Punkt de colectie

www.punkt.md

1

de colectie nr.

46

Dan Perjovschi Vladimir Beșleagă • Emil Brumaru • Aureliu Busuioc • Iulian Ciocan • Dumitru Crudu • Ion Druță Radu Pavel Gheo • Șota Iatașvili • Christian Kracht • Mitoș Micleușanu • Jonathan Powell • Zahar Prilepin Gherman Sadulaev • Matei Vișniec • Alexandru Vakulovski • Mihail Vakulovski • Vasile Vasilache punkt - nr. 46 / august 2012

2

www.punkt.md

de colectie

nr.

46

8 punkt - nr. 46 / august 2012

în acest număr:

014.

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

”Punktul G al literaturii române din Basarabia” text de Gheorghe Erizanu

CoPERtA noAstRă: Dan Perjovschi imagine: Roman Rybaleov

DIRECTOR Angela Braşoveanu redactor-şef adjunct

Viorica Mija

redactor-şef punkt.md

Moni Stănilă

autori

Lucian Mîndruţă Virgil Pâslariuc Sorin Hadârcă Vitalie Condraţchi Sorina ştefârţă Alexandru Vakulovski Ana Popenco Valentin Guţu

art director

Artemie Palii

web design

Mihai Roman

fotografi

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

”Dan Perjovschi. Radical și ieftin”

Paula Erizanu redactor/corector

029.

interviu de Alexandru Vakulovski

Roman Rybaleov Anshulesik Florin Tăbârţă Anna Godzina Nata Moraru

director publicitate pr & evenimente

Valeria Nichita Ina Voroşciuc

difuzare

Veronica Adam

contabil-șef

Roman Roman

tipar

Bons Offices

PUBLICAȚIE PERIODICĂ INDEPENDENTĂ DESPRE OPINII, PLĂCERI și CARACTERE. Chişinău, strada Bucureşti 68, biroul 535.

Telefon: +(373) 22 98 25, +(373) 22 98 16.

Ne puteți vizita on-line pe www.punkt.md

046.

052.

”Jimi Hendrix al violei”

”Clarvăzătorul.

Hronicul după Andrei”

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

interviu de moni stănilă

Facebook facebook.com/Revista PUNKT Twitter twitter.com/Revista PUNKT Indice Poşta Moldovei - 31841, Indice Moldpres - 31841

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

interviu de Viorica Mija

9

punkt - nr. 46 / august 2012

10

în acest număr:

5

060.

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

de

072.

Oameni colectie ,

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

Zahar Prilepin: ”Fiecare copil se naşte cu propria pâine” interviu de Vasile Ernu

078.

082.

Șota Iatașvili Strănepotul lui Rustaveli

”Simbolul e purtător de viață”

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

interviu de moni stănilă

interviu de Alexandru Vakulovski

088.

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

”Guerrilla literară”

120.

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

Lucruri simple. Box și istorie cu Octavian Țâcu interviu de Alexandru Vakulovski

11

punkt - nr. 46 / august 2012

12

în acest număr:

124.

130.

138.

Zahar Prilepin ”Patologii”

Christian Kracht ”1979”

Jonathan Powell ”Noul Machiavelli”

142.

146.

Gherman Sadulaev ”Eu, cecenul”

Radu Pavel Gheo Prostu’

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

166.

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

150.

160.

Matei Vișniec ”Avignon OFF miracol şi iluzie”

Tudor Jovmir ”Aliniere la... brevet”

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

168.

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

Înger de duminică Emil Brumaru

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

170.

174.

Tineri K lumea Anatol Grosu,

”Cazul extraordinar al cazuarului Ieremia B.”

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯ Ion Buzu, Lina mamalîga, Victor Ţvetov, Irina Brumă, Felicia nedzelschi, Paula erizanu

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

text de sorin Hadîrcă

178.

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

Punkt pe glob. ”Istanbul” text de Valeria Nichita

13

punkt - nr. 46 / august 2012

14

RESTAURANT & WINE CLUB SYMPOSIUM

Ce înseamnă să fii membru al Clubului Punkt? îînseamnă să fii parte dintr-o comunitate de profesioniști și intelectuali

10%

– oameni de afaceri, regizori, savanți, economiști, politicieni, actori, oameni realizați și activi care gândesc global și acționează lo local, în cel mai frumos sens al acestei expresii.

Membrii Clubului Punkt

ROBIN PUB

15%

au posibilitatea: • să comunice cu cei care sunt pe aceeași lungime de undă, oriunde s-ar afla;

YVES ROCHER

20%

• să participe la evenimentele Clubului Punkt – petreceri, premiere, degustări, lecții, master-class-uri, festivaluri, lansări, baluri etc.; • să beneficieze de un sistem întreg de reduceri și bonusuri pe care le oferă Partenerii

PATISERIE DELICE D'ANGE

15% MANHATTAN

10% cazare - 20%

restaurant -

Clubului Punkt (vezi pagina alăturată); • să beneficieze de invitațiile celorlalți membri ai Clubului la expoziții, prezentări și con-

RESTAURANT ZEN SUHI

15%

certe, lansări etc.; • să elaboreze proiecte împreună cu redacția revistei Punkt, să propună teme, să

GEOX

10%

comenteze și să-și facă prieteni, să creeze propriile evenimente.; • să comunice pe viu sau on-line cu cei mai interesanți oameni ai momentului în cadrul interviurilor sau întâlnirilor Punkt. (detalii pe www.punkt.md)

LOUNGE BAR & RESTAURANT JERAFFE

15% MAGAZIN REEBOK

10%

15

WEYERGANS

15%

MAGAZIN IONEL

20% femei - 15% copii - 10%

bărbați -

CARTIER

15%

WINE SHOP & BAR CARPE DIEM

BOTTEGA VERDE

CENTRUL MEDICAL PRIVAT EXTRAMED

BEAUTY SALON BIGOUDIS

POIS

NOTEBOOK'S WORLD

FARMACIA FAMILIEI

CORINA TRAVEL

5-15%

5-10%

3-7%

MAGAZIN ADIDAS

SALON FEMINIMDOM

NARA CAMICIE

PENSIUNEA TURNUL ALB

SALON AFRODITA

PRIMIGI

COMPUTER CENTER MATRIX

FITNESS & SPORT NIM DOM

SWISSIES

MAGAZIN NIKE

RESTAURANT PANI PIT

LABORATORUL FRUMUSEȚII

CENTRUL DE DIAGNOSTIC GERMAN

SALON DE PERDELE ȘI DRAPERIE TENDISIMO

10% 15%

10% 15% 10% 10% 10%

15% 15%

10% 10% 10% 15%

PERFECT TUR

3-5%

10%

10%

10% 10% 10%

15%

punkt - nr. 46 / august 2012

G 16

CARTIER 60

Punktul G al literaturii române din Basarabia

Sunt nevoit să repet. Dar așa a fost. Erau tineri.

Erau viguroși. Erau puși pe pozne. Sperau să facă un altfel de roman decât cel cu komunistul bun și chiaburul rău. Nu au putut schimba un alfabet. Dar au reușit să schimbe o literă: „G”. Dar această literă a însemnat punctul G al literaturii din RSSM. Erau anii '60 ai secolului trecut.

Aureliu Busuioc și-a luat intelectualii în „Singur în fața dragostei”. Ion Druță și-a luat țăranii în „Povara

apăsați AICI

bunătății noastre”. Vladimir Beșleagă și-a luat destinul tragic al basarabeanului în „Zbor frânt”. Vasile Vasilache a luat destinul comic al basarabeanului în „Povestea cu cocoșul roșu”. În 1963 a apărut prima carte „Balade din câmpie” din dilogia „Povara bunătății noastre” de Ion Druță. În 1968 avea să apară cartea a doua: „Povara bunătății noastre”. În 1966 au apărut romanele „Singur în fața dragostei” de Aureliu Busuioc, „Zbor frânt” de Vladimir Beșleagă și „Povestea cu cocoșul roșu” de Vasile Vasilache.

Gheorghe Erizanu

17

Aureliu BuSuIOC

Singur în fața dragostei (fragment)

L

-am întâlnit, recunosc, într-un restaurant. De fapt, n-are importanţă unde l-am întâlnit, pentru că l-aș fi întâlnit neapărat, îl căutam, iar locul n-are nicio semnificaţie. stătea la singura masă liberă, avea în faţă un coniac și o cafea abia începută, și după felul cum mi-a permis să ocup locul și apoi și-a întors, prefăcut distrat, privirile spre intrare, am înţeles că așteaptă pe cineva și că nu mă puteam considera decât un intrus.

Cum însă foamea îmi dicta alte reguli decât cele

impuse de buna-cuviinţă, am preferat să rămân anume la masa aceasta.

Aţi ghicit, desigur, că el avea să fie eroul a cele ce urmează și ţin să vă confirm imediat presupune-rea. Da, el avea să fie eroul celor ce vor urma. Atunci însă nu știam lucrul acesta nici eu, și cu atât mai puţin îl putea bănui el. Era un client vechi al acestui așezământ, am notat amănuntul din gestul gratuit al chelnerului de a-i scutura niște firimituri imaginare de pe faţa de masă în timp ce asculta, absent, comanda mea.

punkt - nr. 46 / august 2012

18

CARTIER 60 Când cele câteva slabe încercări de a lega o discuţie se izbiră de zidul impenetrabil al unor „da” și „nu” seci, mă limitai să-l examinez pe furiș: un prost, dar util obicei profesional, care mi-a cauzat destule neplăceri în viaţă, dar mi-a oferit și numeroase satisfacţii în scris. Era un bărbat sub treizeci de ani, probabil înalt (mai târziu m-am convins de justeţea presupunerii), de o frumuseţe rară. Una din acele frumuseţi pe lângă care treci fără să le observi imediat, dar de care nu te poţi rupe, odată observându-le. trăsături precise (și totuși mai mult schiţate!), viguroase și aproape clasice dădeau feţei lui o expresivitate uluitoare. negru, aproape un mulatru, cu buze senzuale și nas roman, cu ochii negri, dar fără să pară mici, subliniaţi de niște cearcăne bine întunecate și ele, cu ovalul feţei alcătuit parcă din numeroase linii frânte, și totuși neașteptat de perfect, tânărul acesta nu putea să nu atragă atenţia. nu m-aș teme să afirm, chiar cu riscul de a mă contrazice, că ar fi putut servi drept model anume prin faptul că toate amănuntele feţei lui erau în fină discordanţă cu ceea ce ne-am obișnuit să numim model.

Dar numai aparte luate! În ansamblu alcătuiau un tot armonios, aș zice etalon, de o frumuseţe virilă. Își cunoștea, probabil, calităţile, pentru că mă lăsa să-l examinez, fără să-mi dea de înţeles că am depășit orice limite, chiar ale unei banale curiozităţi.

Contrar aparenţelor, era foarte agitat. Dar cu prefăcută indiferenţă își pironise privirile pe intrare, de parcă din clipă în clipă ar fi trebuit să apară îngerul să tulbure apele numai unuia lui știute. Era în starea aceea de nervi pe care o încercăm nu înaintea orei fixate pentru întâlnire, ci după ea, când am epuizat toate mijloacele din arsenalul de semne pe care îl posedăm toţi: încă zece minute, încă trei minute; dacă trece chelnerul în timp ce număr până la douăzeci – vine!… și așa mai departe… le știţi prea bine!

Apoi am prins să observ crescând pe faţa lui resemnarea. Resemnarea aceea ce ne cuprinde când am mizat totul pe o carte și am jucat alta, și ne dăm seama de acest lucru abia când se împart iar cărţile.

Cât de ușor se puteau citi acestea toate pe faţa lui! Acum le reconstitui din fragmente, se-nţelege! Dar cât aș fi dat să știu atunci că voi avea nevoie de fiece amănunt, de fiece nuanţă în acea gamă de expresii ce se succedau pe faţa lui ca imaginile pe un ecran!

Atunci voiam să plec, și numai olimpica lipsă de

grabă a chelnerului mă mai reţinea. Când, după plată, am observat că pierdusem două ore pentru o cină de unul singur, prinsei să-mi beau în grabă cafeaua, ca să mă ridic.

– Plecaţi? mă întrebă pe neașteptate.

– Da, zisei, trebuie să plec.

– Păcat. Eu vă cunosc.

– nu mă miră, zâmbii. Am obiceiul să particip la multe șezători și alte sindrofii literare.

– V-am ascultat odată, întâmplător. nu v-am citit.

– Mă bucură sinceritatea! De fapt, nu mă prea bucura, dar înţelegeam că majoritatea oamenilor vor să pară altfel, neobișnuiţi, când stau de vorbă cu un scriitor.

– nu vreau să par altcineva decât sunt, dar întradevăr citesc puţină, cum să-i zic... beletristică. Mă enervează uneori prea multa ei asemănare cu viaţa, iar alteori mă scoate din sărite siropul pe care-l servește drept viaţă...

– o, e alta discuţia! Dar, fie-mi permisă remarca, cum poţi ajunge la asemenea concluzii când nu citești? În sinea mea aproape că renunţasem la plecare și n-am protestat când îmi umplu păhărelul din gărăfioara lui în timp ce vorbea: – În primul rând, am spus că citesc puţin, n-am spus că nu citesc deloc; iar în al doilea rând, nu e suficient oare să știi doar o parte, ca să-ţi poţi imagina întregul? Mi se pare că aveţi și o figură de stil care uzează de acest procedeu... Litota, nu?...

– Da, făcui eu, e drept, dar trebuie să recunoști că nu e un compliment obișnuit și nici chiar plăcut să spui unui scriitor că nu-l citești!

El își sorbi cu înghiţituri mici coniacul și zise: – Amor-propriu, orgoliu... sunt sentimente care pot fi lezate ușor... Când vrem să fie lezate... Mi se pare că un scriitor nu trebuie să se teamă de asemenea lucruri. Dimpotrivă! Ca un om, hai să-i zicem, convenţional, ales, care are de sondat cele mai adânci tainiţe ale sufletului omenesc, el trebuie să fie o fiinţă fără sentimente, cel puţin în aparenţă. Ca un chirurg! Dacă e să taie, să taie, dar să poată răspunde de ceea ce face și să nu se teamă de răspundere pentru toţi chirurgii! sunt mulţi, sunt extraordinar de mulţi oameni care cearcă să-și ducă viaţa ca în romane. Cândva mi se pare că am citit prea mult... Îmi făcea impresia totuși că vrea să pară un copil teribil!

19 – nu te înţeleg, îl întrerupsei destul de brutal.

Vrei ca literatura să dea reţete de viaţă, în așa fel ca astăzi dumneața să nu suferi că ea n-a venit la întâlnire?

El păli ușor, dar continuă pe același ton, oarecum obosit: – orice reţete ar fi absurde. Și ar fi absurd să le cerem! Fiecare om e o lume, o lume cu specificul ei, și doar mici tangenţe, ce dau în totul lor un fel de lege, hai să-i zicem legea atracţiei umane universale, ne adună pe toţi într-o omenire, un univers. Ar trebui scrise tot atâtea reţete câte lumi! Absurd! Altceva am vrut să spun... Dumneavoastră, scriitorii, ziceţi: „Am avut senzaţia că-mi trece o mână aspră peste coapse”, și comentaţi imediat toate suferinţele bietelor coapse, dar n-am întâlnit niciodată în scrisul dumneavoastră descrierea senzaţiilor pe care le trăiește acea mână aspră, pentru că, probabil, are și ea senzaţiile ei.

– Și totuși nu te înţeleg...

– Ca să mă înţelegeţi, ar trebui să mă cunoașteţi, remarcă el. Deși, dacă e să mă cunoașteţi, o să mă înţelegeţi cu atât mai puţin! Paradoxal, nu? Majoritatea oamenilor pe care i-am întâlnit, și am întâlnit mulţi oameni, s-au străduit întotdeauna, de îndată ce aflau că am meseria scrisului, să-mi comunice istoria vieţii lor ca un fapt excepţional, inedit, ce merită a fi descris. nici nu vă imaginaţi ce uriașă piedică în drumul spre oameni e amănuntul acesta! Banal, dar adevărat: oamenii trebuie examinaţi dinăuntru; când încep confesiunile, oamenii pot fi cunoscuţi doar din afară. oare nu vrea tânărul acesta să mă convingă că e un caz aparte? Atâta doar că a găsit un mijloc mai inteligent să mă intrige?

La urma urmei, mi-am zis, diferenţa de vârstă dintre noi nu e prea mare (mai târziu m-am convins că am dreptate), experienţa mea n-o poate depăși întratâta pe a lui, ca să nu-i pot pătrunde lumea interioară și s-o cunosc fără frumuseţi și alte floricele, și – iar la urma urmei – mare lucru să am încă o deziluzie și să nu fie el cel care ar fi putut să mă intereseze măcar cât de cât?.. Hotărâi totuși să-l mai încerc puţin.

– toţi oamenii cred despre ei înșiși lucruri bune, socotesc cel puţin că viaţa pe care au trăit-o merită să fie așternută de cineva pe hârtie. o mică slăbiciune omenească, mișcătoare, de altfel. să nu te superi...

– nu mă supăr, mă întrerupse el, nerăbdător. sunt matematician și caut să traduc orice fenomen în limba ecuaţiilor și integralelor mele. Ciudat, nu?

singurul fenomen pe care nu-l pot integra în nicio formulă e scurta mea existenţă de până azi... Știu – el mă opri cu un gest –, îmi lipsesc mulţi factori, dar nu mă gândesc numai la azi, – el arătă la scaunul gol de alături, rezemat cu spătarul de masă, în semn că locul e rezervat, și zâmbi forţat: Ba chiar să facem abstracţie de azi!... oricum, nu găsesc ecuaţia... n-aveam ce să-i spun. să-i spun că viaţa nu poate fi modelată matematicește? De ce adică să nu poată fi? sau alte cuvinte fără importanţă, doar de dragul de a spune ceva?

– Probabil că diferenţa de vârstă dintre noi nu e prea mare, continuă el. oamenii din aceeași generaţie găsesc mai ușor limbaj comun, dacă nu se nasc bătrâni sau cu grăsime pe creier. Aţi observat, probabil, acest obicei al unor semeni de-ai noștri... Urmările... În sfârșit, un cântec prea des repetat. Da, până de curând am fost profesor la ţară. Vă miră? Avea spirit de observaţie. Această ultimă declaraţie mă mira puţin. Eram convins că am în faţa mea un orășean tipic.

– nu trebuie să vă mire! M-am menajat. o, de mine m-am îngrijit întotdeauna! nu vă interesează problema intelectualului la ţară?

– n-o cunosc decât în linii mari. Dar există în fond această problemă? Voiam să-l înţeleg cumva.

Indiferenţa jucată a tonului, acum înţelegeam că juca puţin, mă jena. Și el, probabil, înţelegea acest lucru.

– sunt multe probleme care nu există. Părinţi și copii, de exemplu, și altele. Dar una dintre cele mai arzătoare probleme inexistente la ordinea zilei este...

Cât de frumos sună...

M-a vizitat chiar a doua zi. n-am stenografiat și nici n-am înregistrat pe o bandă de magnetofon ce mi-a povestit, dar nădăjduiesc că n-am schimbat prea mult din cele auzite, ba chiar am păstrat și naraţiunea la persoana întâi! singurul lucru pe care mi l-am permis a fost să intercalez în povestirea lui unele pagini (unele!) din caietul cu însemnări zilnice al Vioricăi Vrabie, pe care, în seara aceea, Radu negrescu a așteptat-o zadarnic la restaurant.

Cum am aflat de acest caiet și cum am reușit să-l răsfoiesc, e o întreagă poveste, iar dacă n-o istorisesc aici, o fac nu pentru că m-aș teme să vă plictisesc – dimpotrivă! –, ci pentru că e vorba de un secret profesional, și, nu trebuie să vă explic, știţi prea bine cât de greu e să afli de la cineva o taină de breaslă! 香

punkt - nr. 46 / august 2012

20

CARTIER 60

Ion DRuȚă

Povara bunătății noastre (fragment)

o

fi fost ele, pesemne, multe la număr, sute de mii de floricele o fi fost. Își aveau poieniţele lor, fluturii lor, albinele lor. Ascultau păsările, ţineau în braţe, din zori și până la răsăritul soarelui, picătura de rouă trimisă din ceruri pentru împrospătare. Au înflorit când le-a venit sorocul, visau să-și coacă semincioara, s-o lase să cadă înapoi în pământ, pentru a tot urca din neam în neam, dar a venit coasa și totul a sfârșit.s-a răsturnat, într-o zi, cerul deasupra lor, s-au veștejit frunzele, s-a potolit floarea, a dispărut poiana cu tot cu stejari, și acum ele zac grămadă în căruţă, legănându-se încet. o singură amintire le-a mai rămas din tinereţea de odinioară – mirozna ierbilor pădurii, mirozna poienii, mirozna viselor. Și, pentru a se întoarce la cele ce au fost, pentru a rămâne cât de cât pe această lume plină de păcate, dar atât de frumoasă, ele se jucau, se înfrumuseţau, se mângâiau cu cele ce aveau... Așa se face că fânul miroase. Și fânul din căruţa lui Mircea sufla o miroznă cum nu se mai poate.

Florile pădurii cântau imnul veșniciei și aprindeau tot ce li se nimerea în cale, făcând totul să se miște, să se grăbească. Hai, iute, iute, cât mai iute, altfel vine coasa și totul va sfârși. nuţa și-a pierdut coșuleţul în fân și, tot căutându-l, a dat cu obrazul de umărul lui. Mircea s-a pomenit cu hăţurile răsucite și, tot descâlcindu-le, a găsit cu cotul un sân tainic și vârtos. Luna se topea în zare, se tot ducea noaptea de vară, fânul venea cu mirozna lui nebună ca o mare peste ei, val după val, iar undeva în căruţă mai mergea împreună cu ei și un cântec frumos despre o fată care ba vrea, ba nu mai vrea cercei.

– Și, zici, e mare orașul cela, Ieșul? – oraș mare, oraș frumos... se tot găseau, întâmplător, cu mișcările unul pe altul, dar nu prea aveau conţinut apropierile celea întâmplătoare. nuţa a venit de s-a așezat cuminte alături de băiat, hotărâtă să puie capăt acestui joc nesocotit. Și-a adunat gâţele, parcă voia să le despletească, să le împletească din nou, dar, deodată, le-a repezit, smucindu-le. s-a înfipt cu dinţii în ele, le rupea bucăţi și, în sfârșit, îmbrăţișându-le ca pe doi copii

21

punkt - nr. 46 / august 2012

22

CARTIER 60 orfani, a căzut alături în fân, secerată de jale. Plângea că dădea sufletul dintr-însa. Căruţa coboară grăbită o coastă de deal. Jos, în vale, la capătul coborâșului, se zărea o dungă subţire – podul Cuboltei. Caii sforăie, sună lanţurile opritorilor. nuţa se frământă în jalea ei, războindu-se cu mulţimea de dușmani ce-i distruseseră soarta. nu-i pomenea pe nume, dar, fire cărăbușeană, îi mușca, le dădea palme, îi bătea cu picioarele, și, în războielile celea, fustișoara fetei urcă trădător spre brâu. Apoi copila s-a aciuat. Părea că a aţipit chiar, lăsând să zacă lângă Mircea două picioare coapte de fată, și seninul cerului se scălda răsfăţat în lumina lor ameţitoare. Podul Cuboltei aleargă tremurând în întâmpinarea lor. Fiecare fir de fân se răscoală, răspândind o miroznă dulce de dragoste, iar alături zac, legănându-se ispititor, picioarele fetei. Un instinct de gospodar, care îi cerea ca toate în jur să fie într-o anumită ordine, îl făcu să încerce, cu o mână, pentru că alta era ocupată ţinând hăţurile, să-i așeze fustișoara ceva mai cuviincios. Abia s-a atins cu mânai aspră de pielea gingașă...

– Fii cuminte, Mircea...

– Vai de mine, mai cuminte nici că se poate... I s-a părut totuși că fustișoara nu a fost destul de bine așezată, așa că trebuia să mai revie o dată.

– Șezi binișor, Mircea...

– Las’ pe mine, am eu grijă... Dar încercările ei de-a se feri de mâna băiatului deveneau tot mai nehotărâte, iar căruţa cu fân vine tot mai nebunește la vale. Mircea ţine din răsputeri hăţurile, căci îi venea din faţă podul Cuboltei, un pod vechi și îngust, cu două prăpăstii pe la margini. Chiar ziua, având căruţa deșartă și caii bătrâni, era cam cu grijă trecerea, iar acum, noaptea, cu o căruţă încărcată cu fân, cu două picioare de fată ca două lebede albind alături...

– Vai, Mircea... Așa rușine... of! Doamne...

– Las’ pe mine... A mai încercat o dată să așeze fustișoara fetei la loc și, de data asta, fata nu-și mai feri goliciunea. Părea că-și zise – fie ce-o fi. Căutând marginea fustei, mai întâi un deget, apoi întreaga palmă s-a scufundat în goliciunea lor și a jurat că moare, dar nu se mai întoarce. Mircea a trimis cealaltă mână în ajutor, dar a pierdut-o și pe ea. Și atunci când fiorul tinereţii îi întunecase pe amândoi, când rămăseseră numai douăzeci de pași până la pod, un braţ al fetei, rupând învelișul fânului, s-a ridicat, rugându-l parcă ceva în limba lui mută. Mircea a vrut să afle ce vrea

braţul cela. s-a apropiat, s-a aplecat. timid și rușinos, braţul fetei s-a lăsat pe umărul lui, îndemnându-l undeva departe, într-o lume unde nu mai există nici rușine, nici amintiri, nici poduri, ci e numai una sfânta dragoste... nopţi de vară, nopţi de câmpie... *** sărmanii căluţi au făcut o minune, au răsplătit din plin tot ovăsul, toate laudele de care au avut parte, trecând căruţa cu bine peste pod, iar dacă o pălărie de paie a lunecat totuși în prăpastie, nu mai era vina lor.

Cum au trecut podul, s-au oprit, așteptând măcar un cuvânt de bine, măcar o fluierătură de încurajare, dar căruţa rămăsese pustie: nimeni nu mai ţinea hăţurile, nimeni nu le mai cerea cailor nimic. Erau bătrâni și înţelegători cei doi căluţi, era noapte târzie în jur și, oftând pentru încă o nedreptate ce li s-a făcut, au pornit din capul lor spre sat. Cailor nu le prea plac drumurile umblate și, când le vine, cearcă să facă un drum după înţelegerea lor. Și acum, rămânând singuri, căluţii lui nicolae Moraru, căutând să facă cel mai scurt, au făcut cel mai lung drum până la Ciutura.

Au trecut peste o margine de pădure și cât pe ce să răstoarne căruţa prin ciotce. s-au vârât într-o mlaștină și au ieșit cu greu înapoi. Au poposit lângă toate căpiţele cu lucernă, au gustat din toate păpușoaiele ce li se nimereau în cale și, tocmai spre zori, când începuseră a ridica drumul ce ducea de-a dreptul în Ciutura, au simţit prima oară hăţurile. nuţa plângea.

Plângea zâmbind printre lacrimi, pentru că din vina ei, din vina lui, din vina celor două tinereţi adunate laolaltă, curgeau zdrenţele din fustișoara cenușie. se luminase de-a binelea, răsăritul se umplea cu foc, din clipă în clipă răsare soarele, iar din căruţa cu fân până la una din rochiţele ce le avea acasă era un drum atât de mare, un drum atât de greu...

– Hai, bre, nu mai buhăi atâta! Dă mai bine să vedem ce ai în coșuleţul cela. Avea o bucată de pâine și un boţișor de brânză învelit într-o băsmăluţă. Au împărţit totul în două, au mâncat – ea zâmbind printre lacrimi, el veselindu-se. După care Mircea i-a mângâiat fruntea cu o mișcare blândă, stângace: – Las’ pe mine, le aranjez eu pe toate... A săpat o fântâniţă în fân, și-a ascuns dragostea acolo, dându-i de grijă să-și frece nasul la rădăcină dacă-i va veni a strănuta. A luat hăţurile, biciul, și caii au pornit a urca drumul spre sat 香

23

punkt - nr. 46 / august 2012

24

CARTIER 60

Vasile VASILACHE

Povestea cu cocoșul roșu (fragment)

Că

-i miercuri, că-i vineri ori că-i altă zi de săptămână, serafim doar atâta așteaptă – dimineața: să-l trezească muzica de marșuri!... nici nu deschide bine ochii, că se și gândește: „Știi că-i bine, sănătoasă treabă – un marș... Uite, acușica mă scol și eu la dobitocul cela!“.Da’ Zamfira se porăie în jurul cuptorașului.

He-he, de când... De pe atunci, de când se îngâna ziua cu noaptea. Ce s-o fi gândit nevasta? „Jupâneasa ține casa, da jupânul ține drumul...“ Așa și-o fi zis ea, pe când se scula, acum însă n-o mai rabdă inima:

— serafime! Auzi, serafime? te gândești la dobitocul acela ori nu?

— Acuși, acuși... Zamfiră, oare de ce nu-i în astă dimineață v’o muzică?Azi – ori că-i marți, ori că-i joi – serafim, ca de obicei, așteaptă un marș din alămuri, colea, să dârdâie ferestrele. Când colo, poftim, la ora asta, un anunț răsună prin postul local de radio: „Aici, dragi cetățeni, e postul nostru de emisiuni iubit...

Bună dimineața, tovarăși“. Cine, credeți, e la microfon? Anghel... D’apoi ce glas are, dimineața: curat, clătit, numai cerul după ploaie este sinilit așa.

— ...Vasăzică, urmează să vă spun pe scurt: am o rugăminte și o plecăciune către toți stăpânii mei.

Azi, ruga-voi frumos, la cireadă, cu vitele, nu trimiteți

25

punkt - nr. 46 / august 2012

26

CARTIER 60 copiii, ci veniți dumneavoastră personal, c-aveți oleacă de vorbă tovărășească, vezi bine, v-am zis stăpâni, însă e un fel de-a spune, azi. Către dumneavoastră am o chestiune tovărășească, și nu de slugă. nu mai zic că mai am și o veste ce trebuie să v-o și aduc imediat la cunoștință: azi are loc vaccinarea dobitoacelor. Cineva se cuvine să le țină, să le imobilizeze, nu? Văcarul nu vi-i datornic, apoi vite sunt multe, da scumpa Lina Ivanovna e femeie-domnișoară... Doctoreasa-veterinara vrea să le pună injecții. Cine o ajută? Și ultima comunicare: cine are gâște, să le taie aripile; boaitele-s grase, altminterlea de ce când zboară se împiedică printre sârmele electrizate? nu mai târziu decât ieri erau cât pe ce dumnealor, gâștele, să incendieze satul în loc să-l salveze, precum au făcut-o cele romane ... s-au izbit în cablul electric și l-au băgat peste cel telegrafic... Acuma am pierdut legătura cu raionul. Avem și un divertisment pentru dumneavoastră: serafim Ponoară nu dă bună ziua la oameni!... Mai mult, nici la munci nu iese, de când a fost trecut la PIERDERE... nu-i cea pierdere, dacă-ți cumperi un bou și încetezi a mai da bună ziua la oameni! – mă gândesc la satul moldovenesc, ce zile îl pândesc? Prin ce se făcea el vestit odinioară, vorba lui Dimitrie Cantemir: „omul nu se așeza la masă până nu ieșea în drum și nu mai poftea și trecătorul să mesească cu el!“. Bine, dar pe atuncea se dădeau binețe, ca să se întindă și mesele...

Acuma dau medicului microfonul...

A pocnit și a uruit ceva, apoi un glas blând, femeiesc, începe cu reproș: — stimabile mame, bunicuțe și tați, vorbește medicul localnic pentru copii. V-am amintit de atâtea ori și vă mai amintesc: tovarăși, veniți și primiți gratis lapte și chefir dulce pentru copiii şi pruncii dumneavoastră. Altminterlea se înăcrește și se pierde. Produsele lactate sunt foarte folositoare pentru dezvoltarea organismului la copil. De ce nu vă pasă? Închipuiți-vă că pe un vițel, proaspăt fătat, l-am adăpa cu ceai, în loc de coraslă! Știți că laptele conține, mai ales corasla! toate elementele tăbliței lui Mendeleev!...

Medicul și-a continuat lecția încă mult înainte, da’ serafim și Zamfira n-au mai ascultat-o. Prima s-a indignat Zamfira: — Ei, de ce grăiește minciuni? Femeile se duc și le dă zer pentru purcei – laptele e înăcrit, că-i stricat holodilnicu’.

— Zamfiră... serafim s-a și săltat în capul oa-

selor. Poate tu spui minciuni? Vezi ce glas duios are femeia?

— toromacule, se năpustește Zamfira, îi plătită cu leafă ca să încânte prostimea.

A oftat serafim. A oftat și s-a dus la bouț. trebuie îngrijit, căutat, adăpat, țesălat, păscut... ori cel puțin, repezit la cireadă, dis-de-dimineață. Chipurile, lumea trăiască cum știe – de pe carte învățătură, da’ eu ce am apucat din bătrâni: boul paște iarbă verde...

— Iar ai să întârzii, serafime... îl cicălește nevasta.

Iar ai să întârzii, parcă văd. În loc să te duci mai degrabă, să nu-ți scoată vorbe văcarul, tu te fâțâi primprejurul lui cu țesala, peria, parcă vă duceți la fotograf, zău... nu desluși însă răspunsul lui serafim.

— Ce-ai spus? întrebă ea.

— Dacă nu ție ți-am vorbit..., bombăni serafim.

L-am mustrat pe dânsul: ne trezim târziu.

— Ei, iaca bătaie de cap ce m-a lovit, pe unde doarme boul tău. Zamfira arăta enervată. Ce ți-a spus văcarul: când e la noi cu mâncarea?

— te gândești la Anghel? Îmi place cum vorbește la radio... Zamfiră, oare și el e plătit?

— să-l întrebi când l-îi întâlni. tu spune-mi altceva: de ce te scoate în prăjină, că nu dai bună ziua oamenilor?

— să fie sănătos, Zamfiră... Știi, prin sat s-a zvonit că avem două case, poate de-atâta și am intrat în gura oamenilor... Chipurile, ne-am boierit: o porumbiță și un porumbel au două cuiburi, da el nici unul... și serafim își fixează nevasta, făcând-o și pe ea să se uite la el țintă.

Prima se revoltă ea: — Ș-acu’ ce mă citești? ochii lui serafim sunt adânci și tulburi, și reci: două bulboane înainte de ninsoare.— Mă uit, Zamfiră, și citesc în tine, da’ nu e bine: cam de ce te doare ce grăiește de mine Anghel?

— Mde... iată și Zamfira a învățat ceva de la serafim.

— Bravo, nevastă, începi să... și amuți serafim.

— Da ce, mă credeai o proastă?

— Mde... slobozi de colo și serafim. Poate că ar fi ajuns să se și certe, dar pocni din nou difuzorul și iarăși se auzi vocea grăbită a lui Anghel: — Mult stimată babă saftă! scumpo, n-am să reușesc să vin la mata în grabă la mâncare, așa că fii

27 bună, rogu-te, și adu-mi ce te lasă inima și ce ți-a dat Dumnezeu... Adu, zic, traista cu mâncare la trei Fântâni, undes așteptat de urgență. Acolo mă așteaptă lumea, proprietarii dobitoacelor locale... Așa că, ce ai, ce n-ai, măcar o bucată de pâine, cinci oușoare și o ceapă iute!

Dacă ești bună, desigur. A, nu! ouă să nu aduci! Când mă gândesc că vrăbiile își clocesc ouăle între pietrele din gura fântânilor și se strecoară acolo șerpii și le beau crude... adică nu! Adu ouă crude, că am să țin o cuvântare!...

Mai auzind și acestea, serafim se grăbi, zicându-și: „Anghel azi e mai rău ca ieri... când mi-a cântat valsul lui: adeverință veterinară, da’ azi... of, oare cum îl cheamă pe neamțul acela, Doamne, cu valsuri?“.

La trei Fântâni, în timpul ista, vaccinarea mergea strună. stăpânii își țineau dobitoacele de coarne, acelea fâțâiau din coadă, în schimb Lina Ivanovna nu le spunea niciun cuvânt de mângâiere, ci le împungea cu seringa și crișca.

Da’ vitele răbdau. Iată-l și pe serafim aburit cu Bălănaș-Apis de cap. Cum ajunge, vine la Lina Ivanovna, veterinara, aceea găsește un loc mai moale în bou – acul doar a lucit, Apis nici n-a dovedit să se cutremure.

De ici veterinara cea frumoasă își șterge scula, zicând: — Maladeț!... Frumos tăuraș aveți... E rasă pură de stepă!

Da’ serafim de ici se gândește și el: „Așa-i, Lina Ivanovna, așa-i... Ce-i drept – nu-i minciună, așa... Că și mata, of, bună ești, deșteaptă și frumoasă, să dea Domnul să se plinească dorințele matale cu tovarășul agent...“ Și deodată zice: — Lina Ivanovna, am o întrebare către dumneavoastră: sunteți veterinară, cum vine asta: dorința e un câine?

— Pentru că se gudură în trupul matale..., face prompt veterinara. Boul ista e dorința matale, nu?

Atunci serafim îl cată cu ochii pe Anghel: dorința lui care e? 香

punkt - nr. 46 / august 2012

28

CARTIER 60

Vladimir BEȘLEAGă

Zbor frânt (fragment)

Cr

ezi că nistrului îi vine ușor?Amu dacă-i între două focuri, unul pe un mal, altul pe celălalt, și focurile acestea se năpustesc, se reped în sus, luate la trântă nu pe viaţă, ci pe moarte, și trânta aceasta ţine o zi, o noapte, două zile, două nopţi, o săptămână, două, o lună, două, trei – de unde să-i fie lui ușor, nistrului? Că el, oricum ar fi, îi deprins să curgă liniștit pe văile și printre dealurile lui, așa i-i firea – îi place liniștea, tăcerea. Când era tânărtinerel de tot, de, a mai zburdat și el, s-a mai avântat și el, a mai făcut gălăgie, dar nu multă – atâta câtă i-a trebuit ca să-și croiască și el un drum pe faţa pământului istuia, ca să se arate și el demn de numele ce i-a fost dat să-l poarte. Și dacă s-a nimerit să-și aștearnă drum peste colţuri de păduri, spinări de dealuri, piepturi de stânci, pădurile le-a ocolit ușor ca să le aibă pe mal, dealurile le-a tăiat drept în două ca să-i vadă lumea voinicia, iar cu stâncile s-a luptat crunt o sută, două, trei sute, multe sute de ani și până nu le-a dezvelit la soare hăt până jos la talpă, nu s-a lăsat

(să le vadă lumea că, oricât de tari ar fi ele, tot pot fi măcinate, spălate, și chiar urnite din loc, stâncile), apoi a făcut cu ochiul, a cotit și s-a dus mai departe parcă ar fi zis: „Ei, am făcut și eu o glumă”. Adică o glumă că ar fi vrut să mute stânca din loc. Ce-i drept, pe unele le-a dărâmat rău, dar mai mult decât a putut n-a făcut, pentru că stâncile acelea erau mult mai vechi și deci mai tari decât dânsul (rămăseseră acolo stâncile de demult, tare de demult, de când nistrul nici nu era pe lume ori, dacă era, era un pârâiaș cât o scursătură de la streașina casei, și fuseseră stâncile acelea temelie și talpă de mare, marea jucase cine știe câte mii de ani pe dânsele și le făcuse tari, le bătătorise bine), și dacă erau tari stâncile, s-a gândit nistrul că tot mai bine s-o ieie aici oleacă la dreapta, dincolo oleacă la stânga, să facă un cot, să facă o întorsătură și să meargă mai departe în drumul lui. Iar drumul lui de sus, hăt de la Munţii cei nalţi unde-și ţinea răcoarea dintotdeauna (anume o ţinea, căci atunci când venea vara și începeau căldurile cele mari, el odată striga să i se trimită oleacă de răcoare și îndată la porunca lui se trezeau zăpezile de pe creste, din văgăunile bătrânilor Munţi,

29

punkt - nr. 46 / august 2012

30

CARTIER 60 și unde venea o răcoare de se înviora tot meleagul ista) și până jos la guri, aproape de întinsa Mare, era drumul lui șerpuit, tare șerpuit, așa că cine se uita de deasupra la dânsul zicea: „Măi, ce năstrușnică apă – uite-o cum zburdă ca un berbecuţ – când încolo, când încoace... ”. Dar vezi că acela care zicea așa avea dreptate numai pe jumătate. Și anume: așa fusese nistrul nostru mai demult, în tinereţile lui, când a trebuit săși taie și el drumul lui pe faţa pământului, atunci a fost zbânţuit și neastâmpărat, iar mai târziu, după ce odată cu apele lui s-au scurs sute și mii de ani, s-a potolit, s-a făcut mai grav, mai reţinut. nu, nu ca un bătrân, ci ca un om în vârstă, ca unul care a văzut și știe atâtea câte nu știu tot felul de alte râuleţe și pârâiașe care ba apar și vin spre dânsul, gălăgioase, ba iar dispar și nici nu se știe unde-or fi dispărut și pentru ce or fi apărut, în timp ce el, nistrul, rămâne să-și urmeze calea pe pământul acesta deluros, mănos și darnic cum nu găsești altul pe lume, rămâne să ocolească delicat colţuri verzi de păduri și livezi, să treacă printre dealuri tăiate de dânsul și să izbească ușor în tălpi de stânci albe-gălbui, să se ducă spre muma lui veșnică, Marea. Îi întunecat la chip nistrul… Și cum să nu fie întunecat și supărat și să nu se încreţească la faţă dacă hăt cine știe de când, din ce vremuri îndepărtate, pierdute în uitare (le ţine minte bine, pentru că atâtea câte le știe el nu le știe nimeni, atâtea câte a văzut apa lui n-a văzut nimeni, și dacă s-ar apuca să povestească și să spună măcar a mia parte din câte le-a văzut și le știe, ar trebui ca să le asculţi nu o viaţă de om, dar cam tot atâtea vieţi de om câte s-au perindat pe malurile și peste valurile lui de la începutul începuturilor, când s-a oglindit primul chip bărbos în oglinda lui și s-a aplecat mirat să vadă cine-i acolo la fund și a dat cu mâna și s-a scos pe sine însuși, dar sfărâmat, așchii, și până la pădurile de picioare de cai iuţi, mărunţi, ce-au trecut fie înot, fie în vad peste dânsul, ca o ceaţă, ca o negură, pustiind malurile; de la păsările albe, care treceau de două ori pe an cârduri ori unghiuri sus în înălţime și până la ciorile acestea de fier negre care vuiesc și uruie acum zi și noapte cărând moarte, unele înspre răsărit, altele înspre apus), din vremurile acelea străvechi era deprins nistrul, dacă ajungea la șesul acesta neted, să curgă în voie, lin, nestingherit de nimeni, să se bucure de verdeaţa pădurii, a livezilor, de cele două sate albe, unul pe un mal, altul pe celălalt mal, să fie martor la

nunţi vesele care treceau peste apa lui, fie că un flăcău din satul din dreapta fura o fată din satul din stânga, ori o fată din satul din stânga fugea după un flăcău din satul din dreapta, ori că treceau iarna urători peste gheaţa lui ca să-și ureze neamurile din celălalt sat și, când treceau, îl urau și pe dânsul, și era veselie și bucurie mare; iar dacă venea primăvara și vara, răsunau cântece de dragoste, dor și jale, și răsunau râsete de fete cu ochi mari și faţa ascunsă în colţuri de basmale albe. Îi mâhnit tare nistrul...

Cum să nu fie mâhnit, dacă mare prăpăd și pârjol s-a lăsat asupra lui și măcar că a pătimit atâtea, dar ca acum nu ţine minte să fi văzut vreodată. Uneori, când cele două focuri de pe cele două maluri se încleaștă la luptă și se izbesc piept în piept, pe moarte, nu pe viaţă, și se reped în sus, focurile, apoi cad iar, atunci ia foc și apa lui, apa nistrului, și începe să ardă și ea. Și arde cu pară, dar nu-i galbenă para, ci-i roșie, că-i sânge, sânge de om... Și sângele acesta se întinde pe trupul lui, al nistrului, și îl doare, îl frige tare. Îl mână nistrul repede, sângele acela, la vale și-l duce repede spre mare, ca să se spele de el și să se simtă iar curat cum a fost, dar nu poate: vine altul din urmă, alt sânge, sânge de om... s-ar răzvrăti nistrul…

Ar ţipa nistrul: ce faceţi voi, oamenilor? De ce vă căsăpiţi unii pe alţii? De ce vărsaţi atâta sânge?

De ce lăsaţi să bântuie focul aista, care mă arde și mă pârjolește și pe mine, și livezile puse de moșiistrămoșii voștri, și pădurile răcoroase, și podgoriile care ar trebui să poarte rod de vii – de ce le ardeţi? Ar striga nistrul: unde-s copilașii mei arși de soare care vara ar trebui să vină droaie, gălăgioși, să se scalde, să se răcorească în apa mea? Unde-s copiii voștri, oameni? Ce-aţi făcut cu ei? I-aţi alungat? I-aţi vârât în borţi, în pământ ca pe guzgani, și voi vă bateţi că nu puteţi împărţi lumea? nu puteţi împărţi bunătăţile lumii? Dar cum le veţi împărţi, dacă voi le distrugeţi, aceste bunătăţi, le ardeţi, le sfărâmaţi în loc să munciţi și să le adunaţi, aceste bunătăţi. Ce faceţi voi, oameni?

Luaţi-vă de seamă, oameni... Așa ar striga nistrul. Dar tace nistrul. numai se întunecă la faţă, se întunecă și tace. Știe el, nistrul, că chiar de s-ar răzvrăti, chiar de-ar ţipa și ar răcni așa, oamenii totuna nu l-ar auzi.

De aceea tace nistrul, tace și oftează în adâncurile lui, în afundul lui... 香

VIAȚA UNUI ARTIST. PRIMA PROBĂ

31

punkt - nr. 46 / august 2012

32

VIAȚA UNUI ARTIST. PRIMA PROBĂ

Radical si , ieftin

DACĂ SPUI CĂ DAN PERJOVSCHI E UN GRAFICIAN – NU AI SPUS NIMIC. CARICATURIST – DE ASEMENEA. GRAFFITI – TOT AȘA. ARTIST URBAN – DA, DAR PREA VAG. ACTIVIST SOCIAL – DA, DAR PERJO, AȘA CUM ÎI SPUN PRIETENII, E ÎN PRIMUL RÂND ARTIST. DIN TOATE ASTEA SE NAȘTE POEZIA. PE CARE O SIMȚI DIN PLIN, DACĂ AI OCAZIA SĂ-L ÎNTÂLNEȘTI. AM ÎNCEPUT INTERVIUL ÎN BRAȘOV, L-AM CONTINUAT ÎN BUCUREȘTI. APOI DAN PERJOVSCHI A VENIT ÎN CHIȘINĂU. ÎNAINTE DE PLECARE, AM CĂUTAT UN ZID. PENTRU ANUL VIITOR.

33

Dan Perjovschi

interviu de: alexandru Vakulovski portret de: roman rybaleov imagini din arhiva autorului

punkt - nr. 46 / august 2012

34

VIAȚA UNUI ARTIST. PRIMA PROBĂ DAN PERJOVSCHI S-A INTEGRAT ÎN EUROPA MAI DEVREME DECÂT TOȚI CEILALȚI ARTIȘTI ROMÂNI CONTEMPORANI. TOTUL A ÎNCEPUT ÎNSĂ ÎN ROMÂNIA ANULUI 1989, ATUNCI CÂND DESENELE SALE ”ÎMBRĂCATE SUMAR” AU ÎNCEPUT SĂ FACĂ VÂLVĂ ÎN PRESĂ, APOI ÎN LUME. PERJOVSCHI I-A ÎNVĂȚAT PE ROMÂNI CĂ POLITICA ȘI POLITICIENII DE DUPĂ CEAUȘESCU POT ȘI TREBUIE LUAȚI LA MIȘTO, MAI ALES ATUNCI CÂND CALCĂ ÎN VECHILE SAU NOILE STRĂCHINI. DEȘI E STABILIT LA BUCUREȘTI, PERJOVSCHI E UN MARE NOMAD, CIRCULÂND ÎNTRE SIBIU, PARIS, MOSCOVA, LONDRA, BERLIN, NEW-YORK SAU TALLIN MAI DES DECÂT TRECEM NOI DINTR-O CAMERĂ ÎN ALTA. FIINDCĂ PUNE PE GÂNDURI MAI MULT DECÂT NE PUNE "PE RÂS", PEREŢII CELEBRELOR MUZEE CA TATE MODERN DIN LONDRA SAU MOMA DIN NEW YORK SE LASĂ CU PLĂCERE MÂZGĂLIȚI DE CRETA SAU CARIOCA ACIDĂ A LUI PERJOVSCHI. POȚI SĂ-L URĂȘTI, POATE SĂ TE ENERVEZE, POȚI SĂ NU-L CONSIDERI ARTIST, DAR NU POȚI SĂ-I NEGI EFECTUL SANITAR ASUPRA CREIERELOR NOASTRE.

2009 BLOOMBERG SPACE 09

Tatăl tău e refugiat din Moldova.

Ce ți-a povestit despre asta? toți din familie povesteau despre fosta lor viață din Moldova ca despre un fel de ficțiune. Iar dacă vorbeau între ei și nu voiau să știm noi – vorbeau în rusă. ne oftica foarte tare limba asta, pentru că era limba deciziilor. Bunicul meu era inginer agronom și era responsabil pe plasă, plasa fiind

atunci ceva mai mare ca un județ. se mutau cu toții din cauza serviciului bunicului ba la Cernăuți, ba la soroca – numele astea nu-mi spuneau nimic, dar le-am memorat. tatăl meu s-a născut deja la Botoșani. Ceea ce l-a și salvat, atunci când armata roșie i-a luat cu japca pe basarabeni. Ai mei se refereau la Moldova ca la o mare pierdere, vorbeau de livadă, casă –

de tot ce au pierdut. Pentru că au plecat cu două valize. Femeile au plecat întâi - la Curtea de Argeș, bărbații - mai apoi, la sibiu. Pe urmă s-au regrupat. Dar au vorbit foarte puțin despre asta, să știi.

Din ce parte a Moldovei erau? nu pot să-ți precizez. Știu aceste nume: Chișinău, Cernăuți, soroca... Cred că locuiau totuși

35

2012 ESBERG MUSEUM OF CONT. ART

într-un sat. tata, atunci când a ajuns la sibiu, murea de foame. sașii, pe care acum toată lumea îi pune la un loc foarte important pentru cultura română, spuneau: băi, aici e Germania, ia cărați-vă voi la margine! Culegeau fragi sau ciuperci pe la marginea orașului și le vindeau la piață ca să mai câștige un ban. Cred că a fost foarte grea acomodarea. Când n-ai nimic, nimeni nu te iubește, vii pe capul altora... tata, de foame, s-a înrolat în divizia aia greșită, tudor Vladimirescu. A luptat împotriva nemților pânăn tatra. Cred că avea vreo 17 ani atunci. nici despre asta nu vorbea. n-avea chef. sora tatălui, care locuia cu noi, mai pomenea, dar avea povești deteritorializate

de nostalgia creșterii. Ea a fost copilul pedepsit al familiei. La un moment dat, și-a rupt piciorul și i l-au lipit greșit. A rămas șchioapă toată viața. Ea avea povești foarte nasoale. surorile ei, două, aveau părul foarte bogat, ea - nu, și atunci o tot tundeau chilug ca să i se îndesească. Plângea că vrea fundă și celelalte i-au lipit o fundă de cap. Povești de-astea, ce nu țineau neapărat de realitatea moldovenească... Deși ni s-au transmis niște stereotipuri despre pământ: orice semănai creștea, merele erau mai mari, prunele mai bune. Acolo întotdeauna totul era mai mult. Bunicul nu s-a retras în România odată cu ceilalți, n-a vrut să părăsească casa și i-au pierdut urma. nu știu ce s-a mai întâmplat cu el...

Ai avut vreun sentiment de întoarcere în Patria părinților când ai venit prima oară la Chișinău? Știi, într-un fel, eu n-am mai avut curajul să merg acolo deloc. Deși tanti, sora tatălui meu, îmi tot spunea: dacă te duci vreodată acolo... Cred că le-a fost și frică să se confrunte cu ficțiunea pe care și-o creaseră în cap, nici n-au avut cum. tata a murit imediat după Revoluție, în ‘91, dar tanti a mai trăit. La un moment dat, s-a pus problema ca toate familiile de refugiați să-și recupereze terenurile de acolo, dar era o chestie birocratică, cu mafiile românești... În sibiu e multă lume din Basarabia și se știu cu toții între ei.

Când am ajuns pentru prima dată în Moldova, de fapt, m-am dus la centrul soros – un teritoriu con-

punkt - nr. 46 / august 2012

36

VIAȚA UNUI ARTIST. PRIMA PROBĂ

trolat, un mediu internațional din Chișinău. Următoarea dată, când am fost invitat de Vladimir Us la oberliht, a fost un contact mai direct. Am mâncat la o cantină adevărată, ca pe vremuri, cu mese mari, cu spații goale. Atunci am intrat mai adânc într-o realitate pe care n-o cunoșteam.

Cum ți s-a părut Chișinăul, aducea a oraș românesc?

Chișinăul mi s-a părut și mișto, și nasol în același timp. Pe de-o parte e mult mai modern decât ți-l imaginezi, că tot timpul Moldova și Chișinăul au fost asociate cu sărăcia și cu ceva nasol; pe de altă parte, e povestea asta identitară și lingvistică. Poți să iei un ziar care pe prima pagină să fie în română și înăuntru să fie în rusă. Șocant.

Eu, în general, sunt un avocat al minorităților. oamenii care se nasc în sibiu, să zicem, ar trebui să învețe și maghiara, și germana la școală. nu văd de ce nu se face asta, că-i foarte ușor. În cazul Chișinăului, m-a enervat pentru că nimeni nu m-a pregătit pentru asta, nu mi s-a spus.

Mai e ceva. Am vrut să schimb o sută de dolari la hotel, dar nu era nimeni la recepție și i-am chemat.

M-au întrebat: ne-ai chemat doar pentru o sută de dolari? Am avut șocul ăsta, că în Moldova lucrurile au luat o viteză din alt film. nu m-am putut raporta prea simplu la această țară. Erau tot timpul tensiuni politice, nu era pace.

Dacă mi s-a părut interesantă, a fost din cauza oamenilor.

Ayatollahul deschiderii occidentale

Ești un artist urban al contextului.

Te-ai putea adapta la viața de sat? nu cred că m-aș adapta. Mie îmi place orașul. Când merg undeva cu Lia, nici în muzee nu mai intru, îmi place să stau pe stradă, să mă uit la oameni, să beau o cafea. nu cred că aș face față la țară. nu mi-aș găsi locul. Pe de altă parte – nu știu, nu pot să știu. Acum avem o mare fericire ca orășeni – ne-au crescut trei căpșuni în grădină. Face Lia ciorbă din salata de la noi din grădină. Grădina e cât o masă, Lia e magician!

Câte coperte ai făcut? Am văzut că vorbești cu o mare dragoste față de cărți. Cum păstrezi cărțile cărora le-ai făcut coperte?

La început am trăit din asta: făcând coperte și afișe. trăiam din artă. Am iubit literatura și am iubit arta. Desenam după cărțile pe care le citeam, îmi plăcea foarte mult. Proză atunci, acum desenez mai mult uitându-mă la poezie... nu mai fac coperte în mod constant, pentru că nu mai am timp și interesul meu s-a dus într-o zonă foarte politică și socială. nici nu eram foarte bun, aveam pretenții foarte mari și ce-mi ieșea nu-mi plăcea. Am mai făcut și o serie, cred că la nemira, despre politică:

am ilustrat teoria politică numai cu artă contemporană. Era pe vremea aia când eram considerat un ayatollah al deschiderii occidentale. Mă gândeam să fac chiar o expoziție. Adunate la un loc, poate pot crea un fel de metacopertă, habar n-am, o să vedem. Parcă am fugit toți anii ăștia, n-am avut răbdare și timp să mă uit la ele și să conceptualizez. În ultima vreme nu mai fac coperte decât așa: dacă un scriitor mi se adresează în mod direct și dacă eu mă potrivesc cu ceea ce scrie.

Până prin 2000 am făcut orice.

Acum sunt mai selectiv. Pentru că lumea nu e selectivă cu tine și nu te ajută, nimeni nu-ți are de grijă. tu ai cele mai bune intenții, dar nu știi cum vor evolua lucrurile în timp. Acum ai un anumit motiv, iar peste 50 de ani motivul poate părea diferit. Am fost controlat total timp de 28 de ani, de aia fac acum ceea ce fac. Atunci când merg undeva, nu-mi trebuie tehnicieni, asistenți, scări, lăzi, asigurări, eu mă duc singur și-mi instalez lucrarea: ceea ce creează probleme pentru muncitorii din muzee, nu mai au obiectul muncii.

Poate România nu s-a schimbat, dar eu m-am schimbat. M-am schimbat profund. La căderea sistemului comunist am migrat foarte la dreapta. Dracu’ să-l ia de stat, vindeți tot, dracu’ să-i ia pe toți... Acum am migrat la loc. nu pot să-mi doresc un stat mic și un Patriciu foarte mare. Vreau

37

punkt - nr. 46 / august 2012

38

VIAȚA UNUI ARTIST. PRIMA PROBĂ

2003 WHITE CHALK DARK ISSUES ESSEN KOKEREI ZOLLVEREIN 2003 PHOTO ANDREAS WIESEN

39

ca statul să aibă din nou putere, pentru că doar statul poate fi tras la răspundere pentru investiția în cultură sau creație. Zona privată zice: nu, sunt banii mei, fac ce vreau cu ei. Așa am migrat înapoi. nu mai fac afișe sau coperte dacă nu sunt din zona activistă: Roșia Montană, nicușor Dan... oameni care vor să facă ceva. Încerc să am grijă unde apar imaginile mele, pentru că sunt încărcate politic și social.

Moldova – zona sensibilă La un moment dat ai făcut un performance în Chișinău, târându-te pe trotuar...

Am o zonă sensibilă cu Moldova. tata a murit și n-a mai apucat să meargă acolo. Și o parte a familiei lui s-a cam dus, iar eu n-am copii, numele ăsta se cam încheie.

Performanța mea de atunci, cum ți-am spus: RADICAL și IEFtIn, încerca să vizualizeze care e conceptul politic al Moldovei și

punkt - nr. 46 / august 2012

40

VIAȚA UNUI ARTIST. PRIMA PROBĂ

2009 THE GROUND DRAWING, TRIPOSTAL, LILLE EUROPE XXL, ANDREAS WIESEN

41 al României. Mă târam pe jos, pe trotuar, aveam un microfon și descriam ce vedeam pe asfalt.

Fiecare crăpătură părea un canion de la distanță mică. Ceream tot timpul indicații centrului în ce direcție să mă târăsc.

Am mai făcut una. se numea reflecții în re și era totul despre reutilizare, refacere, rezistență, re-re-re... Am citit tot capitolul din jurnalul lui Paul Goma despre Basarabia. Am citit la o masă, cu voce tare, cine se așeza lângă - auzea. Și asta a fost o performanță.

Amândouă țin de anduranță, de rezistență, de context. Îmi place foarte mult ce face un grup de tineri – oberliht. Mi se pare extrem de interesant ce se întâmplă acolo. nu e o situație de invidiat: lipsuri, vize... noi am fost exotici, dar nu mai suntem. Eu îi admir pentru ce fac și mă duc de câte ori mă invită. Mie mi-a plăcut diversitatea Chișinăului. Piețele, cu comerțul de subzistență, foarte reale și adevărate. M-a și speriat, am stat într-un apartament

închiriat, mi s-a părut foarte straniu. Când vezi Moldova cu bani și mafiotizată – te sperie, pare extrem de dură. Eu ca artist desenez despre locul în care sunt, dar n-am pretenția că îl cunosc foarte bine. Cum să-ți spun: nici n-am căzut pe spate de iubire, nici nu m-a respins, mi s-a părut un loc interesant. Există un farmec al unei înapoieri tehnologice sau al unui mod foarte omenesc de a trata un musafir, care pare deja foarte exotic pentru societățile care au trecut peste asta, au uitat.

Mi-aduc aminte și acum. Am făcut expoziția, performanceul, urma să aibă loc conferința. ne-am dus să bem un vin la unul dintre oamenii de acolo, în afara Chișinăului. Am început frumos oaspete, vin, am băut, am mâncat, am băut, am mâncat... se apropia ora de conferință, tot beam, mâncam, povesteam. Au dat telefon că nu mai facem conferința, au venit toți grămadă acolo. Pe de-o parte conferința nu s-a făcut, pe de alta, lumea nu are foarte des acest tip de experiențe sau nu-și poate permite. Pe de-o parte-i bine, pe de alta... Chișinăul are încă farmecul

punkt - nr. 46 / august 2012

42

VIAȚA UNUI ARTIST. PRIMA PROBĂ

ăsta. Limba e mult mai bogată, e mai arhaică. Ei vorbesc și înțeleg cuvinte, noi nu le mai înțelegem.

E atractiv, comunici la un nivel la care nu te-ai gândit. Dar n-ar fi bine să fie numai asta. Mielul, vinul... Apropo, am fost să vedem pivnițele de la Cricova.

Mergi cu tractorul, cu camionul, mergi kilometri. Așa se face: bei până zici că totul e minunat. Eu am semnat: Petre Roman, am fost, mi-a plăcut... Intri în filme ciudate!

Cred că nu e întâmplător faptul

că și în literatură, și în muzică a venit un tip de creativitate de acolo care-i diferit de cel din România. Și umor, și agresivitate, un fel diferit de a face lucrurile, foarte interesant. Mie mi-a plăcut foarte mult ce fac oamenii acolo, pentru că au mult mai puțin decât aici, unde noi ne rupem părul din cap pentru că nu avem. Îți mulțumesc mult și te așteptăm în Chișinău!

(Brașov – București) 香

43

2006 PORTIKUS FRANKFURT PHOTO WOLFGANG GUENZEL

punkt - nr. 46 / august 2012

44

PUNKT EVENIMENT

Perjo, punkt & troleibuzul Un Punkt de colecţie prezintă oameni de colecţie. ne-am adunat toată redacţia, ne-am agitat şi am căutat prin cotloanele minţii persoana potrivită pentru ambiţiosul nostru proiect. Degetele s-au îndreptat spre Dan Perjovschi. Dar între timp eu cu Alexandru am tăiat-o în Georgia, apoi Ina cu Valeria au zburat la Istanbul şi Dan Perjovschi a rămas doar cu un strop de informaţie: data, invitaţia, semnătura (vakulovski cei mici). De aici fiecare cu fantezia proprie: Valeria a adus muzica. Ina a bătut în pioneze sarcinile de lucru ale echipei. Artemie și Veronica așteptau lângă tiparniță, cu mâinile întinse cel mai proaspăt număr la acea oră (44-45). Angela a rezolvat să primim / decorăm / abuzăm un troleibuz nou, imaginea perfectă a muncii Primăriei. Şi ca o echipă în prag de vară, fiecare şi-a bătut capul cu sarcina lui.

Perjovschi a aterizat doar după ce pista a fost măturată atent.

Zburase primul Boeing din Chişinău, iar o dată cu el şi o parte din pistă.

Ina cu maşina, Alexandru cu ghiozdanu’, iar eu cu programu’. De unde Dan se aştepta la un mic eveniment între frumoase cărţi şi rafturi, s-a trezit informat că nuuuuuuu – lucrurile stau cu totul altfel. Unde a putut s-a conformat, unde nu – i-a dat Angelei feedbackul.

A urcat în troleibuz, ne-a apreciat munca (la decorarea troleului am reuşit simbioza echipei în aşa măsură, că nici fratele lui Artemie n-a lipsit). Dar acum, dacă v-am spus deja că fiecare avea propria fantezie, una au înţeles unii, alta au înţeles alţii. Unii au spus „tusofcă” – printre care şi muzicanţii, alţii au spus artă şi dialog – printre care şi Alexandru, unii au spus pâine – printre care şi jurnaliştii, alţii au spus punkt – printre care şi Angela, unii au spus bere – printre care şi Artemie, alţii au spus eveniment cultural la Chişinău.

Parteneri:

Cei mai mulţi au avut dreptate. Desigur că muzica a intrat în categoria tusofcă. Şi atunci s-au tras malurile. Muzica afară, Perjovschi înăuntru.

Apoi, finalul apoteotic: eu cu Alexandru am rămas în aceeaşi crescândă iubire şi admiraţie faţă de Dan Perjovschi, Angela şi-a tras ponoasele după care ni le-a repartizat, Ina – cum ar spune ai noştri – „aşa şi nu l-a mai dus” pe Dan la Jurnal tV, Valeria încă ne arată cu degetul, iar noi îi arătăm ei înapoi ca beţivul cu preotul din poezia lui Ioan Es Pop. Însă cap la cap evenimentul ne-a ieşit foarte bine. slideshowul prezentat la Art House Cafe e artă, e istorie, e cunoaştere, e cea mai condensată şi interesantă expunere, de-o oră, la care am participat eu. Publicul nostru a fost foarte încântat, chişinăuienii au început să îi ceară prietenia pe Facebook lui Dan, aprecierile au curs de pretutindeni, iar eu şi Alexandru ne putem lăuda că ne-am plimbat cu Dan Perjovschi prin Chişinău. Şi îl vom aştepta şi la anu’ în aeroport, unul la o poartă, altul la cealaltă.

PS. Probabil aveţi o listă de întrebări. Poate vă întrebaţi de ce stăm noi unul la o poartă, altul la cealaltă. e simplu: ca să nu treacă pe lângă noi. De ce la anul? Pentru că – sperăm – Dan Perjovschi va desena un zid în chişinău. care? ... He-heee.... uite aşa lansăm un nou concurs. noi câteva idei avem, voi? trimiteţi scrisori, daţi mailuri, postaţi pe siteul nostru: ce zid din chişinău aţi vrea să îl vedeţi sub marca Perjovshi? asaltaţi primăria, universităţile, spaţiile publice: ce zid din chişinău aţi vrea să îl vedeţi sub marca Perjovshi? el va veni, le va vedea şi va spune: ăsta! Iar noi, de fiecare dată, îl vom aştepta!

47

punkt - nr. 46 / august 2012

48

ÎNCĂ NU BĂTEA SPRE 40 DE GRADE SOARELE, ÎNCĂ NU ERAU CHIAR 20 DE ANI DE TRIGON. LIPSEA O LUNĂ CARE S-A ÎMPLINIT ÎNTRE TIMP. LA O LIMONADĂ, ÎN PLINĂ AMIAZĂ, AM AFLAT CUM A CRESCUT TRIGONUL, CARE A FOST PARCURSUL LIDERULUI ANATOL ŞTEFĂNEŢ ŞI, BINEÎNŢELES, NE-AM CONVINS CĂ ÎNTOTDEAUNA EXISTĂ FEMEIA DIN UMBRĂ CARE SUSŢINE ARTISTUL.

49

AL VIOLEI

Interviu de Moni Stănilă

punkt - nr. 46 / august 2012

50

OAMENI DE COLECȚIE

ANATOL ŞTEFĂNEŢ A AVUT UN ROL IMPORTANT ÎN EXPORTAREA MUZICII DE CALITATE. TRIGONUL, NĂSCUT ÎN PREAJMA MOMENTULUI ÎN CARE MOLDOVA ŞI-A CÂŞTIGAT INDEPENDENŢA, A REUŞIT SĂ SE RUPĂ DE AMALGAMUL ACELOR ANI DINTRE CALITATE ŞI PATRIOTISM. LA DOAR UN AN DE EXISTENŢĂ, TRIGONUL TRECE GRANIŢA, IA PREMII ŞI SE IMPUNE CU O MUZICĂ DE CALITATE MADE IN MOLDOVA. NU ÎNTÂMPLĂTOR VIRGIL MIHAIU SPUNEA LA JUMĂTATEA ANILOR ADUNAŢI PÂNĂ ACUM CĂ: „URMĂRESC DE UN DECENIU EVOLUŢIA LUI ŞTEFĂNEŢ ŞI A GRUPULUI TRIGON, DAR NICIODATĂ NU AM SESIZAT VREO TENDINŢĂ DE REPETARE FACILĂ A CEEA CE A FOST DEJA SPUS. NIMIC REDUNDANT, NICI URMĂ DE MANIERISM. TIMBRUL ÎN SINE AL INSTRUMENTULUI CONDUCĂTOR ESTE RELIEFAT, EPURAT, CIZELAT, DISTORSIONAT, EXPLORAT, FRÂNT, RESUSCITAT, SAVURAT, CELEBRAT – PUS, AŞADAR, ÎN VALOARE DE FIECARE DATĂ CU ALT IMPULS CREATOR ŞI CU ACELAŞI AMOR FĂRĂ LIMITE”.

ANATOL ŞTEFĂNEŢ A AVUT UN ROL IMPORTANT ÎN EXPORTAREA MUZICII DE CALITATE. TRIGONUL, NĂSCUT ÎN PREAJMA MOMENTULUI ÎN CARE MOLDOVA ŞI-A CÂŞTIGAT INDEPENDENŢA, A REUŞIT SĂ SE RUPĂ DE AMALGAMUL ACELOR ANI DINTRE CALITATE ŞI PATRIOTISM. LA DOAR UN AN DE EXISTENŢĂ, TRIGONUL TRECE GRANIŢA, IA PREMII ŞI SE IMPUNE CU O MUZICĂ DE CALITATE MADE IN MOLDOVA.

Sunt 20 de ani de la înființarea Trigonului. Cum a început totul?

De mic am fost preocupat de folclor. Și e firesc dacă ne gândim că mă trag dintr-o familie de lăutari.

Bunelul meu cânta la vioară, și după el, toți cei patru feciori ai lui au fost muzicieni, apoi am urmat noi. A fost o tradiție în familie.

Acum, când stau și mă gândesc, nu era altă alegere. Din momentul

în care am luat vioara în mână, am fost preocupat doar de folclor.

Mi-am făcut studiile la o școală de muzică din Bălți, apoi am mers la colegiu tot în Bălți.

Prin ’78 am venit în Chișinău și am cântat cu ”Lăutarii”. tot atunci am început să lucrez la un material folcloric pentru violă. Am încercat să îl public sau să-l valorific cumva și așa s-a întâmplat că

am ajuns cu el la un jazzman, un prieten cu care studiasem împreună la colegiu, Mihail Alperin. El a fost primul care mi-a propus să cânt jazz. Eu am insistat că nu pot să mă urnesc din tradițiile în care m-am născut, că nu vreau să renunț la folclor. După mai multe discuții, el mi-a sugerat să alătur cele două stiluri, să încerc să combin folclorul cu jazzul. Mai exact,

51 să fac improvizații pe folclor. tot atunci mi-a propus încă doi muzicieni cu care să lucrez. sergiu testemiţeanu și oleg Baltagă. Încă de la prima repetiție am început să lucrăm pe materialul folcloric propus de mine, la care ei au adăugat elemente contemporane – metrice, melodice și armonice – şi în aproximativ o lună am conturat o piesă destul de interesantă, iar după trei luni aveam deja șase piese. Aceste piese le-am trimis la Mihail Alperin. El ne-a făcut o critică pozitivă – astăzi, când stau și mă gândesc, parcă prea pozitivă – și ne-a dat curaj.

Imediat am participat la un festival în Chișinău, iar în ’93 am avut primul concert. Cu piesele respective ne-am prezentat şi la primul nostru festival din Franța. Acolo am avut șansa să îl cunoaștem pe regretatul jazzman Michel Petrucciani, care, la rândul său, ne-a încurajat. Şi uite așa a început formația ”trigon”.

Spuneați că, privind în urmă, laudele vi s-au părut exagerate.

Dar totuși, pe de altă parte, mă gândesc că ați avut un fond foarte bun, și rezultatele se văd. Eu cred că fondul acela foarte bun a stat la baza laudelor. Fiindcă personal consider o greșeală să încurajezi pe cineva care pornește cu stângul.

Ce credeți?

Păi, în situația de care vorbești, da, nu sunt bune laudele. Dar noi am pornit cu dreptul (zâmbește).

De-a lungul anilor, am analizat piesele noastre. o piesă e ca un roman. trebuie să aibă început, compoziție, final. Deși lucrurile acestea le-am înțeles mai târziu.

De fiecare dată când vreau să dau o analiză unei piese proaspete, o las deoparte, o lună, două, șase. Într-un proces de creaţie apar multe îndoieli, dar, după un timp oarecare, poți vedea lucrurile mai detașat. Și atunci pot interveni schimbări în formatul inițial al piesei. Uneori nu e nevoie de schimbări. Depinde de la o piesă la alta.

În câte țări ați concertat?

Am încercat cândva să le număr, dar m-am încurcat și am lăsat-o baltă.

Excluzând Moldova, în ce țară ați susținut cele mai multe concerte?

Am avut foarte multe concerte în Europa, mai ales în Franţa. În Franţa mi-au apărut trei albume personale şi primul album

Da, e un procedeu pe care îl folosim și în literatură. După ce scriem, ascundem textul într-un sertar, până ce simțim că putem privi la rece textul respectiv. Cât timp aţi cântat la Lăutarii? În ’78, când am ajuns în Chișinău, dintr-un mediu semiprofesionist, am început colaborarea la o orchestră profesionistă cum e Lăutarii. După doi ani, în urma unor divergențe, am plecat și am început să cânt la Ansamblul Academic de stat, Joc, unde iarăși au apărut divergențe și m-am întors la Lăutarii... Și tot așa.

E posibil ca din pricina personalității dvs să fi apărut toate aceste divergențe? Mă gândesc la o creativitate aparte, care își cerea drepturile și un spațiu propriu, și care evident nu se putea mulțumi cu rolul de executant. Și dacă a fost așa, nu am înțeles atunci. A fost un parcurs lăuntric care mă chinuia. Fiindcă eu nu îmi imaginam atunci că există în mine o vocație de lider sau că am absolută nevoie să îmi formulez un mesaj propriu. Pentru că, până la urmă, ”trigonul” are un mesaj propriu, dar care e adecvat și în noua Zeelandă, și în Marea Britanie, și aici, în Moldova.

”trigon” care a fost pus în valoare de premiul Academiei Franceze “Charles Cross” şi cred că această ţară a contribuit serios la recunoaşterea mea. nu degeaba, când eram copil, învăţam singur franceza – mă gândesc că a fost ceva intuitiv – pentru că, uite, francezii m-au apreciat la justa mea valoare.

Din păcate, în ţara mea, pe care o iubesc foarte mult, recunoaşterea a venit mult mai greu, cu foarte mari întârzieri. Pentru că în Moldova există multe valori culturale, artistice, şi este de obligaţia celor care analizează situaţia culturală să pună în valoare performanţele artiştilor locali.

Credeţi că fără aportul străinătăţii ar reuşi un artist să devină consacrat în Moldova?

Recunoaşterea vine din afară. E destul un Ilian Gârneţ să ia un premiu în Franţa, ca să fie imediat recunoscut în ţară. Deşi normal ar fi să deschidem bine ochii la noi acasă, nu să aşteptăm ca cineva să ia premii în străinătate, fiindcă în felul ăsta s-ar putea să omitem nişte oameni cu adevărat valoroşi pentru cultura şi arta Moldovei.

punkt - nr. 46 / august 2012

52

OAMENI DE COLECȚIE Îmi spunea criticul literar Cornel Ungureanu, într-o discuţie, că are impresia că tot ce vine din Republica Moldova, pe filieră artistică, conţine un surplus de furie, care se exprimă foarte bine şi pozitiv în artă şi care face arta din Moldova mai puternică decât cea din România. Credeţi că e adevărat? sunt convins, pentru că şi situaţia socio-politică în care trăim ne face să ne zbatem mai mult.

Cum v-aţi hotărât pentru numele Trigon? o prietenă, Victoria Musteaţă, care e astrolog, ne-a atenţionat că toţi trei membrii care am pornit ”trigonul” avem semnul aerului în zodie, dar fiecare era născut în altă zodie. Practic aveam câte un reprezentant pentru toate zodiile de aer, ceea ce în astrogramă creează un triunghi, numit trigon. Şi ne-am hotărât pentru acest nume, mai ales că trigonul nu putea fi schimonosit în alte limbi. El e un cuvânt clar, care se pronunţă cam la fel în orice limbă.

Spuneaţi mai devreme că muzica e o tradiţie de familie, din tată în fiu.

Aţi fost dezamăgit când Mariana Ştefăneţ, fiica dvs, a ales pensula în defavoarea arcuşului?

Eu nicioadată nu m-am simţit dezamăgit de fiicele mele, pentru că suntem foarte buni prieteni. nu m-am mulţumit cu statutul de tată, am vrut întotdeauna să fiu şi un prieten pe care ele pot conta.

Aşa că am înţeles şi am respectat alegerile lor şi am încercat ca dorinţele lor să devină şi dorinţele mele, pentru ca ele să fie tot atât de libere, pe cât de liber sunt şi

eu. De exemplu, Veronica, fiica cea mică, a fost la o şcoală de muzică şi a studiat pianul. Când a terminat şcoala, am înţeles că nu e alegerea ei şi am susţinut-o în drumurile noi pe care a încercat să meargă.

De-a lungul timpului s-au schimbat toţi membrii Trigonului, mai puţin dvs. Cum ar fi ca peste câţiva ani să îi aveţi colegi în Trigon pe nepoţii dvs? Încă nu m-am gândit la aşa ceva. nepoţii mei sunt încă foarte mici. să crească mai întâi, iar apoi să văd care vor fi alegerile lor.

Cum v-a susţinut soţia de-a lungul vremii? soţia este cea care m-a organizat, mi-a dat sfaturi. Pot spune că ea este făuritoarea carierei mele sau, mai degrabă, aş spune că ea este norocul meu în viaţă. În momentul în care am văzut-o prima dată, am fost fascinat şi am simţit că aceasta este persoana cu care aş vrea să îmi petrec tot restul vieţii.

Dacă tot am alunecat pe acest făgaş al discuţiilor despre “să îmi petrec restul vieţii”, nu vi se pare că tinerii din ziua de azi prea uşor divorţează? Adică probleme apar în toate familiile, însă parcă nimeni nu îşi mai bate capul să o scoată la capăt. Ce credeţi? În primul rând, să nu uităm că trăim în secolul vitezei. toate curg cu repeziciune şi există un acces teribil la informaţie. tinerii de azi vor să cunoască cât mai multe, şi am impresia că şi căsătoria intră într-un tabel cu chestii ce trebuie bifate – divorţul tot aşa. Eu cred

că trebuie să chibzuieşti mult dacă iei decizia să mergi cu acelaşi om până la capăt, trebuie să te străduieşti să îl înţelegi şi să îl iubeşti. Pe mine nu mă preocupă prea mult nici căsătoria, nici divorţul – pe mine mă deranjează doar atunci când divorţul intervine după ce apar copiii. Pentru că ei nu au nici o vină, dar oricum un copil despărţit de mamă sau de tată trăieşte o mare tragedie. Întrebam asta pentru că inclusiv părinţii mei au avut şi necazuri, dar au rezistat, iar acum au o bătrâneţe frumoasă şi liniştită. Sau, am văzut o emisiune despre soţia unui legionar care a făcut rezistenţa în Bucovina la venirea comuniştilor. Ea a fost prinsă şi băgată la puşcărie. Nu i se cereau decât nişte declaraţii mincinoase despre soţul ei, dar femeia a spus că odată ce şi-a asumat acest bărbat şi l-a luat de bun în faţa lui Dumnezeu, cum să se lepede acum de el? Asta m-a făcut să cred că oamenii în ziua de azi nu îşi mai asumă real căsătoria.

Foarte mulţi consideră că familia este o deprindere. Eu, având în spate 32 de ani de căsătorie, am analizat aceste afirmaţii şi am ajuns la convingerea că nu e deprindere, că e totuşi vorba de dragoste. Probabil potrivirea feromonilor e reală şi rămâne pe viaţă. Ştiu că aveţi o relaţie specială cu copiii şi cu soţia, dar mă gândesc: oare nu peste tot există tentaţii sau probleme? De exemplu, noi, cei tineri, la început de drum, prindem mai mult curaj atunci când aflăm că problemele pot fi depăşite, decât atunci când ni se spune că nu există probleme.

53 Da, probleme sunt, noi, bărbaţii, în general suntem tentaţi să cunoaştem şi alte femei, dar până la urmă trebuie să fim foarte prudenţi înainte de a face un pas.

Fiindcă orice faptă are şi o urmare. Şi nu poţi strica ceva ce ai construit cu greu de-a lungul timpului, printr-o pornire de moment.

Eu întotdeauna am chibzuit bine dorinţele mele şi le-am comparat cu faptele mele.

Să înţeleg că sunteţi unul din-

pentru a comemora 100 de ani

tre oamenii care consideră că o

de la naşterea Mariei tănase.

căsnicie e bazată pe dragoste şi

Un proiect pe care îl vom face

fidelitate?

Da, da, categoric.

Care este următorul proiect Trigon? La ce să ne aşteptăm?

Va fi un festival în septembrie

împreună cu Maria Răducanu.

sper ca acest proiect să se finalizeze, pentru că, la începuturile carierei mele, m-am sprijinit mult

pentru aniversarea noastră, când

pe creaţia Mariei tănase şi mi-a

trigonul va avea 20 de ani, iar

rămas ca un punct de reper de-a

anul viitor cred că vom face ceva

lungul timpului 香

punkt - nr. 46 / august 2012

54

OAMENI DE COLECȚIE

interviu de Viorica Mija

DUPĂ 10 ETAJE ÎNTR-UN LIFT CLAUSTROFOBIC, CU STENCILURI ÎMPOTRIVA ORÂNDUIRII SOCIALE NEDREPTE, AM AVUT SENZAŢIA UNEI LARGHEŢI GREU DE GESTIONAT, ATUNCI CÂND MI-A DESCHIS UŞA VALENTINA EŞANU. NOROC DE MOTANUL FAMILIEI, OBAMA (PRIMIT CADOU ŞI BOTEZAT DE ALTCINEVA, DAR “PLASAT” STRATEGIC SPRE ADOPŢIE EVLAVIOASEI FAMILII). M-A PRIVIT CU NEPĂSARE, CONFIRMÂNDU-ŞI, PRIN LENTOAREA PREZIDENŢIALĂ CU CARE A ÎNTREDESCHIS UN OCHI, STATUTUL DE STĂPÂN PLENIPOTENŢIAR AL TUTUROR SPAŢIILOR VĂZUTE ŞI NEVĂZUTE. E UN SEMN BUN, V-A ACCEPTAT, MĂ ÎNCURAJEAZĂ SĂ INTRU GOSPODINA “CASEI ALBE”. DUPĂ CE AM PRIMIT CARTE BLANCHE DE LA ÎNTRUCHIPAREA FELINĂ A LUI BARACK, APĂ ŞI O CAFEA TARE DE LA DOAMNA VALENTINA, AM STAT DE VORBĂ CU ACADEMICIANUL ANDREI EŞANU, OMUL CARE A REUŞIT SĂ “FACĂ ISTORIE” ŞI DIN VIAŢA SA PERSONALĂ. ŞI-A PIERDUT VEDEREA ÎN PLINĂ ASCENSIUNE PROFESIONALĂ, A TRECUT PRIN INFERN, CUM SPUNE, DAR A DEMONSTRAT CĂ NICIO DEFICIENŢĂ NU POATE DISTRUGE CETĂŢI CLĂDITE PE DEDICAŢIE. AVÂND-O ÎN VEDERE, DESIGUR, ŞI PE SOŢIA SA, VALENTINA, CARE, PENTRU DRAGUL EI DE ANDREI, A RENUNŢAT LA UN LOC DE MUNCĂ CONFORTABIL ŞI CALD DE MÂNĂ DREAPTĂ A MINISTRULUI JUSTIŢIEI, ŞI-A EDUCAT REFLEXUL CONDIŢIONAT PENTRU ISTORIE ŞI CHIAR A ÎNVĂŢAT ÎNTORTOCHEATA SLAVONĂ.

56

OAMENI DE COLECȚIE

Nu înţelegeam de ce, atunci când vine soţia sau medicii, nu vor să aprindă lumina...

Statutul de oameni publici este de multe ori confundat cu cel de eroi, chiar dacă ultimii sunt simpli actori în scenarii pr-iste. Adevăraţii învingători ai vremurilor noastre rămân în afara scenei, interpretându-

şi cu inteligenţă, demnitate şi modestie partitura lor de viaţă. Eu chiar credeam că ultimele exemplare ale intelectualilor rasaţi au fost asimilate undeva pe la începutul secolului al XX-lea, dar o oră petrecută cu familia Eşanu m-a convins că această castă rară mai poate fi întâlnită, chiar dacă e pe cale de dispariţie.

Dvs. vă simţiţi un erou, de vreme ce aţi reuşit să vă depăşiţi propriile limite şi acum puteţi să vă “bateţi” cu orice alt savant din lume, chiar în condiţiile de inegalitate în care vă pune lipsa vederii...

Dacă am ajuns să mă bucur de viaţă, să-i accept provocările şi să răspund cu stăpânire de sine la ele, s-ar putea spune că sunt un învingător, dar nu impun absolut nimănui principiile mele. Vama cea mai greu de trecut pentru mine a fost acceptarea faptului că am o deficienţă. Gândul că sunt invalid, că voi fi o povară pe capul familiei, mă măcina mereu.

Regretata titarenco, şefa Catedrei de oftalmologie a Universităţii de Medicină, mi-a dat verdictul. Mi-a spus: Andrei, nu trebuie să te mai duci nicăieri, nu cheltui banii fără rost, trebuie să-ţi perfectezi invaliditatea, ca să beneficiezi de pensie. Eu i-am zis că nu mă duc la comisie şi atunci a mers dânsa. În acea perioadă neagră am cunoscut disperarea, am simţit-o aproape anatomic, ca fiind parte din mine. Dintr-un om energic, mobil, m-am transformat într-un neputincios, care nu putea face niciun pas fără să dea cu capul de vreun perete.

Cu atât mai dramatic, cu cât a fost vorba despre o eroare medicală... nu ştiu ce a fost până la capăt. A început banal, ca o răceală simplă, dar s-a transformat într-un coşmar care mi-a întors viaţa pe dos.

E adevărat că nici medicii nu au luat-o în serios la început. Într-un timp scurt, boala a evoluat, eu eram mai mult mort decât viu, iar organismul - pe cale să cedeze în faţa unei intoxicaţii generalizate.

Eraţi pregătit să faceţi ultimul pas?

Eu chiar vedeam lumea de dincolo. Mă resemnasem şi nu mai credeam că există cale de întoarcere. Atunci, într-o singură oră, am pierdut vederea. Eram atât de slăbit, încât nu puteam ţine o linguriţă în mână. Cincisprezece zile mi s-au făcut în regim non-stop perfuzii, iar venele mi-erau aproape ciuruite. M-am ridicat din pat abia peste două luni şi jumătate, şi a trebuit să învăţ să merg, la propriu. Îmi amintesc foarte clar senzaţia: s-a făcut brusc întuneric.

Eu nu conştientizam că am orbit, credeam că e noapte şi neapărat se va face zi. Doar mă întrebam în gând: “De ce oare, atunci când vine soţia sau medicii, nu vor să aprindă lumina?”. A fost deosebit de greu să mă montez pentru gânduri pozitiviste. nu puteam lucra şi aceasta era cea mai mare tragedie. Mai aveam de crescut şi trei copii. Şi asta se întâmpla la începutul anilor ’90, atunci când salariile nu se plăteau cu jumătăţile de an şi fiecare câştiga cum putea şi cum îl ducea capul o bucăţică de pâine. În plus, rămăseseră în urmă 20 de ani de muncă de salahor în arhive şi biblioteci. Am

57 reuşit să acumulez şi să structurez foarte mult material factologic, dar nu am apucat să-l valorific.

Prima dată când am zâmbit, simţeam că parcă mi s-au deformat muşchii feţei, că e o mişcare nefirească pentru mine...

Se întâmpla într-o perioadă în care eraţi cap de serie în domeniu...

Da, eram într-un avânt al carierei profesionale. În ’92 susţinusem teza de doctor habilitat şi tot în acel an am devenit membru corespondent. Eram director adjunct, apoi director interimar, iar peste o săptămână urma să fie ales directorul institutului. Eram favoritul cursei. Şi, brusc, am avut senzaţia clară că pierd totul, că viaţa e o deşertăciune a deşertăciunilor... Visul meu din copilărie şi toată viaţa petrecută în studii s-au spulberat într-o clipă... După răsturnările politice din anii '90, am obţinut libertatea de exprimare atât de aşteptată, atunci când puteai spune lucrurilor pe nume, fără să apelezi la trucuri şi la şiretlicuri, pentru a nu rămâne în conflict cu propria conştiinţă. M-am gândit că numai revenirea la muncă poate să mă readucă la viaţă.

A fost impulsul cel mai puternic.

Vreo doi-trei ani nu numai că nu am râs, dar nici nu am zâmbit, chiar dacă înainte eram un om spiritual şi nu ratam ocaziile de glumă şi de şagă. Prima dată când am zâmbit, simţeam că parcă mi s-au deformat muşchii feţei, că e o mişcare nefirească pentru mine.

cer când am primit confirmarea de la Valentina. Avea cariera ei, era consultantul ministrului Justiţiei, pe atunci domnul Barbăneagră, şi, practic, trebuia să o ia de la zero. La început îmi scria literele slavone pe palmă, ca să-i spun cum se citesc.

A fost o decizie grea, dar cea mai importantă. Cum s-a produs revenirea?

M-a ajutat enorm memoria mea vizuală, care a fost una de excepţie, o spun cu toată modestia. Ţineam minte texte întregi, ani, nume. Eu şi acum îi spun Valentinei: Ia cartea ceea, de pe poliţa din stânga, deschide-o la pagina cutare, în partea de sus găseşti scris aşa ceva. norocul meu a fost că Valentina nu m-a părăsit. După o ultimă consultaţie la o clinică din Israel, atunci când mi s-a dat verdictul final şi atât de descurajant, a urmat discuţia cea mare, pe care tot o amânam de pe-o zi pe alta.

Era greu pentru amândoi. Am mai rămas câteva zile, ne plimbam pe faleză şi anume acolo am vorbit despre ceea ce avem de făcut.

Am decis să muncim împreună.

Eu am propus această soluţie, pentru că ştiam ce bagaje bogate avem, dar am fost în al nouălea

Acum e deja o expertă... sigur, face parte din statele de personal ale institutului încă de prin anul 2000. Dacă nu-mi amintesc ceva, apelez imediat la ea, pentru că are o memorie fenomenală şi e mai abilă uneori decât mine. Ştiţi, într-o iarnă generoasă am dus-o tocmai la Pskov, şi acolo am avut o adevărată revelaţie: am găsit o sumedenie de documente valoroase, printre care o copie a unui manuscris despre sfântul Ioan cel nou de suceava, datând de la începutul secolului al XVI-lea, şi un panegiric al lui Dimitrie Cantemir. Acum avem 200 de lucrări comune la activ.

Au fost tentative să vă scoată din circuit la Academie, atunci când v-aţi pierdut vederea? nu, dimpotrivă. Am fost susţinut, ajutat, sprijinit. Chiar m-au întrebat dacă pot rămâne în postul de director. Dar am zis nu. Eram

punkt - nr. 46 / august 2012

58

OAMENI DE COLECȚIE conştient că pierderea vederii mă va limita în multe şi nu voi face prea uşor faţă obligaţiilor administrative.

Vorbeaţi despre anii în care se spuneau adevăruri cu jumătate de gură, dar încă de atunci se observa că mergeţi pe contrasens. Istoricii îşi alegeau teme mai mult pe placul partorgilor, iar dvs. aţi optat pentru epoca medievală, puţin cunoscută şi destul de riscantă... nu voiam să scriu o teză despre lupta aprigă a partidului pentru binele poporului...Desigur, tezele politice, ideologice, se susţineau mai repede. nu asta îmi doream, pentru că istoria e o pasiune din copilărie, iar atunci când iubeşti ceva cu adevărat, nu poţi manipula, nu poţi trece de anumite bariere morale. Chiar şi în acea perioadă eram conştient că suntem români şi punctum, de aceea scriam ”cultura noastră” în loc de “cultura moldovenească”, fapt care înfuria garda veche, de partid. Am mai scris că Metodiu şi Chiril sunt cărturari de origine bizantină. Asta a scandalizat de-a

dreptul: De ce nu slavi? – au sărit “apărătorii”. Atmosfera era tensionată, dar îmi păstram calmul.

Când mai explodam şi eu, eram numit ”grubian”, ”zhoufang”, cu aluzie la o mişcare din China care a dus la distrugerea valorilor culturale... Eu sunt născut pe malul Prutului, am acest aer românesc impregnat în plămâni din fragedă copilărie, iar sângele, cum se ştie, nu se face apă.

Tatăl meu punea aldămaşuri la cârciumile din Iaşi, în acordurile cântecului: Cântămi, cântă-mi dragostea, că ea mi-a rupt inima...

Sunteţi un istoric cu o evidentă orientare spre românism. Credeţi că în această perioadă, pe lângă misiunea de exploratori ai trecutului, istoricii trebuie să fie şi promotori ai unor idei, şi activişti sociali, şi îndrumători ai plebei? sigur că trebuie, şi sunt. Mulţi istorici au participat la mişcarea de renaştere naţională, după care au fost răsplătiţi de popor, care i-a ales în Parlament.

Am impresia că erau folosiţi de multe ori ca scut, atunci când era nevoie. Prea puţini dintre ei se regăsesc şi acum în fotolii de deputat.

Poate au fost manipulaţi, da. Dar majoritatea dintre noi am crezut în ceea ce facem, nu am aşteptat ceva în schimb. Mulţi dintre activiştii de atunci, istorici sau scriitori, s-au reîntors la prima lor dragoste - cercetarea, creaţia şi analiza. Ei au aprins o idee.

Poate asta le-a fost misiunea, mai departe de fotolii şi de vânzoleala politicului. Eu nici acum nu mă eschivez să-mi spun părerea, dacă e nevoie. Am considerat că trebuie să mă expun în ceea ce priveşte ziua de 28 iunie şi am făcut-o.

59 trebuia să merg la un iaz care se afla la vreo 3 km distanţă de satul meu. Doamne, dar ce regrete aveau părinţii! Ei ziceau că se simt ca într-un ocol. Erau gospodari înainte de ’40, mergeau la Iaşi, la Mitropolie sau la sfânta Parascheva, iar tatăl meu punea aldămaşuri la cârciumile din capitala Moldovei, în acordurile cântecului: “Cântă-mi, cântă-mi dragostea, că ea mi-a rupt inima”. Îşi puteau permite multe atunci. Mama ne spunea despre lămâi, despre portocale, despre măsline, iar noi nu ştiam barem cum arată.

V-a rugat cineva să luaţi atitudine, v-a sunat Mihai Ghimpu, cum se vorbeşte prin târg?

Eu sunt permanent la curent cu tot ceea ce se întâmplă. sunt momente când noi, istoricii, decidem să luăm atitudine, pentru că părerea noastră contează. Atunci preşedintele interimar Ghimpu a lansat ideea, noi am susţinut-o, iar pe mine m-au rugat colegii să conduc comisia. ne-am spus părerea, care este aproape un adevăr absolut, deşi unii încearcă să-l conteste.

Am impresia că implicarea dvs. în dezvăluirea adevărului despre 28 iunie este şi un fel de pârleală, pe care vreţi să v-o scoateţi, pentru copilăria petrecută după gardul de sârmă ghimpată.

Din copilărie mi-a plăcut să înot, dar din cauza sârmei ghimpate

În premieră, Nicolae Dabija m-a tratat cu răceală, s-a mirat de recenzia mea şi mi-a cerut chiar culegerea lui Pasat să se documenteze...

“Binefăcătorii” au turuit că, uite, jumătate din membrii comisiilor lui Ghimpu au fost decoraţi.

Am mai fost decorat şi pe timpul lui snegur, dar dintre istorici doar eu am primit ordinul Republicii de la Mihai Ghimpu. sincer, nu am ştiut până în ultimul moment că societatea istoricilor a făcut demersuri. sigur, am auzit după asta diferite comentarii, de genul că trebuiau incluse şi alte păreri.

Dar nu e teren de discuţii aici, lucrurile sunt atât de evidente, încât nu are rost să pierzi timpul cu un nazaria sau cu un stati, care au opinii tendenţioase şi atât.

Dar, în principal, istoricii au ajuns la un consens.

Are o părere mai separată Vladimir Ţaranov, fost director al Institutului, fost deputat, membru corespondent al Academiei încă de pe timpul sovieticilor. Dar, în general, este un echilibru sănătos de forţe.

Aveţi studii monumentale, dar aţi intrat “în istorie” datorită Pomelnicului mănăstirii Voroneţ, pe urmele căruia erau de ani de zile cercetătorii români...Care a fost reacţia lor? nu le venea să creadă. Dar trebuie să recunosc că nu a fost doar efortul meu şi al Valentinei. Meritul de a-l descoperi aparţine Valentinei Pelin, o colegă de-a noastră, care a şi publicat un mic fragment. Din păcate, a murit, şi descoperirea ei a rămas neobservată. El rămânea necunoscut, deoarece figura în arhiva de documente rare drept o carte de rugăciuni. noi am continuat cercetările, l-am tradus în întregime şi l-am publicat. Şi din “Istoria românilor” se face acum o adevărată cruciadă. De ce academicienii nu sar în apărarea ministrului Şleahtiţchi?

De fapt, anume istoricii au propus să se trecă la ”Istoria Românilor”, decizia ministrului fiind fundamentată pe părerea noastră.

M-am implicat şi atunci când pe timpul guvernării comuniste se încerca introducerea “Istoriei in-

punkt - nr. 46 / august 2012

60

OAMENI DE COLECȚIE tegrate”. Era o hidoşenie de carte, cu inexactităţi în fiecare alineat, de aceea am făcut o recenzie mai mult decât negativă. Eu nu pot schimba un sistem, dar consider de datoria mea să iau atitudine atunci când istoria este folosită ca instrument de manipulare şi de dezinformare.

Dacă e să ne întoarcem la “binefăcători”, mulţi au considerat de datoria lor să vă atenţioneze că nu vă şade bine în compania lui Valeriu Pasat... sunt păreri doar şi fiecare are dreptul să le exprime. Eu nu am timp să dau replici şi nici nu vreau să mă îndreptăţesc. Am scris o recenzie bună la o culegere de documente, recenzie care a fost publicată şi în “Literatura şi Arta”.

Ce-i drept, atunci când a auzit despre ce este vorba, în premieră, nicolae Dabija m-a tratat cu răceală, s-a mirat de recenzia mea şi mi-a cerut chiar culegerea lui Pasat, să se documenteze. Ceea ce

nu se întâmpla în alte cazuri. Leam arătat-o şi au decis că merită. Într-adevăr, trebuie să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului, culegerea conţine documente deosebit de valoroase. Altcineva nu a avut acces la aceste mărturii despre deportări, foamete, persecutări. sunt

acte semnate de stalin şi Beria, extrase din arhive ultrasecrete şi trebuie să recunoaştem meritul domnului Pasat. Cât despre imaginea sa controversată, un lucru rămâne cert, dosarul avioanelor e cusut cu aţă albă, pentru că mi-a arătat personal documente care îl disculpă. Dacă s-ar fi făcut o tranzacţie ilicită, era automat învinuită şi partea americană. Ar fi fost un scandal de proporţii: cum, America, o supraputere, să fie învinuită de implicare într-o chestiune dubioasă? sigur că s-ar putea spune că domnul Pasat mai fentează uneori. De exemplu, el ştie că vorbeşte limba română şi

recunoaşte acest lucru, dar poate să spună că e moldovean şi nu român.

Nu v-aţi luat de piept din aceste motive? sunt oameni care ştiu prea bine cum stau lucrurile, dar nu o recunosc din anumite motive. E voia fiecăruia în parte. Când m-am îmbolnăvit, Pasat era ambasadorul ţării noastre în Rusia. Pe vremea aceea, a avut concurenţi serioşi la acest post, printre care şi scriitorul Ion Druţă. Mai bătrân şi mai înţelept, s-ar părea.

Dar mai puţin securist, poate.

Poate aspectul acesta a fost decisiv, poate nu. nu vreau să fac supoziţii. În acel an, chiar dacă medicii de aici mi-au spus că nu pot spera la restabilirea vederii, am decis să-mi încerc norocul la Clinica “Fiodorov” din Moscova.

Atunci, domnul Pasat, ştiind situaţia mea materială, m-a cazat la ambasadă, mi-a oferit maşina lui ca să mă deplasez la clinică şi prin oraş, a vorbit cu medicii de acolo să mă consulte, fără să stau la cozi enorme...

I-aţi mulţumit printr-o recenzie?

Când m-a rugat să-i scriu o recenzie, am întrebat-o pe Valentina: omul acesta ne-a ajutat atât de mult şi acum ne solicită o recenzie, ce facem? Mi-a zis că trebuie să o scriem, cel puţin pentru generozitatea cu care ne-a tratat. sincer, nu aveam mari aşteptări, dar când am văzut ce-i acolo, am spus: stop, băieţi, este un lucru extraordinar, care deschide o nouă realitate, o pagină absolut inedită din istoria RssM. Prin aceste

61 documente publicate, domnul Pasat s-a lansat foarte bine în ştiinţă, plasându-se printre cei mai importanţi istorici de la noi.

Muzeul literar de la Uniunea scriitorilor purta numele lui Cantemir. toţi aşa-zişii patrioţi considerau de datoria lor să strige: Jos Cantemir! Jos trădătorul!

Aţi fost învinuit că prin studierea vieţii lui Dimitrie Cantemir promovaţi, de fapt, un trădător şi un agent secret al Rusiei, care a vrut să vândă ţara lui Petru I. Eu văd lucrurile altfel şi nu mă tem să polemizez cu cei care au o altă părere şi care consideră că Dimitrie Cantemir a făcut alianţă cu Petru şi a vândut ţara. În timpul mişcării de renaştere naţională, muzeul literar de la Uniunea scriitorilor purta numele lui Cantemir. toţi aşa-zişii patrioţi, unii dintre ei chiar foarte sinceri, considerau de datoria lor să strige: Jos Cantemir!

Jos trădătorul! Am publicat o serie de lucrări, cu o altă optică, şi asta după ce am intrat în posesia unor documente inedite. Recent, am descoperit originalul testamentului Mariei Cantemir, cu ştampile, cu secundanţi. Dar trebuie să-l traduc, să-l valorific.

Presupusa amantă a lui Petru I. Eu încerc să demonstrez contrariul. Acestea-s legende, ficţiune, epos, iar eu mă bazez pe date şi documente. Maria nu s-a măritat niciodată, dar a avut cavaleri întotdeauna, şi toţi din societatea înaltă. Chiar un principe georgian i-a cerut mâna, dar cu condiţia ca ea să înveţe limba. Vreau să accentuez, cu toate discuţiile în controversă, monografia “Dinastia Cantemireştilor” a fost apreciată şi

ne este solicitată de multe centre de cercetare, din toată lumea.

Această dinastie s-a impus printrun şir de personalităţi remarcabile şi a dat ţării tocmai trei domnitori. oare nu merită atenţia noastră?

Foarte mulţi îi sugerau să nu accepte polemicile nesfârşite cu nătărăii ceia de la “Moldova suverană” sau cu alţi mâncători de ficaţi...

La nivel de condiţii de cercetare, ce vă mai doriţi? noi scriem şi câte 3 cărţi pe an, de aceea nu avem timp pentru discuţii sterile. În momentele când suntem cu foarte multe înţelesuri încolţiţi, mi-amintesc de Grigore Vieru. nu făceam parte din anurajul lui apropiat, nici nu voiam să-mi impun prezenţa. Dar dacă maestrul mă vedea în stradă, se apropia de mine întotdeauna. Într-o zi mi-a spus: Ştii, eu ţi-am dedicat un poem. L-am găsit apoi publicat în cartea: “taina care mă apără”, care a fost tipărită cu puţin timp înainte de moartea sa tragică. De ce mi-am adus aminte de Vieru? Foarte mulţi îi sugerau să nu accepte polemicile nesfârşite cu nătărăii ceia de la “Moldova suverană” sau cu alţi mâncători de ficaţi, dar era atât de sensibil, încât

scria replici şi de două pagini în “Literatura şi Arta”.

Care sunt tainele care vă apără pe dvs.? nu fac taină din asta. Îmi doresc lucruri simple, ca tot omul. să pot munci împreună cu Valentina, să fie copiii sănătoşi şi perseverenţi.

Chiar dacă ştiu că puţine şanse există, visez în continuare că voi putea vedea într-o zi. Într-o bună zi. Atunci când îmi apar aceste imagini, am certitudinea că se întâmplă cu adevărat. o fi sindromul organului-fantomă, cum o tratează unii, dar eu ştiu că este un film real. Dacă atunci când am pierdut vederea, am văzut infernul... Aş povesti, dar ezit, pentru că oamenii ar crede că nu sunt adecvat, că au fost simple halucinaţii induse de boală.

Aţi văzut infernul, meritaţi să vedeţi şi raiul... Acesta a fost lanţul logic? În viaţa de toate zilele am redevenit acelaşi. E o bucată de rai care mi s-a deschis în faţă. Particip la festivităţi, dansez, glumesc. nu pot onora toate invitaţiile, pentru că avem mult de muncit, dar la vreo treime dintre ele mă duc cu plăcere. Reuşesc să fiu activ, datorită Valentinei, care a fost catalizatorul principal atunci când eu mă rugam ca Dumnezeu să-mi întindă mâna, să mă pot accepta aşa cum sunt! În rest, şi astăzi avem o întrunire importantă. Recent am participat la o conferinţă în Parlamentul European, iar în toamnă suntem invitaţi la un for internaţional, care va reuni savanţi din România, Marea Britanie şi Grecia. Muncim, deci trăim. 香

punkt - nr. 46 / august 2012

de

Oameni

colectie , NU SUNT PERFECŢI. SUNT, MAI DEGRABĂ, OAMENI CARE NE FASCINEAZĂ, ÎNCEPÂND DE LA VECINA CARE PUNE MUZICĂ CLASICĂ FLORILOR DIN GHIVECI ŞI TERMINÂND CU NUME MEGASONORE DE PESTE MĂRI ŞI ŢĂRI. ORICINE DINTRE NOI I-A ÎNTÂLNIT SAU, ÎN CIRCUMSTANŢE CU GRIF STRICT EXTRAORDINAR, I-A CUNOSCUT ÎNDEAPROAPE PE ACEŞTI OAMENI CARE, ÎMPOTRIVA TUTUROR LEGILOR FIZICII, POT DOAR SĂ ATRAGĂ. FĂRĂ SĂ NE ADRESEZE PERSONAL MĂCAR VREO MONOSILABĂ, ACEŞTIA NE INFLUENŢEAZĂ FELUL DE A PĂŞI, DE A NE ÎMPIEDICA ŞI DE A NE RIDICA ÎN VIAŢĂ. MOTIV CÂT SE POATE DE ÎNTEMEIAT PENTRU NOTELE SUAVE DE PATETISM, CARE AU STRĂBĂTUT PE ICI-COLEA ÎN MĂRTURISIRILE PRIMELOR „RÂNDUNICI” ALE PROIECTULUI.

64

5 OAMENI DE COLECȚIE

vestimentație oferită de:

65

Lia Bejenaru

prezentatoare Publika tV

R AY CHARLES. Puţini oameni din muzică se pot lăuda cu un impact atât de

mare în schimbarea atitudinii şi mentalităţii societăţii în care au trăit sau trăiesc. Ray Charles este omul căruia i-a fost interzis să cânte în statul unde s-a născut doar pentru că nu avea culoarea potrivită a pielii. Acelaşi stat i-a transformat ”Georgia on my mind” în imn. Şi-a urmat talentul, a iubit şi a crescut generaţii. toate, în pofida unui handicap, care, în milioane de alte cazuri, stinge oameni.

M IRCEA ELIADE. E o lume întreagă, pe care puţini o înţeleg şi puţini îşi

doresc să trăiască în ea. nu cred că am desluşit până la capăt mesajele din cărţile lui, dar, sper, sunt tot mai aproape, cu fiecare carte citită. De la Allan cel plin de viaţă şi curiozitate, din maitreyi, până la profesorul de la Universitatea din Chicago, Eliade te face să te simţi mic. Mic, pentru că realizezi că lumea lui este nemărginită. Acum îl descopăr pe un alt Eliade, cel din “It Does not Die” a lui Maitreyi Devi.

M ARIA BIEŞU. orice om are de plătit un tribut pentru tot ce îi oferă viaţa.

Întrebarea e cât de mare trebuie să fie această jertfă şi cine o stabileşte. Maria Bieşu este femeia care a acceptat un sacrificiu mult prea mare pentru o viaţă dedicată tuturor şi fiecăruia dintre noi. Ar fi putut avea o familie, ar fi putut trăi în ţara tuturor posibilităţilor... Dar a ales să fie alături de poporul care i-a dăruit viaţă şi care, poate, nu i-a înţeles şi nu i-a apreciat ofranda.

C OCO CHANEL. Respectul meu pentru acest om vine din verticalitatea pe

care şi-a asumat-o şi pe care a urmat-o fidel într-o lume a bărbaţilor. A spart tipare, a trecut peste prejudecăţi, a fost vizionară şi nu i-a crezut pe cei care îi spuneau că a dat greş. A construit un imperiu, pornind de la o pasiune. Câte femei sunt gata să poarte pantaloni la un Bal Vienez? Coco ar fi făcut-o!

I ON MORARU. I-am citit autobiografia înainte de a-l întâlni. Când ne-am

cunoscut, voiam să-i cer scuze pentru ceea ce a fost impus de circumstanţe să suporte. A fost trimis în siberia doar pentru că a avut curajul să-şi exprime opinia. să reuşeşti să-ţi păstrezi mintea lucidă atunci când cei din jur te tratează ca pe un neom, e mare lucru. Ajuns la o vârstă onorabilă şi cu o viaţă demnă de respect în spate, acest om te priveşte cu ochii senini şi ar vrea să-ţi împărtăşească multe, dacă ai avea timp să-l asculţi.

punkt - nr. 46 / august 2012

66

5 OAMENI DE COLECȚIE

vestimentație oferită de:

67

Rita Ursalovschi prezentatoare Jurnal TV

I LIE ILAŞCU. Este un model de demnitate naţională şi de patriotism. În ziua

eliberării sale, am avut emoţii răscolitoare; prezentam jurnalul de ştiri cu bucuria că Ilaşcu e liber, după ani oribili de detenţie la tiraspol. Admir oamenii care fac abstracţie de viaţa lor şi apără ţara, atunci când sunt chemaţi să o facă. Datorită lui Ilaşcu nu-mi dispare, totuşi, senzaţia că în istoria contemporană a R.Moldova mai avem patrioţi. Păcat doar că exemplul grupului Ilaşcu a rămas într-un con de umbră, fără ca prea mulţi să apeleze la el.

N ICOLAE BOTGROS. Este şi va rămâne unificatorul nostru prin muzica

populară. De câte ori Botgros şi orchestra sunt pe scenă, îmi vine să ţopăi, să dansez,

îmi saltă inima. Botgros trăieşte şi dăruieşte muzica într-un mod spectaculos. Cu certitudine, este un promotor excepţional al muzicii populare şi ne duce faima cum nu au reuşit laolaltă toţi politicienii.

M IHAI VOLONTIR. În copilărie îl numeam Budulai; mi s-a întipărit

chipul blajin al lui şi cumsecădenia pe care a transmis-o prin personajul său. Deşi au trecut anii, observ că Volontir a păşit în timp cu discreţie şi aud mulţi oameni de artă spunând că gloria de jumătate de secol şi titlurile onorifice nu i-au şters lui Volontir omenia şi modestia. Îl apreciez inclusiv pentru faptul că este unul dintre puţinele talente care a ales să rămână acasă.

E UGEN DOGA. I-am cântat la pian renumitele piese, care vibrează într-un

mod perfect cu natura noastră. Am avut ocazia să-l cunosc personal pe maestru şi am ajuns la o concluzie deloc surprinzătoare: e armonios la fel ca muzica sa, are un suflet fragil de copil, îi este dor de mamă, iubeşte viaţa şi preţuieşte oamenii care îl înconjoară. Mi-a mărturisit acum doi ani că îşi doreşte enorm un salon de muzică la Chişinău. nu a venit momentul să-i facă şi ţara un cadou?

G RIGORE VIERU. Poezia lui trăieşte în casa mea, prin copilăria mea şi cea

a copilului meu. L-am cunoscut într-o librărie: i-am zărit profilul inconfundabil; avea ochii trişti, dar mi-a zâmbit senin şi mi-a răspuns la salut, de parcă mă cunoştea de mică. Am plâns toată ziua când o ţară îşi lua rămas bun de la Grigore Vieru. Aveam impresia că cineva mi-a furat o parte din copilărie, o parte din mine.

punkt - nr. 46 / august 2012

68

5 OAMENI DE COLECȚIE

vestimentație oferită de:

69

Stela Popa

prezentatoare Jurnal TV

N EAGU DJUVARA. Când apare neagu Djuvara, în jur se face liniște. Asta este puterea verita-

bilului intelectual şi om de cultură. Descendent dintr-un vechi neam de boieri munteni, școlit în Franța, a trecut printr-o experiență de viață copleșitoare, inclusiv legată de Basarabia. Ajuns astăzi la vârsta înțelepților (95 de ani) este un adevărat pilon al istoriei neamului și un punct de referință pentru mine. sunt onorată să fiu contemporană cu apoteoticul neagu Djuvara și să am parte de scrierile domniei sale care pur și simplu debordează de înțelepciune.

S TELA POPESCU. stela Popescu, actriţa cu origini basarabene, va rămâne un nume de referință în istoria teatrului românesc pentru că are șarmul vedetelor de la Hollywood. talentul său luxuriant ne-a

convins de-a lungul anilor că este un om de scenă înnăscut. Elegantă și cu o vioiciune de invidiat, a fost dintotdeauna un exemplu pentru mine. Continui să regret că nu vine destul de des la Chişinău, că nu o invităm şi nu o tratăm aşa cum s-ar cuveni pe această basarabeancă – adevărată stea! s-a bucurat enorm să afle că părinţii mi-au dat numele, într-un fel, şi în cinstea ei. onorată sunt eu!

C ONSTANTIN TĂNASE. Intransigent în îndeplinirea misiunii sale de ziarist, Constantin tănase

a fost și rămâne, după părerea mea, unul dintre reperele presei autohtone. Prestigiul său ziaristic indiscutabil, dobândit din rigoarea și exuberanța talentului său, îi fac până și pe cei mai înverșunați oponenți să-și scoată pălăria în fața sa. Chiar dacă nu îl iubeşti, pe Constantin tănase îl citeşti. or, asta înseamnă mult pentru

un om de presă! Este genul de gazetar care creează şcoală şi care nu va ieși niciodată la pensie. Un exemplu demn de urmat, inclusiv pentru demnitatea de care dă dovadă şi consecvenţa principiilor sale. Din păcate, „specia” e pe cale de dispariție.

V AL BUTNARU. timpurile pe care le-a parcurs nu l-au afectat, dimpotrivă! A fost ca un adjuvant

de calitate în formarea presei din R. Moldova, indiferent de condiţii şi de registru: ziare, internet, televiziune.

După 7 aprilie 2009 a pus încă o piatră la temelia libertății presei de la noi, ducând un demers jurnalistic şi moral la un nivel nou, cel al televiziunii. Pentru această consecvenţă îl admir. Este și domnia sa un reper crucial în ziaristica autohtonă, unul la care observăm existența unei forme ușoare de donquijotism, adică un idealist mediatic ireparabil, care, accentuez, nu a fost afectat niciodată de vremurile vitrege pe care le-a avut de înfruntat. Dincolo de asta, să nu uităm calitățile sale de dramaturg și prozator. Apreciez, de exemplu, felul în care se (şi ne) investighează în ultimul său volum – „Cartea nomazilor din B.” Deci, un exemplu demn de urmat, polivalent, deși greu de aplicat.

M ARGARET THATCHER. Prima femeie prim-ministru din Marea Britanie, dar și din occident.

Un exemplu pentru toate femeile care vor să se impună și să se facă auzite. o Lady eficientă şi cu o voință teribilă. După părerea mea, numele de Margaret thatcher este imposibil de ignorat în secolul XX. A schimbat lumea în care trăim, în primul rând prin prezența-i impozantă de pe scena politicii mondiale. Acțiunile sale contondente au demonstrat că și o femeie poate fi de temut, de aici și supranumele de „doamna de fier”, pe care l-a purtat cu demnitate. Ultima ecranizare închinată acestei „the Iron Lady” - pentru care marea actriţă americană Meryl streep a primit oscarul - mi-a întărit încă o dată convingerea că în această lume „everything is possible” dacă ai puterea să spui: „Yes, I can!”.

punkt - nr. 46 / august 2012

70

5 OAMENI DE COLECȚIE

vestimentație oferită de:

71

Victoria Bucătaru director Prime Fm

M IHAI VOLONTIR. Aș vrea să scrieți despre el pentru că: în această clipă

(1968), se caută un paznic (1967) care a rămas singur în fața dragostei (1969), a dat Zece ierni pentru o vară (1969), a urcat Al patrulea ("Mosfilm", 1972), Povârnișul (1970), care nu crede țipătului păsării de noapte (1976), dar în Povestea lui Făt-Frumos (1977). Pentru că Emisarul serviciului secret (1979) își are rădăcinile vieții (1978) în Întoarcerea lui Budulai ("Ekran", 1984), deci Fii fericită, Iulia! (1983) și nu numai de atât…

A NASTASIA HOMIȚCAIA. solistă de balet la teatrul național de operă

și Balet din Moldova. Am făcut cunostință “întâmplător”, am comunicat câteva minute, m-a cucerit așa cum cucerește ea cele mai sofisticate roluri, mi s-a părut o fire generoasă, deschisă, agreabilă și foarte profundă. Am vrut să-mi potolesc curiozitatea de a afla mai multe lucruri despre ea, despre personalitatea ei, viața de după culise a unei balerine cu mare talent și experiență de la noi din țară și... nu prea am găsit. sper să PUnKtAȚI acest lapsus printr-un interviu explorator al acestei personalități admirabile.

E UGEN DOGA. Mi s-a întâmplat nu o dată când, fiind plecată undeva peste hotare, să aud fragmente din melodiile semnate de maestru și să mă simt “de parcă îmi toarnă cineva miere pe suflet” și să-mi gâdile sentimentul patriotic uneori… până la lacrimi. Emoții frumoase de tot. sunt sigură că are încă foarte multe lucruri interesante de spus.

V ALENTINA NAFORNIȚA ȘI O LGA BUSUIOC. “În col-

hozul nostru mare” putem să ne lăudăm nu numai cu vinuri care sunt ba acceptate spre export, ba blocate din varii motive, ci și cu faptul că “nasc și la Moldova soprane cu voci de aur” exportate la cele mai îndrăznețe concursuri peste hotarele țării. tot respectul, jos pălăria!

P AVEL BRĂILA. Frumosul nebun al micului oraș... Performance-uri,

scandaluri, filme (apreciate, bineînțeles, mai mult afară decât aici)... Vrem mai multe despre și cu el... Punkt. Am și o idee pe care vreau să i-o propun gratis, că sunt o ființă generoasă: să transforme în proiect vizual, în telenovelă modernă banalul nostru proces de muncă. sunt foarte curioasă cum ar arăta ceva de genul: “tribut radioului.

Amprentele digitale pe undele radio” etc., etc... Un atelier în PUnKt? PUnKt.

punkt - nr. 46 / august 2012

72

5 OAMENI DE COLECȚIE

C.C. GRAnD HALL, ultimul etaj, boutique 205 tel.: 022 819089

73

Elena Robu,

prezentatoare Moldova 1

P APA IOAN PAUL AL II-LEA. Pentru că a cucerit milioane de oameni prin simplitatea şi puterea sufletului său. L-am urmărit de la televizor, dar chiar şi prin sticlă chipul său emana o putere şi o lumină interioară fascinantă. "Viitorul începe acum, nu mâine", este un citat care îi aparţine şi pe care îl aplic în viaţă.

M IHAI EMINESCU. Pentru că este punctul nostru tare, pentru că ne putem mândri cu el şi pentru că, atunci când iubeşti, îţi aminteşti de el. Eminescu a fost şi rămâne cel mai tare cântăreţ al dragostei. totodată, ce poate fi mai actual, chiar peste secole, decât „suntem români şi punctum”?

G RIGORE VIERU. Pentru că la doi ani ştiam toate poeziile din „Albinuţa” şi am învăţat limba română din „Abecedarul” marelui poet. Este alături de mine ori de câte ori îmi amintesc de mama, de casa părintească, de locurile dragi şi sfinte. Am avut norocul sa-l întâlnesc. sunt emoţionată şi acum când îmi amintesc acele momente.

Era înconjurat de copii şi atât de fericit...

M AICA TEREZA. Pentru că este imaginea păcii şi a dedicaţiei. Mă gândesc, dacă am fi mai buni cu noi înşine, dacă am fi mai îngăduitori şi iubitori cu cei din jurul nostru, dacă am întinde o mână de ajutor celui care are nevoie de sprijinul nostru, nu am face lumea mai frumoasă, iar viaţa - mai uşoară?

B ARACK OBAMA. Pentru că este cel mai puternic om de pe Planetă. Este o istorie surprinzătoare de succes, de înfruntare a tuturor prejudecăţilor şi stereotipurilor. Este americanul care, pur şi simplu, îşi trăieşte visul, visul american... Aş vrea să-i iau un interviu, chiar în situaţia în care nu ar trece de actuala campanie... L-aş întreba ce îl poate speria, totuşi, pe cel mai puternic om de pe Planetă, în afară de eşecul unei curse prezidenţiale?

punkt - nr. 46 / august 2012

74

NOII CLASICI

ZAHAR PRILEPIN

Fiecare copil se naşte cu propria pâine interviu de Vasile ernu (traducător: Vladimir Bulat)

75

ZAHAR PRILEPIN ESTE, ÎN ACEST MOMENT, POATE CEL MAI COMENTAT, CITIT ȘI PREMIAT SCRIITOR RUS DIN GENERAȚIA TÂNĂRĂ. PRILEPIN ESTE CUMVA TIPUL CLASIC DE SCRIITOR, UN SCRIITOR ANGAJAT, PREZENT ÎN SOCIETATE, ÎN LOCURILE FIERBINȚI, ÎN POLEMICILE CELE MAI IMPORTANTE. PE ZAHAR ÎL VEȚI VEDEA ȘI ÎN CECENIA, ȚINÂND ARMA ÎN MÂNĂ, ȘI LA MANIFESTAȚIILE OPOZIȚIEI NAȚIONAL-BOLȘEVICE ȘI LIBERALE, DAR ȘI LA KREMLIN, PUNÂNDU-I ÎNTREBĂRI INCOMODE LUI PUTIN, OMUL CU CARE NIMENI NU AR VREA SĂ INTRE ÎN CONFLICT.

Dragă Zahar, voi începe abrupt: cine ești? tocmai am împlinit 36 de ani.

Am opt cărţi publicate, în curând apare a noua. sunt tatăl a trei copii și degrabă, dacă dă Dumnezeu, vine al patrulea. M-am născut într-un sătuc din regiunea Reazan, în familia unui profesor și a unei surori medicale. niciodată nu mi-am închipuit că voi deveni scriitor, că voi avea atâtea premii importante, că scrierile mele vor fi traduse în 14 limbi și că voi fi primit de președinţi și granzi politici.

Dar așa s-a întâmplat. Cu atât mai mult mă uimește acest fapt, cu cât de un deceniu deja sunt adept al opoziţiei ruse și fac tot ce-mi stă în puteri ca actuala putere să iasă din scenă. Pe mine, această putere mă indispune categoric. Lucrul acesta nu mă împiedică să public cărţi. Cu alte cuvinte, dacă organizez un miting sau un pichet, sunt arestat, dar dacă scriu cărţi, n-are nimeni din ierarhiile puterii treabă

cu asta. Bănuiesc că acolo nu se citește și ei nici nu-și dau seama ce sensuri ascund cărţile în ele și ce rău le pot provoca.

Cum se explică faptul că tu, copil dintr-o familie de intelectuali, ai ajuns să te înrolezi în trupele OMON? Mă gândesc că e o firească tradiţie rusă la mijloc. Mihail Lermontov, Lev tolstoi – cine au fost ei?

Copii din familii de intelectuali, filologi la bază, care au devenit ofiţeri și au participat la procesul de „exterminări” din Cecenia.

Astfel, nu văd nimic deosebit. În Rusia, atâţia scriitori au ţinut arma în mână, încât ar fi și ciudat să fie luat ca paradox cazul meu.

Zahar, aparţii ultimei generaţii de oameni sovietici, a căror patrie s-a dus pe apa sâmbetei. Acum, se pare, cei împrăștiaţi în cele patru zări doresc să refacă o nouă patrie. Ce simţi la scurgerea a două

decenii, în raport cu acea patrie? În afara nostalgiei, care ne încearcă din când în când, cum mai vezi acea patrie? Care este înţelegerea ei?

Gândesc că a fost un uriaș proiect de natură utopică – URss. Pentru o utopie (iar utopia este aprioric de neatins!) s-a obţinut un maximum cu putinţă. URss a fost, oricum ai răsuci-o, una din cele două mari puteri mondiale. Cu o ideologie specifică, cu o mitologie și o cultură particulare, cu o bază tehnologică (mai ales militară) covârșitoare. E inutil să negăm asta. Dar, în virtutea unor circumstanţe diferite, ţara aceasta s-a îndopat și s-a sufocat cu sânge. nu a putut exista doar în virtutea faptului că Dumnezeu există. Iar dacă Dumnezeu există, astfel de lucruri nu pot să nu lase urme.

Dacă URss nu s-ar fi transformat de câteva ori, de-a lungul istoriei sale, într-un carnagiu global, aș fi fost îndreptăţit să consider acest stat ca cel mai bun din câte au existat.

punkt - nr. 46 / august 2012

76

NOII CLASICI Care din epocile literare îţi este aproape și faţă de care manifești un interes sporit? În ce vremuri – ţară – atmosferă ai vrea să trăiești?

Mă simt bine în aceste vremuri și în această atmosferă, nu mă plictisesc. Mai ales când îi am alături pe tovarășii mei de breaslă, mai vârstnici – Andrei Bitov, Valentin Rasputin, Eduard Limonov. oricare dintre aceștia e îndreptăţit să ia Premiul nobel pentru literatură, deși nu e sigur că se va și întâmpla, dar aici funcţionează motive de natură politică, nicidecum culturală. În ceea ce privește epoca literară care-mi captează atenţia, aceasta este „Epoca de argint” din Rusia, atunci când decadenţii chemau la o revoluţie în Rusia – și aceasta chiar a avut loc. Apoi, simbolismul rus, Blok, Briusov, futurismul rus, Maiakovski și Hlebnikov – toate aceste fenomene m-au sedus încă din copilărie. După care vreau să amintesc literatura postrevoluţionară, indiferent dacă era sovietică sau antisovietică. Mihail Șolohov, Leonid Leonov, Vladimir nabokov, Gaito Gazdanov – sunt niște titani ai literaturii. trebuie să fiu înţeles bine, aceștia erau niște titani pe măsura celor din Antichitate sau din perioada Renașterii.

Cum găsești procesul literar contemporan? Ce aspecte ale acestuia și ce scriitori te atrag mai mult?

Poate că sunt lucruri pe care le respingi și, dacă e așa, de ce anume? nu mă pot pronunţa decât asupra procesului literar din Rusia – pur și simplu, nu reușesc să ţin pasul cu altele. În Rusia s-a încheiat procesul de ironizare a moștenirii sovietice și a apărut un curent nu-

mit „noul realism”. Mai exact, a apărut o generaţie care dorește să discute despre lucruri serioase și să nu mai bată pasul pe loc, desfăcând firul în patru și punând la zid puterea sovietică, moartă deja de 25 de ani. Personal, pe mine mă bucură acest fapt. Am citit tone de literatură pe tema vieţii înfiorătoare din URss. nu mă mai interesează. Vreau să continui să trăiesc. Îmi place foarte mult proza lui Mihail tarkovski, Aleksandr terehov, serghei Șargunov. Vreau să cred că textele lor se vor traduce, cândva, și în română.

Ce îţi place să citești din literatura rusă? Dar din cea universală? Ce scriitori au avut o înrâurire asupra ta?

Lev tolstoi, în primul rând, cu ”Anna Karenina”. thomas Mann – ”Iosif și fraţii săi”. Jonathan Franzen, cu al său – ”Corecţii”. În realitate, aș putea să numesc zeci de scriitori, risc să vă copleșesc cu preferinţele mele.

Una din temele care te preocupă, și pe mine deopotrivă, este cea a necesităţii revizuirii canonului literar rusesc. Amândoi suntem de acord că există cărţi și autori ai secolului XX care sunt subestimați pe nedrept și, dimpotrivă, există alţii care ocupă niște locuri nemeritate.

De pildă, pentru mine, Andrei Platonov încă nu și-a ocupat locul pe care-l merită pe deplin, iar pentru tine – Leonid Leonov, despre care ai și scris o monografie. Cum te poziţionezi în această chestiune?

Privesc această problemă cât se poate de simplu. nu trebuie deloc să vedem istoria literaturii sovietice a secolului XX ca pe o istorie a înfruntării dintre scriitori și putere. scriitorul are dreptul la

o atitudine diferită faţă de putere, nu datorează nimănui explicaţii – decât că trebuie să scrie texte bune! În realitate, situaţia este de așa natură că, dacă el a ţinut piept puterii, atunci capătă dreptul să intre în panteonul sfintei literaturi, iar dacă a „colaborat” cu aceasta, trebuie să piară din faţa ochilor, nici urmă să nu rămână din memoria lui. Această dihotomie sărăcește chipul literaturii și, în ultimă instanţă, aceasta din urmă se substituie politicii și dictatului liberal. Bag seamă că aceste lucruri au atins și literatura din „lagărul socialist”, lezând autorii „progresiști” și din ţările occidentale. Desigur, în acea epocă s-a scris și multă literatură proastă, dar astăzi cantitatea acesteia nu e cu nimic mai prejos, pe de-o parte, iar pe de alta, riscăm ca, împreună cu apa, să dăm afară și copilul... De pildă, în Ţările Baltice i-au marginalizat pe toţi scriitori sovietici de prim rang, dar nu au reușit să pună în loc nimic cât de cât apropiat ca valoare. Paradoxal!

Drept consecinţă, aș spune că nu canonul trebuie revizuit. trebuie ca, atunci când luăm în discuţie literatura, să lăsăm ideologia dincolo de bord. Ideologia nu este nicidecum o măsură a darului literar. În literatura rusă actuală predomină o oarecare superficialitate.

Este acest fapt un regres sau e un progres totuși? Sondarea sensurilor, afundarea în esenţa lucrurilor separă oamenii, îi dezbină, invită la meditaţie și filozofie, determinând însingurarea. Cărţile tale dezbină oamenii sau îi apropie, ce crezi?

Sau coeziunea umană nu este o temă care te preocupă?

77 Când scriu cărţi, mă gândesc cel mai puţin dacă acestea dezbină sau apropie oamenii. Dar mi se pare că orice lucru bine făcut – în sensul că nu conţine sămânţa răului – nu are nicidecum capacitatea de a scinda oamenii. Am scris câteva cărţi care, în opinia mea, au spulberat contradicţiile dintre discursul liberal și cel patriotic din Rusia, care păreau de netrecut până acum. Am formulat o serie de interogaţii la care va trebui să găsim răspunsuri, și asta nu va fi deloc o muncă prea ușoară pentru puterea actuală. În ceea ce privește „superficialitatea literaturii ruse”, nu trebuie să uităm că, în toate vremurile, beletristica și literatura bulevardieră erau mai gustate decât literatura clasică. Boborâkin și Verbiţkaia erau infinit mai citiţi decât Cehov. Aţi auzit de Verbiţkaia? nu pot fi de acord că romane precum ”Podul de piatră” al lui Aleksandr terehov sau ”ostromov” de Dmitri Bâkov sunt superficiale. În vremurile noastre s-au scris cărţi foarte importante și profunde.

aceste cuvinte: „Fiecare copil se naște cu propria pâine”. Poate că am avut noroc, dar nu pot uita că, atunci când soţia mea era gravidă pentru prima oară, eram foarte săraci și mai eram și noi înșine niște copii, dar am ieșit la lumină.

Iar când a rămas gravidă pentru a doua oară, – nu eram mai puţin săraci, și se putea spune despre noi că doar din inconștienţă am făcut acest pas: să avem al doilea copil. Apoi viaţa noastră s-a redresat. nu am devenit bogat, dar au început să apară niște bani, am început să lucrez în jurnalistică.

Mi-a apărut prima carte. După care a venit al treilea copil, nici atunci nu eram încă un scriitor cunoscut, era riscant să-mi asum această responsabilitate a unei familii numeroase... dar fix atunci au început să curgă premiile, ofertele din lumea filmului, precum și alte oportunităţi. o vreme am savurat roadele acestor succese, dar la un moment dat starea mea financiară a dat chix. Ziarul la care lucram a dat faliment, m-am

La Torino, când ţi-am zis că am un copil, mi-ai spus un lucru extrem de interesant: „Niciodată să nu te gândești la bani, doar să te bucuri că ai un copil, banii vor veni de la sine; fiecare copil sosește pe lume cu anumite resurse financiare, iar părinţilor nu le rămâne decât să-l îngrijească și să se bucure de această nouă viaţă”. Afirmaţia ta conţinea ceva mistic, mult optimism și generozitate faţă de minunea supremă care este viaţa. Cum ţi-ai format această viziune?

E vorba doar de experienţă, nimic mai mult. Ţi-am spus atunci exact

simplificată. În viaţă s-au întâmplat multe, dar mai presus de toate eu lucrez, lucrez zilnic. Cu toate astea, simt că nu sunt lăsat în pace, că cineva mă scrutează în permanenţă și că suntem urmăriţi cu toţii. Înţelegi?

pomenit cu datorii enorme – eram într-o situaţie fără ieșire. Exact în acea vreme, am aflat că soţia mea va fi mamă pentru a patra oară. Un timp am fost copleșit de gravitatea situaţiei. nu aveam soluţii, nu ştiam cum să scap de datorii. În acest moment mi s-a decernat premiul „supernaţbest” – 100 000 de dolari. Acesta a fost colacul meu de salvare. Acum îmi redresez afacerile, termin de scris o nouă carte, negociez vânzarea ei și lucrurile merg mai departe.

Aceasta este, desigur, o schemă

Ești cel mai premiat scriitor rus din ultimii ani. Ce înseamnă pentru tine aceste premii? Ţi-au influenţat viaţa și cariera?

Au influenţă, desigur, și asupra vieţii, și asupra vânzărilor de carte – este indiscutabil. oamenilor le vine greu să se orienteze în lumea literaturii, de accea ei achiziţionează cărţile despre care se vorbește.

Este absolut firesc. De curând am publicat romanul ”Maimuţa neagră”. Era în topul vânzărilor pe locurile 5-7 – pentru că am deja un renume. Dar imediat ce mi s-a decernat premiul „supernaţbest”, conduc topurile câtorva dintre cele mai importante librării din Moscova, în faţa lui Akunin și Uliţkaia. E imposibil să subestimezi impactul premiilor, nu-i așa? Dar cel mai important este ca acestea să nu influenţeze direct stilul scriitorului. Am cunoscut autori care, după ce au încasat un premiu, încep să te salute cu două degete sau să privească de sus în jos cu o expresie indolentă. Este caraghios. La anul se vor decerna cinci premii la cinci scriitori din noua generație – probabil că aceste lucruri vor ieși iar la suprafaţă. succesul literar nu este un dar permanent. La evoluţia lui se lucrează îndelung. Doar premiile nu sunt totul. trebuie să-ţi dăruiești întreaga viaţă.

punkt - nr. 46 / august 2012

78

NOII CLASICI Câțiva eroi ai cărților tale se pare că nu-și imaginează viața fără război. Tu însuți ai trecut prin războiul din Cecenia. Cum vezi tu politica națională a Rusiei? Ce înseamnă pentru tine războiul?

Eroii cărţilor mele, din câte-mi dau seama, doresc să-și irosească masculinitatea, dacă sunt bărbaţi, și feminitatea, dacă sunt femei.

Pentru că în om, mai exact spus, în bărbatul rus, aceste energii nu trebuie să fie sedentare, osificate, căci ele duc la beţie, la exces tabagic și omul moare de atac de cord la 45 de ani. El are nevoie să fie antrenat în lucruri măreţe, dacă nu să lupte, atunci să contribuie la construcţia unor centrale electrice, să desţelenească noi pământuri, să zboare în cosmos, să îmblânzească râuri de munte…

Uneori mai și luptă, e ca un dat.

Dar politica naţională a ţării mele mă nedumerește. Atunci când politica externă este dictată doar de raţiuni monetare, nimic bun nu e de așteptat. Pentru că, dacă lista de principii care o definesc se axează pe „felul în care va reacţiona sUA” sau pe „acest lucru va fi reflectat în preţul ţiţeiului”, asta nu pare a fi deloc o politică naţională. Ea reprezintă politica naţională a unor oameni de afaceri care se află în fotoliile din Kremlin. Campania din Cecenia a avut un caracter absolut odios, pe fundalul unei corupţii totale și al ticăloșiei de care a dat dovadă vârful piramidei politice.

Mi-ai putea explica o frază pe care ai spus-o recent: „Doresc cu deosebire să fiu un scriitor viu și să

incomodez cât mai mult cu putinţă”?

Am spus multe de-a lungul timpului... trebuie revăzut contextul în care am pronunţat acea frază.Viu, în viziunea mea, este să rămâi să provoci cele mai variate emoţii. tocmai pentru că sunt viu, numeroși oameni resimt faţă de mine o iritare, care se transformă în ură, pentru că sunt ceea ce sunt și spun ceea ce gândesc. nici eu nu-i am la inimă. tocmai această reacţie doream să le-o provoc.

De ce crezi că Occidentul gustă acele opere din Rusia în care aceasta apare ca un loc barbar, înfricoșător?

Dacă tu crezi că atitudinea asta este doar faţă de Rusia, te înșeli. occidentul are această aplecare faţă de oricine. Merg adesea în Europa și observ că Rusia nu mai este o temă prea interesantă. Deși „bucatele preferate” din Rusia sunt anume veștile proaste!

Nu crezi că acţiunile unora dintre personajele tale sunt cam aiurite, cam lipsite de sens?

Am convingerea că evenimentele care schimbă și organizează această lume, făcând-o bună pentru viaţă, sunt, toate, iraţionale. Ce era raţional în faptele lui Hristos sau în ale Apostolilor săi? sau în cele ale primilor creștini? Dacă e să ne raportăm la istoria Rusiei, ce învăţăminte putem desprinde din acţiunile decembriștilor sau din scrisorile lui Herzen către ogariov? Ce era raţional în comunităţile inspirate de învăţăturile lui Lev tolstoi sau din comportamentul

eserilor? totul era inexplicabil, nemaiauzit. După care, aceste manifestări lipsite de sens au schimbat faţa omenirii. De aceea, cred că ceva mai conștient decât comportamentul iraţional al acestor tineri nici nu există în Rusia. Este singura îndreptăţire a cuvântului politică. Politica e acel ceva pentru care trebuie să plătești cu întreaga ta fiinţă, fără rabat. Politica, asemenea copiilor și nevestelor, nu se decide aici, ci în ceruri. Acolo se „calculează” cantitatea energiilor consumate și, în consecinţă, se întâmplă lucrurile.

Literatura și politica există fiecare separat sau contopite?

Ei, încerc ca acestea să-și păstreze o oarecare independenţă. Politicianul, a priori, este o fiinţă mult mai rudimentară, mai brutală, mai cinică. Ca scriitor, sunt complex.

Ca individualitate publică, am posibilitatea să mă exprim doar într-un mod succint, telegrafic, frontal – ceea ce face ca persoana mea să devină, conștient, mai sărăcăcioasă.

Ce ai fi făcut dacă nu erai nici literat, nici activist politic? Ce cale ai fi ales?

Același drum. Doresc să am parte de cât mai mulţi copii și ca toţi cei dragi să fie fericiţi. Preocupările mele, fie că e vorba de literatură, de politică sau terenul de luptă, nu au prea mare importanţă. Mă identific întâi ca om, tată și fiu, și nu ca scriitor. scrisul este doar o modalitate de a-ţi formula relaţiile, raporturile cu lumea și viaţa. Dar pot fi și alte căi 香

79

punkt - nr. 46 / august 2012

80 Șota Iatașvili, scriitor georgian.

Locuiește în tbilisi și în orașele unde au loc evenimentele culturale majore. născut în 1966, are deja un număr impresionant de cărți, traduceri și de premii naționale și internaționale. scriitorii din tbilisi șușotesc că ar fi cel mai în vogă scriitor georgian.

Stranepotul lui ruStaveli nepotul lui Butkowski îl face pe Dumnezeu să zâmbească

L-am cunoscut acum doi ani, într-un autobuz al aeroportului din Istanbul ce ne ducea la avionul spre Ordu, unde începea un festival internațional de literatură. Înalt, chel, cu o sticlă de coniac georgian. Nu știam încă dacă să mă bucur sau nu că eram confundat cu el. Apoi i-am ascultat poezia și am înțeles că e de bine. Şi am scos și eu vodca Rasputin. E de bine să fiu confundat în poze cu Şota Iatașvili și cu Zahar Prilepin.

Interviu de Alexandru Vakulovski

81

punkt - nr. 46 / august 2012

82

CASA

NOII CLASICI

vili Iataș Șota

IAt ă ASA — C SA mt eA ă IAt ă a Aa —i C ICuț ă t ul c a s ă t mâ n — IA m m e a i a tCA păă

a

s

ț ă

c a ul i c u ă Cut ă ă g An—

A m

t t A ur

c a

a

i

C Ar ă l A

S o

n e Ce pepSI-C

t ă

A ă c u C t

c a

r ă

a

c e s IAt ă n e C AS A t A

— ă c a

vA r IAt ă ASA

—C ă Ie d e

IA t ă C Al d o r o Ch

A

C e l ul Ce r IȘe

d

Dragă Șota, am citit că ești dintr-o familie de scriitori. Numele tău vine de la Șota Rustaveli?

Da, de la Șota Rustaveli. Când m-am născut, în Georgia se serbau 800 de ani de la nașterea lui Rustaveli, din toată lumea veneau scriitori, erau petreceri grandioase. Unchiul meu, scriitor, era plecat din țară. Când a aflat că m-am născut, a trimis o telegramă: "Vă felicit cu ocazia nașterii lui Șota!!!" Așa am devenit Șota.

Cum e să te naști într-o familie de scriitori georgieni și să vrei să devii matematician?

Poezia e o treabă ușoară. să fii matematician e mult mai dificil și mai interesant. Uite, eu am simțit poezia din matematică și am început s-o studiez, dar nu mi-a ajuns putere și talent pentru asta. Posibil și sufletul lui Șota Rustaveli să fi avut o influență...

u

p

a

r

e

p

g

s

a

l

u

t

n

m â

p ă

n

u

i - c

l

o

l

a

CA Ag

ă ă i a t z ISt en t eA a s a

ăt AS c răe —

m

A t a

C

h i e t

a

a

i

r o c l d ă c a s

a o

—

c

ă c a

i a t

SA

l e ă ă

t r

I A — CA i ș e o ASt e l c e a g r IAt ă C ASA n pA r en t ă d e pl o AI d u a c

l IAt ă — r An S

Imp u t

ă C A t b Il ă

a

I

e n t I

t

m

s a s e o r t A e In I

e z i m ă t r Co n f b ăt ă Il

ă a

n c

m A

C e v IAț ă d e t o A

d In ă

n ă d pl I A o g r ă C

Și în Moldova există un matematician, poet foarte bun, Eugen Cioclea, doar că este mai puțin prolific decât tine.

Da, nu scriu puțin, chiar mult. Dar scriu și poezie, și proză, și dramaturgie, și critică literară, și eseu, și tot felul de articole, traduc etc., etc.

De multe ori nu mai vreau să scriu, dar ce să fac? nu mă mai pot întoarce la matematică, iar să învăț ceva nou e târziu pentru mine.

IAt e ră I SA r ă Șt IAtăă t A p S C m A î er eț o i a t IAt ă — ASA n c l Ițael es ead e pe p t r ă r t ă s C u o r l a r e n f ur C IIl e Șub a t en In o ăt ă — — e u A t I I C r a

l s p a sl e p

i p u l

o

a n

t

a

c I o

I t i m ă — t r a Cu f t o g r Af

c

t

i a Cu f o

i l ă

t a b

ă i l

f o r

n

o b ă t

c c a

ț ă IAt ă CA SA o A St r ă A

v i a

n At ă — d e e A uȘ m S

d ?

I

I n ă

A h o

C g r ă — o o I d eSC SAu Cu I CkIpn S l i n IAt ă c a r e d v

m

ă

e

n

ă f u m b Im d eSp Sm o Ch I S r e

S ă v o Ce Aț ă d Io r

d ul ă l ICh I

S ȘI t u e țo Să

p AI

eu Să Ce SCul t ă m l t ul

A A

m

e l ă

p

l nS

Să ă ă n e unsu a Să dA i a t r ă c a S ț e l a s Cto n — u l i s a ȘI tnu o ă l c

A t r b a i I f u a

e l Au dc i l e c t u Ș AdA — ă o l i

St r

t

o

i a t

f

f i i u

g r a

C c o S

t e

t f o

pAr e ȘuuȘo Șt It ă

AI l In I t e — ecI

m

I

u

Ești un obișnuit al festivalurilor, care te-au impresionat mai ț i mpIl e Il e

e lă ăr I p e r t eSC eSC j uC mult în ultimul timp? o Ș p e u t Ș ȘuȘo pIAn e

Anul ăsta am mers la un festival din Polonia. Pentru prima p

ă

oară am fost în patria mea istorică și asta a fost foarte ima i a t t r ă c a s — o a s c h n A t portant pentru mine și emoționant. Eu doar sunt de origine i a t ă S a d e s i At ă c CaASAs A t A I o — S v — ă m ă poloneză – Butkowski.

IAt ă CA SA A I i a t f u m Stsr ă ă A —

o e

ă n i m IAt CAr A

o r b

v

l ă

Aproape Bukowski! o Ar e ACsu

o r b It CA m

Da, aproape. tatăl meu a trecut la numele mamei, apoi m-am c e a

n It o Ar e

d u l A

p

o

n

ă o

s â

r

s născut. Dacă n-ar fi făcut asta, aș fi fost acum poetul georgian

nt St k i n ră A f â d i c o ASt C r At ă n

A

e Șota Butkowski. se poate face designul cărților în așa fel încât s o

St

e a i n eîn n d r Ag o

c ă A

să fiu confundat cu Bukowski. tirajele cărților mele ar fi foarte C s a s c n e l

mari și n-aș mai avea datorii. Și cel mai important lucru, sunt

s ă

u n

n e

ă A aproape sigur de asta – cititorii m-ar fi cumpărat ca pe Bukowski,

t s

S

IAt ă AS A A St A

dar ar fi rămas mulțumiți. nu s-ar fi întors la librărie să ceară banii

tă — C A

IA C AS A ră e u

înapoi sau să le schimbe cartea mea cu a lui Bukowski. o ASt IAt ă — CAr e-I n

A

m ă

s r e

d a n

A

C

e

p n o I m n u Am o

o r ICu n St r uIt

o

IC mA

83 vreau să văd Germania asta, gânditoare. studenții, Bine, Șota, așa voi scrie în revistă: interviu cu Bukowski! nu, cu Butkovski – dar litera t s-o faceți foarte mică.

d

v

e

d

e

a

r

l

ă

o

e

p

i n

i i m i

Foarte bine. Se vede că ai lucrat la multe reviste.

Da. Uneori mă ia groaza când îmi amintesc sau văd la câte reviste, ziare sau cărți am fost redactor. Câte articole, prefețe, recenzii... Groaznic! nu cred în asta.

Mă uit în oglindă și parcă nu-s moșneag, arăt chiar ca un tânăr. Dar am în spate miliarde de litere.

Când mă uit la cărțile mele, am impresia că s-au săturat cititorii de mine, așa că nu-i las în pace.

E greu să fii scriitor în Tbilisi? nu știu... De unde să știu? nu am altă experiență, ca nabokov sau Brodski. nu am cu ce să compar. În alte orașe sunt scriitor doar pe câteva zile. Merg la un a i e festival, recit poezii, cu cineva mă împrietenesc, cuiva îi plac poeziile mele... și gata... mă întorc acasă...

ă Ce mi-ai amaimfi narătat în Tbilisi? t o Întotdeauna mă pierd când îmi vin prietenii poeți în ă d i n tbilisi și trebuie să le arăt ceva... Poeții sunt altfel de oameni. În general nu le prea plac muzeele sau lucrurile cu care orașul se mândrește. Și eu sunteașa. De exemplu, după Polonia am i a t ă ș t r p mers în Berlin. După activități, în ultima î m e d e r întrebat ce ar mai trebui să văd. e zi,oi-am r n i l ș u b e t e i r Unul spunea ceva, altul – altceva... o p i l e poetă georgiană a spus că trebuie să plece la universitate, să-i lase reportofonul unei colege, ca să înregistreze cursul despre thomas Mann al unui profesor foarte bun. Am u ș a i d e ? întrebat-o dacă pot să m c u s a u merg cu ea. A zis că p r e d e s da, doar că ce voi i h c înțelege eu, că-i s m o d e ă în germană? ț a I-am spus i o r i c h i că nu l ă ț o p e m conteaă u l u l t a l t s ă e

ză, p

u l

că

d

ș i

e

ș

ș i

u

t

t

u

i

profesorii, spiritul german. Am mers și a fost extraordinar! De ce ți-am povestit asta? Pentru că turismul e pentru mase, iar poeții trebuie să caute și să găsească singuri ceea ce vor să vadă. totuși v-aș fi dus să vedeți desenele lui Pirosmani. În schimb, nu v-aș fi dus la cursuri.

Cum ai caracteriza literatura georgiană? Ce are ea deosebit?

Grea întrebare... 80 la sută din literatura georgiană este poezie. Chiar și în proză se simte poezia; întotdeauna emoțiile au fost exprimate luminos și cald.

Un lucru foarte important pentru un scriitor georgian e să transmită căldură sufletească, dacă reușește – își găsește imediat cititorul. Creierul în literatura noastră muncește mai puțin decât inima. Desigur, în ultima vreme paradigma s-a schimbat. scriitorilor chiar le este frică să fie calzi. Au trecut la agresiune. Pentru cineva poate că e un lucru firesc, dar adevărul e că cei mai mulți scriu așa doar pentru că timpul o cere.

Chiar și în dansurile voastre se simte poezia și inima... dar și pumnalul. Tu ai pumnal?

Mulți georgieni își atârnă pumnalele pe pereți. Pumnalul e istoria trecută în estetic. Și în literatură, și în artă pumnalul e pe perete, ca o relicvă. În ceea ce mă priveşte... trebuie să mă gândesc. Eu scriu foarte mult despre obiecte. Am texte despre bani, haine, porțelan, prize etc. Dar despre pumnal încă n-am scris. Chiar și metaforic – probabil poezia mea e fără pumnal. Din cauza asta sunt un poet georgian atipic. Foarte rar folosesc grotescul, satira, sarcasmul. În poezia mea găsești umor. sigur, nu umor din ăla din show-uri umoristice, altul. Curat, adevărat, dumnezeiesc. În sensul că dacă Dumnezeu există, El, cred eu, are un simț al umorului desăvârșit. Uite, eu așa vreau să scriu poezii, încât Dumnezeu să zâmbească din ceruri.

Mulțumesc, Șota, și sper să ne vedem cândva și în Chișinău!

Da, ca să adaug Chișinăul la ciclul meu de haiku-uri despre orașe! 香

punkt - nr. 46 / august 2012

84

MEMENTO MONI

85

simbolul E purt ător purtător

de

interviu de Moni Stănilă

PRIMA OARĂ CÂND AM VĂZUT UN ALBUM CU LUCRĂRILE LUI SILVIU ORAVITZAN, NU SPERAM SĂ ÎL ÎNTÂLNESC VREODATĂ. MERGEAM ÎN LIBRĂRIA DEISIS, LIBRĂRIA PROFESORULUI MEU, UNDE PRIMEAM ALBUMUL ŞI, AŞEZATĂ ÎNTR-UN FOTOLIU MOALE, ÎL RĂSFOIAM ZILE LA RÂND. APOI ACELAŞI PROFESOR MI-A ÎMPRUMUTAT UN ALBUM MAI VECHI. M-AM PLIMBAT CU EL LA TOATE PRIETENELE, CUM S-AR SPUNE, M-AM DAT MARE. ŞI ACUM ÎMI AMINTESC RUŞINEA PE CARE AM SIMŢIT-O CÂND MI-AM DAT SEAMA CĂ A APĂRUT O FISURĂ ÎN COPERTA PRINCIPALĂ...

PESTE ANI L-AM CUNOSCUT PE MAESTRUL ŞERBAN FOARŢĂ, IAR EL M-A DUS ÎN VIZITĂ LA SILVIU ORAVITZAN. MODESTIA LUI TE ÎMPIEDICĂ SĂ GÂNDEŞTI ÎN TERMENI MATEMATICI. E IMPOSIBIL, CUNOSCÂNDU-L, SĂ TE GÂNDEŞTI CĂ PLOAIA DE LUMINĂ A FOST COTATĂ ÎN AMERICA LA 250.000 DE DOLARI. TE GÂNDEŞTI CĂ PE UN OM DE TALIA LUI ORAVITZAN ÎL POŢI VEDEA DOAR ÎN REVISTE, NICIDECUM NU TE IMAGINEZI OASPETE LA MASA LUI. PESTE UN TIMP AM PRIMIT ALBUMELE MARELUI ARTIST. CU DEDICAŢIE. CU PRIETENIE (ŞI SEMNAT)! LE-AM DUS ACASĂ ŞI LE-AM AŞEZAT ÎN BIBLIOTECA MEA PE RAFTUL CU TEOLOGII PRIMELOR SECOLE. ŞI, DE ATUNCI, CÂND MERGEM LA TIMIŞOARA, SUNT TREI OAMENI EXCEPŢIONALI PE CARE ÎI CĂUTĂM: CORNEL UNGUREANU, ŞERBAN FOARŢĂ ŞI SILVIU ORAVITZAN – PICTORUL ROMÂN CARE A AVUT BUCURIA DE A-ŞI VEDEA LUCRĂRILE EXPUSE CU CELE ALE LUI SALVADOR DALI.

punkt - nr. 46 / august 2012

86

MEMENTO MONI În afara faptului că aveţi o expoziţie permanentă în New York, aveţi o parte din familie în America.

Da, fiul cu soţia lui şi cei doi copii.

Parcă unul dintre nepoţi e matematician. Şi foarte american, foarte preocupat de sume. Am fost cu el la Florenţa şi când a văzut statuia lui David şi m-a întrebat: „Bunicu’, cât costă lucrarea asta?”, eu îi zic: „Asta n-are valoare, sunt anumite lucrări mai valoroase decât poţi exprima în bani”. „Da, zice, înţeleg. Dar una aşa mai mică, de un metru?” şi zic: „Uite, cât palatul din faţă.” „Daaa?? Bunicu’, dar tu eşti pictor, tu poţi face aşa un tablou pe care să îl dai pe o casă şi să mi-o dai mie?”

Mi-aţi povestit cândva şi de celălalt nepoţel. Spuneaţi că are treisprezece ani şi termină liceul, la unul din cele mai căutate licee internaţionale din America. Cum s-a adaptat?

I-a fost greu din cauza vârstei.

Concurenţa a fost cruntă. Mii de elevi pe un loc. Iar dintre cei admişi el e cel mai tânăr. E greu să îşi facă prieteni. Colegii lui sunt mult mai mari. Iar cu copiii de vârsta lui se plictiseşte. Până la urmă, s-a adaptat. Acum va fi mai greu, pentru că trebuie să se hotărască deja la ce facultate va merge.

Sunteţi un bunic norocos. Mergeţi anual în America?

Da. Merg la ei. stau cam şase luni şi mă întorc. În Republica Moldova aţi fost? nu, din păcate. Mi-ar fi plăcut, dar nu s-a ivit ocazia. Însă am tre-

cut prin teritorii care au aparţinut Moldovei. Prin ’75-’76, am fost într-o tabără în Polonia şi am venit cu maşina prin Cernăuţi. Atunci, din prima, nu mi-a spus nimeni nimic, dar eu ştiam că există acolo biserici frumoase şi mă duc să le văd, gândindu-mă ca toată lumea, mă opresc – văd biserici.

Când colo... aprozar!!! se vindeau cartofi! Cum aveam părul lung, am intrat la Cernăuţi în catedrală pe lângă alţii tot aşa, care erau regizori de la Moscova. Biserica e foarte frumoasă, cu mozaic veneţian. Când am intrat, am rămas mut, absidele erau trase aşa cu PFL şi acolo scria: serviciul administrativ, serviciul contabilitate, iar la altar, pe Uşile Împărăteşti, scria Director! Am rămas aşa... mirat, uimit, revoltat. Apoi mă întreabă în rusă, unul dintre cei care au intrat cu regizorii, în ce an a fost construită biserica, iar eu i-am spus că nu ştiu, că nu sunt rus.

Atunci m-a prins de gât şi mi-a şuierat că se vede de la o poştă că nu sunt rus! să nu cred eu că asta e Rusia! Rusia înseamnă tarkovski! Am auzit eu de tarkovski???

Era probabil revoltat şi el. Dar în momentul ăla mi s-a părut că toată Rusia e o troacă de porci cu diamante! serios, un lucru extraordinar. toţi erau aşa cu nişte salopete, amărâţi, fără niciun fel de zâmbet, fără ... Ce era la noi, că la noi eram obişnuit, dar acolo... ce să spun?! Şi mă refer aici şi la deportările de la noi, la Canal, la închisori. Fiecare avea pe cineva din familie cel puţin la domiciliu forţat.

Dvs. aţi avut pe cineva din familie care să treacă prin închisori?

Bunicul soţiei mele a fost ucis, condamnat la moarte. El era la graniţă şi au trecut pe acolo nişte copii cu care se cunoştea de mic şi i-a primit să doarmă la el o noapte. Voiau să fugă în serbia, fiindcă erau partizani. Însă cineva din sat l-a pârât că i-a primit acolo. Când a venit miliţia, a tras asupra tinerilor. Unul a ripostat.

Au fost împuşcaţi un tânăr şi un miliţian. Şi atunci bunicul Ginei a fost luat şi condamnat la moarte.

A fost împuşcat. Vă daţi seama ce vremuri...! Ca şi cum eu aş veni la Chişinău şi aş dormi la voi o noapte. De unde să ştiţi voi ce am eu în cap? Şi atunci vă împuşcă fiindcă eu intenţionam să-l distrug pe Putin sau pe nu-ştiu-cine, nu?

Revenind la ceea ce faceţi, primul lucru care rămâne în mintea celor care au vizitat o expoziţie a dvs. este lumina. Putem vorbi despre un drum spre lumină?

Păi da, e un drum al luminii, care duce înspre lumina isihastă, însă nu lumina o pictez. De exemplu, când Îl pictezi pe Iisus Hristos, când faci o icoană, nu Îl pictezi pe El, ci Îi redai chipul. tot aşa şi cu lumina. Că doar nu eşti nebun să spui că ai ajuns să pictezi lumina, ci doar să redai chipul luminii.

Cum aţi ajuns aici? să îţi spun drumul parcurs de mine, cum am pictat eu în ’80, când unii făceau numai glorii, soldaţi, căpiţe, lupte, eu mergeam pe lucrări în negru. Vezi cum am ajuns la lumină? De aici, de la întuneric. Dacă te uiţi la lucrările de atunci, o să vezi o deosebire

87 între absorbţie şi reflexie, între negru mat, care absoarbe, şi negru lucios, care reflectă.

Asta duce la Malevici, la suprematişti, la triunghiul negru pe negru. Expoziţia de la Bucureşti, din ’80, era toată în genul ăsta. A durat ceva până să ajung la ploile de lumină.

Una din ploile de lumină are cinci metri?

Da. Şi cum a fost primită prima expoziţie la Bucureşti?

Au existat şi plângeri. Mi-au închis-o de trei ori. Mi-au spus că dacă nu aduc şi lucrări în alb, nu mai expun. ăştia cu partidul aveau tot felul de obsesii. Despre cruci mi-au spus: ce-i cu gratiile astea? Voi avea în curând o expoziţie la Muzeul Ţăranului Român în Bucureşti şi va începe aşa, de la primele lucrări. Iar acum la Palatul Mogoşoaia am expus structurile cruciforme, care se regăsesc pe stiharele sfinţilor Părinţi.

Cum aţi ajuns să vă axaţi pe structurile de cruci? structurile de cruci din veşmintele sfinţilor Părinţi, pe care le regăsim în primele icoane şi pe care le tot reiau în lucrările mele, nu sunt făcute dintr-o necesitate de a înfrumuseţa, de-a găsi un stil, sau că aşa dă bine decorativ. structurile astea, când intri bine cu capul în ele, vezi un întreg spectacol de numerologie, de secţiunea Dao, porţi prin care intri; nişte adevăruri universale care vin din matematică, din geometrie. Dumnezeu a fost un mare geometru când a făcut lumea de un astfel de echilibru... Vreau să îţi spun că în structurile astea se regăsesc structurile diamantului. Diamantul este materia imuabilă. Diamantul nu îşi schimbă forma, poate undeva în decurs de milioane de ani. Deci vorbim de materia în pace, într-un perfect echilibru, în armonie. Acum, cu noua tehnologie, analizând diamantul, vezi structurile astea stabile de cruci.

Cât va ia să pictaţi un tablou? nu ştiu cât. Lucrez de dimineaţa până seara, zile în şir. Vin, le reiau, până pun foiţa de

aur... E un proces prelungit. Şi când nu lucrez în atelier, tot lucrez. E o chestie care vine mai de departe şi tu eşti ca un releu, cumva poţi să o dai mai departe. Aşa că fie că lucrezi fizic, că aşterni pe hârtie, fie că doar te organizezi – tot lucru se cheamă, pentru că până la atelier trebuie foarte multă organizare.

Am văzut acum multe tablouri pe care nu le ştiam.

Sunt toate noi? Le-aţi făcut în iarna asta?

Cam de jumătate de an lucrez la ele. De pe la sfârşitul verii.

Dar vă motivează pe undeva şi spaţiul? Faptul că aveţi atelierul ideal vă dă o motivaţie în plus?

E important atelierul, dar eu întotdeauna am lucrat. Şi când am stat în Lugoj, şi când nu am avut atelier, şi când am fost în new York, şi când am stat în Paris sau Marsilia. oriunde am fost, am lucrat. Am găsit spaţiu. sigur că e bine să ai un spaţiu al tău, pentru că artele plastice sunt mai complicate, nu te poţi descurca cu nişte coli şi un colţ de masă. nu contează doar arcul de la minte la suflet şi de acolo la mână. Chiar şi pentru un scriitor e nevoie de nişte date, doar că în artele plastice ţine de o organizare mai complicată, e nevoie de mai multe materiale, spaţiu, lumină – lumina interioară a atelierului – care e foarte importantă. Mai ales când lucrezi cu aur. Pentru că e necesar ca aurul să preia lecţia, şi tu ai văzut ce am încercat să fac şi acolo la iconostasul din Cluj, o lecţie a luminii unde lumina se desface, se prefigurează în anumite forme, care aruncă altă lumină, se divide, se împarte, devine oscilatorie, fulgurantă, vibrantă. Pe mine m-a preocupat tot timpul mozaicul pentru lumina solară care cade pe el, de la răsărit la asfinţit, de la asfinţit la răsărit. Deci vibrea-

punkt - nr. 46 / august 2012

88

MEMENTO MONI ză lumina asta care nu e aurul, e aura – lumina luminatorului, soarele răsfrânt pe bucăţile de aur ale mozaicului, şi razele alea cad pe tine, şi căzând pe tine, locuiesc în tine, astfel vibrezi şi tu la un moment dat; devii o cutie de rezonanţă şi poţi să vibrezi la rândul tău cu Unul, tu fiind un multiplu. În desenele cu cruci avem labirintul, ţesătura dintre orizontală şi verticală. totul se construieşte ca într-o simfonie.

Aţi avut o expoziţie la New York cu lucrările lui Salvador Dali. S-a căutat o simfonie sau un contrast?

Era o lecţie de lumină isihastă, răsăriteană, palamită. Îngerii lui Dali sunt un fel de îngeri negri, căzuţi, aşezaţi alături de lucrările mele axate pe redarea luminii.

Câţi ani aveaţi când lucrările dvs. au apărut cu cele ale lui Dali?

Păi asta a fost prin 2000. Îmi amintesc că a venit o reporteriţă pe care o chema Kazankina, de la newsday, un cotidian care apare în peste un milion de exemplare, şi eu m-am bucurat, mi-am zis: asta e rusoaică, din spaţiul nostru ortodox, o să am ce discuta. Dar ea îmi spune, nu, eu sunt evreică. Şi îmi tot făcea poze de parcă eram Alain Delon sau Florin Piersic. striga „hei” şi eu întorceam repede capul, iar ea ţac! îmi făcea o poză... sute de poze. De ce? Ca să aleagă în final o poză în care parcă sunt un rabin. Şi apoi scrie pictorul oravitzan de origine română..., parcă-s de-al lor!

Deci nu artistul român, ci de origine română?

Daaa, exact! Poveştile sunt multe.

Erau acolo la expoziţie tot felul de televiziuni şi aud: „Ce frumoasă

e steaua lui David”. Eu ce să-i mai zic? Zi-i tu că nu-i steaua lui David şi că e cruce rotată! nu că m-ar deranja steaua, dar în lucrarea mea era altceva.

Ce părere aveţi despre arta plastică românească, în general? sculptura românească e mult mai bună decât pictura, pentru că are o altă aşezare, vine de foarte departe. Brâncuşi vine din tăietura directă a lemnului, din făcutul caselor, al coloanelor. Pictorii nu se apropie de tezaurul ăsta formidabil al semnelor pe care îl avem şi al simbolurilor fundamentale pe care le întâlnim în costumele populare. Extraordinar, sute şi sute de ani, aceleaşi lucruri la noi, imuabile, nu se schimbă: rombul, uită-te la costumul din Banat, aur pe aur – lumina, şi rombul ce este văzut în perspectivă: pătratul, pătratul rotit. Cum Dumnezeu ţăranul ăsta al nostru atâtea sute de ani n-a schimbat nimic? El nu a pus că a venit primăvara, că i-a murit cineva, din durerea personală. Aceleaşi lucruri le transmite cu obstinaţie din generaţie în generaţie, n-a ţinut să-şi aducă aportul. nu sunt astea nişte date care au rămas la noi, iar înţelesurile lor au rămas de unde venim noi? Din originea noastră paradiziacă. Şi acolo a rămas sensul drumurilor, nouă ne-au rămas numai formal; forma lor, chipul lor, chipul luminii. toate costumele populare sunt foarte liturgice. Ce deosebire e într-un sacos şi un costum popular? Vezi, sacosul are o anumită maiestate, nu poţi să stai şi să faci orice îmbrăcat în el – ştiu eu, gimnastică –, trebuie să stai drept, în poziţie absolut li-

turgică, la fel şi costumul popular. te-ai îmbrăcat vreodată în costum popular?

Noi ne-am cununat în costum popular. Aveam costume cu galben pe negru, rombul, şi ni s-a spus că e prescura, de către cineva de la etnografie, care ne-a întrebat de ce apare prescura şi pe brâu. În cercetarea asta fenomenologică au pierdut sensul, că-i prescură sau nu, le pun denumiri de acum cincizeci de ani, pe care le-a reţinut unul de acum douăzeci şi cinci de ani. nu se întreabă nimeni: de unde vin astea, ce-i cu ele, de ce-s aşa, de ce nu s-au schimbat? A făcut Horia Bernea, imediat după revoluţie, o expoziţie şi a luat un premiu din partea muzeelor europene, în care a pus costumul, portul, toate utilităţile, vasele etc. Le-a readus din nou la viaţă, le-a adus în momentul 0, a pus în evidenţă faptul că omul n-a fost singur, a fost în relaţie dintotdeauna cu altul şi tot timpul în mişcarea asta cu faţa spre Dumnezeu. Uite geamul care se deschide dinăuntru în afară are întotdeauna crucea în el. Şi aşa trebuie să privim, şi atunci dăm carne simbolului. E foarte greu să dai carne unui simbol. simbolul e foarte clar, dar dacă ai pierdut complet sensul, devine uscat şi rămâne absolut decorativ, ideologic.

Dacă îi redai carnea dintâi simbolului, e viaţă şi e linie directoare, care nu doar îţi arată calea, ci te poartă pe tine, că îţi vine din suflet, te poartă şi devii împreună cu el, te desăvârşeşte. Deci simbolul nu e un lucru savant, intelectualist, de pus în sertar, de comentat, nu, el e purtător de suflet 香

89

punkt - nr. 46 / august 2012

90

“Basarabenii, numeroşi, inegali, sunt, cu puţine excepţii, depăşiţi cu totul, ori defazaţi.”

Istoria critică a literaturii române, Nicolae Manolescu

mulțumiri Detașamentului cu Destinație specială ”Pantera” pentru sprijinul acordat în realizarea ședinței foto. alese mulțumiri celor 3 pantere care ne-au însoțit.

“Basarabenii, numeroşi, inegali, sunt, cu puţine excepţii, depăşiţi cu totul, ori defazaţi.”

91

Istoria critică a literaturii române, Nicolae Manolescu Basarabenii, numeroşi, “inegali, sunt, cu puţine excepţii,

depăşiţi cu totul, ori defazaţi.

”

(Istoria critică a literaturii române,

Nicolae Manolescu) punkt - nr. 46 / august 2012

92

GUERRILLA LITERARĂ

nii, numeroşi, inegali, sunt, cu pţii, depăşiţi cu totul, ori defazaţi.”

ică a literaturii române, Nicolae u s andu vakulovski e primul „

dup ă prăbu ș irea u niunii s ovietice.

tâ năr furios” în litera

r omanul său

riverană într-o perioadă în care aceast

ducă cev a nou. f ără doar

scrie al

t proza inter

tegii nara

t at , ca autor al mai mul

at pe foarte mul

ţi proza

-

ant , tori basa să

tive. acum, c ând are puţin peste 30 de

ăţi ș ează ca un scriitor foarte prolific

tor volume de proză

tori traseul său literar v

-

a st agna ș i părea incap abilă să pro

ș i poa te, d e f apt , el i-a incit

ani, s andu vakulovski ni se înf

proza sa v

Pizdeţ a relansa

r olul lui în primenirea prozei basarabene e unul import

tfel, să caute noi stra

că în anii urmă

tura basarabeană de

ș i t alen -

ș i de poezie. n u am nicio îndoială a fi ș i mai spect aculos, iar

a deveni ș i mai viguroasă, mai densă, în acord cu ma t atea deplină a scriitorului.

(iulian

turi c iocan)

Alexandru VAKULoVsKI

93

MASA (fragment din volumul în lucru în groapă e mai cald)

"Mama a ieşit de sub masă. Mama s-a iubit cu masa, mama m-a născut pe mine - eu sunt o masă" (cristian sârbu, masa)

unu laînceputnuafostnimicşiatunciamtrascudegetulocircumferinţăşiaceastaafostmasalacareseaşază

doi masa era albă fiindcă la ea nu se aşezase nimeni şi atunci eu am tras cu degeţelul încă o circumferinţă masa s-a zgâriat eu am plâns mama m-a sărutat obosită tata a zis p**da mă-sii de ţânc şi atunci eu am lovit cu degetul în masă şi a venit frate-meu şi a zis: mie nu-mi trebuie aşa ceva şi n-am tras niciun cerc nu a fost niciun trei a fost cam aşa ceva unu × doi = doi

patru de prea multă stăruire asupra unei circumferinţe masa s-a făcut unsuroasă galbenă şi profesoara de istorie despre care mama povesteşte că-i plăcea să mă pupe peste tot a constatat că mă piş galben şi mi-a ridicat pleoapele în istoria mea medicală a fost trasă o circumferinţă de gălbinare tata mă credea un imbecil şi mi-a adus la spital un şuierac dintrun sâmbure de zarzăr l-am aruncat furios sub pat mama m-a certat apoi m-a mângâiat pe frunte a zis că nu trebuie să-l supăr pe tata el e foarte deştept şi atunci eu am căutat sâmburele dar sub pat nici eu nici mama nu am găsit nimic fratele mi-a adus un pistol de fier la care visam l-am îndreptat spre sora medicală cu cruce roşie pe beretă cu un halat extraordinar de alb am făcut ţac! ţac... şi sora a făcut ha! ha! am făcut ţac spre tata spre mama spre frate-meu care mărturiseşte că el ca un copil sănătos pentru ceva asemănător a primit la bot de la tata

punkt - nr. 46 / august 2012

94

GUERRILLA LITERARĂ şapte tata a tras şapte cercuri şi după mulţi ani îmi va ridica părul din ochi îmi va privi fruntea şi va zice că am avut o copilărie fericită ABCDEF fugeam de la lecţii mă jucam cu câinii le ucideam puricii tata mă lăsa în pace mă ducea acasă la joacă cu vecinul saşa cu care nimiceam jucăriile vecinului victor băteam ţiganii trăgeam cu degetele în pământ un cerc caraghios şi el se aşeza pe o parte eu pe alta degetele mi s-au amestecat cu ţărână atunci tata a început să mă iubească mult şi eu îl iubesc degetele lui sunt neîndemânatice groase şi tata nu mai e student în niciun Leningrad Petersburg la nicio pictură

roşi, inegali, sunt, cu iţi cu totul, ori defazaţi.”

Acesta a fost începutul. Pe aceste foi, scrise probabil într-adevăr de un imbecil, le-am găsit la o terasă.

Eu Marius şi Grişa ne-am aşezat şi foarte mult timp fiecare şi-a văzut de treabă. Ei făceau un interviu, eu citeam foile galbene găsite pe masa albă, zgâriată şi pe alocuri topită de mucuri de ţigară. o pisică blândă ni se băga printre picioare. nu ştiu din ce cauză mâţele îmi amintesc întotdeauna de femei (acum mi-am amintit de "Femeia roşcată" a lui Guillaume Apollinaire) şi de aceea la început Marius, apoi Grişa, apoi eu, i-am tras câte un şut şi mâţa nu s-a supărat, s-a învârtit printre picioare şi observând că nu o băgăm în seamă s-a dus şi s-a culcat lângă gard. Am desenat un triunghi cu colţurile îndreptate spre Grişa, Marius şi spre mine. Marius a zis că nu trebuie să fac aşa ceva. Am încercat să-l şterg, dar degeaba. Dacă vă imaginați că am să vă povestesc despre masă greşiţi. nimic nu ne-a tulburat liniştea la această masă albă. Fiecare şi-a văzut de treabă şi când începusem să ne plictisim pur şi simplu ne-am ridicat şi am plecat.

aturii române, Nicolae

Ce drept are el să se aşeze la masa mea pe care după atâţia ani totuşi mi-am găsit-o ce drept are să-mi citească amintirile frumoase şi să mă facă imbecil? Auzi mă? te-aş fi sugrumat făcând un cerc cu unghia. Idiot împuţit ce eşti dacă şi mâine îmi vei răspunde la fel - am să te găsesc. Mâine trebuie să pleci.

Ridicându-mă de la masă nu am luat paginile mâzgălite de acel imbecil şi din plictiseală însemnate şi de mine. Eu niciodată nu îmi amintesc de ceva inutil şi nu am momente de nostalgie. Dacă m-aş autocaracteriza aş zice că sunt un tip tare, un individ de care atât de mult duce lipsă societatea noastră şi are să-i lipsească mult înainte, fiindcă aşa s-a întâmplat ca eu să o plec de aici. Poate pentru totdeauna.

Cum zice un proverb foarte înţelept, foarte moldovenesc: cei mai buni întotdeauna pleacă. Am sunat şi o voce obosită de amabilităţi a răspuns scurt şi clar: mâine. Mâine vom fi fericiţi. Un titlu idiot şi utopic dar în cazul meu s-a adeverit. I-am mai lăsat un mesaj tipului de la masa de la terasa ("Piei, satano!") şi deocamdată nu mi-a răspuns.

Marius îi adusese un pachet de ţigări şi el îşi aprinde câteva la rând. Brusc se ridică din fotoliu şi cu mişcări sigure iese din cameră. se întoarce repede. stinge lumina şi astfel Marius observă lumânarea din mâna stângă şi ţigara din colţul gurii.

"Este?"

"Ce este?" "seamăn?"

"Cu cine?"

"Hai, trezeşte-te, fariseule. Cu El. Cu Iisus."

"A, da. Eu de mult ştiam asta."

El îşi desprinde degetele, dar lumânarea nu cade.

"Vezi, eu sunt creat de taică-meu Bob sau de prezumtivul tată Bunul nostru Dumnezeu pentru această misiune."

"Care misiune?"

"Ai să arzi în focul iadului dacă nu am să te luminez. trebuie să plec. Ca să fie ei fericiţi fără mine şi eu fără ei. Azi, 21 iulie 1997, plec."

"Du-te."

Marius, cunoscându-i jocurile, nu a observat cum el a aprins lumina şi a plecat. nu l-a crezut cum n-am crezut la început nici eu, dar totuşi a plecat.

Ceva se întâmplase cu el în acea zi plictisitoare când l-a observat Grişa cum după ce citise câteva pagini

95

punkt - nr. 46 / august 2012

96

GUERRILLA LITERARĂ uitate de cineva pe masa de la terasă s-a ridicat şi cu degetele sale butucănoase agresiv zgâriase pe marginea mesei o circumferinţă. L-au întrebat ce s-a întâmplat, apoi l-au lăsat în pace. Peste câteva zile a ieşit din casă şi nimeni nu l-a mai văzut vreodată.

Peste câteva luni toţi l-au uitat. În pământul oraşului rămăseseră bombe din timpul ultimului război care fără niciun motiv au început să explodeze, la început pe toate şoselele de la ieşirea din oraş, apoi în biserici, apoi în fiecare casă. o parte din oraş a fost salvată numai datorită câinilor care cu câteva minute înaintea exploziei simţeau şi fugeau în altă parte. niciun câine nu s-a îndreptat spre ieşirea din oraş.

Am ieşit din casa lui Marius şi am plecat la ea. Ştiam că a plecat din oraş pe vreo lună, dar din inerţie am ajuns în casa ei. nu ştiu nici acum din ce cauză s-a întors atunci cu 20 de ani în urmă. Va rămâne în memoria şi în ochii mei ca o cicatrice de pe degete şi cercurile zgâriate pe masa pe care o voi găsi 20 de ani mai târziu în acelaşi loc, printre puţinele mese rămase, deosebindu-se de ele printr-o culoare care deşi îşi trăda vârsta arăta ca un obiect care nu demult a fost adus acolo. Femeia mă aştepta pe un scaun privind spre uşă. Părea gata de ducă, deşi eu era să fiu atunci unicul individ din acel oraş care avea să plece în următorii 20 de ani. ne-am iubit pe scaun, cum în copilărie am văzut că au făcut mama şi tata înainte de fuga lui şi de moartea lor timpurie care nu mi-a provocat nicio emoţie. De data asta nu ne-a deranjat nimeni - cum se întâmpla de obicei. Doar obiectele din cameră ne-au rămas fidele. Radioul a început să scoată notele unui marş funerar, televizorul nefiind pus în priză ne-a arătat nişte filme cu desene animate ruseşti şi cărţile au început să cadă din dulapuri. Am izbit-o de podea şi am lovit-o cu picioarele în pântece. Ea plângea şi s-a aşezat astfel ca mie să-mi fie mai comod s-o lovesc. I-am spus că nu mai pot, că e insuportabilă această joacă tâmpită şi totuşi am ridicat-o de păr şi am lovit-o cu capul de masă. Masa scotea sunete ritmice şi am constatat că sună la fel ca şi anul trecut ca atunci când trebuia să decid dacă să rămân să o iubesc pe ea sau să plec şi să schimb totul. nu am plecat atunci nicăieri. Am ridicat-o sărutând-o pe

frunte şi apoi ca anul trecut ne-am iubit pe masă.

Am lăsat-o aşa cu picioarele desfăcute ca o rană şi am trântit uşa. Îi spusesem că plec, da, plec, trebuie să găsesc acel oraş din munţi cu izvoare fermecate, numai atunci vom putea fi fericiţi şi nimeni să nu ne deranjeze. să găsesc acea apă ce îi va impune să iubească, să nu vadă în asta un lucru ruşinos. să iubească. Ca mine şi tine. Acum plec.

Când ieşise la vreun kilometru din oraş, a auzit un trăsnet sau mai bine zis o explozie. Când era vie mama, îi citise foarte multe poveşti în care personajele bune, deşi imbecile, luau hotărâri cu ajutorul unor astfel de semne. Eu nu mai am nevoie de niciun semn, pur şi simplu nu mai văd drumul pe care ar putea merge Marius sau alt prieten ca să mă ajute sau să mă întorc. Când a ajuns în acel oraş cu izvoare fermecate nimeni nu-l mai aştepta. Leproşii şi calicii nu cerşeau iubire, cum făcuseră atâţia ani aşteptându-l. toţi cerşeau bani, nimeni nu mai credea în apa tămăduitoare în care îşi spălau picioarele şi apoi se pişau. Ajunsese atât de repede şi atât de uşor, încât nu recunoscu nimic. totuşi am hotărât să rămân aici. oraşul era obişnuit, chiar poate mai obişnuit decât oraşul din care am venit eu. Unicul lucru care m-a mirat au fost foarte multe postere în care, da, prietenul meu Marius învelit într-o pânză albă cu o cunună de sfânt şi bărbuţă hippie a là Iisus Hristos făcea publicitate la prezervative pentru cei care doresc să facă dragoste beţi, ca să nu iasă copiii debili. Mare mi-a fost mirarea când am văzut că sunt aceiaşi oameni ca şi în oraşul meu. Doar că mult mai puţini şi mai străini. Era un oraş străin.

Am căutat-o pe ea şi pe Marius, dar nimic. neînţelegând ce se întâmplă, un an am fost neliniştit pentru soarta umanităţii, apoi mi-am văzut de treabă.

Găsisem chiar amici şi o femeie care semăna mult cu ea, însă nu-i plăcea să facem dragoste pe scaun şi s-o lovesc cu picioarele în pântece şi cu capul de masă. Asta îmi amintea de oraşul meu care nu mă mai aştepta şi de care fugisem. nu mai doream să mă întorc, dar totuşi câteodată mă opream la câte un poster şi vorbeam. Vorbeam şi cu acel singuratic prieten al meu care până în ziua de azi nu s-a mai

97 întors din fuga lui laşă, ceea ce mă făcea uneori să cred că barba lui neagră şi deasă se aseamănă mult cu a lui Iuda, deşi nu ştiu, nu sunt sigur că Iuda a avut barbă. În astfel de momente stupide ţipam la el, ştiind că numai așa l-aş putea provoca să se întoarcă. stând în faţa posterelor îi ziceam lui Marius că nu trebuia să mă creadă până atunci, să-mi dea câte un şut în fund, aşa cum făcea vecinul Valera vecinului saşa. Într-o zi am fost surprins de un moşnegel pretenţios.

Eu m-am întors. Pleacă! Eu n-am să-ţi mai scriu nimic, n-am să-mi mai amintesc de tine. te rog, pleacă.

Ca acum mulţi ani, i-a lăsat scrisoarea sub o cărămidă, pe masa albă. Ca şi cu 20 de ani în urmă femeia lui trebuia să plece de acasă, dar iarăşi a găsit-o aşezată pe scaun, cu faţa la uşă. Au făcut dragoste pe scaun, apoi pe masă. Putea să rămână în acel îndepărtat oraş, în ruinele unei case, unde s-a

"Cine eşti, de unde vii, şi unde te duci?"

"Eu sunt Mircea, i-am răspuns, şi am venit să te f** pe tine şi pe mă-ta."

Bătrânul m-a părăsit surprins şi peste câţiva ani m-a găsit în acelaşi loc în faţa aceleeaşi poze. "noi ştim cine eşti. te aşteptăm şi mulţi nu m-au crezut că într-adevăr eşti tu. Ai nevoie de noi. Aici nu vei găsi nicio masă rotundă cu care să-ţi antrenezi degetele. noi te vom duce acolo unde degetele tale vor putea fi tămăduite, iar după asta să nu mori, noi te rugăm să nu mori, totul depinde de tine."

M-au luat cu forţa, m-au lovit în cap ca să mă ducă mai uşor. M-am trezit în munţi şi i-am auzit răsuflând uşuraţi.

"Vezi aceste izvoare? noi ne pişăm în ele. tu ai crezut că ele te vor face pe tine şi pe femeia şi pe copilul tău fericiţi. Pleacă."

Dragă imbecilule (sper că nu te superi când te numesc aşa, e un termen familiar). Recunosc că ieri când ţi-am lăsat aceste foi am cam exagerat. nimeni nu m-a alungat de nicăieri. Eu singur am plecat. singur m-am întors. Am găsit totuşi acele izvoare care mi-au demonstrat că izvoarele sunt pur şi simplu izvoare şi nimic altceva. Dacă mama ar fi vie i-aş reproşa multe. Mi-a băgat în cap multe utopii care acum sunt unica mea legătură fie şi metafizică cu ea. Dragă imbecilule, fiind departe am crezut că toţi m-au uitat în afară de tine. Poate că într-adevăr au uitat, dar văzându-mă şi-au amintit. Cum ai putut tu să mă uiţi? Mi-ai scris că putem să fim prieteni, dar eu nu vreau aşa amic. Mi-ai ocupat toată masa cu zgârieturile tale. Eu nu mai am nevoie de tine.

iubit cu o femeie şi s-a mai risipit un perete şi acolo au venit alţi îndrăgostiţi şi s-a risipit toată casa. n-a rămas nicio piatră. Doar trupuri dornice. Astfel el a fost întemeietorul celui mai fericit oraş pământesc, cu zgârie-nori, cu cinematografe, cu străzi, universităţi construite numai din cei care îşi rup hainele şi se iubesc. În acel oraş nu era nicio lege şi totuşi toţi se iubeau. Făceau dragoste fără odihnă şi astfel oraşul creştea. o singură dată şi-a amintit de acel imbecil şi apoi de femeia pe care o lovea cu capul de masă. A vrut s-o vadă iarăşi plângând, să sufere şi să iubească. Şi s-a întors. Iată ea stă pe scaun în timp ce eu meditez în pat şi privesc spre uşă. Dar eu nu vreau să mă ridic, s-o lovesc cu picioarele în pântece, a câta oară să-mi omor copilul şi ea să-mi rămână mama băiatului meu fără să-l nască. Eu nu mai vreau s-o lovesc cu capul de masă. "trezeşte-te odată!"

Priveşte absentă spre uşă. M-am ridicat, am luat-o în braţe şi am trântit-o în pat.

douăzeci Imbecilul nu a plecat. Am găsit la masa mea sub cărămidă încă vreo câteva foi proaspăt scrise. Acum nu mă mai interesează. Cu degetul mutilat fac 20 de cercuri împotriva direcţiei zgâriate până acum.

Masa se face albă, dispar petele, tăieturile. Ridic cărămida şi o arunc în coşul de gunoi. teancul de hârtii se ridică în aer, se aprinde, se transformă în păsări şi zboară. 香

punkt - nr. 46 / august 2012

98

GUERRILLA LITERARĂ

rabenii, numeroşi, inegali, sunt, cu excepţii, depăşiţi cu totul, ori defazaţi.”

critică a literaturii române, Nicolae lescu

din perspectiv a implicării ș i a iniţia tivelor literare nu cred că a vem un basarabean mai vizibil decâ t mihail vakulovski. ș i nu doar prin lentila “ t iuk” sau prin activit ăţile de susţinere a litera turii basarabene, ci ș i prin scrierile sale ascuţite. poezie, proză, tea tru, cronici, traduceri. a fi poet într-o perioa dă v ândut ă cu rafturi cu tot ma terialismului este un act de curaj ș i nebu nie, fiindcă poetul, chiar dacă p are tot al rupt de realit ate ș i cochetează cu libert atea absolut ă, este de f apt un etern suferind în carcera existenţială a “memoriei universale”. d ar dincolo de met afizică, fiecare scriitor asuma t, într-un fel sau al tul, se implică în politică, însă unii tra tează politica de la mare înăl ţime, rămânând implica ţi, dar neal tera ţi, iar al ţii se scufundă direct în canal ș i riscă să fie dizol vaţi ca scriitori, fiindcă politica necesit ă măș ti, cizme speciale, o cap acit ate ridica t ă de compromis, iar mihai nu f ace compromisuri, el rămâne un scriitor în zbor, rezistent , consistent ș i cu vechime poetică. (mito ș micleu ș anu)

Mihail VAKULoVsKI

99

“Basarabenii, nume puţine excepţii, depă

TOVARăşI DE CAMERă student la chişinău

Istoria critică a liter Manolescu

(f., f. mic fragmentiuk de rockman, apărut la editura cartea românească)

St

udenţii sunt „tineri studioşi”. tinerii sunt viitorul ţării. Viitorul ţării (adică nU prezentul!) sunt studenţii de acum (Bîrliga, profu de logică, ar fi mândru de fostul său student). Absolvisem şcoala medie, se termina şi perioada de înscriere pe la facultăţi, toţi colegii mei de clasă erau viitori medici, viitori profesori, viitori tractorişti, viitori cosmonauţi, viitori KGBişti, viitori comunişti/patrioţi/naţionalişti (mai întâi sovietici, apoi moldoveni, apoi români, ruşi, ucraineni, lituanieni, gruzini, italieni, portughezi,

americani, elveţieni, canadieni, ce mai contează..?), viitori apărători ai Patriei, eu eram în turnee, ba la lupte, ba la fotbal, în pauze citeam cărţile pe care le ascundea tata, încercam să-l conving pe sachi că e fain să fii portar ca să mai antrenez şutul la poartă cu un om, nu doar cu tarzan, câinele meu, care era întotdeauna gata pentru orice şut la poartă, cu sachi nu reuşeam nicicum, că ăsta avea alte hobbyuri, de exemplu căra acasă fiare, orice fier găsea pe drumuri (şi locuiam lângă brigada de tractoare!), colecţiona monede & înjurături, tăia perdele şi feţe de masă, se bătea cu oricine-şi punea mintea cu el,

punkt - nr. 46 / august 2012

100

GUERRILLA LITERARĂ de-o seamă cu el şi mai mari, băieţi şi fete. Mi se rupea de învăţătură, sistem politic, voiam să mă duc la armată, mă înscrisesem la desantură şi la marină şi aşteptam povestca în armată, după dembeli mai vedem noi, dar până la liberare mi-era clar ce vreau să fac cu viaţa mea, voiam să fiu ca băieţii care au luptat în Afganistan, cu care am corespondat şi despre care am scris la revista raională, cea mai importantă revistă pentru aceşti băieţi şi pentru părinţii lor, ziar cu care înveleau plăcintele când se duceau la muncă în câmp şi din care-şi făceau mahorci; bine, îşi făceau şi din Bibliile împărţite gratis prin sat, dar asta după căderea URss-ului.

(•••) Înveţi 5 ani, absolveşti facultatea şi ce crezi? Crezi că, gata, poţi să-ţi câştigi o pâine cinstită, lucrând, de dimineaţă până seara, la o şcoală nenorocită pe nişte bani care abia te ţin în viaţă? Ei, nu. studiile tale, hm, „superioare”, n-au nicio valoare, chiar dacă munceşti ca părinţii mei, care de când m-am născut eu, când au absolvit facultatea şi au intrat în câmpul muncii, cum ar spune Aliona, şi până acum au câte două norme şi tot nu le ajung banii. Amândoi muncesc – la propriu – cât patru! Dar statul, căruia-i tot plătesc impozite la nesfârşit, din când în când îi mai trimite – obligatoriu – la respecializare, ca nu cumva să uite materia. Ca un fel de asigurare – obligatorie! – a maşinii, îţi asiguri maşina, dar nu fiindcă vrei tu, ci pentru că aşa trebuie şi n-ai altă variantă. Lui tata chiar îi place să se „respecializeze”, scapă de lecţii, scapă de sat şi – cumva – de stat, se întoarce în oraşul studenţiei, se mai întâlneşte cu foştii colegi de facultate, la lecţii nu se prea duce – ce poţi să înveţi de la unii care habar n-au cum se lucrează la şcoală? Îi cazau undeva la capătul oraşului, într-un hotel făinuţ, le dădeau şi de mâncare. Bună. Ca-n bancul ăla cu puşcăriaşul care scrie acasă că în puşcărie e bine, le-au făcut bazin şi dacă vor fi cuminţi le vor turna şi apă. sau ca-n ăla cu prietenii evrei care au aflat că-n URss e super şi au hotărât să emigreze în URss. Dar unul a zis: Băi, da’ dacă, totuşi, nu-i chiar aşa cum se zice? Hai mai bine să mă duc mai întâi eu, să văd cum e şi dacă într-adevăr e aşa de bine, îţi voi scrie şi vei veni şi tu. oK, dacă e bine, să-mi scrii – orice – cu cerneală albastră, iar dacă e rău – să-mi scrii cu verde. se

duce în URss, prietenul lui aşteaptă, aşteaptă şi în sfârşit primeşte scrisoare de la cel plecat în URss, o deschide, citeşte: „Dragă prietene, îţi scriu din URss, Patria mea, cea mai puternică ţară din lume, unde în fiecare secundă se face un tractor şi dacă aici, de unde îţi scriu acum, e dimineaţă, în celălalt capăt al ţării e deja noapte, atât de mare e Patria mea. Aici e super, e foarte fain, avem de toate, doar că n-am găsit nicăieri un pix cu cerneală verde”. tata pierdea mereu masa, că dimineaţa era prea dimineaţă, iar la amiază era deja în altă parte, el, nu masa. Era mai greu să-l găsesc prima dată, eu eram la el (ce colegi de cameră avea el!) – el se ducea spre căminul nostru, apoi ne intersectam undeva în drum. Mi-era dor de el şi a doua zi se întâmpla acelaşi lucru, până mă suna la cămin şi ne înţelegeam să ne întâlnim pe undeva prin centru. Când a venit prima oară la respecializare, abia picase URss-ul. ne-am plimbat, de la cămin, pe strada pe care mai târziu voi face multe drumuri, când fratele va locui cu fostul său coleg de clasă, săgeata unui mare mafiot chişinăuian, vecin cu Zelionâi, strada Valea Dicescu, perpendiculară cu aceea pe care merg troleibuzele (3, 7, 10 şi 9), vizavi de cinematograful „40 let VLKsM”, stradă de vile, liniştită şi umbrită de copaci. Pe această stradă ajungi la Lacul Comsomolist – cel mai popular lac din Chişinău.

Atunci au început să apară primele baruri în jurul lacului, apoi s-au înmulţit şi s-au modernizat, au răsărit şi primele vile, foştii comunişti & kgb-işti şi actualii patrioţi au devenit buni vecini şi prieteni, s-au înnemurit, şi-au căsătorit copiii între ei, au nepoţi comuni şi viitor comun. Pe lac se antrenează echipa naţională la canoe, de mai multe ori l-am văzut pe Juravski, campionul olimpic (pentru URss, apoi şi pentru R.Moldova, mai participând la o olimpiadă la care a făcut parte şi din echipa României), vâslind şi dând sfaturi tinerilor canoişti: „Lucrează, lucrează, dacă te vei antrena regulat, neapărat vei avea rezultate, te asigur”. ne plimbam pe malul lacului înconjurat de pădure, era tare frumos, povesteam istorioare vesele, era o linişte pe care am mai întâlnit-o şi-n pădurile de pe munţi, atât. Am intrat într-un bar, acela din partea dinspre căminele Institutului „Ion Creangă” şi căminele muncitoreşti de pe strada Coca, lângă grădina botanică, am comandat un suc de care nu mai văzusem până

101

punkt - nr. 46 / august 2012

102

GUERRILLA LITERARĂ atunci. Mergând spre scările care ies spre blocul principal al Universităţii de stat „V.I. Lenin” şi tot povestind, tata s-a prins că mi-a plăcut tare şi a zis să ne întoarcem să mai bem un suc. Atunci am băut prima oară „Fanta”, cu tata, tot cu tata am fost pentru prima oară la magazinul imens de îngheţată finlandeză de la Botanica, lângă porţile oraşului, unde erau sute de feluri de îngheţată, iar când am intrat în magazinul de alături ne-am întâlnit cu Vladimir Antonovici, proful de istorie, care voia să cumpere salam, dar nu ştia cum să ceară. „Cât?” a întrebat vânzătoarea şi, văzând că se bâlbâie, a întrebat „Un băţ?” – „Da”, şi-a luat salamul, apoi, către tata: „Aţi auzit, Alexei Vasilievici, a zis... un băţ, chiar aşa şi-a zis, un băţ...”. Până atunci aveam alte sucuri preferate – „Friguşor”, „Buratino”, „Diuşes”, dar mai ales „tarhun”. Când am avut pojar; veneam de acasă şi vedeam în oglinda geamului de la autobuz cum îmi cresc bubiţe pe faţă, începea să mă mănânce tot corpul, de fapt mă durea, mi-era rău, abia am ajuns la cămin, am zăcut până a doua zi, toată noaptea am avut un lighean lângă mine, mă apucau greţurile, nu dormisem deloc. ne-am dus la spitalul particular de lângă stadionul Republican, pe strada care dă în sediul pompierilor, pe lângă căminele de la chimie. s-a uitat medicul la mine, m-a întrebat cu cine m-am f***t ultima oară, dacă folosesc prezervativul, chestii de tolstoievski, a spus că n-am nimerit unde trebuia, a scris o adresă pe o hârtie şi a zis că acolo trebuie să mă duc cu boala asta. Am mers cu autobuzul până pe strada Lenin, apoi mi s-a făcut o sete nebună de „tarhun”, am coborât lângă UnIC şi am băut câte-un „tarhun” şi mi s-a făcut ceva mai bine, dacă pot spune aşa ceva, când nu mai puteam să merg chiar singur. Am intrat în spitalul de la adresa de pe hârtie, medicul, un tânăr haios, s-a uitat la noi şi a izbucnit în râs.

– Cine v-a trimis aici, măi băieţi? Ce, e nebun la cap sau ce? Ai cori, pojar, de obicei pojarul apare la copii, dar se mai întâmplă şi la maturi. nu-i aşa că n-ai avut cori în copilărie? Dacă îţi imaginezi, aici e spitalul de boli venerice – aici te-a trimis prostănacul meu coleg.

A chemat o salvare şi m-a trimis la spitalul de boli pentru copii. A fost tare greu, medicul a zis că dacă mai stăteam câteva ore, aş fi putut să mor, atât de

gravă-i boala asta la maturi. Când am scăpat de spital, n-am mai stat să-mi strâng toate lucrurile, am luat repede ce-mi părea mai important, mi-am dat seama în troleibuz că mi-am uitat la spital şi abonamentul, m-am întors după el, dar nu mai puteam intra în spital, m-am dus pe la fereastra de gratii de la camera mea, i-am povestit fostului coleg de spital unde trebuie să fie abonamentul meu de transport, a zis că nu-i. nu-i şi gata. Aşa unele lucruri sunt, dar nu-s. „Am da’ n-am”, cum zicea tatăl lui Relu când îi cerea ceva vreo unu’ în care n-avea încredere. „Cum aşa?”, întreba omu’. „simplu. Am, dar dacă ţi-l dau ţie, n-o să-l mai am, şi de aceea nu ţi-l dau”. Îmi plăcea, evident, şi cvasul, mai ales cvasul din butoaiele galbene de pe marginea drumurilor.

Mai ales vara, când ieşeam de la antrenamente, film, teatru, dar şi-n pauze. În pauze băieţii se duceau „La Decanat”, barul de lângă magazinul de muzică „Liohkii bum!”, unde-mi imprimam casete, la pivî cu tarancî, dar mie nu-mi plăcea berea. Când venea mama la respecializare, totul era altfel. În primul rând mama nu lipsea de la nicio lecţie, iar lecţiile erau de dimineaţă până seara târziu, când se închidea căminul-hotel, aşa că de obicei ne puteam vedea doar în pauzele ei şi sâmbăta şi duminica, doar că sâmbăta şi duminica mama se ducea acasă, să-i mai facă de mâncare lui tata. ne vedeam doar seara-seara, când abia mai prindeam ultimul autobuz spre centru. Cât stătea la cursuri, mama cheltuia banii numai cu mine, ei, şi pentru ceva bun pentru tata când se întorcea şi, bineînţeles, pentru sachi. Când ajungea la cămin, abia căra genţile, pline de mâncăruri, că doar nu eram singur în cameră, apoi se grăbea înapoi, de obicei o petreceam până la hotelul ei, chiar dacă zicea că nu trebuie, dar în drum – şi era un drum de vreo juma’ de oră, cel puţin – mai stăteam de vorbă. Când veneau părinţii la cursuri, Chişinăul era super fain, probabil că dacă tata rămânea prof la facultate, cum i s-a propus, şi nu s-ar fi întors în satul natal, să mă crească sănătos, Chişinăul ar fi fost şi mai frumos. sau nu. Cred, totuşi, că da. sau poate că nu. nu ştiu, eu însă aş fi fost altfel, poate chiar altul. Şi tata la fel, la fel şi mama, fratele, Chişinăul, Moldova, URss-ul, toate ar fi fost altfel. 香

103

punkt - nr. 46 / august 2012

104

GUERRILLA LITERARĂ

nii, numeroşi, inegali, sunt, cu pţii, depăşiţi cu totul, ori defazaţi.”

ică a li teraturii române, Nicolae u o da t ă am fost la ni

ș te rude de-ale mele de la ţ

ară la o zi de na

autor.

n u le venea să-

ţian în f aţ a lor.

MOLDOVA putea să aibă un autor

n u le venea să creadă că

ș i că eu îl puteam

MOLDOVA ar trebui să fie folclor.

n ici vorbă,

pe nepusă masă, le-am zis că eu îl

ș i creadă urechilor.

VA. ș i o al t ă revoluţie cu romanele sale.

ș ti. l i se p ărea că

pe da t ă am crescut în ochii lor.

mito ș micleu ș anu a f ăcut o revoluţie cu

ș i, din

PLANETA MOLDOVA. mă

una în al t a, acestea au început să se entuziasmeze de simţeam ca un dalma

ș tere

PLANETA MOLDO-

(d umitru crudu)

ș tiu pe PLANETA PLANETA

Mitoș MICLEUȘAnU

105

“Basarabenii, nume puţine excepţii, depă

MOLIMA

Istoria critică a liter Manolescu

(extras din volumul “trepanoia”, editura art, București)

Pe

aici vă rog, atenție la trepte! Îmi pare foarte rău pentru disconfort, dar măștile sunt singura soluție. Aerisirea nu mai merge de câteva zile și

duhnește sinistru! oricum, de când s-a ars generatorul principal, n-a mai mers nici aparatura de resuscitare și ne-au murit vreo zece mii de titluri.

Avem rafturi întregi în descompunere și încă vreo cinci mii de titluri pe moarte. Este oribil! Anul trecut abia ne reveniserăm după molima care ne-a atacat coperțile, a mutilat titluri, nume de autori, iar acum e și mai grav! Cărți agonizând, umflate de eczeme, hârtie plină de bube, cuvinte dispărute,

cotoare cu ulcerații, scurgeri de litere și emanații pestilențiale. Vreau să vă spun că am îngropat un camion de cărți până acum, iar ele mor în continuare! Pe unele le-am îngropat de vii, fiindcă nu mai aveau nicio șansă, dar cel mai trist a fost cu cele de rugăciuni! Ele pur și simplu au ignorat epidemia!

Unele, îngălbenite peste noapte și deformate în ultimul hal, au început să scuipe capitole întregi, pasaje infectate și cheaguri de litere! Altele chiar s-au lichefiat, dar cele mai multe n-au acceptat niciun tratament! De la evanghelii n-am reușit să extragem nicio mostră pentru reeditare! Pur și simplu n-au vrut să se mai deschidă, de parcă au fost înmuiate în clei și lăsate la soare! Dar să vedeți ce-a fost la

punkt - nr. 46 / august 2012

106

GUERRILLA LITERARĂ dicționare! Dumnezeule, nu mi-am imaginat niciodată că un dicționar pe moarte se umflă și fermentează cu un zumzet înfundat! Indiferent de limbă, același zumzet, de parcă ar fi plin cu bondari! Iar tratatele de filosofie nu vreți să știți ce emană! Eu personal era să leșin de câteva ori. Microbiologul nostru a observat că literatura se descompune cu atât mai repede cu cât este mai coerentă! Paradoxal, nu-i așa? Și asta fiindcă imunitatea ei are o logică, iar logica este vulnerabilă la infecții! Absurdul, spre exemplu, are o imunitate absurdă, o logică alienată, iar asta îl protejează pe moment. La debutul bolii, nu vei auzi o tuse de la un absurd autentic! Dar, din păcate, până la urmă o încheie și el în puroaie, alături de celelalte domenii, curente, ramificații.

Doamne, cum duhnește! spunea cineva că literatura este nemuritoare. să treacă pe la noi, să vadă aici nemurire! nu-mi plac oamenii care aruncă metafore gratuite și confundă realitatea cu poezia. Apropo de poezie, n-am înregistrat niciun deces printre cărțulii! Măcar atâta bucurie! Dar e foarte straniu, poezia intră în letargie și nu mai răspunde la stimuli. În schimb o poți răsfoi liniștit, fără să te umpli de puroaie, așa cum se întâmplă în cazul prozei, dar mai cu seamă în cazul tratatelor de filosofie.

Ce să mai zic? suntem depășiti! Am vorbit aseară cu un bibliotecar pensionat și mi-a spus că pe vremea lui cărțile mureau fie de moarte bună, fie ucise! Molime nu prea erau, decât anemii, tensiune ridicată, palpitații, nevroze și adesea automutilări.

Acum, spre exemplu, cărțile nu se mai închid în sine ca pe vremuri, dar molimele s-au înmulțit și se transmit mai ușor. Imunitatea literaturii a scăzut în general. sau poate n-am dreptate, fiindcă dicționarele nu sunt literatură, dar cad la pat, instantaneu, și mor pe capete, alături de manualele școlare! Pe de altă parte, compendiile farmaceutice n-au nici pe dracu’! nici la albumele de artă n-am observat vreo depresie! Iar ziarele simulează în ultimul hal, zac îngălbenite ca de la ciroză! Și când te gândești la hârtia lor subțire, de care nu se prinde nicio eczemă! În timp ce ditamai coperțile blindate se scofâlcesc și se înmoaie de la te miri ce viroză!

Mda, cărțile sunt niște ființe paradoxale. Dar și mai paradoxală este carnea cărților! Apropo, bibliile sucombate îți îndoaie nasul! Prima dată se infec-

tează Ecleziastul și nu Facerea, cum au presupus unii specialiști. Așa cum peștele se împute de la cap, așa Biblia se împute de la Ecleziast! Apoi se împute Apocalipsa, după care Geneza! Cu Ecleziastul neam clarificat din start! Dacă totul e deșertăciune, atunci inclusiv deșertăciunea e deșertăciune! Și dacă deșertăciunea e deșertăciune, atunci se anihilează, implodează, nu mai rămâne deșertăciune nicăieri! Unii spun că totul este iluzie! Ce clișeu pueril! Dacă totul este iluzie și iluzia este iluzie, nu? Și dacă iluzia este o iluzie, atunci e o minciună! toate chestiunile astea prețioase, cu iz de înțelepciune, sunt niște minciuni! niște țepe rafinate! Și totuși, se împut mai încet ca nihilismul! Aveam pe undeva o lucrare despre nimic, păi s-a umplut de muște imediat, nici măcar n-a prins mucegai! nimicul! Ce pretenție decadentă! speranța fricoșilor, refugiul reducționiștilor, al impotenților de cortex, al celor slabi de înger și lipsiți de imaginație! M-am cam enervat, mă scuzați! Dar nu-i suport pe cei care există și susțin că nu vor mai exista! Acesta este retardul autentic, nu cel recunoscut din punct de vedere patologic! Ei bine, despre autopsia Bibliei vă povestesc altădată, nu de alta, dar am dat și peste cărți cu urechiușe! Despre injecția sfântă ați auzit? sunt prelevate file dintr-o biblie pe moarte, sunt macerate în lichid amniotic, apoi injectate în aortă. o doză minimă este suficientă pentru a inocula nebunia întru Hristos! Este singurul vaccin care previne atacul temporalității! Dar este foarte scump și nu poate fi contrafăcut, evident, ca orice nebunie de calitate! V-ați gândit vreodată că lumea arată cum arată astăzi datorită unui morman uriaș de cărți arse și a unei movilițe de cărți reabilitate? Poate că focul a mistuit o lume mai bună sau, dimpotrivă, o lume mai sinistră. Cărțile ne-au modelat gândirea, iar gândirea a modelat lumea. sunt convins că au fost ucise mai cu seamă cărțile importante. Unele au fost interzise, altele distruse, iar pe rafturile noastre au ajuns, în principiu, cărțile care s-au conformat binelui general valabil. Dar nimic nu este mai odios decât binele general valabil! Dar asta e o poveste complicată! Acum trebuie să plec! Dacă nu vă incomodează masca, puteți rămâne! Acolo e scărița pentru rafturile superioare, iar dincolo, sala de lectură! Vă asigur, o liniște mai apăsătoare ca la noi nu veți găsi nicăieri! 香

107

punkt - nr. 46 / august 2012

108

GUERRILLA LITERARĂ

nii, numeroşi, inegali, sunt, cu pţii, depăşiţi cu totul, ori defazaţi.”

ică a literaturii române, Nicolae u d umitru

c rudu,

d udu – pentru prieteni.

vizor ap are ba ca poet

, ba ca scriitor, ba ca drama

mai corect ar fi să-l prezent

mul a revoluționa

ăm pe d umitru

t litera

tura română.

din care a scos deja niște scriitori. lui ” r epublica”.

în știrile și report

e director al

ajele de la tele

turg sau ca jurnalist

c rudu ca scriitor.

acum conduce

– director al litera

ș tef an cel

. c el

c u fracturis

atelierul ”

membru de onoare al cenaclu bibliotecii ”

-

v lad ioviț ă”, -

mare”. n eoficial

turii tinere din

moldov a.

(alexandru

-

vakulovski)

Dumitru CRUDU

109

Am părăsit Piteştiul cu mâna dreaptă ridicată în sus

Di

hania îşi trânti labele pe genunchii mei chiar în clipa când mă pregăteam să-mi bag sandviciul în gură. Mâna îmi încremeni deasupra mesei, cam la jumătatea distanţei dintre farfurie şi gura mea larg deschisă, din care mi se scurgea o şuviţă de salivă. Mâna îmi dansa cam la fel de tare precum îmi dansau şoarecii în burtă. Un sos roşu mi se prelingea pe degete şi eu înghiţeam în sec. Pe urma lui se porni să curgă şi un sos alb – pe semne, că era cine ştie ce tip de maioneză – năclăindu-mi palma şi nărăvind insistent să-mi intre sub mânecă. simultan, din celălalt colţ al gurii îmi mai izvorî o şuviţă de salivă.trebuie să recunosc negru pe alb că, în dimineaţa asta, nu halisem absolut nimic şi maţele îmi ghiorăiau rău. De la Braşov şi până la Piteşti, bătusem un drum foarte lung, dar nu am prea găsit timp să înfulec ceva. După cele cinci ore cât am stat amorţit într-o rablă de autobuz, acum eram eminamente lihnit de foame, cu coastele lipite de spate. Iată de ce, atunci când don’ Călin mă îmbie să îmbuc ceva, nu am stat prea mult pe gânduri şi l-am urmat numaidecât în chicinetă. A deschis cu piciorul uşa bucătăriei, fără să-şi scoată mâinile din buzunare, şi tot cu piciorul a deschis şi uşa frigiderului, şi tot fără să-şi scoată mâinile din buzunare.

- Ia-ţi tot ce vrei, mi-a zis, şi eu am înşfăcat o roată de salam şi am tăiat-o într-o farfurie, urmărind cu ochii broştiţi cum bucăţile alea groase se rostogoleau pe platou. Dar domnul Călin m-a strâns cu putere de cot.

- Ai să papi imediat, dar hai mai întâi să-ţi arăt apartamentul. M-a plimbat dintr-o cameră în alta cam vreo jumate de oră, dacă nu şi mai mult, arătându-mi toate odăile apartamentului său vast,

foarte întunecos la acea oră, din cauza draperiilor vineţii care acopereau geamurile ferestrelor, ce nu lăsau să pătrundă nici măcar o rază de soare, nu ştiu de ce.

- Poţi să faci şi o baie dacă vrei, mi-a mai zis bărbatul chel, cu faţa suptă, care parcă înghiţise un melesteu. sau poţi să tragi un pui de somn în dormitor, mi-a sugerat dânsul, deschizând cu piciorul uşa dormitorului.

Apoi am revenit în bucătărie. El înainte, cu mâinile în buzunare, şi eu în urma lui, cu ochii roată. Mi-a pus o mână pe umăr şi m-a forţat să mă aşez pe un scaun ce stătea în faţa platoului, acoperit cu salamul mărunţit de mine. Alături de acesta, mi-a mai trântit pe masă o farfurie cu icre roşii şi negre, după care eu pur şi simplu mă dădeam în vânt. De unde oare îmi ştia preferinţele? Chiar nu mă tăia prin cap. Ce mai la deal, la vale, eram gata să mă arunc asupra tartinelor cu icre roşii, de care doar de vreo două ori în viaţa mea mai păpasem. Şi acum iată că se găseau chiar în faţa mea, la vreo zece centimetri depărtare de mâna mea. Abia aşteptam să se care don’ Călin ca să le pot îngiţi în voie.

-Eu merg să-ţi citesc romanul în grădină, da’ tu mănâncă, bătrâne, şi dacă mai vrei ceva, deschide uşa frigiderului, dar eu nu pot să stau mai mult, că vreau să-ţi citesc manuscrisul, mă bătu don’ Călin prieteneşte cu palma sa puhavă pe obraz şi doar în timp ce împingea uşa am observat că avea un început de burtă.

L-am privit recunoscător cum a uşchit-o şi cum trecea înfipt, cu mâinile adâncite în buzunare, prin toate camerele apartamentului său nemărginit, pentru a ieşi în grădină ca să-mi citească manuscrisul meu întins într-un hamac. După ce l-am zărit trecând pe sub un cireş înflorit, cu manuscrisul meu, pătat de cafea, sub braţ, privirile mi-au

punkt - nr. 46 / august 2012

110

GUERRILLA LITERARĂ alunecat spre farfuria cu icre roşii. nici măcar nu m-a întrebat ce dracului am mai făcut în ultimul timp, că m-a pus să înfulec ceva. nu ştiu ce mi se întâmplă în ultimul timp, da’ cum dau nas în nas cu vreun cunoscut, acesta ţine neapărat să mă pună să bag ceva în mine. Iată, mai dăunăzi, bunăoară, m-am izbit în plină stradă de un fost coleg de clasă, şi ăsta de îndată ce m-a ochit, m-a cărat într-un restaurant şi m-a silit să înghit o ciorbă, şi s-a şifonat rău că am refuzat să mestec şi nişte mici. În dimineaţa asta însă, chiar că eram cu burta lipită de coaste şi pentru nimic în lume nu aş fi declinat propunerea lui don’ Călin. După care voiam să fac o baie şi să mă întind pe divan, cu telecomanda în mână. nu cred că s-ar fi supărat, dacă m-ar fi găsit mânând porcii la jir, pentru că e un băiat de nota zece don’ Călin ăsta. Pe de altă parte, eram tare şocat că m-a putut lăsa singur în apartamentul său, fără să se teamă că i-aş fi putut da vreun tun. oare chiar nu-i era frică? oare nu se temea că i-aş fi putut goli casa în schimbul unui roman? Pe ce se baza când s-a cărat în grădină, cu romanul meu sub braţ? Că sunt un tânăr romancier şi ard de nerăbdare să-mi publice romanul? Mi-am rotit ochii prin bucătărie şi am constatat că era mai spaţioasă decât garsoniera mea. Asta era prima diferenţă între un tânăr prozator necunoscut de nimeni şi un prosper editor român. Dar mai erau şi altele. În timp ce-mi trăgeam farfuria cu icre roşii şi negre sub nas, uşa se izbi de perete şi în bucătărie dădu buzna o javră, care, cât am bătut eu din gene, şi-a trântit labele din faţă pe genunchii mei şi începu să mârâie şi să mă miroase. nu mă tăia prin cap de unde putu să apară. oricum, în timpul promenadei prin casă, nu am zărit-o nicăieri şi nici don’ Călin, care de mult se topi în grădina cu trandafiri, călcând apăsat, nu mă prevenise că nu eram singur în casă. Eu însă credeam că eram singur. oare să fi uitat că mai are şi o javră în casă, atunci când m-a lăsat singur în apartamentul său? Culmea e că pocitania nu a intrat imediat cum a plecat editorul, ci a deschis uşa cu botul cu mult mai târziu.

Aparent, între plecarea domnului Vlasie şi apariţia câinelui nu părea să existe o legătură strânsă şi directă. Dar poate exista? nu, nu avea cum. nea Călin prea tare ţine la mine. Unde mai pui că mi-a

mai editat şi o carte de versuri despre viermi şi gândaci. Dar poate nu e câinele lui? Poate e un câine străin? Poate e al vecinilor? oricum ar fi, javra a aşteptat ca editorul meu să se topească în grădina cu trandafiri sângerii, cu romanul meu sub braţ, şi abia după aceasta şi-a făcut apariţia. nu imediat, dar abia după ce acesta fu înghiţit de grădina cu roze. se vede că nu e un maidanez, dar e un câine de rasă, fiindcă un maidanez ar fi ieşit numaidecât din cuşcă, dar ăsta nu, ăsta a aşteptat mai întâi ca stăpânul lui să dispară în grădina parfumată şi abia după asta mi-a dat de veste că există şi el, trântindu-şi labele fioroase pe genunchii mei şi adulmecându-mă cu botul. nu puteam să nu văd că era tare fioros şi tare pornit. nu a lătrat, ca şi cum se aştepta sau ştia că mă va găsi acolo. De parcă în tot răstimpul ăsta nu m-ar fi slăbit o clipă din ochi, urmărindu-mă, probabil, prin vizor. singur, în apartamentul patronului Editurii Paralela 45, nu cred că am fost mai mult de vreo cinci minute, poate, cel mult şapte, nu ştiu exact, căci nu m-am uitat la ceas, dar nu m-am uitat, vorba cântecului, fiindcă nu-l am. Până să apară javra, plănuiam să mănânc, apoi să fac o baie, după care să mă întind pe un divan cu telecomanda în mână sau să mă uit la un film porno, pe net. Acum însă, aceste planuri ale mele păreau irealizabile. Am înţeles asta după ce am luat din farfurie un sandvici cu icre sângerii şi am început să-l ridic spre gură, şi javra a început să mârâie şi să mă împungă cu botul în piept. Pe loc, toate visele mele s-au spulberat ca nişte bule de săpun. Cât timp nu mi-am întins mâna spre sandviciurile din talger, nu m-a stingherit cu prezenţa sa, dar fu destul să atentez la buterbroadele din farfurie, că a început să mârâie. De îndată ce am ridicat mâna în care ţineam un sandvici cu icre roşii spre gură, câinele a început să clănţănească cu colţii şi să-şi mute labele şi mai sus pe genunchii mei, fixându-mă ţintă cu ochii săi mici şi sfredelitori. Avea nişte labe grele ca nişte baroase şi o limbă însângerată. Între botul lui şi faţa mea era o distanţă infinitezimală. Am încercat să-mi ridic mâna mai sus, dar el a început iarăşi să mârâie şi mâna mea a încremenit în aer, cam la jumătatea drumului dintre farfurie şi gura mea. Apoi am încercat s-o las în jos, dar javra iar a început să mârâie şi mâna mi-a rămas suspendată deasupra

111

punkt - nr. 46 / august 2012

112 mesei, exact ca pe vremea când eram elev şi ridicam mâna în sus ca să mă observe profesoara. Am rămas nemişcat şi javra se calmă. Îşi zburli părul însă atunci când mi-am mişcat capul în stânga, vrând să-mi arunc ochii pe fereastră, pentru a-l căuta pe Vlasie în grădina cu trandafiri. nu-i conveni asta şi lătră. Lătră şi atunci când am încercat să-mi duc cealaltă mână, mâna liberă, spre buzunar, ca să-mi scot mobilul. A lătrat şi în clipa când mi-am sucit ochii spre dreapta. Dar şi atunci când m-am întrebat dacă lui Vlasie îi place sau nu romanul meu. sau când m-am gândit: oare unde mai e Ruţu acum? numai într-un singur caz stătu liniştit: când mi-am ambulat ochii pe pereţii bucătăriei, care erau garnisiţi cu diplome, înfipte în piuneze sau lipite cu scoci. Atunci nu lătră. stătea ţeapăn şi mă lingea pe obraji. numai atunci când ochii mi-au încremenit pe peretele din faţa mea, împodobit cu fel de fel de diplome ale editurii domnului Călin, diplome pentru cea mai bună carte a anului în domeniul poeziei, prozei sau experimentului, se linişti şi el.

Cele mai multe dintre premiile editurii domnului Călin nu le ştiam şi îmi prindea bine să mă mai informez niţel. nu ştiam, de exemplu, că Paralela 45 fusese declarată, la salonul internaţional de carte organizat de Biblioteca Judeţeană, cea mai bună editură a anului din România.

Văzându-mă că studiez peretele împodobit cu diplome şi medalii, câinele îşi culcă botul pe genunchii mei, fără a mă slobozi însă din ochi.

Brusc, mă gândii: oare Ruţu nu s-a plictisit să mă aştepte pe terasa din faţa casei lui don’ Călin? Şi câinele îşi ridică botul şi îmi arătă iar colţii. se vede că nu suporta să mă gândesc la Ruţu. Şi nici la don’ Călin, căci fu destul să-mi alunece gândul spre don’ editor că dihania iar îmi arătă colţii. se linişti brusc însă când ochii iar mi-au glisat spre peretele înfrumuseţat de sus până jos cu diplome, câştigate de Editura Paralela 45 la târguri de carte sau la festivaluri de literatură. Pe neprins de veste, mă gândii iar: oare cât mai are de citit don Călin din romanul meu? Şi câinele prinse să mă latre, de parcă aş fi făcut nu ştiu ce lucru abominabil. Îmi cufundai din nou ochii în diplomele de pe peretele din spatele câinelui, care consemnau succesele Editurii Paralela 45, şi câinele se calmă fulgerător. Mâna în care ţineam sandviciul îmi amorţise, dar nu puteam nici

s-o culc pe masă, nici s-o bag în buzunar, fără să trezesc furia animalului. De aia, stăteam cu mâna ridicată, fără să am îndrăzneala s-o mişc în sus sau în jos. Pe de altă parte, nu mai puteam să ţin la nesfârşit mâna în sus fără să simt o durere îngrozitoare. Din această cauză, aveam impresia că am să înnebunesc.

Pe neaşteptate, javra se făcu nevăzută. Dispăru fulgerător, la fel de repede cum şi apăru. nici nu am reuşit să mă dezmeticesc, că dihania nu mai era în bucătărie. Peste vreo câteva minute, dădu buzna în bucătărie don’ Călin, roşu la faţă, de parcă în tot răstimpul ăsta ar fi stat în saună, şi eu m-am gândit: oare cum de a simţit javra că o să vină don’ editor.

Cum de oare? Don’ Vlasie crăpă uşa cu mult după ce câinele dispăru. Intră în chicinetă, cu manuscrisul meu sub braţ. În sfârşit, am putut să-mi cobor mâna pe masă şi am lăsat sandviciul să-mi cadă în farfurie. Editorul era şocat că nu hăpăisem nimic şi îmi împachetă toate sandviciurile într-o pungă şi mi-o înmână. În cealaltă mână îmi puse romanul meu.

-Mai lucrează-l un pic şi revino cu el peste vreo jumate de an, şi atunci mai vedem noi, îmi zise editorul şi mă bătu prieteneşte pe faţă.

Apoi scoase din frigider un coniac şi mă îmbie să tragem câte un pahar.

-E f*tere, bătrâne, şi înghiţi un pahar, dar eu am refuzat şi am ieşit din casa sa, cu faţa spre don’ Călin. Cum am ajuns în stradă, cum mâna în care ţinusem sandviciul, mi se ridică automat în sus, ca într-un film american sau rusesc sau ca într-un roman franţuzesc, sau ca dracu’ să ştie în care text contemporan, că nu-mi aminteam. oricum ar fi, ori de câte ori am încercat s-o bag în buzunar sau s-o îndrept, nu am reuşit, că ea îmi sălta cu putere în sus. În ghena din faţa casei editorului am aruncat punga cu sandviciuri cu icre roşii şi negre. Mi-am băgat romanul în geantă şi m-am pornit spre terasă, ca s-o caut pe Ruţu, cu mâna dreaptă smuncindu-mise mereu în sus. tocmai atunci ieşi şi don’ Călin să-şi plimbe câinele prin faţa casei. Ruţu nu era nicăieri. Văzându-mă că stau cu mâna în sus, un chelner se apropie şi mă întrebă ce aş vrea să servesc. nimic, i-am spus eu şi i-am arătat ceafa, părăsind terasa cu mâna ridicată în sus. 香

113

punkt - nr. 46 / august 2012

114

GUERRILLA LITERARĂ

nii, numeroşi, inegali, sunt, cu pţii, depăşiţi cu totul, ori defazaţi.”

ică a literaturii române, Nicolae u iulian

c iocan este un proza

care ș tie cum să scrie

teoriei litera

turii

can este unul ne ale sale, premiile

tor desă

vâr ș it : un scriitor foarte t

ș i despre ce să scrie.

alent at

t obă de carte, maestru în ale

ș i cu un nas literar foarte fin, în acest moment

din cei mai buni proza tori

„înainte să moară

brejnev”

români.

iulian

c ele mai recente

două roma -

ș i „t ăr âmul lui s aș a k ozak”, au c âș tiga t

t iuk! pentru cea mai bună carte de proză a anului, ceea ce spune

cam totul despre ce p

c io -

ărere am despre proza lui

iulian

c iocan .

(mihail vakulovski)

Iulian CIoCAn

115

“Basarabenii, numer Tuşa Frosea puţine excepţii, depăş

(fragment din romanul tărâmul lui saşa Kozak)

Di

n cauza sacoşelor grele, bucşite cu dovlecei şi cartofi, pasul alergător al tuşei Frosea amintea de mersul legănat al pinguinilor. Femeia se gră-

bea, gâfâia, iar sudoarea îi brobonea fruntea încreţită. trebuia să ajungă cât mai curând acasă. Fiecare

Istoria critică a litera Manolescu

se opri câteva clipe pentru a-şi trage răsuflarea sub un panou de afişaj pe care scria ПЕРЕСТРОЙКА!

ГЛАСНОСТЬ! ДЕМОКРАТИЗАЦИЯ!, apoi îşi continuă cursa istovitoare. Un bărbat, cu o sticlă de

coniac la subsuoară, ţâşni dintr-o alimentară, urcă într-o maşină care porni în trombă. o mamă îşi trăgea după sine fetiţa plângăreaţă, încăpăţânată,

minut era de aur. o vecină i-o luă înainte, aruncân-

somând-o să se mişte mai repede. o gospodină

du-i din mers: “Mai răpidi, Frosea, mai răpidi, că

electrizată îi strigă de la balcon soţului – care bătea

începe imediat...” o trecură fiorii: dacă va întârzia?

covoarele în curte – să lase totul baltă fiindcă “stă

punkt - nr. 46 / august 2012

116

GUERRILLA LITERARĂ sî înceapî”. toţi trecătorii alergau spre casele lor. străzile redeveneau cu repeziciune pustii ca în toiul nopţii. Ceva extraordinar plutea în aer. oraşul obosit de aşteptarea chinuitoare jinduia clipa izbăvitoare.

Când, în sfârşit, tuşa Frosea ajunse lângă blocul în care locuia, afară nu mai era ţipenie de om. Liniştea era aproape deplină. se auzea numai scârţâitul unui scrânciob din care sărise cu un minut înainte o fată mânată de o dorinţă arzătoare. Pătrunsă de un presentiment rău, tuşa Frosea urcă scările cu ochii boldiţi. sacoşele pline, imense, îi tăiau palmele bătătorite. Împinse, cu umărul, uşa apartamentului şi se prăvăli – lac de sudoare – în antreul obscur în care se îngrămădeau pantofi, sandale şi cizme din diferite vremuri. tolănit într-un fotoliu, soţul se holba la ecranul televizorului. Auzind zgomotul din antreu, bărbatul strigă nemulţumit: “Şi ti mocoşeşti atâta, fa?! o-nşeput Isaura!” tuşei Frosea i se strânse inima: ratase secvenţe preţioase din drama nesfârşită a sclavei Isaura! Şi simţi dintr-odată o ciudă pe care nu o mai cunoscuse în lunga ei căsnicie. Îl privi pe soţ cu o ură surdă. De ce, îşi zise, trebuia numai ea să facă piaţa? De ce numai ea trebuia să care sacoşele grele? Şi, intrând în cameră, se răsti prima oară la soţul care rămase tablou: “Dar tu, măi Vova, di şi nu vrei să mă ajuţ? sau numai eu trebuie sî cumpăr mâncare?!” *** Când, într-o seară ploioasă din toamna anului 1988, tuşa Frosea îi remarcă pe sticlă pe eroii primei telenovele latinoamericane difuzate de televiziunea sovietică, o încerca o durere acută de măsea. Însă anecdota filmului fu într-atât de palpitantă, încât, spre sfârşitul episodului, îi luă durerea cu mâna, cum niciun anestezic n-ar fi făcut-o. În viaţa ei nu mai văzuse tuşa Frosea ceva mai fascinant. niciodată nu mai simţise atâta nelinişte lăuntrică după vizionarea unui film. Era mişcată de parcă un fascicul de lumină îi străbătuse întreaga fiinţă.

Filmele sovietice nu mai contau. Rămâneau, fireşte, acelea indiene – o pasiune mai veche a ei –, dar în telenovela latinoamericană totul era altminteri: muzica mai exuberantă, vegetaţia mai luxuriantă, atmosfera mai dramatică, întâmplările mai autentice, iar relaţiile dintre personaje mai complicate.

Ulterior, la aceste trăsături distinctive se vor adăuga suspansul mai lung şi finalul mereu amânat şi mai imprevizibil. o durea sufletul de mila sclavei Isaura – o fată frumoasă şi cuminte, asuprită de un latifundiar câinos cu numele de Leoncio. stăpânul nu numai că o exploata abuziv, nu doar o înjosea, ci şi îi făcea apropouri supărătoare. Însă Isaura avea tărie de caracter şi nu accepta să se culce cu asupritorul, fiindcă îl iubea pe un om liber – tobias –, căruia gelosul şi tiranicul Leoncio îi purta pică. După fiecare episod vizionat, tuşa Frosea simţea nevoia să le împărtăşească prietenelor sentimentele care o covârşeau. Participarea emotivă la frământarea eroilor o împingea spre dezbatere. se întâlnea, în curtea blocului, cu Viorica Ionovna şi olga Leonovna pentru a vorbi ceasuri întregi despre drama Isaurei. se întindeau cu vorba acolo şi alte gospodine ale tranziţiei. tuşa Frosea era mereu oripilată de suferinţa sclavei braziliene. “săraca Isaura, cum poati trăi ea în robie? Cum poati suporta cruzimea banditului Leoncio?” îngâna, ştergându-şi lacrimile, tuşa Frosea.

“Ai dreptate, Frosea. Vai şî amar de pielea ei...” ofta din greu Viorica Ionovna, ţinându-i isonul. În schimb olgăi Leonovna îi plăcea să-şi zădăre prietenele: “n-o mai jeliţi atâta! Că n-o duce chiar foarte rău... o ţineţi întruna cu robia. Dar ce folos că eu sunt liberă, dacă n-am fost niciodată mai departe de Koblevo? Am bani să plec acum în Brazilia? nu am. Şi dacă i-aş avea, mi-ar permite autorităţile?”

Pe chipul tuşei Frosea se aşternea un aer perplex: “Şi tot spui, oliga? Îţi dai sama ce înseamnă să fii rob? Îi adevărat că nu trăim ca în sânul lui Avram, dar măcar suntem liberi. Iar acum, cu perestroika asta, poţi vorbi şi vrei... ” Aici intervenea implacabil o veterană de război care avea convingerea că Gorbaciov e un agent provocator şi un lingău al americanilor.

“Cu perestroika asta o să ajungem la sapă de lemn! o să ajungem să-i invidiem pe robii lui Leoncio! o să vedeţi, nu mai e mult până acolo!” le avertiza veterana de război şi discuţia ajungea într-un punct mort.

117

punkt - nr. 46 / august 2012

118

GUERRILLA LITERARĂ Cel mai zguduitor episod fu al paisprezecelea. Leoncio cel crud îi întinse o cursă lui tobias. Iubitul Isaurei se lăsă ademenit şi fu mistuit de flăcări într-o clădire dezafectată. Moartea lui tobias era o nedreptate strigătoare la cer! Cum putuse fi atât de credul? De ce trebuia să moară? De ce ea trebuia să se despartă de un personaj îndrăgit? Urmau alte episoade şi tuşa Frosea nu-şi imagina cum poate continua povestea fără tobias. În noaptea aceea, tuşa Frosea n-a mai putut aţipi. s-a zvârcolit în pat până-n zori, stârnind mânia soţului. Acesta trebuia să plece dis-de-dimineaţă la uzină şi-l înjură în sinea sa pe nesocotitul erou al telenovelei. După ce soţul, cu ochii roşii de nesomn, ieşi din casă, trântind uşa, Frosea sări din pat şi o sună pe Viorica Ionovna.

“Ce-o să facă oare acum Isaura? Crezi că va mai putea trăi fără tobias?”

Viorica Ionovna fusese şi ea profund bulversată de moartea intempestivă a iubitului Isaurei: “of, Frosea, e o adevărată catastrofă. sărmănica de ea era distrusă. Ai văzut ce faţă avea? Şi ştii... mă tem că poate fi şi mai rău...”

“Ce vrei să spui?”

Viorica Ionovna tăcu preţ de câteva secunde, oftă, apoi spuse cu voce înăbuşită: “Mă tem, Frosea, mă tem că Isaura va ceda în faţa lui Leoncio...” tuşa Frosea simţi că i se taie răsuflarea. Gândul că Isaura ar putea să se tăvălească cu ucigaşul lui tobias era de-a dreptul insuportabil.

Dar şi mai mult o speriară pe tuşa Frosea reflecţiile olgăi Leonovna. Acesteia nu numai că i se păru plauzibilă supoziţia sinistră a Vioricăi Ionovna, ci şi i se înrădăcinase convingerea că Isaura trebuie negreşit s-o lase mai moale: “Păcat că tobias a murit.

Dar haide să fim sincere, Frosea, şi s-o spunem pe şleau că el era cam pricăjit şi mititel pe lângă Leoncio. nu pricep cum a putut Isaura să-l iubească.

Poate că o să te superi, dar eu cred că Isaura asta va fi proastă dacă nici acum nu-l va dori pe Leoncio. E înalt, afurisitul, şi are ochi frumoşi...”

“Dar... înţăleji cî el vre numai sî se culce cu ea? Înţăleji că nu o va lua de soţie?” bâigui tuşa Frosea.

olga Leonovna înţelegea, dar nici nu întrezărea o alternativă mai îmbietoare. toată ziulica tuşei Frosea îi stătuse gândul la alegerea pe care urma s-o facă Isaura. Încercând să ghicească intenţiile nefericitei sclave, uitase să pregătească mâncarea pentru cină. Apoi, după ce îşi aminti şi trebălui o vreme în bucătărie, uitase de antricoate şi le-a ars. Flămând şi obosit, soţul se întoarse cu puţin timp înainte să înceapă episodul 15, care promitea să fie lămuritor în multe privinţe. se duse iute în bucătărie, văzu carnea scrumită din tigaie şi înjură de mama focului: “Undi, blea, îi mâncarea?” tuşa Frosea se catapultă din fotoliul în care aştepta febril începutul episodului. se simţea vinovată, îi spuse că îi prăjeşte imediat nişte ouă şi încercă să-i explice că de vină e moartea lui tobias. nenea Vova bolovăni ochii, apoi răcni: “Băi, muiere proastă şi eşti, cum, blea, sî mănânc eu ouă după şi am lucrat ca un cal tătî zâua? Şî cum, blea, să nu înţăleji că actoru’ n-o murit? o murit gheroiu, fa!” tuşa Frosea îşi plecă capul. Ea nu putea şi nici nu voia să distingă actorul de personajul interpretat de actor. *** tuşa Frosea, nenea Vova şi fiul lor Valeriu locuiau de-o viaţă într-un apartament comandat de 42 de metri pătraţi. Blocul de locuinţe fusese dat în folosinţă în 1953, anul morţii lui stalin, şi împlinea – în toamna în care tuşa Frosea descoperea America Latină iar Valeriu se întorcea din armată – 35 de ani! Ca oricare altă stalinkă, îmbătrânise înainte de vreme, dar tuşa Frosea era mulţumită: să ai un apartament, fie şi comandat, în Chişinău, să fii orăşean nu era puţin! necazurile Isaurei îi întăriseră această convingere. În comparaţie cu suferinţele sclavei braziliene, problemele ei erau floare la ureche. Da, soţul ei devenise cam irascibil de la o vreme încoace, ba chiar se îmbăta clei uneori şi-i striga să se ducă în pizda mă-sii, dar parcă puteai să compari aceste mici excese cu ferocitatea diabolicului Leonsio. tuşa Frosea ştia că bărbatul ei era în esenţă un om bun şi milos. Da, apartamentul lor comandat devenise parcă mai strâmt după ce, în anii ’90, Valeriu le aduse nora borţoasă pe cuptor şi mai ales după naşterea nepotului, pe care tuşa

119 Frosea îl luă în primire pentru a nu periclita studiile tinerilor părinţi. Dar Isaura nu avea nici măcar un şopron al ei! Da, după ce strigase zile în şir “Unire, moldoveni!” împreună cu olga Leonovna, împreună cu miile de oameni adunaţi în piaţa din centrul oraşului, tuşa Frosea se simţi înşelată de “românizatorii” care lăsaseră uitării economia. Uneori nu mai aveau bani de coşniţă, iar tuşa Frosea, o jumătate de an, a vândut în stradă conserve de peşte pe care le cumpăra la un preţ mai scăzut dintr-un magazin de la celălalt capăt al urbei. Căratul conservelor s-a terminat brusc într-o zi ploioasă de toamnă în care tuşa Frosea, chircită de durere, se prăbuşi, cu sacoşele pline, într-o băltoacă imensă. Medicii salvării, care au dus-o la spital, îi identificară o banală hernie de disc. Dar parcă robii loviţi cu biciul pe plantaţii o duceau mai bine? Adevărat că uzina nu-i mai dădea salarii la timp lui nenea Vova şi chiar l-a concediat în cele din urmă, deşi omul nu ieşise încă la pensie. Însă robii lui Leoncio nici nu visau să aibă vreodată salarii şi pensii!

Era culmea absurdităţii. se temea de consecinţe?

Şi tuşa Frosea era mulţumită. Gândindu-se la viaţa Isaurei, Mariei, Leticiei, la viaţa altor eroine ale telenovelelor latinoamericane, tuşa Frosea se pătrundea de adevărul că avea o soartă aurită. Exista, ce-i drept, o mică dramă: telenovelele se sfârşeau când păreau să nu mai aibă un sfârşit şi câteva zile femeia se simţea debusolată. Dar începea neapărat un nou serial şi tuşa Frosea îşi recăpăta prezenţa de spirit şi optimismul. totul era bine! Ar fi fost de-a dreptul feeric ca şi Isaura - Maria - Leticia să învingă greutăţile sorţii, dar asta, nu se ştie de ce, era imposibil. Şi tuşa Frosea le compătimea.

galii zurlii şi plajele scăldate în lumina orbitoare a

Într-una din zile, i se furişă totuşi în suflet o îndoială. Îşi aminti de prietena Isaurei – bucătăreasa Januaria, negresa care gătea mâncare din zori şi până-n noapte şi care o alina pe Isaura. În mod ciudat, deşi era sclavă, deşi muncea pe brânci, Januaria era senină şi smerită. Ea îl ura pe Leonsio, dar nici nu încerca să i se opună. Îi spunea Isaurei să fie răbdătoare, căci cândva va fi bine. Ciudată sfătuitoare! Inexplicabilă resemnare! tuşa Frosea era nedumerită. Cum putea fi această negresă împăcată cu soarta? Păi, era la îndemâna ei să-i pună nişte otravă în mâncare latifundiarului şi să scape de asupritorul crud! Dar Januaria nu făcea nimic.

apuse, acum în Brazilia nu mai exista sclavie! or ea,

sau poate... îi plăcea viaţa de sclavă? Asta chiar ar fi fost de râsul curcilor! Altceva era la mijloc, fireşte, numai că tuşa Frosea nu înţelegea ce anume... *** Ieşind într-o seară la balcon pentru a căuta un lighenaş printre vechiturile îngrămădite acolo, tuşa Frosea aruncă o privire în curte. Era frig şi mâzgă. oamenii se aciuaseră prin casele lor. Un bomj bărbos scotocea în gunoiul din pubelă. o cioară croncăni trist într-un copac golaş. Blocul de locuinţe de vizavi părea o cazarmă adormită. totul era cenuşiu, şters.

Dintr-odată tuşa Frosea avu o revelaţie. Înţelese de ce o apucau de ochi peisajele sud-americane: ele nu conţineau cenuşiul. Culorile Lumii noi erau vii, frapante! Universul Isaurei, cu oceanul lui azuriu, cu fructele exotice şi palmierii umbroşi, cu papasoarelui, era fermecător! nu, nu putea Moldova, cu iernile ei lungi, friguroase, să facă faţă Lumii noi. Apoi, aproape imediat, tuşa Frosea fu încolţită de stupoare: dar cum putea exista sclavia în acel univers paradiziac? Cum putea să apară exploatarea omului în mijlocul acelei frumuseţi? Era o nepotrivire flagrantă pe care tuşa Frosea n-o pricepea nici în ruptul capului. Îi plăcea clima Braziliei, dar o îngrozea sclavagismul. Brusc tuşa Frosea se lumină: păi, Isaura şi toţi ceilalţi robi aparţineau unei lumi câţiva ani buni, trăise cu sentimentul că Isaura îi era contemporană, că suferinţele sclavei ţineau de viaţa prezentă. Mai mult, şi dramele noilor latinoamericani, ale eroilor epocii actuale, tuşa Frosea le văzuse prin prisma suferinţelor Isaurei. În mod inexplicabil, toţi eroii nedreptăţiţi ai telenovelelor fuseseră pentru tuşa Frosea nişte “sclavi”. Această nouă revelaţie o buimăci. “Evadarea” Isaurei întrun alt plan temporal o neliniştea. tuşa Frosea voia cu toată fiinţa ca ea şi Isaura să aparţină aceluiaşi timp, aceleiaşi clipe... 香

punkt - nr. 46 / august 2012

120

121

punkt - nr. 46 / august 2012

122

PUNKT PROFI

box și istorie cu

Octavian Țâcu

Octavian Țâcu este multiplu campion național la box și istoric. Șef de catedră la uLIm, face parte dintr-o nouă generație de istorici din r. moldova. Participant la Jocurile Olimpice

interviu de Alexandru Vakulovski

din atlanta (1996), medaliat cu argint la cupa europei (1999). autor al monografiilor Problema Basarabiei și relațiile sovieto-române în perioada interbelică (19191939), ed. Prut International, chișinău, 2004, și Fotbalul în contextul transformărilor democratice din Europa de Est. Cazul Ucrainei, României, Republicii Moldova, Ed. cartdidact, chișinău, 2008 (împreună cu B. Boguș).

RUBRICĂ SUSȚINUTĂ de

Mulți au auzit ori de Octavian Țâcu – boxerul, ori de Octavian Țâcu – istoricul. Pare incredibil că ai reușit să combini în viața ta istoria cu boxul. Cât de des se bate istoricul cu boxerul și cine câștigă? sunt şi oameni care au auzit de ambele ipostaze. Ele s-au succedat în timp şi au alternat, fiind conexe activ doar pentru o perioadă scurtă. Asta a făcut într-adevăr ca unii să mă fi cunoscut drept performer, iar alţii drept istoric. Actualmente octavian Ţâcu - boxerul este înregimentat şi disciplinat de istoricul octavian Ţâcu, care are prioritate în tot ce face şi unde se duce, exact cum pe timpuri era invers. În același timp ai fost șef de catedră și boxer de performanță. Cum reacționau adversarii tăi când știau că urcă pe ring cu un șef de catedră?

Recunosc că cea mai complicată perioadă a vieţii mele fost când am îmbinat ambele activităţi, din septembrie 2002 până în aprilie 2003. Eram şef de catedră, dar, în acelaşi timp, trebuia să fac antrenamente cel puţin zilnic, dacă nu de două ori pe zi, ceea ce mă epuiza fizic şi psihic. Ultimul meu titlu de campion naţional (al şaptelea) l-am câştigat în această situaţie, la fel ca medalia de aur la „Mănuşa de Aur” din Belgrad şi bronzul de la turneul internaţional „Felix stamp” din Polonia (ultimul turneu din cariera mea sportivă). Lumea boxului s-a uitat altfel la mine când a început să afle că fac doctorat în istorie, mai ales după ce m-am calificat la Jocurile olimpice din Atlanta în 1996. Era însă un respect care nu-mi aducea puncte în ring, or, spre deosebire de istorie, unde iniţial paşii nesiguri aveau scuză pentru că eram înainte de toate boxer, în box nu-mi puteam permite o asemenea marjă de toleranţă. Din contra, vârsta deja înaintată pentru box şi marea performanţă, experienţa şi statutul intelectual mă obligau să fiu impecabil în evoluţie, nu-mi puteam permite nici măcar în minte să concep că cineva m-ar putea bate, iar adversarii care au făcut-o erau într-adevăr mari campioni, care sunt legende ale boxului mondial.

Te-am auzit în mai multe interviuri vorbind de o nouă generație de istorici, o nouă generație de politicieni.

Faci parte din cei care cred că trebuie să dispară câteva generații ca Moldova s-o ducă mai bine? În context post-sovietic şi post-totalitar (chiar dacă ar părea tautologie) o schimbare de generaţii este absolut necesară şi inevitabilă pentru realizarea unei schimbări.

123

Cunosc în profunzime, din documente de arhive, cum s-a construit în perioada sovietică elita politică şi intelectuală moldovenească în urma practicilor de „indigenizare” şi am fost ( şi sunt) profund convins că această generaţie este una infectă, profund alterată din punct de vedere al moralităţii şi incapabilă de a duce Republicii Moldova în dimensiunea euro-atlantică, care este unicul remediu pentru asanarea noastră politică, economică şi spirituală. Reproducerea acestor nomenclaturişti sovietici în funcţiile de putere în Republica Moldova după 1991 a confirmat aceste supoziţii, iar răul a venit şi de la faptul că aceştia au infectat şi următoarea generaţie de politicieni pe care i-a racolat în actul de guvernare. Fac parte din cei care consideră că o schimbare de elite se produce nu neapărat timp de câteva generaţii, iar rolul major în acest sens îl are proximitatea României şi Uniunii Europene.

Când erai mic aveai vreun model în viață?

Când eram mic, îl adoram pe unchiul meu – Andrei Grosu – care a fost şi primul meu antrenor. Era frumos la chip şi la suflet, veşnic binedispus, cu un simţ ascuţit al dreptăţii, vorbea franc şi nu-i plăcea să se linguşească, era respectat de băieţi, iubit de femei. sunt ceea ce sunt în mare parte datorită lui, iar moartea sa prematură şi tragică a lăsat un gol imens în viaţa mea.

Acum ești așa cum te imaginai când erai mic?

Da, sunt aşa cum m-am visat, poate nu campion la box, dar oricum ştiam că voi reuşi în sens academic. Ştiam că voi ajunge să profesez în universitate, să scriu cărţi, deci nu era o chestie de imaginaţie sau vis, ci de faptul că ştiam asta. nu pot explica de unde venea acest lucru, cel puţin atunci, că la vârsta mai înaintată e şi o chestie de programare, dar pentru acele timpuri rămâne un mister pentru mine.

Mai practici sportul? În afară de box, ce sport faci? În comparaţie cu ce se numea sport în perioada competiţională (uneori 5-6 ore de sport zilnic), acum nu practic nimic. Fac mişcare de plăcere şi pentru a-mi întreţine tonusul existenţial: de două ori pe săptămână joc fotbal, iar o dată merg la box şi la saună. sauna e un ritual sportiv care a rămas sacrosanct, împreună cu boxerii cu care merg acolo. Prin asta ne conservăm amintirile şi nu simţim că îmbătrânim, atât fizic, cât şi moral.

punkt - nr. 46 / august 2012

124

PUNKT PROFI Ce mai citești? Ce literatură îți place?

Mai bine m-ai întreba ce îmi place şi ce nu reuşesc să citesc. Cred că am ajuns la ipostaza, uneori snoabă şi neplăcută, când mai mult scriu decât citesc. Îmi amintesc de regretatul profesor de la Iaşi Vasile Cristian, care spunea că trăim timpuri în care nu avem timp să citim cărţi bune, ci doar foarte bune. Eu nu mai am timp nici pentru astea. Citesc lucruri care îmi pot influenţa percepţia asupra istoriei, de cele mai multe ori documente de arhivă. Romanul istoric rămâne însă marea mea pasiune, aşa cum a fost din copilărie.

Deși ai studiat la Iași, te-ai întors în Republica Moldova.

Crezi că e important ca tinerii plecați la studii în România sau în străinătate să se întoarcă în Moldova?

Prin felul cum este poziţionat geografic, Iaşul nu mi-a lăsat niciodată impresia că eram plecat undeva. Mai alesc că eu sunt născut în satul Costuleni, Ungheni, iar din sat de la mine Iaşiul se vede noaptea când ard luminile. Acest lucru mi-a permis să fiu aproape de tot ce se întâmpla acasă şi să pot fi cooptat în lotul naţional de box. Pe undeva sunt un caz atipic pentru situaţia din sportul moldovenesc – eu mă antrenam la Iaşi, dar evoluam pentru lotul de box al Republicii Moldova. M-am întors definitiv pentru că, de fapt, nu plecasem nicăieri. Eram acasă, iar Iaşul era aproape, acolo a rămas o lume în care mă reîntorc de câte ori simt atracţia sau am posibilitatea. Este şi acum casa mea, nu doar în sens de cetăţenie.

Este important ca tinerii noştri care pleacă să revină acasă, dacă gândeam altfel atunci când am plecat în România la începutul anilor 1990, cu siguranţă că nu mai aveam această schimbare politică în Republica Moldova după 2009. Mă uit cu bucurie şi mândrie la spaţiul public şi politic din ţara noastră şi văd foştii colegi prim-miniştri, miniştri, deputaţi, guvernatori de bancă, intelectuali de marcă, jurişti, economişti. A fost cea mai inspirată politică a statului român în a investi în tânăra generaţie de moldoveni, care a adus un suflu nou, de sorginte românească şi europeană statalităţii moldoveneşti.

Dacă te-aș enerva, m-ai bate? Când a fost ultima oară când te-ai bătut? Cum a fost?

Cred că actualmente pentru mine noţiunea de „ a bate” şi-a schimbat sensul iniţial la care probabil te referi. Mă „bat” aproape zilnic în spaţiul mediatic şi public, de multe ori la fel de încordat ca în ringul de

box. Şi cred că actualmente, când întreaga Republică Moldova este un ring de box, altfel nici nu se poate. n-ai nicio şansă să mă enervezi şi cred că nu te-aş bate din cauza unei filosofii pe care mi-a inoculat-o antrenorul meu de la Iaşi – să nu te baţi niciodată cu cei care nu ştiu să se bată... şi cu femeile.

Minte sănătoasă în corp sănătos – e adevărat?

Da, cu siguranţă, subscriu acestui aforism în totalitate. Şi trebuie să fac o precizare legată de aceasta în cazul sportivilor, care deseori sunt catalogaţi drept lipsiţi de intelect. Minte sănătoasă nu înseamnă întotdeauna să poţi vorbi frumos în faţa camerelor de filmat.

Inteligenţa este o chestiune mult mai complexă şi mai complicată. Există în sport noţiunea de inteligenţă motrică, iar marii campioni sunt prin definiţie posesorii unei astfel de inteligenţe. Dar nici nu cad în extreme – marile minţi nu întotdeauna au avut un corp sănătos, iar unii chiar erau refractari la orice formă de activitate sportivă.

Ce ar trebui să știm despre tine și nu știm? Îmi plac copiii şi mă simt bine în lumea lor, iar ei îmi răspund cu aceeași afecțiune. Cred că am rămas un copil în felul meu de a fi şi mă deranjează uneori când sunt nevoit să fac lucruri serioase, de om matur. Îmi place să „evadez” din lumea reală, de cele mai multe ori călătorind (am vizitat cu sportul sau istoria 36 de ţări şi am fost pe toate continentele, cu excepţia Australiei, deoarece am ratat calificarea la Jocurile olimpice din sidney). Îmi place mămăliga cu peşte prăjit, palinca (de Bihor preferabil) şi vinul de casă pe care îl face tata, să dorm la amiază, să fiu alintat de părinţi când merg la Costuleni şi nu-mi place să mă trezesc dimineaţa când am cursuri la universitate de la ora opt. În şcoală cântam foarte frumos şi chiar am fost prima voce a corului şcolii, talent eclipsat de faptul că boxul a primat.

Ce vise are Octavian Țâcu acum?

Când am fost anul trecut la Vatican şi am întrebat pe cineva în glumă ce să cer de la Dumnezeu când sunt aşa aproape de el, mi s-a răspuns să cer lucruri simple.

Am şi eu un vis simplu - să fiu sănătos şi să apuc să-mi văd copiii, nepoţii (şi poate strănepoţii) în jurul meu, iar eu să nu le fiu o povară. Viaţa mi-a arătat că restul visurilor se îndeplinesc şi îmi sunt la îndemână 香

RUBRICĂ SUSȚINUTĂ de

125

punkt - nr. 46 / august 2012

126

PREMIERELE TOAMNEI LA CARTIER

Zahar Prilepin (n. 7 iulie 1975) e un scriitor pe val, foarte popular în rusia, care vine tare după erofeev, sorokin şi Pelevin, dar care nu scrie deloc ca ei. Dacă scriitorii de care am amintit experimentează mult, inclusiv lingvistic, Zahar Prilepin scrie mult mai clasic, amintindu-ne ba de Gogol, ba de cehov, ba chiar de maxim Gorki. (m. Vakulovski)

Zahar PRILEPIN

PATOLOGII (fragment de roman)

Câ

traducere din limba rusă de mihail Vakulovski

nd trec în partea cealaltă a râului, mergând pe pod, adesea sunt chinuit de una şi aceeaşi vedenie. sfântul Ispas stă pe ambele maluri, cu un picior pe un mal şi cu celălalt picior pe celălalt mal. Pe unul dintre malurile râului e casa noastră. În fiecare sâmbătă ne ducem pe celălalt mal, ca să ne plimbăm printre cărţile întinse pe jos, în parcul de pe malul râului. În spatele bărcilor stau pensionari taciturni, care vând cărţile ieftine şi sumbre ale scriitorilor clasici şi „maculatură” scumpă cu coperte kitschoase.

Ridic copertele cărţilor întinse pe bărci cu degetul mare al mâinii stângi. De mâna dreaptă mă ţine viteazul meu copil adoptiv, un domn de trei ani cu şapcă roşie şi încălţat în ghete cu crampoane, legate frumos cu şireturi albe şi pufoase. El cunoaşte câteva cuvinte

importante, ştie să clipească din ochi, are o mimică bogată şi cinstită; suntem încântaţi unul de celălalt, deşi el nu-mi spune nimic despre asta. ne cunoaştem deja de jumătate de an şi el e convins că sunt tatăl lui. stând pe malul râului, mâncăm îngheţată şi ne uităm la apă. Apa curge.

- Dar când va curge apa? întreabă băieţelul. „Când va curge apa, noi vom muri”, mă gândesc şi, fără a-mi face griji că-l voi speria, spun asta cu voce tare. El ia vorbele mele ca pe-un răspuns.

- Şi asta se va întâmpla degrabă? întreabă el, interesându-l probabil cât de repede va curge apa.

- Păi nu, nu prea degrabă, – îi spun eu, fără să hotărăsc despre ce vorbesc, despre moarte sau despre cursul apei. terminăm îngheţata. El a deschis gura pentru a-şi turna ultima picătură dulce, care curge din conul de îngheţată. Eu mănânc şi conul umed şi pătat al îngheţatei.

127

punkt - nr. 46 / august 2012

128

PREMIERELE TOAMNEI LA CARTIER - Buuun, constată copilul. Îi şterg cu o batistă palmele lui lipicioase, obrajii murdari nu ştiu de ce şi mă ridic, pregătit de plecare.

- Hai să mai aşteptăm, îmi propune copilul.

- Ce să aşteptăm?

- să aşteptăm până curge apa.

- Ei, hai.

El se uită concentrat la apă. Ea curge, curge, curge.

A

poi urcăm într-un microbuz, un autobuz mic, pentru douăzeci de persoane, plus şoferul, care conduce cu multă virtuozitate, în acelaşi timp conversând cu pasagerii. Are în gură o ţigară fumegândă, dar scrumul nu-i cade niciodată pe pantaloni, căci atunci când se adună atâta scrum cât să fie-n pericol să cadă, şoferul scoate ţigara pe geam şi scrumul e luat de vânt.

Uneori mă îndoiesc de măiestria şoferului. Când noi, doi bărbaţi minunaţi, eu şi copilul adoptiv, ne plimbăm prin oraş, nu am încredere în nimic şi pun totul la îndoială. nu am încredere că vazele cu flori nu cad de la balcoane şi că maidanezii nu sar la oameni, am îndoieli asupra faptului că firul de cablu electric căzut luna trecută de pe stâlp nu va curenta, iar capacele de canalizare nu vor cădea, deschizând un întuneric clocotind. suntem grijulii şi ne păzim de toate. Băieţelul are încredere în mine, aşa că nu am dreptul să-l dezamăgesc. În consecinţă, am îndoieli şi în legătură cu măiestria şoferului autobuzului. De fapt, să spun că nu am încredere în el e puţin spus. Groaza care-mi trezeşte o stare de parcă aş vrea să vomit mă face să-mi lipesc obrazul nebărbierit de faţa lui, iar mâinile mele strâng corpul plăpând al copilului de trei anişori, degetele mele îi ating mâinile, lobul urechilor, fruntea, verific dacă e cald, dragul meu e aici, lângă mine, pe genunchii mei, unic, irepetabil, amuzant, sever, iar el îmi îndepărtează nemulţumit mâna – îl incomodez să vadă cum curge apa –, mergem pe pod.

Iar pe mine mă chinuie o viziune. Şoferul scoate pe geam mâna cu ţigara transformată-n scrum, aruncând o privire în oglindă şi încercând să vadă cine încă n-a plătit pentru cursă... Piciorul drept apasă instinctiv pe pedala de acceleraţie, pentru că ochii au transmis creierului acum o sutime de secundă informaţia că drumul e liber pe următoarea sută de metri – toate automobilele s-au îndepărtat. El îşi scutură scurt mâna

cu ţigara, apasă pe accelerator, se uită în oglindă să vadă în spate şi nu bănuieşte că peste o clipă autobuzul lui va zbura peste bordură. Poate că autobuzul s-a întors din cauză că roata a prins vreo groapă, care s-a ivit pe neaşteptate, poate că pe drum a apărut vreun câine şi şoferul a reacţionat greşit – nu am de unde să ştiu. Ţipătul unei femei îl face pe şofer să-şi întoarcă privirea la şosea, drum care se întoarce brusc la dreapta, iar el nu mai aude răcnetele pasagerilor. El vede cerul, pentru că microbuzul se ridică pe roţile din spate şi, cum ni se pare nouă... în-ce-ti-şooor... dar chiar foarte încet, cu un sunet îngrozitor, precum al porţilor iadului, burta autobuzului atinge gardul de fier şi parcă trece peste el, parcă îl smulge din asfalt.

Apa curge. Până la ea mai sunt treizeci de metri.

Eu am văzut totul înaintea femeii care a ţipat prima. stăteam lângă şofer, în dreapta lui, pe acest loc ar fi trebuit să stea taxatoarea, dacă firma auto nu ar fi făcut economie pe funcţia asta. Dacă sunt cu copilul, mereu mă aşez pe locul taxatoarei, care lipseşte. Când sunt singur, mă aşez oriunde ar fi, pentru că mie nu mi se poate întâmpla nimic rău. În secunda când şoferul a pierdut direcţia, eu l-am strâns pe băieţel lângă mine, strecurând mâna dreaptă sub pieptul lui slăbuţ, ţinându-l strâns de geaca de blugi cu degetele. În acelaşi timp am apucat cu mâna stângă bara de care se ţin pasagerii când ies din microbuz, strângându-l între antebraţ şi biceps. În clipa următoare, când ni s-a părut că autobuzul se ridica lin în picioare, am strigat la şoferul care se chinuia din toate puterile să îndrepte volanul şi să-şi mute piciorul de pe accelerator pe frână: - Deschide uşa!

Când autobuzul deja cădea în apă, el a deschis uşa. nu ne-a dezamăgit. sau poate că a deschis-o întâmplător, căzând din inerţie cu pieptul pe volan şi de frică s-a apucat de dispozitivele şi butoanele de lângă el. Cu toate că în autobuz se auzeau doar ţipete – zbierau chiar şi bărbaţii, doar copilul meu adoptiv tăcea – cu toate că de pe locurile din spate cădeau oamenii în faţă ca nişte ciuperci din pungi, iar cineva a spart geamul din faţă al autobuzului cu capul, aşadar, cu toate că era gălăgie mare, eu am auzit sunetul uşii care se deschidea, – parcă ar fi fost sunetul unui muşchi de fier. nici măcar nu am întors capul la sunetul ăsta.

Autobuzul s-a răsucit în aer şi am văzut cum pensionara care cu două staţii în urmă se plângea atât

129 de tare de preţul mare al biletului, s-a întors în aer ca o păpuşă, picioarele ei bătrâne şi grase întorcându-se şi fluturându-i fără niciun control, apoi s-a lovit cu capul de... m-am gândit că era plafonul, dar nu, era podeaua. noi, eu şi copilul, am alunecat spre plafon.

M-am ghemuit şi am primit lovitura asupra mea, în ceafă şi în spate, simţind clar că fruntea copilului se sprijină de obrazul meu şi exact atunci m-am lovit cu fundul de scaunul şoferului, m-am întors pe-o parte, pe cealaltă şi aproape că mi-am fracturat mâna stângă când autobuzul a căzut în râu.

Apa rece ca gheaţa a intrat peste tot în acelaşi timp. Un bărbat cu faţa brăzdată roz, de parcă ar fi fost presărată de praf de sticlă ca de zahăr, a ţâşnit pe uşa deschisă, iar eu am fost aruncat imediat în spatele autobuzului de apa care era atât de rece, încât mi-a părut că fierbe.

Eu respiram, şi respiram, şi respiram, până a început să mi se învârtă capul. Mă uitam la gemuleţul de vizavi, pe care apa lacomă îşi băga capul ca o vrăjitoare rea. Îmi mai amintesc cum unul dintre pasageri, un bărbat, tot învârtindu-se prin autobuzul care acum se întorcea deja în apă, m-a apucat strâns de picioare, înşfăcându-mă cu ură de moliciunea bărbăţiei mele, căutând un punct de sprijin. Am închis ochii, pentru că pe mine curgea apă şi de sus, şi de jos, apoi l-am lovit cu piciorul în faţă, la nimereală. Atunci am înţeles că nu mai e aer în autobuz şi mi-am scos bocancii, cu degetele de la picioare.

Autobuzul prindea viteză. Am deschis ochii. Autobuzul se ducea la fund, cu botul în faţă. Am înţeles asta. În autobuz era un întuneric noroios. Lângă mine, în partea dreaptă a capotei, stăteau câţiva pasageri – cinci sau şase, ori chiar mai mulţi... Am simţit că se împing, se mişcă. Cineva stătea la podea şi încerca şi el să se mişte, am ridicat picioarele în sus şi am înţeles că nu mai curge apă în autobuz, pentru că acum e deja plin.

Copilul stătea nemişcat în braţele mele, de parcă ar fi adormit.

Am întors capul spre stânga şi am văzut că uşa e deschisă şi, împingându-mă pe sub picioarele cuiva, m-am întors, m-am apucat cu mâna stângă de uşă, de bara de fier, încă de ceva, mi-am rupt undeva unghia degetului mijlociu şi parcă din ultimele puteri, împing din picioare, uneori în gol, uneori nimerind ceva, mă mişcam undeva, şi deodată am simţit cum autobuzul a început să se ducă iute în jos, precum un meteorit

subacvatic, iar eu cu copilul am rămas în apa rece ca gheaţa, în mijlocul râului, pierduţi de lume. Întunericul era în valuri şi neplăcut la gust şi doar mai târziu mi-am dat seama că, tot învârtindu-mă prin autobuz, mi-am muşcat obrazul şi o bucăţică din el se rostogolea pe la mine prin gură şi, asemeni unui atlet nu prea inteligent, se împingea în cerul gurii mele, sprijinindu-se de limba-mi roz, de parcă s-ar strădui să mă ridice cu forţa unicului lui muşchi.

Dacă aş fi putut – aş fi ţipat. Dacă aş fi stat să mă gândesc o clipă – mi-aş fi ieşit din minţi.

Ridicând capul – am văzut lumina. Probabil că nimănui nu-i pare soarele atât de îndepărtat ca unui om care se îneacă, dar încă nu şi-a pierdut speranţa că se va salva.

Cu câtă uşurinţă, copii fiind, ne căram unul pe altul prin apă, eu cu prietenii mei primăvăratici, mergând prin apă până la gât, ducându-ne unul pe celălalt în mâini prin iazul tulbure din sătucul nostru.

Credeam că apa ia greutatea oricăruia asupra sa.

Ce prostie!

Dând convulsiv şi spasmodic din picioare şi din mâna liberă, împingându-mă din apa mortală la fel de fără speranţă şi fără ieşire, de parcă m-aş fi apărat de cosmos, am simţit că nu sunt în stare să înot în sus, că nu pot căra după mine blugii care s-au lipit de picioare, geaca, maieul, îmbrăcămintea pufoasă a copilului care atârnă pe mâna mea. n-avea niciun rost să mă gândesc că, dacă-mi scot măcar geaca, voi pierde vreo zece secunde. Dacă n-aş fi scos-o, peste vreo două minute am fi ajuns din urmă autobuzul cu pasagerii în agonie.

Fără să mă opresc să dau des din picioare, dar ridicându-mă cu mare greutate, cred că nu mai mult de cinci centimetri pe secundă, ţinându-l pe băieţel cu mâna stângă de abdomen, am încercat să-mi scot mâna dreaptă din mâneca gecii. Inutil...

Cu mâna stângă, în palmele căreia îl ţineam foarte strâns pe copilul meu adoptiv, m-am întins până la mâna dreaptă. Cu degetul mare al mâinii stângi am agăţat mâneca dreaptă a gecii, am făcut câteva mişcări nervoase de eliberare cu mâna dreaptă, dar am înţeles din nou că şi asta e inutil. nu am cum să-mi scot geaca. Şi în acest moment m-am luminat. Mi-am atins faţa cu mâna stângă şi am apucat copilul cu dinţii de guler. ...Peste trei secunde geaca scoasă, învârtindu-se,

punkt - nr. 46 / august 2012

130

AVANPREMIERĂ a plutit în jos, spre fundul apei.

Ce fericire e să ai două mâini libere! Am făcut două mişcări largi cu ambele mâini, apoi m-am abătut din nou de la înot pentru o secundă, ca să-l descalţ pe copilul meu de încălţămintea lui şmecheră. nu am văzut cum încălţămintea s-a scufundat după geaca mea, dar am simţit că eu însumi mă voi duce imediat în jos şi n-am mai încercat să mai scap de greutatea de pe mine şi de pe copil. ...mă zbăteam în apă, o sfâşiam în bucăţi şi vâsleam, şi vâsleam, şi vâsleam.

La un moment dat mi-am dat seama că mi se întoarce capul invers. Era de parcă m-aş fi văzut dintro parte, cu capul întors ca o minge de cauciuc – o grămadă de oase înmuiate, împodobite de un creier rece, cu urechi şi o limbă albastră şi proastă... şi cu mandibula în care era blocată o bucată de material de blugi.

Mă agitam în apă ca o lipitoare, înduram sfârșitul acestui chin, trăiam ultimele secunde ale vieţii, dar nicio forţă nu ar fi reuşit să mă forţeze să-mi descleştez dinţii. niciodată n-am bănuit că apa e atât de dură. Fiecare forţare a mâinii în apă se lăsa cu dureri, cu rupturi capilare, cu fracturi musculare şi articulare, totul era foarte complicat şi necesita efort maxim.

Ceafa era apăsată de greutate, iar gura îmi sângera abundent. Inima îmi sărea din piept la fiecare forţare a mâinilor.

Gâfâind, nu mai făceam mişcări largi şi întregi cu mâinile şi picioarele, ci dădeam cu disperare din toate terminaţiile. nu mai înotam – agonizam. nu ţin minte cum am ajuns deasupra apei. În ultimele clipe m-am mişcat într-un întuneric total, iar în jurul meu nu era lichid, dar era carne – sângeroasă, caldă, abundentă, atât de multă, încât îmi strângea şi-mi storcea capul, îmi spărgea oasele craniului meu insuficient dezvoltat... se auzea un ţipăt neîntrerupt al unei mame care abia născuse.

După ce-am ieşit la suprafaţă, îmi pare foarte rău, dar am deschis dinţii – am deschis gura şi am tras aer în piept, doar plămânii mei erau gata să primească în ei toată atmosfera. Dar în acelaşi moment totul a dispărut – m-am dus din nou la fund.

Doar mai târziu mi-am dat seama de ce s-a întâmplat asta: deschizând gura, l-am scăpat pe copil din dinţi; muşchii mâinii, care funcţionau de sine stătător, l-au înhăţat imediat, dar pe corpul meu nu mai avea

cine să-l ţină la suprafaţă în afară de ei, muşchii mâinilor, pentru că picioarele îmi atârnau ca doi peşti morţi cu maţele scoase afară. nici nu ştiu din ce dădeam, cum mă zbăteam, din ce mişcam şi împingeam de data asta, cu ce extremitate – oare cu coada, cu slipii, aripile, dar deja, văzând soarele, nu mai puteam să-l părăsesc din nou. Şi el mi s-a arătat.

Am mai respirat o dată. Şi am mai respirat de câteva ori şi m-am atins cu buzele de copilul meu, nu mai puteam – el era ud şi rece.

M-am întins pe spate şi l-am prins de piept. Cu mâna stângă m-am apucat de blugii mei. Cureaua, nasturele, fermoarul... Un şold, celălalt... Asta mi-a luat câteva minute. Blugii mi s-au blocat undeva la genunchi, iar eu mă zbăteam din picioare şi înţelegeam că mă înec din nou, că nu mai pot, iar pe faţa mea curgeau şiroaie de lacrimi.

Am căzut iarăşi sub apă, dar de data asta lucrurile s-au întâmplat într-o stare pe care aş putea-o numi conştientă deja. Am reuşit să mai iau o gură de aer, iar sub apă l-am luat iar în dinţi pe băieţel. Mi-am tras cu ambele mâini blugii de pe mine, întâmplător cu tot cu ce aveam sub ei, apoi am ieşit din nou, agitat, la suprafaţă. Acolo nu se schimbase nimic.

Pe mal erau oameni. Şi la balcoanele blocurilor de pe malul râului erau oameni. Şi pe pod erau oameni, care ieşiseră din autoturismele lor. Pe pod alerga de-a lungul gardului un câine maidanez care lătra.

Cineva a ţipat: -...un copil!

Cineva deja venea spre noi cu o barcă. Dar eu nu mai vedeam nimic şi nu mai auzeam nimic.

Eram duşi de curent, iar eu am început să-l dezbrac pe copilul meu, greu ca păcatul de moarte.

Jacheta albastră, cu un ursuleţ verde şi simpatic pe spate. Blugi albaştri, dresuri peticite. Un pulover în toate culorile fericirii, şi portocaliu, şi roz, şi galben, un pulover gros, pe care până la urmă l-am lăsat pe el, neavând forţa necesară să-l pot scoate.

La un moment dat m-au prins nişte mâini şi am fost urcaţi în barcă.

- Daţi-mi copilul! mi-a ordonat o femeie îmbrăcată într-un halat alb. Bărbatul din barcă mi-a desfăcut mâinile fără prea multă greutate.

Plângând în hohote, o urmăream pe femeie. Ea îi reda viaţă copilului. Peste câteva minute din gura şi din nasul lui a început să curgă apă 香

131

punkt - nr. 46 / august 2012

132

PREMIERELE TOAMNEI LA CARTIER

Christian Kracht (n. 1966), prozator elvețian de limbă germană, face parte din familia scriitorilordandy, maeștri ai rafinamentului și ai dezabuzării, înrudindu-se adesea, în mod evident, cu autori ca J.-K. Huysmans sau Drieu la rochelle. să amintim din biografia lui că este fiul lui christian Kracht senior, fost director al grupului editorial axel spriger, că a lucrat ca jurnalist pentru ”Frankfurter allgemeine Zeitung” și a fost corespondent în India pentru ”Der spiegel”, că a locuit o vreme la Bangkok și Katmandu, pentru a alege apoi să se stabilească în argentina, la Buenos aires, şi, în cele din urmă, la Florenţa. călător profesionist, am putea spune, Kracht a escaladat în 2006 muntele Kilimanjaro și este autorul mai multor povestiri şi reportaje de călătorie. un fals roman de călătorie e și ”1979”, publicat în 2001, după Faserland (debutul său fulminant din 1995, care l-a proiectat direct în rândul reprezentanților de frunte ai curentului Popliteratur) și înainte de ”Ich werde hier sein im sonnenschein und im schatten” (2008) și ”Imperium” (2012). s-a spus despre ”1979” că ar fi o „fantezie a extincției“. naratorul, un tânăr designer de interior german, și partenerul lui ajung la teheran exact în momentul în care se scrie sfârșitul unei epoci: șahul e îndepărtat de pe tron, iar islamiștii preiau puterea. Pe fondul unui soi de opulență a decăderii, fiecare obiect îşi are semnificația și greutatea lui în text, la fel ca fiecare detaliu, altfel deja inutil, al acestei lumi pe cale să se stingă. Protagonistul – martor involuntar al rescrierii istoriei, occidental nimerit întâmplător în iureșul evenimentelor – își consumă propria plăcere autodistructivă, propria scârbă de sine, până la pierderea identității, în contextul acestei fin de party relevante pentru toată lumea din poveste. el va eșua în mod neașteptat și absurd, după moartea iubitului său, dar nu în teheranul asediat, ci într-un lagăr de muncă din china, după o trecere prin tibet, unde, prin înconjurarea muntelui sacru Kailash, ar fi vrut să-și purifice sufletul.

Fragmentul de mai jos, plasat la începutul romanului, descrie cea din urmă petrecere dată de un personaj excentric, proprietarul unei vile din nordul Teheranului.

Christian KRACHT

1979

(fragment) traducere din germană de andrei anastasescu

A

căscat şi apoi, cu gesturi meticuloase, şi-a aprins o ţigară, în aşa fel încât procesul de aprindere a durat extrem de mult. Eu mă uitam fix la uşa vilei.

Aveam un gust metalic în gură. Par-

că aş fi mestecat o folie de aluminiu, parcă îmi căzuse o plombă de la o măsea. nu ne-am privit. nu puteam

să mă uit la Christopher.

Licuricii au continuat să zbârnâie în jurul nostru.

După un timp a venit cineva să deschidă uşa. Când am trecut pragul, ne-a învăluit o lumină gălbuie şi caldă.

Un servitor cu mănuşi crem ne-a condus printr-un salon mare, pe lângă mese de faianţă suedeză, pe care

133

am văzut, în vaze chinezeşti, aranjamente de crini cam prea perfecte. Fără să mă opresc din mers, mi-am trecut degetul pe suprafaţa unei mese şi mi l-am şters apoi de pantalonii deschişi la culoare. nu era praf.

Picioarele lămpilor de pe măsuţe erau confecţionate şi ele din vaze chinezeşti, abajururile, în schimb, erau de damasc galben.

Am văzut nişte canapele acoperite cu mătase brută ce lăsau impresia că încăperile prin care treceam fuseseră amenjate de Hulda seidewinkel1. Casa mi-a adus aminte de apartamentul lui Jasper Conran2 de la începutul anilor ’60, văzusem odată o serie de fotografii; folosise mult alb, mult galben auriu, nici prea baroc, dar nici prea minimalist. Era, cum obişnuia să spună Christopher, le style Directoire, cu puţin înainte ca napoleon să fie prea mare pentru propriile-i bottes.

Aşa era decorat hotelul Ritz din Paris, de fapt era chiar stilul unui grand hôtel; elegant fără să epateze, uşor discontinuu pe alocuri, cu rupturi de ritm poate prea studiate, şi totuşi absolut perfect şi, până la urmă, sexy.

1

Designer de interior, asistenta personală a cunoscutului editor german Axel Springer (1912–1985) (n. tr.).

2 E vorba, probabil, de Sir Terence Orby Conran (n. 1931), designer de interior şi producător de mobilă britanic, tatăl creatorului de modă Jasper Conran (n. 1959) (n. tr.).

Încăperile erau, mai curând, expresia fidelă a Europei şi opusul Japoniei, exprimau perfect opulenţa exterioară, suprafaţa, spaţiul inundat de lumină, Lumea Veche şi bunul gust infailibil; pe pardoseala de teracotă erau aşternute dhurrie3-uri din lână de oaie, de un alb imaculat.

Pentru prima oară de când eram în Persia am avut senzaţia sosirii şi a purităţii, o senzaţie din copilărie; era opusul senzaţiei pe care o aveam, când eram copil, la grădiniţa franceză. Pe atunci mă străduiam mereu să evit marginea cleioasă a paharului cu lapte pe care trebuia să-l beau zilnic la ora zece şi, pentru asta, învârteam paharul din faţa mea în sensul acelor de ceasornic – într-atât mă scârbea propria mea salivă amestecată cu lapte.

Era singura mea amintire din copilărie. n-aveam alte amintiri în afară de cea cu paharul de lapte care-mi făcea silă. Iar casa în care tocmai intraserăm era, cum spuneam, la polul opus. Uneori Christopher mă întreba de ce eram atât de gol pe dinăuntru şi de ce lăsam impresia că exist fără să am niciun fel de amintire, de parcă tot ce fusese înainte s-ar fi şters definitiv, orice miros şi orice culoare şi orice tufiş sub care ascun3

Covor gros indian (engl.) (n. tr.).

punkt - nr. 46 / august 2012

134

PREMIERELE TOAMNEI LA CARTIER sesem, poate, de părinţii mei un catalog de bricolaj cu paginile făcute ferfeniţă – nimic de care să-mi mai aduc aminte, absolut nimic. În timp ce mi se derulau în minte gândurile astea, am zărit, printr-o uşă, o bibliotecă. Zugrăvită complet în roşu, părea – în tot albul şi galbenul şi auriul din jur – un câmp de forţe, ceva miraculos, pulsator.

Roşul îmi plăcea în mod deosebit. De fapt, îmi plăceau toate culorile, dar aveam un ochi foarte bun pentru roşu şi pentru relaţia lui cu alte culori, iar roşul acesta era incredibil. Într-un fel, era ca şi cum i s-ar fi spus designerului: pentru camera asta şi pentru asta mi-ar mai trebui puţin roşu, roşul potrivit, desigur, puţin roşu ca acela din templele budiste, puţin roşuteracotă.

De obicei, când amenajam un apartament, nu ştia, din păcate, nimeni despre ce era vorba şi ce anume aveam eu în minte, fiindcă roşul perfect e foarte greu de preparat, de fapt e aproape imposibil să găseşti un roşu perfect.

Roşul perfect n-are nicio legătură cu sângele, aşa cum se presupune adesea, ci se găseşte, de fapt, numai în portretele florentine de copii din Renaştere; pălăriile purtate de copii în asemenea tablouri sunt pictate în roşul la care mă gândesc eu. În orice caz, biblioteca din casa asta era de un roşu cald, mătăsos, cu nuanţe brun-violete.

Pe un perete din al doilea salon era atârnat un mare portret al şahului, într-o ramă foarte simplă, frumoasă, de abanos, şahul purta o uniformă de gală albă, cu epoleţi auriţi. Alături, pe o estradă, luminată de o lampă cu halogen, era o sculptură a lui Hans Arp, de un alb spălăcit. Pe peretele opus, aranjate minuţios deasupra altei lămpi de porţelan, atârnau mai multe tablouri de Willi Baumeister4. Îmi plăcea Hans Arp, îmi plăcea Willi Baumeister, îmi plăcea casa asta, îmi plăcea chiar şi şahul. Era şi greu să nu-ţi placă o asemenea casă. servitorul care ne condusese prin saloanele ce dădeau unul într-altul ne-a rugat acum să mergem în grădină, 4

Willi Baumeister (1889–1955) – pictor şi scenograf modernist german (n. tr.).

indicându-ne cu mâna drumul din verandă în jos pe scara cea mare. În grădină era o muzică lejeră, se amenajase un bar, mirosea a unt şi a flori. La o numărătoare rapidă, să fi tot fost vreo optzeci şi cinci, nouăzeci de invitaţi. Grădina era uşor în pantă. Câţiva bărbaţi purtau uniforme americane de gală, albe ca zăpada.

Am văzut o artistă germană care pictase mai înainte gigantice pânze hiperrealiste şi ale cărei tablouri erau reproduse deseori în Quick sau în stern. se plimba de la un invitat la altul, dându-şi aere princiare şi vorbind vrute şi nevrute, la un moment dat s-a oprit în faţa unei iraniene îmbrăcate excentric şi s-au luat amândouă în braţe. Era Googoosh5, am recunoscut-o de pe copertele discurilor lui Christopher.

Un mic pârâu ieşea din tufişuri, traversa pajiştea şerpuind şi, la capătul de jos al terenului, dispărea într-un mărăciniş. Pe pajişte erau înfipte, la distanţe inegale, făclii arzând. Mai spre marginea grădinii, o femeie într-o rochie bleu ochea vârfurile copacilor cu o armă pneumatică. Umbra ei tremura pe iarbă. Într-un colţ al grădinii, un tânăr cu plete unsuroase, lungi până la umeri, ţipa la o fată, îi spunea să se relaxeze şi să termine cu încăpăţânarea. Fata se uita ruşinată în pământ. tânărul era european. Îl mai văzusem o dată, cu ani în urmă, la bordul unui iaht, pe Marea Egee, în zona Greciei. Le făcea ţigări cu haşiş fetelor de pe vas, iar mai târziu, când treceam cu velierul pe sub stâncile maronii ale insulei santorini, l-am văzut întins pe burtă, mâncând cu linguriţa îngheţată de vanilie cu lichior Drambuie dintr-o cupă de alpaca.

Mi-am luat un pahar de coniac armenesc de pe masa acoperită cu o faţă de masă albă, care servea drept bar, i-am turnat lui Christopher votcă într-un pahar cu zeamă de lămâie şi i l-am întins.

— Bea şi tu, te rog, mai puţin, măcar acum că eşti aşa bolnav. trebuie să te îngrijeşti.

M-a privit, a închis ochii şi, cu pleoapele coborâte, a clipit cu efect, aşa cum ştia el să clipească, mi-a luat paharul din mână şi s-a strecurat în mulţime, depăr5

Googoosh (n. 1950) – cântăreaţă şi actriţă iraniană (n. tr.).

135 tându-se de mine. M-am uitat din nou în partea cealaltă, la tânărul cu plete. Mi-am adus aminte numele lui: Alexander.

De la un magnetofon se auzea Bachman-turner overdrive. Am văzut cum Alexander a lăsat-o singură pe fată – care plângea de-a binelea acum –, s-a dus la aparat, a smuls banda, a aruncat-o în tufişuri şi a pus una nouă. Din difuzoare au început să răsune acordurile naziste ale formaţiei throbbing Gristle. satisfăcut, Alexander îşi legăna încolo şi-ncoace pletele unsuroase, muzica era oribilă, m-am uitat în jur, nimeni de la petrecere nu părea însă deranjat.

— Atunci e bine. o.K. Vrei să fumezi shabu-shabu?

— Ce? — nu te uita aşa la mine! shabu-shabu. Crystal meth.

Drogul naziştilor, fericirea bikerilor, noua puritate, punk rock. Vino şi tu, o să fumăm.

— Hm… poţi să începi fără mine, Alexander. ne vedem mai încolo.

L-am lăsat singur. Ceva din creierul lui mort începuse să lucreze, am observat că încerca să-şi dea seama cum de-i ştiam numele. să-l fi pronunţat chiar el? se întreba. De Marea Egee nu-şi mai aducea aminte, asta era sigur.

Alexander purta un blazer vintage Yves saint Laurent şi, pe dedesubt, un tricou roşu cu o mare svastică neagră imprimată pe el, sub care scria, cu litere mici, negre:

THE SHAH RuLES OK IN ’79.

Am luat o înghiţitură de coniac şi m-am dus la el.

— Interesant tricou.

Alexander s-a întors cu faţa la mine şi m-a privit în ochi.

— Ce ştii tu despre asta? a întrebat.

Fruntea îi şiroia de sudoare, era palid. Pupilele lui semănau cu două minuscule vârfuri de ac. Arăta ca un nebun, de parcă şi-ar fi golit creierul cândva. Ziceai că e mort. nu mai avea nicio legătură cu imaginea lui Alexander de pe iaht, aşa cum îl ştiam eu.

— Ce ştii tu? a repetat el întrebarea.

— Păi, ştiu chestiile care se ştiu. În aceeaşi clipă am regretat ce spusesem.

— Atunci ai aflat şi de „lance“? De muntele sfânt Kailash din tibet, de cele o sută opt rotiri?

— nu, dar… Christopher trebuie să ştie.

— Christopher e în teheran? Acel Christopher?

— Da. E chiar aici, la petrecere. Am venit cu el.

— Faptul că îl cunoşti te pune într-o lumină bună. La început m-am gândit că eşti şi tu, acolo, un mic homo care se dă mare.

— nu, nu… nu mi-a venit în minte nicio replică şi am simţit că mă înroşesc.

— Ştii că Dumnezeu îi urăşte pe gay?

— Da, ştiu, nici mie nu-mi plac.

Cântecul formaţiei throbbing Gristle – dacă aşa ceva se putea numi cântec – se terminase, a început altul, şi mai groaznic, şi mai tare, şi mai de neascultat.

Alexander dansa din nou; în timp ce se învârtea, a scos din buzunarul de la pantaloni o mică pipă de sticlă, şi-a băgat-o în gură, a ţinut o brichetă aprinsă la capătul pipei şi a tras din ea. M-am dus să-l caut pe Christopher.

L-am găsit după un timp, era undeva mai la margine, în compania a trei femei tinere, care erau blonde şi

punkt - nr. 46 / august 2012

136

PREMIERELE TOAMNEI LA CARTIER aveau picioare lungi şi arătau perfect. Una dintre ele ţinea de mână o fetiţă blondă, avea vreo cinci, şase ani.

Era fata ei.

Mama o îmbrăcase pe fetiţă cu jartiere, colanţi tip plasă, pantaloni scurţi şi un sutien alb. A desfăcut o sticluţă, şi-a băgat în ea unghia dată cu ojă albă şi a luat o priză de cocaină.

L-am văzut pe Christopher izbucnind într-un hohot de râs cristalin, golind apoi sticluţa în palmă, vârânduşi nasul în căuşul palmei şi lingând restul. Când fata a întins mâinile după sticluţă, m-am întors cu spatele.

Christopher părea la fel de nebun ca Alexander. Era isteric, se purta ca şi cum ar fi fost Barbara Hutton6 la una dintre petrecerile ei de la tanger. Era aşa departe de mine. nu bănuisem niciodată că putea fi atât de dur. sigur, ştiusem dintotdeauna, dar chestiile astea te însoţesc ani de zile şi niciodată nu ştii cu adevărat: faţa lui Christopher, felul cum ţinea un pahar în mână, cum îşi trăgea umerii înapoi când râdea – toate astea nu erau decât expresia exterioară a durităţii şi a răcelii lui teribile. Aşa fusese mereu; Christopher era bolnav.

Era ca în urmă cu câteva zile, noaptea, în deşert, lângă Alamut, după ce se răciseră pietrele şi nisipul, se făcuse foarte frig, iar el tot acolo era, sub razele lunii – căci razele cădeau mereu pe Christopher –, şi nu zicea nimic şi nu se mişca. stătea acolo, neclintit, luminat ca o statuie. sau când mă întorceam noaptea şi-i acopeream ceafa cu mâna sau când îl înveleam, fiindcă-mi dădeam seama că-i e frig în somn. Atunci, în semiîntuneric, părea într-adevăr o statuie, ceva turnat, însă ceva ce nu fusese creat de nimeni, ci exista de la sine, luminos, inaccesibil şi înfricoşător. odată, în Egipt – fuseserăm împreună în alt deşert, deşertul sinai –, mi s-a făcut frică; Peugeot-ul rămăsese în pană, eu am tot mers până am ajuns în spatele unei stânci, şi am văzut stelele, iar el s-a luat după mine ca să mă sperie, şi în depărtare ardeau focurile de la rafinării, scăldând nisipul şi toate celelalte într-o 6

Barbara Hutton (1912–1979), personalitate a jet set-ului american, fiica magnatului Frank W. Woolworth (n. tr.).

palidă lumină portocalie, şi într-adevăr, m-a speriat, aşa cum plănuise Christopher, şi am rupt din greşeală colierul cu perle de lemn pe care mi-l dăruise Benjamin cu ani în urmă, şi asta a fost frica pe care am simţit-o atunci.

Uneori vorbea în somn, aşa cum vorbesc toţi oamenii în somn, desigur, sau tresărea sau visa că i-au căzut dinţii. Atunci îl luam în braţe şi eram mulţumit că-l luam în braţe, chiar dacă nu mai făcuserăm dragoste de ani de zile. Mă vedeam pe mine însumi de sus, mereu; îl iubeam pe Christopher.

Proprietarul casei, un iranian bărbos cu o burtă rotundă şi un pulover Lacoste turcoaz, a venit lângă mine. Îşi ridicase gulerul de la cămaşa polo vărgată şi mi-a scuturat mâna.

— Bun venit, tinere prieten! a spus. Unde vă e Christopher?

— Undeva-n spate. L-am văzut acolo-n spate. Bună seara şi dumneavoastră! Mulţumesc pentru invitaţie.

E minunată petrecerea. Încă îi scuturam mâna, cu ambele mâini, el şi-a tras-o înapoi.

— Ah, ştiţi, din păcate, o să fie ultima, pentru mult timp, a spus zâmbind şi, când mi-am privit sandalele, neştiind ce să mai spun, m-a întrebat dacă nu voiam să vizităm pădurea lui de haşiş. ne-a condus în dreapta pe mine şi pe Christopher – căci Christopher se înfiinţase din senin, ca şi cum ar fi ştiut, instinctiv, că urma să rateze ceva –, apăsându-ne uşor braţele cu mâinile, ne-am plimbat de-a lungul pârâiaşului, am făcut un salt peste el şi ne-am afundat într-un desiş întunecos.

Cineva golise în pârâu mai multe găleţi cu un lichid alb, apa curgea acum lăptoasă şi tulbure prin grădină. Într-adevăr, se putea merge prin pădurea de haşiş, iar proprietarul casei ne-a vorbit despre pământul teheranului, care avea exact înălţimea potrivită şi, totodată, concentraţia potrivită de acid silicic – era, ne-a spus, ca şi cum am fi mers pe o podgorie foarte bine situată.

Copacii răspândeau un miros greu şi răşinos, am atins în treacăt frunzele cu sacoul, mirosul de haşiş s-a impregnat în el. tulpinile plantelor erau groase cât gâtul meu.

137 ne-am oprit într-un mic luminiş. Era o noapte senină, stelele scânteiau deasupra noastră. Am privit în sus.

— Uitaţi-vă acolo, Carul Mare. Şi dincolo e orion.

Acolo sus, foarte mic.

— Haideţi, a făcut proprietarul casei. Dezbrăcaţi-vă!

Christopher a început să se descheie la pantaloni, apoi şi i-a tras pe vine. Bandajele de pe picioarele lui lăsau să se vadă pete maronii, acoperite de cruste, care se destrămau la margini în nuanţe de galben. Pe faţă i se întipărise un zâmbet larg, ca şi cum ar fi aşteptat ceva nou, ceva încă necunoscut, un nou joc, ştiam bine zâmbetul ăsta al lui.

— Amândoi, a spus proprietarul casei, după care şi-a scos peste cap puloverul Lacoste şi cămaşa Polo.

Era gras şi foarte păros. Am văzut că avea în jurul bustului, prins cu nişte curele, un fel de aparat; la acest mecanism de lemn, gros cât o carte de buzunar, erau ataşate mai multe furtunuri subţiri de cauciuc. Şi-a băgat în gură capătul unui furtun, alt capăt i l-a dat lui Christopher.

Erau acum racordaţi unul la celălalt, mi s-a părut, pentru o clipă, că erau în altă epocă, la sfârşitul secolului al XIX-lea. Instalaţia avea ceva victorian, ceva din obscenitatea secretă, înfricoşătoare a şuruburilor de bronz şi a lemnului întunecat, străbătut de nervuri.

Proprietarul casei a început să gâfâie şi să sugă din furtun. Apoi a apăsat pe un mic întrerupător arămiu, punând în funcţiune aparatul. Între timp, Christopher era complet gol.

imediat să-i cer scuze. Am ridicat de pe jos puloverul Lacoste şi am strâns furtunurile care căzuseră.

— nu vă faceţi griji, tinere domn! nu s-a întâmplat nimic. nu simt nimic, a spus proprietarul. să ne întoarcem în grădină! s-a întors cu faţa la Christopher.

— Iar dumneavoastră ar fi bine să vă îmbrăcaţi. trebuie să recunosc, e absolut incredibil ce potenţial aveţi.

Christopher a zâmbit la auzul complimentului şi şi-a tras pantalonii pe el. „o, Christopher“, mi-am spus.

— Şi cum ne întoarcem în grădină?

— Pur şi simplu mă urmaţi pe mine, a spus proprietarul în direcţia mea. Pădurea nu e mare. A, era să uit: v-am povestit că am adus cu avionul un saint-bernard din Grindelwald7? Acum stă toată ziua tolănit la soare şi o lasă pe fiică-mea să-l necăjească – saint-bernarzii sunt tare blânzi. Apropo de blândeţe: am inventat un vehicul care merge cu o varietate de orgon, acumulează neîncetat nostalgie. Aparatul pe care-l am pe corp funcţionează după un principiu foarte asemănător.

Cam nerentabil pentru un iranian, deşi nu se poate spune că ducem lipsă de petrol aici. Şahul e de vină, mereu şahul. Ştiţi, şi şahul e un fel de acumulator de nostalgie. Vai, vai – trăim vremuri ciudate, noi trei.

Am ieşit din pădure. Veniseră mulţi invitaţi, petrecerea părea să fie un mare succes. Cineva a aruncat, râzând, un pahar în aer, paharul a descris în zbor un arc înalt şi s-a sfărâmat pe treptele de travertin. Proprietarul şi-a şters de sânge, cu o batistă, gura şi nasul şi m-a bătut pe umăr.

— Am spus să vă dezbrăcaţi şi dumneavoastră, mi s-a adresat proprietarul casei. Mai ales dumneavoastră.

Aveţi aici un furtun.

Mi l-a întins.

Mi s-a făcut scârbă. Am ridicat mâna şi i-am dat o palmă peste faţă. Furtunul i-a căzut din gură, din nas i s-a prelins un firicel de sânge. Aparatul a început să zbârnâie. Proprietarul casei s-a aplecat, a scos un fel de gâlgâit şi, horcăind, şi-a acoperit faţa cu mâinile.

Mi-am dat seama că-l lovisem prea tare şi am început

— să uităm restul. simţiţi-vă ca acasă în grădina mea! a spus el şi a plecat.

L-am privit pe Christopher. A dat ochii peste cap, ştiam, era din cauza mea. Îmi părea sincer rău că-l lovisem în faţă pe proprietar, deşi nu aveam nicio vină. În plus, el nu se supărase câtuşi de puţin, ba, dimpotrivă, păruse uşurat că aparatul lui étrange nu se declanşase până la urmă 香 7

Grindelwald – localitate elveţiană situată în cantonul Berna (n. tr.)

punkt - nr. 46 / august 2012

138

139

punkt - nr. 46 / august 2012

140

PREMIERELE TOAMNEI LA CARTIER

Jonathan Powell, autorul lucrării noul machiavelli, a fost consilierul lui tony Blair, fost primministru al Marii Britanii. „înainte de toate, aş vrea să clarific ce nu este această carte. nu este o rememorare a anilor Blair, căci există deja destule lucrări de acest fel. nu este un tratat academic despre machiavelli, deşi nu sunt prea multe de acest fel, dar nu sunt eu persoana în măsură să scriu unul. Şi nu poate fi considerată o istorie a anilor Blair, fiindcă nu a trecut suficient timp spre a redacta aşa ceva. în schimb, ea urmăreşte trei lucruri. în primul rând, o încercare de a verifica dacă maximele lui machiavelli mai corespund realităţilor politice moderne la fel de bine ca atunci când au fost scrise. în al doilea rând, o încercare de a trage nişte învăţăminte despre conducere şi despre exerciţiul puterii pentru viitorii practicieni, pe baza experienţei mele în guvern. în final, lucrarea ilustrează o serie de generalizări prin intermediul unor anecdote din perioada pe care am petrecut-o la guvernare, referitoare la tony Blair şi la ceea ce ştiu despre alte guverne britanice şi administraţii americane, într-o manieră similară cu modul în care machiavelli şi-a ilustrat operele prin anecdote personale din vremea sa în guvernul florentin. aceste anecdote reprezintă materialul de bază pentru uzul viitorilor istorici şi nu o încercare de a scrie istoria eu însumi. ”

Jonathan POwELL

Noul Machiavelli (fragment de roman)

traducere din engleză de alexandru Șiclovan

Un

eori, tony mă invita în “peștera” lui împreună cu el și cu Gordon, pentru

a nota conversațiile lor. El spera că prezența mea va

pe Gordon să fie luat de valul argumentelor proprii.

Uneori chiar se contrazicea singur de la o propoziție la alta. Atunci când nu era de acord cu o inițiativă, spunea în primă fază că va costa 200 de milioane de lire.

Dacă tony insista, Gordon spunea că va costa de fapt 2 miliarde de lire. Interveneam și precizam că abia a rostit suma de 200 de milioane, dar el nega și mergea

tempera comportamentul lui Gordon. A folosit la

mai departe. Gordon a prezentat odată drept exem-

menținerea unui ton scăzut, dar nu l-a împiedicat

plu de risipă a guvernului un website al Ministerului

141

Culturii, Presei și sportului portului care ar fi costat 58 milioane de lire și nu a avut decât 58 de vizite.

Investigațiile ulterioare au arătat că de fapt siteul costase doar 58 de mii de lire și avea mii de vizite. nu era vina lui Gordon, ci a staffului său, care fusese indus în eroare de o greșeală de tipar. În martie 2005, atunci când am reușit în final să-l facem pe Gordon să se întâlnească cu John Hutton și cu tony pentru a discuta politica pensiilor, i-am cerut lui John să pretindă că nu a văzut documentul lui Gordon pe temă, de vreme ce Gordon insistase să nu i-l arătăm, iar John a ținut sub tăcere faptul, cu loialitate. Atunci când Gordon a devenit din ce în ce mai inflamat în timpul ședinței, consilierul lui John, Gareth Davies, a dat din cap exasperat. Gordon s-a întors înspre el strigând “Dar cine mai ești și tu?” nu că i-ar fi făcut vreun mare rău lui Gareth, de vreme ce Gordon l-a angajat atunci când a devenit primministru. Gordon a mai fost prins descoperit odată pe aceeași temă într-o întâlnire ulterioară în Biroul Cabinetului, atunci când a afirmat că nu văzuse niciodată o anumită hârtie de la numărul 10. stafful său avea

hârtia în față și și-au ascuns documentele dându-și rușinos coate pe sub masă.

Robin Cook m-a invitat la prânz la Wilton’s în februarie 2000. În timp ce mă tot îmbia cu vinul, devenea tot mai evident că voia să afle cum era văzut domnul Brown la numărul 10 în acea vreme. nu realizasem că îl cunoștea pe Gordon de când erau adolescenți. El mi-a povestit cum Gordon a vrut să se implice în alegerile suplimentare din Hamilton în 1978, dar tatăl său, preot local, i-a spus că nu poate face asta deoarece el și cu mama lui erau conservatori, iar ea avea o inimă slabă. Doar nu voia să o bage în groapă pe mama lui, nu? În schimb, a trebuit să petreacă tot timpul campaniei călătorind prin tot colegiul alături de Robin, care făcea campanie pentru George Robertson. o mulțime de eforturi inutile au fost depuse în decriptarea psihologică a personalității lui Gordon, dar analiza lui Robin părea convingătoare pentru mine. Părinții lui Gordon erau foarte stricți, iar copilul pur și simplu nu putea să recunoască vreo greșeală.

Asta l-a făcut să se eschiveze de la orice responsabilitate. Dacă era acuzat de ceva, pur și simplu nega că

punkt - nr. 46 / august 2012

142

PREMIERELE TOAMNEI LA CARTIER a fost de vină și arăta cu degetul pe altcineva. Asta l-a făcut să aibă dificultăți în a lua decizii.

David Bennett, consultantul școlit la McKinsey pe care l-am adus la conducerea Unității Politice în 2005, mi-a spus că atunci când a venit la numărul 10, multe lucruri din guvern i s-au părut mai bune decât fuseseră portretizate în presă, dar comportamentul lui Gordon și relația sa cu tony erau mult mai rele. El era uimit de motivele pentru care nu am făcut niciodată publică această situație. Privind retrospectiv, poate ar fi trebuit să o facem publică, dar niciodată nu am găsit un moment potrivit. Duceam un fel de luptă asimetrică. Gordon părea pregătit, dacă era nevoie, să dea foc cetății pentru a o cuceri. nu puteam răspunde cu aceeași monedă deoarece eram responsabili pentru guvern ca un tot unitar. Dacă tony ar fi răspuns cu un atac reciproc asupra Cancelarului său, ar fi avut de suferit întregul guvern laburist, nu doar Gordon.

Mereu a trebuit să batem în retragere. Atunci când Ed Balls a publicat un document despre construcția de spitale în 2004, care era de fapt un atac frontal la adresa politicilor guvernului și era privit ca un surogat de contestare a conducerii, Alan Milburn s-a inflamat și a avut pornirea de a răspunde pe același ton. L-am oprit însă. ne luptam în permanență cu o mână legată la spate. nu e ca și cum noi nu am fi avut nicio vină. Este nevoie de doi pentru a avea un conflict și sunt convins că stafful și susținătorii lui tony lăsau să se întrevadă iritarea lor în conversațiile cu presa, ceea ce l-a făcut pe Gordon, cum era el sensibil la orice remarcă, să se simtă atacat. Chiar am ajuns să-l considerăm dușmanul nostru. Atunci când Alastair Campbell și cu mine am stat unul lângă celălalt la o slujbă în memoria victimelor de la 11 septembrie din catedrala sfântul Pavel, el mi-a dat un ghiont între coaste și mi-a arătat siluetele aflate cu două rânduri în fața noastră. Gordon stătea alături de Iain Duncan smith și William Hague. Alastair mi-a șoptit la ureche “Uite, liderii opoziției!”

Gordon se purta deseori de parcă era în opoziție.

Venea la ședințele politice și dădea vina pe guvern.

Atunci când era consultat, nu era capabil să furnizeze o idee proprie. s-a opus introducerii taxelor de școlarizare în universități, iar atunci când tony l-a

întrebat care ar fi alternativa, a spus că are un plan. În numele său, Ed Balls a conceput o taxă graduală, dar nu au putut să se decidă să meargă mai departe cu aceasta deoarece știau cât ar fi de nepopulară, așa că au continuat să se opună fără a oferi vreo alternativă.

Atunci când secretarul Cabinetului, Andrew turnbull, a anunțat o înțelegere cu privire la pensiile celor din serviciul Civil, care a fost nepopulară în rândul funcționarilor deoarece reprezenta o scădere și în rândul analiștilor întrucât era injustă față de cei din sectorul privat, Gordon s-a opus public înțelegerii.

Atunci când a fost întrebat dacă va anula decizia, nu a avut niciun răspuns.

Gordon putea fi foarte ușor făcut să creadă că era lucrat pe la spate. odată, Piers Morgan, redactorul de la The Mirror, a dat peste Gordon în holul de la numărul 10, după ce terminase un interviu cu tony. În glumă, i-a spus lui Gordon că tony a trecut peste cuvântul său, susținând campania ziarului de a emite o medalie specială în memoria Prințesei Diana.

Atunci când Gordon a intrat în peștera lui tony, i-a luat premierului treizeci de minute să îl calmeze și să îl convingă că Morgan l-a provocat și că nu aveam intenția de a fi de acord cu ceea ce doreau cei de la The Mirror.

Lui Gordon nu îi plăcea să aibă întâlniri în biroul lui tony de la numărul 10 sau să meargă în apartamentul de la numărul 11, pentru a nu da peste Cherie, așa că tony mergea deseori în Biroul Cancelarului de la numărul 11, unde Gordon se simțea mai confortabil. ocazional, Gordon refuza să se prezinte la întâlniri doar pentru a arăta cine este șeful. odată, a afirmat că nu poate ajunge la o ședință prestabilită deoarece dădea interviuri la televiziune, dar atunci când tony a reușit să dea de el la telefon, era evident din respirația sa greoaie și din celelalte efecte de sunet că Gordon era pe bicicleta de fitness. Până în 2003, lui tony i s-a umplut sacul. Atunci când Gordon a refuzat să revină din scoția pentru o întâlnire programată despre euro și alte probleme, tony i-a trimis un mesaj în care spunea că îl va demite dacă vom fi învinși în votul parlamentar asupra construcției spitalelor, la care susținătorii lui Gordon se opuneau. Asta i-a trezit atenția. A început să se prezinte la întâlniri. Am câștigat votul 香

143

punkt - nr. 46 / august 2012

144

PREMIERELE TOAMNEI LA CARTIER

„Gherman Sadulaev este un autor deosebit, foarte drag mie, mai ales prin curajul său și tematicile pe care le abordează. a avut curajul să scrie o carte cu titlul eu, cecenul într-o perioadă tulbure, înfruntând discursul oficial al puterii de la Kremlin, ca mai târziu să-l confrunte pe liderul cecen, Kadârov. e un gânditor care merge împotriva curentului, declarându-se un scriitor al „proletariatului de birou”(ofisnâi proletariat). cu Gherman e o plăcere să te revezi și să discuți” – consideră scriitorul român Vasile Ernu. „Gherman Sadulaev nu e nici cecen, nici musulman, nici măcar om” – consideră preşedintele cecen ramzan Kadârov.

Gherman SADuLAEV

Eu, CECENuL (fragment)

traducere de Alexandru Vakulovski

Cu o rândunică nu se face primăvară Probabil aș putea trăi așa și în continuare.

Dimineața să opresc alarma telefonului, să mă spăl pe dinți, să mă bărbieresc, să umplu cada și jumate de oră să zac în apa caldă, dizolvând visele nopții. Ziua să merg sau să plec, să sortez hârtiile, să-mi antrenez mușchii feței și ligamentele gâtlejului, să fac tot ceea ce se numește „lucru”, pentru care voi fi plătit. seara să citesc cărți. Așa poți trăi veșnic. Ca și cum nu ar exista nimic altceva. Ca și cum nu ar fi existat nimic altceva. Și dacă visele sunt doar vise, ele se vor dizolva dimineața în apa caldă. Și dacă memoria înseamnă vise, ea se va dizolva în fluxul străzii. Și dacă gândurile sunt despre vise și trecut; vise nu există, trecutul e un vis.

Și dacă inima...

Dacă inima nu se va opri.

Cândva se va opri. Și eu îți voi povesti dragostea mea, groaza mea, singurătatea mea, acreala și dulceața mea, vina mea față de tine, mamă. oare o să poți să mă ierți? Îți amintești cum megeam prin luncile tale, stăteam la izvoarele tale, îți cuprindeam copacii; tu torceai ca o pisică pe genunchi, cântai cu rândunicile, cu stelele albastre mă luminai.

Eram mezinul tău și mă iubeai, știu, mă iubeai mai mult decât pe ceilalți. Probabil pentru că eram nesănătos, slab și timid. Mama întotdeauna îl iubește mai mult pe cel mai amărât. Alții sunt mândri, puternici,

145 independenți, iar eu veneam la tine și-mi lăsam capul în flori și iarbă, mă mângâiai. Cuvintele se așezau în versuri și-ți cântam cântece și-ți recitam poezii, în tufe de scaieți, înalte cât un om. Și îmi zâmbeai, da, dar nu râdeai. Mă îmbrățișai cu crenguțe de salcie și mă ascundeai de alții; nimeni să nu mă vadă, nimeni să nu spună că băiețelul meu e neputincios și nebun, în el e tot sufletul meu. Și te iubeam așa cum nimeni nu iubește. În nopțile grele când gemeai de durere, plângeai, eu stăteam cu tine pe canapeaua noastră veche, îți mângâiam picioarele cu noduri de la depuneri de săruri, apoi cuvântul înfiorător „trombus”, îl ardeam cu sclipirea ascuțită a ochilor mei, îl dizolvam în lacrimi.

Iar ziua iarăși adormeam la lecții, tăceam la tablă, nu răspundeam profesorilor, îmi luam carnetul de note și mă așezam. nu puteam spune: mama mea e bolnavă.

Mamei mele de trei zile nu-i trec durerile.

Apoi te-am părăsit. Mă sufocam, mi s-a făcut frică, era de nesuportat. Am fugit. E un păianjen imens, iată se cațără pe pânza subțire, mi-e frică, mi-e frică, mamă! Îmi închid ochii. Și pe loc păianjenul dispare.

Căci el e coșmarul meu, iar eu o să fug, o să închid ochii și el nu va mai exista.

2 De mult voiam să fug. Pentru că știam că trebuie să mori și o să mori greu, în chinuri. nu puteam vedea asta. În mine trăia groaza, groaza, mamă! te înverzeai cu iarba proaspătă a poienilor, te înfrumusețai cu mușețel și păpădii, cu aurul neprețuit al toamnei. Iar eu îți simțeam sărurile de sub piele, îți beam sângele cu suc de struguri, era prea dulce, prea ridicat nivelul zahărului, așa a spus doctorul. Și cheagul de sânge, am văzut, cum adânc sub pământ se mișcă încet pe arteră, tot mai aproape și mai aproape de inima ta gingașă.

Când cupa excavatorului a brăzdat corpul tău iubit, la marginea câmpului, după casa noastră, m-am lăsat jos, mi-am lipit obrazul de trupul tău cald, aromat. El pulsa și respira și era bolnav, bolnav de presimțiri.

Presimțirile îmi umpleau creierul, în lungul drum dintre casă și școală număram în cap unitățile militare, vedeam hărțile operațiunilor, pierdeam scene de bătălii în care lupta se ducea pentru fiecare casă a ta, încă

liniștită și pașnică. Astea nu puteau fi gândurile mele, erau gândurile tale, mamă, și tu le gândeai în mine. Și-mi era groază. În ziua majoratului am încercat să fug pentru prima oară. Am venit din Petersburg, s-au adunat prietenii și prietenele de școală. Maturii plecaseră și noi beam vodcă dulce, care te ardea. nefiind obișnuit, alcoolul m-a lipsit de conștiința exterioară; ca prin farmec, m-am ridicat și am ieșit din casă. În perspectiva drumului vedeam munții, era o zi senină și am văzut îndepărtații munți albaștri. Și am mers spre ei. M-au înhățat, m-au tras înapoi. M-am rupt, am țipat: trebuie să merg, trebuie să plec în munți, noi toți ar trebui să plecăm în munți, altfel va fi târziu, degrabă va fi deja târziu! nimeni nu voia să mă asculte, dar eu știam: a rămas foarte puțin.

Pe urmă mi-am pierdut puterile, m-am înmuiat și m-am lăsat dus la culcare. M-am trezit peste o oră, după ce era să mă înec cu vomă. Încercam să spun: să nu vă fie frică! Îmi amintesc tot, eu știu ce trebuie să facem. Au venit hoardele nomade, o armată uriașă, sunt sute de mii și praful ridicat de copitele cailor lor acoperă soarele. Vom duce lupta pe câmpie și aproape toți vom muri. te vom apăra, mamă! Și tu îl vei boci pe fiecare dintre noi cu suc amar de ferigă zdrobită. Apoi, când vom rămâne prea puțini, ne vei spune: mergeți în munți. Lăsați-mă aici și să nu vă fie dor de mine. Mă voi preface moartă, sau nu, mă voi preface vie, îmi voi lăsa aici imaginea, golită de sânge, iar singură, noaptea, pe lângă focurile santinelelor, pe lângă corturile gigantice, mă voi strecura după voi, vă voi găsi în munți. Și, cândva, într-un izvor de munte, veți vedea fața mea, veți auzi râs de fată și veți înțelege că nu v-ați părăsit mama, și mama voastră nu v-a părăsit, ea e cu voi. noi așa am și făcut. Am mers în munții albaștri și acolo, pe povârniș, mi-am construit un turn din blocuri de piatră și alături, pe un mic platou, am așezat cavoul în care am trăit, când am murit. Și mama a venit, pe buza îngustă a prăpastiei s-a lipit gingaș de mine cu obrazul de pământ fertil, înverzea cu grâu și secară, sânii ei tari și fermi ca de fată mare creșteau în fiecare toamnă și eu picam la sfârcurile ei și ea mă hrănea.

Pe drum spre Vedeno, după serjen-Iurt, în Munții negri, acoperiți cu pădure de fag, erau tabere

punkt - nr. 46 / august 2012

146

PREMIERELE TOAMNEI LA CARTIER de pionieri. Eu am petrecut acolo o vară. Dimineața începea cu alinierea, gimnastica, micul dejun. seara – dansam pe asfalt. noaptea ne furișam din tabără, săream gardul înalt și mergeam în Munții negri. Știam unde-i cariera, de acolo luam argilă albă. ne trebuia argilă ca să ne facem turnuri.

Fiecare cecen trebuie să știe să-și construiască un turn. ne modelam turnurile din argilă albă, piramide trunchiate, cu creneluri pe acoperiș. Șlefuiam argila cu linguri de aluminiu, scoase clandestin din bucătărie, apoi o uscam la soare. Din tabăra de pionieri fiecare își aducea câte-un turn. Bărbatul trebuie să știe cum să-și facă turn, pentru că va veni timpul când vom pleca în munți. Și vom construi turnuri ca să rămânem vii. turnul meu era în bibliotecă. odată, sora mea, ștergând rafturile cărților de praf, l-a atins, turnul a căzut și s-a spart. sora, serioasă, a adunat toate bucățile, le-a lipit, și, ca să nu se vadă crăpăturile, a vopsit turnul cu lac roșu de unghii. Acum turnul meu era roșu ca sângele.

Peste 14 ani, sora mea va cădea în piața satului, doborâtă de valul exploziei unei rachete de tipul „solsol”, lansată de un submarin din Marea Caspică. Voi zbura la nazran, voi intra în camera de spital, o voi lua în brațe și o voi duce la avion. Vom merge la Petersburg; și doctorii de acolo, jumătate de an, o vor aduna și o vor lipi.

3 Au trecut trei sute de ani, nomazii s-au ucis unul pe altul și s-au așezat în stepă, s-au lăsat norii de praf ridicat de copitele cailor. Atunci m-am întors. Îmi amintesc cum am atins cu plugul de lemn pieptul tău supt, bătătorit de copitele taberelor militare. Și era uscat, sterp. Am căzut la pământ, te-am îmbrățișat și am plâns, mamă. Pe urmă am săvârșit ritualuri. Vara prindeam zmeie și le agățam de copaci. Devastam cuiburile de ciori. Am arat albia râului uscat, într-o parte și-n alta. Și ne uitam la munți. Și te-ai întors la noi, mamă. În altă primăvară, timid, ți-ai dezgolit umărul, s-a întors un strat de pământ și din nou pentru noi a curs lapte. nu trebuie să ne fie frică, atunci când va veni moartea, vom merge în munți și vom construi acolo turnuri.

4 Dar n-am plecat în munți. Am urcat în tren și m-am întors în orașul nordic. Și n-am fost alături de tine. o să poți să mă ierți, mamă? n-am fost alături de tine când au picat primele bombe grele, nu aveai cu ce-ți acoperi corpul, rochia ți s-a rupt, rănile craterelor ți-au răscolit trupul femeiesc și cerul a închis ochii. trebuia să mă arunc peste rănile tale, trebuia să te apăr măcar de o schijă, să-ți spăl corpul cu sângele meu, să-mi lipesc fața de tine și să-ți sorb durerea, dar nu am fost alături de tine. tu te grăbeai spre adăpostul antiaerian, deja semioarbă, cu picioarele bolnave, la braț cu prietena și vecina ta, asistenta medicală rusoaică, iubită de toată localitatea, se numea tanti Dusea, toți își amintesc de ea, șchiopăta de la naștere, pilotul militar, distrânduse, trăgea în voi cu mitraliera, tu ai început să plângi și te-ai așezat pe marginea drumului. Pentru că nu puteai merge mai repede cu picioarele obosite, deformate de la săruri și cu venele umflate, tanti Dusea s-a așezat alături și a plâns și ea. Pilotului i s-a terminat muniția și a plecat. Ți-ai ridicat mâna albă, ai împins-o sus, te-ai uitat la cer cu ochii aproape orbi și ai spus: “să fii blestemat!”. tu nu aveai „stinger”-uri, tunuri antiaeriene, rachete „sol-aer”, radare de apărare aeriană. Doar blestemul tău, adresat cerului, cu şleahta de îngeri neputincioşi, către pilotul militar de la manșa bombardierului. Şi cerul s-a acoperit de nori, trei zile a plouat.

Iar pilot a fost răpus dintr-un singur foc de AKM, l-au găsit la pământ, încurcat în paraşută, şi i-au tăiat gâtul.

Dar eu nu eram alături de tine. Şi când erai zdrobită de şenilele grele ale tancurilor, când accesele durau zile, când pierdeai sânge, cădeai împreună cu casele în urma exploziilor bombelor cu vacuum, când gemeai încet de durere în ultima cameră a casei noastre, când deja nu mai ascundeai zgârieturile schijelor de pe pereţi şi nu montai sticla, eu nu eram alături. Şi mi-era frică să te revăd când mă voi întoarce. Îmi era frică să mă uit în ochii tăi. M-am întors şi am înţeles că degeaba mi-era frică să văd în ochii tăi reproş. Când m-am întors şi ţi-am văzut ochii, în ei nu exista reproş. Ei erau orbi. Şi casa era oarbă, cu ferestre fără ochiuri.

Dar tu mi-ai luat mâna şi mi-ai spus: „Bine ai venit, fiule! E bine că eşti acasă” 香

147

punkt - nr. 46 / august 2012

148 radu Pavel Gheo (n. 3 octombrie 1969, în Oravița) este un prozator român pe care a pariat şi încă pariază iubitorii şi criticii prozei româneşti. în palmares a înscris premiul asociaţiei scriitorilor din timişoara pentru volumul Adio, adio, patria mea cu î din i, cu â din a (2003); premiul asociatiei scriitorilor din timișoara pentru volumul DEX-ul şi sexul (2005); romanul noapte bună, copii!, apărut în 2010, a fost distins cu Premiul național de Proză "Ziarul de Iași", premiul usr - filiala timișoara și premiul eminescu - 1868 - Oravița, acordat de clubul mitteleuropa și teatrul Vechi din Oravița, iar revista tiuk! i-a oferit premiul pentru "cel mai bun roman al anului 2010". a obţinut numeroase alte premii pentru merite culturale deosebite, traduceri ş.a.m.d. a apărut în mai multe antologii de proză şi eseuri din românia, iar o serie de texte scurte i-au fost traduse în franceză, germană, maghiară, polonă, sârbă, slovenă. este membru al uniunii scriitorilor din românia din 2003 și membru al Pen club românia din 2004.

După ce a câștigat la Loteria vizelor, se mută în america împreună cu soţia sa, însă nu îi place în Ţara făgăduinţelor şi după un an se întoarce în timișoara.

Radu Pavel GHEO

Prostu’

(fragment de roman)

Se

rgentul intră în clădirea corpului de gardă cu câteva scrisori în mână.

sergentul, un individ micuţ şi negricios, cu privire ageră, flutură un plic.

— Hei, biba! strigă el, cu un rânjet pe chip. Hai să vedem cine face flotări azi!

Cel numit Ţicudean făcu un pas înainte.

se prefăcu că se uită la plicurile din mână, apoi reluă: — Ţicudean, unde eşti?

Din uşa dormitorului răsări un adolescent blond, cu părul răvăşit şi ochii înroşiţi de nesomn.

— Aici, să trăiţi, toarşu’ sergent!

— Ia ghici ce-am eu aici, bibane!

— nee, nee! îl opri sergentul. Bibane, doar ştii regula!

Vrei scrisoarea? Bagă!

— Câte? întrebă resemnat blondul. sergentul întoarse plicul şi citi: — „Ana”. Aşa... nu cred că-i nici mă-ta, nici sor-ta...

Bagă cincizeci! Dar ca lumea, s-aud cucu’ cum se loveşte de ciment.

149 soldatul cel blond se aruncă la podea şi începu să facă flotări. În penumbra încăperii cazone, cu două rasteluri de arme şi nişte bănci lungi, de scânduri, părea o păpuşă kaki pusă pe arcuri, care zvâcnea în sus şi-n jos. Când ajungea cu pieptul la podea, blondul lipea capul de ciment, iar „cucul” de pe bonetă – stema Republicii socialiste România – ţăcănea uşor. sergentul îl privea şi număra: — Cinşpe... Şaişpe... asta nu se pune, că n-am auzit cucu’... şapteşpe... Aşa, bibane, bagă mare! Douăzeci... douăş’una...

— Am înţeles, să trăiţi! răspunse obosit soldatul.

— Aşa, biba.

După o clipă de tăcere sergentul începu iar, pe un ton mai blând: — Lasă, bibane, că aşa-i până ajungi şi tu veteran.

Aşa o să faceţi şi voi cu ăia care vin după... Gata, Ţicudene? se întoarse el spre blondul din penumbra încăperii, care se ridicase în picioare, transpirat şi cu răsuflarea tăiată.

— Gata, toarşu’ sergent!

Pe uşa corpului de gardă intră în fugă un alt soldat tinerel şi cam bondoc. trecu pe lângă sergent, salută cu mâna la bonetă, zicând „să trăiţi!”, aruncă o privire spre blondul întins la podea şi dădu să intre în dormitor.

— Ţine!

— Hei, bibane! Ia stai! îl strigă sergentul.

— Vedeţi că io azi, după ce pleacă ofiţerii şi facem schimbul de gardă, o tai în sat. s-aveţi grijă pe-aici să nu faceţi vreo prostie, că aţi îmbulinat-o cu mine. Aţi auzit?

soldatul se opri şi se întoarse.

— ordonaţi!

— Biba, ce program ai tu acum?

— Program de somn, toarşu’ sergent. Acum ies de la veghe.

— Auzi, până nu dormi pe tine, ia vezi că la mine sub pat sunt trei perechi de ciorapi. Pun-te frumuşel de-i spală şi după aia poţi să te culci.

— Dar, toarşu’ sergent... începu soldatul.

— Comentezi, biba? Ciocu’ mic! Ce, nu vă ştiu eu că dormiţi în post ca berbecii? De cât timp eşti în armată, mă?

— De şase luni, toarşu’ sergent!

— Şi n-ai învăţat cum se vorbeşte cu superiorii...? Ia să te-aud! soldatul cel bondoc înghiţi în sec, îşi drese glasul, luă poziţia de drepţi şi începu pe un ton milităros: — tovarăşe sergent, sunt soldatul Marincu, permiteţi să raportez!

— nu-ţi permit, biba! îi răspunse satisfăcut sergentul.

Băi, bibane, băi, tu mai ai armată cât calul lui Berilă! n-ai învăţat că dacă îţi dă un veteran un ordin, îl execuţi fără comentarii? soldatul tăcu.

— Hai, marş şi-mi spală ciorapii! Şi... auzi! Vezi că am o cămaşă în rastel. spal-o şi pe aia, că văd că eşti cam mare-n clanţă! Ai înţeles, soldat Marincu?

Şi sergentul aruncă scrisoarea la picioarele blondului.

El se aplecă şi luă repede plicul.

— Auziţi, bibanilor! începu iar sergentul.

Cei doi soldaţi tresăriră.

— ’nţeles, să trăiţi! răspunseră cei doi.

— Băi, dacă sunteţi băieţi de treabă, continuă cumva împăciuitor sergentul cel negricios, poate că într-o zi vă las şi pe voi să fugiţi în sat. Vă duc io sau Marcel, ca să nu faceţi prostii... ăăă... ştii ceva, Marincule? sări el apoi, străbătut de un gând. treci la culcare. să nu zici că-s om rău. Las’ că-mi spală Ţicudean ciorapii – nu, Ţicudene? De bucurie că ţi-a scris gagica.

Blondul oftă ca un om mare. * * * La ora când trebuia să plece cu schimbul de gardă la posturile de santinelă, sergentul scoase oamenii pe platou şi-i numără. Patru. Lipsea unul.

— Care nu te-ai prezentat, mă, la post? se burzului el.

— E Ţicudean, toarşu’ sergent, spuse unul din soldaţi.

— Unde-i Ţicudean?

— E în dormitor, veni răspunsul.

— Boceşte! rânji un alt soldat. L-a lăsat gagica. I-a scris azi...

— Şi ce dacă l-a lăsat? Ce, aici e armată sau gagicărie?

Ia, Şopârlă, marş după el! să nu facă pe prostu’ cu mine!

Cel numit Şopârlă – şi care se numea de fapt Popescu – ţâşni în corpul de gardă şi, după vreo cinci minute,

punkt - nr. 46 / august 2012

150 apăru împreună cu adolescentul blond, care se târa, cu capul plecat, în spatele lui. Pistolul mitralieră îi atârna pe un umăr cu ţeava în jos, într-o poziţie foarte neregulamentară.

— Ce-i, mă Ţicudene? sări sergentul la el. Ce, te-a lăsat gagica? Şi ce dacă te-a lăsat? Da’ ce, credeai c-o să te aştepte şaişpe luni de zile, până te-ntorci tu acasă?

— toarşu’ sergent, permiteţi să raportez, începu blondul cu o voce frântă. nu pot să intru în post. nu mă simt bine.

— E, nu te simţi bine? I-auzi! Păi, atunci hai să te trimitem acasă la mama, să îţi facă ceai şi să-ţi pună comprese... Băi Ţicudene, tu crezi că aşa merge? Aici eşti în armată, băi, la datorie! nu eşti la tine acasă, să faci ce vrei! Ce, pe mine nu m-a lăsat gagica? Pe toţi ne-a lăsat gagica! tu aici îţi faci datoria, Ţicudene! n-ai mamă, n-ai tată, n-ai gagică! s-a-nţeles?

— s-a-nţeles, oftă Ţicudean.

— Ei, atunci treci la încărcat! Gata? Ţicudean se apropie cu arma de stâlpul din centrul platoului. * * * După ce se întoarse de la schimb, sergentul îşi dezbrăcă repede hainele militare şi descuie valiza de rezervă, unde îşi ascundea hainele civile, ca să nu-i fie găsite şi confiscate la vreun control neanunţat la valize. Îşi puse pe el un tricou vărgat, şifonat tot, o pereche de pantaloni maronii, de stofă, şi o geacă de fâş albastru.

Răsuflă cumva ca eliberat de o povară: haine normale! sergentul se uită la ceas: şase şi un sfert. Putea să stea liniştit în sat, la birt, până se întuneca.

— Marcele, eu am întins-o! îi zise el unui soldat spătos, care stătea pe un scaun. Dacă se-ntâmplă să apară cineva, osU’1 sau mai ştiu eu cine, mă scoţi tu. sunt în control la santinele, sunt... vezi tu. Şi ai grijă de bibani, Marcele! Pune-i la şmotru.

— Du-te, nelule, du-te liniştit, îi răspunse cel numit Marcel. Adu-mi şi mie...

Dar nu mai apucă să spună vreodată ce voia să-i aducă sergentul. De undeva de afară se auzi un răpăit inconfundabil, de armă automată. Cei zece-doisprezece militari din corpul de gardă încremeniră. sergentul se învineţi la faţă şi începu să tremure.

— ăsta-i Ţicudean! Prostu’! Prostu’ p*lii! să-mi bag cracii, Ţicudene...! ooo... ooo...

1. o.s.U. – ofiţerul de serviciu pe unitate.

Căsca gura larg şi o închidea iar. Parcă nu mai avea aer. Îşi smulse de pe el hainele civile şi se repezi spre ieşire, luându-şi din mers cămaşa militară, boneta, pantalonii şi centironul de piele. Bocancii îi apucă stângaci cu mâna rămasă liberă şi vârî picioarele în ei din fugă.

— Marcele, hai cu mine! zbieră el.

— stai să iau arma, spuse cel chemat.

— Ce armă, în p*la mea, ce armă? să ajungem acolo înaintea osU-lui, că ne beleşte! Marincule, sună tu acum la osU. Acum, auzi! Dă-i raportul! spune-i că noi am plecat în control! Hai, Marcele!

Porniră. Pe drum sergentul încercă să se îmbrace cât de cât.

Postul de santinelă unde fusese lăsat Ţicudean era la vreo sută de metri în afara unităţii militare, la o staţie mobilă de radiolocaţie. Când ieşiră pe poarta unităţii, cei doi o luară la goană. sergentul avea impresia că nu mai fugise aşa în viaţa lui, dar, în acelaşi timp, că stă pe loc şi că şi timpul s-a oprit. se trezi pur şi simplu în faţa gheretei de pază, unde, alături de staţia de radiolocaţie acoperită cu o plasă de camuflaj, zăcea un trup îmbrăcat în kaki, cu capul roşu, lăţit pe pământ. sergentul se apropie încet. soldatul cel spătos se opri lângă gheretă, îşi trecu degetul peste o gâlmă umedă, alb-roşiatică, lipită de lemnul acesteia, înţelese că era o bucată de creier şi începu să vomite. Din ţeasta lui Ţicudean nu mai rămăsese decât o bucată de faţă parcă jupuită, cu un smoc de păr blond, acoperit cu dâre roşii. Resturi de creier şi os împroşcaseră ghereta, solul, plasa de camuflaj. Probabil că adolescentul blond reuşise cumva să pună arma pe foc automat şi din încărcător zburaseră toate cele cinci gloanţe pe care le avea în ea.

— să-mi bag p*la! şopti iar sergentul. nu se mai gândea la nimic. Celălalt soldat, Marcel, se îndreptă de spate şi se apropie de el, iar atunci sergentul simţi miros de vomă şi îl cuprinse şi pe el un val de greaţă.

— Dumnezeu să-l odihnească! mormăi Marcel.

— Dumnezeu să-l odihnească! şopti şi sergentul.

Apoi, după vreo zece secunde, adăugă, uitându-se spre unitate, de unde venea în goană un ofiţer cu cascheta în mână: — Ei, Marcele, să vezi acu’, băga-mi-aş p*la în ea de armată! Mai pupăm noi permisii la p*livară! 香

151

punkt - nr. 46 / august 2012

152

JURNAL DE ÎNDRĂGOSTIT

Matei Vișniec (n. 29 ianuarie 1956, rădăuți) este unul dintre cei mai apreciaţi, traduşi şi premiaţi scriitori români. Locuieşte în Franța, iar pe plan internaţional este cunoscut în special pentru scrierile în limba franceză. în fiecare zi matei Vişniec poate fi ascultat la radio France Internationale.

Piesele sale au fost jucate în peste 30 de țări: românia, republica moldova, Franța, Germania, Italia, Belgia, Luxemburg, Olanda, elveția, spania, Portugalia, marea Britanie, Danemarca, suedia, Finlanda, Grecia, turcia, rusia, ungaria, Bulgaria, serbia, macedonia, croaţia, ucraina, canada, statele unite, argentina, Brazilia, Bolivia, Japonia, maroc, Iran, Liban...

Matei VIȘNIEC

Avignon OFF miracol şi iluzie Recunosc că sunt îndrăgostit de Avignon.

Avignon, o aventură începută cu 20 de ani în urmă.

E suficent să pronunţ numele acestui oraş şi mă simt invadat de un fel de plăcere spirituală, precum şi de multă nostalgie. nici nu mai ştiu de câte ori am fost la Avignon. Din 1990 încoace, n-am lipsit de la nicio ediţie a festivalului. Din 1992 încoace, am avut întotdeauna câte un spectacol în off. De multe ori am călătorit la Avignon pentru a lucra cu diverse companii, pentru lecturi publice sau pentru workshopuri cu studenţii de la Conservatorul de Artă teatrală.

Avignon mai înseamnă pentru mine şi momentele petrecute în rezidenţă de autor la Centrul naţional de scriituri Dramatice, găzduit de o abaţie transformată în fundaţie. Acest loc magic se află pe malul drept al Ronului, la Villeneuve-lèz-Avignon, un burg unde aristocraţia papală, în secolul al XIV-lea, îşi construia vilele şi casele de "vacanţă".

Prima mea prezenţă în secţiunea off, neoficială, a festivalului datează din 1993. Am început cu... două piese. Ceea ce nu înseamnă că mi-a fost uşor. Cele două companii veneau, ambele, de la Lyon şi închiriaseră o sală de spectacol mai puţin cunoscută, care se afla în incinta Facultăţii de Litere de la Avignon.

De fapt, sala era un amfiteatru unde se ţineau în mod normal cursuri. În timpul festivalului însă, de dimineaţa până seara se perindau în ea tot felul de companii, probabil cinci sau şase la număr... Cele două spectacole erau "perfecte" pentru festival. Primul dintre ele era o montare a piesei mele "Buzunarul cu pâine", creat de o companie din Lyon, "Pli Urgent". Dacă îmi amintesc bine, regizorul, pe nume Christian Auger, tocmai crease această companie ca să poată veni la Avignon cu spectacolul său. Cu Christian colaboram deja de mai bine de un an, îi plăceau mult piesele mele şi organi-

153 za dese lecturi cu ele la Lyon. Christian Auger a fost mai mult decât un regizor şi un colaborator, mi-a fost prieten, unul dintre primii prieteni pe care mi i-am făcut în Franţa. Am învăţat multe de la el şi am scris apoi mai multe piese pentru compania sa. Practic, timp de aproape zece ani, Christian Auger n-a făcut altceva decât să monteze piese de-ale mele şi să promoveze teatrul meu. să revin însă la "Buzunarul cu pâine" adus în 1992 la Avignon. Îmi amintesc că nu le-a fost deloc uşor, lui Christian şi celuilalt actor care juca în piesă, Rémi Rauzier, să aducă public în "sala" de teatru improvizată din incinta facultăţii. De multe ori au jucat cu doar cinci sau şase spectatori... În 1992 am stat pe "baricade" cu cele două companii timp de două săptămâni la Avignon, închipuindu-mi că voi da "lovitura".

Eram chiar mândru că debutam la Avignon cu două piese...

Cel de-al doilea spectacol era rodul unei aventuri teatrale cu totul excepţionale, pe care mi-o propusese directorul unui teatru de lângă Lyon, Villeurbanne.

Regizorul Philippe Clément crease, de fapt, un teatru într-un fost cinematograf în această zonă periferică, populară, cu populaţii amestecate, care era Villeurbanne. El mi-a propus, la acea oră, să petrec cel puţin o lună cu echipa sa, formată din cinci actori. Urma să creăm împreună un spectacol pornind nu de la un text, ci de la expresia corporală. Am lucrat, aşadar, timp de două săptămâni în felul următor: întâi Philippe Clément le dădea celor cinci actori, trei bărbaţi şi două femei, teme de improvizaţie ; aceştia evoluau pe platou fără să spună un cuvânt, doar stimulaţi de diverse bucăţi muzicale alese de Philippe; eu urma să reţin eventuale momente interesante, de emoţie corporală, create de cei cinci actori şi să scriu apoi un text susceptibil să corespundă acelei situaţii. temele de improvizaţie erau variate: copilăria, flirtul, conflictele cu şefii la birou, bătrâneţea etc. Până la urmă "piesa" s-a scris sau, mai bine spus, am scris-o eu, pe tema unui parcurs comun al cinci personaje urmărite din faza copilăriei până la bătrâneţe. Patru etape erau "captate" în piesă: atmosfera din anii de şcoală, primele poveşti de dragoste, cariera profesională (cu accentul pe situaţii într-un birou cu cinci funcţionari care devin "şef" pe rând) şi "sfârşitul", altfel spus, creionarea unor personaje care îşi fac veacul într-un bistrou, găsindu-şi refugiul în alcool.

spectacolul era emoţionant, extrem de dinamic, cu multă mişcare, foarte expresiv. numai bun pentru Avignon. Şi totuşi echipei nu i-a fost uşor, cum spuneam, să se "afirme" în "jungla" de la Avignon. Atunci am avut şi primul şoc de autor jucat la Avignon. Dacă la prima şi la a doua reprezentaţie le-au venit celor cinci actori, precum şi regizorului Philippe Clément, diverşi prieteni ca să le vadă "creaţia", la a treia reprezentaţie (sau la a patra, nu-mi mai amintesc bine) ştiu că nu a venit nimeni şi că spectacolul a fost anulat.

Atunci am înghiţit în sec pentru prima dată în oraşul Papilor şi mi-am dat seama că un spectacol poate fi şi "anulat" din lipsă de... spectatori interesaţi.

Chiar şi în aceste condiţii însă, experienţa festivalului era fascinantă. toată lumea învăţa din mers, cum să lipească afişe în locurile strategice, cum să atragă ziarişti şi posibili programatori şi, mai ales, cum să distribuie "tracte" sau flaiere. Această ultimă operaţiune era obligatorie, necesară, vitală. Fiecare actor avea mereu cu el un anumit număr de flaiere şi, indiferent unde se afla, pe stradă, într-o cafenea sau la alt spectacol, era atent la lumea din jur. Şi imediat ce vedea pe cineva cu programul festivalului sub braţ sau pe cale de a-l răsfoi pentru a "găsi" un spectacol, îi întindea un flaier spunând: "Vă propun să ne vedeţi pe noi, veţi descoperi un autor interesant şi o companie care promovează dramaturgia contemporană etc. etc.".

Avignon - spectacole multe, public numeros, dar niciodată suficient.

Atragerea publicului este o adevărată artă la Avignon, iar eu i-am văzut evoluţia pe o durată de două decenii. În 1992 cred că nu erau mai mult de 350 de spectacole în off la Avignon, ceea ce ni se părea deja enorm, şi mie, şi celorlalaţi prieteni de-ai mei francezi care îmi jucau piesele. Cum să atragi publicul în aceste condiţii, când aveau loc în acelaşi timp atâtea evenimente, ca să nu mai vorbim de spectacolele din In? Zilnic, luând masa împreună, discutam despre acelaşi şi acelaşi lucru: cum să-i captăm pe adevăraţii amatori de teatru, pe oamenii cu adevărat interesaţi de creaţia contemporană şi de noutăţi. Metoda cea mai simplă era aceea de a ne instala în faţa altor teatre

punkt - nr. 46 / august 2012

154

JURNAL DE ÎNDRĂGOSTIT şi de a le înmâna flaiere spectatorilor care ieşeau de la diverse piese. Logica acestui demers era următoarea: cine iese de la o piesă nu a venit în niciun caz la Avignon ca să vadă un singur spectacol, ci ca să vadă mai multe. Deci, oricine iese de la un spectacol este un spectator potenţial durabil, mai rămânea să-l incităm să-şi continue maratonul cu propunerea noastră.

Christian Auger era însă mai subtil şi pretindea că trebuia să-i identificăm pe spectatorii interesanţi, mai precis, pe cei susceptibili să le placă spectacolul nostru. Şi aceasta întrucât, mai spunea Christian, dacă reuşeşti să aduci în primele zile zece oameni cărora să le placă la nebunie spectacolul nostru, atunci ei vor vorbi cu pasiune în jurul lor despre ceea ce au văzut. Deci vor crea un fel de frison publicitar, o reacţie în lanţ. Cea mai bună publicitate la Avignon rămâne oricum cea făcută spontan, de oameni care îşi transmit imediat părerile, care recomandă sau care critică un spectacol. Recomandările care trec din gură în gură sunt ca un dar divin pentru companii. Pentru a ilustra această situaţie, francezii au creat expresia "le bouche à oreille". Gurile care vorbesc şi urechile care ascultă creează la Avignon un curent de opinie. Când despre un spectacol se spune că este "génial", sau măcar că este "très bien", atunci compania are toate şansele să-şi scoată banii investiţi, să joace cu sala plină şi chiar să vândă spectacolul. Dacă piesa şi prestaţia actoricească sunt plasate în categoria "moyen" sau "pas très bien", înseamnă că trupa va avea mari dificultăţi pentru a umple sala, că se va zbate timp de trei săptămâni pentru a salva ceea ce se mai poate salva, adică moralul. Iar atunci când un spectacol este etichetat cu apelativul "mauvais" (prost), există şanse ca trupa respectivă să nici nu mai aibă spectatori după prima săptămână de festival şi chiar să fie obligată să oprească seria de reprezentaţii.

Chiar şi pentru cei care "trag din greu" până la sfârşitul festivalului, experienţa trăită la Avignon este benefică. Şi aceasta pentru că festivalul nu este doar o piaţă franceză de desfacere pentru industria de spectacole şi mai ales pentru lumea micilor companii, ci şi un loc de întâlnire, de dialog, de dezbatere, chiar de protest social. Actorii, regizorii, scenografii şi ceilalţi profesionişti ai teatrului care vin la Avignon o fac nu numai pentru a-şi vinde produsul, dar şi pentru a vedea ce fac ceilalţi colegi ai lor din alte regiuni. Festivalul de la Avignon este singurul loc în care membrii unei companii din Marsilia, de exemplu, pot vedea ce creează şi ce caută colegi de-ai lor de generaţie din Alsacia, sau din Burgundia, sau din normandia, sau de la Paris, sau din zona oraşului Bordeaux, sau din Corsica,

155 sau din teritoriile franceze de peste mări. Din acest punct de vedere, festivalul este o întâlnire "naţională", un fel de "campionat" teatral al tuturor regiunilor şi al tuturor oraşelor, mari şi mici, al tuturor şcolilor de teatru, private şi de stat. numeroase regiuni ale Franţei iau foarte în serios participarea la festivalul de la Avignon şi au închiriat teatre în care evoluează exclusiv companii din respectiva zonă. toată lumea ştie, de exemplu, la Avignon că "La Caserne des Pompiers", un mic dar simpatic teatru de 80 de locuri, este locul de difuzare a creaţiei artistice din regiunea Champagne-Ardenne. Iar teatrul numit "Le Grenier à sel" este închiriat sistematic de un departament din zona Loarei (Le Pays de la Loire). Mai nou, Belgia a cumpărat un teatru şi toată lumea ştie că programările de la "théâtre des Domes" sunt o vitrină a creaţiei francofone belgiene.

Festivalul mai reprezintă însă ceva: un loc în care se pot naşte proiecte, în care poţi pregăti un spectacol pentru anul viitor, în care se schimbă informaţie şi se creează contacte, în care poţi să ai revelaţii şi idei, în care te poţi inspira din ceea ce fac alţii sau din ceea ce se întâmplă în In. Festivalul mai este, pentru cei care au inteligenţa de a asculta, un loc în care îi poţi auzi vorbind, explicându-se, reflectând sau pur şi simplu delirând pe cei mai importanţi

sau mai extravaganţi artişti ai Europei. Cum în fiecare an secţia oficială a festivalului organizează, dimineaţa, conferinţe de presă cu echipele de creaţie din In, artiştii din oFF, adică marea masă anonimă, au acces la artiştii din olimp, adică la lumea zeilor, a celor care atrag atenţia presei centrale şi a televiziunii, a celor care au ajuns pe culmile gloriei şi ale recunoaşterii, dacă nu planetare, măcar europene... Eu însumi m-am dus de multe ori să aud ce spun artişti precum Peter Brook sau Denis Marleau sau Krzysztof Warlikowski sau Wajdi Mouawad... Chiar şi când spun banalităţi, chiar şi când se alintă sau fac pe grozavii, spectacolul oferit de celebrităţi este de natură să producă motivaţii, poate furniza o anumită energie, un fel de combativitate.

Artistul anonim din off care îi ascultă îşi spune: "De ce o fi el, creatorul din In, mai nebun decât mine, mai interesant decât mine, capabil să-l tulbure pe spectator mai profund decât mine, să provoace interogaţii mai perturbante decât mine?". Întâlnirea cu cei care au reuşit să pătrundă în In, să-şi desfăşoare activitatea pe etajul superior (adică în reţeaua teatrelor de stat şi în general a celor subvenţionate) nu poate să nu lase urme...

O definiţie subiectivă a Provenţei.

Fără îndoială, subconştientul meu, ca şi al altora, caută un paradis. Iar pentru mine, geografic vorbind, Paradisul este localizat în Provenţa. Aş mai putea spune că în mintea mea, probabil, Paradisul seamănă cu Provenţa.

Prima mea "întâlnire" cu Provenţa s-a produs la Rădăuţi, pe când eram elev de liceu şi citeam cărţi despre impresionişti. M-a fascinat atunci faptul că pictori precum Van Gogh sau Gauguin erau mereu în căutarea luminii, şi că la un moment dat s-au instalat în Provenţa pentru a putea capta pe pânzele lor acea lumină. Când am ajuns deci în Franţa, în 1987, mi-am dorit imediat să ajung în această Provenţă încărcată de mituri culturale şi artistice. Iar spaţiul m-a cucerit imediat, m-am simţit acolo ca într-un fel de Bucovină mediteraneană...

Provenţa este, în primul rând, o întâlnire generoasă între istorie, cultură şi natură. să încep cu natura, care are totuşi o dimensiune exotică. Provenţa

punkt - nr. 46 / august 2012

156

JURNAL DE ÎNDRĂGOSTIT este locul în care măslinii se întâlnesc cu palmierii, iar chiparoşii cu viile. Provenţa este locul în care Mistralul (vântul care coboară din Munţii Alpi) îi poate înnebuni pe oameni, dar în acelaşi timp purifică aerul, alungă norii şi amplifică forţa luminii. Ceea ce mă uluieşte în această regiune este şi piatra, piatra albă a Provenţei, pe care o regăsim, de altfel, încorporată în edificii datând din antichitatea greco-romană şi din evul mediul.

Aşa ajunge la Istorie, la Istoria cu I mare, pentru că Provenţa a fost un loc de civilizaţii suprapuse. Galii, grecii şi romanii şi-au lăsat amprenta în această regiune parcă mai mult decât în altele de pe teritoriul Hexagonului. În apropiere de saint-Rémy de Provence pot fi vizitate ruinele unui oraş unde pot fi văzute încă cele trei straturi de civilizaţie: urme ale urbei construite de gali peste care grecii au construit apoi un alt start urban şi peste care au venit apoi romanii cu templele, cu vilele, cu băile şi cu alte edificii publice. Dar Provenţa mai înseamnă şi o anume vecinătate cu Italia, influenţa artei italiene, a Renaşterii şi a papilor. Un fel de osmoză benefică s-a produs în această regiune între spectacolul naturii şi spectacolul istoriei. Dacă ar fi să enumăr câteva din ingredientele Provenţei, aş pune pe listă vinul, uleiul de măsline, lavanda, concertul fastuos al greierilor, lumina de o exuberanţă care îţi ridică moralul, constelaţia de abaţii, cultul siestei... Dar şi umbra lui Cézanne la Aix-en-Provence sau a lui Van Gogh la Arles. sub ochii mei, în 1992 când am intrat eu, ca autor (sau ca un gladiator), în arena Festivalului de la Avignon, acesta a crescut ca o caracatiţă, s-a umflat oarecum tragic, purtat de un elan al vieţii teatrale franceze, dar şi de un anumit spirit al societăţii de consum.

De fapt, an de an secţiunea off a anunţat noi şi noi recorduri de participare, urcând de la 350 de spectacole la peste o mie. Iată cifrele din 2011: 1143 de spectacole de toate genurile (teatru, dans, marionete, pantomimă, spectacole de stradă, teatru-obiect, teatru de umbre, improvizaţii cu public, muzică etc.). În general, cifrele legate de evenimentele culturale mă lasă rece, la fel ca tot ce este cantitativ (în artă cantitatea nu se transformă niciodată în calitate, această regulă a dialecticii hegeliene şi marxiste este poate "productivă" pentru alte domenii). Şi totuşi, radiografia ediţiei din 2011 a Festivalului este impresionantă: 25 000 de reprezentaţii teatrale programate în 116 teatre şi spaţii de joc, 969 de companii prezente la Avignon, ceea ce înseamnă în

jur de 6000 de artişti, spectacole din 20 de ţări printre care România, Italia, Coreea de sud, taiwan... În jur de 4000 de directori de teatre şi de case de cultură alergând de la un spectacol la altul pentru a-şi face "cumpărăturile", altfel spus, pentru a achiziţiona spectacole şi a-şi construi stagiunile viitoare.

Altă cifră destul de interesantă pe care am notat-o din presă: s-ar părea că în jur de 25 la sută din spectacolele care pot fi văzute în cursul unui an în Franţa sunt de fapt "cumpărate" la Avignon, ceea ce spune mult despre importanţa acestui "târg" de teatru.

Greg Germain, preşedintele Asociaţiei "Avignon Festival et companies", care coordona marea manifestare a off-ului în 2011, mai declara în presă că în fiecare lună iulie se semnează la Avignon contracte în valoare de 30 de milioane de euro. nu pot să nu observ cum un anume limbaj "tehnic" începe se se strecoare în declaraţiile unor responsabili culturali. În definitiv, la orice salon şi la orice târg (fie el aeronautic, agricol sau de carte) se semnează contracte, iar succesul unei "manifestări" care are şi dimensiune comercială nu poate fi cântărit decât în rezultatele cantitative, cum ar fi numărul de contracte semnate şi volumul acestora în bani...

Deziluzii la Avignon.

Ceva, ceva începe să mă obosească, totuşi, la Avignon... sau mai bine spus, de câţiva ani nu-mi mai fac nicio iluzie, în sensul că nu mai vin la Avignon ca să văd teatru susceptibil să mă emoţioneze (era să spun "de calitate"). De cel puţin patru sau cinci ani, puţine spectacole dintre cele văzute în In mi s-au părut "esenţiale" sau cu adevărat "importante". Iar în off amatorismul a devenit copleşitor, probabil că într-o bună zi ar trebui creat un off-off pentru amatori, astfel încât secţiunea off să rămână totuşi una a profesioniştilor.

Cum Festivalul are însă o imensă capacitate de a se regenera şi de a se reinventa, există alte lucruri (decât spectacolele) care mă emoţionează sau îmi plac sau mi se par interesante de vreo câţiva ani la Avignon.

Mă emoţionează, de exemplu, iniţiativa unei asociaţii care oferă bilete gratuite celor care n-au mijloace sau nu îndrăznesc să iasă dintr-o anumită condiţie de "marginali" pentru a merge la teatru. În definitiv, cultura este şi ea o hrană, deci nu mă miră faptul că

157 această asociaţie, care se numeşte "Cultures du cœur" (Culturi ale inimii), dezvoltă pe alt plan iniţiativa lui Coluche, celebru actor care a creat în 1985 aşa-numitele "restos du coeur" (restaurantele inimii). De atunci, aceste "restaurante", organizate de benevoli, împart, în special iarna, hrană gratuită persoanelor fără adăpost şi familiilor fără venituri. "Cultures du cœur" distribuie, iată, vara, la Avignon, în jur de 10 000 de bilete de teatru gratuite pentru familii sau persoane singure, aflate în mare dificultate financiară. În felul acesta zece mii de oameni care n-ar fi pus din proprie iniţiativă piciorul într-un teatru pot să "guste" şi ele din emoţia şi farmecul unora dintre spectacolele prezentate la Avignon. Cultura are sens numai dacă este generoasă, spun aceşti militanţi pentru un cât mai mare acces al publicului la cultură. sunt de acord cu ei, dar aş mai adăuga ceva: cultura are sens numai dacă nu o ia în contrasens faţă de misiunea ei umanistă.

Vorbeam de recordul absolut de spectacole ale anului 2011, dar el a mai fost unul al... invaziei chineze la Avignon. M-a frapat atunci imaginea grupurilor de chinezi care deambulau pe străzile oraşului. De fapt, chinezii, care copiază tot ce vine din occident (cu excepţia democraţiei), s-au "înfrăţit" cu Festivalul de la Avignon. nu este un secret, festivalul din oraşul Papilor a inspirat multe ţări şi multe oraşe care încearcă să imagineze manifestări similare. Iar în iulie 2011, oraşul Papilor a fost, de fapt, invadat de o impresionantă "delegaţie" chineză, venită să asiste la Festival şi să-i înţeleagă mecanismul. Şi aceasta întrucât, din 2008 încoace, capitala Chinei a creat o manifestare similară, numită Festivalul off de la Beijing. o convenţie de "înfrăţire" a fost semnată la Avignon între organizatorii festivalului de la Beijing şi cei ai secţiunii off din oraşul Papilor. În 2011 delegaţia chineză a văzut o mulţime de spectacole pentru a invita apoi, unele, în septembrie, la festivalul de la Beijing. nu ştiu dacă delegaţia chineză a participat şi la numeroasele colocvii şi forumuri de discuţii care au loc în paralel cu Festivalul, şi care sunt adevărate lecţii de democraţie şi spirit civic... Unele dintre aceste dezbateri sunt atât de animate, cu intervenţii atât de viguroase din partea publicului, încât îmi evocă acel spirit al "agorei" antice, când cetăţenii discutau în piaţa publică a oraşelor greceşti despre problemele cetăţii.

Provocările din IN, secţiunea oficială a festivalului...

Puţine sunt spectacolele din In care mi-au plăcut în anii din urmă, dar nu mi-a displăcut niciodată faptul că unele dintre ele au provocat scandaluri. Recunosc că mă aflu aici în pragul unei contradicţii. nu-mi place viziunea celor doi directori care au condus din 2003 secţiunea oficială a Festivalului, dar ador polemicile şi discuţiile inflamate despre ceea ce ar trebui să fie teatrul.

Celor doi, Hortense Archambault şi Vincent Baudriller, li s-a reproşat că urmăresc provocarea cu orice preţ şi că, de fapt, ceea ce propun ei nu mai este artă... Aproape în fiecare an, unele din programările lor au declanşat polemici, discuţii aprinse, controverse şi chiar scandaluri. Anul 2011 a fost însă unul mai calm... Pentru că marile "scandaluri" se evaporă repede şi fiecare nouă ediţie aduce un nou ciclu de propuneri, de speranţe, de şocuri vizuale şi de excese. În 2011 publicul s-a arătat, de exemplu, destul de divizat în faţa unui spectacol de coregrafie, numit "Enfant", şi realizat de artistul asociat al Festivalului pe anul acela, Boris Charmatz. Unii l-au tratat ca pe un "impostor" (pentru că s-a folosit de copii în spectacolul său), dar alţii au salutat forţa emoţională a coregrafiei sale... nimic grav, deci pur şi simplu păreri exaltate formulate de oameni care nu sunt obligaţi să iubească aceleaşi lucruri în acelaşi timp şi să se lase emoţionaţi de aceleaşi semne teatrale şi de aceleaşi experimente artistice.

Mă tem însă că publicul de la Avignon a devenit deja unul obişnuit cu excesele şi cu provocările, şi că nu se mai miră de nimic. ne aflăm în faţa unui fenomen mai amplu, cultural, dar şi sociologic. Festivalul de la Avignon este unul în care Europa se psihanalizează, de fapt. Pe fond de globalizare, Europa şi-a pierdut autoritatea culturală, statutul de centru vital al culturii planetare, de inspiratoare a omenirii. Ce face Europa în acest context de marginalizare? se scufundă în negaţie, într-o neoavangardă pe care o instituţionalizează. Pentru că spiritul Festivalului de la Avignon a devenit unul dominant în peisajul cultural european, "cultura provocării" a înlocuit mai peste tot ceea ce era altădată pur şi simplu cultură sau provocare prin cultură. E ca şi cum marile festivaluri europene nu ar mai fi conduse de oameni care au o conştiinţă cultu-

punkt - nr. 46 / august 2012

158

JURNAL DE ÎNDRĂGOSTIT rală, ci de subconştientul lor. Ei reprezintă, de fapt, dimensiunea rănită a continentului nostru, iar Franţa "rănită" în statutul ei de mare putere culturală a dat tonul acestei tendinţe. Care s-ar putea traduce în felul următor: dacă tot nu mai suntem luaţi în serios, dacă tot nu mai suntem în centrul lumii, dacă tot ne-am pierdut vizibilitatea şi audienţa, atunci vă vom ului cu tot ce poate fi mai "modern", mai strident, mai violent, mai sălbatic, mai visceral, mai vulgar, mai trash, mai non-conformist, mai derapant, mai destabilizant, mai scârbos, mai indigest, mai provocator.

Din ceea ce "programează" festivalurile europene, tinerii regizori şi aspiranţii la statutul de "creatori de spectacol" deduc următoarele: că trebuie să renunţe total la dimensiunea literară a teatrului (şi în general la poezie şi la cuvânt) pentru a fi luaţi în serios; că trebuie să mizeze pe mişcare, pe utilizarea celor mai noi invenţii tehnice şi mai ales pe imagine pentru a crea "senzaţie"; că actorul este o marionetă care trebuie maltratată, izbită de pământ, eventual umilită şi desfigurată, pentru a crea "eveniment"; că reţeta succesului constă în crearea unui produs vizual, sonor, olfactiv şi eventual tactil, care să se adreseze altor zone perceptive decât raţiunea ("Veniţi la teatru, vom excita bestia umană ascunsă în voi" - iată deviza acestui demers).

La Avignon nimeni nu se mai miră când, la intrarea într-o sală de spectacol, primeşte un fel de dopuri de pus în urechi. "sunetele şi zgomotele din acest spectacol riscă să fie prea puternice pentru unele timpane" i se spunea publicului, care este deci invitat să-şi pună respectivele antifoane, distribuite gratuit, dacă nu suportă intensitatea decibelilor. A fost cazul în 2011 cu o montare semnată de tânărul regizor Vincent Macaigne, în vârstă de 32 de ani, care a rescris piesa Hamlet al lui William shakespeare în spiritul uneia dintre replicile textului: "Este ceva putred în Danemarca". Întreaga sa viziune legată de Hamlet a devenit una isterică şi agresivă, personajele evoluau într-un spaţiu transformat într-un fel de cloacă, spectatorii din primele rânduri erau câteodată împroşcaţi cu noroi, pe toată durata piesei actorii, dintre care unii jucau total goi, îşi strigau şi îşi urlau replicile... Regizorul şi-a reuşit însă pariul, a fost bine plasat pentru a obţine laurii celui mai provocator spectacol al ediţiei din 2011 a Festivalului (cu un titlu pe măsură, de altfel: "Măcar voi fi lăsat un superb cadavru").

O contradicţie asumată.

Spectacole care dezamăgesc, dar scandalul din jurul lor este interesant. nu neg. Există contradicţii inexplicabile. Le asum pe ale mele. spectacolele provocatoare nu mă lasă rece pentru că mă inspiră prin dezgustul pe care mi-l provoacă, îmi stimulează "ura de mine însumi". nu pot să nu pun în ecuaţie acest tip de demers cu toate celelalte porcării care se întâmplă pe planetă. Da, noi, oamenii, suntem nişte animale contradictorii şi dezgustătoare, am creat o societate de consum egoistă şi o democraţie fără conţinut, suportăm o clasă politică abjectă şi pregătim pentru copiii noştri o lume atroce... Eşecul nostru social, uman, istoric, moral este total, şi dacă ne-ar mai rămâne cât de cât o urmă de bun simţ, ar trebui să acceptăm efectiv invitaţia acelor actori din spectacolul lui Vincent Macaigne de a ne tăvăli cu ei într-un noroi conceput ca principal element scenografic al lumii.

La Avignon, urletul unor "artişti" precum Vincent Macaigne nu ţine în niciun fel de artă, ţine de psihanaliză şi de terapie. Este genul de spectacol care echivalează cu un necruţător diagnostic. E ca şi cum te-ai duce la doctor şi ţi s-ar spune, după zece minute de examinare, că ai cancer. "nu se poate, îi spui atunci doctorului (artistului) care te-a examinat, eu am venit aici pe picioarele mele, de altfel, sunt şi în vacanţă în Provenţa, în cursul dimineţii am vizitat câteva sate din Luberon, care sunt splendide, am luat masa într-un restaurant cu specialităţi provensale care mi-au încântat papilele gustative... Cum îndrăzniţi să-mi spuneţi dintr-odată că am cancer?" "Ei bine, da, îţi repetă artistul-medic din In, sunteţi ros de un cancer mizerabil şi de altfel întreaga dumneavoastră familie este muribundă, precum şi întreaga societate în care trăiţi. sunteţi un ins în stare de putrefacţie, practic nu mai aveţi nicio şansă de a vă salva, dar luciditatea cu care v-aţi oglindit în spectacolul meu mă îndeamnă totuşi să vă strâng mâna. sunteţi un bun spectator."

159

Spectacole de la care îţi vine să fugi...

Da, nu sunt singurul spectator care a "ieşit" de la un spectacol din In. Asistam, de exemplu, în 2006 la o piesă de Edward Bond, pe un subiect legat de porcăriile războiului. Piesa se numeşte "naştere" şi era montată de Alain Françon. spectatorii ieşeau cu zecile de la acest spectacol extrem de zgomotos de fapt. Violenţa conţinutului era amplificată redundant de regizor. Îmi amintesc de scena în care soldaţii torţionari ucideau un nou-născut (reprezentat de o momâie din cârpe).

Pentru multe persoane acest moment a fost cu adevărat insuportabil. Mie însă mi s-a părut insuportabilă dimensiunea didactică a spectacolului, am avut pur şi simplu impresia că îmi pierd timpul şi atunci... am ieşit să mă plimb prin oraş.

Am mai ieşit, în 2011, epuizat, de la un alt spectacol, de data aceasta nu violent, ci stupefiant fără să fie provocator, sosit din statele Unite, mai precis din oklahoma, şi care era o producţie... cântată. În spiritul comediilor muzicale americane, regizorii Kelly Copper şi Pavol Liska îşi propuseseră să povestească, timp de ore şi ore, viaţa banală a unei femei... Prima parte a spectacolului dura 3 ore şi jumătate, cu o pauză de 10 minute, timp în care 3 femei şi 3 bărbaţi povesteau cântând toate platitudinile din viaţa unui personaj: unde se născuse, ce relaţii avusese cu fraţii, cu surorile şi cu colegii de la grădiniţă, cum se dusese la şcoala primară sau în vacanţă cu părinţii, cum îşi organiza aniversările şi cum se derulau Crăciunurile sărbătorite în familie... Momentul culminant al primei părţi a fost atunci când personajul (o adolescentă) a povestit cum, în şcoala primară, întrucât învăţătoarea nu îi dăduse voie să se ducă la toaletă, a făcut pipi pe ea în clasă...

Ce sens avea un asemenea spectacol maraton cu acumulare stupefiantă de banalităţi, în care cântăreţii demonstrau totuşi un nivel tehnic excelent, a rămas pentru mine un mare mister. El a fost de altfel desfiinţat total de critică, iar peste jumătate din public nu a mai revenit la spectacol după pauză (a fost şi cazul meu).

Există însă şi spectacole insolite de la care am ieşit... cutremurat nu din cauza celor văzute, ci a contextului. În 2011 m-am dus să asist la un specta-

col programat în Curtea de onoare a Papilor la ora...

4 şi jumătate dimineaţa. Regizoarea Anne teresa de Keersmaeker propunea "o ieşire neobişnuită" la teatru, la ora la care lumea încă doarme şi liniştea domneşte peste Palatul de la Avignon. Culmea este că sute de spectatori s-au sculat cu noaptea în cap pentru această experienţă inedită de două ore, timp în care cel mai fantastic spectacol a fost de fapt... răsăritul soarelui ca element de decor în Curtea de onoare a Papilor.

Piesa se numea "Cesena" şi evoca personalitatea unuia dintre papii care au trăit la Avignon în a doua jumătate a secolului al XIV-lea. spectacolul continua apoi prin răspândirea spectatorilor prin oraş, la ora 6:30 dimineaţa, şi prin invadarea primelor terase şi a cafenelelor deschise, întrucât toată lumea dorea să-şi ia micul dejun şi să bea repede o cafea...

Un alt "spectacol" insolit la Avignon este Ziua naţională a Franţei, 14 iulie, sărbătorită în mod invariabil printr-un foc de artificii, care devine an de an tot mai spectaculos pentru că şi tehnologia pirotehnică evoluează. De altfel, au apărut şi primele festivaluri pirotehnice în Franţa. o mulţime imensă şi pestriţă se deplasează în general pe malul Ronului pentru că adevărata scenă a acestui spectacol este celebrul pod

punkt - nr. 46 / august 2012

160 de la Avignon, acel pod pe care "l-a luat apa" şi din care a rămas doar o bucată, suficientă însă pentru a ne impresiona prin măreţia sa. Focurile de artificii sunt deci trase chiar de pe podul de la Avignon, se reflectă în apa Ronului, şi creează un dublu spectacol... Ele pot fi admirate însă de peste tot, şi de pe esplanada din faţa Palatului Papal, şi din Piaţa orologiului, acolo unde se află teatrul Municipal şi clădirea operei... În această Piaţă a orologiului este organizat şi un bal popular, iar pe esplanada din faţa Palatului Papilor au loc concerte de rock... s-ar spune că lumea are încă nevoie de "pâine şi circ", numai că astăzi ele au fost înlocuite cu focurile de artificii, cu baluri şi concerte asurzitoare.

Mulţimea care ia cu asalt oraşul pe 14 iulie este însă "aplaudată" de companiile de teatru. Chiar şi spectacolele mai slabe din off, care în medie nu atrag mai mult de zece persoane pe zi, de 14 iulie au un număr cel puţin dublu de spectatori...

Avignon, aproape un drog.

Festivalul de teatru de la Avignon este un Babilon al limbajelor teatrale, enorm carnaval al artelor, târg de spectacole şi de speranţe, întâlnire anuală a celor care mai cred că lumea poate fi salvată prin artă, omagiu adus unei regiuni magice, Provenţa, ea însăşi monument de culturi suprapuse...

Cine vine o singură dată la Avignon este pierdut: se îndrăgosteşte pe viaţă de acest festival. A fost cazul meu. Cum spuneam, din 1989 merg la Avignon în fiecare vară, măcar pentru o săptămână. nu pot altfel. Am avut şansa să trăiesc în Franţa, nu pot să-mi imaginez luna iulie fără un pelerinaj la Avignon. Şi în fiecare an îmi spun: "Acum, că începi să îmbătrâneşti, cât ai să mai mergi la acest festival? până la 60 de ani? până la 70 de ani? Până când ai să devii un bătrânel ridicol pe străzile de la Avignon?". De fiecare dată când mă întorc de la Avignon îmi spun: gata, îmi ajunge, anul viitor "sar" peste Avignon... Dar de fiecare dată, după ce trece toamna, după ce trece iarna, când vine primăvara, de prin luna martie, simt în mine o nelinişte, simt că trebuie să-mi pregătesc plecarea la Festival. Şi mai ales o aud pe fiica mea, care de la vârsta de 4 ani vine cu mine şi cu soţia mea la Festival, spunându-mi "Dar la Avignon când mergem?". Anul acesta Joèla a împlinit 16 ani şi îmi dau seama că are deja 12 ani de festival la activ...

Marea "bogăţie" a oraşului Avignon: zidurile sale. Într-adevăr, zidurile oraşului sunt un tezaur în piatră. Dacă oraşul Avignon nu şi-ar fi păstrat intacte zidurile, festivalul n-ar fi fost ceea ce este... Poate sună ca o platitudine, dar marea fascinaţie pe care o produce oraşul vine în primul rând de la ziduri şi doar în al doilea rând de la Palatul Papilor şi de la faptul că 9 papi s-au perindat în secolul al XIV-lea pe la Avignon.

Zidurile oraşului, care formează o centură de piatră cu circumferinţa de 5 kilometri, dau uneori o senzaţie de sufocare, dar separă oraşul medieval de restul regiunii şi îl conservă oarecum în afara timpului. Multe companii au încercat să joace în afara zidurilor, extramuros, unde spaţiile de joc sunt mai uşor de amenajat, mai uşor de găsit, şi mai ieftine. toate aceste tentative n-au dus însă la nimic. Pur şi simplu spectatorii care vin la Festival nu vor să iasă în afara zidurilor pentru a vedea un spectacol. Este ceva ce ţine de un magnet invizibil, de psihologie, de credibilitate. toate companiile care şi-au încercat norocul jucând uneori doar la 30 de metri în afara zidurilor, au pierdut. Dacă un teatru sau un spaţiu de joc nu este intra-muros el riscă să nu aibă spectatori chiar dacă spectacolele sunt bune.

Un adevărat mister pluteşte asupra acestei atitudini. oamenii sunt dispuşi mai degrabă să ia maşina şi să meargă să vadă un spectacol programat la 3 sau la 4, sau la 10, sau la 14 kilometri distanţă de Avignon, dar nu le place să iasă cu pasul din incinta oraşului istoric, să treacă de centura de ziduri, să traverseze bulevardul de centură pentru a vedea un spectacol situat imediat extra-muros. Zidurile sunt un fel de garanţie de magie.

Ai ieşit dincolo de ele, magia s-a spulberat. Probabil că multe oraşe din Provenţa, precum Arles sau saintRémy-de-Provence, regretă acum că la un moment dat, pentru a se moderniza şi a se extinde, şi-au doborât zidurile... să fi fost avignonezii mai leneşi? să nu fi vrut ei să-şi dărâme zidurile din lene sau au simţit că ele ascundeau un tezaur turistic? Greu de spus, dar oraşul Avignon este unul dintre puţinele care şi-au păstrat intacte porţile medievale şi zidurile, ceea ce îi conferă un aer maiestuos. Zidurile sunt în acelaşi timp memoria oraşului, iar marea sărbătoare teatrală care se desfăşoară la Avignon pare uneori o prelungire a unor tradiţii medievale, cum ar fi sărbătoarea nebunilor 香

161

punkt - nr. 46 / august 2012

162

PUNKT IQ

AAliniere B

la… brevet text de Viorica Mija

CHIAR DACĂ ÎN MOLDOVA MĂRUL LUI NEWTON NU CADE PREA DES PE UN METRU PĂTRAT STATISTIC ȘI PUȚINE INVENȚII AJUNG SĂ FIE CUNOSCUTE PESTE MĂRI ȘI ȚĂRI, EXISTĂ TOATE CONDIȚIILE PENTRU CA ”PĂRINTELE SPIRITUAL AL UNEI IDEI” SĂ-ȘI ȚINĂ LA ADĂPOST ”ODRASLA”, ÎN AȘTEPTAREA MOMENTULUI DE GRAȚIE ȘI DE GLORIE. CARE ESTE MECANISMUL BREVETĂRII ÎN REPUBLICA MOLDOVA ȘI CU CE SUNT UNSE ROTICELELE ACESTUIA CA SĂ FUNCȚIONEZE IMPECABIL, NE-AM INTERESAT DE LA DOMNUL TUDOR JOVMIR, EXAMINATOR AGEPI.

163 RUBRICĂ SUSȚINUTĂ de

Lincoln a numit brevetul drept una dintre cele trei mari realizări din istoria umanității, pe lângă descoperirea Americii și inventarea tiparului…

De ce ne-am oftica cu experiențe și testări în situația în care putem lua totul gratis, făcând un simplu copypaste? Merge, cum am văzut, și în cazul unor prim-miniștri…

Cineva spunea că tot ce poate fi copiat merită să fie și protejat.

Acest raționament se referă nu numai la operele artistice, ci și la realizările tehnice, la invenții. toate eforturile materiale și intelectuale investite într-o cercetare, care duce apoi la o invenție, își pierd sensul în cazul în care invenția, făcută publică, este copiată sau replicată de concurenți. Banii se duc nemeritat în buzunarele întreprinzătorilor care folosesc invenții ce nu le aparțin și în care inventatorul a investit timpul, banii și, adesea, sănătatea sa. nu mai puțin nedreaptă și crudă, cum spune poetul, este situația când inventatorul află că paternitatea

invenției sale este atribuită... altcuiva. Astfel, dacă nu este suficient de bine protejat de acest furt, el nu mai este stimulat să creeze și să divulge societății invenția. Ca rezultat, pierde nu numai inventatorul, dar și fiecare dintre noi.

Cum își pot ține inventatorii moldoveni la adăpost ideea? omenirea a „inventat” de câteva secole un mecanism juridic de protecție a invențiilor – acordarea de către stat a unui titlu juridic de protecție - brevet, care conferă inventatorului niște drepturi exclusive asupra invențiilor. se consideră că prima lege privind brevetele de invenție a fost adoptată în Veneția, încă la 1474.

Dar istoria protecției invențiilor pornește, de fapt, cu două milenii mai devreme. Poate ați auzit de sibariți. Dicționarul explicativ

al limbii române îi descrie ca pe niște persoane care trăiau în lux, lene și desfrâu. scriitorii antici au relatat despre o lege foarte interesantă din sybaris: bucătarul care propunea o mâncare deosebită și gustoasă avea dreptul exclusiv timp de un an să prepare pentru coloniști acest fel. tot așa, statul îi acordă inventatorului un drept exclusiv de exploatare a invenției sale, un monopol, dar limitat în spațiu și timp, printr-un titlu de protecție numit brevet. Inventatorul, în schimb, are obligația să divulge invenția publicului pentru a obține acest brevet. De aici explicit rezultă un principiu fundamental – invenția nu poate fi protejată simultan prin brevet și secret de producere (“knowhow”), două forme de protecție incompatibile pentru aceeași invenție.

punkt - nr. 46 / august 2012

164

PUNKT IQ Cum își apără în acest caz marea descoperire?

Inventatorul are la dispoziție un cadru legal care-i permite să elimine eventualii imitatori neautorizați ai invenției sale, prin exercitarea dreptului exclusiv de exploatare a invenției. Această invenție socială, brevetul, a fost și este adesea criticată, dar o altă alternativă mai bună nu există deocamdată. Un admirator și susținător al inventatorilor, Abraham Lincoln, încă în 1858, a numit introducerea legilor privind brevetele drept una dintre cele trei mari realizări din istoria umanității, pe lângă descoperirea Americii și inventarea tiparului.

Apropo, Lincoln este unicul președinte, care a obținut brevet de invenție.

După rata specifică de depunere, 80 de cereri la un milion de populație, ne aflăm undeva mai sus comparativ cu multe dintre statele din Europa de Est sau CSI…

Câte drepturi ne oferă, de fapt, dreptul exclusiv de exploatare a invenției conferit de brevet? o întrebare bună, deoarece aici se produce adesea o confuzie, din cauza lipsei culturii de brevet și a necunoașterii legislației. Brevetul îi acordă titularului doar dreptul de a interzice terțelor persoane să fabrice, să ofere spre vânzare sau să vândă invenția. Brevetul, conform legislației, nu acordă automat și dreptul de a fabrica produsul inventat. Autorizația de a produce și a comercializa este misiunea autorităților specializate ale statului, de exemplu, în cazul medicamentelor - Agenția Medicamentului, care efectuează un șir lung de analize și testări, ce pot dura ani de zile. Și Maturinolul? Cum a ajuns controversatul preparat să fie administrat copiilor?

Produsul a fost brevetat în 2005, prin brevetul nr. MD2903 - “remediu medicamentos pentru tratamentul afecţiunilor sistemului nervos central şi periferic la copii”. Urmărind discuțiile de la televizor, am auzit și opinii de felul: “De ce AGEPI a eliberat brevet de invenție pentru acest preparat dacă el nu a fost testat până la capăt?” Brevetul obținut de inventatori nu conferă în niciun caz dreptul de a produce acest remediu, cum afirmau unele persoane. Brevetul certifică faptul că invenția este nouă, implică o activitate inventivă și este susceptibilă pentru aplicarea industrială. Și, în general, existența sau neexistența brevetului nu joacă niciun rol în ceea ce privește autorizația

de a pune pe piață un oarecare medicament sau alt produs. De exemplu, pentru un pesticid sau o loțiune cosmetică e nevoie de testări riguroase în laborator, clinice sau de câmp, pentru a proteja viitorul consumator de eventualele efecte adverse. În cazurile acestea, obținerea brevetului reprezintă doar o măsură asiguratorie pentru viitor – dacă remediul brevetat va trece cu succes procedura de autorizare (după ani de zile), să fie asigurate în cazul dat drepturile exclusive pentru producerea și comercializarea respectivă. Apropo, încă o idee falsă există atunci când auzim că un oarecare inventator a obținut un brevet internațional.

Asta, pentru că dreptul exclusiv conferit de brevet este limitat și teritorial, în funcție de unde se află oficiul care eliberează brevetul.

Deoarece nu există un oficiu de brevet mondial, nu există brevete internaționale, deși se pot obține brevete regionale, de exemplu, brevete europene valabile simultan în mai multe state care au aderat la organizația Europeană de Brevet. Unii inventatori consideră că, odată ce au obținut brevet în țara lor, și-au protejat invenția și în restul lumii. Dar să nu uităm că monopolul conferit de brevet este limitat teritorial – bucătarul din sybaris obținea privilegiul doar pe teritoriul acestei colonii grecești.

Brevetul obținut în Republica Moldova nu este valabil, de exemplu, pe teritoriul Germaniei și viceversa.

Cum pot invențiile să ne facă viața mai bună și când vom ajunge să ne înconjurăm de obiecte inventate de arhimezii moldoveni?

RUBRICĂ SUSȚINUTĂ de

Istoria modernă a demonstrat cu lux de amănunte că brevetul de invenție este un instrument indispensabil în dezvoltarea tehnologică a omenirii. Practic, toate lucrurile care ne înconjoară și pe care le folosim în viața noastră cotidiană au „părinți”, adică sunt produsele creației intelectuale a unor inventatori concreți și au fost brevetate anterior în diverse state. Fără îndoială, există o corelare directă între gradul de dezvoltare economică a unui stat și nivelul de brevetare. Această interdependență iese în evidență cel mai tare în cazul sUA, al țărilor puternic industrializate din Europa de Vest și, nu în ultimul rând, al Japoniei. În 1997 am participat la niște cursuri de perfecționare la oficiul American de Brevete și Mărci (UsPto). Am avut ocazia să mă conving că în această țară, pe parcurs de două secole, a fost creat și persistă un cult al inventatorului. Exemplul statelor Unite ale Americii, o superputere economică, este extraordinar de relevant. Constituția statelor Unite, probabil, este unica din lume care conține prevederi directe referitoare la protecția invențiilor.

1790 este anul adoptării primei legi privind brevetele de invenție și al fondării UsPto, primul examinator de brevete fiind secretarul de stat thomas Jefferson. Deja în 2011, în luna august, oficiul american de Brevete și Mărci a eliberat brevetul cu numărul 8 milioane!

Imperiul Rus, URss și Federația Rusă, toate împreună, au eliberat aproape 2 milioane 400 de mii de brevete, sUA atingând această cifră în 1946! Așadar, e chiar potrivit să apelăm încă o dată la

raționamentele președintelui american Abraham Lincoln, unicul președinte-inventator: „sistemul de brevete alimentează cu interes flacăra geniului”.

Cine și cum eliberează brevetele de invenție în Republica Moldova?

Printre atributele oricărui stat independent se numără și oficiul național de Proprietate Intelectuală (Industrială). Știați că renumitul scriitor american Mark twain a fost și inventator?

Ei bine, el într-unul din romanele sale, și anume „Un yankeu la curtea regelui Arthur” prin gura eroului principal scria: “Prima mea acțiune de stat, realizată de mine în prima zi după învestirea în post, a constat în crearea oficiului de Brevete, deoarece știam, că țara fără un oficiu de Brevete și legi puternice pentru apărarea drepturilor inventatorilor e ca un rac, care se mișcă într-o parte sau înapoi”. În Republica Moldova funcțiile de recepție a cererilor de brevet, de examinare a lor și de eliberare a brevetelor de invenție revine Agenției de stat de Proprietate Intelectuală (AGEPI). Apropo, la 8 septembrie vom sărbători frumosul jubileu de 20 de ani de la crearea Agenției. Brevetul nu se eliberează automat după depunerea la oficiu (AGEPI) a cererii conținând descrierea invenției.

Cererile se examinează de către examinatori de brevete care au studii superioare în funcție de domeniile tehnice de care ține invenția. Dacă invenția satisface cumulat anumite criterii de brevetabilitate, se adoptă hotărârea de acordare a brevetului. Anual, la AGEPI se depun 300-350 cereri

165

de brevete. După rata specifică de depunere (numărul de cereri raportat la un milion populație) 80 de cereri, ne aflăm mai sus de multe dintre statele din Europa de Est sau CsI. În ultimii 5 ani numărul de cereri s-a redus…

Mie nivelul depunerii mi s-a părut întotdeauna cam artificial ridicat,

punkt - nr. 46 / august 2012

166

PUNKT IQ dacă ne raportăm la state cu o economie mai dezvoltată. Republica Moldova, cel mai sărac stat din Europa, dar cu un număr de cereri de brevet semnificativ mai mare decât state mai dezvoltate.

Un paradox! situația s-ar putea explica prin faptul că multe cereri sunt depuse în baza unei motivații morale și nu din considerente economice.

Ce “ajutoare” oferă statul cercetătorilor, pentru că, fără suport, inventatorii ar putea peregrina cu tot cu idee peste hotarele ţării, iar noi ne-am pomeni, ca fata moşneagului, cu fuioarele dincolo de pârleaz?

Avem un regim de scutiri pentru taxele de brevetare foarte prietenos. De 95 la sută, iar pentru unele categorii de solicitanți chiar de 100% (pentru pensionari, invalizi, studenți etc.). Pe de altă parte, scăderea ratei de brevetare se poate parțial explica prin reducerea numărului de potențiali inventatori – persoane tinere, active, cu studii superioare pleacă în fiecare an din țară în căutarea unui serviciu mai bun. Anul trecut lucram la un raport și am mai depistat un factor care m-a pus pe gânduri. Mulți ani întreprinderile mari au fost active în brevetare, dar aproximativ din 1999-2002 practic au încetat să mai breveteze invenții! Îmi aduc aminte cu nostalgie de primii ani ai carierei mele de examinator, atunci când aveam pe masă un șir de cereri de brevet de invenții foarte interesante depuse de uzina ELCAs. Ultima cerere a fost depusă de acest solicitant în 1999, în perioada de privatizare, iar după – nimic!

totodată, unii inventatori activi și cu o experiență bogată au fost concediați... tendința de reducere a depunerii cererilor de brevet îi îngrijorează pe unii specialiști, alții încearcă să speculeze, afirmând chiar că această situație e creată de AGEPI. Aș vrea să-i întreb: dacă într-un stat anume se observă o tendință de reducere a ratei natalității, de exemplu, ca în Republica Moldova, se poate afirma că de vină sunt oficiile de înregistrare ale stării Civile responsabile de înregistrarea nou-născuților?

Dar, pe de altă parte, există și ramuri tradiționale ale economiei reale destul de dezvoltate, cu tradiții bune, în care activează un număr relativ mare de agenți economici, fapt ce condiționează existența unui nivel semnificativ al concurenței – agricultura, materialele de construcții, industria alimentară, în special cea vinicolă.

Această situație creează condiții obiective pentru brevetarea realizărilor tehnologice, alimentată de o motivație economică privind protecția invențiilor, fapt reflectat într-o activitate mai mare de depunerea cererilor de brevet de invenție provenite din aceste sectoare.

Din cauza “defectelor de la naștere”, unele invenții nu prea au șanse de a fi valorificate…

Sunt, cu siguranță, și inventatori foarte activi…

Desigur, aceste date pot fi regăsite fără restricții, apelând baza de date de pe site-ul AGEPI. totuși, printre cei mai prolifici inventatori se numără profesorul Victor Covaliov și academicianul Valeriu Rudic, fiecare având titlul de inventator în cca. 200 de cereri și brevete în domeniile ecologiei, biotehnologiei etc. Printre instituții, Universitatea de stat din Moldova este net cea mai activă, cu peste 500 de cereri și brevete. Aș vrea să menționez încă o instituție Institutul de tehnică Agricolă „MECAGRo”. Această întreprindere din sectorul real al economiei, deși nu deține un număr impunător de brevete - circa 60 -, practic toate invențiile brevetate au fost implementate prin „realizare în metal”, iar o bună parte a fost fabricată și pentru export.

Cu părere de rău, nu pot numi și alte întreprinderi cu un asemenea palmares de brevete, cu finalitate „în metal”.

Cum credeți, statul a creat toate condițiile necesare pentru brevetare și comercializare a invențiilor autohtone?

AGEPI reprezintă o verigă vitală în suportul lanțului inovațional care începe de la conceperea invenției și se termină cu comercializarea invenției brevetate. obținerea brevetului, de regulă, la etapa cercetare-dezvoltare, nu este automat o garanție a succesului comercial. În medie, conform statisticilor internaționale, aproximativ 5-10 la sută din invențiile brevetate se bucură de un succes comercial.

RUBRICĂ SUSȚINUTĂ de

În ce măsură cercetătorii își pot permite ”luxul” de a-și breveta invenția? taxele pentru obținerea brevetului nu au fost niciodată un impedi-

mie. nu a fost să fie așa – depunerea, desigur, s-a mărit, dar numai cu 70 la sută și a atins maximul absolut de 459 de cereri. Acesta a fost tot potențialul disponibil în

ment în calea brevetării pentru inventatorii locali. Pot să vă aduc un exemplu indirect. În 2001, AGEPI a efectuat un experiment unic în vederea stimulării depunerii cererilor de invenție. Fiecărui inventator care a depus în anii precedenți măcar o cerere de brevet i s-au oferit câte trei bonuri speciale cu care aveau posibilitatea să depună GRAtUIt trei cereri pe parcursul anului întreg.

Administrația AGEPI își făcea griji pentru examinatori, și anume dacă vor fi în stare să examineze în termene legale avalanșa de cereri prognozată. se aștepta că numărul de cereri va crește de patru ori, atingând cifra de circa o

perioada dată. totodată, brevetarea gratuită a stimulat depunerea multor cereri de o calitate joasă – invenții foarte crude, superficiale și dezvoltate la nivel embrionar etc. Unele aveau descrieri de mai puțin de o pagină... Peste o sută de cereri au fost respinse la examinare, iar alte zeci au fost ulterior abandonate de inventatori.

De ce are nevoie inventatorul nostru? În primul rând, de o evaluare obiectivă privind șansele economice ale invenției sale. Pentru aceasta sunt necesare niște studii de piață, de marketing. obținerea brevetului nu este un scop în sine.

167

Inventatorul mai are stringent nevoie de un suport tehnologic și financiar pentru a-și dezvolta invenția și a o aduce la stadiul de prototip. Istoria inovării ne oferă exemple care demonstrează că existența unui prototip viabil îl ajută mult pe inventator să găsească investitori sau cumpărători pentru invenție. Referitor la evaluarea obiectivă a invenției, noi, examinatorii, din discuțiile cu inventatorii, deducem că o bună parte din inventatori își supraevaluează valoarea economică a invenției proprii. Pentru un inventator creația sa, invenția, este ca un copil pe care, părinte fiind, îl consideră cel mai frumos, cel mai cuminte, cel mai talentat, în pofida plângerilor celor din jur. Pentru a evita eventual o irosire în zadar a timpului și a banilor pentru o invenție care din start, din cauza “defectelor de la naștere”, nu prea are șanse de a fi valorificată, ar fi mai bine ca unii inventatori să fie sinceri cu ei înșiși, să încerce obiectiv să evalueze șansele invenției ca să nu-și creeze iluzii.

Ce urmează de făcut, pentru ca invenţiile moldovenilor să “lucreze” pentru ţară, iar inventatorii să rămână acasă?

Poate fi amintit un proverb chinez: „Politica guvernului se aseamănă cu Luna. Ea este una la mijlocul lunii, când diferă de ceea ce reprezintă în prima zi a lunii.

Politica guvernului se aseamănă și cu soarele. Când te luminează, tu înflorești”. Ce mai poate fi adăugat? Doar un refren din copilăria noastră: „Fie soare întruna!” 香

punkt - nr. 46 / august 2012

(fragment) 22 ... sunetul scurt clar uşor înfundat al caiselor mici şi sălbatice scuturate pe rând din pomul imens de sub fereastra mea la fiecare adiere de vânt câte una câte două nu privesc în jos nu caut explicaţii pentru atenţia cu care îmi salt sandalele printre fructe fără să le ating îmi adun jur împrejur soldaţii şi câinii pornim mai departe cu paşi tot mai iuţi dar încă atenţi la pruncii uşor aurii fiecare caisă întreagă şi coaptă se striveşte de pământul uscat ca un corp tânăr perfect sub roţile microbuzelor din centrul Chişinăului caisele micuţe şi dulci adunate de pensionarele din bloc în găleţi de metal linie de distribuţie pentru finele războiului noi niciodată nu am cules fructele moi noi ne hrănim cu florile pomilor corpurile noastre trebuie să rămână uşoare aşa că prelungim postul iar carnea o punem în vase de plastic cu sare şi apă în cele mai reci peşteri carnea o păstrăm pentru sărbători fiindcă acum corpurile noastre trebuie să fie suficient de uşoare încât să nu pocnească înfundat când ne scuturăm din vârful prăjinilor peste acoperişul caselor voastre noapte de noapte

Sagarmatha Moni stănILă

CitesC & mă droghez Alexandru VaKuLOVsKI

Dați foc la cărți

îmi bat o ţigară cu travkă/marijuana/ buru/joint/plan/haşiş/stricăciune/ iarbă/bublic/sulisiena/şmali trag un fum şi ţin aerul în plămâni citesc: Doamne Iisuse Christoase Doamne Iisuse Christoase expir AtEnŢIE inspir: trag un fum şi îmi pun casca pe urechi Expir: spre dimineaţă ies afară fumez mă joc cu câinii inspir: nu credeam să-nvăţ a mă droga vreodată expir: tatăl nostru care eşti în ceruri dă-ne nouă coşmaruri negre sub ochii roşii tipar pete marijuana întinsă toată pe o pagină de hârtie amestecată cu litere CitesC ars Poet am citi nuşi poez philoso şi ni so făku skârbî datzfoklakartz! datzfoklakartz! datzfoklakartz!

Poezie ku idei (mă rog) ku substraturi philo kiar nu măntere kiar nu măntere dilok no măi băietz navetz shi fashi?, ? vretz idei

în curs de apariţie la editura tracus arte: Sagharmatha, un poem de moni stănilă şi Daţi foc la cărţi, de alexandru Vakulovski.

Foto: Livia Ștefan

datzini o koardî sî sar pânnebunesk datzini un kub sî ma jok datzfoklakartz! 香

170

ÎNGER DE DUMINICĂ

Mi-e sufletul curat ca un pahar…

Mi-e sufletul curat ca un pahar nemurdărit de buze. Când respiri se aburește fin de amintiri

Mânia lui Dumnezeu…

De care tu, acum, nici n-ai habar. oh, ele te vor face să roșești: Căci vei afla ce șolduri tandre ai (Dacă te uiți la hergheliile de cai!)

Îngerii de duminică

Și-ncerci cu mine să le-obișnuiești

Au cam băgat-o pe mânecă;

să-și unduiască-n talia lor fină

Prea s-au uitat la femei Cu-aureola și cu ochii lor grei

Fesele mari care de ea atârnă Încât mai-mai să cazi pe spate, plină De năbădăi în clipa ce îți scurmă

De sfințenie și puritate, Ba chiar au văzut cum își mișcă, la spate,

sânii din față, și ei prea umflați De pofta îngerilor făr’ de saț!

Dânsele fesele mari, orbitoare, În găurica din mijloc c-o floare!

De-aceea stau rușinați și spășiți Și-așteaptă să fie pocniți De mânia lui Dumnezeu C-un proaspăt și lat curcubeu...

Emil

171

Pahar Mă simt curat ca un pahar Din care încă nimeni n-a băut. soarbe-i tu roua fragă de-nceput

Aveam în mine ceva sfânt…

De dragoste... Ridică-l, clar, spre buzele strălucitoare, Vindecă-mi leneș dulcea-mi necuviință De a-ți simți-ndelung calda ființă

Aveam în mine ceva sfânt

Pe dinăuntru. Fie-mi floare

Cum numai îngerii sunt pe pământ,

Ce-și lasă-n seama mea, blând, tija

neapărați decât de-aureola lor

subțire, s-o hrănescă trupul meu

În preajma caselor, fântânilor…

Ce-atât de mult dorea să-i poarte grija

M-apropiam de oameni și-i priveam

În fața lumii și-a lui Dumnezeu

Cât se iubesc de mult, ca printr-un geam

Ce te-a împodobit, ți-a dat miresme,

În care răsuflarea li se-oprea

spre a ne fi iubirea și mai lesne...

Făcând dulci falduri grele de perdea

Catren

Ca să nu văd, și să nu înțeleg Că fericirea nu-i un fluture întreg...

Paharul de cristal când cade jos Știe să moară-n țăndări lungi, frumos, Împrăștiind tăioase curcubeie pe covor.

Brumaru Vai, numai eu nu mă pricep să mor...

punkt - nr. 46 / august 2012

172

TINERI K LUMEA Poeţii sunt ca anticorpii, spune undeva Ion Mureșan: când ceva merge rău în corpul social, sunt secretaţi în număr mare și vin să neutralizeze infecţia. Nu-i de mirare, deci, că-n vremurile astea inflamate s-au reunit la Orheiu Vechi 16 poeţi tineri, alături de aproape tinerii Dumitru Crudu, Simona Popescu, Anatol Moraru, Moni Stănilă, Alexandru Vakulovski și subsemnatul. A fost, o spun din capul locului, cea mai intensă tabără la care am participat vreodată; tinerii aveau de scris zilnic câte patru texte, proză sau poezie, iar noi trebuia să comentăm de șaisprezece ori câte patru texte. Maraton pe cât de epuizant, pe atât de fertil: am văzut născându-se sub ochii mei texte excelente, ba chiar extraordinare uneori, despre care sunt sigur că se va vorbi admirativ peste puţin timp și pentru multă vreme. Poezia e la ea acasă peste tot: în lirismul intensiv și comprimat al Irinei Brumă; în jocularităţile bukowskiene (dar mai depresive decât la Bukowski) ale lui Ion Buzu; în inteligenţa ironică și iactantă a textelor lui Anatol Grosu; în emoţia densă de s-o tai cu cuţitul din poemul Paulei Erizanu; în stranietatea estetă și hipnotică a scenariilor Anei Donţu; în verigile lanţului metaforic al Linei Mamalîga; în textele lui Victor Ţvetov, de un sentimentalism masculin oarecum à la Sociu, dar foarte personal; în feminitatea insidioasă și fără sensiblerie a Feliciei Nedzelschi; în dialogul cu mortul drag, funebru dar atât de stenic, al Carolinei Vozian; în afectivitatea abundentă și atent controlată a textelor Ecaterinei Bargan.

Sunt prezenţi în această selecţie doar 10 din cei 16 participanţi, și mai degrabă raţiunile spaţiului tipografic au făcut ca numai ei să fie prezenţi aici (dar vor fi toţi reuniţi într-o antologie iminentă). Poezia e, așadar, pe mâini bune. (Radu Vancu) Ion BUZU

Dar sunt

Dar sunt şi amintiri adevărate, bicicleta era bună, structura nu ceda, Mitiuşa a venit de la armată şi eu l-am întrebat dacă l-au învăţat să-şi Anatol GrOsu

Politice

seara se lasă ca un cur pe scaun România

învingă frica de moarte, mi-a zis că nu, dar soldaţii nu trebuie să se teamă de nimic,

parfumul florilor e toxic

trebuie să fie ca o bicicletă care virează

şi-o să mori

înspre o haită de câini şi pisica tâşneşte din tomberon,

deschide geamul România crinii torc şi ţes în casa ta

dar frica aia e o structură care nu cedează

Lina MAMALÎGA

Moni

Mâţa ca tine recent învăţată să Dea cu pumnul în piept Mâţa ca material organic Creşte în mama Mâţa ca insomnia ei Înfige sub plapumă Mâţa ca nervul isteric sparge o cană Mâţa ca frica nu se ţine în casă

173 Irina Brumă

Visul lui moni se trezește

în jur verde dealuri verde, râul verde, casa verde ulii în cercuri prind curenţi de aer verde răutul tulbure ademenind o bălăceală zdravănă și Iisus cu pietre

Felicia neDZeLscHI

Cel mai patetic cuvânt dar sunt şi amintiri adevărate

care nu se laudă şi nu învinuiesc care vin când bunica desface baticul Victor ŢVetOV

Fratele meu

bătrânul fratele meu cuminte fratele meu

eu sunt undeva în jos undeva în maţul subţire tu eşti mai ok decât ok mai ok ca un vin nou mai ok ca mama şi tata şi aici mă simt ca un colţun rupt la degetul cel mare de care îţi este jenă să-l arunci la gunoi să nu-l vadă cineva să se gândească la mine fratele meu în toată scârba asta în jeg şi perversiune eu sunt gata să te iau de mână

când cicatricea la genunchi geme a ploaie şi filele de jurnal sunt perforate şi închise cu lacătul. amintire e când tom Waits cântă că-n lumea aceea este o casă şi-n casa aceea este-o femeie şi-n femeia aceea este o inimă şi femeia aceea sunt eu şi sunt amintiri adevărate care se duc pe linii telegrafice într-un sertar uzat sunt amintiri în lanuri de grâu pline cu bombe în boschetari găuriţi de mucegai şi-n inelele copacilor rupţi de vânt există amintiri adevărate în aripile cocorilor şi-n vulpile împăiate de la muzeu amintirea este cuvântul care-o să sune în capul tău peste ani şi poate că totuşi probabil amintirea mea stă la tine pe raft în forma unui suvenir-pisică toată neagră şi cu zgardă albastră

dar nu, nu, nu când nu am dormit toată noaptea şi noaptea era ca un paznic curvar şi la 5 am alergat 3 km şi eu eram cel din urmă şi tu erai cel dintâi

punkt - nr. 46 / august 2012

174

TINERI K LUMEA Paula erIZanu

Murga, Zorika, iPAD-ul

Dar sunt și amintiri adevărate pentru simona, Cristina, Radu, Mihai, Iulia, Laur, Licu, simba, Carolina, tata.

Dar sunt și amintiri adevărate Băiatul care se teme de lupi, dar nu și de uciganie. Băiatul gata să dea ciocolate, flori, Matagonkă, să privească prin gărăfică să te vadă mai mare.

Murga, Zorika căluțul de păsmas plăsmas plastic 2 căluți din păsmas pe care îi ascunzi în pământ să șadă-n pământ mulțișori căluți 39.

39 de iepuri adevărați, iepuri care cresc mari și pier. /Mama dă la râpă 2 pungi de iepuri.

Dar sunt și amintiri adevărate când te joci în dandy în Mortal Kombat și ești sonia și apeși frenetic și cu multă energie pe toate butoanele, tragi mânerele, apeși pe butonul din stânga, din dreapta, din mijloc, nu gândești, doar apeși, pentru că nu ții minte care e lovitura de picior și care de mână și câștigi bătălia lupta Dar sunt și amintiri adevărate capul de clovn pe care l-ai furat pentru prietenii tăi, pentru teatru trebuie să îl scoți din ștrampi în fața tuturor

să îți dai ștrampii jos mirosul de pudră cărți aproape furate din librărie cu rușine și plâns poezii cu gândăcei care să schimbe lumea poezii cu ochi care ascund o taină de 100 de lei mâncarea de pește 1 leu bucata desenul mingiuțe mașinuțe pastile pastile pastile pe care le faci vitamine, le mănânci doar învelișul, că-i dulce, îți chemi prietenii la un chef cu pastile, a venit ambulanța, ești doctor.

Dar sunt și amintiri adevărate bețișorul cu care scotoceai în pământ ore-ntregi tamagotchi, animăluțul din segmente negre, ca un mp3 player, care țipă la adunarea de dimineață la grădiniță, țipă să îl hrănești, să îl duci la baie, să-l crești, altfel moare doamna Antonina nu înțelege Dar sunt și amintiri adevărate când îți omori păpușa, îi arunci capul într-un coș de gunoi, mâinile-n alta, picioarele pe fereastra mică de sus Dar sunt și amintiri adevărate când mama găsește păpușa când mama învie păpușa o face la loc.

Minimax. Dar sunt și amintiri adevărate când te simți spioană când te simți thomas când vrei să fii Batman și sari de la balcon

o colecție de păpuși fără cap. HBo Dar sunt și amintiri adevărate pentru simba, câinele-leu, nu pentr-o pisică, un cocker spaniel rus cu ochi triști, plini de jale, de-o lună.

Dar sunt și amintiri adevărate pentru simba: ursoaica, jucăria mea cea mai veche, care i-a devenit mamă.

WC-ul din care iese o mână.

Unchiul burlac cu ursoaica-n mașină /La studii.

Dar sunt și amintiri adevărate pentru băiatul cu fața de porțelan pân-o găsește pe sveta.

Amintiri adevărate. Iepuroaica cu sutien roz.

Dar sunt și amintiri adevărate pentru colega mea de cameră de cămin pân-o găsește pe Graighagh: ursulețul care se crede buburuză.

Marienkoffer. Și poartă noroc.

Dar sunt și amintiri adevărate când taci, când taci, lângă prietenul tău și mergi cu mașina în iPAD Paul & Paul Drum drum drum nici nu mai trebuie să spui tu Drum drum drum Pentru că e o mașină adevărată, o mașină din iPAD, care face singură Drum drum drum Dar sunt și amintiri adevărate Murga Zorika iPAD-ul.crinii torc şi ţes în casa ta

175 Ana DOnŢu Carolina VOZIan

Tata

"eşti cea mai minunată fetiţă din lume"

Cinci minute până la metro

în toată sâmbăta la tiraspol la carusel roata dracului e imensă

şi o sută de întrebări pe care să le pui adulţilor

în vârful ei mă simţeam bine oricum aveai să mă salvezi

groaza din Amiteville

scrisorile mele pentru moş crăciun

Maverick

mai târziu ţi le-am găsit în agendă

poveştile lui Andersen

el venea cu avionul când nu era zăpadă lăsa cadourile la balcon

încă o zi pe insula ursului-fantomă

mâinile mele peste mâinile tale la volan

şi încă una cu traficantul de arme

am trecut nistrul mi-am tăiat părul

lasă-i să vorbească

l-ai conservat într-un borcan

lasă-i să spună

cu inscripţia: carolina la 9 ani

că îl cheamă Erl sau Donald McKlein

Ecaterina BarGan

Nistrul bunicului

totul e o enciclopedie ortodoxă totul se întâmplă fără repetiţii

o, da, în fiecare vară veneam aici, la nistru, să ne scăldăm. o, în fiecare vară eram aici şi nistrul era simbolul vacanţei supreme.

am să-mi fac poze la minut

Bunicii noştri, verii noştri, prietenii noştri,

şi am să fug cu

toţi erau la nistru.

curierul de la 8

nistrul era miere.

în timp ce valetul de pică o să-mi strige:

nistrul era libertate şi copilărie şi vis.

"действуй, крошка!"

Dar moartea, săraca. Când şi cum tocmai ea s-a împrietenit cel mai bine cu nistrul?

peste noi vor trece

Şi i-a dat nopţi buimace, şi i-a dat vin. Şi i l-a dat pe bunicul nostru

aripile îngerului dispărut

Cu viaţă lui de pescar, acum, prins sub malu-i, primind

totul într-o clipă

În plămânii lui mari şi puternici

vom fi îndărăt cu zece veacuri

Şi mierea şi raiul şi libertatea,

şi ochiul din lupă

Copilăria

îşi va închide pleoapele

Şi visul

deasupra noastră 香

Prin care noi am zburdat, cândva, Atât de inocent am zburdat, Atât de naiv, când nu înţelegeam nimic Despre nistru punkt - nr. 46 / august 2012

176

Sorin Hadârcă

Cazul extraordinar al cazuarului Ieremia B.

E

3

Ieremia B s-a trezit în această dimineaţă confruntat cu o problemă existenţială: avea doar câte trei degete la labe. Privindu-i cu luare aminte pe vizitatori a băgat

1 2

ra ora 8 AM şi cazuarul Ieremia B deja se instalase în faţa volierei în aşteptarea vizitatorilor. nu că l-ar fi interesat extraordinar de mult vizitatorii. În Grădina Zoologică naţională din Washington D.C. nu găseai specii foarte originale de vizitatori. În marea lor majoritate, aceştia erau fiinţe bipede, multicolore şi gălăgioase. specimenele mai mari erau cam de aceeaşi dimensiune ca şi Ieremia B. În majoritatea cazurilor, erau însoţiţi de nişte specimene mai mici, probabil puii celor dintâi, care emiteau nişte sunete sacadate asemenea celora scoase de maimuţele urlătoare. Limbajul adulţilor era mult mai rudimentar, limitându-se la gesturi şi şişăieli care nu produceau niciun impact cuantificabil asupra puilor.

177 în seamă că fiecare din ei aveau câte cinci degete pe fiecare lăbuţă. se căzni să-şi aducă aminte dacă aşa a fost el tot timpul sau dacă le-a rătăcit pe undevaurmare a vreunei sindrofii. nici măcar nu avea nişte aripi decente cu care să poată zbura. Confuz, Ieremia B îşi potrivi coiful în faţa unei băltoace care-i servi drept oglinjoară. Categoric, acest lucru nu mai putea fi tolerat. În faţa volierei s-au postat trei pui de oameni. Cea mai răsărită era o fetiţă cu două codiţe. Purta la gât un pandativ sub formă de balenă cu ochi din nasturi roz.

Ceilalţi doi erau aproape identici, deosebindu-se doar

- Hei, am auzit asta! se răţoi cazuarul. nu sunt oaie. sunt un cazuar.

- Cazul cui? întrebă nelămurit tavi.

- A nimănui. sunt un cazuar. Dar am un caz extraordinar şi am nevoie de ajutorul vostru.

- Hai, spune, îl îndemnă Ruxi.

Ieremia B îşi examină degetele cu o mină dramatică.

- Am doar trei. Vi se pare corect?

- Eu am cinci, exclamă tavi.

- nu spune, îl trase de mânecă Adi. Dar era prea târziu.

- Exact, continuă cazuarul. Eu am trei degete şi voi aveţi treizeci. nu aţi binevoi să-mi împrumutaţi patru degete?

- Am plecat de-aici, se încruntă Ruxi şi încercă să-şi roadă o unghie. se răzgândi la timp, căci asta nu-i dădea nici un avantaj. solicitarea cazuarului i se păru niţel deplasată.

- Am să mă mai gândesc, răspunse politicos Adi. nici

prin culoarea blănii şi prin jucăriile pe care le ţineau în lăbuţe. Un sensei Wu din seria ninjago la puiul din stânga; o Peppy Pom Poms din seria Lalaloopsy la puiul din dreapta. În sumă aveau 30 de degete la lăbuţe. În mod bizar, Ieremia B le înţelegea graiul.

- Prinţesă, zise băiatul cu Lalaloopsy.

- Porcătăliu, zise băiatul cu ninjago.

- Papua noua Guinee, zise fetiţa cu balenă. „Hei, tocmai a zis Papua noua Guinee?!?” exclamă în sinea lui cazuarul, care vag îşi aducea aminte de călătoria sa în container din Port Moresby în new York, iar mai apoi cu trenul până la Washington D.C. se simţi încurajat să le pună o întrebare. Îşi drese vocea (era timid): - Pot să vă pun o întrebare?

- numai dacă începe cu litera „p”, zise fetiţa.

- Perfect. Pe voi cum vă cheamă?

- Pe el îl cheamă Adi, arătă băiatul cu sensei Wu către cel cu Peppy Pom Poms.

- Pe el îl cheamă tavi, arătă Adi către tavi.

- Pe mine mă cheamă Ruxi. Şi pe tine?

- Ieremia B. - Cum? - B-e-e-e. Ieremia B. - Cred că e o oiţă, îi şopti Adi la ureche lui tavi.

punkt - nr. 46 / august 2012

178 lung şi albastru. ochii cazuarului nu mai erau trişti.

Avea în continuare câte trei degete la fiecare labă dar avea şi trei prieteni minunaţi. tavi îi atinse coiful.

Adi îi pipăi gâtul. Ruxi îi netezi penele. Ieremia B îşi cufundă ciocul în mantia de pene şi smulse trei pene negre şi strălucitoare.

- sunt pentru voi. Vă mulţumesc că mi-aţi rezolvat cazul.

vorbă să se gândească, dar nu voia să-l ofenseze pe Ieremia B cu un refuz categoric.

- De ce vrei să ai atâtea degete? întrebă tavi.

- Pur şi simplu mi se pare corect. Ieremia B îşi scărpină coiful cu toate cele trei degete de la o labă.

- ăsta nu e un răspuns valabil, interveni Ruxi.

- te întreabă ce-ai face cu ele, sări în ajutor Adi. nu înţelegi?

Ieremia B căzu pe gânduri. Aşa vine vorba. În realitate, nu căzu pe gânduri, ci pe coadă. De fapt, nici nu căzu, ci se aşeză încetişor într-o poză de meditaţie. Era uşor debusolat. ochii săi mari şi inteligenţi păreau un pic cam trişti. Picii ţinură sfat. Adorau întrebările existenţiale. „De ce să ai nevoie de cinci degete, când te descurci la perfecţie cu doar trei?”

- Fiecare tinde să aibă ceea ce-i lipseşte, a remarcat Ruxi pe un ton savant.

- Vrea să fie ca toţi, oftă Adi cu compasiune.

- nu se mişcă, constată tavi.

Copiii se apropiară de volieră nu pot să-ţi dau un deget, făcu tavi, dar pot să ţi-l dăruiesc pe sensei Wu. Îl vrei?

Ieremia B luă cadoul în laba dreaptă.

- o vrei pe Peppy Pom Pom? întrebă Adi în speranţa că Ieremia B avea să se mulţumească cu cadoul din partea lui tavi.

Dar cazuarul o luă pe Peppy Pom Pom în laba stângă.

- Ei vezi, zâmbi Ruxi, acum o să zici că ai nevoie de trei labe. se apropie de cazuar şi îi agăţă pandativul de gâtul

Cei trei copii plecară satisfăcuţi acasă. În continuare aveau în sumă treizeci de degete la mână. Aveau câte o jucărie în minus, dar asta conta prea puţin căci la schimb au obţinut trei pene negre şi strălucitoare şi un prieten neobişnuit la grădina zoologică din Washington D.C. originar din Papua noua Guinee.

- Hai să continuăm, a propus Ruxi. Port Moresby.

- Pană.

- Prieten. 香

179

punkt - nr. 46 / august 2012

180

instant I S T A N B U L

Text de Valeria niCHitA/ Foto de Irina CREţU, Valeria niCHitA//  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "Punkt"? Accesați site-ul www.punkt.md

Partener

181

Decizia de a merge în orașul de pe două continente nu a fost una luată la rece și trecută prin protocolarul test al îndoielii. A venit spontan, de parcă ar fi dat turcii, mânată poate și de visul pe care îl purtam de ceva vreme ca pe un bagaj nedesfăcut, pe ultimul raft din dulapul cu dorinţe.

Dulapul? Trebuie să recunosc, apăruse încă o circumstanţă atenuantă – Istanbul Shopping Fest 2012! Excelentă și irezistibilă motivație pentru o femeie.

punkt - nr. 46 / august 2012

182

PUNKT PE GLOB

sultanahmet, Beyazıt sunt cele mai potrivite pentru un turist, pe când Laleli şi Aksaray merită să fie evitate, mai ales pentru femeile din țările post-sovietice care călătoresc singure... din motive bine știute de mulți. După ce am ales cartierul, am fost extrem de uşurată să constat că există și locuri mai ieftine de înnoptat, dar care se află la o distanţă mai mare de furnicarul turistic. În cazul meu, nu a mers nici această variantă,

Agentul Kadir Kara şi „farmecul” resurselor administrative Călătoria se aranjase în câteva ore (cu mâna uşoară a partenerului Air Moldova). Cu biletele

în faţă, aventura începuse de acasă: cazarea. Agenţiile noastre de turism nu te ajută aici cu nimic. Ca și pentru orice alt oraș al lumii, se pot rezerva locuri în hotel online, dar cu o condiţie - să ai un card Visa. În plus, hotelurile se află în buricul târgului istoric şi costă cât un harem. Am mai aflat de la păţiţi că regiunile taksim,

pentru că prietenii mei din turcia au aflat că vreau să vin şi au pus în funcţiune toată puterea lor de convingere ca să stau în casa lor, că, deh, e o ruşine mare pentru ei dacă nu accept. Când spui că moldovenii sunt ospitalieri, sunt doar vorbe. Când turcii îţi arată ospitalitatea, se trece din prima la fapte.

183 zborul din Chişinau spre

cu pașaport albastru se obţine în

cum vă spuneam, unul mai fericit.

Istanbul durează o oră și zece

aeroport cu 20 de euro, iar pentru

Ca să vă daţi seama până unde

minute. Cu vreme frumoasă și

cei cu pașaport românesc e gratui-

însoţitoare de bord (drăguţe puţin

tă. De la aeroport sunt mai multe

poate ajunge ospitalitatea localni-

spus) care-ţi anticipează orice

opţiuni de a ajunge la destinaţie.

dorinţă, timpul zboară pe neprins

taxiul este cel mai accesibil, dar

de veste. Am aterizat în aeropor-

te poate face mai sărac cu 50 de

tul Atatürk și aici surprizele s-au

lire (cam 50 de $). În plus, rişti să

ţinut lanţ. Eu și colega mea de

fii blocat în ambuteiaje, pe când

la Punkt, Ina, am fost „prelua-

Metroul și autobuzele sunt mai

te” chiar de la bordul avionului.

rapide şi mai accesibile. Există un

Însoţite de soţul prietenei mele,

card cu care ai acces la orice gen

Kadir Kara, și de un angajat al

de transport public: de la tramvai

aeroportului, în doar 10 minute

până la tren sau vapor. Cardul

am trecut de „instanţele aeropor-

costă 7 lire, dar trebuie să adaugi

tuare”. Am schimbat între noi

permanent bani, dacă ai de gând

doar câteva priviri nedumerite, din

să călătoreşti mult. În aeroport

care se putea citi doar întrebarea:

poţi găsi hărţi gratuite cu cele mai

Cine o fi oare însoţitorul nostru?

populare trasee turistice și linii

Cu siguranţă, nu e un simplu

de transport public. Cu un pic de

muritor. totuşi, pentru cei care

atenţie și perseverenţă, ajungi de

nu au asemenea prieteni sus-puşi,

la aeroport până la hotel cu ma-

merită de știut că viza pentru cei

ximum 2 lire. Cazul nostru a fost,

cilor, gazda şi-a luat „ziua bună” şi

Partener

ne-a lăsat la dispoziţie toată casa.

punkt - nr. 46 / august 2012

184

PUNKT PE GLOB am fost atât de „cotropite” de gestul prietenilor turci, încât am aşteptat-o în tăcere pe Galina, care, tot la rugămintea gazdelor, urma să fie umbra noastră călăuzitoare în toate cele 5 zile cât urma să stăm la Istanbul. Aşa a şi fost, pentru că toate limbile noastre străine nu ne salvau, de vreme ce în jur se vorbea doar turca și din când în când: „Привет! Как дела?”. Bine.

Cină ca-n saray sau cornul abundenţei după câteva ore de răgaz... ni s-a făcut foame. Bursucul nostru gastric s-a bucurat să găsească un oraş plin de seducţii gastronomice. În zonele turistice, restaurantele stau cu ușile mereu deschise, iar chelnerii, cu meniurile în mână, “vânează” clienţii chiar din stradă. Important e să poţi rezista tentaţiei și să înveţi să refuzi pe un ton sigur, dacă nu vrei să-ţi petreci vacanţa doar deasupra farfuriei. tot atât de uşor îţi poţi ogoi foamea pe orice ulicioară mai laterală, unde găseşti la tot colţul cafenele tradiţionale turcești, ferite de ochii turiștilor, dar foarte cochete, liniștite și accesibile ca preţ. Experienţa noastră culinară a început într-un astfel de local, unde poţi gusta adevărata bucătărie turcească, fără influenţe şi fără fiţe occidentale. Conduse

mai mult de intuiţie și de imaginile apetisante din meniu (pentru că este scris doar în turcă) am făcut alegerea. Porţiile sunt destul de generoase, așa că nu vă lăcomiţi la mai multe feluri dintr-o dată. Ţineţi cont și de faptul că, înainte de a vă aduce bucatele comandate, turcii vă tratează, din partea casei, cu un șir de aperitive - salate, murături, verdeţuri și lavaș, servite pe o tavă imensă, din care te poţi chiar sătura. Ceea ce ne-a impresionat se numește Icli Köfte: un blat din bulgur cu făină, modelat sub formă de cilindru, umplut cu carne tocată și prăjită cu condimente, mentă și nuci. Un alt aperitiv din registrul Köfte, Ciğ Köfte – un fel de pârjoale din carne crudă de oaie (foarte proaspătă), tocată fin și amestecată cu condimente, verdeaţă și, bineînţeles, bulgur. se servește pe frunze de salată și este foarte iute. Ceea ce urmase după era mai puţin exotic, dar la fel de delicios: carne de pui sau oaie, tăiate bucăţi și prăjite cu

Partener

185

punkt - nr. 46 / august 2012

186

PUNKT PE GLOB

sos de roșii și condimente, servite pe tăvi de metal, direct de pe foc, cu legume la grătar şi cu lavaș Am gustat, le-am fotografiat şi am făcut notiţe, spre satisfacţia gazdelor noastre, dar și spre distracţia chelnerilor, care ne urmăreau cu o curiozitate deschisă.

La moschee prin bazar dimineaţa, bolidul lui Kadir ne aștepta la scară, iar itinerarul făcut decuseară de Galina cuprin-

dea şi Mecca tuturor shoppingomanilor - shopping Fest-ul. shoppingul, deși cu preţuri reduse, ne-a plictisit destul de repede.

Locurile istorice ne atrăgeau mult mai mult decât reducerile. Am convins băieţii că ne descurcăm pe cont propriu şi am urcat în tramvai. Deși foarte aglomerat, avea aer condiţionat şi nici nu am observat când am ajuns la Grand Bazar, o piaţă imensă acoperită, în care găsești tot ce-ţi dorește inima: suvenire, bijuterii de aur și argint, eșarfe, lămpi, haine și

încălţăminte, dulciuri, blănuri și covoare. Este una dintre cele mai mari pieţe din lume, cu peste 4000 de magazine, restaurante, moschei și bănci. Zilnic, peste un milion de turiști vizitează Grand Bazar-ul. Un adevărat furnicar, dar unde trebuie să ai învăţate de acasă două reguli de aur: să-ţi păzești cu sfinţenie geanta și buzunarele; să nu te lași sedusă de vânzătorii prea prietenoși și foarte insistenţi.

De aici spre Moscheea Albastră am pornit pe jos. străzi aglomerate, cu puzderie de turiști

Partener

187

și trafic infernal, dar care nu-i îm-

moschee și se roagă. Moschei în

piedică pe turci să joace table cu

Istanbul sunt foarte multe, care

faţă neclintită chiar în stradă. Co-

mai vechi, care mai noi, dar toate

pleşiţi de joc, nu pierd ocazia să te

grandioase. Chemările la rugaciu-

analizeze din cap până-n picioare.

ne, ezan, se aud din fiecare mos-

Fără jenă. nu doar bărbaţii, dar

chee de 6 ori pe zi, de la răsărit

şi femeile. Pe cei care erau mai

până la asfinţitul soarelui, ceea ce

obraznici, mai ales vânzători am-

te face să te simţi cu adevărat în

bulanţi, Galina îi punea imediat la

inima orientului.

punct în limba lor maternă.

Pe cealaltă parte...Moscheea Al-

Era zi de vineri, atunci când

bastră... biserica sfânta sofia (Aya

musulmanii vin în mod special la

sofia), fosta catedrală a Patriarhiei

de Constantinopol timp de 916 ani. După cucerirea Constantinopolului, în 1453, de către otomani a fost tencuită și transformată în moschee. După anul 1935 a devenit muzeu la iniţiativa marelui reformator turc Mustafa Kemal Atatürk. Praguri de marmură tocite de vreme, coloane imense ce păstrează tainele timpurilor apuse. o parte a tencuielii, care acoperea frescele creștine, a fost înlăturată descoperind icoanele ortodoxe.

punkt - nr. 46 / august 2012

188

PUNKT PE GLOB Două culturi, două credinţe care se luptă pentru existenţă în același lăcaș. Preţul biletului de intrare în muzeul sfânta sofia este 25 de lire. În spatele bisericii sfânta sofia se află Marele Palat al Constantinopolului – topkapi sarayi. A fost sediul împăraţilor bizantini și centru administrativ al Imperiului timp de 800 de ani. Intrarea în primul parc este gratuită, deși păzită de doi străjeri înarmaţi și de o familie de pisici. trecerea prin cea de-a doua poartă te va costa 25 de lire, iar pentru a vedea Haremul trebuie să mai scoţi din buzunar 25 de lire.

Noi am optat pentru muzeul de arheologie, care găzduiește o colecție excelentă de artefacte greco-romane, inclusiv din Efes și troia. În total, peste un milion de obiecte istorice, cele mai interesante fiind sarcofagele din secolul IV î.Hr, printre care cel al lui Alexandru Macedon. Intrarea în muzeu costă 10 lire pentru toate cele trei clădiri.

Urcăm în tramvaiul care ne duce spre golful Cornul de Aur și podul Galata. În portul de la poalele podului poţi mânca scrumbie la grătar cu salată în chifle și murături, cu 5 lire porţia. oameni simpli în jur, pescari, agitaţie și zgomot, strigătele comercianţilor și copii foarte insistenţi, care tot încearcă să-ţi vândă șerveţele umede. Am decis să traversăm podul pe jos. Este cu două niveluri, unul comercial şi altul populat de pescarii care fac parte din peisajul locului deja. spre seară, abia ne împleticeam picioarele de oboseală.

Spada lui Ştefan cel Mare şi noua minune a Orientului dar am învăţat lecţia, de aceea, următoarea zi, am acceptat cu plăcere serviciile lui Ümit

Abi, şoferul gazdei Kadir. Ümit a reţinut că suntem jurnaliști în misiune și și-a luat în serios sarcina, oprind la fiecare colţ de stradă ca să reușim să facem fotografii.

Am trecut de faleză și de piaţa de pește, în drum spre podul de peste Bosfor, care unește partea europeană cu cea asiatică a Istanbulului. Podul are o lungime de 1560 m și este al 13-lea din lume după lungime. La poalele podului, numeroase cafenele și restaurante, tarabe cu suvenire și foarte multe dulciuri: baklava, napolitane cu umpluturi colorate, nuci glazurate, fructe uscate. noi ne-am oprit la ghereta cu midii, pe care le mai văzuserăm prin oraș. Midiile sunt umplute cu orez şi se servesc cu lămâie cât sunt calde. n-am rezistat tentaţiei şi am gustat. Aşa şi aşa.

Programul de seară a fost dedicat plimbărilor prin oraş cu maşina condusă cu acelaşi avânt, ca-n prima seară, de multstimatul Kadir dar şi cinei pe terasa de pe acoperişul hotelului Celal Aga Konagi. Istanbulul nocturn îţi taie răsuflarea. Zecile de moschei, cu turnuri înalte, luminate din plin, par şi mai grandioase privite de sus. Despre Istanbul se mai spune că este oraşul care nu doarme niciodată şi în care aglomeraţia policromă de fiecare zi trece firesc într-o viaţă de noapte tumultuoasă, dar care prezintă deplină siguranţă pentru turistul dornic de plimbare sub cerul înstelat.

Muzica din restaurantul hotelului ne stârnise cheful de dans. să ajungi în Istanbul fără să treci printr-un club de noapte? o greşeală de neiertat.

189

Clubul reina este unul dintre cele mai vestite şi mai luxoase localuri de acest gen din Istanbul. se află pe malul strâmtorii Bosfor. Şase restaurante, cu bucătării Partener

din întreaga lume sunt unite de mai multe zone de dans, bazine şi locuri pentru odihnă în aer liber. Lux şi... preţuri pe măsură.

Aici nu intră oricine, chiar dacă are bani. trebuie să treci de face control şi să respecţi dress cod-ul, dar dacă reuşeşti să te strecori, nu e exclus să te trezești în ringul de dans sau la masă cu cele mai populare persoane. Avându-l pe Kadir alături, făceam abstracţie de reguli, aşa că am intrat, în pofida vestimentaţiei mult prea casual.

Am inspectat vestitul local cu prudenţă, am bifat vizita şi am plecat englezeşte, preferând un club mai putin fiţos, pentru muritorii de rând, unde ne-am simţit în largul nostru.

punkt - nr. 46 / august 2012

190

PUNKT PE GLOB Ultima zi de escaladare a istanbulului începuse cu noaptea în cap. Voiam să vizităm totuși muzeele din topkapi sarayi. Cu gândul la o ceaşcă de cafea, am pornit cu pas grăbit spre staţia metrobuzului, un autobuz care circulă pe o bandă separată şi care te duce cu viteză şi fără ambuteiaje oriunde-ţi doreşti. Într-o oră am ajuns la destinaţie. Palatul topkapi sarayi se deschide de la ora nouă, aşa că, spre fericirea noastră, am avut suficient timp pentru un mic dejun în una dintre cafenelele din preajmă. La ora stabilită ne-am îndreptat spre porţile interioare ale palatului.

Cu siguranţă, topkapi sarayi este cel mai minunat şi mai impresionant loc din tot Istanbulul. Este un oraş în oraş. E imeeeens! Aici poţi petrece o zi întreagă fără să te plictiseşti măcar un minut:

grădini şi parcuri seculare, cu papagali, terase cu vederi spre Marea Marmara şi strâmtoarea Bosfor, muzee cu comori adunate din întreaga lume: veselă de argint şi porţelan, bijuterii şi elemente de decor cu pietre preţioase, arme decorate cu nestemate, sclipiri de diamante, cărţi sfinte ale Imperiului otoman, elemente ale vestimentaţiei familiei sultanilor! Şi... spada lui Ştefan cel Mare!

Din păcate, acesta a fost şi unicul muzeu în care n-am avut voie să fotografiem. Aşa că trebuie să ne credeţi pe cuvânt şi să mergeţi să vedeţi minunile cu propriii ochi. nu am reuşit să vizităm muzeul haremului, care, din auzite, este cea mai interesantă parte a complexului topkapi sarayi. Un motiv întemeiat să ne întoarcem la Istanbul 香

191

Gemma Solomon: „Haina îl f ace pe om doar a tunci când nu reprezint

ă nimic

Mă uitam la emisiunea “Detalii” cu tina Kandelaki, m-am ridicat din fotoliu şi mi-am spus: ”Vreau să fiu jurnalistă”. A trecut mult timp însă, până să-mi dau seama că într-adevăr a fost una dintre cele mai bune decizii luate vreodată.

Libertatea este atu-ul principal al redacţiei allfun.md. După părerea mea, jurnalismul e una din profesiile care cere în primul rând iniţiativă. Orice tânăr poate ieși cumva în evidență și doar de el depinde cât de bine îi va reuşi.

Mă bucură faptul că femeile sunt de acord să participe, chiar o fac cu plăcere în 99,9 la sută din cazuri. Avem femei frumoase în Moldova și aş vrea ca ele să fie curtate frumos şi apreciate de bărbaţi la justa lor valoare.

Diferenţa între Dior şi ZARA e în detalii, iar în modă tocmai detaliile contează. Cu bani mai puţini te poți îmbrăca drăguţ şi creativ, dar în comparaţie cu o persoană care are acces la brandurile de lux, te vei pierde în peisaj. Hainele de la second hand şi din stock-uri de cele mai multe ori se observă. Cu părere de rău, pentru a fi real fashion ai nevoie de bani.

w w w. a l l m o l d o v a .c o m

Și rolul fotografului este unul important în acest caz. Eu am noroc de un fotograf foarte bun, Natalia Șatova, căreia îi pasă de munca pe care o face și este orientată către rezultat. Fotografia e modul rapid şi elocvent de a reprezenta omul. O imagine îţi spune mai mult decât două pagini scrise. Haina îl face pe om doar atunci când el nu reprezintă nimic. În acelaşi timp, oamenii care nu sunt atenţi la felul cum se îmbracă, au de pierdut în anumite situații. Haina trădează statutul, situaţia financiară şi caracterul.

w w w. a l l f u n . m d

Rubrica ”Profashion” nu şi-a asumat niciodată obligaţia de a fi un ghid în lumea modei. Dacă doriți să aflaţi ultimele fashion-news, accesaţi site-urile originale care vă oferă informaţii din orice colț al lumii. ”Profashion” este rubrica ce îți prezintă personalități atractive și cunoscute în lumea modei de la Chișinău. Protagonistele rubricii trebuie să fie populare, active, să placă publicului. Evident, să aibă simţul modei și stil.

Un barbat în pantofi roşii? Doar la circ! punkt - nr. 46 / august 2012

192

193

Su MMART PAINTERS CAMPu S 2012 Ce inspirat din partea Leogrand-ului să le ofere șansa și celor mai înrăiți shopogolici ce-și petrec vara la Mall să se atingă cu ochiul de adevărata artă! tabăra de vară (a noua la număr) a reunit 19 pictori din turcia și România, care au transformat parterul într-un adevărat atelier unde au muncit de zor la pânze de dimensiuni impresionante. Explozie de culori și sensibilități, amintiri și vise - diferiți cu toții, dar la fel de tulburători. Lăudabil faptul că pictorii și-au donat lucrările în scopuri caritabile, înmulțind vorba clasicului, frumosul în lume 香 punkt - nr. 46 / august 2012

194

195

punkt - nr. 46 / august 2012

196

BIO(R)EVOLUȚIA

HOFIGAL: pact cu natura A FI SĂNĂTOS A DEVENIT O MODĂ, IAR ÎN ULTIMII CINCI ANI SE POARTĂ STILUL DE VIAȚĂ BIO. TENDINȚELE SUNT, ÎN GENERAL, STABILE, NOILE APARIȚII ÎNSEMNÂND DOAR REINVENTAREA REGULILOR DE BAZĂ. TOTUȘI, ÎN FIECARE AN, APAR NOI ȘI NOI PRODUSE CARE, POTRIVIT CELOR CE LE ELABOREAZĂ, AR TREBUI SĂ NE FACĂ MAI SĂNĂTOȘI ȘI MAI BUCUROȘI DE VIAȚĂ. PREFIXUL BIO ESTE UN INDICIU IMPORTANT, CARE CERTIFICĂ DESCENDENȚA NATURALĂ A PRODUSULUI ȘI FAPTUL CĂ ACESTA A FOST CRESCUT ÎN SÂNUL MAMEI-NATURĂ, FĂRĂ UTILIZAREA ÎNGRĂȘĂMINTELOR CHIMICE. PLANTELE USCATE, SUPLIMENTELE NUTRITIVE, COAJA COPACILOR, MUGURII ȘI MLĂDIȚELE DE PLANTE, TOATE SUNT PRODUSE NOI PE PIAȚA DIN MOLDOVA. ÎN REȚEAUA DE FARMACII ELODY LE-A FOST REZERVAT UN LOC SPECIAL, DISTINCT - UNGHERAȘELE BIO ELODY. VIZITATORII TREBUIE SĂ FIE ATENȚI LA SIGLA HOFIGAL ROMÂNIA, FIRMA CARE PREZINTĂ O LINIE EXTRAORDINARĂ DE PRODUSE CARE PREVIN ȘI TRATEAZĂ BOLILE, FOLOSIND CA REMEDIU FORȚA NATURII.

197

Dipl. Ing. Chim. ȘtEFAn MANEA, Director General s.A. HoFIGAL

D-le doctor, armata de adepți ai produselor naturiste crește de pe-o zi pe alta. Acesta e unicul drum corect spre o sănătate mai bună și o viață mai lungă?

Viitorul drum al sănătății umane este doar cel așternut în calea noastră de mama - natură. Începuse o modă de a se produce medicamente imitând natura (igoxine, scopolamine, silimarină etc.), dar toate acestea aveau o toxicitate incomparabil mai mare decât modelul natural, iar organismul uman refuză să le accepte.

Am dedus acest lucru după mai mulți ani lucrați direct în laboratoarele de sinteză ale unui institut de cercetare cu renume (ICCF). În 17 aprilie 1990 a luat naștere Compania Hofigal. Denumirea de Hofigal vine de la Ho-Homeopatie, Fi-Fitoterapie, Gal-Galenice.

Am început o activitate restrânsă de fabricare a substanțelor active de origine vegetală, a materiei prime pentru producătorii de

medicamente, a suplimentelor alimentare, dar și a cosmeticelor.

La numai un an de la înființare, am ieșit pe piață cu primele două produse. În ce măsură trebuie să ne subordonăm viața legilor naturii, după atâta timp în care ne era inoculată ideea că e anume invers? natura îți oferă satisfacția maximă numai dacă știi să o citești, să o înțelegi. să observi și să ai un răspuns clar: de ce floarea - soarelui se răsucește după soare, de ce salcâmul își închide seara floarea, de ce plantele își încrețesc frunzele să micșoreze suprafața de contact cu razele soarelui? Dacă ajungem să înțelegem toate aceste fenomene, realizăm că ele ne vorbesc despre „prietenia” dintre plante și om, despre consumul despre energie telurică pozitivă sau negativă, despre comunicarea dintre celulele plantelor și cele ale organismelor umane. Într-un mod mai mult

decât sugestiv, marele nostru poet, Mihai Eminescu, a conchis: „natura are soluții la toate, cercetează și aplică legile ei.”.

Mai putem spera că pe acest pământ există măcar o parcelă neatinsă de chimicale?

Cu mare greu ați putea găsi. tocmai de aceea, inițial, Hofigal a reabilitat terenurile prin cultivarea succesivă a speciilor de plante care au capacitatea de a extrage din sol toate impuritățile. Plantele folosite ca resurse de materie primă activă se cultivă fără îngrășăminte chimice, erbicide, stimulatori și alte tipuri de tratamente de protecție.

Hofigal a reușit să ”reabiliteze” imaginea grăsimilor. Cum ați ajuns la concluzia că inteligența și memoria devin mai sclipitoare doar în prezența grăsimilor? se știe că minimum 60 la sută din masa creierului uman este formată din grăsimi. Mai mult, aceste

punkt - nr. 46 / august 2012

198

BIO(R)EVOLUȚIA grăsimi se reînnoiesc permanent.

Unele grăsimi nu doar că ne sunt de folos, dar sunt vitale pentru sănătatea mintală. nu doar pentru că ne țin departe de depresie, Alhzeimer, dislexie, tulburări de atenție și memorie, oboseală, schizofrenie, dar și pentru faptul că ne ajută să fim mai inteligenți atâta timp cât le consumăm în cantități optime.

Capacitatea noastră de a rezista în această lume depinde de echilibrul dintre inteligența mintală, emoțională și fizică. Inteligența mintală, măsurată prin coeficientul de inteligență IQ, determină abilitatea unei persoane de a face conexiuni intelectuale și de a gestiona cu succes situații complexe.

Dar inteligența emoțională nu este cu nimic mai puțin importantă. Coeficientul EQ este o măsură a capacității noastre de a răspunde emoțional la diferite situații în mod corespunzător și sensibil.

Dacă ne pierdem cumpătul cu ușurință și oscilăm între depresie și hiperactivitate, dăm dovadă de un dezechilibru emoțional . În al

treilea rând, inteligența fizică (FQ) se referă la coordonarea dintre organism și creier. De exemplu, o mulțime de copii diagnosticați cu sindromul atenției deficitare sunt neîndemânatici din naștere și au probleme legate de aptitudini- scrisul de mână, cititul sau luarea de notițe în clasă. Și toate aceste necazuri din cauza insuficienței de grăsimi?

Fără îndoială.

Fiecare tip de inteligență este influențat de consumul de grăsimi esențiale, cunoscute ca acizi grași omega 3 și omega 6. Animalele cu un nivel scăzut de grăsimi esențiale au o memorie săracă și, ca urmare, își duc cu greu la realizare sarcinile care necesită inteligență mintală.

Copiii cu deficiențe în grăsimi esențiale prezintă mai multe dificultăți la învățare.

De asemenea, s-a dovedit că acei copii care sunt hrăniți la sân au un IQ mai ridicat la vârsta de 8 ani decât cei hrăniți cu lapte praf, fapt explicat prin nivelul ridicat de acizi grași esențiali din laptele matern. Deci, copiii nu se nasc ”deștepți” ori ”proști”, copiii se nasc cu deficiențe provocate de alimentația mamei. Astfel, înainte de a-și crește și educa copiii, mamele ar trebui să fie ”educate” ca să aibă o alimentație corectă în timpul alăptării.

Care sunt grăsimile bune?

Dieta noastră devine deficitară în grăsimi omega 3 și 6 pentru că ”bunicul” familiei omega-3, acidul alfalinoleic (ALA) și ”nepoții” lui activi din punct de vedere metabolic, EPA (acidul eicosapentaenoic) și DHA (acidul docosahexaenoic) sunt mai mult nesaturați și predispuși la distrugere prin gătirea, încălzirea și procesarea alimentelor. De fapt, în zilele noastre, o persoană mănâncă doar a șasea parte din cantitatea de grăsimi omega 3 care se găsea în statisticile anului 1850 privind dieta oamenilor. Acest declin este cauzat atât de alegerile proaste făcute de noi, cât și de procesarea alimentelor. Acizii grași, pe lângă faptul că contribuie la relaxarea vaselor de sânge micșorând tensiunea arterială, cresc imunitatea, micșorează inflamațiile și durerile, ajută la circulația insulinei. omega 3 și 6 sunt indispensabili și pentru activitatea creierului: reglează performanța neurotransmițătorilor, luptă eficient cu depresia și schizofrenia, boli care, de altfel, sunt legate direct de nivelul scăzut al acestui tip de grăsimi.

Ce ne-ar convinge să optăm pentru produsele Hofigal? suntem o companie integrată, specializată în fabricația produselor exclusiv naturale, având caracteristic faptul că producem materia primă în serele și pe terenurile agricole proprii, respectând ca pe ”tatăl nostru” rigorile unei agriculturi ecologice.

La Hofigal toate produsele sunt

199 obținute pe baza unor rețete proprii, brevetate, multe din acestea fiind premiere mondiale absolute. Hofigal are și departament de cercetare propriu, lucru cu care puțini se pot lăuda. noi producem enzime vegetale și animale, fiind unul dintre puținii producători atestați național și internațional.

Produsele Hogifal au devenit accesibile și moldovenilor… Încercăm să promovăm cultura stilului de viață sănătos oriunde în lume, dar mai ales în Republica Moldova, de care ne leagă o istorie comună și aceeași limbă. Reușim să ne înțelegem foarte bine, mai ales că avem un argument forte – calitatea produselor noastre și efectul benefic al acestora, pe care îl garantăm. Momentan, cinci produse din gama Hofigal pot fi găsite în ungherașele Bio Elody, deschise în rețeaua de farmacii cu același nume.

Mac Arghinar, Hof Imun, Hog Lipomin, Ulei pește și Redigest Plus sunt produsele naturiste în care se întâlnesc, firesc și inevitabil, natura și performanța. În plus, produsele Hofigal vor putea fi găsite și în cadrul expoziției Moldmedizin & Molddent 2012 de la Moldexpo, care se va desfășura în perioada 11-14 septembrie.

Rubrică susținută de rețeaua de farmacii:

punkt - nr. 46 / august 2012

200

201

punkt - nr. 46 / august 2012

202

PUNKT CONCURS

S-a săvârșit! IPadurile promise și-au găsit stăpânii! tombola a avut loc la 23 iulie în redacția Punktului unde, sub ochiul vigilent al generoșilor noștri parteneri de la Unite, micuța Janette a extras biletele norocoase. Îi aveți aici: Victoria Lazu, Silvia Munteanu, Maxim Vaculenco.

Gadgeturile vor fi înmânate într-un cadru solemn la lansarea acestui număr de colecție. Fiți cu ochiul pe pagina noastră de Facebook pentru informații suplimentare.

mulțumim tuturor noilor abonați, sperăm să vă fie cald și bine în comunitatea Punkt! Vor mai fi surprize, vor mai fi cadouri, vor mai fi multe lucruri faine de făcut împreună! 香