, Gabriel Bîrnat - în Răducăneni şi Pr. Claudiu Bulai – la redacţia Presa Bună din Iaşi ). Din totalul celor 12 preoţi absolvenţi ai Institutului Teologic Romano-

Catolic Sf. Iosif, din Iaşi, hirotoniţi în vara anului 2013, doar doi nu au reuşit să participe: Pr. Aurelian Herciu (activează în Kenia – Africa) şi Pr. Florin Lucaci (vicar la Horleşti, din motive pastorale).

Scopul întâlnirii a fost acela de a petrece un timp împreună, oportunitate care le permite tinerilor preoţi să-şi împărtăşească unii altora din experienţele de viaţă şi pastorale trăite în ultimul an, de la ultima întâlnire colegială. Prezenţa tinerilor preoţi la Drobeta - Turnu Severin a fost o surpriză frumoasă pentru credincioşii care au participat la Sfânta Liturghie, dat fiind că au trecut câţiva ani de când comunitatea catolică din localitate a mai găzduit o reuniune colegială a unor preoţi, organizată de Pr. Claudiu Cojan, la acea vreme parohul comunităţii.

Frumuseţea întâlnirii a fost amplificată şi de posibilitatea vizitării zonei din împrejurimile oraşului Drobeta - Turnu Severin. Dar dincolo de vremea bună care a permis vizitarea obiectivelor turistice, cel mai important rămâne faptul că această întâlnire a revigorat şi a întărit legătura colegială dintre aceşti preoţi: întotdeauna împreună este (şi trebuie să fie) mai frumos.

Pr. Marian BLAJ (angelus.com.ro)

EARCB: „Fericit! Dialoguri cu viața propuse de Claudia Stan”

L

a Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București (EARCB) a apărut volumul Fericit!

Dialoguri cu viața propuse de Claudia Stan. Cartea a fost prezentată în Catedrala Sf. Iosif din București sâmbătă, 16 mai 2015, ziua comemorării liturgice a Fericitului Vladimir Ghika, și a fost lansată oficial marți, 19 mai, în Aula Magna a Academiei „Anton Durcovici”, din capitală. La eveniment au vorbit și au acordat autografe atât autoarea (Claudia Stan), cât și o parte dintre interlocutorii dialogurilor.

Cartea Fericit! Dialoguri cu viața… își propune o nouă lectură a Fericirilor evanghelice, pornind de la scrierile

și viața Fericitului Vladimir Ghika, printr-o serie de dialoguri cu „câteva dintre cele mai interesante personalități ale creștinismului, preponderent românesc, al zilelor noastre”: Pr. Dan Suciu CSJ, Prof. Dr. Monica Broşteanu, Mons.

Philippe Brizard, Prof. Dr. Maria Francisca Băltăceanu, dr. Nicolae (Yves) Cernea, Pr. Iulian Budău SJ, Pr. Dr. Constantin Valer Necula, Pr. Dr. Francisc Ungureanu şi dna Elsa-Anca Bărbuş. [...] La apariţia volumului şi-au adus contribuţia Pr. Robert-Silvestru Bălan, Iulia Cojocariu, Emanuel Cosmovici, Luc Verly – prin consultanţă; Francisca Băltăceanu, Monica Broșteanu şi Iulia Cojocariu – pentru traducerile textelor Monseniorului Vladimir Ghika din lb. franceză. Volumul este ilustrat cu desene realizate de Monseniorul Vladimir Ghika (Arhiva Ghika a ARCB).

Cartea este disponibilă la Librăria Sf. Iosif din Bucureşti. (angelus.com.ro)

Parohia AMD: „Avem în mijlocul nostru o comoară”

Î

n mod obișnuit, Biserica celebrează Ziua Bolnavului pe 11 februarie, în sărbătoarea Sfintei Fecioare de la Lourdes. Așteptând ca vremea să fie mai prietenoasă pentru ca destinatarii sărbătorii să poată fi aduși la biserică, în parohia Adormirea Maicii Domnului, din București,

s-a ales pentru acest eveniment o altă sărbătoare mariană.

Astfel, pe 13 mai, când Biserica amintește aparițiile Sfintei Fecioare Maria la Fatima, în parohia noastră a fost celebrată Ziua Bolnavului. Momentul a fost marcat printr-o Sfântă Liturghie, în cadrul căreia ne-am rugat pentru și împre-

DIN VIAȚA ARHIDIECEZEI ună cu cei aflați în suferinţă. Aceștia, prin disponibilitatea și bunăvoința unor voluntari, enoriași din parohie, au fost ajutați să se deplaseze la biserică, pentru a participa la acest moment de rugăciune și de comuniune. „Avem în mijlocul nostru o comoară – bolnavii, persoanele aflate în suferință”, au fost cuvintele cu care parohul comunității, părintele Mihai Mărtinaș, a început predica.

Plecând de la Mesajul Sfântului Părinte Papa Francisc pentru Ziua Mondială a Bolnavului din acest an, părintele a vorbit despre „înțelepciunea inimii”, care este un dar al lui Dumnezeu și care înseamnă „a-l sluji pe fratele”, „a sta cu fratele”, „a ieşi din sine spre fratele”, „a fi solidari cu fratele fără a-l judeca”. În felul acesta a fost pusă în lumină valoarea suferinței și importanța ei pentru viața Bisericii, dar și rolul și importanța persoanelor care-i îngrijesc și-i însoțesc pe „drumul crucii” pe cei aflați în suferință.

După predică, persoanele care aveau nevoie să fie întărite în suferința lor au primit Sacramentul ungerii bolnavilor.

La oferirea darurilor, alături de pâine și vin, au fost prezentate la altar simboluri care însoțesc viața celor vârstnici și a celor aflați în suferință: scaunul cu rotile, ochelarii, crucea.

Sfânta Liturghie s-a încheiat cu o procesiune în cinstea Sfintei Fecioare și a fost urmată de o agapă, moment ce a adus un plus de bucurie și de seninătate în viața și pe chipurile celor prezenți la sărbătoare. (catolicamd.ro)

Năvodari (CT): Hramul bisericii

S

ărbătoarea Fericitului Ieremia Valahul, patronul şi ocrotitorul spiritual al bisericii şi comunităţii romano-catolice din Năvodari, a fost celebrată sâmbătă, 9 mai 2015, pentru a putea înlesni o participare mai numeroasă.

Sfânta Liturghie a hramului a fost prezidată de Pr. Francisc Ungureanu, originar din Năvodari, vicar episcopal pentru cler şi vocaţii în cadrul Arhidiecezei RomanoCatolice de București. Au concelebrat Pr. Ionel Pojum, decan de Constanţa şi paroh la Parohia „Sf. Pius din Pietrelcina – Padre Pio” din Constanţa, şi Pr. Matei Ciprian – vicar la aceeaşi parohie, Pr. Florin Bordeuş – vicar la Parohia „Sf. Anton de Padova” din Constanţa, Pr. Andrei Munteanu SDB şi Pr. Sergio Bergamin SDB – preoţi salezieni din Constanţa, Pr. Antici Cristian – paroh la Parohia „Sf. Apostol Andrei” din Mangalia, Pr. Ștefan Ghenţa – preot pensionar din Constanţa, Pr. Vincențiu Vochin – paroh de Medgidia, Pr. ACTUALITATEA CREȘTINĂ • IUNIE 2015

Marcel Lungeanu – paroh de Tulcea, Pr. Petru Beşleagă – paroh de Pantelimonu de Sus (CT), Pr. Petru Mihăică – paroh de Oituz (CT), Pr. Iosif Tiba – paroh de Greci (TL), Pr. Sergiu Antal OFMConv – administrator-coordonator la Fundaţia Umanitară Pacea din Roman (NT), Pr. Iosif Amitricioaei OFMConv – vicar la Parohia Sfântul Iosif Muncitorul din Buruieneşti (NT) şi Pr. Ion M. Solomon – parohul comunităţii din Năvodari.

Până la Liturghie, preoţii franciscani au fost la dispoziţia credincioşilor la scaunul de spovadă. La sărbătoare, au luat parte şi măicuţele din Congregaţia Sfântul Iosif din Cuneo, din Constanţa, precum şi mulţi credincioşi din Constanţa, Oituz, Lumina şi din alte localităţi dobrogene. În cuvântul de învăţătură, Pr. Sergiu Antal a amintit de memorabila zi de 30 octombrie 1983, când Papa Ioan Paul al II-lea, acum sfânt, în cadrul ceremoniei solemne care a avut loc în Piaţa Sfântul Petru din Roma, l-a ridicat pe venerabilul şi smeritul Ieremia Valahul la cinstea altarelor, declarându-l Fericit, şi, totodată, a evidențiat trăsăturile sale exemplare: o viaţă de rugăciune profundă, o apropiere cu adevărat filială faţă de Preacurata Fecioară Maria, precum şi dăruirea de sine până la eroism în slujirea aproapelui.

La sfârşitul Liturghiei, părintele paroh Ion M. Solomon i-a mulţumit lui Dumnezeu pentru frumoasa sărbătoare şi pentru harurile pe care le-a revărsat asupra comunităţii din Năvodari. I-a mulţumit, totodată, fiului comunităţii, Pr. Francisc Ungureanu, şi tuturor preoţilor prezenţi, persoanelor consacrate, credincioşi, corului și celor care au contribuit ca sărbătoarea hramului să fie cât mai frumoasă. După Sfânta Liturghie, cei prezenţi au fost invitaţi la o agapă frăţească.

Pr. Ion M. SOLOMON

DIN VIAȚA ARHIDIECEZEI

Filipeștii de Pădure: hramul capelei

S

âmbătă, 9 mai 2015, comunitatea din Filipeștii de Pădure a fost în sărbătoare. La ora 11, credincioșii din comunitate, împreună cu cei din Câmpina (parohia), au celebrat hramul capelei acestei filiale, dedicate Fericitului Ieremia Valahul. La Sfânta Liturghie au participat preoții Ioan Solomon, care a prezidat, pr. Șerban Francisc, pr. Ioan Balint, pr. Emil Moraru, care a predicat, și pr. paroh Cojan Claudiu.

După Sfânta Liturghie, preoții împreună cu credincioșii s-au adunat în jurul grotei închinate Sfintei Fecioare Maria, grotă care a fost sfințită în ziua hramului. După celebrare a urmat o agapă frățească pentru toți cei care au participat la bucuria acestei mici comunități catolice din Filipeștii de Pădure. (angelus.com.ro)

Bărăția: Prima Sfântă Împărtășanie

D

uminică, 3 mai, pentru comunitatea din parohia „Sfânta Fecioară Maria a Harurilor”, a fost o zi de mare bucurie, care nu se va uita niciodată, în special de către copiii care, în cadrul Sfintelor Liturghii de la ora 09.00, în limba maghiară, respectiv de la orele 11.00, în limba română, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, cu ochii strălucitori, cu feţele care radiau de bucurie, cu sufletul curat, plini de credinţă şi iubire, s-au apropiat de Sfântul Altar, pentru a-L primi pe Isus pentru prima dată în viaţa lor.

La Liturghia de la orele 11.00, alături de parohul comunității, părintele Eugen Bortoș, au concelebrat părintele Cristinel Țâmpu şi părintele Matei Catargiu.

După o perioadă de pregătire începută în luna octombrie, copiii, ajutaţi de părintele Cristinel, de surorile congregaţiei Slujitoarele Preacuratei şi de domnul organist

Eugen Ștefănescu, au descoperit şi înţeles misterul Sfintei Spovezi şi al Sfintei Euharistii, cunoscând mai ales cine este Dumnezeu şi câte a făcut pentru noi.

Copiii au participat activ la Liturghia lor specială, cântând şi rugându-se prin proclamarea lecturilor, a psalmului responsorial și a rugăciunii credincioşilor. În timpul predicii, părintele paroh le-a adresat copiilor invitaţia de a fi ministranți pentru a rămâne cât mai aproape de altarul Domnului. De asemenea, i-a îndemnat să aibă dorinţe mari, dându-l ca exemplu pe Dominic Savio care dorea să devină sfânt. A urmat reînnoirea făgăduinţelor de la Botez. Oferirea darurilor, pregătite special pentru acest eveniment, a fost făcută de către mamele copiilor. Emoţiile părinţilor le-au întrecut pe cele ale copiilor și au fost mai mari decât în ziua precedentă, când copiii s-au spovedit prima oară.

Momentul cel mai emoţionant şi mai aşteptat a fost acela al împărtăşirii cu Preasfânta Euharistie, când ei l-au primit pentru prima oară în viaţa lor pe Isus sub chipul pâinii şi al vinului, fiind în comuniune sacramentală cu părinţii, naşii, rudele şi întreaga comunitate.

Un rol important în pregătirea și desfășurarea sărbătorii l-au avut părinții copiilor, care au avut grijă ca aceștia să ajungă la toate întâlnirile. De aceea, înainte de binecuvântarea finală, o rugăciune de mulţumire din partea copiilor a fost adresată părinţilor care i-au susţinut şi educat în transmiterea credinţei, urmată de gestul minunat de a-şi îmbrăţişa părinţii.

Bucuria acestei zile a continuat. Cei mici au fost invitaţi în sala de cateheză, alături de părinţi şi naşi, să savureze tortul delicios, care a avut forma unui potir. Ca amintire a acestei zile importante, au primit câte un Rozariu, dar potrivit pentru luna mai, închinată Sfintei Fecioare, şi câte o carte de rugăciuni.

Pr. Cristinel ȚÂMPU

DIN VIAȚA ARHIDIECEZEI

Buftea (Ilfov): Hramul bisericii Sf. Iosif Muncitorul

C

omunitatea romano-catolică din Buftea (Ilfov) a sărbătorit duminică, 3 mai 2015, hramul bisericii, dedicată Sfântului Iosif Muncitorul, comemorat în calendarul Bisericii la 1 mai. Sfânta Liturghie solemnă a

fost prezidată de ÎPS Ioan Robu – Arhiepiscop Mitropolit de București, alături de care au concelebrat PS Marian Błażej Kruszyłowicz OFMConv – Episcop auxiliar emerit al Arhidiecezei de Szczecin-Kamień, în Polonia, Pr. Eusebiu Pista OFMConv – parohul comunității din Buftea, Pr. Emil Moraru – profesor la Facultatea de Teologie RomanoCatolică a Universității București, Pr. Pavel Butnariu – parohul comunității Ss. Apostoli Petru și Paul, din București, și Pr. Iosif Eduard Cadar OFMConv. În cadrul predicii, Pr. Iosif Cadar le-a vorbit credincioşilor despre sfinţenia Sfântului Iosif şi despre căile urmate de el spre sfinţenie, subliniind faptul că munca poate fi un mijloc eficace în acest sens, atunci când este asumată în credință și spirit de slujire. Părintele predicator i-a îndemnat pe credincioși să îl ia pe Sfântul Iosif ca exemplu de sfințenie în munca de zi cu zi, în suferințe și bucurii. Cei prezenți la celebrare s-au rugat ca Sf. Iosif să mijlocească pentru credincioșii Parohiei Sf. Iosif Muncitorul și pentru păstorul ei un adevărat spirit de sfințenie prin munca și rugăciunea de fiecare zi. (angelus.com.ro)

Buzău: Reculegere spirituală pentru copii şi tineri, la Ciofliceni

C

irca 40 de copii, adolescenţi şi tineri din Parohia Sf. Iosif, din Buzău, au participat în perioada 1-2 mai 2015 la două zile de reculegere spirituală la Mănăstirea Părinţilor Carmelitani Desculţi, de la Ciofliceni (Snagov). Grupul a fost însoţit de Părintele paroh Dominic Hîrja.

Programul zilnic al zilelor de reculegere a cuprins Sfânta Liturghie, Adorație şi o meditație. În prima zi, Pr. Tarcisio Favaro OCD le-a vorbit copiilor şi tinerilor din Buzău despre „Rugăciune și itinerariul ei zilnic în viața creștinului”.

Părintele a pornit de la faptul că pentru omul modern rugăciunea a intrat pe un făgaș al obișnuinței și se îndepărtează ACTUALITATEA CREȘTINĂ • IUNIE 2015

de la scopul ei principal: iubirea lui Dumnezeu. Rugăciunea trebuie să fie un dialog intim cu Dumnezeu – a explicat părintele carmelitan – bazat pe iubire, exprimând iubire, și așa cum pentru noi, oamenii, iubirea este sentimentul care definește fericirea, iubindu-l pe Dumnezeu mai presus de orice putem spera spre fericirea veșnică.

Prima zi de reculegere a continuat cu dezbateri pe această temă în grupuri mici și mari, iar în partea a doua a zilei tinerii au fost antrenați într-un program combinat – spiritualitate și recreere – finalizat cu filmul „Don Bosco” și cu un foc de tabără.

A doua zi, meditația a fost ținută de către Pr. Dominic Hîrja, care le-a vorbit copiilor și tinerilor despre credință.

Părintele a subliniat rolul credinței în viața fiecărui om, indicând cele două căi care ajută la creșterea acesteia: meditarea Cuvântului lui Dumnezeu și Euharistia. Totodată, părintele a amintit și dușmanii principali ai sufletului: mândria și necurăția – două patimi ce conduc la pierderea credinței.

La finalul celor două zile de reculegere, participanţii s-au reîntors la activitățile cotidiene cu dorința ca discuțiile purtate între zidurile mănăstirii să rodească în sufletul fiecăruia. Înainte de plecare, copiii, adolescenţii și tinerii din Buzău au avut ocazia de a admira mozaicurile din biserica mănăstirii carmelitane, recent finalizate de Pr. Marko Rupnik S.J. și echipa sa, și să-i cunoască pe artiști.

Izabella TILEA (angelus.com.ro)

VIAȚA CONSACRATĂ

CONGREGAȚIILE SE PREZINTĂ

Fiicele Sfântului Paul, vieți dăruite pentru Evanghelie

A

nul 2015-2016 este un timp de har special pentru Fiicele Sfântului Paul: anul Centenar al fondării lor (februarie 1915 - februarie 2016), celebrat în cadrul Anului Vieţii Consacrate proclamat de Papa Francisc. O sută de ani sunt mulţi din punct de vedere temporal, dar pentru Domnul sunt nimic. Iar noi îi simţim nu ca un punct de sosire, ci ca reînnoire a drumului de fidelitate, de viaţă, de Evanghelie trăită şi comunicată lumii prin multiplele forme, limbaje, expresii ale comunicării. În cele trei obiective indicate de Papa în Scrisoarea Apostolică către toţi consacraţii pentru Anul Vieţii Consacrate (2.11.2014) putem regăsi şi obiectivele Centenarului nostru: „Priviţi trecutul cu recunoştinţă, pentru a-i aduce laudă lui Dumnezeu şi a-i mulţumi pentru toate darurile sale. Trăiţi prezentul cu pasiune lăsându-vă interpelați de Evanghelie. Îmbrăţişaţi viitorul cu speranţă.

Speranţa despre care vorbim nu se bazează pe numere sau pe opere, ci pe Cel în care ne-am pus încrederea (cf. 2Tim 1,12) şi pentru care nimic nu este imposibil”.

Superioara Generală, cu ocazia deschiderii Centenarului, scria astfel: „Centenarul este o ocazie pentru a ne aminti minunile pe care Domnul continuă să le facă în sărăcia şi micimea noastră. Să privim la chipul internaţional şi universal al congregaţiei: cât de mult carisma paulină a fost îmbogăţită de contribuţia multelor şi diverselor culturi. Să observăm evoluţia continuă a tehnologiei care dă un chip mereu nou misiunii şi ne provoacă să reîncepem mereu, cu credinţa de la început. Să ne gândim la forţa şi la curajul surorilor, la cele care trăiesc în situaţii socio-politice periculoase; la cele care oferă fără rezerve boala şi bătrâneţea lui Dumnezeu şi fac din viaţa lor o evanghelie vie”.

Dar cine sunt Fiicele Sfântului Paul, cunoscute şi cu numele de Surorile Pauline? Congregația a fost fondată la Alba (Italia) de către Fericitul Giacomo Alberione, la 15 iunie 1915. Definiţia care indică cel mai bine specificitatea noastră este Apostoli în lumea comunicării unite de o carismă unică: Să trăim în Isus Cristos şi să-l facem cunoscut cu mijloacele de comunicare socială. O Congregaţie de femei consacrate lui Dumnezeu, în Biserică, pentru evanghelizare în lumea comunicării prin: cărţi, reviste, cinema, muzică, televiziune,

internet şi toate celelalte mijloace pe care tehnologia şi informatica ni le vor pune la dispoziţie.

Chemate de Dumnezeu şi trimise de Biserică, ne simţim obligate să oferim Caritatea Adevărului tuturor celor care aşteaptă Vestea cea Bună a lui Isus Cristos, fără diferenţă de cultură, religie, clasă socială, în toate colţurile pământului.

Ne consacrăm viaţa pentru Evanghelie, pentru a o răspândi până la marginile pământului. În numele Pauline este cuprinsă profunzimea relaţiei cu Sfântul Paul. Pe urmele Apostolului, ne angajăm toate forţele pentru a trăi şi vesti Evanghelia în lumea modernă a comunicării. În el găsim inspiraţia şi modelul vieţii noastre, spiritualitatea şi misiunea.

Originile noastre sunt înrădăcinate în intuiţia carismatică pe care adolescentul Giacomo Alberione a avut-o într-o lungă adoraţie (31 decembrie 1900) în catedrala din Alba (Italia). S-a simțit chemat să facă ceva pentru Dumnezeu şi pentru oamenii timpului său, să retrezească în Biserică „un nou avânt misionar” folosind presa şi mijloacele pe care progresul i le punea la dispoziţie pentru a vesti Evanghelia tuturor şi în mod potrivit cu schimbările societăţii.

Astăzi, Fiicele Sfântului Paul sunt prezente în 50 de ţări în cele cinci continente. Pe urmele fericitului G. Alberione şi a cofondatoarei noastre, venerabila Tecla Merlo, surorile Pauline continuă să vestească lumii unica bogăţie adevărată: pe Isus Învăţătorul, Calea, Adevărul şi Viaţa, fiind unite de spiritualitatea paulină în care îşi au fundamentul viaţa şi istoria lor.

PREZENŢA ŞI ACTIVITATEA ÎN ROMÂNIA În urma realizării unui proiect misionar, care a lărgit graniţele slujirii pauline, am ajuns în România în 1993, primite de Arhiepiscopul Ioan Robu, împărtăşind drumul acestui popor. Răspunzând chemării lui Dumnezeu şi fiind animate de spiritul Evangheliei, trăim în comunitate, într-un ambi-

VIAȚA CONSACRATĂ ent simplu şi familial, reunite de aceeaşi credinţă, vocaţie şi idealuri: să trăim în Isus Cristos Calea, Adevărul şi Viaţa şi să-l comunicăm lumii. Primim lumină şi tărie pentru apostolatul nostru din cuvântul lui Dumnezeu, din Sfânta Euharistie şi din comuniunea fraternă.

Misiunea noastră în Biserica locală se concretizează în alegerea şi producerea cu prioritate a conţinuturilor biblice, de formare umană și spirituală, orientate în mod principal către tineri, adulţi şi familii. Ajungem la destinatari prin diverse forme de difuzare: prin librăria Pauline (librărie ecumenică din Bucureşti) şi alte librării; prin expoziţii de carte, prin animaţii biblice și de educație media în parohii şi şcoli, prin site-ul www.pauline.ro, prin rețelele de socializare.

Preocuparea şi angajamentul apostolic până în prezent şi,

cu atât mai mult, în viitor este acela de a ajunge la cât mai mulţi oameni, fiind atente la orice formă de sărăcie: umană, morală, spirituală, culturală; la toate persoanele, indiferent de situaţie socială, deoarece la orice nivel social există „săracul” care are nevoie să fie hrănit de Cuvântul lui Dumnezeu şi de valori umane și spirituale. Facem acest apostolat deoarece suntem conştiente că astfel contribuim la evanghelizarea la care ne cheamă Biserica prin misiunea noastră specifică: „Cristos total (Calea, Adevărul și Viața) pentru omul total (minte, voință, inimă), cu toate mijloacele de comunicare socială” (Fericitul Giacomo Alberione).

Fiicele Sfântului Paul Comunitatea din Bucureşti

Surorile Misionare Catehete ale Sfintei Inimi

C

ongregația Surorilor Misionare Catehete ale Sfintei Inimi fondată de către medicul și mai apoi preotul Eustache Martiniano Montemurro ia ființă în Gravina (Italia) pe data de 1 mai 1908. În perioada 1850 - 1900, Sudul Italiei trecea printr-o perioadă de criză atât la nivel economic, social, politic cât și religios. La o astfel de realitate, când singura sursă de alimentație era agricultura, când bolile și epidemiile își făceau drum printre oameni, și când viața religioasă își pierduse din frumusețe, medicul Eustache Montemurro dorește săși ajute semenii, nu numai vindecându-le trupul de răni, ci și căutând un antibiotic pentru rănile sufletești. Dumnezeu lucrează în inima acestui tânăr și îl pregătește pentru a-i împlini planul. Astfel, la vârsta de 45 de ani devine preot și trăind experiența iubirii milostive a lui Dumnezeu cu el, dorește ca tot mai mulți oameni să experimenteze această iubire. Astfel fondează două congregații: una masculină, Micii Frați ai Sfântului Sacrament cu menirea de a-i ajuta pe preoți în parohii și de a se dedica cultului Sfintei Euharistii și o Congregație feminină, Misionarele Catehete ale Sfintei Inimi, cu scopul de a educa copiii și tinerii la doctrina creștină.

Carisma congregației noastre poate fi sintetizată în cuvintele: „Iubire și ispășire”. Da, suntem chemate să mărturisim în lume Iubirea milostivă a lui Dumnezeu și să ispășim ofensele aduse Inimii Sale, de către noi, de întreaga omenire și în mod special de sufletele consacrate Lui. Astăzi, Congregația își desfășoară activitatea în grădinițe, ACTUALITATEA CREȘTINĂ • IUNIE 2015

școli, case de bătrâni, spitale, în mai multe țări precum: Italia, Brazilia, Bolivia, România, Republica Democrată Congo și Chile. În comunitatea din Popești-Leordeni suntem prezente din iunie 1996, cu dorința ca și aici să răspândim tot mai mult cultul Inimii Preasfinte.

Cu trecerea anilor și cu mult ajutor din partea comunității, am deschis o grădiniță (Grădinița „Inima lui Isus”), astfel că, mulțumită lui Dumnezeu, putem oferi copiilor o educație morală și religioasă care să le formeze personalitatea și să-i pregătească pentru viață.

Această activitate socială este susținută și de o intensă viață de rugăciune, căci nu putem să-L facem cunoscut altora pe Cristos dacă mai întâi nu-L avem noi în centrul existenței noastre. Această viață de rugăciune se defășoară atât în comunitate cât și la nivel personal, în diferite momente ale zilei. Împletind viața de rugăciune cu activitatea socială, ne dedicăm în același timp și activităților pastorale din parohie, printre care: pregătirea copiilor pentru prima Sfântă Împărtășanie, cateheze cu tinerii și adulții și alte activități parohiale. Îi mulțumim Domnului pentru misiunea ce ne-a încredințat-o și-I cerem harul de a continua să mărturisim cu bucurie în lume Iubirea milostivă a Inimii Sale Preasfinte.

Misionarele Catehete ale Sfintei Inimi

VIAȚA CONSACRATĂ

Congregația Fiicele Inimii Preasfinte a lui Isus

ISTORIA CONGREGAȚIEI La începutul secolului trecut, înainte şi după Primul Război Mondial, câteva familii de migranţi români s-au stabilit în Brazilia. O tânără care aparţinea uneia dintre aceste familii, Lidia Temes, atrasă de Domnul, a devenit Fiica Inimii Peasfinte a lui Isus. După câţiva ani, din cauza unui accident şi-a rupt un picior şi a rămas infirmă.

Multe îngrijiri şi intervenţii chirurgicale la care a fost supusă nu i-au redat sănătatea, dar a fost vindecată în mod miraculos în timpul unei perioade de 9 zile de post şi rugăciune când a cerut vindecarea pin mijlocirea Fericitei Tereza Verzeri. Şi acest miracol a fost cel pe care l-a recunoscut Biserica și care a completat procesul pentru canonizare a Mamei noastre.

La 4 ani după canonizare, soseşte o cerere pentru deschiderea unei comunităţi in România.

Tereza Verzeri s-a născut la Bergamo, într-o familie nobilă la 31 iulie 1801. La 16 ani, intră în mânăstirea benedictină a Sfintei Grata din Bergamo, unde trăiește un timp.

La 8 februarie 1831, într-o zi de marți, împreună cu 4 surori și cu ajutorul Monseniorului Giuseppe Benaglio, îndrumătorul său spiritual, întemeiază Congregația Fiicele Inimii Preasfinte a lui Isus.

Scopul Congregației Fiicele Inimii Preasfinte a lui Isus este de a-l cinsti pe Isus în Preasfântul Sacrament şi formarea spirituală a tinerilor.

La 11 iunie 1841 Papa Grigore al XVI-lea aprobă Congregația.

Aceasta este învăţătura pe care a lăsat-o Congregaţiei sale şi ne-o lasă nouă, tuturor: „Chiar şi în mijlocul încercărilor, al suferinţelor trupeşti şi sufleteşti trebuie să păstrăm vie credinţa în Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.”

CARISMA CONGREGAȚIEI Identitatea vocațională a Congregației e dată de mesajul fondatoarei, Sf.Tereza Verzeri, și e transpus astfel : „Isus Cristos, vouă și Institutului vostru v-a făcut darul prețios al Inimii Sale, pentru ca nu de la alții să învățați sfințenia, căci El este izvorul nesecat al adevăratei sfințenii”.

Citind semnele timpului, se identifică anumite priorități: Educație pentru tinerele din clasa medie și cea de jos, case

pentru orfanele aflate în situații de risc, abandonate, școli, învățătură creștină.

Direcția pedagogică este bazată pe respectul absolut față de orice persoană, pe munca de convingere și nu de constrângere, pe cultul libertății.

PREZENȚA ȘI ACTIVITATEA ÎN ROMÂNIA În vara anului 2007, două surori împreună cu maica superioară vizitează România, în vederea deschiderii unei comunități religioase. Astfel ajung și la Drobeta-Turnu Severin, la îndemnul episcopului auxiliar, unde preotul paroh solicitase de ceva vreme prezența unei Congregații de surori.

La 3 martie 2008 sosesc primele 3 surori, o mică comunitate religioasă, dar conduse de o mare dorință de a sluji cât mai bine. Începe astfel o fructuoasă colaborare cu preotul paroh, cu comunitatea.

Surorile se implică în vizitarea şi asistarea spirituală a bolnavilor și bătrânilor, în cateheza copiilor și a tinerilor, în toate nevoile și activitățile pastorale.

După un timp, văzând nevoile comunității și cunoscând specificul congregației noastre – educația - parohul ne-a propus un Proiect nou și anume, restaurarea unei vechi clădiri a bisericii, care servise ca Școală primară catolică, confiscată de regimul comunist. Și astfel la 27 octombrie 2012 noua Grădiniță catolică Sfânta Tereza Verzeri este inaugurată și binecuvântată.

Numeroase familii își manifestă mulțumirea pentru competența și serviciile oferite, devotamentul surorilor, dragostea necondiționată oferită copiilor lor. În fiecare vară, în colaborare cu preoții carmelitani se organizează tabere pentru copii, animate de tinerii din comunitate și de către surori. De asemenea, în fiecare lună, au loc exerciții spirituale iar în capela surorilor se face o oră de adorație euharistică.

Sr. Maria LEALE

SEMNIFICAȚII TEOLOGICE

Untdelemn în numele Domnului Teologia sacramentară a Sfântului Beda Venerabilul

C

ontinuând ideea articolului din numărul trecut, rămânem pe tărâmul teologiei sacramentelor; în articolul precedent aminteam că cele șapte Sacramente / Taine izvorăsc de la Cristos, fiind instituite direct sau indirect de către Mântuitorul; cu toate acestea, conștientizarea pe deplin a naturii lor în viața și teologia Bisericii a avut loc treptat. Astfel, chiar denumirea de „Sacrament“ a ajuns să fie aplicată propriu-zis numai listei celor șapte abia în Evul Mediu; pe lângă aceasta, în cazul unora dintre Sacramente, deși erau celebrate, într-o formă sau alta, încă de la început, a trecut multă vreme până când să fie recunoscute propriuzis sub această denumire.

Unul dintre aceste cazuri este sacramentul Ungerii bolnavilor (Maslul). În Biserica din Antichitate nu aflăm vreo descriere a unei rânduieli a acestui Sacrament. Găsim însă mărturii despre rânduiala binecuvântării untdelemnului ce urmează a fi folosit pentru bolnavi. Textele liturgice respective arată limpede că este vorba de alt fel de untdelemn decât cele folosite la ungerea catehumenilor și la Mir. Mai mult, solemnitatea acestor rituri arată că binecuvântării untdelemnului pentru bolnavi i se acordă mult mai multă atenție decât, de pildă, binecuvântării bucatelor sau apei.

Cu toate acestea, în comparație cu cele legate de Botez sau Euharistie, referirile patristice și liturgice la această ungere sunt foarte rare, lucru care se leagă și de raritatea, în această perioadă, a comentariilor exegetice la Epistola Sfântului Apostol Iacob, unde avem un pasaj considerat a fundamenta originea apostolică a acestui Sacrament (5, 14-15).

Interesul s-a reluat o dată cu primul comentariu integral la această Scrisoare, și anume cel al Sfântului Beda Venerabilul, călugăr anglosaxon, învățător al Bisericii (672/673 – 735). În Comentariul său la Epistola lui Iacob, ajungând la pasajul referitor la ungere, Beda remarcă mai întâi că „și Apostolii au făcut acest lucru, după cum citim în Evanghelie“; așadar, teologul consideră că deja textul din Mc 6, 13 (trimiterea apostolilor câte doi, care alungau mulți diavoli, ungeau cu untdelemn pe mulți bolnavi și îi vindecau) arată originea apostolică a uzanței Bisericii, potrivit căreia, spune el în continuare, „bolnavii să fie unși de către presbiteri cu untdelemn consacrat și să fie vindecați prin rugăciunea însoțitoare“ (Super Divi Iacobi Epistolam, V).

Deși uzanța nu s-a mai păstrat ulterior, se pare că, în Antichitatea târzie, untdelemnul bolnavilor putea fi folosit de către toți creștinii, nu doar de către preoți, fiind necesară, desigur, consacrarea uleiului de către episcop. Beda trimite, în acest sens, la o scrisoare (din anul 416) a Papei Inocențiu I către episcopul Decentius de Gubbio, căruia îi răspundea la diferite întrebări. O ciudată controversă a timpului punea problema dacă nu cumva, dat fiind că în Iac 5, 14 sunt menționați preoții („presbiterii“), episcopilor nu lear fi îngăduit să administreze acest sacrament. Ca răspuns, ACTUALITATEA CREȘTINĂ • IUNIE 2015

Sfântul Beda Venerabilul

Sfântul Părinte argumentează aici că, de vreme ce chiar laicii (!) pot face ungerea, cu atât mai mult episcopul.

Interesant este modul în care înțelege Beda cuvintele vor unge cu untdelemn în numele Domnului (Iac 5, 14). Deși amintește și interpretarea potrivit căreia este vorba de invocarea numelui Domnului în timpul ungerii bolnavului, totuși consideră că primul sens al cuvintelor este dat luând expresia „untdelemn în numele Domnului“ ca fiind de-sine-stătătoare, considerând deci că numele Domnului nu se referă doar la ungere, ci și la ulei: „Untdelemn în numele Domnului înseamnă ulei consacrat în numele Domnului“ (Super Divi Iacobi Epistolam, ibid.). În Scrisoarea lui Iacob se continuă spunându-se că rugăciunea credinței îl va izbăvi pe cel suferind și Domnul îl va ridica, iar de va fi făcut păcate, i se vor ierta (v. 15). De aici, unii au înțeles că prin Sacramentul Maslului s-ar primi și dezlegarea de păcate, fără a mai fi nevoie de spovadă.

Beda observă mai întâi că păcatele, săvârșite „în suflet“, pot avea urmări și asupra trupului, trimițând la cuvintele Apostolului Pavel, care, vorbind despre unii corinteni care se împărtășeau cu nevrednicie, remarca: De aceea, mulți dintre voi sunt neputincioși și bolnavi și mulți au murit (1 Cor 11, 30). Apoi continuă precizând că iertarea păcatelor trebuie primită în urma mărturisirii lor la preoții Bisericii; așadar, cuvintele i se vor ierta din Epistolă nu înseamnă că Maslul iartă păcatele, ci arată că, dacă bolnavii care vor să-l primească au păcate pe suflet, acestea trebuie mai întâi iertate (în modul cerut de Biserică). De altfel, versetul următor din Epistolă vorbește tocmai de mărturisirea păcatelor.

Wilhelm TAUWINKL

VOCAŢIA Chemare la slujirea lui Dumnezeu şi a aproapelui

Nu voi m-ați ales pe mine, ci eu v-am ales pe voi și v-am pus ca să mergeți și să aduceți rod...

(Ioan 15,16)

DOSAR

VIAȚA = VOCAȚIE Cine este Matei din acest tablou?

M

ichelangelo, nu Buonarroti - cel cu Capella Sixtină și Pieta, ci Merisi, zis și Caravaggio, la cumpăna dintre secolele al XVI-lea și al XVII-lea, a pictat un tablou de peste 3 m2, ilustrând chemarea celui care avea să devină Sfântul Apostol și Evanghelist Matei. Această imagine pe care o vedeți și aici reprodusă este ținta principală a vizitatorilor bisericii San Luigi dei Francesi de la Roma, chiar dacă poziționarea în Capela Contarelli nu este prea comodă. În lipsa unei descrieri explicite din partea autorului, criticii și admiratorii au elaborat mai multe chei de lectură a instantaneului lui Caravaggio, astfel că suntem și noi îndreptățiți să spunem că cel chemat de Isus cu mâna întinsă poate fi aproape oricine dintre cei aflați la masă, sau, în formă de întrebare: cine este Matei din acest tablou?

Vocația ca temă Luăm imaginea caravaggiană ca punct de plecare pentru o succintă prezentare a ceea ce numim VOCAȚIE. Sigur că avem motive suficiente să dedicăm Dosarul din această lună acestei teme: Anul Vieții Consacrate, apropiata hirotonire a noilor preoți pentru Arhidieceza noastră, sărbătoarea Inimii Preasfinte a lui Isus - zi de rugăciune pentru sfințirea preoților, recenta lansare a cărții Lianei Gehl despre vocație … Cum se întâmplă de obicei, motivele sunt juste, însă importanța temei transcende cu mult apropierea acestor evenimente. Ne apropiem așadar pe vârful degetelor de acest mister pe care îl identific în aceste rânduri cu viața însăși, iar autorii articolelor succesive din Dosar vor aprofunda aspecte ale acestui mister.

ACTUALITATEA CREȘTINĂ • IUNIE 2015

O temă contemporană Ca și în tabloul lui Michelangelo Merisi, vocația ca și chemare este evidentă. Gestul lui Isus este univoc și cere un răspuns. Obligativitatea răspunsului este implicită autorității Învățătorului, deja cunoscut în urbea de pe drumul mării, Cafarnaum, pentru care vameșii și păcătoșii erau principalii destinatari ai evangheliei, în înțelesul originar de veste bună! Degetul Nazarineanului pare să aleagă pe cineva dintre comesenii din tavernă, însă este clar că nu ne aflăm în taverna din orașul de pe

DOSAR rea, moartea și învierea lui Isus, Fiul lui Dumnezeu întrupat. Parcursul dintre cele două momente decisive ale existenței noastre pământești, primirea vieții în momentul conceperii și intrarea definitivă în „locul pregătit” fiecăruia, este un continuu răspuns la gestul chemării din partea lui Dumnezeu.

Și apoi?

Chemarea Sfântului Matei (1599–1600) - Michelangelo Merisi da Caravaggio

marginea lacului Genezaret, și cu atât mai puțin în anul 3790 al calendarului iudaic, adică anul 30 din primul secol al primului mileniu creștin.

Caravaggio ne transpune într-o tavernă medievală, probabil romană, cu alte cuvinte contemporană, și asta ne trimite imediat la contemporanitatea noastră. Au fost și alți pictori inspirați de artistul nostru care au încadrat scena chemării lui Matei în alte spații geografice și temporale, poate chiar acum cineva încearcă o transpunere contemporană nouă, și la fel putem face noi, în felul nostru.

Diferă costumele, pălăriile sunt altfel, însă darul vieții are aceeași valoare. Mirosul tavernei și preocupările sunt diferite, însă nu ne vor distrage atenția de la ceea ce este cu adevărat important! Și lumina este altfel, cu un aport important electric, și încă reușim să percepem gestul chemării. Contemporanizarea sau subiectivizarea vocației pleacă așadar de la recunoașterea darului primordial al vieții și al celui veșnic al mântuirii la care suntem părtași. Primul dar, al vieții, viciat de păcat, are nevoie de al doilea, al Salvării oferite prin pătimi-

Fiind un tablou și nu un film sonor, presupunem că nu auzim vocea care indică pe cel chemat. Nici nu este prea important dacă gestul este observat chiar în același moment de către toți convivii, de altfel în viață venim pe rând… La un moment dat fiecare conștientizează gestul primordial și îl recunoaște pe cel salvific, răspunzând în felul său, conform conținutului gestului.

Dintre prietenii romani ai lui Michelangelo Merisi, regăsiți în ipostaza evanghelică, doar unul a avut o vocație apostolică… și ceilalți? Să încercăm să ne închipuim ce au făcut ceilalți.

Au fost la masa oferită de Matei, și apoi?

Au ascultat și ei evanghelia, și apoi? …

Exact ca și în zilele noastre, au fost soți buni (tabloul ne indică doar bărbați) care, în acest fel, au actualizat darul cel de-al doilea. Fericitul Vladimir Ghika obișnuia să spună că soții și soțiile sunt sfinți fiind soți buni și soții bune. Tot el spunea că aceste două sacramente voite de Dumnezeu pentru societate, căsătoria și preoția, pot și trebuie să facă o lume din ce în ce mai bună. Sigur că pentru asta este nevoie de soți sfinți și de preoți sfinți. Vocația la sfințenie este chemarea universală adresată tuturor oamenilor, spune Conciliul Vatican al II-lea, adică actualizarea în fiecare moment a eficacității acțiunii salvifice a lui Isus. Sfințenia este împlinirea vieții ca vocație. A fi buni, cu ajutorul lui Dumnezeu, este calea pentru cei care trăiesc în sacramentul căsătoriei, și au ca model Sfânta Familie … A fi buni, cu ajutorul lui Dumnezeu, este calea și pentru preoți, iar pentru sfințirea preoților ne unim în rugăciune în sărbătoarea Preasfintei Inimi a lui Isus, modelul celor hirotoniți!

Centrul pentru Cler și Vocații

DOSAR

Un sprijin în alegerea vocației Grupul Samuel

Î

n urmă cu trei ani am propus şi aici, în Bucureşti, un itinerar vocaţional pentru tineri, urmând procesul Grupului Samuel. Acest grup are scopul de a-i ajuta pe tineri să caute voința lui Dumnezeu în viața proprie. Structura grupului cuprinde şapte întâlniri formative (o zi pe lună), muncă personală zilnică în afara zilelor de formare şi însoţire spirituală personală.

Cu ajutorul Grupului Samuel, tinerii care sunt interesaţi să se cunoască mai bine şi să facă un proces de discernământ pentru a-şi descoperi vocaţia, au posibilitatea de a parcurge un drum sistematic.

Pentru cei interesaţi, transmitem adresele de contact ale animatorilor Grupului Samuel. (calyopeus@yahoo. com, stefano@conotter.it, balint_claudiag@yahoo.com, sora_cornelia2007@yahoo.com, fabianrubionavarro@yahoo.es, patric_cj@yahoo.com)

Vocaţia creştină Ce este vocaţia? Ce înseamnă a fi chemat? Sunt persoane care sunt chemate şi altele care nu sunt chemate? Când vorbim despre vocaţie ne gândim imediat la chemarea la viaţa consacrată sau la preoţie?

Viaţa este o vocaţie. Vocaţia înseamnă a fi chemat. Este bine să ştim de la început că toţi suntem chemaţi. Suntem chemaţi la viaţa fizică, suntem chemaţi la sfinţenie, prin botez, şi suntem chemaţi să aducem roade prin dăruirea noastră în viaţa de căsătorie, în viaţa consacrată sau ca laici consacraţi sau nu.

Cum pot recunoaşte că viaţa şi vocaţia nu sunt elemente care urmează cronologic, ci care se întrepătrund esenţial, că sunt împreună şi că una o descrie pe cealaltă? „Viaţa”, în Dicționarul explicativ al limbii române, are această definiție: „faptul de a fi viu, stare a ceea ce este viu, existenţă umană, petrecere a omului pe pământ”.

Vocaţia este o chemare, o predispoziţie pentru ceva anume. Înseamnă a fi, a exista, a se primi, a se primi pe sine de la un altul…atunci trebuie să existe un altul. Într-o primă etapă acest altul sunt părinţii mei… prin ei am fost iubit pentru viaţă, ei m-au chemat la viaţă… m-au dăruit vieţii. Începutul propriei vieţi nu este o decizie personală, însă cel care cheamă la viaţă este un Altul, este Dumnezeu. El este cel care cheamă!

Nici omul, nici lucrurile nu au o explicaţie! Cine ne explică viaţa noastră?

Divinul este în toate lucrurile.

Dumnezeu cheamă lucrurile la existenţă, lucruri care nu sunt (Rom 4,17).

Dumnezeu ne creează prin chemare..., iar Biserica este formată din cei chemaţi!

Lucrurile nu se explică pe sine şi Dumnezeu nu există în afara lucrurilor.

Lucrurile se explică pe sine doar pentru că sunt în Dumnezeu. Însuşi Sf. Paul afirmă: „În Dumnezeu trăim, ne mişcăm, şi suntem!” (Fap 17,28).

Se naşte VOCAŢIA de la mine însumi?

Vocaţia este Viaţă. Viaţa înseamnă a fi chemat. Vocaţia se dezvoltă treaptă cu treaptă, pas cu pas. Când vrei să obţii dintr-o dată totul creezi confuzie şi îţi depăşeşti propriile capacităţi.

Cine sunt ca şi chemat? Cum pot descrie viaţa mea ca vocaţie?

Eu sunt un semn pentru misterul care mă creează aici şi acum, care mi se dăruieşte. Viaţa are o dimensiune sacramentală, semnul şi misterul sunt esenţial împreună…

Viaţa şi vocaţia, Eu şi Cel care m-a chemat la viaţă formăm o unitate.

Vocaţia nu iese la iveală în momentul în care am ajuns la maturitate, ci este mai curând o continuă descoperire de-a lungul vieţii. Cu cât relaţia mea cu Dumnezeu care m-a creat, m-a plăsmuit şi mă cunoaşte este mai apropiată,

ACTUALITATEA CREȘTINĂ • IUNIE 2015

cu atât mai mult voi înţelege cine sunt eu ca şi chemat, ce vrea El de la mine în această viaţă şi cum pot împlini planul pentru care sunt menit.

Putem asemăna vocaţia şi viaţa noastră cu un copac.

1. Vocaţia la viaţă (rădăcini): ca persoană umană am primit în dar o încredere originară, că sunt hrănit, purtat, ocrotit şi experimentez faptul că la bază viaţa este bună.

2. Vocaţia de fiu/fiică a lui Dumnezeu prin botez (tulpină subterană): în calitate de creştin/ă mă pot arăta, pot fi văzut de Dumnezeu aşa cum sunt!

3. Vocaţia la urmare (trunchi): sunt chemat/ă să mă îndrept din întuneric spre Isus Cristos, şi astfel să devin lumina lumii şi să văd Împărăţia lui Dumnezeu în mijlocul nostru.

4. Vocaţia la vocaţie (coroană): mă pot dezvolta cu propriile daruri şi în acest fel pot contribui în mod creator la viaţă. De exemplu: sunt chemat să devin medic, artist, muzician, profesor, om de ştiinţă etc.

5. Vocaţia la viaţa în duh (flori): să mă las purtat de Duhul lui Isus spre slujire, să-mi pun viaţa la dispoziţia lui, sămi dezvolt viaţa în acest spirit printr-un mod specific de urmare (căsătorie, consacrare etc.), aducând rod!

Sr. Patricia REDIU CJ

DOSAR

Discernământul vocaţional

O preocupare rezervată exclusiv vieţii consacrate?

S

e vorbeşte, de obicei, despre discernământ vocaţional în sfera vieţii consacrate, indicând acea preocupare de a identifica elementele (semnele) caracteristice ale vocaţiei la viaţă pusă în întregime în slujba lui Isus Cristos şi a Bisericii sale.

Dar, a trăi angajamentul vieţii de familie este oare ceva atât de firesc încât să nu ne punem nicio întrebare? Criza tot mai profundă din sfera vieţii de familie îi determină pe cei care vor să se căsătoarească să facă, la rândul lor, un discernământ prealabil.

De curând, părintele André Brouillette, SJ, preocupându-se să-i ajute pe tinerii doritori să participe la Zilele Mondiale ale Tineretului de la Cracovia să facă o cât mai bună pregătire, le-a schiţat câteva sugestii intitulate: Alegeţi starea de viaţă împreună cu Cristos!

Mi-aş permite să le reiau – cu acordul responsabililor Societăţii lui Isus din care face parte părintele André Brouillette – întrucât le găsesc utile şi pentru tinerii (şi nu numai) din ţara noastră. „Fiinţele noastre sunt marcate de dorinţă. Dorinţa de a trăi, de a fi iubiţi/iubite, de a realiza ceva important în viaţă... Dorinţa de a fi fericit, de a schimba lumea, dorinţa de Dumnezeu! În faţa acestei avalanşe de dorinţe e important să învăţăm să alegem. E deja foarte bine dacă am început să facem alegeri bune, care să ne conducă spre o pace ori o bucurie ce nu se epuizează, poate chiar o pace, o bucurie, o iubire nesperată, divină.

Dar ce are a face Dumnezeu în toate astea? Dumnezeu vrea să facă din noi, fiicele şi fiii săi, persoane împlinite. El ne cheamă la o fericire profundă, fericire ce depăşeşte satisfacţiile superficiale; o fericire care nu se teme nici de suferinţă, nici de moarte.

Biserica numeşte discernământ spiritual acest proces de luare a unei decizii împreună cu Domnul. Noi facem

deja apel la discernământ în viaţa de fiecare zi, dar, cu cât o decizie e mai importantă, cu atât discernământul trebuie să fie mai bun. Un astfel de discernământ se impune, de exemplu, în cazul unei căsătorii creştine dar şi în cazul orientării spre viaţa consacrată ori spre preoţie. Iată câteva elemente de care trebuie ţinut cont: 1. Fundamentul esenţial al oricărui discernământ se află în rugăciune. Trebuie să învăţăm să discernem inspiraţiile Duhului Sfânt, mai ales în momentele în care ne punem în prezenţa lui Dumnezeu. Pentru a-i recunoaşate glasul, trebuie să ne obişnuim să-l auzim în timpul rugăciunii sau în timpul lecturii Cuvântului lui Dumnezeu... să intrăm într-o relaţie de intimitate şi de încredere cu Isus Cristos... să ne lăsăm modelaţi de întâlnirea cu El. 2. Un bun discernământ are nevoie de informaţiile cele mai bune.

E important să ştim bine cu cine plecăm la drum sau, în cazul vieţii consacrate, care este carisma congregaţiei ce mă atrage, care este stilul ei de viaţă. Informaţiile ne pun în contact cu realul, ne aduc cu picioarele pe pământ, ştiind bine că orice alegere are consecinţe.

3. Importantă este şi o bună cunoaştere de sine. Nu sunt întotdeauna de respins sugestiile binevoitoare, venite din partea celor apropiaţi: Ştii, eu cred că îţi stă bine alături de cutare persoană... sau Eu cred că voi doi aveţi aceleaşi idealuri... Tu eşti atât de generos şi sensibil faţă de alţii. Nu te-ai gândit vreodată să te faci preot, călugăr ori călugăriţă? Fiecare, însă, trebuie să se cunoască bine şi pe sine însuşi: Care îmi sunt capacităţile; dar limitele? Ce îmi place să fac în mod spontan? Care sunt experienţele care au lăsat în mine o amprentă plăcută? Ce îmi dă mie gustul de a trăi?

4. E util să notăm, din când în când, ce ecouri se trezesc în adâncul nostru. Astfel de ecouri pot veni

din rugăciune sau din ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. Ecouri pot produce şi unele evenimente trăite în cotidian. Ele lasă în noi trăsături delicate care, mai apoi, vor schiţa o invitaţie la chemarea de a iubi... de a iubi fără limite. Un Jurnal personal se va dovedi, în acest sens, foarte util.

5. De mare ajutor, în alegerea stării de viaţă, poate fi un director spiritual sau o reculegere de iniţiere în discernământul vocaţional. Un director spiritual experimentat ne-ar putea oferi câteva indicaţii care să ne orienteze în discernământul pe care îl avem de făcut. Foarte utile sunt şi reculegerile ori Exerciţiile spirituale ignaţiene în timpul cărora putem aprofunda aspecte ale vieţii noastre de rugăciune sau putem beneficia de un acompaniament spiritual. Toate acestea sunt bogăţii ale Bisericii de care putem beneficia.

Aşadar, daţi ascultare glasului Domnului, daţi ascultare dorinţelor pe care El le-a pus în inimile voastre şi alegeţi viaţa!”

Pr. Tarciziu ŞERBAN

DOSAR

„Examenul”

un dar pentru orice vocaţie

C

ând ne gândim la cercetarea cugetului vine ceva în mintea noastră legat de păcat şi care ne descurajează puţin. Atunci reacţia noastră e normală, pentru că în general suntem critici cu noi înşine şi vrem să fim mai buni şi de aceea tendinţa noastră este să facem un pas înapoi.

Cercetarea cugetului mă duce cu gândul la pregătirea spovezii şi aşa poate mi-a rămas pentru o perioadă. Când are legătură cu viaţa consacrată, cercetarea cugetului este văzută adesea ca o rugăciune de 15-20 de minute în care mă gândesc la acţiunile bune şi la cele rele de peste zi şi cer iertare pentru greşeli. În realitate, această rugăciune e o şcoală de discernământ. Într-una din scrisorile sale, Sfântul Ignaţiu de Loyola le permite fraţilor săi, în funcţie de circumstanţe şi misiuni, să aibă un timp mai scurt de rugăciune decât în mod obişnuit, dar să nu renunţe niciodată la această formă de rugăciune.

E o ancoră pentru ei, cu asta rămân pe pista către Dumnezeu. Pentru Ignaţiu, examenul a fost central şi de neatins.

Cei obişnuiţi cu această rugăciune, aleg să o facă la diferite momente din zi, dar orientativ ea este propusă la încheierea zilei. În spiritualitatea ignaţiană, apare sub diferite denumiri tocmai pentru a ajuta oamenii să o integreze mai bine în viaţa lor: examen de conştiinţă, cercetarea cugetului, rugăciune de conştientizare. Dar de cele mai multe ori în diferite scrieri ea apare simplu, doar „examen”. Cu timpul, spiritualitatea ignaţiană a transformat şi îmbunătăţit această rugăciune pentru a ne învăţa să privim mai mult asupra harului decât asupra păcatului şi să stăm mai mult cu această întrebare: În ce fel am fost conştient de prezenţa lui Dumnezeu astăzi?

Vă propun acum să ne uităm la „examen” puţin diferit (Această variantă a „examenului” este oferită de Centrul de Spiritualitate „St. Beuno’s” din Ţara Galilor).

Pasul 1: Mă pun în prezenţa Domnului într-o postură de rugăciune pe care mi-am ales-o şi cer lumină cu privire la ziua care a trecut.

Pasul 2: Fără grabă îmi reamintesc ziua, devenind în mod treptat conştient de ea. Cer Domnului să-mi arate şi să mă ajute să înţeleg evenimentele, persoanele, dispoziţiile şi emoţiile pentru care aş dori să mulţumesc. (Să-L rog pe Dumnezeu să-mi arate pentru ce vreau să mulţumesc. Dacă enumăr o listă de lucruri pentru care vreau să mulţumesc, nu fac decât să fiu foarte politicos cu Dumnezeu). Ascult şi mulţumesc.

Pasul 3: Îmi reamintesc din nou ziua, uitându-mă la acele momente care miau adus căderi sau când nu am arătat partea cea mai bună din mine. Cer Domnului să-mi arate şi să mă ajute să înţeleg aceste momente. Ascult, cer iertare şi vindecare.

Pasul 4: Cum pare să se arate ziua de mâine? Să vorbesc Domnului despre ceea ce am nevoie să fac mâine, despre anumite întâlniri, activităţi, îngrijorări, emoţii. Cer Domnului ajutor şi să mă însoţească cu prezenţa sa. Să mă încredinţez pe mine şi tot ce va urma, lui Dumnezeu. Nu e nevoie să fac o sesiune de planificări, rugăciunea rămâne rugăciune.

De ce văd în cercetarea cugetului un dar pentru orice vocaţie? „Examenul” nu se referă la străduinţa pentru perfecţionare, ci la o reînnoire şi o creştere zilnică a identităţii noastre religioase.

G.A. Aschenbrenner SJ afirmă că nu putem trăi identitatea noastră de consacraţi fără să o confruntăm cu a lui Cristos cel sărac, celibatar şi ascultător.

Doar atunci examenul are o valoare reală: când devine o confruntare şi o reînnoire zilnică. Scopul „examenului” este să înveţe inima să simtă adevărata spontaneitate spirituală, să simtă ce o atrage către Tatăl şi ce o depărtează de El. „Examenul” este o chemare pentru toţi creştinii, pentru că ne face să fim alerţi pe acest drum de a vedea unde lucrează Dumnezeu în viaţa noastră.

ACTUALITATEA CREȘTINĂ • IUNIE 2015

Să recunoaştem această prezenţă. Şi nu este întotdeauna simplu. Faptul că îl chem pe Dumnezeu să-mi arate ceea ce El a făcut, unde a lucrat şi îl pun pe El pe primul loc şi nu pe mine, mă ajută să rămân mereu într-o atitudine de umilinţă şi recunoştinţă. Sunt multe lucruri despre care cred că mi se cuvin, examenul mă ajută să realizez mai profund că totul este dar. E o şcoală de discernământ pentru că văd împreună cu Dumnezeu cum m-a însoţit de la un examen la altul şi cum am ascultat sau nu chemările Lui. Şi pentru că, de asemenea, încredinţez lui Dumnezeu ziua de mâine, pentru a răspunde cu mai multă credinţă, umilinţă şi curaj. Cu cercetarea cugetului sau „examenul” zilei din spiritualitatea ignaţiană am învăţat să încep rugăciunea mea întotdeauna prin mulţumire. Şi rămâne mai tot timpul o provocare.

Cercetarea cugetului poate să ne ajute să descoperim ziua pe care am avuto, într-un mod diferit de ziua pe care credem că am avut-o. În mod real primim, sau creăm împreună cu Domnul, propriul nostru psalm al zilei.

Sr. Gabriela LUNGU FCJ

DOSAR

VIAŢA CONSACRATĂ ŞI FAMILIA: ALIANŢĂ PENTRU NOUA EVANGHELIZARE Partea I

C

a orice temă teologică şi antropologică, alianţa dintre viaţa consacrată şi familie este deopotrivă imposibilă şi necesară. Este imposibilă datorită misterului intrinsec care cuprinde tot ce se referă la Dumnezeu, dar şi la familie, întrucât acesta din urmă este o taină „după chipul şi asemănarea” celei dintâi şi celei mai mari Taine, aceea a Sfintei Treimi. Însă în acelaşi timp abordarea ei este necesară mai mult ca oricând deoarece, dincolo de specificul fiecărei stări de viaţă creştină, ele împărtăşesc aceeaşi chemare fundamentală la plinătatea vieţii şi, mai mult, niciuna din ele nu poate înfrunta separată de cealaltă dificultăţile şi provocările la care sunt supuse în timpurile noastre.

VOTURILE: GRANIŢĂ SAU PUNTE SPRE LUME? SEMNIFICAŢIA CARISMEI PROPRII OGLINDITĂ ÎN VIAŢA LAICILOR Ţinând cont de complexitatea temei enunţate mai sus, propun să abordăm tema alianţei dintre viaţa consacrată şi familie pornind de la realitatea voturilor sau a legămintelor, deoarece legământul este vital pentru înţelegerea şi trăirea oricărei stări de viaţă: nu există familie creştină care să nu fie întemeiată pe legământul matrimonial exprimat în faţa altarului, după cum nici consacrarea religioasă nu este posibilă fără pronunţarea şi asumarea legămintelor vieţii călugăreşti.

Totuşi, trebuie constatat că multă vreme s-a insistat în istoria Bisericii şi, implicit a vieţii consacrate şi a familiei creştine, asupra înţelegerii voturilor călugăreşti sau a sfaturilor evanghelice aproape unilateral ca separare explicită dintre cele două stări de viaţă: pe de o parte Decalogul era obligatoriu pentru toţi creştinii, deci inclusiv pentru familii, de cealaltă parte perfecţiunea evanghelică exprimată de

voturi părea destinată doar câtorva aleşi, în speţă pentru membrii ordinelor şi congregaţiilor consacrate. De aici, de la separarea şi până la ierarhizarea eclezială şi socială între statutul creştinilor căsătoriţi şi, respectiv, acela al călugărilor/călugăriţelor nu mai era decât un singur pas, un pas care a fost făcut în repetate rânduri, atât în discursuri cât şi în fapte, dar mai ales în imaginarul social al câtorva secole.

A fost nevoie să se aştepte Conciliul Vatican II şi mai precis Constituţia Apostolică Lumen Gentium pentru a fi scoasă în evidenţă legătura eclezială a celor două forme de viaţă, întrucât atât laicii cât şi persoanele consacrate împărtăşesc aceeaşi chemare la sfinţenie: „În diferitele feluri de viaţă şi în diferitele ocupaţii, o unică sfinţenie este trăită de toţi aceia care, mânaţi de Duhul lui Dumnezeu, ascultând de glasul Tatălui şi adorându-l pe Dumnezeu Tatăl în spirit şi adevăr, îl urmează pe Cristos cel sărac, smerit şi cu Crucea

DOSAR pe umeri, pentru a se învrednici să fie părtaşi de mărirea lui. Fiecare, după darurile şi îndatoririle sale, trebuie să pornească fără şovăire pe calea credinţei vii care trezeşte speranţa şi acţionează prin iubire” (LG 41). În consonanţă cu această viziune magisterială, articolul nostru scoate în evidenţă corespondenţa şi unitatea fundamentală dintre cele două feluri de legăminte, fără a trece totuşi cu vederea diferenţele şi carismele specifice dintre formele de comuniune în cauză. Concret, vedem în legămintele respective o punte care apropie cele două stări de viaţă, atât în conştientizarea unicei chemări la sfinţenie, cât şi a primejdiilor pe care le au de înfruntat împreună.

Voturile: un munte cu doi versanţi...

De aceea, voturile mai pot fi comparate şi cu altă imagine, mai precis cu un munte având doi versanţi: cu ajutorul trăirii lor se poate asigura comunicarea şi solidaritatea dintre cele două stări de viaţă. Merită să vedem mai îndeaproape cum se realizează acest lucru traversând respectivii versanţi în direcţii opuse: mai întâi dinspre viaţa laică şi de familie înspre viaţa consacrată pentru ca mai apoi să parcurgem acelaşi itinerariu invers, dinspre viaţa consacrată către aceea a familiei.

1. Primul versant: dinspre viaţa laică spre viaţa consacrată sau... „Cum se naşte o familie de viaţă consacrată?”

Primul drum ne arată de fapt cum orice viaţă consacrată, fie că o privim din punct de vedere individual sau colectiv, îşi are originea în viaţa laică sau a unei familii: aşa cum fiecare persoană consacrată se naşte din proprii săi părinţi, niciun întemeietor sau întemeietoare a unei familii de viaţă consacrată nu face excepţie de la această regulă... a vieţii!

Cu alte cuvinte, putem spune nu doar că familia stă, genealogic vorbind, la rădăcinile vieţii consacrate, ci şi că taina naşterii celei din urmă trebuie căutată în misterul primeia.

Iar naşterea tuturor formelor de viaţă consacrată cunoaşte invariabil următoarele două momente1: • Naşterea unei anumite ‘carisme’ dăruite de Duhul Sfânt, de cele mai multe ori unui laic/unei laice pentru nevoile Bisericii. Într-adevăr, primul destinatar – indiferent dacă este la început individual sau colectiv - al unui dar excepţional al Paracletului se află încă sau cel puţin provine din starea laicală. Desigur, există cazuri când viitorii fondatori de congregaţii sau ordine proveneau din preoţia seculară sau din alte familii de viaţă consacrată. Aceasta însă nu schimbă cu nimic faptul că la început, viaţa lor a cunoscut vârsta, nu

doar biologică ci şi spirituală a laicatului. Altfel spus, cronologic vorbind, laicatul este invariabil humusul care primeşte sămânţa viitoarei carisme.

• Însuşirea acestei carisme într-o stare de viaţă consacrată. Cea de-a doua etapă în realizarea naşterii unei noi congregaţii constă în cristalizarea carismei primite într-o formă de viaţă. Şi aici putem vorbi de două momente: întâi de toate are loc desprinderea fondatorului / fondatoarei de forma de viaţă anterioară iar apoi de căutarea unor însoţitori / însoţitoare împreună cu care să împărtăşească aceeaşi formă de viaţă consacrată în sânul unei comunităţi. Însă în această etapă nu trebuie să uităm un lucru esenţial: Fondatorul este mai înainte de toate un îndrăgostit! Descoperim aici acea logică şi cronologie din viaţa de familie sau laicală, întrucât dragostea constituie motorul aceluiaşi dinamism uman şi spiritual în orice formă de viaţă. Şi la rândul ei, dragostea este aceea care conduce persoana respectivă spre încheierea unui legământ.

Cele două etape din constituirea unei congregaţii religioase ne arată astfel nu doar raportul de provenienţă, ci şi similaritatea dintre viaţa consacrată şi cea de familie. Aşa cum în căminul conjugal părinţii sunt mai întâi soţi, iar soţii sunt mai întâi iubiţi, la fel se poate spune că un părinte fondator trăieşte mai întâi voturile pe care le va pronunţa public mai târziu, iar înainte de a iubi se descoperă iubit de Dumnezeu!

Aceeaşi succesiune a momentelor din experienţa fondatoare a unui ordin sau a unei congregaţii se regăseşte şi în propagarea carismei specifice generaţiilor viitoare. Aici descoperim cum întemeietorii de ordine religioase nu caută în primul rând nişte discipoli care să le repete pe de rost „lecţia” învăţată pentru a deveni „învăţători” la rândul lor.

Ei caută în schimb să aibă „copii”, care să exprime în propria lor persoană dragostea din care s-au născut.

Atunci putem concluziona parcurgerea rapidă a primului versant afirmând că orice carismă de întemeiere apare ca o îndrăgostire a întemeietorului pentru un anume chip al lui Isus. Nimeni nu a putut cuprinde în viaţa personală sau comunitară complexitatea şi atracţia incomensurabilă a „Celui mai iubit dintre pământeni”, cum ar fi spus scriitorul Marin Preda sau, în limbaj teologic, a Celui care este „Dumnezeu adevărat şi Om adevărat”. O carismă surprinde şi accentuează unul sau altul dintre aspectele care l-au fascinat pe fondator şi l-au făcut să se îndrăgostească ireversibil de un anumit „chip” al lui Cristos. Apoi apar „fiii” şi „fiicele” prin care acea iubire fondatoare se perpetuează şi se înnoieşte. Privită astfel, constituirea unei familii de viaţă consacrată se oglindeşte în etapele fundamentale ale întemeierii unui cămin conjugal.

Marius TALOŞ SJ (continuare în numărul următor)

1 Ne-am inspirat în aceste consideraţii din lucrarea lui Antonio Maria Sicari, Gli antichi carismi nella Chiesa, Jaca Book 2002, pp. 39 ş. urm.

ACTUALITATEA CREȘTINĂ • IUNIE 2015

7 P

cărţi pentru

DOSAR

o alegere vocaţională bună

roblema vocaţiei este fundamentală pentru oricare dintre noi deoarece ea atinge toate aspectele vieţii omului. „Discernerea vocaţiei proprii - spune un cunoscut îndrumător spiritual, Părintele Brett A. Brannen este cea mai importantă decizie pe care o vei lua în viaţă. De ea vor depinde toate celelalte...”. Deşi nu ne alegem propriuzis vocaţia, ci mai degrabă ea ne alege pe noi (căci „vocaţie” înseamnă „chemare” şi este o invitaţie adresată nouă de un Altul), într-un anume sens putem spune că şi noi facem o alegere, prin conformarea voinţei şi a faptelor noastre cu voinţa Celui care ne cheamă.

Fiind această decizie atât de importantă, aici şi în veşnicie, ne întrebăm: cum putem face ca să luăm hotărârea cea bună cu privire la vocaţie? În primul rând, înţelegând că vocaţia nu e ceva static, sau mecanic, ci este un dialog cu Domnul, care ne îmbrăţişează întreaga viaţă. Astfel, Catehismul Bisericii Catolice ne învaţă că vocaţia ni se prezintă în mai multe „trepte”: vocaţia la viaţă, prin care Dumnezeu a voit să existăm, vocaţia la sfinţenie, pe care am primit-o prin harul sfântului Botez, apoi vocaţia la o stare anume de viaţă creştină în Biserică, şi (dar nu în cele din urmă, ci chiar mai înainte de toate acestea), vocaţia personală, prin care Dumnezeu ne cheamă pe nume pentru a fi acea persoană unică şi preaiubită pe care El a cunoscut-o şi a dorit-o din veşnicie. În al doilea rând, ne va fi de folos să cunoaştem şi să înţelegem tipurile de vocaţie creştină care înfloresc în pământul fertil al Bisericii (între care aici le numim doar pe cele mai răspândite): vocaţia la căsătorie, vocaţia la preoţie, vocaţia la viaţa consacrată, vocaţia la celibatul generos întru Cristos. În al treilea rând, nicio vocaţie nu va putea fi urmată fără a avea privirea (şi inima) aţintite asupra Celui care ne cheamă, iar această păstrare în ascultare fidelă se face în rugăciune, în meditaţie şi... de ce nu?... în lectură.

Pentru cei care îşi discern acum vocaţia, ca şi pentru cei care doresc să şi-o aprofundeze, semnalăm şapte titluri, lăsând cititorul să mai descopere şi altele. Îmi aleg... vocaţia, de Liana Gehl, Editura ARCB, Bucureşti 2015, format A5, 324 pag., preţ 16 lei. Un ghid util atât celor care caută, cât şi celor care au găsit, cuprinzând repere teologice şi de spiritualitate, mărturii, episoade din vieţile sfinţilor, precum şi o serie de instrumente practice pentru discernământ.

Calea sigură.

Despre dragoste, despre sexualitate - în mod înţelept, Tomka Ferenk, Episcopia de Timişoara, Reşiţa 2011, format 17x24cm, 212 pag., preţ 15 lei. O prezentare făcută cu dragoste şi realism a unei vocaţii dintre cele mai complexe: căsătoria, şi a valorii sale de căpătâi: iubirea.

Spre mântuirea a mii de suflete.

Ghid pentru discernerea vocaţiei la preoţia diecezană, de Pr. Brett A. Brannen, Editura ARCB, Bucureşti 2013, format A5, 444 pag., preţ 16 lei. Un instrument de valoare atât pentru tinerii care se gândesc la preoţie, cât şi pentru formatori, pentru preoţi în general şi pentru familiile lor de origine. Un tânăr afirma că, după citirea cărţii, a înţeles că nu este chemat la preoţie, dar viaţa lui de credinţă şi respectul faţă de preoţi şi faţă de Biserică au crescut considerabil.

Vita consecrata, Ioan Paul al II-lea, Editura Presa Bună, Iaşi 2015, format A6, 215 pag., preţ 9 lei. O meditaţie profundă, în ambient sinodal, asupra marelui dar al vieţii consacrate, „parfumul Bisericii”, la care şi azi Duhul Sfânt cheamă în continuu bărbaţi şi femei.

Mişcările în Biserică, Pontificium Consilium pro Laicis, Editura Ruah, Bucureşti 2014, format A5, 258 pag., preţ 28 lei. Cartea prezintă noile mişcări ecleziale, în sânul cărora, sub insuflarea Duhului Sfânt, înfloresc felurite vocaţii, mai vechi sau mai noi, între care şi vocaţia de laici consacraţi (căsătoriţi sau celibatari). Şi, pentru a încheia, o carte care ne inspiră să ne trăim vocaţia - oricare ar fi ea - în mod personal: Tu m-ai chemat pe nume. Vocaţia personală a credinciosului, Herbert Alphonso SJ, Editura Maranatha, Bucureşti 2005, format A5, 76 pag., preţ 5 lei, precum şi o culegere de gânduri pentru a înţelege cum să ne urmăm chemarea nu de unii singuri, ci în unire cu toţi semenii, în aventura iubirii: O nouă cale.

Spiritualitatea unităţii, Chiara Lubich, Editura ARCB, Bucureşti 2004, format 13x20cm, 172 pag., preţ 10 lei.

AC

RETROSPECTIVĂ

Gânduri la comemorarea liturgică a Fericitului Vladimir Ghika

P

e 16 mai, Sfântă Biserica ne-a invitat să privim la Fericitul Vladimir Ghika cu dorinţa de a-l imita şi de a-l invoca în rugăciune. Să imităm curajul lui de a ne trăi și de a ne mărturisi credinţa, mai ales în timpuri de încercare şi de persecuție, să imităm dragostea lui faţă de Dumnezeu și față de aproapele, dar mai ales faţă de cei săraci, dispreţuiţi şi bolnavi, să avem şi noi aceeaşi convingere şi dorinţa pentru unitatea de credinţă!

Despre cuvântul lui Dumnezeu pe care l-am ascultat la Sfânta Liturghie în ziua comemorării sale liturgice, putem spune cu toată certitudinea că s-a împlinit în viaţa Fericitului Vladimir Ghika, putem spune că viaţa lui a fost schimbată și luminată de cuvântul lui Dumnezeu. Fericitul Vladimir Ghika este acel Fericit care a rămas statornic în timpul persecuţiei, al încercărilor și suferințelor. Nimeni, niciodată și nimic nu l-au îndepărtat de dragostea lui Cristos. El este asemenea lui Cristos, bobul de grâu căzut în pământ, care a adus rod bogat de bunătate și de sfințenie. Acest rod suntem noi și credinţa noastră.

El este cel care la sfârșitul vieții a primit cununa vieții și fericirii veșnice din partea lui Dumnezeu, iar din partea dușmanilor Bisericii și ai poporului a primit numai dispreț, ură și suferință. La 16 mai 1954, lângă Bucureşti, la Jilava, Vladimir Ghika, epuizat de foame, de sete și de frig, de torturi și umiliri, a fost chemat la Domnul din această vale de lacrimi, având conştiinţa împăcată că a făcut tot ce a putut pentru Biserica lui Cristos, într-o perioadă tristă din istoria ţării. La aflarea veștii despre moartea sa, cei din închisoare au exclamat: A murit un sfânt! Și într-adevăr, așa era, pentru că toată viaţa a trăit ca un sfânt și a murit ca un adevărat martir.

Pe 16 mai am comemorat 61 de ani de când trupul lui Vladimir Ghika, asemenea bobului de grâu, a murit şi a fost lăsat în pământul cimitirului de la Penitenciarul din Jilava, loc care a fost marcat cu un ţăruş având nr. 807. După 14 ani, a fost deshumat si reînhumat în Cimitirul Bellu Ortodox, unde timp de 45 de ani a fost venerat de mulți credincioși și a fost invocat în rugăciune. În vederea beatificării aprobate de Sfântul Scaun pentru data de 31 august 2013, a fost din nou deshumat pentru recunoaşterea osemintelor și pentru ca acestea să fie depuse în Catedrala Sfântul Iosif din București, pentru a fi venerate de credincioşi.

La 15 mai 2013, după încheierea cercetărilor făcute de specialişti, o mică parte din oseminte au fost repuse în ACTUALITATEA CREȘTINĂ • IUNIE 2015

Cimitirul Bellu Ortodox, la baza crucii de la mormânt. Cu acea ocazie, o doamnă înaintată în vârstă, de confesiune ortodoxă, care venise ca de obicei ca să se roage la mormânt, m-a întrebat foarte supărată: „De ce l-aţi luat pe Sfântul Ghika de aici? Unde laţi dus? La cine mă mai rog? Vin aici de 20 de ani; de multe ori m-a ajutat.” Impresionat de această mărturie, i-am explicat că Monseniorul Ghika urma să fie beatificat, iar osemintele lui să fie așezate în Catedrala Sfântul Iosif, la altarul lateral din stânga, pentru a fi venerate de credincioși. I-am explicat că s-a așezat și în mormânt o mică parte din oseminte, pentru ca Fericitul Vladimir Ghika să poată fi venerat și în acel loc. „Da? Foarte bine aţi făcut, merita această onoare! M-aţi liniștit! Vă mulțumesc, părinte! Întotdeauna l-am considerat un sfânt.

Mult bine a făcut, mult a suferit, mare om a fost și mare cinste a făcut poporului nostru!”.

Acum, moaştele Fericitului Vladimir Ghika sunt în catedrală pentru a fi venerate. Veniţi şi rugaţi-vă cu încredere; de doi ani el este oficial mijlocitorul nostru la Domnul. În Scrisoarea Apostolică semnată de Papa Francisc sunt scrise aceste cuvinte: „Noi, cu autoritatea noastră Apostolică, îngăduim ca venerabilul Slujitor al lui Dumnezeu Vladimir Ghika, preot diecezan și martir, păstor râvnic și martor stăruitor al iubirii dumnezeiești, apărător neînfricat al credinţei catolice, precum și al comuniunii cu Biserica Romană să fie chemat de acum înainte cu numele de Fericit și să fie sărbătorit la 16 mai, zi în care el s-a născut pentru cer”. Fericitul Vladimir Ghika a făcut minuni în timpul vieții, continuă să facă minuni şi acum, din slava cerească. Deseori, obişnuia să spună: Să vă rugaţi şi pentru mine! Acum, ne spune tuturor: Din cer mă rog pentru voi, căci sunt mijlocitorul vostru în faţa Domnului.

Cu emoţie şi încântare ne amintim acele zile din urmă cu 16 ani, când românii l-au primit pentru prima dată pe urmaşul Sfântului Petru în persoana Papei Ioan Paul al IIlea. Atunci am simţit cu toţii că avem aceeaşi credinţă şi am exprimat cu sinceritate în mod spontan dorinţa de unitate.

Fericitul Vladimir este un adevărat înaintemergător pe drumul unităţii, un adevărat prinţ al ortodoxiei şi al catolicismului, al spiritului ecumenic şi al carităţii, al curajului şi al jertfirii de sine, un filosof şi un teolog, un om al faptelor, al cărui exemplu suntem chemaţi să-l urmăm şi de care putem fi mândri pretutindeni.

RETROSPECTIVĂ La sosirea pe aeroportul Băneasa, Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea spunea: „Iată-mă între voi, pelerin plin de credinţă şi de speranţă. Sămânţa evangheliei căzută în pământ fertil a produs în perioada celor două milenii roade abundente de sfinţenie şi de martiriu, iar mai recent în ultimul secol numeroşi martiri ai credinţei”.

Apoi, la Nunţiatura Apostolică din Bucureşti, se adresa astfel episcopilor catolici din România: „Fiecare biserică locală din ţara voastră a avut martirii săi. Tuturor le aduc acum un omagiu. Fiecare dieceză este îndemnată să adună mărturii pentru a nu pierde memoria martirilor săi şi pentru a le urma mărturia de fidelitate şi devotament faţă de Domnul”.

A doua zi, vizitând Cimitirul Bellu Catolic, Sfântul Părinte preciza: „Am venit să aduc un omagiu martirilor care au sfinţit acest pământ prin mărturia credinţei lor făcând să înflorească pe el o civilizaţie inspirată din Evanghelia lui Cristos”; iar în Catedrala Sfântul Iosif a continuat: „Acum vin de la cimitirul Catolic unde m-am rugat pentru voi toţi şi am invocat martirii voştri şi mărturisitorii credinţei voastre ca să mijlocească pentru voi la Tatăl ceresc”.

Fidel învăţăturii Bisericii şi Tradiţiei, Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea, prin cuvântările sale, dar şi prin exemplul pe care ni l-a dat, ne învaţă ce trebuie să facem şi noi pentru martirii noştri.

Este onoarea, datoria şi dreptul nostru ca să nu uităm de evenimentele din trecut, să ne cinstim martirii şi eroii neamului nostru cu acelaşi curaj şi cu aceeaşi convingere pe care ei au avut-o, rămânând pentru noi exemple de imitat cât priveşte mărturisirea credinţei, fidelitatea faţă de Sfânta Biserică şi iubirea aproapelui.

Să mergem la mormintele martirilor şi să ne rugăm aşa cum s-a rugat şi Sfântul Părinte Papa, aşa cum ne-am rugat şi noi atunci când au fost aduse fragmente din moaştele sfinţilor care au fost expuse pentru a fi venerate de creştini, indiferent de confesiune. În mormintele martirilor noi avem mai mult decât fragmente din moaştele lor sfinte, avem rămăşiţele pământeşti, adică trupurile lor sfinţite şi purificate prin suferinţe şi torturi îndurate de ei culminând cu moartea de martiri.

Faptul că Vladimir Ghika a fost înmormântat în Cimitirul Bellu Ortodox a fost un semn profetic căci el nu aparţine numai Bisericii Catolice, el aparţine şi Bisericii Ortodoxe al cărui fiu s-a considerat şi după ce a devenit catolic. Iată ce spunea la 28 de ani când a devenit catolic: „Cred în Biserica pe care strămoşii mei au părăsit-o, fără să se gândească la o ruptură, la comoara pe care o pierd, cât şi la consecinţe.

Ceea ce mă atrage nu este măreţia unei cetăți, nici renumele său, dar spiritul şi mărturia lui Petru. Vreau să devin catolic tocmai ca să fiu un ortodox mai bun. Aceasta nu înseamnă un dispreţ faţă de ortodoxie. De ce să pui sfârşit unei moşteniri lăsate de însuşi Isus Cristos: ca toţi să fie una intr-o turmă şi un păstor?”

Acum, Fericitul Vladimir Ghika, prin exemplul său de viaţă sfântă încununată cu moartea de martir este bine cunoscut în ţară şi peste hotare, este admirat, iubit, imitat şi invocat în rugăciune. Cu mare încredere să imităm exemplul lui, să-l rugăm să mijlocească pentru noi la Domnul, să primească şi să asculte rugăciunile şi intenţiile noastre.

File de istorie

Avocat Virgil Damian (1894 - 1975)

S

-a născut la 26 ianuarie 1894 la București și a urmat studii juridice la Facultatea de Drept a Universității București, finalizate cu un strălucit doctorat.

A avut o merituoasă carieră, pe care și-a pus-o de multe ori și în slujirea intereselor Arhidiecezei de București.

Pentru o perioadă de timp a făcut parte din corpul profesoral al Seminarului și Academiei Teologice „Sfântul Duh” din Bucureşti, la propunerea fericitului Anton Durcovici.

A fost o figură ilustră a laicatului catolic din Capitală, conducând, în perioada celui de al Doilea Război Mondial şi în anii următori, Conferinţa „Sfântul Vincenţiu” și Congregația Mariană a Bărbaților și Tinerilor din București.

S-a manifestat ca un opozant al regimului ateo – comunist, motiv pentru care a fost arestat de Securitate în anul 1957, și condamnat la ani grei de închisoare în lotul „ep. I. Ploscaru, prof. Zenovie Păclișanu, pr. François van der Jonckheyd și alții”.

Moare la 29 iunie 1975 la București.

Dr. Dănuț DOBOȘ

Pr. Ioan CIOBANU

SFÂNTA SCRIPTURĂ

CUVÂNTUL DOMNULUI - comentariu la lecturile duminicale -

Duminica a X-a (B) Gen 3,9-15; Ps 129; 2Cor 4,13-5,1; Mc 3,20-35

C

ine vrea, cu adevărat, binele omului? Răspunsul la o astfel de întrebare ar fi simplu: Cel care îl ajută să-şi împlinească destinul, să fie fericit!

Textele biblice ale acestei duminici ne prezintă doi protagonişti care se interesează de destinul omului: Dumnezeu şi Diavolul (Satana). Dumnezeu e prezentat în ipostaza Celui care, după ce l-a creat pe om şi i-a trasat, prin poruncă (lege), limitele-cadru ale împlinirii sale, încearcă să-l scoată din degradarea în care a căzut după ce a încălcat porunca divină: Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care îţi poruncisem să nu mănânci? Diavolul, în schimb, e prezentat în ipostaza celui care, luând diferite înfăţişări, îl manipulează şi îl abate pe om din parcursul său firesc de viaţă: Şarpele m-a amăgit şi am mâncat... Această situaţie, prezentată ilustrativ de prima lectură, este cofirmată de fragmentul evanghelic unde Isus, ca trimis al Tatălui, se preocupă să le redea oamenilor veniţi să-i asculte învăţăturile, viziunea unei vieţi demne şi corecte. În scenă îşi face apariţia şi Manipulatorul, ascuns sub înfăţişarea cărturarilor veniţi de la Ierusalim, care îl acuză pe Mântuitorul că îşi înfăptuieşte lucrarea de eliberare a omului de sub puterea diavolului tocmai cu ajutorul lui Belzebul, căpetenia diavolului.

Pradă acestei manipulări par să fi căzut şi câteva din rudele

Duminica a XI-a (B) Ez 17,22-24; Ps 91; 2Cor 5,6-10; Mc 4,26-34

S

urprinzătoare şi neaşteptată este tema principală a Liturgiei Cuvântului din această duminică: Cuvântul lui Dumnezeu are putere de a deveni Împărăţie, Cultură, Civilizaţie...

Textele biblice exprimă această temă prin intermediul unor parabole, prin imagini simple, dar deosebit de grăitoare. Astfel, după ce antifona de dinaintea Evangheliei compară în mod metaforic Cuvântul lui Dumnezeu cu o sămânţă, în prima parabolă rostită de Isus Cristos această sămânţă reapare în mâna unui om care o aruncă în brazdă, iar ea încolţeşte, creşte şi aduce rod într-un mod nebănuit. Cuvântul lui Dumnezeu devine rod bogat, rod care, mai târziu, e adunat în hambar pentru ca toţi să se poată hrăni din el. Altfel spus, Cuvântul lui Dumnezeu devine Civilizaţie şi Cultură atunci când El se transformă în lumină pe calea vieţii, în alinare şi speranţă pentru inimile zdrobite, în cântare de bucurie şi de mulţumire, dar şi în atitudini concrete de solidaritate, de întrajutorare în comunităţile umane, începând cu familia, continuând cu vecinii din bloc, cu membrii parohiei şi, atunci când e cazul, chiar cu cei oropsiţi de peste mări şi ţări. În cea ACTUALITATEA CREȘTINĂ • IUNIE 2015

apropiate ale lui Isus care au venit să îl ia [acasă cu forţa] pentru că îşi spuneau, „şi-a ieşit din minţi”.

Isus răspunde acuzaţiilor ce i-au fost aduse demonstrând caracterul mincinos şi denigrator al lor: Dacă Satana se ridică împotriva lui însuşi şi este dezbinat, nu poate să se menţină, ci s-a terminat cu el... Toate le vor fi iertate fiilor oamenilor: păcatele şi blasfemiile, oricâte blasfemii ar fi zis; dar, dacă cineva ar zice blasfemii împotriva Duhului Sfânt, nu va avea iertare niciodată. Or, chiar în faţa evidenţelor demonstraţiei lui Isus, acţiunea manipulatore a diavolului nu încetează. În încercarea lui de a arăta că Isus nu este în toate minţile, Manipulatorul se foloseşte încă o dată de fraţii lui. Aceştia, luând-o pe mama Lui împreună cu ei, încearcă să creeze o presiune emoţională asupra Mântuitorului şi astfel să-l determine să-şi întrerupă misiunea. Isus însă nu cedează nici în faţa unor astfel de presiuni. Întrucât împlinirea destinului omului ţine de respectarea voinţei lui Dumnezeu, Isus formulează astfel criteriile adevăratelor relaţii de frate, soră şi mamă: Cine este mama mea şi cine sunt fraţii mei?... Oricine face voinţa lui Dumnezeu, acela îmi este frate şi soră şi mamă...

Aşadar, cine vrea cu adevărat binele omului? Lectura a doua ne oferă un detaliu suplimentar menit să ne clarifice şi mai mult răspunsul la această întrebare: Cel care l-a înviat pe Domnul Isus ne va învia şi pe noi împreună cu Isus... şi dacă locuinţa pământească se desface, avem o locuinţă de la Dumnezeu, în ceruri. de-a doua parabolă rostită de Isus, tot o astfel de sămânţă, aparent foarte mică, aidoma celei de muştar, când e lăsată să rodească, produce un copac în care se pot adăposti toate păsările cerului. Altfel spus, Cuvântul lui Dumnezeu poate inspra acea încredere şi mai ales acel tip de relaţie între oameni care să le permită, oricât de diferiţi ar fi, să coabiteze în aceeaşi familie, în acelaşi bloc, în aceeaşi parohie, în aceeaşi ţară.

Mai mult, o astfel de realitate, plănuită de Dumnezeu, are, potrivit celorlalte lecturi, o dimensiune istorică şi, în egală măsură, una eshatologică. Este istorică întrucât are în vedere o ordine socială stabilită de Dumnezeu în care oricine să se poată bucura de viaţă, fără a avea de îndurat asuprirea altcuiva: Eu o voi lua dintre ramurile cedrului înalt şi o voi planta... va face ramuri şi va da rod şi va deveni un cedru frumos. Vor locui sub el toate păsările de tot felul... Vor şti toţi copacii câmpului că eu sunt Domnul: eu am înjosit copacul înalt şi am înălţat copacul înjosit; am făcut să se usuce copacul verde şi am făcut să înflorească copacul uscat. Ea este, însă, şi eshatologică întrucât orice tentativă umană de a realiza un astfel de proiect a eșuat întotdeauna. De-a lungul timpurilor, în orice sistem politic creat vreodată de om, copacul înalt, ca şi cel verde i-a sufocat pe ceilalţi. De aceea, pe bună dreptate atât autorii textelor biblice, după nenumărate dezamăgiri legate de viaţa

SFÂNTA SCRIPTURĂ în societăţile proiectate şi orânduite de om, se îndreaptă către Dumnezeu, convinşi fiind că doar El le poate reda demnitatea şi inspira dorinţa şi gustul de a trăi.

Aşadar, lăsând sămânţa Cuvântului divin să rodească am avea surpriza de a vedea cum „înfloreşte” o nouă Cultură, o nouă Civilizaţie, o nouă Împărăţie.

Duminica a XII-a (B) Iob 38,1.8-11; Ps 106; 2Cor 5,14-17; Mc 4,35-41

„doarme”, indiferent faţă de situaţia cumplită în care ne aflăm. Şi totuşi, după ce ne lasă să ne descoperim limitele puterilor şi ale priceperii, după ce ajungem să ne convingem că singuri nu putem răzbi, din piepturile noaste ţâşneşte strigătul după ajutor. Întărit de credinţă, potrivit lui Isus, un astfel de strigăt este întotdeauna auzit.

Dar, o astfel de experienţă de viaţă comportă şi un aspect revelator. Isus nu este, alături de noi, cineva puţin mai priceput sau puţin mai puternic decât noi. El se revelează a fi suveran peste orice forţă din lumea aceasta; că suveranitatea sa are acele trăsături divine care i-au permis lui Dumnezeu la începuturi, potrivit primei lecturi, să închidă marea cu porţi atunci când a ţâşnit din pântece..., i-a pus hotar şi i-a spus: „Până aici să vii, şi nu mai departe, şi aici să se oprească valurile tale semeţe!”

La rândul ei, lectura a doua, ne revelează un alt aspect al personalităţii lui Isus Cristos, revelaţie care întăreşte în noi ataşamentul faţă de El şi, totodată, determină în noi un nou mod de a fi şi de a trăi: El a murit pentru toţi, pentru ca toţi cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru acela care a murit şi a înviat pentru ei... Deci, dacă cineva este în Cristos, este o făptură nouă: cele vechi au trecut, iată, au devenit noi!

Acestea sunt adevărate revelaţii care ne dau încredere şi speranţă că, punându-ne credinţa în Fiul lui Dumnezeu, nu vom rămâne nicicând dezamăgiţi.

O

ricât de prevăzător ar fi, fiecare om se poate trezi, mai devreme sau mai târziu, în sitaţia de a înfrunta forţe oarbe care îi ameninţă viaţa. Lupta cu astfel de forţe distrugătoare se dovedeşte a fi cumplită. Cu propriile sale puteri omul nu le poate face faţă.

Sfântul Marcu a reţinut în Evanghelia sa un astfel de episod în care barca în care se afla Isus împreună cu ucenicii săi a fost asaltată, în plină noapte, de o furtună năpraznică. Într-o astfel de situaţie toţi cei de pe punte s-au luptat îndelung pentru ca valurile şi vânturile să nu scufunde barca. Toată priceperea lor şi toată puterea braţelor au însă o limită. Ce le mai rămâne de făcut atunci când acestea se epuizează? În mod spontan se îndreaptă spre Isus care, surprinzător, dormea în partea dinapoi a bărcii, pe un căpătâi. Strigătul lor e în acelaşi timp, nedumerire, rugăciune, speranţă de ultimă clipă: Învăţătorule, nu-ţi pasă că pierim? În cele din urmă Isus nu numai că li se alătură în lupta cu valurile, ci în mod suveran El mustră valurile şi porunceşte mării: Potoleşte-te!, iar aceste forţe oarbe ale naturii i se supun. În multe situaţii din viaţă strigătul nostru pare să nu fie auzit de nimeni, nici chiar de Cel care s-a oferit să ne însoţească de-a lungul vieţii. Atunci când ne este cel mai greu, El pare că

Duminica a XIII-a (B) Înț 1,13-15;2,23-24; Ps 29; 2Cor 8,7.9.13-15; Mc 5,21-43

R

evelaţia referitoare la suveranitatea lui Isus Cristos asupra forţelor distrugătoare care ameninţă fiinţa umană abordează, în această duminică, un nou aspect. În fragmentul evanghelic al Liturgiei Cuvântului aceste forţe distrugătoare capătă forma bolii şi chiar a morţii. Astfel, Sfântul Marcu ne prezintă cazul a două persoane lovite de boală. Prima persoană este o fetiţă care, la numai 12 ani, e răpusă de o boală cumplită. Părinţii ei se zbat, aleargă peste tot, doar-doar ar găsi puţină alinare pentru copilul lor. O ultimă şansă pare să vină de la Învăţătorul din Nazaret, devenit deja celebru, care trece prin localitatea lor. Tatăl, nu altul decât şeful sinagogii, pe nume Iair, îi iese în întâmpinare şi îl roagă: Fetiţa mea e pe moarte. Vino şi pune-ţi mâinile peste ea ca să fie vindecată şi să trăiască! A doua persoană este o femeie atinsă de o boală incurabilă care, la rândul ei, a făcut tot ce-i stătea în putere pentru un strop de alinare, dar în zadar...

Sosirea neaşteptată a lui Isus în localitate a retrezit în ea speranţa de viaţă. Ea şi-a zis: De voi atinge chiar şi numai hainele lui, mă voi vindeca... S-a atins, aşadar, de hainele lui Isus şi în acea clipă a simţit în trupul ei vindecarea. Mântuitorul, deşi nu cunoştea intenţia femeii, i-a confirmat, mai apoi, că atitudinea ei de credinţă i-a obţinut vindecarea. Or, spre aceeaşi credinţă îl îndeamnă Isus şi pe Iair atunci când acesta,

primind vestea morţii fiicei lui, se descurajează şi se gândeşte să renunţe la demersurile sale. În fond, Iair avea dreptate să renunţe întrucât cine ar mai îndrăzni să spere în revenirea la viaţă a cuiva care a murit. Toţi ştiu că puterea morţii e de neînvins. Şi totuşi, încurajarea lui Isus îl face pe şeful sinagogii să creadă că imposibilul poate deveni posibil... Crede numai! Iar credinţa i-a fost răsplătită. Isus s-a dovedit mai puternic decât moartea care a răpus-o pe copilă. El i-a poruncit Talitha qum! (Fetiţă, scoală-te!), iar ea s-a sculat şi a început să umble.

Aşadar, aceste episoade din viaţa lui Isus, completează revelaţia referitoare la identitatea lui Isus. Suveranitatea lui asupra forţei nimicitoare a bolii şi a morţii dezvăluie legătura strânsă dintre El şi Creatorul vieţii, despre care ne vorbeşte prima lectură: Dumnezeu nu a făcut moartea şi nu se complace de pieirea celor vii. Căci el a creat toate ca să existe... Dumnezeu l-a creat pe om pentru nestricăciune şi l-a făcut chip al eternităţii proprii. Această lectură, însă, ne mai revelează ceva important şi anume care este cauza şi sursa acestor forţe nimicitoare: Prin invidia diavolului a intrat moartea în lume şi o încearcă cei care sunt de partea lui. În schimb, lectura a doua ne indică calea vieţii: Fraţilor, aşa cum sunteţi mai presus în toate, în credinţă şi în cuvânt, în cunoaştere şi în orice străduinţă şi în iubire, la fel să fiţi mai presus şi în binefacere.

Pr. Tarciziu ȘERBAN

BISERICA CATOLICĂ ÎN LUME

BISERICA CATOLICĂ între

NOMAZI

P

ână acum, în fiecare număr al Actualităţii creştine am prezentat situaţia Bisericii Catolice în câte o ţară anume (sau grup de ţări învecinate), ajungând cu descrierea la statele din Peninsula Indiană şi din apropierea ei. În numărul de faţă ne vom referi pe scurt la prezenţa catolică în rândurile unui popor provenit din această zonă, un popor care în anul 2000 a cerut să i se recunoască oficial statutul de „naţiune nonteritorială”. Cu alte cuvinte, un popor fără ţară, sau mai bine zis un popor nomad a cărui ţară, aşa cum o spune şi imnul lor naţional (Gelem, gelem, adoptat în 1978), sunt drumurile...

Origine, istorie şi cultură Originea romilor este incertă. Numele care au desemnat această etnie în diverse limbi ne pot da unele sugestii privind provenienţa sa. Astfel, termenul englez gipsy derivă din cuvântul grecesc aigyptioi, „egiptean” – odinioară se credea că ţiganii erau un popor care fusese izgonit din Egipt ca pedeapsă pentru faptul că îl adăpostiseră pe Pruncul Isus. Celălalt termen, ţigan, resimţit azi ca fiind jignitor, dar răspândit sub diverse forme în majoritatea limbilor europene, provine tot dintr-un cuvânt grec, athinganoi, „cei de neatins” – un termen aplicat unei secte din Frigia ce şi-l atribuia drept fondator pe Melchisedec şi care a fost dispersată prin secolul al IX-lea. Un document din secolul al XI-lea, păstrat la Muntele Athos, vorbeşte despre „un popor samaritean, numit adsincani, urmaş al magului Simon, ai cărui membri sunt renumiţi vrăjitori şi înşelători.” Nu este clar însă dacă între aceşti adsincani şi romii de azi ar exista vreo înrudire.

Cercetările lingvistice şi genetice au relevat în schimb că romii se înrudesc cu o populaţie originară din nord-vestul Indiei, care ar fi început să migreze cam cu o mie cinci sute de ani în urmă. Deplasarea s-a făcut în etape, romii locuind pentru o vreme într-o regiune sau alta, asimilând elemente din cultura locală (limba, religia), şi pornind apoi mai departe, către Vest, ajungând în Europa cam acum o mie de ani. În secolul al XVI-lea majoritatea ţărilor din vestul Europei au procedat la expulzarea sau exterminarea romilor. Pentru o perioadă lungă de timp, în Rusia şi în estul Europei romii au fost folosiţi ca sclavi, în România slobozirea ţiganilor având loc la mijlocul veacului al XIX-lea.

Aceste condiţii vitrege au imprimat romilor câteva trăsături distinctive: solidaritatea, valoarea acordată familiei, generozitatea şi încrederea în Providenţă (care, între altele, stă ACTUALITATEA CREȘTINĂ • IUNIE 2015

„Sara cea Neagră”

şi la baza mobilităţii lor), refuzul condiţionărilor din exterior, în paralel cu o pronunţată fidelitate faţă de propriile legi şi obiceiuri. Secolul XX a marcat începutul unei mişcări de afirmare naţională: în 1933, Uniunea Generală a Romilor din România a creat primul steag, adoptat ulterior ca drapel naţional de participanţii la primul Congres Internaţional Romani care a avut loc la Londra în 1971.

Religia romilor Ca şi limba, pe care o împrumută total sau parţial de la populaţiile cu care trăiesc, religia romilor este în general aceeaşi cu religia dominantă din zona unde se află. Astfel, majoritatea romilor sunt creştini (catolici, protestanţi sau ortodocşi), dar în credinţa lor se îmbină şi o serie de concepţii mitice despre lume, pe care o văd disputată de două principii: Dumnezeu şi diavolul. Deşi nu au o structură ierarhică propriu-zisă, din rândul romilor catolici s-au ridicat în timp preoţi şi persoane consacrate (azi în număr de circa 150); totodată, diverse comunităţi religioase (cum ar fi Micile Surori ale lui Isus) sau familii de laici se dedică în mod deosebit ţiganilor, locuind împreună cu ei pentru a le transmite prin viaţa lor mesajul iubirii lui Cristos (despre aceste experienţe vom vorbi mai pe larg în numărul viitor). În ţările care au făcut parte din Imperiul Otoman, există şi romi musulmani. De asemenea, ca o tendinţă generală, se răspândeşte tot mai mult în comunităţile romani mişcarea penticostală: un fenomen religos complex, care nu trebuie tratat cu superficialitate.

BISERICA CATOLICĂ ÎN LUME

Pelerinajul Celor Două Marii În fiecare an, între 25 şi 26 mai, în micul port mediteranean Les-Saintes-Maries-de-la-Mer (Carmargue, Franţa) are loc „Pelerinajul Celor Două Marii”. Conform unei legende atestate documentar pentru prima dată în secolul al VI-lea, Maria Magdalena, Maria Salome şi Maria lui Iacob, împreună cu o servitoare numită Sara, s-au urcat întro corabie şi au fost purtate de valuri spre coasta de sud a Franţei, debarcând mai sus de Marsilia. În cinstea lor s-a ridicat un sanctuar celebru, ţinta multor pelerinaje, dar în timp cultul Sfintei Maria Magdalena a fost preluat de un alt sanctuar, „cele trei Marii” rămânând astfel doar... două. Începând cu secolul al XVI-lea, documentele locale încep în schimb să vorbească despre pelerinaje în cinstea unei a treia sfinte, „Sara cea Neagră” (Sara e Kali în limba romani), servitoarea legendară a Mariilor, faţă de care romii au o mare veneraţie. Aceştia vin în fiecare an de la mari distanţe, din toată Europa şi chiar de peste ocean, ca să poarte în procesiune statuia „sfintei” şi să o cufunde până la brâu în mare. Procesiunea are loc cu o zi înainte de pelerinajul Celor Două Marii, în data de 24 mai, în cadrul unui festival care atrage un mare număr de credincioşi şi turişti. „Sfânta” (care după o altă legendă ar fi fost o egipteancă de neam nobil convertită la iudaism), nu este recunoscută oficial de către Vatican, dar este foarte iubită de ţigani, iar copiii celor care participă la pelerinaj sunt sau au fost botezaţi în acest sanctuar pentru a fi puşi sub ocrotirea ei.

Fericitul Ceferino Giménez Malla

Fericitul Ceferino Giménez Malla

Dacă existenţa istorică a „Sfintei Sara” nu a putut fi verificată, Fericitul Ceferino Giménez Malla a trăit în schimb chiar foarte aproape de timpurile noastre (1861-1936), fiind prima persoană de etnie romă ridicată la cinstea altarelor şi patronul oficial al ţiganilor. S-a născut la 24 august într-o familie de ţigani catolici din Spania, primind la botez numele de Ceferino, după sfântul zilei (Zefirin). Tatăl său se ocupa pe timpul verii cu comerţul cu vite, iar iarna o petre-

ceau închiriind un mic spaţiu pe la ţărani. În drumurile lor, Ceferino a ajuns să vorbească fluent atât în catalană (limba locului), cât şi în romani. Prin anul 1880, tatăl i-a părăsit şi familia s-a stabilit în oraşul Barbastro la un unchi după mamă, unde Ceferino a învăţat să împletească coşuri. Tot atunci, a luat-o de soţie, conform ritualului tradiţional romani, pe Teresa Jiménez Castro, cu care a trăit fericit timp de 40 de ani. Cei doi nu au avut copii, dar s-au îngrijit de creşterea fraţilor şi surorilor mai mici ai lui Ceferino, iar în 1909 au adoptat o nepoată orfană a Teresei, Pepita. În 1912, Ceferino şi soţia lui au rostit legmântul solemn al căsătoriei în Biserica Catolică şi au cumpărat o casă în Barbastro, unde au trăit până la moartea soţiei, în 1922.

Datorită curajului şi onestităţii sale (pentru care primise supranumele de El Pelé, „Cel Brav” sau „Cel Puternic”), Ceferino a devenit liderul comunităţii romani, fiind căutat pentru sfat ori pentru a media în disputele dintre ţigani sau între ţigani şi spanioli. Într-o zi, un moşier bogat care suferea de tuberculoză a leşinat pe stradă. Fără să se teamă de molipsire, Ceferino l-a purtat pe umeri până acasă; familia recunoscătoare l-a răsplătit cu o sumă de bani care i-a permis lui Ceferino să pornească o reţea de comerţ cu catâri. Afacerea a prosperat, dar Ceferino nu a fost niciodată bogat în adevăratul sens al cuvântului pentru că dăruia o mare parte din câştig celor nevoiaşi. Cei care l-au cunoscut povestesc că obişnuia să-i lase pe ţiganii săraci să-şi aleagă animale din grajdurile sale, pe care aceştia urmau să le plătească atunci când aveau să câştige suficient.

Potrivit aceloraşi martori oculari, Ceferino era un om înalt, îmbrăcat distins şi cu o fire plăcută. Deşi nu ştia să scrie şi să citească, după moartea soţiei a început să se ocupe de catehizarea copiilor, spanioli şi ţigani deopotrivă, sub îndrumarea părintelui Nicolas Santos de Otto. Era foarte priceput la povestit, captivându-i pe copii cu istoriile sale. A devenit terţiar franciscan şi membru al Societăţii Sfântului Vincenţiu de Paul, participând totodată la programul de adoraţie nocturnă din serile de joi. În iulie 1936, în timpul Războiului Civil din Spania, a încercat să apere un preot care fusese arestat de militarii lui Franco. A fost arestat şi el şi închis într-o fostă mănăstire capucină. O cunoştinţă i-a sugerat că ar putea fi eliberat dacă ar fi dispus să-şi predea rozariul, dar el a refuzat. Potrivit tradiţiei romani, un soldat l-ar fi întrebat dacă are arme, iar el a răspuns: „Da, am!”, arătând rozariul. A fost executat în dimineaţa zilei de 9 august. Se spune că ar fi murit cu rozariul în mână, iar ultimele lui cuvinte au fost „Trăiască Cristos Rege”. A fost înmormântat într-o groapă comună peste care s-a turnat var nestins; rămăşiţele lui nu au putut fi identificate niciodată.

Papa Ioan Paul al II-lea l-a beatificat la 4 mai 1997, această dată marcând şi sărbătoarea sa. La predică, Sfântul Părinte a arătat că Fericitul Ceferino Giménez Malla „a ştiut cum să semene armonie şi solidaritate printre ai săi, mijlocind şi în conflictele care uneori tulbură relaţiile între romi şi neromi; el a arătat că dragostea lui Cristos nu cunoaşte limite de rasă sau cultură”.

A consemnat Liana GHEL

UNIVERSUL FAMILIEI

CARE ESTE VOCAŢIA FAMILIEI?

I

ubirea - acesta este vocaţia familiei.

Pur şi simplu. În Sfânta Scriptură, Dumnezeu apelează la legătura de iubire dintre un bărbat şi o femeie ca să-şi facă cunoscută iubirea faţă de oameni, puterea de a da viaţă, capacitatea de a însoţi, de a educa. Calea prin care Dumnezeu revelează omului planul său de mântuire este iubirea. Însă astăzi lucrurile simple, elementare, evidente sunt puse sub semnul îndoielii, inclusiv iubirea, sexualitatea, corporalitatea. Există voci care vor să făurească o cultură nouă în numele dreptului la libertate şi chiar a dreptului la fericire. În mod vădit, noua cultură nu e conformă cu învăţătura biblică. În acest context vestirea „evangheliei familiei” a devenit o prioritate, o urgenţă. Iată de ce Papa Francisc a pus în mişcare întreaga Biserică. Lucrările Sinodului extraordinar din octombrie 2014 cu tema „Vocaţia şi misiunea familiei în Biserică şi în lume” prin convocarea unui număr însemnat de episcopi, preoţi, familii au marcat începutul unui drum de reflecţie asupra familiei.

Familia este „vocaţia vocaţiilor”, dacă avem în vedere că este „orizontul existenţial” al fiecărei şi al oricărei fiinţe umane, după cum spunea Sfântul Ioan Paul al II-lea în Scrisoarea către familii. Familia este răspunsul la întrebarea din toate timpurile pe care Sfântul Augustin o rezuma astfel: „De unde vin?” şi „Încotro merg?”.

Din Relatio Synodi am constatat că în ciuda complexităţii situaţiilor de pe mapamond „dorinţa de familie” rămâne o constantă, iar familia este prima şi principala aspiraţie a adolescenţilor şi tinerilor. În marea majoritate a sondajelor aceasta ocupă primul loc în ierarhia valorilor. Prin „dorinţa de familie” se înţelege atât faptul de a fi parte dintr-o familie cât şi de a întemeia o familie. De aici tragem concluzia

că pentru orice copil, din orice colţ de lume, a avea o mamă şi a avea un tată e lucrul cel mai de preţ. La fel de important este şi faptul de a deveni la vremea cuvenită soţ şi soţie, tată şi mamă. Însă tocmai această dorinţă este umbrită de o serie de provocări care ating vocaţia şi misiunea familiei şi îi periclitează ori îi împiedică bunul mers. Amintim trei provocări.

Prima este căderea înspre intimism.

Familia este cea mai veche instituţie umană, dar în împrejurările actuale legăturile sale bine definite, stabile, se confruntă cu „lichiditatea” – cum spunea sociologul Bauman. Practic „lichiditatea” se observă în schimbarea frecventă a casei, a reşedinţei, a locului de muncă, ceea ce duce la instabilitatea relaţiilor umane, a sentimentelor şi comportamentelor. Dacă până nu de mult instituţia căsătoriei şi a familiei oferea societăţii reguli de convieţuire, inclusiv în relaţiile intime, şi norme şi mijloace pentru a asigura supravieţuirea, acum tendinţa e de a-i restrânge rolul public, de a o îngrădi în sfera privată, intimă. Alunecarea înspre intimitate a dus la sporirea aşa-ziselor căsătorii de probă cu tendinţa de a pune egal între căsătorie şi concubinaj, între familia ca instituţie şi o stare de lucruri la modă. Astfel, în sfera privată nu avem de-a face cu familia, celula de bază a societăţii, ci cu perechi izolate, care frâng coeziunea socială.

O altă provocare este trăinicia în timp într-o perioadă tot mai marcată de plaga divorțului. În trecut legăturile dintre diferitele generaţii erau strânse. Persoanele în vârstă transmiteau experiența lor de viaţă celor tinere şi totodată îşi impuneau autoritatea şi respectul. Civilizaţia moder-

ACTUALITATEA CREȘTINĂ • IUNIE 2015

nă a schimbat radical situaţia. Astăzi contează noutatea, asociată adesea cu vârsta tânără, ceea ce duce la marginalizarea persoanelor în vârstă.

Unul dintre mesajele forte ale Papei Francisc merge tocmai în direcţia redescoperirii valorii şi rolului bătrânilor în Biserică, în societate şi implicit în familie. Familia este locul de sinteză între trecut şi viitor, între vechi şi nou.

Familia este conservatoare când rămâne fidelă transmiterii vieţii, educaţiei copiilor, trăirii credinţei şi este deschisă noutăţii când este în stare să favorizeze relaţii bune, solide între diferitele generaţii. Între păstrarea raporturilor dintre generaţii şi trăinicia căsătoriei este o strânsă legătură.

A treia mare provocare priveşte scăderea natalităţii. În trecut, copiii erau consideraţi un dar de la Dumnezeu; astăzi, se pune accentul pe alegerea soţilor, pe responsabilitate. Fără îndoială că responsabilitatea în transmiterea vieţii este un câştig. Însă deriva intimistă reduce procrearea la un bine pentru cuplul conjugal şi mai puţin la un bine pentru societate. Responsabilitatea depășeşte cadrul strict al cuplului, iar copiii, la rândul lor, au nevoie de experiența fraternităţii. Procrearea nu este un gest intimist ci o responsabilitate faţă de societate şi faţă de istorie. Fără naşterea de prunci lumea în care trăim e în pericol, şi va fi tot mai săracă din punct de vedere economic, ştiinţific, dar şi moral şi spiritual.

Da, familia are vocaţia de a umple toate aceste planuri cu spiritul său. O societate fără familii sănătoase se descompune.

Pr. Fabian MĂRIUŢ

UNIVERSUL FAMILIEI

VOCAŢIA DE A FI OM

Î

n afară de câteva conferinţe, Fericitul Vladimir nu a scris tratate de teologie, nici de filozofie, nu a scris eseuri. Ne-a lăsat în mare parte scrisori şi gânduri. Primele ne arată dorinţa sa de a fi în permanentă relaţie cu familia, prietenii, binefăcătorii.

Cele din urmă sunt expresia unei bogate vieţi lăuntrice, deopotrivă spirituale, din care se desprinde permanența legăturii sale cu Dumnezeu şi cu aproapele.

Ar fi exagerat ca din gândurile pe care le medităm şi comentăm în această pagină să extragem o teologie a vocaţiei. Ştim că Fericitului îi era limpede că vocaţia fiecărei fiinţe umane, în spiritul a ceea ce Conciliul Vatican al II-lea avea să numească vocaţia universală a fiecărui credincios, este viaţa sfântă: „să dorim sfinţenia, nu pentru a ne plăcea nouă înşine, ci pentru a plăcea lui Dumnezeu”.

Mai ştim că de tânăr şi-a dorit să devină preot, dar a fost sfătuit să rămână laic pentru a-l vesti pe Cristos, trăindu-şi astfel preoţia comună, deoarece lumea avea nevoie de o mărturie de credinţă ca a lui şi mai ales cercul de persoane la care avea acces. Apoi, după un discernământ îndelungat şi după multă rugăciune personală, susţinut şi de rugăciunea altor persoane apropiate, avea să devină slujitor al altarului la data de 7 octombrie 1923. Odată cu preoţia ministerială afla răspuns la neliniştea pe care o purta în suflet de mult timp, poate de copil, poate din sânul mamei sale. Într-un gând scria: „Până şi plictisul este un semn al vocaţiei noastre divine”.

Un gând ciudat şi paradoxal pe care îl punem faţă în faţă cu „inima neliniştită” a Sfântului Augustin. Pentru marele părinte al Bisericii inima neliniştită este semnul căutării asidue şi sincere a lui Dumnezeu. Despre această nelinişte avea să scrie Fericitul Vladimir: „iubirea mea se vrea mai mare decât inima mea, iar obiectul acestei iubiri e mai mare chiar decât această iubire...”,

căci, de fapt, „omul este mai mult decât omul”. Iar plictisul este un simptom al faptului că omul nu-şi poate găsi bucuria şi împlinirea în obiecte finite. O arată următoarea cugetare: „prin însuşi faptul că existăm la această anumită oră, noi suntem ceea ce generaţii după generaţii şi secole după secole au ridicat spre Cer şi spre viitor. Fie că vrem, fie că nu, în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor noi am fost pregătiţi şi chemaţi. În aceste condiţii, vom îndrăzni oare să nu fim pentru ei decât Decepţii-încarnate?”

De ce să nu considerăm că „decepţii-încarnate” ar putea fi cei care trăiesc doar pentru pântec, pentru lume, ori care trăiesc ca şi cum Dumnezeu nu ar exista? Când omul este prins în vâltoarea culturii hedoniste şi utilitariste actuale, a satisfacţiei imediate şi în cel mai înalt grad cu putinţă riscă să ajungă la plictis, la dezgust, la angoasă, la deprimare. Lumea fără Dumnezeu este în pragul depresiei şi a morţii, căci după o învăţătură a Conciliului Vatican al II-lea „creatura fără Creator piere”. Asta l-a făcut pe Papa Francisc să se întrebe la una din audienţele sale de miercuri de unde vine deprimarea?

Un răspuns ar fi că vine din lipsa de transcendență, din compromisul făcut cu ispita că omul se poate mântui cu forţele proprii, aşa cum prezic profeţii progresului tehnologic. De aici se naşte plictisul de moarte. Contextul cultural care promovează prosperitatea materială şi mântuirea vizibilă e adesea privat de adevărata mulţumire

sufletească şi de mântuirea invizibilă ca dar dumnezeiesc. Goana după satisfacţie aduce insatisfacţie.

Totuşi, Fericitul Vladimir vorbeşte despre un alt fel de plictis pe care ni-l deslușește Sfântul Paul: „Dar cele care erau pentru mine un câştig, de dragul lui Cristos, eu le-am considerat o pierdere, ba, mai mult, de acum consider că toate sunt o pierdere în comparaţie cu superioritatea cunoaşterii lui Cristos Isus Domnul meu. De dragul lui am pierdut toate şi le consider gunoi ca să-l câştig pe Cristos şi să mă aflu în el, fără a avea justificarea mea proprie, care vine din Lege, ci pe aceea care vine din credinţa în Cristos”.

Omul se desăvârșește în Cristos, aceasta este vocaţia sa. Fericitul Vladimir o explică cu o mare simplitate: „trebuie să ne despărţim de toţi în ceea ce nu este Cristos şi să ne apropiem de toţi în ceea ce este Cristos”.

Asociaţia Familiilor Catolice „Vladimir Ghika”

SUFLET TÂNĂR

Gândul meu

pentru TINEri

Dragă prietene, căutător de Dumnezeu,

L

a un curs de formare pentru tinerii animatori parohiali din noiembrie 2002 am avut ca temă „libertatea”. Atunci, am avut onoarea să fie prezent la curs, ca invitat special, păstorul Arhidiecezei noastre, Arhiepiscopul Ioan Robu, care ne-a prezentat o definiție a libertății: „Libertatea este capacitatea de a identifica valorile, de a le alege și de a le pune în practică. Libertatea înseamnă responsabilitate și curaj”. Recent, la un post de televiziune, Arhiepiscopul nostru, a prezentat din nou definiția libertății... Acum, pentru că avem viu între noi ce înseamnă libertatea și, apoi, având în vedere că suntem căută-

tori de valori să reflectăm puțin asupra Euharistiei, unde este prezent Isus Cristos și de unde învățăm scara valorilor.

Euharistia, prezența reală a lui Cristos în mijlocul nostru, ne învață scara valorilor. Euharistia ne învață să ne îndreptăm atenția principală către realitățile veșnice, nu către cele trecătoare. Ne învață cât de minunate sunt lucrările dumnezeiești și cât de fragile sunt cele omenești. Ne învață cât de valoroasă este o viață trăită cu Dumnezeu și cât de săracă este viața unui om care trăiește fără Dumnezeu. Ne învață cât de prețioasă este veșnicia și cât de repede trece viața aceasta. Ne învață cât de binecuvântat este sufletul omului care trăiește „cu”, „în” și „prin” iubirea lui Dumnezeu și cât de mic și neînsemnat este cel care trăiește fără iubirea lui Dumnezeu. Pentru că noi, oamenii, nu putem trăi frumos fără iubire, în Taina Euharistiei găsim totul!

Pr. Daniel BULAI

Tinerii din Arhidieceză către INTC Cluj, 2015

D

upă cum bine știm, anul acesta are loc o nouă ediție a Întâlnirii Naționale a Tineretului Catolic (Cluj, 22-26 iulie), cea mai autentică formă de expresie a credinței tinerilor catolici. Indiferent dacă au mai participat la edițiile trecute sau chiar dacă va fi prima experiență de acest gen, este foarte clar că tinerii din Arhidieceza de București sunt foarte entuziasmați și nerăbdători să aibă parte de această experiență, iar acest lucru se vede, în special, în numărul celor ce s-au înscris momentan la această Întâlnire. Nu mai puțin de 230 de tineri se pregătesc să plece spre Cluj în această vară (înscriși momentan până la sfârșitul lunii mai), cu gândul de a transmite voie bună, de a cinsti numele lui Dumnezeu și de a se încărca

de daruri spirituale (10 dintre ei fiind capabili să ofere și mai mult, angajându-se a fi voluntari pe parcursul acestor zile, iar 15 tineri vor fi animatori pentru grupurile mici). De asemenea, comunitatea ce va porni din Arhidieceza de București nu este formată numai din tineri, existând un număr de 4 persoane consacrate, 9 preoți și un episcop care vor lua parte la Întâlnire ca „tineri între tineri” și care ne vor bucura prin prezența și prin învățămintele lor. Înscrierile sunt încă în desfășurare, așadar nu e prea târziu pentru a spori acest număr minunat de tineri ce vor fi uniți timp de 4 zile de bucuria exprimării credinței.

Cosmin SIPOȘ

Modele de sfințenie pentru tinerii din România

Î

ntâlnirea Naţională a Tineretului Catolic din acest an ne propune patru modele de urmat: Fericitul Ioan Scheffler, Fericitul Vladimir Ghika, Sfântul Ioan Paul al II-lea și Sfântul Dominic Savio. Fericiţi și sfinţi asupra cărora tinerii prezenți la Cluj se vor opri într-un mod cu totul aparte și vor descoperi ceva nou: toți au în comun iubirea neîncetată și înflăcărată faţă de Dumnezeu. Nu au avut o viaţă perfectă însă au știut că mereu vor găsi sprijinul în această iubire. Fiecare arată, în mod diferit, cât de puternică este legătura dintre Dumnezeu și om.

Arată prin modul lor de viaţă faptul că lumea nu poate controla ACTUALITATEA CREȘTINĂ • IUNIE 2015

totul în totalitate. Poate controla lucrurile lumești însă inima unui om nu. Inima rămâne liberă. A crede înseamnă a iubi. „Credinţa se traduce prin gesturi simple de caritate fraternă... îndeosebi în coerenţa de viaţă între ceea ce spunem și ceea ce trăim, coerenţă între credinţa noastră și viaţa noastră, între cuvintele noastre și acţiunile noastre” (Papa Francisc). Cele patru modele de sfințenie sunt de fapt patru căi prin care vedem cum cuvintele Sfântului Părinte Papa Francisc sunt atât de adevărate.

Adriana CALOTĂ

SFÂNTUL LUNII

FONDATORUL OPUS DEI (LUCRAREA LUI DUMNEZEU)

Sfântul Josemaría Escrivá de Balaguer (1902-1975)

- sărbătorit la 26 iunie -

S

fântul Josemaría Escrivá s-a născut la Barbastro (Spania), la 9 ianuarie 1902. A fost sfințit preot la Zaragoza la data de 28 martie 1925. A fondat „Opus Dei” la 2 octombrie 1928 și a murit la Roma la 26 iunie 1975.

Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al IIlea l-a canonizat la 6 octombrie 2002 la Roma.

N-a uitat niciodată revoluția comunistă

ÎPS Ioan Robu își amintea în omilia pe care a ținut-o la o Liturghie la care a sfințit o statuie a Sf. Josemaría în București: „Când eram la Seminarul din Iași, am găsit printre cărțile de acasă și lucrarea Drum a lui Escrivá Balaguer.

Nu știam pe atunci nimic despre autorul acesta, însă lectura cărții Drum a lăsat o urmă în sufletul meu, așa cum a lăsat și în atâtea alte vieți”.

Rasa fiilor lui Dumnezeu „Am mâncat pizza împreună Sf. Josemaría a trăit în Spania, în Prin imboldul său direct s-au născu un sfânt” anii ’30, când s-a dezlănțuit o prigoa- cut multe inițiative sociale, de exemplu Sfântul Josemaría a plecat la Cer acum 40 de ani. Multe persoane care l-au cunoscut își amintesc cu emoție cuvintele sale călduroase. Fr. Dick Rieman, primul american care a cerut să fie admis la Opus Dei, l-a cunoscut pe Fondatorul operei în anii ’50, la Roma. Povestea că atunci când, ani mai târziu, a asistat la canonizarea acestuia, își spunea: „O, Isuse! Eu şi persoana aceasta am mâncat pizza împreună”. Și apoi le zicea copiilor, la școală: „Sunt singura persoană care a mâncat pizza împreună cu un sfânt”.

Isus explica discipolilor plinătatea legii: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit” (Mt 5, 48).

Din 1928, Sf. Josemaría a amintit acest mesaj evanghelic: „sfinţenia nu este ceva pentru privilegiaţi, pot fi divine toate căile de pe pământ, deoarece axa spiritualității Opus Dei este sfințirea muncii” (cf. Conversații cu Mons.

Escrivá, nr. 34).

Vorbea din propria experiență, pentru că a trăit căutându-l pe Dumnezeu în viața obișnuită, acolo unde cu toții ne pierdem în rutina de fiecare zi. A scris într-una din cărțile sale de aforisme: „Insist: în simplitatea muncii tale obişnuite, în amănuntele monotone ale fiecărei zile, trebuie să descoperi ceea ce este ascuns ochilor multora, secretul care dă măreţie şi noutate: Dragostea” (Brazdă, nr. 489).

nă religiosă crâncenă, care a culminat cu izbucnirea Războiului Civil Spaniol. În aceste împrejurări potrivnice a lucrat ca preot în mod eroic, de multe ori punându-și în joc viața pentru a mântui un suflet. N-a uitat niciodată revoluția comunistă, însă a știut să-i ierte pe dușmanii Bisericii. În ani ’50, când era la Roma, a făcut călătorii pastorale prin întreaga Europă. În 1955 se ruga la Sfânta Fecioară Maria Pötsh, din Catedrala din Viena: „Sancta Maria, Stella Orientis, filios tuos adiuva!” - Sfântă Marie, Steaua Răsăritului, ajută-i pe fiii tăi! Era preocupat de creștinii care au rămas în Europa de Est sub jugul comunist și se ruga cu încredere pentru ei. Nu înțelegea limba română, dar era prieten cu câțiva români; în nopțile de insomnie a auzit un post de radio în limba română și a înțeles unele cuvinte de origine latină.

Sfântul vieții obișnuite

Unor sfinți le încredințăm o intenție anume, de pildă Sfântului Francisc de Sales îi cerem ajutor pentru jurnaliști.

Sf. Josemaría a fost numit de Ioan Paul al II-lea sfântul vieții obișnuite, pentru că visa cu milioane de creștini în mijlocul lumii care ar transforma împrejurările vieții de zi cu zi în ocazie de a-l iubi pe Dumnezeu. Multe persoane au găsit în scrierile sale un izvor de inspirație pentru viața spirituală.

Strathmore College, care a fost inaugurat în Kenia, în 1961, o inițiativă educativă interrasială. Întemeitorul Opus Dei predica într-o omilie: „Domnul nostru a venit să aducă pacea, vestea cea bună, viaţa tuturor oamenilor. Nu numai celor bogaţi, şi nici numai celor săraci. Nu numai celor înţelepţi, nu numai celor naivi.

Tuturor. Fraţilor, pentru că toţi suntem fraţi, fii ai aceluiaşi Tată, Dumnezeu.

Pentru care nu este decât o rasă. Rasa fiilor lui Dumnezeu. Nu este decât o culoare: culoarea fiilor lui Dumnezeu. Şi nu este decât o limbă: cea care ne vorbeşte la inimă şi minte şi, fără sunetele cuvintelor, ne face să-l cunoaştem pe Dumnezeu şi ne face să ne iubim reciproc”.

Din 2009 și în București trăiesc credincioși Opus Dei care luptă pentru a-și sfinți munca profesională și a face apostolat cu prietenii și rudele. Ca rod al învățăturilor Sfântului Josemaría, s-au proiectat în București căminele studentești Campus Universitar Timona și College Stejarul, două centre culturale, care totodată vor avea activități de formare profesională. În toată lumea și în România ziua de 26 iunie se sărbătorește cu diferite Sfinte Liturghii în cinstea Sf. Josemaría, la care participă episcopi, preoți și credincioși, angajându-se în căutarea sfințeniei în viața de zi cu zi.

Pr. Xaveriu QUESADA

RECENZIE

Prilej sau ispită?

• Silvano Fausti, Prilej sau ispită? Școală practică pentru a discerne și a decide • Editura Viața Creștină, Cluj-Napoca 2014, traducător Iosif Șandoru • 238 pag., format 15 x 21 cm, copertă necartonată, preț 20 lei

P

entru orice persoană care dorește să-și cunoască și să-și urmeze cu adevărat vocația, cu bucurie și folos, mai devreme sau mai târziu se pune problema discernământului spiritual. „A discerne”, așa cum o arată și alcătuirea cuvântului, vine de la „a cerne”; a discerne înseamnă deci a cerne sau a separa binele de rău, adevărul de minciună, ceea ce ne folosește de ceea ce nu ne folosește. Iar la un moment dat această operațiune se impune ca o prioritate, cerând să îi alocăm un timp anume, sub îndrumarea unui duhovnic sau director spiritual. Dar, ne-am putea întreba, dacă vocația e ceva ce purtăm în noi, o chemare pe care Dumnezeu ne-o adresează, de ce e nevoie de discernământ? Oare nu e totul clar? Sau – vor spune poate alții –oare nu la asta mă gândesc zi și noapte, oare nu caut, prin fiecare acțiune și problemă pe care mi-o pun, să separ binele de rău și să iau decizii drepte? La prima întrebare s-ar putea răspunde că în inima omului nu răsună doar un glas care cheamă, ci sunt cel puțin patru: Dumnezeu, diavolul, lumea și omul însuși. Cum să le deosebești?...

Cât privește a doua întrebare, trebuie precizat că este într-adevăr în firea omului să se frământe în sinea lui căutând soluții: dar cât folosește această frământare? Cât de eficace este capacitatea noastră de discernământ și cât de drepte sunt criteriile noastre de judecată? Cât de mult ne lăsăm atrași în alegerile noastre de informațiile insuficient filtrate care ne parvin prin simțuri și în ce măsură suntem influențați de ”sclaviile personale și de masă” (cum spune cunoscutul biblist și teolog Silvano Fausti) atunci când vine vremea să luăm o decizie? Ca să nu mai vorbim despre fermitatea voinței cu care vom pune în practică deciziile luate...

Cartea părintelui iezuit Silvano Fausti, Prilej sau ispită, publicată la Editura Viața Creștină în traducera fratelui Iosif Șandoru SJ, ni se oferă ca un instrument practic, de mare finețe spirituală, pus la dispoziția celui care discerne. Un instrument cu atât mai practic și mai fin cu cât pornește nu de la principii teoretice și premise abstracte, ci de la concretul ființei noastre omenești, unde cea dintâi treaptă a cunoașterii sunt simțurile: „Mai mult decât a judeca raţional este important, spune Ignaţiu: «a simţi şi a gusta lucrurile în interior»; aceasta dă sufletului mai multă tărie şi plăcere decât multa ştiinţă – se arată în prezentarea cărții de pe site-ul www.iezuiți.ro. Întradevăr, omul gândeşte şi acţionează în funcţie de ceea ce simte sau gustă. De aceea «în căutarea voinţei divine e mai bine ca însuşi Creatorul şi Domnul să se împărtă-

ACTUALITATEA CREȘTINĂ • IUNIE 2015

şească sufletului evlavios, înflăcărându-l întru iubirea şi lauda sa, şi predispunândul pentru calea pe care să-I poată sluji mai bine în viitor». A distinge, înainte de a acţiona, care sentimente ajută să ne atingem ţinta şi care nu, care sunt în favoarea vieţii şi care în favoarea morţii, aceasta este meseria cea grea”.

Cartea se deschide cu o introducere în care autorul explică importanța discernământului pentru luarea și menținerea unei decizii bune, ținând seama de faptul că deciziile bune vor duce la acțiuni bune, cu consecințe pe măsură. Capitolul întâi, intitulat „Intră în tine însuți”, descrie un exercițiu destinat cunoașterii inimii proprii prin cercetarea amănunțită a cugetului. Capitolul al doilea, „Privește-te pe tine însuți”, continuă cercetarea începută cu un alt exercițiu, de observare a ceea ce se petrece în inimă: cercetarea generală a cugetului. Capitolul al treilea, intitulat simbolic „Citește-te pe tine însuţi”, oferă regulile necesare de discernământ pentru a ști „să citim” (să înțelegem) ceea ce am învățat să vedem și să observăm. Capitolul al patrulea, ultimul, „Decide tu însuți”, abordează utilitatea discernământului pentru a decide și a acționa liber și responsabil. Cartea se încheie cu un Apendice care prezintă toate exercițiile într-o imagine de ansamblu pentru a facilita înțelegerea și parcurgerea lor „pe drumul spiritual spre libertate”, cum spune autorul.

Meditând la întrebarea propusă de titlul cărții, „Prilej sau ispită?”, din perspectiva relevanței pe care o au pentru noi experiențele de viață, răspunsul ar fi: „Ispită și prilej!”. Într-adevăr, cartea de față ne arată cum putem privi ispita nu doar ca pe ceva negativ, ca pe un risc de cădere în păcat, ci și ca pe o realitate pozitivă, ca pe o încercare ce ne oferă prilejul de a ne cunoște mai bine atât pe noi înșine, cât și lumea înconjurătoare. Cuvântul „tentație”, sinonim cu „ispită”, vine tocmai de la verbul latinesc tentare, „a încerca”. Sfântul Augustin spunea că „viața noastră în această călătorie pe pământ nu poate fi lipsită de tentații, pentru că numai prin ele putem progresa. Cine nu e ispitit nu se poate cunoaște pe sine. Nu poate fi încununat cel care nu a învins, nimeni nu poate învinge fără luptă, numeni nu poate lupta fără dușmani și ispite”.

Liana GEHL