Revista Punkt, nr.47 by revista Punkt

www.punkt.md

o p i n i i

p l ă c e r i

nr.

c a r a c t e r e

marea lansare

Patimi

dupa

MAIA Morgenstern TEMA NUMĂRULUI: GENERAȚIA CU ȘTREANGUL LA GÂT Vlad Ianusevici • Loretta Handrabura • Lucia Savca • Sorin Hadârcă • Lucian Mîndruță Virgil Pâslariuc • Zina Bolea • Radu Vancu • Ioan Es. Pop • Mariana Ştefăneţ • Stela Verebceanu Cristian Tabără • George Teodorescu • Lilia Bolocan • Ronin Terente • Lyndon Allin • Sergiu Voloc punkt - nr. 47 / septembrie 2012

9 punkt - nr. 47 / septembrie 2012

ÎN ACEST NUMĂR: COPERTA NOASTRĂ: Maia Morgenstern, actriță imagine: Roman Rybaleov make up & coafură: Lilia Sobuleac vestimentație: Roconcept locație: Leogrand Hotel & Convention Center

022.

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

”Patimi după Maia”

DIRECTOR Angela Braşoveanu redactor-şef adjunct

Viorica Mija

redactor-şef punkt.md

Moni Stănilă

responsabil de ediție

Viorica Mija

autori

Lucian Mîndruţă Virgil Pâslariuc Sorin Hadârcă Vitalie Condraţchi Sorina Ştefârţă Alexandru Vakulovski Ana Popenco Valentin Guţu

art director

Artemie Palii

web design

Mihai Roman

fotografi

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

Vlad Ianusevici: ”Mulţi oameni se bucură că mai există astfel de nebuni...”

Paula Erizanu redactor/corector

034.

interviu de Ina Vorosciuc

Roman Rybaleov Anshulesik Florin Tăbârţă Anna Godzina Nata Moraru

director publicitate pr & evenimente

Valeria Nichita Ina Voroşciuc

difuzare

Veronica Adam

contabil-șef

Roman Roman

tipar

Bons Offices

042.

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯ PUBLICAȚIE PERIODICĂ INDEPENDENTĂ DESPRE OPINII, PLĂCERI și CARACTERE. Chişinău, strada Bucureşti 68, biroul 535. Telefon: +(373) 22 98 25, +(373) 22 98 16. Ne puteți vizita on-line pe www.punkt.md

Loretta Handrabura 5 Oameni de colecție

Facebook facebook.com/Revista PUNKT Twitter twitter.com/Revista PUNKT Indice Poşta Moldovei - 31841, Indice Moldpres - 31841

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

ÎN ACEST NUMĂR:

TEMA NUMĂRULUI

044.

TEMA NUMĂRULUI:

Tineri si , nelinistiti. , , Generatia , cu streangul la , ^ gat

046.

052.

058.

Lucia Savca: „Fiecare al doilea om s-a gândit măcar o singură dată la sinucidere...”

Părintele Adrian: „Dacă vedem viaţa ca pe un război, sinucigaşii sunt un fel de dezertori”

Misionarul. Pledoarie pe muchia prăpastiei

text de Viorica Mija

text de Moni Stănilă

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

066.

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

„Caz clasat”

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

068.

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

„Îmi vine să mor” text de Sorin Hadârcă

text de Lucian Mândruță

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

text de Viorica Mija

070.

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

Istorie suicidală text de Virgil Pâslariuc

076.

080.

084.

Radu Vancu: „Încerc să mă împac cu o iubire moartă torturând-o pe cea vie...”

„Pop, Popescu și iambul morții”

”Mormântul de după gardul cimitirului”

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

text de Alexandru Vaculovski

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

text de Zina Bolea

text de Moni Stănilă punkt - nr. 47 / septembrie 2012

ÎN ACEST NUMĂR:

088.

092.

Mariana Ștefăneţ Vise şi măruntaie

Tabără se urcă la cer, are o vorbă cu sfânta Ana

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯ text de Ana Popenco

interviu de Alexandru Vaculovski

100.

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

Stela Verebceanu si ,

Celepacate ˘ 114.

126.

George Teodorescu, Avocat și cumătru

π20 În Moldova ca în America

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

text de Angela Brașoveanu

text de Mini Stănilă

132.

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

Voloc şi sfârşitul lumii text de Alexandru Vaculovski

146.

148.

154.

Locuri de văzut și de simțit

4 / A4 Ronin Terente

Bangladesh sau Nirvana reciclabilă

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

topul personal al lui Lyndon Allin

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

concept de Ana Popenco

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

text de Afina Nicoli

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

MERITUL CINIC MERITUL CINIC DE PLATINĂ MARIAN LUPU: M-am răzgândit! Sunt ceea ce a zis Constantin Tănase!

TOP CINCI!

GAZ MAI IEFTIN, OXIGEN MAI SCUMP

LEGEA LUSTRAŢIEI ŞI MĂRGICA DIN GÂTUL ALIANŢEI

TE LAŞI DE SATANA, VLADIMIR?

Aleksandr Novak, ministrul rus al Energeticii Acum simţim pe pielea noastră premoniţiile înaintaşei “comunismului în fustă”, Eugenia Ostapciuc, care ne avertiza cu blândeţea ei de mamă dreaptă a naţiunii că “găzele vin tucma din fundu Rusiei” şi că nu e o cale prea uşoară ca “gazul nobil rusesc”să ajungă la nasul nostru de ţărani fără resurse naturale. Ministrul rus al Energiei, Aleksandr Novak, a confirmat acest adevăr ancestralo-matern. Pre limba preşedintelui “vseia Rusi”, acesta a cerut să renunţăm la cooperarea energetică cu Uniunea Europeană, dacă, desigur, vrem să ne fie cald la iarnă. În caz contrar voinţei Kremlinului, nu mai vedem gaz ieftin. Presupunem, cu mintea noastră mioritică, că, poate, aşa sunt construite reţelele de livrare a gazelor ruseşti: atunci când se deschide robinetul cu gaze, se închide automat cel cu oxigen. Dar când ai sta să-ţi faci curată socoteală, n-ai zice într-un glas cu cei de la Comisia Europeană că Rusia şantajează, că politica tarifară e chiar politică şi că regulile de joc impuse nu sunt tocmai ortodoxe?

Partidul Liberal vs Partidul Liberal-Democrat PLDM a elaborat propria Lege a lustraţiei! Anunţul i-a scos din arhivele KGB şi din sărite pe liberali. “Cum, noi am început vânătoarea slugilor regimului, iar PLDM să-i pună la zid? Nu, vom prezenta şi noi un proiect de lege atunci când revenim în Parlament!” – a strigat cel mai tânăr şi vivace deputat liberal, Valeriu Munteanu. Acesta a şi istorisit Moldovei întregi povestea tristă a mărgelei, care tot migrează ba în cotul unei componente a Alianţei, ba în gâtul alteia, ba în coasta celei de-a treia."Atunci când PL a venit cu proiectul privind condamnarea regimului comunist, anume PLDM umbla cu mărgica prin Parlament, să scoatem sintagma ce ţinea de condamnarea persoanelor care au servit regimul totalitar!” Deci, iată, domnilor, cine a “introdus”, în mod fraudulos şi ilegal, mărgica în Legislativ! Dar cine a înghiţit-o primul? E chestiunea care rămâne între-deschisă pentru interpretări şi, de ce nu, pentru interpelări în sesiunea cam întârziată de toamnă-iarnă.

Vladimir Voronin, preşedinte PCRM

MUCENICUL ANTI-UNIRII ŞI PREACUCERNICUL „OUĂTOR” DE BĂLŢI

04 Victor Şelin, preşedinte PSD

COD ROȘU DE ORDINE: AVERSE ȘI ADVERSE

Nicolae Timofti, președinte al R. Moldova

Legea lustraţiei e “floare la ureche”, pe

A avut în viaţa lui şi adevărate drame,

Natura generoasă a șefilor statului s-a dezlănțuit

lângă “buchetul” de probleme identi-

mai ceva decât blockbusterrele de la

iarăși! Chiar dacă a fost o vară secetoasă, în țara

tare din sufletul primului comunist al

“Patria”. Se întâmpla atunci când orice

Moldovei a plouat și a tunat cu ordine și medalii!

Moldovei. Încă de la începutul verii, de

efort al său de a se PR-i şi el, omul, se

Toată lumea a crezut că țara a epuizat lista de

când parlamentarii au acuzat regimurile

lovea de pereţii grei ai neînţelegerii şi

bravi feciori, după ce cei doi vremelnici președinți

totalitare şi au pus cruce pe seceră şi ciocan, gura opoziţiei nu mai tace, iar iarba (mai încape vorbă! încă verde) nu-i mai place. Cât juristul Sergiu Sârbu bate pragurile Curţii Constituţionale, Vladimir Voronin are grijă de starea de spir(i)t a norodului. Aşa că, din timp în timp, organizează şedinţe colective de consiliere antiguvernamentală: “Nu ne dezâcim de aceastî siglî nic în ruptu kapulu, așă cî sî nu îmbli uzurpatori iştia cu aiureli”. Ura! – strigă de sub

nesupunerii mass-mediei. După ce a scris petiţii de protest pe la mai toate televiziunile(ca ce chestie acestea au tupeul să nu vină la evenimentele organizate de socialiştii burghezi!), în sfârșit, a ajuns şi “regele cinematografelor” să păşească pe covorul roşu. Succesul i-a surâs la Bălţi, atunci când a avut ideea să investească în câteva “desetci” de ouă, pe care le-a aruncat apoi în unionişti. Brusc, apărătorul statalităţii s-a

au dat medalii cu sacul. Impresie absolut falsă, ca o prognoză meteo care, de multe ori, este departe de starea reală a vremii și a vremurilor. Cele din urmă, cum se vede, nu s-au schimbat. Pentru că, de când a fost numit în funcție, președintele Timofti avea tăinuită în inimă o bănuială, și anume că nu toate medaliile și ordinele și-au găsit eroii. Așa că, a început să-i caute cu... lumânarea. Ori din cauza semiobscurului, ori datorită vârstei, ori din motiv că prea mulți oameni contribuie cu ce trebuie în campanii electorale, dar lista ”purtătorilor de ordine” i-a ieșit cam lungă

flamurile roşii manifestanţii pentru

trezit cu dosar penal, deci practic mu-

Referendum. Domnule preşedinte, ori

cenic, și cu un coeficient mare de acces

stilistica ”meteorologică”, a tunat și i-a adunat.

ne-a dat de sminteală privirea, ori de pe

pe platourile de filmare. Evreul Şelin a

Păcat de adevărații eroi naționali, care s-au regăsit

flamuri lipseşte secera şi ciocanul? Nu-

demonstrat încă o dată că dacă te învârţi

pe aceeași foaie cu scriitori anonimi, cu șoareci

nţelegem, nic în ruptu capulu!?

printre ouă, cânţi cu-cu-ri-gu!

ministeriali sau cu savanți amnezici.

președintelui. Într-un cuvânt, dacă e să păstrăm

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

RESTAURANT & WINE CLUB SYMPOSIUM

WEYERGANS

CAVIO SHOWROOM

ROBIN PUB

WINE SHOP & BAR CARPE DIEM

BOTTEGA VERDE

ADORAMA SALON

YVES ROCHER

CENTRUL MEDICAL PRIVAT EXTRAMED

BEAUTY SALON BIGOUDIS

BUCĂTĂRIA MEA SHOWROOM

PATISERIE DELICE D'ANGE

NOTEBOOK'S WORLD

DIPLOMAT CLUB

10% 15%

restaurant -

Ce înseamnă să fii membru

hotel -

al Clubului Punkt? Înseamnă să fii parte dintr-o comunitate de profesioniști și intelectuali – oameni de afaceri, regizori, savanți, economiști, politicieni, actori, oameni

10%

10% 15%

realizați și activi care gândesc global și acționează local, în cel mai frumos sens al acestei expresii. Membrii Clubului Punkt au posibilitatea: • să comunice cu cei care sunt pe aceeași lungime de undă, oriunde s-ar afla; • să participe la evenimentele Clubului Punkt – petreceri, premiere, degustări, lecții, master-class-uri, festivaluri, lansări, baluri etc.; • să beneficieze de un sistem întreg de reduceri și bonusuri pe care le oferă Partenerii Clubului Punkt (vezi pagina alăturată); • să beneficieze de invitațiile celorlalți membri ai Clubului la expoziții, prezentări și concerte, lansări etc.; • să elaboreze proiecte împreună cu redacția revistei Punkt, să propună teme, să comenteze și să-și facă prieteni, să creeze propriile evenimente.; • să comunice pe viu sau on-line cu cei mai interesanți oameni ai momentului în cadrul interviurilor sau întâlnirilor Punkt. (detalii pe www.punkt.md)

15%

20%

15% 10% 15%

MAGAZIN IONEL

20% femei - 15% copii - 10%

bărbați -

15% 15% FARMACIA FAMILIEI

10% 5%

CARTIER

10% PERFECT TUR

3-5% POIS

10% CORINA TRAVEL

farmacie-

3-7%

MAGAZIN ADIDAS

10% cazare - 20%

NARA CAMICIE

restaurant -

10%

SALON FEMINIMDOM

EVENDA

RESTAURANT ZEN SUHI

PENSIUNEA TURNUL ALB

SALON AFRODITA

PRIMIGI

ROCONCEPT

GEOX

COMPUTER CENTER MATRIX

FITNESS & SPORT NIM DOM

SWISSIES

ANTURAJ

LOUNGE BAR & RESTAURANT JERAFFE

MAGAZIN NIKE

RESTAURANT PANI PIT

LABORATORUL FRUMUSEȚII

MAGAZIN REEBOK

CENTRUL DE DIAGNOSTIC GERMAN

SALON DE PERDELE ȘI DRAPERIE TENDISIMO

OK TRAVEL

KIRA'S

15%

7% 10%

10% TODO SPA

10%

15% MANHATTAN

15% 10% 15% 10%

5-15%

15% 10% 10% 10%

optica-

10% 10% 10% 15% 15%

10%

10% 10% 10% 5% punkt - nr. 47 / septembrie 2012

Maia Morgenstern

Valentina Harti, Nadejda Herța și Sorina Ștefâtță

Chiril Lucinschi Violeta Efrim, Lilia Dulgher-Cernei,Veronica Vizant

Violeta Efrim, Stela Recean

CLUBUL PUNKT. BOTEZUL. De fapt, au fost două botezuri într-o singură apă. Suntem eco și avem grijă de resursele bătrânului pământ. Am lansat, cu surle și pe alocuri trâmbițe, Clubul Punkt, Clubul celor care gândesc și acționează. Am lansat și Numărul de Colecție al revistei Punkt. Cap de afiș a fost Maia Morgenștern, care a prezentat, împreună cu Vali Roșca, spectacolul Mic și al dracu', despre pâinea amară (care nouă uneori ni se pare cozonac) a jurnalistului din toate epocile, așa cum a văzut-o Ion Pribeagu. Au cântat și au încântat Dara și Cătălin Josan. S-au dat iPadurile promise câștigătorilor Tombolei Abonaților, s-a lansat seria Oameni de Colecție, prin care încercăm să aducem, în sfârșit, în centrul atenției valoarea și performanța umană și nu doar ratingul, banul sau succesul. S-a vorbit, s-a râs, s-a pupat și s-a dansat. S-au legat prietenii. S-a desenat pe pereți ca Perjovschi, s-au făcut zeci de coperți de Punkt. S-au colectat rechizite școlare pentru copiii de la școala auxiliară din Călărași. S-a... Cei care au fost, au zis că a fost frumos. Cei care n-au fost, s-au supărat. Promitem s-o facem data viitoare și mai lată. Nu înainte de a mulțumi tuturor celor care au contribuit la realizarea acestui proiect. Îi vedeți mai jos. Sperăm să-i mai vedem. În aceeași configurație!

Angela Brașoveanu Vasile Bumacov

Dorian și Lucia Berdos, Angela Brașoveanu

CarminaCarmina Vicol Vicol

Ion și Natalia Luca

Ana Iavorenco

Catalin Josan

Irina și Vitalie Arvinte

Lilia Ojovan

Liliana Enachi, Ruxanda Capmari

Oleg Efrim, Victoria Bucătaru

Olga Pavlic Svetlana Bodaci

Rita Ursalovschi

Loretta Handrabura și Liliana Vițu

Sergiu Moldovanu, Roman și Lucia Porcescu,Viorelia Lazăr

Eugen Verdeș și Carmina Vicol Ana-Maria Vasilache

Daria și Evghenii Gorohov

Vica Demici

Natalia Chirică Roman Gheorghiță

Iuliana și Viorel Guțu

Viorica Tudos Marina Gospodarenco Irina Poghircă

Ruslan Rotaru, Ina Vieru

Irina Basiul, Unite, înmânează iPadurile câștigătorilor tombolei

Victoria și Tatiana Angheluță

Anastasia și Alexandru Guțu

Otilia și Dorin Drăguțanu, Stela Recean

Lilia Bolocan și Alexandra Goremîchina

Vitalie și Veronica Radu

Victoria Brinca, Angela Gladei

Rita Ursalovschi, Virgil Pâslariuc, Liliana Vițu și Mircea Eșanu

Daniela Botnariuc, Radu Botnariuc, Veronica Ghimp

Angela Stafii și Victor Guștiuc

Nata Moraru

Irina Crețu, Iulian Ursu

Sorin Hadârcă și Onorica Banciu

Dorin Recean

Gheorghe Erizanu

Viorelia și Radu Lazăr

Ruxanda Capmari,Valeria Nichita

Nicu Popescu și Lyndon Allin

Ina Voroșciuc Ana Țurcan, Diana Palii, Tatiana Finciuc

George Teodorescu

Maia Metaxa și Jana Costachi Artemie Palii, Maxim Vaculenco, Timur Palii

Alexandru Vakulovski, Ana Popenco, Moni Stănilă Paula Redondo Álvarez-Palencia și Olga Roșca

Mihaela de Groof

Andrei și Valentina Eșanu, Iulian Ursu

Dara

Veronica Adam

Dara Olga Țutcanu

Zina Bolea

Ludmila și Andrei Andronic, Ala Menșicov

Elena și Lilian Brașoveanu, Marina Starâș

Lilia Snegureac

Alexandra Goremîchina și Stela Verebceanu

Angela Aramă

Mircea Eșanu, Mihai Bologan

Anatol Ștefăneț

Dara, Alla Donțu

Galina Alcaz, Viorica Mija

Paula Erizanu și Ana Popenco

Vasile Botnaru, Sergiu Moldovanu

Svetlana Frunze

Irina Crețu, Olga Pavlic, Svetlana Bodaci

Boris Cremene, Anastasia Guțu

Patimi

dupa

MAIA text: PUNKT imagini:

Roman Rybaleov

make up & coafură:

Lilia Sobuleac (Leogrand)

vestimentație:

Roconcept

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

Rubrică susținută de

VIAȚA UNUI ARTIST. PRIMA PROBĂ

A VENIT ÎN ZIUA CÂND SE SUDAU CAPACELE PENTRU ANGELA MERKEL. SĂ LE SUDEZE, DACĂ AȘA TREBUIE, SĂ LE SUDEZE, REPETA EA, CU GÂNDURILE ÎNTR-O PARTE, CA ÎNTR-O MANTRĂ. ARE UN GRAD DE ACCEPTARE A REALITĂȚII AȘA CUM AU DOAR MARII ACTORI AȘTEPTÂND CUMINȚI MOMENTUL CA SĂ INTRE ÎN PLATOU ȘI SĂ-ȘI SPUNĂ REPLICA ADUCĂTOARE DE OSCARURI. DOUĂ MARI FEMEI ÎMPĂRȚEAU ORAȘUL ÎN ACEA ZI. UNA DINTRE ELE AVEA, TOTUȘI, PRETENȚII MAI MICI LA SECURITATEA FIZICĂ. ȘI CU ATÂT MAI MULT LA SECURITATEA EMOȚIONALĂ. AȘTEPTA SĂ FIE COTROPITĂ. SĂ SE LASE PRADĂ. OCHIUL ÎI ERA PREGĂTIT PENTRU REÎNTÂLNIREA CU EA ÎNSĂȘI, FETIȚA DE ȘASE ANI CU CERUL GURII MIROSIND A COVRIGI CU MAC, CU BRAȚELE PLINE DE CUKLE NOI, CUMPĂRATE DE MĂTUȘILE IUBITOARE (TIOTE ȚILE ȘI TIOTE SARE - GALERIE NUMEROASĂ, CALDĂ, MOALE, ADIIND ÎNNĂBUȘIT A ACEEAȘI PUDRĂ ATÂT LA CHIȘINĂU, CÂT ȘI LA BĂLȚI...). VĂD, RECUNOSC, EXCLAMA UNEORI CÂND UN COLȚ SAU O FIRIDĂ SCOTEA LA IVEALĂ DE DUPĂ GHERETELE DE PLASTIC SAU PANOURILE PUBLICITARE ORAȘUL EI, ORAȘUL ÎN CARE A FOST UN COPIL FERICIT. AM FOST LA DETSKII MIR ȘI N-AM GĂSIT BURATINO, FU DEZAMĂGITĂ A DOUA ZI. NICI GRECIKĂ NU SE SERVEȘTE LA LEOGRAND. MĂCAR PÂINE DE AIA NEAGRĂ, UȘOR CLEIOASĂ SPER SĂ-MI GĂSIȚI. AM ZIS CĂ GĂSIM, DAR AM UITAT. AM ÎNȚELES DE CE MAI PE URMĂ, CÂND DUPĂ FEBRA LANSĂRII CLUBULUI SE MAI STRATIFICARĂ LUCRURILE ÎN CAP. NOI NU MAI SUNTEM NOSTALGICI, NE-AM ÎNGROPAT ÎN PRAGUL AURIU AL MEMORIEI COPILĂRIA, CU TOT CU BURATINI, CEBURAȘTI ȘI PÂINEA DE 13. NE GRĂBIM SĂ NE TRĂIM PREZENTUL, PE CARE AU GRIJĂ SĂ NI-L SUBȚIEZE NOII BURATINI POLITICI. ACEASTA AR FI SCUZA PE CARE AM PUTEA-O OFERI, DACĂ CINEVA NE-AR CERE-O.

”Detskii mir”, schimbarea şinelor, tata care i-a convins şi i-a inspirat pe grăniceri să vă care valizele din tren - sunt amintirile care au sosit primele la apel, încă de la aeroport...

...Grecika, Novii God cu ded Maroz și eu, uitându-mi poezia îndată cum mă urcau pe taburet... E Chişinăul în care revin cu mare drag. În căutarea amintirilor pierdute. Am mai încer-

...Și era o mânuță de om! Iar grăni-

cat să regăsesc acel oraș și altă dată,

cerii - niște oameni la care nici nu

atunci când am filmat cu Sergiu

îndrăzneai să privești! Reușea, prin

Prodan şi Viorica Meşină (e vorba de

nu știu ce miracol, să-i facă pe toți

doamna T. din Patul lui Procust, n. red..)

cei din jur să joace după regulile lui.

Deși filmam noaptea şi, respectiv,

”Așa am fost educați, am fost dresați: să fim profund nefericiți, că acceptăm nefericirea ca pe o condiție normală, și să fim convinși că orice picătură, orice strop de fericire, de mulțumire să fie plătit cu enorm de multă nefericire. Ia hai să lăsăm jugul ăsta pur și simplu de-o parte! Să cântărim altfel lucrurile! Să nu mai considerăm păcat orice strop de oxigen pe care-l respirăm...” punkt - nr. 47 / septembrie 2012

Rubrică susținută de

VIAȚA UNUI ARTIST. PRIMA PROBĂ toată ziua dormeam ca să prindem la puteri, o dată, într-o după-amiază, mi-am zis: Maia, gata cu somnul! Și m-am plimbat pe străzi singură cuc. Căutam lumea care se cristalizase în inima mea ca un soi de ideal - ne idealizăm cu toţii copilăria, nu?.. Lumea în care eram înconjuraţi de dragostea adulţilor, care încercau, cum puteau, să ne protejeze în faţa lipsurilor şi greutăţilor. V-am zis, amintirile legate de Chişinău sunt, întâi şi-ntâi, deosebit de duioase şi... (face o pauză luuungă, pentru care ar fi lăudat-o chiar Stanislavski) gustoase. La micul dejun am pus la cale un ”déjà-vu” cu grecikă, dar nu mi-a reuşit. În restaurantele "care se respectă" n-o mai găsești și e păcat. Cred că nu se mai găseşte nici pâinea cea neagră, un pic amăruie şi uşor cleioasă, pe care o mâncam când veneam la mătuşile mele... Îmi plăcea la nebunie. Ş-apoi, ameţitoarele sărbători de an nou, cu mandarine, Ded

”Eu am fost o adolescentă dificilă, încercată de spaime și temeri și timidități și, ca orice timidă, se întâmpla să sar calul. O adolescentă care își accepta cu greu transformările din viața ei. Eram ca un arici.”

Moroz şi cu cadourile de sub brad... Nu văzusem aşa ceva înainte, pentru că noi nu aveam pom.

mă gândesc că ar fi bine să reacţionez într-un fel anume, să dau un răspuns care este aşteptat...

Chişinăul era un fel de corn al abundenţei, dacă e să ne amintim că Ceauşescu chiar în acea perioadă a pus gând rău să scape de datoriile externe...

Acuma e mai uşor s-o faci pe ”zburlitul”. Atunci, cu securişti în loc de umbră, era un comportament de kamikaze...

Mai mult decât raiul pe pământ pentru mine. În care era ”Detskii mir” şi, desigur, mătuşile mele, care mă adorau şi îmi împlineau orice dorinţă, la prima clipire din ochi! Eram răsfăţată de ele, aşa încât, după ce am primit prima kuklă, s-a trecut pe neobservate la a doua, la a treia... La a şasea păpuşă, tata, care îmi dădea o educaţie extrem de riguroasă şi strictă, a pus piciorul în pragși a zis: ajunge, gata. Eu nu l-am ascultat şi am ceruto şi pe-a şaptea. A urmat ceea ce era de aşteptat - tata mi-a interzis să iau vreuna la Bucureşti, nu înainte de a-mi aminti de povestea cu peştişorul de aur şi covata spartă a nemulţumitorului. Mare dramă pentru mine, dar noroc că şi mătuşile erau deştepte. Au venit cu păpuşile la gară, în ultimul moment, învelite în ziare. Era o scenă ca-n filme, cu un episod de final foarte fericit pentru un copil căruia, vezi, mă, i se spulberase cu câteva ore în urmă un măreţ vis. Şi tata cum a reacţionat? Incredibil, dar a făcut abstracţie. În general, era un om cu reacţii nestandard şi o concepţie de viaţă absolut insolită. Ca să fie mai clar, făcea yoga, într-o vreme în care acest lucru însemna automat un fel de ţicneală ridicolă. Stătea pe păturica lui la Mangalia şi făcea asane, iar uneori lumea dădea cu pietre în el. Nonconformismul dvs. vine de la el? Era mult mai nonconformist şi mai liber. Nu se temea de nimeni şi de nimic. Eu nu sunt chiar aşa. Uneori

Da, absolut periculos. Tocmai de aceea a şi fost dat afară din serviciu. Atunci când a plecat, ultima dorinţă i-a fost ca cenuşa lui să meargă în Dunăre, în dreptul localităţii Reni, acolo unde s-a născut. Ziceaţi că aţi crescut o adolescentă timidă... La aşa un tată perfecţionist, care-ţi spunea permanent că aia nu e bine, că aia nu e acceptabil pentru tine, era şi normal. Argumentele mele nu mai contau, chiar dacă încercam de multe ori să mi le impun. Nu aţi avut nici televizor până la 18 ani... Sunt fericită şi recunoscătoare pentru acest lucru Acum ştiu sigur că tata a făcut un lucru mare cu asta. Baza culturii, modul de a învăţa să gândesc singură a fost graţie faptului că nu am avut televizor şi am fost pusă în situaţia să ajung de sine stătător la anumite concluzii. Cum mi-a zis altă dată că nu sunt o frumusețe, deci trebuie să mizez în viață pe mintea mea. Deci, să muncesc. Dar sufereaţi? Sigur, eram frustrată că nu puteam vedea şi eu serialele despre care povesteau colegii de şcoală. V-aţi revoltat vreodată împotriva dictaturii sale sau îl acceptaţi ca pe o autoritate supremă, fără cârtire? Ei, mă mai revoltam eu, dar totul se termina într-un lac de lacrimi. Acum realizez că, de cele mai multe ori, avea dreptate şi duritatea lui era un fel de scut de protecţie.

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

Rubrică susținută de

VIAȚA UNUI ARTIST. PRIMA PROBĂ Era un om dintr-o bucată, cum se zice... Era un om din foarte multe bucăţi: toate antagoniste şi toate numai colţuri. Aplicaţi modelul de educaţie pe care vi l-a dat tata în relaţiile cu propriii copii? Sunteţi severă? Sunt. Pentru că ei trebuie să ajungă la concluziile lor, că nimeni nu o să le dea pe tavă soluţiile sau răspunsurile: ia, serveşte. Nu vorbim despre păcate sau despre defecte, pentru că eu nu am dreptul să judec educaţia pe care mi-au dat-o părinţii mei. Am discutat despre asta cu tata. Mi-a dat dreptate,

”Invidia este o mare suferință. Nu poți să respiri, nu poți să trăiești, nu te poți bucura nicio clipă de viață dacă ești ros de invidie.” şi e unul dintre marile triumfuri ale vieţii mele. Felul în care îmi tratez copiii şi studenţii nu e altceva decât un îndemn să-şi pună capul în mişcare, ca ulterior să trăiască marea bucurie că au găsit ei înşişi răspunsul pe care-l aşteptau de la tine. Acasă aţi fost crescută în tradiţia iudaică? Din acest motiv nu aţi avut un brad în copilărie? Vă spun un adevăr: părinţii mei erau atei convinşi, tata mai înverşunat

decât mama. Eu, în schimb, sunt o persoană religioasă. Spectacolele le joc vineri seara şi sâmbătă. Dar duminica - nu. Ne mai putem permite luxul să fim religioşi într-o lume atât de comptetitivă şi dură? Fiecare e dator să-şi răspundă la nişte întrebări de sine stătător. E loc în viaţă de multe lucruri şi de multe convingeri. Trebuie doar să te cauţi şi să te găseşti. Acum învăţaţi cu fiicele dvs. ebraica... Am mari dificultăţi, trebuie s-o recunosc. Nu sunt o studentă model, pentru că nu am timp. Dar degrabă vin sărbătorile evreieşti, mâncăm măr cu miere şi, poate, mai învăţăm o lecţie. Se vorbeşte despre dvs. ca despre un partener foarte dur, de care se cam tem actorii. E o prostie, ţin mult la profesionalism, lucrez foarte serios şi sunt... generoasă, deschisă la improvizaţie. Dar nu accept superficialitatea, băşcălia, lenea - lasă că merge şi aşa!. Mă omoară şi le omor. Cer mult de la mine şi aştept aceeaşi atitudine de la alţii. Doar atât. Şi grija pentru partener? Am văzut că ţineaţi masa, ca să nu cadă Vali Roşca, atunci când dansa la spectacolul de lansare a Clubului Punkt... Grija şi comunicarea sunt atât de preţioase! Aşa s-a născut piesa pe care am prezentat-o la Chişinău - Mic și-al dracu', după versurile lui Ion Pribeagu. Eram invitată la Râmnicu-Vâlcea. Trebuia să merg cu Dorina Crişan, dar s-a îmbolnăvit brusc şi chiar a plecat în scurt timp. Organizatorii insistau, iar eu le ziceam: omul se topeşte, unde să merg? E nevoie de alt spectacol. Aşa mi-am amintit de Vali Roşca, extrem de profesionist şi

31 îndrăgostit de ceea ce face, cu devotament faţă de meseria sa. I-am spus: hai să facem un spectacol. Au urmat discuţii foarte frumoase la o cafea, cu o mie de idei fantastice, unele dintre care fac parte din spectacol. În ceea ce facem în tandem există şi visul, şi aspiraţia, şi umorul, dar şi sarea şi piperul vieţii. Atunci când la începutul spectacolului stăm spate la spate, eu una mă simt apărată. Comunicăm, preluăm şi predăm ştafeta... A fost altă senzaţie atunci când aţi jucat cu Tudor, feciorul dvs.? L-aţi tutelat sau i-a fost şi mai greu decât altora? Ador răbdarea lui Tudor. Noi ne completăm, iar relaţia pe scenă este una strict profesională, fără manii mămoase. Avem o relaţie mamă-fiu frumoasă şi echilibrată. Ar trebui să bat în lemn. El este tare în tot felul de chestii tehnice, dar eu am o frică patologică să nu stric ceva, poate din cauza educaţiei. Am învăţat de la el că, dacă ceva se strică, poate fi reparat, la propriu şi la figurat. Ce fel de regizori sunt importanţi pentru dvs: cei care vă oferă libertatea de improvizaţie sau “tiranii de platou”, care nu acceptă să schimbe nicio virgulă din planurile lor? Acum am terminat filmările la What About Love (alături de Andy Garcia și Sharon Stone, n.red.,) și îi sunt extrem de recunoscătoare pentru că mi-a permis să fac dintr-un rol episodic, așa cum era conceput inițial, un rol memorabil. Sunt fel şi fel de regizori cu care am lucrat. Nu vorbim aici numai de popularitatea lor, chiar dacă de multe ori acesta este un semn al geniului. E mai complicat cu “monştrii neînţeleşi”, care nu prea ştiu ce vor şi, atunci când cineva încearcă să le întredeschidă puţin ochii, încep cu fraze de genul: nu mă înţe-

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

Rubrică susținută de

VIAȚA UNUI ARTIST. PRIMA PROBĂ legi, asta e. În general, eu pornesc de la sentimentul că am totală încredere în regizor, că vreau să particip la visul lui, că aş vrea să mă integrez în el. Şi să vă puteţi plia? Ba chiar să-l duc mai departe, cu încredere. Nu mi-e teamă. Simt ca şi cum ar intra în mine o crenguţă, o mlădiţă şi ar creşte în interiorul meu un pom. Şi atunci, cu toată fiinţa, încerc să vin în întâmpinarea lor. Desigur, atunci când au indicaţii stricte, dar motivate, nu în situaţii de factura “hai să sâcâim şi să necăjim actorul de dragul dragului”.

”A-l trage pe altul în jos nu te va face pe tine mai înalt.” Toţi ştim că la un moment dat în scoală sunt materii pe care le tocim că trebuie, după care le reproducem în regim automat, fără să intrăm în esenţă. E posibil pentru un actor să-şi spună replicile fără a le înţelege sensul? Eu o să vă dau alt răspuns decât cel la care vă aşteptaţi. Am avut privilegiul să joc în “Psihoza” de Sarah Kane. Totul s-a desfăşurat bine, chiar foarte bine. Cel mai straniu a fost faptul că am primit cele mai defăimătoare şi dureroase cronici şi, în acelaşi timp, am fost nominalizată la premiile UNITER, o adevărată recunoaştere şi o mare onoare. Era în text o înşiruire de cifre 100, 93, 86, 79, 72... Nici nu le puteam ţine minte. Ulterior am aflat că este vorba de un test psihologic. La ce încercări a fost supus personajul ca să vrea să plece dincolo şi chiar să o facă? Şi atunci cum am putut să joc fără să înţeleg?

Dar a fost doar o mică replică... E suficient şi o replică. E mică, dar e o fisură care poate distruge tot ce ai construit, un întreg. Cum alegeţi scenariile? Mă ajută intuiţia, care, uneori cu mare succes, mă şi însală. Un caz: mi s-a propus să fac un spectacol. Eu nu voiam, eram în stare proastă, simţeam că sunt cu creierii înfundaţi. A insistat toată lumea, regizorul. Am mai citit o dată scenariul. Până la urmă, profesionalismul a turat motoarele, fără să mă întrebe ce-mi place şi ce nu. A fost un succes. Felul în care s-a manifestat publicul a fost uluitor, căci atâta zguduire de emoţie reală din partea tinerilor nu am mai văzut. Aşa că, totul poate lua o întorsătură imprevizibilă. Priviţi filmele în care vă produceţi? Ce observaţi? Tot felul de chestii. Nu mă pot obiectiva sută la sută. Munca în film presupune o repetare, aşa că de cele mai multe ori mă întreb de ce a ales regizorul anume dubla respectivă. Şi îi daţi dreptate de fiecare dată? Îmi pun întrebarea. Privesc materialul brut întotdeauna, atunci când mi se îngăduie. Folosiţi în viaţă replicile personajelor dvs.? Eu nu am observat, în schimb au observat alţii. Nimic straniu. Dacă e să vorbim despre adevăratele opere, despre personajele emblematice şi felul în care dau răspunsuri vieţii, nu au cum să nu te influenţeze. Replicile rămân în subconştient. Totuşi, avalanşa de citate cu care se obişnuieşte să se închidă gura interlocutorului, în cazul meu, nu merge. Nu mă sperie miliţia minții.

33 Cum se întâmplă că Maia Morgenstern a reuşit să străbată pe marile scene ale lumii, dar alte actriţe, poate la fel de talentate, nu? E atât de important să bifezi? Important e ce transmiţi omului. Credeţi că într-o provincie nu au nevoie de spectacol? N-am pretenţia că noi, actorii, suntem buricul lumii, nici că suntem arhitecţi. Mai mult, nici nu facem operaţii pe creier. Suntem sculptori în fum, dar în momentul acela cred că avem dimensiune demiurgică. Creăm o viaţă, care se termină într-o oră-două. Iertată fie-mi nemodestia. Dar nici nu am de gând să fac aici un exerciţiu de modestie. Cum a fost atmosfera de pe platoul filmului “Patimile lui Hristos”? Mel Gibson e un metatiran, aşa cum se vorbeşte? La ora 4 dimineaţa ne aflam deja pe munţii sau pe colinele din Italia. Gibson ştia exact ce vrea, era deschis în faţa actorilor, care erau bine pregătiţi, cu textul (în aramaică, latină sau ebraică și niciun cuvânt în engleză) însuşit la perfecţie. Venea şi propunea: am gândit, am visat, ce ziceți?.. Dar, ca să vă ilustrez oarecum întrebarea, o să vă povestesc un caz cu un actor cu nume sonor la Hollywood: domnul N., să-i zicem, după 6 zile de filmare, a venit nepregătit. Pentru a şasea oară! Atunci Mel Gibson a spus: stop, te-am scos din rol. E ca şi cum ar fi aruncat un pumn de bani pe fereastră. Căci cele șase zile trebuiau refilmate cu alt actor... Şi nu l-a putut convinge nimeni să-i mai dea o şansă. Mel Gibson m-a convins că lucrăm la o operă de artă. Şi acesta era un lucru cert. Prin ce credeţi că i-aţi căzut “cu tronc” lui Mel Gibson că nu a mai vrut să încerce şi altă actriţă pentru rolul maicii Maria?

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

Rubrică susținută de

VIAȚA UNUI ARTIST. PRIMA PROBĂ Poate că Mel Gibson m-a ales tocmai pentru că am curajul ”to reach the unreachable stars”. E adevărat că Mel Gibson a lăsat treburile baltă în Londra doar ca să vină să vă vadă într-un spectacol la Boston? Da, a venit şi tare m-a bucurat prezenţa lui. Nu ne leagă o prietenie foarte strânsă, în genul ei clasic. Şi prietenia nu înseamnă să te vizitezi la o cafea, de trei ori pe săptămână, ci să vă puteţi sprijini unul pe altul. Nu mai ţin minte ce i-am scris, după ce a fost prins băut la volan, dar m-a sunat după asta să-mi mulţumească. Poate a fost un semn că îi sunt aproape, că nu e singur. Patimile de după “Patimile lui Hristos” au clocotit. Imediat după premieră au fost cronici euforice, dar şi critice... Mulţi v-au învinuit că, fiind evreică, aţi acceptat să jucaţi într-un film în care evreii apar ca nişte călăi ai lui Iisus. Au fost contradicţii cumplite. M-a durut şi gata, dar am ştiut să fac faţă. Am primit laude, dar şi înjurături din partea criticilor. Sunt lucruri de care nu mă dezic şi la care mă raportez. Jurnalistii au încercat să mă lovească ... Unul dintre ei a vrut să

Mi-era un rău!, dar până începea filmarea. După aceasta mă concentram pe rol şi uitam de toate. Monica Bellucci şi-a dat seama din prima că sunt însărcinată şi m-a întrebat dacă e aşa. Nu am vrut să mint pe tema asta. I-am spus adevărul, dar am rugat-o să păstreze discreţia. Să ştiţi, discreţie am avut. Nu a suflat o vorbă nimănui. După 5 luni de filmare, lucrurile au devenit mai evidente, iar când am plecat de pe platou, eram gravidă în şapte luni jumătate. Am mers să-mi iau rămas bun de la Mel, nu în costumul larg de maica Maria, ci în alte haine. Când m-a văzut cu aşa un burtooooi, mi-a zis: unde ai ţinut-o ascunsă? Fiica ştie că era prezentă în film? Nu o impresionează. Ea se uită la tata şi basta. Nu am nimic împotrivă, chiar aş vrea să aibă reperele lui morale. Soţul este neorochirurg. Spuneaţi că atunci când îl vedeţi în spital, îmbrăcat în halat, vi se pare un zeu şi sunteţi geloasă chiar pe aerul pe care-l răsuflă, atunci când urmăriţi privirea mai mult decât încântată a pacienţilor... Aşa este, el chiar luptă pentru viaţă,

mă încolţească: crezi că Iisus e fiul

atunci când soarta unui om ţine de

lui Dumnezeu? Chiar dacă nu sunt

secunde. Sunt situaţii când viaţa unui

teolog, i-am răspuns: Dar oare nu

om poate fi schimbată şi de multe ori

suntem cu toţii copiii lui Dumnezeu?

el este cel care îi dă o şansă s-o ia de

S-a pierdut, s-a blocat. Actoria nu

la început.

are legătură cu confesiunea religioasă sau etnică. Din păcate, au fost persoane care au uitat că eu sunt în primul rând o actriţă, că am interpretat un rol, şi n-au mai vrut să vorbească cu mine. În rolul acesta eraţi gravidă cu mezina?

Ziceaţi că sunteţi o soție imposibilă. Ce conţine sau nu conţine această imposibilitate? Nu conţine suficient timp sau energie. În fiecare familie există perioade mai bune şi mai proaste... Îi ţineţi pe copii la adăpost de disputele pe un ton mai ridicat?

35 Da, şi nu ştiu dacă fac bine. Aşa am fost educată. Parcă ar trebui să contribuim cu toţii ca să scoatem căruţa, dar aşa am fost dresată – copiii să nu ştie. Atunci când părinţii mei se mai certau, ca să nu înţeleg eu vorbeau ruseşte. Odată, eram în tren, şi tata îi zice mamei: Maia înţelege deja rusa, va trebui să ne certăm în idiş! Atunci eu le-am spus în doi peri: o să învăţ şi idiş!, frază prin care i-am făcut să râdă până la lacrimi. Pe de altă parte, sunt părinţi care îşi aruncă în faţă cu farfuriile, şi atunci pot provoca copiilor cicatrice pe toată viaţa. Un actor trebuie să fie şi un psiholog bun? Am făcut studii cu tata, căruia nu-i trebuia tomograf să mă vadă în interior. Mă îndemna să gândesc şi să caut cauzele unei probleme sau situaţii. De la efect trebuie să mergi înapoi, să rebobinezi, să ajungi la sămânţă. E un proces greu, dar dacă vezi unde e cauza, chiar dacă e neplăcut să ţi-o mărturiseşti, ai făcut cel mai mare lucru... Dacă e valul atât de puternic, lasă-l să treacă, înseamnă că e un moment de jale. Viaţa nu e ca în filmul Matrix, să faci să dispară neplăcerile, să schimbi mersul lucrurilor printr-o bătaie din palme. Spuneaţi că aţi fost educaţi într-un cult al nefericirii, iar puţinele clipe de fericire trebuiau meritate. Suntem educaţi cu toţii în felul acesta. Să ne aşteptăm că momentele de fericire vor fi tributul pe care-l vom plăti unei mari nefericiri. Noi spunem: doamne, nici nu îndrăznesc să mă bucur! Nu e correct. Mă bucur de ploaie acum, că nu poate ploua până la sfârşitul vieţii, chiar dacă eu ador ploaia. Mâine va fi secetă. Lasă-mă să mă adăp de la ploaia asta, îmi zic mie însămi. Şi o beau.

”Sunt un om puternic ce poate deveni vulnerabil. Sunt un om puternic ce poate deveni prizonierul propriilor sale demonstrații de forță. Și nu-mi face plăcere să mărturisesc acest lucru.” punkt - nr. 47 / septembrie 2012

PUNKT PROFI

RUBRICĂ SUSȚINUTĂ de

Vlad Ianusevici:

Mulţi oameni se bucură că mai există astfel de nebuni... ŞTIAM CĂ URMEAZĂ SĂ MĂ ÎNTÂLNESC, ÎN AFARA ORELOR LA CARE ÎI SUNT ELEVĂ, CU UN OM MODEST, DESCHIS ŞI SPIRITUAL. PENTRU CĂ M-AM ÎNVĂŢAT MINTE LA TRAININGURILE SALE, AVEAM ÎNCREDERE ŞI ÎN SISTEMUL LUI DE GÂNDIRE GERMAN, PENTRU CĂ UN PIC DE PEDANTISM NU POATE DECÂT SĂ ADUCĂ ORDINEA ŞI COERENŢA, DUPĂ CARE TÂNJEŞTE ROMANTISMUL DECADENT MOLDOVENESC. UN CAPPUCCINO PLUS UN SMALL TALK ŞI DISCUŢIA CU TRAINERUL VLAD IANUSEVICI A FOST ÎNCĂ O LECŢIE DE VIAŢĂ PENTRU MINE.

text de

Ina Vorosciuc

imagini de

Nata Moraru

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

PUNKT PROFI Cetăţean român, cu studii în Germania şi cu o colecţie impunătoare de cărţi poştale din multe ţări ale lumii... Globalizarea, efectul de seră, concursul circumstanţelor... ce te-a adus în Moldova? De ce în Moldova? Lista nu e chiar completă, sunt şi cetăţean german. Teoretic, ar fi posibil în clipa asta să trăim, împreună cu Natalia, oriunde ne-am dori în Europa. Dar, aflându-mă 13 ani în Germania şi fiind foarte bine integrat în sistemul social german, mi-am dat seama că ceva îmi lipseşte. Voiam sa mă implic într-o societate care traversează momente de creştere şi este diferită de Germania, ţară car e deja bine poziţionată, pe piloni stabili. Moldova e încă în căutare. Şi asta, de fapt, ne-a adus încoace. În plus, soţia mea, Natalia, este foarte ataşată de spaţiul moldovenesc. Eu, dublu cetăţean, român şi moldovean, cu studii în Romania şi în străinătate, am fost tratată la întoarcerea în Moldova ca o înfrântă. Adică - Nu te-ai putut adapta acolo şi ai venit cu codiţa între picioare? În mine a vibrat partea feminină, cu dorul de casă şi alte smiorcăieli de fete... Cum au comentat decizia ta apropiaţii şi îndepărtaţii? Din partea familiei am avut parte de susţinere. Cât îi priveşte pe cei din jur, a fost, categoric, un moment de neînţelegere totală, care se manifesta chiar şi la cei mai toleranţi printr-un zâmbet ironic. Oamenii credeau că ceva îmi lipseşte în căpşor, undeva un şurub nu e strâns cum trebuie şi de aia am făcut pasul respectiv. Până acum nu a intervenit situaţia în care să ne gândim serios la o plecare, cu toate că posibilităţi sunt. Dar simt că impactul meu în Moldova în clipa aceasta este mai mare decât l-aş avea undeva în altă parte. Momentul cu ”coada-ntre picioare” poate e valabil pentru unii oameni, însă în ceea ce mă priveşte, la nivel de contracte, şi aici mă aflu într-o poziţie foarte bună. Am adaptat metodele moderne germane de training la realitatea din Moldova. Bineînţeles, contractele pe care le aveam acolo erau de patru ori mai convenabile financiar decât ceea ce-mi oferă Moldova. Cu toate acestea, decizia de a veni aici a fost una conştientă, bazată pe ceea ce psihologul Erik H. Erikson numea Contract Social. Deja cum mă privesc oamenii, nu mai e responsabilitatea mea. Miza e şi momentul de recunoaştere. Mulţi oameni se bucură că mai există şi astfel de nebuni care fac drumul invers, din Europa spre Moldova. La ce te-a ajutat experienţa germană? Te-a schimbat? M-a schimbat foarte, foarte mult. De exemplu, eu nu sunt de acord cu urările de la nunţile din Moldova, în

RUBRICĂ SUSȚINUTĂ de

care ţi se spune să rămâi aşa cum eşti. Mi se pare că-i limitează pe oameni. Cred că urarea potrivită ar fi să mergem pe drumul ăsta al vieţii şi să luăm tot ceea ce ne-ar schimba şi înfrumuseţa. Momentul german a însemnat pentru mine o schimbare majoră. Veneam din sistemul românesc şi în Germania am găsit alte valori, alt model de gândire, altă limbă. Am avut parte de nişte transformări foarte interesante, mai ales la nivel de identitate. În primii doi-trei ani am devenit mai român decât toţi românii adunaţi împreună, pentru că aveam nevoie de ceva de care să mă ţin. După care, pe măsură ce timpul trecea, mi-am dat seama că România o ia într-o direcţie diferită de noua mea mentalitate. Nu m-am mai putut simţi un adevărat român. German nu m-am simţit niciodată şi am devenit european chiar înainte de a apărea Uniunea Europeană. După care a mai venit o schimbare. Mi-am dat seama că identitatea, de orice natură, mai poate fi şi dură, de asta am devenit în primul rând Om. Cred că e mult mai simplu să trăieşti aşa. Văd şi în Moldova - momentul identitar poate duce la conflicte mari. Ba suntem moldoveni, ba români, ba ruşi, ba găgăuzi. Indiferent că suntem ortodocşi, protestanţi sau musulmani, suntem înainte de toate oameni. Ar trebui să ne concentrăm pe acest fapt şi să ne canalizăm energia pentru lucruri importante. Pentru că avem potenţial. European într-o ţară ne-europeană. Eşti omul paradoxurilor? Procesul de europenizare mi l-am format aşa cum am vrut. N-am fost europeanul din gara din Berlin, Düsseldorf sau München, unde sunt atâţia oameni diferiţi. Sunt cetăţean european pe bază pozitivă. Am zis că vreau să-mi fac un bine şi mi-am ales din Europa doar ce mi-a plăcut. Pe partea aceasta am relaţionat. În niciun caz nu mi-am ales tot adevărul european, care este unul mult mai complex. Cât de uşor sau de greu este să-i înveţi pe moldoveni să facă lucruri necaracteristice lor – să fie mai pragmatici, mai cumpătaţi, mai maleabili, mai europeni, dacă vrei? Cred ca orice schimbare de percepţie necesită timp şi nu este un moment care să fie abordat de pe o zi pe alta. Să cumpărăm o pâine de la magazin durează 5 minute. Dar pentru ca pâinea să ajungă la acel magazin e nevoie de un an. Iar noi ne dorim uneori schimbarea peste noapte, uitând că este vorba de un proces... Meseria pe care miam ales-o, trainingurile pe care le fac - le percep foarte des la nivel de impuls. Eu fac o anumită ofertă după care

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

PUNKT PROFI

RUBRICĂ SUSȚINUTĂ de

oamenii pot alege. E decizia lor conştientă. Aici este vorba, pe de o parte, de o ofertă teoretică şi, pe de altă parte, de una la nivel de comportament. Împreună cu alţi oameni, în Moldova cred că trebuie să ne comportăm pe baza valorilor pe care le avem şi cu dorinţa de a ne atinge viziunea personală. Şi cred că asta este una dintre cele mai grave probleme în Moldova - mulţi oameni nu au viziune. Clasa politică ne oferă doar integrare europeană, dar nu ştie exact să comunice ce înseamnă asta. E o ceaţă în care suntem şi din cauza căreia nu vedem ce e înainte. Eu spun lucrurile aşa cum le simt. Şi chiar dacă viziunea mea nu este la nivel macro, contează cum mă comport şi ce valori împart eu atunci când ies în faţa oamenilor. Mergem împreună pe un drum şi fiecare ar trebui să fie responsabil de paşii pe care îi face. Şi oamenii reacţionează? De obicei, cu entuziasm. Dar am ajuns la concluzia că în Moldova, în afară de cunoştinţele şi abilităţile pe care le avem, mai e nevoie şi de un balsam pentru sufletul oamenilor. Mi se pare că ei, ani şi ani de zile, nu au fost ascultaţi, nu au ştiut să vorbească, şi tocmai de aceea trainingul meu, oricare ar fi tema, se bazează şi pe ascultare, pe o împărtăşire între oameni. Nu numai eu îi învăţ ceva, dar şi ei îmi trimit nişte emoţii şi sentimente foarte frumoase, de care am nevoie pentru a merge mai departe. Cât de mult depinde de noi înşine schimbarea asta şi cât de tine, ca trainer? Depinde doar de oameni, pentru că nu poţi schimba pe nimeni cu forţa şi nici nu ar fi etic să-l trag într-o anumită direcţie, dacă nu-și dorește asta. Înainte de a deveni trainer, am fost participant şi încă mai merg la specializări, pentru că ştiu cât de importante sunt. Totul depinde de noi, încă o regulă pe care trebuie să ne-o însuşim în societatea moldovenească. În sistemele totalitare comuniste, sovietice, ceauşiste, momentul de responsabilitate era preluat de altcineva, de partid, de şeful de colhoz, dar mai puţin de mine ca persoană. Stăm şi aşteptăm ca Dumnezeu să ne dea şi să ne ajute, în loc să ne focusăm energia şi eforturile pentru acţiune în sensul dorit. De ce te-ai făcut trainer? Pentru că, ştiut lucru, e mai greu să înveţi pe alţii ce ştii decât să ”duci în viaţă” ceea ce poţi...

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

PUNKT PROFI Răspunsul e foarte simplu. La un moment dat, taicămeu m-a întrebat ce pot să fac. Eu aveam cam 24 de ani pe atunci şi încă nu ştiam ce vreau de la viață. Am zis doar că pot să vorbesc, să comunic. Eu dacă mă apuc să construiesc un dulap, îmi rămân piese şi nu se închid uşile după aia. Nu am talentul ăsta. Un alt exemplu: Dacă mergi de la Bucureşti la Constanţa, treci pe lângă podul construit de Anghel Saligny, un miracol de arhitectură. Eu unul nu voi construi niciodată un astfel de pod care să dureze sute de ani, dar sunt în fiecare piatră pe care oamenii cu care lucrez o pun la realizarea unor lucruri minunate, în fiecare gând al lor. Şi cred că asta e menirea mea: să fiu parte din ceva ce aparţine altcuiva. Probabil că îţi pui un scop înainte de traininguri –Pe indivudul ăla îl învăţ să meargă pe bicicletă, pe ăla îl ridic de pe bicicletă... Dacă nu-ţi reuşeşte, ce-ţi spui? Aici nu prea există înfrânţi şi câştigători. E o chestiune de timp şi îţi explic de ce. Eu lucrez pe două direcţii, pentru că una e consilierea personală, unde efectul este vizibil imediat, şi cealaltă este lucrul cu grupuri mari. În primul caz, rezultatele sunt palpabile, pe când în grupuri nu ştiu exact la câte persoane ajunge mesajul meu. Nu mă întreb dacă se schimbă ceva în clipa asta, ci când se va schimba ceva. Sunt convins că în capul fiecăruia o să vibreze, la un moment dat, luminiţa din capătul tunelului. Momentul de eşec nu l-am integrat în gândirea mea. Cum găseşti oamenii care au nevoie de tine sau cum dau ei de tine? Este o frază cunoscută care spune că până la 40 de ani munceşti să-ţi faci un nume, după care numele munceşte pentru tine. Eu acum am 37 şi numele deja a început să lucreze pentru mine în Moldova. În plus, tehnica word-of-mouth funcţionează cel mai bine, oamenii venind prin recomandări la mine. Tocmai de asta, mi se pare foarte important ca valorile pe care ţi le-ai setat să-ţi permită această spirală, în care oamenii să revină la tine. Mai ales într-o piaţă atât de mică cum e cea din Moldova. Dacă comportamentul meu nu ar fi unul etic sau aş dezamăgi cumva clienţii, atunci reclama negativă s-ar propaga foarte repede. Şi astfel în câteva săptămâni sau luni s-ar termina totul. Şi acum un pic de critică: Eu nu mai regăsesc valoarea de gospodar în Chişinău. Aceasta s-a transformat mai degrabă în termenul de descurcăreţ. Iar descurcăreţul zice că mai merge o mică păcăleală icicolo, dar toate se adună şi fură din reputaţie şi imagine.

43 Sunt lucruri de care vreau să mă distanţez. Oamenii nu pricep că o investiţie în ceva pe termen mediu şi lung, cu valori ataşate ca perseverenţa, sinceritatea, corectitudinea, onestitatea, poate da roade mult mai bogate şi încă sigure. În plus, am mai observat că şi aici în Moldova, ca și în România, se merge pe senzaţional fără scrupule şi nu se ţine cont de lucruri cu adevărat frumoase. Eram după o campanie socială la o televiziune locală şi când am vrut să pomenesc de compania Becor, care ne-a ajutat cu medicamente în valoare de mii de euro, mi s-a interzis să-i spun numele. Păcat că ştim să promovăm toate ştirile de la ora 5 şi nu ştim să transmitem lucrurile nobile şi numele celor care le înfăptuiesc. Dacă ai vorbit de acţiuni pe termen lung, în marketing, managerii de produs depun eforturi maxime pentru a inventa poveşti în jurul produsului. Ştiu că Academia ta are o poveste reală, adevărată, nobilă şi chiar emoţionantă. Da, Academia are o poveste care nu e legată de traininguri, dar care a dus la acest moment. Bunicul meu, pe numele lui Nicolae Dumitrescu, de la care eu am învăţat multe lucruri, şi-a dorit întotdeauna să aibă o Academie de şah şi dame, vis pe care nu l-a mai realizat. Era pe timpul lui Ceauşescu, iar entităţi de genul acesta nu erau permise. Academia ”Nicolae Dumitrescu” înseamnă realizarea visului unui om, dar nu este numai în memoria bunicului meu, dar şi în cea a bunicii mele, a rudelor mele, a tuturor celor care au gandit şi gândesc frumos. Academia trebuie să se înrădăcineze şi pe partea de business pentru ca să ne putem realiza scopurile propuse şi la nivel financiar. Pentru mine, un business are în primul rând menirea să transforme anumite lucruri în ceva util oamenilor. Academia “Nicolae Dumitrescu” este pilonul care mă poate duce acolo unde aş vrea. Moştenirea cea mai importantă pe care mi-a lăsat-o bunicul este, cred, conştientizarea faptului că viaţa poate fi o poveste. Chiar o poveste ca-n poveşti... Ca un vis să se realizeze, trebuie să-ţi doreşti foarte mult... şi întreg Universul lucrează pentru dorinţa ta? Dacă mă uit din exterior la ceea ce vreau să fac, mi se pare o idee frumoasă şi nu văd de ce nu s-ar realiza. Sunt lucruri de care ar trebui să ne amintim mereu. Oricât de grea ar fi situaţia în Moldova, eu am întâlnit oameni extraordinari, oameni cu potenţial, care tind la anumite valori. Cred că poate fi un proiect de viitor, o să începem cu paşi mici şi o să ne îndreptăm către direcţia de creştere împreună.

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

5 OAMENI DE COLECȚIE

MIHAELA MIROIU.

colectie ,

Oameni

Loretta Handrabura Viceminstră a Educaţiei

Am cunoscut-o în 2003. Eram într-o căutare febrilă, ca şi alte femei, a propriului Drum către autonomie. Dânsa avea să-l analizeze în cartea cu acelaşi nume, dar şi în alte lucrări despre natură, filosofie, politică, femei şi morală. Ei îi datorez “iniţierea” formală în studiile de gen, întelegerea identităţii de femeie în calitate de construct sociocultural, precum şi a conştiinţei de gen. Studiile mele, prin care pledez pentru o lume în care femeile şi bărbații sunt parteneri şi competitori egali, le-am scris la îndemnul ei. Iar libertatea, autoafirmarea, dreptul de a-mi căuta împlinirea şi fericirea personală reprezintă drumul pe care l-am ales, având-o pe dna prof. univ., dr. Miroiu ca model, dar şi pe politiciana Catinca Mardarovici, prof. univ., criticul literar Eliza Botezatu şi pe mama mea – Maria Timuş.

OCTAVIAN PALER. Scrisorile imaginare către el urmează să le scriu. Aşa cred acum. Cu siguranţă vor fi despre ”Iubire, Singurătate şi Înţelepciune”. Când şi câte la număr? Nu ştiu. Până atunci, voi încerca, asemenea eseistului şi prozatorului O. Paler, dar în felul meu, să trăiesc ”Viaţa ca o coridă”, să savurez ”Aventuri solitare”, să parcurg ”Drumuri prin memorie”. Poate voi purta ”Polemici cordiale” cu publicistul şi poetul Paler şi despre ”Mitologii subiective”, dar şi despre ”Iubire, Singurătate şi Înţelepciune”. De ce poate? Deja port, deşi nu renunţ să caut și să cunosc ”Iubirea”, să fac casă bună cu ”Singurătatea” şi să curtez ”Înţelepciunea”. În acelaşi timp, învăţ, încerc să-mi fac ”Autoportretul într-o oglindă spartă” şi mă ”Rog să nu-mi crească aripi”. PREAFERICITUL DANIEL. Relaţia mea cu Dumnezeu este una întârziată, din cauza unor împrejurări de timp (L-am descoperit, blamat şi apropiat când a decedat mama mea, care avea doar 44 de ani), spaţiu (biserica din satul meu natal, închisă în primii mei 18 de ani de devenire întru cultură) şi oameni (a se citi unii preoţi – antimodele de slujitori ai bisericii creştine, fundamentată pe învăţătura “iubeşte-ţi aproapele”). Timp de câteva zeci de minute, în 1997, profesorul Daniel, pe atunci la Laussane, Elveţia, mi-a răspuns la mai multe întrebări din dogma creştină şi mi-a explicat semnificaţia unor anacronisme menţinute de biserica din RM. Profunzimea argumentării, elocinţa, blândeţea şi căldura umană m-au copleşit. Întâlnirea cu el, apoi cu părintele Cleopa (Geneva, acelaşi an, căruia i-am împărtăşit taina mărturisirii private pentru prima dată în viaţă, până atunci participasem doar la mărturisiri în grup) rămân emblematice în re-definirea mea ca fiinţă conştientă că trăieşte o viaţă în moarte.

OAZU NANTOI. Este mentorul meu în politică. Rămâne să fie un exemplu de politician care nu se înscrie în tipare postmoderne. Ţine mai mult la ideile şi la principiile sale decât la portofolii legislative sau executive. Oportuniştii îl consideră un politician perdant, iar federaliştii - un bun şi “de temut” expert în problema transnistreană. Cetăţenii simpli îl respectă, intelectualii îl apreciază pentru corectitidine, moralitate şi consecvenţă, în pofida circumstanţelor şi conjuncturii politice din anii 90 şi până acum. Or, politica din RM, ca şi din alte spaţii, trece şi prin criza acută a moralităţii. Chiar dacă avem şi alte persoane asemenea dlui Nantoi, cu verticalitate şi necontaminate de epoleţii puterii, dar sunt mult mai puţine, ca să putem vorbi despre o altă majoritate. Oi fi eu naivă, în opinia unora, care cred că politica şi moralitatea sunt compatibile, dar trebuie să recunoaştem că suntem responsabili cu toţii de calitatea politicii, care este direct proporţională cu moralitatea şi calitatea persoanelor care fac politică. Ignorăm, aşadar, o legitate ce poate fi probată şi schimbată. Tot prin oameni precum au fost Gheorghe Ghimpu, Lidia Istrati... Precum este Oazu Nantoi. MAICA EPISTIMIA. Tainei sărbătorii Paştelui i-a conferit şi mai multă Lumină, Speranţă şi Dragoste pentru aproapele, din momentul în care am văzut-o într-o ediţie specială a unei emisiuni. Trecuse mulţi ani de când o ştiam în lumea mireană în calitate de consultantă în Ministerul Educaţiei, apoi auzisem de ea când îmi făceam doctoratul la Iaşi. Este modelul viu, contemporan, de sacrificiu în numele credinţei şi creaţiei. Posedă cunoştinţe profunde din mai multe domenii ale cunoaşterii şi are o capacitate deosebită de a comunica şi a “tămădui” cu vorba, privirea şi căldura mâinilor ei firave. Pentru mine este întruchiparea “lacrimii sub soare”, vorba poetului Grigore Vieru, cu toate semnificaţiile ei de puritate, rezistenţă, durere şi înălţare.

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

tema numărului:

Tineri si , nelinistiti. , , Generatia , cu streangul la , ^ gat

AM AVUT O VARĂ DE GRAD EXTREM. CEA M A I ”FIERBINTE” DIN ULTIMII 20 DE ANI. PSIHOLOGII ŞI METEOROLOGII AU INSTITUIT LA UNISON CODURI PORTOCALII. ŞI DACĂ ÎMPOTRIVA CANICULEI ERAM SFĂTUIŢI SĂ BEM APĂ ŞI SĂ NE ÎNDESĂM PĂLĂRIILE PE CAP, VALUL DE SINUCIDERI ÎN RÂNDUL ADOLESCENŢILOR NE-A PRINS NEPREGĂTIŢI ŞI NE-A “ÎNGHIŢIT”. CE A URMAT? STATUL – CU MĂSURILE. AU FOST CREATE COMISII, COOPTAŢI EXPERŢI, INVESTIGATE CAUZE, CĂUTATE RĂSPUNSURI. LUMEA – CU DISCUŢIILE. ÎN BUCĂTĂRII, ÎN STRADĂ, LA SERVICIU, MAI ALES DUPĂ REPORTAJELE ŞOCANTE DE LA TELEVIZOR. DE FAPT, ŢARA NOASTRĂ, MOLDOVA-MAMĂ, DINTOTDEAUNA ŞI DE-A PURUREA SE AFLĂ PE LOCURILE 2022 DUPĂ RATA SINUCIDERILOR ÎN LUME. ÎNTR-UN AN, ÎN FAMILII, SE ÎNTÂMPLĂ CAM 700 DE CAZURI ŞI NE-CAZURI DE ACEST GEN TRAGIC, 20 DINTRE CARE ÎI AU ÎN CALITATE DE FUGURANŢI PE COPII. STATISTICA CRUDĂ ŞI NEDREAPTĂ POATE FI COMPLETATĂ CU CEI APROXIMATIV 50 DE TINERI (ŞI NELINIŞTIŢI) CARE AU AVUT TENTATIVE DE SUICID. TOTUŞI, AUTORITĂŢILE ÎŞI TOARNĂ CENUŞĂ PE CAP ŞI RECUNOSC CĂ ÎN VARA ACEASTA S-AU ÎNREGISTRAT DE DOUĂ ORI MAI MULTE CAZURI DE SUICID ÎN RÂNDURILE COPIILOR DECÂT PE PARCURSUL ÎNTREGULUI AN 2011. CE A FOST CU ACEST VAL DE SINUCIDERI? DE CE ADOLESCENŢII SE DESPART ATÂT DE UŞOR DE VIAŢĂ? CUM SE FACE CĂ UN POPOR CUM E AL NOSTRU, ÎNCĂ DESTUL DE CREDINCIOS, A HOTĂRÂT CĂ SINUCIDEREA POATE FI SOLUŢIA ALBĂ PENTRU ZILELE NEGRE? ACESTE RĂSPUNSURI LE-AM CĂUTAT ÎN TEMA DE CATEGORIE GREA A NUMĂRULUI. ÎN TIMP CE PREGĂTEAM ACEST NUMĂR PENTRU TIPOGRAFIE, S-A MAI ARUNCAT UN TÂNĂR DE LA ETAJ, ALTUL A FOST CONVINS, TOTUȘI, SĂ SE RĂZGÂNDEASCĂ. DE CE SE SINUCID COPIII NOȘTRI?

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

TEMA NUMĂRULUI

Lucia Savca:

„Fiecare al doilea om s-a gândit măcar o singură dată la sinucidere...”

CENTRUL DE REABILITARE „ARMONIE”, UNDE AJUNG TINERII CU GÂNDURI SUICIDALE SAU DUPĂ TENTATIVE DE A-ŞI PUNE CAPĂT ZILELOR, SE AFLĂ CHIAR ÎN CENTRUL CAPITALEI, PE STRADA VERONICA MICLE, LA RÂNDUL EI O SINUCIGAŞĂ. COINCIDENŢA ESTE ABSOLUT ÎNTÂMPLĂTOARE, DAR DACĂ VREI NEAPĂRAT, ÎNAINTE DE INTERVIU, SĂ INTRI ÎN PIELEA CELOR CARE NU MAI VĂD SENSUL SĂ RĂMÂNĂ, ÎŢI POŢI AMINTI, ÎN INTERSECŢIA EMINESCU/ MICLE, DE ISTORIA LOR, MAI MULT DECÂT ILUSTRATIVĂ. EU NU AM FĂCUT-O. POATE PENTRU CĂ STATISTICILE-ŞOC CU TINERI CARE ŞI-AU LUAT VIAŢA ÎN ACEASTĂ VARĂ MI-AU OMORÂT ROMANTISMUL. POATE PENTRU CĂ, DE DRAGUL OBIECTIVITĂŢII, MI-AM AMINTIT DE VORBA VECHE CU „DINTR-O PARTE SE VEDE MAI BINE”. AŞA ORI ALTFEL, DISCUŢIA CU DOAMNA DOCTOR LUCIA SAVCA, DIRECTORUL CENTRULUI, M-A CONVINS CĂ FENOMENUL SUICIDULUI ÎN MOLDOVA NU A FOST ÎNCĂ SUFICIENT DE PRAGMATIC ABORDAT, ASTFEL ÎNCÂT O DOZĂ ÎN PLUS DE EMOTIVITATE NE-AR DEZORIENTA CU TOTUL.

text de

Viorica Mija

imagini: http://cvv.org.br/

Noi suntem aşa de săraci, încât m-am gândit că, odată cu dispariţia mea, familia ar trăi mai bine...

Sinuciderea este doar vârful aisbergului, iar partea nevăzută, de sub apă, ascunde atâtea mistere şi nebuloase, încât suntem nevoiţi să trăim cu ceea ce avem – o creştere dramatică şi inexplicabilă a numărului de cazuri de suicid printre adolescenţi ...

E o impresie greşită. Primele cazuri mai răsunătoare au fost înregistrate prin anii 95-96. Diferenţa e că în acea perioadă cazurile de suicid nu erau atât de intens mediatizate, căci puţinele instituţii media filtrau atent informaţia, lucru nu neapă-

rat negativ. Şi metodele de a-şi lua viaţa erau altele, iar tăierea venelor sau intoxicarea cu pastile prevalau. Erau anii grei de tranziţie, părinţii nu-şi primeau salariile cu lunile, sărăcia devenise motivul discordiei şi al certurilor în fiecare casă. Toate aceastea îi induceau pe copii într-o stare incontrolabilă de depresie, de anxietate şi de frustrare. Am asistat copii din clasa a cincea şi a șasea, după una sau mai multe tentati-

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

TEMA NUMĂRULUI ve de suicid. Atunci când părinţii plecau la serviciu, aceştia inhalau gaz sau luau toate pastilele pe care le găseau prin sertare. În timpul şedinţelor de psihoterapie auzeam de la ei destăinuiri şocante, de genul: „Noi suntem aşa de săraci, încât m-am gândit că, odată cu dispariţia mea, familia ar trăi mai bine...” Proveneau, în principal, din familii intelectuale, cu părinţi responsabili, aveau succese la învăţătură, îşi iubeau familia, dar au fost prinşi nepregătiţi în lumea dură a maturilor, iar aceştia din urmă nu au ştiut cum să-i protejeze şi să le educe toleranţa la stres. Ceea ce se întâmplă acum e un fel de deja- vu?

Mulți încearcă să găsească similitudini, dar motivaţiile se schimbă şi nu putem afirma că sărăcia, în care trăieşte o parte covârşitoare dintre moldoveni, ar fi o dominantă. Din cele zece cazuri recente, pe care le-am studiat în cele mai mici detalii şi am încercat să le înscriu într-un scenariu motivaţional cât mai pregnant, era vorba despre persoane cu o situație materială foarte bună. Se mai vehiculează că plecarea părinţilor peste hotare ar fi un motiv de bază. Da, s-ar putea. Dar e doar unul dintre multele. Fiecare persoană are o reacţie individuală, la fel cum fiecare om deţine amprenta digitală proprie. Vă exemplific printr-un caz recent. O fată s-a certat cu mama sa, pentru că nu-i permitea să comunice cu un pușcăriaș, care era chiar la închisoare, fiind acuzat de omucidere. Fata era aparent activă, fericită, la şcoală - printre elevii cu menţiuni... Dar după o discuție mai ultimativă şi pe o tonalitate ridicată cu mama sa, pe la miezul nopții, atunci când

51 toată familia dormea, s-a dus în pădurea din sectorul Râșcani și s-a spânzurat. Aşa că e o mare greşeală să invocăm aici doar factorul social. Trebuie să ţinem cont întâi şi-ntâi de statutul persoanei: ce profil psihic are aceasta, cum a influenţat o informaţie sau un eveniment asupra sa? De multe ori, rudele sunt cele mai șocate, pentru că sinucigaşii îşi ascund foarte abil starea de spirit, deoarece se tem că ar putea fi judecaţi dacă se destănuie. Aleg să îşi consume în taină drama până în momentul în care unii dintre ei nu mai rezistă şi fac gestul necugetat. Există două tipuri de sinucigaşi: unii care îşi anunţă de nenumărate ori intenţia şi alţii, despre care povestiţi, aparent mulţumiţi de viaţă, dar oricând gata să facă ultimul pas...

Persoanele demonstrative, care îşi fac un scop în viață din a hărţui şi a se hărţui, sunt sadice, și, în acelaşi timp, masochiste. De obicei, atunci când realizează o tentativă de suicid, folosesc o metodă care le mai dă o șansă să rămână în viață. Mai există persoane care consideră că, făcând acest gest, îi învață minte pe cei care rămân, îi pedepsesc şi îi fac să sufere. Altele apelează la sinucidere ca la un act de răzbunare. Acestea pot lăsa un bilețel adresat unui om anume sau înainte de a-şi pune în aplicare planul îl telefonează ca să-i trezească sentimentul de milă şi de vină.

Fetița a spus că a vrut să zboare, să vadă cum e să te simți pasăre...

Întotdeauna există un semn?

10-20 la sută dintre sinucigaşi nu lasă niciun mesaj. De regulă, în această situaţie, au sentimentul lor de vină şi nu mai pot suporta această stare. Au fost copii care au pierdut sume mari de bani la jocurile de noroc, după care, de teamă că fapta lor va fi descoperită, dar şi de ruşine, și-au pus capăt zilelor... Se discută mult despre suicid ca despre o consecinţă a unei boli mintale.

Desigur, sunt tulburări mintale care, nefiind tratate corespunzător, pot duce la sinucidere. Există o formă de schizofrenie care trece în stare latentă şi devine arma de pe perete care poate împuşca în orice moment. La prima vedere, omul parcă ar fi liniștit, ba chiar etalează o bucurie de viață, dar în anumite perioade nu vede sensul vieții, nu mai este satisfăcut de ceea ce a obţinut, are cerinţe exagerate, şi atunci când realizează că prea puţine dintre ele s-ar putea împlini, clachează. La noi în Moldova nu se ocupă nimeni de statistica suicidului, ce să mai vorbim despre tentativele de suicid. Am avut cazuri când unele persoane s-au aruncat de la etaj și au rămas în viață, dar cine se mai interesează de soarta lor după ce ies din spital? Iarăşi, un caz real. După ce a sărit de la etaj, o fetiță a spus că a vrut să zboare, să vadă cum e să te simți pasăre. Nu e vorba despre o tentativă de suicid, este o dereglare psihică evidentă, dar care poate fi rezolvată şi monitorizată. Voinţă de-ar fi. Nu ar trebui ca medicii să raporteze aceste cazuri în mod obligatoriu, aşa cum se întâmplă în situaţiile legate de vătămare corporală intenţionată?

De fapt, în cazul unei tentative de suicid se cheamă medicul și poliția,

chiar dacă e vorba de o intoxicație. Noi colaborăm cu Spitalul Nr. 3, cu secția de toxicologie. Acolo, pe timpuri, exista unica secție care se ocupa de sinucigași. Acolo erau aduşi cei care-și tăiau venele sau luau pastile. Vremurile s-au schimbat şi metodele au devenit altele. Acum e la modă aruncatul de la etaj sau strangularea. În ce măsură sistemul de sănătate este gata să gestioneze afecţiunile mintale minore?

Aş spune chiar că nu întotdeauna este vorba despre o boală mintală. Să ştiţi, un păcat atrage după sine alt păcat, iar să-ţi pui capăt zilelor e un mare păcat... Dacă nu s-au făcut procedurile de curăţare, acesta se poate repeta peste trei sau chiar peste şapte generaţii.

Tatăl său se temea s-o lase singură în casă, deoarece a găsit-o într-o zi lângă aragaz, în stare semiconştientă... Nu este o explicaţie prea ştiinţifică...

Da, dar savanţii se întorc la ceea ce e spiritual. Avem şi date, ce-i drept nu din Moldova, căci aici nu monitorizează nimeni situaţia în ansamblu. Pe baza statisticilor care se fac peste hotare s-a ajuns la concluzia că persoanele care au avut sinucigaşi în familie prezintă un risc

sporit de suicid până la a treia sau chiar până la a patra generaţie. Aşa că educarea valorilor moral-spirtuale şi, mai ales, dezvoltarea toleranţei la frustrare sunt două componente care pot da rezultate bune în profilaxia suicidului. Când adolescenţii ajung să înţeleagă că un moment prost, negativ nu trebuie să le strice întreaga viaţă, atunci îi putem considera salvaţi. Dar trebuie să aibă cine îi monta pozitiv. Dar adolescenţii se sinucid din motive care, cel puţin la prima vedere, par minore...

Multe probleme intervin după un stres puternic, de scurtă sau de lungă durată, şi e nevoie să dezvoltăm la copii toleranţa la frustrare. Ca şi cazul recent al fetei care s-a strangulat după ce cineva a încercat să o violeze. Se vehicula că aceasta s-a întâmplat din cauză că mama sa era plecată peste hotare. Nu e doar asta, cum spuneam. Pare un fleac, dar poate a fost prima atingere de un bărbat şi după aceasta nu se mai suporta, poate se temea de consecinţe. După viol, o persoană se poate prositua, alta nu va mai suporta bărbații în general, iar o a treia nu se va mai putea accepta pe sine și va avea gânduri suicidale. Acum sunt violați și băieții și, respectiv, ei nu mai vor să trăiască cu această durere în suflet. Am asistat un elev din clasa a 9-a care, după mai multe tentative de suicid, a ajuns la centrul nostru. Acesta era violat periodic de colegii săi de clasă. Psihologul şcolar l-a trimis pentru că nu mergea la lecții, dar am depistat că povestea lui era una mult mai traumatizantă. Cu acești copii însă trebuie să vorbești foarte atent. Am analizat când a început repulsia lui pentru școală și așa am ajuns la

prima experiență stresantă pentru el. Vreau să vă spun că, în primii ani de terapie cu acest contingent, plângeam alături de ei. Desigur, știu că nu trebuia să mă las influențată și mai știu foarte bine cum să evit asta, dar era imposibil să rămâi neatins de o aşa suferinţă profundă. Am făcut psihoterapie cu o fetiță, care a fost violată de 15 bărbați odată. Ea nu putea să se destăinuiască nimănui: nici mamei, nici prietenilor. Se temea de reacția lor și de faptul că ar putea fi judecată greşit. A fost identificată ca fiind un copil cu probleme de către psihologul școlar şi asta doar din cauza abandonului şcolar. După mai multe teste, am depistat că problema era una mult mai serioasă. Veşnica şi mult pomenita întrebare – ce facem?

Se întâmplă de multe ori din cauză că adolescenţii sunt intoleranţi, iar lipsa unor modele şi a educaţiei corespunzătoare îi face egocentrici – totul îmi aparţine doar mie. După asta, ajung în Parlament sau în alte funcţii publice şi nu mai au respect pentru alte persoane, se gândesc doar la ei şi aşteaptă favoruri. Ceea ce ne lipseşte este echilibrul, căutarea lui trebuie să fie scopul nostru. Toată lumea trece prin școală, instituţiile de învăţământ reprezintă o forță, care urmează a fi folosită pentru a atrage rezultatele, căci ceea ce primim de la școală e bagajul nostru pentru toată viaţa. Dacă pierdem din unghiul nostru vizual această verigă, toate eforturile pot deveni zadarnice. În situaţia în care un copil nu va însuşi niște formule la chimie sau matematică, nu e mare problemă, dar dacă psihicul lui nu este gata să facă față provocărilor, atunci gluma se îngroaşă.

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

TEMA NUMĂRULUI

53 pot face educaţie foarte bună, dar nu sunt pregătiţi să identifice şi să gestioneze situaţiile critice. Nu există o conduită standard pentru toţi psihologii şcolari?

Din acest punct de vedere, școala greșește atunci când pune accent doar pe procesul de studii, în timp ce alte probleme pot lăsa o amprentă pe toată viața copiilor. Ştiu că se vorbea despre existenţa obligatorie a unui psiholog în fiecare şcoală din ţară...

E una să vorbim şi cu totul alta este să facem. În Chişinău avem totul pus la punct cât de cât. Dacă ne referim la ţară, în ansamblu, serviciul psihologic e sub aşteptări, iar psihologii, în principal, pun accent pe motivaţia învăţării. Specialişti calificaţi sunt puţini. Profesorii de matematică sau de desen, care au devenit peste noapte psihologi şcolari, sunt pregătiţi să facă faţă?

Aveţi dreptate, psihologi s-au făcut şi unii profesori la pensie sau cei cărora nu le ajungeau ore. Sigur, ei

Sigur, ei pot utiliza o baterie de teste pentru a înțelege ce se întâmplă cu copilul acela, dar dacă este implicat un factor latent, nu cred că deţin suficiente cunoștințe de psihanaliză, de psihologie comportamentală, pentru a identifica elevii cu probleme. Şi în centrul nostru, adolescenţii ajung de multe ori cu dificultăţi de suprafaţă, cum ar fi abandonul şcolar, dar discuţiile şi evaluările psihologului pot stabili motivul care a determinat acest comportament. Cum altfel să ajuţi acest copil? Primăvara aceasta am făcut terapie cu o domnişoară care avea gânduri suicidale, o fată foarte simpatică, dar care o ţinea una şi bună: Sunt cea mai urâtă, nu mă pot suporta, nu mai vreau să trăiesc. A fost adusă de tatăl său, care se temea s-o lase singură în casă, deoarece a găsito într-o zi lângă aragaz, în stare semiconştientă, într-o tentativă de a se sinucide. Am depistat că, atunci când avea 3-4 ani, fetița a fost folosită de verișorii săi în jocuri sexuale. Cât era mică, nu conştientiza cele întâmplate, iar când a crescut şi a realizat ce s-a întâmplat, a trecut printr-un şoc căruia nu-i putea face faţă. Spuneţi-mi, cum ar putea un psiholog fără pregătire specială să depisteze şi să rezolve probleme de genul acesta? Este o psihoterapie de durată, cel puțin 10 ședințe, pentru că persoana trebuie reorientată spre altceva. Noi nu avem în gene cultura consultării unui psiholog...

Acum lumea consultă mai mult psihologii privați. La centru lucrăm

în special cu adolescenții care au comportament suicidal, dar există prea puţini specialişti gata să facă faţă unei astfel de comunicări. Eu chiar mă tem uneori pentru colegii mei mai tineri, de aceea multe cazuri le asist personal. Este complicat şi dacă nu ai suficientă experienţă ori nu eşti precaut, nu e exclus că un sinucigaş te poate atrage în lumea lui depresivă. Câteodată regret că am început să mă ocup de asta...

Cei care propagă telefoanele de încredere nu ştiu că dacă cineva repetă de mai multe ori că se sinucide ar putea chiar s-o facă... În urma cazurilor de suicid care s-au înregistrat vara aceasta a fost creată şi o comisie specială, care avea sarcina să ofere soluţii: unii propuneau să fie deschis un telefon de încredere, alţii – mai multe centre de reabilitare...

De regulă, la un milion de populație se recomandă un centru şi e o prostie să deschizi centre în fiecare cartier. Nu există aşa ceva nici în ţările mult mai dezvoltate decât Moldova. În Paris, de exemplu, funcţionează doar un centru, la Moscova - la fel. Cât despre telefonul încrederii – vă asigur, o să sune persoane care vor să mai chinuiască pe cineva. Noi am avut telefon de încredere, dar

nu a sunat nimeni să spună că se sinucide. Dacă este vorba despre un suicid prompt, sinucigaşul nu va pune niciodată mâna pe telefon să-şi anunţe intenţia. Desigur, o vor face persoanele demonstrative, care vor să șantajeze pe cineva anume, să hărţuiască, să penalizeze. Şi aici există un risc: repetând de zece ori aceeaşi frază, avertismentul lor s-ar putea materializa. Am rebutat două idei, rămânem lângă covata spartă?

Trebuie să spunem lucrurilor pe nume şi să revenim cu picioarele pe pământ, fără să ne propunem scopuri grandioase, dar ineficiente... Ziceam de şcoală şi de faptul că educarea toleranţei la frustrare trebuie să fie o prioritate. Ce se întâmplă, de fapt? Iată un proiect, l-am primit de la Ministerul Sănătăţii. Titlul - Sănătatea adolescentului. E super, nu? Asta a fost şi prima mea reacţie, dar, după ce l-am studiat, am înţeles că se referă, iarăşi şi iarăşi, doar la sănătatea reproducerii. Ne întoarcem în timp, atunci când, ca să se obţină proiecte plătite, reieșea că fiecare al treilea moldovean era bolnav de SIDA? Acum nu mai este o problemă?. Unde au dispărut seropozitivii, că doar afecţiunea nu se tratează? Şi acest proiect de pe masa mea este orientat spre adolescenţii de 10-15 ani. Vor fi învăţaţi, probabil, cum să-și pună prezervativul. Dar nimeni nu ţine cont de faptul că aceşti copii sunt atât de diferiţi, iar unii dintre ei stau încă la mama în braţe. Trebuie să-i selectezi, nu poți să-i pui pe toţi în acceași oală. Asta s-a mai întâmplat atunci când copiilor din clasele a doua, a treia, li s-au distribuit prezervative. Ce să facă cu ele? S-au dus în veceul şco-

lii şi le-au probat. Prezervativul nu e un fes să-l pui pe cap... Aşa i-a găsit profesorul şi au fost daţi afară din şcoală. E oare vina lor? Programul „Modul sănătos de viață” s-a predat la nivel de țară doar trei- patru ani, după care l-au aruncat la gunoi. Dar el cuprindea informația de bază de care are nevoie un copil: de la nevoi alimentare până la comportament, de la sănătatea fizică până la cea psihologică. Iată, bunăoară, copiii erau învăţaţi că dacă ai insuficienţă de acid folic, nu numai că nu se coagulează sângele, dar se poate aprofunda și starea de depresie. Ce a rămas în loc? Un mare nimic! Dacă nu şcoala, atunci părinții?

Altă cale decât educarea valorilor nu există. Avem nevoie de o școală pentru părinți, care să fie obligatorie, unde cuplurile ar învăţa principalele reguli de conduită în educarea unui copil, aşa cum se face în cazul femeilor gravide. Numai că la aceste ore, din păcate, viitoarele mame învață mai degrabă cum să schimbe scutecele. Dar trebuie să mai ştie că, şi înainte de a naște copilul, e bine să-i vorbească. Așa vom avea de câștigat mai mult, chiar dacă va trebui să ne înarmăm cu răbdare pentru primele rezultate... La seminare demonstrăm profesorilor și părinților că fătul în perioada de două-trei luni are mâini și picioare şi reacţionează foarte clar la stimulii externi. Copilul se formează ca un vlăstăraș și percepe sunetele externe de la a treia săptămână. De atunci trebuie să și începem educația lui psihologică. Poate și cazurile acestea de suicid sunt un semn că trebuie să ne oprim. Fiindcă, observaţi, persoanele care se sinucid au o viaţă parcă normală. De ce nu i se întâmplă asta unui

bețiv de pe o margine de drum, care trăiește printre gunoaie și nu mai vede sensul vieții, dar unor persoane care au avut şi au anumite succese? Nu e altceva decât un semn, un indiciu pentru cei care rămân să fie mai atenți la ceea ce clădesc în jurul lor, la energia pe care o emană. Câte din cazurile pe care le-aţi asistat credeti că sunt rezolvate o dată pentru totdeauna?

Nu pot spune cu fermitate. Odată ce o persoană a încercat să-și pună capăt zilelor nu pot să pun mâna în foc şi să afirm că o altă situație stresantă nu-i va fi fatală, că va putea să iasă cu demnitate dintr-o încercare mai grea. Fiecare a doua persoană s-a gândit măcar o singură dată la sinucidere, ca posibilitate de debarasare de probleme. Unicul lucru pe care putem şi trebuie să-l facem este să ne rugăm să nu se întâmple aceasta cu noi sau cu cineva dintre apropiaţii noştri şi să alungăm cât mai departe gândurile negre... Uşor de spus, greu de făcut. Este şi o vorbă în popor: dacă te-ai gândit măcar o singură dată să-ţi iei zilele, Satana devine umbra ta până în momentul în care o faci...

În psihologie se spune altfel, şi anume că gândurile se materializează. Noi trebuie să ne opunem ideilor negativiste, folosind o metodă simplă: să repetăm des fraze pozitive, constructive, căci astfel ne situăm pe zona luminoasă şi ne modelăm comportamentul. Se întâmplă la nivel de subconştient, fără ca noi să ne dăm seama. Binele învinge întotdeauna răul, dar trebuie să punem şi noi umărul.

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

TEMA NUMĂRULUI

Părintele Adrian:

DACĂ VEDEM VIAŢA CA PE UN RĂZBOI, SINUCIGAŞII SUNT UN FEL DE DEZERTORI text de

Moni Stănilă

imagini de

Mariana Ștefăneț

PĂRINTELE ADRIAN, ACTUALUL MEU DUHOVNIC, E PREOT ÎN TOMEŞTI (JUDEŢUL TIMIŞ) DE PESTE ZECE ANI. ÎN ACEST DESTUL DE SCURT TIMP A RIDICAT ÎMPREUNĂ CU LOCUITORII DIN TOMEŞTI BISERICA DE ACOLO. PÂNĂ ATUNCI LA NOI LITURGHIA SE ŢINEA ÎNTR-O CAPELĂ CATOLICĂ. DE ACEEA CÂND AM DAT ADMITEREA LA TEOLOGIE, LA PROBA ELIMINATORIE, AM FOST ÎNTREBATĂ DACĂ E FRUMOS ICONOSTASUL DIN TOMEŞTI. ERA, EVIDENT, O CAPCANĂ, FIINDCĂ PROFESORUL RESPECTIV VOIA SĂ ÎŞI DEA SEAMA DACĂ MERG LA BISERICĂ, ICONOSTASUL FIIND PREZENT DOAR ÎN BISERICILE ORTODOXE.IMEDIAT DUPĂ SFINŢIREA NOII BISERICI, AM FOST CUNUNATĂ DE PĂRINTELE ADRIAN. ACUM L-AM CĂUTAT SĂ ÎL ÎNTREB DESPRE SINUCIDERE. ÎNAINTE DE INTERVIUL PROPRIU-ZIS, PĂRINTELE MI-A CITIT URMĂTORUL PASAJ DIN BIBLIE:„NU ŞTIŢI OARE CĂ VOI SUNTEŢI TEMPLUL LUI DUMNEZEU ŞI CĂ DUHUL LUI DUMNEZEU LOCUIEŞTE ÎN VOI? DE VA STRICA CINEVA TEMPLUL LUI DUMNEZEU, ÎL VA STRICA ŞI DUMNEZEU PE EL, PENTRU CĂ SFÂNT ESTE TEMPLUL LUI DUMNEZEU, CARE SUNTEŢI VOI”. (I CORINTENI 3; 16-17)

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

TEMA NUMĂRULUI Care este pozitia Bisericii faţă de sinucigaşi? Dacă o luăm canonic, poziţia Bisericii este limpede şi fără echivoc. Încă din perioada sinoadelor, Sfântul Timotei al Alexandriei interzice orice formă de slujire pentru cei care şi-au luat singuri viaţa. Şi aceasta a fost o atitudine consecventă în timp. La început, foarte condensată, apoi s-a detaliat. Sunt destule canoane care au reluat tema asta. Foarte multe canoane bizantine au reluat forma asta care se regăseşte şi în pravilele noastre, de exemplu în pravila de la Govora, care interzicea preotului să participe în vreun fel la înmormântarea celui ce s-a sinucis, să nu îl primească în biserică şi să nu îl pomenească ulterior în slujbele bisericii. Nu pare foarte dură această atitudine? E foarte greu de găsit un cuvânt... În primul rând, un astfel de act e definitiv, e irevocabil, nu se mai poate reveni asupra deciziei odată ce este dusă la capăt. Prin actul acesta omul se poziţionează ca adversar al lui Dumnezeu. Viaţa e calea omului către veşnicie, cale rânduită de Dumnezeu în aşa fel, încât la sfârşitul ei omul să ajungă la mântuire; întrerupând-o într-un alt moment decât cel rânduit, practic i se refuză lui Dumnezeu să îşi exercite pronia (grija). Adică nu are cum să lucreze mântuirea ta. Un exemplu din alt domeniu, care se foloseşte de multe ori, e viaţa intrauterină. Acolo, de la forme elementare, fătul îşi dezvoltă în timp nişte mijloace pentru a se putea descurca în lumea aceasta. Dacă undeva pe parcursul devenirii lui se intervine, el rămâne un avorton. Ca fătul să poată supravieţui, e necesar să parcurgă o anumită

57 perioadă, adică de la primele clipe până în a noua lună. Deci cel care îşi întrerupe viaţa devine un fel de avorton. Cele nouă luni din viaţa intrauterină sunt echivalente cu viaţa pe pământ atât cât a rânduit-o Dumnezeu, indiferent că vorbim de zece sau de optzeci de ani? Tocmai. Alegând eu singur când să ies din viaţa asta, nu am cum să ştiu dacă mi-am dezvoltat cele necesare pentru veşnicie. Nu ştim noi lucrările lui Dumnezeu şi nu putem să le analizăm, dar El caută tot timpul, pe tot parcursul vieţii, să găsească modalităţi prin care să îi ofere omului şansa să se mântuiască. El ne lasă în anumite probleme, anumite încercări, anumite stări, care s-ar putea să ne întoarcă spre mântuire. Nu ştim când se întâmplă; la început, la sfârşit, la mijlocul vieţii... Habar n-avem de lucrurile astea. Şi de aceea trebuie să avem răbdare cu noi înşine şi să avem răbdare cu lucrarea lui Dumnezeu, care va veni negreşit într-un moment al existenţei noastre. Dumnezeu va face în aşa fel ca prin asumarea şi trăirea acestor încercări să reuşim să ne mântuim. Neavând răbdare, se ajunge la situaţia despre care vorbim. De fapt, din capul locului, ar trebui să vedem care sunt cauzele care duc la sinucidere. Şi exclud din start genul ăsta de analiză, văzut printr-un determinism social, cultural sau psihosomatic. Principala cauză a stării acesteia de nebunie la care ajunge omul sunt duhurile întunecate. Putem, aşa, dacă vrem cu orice preţ, să analizăm diferitele efecte ale atacurilor acestora asupra omului, dar cauza în sine, cauza reală, este ura dintru început a diavolului împotriva omului. Din

păcate, astăzi încercăm să găsim fel şi fel de justificări pentru sinucidere, şi vedem aşa diferite cauze, cum ar fi un destin implacabil al omului, nu ştiu ce schimbări bio-chimice din interiorul fiinţei umane care ar cauza cumva, care ar duce la sinucidere. Din păcate, lumea asta uită un lucru important şi esenţial: că are un vrăjmaş dintotdeauna. Şi atunci dacă spunem şi clarificăm din start lucrurile, înţelegem că rezistenţa faţă de tentaţia asta a sinuciderii e de fapt un război împotriva duhurilor necurate. Deci, ca să revin, Biserica este categorică în ceea ce priveşte sinuciderea, fiindcă prin acest act omul întrerupe lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu. Întrun fel se leapădă de Dumnezeu, aşa e şi încadrată în Teologia Morală, ca păcat împotriva Duhului Sfânt, păcat care, după cuvintele Mântuitorului nu se va ierta nici în veacul acesta, nici în cel viitor. Intră în păcatele apostaziei (lepădarea de Hristos)? Da, e o lepădare de Hristos, dacă Îl înţelegem pe Hristos drept cale, adevăr, viaţă – cum scrie în Evanghelii –, cei care se sinucid se leapădă de viaţă şi de adevăr. Şi spun toate acestea ca să înţelegem că nu putem privi canoanele Bisericii doar dintr-o perspectivă juridică. Deci nu sunt nişte canoane rigide şi superficiale? Biserica se mişcă în nişte limite. Poate părea ciudat, dar aşa am înţeles eu din învăţăturile părinţilor. Biserica are nişte limite trasate de Însuşi Iisus Hristos, capul Bisericii, limite date pentru cei care o formează. Adică Biserica intervine, se roagă şi mijloceşte, pentru cei care o formează. În momentul în care

cineva alege să se lepede, să se rupă de Biserică, ea respectă acea decizie şi se opreşte. Adică, dacă tu alegi să ieşi în afara ei, eu ca preot nu te pot urma. Eu te pot însoţi doar cu compasiunea, însă cu rugăciunea nu mai pot, fiindcă nu îmi este îngăduit lucrul acesta. Deci practic nu Biserica este cea care condamnă sinucigaşii, ci ei intră într-o zonă în care Biserica nu îi poate urma. Sigur! Biserica nu poate pătrunde în acea zonă în care sinucigaşul a intrat printr-o decizie liber asumată. Poate părea cinic, ceva în genul: nu mă interesează, ai ales să pleci, pe mine nu mă priveşte, însă nu e aşa. Milă putem şi trebuie să avem pentru cei ce ajung în asemenea situaţii, dar mai mult de atât nu putem face. Deşi există o anumită iconomie, opusă acriviei, am întâlnit-o la părinţii de la Optina, sfinţii Leonid şi Ambrozie, spuneau că rugăciunea Bisericii nu este îngăduită, dar omul apropiat de sinucigaş se poate ruga, şi dădeau o formă de rugăciune. Citez din memorie şi aproximativ: Doamne caută cu milă spre sufletul celui în cauză, iartă-mi îndrăzneala şi nu-mi socoti păcatul dacă greşesc prin această rugăminte, ci în veci facă-se voia Ta. Cam asta era rugăciunea. Adică nu poţi să faci slujba înmormântări pentru un sinucigaş şi să spui: cu sfinţii odihneşte Hristoase şi sufletul adormitului robului Tău... despre un om care s-a rupt şi a părăsit calea aceasta către sfinţenie. Iarăşi, nu poţi cânta, cum scrie în cântările înmormântării: întru Tine nădejdea şi-a pus..., când tocmai sfârşitul lui e o dovadă a lipsei de nădejde. Dar revenind la dovada dragostei pe care părinţii de la Optina o arată faţă de sufletele

celor ieşiţi în acest chip din viaţă, noi putem să spunem în forma cea mai simplă: nu ai voie să te rogi, însă starea de milă şi de suferinţă pe care o simţi pentru un astfel de suflet nu o poţi opri. Iisus spunea că mai mare dragoaste ca aceasta nu este ca cineva să îşi pună viaţa pentru prietenul său. Nu este o dragoste să ne rugăm pentru sinucigaşi? Totuşi riscăm, deşi n-aş zice că e nesăbuinţă. Îmi amintesc iarăşi de un exemplu, cred că Sfântul Eustatie, de la mănăstirile din Olimpul Bitiniei, despre care se zicea că a întâlnit odată pe cale un om gârbovit ce târâia o funie după el. Şi Sfântul îl întreabă ce e cu el, ce i s-a întâmplat, iar omul acela spune că a făcut o grozăvie de nedescris, un păcat ce nu se poate spune în cuvinte şi că el nu mai poate să îşi trăiască viaţa având în spate genul ăsta de povară. Şi Sfântul Eustatie face un gest, pe care mi-aş dori să îl am în minte toată viaţa, ia mâna acelui om şi o pune pe umărul său spunând: „Frate, păcatele tale despre care spui le iau asupra mea şi eu voi răspunde la judecată pentru ele”. Dragostea sfinţilor merge şi în iad, poate ajunge şi acolo, poate însoţi chiar şi sufletul osândit al unui sinucigaş. Bine, nu suntem noi la măsura aia. Dar întrucâtva putem rezuma că există speranţă şi pentru ei. Zicea Sfântul Paisie Aghioritul că prea uşor punem sentinţe şi spunem că un suflet e damnat pentru că a ales o cale neconformă orânduirilor bisericeşti, pentru că – spunea el – Dumnezeu lucrează chiar şi în ultima clipă. Ultimul gând, ultima trăire îi poate fi mântuitoare unui om, fiindcă moartea nu e instantanee, de obicei există câteva clipe de

agonie, şi acel răgaz poate fi folosit de Dumnezeu pentru a salva omul. Pe de altă parte, unii părinţi spun că sufletul, chiar şi după ce a ieşit din trup, este prins între cele două existenţe, cea de aici şi cea de dincolo, iar în acel loc fiind, retrăieşte cumva viaţa. Şi atunci revăzând anumite situaţii din viaţa ta, poate măcar atunci, în ultima clipă, vei înţelege unde ai greşit. Aşa încât nădejde şi speranţă trebuie să avem. Însă noi trebuie să facem ceea ce este rânduit. Nu este bună nicio extremă: nici să considerăm condamnat sufletul unui om, nici să trăim cu convingerea că toţi ne vom mântui. Uite, mai spunea cineva că dacă vrem să mijlocim pentru sufletul unui om care a ieşit astfel din viaţă, să facem tot posibilul să ne mântuim noi înşine şi atunci, fiind la tronul lui Dumnezeu, putem şi să vedem ce s-a întâmplat cu sufletul în cauză, putem şi să mijlocim pentru el în mod direct. De multe ori, teoretizând prea mult, scăpăm din vedere care este scopul vieţii noastre. Ce îl poate determina pe om să se sinucidă? Mă gândesc că, în mod paradoxal, drumul unui om care îl caută pe Dumnezeu şi drumul unui om care e tentat să îşi pună capăt zilelor merg, e unul comun, până într-un anumit punct ei merg împreună. Şi unu,l şi altul ajung la un fel de disperare văzând atâta nedreptate şi atâta răutate; meschinăria care e în lumea asta. Şi, culmea, toate sunt îmbrăcate cu atâta sclipici, încât îţi vine rău, te saturi; pentru ce, ce se întâmplă, cum ar mai putea evolua lucrurile de acuma încolo? Pe de altă parte, te opreşti asupra ta şi iarăşi vezi nestatornicie, vezi mizerie, vezi inconsecvenţă,

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

TEMA NUMĂRULUI ticăloşie de multe ori, şi ajungi la un soi de lehamite şi faţă de tine, şi faţă de existenţa asta, şi nu mai ştii ce să faci altceva, decât să strigi din toată fiinţa ta: „Doamne, scapămă!”, iar cel care ajunge în pragul sinuciderii tot la fel trăieşte, înţelege cumva absurdul existenţei ăsteia, însă, din păcate, nu are perspectiva asta de a privi existenţa prin prisma veşniciei. Şi atunci, neavând toate datele, ajunge la aceeaşi disperare, însă strigătul, din păcate, e altul: nu zice „Doamne, scapă-mă”, ci zice „moarte, scapă-mă”, într-un fel aici este nebunia stării ăsteia. Ajungi la anumite stări care ţi se par de netrăit, te gândeşti că de aici nu mai poţi merge, nu mai ai cum să continui existenţa, e atâta de absurd, ajungi să te simţi atât de sătul de existenţă, de tine însuţi, încât nu mai ai ce să faci. Realmente cred că ajungi să experimentezi în viaţa ta de aici realitatea iadului, şi atunci vrei să scapi. Problema şi amăgirea şi nebunia e că încerci să scapi de iad intrând în el. E o stare de moment pe care tu, prin gestul pe care îl faci, o înveşniceşti. Asta e cumplit. E ca şi cum ajungem pe buza prăpastiei, iar unul găseşte calea de a se ridica spre cer strigând spre Dumnezeu, iar altul se aruncă în abis. E foarte multă tristeţe cred, multă tristeţe în lumea asta, lăsată în urmă de sufletele astea chinuite. E foarte complicat. Dacă acceptăm aceste stări cumplite de deznădejde despre care vorbiţi, mă gândesc că există şi oameni care reacţionează în urma unor impulsuri de moment. Adică o dezamăgire din partea cuiva apropiat, iubit, părinte, fiu... Au fost cazuri şi în Moldova, şi în România de copii care s-au sinucis fiindcă au părinţii plecaţi peste hotare...

59 Nu putem spune că există sinucideri grave şi sinucideri soft, indiferent de ceea ce le declanşează, necazurile respective duc la aceeaşi stare, o stare în care nu te mai poţi controla, nu mai poţi lua decizii, nu te mai poţi gândi. Cred că la asta se referă expresia: „îţi stă mintea în loc”. Indiferent că e o poveste de dragoste cu un final nefericit, că e un moment de tristeţe, că sunt momente de frică, poate – la un moment dat – să apară perspectiva asta înşelătoare că moartea e ultima salvare. Adică aşa ca în misiunile soldaţilor, dacă apare ceva ce nu mai pot suporta, am ca ultimă soluţie sinuciderea. E foarte riscant să acceptăm gândul ăsta. Dar în cazuri clinice grave mai putem vorbi de liberă alegere? Sunt cazuri şi cazuri. Un om care, în urma unor probleme psihice grave, se aruncă pe fereastră convins că poate zbura şi el dă din mâini crezând că are aripi, nu ia în calcul sinuciderea, ci e convins că o să zboare, însă în cele mai multe cazuri e un act conştient, înţeles, asumat, care duce în cele din urmă la nebunie. În cazul în care omul a fost inconştient, Biserica face rugăciuni? Nu există o practică uniformizată. În caz de boală psihică, se poate merge la groapă, se poate cânta Trisaghionul, se citeşte Tatăl nostru şi se spune un cuvânt. Sfântul Ioan Maximovici le spunea preoţilor aflaţi în ascultarea sa că dacă există dovezi clare că omul a fost bolnav psihic, atunci – cu înştiinţarea ierarhului – se poate face o slujbă de înmormântare. Iar apoi, mai sunt situaţii în care se face înmormântarea unor persoane foarte

bine situate, sus-puse, şi atunci se găseşte cine să facă înmormântarea, însă e un gest inutil. În morala ortodoxă se vorbeşte şi de sinuciderea spirituală, cu referire la oamenii care îl resping pe Dumnezeu. Însă în cazul lor poate exista speranţa că într-o zi se vor întoarce la Dumnezeu. Dacă îl refuzi pe Dumnezeu până la moarte, e acelaşi lucru. Iar apoi există şi sinucidere trupească, diferită de înţelesul primar al acestui gest. Abuzul de trup este tot o formă de sinucidere, însă şi în acest caz există şansa ca într-un anumit moment să te salvezi, să te opreşti. Dacă vedem viaţa ca un război, sinucigaşii sunt un fel de dezertori. Fug înainte de bătălia finală. Credeţi că cine a încercat o dată să se sinucidă va încerca şi a doua oară? Aşa se spune, că, odată intrat pe acest făgaş, nu mai există cale de întoarcere. Decât prin Dumnezeu. Inclusiv când vezi că ai scăpat prima dată, poţi înţelege lucrarea lui Dumnezeu cu tine şi să îţi revii. Cei care îşi planifică momentul morţii nu o fac din vanitate? Înţelegi că viaţa ta se va termina odată. Ţi-e greu să accepţi, şi atunci te gândeşti că, dacă tot se va sfârşi, să stabileşti tu când şi cum. Să fii tu stăpânul, păpuşarul; să tragi tu sforile. Dar e foarte trist fiindcă întrun fel te laşi pradă tocmai lumii de care încerci să scapi. Până la urmă, sinuciderea e o formă de răzvrătire. Însă adevărata formă de rebeliune care înţelege absurdul lumii ăsteia şi care acceptă şi gândul morţii, adevăratul rebel e călugărul. Care vede viaţa asta, îi vede lipsa de rost, şi o sfidează respingând lumea şi con-

trolându-şi existenţa, însă o face autentic şi conform voii lui Dumnezeu. Ei chiar biruiesc lumea. E o formă de a refuza lumea, de a trăi şi cu gândul morţii, dar de a ajunge în final la mântuire. Îmi amintesc că părintele Steinhardt dădea trei forme de supravieţuire într-un regim totalitar, iar una dintre ele era a lui Churchill. Germanii erau deasupra Londrei, iar el consemna în jurnal că realizezază distrugerea unui imperiu, dar totuşi el simte o poftă nebună de luptă, de viaţă. Adică e o formă de rezistenţă: vezi că totul se prăbuşeşte în jurul tău, iar tu lupţi cu şi mai mare îndârjire. Ciudat că omul încearcă să învingă moartea cu moartea. Hristos a făcut lucrul ăsta, dar a fost singurul. Noi nu putem face asta, noi nu avem puterea de-a ne lua înapoi viaţa. Cum aţi reacţiona dacă ar veni la dvs. un om cu gânduri de acest fel? L-aş trimite la altcineva, iar dacă n-aş avea de ales... nu ştiu. Eşti cu sabia deasupra capului. E foarte greu. Omul respectiv se agaţă de cuvântul tău. Cum poţi în câteva clipe să îl faci să realizeze că Dumnezeu îl iubeşte? E vorba de suferinţă. Şi cât de fals sună în gura mea, în gura oricărui om, învăţăturile despre suferinţă... Toată viaţa mi-a fost frică de durere. Noi toţi vrem să trăim bine şi să murim uşor. Credeţi că dragostea, cea mai instinctivă, nu mă refer neapărat la cea creştină, ci la dragostea copiilor pentru părinţi, a părinţilor pentru copii, a soţilor unul pentru altul, poate salva pe cineva de la sinucidere? Aşa ar trebui, iubirea pentru toţi ai mei să mă ţină în viaţă. Şi atunci nu e cumva prima cauză a sinuciderii lipsa iubirii? Cauza rămâne aşa cum am spus de la început: ura diavolului faţă de om. El se foloseşte de lipsa de iubire, dar nu o transformă în principala cauză. Cum am putea încheia mai luminos acest interviu? Cred că în încheiere cel mai potrivit e cuvântul Sfântului Siluan: „Ţine mintea în iad, dar nu deznădăjdui”. Vedem că suntem răi, că merităm iadul, că tot ceea ce e fără Dumnezeu nu are sens, însă cu tot absurdul din jur, să nu deznădăjduim, să avem încredere în bunătatea şi mila lui Dumnezeu, să luptăm până la capăt.

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

TEMA NUMĂRULUI

Misionarul.

NU ESTE UN SUPEREROU. DAR PE DRUMUL DINTRE CASĂ ŞI SERVICIU MAI SALVEAZĂ NIŞTE OAMENI DE LA MOARTE. CU ATÂT MAI MULT, NU ESTE UN MESIA. DAR CUVINTELE LUI POT ALUNGA GÂNDURI NEGRE DIN CAPUL CELOR AFLAŢI PE MUCHIA PRĂPASTIEI. SE NUMEŞTE EMANUEL ADRIAN SÂRBU, LICENŢIAT ÎN SOCIOLOGIE ŞI PSIHOLOGIE, DOCTOR ÎN TEOLOGIE, ARE 35 DE ANI ŞI SE RECOMANDĂ MURITOR DE RÂND, CARE, ATUNCI CÂND POATE, AJUTĂ. CU PATRU ANI ÎN URMĂ A DESCHIS UN BLOG, PE CARE ŞI-A PLASAT PRIMELE STUDII DESPRE SUICID. OAMENI AU ÎNCEPUT SĂ-I SCRIE, EL – SĂ LE RĂSPUNDĂ. ACUM HTTP://SUICID.WORDPRESS.COM A DEVENIT UN ADEVĂRAT CLUB AL SINUCIGAŞILOR ANONIMI, UNDE AJUNG CEI CARE VĂD LUMEA ÎN NEGRU. CA UN SEMN CĂ ÎNTOTDEAUNA EXISTĂ UN FIR CARE SĂ NE LEGE DE VIAŢĂ, PĂSTREAZĂ ÎN CASĂ UN CABLU DE REMORCARE, PE CARE L-A PRIMIT PRIN POŞTĂ DE LA UN PRIETEN VIRTUAL, NEFERICIT ÎN DRAGOSTE. PE CARE L-A CONVINS SĂ NU SE SPÂNZURE, PE CARE L-A PRINS DE MÂNĂ APROAPE ÎN „CĂDERE LIBERĂ”. text de

PLEDOARIE PE

IEI

T AS ĂP

MUCHIA

Era legată de promisiunea că nu va recurge la suicid înainte de a comunica cu mine şi, mai ales, înainte de a primi răspunsul meu pe mail...

Emoţionantă istoria cu acel cablu de remorcare care, datorită dvs., nu a reuşit să devină recuzită într-un scenariu lugubru...

Eram relativ nou în domeniul suicidologiei, dar voiam să fac ceva care să conteze, care să aibă un impact în viaţa unor oameni care nu mai aşteptau nimic bun. Eram plin de entuziasm, citisem destul de multe lucrări de specialitate, dar nu avusesem încă prea multe tangenţe cu realitatea „din teren”. Aşa că,

Viorica Mija

încercând să îmi ofer ajutorul cuiva, am atins o serie de puncte nevralgice din sufletul uneia dintre persoanele care mi-au scris. În mod firesc, persoana cu pricina a reacţionat destul de dur, ştergând cu mine pe jos şi demontându-mi toată încrederea că fac bine ceea ce fac. A trebuit să admit că avea dreptate şi să încerc să îmi revizuiesc atitudinea şi abordarea. Iar faptul că am fost flexibil, maleabil, că am recunoscut

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

TEMA NUMĂRULUI că am greşit, a dat o nouă şansă relaţiei de încredere, care este atât de necesară în prevenirea suicidului. Aşa se face că am continuat să ţinem legătura, întrucât problema cu care se confrunta persoana respectivă era una deosebit de profundă. Au urmat suişuri şi coborâşuri, momente de fericire şi momente de depresie cruntă, clipe în care simţea că are toate motivele să trăiască şi era recunoscătoare că a supravieţuit şi, de asemenea, clipe în care m-a urât pentru că am împiedicat-o să îşi pună capăt zilelor. Într-una din acele clipe a vrut să apeleze la cablul cu pricina, însă era legată de promisiunea pe care mi-o făcuse – că nu va recurge la suicid înainte de a comunica cu mine şi, mai ales, înainte de a primi răspunsul meu pe mail. Aşadar, cablul respectiv este mai degrabă important pentru mine decât pentru persoana cu pricina, întrucât îmi aminteşte de momentul în care a trebuit să învăţ să îmi schimb abordarea din mers. Acum „salvatul” a trecut în tabăra „avocaţilor” vieţii ?

Cred că nu greşesc dacă afirm că toţi sau aproape toţi cei care au descoperit valoarea unei mâini prietenoase întinse din partea unor necunoscuţi, au revenit ulterior pentru a-i ajuta pe alţii, care se confruntă cu probleme asemănătoare. Este felul lor de a le spune altora că, dacă în cazul lor a fost posibil să meargă mai departe, este posibil şi pentru cei care se află pe site pentru prima oară şi care sunt atât de deznădăjduiţi, încât nu mai văd nicio soluţie la problema lor. În realitate, soluţia există, iar dacă nu o putem vedea, atunci este doar pentru că

63 nu am căutat-o suficient. Cât despre „salvat”, eu nu am afirmat că ar fi vorba despre un bărbat sau despre o femeie, ci despre o persoană. Principiul confidenţialităţii este o regulă sacră, motiv pentru care de multe ori mă văd nevoit să moderez anumite informaţii pe care ei, prietenii mei anonimi, aleg să le facă publice. Acolo, pe site, sunt doar nişte persoane care şi-au ales anumite pseudonime, care încearcă să se sprijine reciproc până când vor ajunge în punctul în care vor putea merge mai departe singuri, fără ajutor din exterior. Mulţi însă vor continua să revină şi să se implice în a-i ajuta pe alţii.

Este ca şi cum ai aşeza o bucată mare de carton în faţa unei ferestre... Lipsa de comunicare se dovedeşte a fi capul tuturor relelor. E ceea ce încercaţi să faceţi prin acest grup de suport – să le daţi certitudinea că sunt ascultaţi şi, totodată, că nu vor fi judecaţi în ceasul lor cel mai negru?

Într-adevăr, lipsa de comunicare este capul majorităţii relelor. Iar lucrul acesta este cu atât mai straniu, cu cât afirmăm că trăim într-o societate a informaţiei, în care putem comunica instant cu oricine, indiferent unde s-ar afla în lumea asta. În România, de exemplu, fiecare român are în medie două telefoane mobile. Avem cel puţin un cont de mail, utilizăm messengerul,

Skype-ul, Facebook-ul, Twitter-ul şi multe alte variante de comunicare. Un lucru asemănător s-a întâmplat în România în perioada comunistă, atunci când sate întregi de oameni au fost mutate la oraşe, iar ţăranii transformaţi în muncitori. Şi dacă, de exemplu, într-un sat lumea te salută pe stradă deşi nu te cunoaște, în oraşe s-a ajuns în situaţia în care nici măcar vecinii de la acelaşi etaj să nu se mai salute. Şi aceasta deşi, cum spuneam, într-o scară de bloc găseşti poate populaţia dintr-un sat întreg. Acelaşi lucru se întâmplă şi azi; avem mii de prieteni pe messenger, pe Facebook sau pe alte site-uri de socializare, dar suntem mai singuri ca niciodată. Exact lucrul acesta încercăm să îl schimbăm prin acest grup de suport. Mai mult decât atât, prin faptul că fiecare îşi alege un pseudonim sau îşi dă doar un prenume (există mii de Ioni, Ioane, Alexandre etc.), se capătă cumva o relativă siguranţă că inclusiv în situaţia în care interlocutorul nu te-ar percepe corect, lucrul acesta nu te va afecta la fel de mult ca în viaţa reală, când apropiaţii ţi-ar putea pune o anumită etichetă cu care ai rămâne pentru totdeauna. Un alt lucru care dă curaj este faptul că toate comentariile sunt moderate. Altfel spus, chiar dacă ar exista oameni fără caracter care să intenţioneze să facă glume proaste ori să le adreseze cuvinte nepotrivite celor care se confruntă cu aceste probleme extrem de delicate, ele sunt oprite de Moderator, ceea ce constituie pentru membrii acestui grup de suport un anumit factor de confort psihologic. Gândurile şi sentimentele lor sunt în siguranţă, nu se va permite nimănui să le fie călcate în picioare!

Înainte de a recurge la acest gest, sinucigaşii caută un umăr, un ultim argument. că merită să aleagă viaţa?..

Uneori, da, este adevărat, sinucigaşii caută un umăr sau un ultim argument în favoarea ideii că viaţa merită trăită. Alteori însă, ei nu caută altceva decât o metodă de a se sinucide, pentru că își cred problema într-atât de mare, încât nimeni şi nimic nu i-ar mai putea convinge să se răzgândească. Ajungând însă pe site, se întâmplă ceva neaşteptat pentru mulţi dintre ei: pe de o parte, ei constată că nu sunt nicidecum singurii care se confruntă cu astfel de probleme; pe de altă parte, ei citesc poveşti reale de viaţă, unele dintre care sunt mai dramatice decât ale lor.

Oamenii ajung pe site căutând pe diverse motoare idei despre cum să te omori fără să suferi... Blogul a fost conceput din start ca un club al celor care sunt cu gândul la moarte sau un site despre fenomenul suicidului în sine s-a transformat pe nevăzute într-un loc unde se adună toţi acei „bântuiţi” oarecum de umbra unei morţi planificate?

A existat iniţial un alt blog, pe care am postat un articol despre sui-

seama că, dacă nu voi face rapid ceva, riscam ca blogul respectiv să devină unul specializat, dintr-unul cu tematică generală care fusese. Aşa că l-am creat pe acesta, nu i-am făcut niciun fel de publicitate, însă numărul accesărilor a tot crescut constant, la fel şi popularitatea lui. A apărut dintr-o necesitate reală, constatată cu totul şi cu totul întâmplător. În patru ani, numărul membrilor a ajuns la sute...

Într-adevăr, numărul membrilor, adică al celor cu poveştile de viaţă relatate acolo, a ajuns în patru ani şi jumătate la câteva sute. Însă în afară de aceştia, într-un număr aproape la fel de impresionant, există şi alte categorii: cei care scriu pe site, dar care nu vor ca poveştile lor să fie făcute publice; cei care doar citesc acele poveşti de viaţă, care comentează din când în când, care încearcă să ajute, deşi nici ei nu se simt prea bine în acele momente; cei care îmi scriu în privat, deşi ştiu că, din pricina numărului foarte mare de mailuri la care trebuie să răspund şi din pricina faptului că trebuie să răspund în primul rând la urgenţe (iar acestea apar mereu...), răspunsul pe care îl aşteaptă ei poate întârzia uneori considerabil; în fine, ultima categorie este a celor care doar citesc, urmăresc site-ul în mod regulat, însă nici nu scriu, nici nu comentează ceea ce au scris alţii. Sunt însă acolo şi îi susţin pe cei care cer ajutorul fie cu un gând bun, fie cu o rugăciune.

cid. Au fost atât de multe reacţii

Cum ajung, de obicei, la dvs.?

şi m-am pomenit cu numeroase

De cele mai multe ori, oamenii ajung pe site căutând pe diver-

solicitări de ajutor, încât mi-am dat

se motoare de căutare cuvinte precum suicid, sinucidere, cum să te sinucizi, moarte uşoară, cum să mori uşor, cum să mori repede, cum te omori fără să suferi etc. Ca moderator al grupului, consider că nu atât poveştile reale pe care le relatează acolo, cât genul acesta de statistici mi se pare cel mai greu de „digerat”... După istoriile de viaţă care apar pe site, cei care scriu par, în principal, persoane tinere...

Este normal să fie aşa. De altfel, strict statistic, principalele categorii de vârstă cu risc suicidar major sunt adolescenţii şi tinerii, pe de o parte, şi persoanele vârstnice, pe de altă parte. Desigur, fiecare vârstă îşi are riscurile sale, este o discuţie extrem de amplă aici. Spun însă că este normal ca persoanele care scriu aici să fie aflate la vârsta adolescenţei sau a tinereţii întrucât ele sunt generaţia care operează în general cu tehnica IT, cu mediul virtual. Însă nu sunt în niciun caz doar ei, ci sunt şi persoane în floarea vârstei sau chiar în etate... Ce-i determină să nu mai întrevadă lumina de la capătul tunelului?

Unul dintre părinţii sociologiei scria la un moment dat că nu există sinucidere, ci sinucideri. Altfel spus, este extrem de greu de generalizat aici, întrucât problema fiecăruia îi apare acestuia drept cea mai mare, cea mai grea, cea mai de nesuportat. În opinia mea, aceste probleme pot deveni uneori în mintea noastră atât de mari, încât pot acţiona ca nişte filtre, ascunzând cumva vederii noastre soluţia sau soluţiile existente. Este ca şi cum ai aşeza o bucată mare de carton în faţa unei ferestre. Nu înseamnă că afară nu mai este

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

TEMA NUMĂRULUI lumină, ci doar că noi, atunci, nu o putem vedea. Uneori putem deveni conştienţi singuri de lucrul acesta, iar alteori avem nevoie de cineva din afară care să ne ajute să putem vedea lucrurile şi dintr-o altă perspectivă. La adolescenţi e şi o doză de bravadă...

Cu siguranţă! Din păcate însă, dintr-o astfel de bravadă se ajunge foarte uşor la o tragedie. Există cazuri în care unii adolescenţi nu vor cu adevărat să se sinucidă, ci doar să testeze anumite limite sau anumite reacţii, ori să forţeze mâna cuiva. Iar dacă lucrurile nu ies aşa cum şi-ar fi dorit, atunci se pot încăpăţâna să meargă mai departe doar pentru a le demonstra că nu au glumit şi că sunt în stare să facă lucrul acela, fără a se gândi în niciun caz la modul profund asupra consecinţelor pe care le are un astfel de gest nu doar asupra lor, ci și asupra familiei, a părinţilor, a celor dragi... De multe ori îşi imită idolii...

Nevoia de modele este universal valabilă, nu doar pentru adolescenţi. Însă, la adolescenţi, situaţia este specială întrucât identificarea cu aceşti idoli, cu aceste modele, este mult mai profundă decât la alte segmente de vârstă. Gândiţi-vă doar la faptul că adolescentul se află cumva prins între două lumi – una a copiilor, în care nu se mai regăsesc şi din care nu mai fac parte, deşi părinţii se încăpăţânează să îi înghesuie în continuare acolo, şi o alta a adulţilor, din care încă nu fac parte, pentru că nu sunt suficient de dezvoltaţi (nici fizic, nici psihologic, nici social). Aşa că ei încearcă

65 să îşi creioneze un anumit parcurs al vieţii, pe care vor să îl urmeze, un anumit set de norme sau de valori şi, desigur, anumite modele pe care le consideră demne de urmat. Aşa se explică de ce vom găsi atât de des afişe, postere cu diverse personaje din showbiz în camerele adolescenţilor, de ce se vor strădui atât de des să îi copieze în stilul vestimentar, în felul de a merge, de a vorbi etc. Iar dacă un astfel de model sau de idol alege varianta suicidului, este lesne de imaginat că lucrul acesta va genera anumite idei şi în mintea adolescentului, care fie se va dezice de ele, considerându-le o greşeală, fie se va identifica în continuare cu acestea, considerându-le nu doar justificate, ci şi aplicabile lui însuşi...

Chiar dacă nu e cuprins în cele 10 porunci de bază, suicidul este tratat drept un păcat de neiertat. Reiese că am devenit mai puţin credincioşi?

Dar suicidul apare implicit în porunca „să nu ucizi”! Dacă interdicţia de a ucide se aplică altora, de ce nu s-ar aplica şi cu privire la tentativa de a ne pune capăt propriei noastre vieţi?! Cât

facem lucrul acesta? Câţi dintre noi acţionăm în conformitate cu principiile religiei pe care afirmăm că o avem? Adevărul este că trăim într-o societate post-creştină, din păcate, una în care suntem religioşi, dar suntem mai puţin credincioşi. Iar lucrul acesta se reflectă în toate aspectele vieţii noastre, inclusiv în dinamica suicidului.

îmi propun organizarea unui grup

ţie susţinută. Dacă pur și simplu

de suport real în Bucureşti, care să

respectivul nu vrea, dacă refuză să

fie o continuare firească a acestui

comunice sau să facă ceea ce este

grup virtual de suport.

rugat să facă (de exemplu, să mear-

În patru ani, pe câţi i-aţi pierdut? De ce au păşit totuşi dincolo, de ce nu a mers?

Există vreo trei cazuri despre care am anumite indicii, dintre care

o formă de depresie ori dacă sunt prezente semnele unei psihoze), în lipsa oricărui element care ar putea duce la contacte cu familia lui, pur și simplu constaţi că nu ai altceva de făcut decât să aştepţi, să speri şi să te rogi ca sinuciderea să nu se producă. Cum aţi trecut personal peste aceste momente, atunci când „manevrele de resuscitare” nu au dat rezultat?

Nu aveţi impresia că aceşti tineri nu au pur şi simplu repere. După o perioadă lungă, în care sistemul decidea pentru tine, iar partidul îţi „prezenta” lista cu scopuri minime şi maxime, neam trezit că trebuie singuri să facem ceva cu viaţa noastră...

Cred că nu doar tinerii, ci societatea în ansamblul său nu mai are repere. Am trăit într-o societate comunistă în care am fost îndoctrinaţi că restul lumii capitaliste era greşită. Creştinismul, religia erau, de asemenea, teme tabu. Apoi a venit perioada de libertate, în care nici capitalismul nu ne-a adus ceea ce ne aşteptam, aşa că iată-ne debusolaţi şi fără repere, întrebându-ne ce este cu adevărat bine şi ce nu, încotro trebuie să o apucăm, care sunt cu adevărat principiile sănătoase şi direcţia cea bună... Cred că lipsa noastră de consecvenţă în a urma anumite repere şi de a ne adapta la realităţile sociale constituie, de fapt, marea problemă.

gă la un psihiatru dacă suferă de

despre faptul că am devenit mai puţin credincioşi, gândiţi-vă doar la câteva aspecte şi implicaţii. Noi spunem că suntem creştini, însă în învăţăturile sau mărturisirile de credinţă ori în catehismele principalelor confesiuni religioase este prevăzută îndatorirea de a participa la slujbele religioase cel puţin o dată pe săptămână. Câţi dintre noi

V-aţi întâlnit cu vreunul dintre prietenii dvs. virtuali?

Principiul general al site-ului este asigurarea confidenţialităţii totale, tocmai pentru a sări rapid anumite etape ale terapiei care presupun câştigarea încrederii reciproce. Acesta este motivul pentru care am întâlnit, cu totul şi cu totul întâmplător, doar vreo cinci dintre prietenii mei virtuali. Însă, pe viitor,

două în care am confirmarea clară din partea unor prieteni sau a familiilor. În acest domeniu nu poţi face altceva decât să îi fii alături respectivei persoane, să asculţi, să oferi un punct de vedere, o perspectivă, o îndrumare către un specialist atunci când constaţi că problema este mai profundă şi necesită o interven-

Niciodată nu a fost uşor, însă prima oară a fost cumplit! La un moment dat am fost chiar tentat să renunţ, gândindu-mă că este inutil ceea ce fac, că este un risc pe care chiar nu merită şi nu trebuie să mi-l asum, întrucât este vorba despre viaţa unor oameni, nu despre ceva ce poate fi recuperat. M-a ajutat însă o istorioară. Se spune că, după o furtună cumplită pe mare, în care mii de steluţe-de-mare eşuaseră pe ţărm, un băieţel era pe malul mării, le aduna una câte una şi le arunca înapoi. Un om, privindu-l, l-a oprit spunându-i că ceea ce face este inutil, că pur și simplu nu contează, întrucât erau mii de steluţe acolo şi că el nu le va putea în niciun caz salva pe toate. Băieţelul, aruncând încă una în apă, i-a răspuns: „Poate că într-adevăr nu contează, însă pentru cea pe care tocmai am aruncat-o în apă a contat!”. Fără alte comentarii, numărul celor care astăzi sunt bine, care trăiesc, este o permanentă încurajare de a continua. Pentru ei a contat!

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

TEMA NUMĂRULUI E atât de important pentru acest site ca mesajele negativiste să nu devină o masă critică... Am observat că există un echilibru, iar pledoariile pro-viaţă nu vin doar din partea dvs., dar şi a multor utilizatori anonimi... Cine sunt, de fapt, aceşti oameni?

Marea majoritate sunt persoane care au cerut ajutorul la un moment dat, au primit sprijinul celor care au trecut prin întâmplări similare şi au ajuns să aprecieze valoarea unui simplu cuvânt frumos, a unei simple încurajări. Alţii sunt diverşi străini, necunoscuţi care pur şi simplu vor să ajute, sunt dispuşi să investească timp, un pic din sufletul şi din energia lor pentru a le fi de folos celor care, pentru moment, sunt doborâţi la pământ, dar care vor putea cât de curând să se ridice din nou, apoi să meargă din nou, apoi să alerge din nou... Iar alţii, care mă impresionează mereu, sunt oameni care tocmai au cerut ajutorul, dar care, până când vor primi un răspuns, oferă ei înşişi suportul.

La un moment dat am fost chiar tentat să renunţ, gândindu-mă că este inutil ceea ce fac... La ce ar trebui să fie atenţi părinţii, ce schimbări în comportamentul copiilor ar trebui să-i pună în gardă?

Schimbările de dispoziţie sunt extrem de importante la această vârstă. Apoi, relaţiile lor, felul în care acestea evoluează – cine le sunt

67 prietenii, cu cine se înţeleg bine, cu cine tocmai s-au certat? Modelele pe care şi le-au ales, muzica pe care o ascultă, felul în care se îmbracă, cărţile pe care le citesc... toate sunt la fel de importante. Pentru a observa însă schimbarea comportamentului lor, părinţii ar trebui să îşi petreacă suficient de mult timp în compania adolescenţilor. Ori, după cum ştim cu toţii, relaţia dintre un părinte şi un copil adolescent nu este în niciun caz una extrem de plăcută, ci una destul de tensionată, motiv pentru care se alege de multe ori varianta ocolirii reciproce. Prin urmare, dacă este un lucru cu adevărat important pe care îl poate face un părinte, atunci cu siguranţă acesta ar fi să reziste tentaţiei de a-l lăsa singur mereu, în lumea lui, de a-i da pace mereu, de a nu se mai interesa de ceea ce face, de cine îi sunt prietenii, de orele la care vine acasă, de activităţile în care se implică. Există studii care arată că ideea cu care ne amăgim cu toţii – că timpul pe care îl petrecem, deşi nu este mult, este de calitate – este cât se poate de falsă. Cu cât mai mult timp vom petrece cu copiii noştri, mai ales atunci când traversează perioade de vulnerabilitate crescută, cum este cea a adolescenţei, cu atât creşte gradul lor de siguranţă şi, implicit, riscul suicidar este mai mic. La fel şi riscul de a consuma substanţe interzise sau de a se implica în activităţi infracţionare. Deci, avantaje pe toate planurile... E o misiune grea să te opui acestor energii negative, să admiţi în viaţa ta oameni cu gânduri negre... Ai nevoie de un paravan, de o protecţie...

Oooo, da! Uneori, încărcătura emoţională este atât de puternică,

încât pur şi simplu simt că nu mai pot merge mai departe! Mă ajută însă foarte mult în astfel de momente, ca şi în alte clipe dificile din viaţă, citirea Bibliei şi rugăciunea. Sunt surprins mereu să citesc în Biblie despre oameni cu totul şi cu totul obişnuiţi, cu multe slăbiciuni şi limitări de tot felul, care au făcut lucruri mari în viaţă, ajutaţi fiind de Bunul, cum Îi spun eu. Iar faptul că am citit că până şi oameni de talia profetului Ilie sau a împăratului David au avut momente în care au clacat, dar s-au ridicat şi au mers mai departe, nu poate decât să îmi redea speranţa şi hotărârea de a merge mai departe. Cât despre rugăciune, fără a avea nici pe departe pretenţia de a fi vreun virtuoz în acest domeniu, pot spune că mă rog pentru toţi cei de pe site, fiind ferm convins că rugăciunea nu are cum să le strice, ci doar să îi ajute! Nu v-aţi gândit niciodată să renunţaţi?

Ba da, de multe ori! Însă de fiecare dată am fost „tras de mânecă” de faptul că am noi notificări pe site sau pe mail... Iar atunci când singurul lucru pe care l-am putut face a fost să le moderez, a fost extrem de încurajator pentru mine să văd cum ceilalţi membri ai grupului de suport au sărit în ajutorul nou-veniţilor! În plus, ilustraţia cu steluţele-de-mare mi-a oferit mereu imboldul de a îmi depăşi limitele, spunându-mi, vorba lui Napoleon Hill (care mi-a devenit şi motto personal), că: „Dacă nu poţi face lucruri măreţe, atunci poţi face lucrurile mărunte sau insignifiante într-o manieră măreaţă”!

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

TEMA NUMĂRULUI

CAZ CLASAT PE VREMURILE CÂND ÎNCĂ MAI FĂCEAM SOCIOLOGIE LA FACULTATEA CARE CU TIMPUL S-A CONVERTIT LA MANAGEMENT, MI S-A NIMERIT SĂ CITESC OPUL LUI EMILE DURKHEIM „DESPRE SINUCIDERE”. E UN TRATAT SOCIOLOGIC DESTUL DE BUNICEL, CARE FACE INCURSIUNI ÎN METODELE CANTITATIVE, PROPUNÂNDU-ȘI SĂ STABILEASCĂ RELAȚII DE CAUZALITATE ÎNTRE FENOMENUL SINUCIDERII ȘI DIVERȘI FACTORI. ȘTIAM DESPRE DURKHEIM, AVEAM O IDEE DESPRE SINUCIDERE (E CUMVA VÂRSTA LA CARE TOATĂ LUMEA CITEȘTE „PE CULMILE DISPERĂRII”?) MAICĂMEA, DOAR ZĂRINDU-I TITLUL: „DOAMNE FEREȘTE, CUM POȚI CITI AȘA CEVA?! ÎN TOT CAZUL – O CARTE DE CĂPĂTÂI PENTRU UN SOCIOLOG ÎN DEVENIRE. DAR DACĂ E SĂ FIU SINCER, ÎMI AMINTESC FOARTE VAG CONȚINUTUL. ȚIN MINTE DOAR CĂ UNGURII SE SINUCID MAI DES DECÂT ALTE NAȚIUNI. text de

Sorin Hadârcă

Stimulat de această amintire, mă bag la statistici. La categoria decese, sinuciderea nu figurează în calitate de cauză. Cele mai proaspete date sunt pentru anul 2008, le culeg dintr-un studiu al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. Aşadar, în 2008 din proprie iniţiativă s-au stins 620 de suflete. Cine-s ele? De ce? Ce s-a întâmplat? Patru din cinci erau bărbaţi. Cei mai mulţi aveau vârsta între 45 şi 54 de ani. De parcă până la acest hotar de miez de viaţă motivele se acumulează, iar dincolo de el – porneşte aşteptarea. Cinci sinucigaşi au avut mai puţin de 14 ani. Şaizeci şi şase sinucigaşi – mai puţin de 24 de ani. Marginalizaţi? Respinşi? Abandonaţi? Statisticile tac. Curios lucru, dar după 75 de ani se produce egalizarea de gen: nouă bărbaţi şi nouă femei şi-au curmat viaţa în acel an. Aici statisticile vorbesc: după 75 de ani sexualitatea nu mai reprezintă o problemă. Sinucidere de bătrâneţe? Durerea fizică şi exasperarea sunt motive care se califică... Ce ştim noi despre ei? Care-i calitatea ce-i defineşte? Curaj sau laşitate? Şi una, şi alta, şi nici una din cele două. Instinctul de supravieţuire este foarte puternic la mamifere, durerea fizică previne pasul terminal. Prin urmare, e un curaj nebun să faci acest pas. Dar viaţa? Nu e nevoie de curaj pentru a înfrunta greutăţile, pentru a rezolva problemele, pentru a-ţi controla destinul? Prin urmare, totuşi e vorba de laşitate. Dar cine suntem noi ca să judecăm? În mod cert lor nu le-a mai păsat de judecata celor vii. Când îmi făceam studiile în Spania, aveam un coleg american, Joe. Nu am fost prieteni apropiaţi, dar întotdeauna mi s-a părut un tip simpatic. Vorbea domol, avea un zâmbet plăcut, nu se enerva niciodată, nu socializa în măsura în care o făceau latinii, dar nici nu se ferea de companie. A Quiet American. Dădea răspunsuri inteligente la ore, dar avea note proaste. Nu că nu i-ar fi păsat, dar accepta cu resemnare acest status-quo. Totuşi resemnarea? O fi sinuciderea momentul când încetăm să mai dăm din mâini şi din picioare? Joe s-a sinucis pe durata vacanţei. Am aflat vestea când ne-am întors la şcoală. Era colegul nostru, şi acum nu mai era deloc. În mod firesc – întrebări, regrete... De ce nu l-am apropiat? Gura lumii a stabilit: dragoste neîmpărtăşită. Cazul a fost clasat. Cazurile sunt întotdeauna clasate.

Statisticile nu dau răspunsuri. Sinucigaşii nu dau răspunsuri. De obicei, lasă în urma lor o scrisorică. Dar întotdeauna e prea târziu pentru a le pune întrebări... Poate scriitorii dau răspunsuri? Întrebat de ce-şi omoară personajele cu atâta bestialitate, Michel Houellebecq a răspuns că personajele lui sunt laturi ale eului. Le omoară astfel din motive personale pe care nu intenţionează să le divulge. Pe acele personaje care nu reprezintă laturi ale eului nu le omoară cu tot atâta bestialitate. E uşor să mori pe hârtie. Rămâne mai puţină mizerie. Tot Houellebecq, întrebat cum de are tupeul să pună pe hârtie aceste mizerii, a răspuns ceva de genul: „O, dar e simplu. Eu pur şi simplu pretind că deja am murit.” Inspirat de „Posibilitatea unei insule”, Iggy Pop fredonează tupeist: “It’s nice to be dead.” De parcă el are de unde să ştie! În acest roman fascinant, Michel Houellebecq se joacă cu ideea nemuririi. În cele din urmă, ea este un bun râvnit de noi, cei care căutăm fericirea. Ipoteza e următoarea. Dacă am fi nemuritori, am învăţa din greşeli. Dacă am fi nemuritori, am avea şansa de a o lua de la capăt, îmbogăţind de fiecare dată datele problemei şi şlefuind soluţia. Ei bine, în „Posibilitatea unei insule” acest lucru se întâmplă: un grup de cercetători descoperă cum să stocheze şi să transmită memoria personală prin implant de ADN. Clonarea e floare la ureche. Astfel, se formează o populaţie de clone îmbunătăţite, purtători ai memoriei prototipului, precum şi al tuturor versiunilor anterioare. Nemuritori pe bune, neoumanii însă nu mai au sentimente, nevoile sexuale şi le satisfac singuri, locuiesc izolat şi comunică prin reţele sociale. Trăiesc din amintiri, asta fac de cele mai dese ori... Încet-încet, unii din ei ajung să realizeze că nemurirea este supraapreciată şi că finitudinea existenţei noastre umane este, de fapt, lucrul cel mai de preț din viață: cel care ne motivează să folosim din plin şansa de a trăi.

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

ÎMI VINE SĂ MOR

TEMA NUMĂRULUI

text de

Lucian Mândruță

71 Să nu mă credeți. Niciunul dintre ăștia care își cheamă moartea în public nu e sincer. De fapt, e fix pe dos. Când spui "Îmi vine să mor, nu mai suport serviciul/clientul/restaurantul ăsta", în minte nu e decesul tău, cu cai mascați, dric Volvo și coroane din trandafiri olandezi. Nu, în mintea ta e doar o detonare controlată, care transformă, de la o distanță sigură, sediul urii tale într-un morman de moloz. Firește, în vreme ce tu trăiești mai departe, deși, probabil, cu mult mai singur. La fel se întâmplă și cu oamenii. Când spui persoanei apropiate "draga mea, mă omori cu zile", traducerea directă și fără expert în Freud e "te-aș omorî acum, dar am înțeles că se pedepsește!" Tocmai din această perspectivă, sinuciderea pare cea mai sigură soluție din punct de vedere administrativ pentru un cetățean care se gândește la thrill-ul, la excitement-ul, la... cum să zic în românește? - bucuria simplă a unei crime ca-n filme. Cu avantajul că nici tentativa și nici reușita unei astfel de operațiuni nu se mai pedepsesc. Te-ai omorât. Ce să-ți mai facem? Să-ți confiscăm averea? S-a rezolvat deja. Nu, cu excepția unui weekend la Mamaia, într-un hotel construit peste o discotecă, nu există o pedeapsă mai mare! E interesantă relația asta duală între noi și propria moarte. Pe de o parte, ne-o dorim zilnic, pe de alta, ne trezim asudați în mijlocul nopții gândindu-ne că orice am face, oricâți bani, purici, blocuri de locuințe sau studii despre urangutani, până la urmă, tot acolo ajungem. "Pe termen lung", spunea economistul Milton Keynes, "suntem cu toții morți". Până la urmă, a avut dreptate în ce-l privea. Și-atunci, de ce ne grăbim? Sunt câteva avantaje. În primul rând, e bine să mori în formă. Aș detesta să fiu îngropat arătând rău, cu pungi sub ochi și obrajii înfundați. Apoi, moartea prematură poate să fie un gest artistic. Unul postmodern, pentru că, poate ați observat, arta asta deacum e mai degrabă o întrecere între scârbă și oroare, amândouă înghesuite într-o pânză, sculptură sau peliculă cinematografică. Arta a ajuns un concurs: care trăire nașpa ajunge mai repede la privitor, să-l surprindă în mod neplăcut! Din punctul ăsta de vedere, sinucigașul, mai ales cel tinerel, e un artist în trend: gestul lui e mai mereu surprinzător (mai ales pentru veșnicul public captiv – părinții) și, datorită impactului cu solul sau glonțul, oroarea e și ea asigurată. Nu în ultimul rând, să mori înainte de vreme poate să-ți aducă satisfacția de a te retrage înainte să enervezi pe cineva într-atât, încât să se bucure la vestea decesului. E un fel de a spune lumii: "eu am plecat, nici nu știți ce-ați pierdut! Suckers!" Sigur, aici e și riscul că, dacă n-ai enervat pe nimeni, se prea poate să nu fi făcut nimic în viață, și-atunci ești tu sucker, dar probabil că oricum erai, nu?

Îmi vine să mor. Mă întorc la formula asta întrucât mi se pare una dintre cele mai populare din limba română: când dăm de greu, ne vine să murim. De ciudă, de nervi, de oboseală. Rețineți: când alții încearcă mai tare, se zbat, mută munții din loc, soluția noastră e azilul, chiar și iluzoriu, pe lumea cealaltă. E adevărat, ne-am inspirat ca și în alte dăți din natură. Sau din desene animate: așa face și marmota din Ice Age, când aude uliul deasupra: moare teatral, până trece pericolul. Pe vremuri, pe la 1850, damele din societatea înaltă din Moldova și Țara Românească țineau în mâneca plină de dantele și câte-o sticluță cu săruri intens mirositoare. Pe atunci era la modă leșinul din te miri ce, ca dovadă că doamna avea naturelul simțitor. Un fel de moarte light, practicată cu elocință de mai multe ori pe zi: să fi fost asta începutul curentului Emo? N-am idee. Și, pentru că nu mai am mult până mor, probabil că sunt multe idei care îmi vor scăpa. Pe mine, chestia asta mă doare. Probabil că pe un sinucigaș îl face să se simtă bine. Pentru că, pot să înteleg, viața poate părea de multe ori o povară. Viața încătușată, viața în colibă, viața în mizerie, tristețe, singurătate, chin. Cu toate astea, și în ciuda aerului vesel al acestui articol, am o veste proastă pentru toți sinucigașii: știința încă n-a reușit să afle cu certitudine dacă există viață după moarte. Religia pretinde că, din contra, există atât viață, cât și o atmosferă plăcută, de antren și bună dispoziție (chiar dacă muzica la liră, așa cum văd că se practică în raiul din toate tablourile renascentiste, îmi pare un pic cam plictisitoare). Părerea mea? Nici unii și nici alții n-au dreptate. Există doar viața înainte de moarte. Și, când ai parte de ea, înainte să renunți ca prostul, stai măcar încă o noapte cu stele pe planeta asta. Dacă te uiți în sus, ai să vezi o mulțime de lumi, în care o mulțime de pietre pustii și-ar dori, dacă ar avea un suflet, să aibă și ele măcar un singur om acolo! Sunt atât de multe, încât ai putea să-ți alegi. Sunt atât de multe, încât probabil că s-ar bate pentru tine. Sunt atât de triste, încât probabil că tristețea ta n-ar reuși nici măcar să intre în calificări la Cupa Deprimării Galactice. Așa că nu te mai plânge, dragă sinucigașule potențial. Orice ai face, sunt unii care și-ar dori să poată să aleagă între moarte și viață. Sunt unii care ar pleca fericiți acasă, măcar să încerce să rezolve problemele tale. Și, firește, sunt unii, cu necazuri infinit mai mici ca ale tale, care s-au omorât deja. Uite, de exemplu eu, că n-am avut timp deloc să scriu un articol mai de Doamne-ajută! Sau Doamne-miluiește? Zău dacă mai știu. punkt - nr. 47 / septembrie 2012

TEMA NUMĂRULUI

ISTORIE SUICIDALA text de

Virgil Pâslariuc

imagini de

Mariana Ștefăneț

DIN FRAGEDĂ COPILĂRIE NI SE INOCULEAZĂ GÂNDUL CĂ DIFERENŢA PRINCIPALĂ ÎNTRE OAMENI ŞI ANIMALE ESTE PREZENŢA RAŢIUNII LA PRIMII (CHIAR DACĂ ADESEA SUNTEM ÎNDREPTĂŢIŢI SĂ FIM SCEPTICI ÎN ACEASTĂ PRIVINŢĂ) ŞI LIPSA ACESTEIA LA ULTIMII. PARADOXAL ESTE CĂ ANUME „RAŢIUNEA”, CEA CARE NE FACE SĂ ÎNŢELEGEM LEGĂTURILE DINTRE FENOMENE ŞI NE CONFERĂ CAPACITATEA DE „A ALEGE” ESTE, TOTODATĂ, RESPONSABILĂ DE DECLANŞAREA SENTIMENTULUI DISTRUCTIV AL OMULUI, CARE ADESEA DUCE LA SUICID.

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

TEMA NUMĂRULUI Ştim cu toţii că la unele specii de animale se întâlnesc acte de „sinucidere”, atunci când îşi curmă forţat cursul vieţii. Cel mai cunoscut exemplu, aureolat de romantism şi kitsch, este cel al lebedei, care nu poate suporta dispariţia partenerului aruncându-se de la înălţimi (chiar dacă astăzi s-au găsit şi explicaţii strict „logice” ale fenomenului). Mai există şi aruncarea în masă a balenelor sau a delfinilor pe mal (fapt care rămâne o enigmă pentru savanţi) sau a unor ovine în prăpastie (fapt care nu a fost niciodată un mister). Dar în general se consideră, pe bună dreptate, că anume simţul atotputernic al autoconservării îngrădeşte majoritatea speciilor de astfel de gesturi. Singura specie care ştie să ignore/depăşească acest simţ este cea umană, de aceea se postează pe cea mai înaltă treaptă a evoluţiei! Totuşi, raţiunea încearcă încă din zorii evoluţiei să frâneze pornirile destructive ale indivizilor. Omorul şi suicidul în cadrul comunităţii începeau să fie tabuizate practic de toate sistemele religioase pe care le cunoaştem. Unele le consideră păcat, adică încălcare a voinţei şi prescripţiilor divine (cu pedeapsă în lumea cealaltă), altele le interpretează drept delict (cu pedeapsă în lumea aceasta). În religiile „abramitice” (iudaismul, creştinismul, islamul) suicidul este văzut ca o ofensă adusă divinităţii, din cauza faptului că viaţa este un dar al lui Dumnezeu şi "respingerea" acestui dar este un act blamabil. Cu toate acestea, nu în toate societăţile antice suicidul era interzis. Spre exemplu, la vechii egipteni suicidul nu a constituit o

75 „problemă”, adică nu era văzut ca o încălcare a vreunui cod moral sau legal (aşa cum era, bunăoară, omorârea unei pisici, care era pedepsită cu moartea) şi era interpretat adesea ca o formă „firească” de a pleca spre „tărâmul morţilor”, mai cu seamă în cazul suferinţelor provocate de o boală incurabilă (”Cartea Morţilor” este un manual în care este descrisă călătoria în lumea de dincolo, spre Judecata lui Osiris). Grecii au pornit prima dezbatere pe tema moralităţii suicidului. Socrate consideră că oamenii se află în proprietatea zeilor şi nu au dreptul să decidă când şi cum să plece din viaţă. De aceea, în mod ironic, însăşi moartea lui Socrate a stârnit discuţii aprinse. Se ştie că toată viaţa sa a fost un îndrumător pentru concitadini, învăţându-i că trebuie să aibă grijă singuri de treburile şi soarta lor şi să se conducă după legile, bune-rele, pe care şi le-au făcut pentru sine (democraţia). Dar şi la greci „facerea de bine” putea fi o afacere ingrată. Ranchiunoşi, atenienii l-au condamnat la moarte pentru nerespectarea zeilor (de fapt, ca să nu-i mai bată la cap cu morala lui!). A considerat nedemn să ceară graţierea pentru lucruri pe care le considera corecte. Dar a şi refuzat să fugă ruşinos din temniţă la îndemnul ucenicilor săi (Platon îi plângea în poală), deoarece îi învăţa să se supună legilor, indiferent dacă le convin sau nu şi că nimeni nu este mai presus decât ele, nici chiar el. A cerut să i se dea să bea cucută, fiindcă nu suporta ca trupul său să fie desfigurat, deoarece acesta nu-i aparţinea lui, ci zeilor, existenţa cărora o contesta. Încurcată istorie. Mult mai clare sunt lucrurile la Epicur, hedonistul despre care s-a mai „punktat” pe aici, care îi sfătuia

pe adepţii săi să-şi pună capăt zilelor, dacă viaţa devenea prea plicticoasă şi nu le mai aducea bucurii şi plăcere. Antistene, fondatorul cinismului, cu cinism şi-a înfipt în piept un pumnal, nedorind să mai suporta senilitatea proprie. Empedocle a murit mai cu "stil", aruncându-se în craterul vulcanului Etna. Romanii, extrem de pragmatici, legau problema suicidului de cea pecuniară. Existau chiar interpelări la Senat, în care doritorii de a-şi curma zilele întrebau dacă gestul lor nu va împiedica urmaşii să le moştenească averile. Stăpânii sclavului care s-a sinucis în primele şase luni după ce a fost cumpărat, aveau dreptul să pretindă restituirea integrală a banilor. În ultima mare codificare legislativă a lumii romane (Codul lui Iustinian din sec. VI) nu se prevedea vreo urmărire penală pentru tentativa de suicid. Soldaţilor nu li se prea dădea voie să-şi curme viaţa, deoarece suicidul era calificat drept dezertare, care tot cu moartea se pedepsea. Şi la romani politicul a fost un furnizor important de sinucigaşi. Seneca, urmărit de nebunul Nero, şi-a tăiat venele într-o baie cu apă caldă. Tot din cauza acestui dezaxat împărat și după același tipar a plecat și Petronius. Ca să nu cadă în mâinile „civilizatorilor” romani, s-au sinucis marele general al antichităţii Hanibalus, dar şi viteazul rege al dacilor, Decebalus, numele căruia poartă un bulevard din urbea noastră... Am mai menţionat că vechii iudei şi după ei creştinii nu au acceptat suicidul, l-au descurajat în permanenţă, considerându-l o încălcare gravă a voinţei Divine. Doar Dumnezeu este stăpân pe

viaţa omului şi doar El este în drept să i-o ia. De aceea, în textul biblic nu sunt foarte multe referinţe la suicid. Cel mai cunoscut caz şi, evident, cel mai blamat, este cel al lui Iuda Iscariotul, care l-a vândut pe Iisus şi graţie căruia actul trebuia să fie şi mai scârbos. De altfel, unele pasaje biblice ar putea da de înţeles că suicidul, comis într-un moment de slăbiciune psihică şi labilitate emoţională, nu ar putea împiedica mântuirea finală a credinciosului (Iuda, 24). Totuşi, în tradiţia creştină fenomenul a fost dezaprobat în mod principial. Primul teolog important care a condamnat public suicidul, tratându-l ca păcat, a fost Sf. Aureliu Augustin, influenţa enorma a căruia asupra gândirii medievale a condus la schimbarea atitudinii creştinilor faţă de acest obicei. Astfel, la Conciliul din Arles (a. 452) se declară că suicidul este lucrătura necuratului. Toma din Aquino merge şi mai departe, considerând suicidul o rebeliune făţişă contra lui Dumnezeu. De aici vine şi practica medievală de a refuza asistenţa religioasă la înmormântare (una din tainele Bisericii). Pentru a descuraja suicidul în Evul Mediu se recurgea chiar la spectacole macabre: târârea corpului sinucigaşului pe străzi, aruncarea acestuia în afara zidurilor cetăţii și lăsat pradă animalelor sălbatice şi păsărilor. Proprietatea acestuia era confiscată de stat. Atentatorii la suicid erau pasibili de arest, defăimaţi public şi condamnaţi la … moarte! În tradiţia ortodoxă tentativă de suicid este un păcat dublu, deoarece vizează atât omuciderea, cât şi cauza ei - deznădejdea - unul din păcatele capitale. În perioada Renaşterii şi Luminilor problema suicidului a revenit

din nou în atenţia publică. Shakespeare nu considera suicidul o chestiune ieşită din comun, iar multe din personajele sale pleacă benevol din viaţă, fără a se jena de asemenea "soluţie". În epoca Luminilor, gânditori ca Montesquieu, Voltaire sau Hume ridicau problema dreptului individului să-şi decidă singuri soarta, inclusiv să-și aleagă modul de a pleca din viaţă. Iar ziarul „Times”, la 1787, relatând un asemenea caz, se întreba oarecum provocator: „Este suicid sau un act de curaj?” De altfel, nu este cazul de confundat suicidul cu jertfirea de sine, atunci când instinctul de autoconservare este sacrificat pentru salvarea unei alte vieţi. Iisus ştia cu ce se va termina drumul său pământean, avea ca orice om îndoieli şi frică de aceasta, dar şi-a îndeplinit misiunea în mod lucid, deoarece prin moartea sa a salvat întreaga Omenire (care, evident, nu-i prea este recunoscătoare pentru aceasta). Socrate a băut cucuta, cu toate că avea posibilitatea să evadeze, dar a decis că ar fi fost peste principiile sale să evite aplicarea legii, chiar dacă este îndreptată împotriva sa. Cunoaştem multiple cazuri când militari, pompieri sau simpli cetăţeni aleg să-şi dea viaţa, în cele câteva secunde pe care le au de obicei la dispoziţie, pentru a o salva pe alta. Se poate vorbi aici de „simţul datoriei” sau în termeni mai tehnici despre un „suicid altruist”. Oricum, jertfirea de sine este cel mai frumos şi nobil gest cu care specia noastră, de homo sapiens, s-ar putea mândri vreodată. În unele civilizaţii există şi diverse forme de „suicid ritualic”. Astfel, la indieni şi la sciţi exista tradiţia autosacrificării văduvelor, înmormântate împreună cu soţul. La

vechii geţi, se ştie bine, exista tradiţia trimiterii unui „sol” la Zalmoxis, pentru a-i transmite doleanţele comunităţii, acesta fiind aruncat în suliţe, iar moartea sa instantanee fiind interpretată drept un semn al reuşitei. Arheologii moldoveni consideră că şi geţii de la Butuceni practicau sacrificiul ritualic prin aruncarea „solului” de pe stâncă, în vârful căreia s-a descoperit chiar şi un sanctuar antic (astăzi, pe acel loc preotul paroh a construit o saună, probabil tot în scopuri ... ritualice). Aceste cazuri de asemenea pot fi incluse în categoria „suicidului altruist”. Mai există şi o altă varietate a „suicidului ritualic”, considerată de societate drept una „onorabilă” (cod de onoare scris sau nescris) de a plăti o greşeală sau un delict cu preţul propriei vieţi. La samuraii japonezi era acel harakiri/seppuku (în funcţie de statutul social şi de circumstanţe). Căpitanii corăbiilor care se scufundă, conform unei legi nescrise, trebuiau să rămână pe vas, iar ofiţerii care nu au reuşit să îndeplinească un ordin din incompetenţă sau care s-au dezonorat prin ceva, urmau aceeași soartă. Un cod de onoare asemănător îl avea şi nobilimea. Reprezentanţii acesteia adesea recurgeau la suicid atunci când nu erau în stare să se plătească datoriile. Şi acumulau multe, deoarece de modul de viaţă pe care-l duceau depindea statutul lor în societate. De aceea, era inadmisibil ca un nobil să ajungă în „groapa datornicilor” sau pus la „stâlpul infamiei”. Astfel, moartea era considerată mai onorabilă. Din multitudinea de exemple „basarabene” de acest gen vom reda cazul

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

TEMA NUMĂRULUI husarului Saşa Ziloti, una din figurile remarcabile ale Chişinăului de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Era cunoscut pentru largheţea vieţii pe care o ducea: iubea femeile, cărţile de noroc şi caii (ordinea priorităţilor nu era constantă), cheltuia enorm pentru întreţinere. Ca rezultat, nu ieşea din datorii. Şi-a pus în ”zălog” toate proprietăţile şi când a înţeles că nu mai este în stare să le răscumpere, dar nici să mai împrumute bani, deoarece nu mai existau cămătari în Chişinău la care să nu fi apelat. S-a împuşcat (singura formă onorabilă de suicid pentru nobilime, restul fiind considerate ignobile). N-avea nici 25 de ani... Epoca modernă, cu toată bunăstarea şi prosperitatea pe care o aduce, amplifică problema suicidului. Sociologia, noua ştiinţă, care cercetează evoluţia societăţilor moderne s-a îndreptat încă de la începuturile sale către investigaţia acesteia. Emil Durkheim, unul din fondatorii disciplinei, scrie o lucrare numită „Despre suicid” (1897) în care expune principalele teorii privind cauzele acestui fenomen în societatea modernă. El ajunge la concluzia că suicidul nu este o problemă de responsabilitate personală a individului, considerând că în marea majoritate a cazurilor de acest gen, cauza principală este chiar societatea însăşi. Nu consideră că doar cei bolnavi sunt predispuşi spre suicid, ci şi cei „normali”. Analizează diverşi factori, inclusiv cei rasiali (se consideră că una dintre cele mai ridicate rate de suicid este la ugro-fini) şi climaterici (căldura cel mai adesea l-ar împinge pe om la sinucidere). Deoarece influenţa socială este determinantă, familia este considerată un mediu protector

77 redutabil contra sinuciderilor şi cu cât aceasta este mai puternică, mai trainică, cu atât este mai capabilă să-şi protejeze membrii.

vârstă, bărbaţii mai des decât femei-

Se vorbeşte chiar despre o disciplină nouă - suicidologia - care analizează din toate perspectivele fenomenul dat şi funcţionarea sa în societăţile moderne. Conştientizarea faptului că anume societatea este responsabilă pentru comportamentul suicidal este un prim pas spre destigmatizarea suicidului, văzut până atunci ca un gest reprobabil. Şi Freud vorbea despre tendinţele suicidale ale indivizilor în termenii unei maladii (psihoze), cauzate de societate sau, mai bine zis, de incapacitatea individului de a se integra în ea.

rezultat, de aceea își planifică foarte

Numărul mare şi varietatea largă a formelor de suicid a făcut ca această problemă să intre mai amplu în vizorul cercetării ştiinţifice. Organizaţia Mondială a Sănătăţii anunţă o cifră uluitoare: anual, peste un milion de oameni îşi curmă singuri viaţa, pe când tentativele "eşuate" de suicid (sinistru paradox!) se estimează la 15-20 milioane de cazuri Printre cauzele suicidului cercetătorii evidenţiază problemele personale, cele legate de relaţiile în familie, eşecurile, considerate ireconciliabile cu viaţa. Suicidul juvenil este cel mai des legat de eşecul în dragoste. Tinerii nu ştiu că încă Napoleon spunea că „în dragoste, cea mai mare victorie este... fuga”). Decesul uneia dintre rudele apropiate poate lasă un gol imens, considerat imposibil de a fi suplinit, iar problemele de integrare socială, singurătatea, bolile le pot trezi gân duri suicidale. Sociologii au demonstrat că tinerii comit suicidul mai des decât cei în

le, chiar dacă la numărul tentativelor acestea din urmă sunt mai "active". Bărbaţii sunt învăţaţi să obţină riguros propria moarte. Există şi riscuri legate de profesii. Bunăoară medicii sunt mai expuşi, din cauza specificului muncii. Ei trăiesc în epicentrul durerii şi o resimt mai acut decât alţii, chiar dacă uneori suntem tentaţi să-i credem total lipsiţi de sentimente. Riscul creşte, dacă în familie există cazuri de suicid, aici fiind vorba despre o experienţă care marchează viaţa etc. Sub influenţa conştientizării complexităţii acestei probleme, unele state încep să abolească legislaţia care consideră suicidul drept o crimă. Chiar Biserica Catolică renunţă în 1983 la prohibirea înmormântării în conformitate cu ritualurile creştine a celor care s-au sinucis. Biserica Ortodoxă rămâne încă „impenetrabilă” la aceste tendinţe, dar ea se maturizează împreună cu societatea. În cele mai multe cazuri, suicidul este comis de oameni ordinari, care nu s-au gândit, nu au planificat şi chiar nu şi-au dorit niciodată aceasta. Un moment de slăbiciune, de singurătate, de disperare, poate pune la îndoială rostul existenţei până la acel moment şi o face inutilă după aceasta. Pierderea sensului vieţii, probabil, este cel mai dureros sentiment pe care-l trăiesc ei în acea fatidică clipă, atunci când consideră că nu mai face să continui... Cel mai adesea sensul putea recăpătat printr-un cuvânt, îmbrăţişare sau prin zâmbetul celui de alături. Poate acesta şi este sensul?

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

TEMA NUMĂRULUI

Radu Vancu:

ÎNCERC SĂ MĂ ÎMPAC CU O IUBIRE MOARTĂ TORTURÂND-O PE CEA VIE... text de

Moni Stănilă

imagini de

Mariana Ștefăneț

RADU VANCU ESTE POETUL REPREZENTATIV AL TINEREI GENERAŢII, PREMIAT ŞI ÎNDRĂGIT DE TOATĂ LUMEA. A FOST LA CHIŞINĂU DE MAI MULTE ORI ŞI DE FIECARE DATĂ ŞI-A FĂCUT PRIETENI NOI, DE FIECARE DATĂ A LANSAT O NOUĂ CARTE DE POEZIE. ULTIMUL SĂU VOLUM, FRÂNGHIA ÎNFLORITĂ, E O CARTE INCREDIBIL DE FRUMOASĂ ŞI SENSIBILĂ, AXATĂ PE UN DIALOG IMAGINAR ÎNTRE EL ŞI TATĂL SĂU DECEDAT. O CARTE CARE NU SE POATE SĂ NU ÎNFIOARE CITITORUL ŞI SĂ NU RĂMÂNĂ ÎN MINTEA LUI PRIN IMAGINILE REALIZATE CU O MINUŢIOZITATE DE MINIATURIST CARE ÎNTR-UN SPAŢIU FOARTE MIC SURPRINDE DETALII NEAŞTEPTATE. CÂND L-AM CUNOSCUT, EU BÂJBÂIAM ÎN ALE LITERATURII ŞI MĂ TEMEAM DE TOŢI SCRIITORII CONSACRAŢI, ÎNSĂ RADU MI-A INFIRMAT SPAIMELE ŞI M-A CONVINS CĂ PRIETENIILE SE POT LEGA ÎN CÂTEVA ORE, ÎN CARE CINEVA (EL) CÂNTA FOLCLOR LA MUZICUŢĂ, IAR ALTCINEVA (EU) PSALMUL 140 PE GLASUL VI.

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

TEMA NUMĂRULUI Dragă Radu, te-ai declarat cândva un „monstru fericit”. Cu toate astea, eşti, după doar două vizite la Chişinău, îndrăgit şi apreciat de tinerii noştri. Care crezi că e cauza?

Cred foarte mult în scrisul celor mai tineri poeţi basarabeni. Scriu cu toţii dintr-o stare de urgenţă, au de spus ceva ce nu suportă amânare, şi confirmă cumva vorba aceea deja celebră a lui Ion Mureşan – marele poet optzecist spune undeva că poeţii sunt ca anticorpii: atunci când ceva e bolnav în corpul social, sunt secretaţi în număr mare, ca să neutralizeze infecţia. Or, cum Republica Moldova tocmai a ieşit dintr-o boală îndelungată, e firesc ca poeţii ei să fie numeroşi şi puternici. Ca nişte anticorpi îndelung antrenaţi. Poate că tinerii poeţi basarabeni au simţit admiraţia mea pentru scrisul lor, şi de aceea au admis să mă adopte. Mi-ai spus într-un interviu anterior că literatura pentru tine e artă de familie. Să înţelegem că biografia lui Radu Vancu e foarte prezentă în cărţile lui Radu Vancu?

Da, biografia mea e ţesutul organic al tuturor cărţilor mele. La cele de poezie e la vedere – încă din titluri se precizează că vorbesc despre soţia mea, despre fiul meu, despre tatăl meu, sinucis când eu aveam nouăsprezece ani. Dar, uneori, chiar şi în cărţile mele de critică literară sau în cronici şi eseuri cred că iese la iveală această masivă irigaţie biografică. Literatura e, înainte de orice, individuaţie; te ajută, adică, să ajungi la sinele tău mai bun. Dar asta se poate petrece cu singura condiţie ca tu să vii în poezie cu toate ale tale, cu tot ce ţine de viaţa ta, în bine şi în rău, deopotrivă. Printre alte atâtea teste,

81 scriitorul îl are de trecut şi pe acesta al cruzimii masochiste, autoaplicate: dacă nu poţi fi inuman de crud cu tine, aşa încât să te arăţi lumii cum n-ai vrea să te vadă niciodată, atunci poate că nu eşti făcut să fii scriitor. Cei mari au făcut asta – de la Rousseau, care mărturiseşte totul, inclusiv furturile, inclusiv masturbarea compulsivă, la Eugen Ionescu, dincolo de a cărui sinceritate din ”Căutarea intermitentă” nu cred că se poate trece. Poemele tale vorbesc fie despre soţia ta, Camelia, şi fiul vostru, Sebastian, fie despre tatăl tău, care s-a sinucis cu ani în urmă. Cumva despre partea luminoasă şi partea întunecată a inimii tale. Te conectezi vreodată doar la o singură parte?

„Conectările” mele nu sunt programatice, nu încerc să cuplez cu o anumită zonă, fie ea luminoasă ori întunecată, a existenţei mele. De altfel, nici nu cred că există o delimitare strictă a acestor zone; ele au fost dintotdeauna zăpăcitor de amestecate. Iată, de pildă: în 1997, anul în care a murit tata, a început iubirea mea cu Camelia. Şi tot în 1997 l-am cunoscut pe Mircea Ivănescu. E, aşadar, ’97 o zonă luminoasă sau una întunecată? N-aş putea să răspund la întrebarea asta, ştiu doar că-i o zonă crucială, destinală chiar, poate că însăşi Zona, şi am scris, de altfel, în repetate rânduri despre asta. Încerc, altfel spus, să practic şi eu după puterile mele exerciţiul acela de autoscopie rece despre care scrie Baudelaire în încheierea Călătoriei la Cythera: „Ah, Doamne, dă-mi puterea şi curajul / să-mi contemplu inima şi corpul fără dezgust”. Ce-i drept, pe mine mă trece deseori dezgustul.

Ultimul tău volum, Frânghia înflorită, apărut în anul acesta la Casa de Editură Max Blecher, e un dialog intermediat de vise între tine şi tatăl tău?

Da, e un fel de carte de vise dialogată, şi spun „vise” în înţelesul aproape propriu al termenului – unele poeme, mai ales cele dinspre partea de final a cărţii, mai degrabă le-am visat decât le-am scris. Eu nu-mi recitesc niciodată cărţile, însă, atunci când am pregătit ”Frânghia înflorită” pentru tipar, am rămas surprins să văd că practic nu recunoşteam deloc unele poeme finale, le citeam practic pentru prima dată, cu toate că erau în acelaşi folder al computerului unde se aflau şi restul poemelor din ”Frânghie”. Iar acum câteva zile, când cineva a postat pe Facebook câteva versuri din ”Frânghia înflorită”, am fost nevoit să verific dacă-s într-adevăr ale mele, fiindcă nici să mă fi picat cu ceară nu mi le aduceam aminte. Iar asta e cu adevărat ciudat pentru un om care-şi scrie întotdeauna textele la rece, nu? Scriu greu, de regulă, şi apoi rescriu, aşa încât cunosc toate articulaţiile textelor mele. Ei bine, de data asta s-a întâmplat, mai ales înspre finalul cărţii, ceva bizar. Ca şi când mai mult tata ar fi scris textele alea în locul meu. Însă, fireşte, astfel de presupuneri ţinând mai degrabă de parapsihologie nu-s deloc lăudabile la un scriitor care se vrea profesionist. Te interesează modul în care va fi receptată cartea sau măsura în care va fi înţeleasă?

M-au bucurat şi chiar m-au emoţionat câteva dintre cronicile apărute – multe, pentru cele doar trei luni

de când a ieşit cartea din tipar. Am fost dintotdeauna curios să văd cum citesc ceilalţi textele mele, mai ales atunci când e vorba despre oameni pe care-i cunosc şi-i preţuiesc. Însă nu ştiu dacă mă aştept ca textele mele să fie „înţelese”, cum spui. Poemul trebuie mai ales să emoţioneze, din punctul meu de vedere. E un mecanism sofisticat de generat emoţii (acele emoţii fundamentale care te pot introduce în individuaţie), şi fireşte că e îmbucurător să vezi că un cititor sau altul „înţeleg” tipul de mecanism pe care l-ai construit. Însă, dacă se opreşte la acest nivel al înţelegerii, atunci n-a dus lectura până la capăt. Pentru că mai importantă decât mecanismul de generare a emoţiei e chiar emoţia însăşi. Mă interesează mai ales ca cititorul să simtă emoţia decât să înţeleagă cum e ea produsă. Poezia e, printre altele, şi o tehnologie a emoţiei – absolut vitală într-o lume în care progresul uluitor al tehnicului vine la pachet cu un regres pe măsură de uluitor al umanului. Devenim nişte maimuţele hipertehnologizate, cum spune Allan Bloom; iar ceea ce cer eu poeziei e să facă din aceste maimuţele oameni. Iar asta numai prin antrenamentul intensiv al emoţiei şi al sentimentului e posibil. În ”Monstrul fericit” aveai un vers care vorbea despre faptul că ai chinuit o iubire vie pentru una moartă. Ce ai avut in vedere?

Poemul acela era despre o vizită la cimitir – într-o seară, după ce băusem enorm (cum am băut de fapt întotdeauna în deceniul meu alcoolic), am luat-o mai mult cu forţa pe Camelia şi am mers în

cimitir, încercând să găsesc crucea tatălui meu – cum nu mai fusesem acolo de zece ani, îmi venea greu s-o găsesc, mai ales că se înnopta. Aşa că încercam s-o găsesc, citind numele de pe cruci la lumina display-ului telefonului mobil, în vreme ce Camelia îngheţa de frig aşteptându-mă. Cred că-i limpede de ce spun acolo că încerc să mă împac cu o iubire moartă torturând-o pe cea vie. Deşi, ca să fiu exact, nu iubirea era moartă – căci îmi iubesc tatăl indiferent de amănuntul că aparenţa lui fizică nu mai e aici. Însă cartea aceea, Monstrul fericit, şi-a făcut treaba – era o carte cu poeme cu şi despre alcool, şi constatam pe măsură ce le scriam că beam tot mai puţin. Notez asta, de altfel, chiar în poeme. Iar când Editura Cartier mi-a publicat cartea, în aprilie 2009, am renunţat complet la alcool. Faptul că am scris cât am putut de aplicat despre iubirea moartă (pe care o imitam inclusiv în compulsiunea alcoolică) m-a făcut mai OK pentru iubirea mea vie. Ceea ce înseamnă că atât poezia, cât şi iubirea şi-au făcut treaba. Cum şi-o fac întotdeauna, până la urmă. Pierderea tatălui tău a influenţat ulterior relaţia dintre tine şi fiul tău? Te-a responsabilizat mai mult?

Da, sigur. Inclusiv faptul că am renunţat complet la alcool cu o lună înainte de naşterea lui Sebastian tot de aici vine – din spaima mea că aş putea ajunge să-l îndepărtez de mine. Temporar sau definitiv. Pe lângă asta, destule detalii ale gesticulaţiei mele cotidiene din scenariul domestic cu Sebastian au în plan secund scenariul domestic

dintre tata şi copilul care eram. Fericirea mea cu Sebastian e în intertext cu fericirea mea cu tata. E o evidenţă care fireşte că te responsabilizează (ca orice intertext major, în fond). În ochii multor prieteni pari un om cu adevărat optimist. E o realitate sau o aparenţă?

Nu ştiu ce să spun, eu cred mai degrabă că sunt realist. Adică, ştiu din experienţă că lucrurile se aşază până la urmă OK. Uite, tata s-a spânzurat, noi eram cinci copii (eu, la nouăsprezece ani, cel mai mare), mama era muncitoare, erau demenţii ani ’90 – perspectivele erau mai degrabă sumbre, nu? Am vrut atunci să abandonez facultatea şi să-mi găsesc o slujbă, ca să întreţin familia, dar nu m-a lăsat mama. Mi-a spus să-mi văd de facultate şi să iau neapărat bursă, în loc de salariu. Au fost zile în care singurul lucru comestibil din casă era ceapa (fără pâine – doar ceapă). Şi nu erau zile triste – dimpotrivă, râdeam în hohote de absurdul situaţiei. Iar azi toate astea au trecut, toate lucrurile cumplite s-au resorbit în fericiri complicate. Aş zice cam aşa: sunt un realist care ştie că tragediile au aproape întotdeauna happy-end. (Ca-n ”Suplicantele” lui Eschil, bunăoară.) Şi nimic nu catalizează mai bine happy-end-ul unei tragedii decât poezia. Ceea ce, iarăşi, nu ştiu dacă-i o observaţie optimistă sau pesimistă. Uite, ca să închei: sunt realist ca poezia. Care nu e nici optimistă, nici pesimistă, ci lucrează din răsputeri să facă din noi nişte oameni mai buni. Să-i ţinem pumnii.

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

TEMA NUMĂRULUI

POP, POPESCU text de

ŞI

într-o zi vei fi nume de stradă, popescu, şi nu cred c-o să-ţi convină să te calce toţi în picioare atunci. ba poate vor face pe strada cu numele tău o piaţă de alimente, popescu, or să arunce pe jos legume şi resturi stricate, le vor strivi sub tălpi toată ziua, zeama lor acră are să se scurgă prin asfaltul cu numele tău şi nu cred că îţi va conveni, popescu.

Alexandru Vaculovski

IAMBUL MORŢII

ba poate vor începe să sape o linie de metrou, o vor trage adânc prin inima ta, de-a lungul şirei spinării, până înspre calea văcăreşti. mai mult: or să ţi se uşureze ţigăncile pe garduri, or să te-njure şoferii şomerii docherii gunoierii când se vor împletici pe strada ta. or să scuipe noaptea peste tot.

DEŞI ÎL MAI ÎNTÂLNISEM DE CÂTEVA ORI, DOAR ANUL ĂSTA AM AVUT OCAZIA SĂ DISCUT PE ÎNDELETE CU IOAN ES. POP, ATUNCI CÂND A VENIT LA CHIŞINĂU. MI-A VORBIT MULT DESPRE SCRIITORUL ŞI PRIETENUL SĂU APROPIAT CRISTIAN POPESCU, DIN PĂCATE, PLECAT PREMATUR, LA NICI 36 DE ANI.

Mi-aţi spus că la început nu v-aţi înţeles bine cu Cristian Popescu. Cum aţi reuşit să vă împrieteniţi?

L-am întâlnit prima oară prin 1988, cred, la prima şedinţă a Cenaclului bucureştean Universitas, la care am participat. El câştigase Marele Premiu la Festivalul de Poezie de la Sighetul Marmaţiei în 1986, eu l-am câştigat în 1987. Acel festival era pe atunci o uriaşă rampă de lansare pentru tinerii poeţi, fiind prezidat de generosul, inegalabilul şi foarte iubitul critic literar Laurenţiu Ulici. Popescu venise la festival de la Bucureşti. Era un tip sută la sută urban. Eu m-am dus la festival de la 40 de kilometri distanţă de Sighet. Eram profesor într-o comună numită Ieud. Eram fundamental rural.

Nu ne-am întâlnit nici în 1986, nici în 1987, dar, în acest al doilea an, mitul Popescu plutea deja peste apele pline de freamăt ale Festivalului de Poezie de la Sighetul Marmaţiei. În calitate de câştigător al Marelui Premiu de la Sighet în 1987, de-acum poetul Ioan Pop (Es. încă nu exista), profesor în Ieudul Maramureşului, a fost propus de către poetul Paul Vinicius de la Bucureşti pentru lectură la Cenaclul Universitas, condus de un alt mare nume al literelor române contemporane, profesorul Mircea Martin. Mi-a venit rândul la citit în 1988. Nu mai ţin minte ce anotimp era, ţin minte doar emoţia cu care am pornit din Ieud şi cu care am ajuns în Bucureşti şi mai ţin minte litrul de horincă pe care l-am luat cu mine. Am citit. Am citit ceea ce credeam eu că am mai bun, poemul „iarnă cu mircea”, plus alte câteva texte. În inter-

venţia lui, Popescu a vorbit de condiţia profesorului de la ţară, de faptul că eu cam asta ilustram cu poeziile mele, de nu mai ştiu ce – chestia este că, per total, m-a cam desfiinţat. Şi atunci au intrat în scenă, pe rând, Laurenţiu Ulici şi Mircea Martin, care l-au mustrat puţin pe Popescu pentru neaderenţa la textele mele şi au întors scorul în favoarea mea. Şedinţa de cenaclu s-a încheiat, cenacliştii s-au risipit pe la casele lor, oraşul era într-o beznă aproape totală, iar eu nu ştiam ce să fac cu sticla de horincă. Nu ştiu cât a fost întâmplare şi cât a fost destin, dar Popescu a rămas să mai vorbim ceva, iar Daniel Bănulescu ne-a invitat pe amândoi în apartamentul lui din strada Doctor Felix. Şi Bănulescu, şi Popescu adorau să discute ceasuri întregi despre poezie. Am destupat sticla şi sufletele au devenit mai uşoare. Până spre dimineaţă, când am terminato, Popescu mă iubea sincer şi îmi preţuia poezia. Dar alcoolul n-a fost decât ocazia, nu cauza acestui început de prietenie umană şi literară. Cât de importantă este pentru dumneavoastră şi pentru poezia pe care o faceţi relaţia cu Cristi Popescu?

Ca răspuns, am să vă reproduc un poem scris în 1994 şi intitulat „popescu, o privire spre viitor...”. Nu credeam că ceea ce „anticipam” acolo se va adeveri peste numai un an:

când vei fi nume de stradă, popescu, în pământul tău vor începe să-şi îngroape propriii morţi. cine se va gândi că scobesc în tine ca să-i facă loc celui plecat? iar dacă va fi cutremur, închipuie-ţi ce jale şi ce neodihnă şi de câte ori vor scormoni în tine şi cât vor blestema pământul cu numele tău, zău, nu ştiu pentru ce ne chinuim atâta să ajungem nume de străzi pentru alţii, popescu. Care e amintirea cea mai vie cu Cristi Popescu?

Cu trei luni înainte de Revoluţia din Decembrie 1989, am abandonat învăţământul, am abandonat Ieudul, am abandonat speranţele legate de o căsnicie durabilă, am abandonat Maramureşul şi am ajuns muncitor necalificat la Casa Poporului. După Revoluţie, în primăvara lui 1990, acelaşi Laurenţiu Ulici, devenit director al revistei „Luceafărul”, m-a poftit să mă angajez corector la această revistă. A fost o enooormă onoare pentru mine. Iar acolo i-am reîntâlnit pe Daniel Bănulescu şi pe regretatul Ştefan Damian, care preluase ca poet „pseudonimul” Andrei Damian, ocupând amândoi aceleaşi posturi de corector ca mine, pe Lucian Vasilescu în calitate de secretar de redacţie şi pe însuşi Cristian Popescu, care devenise ditamai redactor şi avea în revistă articole săptămânale! Continuam să locuiesc într-un cămin de nefamilişti din Strada Olteţului, 15, undeva spre marginea oraşului, printre excluşii societăţii, dar ziua veneam la muncă în „centru”, la fosta Casă a Scânteii.

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

TEMA NUMĂRULUI La „Luceafărul” s-a născut ideea unui supliment „de direcţie” al acestei reviste, intitulat „Nouăzeci”. Urma să devină portavocea tinerilor poeţi, prozatori şi critici care se formaseră la Cenaclul Universitas şi care s-au autointitulat nouăzecişti: Cristian Popescu (membru fondator al suplimentului), Cătălin Ţârlea (la fel), Horia Gârbea, Radu Sergiu Ruba, Lucian Vasilescu, Dan-Silviu Boerescu şi mulţi alţii, inclusiv subsemnatul. La un moment dat, Popescu l-a invitat pe cel care devenise de puţină vreme Es. Pop să stea, contra unei chirii simbolice, în apartamentul din Piaţa Iancului în care Popescu locuia alături de mama sa şi de câinele Vasilică. Trec peste alte poveşti dureros-încântătoare şi mă opresc la una petrecută în miezul unei nopţi postrevoluţionare. Dormeam dus când am fost trezit cu scuturături de Popescu, care tocmai se întorsese acasă. Erau cam ceasurile douăsprezece. Cu un aer straniu, ca de extraterestru, mi-a zis: „Hai, că avem de rezolvat o treabă”. Mama lui lipsea, cred că rămăsese să doarmă la Dana, sora poetului. Ei, bine, Popescu a deschis frigiderul şi mi-a golit în braţe toată mâncarea şi băutura, pe urmă m-a condus la lift şi am coborât amândoi la parter. Acolo, m-am trezit în mijlocul unor copii de 10-11-12-13 ani cu chipuri cam dubioşele. Câţi erau? Poate şapte. Poate zece. Nu-mi amintesc. Popescu a desfăşurat în faţa lor mâncarea şi băutura. Erau flămânzi şi însetaţi. Spuneau că fugiseră de la un orfelinat din cauza hărţuielilor (inclusiv sexuale) la care fuseseră supuşi în mod repetat de către colegii lor mai mari. Evadaseră, cum s-ar zice. Şi, după zece minute de discuţii, n-aveam niciun motiv să nu-i credem. În răstimpul cât au mâncat, au băut şi au fumat – din mâncarea, băutura şi ţigările lui Popescu –, acesta le-a vorbit cu înflăcărare despre eventualităţile de a-i ajuta. Uite, în apropiere e o secţie de poliţie. Mergem toţi acolo, poliţiştii le iau declaraţii şi decid măsuri, ei se întorc la orfelinat şi nimic rău nu li se va mai întâmpla vreodată. L-au lăsat să vorbească, strecurând doar câte un „Nu” la fiecare dintre soluţiile lui. Pe ei, cele trei ceasuri cât le-a vorbit Popescu nu i-au convins să revină la aşezământul lor. Mie, în schimb, mi se părea că Popescu vorbeşte atât de inspirat, de mişcător şi de nepământesc, încât nimeni n-ar fi putut să rămână neconvins de vorbele lui. Mi se părea că acestor copii le vorbeşte un sfânt. Era transfigurat. Eram şi eu transfigurat. Atât de convingător a fost Popescu pentru ei, încât i-au răspuns: „Nene, noi nu mergem la Poliţie în noaptea

85 asta, că suntem obosiţi şi vrem să ne odihnim, dar venim dimineaţă pe la zece, tot în holul ăsta, ne întâlnim şi facem cum zici mata”. Au plecat. Am urcat amândoi în apartamentul de la etajul cinci şi ne-am culcat cu gândul la misiunea pe care o avea de îndeplinit Popescu la zece. S-a trezit din vreme. A coborât. I-a aşteptat. Am coborât şi eu. I-am aşteptat împreună. S-a făcut unsprezece, douăsprezece, unu. Fireşte că n-au venit. Pe ei nu-i convinsese, cu toată ardoarea şi dăruirea cu care le vorbise. Pe mine însă, da. Nouăzecismul a fost şi o şcoală sau o generaţie?

A fost, întâi de toate, un mănunchi de afinităţi şi de indivizi care le împărtăşeau. Prin articolele-program din primele două numere ale suplimentului „Nouăzeci”, care defineau ideologia literară nouăzecistă şi care au fost elaborate de Cătălin Ţârlea şi Cristian Popescu, a fost şi o şcoală. Iar prin faptul că se vorbeşte azi cu tot mai multă convingere de nouăzecism şi nouăzecişti a fost şi este o generaţie. Cât contează pentru dvs. nouăzecismul?

Nu atât de mult cât nouăzeciştii înşişi, dar suficient pentru a crede că este o generaţie literară distinctă. Când spui Ioan Es. Pop, automat te gândeşti la Ieudul fără ieşire. Legătura foarte mare pe care o fac cititorii şi criticii între scriitor şi o carte e frustrantă?

După ce te obişnuieşti cu asta, nu mai e frustrantă. La care carte a dvs. ţineţi cel mai mult? La care carte scrisă de altcineva ţineţi cel mai mult?

La ale mele ţin la toate, fără discriminare. Şi ţin la prea multe cărţi ale altora, pentru a le discrimina alegând-o numai pe una dintre ele. Ce citiţi acum?

Ooo, nişte cărţi tari de tot. Nu neapărat poezie-poezie, ci poezie-ştiinţă. Să vă dau un autor şi un titlu: Ray Kurzweil, „Epoca maşinilor spirituale”. Simona Popescu povestea despre Gelu Naum, care i-a spus că nu există repetiţii, există doar coincidenţe, pe care, dacă le urmăreşti, începi să ai o cunoaştere suprarealistă asupra vieţii. Adică coincidenţele nu sunt întâmplătoare. Asta spunea Simona Popescu. Şi eu m-am gândit că liderii generaţiei ’90 sunt Popescu şi Pop. Ce părere aveţi despre coincidenţa asta?

În joacă fie spus, PopEs cu Popescu s-a întâmplat să coincidă.

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

PUNKT PSI

Mormântul de după

gardul cimitirului text de

Zina Bolea

imagini de

Mariana Ștefăneț

Unul dintre momentele ontologice ”hard’’ ale copilăriei mele a fost descoperirea mormintelor de după gardul cimitirului. Comentariile adulților privind acești indivizi erau sumare și cel mai des de un ”negativ’’ pe care și-l doreau umanizat, iar răspunsurile la întrebările puse de copii erau confuze. Organizația de partid încă nu manifesta o atitudine fermă față de acești indivizi care au avut impertinența de a nu se regăsi în viitorul luminos al comunismului, iar discursul preotului din sat nu avea statut oficial și suficientă credibilitate pentru urechile unui octombrel. Respectiv, găsirea unor explicații și reflectarea asupra sensului vieții și al morții deveneau sarcini existențiale solitare și care depindeau în mare parte de imaginația octombrelui. Subiectul devenea misterios, iar sinucigașul, chiar și ostracizat, ajungea vedeta cimitirului. Nostalgia morții ne copleșește uneori pe toți, dar nu în măsura în care să trecem la acțiune. Expresii frecvent regăsite în limbajul cotidian al poporului, precum: ”...Doamne, de-aș zdohni odată’’ sau ”... La țintirim te vei odihni’’, sunt spuse în clipe de mari încordări existențiale sau sunt menite să însuflețească omul în fața lenei ancestrale. Ele își au utilitatea lor psihică: astfel cochetăm fantasmatic cu moartea și desensibilizăm contactul inevitabil cu aceasta. Dar, individul echilibrat psihic nu va depăși limita amenințărilor cochete sau a fantasmagoriilor privind liniștea și plăcerile morții. Situațiile care pot finaliza cu un act suicidar sunt

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

PUNKT PSI

cele marcate de tulburări precum depresia severă, tulburarea de personalitate borderline, consumul de alcool, consumul de droguri, schizofrenia. Sinuciderea este întotdeauna asociată cu tulburarea psihică, chiar dacă uneori acest act poate pretinde la o semnificație filozofică, se presupune a fi un gest boem sau unul profund conștientizat și asumat. Chiar și cele mai mari personalități care au comis acte suicidare nu au fost scutite în virtutea notorietății și a genialității lor de un diagnostic psihiatric. Astfel, cel care se gândește la un act suicidar e bine să conștientizeze că într-un fel sau altul își strică biografia și CV-ul. Semnificațiile suicidului Gesturile suicidare au multiple semnificații. Sunt bine cunoscute cazurile anecdotice în care amenințarea cu suicidul are o conotație manipulativă, iar protagonistul gestului are grijă să arate bine atunci când ”moare’’ și să numere corect pastilele. Din păcate, ratează uneori cei care nu sunt foarte buni la matematică. Pe de altă parte, pentru unii sinucigași, viața la un moment dat este într-adevăr marcată de suferință și deznădejde. În literatura de specialitate se menționează că adolescenții și bătrânii comit cel mai des acte suicidare. Aceste categorii de vârstă sunt apropiate psihologic prin dificultățile psihice și vulnerabilitatea care îi caracterizează. Adolescentul deseori este singur în fața vieții și trebuie să-și găsească propria identitate, vârstnicul este singur în fața morții și a neputinței, și el este nevoit să-și găsească un fel de ”identitate de bătrân’’. În cazul adolescenților, lucrurile se complică prin faptul că mulți dintre ei sunt destul de fragili psihic și nu au suficientă toleranță la frustrare: un incident aparent minor poate destabiliza un adolescent cu

o stimă de sine redusă, marcat de conflicte interioare neconștientizate și, evident, cu o cantitate enormă de furie îndreptată împotriva tuturor, inclusiv împotriva propriei persoane. Sadismul sinucigașului Teoria psihanalitică susține că pe lângă suferința psihică a sinucigașului coexistă o mare cantitate de sadism. Ipoteza sadismului se confirmă prin diverse realități aderente actului suicidar. Persoanele cu tentative de suicid recunosc deseori că și-au imaginat cum se vor simți apropiații după suicidul lui, dar acest lucru nu i-a oprit, din contra, pe unii i-a motivat: ”să vadă ei cum se vor simți fără mine; să regrete că nu m-au apreciat’’ - sunt laitmotive identificate în discursurile celor care au avut tentative suicidare. Suferința personală și, în același timp, insuficiența de iubire pentru ceilalți și pentru propria persoană sunt două realități care coexistă în realitatea psihică a sinucigașului. Viața sinucigașului era anulată la propriu, în plan fizic; viața persoanelor apropiate este anulată în plan psihic - existența psihică a acestora este marcată pentru totdeauna. Moștenirea pe care o lasă cel care se sinucide este sentimentul de vinovăție, durerea, doliul care uneori durează toată viața. Eros contra Thanatos Cum îl putem proteja pe cel de lângă noi de această nostalgie a morții, pentru că dintr-o perspectivă psihanalitică se consideră că omul poate fi uneori nostalgic după o stare anorganică, poate fi sedus mai mult de pulsiunile morții decât de pulsiunile vieții? În ceea ce privește prevenția acestei tendințe, psihanaliza nu vine cu o schimbare de paradigmă, ci, din contra, cu ceva știut de când lumea - un remediu sigur este dragostea în toate manifestările ei: un copil conceput din dragoste; dragostea pentru copilul real, și nu cel fantasmat, imaginat; dragostea părintelui pentru sine. Cineva spunea că cel mai mare cadou pe care-l poate face părintele copiilor este propria lui fericire. Un părinte fericit și cu suficientă iubire de sine va reuși să dea semnificație vieții și aceasta va fi investită cu sens. Copilul percepe în jurul său o nebuloasă existențială, iar părintele, prin felul în care îi

prezintă copilului lumea, o investește pe aceasta cu viață sau cu moarte. De aceea o măsură profilactică pentru părinții care se întreabă cum să-și protejeze copiii este reflecția asupra propriei funcționări psihice și asupra relațiilor pe care le au cu viața și cu sensul acesteia. Vidul existențial și depresia, incapacitatea de a investi viața cu sens se transmit din generație în generație – este un fel de mandat transgenerațional, în limbaj psihanalitic. Adolescentului îi va fi greu să iubească și să aprecieze viața, dacă aceasta are statut de corvoadă în psihicul părinților. Întotdeauna Celălalt Suicidul este realizat cel mai des în singurătate, pare a fi ca acțiune un act intim, dar în plan fantasmatic suicidul este un fenomen în care sunt implicate mai multe persoane. Suicidul este dedicat Celuilalt, care nu a fost alături, se produce întotdeauna în relație cu cineva – real sau fantasmat; fizic prezent, dar absent psihic. Supărarea sinucigașului este uneori îndreptățită și statisticile demonstrează opacitatea noastră când este vorba de suferința celuilalt: în 40% dintre sinucideri există o tentativă anterioară, iar în 70% - cel care se sinucide comunică despre planurile sale suicidare. Depresia severă deseori este însoțită de gânduri suicidare. Persoana se izolează, vorbește în termeni negativi despre sine, lume și viitor. Din păcate, acestor manifestări li se dă statutul de ”prostii care vor trece’’. Astfel lipsa comunicării ar fi una dintre principalele cauze ale suicidului la tineri - în sensul că nu a existat cineva care să-l audă, să-i simtă depresia, să-l ajute să consulte un specialist. Empatia și comunicarea ar fi un antidot pentru suicid, iar absența psihică și indiferența îl inspiră și mai mult pe tânărul care este împotmolit într-o ideație suicidară. Și atunci când comunicarea umană eșuează, mor ambii protagoniști ai actului suicidar - cel care se sinucide și cel care rămâne să trăiască în doliu. În acest sens expresia inspirată a unui amic al meu poate fi emblematică pentru reprezentarea acestui fenomen, amicul respectiv obișnuind să mai spună uneori în glumă vreunuia dintre colegi: ”O să te sinucid’’.

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

TEMA NUMĂRULUI

VINE DINTR-O FAMILIE DE ARTIŞTI, E CĂSĂTORITĂ CU UN SCRIITOR ŞI E UNA DINTRE CELE MAI POZITIVE PERSOANE DIN CÂTE POŢI ÎNTÂLNI. DAR CÂND ÎI VEZI GRAFICA – CAZI PE GÂNDURI. ROŞU ŞI NEGRU. SÂNGE, MAŢE, MEMBRE AMPUTATE, DECAPITĂRI... DEŞI PARE OARECUM ABSURD, GRAFICA MARIANEI ŞTEFĂNEŢ NU TRANSMITE AGRESIVITATE. PARE O CRONICĂ A UNUI COTIDIAN EXTREM DE DUR. FACE PARTE DIN TINERII ARTIŞTI PLASTICI DIN MOLDOVA DESPRE CARE S-A SPUS CĂ FAC O REVOLUŢIE ÎN ARTA CONTEMPORANĂ. SE PARE CĂ NU DEGEABA S-A SPUS.

MARIANA ŞTEFĂNEŢ

VISE ŞI MĂRUNTAIE text de

Alexandru Vaculovski

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

TEMA NUMĂRULUI

Mariana, vii dintr-o familie de artişti cunoscuţi (mama ta a făcut parte din ansamblul Joc, tatăl tău– e capul rece al Trigonului). Soţul tău, Alexandru Buruiană, e scriitor. Prin excluderea dansurilor, a muzicii şi scrisului ai devenit artist plastic? De ce pe lângă un muzician, o dansatoare să nu fie şi o pictoriţă?! Din asemenea părinţi, părerea mea, există puţine şanse să iasă un economist, un jurist sau o vânzătoare de adidaşi (în urmă cu câţiva ani, am lucrat o singură zi ca vânzătoare de încălţăminte în Sun City. A doua zi, nu am mai venit la serviciu, pentru că şefa mi-a reproşat faptul că stau şi mâzgălesc pe-o foaie, ignorând potenţialii cumpărători). E o realitate care s-a format de la sine. Iniţial, nimeni nu m-a îndrumat, nu mi-a băgat şevaletul şi pensula în mână. Poate că am vrut ca familia mea să înglobeze toate artele – ne lipsesc actorii, clovnii, regizorii etc. Deşi mai ştii ce-o să aleagă Luca, fiul meu?! Copilul vostru, Luca, se pare că-i seamănă bunicului, e atras de muzică. Chiar dacă e vorba de rock greu, nu neapărat de jazz. Dacă o să vrea să devină muzician, o să-l încurajezi? Sigur că da, în ciuda faptului că soţul meu nu-i doreşte un viitor de scriitor, pictor, muzician sau altceva. Să fie medic, businessman, politician, jurist - numai nu artist, zice el. Faptul că în familia ta sunt atâţia artişti te ajută cumva sau te încurcă? Mulţumesc părinţilor pentru că m-au educat cum se cuvine. În mare măsură şi datorită lor înţeleg acum ce este valoros şi ce este lipsit de valoare, ce este bun şi ce este rău sau cine merită să fie aplaudat sau ignorat. Eşti o persoană plăcută, pari optimistă şi veselă. De unde atâta sânge şi cruzime în lucrările tale?

Nu e un scop şi nici nu vreau să filozofez pe marginea acestui subiect. Părerea mea e că şi-n lucrurile/imaginile aşa-numite respingătoare putem decoperi un element frumos. Care e cel mai mare rău pe care l-ai făcut cuiva? Soţului meu, pentru că am acceptat să mă mărit cu el. Maică-mea, până-n ziua de azi, îşi cere scuze faţă de Alexandru pentru faptul că sunt aşa cum sunt. Visezi, ce visezi? Ceea ce pictez. Iată şi răspunsul la întrebarea de ce în lucrările mele apar măruntaie. După câte îmi dau seama, spre deosebire de alţi artişti plastici, nu alergi pentru expoziţii şi nu te interesează publicitatea. De ce? Periodic particip la expoziţii de grup. În viitorul apropiat vreau să organizez o expoziţie personală. Lucrările tale sunt foarte mari, lucrezi minuţios fiecare detaliu. Cât timp îţi ia să faci o lucrare? De la la o lună până la un an. De regulă, lucrez concomitent şi la două-trei lucrări. Ce părere ai despre sinucigaşi? Nicio părere. Dacă cineva nu vrea să mai vadă răsăritul sau apusul este treaba lui. Nu sunt eu persoana cea mai potrivită care să-i ţină prelegeri religioase sau să-i scoată rahatul din cap. Iar dacă deja a făcut-o, în asemenea caz nu poate să-ţi fie milă decât de rudele lui. În rest, morţii cu morţii lor. Roşu şi negru. Sunt culorile tale, dar şi romanul lui Stendhal. E vreo şansă să faci cândva, să zicem, grafică în roz? Posibil, nu ştiu. Poate peste 10-20 de ani.

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

PUNKTOGRAF

TABĂRĂ

SE URCĂ LA CER ARE O VORBĂ CU SFÂNTA ANA

CRISTIAN

TABĂRĂ

ESTE UN OM. ESTE UN MAGNET. CARE REUȘEȘTE SĂ GĂSEASCĂ BINELE ACOLO UNDE TOATĂ LUMEA A ÎNCETAT SĂ-L MAI CAUTE. SAU NU ESTE INTERESATĂ SĂ-L GĂSEASCĂ, PENTRU CĂ BINELE AZI NU FACE RATING. ȘI BINELE, DE ORIUNDE AR FI, SE SCUTURĂ DE PRAF ȘI DE UMILINȚĂ ȘI SE TRAGE SPRE TABĂRĂ. SĂ CAPETE PUȚINĂ DEMNITATE. SĂ-ȘI ÎNTINDĂ ARIPILE AMORȚITE. CONCRETIZEZ: CRISTIAN TABĂRĂ NU ESTE UN SFÂNT. DEȘI, BĂNUIESC, FACE CU EI UNEORI PUȚINĂ CONVERSAȚIE LIPSITĂ DE CONTROVERSE MAJORE. NU-I VORBĂ, TELEVIZIUNEA I-A LĂSAT O DOZĂ DE CINISM PROFESIONAL ÎN VENE CÂND ZICE CĂ AR VREA SĂ PORNEASCĂ CAMERA ATUNCI CÂND VA ÎNCEPE SFÂRŞITUL LUMII. IN THIS CASE, AȘ DORI SĂ MONTEZ ACEST EVENIMENT CU STAND-UP-UL LUI CRISTIAN TABĂRĂ. PÂNĂ ATUNCI, ANUME

text de ana popenco, imagini de nata moraru

EL ESTE DESĂVÂRŞITUL DIN ACEST PUNKTOGRAF.

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

PUNKTOGRAF

DESPRE MESERII... LUATE ÎN ORDINE Citisem că ai abandonat ingineria chiar înainte de licenţă?

Ingineria a fost o chestiune de conjunctură, un întreg concurs de împrejurări. În general, părinţii de băieţi din România îşi făceau un calcul. Copiii termină facultatea, după care statul îi repartizează. Aşa era pe vremea respectivă. Şi dacă nu voiai să fii repartizat, trebuia să alegi acea meserie care nu se practică la ţară. Or eu am studiat ingineria mecanică, pe care am abandonat-o înainte de licenţă, fiindcă mi s-a oferit posibiliatea de a face faculatea de teologie. Şi părinţii cum de ți-au permis?

Iniţial am pierdut meciul cu părinţii. Ca să iau lucrurile în ordine... Încă din perioada liceului, m-am simţit foarte neconfortabil pentru faptul că m-au dat la un liceu de filologie, eu fiind la profilul real. Nu mi se potrivea nicicum. Atunci, am dorit să negociez cu ai mei. Le-am zis : ”Lăsaţi-mă să dau la admitere la facultatea de limbi străine”. Mi-a plăcut foarte mult limba engleză, am şi învăţat-o cu mare pasiune. Răspunsul părinţilor fiind oarecum limpede. Nu, fiindcă vei fi profesor şi vei fi repartizat la ţară. Mi-au tăiat şi asta de pe listă. După care a urmat marea mea pasiune pentru istorie. Dar a urmat un răspuns analogic: ”Păi cum, vei fi atunci profesor de istorie!” Repartiţia la ţară era ca o mare sperietoare pentru părinţi.

Practic, prins la perete... Cum s-a ajuns la inginerie?

A fost un meci pe care, până la urmă, părinţii l-au câștigat. Părinţii doar reprezintă autoritatea până la o anumită vârstă. Şi am ajuns student la Politehnică la Timişoara. Le-am spus părinţilor că eu urmez facultea lor, cu condiţia că mai fac una în paralel. Eu am plecat la Timişoara, ei au rămas la Oradea. Nu au avut de ales, nu existau telefoane mobile, controlul fiind mai dificil. Atunci pornise şi jurnalismul, în cadrul primei facultăți de la Timişoara, în 1986. Centrul universitar Timişoara avea un ziar studenţesc. Era unul foarte liber pentru perioada comunistă, în care se puteau spune lucruri neobişnuit de deschise pentru cât de închis era regimul comunist. Probabil, nu e o întâmplare şi faptul că anume în Timişoara s-a declanşat revoluţia română, pentru că acolo libertatea era în aer. A fost dificil să împaci ingineria cu jurnalistica?

Era greu. Ca să-mi obţin independenţa, m-am transferat la seral, şi dimineaţa eram pe şantier. Seara la facultate. Scriam pentru Forumul Studenţesc. Acceptând acest ritm, mi-am putut pune în funcţiune o

Din când în când ne mai întâlnim şi cântăm (Cer scuze, televiziunea română nu doarme şi-mi trimite mesaje).

Eram student la Timişoara când a avut loc revoluţia de acolo. Am prins-o, am participat la ea. Am fost pe străzi. Mi-am văzut colegi împuşcaţi Şi teologia... cum s-a înscris în această schemă rock?

Lumea are senzaţia că există o opoziţie între teologie şi restul vieţii. Teologia nu te scoate din existenţă. Doar te face să exişti în lumea de azi, fără să-ţi ceară să renunţi la nimic. Te învaţă să pui măsura în lucruri. Teologia a venit după 1989. Eram student la Timişoara când

altă pasiune, muzica. Era perioada

a avut loc revoluţia de acolo. Am

părului lung prins în coadă, barbă,

prins-o, am participat la ea. Am fost

rock, scenă. Eu am bătut la tobe

pe străzi. Mi-am văzut colegi îm-

foarte mult. Am urmat Școala de

puşcaţi. A fost unul din momentele

Arte pe vremea respectivă şi am

alea când îţi dai seama că eşti parte

cântat cu colegi din Timişoara.

din istorie. După ce s-a schimbat

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

PUNKTOGRAF

99 mai interesant că şi zgomotele deja se schimbau. Asta, de fapt, te sperie în eclipsă. Nu era frică, fiindcă ştiinţific ştiam cum stau lucrurile, dar şi viitoarele mame ştiu cum e să naşti din teorie și tot se tem. Am transmis şi schimbarea de mileniu. Nu ai cum să nu te gândeşti că te-ai născut într-un mileniu şi vei muri în altul. M-am născut înainte de revoluţie, în mileniul trecut. Parcă aş pune o mie de ani pe umeri şi i-aş duce. L-am mai văzut şi pe Papa Ioan Paul al II-lea în viaţă... Era prima vizită într-o ţară ortodoxă de la ruptura dintre catolici şi ortodocşi din anul 54, după aproape 1000 de ani de ruptură. A fost un eveniment uriaş din punct de vedere istoric. Erau atât de multe lucruri de spus şi trebuia să explici că nu e o simplă întâlnire a doi moşnegi îmbrăcaţi în alb. Te îndrăgostești ușor de eroii tăi?

regimul în România, mi-am dat

în toate meseriile care au trecut prin

seama că există alte oportunutăţi.

mine şi peste mine. Un lucru care

Am decis să trăiesc din jurnalism, să

le uneşte pe toate...oamenii. Toate

las puţin deoparte studiile ingine-

se fac pentru oameni. Au urmat

reşti. Credeam că revin la ele, dar

prea multe, e adevărat. Dar toate se

nu s-a întâmplat. Am rămas să fac

leagă. Istoria este oglinda întregii

jurnalism. Există un lucru comun

existenţe.

Dar ar putea să nu te pasioneze într-o zi?

Ar putea. E adevărat. S-a nimerit să mă pasioneze şi istoria, şi teologia, care este oglinda întregii existenţe spirituale. Jurnalismul este capacitatea de a scrie istorie... şi în engleză. Iar muzica a fost şi este una dintre cele mai frumoase forme de manifestare.

TRĂIRI PUNKTATE ÎN DIRECT Am transmis eclipsa în direct. Era prima mare eclipsă de soare vizibilă de asemenea anvergură în România. Era încărcată în tot felul de legende. Toată lumea aştepta ceva rău. Oamenii au mai degrabă mituri

în cap decât adevăruri ştiinţifice. Locul de pe care am transmis eclipsa era de pe Casa Poporului din Bucureşti, cea de-a doua clădire ca dimensiune din lume după clădirea Pentagonului. Vedeam cum vine întunericul spre noi. Era ca-n filme. Senzaţia era teribilă. Cel

Am filmat într-o colonie de leproşi de lângă Tulcea. Sunt convins că am filmat o sfântă în viață. Inclusiv medicul, doctorul Vasiliu, care a renunţat să fie prefect al judeţului Tulcea, ca să-i trateze pe leproşi. Personajele de acolo sunt absolut remarcabile. La bolnavi mă refer... Doctorul Vasiliu mi-a spus că mergem să o cunoaştem pe mama Ioana, despre care spunea că nu vede și e mutilată de lepră, dar se roagă tot timpul. Atunci, mi s-a părut că domnul Vasiliu e puţin poet. Am găsit-o într-o încăpere întunecată, stătea într-un pătuţ care semăna cu unul pentru copiii mici. I-am spus atunci cameramanului: Adi, porneşte, te rog, camera. Hai să intrăm cu camera pornită. Când am intrat, ea se ruga în întuneric cu

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

100

PUNKTOGRAF voce tare. Avea mânuţele mutilate şi învârtea cu ele tot timpul. Ochii nu priveau nicăieri, pentru că era oarbă. Te speriai când o vedeai, atât de rău arăta de la boală... Dar atât de frumoasă era rugăciunea ei! Nu am întâlnit niciodată un om care să se roage atât de simplu. Să vorbească cu Dumnezeu atât de direct. Un Dumnezeu foarte apropiat avea această femeie. Ea a auzit că a intrat cineva în odaie , dar nu s-a întrerupt din rugăciune. Până când nu am vorbit cu ea. Şi am întrebat-o: Vă rugaţi? Ea zice: Cum să nu mă rog? Mi-a zis că se roagă pentru cei care nu au ochişori să vadă, pentru cei care nu au guriţă să mănânce... Ea se ruga pentru toată lumea. Era o sfântă. A fost un dialog de câteva minute, m-am ruşinat să o mai întreb ceva. Când întâlneşti oameni în suferinţă, devii mai bun?

Inevitabil faci comparaţii. Îţi pare foarte rău pentru cel care suferă. Îţi dai seama cu tristeţe că nu poţi repara toate nedreptăţile lumii. Nu noi suntem autorii acelor greutăţi, în schimb putem să-i ajutăm sau putem să-i învățăm să se ajute singuri. Ce le lipsește moldovenilor?

Moldovenii trebuie să-şi înţeleagă identitatea şi să se poarte ca nişte stăpâni în ţara lor. Şi când spun moldovenii, mă refer la faptul că sunt identici cu moldovenii din România şi sunt români. Pot fi două state româneşti. Mare minune. De parcă nu ar exista şi două state nemţeşti? Şi Ştefan cel Mare, îngropat în România, al cui este? Una este identitatea şi recunoaşterea identităţii, alta este geopolitica. Noi

101 vorbim despre ceea ce ţine de esenţa fiinţei. Nu poți să le negi. Sau poţi să le negi, dar nu-ţi foloseşte la nimic. Nu am înţeles niciodată această derută identitară.

Nu sunt adeptul egalităţii, ci al diferenţelor egale Avem televiziune?

Televiziunea din Moldova e cu mare avantaj. Pentru că se află întrun spaţiu de interferenţă. Are acces şi la ceea ce înseamnă presa apuseană, şi la cea răsăriteană. Există o influenţă, din punctul meu de vedere benefică, a spaţiului rusesc, unde se face televiziune de calitate și în care imaginea este imagine, sunetul este sunet, regia este regie. Televiziunea din Moldova e din ce în ce mai liberă şi lipsită de convenţie. Există o oarecare curăţenie morală, care fereşte presa moldovenească de tabloidizarea, de exemplu, din România. Şi acestea sunt părţile bune. Mai puţin reușite sunt fragmentările pe limbi. Filme dublate în rusă şi subtitrate în română, din care nu mai înţelegi nimic şi nu are sens să fie aşa. COLECŢIE DE AFIRMAŢII Cum sunt femeile astăzi?

În fiecare epocă femeile au trăit după firea lor, au folosit orice oportunitate pusă la îndemână pentru a se exprima. Au iubit şi au fost iubite. Au suferit şi au provocat suferinţă. Au fost şi nu au fost corecte. Dar cred că toate astea se aplică şi bărbaţilor. Doar că modalitatea

de exprimare e diferită. Bărbaţii se exprimă după puterea care le-a fost dată, femeile se exprimă după mintea cu care au fost înzestrate. Sunt diferenţe majore între bărbaţi şi femei. Adevărat?

E adevărat. Nu sunt adeptul egalităţii, ci al diferenţelor egale. Nu cred că suntem identici. Suntem făcuţi să ne înţelegem, dar nu ştim cum. Şi prima iubire?

Aici intrăm pe un teren despre care nu am vorbit şi nu cred că voi vorbi vreodată. Doar să văd cum arată terenul şi nu mai ”sap”...

Oamenii confundă pasiunea cu iubirea. Întrebări de tipul când v-aţi îndrăgostit pentru prima dată s-ar putea referi nu la iubire, ci la prima pulsiune pasională. Şi cum reformulez?

Poate să rămână aşa, doar că trebuie să definim ce ar fi iubirea şi ce ar fi pasiunea. Oamenii au tendinţa să spună că se îndrăgostesc de mai multe ori pe parcursul vieţii. În realitate, oamenii nu trăiesc nimic altceva decât momente de mare pasiune. Dar diferenţa dintre pasiune şi iubire e foarte mică. Poţi iubi toată viaţa?

Poţi. Fără îndoială că da. Nu poţi să te manifeşti la fel de pasional toată viaţa faţă de o persoană. Fiindcă lupta se schimbă odată cu întâmplările vieţii şi nevoile ei. Problema este că, în paralel cu iubirea, oamenii pot trăi momente pasionale în raport cu alte persoane decât cea pe care o iubesc. Există în noi o latură

biologică ce funcţionează în fiecare făptură, și anume ea îndreaptă masculul către vânătoare. Aici intervine morala, care face diferenţa dintre oameni şi animale. Încerci să nu te uiţi şi în altă parte. Şi?

Fiecare soluţie e particulară. Fiecare trebuie să-şi găsească singur motivele. Există în egală măsură destule mecanisme cu care îţi poţi adormi conştiinţa. Se găsesc destule scuze. Bărbaţii spun deseori că nu poţi să mănânci toată viaţa un singur fel, iar femeile vor afirma că erau certate în clipele alea. Mai e ceva. Oamenii nu renunţă ușor la plăcerile lor. Sunt hedonişti. Pasiunea e ca un foc de paie, care nu ţine mult, dar flacăra e foarte înaltă. Însă iubirea e cărbunele care arde mocnind mult timp. Fiecare alege ce-şi doreşte. Alegi mai multe focuri de paie sau ... Nu doar pasiunea face reperul pentru categorisiri. Unii preferă relaţii mai scurte, fiindcă nu doresc responsabilităţi. Iubire sau pasiune, atunci?

Cred că vârstele aleg singure. Există vârstă în care pasiunea este mai folositoare şi perioade în care iubirea e mai utilă. Şi minunat este să le poţi avea pe amândouă orientate spre aceeaşi persoană. Chiar se poate asta. De exemplu, femeile ştiu cum să stârnească pasiunea şi cum o pot menţine. Noi, bărbaţii, suntem mai proşti, mai lipsiţi de nuanţă. Nu suntem capabili de tandreţe. Dar dacă ni se oferă tandreţe, învăţăm să o oferim şi noi cumva. Biologic vorbind, cuplurile ar mai putea fi categorisite de unii ca fiind împotriva naturii, pentru că masculul caută întotdeauna mai multe feme(i)le. Şi femela caută întotdeauna masculul cel mai viabil. Această morală a cuplului, spun unii,

ar fi indusă de femeie, care doreşte să-şi protejeze cuibul şi care încearcă să-l responsabilizeze pe bărbat, educându-i sentimentul datoriei. E o teorie întreagă. Nu ştiu dacă este aşa sau nu.

Femeile ştiu cum să stârnească pasiunea şi cum o pot menţine. Noi, bărbaţii, suntem mai proşti, mai lipsiţi de nuanţă.

Şi totuşi... când te-ai îndrăgostit pentru prima dată?

Atunci... Acum ar trebui să urmeze întrebarea, dar a doua oară, dar a treia oară? Anume atunci când nu e lângă tine şi îi simţi lipsa. Simplu, firesc, fără să construiești o întreagă filozofie din asta. Ai minţit vreodată conştient?

Da. Minte cel care spune că nu minte. Lucrurile pe care le avem de comunicat nu sunt foarte simple, nu sunt foarte comode, chiar distructive de multe ori. Unele gânduri le împachetăm puţin mai frumos şi e minciună deja. Deşi adevărul e cel care te face liber, întrebarea este cum o faci și rămâne deschisă.

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

102

103

Stela Verebceanu si ,

Celepacate ˘ text de

Moni Stănilă

imagini de

Roman Rybaleov

Cele șapte Păcate: Desfrânarea, Iubirea de arginți, Mânia, Invidia, Lăcomia pântecelui, Trândăvia, Mândria (a nu se confunda cu păcătoșii): Mihaela Strâmbeanu, Olia Tira, Mirabela Jalobă, Alexandra Goremîchina, Valentin Istrati, Emilian Crețu, Valentin Macari.

ÎN TINEREȚEA MEA TIMIȘOREANĂ, ERAM COPILUL DE PRIPAS AL TINERILOR ARTIȘTI PLASTICI DIN VESTUL CEL MAI VEST AL ROMÂNIEI, CARE MAI LUCRAU ȘI EI, DIN CÂND ÎN CÂND, PENTRU TEATRUL NAȚIONAL, AȘA CĂ MESERIA STELEI VEREBCEANU, CU TOATE GREUTĂȚILE EI, CU PRESIUNEA UNUI TERMEN-LIMITĂ, CU CERINȚE INCREDIBILE DE GENUL: UN CAP IMENS, DE O SUTĂ DE GRAME; ÎMI ERA CUNOSCUTĂ CÂT DE CÂT. ÎN CARIERA MEA TEOLOGICĂ ȘI ÎN TIMPUL VIEȚII AM CUNOSCUT, UNEORI TEORETIC, ALTEORI PRACTIC, PĂCATELE CAPITALE, CU APANAJUL LOR STRĂLUCITOR, CU GOLICIUNEA LOR INTERIOARĂ, AȘA CĂ ȘI AICI MĂ PRICEPEAM CÂT DE CÂT. ÎNSĂ PE STELA VEREBCEANU AM CUNOSCUT-O DOAR CU PRILEJUL ACESTEI CONVORBIRI. UN OM FRUMOS, STRĂLUCITOR NU DOAR ÎN EXTERIOR, CUM SUNT COSTUMELE PENTRU ZURICH, CI ȘI ÎN INTERIOR. UN DESIGNER PE CARE L-AȘ CĂUTA CU SIGURANȚĂ ÎN ZIUA ÎN CARE MI-AȘ DORI SĂ ÎMI DESCHID PROPRIUL CIRC.

Designul vestimentar în Moldova e mai mult iluzie decât realitate. Designul de costume teatrale e o iluzie a acestei iluzii? Ba chiar e o realitate. Deși a suferit schimbări dramatice (domeniul obligă, nu?), căci după nouăzeci au plecat evreii, care ocupau acest spațiu de lucru, iar Teatrul Național a fost închis vreo șapte ani pentru renovare. Când s-a redeschis, am început să lucrez pentru ei. La început făceam și decoruri, nu doar vestimentație, cum mi-aș fi dorit și cum am ajuns să fac cu timpul. Primul spectacol pentru care m-am ocupat de decor și vestimentație a fost al lui Sandu Vasilache, apoi am lucrat și cu cu Vutcărău, și cu alți regizori de la noi. Și la decoruri, v-ați ocupat doar de proiectare sau a trebuit să le și realizați: papier-mache, cașerări... Papier-mache, cașerări, butaforie - totul a fost proiectat de mine. Teatrul avea executanţi. Dar niște executanți speciali, deosebiți de cei din lumea reală, niște executanți care înțeleg prețul iluzoriului.Dar a durat o vreme până m-am pus pe picioare. În total am lucrat așa vreo doisprezece ani pentru Teatrul Național, apoi și la Teatrul ”Eugene Ionesco”. Această muncă minunată presupunea și remunerare sau lucrai de plăcere?

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

104

TEMA NUMĂRULUI Toată lumea râdea de mine atunci, pentru că de câte ori mi se propunea un spectacol și trebuia să cer un preț, răspunsul meu era: o sută de dolari, iar prețul ăsta eu l-am menținut foarte mult timp. Eu nu puneam în calcul că pentru un spectacol poți lucra o lună, două; ci mă străduiam să nu lucrez prea scump ca să îmi păstrez clienții. Era ușor? E foarte greu. Sunt foarte puțini croitori buni în Chișinău și foarte puțini dintre ei cunosc croiul de epocă. La început și mie mi-a fost greu, dar acum, în momentul în care pun mâna pe un material, îmi dau seama exact pentru ce fel de haină se potrivește. Cum ați ajuns să lucrați pentru circul din Zurich? Și încă nu unul simplu, cu cățeluși dresați, ci unul erotic? Astfel de pași în carieră țin și de noroc. Eu chiar cred că am avut noroc. Vutcărău m-a dus în Japonia. Iar acolo am simțit că, dacă am o echipă bună, mă pot apropia de perfecțiune. Acolo imposibilul devine posibil și chiar real. Orice aș fi cerut, inclusiv lucruri pe care nici nu le văzusem la Chișinău, de genul bastoanelor luminiscente, era pus la dispoziția noastră. Pentru Hamlet am cerut în decor o cadă de sticlă, în care trebuia să se spele un actor. O cadă mare, transparentă, elegantă... Au găsit-o și au adus-o. Apoi am lucrat pentru regizorul italian Andrea Battistini. El a montat în Italia cu actori de la noi, iar eu îi făceam aici costumele. I-am făcut vestimentația pentru spectacolele Procesul lui Kafka și Maestrul și Margareta al lui Bulgakov. Apoi a venit Salto Natale. Sunt foarte mulțumită de acest contract. Deși e ceva total diferit. Nu mi-am imaginat câte deosebiri există între teatru, de unde veneam eu, și circ. În primul rând mi-am cumpărat două mașini de cusut pentru tricotaj. Trebuia să țin cont de elasticitatea și rezistența pe care trebuie să o aibă un costum de circ. A trebuit să merg pe luciu, cât mai mult luciu, sclipici, paiete. Și toate făcute cu foarte mare grijă, fiindcă luciul poate să cadă foarte ușor în kitsch. E o graniță foarte fină, iar eu nu trebuie să o trec. Cum a fost momentul întâlnirii și recunoașterii? Voi spune și de data aceasta că a fost vorba de noroc. S-a întâmplat cu trei ani în urmă la Chișinău, ei aveau nevoie urgentă de costume, eu eram dispusă să le fac. Iar acum chiar nu voi fi modestă, vă spun sincer că a contat enorm punctualitatea, onestitatea, seriozitatea. Nu am depășit niciodată un deadline. Dacă stabileam o

105 anumită zi pentru predarea costumelor, era ziua respectivă, nu următoarea. De un an ne ocupăm de un show erotic. La început mi-a fost cam greu să înțeleg ce trebuie să fac, pentru că sarcinile sună foarte abstract și metaforic. Dar la a doua încercare au fost încântați. Povestiți-ne despre acest proiect. Spectacolul se numește Ohlala! și se referă la cele șapte păcate capitale: luxuria, îmbuibarea, avariția sau lăcomia, furia, invidia, orgoliul... Ei au câteva numere de circ, cu un pronunțat caracter erotic, iar treaba mea era să redau prin vestimentație chipul fiecărui păcat în parte. A fost complicat, cum să redau mândria sau prostia printr-un costum, în așa fel încât să fie evident pentru spectatori cu ce păcat au de-a face, doar prin apariția personajului. Dar sper că am reușit. Am încercat să văd puțin caracteristicile acelor păcate și să le redau prin anumite detalii. Nu am ocolit paietele, cristalele, și – bineînțeles – am folosit puțin material, nu trebuia să uit că accentul era pe erotism, un erotism nevoalat, aș spune. Am folosit și ornamente fluorescente, care vor fi vizibile înainte de a se aprinde lumina în sală. Voiam să obțin un crescendo. Cred că pentru un show erotic provocarea maximă în vestimentație este cum să îmbraci un om să pară dezbrăcat. Așa e. Pe undeva, chiar la începutul proiectului, mă gândeam că erotismul presupune un act al acoperirii și unul al dezgolirii. Nu mă gândeam că trebuie să dezbrac actorii încă din culise. Haina păcatului – care este? Dați-ne un exemplu. Păcatul este urât în esență, dar are o înfățișare cosmetizată, el trebuie să placă, fiindcă altfel nu poate ademeni. Eu am machiat păcatul, l-am făcut să pară frumos. Mânia are doi lupi pe umeri, cu gurile căscate, urâți, fioroși, dar cu cristale prinse de colți. Invidia se plimbă cu două oglinzi prinse de mâini, iar orgoliul, de exemplu, are o trompă de elefant, mare și potrivită pentru un show erotic. Ce veți face dacă în decembrie vă vor contacta cei din Zurich și vă vor propune un spectacol intitulat: 7 virtuți? Oho, în cazul acesta va trebui să studiez virtutea! Cinstea e treabă delicată, domnilor, spunea Gogol. Cu virtutea cred că e la fel.

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

106

107

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

108

109

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

110

111

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

112

113

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

114

115

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

116

PUNKT PROFIL

117

George Teodorescu,

AVOCAT și CUMĂTRU text de

Angela Brașoveanu

imagini de

Florin Tăbârță

TEODORESCU E MARE. PANTAGRUELIC ȘI HOTĂRÂT. ÎN DIMENSIUNILE URBEI NOASTRE E UNEORI URIAȘ. OCUPĂ TOT SPAȚIUL. DEȘI, DIN CÂND ÎN CÂND POATE FI SUBȚIRE ȘI APROAPE STRĂVEZIU. LUPTA PENTRU SUPRAVIEȚUIRE ÎNTR-O COPILĂRIE NOMADĂ ȘI O TINEREȚE TUMULTOASĂ L-A FĂCUT SĂ IA, CURGĂTOR, FORMELE SPAȚIULUI, SĂ SE DISIMULEZE ATUNCI CÂND E PERICOL ȘI SĂ ÎNFLOREASCĂ ÎN TOATE CULORILE CURCUBEULUI PE TIMP DE PACE. E UNUL DINTRE PUȚINII ”STRĂINI” AI CHIȘINĂULUI CARE E CU INTRARE LIBERĂ ÎN TOATE CERCURILE – DE LA CEL DIPLOMATIC LA CEL DE CUMĂTRI. REUȘEȘTE SĂ FIE MEMORABIL ÎN TOATE. CĂ DE ASTA E AVOCAT. ȘI E MARE.

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

118

PUNKT PROFIL

119

Ai fost pentru prima dată în Moldova în 2004, iar in urmă cu trei ani te-ai mutat aici cu munca. Ce ţi-a părut interesant? Ce aventuri poți să ai la Chișinău, în orașul unde, zic unii, nu se întâmplă nimic?

câmpul muncii la acea vârstă m-ar fi condamnat la o poziție inferioară aspirațiilor mele majore, am fost nevoit să îi urmez și să mai stau pe spatele lor măcar până la majorat.

Nu aş spune că nu se întâmplă nimic, ci chiar din contra. E un oraş ce pare liniştit, dar e un vad bun al oricărui eveniment cultural, sportiv sau politic care are loc în Moldova. De exemplu, atunci când vine echipa de fotbal a Angliei sau a Olandei pentru un meci, ai ocazia să dai nas în nas cu Wayne Rooney sau Wes Sneijder, dacă se întâmplă să fii în barul hotelului unde se cazează echipa. Poţi găsi oricând bilete la concertele şi show-urile de renume mondial, ceea ce ar fi foarte greu de făcut în New York sau Londra. Este un loc destul de mic și nu de puţine ori am avut ocazia de a întâlni şi discuta cu profesionişti de renume mondial care în altă țară ar rămâne inabordabili și inaccesibili. Aici, probabil, și ei simt un soi special de siguranță. Un alt punct de atracţie este poziționarea strategică a Chişinăului față de adevăratele comori turistice, oraşe și locuri care sunt cu greu accesibile din „Vest”. Cernăuţi, Iaşi sau Odesa sunt la o distanţă de doar câteva ore de Chișinău, și am descoperit în fiecare din aceste locuri o magie aparte. Nu în ultimul rând, din punct de vedere al businessului mi s-a părut un loc care-ți face cu ochiul – sunt multe oportunități interesante de afaceri pentru cine e dispus să-și asume riscul.

De ce? Ați fost disidenți sau ați căutat un ban mai bun și mai convertibil?

Cu ce ai fost pedepsit de te-ai mutat în America? Când aveam 12 ani, familia mea a emigrat în SUA. Având în vedere că lipsa mea de experiență în

Disidenți în deplinul sens al cuvântului nu am fost, dar părinții mei nu au cochetat niciodată cu partidul. Nici nu ar fi avut cum, având în vedere „originile nesănătoase” din care se trăgeau (unul dintre bunici era preot și provenea dintr-o familie de țărani înstăriți, iar celălalt - din una „burgheză”: tatăl său fondase prima linie permanentă de autobuze între București și Zimnicea în anii 30). Așadar, familia a avut de suferit din ambele părți în vremea comunismului. Inițial, părinții au plecat în Italia, să viziteze o verișoară și acolo și-au dat seama că ar putea să le ofere un viitor mai bun copiilor lor. Pentru ei decizia a fost una foarte dureroasă și riscantă, nu numai pentru șocul de a se pomeni într-o cultură necunoscută. În Romania erau ingineri, aveau casă, mașină și o poziție socială (ulterior, bunurile le-au fost confiscate de stat), iar în America nu aveau habar ce îi așteaptă. Dar destule episoade din Dallas au darul să te convingă că în Statele Unite e cu totul o altă realitate și au decis să meargă spre american dream pentru copii. Cum a fost primul tău contact cu America? La plecarea din România și la aterizarea în State s-au întâmplat două incidente conectate, care, într-un fel, mi-au arătat noul ton al vieții. Cu o noapte înainte de a pleca,

trebuia să mergem la Otopeni pentru înregistrarea bagajelor, căci vameșii le verificau peste noapte. Când ofițerul de la pașapoarte mi-a deschis documentul, poza mea – încleiată cu un lipici mai puțin calitativ - a căzut. S-a lăsat o liniște totală, bunicii au înmărmurit lângă mine. Vameșul a zis că nu poate să-mi permită să plec, pentru că documentul nu e în regulă. Trebuia să zburăm la 6 dimineața! Nu i-a păsat. În noaptea aceea, bunicul meu a făcut un gest brav și s-a hotărât să lipească singur poza înapoi. A doua zi dimineața eram cu ochii în patru după respectivul vameș, dar am trecut fără incidente. La aterizare, în New York, la deschiderea pașaportului, iarăși cade poza. Iarăși, am înmărmurit. Grănicerul american, însă, a luat un capsator, a făcut pac, mi-a făcut cu ochiul, mi-a dat pașaportul și am intrat. N-ai tratat-o ca pe un semn divin?.. În momentul acela eram prea îngrozit ca să o mai tratez cumva. După care, copilăria mea a decurs normal, chiar dacă la școala mea din Detroit eu și sora mea eram singurii copii emigranți. În România schimbasem destul de multe școli din cauza exigențelor mamei - spre disperarea mea, căuta mereu cea ma „bună” școală pentru mine - așa că eram un mic profesionist, știam exact ce trebuie să fac ca să mă bag în seamă când sunt elevul nou din clasă. Văd că utilizezi acele tehnici și acum... Încercam să le provoc milă, este incredibil cât de bine merge. Apoi ne-am mutat în New York, căci în Detroit cine nu știe să conducă

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

120

PUNKT PROFIL

121

e pierdut, iar mama mea avea o teamă patologică de a șofa. Am ales un oraș cu metrouri, unde nu ai nevoie de mașină. Dar aici - alt șoc. Optzeci la sută dintre colegii mei de liceu erau emigranți ca și mine. Eram într-un liceu multietnic, multicultural, un liceu unde înveți foarte repede cum să te descurci și să ai grijă de tine. Când am terminat liceul, am încercat să intru în armată. Poate, parțial, din cauza tatălui meu, care atunci când era cu prietenii lui români, vorbeau uneori despre întâmplări din armată. Mi se părea un pas obligatoriu pentru maturizare și nu voiam să fiu mai puțin bărbat decât tata.

luntară, recruterii erau profesioniști și răsplătiți în funcție de câte suflete aduc, dar și de calibrul pe care îl au acești oameni. Există și un test după care se stabilește gradul tău de utilitate în armată. Am luat top doi la sută, devenisem un fel de cap de aur.

Am suferit, apoi mi-am zis că trebuie să merg înainte și fără a fi bărbat.

Luând în considerație faptul că în SUA poți să faci absolut orice, ai foarte multe atracții sau distracții, trebuie să fii cu adevărat disciplinat pentru a citi, pentru a fi interesat de ceva. Când eram în România, nu aveam altceva de făcut decât să citesc, altă distracție Ceaușescu nu ne oferea. Pe când în America, din clasa a 9-a până într-a 12-a, nu am pus mâna pe nicio carte. La engleză, când ne puneau să facem un raport de carte, (un eseu, comentariu etc., pre limba noastră) am folosit întotdeauna „Cei trei mușchetari”, fiindcă o știam pe de rost. În perioada când visul meu erau forțele armate, aveam doar 17 ani, ceea ce însemna nevoia unui acord expres al părinților. Tocmai începuse primul război din Irak și, evident, pe părinți nu-i încânta deloc ideea ca odrasla lor să fie trimisă în Golf. Era dramă în casa noastră, tata îmi găsea posterele de la armată, mi le rupea, eu plângeam și-i ziceam: tu nu mă iubești, sergentul Coker (recrutorul) mă

Voiai să-i demonstrezi ceva? Nu în mod obligatoriu, în SUA universitatea costă destul de mult, iar armata, într-un fel, era o șansă să-ţi plătești o parte din studiile universitare. Puteai să intri în rezervele militare sau să devii rezervist de la bun început - mergi un weekend pe lună, te antrenezi frumos și poți să primești fonduri pentru universitate și să beneficiezi de unele privilegii atunci când aplici ulterior pentru o poziție în cadrul guvernului federal. Foarte mulți dintre amicii mei din liceu s-au înrolat. Având în vedere că armata era vo-

Prin ce i-ai cucerit? Prin mintea ta luminată? Aș vrea să cred că prin mintea mea luminată, însă testul respectiv era așa de ”complicat”, încât un copil din clasa a treia din Uniunea Sovietică putea să fie în top unu la sută. Asta ce sugerează?

iubește! Mă duceam și îmi dădea altele noi. Până la urmă, l-am convins pe tata să aibă o întâlnire cu respectivul sergent. A zis ceva de genul: uite, tu știi și eu știu că fiul meu e un prost, dar o să-i dau o șansă să trăiască. Așa că... să nu te mai văd! Am suferit, apoi mi-am zis că trebuie să merg înainte și fără a fi bărbat prin armată – mă gândeam că o să găsesc metode alternnative în viață. Și m-am dus la facultate pe banii mei. Am intrat cu ideea fixă de a studia istoria, dar am ajuns să învăț științe politice și limba spaniolă. Acum, că ești în Moldova, la ce îți ajută spaniola? Să citești o etichetă pe un vin sau să privești în taină telenovele? Să impresionez fetele care sunt sătule de italieni și să pot să mă cert cu Union Fenosa în limba lor. Asta te ajută să-ți micșorezi facturile? Nu au încă discount lingvistic și, ca o paranteză, între timp, m-am îndrăgostit foarte mult de Spania și de întreaga cultură spaniolă. În facultate, am studiat un semestru în Oviedo, capitala provinciei Asturia, un orășel mic în nordul Spaniei. Locuitorii sunt foarte mândri de faptul că Asturia este singurul petec de Spanie care n-a fost cucerit de străini niciodată. După facultate? După 4 ani incredibil de frumoși de facultate am căzut pradă unei reclame pentru vestitul work&travel, care oferea pentru studenții și recent absolvenții americani programe în 6 țări. 99 la sută dintre americani alegeau Marea Britanie, evident din cauza limbii. Am

locuit la Londra, eram poștaș „de casă” într-o corporație, mergeam cu căruciorul prin birouri, livram poșta, mă uitam la fete. Eram copil galeș și timid încă, dar făceam destui bani ca să-mi permit să trăiesc singur, să-mi vizitez amicii. Spre deosebire de work&travel-ul oferit în alte țări, în acest program nimeni nu mergea ca să se întoarcă cu bani. Din contra, ce sperai tu și părinții tăi era să nu sugi prea mulți bani de acasă. După 6 luni, am făcut un tur al Europei, apoi am ajuns până în România cu trenul. Mă gândeam că, dacă oricum sunt în Europa, trebuie să-mi revăd țara. Vorba ceea: dacă ai venit la noi în sat, trebuie să vezi și casa lui nea Marin. Odată întors acasă, în iarna lui 1995, deja prinsesem gustul aventurii și nu-mi ardea deloc să găsesc un job stabil. Prietena mea pe vremea aceea era o japoneză, și cum tocmai terminase facultatea în SUA și se întorcea în Japonia, m-a invitat s-o vizitez acolo. Atunci, spre disperarea părinților, mi-am zis: nu pot să-mi încep viața profesională fără să văd Japonia. Basta! S-au uitat părinții, au dat din cap, au suferit: iar pleci? Bine, dar când te întorci - începi viața! Am fost în Japonia, de acolo - în Hong Kong, am făcut un mic tur și m-am întors în State. Părinții mă așteptau, bătând darabana cu degetele. Mântuirea a venit într-un plic. Era un mic fluturaș, în care scria că se caută un asistent de program pentru „Work in Britain” – taman același din care ma întorsesem. Am zis: bun, acesta este un semn. Era un loc interesant, lumea era foarte tânără, multilingvă, inteligentă, eram pe aceeași undă. Am lucrat

acolo aproape 2 ani, până când am hotărât că sunt prea frumos să muncesc la stăpân și am început să mă gândesc la un masterat în... ceva. Îmi plăcea diplomația, dar am hotărât până la urmă să fac dreptul, în naivitatea mea crezând ca este calea sigură de a mă polei cu aur. În prima zi de cursuri la Syracuse University, decanul de la drept ne-a zis: „Dacă vreunul dintre voi este aici ca să se îmbogățească din profesia de avocat, puteți pleca de pe acuma. Vă garantez că sunt 1000 de alte feluri mai ușoare de a face bani, decât să investești trei ani din viață și câteva zeci de mii de dolari într-o educație care, dacă ai noroc să găsești o poziție pe măsură, îți va garanta că vei lucra 12 ore pe zi, 7 zile pe săptămână”. Întreaga clasă a înghițit în sec, dar nu m-am clintit – deja devenise o chestiune de principiu. După doi ani la Syracuse (dreptul în SUA este format din trei ani de studii postuniversitare), m-am transferat la Columbia University unde există un program academic foarte bun în arbitraj comercial, care devenise unul dintre interesele mele. Dar sar prea departe cu povestea. După cum ziceam, am aplicat la drept, am primit plicul gros (refuzul vine în plic subțire) și m-am gândit că acum ar fi un moment bun ca să fac un tur al... Asiei, pentru că aveam 6 luni la dispoziție până începeau cursurile. Mai ales că, în sinea mea, mă convinsesem că aveam un motiv destul de bun de a face acest tur. Nu mă întorceam la vagabondaj, mă întorceam la studii în drept, începea viața serioasă, deveneam om respectabil. Mi-am pupat părinții – care erau deja la limita răbdării cu mine - și

am urcat în avionul cu destinația Hong Kong. De acolo - Macao, Vietnam, Thailanda, Malaezia, Filipine... plaje incredibile, autobuze sovietice, motociclete, acte și pormonee furate sau pierdute, crize financiare locale, care m-au făcut să mă simt norocos că aveam dolari în portofel, dormit sub cerul liber... tot soiul de peripeții. În Vietnam am vrut să-l văd pe Ho Chi Min în mausoleu – este îmbălsămat precum Lenin. Am citit în ghid că trebuie să te îmbraci frumos și miam schimbat și eu hainele, m-am aranjat și am plecat la mausoleu. Avea aer condiționat – o raritate în arșița aceea și o binecuvântare pentru mine, care gâfâiam în pantaloni formali și cămașă. Paznicul mi-a spus că am mare noroc că am venit în iunie, căci în septembrie el e plecat. Cine? Mortul? Da. A fost îmbălsămat la Moscova și, la fiecare 2 ani, îl duc la curățat și împrospătat.

Mi s-a părut ceva interesant, până 2 săptămâni mai târziu, când a luat foc Parlamentul... Te-ai întors, și? Am terminat dreptul, având aproape o sută de mii de dolari în datorie la băncile care mi-au finanțat educația. Mare profet a fost decanul! Primul meu instinct a fost să fug cât văd cu ochii. M-am

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

122

PUNKT PROFIL

123 convins că viața reală și creditorii mai pot aștepta, așa că am găsit un program de semi-voluntariar care trimitea avocați americani să predea drept internațional într-o universitate din Rusia. Perfect, mi-am zis, nu mi-ar șade rău... dom’ profesor la Moscova sau Sankt Petersburg, cu baston și monoclu, mă plimb pe bulivar, îmi iau cafeaua de dimineață pe Nevski Prospekt sau Arbat, dau din cap grav, studentele chicotesc admirativ și-și dau coate.... N-ar fi rău deloc... Socoteala din târg a fost însă alta – mi s-a propus să predau la... Mari State University! „Unde?”, am întrebat cu răsuflarea întretăiată, căutând înfrigurat un atlas... „Yoshkar-Ola – un frumos orășel în Republica Mari... 2 ore de la Kazan”... Nu am stat să întreb dacă aceste două ore sunt cu avionul sau cu trenul, m-am liniștit instantaneu și m-am angajat ca avocat în New York. Și iată unde apare Moldova în viața mea! Fiind pasionat de istorie, cum am mai spus, îmi alegeam în fiecare an un domeniu în care să devin expert: un domnitor, un imperiu, o bătălie, etc. Un fel de expert de sufragerie. Citeam cât de multe cărți îmi picau în mână pe subiectul dat. După care luam o lună vacanță și mă duceam în locurile respective, căutam urme, miroseam iarba din câmpul de bătălie, pupam cărămizile din zidurile cetăților și mă proclamam expert. Dar în anul de grație 2007, un amic (Sergiu B., nepotul judecătorului Poalelungi), mi-a scris că se căsătorește. M-a invitat pe 14 septembrie la nuntă –

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

124

PUNKT PROFIL restaurant Lebăda Albă, Chișinău. Așa că, pentru a-mi justifica o expediție pe acele meleaguri, am decis că a venit rândul lui Ștefan cel Mare. M-am interesat de cetăți: Tighina, Hotin, Soroca, Cetatea Albă, Orhei, Suceava, Neamț. Am început călătoria în Ucraina, apoi am ajuns și la nuntă. În acea perioadă, un prieten britanic stabilit în România m-a sunat și mi-a spus că biroul din București al unei firme internaționale de avocatură caută un expert în arbitraj internațional care vorbește româna. Am ajuns la interviu, mi-a părut tare interesant job-ul, am acceptat, m-am întors la New York, mi-am încheiat socotelile și m-am relocat la București. Am lucrat până la început de 2009, atunci când o altă firmă m-a întrebat dacă știu un avocat în Moldova, deoarece doreau să-și deschidă birou acolo. L-am recomandat pe amicul meu Sergiu, l-au angajat, dar după încă 3 luni mi-au propus sa fiu avocat senior. Am zis, de ce nu? M-am mutat în Moldova în martie 2009. Mi s-a părut ceva interesant, până 2 săptămâni mai târziu, când a luat foc Parlamentul.

Vin aici să încep un proiect și la prima torță, prima furcă, îmi iau tălpășița? Ce ai făcut seara de 7 aprilie? Pe 8? Știu că m-am dus acasă, cu bonul

125 de la lunch, în caz că voi avea nevoie de alibi, și mă uitam de pe balcon la Parlamentul arzând. Voiai să te întorci la București? Îmi dădeam seama că, dacă avea să o fac, ar fi fost un eșec total. Adică, vii aici să începi un proiect serios și la prima torță, prima furcă, îți iei tălpășița? Zi-mi, te rog, cum a avut loc adaptarea ta aici? Pentru că îți place să povestești de prima ta aniversare, cum ai stat toată seara doar tu cu chelnerul... - ...și cei doi cumetri pe care îi aveam. Pentru că, da, am descoperit ce utilă pentru integrare e această instituție moldovenească – cumătria. Acum am 4 cumetri. Deci, ești integrat perfect? Cel puțin pe partea socială, s-ar putea să mă fi integrat. Mă tem că ireversibil. Aici am aflat pentru prima dată și ce înseamnă o sută de grame. Pentru mine era, într-adevăr, o unitate de măsură. Dar s-a dovedit a fi ceva care face discuția mult mai interesantă. Mai ales când dublezi, triplezi. Ooo, exact, când ajungi la 150 de grame, ești un fel de frate. Primele tale dezamăgiri... Întotdeauna m-a fascinat scena politică în țara în care mă aflam, și lucrurile nu stau diferit în Moldova. Poate aș dori să văd mai multă implicare publică față de cum își îndeplinesc politicienii mandatul, fie chiar prin intermediul armei democratice a votului. M-aș bucura ca oamenii să iasă la vot, să-și exprime clar opțiunea și să-i pedepsească pe politicienii care nu

și-au respectat promisiunile. Asta, de exemplu, mă exasperează mult în România, unde s-a instaurat un fel de nihilism politic și o apatie totală față de procesul democratic. Compar acest proces cu democrația activă și participatorie din Statele Unite, și mă întristez. Aici am observat că, de multe ori, moldovenii sunt mai iertători, iartă omul și, după 4 ani de greșeli, îi mai dau o șansă. Și minciuna o iartă. Și crima o iartă. Din punct de vedere profesional, aveam frustrări mari la început, pentru că legea nu era niciodată foarte clară. Fiecare lege are neapărat și un regulament de implementare, regulamente care în Moldova, vorba lui Caragiale, de multe ori sunt sublime, dar lipsesc cu desăvârșire. De-aici apare o aplicare inconsistentă și subiectivă a legii. Dar lucrurile se schimbă, și sunt sigur că procesul de reformă a justiției va da rezultate.

Acolo trebuie să te descurci dacă ești fraier ești fraier, asta-i problema ta... Bine, dar voi trebuia să interpretaţi legea așa cum îi trebuie clientului vostru. Datoria noastră este să ajutăm clientul în momentul în care vrea să îndeplinească un proiect în mod legal. Dar dacă nu este un regulament pe care să-l citez, atunci te pomenești într-o situaţie hilară,

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

126

PUNKT PROFI de genul: „Iaka noi am hotărât la agenția noastră că facem așa. Trebuie scrisă cererea pe 3 coli de hârtie albastră”. „???” „Așa a zâs șefu șî așa fașim”. Chiar așa o zâs? Da, dacă ar fi să parafrazez. Te ciocnești de multe ori de un formalism exagerat. Există în sfera oficială o obsesie a ștampilelor, a cărților laminate, cu zorzoane administrative. Nu au încredere în cuvânt? Nu, oamenii sunt foarte descurcăreți la nivel personal, dar la nivel oficial uneori încurcă lucrurile, așa ca să aibă mai puțin lucru de făcut. Există uneori cultul de aruncare a pisicii în curtea unui superior sau a unui coleg, sau a altui departament. Până la urmă, facem asta cu toții într-un anumit fel, însă cultul „nu e job-ul meu, nu e responsabilitatea mea” te cam oftică. Am rămas, spre exemplu, foarte surprins când întrebam în magazin: ”Aveți cafea X?” și vânzătoarea zicea: „Nu”. Si punctum! În America se răspunde: ”Nu avem, dar este una la fel de bună, pe care puteți să o încercați” sau „Nu, dar încercați magazinul x pe strada y, ei ar putea să aibă”. Dar am rămas impresionat și de multe momente pozitive în Moldova. De exemplu, din cauza că bancnotele arată cam

127 individual, care mi-a plăcut și pe

parcurile nu sunt parcuri, dar

care nu l-ai vedea cu aceeași inten-

veritabile păduri. In ceea ce privesc

sitate sinceră nici în New York, nici

aspectele negative... poate că nu

în București. Acolo trebuie să te

sunt foarte exigent, dar sunt foarte

descurci - dacă ești fraier, ești fraier,

puține lucruri pe care le-aș schim-

asta-i problema ta.

ba. Eu m-am trezit că mi-e dor

Ai crescut într-o lume dură, respectiv, ai venit aici la un soi de relax. E mai relaxant, adică există un bun simț elementar Aici nu vezi de multe ori copii care înjură, de parcă toți sunt șoimi ai patriei și comsomoliști care se chinuie să ajute o bătrânică să treacă strada. Și inclusiv la nivelul mediului de afaceri este o bună credință. Pot să dau un exemlplu, cu toate că nu-mi plac generalizările. În multe locuri din Asia, întotdeauna trebuie să ai grijă când iei un taxi, nu știi dacă a pornit aparatul, să te tocmești, iar la București, dacă vorbești în engleză, în taxi de multe ori poți avea surprize neplăcute vizavi de tariful perceput. Aici, chiar dacă majoritatea taximetriștilor nu pornesc contorul, cred că o dată sau de două ori în an un taximetrist poate să-mi ceară în loc de 25 de lei 30 sau 35, Doamne ferește. Moldova încă se găsește în stadiul de pre-capitalism (asta, în sensul bun al cuvântului), iar relațiile inter-personale încă înseamnă ceva. Ce găsești bun în Chișinău și ce găsești prost?

de Chișinău, chiar și atunci când merg în alte țări, sincer. De ce anume? Îți faci anumite tabieturi, descoperi anumite localuri unde te simți bine, oameni care-ti face placere sa-i vezi... E o întreagă pânză de păianjen care reprezintă plăcerea de a fi în acest oraș. Și devine o parte din tine, într-un fel. Există o anumită informalitate seducatoare în relațiile interpersonale, poate din cauza ritmului mai lent de viață. De exemplu, în New York, chiar și cu prieteni buni trebuie să-ți „programezi” întâlnirile câteva zile în avans, și probabil să confirmi prin email sau SMS în dimineața zilei cu pricina. Aici, dai un telefon și în 10 minute toata lumea se adună în jurul „pivei”. Cu experiența ta de călător, cum am putea să umanizăm Chișinăul? Lucrul care îmi pare foarte regretabil sunt drumurile – și in Chișinău, și în restul Moldovei. Nu cred că e mare filosofie să faci drumuri bune. De asemenea, nu simt că s-a investit în promovarea unui concept de turism în restul țării –

la fel, cel puţin cele de 1 leu și 100

E un oraș curat. Pentru cei care

un englez nu va zbura la Chișinău

de lei, dădeam uneori o sută în loc

au crescut aici și nu-și dau seama,

să se ducă doar la Cricova sau Or-

de un leu. Oamenii mi-o întor-

trebuie să meargă în alte locuri să

hei. Trebuie promovată o întreagă

ceau. Am observat un alt fel de a

vadă cât de murdare pot fi unele

experiență turistică, cu infrastruc-

fi bun, sufletist, ajutător, la nivel

orașe. Este un oraș verde. Aici

tură pe măsură.

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

128

PUNKT IQ

129

RUBRICĂ SUSȚINUTĂ de

CHIAR DACĂ UNELE INVENŢII DE

„FĂCĂTURĂ” MOLDOVENEASCĂ AU PRIMIT ŞI PRIMESC MERITATE LAUDE, ŢARA NOASTRĂ NU ÎŞI POATE ÎNCĂ ETALA „MUŞCHIUL TEHNICO-CREATOR” DE RÂND CU MARILE REGATE TEHNOLOGICE. ŞI ASTA NU PENTRU CĂ NE-AR LIPSI MATERIA CENUŞIE (CARE, DA, MAI ARE CAPACITATEA SĂ SE STRECOARE NEOBSERVATĂ DE GRĂNICERI PESTE HOTARELE ŢĂRII), CI PE MOTIV CĂ CERCETAREA ESTE SUBFINANŢATĂ, IAR MAJORITATEA INVENŢIILOR NU AJUNG „CAP DE SERIE”, RĂMÂNÂND PE POLIŢA

ÎN MOLDOVA CA ÎN AMERICA text de

INVENTATORILOR CA SIMPLE TROFEE PERSONALE, ÎNTR-UN UNIC EXEMPLAR. TOTUŞI, DINTR-UN PUNCT IMPORTANT DE VEDERE, ÎN MOLDOVA E CA ÎN AMERICA: LEGISLAŢIA CARE CONSFINŢEŞTE DREPTUL LA PROPRIETATEA INTELECTUALĂ ŞI CONDIŢIILE ÎN CARE POATE FI OBŢINUT UN BREVET SAU ÎNREGISTRATĂ O MARCĂ ESTE PE ACEEAŞI LATITUDINE; LONGITUDINE CU STATUIA LIBERTĂŢII. NE-A CONFIRMAT ACEST ÎMBUCURĂTOR FAPT ŞI ANN E. CHAITOVITZ, SPEAKERUL OFICIULUI PENTRU PATENTE ŞI MĂRCI AL STATELOR UNITE, CARE A VENIT ÎN MOLDOVA CU OCAZIA CELOR 20 DE ANI DE AGEPI. AM AVUT O DISCUŢIE LA MASA MARE ŞI ROTUNDĂ A DIRECTORULUI GENERAL LILIA BOLOCAN. ŞI PENTRU CA SĂ NU PIERDEM VREUN DETALIU, L-AM INVITAT ALĂTURI DE NOI ŞI PE VICEDIRECTORUL GENERAL AL AGENŢIEI, ION ŢÎGĂNAŞ.

Mini Stănilă

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

130

PUNKT IQ

Inventez o umbrelă care să stea pe umeri, să nu o mai ţin cu mâna. Ce trebuie să fac, care sunt paşii? Lilia Bolocan: Cel care vrea să obţină un brevet, adică protecţie asupra utilizării, vine la noi, îşi prezintă lucrarea şi depune cererea. În Republica Moldova, din perspectiva proprietăţii intelectuale, statul susţine foarte mult inventatorii. E drept că, fiind pe locul 50 din 141 de ţări, ar trebui să avem o economie foarte dezvoltată, însă, din păcate, foarte puţine din aceste brevete îşi găsesc implementarea în spaţiul economic real. Cum ar fi umbrela mea? Lilia Bolocan: Da, pentru că, din păcate, brevetul e pus în ramă şi nu se încearcă utilizarea invenţiei pe piaţă. În unele cazuri totul ţine de un orgoliu, de o rubrică numai bună de bifat în CV. Oferiţi brevete doar în anumite domenii sau tuturor? Lilia Bolocan: Tuturor. Asta înseamnă că dacă acum 100 de ani în România exista AGEPI, Nicolae Paulescu n-ar fi fost nevoit să breveteze insulina în Toronto. Ar fi fost brevetată de AGEPI? Lilia Bolocan: Absolut. Cam cât e costul integral al unei cereri? Lilia Bolocan: Toată procedura de obţinere a brevetului costă aproximativ 500 de euro, cu toate scutirile în vigoare. Pentru persoanele fizice şi cele din domeniul ştiinţific oferim scutirea de 95% din taxă, adică rămân de achitat 5%.

131

RUBRICĂ SUSȚINUTĂ de

Pe rafturile sediului dumneavoastră am văzut o sumedenie de dimplome, cupe şi distincţii. De unde vin ele? Lilia Bolocan: Adevărul este că AGEPI se implică foarte mult în susţinerea şi promovarea creativitătii şi proprietăţii intelectuale. De exemplu susţinem financiar participarea reprezentanţilor Moldovei la Saloanele Internaţionale pentru Inventatori. Cele mai multe distincţii le primim de la aceste saloane ca recunoaştere a implicării noastre şi a promptitudinii cu care susţinem aceste iniţiative. Noi susţinem anual participarea inventatorilor noştri la saloane internaţionale mari: Salonul de la Bruxelles, Salonul de la Geneva, Salonul de la Moscova; după care colegii noştri merg şi la alte saloane cu pliante şi mape de prezentare, pentru a face cunoscute descoperirile din Republica Moldova. Merg la Sevastopol, la Iaşi, la Cluj – iar aceste saloane se susţin reciproc prin premii şi diplome. În discuţiile noastre anterioare am vorbit despre brevete şi invenţii. Aş vrea să vorbim mai multe despre drepturile de autor. Lilia Bolocan: Este bine să se ştie că AGEPI e singura instituţie de stat abilitată să ofere protecţia proprietăţii intelectuale. Şi aici includem nu doar invenţiile, ci şi marca sau desenul industrial, modelele de utilitate şi drepturile de autor. În ceea ce priveşte dreptul de autor, înregistrarea operei la AGEPI nu e obligatorie. Cum e, de exemplu, cu o marcă sau o invenţie. În cazul cărţilor, autorul devine titular de drept când pune ultimul punct şi

semnătura pe lucrare. Din acest moment are drepturi atât morale, cât şi patrimoniale. Ion Ţîgănaş: Fără AGEPI era imposibil ca autorul să dispună de aceste drepturi, pentru că noi am creat cadrul legal care oferă autorului acest drept şi aceste posibilitărţi. Adică datorită AGEPI-ului autorul are şansa de a acţiona cu instrumentele legale de care are nevoie când îi sunt încălcate drepturile. Drepturile de autor asupra unei cărţi sunt condiţionate de descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale sau de ISBN? Ion Ţîgănaş: Nu are nicio importanţă ISBN-ul. Pentru că opera se protejează indiferent dacă este înregistrată sau nu. E o creaţie intelectuală a omului. Blogerii au drepturi de autor? Lilia Bolocan: Sigur. Dacă cineva preia de pe blog fără acordul autorului, poate fi sancţionat. Ion Ţîgănaş: Doar că autorul trebuie să facă plângerea, fie înspre cel care i-a încălcat drepturile, fie înspre hostul pe care a postat cel care i-a preluat creaţia fără o înţelegere. Noi am început o campanie: „Stop pirateriei şi contrafacerii”, prin care încercăm să oferim informaţii despre modul în care pot fi folosite sursele de pe internet. Internetul are capacitatea de a pune la dispoziţia clientului o mulţime de surse şi informaţii. Şi cumva la noi s-a format impresia că ce apare pe internet aparţine tuturor. Din această cauză preluările sunt mai frecvente decât în alte ţări europene. Proprietatea intelectuală este ca

orice altă proprietate, urmează deci a fi respectată ca atare. Lilia Bolocan: Deţinătorul de proprietate intelectuală are dreptul să decidă dacă vrea să îşi împărtăşească această proprietate cu cineva sau nu, şi dacă doreşte, atunci în ce condiţii. Am realizat nişte spoturi publicitare ca să ajutăm oamenii să facă diferenţa între a beneficia de ceva cu şi fără acordul proprietarului de proprietate intelectuală. Dacă eu îmi cumpăr un soft şi îl dau la alţi cinci oameni, fără a anunţa proprietarul, încalc nişte drepturi. În mod normal ar trebui ca fiecare utilizator să plătească o sumă titularului, pentru că foloseşte acel soft. Tot aşa e cu un disc, o pictură, o carte sau orice altceva. Altele însă ar fi consecinţele pentru calitatea vieţii şi chiar securitatea acesteia, atunci când se contrafac medicamentele, produsele alimentare şi jucăriile pentru copii. Însă dacă împrumut cuiva o carte cumpărată de mine, nu încalc drepturile de autor, nu? Lilia Bolocan: Asta este altă extremă. Doar dacă o multiplicaţi... În unele ţări sunt asociaţii care se ocupa de drepturile artiştilor plastici, astfel fiecare apariţie a lor în presă e remunerată. Asta poate face şi AGEPI? Ion Ţîgănaş: Autorul are un produs. Ori de câte ori acest produs e folosit de altcineva, el are dreptul la o remuneraţie. Însă el nu reuşeşte, sau nu are mijloacele necesare, să monitorizeze când şi unde i-a fost folosit produsul. De exemplu, interpretul Ion Suruceanu nu poate

monitoriza în ce localuri sau în ce forme sunt folosite operele sale. Atunci apar aceste asociaţii, care sunt intermediare. Intermediază utilizarea legală între autor şi utilizator. Practic aceste asociaţii se ocupă exclusiv cu negocierea dintre autor şi utilizator, însă asta nu e totuna cu apărarea şi protejarea proprietăţii intelectuale. E o gestionare financiară. Şi care se întreţine prin acest tip de relaţii. Scopul AGEPI-ului este de a ajuta la dezvoltarea acestor sisteme prin oferirea cadrului legal. Lilia Bolocan: Noi depunem acum eforturi pentru a face mai transparente aceste tranzacţii. Astfel încât să fie mulţumiţi şi autorii, şi utilizatorii. Oferim suportul legal de care are nevoie atât autorul, cât şi utilizatorul. Cel dintâi să înţeleagă cât îi revine, iar cel de-al doilea să înţeleagă cât şi de ce trebuie să plătească. AGEPI-ul nu este autorizat să facă aceste tranzacţii, dar poate ajuta la dezvoltarea procesului. E foarte important ca aceste asociaţii, care monitorizează folosirea unei proprietăţi intelectuale, să lucreze transparent şi în temeiul legii. Care sunt drepturile de autor în America? Ann E. Chaitovitz: În Moldova e ca în America. Sunt foarte bucuroasă să observ că Moldova a semnat toate acordurile internationale care apără drepturile de autor. Părinţii fondatori ai Constituţiei au realizat cât de importante sunt creaţiile pentru economia unui stat şi au permis să elaboreze legile necesare pentru a apăra acele persoane. Astfel a luat naştere această lege

care protejează scriitorii, sculptorii, pictorii, muzicienii. Acum am păşit în secolul XXI, pe care eu îl numesc economia cunoştinţelor, fiindcă invenţiile şi creaţiile minţii umane vor participa la dezvoltarea unui stat. Iar statele care vor să se dezvolte ecomonic trebuie să protejeze creaţiile persoanelor care vor conduce la această dezvoltare. Produsul minţii e doar protejat sau şi susţinut financiar? Ann E. Chaitovitz: Cred că legea drepturilor de autor este să protejeze creaţia şi să ajute la monitorizarea utilizării ei. Să ştii care îţi sunt drepturile. Pe de altă parte, cred că educaţia prin artă e foarte importantă, chiar dacă nu intră în drepturile unui autor. Educarea persoanelor capabile să producă ceva nou în artă e importantă. Am o poveste de aici din Moldova: acum două zile, am fost la un concert gratis de jazz la pian. Sala era plină, iar majoritatea publicului avea în jur de 20 de ani. În SUA publicul sigur ar fi fost mai în vârstă. Am fost foarte impresionată. Îmi imaginez că există o educaţie artistică bună, care, până la urmă, face viaţa mai frumoasă tuturor. În Moldova participarea tinerilor este mare poate şi datorită faptului că e aproape imposibil să pui o taxă. Cel puţin în activitatea literară ai pierde participanţii. Ann E. Chaitovitz: Da, vorbim din nou de drepturi de autor. Accesul la materialele protejate e importantă, dar de asemenea e important accesul la informaţie. Dacă autorul e dispus să îşi împărtăşească

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

132

PUNKT IQ

133

opera, nimeni nu îl poate opri. E problema autorului dacă îşi dă acordul, cu sau fără vreo remunerare. Un artist poate dona o lucrare sau poate să ceară remunerarea ei. Ai o carte: dacă vrei, o vinzi, dacă vrei, o distribui gratis. Eşti liber ca autor să faci lucrurile astea. Problema intervine atunci când autorul nu îşi dă acordul. Legea cu privire la drepturile de autor are indicaţii aparte când e vorba despre utilizarea operelor în spaţiul public sau universitar. Însă această prevedere trebuie să fie pusă în concordanţă cu obligaţiile internaţionale. Există excepţii pentru folosirea creaţiei în folosul societăţii.

Ann E. Chaitovitz: Depinde de la caz la caz. Se preia întreg documentarul sau doar câte un fragment mic. Dacă se ia întregul film, atunci fiecare caz e aparte în funcţie de patru factori. Asta e valabil doar în America. Mai întâi, cum e folosit, dacă e preluat pentru a fi transformat în altceva, dacă e folosit în educaţie, care este natura operei, dacă e o operă creativă, care are dreptul de protecţie. Apoi e altă discuţie dacă materialul prezintă doar fapte. Faptele, descrierea faptelor nu e protejată. În al treilea rând, cât din operă e preluat. Şi ultimul factor are în vedere care e impactul pe piaţă faţă de produs.

Până când opera unui scriitor sau a unui artist e în moştenirea familiei? Ann E. Chaitovitz: Şi în America e ca în Moldova: 70 de ani după moartea autorului. Cam mult. Ann E. Chaitovitz: E drept, doar că e normal ca un artist să poată lăsa o moştenire familiei. E mai bine să existe drepturi patrimoniale. Ca nu cumva artistul să se reprofileze.

Să presupunem că un profesor preia pentru cursul său un material filmat de un jurnalist de război, va putea fi sancţionat? Ann E. Chaitovitz: Filmul e deja o creaţie. Dacă doar spune că astăzi au murit x persoane, asta poate fi folosit, nu există drept de autor. Dacă însă avem fotografii sau filme, ele sunt înregistrate cu drepturi de autor. Deci doar faptele se pot prelua, dar forma de prezentare e protejată.

Da, doar că uneori familia împiedică răspândirea operei. Ann E. Chaitovitz: În America a existat discuţia asta, dar dacă drepturile patrimoniale ar fi pentru o perioadă mai scurtă, riscăm să ne fugă artiştii în ţările cu drepturi maxime. Lilia Bolocan: Dacă un profesor ia de pe internet un film de la National Geografic, cu scopul precis de a învăţa elevii. Cum se consideră acest fapt in SUA?

Dacă cineva preia din internet o fotografie şi o modifică 20 la sută, 80 la sută, e ilegal? Ann E. Chaitovitz: Şi aici vorbim de cazuri diferite. Dacă e o fotografie pur şi simplu, care nu are licenţă, se poate prelua doar menţionând sursa. Dar pentru modificarea unei lucrări e nevoie de autorizare din partea autorului. Ca să îţi dau un caz de preluare, nu neapărat din sfera fotografică: MC Hammer a preluat o melodie după un hit ai

anilor ’70. Practic a preluat-o şi a modificat-o. Eu nu ştiu dacă ei au avut permisiunea autorilor, dar dacă nu o aveau, autorul putea să vină şi să spună: ai pornit de la lucrarea mea, chiar dacă ai modificat-o, vreau cincizeci de procente. Are dreptul să facă asta. Dacă preiei o reclamă, în America eşti chemat în instanţă. Înainte companiile sau partidele nu erau foarte atente, acum, după ce au păţit-o de câteva ori, sunt suficient de bine informate ca să nu mai repete o poveste de genul ăsta. Lilia Bolocan: Uite, cred că şi jurnaliştii din Moldova ar avea nevoie de un training ca să înţeleagă până unde se poate merge sau cât şi cum se poate prelua. Să ne putem feri de plagiat. Întreb şi eu, ca să fac o glumă: a plagiat premierul României sau nu? Ann E. Chaitovitz: În USA există softuri foarte bine puse la punct ca să descopere plagiatul. Lilia Bolocan: Şi în Moldova, la ASEM. Softurile sunt, dar la noi, o vorbă bună cu profesorul şi s-ar putea să-ţi meargă. Ann E. Chaitovitz: Este o diferenţă între plagiat şi drepturile de autori. Plagiatul intră mai mult în sfera academică. Discuţia e lungă de la drepturi de autori, la plagiat, sau sursă de inspiraţie. Nu se pun drepturi de autor pe idei. Păi astăzi merge şi aşa, cum spunea un profesor de-al meu: Nu am citit cartea, dar o să caut filmul.

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

134

135

Voloc şi

VOLOC. VOLOC. VOLOC. VOLOC. SUNT SIGUR CĂ DEJA ZÂMBIŢI. DA, EL E TIPUL ĂLA DIN SCURT-METRAJELE LUI COBÂLEANSKI, EL E PREZENTATORUL EMISIUNII COOL PUBLIKA. EL E ĂLA DE LA PIAN, ĂLA DE LA ACORDEON. ŞI MULTE ALTELE. SERGIU VOLOC. AFLĂ CE GÂNDEŞTE

sfârşitul lumii

OMUL CARE TE FACE SĂ ZÂMBEŞTI, OMUL CARE TE FACE SĂ RÂZI. ÎN ORICE SITUAŢIE TE-AI AFLA, DESPRE ORICE ŢI-AR VORBI.

text de

Alexandru Vaculovski

imagini de

Florin Tăbârță punkt - nr. 47 / septembrie 2012

136

NEW ICON?

Sergiu, ce-ţi doreai când erai mic, voiai să ajungi actor? Când eram mic, cu siguranţă nu-mi doream să fiu actor. Nu-mi doream nimic, dar observam că oamenii au o atitudine mai aparte faţă de mine. Atunci când mâncam bătaie, mâncam de la vreo cinci, nu de la unu’-doi. Era o diferenţă clară între caracterul meu şi a celor de vârsta mea. Poate că nu era vorba doar de vârstă, ci de o poziţie diferită. De exemplu, la şcoală toţi elevii de vârsta mea aveau bunici care au luptat în armata sovietică. Doar bunicul meu luptase împreună cu armata română. Şi în general erau doar vreo doi-trei oameni din sat care au luptat în armata română: ei spuneau poveşti adevărate, în schimb cei cu armata sovietică aveau o poveste standard. Apăreau dezbateri foarte serioase, nu eram eu prea iubit între pământeni. Mama era învăţătoare şi ştiau că o să mă pedepsească, aşa că mă provocau. Mama m-a bătut odată cu coarda în cancelarie. Iar cu actoria, îţi trebuie un pic de umor şi mai multă seriozitate... Eram la Colegiul Pedagogic... Eu trebuia să fiu învăţător. Îţi dai seama că nu poţi lucra ca învăţător la etajul al doilea cu copiii. Bine, cu un învăţător ca mine – cel puţin la primul etaj... Eu eram la pedagogia muzicală, iar o profesoare de limba română, care era la regie, anul III, m-a chemat pentru o lucrare de an după care au mai urmat şi altele... Am învăţat şi la Călăraşi la Colegiul Pedagogic, dar, uite, eu cam de prin toate instituţiile am fost dat afară... Într-un final am făcut patru ani de facultate la actorie, doar că n-am mai dat ultimul examen, încă n-am diplomă. E o strategie interesantă în facultăţile noastre. Ştii cum se face? Îţi susţii examenele şi le treci pe toate cu note mari, în afară de unul. Din cauza asta eşti trecut la contract în anul următor. E o strategie pe care o ştiu toţi cei de la Arte. Dar, oricum, nu ştiu ce valoare mai are o diplomă... Chiar nu are nicio valoare.

137

Ai avut o copilărie nefericită? Am avut o copilărie absolut extraordinară. Tata era inginer în colhoz, inginer-şef, mama era învăţătoare, adică era un cuplu care nu prea rezona, dar de la mama am luat romantismul, de la tata – realismul. Sunt al treilea copil. Soră-mea e din dragoste, frate-meu e din obişnuinţă, iar eu sunt din “othoduri”, din rămăşiţe. Sunt mezinul şi am fost un copil protejat. Eram foarte neastâmpărat, am foarte multe căzături în cap, din diferite unghiuri. Prima căzătură a fost la trei ani. M-am urcat într-un copac cu un singur măr, m-am împiedicat la a treia scară şi am picat în cap pe beton. Am stat vreo două săptămâni la reanimare. De atunci mi-am dat seama că lumea mă vede altfel. De la căzătura în cap ţi se trage talentul? Să zicem că expresivitatea – da. Când fac ceva ce n-a făcut nimeni, atunci – da, de la căzătura aia mi se trage. Dar am avut şi altfel de căzături. De exemplu, era un stâlp de care atârna o funie, lângă şcoală. Lângă stâlp era o groapă. Trebuia ca fiecare dintre noi să se prindă de funie şi să-şi facă vânt ca să sară pe marginea gropii. Era un fel de pendul. Ei, eu am trecut de stâlp şi când să revin, am făcut o piruetă în aer şi n-am apucat să dau drumul funiei. Aşa că am nimerit înapoi în stâlp. Mama mi-a zis că n-a văzut în viaţa ei aşa cucui, cât doi cartofi jumate, din ăştia bieloruşi. Înseamnă că ai mai multe surse de talent... Da, da. Uneori aveam chiar o constanţă şi o simetrie a căzăturilor. Când ai picat ultima oară? În ultima vreme am început să am grijă de mine (râde). Ultima oară cred că am dat cu capul în bară, că n-am nimerit mingea. Dar actoria îmi vine de la profesoara de limbă română care m-a luat să o joc la examenul ei de anul trei pe o băbuţă. Cântam ceva de genul: Susana mi-a furat banana... Mi-a zis că am talent şi m-a îndru-

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

138

NEW ICON?

mat spre Academia de Arte, la regie. Am dat şi la regie, dar şi la actorie. La actorie e mai simplu, e o chestie mai lenoasă decât regia. Te-au schimbat studiile? Dacă în unele filme de-ale mele sau în unele emisiuni se vede un anumit profesionalism – asta vine de la Academie. Sunt actori care joacă şi fără Academie, iar eu joc şi cu Academie. Mi-ai povestit de copilărie, zi-mi şi de locul copilăriei. Uite, cum s-au obişnuit moldovenii noştri să plaseze satele la vreo 5-6 km de autostradă, fără continuitate normală! Satele intră în fundătură. Într-un “tupik” din ăstea m-am născut şi eu. Peste vreo trei dealuri, de unde se vede Chişinăul. E frumos acolo, vrei să vii să vezi? O să-ţi placă. Am trăit într-o atmosferă în care auzeam doar trenul de departe. Tătăreşti. Marele noroc a fost că omul responsabil de şoselele din raionul Străşeni era chiar vecinul meu, aşa că a asfaltat tot „tupikul” ăsta. Din cauza asta n-am umblat la lecţii cu papucii plini de glod.

139

vedea un film, poţi să-l şi pierzi, poţi să nu pierzi nimic. Dar la emisiune – n-ai ce face – te uiţi. Şi dacă-ţi place, te uiţi şi data viitoare. Dacă ai net – te uiţi pe net, dacă eşti din Tătăreşti, întrebi: când o să mai fie? La vamă n-am nicio problemă nu datorită filmelor, ci din cauza emisiunii Cool Publika. Dar mai sunt oameni care au văzut doar filmele. Uneori mă întreabă de ce mă leg de anumite subiecte. Eu le explic că nu fac emisiunea singur, că sunt cinci oameni. Le spun că eu doar interpretez textul şi nu mă cred. Alţii se bucură când află că nu eu scriu textul. În vamă la Giurgiuleşti m-au recunoscut cu Cool Publika, la Palanca – cu Cool Publika, la Leuşeni cu ”Plictis şi inspiraţie”, la Iampol – tot cu Cool Publika. Ai zis că ai fost dat afară din multe locuri. De unde anume? De câteva ori am fost dat afară din şcoala generală. Am fost dat afară de la Colegiul Pedagogic, secţia muzicală, din Călăraşi. Apoi de la Colegiul Pedagogic, secţia muzi-

Te-a ajutat Tătăreştiul în evoluţia ta? Da, Tătăreşti e un loc unde poţi sta pe gânduri, unde ai toate condiţiile să meditezi, nimeni nu te-ncurcă. Sunt puţini oameni şi se cunosc între ei, vreo 2000, că au plecat prin Grecia, prin... Uneori pleacă oameni foarte interesanţi, dar sunt schimbaţi de venetici. E un loc bun pentru a porni ceva. E chiar în centrul Moldovei. Cum te văd oamenii din Tătăreşti? Prietenii spun că sunt mare fazan, cei cărora nu le place de mine mă intimidează tot cu asta, îmi spun că tot ce fac e un rahat. Sunt oameni care nu înţeleg nicicum că scenariile la Cool Publika nu le scriu eu (râde). Acum eşti foarte cunoscut în Moldova datorită filmelor lui Igor Cobâleanski şi emisiunii Cool Publika... Filmele au apărut înaintea emisiunii. De ce a apărut televiziunea după? E ca şi cum ar fi apărut titlul după compact-disc. Omul mai bine percepe o emisiune decât un film. În filmele lui Cobâleanski am jucat prin 2004, dar au devenit cunoscute abia prin 2008. Cool Publika a avut un impact imediat. Mă fotografiez cu oamenii în Odesa, în România, Transnistria... Poţi avea şansa de-a

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

140

NEW ICON?

cală, din Chişinău. Apoi am fost dat afară din Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice. Am fost dat afară şi de la serviciu. Dar cred că nu am fost dat afară de undeva fără să-mi doresc asta. Niciodată n-am plecat prin demisie, am vrut să fiu dat afară de fiecare dată. Chiar şi de la Cool Publika m-au dat afară. Eu i-am făcut să mă dea afară, apoi am revenit. E o strategie (râde). Când îţi dai demisia înseamnă că pierzi meciul. Ai apărut în rolul unui poliţist, dup-aia, după 7 aprilie, ai avut treabă cu poliţia... Dacă ai văzut filmul ”Bingo,” îţi dai seama că am avut o premoniţie. Jucam acolo un personaj ce distrugea o clădire din interior. După o lună, a venit 7 aprilie... Majoritatea poliţiştilor îmi zic Brega. Când le spun că nu-s Brega, că-s Voloc, ei râd şi spun că ştiu. Acum mi-au luat permisul. Încercau să mă filmeze, le-am spus să nu filmeze, că o să trebuiască să plătească, o să aibă probleme. Deja de vreo două luni n-am permis. Ce a însemnat pentu tine 7 aprilie? 7 aprilie – o combinaţie de rai şi iad. Când creierul e în stare de şoc, vezi tot felul de culori, de mozaicuri şi crezi că eşti în rai. De fapt, eşti în iad. În timp ce mă ascundeam de poliţie, vedeam cum pleacă, undeva la orizont, TIR-urile din Moldova. Îmi ziceam: bă, TIR-urile astea sunt pline cu dezvoltare europeană. Era o imaginaţie bolnavă, dar de perspectivă. A fost o lecţie pentru toată lumea această zi, nu doar pentru noi – pentru tot globul pământesc. P***eala nu trebuie să dureze mai mult de o zi – două. Mie mi-a părut bine că oamenii nu au reacţionat la prostia lui Greceanîi care spunea să nu lase copiii sub automate. Oamenii au rămas paşnici, au înghiţit informaţie şi au rumegat-o. A fost cel mai scurt test, cu cel mai mare şi mai de impact efect. Filosofii, când se vor gândi la 7 aprilie, vor spune ce chestie mare a fost, iar eu, când mă gândesc, spun că la noi chiar că fără p***eală nimic nu se întâmplă. E o logică de moldovean, care pentru cineva e o filosofie întreagă. Cât timp ai fost fugar? Cam o lună. M-au reţinut noaptea, în centrul Chişinăului, când voiam să plec la sat. M-ai întrebat şi de prieteni, uite şeful ştabului, comisarul general al centrului, e un

141

fel de verişor de-al meu. Uite, nici el n-a reuşit să-mi scoată permisul acum! Am zis că nu le dau niciun ban. M-au întrebat care e motivul refuzului meu de a merge la expertiză. Le-am spus că este neîncrederea în sistemul poliţienesc din ţară. Mi-au spus că ăsta nu e motiv. Le-am spus şi motive concrete: opt ani n-am putut cere cetăţenie română, opt ani fără să-mi pot face un permis de conducere... Am avut un cazier murdar din cauza unui fum. Şi numai prin intermediul lor puteam pleca din ţară. Vrei în Portugalia – laşi 200 de euro şi pleci în Portugalia. Altfel – nu. Deveneai un zombi al lor. Cum ţi se pare sistemul de acum în Moldova? E o ţară în care poţi doar să te droghezi sau să devii alcoolic. Atunci crezi că parcă-parcă ceva se mişcă... Nu ştiu, mi-e greu să-ţi spun ceva concret. Sistemul e unul de rahat şi o să rămână aşa. Cred că Nistrul ar trebui să devină navigabil, urgent. N-o să trebuiască să fie reparat. În rest, nu văd nimic bun. Eşti tătic. Ce a însemnat pentru tine schimbarea asta? Nu ştiu ce schimbare a însemnat pentru copil! Cu aşa tătic. Cred că e un băiat care deja îşi dă seama pe ce lume se află. Are 9 luni. Încerc să-i arăt din toate, câte puţin. Mecanisme... Are două cărucioare, din unul îi fac o maşinuţă electrică. Eu am avut părinţi mai normali, cred că mi-au dat mai mult decât aş putea da eu. Îl las să înveţe mai mult singur. Îl ajut doar când îmi cere. Îi plac bastoanele, cercurile, pătrăţelele. E un om care începe să devină cineva. La locul lui. Îţi mulţumesc, Sergiu. Dacă mai ai întrebări: mă suni! Vrei să te mai întreb ceva? Întreabă-mă despre sfârşitul lumii! Crezi că anul ăsta o să fie sfârşitul lumii? Sfârşitul lumii poate fi de două-trei ori pe noapte, dacă ai chef. Dacă n-ai chef, e destul şi o singură dată. Nu cred că o să fie sfârşitul lumii, în general. N-are cum, nu degeaba s-a născut acum băiatul meu.

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

142

REPOVESTIRI

143

Povestea criminalilor în serie şi a pedepselor capitale text de

Moni Stănilă

imagini de

Mariana Ștefăneț

Cine nu a trecut în copilărie prin tortura orelor de lectură înainte de culcare? Cu mama care se aşeza pe marginea patului şi citea din cărţile poveştilor nemuritoare. Unii creşteau şi cu poezii. Mie îmi citea El Zorab a lui Coşbuc şi eu plângeam de-mi sărea pijamaua în spate. Ligia, prietena mea din copilărie, s-a maturizat cu Moartea căprioarei şi poveşti despre copiii spartanilor. Ştiţi poveştile cu spartanii? „Apa asta e prea caldă??? Copiii spartanilor erau scăldaţi în ape clocotite! Aşa devii puternic(ă)!” Nu e uşor să creşti în lacrimi sau să devii un spartan. Nu e uşor să asculţi cum căprioara gingaşă e ucisă şi apoi ţi-e servită la masă sau cum sărmanul arab moare cu calul său la gât (El Zorab). Dar ce să mai spunem de Capra cu trei iezi? Capra are trei iezi de vârste diferite. Ca în toate poveştile mezinul e ăla şmecher, care fentează moartea. Mămuca lor pleacă după mâncare şi îi instruieşte pe prunci să nu deschidă nimănui. Lupul, dosit după casă, aude parola cu care poate prosti iezii să deschidă uşa. Cum pleacă sărmana capră, cum el sare la uşă cântând „trei iezi cucuieţi”. Mezinul, deşteptul, îşi dă seama că vocea e prea groasă. Lupul fuge la fierar şi îşi ascute dinţii şi limba (dacă vă puteţi imagina asta: un lup la fierar să-şi ascută dinţii şi limba!!!). La întoarcere, iedul cel mai mare deschide uşa, cel mijlociu se ascunde sub o covată, iar mezinul urcă în horn. Lupul intră şi îi mănâncă pe iezii mărişori, mânjeşte pereţii cu sânge (uite aşa – de-al dracului!) şi aşază în fereastră capetele iezilor, cu dinţii rânjiţi (ni se spune), ca să pară de la distanţă că morţii râd la mama lor care se întoarce cu mâncarea (de la Italia). Înainte să spunem cum a reacţionat capra, vă atrag atenţia că există nişte elemente extrem de sadice şi aproape perverse. În primul rând: capra şi lupul sunt cumetri (aici s-ar potrivi un emoticon cu gura căscată). În al doilea rând: iezii mâncaţi nu erau răi şi neascultători. Cel mare

a deschis uşa fiindcă a auzit cântecul-cod stabilit de capră. Iar mijlociul a murit doar fiindcă nu şi-a ales bine ascunzătoarea, iar când a auzit vocea nănaşului, a vorbit. La întoarcere, capra din basm ne arată izbitoarea asemănare dintre ea şi Vitoria Lipan (Baltagul, M. Sadoveanu). Adică o pune de un praznic şi îl arde de viu pe lup. Groapa cu jăratic ne aminteşte de anii negri ai inchiziţiei. Acuma, pe bune, de ce naiba lupul a plantat în geam capetele iezilor şi de ce a dat pereţii cu sânge? Care e latura educativă a acestor detalii? Şi Vitoria noastră nu doar că îl omoară, şi nu doar cu baltagul, dar face o groapă şi îl arde de viu. Apoi îşi ia mezinul lângă ea şi împreună purced la o delapidare. Mai mult, ea îi strigă lupului: „scoate acum ce ai înghiţit!” Nici nu ştiţi cât de tare i-am mulţumit în copilărie lui Dumnezeu şi lui Creangă pentru faptul că totuşi lupul nu a vomitat iezii mâncaţi! Asta a rămas singura mea consolare dincolo de trauma suferită. Eu chiar am suferit, eu chiar îmi iubeam surorile, aşa că nu îmi plăcea deloc basmul ăsta, chiar dacă eu sunt mezina. Iar în mintea mea, sănătoasă dintr-un punct de vedere, se cerea imperios prezenţa ţapului. Şi fiindcă taică-meu putea ucide un lup cu mâna goală şi era cel mai puternic om de pe planetă, nu mă puteam teme. Nu prea mi-l imaginam nici pe nănaşu’ Dorel aşa de agresiv sau cu limba ascuţită la strungăria fabricii de sticlă din Tomeşti. Dar, cu toate astea, am învăţat câteva lucruri: MORALA: Criminalii în serie sunt adevăraţi Pedeapsa cu moartea este încă în vigoare Chiar nănaşul (altuia) poate fi un criminal Aveţi grijă cu nănaşii (sau nu căutaţi cumetrie cu lupii)! Şi dacă copiii voştri s-au jucat vreodată de-a mama şi de-a tata sau chiar de-a ţestoasele Ninja, luaţi aminte la lecturile lor, ca nu cumva să se joace prin vecini de-a capra cu trei iezi!

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

144

145

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

NIȘTE CĂRȚI CU GHEORGHE ERIZANU

R A F T

SINGUR ÎN FAȚA DRAGOSTEI de de Aureliu Busuioc

Probabil, doar un singur roman întrece, la numărul de cititori din Basarabia, „Singur în fața dragostei”. Și acel roman e semnat tot de Aureliu Busuioc. E „Unchiul din Paris”. Totul începe de la acel: „L-am întâlnit, recunosc, într-un restaurant. De fapt, n-are importanță unde l-am întâlnit, pentru că l-aș fi întâlnit neapărat, îl căutam, iar locul nu are nicio semnificație”. Așa apare la 1966, printre tovarășii pe nume Vania, Ion Soltâși, tanchiști și partizani, „un bărbat sub 30 de ani, probabil înalt, de o frumusețe rară. Una dintre acele frumuseți pe lângă care treci fără să le observi imediat, dar de care nu te poți rupe, odată observându-le. Trăsături precise, viguroase și aproape

clasice dădeau feței lui o expresivitate uluitoare (…) de o frumusețe virilă”. Era firesc să-l cheme Radu. Radu Negrescu. Într-un roman de dragoste. Era un nume complet anormal printre slavicii, iurii ș.a.m.d. din viața reală de atunci. Radu Negrescu făcea lucruri firești pentru oameni. Se îndrăgostea. Dar nu până în pânzele albe. Lucra. Dar nu până la epuizare. Discuta. Dar nu se înflăcăra de viitorul luminos de mâine. Trăia ca un om firesc. Într-o societate violată de politic și social. „Un erou atipic, în primul rând ca limbaj, în al doilea- ca maniere. Seducător, inteligent, fără iluzii donquijotești și – cum de s-a putut? – fără idealuri întrun timp când și vacile furajere trăiau conform „mărețelor chemări”, constată criticul literar Eugen Lungu.

C A R T E A

D I N T R E

J U C Ă R I I

ISPRĂVILE LUI GUGUȚĂ

de Spiridon Vangheli. Desene de Boris Diodorov

„Iarna l-a găsit pe Guguță sub căciulă, în satul Trei Iezi. (…) Fulgii credeau că Guguță face focul sub căciulă… numărul lor a scăzut de la o sută de mii la circa zece mii. Judecătorii, procurorii, polițiștii, administratorii, până și consulul britanic, toți erau la cheremul lui Arana. Arana făcea bani din cauciuc. Dar și din importul de articole și produse pe care le vindea în zonă la 3-4 prețuri. Argumentul era același: Peruvian Amazon Company civiliza zona. Aceste două rapoarte l-au determinat pe irlandezul Roger Casement, diplomat britanic, să-și dea seama de analogiile civilizatoare din propria țară, unde Irlanda era civilizată de Anglia. Lupta pentru eliberarea Irlandei s-a încheiat cu o condamnare la moarte a celebrului diplomat britanic, irlandezul Roger Casement. Pentru eliminarea sa și din conștiința morală a imperiului, înainte de execuție, în presă au apărut fragmente din jurnalul lui Casement, inclusiv scene care vorbesc despre homosexualitatea sa. Nimeni n-a mai aflat pe cât de adevărate sau pe cât de trucate erau acestea.

C A R T E A

D E

P E

VISUL CELTULUI de Mario Vargas Llosa. Traducere din spaniolă de Marin Mălaicu-Hondrari

Cu doar câțiva ani înainte, în Anglia era judecat pentru homosexualitate Oscar Wilde. Clemență n-a fost din partea opiniei publice.

pe care le-am uitat de mult, dar le-am trăit aici, departe, în China. E o artă pe care o stăpânesc numai adevărații scriitori”. Cartea a apărut în Germania. Și l-a făcut pe Otfrid Proisler să spună: „Am citit cu mult interes povestirile despre Guguță, acest mic român cu suflet mare”. Cartea a apărut în Italia. Și a făcut-o pe traducătoarea Biatrice Masimi să spună: „Într-atât de mult mi-a plăcut Guguță și umorul autorului, că vreau să traduc în limba italiană și o altă carte a lui Vangheli – ”Împărăția lui Ciuboțel”. Cartea a apărut în Japonia. Și l-a făcut pe traducătorul Saika Matsuia să spună: „Când l-am întâlnit pe Guguță, am rămas uluită: povestirile astea se deosebeau de tot ce am citit mai înainte… Aș vrea să văd țara unde s-a născut Guguță”.

N O P T I E R Ă

(Editura Humanitas, 2011)

Cel mai nou roman al lui Llosa, laureat Nobel, are ca protagonist un nume de legendă: Roger Casement (1864 – 1916). Casement este diplomatul britanic care prin două rapoarte, publicate la începutul secolului XX, a devenit celebru. Primul raport a vizat exploatarea inumană a băștinașilor din Congo, țară dăruită de puterile europene regelui belgian Leopold al II-lea, pentru colectarea latexului. Marile acte inumane se făceau sub deviza civilizării africanilor. Al doilea raport viza exploatarea triburilor indiene din zona Amazonului. „- Așa-i că e la fel de înspăimântător ca în Congoul lui Leopold II? Cred că da, poate chiar mai rău, răspunse Roger. Deși mi se pare nepotrivit să stabilești ierarhii între crime de o asemenea amploare.” Pentru colectarea cauciucului compania lui Arana, „Peruvian Amazon Company”, utiliza forța de muncă a băștinașilor. În decurs de câțiva ani

He, de unde să știe ei că acela nu-i fum, ci-i suflarea lui Guguță? Și de ce să facă focul?! Când și-a pus căciula în cap, a dat frigul afară!” „Guguță a scos ploaia din sat și a băgato într-un lan de grâu...” este una dintre nenumăratele isprăvi ale lui Guguță. Dar cea mai mare ispravă a lui Guguță e mai mare, mult mai mare decât un Minister de Externe al Republicii Moldova și un Minister de Externe al României, împreunate. E cel mai exportat produs român al tuturor timpurilor. Cartea a apărut în SUA și l-a făcut pe graficianul Trina Shart Human să zică: „După ani și ani de lucru ca grafician, pentru prima oară ilustrarea unei cărți mi-a produs o adevărată plăcere”. Cartea a apărut în China. Și l-a făcut pe traducătorul Way Way să spună: „… un copil născut în Basarabia mă reîntoarce pe mine, chinezul, în propria mea copilărie și-mi descoperă subtilități

Ce face intelighenția rusă? „Ca orice rus, am băut și am vorbit”. Despre Marquez, Mickey Rourke, Hemingway și Miller. Dacă este de stânga, atunci spune: „capitalismul este un rahat”. Dacă ajunge în România, atunci Zahar Prilepin constată: „România nu încearcă să-ți placă, să te domine. Nu contează cine a venit la ea s-o viziteze, ea își vede de treabă. Se vede și în arhitectură, sunt lucruri frumoase, dar nu sunt agresive. Oamenii sunt plăcuți, dar nu sunt agresivi, nu te cotropesc cu ospitalitatea lor”. „Bucureștiul nu este un oraș superficial. Am fost în Ungaria, unde atmosfera dominantă e melancolia. Bucureștiul e și el melancolic, dar nu chiar așa. Ceaușescu a fost chiar un politician cu adevărat nebun. Avea idei! Clădirea aia (Casa Poporului – n.r.) e realizarea propriei lui nebunii. E ca Marquez. Nu e pentru ființe umane. În același

C A R T E A

D I N T R E

B I O G R A F I I

INTELIGHENȚIA RUSĂ AZI de Vasile Ernu

(Editura Cartier, 2012)

D I N

147

(Editura Guguță 2010)

C A R T E A

(Editura Cartier 2012)

146

timp e atractivă. Ungurii au încercat să fie socialiști, dar nu au reușit, sunt o țară mică, au probleme mici și dorințe mici. Ceaușescu e simbolul dorințelor uriașe.” Intervievații lui Vasile Ernu, marea lor majoritate, fac parte din intelighenția de stânga. Dar, alături de scriitorul Zahar Prilepin, editorul Aleksandr Ivanov, politologul Boris Kagarlițki, grupul radical „Voina”, îi veți găsi și pe liberalul Artiom Troițki, criticul și istoricul rockului sovietic, sau pe criticul literar Lev Danilkin, sau pe comunistul și imperialistul sovietic Aleksandr Prohanov. Cine este intelighenția rusă azi? Ce citește? Ce face? Pe cât de tare se implică în politic ca să respecte termenul de intelighenție? Ce face Rusia azi? E o țară aproape necunoscută. Și obosită. „Umorul, ironia, sarcasmul au devenit marginale. Rușii au obosit și să râdă, și să plângă.” Așa spune Zahar Prilepin.

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

148

149

Locuri de văzut și de simțit topul personal al lui Lyndon Allin

CONTINUĂM RUBRICA NOASTRĂ LANSATĂ ÎN IUNIE, DECLARÂNDU-NE SATISFACȚIA CĂ A INSPIRAT ATÂTA LUME CA SĂ-ȘI DESCOPERE PROPRIA ȚARĂ, INCLUSIV COLEGII NOȘTRI DE LA ZIARE, REVISTE ȘI TELEVIZIUNI, CĂRORA LE MULȚUMIM PE ACEASTĂ CALE PENTRU CĂ NE-AU DEMONSTRAT ÎNCĂ O DATĂ UN ADEVĂR SACRU: SUNTEM TREND-SETTERI, CE MAI TURA-VURA! MAI PRELUAȚI, DRAGI COLEGI, CĂ NOI IDEI MAI AVEM.

De data aceasta l-am rugat pe Lyndon Allin de la OSCE să ne facă propriul lui top. Spre deosebire de mulți dintre noi care considerăm că lucrurile de văzut sunt în afara țării, Lyndon și-a făcut un obicei nu numai din a merge el însuși prin coclaurile mioritice, ci și din a căra cu el și ziariști străini sau entuziaști autohtoni. Astfel, putem să-l declarăm fără sfială ghid emerit al Republicii Moldova.

01. 02. 03. 04.

05. 06. 07. 08. 09. 10.

Sinagoga abandonată de la Rașcov. Această frumoasă și deprimantă ruină de pe malul stâng al Nistrului e un monument ce reflectă grăitor prețul intoleranței. Ceva mai jos, la vreo 200 de metri, se află și o capelă părăsită la fel de frumoasă, n-o treceți cu vederea. Mănăstirea din Chițcani. Un ansamblu de clădiri ce au absorbit toate stilurile arhitecturale religioase existente și o echipă de călugări gata oricând să-ți povestească atât despre munca lor, cât și pagini alese din istoria locurilor. Dar, atenție, ai dreptul să urci în clopotniță doar după ce ai binecuvântarea părintelui Paisie! Biserica abandonată de la Pohrebea. Un alt loc liniștit pe vârful unui deal de pe malul stâng al Nistrului. Gaura de obuz nimerit în biserică forțează călătorul să-și contempleze trecutul, dar frumusețea acestui edificiu uimitor de bine păstrat îți sugerează totuși că viața merge înainte și spiritul nu poate fi ucis de gloanțe, orice calibru ar avea. Lanurile de floarea-soarelui. Valurile galbene, legănate de vânt sunt o frumoasă demonstrație a potențialului acestor pământuri bogate. E tot ce am văzut mai tulburător din mersul mașinii (trecând, atenție, pe un drum proaspăt reparat!).

Calea ferată ce întretaie granița cu România la Ungheni. Procesul de schimbare al roților te trimite cu gândul la originea stabilirii unor granițe și te face să te minunezi în continuare de cât de persistente în timp pot fi consecințele unor decizii. De exemplu, cea a Imperiului Rus de a utiliza căi ferate de o lățime diferită de cea din Occident, „pentru a evita atacurile din afară” pe această cale. Cetatea Benderului. Un punct de reper care forțează vizitatorul să simtă istoria Moldovei ca pe un loc "in-between", mereu la frontiera cuiva și întotdeauna în pericol de a fi cucerită sau de a deveni obiectul unei afaceri între marii jucători politici. Eli-Pili. E locul cel mai bun pe care îl știu în Chișinău pentru a petrece o seară cu prieteni vechi și locul unde ai șansa să întâlnești la o masă atât jurnaliști și muzicieni, cât și guvernanți sau diplomați... Uneori am impresia că acolo sunt în propriul meu living room. Buncărul abandonat de la Olișcani, Șoldănești. Experiența sovietică a lăsat urme diferite în Moldova. Dar nicăieri mai dramatice decât în mijlocul pădurii de lângă Șoldănești. Cele două clădiri cilindrice de metal masiv îngropate în pământ, construite, dar niciodată finisate, te duc cu gândul la zilele negre pe care le planificaseră niște oameni și care, din fericire, nu au sosit niciodată. Malul Nistrului. Să gătești frigărui cu prietenii, să treci râul prin vad sau pur și simplu să stai pe mal și să te uiți la trecerea apelor. Orheiul Vechi. Un loc frumos și mistic, cu secolele stratificate la vedere, din păcate, ușor cam prea comercializat.

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

EU SUNT ÎN VOI ŞI VOI ÎN MINE. DACĂ AZI MOR AICI NU MAI RĂMÂNE NIMENI.

150

CONCEPT de ANA POPENCO / FOTO de NATA MORARU

4 / A4

NOI, CU CEEA CE A RĂMAS DE LA UNII, ÎI CUCERIM PE ALŢII, SUNTEM DOAR NIŞTE COŞURI DE GUNOI.

EU SUNT UN MIZANTROP CU ACCESE DE FILANTROPIE ŞI MĂ URĂSC ENORM PENTRU DRAGOSTEA CE O DAU PE GRATIS.

NIMENI NU ARE NEVOIE DE GENII. SUNT ATÂTEA DROGURI MAI IEFTINE.

155

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

156

157

B A N G L A D E S H

sau NIRVANA RECICLABILĂ

Text și imagini de Afina Nicoli

Bangladeshul se află în topul ţărilor de văzut şi de cucerit, trecute în cartea grea şi colorată a celor de la Lonely Planet. Îmi amintesc de imaginea unui bătrân zâmbăreţ, cu ochelari hand made, meşteriţi din două cercuri de plastic luate din gunoişte, care m-a intrigat. Un nu ştiu ce şi-un nu ştiu cum a tresărit în inima mea. Am „consumat” descrierea vie împreună cu micul dejun, dar e greu să-mi amintesc ce am comandat, pentru că m-a „înghiţit” informaţia. Am aflat de la meseriaşi că Bangladeshul e deosebit prin trei lucruri: sărăcie, densitatea populaţiei şi suprafaţa impunătoare pe care o ocupă apa. Mare scofală, aţi zice, dar eu săream pe un picior ca un copil prin cafeneaua din capitala Omanului, trezind turiştii cu ţipetele: „Vreau în Bangladesh!”. Vrei, na. Ocazia a apărut pe nepusă masă, cam peste vreo jumătate de an de când eram în Muscat. Aşa cum biletele de avion erau strigător de ieftine, m-am gândit că ar fi mare prostie să nu-mi împlinesc un vis.

 Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "Punkt"? Accesați site-ul www.punkt.md

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

158

PUNKT PE GLOB

159 hului. Asta, după baia prin mulţimea zgomotoasă din jurul meu, fiecare cu treburi importante de făcut. Liniştea din holul hotelului mi-a dat parcă aripi, iar zâmbetul primitor al recepţionerei mi-a părut o meritată răsplată pentru calvarul prin care am trecut. Deşi Dhaka e un oraş monstruos prin haosul care-l domină, există totuşi un şarm în acest vacarm, căruia îi duc uneori dorul.

Prima impresie nu s-a lăsat mult aşteptată. Chiar în avion mi-am dat seama că prea puţini se aventurează să plece într-acolo. Eram, probabil, unica şi indisolubila persoană cu statut oficial de turist, printre pasagerii care reveneau în patria-mumă pentru sărbătorile de Anul Nou. Pe feţele născuţilor în Bangladesh era scrisă întrebarea: Ce s-a mai întâmplat oare cu fata asta bătută de soartă, nevoită să meargă acolo de unde toţi visează să plece? Eu rămâneam la toate rece, pentru că ideea mă înaripa atât de tare, încât mă simţeam sosia lui Columb, care urma să descopere o lume nouă, nemaivăzută şi nemaipomenită. Odată cu aceste gânduri măreţe, iată că şi prima imagine a capitalei Dhaka începea să se arate prin fereastra avionului. Chiar dacă smogul acoperea totul, puteau fi observate liniile neregulate, lipsa

Ca să ajung dintr-o parte a oraşului în alta, era nevoie să mă bat la propriu cu aglomeraţia de pe străzi – puzderie de oameni, ricșe şi maşini vechi, care fumegau şi făceau un zgomot asurzitor. Viteza şi lipsa semnelor de circulaţie mă înspăimântau, căci mă simţeam parcă dusă de un râu enorm, care se lovea de praguri cu o putere distrugătoare. În acelaşi timp, uneori se oprea, curgând domol la răscruce, transformând aşteptarea în veşnicie sub soarele dogoritor, care încingea caroseria boţită a taxiului ca pe un cuptor. Mirosurile străine şi căldura îmi ardeau plămânii, ochii şi faţa. Ceea ce era un chin pentru mine nu reprezenta mare încercare

de ordine şi haosul. Dar prima

Primul pas făcut pe marmura

impresie are întotdeauna o încăr-

rece a hotelului mi-a părut o mare

cătură specială pentru mine, aşa că

victorie, după ce am răzbit cu greu

nu m-am lăsat copleşită de peisajul

prin labirinturile oraşului, căutând

nu tocmai pitoresc. Am găsit părţile

pe străzile întortocheate o casă şi o

bune. Da, oraşul zvâcnea, cloco-

masă. Cei câţiva metri de la maşi-

tea şi se simţea ceva ştrengăresc şi

nă până la uşă au fost o adevărată

copilăresc în forfota aceasta!

bătălie cu tot poporul Banglades-

pentru aborigeni. Aceştia etalau o nepăsare stranie, „mestecând” cu faţa neclintită zăduful piperat cu transpiraţia proprie şi fumul de la gazele de eşapament. Mergeam kilometri întregi de-a lungul străzilor, privind arhitectura urbană spălată de ploi şi arsă de soare. Abundenţă şi amalgam: toată paleta cromatică şi o manie inexplicabilă pentru cantitate .

În primele zile nu eram în stare să asimilez tot ce se petrecea în jurul meu, dar am observat ceva ce a conturat faţa Bangladeshului pentru mine. Pentru totdeauna. După Omanul tradiţional musulman, Bangladeshul părea un iarmaroc, unde aproape toate femeile poartă haine colorate, un fel de burci în care se regăseşte tot curcubeul. Oamenii nu te lăsau să te uiţi pierdut prin părţi, ci îţi săreau în ajutor şi chiar te conduceau până la destina-

ţie. Bunăvoinţa cu care eşti tratat e atât de firească şi de sinceră, încât te simţi un oaspete dorit şi aşteptat. Ca rezultat, într-o lună petrecută în Bangladesh mi-am făcut mai mulţi prieteni decât în orice altă ţară. Plimbările prin cartierele sărace ale oraşului sunt cele mai... bogate amintiri. Pe ulicioarele înguste şi aglomerate, cu casele îmbulzite parcă deasupra capului, cu mizeria şi duhoarea ce se îmbiba în piele, pentru prima dată am

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

160

PUNKT PE GLOB

161

realizat că poate fi şi mai rău... Dar mă opream şi îi priveam pe cei care s-au născut pe străzile şlamului şi nu vedeam în ochii lor nici durere, nici frică, poate... puţină oboseală. Zâmbetele cetățenilor planetei Dhaka îmi umpleau inima. Seara am privit pe canalul naţional un interviu cu niște băştinaşi, realizat de un american. Era un video de calitate proastă, dar imaginea unui zâmbărici cu gura

ştirbă mi-a amintit de faţa moşului deocheat de pe paginile Lonely Planet. Americanul: „Şi câţi bani faci dumneata pe zi?”. Fără să-şi schimbe expresia feţei, chiar cu un zâmbet mai larg, intervievatul răspundea : „Când mai mult, când mai puţin”. Americanul făcea calculul în dolari şi reieşea că în zilele cele mai bune acesta câştiga cam un dolar şi cincizeci de cenţi. „Dar dumneata ai casă, familie, ai izbutit să aduni ceva avere?” Conducătorul de ricșă râdea în faţa sorţii : „Nuuu, nu am avut noroc la din astea”. „Dar îţi ajunge?” întreba insistent corespondentul de peste mări şi ţări. „Sigur că da !” După care şi-a legănat graţios capul, iar ochii lui decoloraţi de soare au început să sclipească de parcă ar fi câştigat la loto. Mi-am amintit de ceea ce am văzut în stradă : de copiii jucânduse în gunoaie, de conducătorul de ricșă de ieri, căruia îi băgasem sub nas cardul cu denumirea hotelului şi nu ştia să citească. Unde mai pui că m-a cărat pe spatele lui trei

ore, iar când a văzut că i-am dat un preţ dublu (50 de cenţi), bucuria lui nu avea margini şi hotare. S-a închinat pios şi a dispărut repede în întuneric. Îl priveam nedumerită : oare aceşti bănuţi îl pot face atât de fericit? Peste câteva zile, un șofer de taxi a răbufnit pe o stradă înţesată de sute de ricșe. „Golanii ăștia au inundat străzile capitalei. Conducerea a încercat să facă ordine în ei, să le pună numere de înregistrare, dar degeaba. Mor ca muştele şi în locul lor apar alţii ”. Taximetristul fulgera, dar mânia lui era una calmă şi binevoitoare, de parcă nu era problema lui, ci a vecinului. Plecam cu autobuzul spre sud. Era devreme, vreo 5 dimineaţa. Somnoroşi, am încărcat genţile pe o bicicletă, căci locul destinaţiei nu se afla departe. Vedeam pentru prima dată oraşul adormit, dar liniştea nu era ceva firesc

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

162

163

pentru Dhaka. Apoi am observat

într-o încăpere cu pereţii de sticlă

plină de emoţii noi. Am cunoscut o

Am revenit acasă cu sufle-

dragul văzutului. Eram sigură că

mult mai important : că ne naştem

un număr impresionant de ricșe,

ce părea ruptă din altă realitate. Pe

familie cu 12 membri, care s-au do-

tul întors pe dos. Realitatea de

nu există cale de întoarcere. Dar...

goi şi nu luăm nimic cu noi. De

parcate de-a lungul drumului într-o

scări, aceeaşi privelişte - oameni

vedit atât de iubitori şi de primitori,

acolo a izbit zidurile lumii mele şi

m-am trezit într-o dimineaţă gata

aceea preferă să nu ia decizii cardi-

linie interminabilă. Lângă roţi,

dormind. Păşeam peste ei, dar asta

încât mi-au devenit prieteni buni.

ele s-au risipit ca o fortăreaţă de

să răspund la întrebările care m-au

nale, lasă viaţa să curgă de la sine şi nu iută să se bucure de lucruri

dormeau sub cerul liber „fericiţii”

nu le perturba somnul. Oraşul îşi

Am văzut trei delfini de râu (poate

nisip împrăştiată de vânt. Şase luni

gonit spre uriaşul care m-a zdrobit.

– unii înveliţi cu haine de culoarea

vedea de visele sale. Cu siguranţă,

ultimii), o specie rară, dar pe cale de

încercam să mă re-adun, părticică

E adevărat, pe străzile şlamului am

simple. E chiar senzaţia de libertate

pământului, alţii culcaţi pe saci de

colorate.

dispariţie din cauza poluării apelor.

cu părticică, pe mine însămi. Mă în-

văzut pentru prima dată ce înseam-

citită pe zâmbetul ştirb al moşului

În rest, la fel de multe gunoaie şi

trebam dacă mai vreau să călătoresc

nă lipsa de şansă, ce înseamnă să

de pe paginile Lonely Planet, care

plastic (lux, nu şagă !) ori chiar pe asfaltul gol. Peste un timp scurt am

Călătoria cu vaporul de-a

foarte multă lume cu burta lipită,

acolo, dacă sunt gata să mai îndur

nu poţi pretinde la un viitor... Dar

m-a determinat să urc în avionul

ajuns la staţie şi am lăsat genţile

lungul râului Gange a fost una

dar cu zâmbetul pe buze.

astfel de greutăţi şi incomodităţi de

oamenii de acolo înţeleg un lucru

spre Bangladesh.

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

164

PUNKT PUB

165

CENTRUL DE DIAGNOSTIC GERMAN:

IMAGINE și IMAGISTICĂ POTRIVIT STATISTICILOR, CANCERUL LA SÂN OCUPĂ PRIMUL LOC ÎN LUME ÎN TOPUL AFECŢIUNILOR ONCOLOGICE LA FEMEI. PE LÂNGĂ OBIŞNUITA MAMOGRAFIE ŞI ECOGRAFIE MAMARĂ, LA DIAGNOSTICAREA ACESTOR TIPURI DE TUMORI SE UTILIZEAZĂ ŞI REZONANŢA MAGNETICĂ NUCLEARĂ 3 TESLA. ESTE UNA DINTRE CELE MAI PERFORMANTE METODE, FOLOSITĂ ÎN DIAGNOSTICAREA CANCERUL MAMAR, DIN ÎNTREAGA LUME, LA CARE PUTEM APELA DE RÂND CU INVESTIGAŢIILE TRADIŢIONALE: MAMOGRAFIA ŞI ECOGRAFIA GLANDELOR MAMARE. DATORITĂ CAPACITĂŢII SALE DEOSEBITE DE A DIFERENŢIA ŢESUTULUI MAMAR BOLNAV DE CEL SĂNĂTOS, DE A VIZUALIZA, CONCOMITENT, AMBELE PĂRŢI ALE SÂNULUI INVESTIGAT, DE A RECONSTRUI SIMULTAN IMAGINEA OBŢINUTĂ ÎN REGIM 3D, DE A REGLA CONTRASTUL ŞI LUMINOZITATEA IMAGINII ÎN FUNCŢIE DE NECESITĂŢILE MEDICULUI IMAGIST, REZONANŢA MAGNETICĂ NUCLEARĂ POATE IDENTIFICA MULT MAI PRECIS, RAPID ŞI EFICIENT LEZIUNILE CANCEROASE FAŢĂ DE CELE NECANCEROASE ÎN RAPORT CU METODELE TRADIŢIONALE DE DIAGNOSTICARE A CANCERULUI MAMAR.

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

166

PUNKT PUB

167 Dr. Aliona Petrova şi Dr. Olga Crîlova, medici specialişti în mamografie, ultrasonografie şi rezonanţă magnetică 3 Tesla

Alexandru Guţu, Director General

Centrul Diagnostic German îşi consolidează poziţia de lider pe piaţa diagnosticii din Moldova şi din regiune. În acest scop, noi am investit în tehnologii noi ce ţin de examinarea glandelor mamare prin Rezonanţa Magnetică 3 Tesla, şi anume aparatele Siemens Magnetom Skyra 3T. Continuăm să colaborăm cu clinicile de elită din Germania. În alegerea metodei şi a echipamentului l-am consultat pe profesorul german, Dr. Werner A. Kaiser, de la Universitatea din Jena. Pe partea de diagnosticare a cancerului mamar, colaborăm direct cu Dr. M.Muller-Schimpfle de la Klinikum Frankfurt Hochst, care are o reputaţie ireproşabilă în Germania. Doctorul Muller-Schimpfle este profesor universitar şi are o practică de mii de investigaţii pe an. De aceea am hotărât să acumulăm experienţă de la cei mai buni. În Moldova era cerere şi nu exista ofertă. Dar, totodată, conform rezultatelor unui screening recent realizat de noi, în raionul Anenii Noi, patru femei din 100, cu vârste cuprinse între 50 şi 69 de ani, au predispoziţie sau suferă de cancer mamar. Mai există şi o altă categorie de paciente care au nevoie de investigaţii minuţioase, şi anume femeile cu implanturi mamare. E nevoie să fie urmărită evoluţia lor, starea, forma. Prin mamografie, metoda clasică, nu se pot depista unele leziuni minore în fază incipientă. Iar metoda Rezonanţei Magnetice este una dintre cele mai performante. Aici, la Centrul Diagnostic German, oferim trei metode complete de investigaţie: mamografie, ultrasonografie şi Rezonanţă Magnetică 3 Tesla. Noi insistăm pe dezvoltarea strategiei noastre şi învăţăm de la cei mai buni profesori, aducem cel mai performant echipament şi implementăm cele mai noi tehnologii. Totul pentru ca pacientul nostru să fie tratat cu toată seriozitatea şi responsabilitatea.

Suntem în permanentă evoluţie în domeniul medical şi încercăm să răspundem la toate provocările tehnologice. În ultimele luni am participat la conferinţe internaţionale în Slovenia, Ungaria şi Germania (5th International School of Breast Imaging Ljubljana, School of Breast MRI Budapesta). În timpul trainingului în Germania, la clinica din Frankfurt a Dr. M.Muller-Schimpfle, am asistat la câteva zeci de proceduri de rezonanţă magnetică a glandei mamare, la proceduri de biopsie şi ultrasonografie. Am fost fascinate de experienţa şi nivelul de profesionalism al profesorului cu renume în domeniu. Ne dorim să implementăm cu success această experienţă şi aici, pentru binele pacientelor din Republica Moldova.

REZONANŢA MAGNETICĂ 3 TESLA – IDEALĂ ŞI LA DEPISTAREA CANCERULUI MAMAR Investigarea glandelor mamare cu ajutorul Rezonanţei Magnetice Nucleare este posibilă datorită unor bobine magnetice mamografice speciale, dar şi utilizării scanerului magnetic 3 Tesla. Astfel că imaginea obţinută este mult mai detaliată, iar informaţiile sunt de un real folos pentru medici. RMN a glandelor mamare nu subtituie mamografia sau ecografia sânilor, ci o completează, ajutând specialiştii să detecteze mult mai uşor cancerul mamar sau alte afecţiuni ale sânilor. Pentru o mai bună

cunoaştere a stării sânilor dvs, este obligatoriu să efectuaţi, în complex, toate aceste 3 investigaţii. În cele mai multe cazuri, RMN a glandelor mamare se efectuează cu contrast şi, obligatoriu, se face în dinamică. Iată situaţiile în care Rezonanţa Magnetică Nucleară a sânilor este obligatorie: • în cazul unor formaţiuni tumorale depistate la nivelul sânilor în timpul efectuării mamografiei (exclus în cazul depistării microcalcificărilor);

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

168

PUNKT PUB • în diagnosticul precoce al cancerului mamar, atunci când tumoarea nu poate vizualizată cu ajutorul altor metode imagistice, îndeosebi la femeile cu ţesut glandular dens sau la cele care au risc sporit de a dezvolta cancer (inclusiv femeile cu antecedente familiale de cancer mamar); • în cadrul programelor de screening, la femeile care au implanturi de silicon sau diverse cicatrice la nivelul sânilor, situaţii în care mamografia este mai dificil de efectuat; • la determinarea integrităţii implanturilor mamare; • la diagnosticarea sânilor, după ce aceştia au fost supuşi vreunei intervenţii chirurgicale sau în cazul în care femeia suferă de fibroză chistică sau în cazul apariţiei unei recidive de cancer la nivelul sânilor; • înainte de operaţia de rezecţie parţială a sânilor, pentru a evalua starea generală a sânilor, dar şi pentru a cunoaşte dacă există sau nu mai multe tumori; • la determinarea cu exactitate maximă a locaţiei tumorii; • la determinarea gradului de răspândire a cancerului după o intervenţie chirurgicală sau după o biopsie a tumorii; • la evaluarea eficienţei chimioterapiei; • la diagnosticarea exactă a tipului de tumoare la sân, pentru a alege tratamentul optim. Comparativ cu mamografia sau ecografia mamară, examenul sânului prin Rezonanţa Magnetică Nucleară 3 Tesla are o serie de avantaje şi nimic din următorii factori nu pun în pericol acurateţea diagnosticului: 1. Densitatea ţesutului mamar; 2. Orice grad de mastopatie fibrochistică; 3. Cicatricele postoperatorii. Întrucât RMN 3 Tesla nu presupune radiaţii, aceasta dă posibilitate să fie investigată acea parte a sânului care, în mod firesc, cu ecografia mamară şi mamografia nu era posibil să fie analizată. Rezonanţa Magnetică Nucleară a sânilor reprezintă metoda de investigaţie de bază în cazul femeilor care au implanturi mamare sau au suferit o mamoplastie. Aceasta se utilizează pentru monitorizarea stării sânilor, iar în

169 caz de ruptură a siliconului, RMN 3 Tesla este ideală pentru a evalua sănătatea sânului. RMN 3 Tesla este avantajoasă şi la evaluarea sânilor femeilor în vârstă de 35-40 de ani, atunci când în structura sânului predomină ţesutul glandular. Pentru o mai bună vizualizare a ţesutului glandelor mamare, se recomandă să vă prezentaţi la analiză în prima fază a ciclului menstrual, la 7-10 zile după apariţia menstruaţiei. RMN 3 Tesla este eficientă şi la diagnosticarea cancerului mamar greu detectabil, de formă ascunsă. Se-întâmplă ca unele femei care au cancer la un singur sân să aibă o formă ascunsă de tumoare la celălalt. S-a demonstrat că mamografia, oricât de atent ar fi efectuată, poate omite o tumoare mică, de ordin milimetric. Oamenii de ştiinţă au demonstrat că în 10 % dintre cazuri se întâmplă astfel, iar RMN 3 Tesla, utilizat în screeningul femeilor cu risc crescut de cancer de sân, este în măsură să crească cu 1,2% rata de detecţie a cancerului mamar, care nu poate fi detectat prin alte metode. Asociaţia Americană pentru Cancer recomandă ca femeile care au un risc crescut de a dezvolta cancer să efectueze o analiză a sânilor prin RMN 3 Tesla în fiecare an. Potrivit datelor furnizate de această instituţie, în grupul femeilor cu risc crescut de a dezvolta cancer se înscriu: • femeile la care s-a depistat mutaţia genelor BRCA1 sau BRCA2; au, cel puţin, un membru în familie care a suferit de cancer mamar sau la care s-a depistat mutaţia genei BRCA1 sau BRCA2 ; • femeile care au fost supuse tratamentului cu radiaţii în zona sânilor, pentru a eradica o tumoare a sânilor; • femeile ce suferă de boli genetice, de genul sindromului Li-Fraumeni, Cowden sau Bannayan-Riley-Ruvalcaba.

mun. Chișinău, bd. Negruzzi

4/2, 373 22) 840 000, www.german-diagnostic.md, www.cdg.md tel.: (+

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

170

PUNKT PUB

171

Cum intri în Sălcioara, vezi peste tot obiecte tradiţionale

Casa Mare a Chisinaului, , ` Masa Mare a bursucului IEŞI DIN GRĂDINĂ ŞI MERGI LA IZVOR, LA UMBRA SALCIEI. PE UN PROSOP BRODAT, SCOŢI BUCATELE ALESE, GĂTITE DE MAMA. CAM AŞA SIMŢIM CU TOŢII O MASĂ MOLDOVENEASCĂ ÎNTR-UN LOC RĂCOROS, LINIŞTIT ŞI ODIHNITOR. EI BINE, AM GĂSIT ACEST LOC ŞI ÎN CHIŞINĂU. NU CHIAR ÎN CENTRUL CENTRULUI, DAR NICI ÎN CARTIERE MĂRGINAŞE. CHIAR PE STRADA PUŞKIN,39, LA CINCI MINUTE DE CATEDRALĂ. SE NUMEŞTE ”SĂLCIOARA”.

moldoveneşti, covoare, costume populare. Restaurantul are mai multe separeuri, dar când treci dintr-o cameră în alta, ai impresia că peste tot e Casa Mare. Când deschizi meniul, aceeaşi senzaţie: e sărbătoare! Bucate peste bucate, unele dintre care, normal şi tradiţional, se fac doar o dată pe an, la tăierea porcului. De exemplu, am mâncat cighiri! Când mi i-au adus, mai să cred că acum s-a tăiat porcul, special pentru apetisantele „creaturi”, care se dădeau în aburi pe farfuria mea. M-am grăbit să-i gust. Şi de data aceasta, contrar filosofiei populare, graba nu a stricat treaba! Dimpotrivă, m-a împăcat cu bursucul meu gastric care, acum sătul şi răsfăţat, m-a lăsat să admir în linişte anturajul patriotico-naţional. Când am mâncat prima oară zeamă la Sălcioara, şi a doua zi am vrut tot zeamă, crezând că nu poate fi altă supă sau ciorbă mai bună de atât. Chelnerul m-a asigurat că toate sunt foarte bune, aşa că mi-am comandat o ciorbă de fasole. Acelaşi efect. Dacă nu ştii să alegi, te ajută chelnerii foarte amabili, un lucru necesar restaurantelor prestigioase, dar nu foarte des întâlnit. Mâncărurile sunt servite în vase pe care te opreşti şi le admiri în timp ce mănânci. Ciulamaua din carne de pui cu ciuperci mi-a fost adusă într-o ulcică de lut. Nu mă puneţi să descriu gustul şi aromele, că fug, din nou, la Sălcioara! Am fost la Sălcioara cu Dan Perjovschi, apoi cu Valentin Roşca. De fiecare dată am mâncat altceva, de fiecare dată a fost excelent. E un loc în care cu siguranţă mă voi întoarce, ceea ce vă recomand călduros şi vouă, în caz că nu l-aţi descoperit încă. Ah, da, am descoperit şi unul din secretele restaurantului Sălcioara. Niciun produs nu e achiziţionat de la supermarket. Toate sunt aduse de la ţară, de la micii producători: carnea, brânzeturile, ouăle. Ca să nu mai trădez că salamurile sunt din bucărăria restaurantului. V-aţi prins, bucătarul Sălcioarei e plin de reţete şi secrete. E trădat şi de specialităţile casei, în număr

“Sălcioara” Restaurant cu tradiții mun. Chișinău, str. Pușkin 39, mob.: +(373) 68 65 66 40, tel.: +(373 22) 21 11 87, www.salcioara.md

impresionant, dar şi de reţetele tradiţionale rupte parcă din letopiseţe!

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

PUNKT PUB

172

173

CHIAR DACĂ ESTE UN CUVÂNT DE GEN, DE SIMŢIRE ŞI DE ORIENTARE FEMININĂ, MODA ÎI PRIVEŞTE, CHIAR DACĂ DE DEPARTE, ŞI PE BĂRBAŢI. ULTIMELE TENDINŢE DEVIN PRIMELE ATUURI ALE REPREZENTANŢILOR SEXULUI PUTERNIC, CARE, PE LÂNGĂ FAPTUL CĂ ÎI FACE MAI VIZIBILI ŞI MAI EXPRESIVI, LE ŞI OFERĂ, ÎN REGIM AUTOMAT, UN BON CU DREPT DE TRECERE LA FEMEI. POATE DE ACEEA MODA A ÎNCEPUT SĂ SE JOACE CU INSTINCTELE PRIMARE ALE BĂRBAŢILOR ŞI A FĂCUT SALTUL INCREDIBIL DE LA NEGRU LA CULOARE, DE LA COSTUMUL CLASIC LA REPLICILE LUI MODERNE, MAI AJUSTATE ŞI MAI INTRIGANTE, FABRICÂND NU ATÂT HAINE, CÂT ARME DE ILUZIE ŞI DE SEDUCŢIE. „FEMEILE, DE OBICEI EXPERTE ÎN MODĂ, AU DEVENIT MULT MAI SELECTIVE ŞI MAI PRETENŢIOASE. BĂRBAŢII SUNT PUŞI LA GREA ÎNCERCARE, IAR HAINELE LE POT SIMPLIFICA VIAŢA ŞI DIN ACEST PUNCT DE VEDERE”, ESTE DE PĂRERE LIDIA SCUTELNIC, BRAND- MANAGERUL REŢELEI DE MAGAZINE DE HAINE PENTRU BĂRBAŢI CELIO.

Multe companii de design, pentru a-şi asigura succesul din prima bătaie, aleg să le-mbrace pe femei, deoarece bărbatul, ştiut lucru, este un client mai puţin generos, atunci când este vorba de propria lui garderobă...

Lidia Scutelnic:

NOII METROSEXUALI * sau bărbaţii vor să epuizeze lista de cumpărături dintr-o lovitură

Chiar dacă, la prima vedere, bărbaţii sunt clienţi mai puţin prezenţi printre rafturi şi, de obicei, neavizaţi în ceea ce priveşte moda, investiţiile în colecţiile masculine nu sunt chiar aşa de riscante. Şi asta, pentru că vremurile s-au schimbat spectaculos – dacă prin anii 90, în stradă, niciun bărbat nu se prea deosebea din „masa cenuşie” de costume sportive şi de pantaloni negri, acum suntem martorii unui fenomen interesant – mulţi bărbaţi, mai ales cei tineri, urmăresc moda şi nu mai ies din casă îmbrăcaţi la nimereală. Într-adevăr, bărbaţii sunt mai dificili în calitate de clienţi, însă atunci când reuşeşti să le câştigi încrederea, ei devin mai fideli decât femeile. Odată atraşi de o marcă sau de un brand, aceştia se întorc de fiecare dată pentru a vedea ce piese noi vestimentare au apărut. În plus, de multe ori, femeile îşi asumă rolul de a alege şi de a cumpăra

pentru bărbaţii din viaţa lor. Mai ales că, dacă nu s-a potrivit mărimea unei haine, nu e mare problemă. Acestea au la dispoziţie două săptămâni pentru a reveni în magazinele noastre şi a o schimba pe una mai mare sau mai mică. Pornind de la conceptul Celio, ce contează în vestimentaţia unui bărbat în viziunea designerilor care creează hainele? Un croi bine definit conceptual, fără accesorii de prisos, şi o textură a stofei care să completeze silueta, nu să o îngreuieze. Designerii își propun să conceapă o garderobă masculină care acordă atenția detaliilor, calității materialelor şi finisajelor, preţurilor atractive. Colecţiile în trend și mereu actuale fac din Celio un brand în permanentă evoluţie. Haina îl face pe om? Deoarece haina este, practic, a doua noastră piele, e şi foarte importantă. După cum suntem îmbrăcaţi, așa vom şi fi catalogaţi de oameni, cel puţin la prima impresie. Dar, fără îndoială, trebuie să avem mare grijă la

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

174

175 echilibrul dintre conţinut şi ambalaj. Şi aşa cum, de multe ori, hainele pe care le purtăm sunt în stare să ne modeleze caracterul, e nevoie să le alegem cu grijă şi în funcţie de ceea ce ne sugerează intuiţia. Care este profilul bărbatului interesat de hainele Celio? Aş zice că Celio prezintă haine pentru bărbaţi ”dintr-o bucată”. De obicei, are între 25 şi 35 de ani, dar poate avea şi 55 de ani. Este de constituție fizică diferită, pentru că în magazinele noastre se pot îmbrăca şi bărbaţii „mari”, deoarece avem mărimi şi până la XXL. Clientul nostru emană stabilitate şi încredere în forţele proprii. În plus, este omul care conştientizează că garderoba masculină trebuie să răspundă exigenţelor calităţii, simplităţii şi confortului şi să fie pregătit să integreze în tabloul final un parfum discret de modă. Celio înseamnă să fii în pas cu timpul, să fii natural şi să trăieşti fiecare zi din plin. Celio îi ajută pe bărbaţi să-şi definească propriul stil și să găsească nota potrivită de individualitatec. Chiar dacă suntem una dintre cele mai sărace ţări, moldovencele se îmbracă foarte bine. Bărbaţii sunt puşi în situaţia de a ține pasul... Celio este un brand francez şi propune câte patru colecţii pe an. În plus, o dată la două săptămâni, în magazinele noastre ajung minicolecţiile, în care sunt prezentate cele mai în vogă tendinţe. Bărbaţii au de unde alege. Şi, am observat, chiar sunt interesaţi să arate bine, să fie într-un pas cu moda şi, ca rezultat, să facă faţă „agăţatului”. Cât de repede ajung colecţiile la noi? Moldova reuşeşte să se sincronizeze? Startul colecţiei de toamnă-iarnă se dă încă din luna iulie. Acum avem practic 70 la sută din colecţie, iar hainele sunt expuse exact atunci când apar şi în magazinele europene. Mai mult decât atât, suntem obligaţi, prin contract, să menţinem un concept unitar, începând de la decor, care este exact ca în

Europa, şi până la felul în care salutăm clientul. Vitrinele sunt exclusive şi ajung la noi din Franţa. Nu riscăm să le executăm în Moldova, pentru că materialele sunt deosebite, iar încercarea de a le imita ar fi o aventură. În plus, sunt organizate traininguri, în cadrul cărora echipa învaţă să lucreze după regulile aplicate în Europa. Un expert Celio vine în Moldova de câteva ori pe an şi ne monitorizează, ne sfătuiește şi ne modelează activitatea. Ce note aţi luat? În principal, bune şi foarte bune, dar ne-a spus că unele vânzătoare zâmbesc prea puţin. Am ţinut cont de această mică observaţie şi lăsăm după uşă dispoziţia proastă. Dacă ajungeţi în magazinele noastre, vă veţi convinge că zâmbetul este indispensabil. Şi în acest moment de cotitură, suntem nevoiţi să-i dezamăgim pe scepticii care consideră că tot ce se expune în magazinele de la noi se coase undeva, în subsolurile de la Ciocana? Tot ce poate fi văzut în Celio vine dintrun depozit enorm din Franţa. Anume de aici îşi încep drumul spre cele peste 1000 de magazine din toată lumea, inclusiv spre cele două de la noi: de la Bălţi şi din centrul comercial Shopping Malldova. Colecţia comandată ajunge la clienţii moldoveni în cinci zile, aşa că, din acest punct de vedere, puteţi fi siguri. Ceea ce găsiţi pe rafturile noastre e absolut autentic, de marcă. O nouă lansare ne propunem în timpul foarte apropiat, în inima Bucureștiului, și anume în luna noiembrie curent. Vom deschide un nou magazin Celio în cel mai fabulos centru comercial AFI Cotroceni. Suntem siguri ca vom avea succes, așa cum Celio e o marcă europeană și va capta ușor atenția, dar și încrederea clienților din România.

Din ce este expus acum, îi puteţi crea unui bărbat o ţinută „din cap până-n picioare”? Anume pe acest principiu, total look, se bazează conceptul nostru. Un bărbat poate găsi la noi tot de ce are nevoie: de la ciorapi la chipiu. Un magazin de acest gen ar trebui să fie anume aşa, pentru că bărbaţii vor să epuizeze lista de cumpărături dintr-o lovitură. El trebuie să se simtă ca acasă, acolo unde găsesc în dulap de toate. O nouă colecţie înseamnă o nouă promisiune. Ce visuri împlineşte actuala colecţie? La o colecţie lucrează peste 200 de designeri, care creează haine nu numai ţinând cont de stofe, accesorii şi linii, dar şi de specificul geografic, de preferințele bărbaţilor din ţările în care va ajunge aceasta. Pentru colecţia de toamnă-iarnă 2012, brandul Celio acordă o atenţie deosebită universului urban, conferindu-i un aspect brut şi autentic. Stofa este frumos evidenţiată în culori pastelate şi elemente tradiţionale. Colecţia cuprinde scurte, jachete, cămăşi, pantaloni, haine calitative la un preţ foarte atractiv. Finisajele premium, cum ar fi nasturii, accesoriile din piele, personalizează silueta şi o fac mai elegantă. Linia Celio Club propune o linie vestimentară contemporană, cu ţinute elegante din stofă naturală, care reinventează costumul clasic şi-l adaptează la noile cerinţe ale modei. Stilul Celio Club îi „vine ca o mănuşă” unui bărbat cu o carieră frumoasă, care este activ şi profită de oportunităţi. De fapt, clientul Celio este omul ambiţios şi integru, pentru care aspectul exterior este parte a unei strategii de viaţă, în care succesul este întotdeauna prezent.

mun. Chisinau, str. Arborilor, c.c. “Shopping

21 MallDova”

mun. Balti, str. Hotin

17, c.c. “Elit2” punkt - nr. 47 / septembrie 2012

176

177

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

178

179

Agenţia de publicitate LAMA este calea originală spre rezultate sigure! Venim din necesitatea de a diversifica canalele indoor şi din obligaţia de a oferi soluţii eficiente. Vă oferim posibilitatea de amplasare pe monitoare Led cu h=2m, iar lațimea de 1m, calitate full HD, pentru derularea spoturilor publicitare. Noi suntem unicii pe piață care am găsit modalitatea revoluționară de amplasare a publicității DVS!

De ce noi? • Pentru că am amplasat strategic monitoarele noastre în centre comerciale și supermarkete; • Avem o acoperire mare a publicului ţintă (o medie de 1.200.000 de vizitatori/zi); • Pentru că efectul dinamic audio-vizual are un impact global asupra consumatorului la punctul de vânzare şi atrage atenţia lui; • Pentru că publicitatea DVS. actionează «aici si acum». Ştim că majoritatea deciziilor privitor procurarea unui sau altui produs se iau la locul vânzării, o campanie publicitară bine organizată în cadrul indoor-ului poate aduce creșterea vânzărilor; • Pentru că vă oferim un preț avantajos; • Pentru că vă informăm cumpărătorii despre reduceri, promoții în incinta magazinului; • Pentru că publicitatea țigărilor și a produselor alcoolice nu este interzisă pe purtătorii de publicitate indoor!

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

180

181

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

182

183

CE AVEM PE MASĂ sau RUBRICILE CULINARE DE PE allfun.md În zilele noastre, bucătăria a încetat să mai fie doar o îndeletnicire a gospodinelor. Astăzi, mâncarea nu este doar gătită și savurată, dar și... cultivată. Există oameni pasionați, care o fotografiază, scriu pe bloguri și, dacă vreți, o ”mănâncă din ochi”. Portalul de divertisment www.allfun.md, pe lângă emisiunea culinară ”Bon Appetit”, care ”fierbe” deja de patru ani, a lansat o nouă rubrică despre bucătărie și restaurante – „Рататуй”.

invitaţii, împreună cu Lena, merg într-un restaurant din Chişinău. Una din ultimele întâlniri a fost la restaurantul unde bucătar-șef este Victor Mitin. El a fost primul erou al rubricii „Рататуй”, pe care, ascultându-și inima și stomacul, o moderează tot Lena Ulianova. În cadrul interviului, Victor Mitin a vorbit despre vinurile moldoveneşti şi a răspuns sincer şi deschis la întrebările moderatoarei, fapt ce a generat replici şi comentarii ulterioare. La această emisiune au participat Andrei Galchin, Igor Casap, Igor Ungureanu și Anatol Leibovici. La fel de interesant pentru cititori este să urmărească, în cadrul rubricii, toate etapele de muncă ale bucătarilor. Totul este reprodus cu fidelitate în reportajele foto post factum. Încă un ”ingredient” împortant în „Рататуй” sunt comentariile tematice. Un fel de forum, de unde citi-

w w w. a l l m o l d o v a .c o m

Filmulețele de cincisprezece minute le permit spectatorilor nu doar să afle ce bucate preferă celebritățile, dar îşi pot admira favoriții într-un rol nou.

După experienţa din bucătaria proprie allfun,

w w w. a l l f u n . m d

Așadar, ”Bon Appetit”! Cea mai favorizată de formatul emisiunii era prezentatoarea, care, în compania bucătarului-șef, gătea și apoi mânca sub privirile de mucenic ale cameramanului. Dar acest obicei nu a durat prea mult. La emisiune au început să fie invitați și oaspeți, care se alăturau mesei mari, dar și împărtășeau cu publicul cele mai tainice și mai gustoase rețete. De regulă, evenimentul se ”consuma” în bucătăria restaurantelor, dar uneori celebritățile ne invitau acasă. Așa a fost până în momentul în care emisiunea a schimbat a treia moderatoare și, în același timp, a achiziționat propria bucătărie. De trei ani încoace, „șefa pe farfurii” la Allfun este Lena Ulianova. În ospeție la Lena au fost, au gătit și și-au mâncat cu poftă creațiile: Natalie Toma, Olia Tira, Roman Iagupov, Aura, Geta Burlacu, Vitalie Dani, Adrian Ursu, Karizma, Pasha Parfeny, Constantin Haret, Natalia Barbu, Cristi Rouge, Valentina Buliga, Valeriu Jereghi, Alexandru Cojuhari și mulți, mulți alții. „Gătitul în bucătăria Bon Appetit este doar un pretext pentru a comunica cu invitații într-o atmosferă neformală, confortabilă”, spune moderatoarea.

torii pot afla unde își pot sărbători ziua de naștere sau lua masa. În afară de aceasta, rubrica oferă cititorilor recenzii despre restaurantele și cafenelele din oraș. punkt - nr. 47 / septembrie 2012

184

PUNKT PUB

Victoria Barbă:

Un client mulţumit este un client care revine „RECLAMA STRADALĂ E PUSĂ LA ZID. LA DIRECT.” CONFLICTUL DINTRE PRIMĂRIE ŞI AGENŢIILE DE PUBLICITATE S-A CONSUMAT ÎN VĂZUL ŞI AUZUL TUTUROR, IAR FIECARE LOCUITOR AL CAPITALEI (CONŞTIENT SAU NU, ŞI CONSUMATOR DE PUBLICITATE) ŞI-A TRAS PROPRIILE CONCLUZII. CHIAR DACĂ, APARENT, CRIZA A FOST DEPĂŞITĂ ŞI TUNURILE ÎMPACHETATE, SPIRITELE MOCNESC ÎNCĂ, ÎN AŞTEPTAREA UNEI SOLUŢII CONVENABILE “FORŢELOR BELIGERANTE”. AM DISCUTAT CU DIRECTORUL EXECUTIV AL AGENŢIEI DE PUBLICITATE “STANDART”, VICTORIA BARBĂ, DESPRE MIZA ACESTUI “RĂZBOI” ŞI DESPRE CEEA CE POATE ADUCE BUN SAU RĂU CHIŞINĂUIENILOR (ŞI, FIRESC, OASPEŢILOR CAPITALEI) PUBLICITATEA OUTDOOR.

Primăria a demontat “cu forţa” panourile de pe traseul prezidenţial, care uneşte Aeroportul şi Porţile Oraşului, după care a trecut la strada Mihai Viteazul... Fie că sunt drumuri pentru vlădici, fie că sunt cărări pentru opincari, pe fiecare dintre aceste trasee “StandArt” a pierdut panouri... Nu suntem de acord cu această hotărâre a municipalităţii. Mai mult, o tratăm ca pe o situaţie de constrângere. Condiţiile impuse de Primărie influenţează negativ activitatea agenţiilor de publicitate şi, mai ales, imaginea oraşului. Când spun asta, mă refer anume la bunul nume al Primăriei. Ar fi normal ca deciziile edilului să fie fundamentate pe necesităţile publice şi orientate spre beneficiul locuitorilor oraşului Chişinău. Ce avem, însă, noi? Condiţionări şi acţiuni care fac un deserviciu oraşului şi oamenilor - demontarea sutelor de panouri privează bugetul municipal de 2 milioane de lei, care picură anual în haznaua municipală. Deciziile respective, neîntemeiate, de altfel, sunt şi în detrimentul agenţilor economici. Motivele care au influenţat acţiunile Primăriei sunt inexplicabile pentru noi, cei prejudiciaţi. Cu referinţă la panoul nostru din strada Mihai Viteazul, am aflat întâmplător despre decizia autorităţilor de a-l demonta. Pe adresa Asociaţiei Agenţiilor de Publicitate a venit o scrisoare, în care era anunţată intenţia de a scoate panourile amplasate acolo. Panoul nostru nu era menţionat,

întrucât amplasarea lui corespunde normelor impuse de Legea Drumurilor. Dar la faţa locului am descoperit cu stupoare că echipa angajată de autorităţi intenţiona să demonteze şi panoul nostru. Auzeam o singură replică la pretenţiile noastre: “Apelați la instanţele judecătoreşti. Avem indicaţia verbală a pretorului să demontăm toate panourile de pe strada aceasta”. Sincer, am fost pe deplin indignaţi. Ni s-a creat impresia că e un scenariu de pe timpuri, atunci când se făceau apeluri telefonice “de sus” şi soarta era decisă. Cu sigurantă, să nu fi venit la timp la faţa locului, nu mai găseam panoul. Procesele de judecată durează mult. Până se vor lua decizii, autorizaţia pentru panoul acesta va expira. Evident, Primăria nu o va prelungi şi, foarte uşor de presupus, o vor ceda altei companii. Opinia exprimată de Primărie era că purtătorii de publicitate exterioară afectează imaginea oraşului şi, de facto, nu există în lume un oraş mai saturat şi săturat de outdoor. E adevărat că în oraşul nostru s-a cam exagerat cu plasările de panouri. Montările se fac în detrimentul legislației care favorizează sfera publicității outdoor şi în dezacord cu normele tehnice impuse. Evident că arhitectura oraşului se pierde în spatele panourilor, care mai şi favorizează pe alocuri situaţii de accident. Agenţia “StandArt” este prezentă pe piaţa publi-

citară din Republica Moldova din 1991 şi este prima care a adus outdoor-ul în publicitate. Aprecierea publică reprezintă factorul pe care mizăm în primul rând, de aceea să respectăm legislaţia e primordial pentru noi, indiferent de interesele oamenilor de la putere. Dacă fiecare jucător de pe piaţă ar acţiona în conformitate cu legislaţia, iar interesele fiecăruia ar fi “afişate” şi tratate pe picior de egalitate, atunci panourile publicitare ar veni cu o notă estetică auxiliară pentru oraşul nostru şi nicidecum invers. Spre exemplu, găsesc nemotivată decizia autorităţilor de a demonta panourile publicitare, dar nu şi indicatorii sau boxele publicitare/ informative. La noi, legile, din păcate, nu sunt valabile pentru toate companiile. De ce “StandArt” a ales să lucreze în mai multe sfere ale publicităţii exterioare şi nu s-a axat pe o singură direcţie, mai atractivă pentru business? Ca să putem satisface sau chiar depăşi necesităţile clientului nostru. Agenţia noastră oferă spaţiu publicitar pe billboarduri (3* 6m), bigboarduri, ecrane Led, formate de tip citylight şi console. Mai nou, închiriem ecrane de tip LED pentru festivităţi: nunţi, petreceri, expoziţii şi foruri. Reţeaua noastră de panouri se extinde în toată republica. Urmărim în permanenţă noutăţile din sfera tehnicii publicitare outdoor. Tindem să revigorăm piaţa şi chiar suntem printre inovatorii unor tehnologii know how. Unele “implantări” au demonstrat deja eficienţă şi rezonanţă. Trebuie să recunoastem că mai sunt şi cazuri de fiasco. Experienţa ne determină să alegem doar căile cele mai eficiente de lansare a mesajului publicitar, care ar aduce beneficiu sau profit clienţilor noştri. Ce vă deosebeşte de celelalte agenţii? Factorul care evidenţiază agenţia “StandArt” printre celelalte companii de profil este, de fapt, diversitatea, dar în limita aceluiaşi contract sau a aceleiaşi campanii publicitare. Revin la ideea: “StandArt” are o ofertă variată de purtători. Asta îi permite clientului să determine care dintre purtători îi avantajează imaginea sau produsul. Noi îi oferim posibilitatea să-şi modifice strategia, prin rotaţia de purtători, în limite minime de timp şi fără investiţii adiţionale. Agenţia “StandArt” asigură o abordare complexă a publicităţii outdoor: idee, design, imprimare, montare pe panou. În afară de asta, compania noastră demonstrează mobilitate şi reacţionează prompt la orice necesitate pe piaţă. Asta ne permite să fim la ceva distanţă în faţa colegilor din breaslă. Ce va aduce nou pe piaţa publicitară, în timpul apropiat, Agenția “StandArt”? De ceva timp nu am mai efectuat vânzări directe, în legătură cu specificul afacerii noastre. Actualmente, însă, revenim pe piaţă cu servicii inovative: luna aceasta planificăm lansarea unui program on-line, care ar permite vizualizarea şi rezervarea interactivă a locaţiilor noastre. Graţie acestui sistem, clienții

185

noştri vor avea la îndemână toată informaţia care îi interesează (poze, preţuri, termene de eliberare a vreunei construcţii, detalii tehnice) şi chiar să arendeze on-line spaţiu publicitar. Unele companii de la noi deja utilizează astfel de sisteme. În baza unor analize, cercetări, am stabilit toate avantajele şi neajunsurile acestor sisteme şi am creat unul comod şi destul de lejer în utilizare. Pe lânga aceasta, elaborăm şi propunem o schemă de bonusuri pentru clienţii loiali şi de amploare. Am să dau exemple concrete: dacă unul dintre clienţi se amplasează pe un anumit număr de locaţii, primeşte, în calitate de bonus, amplasări pe citylight-uri sau chiar pe ecrane Led pe 1/3 din termenul contractat. Şi, nu în ultimul rând, pentru comoditatea clienţilor, “StandArt” va oferi panouri pentru o perioadă mai mică decât o lună. Pe piaţa autohtonă, serviciul menţionat este foarte rar practicat. E un beneficiu util în primul rând pentru companiile care vin cu noutăţi gen reduceri, promoţii. Astfel de campanii au, de obicei, limite de timp, de două-trei săptămâni. N-o să divulg chiar tot pachetul de nouăţi cu care revine “StandArt” pe piata publicitară. Am să las o notă de intrigă, ca să putem spune direct clientului loial ce alte avantaje poate obţine din parteneriatul cu noi. Clienţii au aşteptări mari, uneori chiar foarte mari. Din acest punct de vedere, în faţa tuturor ofertelor trebuie să fie scoasă “pe panou” creativitatea. Angajaţii noştri sunt eticheta companiei. Acordăm o atenţie deosebită pregătirii şi instruirii lor, în vederea deservirii clienţilor. Practica pe care am acumulat-o în timp, devine fără îndoială manualul lor de specialitate. Anul acesta, numărul de angajaţi s-a mărit considerabil şi e cazul să spunem cu fermitate că secţia noastră de marketing este una împlinită. Fiecare angajat al agenţiei e un profesionist şi îşi conştientizează aportul în vederea sporirii indicatorilor economici ai partenerilor, ai clienţilor noștri. Până la urmă, satisfacţia clientului este, de fapt, produsul final spre care tindem. Pentru că un client mulţumit este un client care revine. Acum, în sezonul nunţilor şi al altor “şezători” moldoveneşti, închirierea Led-urilor e în top? Ecranele de tip Led, care au popularitate în cadrul serbărilor de tip public sau privat (prezentări de clip, omagieri, tombole), sunt solicitate pe tot parcursul anului. Un ecran Led închiriatare în permanenţă un însoţitor, care asigură deservirea tehnică şi asistă pe toată durata petrecerii. În afară de aceasta, tot mai populare devin felicitările cu ocazia sărbătorilor şi omagierilor. E ceva original şi atractiv să vezi posterul cu persoana dragă pe un panou de tip billboard sau citylight sau să vizionezi un filmuleţ pe ecranul Led, unde te vezi protagonist. E un cadou unic, frumos şi memorabil, însoţit de un mesaj cald şi un design expresiv. punkt - nr. 47 / septembrie 2012

186

PUNKT SĂNĂTOS

ÎN FARMACIE, OAMENII TREBUIE SĂ SE SIMTĂ BINE.

Elena Merlan, Director general, Rețeaua de farmacii Elody

ÎN DUBLU SENS…

187

REȚEA DE FARMACII

CARTA FARMACIEI EUROPENE, LUÂND CA BAZĂ, FUNDAMENT ȘI ACOPERIȘ CODUL DEONTOLOGIC MEDICAL, EXPLICĂ SURPRINZĂTOR DE ARTISTIC CĂ ”FARMACIȘTI SUNT OAMENII CARE POSEDĂ ARTA DE A VINDECA". ÎN TIMPURILE NOASTRE, ”VIRTUOZITATEA” FARMACIȘTILOR DEPINDE DE FOARTE MULȚI FACTORI (UNII DINTRE CARE LE CAM TAIE POFTA SĂ PROFESEZE), DAR MAI ALES DE OAMENII CARE PLANIFICĂ, ELABOREAZĂ, GESTIONEAZĂ ȘI DIRIJEAZĂ ACTIVITATEA PUNCTELOR DE COMERCIALIZARE A MEDICAMENTELOR. CÂTĂ INTERDEPENDENȚĂ ȘI CÂT RANDAMENT, CÂT BUSINESS ȘI CÂT DEVOTAMENT ASCUNDE FORMULA UNUI SUCCESS ÎN DOMENIUL FARMACEUTIC? REȚETA EXACTĂ O ARE ELENA MERLAN, DIRECTOR AL REŢELEI DE FARMACII „ELODY”.

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

PUNKT SĂNĂTOS

188

centrelor raionale, în unele din ele funcționând mai mult decât una. În Chişinău avem aproape 30 de farmacii, acestea fiind prezente în toate cartierele oraşului, dar mai concentrat în sectoarele Centru şi Râşcani. Care sunt principiile pe care vă bazaţi în activitatea farmaceutică?

Reţeaua de farmacii Elody s-a extins mult în acest an. O mică excursie prin oraş te poate convinge de acest lucru. Deschiderea unor noi puncte face parte dintr-o strategie cu bătaie lungă? Până când, până unde vreţi să ajungeţi?

Eu aş zice că extinderea mai accentuată a avut loc în ultimii 2 ani, atunci când practic am dublat numărul de farmacii existente în reţea. Desigur, o afacere de aşa proporţii este întotdeauna însoţită de o strategie care prevede acţiuni clar punctate, pentru o perioadă îndelungată de timp. O urmăm cu strictețe și suntem atenți la fiecare detaliu, pentru ca planurile noastre să devină lucruri palpabile. Avem un scop clar, spre care mergem consecvent și metodic, și anume să fim printre primii 3 cei mai importanţi jucători de pe piaţă. Asta, însă, nu înseamnă în niciun caz că ne vom opri aici.

Pe fundalul suprasaturării cu farmacii a Chişinăului, în ce măsură piaţa medicamentelor rămâne, totuşi, una atractivă pentru oamenii de afaceri?

Orice piaţă este atractivă atâta timp cât există cerere şi ştii ce şi cum ai de făcut pentru a propune ceea ce este așteptat. La prima vedere pare că aici ne oprim, gata - sunt farmacii peste tot şi nu se poate mai mult decât atât. În realitate, însă, are loc şi procesul invers, de închidere a farmaciilor, acestea fiind preluate de alţi concurenți, de cei care sunt mai inovativi, merg în pas cu timpul şi oferă produse mai multe şi mai bune, ceea ce le permite să se menţină pe linia de plutire. Îmi place să cred că reţeaua noastră face parte anume din această categorie. Câte farmacii aveţi deschise până în acest moment? Există câte una în fiecare cartier al capitalei?

Avem deschise cca 60 de farmacii, acestea fiind amplasate nu doar în Chişinău, ci şi în majoritatea

Oferim produse de cea mai bună calitate, asigurând un control permanent a tot ceea ce apare pe rafturile noastre. În farmacii, oamenii trebuie să se simtă bine, la propriu și la figurat, de aceea serviciile oferite, calitatea deservirii sunt mereu îmbunătăţite, racordate la cerinţele clienţilor noştri. Tindem ca angajaţii să se afle într-o ambianţă de muncă confortabilă și căutăm elemente ce ne-ar diferenţia de alte rețele. Nu denigrăm și nu subestimăm niciodată concurenţii, pentru că ei sunt cei care ne determină să fim mai buni. Prin ce se deosebeşte oferta Elody de cea a altor farmacii? Cât de diversă este aceasta?

O bună parte din ceea ce oferă toate farmaciile coincide. Iată de ce, pentru a fi competitivi, este nevoie să fii deosebit. Această unicitate poate fi obţinută prin produse exclusive, servicii mai calitative, preţuri mai mici etc. La noi în reţea sunt prezente mai multe mărci comerciale exclusive, renumite pe plan mondial (Isis Pharma, ACM Laboratoires, NUK, Roche) şi regional (President, Babycoccole, Helen Harper) care nu fac altceva decât să ne aducă un plus de valoare şi de imagine. La capitolul deservirea clienţilor investim mult în calificarea personalului, oferindu-le instruiri periodice şi evaluându-le aptitudinile şi cunoştinţele.

189 Un element nou, prezent din vară în farmaciile Elody, este aşa-numitul ungheraş naturist, în care ne-am gândit să concentrăm toate produsele de origine naturală sau cum sunt ele mai des numite - produse Bio. Acestea sunt remarcabile prin faptul că sunt fabricate din ingrediente provenite din materii prime obţinute de pe soluri certificate din punct de vedere ecologic. Mai simplu vorbind, acestea nu conţin substanţe toxice, utilizate în abundenţă în agricultura modernă. Vrem să dezvoltăm această direcţie în continuare, pentru că este un lucru deja demonstrat – produsele Bio au un impact mult mai benefic şi de lungă durată asupra organismului uman, ori omul este şi el doar o parte a biodiversităţii şi se supune legilor naturii. În acest colţişor naturist, pe care noi l-am botezat BioElody, cumpărătorii noştri pot beneficia de mai multe produse pentru administrare internă (Plantavorel, Fares, Hofigal, Doppel Herz) şi produse cosmetice naturiste (Les 3 chenes, Hofigal - monodoze). Organizaţi constant campanii de informare şi de conştientizare, prin care încercaţi să deplasaţi accentul de pe tratament pe modul de viaţă sănătos. Nu e în detrimentul vânzărilor?

Atunci când am decis să lansăm BioElody eram conştienţi că proiectul, în termeni mici şi chiar medii, nu va fi unul profitabil, pentru că această tendinţă abia a apărut la noi şi mai e mult până când toţi vor cunoaşte beneficiile produselor naturiste. Noi credem că utilizarea acestora este ceva intermediar între a renunţa la tratamentele cu medicamente sintetice şi modul sănătos de viaţă. Pentru aceasta suntem

dispuşi să muncim în continuare în direcţia informării consumatorilor și să punem accent pe importanța unei abordări corecte și sănătoase de tratament, mai ales în ceea ce-i privește pe copiii noștri. Ce mesaj promovaţi prin intermediul colţişoarelor Bio Elody?

Mesajul este cel inspirat din Eminescu - natura nu minte niciodată. STUDIAZĂ NATURA ȘI APLICĂ LEGILE EI ÎN PRACTICĂ. Trebuie să avem încredere în natură şi în produsele obţinute pe căi naturiste, acestea fiind cele mai inofensive pentru organismul uman. Ce mai propuneţi clienților pentru a-i fideliza?

Cartele de reducere, diferite promoții, cadouri și cel mai bun raport preț-calitate a produselor noastre. La fel și produse Bio concentrate într-un ungheraș pentru accesibiliate și comoditate. Care sunt planurile de perspectivă apropiată în activitatea reţelei de farmacii Elody?

Extinderea rețelei ELODY pe tot teritoriul Republicii Moldova și concentrarea eforturilor în locuri unde, într-adevăr, este nevoie de farmacii. Vom aduce în continuare branduri noi, de calitate, accesibile pentru toți clienții noștri.

REȚEA DE FARMACII

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

190

191

PUNKT PE SPORT

Echipa de aur a rugby-ului moldovenesc Echipa calificată la Mondialele din 2001

ȘTIAȚI CĂ ÎN MOLDOVA EXISTĂ O ECHIPĂ CARE S-A CALIFICAT LA CAMPIONATUL MONDIAL? ESTE VORBA DE ECHIPA DE PÂNĂ LA 18 ANI DE RUGBY A MOLDOVEI DIN 2001. DUPĂ CE AU LUAT LOCUL DOI LA EUROPENE, RUGBIȘTII MOLDOVENI AU CÂȘTIGAT ACEST DREPT. Din păcate, la noi – ca la nime’-n lume, cum se spune. Jucătorii nu au primit vize pentru Italia, unde între 19 și 30 martie 2002 urma să aibă loc Campionatul Mondial. Ori actele nu au fost în regulă, ori italienii s-au speriat că jucătorii ar putea rămâne în Italia după campionat – cum spuneau cu tristețe rugbiștii în presa de atuinci... În 2001 Federația Națională de Rugby nu primea niciun ban de la stat. Majoritatea sportivilor și-ar fi pus papucii cu tot cu vis în cui, după refuzul vizelor pentru mondiale. Dar cum și înainte băieții jucau din și cu entuziasm (a fost bucurie mare la prima de 5 dolari), așa au jucat și în continuare. Unii în paralel cu serviciul, pentru că nu poți trăi din rugby în Moldova, alții au avut șansa să fie text de

Alexandru Vakulovski

imagini de

chemați la echipe din Anglia, România sau Rusia. Timur Palii mi-a zis că mulți ani a jucat având în picioare încălțăminte de la două perechi diferite. Cred că asta spune multe. Din acea echipă de campionat mondial, în 2011 a apărut Gold Team 1983-85. O echipă de rugby care joacă pentru frumusețe, prietenie. Pentru care sportul e o artă. Așa a reușit Timur Palii să-l atragă în echipă și pe fratele lui, Artemie Palii, art-directorul Punkt-ului, printre altele și baleron. Nu întâmplător am citit un articol care compara mișcările din balet cu cele din rugby! Punkt-ul îi dorește echipei Gold Team 1983-85 să-și mențină bucuria și frumusețea jocului.

Forza Gold Team! www.goldteam.md

Victor Buzu punkt - nr. 47 / septembrie 2012

192

193

1. Cremă cu efect de lifting pentru toate tipurile de piele, Gama Planter’s Acid Hialuronic, 50 ml O cremă pentru faţă cu acid hialuronic, unt de shea, vitamina E, extract din hamei, ulei de jojoba și acid peptidic botulinic. Se absoarbe uşor. Folosită cu regularitate, contribuie treptat la îmbunătăţirea aspectului și calității texturii tenului. Disponibilă în reţeaua de farmacii „Felicia”. 2. Cremă de faţă 24 ore hidratantă, Gama Planter’s Aloe Vera, 50 ml Crema este bogată în extracte vegetale, Aloe Vera, extract de măcieş şi proteine de migdale cu efect puternic hidratant și emolient. Are o structură uşoară şi se absoarbe rapid. Disponibilă în reţeaua de farmacii „Felicia”. 3. Cremă nutritivă şi hidratantă „Biolane”, 100 ml, tub „Biolane” - una dintre cele mai bune mărci specializate în îngrijirea pielii celor mici. Contribuie la regenerarea pielii. Reduce roşeaţa şi iritaţia pielii. Conţine un complex inovator de ingrediente hrănitoare şi calmante. Bogată în aminoacizi, minerale şi pro-vitamina B5. Disponibilă în reţeaua de farmacii „Felicia”.

6. 1.

4. Emulsie pentru curăţare „Biolane”, 750 ml, cu dozator Curăţă şi purifică pielea copiilor în timpul băiţei. Combate deshidratarea pielii cauzată de apa dură, menţinând pH-ul natural. Nu irită ochii. Se foloseşte zilnic. Disponibile în reţeaua de farmacii „Felicia”.

5a.

5. Setul de styling Brillant de la KEUNE Produse destinate profesioniștilor .Sistemul DLP² asigură o protecție dublă împotriva factorilor externi și a radicalilor liberi. Disponibile în saloane de frumusețe 5a. Brilliant Gloss Spray – Spray care oferă strălucire intensă pentru orice tip de păr. Nu conține uleiuri și nu încarcă părul. Fixare: 1. Luciu: 10 5b. Brillantine Gel – Pomadă modelatoare pentru coafuri ce necesită stralucire intensă și fixare ușoară. Potrivit pentru a crea efect de păr umed.Nu usucă părul. Fixare: 2. Luciu: 9 6. Vopsea de păr de la 3 CHENES FRANCE Color & Soin - vopsea de păr permanentă cu 100% acoperire de la prima utilizare. Este testată dermatologic, minimalizează riscurile de alergie și iritație. Grație proteinelor vegetale și uleiurilor esențiale, stimulează strălucirea și volumul părului. Disponibilă în reţeaua de farmacii „Elody”.

7. Apa Termală Avene - Cel mai pur dar al naturii! Are la baza principii active și este cunoscută de peste 200 ani pentru proprietățile ei calmante și anti-iritante. Este singura apă termală bacteriologic pură! Folosiți Avène apă termală în fiecare dimineață ca prima etapă de îngrijire a pielii și apoi pe parcursul zilei, ori de câte ori simțiți pielea iritată, sau pur și simplu pentru a va reîmprospăta tenul. Disponibilă în reţeaua de farmacii „Farmacia Familiei”.

2. 5b.

8. a,b) Lăptișor și cremă de corp nutritivă și hidratantă Iyaluron-Plus, 150 ml , de la Bottega Verde Îmbogățită cu acid hialuronic și extract de flori de lotus și crin. Se potrivește pentru orice tip de ten, în special pentru cel uscat și deshidratat. c) Ser nutritiv Iyaluron-Plus 150 ml de la Bottega Verde Are efect de lifting, hidratare și tonifiere pentru pielea decolteului, gâtului și partea interioară a coapselor. Îmbogățit cu acid hialuronic și extract de flori de lotus, crini și Laktobiol lichid. Se potrivește pentru toate tipurile de ten.

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

194

195

8. 9. Rame Č&#x2122;i accesorii bd. Moscova 14/1 tel. (022) 311 281, str. BÄ&#x192;nulescu- Bodoni 57 tel. (022) 23 31 89, www.moldeco.md

1. punkt - nr. 47 / septembrie 2012

196

197

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

198

199

punkt - nr. 47 / septembrie 2012

200

201

punkt - nr. 47 / septembrie 2012