Romano butiQ studiu despre mestesugurile rome

Proiect cofinanțat din Fondul Social European prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013. Investește în oameni!

ROMANO BUTIQ STUDIU DESPRE MEŞTEŞUGURILE ROME

ROMANO BUTIQ STUDIU DESPRE MEŞTEŞUGURILE ROME

DATE DE CONTACT

ROMANO BUTIQ

2

Coordonatori: Ciprian Necula (KCMC), Ana Ivasiuc (Agenţia Împreună), Ana Chiriţoiu (Agenţia Împreună) Autori: Adina Albu, Simona Anton, Romeo Asiminei, Oana Banu, Irina Boeru, Ovidiana Bulumac, Alin Casapu, Diana Cataramă, Claudia Câmpeanu, Călin Chioreanu, Iulia Cristea, Simona Ilie, Silvia Lucas, Raluca Man, Loredana Manasia, Gabi Neagu, Elena Oprea, Andra Panait, Andrei Pârvan, Claudia Petrescu, Elena Petrescu, Ionuţ Petrescu, Mihaela Pitea, Mihnea Preotesi, Gabriel Săpunaru, Gabi Stănilă (ECHOSOC)

Foto: Sorin Onişor, Gabriel Bălănescu, Lorand Vakarcs, Cătălin Corneanu, Ştefan Muşat, Orlando Neagoe, Nicu Dumitru, Mădălin Nicolaescu, Mircea Nancă, Eduard Enea, Paul Ţanicui, Andrei Lupu Credite foto copertă: Sorin Onișor Text îngrijit de Irina Georgescu (KCMC)

STUDIU DESPRE MEŞTEŞUGURILE ROME

CUPRINS

3

ROMANO BUTIQ

Prefaţă .................................................................................................................... 4 Povestea proiectului .............................................................................................. 6

Povestea meșteșugarilor romi ............................................................................ 10 Căldărarii ............................................................................................................ 12 Ceaunarii ............................................................................................................ 20 Fierarii . ................................................................................................................ 24 Tinichigiii ............................................................................................................. 30 Argintarii . ............................................................................................................ 35 Cărămidarii ......................................................................................................... 38 Rudarii ................................................................................................................. 46 Lingurarii . ............................................................................................................ 52 Împletitorii . .......................................................................................................... 56 Florarii ................................................................................................................. 63 Hămurarii ............................................................................................................ 68 Sitarii . .................................................................................................................. 72 Căciularii .............................................................................................................. 74 Lăutarii ................................................................................................................. 78 Cum am fost noi inspiraţi de un meșteșugar pe nume Nea Ion ..................... 88 Cum îi sprijinim pe meșteșugari? . ..................................................................... 92 Cooperativele Romano ButiQ ........................................................................... 94 Povestea romilor ............................................................................................... 106 În loc de concluzii ............................................................................................ 118 Bibliografie . ...................................................................................................... 119 Mulţumiri ........................................................................................................... 120

STUDIU DESPRE MEŞTEŞUGURILE ROME

ROMANO BUTIQ

4

PREFAŢĂ

Vintilă Mihăilescu

De ce admir acest proiect De ce admir acest proiect ?

Pentru că este util, bineînţeles. Orice proiect al unui ONG trebuie să răspundă unei probleme definite şi să-şi demonstreze utilitatea rezolvînd sau contribuind la rezolvarea acelei probleme. În acest caz, utilitatea se înscrie în domeniul economiei sociale, o preocupare clamată şi în România, dar mult mai puţin practicată cu adevărat. O problemă care este cronică în rîndul comunităţilor de Romi.

Pentru că nu are o gîndire pe termen scurt, ci una strategică pe termen mediu şi lung. Nu este genul de proiect care îşi oferă „expertiza” şi apoi trece mai departe, la alte contracte.

Pentru că această strategie este una inteligentă şi realistă în acelaşi timp. Nu tratează problema Romilor în general pentru a nu se alege, în particular, cu nimic concret. Nu este doar „utilă”, este şi utilizabilă, identificînd una dintre cele mai eficiente pîrghii de acţiune şi rezumîndu-se la aceasta. Dar acoperind-o integral.

Pentru că este excelent documentat. Nu este un proiect „din birou” sau de desk research şi nu trimite cu mailul soluţii aplicate şi validate aiurea. Membrii echipei au bătut sate şi oraşe din 24 de judeţe, au străbătut Bucureştiul în lung şi-n lat, au stat de vorbă cu oamenii, le-au ascultat poveştile şi le-au confirmat competenţele. Au mers pe teren şi de abia după ce au cunoscut realităţile au început să gîndească soluţiile. E firesc, e aproape banal, dar atît de rar în lumea actuală a proiectelor de la noi…

DE CE ADMIR ACEST PROIECT

5

ROMANO BUTIQ

Pentru că această documentare nu se rezumă la premize şi antecedente imediat şi direct utile, ci integrează durata lungă a istoriei şi acoperă diversitatea în spaţiu a problemei, oferind astfel un context şi o perspectivă din care obiectivul vizat se înfăţişează în complexitatea şi profunzimea sa, devenind nu doar cunoscut, ci şi înţeles. „Povestea” (atenţie, nu „istoria”...) Romilor, în general, şi aceea a meseriaşilor Romi, în particular, sînt invocate sine ira et studio şi tălmăcite nu doar pentru a oferi informaţie, ci mai ales pentru a provoca înţelegere. Puţini îşi permit acest „lux” în „societatea cunoaşterii” (rapide)... Îl admir, bineînţeles, şi pentru că este eficient precum oul lui Columb. Organizarea celor 30 de cooperative Romano ButiQ, sprijinirea producţiei în amonte şi a desfacerii în aval, toate acestea constituie Soluţia! Simplă şi eficientă, demarînd o dezvoltare locală cu adevărat durabilă. Şi dovedind că se poate: avem deja o „poveste de succes” ! Ceea ce, în depresia agresivă ce înconjoară în prezent comunităţile de Romi de pretutindeni, este deja un merit în sine.

Nu în ultimul rînd, îl admir pentru că este bine scris, cu o limbă îngrijită şi cu grijă pentru cititor, care trebuie făcut părtaş la întreaga aventură, ademenit, convins – eventual convertit de la prejudecăţile sale îndărătnice. Şi, poate, pe viitor, făcut părtaş. Discursul nu este unul agresiv, revendicativ sau victimizant, ci pur şi simplu unul firesc. Şi am atins astfel motivul principal al admiraţiei mele: textul pe care îl aveţi în faţă este unul firesc, este un gest de normalitate. Or, în contextul discursurilor publice din România ultimilor ani, care au pierdut orice referinţă la normalitate, acest gest este unul extra-ordinar. Este liniştitor şi plăcut ca un peisaj de primăvară. Şi restabileşte normalitatea. „Normalitatea” unei realităţi departe de a fi luminoase, dar una în care relaţiile dintre românii din vatra satului şi ţiganii de pe partea cealaltă a rîului, păstrînd segregarea, erau totuşi unele permanente, fireşti şi reciproc avantajoase. Normalitatea unor ocupaţii de care actorii lor erau mîndri şi prin care, acum, îşi pot regăsi demnitatea. Normalitatea tot mai invizibilă a Romilor ca meşteşugari, harnici şi pricepuţi, fără de care economia domestică a ţăranilor români nu ar fi fost posibilă, dar pe care orăşenii de astăzi au uitat-o (aproape) cu desăvîrşire. (Re)amintirea ei constituie astfel un binevenit capital de imagine, după cum afirmă autorii, care ar putea contribui la o schimbare de atitudini în privinţa romilor şi un binevenit capital economic care, odată revigorat, ar putea constitui un răspuns potrivit la problemele de sărăcie cu care se confruntă multe comunităţi de romi.

Baftă !

DE CE ADMIR ACEST PROIECT

ROMANO BUTIQ

6

Povestea proiectului Vă aduceţi aminte de gospodăriile bunicilor? În fiecare casă exista câte un ceaun și un ibric pentru cafea. Bunica lua mălaiul cu un căuc de lemn și-l turna în ceaun având grijă să nu iasă cocoloașe. În faţa pragului casei din cărămidă, se mai întâmpla să găsești o rogojină drept ștergar de picioare, iar deasupra ușii, o potcoavă care să le aducă baftă celor ce treceau pragul. Cumpărăturile se făceau la piaţă, într-un coș de nuiele de răchită, împletite. Mătura de curte era tot din nuiele, de mesteacăn. Știuleţii de porumb se adunau într-o coșarcă de nuiele și tot așa se aduceau lemnele pentru sobă și cuptor. Pe aragaz, câte o tigaie sfârâia sub atingerea lingurii de lemn. Ţuica se făcea într-un alambic de alamă, iar de la fântână apa se lua cu căldarea de tinichea. Boii sau caii erau înhămaţi la plug cu câte un ham din piele groasă, cusut cu meșteșug.

E. rau lucruri fără de care nici nu era de conceput viaţa, mai ales la ţară, pe vremea când nu importam tigăi cu teflon și nici plastic din China. Obiecte alături de care fără îndoială mulţi dintre noi am crescut, poate fără să ne punem întrebarea de unde veneau acele lucruri vechi de când lumea noastră, lumea bunicilor noștri. Obiecte care se cumpărau pe viaţă și care adesea erau moștenite de la părinţi, ba chiar de la bunici. . ajoritatea acestor obiecte veneau de la meșteșugarii romi: căldărari, ceaunari, fierari, rudari, M lingurari, cărămidari, hămurari, rogojinari, împletitori, tinichigii făureau cu mâinile lor, cu instrumente simple și cu multă muncă aproape tot ce-i trebuia prin casă gospodarului. Până și bafta adusă de potcoava atârnată la ușă tot de la romi venea1. Î.n fiecare sat se știa că ce cumperi de la romii care veneau cu marfa strigând pe uliţe și îmbiindu-și mușterii, te ţinea o viaţă întreagă. Dădea un gust nemaipomenit mâncării din ceaun, cafelei din ibric, până și apei din căldare. Obiectele erau nu doar utile, ele pătrundeau în viaţa familiei și deveneau repere în timp – ceaunul primit ca zestre de bunica, alambicul cumpărat de bunicul după nașterea primului copil – aproape că deveneau membri neînsufleţiţi ai neamului. . ai era ceva – fiecare obiect făcut de mâna meșteșugarului era unic. Aici mai neted, acolo mai M zgrunţuros, o lovitură de ciocan mai la stânga aici, mai la dreapta acolo, niciun ibric nu era la fel ca celălalt. Astăzi, când standardele și producţia de masă fabrică la tot pasul clone de obiecte de nedeosebit unele de altele, am început să ne dăm seama de valoarea unui obiect unic și făcut de mâna unui om. Atunci, era ceva normal.

1

„Baftă” provine din cuvântul „baxt”, „noroc” în limba romani

POVESTEA PROIECTULUI

7

ROMANO BUTIQ

POVESTEA PROIECTULUI

ROMANO BUTIQ

8

Puţin câte puţin, însă, lucrurile s-au schimbat, lumea s-a întors spre exterior. Orașul a invadat universul satului, cu tot cu lumea sa de obiecte ieftine, dar sclipitoare. Lipsa banilor i-a împins pe oameni să prefere alternative ieftine, chiar dacă știau că se strică mult mai repede; calitatea conta mai puţin decât suma pe care o puteau scoate din buzunar. Meșteșugarii, împinși către orașe, s-au împuţinat. Mulţi n-au mai făcut faţă concurenţei lumii sintetice a importurilor. Caii s-au făcut tot mai rari, potcoavele nu mai erau la fel de căutate, mulţi fierari s-au lăsat de meserie. Economia informală de dinainte a devenit tot mai birocratizată, cu limite adeseori nerealiste impuse fără drept de apel meșteșugarilor.

T. otuși, în mentalul colectiv al românilor dăinuie, pe bună dreptate, ideea că printre romi se află meșteșugari iscusiţi și cinstiţi. Un binevenit capital de imagine care ar putea contribui la o schimbare de atitudini în privinţa romilor și un binevenit capital economic care, odată revigorat, ar putea constitui un răspuns potrivit la problemele de sărăcie cu care se confruntă multe comunităţi de romi.

I.deea de a revaloriza meșteșugurile tradiţionale ale romilor este nu doar relevantă, ci și în pas cu tendinţa ca obiectele „hand-made” să fie din ce în ce mai apreciate. În era în care consumerismul de masă e din ce în ce mai criticat și combătut, atenţia către artizanat, unicat, dar și către povestea fiecărui obiect și, implicit, către meșterul său, este o tendinţă de rezistenţă la economia bazată pe producţia unor obiecte de serie lipsite de orice alt interes în afară de cel pur practic.

Astfel, am început să ne întrebăm: câţi meșteșugari romi își mai practică meseria?

Ce meșteșuguri au reușit să supravieţuiască economiei de tranziţie? În ce condiţii? Cum se descurcă meșteșugarii? Care ar putea fi abordările cele mai potrivite pentru a ne atinge scopul, acela de a revaloriza meșteșugurile tradiţionale rome, favorizând inovaţia și bunăstarea în comunităţi? Și pentru că literatura despre meșteșugarii romi are lacune însemnate, iar despre multe meșteșuguri nici nu s-a scris până acum, singura soluţie care ne putea aduce cu adevărat un răspuns la întrebările noastre a fost să pornim la drum în căutarea meșteșugarilor. Din sat în sat – în cele cinci regiuni în care desfășurăm proiectul Romano ButiQ – întrebând trecătorii, am străbătut 24 de judeţe și Bucureștiul pentru a întâlni meșteșugari și a sta de vorbă cu ei. Am găsit paisprezece meserii care încă sunt practicate în anumite comunităţi de romi, iar pentru fiecare din acestea am cartografiat prezenţa mai multor comunităţi de meșteșugari: argintari, căldărari, ceaunari, căciulari, cărămidari, fierari, florari, hămurari, împletitori, lăutari, lingurari, rudari, sitari și tinichigii. Toţi aceștia erau împrăștiaţi în peste 30 de localităţi.

I-am găsit pe meșteșugari, în atelierele lor improvizate de pe lângă casă, la tarabele de prin târguri, la treburile lor de zi cu zi, iar mulţi dintre ei ne-au îngăduit să stăm pe lângă ei câtva timp, răspunzând întrebărilor noastre de „outsideri”: Dar asta cum se face? Dar de unde luaţi fierul? Dar câte lovituri de ciocan trebuie să daţi ca să iasă ibricul așa frumos? Dar uneltele de unde vi le procuraţi? Dar cum tăiaţi nuielele de răchită? Dar cărămizile cât timp trebuie să coacă în cuptor? Dar pielea cum o coaseţi? Dar fonta cum se toarnă? Un „How it’s made” combinat cu un road-trip cu nuanţe exotice și, totuși, atât de aproape de casă.

Am aflat povestea fiecărui meșteșug. Am aflat de câtă muncă este nevoie pentru un ceaun, o rogojină, o potcoavă, o lingură de lemn. Am aflat cât de mult muncesc meșteșugarii, contrar tuturor sterotipurilor despre romi. Am aflat cât de inventivi au fost unii meșteșugari pentru a se adapta la o economie din ce în ce mai concurenţială, dar și cât de greu a fost pentru alţii, nevoiţi să-și lase meșteșugul deoparte în căutarea unor surse mai sigure de câștig. Astfel, am avut un punct de plecare consistent pentru a gândi activităţile noastre ulterioare de adaptare a meșteșugurilor la cerinţele actuale ale pieţei, de profesionalizare a meșteșugarilor, urmărind în POVESTEA PROIECTULUI

9

ROMANO BUTIQ

tot acest timp să le redam prestigiul bine meritat. Meșteșugarii au reintrat în atenţia publicului larg, și-au pus la vedere îndemânarea şi priceperea, chemând curioși dintre cei mai diverși să le încerce meseriile pentru o mai buna înţelegere a muncii lor. În cartea aceasta vă vom împărtăși din cele văzute și auzite de noi în aceste săptămâni de cutreierat prin ţară în căutarea meșteșugarilor romi, pentru a-i aduce mai aproape de voi. Pentru a vă povesti istoria obiectelor cu care aţi crescut, probabil, în casele bunicilor, și pe cea a oamenilor care le-au plămădit cu mâinile lor și cu multă trudă2.

Activitatea de cercetare a fost centrată pe realizarea unui studiu sociologic în 32 de zone în scopul identificării aspectelor de ordin economic, social și cultural specific practicării. Culegerea datelor s-a realizat în perioada 15-26 octombrie 2010. Cercetarea a utilizat următoarea metodologie de cercetare calitativă: 1. Interviuri semi-structurate individuale cu meșteșugari romi și cu liderul rom din comunitate 2. Interviuri semi-structurate de grup (focus-grupuri) cu membri ai comunităţilor implicaţi în practicarea meșteșugurilor tradiţionale ale romilor sau valorificarea produselor rezultate în urma acestora 3. Observaţie participativă, cu consemnare în jurnalul de observaţie a notelor de teren 4. Realizarea unei fișe cu indicatori de dezvoltare ai localităţii în care se află comunitatea de romi 5. Poze în comunitatea de romi, relevante pentru meseria respectivă

2 Din motive ce nu ţin de corectitudine politică, ci de respectul datorat oricărui grup etnic și dreptului la autodefinire, preferăm etnonimul „rom”. Totuși, atunci când în citatele meșteșugarilor apare termenul de „ţigan”, acesta a fost lăsat în text ca atare.

POVESTEA PROIECTULUI

ROMANO BUTIQ

10

Povestea meşteşugarilor romi

Mulţi meșteșugari împărtășesc aceeași poveste, marcată profund de economia de tranziţie de după 1989. În epoca economiei centralizate de stat, activitatea economică a multor meșteșugari se axa în jurul cooperativelor agricole de producţie care plasau comenzi destul de însemnate și periodice pentru produse folosite în agricultură: rogojini pentru acoperirea culturilor, coșuri din nuiele împletite pentru recolte, cărămizi pentru construirea diverselor clădiri auxiliare etc. Închiderea cooperativelor a însemnat intrarea meșteșugarilor într-o precaritate economică sosită, pentru mulţi, pe nepregătite.

Meșteșugarii pe care i-am cunoscut în călătoriile noastre sunt dispersaţi în cele cinci regiuni ale proiectului. Meșteșugurile tradiţionale practicate de romi s-au păstrat cu precădere la sat. Pe de-o parte, în mediul rural, produsele de import au penetrat totuși ceva mai greu decât la oraș, iar piaţa de desfacere a produselor meșteșugărești s-a păstrat mai multă vreme, cu specificul dictat de activităţile economice practicate la sat. Spre exemplu, fierarii își vând potcoavele în special la sate, unde oamenii folosesc cai pentru transportul de mărfuri sau pentru muncile câmpului. Pe de altă parte, în sate au dăinuit pe alocuri diverse tipuri de troc, practică pe care unii meșteri romi nu o ocolesc – încă se mai pot observa scene în care meșteșugarii își vând câte un produs în schimbul unei găini, al unui sac de mălai sau al câtorva ouă.

În afară de comunităţile marcate pe harta noastră mai există o sumedenie de alte localităţi unde trăiesc și lucrează meșteșugari romi.

POVESTEA MEŞTEŞUGARILOR ROMI

11

ROMANO BUTIQ

Tipologiile pe care le vom prezenta în cele ce urmează trebuie luate ca niște modele care însumează câteva dintre caracteristicile comunităţilor de meșteșugari – nu ca niște reguli general valabile pentru toate acestea.

POVESTEA MEŞTEŞUGARILOR ROMI

ROMANO BUTIQ

12

Povestea meşteşugarilor romi

Căldărarii Atât lucrările publicate până în prezent, cât şi opinia publică printre romi, sunt de acord în general asupra faptului că romii căldărari sunt printre cei mai conservatori, păstrându-şi nu numai limba romani, portul tradiţional – în special la femei – dar şi o bună parte din tradiţiile înscrise în Rromanipen – ansamblul de valori și tradiţii ale romilor. În rândul căldărarilor dăinuie ideea de rom chachipe – adică rom adevărat – acela care păstrează tradiţiile din bătrâni și valorile tradiţionale.

Valorile tradiţionale ale căldărarilor se construiesc în jurul onoarei (pakiv), frăţiei și întrajutorării (phralipen), dar și al curăţeniei simbolice (uzipen) – spre exemplu, este considerat un act de impuritate atunci când o persoană își atinge partea de jos a corpului. Din acest motiv, rufele se spală separat, în casele unora dintre căldărari existând un lighean pentru hainele de sus și un altul pentru hainele considerate impure – de la brâu în jos.

CĂLDĂRARII

13

ROMANO BUTIQ

Pentru confecţionarea unui singur ibric este nevoie de 4.000 de bătăi de ciocan.

Produsele realizate de căldărari nu acoperă doar obiecte produse în mod tradiţional din tablă – găleţi, cazane, alambicuri, ibrice, burlane, cratiţe, tigăi, ligheane etc. În unele cazuri, căldărarii produc şi obiecte specifice fierarilor, de exemplu, potcoave.

Căldărarii prelucrează foi de cupru, de tablă galvanizată (pentru lighene), aluminiul (pentru linguri şi lighene), arama (pentru ibrice), fonta sau inoxul. Există trei surse pentru procurarea materiilor prime: fie de la magazinele de specialitate (fostele baze judeţene de aprovizionare tehnico-materială, actualmente întreprinderi angro pentru aprovizionare şi desfacere), fie de la punctele de colectare a fierului vechi, fie se lucrează cu materialul adus de clienţi.

Produsele căldărarilor se realizează numai prin bătaia cu ciocanul pe o nicovală prinsă în pământ, materialul fiind în prealabil încălzit la o forjă (foale sau cușniţă) care poate fi rudimentară, creată în locul unde se fabrică obiectele sau o inovaţie tehnică, ce constă într-un aspirator adaptat pentru a sufla aer în loc de a-l trage. Uneltele, dincolo de valoarea lor utilitară, le sunt dragi meșterilor, îi însoţesc în momentele cruciale ale vieţii CĂLDĂRARII

ROMANO BUTIQ

14

lor: „Eu m-am născut la roata căruţei, lângă cuşniţă”, povestea un căldărar din Sărulești; un altul, arătând cu mândrie spre nicovala sa, spune: „Iaca, nicovala! E de la Papu, bunicu’! A fost cu el la Bug!”, amintind de episodul tragic al deportării romilor în Transnistria. Uneltele au memorie. Când vorbesc de uneltele lor, le alintă: „frumuseţea de ciocan”.

Fiecare meşter îşi semnează lucrarea, ca un artist, cu urmele lăsate de ciocan pe tabla cazanului. Fiecare meşter căldărar recunoaşte obiectele făcute de ceilalţi: „Fiecare cu bătaia lui de ciocan. Nu facem flori.

Fiecare face din bătaia ciocanului. Se vede boaba ciocanului din bătaie”.

Căldărarii din Sărulești spun că ei măsoară cel mai bine cu palma și cu degetele pentru a croi tiparul obiectelor: „Dăm cu palma. Şase palme şi o şchioapă pe găleţi, la 9 palme 10 găleţi. Nu avem metru, cu

palma. Două palme şi două deşte fundul şi dăm roată şi punem unul peste altul şi batem cu ciocanul. […]

Luăm măsură cu palma”.

CĂLDĂRARII

15

ROMANO BUTIQ

„Noi aveam plete, bărbi, eram ca Isus Hristos, cum e fotografiat, aşa era naţia noastră toată ţigănească, noi ne numim căldărari, nu suntem spoitori care mai face şmecherii, dar noi căldărarii aşa ne-am născut şi ne cunoştea, eram trecuţi în hartă, căldărarii nu fură, căldărarii nu sparge, nu strică, ei decât trăieşte cu meseria lor, cu ciocanu’, aşa ne-am pomenit de când era pământul, când zicea moş Adam şi baba Iova, de atunci s-a schimbat cazurile noastre; alţii spoitori, alţii căldărarii, alţii argintari, dar noi eram nomazi, era naţia noastră, ţigani nomazi pletoşi, cu barbă.” (S.I., Sărulești)

CĂLDĂRARII

ROMANO BUTIQ

16

Meșterii preferă să lucreze și să plece pe piaţă vara, atât din considerente practice, cât și din nevoia de a se sincroniza cu calendarul practicilor agricole ale clienţilor principali, ţăranii, și cu posibilităţile și nevoile acestora de achiziţionare: „Mai mult facem vara, nu

facem nimic iarna, uite ziua e mică. Când e cazul facem şi vara, facem şi iarna, dacă nu, stăm degeaba. Nu prea mai merge nici meseria noastră. Iarna mâncăm ce am produs vara”. Mulţi căldărari pleacă vara cu cortul prin sate, deschizându-și atelierele astfel improvizate: „Cu

cortul plecăm la ţară, noi tot aşa lucrăm, în cort. Dacă omul vrea să vadă unde lucrăm, se poate şi aşa, stă lângă noi, să vadă ce lucrăm”. Căldărarii din Piatra Olt spun că anotimpul favorabil pentru vânzarea produselor lor este toamna, la culesul viei, al fructelor de ţuică sau al roşiilor.

Este o meserie migăloasă, tot procesul de fabricare fiind manual şi realizându-se exclusiv prin baterea tablei cu ciocanul. Este şi destul de periculos pentru că accidentele se pot produce destul de frecvent – se pot lovi cu ciocanul sau tăia cu tabla. Meșterii sunt însă mândri de meșteșugul lor: „E o meserie ca lumea, meserie de

meserie”, spune un căldărar din Craiova.

Cu foarfeca de tăiat tablă, meşterii, ajutaţi de femei (care bat cu ciocanul în foarfeca de tăiat tablă), taie tabla groasă până la un milimetru. Dacă tabla e mai groasă, bărbaţii o taie cu ciocanul, nicovala şi dalta. Apoi, se introduce tabla la forjă la o temperatură mare, în funcţie de grosimea tablei şi de tipul obiectului care urmează să fie produs. Tabla este apoi scoasă din forjă şi bătută cu ciocanul. Se reîncălzeşte la foc, se bate iarăşi cu ciocanul până devine maleabilă şi apoi este prelucrată pentru obţinerea obiectului gândit (măsurare, tăiere cu CĂLDĂRARII

„Moştenitură din moştenitură am făcut meseria asta. De la moşii şi strămoşii noştri, mână de la mână. Nici noi nu-l ştim pe ăla care a predicat.” (Căldărar, Sărulești)

17

ROMANO BUTIQ

foarfeca, asamblare prin batere cu ciocanul, lipire, finisare şi curăţire). Apoi, căldărarii alămesc, adică lipesc cazanele de aramă. Acestea nu se cositoresc pentru că ar produce o reacţie nocivă organismului uman (în urma oxidării). Nici cazanele, găleţile sau oalele din aluminiu nu necesită cositorire şi nici lipire cu aramă. Acestea sunt doar bătute cu ciocanul la îmbinările în formă de coadă de rândunică şi se adaugă mânere de cupru sau fier vechi curăţat de rugină, vopsea sau alte impurităţi. Pentru vasele de gătit, se folosește așa numitul „cupru alimentar” care conţine cât mai puţine aliaje. Apoi vine rândul soţiei să lustruiască căldarea pentru a avea succes la vânzare.

Pentru căldărarii din Sărulești negocierea este o adevărată plăcere. Nu există vânzare de obiecte fără această etapă. La Săruleşti femeile sunt, de obicei, cele care negociază preţul obiectelor cu sătenii: „Cer

un preţ pe cazan. Ăla zice dau atât. Mai lasă unul, mai lasă altul. Socotesc câte materiale ai băgat, cât ai dat pe el, câtă muncă e. Dacă are cazan de ţuică ori găleată lovită, o ciocănim şi pe aia şi o dăm la schimb şi mai dă diferenţa şi îi dau altul. Îl lucrăm şi pe acela spart. Mai dăm şi în pierdere. După om”.

CĂLDĂRARII

ROMANO BUTIQ

18

Comerţul ambulant este însă pe cale de dispariţie. Meșterii își amintesc cu plăcere de vremurile bune: „Neamul ăsta de căldărari mai obişnuiau să

meargă cu căruţele, cu cortul, din sat în sat, îşi instalau cortul şi erau bine primiţi de săteni. Mă duceam la unu-n sat şi făceam un cazan acolo, mai veneau unul-doi-trei şi se uitau. Mâine venea la mine că vrea şi el un cazan de ăla. Şi atunci aveam lucrări de nu puteam să le fac faţă”. În ultima vreme, însă, comerţul ambulant a dispărut, căldărarii craioveni nemailucrând decât în sistem de comenzi, dat fiind că durează prea mult să-şi recupereze investiţia în materia primă: „La noi nu mai e nicio intenţie să mai facă şi să rămână cu marfa nedată

şi să stea cu ea la poartă. Dacă dumneata vrei să faci o comandă scrisă să-ţi fac câteva cazane, ţi le fac. [...] Dacă vine la societatea dumitale şi dumneata ai unde să dai cazanele astea mai departe, eu îţi fac cazane câte vrei dumneata.

Sute de cazane îţi fac. Şi orice mod de cazan, orice mod de cratiţă, orice mod de lighean, orice vrei dumneata”.

CĂLDĂRARII

„Am cumpărat o găleată de smalţ, i-a căzut smalţul şi a ruginit, eu dacă fac o găleată te ţine cel puţin 10 ani. Sunt mai rezistente şi mai ieftine astea făcute de noi.”

(S.I., Sărulești)

19

ROMANO BUTIQ

Pentru căldărari este o mare ruşine să plece la muncă în străinătate pentru că trebuie să-şi lase familia acasă fără sprijin, ceea ce nu se face. Decât să plece în străinătate, lăsându-şi familia fără sprijin, mai bine se limitează la practicarea meseriei: „Nu au trecut graniţa niciun

neam de căldărari. Niciunul nu s-a dus...au ramas acasa cu copiii, cu nevestele”.

Meșteșugul căldărarilor se transmite din tată în fiu, pe linie paternă, iar motivaţia pentru prescripţia ca femeile să se căsătorească tot în interiorul neamului de căldărari vine tot de la practicarea meșteșugului:

„Dacă o fată de-a noastră ia un băiat român, el nu ştie să facă cazane şi nu are cu ce să o întreţină”.

Copiii învaţă de mici și îi ajută pe părinţi la treburile mai mărunte:

„Copiii noştri au învăţat deja meseria [...] ne ajută de mici, de când pot ţine ciocanul în mână, în jur de 7-8 ani.” Chiar și în comunităţile în care meșterii sunt pesimiști în privinţa perpetuării meseriei, din cauza greutăţilor financiare cu care se confruntă, ei continuă să-și înveţe copiii meșteșugul.

„Va mai fi nevoie de cazane şi peste 50 de ani, românul n-o să se lase de băut ţuică [...] nu rămâne Ardealul fără palincă.”(Căldărar, Crăciunești)

Scanează şi află mai multe aici:

CĂLDĂRARII

ROMANO BUTIQ

20

Povestea meşteşugarilor romi

Ceaunarii Ceaunarii sunt prelucrători de metale neferoase şi lucrează în special cu aluminiul pe care îl toarnă în forme lucrate tot de ei. Ceaunarii se simt respectaţi și bine văzuţi, parte datorită lucrului bine făcut de care se simt responsabili: „Suntem văzuţi foarte bine, sunt mulţumiţi oamenii pentru că noi nu facem lucruri rele, facem lucruri de care să se folosească omul. […] Nu avem noi treabă cu niciunul, sunt oameni foarte respectuoşi ceaunarii”. Ca și alţi meșteșugari, ei pun accentul pe lucrul făcut de mână care, cu toate imperfecţiunile sale, este de o calitate superioară obiectelor produse în serie: „Cuţitul ăsta, cuţitul de bucătărie, mai bine îl iau de la ţiganul cutare care a stat şi a muncit, îi şi ţine tăişul şi e durabil în comparaţie cu ăsta care e aranjat, dar, în schimb, se strică mânerul, îşi pierde tăişul şi multe altele”.

Ceaunarii trebuie să ţină seama de variaţiile culturale ale cererii pentru diferite forme de produse. Călătorind prin ţară, ei și-au dat seama, de exemplu, că în Oltenia nu se vând bine decât ceaunele „cu urechi drepte” și produc special acest tip de ceaune atunci când merg cu marfa în această zonă.

Ceaunarii din localitatea Pârâul Sec, judeţul De pe vremea comunismului: „Şi a venit Sanipidul la noi. Care e aluminiul? Ăsta e aluminiul, ăsta e nisipul, ceaunul din tuci, gata, hai. Cel mai mare era Sanipidul. Am topit aluminiul, au constatat. Stai, domnule, dacă temperatura e de la 100 de grade şi până la 600 de grade, a dispărut orice microb. Nu mai există microbi. Nu mai există microbi la 600 de grade. Ne-a dat autorizaţie medicosanipide. […] Poliţia ne cerea autorizaţie de funcţionare, de la Sanipid”.

(Ceaunar, Pârâul Sec)

Bacău, apreciază că materia primă utilizată în producerea ceaunelor (cocsul care se arde în cuptorul fierăriei, aluminiul) e mai scumpă sau mai greu de procurat decât acum 5-10 ani. Un kilogram de aluminiu costă acum între 4,5-6 lei la REMAT, la ICM sau la punctele de colectare; cu 5-10 ani în urmă costa 1-1,5 lei. Cărbunele este cumpărat din întreprinderi sau de la localnici, iar uneori este înlocuit cu unul de o calitate inferioară. Pentru a evita costurile

CEAUNARII

21

ROMANO BUTIQ

„Se ia nisip ars (…) pentru a se prinde, se amestecă, se pune pe el apă, nu aşa multă, se pune în formă, se pune forma în tipar, se presează, se scoate din formă şi rămâne forma în nisip. Se toarnă deasupra materialul după ce se topeşte.

Dar asta durează mult până iese. Se obţin diverse piese. Vrea unul o piesă, pe aia o facem, nu numai ceaune.” (Meșteșugar, Toflea)

mari ale materiei prime, meşteşugarii din Toflea, judeţul Galaţi, încearcă să procure aluminiul şi de prin sate, de la localnici care nu mai folosesc ceaunele vechi şi se pot lipsi de ele. Munca ceaunarilor nu este lipsită de pericole, din cauza temperaturilor ridicate la care se topește aluminiul, drept pentru care copiii sub 14 ani, uneori chiar sub 18 ani, nu au voie să se apropie de locul unde se desfășoară turnatul. De regulă, aceasta se întâmplă într-un colţ al curţii, lângă casă.

Uneltele de care se folosesc ceaunarii sunt de regulă destul de simple: „E nevoie de un tipar și de un ciocan pentru a fixa

nisipul pe formă”.

La Toflea, turnatul ceaunelor începe dimineaţa în jurul orei 8. Femeia din gospodărie aprinde focul cu lemne şi cărbuni şi pune bucăţile de aluminiu la topit într-un ceaun de fontă.

Bărbaţii sau băieţii trecuţi de 14 ani se ocupă de pregatirea formelor şi de turnarea efectivă a ceaunelor. Se face focul cu lemne şi cărbuni, aluminiul se fierbe într-un ceaun de fontă în care se amestecă cu un polonic tot din fontă. În timp ce aluminiul se topeşte, meşterul bate nisipul, îl umezeşte cu apă, umple formele cu nisip şi le aşază cu gura în jos. Forma este bătută bine şi presărată cu un altfel de nisip mai dur, alb, ca să nu se lipească tiparul de „modeliţă”. Se introduce nisipul în formă, se bate cu ciocanul. Se introduce pana CEAUNARII

ROMANO BUTIQ

22

pentru a evita găurirea ceaunului şi se bătătoreşte nisipul cu picioarele. Se scoate pana împreuna cu forma şi se toarnă aluminiul, încins la 600-700 de grade. Se lasă 5 minute să se întărească şi se scot noile ceaune. Apoi nisipul se udă din nou şi se foloseşte pentru următoarea serie de ceaune.

Topitul durează 2-3 ore, modelatul 1-2 ore, deci întregul proces se ridică la aproximativ 5 ore, în funcţie de cât de repede se topeşte materialul și de de cât de repede se aprinde focul, care depinde la rândul său de tipul de cărbune utilizat. În total, ceaunarii de la Pârâul Sec apreciază că produc între 15 şi 30 de ceaune pe zi.

Ceaunarii lucrează pe stoc și-și duc marfa la târguri și bâlciuri, dar în majoritatea cazurilor aceasta nu e singura lor modalitate de desfacere a produselor. Meşterii cunosc foarte bine perioadele în care are loc fiecare târg sau bâlci cu tradiţie, iar despre cele noi află de pe internet, prin intermediul copiilor. Ceaunarii călătoresc foarte mult, astfel încât să-şi poată expune şi vinde produsele. Unii dintre ei mărturisesc că timpul petrecut acasă este destinat doar turnării ceaunelor. În rest, sunt fie plecaţi să achiziţioneze materia primă, fie la târguri: „Mai dormim și în sate, mai...acasă stăm numai ca sa

le turnăm, atât”.

Ceaunarii din Toflea, care acum dispun de mașini proprii, își amintesc ce greu era pe vremuri: „Mergeam cu căruţele până

la tren, pe urmă luam trenul, după aia puneam iar în caruţe…

Era rău de tot. Le băgam în sac, le puneam pe umeri, mergem la autobuz, pe urmă la tren. Dacă ne lua conductorul…dacă nu… Acum avem maşini din astea care ne ajută, nu mai avem „Până nu stai să realizezi, să vezi, să faci, să furi meserie, să pui mâna, n-ai cum, dacă rămâi numai aşa cu uitatul nu înveţi.”

(Ceaunar, Pârâul Sec) CEAUNARII

23

ROMANO BUTIQ

aşa greutate”. Femeile ajutau și ele la transport:

ce ucenicii capătă mai multă experienţă, în general

„Mergeam cu trenul, le băgam în saci, închideam cu

după vârsta de18 ani.

sârmă, puneam o sfoară şi eu mă urcam în tren şi soţul mi le dădea”.

Ceaunarii practică meseria mai mult de nevoie, pentru că, adeseori, este singura pe care o cunosc

Meșterii din Pârâul Sec se aşezau cu produsele la

și pe care o învaţă direct din familie. Din lipsa de

poarta fabricilor din zonă în ziua în care muncitorii

alternative, aceştia continuă să practice meseria

luau salariul. Cum însă fabricile s-au închis, practica a

învăţată din tată în fiu, dar nu din dragoste pentru

dispărut. Însă între timp, odată cu mișcările migratorii

aceasta sau pentru a respecta şi perpetua tradiţia

ale românilor la muncă în străinătate, s-a născut în

moştenită, ci pentru că nu au alte opţiuni: „Asta nu

ultimii ani o altă piaţă de vânzare a ceaunelor, către

e ceva că ne reprezintă sau ne cunoaşte lumea că

românii plecaţi în afară. Așa se face că ceaunarii din

facem ceaoane şi că ne cunoaşte lumea că suntem

Pârâul Sec vând cel mai bine în luna august, pentru

ţigani... Asta e că nu ai ce să faci altceva... Mi-ar

că atunci se întorc acasă cei plecaţi în străinătate şi

plăcea să schimbăm domeniul pentru că este prea

cumpără ceaune pentru a le duce cu ei pentru alte

multă muncă la ele şi nu este plătită meseria asta

cunoştinţe din România: „Şi din discuţie în discuţie, ce

pentru munca care o tragem zi de zi, că ajungem la

faceţi, aţi cumpărat şi luna trecută, mai cumpăraţi şi

o tonă jumate ridicate pe zi pentru ele, că e greutate,

acum? Le trimit la fete în Dubai. Şi fetele sunt prietene

dar n-ai ce să faci... N-ai încotro, trebuie să munceşti

cu altele şi omul ăsta cumpăra de la noi şi le trimite

la astfel de meserii”.

acolo. [...] În luna lui august vânzarea ar fi mai bună, vin ăştia, italienii, francezii, spaniolii şi îşi duc câte un

Atât generaţia tânără, cât și cei mai în vârstă, privesc

ceaun în ţară acolo la ei, lucrează şi fac mămăligă

meşteşugul cu destul de mult pragmatism şi, oricare ar

à la români şi îşi fac sarmale à la români. Şi când

fi vârsta lor, consideră că s-ar putea apuca şi de alte

pleacă ăştia nu mai e vânzare”.

activităţi aducătoare de profit. Sunt meşteri tineri care

„Sunt zile în care merge şi sunt zile în care nu merge, asta-i viaţa.”

(Ceaunar, Toflea)

Ceaunarii din Pârâul Sec, Comăneşti, cunosc ideea de ucenicie şi o pun în practică, chiar şi atunci

încă mai practică acest tip de meserii pentru că nu au alternative, dar sunt şi foşti meşteri care au renunţat pentru ca, împreună cu familia, să pornească alte afaceri. „N-am dat în cap la nimeni, ne descurcăm să ne câştigăm pâinea, suntem iubiţi şi descurcăreţi.” (Ceaunar, Pârâul Sec)

când meseria se transmite în familie. Pentru a învăţa meşteşugul fabricării ceaunelor, este necesar un stagiu de ucenicie care durează aproximativ doi-trei ani. Începe uneori la 7-8 ani, alteori la 12 ani, dar permisiunea de a umbla la cuptor se obţine după

Scanează şi află mai multe aici:

CEAUNARII

ROMANO BUTIQ

24

Povestea meşteşugarilor romi

Fierarii Fierăria este împărţită în specializări destul de fine: potcovit, lăcătuşerie, feronerie. Practicată atât în perioada robiei, cât şi îmbrăţişată de unii dintre romii emancipaţi după perioada dezrobirii3, fierăritul este adeseori asociat etniei rome. Unii autori afirmă chiar că fierarii romi au deţinut timp de secole întregi monopolul meşteşugului în satele din Europa Orientală şi Peninsula Iberică: „În Vechiul Regat nu exista gospodărie ţărănească fără

obiecte de fier confecţionate de ţigani”4. Mai mult decât atât, se pare că în mediul rural acest monopol a dat naştere unei suprapuneri de sens între „rom” şi „fierar”.

Atunci când au de lucru, fierarii lucrează aproximativ 10 ore pe zi.

Fierăritul a fost practicat mai întâi în cadrul nomadismului, meşteşugarul plecând prin sate pentru a-şi vinde produsele sau a-şi oferi serviciile pentru repararea obiectelor de uz gospodăresc, pentru ca procesul sedentarizării fierarilor, încurajat de autorităţile vremii, să-i aducă definitiv la sate pe meşterii fierari, la începutul secolului al XIX-lea5.

Fierarii consideră că sunt apreciaţi de români ca urmare a faptului „Ficiorii tatei, ia să mai răsuflăm o dată şi să tragem o pipă de tabac. Că noi trei, de-om munci aşa toată ziua, putem îmbrăca tot satul în fier.”

I. Agârbiceanu, „Faraonii și alte povestiri din viaţa romilor”

că muncesc şi nu fură, contrar unor percepţii stereotipice ale majorităţii referitoare la etnia romă: „Fac treabă. Nu mi-am trimis

copiii la furat şi nu mi-i trimit”.

Venitul realizat din practicarea meseriei de fierar nu aduce câştiguri suficiente, aşa că este suplimentat cu venituri obţinute din comerţul cu miez de nucă, din munca zilieră în agricultură, din transportul

3

Grigore, D., Sarău, G., Istorie şi tradiţii rome, Organizaţia Salvaţi Copiii, Bucureşti, 2006, p. 24-25.

Achim, V., Ţiganii în istoria României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 49.

5 Idem.

4

FIERARII

25

ROMANO BUTIQ

unor produse cu calul în sat, lăutărie sau din strângerea de fier vechi. Însă nici solicitările de acest fel nu sunt foarte multe, ele având un caracter sezonier: „Mai fac câte o treabă în sat, mai mergem cu munca prin

sat, altfel murim de foame. În vara asta am mai fost la câte o treabă, că mie nu mi-i ruşine. Nu-i posibilitate.

Dar nu prea te cheamă”.

O parte a uneltelor se cumpără, însă anumite instrumente se moștenesc din tată în fiu, cum ar fi nicovala:

„Asta e veche, de la părinţi a rămas, nu vedeţi asta... atâta bătaie a luat până a crăpăt în două”. Pe lângă ciocanele de diferite dimensiuni și nicovală, fierarii mai folosesc clești pentru a ţine pe foc bucata de fier aflată în lucru, hrașpa (un fel de pilă), cuţitoaia (pentru curăţarea copitelor), dornul (tijă pentru perforat, denumită și priboi), menghine, caiele (cuie), precum și foalele pentru a menţine focul aprins. Mai nou, fierarii nu au ezitat să adopte și unelte noi, electrice: aparatul de sudură, forja electrică, flexul pentru tăiat materialul, pistolul pentru vopsit. .Fierarii din Dolhasca sunt specializaţi în fierăria agricolă: potcovesc caii, produc şi repară diferite componente ale căruţei, în special acelea care sunt din metal. Potcovitul cailor necesită o atenţie şi o îndemânare sporită.

Dacă fierarul bate cu 1 milimetru greşit și „atinge” calul, atunci copita se îmbolnăveşte, „coace”, adică se infectează. Potcoavele se fabrică din bare de fier: se încălzeşte în cuptor bara de fier care a fost tăiată în FIERARII

ROMANO BUTIQ

26

bucăţi de 20-25 cm. Căldura în cuptor se menţine cu ajutorul foalelor.

Bara de fier se ţine cu un cleşte în foc pentru a deveni modelabilă. După ce a scos fierul înroşit, spune meșterul, „îl întorc de 2-3 ori, îl bat, se bate

potcoava o dată un crac, o dată un crac. Într-o oră fac 4 bucăţi. Dacă am om”. Capătul potcoavei se îndoaie, apoi se bate, producându-se astfel hacurile necesare pentru a împiedica alunecarea calului în timpul mersului. Se bat cu dornul găurile necesare pentru a prinde potcoava de copita calului, cu ajutorul caielelor sau prin sudare. Acest ultim procedeu se utilizează pentru ca potcoava să reziste mai mult.

Fierarii din Ostroveni și-au diversificat activitatea și lucrează şi alte obiecte, precum porţi din fier forjat, căruţe, grilaje, balustrade. Când se realizează construcţii în zonă, fierarii sunt solicitaţi să producă scoabe necesare la montarea acoperişului. În ceea ce privește producerea porţilor, există o etapa preliminară creării modelului. Înainte de prelucrarea propriu-zisă a fierului, se face o schiţă pe care fierarul o prezintă clientului, „că aşa

se modelează, după plăcerea omului”. Pentru a crea porţile, fierarul taie materialele, le încălzeşte în forjă, le pune pe nicovală, le loveşte cu ciocanul, le perforează, le plachează, le ajustează sau le lipeşte, dândule forma dorită. În producerea porţilor e important modelul, ceea ce lasă loc de inovaţii nu doar de design, ci şi în privinţa „uneltelor” meseriei: „Eu FIERARII

„Mama mea povestea, noi eram mici şi tata o chema pe ea să-l ajute şi cu picioarele ne legăna - ne punea pe picioare acolo în covălie unde lucra ea - şi dădea şi cu ciocanul. Era greu să mai plăteşti şi pe altcineva.”

(Mediator sanitar, Flămânzi)

27

ROMANO BUTIQ

sunt de aici din comuna asta şi mă cunoaşte şi copiii şi când vine la mine, vrea să facă o pereche de porţi ca ale lu’ cutare, mă duc cu el, le văd, le filmez cu telefonu’ şi le fac colea-şa”.

Fierarii din Moţca produc obiecte diverse, atât de utilitate practică cât şi decorative: unelte agricole (sape, lopeţi, hârleţ, furci), obiecte de utilitate casnică (cazane, ceaune, tigăi, cratiţe, etc.), potcoave pentru cai, talăngi pentru animale, clopoţei pentru cai sau pentru urat, porţi din fier forjat, balustrade din inox, elemente de feronerie.

Deşi femeia ajută la crearea obiectelor, ea nu are voie să înveţe meseria în mod structurat şi voit. De asemenea, atelierul fierarului îi este interzis atunci când există percepţia unei stări de „necurăţenie” simbolică: în timpul menstruaţiei, la fel ca pe perioada sarcinii sau a lăuziei, femeile nu au voie să intre în atelierul soţului, fiind percepute ca „maxrime” (spurcate). Unii fierari din Medgidia afirmă chiar că au avut surori care se pricepeau destul de bine la acest meşteşug şi lucrau în acelaşi ritm şi aceleaşi condiţii ca un bărbat. Odată cu încheierea unei căsătorii, însă, atribuţiile de bază au devenit cele legate de gospodărie şi de creşterea copiilor, aflate întotdeauna pe o poziţie prioritară faţă de cele legate de aducerea unui venit în casă.

Fierarii își implică toţi membrii familiei în procesul de fabricare, fie ei bărbaţi sau femei, tineri sau bătrâni. În organizarea procesului de producţie există o ierarhie dată de vârstă şi nu de abilităţile pe care le au membrii familiei.

FIERARII

ROMANO BUTIQ

28

Preţul obiectelor produse de fierari se negociază în funcţie de client, dar și în funcţie de complexitatea serviciului: potcovitul poate fi însoţit de sudarea potcoavei sau nu, calul poate fi nărăvaș și poate necesită mai mult efort (caii „care stau rău” sunt băgaţi în „batale”, o construcţie din lemn care nu le permite să se mişte). Preţul depinde și de client, dacă este înstărit sau nu, astfel că preţul poate fi mai mare pentru un client mai bogat sau pentru unul care nu știe să negocieze. Dacă se folosește materialul meșterilor, preţul produsului finit crește. „Eu zic 3 lei, el zice 2 jumătate. Negociem. Cum poate

şi omul, după cum e omul cu portofelul, cu caşcavalul”. În unele comunităţi, preţul obiectelor sau al serviciilor este stabilit frecvent de şeful fierarilor; copiii negociază mai rar, iar femeile vând produsele la preţurile stabilite de bărbaţi.

Atunci când li se propune acest lucru, unii fierari acceptă și varianta trocului în schimbul alimentelor, fie parţial, fie în totalitate: „Altul ne

mai dă o fasole. Îţi aduce el ceva, îţi aduce cartofi, fasole. Dacă o fac acuma diseară (arată spre lucrarea din atelier) îmi mai dă un bidon de vin. Sau dacă zice am numai 200 şi vă mai dau fasole, cartofi”. Fierarii din Comănești acceptă trocul şi pentru că e o metodă de a face faţă competiţiei, în specială când îşi oferă serviciile în alte localităţi, unde există fierari locali care însă nu lucrează decât în schimbul banilor: „ [Fierari sunt] şi acolo, dar dacă te duci pe

alimente, omul îţi mai dă, o făină, un cartof. Important e ce le ceri.

Dacă le ceri alimente le vinzi mai uşor. Nu prea au bani, dar din astea mai au”.

Meșteșugul se transmite și în cadrul familiei, dar și către ucenici din afară. Plăcerea de a practica meseria e însă o condiţie esenţială pentru reuşita ucenicului. Plăcerea trebuie să învingă condiţiile grele de muncă: „E una când înveţi meserie la 40-50 ani şi alta e când

înveţi de mic. De mic şi să aibă plăcere, că dacă n-are placere nu o învaţă nici ăla. Nici ăla la 40 ani nu poate să mai înveţe. O faci la cârpăceală... Eu am învăţat mulţi, foarte mulţi am învăţat. Nu doar romi, mulţi, dar dacă nu au plăcerea degeaba fac”.

Meseria se transmite numai către cine e și pregătit s-o fure: „Îţi arăta FIERARII

„Mai suntem trei-patru personalităţi socotite care mai lucrăm aşa, în rest copiii de astăzi nu mai învaţă meseria asta.” (Fierar, Comănești)

29

ROMANO BUTIQ

meşteru care învăţase să lucreze. Dacă nu-ţi beleai ochii acolo, nu făceai nimic, nu învăţai meserie. Meseria se fură”. În zilele noastre, unii meșteri deplâng faptul că generaţia tânără se orientează către alte domenii. Dispariţia meșteșugului pare astfel iminentă. La o privire mai atentă, însă, apare speranţa revigorării meseriei. Unii meșteri se află vădit într-o cursă a inovării continue: „Dacă văd eu ceva deosebit, mai mă întorc

odată pe acelaşi loc şi pe urmă ţi-a intrat imaginea şi când vii acasă p-ormă nu mai faci că înseamnă că l-ai copiat... faci şi mai, că ce-ai făcut astăzi mâine tre să faci şi mai!”

„La început vor mulţi, dar când văd mizerie fug.” (Fierar, Moţca)

De altfel, în fierărie se produc inovaţii de decenii bune, ca urmare a apariţiei unor noi unelte: de la ascuţitul obiectelor cu pila s-a trecut la polizorul manual şi apoi la polizorul electric, iar aparatul de sudură a înlocuit „fierberea”: „Într-un timp fierbeam

fierul, îl băgam în foc. Fierul îl bagi în foc până se înroşeşte şi îl puneam aşa [două bucăţi una peste alta], îl făceam subţirel aici şi aici [la vârf] şi îl puneam aşa, îl băgam în foc până săreau scântei ca la artificii. Dacă vine careva şi vrea, aşa îl fac”, spune meșterul, deschizând pista pentru „vânzarea” meșteșugului ca spectacol.

Scanează şi află mai multe aici: FIERARII

ROMANO BUTIQ

30

Povestea meşteşugarilor romi

Tinichigiii

Pentru confecţionarea și montarea a 50 m liniari de jgheaburi, meşteşugarul are nevoie de douătrei zile.

În cazul tinichigeriei6, se pot identifica trei subdomenii în funcţie de uzul obiectelor produse: • tinichigeria industrială: cârlige, burlane, jgheaburi (ceterne) şi tablă pentru acoperiş; cuptoare şi cunesoare pentru sobe, găleţi zincate pentru construcţii, burlane pentru fum şi hote pentru aragaz, recuperatoare de căldură (fumul captează căldura pentru a nu ieşi pe coş) • tinichigeria gospodărească: ciuturi pentru fântâni, găleţi zincate pentru agricultură, lighene, făraşe, stropitori de grădină, cocoşi de vânt/radianţi (se montează în capul burlanului, iar în bătaia vântului dau fumul la o parte), cazane de ţuică, foarfeci, dulăpioare, rafturi, ornamente pentru acoperişuri, pâlnii (tolcere) pentru benzină, felinare funerare • tinichigeria casnică: tăvi de patiserie, oale, tigăi, pâlnii pentru cârnaţi Pentru confecţionarea jgheaburilor este nevoie în primul rând de tablă zincată.

Tabla se taie în bucăţi, atâtea cât să acopere lungimea unei laturi a casei sau a şurei. Apoi toate bucăţile se îndoaie sub formă de semicerc, iar la urmă se rotunjesc marginile cu rola. Se trece apoi la tăierea tablei pentru confecţionarea burlanelor.

După tăiere se îndoaie până iau o formă rotundă de cilindru. Următoarea etapă este confecţionarea cârligelor din platbandă pentru prinderea jgheabului de căpriori.

Platbanda se taie, după care se îndoaie sub forma unui cârlig.

La locuinţa clientului se fixează cârligele de susţinere pe căpriori. Se trece apoi la montarea bucăţilor de jgheab, se montează şi burlanele pentru a forma un „S” şi a suplini ieşirea acoperişului. La capătul „S”-ului fixat pe căpriori se fixează un colier pentru a evita alunecarea. Deşi aparent jgheaburile şi burlanele sunt uşor de cofecţionat, meşteşugarul are nevoie de foarte multe date tehnice la instalarea 6 Unele surse bibliografice afirmă că meseria de tinichigiu este de dată recentă: dacă la unii autori aceasta apare după dezrobire (Grigore, Sarău, 2006), alţii o situează mai precis la începutul anilor ‘60. Ar fi vorba aici mai puţin de o meserie tradiţională, cât de o „tradiţie inventată”; se pare că cei mai bătrâni meseriaşi au preluat meşteşugul de la vechii lor patroni sau de la cunoştinţe sau prieteni printre populaţia neromă (Olivera, 2009)

TINICHIGIII

31

ROMANO BUTIQ

lor pe casă sau pe grajduri. În plus, trebuie respectate regulile impuse de dilatare şi contractare, ceea ce necesită cunoștinţe de fizică nu tocmai la îndemâna oricui.

Durata estimată pentru confecţionarea unui făraş este de zece minute la meşterii din Fizeşu Gherlii.

Meşteşugarul începe prin a tăia cu foarfeca din bucata de tablă o parte dreptunghiulară din care decupează apoi o bucată destinată pentru confecţionarea cozii. Apoi se îndreaptă marginile prin tăiere. În urmă cu 10 ani, uneori pentru perioade între câteva săptămâni și câteva luni, pe perioada verii, meşteşugarii din Fizeşu Gherlii se deplasau, singuri ori împreună cu familia, pentru vânzarea produselor, iniţierea comenzilor sau executarea la domiciliul clientului a diferite comenzi primite anterior, în special pentru confecţionarea şi montarea jgheaburilor. Aceste lucrări nu durau mult, iar meşterii plecau cu materia primă la ei. Alteori onorau şi comenzi de reparaţii pentru produse vechi.

Obiceiul de a lucra la domiciliul clientului, pe comandă, a dispărut. Ceea ce a pus capăt acestui stil de viaţă a fost obligaţia de a avea autorizaţie pe baza căreia să te deplasezi şi să vinzi marfă ambulant.

Teama de amenzi i-a determinat pe mulţi meşteşugari să nu declare munca pe care o fac şi astfel, să nu se mai deplaseze. Bunurile transportate de tinichigiii din Fizeșu Gherlii la târguri în afara localităţii erau, aşadar, oalele, cazanele, tipsiile, pâlniile, făraşele. Aceste categorii de bunuri se mai transportau şi în spate TINICHIGIII

ROMANO BUTIQ

32

pentru pieţele din apropierea localitaţii şi în localitate. Cererea mare de jgheaburi era în perioada primavară–vară. Deplasarea în alte sate era însoţită de strigarea mărfii: „Mergeam prin sat şi strigam: hai la

coveţi, hai la oale, tăpsii avem”.

Meşteşugarii consideră aproape în unanimitate că un bun mod de promovare este prin clienţi satisfăcuţi de prestaţia lor: „Aici în sat am

am făcut la cineva o sobă aşa faină şi mergeu femeile: cine ţi-o făcut-o?

Marin – şi-l trimeteau la noi... aşa ştiu oamenii de Marin în sat. [...]

Veneau şi oameni noi, ştii cum îi aicea, dacă ai făcut un lucru bun şi o sobă şi o văzut că a ars bine: măi ce arde cuptoru ăsta, cine ţi l-o făcut? Se cocea prăjitură şi pâinea în ler. Mă ce arde şi ce pâine bună o facut... şi aşa mergea reclama, mă uite ăla, ăla l-o făcut bine, ăla nu l-o făcut bine. Ştii cum îs oamenii când zic: ăla lucră bine”.

Calitatea proastă a produselor din comerţ îi face pe tinichigiii de la Crăciunești să nu se teamă de concurenţa burlanelor și a jgheaburilor de pe piaţă, de obicei din plastic, fiindcă ei, la acelaşi preţ cu al TINICHIGIII

„Aşa m-am pomenit cu această meserie.

Lângă un gard sau în curte la cineva, pe sculele unde lucra tata, am învăţat să lucrez şi eu. Prima dată am stricat, mi-aduc aminte că am luat o palmă de la tata. Pe urmă mi-a arătat, m-a îndrumat. A fost greu până am făcut prima oală şi dup-aia, câte puţin, câte puţin, am ajuns la 40 de ani de meserie.”

(R., Fizeșu Gherlii)

33

acestora, asigură şi montajul, cele din tablă fiind în plus „de

100 de ori mai rezistente” în comparaţie cu cele din plastic.

Transmiterea meseriei se realizează adeseori în mod practic,

„făcând”. La tinichigiii din Fizeşu Gherlii, meseria se învăţa de la părinţi, bunici sau unchi, fără ore speciale de predare, direct în timpul confecţionării anumitor lucrări, obiecte, atât acasă, cât şi în timpul deplasărilor în alte localităţi, la târguri.

Copiii învaţă stând lângă părinţi şi primind atribuţii practice: de exemplu, să aducă o piesă oarecare – moment în care învaţă denumirea ei; să pună două piese una peste alta şi

ROMANO BUTIQ

„Oamenii erau la fiecare casă, oameni bogaţi… făceam cazan de ţuică, făceam căldări, făceam reparaţii la oameni…

Mergeam înainte la Mureş şi reparam la oameni mari oalele, acolo pe loc le făceam. Reparam oalele, crătiţele pentru doamnele mari de la oraş […] Făcute tot de romi. Una nouă era scumpă şi mai bine ieşeau cu o reparaţie. [...] Mai înainte, nu era aşa cum crezi dumneata, sculele pe spate şi mergeam la oraş pe stradă. La fiecare stradă, întrebam: aveţi ceva de reparat, doamna? […] În vremea lui Ceauşescu, ca gabori, căştigam ceva, ştia lumea… acuma, s-a schimbat.” (Meșteșugar, Crăciunești)

să ţină de ele – moment în care învaţă denumirea acelei etape din procesul de fabricare. Copiii sunt îndemnaţi să înveţe meserie pentru a-şi putea câştiga existenţa prin muncă cinstită: „să-ţi câştigi pita”, „să fiţi oameni cinstiţi”, ceea ce este perceput ca fiind foarte important.

TINICHIGIII

ROMANO BUTIQ

34

Standardul ocupaţional de “bijutier metale preţioase” este încadrat în lista oficială a ocupaţiilor din România (COR).

35

ROMANO BUTIQ

Povestea meşteşugarilor romi

Argintarii Sursele bibliografice îi menţionează sub denumirea de zlătari sau inelari, proveniţi din robi domneşti nomazi7.

Adeseori percepuţi ca meseriaşi de înaltă clasă, despre argintari se spune că ar fi constituit pe vremuri elita neamurilor voiajoare. În India, precum şi la începuturile lor pe pământ european, îi aveau ca sursă de aprovizionare directă pe coetnicii lor aurari care adunau materialul preţios din nisipurile şi aluviunile apelor.

Singura comunitate de argintari pe care o avem în vedere pe parcursul lucrării se localizează în București. Neamul romilor argintari tradiţionali e bine reprezentat în municipiul Alexandria, în zona Ialomiţa, mai intens în oraşul Ţăndărei, în zona Bucureşti şi Ilfov (mai puţin) şi foarte puţin în Tulcea.

Estimativ, aşa cum ne informează unii membri ai acestui neam, numărul familiior care îl alcătuiesc în prezent este de aproximativ o mie.

Specificul argintarilor este prelucrarea materialelor preţioase (aurul, platina şi argintul) sau înlocuitoarele acestora, din care confecţionează bijuterii, obiecte de podoabă (inele, cercei, cruciuliţe, brăţări, ace pentru cravată, broşe, clame de păr, diademe, nasturi, casete, etc.), obiecte de cult (sfeşnice, policandre, 7

Grigore, D., Sarău, G., Istorie şi tradiţii rome, Organizaţia Salvaţi Copiii, Bucureşti, 2006, p.

23.

„Noi din asta trăim, trebuie să avem foarte multe la expunere, trebuie să avem un panou foarte frumos de expunere unde mergem care să atragă, logic, asta e şi ideea. Să ai marfă foarte multă, lucrată de tine însuţi, să atragi, să lucrezi pe loc în faţa clientului; şi asta contează foarte mult, ai o credibilitate foarte mare, faptul că lucrezi. Practic lucrezi acolo, teoria se vede pentru că se vede ce faci.

Oamenii ne văd şi din asta trăim, ne creştem copiii.”

(E.P., București)

ARGINTARII

ROMANO BUTIQ

36

icoane, rame pentru icoane, clopote şi clopoţei, candele, cădelniţe, cruci, etc.), precum şi obiecte de artă decorativă (tacâmuri, veselă, încrucişări de arme) sau elemente pentru producţia de carte (legături, încrucişări).

De multe ori există ideea că practicarea unui anumit meşteşug a adus cu sine anumite caracteristici. De exemplu, argintarii din Bucureşti avuţi în vedere în această lucrare povestesc cum ei sunt „mai maleabili, mai liniştiţi” ca alte neamuri de romi care au desfăşurat activităţi ce nu implică deplasări multiple, deoarece meşterii argintari „au

umblat toată viaţa lor” şi ştiu cum să ia contactul şi cu majoritarii şi cu minoritarii.

Cel mai des se lucrează cu argintul, alama, alpacaua și cuprul. Acestea sunt fie procurate de la târgurile vechi din capitală şi ţară, fie de la clienţi care mai plătesc apoi doar manopera pentru noile obiecte obţinute: „Oamenii plătesc manopera

pentru că este logic, eu am lucrat la acel obiect şi îmi dă la schimb rupturi, fel şi fel de obiecte din argint, le topim şi le refacem”.

Uneltele argintarilor sunt: nicovala, ciocanul, foarfeca, cleştele, penseta, lampa de sudat, pila. Cei mai mulţi dintre ei își fabrică obiectele acasă, dar argintarii din București dispun şi de un atelier, aparţinând mai multor persoane, unde se întâlnesc mai mulţi meşteşugari argintari, când este nevoie, dacă au ceva mai complex de realizat şi acasă nu le este uşor să înfăptuiască sau să finalizeze produsul.

Procesul de fabricare a obiectelor începe cu strângerea materialului și apoi cu topirea acestuia. După ce e topit, metalul se toarnă sau se lucrează manual, se mai ajustează, se bate cu ciocanul, se întinde, decupează, sculptează, după aceea are loc gravarea, lustruirea şi produsul este adus la formă finală.

Argintarii spun că produc în jur de 500-600 produse pe lună, cu tot cu comenzi, dar principiul este ca, alături de producerea „live”, stocul să fie consistent și, prin asta, convingător.

Argintarii, ca și alte categorii de meșteșugari tradiţionali, sunt conștienţi că performarea procesului de producţie în faţa unui public potenţial cumpărător are o contribuţie în sporirea valorii produsului final, nu doar în sens economic, ci și cultural. Alături de ideea de unicitate a produselor, spectacolul fabricării este o „marfă” în sine care face diferenţa dintre bijuteriile argintarilor, realizate „live”, și bijuteriile produse în masă, disponibile în magazine.

ARGINTARII

37

ROMANO BUTIQ

În lipsa unor puncte fixe unde să-şi vândă marfa în oraş, piaţa alternativă o reprezintă târgurile, dar participarea la acestea sau informaţia cu privire la organizarea lor nu le este întotdeauna accesibilă.

Pentru ca generaţiile tinere să fie atrase de perpetuarea meşteşugului, este necesar să existe credinţa că practicarea lui este rentabilă. Ca să se asigure că şi tinerii vor practica argintăria, meşterii trebuie să le facă dovada acestora că le este cu putinţă să trăiască din meserie; altfel ei se vor orienta în altă direcţie: „Dacă eu nu îi fac dovada că din meseria asta

„Nouă nu ne trebuie bani, [...] noi nu le-am cerut şi nu le cer, decât să mă ajute să îmi organizez săptămânal târgurile pentru meşterii mei. Nici asta nu am cerut degeaba, nu cerşesc, că dacă cerşeam ajungeam în Franţa, eram acolo.”

(I.C., București)

care o practic, nu îi fac dovada că am progres economic, că poate să supravieţuiască, dacă eu nu-i fac dovada asta el cum să mai ia meşteşugul ăsta, copilul meu nu îl mai ia şi atunci se orientează în altă direcţie.”

Am întâlnit un meșter care era mândru de cele două fiice ale sale și ne-a povestit cum își ajută părinţii la vânzarea bijuteriilor. „Sunt studente la drept”, a adăugat el.

Scanează şi află mai multe aici: ARGINTARII

ROMANO BUTIQ

38

Povestea meşteşugarilor romi

Cărămidarii În măsura în care meşteşugul fabricării de cărămidă este unul sezonier, practicat doar pe timp de vară, şi în lumina faptului că statutul social al cărămidarilor este perceput ca inferior chiar de către unii meşteri din alte arii ocupaţionale, este posibil ca aceştia să mute accentul de la faptul că se ocupă cu fabricarea cărămizilor, preferând să sublinieze alte meşteşuguri pe care le practică: împletitul răchitei, fabricarea rogojinilor sau a produselor din lemn, fierăritul, lăutăria.

Accesul la materia primă este una dintre cele mai importante probleme în calea practicării cărămidăritului. Pământul este pentru cărămidari şi materie primă şi spaţiu de activitate, nemaivorbind de faptul că e nevoie de un anumit tip de pământ pentru a face cărămizi bune: „Un pământ bine ales, nu se face cărămida din orice... se face numai din pământ

bine ales, pământul vârstat galben cu negru”.

Lipsa accesului la materia primă se explică în primul rând prin faptul că terenurile folosite până acum douăzeci de ani ca „ale nimănui” sau ca terenuri obștești, comune, au făcut între timp obiectul retrocedărilor de terenuri, devenind astfel proprietatea cuiva. Rădăcina acestei situaţii se găsește, la rândul ei, în faptul că nici înainte de colectivizare romii nu deţineau pământ, prin urmare retrocedările i-au privit în mică măsură. Așadar, dacă în primii ani ulteriori revoluţiei din 1989 mai exista posibilitatea de a săpa gropi în spaţiul perceput ca fiind comun, al satului, odată cu retrocedarea terenurilor, meşterii cărămidari au fost puşi în situaţia de a nu mai putea procura pământul necesar producţiei decât de pe propriile terenuri (ceea ce este practic imposibil în condiţiile limitării acestora la câţiva metri pătraţi de curte). Chiar şi în cazul deţinerii unei suprafeţe mai mari de teren, folosirea acesteia pentru procurarea pământului nu este o strategie viabilă pe termen lung, săparea unei gropi îngustând suprafaţa rămasă pentru uscarea cărămizilor. Alte modalităţi de a procura pământ includ cumpărarea de la cei care lucrează în construcţii sau săparea de gropi noaptea, la marginea satului.

Dacă fac gropi în curtea proprie, pământul este transportat cu ajutorului roabei şi al găleţilor până la locul unde se prepară. Însă dacă îşi permit, meșterii pot cumpăra pământul cu 100CĂRĂMIDARII

39

ROMANO BUTIQ

Până la vânzare, cărămizile trec prin nouă etape

200 lei pe rabă, în funcţie de gabarit. Cantitatea de pământ dintr-o rabă ajunge pentru fabricarea a aproximativ 25.000-30.000 de bucăţi de cărămizi subţiri sau a 12.000-15.000 de bucăţi de cărămizi groase pentru construcţii. Pământul este adus cu ajutorul căruţelor sau al maşinilor. În cazul în care nu au mijloc de transport personal, atunci serviciul se plăteşte în bani sau printr-o favoare. În producerea cărămizilor mai este nevoie de o sursă de apă, pentru procesul de producţie fiind nevoie de cantităţi mari. De cele mai multe ori se alege săparea unei fântâni lângă locul de muncă, dar mai există şi soluţii alternative cum ar fi transportarea apei de la râu, în butoaie, cu căruţa. În producerea de cărămizi există o anumită proporţie între necesarul de pământ, nisip şi apă.

Tot ca materie primă se foloseşte şi nisipul, în special pentru „tapetarea” formelor în care se modelează cărămida. Cărămidarii din Vipereşti îşi iau nisipul din albia râului Buzău, fără a exista angajamente formale cu autorităţile pentru exploatarea acestei resurse. Există şi posibilitatea de a-l cumpăra de la depozitele de construcţii, plătind totodată şi transportul realizat de cei de la depozit.

CĂRĂMIDARII

ROMANO BUTIQ

40

Un alt element important este combustibilul folosit la arderea cărămizilor, preferabilă fiind utilizarea cărbunilor. În prezent, resursele economice modeste implicate în producţie fac imposibilă achiziţionarea acestora, preferându-se folosirea lemnului care poate fi procurat mai ieftin. Colectarea de resturi de lemn rămase în urma exploatării pădurilor este o practică ce, deşi ilegală, de obicei este tolerată de autorităţi.

De asemenea, în procesul muncii lor cărămidarii mai au nevoie de scândură şi cuie pentru a fabrica uneltele necesare amestecării materialelor.

Fabricarea cărămizilor nu se poate realiza decât pe timp de vreme caldă, de undeva din luna mai până în septembrie, iar vânzarea se face cu precădere vara și toamna.

Cărămidarii din Roseţi disting două tipuri de cărămidă tradiţională „ţigănească”: cea realizată la masă şi cea realizată la groapă. Ambele moduri de producţie sunt transmise „din moşi strămoşi”, însă diferă în funcţie de cum se produc. Astfel, cea realizată la masă este des folosită în Roseţi şi este mai modernă, aşa cum o numeşte un interlocutor, deoarece nu stau mult timp cu picioarele în apă şi folosesc nisipul pentru a evita lipirea pământului de tipar. În Spanţov8 şi spre Olteniţa, spun meşterii din Roseţi, se produc cărămizi „de apă”: cărămidarii din Spanţov bagă tiparul în apă şi apoi o aruncă de sus, când vor să o toarne.

8

Localitate din judeţul Călăraşi.

CĂRĂMIDARII

41

ROMANO BUTIQ

Cărămidarii din Roseţi recurgeau până acum câţiva ani la mai multe modalităţi de a vinde cărămida: deplasarea cu căruţele în localităţile din judeţ pe o distanţă de 30 de kilometri împrejurul localităţii Roseţi, aşteptând să vină clientul în faţa porţii, deplasându-se cu căruţa sau cu maşina sâmbăta şi duminica dimineaţa la obor în Călăraşi sau vânzând cărămida la diferite depozite. Însă în momentul actual, ca urmare a condiţionării circulării pe drumurile publice a căruţelor, deplasările în localităţile învecinate s-au diminuat considerabil. Deplasarea la obor, la rândul ei, nu este rentabilă pentru că nu aduce vânzări mari. Așa se face că actualmente majoritatea meşterilor vând cărămida la poartă.

Cărămizile trec prin nouă etape până ajung la vânzare, iar timpul alocat confecţionării cărămizilor variază în funcţie de numărul de cărămizi pe care meşterul şi le propune să le producă şi de dispoziţia acestuia. Astfel, 1.000 de cărămizi pot fi făcute în patru-cinci ore, însă poţi ajunge să le faci şi-n opt ore,

„dacă nu ai chef să faci prea multe şi o laşi pe soţie să termine”.

Prima etapă constă în săparea unei gropi pentru a scoate pământ. Iniţial meşterii se gândesc cât de mare trebuie să fie groapa, ca să le ajungă pământul pentru numărul de cărămizi pe care îşi propun să-l facă. Se ia pământul din groapă cu cazmaua, iar în urma meşterului mai vine o persoană cu lopata să adune şi să răzuie. Pregătirea pământului se face în seara dinaintea turnării cărămizilor pentru că pământul „dospeşte” până a doua zi. În cea de-a doua etapă se formează câteva grămăjoare de pământ şi cu ajutorul sapei se adună pământul sub forma unei farfurii cu marginile în sus, exact cum se face când se pregăteşte mortarul.

Apoi aduc apă cu găleata de la puţ, fântână sau gârlă ori bagă un furtun în mijlocul grămăjoarei de pământ. Trebuie să se înmoaie bine pământul. Apoi cu sapa se încearcă pământul, pentru a vedea dacă s-a udat peste tot. Dacă nu este destul de umed, se mai adaugă apă. După aceea se ia la săpat bine mijlocul grămăjoarei de pământ, ca şi cum s-ar frământa pâinea, până ajunge la consistenţa unei paste. În cea de-a treia etapă se amestecă marginile cu mijlocul grămăjoarei de pământ. După ce se amestecă bine, se adaugă o găleată cu apă ca să se ude tot. Aşteaptă puţin să tragă şi îl iau iar la săpat. Se încearcă spargerea bolovanilor cu muchia săpii. Şi după ce a fost amestecat bine, se aşează compoziţia precum cea de la mortar, adică se împinge spre centru şi se încearcă lipirea pământului. Această nivelare se realizează cu partea exterioară a sapei care a fost în prealabil udată.

Cărămidarii din Curcani realizează etapa frământării nu doar cu sapa, ci şi cu picioarele – o persoană „calcă” continuu pământul umed: „Îl faci cu picioarele, intri în pământ aşa şi-l tragi cu sapa, îl înmoi, îl

tragi cu sapa, îl ameţeşti ca pe o cocă, da' numai că-l faci cu picioarele...”.

CĂRĂMIDARII

ROMANO BUTIQ

42

Cea de-a patra etapă începe de la ora 5:00-6:00 dimineaţa şi constă în aducerea nisipului şi formarea unei grămăjoare, după care se umple masa cu pământ, astfel încât să rămână colţurile libere. În următoarea etapă, a cincea, se bagă tiparele în apă, ca să se spele în interior şi în exterior, apoi se freacă cu nisip, adică „se sărează”. Apoi se pregăteşte aria.

Se nivelează pământul, se presară nisip şi apoi se uniformizează nisipul pe arie cu ajutorul razei.

Mai apoi, în a şasea etapă, se aşează pe colţ tiparul şi se umple cu pământ, se nivelează pământul din tipare cu o riglă din metal, se duce tiparul pe arie şi se toarnă cărămida. Activitatea de umplere a tiparelor se reia după fiecare turnare.

Dacă lucrează în echipă, se grăbesc unul pe altul. Până la ora 12:00-13:00, se termină de turnat şi apoi se lasă cărămizile la soare ca să se usuce.

Cea de-a şaptea etapă este reprezentată de uscarea cărămizilor, care poate dura de la câteva ore la câteva zile în funcţie de condiţiile meteo. Pentru a observa dacă o cărămidă este uscată bine, se pune pe muchia mesei şi se loveşte cu palma. Dacă ţine, înseamnă că e uscată bine.

După ce se usucă toate cărămizile, în cea de-a opta etapă, se strâng de pe arie şi se formează un „banchet”, adică se pun trei cărămizi sub forma unui „N”. Dacă se preconizează vreme ploioasă, cărămizile se acoperă cu o folie, un celofan.

Cărămizile se usucă în 10-20 de zile şi apoi se pun la cuptor. În cea de-a noua etapă se construieşte cuptorul şi se aşează cărămizile sub formă de “N”, ca la banchet. Cuptorul se face de patru rânduri înălţime, cu un şanţ dintr-o parte a cuptorului în celălalt capăt, pe centru, prin care să treacă aerul şi să se facă tiraj. Cărbunii se pun în şanţ. Zidul cuptorului este făcut din cărămizile care n-au ieşit bine şi se lipeşte cu nisip, pământ şi paie. Acest strat poartă denumirea de „cămaşă” şi are rolul să izoleze focul. Când focul a ajuns la jumătate de metru, se astupă găurile. Dacă începe să iasă abur şi nu mai iese deloc fum, iar cuptorul s-a ars la suprafaţă, cărămizile se mai lasă timp de 10 zile să se coacă.

Ei produc atâta cărămidă câtă estimează că se va cere toamna, în funcţie de experienţa din anii trecuţi, numai că vânzările din ultimii ani nu le permit să aibă CĂRĂMIDARII

Prin lovirea a două cărămizi, meșterul verifică foarte ușor calitatea acestora, prin sunetul astfel produs.

43

ROMANO BUTIQ

aşteptări prea mari. Cei care au posibilitatea de a se deplasa şi în alte localităţi fac mai multă cărămidă, între 10.000 şi 25.000 de bucăţi. Cei care vând cărămidă doar la poartă, produc în medie 2.000-6.000 de bucăţi pe care le aşază în faţa porţii, în aşteptarea cumpărătorilor. Preţul unei cărămizi este negociabil şi variază între 0,3 lei şi 0,5 lei, în funţie de sezon și de locul vânzării.

Meşteşugul cărămidarilor se bucura de mare căutare în perioada comunismului, ca urmare a cererii de cărămidă din partea IAS-urilor şi a CAP-urilor pentru construirea magaziilor de cereale, a grajdurilor de animale şi a halelor pentru vaci, viţei, cai şi oi.

Aceste instituţii contractau meşteri pentru a produce cărămidă. Scopul producerii nu era, aşadar, de vânzare, ci de construcţie. Meşterii erau contractaţi vara. Cărămidarii din Roseţi relatează că la un CAP lucrau cam 20-30 de familii, ca să producă cât mai multă cărămidă, astfel încât construcţia să se ridice rapid. Ei lucrau în echipe de câte 5-6 familii. Mai exact, pleca unul dintre ei care se angaja să facă 200.000 de cărămizi. El ştia că poate să facă doar 50.000 de cărămizi pe durata stabilită, aşa că îşi chema ajutoare din familie sau dintre vecini. Deplasările se făceau atât CĂRĂMIDARII

ROMANO BUTIQ

44

în interiorul judeţului, cât şi în afară, în funcţie de unde era amplasat CAP-ul sau IAS-ul care îi contractase. Astfel, pe timp de vară, din mai până-n septembrie, meşterii cărămidari îşi părăseau gospodăriile, împreună cu familia, şi se aşezau în locuinţe temporare în noua locaţie, de preferinţă în apropierea unei surse de apă. Cei mai mulţi veneau cu tot cu animalele domestice pe care le lăsau libere pe pajişte, iar pentru aprovizionare luau de la IAS-uri sau CAP-uri carne, fructe, legume şi cereale care se scădeau la sfârşit de lună din banii pe care îi primeau pe cărămizi.

Pentru meșteșugul cărămidăriei este necesară munca într-o echipă de cel puţin doi membri (unul în groapa cu pământ, iar altul „la mal”, aşezând pământul în formele pentru cărămidă). Așadar, există o diviziune clară a muncii între sexe, iar transmiterea meşteşugului se face atât pe linie paternă, cât şi maternă. Astfel, tatăl transmite fiului său partea cea mai grea din punct de vedere al efortului fizic, iar mama, CĂRĂMIDARII

„Da, noi am zis că fata noastră să meargă la şcoală. Am ţinut tare la asta, că altfel nu se putea. Că ştiţi cum am ţinut-o în şcoală? Făceam nuci toată iarna, că şi-acum îmi aduc aminte. Nu mai puteam, mă durea mâinile de plângeam, plângeam şi făceam nuci, aşa toată iarna, plângeam şi făceam nuci.” (Cărămidar, Roseţi)

45

ROMANO BUTIQ

fiicei sale, partea considerată a fi mai uşoară: „De la

tată la fiu, de la mamă la fiică. Sunt două procese diferite. Ce face bărbatul lasă băiatului, ce face mama lasă mai departe fetei pentru că bărbatul se ocupă cu preparatul pământului, tocat, udat, mestecat şi pregătit pentru tipar, iar mama îl face, îl porţionează şi îl face pe arie. Şi asta e treaba femeilor, sus pe mal, şi treaba bărbatului e jos în groapă. Munca cea grea e jos, munca cea uşoară sus, în ghilimele spus, că e grea şi aia şi aia”.

Meseria de cărămidar este considerată de intervievaţi drept o meserie foarte grea ce presupune un efort fizic mare, dar şi lucru în condiţii grele, în noroi şi apă până la glezne. Nu e de mirare că mulţi meșteri cărămidari doresc un alt viitor pentru copiii lor. Cărămidarii din Roseţi, asociind cărămida cu mizeria, murdăria, îşi doresc un nivel de educaţie mai ridicat pentru copiii lor, pentru ca aceştia să se îndrepte către altă profesie, dat fiind că atunci „eşti şi mai văzut şi cu bani mai mulţi şi mai curat”. În toate comunităţile de cărămidari se regăseşte ideea potrivit căreia se preferă ca tinerii să nu practice meseria ca sursă principală de venit, ci ca mod de a-şi procura un supliment „în timpul liber” pentru că veniturile obţinute din cărămidărie nu sunt Sunt ţigan cărămidar Sunt ţigan şi mândru sunt Şi dacă muncesc murdar Nu merg cu capul în pământ N-am de ce să fiu ruşinat În ochi pot privi pe oricine Că am sufletul curat De nimeni nu mi-e ruşine (Luţă Vasile, cărămidar din Roseţi și poet pe timp de iarnă)

suficiente pentru asigurarea mijloacelor de trai ale familiei.

Lipsa profitabilităţii meşteşugului, dificultăţile de ordin practic, neputinţa de a face faţă produselor concurente şi de a se adapta la economia de piaţă, îmbinate cu perspectiva sumbră asupra viitorului, i-au făcut pe mulţi meşteşugari să renunţe la practicarea meseriei.

CĂRĂMIDARII

ROMANO BUTIQ

46

Povestea meşteşugarilor romi

Rudarii Meșterii rudari prelucrează lemnul, producând de obicei blide, farfurii, scafe, ceauce, doniţe, maiuri de bătut rufe, coveţi, lingur, cupe, platouri, piese de mobilier (cufere, mese, scaune, dulapuri, leagăne).

Unii dintre rudari au constituit un caz aparte pentru etnografi, în mare parte ca urmare a propriului discurs identitar, multe comunităţi insistând că nu au origini comune cu romii, ci că sunt descendenţii direcţi ai dacilor liberi. Unii autori se opun acestei teorii, aducând o serie de argumente în acest sens. În primul rând, faptul că au renunţat la limba romani ar avea drept cauză meşteşugul care i-a izolat pe rudari între păstorii şi ciobanii români. De asemenea, pe teritoriul României ar exista o serie de RUDARII

47

„Noi, rudarii, suntem foarte harnici.

Noi, pe ce punem mâna, facem. Şi porumb, şi lemn, şi prin casă, noi de toate facem.

La noi nu există scandaluri, furturi, nu există aşa ceva.”

(N.D., Băbeni)

ROMANO BUTIQ

comunităţi compacte care mai păstrează încă limba romani. În al doilea rând, izolarea de celelalte comunităţi rome şi traiul dus în pădurile din amontele râurilor i-ar fi determinat pe rudarii foști aurari să adopte tradiţiile şi obiceiurile populaţiilor autohtone de contact, de la care au împrumutat specificul cultural.

Unii rudarii se percep ca fiind exponenţii ţăranului român autentic, „tradiţional”. În opinia meșteșugarilor din Băbeni, rudăria porneşte de la nevoile tradiţionale ale ţăranului: „Meseria noastră este legată numai de

vatra caldă a ţăranului român”. Ei se delimitează de alte neamuri de romi prin faptul că nu vorbesc limba romani, iar un alt element definitoriu la care se raportează rudarii este portul tradiţional, care diferă de portul asociat cu romii. Cămaşa albă şi iţarii sunt evidenţiaţi ca port specific, punându-se accentul pe continuitatea folosirii acestuia, chiar dacă în prezent nu se mai poartă din cauza unor considerente practice: „Aşa se îmbrăca şi tatăl meu,

cu cămaşă albă, ţesută, cu iţari. Şi toţi din neam au purtat aşa, şi eu am purtat. [...] Mai rar acuma, nu se mai găsesc, pânza e greu de făcut, noi am mai îmbătrânit... Dar când mergem la târguri, atunci da... ăsta e portul nostru şi cu el ne-am născut, cu el o să murim”.

Rudarii prelucrează în mod tradiţional lemnul, cu care și-au creat o legătură cu totul aparte; unii meșteri susţin chiar că termenul de „rudar” vine de la faptul că ei sunt „înrudiţi cu lemnul”. Chiar dacă această concepţie este eronată din punct de vedere lingvistic, ea trădează modul în care rudarii se percep pe ei înșiși în relaţie cu lemnul: o rudă a lemnului, pe care îl cunosc și care se lasă cunoscut de ei: „Lemnul se ascunde. Trebuie să ştii unde să îl

cauţi, dar pentru asta trebuie să îl cunoşti”.

Accesul la lemn a constituit o problemă pentru rudari încă de pe vremea comunismului, când ei adunau lemnul din pădurile statului cu riscul confiscării acestuia. Mulţi rudari s-au reorientat profesional încă din perioada regimului socialist şi au pierdut astfel tradiţia meşteşugului: „Nu au mai avut acces la

muncile lor, la activitaţile lor tradiţionale, nemaicautându-se lingurile, fusele şi copăile pentru că au apărut aceste obiecte din aluminiu, inox, tablă. Ei RUDARII

ROMANO BUTIQ

48

au fost obligaţi să se reconvertească în meserie şi în ultima perioadă a comunismului, din câte mi-aduc eu aminte, se ocupau doar cu vânzarea lemnului”, povestește un lider rom din zona Olteniei. În localitatea Băbeni din judeţul Vâlcea se găsește lemn de esenţă moale, dat fiind că este situată într-o zonă de luncă. În prezent, însă, meşterii întâmpină dificultăţi în a găsi materia primă necesară pentru a produce obiectele din lemn pentru că lemnul care creşte acum în zona Băbeni este prea tânăr pentru a putea fi folosit: „Da’ se găseşte foarte greu acuma în judeţul Vâlcea. Şi trebuie să-l aducem de prin Argeş,

de prin alte judeţe”.

Pentru lucrul în lemn sunt preferate esenţele moi de lemn pentru a evita aplicarea unor proceduri suplimentare în tratarea acestuia pe care unii meşteri nu le cunosc sau pentru care nu au instrumentele potrivite. Astfel, meşterii preferă lemnul de salcie sau de salcie roşie, paltin, carpen, plop, plop canadian, cireş, fag, frasin. În alegerea lemnului, rudarii selectează, în special, lemn de culoare albă, un element păstrat din tradiţie.

Meşteşugarii mai vârstnici preferă să lucreze numai cu salcie roşie, lemn pe care îl consideră sfânt, fiind

„copacul lângă care Maica Domnului s-a dus şi şi-a plâns lacrimile”.

În trecut, tăierea lemnului era precedată de ritualul de îngenunchere și rugăciune pentru iertarea meșterului care tăia copacul. ”Aşa făceau oamenii. Se duceau, îngenuncheau lângă lemn şi uneori plângeau. Cu lemnul nu e de joacă. El e viu ca şi noi şi dacă nu încerci să îl îmbunezi atunci când îl tai, e degeaba. Apoi nu se lasă lucrat”. (S.D., Băbeni)

RUDARII

49

ROMANO BUTIQ

Aducerea lemnului reprezintă ea însăşi o problemă. Distanţele mari pe care trebuie să le parcurgă pentru a găsi lemnul de care au nevoie, preţul ridicat al acestuia, dar şi lipsa mijloacelor pentru a-l transporta sunt principalele probleme cu care se confruntă rudarii în găsirea şi aducerea lemnului. Pentru că foarte puţini din localitate au maşini pentru a transporta lemnul, localnicii sunt nevoiţi să închirieze mijloacele de transport.

Instrumentele pe care rudarii le folosesc pentru prelucrarea lemnului sunt cele tradiţionale, „dacice”, după cum subliniază ei în cele mai multe dintre cazuri: topor, bardă, teslă, cuţitoaie/mezdrea, scoabă, cuţite sau instrumente mai puţin folosite în prezent, capră (compas pentru trasarea liniilor curbe), florar şi horj (instrumente pentru ornamentare). În foarte puţine dintre cazuri tehnica modernă este considerată utilă în prelucrarea lemnului. Strungul de lemn și maşinile de multiplicat nu sunt instrumente tradiţionale şi sunt acceptate rar de către rudari. Abricht-ul este singurul care este folosit pentru degroşarea semifinită a lemnului.

Deşi ar exista posibilitatea prelucrării unor piese la strungul de lemn, unii rudarii refuză să-şi modernizeze mijloacele de producţie pentru că s-ar desprinde de tradiţia dacică în care sunt utilizate doar instrumente simple, rudimentare, din metal şi cozi din lemn: „Totul se face cu instrumente dacice, nu se folosesc utilaje.

De când ne ştim, noi numai cu astea am lucrat. Totul se face manual. Numai manual. Se dă cu tesla, apoi cu barda pe spate, se ia în interior cu scoaba... avem şi o cuţitoaie... Apoi femeile le finisează, le freacă. E greu şi ce fac femeile”.

Pentru respectarea tuturor fazelor este nevoie de o perioadă de aproximativ 3-4 luni. O condiţie esenţială pentru calitatea obiectelor produse este ca lemnul să fie uscat: „Dacă nu e uscat, lemnul trăieşte. Mai trăieşte

o perioadă, îşi absoarbe din atmosferă umiditate, folosindu-l îşi ia grăsimi, revine la viaţă. Îşi schimbă forma, se crapă”.

RUDARII

ROMANO BUTIQ

50

Pentru uscarea lemnului, mai ales iarna, rudarii folosesc afumarea.

Lemnul este uscat la fum cald, nu direct la foc pentru a nu-şi modifica proprietăţile. Odată uscat prin afumare, lemnul de lucru se ciopleşte pe lungime cu securea, se curăţă şi se uniformizează cu barda şi apoi se netezeşte cu mezdreaua sau cu cuţitoaia.

Deși sunt de părere că meseria lor e frumoasă și nobilă, rudarii nu exclud faptul că este și dificilă: „Munca în lemn e titanică, e

foarte grea... e cea mai grea... De asta se şi spune că cei care lucrează cu unelte care au coada de lemn au cea mai grea muncă”.

Rudarii își vând în general produsele în târgurile și bâlciurile care sunt organizate de câteva ori pe lună, mai puţin în sezonul rece când frecvenţa lor scade. Participarea la aceste evenimente este pentru rudari şi o ocazie de a se păstra la curent cu produsele celorlalţi, din alte zone ale ţării şi, eventual, de a împrumuta modele noi de la aceştia. În afara târgurilor și a pieţelor, unii dintre rudari au reușit chiar să pătrundă pe pieţele de export, însă doar accidental și cu un număr destul de limitat de produse. Acest lucru s-a întâmplat prin intermediul cunoştinţelor, dar meșterii au întrevăzut cu această ocazie potenţialul de export pentru obiecte marcate ca artizanale şi „tradiţionale”, pe o piaţă pe care au depistat gustul pentru aceste noţiuni: „Noi, dacă am fost în America, a venit o

doamnă care deja avea un magazin cu foarte multe obiecte… a filmat acolo pe hol şi l-a rugat pe managerul cu care am fost, l-a rugat să-i ducă o gamă de obiecte de la noi. Şi într-adevar, a venit: Doamna Lepădatu, vreau să-mi daţi astea pentru doamna cutare, le duce în America pentru vânzare. Era adresa noastră pe fiecare obiect. Deja în Anglia am dat la niște oameni care au mers cu ele, le-au vândut în piaţă”.

Odată cu produsele, se poate exporta, laoadică, și spectacolul fabricării lor – un semn în plus că e considerat şi de meşteşugari şi de clienţi o componentă a produsului: „Am fost în Israel acum

trei ani de zile şi au fost oameni care au venit şi au stat lângă noi RUDARII

„Când spui din suflet şi îţi aminteşti cu plăcere şi vorbeşti despre viaţa ta şi despre viaţa altuia, nu trebuie să te abaţi de la ce e drept. Nu poţi să te abaţi de la ce e drept, ce e bun, ce îi place lui Dumnezeu...

Atâta timp cât şmechereşti pe altul... Eu vă şmecheresc pe dumneavoastră, dar există acolo sus cineva care ştie cu siguranţă şi vei plăti la timpul potrivit.” (V.L., Băbeni)

51

ROMANO BUTIQ

trei zile şi s-au uitat cum lucrăm”.

Activitatea tradiţională pe care o desfăşoară rudarii se practică în familie atât de către bărbaţi, cât şi de femei; uneori chiar şi de către copii.

Pe lângă formarea practică, tehnică, este necesară o formare de tip iniţiatic în deprinderea valorilor binelui şi dreptăţii, pentru a dobândi curăţenia sufletească necesară practicării meşteşugului. Lemnul fiind considerat o materie sacră, este necesară înzestrarea meşterului cu esenţa sacră a materiei pe care o modelează. Întrebaţi despre necesitatea de a poseda anumite abilităţi pentru a deprinde rudăria, meşterii din Băbeni pun accentul pe faptul că este o meserie transparentă, dar care poate fi asimilată de cei care respectă anumite standarde: implicare afectivă în prelucrarea lemnului, deprinderi practice şi „curăţenia sufletească”.

Doar persoanele care satisfac toate aceste criterii pot transmite mai departe rudăria. Interesant este că unii meşteri adaugă la aceste condiţii pe care trebuie să le îndeplinească meşterul rudar şi necesitatea ca acesta să aibă „sânge vechi”, aluzie la originile presupuse dacice ale rudarilor şi la transmiterea meşteşugului în interiorul grupului.

Rudarii din Băbeni se confruntă cu lipsa de perspectivă în dezvoltarea şi susţinerea meşteşugului; de aceea, tinerii meşteşugari din localitate afirmă că sunt „ultima generaţie”, fiind din ce în ce mai convinşi că nu vor mai exista tineri care să se ocupe cu rudăria. Persoanele active cu vârste între 35 și 40 de ani cred că sunt ultima generaţie de meşteri, fără speranţa că cei tineri vor duce mai departe meșteșugul.

Tot aici s-a încercat perpetuarea rudăriei şi transmiterea sa către generaţiile tinere prin introducerea unor cursuri opţionale de prelucrare a lemnului la şcoală, la care însă copiii de rudari au refuzat să se înscrie.

„Vremea trece şi oamenii uită, mai ales ăştia tineri nu mai ţin tradiţiile noastre... Ăsta e păcatul omului cel mai mare, că uită... Nu prea mai are cine să îl ducă mai departe...

Tineretul vrea altceva, ei vor bani, toţi vrem să trăim şi să avem ce pune pe masă...” (V.L., Băbeni)

În cazul mai multor comunităţi, se observă astfel cum în rândul tinerilor s-a produs o schimbare de paradigmă: dacă bătrânii consideră importantă respectarea tradiţiei rudăriei şi practicarea acestei meserii ca soluţie unică de susţinere financiară, tinerii se raportează la rudărie ca la o meserie, fără a pune accent pe tradiţii, simboluri şi semnificaţii transmise din generaţie în generaţie. Este o viziune adaptată pieţei libere, în care memoria gravată în produse e relevantă doar în măsura în care le poate transforma în marfă de vândut. Necesitatea supravieţuirii face să treacă pe un loc secundar dimensiunea culturală a meşteşugului.

Scanează şi află mai multe aici:

RUDARII

ROMANO BUTIQ

52

Povestea meşteşugarilor romi

Lingurarii Meşteşugul lingurăritului este o subdiviziune a rudăriei și se referă la aceia care produceau în special linguri de lemn, deși nu se limitau doar la acestea.

Lingurarii își amintesc cum, cândva, bunicii lor mergeau în pădure şi rămâneau să muncească chiar peste noapte pentru a se întoarce acasă cu lingurile deja formate într-un stadiu incipient.

Lingurarii din Fildu de Sus lucrează lingurile din lemn de esenţă moale şi de esenţă tare. Lingurile se confecţioneză cu precădere din lemn de salcie, plop, tei, paltin, frasin, prun, cireş.

Timpul necesar pentru transformarea lemnului în obiect variază în funcţie de tipul de obiect creat: în cazul realizării unei linguri, lemnul este spart în bucăţi de dimensiuni mici şi apoi cioplit până ajunge la o formă vag similară cu cea a lingurii. Metoda de lucru este aşchierea, fapt care face să se piardă aproximativ 70% din volumul de material utilizat. După conturarea formei, urmează etapa de desen, care se realizează cu ajutorul unui compas. Este important ca în etapa desenului meşterul să lase o diferenţă între forma desenată şi cea dorită în final, acesta fiind unul dintre secretele meseriei: „E un mic

secret... trebuie să îi dai o diferenţă, ca atunci când se usucă să revină la forma perfectă; altfel scade, nu rămâne perfect rotund”.

Pe scurt, după ce e adus din pădure, lemnul este bocit, uşurat, cioplit, tesluit, făcut din custură, scobit, ca apoi în final să fie vândut ca LINGURARII

Numele procedeului de „ușurare ” te duce cu gândul la faptul că trunchiul copacului nu ar fi decât o închisoare pentru obiectul care urmează să fie făcut, iar procedeul „uşorării” nu este altceva decât eliberarea acestui obiect din „închisoarea” sa. Odată „eliberată” lingura, urmează cioplirea ei.

53

ROMANO BUTIQ

lingură. Bocirea presupune tăierea lemnului la dimensiunea obiectului dorit a fi confecţionat. Acestui procedeu îi urmează „uşorarea”, care constă în eliminarea surplusului de lemn de pe lângă obiect; e limpede că în acest stadiu lingurarii văd deja obiectul încastrat în lemn.

Tot procedeul de fabricare al lingurii este manual. Meşteşugarii din Fildu sunt convinşi că dacă i-ar trece cuiva prin minte să fabrice linguri cu ajutorul procedeelor mecanice, acest lucru ar fi imposibil din cauza insensibilităţii maşinăriei: „O pui în stânga, se rupe pe dincolo, o pui în dreapta, se rupe

pe-aici. Nu ai cum să o faci la maşină.”

Dacă ar fi amestecate mai multe linguri, confecţionate de mai mulţi meşteri, „o sută de linguri”, ei spun că fiecare şi-ar recunoaşte lingura pe care a confecţionat-o.

Alt produs pe care îl confecţionează meşterii fildeni sunt troacele sau coveţile.

Troaca este de fapt o covată potrivită frământării aluatului sau păstrării porcului tăiat, dar astfel de obiecte se cumpără mai rar, iar cele cerute pe piaţa străină sunt mai mici şi probabil se folosesc drept ghivece pentru flori, LINGURARII

ROMANO BUTIQ

54

îşi imaginează meşterii. Realizarea coveţii este oarecum similară cu cea a lingurilor. Presupune tăierea lemnului, retezarea lui la dimensiunile dorite, despicarea fiecărei bucăţi în două cu toporul sau securea, scobirea în praguri cu toporul lung, cioplirea interiorului cu tesla, finisarea interiorului, trasul la mezdrea sau cuţitoaie a marginilor, îndepărtarea surplusului de material şi uscarea lentă cu gura în jos la soare.

Cererea pieţei i-a făcut pe unii lingurari să se orienteze și către confecţionarea măturilor, rotunde sau late.

Uneltele lingurarilor, păstrate de la bunici sau străbunici, sunt securea, o scoaba (piesă metalică formată dint-o bară cu capetele îndoite în unghi drept şi ascuţite la vârf), tesla și fierăstrăul.

Diferenţele în arta lingurăritului constau în concavitatea lingurii. Meşterii din Fildu s-au axat fiecare pe câte o formă de lingură. Unii confecţioneză linguri mici, alţii linguri mai mari pentru dulceaţă, alţii pentru scos cartofii pai din tigaie sau linguri ornamentale.

Lingurarii își vând produsele în târguri sau, mai des, în pieţe. Câștigurile nu sunt foarte consistente, dar meșterii sunt mulţumiţi că reușesc să vândă: „Te

bucuri că le-ai dat, dacă nu, veneai supărat”.

Lingurarii din Fildu de Sus apelează uneori și la comerţul ambulant, mergând cu produsele în spate şi strigând prin sate. Ei nu se avântă decât în zonele unde ştiu că lingurile au căutare sau că nu există concurenţă din partea LINGURARII

55

ROMANO BUTIQ

altor meşteşugari, pentru că practicarea comerţului ambulant fără autorizaţie prezintă un risc semnificativ:

„Că dacă te-o prins fără autorizaţie îţi confiscă marfa”. Obţinerea autorizaţiilor pentru comerţ ambulant e o problemă pentru lingurari pentru că din câștigurile lor nesemnificative nu pot plăti costurile acestor demersuri. Dacă găsesc un antreprenor care vinde mai departe linguri, meșterii din Fildu de Sus preferă să i le vândă acestuia, chiar ştiind că preţul de revânzare a produselor va fi mai mare decât cel practicat de ei. De altfel, unii antreprenori au cumpărat linguri de lemn inclusiv pentru export.

Lingurarii de la Fildu de Sus exprimă regretul de a vedea că tinerii nu mai practică meşteşugul. Această dispariţie este privită ca o pierdere a legăturii cu strămoşii, al unui patrimoniu de abilităţi moştenite de veacuri întregi. Perpetuarea meşteşugului nu este chestionată, ci privită ca un fapt „normal”: „De ce să nu

să ştie meşteşugul, dacă strămoşii noştri tot aşa au lucrat?...”.

„Să faci o lingură nu-i aşa uşor, de şapte ori trebuie să o iei la mână până să capete forma finală.” (M., Fildu de Sus)

Scanează şi află mai multe aici:

LINGURARII

ROMANO BUTIQ

56

Povestea meşteşugarilor romi

Împletitorii Meşterii împletitori prelucrează stuful, papura, răchita sau mesteacănul pentru a confecţiona rogojini, coşuri, coșărci, lădiţe, panere, mături şi alte obiecte de uz casnic – folosite îndeobşte în muncile agricole sau ca obiecte decorative. Aceştia practică

Împletitorii se mai denumesc și corfari, nuielari sau rogojinari.

adeseori mai multe meşteşuguri pentru a-și putea asigura existenţa.

Dispariţia cooperativelor agricole a avut un efect devastator și asupra împletitorilor, care satisfăceau pe vremuri o cerere constantă şi consistentă din partea statului. Împletitorii din Fildu de Sus îşi amintesc că pe-atunci veneau maşini care le aduceau materia primă şi tot ele, după câteva zile, veneau să ridice producţia, în volum de mii de rogojini. Oamenii acumulau stocuri şi tot ce aveau de făcut era să livreze rogojinile la timp. Vindeau către sere de legume sau de flori, alte CAP-uri şi fabrici de mobilă. Meseriaşii nu duceau grija procesului de distribuţie şi a altor detalii. Clienţii veneau singuri, prin structurile de stat, şi au continuat să vină o vreme chiar şi după 1990, pe baza relaţiilor stabilite anterior, dar între timp o mare parte din sere s-au închis, iar dintre proprietarii celor rămase puţini mai ştiu de rogojinile din Călui. Oltenia este printre puţinele zone din ţară unde se mai execută rogojini şi alte obiecte de acest fel. La meșterii din Gura Humorului, cel care organiza echipa de lucru era cel care primea comanda, iar câștigul era distribuit în funcţie de munca fiecăruia. ÎMPLETITORII

„Muiam de seara papura, chiar iarnă dacă era. Îngheţa până la 1-2 noaptea, o scuturam de zăpadă, de gheaţa şi o luai şi o scuturai, o băgai în casă acolo şi te apucai şi făceai la rogojină. Mai îngheţa mâinile... mai puneai pe plită, colo la sobă... Ba cu apă caldă…”

(F., Călui)

57

ROMANO BUTIQ

ROMANO BUTIQ

58

„Ani de zile îţi trebuie..o viaţă poate până să cunoști lemnul.. tre’ să fie copt, să fie tânăr, să nu fie degerat... şi mai trebuie să știi și unde îl găsești, în ce condiţii. Nu-i lucru uşor, e lucru cu simţire să ştii să apleci şi să îndoi răchita aşa cum e nevoie pentru o împletitură frumoasă.” (Împletitor, Cășeiu)

Produsele de bază ale împletitorilor de nuiele de răchită din Deaj, judeţul Mureș, sunt coşurile de răchită şi măturile. Există un singur meseriaş bătrân care făcea într-o vreme şi obiecte ce aveau şi rol decorativ, precum sticle îmbrăcate în răchită, dar acum nu mai lucrează.

După ce nuielele sunt strânse din pădure sau cumpărate de la pepinieră, în principal de bărbaţi, acestea sunt aduse acasă şi începe prelucrarea lor. Răchita se poate lucra fie crudă, din iulie şi până-n iarnă şi atunci coşurile ies albe, fie fiartă, în iarnă, când devine cafenie. După curăţarea și uscarea nuielelor, în cazul în care se fierb, se începe efectiv împletirea obiectelor. Deși cererea cea mai ridicată este toamna, fiind determinată de utilitatea produselor împletite în cadrul lucrărilor agricole, meșteșugul se practică în toate anotimpurile. Uneltele utilizate de împletitorii în nuiele de răchita sunt destul de puţine: un cuţit și un suport pentru obiectul în lucru.

Prima parte care se confecţionează este fundul coşului. Meşterii fac mai întâi o cruce sau pun beţele în formă de cerc şi printre acestea încep să împletească, până la înălţimea dorită. Cea mai complicată etapă ÎMPLETITORII

59

ROMANO BUTIQ

în realizarea coşurilor este cea a mânerelor deoarece acestea trebuie să fie suficient de rezistente pentru a susţine greutatea care urmează să fie transportată. În trecut, rogojinile aveau o largă utilitate ca obiecte casnice folosite pentru aşternuturi sau paturi, drept covoare sau în despărţirea diverselor spaţii interioare. În gospodărie erau şi sunt folosite pentru învelirea culturilor agricole pe timp de iarnă sau pentru protejarea suprafeţelor recent betonate, pentru conservarea cimentului. Dacă înainte erau o necesitate primară, împletiturile au devenit apoi un accesoriu dispensabil, pretenţios şi pur decorativ: înlocuitor pentru lambriu, umbrele pentru soare.

Pentru confecţionarea unei rogojini, mai întâi se instalează urzeala pe război în şnururi paralele de papură (prelucrate în prealabil) foarte bine întinse. În partea de jos a războiului este spata, un instrument cu care se compactează rogojina ce prinde contur pe măsură ce lucrul înaintează. Găurile spatei pot fi mai dese sau mai rare, în funcţie de utilitatea rogojinii, de dorinţa clientului şi de durabilitatea estimată a produsului. Iar când totul se termină, se taie din război urzeala şi se izolează capetele, finisându-se. De la iniţierea urzelii

ÎMPLETITORII

ROMANO BUTIQ

60

şi până când este gata rogojina durează trei, poate patru ore.

Pentru o rogojină de aproape patru metri pătraţi (175x200 cm) lucrează doi oameni; se lucrează efectiv 15-16 ore în care pot fi gata trei, maxim patru bucăţi.

Capitalul fix al meșteșugarilor împletitori în papură este extrem de restrâns. Practic, se reduce la doar trei-patru obiecte şi câteva ustensile – în primul rând, instrumentele de tăiere, dintre care secerile sunt cele mai potrivite şi mai utilizate în recoltarea papurei. În momentul executării se utilizează războiul şi spata.

Ambele sunt construite în întregime din lemn.

Obiectele produse pentru uzul casnic sau pentru gospodărie sunt mai uşor de realizat decât cele de artizanat, decorative. Un împletitor activ ajunge să producă într-o lună până la patruzeci de obiecte pentru uzul casnic sau pentru gospodărie. În mare parte meșterii lucrează la liber, pe stoc, rareori la comandă, în zilele noastre.

ÎMPLETITORII

„A, să mai existe? [...]

Păi mai suntem ăştia! Ăi bătrâni să mai existe, da’ încolo... dispare şi asta. Ţi-am spus eu, mai face unu’ colo, unu’ colo... da’ p-ormă dispare. Vara asta chiar n-a mai tăiat lumea papură.

Dacă nu mai avem unde să ne ducem cu ele… Ce să facem?” (Împletitor, Deaj)

61

ROMANO BUTIQ

”Ai nevoie de o coşarcă pentru lemne, îţi împleteşti una [...] Trebuie doar să te pricepi, nu îţi trebuie altceva. Eu nu am făcut nici o şcoală, am furat meseria de la alţii.”

Coșurile artizanale se produc în număr mai mic decât cele utilitare, având și un proces de realizare mai îndelungat, determinat de dorinţa meșteșugarilor de-a face obiecte cât mai frumoase; există chiar o concurenţă între împletitori în ceea ce priveşte noutatea acestui tip de produse. Cu cât cineva este mai inovativ în domeniul obiectelor decorative, cu atât reușește să-şi atragă un număr mai mare de clienţi, dar şi respectul celorlalţi din breaslă: „Am făcut fotolii, am făcut câte şi mai câte dă minuni!”.

Oamenii vorbesc mult despre truda muncii, amintindu-și mai ales despre perioadele când ziua lucrau la oraș sau la câmp, iar meșteșugul îl practicau noaptea, când responsabilităţile gospodăriei sunt mai puţine, când animalele și copiii dorm, iar interacţiunea cu vecinii este redusă: „Te sculai de la 12 din noapte şi făceai

până la 12 la rogojină, pe urmă treceai să spargi papura aia, răsuceai să iasă aţele. Din nou toată ziua continuam. […] O luam de la început. Papura ştiţi cum e? Un fel ca prazul… Trebuie s-o desfaci, s-o pui, s-o iei, materialul ăla să-i faci urzala, că dacă nu-i faci urzala n-ai făcut nimic”. Împletitorii de nuiele apelează în general la comerţul ambulant, mergând cu produsele în spate şi strigând prin sate că au coşuri de vânzare. Confruntându-se cu greutăţile pieţei libere, mulţi renunţă la practicarea meșteșugului.

Scanează şi află mai multe aici:

ÎMPLETITORII

ROMANO BUTIQ

62

63

ROMANO BUTIQ

Povestea meşteşugarilor romi

Florarii boldeni Florarii boldeni se consideră un neam aparte de romi ce au de multă vreme ca ocupaţie tradiţională comerţul cu flori, mai ales cel stradal.

Caracteristic pentru boldeni este conştiinţa de apartenenţă la o viţă, la un neam, prin reconstituirea genealogică pornind de la un strămoş comun, ceea ce îi deosebește de ceilalţi florari9. Despre florarii „Noi suntem florari boldeni.

Tradiţionali. Noi suntem adevăraţi.

Pe lângă noi vin alte rase, cum să zic... Alte neamuri. Care... ăştia, cocalarii, spoitorii, s-au apucat şi ei de flori. Da’ floraru’ adevărat e boldenii. Boldenii care sunt adevăraţi boldeni. Adică asta era meseria lor. Asta după timpul lui Carol. Ăştia erau boldenii”. (F.G., București)

boldeni nu s-a mai scris niciodată în România.

Până acum trei-patru generaţii, majoritatea boldenilor din București locuiau în zona Teiul Doamnei şi Colentina, în apropiere de vechea piaţă de flori care funcţiona în Piaţa Obor. În aceeaşi casă locuiau familii extinse de trei generaţii, iar vecinii se ştiau între ei. În prezent, boldenii trăiesc răsfiraţi cam în toate părţile Bucureştiului. În perioada în care majoritatea boldenilor locuiau în aceeaşi zonă, ei aveau relaţii strânse unii cu alţii, se ştiau cu toţii între ei. Chiar şi în deceniile care au urmat, a rămas o conştiinţă genealogică şi chiar dacă nu se

Florarii boldeni sunt singurii romi care au un mod de organizare matriarhală, femeia fiind în genere cea care deţine controlul finanţelor gospodăriei.

Până în anii optzeci, șefa neamului a fost Mătărdia, o femeie despre care una din boldence spunea: „Aia era [...] un geniu... aia era şefa la toţi, să ştii mata.[…] Aia a fost regina, şefa florăreselor. Lua şi mânca toată lumea pâine de la ea.” (D., București)

ştiau cu toţii, ştiau din ce familie se trag, denumită după cea mai în vârstă femeie care era şi capul afacerii de familie). Numele mic sau porecla acesteia este folosit ca un fel de dovadă de legitimitate, de apartenenţă la neamul sau, cum îl numea un interlocutor, „naţia” de boldeni. Pe ceilalţi florari, în special pe cei care s-au apucat recent de meserie, boldenii îi numesc „ţamţari”, „parveniţi”, „amărâţi”, erijându-se astfel într-un soi de nobilime a florarilor.

9

Grigore, D., Sarău, G., Istorie şi tradiţii rome, Organizaţia Salvaţi Copiii, Bucureşti, 2006, p. 26.

FLORARII BOLDENI

ROMANO BUTIQ

64

Un element central pentru boldence este şorţul din ţinuta vestimentară.

Florăresele boldence au un port aparte: fuste lungi, nu foarte largi, basma şi şorţuri uşor rotunjite cu buzunare pe care şi le fac la comandă la o anume croitoreasă: „Ăsta-i obiceiu. Aşa-s învăţată. Eu şi-n America

dacă mă duc, eu tot aşa mă-mbrac”.

După 1989, piaţa de flori din România a fost acaparată de importurile din Olanda, rezultatul fiind o uniformizare a ofertei şi creşterea preţurilor ca urmare a faptului că florile provin de la bursă, din Olanda, deci preţurile la acelaşi standard vor fi asemănătoare oriunde în Europa:

„Sunt florile scumpe acum. Florile sunt toate străine, nu sunt româneşti.

Avem şi noi crizantema noastră, atât”.

Florile care nu sunt cumpărate de la producătorii români, adică cele mai multe, sunt aduse din Olanda, unde ajung din ţările producătoare (de obicei America Latină, dar şi Asia de Sud Est). Cumpărarea se face de pe bursă, fie prin intermediul unui broker, fie direct (pentru cei care au primit acces direct din partea unui broker), ceea ce presupune minim folosirea unui calculator şi înţelegerea unor cuvinte în limba engleză. Florile se cumpără prin licitaţie „olandeză”, adică se porneşte de la un preţ mai înalt, care coboară până la nivelul preferat de unul dintre cumpărătorii angro. Odată cumpărate, florile se livrează înspre România, deci florile tăiate de vineri sau sâmbătă ajung în România marţi sau miercuri, fiind deja vechi de patru zile.

Din Olanda, florile angro ajung în Piaţa Coșbuc, de unde și le procură boldenii. Selecţia de către florarii vânzători „la bucată” a mărfii oferite de angrosişti depinde de experienţa florarului (necesară pentru estimarea de vânzări), de atenţia la tendinţele curente şi de oferta şi preţurile de pe piaţa angro. În primul rând, trebuie expuse flori multe şi diverse, iar florarii preferă să cumpere mai multe flori decât ştiu că vând pentru că altfel nu vor atrage clienţii şi nu vor putea concura cu celelalte chioşcuri.

Cu cât e oferta mai bogată şi mai diversă, cu atât mai probabil că vor vinde până la urmă ceva: „Trebuie să ai din toate, să nu-ţi plece clientu'.

FLORARII BOLDENI

„Cum au făcut bătrânii, patruj’ de ani, cu haide tanti, haide prinţeso, pune-i acuma pe casă de marcat, să elibereze factură, că nu se descurcă!” (F.R., București)

65

ROMANO BUTIQ

[...] Am văzut că clientu' pleacă cu o floare. Trebuia să-mi iau şi io. Vedeam la alta flori, trebuia să-mi iau şi io. Mai vezi de la una de la alta. Mai trece unii cu buchete... Mai vezi la televizor, mai vezi pe calculatoare... Şi vezi ce se vinde”.

Comerţul cu florile are particularitatea de a opera cu produse extrem de perisabile, ceea ce necesită un plus de experienţă din partea florarilor, pentru a alege florile cele mai proaspete și mai durabile. Sunt câteva secrete ale meseriei: „De exemplu, crizantema tre s-o iei fiartă. [...] Opăreşte apă ţăranu’ şi le bagă

cozile, ca să reziste. Că dacă nu, începe să se scuture, cade jos şi moare”.

Marfa e de cele mai multe ori luată pe datorie, urmând a fi plătită după vânzare. Datoriile permanentizate pot astfel să constituie şi una dintre principalele bariere de ieşire din afacere. Când suma investită în marfă se poate ridica şi la o mie de euro, datoria îi forţează pe florari să continue să ia marfă şi să vândă, FLORARII BOLDENI

ROMANO BUTIQ

66

aşteptând perioadele de vârf pentru a-şi reveni financiar. Perioadele de vârf sunt de sărbători, în prima săptămână a lui martie, la începutul și sfârșitul anului școlar și de sfinţii onomastici mai importanţi.

Introducerea unor elemente tehnice relativ complicate în desfăşurarea curentă a afacerii a îngreunat activitatea boldenilor. Au fost introduse case de marcat şi trebuie completate facturi şi formulare fiscale. De asemenea, comunicarea cu brokerii din bursa de flori, negocierea, stabilirea unor termeni, toate necesită cel puţin cunoştinţe elementare de limba engleză. Aceasta înseamnă că unii angrosişti au angajat persoane special ca să desfăşoare această muncă (crescând costurile şi vulnerabilitatea la furturi şi înşelăciuni) sau, în cele mai bune cazuri, au implicat alţi membri ai familiei (bărbaţi) care au beneficiat de educaţie (spre deosebire de femei) şi care ar fi capabili de aceste operaţiuni. În final, meseria lor, cunoştinţele şi experienţa câștigate până acum devin din ce în ce mai depăşite. Boldenii se simt excluşi şi împinşi înafară: „Eu problema

asta o am aicia, nici mama mea, nici nevastă-mea nu ştiu nici să bată pe casă nici să facă facturi. Şi am mari probleme din cauza asta. Ce să vă spun, îmi notează tot ce-mi vinde, vine dimineaţă, să-i bat pe casă, să-i fac factură, vă daţi seama... că îmi vine în control...”.

Până acum 30-40 de ani cea mai mare parte a comerţului cu flori „la bucată” din Bucureşti se desfăşura „din mână”: vânzătorii umblau pe străzi cu coşuri de flori.

Până de curând – acum 4-5 ani – majoritatea florarilor nu aveau autorizaţii de vânzare în punctele în care îşi „Mă lua mama cu ea la piaţă când eram copilă, eram mică, ce ştiam eu ce cumpăra ea şi ce făcea ea... stăteam şi mă lua somnu’ lângă ea, lângă coş. De la 2:00 noaptea, ne lua, doamnă, pe toţi. Aşa era pe-atunci, nu era ca acum, că acum suntem boieri, ne sculăm la 8:00, la 9:00. Mergeam acasă două-trei ore, ne spăla, făcea mâncare, ne îmbrăca şi ne ducea şi pe piaţă ne lua somnu’. Am învăţat de copilă. Aşa, stăteam lângă ea, şi-aşeza marfa. Îmi făcea nişte buchete, aşa, mai mici, mă punea mai deoparte şi îmi spunea cum să le dau. Ce vedeam la mama, ziceam şi io.”

(V.D., București)

desfăşurau activitatea. După tergiversări de durată ale administraţiilor, a urmat o revoltă a florarilor în 2007.

Demersurile Asociaţiei Florarilor au avut menirea nu doar de a crea un cadru legal de desfăşurare a activităţii (tot în această perioadă, florăriile au fost dotate cu case de marcat, au fost obligate să-şi documenteze activitatea şi vânzările pentru a plăti taxe ca orice altă unitate de comerţ), ci şi de a crea condiţii umane de lucru şi de a îmbunătăţi imaginea florarilor.

Noile chioşcuri au adus o îmbunătăţire în condiţiile de muncă ale florarilor şi în posibilitatea de a proteja marfa

FLORARII BOLDENI

67

ROMANO BUTIQ

de vremea de afară, însă au creat şi noi probleme: investiţii însemnate (unele chioşcuri au costat în jur de 8.000 de euro), precum și cheltuieli curente mai mari (curent electric pentru lumină şi aer condiţionat). Florarii plătesc TVA, impozit pe profit şi pe chioşc, taxe legate de curăţenia spaţiilor publice. Chiar dacă florarii au acte de proprietate asupra chioşcului, nu au putut concesiona terenul de sub chioşc, ceea ce îi pune într-o situaţie de nesiguranţă: „Nu sunt stabili pe ziua de mâine”.

Tot mai mulţi clienţi preferă să ia un fir de floare, iar florarii încearcă să crească un pic volumul pregătind buchete gata făcute. Deşi per total reducerea este mare, florarul are avantajul că vinde un număr mai mare de flori decât dacă ar fi ales clienţii singuri. Ambalajul, deşi constituie o cheltuială, este oferit gratuit

„Vreau şi io o floare că mă duc şi io la doctor. Păi io pot să-i zic la omu ăsta, dă-mi patru sute că-i aşa sau trei sute? Nu pot. Păi nu are, cât ai, dă-mi şi pleacă.

Că e pentru doctor. Pentru că aşa am fost io, io nu sunt ca să-l trag pe om. Că omul ăla dacă se duce la un doctor sau la un mort, ştiu io, mai bine dau de la mine... [...] Nu pierdem, că darul din dar e făcut. Tre să-i dai omului, că dacă-l vezi cum e... vrei să-i iei sufletu? [...] Şi Dumnezeu m-a mai ajutat.”(P., București)

şi, deşi li se oferă clienţilor posibilitatea să îşi aleagă culorile şi texturile, de cele mai multe ori florăreasa este cea care face în final alegerea.

Deşi nu tratează preţurile de vânzare ca fiind fixe, nu sunt dispuşi să lase din ele oricât doar pentru a scăpa de flori. Sunt de acord cu practica negocierii, însă se simt jigniţi când clienţii încearcă să obţină preţuri cu mult mai mici decât cele de vânzare, mai ales când o fac agresiv. Există însă cazuri în care florarii sunt dispuşi să lase din preţ mai mult decât ar fi rezonabil sau raţional: atunci când cumpărătorii sunt săraci sau amărâţi sau când spun că trebuie să ducă florile la un doctor. Florăresele cu care am stat de vorbă au insistat că acestea nu sunt pierderi, ci sunt daruri care se vor întoarce.

Tradiţional, fetele învaţă de la mame atât cum să aleagă şi să cumpere flori, să le îngrijească, cât şi cum să le vândă şi să vorbească cu clienţii. O mare parte din învăţare se face informal, printr-un fel de ucenicie, copiii fiind prezenţi la toate activităţile de mici şi mai târziu copiindu-le. Tot aşa, la „locul muncii”, învăţau înainte fetele şi să scrie şi să socotească şi, mai ales, să se descurce cu banii.

Talentul se materializează în „vorba dulce” cu care florăresele îşi atrag şi păstrează clientela, caracteristică presupus a fi specifică doar boldenilor: „Să ai vorba frumoasă, îmbietoare. Am clienţi care nu iau din altă parte, îmi spune <<Nu îmi place cum mă serveşte, cum îmi vorbeşte, vin la dumneata. Vin cu toată inima, şi-mi rezistă-n vază>>, zice!”.

FLORARII BOLDENI

ROMANO BUTIQ

68

Povestea meşteşugarilor romi

Hămurarii Meșterii hămurari fac parte din categoria mai largă a pielarilor. Hămurarii confecţionează hamurile folosite pentru animale – în special cai, însă ei pot produce și curele pentru pantaloni, curele pentru câini, curele de ceas, chimire. Faptul că a existat herghelia din Mangalia i-a făcut pe mulţi dintre romii care practică această meserie să se stabilească în judeţul Constanţa.

Cea mai utilizată materie primă în fabricarea hamurilor şi a curelelor produse de hămurari este pielea de vacă. Aceasta „trebuie să aibă faţă” pentru că se întâmplă uneori ca unei bucaţi de piele

În Dobrogea există un grup distinct de romi, denumiţi horahai, caracterizaţi prin apartenenţa la religia musulmană. Hămurarii din Medgidia fac parte din acest grup.

să i se ia primul strat, de o calitate superioară, pentru confecţionarea hainelor din piele, a mănuşilor, a genţilor şi a încălţărilor. Pielea „fără faţă” scade calitatea şi folosirea pe termen îndelungat a hamului: „Trebuie să cunoşti pielea! Pielea trebuie să aibă faţă, unde-o fost părul rămâne nişte găuri, porii şi după aia se cunoaşte dacă-i piele naturală sau îi artificială sau de astea”.

Hamurile se pot realiza şi din şoriciul de porc, prelucrat cu chimicale, întins şi utilizat la facerea hamurilor, însă dacă hamurile de acest tip sunt depozitate într-un loc unde pot pătrunde rozătoare, probabil vor fi distruse. O altă materie primă care este folosită în combinaţie cu pielea sau cu şoriciul de porc este şpaltul, un fel de carton care este utilizat şi în fabricarea articolelor de încălţăminte. Hamurile făcute din şpalt reţin umiditatea şi se deteriorează într-o perioadă de timp foarte scurtă. Alte materii prime sunt utilizate pentru fâşiile cu care sunt cusute hamurile, numite cosoaie, care pot fi făcute din piele de viţel, de oaie sau de

HĂMURARII

69

ROMANO BUTIQ

capră. Cea mai utilizată este pielea de viţel. Mai trebuie pomenită şi o altă materie primă, utilizată doar de atelierele care au şi o secţie de feronerie: firele de fier, care se obţin din fier topit, prelucrat şi transformat în inele şi belciuge de diferite mărimi, cu forme rotunde şi dreptunghiulare, având rolul de a uni şi de a susţine forţa exercitată de cal asupra componentelor hamului.

Hămurarii din Dobric lucrează la comanda unor proprietari români de la care achiziţionează şi materia primă; cum atât preţul de cumpărare al pielii, cât şi cel de vânzare al hamului sunt reglementate de români, hămurarii romi reprezintă mai degrabă o mână de lucru ieftină și fără șanse de a deveni independentă: „Vine şi dacă poţi să-i coşi la preţul care vre’ el, dacă nu, stai şi mori de foame! […]Eu lucru de 20 de ani!

Dacă mă plăte’ ca pe oameni, eu în 2-3 ani îmi adunam banii, îmi făceam şi societate, cumpăram o maşină, veneam şi eu în târguri şi altfel era viaţa! Ei, da’ nu te lasă, că te ţine sub papuc! Când te duci să cumperi o piele de la ei, ţi-o dă mai scumpă, ca să nu poţi tu s-ajungi să concurezi cu ei pe piaţă!”. Hămurarii din Medgidia, pe de altă parte, nu au probleme de acest fel; ei achiziţionează pielea fie direct de la oameni, fie de la abatoare.

Pentru producerea obiectelor din piele este necesară întâi prelucrarea pielii: pielea crudă este adusă la tăbăcărie de la abator, bucăţile de piele sunt introduse în butoaie speciale şi sunt prelucrate cu chimicale, în special sulfat de aluminiu. Acest procedeu se numește „argăsire”. În momentul în care se consideră

Scanează şi află mai multe aici:

HĂMURARII

ROMANO BUTIQ

70

prelucrate, sunt scoase din butoaie, întinse pe panouri, iar după ce se usucă, bucăţile de piele sunt întinse cu ajutorul presei şi sunt tăiate pe straturi sau sunt lăsate în forma iniţială, în funcţie de cerere.

Apoi se măsoară bucăţile de piele şi, după calcule, se va hotărî care dintre componentele hamului vor fi realizate şi câte bucăţi vor ieşi dintr-o piele. Meșterii au grijă să-și diversifice marfa: „Este cal mai mare, este mai mic, faci mai multe dimensiuni ca să se potrivească-n târg”.

Meșterii își adaptează modelele de hamuri la specificul zonei în care își vor vinde marfa.

Căpuţanul este piesa care trădează zona geografică

Componentele unui ham sunt: căpuţanul (care are

în care hamul va fi

ca accesoriu ochelarii de cal), pieptarul, juguleţul,

folosit, prin culoare și

perniţa, opritoarele, spătarul şi fundul hamului. Pe

modele.

fiecare componentă, după ce este croită cu cuţitul de croit şi după ce i se vor face marginile pe care urmează să fie făcute găurile sau unde vor fi introduse acele de cusut, se va mai aplica un strat de vopsea (neagră sau maro, depinde de comenzi sau de preferinţa proprietarului). După ce sunt lăsate la uscat, vor fi îndoite şi bătute în cuie pentru a fi fixate și astfel cusute corect, de-a lungul liniei ştanţate de croitor. Într-un atelier sarcinile sunt împărţite, fiecare muncitor efectuând câte o operaţie: un singur om la croit şi la pregătire înainte ca piesele să fie date la cusut, 3-4 oameni se ocupă de coaserea diferitelor componente ale hamului și în unele cazuri o persoană care se ocupă de feronerie şi creează inele şi belciuge care oferă hamului capacitatea de a rezista forţei calului.

Cel care croieşte va crea şi un fel de cipşă, o bucată de piele căreia i se creează modele pe margini cu ajutorul potricalelor; pe aceste margini sunt fixate, cu ajutorul ciocanului, capse cu rol decorativ. Tot aceeaşi persoană va prinde inelele, cataramele şi ţintele de componentele ce necesită aceste accesorii.

După ce au fost cusute, componentele hamului sunt verificate, numărate şi apoi sunt depozitate într-un loc special amenajat, ferit de umezeală sau de razele directe ale soarelui. Câteva dintre componente

HĂMURARII

71

ROMANO BUTIQ

vor fi asamblate, dar asamblarea se produce în general în momentul în care se ajunge în locul special amenajat pentru un târg, pentru a fi expuse posibililor cumpărători, asigurând astfel și partea de „spectacol” pentru atragerea posibililor clienţi.

Meşterii hămurari îşi recunosc produsele dintr-o mie: „eu dacă hamul cusut de mine-l găsesc în Constanţa pe-un cal, şi-l văd la om în Constanţa, eu-mi cunosc lucrul! Fiecare-şi cunoaşte lucrarea lui”, spune un meșteșugar din Bistriţa Năsaud.

Inovaţiile sunt puţine, dar cele existente se referă la utilizarea unor accesorii pentru a crea un design atrăgător, dar şi care să ţină pasul cu ceea ce înseamnă modernitate pentru producător. Aceste inovaţii pot avea ca finalitate producerea unor hamuri care să fie ,,de paradă”, nu destinate muncii câmpului. Inovatoare sunt însă acele procedee care transformă aspectul şoriciului de porc sau şpaltul în textura şi imaginea pe care o are pielea.

Vânzările nu sunt însă ca altădată, din cauza dispariţiei treptate a cailor. Alţi hămurari – în special cei fără forme legale de desfășurare a activităţii – se deplasează să-şi vândă marfa prin satele din apropiere, mergând din casă în casă cu două-trei hamuri și oferind, pe lângă obiectele noi, servicii de reparat hamuri vechi.

Femeile nu participă la practicarea meșteșugului în niciuna din etapele sale. Meșterii explică acest lucru prin faptul că „E o meserie scârboasă. Pui mâna pe pielea asta şi te duci apoi să faci mâncare. Te îmbolnăveşti că sunt microbi”. Astfel, femeile sunt în întregime dedicate treburilor gospodăriei.

Pentru hămurari, a coase hamuri necesită talent, însă acesta se poate confunda şi cu deprinderea formată de-a lungul timpului. Astfel, unul dintre meşteşugari povesteşte despre un pariu încheiat cu un alt meşter în care acesta din urmă trebuia să coasă un ham, legat la ochi fiind. Pariul a fost câștigat de măiestria meșterului.

HĂMURARII

ROMANO BUTIQ

72

Povestea meşteşugarilor romi

Sitarii Unele surse afirmă că meșteșugul siteritului s-a stins. În periplul nostru, însă, am întâlnit o comunitate de sitari – denumiţi și ciurari – în satul Mărtineşti, comuna Tureni, din judeţul Cluj, vestiţi în zonă pentru calitatea sitelor și ciurelor produse. Meşteşugul siteritului şi ciurăritului nu s-a stins, spun meşterii, pentru că mai sunt destui în sat care ştiu să-l practice, putând cu uşurinţă să fabrice „câte 100 de site la zi”, dar de practicat nu se mai practică de vreun an pentru că „nu se mai merită să faci site şi să le vinzi pentru că mai mult pierzi decât câştigi”.

Pentru confecţionarea sitelor şi a ciurelor e nevoie în primul rând de veşcă. Aceasta este de fapt o scândură subţire din lemn de brad sau fag. Pentru veşcă meşterii din Mărtineşti parcurgeau uneori distanţe mari chiar de sute de kilometri, până în Vatra Dornei sau la Reghin, unde o găseau mai ieftin. Această materie primă nu se producea în fabrici. Existau meseriaşi, numiti veşcari, care aveau un atelier şi confecţionau veşca. Pentru vânzare, veşca era ambalată sub forma unui balot, numit mantă, care cuprindea matarial cam pentru 30 de site. Meşterii cumpărau veşca cu manta şi de cele mai multe ori o transportau în spate, călătorind cu trenul sau cu autobuzul.

„Aicea nu lucrai pe ore.

Era o plăcere. Fac astăzi 20 de site şi mă duc mâine la piaţă sau pe sate. Şi mama... se punea de făcea lucru şi lucra. Se punea într-o zi şi lovea 50-60 de site.”

(Meșteșugar, Mărtinești)

SITARII

73

ROMANO BUTIQ

Cealaltă parte componentă a ciururilor, „pânza”, era, în mod Pentru a demonstra rezistenţa sitei se întâmpla ca meşterul, când era într-o piaţă,

tradiţional, din piele de viţel sau, mai rar, de porc, tăbăcită şi prelucrată, care era apoi găurită şi întinsă pe ciur. Presupunând un procedeu mai complicat de pregătire a pielii şi fiind din această cauză şi mai scump decât sita (preţul unui ciur putea

să pună sita jos şi să se urce

fi echivalentul a patru-cinci site), ciurele se făceau mai frecvent

cu picioarele pe ea, arătând

la comandă, preţul târguindu-se dinainte. Cel mai des se

clienţilor că sita rezistă la greutatea lui.

confecţionau ciure din piele de viţel, însă cele mai apreciate şi mai scumpe erau confecţionate din piele de porc. Aceasta era însă foarte greu de obţinut deoarece în orice gospodărie ţărănească pielea porcului era păstrată ca şoric pe slănină.

În funcţie de necesităţi, sitele erau de diferite mărimi, iar pânza putea fi mai deasă sau mai rară. Pentru făina de grâu se confecţionau site cu pânza fină din cupru (fachiol) sau din plasă zincată. Pentru făina de mălai se confecţionau site din pânză zincată sau, mai nou din plasă de plastic, „cum e plasa de ţânţari”.

Sitarul lucra întotdeauna singur la producerea sitelor şi, în funcţie de îndemânare, putea să finalizeze un produs în 10-15 minute, având o productivitate de 70-100 de site pe zi.

Meşteşugarii sitari se foloseau de ocazia participării la târguri pentru a atrage clienţii cu spectacolul muncii în sine: „ţi-ai făcut 100 de bucăţi sau 50 de bucăţi, ai mers la piaţă, ţi le-ai aranjat frumos şi tu te-ai pus aci frumos, și-ţi faci în piaţă lucrul... Vedeai că-ţi merge treaba, te puneai şi lucrai... şi se uita lumea la tine”.

Copiii care doreau să înveţe meşteşugul începeau prin a-şi privi părintele la lucru. Primeau apoi sarcini simple, cum ar fi curăţarea sau baterea cuielor. Dacă treceau cu bine de această etapă, li se permitea să confecţioneze singuri o sită, sub atenta supraveghere a meşterului. Se întâmpla ca ucenicul să mai greşească, iar atunci era avertizat, mai întâi verbal, iar dacă repeta greșeala, meşterul utiliza uneori o nuia care avea rolul să-l „ajute” pe ucenic să se concentreze. În momentul în care meşterul sitar constata că produsul este bun şi se încadrează în standardele de calitate, îl declara pe tânarul ucenic apt pentru practicarea siteritului.

SITARII

ROMANO BUTIQ

74

Povestea meşteşugarilor romi

Căciularii

Meșterii căciulari din Iara se autodefinesc ca „ţigani de mătase”, considerând că au un nivel de trai şi un statut superior percepţiei generale asupra comunităţilor rome.

Căciularii produc diverse modele de căciuli cu formă ascuţită sau plată, de bărbaţi sau de damă, aproape din toate blănurile; din miel de astrahan, de vulpe, de nutrie, de nurcă, de vidră şi de focă. Formele căciulior la bărbaţi sunt de mai multe tipuri: lunguiaţă cu vârful ascuţit, plată sau cu bordură, numită de meşteri „căciula lui Ceauşescu”. Ea este prevăzută cu un cozoroc din blană în faţă şi e tivită în interior cu pânză sau stofă, calibrându-se pe un calapod plat din lemn de esenţă de plop. Căciulile pentru bărbaţi sunt create în două culori, negru şi gri. Căciulile pentru damă seamănă cu cele plate pentru bărbaţi, dar diferă partea de sus, care are o formă convexă.

CĂCIULARII

75

ROMANO BUTIQ

În materie de inovaţii, spre deosebire de generaţiile trecute, generaţia actuală de căciulari a adăugat câteva noutăţi legate atât de natura materialului, de fabricarea lui, cât şi de fiabilitatea produsului. Deşi modelele sunt cam aceleaşi, au mai adăugat pentru cele care consideră că sunt utilizate in mediul urban, cozorocul.

Materia primă folosită în producţia de căciuli este blana de miel şi mai ales cea de miel din rasa caracul. De obicei mieii aceştia sunt tineri, doar de câteva săptămâni, tocmai ca pielea acestora să fie moale şi să nu jeneze cu asperităţile ei. Una din cele mai preţioase şi mai scumpe piei este cea de focă. Un alt material folosit este stofa cu care se tiveşte căciula din motive estetice.

Asta e ceva elegantă...caciulă.

Mai demult o căciulă scumpă cine o purta?

Colonelul, o purta profesorul, o purta preotul, o purta procurorul, o purta....deci nu aveau oamenii de rând. Oamenii de rând aveau materia primă. Nu era astrahan.”

(Lider rom, Iara)

Cei mai mulţi dintre căciularii din Iara spun că se gândesc din timp să îşi procure materia primă și că tranzacţia e înregistrată pe factură pentru a putea dovedi provenienţa mărfii. Blana se procură din nordul Moldovei, din Botoşani. Deplasarea se face primăvara, iar blănurile sunt achiziţionate pe datorie, deoarece meșterii nu au bani de investiţii. Sumele urmează să fie restituite cu dobândă.

Pentru realizarea de căciuli şi cojoace, blănurile se pregătesc şi se finisează prin ajustare, după care se pun la uscat pentru a fi prelucrate ulterior. Operaţia principală, considerată de căciularii din Iara o „artă”, este croitul căciulilor.

Croiala căciulii îi revine de regulă bărbatului. Pentru această etapă meseriaşul are nevoie de un şablon în forma căciulii, lunguiaţă şi conică sau plată la vârf. Pentru toată croiala căciulii se folosesc tipuri diferite de şabloane, din diverse materiale: carton, muşama şi tablă subţire. Şablonul se aplică pe blană, se trasează forma dorită, după care se taie blana cu o foarfecă de cojocărie. Se taie bucăţile în funcţie de modelul căciulii. Dacă se confecţionează o căciulă simplă şi conică la vârf, se taie trei bucăţi, dacă ea este plată se taie două bucăţi, partea de deasupra şi cozorocul. Deoarece în componenţa unei căciuli din blană de miel nu intră o singură piele, ci una şi jumătate sau mai multe, atenţia meseriaşului se focalizează pe îmbinarea exactă a părţilor, astfel încât printr-o croială măiastră să dea uniformitatea părţilor care se îmbină. Ca să obţină o circumferinţă potrivită capului, meseriaşul foloseşte diverse CĂCIULARII

ROMANO BUTIQ

76

calapoade din lemn. Căciula este umezită în apă şi forţată pe un calapod. Toată operaţia de fabricare a unei căciuli se desfăşoară pe parcursul a două ore. Unii fabrică aceste căciuli într-un atelier special amenajat de vreo 15 metri pătraţi în care au lumină şi căldură, iar alţii îşi împart casa cu propria meserie. În trecut se coseau căciulile doar manual cu ace speciale de cojocarie. Acum, însă, există și meșteri care folosesc mașina de cusut.

Preţul căciulilor se stabileşte în funcţie de tipul blănii folosite şi de calitatea ei. Blănurile de miel care au franjuri fine, forme lungi şi subţiri, sunt mai scumpe. Probabil pe fondul diferenţelor în achiziţionarea materiei prime, un rol important în stabilirea preţului îl joacă şi culoarea: pentru modelele căciulior plate la bărbaţi, cele brumării au un preţ mai mare decât cele negre, iar la dame culorile închise şi în special cele cărămizii au un preţ mai ridicat decât cele albe. În funcţie de aceste criterii preţurile variază între 120 lei și 500 lei. Pentru a nu rămâne cu produsele nevândute, aproape în toate cazurile, se negociază: „Păi, de exemplu noi punem preţul un million jumate şi ajungem şi la şapte sute... De exemplu căciula… uitaţi… Cum şi piaţa. Dacă omu-i pensionar şi se mai vede şi pe faţă... Care cum are bani.

Trebe să coborâm la nivelul lor”.

CĂCIULARII

77

ROMANO BUTIQ

Căciularii întrebuinţează diferite moduri de negociere. Dacă dimineaţa vine cineva hotărât şi doreşte să cumpere căciula, deseori meseriașul lasă din preţ, considerând că dacă a vândut prima căciulă va avea noroc toată ziua. Acesta este un principiu universal valabil, utilizat de toţi căciularii: „Poftiţi, domnu’, cumpăraţi căciula?” / Da, cumpărăm. Cât costă căciula?/ Un million. / Domnu’, sunt sărac… Dă-mi-o cu şapte sute.../ Lăsaţi cu opt sute. / „Poftiţi domnu’, dă banii, să ai noroc de ea. / Prima mână, aşe să zice prima dată când vinzi căciula. Safteaua.

Safteaua de dimineaţă… şi dăm cu opt, nouă, cu un million…”.

Unul dintre meșteșugari a vândut mai multe căciuli fraţilor penticostali din Canada, ceea ce i-a hrănit speranţele în legătură cu şansele de export ale produselor sale: „În Canada se mai poartă. în urma cu trei-patru ani am dat în Dej la nişte fraţi pocăiţi, erau tocmai români... Şi i-o trăbuit 5-6 căciuli. Şi i-am dat 5-6 căciuli brumării şi i-am zis: Frate ce faceţi cu ele? / Frate, zice, în Canada… extraordinar… chiar m-o rugat canadienii să le duc.

Vai, frate dacă ai fi acolo cu meseria ta ai fi ok!”.

„Primăvara luăm pieile, trebuie argisite... trebe cromate… dacă nu-i cromată. Mai demult căciula nu era… că nu era cromul, că dădeau moliile în ea. Acuma noi le cromăm, trebe pusă berteliile, trebe trasă, trebe întinsă, trebe căptuşelile tunse, după aia meri la piaţă.” (Căciular, Iara)

CĂCIULARII

ROMANO BUTIQ

78

Povestea meşteşugarilor romi

Lăutarii În România, lăutăria apare ca meşteşug de sine stătător pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, totodată perioada de apariţie a breslelor de lăutari10. Etimologia cuvântului indică instrumentul „lăutei” (cobza), iar la început, termenul de lăutar îi desemna pe cei ce cântau la un instrument cu coarde. Uterior, cuvântul i-a desemnat pe cei ce interpretau un repertoriu popular, iar pe la mijlocul secolului al XIX-lea termenul începe să capete sensul de muzicant „după ureche”, cu conotaţii peiorative în comparaţie cu muzicianul profesionist cult11.

10 11

Cosma, V., Lăutarii de ieri şi de azi, Bucureşti, Editura Du Style, 1996, p. 10.

Idem.

LĂUTARII

Lăutarii reprezintă o categorie aparte pe piaţa de desfacere; fiind „fabricanţi de emoţie”, meşteşugul lor se desfăşoară la locul de consum.

79

ROMANO BUTIQ

Spre deosebire de majoritatea celorlalte meşteşuguri, lăutarii au beneficiat de forme de organizare în reţele şi structuri formale. În 1933 se puneau bazele „Asociaţiei Generale a Ţiganilor din România”, în care a fost atrasă „Junimea Muzicală”, una din societăţile lăutarilor din acea vreme cu putere de influenţă remarcabilă12. Obiectivele Asociaţiei se ramificau în domeniile cultural şi social, cu scopul general al îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă, statutului şi imaginii romilor. Implicarea societăţii lăutarilor în

Repertoriul mediu al unei trupe de lăutari este compus din aproximativ 500 de melodii.

asociaţie este un indicator al statutului socio-economic ridicat al acestora: deja organizaţi în structuri formale, ei se aflau în poziţia de a-şi permite să se dedice, pe lângă practicarea meşteşugului, bunăstării etniei din care făceau parte.

12 Năstasă, L., Varga, A. (ed.), Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare. Ţiganii din România, 1919-1944, CRDE, Cluj, 2001, p. 51.

LĂUTARII

ROMANO BUTIQ

80

În comuna Almaşu, judeţul Sălaj, lăutarii în vârstă şi-au câştigat existenţa muncind în întreprinderi de stat. Odată cu desfiinţarea sau privatizarea acestora, au fost nevoiţi să se orienteze spre alte locuri de muncă, stabile sau ocazionale, lăutăria nemaifiind o sursă de venit constantă şi sigură. Cei câţiva romi care mai practică astăzi lăutăria cântă în formaţii compuse în general din cinci membri, nu întotdeauna din Almaşu.

Muzica pe care o cântă lăutarii se transmite oral, păstrând linia melodică, chiar dacă influenţa fiecărui muzician îşi spune cuvântul în interpretări personalizate. În comunitatea din Zmeu există instrumentişti care folosesc acordeonul, ţambalul, vioara, cobza, contrabasul, bateria, orga. Nu există suflători şi nici solişti nu mai sunt. Se pare că în anii ’50, aproape 90% dintre romi erau muzicanţi, în timp ce în zilele noastre se estimează că o treime din romi mai practică lăutăria.

Fanfarele profesioniste din Zece Prăjini, judeţul Iași, cântă mai puţin la evenimente locale şi mai ales în turnee prin ţară şi în străinătate, ei fiind organizaţi de către doi impresari germani care i-au descoperit Lăutarii din Zmeu îşi amintesc că fetele participau la începurile tarafului la dansuri sau erau soliste, dar acum nu mai fac acest lucru decât foarte rar. Copiii încep să cânte de la şapte-opt ani, iar de la şaisprezeceşaptesprezece ani încep chiar să câştige bani din practicarea meseriei.

LĂUTARII

în anii ’90.

Meseriaşii romi din oraşul Dolhasca, judeţul Suceava, sunt fierari şi lăutari; unii dintre ei practică ambele meserii: „Că sunt care ştiu două meserii. Da. Şi fierar şi lăutar”. Chiar dacă sunt pricepuţi în mai multe meșteșuguri, numărul lor descrește ca urmare a veniturilor neprofitabile.

81

ROMANO BUTIQ

Lăutarii din comuna Almaşu susţin că nu cântă decât muzică tradiţională, aceasta însemnând, pentru ei, că „muzica este amestecată, ţigăneşte cu ungureşte, jumate, jumate”. Există un consens între lăutari asupra faptului că în comunitatea din Almaşu nu se cântă manele. Întrebaţi fiind de manele, lăutarii din Zmeu s-au arătat puţin supăraţi, deoarece ei spun că acest gen de muzică îl cântă doar la nunţi, la cererea nuntaşilor. Au declarat că nu le face plăcere să cânte manele, ci muzica lor, muzică populară moldovenească, „autentică”.

Una din problemele cu care se confruntă lăutarii recent este lipsa de instrumente de muzică, iar tinerii nu au pe ce să exerseze: „Înainte erau mai mulţi muzicanţi ca acuma. Acuma deja copiii au început să nu mai frecventeze datorită faptului că nici nu au instrumente, că dacă ar avea un instrument mai de valoare, aşa ar pune mâna pe el să înveţe, dar dacă ei n-au...”. Doar foarte puţini dintre cei care merg să cânte în străinătate şi-au permis să cumpere instrumente muzicale noi. Din acest motiv, şeful tarafului declară că şi calitatea muzicii are de suferit.

LĂUTARII

ROMANO BUTIQ

82

Lăutarii cântă, de obicei, în ansambluri, formaţii sau tarafuri. Ceea ce este specific lăutarilor din Zece Prăjini şi, într-o măsură semnificativă, lăutarilor din Moldova, în general, este tradiţia fanfarelor, alcătuite din peste zece oameni şi, în consecinţă, prezenţa numeroasă a lăutarilor care cântă la instrumente de suflat.

„Noi şi acuma după bătrâni avem mare respect, oriunde mergem şi noi, cine ştie de bunicii noştri ştiu ce fel de oameni sîntem.”

(I., Almașu)

În unele comunităţi, accesul femeilor în acest meşteşug este interzis, însă nu în toate comunităţile. La Almaşu sau la Zece Prăjini, femeile sunt încurajate să cânte și să urmeze o şcoală de profil, însă nu se aşteaptă nimeni ca ele să facă parte dintr-o formaţie de muzică lăutărească. Această interdicţie este întâlnită cu precădere în cazul formaţiilor de fanfară, în rândul cărora nu există femei. Chiar şi atunci când femeile se implică în practicarea muzicii ca activitate economică, ele sunt rareori instrumentiste, folosind mai degrabă vocea pentru a cânta în cadrul anumitor formaţii.

LĂUTARII

83

ROMANO BUTIQ

În toate comunităţile de lăutari studiate, lăutarii spun că preferă să alcătuiască o formaţie cu membrii familiei sau cu rudele apropiate. Chiar și astăzi, dacă apar comenzi pentru formaţii alcătuite din doi instrumentişti, lăutarul solicitat îşi va lua ca însoţitor o persoană din familie care ştie să cânte. Alteori se întâmplă ca, atunci când soţul cântă la vioară, soţia să îl acompanieze la orgă sau să cânte la voce, iar alteori membrii familiei completează spectacolul oferit de lăutari prin dansuri tradiţionale. Sunt și lăutari care cântă cu muzicanţi de etnie română sau maghiară: „Cânt într-o formaţie. Ţin legătura cu un viorist şi merg când sunt chemat. Cânt cu oricine, nu contează că este ţigan, român sau maghiar”. Şeful formaţiei este întodeauna dirijorul. Este rămasă din bătrâni tradiţia ca vioristul să fie şi dirijor şi şef. De cele mai multe ori vioristul hotărăşte cine să cânte în formaţie. Tot el este căutat de oameni pentru a semna angajamente. Uneori în formaţii sunt mai mulţi viorişti. Pentru a nu se crea discuţii, rolul de dirijor în formaţie este luat pe rând de fiecare dintre aceştia.

„Muzica nu este o meserie în care trebuie să spun… să iau cheia treisprezece.

Muzica vine din plăcere, din experienţă, din talent.

Noi simţim persoana, ştim regula nunţii, ce trebie să cântăm. Dar când începem să cântăm, nouă ne vine după ureche, din simţ, din talent, din suflet.”

(Lăutar, Zmeu)

LĂUTARII

ROMANO BUTIQ

84

Înainte de 1990, pentru o mare parte din romii lăutari de la Zece Prăjini, ca şi pentru cei din celălalte sate, exista varianta avantajoasă de a combina, oficial şi legal, lăutăria cu serviciul la întreprindere, prin includerea în orchestra acesteia: „Am lucrat la uzina de ţevi, la Roman. Noi aveam şi servici, d-aia ne descurcam... acuma, nu mai e... Ne cunoşteau oamenii care făceau nunţi... Noi eram în formaţia de la ţevi, vreo 40” .

Lăutarii din Zece Prăjini sunt un posibil model de adaptare reuşită la schimbările economice din ultimele decenii. Ei declară că în prezent cântă muzica pe care le-o solicită piaţa, de la muzică populară, muzică de fanfară, muzică uşoară, până la manele, cu excepţia pieselor din repertoriul muzicii clasice, care „nu nu, astea nu merg cu fanfarele”. Modelul de succes de la Zece Prăjini se datorează însă în mare parte unui eveniment fortuit: descoperirea muzicanţilor de aici de către cei doi impresari germani care se ocupă şi în prezent de organizarea activităţii fanfarei: turnee în străinătate, producerea şi lansarea de CD-uri pe piaţa internă, dar mai ales pe cea externă.

LĂUTARII

85

ROMANO BUTIQ

Dacă până acum câteva zeci de ani, la baza melodiilor interpretate de lăutari stăteau piesele vechi, învăţate de la părinţi, odată cu schimbarea profilului cererii de muzică şi cu orientarea mai profesionistă către piaţă, lăutarii învaţă şi cântă melodiile „care se cer acum”, fie de la alţii care le cunosc, fie, în cazul fanfarelor mai cunoscute din sat, de pe CD-uri aduse de impresarul lor din străinătate.

„Am fost dirijor, am condus orchestra întreprinderii Combinatului de Utilaje din Cluj”. (K., Almașu) „Mai demult am cântat la Ansamblul Folcloric din Zalău. Am cântat cu Ion Dolănescu.”

(I., Almașu)

Locurile de manifestare a lăutarilor din Almaşu au rămas cu precădere nunţile, dar acestea nu pot constitui „o piaţă de desfacere” suficientă. Odată ce pe piaţă au apărut mijloacele electronice de redare a muzicii cu costuri mici, invitaţiile făcute lăutarilor să cânte la evenimentele s-au redus. Locul lăutarilor ce cântă live a fost luat treptat de mijloacele electronice: „Mă cheamă să înregistrez pentru o nuntă şi să aduc CD-ul”.

Lăutarii sunt chemaţi să-şi ofere serviciile la nunţi, cu precădere pentru a acompania muzical drumul miresei de acasă până la biserică. Aceste cereri sunt mai dese decât cântatul pe durata întregii nunţi, dar nu sunt mulţumitoare pentru lăutari nici din punct de vedere financiar, nici al valorizării lor ca artişti. O altă ocazie la care lăutarii sunt invitaţi să cânte sunt înmormântările. În unele grupuri etnice rome, tradiţia cere ca mortul să fie însoţit pe ultimul drum de către lăutari ce cântă cântece specifice acestui moment.

„Noi cântăm de când ne-am născut. Tata o cântat, bunicul o cântat şi aşa mai departe.

Aicea toţi sunt muzicanţi, domnule, că vor, că nu vor!” (toboșar Fanfara Ciocârlia, Zece Prăjini) „Ţigan fără aşa ceva nu se poate, nu există! Mai sunt ţigani de diferite meserii, cum ar fi ăia care repară cazane, dar aicea meseria e cântatul.” (trombonist Fanfara Ciocârlia, Zece Prăjini)

LĂUTARII

ROMANO BUTIQ

86

Transmiterea meşteşugului se realizează în special pe linie paternă, din tată în fiu. Băieţii învaţă să cânte de mici de la părinţi sau alte rude. Ei „se nasc cu instrumentul în mână, deoarece în casa lor cântă şi tatăl, şi bunicul, şi fraţii”. Nu toţi băieţii au înclinaţie spre muzică, dar se afirmă că cei mai buni lăutari din comunitate sunt cei care cântă de mici.

Un alt mod de transmitere este atunci când băieţii ies pe uliţa satului şi se îndeamnă unii pe alţii să cânte la diverse instrumente. Costurile ridicate de achiziţie a instrumentelor sau a accesoriilor pentru acestea au determinat ca, recent, părinţii să nu le mai dea băieţilor instrumentele pentru a ieşi pe stradă cu ele, din teama de a nu le strica.

Există la mulţi lăutari (ca dealtfel și în rândul românilor) ideea că orice rom are „în sânge” arta cântatului, dar „gena” trebuie să fie lucrată, fiindcă altfel „se pierde talentul”. Pentru lăutarii din Zmeu, talentul se materializează prin faptul de a avea „ureche”. Această caracteristică înseamnă că nu sunt necesare partituri pentru învăţarea unei melodii, fiind suficient ca lăutarul să o audă o dată pentru a o putea reproduce întocmai.

LĂUTARII

87

ROMANO BUTIQ

Talentul nu se poate fura: îl ai sau nu. Deşi spun că la ei talentul este nativ, transmis genetic, lăutarii din Zece Prăjini nu consideră imposibil ca şi românii să poată să înveţe să cânte ca ei, deşi consideră că este puţin probabil: „E şi români care cântă mai bine ca ţiganii, da’ nu are treaba aia, nu ştiu... Stilul unui ţigan...”

La unii lăutari există interdicţia de a lăsa instrumentul din mână. La Almaşu, singura interdicţie la care lăutarii au făcut referire este cea legată de datul viorii.

Lăutarul nu-şi dă vioara din mână cu niciun preţ, chiar şi atunci când alcoolul îi ia minţile după petreceri; oricât de băut s-ar întoarce acasă, se spune că vioara lăutarului este în mâinile sale. Interdicţia se referă de fapt la utilizarea instrumentului de către cineva fără meşteşug, care să cânte „teleleu”, adică în bătaie de joc, fără rost, fără noimă, încălcând armoniile muzicale.

Din păcate, practica lăutăriei este în scădere. La Zmeu, activitatea tarafului continuă, dar lipsa instrumentelor şi plecarea treptată a componenţilor formaţiei la muncă în Italia fac dificilă dezvoltarea acestuia. Lăutarii din Zmeu sunt cunoscuţi şi solicitaţi în zonă, dar pentru a putea face din taraf o formă de activitate profitabilă este nevoie să se facă investiţii în instrumente, costume, publicitate.

Deşi zona lor a fost cunoscută până nu demult ca o „pepinieră” de talente muzicale, lăutarii din Almaşu se plâng în prezent de lipsa unor moştenitori pentru a prelua meşteşugul.

„Vă spun cu mâna pe suflet, plâng că nu am pă cine să învaţ ce am cântat de-a lungul timpului. Mă gândesc să adopt un copil de la casa de copii, să-l învăţ muzica tradiţională ţigănească.

Nu mi-e rușine că sunt ţigan, păcat că nu se respectă și nu s-au păstrat tradiţiile.”

(A., Almașu)

LĂUTARII

ROMANO BUTIQ

88

Ciprian Necula

Cum am fost noi inpiraţi de un meșteșugar pe nume Nea Ion Avem și noi un meșteșug: să extragem meșteșugitul din poveștile lor de viaţă și să îl multiplicăm!

În Ceacu, un sat prăfuit din sudul României, aproape de Călărași, pe lângă populaţia dominantă ţaranească locuiau și trei mici grupuri de romi. Unii erau lăutari și, așa cum le spune și numele, erau cei care se ocupau sistematic de muzica și dansul sătenilor. Alţii se ocupau cu munca câmpului, zilieri, angajaţi la ţăranii mai înstăriţi pentru că ei nu aveau propriul lor pământ și, ultimul grup, romii fierari, furnizori de unelte utile și cei care realizau singurele mijloace de locomoţie – tradiţională (căruţă, șaretă etc). Nimic special! O comunitate ţărănească și o ţigănie (așa cum spune poporul), mai mare sau mai mică. Aici s-a născut personajul care ne-a inspirat – Ivanciu Ion, rom fierar, deloc banal! Personajul nostru, să-i spunem Nea Ion în cele ce urmează, s-a născut în 1934, fiind primul fiu al unei tinere familii de fierari – Nicolae și Ghergina, urmat de alţi 3 fraţi. Ion a crescut în condiţiile vremii, cu resurse limitate, pentru că tatăl său, deși era un fierar foarte apreciat, de cele mai multe ori lucra în schimbul hranei (banii erau rar folosiţi, asa cum își amintea Nea Ion). Când avea 4-5 ani, împreună cu alţi copii din sat, Ion organiza sesiuni de bătut cuie (făcute de tatăl său) în gardurile vecinilor. În 1942, tatăl său s-a înrolat în armată și a mers pe front luptând pentru România. Mai târziu, din cauza unor răni din razboi, s-a stins. De altfel, bunicul lui Nea Ion a murit, de asemenea, împușcat pe front în primul război mondial. Avea doar 14 ani când tatăl său a murit, lăsându-l pe el cel mai vârstnic bărbat din tânăra familie. Era elev în Călărași și nu știa încă meserie pentru că tatăl său a decis ca el să urmeze o altă carieră, să înveţe carte, să nu se chinuie în fierărie. Nu a avut încotro și, fără ezitare, Nea Ion s-a dus ucenic la un fierar din Călărași, Nea Adam. Timp de trei ani a ascultat instrucţiunile lui Adam, a locuit la el acasa și a mâncat la el, servicii care nu erau de altfel gratuite.

CUM AM FOST NOI INPIRAŢI DE UN MEȘTEȘUGAR PE NUME NEA ION

89

ROMANO BUTIQ

„Dacă nu făceam treaba bine mă plesnea imediat. La inceput făceam curat prin atelier, trăgeam la foale cu mâna și cu ochiu’ la cum lovea fierul, măsuram în gând cât timp ţinea fierul în foc. Mai târziu am trecut la baros! Nea Adam mișca fierul cu cleștele și-mi arată cu un ciocan mic unde să lovesc cu barosul. Totul trebuia să fie în ritm, dacă loveam mai repede, dădeam peste ciocanul lui, iar dacă dădeam prea încet, lovea el cu ciocanul peste baros. Eheee, nu a fost ușor, când greșeam o luam pe cocoașă”, își amintea Nea Ion, fără să-i facă plăcere rememorarea acelor vremuri. Dar, trăgea tare, dorea să înveţe pentru că acasă mai avea trei fraţi și o mama care trebuiau hrăniţi. Mama lui, am uitat să vă spun, era de asemenea meșteșugar. Ştia să facă sobe, să le repare și să le întreţină, însă avea comenzi cât să nu moară de foame.

La un moment dat a venit vremea ca Nea Ion să se întoarcă în satul natal pentru a lucra cu sculele tatălui său care, din cauza contextului politic, aparţineau colectivităţii. Cu aceeași voinţă, a lucrat pentru locuitorii satului și pentru cooperativele agricole, devenind ușor unul dintre cei mai harnici și apreciaţi meșteșugari ai satului. Comenzile erau permanente, din ce în ce mai multe și nu mai putea lucra singur, așa că l-a luat pe fratele mai mic, Tudorel, să-l ajute în fierărie și să-l mai înveţe din meșteșug. După cum își amintea, cu părere de rău, nu era nici el un maestru prea tolerant. Își alerga fratele cu nuiaua la baltă sau pe terenul pe care se „juca mingia” ca să-l aducă la muncă și, din când în când, îl mai „articula”. La niciun an distanţă, după ce a demonstrat că știe meserie, că poate supravieţui cu ciocanul în mână, mama sa a decis că e timpul de

CUM AM FOST NOI INPIRAŢI DE UN MEȘTEȘUGAR PE NUME NEA ION

ROMANO BUTIQ

90

însurătoare și a mers în peţit la câteva sate distanţă, în Vărăști, la atelierul unui fierar, pentru a da o probă de lucru. Nu, nu căuta un loc de muncă, ci o soţie! S-a dus în atelier și, supravegheat de un bătrân fierar, Soare Pârvu, tată al mai multor fete, Nea Ion și-a dat testul. A trebuit să execute o osie de căruţă, probabil cea mai grea manoperă a vremii și, deși nu știm ce parere a avut Nea Soare Pârvu, a plecat însurat cu Maria. Probabil că a executat bine osia de și-a lăsat Moș Soare fata după el! A demonstrat că e în stare, că știe meserie destul de bine încât să nu aibă probleme în a-și întreţine familia, că e serios și, în primul rând, că e neam de fierar!

Atfel, s-a întors în satul prăfuit și banal, Ceacu, unde a prosperat împreună cu Maria. Şi-au facut o casă, au ridicat-o singuri cu propriile forţe, au avut multe păsări în curte și au fost gospodari. Au fost primii din sat care au avut bec în casa și primii care au avut televizor! „Era ca la cinema la noi. Venea tot satul!”. Între timp, însurat fiind și cu trei copii născuţi, a făcut și armata. În fine, Nea Ion avea o profesie contemporană cu vremea sa, o familie frumoasă, o gospodărie decentă, dar știa că poate mai mult. Fierar fiind, muncitor, ridica sute de kilograme zilnic. „M-am înscris în clubul de haltere. Îi băteam pe toţi! Ridicam cea mai mare greutate. Într-o zi, eram prin curte, lucram ceva și văd că oprește o mașină de la București lângă curtea mea. Ies să vad cine erau, ce doreau! Erau de la clubul Steaua! Ioane, zice unu’, te vrem la noi! Eu făceam asta ca hobby, așa eram fierar. Da’ când mi-au spus că îmi dau casă în București și salariu am început să mă gândesc că nu ar fi rău!

Da’ cand a auzit nevastă-mea i-a luat pe ăia la goană, i-a dat afară! Şi am ramas în sat, la fierăria mea”.

Dar în cele din urmă, sătul de praful natal și banal și de faptul că nu mai avea ce să-i ofere, a decis să se mute în capitală, iniţial fără niciun plan. A găsit un loc de casă, prin cartierul Dristor pe undeva, l-a cumpărat, a construit

CUM AM FOST NOI INPIRAŢI DE UN MEȘTEȘUGAR PE NUME NEA ION

91

ROMANO BUTIQ

o alta casă, repede, cu ajutorul vecinilor români, pentru că în București nu mai erau permise construcţiile și a căutat de lucru. S-a angajat la fabrica Republica unde a lucrat, tot cu fiare, dar cu alte tehnici! În parerel, Nea Ion, în capitala României, a mai învăţat și alte profesii: sudor, laminor, turnător (nu la securitate), tinichigiu industrial, tinichigiu auto, forjor și multe altele, toate având un numitor comun: fierul! După pensionare, Nea Ion a continuat să lucreze pe cont propriu, adaptându-și permanent profesia învăţată de la Moșul Adam la ceea ce piaţa cerea. A făcut tinichigerie auto în faţa blocului (în care comuniștii l-au mutat la jumătatea anilor ’80), tolerată atât de vecini, cât și de autorităţi. A învelit mai multe biserici ortodoxe cu o tehnică inventată de el. A reușit să refacă un Porsche, după o poză A4. L-a făcut perfect.

Nea Ion a murit în 2011. A fost bunicul meu, cel care mi-a creat premisa studiului universitar, prin meșteșugul său, prin decizia de a părăsi praful călărășean pentru oportunităţile Bucureștiului, cel care îmi dădea bani pentru Eugenii în fiecare dimineaţă când plecam la școală, cel care m-a alergat cu patentul să-mi taie cercelul din ureche, cel care se mândrea atât de mult cu toţi nepoţii săi care, în mod clar, au dus la îndeplinire ceea ce tatăl său dorea pentru el – școala. Îi plăcea să se dea mare cu trei lucruri: cu meseria sa, cu realizările urmașilor săi și cu vinul făcut de el. Povestea lui tataia m-a inspirat să propun ideea proiectului Romano ButiQ partenerului meu Khalid Inayeh. L-am scris cu povestea lui Nea Ion în minte! Colegii mei din KCMC lucrează azi pentru a multiplica experienţa lui Nea Ion, adaptarea continuă la piaţa meșteșugurilor rome care, aţi văzut, nu sunt puţine. Astăzi, după modelul lui Nea Ion, încercăm să scoatem din praful banal peste 1000 de meșteșugari romi! Îţi mulţumesc, tataie!

CUM AM FOST NOI INPIRAŢI DE UN MEȘTEȘUGAR PE NUME NEA ION

ROMANO BUTIQ

92

Cum îi sprijinim pe meşteşugari? Înfiinţarea cooperativelor Romano ButiQ este un răspuns la condiţia socio-economică precară în care se află persoanele de etnie romă, mai ales cele care trăiesc în comunităţile tradiţionale. Lipsurile materiale, cât și cele de ordin educaţional, izolarea geografică, lipsa mijloacelor de informare – toate acestea au dus la excluziune socială și sărăcie.

Cooperativele Romano ButiQ oferă șansa unei dezvoltări reale celor care doresc să revalorizeze meșteșugul tradiţional rom, aducându-l în prezent și în faţa publicului larg. Posibilitatea unui loc de muncă într-un domeniu familiar oferă meșteșugarilor romi ocazia de a contribui direct la bunăstarea personală și a celor din jur. Odată cu veniturile rezultate din această activitate desfășurată legal, meșteșugarii își schimbă și statutul social; ajung să beneficieze de asistenţă medicală gratuită, își permit să își trimită copiii la școală și devin independenţi economic. Putem spune că aceștia sunt primii pași pentru ruperea cercului vicios și ieșirea din contextul socio-economic precar în care aceștia sunt prinși.

Acţionând ca mici afaceri sociale prin care meșteșugarii romi au posibilitatea de a produce și de a comercializa bunuri, cooperativele se bazează în principal pe dorinţa de muncă și pe cererea pe piaţă a produselor manufacturate din materii prime ca lemnul, răchita, fierul, cuprul sau aluminiul. Demersul înlesnește totodată conservarea tradiţiei și identităţii rome și nu în ultimul rând sporirea diversităţii culturale într-o societate care se dorește lipsită de prejudecăţi și discriminare.

Cooperativele pornesc, în primă fază, cu un grup restrâns de meșteșugari care lucrează pe cont propriu și care dispun de un necesar minim logistic pentru producerea obiectelor meșteșugărești. Noi oferim asistenţă în organizarea cooperativelor prin derularea proceselor de înfiinţare juridică, organizarea producţiei și, nu în ultimul rând, consiliere în vederea obţinerii de comenzi. Avantajele imediate se regăsesc în sporirea capacităţii de producţie a membrilor cooperatori prin creșterea numărului de persoane care lucrează împreună într-un mediu organizat unde există posibilitatea diviziunii muncii.

CUM ÎI SPRIJINIM PE MEŞTEŞUGARI?

93

ROMANO BUTIQ

Un alt lucru care le lipsește meșteșugarilor romi deocamdată este o cunoaștere adecvată a tipului de produse manufacturate cerute în prezent pe piaţă.

Această desincronizare temporară cu tendinţele pieţei se poate redresa printr-un proces pe care noi îl numim revalorizare. Lucrăm cu cercetători de piaţă și designeri de obiect care contribuie cu idei și modele de produs moderne și vandabile. În acest sens, este foarte oportun faptul că meșteșugarii sunt capabili și dispuși să dea formă acestor noi idei prin priceperea și cu uneltele și materia primă cu care ei lucrează dintotdeauna.

Crearea unui cadrul legal în care meșteșugarii romi să poată lucra le oferă acestora posibilitatea de a-și comercializa marfa prin distribuitori sau la târguri de profil, ceea ce crește șansele ca rodul muncii lor să fie cunoscut și cumpărat și apreciat din nou.

Dupa doi ani de zile, am pus bazele a 30 de cooperative meșteșugărești din cele 5 regiuni de dezvoltare cuprinse în proiect. În paginile ce urmează vom trece succint prin câteva exemple de cooperative fondate deja în regiunea de dezvoltare Nord-Est și Sud-Vest, pentru o idee mai concretă despre nevoile și problemele meșteșugarilor romi și despre soluţiile cu care proiectul Romano ButiQ le răspunde acestora. Contribuiţi și voi la bunăstarea comunităţilor de meșteșugari cumpărând obiectele lucrate de aceștia cu grijă și pricepere.

CUM ÎI SPRIJINIM PE MEŞTEŞUGARI?

ROMANO BUTIQ

94

Prezentare cooperative Romano ButiQ

COOPERATIVELE ROMANO BUTIQ

95

ROMANO BUTIQ

COOPERATIVA DE ÎMPLETITORI „ROMANO BUTIQ” MIRONEASA, JUDEŢUL IAȘI Cooperativa de la Mironeasa are 5 membri fondatori din comunitate: Vasile, Viorel și Daniel Anușca, Cornel Petrechiuţă și Dan Parfeni. În satul Mironeasa majoritatea romilor lucrează de când se știu în lemn sau răchită. Aceștia au tratat meșteșugul ca pe o activitate sezonieră; nu era activitatea principală care să le asigure un venit constant și un trai decent. De aceea unii dintre ei au fost nevoiţi să se orienteze către alte activităţi de pe urma cărora să poată supravieţui, astfel că au plecat în Spania sau Italia, în zona de sud a României sau alte zone cu potenţial agricol crescut.

Produsele pe care le făceau erau rudimentare, în sensul că produceau doar obiecte folositoare în gospodărie și agricultură (linguri de lemn, copăi, coșuri din răchită pentru porumb etc.). Nu au avut ocazia să ducă acest meșteșug la un nivel performant. În zonă nu sunt agenţi economici, nu sunt pieţe sau târguri în care săse vândă produse mai „sofisticate” și astfel s-au limitat doar la cele de bază.

Cornel și Vasile au avut temporar legături cu o cooperativă din Zamoștea, judeţul Suceava, cu care însă au colaborat pentru puţin timp. Ei nu au deocamdată ateliere specializate care să susţină tiraje semnificative de obiecte împletite. În același timp, niciunul dintre cei 5 membri fondatori nu are un atelier. Ce au în schimb sunt unelte vechi, moștenite de la părinţi sau bunici.

Meșteșugarii de la Mironeasa sunt foarte nevoiași, mulţi dintre ei sunt beneficiari de ajutor social și au mulţi copii de crescut (Vasile 13, Viorel 11). În ciuda acestor neajunsuri își doresc să ajungă să dispună de toate resursele necesare pentru a derula o producţie serioasă de obiecte manufacturate din răchită. Oportunităţile principale sunt priceperea transmisă din generaţie în generaţie, precum și dorinţa și potenţialul de dezvoltare.

COOPERATIVELE ROMANO BUTIQ

ROMANO BUTIQ

96

COOPERATIVA DE RUDARI „ROMANO BUTIQ” ŢOLICI JUDEŢUL NEAMŢ Comunitatea din Ţolici, în care trăiesc și lucrează meșteșugari rudari, a devenit în luna iunie 2012 nucleul unei cooperative formate în cadrul proiectului. Cooperativă meșteșugărească de gradul I ca formă juridică de organizare, aceasta are ca obiect principal de activitate producţia și comercializarea de obiecte din lemn. Funcţionând după principiile economiei sociale, cooperativa „Romano ButiQ” Ţolici se implică activ în viaţa comunităţii prin derularea și finanţarea unui program de ucenicie pentru copiii si adolescenţii defavorizaţi din zonă.

Vladimir Negoiţă, zis Vasile, în vârstă de 32 de ani, lucrează lemnul în atelier de când se știe. A fost crescut de bunicii săi. Povestește cum bunica lui cioplea câte 30-40 de linguri și mergea prin pădure, iarna, pe lângă porcii mistreţi, la Ţibucani, pentru a-i putea crește pe el și pe ceilalţi patru copii. În acest spirit a fost crescut și a moștenit de la bunicii săi talentul de a prelucra lemnul. „Am stat 14 ani în vamă – Vama Nădlac - și vindeam scaune. Veneam cam de 2-3 ori pe lună acasă ca să mă aprovizionez, după care plecam din nou. A fost o perioadă frumoasă, dar a avut și dezavantaje – nu reușeam să mai stau cu familia”, povestește Vasile. În noua lui calitate de membru al cooperativei Romano ButiQ, Vasile își dorește să aibă posibilitatea de a le oferi ceva mai bun celor 4 copii, cu condiţia să le transmită și meșteșugul mai departe. Cel mai interesant produs pe care l-a lucrat în lemn a fost o copaie din lemn de stejar, lungă de 110 cm și lată de 60 cm, care trebuia să ajungă la o familie din Germania, fiind folosită ca leagăn pentru nou-născuţi.

COOPERATIVELE ROMANO BUTIQ

97

ROMANO BUTIQ

COOPERATIVA DE MEȘTEȘUGARI „ROMANO BUTIQ” MOŢCA, JUDEŢUL IAȘI Cooperativa „Romano ButiQ” Moţca reprezintă un exemplu concret de angajament și intervenţie în responsabilizarea comunităţilor etichetate din punct de vedere social. Cooperativa are cinci membri și a fost înfiinţată în luna august 2011, printre primele cooperative fondate în regiunea de dezvoltare Nord-Est. Provocarea cea mai mare, la fel ca și în cazul multora dintre celelalte cooperative, este aceea că meșteșugarii au fost nevoiţi să accepte să își îmbunătăţească și adapteze tehnicile de lucru pentru a se ridica la cerinţele pieţei actuale. De la Aurel Crăciun, sau Nea Aurel, argintar din tată-n fiu și membru fondator al cooperativei din Moţca, am aflat că de când face parte din familia „Romano ButiQ”, portofoliul lui de modele s-a diversificat foarte mult și că nu a existat vreun desen propus care să nu ia formă din mâinile și uneltele lui: cercei și pandantive în formă de polonice sau linguri, bicicletă sau „smiley”, brăţări provenite din furculiţe sau linguriţe. Nea Aurel afirmă că cel mai mare avantaj de care se bucură de cand a fost cooptat în proiect este faptul că are prilejul de a experimenta idei noi de design și că munca meșteșugarilor în general crește astfel în vizibilitate prin intermediul târgurilor și festivalurilor din toată ţara. Printre ceilalţi membri fondatori ai Cooperativei „Romano ButiQ” Moţca se mai numără Gelu Cobzariu, lăutar și Costică Marchidan, fierar.

COOPERATIVELE ROMANO BUTIQ

ROMANO BUTIQ

98

COOPERATIVA DE LĂUTARI „ROMANO BUTIQ” ZECE PRĂJINI JUDEŢUL IAȘI Muzică, talent și măiestrie. Cu asta se laudă Cooperativa „Romano ButiQ” Zece Prăjini, formată deocamdată din cinci membri fondatori care propun publicului un produs muzical inedit: muzică de fanfară în tonuri de „house”. Compoziţiile lor sunt adaptate noilor exigenţe ale publicului care nu se mai mulţumește cu sonorităţile clasice de fanfară, fiind in permanentă căutare de originalitate. Nu este nici greu, nici ușor să faci asta atunci când vii dintr-un loc în care practic satul răsună de dimineaţă până seara de acordurile alămurilor.

Cea mai mare provocare a lăutarilor din Zece Prăjini, în calitatea lor de noi membri în familia cooperativelor „Romano ButiQ”, a fost înregistrarea într-un studio profesionist a două piese, efort cu care nu erau obișnuiţi și care a solicitat timp îndelungat pentru a se ajunge la produsul final.

Trupa este încă în stadiul iniţial de organizare, iar condiţiile nu sunt din cele mai favorabile. Este nevoie de acces permanent la un studio, iar promovarea trebuie să fie pe măsură. Deocamdată, pentru a ajunge să îi asculţi, trebuie să parcurgi un drum anevoios de zece kilometri de pietriș, iar distanţa de la reședinţa de judeţ (municipiul Iași) este de 80km. Totuși, în urma înfiinţării cooperativei, membrii fanfarei pot spera de acum să pună temelia unei afaceri de succes și să își facă un renume dincolo de cei 10 km de pietriș, comparabil cu deja celebrii Fanfara Ciocârlia, Mahala Rai Banda sau Taraf de Haidouks.

COOPERATIVELE ROMANO BUTIQ

99

ROMANO BUTIQ

COOPERATIVA DE MEȘTEȘUGARI „ROMANO BUTIQ” DOLHASCA JUDEŢUL SUCEAVA Cooperativa din Dolhasca a reușit să adune laolaltă zece membri fondatori și a fost înfiinţată în luna iunie 2012. Administratorul cooperativei, domnul Constantin Tănase, este un meșter fierar foarte priceput și apreciat, care, alături de asociaţii săi, dorește să aducă în prezent tradiţia neamului său și să o transforme într-o ocupaţie aducătoare de venit constant, care să asigure un trai decent familiei lui, dar și cât mai multor membri ai comunităţii. Situată la 60 de km de Suceava și 20 de km de Fălticeni, cooperativa din Dolhasca este încă un exemplu impresionant de combinaţie între voinţă și pricepere, care poate da naștere unor valori incontestabile. Obiectele din fier forjat ieșite din mâinile fierarilor din Dolhasca pot fi considerate fără exagerare artefacte unicat. Câteodată muncesc 4 sau 5 fierari timp de două săptămâni pentru a se ajunge la o poartă sau un obiect de mobilier din fier forjat.

COOPERATIVELE ROMANO BUTIQ

ROMANO BUTIQ

100

COOPERATIVA DE ÎMPLETITORI „ROMANO BUTIQ” NEGREȘTI JUDEŢUL IAȘI Cea de-a doua cooperativă de împletitori din regiunea de dezvoltare Nord-Est și una dintre cele 6 cooperative de împletitori înfiinţate deocamdată în cadrul proiectului, Cooperativa „Romano ButiQ” Negrești s-a născut în luna iulie 2012, având pentru moment un număr de șapte membri fondatori. Nivelul de trai este foarte scăzut și ideea de a fonda o cooperativă este percepută în comunitate ca un sprijin concret care poate da roade pe viitor. Dificultăţile sunt multiple. Recoltatul răchitei după ce dă bruma, separarea și sortarea ei, fierberea, decojirea sau despicarea nuielelor sunt etape obligatorii pe care orice meșter împletitor trebuie să le urmeze cu grijă chiar dinainte de a începe lucrul propriu-zis. Cu toate acestea, atenţia la detalii și pasiunea pentru meșteșug, îmbinate cu deschiderea acestora către idei și modele noi, le oferă împletitorilor din Negrești posibilitatea de a arăta lumii întregi că talentul și truda pot fi valori care pe lângă profit aduc și o împlinire personală: păstrarea tradiţiei și perpetuarea ei în familie și în comunitate.

COOPERATIVELE ROMANO BUTIQ

101

ROMANO BUTIQ

COOPERATIVA „JAZZ ROMANO” DIN IAȘI

Sau trupa Jazz Romano. Această cooperativă iese din tiparele celorlalte înfiinţate în proiect.

Există din luna mai 2012 și își propune să scoată la suprafaţă talentul incontestabil și fără limite al lăutarilor romi. De această dată vorbim despre niște oameni care s-au născut în comunităţi tradiţionale izolate, dar care au reușit să își depășească condiţia și să-și șlefuiască talentul în universităţi specializate. Membrii fondatori ai cooperativei „Jazz Romano” din Iași sunt cinci tineri cu vârste de până în 30 de ani și cu studii superioare în muzică. Aceștia provin din familii de lăutari romi din Judeţul Iași și au fost crescuţi de mici pe ritmuri lăutărești. Studiile de specialitate, experienţa și intuiţia i-au ajutat să își împingă talentul spre noi limite, dar în același timp să păstreze intactă tradiţia moștenită. Ambiţia lor este să îmbine muzica autentică romani cu influenţe jazz sau funk. Se pare că Jazz Romano este prima trupă din România care încearcă să atragă publicul cu această îmbinare de stiluri.

Recunoașterea talentului lor a venit mai repede decât se așteptau chiar ei. Alex, Silviu, Cătălin și colegii lor de trupă au reușit să lase anul trecut cu gura căscată publicul și juriul prestigiosului Festival de Jazz de la Sibiu, aducând la Iași Trofeul Festivalului. Pentru tinerii muzicieni succesul nu este complet fără implicarea lor în proiecte cu impact în comunităţile de romi asemănătoare celor în care au crescut. Un prim pas în acest sens a fost realizarea de cărţi de identitate pentru romii din comuna Vânători, judeţul Neamţ.

COOPERATIVELE ROMANO BUTIQ

ROMANO BUTIQ

102

COOPERATIVA „ARTA RUDĂREASCĂ” BĂBENI JUDEŢUL VÂLCEA O nouă cooperativă de rudari Romano ButiQ a fost înfiinţată la Băbeni, la data de 17 iulie 2012. În această zonă, numărul meșteșugarilor este impresionant, însă relaţiile dintre ei sunt ușor tensionate. Oamenii sunt săraci, dornici să muncească și să arate lumii întregi talentul lor străvechi.

Cooperativa Romano ButiQ Băbeni vine în ajutorul comunităţii și pune bazele unei întreprinderi sociale cu rolul de a revaloriza meșteșugul tradiţional și de a aduce aproape de publicul general artizani ai cioplirii în lemn. După cum îi spune și numele, cooperativa „Arta Rudărească” din Băbeni a adus laolaltă meșteșugari foarte pricepuţi care au reușit, prin perfecţionarea tehnicilor de producţie, să ducă sculptura în lemn la rang de artă.

COOPERATIVELE ROMANO BUTIQ

103

ROMANO BUTIQ

COOPERATIVA DE FIERARI „ROMANO BUTIQ” ȘIMIAN JUDEŢUL CARAȘ-SEVERIN Cooperativa meșteșugărească din Șimian a fost înfiinţată pe 30 iulie 2012 și a adus laolaltă meșteșugari a căror principală ocupaţie este prelucrarea fierului. Meșteșugarii provin din mai multe localităţi, însă sediul cooperativei se află la Șimian. În această zonă, meseriile tradiţionale nu mai reprezintă o îndeletnicire la ordinea zilei, doar patru familii fiind implicate activ în perpetuarea tradiţiei.

Membrii cooperativei au dezvoltat relaţii foarte puternice care au contribuit la voinţa lor de a transmite mai departe talentul lor și de a menţine aprinsă flacăra tradiţiei rome. Fără profit și fără o perspectivă clară, mulţi au renunţat la meseria lor tradiţională și au preferat să-și canalizeze eforturile către alte meserii mai bănoase.

Prelucrarea fierului este din ce în ce mai puţin practicată în zonă, iar meșteșugarii sunt din ce în ce mai puţini. Cu toate acestea, au reușit să menţină pe linia de plutire tradiţia străveche și o fac cunoscută celor din jur. Pentru că pot fi consideraţi adevăraţi artiști ai prelucrării fierului, meșteșugarii din Șimian au decis ca societatea lor să se numească „Scorpion” și să încânte ochiul trecătorului cu diverse produse create cu trudă, pasiune și consideraţie faţă de istoria lor.

COOPERATIVELE ROMANO BUTIQ

ROMANO BUTIQ

104

COOPERATIVA „MODA NOUĂ” CRAIOVA (JUDEŢUL DOLJ) Cooperativa „Moda Nouă” din Craiova a fost înfiinţată pe 11 octombrie 2012 și deschide o nouă perspectivă asupra meșteșugului tradiţional rom.

Fiind o afacere de familie, cooperativa dorește să revitalizeze costumul tradiţional romani, aducând un plus de savoare modei din România. Influenţele, culorile și stilul romani îmbogăţesc orice piesă de vestimentaţie și, odată integrate unei ţinute, devin elemente unice, autentice și în pas cu moda.

Familia Pastraca exact asta încearcă să facă: să integreze costumul tradiţional rom și elemente specifice romani în stiluri de vestimentaţie autohtonă. Astfel, perpetuarea tradiţiei și a elementelor specifice romilor reprezintă un scop în sine al cooperativei „Moda Nouă”.

COOPERATIVELE ROMANO BUTIQ

105

ROMANO BUTIQ

COOPERATIVA DE MEȘTEȘUGARI „ROMANO BUTIQ” SIBIU (JUDEŢUL SIBIU) Cooperativa din Sibiu a fost fondată pe 10 octombrie 2012 și a adus împreună meșteșugari care se ocupă cu prelucrarea cuprului, dar și femei care se îndeletnicesc cu croitoria și confecţionarea hainelor tradiţionale romani și cu crearea de costume pentru păpuși.

Diversitate este cuvântul care descrie cel mai bine cooperativa din Sibiu, un loc unde se practică mai multe meserii tradiţionale rome, unde acul și aţa, nicovala și ciocanul coexistă și încearcă să ducă mai departe tradiţia roma.

Membrii cooperativei Romano ButiQ Sibiu muncesc cu trudă de generaţii întregi pentru a nu-și uita originile și pentru a arăta celorlalţi că meseria lor are atât valoare sentimentală cât și potenţial de profit.

COOPERATIVELE ROMANO BUTIQ

ROMANO BUTIQ

106

Povestea romilor În România, romii nu au prea bun renume. Presa abundă de articole în care romii fie joacă rolurile cele mai negative cu putinţă, fie sunt ridiculizaţi și prezentaţi în mod stereotipic. Unul dintre stereotipurile care apar cel mai frecvent în presă - dar și în comentariile cititorilor” este că romii ar fi leneși.

Pe când meșteșugarii romi trudesc din greu- am vazut acest lucru pe teren. Au văzut și alţi colegi mai puţin familiarizaţi cu comunităţile de romi: „Oamenii ăștia chiar muncesc!”.

De când muncesc romii și cum fac acest lucru stă în documente istorice, prea multe la număr ca să le putem detalia aici. Ne vom mărgini doar la a-l cita pe Kogălniceanu, care, în discursul adresat Academiei Române în 1851, spunea: „Erau ţiganii domnești și foarte mulţi; aceștia constituiau un venit mare în bugetul statului; erau ţiganii mănăstirești și ai așezămintelor publice, ale cărora servicii intrau în trebuinţele zilnice ale acestor comunităţi; erau, în fine, ţiganii particulari, ţiganii boierești, care constituiau personalul de servitori în curţile boierești, bucătari, vizitii, rândași, feciori în casă, slujnice, bucătărese, cusătoriţe”.

POVESTEA ROMILOR

107

ROMANO BUTIQ

POVESTEA ROMILOR

ROMANO BUTIQ

108

Povestea romilor

Câteva repere istorice ale romilor Romii au migrat din nord-vestul Indiei începând cu secolul al IX-lea. Cei care s-au îndreptat către Imperiul Bizantin au trecut prin Persia și vechea Armenie, mărturie fiind cuvintele din limba romani împrumutate din limbile acestor teritorii. În Ţara Românească, romii sunt amintiţi pentru prima oară în documente oficiale în anul 1385, în Transilvania în 1400, iar în Moldova în 142813.

Există în cercetările istorice teoria conform căreia romii au ajuns pe teritoriile europene odată cu invaziile mongole conduse de Gingis Han în secolul al XIII-lea, urmate apoi de armatele lui Tamerlan. Este cunoscut faptul că tătarii aduceau cu sine grupuri din Asia pe care îi foloseau ca sclavi. Astfel, pe lângă taberele de soldaţi tătari se aflau fierari și potcovari ce deserveau armatele cuceritoare. O altă teorie spune că romii ar fi ajuns pe teritoriul românesc în secolul al XIV-lea, din sudul Dunării, nefiind clar dacă erau deja robi sau oameni liberi. Cert este însă că odată ajunși pe teritoriul Ţării Românești, aceștia erau înrobiţi. Dimitrie Cantemir afirma, în secolul al XVIII-lea, că nu exista în Moldova boier fără robi în stăpânire, demonstrând astfel că această practică era foarte răspândită și profund înrădăcinată. Motivul pentru care romii au fost menţinuţi în robie a fost, se pare, unul strict economic: nevoia de forţă de muncă, în special în meșteșuguri precum fierăritul, i-a determinat pe boieri să-i constrângă pe romi la robie.

13

Achim, V., Ţiganii în istoria României, Editura Enciclopedică, București, 1998, p. 18. Informaţiile din această secţiune sunt preluate din această lucrare.

CÂTEVA REPERE ISTORICE ALE ROMILOR

109

ROMANO BUTIQ

Urmând valul revoluţionar de la jumătatea secolului al XIX-lea, care a adus cu sine modernizarea Europei, curentul aboliţionist a ajuns și în Ţara Românească și Moldova, deși cu oarecare întârziere. Evidenţiînd interesele economice și fiscale ale clasei înstărite din acea vreme și chiar ale statului (romii erau arendaţi sau vânduţi, constituind o marfă aducătoare de venituri însemnate), Kogălniceanu explică faptul că dezrobirea în Ţările Române a avut loc mai târziu și după eforturi mai mari. Astfel, Moldova a adoptat oficial primul act de dezrobire în ianuarie 1844, iar Ţara Românească în 1845. Aceste legi nu se refereau însă decât la anumite categorii de robi, respectiv cei mănăstirești și cei ai statului. Abolirea finală a robiei romilor a fost legiferată în 1855 în Ţara Românească și în 1856 în Moldova. Dezrobirea efectivă a fost însă un proces întins pe două decenii și jumătate, acompaniată de măsuri de despăgubire a foștilor proprietari de robi, dar nu și de despăgubire a robilor înșiși.

CÂTEVA REPERE ISTORICE ALE ROMILOR

ROMANO BUTIQ

110

Termenul „rom” provine din limba sanscrită și înseamnă „om”, fiind singurul apelativ folosit în limba romani. Termenul „ţigan” provine din grecescul „athinganoi” care înseamnă „de neatins”, fiind numele atribuit romilor de către popoarele creștine în timpul migraţiei lor din India, ca urmare a culturii lor diferite și păgâne. În vremea robiei, cuvântul „ţigan” ajunsese să fie sinonim cu termenul „sclav”. De aceea, elita romilor de la începutul secolului al XIX-lea cerea, în 1919, ca românii să nu li se mai adreseze cu „jignirea” de „ţigan”, ci să folosească etnonimul corect, „rom”.

La momentul Unirii din 1918, exista deja o elită romă formată. Aceasta s-a întrunit la faimoasa adunare de la Ibașfalău (actualul oraș Dumbrăveni din judeţul Sibiu), în aprilie 1919. Aici, elita romă a afirmat angajamentul întregii etnii de a fi credincioși noii lor patrii în calitate de cetăţeni; tot aici s-a revendicat pentru prima oară renunţarea la apelativul jignitor de „ţigan” în favoarea etnonimului de „rom”, încă de pe atunci uzual în cadrul etniei. De altfel, una din primele organizaţii ale romilor s-a denumit „Uniunea Generală a Romilor din România”. Fondată în 1933, aceasta l-a avut președinte de onoare pe faimosul muzician Grigoraș Dinicu, iar printre realizările organizaţiei se numără publicarea ziarului „Glasul Romilor” (din 1934 până în 1941).

Cel de-al doilea Război Mondial a adus cu sine ceea ce elita romă a denumit „O samudaripen” – genocid, în limba romani, un aspect mai puţin cunoscut al istoriei romilor, însă care a marcat profund etnia romă și ale cărui consecinţe sunt vizibile și în zilele noastre: deportarea, în masă, a unui număr de peste 25.000 de romi, inclusiv femei, copii și bătrâni, în Transnistria. Printre cei deportaţi se aflau inclusiv membri ai familiilor soldaţilor romi care luptau pentru România. Supravieţuitorii lagărelor transnistrene (mai puţin de jumătate din numărul celor deportaţi) s-au întors acasă marcaţi pe viaţă. Unii nu au povestit niciodată coșmarul prin care au trecut, incapabili de a depăși traumele. Alţii au refuzat, de atunci încolo, să se declare romi de frică să nu treacă din nou prin aceeași soartă. În anul 1971 a avut loc primul congres internaţional al romilor, la Londra. Data la care a avut loc acest eveniment a marcat Ziua Internaţională a Romilor, pe 8 aprilie. Cu prilejul acestui eveniment s-au instituit steagul romilor – o roată de căruţă pe fundal verde și albastru – și imnul „Gelem, gelem”.

CÂTEVA REPERE ISTORICE ALE ROMILOR

Steagul romilor, propus la Congresul Mondial al Romilor din 1971

111

ROMANO BUTIQ

CÂTEVA REPERE ISTORICE ALE ROMILOR

ROMANO BUTIQ

112

Povestea romilor

Meșteșugarii romi în economia României Faptul că romii își autodenumesc neamul, de cele mai multe ori, în funcţie de meșteșugul pe care îl practicau în trecut – sau îl mai practică și acum – este o dovadă a importanţei acestuia în viaţa lor și a faptului că practicarea meșteșugului depășește sfera economică și pătrunde în sfera intimă a afirmării identităţii.

În Imperiul Otoman, în registrul fiscal din 152223, romii ocupau, pe lângă profesiuni „tradiţionale”, inclusiv ocupaţii ca medici, poliţişti, chirurgi, ieniceri, măcelari, paznici de închisoare sau producători de brânză?

Încă din Evul Mediu, meşteşugarii romi ocupau un loc semnificativ în economia Ţărilor Române, umplând o nişă care nu putea fi satisfăcută de forţa de lucru a românilor. Importanţa lor a luat proporţii odată cu apariţia latifundiilor în Principatele Române14 , unde romii produceau obiectele necesare marilor gospodării boiereşti. Împărţirea romilor în neamuri de meşteşugari a fost asemuită existenţei unor „bresle naturale”15 . Identitatea de neam al romilor meșteșugari nu are însă nimic „natural”, ci se datorează nișelor ocupaţionale pe care romii le-au fructificat încă din Evul Mediu.

14

Panaitescu, Citat în Achim, V., Ţiganii în istoria României, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998, p. 47.

Chelcea, I., Ţiganii din România. Monografie etnografică, Bucureşti, 1944, p. 102.

16 Grigore, D., Sarău, G., Istorie şi tradiţii rome, Organizaţia Salvaţi Copiii, Bucureşti, 2006, pp. 22-25.

15

MEȘTEȘUGARII ROMI ÎN ECONOMIA ROMÂNIEI

113

ROMANO BUTIQ

Putem separa meşteşugurile practicate de romi în două categorii – cele existente din timpul robiei şi cele ce au apărut după perioada dezrobirii. Din prima categorie, la romii nomazi (robi „domneşti”, care în schimbul unei taxe plătite stăpânirii beneficiau de relativa libertate de mişcare şi de practicare a propriilor meserii), fac parte rudarii, denumiţi şi aurari sau băieşi, (la origine, căutători de metale care s-au reprofilat, după dispariţia ocupaţiei, în prelucrători ai lemnului sau împletitori de nuiele – corfari) căldărarii, ursarii, pieptănarii, zlătarii (inelari), ciurarii (sitari), spoitorii (cositorarii), geambaşii, clopotarii, florăresele şi lustragiii („văcsuitori de ghete”)16 . Romii sedentari din perioada de dinaintea dezrobirii (robi „boiereşti”) erau argaţii care se ocupau cu creşterea şi îngrijirea animalelor, cei care cultivau pământul şi robii de casă (fierarii, lăutarii, cărămidarii, sacagiii, pitarii, surugiii, cizmarii, la bărbaţi, şi bucătăresele, spălătoresele, cusutoresele şi slujnicele, la femei). După dezrobire, unii din romii emancipaţi din mediul rural s-au mutat la oraş, ceea ce a prilejuit apariţia unor noi ocupaţii, pe lângă cele „tradiţionale” de dinaintea dezrobirii: vizitii, tinichigii, tocilari, geamgii, croitori, penari sau fulgari, personal de serviciu, zidari, bidinărese şi vânzătoare.

„Identificarea fiecăruia a fost după meseria lui. Deci zidarul a avut mistria lui, ăştialalţi la fel, deci nu a fost om în lume, deci în ţară, mai ales în Ţara Românească, unde bunul Dumnezeu a trimis nişte oameni harnici care să se poată achita, asta e singura sursă de supravieţuire.

Boierii aveau pământul, aveau mâncarea, iar noi aveam uneltele, ei aveau nevoie de noi şi noi de ei. Ne-am aliat unii cu ceilalţi ca să putem să ducem viaţa mai departe. [...] De exemplu, olar, rotar cojocar, ţesător, orice om care a avut o meserie a avut şi aceeaşi denumire.

Oamenii ziceau: haideţi la ţesătorul cutare, haideţi la olarul cutare.” (V.L., Băbeni)

MEȘTEȘUGARII ROMI ÎN ECONOMIA ROMÂNIEI

ROMANO BUTIQ

114

Populaţia romă este expusă unui risc ridicat de sărăcie, au constatat cercetătorii în anii ‘90. Cauzele directe ale acestui fapt sunt de găsit în perioada de dinainte de 1990, când romii au fost supuşi câtorva procese cu efecte pe termen lung, printre care reprimarea identităţii etnice, politica asimilaţionistă, proletarizarea romilor şi scoaterea în afara legii a ocupaţiilor tradiţionale17 . Acestea din urmă cădeau sub incidenţa decretului 153/1970 care stipula pedeapsa cu închisoarea a „parazitismului social”, care se referea inclusiv la activităţile productive ce nu erau conforme cu ideologia socialismului de stat. Cu toate acestea, unii meşteşugari au continuat să-şi practice meseria, chiar cu riscul de a plăti amenzi sau mituind poliţia, probabil din rezistenţa la schimbare sau mai ales la ideea de a presta munci pentru o altă persoană decât ei înșiși.

17

Pons, E., Ţiganii din România - o minoritate în tranziţie, Bucureşti, Editura Compania, 1999, pag. 34-35.

Pons, E., op. cit., pag. 34.; 19 Pons, E., op.cit., pag. 42-43.

20 Reyniers, A., Quelques jalons pour comprendre l’economie tsigane, in Etudes Tsiganes, VI/2, 1998, pp. 8-27, p. 14. 21Pons, E., op.cit., pag. 41-42.

22 Apud Kiss, T., Fosztó, L., Fleck, G. (coord.), Incluziune şi excluziune. Studii de caz asupra comunităţilor de romi din România, ISPMN, Kriterion, 2009, p. 14.

23 Reyniers, A., op. cit., p. 12.; 24 Ringold, D., Roma and the Transition in Central and Eastern Europe: Trends and Challenges, World Bank, 2000, p. 11-14.

25 Stănculescu, M. S., Berevoescu, I., Sărac lipit, caut altă viaţă! Fenomenul sărăciei extreme şi al zonelor sărace în România, Bucureşti, Nemira, 2001, p. 403-404.

18

MEȘTEȘUGARII ROMI ÎN ECONOMIA ROMÂNIEI

115

ROMANO BUTIQ

La sfârşitul anilor ‘80, aproape 50% dintre romi erau angajaţi în agricultură, în cooperative agricole şi ferme de stat18. Cu toate acestea, procesul de proletarizare n-a fost unul de profunzime. El nu s-a asociat cu o politică educaţională la fel de intensă şi, în plan concret, cum romii erau deseori angajaţi în posturi necalificate şi devalorizate19, situaţia lor în noile condiţii de muncă

Lăutăria a fost atestată documentar încă din secolul al X-lea, în Persia, iar lucrul cu metalul reiese ca ocupaţie a romilor

a fost una precară20. Există cercetători care susţin că

încă din secolul al XIV-lea, în

proletarizarea romilor a avut unele consecinţe pozitive

insula Corfu din Grecia.

în planul ascensiunii sociale, reuşind să stimuleze apariţia unei clase de mijloc rome21. Chiar şi aşa, nu s-au înregistrat modificări în percepţia etnică a romilor; Sam Beck, un cercetător american care a făcut mai multe cercetări de teren în Transilvania anilor ‘80, nota că în România romii „sunt trataţi ca o clasă, dar sunt priviţi ca rasă”22.

Trecerea la economia de piaţă a rezultat în disponibilizări masive care au afectat profund întreaga societate românească, dar care au lovit cu precădere romii. O mare parte ei făceau munci necalificate, devenite dispensabile în noua orânduire23. Şomajul pe termen lung a ajuns la procente alarmante în rândul romilor, care, supuşi excluziunii economice, au devenit prada cea mai însemnată numeric a sărăciei profunde.

Aşa se face că „nu e deloc ieşit din comun ca procentul şomajului să se ridice la 100% în aşezări populate de romi”24. De aceea, sărăcia e asociată în mod constant cu etnia romă, chiar şi când cei în cauză nu sunt sau nu se declară romi: zonele sărace din România sunt etichetate ca zone locuite de romi chiar şi când sub o treime din populaţia rezidentă este de etnie romă25.

MEȘTEȘUGARII ROMI ÎN ECONOMIA ROMÂNIEI

ROMANO BUTIQ

116

Există meserii care nu au trecut proba timpului și au dispărut, nemaigăsindu-și utilitatea. De exemplu, cocalarii prelucrau osul pentru fabricarea pieptenilor. Ursarii mergeau cu ursul prin sate, făcându-l să danseze în sunetul muzicii. Acest ritual nu avea doar scopuri artistice, ci și magice: se spunea că bolnavii trebuiau „călcaţi” de urs pentru a se vindeca.

Cositorarii erau cei care mergeau din sat în sat și aplicau pe tigăi un strat de cositor pentru a izola metalul nociv.

Penarii se ocupau de colectarea și comercializarea penelor, pentru a fi folosite în croitoria de lux sau la confecţionarea pălăriilor de damă.

Geambașii se ocupau cu comercializarea cailor.

În contextul acestei situaţii de marginalizare și excluziune, trebuie totuși să ne amintim de faptul că romii dispun de resurse proprii şi că, mai mult ca niciodată, ele îşi pot găsi acum, în cadrul economiei de piaţă, oportunităţi de manifestare. .Avem puţine date statistice clare referitoare la numărul actual de meşteşugari romi per ansamblu şi cu atât mai puţin date separate pe fiecare meserie şi pe regiunile în care aceştia se găsesc. În 1993, se estima că 3,8% dintre romi mai practică profesii tradiţionale26.

Acestea se regăsesc în special în rândul bărbaţilor: 7,3% din bărbaţi se ocupau în anul cercetării cu profesii tradiţionale și doar 0,6% din femei. Cifrele îşi găsesc câteva explicaţii în faptul că sistemul comunist descurajase sistematic practicarea meşteşugurilor tradiţionale, iar cei care au continuat să le practice, în afara legii, expuşi unor riscuri, probabil că nu s-au grăbit să le declare la doar câţiva ani după schimbarea de regim. În 2004, se estima că 3,2% din persoanele de etnie romă practicau meserii tradiţionale27.

Este limpede că şi această cifră trebuie privită cu rezerva că este posibil ca mulţi meşteşugari să nu-şi fi declarat profesia de teama unor eventuale repercusiuni fiscale.

Există și acum numeroşi meşteri care lucrează fără forme legale de activitate economică.

26

Zamfir, E., Zamfir, C., coord., Ţiganii, între ignorare şi îngrijorare, Ed. Alternative, Bucureşti, 1993, pp. 101-103 şi 162-164.

Cace, S., Vlădescu, C., Starea de sănătate a populaţiei roma şi accesul la serviciile de sănătate, Bucureşti, Editura Expert, 2004, p. 18.

28 Liégeois, J.P., Roms en Europe, Editions du Conseil de l’Europe, Strasbourg, 2007, p. 81.

27

MEȘTEȘUGARII ROMI ÎN ECONOMIA ROMÂNIEI

117

ROMANO BUTIQ

.Este de remarcat, de asemenea, că denumirile meseriilor sunt, de asemenea, de așa natură încât creează confuzii. În mare măsură, cazangiii şi ceaunarii, precum şi jghebarii şi tinichigiii fabrică aceleaşi tipuri de produse şi prin aceleaşi metode. De altfel, unii autori renunţă întru totul la o listare a meşteşugurilor tradiţionale rome, argumentând că ocupaţiile sunt fluctuante, pot fi practicate simultan de către un singur meşteşugar ori schimbate de-a lungul timpului în funcţie de oportunităţile economice percepute28. De altfel, această fluctuaţie a meșteșugurilor a reieșit și din cercetarea noastră: am întâlnit comunităţi de rudari care s-au reprofilat de-a lungul timpului și au lăsat lemnul pentru pământ, devenind cărămidari în decursul unei singure generaţii. Așa sunt cei de la Pietrișu care înainte de anii ‘60 lucrau lemnul pe cont propriu, dar care după înfiinţarea CAP-urilor au găsit o nișă mai productivă ca angajaţi ai statului.

Pe lângă reconversiile profesionale, mulţi meșteșugari continuă și astăzi să fabrice produse ce ţin de mai multe meșteșuguri, în funcţie de cererea pieţei și de accesul la materia primă. Astăzi fac un platou din lemn, din acelea pe care le puteţi vedea în restaurantele cu specific tradiţional, mâine li se va cere o căruţă de cărămizi și se vor apuca de treabă.

MEȘTEȘUGARII ROMI ÎN ECONOMIA ROMÂNIEI

ROMANO BUTIQ

118

În loc de concluzii Proiectul nostru este din multe puncte de vedere deschizător de drumuri, iar în contextul societăţii românești actuale este o provocare îndrăzneaţă. Cum reușești să convingi publicul larg, bombardat de mesaje mediatice predominant negative la adresa romilor, că aceștia „chiar muncesc” — și uneori mai mult si pentru munci mai solicitante decât mare parte din noi? Cum crești încrederea celorlalţi în munca meșteșugarilor și respectul pentru aceștia? Cum schimbi percepţia despre o minoritate asupra căreia planează nenumărate stereotipuri? Întrebările de mai sus ne-au motivat să găsim răspunsuri inovatoare la o problemă care, în ciuda multor campanii desfășurate în ultimii ani, iată că persistă în societatea noastră. Pentru a înclina balanţa către o schimbare reală, am considerat că cel mai bun argument este exemplul concret al celor despre care scriem, pe care i-am prezentat în paginile de mai sus, cu care lucrăm zi de zi și în care noi am ales să credem. Pentru că am văzut munca lor, truda lor, rezultatele muncii lor, mândria care vine din muncă și satisfacţia banului muncit. Pentru că am văzut cu câte eforturi muncesc pentru a-și trimite copiii la liceu, la facultate – vă amintiţi de argintarul mândru de fetele lui, studente la Drept?

Am amintit, cu argumente istorice, că romii au contribuit la bunăstarea acestei ţări încă de la începuturile lor pe aceste meleaguri, prin munca lor neplătită, prin meșteșugurile pe care știau să le practice. Gândiţi-vă câţi cai potcoviţi de fierari romi au cărat cărămizile făcute de cărămidarii romi pentru a construi infrastructura agricolă a acestei ţări. Gândiţi-vă câte rogojini împletite de romi au pus la adăpost de brumă câmpurile cultivate în toată ţara. Gândiţi-vă câte coșărci făcute de romi au folosit în cooperative pentru strângerea recoltelor.

V-am povestit despre cum se adaptează meșteșugarii și cum în ei vedem un exemplu de supravieţuire, în ciuda greutăţilor economice și un exemplu de purtare a tradiţiei din tată în fiu, din mamă în fiică, cum rar se întâlnește.

Avem de învăţat de la meșteșugari.

ÎN LOC DE CONCLUZII

119

ROMANO BUTIQ

Bibliografie Achim, V., Ţiganii în istoria României, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998 Burtea, V., Neamurile de romi şi modul lor de viaţă, în Sociologie românească, 2-3, 1994 Cace, S., Vlădescu, C., Starea de sănătate a populaţiei roma şi accesul la serviciile de sănătate, Bucureşti, Editura Expert, 2004 Chelcea, I., Ţiganii din România. Monografie etnografică, Bucureşti, 1944 Cosma, V., Lăutarii de ieri şi de azi, Bucureşti, Editura Du Style, 1996 Duminică, G., Preda, M., Accesul romilor pe piaţa muncii, Editura Cărţii de Agribusiness, Bucureşti, 2003 Grigore, D., Sarău, G., Istorie şi tradiţii rome, Organizaţia Salvaţi Copiii, Bucureşti, 2006 Kiss, T., Fosztó, L., Fleck, G. (coord.), Incluziune şi excluziune. Studii de caz asupra comunităţilor de romi din România, ISPMN, Kriterion, 2009 Liégeois, J.P., Roms en Europe, Editions du Conseil de l’Europe, Strasbourg, 2007 Năstasă, L., Varga, A. (ed.), Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare. Ţiganii din România, 1919-1944, CRDE, Cluj, 2001 Olivera, M., Les Roms comme „minorité ethnique”? Un questionnement roumain, în Etudes Tsiganes, 39-40 (3e trim. 2009), pp. 128-150 Pons, E., Ţiganii din România - o minoritate în tranziţie, Bucureşti, Editura Compania, 1999 Reyniers, A., Quelques jalons pour comprendre l’economie tsigane, în Etudes Tsiganes, VI/2, 1998, pp. 8-27 Ringold, D., Roma and the Transition in Central and Eastern Europe: Trends and Challenges, World Bank, 2000 Stănculescu, M. S., Berevoescu, I., Sărac lipit, caut altă viaţă! Fenomenul sărăciei extreme şi al zonelor sărace în România, Bucureşti, Nemira, 2001 Stoichita, V.A., Fabricants d’emotion. Musique et malice dans un village tsigane de Roumanie, Nanterre, Publications de la Société d’ethnologie, 2008 Zamfir, E., Zamfir, C., coord., Ţiganii, între ignorare şi îngrijorare, Ed. Alternative, Bucureşti, 1993

BIBLIOGRAFIE

ROMANO BUTIQ

120

Mulţumiri Acest material nu ar fi fost posibil fără sprijinul meșteșugarilor înșiși. Generoși în a ne arăta cum trudesc zi de zi și cum meșteresc obiectele făcute cu măiestrie, în a ne povesti cu ce greutăţi se confruntă în munca lor, în a împărtăși cu noi și bune, și mai puţin bune, ne-au permis să le intrăm pentru câtva timp în viaţa lor. Le mulţumim și le suntem recunoscători pentru frânturile de viaţă la care am fost martori.

Materialele care au stat la baza acestei publicaţii au fost culese și redactate prin organizaţia ECHOSOC (Fundaţia pentru recuperare, integrare și promovare socială), de o serie de operatori de teren, cărora le adresăm mulţumirile noastre.

Mulţumim de asemenea fotografilor care ne-au ajutat să ilustrăm poveștile meșteșugarilor romi, astfel încât vieţile lor să ajungă mai aproape de cititori. Mulţumim partenerilor noștri de la Agenţia Împreună și colegilor Marian Dobre și Mircea Nancă pentru contribuţiile semnificative aduse la editarea acestui studiu.

De asemenea, mulţumim profesorului Vintilă Mihăilescu pentru cuvintele frumoase și încurajatoare.

Studiul a fost realizat în cadrul proiectului „Romano Cher - Casa Romilor”, cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007- 2013 (56327), „Investește în oameni!”. Proiectul are ca obiectiv principal readucerea meseriaşului tradiţional de etnie romă pe piaţa economică şi în viaţa activă a comunităţii.

INDEX FOTO Sorin Onișor:

pp. 11, 12, 17, 28, 29, 34, 48, 53, 55 (sus), 57, 60 (stânga), 69, 90, 107, 109, 115

Gabriel Bălănescu: pp. 13 (dreapta), 14, 15 (dreapta sus), 16 (sus), 18, 19, 21, 25, 46, 78, 81, 82, 84, 86, 114, 117 Lorand Vakarcs: pp. 58, 59, 61, 93, 111, 112, 120, Copertă spate Cătălin Corneanu:

pp. 4, 7, 35, 37 (stânga)

Nicu Dumitru: pp. 26 (stânga), 27 (dreapta), 37 (dreapta), 89 Mircea Nancă: pp. 13 (stânga), 79 Orlando Neagoe: pp. 15 (stânga și jos), 16 (jos), 118 Paul Ţanicui: pp. 22 Eduard Enea: pp. 31, 32 Ștefan Mușat: pp. 49, 71, 80, 83 Mădălin Nicolaescu: pp. 50, 54 Andrei Lupu: pp. 74, 76 MULŢUMIRI

DATE DE CONTACT

ORLANDO NEAGOE (coordonator Romano ButiQ) Mobil: 0722.518.156 Email: orlando@kcmc.ro

Adresa: Telefon: Fax: E-mail:

Str. Lt. Av. Marcel Andreescu Nr. 15, 011645 021 539 08 83/4 0372 87 58 38 office@kcmc.ro

Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007- 2013 (56327) - Investește în oameni!

Romano Cher - Casa Romilor Editorul materialului: K Consulting Management and Coordination Data publicării: februarie 2013 Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficială a Uniunii Europene sau a Guvernului României.