Euphorion nr.1 /2015 by RevistaEuphorion

Euphorion

Dumitru Chioaru

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

Euphorion a apărut în 1990 sub patronajul Uniunii Scriitorilor din România, într-o atmosferă promiţătoare de renaştere spirituală pentru Sibiul martirizat în Decembrie 1989, împlinind un proiect al membrilor Cercului Literar din anii ’50 şi remarcându-se de la primul număr prin încercarea îndrăzneaţă de a renova, atât grafic, cât şi textual, conceptul tradiţional de revistă, datorită muncii redacţionale în echipă care n-a exclus afirmarea personalităţii fiecărui membru. Revista s-a bucurat, prin temele abordate, de colaborarea scriitorilor din toate generaţiile din ţară şi străinătate. O viaţă ritmată de succesul apariţiei celor 285 de numere (simple, duble sau triple) ale revistei şi de numeroasele schimbări ale sediului şi administraţiei, de luptă cu greutăţile tranziţiei de la totalitarism la democraţie, de la cenzura ideologică la cea economică, de la tiparul înalt în alb-negru la offset color, de pierderi dureroase de colegi din echipa iniţială şi cooptarea altora noi care au contribuit la continuarea activităţii, punându-şi fiecare amprenta pe această revistă. După 25 de ani de existenţă neîntreruptă în format de ziar, primele numere în alb-negru, apoi cu coperte color, actuala redacţie a ajuns la concluzia că merită să încerce o renovare a revistei, trecând de la formatul ziar la formatul carte, cu apariţii trimestriale. În acest format mai încăpător, Euphorion va continua să propună teme de actualitate literară / culturală, păstrând echilibrul dintre text şi imagine. Rămân unele rubrici din vechiul format şi apar altele noi, cu titulari de marcă din Sibiu şi din ţară ori străinătate. O revistă care vrea să-şi înmulţească colaboratorii şi cititorii printre tinerii de orice vârstă.

Credem în continuare în necesitatea revistelor literare / culturale, fără de care nu există viaţă literară, pentru că ele reprezintă sistemul ei nervos. Rostul unei reviste este de-a promova creaţia în bogăţia ei de forme noi şi vechi, dar şi reacţia critică formulată în judecăţi de valoare. Noul Euphorion are, în pas cu timpul în care trăim, şi o existenţă virtuală, pe site- uri on-line. Dar în acest format pe hârtie, revista vrea să rămână reală ca o carte pe care cititorii, după lectură, o păstrează în bibliotecă pentru a reveni asupra ei. Nădăjduim aşadar că – spre a fi în ton cu tema acestui număr – valorile durează, rămân. 4

1 / 2015

Euphorion

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

Ioan Radu Văcărescu De curând, în noiembrie trecut, la Zilele Iustin Panţa, tema noastră de discuţie, într-una din întâlnirile evenimentului amintit, ajuns atunci la cea de-a XIII-a ediţie, a fost legată de valoare şi ierarhie în literatură. Discuţiile purtate cu acel prilej au fost nu doar substanţiale, din multe puncte de vedere, ci şi, dată fiind prezenţa unor scriitori din mai multe generaţii literare, încărcate de surprize şi învăţăminte. S-a discutat despre valoare în general şi valori concrete, canon şi ierarhie/ ierarhii, succes şi glorie literară etc. Desigur, ne-am gândit încă de atunci ca tema primului număr triplu al Euphorion-ului, din acest an, să fie chiar asta, referitoare la valoare, la ierarhie în literatură, în câmpul întins, format din largi interfluvii, al literelor române de azi. Am gândit acest lucru şi în ideea, care, iată, prinde acum contur, de a schimba formatul revistei noastre, după mai bine de douăzeci şi cinci de ani de apariţie, ca şi adaptarea la realităţile de azi, adică, concret, publicarea pe website.

Astfel, am alcătuit în redacţie un chestionar, format din șase întrebări cu caracter general, privitoare la valoare şi ierarhii literare, la care am adăugat o rugăminte, aceea de a aminti, concret şi subiectiv, câteva cărţi exemplare din literatura noastră de azi. Desigur, discuţia comportă două direcţii distincte, dar complementare. Prima este despre valoare, în sensul de a vedea acum, la anul 2015, dacă primatul esteticului mai este de actualitate, dacă s-a modificat ceva, în ultimele decenii, în privinţa criteriilor de determinare a valorilor şi ierarhiilor (dincolo de roata timpului, cea care macină şi cerne, într-un final, totul, aşa cum începea discuţia noastră de astă-toamnă Al Cistelecan, invitat al evenimentului), dacă valoarea în sine ţine de esenţă (aşa cum susţin Vianu şi atâţia alţii; numai că, totuşi, care e această esenţă, iar aici putem aminti pe Blaga, cel care vede aceasta ca ţinând de stil, în ordinea binecunoscută şi în aliaj cu non-transponibilitatea), sau valoarea nu este decât o pură con-

venţie între subiectul receptor şi obiectul estetic finit, şi care, mai mult, porneşte mereu la vale pe toboganul paradigmelor şi metafrastelor de ieri şi de azi, ca şi discuţia despre instanţele care stabilesc, la un moment dat, valori şi ierarhii. La acestea se adaugă, bineînţeles, discuţia despre mutaţiile survenite la noi după 1990, nu doar în contextul schimbării totale la nivel politic, social şi cultural, dar şi cu privire la aşa-zisa răsturnare a valorilor, datorită tuturor schimbărilor şi mai ales postmodernismului sui generis românesc (adică fără postmodernitate). Cât priveşte instanţele care stabilesc la un moment dat valoarea sau ierarhia, am amintit cu prilejul evenimentului nostru de astă-toamnă cele trei categorii care, credem, înfăptuiesc, cu mai mult sau mai puţin succes, acest lucru: criticii profesionişti de literatură, comunitatea artistică respectivă, în speţă comunitatea scriitoricească şi publicul. Ar fi interesantă azi şi o cercetare sociologică în privinţa celui de-al treilea partener, care apare azi aproape lipsit de chip. Însă mulţi dintre noi, prin natura meseriei, intrăm zi de zi în contact cu elevi şi studenţi, adică publicul care ar trebui, teoretic cel puţin, să fie cel mai interesat de valoare: sincer, chipul cu pricina este din ce în ce mai şters. Astfel, la discuţia noastră participă primele două instanţe, prin câteva nume din zona criticii, respectiv a creaţiei literare. Au rezultat şi câteva nume şi titluri, bine înfipte, ca nişte arbori sempervirenţi, în unul sau altul din interfluviile de azi ale literelor noastre. Curiozitatea însă ne trimite undeva peste cel puţin vreo zece ani: fie ca atunci, e o dorinţă firească, să putem face un alt număr de revistă cu această temă şi să comparăm cu ceea ce avem acum la mal. 1 / 2015

Euphorion

Liviu Georgescu Parcurgere

în coridorul întunecos pătrundeau dimineața prin chepengul întredeschis nori purpurii de halviță – îndulceau umbrele înfricoșătoare și figurile desfigurate ale mobilelor, gustul acru al pereților ce se răspândea în jur învelindu-ne în petalele focului din sobă pâlpâind ca o gură de reptilă la amiază înfometată şi gata de luptă. eu parcurgeam coridorul cu gândul la capătul celălalt unde aş fi găsit lumina promisă apa clară în care puteam să văd scene apuse cu care să-mi spăl faţa, să-mi alung spaima şi să ţes o lume aievea şi nouă. şi spălându-mă pe mâini să pot să mă lepăd.

Între apă și piatră

în fiecare după-amiază statuia se arată cu capul de piatră lucind prin ferestrele mute – capul întors către zilele noastre împietrite în carnea timpului în privirea de jar a meduzei. şi noi printre umbre – venin şi pustie. şi noi printre voci, petale de aur şi dinţi colţuroşi înviind şi murind odată cu noaptea. din havuzuri se ridică sticlirea şi viaţa. din apă înfloreşte nemurirea. şi noi cu capul în piatră.

Spre seară

mă întorceam adesea în acelaşi loc, o casă veche, un coridor prăfuit, o lucarnă mată care vătuia înserarea şi mobilele vechi cu miros de nuci şi iarbă de mare, cu feştile de veghe. mă întorceam printre amintirile uitate, deodată răsărind în lumina vopsită în culori trandafirii – 6

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

reflexiile mâinilor scotocind prin sertare, draperii, paturi, alcovuri, absint. şi prin gemul deschis către vară – libertatea cailor pe câmpuri barbare cu pluguri albastre prin ogorul de ceară. dar acum şi aici un vârtej cenuşiu îmi prinde capul şi-l învârte în menghine chinuitoare fărâmiţând împrejurul. şi pierdut în uimire, păream o umbră la care se uitau speriaţi porumbeii de pe turla bisericii, și pisica nepăsătoare, absentă şi mută, pe picior de plecare.

Așteptare

era undeva, la un colţ de mare, pustiu, doar cu o bodegă la capătul străzii, unde priveam absent carourile feţelor de masă pe care se zbăteau muştele şi ochii noştri lăsaţi să zburde după vreo nostalgie, într-o vară nu prea călduroasă, nu prea prăfoasă. ţuicile se-ngrăşau în muşterii cu boţuri de pâine şi absenţă amară, ruginite fantome treceau tiptil prin colţurile întunecate ale inimii. şi deodată uşile se dădeau de perete şi intra viforul iubirilor ascunse şi toţi încremeneam şi ne uitam prostiţi la ea, într-un pardesiu bej pe sub pelerina de ploaie – era ploaie pe cheiurile din port şi marea se zbătea nestăpânită îngânând cântecul încet şi duios din inimile celor care stăteam la masă, privind carourile şi aşteptând o băutură tare, un ultim cuvânt.

Voință

cu norul pe umeri cu lacrimi în stele alunec peste case de zahăr din ceruri cad cu păsări ucise în ochi mă amestec cu praful mă învârt în stâncă mă afund în pământ nu suspin nu tângui nu mă las trec prin straturi de foc străbat sentinţe şi ruguri milioane de naşteri mă bărbieresc în lacuri adânci ca narcis cu veacuri în spinare cu saci de nisip cu scheletul morţii în dinţi

Astru

pete mari de uimire plutesc în aerul umed cu miros de castani ţesut de păianjeni lacuri străvezii se scufundă în grădinile creierului odată cu ideile pure de aur şi mov odată cu strângerile de inimă în care s-au adunat toată tristeţea şi indiferenţa universală

1 / 2015

Euphorion

trecem prin priviri de sticlă şi devenim vitralii aşteptăm o veşnicie prefăcuţi în clepsidră nimeni nu ne va mai trage de mânecă vom juca un joc de cărţi neinventat şi fumând tutun aromat ne vom gândi la tine ca la un exponat de muzeu cum te desprinzi şi levitezi – astru din nou

Prelungire

trupul tău e o prelungire a unei liane imense se încolăceşte peste tot oraşul printre case şi blocuri în umbră printre săruturi împreunate în carne şi disperări înăbuşite – în tot oraşul se-ntinde – o beznă imensă ce vine şi pleacă oscilând şi nimic nu se schimbă – valurile stării pe loc – ca o glaciaţiune infinită de emoţii izvorând din oase din inimi şi creier un grandios fluviu ce nu se mai mişcă din care cresc vise carnivore în mijlocul timpului

Nimic din nimic

lângă picioarele tale câinii adulmecă iadul adulmecă cojile de ruj uscat şi florile rămase de la nuntă pe marginea trotuarului şi pieliţa feţei tale părăsită în grabă la rigolă

cântecul tău acoperă grădinile şi clădirile crescute din asfalt ca nişte păsări de pradă întoarse spre ficaţii şi hăurile noastre ascunse departe acolo unde noi nu mai suntem şi nimic din noi şi nimic din nimic

Trup de suflu subțire

stă laba fiarei pe sân s-a aşezat demult şi veghează stăruie floarea de foc pe gura de abur nimic nu se iveşte fără încuviinţare când sabia străluceşte-n răstimp nimic nu are stare saltă şi creşte în sămânţă vântul se dă peste cap şi scutură fum şi leapădă trup de suflu subţire

Privind lemnul mesei

stăteam rotiţi în jurul mesei şi imaginile desprinse din lemnul ei scorojit băteau din aripi, întunecimi şi lumini fâlfâiau în jurul nostru şi ne irizau straniu, albindu-ne feţele ca la sfinţi.

1 / 2015

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

în liniştea ce creştea direct din inimile noastre rodea un turn cu rădăcini înmulţite în pământul aprins chiar sub noi. spaima se destrăma şi contururile prindeau viaţă, se lăsau privite, limpezite. am ajuns să vedem prin ele facerea, învierea. stăteam la masă şi de la o vreme ne crescuseră aripi.

M-am născut cu noaptea-n cap

m-am născut cu noapte-n cap cu licuricii buimaci treierând nevăzutul şi deja totul murise şi se născuse de milioane de ori ca atunci când nu mai ştii unde începe şi unde se sfârşeşte prins deja într-o vâltoare din care nu mai ai voie să scapi pe jumătate născuţi şi pe jumătate morţi ne îmbrăţişăm fără să ştim de ce fără să auzim vreo rugăciune din pustie ne urmează o aripă mută din cer nimeni nu vesteşte

m-am născut cu noapte-n cap cu licuricii buimaci înnodând ploile potopului şi din luncile goale şi de pe străzile uscate şi pline de vaiet speranţa se ascunde sub case de melci

deja totul murise şi se născuse de milioane de ori dar nimic şi nimeni nu scăpase din sine din propriul gol şi din propriul plin din vâltoarea ce ne-a fost dată odată demult

Cenzură

trăieşti cu frica morţii în suflet mori cu frica morţii în suflet aşa am învăţat naşterea e începutul morţii moartea e începutul naşterii şi asta lasă cicatrici de lanţuri şi rugină în tulburele fiinţei

moartea se întâmplă întotdeauna la fel: oprirea inimii şi moartea creierului violent ori gingaş

nu putem scăpa de mecanisme şi deprinderi prinşi într-o nebuloasă matrice or, dacă-am fi fost altfel clădiţi – aburi şi gând şi părere să plutim peste iazuri şi bălţi uşori ca o boare

dar am fost clădiţi să zburăm cu trup de târâtoare şi aripi de libelulă niciunde hărăziţi s-ajungem

Euphorion

Andrei Zanca o alertă de pasăre

iertarea e mireasma pe care vioreaua o dăruie cizmei ce-o striveşte (mark twain)

aşezat în faţa ferestrei deschise priveam pasărea lăsându-se pe pervaz în pulberea fină înşirându-şi hieroglifele salturilor peste un manuscris neterminat atingându-mi uşor mâna, eu

neîndrăznind nici să clipesc şi dintr-odată s-a topit printre frunzare şi-n mine

doar o alertă de aripă mistuind toate gândurile

şi-o ploaie de vară răsfirându-se prin miresmele verii destrămate de picături sub frunzele unde zăcea nezărită.

poţi însă împărtăşi înălţarea, poti oare descrie fructul rozei, urmele păsării pe un manuscris neterminat?

Somnul

cu aripă de înger de-ar fi scris şi tot nu ar fi îngăduit în ei

o linişte de câmp între coline însingurându-l, alungându-l

în recluziunea tăcerii chiar dacă fiecare se trezeşte cândva din somnul cel mai adânc.

el însă-şi sporea prezenţa pas cu pas traversând bezna, reîntorcându-se la începutul nopţii spre a-şi şterge urmele cu toţii în tranzit în acest pelerinaj al înapoierii prin pacea răsfrântă dintr-o ţară ce nu aparţine nimănui / cu aripă de înger

de-ar scrie acum, nu ar spori o linişte de câmp între coline

nu ar diminua tăcerea unei ape curgând

1 / 2015

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

Călătoria

împartăşiri neînchipuite

ploua. ploua peste trecători peste arbori peste biserica stingheră

peste călătoria asta a noastră ce nu se va termina niciodată.

treceam printre arbori, aproape de locul unde iarba unduia înspre zid - o uvertură la crucea din vârf

biserică de vânzare stătea scris cu litere mari, strâmbe pe o placă de lemn prinsă de zidul scorojit

am încremenit câteva clipe, apoi copilul a murmurat oare dumnezeu are adresă ...

nu, am şoptit, dumnezeu nu are adresă, şi m-am oprit deodată înfiorat de un gând: oare noi avem noi o adresă

de vreme ce vorbim mereu despre viaţa după moarte şi mai niciodată de viaţa dinainte de naştere?

e întotdeauna doar lumina rostindu-se prin unul ori altul, şi-atunci poţi invidia lumina, o mai poţi trece sub tăcere

ori să ne fie iluzia atât de dragă încât revenim mereu în ea, aici unde mintea nu poate crea nici recunoaşte splendoarea?

şi-mi pare că aud din nou vorbele din urmă ale fratelui trapist Luc cu puţin înainte exterminării lui: moartea e dumnezeu într-adevăr, doar linistea din mine poate recunoaşte liniştea din jur. doar lumina, lumina.

Calea

am fost mereu prezent în absenţa majorităţii, azi văd că a fost calea mea pe drumul umblat, azi te zăresc în fiecare şi ştiu că nimeni, nimeni nu rămâne nemântuit că pământul răspunde la chemarea încolţirii

unul câte unul trezindu-se în absenţa majorităţii

unde orice regret, orice remuşcare te repune pe cale 9

Euphorion

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

atunci când crezi că noaptea ne se va mai sfârşi

când durerea devine palpabilă în pustiul presupus când susurul vorbelor între coperţi se-adună într-o spunere decantată de tot ce am crezut a fi ori a pierde

prin ezitare de pas pe calea aleasă a drumului umblat

DRUMUL SPRE NORD inima nu cunoaşte timpul

noaptea aud cum gâfâie ceasurile peste străzi când las încet oraşul în urmă

şi intru în timpul rarefiat al arborilor, în tăcerea sporită de căderea unei frunze, departe

tot mai departe de ecoul asfalturilor, pădurea e trupul oraşului învins de-un somn

în care mulţi visează că-şi folosesc mintea, nebănuind că mintea-i foloseşte pe ei, şi mă las -

care este şi cea a arborilor, iarna în aroma zăpezii dintr-o absenţă

TĂCERILE ŞI TĂCEREA

Am păşit printre arbori respirând verdele diluat de însoţiri fluide dispărând îndată la o întoarcere a capului - doar un frison

avertizând, şi deodată i-am văzut dinspre începuturi aplecaţi peste cele trecătoare, aplecaţi peste pământ, peste truda lor

furnicar de furnicar, puţini oprindu-se. şi mai puţini ascultând cum Ascultă. Mie mi s-a scurs viaţa în cărţi.

fiecare din ele o treaptă-n adânc înălţându-mă: nu cărţile. pe mine m-au sfârtecat.

mă las respirat de arbori păşind peste pământul adânc umed în mulţumirea lui

Mereu câte unul drag încercând încă şi încă o dată să se-nalţe în zbor, prăbuşindu-se sub umbrele lui adânci şi grele, agonizând cu aripile răstignite peste frunzele stinse

până înspre zori orologiul catedralei va bate ca o inimă ce ştie că mintea şi timpul sunt de nedespărţit

Se insinua înserarea. nici o pasăre. nici o adiere nu tulbura răsfrângerea mea în jur.

până înspre zori când mă voi fi întors, până înspre zori îmi va mai spori cu o ramură iubirea

ABSENŢE

curg prin vine amintirile, morţii mistuiţi în sânge

cum se răsfiră mireasma viilor în înserarea de toamnă

să fie setea de-a pleca mai mare decât setea de-a rămâne?

şi totuşi, rămâi ţintuit pe bancă cu chipul în ambuscada culorilor.

a pleca, a rămâne - unul şi aceleşi lucru în această reculegere

şi m-am lăsat pe banca dinspre valea ferigilor

n-a fost nevoie să închid ochii. exercitarea prezenţei mă dispersa în comuniune.

nu doream, nu aşteptam nimic. acceptam deplin ce aducea cu sine clipa, aici şi acum. Când m-am întors era acolo. mă aştepta.

... cei ce ne-au făcut să fim ceea ce suntem, a murmurat lasându-se pe spate în fotoliu, neputincios, palid. l-am privit, gândindu-mă că tot ce s-a petrecut a fost pesemne pentru toti o şansă a întâmpinării de sine oglinda în care fiecare şi-ar fi putut zări chipul adevărat

însă unii se bucură şi azi de faptul că orice relatare, orice poveste e apanajul, favoarea unui supravieţuitor, şi-atunci de unde acest gust amar, de unde miasma de beci mustind de gunoaie din mulţi, această

1 / 2015

Euphorion

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

ocolire a oglinzii până pe patul morţii?

însă el continuă de parcă n-aş mai fi fost acolo: aşa au fost vremurile. ne-am descurcat cum am putut. şi nici o schimbare azi, pesemne fiindcă nici noi nu ne-am schimbat ...tăcerea ... e mereu mai greu de suportat decât rostirea adevărului ... apoi şi-a înălţat brusc capul şoptind cu un tremur în glas: oare cum ne vom privi în ochi după moarte?

- cândva s-au fost ripite în lume limbile ca noi să regăsim pesemne un grai unic comun, mi-a trecut prin minte, însă am tăcut am tăcut şi l-am lăsat acolo pe balcon luând-o cu câinele pe aleea dintre grădini.

nu se mai repezea ca de obicei adulmecând. umbla în pas cu mine într-un soi de alertă:

în jur aerul şi iarba vibrau într-un verde-auriu atât de intens, încât păreau a împărtăşi ceva aflat dincolo de înţelegerea noastră, şi-am ştiut deodată că nu vom mai lupta pentru supravieţuire doar atunci când vom înţelege că nu putem să nu supravieţuim.

Târziu l-am zărit în fereastră. privea nemişcat peste verzuiri, peste aleile adumbrite de înserare. după o viaţă de trudă abia îşi putea ţine zilele dintr-o brumă de pensie. ţinea în mână o carte şi-am ştiut că nu poate fi vorba decât de cel pe care-l recitea mereu seara, daniel harms.

Cartea îl ajuta să treacă peste singurătatea lui netămăduită, acum când se apropia bezna când urcau spaimele durerile, demonii încât ieşea colindând până-n zori pădurile, mereu cu o dungă mai senin, mai limpezit.

1 / 2015

să fie gratitudinea vibrând într-o bătaie de inimă, răsfrântă în fiecare răsuflare singura ruga, singura care are acces la alfabetul Tăcerii?

Euphorion

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

Ancheta Euphorion

Valoare şi ierarhie în literatură 1. Are valoarea statut universal sau reprezintă o relaţie convenţională între subiect şi obiectul estetic? 2. Care este criteriul (criteriile) ce determină valorile şi ierarhia acestora în literatură? 3. Mai este primatul esteticului actual în evaluarea literaturii contemporane? 4. Care sunt azi instanţele – critice, culturale etc. – care stabilesc valoarea şi ierarhiile literare? 5. Reprezintă succesul un criteriu de determinare a valorii? 6. Ce mutaţii valorice s-au produs după 1990 şi cum au fost acestea receptate? Care au fost motivele acestor mutaţii? 7. Numiţi zece cărţi de literatură – poezie sau proză – care reprezintă, într-o ierarhie subiectivă, valorile cele mai importante ale literaturii contemporane.

Adrian Alui Gheorghe

Francis Fukuyama a anunţat sfârşitul istoriei, văzută ca o (deja) primitivă reprezentare a evoluţiei umane. „Istoricidul” se face pe fondul unei „dezideologizări” a istoriei contemporane, a slabului interes pentru războaiele cu eroi şi cu care alegorice, acum când războaiele au trecut în plan economic şi lovesc doar în conturi, înfometarea duşmanului (aproapelui) fiind cea mai mare izbândă. Şi dacă e să fim cât de cât scrupuloşi cu adevărul, „sfârşitul istoriei” a fost adjudecat, ca formulare, de către Hegel, pe la anul 1806 (în Fenomenologia spiritului), reluat de către francezul Alexandre Kojève după al doilea război mondial, în calitate de ucenic-mucenic al primului. Dar să întârziem puţin în intimitatea textului lui Francis Fu12

kuyama, care spune uitându-se în societate (a lui, a noastră): „Sfârşitul istoriei va fi o epocă tristă. Lupta pentru recunoaştere, voinţa de a-ţi risca viaţa pentru un ideal pur abstract, lupta ideologică mondială care a pus în lumină îndrăzneala, curajul, imaginaţia şi idealismul vor fi înlocuite de calculul economic, de nesfârşita rezolvare a problemelor tehnice, de preocupări legate de mediu şi de satisfacerea cererilor sofisticate ale consumatorului. În perioada postistorică nu va mai exista nici artă, nici filosofie, ci doar o îngrijire perpetuă a muzeului istoriei umane. Simt în mine şi văd la cei din jurul meu o puternică nostalgie pentru timpurile în care istoria exista”. 1 / 2015

Euphorion

În veacul nostru statistica a omorât ideea de ierarhie. Omul a fost despodobit de unicitate, a devenit „unul din o sută”, asemenea tuturor. Omul din statistici are dimensiuni, uneori are identitate, dar nu are însuşiri. „Muzeul istoriei umane” a fost deschis cu îmbietoarea formulare a turismului cultural global, care se face deopotrivă în spaţiu şi în timp. Iar într-un muzeu de dimensiunea lumii noastre de azi, numit de Alexandre Kojève „stat omogen universal”, chiar şi vizitatorii sunt exponate. Cam prăfuite ce-i drept, dar exponate. Pe inventar. Adică în statistici. Cultura s-a internaţionalizat (globalizat), consumatorul de cultură se învârte prin „talciocul cultural universal” cu dezinvoltură, gustă, pipăie, refuză, alege, ia cu suta de grame, abandonează marfa la colţ, întoarce spatele. Are de unde alege, e un alintat, nu dă banul pe cultură aşa uşor, e neconvins că marfa e chiar cea mai bună, suferă că nu ştie cu exactitate care e marfa cea mai aleasă. Şi rămâne „neculturalizat”, cu nostalgia culturii, din lipsa criteriilor de selecţie convingătoare. Notorietatea conferită de corul gustului comun ar fi o cale, dar nu e cea mai sigură. Dacă marfa, chiar culturală, a fost falsificată, în spiritul vremurilor? Artiştii naţiei sale îi apar cetăţeanului ipotetic consumator de cultură ca nişte primitivi, scoşi din competiţie de valorile mondiale. Valorile clasice sunt relativ mai uşor de asimilat. O vizită la Shakespeare acasă, în Anglia, rezolvă „complexul Shakespeare”. Proba stă în mărturiile fotografice. O vizită la Iasnaia Poliana rezolvă „complexul Tolstoi”. În „muzeul istoriei umane” amănuntul biografic acţionează ca o hologramă a operei. E îndeajuns. Literatura română a ieşit din comunism pâş-pâş. Nu a trântit uşa de perete, cum ar fi fost normal la o revoluţie, nu a scos trei paşi în faţa frontului pe cei care au urâţit-o în epoca trecută, nu a dat un ordin „pe unitate” să fie scoase rufele murdare din biblioteci. Nu. Ceauşismul a fost recuperat pe nesimţite în spirit şi cuvânt. Că până la urmă ce a făcut artistul colaboraţionist, că doar nu a dat cu parul, nu a strâns pe nimeni de gât, a scris şi el acolo nişte cărţi cu omagii, a dus pensula pe coclaurii şantierelor de la construcţia piramidelor epocii, a cântat ce i s-a cerut....! Adică s-a exprimat. Lustraţie în literatură, în cultură? S-avem pardon, noi suntem creştini, noi întoarcem şi celălalt obraz...! Dacă avem o idee de ierarhie în literatura română, aceasta priveşte doar epoci clasate. E vorba de „epoca marilor clasici”, când s-a făcut fixarea limbii şi mai e vorba de perioada interbelică, recuperată parţial, rezistentă prin valori individuale, risipite în parte în lume, dar sigure. După 1947 s-a creat cadrul perfect pentru confuzii. Proletcultismul a răsturnat pur şi simplu scara de valori. Arghezi a sintetizat foarte bine momentul: „Într-o ţară care-a fost,/ Era mare cel mai prost...”. A urmat „revoluţia culturală” a lui Ceauşescu, iniţiată în anul 1971, care, întors dintr-un turneu în Coreea de Nord, a venit cu o viziune nouă asupra culturii. O armată de corifei culturnici s-a alăturat noului front deschis împotriva culturii naţionale, între ei A. Păunescu zbiera cel mai tare. „Cântarea României” a devenit instrumentul de pervertire al culturii naţionale, de „mediocrizare” a valorilor. Ierarhiile care operau în comunism aveau perioadă de folosinţă limitată. Erau perisabile ca parizerul din zgârci şi soia, unul din alimentele de pe cartelele cu care îţi luai ceva din hrana zilnică. Şi silnică. În perioada 1945 – 1989, în literatura română am avut mai mult destine, decât literatură. Scriitorii apăreau, pe ici-colo, dintr-o pornire naturală a unui neam, care îşi (re)produce corpii şi anticorpii, laolaltă, numai că nu erau întâmpinaţi cu bucuria firească acestui lucru. Dimpotrivă. Apariţia unui nou scriitor, mai ales talentat, era recepţionată imediat ca „un caz”. „Cazul”

1 / 2015

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

era luat în primire de ideologii partidului, de securitate, de cenzură. Scriitorul creştea, cei care îl supravegheau îşi ascuţeau vigilenţa. Lupta era pe viaţă şi pe moarte. S-au creat cenacluri, peste tot în ţară, obligatorii, la normă şi nu de dragul susţinerii creaţiei, ci pur şi simplu pentru supravegherea în cadru organizat a „creatorilor”. Securitatea trebuia să ştie ce mai gândeşte artistul, dacă nu cumva deraiază, dacă nu e contaminat de artă decadentă, activistul trebuia să-l deformeze sau să-l reformeze. Rareori greşeau în „misia” lor, în interiorul lagărului bietul artist era ca păunul care nu se putea mişca liber din cauza penajului voluminos şi vizibil. Literatura perioadei comuniste este una eminamente a poeziei şi a eseului. Esopismul a salvat poezia. Şi „vorbitul în dodii”. Proza e contaminată de fantoşele ideologiei. Este greu de recuperat zece cărţi de proză din acea perioadă, poate ceva proză scurtă, patru, cinci romane. Restul e, din păcate, maculatură. Paradoxal, acum avem o literatură bogată, vie, dar total necunoscută în România. În aceste condiţii orice tentativă de ierarhizare e falsă. Ce ştiu moldovenii despre cărţile apărute în Banat? Dar ce ştiu oltenii despre cărţile care apar în Maramureş? Nimic. Sau, mai nimic. Dialogul cultural în interiorul României este fracturat, incoerent. Dacă de mâine niciun scriitor român contemporan nu ar mai accepta să publice în România, sunt convins că nicio instituţie a statului nu ar tresări, nu s-ar impacienta. Poate că faptul ar trece chiar neobservat. Pentru că scriitorii nu sunt mineri sau lucrători la metrou ...! Ştim ce cărţi noi semnificative apar în Franţa, în Scoţia sau în Finlanda, fiindcă sunt traduse imediat la „Humanitas” sau la „Polirom”, pe când cărţile autorilor români circulă, în cea mai mare parte, în tiraje confidenţiale, exemplarele sunt oferite din mână congenerilor, de autor, la diverse „sindrofii” literare. Istoriile literare, unele aduse până la zi, sunt şi ele surse ale confuziilor. Fie că sunt partinice, fie că sunt incomplete, în final descoperim că nu servesc decât propunătorilor lor. Uneori ai senzaţia că faci un lucru parazitar în România, că scrii, de vreme ce nu interesează pe nimeni. Şi ca orice lucru parazitar, acesta merită şi o pedeapsă, evident. Dar ce pedeapsă mai mare îţi trebuie decât să vezi că literatura căreia îi aparţii, prin limbă şi spirit, e ca un vas în derivă, abandonat de toată lumea cu ceva supravieţuitori pe el? Condamnarea la anonimat e cea mai severă pedeapsă. De asta, întoarcerea la Francis Fukuyama, pare obligatorie şi scuză, într-un fel starea de fapt, implacabilă ca destinul: „Sfârşitul istoriei va fi o epocă tristă. (...) În perioada postistorică nu va mai exista nici artă, nici filosofie, ci doar o îngrijire perpetuă a muzeului istoriei umane. Simt în mine şi văd la cei din jurul meu o puternică nostalgie pentru timpurile în care istoria exista”. O revenire în actualitate a literaturii române, în perioada următoare, este puţin probabilă. O parte consistentă a populaţiei, plecată din ţară, în războiul de supravieţuire, nu mai este interesată de cultura română. Nu-ţi trebuie prea multă investigaţie, prin comunităţile de români din diaspora, ca să-ţi dai seama că e aşa. Chiar şi înainte de 1989 am avut cea mai incoerentă şi mai inactivă diasporă provenită din ţările din est. Spunea cineva că evreii au rămas în istorie ca neam, în lipsa unei patrii, doar pentru că au purtat după ei, în orice loc din lume, templul şi datele de identificare culturală. Românii care au rămas înăuntru sunt chinuiţi de neînţelegerea istoriei, demonul acediei – vorba Sf. Toma - le vlăguieşte spiritul, le umple sufletul de dezgust pentru acţiune. Deşertificarea României a început din bibliotecă.

Euphorion

Paul Aretzu

1. Valoarea poate avea un dublu statut: universal (reprezentând entităţi imuabile) şi statut conjunctural (variind în funcţie de subiectul evaluator şi de obiectul supus judecăţii). Nu există decât o singură valoare absolută, Dumnezeu, care este impecabil şi inefabil, conţinând toate valorile, este, adică, în afara puterii de judecată. Dumnezeu este de neînchipuit pentru mintea omenească. El poate fi definit (cu riscul de a ajunge la paradoxuri), în mod catafatic, dar mai ales apofatic. Există, de asemenea, categoriile apriorice, capabile să exprime valori constante, dar acestea pot cunoaşte, uneori, perturbări conjuncturale. Aici ar intra adevărul, iubirea, timpul, spaţiul, lumina, credinţa etc. Relativismul lor poate fi dat de factori subiectivi sau de puncte de vedere divergente. Fără îndoială, valoarea nu există în sine. Ea este un element gândit. În cazul valorii estetice, există criteriile ştiute de evaluare, însă acestea diferă, fie de la o epocă istorică la alta, de la un curent artistic la altul, fie în funcţie de datele personale şi calităţile subiectului evaluator. Eugen Negrici vorbea despre expresivitatea involuntară, adăugând un alt criteriu al creării de valori. În teatru, teoreticienii şi regizorii au schimbat în totalitate condiţiile spectacolului, aducând în jocul estetic elemente noi (pe lângă autorul piesei de teatru), şi anume implicarea actorului, a spectatorului, extinderea spaţiului de interpretare la noi dimensiuni, viziunea regizorală, contribuţia tehnică etc. Valoarea estetică a unei opere literare este variabilă, cunoscând perioade de glorie şi de eclipsă, în funcţie de mentalităţi care implică schimbarea valorilor. Nu există, deci, o valoare invariabilă. De fapt, frumuseţea lumii constă tocmai în neobositele ei permutări, în mişcarea browniană, care o caracterizează. Se poate vorbi însă de o stabilitate relativă a valorilor. Frumosul există, chiar dacă parcurge o scară de la sublim la grotesc (frumosul este o valoare indefinisabilă, de o mare subiectivitate). În evaluarea operelor literare, se schimbă, de-a lungul timpului, atât subiectul, cât şi criteriile de evaluare, adică obiectul (chiar dacă acesta nu se schimbă)

2.Există un criteriu esenţial aplicat valorilor literare (şi artistice, în general), şi anume cel estetic. Dar estetica este un domeniu care tinde să-şi extindă competenţa. Prin tradiţie, estetica se ocupă de cunoaşterea de tip sensibil şi de filosofia artei. Or, în timp, toate aceste concepte şi-au schimbat semnificaţia. Estetica, azi, poate fi înţeleasă în nenumărate feluri, în funcţie de capacitatea de a extinde termenul a tuturor marilor scriitori. Aceştia se circumscriu unor reguli estetice, dar, uneori, sunt cei care fac noi reguli. Literatura (arta, în general) este liberală, condiţia ei fiind eliberarea de constrângeri. Există, totuşi, condiţii generale impuse de mentalitatea unei epoci, de programele unor curente, de contextul social, care se recunosc în categorii mari de scrii14

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

tori. Există, adică, un mimetism care funcţionează asupra scriitorilor care aparţin aceleiaşi perioade istorice. Există şi o eternă reîntoarcere (nimic nu este nou sub soare), programe ideologice şi tematice revenind în actualitate, prin readaptare (redefinire). Criterii de valoare există, sunt multiple, se schimbă de la o perioadă la alta. Ar fi autenticitatea, eleganţa stilistică, impactul mesajului artistic, tehnica de comunicare, stilul individual, capacitatea de a sublima a fiecărui artist etc. Fiind unicate, operele literare pot fi comparate, dar nu incluse într-o ierarhie. Importanţa lor poate reieşi din descrierea lor, din încadrarea într-un program artistic, din comparare. O ierarhie în domeniul literar este vulgară.

3. În perioada interbelică, a existat o concurenţă de ideologie literară între tradiţionalism şi modernism. Având în vedere dezvoltarea târzie a literaturii noastre şi handicapul creat faţă de literatura occidentală, s-a dat prioritate tendinţei moderniste, formându-se o şcoală critică modernistă care îşi avea punctul de pornire în estetica maioresciană, şi care funcţionează şi astăzi. În realitate, însă, la pretenţiile întemeiate, dar şi, în bună măsură, elitiste ale criticilor modernişti, se poate spune că şi direcţia tradiţionalistă era modernistă, delimitându-se de predecesoarele ei, sămănătorismul şi poporanismul. Nu se poate spune că scriitori precum Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Adrian Maniu, Aron Cotruş, într-o anumită privinţă, şi Tudor Arghezi, nu sunt scriitori de primă mărime. Nu se poate spune, de asemenea, că nu sunt novatori şi că nu erau la curent cu tot ceea ce se petrecea în Occident. Tradiţionaliştii au asigurat un echilibru necesar literaturii noastre interbelice, fără de care moderniştii nu ar fi avut reper de diferenţiere. Din păcate, vehemenţa şi predominanţa criticii moderniste (determinată şi de protocronism, care era cu totul altceva) au dus la ignorarea, aproape totală, a tradiţionalismului. Iată, deci, o situaţie în care critica literară iese din făgaşurile estetice (deşi le revendică), fiind influenţată de politic. Este adevărat, şi toată lumea ştie, de la Titu Maiorescu încoace, că valoarea estetică nu trebuie amestecată cu alte valori, cum ar fi eticul sau etnicul. Totuşi, Heidegger susţinea că arta are menirea să pună în operă adevărul. Ori adevărul nu are graniţe sectoriale. Adevărul ţine şi de estetic, şi de morală, şi de etnic. Azi, ne aflăm mai aproape de supoziţia lui Heidegger. 4. În situaţia de azi, când literatura şi-a pierdut prestigiul de odinioară, devenind chiar o Cenuşăreasă a vieţii publice, instanţele critice, culturale, care ar trebui să o reliefeze, sunt din ce în ce mai anemice şi mai ignorate. După modelul publicităţii politice, se face, de către edituri şi de către unii cri-

1 / 2015

Euphorion

tici, reclamă unui număr mic de scriitori. Pentru că nu se mai citeşte şi pentru că nu există o politică culturală oficială şi nici mentori de mare autoritate, există o confuzie a valorilor. Nu mai există, astăzi, un istoric literar de autoritatea morală şi profesională a lui George Călinescu, dublat de geniul său stilistic. Societatea disolută de azi face să existe o suspiciune în cazul tuturor domeniilor. Receptarea de către comunităţi mari de oameni se face după ureche. Nici premiile literare nu mai prezintă încredere, atâta timp cât juriile pot fi influenţate ori lipsite de competenţă. 5. Succesul s-a datorat, altădată, valorii scriitorilor. Azi, succesul nu mai are legătură cu opera acestora (decât în mică măsură), ţinând de marketingul de imagine. În spaţiul public nu intră decât scriitorii intens mediatizaţi sau scriitorii care vin din alte domenii de preocupare, cum ar fi actorii, politicienii, editorii, oamenii de afaceri. În niciun caz, la noi, succesul nu este corelat cu valoarea. 6. În 1989, nu s-a produs o schimbare totală a societăţii româneşti, nici nu avea cum, pentru că puterea a fost luată de impostori, care au încercat să menţină şi să protejeze vechile structuri comuniste, iar oamenii fuseseră rupţi de realităţile europene, occidentale, şi suferiseră un grav proces de îndoctrinare. De aceea, au funcţionat sloganuri imposibile,

1 / 2015

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

de felul: „Nu ne vindem ţara!”, „Noi muncim, nu gândim!”, „Moarte intelectualilor!”. E drept că s-a auzit şi o convingere cutremurătoare, prin adevărul ei: „Vom muri şi vom fi liberi!”. Asistăm, în momentul de faţă, la năruirea unei întregi clase politice de carton, alcătuite din oameni veroşi, puşi pe căpătuială, lipsiţi de scrupule, care, timp de un sfert de secol, au ruinat ţara, şi care, în sfârşit, se pare că vor lua drumul puniţiunii. Ar fi, cu adevărat, o schimbare la faţă a României. De aceea, nu se poate vorbi de mutaţii valorice, produse după 1990, decât în sens negativ. Oricum, cultura, literatura au căpătat un rol secundar, eclipsate de domenii pragmatice, ignorându-se faptul că o naţiune fără cultură nu există, nu are niciun prestigiu. Cuvântul scris şi-a pierdut energia, fiind înlocuit de retorica mai însufleţită, dar înşelătoare, a massmediei. În Uniunea Europeană, din care facem parte, prestigiul este dat, în primul rând, de cultură. Deoarece cultura noastră este deficitară, suntem marginalizaţi. Este greu de făcut o radiografiere rapidă a confuziilor şi manipulărilor care se petrec zilnic în România. 7. Nu cred într-o ierarhie a valorilor literare. Acestea pot fi comparate, dar nu ierarhizate. O asemenea acţiune ar fi nedreaptă pentru mulţi scriitori şi ar fi neconcludentă, având în vedere viitoarea evoluţie a acestora şi permanentele schimbări de valori care au loc în mentalitatea colectivă.

Euphorion

Iulian Boldea

Chiar dacă e un aspect dificil de estimat, de explorat sau de tranşat, valoarea stă, cum s-a spus deja de nenumărate ori, întrun dialog fecund şi intermitent cu publicul şi cu epoca. O discuţie despre valoare nu poate exclude ideea de canon estetic, presupunând înscrierea operei într-un orizont axiologic ce nu poate fi validat decât din perspectiva presupunerii unor limite, ierarhii sau legitimări din perspectiva teoriei şi practicii receptării. Canonul este, în fond, o corporalizare a valorii estetice, legitimate prin uz didactic şi prin filtrare în retortele criticii profesioniste. Canonul are rolul, cum observa cândva Gheorghe Crăciun, de a fi un „instrument de gândire şi de lucru pentru orice operaţie de evaluare a unui câmp problematic dat – în cazul de faţă, prezentul câmpului nostru literar, dar şi trecutul acestui câmp adus în prezent. În acelaşi timp, conceptul de canon urmărește să cuantifice – estetic şi istoric (şi nu doar estetic, cum mai cred unii critici depășiţi de situaţie!) – la un mod mai «realist» (în sensul de mai adecvat normelor epistemologice ale zilei) şi mai pragmatic, valoarea şi importanţa fenomenelor cu care se confruntă”. Avatarurile canonului literar nu au fost lipsite de răsturnări, de schimbări radicale, de contestări şi negări uneori vehemente, prin care se încearcă impunerea unor valori noi, în detrimentul altora, anacronice, într-un sistem estetic ce se dovedeşte permeabil la schimbare, favorizând din plin mutaţiile, metamorfozele, glisările ierarhice sau infiltrările fără de care un sistem prin definiţie pluralist cum este cel literar ar fi de neînţeles. Canonul are, aşadar, la un moment dat, tendinţa de a se consolida, prin coeziunea receptivă a criticii şi a publicului şi de a se transforma în valoare monolitică, neaservită, autonomă, ferită, ca să spunem aşa, de intemperiile „revizuirilor” nejustificate, sau a recuperărilor grăbite, despre care s-a făcut atât de mult caz după 1989. Ideea de valoare nu are cum să fie una atemporală, supra-categorială; aceasta deoarece valoarea estetică suferă, o spunea demult Lovinescu, mutaţii, metamorfoze, datorită schimbărilor de accent în contextul istoric şi mental. Cu alte cuvinte, canonul, ca încorporare categorială a valorii estetice, trebuie perceput prin intermediul unei grile asociative în care să se regăsească şi dimensiunea diacronică, a configurărilor temporale, dar şi perspectiva sincronică, a formelor literare. Iată de ce este cu totul evidentă importanţa şi necesitatea unei teorii a formelor literare, aptă să valideze, cu pregnanţă şi obiectivitate, metamorfozele modelelor, tipurilor şi categoriilor literaturii, cartografiind, în acelaşi timp, geografia complexă a imaginarului literar, fapt subliniat de teoreticianul literar clujean Ion Vlad: „Teoria formelor/teoria literaturii nu-şi îndepărtează alte categorii, dar autorul acestor pagini crede de multă vreme că explicarea, examinarea şi cercetarea într-un excurs riguros şi totodată nuanţat sunt posibile numai din unghiul înţelegerii concertate şi exacte a categoriilor interne ale 1 / 2015

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

formelor. De altminteri, devenirea (evoluţia) formelor realizează una dintre cele mai spectaculoase reprezentări ale istoriei reale a literaturii. Marea aventură istorică a formelor e, de fapt, itinerarul extraordinar parcurs în timp, prin metamorfoze, prin numeroase mutaţii, şi prin aleatorii treceri ale formelor. Epocile şi mentalitatea lor, istoria receptării, a alegerii sau contestării formelor apar ca un dramatic happening jucat pe scena a ceea ce poate fi o altă istorie a literaturii”. Valoarea estetică a operei literare, legitimată de adevărul său intrinsec, dar şi de criteriile şi principiile receptării critice, este dificil de înţeles fără asumarea conceptului de intertextualitate: literatura este, de fapt, rezultatul unei reţele de bifurcări, întrepătrunderi, glisări şi reveniri, în care imagini arhetipale trec prin mutaţii simbolice, figuri generice se radicalizează sau îşi modifică fizionomia, textualitatea şi metatextualitatea alternează într-un joc imprevizibil al modalităţilor ficţionale, al măştilor şi rolurilor literarităţii. În fapt, bătăliile canonice sunt confruntări necesare, inevitabile care conduc la mutaţii, schimbări, nuanţări ale paradigmelor axiologice, sunt bătălii ce provoacă instaurarea unor noi ierarhii (Lovinescu, în interbelic, milita pentru schimbarea ierarhiilor în virtutea criteriului suveran al autonomiei esteticului, spre deosebire de Iorga, adept al unor criterii din zona socialului, etnicului sau eticului, aşadar din afara sferei imanenţei operei). E evident că nu ierarhia face valoarea în literatură, dar o confirmă, o validează, îi conferă stabilitate şi legitimitate. Iar criteriul fundamental este (trebuie să fie), de la Maiorescu cetire, cel estetic, cu nuanţări ce provin din sfera diacroniei. Iar instanţele care stabilesc valoarea şi ierarhiile literare sunt (spun deja un truism), impuse de instituţia receptării critice autorizate, confirmate de sedimentările temporalităţii. Succesul (de public) nu determină în chip necesar valoarea sau o mai bună plasare a operei în ierarhia valorică. Coincidenţa dintre succes şi valoare este, adesea, una cu caracter mai degrabă de excepţie (fericită, desigur). Mutaţiile postdecembriste se traduc mai ales în nuanţarea locului, a poziţiei unor scriitori în ierarhia culturii şi literaturii române, prin valorificarea, între altele, a criteriilor est-etice de receptare critică. Zece cărţi de literatură apărute după 1989? Cred că perioada postdecembristă e dominată ferm de literatura autobiografică, prin calitatea scriiturii şi excelenţa depoziţiei (e drept, e vorba mai mult de recuperări: Mihail Sebastian, Jurnal, N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele, Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, Mircea Zaciu, Jurnal). Proza vădeşte mai puţine realizări notabile (Mircea Cărtărescu, Orbitor, Gh. Crăciun, Pupa Russa), ca şi poezia (Ioan Es. Pop, Ieudul fără ieșire, Cărtărescu, Levantul, Ion Mureșan, cartea alcool). 17

Euphorion

Dumitru Chioaru

1. Ştim că valori cu statut universal, general-umane, gândite în planul metafizic, al Ideilor imuabile şi eterne, sunt, după filosoful antic Platon, Adevărul, Binele şi Frumosul, în conformitate cu care lucrurile pământeşti se grupează în valori ontologice, morale şi estetice. Istoria arată însă cât de relative şi schimbătoare sunt aceste valori de la o epocă/ societate la alta. Ba chiar în funcţie de fiecare om. Există şi o clasificare comună, în valori materiale şi spirituale. Dacă valoarea bunurilor materiale poate fi mai precis determinată şi măsurată ca obiect, valoarea bunurilor spirituale creşte sau scade în funcţie nu de nevoia lor practică/ exterioară, ci interioară, depinzând de subiect mai ales în lumea foarte atomizată de azi. Are valoare spirituală ceva în care cred şi în care mă regăsesc. Dar această valoare se certifică şi durează cu atât mai mult cu cât ajunge să reprezinte o întreagă comunitate. 2. Determinant în stabilirea valorii şi ierarhiei în literatură este/ rămâne criteriul estetic, care se bazează pe gust/ plăcere. Desigur, un gust bine cultivat.

3. În ciuda relativizării lui actuale, criteriul estetic primează în stabilirea judecăţii de valoare a unei opere literare. Cred că primatul esteticului susţinut de Maiorescu şi teoria lui Lovinescu despre disociaţia valorilor estetice de celelalte valori culturale rămân valabile, în ciuda mutaţiilor care se produc în creaţie şi receptare. Altfel, acestea pot fi confundate sau prost înţelese. Contează nu numai ce spui, ci şi cum spui, chiar şi cu o artă minimală.

4. Instanţa care stabileşte valoarea şi ierarhia în literatură este/ rămâne critica literară, deşi există păreri care acordă acest rol publicului cititor. Şi totuşi, publicul nu se poate lipsi de expertiza profesioniştilor lecturii care sunt criticii. Fără critică, literatura ar fi un fenomen cultural incomplet. Criticul literar nu se adresează scriitorului, ci publicului cititor. El este un intermediar, cu sistem de valori proprii, între operă şi cititor. Un profesionist al lecturii şi un ghid care mediază înţelegerea operei de către simplul cititor prin cronici, recenzii sau studii critice, comentariul său implicând cu necesitate şi o judecată de valoare. El este recunoscut ca autoritate, atunci când opinia sa personală nu mai este considerată subiectivă ci obiectivă, tinzând să reprezinte o judecată colectivă de valoare. În judecata de valoare a unui critic cu autoritate¸ ajung să-şi recunoască gustul estetic şi să-şi construiască ierarhiile ceilalţi cititori. Dintre criticii cu autoritate se aleg criticii de direcţie, la care lumea se raportează ca la o instituţie. Din acel moment, critica îşi depăşeşte funcţia de evaluare a literaturii, ajungând să influenţeze evoluţia ei, prin reintegrarea scriitorului în dialog.

5. Succesul a fost/ este important în afirmarea unui scriitor. El poate fi o probă a valorii operei, dar poate fi şi exterior acesteia, promovând autorul. Prin lobby-ul făcut de critici sau de o 18

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

grupare, se construieşte o imagine, uneori chiar un mit, reprezentând o politică literară care impune lideri, deseori falşi. De multe ori, puzderia de cronici şi recenzii literare sunt atât de laudative, încât seamănă reclamelor publicitare făcute produselor de consum, în scopul de-a face vandabilă o carte şi a asigura succesul unui scriitor, ori chiar dominaţia unei grupări literare. De aceea, am putea-o numi critică promoţională, simplu instrument de manipulare a gustului estetic şi a judecăţii de valoare a publicului cu scop comercial. Critica promoţională nu se bucură însă de încrederea de care a avut parte în alte vremuri critica de întâmpinare din partea unui public tot mai restrâns şi derutat, care se îndepărtează de literatură. În loc să o elimine, ea sporeşte confuzia valorilor. Ştim însă că trebuie să judecăm opera şi nu autorul. Pragmatismul vremii noastre afirmă că valoarea unei opere depinde de succesul ei. Cred însă că lucrurile trebuie nuanţate în sensul în care au făcut-o teoreticienii esteticii receptării. Există cărţi cu succes de public (bestseller-uri), care corespund – ca să folosesc o sintagmă lansată de H.R. Jauss – orizontului de aşteptare al cititorului, dar cele mai multe dispar ca un foc de paie. De altă parte, apar cărţi valoroase al căror succes întârzie, deoarece acestea îşi devansează epoca, bucurându-se mai târziu de receptare. E bine când valoarea se bucură de succes, dar acestea nu trebuie confundate. O operă de valoare se recunoaşte mai degrabă după impactul ei asupra cititorilor, modificându-le orizontul de aşteptare prin originalitatea ideatică şi estetică ce propune şi, în cele din urmă, impune o nouă viziune asupra lumii şi înţelegere a literaturii. 6. După Decembrie 1989, s-au produs unele mutaţii ale valorilor estetice semnificative, ca să întrebuinţez sintagma lovinesciană, ca urmare a libertăţii de expresie care a făcut posibilă apariţia unor forme de discurs literar cenzurate până atunci. Sa bucurat de succes proza intimistă, mai ales cea care cultivă erotismul/ sexualitatea şi poezia confesivă, colocvială. În ambele genuri, domină obsesia autenticităţii şi violenţa verbală de extracţie viscerală, care ţine deseori loc de expresivitate artistică. Puţine sunt însă cărţile cu adevărat valoroase, încât să simţi nevoia să le reciteşti. Se remarcă, de asemenea, o schimbare de canon estetic (nu şi didactic), în care devin centrale opere marginale din istoria literaturii, constituind tradiţia de la care/ cu care noua poezie/ proză se legitimează.

7. Iată zece dintre cărţile valoroase, scrise de autori din noile generaţii şi apărute în perioada postdecembristă: a) poezie: Ion Mureşan, Cartea-Alcool, Aurel Pantea, Negru pe negru + Nimicitorul, Cristian Popescu, Arta Popescu, Mariana Marin, Zestrea de aur (integrala poeziei), Iustin Panţa, trilogia Lucruri simple, Familia şi Banchetul; b) proză: Mircea Cărtărescu, Orbitor, Gheorghe Crăciun, Pupa Russa , Alexandru Vlad, Ploile amare, Horia Ursu, Asediul Vienei, Varujan Vosganian, Cartea şoaptelor. 1 / 2015

Euphorion

Rita Chirian

Timpul în care trăim este, indiscutabil, unul al plura-lităţilor. Nimic nu este unic, invariabil, imuabil, punct stabil de referinţă. E ca și cum am înainta printr-un peisaj care-și schimbă radical – și de la secundă la secundă – configuraţia. Rar – și cu un aer de vetusteţe – se mai ridică problema valorii și a consistenţei a ceea ce ne înconjoară. Termenii fundamentali sunt cei fatal legaţi de mercantilism. Fie că este vorba despre artă, despre mâncare, despre bunuri sau produse destinate să ne înlesnească existenţa, principiul ordonator este cel al capacităţii acestuia de delectare. Epocă dopaminică, în care dorinţa se suprapune și echivalează satisfacerea dorinţei care dă naștere uneia noi. Calitatea nu interesează mai mult decât cantitatea, succesul fiind o garanţie și un paliativ al calităţii. Dacă băuturi vestite pentru că ar dizolva carnea cât ai zice clipi continuă să fie băute cu poftă, tot astfel continuă să fie citite (devorate) rânduri și rânduri de literatură bulimică, gourmet-ul rezervându-se raftului clasic, des-

tinat câtorva anacronici. E firesc, de vreme ce bun e ceea ce se vinde. Altfel se întâmplau lucrurile în vremea lui Corneille și a lui Boileau, când succesul unei cărţi era semn limpede al geniului autorului ei. Dar oare chiar altfel? Nu cumva gustul ne-a fost educat în spiritul a ceea ce a avut succes? Și poate că abia mai târziu, odată cu democratizarea culturii, cu expansiunea și plurimorfismul activităţii de editare și publicare, cu intensificarea alfabetizării, ruptura dintre succes și valoare începe să fie tot mai adâncă. Cei mai mulţi apreciază chiar că valoarea și succesul (de piaţă, de critică) ar fi incompatibile, ba chiar, după cuvintele lui Céline, „Un succes de librărie e totdeauna de foarte proastă calitate.” Tendinţa firească – mai ales a celor elevaţi – este să respingă, cu superioritate, locul comun – și cu asupra de măsură atunci când este vorba despre rafinamente și lucruri ale minţii și ale spiritului. 20

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

Gustul comun și acceptanţa multiplă invalidează. Și atunci, întrebarea care se pune este dacă nu cumva ierarhiile gata stabilite care ne sunt impuse – canonic – de școală, critică, public nu trebuie aruncate în aer și reconstruite în funcţie de grile proprii – care se prea poate să fie unele ale secunodaria-tului și ale perifericului, dar – cel puţin – au meritul de a fi particularizate. Iar deosebirea primară este aceea că nu se raliază opiniei generale, cea care este asumată în absenţa spiritului critic. În cele din urmă, trebuie să fie stabilită nu atât va-loarea absolută, ci propria ierarhie – în ceea ce privește faptele culturale, cărţile fundamentale etc.: toate formele de artă. Firește, itinerariul trece prin ierarhiile consacrate, dogmatice, pe care updateul constant le repune sub cumpăna dubitativului. Mai au astăzi relevanţă Minulescu ori Cezar Petrescu, scriitori care, în interbelic, umpleau librării și populau rafturi? Evident că nu. Ceea ce contribuie la datarea și la foarte rapida lor perimare a fost, pesemne, o anumită permeabilitate: sensurile lesne de descusut sunt tot acelea care cad cel mai iute în desuetudine. Sau să fie oare aureola sentimentaloid-feminină, inima care pulsează foarte aproape de suprafaţa textului – când se știe că valoarea e cerebrală, interiorizată, ţinută în frâu, nonpatetică? Mai citește cineva acea literatură de gare pe care am devorat-o în copilărie formată din nume ca Domnica Gârneaţă și Ileana Vulpescu și Mihail Drumeș și Damian Stănoiu câţi alţii vor mai fi fost – și care aveau succes de librărie (piaţă?) în primii ani ‘90? Aveau ceva de-a face cu literatura adevărată? Nici nu are rost să ne chestionăm asupra aspectului; cert este că, până la un punct (când – s-ar spune – intervine filtrul critic), pagini ca cele pe care le-am amintit cresc pofta pentru ceva ce ești incapabil să numești – și este vorba despre literatura de calitate: cea pe care nu o citești nici din primii ani de școală, nici printre primele cărţi, nici – adeseori – în timpul școlii, ci cândva între timpul maturizării culturale suprapuse maturităţii spirituale. Cine are pretenţia că amușină valoarea și că citește lucid marile cărţi încă din anii pubertăţii este un emfatic destul de rudimentar. Ce citesc tinerii astăzi? Citesc cărţile care se vând foarte bine: Paolo Coelho, Cristina Nemerovschi, Petronela Rotar, Irina Binder, Andrei Ciobanu, Tudor Chirilă, Adrian Sahr & Co. Tot ce se poate ca succesul de librărie să fie strictamente accidental, rod al unor circumstanţe la fel volatile ca și alchimia care face valoarea să existe. N-aș vorbi despre degradarea gustului, ci numai de existenţa anumitor trepte – ca în orice iniţiere. Unii – cei mai mulţi – nu vor citi nicio carte în toate zilele vieţii lor; alţii se vor opri la paginile celor pe care i-am înșirat mai sus; alţii – puţini – vor merge mai departe. Ei sunt cei care vor stabili valoarea unor cărţi. 1 / 2015

Euphorion

Gheorghe Grigurcu

1. Valéry caracteriza valoarea estetică drept o „relaţie unică şi inconstantă între operă şi un cititor oarecare, în timp ce meritul propriu şi intrinsec al autorului este o relaţie între el însuşi şi planul său”. De unde rezultă relativitatea ambelor concepte, mobile în funcţie de capacitatea noastră subiectivă de-a aprecia creaţia artistică. Simple ipoteze ale unei frumuseţi prezumate în diverse grade. Dar există oare o valoare universală care devansează contingenţa de factură singulară a criticului? Platon credea că da, vorbind despre realităţile ideale, transcendente. De ce nu l-am crede? 2. În primul rând, se cuvine luată în considerare instanţa persoanei receptoare, de ordin emoţional, deschisă, aşa cum socotea Max Scheler, spre lumea multiplă şi ierarhizată a existenţei până-n pragul fiinţei supreme, Dumnezeu. Urmează cutumele cultural-sociale. Ele îşi pun amprenta pe conştiinţa individului, determinându-i o anume speţă de comportament în sfera esteticului. Astfel încât ordonarea valorilor acestuia dobândeşte o turnură istorică. 3. Fără doar şi poate. Dacă ne-ar lipsi criteriul estetic, ne-am mişca în lumea producţiilor artei ca şi cum ne-am afla, fără translator, într-o ţară a cărei limbă n-o cunoaştem. Nu ne-ar rămâne decât să ne înţelegem cu ele în chip rudimentar, prin semne. 4. La ora actuală, aceste instanţe curente (opiniile criticilor,

1 / 2015

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

revistele, editurile, centrele universitare, alte instituţii culturale) dispun de o şansă excepţională: libertatea de conştiinţă, care, din pricini politice, până ieri era drămuită până la anulare. Dar nu o dată ele cad în noi servituţi. Se arată dispuse a flata fie unele persoane ori cercuri socotite influente, fie, vai, mediocritatea crasă. Am constatat cu stupoare că există cărţi fioros de proaste lăudate de nume onorabile. 5. Pe de-o parte, există un succes pour les connaisseurs. Discret, eterat, aidoma muzicii de cameră. Pe de alta, un succes public. Îl putem asemăna pe acesta cu muzica vulgară, zgomotoasă ce răsună dintr-un local periferic. Al doilea tip de succes se orientează după mirosul banului chipurile inodor. Nu sunt cărţile de consum cele mai vandabile? Nu se comercializează cu mult mai uşor, de pildă, Pavel Coruţ sau Mihaela Rădulescu decât, de pildă, Leonid Dimov ori Radu Petrescu? 6. Despre ditamai “mutaţii valorice” nu sunt convins că am putea vorbi. Cu toate fireştile înnoiri intervenite, am continuat a merge, în linii generale, pe traseele de dinainte de acel an de cotitură, sub fanionul postmodernismului celui multcuprinzător. Un lucru mi se pare cert, chiar dacă defel îmbucurător. Întro perioadă mai lungă deja decât cea a interbelicului, n-am atins nici pe departe glorioasele cote ale aceleia. 7. Nu tocmai bine orientat în vălmăşagul apariţiilor editoriale curente, nu mă încumet la o asemenea listă.

Euphorion

Ion Bogdan Lefter Ieri, azi: absolutisme, relativisme

Până nu de mult a existat şi uneori a şi fost exprimată convingerea că valoarea literară – şi cea artistică în general – depinde de anumiţi parametri cerţi, inconturnabili. Înlocuiţi – ce-i drept! – de alte repere, la fel de „certe”, în epoca următoare... Vechile sau mai recentele arte poetice, manifeste, programe de curent, de „şcoală”, de grup creativ au fost normative, iar esteticile epocilor succesive au operat cu standarde absolutizate la vremea lor. Abia către finele modernităţii, către mijlocul secolului XX şi în deceniile imediat postbelice, când teoriile literare şi culturale

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

nei culturale, şi anume în conformitate cu mentalităţile dominante în mediile creative ale epocilor respective, care au putut impune uneori – însă mai rar decât suntem tentaţi să credem – idei „puriste”, „estetizante”, „absolutiste”. În orice caz, nu mai are sens să vorbim despre „universalitatea” valorii la ceasul aşanumitului „relativism” postmodern: totul se reciteşte şi se revalorizează continuu. Sunt şi perdanţi, autori care nu mai beneficiază de aprecierile de altădată, după cum apar şi noi „staruri”, ignorate altădată, validate abia astăzi. Însă cum să interpretăm faptul că – totuşi – majoritatea scriitorilor şi artiştilor clasicizaţi au parte de confirmări mereu repe-

tate? Categoric nu în sensul esteticilor tradiţionale: dacă nu mai admitem că poate exista „calitate în sine”, menţinerea „în top” a celor mai multe nume mari nu se poate datora faptului că operele lor ar purta în ele însele câte un „miez” imuabil de valoare. Simplificând mult lucruri atât de complicate, aş formula astfel: marile creaţii, „capetele de opere” sau „piesele magistrale” („chefs-d’oeuvre”, „masterpieces”) au o excepţională complexitate structurală care le asigură un potenţial ieşit din comun de semnificare, de expresivitate, activat de-a lungul posterităţii în moduri varii, uneori asemănătoare ori identice cu cele deja înregistrate în istoria receptării lor, alteori cu mutaţii importante, în urma „revelării” unor mesaje, dimensiuni, deschideri până atunci „ascunse”...

Doar astăzi: cine şi cum contribuie la validarea valorilor?

au proliferat, rafinând tot mai mult înţelegerea fenomenelor şi punându-le în contexte socio-ideologice din ce în ce mai largi, a început să se vorbească despre multiplicităţi de criterii şi despre complicate „jocuri” şi „negocieri” între producătorii de opere artististice şi consumatorii lor, cu contribuţii din partea comentatorilor specializaţi, ale pieţei, ale sistemelor de educaţie ş.a.m.d. Am avansat astfel nu doar către viziunea mult mai cuprinzătoare a postmodernităţii asupra valorii, înţeleasă astăzi ca o rezultantă dependentă de nu puţine variabile, ci şi către deconstrucţia retrospectivă a prăfuitelor estetici normative, autoritare, exclusiviste: revenind asupra lor, descoperim că şi ele au presupus – de fapt – varii contribuţii ale protagoniştilor sce22

În ciuda aparenţelor, oricât ar proclama unii-alţii schimbarea fundamentală a regulilor jocului cultural în zilele noastre ultracomercialiste, hipermediatice şi internetizate, noutăţile sunt mai degrabă de instrumentar şi de ritm decât de natură a proceselor. Rulajul produselor artistice e mai alert, în forme tradiţionale, aşa-zicând „convenţionale”, sau în versiuni „virtuale”, pe noi „suporturi” informatice şi „în reţea”, pe pieţe astfel multiplicate, cu mecanisme publicitare mai agresive, însă traseul a rămas acelaşi: ce se scrie – sau se compune în alte limbaje artistice – se publică, se distribuie, se „promovează”, se comentează, se ierarhizează, se fixează pe anumite trepte valorice, cu atât mai greu de dislocat de acolo cu cât se vor adăuga noi şi 1 / 2015

Euphorion

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

noi confirmări. Într-o asemenea „economie a bunurilor simbolice” remodelată de noile tehnologii şi de reorganizările pieţelor contemporane, se aud tot mai multe voci care susţin că s-ar fi volatilizat complet criteriile de evaluare, că totul ar depinde de „promovare”, de publicitate, de susţinerea editurilor mari şi a agenţilor care au autori sub contract, că influenţa lecturii specializate şi a evaluării profesioniste, recte a criticii, s-ar fi diminuat până aproape de dispariţie. Grupurile literare şi artistice, de la formulele clasice ale cenaclurilor, ale confreriilor regionale ori ale „generaţiilor de creaţie”, şi până la „reţelele” reale din jurul instituţiilor interesate sau la cele „virtuale”, constituite pe website-urile „de socializare”, se agită, se mobilizează, îşi susţin insistent membrii, se laudă colegialmente şi-şi atacă virulent competitorii din alte cenacluri, cercuri editoriale etc., uneori şi cu susţinerea unor critici afiliaţi, transformaţi în agenţi de promovare. Se nasc astfel gloriole efemere, edificate pe nemaipomenit de solide fundamente: zeci de cronichete inconsistente, sute de comen-

fie lectura, interpretarea şi evaluarea criticilor cu prestigiu consolidat şi continuu confirmat. Complementară, contribuţia revistelor culturale prestigioase, care-şi selectează după criterii de calitate colaboratorii şi textele publicate, continuă să fie salutară. În „cercurile” următoare – analiza şi validarea „bunurilor simbolice” în mediile academice, doctorale, în cercurile elitei intelectuale veritabile, care-şi respectă condiţia şi nu se abandonează criteriilor conjuncturale ale succesului imediat. Pieţele, strategiile de promovare, iluziile optice nu pot susţine decât pentru scurt timp nonvalori, căci, fără recunoaşteri credibile, ele nu pot fi impuse decât prin popularităţi care, mai devreme ori mai târziu, se sting. Altfel spus, istoria merge înainte, vremurile se schimbă, apar mereu noutăţi de tot felul, sistemul cultural se reorganizează, îşi reexaminează marile repere şi-şi revizuie conceptele ordonatoare, dar ceva a rămas şi va rămâne stabil: nu valoarea în sine, nu vreun „miez” estetic imuabil, ci nevoia de ierarhizare şi seriozitatea ierarhiilor care contează. Le construiesc şi le tot revi-

tarii „interactive” şi ultraelogioase „postate” pe site-uri, mii de „like”-uri indistincte (cât „îţi place” de fapt textul pe care-l bonifici?; mai mult sau mai puţin decât altele pentru care ai apăsat exact la fel „şoarecele” / „mouse”-ul computerului, producând acelaşi „like” lipsit de nuanţe, deci convenţional?!...). În realitate, în realitatea culturală serioasă, fie „concretă”, fie „virtuală”, dar care contează cu adevărat, rolul criticii, al criticilor importanţi a rămas decisiv. Comentatorii partizani, care-şi imaginează că reuşesc să impună „idoli” lipsiţi de valoare în ierarhiile plauzibile ale momentului, sunt victimele unor iluzii optice. Gloriolele respective, strict „parohiale”, n-au cum să fie acceptate în afara cercurilor de „adepţi”. Esenţiale continuă să

zuie profesioniştii de vârf, cu competenţele lor interpretative şi cu finele lor balanţe de calitate, în permanenţă – da! – recalibrate...

1 / 2015

P.S. Nu propun aici o argumentaţie improvizată. Pledez de mult Pentru ierarhie – titlul comunicării pe care am susţinut-o, către finele anilor 1990, în cadrul uneia dintre primele sesiuni ale Asociaţiei de Literatură Comparată din România, printre ai cărei fondatori mă prenumăr (păstrez „punctajul” intervenţiei de atunci; poate că ar merita să-l transform în text cursiv!). Cineva, venerabil profesor, teoretician, comparatist, mi-a dat atunci un tuşant semn de interes, arătându-se impresionat că tocmai eu, postmodern militant, deci „relativist”, mă pronunţ ferm „pentru ierarhie”. Fireşte, căci „relativismul” epocii noastre înseamnă – evident – altceva decât abolirea criteriilor de valoare, chiar dacă nu ne mai este atât de uşor ca-n alte epoci s-o definim pe cea din urmă.

Euphorion

Mircea Muthu

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

„nostalgia mea de cititor după „troica” Preda – Bănulescu – Fănuş Neagu.”

1. În primul rând, valoarea a fost şi rămâne concretizarea i d e a l u l u i – un model mintal, abstract şi, în acelaşi timp, imaginea esenţializată a unei anumite perioade şi colectivităţi istorice. De aici se desprind trei observaţii: idealul, determinat socioistoric, e considerat criteriul valorii; adesea idealul se confundă cu valoarea deoarece primeşte sens axiologic; idealul poate fi chiar varianta iniţială a unei valori în procesul său de constituire. Aşadar, valoarea nu are statut universal şi nici nu ar trebui să reprezinte o relaţie aleatorie (convenţională) între subiect şi obiect, fie el şi estetic.

2. Încerc să enumăr câteva trăsături: a. caracterul concret-senzorial, în sensul că idealul estetic devine valoare doar în momentul concretizării sale în sunet, culoare, text ş.a.; specificul artei rezidă în faptul că generalul apare sub forma particularului (id est: imaginea artistică). b. raportul, echilibrul mai mult sau mai puţin instabil dintre emoţional şi raţional. c. Relaţia, variabilă, dintre factorul conştient şi cel spontan. Într-o Cronică a optimistului, G. Călinescu observa că „ceea ce te izbeşte într-o adevărată operă de artă este claritatea ei globală, unită însă cu impresia spontaneităţii”. d. caracterul contradictoriu, dar şi fertil, bazat pe prezenţa/altrenanţa simultană a unor principii opuse, cum ar fi melodia şi armonia (muzică), construcţia şi decoraţia (arhitectură), desenul şi culoarea (pictură), diegesis şi metaforă (literatură) ş.a. e. funcţiile de cunoaştere, etice ş.a. se realizează prin intermediul şi în finalitatea celei e s t e t i c e a valorii. f. valoarea estetică se caracterizează de obicei prin unicitatea dată de specificitatea creaţiei şi de personalitatea artistului g. valoarea estetică nu este autonomă, ci heteronomă, lucru demonstrat de Tudor Vianu sau Adorno. h. încorporată în operă, mai mult sau mai puţin vizibilă, valoarea este un fapt antropologic.

3. Cele câteva trăsături le-am extras, evident, din memoria culturală. Astăzi lucrurile se schimbă dramatic începând de la înlocuirea întrebării clasice (ce este opera literară, plastică ş.a.?) cu alta (când anume, în ce condiţii putem vorbi despre o operă?). Mai exact, ca să dau un exemplu: prin ce mecanisme o valoare utilitară (un fier de călcat să zicem) se preface în valoare nonutilitară / estetică din momentul în care îl văd plasat, având o patină de vechime, în vitrina unui bistrou? Luaţi un catalog de expoziţie plastică: curatorii, autorii, chiar criticii de artă să feresc să emită, ferm, vreo judecată de valoare (=actul de a aproxima măcar argumentele prin care presupusa operă îi va supravieţui sau nu autorului pe palierul duratei medii sau chiar lungi). Se mulţumesc, aproape in corpore, cu descrierile de sub ilustraţii. Pe de altă parte, există şi ofensiva unui eticism îngroşat care cere eliminarea esteticului – această reflectare antropo24

morfizată a realităţii, ca să-l citez pe Lukacs. Acuma, ca să răspund la întrebare: esteticul (a nu se confunda cu estetica şi nici cu estetismul) prin care înţeleg totalitatea elementelor individualizante conţinute în creaţia ficţională rămâne criteriul fundamental de apreciere – dincolo de epocă sau limbă – relevabilă, în întregime, antropos-ului. Aşa numitele creative writing nu depăşesc statutul de exerciţii necesare desigur în prezentul nostru, ameninţat de pegra semianalfabetismului.

4. În primul rând, să fie mai vizibili creatorii de ficţiuni literare, să-şi explice poetica în lipsa, astăzi, a criticilor de direcţie şi a deficitarei vizibilităţi a revistelor literare cu multă eseistică (apanajul unei culturi mai mult comentatoare decât creatoare în siajul postmodernismului de import) şi cu puţine filtre cu adevărat critice, aplicate. În al doilea rând, aş sugera ca juriile de acordare a distincţiilor să nu se mai încropească de la un an la altul, ci să fie alese/numite pe câţiva ani, pentru se roda. Lectura pe diagonală, dacă există şi aceea, trebuie acompaniată de cunoaşterea stării generale a anului/anilo(r) literar(i), să poţi plasa într-un atare context romanul sau suita de nuvele propuse ori selectate pentru premiere. 5. Este invers: valoarea determină – până la urmă – succesul care este şi un fenomen de masă. Mă întreb de pildă câţi cititori mai are acum în România Paolo Coelho ş.a.

6. Aşa cum postmodernismul, repet, de import, aglutinează dimensiunile temporale într-un prezent umflat ca un ou, departe de gâtul clepsidrei, la fel, aproape a egalizat şi valorile, atâtea câte le avem. Genul eseistic este, cum spuneam, în floare, de asemenea resurecţia prozei scurte, dar rămân cu nostalgia mea de cititor după „troica” Preda – Bănulescu – Fănuş Neagu. În celelalte genuri, proliferând mai mult pe orizontală (se scrie mult) decât pe verticală, nu văd încă marile repere care fac şcoală încă din timpul vieţii, cum a fost cazul lui Nichita Stănescu, de pildă, dar s-ar putea să fie, postum, Mircea Ivănescu. La fel, se înmulţesc romanele şi e bine că este aşa, s-a şi vorbit de un „an al romanului”. Iată enumerarea câtorva titluri din ultimul decenii ; e o selecţie şi nu o ierarhizare. Aşadar : Florina Iliş (Cruciada copiilor, 2006); Horia Ursu (Asediul Vienei, 2007); Mircea Tomuş (Aripile Demonului, 2007-2014); Varujan Vosganian (Cartea şoaptelor, 2009); Ion Mureşan (Cartea Alcool, 2010); Marta Petreu (Acasă, pe câmpia Armaghedonului, 2011); Marin Mincu (Dulce vorbi în somn – postume, 2011); Aurel Pantea (Nimicitorul, 2012); Gellu Dorian (Şaizeci de pahare la o masă, 2013); Mircea Ivănescu (Versuri, 2014); Ionuţ Caragea (Festina lente, 2014). 1 / 2015

Euphorion

Răzvan 0upa

1. Tocmai am citit „O poveste tristă, dar adevărată” de Nicolae Manolescu în care cunoscutul critic pune pe seama neînţelegerii şi răutăţii generale îndoielile pe care le-au provocat micile şi marile sale abuzuri din ultima vreme. Sigur, dânsul uită să ia în considerare reproşurile legitime, legate de faptul că un membru al juriului pe care îl prezida dânsul a declarat public, fără nicio ezitare, că Nicolae Manolescu a făcut în aşa fel încât să se înţeleagă greşit pentru ce se votează în juriul de la Botoşani. Mai mult, argumentul final este pentru promotorul canonului „care se face nu se discută” invocarea unui text în care Mircea Vasilescu semnala chiar lipsa de importanţă în care a fost scufundat domeniul gestionat de Nicolae Manolescu. Mai mult, Nicolae Manolescu se mulţumeşte să creadă că în 2015 este contestat un poet. Când, ceea ce se contestă este maniera de înlocuire a susţinerii relevanţei poeziei acelui poet cu jurămintele eterne ale „protectorului recunoscător”. Îmi place foarte mult faptul că se pune tot mai clar problema valorii ca relaţie, mai degrabă decât ca obiect în sine. În cei 20 de ani în care am întors pe toate feţele problema valorii de la primele rânduri din „Fetiş” până la „Corpurile relaţionale” pot să spun că punctul culminant al efectului comic în materie de poezie îl constituie tocmai perpetuarea confuziilor terminologice de acest fel. Valoarea în general nici măcar nu are cum să existe, cu atât mai puţin, să aibă statut universal. Putem vorbi despre valori etice, estetice, religioase şi aşa mai departe... dar relevanţa valorilor a avut legătură întotdeauna doar cu un anumit context social sau istoric. În plus, nu ar trebui să fie o surpriză pentru nimeni că majoritatea cărţilor publicate sunt slabe, valoarea la care se raportează mai toată lumea în primă instanţă fiind una intimă sau de uz restrâns. Lucrurile au stat mereu la fel în orice domeniu: mare parte din ceea ce are de făcut un medic este de o plictiseală incredibilă şi la fel stau lucrurile atunci când este vorba despre şoferi sau constructori şi chimişti. Spre deosebire de poezie, în toate aceste domenii pare să fie mai uşor să fie distinşi farsorii de cei care au importanţă.

2. Conceptul de literatură aşa cum îl folosim astăzi are doar câteva sute de ani şi a fost de la început legat de plăcere. După ce lecturile specializate (marxiste, psihanalitice, sociologice) au rămas jocuri tehnice, putem să spunem că abia începem să redescoperim potenţialul creaţiei literare. Reţelele de referinţe, forţa unui text, efectul de naturaleţe al unui demers expresiv, mai funcţionează ca elemente producătoare de plăcere doar în cazul unor relaţii personale cu domeniul. În rest, cei care aşteaptă plăcere de la literatură raportându-se strict comercial la texte şi autori sunt doar ipocriţi inconştienţi care perpetuează prin solicitările lor diferite forme de prostituţie. O să trec repede peste referinţele stufoase necesare pentru defi-

1 / 2015

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

nirea unui criteriu care să determine valorile şi ierarhia acestora în literatură. Ceea ce este valabil pentru reperele diferitelor domenii din orice vreme pare să fie legătura acestor repere (literare, artistice, tehnice etc.) cu o viziune a realităţii dovedită ulterior relevantă. Criteriile principale sunt, aşadar, lectura şi argumentarea unui tip sau al altuia de abordare a demersului poetic. Toate clişeele triumfaliste, toate jucăriile didactice sunt, în cel mai bun caz, simple exerciţii de expresie. Eu le spuneam „corpuri româneşti” tuturor încercărilor de a aduna în expresii formule ipocrite şi sincerităţi autodistructive.

3. Esteticul nu are cum să îşi piardă relevanţa atunci când este vorba despre literatură. Ceea ce s-a pierdut, din fericire, este falsa impresie de opoziţie între estetic şi orice altceva crescută doar din complexe şi neputinţe intelectualiste. Acum putem să înţelegem de ce anii ‘60 româneşti au fost marcaţi de rezistenţa prin evaziune. Este foarte greu, în schimb, să acceptăm faptul că judecăţile de gust pot să facă în continuare legea, atâta timp cât nu se mai refugiază decât din calea propriei lor umbre.

4-5. În 2001, când am debutat în volum aveam o listă destul de amănunţită cu critici literari şi reviste pe care le consideram esenţiale pentru dialogul public în jurul poeziei. Cred că era vorba de 25 de nume de la Marin Mincu, Al. Cistelecan, Mircea A. Diaconu, Mircea Martin, până la reviste ca Euphorion, Vatra şi altele. Între timp, lucrurile s-au schimbat radical. Poate am această senzaţie pentru că interesul meu pentru faţă de viaţa literară a dispărut complet. Dar, fără legătură cu mine, am putut să văd cum în spaţiul public se aglomerează evenimentele clonate, organizate doar ca să dea impresia că ar avea vreo legătură cu poezia. Discuţia se reduce la simple liste de nume şi succesiuni de lecturi de câteva minute peste care sunt trase perdele muzicale improvizate. De multe ori este vorba şi de poeţi şi muzicieni valoroşi, dar prestaţiile lor sunt trecute în planul secund faţă de intenţia de uniformizare a organizatorilor. Nu doar poeţii sunt defavorizaţi astfel, ci şi publicul, care nu are decât foarte rar ocazia să înţeleagă la ce eveniment participă sau ce i se propune în afara unui şir de nume a căror selectare este fie hotărâtă fie de gustul personal al organizatorului, fie de întâmplare. Ceea ce numeam cândva „instanţe” s-a mutat, între timp de la persoana unui critic, de la instituţia unei reviste sau a unui premiu la argumentaţia folosită atunci când este întreprinsă o judecata critică asupra unei cărţi sau a unei poetici. Din acest punct de vedere, succesul este doar capacitatea autorului şi a cititorului de a ţine pasul cu ceea ce oferă poezia într-un moment. Şi nimic mai mult. Falsul succes, rudimentele consacrării în cine ştie ce grup au o importanţă direct proporţională cu relevanţa 25

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

Fotocredit: Dan Păun

Euphorion

pe care grupurile respective o au în ceea ce priveşte viziunea asupra realităţii pe care am pomenit-o deja.

6. Nu doar cei care citesc literatură, ci şi cei care vorbesc din auzite se cred îndreptăţiţi să propună ierarhii. Şi au dreptate... doar că ierarhiile propuse fără niciun fel de precizări privind selecţia şi motivele care au dus la respectiva ierarhie sunt doar liste cu valoare fictivă. După 1990 am putut să cunoaştem la prima mână eşecul „rezistenţei estetice”. În lipsa propunerilor viabile, ceea ce era considerat o alternativă la viziunea totalitară din societatea comunistă românească s-a mulţumit să ocupe rămas liber după executarea lui Ceauşescu. Cultul personalităţii, traficul de influenţă, demagogia au fost instrumente adoptate foarte repede de noile autorităţi culturale. Foşti preşedinţi de Academie, lideri ai Uniunii Scriitorilor, întreprinzători abonaţi la diferitele găuri financiare ale instituţiilor publice sau limitat în solicitări de fonduri pentru sinecuri şi pensii, pentru colecţii critice inutilizabile sau proiecte electronice construite pe genunchi. Putem să spunem că, în 2015, deriva instituţională a atins limita ultimă odată cu asaltul pe care Preşedintele Uniunii Scriitorilor l-a dat şi asupra ultimului premiu de poezie din România a cărui credibilitate mai rezista. Nicolae Manolescu a profitat de reputaţia pe care o avea pentru a manipula juriul astfel încât preferatul său să câştige Premiul „Mihai Eminescu” Opera Omnia la Botoşani. Atunci când protestele pu26

blice s-au făcut tot mai clar auzite, nu puţine au fost răspunsurile care sugerau fie că autoritatea ştie mai bine pentru că undeva în trecut a fost o voce importantă pentru literatură, fie că viciul de procedură nu are nicio importanţă pentru că, până la urmă, premiantul ar fi un poet bun. Ceea ce nu va mai fi niciodată la fel este tocmai cultul autorităţii misterioase, care refuză dialogul. Ar fi o contrazicere a tot ceea ce am scris până aici să propun 10 cărţi care ar fi „cele mai importante”. Sensul oricărei literaturi vine din participarea la realitate pe care o asigură cititorilor prin toate cărţile pe care le propune, de la cele mai slabe (cum au fost mereu majoritatea lucrărilor puse în circulaţie) până la foarte rarele momente de claritate expresivă. În locul ierarhiei, mai mult decât despre o multitudine de ierarhii părtinitoare ori urechiste, putem vorbi de investigări ale diferitelor tipuri de coerenţă valabile atunci când este vorba despre creaţie literară. Descoperim, pe urmele lui Nicolae Manolescu, faptul că, după eforturile susţinute de a elimina importanţa pe care o avea judecata asupra valorii, totul este permis. Dar, dacă acest „totul” include ignorarea unui viciu de procedură reclamat chiar de colegul său de juriu de la Botoşani, el ne obligă şi să solicităm coerenţa minimă explicită pe care deciziile agăţate de o virtuală „prezumţie de infailibilitate” nu o mai oferă de multă vreme. Este şi tactica dânsului un „corp românesc” şi nu putem decât să sperăm că starea sa se poate ameliora. 1 / 2015

Euphorion

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

Rodica Braga cu titlu de împrumut

adânc, în tine,

ca o orgă mută, tăcerea, adânc, în mine,

vibraţia ei tumultuoasă.

ceea ce ţi se întâmplă

are continuarea în mine, suntem ca partitura aceluiaşi cântec. intrăm în canon,

ne armonizăm asperităţile,

în pauze ne potrivim iubirea să sune la unison,

halucinaţi de un instinct

mai sigur decât moartea.

doar moartea ne e sigură,

ne aparţine fără drept de apel,

pe când iubirea, atât de fugace, ne este dată

cu titlu de împrumut.

somn hibernal

aruncat peste noi. visele noastre

se ţes din materia nevăzută a vieţii

călătorind clandestin

intrarea

confuza dorinţă

ca unor fiare alergând

o casă care să mă şi apere

chiar ni se pun

în cale capcane,

pe un teren intezis. trăim în aşteptare, aşadar,

sperând în trezirea

ce va face să explodeze

ne este oprită

1 / 2015

conţinută într-un mănunchi

simt pulsul pământului

consumând

în timp ce fiinţa neate

în nefiinţă.

oare ce fel de zidire este aceasta? visele m-au alintat,

m-au crescut

laolaltă cu vrerile din oasele străbunilor

ce au ridicat înlăuntrul

meu ziduri

pe care încerc mereu să le sfărâm,

să-mi durez transparenţa. zadarnică facere. iată-mă, acum,

cioplind în materia inexistentă

a cuvintelor

este aceasta?

să descifrăm tâlcul, când

ritmuri circadiene

vise hibernale,

în care aproape am îngheţat

reprimate.

cum am putea noi

de tot nămolul lumii acesteia?

de forţe ale universului,

care se topesc, pe măsură

festinuri din dorinţe

vorbelor

plasa somnului

prin artere

şi punând la cale

de a face din nimicnicia

ce sunt rostite.

oare ce fel de zidire

şi cine mi-a transmis,

din bolboroseala încâlcită

fiecare mişcare mi-e susţinută

de invizibile fire, în bătăile inimii.

răstignită în câmpuri magnetice,

percep ritmul circadian şi-mi croiesc, secundă

de secundă, propriul meu câmp de căldură şi lumină.

viaţa mă traversează în goană,

rupând fragilul echilibru,

intersectându-mă cu necunoscutul ce-şi lasă în mine

urma lui translucidă. răgazuri de linişte,

tandreţe, furie şi melancolie vin peste mine,

mă rostogolesc

într-o precipitată

respiraţie sacadată,

acompaniată de sonurile unei muzici pe aceleaşi ritmuri circadiene.

sunt doar martorul,

conştiinţa vigilă, care ia act,

deci, sunt liberă.

a străbunilor,

Euphorion

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

solitar

rapid de pe retină

drapat fastuos

alunecă.

în ochi port nevăzul

în părelnice

viziuni răsuflate.

tăcerea se înstăpâneşte perfid

şi din memorie,

doar grohotiş care mereu nici verde, nici galben,

nici albastru nu trece pe

cerul fiinţei, doar

ca mersul şarpelui

cenuşiul încleiat în gurile

par să adoarmă,

şi toate se reiau

ce traversează deşertul. zgomotele vieţii

abia le mai percep

printre picăturile burlanelor

strânse de mahmureala

de după beţia dragostei.

de acolo de unde plictiseala le-a îngheţat în somnuri

doldora de bolboroseala

bicisnice

în trup, tot mai ascuţite,

care se găureşte ca un ciorap

ploii care curge

continuu.

piroanele ce-mi

rigidizează încheieturile. tot mai prezentă crucea

pe care îmi voi întinde

şi lumea doarme în timp ce-şi trăieşte visul îndelung purtat.

lumea nouă

o mare durere stă să ne înghită,

pânza străvezie

dar noi jubilăm şi ne drogăm

ultimul expir.

pieliţa de pe ochii de nou născuţi.

care va purta,

ca pe un solitar,

nu e loc de moarte

cu libertate.

încă nu ni s-a dezlipit lumina, întâi ne arde

şi abia apoi ne mângâie, suntem fiii unui nou ev,

cu durerile abia încolţite.

în vacarmul acesta.

vorbim o limbă

de nimic.

neîncepută, gângăvită

toţi ţipă, aleargă, se înfurie, râd, se grăbesc şi n-au timp

îşi petrec viaţa percepută

prin ochii celorlalţi

şi îşi înghit în taină gustul înfrângerii.

lucrurile se leagă dezlânat, într-un desen tremurat şi plin de întreruperi.

soarele răsare la comandă şi apune când oboseli

mortale o cer.

totul e o goană haotică prin anotimpuri şterse 28

care n-a odrăslit încă sunet, curge doar între noi,

ca o rugăciune cu mâinile

ridicate spre cerul abrupt prăvălit peste noi

şi mereu întrerupt

de lumini stroboscopice. ziduri tinere dănţuiesc

ca femeile în poienile vrăjite,

bărbaţii se străduiesc

să le ţină în frâu,

pentru ca lumea aceasta să n-o ia din loc

precum zmeul scăpat din mână.

1 / 2015

Euphorion

Ioan Barb

încă aştept ca prin umbră să treacă un râu

frica mă aduce cu picioarele pe pământ îmi amintește că încă sunt viu dar nu știu încă de ce m-am născut ziua și noaptea îmi împart existența în părţi egale două jumătăți ale aceleiași entități cu imprimeuri abstracte - lumina cascadei filtrată prin sticla mată a ușii de la baie îmi deslușește din ceață lumea colorată în ochii-mi miopi

încă percep golul din primele clipe de după naşterea mea momentul acela unic am deschis ochii iar timpul s-a umplut de substanță mă visez de atunci îmbătrânind în braţele salciei plângătoare picurând câte o zi în terenul viran din spatele grădinii acum știu că e locul în care trebuia să izvorască un râu

mă trezesc și parcă n-aș respira un joc în care invit iar și iar viaţa în mine

aud dincolo prin pielea dilatată sunetul ei trecător și dinții abisului tăind ţurţurii desprinşi din această absenţă

orașul din trupul tău

ispita din gând are două feţe uneori seamănă cu vântul aleargă printre frunzele așternute pe cer îşi prinde aripile în felinare de smoală doar tu îmi dai ocol până noaptea târziu îmblânzind linia şarpelui din palma ta ascult cum trec dimineaţa furnicile prin umbră și dincolo este întotdeauna cald

când mă sfătuiesc cu vântul ploaia se retrage în sâmburele ei și nu putem deschide un alt timp prin fanta aceasta n-ai cum să treci dincolo de părinți aud cum îmi cresc gândurile din nimic înnoptează în șoapte fără să ajungă niciodată cuvinte așa cum nu voi ajunge niciodată bătrân pentru că am văzut cealaltă faţă a lunii 1 / 2015

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

de atunci uimirea îşi adună în palme corăbiile e mult de când nu mai fumegă nici un cărbune şi nu ne mai leagă funia altui foc sunt încă prea slab să mă întorc singur din somn și ultima zăpadă nu a topit zidurile oraşului din trupul tău

umbra întoarcerii

încă mai simt soldatul târându-se printre pleoape ordonând cântatul de dimineaţă al cocoşului ultimul post înaintea capitulării când se luminează ascult buletinul de știri îmi adulmec cel dintâi gând și nu pot aduna praful lui ucigător extrapolat în trup

nu nu simt decât teamă voi îmbătrâni şi azi inutil mă va răscoli iar absența ca atunci când cerul mi-a înfipt între coaste ultimul copac noaptea mi-a scuturat funinginea în aortă nu puteam salva păsările prelinse în mine prin trupul deschis

o poveste de dragoste

încă mai caut în tine un drum o potecă o linie pe care să-mi ţin echilibrul

încă mai caut un reper o lacrimă căzută în iedera de pe cuvinte o bucată de cremene să o ating dimineaţa de amintirea ta până când va scânteia și-mi va lumina rătăcirea caut o cochilie în ea timpul nostru netrăit încă ne mai aşteaptă un melc

Euphorion

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

să ne conducă în sanctuarul tăcerilor doar atunci îmbrăţişările vor împodobi orele clipele cu zăpezi din zilele vechi mesajele necitite imprimate pe retină

caut un răsărit în preajma ta măcar umbra să treacă peste mine să mă ascundă în clipa ta de strălucire

oraș promis

încă aştept acel oraş promis cu turnurile răsărite de sub tâmple uimindu-mă ca toate lucrurile simple admir tot ce nu înţeleg aşa cum fulgerul îşi face cuib în ochii speriaţi şi va dezgropa liniştea din întuneric dar azi nu nu mă va înspăimânta strigătul vântului încâlcit prin viaţa mea prin linia palmei locul despre care ai spus că e cel mai adânc canion aştept să ghicesc momentul acela sublim în care dragostea învață hibernarea mă atrage în sacul de dormit o urmez smerit fără să aştept să mă cheme din nou şi ce dacă pielea palmelor s-a făcut zgrunţuroasă în curând se va usca va aluneca de pe degete

voi uita pe rând toate lucrurile se vor contopi zilele vechi şi mângâierile topite seara pe umerii tăi voi descifra din nou arderea lumânării memoria ultimului oftat ca o pecete în ceara de sub pleoape

1 / 2015

Euphorion

Silviu Guga

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

ând a ars Coasta Boacii

Luţ se aşeză jos lângă treptele casei, Maria îl privi nedumerită şi se aşeză lângă el şi în curte se făcu linişte. - Şi eu am obosit. Uf!... Ţi-e cald, Miluţule? întrebă fata privindu-l mai atent. - Eu n-am obosit şi nici nu mi-e cald, răspunse, cam îmbufnat, băiatul. - Atunci?! Hai, ia mingea! De ce te-ai pus jos? Nici eu nu sunt obosită, zise fata sărind într-un picior voioasă. - Nu mai vreau să mă joc. Joacă-te singură! se răsti Luţ. - Ăăă! se strâmbă fata şi încet se aşeză lângă el, privindu-l cu coada ochiului. - Ce vrei? Singură nu te poţi juca? deveni şi mai arţăgos băiatul „Am să mă joc singură” îşi zise fata, dar nu se ridică de jos. - Îţi dau ţie mingea dacă vrei, spuse acum împăciuitor băiatul. „Ce să fac cu mingea dacă n-am cu cine să mă joc”, se gândi fata şi se întristă. - Nu ţi-o trebui? întrebă mai stăruitor băiatul. Maria dădu din cap în semn negativ şi nu scoase nici un cuvânt şi lui Luţ îi păru rău, el ar fi vrut ca fata să se bucure, să-i mulţumească, să râdă şi să-i ia mingea, că n-avea nimeni în sat o asemenea minge de cauciuc. Dar fata a rămas tristă lângă el şi mingea în mijlocul curţii. - Acum eşti mare şi te poţi juca singură că ştiu eu că nu te saturi de joc, spuse mustrător băiatul, aşa cum credea că ar fi spus şi maică-sa. „Şi cei dacă sunt mare?” se întrebă fata şi se ridică brusc în picioare şi apoi zise băiatului cu glas tare, aproape strident: - N-am să mai vin niciodată la tine! Luţ tresări, dar nu întoarse capul spre ea, căută cu privirea mingea pe care o găsi foarte greu; nu se aştepta să fie chiar în mijlocul curţii. Fata a plecat, dar el şi-a dat seama de lipsa ei numai când a observat că în curte au apărut găinile care, văzând că jocul copiilor s-a terminat, îndrăzneau să se plimbe prin toată curtea. Una dintre ele a venit până lângă minge şi a lovit-o cu ciocul. S-a sperit puţin când mingea s-a rostogolit, dar continua s-o izbească. Pe Luţ nu-l amuza curajul găinii şi o privea cu dispreţ. „Găina asta e cea mai lacomă, îşi zise băiatul, am văzuto că sare şi la bătaie când le împrăştie mama boabe de cucuruz, vrea să mănânce mai mult decât celelalte. Deodată găinile începură să cotcodăcească înspăimântate, în curte apăru în fuga mare fata şi se opri în dreptul băiatului. - Stai jos, zise Luţ părând convins că trebuia să apară, iar ea se aşeză. Din nou se aşeză lângă el ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic şi-l întrebă: - Mâine ce-o să facem, Miluţ? 1 / 2015

- Mâine? Mâine o să tăiem găina aia, răspunse el liniştit şi arătă cu degetul o găină care trecea atunci prin dreptul lor, era tocmai găina care lovise mingea. - O tăiem şi facem zeamă, se bucură fata. - O tăiem pentru că-i parşivă, spuse Luţ cu un ton grav. - Ce îi? întreba fata constatând că Luţ uneori vorbeşte ca oamenii mari. - Găina-i parşivă, repetă el aproape silabisind. - Cum parşivă!? se miră ea. Parşivă e nana Lola, nevasta primarului, aşa zice şi mama. - Da, Lola-i parşivă! - Aşa cum e mătuşa Lola, aşa e şi găina aia, spuse băiatul cu acelaşi tot şi o arătă iar cu degetul. - Nu! Nu! Găina nu e parşivă, se împotrivi fata. Mătuşăta Lola e parşivă şi primarul, că dacă n-ari fi el, aşa zice şi mama, mătuşă-ta n-ar... - Şi găina e parşivă, înţelege odată, proasto! strigă băiatul. - Nuuuuu! făcu Maria ţuguindu-şi buzele. Găina nu e parşivă! Găina e... e chiar frumoasă. - Frumoasă, frumoasă, dar parşivă, spuse categoric Luţ. Buzele fetei începură să tremure uşor, băiatul părea să prevestească o schimbare şi se întoarse spre ea, dar fata nu se mai putu stăpâni şi izbucni în plâns. - Să nu plângi, îi spuse Luţ încet şi se aşeză în genunchi în faţa ei. - N-am să... să mai vin... să mai vin... nici... niciodată la tine, reuşi fata să spună. Băiatul întinse degetele spre obrajii fetei şi ea, ezitând, îşi trase capul înapoi. - Să nu plângi, zise el şi mai prietenos ajungând cu degetele pe faţa ei şi ştergându-i lacrimile. Fata îl privi drept în ochi şi el vru să-i zâmbească, dar se gândi că ar fi supărat-o mai rău şi zâmbetul pe care îl începu se transformă într-o strâmbătură caraghioasă, dar tristă şi degetele îi tremurară pe faţa ei. I se păru că strălucirea ochilor ei se mută într-ai lui şi-i închise strângând cu putere din pleoape. - Nici tu să nu plângi, spuse atunci fata, că am să vin şi mâine la tine, acum se lasă seara şi ajung şi ai tăi acasă şi pe mine mă cheamă minteni mama, dar mâine vin iar la tine şi-o să tăiem găina aia mare şi... şi frumoasă. - O tăiem, zise hotărât Luţ. O tăiem că-i mare şi cu ea se face zeamă bună. Tu o să stai la bucătărie şi eu o să mă duc în pădure după lemne. Vezi acolo, uită-te! arătă el întinzând mâna spre dealul din dreptul satului. - Iii! se bucură fata. În pădure pe Coasta Boacii! Iii! continua să se bucure şi se învârtea în jurul băiatului. Să mă iei şi pe mine că n-am fost niciodată. Ce-ar fi să facem acolo pe Coasta Boacii o casă şi să ducem şi găina cu noi? - Dar o casă nu se face aşa uşor, zise foarte serios Luţ. În cel mai bun caz ne-am putea face mai repede o colibă şi am putea face un foc să frigem găina. 31

Euphorion

- Bine, o frigem, dacă aşa vrei că ţi-a căşunat să tai găina. Atunci aduc o tigaie de acasă. Zău! Mă crezi? - Da, te cred, zise el încet şi neconvins. - O să aduc o tigaie, întări fata. Pe Luţ îl cuprinse un fel de moleşală şi se gândi puţin, făcându-i-se parcă milă de găină îşi spuse că poate găina nu e chiar atât de parşivă şi nici foc n-ar trebui să facă pe Coasta Boacii.

- Maria, tu ai vrea să tăiem găina aia? întrebă Luţ şovăielnic acum. - Vreau că vrei şi tu, că-i parşivă. O tăiem şi facem foc pe Coasta Boacii lângă coliba pe care o s-o facem. Luţ o privi cu o undă de compătimire şi spuse cu un ton de regret: - Dacă facem foc, o să se aprindă pădurea. Aşa mi-a spus tata, am uitat să-ţi zic. Se aprinde şi arde toată Coasta Boacii. - Arde toată Coasta Boacii!? îngână mirată fata. - Da, o să ardă, dacă facem foc şi n-aş vrea tocmai mâine, că mi-a promis tata că, dacă îi aştept cuminte până se întorc din Sibii, mă ia în pădure şi o să-mi facă o bâtă să merg ca să păzesc vacile la păscut. - Şi-atunci mâine nu te mai joci cu mine? întrebă fata posomorându-se. - Nu! răspunse cu jumătate de gură Luţ şi fata începu iar să se smiorcăie, spunându-şi că n-are să mai vină niciodată la el, chiar dac-o roagă şi doamna preoteasă. - Nu mai plânge, spuse trist băiatul, pentru că şi lui îi vena să plângă. Tu o să stai la bucătărie cu mama şi o să faci zeamă sau friptură şi eu o să mă duc după lemne în pădure. - Daaa!? Te duci cu taică-tău să-ţi faci o bâtă! zise cu ciudă Maria şi plecă lăsând pe Luţ singur să se uite la mingea din mijlocul curţii. Luţ se uită mult la minge, aproape că nu-şi mai putea dezlipi privirea de la ea. Apoi se întunecă şi n-o mai văzu. I se 32

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

părea că, dacă închide ochii, o vede mai bine, dar adormi cu obrazul lipit de pământul rece şi visă ca ard pădurile pe Coasta Boacii. În vis, Coasta Boacii ardea cu flăcări mari, când roşii, când galbene şi dogoarea lor ajungea până la el. Oamenii încercau să le stingă, aruncau apă cu găleţile peste focul ce a cuprins toată Coasta Boacii. Unul dintre oameni i s-a părut că era chiar tatăl Mariei, l-a stropit şi pe el şi lui îi păru bine că se mai răcorise. Taică-său îl striga, îi părea rău că nu mai poate să-i facă bâtă şi poate de aceea îl striga, dar el nu putea să răspundă. Cineva voia să-l bată crezând că el a dat foc pădurilor, îl trase şi două palme destul de tare. Luţ se trezi, deschise puţin ochii şi-l văzu pe taică-său. Luna era sus, deasupra coteţelor de găini, mingea era tot în mijlocul curţii şi Coasta Boacii cu pădurea era întunecată. Dar nu, aşa ceva nu putea să creadă. „Cum au putut oamenii să stingă focul? Mie îmi mai ard obrajii de căldura ce venea de pe Coasta Boacii. De ce vrea tata să mă bată? N-are de ce. Lui îi pare rău că a ars pădurea şi nu poate să-mi facă bâtă.” Închise iar ochii. Şi în vis Coasta Boacii arde cu flăcări mari, galbene şi roşii şi cineva zice că băiatul a dat foc pădurii, în loc să meargă să cineze, a dat foc pădurii şi toată Coasta Boacii arde. Luţ îl roagă să nu-l bată, că nu-i adevărat, n-a dat el foc pădurii. Dar omul acela nu-l crede, îl scutură de umeri şi vrea să-l bată. Taică-său îl apără, îl ia în braţe şi-l apară de omul acela rău. El poate privi acum cum arde Coasta Boacii. Toată noaptea a ars. Spre dimineaţă auzi că cineva plânge, poate că focul nu se poate stinge. Mai târziu îşi aduse aminte de Maria, voia şi ea să meargă în pădure pe Coasta Boacii, deschise ochii şi o văzu pe marginea patului lângă el. - Te-ai trezit? îl întrebă ea. Am tăiat cu doamna preoteasă găina aia parşivă, am ajutat-o şi eu să-ţi facă zeamă. Ai să mănânci şi ai să te faci sănătos şi apoi, după ce gaţi şi leacurile de la doftor, o să mergem pe Coasta Boacii să facem o colibă. 1 / 2015

“no one & beyond” - versiunea foto. ICCA- Bucureşti, 2000. Fotocredit: Mircea Stănescu

Euphorion

Nicolae Suciu

principală dintre morminte, drept derdeluş, descolmpletândule treptat coroanele, ciuntindu-le vârfurile şi zdrelindu-le tulpinile în aşa fel, încât bieţii copaci ajunseseră zdrenţuiţi ca nişte cerşetori la uşi închise. Chiar dacă atunci când patronului i se aprobase construirea supermarketului, cimitirul nu mai arăta la suprafaţă, a cimitir. Dar el, acolo, în adâncuri, nu era şi nici azi nu e cu nimic mai prejos de un alt cimitir aflat pe rol, adică un cimitir în viaţă, cu humusul lui, cu putrefacţiile lui normale şi cu nişele şi criptele lui. Şi, cu toate că în urmă cu zeci de ani, grilajele forjate, împrejmuiri de pe morminte, fuseseră descompletate treptat şi cărate de cei care urmau să le folosească fie la coteţele de porci, fie la consolidat garduri şi boxe în gospodărie, iar monumentele funerare, după raşchetarea literelor, ajunseseră şi ele, tot în anii puterii populare, simple umpluturi în fundaţii de case - în momentul înfiripării supermarketului, cimitirul exista, fiindcă propriii lui morţi nu fuseseră în nici un caz, duşi de acolo în vreun alt cimitir. La început unii credeau că, intrând în supermarket, păşesc pe te miri ce monumente funerare rabatate fulger la pământ, de

Fotocredit: Dan Păun

13. Când supermarketul din cimitir fusese inaugurat, lumea din orăşel ripostase mai mult decât oricând, cu o oarecare reticenţă. Nici nu se putea altfel. Adică cum, domnule? Să cumperi pâine din cimitir? Să cumperi diferite mezeluri, brânză la maţ, legume de tot felul, cafea, fructe şi alte alimente din cimitir? Prafuri de spălat de tot felul, mai treacă-meargă. Sau aparatură de pescuit, apă de colonie, griluri de toate tipurile, detergenţi, căşti pentru audiţie muzicală, articole de menaj şi alte altele. Dar nu alimente. Era ca şi cum cineva ar fi transformat, peste noapte, o morgă în toată regula, în abator. Sau o capelă funerară într-o frigotermă la standarde europene pentru carne animală. Sau un crematoriu uman într-o afumătoare de cârnaţi şi carcase de porc. De fapt, această reticenţă au manifestat-o în primul rând cei care, de copii, fuseseră obişnuiţi cu fosta intrare în cimitir, străjuită de trei foşti brăduleţi, doi de-o parte a porţii de la intrare, mai mult molizi decât brazi, şi altul argintiu, în cealaltă parte, brad de-adevăratelea. Foşti brăduleţi, deoarece, de când fusese cimitirul abandonat, concitadinii se obişnuiseră cu starea în care îi aduseseră copiii dornici pe-atunci, de a folosi iarna, aleea

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

1 / 2015

Euphorion

buldozere şi caterpilare, şi îngropate în mare grabă, în fundaţie. Într-un cuvânt, unii dintre cetăţenii orăşelului nostru erau convinşi că e o blasfemie să amenajezi un magazin, oricare ar fi el, pe osemintele stră - stră - strămoşilor lor. Poate că de aceea aşa i-a şi rămas supermarketului numele: La cimitir. Nimeni nu zice : « Mergem la Kaufland », aşa cum se cheamă de adevăratelea supermarketul. Toată lumea zice : « Mergem la Cimitir, la şoping». Adică ceea ce, în limbajul nostru neaoş, s-ar traduce : « Mergem la Cimitir, la cumpărături. » Ori că ar zice cineva şoping, ori că ar zice cumpărături, aceleaşi articole-stereotip, croite în serie, îl aşteaptă: cam aceleaşi feluri de mezeluri cu acelaşi gust, aceleaşi feluri de de şuncă cu acelaşi gust, aceleaşi feluri de brânză cu acelaşi gust, aceleaşi feluri de chibrituri, aceleaşi feluri de bere, aceleaşi feluri de cola, de peşte congelat şi altele. Şi toate cu acelaşi design sau gust. De asemenea, mulţi zic şi azi că e mare păcat şi să dai drumul la muzică de bună dispoziţie, cum e şi firesc, în acest supermarket. Că e ca şi cum ai pune muzică de petrecere în oricare din cimitirele aflate pe rol. De fapt, ca şi cum ai pune muzică pentru aparţinătorii morţilor, care vor să stea în cimitirele aflate pe rol, în linişte, pe băncuţe lângă morminte, ca să se roage. Sau, zic alţii, că ar fi bine ca patronul să fixeze chiar o zi pe lună în care să se dea ceva de pomană clienţilor, la ieşirea din supermarket. Un covrig, o bomboană de duzină sau o bomboană Cojac. Sau măcar un articol care nu se trece. Ca să fie împăcate şi gazdele. Cele de sub pământ. Şi să nu se supere pe noi, cei vii. Adică pe viitorii morţi. Dar cine oare ar pleca urechea la poveştile şi chiar la propunerile cetăţenilor? Orice ar fi, patronul căruia clevetirile nu-i aduc niciun profit, ar răspunde prompt: există o conducere a oraşului care, dacă ar da ordin ca abatorul de păsări să se mute fulger, în mijlocul cimitirului, se mută orice s-ar întâmpla. Sau dacă acel Consiliu Local ar aproba amenajarea unui patinoar în mijlocul oricărui cimitir, s-ar face imediat, fără discuţie. Şi cetăţenii ar trebui să tacă pe mai departe, chiar şi dacă, in extremis, s-ar trezi cu un bâlci sau cu un aeroport în toată regula, în centrul cimitirului, alături, vorba aceea, de cei dragi care-şi dorm nu întâmplător, somnul de veci acolo. Şi nu e nimic absurd în ceea ce ar putea răspunde cetăţenii oraşului. Ei vor răspunde mai departe ceea ce-au răspuns şi când, în anii puterii populare, auziseră că chiar gard în gard cu cimitirul aflat pe rol, se va amenaja stadionul oraşului, la standardele bolşevice de atunci. Adică n-ar zice nimic. Sau ar răspunde în ultimă instanţă, ceea ce aveau să răspundă mai târziu, după aşa-zisa revoluţie, când lângă sala de sport a Stadionului, de tip Adrian Năstase, se construise o capelă mortuară la standarde europene. 14. Până una, alta, cum orice minune ţine trei zile, mai marii oraşului, care nu mai erau de această dată atei, ştiau că şi nemulţumirile maselor n-o să ţină nici ele, mai mult de trei zile. Că oamenii se vor obişnui încet şi aşa, să meargă la cumpărături numai şi numai în cimitir. Decât să fi fost construit acest supermaket pe un teren arabil, virgin şi să fi stresat lumea, ca mai toate marketurile azi, prin învăluirea clienţilor în perdeaua amăgitoare a stereotipurilor, mai bine aşa. Construit pe acest teren, supermarketul trebuia să fie totuşi, cu un cap mai sus decât toate supermarketurile făcute în serie, din întreaga ţară. Trebuia să dreseze clienţii. Cel puţin aşa considera Dinu. Aşadar, decât să caute clienţii de pildă, covrigi şi macaroane cu găuri croite anapoda ca în alte supermarketuri, mai bine să găsească aici, în cimitir, covrigi numai în raionul Covrigi, de toate mărimile, iar găurile lor în raionul Găuri, tot aşa, de toate mărimile; macaroanele să le găsească la raionul Macaroane de toate 36

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

calibrele, împreună cu melcişorii şi cu tăieţeii şi cu spaghetele de toate calibrele, iar găurile aferente, cum spuneam, numai la raionul Găuri. Pe raioane, pe semiraioane, pe treisferturi de raioane şi pe colţişoare de raioane. Cel puţin clientul să ştie odată pentru totdeauna, un lucru: că dacă vrea să caute găuri, atunci să meargă la raionul cu găuri de toate felurile şi calibrele: de doi, de patru, de şase, de opt, de zece etc. Tot aşa se va proceda şi cu pupăză peste colac. Ca să nu se trezească clientul, hodoronc-tronc, aşa ca în marketurile de duzină, cu colac peste pupăză, aici le va găsi, tot aşa, separat: pupăza la un loc cu pupezele, la raionul Pupeze, şi colacul la un loc cu colacii, cu cozonacii şi cu tot felul de chifle şi cornuri, la raionul Cozonaci. Mare descoperire a fost aceasta, cu raioanele, cu semiraioanele, cu sferturile de raioane şi cu colţurile de raioane. Până şi dopurile, oricine le va putea găsi la dopuri cu filet sau fără filet, şi sticlele la sticle, în raionul Dopuri şi capse şi respectiv în raionul Sticle. Sacii la saci şi sforile la sfori. Şireturile la şireturi, nasturii la nasturi, aţica la aţică şi fermoarele la fermoare. Acele la ace. Papiotele la papiote. Pipotele la pipote, ficaţii de pasăre la ficaţi, inimile la inimi, aripile la aripi, ciocănelele la ciocănele, capetele de pasăre la capete cu sau fără creste, etc. Hai să zicem – îşi auzea Dinu vocea venind din adâncurile lui insondabile – că din acest punct de vedere, supermarketul din cimitir nu s-ar deosebi cu mult de alte supermarketuri, în care toată marfa e repartizată pe raioane şi regiuni, nu şi pe subraioane şi pe subsubraioane sau pe colţuri de raion şi colţişoare de raion, aşa ca aici. Aceasta mai ales dacă nu s-ar ţine cont de marile avantaje ale acestui supermarket din cimitir. De pildă, ofertele şi superofertele aici, sunt cu adevărat cartea de vizită a acestui supermarket. Dacă ar vrea cineva să cumpere peşte oceanic, îl va costa, fireşte, o grămadă de bani, aşa cum lar costa oriunde în supermarketurile de acelaşi fel din ţară. Dar dacă el va cumpăra însă o pereche de peşti, adică lângă o femelă, şi un mascul, preţul lor va ajunge la jumătate. Într-un cuvânt, un peşte îi vine cumpărătorului, gratis. Tot aşa se procedează cu pulpele: cumperi o singură pulpă de vacă, de porc, de oaie, de capră sau de pasăre, te costă mult. Cumperi perechea, adică şi o pulpă de taur, pe lângă o pulpă de vacă, o pulpă de scroafă, pe lângă una de porc, o pulpă de de berbec, pe lângă una de oaie, o pulpă de cocoş lângă una de găină sau o pulpă de ţap, pe lângă una de capră, eşti avantajat. La fel, dacă iei din congelatoarele alea enorme cu uşi culisante din sticlă, pe care-ţi îngheaţă mâinile, ceafă, creieri, limbă, mandibule cu gingii cu tot, unghii, femururi, tibii, adidaşi de porc etc. Dacă în momentul decontului, lângă ceafa de porc, ai în coş şi o ceafă de scroafă sau dacă lângă limba de vacă ai şi o limbă de bou, automat produsele se vor situa la jumătate preţ. Şi clienţilor începe să le intre toate acestea în reflex: lângă creierul de porc, mai pune omul o pungă de creier de scroafă, că nu-l doare mâna; iar lângă unghiile de mascul, mai pune şi unghii de femelă ; lângă un femur de femelă, mai pune un femur de mascul; lângă o tibie de femelă, una de mascul. Tot aşa, lângă adidaşi de porc-mascul, repede mai pune şi o pereche de adidaşi de scroafă, mai firavi. Nu mai vorbim de articole reprezentând organe interne dublete: rinichi, plămâni, testicule, urechi, ventricole, atriumuri, valve, ochi, nări, vene cave, oase şi tendoane de toate calibrele. Clientul se vede obligat să cumpere amândoi rinichii, amândoi plămânii, amândouă testiculele, ambele urechi, ambele atrii, ambele ventricole, ambele valve, vene cave de ambe sexe, oase de ambe sexe, tendoane de ambe sexe etc., ca să iasă mai bine cu preţul. La intrarea în supermarket oricine poate zări afişe mari, panoramice cu litere A 4 : « Cumpără azi, organe de ambele sexe » ;

1 / 2015

Euphorion

« Cumpără chiar acum organe de ambe sexe », « Numai aici, în supermarketul tău din cimitir, găseşti ce-ţi doreşte inima! », « Numai aici poţi da lovitura »; Cumpără-ţi organele preferate ». Pe de altă parte, ferească sfântul ca vreodată, vreun client să caute nas de porc. Sau să caute spinare pentru ciorbă de fasole cu tarhon şi să găsească, aşa ca în alte supermarketinguri, numai spinare de vacă, numai spinare de iepure, numai spinare de raci, numai spinare de broască, numai spinare de scoici, numai spinare de oaie sau să nu găsească nicio spinare. Aceasta ar însemna pierderea definitivă a clientului. Or, conducerea supermarketului tocmai acest lucru urmăreşte, ca toţi clienţii gata formaţi să ţină cât mai aproape. Să-şi facă cumpărăturile numai din cimitir. Aceasta cu atât mai mult cu cât marketul e construit numai pe locuri de veci. 15. Ori de câte ori mergea la cumpărături, chiar şi acum în epoca faimoaselor malluri şi a grozavelor supermarketuri, încă de la intrarea în magazin, lui Dinu îi năvălea în minte imaginea primei lui soţii, Micuţablondăpeltică, cum îi plăcea s-o alinte, care pe – atunci, prin anii ’80, când încă mai vuiau pe Corso, patriarhalele prăvălii, alături de magazinuţele deja moderne, dispuse frumos în circuitul destinat promenadei, fiecare cu treaba lui, cu designul lui tributar epocii dintre războaie, şi cu mărfurile lui. Aceasta se datora poate pentru că şi lui i se făcuse foarte repede, iniţierea în meseria de însoţitor de femeie aflată la cumpărături (Nu oricine ajungea pe-atunci la acest rang) iniţiere care presupunea şi trecerea novicelui prin matusalemicele focuri ale răbdării.

1 / 2015

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

Lui Dinu i se părea atunci că Areta nici n-ar fi fost ea însăşi, aşa cum o ştia şi o admira el, fără foamea aceea specifică femeilor, de a străbate în galop sau la pas toate prăvăliile şi magazinele posibile oricărui oraş din această lume sau pe cele dispuse frumos în centrul orăşelului lor cu tentă medievală, în aşa fel ca pe parcursul unei promenade, să vizualizeze toate mărfurile nouapărute. Areta n-ar fi fost, prin urmare, ea însăşi fără curiozitatea aceea de a vedea, de a atinge, sau chiar de a încerca obiecte de îmbrăcăminte sau de încălţăminte provocatoare, chiar şi cu riscul de nu le cumpăra. Şi el, Dinu, o urma fidel, asemenea câinelui care se ţine de cel care-i asigură confortul, mai cu seamă în magazinele de confecţii, unde aceleaşi obiecte aproape fără semnificaţie erau aranjate ostentativ şi apetisant în vitrine sau chiar pe tejghea. Cum ajungea Areta să le atingă, mărfurile acestea deveneau altele. Ca după un ritual ezoteric. Din nume comune parcă deveneau nume proprii. Parcă nu mai erau aceleaşi pulovere, aceleaşi furouri, aceleaşi sutiene, aceleaşi desuuri, aceleaşi rochii sau aceleaşi fuste. Toate aceste articole, parcă într-o clipă, prindeau în mâna ei, suflet, toate vorbind deja numai de prezenţa ei, a Aretei. După ce pipăia zeci de exemplare, alegea într-un final, una sau două piese. Spre exemplu o fustă şi o bluză. Le mula repede pe ea, răsfăţându-se câteva momente cu ele lipite de piept, apoi dispărea după perdeaua separeului, în faţa căruia îl punea pe Dinu de pază, ca nu cumva să fie văzută de cineva. Nici măcar de alte femei. Şi în acele minute, cât stătea Dinu de pază lângă separeu, dincolo de perdea, parcă se dezechipa şi se echipa în grabă o cu totul altă femeie, nu toc37

Euphorion

mai Areta. Areta parcă ar fi dispărut în tot acest răstimp din micuţul separeu pe o uşă din fund, care nici nu exista, şi ar fi plecat undeva, departe şi pe el l-ar fi lăsat singur ca într-o gară pustie. Doar mişcările ce răzbăteau în valuri de dincolo de perdea, semnificând dezbrăcarea/îmbrăcarea repetată a noii îmbrăcăminţi, mai reuşeau cât de cât, să dea contur exclusiv auditiv propriei lui soţii. Apoi se auzea de dincolo de perdea o voce mai mult şoptită : « Poţi să te uiţi ». Atunci în Dinu se petrecea ceva ciudat. Se vedea învăluit de o nouă lumină. Vârându-şi capul, dincolo de perdea putea zări mai întâi în oglinda cât un stat de om a separeului, un chip de femeie parcă străină lui şi mai apoi, în faţa lui, s-o vadă pe adevărata femeie, pe cea în carne şi oase, cu o etichetă la fustă, atârnându-i dinjos de genunchi. Nici nu ştia Dinu la care să se uite mai repede: la acea Aretă aflată atunci în prima fază a căsniciei lor şi pe care nu avea nici cum s-o mai găsească de atunci încoace nicăieri nici în celelalte faze (câte faze, tot atâtea soţii), sau să se uite la dublul ei din oglindă, parcă ceva mai tânăr, cu trăsături mai drăgălaşe, mai îndrăzneţe şi mai adolescentine. (Nu ar fi crezut vreodată că un bărbat se poate căsători de câteva zeci de ori, poate de sute de ori cu aceeaşi femeie. De aceea lui Dinu îi plăcea când şi când s-o necăjească pe Areta vorbindu-i mereu frumos despre prima lui nevastă, despre a doua, despre a treia, despre a 15-a şi aşa mai departe până la douăzecea. Şi de fiecare dată despre o altă soţie. Parcă de fiecare dată despre o altă Aretă. Zadarnic ar mai fi căutat-o el pe Areta, în etapele-căsnicii ulterioare, pe Micablondăpeltică. N-ar mai fi găsit-o aşa cum nici astăzi n-ar mai fi găsit-o, chiar dacă Areta n-ar fi plecat de tot din viaţa lui, după cearta pentru scheletul uman expus de Dinu în living. N-ar mai fi găsit-o şi tot timpul avea senzaţia că, la fiecare schimbare, se repeta faza aceea, cu separeul când cea de dincolo de perdea ajungea să fie, la ieşire, o altă Aretă. Că cealaltă părea că ar fi dispărut definitiv. Tot aşa, la un anumit interval de luni sau de ani, Areta parcă intra din nou într-un separeu şi, când ieşea devenea o alta. Atunci el avea senzaţia că trebuia parcă, să-şi cucerească încă o dată nevasta şi să- i ceară mâna. Avea parcă din nou senzaţia că trebuie să meargă cu ea la primărie, ca în faţa ofiţerului stării civile, să zică amândoi, pe rând, « Da ». Şi să fie pentru nu ştiu a câta oară, din nou căsătoriţi. Prin urmare, încă la intrarea în supermarket, izbit de mirosurile înţepătoare de detergenţi, de portocale, de preşuri din cauciuc, de dulciuri, de ambalaje de tot felul şi de stofe noi, de foiala proprie marilor magazine şi de vacarmul pe care-l crea un nou şlagăr, lui Dinu îi apărea nu a doua sau a treia sau a 50-a lui soţie, cea cu proteză dentară în partea de jos, cea cu părul veşnic vopsit într-un violet ceţos, ca să nu se observe încărunţirea bruscă a părului, nici cea cu faţa uşor ridată, ci femeia din prima căsătorie, cea un cu unic miros de balsam, cea cu un unic gust de amandine pe buzele senzuale, cea cu ochii de cleştar în care putea vedea zeci de lumi înfiripându-se ca şi galaxiile din Haosul dintâi, şi cea cu pas fin. Îi apăreau cerceii aceia cu pietre albăstrui, primiţi de la bunica ei când avea un an, împreună cu inelul de logodnă cu safir. Obiecte pe care ea i le făcuse cadou singurei lor fete când aceasta păşise în clasa a noua, cu o lună înainte de accidentul de maşină. 16. Toate ca toate, dar lumea se obişnuise încet, să-şi facă toate cumpărăturile zilnice şi săptămânale în cimitir, deoarece într-un fel, avantajele, puzderia de avantaje o determina să nu se mai gândească la aşa-zisa profanare a cimitirului, de care se făcuse atâta caz, dar când era vorba să coboare în subsolurile supermarketului, în pavilioanele în care auzise că ar funcţiona la standarde o saună, un disco- bar şi un abator în toată regula, unde clienţii ar avea ocazia să vadă pe viu o decapitare de ani38

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

mal, cu pistolul, după ce acestuia, în prealabil i s-ar aplica câte o pereche de ochelari virtuali spre a nu deceda stresat şi spre a trece dincolo de buza acestei lumi fericit. Clienţii ar avea ocazia să vadă chiar o tranşare pe viu, de la mama ei, şi chiar confecţionarea unor mezeluri de la mama lor. O serie de reclame invitau clienţii în pavilioanele de la subsol: « Trăieşte-ţi clipa! » ; « Vizitează mallul de la subsol şi vei fi mai bogat » ; « Nu rata distracţia din mall » ; « Participă la tombola din Mall » şi altele. În privinţa distracţiei, lumea era împărţită: unii erau de părere că a face cumpărături în supermarketul din cimitir n-ar fi un aşa mare păcat, dar să te distrezi în rărunchii unui cimitir ar fi totuna cu cea mai mare crimă. Alţii, mai realişti, au înţeles de la bun început că acele pavilioane unde lumea se distrează, se află la zeci de metri mai jos de nivelul mormintelor; că acele subsoluri n-ar avea nimic comun cu locurile de veci; că acel underground se află practic, peste un alt underground care la rândul lui s-or afla pe undergroundul care s-ar presupune că ar fi cel propriu-zis. Cu toate că lumea nu se prea înghesuia să coboare cu liftul în mallul de la subsolul supermarketului, Dinu se hotărî să facă în sfârşit acest pas, cu atât mai mult cu cât acasă îl aşteptau o groază de teste spre a fi corectate acum, la final de semestru. Dar aşa deodată, şi-ar fi dorit mai mult decât oricând să-l fi însoţit Areta. Să fi coborât amândoi în subsol şi să se fi distrat, să se fi pierdut printre lume şi să se fi copilărit. Să mai fi povestit verzi şi uscate, ca şi cum soarta nu avea să le fi fost aşa de vitregă. Simţea că cu o astfel ocazie ar fi avut şi el curajul să-i fi cerut iertare Aretei, pentru nepăsarea cu care o tratase în ultimele ei zile. Şi poate că nu atât performanţa reclamelor fosforescente şi cât mai provocatoare, cât ideea că acolo, la subsol, ar vedea un chip asemănător chipului Aretei, îl făcea mai hotărât, mai puţin ezitant. Îl făcea să lase la o parte orice prejudecată. Iarăşi prejudecata că el n-ar avea cum să-şi mai revadă vreodată jumătatea. Scoase maşinal mâna stângă din buzunarul gecii, ca să o prindă pe o Aretă imaginară de mână şi s-o tragă mai aproape de el. Ar fi vrut să facă din nou remarca : « Ce mâini reci ai. » So audă şoptind cu glasul ei catifelat: « Sincere… » şi să zâmbească provocator, apoi să-şi strângă degetele reciproc. Scoase o bancnotă de cincizeci lei (preţ în care era inclus şi un meniu) şi se îndreptă spre lift. Acolo îl întâmpină o fată înaltă, subţire, cu buze senzuale şi cu părul blond unduind pe umerii zvelţi. Ea îi arătă unde să vâre bancnota. Liftul se deschise. Intrară amândoi în lift, el şi însoţitoarea care între oglinzile liftului, dintr-o dată începuse să se multiplice ca prin minune şi aşteptară câteva momente să mai urce şi alţi clienţi dornici de a coborî. Una dintre fetele răsărite din oglinzi, apăsă pe un buton. Uşile se închiseră şi cabina începu să coboare încet. Parcă una din fete ar fi zis în şoaptă : « Poţi să intri », iar Dinu fu de grabă proiectat cu gândul, în separeul magazinului de confecţii, cu zeci de ani în urmă, lângă Areta. Chiar o zări pe Micuţablondăpeltică. Voia s-o întrebe ceva, dar îşi simţea gura încleştată. Îşi reveni. Se convinse că lângă el nu este nicio Aretă şi că cele trei fete din ascensor sunt de fapt una singură, adică însoţitoarea al cărei corp, faţă- spate, se reflecta în cele două oglinzi. Tăcerea însă, întrecuse orice limită. Devenise de-a dreptul penibilă. Ar fi vrut să-i spună fetei că o confundă cu soţia lui, dar nu se cădea. Cu cine să-i fi spus că semăna? Cu ce fată? Într-un târziu, în timp ce domnişoara rodea gumă şi butona pe telefonul mobil, Dinu luă inima-n dinţi şi întrebă : - Îmi spuneţi, vă rog, cât este ora? şi ea îi răspunse fără să-şi ridice privirile:

1 / 2015

Euphorion

- Trebuie să-l resetez... Să tot fie trecut de amiazi... Dinu râse mai mult pentru sine : - Imposibil. La amiazi eram încă la şcoală. Nu i se răspunse şi Dinu continuă precipitat, explicaţia : - Eram încă în clasa a IX -a… Apoi sublinie cu voce tare: - La ora aceea dădeam încă dădeam note, domnişoară… Parcă ar fi vorbit cu o surdo-mută, deoarece la ultimele replici, Dinu nu primi niciun răspuns. - Mai durează mult? – sparse el din nou, tăcerea. - Mai durează mult coborârea? – repetă profesorul întrebarea. - Coborârea şi urcarea sunt totuna aici, domnule… – murmură într-un târziu, preocupată, fata. - Imposibil, domnişoară. Noi acum, nu coborâm? - Da. Coborând urcăm… - Aşa o fi… - Asta e viaţa, domnule. Nu ştii când urci că urci, că dacă ai ştii, te-ai opri, ca să nu mai cobori. Şi nu ştii nici când cobori cu adevărat, că într-adevăr, cobori, ca să te poţi sustrage coborârii până nu-i târziu. - Aşadar totul e şi invers, domnişoară… - Ia uite c-am ajuns. - Fie-mi iertat că vă întreb, dar am auzit că mallul din subsolul supermarketului e superdotat… Că aşa ceva nu se găseşte oriunde. - Am datoria să vă însoţesc, domnule. Haideţi să ieşim. 17. Odată ajuns în mallul de la subsol, clientului nu-i mai vine să mai plece. Îl încearcă aceeaşi senzaţie pe care o are când coboară în marketul unui spital judeţean, un fel de magazin înfiripat atât pentru bolnavii internaţi în diverse secţii, cât şi pentru aparţinătorii lor, trimişi de bolnavi, să cumpere cele trebuincioase tratamentelor: seringi, antibiotice, pansamente, perfuzii, pampers, injecţii, feşe, antibiotice, vitamine, hrană etc. Aşa cum acel market din spital îi crează vizitatorului senzaţia intrării într-o cu totul altă lume, mirifică, tot aşa, mallul acesta din cimitir, cu animaţia lui, cu austeritatea lui, cu reclamele lui, cu mirosurile care mai de care mai apetisante, dă senzaţia că cimitirul în măruntaiele căruia e construit, se află nu aici, ci în cu totul altă parte a oraşului. Numai că, în timp ce în marketul din spital, aparţinătorii pacienţilor coboară, ca să le prelungească viaţa celor dragi din saloane, în mallul din cimitir – tot un dormitor – e invers: cei din saloanele-nişe, adică morţii, parcă ar suporta greutatea pământului numai ca să le facă clienţilor din mall, un fel de bolnavi aflaţi la cumpărături, viaţa mai bună. În sfârşit, marele atu al acestui mall e că, orice s-ar zice, poate scoate oricând clientul din stereotip, din proza îmbâcsită a supermarketului de la suprafaţă. Cine ar crede că în mallul din subsol ar găsi panică vrac sau stres vrac se înşeală. Cine crede că ar găsi greaţă vrac sau chiar iubire vrac, se înşeală la fel de amarnic. De-a lungul zecilor de ani, de când se putea cumpăra absolut orice, vrac, lumea s-a schimbat radical. Au dispărut între timp, şi importul de socialism - vrac şi cartelele şi gurile cusute şi cozile pe câte 5-6 rânduri şi criza de marfă. Au dispărut şi vechile mentalităţi. Acum cumpărătorul e obişnuit să meargă aţă la raionul cu panică gata tranşată, cântărită şi apetisant aranjată în tăvi sub folie transparentă şi să o cumpere ca şi cum aceasta ar fi vrac. Antricot de panică, ceafă de panică, pulpă de panică, limbă de panică, coaste de panică, picior de panică etc. De toate. Cumpărătorul e liber să aleagă. Sau ceva mai încolo, la raionul Stres, n-ai mai vedea stres vrac, doamne fereşte. Şi stresul, la rândul lui, e gata îmbuteliat în recipiente, fie de nailon, fie din sticlă, la variate di-

1 / 2015

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

mensiuni, la 0,75, la un litru, la doi sau chiar la 2,5 litri la preţ de un litru. Unu-n doi şi doi într-unul, la megaofertă. Mai mult, şi aici, ca şi-n alte raioane, dacă este pe fază, clientul poate găsi oferta zilei sau oferta sezonului, când poate cumpăra mult mai multă marfă cu bani puţini. Mai abitir ca la un Second hand. Cu alte cuvinte, în mallul de sub supermarketul din cimitir, găseşti tot ce vrei. Până şi răbdare găseşti dacă ştii să o cauţi, fiindcă articolul cu pricina e aciuat pe rafturile altor raioane, ca orice obiect care nu se mai prea trece. Găseşti răbdarea pe rafturi, alături de piper, de enibahar, de scorţişoară, de cuişoare, de ghimbir, de boia de ardei sau de alte mirodenii, înghesuită şi ambalată în punguliţe demodate. Ai zice că ori aprovizionarea cu aşa ceva s-a făcut pe vremea ailaltă, ori că pur şi simplu, e trecută de termen şi în acest caz nu se mai merită să o cumperi. Tot aşa găseşti şi curtoazia. Dar nicidecum vrac. Şi se zice că sunt pline depozitele cu aşa ceva, undeva, în pavilioanele de sub pavilioanele de sub supermarket. Ca şi cu iubirea. Fiind foarte scumpe, un flacon din acelea costând, raportat la salariile românilor, enorm. O cumpără cine poate. Cine nu, stă şi rabdă, cum spune naratorul din Povestea lui Harap-Alb, la finalul basmului. Cu toate că practic mallul se află în cimitir, ideea să nu nimereşti în raionul cu pricina sau măcar prin preajmă, exact când sunt scoase navete întregi cu marfă care se apropie de data expirării, e ceva firesc. Marfă care ar mai avea doar zile sau ore şi ar expira. Marfă care se trece uluitor de repede, cu toate că doar nimeni nu-i prost în ziua de azi, să nu citească lângă codul de bare sau în partea opusă, data fabricării şi data expirării produsului. Cum am spus, fiind la preţ redus, marfa se vinde cât ai bate din palme. Îţi saltă inima de bucurie când vezi feţele celor care împing cărucioarele de la un raion la celălalt, doldora cu cumpărături. Satisfăcute. Satisfăcute mai cu seamă feţele soţilor ocupaţi mai tot timpul numai cu împinsul vehicolului, că ale soţiilor, agăţate tot timpul de lista cu denumirile cumpărăturilor fâlfâindă-n aer, şi cu gândirea mereu ocupată, n-ar putea arăta atât de satisfăcute. Ieftinirea aceasta şi a iubirii şi a curtoaziei şi a respectului, chiar dacă ele nu se mai găsesc vrac, se întâlneşte cam de două ori pe an : înainte de Crăciun şi înainte de Paşte. Atunci se poate încărca omul de rând cu iubire, cât de cât, şi cu respect tot aşa, la butelii de 0,30 de litri. De fapt cine nimereşte, dacă are bani, se încarcă. Ori că-i creştin, ori că-i musulman, budist, hinduist sau şintoist. Nimereşte, nimereşte. Nu nimereşte, nu nimereşte. Să fie sănătos. Până una-alta, tot de cumpărători depinde dacă în lumea gazdelor, adică a celor plecaţi din această lume, va ploua cu pâine, ca în Buzunarul cu pâine a lui Matei Vişniec, sau dacă făcânduşi cumpărăturile în mallul de sub cimitir clienţii îşi vor putea aranja cumva, pe Via Supermarketul, şi apele vieţii de veci. 18. După un tur de orizont prin întregul mall, fata îl luă pe Dinu de mână şi -l trase după ea ca pe un fel de uşă de incendiu, în direcţia Sauna. Intrară în primul pavilion de sub mall, dotat un promontoriu pe mijloc, înalt până la tavan. Se urcară pe vârful movilei de unde trebuiră să coboare printr-un orificiu de la a cărei buză începea o scară în spirală brumată, apoi un tobogan din plastic, multicolor pentru copii. Foarte uşor alunecară pe un tobogan jos, în cel de-al doilea pavilion mult mai mare şi tot în formă de con, ale cărei pardosele duceau în centru spre un orificiu mult mai strâmt. Fata îi făcu semn lui Dinu, să coboare din nou. Dinu numără treptele în formă de spirală, grupate în segmente tot de câte şapte, la capătul cărora se trezi într-o sală imensă sub formă de balon, cu pereţii concavi, de forma unor semiluni, ticsiţi cu cărţi şi cu aer închis. Sute de volume. Dinu simţi că trebuie să se urce pe o scară dublă, spre a vedea ceea 39

Euphorion

ce nu mai văzuse niciodată. Atât. Adică să facă ceea ce-i recomanda însoţitoarea să facă. Cu cât urca mai sus pe scară, cu atât volumele de pe rafturi erau mai vechi şi chiar sus de tot, pe ultimul raft se aflau numai suluri de papyrus. Într-adevăr, nu mai văzuse niciodată suluri de papirus vechi ca istoria. Şi niciodată nu mai simţise mirosul închis, ca de ceară stătută, a cărţilor, şi ca de scândură putredă. Dar oare numai pentru aceasta să se fi urcat el până sus, aproape de tavan unde aerul parcă era ceva mai cald? Dinu simţi în nări, la un moment dat, prea mult praf şi voi să coboare. Atunci îşi dete seama că se urcase mult prea sus. De-a dreptul în zenitul sălii. Scara începu să se bâţâie încet, încet. Pentru că de dincolo de standul de cărţi, se auzea o melodie foarte cunoscută Dinu dete deoparte câteva suluri de papyrus, ca să vadă ce se-ntâmplă. Îi răsuna acum în urechi, un vals care parcă-i împrospăta aerul. Auzi de jos glasul fetei ca un ecou: “Coboară, domnule Dinu” Privi scurt prin fanta creată prin scoaterea sulurilor. Văzu la început un perete imens pardosit cu cuiere de măcelărie, în care atârnau, ca nişte paltoane, carcase de porc, jamboane de mânzat, jumătăţi de oaie, pulpe de vacă, organe interne atârnate de limbă, cârnaţi neafumaţi, scăriţe şi alte articole de abator. Aici era precis abatorul de care auzise, unde clienţii ar putea vedea pe viu - cel puţin aşa auzise Dinu cum se taie un animal, de la A la Z. Aici ar putea vedea cum animalelor li se pun, cu un sfert de oră înainte de împuşcare şi înjunghiere,, ochelarii aceia virtuali. Melodia devenea pe-ncetul tot mai intensă, tot mai fierbinte şi părea că făcea din acel carnagiu, ceva frumos, ceva romantic. Cineva, mai mult ca sigur, lăsase CD-playerul pornit după terminarea zilei de lucru – îi trecu prin minte lui Dinu. Cineva căruia îi mersese bine în acea zi. În sutimi de secundă îi veniră în minte alte presupuneri: citise undeva că nu era suficient ca animalele sacrificate să moară doar nestresate şi de aceea, după tăiere, în timp ce carcasele erau lăsate în poziţia atârnat pentru zvântare, trebuia să li se pună muzică relaxantă spre a nu le rămâne muşchii încordaţi. Mai citise acolo ce mai presupuneau oamenii de ştiinţă. Cum că, după decapitare, animalul încă ar mai auzi şi ar mai simţi totul, timp mai bine de o oră. Aşadar, cărnurile acestea, tone de carne, precis se relaxau acum în voie, graţie acordurilor muzicale. În auz, de jos, de lângă scară, vocea însoţitoarei: - Domnule Dinu, coborâţi ca să mergem la saună, că se face târziu. Vă rog conformaţi-vă.

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

Dinu nu răspunse, pentru că pe platoul cu gheaţă din mijlocul sălii de sacrificiu a abatorului, în acel moment, ca prin minune, apăru o balerină cu echipament turcoaz patinând. Fata ţinea în mână o carcasă de berbec şi dansa cu ea, ca şi cum aceasta ar fi fost partenerul ei de dans. Se oprea. Făcea piruete ridicând, pe parcursul acestora, carcasa deasupra capului. Arunca apoi carcasa în aer şi repede o prindea lăsând-o să alunece pe spate şi încet, pe ritmul valsului, o scotea printre picioare, în faţă. Punea din când în când, cum îi dicta linia melodică, jumătatea de berbec jos pe gheaţă şi se apleca peste ea, mimând un sărut, apoi actul sexual. În sfârşit, lăsă carcasa acolo, jos şi, după ce făcu un tur de sală în aplauze virtuale, smulse încă o carcasă de pe cuier şi o aduse lângă cealaltă. Apoi aduse o altă carcasă. Apoi alta şi alta. Aduse toate carcasele disponibile. Dinu numără 28 de carcase aranjate una lângă cealaltă perfect pe perdeaua de gheaţă. Apoi, odată cu epuizarea melodiei, balerina dispăru. Dinu privi în josul scării spre însoţitoare care precis nu mai avea răbdare. De data aceasta, la baza scării nu-l mai aştepta nimeni. Doar întunericul. Luă mai multe suluri de pe raft şi încercă să sară dincolo de standul cu cărţi, în hala de abator devenit patinoar, luminată. Între timp, aceeaşi balerină drăgălaşă, împreună cu alte două balerine se apucară să tranşeze carcasele. Lui Dinu i se păru atunci că pe una din balerinele nou-venite o cunoştea. Pe cea mică şi blondă şi strigă de mai multe ori Micablondăpeltică. Nu primi niciun răspuns. Fetele lucrau de zor captivate parcă de itemii unui ritual. Erau extrem de atente la gesturi, iar acestea erau însoţite de texte cântate. Apoi Dinu se răzgândi şi vru să coboare de pe scară şi să meargă pe ocolite, pe o eventuală uşă în abator. La o mişcare necontrolată scăpă vreo câteva suluri pe duşumea făcând un zgomot asurzitor. Stete nemişcat câteva secunde ascultânduşi bătăile inimii tropăind spre ceafă. Ca la o comandă, începură să cadă câteva din cărţile de pe rafturi, dispuse de jur împrejurul sălii. Fulgerător de repede se stârni o adevărată avalanşă de cărţi. Acum putea să vadă fetele din abatorul – patinoar mult mai de jos, cum tranşează carnea după un ritual bine stabilit. Le atenţionă din nou, dar fără rezultat. Într-un târziu, coborî de pe scară pe muntele de cărţi şi, în mirosul acela înţepător, adormi. (Fragmente din romanul Sindromul de exaltare din sud-estul Europei)

1 / 2015

“no one & beyond” - versiunea foto. ICCA- Bucureşti, 2000. Fotocredit: Mircea Stănescu

Euphorion Revistă de literatură şi artă / Sibiu

Euphorion

Al. Cistelecan

Există (și uneori chiar se văd limpede) vocaţii delicate și în critica literară. Poate cea mai delicată, la noi, a fost cea a lui Vladimir Streinu. Deși a criticat de toate (cât s-a putut menţine pe frontul actualităţii literare), empatia lui Streinu cu poezia e (sau îmi pare mie) mult mai vibrantă decât înţelegerea dedicată altor genuri. Streinu are cel mai fin și mai performant detector de inefabile din istoria criticii noastre și o facultate aparte pentru nuanţele ca și imperceptibile ale viziunii (și artei poetice nu mai puţin). Comentariile sale surprind – și prind apoi – chiar și nuanţele neconceptualizabile din textura poemului (firește, conceptul e întotdeauna handicapat faţă cu imaginea, dar la Streinu el are o supleţe și o graţie care anulează handicapul), respirând chimia pură a stărilor poetice pe care le analizează. Bine ar fi fost – pentru noi, nu doar pentru el – dacă unei asemenea vocaţii dramatice pentru nuanţa indiscernabilă nu i-ar fi stat nimic în cale și dacă biografia ar fi putut fi doar suportul vocaţiei, nu și malaxorul ei. Vladimir Streinu e, desigur, una din figurile – ca să zic așa – stelare ale criticii noastre, dar tocmai asta ne arată ce-ar fi putut deveni dacă viaţa și istoria nu i-ar fi stat în cale destulă vreme. Cel puţin în desenul ei mare – sau în schiţă – viaţa lui Vladimir Streinu nu era chiar o necunoscută; ea capătă acum o bogată vegetaţie de detalii și se umple de concret prin emoţionantul gest făcut de distinsa actriţă Ileana Iordache-Streinu prin publicarea (la Editura Bibliotheca din Târgoviște, în 2014; și editura merită flori și lauri pentru iniţiativa seriei ”Streinu”, deși un plus de atenţie redacţională n-ar fi stricat volumelor scoase până acum) evocării intitulate Vladimir Streinu, tatăl meu. E vorba, ne previne autoarea în cele Câteva cuvinte introductive, de ”amintiri/mărturisiri” care s-au strâns cu anii, deși, în majoritate, ele s-au legat doar din momentul în care proiectul cărţii a luat contur precis. E o compoziţie memorială interesantă și ca epică a evocării, întrucât doamna Iordache-Streinu merge pe ”complicatul traseu al vieţii părintelui” său din propria copilărie (nu fără un excurs genealogic) până la maturitate, însoţindu-l cu o – cum zice – ”privire din interior”. Propriile amintiri au un preambul făcut din povești familiale (bunici, unchi, mătuși etc), astfel încât biografia pornește dinaintea amintirilor propriu-zise ale fiicei. Pe cât a putut, doamna Iordache-Streinu a recuperat ceva din copilăria lui Streinu (nu e mult, dar totuși), punctând mai apăsat unde era un moment de cotitură ori baremi relevant. Aflăm nu doar despre atmosfera patriarhală de la Teiu, din casa bunicului Șerban (cu destule elemente de atmosferă), ci și, bunăoară, despre înscrierea lui Vladimir Streinu, la abia 15 ani, ca voluntar în armata română, alături de Anton, fratele mai mare cu doi ani (n-a ajuns chiar pe front, dar la un moment dat a fost în preajma lui, ca elev al Școlii militare din Dorohoi). De o concreteţe tandră sunt pline secvenţele care evocă (tot prin in42

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

termediari) idila și căsătoria dintre Vladimir și Elena IordacheStreinu (o figură de o luminozitate admirabilă de-a lungul întregii cărţi). Tocmai această concreteţe evocativă face, de fapt, farmecul – și interesul – cărţii. Multe secvenţe, știute doar ca informaţii seci, de dicţionar, se umplu acum de viaţă (bursa pariziană, proiectul tezei de doctorat despre Rimbaud, dar mai cu seamă apariţia revistei Kalende; doamna Iordache-Streinu valorifică, de altminteri, și bine păstrata – câtă nu s-a pierdut – arhivă de familie, precum și dosarul de la CNSAS; și nu le valorifică doar în sprijinul evocării, ci și în folosul unui detaliat tabel cronologic). E o viaţă care merge liniar spre împlinire, aparte profesoratul prin provincie (abia în 1939, cu influenţă regală, ajunge profesor în București, la Școala normală de băieţi), pe toate laturile: și pe cea literară, și pe cea familială și pe cea politică. Intelectual cu vocaţia participării la viaţa publică, Streinu se înscrie la ţărăniști (e un admirator al lui Mihalache; îi și rămâne fidel în toate convulsiile naţional-ţărăniste din acei ani) și ajunge, în 1932, deputat (era cel mai tânăr parlamentar și are onoarea de a răspunde la mesajul tronului). Despre cum l-a așteptat acasă, la Găești, o ceată de ciomăgari și despre cum ia înfruntat soţia cu o pușcă, în plină uliţă, doamna IordacheStreinu face aproape o nuveletă de năravuri politice. Are, firește, și dușmani politici (unii procedează la cabale contra lui) și e cât pe ce să facă și al doilea război în calitate de combatant (deși bolnav, e concentrat, dar până la urmă ajunge să lucreze în Ministerul Propagandei). Familia n-o duce grozav după război: Vladimir n-are bani de tren pentru a merge la Iași să-și susţină doctoratul, iar mai apoi e dat afară și din învăţământ și din Societatea Scriitorilor. Devine, practic, un exclus, neavând drept la niciuna din cartelele care permiteau accesul la medicamente, hrană, îmbrăcăminte etc. Boala i se agravează și numai prin intervenţii la prieteni (e frumoasă solidaritatea marcată de doamna Iordache-Streinu: și Călinescu, și Vianu, și Zaharia Stancu, ba chiar și Beniuc, fac tot ce pot pentru a-i sări în ajutor) reușește să ajungă în spital și să fie operat la plămâni. Bolnav, fără drept de semnătură, fără loc de muncă, trăiește dintr-un fel de expediente (paznic de noapte, de pildă), făcând traduceri pe numele altora (al lui Jack Costin, bunăoară, care a fost – zice doamna Iordache-Streinu – ”soluţia salvatoare”; cum ”majoritatea traducerilor semnate de Jack Costin în acea perioadă au fost făcute” – p. 153 – de Vladimir Streinu și cum Costin se purta corect, achitându-i drepturile, familia răzbește cumva; n-ar fi fără folos reconstituirea adevăratului tablou al traducătorilor din anii ‘50, dar cum traducerea sub alte nume era o industrie generalizată, cine știe dacă se mai poate face). În 1959 e arestat în cadrul lotului Noica-Pillat și condamnat la șapte ani de închisoare. E eliberat în 1962 și revine, încet-încet, în viaţa literară. Va ajunge, în ultimele luni de viaţă, directorul editurii

1 / 2015

Euphorion

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

”Univers”. Avea cam 45 de ani când viaţa a început să se pună împotriva vocaţiei sale de critic al volatilelor poetice. Chiar vârsta la care un critic se poate desfășura în voie. Viaţa i-a tăiat, însă, vreo 15 ani din firul vocaţiei. Streinu a recuperat, firește, cât a putut din ei; ar fi fost însă cu totul alt critic dacă n-ar fi trebuit s-o facă. Și nu știu dacă va mai avea cineva fineţea de lectură a lui Vladimir și capacitatea de a distinge chiar și acolo unde abia se întrevede ceva din viziunea poetică. ***

Politică Vladimir Streinu n-a făcut doar în parlament (și pe unde mai trebuia), ci și în calitate de comentator. Articolele sale politice (parte din ele doar; au mai rămas unele apărute în Dreptatea și, poate, și-n alte părţi; atât Gabriel Dimisianu – în România literară nr. 25-26/2013, cât și Al. Săndulescu – în Apostrof, nr. 2/2015 – regretă că n-avem o ediţie integrală ori măcar mai cuprinzătoare a acestor intervenţii politice; e un regret în totul motivat) sunt oarecum concomitente mandatului de parlamentar și ele au fost strânse de doamna Ileana IordacheStreinu în volumul de Radiografii politice apărut la Editura Bibliotheca din Tîrgoviște, în 2013. Majoritatea celor de aici au apărut în Gazeta, cotidianul scos de Alexandru Kiriţescu, în anii 1936-1937. Nu e deloc de mirare că eleganţa critică a lui Vladimir Streinu trece, din articolele literare, în cele politice. Așa cum zice, în frumoasa sa Prefaţă, Barbu Cioculescu, și aceste articole se mișcă ”între maxima fineţe și extrema concreteţe” (p. 6). Echilibrul lor de atitudine și eclatanţa concisă a stilului au determinat-o pe Elvira Sorohan să le considere (în Convorbiri literare, nr. 11/2013) ”un vade-mecum al gazetăriei politice”. (E o pretenţie exagerată, cu toate scuzele: cine, dintre gazetarii zilei, ar putea face faţă acestei altitudini? Dar cine dintre ei le va fi 1 / 2015

citit?!). Toate cele 60 de articole sunt foi de observaţie critică a realităţii politice imediate, dar nu sunt, propriu-zis, articole de doctrină, măcar că Vladimir Streinu face recurent profesiune de credinţă autentic democrată. Mai aproape de inimă îi sunt lucrurile legate de școală și cultură (de aceea nici nu va ezita să revină asupra unor cărţi comentate în calitate de critic literar, dar aici privite din unghiul politicii sau al vieţii politice). Școala, îndeosebi, e o ”temă” cu recurenţă, fie că e vorba de măsuri care privesc curricula, fie că e vorba de măsuri referitoare la corpul profesoral. Cum e, bunăoară, decizia ministrului liberal Angelescu privitoare la transferările profesorilor din corpul secundar, care – zice Vladimir – au fost atât de arbitrare încât „au întrecut în bașbuzucism tot ceea ce până acum cunosc profesorii ca bravare a legalităţii” (p. 38). De regulă doar ironic (o ironie de descendenţă maioresciană, chiar dacă nu atât de aulică), în astfel de cazuri Streinu devine sarcastic și scapă condeiul în vorbe grele: ”nu există târâtură politică, de la slugoiul personal până la deputatul zilei, care să nu fi obţinut la cerere catedra dorită din București” (idem); sau, despre un N.I. Rusu, ”făptură de buci doldora de nulitate” (p. 39). Sunt licenţe argheziene care apar unde și unde, deși nu e acesta tonul de comentator al lui Vladimir Streinu. În general, se ţine doar în registrul ironic, dus pînă la caricatura subtilă (cum face, în câteva rânduri, cu Dinu Brătianu și ”admirabila /sa/ lipsă de relief”, p. 72). Firește, unde e ironie, e și scepticism. Se vede numaidecât și la Vladimir Streinu, mai ales când vine vorba de idealităţi sau de proiecte (fie și himerice, cum era statul noocratic al lui Camil) idealiste de așezare socială. Ce șanse ar putea avea la noi noocraţia, într-o societate ”prinsă într-un fel de friguri fără leac” – ”friguri ale combinaţiilor” – și în care ”forţa electorală sau ocultă” face miniștrii, nu forţa lor inletectuală?! (p. 36). Sceptic de tot devine Streinu când se gândește la soarta artei în viitor 43

Euphorion

(unde ”arta va fi numai o amintire”, p. 64), văzând în prezent semnele disoluţiei oricărui interes pentru o estetică a civilizaţiei. Ba devine de-a dreptul deprimat când constată că ”literatura este pur și simplu invadată de marea incompetenţă” (p. 76) și că democraţia a adus cu ea – din păcate, crede Streinu – ”iluzia că arta este o troacă de porci” (p. 77); iar asta fără ca Streinu să fie o domnișoară cu gusturi de pension! (dar să-l fi văzut ce-ar fi făcut azi și cât ar fi admirat competenţele comentatoare care au explodat acum!). Nici în gustul marelui public nu se încrede cine știe ce, văzând că succesul memorialului de război al Mareșalului Averescu e asigurat mai ales de ”potenţialul de mahala din sufletul cititorului” (p. 82; o fi fost Averescu brav ca soldat, dar în memorial e o bârfitoare integrală). Cu atât mai puţin e impresionat de ”patriotismele” debitate în politică de cei care fie ”parazitează” patriotismul, fie ”nădăjduiesc să-l paraziteze” (p. 95). În general, cam toate moravurile noastre politice îl împing pe Streinu la scepticism – de nu și la ceva mai deceptiv, văzând el, un raţionalist de centru, cum ”oamenii politici apelează nu la dreapta judecată a ţării, ci la impulsiunile ei” (p. 110). Lucrurile nu stau altfel nici azi (Elvira Sorohan a subliniat apăsat ”actualitatea” observaţiilor făcute de Streinu): tot emoţia e căutată, nu argumentul. Cum a fost – ”în primul rînd naivă”, p. 128 -, ”opinia noastră publică” așa a rămas, iar ”naivitatea ei învaţă un guvern s-o mintă”. (Exemplul dat de Streinu – cu naţional-ţărăniștii care au fost ”sinceri” și au pierdut, pe când liberalii, îmbrobodind oamenii, au triumfat – e

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

de meditat tot cu scepticism; din ce zice Streinu, pare că îmbrobodeala e singura eficientă). Ridicând privirea peste cursul vieţii politice românești de-a lungul modernităţii, Streinu constată că, pentru noi, ”politica de centru /…/ este însăși tradiţia acestei ţări cuminţi” (p. 139), o politică potrivită cu firea românului. În orice caz, lui nui plac exaltaţii, fanaticii (”fanaticii lovesc, convinșii gândesc”, rezumă el aforistic, p. 98) și nici ideologiile de pe extreme, a căror confruntare o observă atent în Spania războiului civil (pe care o vede ca pe un laborator european în care se experimentează ceea ce va urma în Europa). E și un observator atent al politicii internaţionale și al dansului diplomatic de pe continent, sancţionând politica de cedări a Franţei și Marii Britanii. Pe drept cuvânt, în situaţia dată, constată el ”că tot diplomaţia care lasă când și când să licărească vârful baionetei sub manșeta diplomatului – învinge” (p. 142). Deși a urmărit o secvenţă scurtă a vieţii noastre politice (dar, ce-i drept, nodală: se instaurase deja cenzura liberală, se pregătea dictatura regală, se agita naţionalismul), Vladimir Streinu a scos din ea cam toate metehnele politicii noastre. E drept că acestea n-au fost niciodată greu de observat. Cu atât mai puţin de Streinu. (P.S. Cu îngăduinţa colegilor de la Euphorion, reiau aici un titlu de rubrică pe care l-am mai folosit, dar care cred să fie potrivit ţinând cont de posibila incoerenţă tematică și de capriciile ce vor urma).

1 / 2015

Euphorion

Claudiu Komartin Din categoria, înfloritoare de ani buni, a cărţilor necăjite, orfane de redactori sau referenţi dedicaţi, face parte Faţa tandră a infernului, volumul de debut al Cristinei Cîrnicianu, apărut la editura clujeană Grinta. Începând cu titlul, unul dintre cele mai nefericite pe care autoarea le putea găsi, cartea e plină de excese pe care un redactor, numai să fi existat unul, le-ar fi discutat cu autoarea şi până la urmă le-ar fi hăcuit fără regrete. Mai ales că volumul e oricum supraponderal (120 de pagini), inegal, nehotărât stilistic şi, poate cel mai evident, lipsit de o construcţie convingătoare. În primul ciclu, „Morţii mei”, dar şi în cele mai multe poezii din următoarele două grupaje („Iepuri şi demoni” şi „Literoscop”), înfloreşte discursul unei începătoare, cu o droaie de comparaţii şi o căruţă de verbe stivuite unele peste altele într-o poezie discursivă şi preţioasă, de cenaclu molâu, în niciun caz publicabilă. Prima parte, un jurnal de sanatoriu cu vagi înclinaţii viscerale, este ratată din cauza faptului că tema e tratată predominant într-o notă lirică, vorbăreaţă şi sentimentaloidă. Ceea ce trebuia descris direct şi necruţător, experienţa bolii şi a declinului corporal, a suferinţei şi a singurătăţii într-o rezervă de spital, e întins ca pelteaua într-o relatare lipsită de curaj şi de fler a unui perioade critice; aceasta ar fi cerut o poezie pe viaţă şi pe moarte, şi nu „măşti vieneze” sau „mistreţi de aur”. Absenţa unui ochi critic se simte la tot pasul, s-ar putea da multe citate, din care aleg câteva numai pentru a sublinia încă o dată cât de importantă este pentru cărţile de poezie, mai ales în cazul vocilor în formare, instituţia aproape dispărută a redactorului de carte: „cândva te vei întâlni cu un prieten dispărut demult / şi el îţi va spune / tu şi morţii tăi / şi tu îi vei răspunde / eu şi morţii mei / şi iar îţi va spune / tu şi morţii tăi sunteţi nişte făcături / îl priveşti strâmb / iei la întâmplare un mort / îl mângâi / strecori mâna discret pe sub jugulară (...)” (sublinierile cu italice nu-mi aparţin), un fel de variantă apoasă şi piţigăiată la Frânghia înflorită a lui Radu Vancu. Apoi, construcţii stângace, uneori de-a dreptul comice: „îţi încleştezi bine dinţii”, „timpul trece meticulos”, „nu cred că amintirile acestea îmi fac prea bine”, notele de subsol la un poem în care se găsesc două cuvinte în japoneză (sakura şi subarashi...), multe italice, puncte de suspensie la final de poem (boală grea a adolescenţei pe poezie.ro), comparaţii dintre cele mai la-ndemână, adjective şi adverbe cât încape: „picături de apă se sparg tăcute în stratul gros de praf întunericul se întinde lent pe araci înalţi o lumină obscură înoată ca un peşte sanitar (...)”,n mine ca o tumoare”, „dulcea adrenalină a pericolului”, „obiecte care în lumea reală / îţi insuflă normalitate”, „ochiul fată lumină”, „o ţigăncuşă m-a luat la sudălmi / deranjată de privirea mea răsturnată”, „se poate vorbi cuneiform”. Nu, nu se poate vorbi cuneiform, nici vorbă de aşa ceva. De salvat, din „Literoscop”, se mai poate salva câte ceva („vaca din far”, cu toate că titlul nu anunţă ceva mai bun decât până acum, „animale corporatiste”, „reciclare”, poate şi „returnat”, texte care aparţin deja unei alte vârste poetice). 1 / 2015

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

Cu „Test de luciditate” (al patrulea grupaj, care începe binişor dincolo de jumătatea volumului), Cristina Cîrnicianu depăşeşte hotărât stadiul descumpănitor al poeziei anterioare. Personal, din punctul de vedere al unui editor care încearcă săşi facă bine treaba, aş fi păstrat cel mult cinci din primele 35 de poeme, şi acelea lucrate şi rearanjate cu îndârjire. Dar la fel de bine volumul putea începe direct cu textele scurte, mult mai directe şi mai concise, lipsite de deliruri verbale şi versuri fluturoase, din „Test de luciditate” (care, la drept vorbind, ar fi fost un titlu bun pentru întreaga carte; în orice caz mai bun decât Faţa tandră a infernului, ce pare aterizat din poezia Leonidei Lari). În aceste 25 de texte, poezia Cristinei Cîrnicianu începe să se emancipeze şi devine demnă de interes. Sigur, nici aici lucrurile nu sunt mereu bine stăpânite, dar acum e credibilă şi pare că a ajuns la zi cu lecturile din poezia contemporană. Mult mai reţinută, mai puţin dezordonată, strunindu-şi oportun caligrafia poetică, lucidă până la cinism şi arătând disponibilităţi pe care nu le-ai fi bănuit în prima parte a cărţii, în „Test de luciditate” vezi în sfârşit o poetă care începe să semene cu ea însăşi: „mi-am tăiat unghiile / mi-am lustruit pantofii / am ceva de vândut / pe bani puţini / însă pe termen lung / o călătorie în care boala sau / expresia uzată a moralei / nu-mi mai mişcă nimic / în zona de est a cartierului” („17 [expresia uzată a moralei]”) sau „există şi acele zile de vară / scăpate de sub control / când am senzaţia că un mort în bermude / mă plimbă în lesă / ca pe-o maimuţă pe marginile / unei gropi cu deşeuri menajere” („22 [ironic]”). Ultima parte a cărţii, „Om şi mai cum”, cuprinde şapte poeme în proză care, deşi supraîncărcate şi cu o arhitectură destul de greoaie, insolitează – e aici o speţă de imagism şi o privire uneori halucinată în care autoarea nu seamănă cu nimeni altcineva. Dezvoltate, acestea ar putea ajunge undeva, poate în proză scurtă, poate într-un tip de prozopoem care e de explorat mai departe (cu o atenţie sporită pe amănunte şi pe articulaţiile, cam căznite şi nefireşti, ale frazei), în paralel cu sondarea curajoasă a intuiţiilor din „Test de luciditate”. 45

Fotocredit: Mircea Stănescu

Euphorion

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

1 / 2015

Euphorion

Rita Chirian

Nu ai de multe ori încredinţarea, când citești un volum antologic, că el este emblematic nu numai pentru autor, ci pentru o întreagă generaţie, dar e cazul antologiei de faţă: oricât de hulită – pentru pornografia, mizerabilismul, visceralitatea și neoexpresionismele scâncet & urlet, pentru familiarităţile și atitudinile descheiate la prea mulţi dintre nasturi, pentru „neglijenţele” ei și pentru cultul celor mai plate dintre cotidianităţi –, oricât de puţină încredere va fi fost investită în generaţia 2000, am impresia că majoratul ei se produce acum, odată cu cei 15 ani de poezie ai lui Dan Sociu, adunaţi la Polirom în antologia Vino cu mine știu exact unde mergem (2014). Dincolo de percutanţa intrinsecă a textelor – nu am făcut o atentă muncă de hermeneut să văd cât de intim înaintează în text revizuirile lui Dan, dar poate că la mijloc e numai forţa centripetă a celor două sute de pagini catalizatoare a efectului de greutate poetică –, impresionantă este, deopotrivă, ca obiect: una dintre cele mai frumoase, elegante, atent lucrate cărţi de poezie pe care le-am văzut în ultimul timp și cum numai – de cele mai multe ori – prin rafturi occidentale îţi este dat să vezi. Se prea poate să fi avut, odată cu antologia lui Sociu, sentimentul istoricizării – n-aș zice tocmai clasicizare – a unei generaţii. Și nu e puţin lucru. Vino cu mine știu exact unde mergem face figură de roman (auto)biografic. Că douămiismul este esenţial bildungslirik nu este o noutate. Realitatea cenușie a anilor 90 a tras în text tot mâlul sărăciei, retorica făcută cu gura uscată de ură, emfaza inadecvată și ades indecentă a celui care crede (numai) în literatură, grotescul și bufoneria, locvacitatea care vine din spaima de a trăi și din spaima de a-ţi da seama că trăiești. Atent la această realitate pe care o poetizează ca nimeni altul din generaţia lui, Dan Sociu este aderent la peisajul mizer – că e unul interior sau unul exterior e prea puţin important – numai în măsura în care mimarea solidarităţii are ca efect exorcizarea și îmblânzirea stihiilor. Personajul pe care-l alcătuiește – între imundii și precarităţi – este exemplar, așadar, nu numai în sens biografic, cât mai ales pentru că strânge în sine o epocă pe care generaţia Revoluţiei și-o amintește cu dinţii strepeziţi de greaţă. Definit prin repulsia faţă de politicianism, prin simţul crud cu care trasează, în culori isterice, o umanitate involutivă – o formă a tranziţiei, până la urmă –, caustic și dezamăgit trubadur, soi cu rădăcini aeriene, instabil pentru că nu se lasă absorbit în nicio genealogie, fie ea și livrescă, personajul lui Sociu poartă bine ascunse sub hainele jerpelite însemnele damnatului din veacuri revolute. Îl diferenţiază dicţia, care nu este nici oraculară, nici vituperantă, ci molcom-tranzitivă și implozivă. Și dacă e să-l pui pe Sociu într-o descendenţă, poate că un dublu ar fi Bacovia, nepotrivitul prin excelenţă. Captivul – de vreme ce exitusul e numai aspiraţie, iar perimetrele în care îl găsim sunt gări și autogări, benzinării insalubre, parcuri, staţii de autobuz, taxiuri și tramvaie care îl iau de nicăieri și care-l duc niciunde, periferii care închid și care nu însăilează decât derizorii spaţii de tranzit între viduri. Revoltele sunt cel mai des 1 / 2015

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

împietriri, pasivităţi și reculuri sau izbucniri împotriva mediei, a cocoșaţilor sub compromis, a aurea mediocritas, a celor care „au copilărit și s-au masturbat prima oară sub dej/ care-au avortat sub ceaușescu/.../ care se mai trezesc și-acum noaptea/ aplaudând și scandând în limba/ fetușilor de lemn în limba ţărăncuţelor/ a căprioarelor și-a balerinelor de porţelan/ crăcănate-n vitrine printre cartușe goale/ de kent și sticle goale de whisky” (Facem o pauză cât să umplem paharele). Sociu incriminează, în bemolul sfătos & hâtru al lui ça ne veut rien dire, tradiţia, românismul corcit cu importuri, autoritatea, abilul joc de glezne al descurcăreţilor, al contabililor și al celor care au asul soluţiilor pitit în mâneci foarte încăpătoare: „două femei se întâlnesc/ cu sacoșele-n braţe jumătate pământ de cartofi/ jumătate anxietate/ întotdeauna/ una vine de la spital cealaltă/ merge spre tribunal”, în timp ce, în altă parte, „doi bărbaţi se întâlnesc/ întotdeauna/ unul vine de la casa de ajutor pentru deces/ celălalt de la direcţia muncii” (Bani de dragoste). Cât e ostentaţie și plăcere a fluieratului în biserică în poezia lui Sociu nu e peste măsură de greu de cuantificat, dar fotografiile nu sunt retușate, iar reportajele lui poetice nu fac paradă de chapeau mincinos. Desfășurarea firului de pe ghem se face în ritm egal (înţelege: tensiune înaltă), dar de confesiune în alertă, făcută mereu cu presentimentul unei aneantizări – care vine dinspre sistem, dinspre ceilalţi – apropiaţi accidentali, 47

Euphorion

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

din când în când închiși de clarobscurul vreunei nostalgii/erotici/dureri fără nume/vinovăţii băgate sub preș –, dinspre propriile adicţii, dinspre vacuumul pe care-l lasă în urmă fostele dependenţe și legături –, oricum ubicuă și parșivă. Cu toate că mizează (generaţionist) pe un plus de autenticism agresiv, cu un gust singularizant al spunerii, Dan Sociu joacă pe flancul sensibilităţii. O face fără trucuri, deși uzând de reflexivităţi. Acestea importă, firește, adeseori, surprinzătoare desuetudini, „socisme” care-i alimentează, paradoxal, capitalul de poeticitate. Perfect modulat tehnic, în siajul asumat al beatnicilor, Sociu dansează (cum Ianuș) printre reţete sigure și aparté-uri experimentale, calibrându-și corect instrumentele provincialiste și cele de „achiziţie”. Narativ sau secvenţial, depresiv aerat sau dens până la nebula, Sociu face figură de impersonal și colectiv, deși dramele pe care le evocă au de cele mai multe ori caracter intim-biografist. Ar fi totuși o eroare să renunţăm la atenţia pentru filigranul care-l valorizează pe tehnician. Recadrarea registrelor specific mizerabiliste, epura cinică, drumul de la concret la eboșă, imaginile în fade in, stranietatea agravitaţională a orașelor spectrale, prozaismul blurat de câte o inserţie de sentiment la prima mână – aproape feminin – fac din textele lui Sociu un lung monolog al durerii cool.

1 / 2015

Euphorion

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

Corina Gruber Puzzle cu poezie şi critică

Ultimele două volume de critică literară publicate de Radu Vancu, Mistica poeziei, apărut în 2013, şi Poezie şi individuaţie, apărut în 2014, reprezintă o completare de natură conceptuală a constructului liric, aşa cum îl percepe poetul. Alăturând o multitudine de studii şi articole pe care Radu Vancu le consideră reprezentative pentru propria viziune asupra poeziei, cărţile îşi propun să urmărească aspectul mistic al lirismului pe de o parte şi modalitatea în care în poezie se construieşte individuaţia poetului. Parcurgând articolele, cititorul are sentimentul, în primă instanţă, că se găseşte în faţa unui bloc discursiv aproape impermeabil, format din nenumăratele referinţe culturale şi literare. Pe măsură ce stilul scriiturii devine familiar, încep să apară legături perceptibile abia în nivelul de adâncime al textului. Astfel, articolele din cele două volume rezonează şi în unele situaţii se completează reciproc. Din multitudinea de instanţe analizate se naşte treptat o imagine a poeziei, care, în acelaşi timp, reflectă o manieră de înţelegere a actului liric ce se circumscrie constant aceloraşi parametri. Volumul Mistica poeziei debutează cu un disclaimer ce surprinde intenţionalitatea autorului “mistica poeziei e vorbirea despre poezie a unui mistic relaxat, lucid şi apostat, care înţelege că îndatorirea lui profesionala e să vorbească astfel”. Structurat în cinci părţi, volumul urmăreşte aspectul liric, privindu-l dintr-o multitudine de unghiuri. În prima parte, liricul este conceptualizat, teoretizat. Partea a doua cuprinde o serie de cronici despre diverse volume de poezie, în timp ce partea a treia analizează volume de eseuri, iar partea a patra cărţi aparţinând literaturilor străine. Ultima parte este reprezentată de un eseu despre cultură. Nu toate studiile, eseurile şi cronicile se concentrează în aceeaşi măsură asupra dimensiunii lirice, însă ea este menţionată de fiecare dată, motivând într-o măsură mai mică sau mai mare plasarea articolelor în acest volum. Prima parte debutează cu un capitol referitor la postmodernismul românesc. Ideile cuprinse aici fac dovada faptului că autorul îşi menţine opiniile constante, întrucât ele se regăsesc şi în a doua parte a volumului Poezie şi individuaţie, ce cuprinde articole referitoare la generaţia douămiistă şi postmodernism. Două exemple vin să demonstreze natura constantă a opiniilor autorului, ele regăsindu-se în ambele volume. Despre generaţia de după 1989, Radu Vancu afirmă că în contextul dispariţiei presiunii de natură politică, rezistenţa ca aspect al postmodernismului îşi pierde înţelesul. În ceea ce priveşte generaţia douămiistă, autorul încearcă o clasificare a şcolilor poetice, identificând patru direcţii: neoexpresionistă, a anarhiştilor, a calofililor şi a biografiştilor. Studiul intitulat Mistica poeziei trasează firul roşu al definirii şi căutării lirismului, aşa cum îl percepe autorul “de la începuturi, spiritul literaturii sacre creştine a interacţionat cu imaginaţia literară“. Poezia metafizică devine realizarea cea mai evidentă atitudinii pe care o caută autorul, şi anume “de a trata poezia ca pe o religie”. El identifică cronologic aceasta atitudine în poezia trubadurilor, apoi în epoca romantică şi în secolul XX în poezia lui Eliot şi

1 / 2015

Pound. Scriind despre poezia românească, autorul afirmă că o şcoală de poezie metafizică este absentă, însă găseşte manifestări ale misticii poeziei în lirica secolului 20 exemplificată prin Tudor Arghezi, Lucian Blaga şi Nichita Stănescu. De asemenea, aspectul liric metafizic este regăsit în poezia lui Mircea Ivănescu, Ion Mureşan sau Ioan Es. Pop. Capitolul referitor la tehnica poeziei introduce o tehnică discursivă reprezentativă pentru Radu Vancu, şi anume polemica. Autorul declară că studiul este mai degrabă un pamflet, polemizând cu susţinătorii ideii conform căreia tehnica ucide sinceritatea poeziei. În descendenţa lui Pound, Radu Vancu afirmă necesitatea contabilizării tehnice a poeziei. Studiul intitulat Poetae certant are ca scop să dezvăluie de ce opoziţia “poeziei coborâte în stradă“ faţă de “poezia din turnul de fildeş“ pleacă de la o falsă premisă. În opinia autorului, criteriul apropierii sau distanţării faţă de realitate este unul eronat, întrucât poezia este un instrument de cunoaştere a limbajului, nu a realităţii “poezia explorează sistemul de posibilităţi al limbajului Partea doua a volumului Mistica poeziei cuprinde o serie de cronici ale unor volume de poezie. În cronica referitoare la volumul lui Aron Cotruş, Radu Vancu discută etica publicării postume, opunându-se se preluării oricărui text regăsit în manuscrise. Capitolul referitor la Mircea Ivănescu este intitulată Mopete. Exerciţiu de admiraţie şi relatează întâlnirea autorului cu Mircea Ivănescu şi maniera decisivă în care acesta îl influenţează “a fost primul exemplu care mi-a demonstrat sigur că poezia e individuaţie, că numai omul face poezia, ci şi poezia face omul.” Continuându-şi pledoaria pentru ideea poeziei ca individuaţie, autorul afirmă despre Mircea Ivănescu “îţi era imposibil după aceea să uiţi vreo secundă că omul acesta obişnuit era un poet atât de neobişnuit, iar biograficul lui subîntindea continente uriaşe de bibliografie“. Din nou, prin apropierea poeziei de individuaţie, se stabileşte o corespondenţă între cele două volume, demonstrând încă odată modul în care se întrepătrund convingerile cele mai puternice ale autorului. Cronica 49

Euphorion

volumului Ioanei Ieronim surprinde prin metoda critică aleasă. Autorul interpretează integral viziunea poetică din volum, cât şi titlul acestuia, munci, zile, alunecări de teren, prin prisma unui singur poem, pe care îl consideră reprezentativ. Textul intitulat Viaţa e vis pune în opoziţie titlul cu “sordideţea existenţei cuprinse în rama textului“. Extrapolând această opoziţie, autorul clarifică şi subtitlul întregului volum “poeme / proze“, afirmând că “nu e o provocare la adresa teoriei literare a genului, atunci când semnificatul este atât de demonic, niciun semnificant nul mai desemnează cu adevărat.” Despre Vasile Leac, Radu Vancu afirmă în cronica volumului Toţi sunt îngrijoraţi că, “refuzând marea literatură şi implicit tehnicile ei de seducţie retorică, poemele lui Leac nu sunt aproape niciodată memorabile; poezia lui însă, aproape întotdeauna, da.“ Ca şi în cronica precedentă, este folosită tehnica extrapolării, proiectându-se concluziile referitoare la un volum asupra întregii creaţii poetice a unui autor. Prin Invitat la Săvârşin, Dumitru Bădiţa trece la un alt nivel al poeziei “asumarea ei într-o manieră soft, fără emfază, fără stil august şi revelat, fără poză or fi fără, în fine, nimic care să-i diferenţieze pe individul numit poet de ceilalţi indivizi ai speciei“. În textele din volumul menţionat apare un amestec de poeme şi bucăţi în proză cu “aparenţa de cartoon generaţionist“ ce devine “un roman vizual despre drama identitară“. Radu Vancu depăşeşte astfel prin analiză aspectul polemic şi atipic al volumului, sesizând vibraţia lirică cea mai puternică. Tot un poet atipic se dovedeşte a fi şi Răzvan Ţupa dar, din nou, trecând dincolo de aspectul tehnic “într-o generaţie a poeticilor personale, când nu de-a dreptul hiperpersonale, Răzvan Ţupa este singurul care asumă o poetica transpersonală. Poemul e pur şi simplu o punere în relaţie între un eu poetic şi un tu cititor. Relaţia presupune diminuarea eului pentru a face posibilă prezenţa tuului“. Tot un poet identificat ca fiind atipic pentru generaţia douămiiştilor este Şerban Axinte. Radu Vancu remarcă prezenţa traumei în poezia acestuia, însă aceasta “îşi pierde calitatea narativă şi rămâne o experienţă radicală şi fondatoare“ Astfel, reţeaua ciclurilor ce compun volumul Păpădia electrică nu mai compune o poveste şi are mai degrabă o natură muzicală. De aici, autorul remarcă atenţia la construcţia cărţii şi diferenţierea faţă de douămiişti, pentru care fundamentală este narativizarea eului biografic. Cele câteva cronici ce surprind apariţia unor poeţi atipici în contextul douămiismului pun în relaţie şi această a doua parte a volumului Mistica poeziei cu capitolele dedicate aceleiaşi generaţii din Poezie şi individuaţie. În Poezie şi individuaţie, autorul înregistrează ceea ce el consideră a fi cele mai reprezentative nume de poeţi, menţionând aspectele definitorii ale liricii fiecăruia. În cronicile din Mistica poeziei, majoritatea poeţilor douămiişti prezentaţi sunt atipici. Apare deci întrebarea dacă autorul consideră că formula cea mai bună a lirismului se regăseşte în forma tipică sau în cea atipică a poeziei douămiiste. Unele dintre concluziile cronicilor par a înclina balanţa în favoarea atipicilor “după cum se ştie, atipicii sunt întotdeauna câştigători pe termen lung“. Rămâne atunci întrebarea dacă prezentarea în bloc autorilor din volumul Poezie şi individuaţie nu este altceva decât o pistă falsă, prin care Radu Vancu face un portret al generaţiei, însă nu evidenţiază vârfuri ale acesteia. Partea a treia debutează cu un articol referitor la Mircea Eliade, în care Radu Vancu surprinde preeminenţa ideologiei asupra literaturii în scrierile lui Mircea Eliade “după cum să vede începând cu anii ‘30 şi continuând până la finalul carierei, pentru Eliade sensul literaturii n-a fost niciodată literatura însăşi, ci aceasta a contat numai în măsura în care discursul ei se putea infecta de un discurs paralel“. Excluzând astfel elemen50

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

tul ideologic sau exterior esteticului din proza lui Eliade, Radu Vancu ajunge la concluzia că acesta e mediocră “pentru că nu are ambiţii estetice extraordinare“. El demonstrează cum, lipsită de autonomia esteticului, proza lui Eliade îşi pierde din valoare şi importanţă. În economia volumului, articolul substituie conceptului de liric pe cel de estetic, arătând că un text în care primează criteriul ideologic îşi pierde din importanţă. Eseul referitor la Cioran este înşelător prin titlu, întrucât, deşi pare o analiză asupra scrierilor lui Cioran, de fapt stabileşte o legătură între Cioran şi criticul Dan C. Mihailescu, arătând cum “o anumită scriitură va cataliza empatia unei anumite psihologii critice“. Cartea lui Dan C. Mihăilescu despre corespondenţa lui Cioran, Cioran şi fascinaţia nebuniei “se naşte din această transcendere a conştiinţei dinspre melancolia proprie înspre cea cioraniană şi îndărăt“. Autorul remarcă deci consubstanţialitatea conştiinţei critice şi a scriitorului analizat şi dialogul ce ia naştere între melancoliile acestora. Cronica basmului scris de Emil Brumaru şi Veronica Niculescu, Basmul prinţesei Repede-Repede, se deosebeşte de alte cronici din volum prin subiectul abordat, şi anume o carte de proză, un basm. Cum era de aşteptat, Radu Vancu sesizează aspectul intertextual şi îl consideră drept un avantaj al textului “pe măsură ce povestea avansează, identificarea referinţelor livreşti devine pentru cititorul cu bune reflexe o sursă suplimentară de delectare“. Atitudinea explicită a autorului transpare în câteva articole, unele referitoare la modele, cum sunt cel referitor la John Berryman, Al. Cistelecan sau Al. Muşina şi altul referitor la un anti-model şi anume Istoria literaturii române a lui Alex Ştefănescu. Dacă în articolele referitoare la modele autorul este apreciativ şi laudativ, în articolul referitor la Alex Ştefănescu, Radu Vancu devine polemic şi de multe ori traversează limita ironicului. Despre Alexandru Cistelecan afirmă că “făcând din poezie un adevăr de fiecare zi, textele sale nu sunt doar ştiinţă literară, şi nici numai ştiinţă, ci sunt de-a binelea o variantă acelui melanj eteric între artă şi ştiinţă. Iar criticii care reuşesc să facă din ştiinţa lor una veselă sunt la fel de rari ca poeţii mari.” La fel, în cazul poeziei lui John Berryman, Radu Vancu afirmă că “datorită lor (John Berryman, George Bacovia şi Mircea Ivănescu) s-a petrecut fenomenul pe care-l numim reconfigurare canonică, implicând schimbarea radicală a modului de înţelegere a poeziei şi migrarea lor decisivă înspre nucleul dur al canonului.“ Cel de-al doilea volum, Poezie şi individuaţie, apărut la Tracus Arte în 2014 porneşte de la premisa că poezia e individuaţie “dacă poezia poate genera vreo acţiune magică, atunci asta nu poate consta decât în upgradarea ca persoană a celui ce scrie. Şi că, pe măsură ce textul tău devine ceea ce este, şi tu devii ce eşti“. Radu Vancu plasează astfel eseurile cuprinse în volum sub semnul unei întrebări comune “cum modifică poezia existenţa?”. El îşi construieşte argumentaţia în eseul eponim pornind de la conceptul de individuaţie, preluat din psihologia lui Jung, concept ce presupune “a deveni propriul sine” Mergând mai departe, Radu Vancu indică poezia drept o cale prin care individul devine propriul sine. Partea a doua a volumului este compusă din mai multe cronici ale unor volume de poezie din secolul XX. Reţine atenţia cronica volumului lui Ion Mureşan, Convorbirile cu diavolul, unde Radu Vancu face o exemplară demonstraţie de analiză literară, asociind textul Poemului alcoolicilor cu textele sacre, respectiv Epistola sobornicească a sfântului apostol Iuda. El sesizează opoziţia de viziune dintre poemul lui Mureşan şi textul sacru “în poemul lui Ion Mureşan nu numai că nu sunt admonestaţi [alcoolicii] dar după ce pierd o noapte întreagă în cârciumă şi este nevoie dimineaţa să se îndrepte spre casă, li se acordă revelaţia,

1 / 2015

Euphorion

viziunea“. Analiza identifică apoi în poemul lui Ion Mureşan elementele “unui psalm despre mântuirea prin asceză şi remuşcare”. Astfel, poetul devine un mistic ce oferă o altă viziune asupra existenţei. O altă cronică reprezentativă pentru stilul lui Radu Vancu este cea dedicată volumului Iepurele suedez, scris de Ioan Flora. Aici, autorul apelează la o modalitate logică pe care o foloseşte cu succes în unele dintre cele mai bune articole ale sale. El începe notaţiile asupra volumului preluând o opinie critică pe care la început pare a o aproba, însă, treptat o deconstruieşte şi ajunge să susţină exact opusul. De obicei, această opinie critică preluată se dovedeşte a fi o simplă constatare de suprafaţă, care e infirmată odată ce se intră în profunzimea textului. În cazul acestei cronici, Radu Vancu menţionează opinia lui Al. Cistelecan, conform căruia “propăşirea fantasmatică a realului” este aspectul fundamental al scrisului lui Ioan Flora. Demonstrând că în poemele menţionate “ceea ce se spune e dublat de ceea ce nu se spune” şi că de fapt “liricul e ascuns şi protejat”, Radu Vancu deconstruieşte această afirmaţie şi afirmă că miza nu poate fi nicicum acea “propăşire fantasmatică a realului“, ci maniera în care “liricul ajunge să se opună lirismului”. Astfel, demonstraţia lui Radu Vancu urmăreşte tehnicile prin care lirismul este evitat. Eul poetic e deplasat înspre o identitate străină, iar identitatea poeticului e substituită cu aşa-numitele totemuri, ca de exemplu iepurele suedez din titlul volumului. Într-un alt articol, referitor la Radu Stanca, Radu Vancu face demonstraţie a aceluiaşi stil specific scriiturii sale. El porneşte de la afirmaţia făcută de Mircea Cărtărescu în Postmodernismul românesc, unde o serie de autori, printre care şi Radu Stanca, sunt anexaţi postmodernismului sub titulatura de precursori. Aici, Radu Vancu face un exerciţiu didactic de explicare a unor concepte şi fenomene ale dinamicii literare într-o manieră cât mai inteligibilă cu putinţă. Teoria e narativizată, iar acţiunea postmodernilor de a-şi identifica precursorii devine un fel de poveste “tehnica lor e aceea a unui wishful thinking mai evoluat. Tradiţia era inventată. Odată cu ea, şi creatorilor moderni li se inventează o fiinţă după chipul şi asemănarea celor postmoderni.“ Continuând, autorul deconstruieşte afirmaţia conform căreia Radu Stanca îşi depăşeşte vremea prin baladele scrise fiind “un deschizător de drumuri pentru înţelegerea pos-

1 / 2015

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

tmodernistă a poeziei“. Preluând principiul reciclării de la Eugen Simion, Radu Vancu demonstrează că resurecţia formei baladei în cazul Radu Stanca are o formă axiologică, fiind deci incompatibilă cu poetica postmodernă. Fragmentele despre douămiismul poetic sunt asemănătoare mai degrabă cu notaţiile dintr-un jurnal de lectură şi au, după cum am arătat, multe puncte comune cu articole publicate în volumul Mistica poeziei, autorul demonstrând o constantă respectare a aceloraşi principii. Apar câteva crochiuri ale poeţilor douămiişti în care Radu Vancu sesizează aspectul caracteristic, tipic punând astfel faţă în faţă două serii de autori, cei enumeraţi în acest volum şi cei consideraţi atipici, prezentaţi mai pe larg în Mistica poeziei. Capitolul final, dedicat lui Mircea Ivănescu şi subintitulat Studiu de caz este o încercare de a identifica “capacitatea poeziei contemporane de a absorbi structuri mitice“. Inventariind miturile poeziei moderne şi conceptul de mitoizi (“reziduuri decisive ale miturilor“) Radu Vancu identifică în poezia lui Mircea Ivănescu mitoizii sub forma labirintului şi a complicaţiilor intertextulale ale acestuia. Poetul român “aproape sincron cu poeţii confesionali americani realizează trecerea de la miturile moderne la mitoizi” post- sau trans-moderni “într-o poezie ce nu este circumscrisă timpului şi locului în care a fost scrisă“, în care mitoidul elimină mitul istoric. Mistica poeziei şi Poezie şi individuaţie sunt două volume de critică impregnate puternic cu viziunea lirică ce îl defineşte pe poetul Radu Vancu. Deşi pe alocuri stilul discursiv şi notaţia logică pot părea bulversante şi atipice, ele sunt cele care aduc un câştig autorului. Într-o multitudine de opinii critice suprasaturate de aspecte teoretice, discursul lui Radu Vancu apare mai degrabă ca un melanj de teorie şi lirism, mai exact, teorie înţeleasă şi discutată din perspectiva liricului, fapt ce oferă o perspectivă singulară. Dincolo de acel bloc discursiv format din referinţe culturale şi literare, cititorul descoperă de fapt un imens puzzle, alcătuit din bucăţele de lirism şi teorie, care, puse cap la cap, oferă, nici mai mult nici mai puţin decât imaginea poeziei percepute de un poet, dublat de un analist atent la detaliu şi cu viziune originală. 51

Euphorion

Radu Vancu

Mircea Ivănescu își publică într-un ritm neverosimil de susţinut cărţile de poezie între 1968, anul debutului, și 1989 – uneori chiar și câte două pe an; pentru ca în 1989 să se oprească la fel de neverosimil, publicând practic până la moartea lui din 2011 doar o culegere de poeme scrise în engleză, o carte în colaborare cu Iustin Panţa și una singură așa-zicând de autor – aceleași versuri (Dacia, 2002), indicată eronat de Matei Călinescu în Nota bio-bibliografică a antologiei lui din 2003 din poezia lui Ivănescu ca fiind îngrijită de mine și de Dumitru Chioaru; în realitate, rolul meu s-a mărginit la a-i da lui Dumitru Chioaru o plasă de manuscrise indicată de poet. Masacrul petrecut în tipografia clujeană, unde poemele au fost ciuntite, inversate, juxtapuse, s-a petrecut fără vreo intervenţie din partea mea. (Și, din câte știu, nici din a lui Chioaru.) Așadar, vreme de aproape un sfert de secol, din 1989 până în 2011, Mircea Ivănescu a tăcut. Pe cât de industrios fusese scrisul lui superlativ înainte de revoluţie, pe atât de superlativ de tăcut a fost după aceea. O tăcere suficient de enigmatică & de consistentă pentru a coagula în jurul ei un fel de echivalent autohton al unui mit de gen salingerian. Încât, incitaţi de tăcerea aceasta neverosimilă a unui poet atât de influent, unii admiratori mai tenace s-au străduit s-o spargă. Au început să apară, din 1996 încoace, antologii tot mai consistente din poezia ivănesciană – și nu puţine; premii din ce în ce mai im52

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

portante, apoi chiar cele mai importante, s-au succedat în progresie geometrică; i s-au dedicat grupaje în reviste, apoi numere întregi, în fine, i s-au făcut volume omagiale la vârste rotunde; a fost numit doctor honoris causa al Universităţii din Sibiu – care, de altfel, s-ar fi cuvenit să fie mult mai atentă cu el în anii ‘90, când numai obtuzitatea birocratică a făcut să nu ajungă profesorul extraordinar care ar fi putut cu mare ușurinţă să fie; iar de pe la jumătatea anilor 2000 au început, în fine, să apară lucrări de doctorat despre poezia lui. Dar surpriza cea mai mare, de departe, a fost aceea a cărţilor-dialog de după 2000. Sunt două asemenea cărţi, una cu Vasile Avram, apărută întâi în 2004 și reeditată în 2012, cealaltă cu Gabriel Liiceanu, tot din 2012; însumează amândouă peste 400 de pagini de confesiuni cu garda jos, uneori chiar de un masochism atroce (în cea cu Liiceanu), anulând total mitul acela salingerian al retractilităţii absolute despre care vorbeam. E, cum am mai spus altundeva, echivalentul neaoș al descoperirii contrafactuale a vreo patru sute de pagini de confesiuni off-guard ale lui Salinger. Iar după moartea lui Mircea Ivănescu în iulie 2011, prezenţa publică a poetului a devenit mai intensă ca oricând. Gabriel Liiceanu a făcut acea extraordinară carte-dialog, pe care a promovat-o așa cum merita & așa cum stă în putinţa Humanitas-ului să o facă (a fost cu ea inclusiv la televiziune, la emisiunea lui H.-R. Patapievici de la TVR), apoi a făcut & prefaţat și o mică antologie, excelentă de altfel, din poezia lui Ivănescu, tot la Humanitas; cartea-dialog a fost arhidiscutată în mediile culturale, și era pentru prima oară când despre Mircea Ivănescu se auzea și în afara cercului strict literar. Pentru ca acum, în sfârșit, să apară tot la Humanitas antologia lui Al. Cistelecan numită, într-adevăr ivănescian, Versuri (ediţie îngrijită, cuvânt înainte și tabel cronologic de Al. Cistelecan, Editura Humanitas, 2014) – nu doar cea mai bună dintre antologiile din poezia lui Mircea Ivănescu, cum o să arăt mai jos, dar și cea mai vizibilă (și cea mai frumoasă tipografic, absolut seducătoare). Care închide, cred, bucla – nu văd ce s-ar putea face mai mult pentru poezia ivănesciană. Poate doar o ediţie de opere complete, care să cuprindă cele vreo cincisprezece volume dodoloaţe de poezie, plus cărţile-dialog și câteva eseuri importante (despre ce eseuri anume e vorba, o să spun ceva mai la vale); însă numai una dintre cele două-trei edituri foarte puternice își poate permite o astfel de investiţie (evident perdantă financiar) în vreo două volume de peste o mie de pagini fiecare. Sau, mult mai puţin costisitor, ar mai putea fi vorba despre editarea postumelor – știind cât de lesne socializa Mircea Ivănescu și cât de ușor scria la comandă, dăruind apoi comanditarilor copiile unice ale poemelor, sunt sigur că există cel puţin câţiva deţinători de astfel de unicate. Pe unul anume îl știu sigur – este vorba despre Mircea Braga, care a și pregătit un astfel de volum postum pentru tipar acum doi ani, însă legatarul testamentar al drepturilor de autor ale lui Mircea Ivănescu s-a răzgândit în ultimul moment și n-a mai lăsat cartea să intre în tipar. Cred că, doar cu puţină perseverenţă & ceva mai mult dialog, se pot face lucruri foarte bune și în direcţia asta. 1 / 2015

Euphorion

Acum, ca să explic de ce antologia lui Al. Cistelecan e cea mai bună dintre antologiile importante publicate până azi, nu-mi rămâne decât s-o compar pur și simplu cu antecesoarele ei, întâi în ce privește conţinutul, apoi în ce privește aparatul critic (cronologia și secţiunea de bibliografie și referinţe critice), pentru ca, în fine, să comentez textul critic adiacent despre poezia lui Mircea Ivănescu. Să le iau pe rând. Conţinutul, așadar, mai întâi. În prima antologie din poezia lui Mircea Ivănescu, adică aceea a lui Ion Bogdan Lefter din 1996, se selectează amplu din cinci volume publicate între 1968 și 1972, reţinându-se adică practic doar primii patru ani de activitate ai lui Mircea Ivănescu. Chiar și așa parţială, antologia aceasta a lui Lefter are, dincolo de meritul precedenţei, și pe acela al clasicizării instantanee a poeziei lui Ivănescu. A arătat, practic, consistenţa acestei poezii care, așa cum spune Lefter în postfaţă, „nu încape într-o antologie” (nu mai vorbesc despre importanţa postfeţei înseși, devenită aproape obligatorie în discutarea poeziei lui Ivănescu). În antologia lui din 2003, Matei Călinescu e mai generos – până la pagina 255 urmează riguros antologia lui Lefter, apoi adaugă încă 130 de pagini de poeme scrise între 1983 și 1997 (anul în care Ivănescu a renunţat complet la scris, deprimat de îmbolnăvirea soţiei, doamna Stela, căreia îi sunt dedicate toate cărţile lui de poezie). Ceea ce înseamnă că, deși e o dată și jumătate mai consistentă decât antologia lui Lefter, cea a lui Matei Călinescu are cusurul major al lăsării pe dinafară a vreo șase volume de versuri dintre 1972 și 1983. Publicată însă la o editură cum e Polirom, a fost practic prima antologie realmente circulată din poezia lui Ivănescu. Cât despre prefaţa lui Matei Călinescu, e un nec plus ultra, numai I. Negoiţescu, Lucian Raicu, Ion Pop și Al. Cistelecan au mai scris ceva atât de substanţial despre poezia ivănesciană. (E genul acela de critică pe care nici nuţi vine să-l numești critică literară – fiindcă e la fel de hipnotic & adictiv ca literatura pură.) În fine, cea de-a treia antologie amplă din poezia lui Mircea Ivănescu (exceptând antologia de autor din 1999, Poesii vechi și nouă, din „Biblioteca pentru toţi”, ivănesciană până peste marginile iertate), anume cea a lui Alexandru Mușina, tot din 2003, e cea mai comprehensivă – ajunge la anul 1972 (borna finală a selecţiei lui Lefter, cum am văzut) la pagina 106 deja, antologând apoi secţiuni consistente din aproape fiecare volum al lui Mircea Ivănescu până la pagina 260 (și până la anul 1989 – unde se oprește). Și aici există un paratext critic extraordinar – de data asta nu al antologatorului, ci al unui terţ; e vorba despre Cistelecan însuși, care semnează o postfaţă memorabilă, ca tot ce a scris el despre Ivănescu, numită Eposul absenţei. Difuzarea defectuoasă a antologiei lui Mușina, publicată la Aula, a făcut să nu se vadă că, de fapt, cea mai bună antologie din poezia lui Ivănescu aceasta era. Cel puţin până la a lui Cistelecan, vreau să zic. Fiindcă, dintre toate antologiile de referinţă descrise mai sus, cea a lui Mușina e cea mai asemănătoare cu aceasta discutată aici a lui Cistelecan – merg amândouă pe același principiu al selecţiei substanţiale din aproape fiecare volum până în 1989. E drept, ponderea cade tot pe prima jumătate cronologică a cărţilor lui Ivănescu – însă în nici un caz atât de exclusiv ca la Lefter sau de dominant ca la Matei Călinescu; din cele 355 de pagini ale antologiei lui Cistelecan, vreo două sute și ceva se ocupă de cărţile dinainte de 1980, restul de peste o sută culegând poemele din deceniul al nouălea – și, practic, ultimul deceniu de creaţie al lui Ivănescu. Ceea ce, dacă stăm să judecăm, e chiar ponderea naturală, cumva bibliometrică, a stării de fapt. După capul meu, dacă ar fi adăugat și secţiunea din periodice și inedite din an-

1 / 2015

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

tologia lui Matei Călinescu, eventual amplificând-o, ar fi fost dea dreptul ireproșabil. După cum n-ar fi stricat nici reluarea secţiunii de referinţe critice din antologia aceluiași Matei Călinescu. Și cu asta ajung la cel de-al doilea punct al discuţiei, anume la cel privitor la aparatul critic. Dincolo de faptul că lipsește, cum spuneam deja, o secţiune de referinţe critice, ceea ce face Al. Cistelecan în Tabelul cronologic e de-a binelea un tur de forţă. Nicăieri altundeva nu se pot găsi atâtea date despre existenţa fizică a lui Mircea Ivănescu, ramasate & colate atât de migălos și de participativ. (Fiindcă Cistelecan e cam îndrăgostit de subiectul antologiei & al cronologiei, se vede de la o poștă. Și nu-i stă deloc rău, ba chiar dimpotrivă.) Poate că n-ar fi stricat aici unele date din cartea-dialog cu Vasile Avram, mai ales cele referitoare la începuturile destinului literar al lui Ivănescu; de altfel (și ăsta chiar e un cusur important) dialogul Ivănescu-Avram nu e menţionat nicăieri de Cistelecan, nici în Tabel cronologic, nici la Bibliografie și referinţe critice; pare să-i fie necunoscută existenţa cărţii, în oricare dintre ediţiile ei (cea din 2004 de la editura Ecclesia sau cea din 2012, de la Casa de editură Max Blecher). După cum, dacă tot am ajuns la cusururi, trebuie neapărat adăugat la lista eseurilor și prefeţelor lui Mircea Ivănescu acel eseu amplu despre Camus rămas îngropat în numerele 1 și 2 din 1968 ale revistei Steaua; sunt câteva zeci de pagini în revistă, dacă s-ar încumeta vreun editor la asta ar ieși o carte de peste o sută de pagini, care ar restitui practic prima monografie Camus românească, ba chiar una dintre primele în general (e din 1968, cum spuneam, adică cu opt ani după moartea algerianului). Plus câteva eseuri esenţiale din Secolul XX, cum ar fi acea morfologie a romanului poliţist. (Ivănescu era un mare consumator de policier, are un întreg volum, Poem, din 1973, construit pe schema unui policier; Mihai Iovănel a scris un studiu excelent despre volumul în cauză acum câţiva ani). Și, în fine, ca să fiu cusurgiu până la capăt, în Tabel cronologic, doctoratul meu despre poezia lui Ivănescu e dat ca fiind susţinut în 2006 (chestiunea s-a întâmplat în 2005), însă în secţiunea de Bibliografie și referinţe critice, cartea rezultată din doctorat e datată în 2002 (2007 e anul corect). Cum Al. Cistelecan a fost și în comisia de doctorat, și prefaţator al cărţii, nu pot decât să constat că se comportă uneori absolut ivănescian. Ceea ce e, bineînţeles, admirabil. Dar, dincolo de micile cârcoteli, cronologia aceasta e o performanţă; numai un benedictin precum Cistelecan era în stare să adune & să coleze cu atâta răbdare toate frânturile de informaţie din interviuri și din confesiuni risipite cine mai știe pe unde, cu atâta tipică nepăsare, de Mircea Ivănescu. Ceea ce face aici Cistelecan impune un standard profesional – pe care m-aș bucura să-l văd replicat la cât mai mulţi critici tineri. (Nu că cei copţi ar fi neapărat cistelecanian de devotaţi sujetelor exegezei lor, de altfel.) După cum, și cu asta trec la cel de-al treilea punct, tot un standard impune Cistelecan și în ceea ce privește ivănescologia an sich, cu textul critic care însoţește antologia. Intitulat Cuvânt înainte (mică introducere în simfonia absenţei), e un fel de summa summarum al înţelegerii poeziei ivănesciene de către Cistelecan; deși tot ce a scris criticul, de la Poezie și livresc încoace, despre Mircea Ivănescu e esenţial, găsesc totuși că cele câteva pagini ale cuvântului înainte sunt tot ce a spus mai definitiv despre poezia ivănesciană. Punctul de plecare al analizei e cam același; însă concluzia diferă sensibil faţă de textele anterioare, câștigând în substanţă prin utilizarea revelaţiilor biografice din confesiunile radicale ale lui Ivănescu transmise lui Liiceanu. Dar să nu anticipez. Iată, ca să revin, punctul de ple53

Euphorion

care – Cistelecan constată, ca și în textele anterioare, că poezia lui Ivănescu, debutantul din 1968, era totuși inaderentă la șaizecismul poetic: „Între ‘60 și ‘68 nu numai că se luase deja, peste capul lui, decizia unui lirism general de incantaţie, de debordanţă imaginativă și de euforie simbolică și parabolică, dar se și obţinuse în favoarea ei consensul poeţilor și asentimentul criticii (ca să nu mai vorbim de al cititorilor)” (p. 5) Și mai arată, de asemenea, că inaderenţa cu pricina era de-a binelea subversivă; într-atât de subversivă, încât camuflajul ei perfect a făcut ca aproape nimeni să nui remarce potenţialul destabilizator la adresa poeticii dominante: „Marin Sorescu, ce părea mandatat să strice sărbătoarea de vervă prin dispoziţia sa ironică și caricaturală”, spune Cistelecan, s-a dovedit „doar un sabotor de interior. Lovitura a venit din cu totul altă parte și a fost dată cu atâta aparentă suavitate, încât nici măcar n-a fost simţită, darmite să mai și provoace ceva panică. În orice caz, Versurile lui Mircea Ivănescu n-au fost percepute ca eveniment (fie și suav subversiv), ci doar ca mică stranietate faţă de trendul ‘vitalist’ al poeziei de atunci” (p. 5). Așa încât, după ce subversiunea s-a produs și poetica șaizecistă de incantanţie, debordanţă și euforie a intrat în vrie, s-a văzut limpede că „între Mircea Ivănescu și propria generaţie stă nu doar o poetică, ci și o epistemă lirică” (p. 6). (Cu propoziţia aceasta debutează, de altfel, postfaţa lui Cistelecan, numită Eposul absenţei, la antologia lui Mușina din poezia ivănesciană din 2003. Și tot de acolo provine și comparaţia cu falsa subversiune a lui Sorescu – aici, în ediţia de la Humanitas adică, ceva mai amplificată.) Până aici, cum spuneam, nimic nou. După cum nu e nimic nou în constatările ulterioare ale lui Cistelecan după care Mircea Ivănescu e „un poet de replică”, un poet căruia polemismul îi e funciar, pentru care în scrisul poezie „practic, nu e vorba de altceva decât de găsirea unui pretext (care, în cazul lui, e chiar un pre-text), de o vânătoare de pretexte de care să se lege propria efervescenţă barocă a melancoliei” (p. 7) O spusese Cistelecan însuși în Poezie și livresc și în micro-monografia Ivănescu de la Aula, o spusese poetul însuși în interviul dat lui Dinu Flămând pentru revista Amfiteatru în 1978, în acel pasaj în care spune că nu poate scrie decât „în atașament sau în opoziţie” faţă de un text preexistent. Însă, treptat, Cistelecan începe să se apropie de o concluzie sensibil mai consistentă și mai nuanţată decât acelea proprii anterioare – și primul pas spre formularea acestei concluzii se produce atunci când începe să citească în cheie confesivă intertextualitatea ivănesciană: „nu ia din cărţi decât acele secvenţe ce par tăiate din propria viaţă”. Intertextul poemului ivănescian presupune o „identitate de situaţii” manifestă prin „suprapunere deplină a biograficului pe livresc (sau invers)” (p. 7) (Această suprapunere totală a existenţei pe text am numit-o, cândva, „intertexistenţă” – speculând bineînţeles conceptul de „texistenţă” forjat de Mircea Cărtărescu.) Și conchide apoi Cistelecan că, „pe cât pare el a umbla din carte în carte… de fapt dă întotdeauna peste sine” (p. 8). Și astfel ajunge la punctul nodal al concluziei lui, la nexul care reunește în bucla sa tot ce a scris Cis54

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

1 / 2015

Euphorion

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

telecan vreodată mai bun despre Mircea Ivănescu. Ne amintim că, în 1987, în Poezie și livresc, el vedea în Ivănescu un „prizonier al convenţiei” – formula, memorabilă, purta strict asupra modalităţii de a se situa în livresc a poetului. Privea numai modul de configurare a poziţiei eului în text, ca să zic așa. Acum, după aproape treizeci de ani, Cistelecan schimbă formula din „prizonier al convenţiei” în „ostatic al clișeului” și o resemantizează decisiv, acordându-i o semnificaţie etajată & tripartită; dar, ca să nu vorbesc în gol, iată mai întâi cuvintele lui Cistelecan însuși (absolut memorabile, cum spuneam): „[Mircea Ivănescu] se simte el însuși un ostatic al clișeului. Întâi al clișeului literar (căci, după cum pretinde, nu poate inova, poate doar repeta/rescrie/relua, nefiind decât un bricoleur), apoi al clișeului sentimental (toate sentimentele lui au fost deja literaturizate, au fost falsificate) și-n cele din urmă al clișeului existenţial”. Așadar, dintr-o formulă cu portanţă strict literară, cum era aceea de „prizonier al convenţiei”, aceasta de „ostatic al clișeului” poartă și înspre pulsiunile sentimentului și ale existenţei. Pe cât se poate înţelege, această resemantizare prin amplificare vine din aceea că înţelegerea poeziei s-a schimbat pentru Cistelecan – trecut acum prin biografismul & confesivitatea douămiistă, el înţelege poezia într-o conjuncţie destinală & definitivă cu existenţa. Și, într-o astfel de înţelegere care conaturează evenimentul biografic cu cel bibliografic, revelaţiile din dialogul Ivănescu-Liiceanu nu puteau rămâne fără urmări. Cistelecan o spune, de altfel, dea dreptul, atunci când constată la Ivănescu „sentimentul ireductibil al unui clișeu destinal, al unei imposturi dramatice (după cum îi va mărturisi lui Gabriel Liiceanu, a trăit tot timpul cu ‘senzaţia’ că o face ‘pe spezele fraţilor morţi’). Acesta, e fără îndoială, nucleul tragic din care se trage conștiinţa grea a unei existenţe de supravieţuitor, a unei existenţe fără mandat originar, un fals destinal din pornire”. E, în frazele acestea de mai sus, tot ce s-a spus vreodată mai concis & mai definitiv despre trauma fondatoare a poeziei lui Mircea Ivănescu. Și e cu atât mai remarcabil că o spune un critic (excepţional, e drept) care începuse acum treizeci de ani lectura poeziei ivănesciene venind dinspre versantul ei livresc. Pentru ca acum să constate, ca-ntr-o fabulă orientală, că în „munţii inimii” din poezia lui Ivănescu versantul livresc și cel existenţial coincid. Iată, în rezumat, de ce antologia aceasta a lui Cistelecan e un eveniment: primo, pentru că, în ce privește principiul de antologare, e cea mai comprehensivă (alături de cea a lui Mușina, repet); secundo, pentru că aparatul critic (cronologia și secţiune de bibliografie a operei ivănesciene) e un tur de forţă; tertio, deoarece cuvântul înainte spune ceva esenţial și despre poezia lui Mircea Ivănescu, și despre gândirea critică a lui Al. Cistelecan. Cu micile retușuri pe care le-am arătat, doar o (improbabilă, cum spuneam) serie de opere complete ar putea să-i mai fie superioară.

1 / 2015

Euphorion

Andrei C. Şerban

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

Nici măcar în urma dezbaterilor destul de aprinse cu privire, în primul rând, la definirea poeziei politice și, mai apoi, la statutul poeziei politice în cadrul liricii autohtone, nu pare să se fi ajuns la un consens referitor la modalităţile prin care acest tip de literatură ar putea redefini o estetică validă. Cu atât mai puţin, cu cât scriitorul în cauză își propune aducerea în primplan a unei situaţii conflictuale care depășește graniţele ţării noastre. Divergenţele terminologice au ajuns chiar să conteste, în mare parte, statutul calitativ al unei astfel de poezii (din inerţia de a lega literatura politică de un context istoric nefast) al cărei autor își prostitua cuvintele la picioarele statuii de fildeș a dictatorului. Printre primii comentatori care au reușit să depășească resentimentele etichetei atribuite poeziei politice a fost Radu Vancu, cel care reabilitează categoria politică a poeziei, definind-o ca pe o lirică închinată „marginalilor distruși de Istorie”. După volumul din 2012 semnat de Octavian Soviany, Pulberea, praful și revoluţia (construit, mai degrabă, ca un exerciţiu intertextual, câteodată preţios, care privea politicul drept un sindrom al marilor anonimi, însă prea puţin exteriorizat), cea mai recentă carte de poezie a Mirunei Vlada, Bosnia. Partaj (care, de altfel, a și dat tonul dezbaterilor terminologice amintite mai sus) readuce în discuţie statutul politicului în contextul istoriei recente a Balcanilor, mizând pe depășirea cu cinism a durerii muzeificate în sânul societăţii spectacolului. În ciuda prejudecăţilor mai mult sau mai puţin justificate ce pot apărea în faţa acestei poezii, formula discursivă propusă de Miruna Vlada nu este deloc una accidentală, în sânul liricii autohtone. Pentru că, în urma lecturii întregului volum, realizezi că politicul nu este altceva decât cel mai bun răspuns dat unei poezii intimiste care, după ce a dezvoltat din explorarea biografiei o tendinţă aproape de fetișizare a traumei personale, risca să se autofagociteze. E inutil să mai precizez că politicul devine, astfel, apogeul intimităţii, a intimităţii exorcizate și violentate, căreia îi datorează, în schimb, vigoarea și percutanţa. Continuând estetica douămiistă, poezia politică abordată de Miruna Vlada depășește ierarhiile prestabilite, printr-un proces asemănător depărtării de un tablou, cu scopul analizei nu a detaliului, ci a întregului. În urma acestei schimbări de perspective, corpul intim devine corpul social, un corp polifonic, un Argus reasamblat în toată splendoarea vulnerabilităţii sale care, într-o viziune fractală asupra existenţei, păstrează în el structura fiecărei identităţi. Politicul sublimat în literatură devine o po(i)etică a reminiscenţelor istoriei abjecte, nu un manifest propagandist rezultat în urma unui avânt idolatric. Teribilismul egolatru al poeziei milenariste, sufocat de spaţiul limitat al propriei carnalităţi, devine un act gratuit în afara infernului intim. Pentru că, în mijlocul mulţimii, deplângerea unei răni persoale devine un gest ridicol. De aceea, poezia politică nu poate apărea 56

cu adevărat decât într-o literatură care tinde să-și epuizeze istoriile personale, printr-o exorcizare stridentă a microuniversurilor biografice.

Poezia Mirunei Vlada, care, la rândul ei, a suferit o convertire radicală, trecând mai întâi prin estetica douămiistă, este chiar dovada depășirii barierei puse între intim și social, construind în paralel două universuri complementare, care se iradiază reciproc: trauma domestică (divorţul) și trauma istorică (războiul din Bosnia). Cu alte cuvinte, volumul prezent este un text de graniţă, care delimitează baricadele, în încercarea de a redefini locul pe care istoria îl ocupă în cadrul Istoriei. Mergând chiar pe șablonul unei cărţi-document(ar), volumul Mirunei Vlada abundă de referinţe literare și extraliterare, în care confesiunea sfâșietoare se completează când cu răceala discursului jurnalistic, când cu acurateţea discursului critic ce pare să planeze dis1 / 2015

Euphorion

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

Fotocredit: Mircea Stănescu

cret deasupra câmpului de luptă. „nu mai scriu// tot ce am strâns/ sunt aceste nume de femei// e un nou dicţionar// aceste voci de femei în destrămare”, spune autoarea pe la începutul volumului, anunţând exerciţiul polifonic al damnatelor Istoriei care precede privarea lor de identitate. Marea parte a volumului este construit pe roluri, fiind o carte eterogenă din punct de vedere discursiv. Poveștile își pierd caracterul intim, convergând spre o viziune generală asupra rănilor istoriei. Dintre cele mai autentice, remarcăm poemele în care cinismul atacă atitudinea compătimitoare a privilegiaţilor, al căror interes nu este, în fond, decât unul comercial: „e ceva porno în toată treaba asta. e ca o afacere cu lacrimi și sânge. (...) o, tu, dragă Lara Croft, mamă a naţiunii mele îndoliate/ adoptă-mă/ (...) fii curajoasă cu lașitatea mea/ fii porno cu durerea mea/ ajută-mă” (Masha). Și astfel, durerea unei

colectivităţi devine un trend exploatabil. Alteori, relatările de la faţa locului, atât de secate de afect, dau impresia unui autism în masă: „am rămas cu străzile și mai ales cu scurtăturile. (...) au murit doar 13 nou-născuţi că nu au dat voie elicopterelor să îi ducă la Belgrad. să le mai dea o gură de aer. sunt multe de plâns și aici./ de cine mă tot apăr?” (Banja Luka). Victimizarea devine și ea un corpuscul străin, tocmai pentru că este una dintre cele mai palpabile dovezi ale intimităţii. Experienţa războiului (sub toate formele sale, fie că este domestic, fie că este colectiv) este, totodată, punctul nevralgic care separă atașamentul de uitare. Nu mai poţi fi rănit dacă ai devenit nimeni: „Identitatea a fost cea mai mare calamitate, dintotdeauna. Ești în centrul lumii sau nicăieri.” În ciuda entuziasmului pe care l-am simţit în faţa acestui volum foarte bine construit, nu îmi pot ascunde și scepticismul care mă face să văd în Bosnia. Partaj o carte fără bătaie lungă, în sensul de incapacitate de asumare a rolului de pionierat, tocmai pentru că epuizează o formulă discursivă eclectică, într-un spaţiu bine delimitat istoric. Acesta este, de altfel, riscul unei poezii ancorate într-un moment istoric determinat, al cărei termen de valabilitate depinde nu neapărat de memoria colectivă, cât de dorinţa de evazionism a cititorilor. Iar dacă poezia politică va avea un viitor, atunci, cu siguranţă, nu se va fi petrecut din nevoia noastră de a ne refugia în Istorie. Bosnia. Partaj, în cel mai bun caz, ne va satisface curiozitatea, nevoia de ceva inedit sau ne va stimula afectele, tocmai prin renegarea intimităţii și a victimizării cu care ne-am cam tot obișnuit de un deceniu încoace. 1 / 2015

Euphorion

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

Dumitru Chioaru

Avatarele lui Orfeu Aceste femei se numesc Lesbia, Lydia, Delia, Cynthia, Corinna, reprezentând fiinţe reale şi imaginare de care s-au îndrăgostit poeţii Catul, Horaţiu, Tibul, Properţiu şi Ovidiu. Fiecare dintre aceste cupluri reiterează mitul lui Orfeu şi Euridice, dar toate sunt nefericite datorită nestatorniciei dragostei. Lesbia este femeia iubită de primul mare liric latin, Catul. În spatele acestui nume inventat de poet ca aluzie la insula Lesbos a poetei Sapho, se află Clodia, o frumoasă aristocrată romană mai vârstnică decât el, căsătorită, dar rămasă văduvă, pentru care Catul a făcut o pasiune violentă. În această stare de îndrăgostit care se confesează, Catul reprezintă – apreciază Jean Bayet – “un liric în sensul antic al cuvântului: un autor de poeme care cer acompaniament muzical, şi sunt ele însele cântate” 1, ceea ce-i conferă poeziei sale caracter orfic. 25 dintre cele 116 carmina (cântece) scrise de Catul îi sunt adresate Lesbiei, dezvăluind sentimentele contradictorii ale acestei pasiuni care oscilează între iubire şi ură, datorită – mărturiseşte poetul în distihul carminei LXXXV – infidelităţii iubitei: “Poate-ntrebi de-i cu putinţă: te urăsc şi te iubesc. Nu ştiu, dară simt c-aşa e şi cumplit mă chinuiesc” * Aceste oscilaţii pasionale se regăsesc în varietatea ritmurilor/ metrilor şi în expresivitatea limbajului. Catul are nu numai un talent inventiv, ci este şi un virtuoz, folosindu-se – remarcă Pierre Grimal – “cu o mare îndemânare de metri foarte diferiţi”2. Unele dintre cântecele sale au solemnitate de odă ca faimoasa carmină LI care este, de fapt, o traducere liberă după o poezie a lui Sapho, cu un final autoironic: “Acela mie ca un zeu îmi pare, Ba mai presus, de pot s-o spun, acela Ce-n faţa ta şezând ades te soarbe Din ochi, te-aude Ce dulce râzi. Atunci a mea simţire Se-ntunecă, vai mie! Căci pe tine O! Lesbie, cum te zăresc, cum nu pot O vorbă scoate! Ci limba mi se leagă şi prin vine Un foc ascuns încet mi se strecoară, Îmi chiuie urechile şi neguri Mi-acopăr ochii. Catule, te va pierde lenevia! În ea tu zburzi, te bucuri peste fire: Ea a răpus cetăţi înfloritoare Şi regi odată!”. exprimând, în ritmul vioi şi enunţurile scurte ale latinei, tensiunea trăirii erotice exteriorizate în puternice reacţii psihologice şi fiziologice în faţa fiinţei iubite. Altele sunt elegii scrise în acelaşi ritm viril, construite uneori din interogaţii şi exclamaţii incisive asupra nestatorniciei dragostei , precum în finalul carminei VIII: “Adio, dar, iubito! Catul de-acum e tare: De nu vrei, nu te cată, nu-ţi cade la picioare. 58

Dar tu amar vei plânge când nu vei fi rugată Ce viaţă îţi rămâne, femeie blestemată? Cui vei fi prea frumoasă? Şi singură ca tine, A cui vei fi? Pe cine vei mai iubi? Pe cine Vei săruta muşcându-l pe buze cu-nfocare? Dar tu, Catule, fii neclintit şi tare!”. Multe dintre ele sunt epigrame, structurate într-un discurs ironic, satiric chiar, construit pe paradoxuri, exprimând ura şi revolta poetului, ca în carmina LXX subintitulată Nestatornicia femeii: “Draga mea cu nimeni altul n-ar voi să se iubească Spune ea, decât cu mine, de-ar fi Joe s-o dorească! Dar ce spune ea, femeia, unui om aprins de dor Tu pe vânt să scrii mai bine şi pe râul curgător!”. Catul este însă un poet alexandrin, “savant”, din şcoala “poeţilor noi” romani din Galia Cisalpină, original prin amestecul de inspiraţie genuină şi reminiscenţe livreşti, mitologice, realizat într-o limbă foarte apropiată prin naturaleţe de cea populară, ceea ce dă farmec chiar şi poeziilor sale narative ca Şuviţa Berenicei, prelucrată după alexandrinul grec Calimah ca legendă în care unele detalii transfigurează “mica epopee” (gr. epyllion) personală. Poezia sa are un pronunţat ton de confesiune, sinceră prin directeţea rostirii sentimentelor, alternând între expresia galantă a dragostei împărtăşite în jurăminte de “a ţine o viaţăntreagă, şi dincolo de mormânt” (CIX) şi expresia familiară, deseori trivială, dusă până la invectivă, din momentele de chin şi revoltă faţă de infidelitatea Lesbiei, al cărei chip de femeie desfrânată se înfăţişează grotesc, “cu obrazul ei de câine, gros ca scoarţa” şi “cu mersul deşănţat” în carmina XLII adresată “împotriva unei necunoscute”. Catul este un Orfeu nefericit datorită infidelităţii Euridicei sale, care s-a retras dezamăgit la reşedinţa sa de la ţară şi a murit la 30 de ani, ca un romantic avant la lettre, ros de o afecţiune pulmonară şi sfârtecat de demonul propriei pasiuni. *

Un alt „roman de dragoste” a scris Tibul în cele cinci elegii adresate Deliei sau lui Nemesis, în versuri care dezvăluie delicateţea sufletească a poetului robit de Eros capriciilor femeii iubite: „De-acum ai să mă chinui despotic, şi mai greu, Nefericita-mi vorbă mi-aduce-atâta rău.

De-acum orice-mi vei face, al tău eu voi rămâne Şi n-am să fug de mâna prea aprigei stăpâne”. Adoraţie) (A Dar cel mai complex roman de dragoste în versuri aparţine contemporanului său Properţiu, în ale cărui elegii erotice se află chipul Cynthiei. Opera sa cuprinde 92 de elegii, erotice şi civice/patriotice, publicate în patru cărţi, dintre care 1 / 2015

Euphorion

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

prima a apărut antum cu titlul Cynthia (Cartea Cynthiei), cunoscută mai târziu sub denumirea Monobiblos. Cynthia este numele fictiv sub care a fost identificată Roscia, fiica actorului Roscius. Deşi în ochii poetului Cynthia este „cea mai de preţ făptură”, pasiunea lui este mereu pusă la încercare de capriciile şi infidelitatea ei. Elegiile sale, spre deosebire de cele „feminine” ale lui Tibul, sunt virile ca şi cele ale lui Catul, scrise într-un stil epistolar de o tulburătoare sinceritate. Declaraţiilor patetice de dragoste li se alătură lungi tirade satirice în care poetul îi reproşează iubitei frivolitatea, propunându-i în a doua elegie să renunţe la cochetărie, adică la machiaj şi luxul vestimentar, pentru că „farmece-nnăscute pe faţa ta le ai”. Properţiu este un

numind-o „Cynthia necredincioasa”. Poetul suferă pentru imaginea ei publică: „Într-adevăr, iubito, te ştie Roma întreagă”, înecându-şi amarul în vin sau găsind în scris eliberarea de chinurile geloziei şi de dorinţa răzbunării, nedemne de sufletul său nobil: „Întreaga răzbunare o las condeiului”, făcând loc în inima sa iertării şi reînvierii dragostei, ştiind că „după mânie iarăşi iubirii o să ne dăm”. Properţiu este un fin psiholog al pasiunii sale, analizând-o în toată bogăţia ei de sentimente contradictorii, de la dragoste la ură şi invers, din motive reale sau imaginare. Deşi ştie că viaţa lui depinde de existenţa Cynthiei: „Eu trăiesc cât timp trăieşte, ea în viaţă mă mai ţine” (II, 28), poetul este sfâşiat

poet tranzitiv prin directeţea rostirii gândurilor şi sentimentelor, în versuri care au simplitatea unei maxime morale sau încărcătura explozivă a trăirii erotice, dând uneori impresia de teatralitate. Pentru Properţiu, frumuseţea naturală este cea care provoacă atracţia erotică. Timpul pierdut de femei pentru a se găti şi înfrumuseţa artificial nu scapă ironiei deseori muşcătoare a poetului: „Amorul nu se poartă şi-atracţii nu găseşte La o frumoasă care întruna se găteşte”. Properţiu recurge ca orice poet alexandrin la exemple mitice ori istorice, pentru a-şi determina iubita să-şi păstreze farmecul natural, comparat în final cu amestecul dintre înţelepciunea zeiţei Minerva şi frumuseţea lui Venus, dar şi cu prospeţimea primăverii, încercând să dea el însuşi răspunsul într-o interogaţie retorică convingătoare: „De ce atunci cu luxul nebun să te-nsoţeşti Când fără de podoabe mult mai frumoasă eşti”. Dar ceea ce are a-i reproşa cu durere iubitei este infidelitatea,

între extremele pasiunii sale trăită – observă Jean Bayet – ca o fatalitate, a cărei descriere amănunţită îi dă „măreţie tragică” 3. El ajunge să dorească/ imagineze moartea iubitei ca singura lui salvare. În cartea a IV-a, publicată postum, a apărut elegia Vis despre Cynthia stinsă, scrisă de Properţiu după moartea Rosciei, otrăvită de sclavii ei şi urmată la scurtă vreme de propria sa moarte la 32 de ani. Rămas singur, poetul descoperă că „nu dispare totu-n moarte”, căci iubirea continuă în vis. Visul şterge graniţa dintre viaţă şi moarte, oferind îndrăgostiţilor un nou prilej de întâlnire, încât iubirea devine o mistică: „Şi pe când gemeam în largul aşternutului meu rece, Între somn şi între viaţă, după stinsa mea domnie, Cynthia-mi păru aceeaşi, aş cum o petrecusem, Către rug, eu păru-i moale şi cu ochii luminoşi”, iluzie spulberată însă de semnele trecerii iubitei în nefiinţă: „Buzele i le supsese apa Letei ne-ndurate”, şi, mai ales, de întrebările mustrătoare ale iubitei, care sunt, de fapt, ecourile sentimentului de nevinovăţie:

1 / 2015

Euphorion

Money print. Fotocredit: Mircea Stănescu

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

tini

„....................................De ce n-ai chemat, ingrate, Boarea vântului să sufle cât mai tare peste rugu-mi? Pentru ce văpaia-n volburi nu avea miros de narduri? Ţi-a fost greu s-arunci în flăcări, hiacinţi din cei mai ief-

Şi pios, peste cenuşa-mi, un ulcior de vin dă spargi?”. Properţiu este un Orfeu care a visat şi a trăit episodul morţii Euridicei ca o pedeapsă pentru infidelitatea ei. Dar aşa cum viaţa lui depindea de a ei, moartea iubitei a atras şi moartea lui. Aceşti îndrăgostiţi antici alcătuiesc, cu aproape două milenii înaintea romanticilor, un cuplu legat de iubire şi nedespăţit de ură, nici de moarte, reprezentat în mitologie de androgin.

* Tot un fel de roman de dragoste a scris în tinereţe şi ultimul mare poet latin din secolul I î.e.n., Ovidiu, în volumul de elegii Amores (Amoruri), grupate în cinci cărţi şi adresate Corinnei, care este în opinia majorităţii cercetătorilor numele unei femei imaginare (deşi unii dintre contemporanii săi au identificat-o sub acest nume pe Iulia, nepoata lui Octavian August, exilată de împăratul însuşi pentru libertinismul ei). Corinna este o femeie „a cărei fizionomie – consideră Jean Bayet – a fost foarte generalizată de poet” 4, reprezentând mai degrabă o fiinţă ideală decât reală. Deşi fără chip fizic individualizat, prezenţa ei este foarte senzuală, dar de o senzualitate rafinată de civilizaţie. De fapt, pasiunea lui Ovidiu însuşi nu este una psihică / sufletească, precum la predecesorii săi elegiaci Catul, Tibul şi Properţiu, ci senzuală. Întâlnirea îndrăgostiţilor este descrisă doar prin prisma plăceri i/ voluptăţii carnale, spiritualizată chiar de can60

doarea ei. O dragoste fără prejudecăţi morale, impudică şi nesăţioasă, trăită intens ca o vrajă a simţurilor: „Pe pragul meu, Corinna; veşmintele-i, sumese... Din plete răsfirate, gât de ninsoare iese. Semiramidă-mi pare, mai mândră ca un rai, Ori Lais cea iubită de mulţi feciori de crai.

Sar să-i desprind în grabă veşmântul ei subţire, Prea vaporos să lase prilej de-mpotrivire... De mâna mea ţesutul nu se lăsa atins. Nu spre necazu-i însă, la urmă fu învins.

Corinna, dezvelită, sub ochii mei tresare: Din creştet până-n talpă nici un cusur nu are... Ce umeri plini şi braţe să mângâi nu mi-i dat, Ori sânul ce aşteaptă să fie răsfăţat!

Stau netezimi de pântec sub pieptul ce rotund e, Mijlocul lin şi coapse de fată ea ascunde... La ce să laud însă conturul lor zeiesc? Eu strâng un nud de farmec, cum n-am să mai zăresc.

O dulce lâncezeală din strângeri zbuciumate... Spre-asemeni după-amieze tot doru-mi aplecat e!”. Şi totuşi, Corinna din Cartea a III-a devine „făptura adusă-n lume să-mi blestem reaua soartă”, datorită capriciilor şi infidelităţii ei. Îndrăgostiţii se bănuiesc reciproc de infideli1 / 2015

Euphorion

Toată încrederea ei pentru vecie-ai pierdut”. Chiar dacă tipul seducătorului reprezentat de Don Juan nu există, conform filosofiei lui Kierkegaard, în lumea antică decât odată cu cea modernă ca atitudine rebelă faţă de instituţionalizarea moralei creştine în Evul Mediu, consider că Ovidiu este poetul care descrie iubirea ca artă de a seduce sau – cum susţine Jean Bayet – ca o „teorie a seducţiei” 6, mai ales în volumul Arta iubirii, bazată însă pe o senzualitate rafinată. Iar iubirea senzuală – afirmă filosoful danez în Sau..., sau... – este estetică şi „în mod esenţial infidelă” 7. Pedagogia iubirii scrisă de Ovidiu este, chiar dacă lirica lui are virtuţi orfice, programatic anti-orfică tocmai prin senzualismul ei cu totul opus spiritualismului religios. El a marcat o deschidere spre viitor, ceea ce explică influenţă asupra Renaşterii şi barocului, mai ales prin elegiile erotice, dar şi asupra celei moderne prin elegiile patriotice şi politice scrise în exilul său la Tomis.

* Folosesc pentru traducerile din Catul, Tibul, Properţiu şi Ovidiu, făcute de Petre Stati, antologia Poeţi latini, 2 vol. Bucureşti, Ed. Minerva, 1973, iar pentru Arta iubirii de Ovidiu, traducerea Mariei-Valeria Petrescu apărută la Editura Minerva în 1977. Note:

Jean Bayet, Literatura latină, Bucureşti, Ed. Teora, 1997, p. 254 Pierre Grimal, Literatura latină, Bucureşti, Ed. Univers, 1972, p. 65 3 Jean Bayet, op.cit., p. 433 4 Ibid., p. 431 5 George Călinescu, Scriitori străini, Bucureşti, Editura pentru literatură universală, 1967, p. 132 6 Jean Bayet, op.cit., p. 432 7 Sören Kierkegaard, Sau...sau..., în Opere, II/1, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2008, p.153 1 2

Fotocredit: Dan Păun

tate. Dar chinurile lor nu au tensiunea dramatică / tragică chiar a iubirii psihice, consacrată unei singure femei, ca în elegiile scrise de Catul, Tibul şi Properţiu, ci fac parte dintr-un joc în care fiecare dintre îndrăgostiţi poate fi subiect sau obiect al seducţiei. Iar obiectul seducţiei nu este întotdeauna acelaşi, căci seducătorul este obsedat de puterea lui de a iubi o femeie, ci de a cuceri toate femeile. Poetul nu se sfieşte de a se lăuda că practică amorul fizic deodată cu două femei. Una este stăpîna Corinna, cealaltă sclava ei Cypassis. Mai mult, nu doreşte să păstreze în taină iubirea faţă de sclava Corinnei, ci vrea să o mărturisească chiar el: „Iar dacă nu te-nvoieşti, voi da totul pe faţă, nebuno! Şi mă voi duce chiar eu vina să-mi mărturisesc! Unde şi când ne-ntâlnim, Cypassis, voi spune stăpânei, Cum şi în ce chip plăcut am petrecut amândoi”. George Călinescu, comentând poezia erotică a lui Ovidiu, susţine că „însuşirea capitală a amantului trebuie să fie, exprimându-ne în termeni moderni, aceea de a fi şarmant” 5, care poate fi identificată în multe dintre versurile pedagogice, cu pilde mitice, din Arta iubirii: „Te minunează de danţ, de-a ei braţe, de voce, când cântă: Şi la sfârşit să te plângi că a-ncetat prea curând. Îmbrăţişările ei să-i arăţi că te bucură-asemeni Şi prin oftaturi adânci patima să-i dovedeşti. Încă mai ne-nduplecată de-ar fi decât cruda Meduza, Pentru-al ei îndrăgostit blândă şi dulce va fi. Dar să nu simtă cumva că în suflet ascunzi alte gânduri; Tot ceea ce i-ai grăit să ţi se-arate pe chip. Poţi folosi viclenia, dar prins, eşti făcut de ruşine:

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

1 / 2015

Euphorion

Rodica Grigore

Este imposibil, iar critica literară a subliniat adesea acest lucru, să interpretezi textul lui Miguel Ángel Asturias, Oameni de porumb (1949) în conformitate cu schemele tradiţionale ale romanului ori cu definiţiile consacrate ale acestei specii literare. Paradoxal, chiar şi atunci când au recunoscut şi au apreciat capacitatea de inovare a lui Asturias şi extraordinara artă a acestuia în ceea ce priveşte tehnicile narative ori simbolice, criticii literari au manifestat tendinţa de a ignora ori, în cel mai bun caz de a minimaliza acest roman, motivul cel mai evident – de altfel, şi cel mai frecvent invocat – fiind tocmai acela al abaterilor permanente de la normă, atât în privinţa formei care pune în încurcătură chiar şi pe cititorul obişnuit cu experimentele narative moderniste, cât şi în privinţa conţinutului, care a părut multora insuficient coagulat în jurul unor teme coerente. Dar realizarea artistică din Oameni de porumb este fără precedent şi, în egală măsură, cartea implică o concepţie estetică atât de neobişnuită chiar şi în contextul literaturii latino-americane, încât „cea mai revoluţionară caracteristică a acesteia, şi anume principiul construcţiei şi dezvoltării sale narative”, după cum consideră René Prieto, „s-a transformat cumva într-un obstacol în calea receptării adecvate a romanului şi a reprezentat unul dintre factorii care continuă să întârzie evaluarea la adevărata valoare a unei creaţii fundamentale” pentru devenirea literaturii continentului sud-american. Fapt mai puţin observat, însă, la fel ca şi Împărăţia lumii acesteia, romanul lui Asturias este o operă pusă sub semnul unui fragmentarism ce oferă noi perspective asupra unităţii discursului romanesc, aşa cum era el înţeles şi practicat până atunci. Ariel Dorfman spune, tocmai din acest motiv, că Oameni de porumb reprezintă coloana vertebrală pentru tot ceea ce se scrie astăzi pe un întreg continent, accentuând chiar unitatea tematică a cărţii. Desigur, un lucru nu se poate nega: cel puţin la primul contact cu acest text, cititorul este de-a dreptul şocat de câteva aspecte, aparente inadvertenţe. În primul rând, de lipsa de continuitate a elementelor de construcţie a personajului, apoi de temporalitatea care, în numeroasele sale forme, pare a reprezenta factorul principal de confuzie şi, de asemenea, de împletirea cu totul neaşteptată a câtorva motive structurale care străbat romanul – focul, apa şi porumbul. Însă aceste elemente sunt prezente şi în alte creaţii din spaţiul cultural latino-american. Numai că originalitatea scriitorului constă în capacitatea de a construi acest roman ca pe un adevărat palimpsest de izvoare mitice izvorâte din Popul Vuh şi de a cere, implicit, de la cititor, să facă efortul de a recontextualiza la nivelul receptării acele elemente pe care el însuşi, ca autor, le punea într-un nou cadru de semnificaţii. Secvenţele cărţii nu pot fi înţelese coerent dacă facem abstracţie de aceste detalii – extrem de importante pentru decodificarea sensurilor unei creaţii atât de complexe. În 1 / 2015

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

plus, permanentele trimiteri la Popol Vuh fundamentează şi structura temporală a cărţii, făcând din Oameni de porumb echivalentul spaţial pentru dimensiunea diacronică, dar şi pentru cea sincronică, şi dând textului o profunzime narativă şi un suflu epic unice, câtă vreme miza lui Asturias nu e să prezinte cronologic desfăşurarea evenimentelor, el pulverizând, practic, modul de înţelegere tradiţional al temporalităţii romaneşti. Unul dintre dezideratele lui Asturias se vădeşte, aşadar, a fi acela de a readuce în actualitate tradiţiile trecutului şi de a le opune modului de viaţă al unui prezent parcă lipsit de rădăcini şi strict axat pe elementele comerciale şi de profit, care anulează latura spirituală. Finalul cărţii, cu acel mesaj de speranţă, îşi găseşte, deci, fundamentarea tocmai în aceste tensiuni şi, deopotrivă, în modalităţile pe care le identifică Asturias pentru a le rezolva. Motivul legăturii dintre trecut şi prezent, dintre tradiţie şi progres, ca şi transfigurarea ce marchează epilogul determină structura triadică pe care o are romanul. Căci Asturias îi pune alături pe miticul Gaspar Ilóm şi pe întreprinzătorul şi perseverentul Goyo Yic, prin intermediul apariţiilor poştaşului Nicho Aquino, construind, astfel, structura tematică prin evidenţierea a două linii ce configurează ipoteza şi a unei concluzii ce rezultă din demonstraţia pe care o desfăşoară la nivel narativ. Exploatarea pământului şi rezultatul fatal al acestei acţiuni marchează primele nouă capitole ale cărţii, călătoria şi căutările protagonistului sunt elementele care domină capitolele X – XIX, iar epilogul reprezintă reîntoarcerea la / spre pământ, înţeleasă, desigur, şi ca (mai ales ca!) regăsire de sine şi reafirmare a valorilor profund umane. Dincolo, însă, de orice posibilă segmentare a textului din necesităţi interpretative, cartea lui Asturias e pusă, simbolic, sub semnul conflictului fundamental între comunitatea tradiţională a indienilor din zonele rurale ale Guatemalei şi grupul avid de câştiguri imediate al cultivatorilor de porumb. Dar opoziţia dintre cultivatori şi „oamenii de porumb” nu e doar comercială, ci şi etică, ea fiind prezentată adesea în toate implicaţiile sale morale. Porumbul e, aşa cum spuneam, atât un element divin (zeul precolumbian Hunahpu1 este, conform concepţiilor tradiţionale, o întrupare a porumbului, dupa cum subliniază René Prieto), cât şi unul fundamental uman, căci, în conformitate cu textul din Popol Vuh, modelarea strămoşilor neamului quiché s-a făcut din porumb – din porumb galben şi alb, îngemănate: „Din pământ, din argilă au făcut carnea omului, dar şi-au dat seama că nu era lucrarea bine făcută, că era moale, nu avea mişcare, nici putere, cădea, nu putea să mişte capul, chipul îi aluneca într-o parte, vederea îi era acoperită, nu putea să privească înapoi. Vorbea de la început, dar nu putea să fie înţeles. Apoi, omul a fost făcut din boabe de porumb şi de tzité. Numai că zeii nu voiau oameni asemenea lor şi atunci Inima Ce63

Euphorion

rului a suflat peste ei un abur, ca peste o oglindă. Şi de atunci oamenii nu mai pot să vadă decât ceea ce se află aproape de ei.” Iar în conformitate cu Analele Cakchiquelilor, momentul acesta este prezentat după cum urmează: „Când au făcut omul, l-au hrănit din arbori, întreţinându-l cu frunze. Dar nu mergea, nu vorbea, nu avea sânge, nici carne, după cum ne povesteau bătrânii noştri părinţi şi bunici, o, fiii mei. Nu ştiau ce să-i mai pună. Dar în cele din urmă au găsit. Numai două vietăţi ştiau că există hrana în Paxil, numele locului unde se aflau aceste vietăţi şi care erau Coyotul şi Corbul. A fost ucis Coyotul şi s-a găsit în măruntaiele lui porumbul. Din acest aluat s-a făcut carnea omului de către Creator.” (Nu este, deci, o întâmplare – şi cu atât mai puţin o simplă coincidenţă – transformarea lui Nicho Aquino în coyot.) În veacurile care au urmat cuceririi spaniole, populaţiile băştinaşe din întreaga Americă Latină, dar mai cu seamă din zonele izolate ale Guatemalei, au fost nevoite să pună într-un acord mereu instabil şi extrem de dificil de menţinut, vechile credinţe, conform cărora porumbul este elementul sacru prin excelenţă, cu noua regulă pe care s-au luptat să o impună invadatorii – porumbul este profit. De aici derivă tensiunile ce marchează cartea lui Asturias, între natural şi artificial, subtextual, între credinţa nestrămutată a unora şi blasfemia acceptată de alţii, în numele câştigului şi al unei existenţe mai uşoare – şi care nu-şi găsesc, iniţial, altă rezolvare decât lupta, permanenta confruntare armată descrisă în primele patru capitole ale Oamenilor de porumb. În prima secvenţă narativă a cărţii, un rebel indian, Gaspar Ilóm îi atacă pe spoliatorii care nu se dau în lături de la a defrişa vaste părţi ale pădurii pentru a planta, pe nou createle câmpuri, porumb în scopul îmbogăţirii rapide. Pentru un timp scurt, însă Gaspar reuşeşte să-i alunge pe aceştia, însă imediat după aceea, surprinzător, îşi pune capăt zilelor. Sacrificiul şi aparenta înfrângere a acestuia sunt cu totul inexplicabile – dar asta numai până în momentul în care, ca cititori, ne îndreptăm spre anumite fragmente din Popol Vuh, cunoscute şi de apreciate de Asturias, anume cele descriind existenţa lui Hunahpu, zeitatea mayaşă care a servit ca model simbolic pentru configurarea lui Gaspar Ilóm ca personaj. În Popol Vuh, Hunahpu este aparent învins atunci când ajunge în lumea de dincolo împreună cu fratele său geamăn, Xbalanque. Amândoi fraţii sunt sacrificaţi de Stăpânul din Xibalba, care le arde oasele şi apoi le aruncă în râu. Numai că osemintele nu pier, ci, după ce se cufundă până în adâncuri, se reînsufleţesc, transformându-se în tineri chipeşi, care arată la fel ca înainte de temporara moarte. După această experienţă iniţiatică, cei doi fraţi vor fi capabili să înfrângă stăpânii din lumea de dincolo (cei care purtau numele de „Came”, ceea ce, în dialectul quiché înseamnă „moarte”), şi să le distrugă regatul.2 Asemănător, în romanul Oameni de porumb, Gaspar Ilóm este otrăvit de Manuela Machojón, soţia unui indian trădător aflat în slujba colonelului Godoy. Dar, la fel ca şi în fragmentele din Popol Vuh dedicate resurecţiei lui Hunahpu, Gaspar, conducătorul indienilor din Ilóm, se cufundă în râu şi reapare a doua zi, după ce-şi învinsese, fie şi temporar, moartea. Numai că, între timp, oamenii săi credincioşi fuseseră masacraţi de forţele armate, astfel că Gaspar se aruncă din nou în apă, pentru a dobândi puterea de a se ridica asupra trupelor invadatorilor lacomi. Devine, astfel, clar că, departe de a semnifica simplul sfârşit, moartea lui este un detaliu ritualic şi reprezintă un pas necesar în evoluţia sa. Gaspar, e adevărat, dispare ca personaj din paginile cărţii, însă rămâne prezent până la final, „în calitate de erou teomorf, străbătând în acest fel secţiunile narative care 64

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

urmează, păstrându-şi calitatea mitică de a putea apărea în diferite forme, la nevoie”. Mai mult, prin intermediul acestei transformări în figură legendară, personajul depăşeşte limitele acţiunilor sale aşa cum erau ele prezentate la începutul cărţii, dobândind o altă dimensiune şi profunzime sporită. Devenit apărător simbolic al legăturii sacre dintre om şi porumb, Gaspar este semnul revoltei şi al posibilei biruinţe pentru personajele aflate în căutarea dreptăţii. René Prieto consideră că, „dacă acceptăm ipoteza conform căreia Gaspar este teza romanului lui Asturias, atunci forţele antitezei sunt cultivatorii de porumb care, de altfel, încearcă să-l anihileze.” Din punct de vedere structural, aşadar, primele patru „povestiri” – secvenţe textuale – din Oameni de porumb (respectiv primele nouă capitole) se dezvoltă ca imagini în oglindă, reflectându-se reciproc şi dându-şi replici în consecinţă. Căci asociaţiile tematice din primele două capitole (victoria temporară a cultivatorilor de porumb, respectiv înfrângerea indienilor) vor fi inversate în următoarele şapte. Chiar la începutul cărţii, „iepurii cu urechi galbene”, vrăjitorii care protejează comunitatea indiană, pun un teribil blestem pe capul criminalilor: toţi cei care participaseră la uciderea lui Gaspar Ilóm şi la masacrarea tovarăşilor acestuia să fie loviţi de sterilitate şi să moară înainte de a se împlini şapte ani de la teribilele evenimente. Şi, fidel planului său mitic, Asturias prezintă lucrurile în consecinţă: familia Machojón suferă pedeapsa focului, după ce îşi pierde şi fiul, iar soldaţii care participaseră la măcelul din Ilóm sunt, de asemenea, pârjoliţi, neavând nici o şansă de scăpare. Flacăra, însă, are dublu sens: dacă, pe de o parte, focul nu a lăsat nici o şansă de salvare vinovaţilor, flacăra simbolica a fertilităţii le va fi luată tuturor celor care au avut vreo legătură cu tragicele întâmplări care au curmat viaţa eroului din Ilóm: „Vrăjitorii îmblânzitori de licurici, descendenţi ai marilor scăpărători de cremene, semănară scântei de lumină în aerul negru al nopţii, pentru ca iarna să nu lipsească stelele căzătoare.” Pedeapsa nu e deloc neînsemnată, şi nici întâmplătoare: sfârşitul neamului e privit ca anatemă, atât pentru indieni, cât şi pentru cei veniţi să răpească bogăţia pământuluimamă. Cu toate acestea, cultivatorii nu înţeleg mesajul, oricât de clar le este dat acesta: a distruge porumbul, a-l dispreţui, considerându-l doar o sursă de câştig rapid, înseamnă a distruge însăşi existenţa. Soldaţii colonelului Godoy îşi vor blestema chiar ei sterilitatea, fără, însă, a înţelege cauzele care o determinaseră, orbiţi fiind, în ciuda capacităţii lor de a vedea la nivel fizic, în faţa evidenţelor de tip mitic, pe care se dovedesc incapabili să le perceapă. Familia Machojón se stinge fără urmaşi, cei opt membri ai neamului Zacatón, vinovaţi de a fi procurat otrava care i-a fost fatală lui Gaspar, sunt decapitaţi. Apoi, orbul Goyo Yic o imploră pe Maria să-i aducă înapoi copiii, iar Nicho Aquino se teme ca nu cumva soţia sa, însărcinată, să fi făcut vreun rău pruncului pe care îl poartă în pântec. Încă orbi din punct de vedere simbolic cu toţii, deşi se tem de soarta tragică pe care descendenţii lor ar putea-o avea, nu ezită, în primă fază, să participe, activ sau pasiv, la distrugerea pământului şi, implicit, la călcarea în picioare a valorilor lumii tradiţionale. Uitând tradiţia neamului lor, ei sunt orbi în faţa distrugerii pe care o determină fiecare faptă pe care o pun la cale, incapabili să înţeleagă că sfârşitul porumbului va însemna şi sfârşitul omului pe acele meleaguri. Analogia pe care o orchestrează Asturias între fiinţa umană şi firul de porumb este accentuată progresiv, pentru ca în acest fel desfăşurarea naraţiunii arborescente din Oameni de porumb să poată fi raportată simultan la două trasee interpretative. Personajele cărţii acţionează adesea în grupuri care funcţionează

1 / 2015

Euphorion

asemenea unor grupări alegorice ce semnifică binele şi răul, trădătorul şi eroul, punând în scenă, practic, o reprezentaţie uşor de urmărit de către cititor. Cu toţii se află în strânsă legătură, nu numai datorită unei istorii comune, aşa cum se întâmplă de regulă în proza tradiţională, ci şi graţie unor reţele semantice care împart, cumva, totul, în două categorii: cei care respectă pământul şi valorile lumii vechi, şi cei care le ignoră sau le dispreţuiesc. Aceştia din urmă sunt asociaţi, din punct de vedere simbolic, cu focul ce determină sterilitate şi aduce moarte, iar cei dintâi sunt puşi sub semnul apei ce determină fertilitatea – dar care funcţionează într-un fel în cazul lui Gaspar, şi într-altul în cel al lui Goyo Yic, cel ce revine, în finalul cărţii, la Pisigüilito pentru a recolta porumbul pe care, acum, îl va înţelege, iubi şi respecta, ca semn al vindecării sale personale, al reîntregirii familiei şi al speranţei ce se întrevede în epilogul romanului pentru întreaga lume a valorilor tradiţionale. În primele pagini ale cărţii, Gaspar pare înghiţit de o lună fără dinţi, o lună doar pe jumătate, asemenea unui peşte neînsemnat, iar mai târziu reuşeşte să anihileze, fie şi parţial şi temporar, otrava letală pe care i-o dă Vaca Manuela, folosind apa pe care o bea nesăţios, ca pe un antidot universal şi perfect. Nu întâmplător, soţia lui Gaspar e cunoscută şi sub numele de Maria Ploaia şi e, la rândul ei, asemănată cu luna în ultimul capitol al romanului. Comparaţia nu este deloc deplasată, dacă avem în vedere, din nou, concepţiile indienilor din Guatemala, în conformitate cu care zeiţa lunii sălăşluieşte pe tărâmul zeilor ploii, în vreme ce pentru comunităţile indigene din centrul Mexicului, simbolul lunar defineşte şi obiectele de păstrare a apei de băut. Maria, Gaspar şi apa sunt, aşadar, profund legaţi la nivel simbolic, opunându-se imaginilor focului care îi defineau pe cultivatorii de porumb. Efectul de confuzie pe care îl creează Asturias funcţionează, însă, şi la nivelul personajelor, dacă avem în vedere un singur element: la un moment dat, şamanul la ajutorul căruia recurg mai multe personaje ale cărţii îi spune lui Nicho Aquino că María Tecún, soţia fugită de acasă a orbului Goyo Yic, nu e altcineva decât Maria Ploaia: „Dacă nu e María Tecún, nici Maria Zacatón, atunci stânca asta cine e, Cerb de Şapte-focuri? Pentru o clipă domnul Nicho auzi cum vocea i se stingea în du-te-vino-ul rumegător al golfului, dar îl readuseră la realitatea stâncii cuvintele Vraciului, care-i răspunse că în ea se ascundea sufletul Mariei Ploaia. - Maria Ploaia va sta mereu aicea sus, pentru vremea ce va să vină.” Chiar modul în care îşi strigă soţia însuşi Goyo, deşi a părut multor cititori şi critici un element strict formal al textului lui Asturias, lipsit, deci, de valoare simbolică, se dovedeşte a fi, citit din perspectiva legăturii dintre apă, lună şi personajele feminine, întru totul definitoriu pentru mentalitatea tradiţională şi pentru genul de text la care scriitorul de faţă a aspirat întotdeauna: „Maria, strigă el. Maria TecúúúÚÚÚn!... Maria TeúúúÚÚÚn...” Numeroşi exegeţi nu au ezitat să afirme că uneori onomatopeele, repetiţiile şi asonanţele sunt gratuite în proza lui Asturias, numai că, aici, acest element este relevant: în multe dialecte chiapas, amanunt cunoscut şi preţuit de Asturias, <<U>> este unul dintre numele privilegiate ale zeiţei lunii. În plus, zeiţa lunii este considerată, în mitologia mayaşă, soţia zeului Soare, încă un element ce subliniază legătura simbolică dintre Maria, Gaspar şi Hunahpu. Căci, dacă María Tecún fugara şi Maria Ploaia, soţia lui Gaspar, sunt puse, uneori, una în locul alteia, putând, deci, dobândi, semnificaţiile celeilalte şi adopta funcţiile mitice aferente, devine evident că Gaspar Ilom însuşi reprezintă una dintre întrupările zeului solar suprem, ax central şi din acest punct de vedere al romanului. Ipoteza aceasta, susţinută de mai multe elemente textuale analizate de René

1 / 2015

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

Prieto, conduce la o interpretare diferită de cele de care cartea lui Asturias a beneficiat în mod obişnuit. Astfel, atât zeitatea solară prezentată în Popol Vuh, cât şi Gaspar sunt înfrânţi în primă fază şi ucişi de duşmani. Apoi, ambii sunt comparaţi cu peştii care se mişcă în apă în deplină libertate şi sunt, deci, regeneraţi de elementul acvatic, reuşind, astfel, să învingă forţele răului reprezentate de Xibalba în Popol Vuh. Deopotrivă, însă, aceşti protagonişti vin în contact cu apa şi cu focul, realizând o simbolică sinteză ce evocă puterea vieţii, forţa germinativă a porumbului, sămânţa sacră – pe care, de altfel, amândoi o întruchipează la nivel uman, deci la nivelul suprem al devenirii. Dar trebuie să ţinem seama că soarele contribuie la încolţirea porumbului – iar Gaspar este, deopotrivă, soare şi porumb, element germinativ şi putere germinatoare. Porumbul, darul făcut de Hunahpu umanităţii, e substanţa din care este el însuşi construit, chiar înainte ca populaţiile mayaşe din America Centrală să adopte această credinţă şi să se considere descendenţii săi simbolici, reluând, aşadar, materia privilegiată a porumbului şi devenind fiii acestuia. În opinia lui Seymour Menton, am avea de-a face cu un tip specific de metafore în mod voit insuficient elaborate, ce caracterizează proza lui Asturias, subliniindu-i potenţialităţile ambivalente şi structura complexă şi multistratificată. Miguel Ángel Asturias, Oameni de porumb. Traducere şi note de Lavinia Similaru, Bucureşti, E ditura Univers, 2012.

În mitologia neamului quiché, Hunahpu (Hun-Ahpu), cu rang de semizeu, este fratele lui Xbalanque, împreună cu care alcătuieşte o pereche dioscurică. Cei doi gemeni au un rol esenţial în lupta zeilor împotriva giganţilor. Hunahpu şi Xbalanque au fost născuţi de fecioara Xquic într-o pădure şi, deşi imediat după naştere au fost aşezaţi pe un furnicar, iar apoi într-o tufă de mărăcini, unde vor fi ţinuţi flămânzi, vor supravieţui şi vor creşte inteligenţi şi plini de înzestrări – vor deveni muzicieni, sculptori în piatră, pictori, luptători, specialişti într-ale magiei şi mai ales în ceea ce priveşte semănatul porumbului prin mijloace miraculoase. De asemenea, ştiu cum să taie în bucăţi orice fiinţă şi apoi s-o readucă întreagă la viaţă. (Apud Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, ed. cit., p. 248) 2 Pentru că trufia gigantului Vucub-Caquix şi a fiilor săi i-a supărat pe zei, provocând pedeapsa potopului universal, prezent şi în mitologia mayaşă (ca şi în toate civilizaţiile precolumbiene), în urma căruia, în afară de divinităţi, doar Vucub-Caquix va supravieţui, cei doi gemeni coboară în regatul infernal Xibalba (Chi-Xibalba, „locul de groază”, populat de vrăjmaşii oamenilor, imperiu al zeilor morţii, dominat de divinitatea Xibalbay), iniţial pentru a-şi elibera rudele; însă, acolo, îi înspăimântă pe toţi zeii subpământeni, ucigându-l chiar pe Vucub-Caquix cu o ţeavă de suflat, arma specifică a Americii Centrale. Această aventură în Xibalba capătă sensuri profunde, vorbind despre crearea condiţiilor necesare pentru apariţia vieţii omeneşti. Limitând forţa şi autoritatea divinităţilor infernale şi întâlnindu-şi sub pământ propriii strămoşi, gemenii întemeiază civilizaţia umană, transmiţând ştiinţele şi artele pe care le cunoşteau ei înşişi, iar după aceea intră în marele cuptor subpământean. De acolo, în conformitate cu textul din Popol Vuh, „ei s-au înălţat în miezul luminii. Într-o clipă au fost ridicaţi la cer, iar unuia i s-a dat Soarele, altuia Luna. Atunci s-au luminat bolta cerească şi faţa pământului. Acum ei locuiesc în cer.” (Popol Vuh, II, 14). Tema aceasta a circulat probabil, sub formă folclorică, după cum consideră majoritatea cercetătorilor, în ambele Americi, unde se vorbeşte despre nemapoimenitele aventuri ale Gemenilor, cei care au creat fiinţele primordiale, din care a descins apoi întreaga omenire. (Apud Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, ed. cit., p. 248) 1

Euphorion

Ion Dur

Filosofia românească sau – pentru a folosi o sintagmă poate mai ferită de rezerve conceptuale – filosofia în limba română pare să intereseze în ultima perioadă ceva mai mult cercetările specialiştilor. Vorbesc de cei ce lucrează efectiv în spaţiul intelectual al institutelor de profil, dintre care Institutul de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu Motru” al Academiei Române este cel mai performant, după cum ne referim şi la un fel de autori singuratici aflaţi îndeosebi în mediile academice sau ale liceelor. Iar dintre creatorii români interbelici, Nichifor Crainic pare să fie personajul care exercită azi o fascinaţie subtilă asupra celor ce doresc, în primul rând, redescoperirea sau re-cunoaşterea scrierilor sale, de prea multe ori tendenţios receptate, dar motivaţi – într-un context al confuziilor valorice – şi de o mai dreaptă situare a operei filosofice în ierarhia axiologică a spaţiului cultural şi spiritual românesc. După 1989, când au început să fie altfel triate valorile est-etice (formularea subliniată a fost făcută prima dată de Monica Lovinescu), şi moştenirea lăsată de mentorul-director al revistei Gândirea a fost supusă examenului critic al resemnificării. Spirit molcom la suprafaţă, dar plin de vigoare intelectuală în adâncimi, Gabriel Hasmaţuchi face parte din breasla celor ce îşi petrec mult timp în arhivă sau bibliotecă, făcând mereu un du-te-vino şi la raftul cu cărţi ale lui Crainic. Trebuie spus însă, încă de la început, că s-a apropiat cu oarecare sfială – o formă a prudenţei, cred – de scrierile sau de opera lui Nichifor Crainic, i-a dat multe ocoale (aşa cum procedau vitejii, îndeosebi în antichitate, când asediau şi cucereau până la urmă o cetate), după care a luat probe şi le-a verificat, i-a admirat constructorului lucrarea de-o viaţă, după care s-a hotărât să-l re-citească, din interior, pe filosof, cu metodă, fără pre-judecăţi, deopotrivă cu patos şi distanţă, cum ar spune cel ce a scris Aşa grăit-a Zarathustra. De altminteri, aşa cum desprindem din Structuri filosofice în scrierile lui Nichifor Crainic (Editura ULBS, Sibiu, 2014), raţiunea demersului său este cât se poate de limpede şi simplă. Ştiind unde se află şi ce face, Gabriel Hasmaţuchi nu are nici naivitatea şi nici infatuarea începuturilor absolute, după cum, prea lucid cum este (trăsătură mai rară la firile poetice), nu pretinde că desţeleneşte teritorii virgine, ci, dimpotrivă, recunoaşte cu onestitatea cercetătorului pur sânge exegezele şi comentariile făcute de alţii, numai că, spune el, „lipseşte o lucrare ştiinţifică în care să fie abordate, laolaltă, marile probleme filosofice” specifice gândirii teologului şi filosofului Crainic. De aici efortul lui Gabriel Hasmaţuchi de a face exegeza nucleelor ideatice fundamentale care structurează textele celui ce a scris Puncte cardinale în haos, texte privite critic de hermeneut şi replasate în nexul cauzal specific marilor idei în vârtejul cărora Crainic a fost prins în epocă, atunci când şi-a individualizat proiectul teologic, cultural şi politic: ortodoxia, relaţia organică a acesteia cu etnocraţia şi participarea sa substanţială în 1 / 2015

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

Ciorne şi zile

metabolismul culturii; angajarea cu trup şi suflet în dezbaterea specifică vremii asupra unei noi spiritualităţi; exprimarea unei atitudini deschise faţă de politică şi democraţie (al cărei duşman personal se spune că era), prin opţiuni pentru anumite concepţii politice sau o filozofie asupra statului, expuse îndeosebi în paginile de publicistică atent studiate acum de exeget; teze tranşante asupra raportului, mereu vulnerabil, dintre cultură şi civilizaţie într-un timp al invaziei agresive a tehnicii (se discuta, în acel interstiţiu, despre omul şofer); construirea unui dialog cu orizont teologic asupra conjuncţiei atât de fragile dintre etic şi estetic în cultură şi izbăvirea morală a omului: iată doar o parte dintre ideile-stăpân (E. Morin) la curtea cărora a slujit Nichifor Crainic. Dincolo de o atare reţea prin care subzistă substanţa elaborărilor lui Crainic – repetăm: teolog şi filosof poate în egală măsură, un Ianus bifrons a cărui gândire este însă consubstanţial poetică – Gabriel Hasmaţuchi este preocupat tot atât de mult şi de dâra pe care autorul a lăsat-o, în epocă şi după aceea, un siaj al teologului şi gânditorului ce a luat chipul unui curent cultural – sau direcţie culturală – rămas în istorie cu numele de gândirism, pentru a nu mai vorbi de influenţa pe care a exercitat-o de-a lungul timpului asupra unor creatori sau intelectuali, într-o ipostază nu doar de crainic, cum ironic s-au exprimat ideologii sau culturnicii de serviciu. Altfel formulat, exegetul este incitat, pentru a-i folosi propriile construcţii, de actualitatea/inactualitatea scrierilor lui Crainic, dacă el este „doar un autor care rămâne închis între zidurile epocii în care a creat sau trece peste acestea şi, prin forţa gândirii lui, ajunge să contribuie la amplificarea dezbaterilor culturale de astăzi?” (v. Argument) Pentru a ajunge însă la un fel de sentinţă a judecăţii critice de azi, hermeneutica de faţă avea nevoie şi de o recompunere a efigiei intelectuale a celui ce a încercuit, pentru cei ce vin după el, câteva Puncte cardinale în haos. Nichifor Crainic îi apare lui G. Hasmaţuchi drept creatorul al cărui drum spre sine s-a metamorfozat pur şi simplu, în înţelesul profund al sintagmei, într-o Golgotă trăită cu/prin alţii; iar acele spirite cu care s-a întâlnit şi de care, până la urmă, s-a despărţit, dregători ai spiritului pe care i-a admirat, de care s-a desprins nu de puţine ori prin împotrivire sau respingere, s-au numit, alături de spiritul tutelar al Bibliei, C. Rădulescu-Motru, Hugo Ball, Sf. Dyonisie Areopagitul, cei mai proeminenţi gânditori ruşi: Berdiaev şi Soloviev, Merejkovsky, Florensky şi Bulgakov, Dostoievski, dar şi Nietzsche, Spengler sau alţi autori importanţi, care şi-au pus amprenta asupra culturii primei jumătăţi a veacului trecut. La care se cuvine să adăugăm, obligatoriu, figura modelului său politic: Nicolae Bălcescu. Nu avem de-a face, cum s-ar putea crede, cu un simplu tablou, viu colorat, al formării intelectuale, căci, aşa cum este făcut şi îngroşat, cu lumina şi penumbrele sale nuanţat-semnificative, portretul spiritual, de cărturar, scriitor şi gânditor al lui 67

Euphorion

Crainic, exprimă profunzime şi acribie, preocupare pentru detaliu şi sporul său cognitiv în economia întregului, comentariile docte ale exegetului decantând, cu multă pacienţă şi subtilitate, proporţia şi rangul unor afinităţi (s)elective. Evaluând astfel ce au însemnat influenţele, dar identificând şi, aşa cum se petrec lucrurile în cazul marilor autori, confluenţele trăite de Crainic în răspântiile culturii noastre europene, cartea lui Gabriel Hasmaţuchi încheagă în acest mod (şi) o biografie intelectuală a operei, una care s-a topit şi a luat forma dimensiunii organice a scrierilor lui Crainic, şi anume: în formula, în codul acestor scrieri. Iar rezultatul asimilării poartă un nume: stilul Crainic. Vom fi de acord cu exegetul că scriitura pe care vrea să o reveleze are, cu siguranţă, un caracter aparte, are pecete şi, prin urmare, se poate recunoaşte marca deopotrivă stilistică şi ideatică, prin limpezimea, originalitatea şi robusteţea ideilor, prin pânza unui poesis freatic care circulă nestingherit nu doar prin structurile de suprafaţă ale textelor teologico-filosofice şi publicistice, ci prin întregul ţesut al unui fel de symposion pe carel provoacă, fără ostentaţie sau bovarism, mai orice text al lui Crainic. Receptând adesea empatic textele cercetate (sensibilitatea exegetului este şi a unui poet care a scris, el însuşi, versuri), mai cu seamă eseistica filosofică, dar nu numai, Gabriel Hasmaţuchi o revendică de la versiunea continentală acreditată de specialişti, sprijinindu-se argumentativ pe faptul că opera lui Crainic are un caracter evident ordonator şi un tot atât de pregnant conţinut filosofic, chiar dacă, din unele scrieri, „răzbate şi unul teologic”, mai puţin însă Nostalgia paradisului, unde structura sistemică şi substanţa filosofică sunt intenţionat proiectate. Discursul filosofic al lui Crainic va lua forma (e vorba, desigur, de forma conţinutului) eseului, structură ideatică prin intermediul căreia, constată Hasmaţuchi, îşi dimensiona şi fasona întreaga sa proiecţie culturală, politică şi socială, eseul fiind – cum frumos şi autentic îl numea şi profesorul Gheorghe Vlăduţescu – o formă de a filosofa autentic, tot aşa cum se întâmplă şi atunci când e vorba de filosofia de sistem, una care, de multe ori, a fost întruchipată de aşa-numita filosofie eseistică. În plus, privit ca o reacţie ideatică şi ideologică la context, eseul îşi revendica şi o altă funcţie, pe care exegetul o judecă echilibrat şi atent la semnificaţiile edificatoare: „Când teologia devenea slujnică a culturii (filosofiei), fondul gândirii lui Crainic intra în forma eseului, iar teologul devenea, fără să vrea sau poate chiar dorea, filosof. E ştiut că, în perioada interbelică, foarte mulţi dintre filosofii noştri au apelat la eseu pentru a pătrunde, «neconvenţional», în câmpul dezbaterilor filosofice” (p. 22). Dar nu numai eseul era exersat de Crainic, ci şi cursul universitar sau articolul de revistă şi ziar, teologul şi gânditorul, laolaltă cu ideologul, făcând un du-te-vino între catedră, redacţie şi stradă, puncte de sprijin simbolice pentru ceea ce ar putea să însemne, în termenii de azi, vizibilitatea prestaţiilor sale şi teoretice, şi pragmatice. Sintetic spus, începând cu Puncte cardinale în haos (1936), trecând apoi prin Ortodoxie şi etnocraţie (1937) şi până la Nostalgia paradisului (1940), textele lui Nichifor Crainic se pot revendica, e drept cu oarecare diferenţiere, de la sferele poeziei, teologiei, filosofiei şi criticii literare. Texte din care, mai pronunţat sau implicit, s-au conturat idei, credinţe şi elemente doctrinare, prin care Crainic a putut trece în epoca sa drept un filosof al culturii şi al artei, idei asimilate atât de profund încât s-au distilat fecund într-o viziune proprie. 68

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

În plus, Gabriel Hasmaţuchi constată la Crainic o „rară capacitate de a «converti» noţiuni cu semnificaţie teologică în concepte specifice filosofiei culturii, fără a produce o alterare a sensului lor” (p. 25). Cum ar fi, bunăoară, categoria spiritualitate, cea care determină o teorie în texte precum „Spiritualitate” (1928) sau „Spiritualitate şi românism” (1936); sau conceptul, şi el cunoscut specialiştilor, de teandrie, care, prin plăsmuirea unui „mod teandric”, fecundează structurile Nostalgiei paradisului (1940) sau conceptele de „tradiţie” şi „autohtonism” care au dat structura de rezistenţă a eseului „Sensul tradiţiei” (1929). Era aici, probabil, secretul de nimeni ştiut prin care creatorul Nichifor Crainic s-a ascuns – s-a ascuns pentru a ni se arăta, ca-n jocul atât de dibaci al prestidigitatorului – o personalitate cu vocaţii paralele: poetul şi ziaristul, teoreticianul şi îndrumătorul cultural, teologul stăpânit de mistică şi doctrinarul politic, filosoful sau cel ce gândeşte singur, cum ar spune un poet deloc la modă azi. Felul acesta al lui Crainic de a secretá idei şi forme este cel ce ne dezvăluie meandrele şi meteorologia receptării scrierilor sale. Gabriel Hasmaţuchi alcătuieşte de altfel, în ultima parte a demersului său, sintetic şi cu accentele cuvenite, o diagramă a receptării şi înţelegerii operei lui Crainic, o reflectare a felului în care spiritul acesteia a intrat în rezonanţă/disonanţă cu spiritul timpului, mai degrabă cu tendinţele acestuia din urmă, de prea multe ori însă colorate politic. Trebuie subliniat, de altminteri, că tocmai în legătură cu această dimensiune a receptării – în care politicul obturează, prin deformare, calea către idee – exegetul foloseşte atât de adecvat o grilă aptă să neutralizeze, poate nu total, efectele maladive ale sensului (este o strategie argumentativă similară cu aceea pe care Pierre Bourdieu o utiliza atunci când desfăcea – şi deconstruia tot felul de contaminări neavenite din – structura ontologiei politice a lui Martin Heidegger). ***

Într-un spirit pe care l-aş numi maiorescian, Nichifor Crainic, mai cu seamă prin substanţa teologică a operei sale, dar nu numai, s-a aşezat în contra unei direcţii a spiritualităţii româneşti interbelice, propunând o altă cale de evoluţie a acesteia. Sub raport ontologic, cum observă şi Gabriel Hasmaţuchi, spiritualitatea este, pentru Crainic, cum el însuşi scria, „bucata noastră de existenţă şlefuită moral, purificată şi dilatată necontenit în flacăra spiritului universal. Existenţa noastră şi, odată cu ea, imaginea stilizată care e arta. Spiritualitate înseamnă viaţă în duh şi artă în duh şi, cum forma consacrată şi concretă a spiritualităţii e Biserica, noua orientare înseamnă viaţă şi artă întru Duhul Sfânt. Dacă elita generaţiei tinere se pătrunde de această convingere, drumul ei va însemna în acelaşi timp o întoarcere la contactul cu sufletul poporului, acel suflet pe care străbunii îl identificau cu religia” (v. „Spiritualitate”, Gândirea, 8-9/1928). Nu vom intra aici în iţele prea încurcate ale relaţiei dintre ortodoxie şi forma unui stat numit etnocratic, ca şi poziţia pe care s-a situat doctrinarul etnocraţiei în economia binomului tradiţionalişti/modernişti – las acest lucru pe seama nu atât a teologilor, cât a antropologilor şi specialiştilor în ştiinţe politice, care nu şi-au spus încă pe deplin cuvântul asupra etnocraţiei ortodoxe pe care o propunea Crainic. S-a spus însă, poate cu temei, căci Gabriel Hasmaţuchi nu respinge o astfel de judecată, că „amendamentul formulat de Crainic – în dubla calitate de tradiţionalist şi teolog – era împotriva modelelor apusene pătrunse prin imitaţie şi considerate ameninţătoare pentru specificul au-

1 / 2015

Euphorion

Mumok, Viena. Fotocredit: Mircea Stănescu

tohton”, o evaluare făcută de Mona Mamulea, cercetătoare cu prestigiu în spaţiul filosofiei româneşti. În temeiurile ei, opţiunea fundamentală a lui Crainic era sprijinită pe doimea organică ortodoxie şi românism, toposuri „date împreună, în fuziune teandrică de istoria neamului nostru” (p. 33). De aici şi împotrivirea sa faţă de ceea ce predica C. R. Motru cu îndârjire, şi anume: separaţia dintre ortodoxism şi românism, ceea ce, constata Crainic, „n-ar însemna altceva decât căderea românismului în acel vacuum ateist al bezbojnicilor” (v. „Spiritualitate şi românism”, Gândirea, octombrie 1936). Se ştie că o contaminare agresivă cu factorul radical politic a făcut din Crainic un personaj controversat. Gabriel Hasmaţuchi apreciază ipostaza fără urmă de ambiguitate, fără menajamente gratuite: „Antiliberal convins – dovadă sunt zecile de articole în care critică politica liberalilor, departe de ideologia Partidului Naţional Ţărănesc, cu toate că a fost deputat din partea acestui partid, Crainic a început, după 1932, o activitate politică sub zodia hazardului. Mentorul gândirist devine doctrinar politic, iar ziaristul propune formule de guvernare sau susţine formaţiuni politice precum „Garda de Fier”, condusă de Corneliu Zelea Codreanu, şi Partidul Naţional Creştin, ce-i avea ca lideri pe A. C. Cuza şi pe Octavian Goga. Contribuţia lui Crainic la Partidul Naţional Creştin a fost de scurtă durată, dar crezul Gărzii de Fier l-a capturat” (p. 159). Şi tot cum se ştie, aflat pe un posibil Drum al Damascului, Crainic se distanţează cu timpul de mişcarea legionară şi devine, în final, un critic fără rezerve al acesteia. O atitudine care, inexorabil, a produs în exegeţi derută şi controverse. Raţionamente dense, rafinate, ivite dintr-o bază documentară opulentă, dezvoltă Gabriel Hasmaţuchi şi atunci când analizează opţiunile estetice ale lui Crainic, prilej să invoce dialogul dintre autorul Nostalgiei paradisului şi Blaga, dintre ceea

1 / 2015

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

ce înseamnă sensul teologic al frumosului şi înţelegerea pe care o va da aşa-numitului frumos sofianic cel ce a scris Eonul dogmatic. Cum tot bine aplicate sunt judecăţile exegetului pe felul în care Crainic gândea ieşirea noastră din criza morală endemică, teologul alegând dintre toţi oamenii nu paradigma etică a celui matur, id est: înţeleptul, ci pe aceea a celui mai desăvârşit: copilul („În creştinism măsura omului desăvârşit nu e cel vârstnic, ci copilul. Nu pruncul trebuie să fie ca noi, ci noi trebuie să fim ca pruncii”, iată calea cea strâmtă şi terapia radicală indicate de Crainic.) Nu scapă analizelor spornice ale cercetării lui Gabriel Hasmaţuchi nici osatura unui binom parcă născut în perioada interbelică, atât de mult structurează acesta vectorii dezbaterilor şi polemicilor specifice acestui segment istoric. Este vorba de nedespărţita pereche cultură şi civilizaţie, o doime, pentru Crainic, cu un capital enorm de angajament demonstrativ. Pe fondul provocării făcute încă de la sfârşitul primului război mondial de Spengler, Crainic dialoghează şi polemizează cu Motru şi Ralea, cu Eugen Lovinescu, pledează pentru un raport de simultaneitate între cultură şi civilizaţie, justificându-şi în cele din urmă atitudinea teoretică şi pragmatică prin principalele idei ale teoriei sale gândiriste (ortodoxism, autohtonism şi etnicitate). Cartea lui Gabriel Hasmaţuchi, la originea ei o strălucită teză de doctorat, rămâne nu doar pentru noi o riguroasă exegeză academică, o cercetare demnă de luat în seamă de specialişti pentru onestitatea sau, alteori, corectitudinea (poate inclusiv politică, atunci când este cazul) ipotezelor formulate şi concluziilor la care ajunge. După cum, sprijinită pe investigaţii step by step în ceea ce am numi bestiarul scrierilor lui Nichifor Crainic, demersul autorului se remarcă şi prin resemnificările deopotrivă pertinente şi persuasive pe care le produce în raport cu anumite angajamente ideatice sau ideologice (am prefera aici sensul dat termenului de Hannah Arendt) ale filosofului sau doctrinarului, cel care ne-a sugerat că nostalgia Paradisului este, probabil, singura cale a adevăratei noastre (con)vieţuiri pe pământ, în cea mai bună dintre lumile posibile (Nostalgia paradisului, carte fără conotaţii politice şi rasiste, după cum observa şi G. Călinescu, fiind, după G. Hasmaţuchi, „o carte de referinţă, în egală măsură, a culturii româneşti şi europene”). Trecând de la admiraţie la re-cunoaştere, fără să renunţe însă la o anume formă de patos, discursul lui Gabriel Hasmaţuchi din Structuri filosofice în scrierile lui Nichifor Crainic ni se înfăţişează, în cele din urmă, ca un profund studiu monografic asupra unui gânditor care merită recitit şi recunoscut şi pe care exegetul, după ce analizează scrierile filosofice pe teme culturale şi politice, îl situează pe autor într-un spaţiu ideatic şi axiologic al clarobscurului: „clarul viziunii culturale şi obscurul concepţiilor politice” (p. 196). Iar dacă există un fel de rug aprins al spiritualităţii româneşti (vecin, aş spune, cu sensul taboric al sintagmei consacrate), opera lui Crainic întreţine, alături de alte spirite, acest foc veşnic viu prin poezia, miresmele teologice şi ideile scrierilor sale. 69

Euphorion

Mircea Braga

După Anticristul, a urmat Ecce homo. Cum devii ceea ce eşti, volum care marchează şi începutul odiseii manuscriselor lui Nietzsche. Deşi pregătirea textului pentru tipar de către filozof fusese aproape încheiată, realizarea efectivă a noii opere i s-a datorat lui Peter Gast, cel care efectuase, în paralel cu autorul, corecturile preliminare. Dar chiar dacă acordase un prim „bun de tipar”, Nietzsche înaintase tipografului alte corecturi, ceruse introducerea unor paragrafe şi fraze noi, pentru ca, în cele din urmă, să solicite un „tras” suplimentar în vederea unei definitive revizuiri. Aceasta fusese faza la care procesul tipografic era oprit în momentul declanşării bolii. Peter Gast l-a finalizat în baza ultimei corecturi efectuate de Nietzsche, dar fără a avea informaţii despre ceea ce filozoful urmărise cerând colile de tipar pentru o nouă corectură, necunoscând unele din indicaţiile autorului trimise direct tipografiei, câteva pierdute, apoi acceptând suprimarea unor fragmente la cererea insistentă a mamei şi sorei acestuia (ulterior fiind chiar distruse; vz. amplele precizări din Note şi comentarii la vol. 7 al ediţiei critice româneşti datorate lui Simion Dănilă). Cu toate cercetările întreprinse, nici ediţia “Colli-Montinari” nu reuşise, era şi firesc, să înlăture întregul lanţ al deficienţelor menţionate, textul volumului rămânând totuşi – fără a se şti în ce măsură – „dincoace” de intenţia autorului. Semnalăm, doar, această situaţie care – în pofida tribulaţiilor de suprafaţă ale actului editorial, deci neexistând indicii că şi structurarea iniţială a volumului urma a fi refăcută – nu înlătură ceea ce devenise deja „marca Nietzsche”. Cu o deosebire, totuşi: autorul îşi asumă aici, cu un plus de vizibilitate, şi funcţia de actant. Din acest unghi şi sub presiunea datelor biografice, Ecce homo a fost considerat când expresie a declanşării bolii, când formulă de exacerbare a orgoliului şi a autosupraestimării (dar şi acestea drept consecinţă a unei maladii mereu în creştere, îndeosebi după apariţia „prozei” de instaurare a „zarathustrismului”). Adică altceva decât fireasca relaţie „temperamentală” dintre autor şi operă, în cazul lui Nietzsche mai accentuată: personalitatea sa – tumultuoasă, febrilă, intransigentă – a amprentat creaţia cu tonalităţi „definitive”, fiind constant propusă ca depoziţie în favoarea unui adevăr intangibil. În pofida deambulărilor, a corecţiilor pe care şi le-a adus nu o dată, a accentelor piezişe sau radicale, a punctărilor obsesive pe diferite planuri – filozoful s-a văzut întotdeauna captiv unui drum ale cărui volute ori segmente uneori greu practicabile nu l-au împiedicat să-l considere ca „predestinare”, ca moira cu hybris-ul conţinut, netulburat nici atunci când izolarea sa decurgea acut din faptul că altora (tuturor?) sensul şi valoarea actelor sale le apăreau ca înscrise într-un cerc al deplinei opacităţi. Pentru acest motiv, autorul lui Ecce homo, avându-şi omul Nietzsche ca obiect, pare a trimite cititorul înspre diagrama unde înţelegerea operează la conjuncţia psihologiei cu psihanaliza, pentru a releva un singular aproape de patologic. Ne limităm, deocamdată, la a constata că Nietzsche şi-a dorit această carte: după ce elaborase Aşa grăit-a Zarathustra, pe care o vedea ca fiind „biblia viitorului”, în ea fiind „implicat destinul omenirii” (scrisoarea către Paul Deussen din 26 noiem72

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

brie 1888), şi avansase în tentativa de „reevaluare a tuturor valorilor”, filozoful simţise nevoia să-şi arunce în joc, ca susţinere a unui proiect imens, poate chiar imposibil, propria sa viaţă: „...anume, să mă povestesc pe mine însumi, cărţile mele, opiniile mele şi, puţin câte puţin, atât cât se cerea pentru asta, viaţa mea...” (subl. aut. – n.n.; scrisoarea către editorul Naumann din 15 octombrie 1888), cu atât mai mult cu cât intenţiona să-şi încheie „autobiografia” cu ascuţişul unei Declaraţii de război adresată întregii societăţi. În formă, gestul era enorm; în fapt, lăsa la suprafaţă consecvenţa filozofului. O abordare complementară – în ordinea dată de alegaţiile privind suportul unei psihologii deviante sau maladive – a problematicii acestui volum, revăzând ceea ce afirmase Nietzsche despre actul de creaţie în general, dar mai ales despre propria sa „stare de graţie”, ne apropie de detalierile lui Jean Baudrillard (vz. Strategiile fatale. Traducere de Felicia Sicoie, Iaşi, Ed. Polirom, 1996) privind funcţia „seducţiei” în lumea modernă. La graniţa cu filozofia, eseul sociologului francez consacră natura şi dimensiunea civilizaţiei actuale ca dominată de obiectul-fetiş, proliferat atât el însuşi, cât şi în „provocările” sale, până la „obezitate”, creând condiţiile răsturnării raportului de putere dintre subiect şi obiect. Mai mult decât ceea ce Roland Barthes apreciase ca fiind o degradare prin căderea insului în universul facil şi artificial al unor „mitologii” consumist-vulgare, Baudrillard consideră că, într-o lume dezistoricizată şi alienată, primplanul fiinţării este dominat de obiecte (orice putând deveni obiect), care-şi exercită suveranitatea şi-şi arogă nu doar funcţia de valorizare, ci chiar identitatea valorică. Aşadar, subiectul decade din calitatea de creator al obiectului, de valorizator al acestuia în temeiul încercuirii lucide a actului de posesie, pentru a fi el însuşi valorizat prin seducerea sa irepresibilă de către obiectul devenit autotelic. În faţa obiectului, intrat în chiar „viaţa” subiectului prin excesivitatea consumului, omul devine anomic, iar „obezitatea” şi „transparenţa” proceselor adâncesc dezechilibrele rezultate din inversarea tradiţionalei relaţii de putere dintre părţi. Se petrece, oare, ceva similar în cazul creatorului (referim la planul creaţiei spirituale şi artistice)? Baudrillard nu pătrunde semnificativ în acest domeniu. Ceea ce ştim până acum din teoria actului creator, indiferent în care zonă a ideilor se mişcă aceasta şi pentru ce instrumentar analitic a optat, rămâne limitat la chestiunea inaccesibilitaţii acelor „forţe” care determină existenţa „în concret” a operei. Avem în faţă tot timpul un autor „virtual”, deci unul care pentru sine şi în sine există sau e posibil să existe, dar care nu se lasă, nu este accesibil, nu este cunoscut nimănui. Altfel spus, prin definirea actului de creaţie cădem, cu deplină „autenticitate”, în plasa aporiei. Ieşirea din labirint nu a fost oferită nici de teoriile care, prin definiţie, erau aliniate domeniului „persoanei”. Psihanaliza lui Freud s-a oprit în inconştientul individual, unde a fermentat sexualitatea, a lăsat să plutească peste creaţie umbra nevrozelor şi a isteriei, aliniind-o în bună parte sistemului defulativ. Deschizând-o şi înspre inconştientul colectiv, cu întregul său potenţial arhetipal, Jung a facilitat doar imaginea exponenţială a creatorului, inclu-

1 / 2015

Euphorion

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

căutărilor scriitorului în zona variantelor, a re-textualizărilor parţiale, a proprietăţii expresiei ş.a.m.d. până la „căderea” pe „cuvântul ce exprimă adevărul”? Dar, mutatis mutandis, aceasta a fost tehnica, „metoda” cercetării filologice clasice, preocupată să realizeze, comparând variante şi diverse copii, un text presupus ca mai aproape de un original necunoscut. Deosebirea rezidă în faptul că, într-o parte, era căutată opera, în cealaltă – autorul. Ironia survine atunci când, la şapte ani după publicarea

sţine exclusiv posibilitatea cercetării prin acceptarea unei medieri ale cărei consecinţe sunt, recunoscut, ca pur formale: „...analiza specială a creării unei opere literare particulare se limitează la însăşi metodologia ştiinţei literaturii; ea poate încerca, cu legitime pretenţii, să explice variantele posibile, dar neacceptate de autor, pentru a face să reiasă mai tare în evidenţă modalitatea specifică de existenţă (subl. ns. – M.B.) a operei împlinite”. Identificăm, deci, „procesul creativ” cu măsura tehnică a rătăcirilor şi

studiului lui Norbert Groeben, un alt om de ştiinţă, într-o dezvoltare pluridisciplinară consacrată „universului psihic”, cu o metodologie sprijinită, însă, îndeosebi pe fizică şi matematică, să se arate, dacă altfel nu se poate, sensibil la... imponderabil: „«Sufletul» – scria Ştefan Lupaşcu (Universul psihic: sfârşitul psihanalizei, versiunea în limba română din anul 2000) – este cel care pictează şi sculptează şi cel care vede tablourile şi sculpturile, care scrie poeziile şi romanele şi le citeşte, care scrie piesele de teatru şi

Fotocredit: Mircea Stănescu

siv ca receptor şi eliberator al unui inepuizabil câmp imaginar. Clarificările aşteptate nu au venit nici din parte psihologiei: retrasă, din raţiuni de precizie ştiinţifică, în investigaţii „la obiect”, în experimente repetabile, cazurile izolate, unice s-au dovedit a fi refractare, soluţia venind din abandonarea acestora într-o evidentă aproximare. Şi astfel, în 1972, publicându-şi amplul studiu Literaturpsychologie, prezentat ca „ştiinţă a literaturii”, efectuând şi o substanţială trecere în revistă a opiniilor de până atunci asupra naturii procesului creativ, Norbert Groeben su-

1 / 2015

Euphorion

le vizionează, pentru a psihiza universul şi a-l absorbi în el însuşi prin imaginile şi conceptele puterii sale interioare”. Iar când Lupaşcu mai afirmă că „un pic” de „suflet” se află şi „în sânul nucleului atomului” ori chiar în energie, porţile metafizicului se arată ca foarte apropiate. Şi nu e nimic surprinzător, în condiţiile în care, în zilele noastre, fizica cuantică nu-şi refuză – ba dimpotrivă – incursiunile în inexplicabil. Aserţiunea lui Ştefan Lupaşcu nu este departe nici de convingerile creatorului: numeroasele mărturisiri ale scriitorilor, artiştilor plastici, compozitorilor, chiar teoreticienilor şi filozofilor, ne arată că, la nivelul procesului de creaţie, este simţită acea putere difuză neconceptualizabilă care se actualizează, constrânge şi direcţionează. În plus, şi cu aceasta revenim la Jean Baudrillard, a existat întotdeauna un fenomen de „corupţie”, de subordonare, de seducţie în ultimă instanţă, dar nu venind dinspre obiect: nu poţi fi sedus de ceva care, încă, nu există şi, poate, nici nu va exista, deci când virtualul provoacă un alt virtual, doar ipotetic concretizabil. Creatorul a fost mereu captiv unui “instinct”, unui „dictat” intern nedislocabil şi inconturnabil, unui „destin”, unei puteri manifestate, uneori, chiar dincolo de conştienţa şi conştiinţa sa – realitate pe care teoria n-a putut decât s-o marginalizeze prin convocarea unor concepte, rămase de fiecare dată suspendate în inexplicabil şi abstract, ca „geniu”, „talent”, „inspiraţie”. Ca şi „sufletul”, cele trei concepte menţionate îşi au definiţia doar în metafore, în sugestii, asemeni oricăror fenomene la care nu avem acces raţional; le simţim, ştim că există, dar nu le putem supune „materialităţii” definiţiei care funcţionează pe planul comunicării acoperitoare fără rest. În derivare, putem spune că un creator (subiectul) nu este sedus de un obiect, decât înţelegând prin acesta un proces, chiar actul creaţiei; dar un proces, ca liant între subiectul-genitor şi operă, nu poate fi acelaşi lucru cu produsul, cum nici un edificiu nu este confundat cu „puterea” care a zămislit proiectul. Lăsândune în indefinit, conceptele de „geniu”, „talent”, „inspiraţie” funcţionează ca o interfaţă care, la limită, îşi poate lăsa în umbră până şi primul termen: în foarte multe cazuri (numeroase exemple la îndemână), creatorul mărturiseşte că-şi priveşte opera condiţionată nu de el, ci de însuşi actul creativ, ca regenţă a elaborării. Planurile, proiectele, intenţiile pot să rămână (deşi nu e o regulă strictă) suspendate în virtual, actul le dezice sau le modifică, „produsul” îşi poate trăda creatorul. Dar, uneori, chiar trădându-l, îl poate salva, de fapt salvându-se pe sine: prin efectul de replică şi re-construcţie, denunţând – atunci când creaţia nu-şi abandonează funcţia vitală, esenţial-primordială – tarele universului, ale lumii în care fiinţăm, cultura (fie ea şi fenomen de nişă, „elitist”) îşi află în ea însăşi puterea de a refuza un proiect social care degradează. Poate fi adevărat că „post-cultura” (vz. George Steiner, In Bluebeard’s Castle) e un fenomen generalizat; dar generalizat nu înseamnă „absolut”, deci menţinându-se ca semnificativ doar pentru un anume timp, o anume mentalitate şi unui anume stadiu de dizolvare a fiinţării într-un spaţiu 74

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

suprapopulat obiectual şi opac spiritualităţii. Dacă negativul ar fi fost de natura absolutului, nici opiniile (recunoscând faptul că ele traduc realul) ale lui Jean Baudrillard nu şi-ar mai fi găsit autorul. De fapt, nici în domeniul valorilor culturale mecanica „seducţiei” nu operează la modul cum se petrec lucrurile în cotidian: numai o creaţie „confirmată” din exterioritatea procesului legitimează autorul. Dar nu consumul este un indice al valorii, cum nici absenţa consumului nu defineşte non-valoarea. Obiectul din cotidian dispare în consum, re-apariţia sa nu e o simplă re-producere, însemnând un „altul” datorită adăugirilor, modificărilor, rescrierii „tiparului” iniţial. Obiectul ca atare nu are durată, ci doar prezent, iar când are şi trecut devine inutil. Creaţia, în schimb, e irepetabilă, unică în durată, consumul nu o epuizează, e permanent „consumabilă”, nu dispare. De la un punct, însă, fenomenul poate să apară ca „obezitate”, dar inversă în raport cu desfăşurarea detaliată de către Baudrillard: dacă atunci când e vorba de tensiunile cotidianului, unde predomină non-valoarea, obiectul seduce până la a-i anula subiectului simţul valorii, la a-i bloca accesul la valoare, situaţia e neconfirmată şi neconfirmabilă în cazul creatorului, devenit tocmai beneficiar al valorii, însuşindu-şi-o, de cele mai multe ori cu tendinţa de a o supraestima ca supraestimare de sine. Când, în trecere, Baudrillard afirmă că blocajul în faţa valorii determină scriitorul la a considera critica literară ca „duşman”, momentul e propriu numai veleitarului, scriitorul cu înzestrare reală având pentru acelaşi gest o motivaţie diferită, în fond de pe poziţia unui plus de (auto)valorizare confirmată. Aşadar, înclinăm a crede că opera, ca „produs” finit, „seduce” creatorul doar „comunicându-i”, împărtăşindu-i sentimentul şi „realitatea” valorii, proces imposibil dacă subiectul nu se află în posesia simţului necesar. Apariţia derapajelor şi a exceselor nu contravine acestei mişcări, trimiţând la mişcări alimentate de modul de înţelegere a rigorilor consumismului actual, de particularităţile psihico-afective, de umorile şi orgoliile, de capacitatea de gesticulaţie şi a sonorităţii reacţiilor creatorului. De unde întrebarea firească: Nu cumva „nebunia geniului” înseamnă şi prezenţa distinctă, mult prea puternică a unui acut simţ al valorii, ataşat, evident, unui psihism aparte?

1 / 2015

Euphorion

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

Simona-Grazia Dima

Silence and Recollection

Deep silence and recollection are needed by the little beings, as they lead their lives undulating under greenish waves, covered by a pink, silk light, when they say their names just like a breath, hurriedly moving through the northern and greenish water, as if they would go to increase the wealth of a granary – they will only show half their face animated, covered in great waves of the soft light of a yellow sun, which will consume itself without speech, on their cheeks.

They Will Continue to Build the World Anew

The little beings will continue to build the world anew, whispering their fresh and frail name, a name like a rising breeze under water, they will keep on working on their notebooks with marks and catches of hieroglyphs, as if they were going after butterflies; the heavy moulds will tremble in their hands, soft metal letters, delicate swarms, will seep into water in the evening, when, side by side, the ploughs begin to cut into nebulae, and women go out from warm places into the field, with soft metal earrings in their ears, and they are breathing, tall; their soft, fiery hair fluttering in the sour night.

Time’s Bees

Nobody knows that time descends onto the shoulders of little beings, who stay close to the watersheds, at the whole height of their bodies, peaceful and unarmed. Their pure faces are slipping, an open window to the glassiness of the spring, and between these two lenses the wind blows, 1 / 2015

the furiously, eternally renewing wind; one cannot even notice the insects sleeping noiselessly on their shoulders, satisfied, but in their grain-like hearts, the dangerous buzzing.

Dance

We worry about the deeds of the past. Little beings are dancing in a circle around the sun. If you half open your eyes, you can see them in the evening when you sit under the tree, to be melted by forest and moisture. Nothing you think of exists anymore. You sit back and forget. But you do not understand why the meadows trodden by little beings are green. Yet, they are dancing on around the sun. Do not forget that...

An Apple Cast into the Night

Let me show you my disbelief, cries the little being surrounded by rays; I’ll make that jump over death which seems tender in the deceitful evening, as it lies at our feet, the ocean of bodies pulsing slowly. Let me show you whirlpools between the laws, so you can choose the place for your house in this laced and light refusal, full of roses, a garden burning in the middle of the warm night when only her silver creature is alive. Why do you respond to all that is as soft as water, with words? Have you come to respond or to grow? By silence you will prevail; just as princes start their victories in sleep, your fragile whisper will be heard moving the earth from its place, a fresh and bright apple, cast into the night. Rejoice. If you withdraw and build your house in this forgotten evening, to which you came involuntarily; 75

Euphorion

watching it carefully, you will see it full of life and rustling; then the merry snake will emerge from you called by a song; it will nudge the earth forward, like a an unbitten apple. Grow. Love that laced and light island of floating weeds, a rose garden, its emblem – a child with a radiant brass face and temples girded with young and thriving vines, a sign that it will ripen very late, a sign that autumn is still far away. Do not doubt, the little being added. I shall grow, I will not consent – ever.

New Time

Little beings raise into the light small things which struggle and resist. To see them better, they rotate them with a familiar creak, like the cracking of the earth on its axis, and they make them tremble, until they pull out, victoriously, from the battered skin of a poor thing, the fragrance of a fir tree or a lizard’s email, a sign of a whirlpool which swells close by, shaken with love and danger, by a new hour.

Animal Evening

Natural History

The little beings surround themselves with and handle only great things, smiling, with skin stretched out on their bodies without fear of time; patient, they allow light 76

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

to inhabit them, until every one of their pores can be seen clearly, a hollow with honeycombs on a bank full of nests and birds – things which are a natural history. The little beings are guiding them, like heavy and ignorant animals – they do not know the way home, but still, at nightfall, they will get there. And all the debts of time will be paid with milk and honey, in the maternal evening – oh, their moans will rise questioningly in submission, from the thickets. The rest is just a faint vortex spinning around the little beings.

Little Beings Contemplating the Frost

The little beings – stationary as if in a reflexion on the shores of the sad, greenish and frozen water, which will fall happily to the place of life’s end – they will allow the thaw to wait for even more water, however it might be – shiny, opaque, lighted up by fish or deserted. They do not shiver for cold and do not frighten; their eyes cannot be seen, no matter what, as they sit with their heads bowed, slowly staring at the sun in the water; but if you go through there along with quietness, you will see the sun growing at the same time as their eyes and threatening to engulf the water. Do not be deceived: they do not expect salvation; they do not dream of anything more beautiful, anything else, but they look the frost straight in the eye.

Sunrise with Little Beings

The little beings are sitting under the foliage at the rising of the sun which climbs, as small as the end of a pin, and they already see the sunset with their smooth, shaded eyes, when man or sun, surrounded by richness, stops to breathe through the flames, and then, from their comfortable position, relaxed in destiny, with their hands under their heads and their backs straightened, they whisper slowly and the smile covers their faces, a word which the grass around them neither hears, nor takes into account – and suddenly they see it, already at sunset: having become a man of Herculean body twisting himself in the harbour, and showing his strength in the splendour of light – wisdom at last defended. 1 / 2015

Euphorion

Golden Houses

The eyes of the little beings are glowing in the grass like lighted houses; the tall buildings around them have long ago become ruins covered by grass, and the children of the little beings happily caress their foundations. There is nothing left but golden houses as small as walnut shells, in which a cooling lava envelops you.

The Gentle Journey

You, traveller on greenish and snowy waters, you feel you are becoming a little being, and your soft steps are sparking on the ice under which a rosy child is rocking happily, in the deep.

The One Who Founds Life

I am heading towards the one whose name is not mentioned, even when I drift away; he exists and founds life in silence, in an empty house which fills with music at the movements of his hands untainted by words; his name is unknown; nobody adds it to any transaction as a coin or an ally; his eyes and face do not move; his forehead does not frown; his pupils remain golden brown, he only thinks of me, as I am advancing into the traps of the spaces which do not touch me, because wherever I am, I am in his heart.

Spring

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

lost in the soul of the rock, and the sunset will come with its fatherly arch, gathering at the fireplace those who go astray; yes, a hand will raise the sun through the fog, noises of steps are heard, and the pulse of the earth becomes an orange rain which falls from the heavens.

The Interpreter

You must live everything as if it were rest and make your only work love. Inhabiting all realms, you give the signal of peace and crossing, you who sleep on bridges, guarding them at night; you, bird of the stubble, interpreting the sunrise.

Translated from the Romanian by

Adriana Nacu, Martin Potter and Simona-Grazia Dima

A hand will raise the sun from the lair of a small animal, when the horn of the kid of the earth comes out, unexpected by anyone, and shadowed hearts dare to come into the light. Then the lake is rocking, fermenting with water, and the frail fields shudder with growth and wait for the bird which will fly above, illuminating with its wings. The herbs will be seen thoughtfully burning on ridges, with the fine silver claws 1 / 2015

Euphorion

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

Manfred Winkler Prezentare de Christel Wollman Fiedler În aprilie 2014 l-am cunoscut pe poetul şi sculptorul Manfred Winkler. A fost prima şi ultima noastră întâlnire. Acum câteva luni a fost înmormântat în Israel.

O pereche, doi bătrâni, foarte bătrâni, mă aşteptau în Zur Hadasa, în munţii Iudeii de Vest, aproape de Ierusalim. Cei doi parcă stau de-un veac pe scaunele albe de grădină, lângă intrarea în casă. Amândoi au chipuri luminoase, amândoi cu bastoanele lângă ei. Manfred Winkler şi soţia lui, Herma, mă aşteaptă pe mine, necunoscuta. Mă conduc în casa înţesată de amintiri şi sculpturi. Cunoscutul poet bucovinean Manfred Winkler povesteşte ceva din trecut, soţia lui, fosta Herma Levin din Cernăuţi, zâmbeşte. Lucrări de Manfred Winkler din piatră, din ceramică, sunt peste tot, pe poliţe, pe comode, pe pervazurile late ale geamurilor. Nu a învăţat niciodată să sculpteze. În el convieţuiesc trei mari talente. Şi pentru poezie e nevoie de talent, spune bătrânul, poetul Manfred Winkler. Scrierea poemelor nu se învaţă la nicio facultate din lume. Le ţii în tine până se coc şi atunci le întinzi pe hârtie. „Când eram elev am păcătuit şi eu cu nişte «poezioare»”, se răsfaţă poetul, membru al PEN-Clubului autorilor de limbă germană din străinătate şi, de asemenea, al Uniunii Scriitorilor din România. I se citeşte bucuria pe faţă când rosteşte numele pictorilor tablourilor de pe pereţi, printre care şi portrete semnate de el. În camera lui de lucru zac, prin toate colţurile, cărţi de Paul Celan, manuscrise proprii în limba germană şi ebraică, o carte de Mascha Kaleka, o recunosc, şi Young-ae Chon, poeta coreeană, o scrisoare lungă de Hans Bergel din anul 2013, cărţi pentru copii în limba germană „Fritzchens Abenteuer” (Aventura lui Fritz) şi „Kunterbunte Verse” (Versuri alandala) cu texte şi ilustraţii color încântătoare, apărute în Bucureşti înainte de plecarea lui în anii ’50. Fotografia lui cu Hans Bergel, scriitorul sas stabilit în Germania, a fost făcută în Iordania în 1999. Cei doi s-au întâlnit în 1956 şi, abia după 40 de ani, drumurile li s-au încrucişat din nou, au corespondat mult şi în 2011 a apărut şi o carte cu această corespondenţă. Doi bucovineni, ea, Herma Levin din Cernăuţi, el, Manfred Winkler, fiul avocatului din Putilla, un poet important, aparţinând grupului marilor aleşi, Paul Celan, Rose Ausländer şi multor alţi poeţi evrei de limbă germană de odinioară, m-au primit în casa lor. Manfred Winkler s-a născut la Putilla, în Carpaţii răsăriteni, în 1922, pe pământul Bucovinei. Şi-a petrecut copilăria într-un peisaj de poveste. „Din Putilla mergeam la Cernăuţi cu fiacăru (trăsura)”, povestea el. A urmat liceul românesc la Cernăuţi. Prigoana evreilor în timpul nazismului i-a risipit familia, l-a lăsat fără ţară. Când sovieticii au ocupat Bucovina de Nord în 1940, mama şi cumnata i-au fost deportate în Siberia, fratele, un medicinist comunist, a fost dus în gulag, sus, în nordul Rusiei. Tatăl lui Winkler, avocatul, şi-a curmat zilele la venirea ruşilor, mama nu şi-a mai văzut-o niciodată. Manfred Winkler s-a dat la fund, a vrut să scape din furcile ordinii staliniste. „Lagărele de 1 / 2015

muncă din Transnistria erau cumplite, probabil că aţi auzit.” Folosea cuvântul biblic Tohuwabohu pentru acele vremuri! S-a întors înapoi la Putilla în 1944, nu a vrut să rămână la sovietici şi a trecut graniţa în România. A ajuns tocmai în Banat, unde a urmat facultatea germană a Universităţii din Timişoara. A lucrat pe unde apuca. A venit în contact cu mişcarea sionistă, unde a cunoscut-o pe viitoarea lui soţie, Herma Levin, din Cernăuţi. După nenumărate cereri de emigrare din Republica Populară România a ajuns, în sfârşit, în 1959, în Israel. Soţia lui l-a urmat abia un an mai târziu. La Universitatea ebraică din Ierusalim a studiat literatură, limbă ebraică şi idiş, a lucrat la Arhiva Theodor Herzl, a editat reviste şi antologii, a tradus volume de versuri de Paul Celan în ebraică, „am fost un copil minune al literaturii ebraice”, spune, zâmbind autoironic. A obţinut Premiul pentru literatură, acordat de Premierul Israelului. Nici ca sculptor n-a fost un necunoscut. Abia la maturitate şi-a scos sculpturile, plăsmuite cu mână de maestru, în public. Mi-a pus sub ochi textele lui scrise în ebraică; nu le înţelegeam. Limba germană a fost limba lui maternă, limba ebraică a devenit limba lui maternă. Opera lirică a lui Manfred Winkler a fost publicată în Germania. Ultimul volum, „Wo das All beginnen soll” (Unde să înceapă universul), a apărut în ianuarie cu o postfaţă de Hans Bergel. O dedicaţie specială mi-a scris mie, necunoscuta, Manfred Winkler, în cartea lui care preţuieşte mult pentru mine. M-am despărţit greu de el şi de soţia lui. Stăteau pe treapta grădinii şi ne-am făcut cu mâna. Trandafirii se scuturau.

Şi totuşi Ierusalimul stă în picioare

1. În zori scăpată din somn Eva vine la tine întunecaţi îi sunt ochii.

Un copil a traversat strada a chemat o pasăre Aleluia!

Cerul a traversat strada a semănat norii pe-o frunte trăim centrifugal 79

Euphorion

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

2. O femeie şi-a găsit liniştea după eden iese din poala ei o moarte nouă Adânc îşi adoarme sexul în soarele abia răsărit cum rosteşti o rugăciune

3. Pe muntele templului suie blestemul lui Ieremia în necunoscut dar Ierusalim stă ca de obicei în picioare bogat în turnuri şi acoperişuri cum porţi şi suporţi vocea vânzătorului

4. Porţile caselor se clatină ca aripile pelicanilor deasupra acoperişurilor şi a turnurilor se hurducă se întretaie crudele rugi ale muezinilor

Amintire biblică

O barcă trecea soarele roşu deasupra valurilor pe marea moartă

am văzut stâncile din spatele unui zeu grăitor moartea a îngenuncheat în faţa lor am văzut-o pe doamna Lot încremenită ’n cristalul de sare şi pe Lot cu cele două fiice în genunchi apucându-le de ţâţe din miez de noapte până ’n zori plânge Lot

Toamnă 1993

Noaptea mă pierd privesc într-o beznă de plumb îmi văd chipul şi nu-i exact

la trei urlă şacalul la trei îmi aşez inima pe cântar şi nu mă încumet. După trei nu mai e nimeni cui să-i pot spune. Merg pe drumul stabilit la judecată. În jurul meu sunt umbre

au aripi şi ard.

Din desiş se înalţă marea pasăre a Himerei, îmi cheamă vremea hărăzită înapoi

oră de oră o bucurie visată Dimineaţa privesc zborul în zigzag al rândunelelor, se ’ndreaptă spre cuiburi. Mi-a plăcut să plutesc cu norii spre zările lor s-au îndreptat

Nu-mi place să trăiesc prefer umbra – fata pe care-am iubit-o şi părul ei lung casa uitată între munţi frasinul verde sub care singurătatea se lăţea tot mai mult.

Traducere din germană de Nora Iuga

1 / 2015

Euphorion

Anda Ionaş

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

după Peter Weiss, piesa ,,Persecutarea și asasinarea lui JeanPaul Marat, reprezentată de grupul de teatru al ospiciului din Charenton sub conducerea domnului de Sade”.

REGIA: Charles Muller; TRADUCEREA: Ana Mureşanu; SCENOGRAFIA: Dragoş Buhagiar; MUZICA: Vasile Şirli; MIŞCARE SCENICĂ: Adriana Bârză; LIGHT DESIGN: Dragoş Buhagiar şi Lucian Moga; ASISTENT DECOR: Tiberius Petre Trifan; ASISTENT COSTUME: Irina Chirilă; ASISTENT REGIE: Bogdan Sărătean; DISTRIBUŢIA: Marius Turdeanu, Adrian Matioc, Diana Fufezan, Serenela Mureşan, Ciprian Scurtea, Ioan Paraschiv, Dan Glasu, Vlad Robaş, Eduard Pătraşcu, Cătălin Pătru, Veronica Arizancu, Cristina Ragos, Raluca Iani, Cendana Trifan, Cristina Stoleriu, Daniel Plier, Cătălin Neghină, Codruţa Vasiu, Dana Taloş, Mihai Coman, Viorel Raţă, Liviu Vlad. SPECTACOL REALIZAT ÎN COPRODUCŢIE CU THÉÂTRE MUNICIPAL DE LA VILLE D’ESCH-SUR-ALZETTE (LUXEMBOURG).

Spectacolul ”Marat/Sade”, pus în scenă de Charles Muller, a deschis stagiunea 2014-2015 a Teatrului Naţional „Radu Stanca” din Sibiu. Câştigător al premiului Tony pentru cea mai bună piesă a anului 1966, textul al lui Peter Weiss este o satiră la adresa violenţelor, abuzurilor, provocate omului de către om. Piesa aduce în atenţia publicului Revoluţia Franceză şi regimul dominat de teroare, condus de Robespierre în Franţa anilor 1793-1794.

Metafora azilului de boli mintale sugerează o lume alienată, bolnavă de sete de putere, de intoleranţă, de ură şi de excese. Mișcarea scenică a actorilor, semnată de Adriana Bârză, trădează o întreagă semiotică medicală: ticuri, comportament agresiv, mimică exagerată. Un pacient e deghizat în urs, altul în clovn, altul îl imită pe Hitler. Măștile lor sugerează confuzia generală. În haosul luptelor interne pentru putere, omul simplu nu mai știe cine îi este prieten și cine dușman. Mișcarea revoluţionară degenerează într-un război civil, devenind nepopulară chiar și printre cei care fuseseră iniţial adepţii ei. Apogeul luptei dintre cele două tabere (iacobinii și girondinii) o reprezintă asasinarea lui Marat de către Charlotte Corday.

Teatrul Naţional Radu Stanca din Sibiu

Aflat în ospiciul de la Charenton, Marchizul de Sade pune în scenă un spectacol care prezintă ultimele ore din viaţa lui JeanPaul Marat. Privită prin ochii unor alienaţi mintal, marea mişcare populară se transformă într-o comedie bufă, în care moartea devine un joc plin de cruzime. Acţiunea nu are un scop pur artistic, ci se înscrie într-un demers terapeutic, directorul stabilimentului de sănătate mintală fiind de părere ca „pacientul din ospiciu să nu mai fie tratat forţat, ci prin al artei exerciţiu să fie reabilitat.” Decorul este acela al unui spaţiu dezafectat: schele, de care sunt agăţate becuri înşirate, scena circumscrisă de un gard, o perdea murdară care ţine loc de cortină, în fundal cabine de duşuri. Sunetul unei tigăi pe post de gong anunţă începerea spectacolului.

Marat (Adrian Matioc), jurnalist radical, liderul revoluţiei, apare scriind continuu, în halat de baie, într-o cadă din sticlă, pe jumătate umplută cu apă. Boala sa de piele îl obligă să rămână permanent în apă caldă. El este vocea poporului asuprit, care cere eliberarea de clasa politică coruptă. Cu toate acestea, ideile sale radicale, insistenţa de a continua revoluţia cu orice preţ, transformă Parisul în spaţiul unui adevărat carnagiu.

Piesa în piesă debutează cu o agitaţie generală în care pacienţii azilului cu prosoape roşii pe cap i se adresează imperativ lui Marat, întrebându-l „Ce s-a ales de a noastră revoluţie? Cine s-a instalat pe fostele moşii în loc să le împartă poporului flămând?” Agresivitatea pacienţilor și cruzimea scenelor prezentate îl determină pe directorul stabilimentului să intervină în repetate rânduri, cerându-i regizorului „să privească aceste fapte de mult trecute într-o lumină mai inofensivă“.

1 / 2015

„Bolnavă de letargie cronică şi de manie gravă“, Charlotte (Diana Fufezan) pare a se trezi dintr-un vis: ciripitul de păsări din Grădina Tuileries ajunge până la ea și mireasma de flori o învăluie. Însoţită de sunetele delicate, de cutie muzicală ea se deplasează aproape teleghidată, pe străzile Parisului, descoperind un oraș devastat de ură și de suferinţă: „Ce oraș e acesta în care carnea răscolită zace pe stradă?“.

El devine spaţiul unui joc absurd pe viaţă şi pe moarte, surprins cu uimire de ochii ei inocenţi: „Am văzut negustori / La toate colţurile străzilor. Ei vând mici ghilotine/ Cu tăiș minuscul, bine ascuţit/ Și păpușele pline de limfă roșie / Care ţâșnesc din gât când le decapitezi. /Cine sunt copiii care joacă atât de bine jocul acesta ? “

Singura soluţie de salvare din acest coşmar existenţial este uciderea lui Marat. În opinia ei, acesta a devenit geniul rău al revoluţiei, responsabil de toate crimele odioase, cu atât mai mult cu cât pe lista lui neagră se află și numele iubitului ei, Dupperet.

Piesa lui Sade se confundă permanent cu cea a lui Weiss, spectatorilor venindu-le greu să discearnă nu numai adevărul istoric, dar şi pe cel artistic. Fragmentele muzicale compuse de Vasile Şirli decupează intriga, fără a duce mai departe acţiunea, aşa cum se întâmplă într-un musical, ci oferind în schimb un comentariu artistic, politic, social la adresa evenimentelor relatate. 81

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

Fotocredit: Dragoş Dumitru

Euphorion

Mulţimea adunată în stradă interpreteză un dans al morţii, în timp ce se pregătește o nouă crimă. O pantomimă a nebunilor, completată de naraţiunea lui Marat, relatează o istorie a execuţiilor prin ghilotinare. Sade, la rândul său, evocă torturile şi moartea cruntă suferită de Damian, o altă figură a Revoluţie

Fotocredit: Dragoş Dumitru

Între cei doi lideri, Marat și Sade, se naște un dialog filozofic pe tema rolului individului în univers. În timp ce pentru Marat, „principiul oricărei vieţi este moartea“, Sade consideră că moartea nu există decât în mintea noastră, pentru că „până şi cea mai înspăimântătoare dintre morţi se pierde în indiferenţa absolută a naturii.” Sade este un nihilist pasiv, pentru care suferinţa este o modalitate de elevare a spiritului. Marat opune lipsei de sens, acţiunea, care „face să se ivească un sens în marea nepăsare a naturii”. Amândoi sunt nişte extremişti care înţeleg să trăiască până la ultima limită principiile în care cred. Înveşmântat în prosopul de baie, ca într-un giulgiu, pe fundalul unei linii melodice liturgice, Marat condamnă biserica, pentru că le cere amărâţilor să îndure „ca Cel de pe Cruce”, ţinuţi fiind în ignoranţă pentru a nu se revolta. El în schimb este propov-

ăduitorul unei lumi noi, insistând pentru continuarea Revoluţiei chiar şi atunci când Sade începe să se îndoiască de ideologia şi de beneficiile ei: „Noi condamnăm, decapităm şi spunem că facem justiţie. Îţi dai seama, Marat, de obscuritatea acestei dragoste de patrie?” Gestul lui Sade de a urina semnifică dezicerea sa de ideile revoluţionare. Scena uciderii lui Marat este precedată de estomparea luminilor, atmosferă coşmarescă, sunete înfricoşătoare completate de mişcarea scenică haotică a nebunilor. Arma crimei nu este altceva decât un morcov. Charlotte Corday devine astfel solul poporului care simte că fanatismul și genocidul nu mai pot fi justificate prin ideologia revoluţionară. Dezamăgirea directorului stabilimentului, care nu înţelege „ce a intenţionat cu această regie domnul de Sade”, este dezamăgirea omului care caută un sens în toate şi care trebuie uneori să admită că lumea este o mare scenă de teatru, că istoria este scrisă adesea de nebuni, că natura umană este înclinată spre excese şi că uneori omul se poate rătăci pe drumul înspre soluţia ideală.

1 / 2015

Euphorion

Liviana Dan

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

Cînd Mara Raţiu și Bogdan Iacob mi-au propus, cu o afecţiune nonșalantă, să scriu despre vechile media și noile media, am acceptat imediat, fără să mă gîndesc deloc la riscul inerent. Mi-am imaginat că un subiect cartezian, un obiect stabil, adevărul și tehnica sînt suficiente. Iar acum aici în faţa dumneavoastră / textul a fost la început un fel de prelegere dezvoltată în faţa studenţilor de la Universitatea de Artă și Design din Cluj, unde acum, Mara Raţiu este prorector și Bogdan Iacob profesor / îmi dau seama că este prea tîrziu și realizez că nu este suficient un punct de pornire care să capteze ceea ce este redat și ceea ce este vizibil.

De la un pictorial de secol 16, cum ar fi peisajul lui Breughel ‘Căderea lui Icar’ – cu perspectiva plurală asupra distanţei și un spaţiu fără centru – și pînă la virtualitatea contemporană, se introduce dialectica dintre ‘the site’ și ‘the non site’, pentru a folosi cuvintele lui Robert Smithson. Acest tip de spaţiu alternativ la modelul albertian al ferestrei deschise spre lume este de fapt un aranjament vizual. Un spaţiu cu multiple intrări, un paradox geo-filosofic.

Cu un astfel de cofraj: imaginea index / chiar dacă din acest moment există o distincţie radicală între ceea ce este redat și ceea ce este vizibil / funcţionează cu o imagine non-mimetică, care are la origine pragmatismul expoziţiei… coabitează cu imaginea flux… imagine fluidă, fină, luminoasă cu toate transparenţele ei complexe și literare.

‘Alegoria picturii’ la Vermeer este de fapt o nouă vizualitate. Este un fel de ‘descriptio’ unde schemele perspectivei nu conteză, care conectează imagini și semne; și un nou tip de abstracţie preluată și dezvoltată de virtualitate. Iar, dacă Masaccio a revoluţionat lumea reprezentării folosind o nouă metoda de perspectivă matematică, înlocuind spaţiul simbolic cu privirea raţională, astăzi un artist de 20 de ani este capabil să revoluţioneze lumea la fiecare oră folosind modalităţi diverse de perspectivă pentru un număr nesfîrșit de spaţii simbolice și/ori raţionale. 1 / 2015

Euphorion

Se lucrează acum cu un spaţiu / timp cu subiect plural – aici și oriunde altundeva, aproape și departe, un multiplu care are capacitatea de a mișca pe oricine în orice posibilă utopie din așa numitul ‘space art’. Și totul cu o rezonanţă de tip Leibniz, care se descoperă în noile conexiuni făcute de serile, continuităţile numerice și de multiplul atît de caracteristice pentru arta virtualului. Abstractul cu realul. Locul cu lipsa lui.

Printr-o subtilă alchimie spaţiul se transformă în timp sau întro constelaţie a timpului care nu mai are cronologie. Rămîne de văzut dacă există un model estetic și politic al virtualului… Totul pare jucat în extreme: cultura instabilităţii și a fluxului, cyberspace și comunicare instantanee, nebunia vizualului / marea optică, cum o numește Paul Virilio /, dubla temporalitate. Timpul mecanizat este un timp efemer, cu prezent etern, fără vreun viitor și fără vreun plan; mecanism care tinde și distruge memoria timpului / devenită excesiv de comemorativă / și reflecţia timpului / adică acea imagine de cristal a modernismului.

Există trei paradigme care conceptualizează și produc spaţiul / timp virtual și mai ales transformă realitatea. Transformarea se face topologic, prin redescoperirea puterii abstracte anulată pentru mult timp de cultura formalistă și minimalistă; prin parcursul de la artificiu la artefact, de la decorativsm la stilizarea multiplului; și prin efectul brut asupra suprafeţei: unde pereţii devin piele digitală, iar adîncimea ‘flatbed’ eclectic. De la Vasari la Rosalind Krauss, căile vechilor medii erau orien86

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

tate spre proximitatea obiectului. Critica ideologică și analiza discursivă contribuind la deconstruirea acestora.

Comodităţile teoretice privind noile medii, de care se folosesc acum Baudrillard, Lyotard, Virilio, Kittler, Bolz, Flusser ori Weibel încearcă să impună o preconștiinţă socială. Nu știm încă dacă această preconștiinţă socială acoperă însemnătatea noilor tehnologii într-un sens absolut. Baudrillard dezvoltă un pesimism etic, astăzi totul este transparent, obscen sau media-tizat, un sens cinic neutru îl caracterizează pe Bolz, dar Flusser și Weibel rămîn optimiști. Concepte ca societatea, natura, istoria sînt impuse unui determinism tehnologic. Dacă rejectăm mesajul tehnologiilor noilor media, rămîne să examinăm subiectul, metafora și contextul. În această eră a tehnologiei subiectul nu mai este situat acolo unde a fost dintotdeauna. Subiectul este închis într-un web al imaginilor sintetice și pierde automat certitudinile topologice ale identităţii și permanenţei sale. Metaforele au o materialitate înţeleasă într-un sens fundamental, nonistoric și apolitic. Abuzat, contextul pierde perspectiva subiectivă de la element la sistem. Orbirea teoriilor pare strategică.

Toate viziunile cyber, reproduse de dualism, devin definitiv chestionabile. Se estetizează cu ajutorul abstracţiunilor – inteligenţa artificială, creier electronic, bio chip, taxi genetic…

Cîteva lucruri se schimbă doar… nu mai avem valoare de piaţă,

1 / 2015

Euphorion

se impune o ‘media merchandise’, nu mai există discursul, arta anticipează ceea ce societatea descoperă apoi în mod brav; apare tot mai des și tot mai ironic exemplul lui Micky Mouse – arta ca ‘bridgehead’, anticipatoriu.

Practica media, teoria media, receptarea media, acele medii care reproduc imagini și acele medii care produc imagini, constitue un fel de ‘media-morphosis’, care încearcă să transforme conceptul nostru despre lume, cu toate erorile, catastrofele, incertitudinile și speranţele pe care le aduce această lume.

Cooperarea este sinergetică iar logistica este asigurată de locuri ca ZKM / Centrul pentru Artă și Media de la Karlsruhe, un fel de Bauhaus electronic, Black Montain College, The Center for Advanced Visual Studies, NY și Ars Electronica, Linz. Există un joc conceptual între galeria de internet și muzeul digital. Există o fuziune a tehnologiilor de producere și de reproducere. Există o uniune fragilă între realitate și ficţiune. Informaţia vizuală devine comunicare vizuală. Muzeul elitist, închis cu a sa inerţie determinată structural, devine digital, cu acont clar asupra drepturilor umane ale ochiului. Arta ca voinţă și/ori empatie estetică poate deveni cu ușurinţă simptom al fosilizării.

În faza eroică a modernismului, artiștii voiau să fie totul: teoreticieni ai emoţiei, ingineri sociali, design-eri ai lumii, maeștrii ai formei… Mai nou abilităţile nu mai sînt suficiente. Regulile au devenit alternative.

1 / 2015

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

O lume bazată pe cultul vizualului nu mai cunoaște ingredientele toxicităţii… Acceptarea raţionala și înţelegerea sensuală nu mai sînt suficiente. Totul este digitalizat.

Weibel imaginează natura ca pe o categorie stabilă, stimulată de tehnologie. Ross consideră tehnologia ca pe un artefact social, un aparat administrativ pentru construcţiile instabile, legile finite, întreprinderile istorice schimbătoare, definiţiile politice. Viaţa artificială este o viaţă corectă, necesară încă în incorecta realitate.

În contrast cu afirmaţiile positive ale lui Weibel este pesimismul cultural al lui Baudrillard – în care tehnologia însăși este înţeleasă ca o boală. Și atunci, în marea dispariţie a istoriei, a timpului, a spaţiului, a corpului, poate fi oare creditat Baudrillard cu discursul negativ al transestetismului, transsexualităţii, transeconomiei… ori pot fi oare luaţi în serios Bolz, Flusser, Weibel cu un soi de amalgam ideologic nonconsevator? Cinismul rămîne un symptom în criticismul postmodern tehnofobic – dar, se pare că norii sînt mai jos decît oricind…

/ textul a fost prezentat la UAD Cluj, în 2005 și a suferit ulterior diverse schimbări… și nu are un titlu cert… /

Euphorion

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

1 / 2015

Euphorion

Mircea Stănescu

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

Berlin. Dimineaţă. Se așeza în faţa taburetului și își număra pastilele. Le înșiruia mai apoi pe mărimi și culori, alături de o jumătate de pahar cu apă, după care le înghiţea tacticos, cu oarecare ranchiună în cuget. O făcea cu detașare, mai mult ca să-și împlinească cugetul, căci altfel, cu vremea, devenise un sceptic în ceea ce-l priveau coordonatele propriului corp. Trecuseră decade de cînd gramada de la rugby fusese înlocuită cu o alta. În strofe. Proaspăt eliberat de obligaţiile nopţii, în fiecare dimineaţă, punea alături două mere pe un taburet. Îi plăceau ionatanele, dar nu cele foarte coapte. Și adora să le aleagă singur de pe tarabă. Scoatea un cuţit lucitor și începea să taie, tacticos, merele în bucăţi. Era ritualul zilnic. Mai întîi le tăia în patru, apoi sferturile în jumătăţi, după care le sorta în șiruri, pe ‘cătănuţe’. De fiecare dată la fel. Așeza ‘cătănuţele’ în ordinea preferinţelor, lua prima înghiţitură și se bucura apoi de îmbucătura pe care o savura în liniște, cu privirea aţintită în tavan, dar mai ales dincolo de el. Își scotea tacticos și atent ochelarii, îsi dregea accentul parizian, după care își asculta cugetul pelegrin, navigînd printre coincidenţele zilelor precedente. Sufletul îi era atras de orice coincidenţă, fie ea cît de mică. Era o capcană din care nu reușea să scape. Acredita cu prea multă ușurinţă fiecare urmă de coincidenţă, chiar dacă era vizibil îndoielnică. În sinea lui nu putea să sufere coincidenţele, dar, ca un făcut parcă, în ultima vreme, avea parte numai de ele. Devenise victima unui scenariu conspirativ al destinului, iar el era conștient de vulnerabilitatea lui. Citea coincidenţe mai peste tot, fără intenţia de a le vîna cu tot înadinsul. Încerca să le dezavueze, să le descifreze, să le divulge mesajele și să le transpună în cuvinte, chiar dacă nu pe înţelesul tuturor. Hotărîse totuși să atragă atenţia asupra lor, așa cum ele atrăgeau atenţia asupra ta, și să le vîneze cu cuvintele. Ajunsese la o concluzie; coincidenţele sînt revendicative. Răzbunătoare. Taburetul aștepta la locul lui. Spiritul fiecărei dimineîi îl găsea evocîndu-l pe Diderot odată cu primele raze de lumină, căci avea obiceiul introspecţiei de dimineaţă. Devenise un obicei care-l costa din ce în ce mai scump, pe măsură ce timpul se îngroșa. Cu toate că în primele strofe ale zilei se adunau mai întîi 1 / 2015

Euphorion

datele din prima realitate, paginile care urmau încercau să-l aducă mai aproape de sine. Își identifica propriile-i raţionamente cu toate că se autoanaliza la rece. Iar asta i se părea agreabil. Dezagreabile îi apăreau însă legăturile (covalente) dintre coincidenţă și superstiţie. Drumul șearpelui. Le urmărea traiectoria alunecoasă, șerpuind printre convingerile realului pe care-l subminau cu agumentele lor. Niște evidenţe ce nu puteau fi, și nu trebuiau, demonstrate. Pe măsură ce se umpleau însă, paginile deveneau tot mai contradictorii, iar 90

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

semnele de dincolo de realitate se tot înmulţeau. Taburetul a înlocuit realitatea, iar realitatea taburetul.(…) Avea nevoie de taburetul și de Zenobia lui.

* Gellu l-a văzut la vernisajul unei faimoase galerii de artă de avangardă din Berlin. La o maturitate tîrzie, Enzo Cucchi a început să picteze capele. La Cappella Del Monte Tamaro. Oare de cînd un pictor are nevoie de asistenţi pentru reprezentările sufletului?

1 / 2015

Euphorion

Ioan Radu Văcărescu

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

schatzkammer Despre Farkas Jenő știam mai ales în urma parcurgerii unui interviu, datat 1990, cu Ștefan Bănulescu, apărut însă abia în 1998, în „Jurnalul literar”, după moartea prozatorului dunărean (25 mai 1998). Interviul se numește Fantasticul ca semn al libertăţii și îi prilejuia lui Bănulescu, la vremea respectivă, o nespusă mirare că opera sa e studiată la Literele budapestane, datorită, desigur, profesorului de literatură română Farkas Jenő. Să tot avem astfel de prieteni ai literaturii noastre, cunoscători la cel mai înalt nivel ai limbii și literaturii române. Mai știam despre profesorul de la Budapesta și faptul că a fost prieten cu Cornel Regman (ba chiar rudă cu Zorina Regman), deși din generaţii diferite. De altfel, convorbirea cu Regman, din 1999 (Am apărat „Cronica literară”, gen de tradiţie la noi...), purtată cu puţin timp înaintea dispariţiei criticului cerchist și publicată în volumul postum, din 2000, Ultime explorări critice, la secţiunea Interviuri, confesiuni, opinii, reprezintă cel mai consistent dialog din volumul Cvadratura cercului al profesorului de la Budapesta, apărut recent la Editura Muzeul Literaturii Române. În afara dialogului amintit, volumul mai cuprinde o convorbire, purtată la Budapesta în martie 1990, cu I. Negoiţescu și Ștefan Aug. Doinaș (Locul unde se adună Blaga cu Arghezi...) și un interviu luat în Franţa, în 1996, lui Nicolae Balotă (Cu noi se sfârșește epoca modernă...). Iată deci cvadratura cercului sibian, la care, dacă adăugăm pe Radu Stanca, obţinem steaua în cinci colţuri, euphorionică, a grupării literare celei mai importante din a doua jumătate a secolului trecut: doi mari poeţi, Radu Stanca și Doinaș, doi critici exponenţiali, Negoiţescu și Regman și un cărturar de factură renascentistă, Balotă. Despre interviurile publicate în acest volum, ar fi mai întâi de spus că ele se adresează unui public diferit: acela maghiar. Astfel, în cele trei convorbiri, apar numeroase trimiteri la istoria Cercului literar de la Sibiu, la ideologia acestuia, mai ales în context mitteleuropean (vezi discuţiile despre transilvanism și simţ gospodăresc), la caracterul multicultural al Transilvaniei, ca spaţiu nativ și de formare a cerchiștilor, la locul acestora în istoria literaturii noastre (exemplar în acest sens este „dialogul în dialog” dintre Nego și Doinaș), la anii de închisoare și de expatriere (în cazul lui Balotă). Dialogurile sunt vii și nu ocolesc probleme cruciale ale culturii și literaturii noastre: specificul românesc, relaţiile româno-maghiare (dar și importanţa germanităţii ardelenești), autocenzura în vremea regimurilor dictatoriale, rezistenţa prin cultură (la care face apel mai ales Regman), rolul criticii literare și al autorităţii critice (tot criticul originar din Daneșul sighișorean), fenomenul religios (desigur, mai ales Balotă), înverșunările și complexele românilor și ungurilor, traducerile. Cvadratura Cercului literar, apărută sub genericul unor „Perspective budapestane”, beneficiază de prefaţa Martei Petreu, cea care face o sinteză a locului și rolului Cercului în cultura noastră contemporană, arătând totodată și importanţa documentară a interviurilor realizate de Farkas Jenő. Profesorul bu-

1 / 2015

dapestan, în postfaţa sa, intitulată simplu „Argument”, ne oferă viziunea sa cu privire la elementele componente ale unei spiritualităţi (importantă pentru că vine dintr-o ochire „din afară”): urbanitatea la Doinaș, cosmopolitismul la Negoiţescu, transilvanismul și spiritul gospodăresc la Balotă, rotunditatea mitteleuropeană la Regman. Tot aici aflăm și multe lucruri importante despre prezenţa cerchiștilor în spaţiul cultural maghiar (prin traduceri, conferinţe etc.). De altfel, o serie de ilustraţii și anexe (coperte de carte, afișe, scrisori în transcriere și în facsimil, dedicaţii pe foaia de titlu, însemnări, note biobibliografice, dau întreaga măsură a acestei prezenţe românești în Ungaria. O realitate peste care trecem, din păcate, prea repede, cu ochii spre alte zări, mai poleite, dar îndepărtate și seci. 91

Euphorion

Anii de pe urmă ai dictaturii ceaușiste, adică anii 80 ai secolului trecut, probabil dintre cei mai apăsători și cenușii ani ai vieţii noastre (cei tineri de azi, care s-au născut mai târziu, habar n-au ce înseamnă asta, și tocmai de asta este importantă orice scriere adevărată despre epoca respectivă), au cuprins și un fenomen cu totul ieșit din comun: fascinaţia Occidentului și încercarea de a ajunge acolo prin fuga peste graniţă, prin orice mijloace și cu orice preţ. Mai ales prin anii 86 – 87 – 88 – 89, zilnic treceau „fâșia” zeci de tineri, băieţi și fete sătui de Ceaușescu și cuprinși complet de mreaja Occidentului (acesta, în bună măsură idealizat, dar ce mai conta, de vreme ce acesta însemna în primul rând libertatea). Circulau pe atunci chiar expresii nou apărute, cum ar fi „l-au prins la fâșie” sau „l-au trimis înapoi la Popa Șapcă” (pușcăria din Timișoara) sau „e acum pe Urlătoare” (o grotă de ciment la Jilava). Am cunoscut în acei ani foarte mulţi tineri care au încercat să fugă, unii chiar de mai multe ori, chiar dacă, prinși fiind la graniţă, făcuseră luni bune de închisoare. Mulţi încercau să fugă (majoritatea, e știut lucru, erau din Ardeal: Brașov, Cluj, Sibiu, Arad, Timișoara, Oradea etc., români și sași), puţini reușeau să ajungă în Occident (mai ales Germania și Austria), într-un necunoscut care le dădea mai puţini fiori decât tot mai întunecata dictatură a lui Ceaușescu, cea de pe ultima mie de metri. Unii nici nu ajungeau la fâșie, fiind săltaţi de Miliţie încă din gările apropiate frontierei, alţii reușeau să treacă pe uscat sau să treacă Dunărea înot, fiind reţinuţi apoi de sârbi și închiși acolo (Iugoslavia era singura poartă de ieșire, ţară socialistă desigur, dar nealiniată), alţii au fost chiar împușcaţi, acolo, la fâșie. Toate aceste lucruri le știam la acea vreme mai ales de la un prieten foarte bun, care reușise să ajungă în Germania (direct în spital, cu hepatită, pentru că a băut apă din șanţ!), după ce făcuse pușcărie de două ori (proces pentru „vagabondaj”, bătăi, Timișoara, Aiud, Sibiu, Jilava), trecut prin în-

treg calvarul fugii peste fâșie, prins în Iugoslavia și dat pe mâna autorităţilor române. Am și scris, imediat după 1990 despre asta (în Euphorion, textul numit Ei vor muri aici păzind această pușcărie). Spuneam înainte că tinerii români fugeau în Occident cu orice preţ: preţul era, dacă nu ajungeai în libertate, închisoarea sau moartea (grănicerii aveau ordin să tragă, mai puţin în cazul în care gloanţele ar fi ajuns dincolo, la sârbi). Ca să nu mai vor92

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

bim de faptul că acei tineri deveneau automat niște paria la ei acasă, fiind mereu în atenţia autorităţilor. Din păcate însă, despre toate acestea știm azi mai mult din poveștile orale ale celor care au trecut prin calvar și mai puţin din scrieri, ficţiune, autoficţiune sau documentar. Tot așa cum am așteptat degeaba prin anii 90 să se umple librăriile cu

mult trâmbiţatele cărţi de sertar (Adio, Europa a lui Ion D. Sîrbu e un unicat), așa am căutat în toţi acești ani cărţi despre calvarul descris succint mai sus: iarăși mai nimic, nici din partea celor implicaţi direct, nici a altora. Astfel că existenţa unui roman precum Nesfârșitele frontiere al lui Augustin Ostace umple un mare gol în literatura noastră a ultimului sfert de veac, sub forma unei cărţi care ar 1 / 2015

Euphorion

părea de autoficţiune, dar este un jurnal de un negru picaresc, al unei realităţi pe care nu avem voie s-o uităm. Cartea a apărut în 1999, la Editura Mesagerul din Bistriţa (autorul fiind bistriţean de origine, medic stomatolog cu studii la Cluj, astăzi enciclopedist și scriitor în Germania, după un periplu tot picaresc prin America), dar a ajuns la mine abia de curând (iată cum circulă cărţile azi, mai ales ale celor din diaspora!). Romanul este scris sub forma unui jurnal, cum spuneam, întinzându-se între ziua de 27 august 1988 (plecarea de acasă, din Nimigea de Sus, Bistriţa) și 4 noiembrie 1988, ziua eliberării (de fapt, trimiterea la sediul ONU, la Belgrad) din lagărul de tranzit de la PadinskaSkela, Iugoslavia, despărţirea de cei rămași în lagăr (în așteptarea deciziei „hotel” sau înapoi în ţară, raportul fiind, din douăzeci de frontieriști, doi la Belgrad, optsprezece la Popa Șapcă) încheindu-se cu o promisiune: „Să scrii un jurnal și în Occident”, „Promit”. Pentru că tânărul medic român scrie un jurnal în lagărul amintit, pe care, vedem acum, l-a transformat mai târziu într-un roman de cea mai bună calitate artistică, scris la prezent. Prezentul scriiturii, de altfel, ne dă o senzaţie extraordinară de autenticitate, care, bineînţeles, vine și din talentul remarcabil al lui Augustin Ostace de a reprezenta fapte, întâmplări și dialoguri de tipul senzaţionalului în cheie literară realistă. Între cele două date amintite, autorul jurnaliază pas cu pas plecarea spre frontieră (împreună cu prietenul Laurenţiu), trecerea acesteia la Jimbolia (cu gloanţele șuierându-le pe la urechi și despărţirea forţată de coleg), rătăcirea timp de cinci zile prin miriștile și canalele de irigaţie sârbești (fără hrană și

1 / 2015

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

apă), ancheta sârbilor și trimiterea la închisoarea din Zrenjanin (și reîntâlnirea cu Laurenţiu), galeria parcă fără sfârșit a celor intraţi zilnic în acest malaxor al fugii, prinderii și anchetării (un episod dintre cele mai incredibile fiind acela în care în lagăr se întâlnesc turnători și turnaţi din ţară, aflaţi dintr-o dată pe același palier sinistru al istoriei contemporane românești), trimiterea în lagărul de la Padinska-Skela, jurnalul zilnic, așteptarea și nesiguranţa de fiecare zi, incursiunile în memoria personală și excursurile în istoria ţării părăsite, anchetele peste anchete, suspiciunile anchetatorilor sârbi sau ai ONU, dar și prieteniile legate acolo sau întrajutorarea românilor aflaţi faţă în faţă cu nesfârșite frontiere. Pentru că, de fapt, despre asta e vorba: nu e vorba doar de o oarecare frontieră fizică, o fâșie pe care o treci sau nu, pe care mori sau nu, ci de un șir nesfârșit de obstacole, fizice, psihice și morale, născute din suspiciune și nesiguranţă, prejudecăţi și vini reale sau închipuite, statut ca om din est și ca cetăţean al unei Românii confundate cu „Ceaușeskii”. Frontiere care se nasc pretutindeni și care, de cele mai multe ori, par de netrecut: nu-i doar o stare de fapt, un blestem al istoriei, ci și o chestiune de natură metafizică. Nu-i vorbă, lucrurile nu sau schimbat foarte mult: deși azi nu mai trebuie să fugim peste graniţă, ci trecem cu buletinul, alte și alte frontiere se așează în faţa pașilor noștri, orizont după orizont. Romanul-jurnal al lui Augustin Ostace este cea mai bună carte pe care o cunosc despre realitatea românească a fugii peste graniţă, cu întreg calvarul îndurat de acei tineri aflaţi faţă în faţă cu frontiere fără de sfârșit.

Euphorion

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

Mădălina Maria Dăncuş

debut

aici ploaia te uiţi pe geam la ploaia asta curgând într-un perpetuum mobile s-au scurs stropii pe pereţii de cărămidă au igrasiat camera asta de cămin i-atât de frig şi noaptea te aşteaptă să-ţi încălzească patul numai o disperare veche amintindu-ţi constant că ţi-e laptopul plin de mesaje cerând bani bani bani şi tu nu mai ştii cum să faci rost de câteva lire pentru ţigări am devenit un clişeu noi, studenţii anonimi şi plouă, doamne, aici ploaia nu se opreşte niciodată ca o pedeapsă pentru păcate imaginare inventate sau înscenate plouă a secol fără ninsori plouă ca infernul lui dante întors ca un ceas întors la nesfârşit plouă cum ai cădea repetat în genunchi ca un sisif al rugăciunii zadarnice plouă, doamne, peste imitaţia asta de curte înconjurată de ziduri de beton din patru zări pietre-lespezi peste timpul vieţii mele peste mormântul timpului vieţii mele

plouă din nou şi iar vechi mărunt cu infamie ploi celtice de toate zilele toate mi s-au perindat pe la fereastră în ăştia doi ani niciodată carpatice vârful din kogaionon nu se apleacă niciodată către blindajul politeţii-ipocrizie zalmoxis s-a închis într-un trunchi de brad no comment, a spus o ultimă dată

îmi plouă peste genunchi, doamne, şi nu se ştie când or începe ţăranii să crape lemne de foc din oasele astea pretins tinere

s-a împrăştiat tot fumul de hornuri nordice.

plouă, doamne, aici ploaia nu se opreşte niciodată

beast 3

Am umblat ca un cadavru prin casa asta putredă, cu zăbrele la ferestre, în care soarele îngheaţă, am umblat ca un strigoi de asfinţit, cu tot gâtul arzând a cafea şi ţigări şi pământ, am umblat cu ecou de paşi negri, ecou pe gheţuri primordiale, am umblat cu singurătatea celui ce nu mai are ce pierde, cu tot galbenul gutuii rămasă neudată în fereastră într-un ghiveci strâmt din lut ars de pelerini.

Am urcat scările spre liniştea de acetonă, cu tot sângele clocotind în alcoolul băut metodic, între două examene şi o despărţire, am urcat scările ca spre o nuntă imposibilă în tăcerea frontului şi zgomotul tunurilor comuniste crăpând lemne în mine şi am urcat cu tot absurdul nou-născutului fără mamă întinzând braţele spre leagăn. Am urcat împiedicându-mă în dantele de sutien pe care-l desface altcineva în nopţi în care dumnezeu îmi pleacă din cameră la fel de simplu cum mă aruncă celălalt pe pat. Am urcat în surdină şi cu ochi fără pic de verde, fără zgomotul de taxiuri şi trântit de uşi goale pe dinăuntru.

Am adormit cu buzele arse de cafea măcinată pe îndelete, în ticăit de ceas în zgomot de orgii elementare, am adormit goală şi cu ţigara arzându-mi între degete, până la filtru, până la fitil, până la noaptea de ieri.

1 / 2015

Euphorion

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

beast 4

se-aude un clopot bătând din biserica de alături şi glezna lui se leagănă în tandem pe fundalul sutienului aruncat pe podea cu o noapte în urmă glezna lui în lumina de ora trei în clopotul păgân de ora trei aceleaşi acorduri la nesfârşit până te enervezi şi le dai pe toate la tipar pe foi din propria-ţi piele sună telefonul ăla în neştire de trei zile încoace e-o linişte aici dimineaţa de-mi aud şi gândurile e-atât de linişte încât uit de toate morţile absurde violente nimic nu-mi perturbă partea asta de sferă

îmi pare rău, am un cântec în minte şi încerc să-l scot de acolo scuze că nu spun nimic taci îi spun cântă îi spun respiră îi spun mai vreau o cafea, nu suntem decât la a cincea de la ora trei du-te macină şi nişte cioburi de clopot odată cu boabele de cafea hai să bem zgomotul ăla şi apoi cântă tu, e sigurul sunet suportabil în partea mea de toamnă, asta şi ploaia căzând pe arţarul roşu de afară nimic mai frumos în dimineaţa asta decât conturul tălpii tale desculţe bătând ritmul în amplificator ritmul frunzelor picurând roşii înrămate de vitralii şi de re-mi-sol şi i-o linişte din altă lume mi-eşti drag cu părul tău ondulat la tâmple mi-eşti drag când mă priveşti aşteptând o confirmare că îmi place piesa la care lucrezi mi-e drag tare picul ăla de nesiguranţă pe care încerci mereu să ţi-l refuzi orgoliul tău de copil şi ochii imposibil de definit îţi dau la o parte părul de pe frunte şi îţi scuturi capul, nici tusea nu te opreşte din cântat, nici faptul că ţi-am cerut cafeaua aia acum o oră acum lasă-mă să termin de scris, e rândul meu, du-te fă cafeaua aia şi apoi putem să facem sex peste toate paginile pe care le-am scris despre tine şi din care nu-nţelegi un cuvânt tu cu orgoliul tău de limbă franceză tu cu chipul tău atât de clişeic perfect încât nici n-o să încerc să te pun în cuvinte ar ieşi un poem prea dulceag să fie bun dar e exact la fel de-un car de ani încoace, nimic nou nimic nou de descris în ochii tăi, în buzele subţiri şi gleznele tale hai, lasă-mă să termin de scris şi vin

târfa asta de chitară, iar nu reuşeşte să-mi scoată gândurile la produs mama mă-tii de nerecunoscător, tu chiar n-ai nimic sfânt pe lumea asta? hai să dărâmăm toate bisericile astea barbare de secol douăşunu începem cu asta de peste drum, clopotul ăla încă bate

1 / 2015

şi eu vreau să te aud cântând hai să repudiem toate religiile şi turlele generice îţi spun în timp ce cad repetat odată cu unghiile tale izbind corzile hai să crucificăm monotonia tuturor ipocriţilor care clatină din cap privind pe fereastra ta întorcându-se de la slujbă cu câteva grame de sfinţenie în plus ca şi cum ar cumpăra cocaină să-şi întreţină iluziile de dumnezeire e ceva sacru în camera asta, în haosul ăsta, în cearşaful de pe mine şi ei clatină din cap, doamne, ca şi cum le-am fi furat lor toată pasiunea de a trăi şi am închis-o aici aici, unde nu se bea decât cafea mai neagră decât sufletele lor aproape existente,

suntem vinovaţi, domnilor credincioşi într-adevăr şi pe de-a-ntregul de acord, nu există păcat mai mare decât să-ţi dai banii de draperii pe ţigări şi apoi să ai nesimţirea să stai dezbrăcat într-o cameră la parter într-adevăr, ce scriu eu e păcat şi chitara lui e instrumentul diavolului am băut prea mult azi-noapte şi n-am ajuns azi la slujbă aştept un isus să-mi spună că greşesc, nu voi, biete imitaţii de suflete întorcând privirea ca şi cum am sugrumat pe cineva cu cearşaful ăsta alunecându-mi de pe sâni nu voi, domnilor respectabili care vă plângeţi mereu de zgomot nu voi, impotenţi spirituali care ne bateţi în perete cu toată frustrarea căsniciilor voastre plictisitoare eu cad prea repede ca să am timp şi de voi şi degetele lui o să acopere zgomotul vostru ordinar suntem păcătoşi, respectabile, stimabile, dar mai presus de comédia voastră de existenţă în zadar

Euphorion

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

Lucian Per1a

Parodii

Au r e l Pa n te a

Caldă tăietură

Oprind razele în uşa cafenelei, trupul unei femei pare incendiat, asta cu vehementă deschidere în tăietura caldă din trup unde alta, înmiresmată, în aburi, deschide uşa şi intră. Incendiul brusc al trupurilor de-atunci fulgerătura mătăsii pe coapsă, când ai deschis, arsurile o oră mai târziu şi calma circulare a morţii în toate celulele, de după aceea, nu le-au spălat nici sângele, nici bărbatul crescut între timp şi care acum recunoaşte strania luciditate a cărnii, izbucnind şi orbindu-l, ţâşnind din tot ce credea că poartă marca unei biografii: un corset sub care monumente, zile de febră, glasuri chipuri, dar mai ales talpa neutra a acelor fără moarte mişcări ce delimitează pe cei dispăruţi într-un imemorabil gest, de ceilalţi care aşteaptă deschiderea unei uşi şi interzic sângelui

1 / 2015

Euphorion

să-l irige pe cel care s-a născut în ei, într-o orbitoare trezire numai nervi, şi revăzând într-o splendidă claritate cum renunţă mulţi şi dispar, înţeleniţi de artere, orbiţi de febre, glasuri, chipuri.

Caldă tăietură

(Au fost vizate volumele : ,,Casa cu retori”(1980); ,,Persoana de dup-amiază” (1983); ,,O victorie covârşitoare”(1999); ,,Vis şi reverie în poezia românească”(teză de doctorat), (2000))

Împrăştiind raze de lumină încă din uşa cofetăriei, trupul poetului pare statuie— intră şi imediat toţi cei de la mese amuţesc. Nu e nimeni în toată această casă cu retori în stare să îi nege prestanţa ori să nu recunoască faptul că la această oră a după-amiezii el e singura persoană care a reportat o victorie covârşitoare asupra grămezii de poetaşi şi diletanţi într-ale poeziei punându-i pe goană cu o luciditate şi o forţă de erou antic, de discobol, făcând ca măcar dinspre Alba Iulia în poezia românească totul să fie numai vis şi reverie. Poate marca o biografie acest rol şi poetul ştia ce uşă deschide făcându-l şi aducându-i toată tinereţea şi maturitate obol— iată-l aşadar orbitor în cafenea se aşează la o masă, trei chelneri apar în juru-i deodată cu sticle de vin, se lasă o tăcere ireală— poetul îi priveşte senin: nu, nu, mulţumesc de ofertă, dar vreau doar o apă minerală plată!

Iustin Panţa

Încerc să scriu o poezie (X)

Patinatoarea patinează şi plânge – în noaptea ceţoasă şi cubică (de parcă ai putea-o turna într-un pahar de whisky) salturile ei pe gheaţă par ale unui înger căzut ce se mai poate doar puţin desprinde, ridica, spre ceruri – lacrimile îi îngheaţă pe parchetul de gheaţă, ele au gustul ceaiului din ceaşca spartă deunăzi, licoarea aceea atât de plină de aduceri aminte ca de arome sofisticate. Piruetele ei ne vorbesc despre cum uneori gesturile creează sentimentele, alunecând pe gheaţă, cu un subînţeles potrivit, obişnuinţa şi mila înseamnă totuna – ele îşi falsifică reciproc înţelesul – iar noi, pacienţi şi prevăzători, de momentele acelea complice trebuie să ne ferim. 1 / 2015

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

O memorie totală, ca un preludiu al agoniei este gheaţa pe care alunecă patinatoarea – dintr-un anumit unghi al patinoarului, poate de la peluză, ea pare o păpuşă împietrită de spirale – dar este falsă impresia aceasta, sentimentul poate s-a frânt, s-a prăbuşit puţin, dar fără să îmbătrânească; aşa cum într-un concert cineva recuperează în grabă, printr-un acord apropiat, nota falsă şi nelalocul ei— produsă de instrumentul distrat sau neîndemânatic, prin dansul ei rotund, din ringul de gheaţă oval desprinzându-se surâzând cuiva prezent – dar nu nouă – şi totuşi caduc, ridicându-se liberă dinspre recele de dedesubtul patinelor ei, patinatoarea ne corectează conturul intenţiilor şi ne gândim (aşa cum aşteptarea îndelungată a omului inferior toceşte dorinţa şi sentimentul) că dezlegat, slobod, rămâne doar acela care se află printre noi, în lume şi totodată dincolo de ea.

Încerc să scriu o poezie (X)

(Au fost vizate volumele : ,,Banchetul; Echilibrul stabil”(1998); ,,Limitele puterii sau Mituirea martorilor”(1994); ,,Lucruri simple sau echilibrul instabil”(1992); ,,Familia sau echilibrul indiferent” (1995))

Cititorul îmi deschide cartea şi râde— în dimineaţa ceţoasă ca laptele (cel de la piaţă, nu de la magazin) râsul lui până în inimă îmi pătrunde şi ca un banchet îmi creează un echilibru stabil— râde cu lacrimi, totuşi mă îngrijorează, nu credeam să am atâta succes în scris, nu spun asta cu gust de emfază, dar se vede că încă nu-mi cunosc limitele puterii măcar. Fac piruete printre admiratori, decis să dau tuturor lucrurilor simple echilibrul necesar intrării lor în poezie. Nu toate lucrurile simple sunt poetice, dar îşi pot falsifica sonoritatea făcând-o mai vie, pe înţelesul tuturor, punând totul pe seama disonanţelor poetice. Eu am încercat şi încerc să scriu o poezie fierbinte, ca un ceai, făcută după reguli japoneze şi, sincer să fiu, dintr-un anumit unghi privind-o, ai impresia că este o reuşită— s-ar putea să fie falsă totuşi această impresie, dar oricum direcţia strădaniei nu e greşită. O poezie fierbinte sparge în societate şi, se pare, şi în familie, echilibrul indiferent dintre membri şi recompensează cu îndemânare toate sentimentele benefice pierdute la un moment dat: sentimentul libertăţii şi al dreptăţii, mai ales în justiţie unde mituirea martorilor este un fapt mai mult decât concret. Eu încerc să o scriu, dar mă gândesc (numai omul inferior, neconsumator de poezie, nu se gândeşte suficient) că odată scrisă, fierbinte fiind, să nu provoace grave arsuri celor ce-o s-o citească, evident ! 97

Euphorion

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

1 / 2015

Euphorion

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

Din activitatea revistei Euphorion şi a Filialei Sibiu a USR În zilele de 14 şi 15 ianuarie 2015 s-a desfăşurat la Botoşani şi Ipoteşti Festivalul Mihai Eminescu. În ziua de 15 ianuarie, pe scena Teatrului „Mihai Eminescu“ din Botoşani, într-un spectacol de gală, în care a avut loc şi recitalul extraordinar susţinut de actorul Constantin Chiriac, s-a decernat Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ – Opera Omnia pe anul 2014. Juriul, format din Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Cornel Ungureanu, Ion Pop, Al. Cistelecan, Mircea A. Diaconu şi Ioan Holban, a decis ca premiul să fie acordat poetului Gabriel Chifu. Premiul se află la a XXIV-a ediţie. Au fost nominalizaţi poeţii: Mircea Cărtărescu, Liviu Ioan Stoiciu, Marta Petreu, Aurel Pantea, Ioan Moldovan, Lucian Vasiliu, Gabriel Chifu. Despre poezia lui Gabriel Chifu, cu prilejul acordării acestui premiu, cel mai important premiu de poezie de la noi, a vorbit criticul Mircea Martin. Cu acest prilej a fost lansată şi antologia de versuri semnată Ion Mureşan, laureatul de anul trecut al Premiului Eminescu, în seria poeţilor laureaţi, la Editura Paralela 45. A vorbit despre poezia lui Ion Mureşan criticul Al. Cistelecan.

De asemenea, a fost acordat şi Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ –Opus Primum pe anul 2014. Juriul, format din Al. Cistelecan, Mircea A Diaconu, Daniel Cristea-Enache, Andrei Terian şi Vasile Spiridon, a ales din cei şase poeţi nominalizaţi pe Ştefan Ivas, pentru cartea Mila schimbă gustul cărnii, Casa de Editură Max Blecher, şi pe Merlich Saia, pentru cartea Garda de corp, Editura Tracus Arte. Şi în acest an, din partea revistei Euphorion a participat la festival Ioan Radu Văcărescu.

În 22 ianuarie 2015, în două întâlniri succesive, la Colegiul Naţional „Gh. Lazăr” și la Librăria „Habitus”, a avut loc o triplă lansare, centrată în jurul a două personalităţi ale literelor sibiene, Nicolae Balotă și Iustin Panţa. În discuţii vii la care au luat parte Dumitru Chioaru, Ioan Radu Văcărescu și Carmen Elena Andrei, a fost evocată personalitatea „ultimului cerchist”, Nicolae Balotă, cărturarul făcând, de asemenea, subiect al numărului 11-12/2014 al revistei Euphorion. Același interes îl are și volumul monografic lansat cu acest prilej, Nicolae Balotă și literele române (Ed. Academiei, 2014), semnat de Carmen Elena Andrei. Mult înainte de sosirea trenului ea se gândește, antologia de texte din poezia lui Iustin Panţa, apărută la Casa de Editură Max Blecher, într-o selecţie realizată de Dumitru Chioaru, Ioan Radu Văcărescu și Rita Chirian, l-a readus în atenţia cititorilor pe cel care, anul trecut, ar fi împlinit 50 de ani: Iustin Panţa.

1 / 2015

$ H IET