Resturi Urbane

Resturi urbane “Nu există ierarhie, numai interdependenţă” Cecil Balmond

1/20

student:

Sabin Alexandru Purice

îndrumător: Ana-Maria Zahariade grupa:

61 A

CUPRINS Introducere 1. Argumentarea studiului 2. CONTEXT - unitatea obiect-mediu - contextul prezente pe sit 3. OBIECT - spaţiul condiţionat și condiţional - obiectul prezent pe sit 4. ATITUDINI - arhitectura la nivel social - atitudini posibile în proiectare resturilor urbane 4.1. Perforarea 4.2. [Re]ciclarea

5. STUDII DE CAZ - studii ale atitudinilor luate în considerare 5.1. SESC Pompeia, São Paulo 5.2. High-line, New York 5.3. orașul Guben, Germania 6. CONCLUZII îndreptate spre proiectul de diplomă, Galaţi 7. Bibliografie & Webografie 8. Imagini ajutătoare

~41.200 caractere cu spaţii 2/20

INTRODUCERE Noţiunea de reciclare introduce nevoia de a crea noi răspunsuri pentru ansamblurile urbane acum ‘decedate’. Vechi fabrici și terenuri oferă un imens stoc de clădiri în ruine sau învechite prematur (datorită vitezei cu care au fost construite). Acestea prezintă patologii spaţiale, constructive și de mediu importante și necesită abordari ‘chirurgicale’. Vechi fabrici anacronice, terenuri de locuinţe, super-orașe destinate turiștilor și suburbii non-functionale sunt doar câteva exemple ale scenariilor care ar putea întâmpina asistenţă și re-activare.

Reciclarea urbană - operaţie de reactualizare și re-informare - a astfel de terenuri urmăreste să oprească creșterea numerică a proceselor de risipă și inadaptare prin acţiuni globale de restructurare și redefinire (spaţială, iconografică si urbană) astfel încat să cultive noi relaţii între constructii și un mediu în constantă schimbare. Toate acestea reflectă existenţa unei problematici mai adânci despre dorinţa de prezervare și nevoia de intervenţie în mediul nostru (și o consecventă grijă pentru metodele de acţiune și ocupare a teritoriului).1

Metapolis Dictionary of Advanced Architecture, 2003 3/20 1

1. ARGUMENTAREA STUDIULUI Studiul de faţa iși propune să fundamenteze demersul proiectului de diplomă. Acesta prezintă o percepţie amplă asupra obiectului arhitectural și a legăturilor ce îi constituie contextul.

Urmărind satisfacerea unor nevoi, în locul unde activitatea umană se coaguleaza se dezvoltă un ansamblul de relaţii unite la diferite nivele de interese comune. Aceste structuri

emergente constituie reţele generatoare de viaţa.

Pentru a sustine aceste potenţialele relaţii se materializează, prin arhitectură, cadrul care le găzduiește. Mediul unei clădiri, contextul său, nu trebuie văzut ca simplu fundal al contrucţiei, el este însăși baza pe care aceasta se ridică, prin care funcţionează și cu care interacţionează. Obiectul de arhitectură este un ansamblu de intrări și ieșiri, el este

produsul contextului la un anumit nivel, și produce la randul lui context.

“Astăzi nu mai putem vorbi despre om sau natura ca și entităţi diferite, ci numai despre un proces care îl produce pe unul prin celălalt și cuplează astfel asamblajele.” 2 Pentru că spaţiul potentează anumite comportamente/acţiuni faţă de altele, se realizează o

legatură între spaţiu și fluxuri de acţiuni pe de-o parte și experienţe pe care obiectul arhitectural trebuie să le sustină de cealalta parte; în caz contrar obiectul arhitectural iși pierde validitatea. Arhitectura astăzi promoveaza mai mult decat functiune, ea sustine procese.

Se ajunge astfel la o percepţie diferită a obiectului arhitectural și a legăturii sale cu contextul său. Obiectul arhitectural, pentru a garanta o utilizare cât mai îndelungată,

evoluează, se materializează printr-o starea particulară, în perpetuă schimbare și încercare de a susţine procese (fie ele sociale, fizice, culturale sau de orice alta natură).

Nu mai este vorba de funcţiune ci de proces: “Creșterea este bună, a spus balonul, și explodă …

Creșterea este rea, a spus Moartea, și râse.

Nu am nici o idee despre ce vorbiţi, spuse omida și deveni un fluture.” 3 2

Omul si natura sunt vazute ca asamblaje, (Deleuze și Guatari, 1972)

brandeins 47, 2003; extras din Shrinking Cities 4/20 3

Modernitatea, context temporal și cultural, promovîând binefacerile progresului îi impune obiectului arhitectural adaptarea si readaptarea perpetua la actual.

Toate spaţiile contemporane depind de inputul utilizatorului pentru că, aspirând la un anumit comfort, acestea implică costuri de utilizare. Datorită capacităţii limitate a spaţiului arhitectural de a se adapta schimbărilor contextului, mai devreme sau mai târziu, acesta își va pierde utilizatorii. În căutare de input pentru a-și asigura

existenta și în lipsă de utilizatori apare junkspace.

Junkspace-ul definit de Koolhaas ne oferă viziunea anti-spaţiului, este ”reziduul pe care omenirea îl lasă pe Planetă”, o acumulare de spaţii condiţionate și condiţionale de o calitate îndoielnică. Acestea se hranește de pe urma dezvoltării spaţiului organizat, îl destabilizează și în același timp îl acaparează pentru el însuși.

“Junkspace-ul se extinde cu economia dar amprenta sa nu poate să se contracte… când nu mai este necesitat acesta se subţiază.

Din cauza viabilităţii sale precare junkspace-ul trebuie să înghită din ce în ce mai mult program pentru a supravieţui.” 4 El nu iși propune rezolvări organice pentru problemele in situ, ci le ignoră complet,

fiind preocupat doar de atragerea interesul înspre sine din partea potenţialilor utilizatori prezenţi în fluxurile pe care le parazitează.

Junkspace-ul este dependent de existenţa unor programe externe care să garanteze prezenţa fluxului la indemâna sa. Incapabil să genereze intrinsec flux, în momentul în care

parazitul își pierde gazda, își dezvăluie propria natură de non-spaţiu: ”Obișnuiam să reînnoim ce a decăzut, acum încercăm să reînviem ceea ce a murit: formele caută funcţie precum crabii caută cochilii goale care să îi găzduiască”. 5 Astăzi, confruntaţi cu problema deșeurilor, începem să le privim ca fiind o parte dinamică și fluctuantă a mediului nostru. Termenul de reciclare este repus în discuţie: în dictionarul Metapolis găsim o redefinire a noţiunii de intervenţie urbană. Acesta nouă abordare diferentiază reciclarea de reconstrucţie sau reabilitare. Metoda recilării este diferită de readucerea în prezent a unei clădiri care a funcţionat bine în trecut sau de o reconstruire ‘muzeistică’ a unei clădirilor imbătrânite. Reciclarea recunoaște sfârșitul unui ciclu și

începerea altuluia pe baza condiţiilor prezente.

4

Rem Koolhaas, Content, 2004

idem 5/20 5

Într-o societate dominată de viteza, în care schimbarea este singura constantă, obiectul de arhitectură își pretinde legitimitatea de componentă dinamică a sistemelor din care face parte. Pentru a genera un nou ciclu de viaţă, [obiectul arhitectural] trebuie

să realizeze o armonizare a contextului produs în urma sa cu intregul context ce îl susţine.

Istoria și cultura sunt parte integrantă a noului ciclu, fiind reprezentate de utilizatori.

Fiabilitatea noului ciclu depinde în mare parte de integrarea noului obiect în contextele existente (nu numai la nivel fizic ci mai ales social, cultural și economic).

Structurile nou create trebuie să permită apariţia și integrarea noului și

neplanificatului. Spaţiul incertitudinii este unul necesar pentru participarea și existenţa orașului ca manifestare a publicului.

“Este datoria arhitecţia să depășească acest timid set de piese și să alcătuiască, precum în cele mai bune partituri de muzică, goluri de incertitudine în care individualul să poată să participe.”6 Cel mai adestea aceste spaţii ale neplanificatului se materializează prin apariţia a mici spaţii vacante. Acestea sunt ușor trecute cu vederea în percepţia oamenilor ce locuiesc în proximitatea lor și afectează puţin planul lor conceptual. Lotul urban vacant este primul indice al perforaţiei urbane.

Aspectul pozitiv care acompaniază perforaţia este un tip de slăbire, o desfacere a spaţiului urban. Orașul perforat este urmat de o extindere a

utilizării. Aceasta aduce cu sine o creștere a calităţii vieţii și a mediului de viaţă.

Lipsa de spaţii libere nu mai este o problemă, cel mult sunt deficienţe în termeni de calitate. Dar exista și o parte negativă: aceste loturi goale ajung nefolosite iar mijloacele financiare necesare pentru a le menţine și structura nu sunt disponibile. Aceasta arată ca și necesară reinterpretarea acestor spaţii care

perforeaza orasul.

Pentru a-și mentine valabilitatea, spaţiul arhitectural trebuie să susţina omul printr-o relaţie organica în care unul îl servește pe celălalt fară a produce aberaţii comportamentale sau formale.

Cedric Price, Re: CP, 2003 6/20 6

2. CONTEXT - unitatea obiect-mediu Acum vom explora strânsa legătură dintre clădiri sau situri urbane și mediul lor. Vom observa cum acestea sunt create și susţinute de el și într-un final îl afectează în aceeași măsură în care sunt afectate. Definitia mediului unui sit va fi astfel tradusă în conceptul de mileu și se va atinge punctual, pentru a reveni mai tarziu, asupra interacţiunii dintre stat și forma urbană.

Orașul este corelatul străzii. Orașul exista doar ca o funţie a circulaţiei, și a circuitelor; este un punct remarcabil în circuitele care îl creează, și cele pe care le creează. Este definit de intrări și ieșiri; ceva trebuie să intre în el și ceva trebuie să iasă din el. El impune o frecvenţă.

Efectuează o polarizare a materiei, inertă, vie sau umană. Este un fenomen al reţelei pentru că este prin definiţie în legătură cu alte orașe. Condiţiile care apar la limita orașului condiţionează fluxul de materie înăuntrul și în afara sa. Din acest motiv orice material luat în distuţie trebuie să prezinte anumite caracteristici pentru a intra în fluxul reţelei interne a orașului sau pentru a putea călători pe reţeaua dintre orașe. Fiecare oraș acţionează ca un centru de putere, dar aceasta este o putere a polarizării sau a mediului (mileu-ului), a coordonării forţate.

Aflat într-un oraș pot considera acesta mediul meu, dar un oraș se află la rândul său între alte orașe, care împreună formează mediul său. ‘Orice’ poate fi definit ca și mediu dacă este considerat la o scară convenabilă.

Să considerăm astfel, pentru a clarifica paradigma, un organism privit ca asamblaj de mecanisme. Fiecare celulă vie este astfel un mecanism care percepe și acţionează, care are în consecinţă un caracter perceptual și unul al impulsurilor sau un caracter activ. Complexele de percepţie și acţiune ale asamblajului subiectului animal conduc la colaborarea a mici mecanisme celulare, fiecare dintre ele făcând uz doar de un semnal de percepţie și un semnal de acţiune. Organismul, perceput ca ansamblu de intrări și ieșiri, nu poate avea vreo șansă de supravieţuire independentă de supravieţuirea mediului, contextului, mileu-ului său. Acest context este o precondiţie a dezvoltării organismului.

Perceput astfel, orașul scapă definiţiei simple. Statul are o formă bine stabilită dar orașul este fără de formă. Este ușor de imaginat cum orașul poate fi încercat să fie ordonat de mecanisme la un nivel superior lui, dar nu acestea îl fac să funcţioneze. Orașul se definește ca mediul clădirilor individuale, și tocmai aceste nevoi trebuiesc înţelese, interdependenţa dintre clădire și mediul său, pentru proiectarea reușită a unei clădiri - o clădire ce susţine viaţa, ce devine un organism ce poate evolua.

De aceea, unui oraș îi poate fi dată aparenţa corectitudinii și magnificului care nu îl vor ajuta neapărat să trăiască. Impunerea ‘formală’ poate da orașului aparenţa 7/20

respectabilităţii și unui status înalt, dar daca nu se mulează pe reţelele care generează viaţa orașului va fi lăsat cu bulevarde deșerte și pieţe măturate de vânt care pot arăta bine în fotografii dar nu vor ajuta locul să înflorească. (Un exemplu la îndemână este orașul Manchester. În istoria orașului vitalitatea și claritatea organizării sale nu putea fi negată deși aceasta nu era rezultatul unei planificări centralizate. Pentru a genera un oraș similar nu ar fi îndeajuns specificarea unei forme, ar trebui create condiţiile ce i-au dat naștere: un centru mondial de comerţ ce ar avea nevoie de o forţa de muncă substanţială.) În consecinţă, contextul, menţionat aici în sensul lui cât mai general, are atâtea dimensiuni câte suntem dispuși să vedem. Acestea sunt la rândul lor cântărite în importanţă prin proiectarea lor pe un plan etic. Arhitecţilor afirmă câteodată că arhitectura este autonomă, dar astfel de afirmaţii nu fac decât să nege legitimitatea unora dintre multiplele planuri ce structurează spaţiul. Acestea rămân parte reală a contextului, a însăși alcatuirii unităţii clădire-context, chiar dacă alegem să le ignorăm prin a nu vorbi despre ele.

Clădirea și mediu său sunt intim legate și formează ansamblu. O clădire este formată dinspre un mediu, dar în același timp dă naștere unui mediu înăuntrul și împrejurul său; loc în care noi concepte și noi moduri de viaţă pot fi formate.

3. OBIECT - spaţiul condiţionat și condiţional Acolo unde interesele comune ale oamenilor se intersectează, prin arhitectură, se creează cadrul care să gazduiască aceste potenţiale relatţii. Rezultate din nevoile prezente pe sit, aceste spaţii sunt dezvoltări organice ale contextului care susţin fluxul de utilizatori.

Eficienţa acestei relaţii dintre om și spaţiul construit este dată de capacitatea acestora de a se susţine reciproc.

Pentru că toate spaţiile contemporane aspiră la un anumit comfort ele nu mai sunt gratuite. Orice spaţiu, apărut organic sau nu, are o doză de condiţionare din faptul că are costuri de utilizare. Din acest motiv el este dependent de imputul utilizatorului. Datorită capacităţii limitate de a se adapta schimbărilor contextului orice spaţiu, mai devreme sau mai târziu. își pierde capacitatea de a mai răspunde nevoii utilizatorilor; pe care din acest motiv îi pierde. În căutare de imput și lipsă de utilizatori apare junkspace.

Junkspace-ul este anti-spaţiul, este doar o exploatare oportunistă a fluxurilor de utilizatori prezente în sit, ignorând nevoile contextului. Pentru că nu promovează rezolvări, spaţiile astfel create sunt fragile, sunt incapabile să își asigure singure interesul utilizatorilor ce le-ar garanta inputul necesar susţinerii proprii. Junkspace-ul este un exces de non-spaţii, 8/20

este ”reziduul pe care omenirea îl lasă pe Planetă”, o acumulare de spaţii condiţionate și condiţionale de calitate îndoielnică. Acestea apar, nu ca produse ale progresului, ci datorită prezenţei unui flux exploatabil: junkspace-ul nu promovează soluţii, ci doar atragerea interesului.

Din cauza viabilităţii limitate el trebuie să înghită din ce în ce mai multe programe pentru a se susţine, ”în curând vom putea face orice oriunde”. Transformări succesive ridiculizează ideea de plan în junkspace. Nici o condiţie/situaţie iniţială nu este păstrată, singura certitudine este revoluţia permanentă, conversia continuă, orice este sacrificat pentru a atrage inputul necesar proprii supravieţuiri.

Junkspace-ul este un parazit al fluxurilor. Pentru că singur nu-și poate asigura interesul utilizatorilor, el este dependent de existenţa unor programe externe care să garanteze prezenţa fluxului în proximitatea sa. Dispariţia programului, drept urmare și a fluxului parazitat (ca nevoie de input), face ca junkspace-ul să fie scos în afara oricărui sistem ce l-ar susţine; parazitul își pierde gazda. Incapabil să-și obţină inputul necesar existenţei, el își dezvăluie propria natură de non-spaţiu. Fără a avea ce parazita el nu există.

Diferenţa dintre un spaţiu apărul organic și junkspace constă tocmai în faptul că pentru al resuscita pe primul este nevoie de un efort relativ scăzut (el era și este în general, nu mort, ci doar depreciat), pe când în cazul celui de-al doilea acesta trebuie relaţionat la contextul pe care la ignorat(acesta trebuie să capete o nouă viaţă). ”Obișnuiam să reînnoim ce a decăzut, acum încercăm să reînviem ceea ce a murit: formele caută funcţie precum crabii caută cochilii goale care să îi găzduiască”. ”Discursul său este pierderea”, și în acest sens trebuie înţeles el: organism ce prezintă din start mici sau mari inadaptări faţă de mediul său și sortit declinului. Acestea fiind premisele unei noi afirmări pentru conexiunile ‘invizibile’ și ușor schimbabile ce afectează mediul construit.

4. ATITUDINI - acţiunea în ansamblul contextului Junkspace-ul (el în sine fiind o atitudine faţă de sit, simplifiat-zis parazitară și sortit puterii în criză) intrat într-un proces de dispariţie are variate metode de a ieși în afara dezagregării.

Una dintre acestea ar fi scăparea de carcasa construitului și lăsarea locului astfel creat sa-și asume statutul de spaţiu perforat ca și răspuns necesar. O a doua metodă este reciclarea ansamblului aflat aproape de încheierea cursei sale spre a forma, printr-o serie de operaţiuni de tip edit la nivelul context-obiect, un nou ansamblu viabil și integrat.

9/20

Întelegerea unităţii context -obiect este prezentă în cazul amândurora, singura diferenţă este una de scară luată în considerare.

4.1.

PERFORAREA

In acest capitol se va discuta rarefierea ţesutului și a structurii urbane. Apariţia resturilor urbane și loturilor vacante în oraș prezintă aspecte pozitive și negative puţin studiate în momentul actual. Înţelegerea acestei dinamici dintre construit și vacant pune bazele unei altfel de percepţii asupra orașului perforat într-un context lărgit.

Orașul perforat este rezultatul a variate evenimente bruște sau influenţe de lungă durată: distrugeri pe timp de război sau catastrofe naturale, sau lipsei puterii economice pe lungi perioade și brusca abandonare a vechilor relaţii de uz și utilizare. Mici spaţii vacante sunt ușor trecute cu vederea în percepţia oamenilor a acestor arii urbane și afectează puţin planul lor conceptual. Doar în momentul apariţiei marilor spaţii vacante și a pustietaţilor devine imposibil de ignorat faptul că structura așezării a fost deranjată. Lotul urban vacant este primul indice al perforaţiei urbane.

Aspectul pozitiv care acompaniază perforaţia este un tip de slăbire, o desfacere a spaţiului urban. Orașul perforat este urmat de o extindere a utilizării; în locul a ceea ce a fost dens utilizat, locuinţele își satisfac nevoia pentru un spaţiu de trai mărit. Aceasta se petrece într-un context arhitectural și spaţial cu multe goluri. Oamenii trăiesc la distanţe mai mari unul faţă de celălalt iar distanţele sancţionate de standardele sociale ale orașului se măresc.

Nu este vorba de o lipsă de spaţii libere, cel mult sunt deficienţe în termeni de calitate.

Aceasta aduce cu sine o creștere a calităţii vieţii și a mediului de viaţă, o aproape luxuriantă stare a lucrurilor în termenii de consum de spaţiu public si privat în comparaţie cu construcţia si densitatea utilizării întâlnite în orașele americane, nemaivorbind de cele ale metropolelor asiatice. Aceasta este o oportunitate imensă oferită de orașul gol, perforat: este potenţial mai plăcut utilizabil, mai ușor de trăit și mai sănătos decât au fost orașele în oricare timp sau loc. Rezidenţii nu mai simt nevoia de a fugi de oraș pentru provincie.

Partea neplăcută este marca descompunerii si decăderii. Orașul perforat indică golirea trecută și prezentă, drept pentru care și viitoare. Indică lipsa de cerere și pierderea profitului pentru proprietari; înseamnă o descreștere a valorii economice și rezultatul pierderii de substanţă fizică a clădirilor. Orașul perforat este o formă latentă a urbanului.

Ariile slăbite și stocul negativ sunt excluse din evaluarea făcută de piaţa de cerere și ameninţă abandonarea treptată. Toate orașele au de asemenea structuri urbane robuste, locuinţe atractive și cartiere cu excelente prospecte de regenerare proprie ca și zone urbane inerente si vitale. Este la fel de clar că prospectele viitoare ale celor mai sărace și slabe arii 10/20

ale orașului sunt cu totul diferite. Decăderea apartamentelor în clădirile de locuinţe multietajate și atractivitatea lor în declin sunt cel mai pronunţat în ariile marcate istoric de însemnate densităţi de construcţie și utilizare. Cartierele tradiţionale ale clasei muncitoare sunt expuse mai puternic golirii decât ariile construite într-un mod liber și generos.

Sub aceste condiţii, perforaţia este un răspuns urban pentru procesele urbane de structurare în era post-creșterii. Cu toate acestea, conceptul reprezintă ceva nou, o densitate mai mică, inclusiv o mai mare sau mai mică impărţire a golurilor și spaţiilor interstiţiare. Ca și nouă tipologie a spaţiului urban, este marcată de o incidenţă crescută a surplusului de loturi de marimi și distribuţii ce nu pot fi precis determinate în avans. Pentru că aceasta nu reprezintă cealaltă faţetă a monezii prin mai densa sau excesiv de ocupata insulă urbană, conceptele de proiectare tradiţională se dovedesc învechite. Aceste loturi goale ajung nefolosite, și mijloacele financiare pentru a le menţine și structura nu sunt disponibile.

Consecinţele necesare sunt reinterpretarea acestor spaţii în orașul perforat, apariţia unor noi concepte de planificare și acceptarerea unor standarde mai modeste care într-un final vor duce la forme shimbate de apropriere a spaţiului.

Atitudinea este preponderent urbană, a spaţiilor publice, și promovează perforaţia ca și condiţie ce nu trebuie văzută ca fiind opusul densităţii. Dacă ne reprezentăm obiectul ca fiind construitul și mileul ca actualizarea reţelei de relaţii prin interacţiunea oamenilor pe sit propriuzisă, suma acestora nu scade per total, ci doar își schimbă raportul; mai puţină construcţie, mai multă interacţiune.

4.2.

[RE]CICLAREA

În urma definirii orașului global în anii șaizeci de către Marshall McLuhan, de atunci și implementat prin reţeaua sateliţilor de comunicaţie, orice intervenţie asupra teritoruiului este un act asupra unui ansamblu-mediu cunoscut. Întreaga planetă este un ‘oraș’. A acţiona nu mai poate fi o cucerire, o cercetare a unui teritoriu necunoscut. Limita dintre oraș și provincie, dintre locuire și peisaj, dintre natural și artificial, nu mai există. Expansiunea nu mai este posibilă. Orice acţiune asupra teritoriului este un act direcţionat înspre interiorul orașului global. Este un re-act.

Drept urmare, în ultimele două decenii, obiectivul urbanismului oficial a fost să creeze un model de <RE> : regenerare, reconstrucţie, restaurare, reabilitare, redefinire, recuperare. Toate sunt doar denumiri ale unui curs de acţiune bazat pe repetiţie, mai concret, pe inversia de procese.

11/20

Reciclarea apare astfel ca directă consecintă a unei conștiinţe a orașului global. Până nu demult ne petreceam timpul cautând cum să generăm energie și ce să facem cu deșeurile.

Astăzi, atenţia s-a schimbat, în mod predominant, spre cum să cheltuim energia eficient și spre a minimiza deșeurile sau reintroducerea lor în producţia de energie. Astfel, în timp, noţiunea deșeurilor a început să fie înţeleasă ca fiind parte dinamică și fluctuantă a mediului nostru; nu mai putem considerea natura ca fiind ceva diferit de construit, de antropic.

Trecerea a fost treptată și încă se mai petrece, dar direcţia schimbării dinspre paradigma linearităţii înspre cea a ciclicităţii este sigură. Ne este acum imposibil să mai privim lumea ca fiind separată de acest concept, iar aceasta schimbare aduce o nouă interpretare, trecută și viitoare, asupra istoriei.

Noua înţelegere, înglobând arhitectura mai târziu decât alte discipline, încearcă să reaprindă discuţia cu privire la oportunităţile spaţiului antropic. Reciclare este una din atitudinile noi în acest context. Ea poate să fie aplicată la nivelul total (diverși agenţi deja invocă reciclarea la nivel mondial) sau la diverse niveluri locale; și precum ciclicitatea ne apare acum naturală, deja prezentă înainte de conștientizarea ei, regăsirea ei la toate nivelele nu pare a avea sfârșit (orice face parte dintr-un anumit ciclu).

Noua paradigmă apare pe fundalul creșterii din ce în ce mai rapide a orașelor locale; orașe ce generează diverităţi mari de situaţii ce necesită abordări și soluţii variate pentru a fi definite. ”Golurile urbane” vor necesita o flexibilitate crescută în modul nostru de a le aborda și, drept urmare, trebuie să se debaraseze de tipologia unică de construcţie. Fiecare loc are nevoie de propria soluţie, propria definiţie, o abordare ‘customizată’, singulară.

Aceste acţiuni nu mai trebuie percepute ca reacţie ci în sensunl unei activări; nu răspuns ci întrebare; nu apărarea unor precepte ci atacul ca acţiune. Intotdeauna este vorba de dialog de interacţiune socială, umană. O arhitectură care răspunde este interesantă să exprime o soluţie (neinteresată neapărat de feed-back) faţă de a fi problematică și a intra în dialog (arh. care nu se pretinde a fi auto-suficientă); reacţia nu necesită răspuns / reactivarea și activarea se combină pentru a crea o întrepătrundere dintre ‘relaţie’ și ‘acţiune’, pentru a transmite în exterior un mesaj (energie, relaţii dintre utilizări, evenimente, scări și scenarii implicit influenţate de procese); apărarea nu crează dialog (caută auto-prezervarea) / atacul trebuie văzut ca și sensibitatea a atacatorului la mediul său. Dialogul real devine necesar.

Parazitarea se dezvăluie ca fiind nimic mai mult decât oportunistă, condiţionată și extrem de fragilă. În acest sens, atitudinea recilării se materializează printr-un interes crescut faţă de construit și cum poate acesta să intre în noi relaţii cu existentul la orice scară posibilă (terenul poate fi degajat și contruitul reciclat spre a folosi la alte construcţii sau fluxuri de materiale). În cazul 12/20

concret al unei clădiri foste parazitare, se pune problema conectării rămășiţelor (clădirea ca întreg sau parţial, anumite valori istorice sau afecte în legătură cu construit) cu contextul in situ cu care își / și-a pierdut legătura.

5. STUDII DE CAZ Acestea au menirea de a ilustra și clarifica atitudinile și conceptele studiate. Ele sunt ordonate în ordinea spaţiului ocupat/afectat și nu într-un sens al re-ordonării noţiunilor din lucrare. Primul, cazul fostei fabrici de tobe Pompeia este unul ce afectează puternic un întreg cartier al orașului; cazul High-line-ului din New York are o scară mai aproape de segment al orașului ce înglobează multe unităţi de cartier; ultimul fiind deja la scara unui întreg oraș.

5.1. SESC Pompeia, São Paulo Arhitecta Lina Bo Bardi a vizitat situl pentru prima oară în anul 1977, prim moment în care și-a manifestat interesul pentru recuperarea locului ca un eventual centru de loisir.

Principala atracţie în această primă vizită a fost estetica industrială a atunci abandonatei fabrici de tobe de Pompeia. Într-o a doua vizită surpriza nu a mai venit din partea arhitecturii ci mai degrabă dinspre activităţile desfășurate de localnici în relaţie cu pavilioanele industriale. Observarea unui grup divers de copii, taţi, mame și vârstnici ce treceau dintr-un pavilion în altul, preocupări precum fotbalul copiilor, un teatru de păpuși și alte manifestări ce își asumau întrun mod direct spaţiul au determinat decizia de a concretiza evoluţia lor naturală.

Atitudinea rezultată în urma acestor observaţii a fost una de integrare a naturaleţii ce participă activ în proiect, ea este privită ca un material concret și adăugat paletei proiectului.

Reflexiile apei, briza, sunetul vântului prin crengile copacilor, priveliștile înspre cer și mișcările norilor privite prin deschiderile pereţilor sunt elemente care conlucrează în ansamblul compoziţiei.

Imaginea iniţială de asumare a locului de către localnici împreună cu frumuseţea inerentă fabricii a dus la soluţia arhitecturală ce este înţeleasă ca o agregare a acestora.

Contextul este privit ca ruină asupra căruia se intervine, iar construcţia apare la intersecţia dintre intervenţie și invenţie.

Toate aceste nu sunt privite din puctul de vedere al unei naturalităţi artistice. Ele sunt o expresie a intensităţii la nivelul fiecărui element și nu asupra ansamblului; aspect ilustrat 13/20

de punerea în operă a betonului ce lasă vizibilă fiecare etapă a genezei construcţiei adăugate și o grijă faţă de existent ce rămâne neatins de modernizarea efectuată (o austeritate expresivă).

Schimbarea programului arhitectural este văzută ca un mod de a locui în oraș și ocupare a spaţiilor publice și colective; rezultatul ultim al unui exerciţiu de ”microurbanism”.

Proiectul vine în ajutor pentru a exemplifica atitudinea recilării. Relaţia dintre fabrica închisă și mediul său, reprezentat de intensa activitatea desfășurată în jurul său la momentul vizitei architectei, poate fi percepută ca și o necesitate a contextului de a și-o asuma. Propunerea arhitectei intervine printr-o serie de adăugiri și expulzări, intensificări și relaxări ce au ca scop manifestarea / însușirea mai rapidă și mai longevivă a restului urban.

5.2. the High Line, New York Construită între anii 1930 și 1934 pentru a livra încărcătură fabricilor și depozitelor dealungul prosperei zonei industriale vestice a New York-ului, ‘linia înaltă’ a făcut parte din îmbunătăţirile de infrasturctură ce au eliminat într-un final 105 traversări la nivel stradal ale căii ferate în Manhattan. Aceasta a rămas funcţională până în 1980, cu toate că partea sudică a fost demolată la începutul anilor ’60. Nemaifiind necesară scopului iniţial, dar valoroasă ca trecere neobstrucţionată prin Manhattan, High-line-ul a rămas dormant, cu iarbă, copaci și flori sălbatice crescând peste șine.

Structura a fost la început deţinută de New York Central Lines. În 1999 un grup nonprofit de rezidenţi, afaceriști și profesioniști în proiectare din împrejurimi a fost format în speranţa de a transforma High-line-ul într-un pietonal public suspendat. În prezent transformarea este în plină desfășurare. În urma susţinerii unui concurs, proiectul a fost câștigat de o firmă de peisagistică, Field Operations, și o firmă de arhitectură, diller Scofidio + Renfro.

Proiectul, comform autorilor, a fost inspirat de frumuseţea melancolică și neascultătoare a High-line-ului, loc în care natura a cucerit o bucată de infrastructură urbană, odată indispensabilă orașului. Echipa a reformat această structură industrială într-un instrument post-industrial de loisir, viaţă și progres. Aceștia au schimbat regulile de interacţiune dintre natura și pietoni printr-o strategie de agro-tectură ce combină materiale organice și constructive într-un mix de proporţii schimbătoare. Dealungul său sunt acomodate: sălbaticul, cultivatul, intimitatea și hiper-socialul. Ansamblul este pus în contrast

14/20

cu viteza alăturatului Hudson River Park printr-o încetinire, distracţie și alteritate ce prezervă caracterul straniu al High-line-ului.

Propunerea, oferind flexibilitate și responsivitate faţă de nevoi, oportunităţi și dorinţe în schimbare ale contextului dinamic, este proiectată pentru a rămâne perpetuu neterminată, să susţină creșterea emergentă și evoluţia dealungul timpului.

Proiectul este un perfect exemplu de ilustrare al atitudinii de perforare. Dispariţia fluxului intens al industriei ce i-a dat naștere a lăsat în urmă scheletul industrial al transportului feroviar. Proiectul își asumă construitul (condiţie specificată pentru păstrarea posibilităţii viitoare de a fi folosite pentru scopul iniţial) ca și fundal peste care intervenţia se așează.

Această păstrează multe din caracteristicilel perforaţiei care, odată cu acoperirea lor de vegetaţie, capătă forma unui mix dintre artificial și natural. Rezultatul este binevenit în contextul densităţii mari de construcţii ale zonei și aglomerării la nivel stradal. Intervenţia este minimă și perforarea promovată ca variantă validă de abordare [tocmai din cauzele necesităţii de spaţiu degajat și loc pentru manifestări în căutare de spaţiu].

5.3. orasul Guben, Germania Sintagma comform căreia spaţiile publice sunt fereastra către sufletul orașului este binecunoscută. Ea este cu atât mai adevărată cu căt auto-evidenta integrare dintre spaţiile urbane și viaţa urbană de zi cu zi nu mai pare a funcţiona, și identitatea urbană este supusă drept consecinţă testării.

Cazul orașului Guben servește aici ca studiu de caz tocmai pentru discrepanţa dintre ambiţiile și realitatea dezvoltării urbane. Acesta a fost oficial promovat drept ”orașul european model” dar este perceput în viaţa de zi cu zi de către rezidenţii săi ca ”un oraș pe moarte”. În căutarea cauzelor declinului vieţii publice dintr-un oraș similar cu Guben este folositor să ne îndreptăm atenţia asupra discuţiilor de zi cu zi ale subiectului. Ele înaintează drept responsabilă migraţia tinerilor ca fiind principala cauză a regresului vieţii la nivel urban. Cu toate acestea explicaţia pare să fie susţinută doar parţial, deoarece oamenii rămași în oraș sunt implicaţi activ în comunitate. Pe de altă parte, realitatea indică activitatea ca având mi multă legătură cu pasiuni proprii, în grupuri, decât cu viaţa publică la nivelul orașului. Legătura dintre variatele nișe constituite de asociaţii - fie ele de pescuit, repartizare sau ale pensionarilor - și oricare adevărată conștiinţă civică, cu toate interesele sale conflictuale și întâlnirile cazulale determinate astfel, nu s-a concretizat. Oamenii implicaţi vorbesc despre tendinţa lor de a rămâne adânc implicaţi în propriile griji și interese.

15/20

Această descriere a ceea ce am fi tentaţi să numim activism fără ţintă indică însăși centrul problemei. Dacă nu uităm că viaţa publică există cel puţin în parte pentru a genera și coordona ”capitalul social”, atunci diferenţierea introdusă în discuţia contractării orașelor devine o parte importantă. Mai ales în legătură cu orașele de dimensiuni mici trebuie făcută diferenţierea dintre ”comunitate” și angajament ”civic”. Comunitatea funcţionează înăuntru a norme convergente de solidaritatea aflate în strâns acord, pe când angajamentul civic își găsește competenţa în legăturile pe care aceasta le stabilește între propriile interese și o mai largă arenă publică. Din această perspectivă, ceea ce lipsește orașelor în proces de micșorare nu este atât de mult voinţa comunităţii de a se implica, cât un mediu (mileu) civic care să reunească la nivel municipal variate nișe de activităţi și conectarea lor cu chestiuni mai largi și puncte de referinţă pentru acţiuni (ulterioare). Existenţa unei cetăţenii urbane ce încearcă să se desprindă de orientări locale devine astfel un element de bază pentru viaţa publică a orașului.

Problema adusă în discuţie aici, pe lângă pretinderea a încă unei demonstraţii sau exemplificări cu privire la inseparabilitatea obiect-mileu, poate să fie o tot de atât de bună ocazie de a cerceta conceptul de junkspace la un nivel al teritoriului, teritoriu ce conţine orașe. Problemele prezente în orașul Guben se încadrează ușor în categoria de junkspace. O singură menţiune trebuie însă făcută; în acest caz și la această scară întregul oraș se conturează a avea proprietăţile junkspace-ului. Orașul ca și parazit, gazda fiind industria.

Parazitarea nu trebuie privită niciodată ca fiind negativă. Spaţiul parazitar (în acest caz orașul) își gasește întregul mileu în spaţiul gazdă/parazitat; orașul Guben a funcţionat eficient având industria ca principală sursă și generatoare de interese. Problema a apărut odată cu moartea industriei; locuitorii rămași în urmă se simt fragmentaţi la nivel civic.

6. CONCLUZIILE STUDIULUI INDREPTATE SPRE PROIECTUL DE PREDIPLOMA Obiectul proiectului de diplomă îl constituie un complex de hale ce formează fostul intitut de cercetare navală din Galaţi. Împreună cu partea sa de proiectare navală (alfată în imediata vecinătate a sitului) formează ICEPRONAV-ul.

Situl a fost ales tocmai pentru că a murit. Activitate ce odată îl făcea să funcţioneze a încetat, structura care i-a dat naștere s-a reorientat și situl este în prezent abandonat.

Orașul a avut în momentul conturării sale iniţiale un centru linear. El s-a extins odată cu apariţia combinatului siderurgic înspre vest dealungul unei axe secundare. Această 16/20

evoluţie a făcut ca activităţile de interacţiune socială să migreze ușor înspre această nouă direcţie. În pofida acestui fapt, intersecţia acestor două axe generatoare majore ale orașului este încă o zonă publică profund urbană. Ea are în marea parte a timpului o funţie majoră de loisir, pentru ca din timp în timp să-și asume adevăratul rol de centru al orașului.

Terenul ales pentru diplomă se află în directă proximitate cu acest centru al orașului.

Pe lângă acest factor important și determinant în alegerea sitului se mai adaugă alţi câţiva, la fel de importanţi: 1.

prezenţa diferenţelor mari de nivel creează oportunităţi pentru o altfel de percepţie a

spaţiului urban (inexitenţa traficului în interiorul sitului de dimensiuni considerabile îl face perfect pentru un program predominant public); 2.

schimbarea sensurilor de circulaţie la o scară apropiată sitului îl aduce indirect în

vizorul unei dezvoltări viitoare ce deja a început să se petreacă (paralel cu axa originară a orașului, dealungul unei străzi deja existente, a început să se contureze un flux paralel între gara orașului și malul Dunării; loc în care sunt suprapuse variate intensităţi, manifestate și potenţiale); 3.

posibilitatea cartierelor imediat legate de sit de a respira / de a-și dezvolta spaţiul

necesar unei calităţi îmbunătăţite de ocupare a terenului; posibilitate greu de realizat anterior închiderii institutului de cercetări, program industrial și introvertit; 4.

un ultim factor ar fi o posibilitate similară cu cea anterioară, dar la o scară mai mare;

și anume, o serie de factori precum topologia orașului și activităţile ce s-au așezat pe el au făcut ca situl, împreună cu o substanţială parte a orașului să fie uitată de către oraș, el fiind în prezent orientat dinspre centrul mai sus descris înspre vest. Zona astfel aflată între centru vechi liniar și șantierul și portul din est a fost socotită drept neprielnică extinderii sau intensificării urbane. Singura posibilitate a zonei constă în mai sus menţionatului nou flux paralel cu cel vechi și dezvoltarea unui centru propriu alipit centrului orașului (diferit de centru ce începe să fie conturat în zona gării). Înţelegerea acestor factori prin prisma conceptelor asimilate urmărește o dezvăluire a nevoilor și eventualelor oportunităţi prezente pe sit. Un prim loc în care aceasta trebuie să transpire este în înţelegerea istoriei sitului.

O logică prea aprofundată nu trebuie căutată în alegerea programului industrial de a ocupa acest sit. El pare parașutat în centrul orașului. La timpul contrucţiei sale în anii șaizeci zona fiind mult degajată faţă de situaţia prezentă. Orașul s-a intensificat forţat în jurul lui, nu din cauza dorinţei unui dialog cu el, ci mai degrabă datorită poziţiei favorabile faţă de centrul orașului. Această intensificare marchează sfărșitul intervenţiilor socialiste nu numai în zona imediată cât în tot centrul per ansamblu. Cel puţin la momentul construcţiei și în cel 17/20

al extinderii sale institutul de cercetare pare a-și fi găsit locul perfect pentru introvertirea ce îl caracterizează. Consecinţele poziţionării sale la baza diferenţei de nivel a terenului se relevă doar în prezent; zona dintre hale și cornișa terenului fiind practic radical diferită de starea dinaintea sosirii lui.

1.

Perforarea sa, cel puţin la nivelul lipsei de program și în sensul de junkspace, face

posibilă abordarea lui din punct de vedere al unei reciclări în strânsă legătură cu centrul proxim și viu al orașului.

2.

Potenţialul perforării sale, fragmentarea și degajarea sa locală, prezintă o valoare

intrinsecă și importantă la nivelul întregului oraș. Aceasta este cu atât mai importantă datorită punctului anterior.

3.

Apariţia fluxului secundar paralel se prezintă ca o oportunitate importantă de

reciclare în direcţia centrului orașului, privit ca parţial și fost centru civic. Situl are potenţialul de a deveni un important centru civic care să nu fie lăsat pradă unei parazitări comerciale datorită apropierii sale de centrul viu al orașului.

4.

Problema creată la nivelul cartierului crescut forţat în jurul institutului se cere acum

rezolvată. Aceasta nu trebuie văzută ca fiind diferită de ideea anterioară a extinderii centrului civic; acestea se suprapun și conectează la multe nivele.

5.

Același discurs este cu atât mai valabil pentru inversarea procesului descendent în

care se află zona dintre centrul vechi și șantierul naval. În acest punct, mai presus decât celelalte, se află adevărata oportunitate a nevoilor existente de a-și găsi rezolvarea. În concluzie, abordarea trebuie să aibă un caracter specific urban/public. Aceasta trebuie să realizeze însăși cerinţele ascunse în mileu-ul constituit de factorii relevaţi.

18/20

7. BIBLIOGRAFIE BALMOND, Cecil - Informal, Germany, Prestel, 2002 BALLANTYNE, Andrew - Deleuze and Guatari for Architects, USA, Routledge, 2007 DELEUZE and GUATTARI - A Thousand Plateaus, Great Britan, Continuum, 2004 DOEHLER-BEHZADI, Marta in Shrinking cities, volume 2, Germany, Hatje Cantz Verlag, 2006 KOOLHAAS, Rem - Content, Germany, Taschen, 2004 KOOLHAAS, Rem - S,M,L,XL, Monacelli, 1998

PRICE, Cedric in Re: CP, Basel, Birkhäuser, 2003 WIGLEY, Mark – Transurbanism – conferinta pentru Unstable Media din 30 Noiembrie 2001, fragment the Metapolis Dictionary of Advanced Architecture, Barcelona, Actar, 2003 7. WEBOGRAFIE DeLANDA, Manuel - European Graduate School Lecture, 2006 http://www.youtube.com/watch?v=IKIsA8yhP58 DeLANDA, Manuel - Materialism, Experience and Philosophy, 2008 http://www.youtube.com/watch?v=mXzc1V2nTKk

19/20

8. IMAGINI AJUTATOARE SESC Pompeia, São Paulo

High-line, New York

Proiectul de diploma, Galaţi

20/20