118 - Sfera Politicii

Sfera Politicii REVIST~ LUNAR~ DE }TIIN|E POLITICE EDITAT~ DE FUNDA|IA SOCIETATEA CIVIL~ ANUL XIII, 2005

118

Cuprins

2. Editorial

Revista este editat` de

Fundaþia Societatea Civilã

Viorel Zaicu

4. Analiz` politic` Ovidiu Vaida 14.

Victor-Iulian Tuc`

EDITORIAL BOARD CÃLIN ANASTASIU DANIEL CHIROT DENNIS DELETANT ANNELI UTE GABANYI GAIL KLIGMAN DAN OPRESCU VLADIMIR TISMÃNEANU G. M. TAMAS

18. Teorie politic` Alexandru St`iculescu

B`t`lia pentru curentul popular Istoria unui e]ec: Constitu\ia European`

Marxism, revolu\ie ]i stat

25.

Vlad Flonta

Penuria cronic` - cea mai vizibil` caracteristic` a comunismului

29.

Vasile Nazare

Opinii privind comportamentul organiza\ional ]i legile evolu\iei partidelor politice

37.

Dorina Cucu

Model`ri sociale

44. Politic` interna\ional`

Ionu\-Octavian Apahideanu

The Middle East: Top-Down vs. Bottom-Up Security Perceptions

55.

Katjuscia Mattu

The Portuguese Revolution

59. Recenzii, semnal`ri, comentarii

Mihail Radu Solcan

Spiritul protestant ]i etica discursului filosofic

DIRECTOR STELIAN TÃNASE

Ne[ncrederea

REDACÞIE

Redactor ºef: ROMULUS BRÂNCOVEANU Redactor ºef-adjunct: IOANA COSTESCU Secretar de redacþie: LIVIU STOICA Colectivul redacþional: ADRIAN CIOROIANU ALEXANDRU RADU LAURENÞIU ªTEFAN SCALAT VALENTIN STAN VIOREL ZAICU

Mircea Flonta, Apropieri (Convorbiri cu Romulus Br@ncoveanu)

Adresa Redacþiei: Pia\a Amzei, nr. 13, Et. 1.

Bucure]ti, România Tel/Fax: 01 312 84 96, 01 212 76 61 sferapoliticii rdslink.ro redactia sferapoliticii.ro http://www.sferapoliticii.ro

Revist` recunoscut` de CNCSIS

Revista Sfera Politicii apare cu sprijinul NATIONAL ENDOWMENT FOR DEMOCRACY 1

S.P. nr. 118/2005

Editorial

Neîncrederea VIOREL ZAICU

Ultimii 15 ani au adus, [n toate domeniile vie\ii sociale [n general ]i [n politic` [n special, o mare noutate, pe care pu\ini speciali]ti au reu]it s` o con]tientizeze ca problem`: lipsa [ncrederii. Desigur, acest fenomen exist` pretutindeni, [n orice tip de societate ]i la orice nivel, dar, la fel ca ]i alte [nclina\ii sau sentimente umane, nu pune probleme foarte mari ordinii sociale atunci c@nd este men\inut [n limite acceptabile. Ar trebui ca [n Rom@nia speciali]tii s` fie preocupa\i mai mult de acest factor al armoniei sociale; chiar dac` nu spune direct foarte multe despre starea de s`n`tate a unei societ`\i, poate da [n vileag simptome ale unor boli sociale foarte grave.

Speciali]tii occidentali au [n vedere [ncrederea ca factor de prosperitate ]i liant al vie\ii sociale. (Francis Fukuyama, spre exemplu, a abordat direct acest subiect, consider@nd c` un capital social puternic se cl`de]te pe o [ncredere mare; chiar ]i la nivel intuitiv, aceast` rela\ie este inextricabil`, cu toate c` nu are o stabilitate garantat`.) Cei rom@ni ar trebui s` aib` [n vedere ne[ncrederea ca factor de perpetuare a unei tranzi\ii tumultoase. C`ci este inutil s` discu\i despre [ncredere ]i capital social acolo unde domnesc ne[ncrederea ]i capitalul social negativ.

Dac` [n regimul comunist ne[ncrederea a fost cultivat` pentru a sluji intereselor partidului ]i conduc`torului unic, [n regimul democratic ea ar fi trebuit s` se reduc`, prin for\a lucrurilor (institu\iilor, mijloacelor de comunicare, dezvolt`rii economice etc.), la un nivel acceptabil, similar celor din societ`\ile civilizate. Orice observator atent []i poate da seama c` nu a sc`zut – poate a fost chiar amplificat`.

Aleg`torii nu mai cred mare lucru din ce spun candida\ii (promisiunile electorale au un parfum aparte, de cimilituri hazlii), pacien\ii din ce spun doctorii, elevii din ce spun profesorii (f`cu\i – nu-i a]a? – de at@tea ori de r@s de penibilele examene de titularizare), angaja\ii din ce spune ]eful de personal ].a.m.d.

Pe scurt: au r`mas foarte pu\ine “icoane” ale [ncre-

S.P. nr. 118/2005

derii, iar acestea sunt puse [ndeob]te [n altarele oamenilor slab educa\i ]i foarte prost informa\i (vezi “popularit`\i de tip Iliescu”, valabile nu numai pentru persoane, ci ]i, spre exemplu, pentru “ma]ina na\ional`”). Ce se [nt@mpl` cu ceilal\i? Ceilal\i ]tiu. {ntrebarea care se pune acum este: ce? Cum pot fi alese valorile ]i cuno]tin\ele certe [ntr-un climat de ne[ncredere general`? Pentru cei mai mul\i, r`spunsul la aceast` [ntrebare este lipsit de echivoc: eu sunt cel mai inteligent, m` descurc! (Cu variantele populare “ajut`-te singur”, “scap` cine poate” etc.)

Suntem capabili ]i de activit`\i [n care, [n mod incon]tient, investim o mare doz` de [ncredere: de la pietonul care traverseaz` prin locuri nepermise sau pe culoarea ro]ie a semaforului, p@n` la automobilistul care circul` cu vitez` foarte mare pe drumuri pe care nu le cunoa]te ]i care [i pot rezerva foarte multe surprize; de la cet`\eanul care se angajeaz` s` pl`teasc` rate pentru o mul\ime de aparate casnice ]i p@n` la cel care investe]te [ntr-un apartament situat [ntr-o “cutie de chibrituri”, oamenii manifest` o [ncredere care la o analiz` mai atent` se dovede]te, date fiind condi\iile pentru fiecare caz [n parte, exagerat`. Dar toate aceste ac\iuni nu demonstreaz` dec@t [ncredere [n propriul noroc, [n propriile capacit`\i sau [ntr-un ]ir de [nt@mpl`ri fericite – altfel spus, speran\e. Nici una dintre aceste ac\iuni nu presupune o [ncredere confortabil` [n cel`lalt, [n func\ionalitatea societ`\ii sau a legii. Rezultatele unor studii construite pe teoria jocurilor s-ar putea s` dezv`luie faptul c` avem agen\i care adopt` (mai mult sau mai pu\in ra\ional) strategii curioase. Mult mai gr`itor ar fi un studiu asupra comunit`\ilor virtuale – comportamentul [ntr-un astfel de mediu indic` foarte clar nivelul de (ne)[ncredere [n cel`lalt ]i capacitatea general` de cooperare ]i organizare. Personal, mizez pe un rezultat surprinz`tor [n cadrul unui experiment de tip “stare de natur`” [n mediul virtual: o sumedenie de contracte sociale instabile – echiva-

2

Editorial lentul unei st`ri de natur` de nivel superior, tribal.

Cauza ar fi [ncrederea exagerat` [n “calit`\ile” proprii (printre care sunt incluse ]i accidentele sau ]ansele) ]i o ne[ncredere semnificativ` [n privin\a celuilalt. O ecua\ie r`sturnat` a condi\iilor unei vie\i sociale armonioase. Tocmai de aceea consider c` un studiu privind ne[ncrederea este diferit de unul care prive]te [ncrederea.

Ce ne indic` ne[ncrederea? Faptul c` avem ]coli proaste, institu\ii proaste, organiza\ii ]i [ntreprinderi proaste. Nu sunt proaste prin defini\ie, ci ca urmare a nep`s`rii ]i a nepriceperii. Exist`, [n toate domeniile ]i sub toate aspectele, oameni pricepu\i ]i competen\i. Sub diverse forme, fiecare rom@n cunoa]te fabula brigadierului care “\ine [n spate” [ntreprinderea. }i totu]i, de pe ecrane ]i de dup` toate col\urile pe l@ng` care trecem [n via\a cotidian`, ne [nt@mpin` jurnali]ti care nu cunosc ra\iunea suficient`, politicieni pentru care argumentul suprem este “nu noi, ei!” (“ba tu”-ul penibil din curtea gr`dini\ei), medici care confund` p`r\i anatomice inconfundabile, ]efi care se pricep la orice [n afar` de treburile pe care ar trebui s` le supravegheze ]i constructori ale c`ror edificii se f`r@mi\eaz` dup` prima ploaie.

Oamenii se orienteaz` astfel spre valori care “au confirmat”. Odat` importate, acestea [ncep s` scad` – nu func\ioneaz` o lege a importului, ci principiul vaselor comunicante, [n care “vasul” nostru valoric are o sec\iune mult mai generoas`, ceea ce face ca nivelul final s` fie foarte apropiat de nivelul ini\ial autohton. Produse [n Rom@nia, multe bunuri []i schimb` radical calitatea ([n r`u), iar [ntreprinz`torii [nva\` s` dea mit`, sub diverse forme – corup\ia infecteaz` foarte u]or corpurile alogene. Dar ce este corup\ia? Dincolo de latura juridic`, este o redistribuire a bunurilor dup` criterii arbitrare. Ea apare acolo unde criteriile fixe sunt prost g@ndite ]i prost aplicate, devenind astfel motoarele principale ale cercului vicios al ne[ncrederii.

Prin urmare, asupra acestor criterii trebuie ac\ionat. Dar cum? {n nici un caz “revolu\ion@nd” periodic sistemul de [nv`\`m@nt sau pe cel de s`n`tate, angaj@nd consilieri britanici pentru probleme de corup\ie ]i [nfiin\@nd supraorganisme de control din acela]i material genetic cu cele existente. Solu\ia st` mai degrab` [n retragerea sistemului politic de pe pia\a abera\iilor. Atunci c@nd libera ini\iativ` nu va mai fi stimulat` (ironic, prin crearea unor “facilit`\i” prea costisitoare pentru cet`\enii de r@nd), ci permis`, c@nd institu\iile statului vor [nceta s` mai fie neurofage ]i cronofage ]i vor privi cet`\eanul ca beneficiar principal, iar medicii ]i profesorii se vor preocupa de s`n`tatea trupeasc` ]i mental` a oame-

nilor, nu de reevaluarea propriilor principii de redistribuire a bunurilor, putem spera c` to\i agen\ii sociali (fie ei individuali sau colectivi) vor fi mult mai dispu]i s` intre [ntr-un joc social ordonat, [n care redistribuirea bunurilor are loc [ntr-un cadru stabil iar cel`lalt este, [n cele mai multe cazuri, o persoan` de [ncredere.

John Stuart Mill spunea, acum aproape 150 de ani, c` un popor liber este acela care, pus [n situa\ii de criz`, reu]e]te s` se organizeze ]i s` ias` cu bine din ele. {n Rom@nia, \ar` trecut` c@ndva prin perioade de [nflorire prin care pu\ine state clasate ast`zi mai sus [n topul bun`st`rii sau mai jos [n cel al corup\iei au trecut, butadele de acest gen r`m@n ]i ast`zi lipsite de sens. Ele sunt cu at@t mai lipsite de sens ]i cu at@t mai insignifiante cu c@t sunt al`turate unor cinisme tragice din categoria “rom@nul s-a n`scut poet”. Suntem, astfel, poe\i liberi ]i cet`\eni sclavi, dar continu`m s` ne mir`m c`, de]i avem talent, nu reu]im s` [ncropim nimic trainic. Poate c` speciali]tii rom@ni [n ]tiin\e sociale ar trebui s` se aplece mai mult asupra operelor clasice ale g@ndirii politice ]i mai pu\in asupra demersurilor analitice prin care ajung la verdicte care nu au nici o leg`tur` cu realitatea, dar au bunul (]i, de cele mai multe ori, falsul) renume de a indica pozi\ia exact` a Rom@niei pe harta debil` a unor valori ortodoxe stabilite artificial de indivizi pentru care istoria a luat sf@r]it. }i, mai ales, ar fi un mare pas [nainte dac` ar face acest lucru cu mai mult` [ncredere.

3

S.P. nr. 118/2005

Analizã politicã

Bãtãlia pentru curentul popular OVIDIU VAIDA This article is addressing the problem of the “popular doctrine”, as it is considered the ideological line of Europe People’s Party. It sets the doctrinaire problems regardning the gap between Christian-Democrats and the so-called “Populars”, by following the historical timetable of EPP. For the Romanian popular current, the history is shorter, and the market is dominated by the battle for the EPP membership. The conclusions of the article are that one cannot identify popularianism with Christian-Democracy, and given the context of European integration, the evolution of Romanian parties represents a benefit for the broader political life.

Preliminarii Ridicat` c@nd ]i c@nd [n fa\a opiniei publice sau [n ]edin\ele de partid, problema apartene\ei la Partidul Popular European a reintrat cu mult` vigoare [n dezbaterea public` dup` alegerile din 2004. Cu excep\ia PSD, toate partidele ]i-au indicat preferin\a sau interesul pentru curentul popular european. {ns` dintr-o chestiune serioas`, apartenen\a la principala federa\ie de partide ]i grup parlamentar european, discu\iile ]i proiectele au c`p`tat, [n unele situa\ii, accente de derizoriu. Astfel, Partidul Rom@nia Mare, aflat [n cursul unei opera\ii de cosmetizare, ]i-a exprimat inten\ia, vizibil` ]i prin schimbarea numelui, de a adera la curentul popular, inten\ie renegat` dup` doar c@teva luni, printr-un scandal purt@nd marca PRM1. La r@ndul s`u, Partidul Umanist Roman, care a parcurs, de la fondarea sa, aproape toate doctrinele politice cunoscute (practic@nd, pe r@nd, doctrina umanist`2, apoi social-liberalismul, propov`duind, [n final, un liberalism pur), ]i-a descoperit valen\e populare, de factur` conservatoare. De cealalt` parte, PN|CD, rebotezat PPCD, membru asociat al PPE, al`turi de UDMR3, pretinde de\inerea [n exclusivitate a patentului popular, orice discu\ie [n acest sens trebuind f`cut` cu binecuv@ntarea sa.4 Pe l@ng` mi]c`rile politice pro-populare, un alt fenomen ]i-a facut apari\ia [n spa\iul public: insinuarea, eronat`, [n limbajul cotidian a expesiei “doctrin` popular`”, at@t presa5, c@t ]i reprezentan\i ai clasei politice6 folosind sintagma far` reticen\e.

Ce a determinat aceast` situa\ie ]i aceast` aglomerare partinic` pe culoarul popular? Un r`spuns la aceast` [ntrebare comport` mai multe elemente. Prima problem` a fost creat` de neintrarea PN|CD [n Parlamentul Rom@niei, [nt@i [n 2000, apoi [n 2004. Fost partid de guvern`m@nt, PN|CD mai beneficiaz`, [n

S.P. nr. 118/2005

acest moment, de doar dou` atuuri: trecutul istoric ]i postul de primar al Timi]oarei. Situa\ia respectiv` a generat doua efecte: [nt@i PPE, oric@t de solidar s-ar ar`ta fa\` de colegii s`i din Romania, nu poate accepta, din pozi\ia sa de partid cu cele mai multe mandate [n Parlamentul European s` aib` [n r@ndurile sale un partid neparlamentar ]i care e probabil ca la alegerile pan-europene din 2009 s` nu [i aduc` nici un mandat ([n configura\ia politic` rezultat` la alegerile din 2004, Rom@nia ar furniza doi sau trei parlamentari populari, din partea UDMR, pe c@nd Partidul Sociali]tilor Europeni ar coopta 16 europarlamentari rom@ni). {n al doilea r@nd, PN|CD, datorit` sl`biciunii sale electorale ]i marginaliz`rii sale politice, pare incapabil s` coaguleze restul for\elor ata]ate zonei populare. Pe l@ng` lipsa de vitalitate politic`, PN|CD s`v@r]e]te ]i o eroare strategic`, asimil@nd curentul popular cu cel cre]tin-democrat, fapt neadev`rat de vreo 10 ani, dar care poate cauza reducerea op\iunilor de alian\` cu alte partide, ne-cre]tin-democrate, dar interesate de PPE.7 Din aceast` ecua\ie nu trebuie exclus` UDMR, care prezint` [ns` dezavantajele de a fi un partid regional, destul de mic ca pondere electoral` ]i datorit` caracteristicii sale etnice, incapabil de a realiza mult discutata unificare popular`. {n plus, UDMR nu este un partid propriu-zis, ci o federa\ie a diferitelor organiza\ii reprezent@nd minoritatea maghiar`.

Tot [n acest context se poate face apel ]i la teoria sistemelor de partid. Tendin\a natural` a oric`rui sistem este de a se auto-echilibra. Dat fiind c` zona electoral` ]i politic` ocupat` anterior de PN|CD, cea de centru-dreapta neliberal`, este cvasi-lipsit` de reprezentan\i, apare ca fireasc` evolu\ia sistemului de partide spre echilibrare. {n timp ce zona de centrudreapta ]i de dreapta este ocupat` doar de PNL, iar

4

Analizã politicã zona de st@nga ]i centru-st@nga grupeaz` PSD, partidul dominant din Rom@nia, PD, un partid socotit chiar centrist ]i [n ultim` instan\` PRM, tendin\a de echilibrare a sistemului de partide a [mpins o bun` parte dintre partidele rom@ne]ti spre zona ocupat` anterior de PN|CD. {ns` dincolo de tendin\a natural` a sistemului de partide de a se echilibra, atrac\ia popular` a dep`]it pe alocuri permut`rile sistemice fire]ti.8 {n aceste condi\ii, nu pu\ine au fost tentativele politice de a [i uzupa fostului partid de guvern`m@nt calitatea de membru ]i partener de discu\ii al PPE. {nainte [ns` de inventarierea situa\iei curentului popular din Rom@nia, se cuvin c@teva precizari doctrinare ]i istorice.

ving, 1979, pp. xviii-xix).

Un lucru pare limpede: dincolo de apartenen\a lor european`, partidele din Partidul Popular European vor continua s` propov`duiasc` [n plan intern doctrinele care le-au consacrat: cre]tin-democrat` sau conservatoare. Sintagma “popular” apar\ine unui comportament suprana\ional, european.

Nu este mai pu\in adev`rat c` termenul “popular” prin simplitatea ]i atractivitatea sa are ]ansa s` se impun` [n limbajul politic din Romania chiar [ntr-o form` distorsionat`, de genul “doctrin` popular`”.

Cre]tin-democra\ia12 se origineaz` [n clivajul Stat-Biseric`, care se manifesta, [n viziunea lui Lipset ]i Rokkan (1967, pp. 1-65), [nc` din perioada Reformei. Precum conservatorismul sau socialismul ]i-au avut textele fondatoare, la fel, cre]tin democra\ia se revendic` de la enciclica papal` “De Rerum Novarum” ((Despre lucruri noi), emis` de Papa Leon al XIII-lea [n 189113. {ns` [nc` [nainte de enciclic` existau [n societate curente care au constribuit la apari\ia acestei familii politice: catolicismul social, n`scut, evident, [n s@nul s`u [n conexiune cu Biserica Catolic` ]i catolicismul liberal, care a [ncercat s` concilieze urm`rile revolu\iilor liberale cu biserica (P[rvulescu, 2000, p. 69). {n perioada postbelic`, cre]tin-democra\ia a beneficiat de un culoar politic favorabil. Liberalismul intrase demult [n deriv`, at@t ideologic` c@t ]i politic`, socialismul era privit cu suspiciune din cauza [nrudirii sale cu comunismul de tip sovietic, deci nu [nt@mpl`tor propunerile cre]tin-democrate au avut succes de cauz`, fapt cu at@t mai notabil cu c@t p@na la al doilea r`zboi mondial rezultatele electorale fuseser` mai degrab` modeste14. Partidele cre]tin-democrate au beneficiat ]i de o modificare de paradigm` [n abordarea organizatoric` a partidelor clasice; refuz@nd organizarea de partide de cadre, cu apel catre notabili, sau de cel de partid de mas`, cu apel [n special c`tre proletariat, cre]tin-democra\ii au impus partidul de tip catch-all, partidul trans-clasic, cu apel la toate grupurile socio-profesionale din electorat. De altfel, o parte dintre cre]tin-democra\i au respins titulatura de “partid”, [n favoarea celei de “mi]care” sau “uniune”. {ncep@nd cu 1945 [n Italia sau 1949 [n Germania, precum ]i [n Franta, Belgia, Olanda sau Luxemburg, [n diferite coali\ii, cre]tin-democra\ii s-au instalat la putere, cu destul succes ]i pentru lungi perioade de timp.

Nu [nt@mpl`tor, aceste state au fost cele care au fondat Comunitatea European` a C`rbunelui ]i O\elului. De altfel, dintre p`rin\ii fondatori, de Gasperi, Adenauer ]i Schuman erau cre]tin-democra\i, iar Monnet a primit o serioas` educa\ie catolic`. Nu e nici o exagerare deci [n a afirma c` Europa comunitar` a

Clarificãri doctrinare Este dificil de determinat cu exactitate sursa conceptului “popular” ]i explicarea popularit`\ii acestuia9. Termenul poate fi catalogat ca ambiguu [n vocabularul politologic, dar poate tocmai ambiguitatea sa [l face s` se bucura de at@ta succes10. Ce este de remarcat, [ns`, este faptul c` “popular” sau “popularianismul” nu desemneaz` vreo doctrin`, ca set de idei, principii ]i solu\ii politice11. Folosirea sa [n ultimul deceniu se datoreaz`, deci, nu impunerii vreunei doctrine “populare”, ci mai degrab` elasticita\ii termenului, care permite reunirea sub acea]i umbrel` ideologic` a cre]tindemocra\iei, a conservatorismului sau chiar a unor forme de liberalism. Totu]i, la [nceputul secolului al XX-lea, popularianismul se impune ca echivalent al cre]tin-democra\iei, c@nd a fost preferat din considerente tactice sau doctrinare. {ntr-o perioad` c@nd partidele se adresau unui electorat bine delimitat, gen proletariat sau burghezie, popularii se adresau [ntregului popor din perspectiva moralei cre]tine ]i a iubirii aproapelui, spre a se deosebi de liberalii burghezi sau de conservatorii eliti]ti. Dincolo de denumire, este [ns` indiscutabil` originea termenului. De altfel, partidele proto-cre]tin-democrate s-au numit [n marea lor majoritate “populare”.

Popularianismul actual, a]adar, reprezint` un curent politic, nu doctrinar creat sub imperiul integr`rii europene. Este important a se re\ine, [n acest context, c` orice analiz` referiroare la partidele populare din Europa trebuie f`cute prin prisma fenomenului de integrare european`.

De altfel, unii cercet`tori ai fenomenului cre]tin-democrat atribuie termenul de “popular” nu unui curent doctrinar delimitabil, ci unui comportament electoral, este adev`rat, caracteristic ini\ial partidelor cre]tin-democrate: acela prin care respectivele partide se adresau [ntregii societ`\i sau na\iuni, nu unei clase sau grup anume (Kirchheimer, 1966, pp. 184-187, Ir-

5

S.P. nr. 118/2005

Analizã politicã anilor ’50 ]i ’60 datora mult cre]tin-democra\iei ]i ideilor acesteia de cooperare transna\ional`. {n mod firesc, federa\iile sau uniunile de partide cre]tin-democrate erau alc`tuite sau atr`geau partide cre]tin-democrate pure.

Problemele doctrinare (sau ale purit`\ii doctrinare) au ap`rut [ncep@nd cu anii ’70. Delwit (2004, p. 141) identific` trei cauze pentru explicarea lor: (a) dezbaterile cauzate de Consiliul al II-lea al Vaticanului, (b) dificultatea de pozi\ionare fa\` de mi]c`rile sociale [ncepute [n 1968, (c) alunecarea spre st@nga a partidelor social-democrate, ceea ce a cauzat o mi]care simetric`, spre dreapta, a unora dintre partidele liberale ]i conservatoare, fapt ce a l`sat izolate [n centru partidele cre]tin-democrate. Nu trebuie omis faptul c` partidele cre]tin-democrate, aflate aproape ne[ncetat la guvernare timp de dou` decenii [n Belgia, Italia, Germania sau Olanda, au fost atinse de uzura specific` guvern`rii.

Tot [n deceniul analizat a avut loc prima l`rgire a CE ]i se prefigura valul urm`tor, cel al statelor sudeuropene. Primele state admise [n Comunitatea European`, Marea Britanie, Danemarca, Irlanda, nu aveau partide cre]tin-democrate. Luat` singular, aceast` l`rgire poate nu ar fi fost de natur` s` cauzeze vreo dilem` doctrinar` cre]tin-democra\ilor grupa\i [n UECD (vezi infra) sau ulterior [n PPE, [ns` coroborat` cu primele alegeri directe ale PE ]i cu cre]terea [n importan\` a acestuia a fost un motiv suficiente pentru dilu\iile doctrinare ce au urmat. {n analiza doctrinar` a curentului popular trebuie introdus` distinc\ia dintre PPE – federa\ie de partide populare – ]i PPE – grupul parlamentar omonim –, [ntre cele dou` exist@nd, evident, diferen\e de compozi\ie.

Oficial, organismul coordonator era PPE – federa\ia –, [ns` [n contextul dinamiz`rii Parlamentului European, grupul parlamentar PPE a devenit una dintre c`ile de acces ]i de “conservatorizare” a federa\iei. Ca orice grup parlamentar clasic, PPE se afl` [n competi\ie cu celelalte grupuri parlamentare existente [n PE. {n condi\iile [n care, [n primele legislative, datorit` configura\iei politice, orice decizie important` se putea lua doar prin colaborarea dintre populari ]i sociali]ti, adversarii cei mai mari ai PPE nu erau deci neap`rat PES, ci grupul Democra\ilor Europeni (DE), grup parlamentar ce reunea conservatorii britanici, pe cei danezi, iar pentru c@\iva ani (1986-1989) ]i pe cei spanioli. {n 1981 a avut loc un eveniment aparent banal, care [ns` a constituit deschiderea unei adev`rate “cutii a Pandorei” a dilu`rii doctrinare a PPE: odat` cu admiterea Greciei [n CE, [n Parlamentul European au fost ale]i 8 europarlamentari apar\in@nd Nea Demokratia, partid conservator grec15. Ace]tia s-au grupat ini\ial [n DE, [ns` [n doar c@teva luni au migrat spre grupul parlamentar PPE. Pasul urm`tor a fost admiterea partidului

S.P. nr. 118/2005

[n federa\ia de partide PPE (Delwit, 2004, p. 143).

Al doilea partid admis printr-un artificiu [n PPE a fost Partido Popular din Spania, moment pe care Delwit (2004, p. 144) [l consider` caracteristic pentru evolu\ia ]i transformarea ulterioar` a acestui partid transna\ional. {n contextul a]ez`rilor doctrinare ]i partidiste din Rom@nia de dup` alegerile din 2004, cazul spaniol poate oferi un episod de analizat sau un model de ac\iune politic`.

Spania post-franchist` a avut ca principal partid al tranzi\iei pe cre]tin-democra\ii grupa\i [n Uniunea Democratic` de Centru (UCD). Alegerile din 1982 au adus [nfr@ngerea ]i eliminarea din c@mpul politic a UCD. Cu sociali]tii la guvernare pentru mai bine de un deceniu, principalul partid de opozi\ie a devenit Alian\a Popular` (AP), partid creat ]i condus de un fost ministru din perioada lui Franco. Resuscitarea cre]tin-democra\iei a devenit prioritatea noului Partid Democrat Popular, [ns` cu pu\ine succese: mandatele parlamentare ob\inute au venit doar ca urmare a alian\ei cu AP (Letamandia, 1993). {n momentul intr`rii Spaniei [n CE, AP a devenit membru al grupului Democra\ilor Europeni, al`turi de conservatorii britanici ]i cei danezi. {ns` [n 1989 cre]tin-democra\ii spanioli au fost absorbi\i de redenumitul Partido Popular, care a prezentat la alegerile europene din acel an un manifest electoral inspirat din cel al PPE, iar lista a con\inut mai mul\i reprezentan\i din partidul absorbit. {n aceste condi\ii, PPE a permis intrarea spaniolilor conservatori [n grupul s`u parlamentar (Delwit, 2004, p. 145).

Disputele ideologice n-au r`mas f`r` efecte: imposibilitatea acceptarii britanicilor [n PPE, [nso\it` de declinul UECD a dus la [nfiin\area, sub impuls austriac ]i german, [n 1978, a Uniunii Democrate Europene, o “asocia\ie a partidelor cre]tin-democrate, conservatoare ]i non-colectiviste din Europa”. Printre fondatori se g`seau Helmut Kohl, Margaret Thatcher ]i Jaques Chirac, promotorii din acea perioad` a economiei de pia\` de tip neo-liberal. De fapt, prin crearea acestui organism, cre]tin-democra\ii germani doreau [ntov`r`]irea cu conservatorii britanici ]i gauli]tii francezi, care nu erau membri ai UECD/PPE. Consecven\i pozi\iei lor, cre]tin-democra\ii “puri” din \`rile Benelux ]i Italia nu au aderat, [n prima faz`, la UDE. {ncep@nd cu deceniul nou`, deceniul at@tor transform`ri la nivel european, se [nregistreaz` unul din efectele fenomenului de europenizare16. Dac` p@n` [n acel moment partidele populare din diferitele state europene intrau [n PPE doar dup` admiterea statelor de origine [n structurile europene, dup` 1990 integrarea partidelor o anticipeaz` pe cea a statelor. Astfel, ÖVP (Austria), KDS (Suedia) ]i PN (Malta) devin membre ai PPE (este adev`rat, membri-asocia\i, membrii plini put@nd proveni doar din statele membre) [nainte de admiterea \`rilor

6

Analizã politicã respective [n UE. Tot [n acest moment [ncepe ]i manifestarea preganant` a factorului politic: conservatorii britanici ]i cei danezi, precum ]i c@\iva liberali francezi, se al`tur` ca alia\i politici popularilor17. {n 1995 are loc un alt eveniment care prefigureaz` viitorul PPE: ca urmare a integr`rii [n UE (denumire adoptata din 1993) a Suediei ]i Finlandei, \`ri [n care cre]\in-democra\ia nu exista sau era neatractiv` electoral, [n Parlamentul European p`trund mai multe partide conservatoare. Tot [n acest context trebuie ad`ugat c`, [ncep@nd cu deceniul al nou`lea, cre]tin-democra\ia [n forma sa clasic` a intrat [ntr-un u]or declin electoral. Momentul cel mai vizibil a fost dezintegrarea democra\iei cre]tine italiene, proces [nceput [n 1991 cu scandalurile de corup\ie ]i finalizat odat` cu alegerile din 1994. De asemenea, sub influen\a neo-conservatorismului, care a reu]it [nlocuirea domina\iei wellfare state-ului [ncep@nd cu deceniul al ]aptelea, cre]tindemocra\ia a intrat [ntr-un proces de alunecare spre dreapta. Astfel, prin impunerea unui curent de dreapta [n cadrul cre]tin democra\iei, dar ]i prin p`trunderea [n Parlamentul European a unor forma\iuni conservatoare, Partidul Popular European a [ncetat s` mai fie o structur` prin excelen\` cre]tin-democrat`. Seiler a descris

printr-o expresie plastic` acest fenomen: “ … din cauza CDU, ‘cucii’ conservatori ]i-au depus ou`le [n cuibul democrat-cre]tin ale c`ror odrasle risc` s` se vad` aruncate pe fereastr`” (Seiler, 1999, p.74). {n fine, deceniul al nou`lea aduce noi membri PPE/UECD [n fa\a unei noi etape: ca urmare a mai multor factori, printre care cre]terea ne[ncetat` a Parlamentului European, principala aren` a partidelor trans-europene, a l`rgirii ne[ncetate a Uniunii Europene, cu perspectiva de a cuprinde 27 de membri [n 2007, rolul UECD a devenit oarecum desuet. Practic acest grup ]i PPE aveau aproape acea]i componen\` din momentul aplic`rii partidelor din statele central ]i est europene.

Solu\ia a fost integrarea UECD [n PPE [n 1999. Procesul de unificare nu s-a oprit aici, [n urma alegerilor paneuropene din vara anului 1999 cre]tin-democra\ii ]i conservatorii reunindu-se pentru prima oara [n PE sub denumirea “Grupul Partidului Poporului European ]i al Democra-\ilor Europeni”. Din anul 2000, cu similitudini evidente cu dinamica rela\iei PPE/UECD, care [n ultimele decenii au avut secretariate comune la Bruxelles ]i acela]i secretar-general (din 1983), secretariatul UDE a fost mutat [n sediul PPE, iar personalul [ncorporat [n cel al popularilor.

Tabel 1. Analiza unor valori politice propuse de manifestele electorale ale PPE Item Biserica (church) Cre]tin democra\ie, valori (Christian-democrats, values) Competi\ie/titiv (Competition/ve) Egalitate (equality) Economie sociala de piata (Social market economy) Subsidiaritate (Subsidiarity) Comunitate (Community, communities) Popor (People (s) Federal, federa\ie (Federal, Federation) Politici sociale (Social policy) Solidaritate (solidarity) Pia\a (market) Na\ional (national) Initiativ` (enterprise) Individ (individual) Tradi\ie (tradition) Capital (capital) Persoana, personalism (Person, personalism) Libertate (freedom) Justi\ie (justice)

EPP 1992 4 32 2 10 8 14 12 18 14 3 29 23 0 32 4 1 27 35 26

EPP 1999 0 2 35 9 3 13 2 31 1 0 17 46 52 8 26 6 7 12 21 6

EPP 2004 0 3 47 2 2 5 3 46 3 1 24 70 53 12 9 5 11 14 16 14

Surs`: Programul PPE, adoptat la Atena, 1992 (EPP Basic Programme) – EPP 1992; Manifestele electorale ale PPE propuse pentru alegerile europene din 1999 ]i 2004, acestea devenind ]i programele de ac\iune ale PPE pe urm`torii cinci ani – EPP 1999, EPP 2004.

Not`: Tabelul reprezint` o analiz` cantitativ` a celor trei documente, realizat` prin simpla num`rare a itemilor (valori politice) considera\i semnificativi pentru curentele politice de dreapta din Europa. Cre]terea sau descre]terea cantitativ` a unor valori este semnificativ`, consider`m, despre schimbarea abord`rii doctrinare a PPE. {n parantez`, expresia [n original, pentru mai mult` claritate.

7

S.P. nr. 118/2005

Analizã politicã Ultimul mare succes al PPE a fost [nregimentarea, [n 2001, cu titlu de membru plin al RPR francez (ast`zi UMP), unul dintre ultimele bastioane ale independen\ei politice. Singurul partid r`mas la stadiul de simplu aliat este Partidul Conservator din Marea Britanie, situa\ie fireasc` av@nd [n vedere euroscepticismul ]i antifederalismul specific acestei grup`ri.

Integrarea celor dou` mari curente sub o singur` denumire ]i asocia\ie este vizibil` ]i din analiza mesajelor politice. Dac` [n deceniul opt ]i prima jum`tate a deceniului nou`, congresele PPE propuneau documente de inspira\ie cre]tin-democrat`, [n ultimul deceniu, mesajele acestora au devenit mai diluate, sau chiar au adoptat elemente de factur` liberal` sau conservatoare (vezi Tabelul 1).

1970, [n cadrul UECD se vor organiza [nt@lniri permanente ale pre]edin\ilor ]i secretarilor-generali ai partidelor din CE. {ntruc@t noile realit`\i comunitare se prezentau altfel [n anii ’70 ]i, [n plus, se prefigurau alegerile directe pentru Parlamentul European, partidele membre UECD au considerat necesar` o mai bun` coordonare a partidelor cre]tin-democrate la nivel comunitar, astfel c` au decis [nfiin\area unui grup format doar din partidele cre]tin-democrate din statele membre ale CE. De aceea, dup` ce un comitet de lucru condus de Wilfried Martens18 a proiectat ]i elaborat statutul noii uniuni de partide, la 8 iulie 1976 se pun bazele Partidului Popular European, cu Leo Tindemans primul s`u pre]edinte.

Primii membri ai PPE, proveneau, evident, din statele membre ale CE: CDU ]i CSU (Germania), PSC ]i CVP (Belgia), CDS (Franta), Fine Gael (Irlanda), CSV (Luxemburg), KPV, CHU, ARP (Olanda) ]i DC (Italia). {n mod firesc apare [ntrebarea de ce noua structur` nu s-a numit pur ]i simplu “cre]tin-democrat`”.

Gallagher (2001, pp. 280-283) identific` trei surse importante generatoare de conflict [n interiorul unui partid: adoptarea documentelor programatice, alegerea liderului (liderilor) ]i desemnarea candida\ilor [n alegeri. Denumirea unui partid nu se [ncadreaz` neap`rat [n aceast` list`, dar se poate accepta supozi\ia ca denumirea indic` doctrina partidului, deci alegerea acesteia poate genera la r@ndul s`u anumite conflicte.

Nici cre]tin-democra\ii n-au fost ocoli\i de acest fenomen. De la bun [nceput au existat dispute prelungite asupra denumirii viitoarei forma\iuni parlamentare (de Brouwer, 1992, p.2).

Dou` grupuri ]i-au disputat [nt@ietatea programatic` ]i cea a denumirii: cei care doreau men\inea referin\ei “cre]tin democrate” [n denumire, precum ]i, explicit, principiile legate de “concep\ia cre]tin democrat` asupra omului ]i societ`\ii” ]i dorin\a de a “promova [n Europa o comunitate de indivizi liberi ]i de cet`\eni responsabili”, aspecte inserate, de altfel, [n preambulul statutului PPE. Nu [nt@mplator, ap`r`torii acestei pozi\ii erau olandezii, belgienii ]i italienii, adic` cei ata]a\i aceastei doctrine de la [nceputul secolului (de Brouwer, 1992).

Ceilal\i doreau crearea unei mari for\e de centru [n Europa, diviza\i la r@ndul lor [n dou` subgrupuri: un curent grupat [n jurul CDU-CSU, atra]i de “fascina\ia conservatoare” (dup` expresia lui Roberto Papini, citat [n de Brouwer) ]i care dorea s` l`rgeasc` grupul prin [ncorporarea conservatorilor britanici ]i danezi ]i consolidarea unui front antisocialist; un alt grup, constituit de francezi ]i c@\iva belgieni regionali]ti, dorea deconfesionalizarea doctrinar` ]i eliminarea referin\elor religioase; cel pu\in belgienii urm`reau l`rgirea curentului federalist.

Partidul Popular European De]i majoritatea cercet`torilor (Corbett, 2003, pp.65-67, Delwit, 2004) sunt de acord c` acord c` PPE nu mai este o federa\ie compus` exclusiv din partide cre]tin-democrate, istoria acestuia trebuie c`utat` [n eforturile de colaborare interna\ional` a primilor cre]tindemocra\i europeni. Prima structur` interna\ional` a fost creat` sub influen\a lui Luigi Storzo [n 1925, la Paris, sub denumirea de Secretariatul Interna\ional al Partidelor Democratice de Inspira\ie Cre]tin` (SPIDIC), [ns` f`r` un impact notabil [n acea perioad`.

Al doilea R`zboi Mondial a creat premisele pentru apari\ia unor noi doctrine ]i a grupurilor care profesau respectivele doctrine. Printre acestea s-a impus, oarecum firesc, cre]tin-democra\ia, doctrina de tip “nici socialism, nici liberalism”, primul curent inspir@nd team`, mai ales dup` impunerea comunismului ]i crearea Cortinei de Fier, iar al doilea curent dovedindu]i limitele, mai cu seam` [n perioada interbelic`.

Delwit identific` dou` momente care au stat la baza transna\ionalismului partizan cre]tin-democrat de mai t@rziu: [nfiin\area Noilor Echipe Interna\ionale (NEI) ]i a]a numitele “[nt@lniri de la Geneva”, desf`]urate [ncep@nd cu 1948 ]i care au facilitat reconcilierea franco-german` (2004, pp.134-138). {n 1953 se pun bazele a ce va fi peste ani PPE: membrii cre]tin-democra\i ai Adun`rii Parlamentare a CECO fondeaz` Grupul (European) Cre]tin-Democrat.

Structura neparlamentar` cre]tin-democrat`, Noile Echipe Interna\ionale, []i schimb` denumirea [n 1965, prefa\@nd, prin denumire, noua form` a Europei la sf@r]itul secolului: Uniunea Europeana Cre]tin-Democrat`.

De]i numele ar putea da de [n\eles c` ar fi grupat partidele membre ale Comunit`\ii Europene (CE), [n realitate UECD cuprindea toate partidele din familia cre]tin-democrat` din Europa, mai precis din statele membre ale Consiliului Europei, cu excep\ia notabil` a Fran\ei. Din

S.P. nr. 118/2005

8

Analizã politicã Tabel 2. Evolu\ia mandatelor PPE din Parlamentul European 1979-2005

1979 Alegeri PE1 1981 1984 Alegeri PE2 1986 1989 Alegeri PE3 1992 1994 Alegeri PE4 1995 1996 1999 Alegeri PE5 2002 2004 Alegeri PE6 2005

Cre]tini Democrati/ Conservatori

Gaullisti

Conservatori britanici, danezi

Sociali]ti

PPE-DE (CD, PPE)

UEN (GEN)

DE

PSE (SOC)

107

22

64

112

117 110

Total parlamentari europeni

410 434

29

50

130

20

34

180

518

26

-

198

567

119 122 126 157 173 180 233

626 30

-

234 268

180

626

175 27

-

266

200

731

201

Sursa: HIX, Simon, KREPPEL, Amie, NOURY, Abdul, The Party System in the European Parliament: Collusive or Competitive?, [n Journal of Common Market Studies, 2003 - Vol. 41 Issue 2, pp. 191-373; Parlamentul European Note: 1. PSE - Partidul Socialistilor Europeni; PPE-DE - Grupul PPE ]i al Democra\ilor Europeni; UEN - Grupul Uniunii pentru o Europa a Natiunilor; [n parantez`, denumiri avute [n legislaturile anterioare; 2. GDE – Grupul Democrat European a fost compus, [n primele trei legislaturi, din conservatorii britanici ]i cei danezi, iar pentru o scurt` perioad`, ]i din cei spanioli; din 1994 ace]tia s-au integrat PPE, devenit din 1999, PPE-ED. 3. UEN a fost format, [n principal, din Gaulli]tii francezi, conservatorii irlandezi ]i pentru o perioad`, ]i din italienii din Forza Italia; [nt@i italienii (1998), apoi francezii (2001) s-au al`turat finalmente PPE.

Solu\ia de compromis a f`cut ca noul partid s` se numeasc`: “Partidul Popular European - Federa\ia partidelor cre]tin-democrate din Comunit`\ile Europene”. Trebuie subliniat faptul c` a doua parte a denumirii nu este un subtitlu, ci chiar parte din titlu (de Brouwer, 1992).

Germanii au militat pentru o denumire ]i principii mai laxe, nedorind s` exclud` din aceast` construc\ie partidele britanice, daneze ]i irlandeze, care apar\ineau curentului conservator. Cre]tin-democra\ii germani aveau [n vedere ]i eventuale extinderi ale Comunit`\ii Europene, cu statele scandinave [n primul r@nd, fapt ce ar fi adus al`turi de ei tot partide conservatoare.

Acela]i tip de disput` a continuat ]i [n Parlamentul European. Schimbarea numelui s-a f`cut [n mai multe etape: de la clasicul “Grupul cre]tin-democrat din Parlamentul European” s-a ajuns, via “Grupul cre]tindemocrat din Parlamentul European (Grupul PPE)”, denumire adoptat` [n 1978, la “Grupul Partidului Popular European (Grupul cre]tin-democrat)”, nume care a desemnat primul grup parlamentar popular rezultat din alegerile directe din 1979. Din 1999, grupul parlamentar acti-

veaz` sub denumirea “Grupul Partidului Popular European (Cre]tin Democrat) ]i al Democra\ilor Europeni”.

Alegerile parlamentare pan-europene, [ncep@nd cu cele din 1979, au adus popularilor un semi-succes, PPE ocup@nd locul al doilea dup` sociali]ti, pozi\ie p`strat` pentru mai multe legislaturi. La alegerile din 1994 PPE a ob\inut 125 de mandate, situ[nd federa\ia de partide din nou, pentru a patra oar`, pe locul secund, dup` sociali]ti. E]ecul a fost atenuat par\ial prin alian\a parlamentar` cu conservatori britanici ]i danezi, [nso\i\i de francezii din UDF, grupul format de\in@nd 157 de mandate. Chiar ]i a]a, era a patra legislatur` [n care PPE se situa, ca num`r de mandate, sub sociali]ti. Dac` [n plan legislativ acest aspect nu constituia un impediment, cele dou` grupuri colabor@nd foarte bine, cel pu\in [n planul imaginii, nu era o situa\ie u]or de acceptat.

Al`turi de prefacerile doctrinare din anii ’70-’80, insuccesele de la alegerile pan-europene au constituit al doilea motiv pentru care PPE a abordat politica “u]ilor deschise”.

PPE, aflat din 2004 la al doilea mandat c@]tig`tor

9

S.P. nr. 118/2005

Analizã politicã la alegerile europene, se bucur` de un remarcabil succes [n plan politic. L`rgirea UE spre est ]i sud, combinat` cu dilu\ia doctrinar`, au f`cut ca PPE s` devin` atractiv pentru partide [mp`rt`]ind o larg` palet` de crezuri politice. Astfel, dac` la fondarea sa PPE avea 11 membri, provenind din 7 \`ri membre ale Comunit`\ii Europene, iar [n 1991 grupa doar 20 de membri, [n 2000 activau sub umbrela PPE forma\iuni politice din aproape toate statele europene. {n iunie 2005, PPE grupa 67 de partide, clasificate astfel: 41 de membri plini, 9 activ@nd cu titlu de membri-asocia\i, iar 17 partide cu statut de membri observatori. Explica\ia pentru num`rul mare de membri rezid` [n faptul ca aproape [n fiecare \ar` sunt membre ale PPE cel pu\in dou` partide, c@te unul cre]tin-democrat ]i c@te unul apar\in@nd unui alt curent politic, de regul` conservator. O contribu\ie important` [n acest sens o au ]i \`rile foste comuniste, unde clarificarea doctrinar` a partidelor nu este [nc` finalizat` ]i care dispun de c@te trei sau chiar mai multe partide afiliate curentului popular. Astfel, chiar Slovenia are trei partide populare, la fel ca ]i Bosnia-Her\egovina, pe c@nd [n Bulgaria activeaz` nu mai pu\in de patru astfel de partide.

Partidul Popular European nu a atras membri doar din propria zon` politic`, fiind o atrac\ie constant` pentru alte partide, [n special din spa\iul liberal. {n 1992, o parte din parlamentarii europeni francezi din UDF au migrat (al doilea val [n 1994) dinspre grupul liberal spre PPE. Au fost imita\i [n 1993 de Partido Social Democrat19 din Portugalia, iar [n final aceea]i federa\ie liberal` european` a furnizat un nou partid, maghiarii de la FIDESZ, care au trecut [n PPE [n 2000. {n acest context, posibila admitere a PD [n PPE nu ar constitui o premier`, mai pu\in faptul c` este vorba de primul partid venit din zona socialist`.

Curentul popular în România Se impune o precizare necesar`: [n acest capitol vor fi analizate nu partidele populare [n sens doctrinar din Rom@nia (dup` cum am ar`tat, acestea nu exist`, put@nd avea cel mult partide populare [n sens electoral), ci acele partide care ]i-au manifestat ata]amentul pentru setul de valori propus de Partidul Popular European, precum ]i inten\ia de a adera la aceasta federa\ie de partide.

Una din dilemele partidelor rom@ne]ti post-comuniste a fost aceea a legitim`rii externe. Relativ timide la [nceput, eforturile interna\ionale au c`p`tat consisten\` [n a doua jum`tate a anilor ’90. Acest fapt poate fi explicat prin reticen\a federa\iilor pan-europene [n fa\a unor partide ap`rute doar de c@\iva ani, dar ]i prin lipsa de interes a partidelor din Rom@nia, preocupate cu consolidarea intern` ]i competi\ia politic`. Un element accelerator l-a constituit inten\ia de aderare la UE a Rom@niei, inten\ie oficializat` [n 1995.

S.P. nr. 118/2005

Interesate de aderarea la curentul popular s-au ar`tat [ntr-o prim` faz` PN|CD, UDMR, precum ]i un mic partid maghiar, Partidul Maghiar Liber Democrat din Rom@nia. Statutul PPE admite existen\a a trei categorii de membrii: plini, asocia\i ]i observatori. Calitatea de membru-observator se acord` partidelor care doresc s` adere la PPE, reprezint` o etap` preliminar`, de monitorizare ]i a fost folosit` cu prec`dere [n cazul statelor din Europa central` ]i de est foste comuniste. PN|CD ]i UDMR au devenit membri-observatori ai PPE [n 1996.

Importan\a pe care PPE o acord` [nc` de atunci partidelor din Rom@nia s-a manisfestat pregnant mai ales [n ministeriatul lui Victor Ciorbea. {n perioada 1997-1998, Wim van Velzen, pe atunci pre]edinte al Uniunii Europene Cre]tin-Democrate (UECD), dar ]i vicepre]edinte al PPE, a vizitat [n mai multe r@nduri Rom@nia, av@nd c@teva comentarii publice legate de situa\ia politic` din Rom@nia. {n ianuarie 1998, TVR a transmis [n direct o conferin\` de pres` sus\inut` de liderii PN|CD ]i Wim van Velzen, [n care acesta a l`udat eforturile guvernului Ciorbea, numindu-i pe criticii acestuia “iresponsabili”20. Oficialul PPE a avut cu acel prilej critici directe ]i la adresa Partidului Democrat, socotit principalul responsabil de criza politic` din acel moment21. La o reuniune a parlamentarilor PPE desf`]urat` la Bucure]ti [n iunie 1998, van Velzen a dublat critica lui Victor Ciorbea la adresa PD printr-un comentariu la adresa aceluia]i partid22. De remarcat c` de]i UDMR era membru de acela]i rang al PPE, oficialii europeni23 n-au avut nici un contact oficial sau vreo declara\ie privitoare la forma\iunea minorita\ii maghiare.

Plecarea lui Victor Ciorbea din PN|CD, [n 1998, a stopat pentru moment interven\iile directe ale oficialilor PPE [n favoarea PN|CD. Fostul prim-ministru a fondat Alian\a Na\ional` Cre]tin-Democrat` (ANCD), partid care nu a fost acceptat [n PPE, de]i au existat demersuri [n acest sens24. Ulterior Wim van Velzen a mai revenit cu declara\ii publice, dar legate strict de situa\ia din PN|CD, [n contextul unei noi frac\ion`ri a PN|CD [n 2001, ulterior demisiei lui Andrei Marga ]i revenirii lui Victor Ciorbea [n conducerea PN|CD. ANCD a reprezentat doar un prim episod [n hemoragia \`r`nist`. Dovedind o remarcabil` capacitate [n a-]i neglija propriile elite, PN|CD a continuat s` furnizeze materie prim` zonei populare din Rom@nia. Urm`torul pas a fost f`cut de Radu Vasile, ]i el demisionar [n urma retragerii sprijinului politic de c`tre propriul partid. Printr-o mi]care identic` cu a fostului premier Victor Ciorbea, Radu Vasile ]i un grup de sus\in`tori s-au retras din PN|CD ]i au fondat [n 2000 Partidul Popular din Rom@nia (PPR), care [ns` nu a [ntreprins demersuri sus\inute [n vederea unei afilieri interna\ionale.

Un impact politic ceva mai consistent a avut

10

Analizã politicã Uniunea For\elor de Dreapta (UFD), membr` a CDR. UFD s-a retras din coali\ia guvernamental` [n 1998 ]i a p`rut pentru o perioad` de timp o alternativ` viabil` pentru zona electoral` a PNL ]i PN|CD. Partidul a [ntreprins eforturi [n vederea recunoa]terii ]i afilierii interna\ionale, \intind spre acela]i PPE, dar ]i spre Uniunea Democratic` European`. Una din condi\iile cerute de PPE era ca forma\iunea solicitant` s` de\in` o anumit` pondere politic` pe e]ichierul politic (4-5% dintre voturile exprimate), ceea ce a obligat UFD s` a]tepte alegerile locale ]i generale din 2000. {ntruc@t la alegerile locale UFD a ob\inut sub 2,5%, iar la alegerile parlamentare, a candidat [n cadrul CDR-2000, alian\` care a ob\inut doar 6%, sub pragul electoral, chestiunea colabor`rilor interna\ionale a trecut [n planul secund, iar [n 2003 partidul a fost absorbit de PNL. Un alt episod al confuziei populare l-au constituit evenimentele din PN|CD din 2001. Noul pre]edinte al PN|CD, ales [n februarie 2001, universitarul Andrei Marga, a e]uat [n tentativa de a reforma partidul, ]i a demisionat [n iulie 2001, desemn@ndu-l pe Vasile Lupu pre]edinte interimar. Decizia a fost anulat` de conducerea partidului, care l-a nominalizat pre]edinte pe Victor Ciorbea, revenit [ntre timp [n partidul care l-a lansat [n politic`. {n urma c@torva reprize de [ncle]t`ri juridice ]i a trei congrese desf`]urate [n vara anului 200125, PN|CD a reu]it s`-]i desemneze o conducere acceptat` at@t de tribunal, c@t ]i de opinia public`. Gruparea Lupu a acceptat [nfr@ngerea, dar [n decembrie a [nfiin\at un nou partid: Partidul Popular Cre]tin. Istoria zbuciumat` a fra\ilor rom@ni ai PPE nu se [ncheie [ns` aici: [n 2003, fostul pre]edinte Emil Constantinescu []i face reintrarea pe scena politic` rom@neasc` [n fruntea unei noi forma\iuni politice, Ac\iunea Popular`. Grup@nd r`m`]ite din UFD, diziden\i din PN|CD ]i fo]tii consilieri preziden\iali din perioada 1996-2000, AP a avut o strategie bun` pentru [nceputul unui partid: miz@nd pe fostele contacte ale lui Emil Constantinescu, congresul de [nfiin\are a avut o sec\iune important` dedicat` mesajelor unor personalit`\i politice din str`in`tate. Cele c@teva delega\ii din zona popular` care au vizitat Rom@nia purtau acum convorbiri at@t cu PN|CD, c@t ]i cu AP. Oficial [ns`, PPE nu s-a implicat [n nici una dintre disputele \`r`niste sau populare din Rom@nia. Din nou, cel chemat s` rezolve o problem` politic` a fost electoratul rom@n. Alegerile locale, parlamentare ]i preziden\iale din 2004 au dat o sentin\` clar`: cele dou` partide, indiferent de sus\inerea extern` avut`, au r`mas [n afara Parlamentului.

Evenimentele din aria PN|CD au fost descrise [n am`nunt plec@nd de la supozi\ia potrivit c`reia PPE s-ar fi orientat spre partide din afara zonei sale politice ([n special PD) ]i din cauza confuziei ]i a problemelor partidelor cre]tin-democrate sau populare din Rom@nia.

Dac` acestea au fost ac\iuni publice ]i av@nd o marj` de formalitate, au existat ]i mi]c`ri politice [n afara luminii reflectoarelor. PUR a surprins opinia public` ]i partenerul de guvernare din acel moment, PSD, prin trimiterea unei scrisori de tatonare PPE [n vara anului 2003. Scrisoarea nu a fost confirmat` oficial nici de PPE, nici de PUR, [ns` au existat declara\ii de pres` pe aceast` tem`26. Posibila apropiere a PUR putea ap`rea ]i ca urmare a [nregiment`rii unui grup de fo]ti lideri \`r`ni]ti, Bogdan Pi\igoi, Constantin Dudu-Ionescu ]i Irinel Popescu. {n acea]i perioad`, bine-cunoscutul Wim van Velzen a vizitat Rom@nia ]i una din vizitele sale a fost destinat` fostului adversar [n declara\ii din perioada 1997-1998, Traian B`sescu.

Anul electoral 2004 a produs, a]adar, o revigorare a subiectului. Cum a]teptata refacere a PN|CD nu s-a produs, iar AP (parc` [nt`rind o regul` nescris` a politicii rom@ne]ti, aceea conform c`reia o forma\iune nou ap`rut` are pu\ine ]anse de succes [n alegeri) nu a reu]it s` se impun` [n aceast` zon` politic`, apartenen\a la PPE a fost reluat` de alte c@teva partide rom@ne]ti. Primul semnal a venit din partea fostului pre]edinte PNL, Valeriu Stoica, care, relu@nd o opinie mai veche a colegului s`u Dinu Patriciu, a propus fuziunea partidelor din Alian\a DA ]i [nregimentarea noului partid [n PPE. Chiar [n preajma alegerilor, PRM, fidel strategiei de a-]i schimba imaginea ]i de a ie]i din izolarea politic`, a ini\iat un demers de apropiere de PPE, o delega\ie a partidului, condus` chiar de pre]edintele acestuia, [nt@lnind [n Italia c@\iva oficiali locali ai PPE. Luna ianuarie 2005 a fost cea mai efervescent` din punctul de vedere al declara\iilor, mesajelor sau lu`rilor de pozi\ie privind apartenen\a popular`. Dou` momente s-au impus ca relevante [ns`: primul, fuziunea PN|CD cu URR, rezulatatul fiind PPCD. Al doilea l-a constituit Congresul PNL, care prin mesajele transmise ]i finalitate a respins categoric varianta propus` de Valeriu Stoica. Dupa c@teva luni de lini]te, punctate doar de aventura popular` a PRM, apropierea verii a produs din nou fr`m@ntare de nuan\` popular`. Partidul Democrat a indicat [n mod clar noua sa orientare politic`, pre]edintele interimar Emil Boc candid@nd ]i c@]tig`nd la Conventia partidului cu o mo\iune declarat popular`. {n acela]i timp, PUR a optat [n cadrul Congresului \inut [n luna mai pentru schimbarea denumirii [n Partidul Conservator ]i a adoptat o rezolu\ie privind afilierea “la Grupul politic al Partidului Popular European (PPE) ]i Democra\ii Europeni din Parlamentul European”27.

Concluzii Dup` o necesar` trecere [n revist` a problemelor legate de apari\ia ]i dezvoltarea Partidului Popular European, precum ]i eforturile de aderare la acesta a parti-

11

S.P. nr. 118/2005

Analizã politicã delor din Rom@nia, c@teva concluzii se pot sublinia cu prioritate. {n primul r@nd, este eronat` identificarea popularianismului cu cre]tin-democra\ia. Apoi, la fel de eronat` pare ]i folosirea popularianismului ca doctrin`, [ns`, dup` cum am ar`tat, este probabil ca aceast` denumire s` se impun` [n spa\iul public. {n ceea ce prive]te partidele din Rom@nia, ele nu se g`sesc [n [mprejur`ri necunoscute, cazul PN|CD nefiind singular. Astfel, partidul dominat al Fran\ei anilor ’50, Mi]carea Republican` Popular`, a disp`rut din spectrul politic [n perioada pre]edin\iei lui de Gaulle, electoratul acestuia orient@ndu-se spre conservatori.

Italia constituie un alt exemplu, unde electoratul cre]tin democra\ilor a fost preluat, dup` implozia partidului, de c`tre Forza Italia. {n contextul integr`rii europene, devine fireasc` evolu\ia ]i transformarea european` a partidelor rom@ne]ti. Dat` fiind lipsa de vigoare politic` a partidelor apropiate de PPE, nu ar trebui s` surprind` eforturile de apropiere de populari ale altor partide. {n afar` de PSD ]i PNL, cu leg`turi substan\iale cu federa\iile europene corespunz`toare, celelalte partide au dificult`\i de pozi\ionare la acest nivel28.

Obligate de lipsa oric`rei perspective de guvernare, [n cazul PRM, de tensiunile cu PSD ]i lipsa de comunicare cu PSE, [n cazul PD, sau de absen\a unei identit`\i politice f`r` ambiguit`\i, [n cazul PC (PUR), partidele rom@ne]ti au [ncercat s` foloseasc` aceast` supap` politic` oferit` de apartenen\a la federa\iile europene de partide. {ns` problemele acestora nu se vor termina odat` cu posibila admitere a acestora, direct sau prin fuziune cu PPCD. Partidul Democrat, aflat [n pole position pentru acceptarea sa [n PPE, va trebui s`-]i reconcilieze noua situa\ie extern` cu cea din interior. Lipsi\i de o doctrin` delimitabil`, dar asum@ndu-]i a]a cum au f`cut de cur@nd doctrina popular`, democra\ii vor trebui s` propun` un set de idei reductibile la c@teva obiective ]i mijloace politice, explicabile electoral ]i aplicabile politic. O re-pozi\ionare intern` a PD, [n primul r@nd, apare ca necesar`. Posibila unificare cu liberalii este o alta op\iune care poate modifica datele problemei.

Oricare va fi situ\ia [n viitorul apropiat, partidele rom@ne]ti dau semne c` europenizarea lor decurge mai u]or dec@t a \`rii pe care o reprezint`, iar un sistem politic dominat de partide europene, macar din punct de vedere al apartenen\ei interna\ionale, nu ar fi dec@t [n favoarea democra\iei rom@ne]ti.

S.P. nr. 118/2005

NOTE Pe data de 8 decembrie 2004, PRM a adresat o cerere oficial` PPE, cu scopul de fi primit [n r@ndurile acestuia; [n martie 2005, Corneliu Vadim Tudor s-a retras de la ]efia PRM, iar partidul ]i-a schimbat denumirea [n Partidul Popular Romania Mare cu inten\ia declarat` de a netezi calea spre popularii europeni; [n iunie 2005, dup` expulzarea lui Corneliu Ciontu din partid ]i revenirea la vechea denumire a partidului, CV Tudor atribuie coordonarea “Polului Popular” unei anume “mafii politico-economice”.

2 Complet necunoscut` at@t pentru teoreticienii ]tiin\elor politice, c@t ]i pentru politicieni.

3 O alt` chestiune discutabil`, UDMR fiind un partid regionalist, curent care beneficiaz` de grup parlamentar propriu [n Parlamentul European 4 “PN|CD- singurul reprezentant autentic al cre]tin-democra\iei [n Rom@nia”, comunicat de pres` al PN|CD, 10 ianuarie 2005; din iunie 2005, PPCD a pretins c` este [ns`rcinat de PPE cu monitorizarea PD ]i a PC. 5 C@teva exemple: Irinel R`dulescu, Mircea Marian, Partidele rom@ne]ti dau buluc s` intre [n cea mai tare familie politic` european`, [n “Adev`rul”, 17 ianuarie 2005; Ion Bogdan Lefter, Proiectul fuziunii PNL-PD ]i “t@n`ra noastr` democra\ie”, [n “Ziua”, 20 ianuarie 2005; Daniel Uncu, PPR, condamnat la existent`, [n “Ziua”, 2 februarie 2005; Mircea Marian, PD merge, pe burta, spre doctrina popular`, [n “Adev`rul”, 9 Mai 2005; Rodica Culcer, Solu\ia popular`, [n Revista “22” (10 mai - 16 mai 2005); Monica Iordache, Refuz - Liberalii nu merg pe m@na lui Stoica, [n “Jurnalul Na\ional”, 4 iunie 2005; Mihai Ciorcan, Popularul Boc a r`mas singurul aspirant la ]efia PD, [n “Rom@nia liber`”, 9 iunie 2005; Monica H`rm`nescu, PD a optat pentru doctrina popular`, [n “24 Ore Mure]ene”, 10 iunie 2005; Diana Starlea, Mo\iunea lui Emil Boc pune cap`t discu\iilor privind fuziunea PNL-PD, [n “Curentul”, 11 iunie 2005.

6 Cozmin Gu]` ([n c@teva emisiuni televizate), Corneliu Ciontu ((Doctrina popular`, [n “Jurnalul na\ional”, 25 februarie 2005, sau Adrian N`stase (“Da\i-mi totul sau chiar mai mult dec@t at@t”, [n “Jurnalul Na\ional”, 13 aprilie 2005; este adev`rat ca politicienii, mai aten\i la nuan\e au preferat, pentru corectitudine, s` foloseasc` sintagme de genul: curent popular, mo\iune popular` sau zona popular`.

7 Toate comunicatele de pres` sau lu`rile de cuv@nt ale reprezentantilor PPCD (PN|CD) folosesc sintagma “popular, cre]tindemocrat”, cu inten\ia de a sugera identitatea celor doi termeni; apare [n mod firesc [ntrebarea legat` de aparenta redundan\` a denumirii: de ce este necesar` includerea [n texte a doi termeni simboliz@nd acela]i lucru?

8 La alegerile par\iale din aprilie 2005, din 17 candida\i pentru fotoliul de primar general al capitalei (16 partide ]i un independent), patru dintre ei reprezentau partide numite ‘populare’ (Ac\iunea Popular`, Alian\a Electoral` Polul Popular Cre]tin Democrat, Partidul Popular din Rom@nia, Partidul Popular Rom@nia Mare), doi reprezentau partide cre]tin-democrate (Partidul Na\ional Cre]tin-Democrat, Partidul Cre]tin Democrat) ]i doi candida\i ai caror partide cochetau cu curentul popular (Partidul Democrat ]i Partidul Umanist Roman).

9 Termenul popular este, de regul`, atribuit partidelor cre]tindemocrate; Gordon Smith (1982, pp.59-77, 1989, pp. 157-169) folose]te denumirea Volkspartei [ntr-un sens mai larg, numind astfel partidele de centru dreapta ]i centru st@nga moderate, cu apel la [ntreaga societate, asem`n`tor conceptului de catch-all parties, propus de Kirchheimer.

10 La [nceputul sec. XIX, termenul “popular” definea [n mod strict partidele de factur` cre]tin-democrat`. Actualmente, sub umbrela termenului se g`sesc partide cre]tin-democrate, conservatoare sau 1

12

Analizã politicã chiar agrariene. De altfel, dac` [n \`rile de apari\ie, Italia sau Germania, termenul “popolari” sau “volkspartei” desemna “al poporului”, [n limba rom@na nu avem un echivalent at@t de precis, ci se folo]este aproximativul “popular”, [n loc de, eventual, “poporal”.

11 De altfel, dou` dintre lucr`rile ce s-au impus [n spa\iul romanesc, Alina Mungiu-Pippidi (coord), Doctrine politice: concepte universale ]i realit`\i rom@ne]ti, Polirom, Ia]i, 1998 ]i Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice ]i idealul democratic, Polirom, Iasi, 2000, nu fac nici o referire la acest concept; [n spa\iul angloamerican, similar, nu exista nici o referire la o anumit` “doctrin` popular`”, de altfel, multe dintre tratatele despre ideologii politice socotesc cre]tin-democra\ia ca o ramur` a conservatorismului; cert este ca sintagma “doctrin` popular`” [ncepe s` se impun` [n media ]i limbajul politic rom`nesc, ]i [n ciuda ne]tiin\ificit`\i sale, este probabil s` se impun` [n limbajul cotidian din cauza simplicit`\ii sale.

12 Chiar topica termenului “cre]tin-democra\ie” suscit` unele discu\ii: [n limba rom@na se folosesc at@t termenul sub forma aceasta, c@t ]i sub forma “democra\ie cre]tin`”. Se pare ca este o problem` de traducere: [n limba englez` este uzitat termenul “christian democracy”, iar [n cea francez` avem “démocratie chrétienne”.

13 De remarcat c` “De Rerum Novarum” propune pentru prima data termenul “subsidiaritate”, punct de baz` [n doctrina cre]tin-democrat`.

14 Cu excep\ia Benelux, unde partidele cre]tin-democrate au ajuns chiar la guvernare.

15 Este interesant de observat ca [n Grecia, tara ortodox`, nu exista cre]tin-democra\ie.

16 Pentru mai multe am`nunte privind europenizarea partidelor politice, Robert Ladrech, “Europenization and Political Parties”, [n Party Politics, 4, 2002, pp. 389-403 17 Odat` cu admiterea Marii Britanii, a Irlandei ]i a Danemarcei s-a pus problema accept`rii [n grupul parlamentar a partidelor apropiate ideologic, respectiv cele conservatoare, demers susinut [n principal de germani; la presiunea cre]tin-democra\ilor din Benelux ]i Italia, cererea a fost refuzat`. Britanicii ]i danezi au activat astfel dou` decenii [ntr-un grup propriu. Chestiunea primirii conservatorilor britanici s-a pus apoi cu periodicitate.

18 Prim-ministru al Belgiei [ntre 1979 ]i 1992.

19 Partid de factura conservator-liberal`, [n ciuda denumirii.

20 Declara\ia a generat reac\ia dur` a PDSR, care l-a numit pe van Velzen [ntr-un comunicat de pres` “un fel de comisar politic, replica cre]tin-democrat` a celebrului Vi]inski”.

21 “pe semne, conflictele interne din PD sunt cauza pentru ceea ce se [nt@mpl` [n Rom@nia [...] m` rog ca partidul domnului Roman, [n viitor s` pun` interesul na\ional pe primul loc”, [n “Evenimentul zilei”, 3 februarie 1998 22 “Petre Roman dicteaz` lucrurile, iar ceilal\i parteneri din coali\ie sunt un fel de ostatici. Cum se face c` un partid at@t de mic ca al lui Petre Roman a luat un partid a]a de mare cum este PN|CD?”; declara\ia a primit replica acid` (]i inconfundabil`) a ministrului PD la cea vreme, Traian B`sescu, care l-a catalogat pe olandez ca fiind un “ratat politic” care a venit [n Rom@nia s` distrug` PN|CD, a]a dup` cum ]i-a distrus ]i propriul partid, din Olanda, [n “Ziua”, 14 iunie 1998.

23 {n unele vizite, Wim van Velzen a fost [nso\it de Wilfried Martens, pre]edintele PPE ]i de Hans Gert Poettering, unul din vicepre]edin\ ii PPE. 24 {n ciuda prieteniei publice dintre Ciorbea ]i van Velzen, acesta din urm` ]i-a manifestat neoficial nemul\umirea fa\` de dezertarea fostului prim-ministru din PN|CD ]i al fond`rii unui alt partid.

25 Pentru o istorie detaliat` a partidelor politice dup` 1989, vezi Alexandru Radu, Nevoia schimb`rii. Un deceniu de pluripartidism [n Rom@nia, Ed. Ion Cristoiu, Bucure]ti, 2000 ]i Partidele politice

rom@ne]ti dup` 1989, Paideia, Bucure]ti, 2003 26 Codru\ Sere]: “A venit un r`spuns, dar n-a] dori s` vorbesc despre acest lucru. Tot ce pot s` spun e ca el nu e unul negativ, ci unul de genul “va urma...”, [n “Evenimentul zilei”, 5 august 2003; [n acea]i perioad`, Dan Matei Agathon cerea public preciz`ri PUR [n acest sens.

27 Este evidenta eroare celor de la PC; afilierea se face la Partidul Popular European, federa\ie de partide, nu la grupul parlamentar, care este o simpla structura parlamentar` 28 De exemplu, pe toata perioada anului electoral 2004, reprezentan\i ai PSE au vizitat Rom@nia, av@nd contacte doar cu PSD, nu ]i cu PD; [n c@teva r@nduri, delega\ii PSE ]i-au exprimat sus\inerea doar fa\` de candida\ii PSD.

BIBLIOGRAFIE von BEYME, Klaus (1985) Political parties in Western democracies, Aldershot: Gower de BROUWER, Alain (1992) “Le Parti Populaire Européen: son identité et son nécessaire élargissement”, [n Mario Caciaglia (ed.)

Christian Democracy in Europe, Barcelona: Institutes de Ciencias Politicas y Socials CORBETT, Richard, JACOBS, Francis, SHACKELTON, Michael (2003) The European Parliament, London : John Harper DELWIT, Pascal (2004) “The European People’s Party: stages and analysis of a transformation”, [n DELWIT, Pascal, KULAHCI, Erol, Van de WALLE, Cédric (eds) The Europarties. Organisation and Influence, Brussels: Centre d’etude de la vie politique of the Free University of Brussels GALLAGHER, Michael, LAVER, Michael, MAIR, Peter (2001), Representative Government in Modern Europe, Boston: McGraw Hill IRVING, R.E.M. (1979) The Christian democratic Parties of Western Europe, London: George Allen and Unwin KIRCHHEIRMER, Otto (1966) “The transformation of the Western European Party Systems”, [n LAPALOMBARA, Joseph, WEINER, Myron (eds) Political Parties and Political Development, Princeton: Princeton University Press LETAMANDIA, Pierre (1993) La démocratie chrétienne, Paris: PUF apud DELWIT, Pascal, KULAHCI, Erol, Van de WALLE, Cédric (eds) The Europarties. Organisation and Influence, Brussels: Centre d’etude de la vie politique of the Free University of Brussels LIPSET, Seymour M., ROKKAN, Stein (1967) Party System and Voter Alignments, Londra: Collier-Macmillan PIRVULESCU, Cristian (2000) Partide ]i sisteme de partide, Bucure]ti: UCDC SEILER, Daniel (1999) Partidele politice din Europa, Ia]i: Institutul European SMITH, Gordon (1982) “The German Volkspartei and the Career of the Catch-All Concept”, [n DORING, Herbert, SMITH, Gordon (eds) Party Government and Political Culture in Western Germany, London: Basingstoke SMITH, Gordon (1989) “Core Persistence: Change and the “People’s Party”’, [n West European Politics, 12/1, pp.157–172.

OVIDIU VAIDA - absolvent de studii postuniversitare la Facultatea de }tiin\e Politice din cadrul SNSPA, MA [n Contemporary European Studies la University of Sussex, asistent universitar [ntre 1999 ]i 2003 la Facultatea de }tiin\e Politice din cadrul Universit`\ii Dimitrie Cantemir. {n prezent este doctorand la Facultatea de Studii Europene din cadrul Universit`\ii Babe]-Bolyai din Cluj.

13

S.P. nr. 118/2005

Analizã politicã

Istoria unui eæec: Constituåia Europeanã VICTOR-IULIAN TUCÃ Constituåia noastrã se cheamã democraåie pentru cã puterea nu zace în mâinile unei minoritãåi, ci a unei largi majoritãåi.

This is a brief comment of the recent events related to the adoption of the European Constitutional Treaty. The conditions for treaty adopting the Treaty made from itself a defeat. But this is the premise for a new start: people around Europe can start talking about the European identity, the borders of Europe, the social model, etc. The idea of a federal Europe can be an option for the future.

}ampanie, intonarea imnului Europei, Giscard d’Estaing vesel ]i z@mbitor flancat de steaguri albastre cu stelu\e galbene dublate de drapelele na\ionale ale celor 15, delega\i din partea statelor membre ]i a celor candidate, parlamentari, Dominique Villepin, Joschka Fischer ]i Louis Michel, diver]i invita\i, precum ]i un num`r impresionant de ziari]ti, iat` care era imaginea final` a s`lii Parlamentului UE din Bruxelles la 18 iulie 2003, ultima zi a desf`]ur`rii sesiunii comune a Conven\iei privind Viitorul Europei. Pendul@nd indecis [ntre adunare constituant`, menit` s` redacteze un proiect de constitu\ie (varianta maximalist`) ]i cadrul general de dezbateri care s` ofere solu\ii f`r` caracter obligatoriu conferin\a interguvernamentale din toamna anului 2003 (varianta maximalist`) care s-a desf`]urat la Roma, Conven\ia privind Viitorul Europei a reu]it s` produc` un document final care a influen\at [n mod cert con\inutul proiectului Constitu\iei Europene, respins in urma referendumului din Fran\a ]i Olanda.

Convenåia Din acest punct de vedere, nu poate trece neobservat` o posibil` compara\ie a acestui forum cu istorica Adunare de la Philadelphia care, autorizat` la [nceput doar cu amendarea prevederilor acordului confedera\ie americane din 1781, a jucat [n final rolul de adunare constituant` [n elaborarea Constitu\iei

S.P. nr. 118/2005

Statelor Unite ale Americii (1787). Trebuie spus de la [nceput c` rezultatele Conven\iei de la Bruxelles au fost modeste [n compara\ie cu redactarea Constitu\iei de la Philadelphia, ultima reu]ind s`-]i dep`]easc` mandatul ini\ial, ]i anume modificarea actului confederativ ]i l`sarea la latitudinea ]efilor statelor americane de a adopta modific`rile propuse de Adunare. P`rin\ii Fondatori au propus o nou` constitu\ie pe care fiecare stat trebuia s` o voteze, [n caz contrar r`m@n@nd [n afara noii federa\ii. Constitu\ia American` putea fi adoptat` chiar dac` 1/5 din statele membre nu o ratificau. Din p`cate, Conven\ia de la Bruxelles a optat pentru o [mbun`t`\ire a sistemului interguvernamental ]i nu pentru o solu\ie federal` care ar fi revolu\ionat Uniunea European`, a]a cum se [nt@mplase cu Adunarea Constituant` de la Philadelphia.

Aparent, mandatul Conven\iei de la Bruxelles a fost mai larg dec@t cel al Adun`rii de la Philadelphia, fiind definit [n termeni mai vagi ]i care l`sa loc ini\iativei constitu\ionale ]i solu\iilor juridice creatoare [ns` Europa secolului XXI nu se poate compara cu America secolului XVIII, unde tinerele state americane, slab populate ]i dezvoltate, nu avuseser` timpul necesar pentru formarea unei identit`\i separate1.

Lipsa unit`\ii lingvistice a europenilor este o alt` explica\ie a diferen\elor dintre cele dou` modele constitu\ionale. Care au fost [ns` modific`rile concrete, [n raport cu Tratatul de la Nisa?

14

Analizã politicã Proiectul Constituåional Conven\ia de la Bruxelles a propus modificarea actualei formule a celor trei entit`\i separate (three pillar structure) [n sensul contopirii lor [ntr-un singur tratat constitu\ional care s` asigure Uniunii personalitatea juridic` necesar` [n planul rela\iilor interna\ionale. Apoi, s-a introdus Carta European` a Drepturilor Omului ca parte integral` a viitoarei constitu\ii, aspect care precizeaz` cu claritate care sunt valorile ]i obiectivele Uniunii Europene. {n plus, s-a propus crearea unei noi institu\ii, ]i anume aceea a Ministrului de Externe care s-o [nlocuiasc` pe aceea a {naltului Reprezentant (Javier Solana) ]i pe a Comisarului pentru Rela\ii Externe din cadrul Comisiei Europene (la acel moment Chris Patten. O alt` noutate a vizat institu\ia responsabil` [n adoptarea deciziilor strategice ale Uniunii, am numit aici Consiliul European, pentru care s-a propus alegerea unui pre]edinte ales pe o perioad` de 2 ani ]i jum`tate. O astfel de pre]edin\ie [nlocuie]te actualul sistem prin rota\ie, [n care la fiecare 6 luni o alt` \ar` membr` preia aceast` important` pozi\ie. {n schimb, sistemul pre]edin\iei prin rota\ie se va p`stra la nivelul Consiliului de Mini]trii ai Uniunii Europene (format din reprezentan\i ai guvernelor statelor membre), [n cadrul Consiliului Afacerilor Generale, institu\ie care [i are [n componen\` pe mini]trii de Externe ai celor 152. {n acest fel, s-a dat satisfac\ie statelor mici care mai putea juca un rol important [n Consiliul de Mini]tri. {n aceea]i cheie poate fi v`zut` ]i propunerea de [nfiin\are a posturilor de comisar asociat care s` satisfac` noua propunere de limitare a num`rului comisarilor europeni la 15. Aceast` m`sur` preconizat` era conceput` a face fa\` situa\iei unei Uniuni cu 25 sau 28 de state, situa\ie [n care ar trebui sa existe 25 sau 28 de comisari! Una peste alta, a reie]it [n mod evident o politic` a pa]ilor m`run\i, mai exact unul [nainte dublat imediat de o poticnire mascat` [n mod elegant (un alt exemplu, propunerea Conven\iei de alegere a Pre]edintelui Comisiei de c`tre Parlamentul European, diminuat` considerabil de o a doua recomandare prin care candidatul la aceast` func\ie nu e desemnat de Parlament, ci de Consiliul European) ]i a creat deja numeroase nemul\umiri. Astfel, [n urma lucr`rilor Conven\iei s-a men\inut [n continuare aceea]i structur` paralel` [ntre statele membre ]i Uniune. {n plus, lipsa unui r`spuns coerent la urm`toarea [ntrebare: cine va conduce Uniunea European`, Pre]edintele Consiliului European sau Pre]edintele Comisiei Europene? Cel pu\in, dup` viitoarele schimb`ri legislative, ultima institu\ie va c`p`ta o legitimitate sporit`, odat` ce va fi aleas` [n mod democratic de Parlament, spre deosebire de Pre]edintele Consiliului European, care va fi ales de reprezentan\ii

statelor membre [n Consiliul European printr-o procedur` a u]ilor [nchise. O alt` controvers` era legat` de o posibil` criz` [ntre Parlament ]i Consiliul European, [n situa\ia [n care propunerea pentru alegerea candidatului la func\ia de Pre]edinte al Comisiei nu va [ntruni a]tept`rile parlamentarilor europeni. {n acest sens, Conven\ia nu a reu]it elaborarea criteriilor desemn`rii persoanei viitorului pre]edinte, mai exact dac` este vorba de criterii politice (de exemplu, candidatul partidului care a c@]tigat alegerile europene), de]i exist` prevederea c` [n acest proces “se vor lua [n considerare alegerile din Parlamentul European” (articolul I-26: Pre]edintele Comisiei Europene, Conven\ia European`, 12 iunie 2003). Alt` problem` neclarificat` era raportul dintre viitorul Ministru de Externe ]i viitorul Pre]edinte al Consiliului European. Astfel, [n proiectul constitu\ional, ministrul de Externe conduce politica extern` ]i de securitate a UE (art. I-27, 1). {n acela]i timp, un alt articol (I-21, 2) prevedea c` Pre]edintele Consiliului European asigur` reprezentarea Uniunii [n aspecte legate de aceea]i materie, consacrat` sub denumirea abreviat` CFSP (Common Foreign and Security Policy). Cum []i puteau corela activitatea cele dou` institu\ii [n condi\iile [n care ele apar\in unor organisme separate, mai exact Consiliului European ]i respectiv Comisiei Europene, cu priorit`\i ]i interese diferite? Din p`cate, modul de reglementare transforma deja ministrul de externe [ntr-un om de paie, f`r` influen\` real` [n privin\a politicii externe a Uniunii Europene, o persoan` f`r` viitor. Cert este c` at@t Consiliul European, c[t ]i Consiliul de Mini]tri r`m@neau dominate de statele membre care de\in atributele esen\iale [n materia de politic` extern` ]i de securitate. {n acest sens, a prevalat curentul interguvernamentalist care favorizeaz` statele membre, spre deosebire de federali]ti care sus\in interesele Comisiei ]i ale Parlamentului European. Totu]i, propunerea extinderii votului cu majoritate calificat` [n dauna celui [n unanimitate, inclusiv [n domenii privind justi\ia ]i afacerile interne, favoriza [n mod indubitabil pozi\ia federalist`. {n acest domeniu, [ncep@nd din 2009 se propunea ]i introducerea unui sistem de vot al dublei majorit`\i (o majoritate a statelor membre ]i a 60% din popula\ia UE), care s` eficientizeze procesul de luare a deciziilor. Pe de alta parte, votul [n unanimitate se p`streaz` [n domenii fundamentale ca stabilirea taxelor ]i impozitelor, politica social` ]i afacerile externe. Re\inerea prerogativelor na\ionale asupra acestor materii a fost necesar` pentru ca noua constitu\ie s` poat` fi votat` ]i [n \`ri mai pu\in entuziaste c@nd vine vorba de Uniunea European`, cum ar fi Marea Britanie. Tony Blair putea sus\ine votarea constitu\iei [n \ara sa, pe baza argumentului c` suveranitatea na\io-

15

S.P. nr. 118/2005

Analizã politicã nal` a Marii Britanii va supravie\ui ]i dup` intrarea [n vigoare a constitu\iei europene, de]i nici a]a nu era sigur c` proiectul constitu\ional va fi votat. Nimeni nu se a]tepta ins` ca proiectul s` fie respins in Fran\a sau Olanda. Din toate aceste propuneri se putea decela aceea]i abordare neo-func\ionalist` [n care se opteaz` pentru modific`ri relativ modeste, dar care s` produc` mai t@rziu, printr-un proces de spill-over (diseminare), o integrare la nivel macro, [n arii [n care nu a fost posibil` o reglementare ini\ial`3. Dar ce s-a [nt@mplat ulterior finaliz`rii proiectului constitu\ional al Conven\iei privind viitorul Europei ?

Forma finalã Textul a fost supus dezbaterii Conferin\ei Interguvernamentale, care a fost [mputernicit` s` decid` con\inutul definitiv al viitoarei constitu\ii europene.

Conferin\a a [nceput pe 4 octombrie 2003 ]i s-a bucurat de participarea ]efilor de guvern si mini]trilor de externe a statelor membre ale Uniunii Europene. Consiliul European de la Bruxelles din iarna anului 2003 nu a reu]it s` ajung` la o formul` de compromis astfel [nc@t discu\iile au continuat p@n` la Conferin\a Consiliului European din iunie 2004, desf`]urat` sub Pre]edin\ia Irlandei. Principalele controverse au fost legate de sistemul de vot in Consiliul de Mini]trii, cu implica\ii deosebite privind ponderea dintre votul statelor mari [n compara\ie celelalte mai mici. De altfel, pe acest subiect s-a [nregistrat ]i modificarea cea mai important` a propunerii ini\iale a Conven\iei. Proiectul final, adoptat cu ajutorul inestimabil al Pre]edin\iei irlandeze, a impus o nou` defini\ie a votului din Consiliul de Mini]tri. Majoritatea calificat` [n Consiliu, [nseamn`, potrivit legislatorului european, o dubl` majoritate, aceea de 55% dintre statele membre reprezent@nd 65% din popula\ia Uniunii Europene.

Spre deosebire de propunerea Conven\iei se observ` elevarea procentului statelor membre pentru adoptarea unei decizii (de la simpla majoritate la 55%) apoi cre]terea procentului reprezent@nd ponderea popula\iei (de la 60% la 65%) precum ]i introducerea a unor noi instrumente. Astfel, cu scopul de a evita ca numai o mic` minoritate de state membre (primele trei, cele mai numeroase ca pondere numeric`) s` fie capabile s` blocheze o decizie a celorlalte state, o astfel de minoritate trebuie s` fie compus` din cel pu\in 4 state.

Mai mult, un num`r de state membre reprezent@nd cel pu\in 3/4 din num`rul \`rilor care au alc`tuit acea minoritate puteau cere ca votul s` fie am@nat pentru ca discu\iile s` continue p@n` la data atingerii unui consens mai larg in Consiliul de Mini]tri. Noua constitu\ie extindea substan\ial procedura co-deciziei (luarea deciziilor printr-o procedur` care implic` parti-

S.P. nr. 118/2005

ciparea Consiliului de Mini]tri ]i a Parlamentului European), 95% din viitoarea legisla\ie european` ar fi putut fi adoptat` pe baza acestui reguli4.Nu se re\inuse prevederea ini\ial` a Conven\iei cu privirea la men\inerea unui num`r de 15 comisari dubla\i de comisarii asocia\i (vezi supra) ci se optase pentru men\inerea sistemului actual, un comisar pentru fiecare stat membru, p@n` [n anul 2014. Dup` aceast` dat`, Comisia European` ar fi cuprins un num`r de comisari corespunz`tor cu 2/3 din num`rul statelor membre din acel moment, in concordan\` cu un sistem de rota\ie [ntre \`rile Uniunii. {n sf@r]it trebuie observat c` s-a re\inut propunerea ini\ial` prin care se acorda cet`\enilor europeni dreptul de ini\iativ` legislativ`, [n cazul [n care exist` un milion de semn`turi provenite dintr-un num`r de state semnificativ. Cu excep\ia modific`rilor de care am vorbit, proiectul Conven\iei pentru viitorul Europei a fost adoptat [n forma prezentat` mai sus, ceea ce denot` succesul unei formule devenit` un standard [n practica constitu\ional`. {ntorc@ndu-ne la capitolul controverse, ar fi de men\ionat discu\iile legate de includerea [n preambulul Constitu\iei a unei referin\e privitoare la divinitate. Dup` lungi dezbateri [n Conven\ie, se optase pentru o variant` [n care se vorbea doar despre “mo]tenirea religioas`” a Europei (al`turi de cea umanist` ]i cultural`) f`r` o men\ionare expressis verbis a lui Dumnezeu. {ntr-adev`r, constitu\ia presupune un contract politic [ntre to\i cet`\enii polisului european, f`r` deosebire de credin\` religioas`, dar care presupune garantarea libert`\ii g@ndirii ]i a opiniilor. Prin urmare, aceast` op\iune negativ` nu implica ideea c` Dumnezeu ar fi murit, ci se explic` prin spiritul de toleran\` care trebuie s` defineasc` orice comunitate politic`.

Eæecul ca premisã a unui nou început Cum a fost posibil` ratarea adopt`rii Constitu\iei Europene, mai ales c` proiectul constitu\ional p`rea bine cump`nit, [ntr-o adunare democratic`, Conven\ia pentru viitorul Europei, creat` special pentru redactarea actului care ar fi trebuit s` dea un nou imbold Europei Unite? Tocmai aici rezid` prima cauz` datorit` c`reia proiectul constitu\ional nu a fost adoptat.

Dac` s-ar fi prev`zut ca proiectul constitu\ional european s` intre [n vigoare dac` un num`r majoritar (]i nu [n unanimitate) de state membre [l ratific`, atunci actuala criz` provocat` de respingerea constitu\iei de francezi nu ar fi avut loc. Postularea vot`rii [n unanimitate a Constitu\iei Europene s-a dovedit a fi un principiu p`gubos iar ideea federalist` a e]uat. De ce nu este posibil` articularea unui proiect cu valen\e federale [n Europa? Cauzele sunt legate de sl`biciunea mi]c`rii federaliste din Europa, de conservatorismul

16

Analizã politicã statelor membre care au mo]tenit o structur` interguvernamental` ]i care pare a fi pe placul tuturor, de poten\ialul organiza\ional enorm al fiec`rui stat de a controla ]i redistribui resursele proprii ]i [n loialitatea na\ional` puternic` a cet`\enilor pentru \ara de origine. De ce au votat francezii negativ? Datorit` confuziei [ntre directiva Bolkenstain ]i prevederile constitu\ionale datorit` opozi\iei [mpotriva Turciei ]i, [n al treilea r@nd, datorit` fricii cet`\enilor francezi de noii veni\i din Est care ar distruge modelul social, model care arat` deja destul de g`urit. Ins` toate aceste trei motive nu au nimic de a face cu Constitu\ia European`, un act care f`cea posibil` func\ionarea Uniunii Europene cu 25 sau 27 de state [n componen\`. Ar mai fi de observat ]i alt aspect: majoritatea francezilor tr`iesc cu sentimentul c` p`m@ntul este plat iar ei se afl` exact [n mijloc. Se vor trezi vreodat` din acest vis?

Totu]i, respingerea proiectului constitu\ional are ]i consecin\e pozitive5. S-a creat un spa\iu al discu\iei [ntre europeni, oamenii vorbesc, dezbat [n sf@r]it teme ca identitatea european`, unde se termin` Europa, ce este de f`cut cu modelul social etc. Ideea unei Europe pe baze federale, cu acele state care au voin\a ]i capacitatea de a face acest pas, poate fi o op\iune cu viitor.

NOTE Vezi, Magnette, P. and Nicolaïdis, K. (2004b), ‘Coping with the Liliput Syndrome, Big vs. Small states in the European Union’, European Public Law, 11/1.

2 {n contrast cu ceea ce s-a propus de Conven\ie, proiectul final constitu\ional a p`strat rotativa Pre]edin\iei Uniunii Europene [ntre statele membre, inclusiv [n formarea diverselor consilii, cu excep\ia celui de politic` extern`.

3 Despre P`rintele neo-func\ionalismului ]i teoria sa, vezi Mitrany David, A working Peace System, Quadragle Book, Chcago, 1966 4 Articolul 251 din Tratatul de la Maastricht prevede expres procedura de co-decizie, aplicabil` [ntr-o sfer` mult mai restr@ns` dec@t cea prev`zut` de proiectul constitu\ional.

5 Pentru discu\ii pe marginea demos-ului european, vezi Weiler, J. H. H. ‘Federalism without Constitutionalism: Europe’s Sonderweg’, in K. Nicolaïdis and R. Howse (eds), The Federal Vision, Legitimacy and Levels of Governance in the United States and the European Union, Oxford: Oxford University Press, 2001.

1

SEMNAL Marian Nazat România de-a-ndoaselea.

2004-2003: Paradoxurile unei naåiuni în derivã Editura: Humanitas Anul apariåiei: 2005

Descriere Eseurile lui Marian Nazat descriu o Românie a anilor 2004 æi 2003 – în aceastã ordine – æi care de multe ori pare într-adevar de-andoaselea. Formula de rememorare invers în timp a unor întâmplãri din spaåiul public sau privat e cunoscutã æi ca metodã de a reface mai precis trecutul apropiat, unul deseori contorsionat æi anormal din care nu am perceput întotdeauna destule elemente semnificative. Privirea noastrã perifericã le înregistreazã mereu cu acuitate, dar memoria neantrenatã le uitã, iar întregul se fãrâmiåeazã. Marian Nazat, atent æi sensibil la detalii, ne determinã sã ne reamintim fie æi fragmentar de convulsiile æi sughiåurile vieåii politice, sociale, culturale sau chiar sportive de la noi. Face o cronicã firesc subiectivã, dar surprinzãtor de familiarã, pentru cã în observaåiile sale regãsim adesea gânduri sau teme de discuåie curente. Neaæteptat de familiare sunt æi evocãrile despre oamenii æi meleagurile copilãriei, de parcã am fi crescut toåi într-un sat din prãfoasa æi misterioasa Câmpie a Dunãrii.

VICTOR-IULIAN TUC~ - Licen\iat al Facult`\ii de Drept (1996) ]i absolvent al Facult`\ii de Filozofie (2000).

Master [n Studii Europene la Universitatea din Leuven, Belgia. Bursier al Ministerului de Externe Danez [n domeniul democra\iei ]i drepturilor omului (2001).

Stagiul la Comisia European` – Rela\ii Externe (2002).

Din noiembrie 2004, corespondent al postului de radio Deutshe Welle la Bruxelles.

17

S.P. nr. 118/2005

Teorie politicã

Marxism, revoluåie æi stat ALEXANDRU STÃICULESCU An analysis of the Romanian Marxists texts, focusing on the notes of Voinea and Gherea, two of the most prominent leftists of the 20th century. The main problems of socialism, filtered through the Marxist theory, are examined carefully both from inside and from outside, the result being a critique of the social-democrat policies, which tend to imitate the policies of Marxist regimes.

O analiz` a textelor marxiste rom@ne]ti poate p`rea, la o prim` vedere, o [ntreprindere marginal`, lipsit` de interes ]i chiar plictisitoare. Trebuie [ns` precizat c` este de datoria ]tiin\ei politice rom@ne]ti de a recupera – av@nd [n vedere “tinere\ea” acestei discipline – anumite aspecte ale politografiei rom@ne]ti, prin prisma instrumentelor, metodelor ]i tehnicilor specifice, de a interoga problemele tratate de aceasta, de a aduce noi contribu\ii ]i de a deschide noi perspective argumentative ce pot [ntemeia noi obiecte de cercetare. Contribu\iile la analiza scrierilor marxiste rom@ne]ti nu lipsesc, dar acestora li se mai pot ad`uga ]i alte puncte de vedere, deoarece [n acest fel vom putea avea o perspectiv` mai ampl` asupra lor ]i asupra istoriei ideilor politice rom@ne]ti.

Analiza pe care ne propunem s-o facem urm`re]te ]i recuperarea unor teorii ale celor doi autori, [n cazul [n care acest lucru este posibil, resping@nd [ns` marxismul at@t ca metodologie ]tiin\ific`, c@t ]i ca doctrin` politic`.

Vom urm`ri [n cele ce urmeaz` cum teoretizeaz` sociali]tii rom@ni statul socialist, modul [n care abordeaz` organizarea sa politic` ]i economic`. Rolul analizei este de a eviden\ia sl`biciunile teoriilor cu privire la statul socialist, natura conceptului de socialdemocra\ie ]i consecin\ele practice ale socialismului.

Un alt aspect pe care dorim s`-l urm`rim ]i s`-l supunem analizei este atitudinea lui }erban Voinea fa\` de punerea [n practic` a ideilor marxiste, mai precis fa\` de realit`\ile Rusiei sovietice ]i a celor din statele comuniste din Estul Europei.

1. Statul intervenåionist Probabil cel mai controversat aspect al teoriilor marxiste este cel referitor la modul cum acestea concep statul: “[n viziunea marxist`, chiar ]i statul cel mai

S.P. nr. 118/2005

democratic, este o organiza\ie izvor@t` din antagonismele de clas`, un instrument de dominare a unei clase asupra celorlalte. {ns`]i ivirea ]i d`inuirea statului presupune existen\a, [n s@nul societ`\ii, a unor clase cu interese antagonice, deci ]i cu ideologii potrivnice, aflate [n lupt` [ntre ele.” 1 El este deci instrumentul prin care clasele dominante [i exploateaz` pe cei mul\i, adic` pe muncitori. }i totu]i, la o analiz` mai atent` a scrierilor marxiste observ`m o ambiguitate recurent`. Gherea este un critic al interven\ionismului statului, [n polemica sa cu “]coala burghez`” el afirm@nd c` “dup` ce a c`zut regimul feudal, economi]tii burgheziei preziceau o nou` er` str`lucit` pentru dezvoltarea societ`\ilor, cu condi\ia, [ns`, ca libertatea absolut` a muncii ]i raporturilor economice s` nu fie [mpiedicat` de nimeni ]i de nimic. Statul s`-]i fac` numai datoria de p`zitor al ordinii, s` fie un jandarm corect; [n raporturile economice n-are pentru ce s` se amestece, c`ci mai mult ar strica dec@t ar drege. Toate tranzac\iile omene]ti s` fie l`sate libere, fiecare s`-]i caute netulburat de propriile lui interese; ]i atunci, [n aceast` societate, bazat` pe proprietatea privat` ]i pe concuren\a liber`, toate interesele omene]ti se vor armoniza spre mai marea fericire a tuturor, fiecare va primi ce i se cuvine ]i dezvoltarea social` va atinge ni]te culmi ne[nchipuite. Laissez faire, laissez passer!” {ns` conform filozofiei pe care o [mbr`\i]eaz`, Gherea observ` imediat c` “[mpreun` cu uria]a dezvoltare [n bine, s-au dezvoltat unele rele nu mai pu\in mari: crizele de supraproduc\ie, diferen\e sociale ]i economice, mizeria muncitorilor, efecte necesare ale capitalismului care a cerut iar`]i interven\ia statului, de ast` dat` a statului burghez.”1 Vedem din afirma\iile autorului c` interven\ionismul este condamnabil atunci c@nd este cerut de burghezie dar [n acela]i timp este necesar c@nd este

18

Teorie politicã vorba de cererile sociali]tilor; ace]tia din urm` cer interven\ia statului nu pentru a servi interesele proprii ci pentru a ap`ra “clasele ap`sate ]i dezmo]tenite”2. Gherea [ncearc` s` justifice interven\ionismul prin invocarea situa\iei celor s`raci. Dac` statul intervine pentru a pune limite l`comiei capitali]tilor [n Occident, [n Rom@nia lucrurile stau cu totul diferit: statul [nc`tu]eaz` libertatea \`ranului care nu este [nc` proletar.

Aceste afirma\ii despre necesitatea interven\ionismului demonstreaz` c` pentru marxi]ti efectele acestuia nu sunt foarte clare. Dac` [n societ`\ile capitaliste interven\ia statului este benefic`, [n societ`\ile [napoiate el este indezirabil. Dac` [n primul caz interven\ia statului este democratic`, [n Rom@nia ea este mai cur@nd reac\ionar`3. Vom demonstra [n cele ce urmeaz` c` efectele interven\ionismului sunt acelea]i: [n cazul unei economii capitaliste dezvoltate interven\ionismul duce la sc`derea cre]terii economice, iar [n cazul unei economii capitaliste incipiente duce la stagnarea ]i men\inerea condi\iilor existente. Pe l@ng` acestea, dac` statul presupune existen\a unor clase aflate [n conflict, de ce accept` marxi]tii ideea existen\ei lui? Aceasta este [nc` una din ambiguit`\ile scrierilor marxiste.

Pentru a disp`rea statul ar trebui distruse clasele sociale, iar acest lucru a fost pus [n practic` de toate regimurile comuniste prin eliminarea tuturor celor defini\i ca indezirabili; cu toate acestea statul nu a disp`rut ci mai mult a devenit stat totalitar, la fel cum nu a disp`rut clasa dominant`, adic` ceea ce sovietologii au considerat, pe drept cuv@nt, a fi nomenclatura. De]i [n URSS marea teroare []i ar`tase deja efectele [n momentul [n care Voinea []i sus\inea conferin\a din care am citat mai sus, nu constat`m dec@t o [ncercare de reformare ]i reformulare a tezelor marxiste ortodoxe. Pentru a [n\elege contradic\iile acestui proces revizionist trebuie s` analiz`m problemele social-democra\iei.

2. Idealul de egalitate æi social democraåia {nainte de a ne anun\a venirea triumfal` a socialismului, autorii marxi]ti, pe l@ng` critica regimului capitalist, dezvolt` ]i o teorie referitoare la modul [n care trebuie guvernat statul actual ]i o teorie a cadrului cel mai propice pentru lupta sociali]tilor ]i [ndeplinirea idealului lor politic: distrugerea sistemului capitalist ]i [nf`ptuirea practic` a socialismului.

Pentru a-]i sus\ine op\iunea intelectual` ]i politic`, Voinea aplic` metoda marxist` pentru a determina condi\iile de existen\` ]i de evolu\ie ale democra\iei. Democra\ia, [n acest context, este definit` ca “forma de guvern`m@nt [n care exerci\iul puterii apar\ine totalit`\ii membrilor unei societ`\i. O societate va fi deci mai mult sau mai pu\in democratic`, dup` gradul

de participare al totalit`\ii membrilor s`i la exerci\iul puterii.”4 Pornind de la aceast` defini\ie Voinea consider` c` democra\ia deplin` poate fi identificat` [n comunit`\ile germanice primitive unde “egalitatea economic` g`se]te o coresponden\` [n egalitatea politic`.”5 Egalitatea economic` este [n viziunea autorului condi\ia de baz` a acestei forme de democra\ie primitiv`. Oamenii sunt egali nu numai pe teren politic, ci ]i pe cel economic, deci ne “afl`m [n fa\a unei forme de democra\ie social`”6. Evolu\ia condi\iilor economice, apari\ia specializ`rii muncii conduc de-a lungul timpului la alte forme de democra\ie [ns` acestea sunt imperfecte. Deja democra\ia Atenei antice este o form` viciat` de democra\ie, aici put@nd fi identificat` ]i apari\ia luptei de clas`. “Libertatea ora]ului antic este condi\ionat` de exploatare: cea direct` a sclavului produc`tor, cea indirect` a tributului impus ora]elor supuse.”7 Voinea analizeaz` diferitele evolu\ii economice, sociale ]i politice pentru a ajunge la na]terea ]i dezvoltarea sistemului reprezentativ englez, considerat modelul care “va deveni pentru lumea [ntreag`, modelul guvern`rii parlamentare (s.a.)”8 Dezvolt`rile politice, economice ]i sociale fac ca [n prezent s` “asist`m, odat` cu ivirea proletariatului modern, la o serie de progrese ]tiin\ifice care creeaz`, pentru prima dat`, condi\iile necesare pentru o nou` form` de democra\ie: [ntinderea grupului, num`rul, procedura oral`, care determinaser` dispari\ia formelor democratice primitive, sunt [nvinse [n societ`\ile moderne prin noi mijloace ]i procedee.”9 Aceste inova\ii tehnice reprezint` mijloacele prin care proletariatul poate lupta contra exploat`rii [n cadrul democra\iei reprezentative10 ele servind [n opinia autorului la renun\area la mijloacele violente pe care de altfel le ]i critic`, afirm@nd c` [n \`rile mai pu\in dezvoltate “elementul cel mai combativ al proletariatului, gr`bit s` ajung` mai repede la putere, creeaz` teorii antidemocratice, tinz@nd s` legitimeze cucerirea puterii de c`tre o minoritate con]tient`, care s` exercite violen\a [mpotriva majorit`\ii (blanquismul, sindicalismul revolu\ionar)”11. Nici un cuv@nt deocamdat` despre revolu\ia bol]evic` ]i regimul politic instaurat de ea [n Rusia! {n concluzie, “democra\ia nu este numai un mijloc de a ajunge la cucerirea puterii politice, ci ]i singura form` de posibil` realizare a socialismului. {nainte, ca ]i dup` cucerirea puterii, clasa muncitoare este nevoit` s` apere democra\ia [mpotriva tuturor veleit`\ilor adversarilor s`i. Nu este deci vorba nicidecum pentru muncitorime de a [nlocui democra\ia, ap`rat` [nainte de a veni la putere, printr-o form` antidemocratic`, dup` cucerirea puterii. Dictatura proletariatului (s.a.) din terminologia marxist` nu este deci dec@t o expresiune a voin\ii proletariatului de a

19

S.P. nr. 118/2005

Teorie politicã folosi toate mijloacele de constr@ngere pentru a asigura men\inerea democra\iei, de a fr@nge – chiar prin violen\` – rezisten\a minorit`\ilor ]i de a asigura realizarea voin\ii majorit`\ii.”12 Trebuie analizate dificult`\ile discursului social-democrat ]i mai ales discrepan\a dintre teorie ]i practic`, deoarece ele au o mare relevan\` atunci c@nd facem leg`tura dintre ele ]i scrierile de critic` social` ale autorilor. Discu\ia despre compatibilitatea dintre democra\ie ]i socialism [ncepe [n jurul producerii revolu\iei bol]evice ]i continu` de-a lungul timpului cu scopul de a demonstra c@t mai conving`tor scopurile non violente ale acestui curent13. Prin urmare social-democra\ia devine ideologia politic` supus` celor mai numeroase [ncerc`ri revizioniste ]i redefinitorii.

Acest lucru este determinat de dou` cauze: prima este dat` de faptul c` la [nceputurile sale social-democra\ia trebuie s` se disocieze de ac\iunile violente ale partidelor comuniste, iar mai t@rziu trebuie s` fac` fa\` problemelor pe care chiar aplicarea [n practic` a principiilor sale le-a creat. Pe de alt` parte [n \`rile Europei Centrale ]i de Est partidele social-democrate ]i cele socialiste sunt persecutate ]i supuse ac\iunilor violente ale elitelor politice care controleaz` aparatul coercitiv al acestor state14. Fiecare partid de opozi\ie din aceste state autoritare trebuia s` cear` democra\ie [nainte de toate, pentru a crea condi\iile care trebuie s` precead` dezvoltarea activit`\ii politice15. Din acest truc politic se trage ]i confuzia pe care o identific`m [n textele marxiste. “{n marxism exist` cel pu\in dou` feluri de a privi la tot ]i la toate, ]i [mp`carea acestor divergen\e se ob\ine numai prin artificii dialectice.

Artificiul cel mai obi]nuit este de a [ntrebuin\a, potrivit necesit`\ilor momentului, un cuv@nt c`ruia i se poate atribui mai mult dec@t un singur [n\eles. Cu asemenea cuvinte, care servesc [n acela]i timp ca devize politice pentru a hipnotiza spiritul maselor, se practic` un cult care sugereaz` feti]ismul. Dialectica marxist` este [n esen\` feti]ism de cuvinte. Fiecare profesiune de credin\` este [ncarnat` [ntr-un cuv@nt feti] al c`rui [n\eles dublu sau chiar multiplu face cu putin\` unirea ideilor ]i cererilor incompatibile. Interpretarea acestor cuvinte, tot at@t de inten\ionat ambigu` ca ]i cuvintele Pitiei din Delfi, [n cele din urm` provoac` conflicte [ntre diferitele partide ]i fiecare citeaz` [n favoarea sa pasaje din scrierile lui Marx ]i Engels, c`rora li se acord` statut de autoritate.”16 Tot [n acest context se [nscrie ]i problema interven\ionismului etatic ]i cea a dictaturii proletariatului, despre care am pomenit mai sus. Lectura ]i interpretarea ambigue pe care marxi]tii le aplic` acestor probleme au rolul de a crea confuzie.

Analiza strict literal` a citatelor de mai sus ne arat` c` nici nu poate fi loc de democra\ie [ntr-un stat socialist.

S.P. nr. 118/2005

Trebuie totu]i men\ionat c` social democra\ia european` a renun\at la aceste teme ]i chiar a recunoscut rolul esen\ial al propriet`\ii private ]i al ini\iativei individuale. Social democra\ia european` a aplicat [ns` alte mijloace, [n special cele ale interven\ionismului economic, pentru a [ncerca realizarea idealului de egalitate economic` sau, [n orice caz, pentru a mic]ora inegalit`\ile dintre indivizi. Despre efectele acestui tip de interven\ie ne vom ocupa tot [n cadrul acestui capitol. Aici, [ns`, trebuie men\ionat c` de]i conferin\a lui Voinea din care am citat mai sus este sus\inut` [n 1945, nu g`sim nici o referire la condi\iile din Rusia bol]evic`. Singurul lucru pe care [l critic` autorul este recurgerea la violen\` a partidelor ]i mi]c`rilor sindicale din alte \`ri. Abia [n 1959 autorul are o atitudine foarte critic` fa\` de regimurile comuniste din Rusia ]i \`rile satelit, lucru pe care [l vom eviden\ia mai jos.

Acest lucru este [ns` ]i mai curios, deoarece Voinea era prieten cu Constantin Dobrogeanu-Gherea, iar acesta este foarte critic cu privire la revolu\ia rus`: “sau [n Rusia [n adev`r s-a realizat o societate socialist`, sau, mai bine zis, [nceputurile acestei societ`\i, menit` s` se dezvolte ulterior ca s` dea na]tere unei adev`rate societ`\i socialiste, ]i atunci Rusia a avut acele condi\ii obiective ]i subiective care au fost necesare pentru aceast` transformare, ]i numai noi suntem aceia care n-am v`zut ]i n-am ]tiut s` deslu]im toate aceste condi\ii, relativa importan\` a unora dintre ele fa\` de altele, relativa [nsemn`tate a condi\iilor obiective fa\` de cele subiective, sau Rusia e un simbolism de socialism, o pl`smuire f`r` putere de via\`.”17 Vedem de aici c` realizarea revolu\iei bol]evice nu-i ridic` nici lui Gherea problema ini\ierii terorii institu\ionalizate ]i a discrepan\ei dintre valori ]i fapte, ci [i ridic` a serie de [ntreb`ri cu privire la arderea etapelor venirii socialismului cu inexorabilitatea unei legi a naturii. {n compara\ie, reac\ia t@rzie a lui Voinea cap`t` mai mult` substan\` ]i dep`]e]te [n fondul ei aceast` abordare naiv` pe care o face Gherea. Trebuie s` subliniem un alt aspect al concep\iei lui Gherea cu privire la instaurarea comunismului: [ntr-o critic` a mi]c`rilor violente Gherea se pronun\` pentru un gradualism non-violent sus\in@nd c` “trebuie pas cu pas s` mearg` dezvoltarea societ`\ii. Nici cu bombe, nici cu mi]care de strad`. Din contr`, cu astfel de mijloace po\i da societatea [nd`r`t... De multe ori ca s` ajungi la un scop mare e nevoie de mijloace pa]nice, ca s` ajungi [ns` la un scop mic adesea e nevoie de mijloace violente.”18 Sau, cu alte cuvinte, cine-]i uit` scopurile []i dubleaz` mijloacele, ]i scopul, chiar ]i [n cazul lui Gherea, este puterea politic`.

Ceea ce putem observa din textele celor doi p@n` [n acest punct al analizei este c` ambii uzeaz` de

20

Teorie politicã un arsenal de teorii ]i de concepte pentru a eviden\ia binele ce va urma [n societatea socialist`, [ns` nu reu]esc s` imagineze sau s` explice formele concrete pe care acestea le vor lua. Marxi]tii au fost preocupa\i aproape exclusiv de analiza defectelor economice ]i sociale ale capitalismului, ]i [n scrierile lor fac doar c@teva remarci generale asupra problemei realiz`rii procesului de produc\ie [n socialism. Cum va ar`ta deci socialismul real?19 3. Socialismul nu poate veni cu inexorabilitatea unei legi a naturii Ne vom opri aici [n special asupra modului in care este v`zut socialismul de cei doi autori ]i vom ar`ta de ce socialismul nu este inevitabil ]i mai mult, de ce este el indezirabil din punct de vedere moral.

Av@nd [n vedere c` o parte din argumentele marxiste [n favoarea statului socialist au fost deja analizate trebuie ar`tate care sunt raporturile autorilor cu proprietatea privat`. Proprietatea privat` este tipic burghez` ]i trebuie [nlocuit` cu cea colectiv`, care “e piatra fundamental` a socialismului”20 Eliminarea propriet`\ii private are drept scop eliminarea exploat`rii proletariatului de c`tre capitali]ti ]i deci realizarea mult visatului ideal de egalitate economic`. Numai egalitatea economic` ad`ugat` celei politice, “[ntr-un cuv@nt numai democra\ia social` poate [mp`r\i unitatea social` [n majoritate ]i minoritate f`r` a violenta pe cea din urm` [n chestiuni de un interes hot`r@tor...

Dictatura proletariatului este numai o faz` tranzitorie.

Venirea la putere a majorit`\ii proletare o oblig` a violenta, prin hot`r@rile sale, minoritatea burghez`.

Dar realizarea aspira\iilor sale de clas` – socialismul – [nseamn` desfiin\area claselor. Societatea socialist`, f`r` diferen\e de clas`, realizeaz` o omogenitate social`, [n s@nul c`reia majoritatea ]i minoritatea nu mai sunt desp`r\ite prin antagonisme de interese materiale.”21 Am v`zut deja care sunt gre]elile teoriei economice marxiste p@n` [n acest punct, [n cele ce urmeaz` vom vedea care sunt elementele care fac imposibil socialismul real ]i de ce este acesta indezirabil, pun@nd [n centrul analizei problema propriet`\ii private.

Am ar`tat c` [ntr-un stat socialist mijloacele de produc\ie, adic` resursele rare folosite pentru a produce bunuri de consum, sunt socializate. Motiva\ia care st` [n spatele socializ`rii mijloacelor de produc\ie este una egalitarist` deoarece a permite existen\a propriet`\ii private asupra mijloacelor de produc\ie, [nseamn` s` permi\i apari\ia diferen\elor.22 Abolind proprietatea privat`, fiecare devine co-proprietar asupra tuturor mijloacelor de produc\ie, fapt ce reflect` pozi\iile egale ale tuturor ca fiin\e umane. Temeiul

acestei scheme este c` se presupune a fi mai eficient`.

Marxi]tii sus\in c` doar [n momentul [n care proprietatea colectiv` este substituit` celei private, este posibil` eliminarea risipei prin introducerea unui singur plan de produc\ie, coordonat ]i cuprinz`tor.

Rezultatul unui astfel de sistem economic este pe de o parte, faptul c` nici unei persoane sau grup de persoane, ]i nici tuturor membrilor societ`\ii la un loc, nu le este permis s` achizi\ioneze sau s` v@nd` factorii de produc\ie ]i s` p`streze pentru sine beneficiile v@nz`rii acestora. Utilizarea lor este determinat` de oameni care nu se afl` [n rolul proprietarului, ci al administratorului unor lucruri, iar pe de alt` parte, nici unei persoane sau grup de persoane, ]i nici tuturor membrilor societ`\ii la un loc, nu le este permis s` se angajeze [n investi\ii private ]i s` creeze noi mijloace de produc\ie private.23 Investi\iile pot fi realizate doar de administratorii resurselor, ]i niciodat` pentru un profit privat. {ntr-o economie bazat` pe proprietatea privat`, proprietarul este cel care hot`r`]te ce trebuie f`cut cu mijloacele de produc\ie; [ntr-o economie [n care acestea sunt de\inute colectiv decizia nu mai este luat` de proprietar, deoarece acesta nu exist` ]i atunci ea trebuie luat` de o persoan` sau grup de persoane. Acest fapt d` na]tere la inegalit`\i iar aceast` problem` este rezolvat` [n capitalism de institu\ia contractului. {n cazul socialismului, pozi\ia celor a c`ror opinie prevaleaz` nu este decis` prin utilizarea anterioar` a bunurilor sau prin contract, ci prin mijloace politice (s.m.)24. {n socialism exist` la fel de mul\i indivizi, cu la fel de multe interese diferite ca ]i [nainte deci este necesar` g`sirea unei modalit`\i de a realiza coordonarea. {n capitalism indivizii nu fac ceea ce vor ci sunt constr@n]i s` respecte proprietatea utilizatorilor anteriori.

Socialismul, [n loc s`-i lase pe oameni s` fac` orice le place, coordoneaz` planurile indivizilor impun@ndu-le planul unei persoane sau al unui grup, indiferent care ar fi proprietatea ]i acordurile de schimb reciproc anterioare.25 Efectele economice ale socializ`rii mijloacelor de produc\ie sunt: [n primul r@nd se va produce o sc`dere relativ` a ratei investi\iilor, a ratei form`rii capitalului. De vreme ce socializarea [i favorizeaz` pe cei care nu folosesc, nu produc ]i nu contracteaz` mijloacele de produc\ie ]i m`re]te costurile pentru utilizatori, produc`tori ]i contractan\i, va sc`dea num`rul celor care [ndeplinesc aceste roluri. Vor fi apropriate mai pu\ine resurse naturale, se vor produce mai pu\ini factori de produc\ie ]i vor fi men\inu\i mai pu\ini din cei existen\i cauza fiind constituit` de costurile acestor activit`\i iar indivizii []i redirec\ioneaz` resursele spre activit`\i de consum ]i de agrement, activit`\i care sunt mai pu\in costisitoare. Se va economisi mai

21

S.P. nr. 118/2005

Teorie politic達 pu\in ]i se va consuma mai mult, se va munci mai pu\in ]i mai mult timp va fi alocat distrac\iei26. {n al doilea r@nd, o politic` de socializare a mijloacelor de produc\ie va avea ca rezultat folosirea risipitoare a acestor mijloace care, [n cel mai bun caz, va satisface nevoi secundare ]i, [n cel mai r`u caz, nu va satisface nici un fel de nevoi, ci doar va m`ri costurile. Acest lucru se datoreaz` imposibilit`\ii retragerii factorilor de produc\ie dintr-o utilizare pentru a i se oferi o utilizare alternativ`. Cauza acestui din urm` fenomen este dat` de faptul c` administratorul nu mai poate evalua [n mod corect costurile monetare reale implicate [n utilizarea mijloacelor de produc\ie. Nefiind confruntat cu oferta altor indivizi care ar putea identifica modurile alternative de folosire ale mijloacelor de produc\ie administratorul nu ]tie ce pierde, care sunt oportunit`\ile la care renun\` ]i prin urmare nu este capabil s` stabileasc` corect costurile monetare ale p`str`rii acestor resurse. Se va produce cu necesitate o alocare defectuoas` a mijloacelor de produc\ie, cu risipe ]i crize ca dou` fe\e ale acelea]i monede27. {n al treilea r@nd, socializarea mijloacelor de produc\ie are ca efect o s`r`cire relativ`, adic` o sc`dere a standardului general de via\`, ]i prin aceea c` duce la o suprautilizare a factorilor de produc\ie. Un proprietar particular care are dreptul de a vinde factorii de produc\ie ]i de a p`stra pentru sine venitul monetar rezultat va [ncerca s` evite orice cre]tere a produc\iei care ar avea loc pe seama sc`derii valorii capitalului utilizat. Obiectivul s`u este de a maximiza valoarea produselor sale plus cea a resurselor folosite pentru producerea lor, pentru c` este ]i proprietarul unora ]i al celorlalte. Deoarece un administrator nu poate vinde mijloacele de produc\ie, motiva\ia sa de a nu produce, prin urmare de a nu utiliza capitalul necesar produc\iei pe seama unei reduceri excesive a valorii capitalului, este cel pu\in redus`, dac` nu a disp`rut [ntru totul28. Lipsa posibilit`\ii ca administratorul s` v@nd` mijloacele de produc\ie implic` deci faptul c` motiva\ia sa de a-]i spori propriul venit privat pe seama sc`derii valorii capitalului cre]te. {n consecin\`, [n m`sura [n care el []i percepe venitul ca dependent de cantitatea de produse motiva\ia sa de a m`ri cantitatea pe seama sc`derii valorii capitalului va spori. Va ap`rea consumarea capitalului existent ]i suprautilizarea acestuia; un consum sporit al capitalului implic` din nou o s`r`cire relativ`, deoarece produc\ia de bunuri viitoare care s` poat` constitui obiect al schimbului va fi, prin urmare, redus`29.

Un alt efect important al socializ`rii mijloacelor de produc\ie se produce [n privin\a muncii. Socializarea duce la sc`derea investi\iilor, alocare defectuoas` ]i suprautilizare. {n primul r@nd, deoarece proprietarii factorului munc` nu mai pot s` lucreze pentru

S.P. nr. 118/2005

sine sau oportunit`\ile lor de a face acest lucru sunt restr@nse, vor exista [n general mai pu\ine investi\ii [n capital uman. {n al doilea r@nd, de vreme ce proprietarii muncii nu-]i mai pot vinde serviciile celui care pl`te]te mai mult, costul monetar al utiliz`rii unui anumit factor de munc`, sau al combin`rii sale cu factori complementari, nu mai poate fi stabilit, ]i de aici vor ap`rea tot felul de aloc`ri defectuoase ale muncii. {n al treilea r@nd, deoarece de\in`torii muncii [ntr-o economie socializat` se vor alege, [n cel mai bun caz, doar cu o parte a rezultatelor muncii lor, [n timp ce restul va apar\ine comunit`\ii de administratori, va exista o motiva\ie sporit` a administratorilor de a-]i suplimenta venitul privat pe seama sc`derii valorii de capital [ncorporate [n cei care muncesc, ]i prin urmare va rezulta o suprautilizare a muncii30.

Efectele dezastruoase ale socializ`rii se v`d ]i [n structura tipurilor de personalitate din cadrul societ`\ii. Adoptarea socialismului implic` acordarea unui avantaj relativ celor care nu utilizeaz`, nu produc ]i nu contracteaz` mijloacele de produc\ie. Oamenii se vor angaja din ce [n ce mai mult [n activit`\i nonproductive ]i non-contractuale ]i, pe m`sura trecerii timpului, personalit`\ile lor se vor schimba. Capacitatea anterioar` de a percepe ]i de a anticipa situa\iile [n care bunurile sunt rare, de a exploata oportunit`\ile productive, de a fi con]tient de posibilit`\ile tehnologice, de a anticipa modific`rile [n structura cererii, de a dezvolta strategii de marketing ]i de a detecta ]ansa unor schimburi reciproc avantajoase, pe scurt, capacitatea de a munci, de a ini\ia activit`\i productive ]i de a reac\iona la nevoile altor oameni, se va diminua, dac` nu va disp`rea [ntru totul31. Atribuirea c`tre indivizi a diferitelor pozi\ii [n structura de produc\ie este, [n socialism, o chestiune politic`, adic` o problem` rezolvat` f`r` a lua [n considerare utilizatorii ]i produc`torii anteriori ]i existen\a unor schimburi contractuale, reciproc agreate, ci prin impunerea voin\ei unei persoane asupra altei voin\e, aflate [n dezacord cu aceasta. Este, prin urmare, din ce [n ce mai important s` ai abilit`\ile unui politician, adic` ale unei persoane care reu]e]te s` ob\in` sprijin public pentru pozi\ia sa prin persuausiune, demagogie ]i intrig`, prin promisiuni, mit` ]i amenin\`ri. Pentru cariera unui administrator, nu constituie o amenin\are faptul de a fi stupid, indolent, ineficient ]i nep`s`tor, at@ta vreme c@t posed` abilit`\i politice superioare. {n consecin\`, astfel de oameni vor avea [n grij` mijloacele de produc\ie [n toate economiile socializate.32 Aceste considera\ii au primit ]i o verificare empiric` odat` cu c`derea regimurilor comuniste [n 1989. {ns` discrepan\a uria]` dintre teorie ]i practic`, dintre valori ]i fapte a st@rnit reac\ia critic` a lui Voinea. Este interesant de v`zut

22

Teorie politicã care este con\inutul aceastei reac\ii ]i cum se leag` ea de analiza pe care o facem marxismului aici.

4. O analizã din interior {n 1959, la festivalul mondial al tineretului comunist de la Viena, numele lui }erban Voinea apare pe o bro]ur` care a circulat discret printre participan\ii la eveniment. Bro]ura se intituleaz` “C`l`uza utemistului la Viena”33 ]i cuprinde o critic` a regimurilor comuniste, [n special a celui rus ]i a celui instaurat [n Rom@nia. Critica porne]te de la [ncercarea de a explica de ce partidele comuniste se bucur` de o popularitate at@t de mic` [n \`rile occidentale. Explica\ia este dat` de “m`rturisirile f`cute de Hru]ciov [n discursul s`u secret la sf@r]itul congresului al XX-lea, [n care recuno]tea c` [n timpul lui Stalin domnise teroarea, c` fuseser` trimi]i la moarte sute de mii de nevinova\i ]i, [n al doilea r@nd, revolu\ia din Ungaria, reprimat` s@ngeros de trupele sovietice. {ntreaga opinie public` din \`rile libere a v`zut atunci c` regimurile comuniste nu se [ntemeiaz` pe voin\a liber` a clasei muncitoare, ci pe for\a armatei ]i a poli\iei”34. Autorul trece [n revist` c@teva din temele predilecte ale marxismului. Prima dintre acestea este cea a “exploat`rii omului de c`tre om”. Dup` ce reia argumenta\ia cu privire la exploatarea capitalist`, pe care deja am analizat-o, Voinea afirm` c` ]i “comuni]tii fac cu mijloacele de produc\iune o scamatorie asem`n`toare aceleia pe care o f`ceau industria]ii ]i economi]tii lor c@nd spuneau c`, odat` pl`tit salariul, nu mai exist` exploatare. Comuni]tii spun ]i ei c`, odat` expropriate mijloacele de produc\iune, nu mai exist` exploatare”35 ]i continu` sus\in@nd c` “nici sub regimul comunist, plusvaloarea, adic` prisosurile create de muncitori nu au disp`rut. Prisosurile sunt preluate la noi de organele de conducere ]i folosite mai ales pentru industrializare... {n regimurile comuniste ele nu sunt nici ale muncitorilor.” “De mai bine de 30 de ani, de c@nd au fost introduse [n Rusia planurile economice, prin care se dispune de plusvaloarea \`rii, niciodat` popoarele sovietice nu au fost [ntrebate cum vor s` fie folosite prisosurile create de ele. Toate planurile au fost elaborate de birocra\ie ]i aplicate dup` directivele partidului comunist.” Spre deosebire de aceast` realitate tragic`, “[ntr-un regim cu adev`rat democratic hot`r@rea ar fi luat` de cei interesa\i. Ace]tia ar decide, prin alegeri libere, cum s` se fac` investi\iile. Fiecare grupare politic` ar sus\ine vederile ei, iar aleg`torul ar trimite [n Parlament pe aceia care i s-ar p`rea c` r`spund cel mai bine n`zuin\elor sale. Numai atunci clasa muncitoare ar hot`r[ asupra plusvalorii ]i s-ar putea spune, cu adev`rat, c` s-a desfiin\at exploatarea omului”36. Acest tip de argumenta\ie demonstreaz` c`

nici la vederea rezultatelor practice ale ideilor pe care le profesa cu doar c@\iva ani [n urm` autorul nu [n\elege [mposibilitatea realiz`rii unui astfel de program politic ]i economic, c` [n fapt rezultatele lui sunt contrare idealurilor clamate. Mai mult dec@t at@t, chiar ]i propunerile pe care semnatarii bro]urii le fac [n programul lor [n 11 puncte37, demonstreaz` o ambiguitate politic` ]i intelectual` care fac ca analiza pe care noi am f`cut-o sistemului comunist s` fie mult mai plauzibil` ]i demn` de luat [n discu\ie.

Nu vom intra [n detaliile acestui text38 dar trebuie s` analiz`m o alt` afirma\ie f`cut` de Voinea [n cuprinsul acestuia. El sus\ine c` “exist` ]i numeroase alte forme de exploatare a omului. De pild` impozitele. }i acestea fac parte tot din plusvaloare ]i sunt alimentate din prisosurile muncii. Statul preia o parte a plusvalorii sub form` de impozite ]i, dup` modul cum le [ntrebuin\eaz`, favorizeaz` o categorie social` [mpotriva alteia”39. Afirma\ia are un dublu rol. Pe de o parte ea ne arat` o disociere de social-democra\ia de tip occidental, autorul r`m@n@nd [ntr-un marxism de tipul celui lui Kautsky iar pe de alt` parte ea con\ine c@teva adev`ruri. Trebuie s` vedem care sunt aceste adev`ruri, av@nd [n vedere c` ele sunt diferite pentru Voinea ]i pentru analiza pe care Hoppe o face socialdemocra\iei.

5. Efectele politicilor social-democrate Deosebirea dintre comunism ]i social-democra\ie este c` aceasta din urm` nu scoate [n afara legii proprietatea privat` asupra mijloacelor de produc\ie ]i chiar accept` ideea ca toate mijloacele de produc\ie s` fie de\inute privat – cu excep\ia educa\iei, transporturilor ]i comunica\iilor, a b`ncii centrale, a poli\iei ]i tribunalelor. Caracteristic social-democra\iei este faptul c` nici un proprietar al mijloacelor de produc\ie nu este ]i proprietarul de drept al [ntregului venit ce poate fi ob\inut prin utilizarea lor, ]i nici unui proprietar nu-i este pemis s` decid` c@t anume din totalul venitului rezultat din produc\ie s` aloce pentru consum ]i c@t pentru investi\ii. {n schimb, o parte a venitului rezultat de pe urma produc\iei apar\ine de drept societ`\ii ]i trebuie s`-i fie cedat`, pentru a fi apoi redistribuit` membrilor s`i individuali, [n conformitate cu anumite idei de egalitate sau de dreptate distributiv`. Mai mult, cu toate c` p`r\ile din venit care apar\in societ`\ii ]i produc`torului pot s` fie fixe la un moment dat, ele sunt [n principiu flexibile, iar determinarea m`rimii lor nu este o decizie a produc`torului, ci una care apar\ine de drept societ`\ii40. Rezultatele unor astfel de politici redistributive sunt [ntr-o anumit` m`sur` asem`n`toare celor produse de comunism. Va exista relativ mai mult timp alocat agrementului, mai mult

23

S.P. nr. 118/2005

Teorie politicã consum, mai mult` munc` la negru ]i, prin urmare, una peste alta, se va produce o relativ` s`r`cire, tendin\` cu at@t mai puternic` cu c@t va fi mai mare partea de venit redistribuit`, ]i cu c@t va fi mai mare probabilitatea ca ea s` fie m`rit` [n viitor prin decizii unilaterale, non-contractuale, ale societ`\ii41. Cum impozitarea face mai costisitor faptul de a te bucura de avu\ia ta privat`, se va forma mai pu\in` avu\ie, va ap`rea mai mult consum, iar standardul general de via\`, care depinde la r@ndul s`u de [nlesnirile datorate avu\iei private, va sc`dea42.

Efecte importante sunt produse prin impozitarea monetar` a “[nzestr`rilor naturale” – o familie bun`, educa\ie, s`n`tate, aspect fizic pl`cut etc. – care nu pot constitui obiect al schimbului ]i care produc venit psihic. Impozitarea acestora se face pentru a crea “egalitatea ]anselor”. Acei oameni despre care se crede c` ar ob\ine un venit monetar mai ridicat datorit` unei asemenea [nzestr`ri, sunt supu]i unui impozit suplimentar, pe care [l pl`tesc [n bani. Drept urmare exist` o tendin\` de reducere a eforturilor pentru ob\inerea de venituri monetare ]i de angajare cresc@nd` [n tot felul de activit`\i productive urm`rind venituri nonmonetare sau [n tot felul de [ntreprinderi non productive43. {ntr-un astfel de sistem oamenii se implic` mai des, [ntr-o manier` activ`, [n agita\ia politic`, ac\ion@nd fie [n favoarea controlului sporit al societ`\ii asupra veniturilor produse privat, fie [mpotriva lui.44 6. Concluzie Analiza nu se poate opri [ns`, doar asupra aspectelor criticabile ale scrierilor autorilor marxi]ti. {n critica pe care Gherea ]i Voinea o fac societ`\ii rom@ne]ti a acelor timpuri exist` elemente de valoare, elemente care la r@ndul lor trebuiesc eviden\iate. Din ra\iuni ce \in de spa\iu, analiza acestor elemente va face obiectul unui alt studiu.

NOTE Constantin DOBROGEANU-GHEREA, “Robia ]i socialismul”, [n Opere complete, vol I, Editura Politic`, Bucure]ti, 1976-1983, pp. 226-229 2 Idem 3 Constantin DOBROGEANU-GHEREA, Neoiob`gia. Studiu economic-sociologic al problemei noastre agrare, Editura Libr`riei SOCEC & Comp, Societate Anonim`, Bucure]ti, 1910, p.

332 4 }erban VOINEA, Evolu\ia democra\iei, Editura Partidului Social-Democrat, Bucure]ti, 1945, p. 5 5 Ibidem, p. 7 6 Ibidem, p. 8 7 Ibidem, p. 9 8 Ibidem, p. 20 9 Ibidem, p. 27 10 Ibidem, p. 28 1

S.P. nr. 118/2005

Ibidem, p.32 Ibidem, p. 34 13 Pentru o descriere exact` a transform`rilor din cadrul socialdemocra\iei vezi Hans-Hermann HOPPE, A Theory of Socialism and Capitalism. Economics, Politics and Ethics, Kluwer Academic Publishers, Boston/ Dordrecht/ London, 1989, pp. 39-46 14 Pentru o descriere exact` a situa\iei Partidului Social-Democrat Rom@n din perioada interbelic`, vezi Paul H. STAHL, }erban Voinea 1894-1969. Contributions à l’histoire de la social- démocratie roumaine, Comté de social-démocrates roumains, Paris, 1990, p. 13 15 Ludwig von MISES, Socialism, Liberty Fund, Indianapolis, p.

68 16 Ibidem, p. 69 17 Constantin DOBROGEANU-GHEREA, “Interviul meu”, [n Opere complete, vol. V, p.307 18 Idem, “Tactica sociali]tilor rom@ni”, [n Opere complete, vol.

III, p. 254 19 Prin expresia “socialism real” [n\elegem programul politic, economic ]i social pus [n practic` [n Rusia dup` revolu\ia bol]evic` 20 Constatntin DOBROGEANU-GHEREA, “Proprietatea ]i legea minelor” [n Opere complete, vol. III, p. 195 21 }erban VOINEA, op. cit, p. 35.

22 Hans-Hermann Hoppe, op. cit., p. 19 23 Ibidem, p. 21 24 Ibidem, p. 22 25 Ibidem, p. 23 26 Ibidem, p. 26 27 Ibidem 28 Ibidem, p. 28 29 Ibidem, p.27 30 Ibidem, p. 30 31 Ibidem, p. 31 32 Ibidem, p. 32 33 Textul este reprodus integral [n Paul H. STAHL, op. cit. Referin\ele se vor face la aceast` lucrare.

34 Ibidem, p. 61 35 Ibidem, p. 62 36 Ibidem, p. 63 37 Ibidem, pp. 86-87 38 Autorul face o inventariere [n detaliu a situa\iei economice a statelor socialiste comparat` cu cea a statelor capitaliste, trece [n revist` idealurile deturnate ale adev`ratului socialism ]i acord` o mare importan\` problemei eliber`rii Rom@niei de sub ocupa\ia rus`. Discursul [ns` nu este unul nou; Voinea utilizeaz` [n continuare aparatul teoretic folosit ]i [nainte de instaurarea comunismului.

39 Ibidem, p. 64 40 H.H. HOPPE, op. cit., p. 44 41 Ibidem, p. 47 42 Ibidem, p. 51 43 Ibidem, pp. 52-53 44 Ibidem, p. 55 11 12

ALEXANDRU ST~ICULESCU ICULESCU - masterand [n ]tiin\e politice, Universitatea din Bucure]ti.

24

Teorie politicã

Penuria cronicã - cea mai vizibilã caracteristicã a comunismului VLAD FLONTA The article is focused on the problem of chronic shortage as the most visible feature of the daily life in communism. Many studies on communist societies are dealing with chronic shortage. The author analyses some of them, trying to identify the strong and the week points of these very different theories.

Penuria cronic` ]i “multilateral dezvoltat`” era unul din aspectele cele mai frapante pentru un c`l`tor occidental venit [ntr-o \ar` comunist`. Dac` respectivul c`l`tor nu avea interese legate de ]iin\ele sociale, fenomenul i se p`rea absurd, cvasi-inexplicabil. Aceasta pentru c` el era obi]nuit cu societ`\ile occidentale caracterizate de abunden\` ]i chiar de crize periodice de supraproduc\ie. Contrastul era izbitor. Multe publica\ii occidentale publicau fotografii ale unor cozi uria]e din fa\a unor magazine din \`rile comuniste ca pe un lucru foarte exotic.

Totu]i, penuria cronic` a fost o caracteristic` a sistemelor comuniste [nc` de la [nceput. Janos Kornai pomene]te dou` lucr`ri pe tema penuriei cronice care au ap`rut ambele [n anul 1926. Ele sunt datorate lui L. N. Kritsman ]i V. V. Novozhilov (Kornai, 2000, p. 229). {n \`rile comuniste care s-au reformat cel mai pu\in, penuria s-a men\inut cronic` p@n` la c`derea respectivelor regimuri. Emblematic` este Rom@nia lui Ceau]escu. {n anii ’80, c@nd acesta s-a [nc`p`\@nat s` pl`teasc` [ntr-un ritm foarte rapid [ntreaga datorie extern` a \`rii, s-a accentuat ]i mai mult penuria deja endemic`.

Din 1926 ]i p@n` acum, penuria a constituit subiectul a numeroase studii. M` voi referi [n cele ce urmeaz` la c@teva dintre acestea, [ncerc@nd s` subliniez contribu\iile valoroase pe care o abordare sau alta le aduce, dar ]i punctele mai slabe.

O abordare considerat` influent` este cea a lui Janos Kornai. Economistul maghiar []i concentreaz` aten\ia [n analiza sa asupra [ntreprinderii produc`toare. El consider` c` orice [ntreprindere este supus` [n orice moment la mii de constr@ngeri (poate este totu]i prea mult spus mii, mai ales dac`

[ntreprinderea nu are mari dimensiuni ]i o mare complexitate a organiz`rii activit`\ii).

Kornai [mparte aceste constr@ngeri [n trei mari categorii: 1. Constr@ngeri care \in de resurse; 2. Constr@ngeri care \in de cerere; 3. Constr@ngeri care \in de buget (Kornai, 1979, p.

803). {n func\ie de absen\a sau prezen\a ]i de natura acestor constr@ngeri ne putem da seama cu ce sistem social avem de a face.

Kornai pune fa\` [n fa\` regimurile socialiste cu cele capitaliste. Aceast` tratare a lucrurilor prin contrast clarific` multe lucruri. Astfel, regimurile capitaliste sunt caracterizate de constr@ngeri care \in de cerere. Problema nu este s` produci, ci s` po\i vinde. De aceea publicitatea ]i marketingul au c`p`tat [n capitalism o importan\` tot mai mare. Bill Gates este considerat un geniu al marketingului, nu al informaticii (programul Linux produs de Oracle este consideat mai bun dec@t Windows). {n schimb, regimurile socialiste sunt economii caracterizate de constr@ngeri care \in de resurse.

Insuficien\a acestor resurse este cea care face imposibil` cre]terea produc\iei. Penuria se autoreproduce.

Cump`r`torii tr`iesc cu o incertitudine legat` de aprovizionarea din perioada urm`toare. Cea mai probabil` [ns` este tot penuria, a]a c` ei tind, [n m`sura posibilit`\ilor, s`-]i fac` rezerve. Aceast` tendin\` de a face provizii (caracteristic` r`zboaielor) face ca cererea s` creasc` ]i mai mult. De asemenea, cei care solicit` s` li se aloce anumite sume [n cadrul planific`rii economice []i exagereaz` nevoile, anticip@nd la r@ndul lor o perioad` de penurie. Aceste

25

S.P. nr. 118/2005

Teorie politicã cereri exagerate poten\eaz` de asemenea penuria.

Exist` deci un cerc vicios al penuriei. Kornai []i d` foarte bine seama c` doar reforme radicale [n sensul cre`rii unei economii de pia\` pot aduce ie]irea din penurie. {n ce prive]te a treia categorie de constr@ngeri, Kornai distinge [ntre constr@ngeri bugetare puternice sau slabe (hard or soft). O constr@ngere bugetar` este puternic` dac` o [ntreprindere nu poate cheltui dec@t banii de care dispune. Este slab` dac` statul ajut` [ntreprinderea prin diverse mijloace: subven\ii, ]tergeri sau ree]alon`ri de datorii etc. Caracteristica economiilor comuniste sunt constr@ngerile bugetare slabe (din nou apare opozi\ia cu economiile \`rilor capitaliste). Acestea induc o anumit` letargie la nivelul conducerii [ntreprinderilor. Aceast` letargie nu duce nici ea, desigur, la o cre]tere a produc\iei.

Kornai are ]i unele considera\ii oarecum deconcertante [n articolul s`u publicat [n 1979: “Shortage can simultaneosly be considered as good and bad”(Kornai, 1979, p. 802). Economistul maghiar consider` c` un aspect favorabil al penuriei ar fi faptul c` nu exist` capital neutilizat care nu este dorit de nici o [ntreprindere pentru scopuri productive. De asemenea, este pozitiv faptul c` produc\ia cre]te f`r` recesiuni. {n plus, nu exist` ]omaj. La pagina 818, Kornai supraliciteaz` declar@nd bombastic c` lipsa ]omajului este una din cele mai importante realiz`ri ale economiilor socialiste. Rezult` a]adar c` ar exista mai multe realiz`ri importante ale economiilor socialiste. Kornai nu precizeaz` care sunt celelalte.

Lipsa ]omajului [n cadrul economiilor comuniste nu este semn de s`n`tate a acestor economii.

Este o consecin\` a faptului c` constr@ngerile bugetare asupra [ntreprinderilor sunt slabe. {n plus, aceste [ntreprinderi nu sunt orientate spre profit ]i nu [ncearc` s`-]i reduc` cheltuielile cu for\a de munc` pentru a ob\ine un profit mai mare. Lipsa ]omajului nu [nseamn` dec@t c`, din motive ideologice, statul comunist angajeaz` ]i oameni foarte lene]i ]i/sau foarte incompeten\i care evident c` nu lipsesc [n societ`\i cuprinz@nd milioane de oameni. {n plus, un angajat mediu din RDG c@]tiga mai pu\in ]i avea un nivel de trai mai sc`zut dec@t un ]omer mediu din RFG (desigur, asemenea compara\ii se pot face ]i [ntre alte \`ri socialiste, respectiv capitaliste, ]i rezultatele sunt acelea]i). A]adar, statul comunist angajeaz` ]i pl`te]te prost destui indivizi care muncesc pu\in ]i prost. Conform cunoscutei zicale: “Ei se fac c` ne pl`tesc, noi ne facem c` muncim”.

Lipsa ]omajului nu rezult` a]adar [n nici un caz dintr-o func\ionare exemplar` a economiilor co-

S.P. nr. 118/2005

muniste. Ea este, de fapt, o butaforie.

Singurul aspect pozitiv al lipsei ]omajului [n comunism este lipsa disconfortului psihic ]i nu numai care rezult` din condi\ia de ]omer. Per ansamblu, [ns`, [n societ`\ile comuniste, stresul pe care trebuiau s`-l suporte majoritatea locuitorilor era mai mare dec@t [n \`rile capitaliste.

Nici faptul c` produc\ia cre]te [n comunism f`r` recesiuni nu este un lucru pozitiv. Ciclul av@nt/ recesiune (boom/bust) este un lucru firesc [ntr-o economie ]i are un rol de autoreglare. Este un lucru pe care [l sus\ine ]i un cunosc`tor al pie\elor de calibrul lui George Soros (Soros, 1997, pp. 59-82). Recesiunea apare atunci c@nd pia\a este suprasaturat` [n urma unei perioade de av@nt ]i deci este necesar` o sc`dere a produc\iei. Recesiunea nu este un lucru pl`cut, dar dac` nu este brutal`, ea nu reprezint` o tragedie, ci un fenomen economic firesc.

Tocmai aceast` autoreglare a sistemului, care are loc [n economiile capitaliste prin ciclul av@nt/ recesiune, lipse]te [n economiile planificate comuniste. Planificatorii nu iau [n considerare dec@t [n foarte mic` m`sur` nevoile pie\ii. Din motive ideologice planificatorii prefer` s` investeasc` [n producerea de mijloace de produc\ie dec@t [n producerea de bunuri de consum. Conform doctrinei lui Marx, mijloacele de produc\ie ]i rela\iile de produc\ie constituie “baza” [ntr-o societate, iar restul “suprastructura”. Deci, pentru planificatorii comuni]ti, investi\ia [n producerea de bunuri de consum apare ca o form` de risip`. Iat` a]adar c` lipsa recesiunii pe care Janos Kornai o consider` ca fiind unul din beneficiile penuriilor cronice din economiile comuniste este de fapt una din cauzele acestei penurii.

Al treilea aspect al penuriei pe care Kornai [l eviden\iaz`, ca fiind pozitiv, este c` nu exist` capital neutilizat care s` nu fie dorit de nici o [ntreprindere pentru scopuri productive. Capitalul nu este niciodat` excedentar. Mult` lume nu ]tie, dar capitalul este cea mai c`utat` marf` din lume (nu aurul, petrolul, hainele Armani etc.). Exista ]i [n 1979, anul [n care Kornai ]i-a publicat articolul, o competi\ie mondial` a \`rilor subdezvoltate din punct de vedere economic pentru atragerea de capitaluri din \`rile occidentale dezvoltate. Aceste capitaluri str`ine erau indispensabile pentru dezvoltarea economic` a acestor \`ri. {ntotdeauna cererea de capital a fost mai mare dec@t oferta. Dup` 1990, [n aceast` competi\ie pentru atragerea de capitaluri au intrat ]i \`rile foste comuniste.

P`rerea mea este deci c` cele trei avantaje pe care Kornai le vede ca rezult@nd din penurie sunt inexistente. Ele sunt doar iluzii.

26

Teorie politicã Totu]i, cu excep\ia atribuirii acestor iluzorii avantaje penuriei, abordarea lui Kornai mi se pare c` are multe elemente foarte pertinente. Contribu\iile lui Kornai la problematica penuriei nu pot fi trecute cu vederea.

O alt` abordare care se afl` [n conflict cu abordarea lui Janos Kornai este cea a lui Richard Portes.

Nu m` voi referi pe larg la aceast` abordare pentru c` o consider mai pu\in clar`, mai pu\in pertinent` ]i pentru c` am avut acces la ideile lui Portes doar printr-o surs` indirect` (van Brabant, 1990, pp. 157175).

Portes porne]te de la premise complet gre]ite.

El comite erori grave [n chestiuni fundamentale. Pur ]i simplu Portes pretinde c` nu este posibil ca dezechilibrul s` fie o caracteristic` cronic` a economiilor planificate. Mai precis, [ntr-un articol publicat [n 1978, Richard Portes ]i David Winter sus\in c` un dezechilibru cronic, persistent ]i de m`rime considerabil` [ntre cerere ]i ofert` este imposibil (van Brabant, 1990, p. 169). Acest punct de vedere sfideaz` eviden\a din \`rile socialiste. O teorie care se bazeaz` pe o asemenea premis` evident gre]it` nu ne poate face s` [n\elegem cauzele ]i natura penuriei [n comunism.

Ideea lui Portes [mi aminte]te de so\ii Sydney ]i Beatrice Webb, care au c`l`torit [n URSS [n perioada dictaturii lui Stalin. Analiz@nd Constitu\ia URSS, so\ii Webb au ajuns la concluzia hilar` c` URSS este o \ar` mai democratic` dec@t \`rile occidentale. Alte aspecte nu i-au interesat. Constitu\ia este, nu-i a]a, legea fundamental`.

O alt` teorie care, dimpotriv`, mi se pare foarte intersant`, este cea dezvoltat` de Andrei Schleifer ]i Robert Vishny (Schleifer,Vishny, 1992, pp. 237246). Cei doi autori spun chiar la [nceputul articolului lor: “we present a new theory of pervasive shortage under socialism”. Ei consider` fundamental un factor pe care al\i autori (printre care ]i Kornai) [l omit. Este vorba de corup\ie.

Ideea principal` este c` planificatorii (adic` birocra\ii din ministere ]i conduc`torii [ntreprinderilor) nu au posibilitatea de a-]i adjudeca [n mod oficial o parte consistent` a profitului [ntreprinderilor ([n cazul [n care acest profit exist`) ]i de aceea ei au interesul de a crea penurie pentru a lua mit` de la consumatori.

Autorii spun c` articolul lor este o aplica\ie a principiilor generale ale teoriei “c`ut`rii de rent`” (rent-seeking) introdus` de... patru autori, [ncep@nd din 1967 p@n` [n 1982!? Dintr-o alt` surs`, ]tiu c` ]i conceptul de rent-seeking a fost introdus de Anne Krueger [n 1974 (Krueger, 1974, pp. 291-303 apud

Pritzl, 1997, p. 21). Prin “c`utare de rent`” se [n\eleg eforturile unor indivizi de a-]i adjudeca prin p@rghii politice anumite fonduri pe care statul le acord` [n mod constant [n diverse scopuri. {n general, Schleifer ]i Vishny consider` c` multe legi, reglement`ri sau restric\ii cantitative [n \`rile mai pu\in dezvoltate ]i chiar [n \`rile dezvoltate sunt probabil introduse pentru ca anumite categorii de persoane s` [ncaseze mit`. Este un lucru care ne sun` foarte familiar.

Este de asemenea [n interesul planificatorilor ca pre\urile bunurilor de consum s` fie sc`zute [n a]a fel [nc@t consumatorii s` mai aib` disponibilit`\i financiare pentru a pl`ti o mit` relativ consistent` pentru a le achizi\iona. Desigur, planificatorii nu [ncaseaz` mita direct de la consumatorii individuali.

Este vorba aici de lan\uri ale mitei. De exemplu, un director de [ntreprindere prime]te mit` de la gestionarul unui magazin pentru a primi o anumit` cantitate dintr-o marf`. Gestionarul le pl`te]te la r@ndul lui pentru a vinde marfa “prin spate”, la anumite ore, unor consumatori informa\i care pl`tesc un suprapre\, adic` pl`tesc ]i mit`. Uneori gestionarul preia pe cont propriu aceast` opera\iune, f`r` s` mai apeleze la v@nz`toare. Este un exemplu de lan\ al corup\iei; uneori aceste lan\uri erau mai complexe.

Ele [i includeau adesea ]i pe cei [ns`rcina\i cu combaterea corup\iei. {n comunism, corup\ia nu avea caracterul sistemic pe care ea l-a c`p`tat [n postcomunism. Era ]i mai pu\in vizibil`, pentru c` bog`\ia ob\inut` prin corup\ie era aproape imposibil de etalat (cel pu\in [n Rom@nia, la care m` voi referi acum). Cet`\eanul obi]nuit d`dea adesea bani la medici, la ICRAL, la Serviciul Pa]apoarte, la Mili\ie chiar ]i pentru un biet buletin de Bucure]ti etc. De fapt, adesea nu se d`deau bani, ci bunuri care lipseau de pe pia\`. “Valuta forte” era cafeaua (urmat` de \ig`rile Kent).

Abordarea lui Schleifer ]i Vishny mi se pare cea mai realist` din cele pe care le-am men\ionat.

A] face totu]i observa\ia c` ei supraapreciaz` uneori inteligen\a ]i perspicacitatea birocra\ilor din ministere ]i a conduc`torilor de [ntreprinderi. {n comunism, contraselec\ia era regula (care s-a perpetuat [n mare parte ]i [n postcomunism).

Penuria a provocat probabil cea mai mare frustrare majorit`\ii popula\iei statelor comuniste.

Frustrarea era cu at@t mai mare cu c@t se ]tia c` exist` magazine speciale (shop-uri) unde diver]i privilegia\i ai acestor regimuri puteau cump`ra aproape orice f`r` a sta la coad`. Libertatea de expresie, spre exemplu, a lipsit cu adev`rat unui procent mic din popula\ie, mai ales celor cu preocup`ri

27

S.P. nr. 118/2005

Teorie politicã intelectuale. Cei care ast`zi regret` comunismul ar trebui s` fac` un efort de memorie ]i s` [ncerce s`-]i aduc` aminte mai bine cum se sim\eau la cozile din preajma s`rb`torilor, la temperaturi sub 0°C.

SEMNAL Andrei Pleæu Comédii la poråile Orientului

BIBLIOGRAFIE Kornai, Janos (1979) Resource-Constrained versus DemandConstrained Systems, Econometrica, Vol. 47, No. 4.

Kornai, Janos (2000) The Socialist System. The Political Economy of Communism, Oxford University Press.

Krueger, Anne O. (1974) The Political Economy of the RentSeeking Society, American Economic Review, Vol. 64, No.3.

Pritzl, Rupert F. J. (1997) Korruption und Rent-Seeking in Lateinamerica. Zur politischen Ökonomie autoritärer politischen Systeme, Nomos Verlagsgesellschaft, Baden-Baden.

Schleifer, Andrei , Vishny, Robert (1992)Pervasive Shortages under Socialism, The RAND Journal of Economics, Vol. 23, No. 2 .

Soros, George (1997) Soros despre Soros. A fi acolo, sus!, Editura All, Bucure]ti. van Brabant, Jozef M. (1990) Socialist Economics. The Disequilibrium School and the Shortage Economy, The Journal of Economic Perspectives, Vol. 4, No. 2.

Editura: Humanitas Anul apariåiei: 2005

Descriere Ce înseamnã, de fapt, Comédii la poråile Orientului? Înseamnã mai multe: umor tonic, haz vehement, ochi critic fixat asupra æubrezeniilor indigene, vervã cotropitoare, limbaj luxuriant æi un farmec al rostirii care nu se obåine din dicåionare æi compendii.

Aveåi de-a face, aæadar, cu un volum de galã. Rostul lui e sã ne binedispunã æi sã ne reconecteze la literatura purã. Cãci dincolo de eventuala lor mizã pedagogic-moralizatoare, Comédiile asta sunt: bucãåi sau mai degrabã bucate literare, din care nu lipseæte nici o mirodenie æi care alcãtuiesc un ospãå inubliabil.

Andrei Pleæu descrie o Românie fãrã fard, dezbrãcatã de sclipici æi livratã cu toate scrântelile, ezitãrile, boacãnele, excesele æi abdicãrile ei postdecembriste. O Românie haoticã æi delirantã, ambiguã æi abruptã, hazlie æi inconsecventã. Un spaåiu al candorilor æi al conivenåelor, al farafastâcului pompos æi al formei fãrã fond.

Virgil Ierunca Româneæte Editura: Humanitas Anul apariåiei: 2005

Descriere

VLAD FLONTA - a absolvit Facultatea de }tiin\e Politice ]i Administrative a Universit`\ii Bucure]ti. Din 1997, consultant ]i intermediar de afaceri independent. {n prezent, doctorand la SNSPA ]i Goethe-Universität Frankfurt am Main, cu o tez` despre elitele economice postcomuniste.

S.P. nr. 118/2005

28

„Cartea aceasta... este o parte din bilanåulconfesiune al unui intelectual care a trãit în exil tragedia comunismului înscãunat în România de Armata Roæie[...] ... În sfâræit, poate cã mulåi vor gãsi prea severe unele aprecieri privind pe câåiva dintre scriitorii noætri, astãzi clasici. Mai ales cã tonalitatea pamfletarã se substituie, nu o datã, polemicii de idei. Este adevãrat: dar nu de idei duceau lipsã scriitorii æi cãrturarii noætri care au ales colaborarea fãrã nuanåe cu închizitorii culturii æi spiritualitãåii româneæti – ci de o minimã demnitate, În plus, aservindu-æi conætiinåa, ei au ales Academia, în aceeaæi vreme în care mulåi dintre colegii lor preferaserã Temniåa.”

Virgil Ierunca.

Teorie politicã

Opinii privind comportamentul organizaåional æi legile evoluåiei partidelor politice VASILE NAZARE Studying the party making phenomena as the expression of the political and democratic pluralism, requires a changing of the accent from the everyday reality to the perspectives, from present to future.

The tendencies that have been manifested in the contemporany party systems and their legal way of evolution that are shaping up, can stand for a starting point in the process of evaluation regarding the place and the role of the political parties in the informational society.

1. Comportament organizaåional æi eficienåã politicã Partidele politice, [n raport cu alte tipuri de organiza\ii, se individualizeaz` prin organizarea formal` (statut, program, organisme de conducere) ]i finalitatea lor – luarea [n st`p@nire a “ma]inei de guvernare a societ`\ii”.

Comportamentul politic, la nivel individual sau organiza\ional, implic` valori, interese ]i preferin\e, este rezultatul corobor`rii structurii de personalitate, credin\elor ]i convingerilor politice, reac\iilor ]i ac\iunilor politice, structurilor ]i proceselor care au loc [n sistemele politice. Conduita informal` voluntar` amplific` eficien\a organiza\ional`. Praxiologia politic` solicit`, parafraz@ndu-l pe T. Kotarbinski, integrarea [n conceptul eficien\ei a celor dou` dimensiuni valorice: economicitatea (ca raport dintre cantitatea de produse ]i volumul de resurse consumate; dintre efectele scontate ob\inute ]i volumul de activit`\i ini\iate ]i realizate) ]i eficacitatea (atingerea scopului urm`rit; [n cazul nostru: cre]terea num`rului de membri, a procentelor [n sondaje ]i [n alegerile locale ]i generale, preziden\iale sau comunitare)1.

Problemele organiza\iilor, [n general, \in de organizare, diviziunea muncii, eficien\` ]i crearea condi\iilor pentru cre]terea randamentului activit`\ii. Performan\ele (randamentul) activit`\ii partidelor politice \in [n primul r@nd de ni]te factori de condi\ionalitate: a) legitimitatea - presupune o activitate conform` cu un anumit cadru normativ politic, juridic ]i etic; convingerea guvernan\ilor c` au dreptul s` exercite con-

ducerea societ`\ii [n concordan\` cu valorile, idealurile, dezideratele ]i voin\a celor guverna\i; b) [ncrederea - m`sura [n care membrii sistemului au [ncredere [n actorii politici; [ncrederea este caracteristic` poliarhiei, asocierii libere [n vederea atingerii scopurilor, ne[ncrederea este proprie hegemoniei, grup`rilor constr@ng`toare. Organiza\iile bazate pe op\iune liber` ]i confien\` sunt mai longevive ]i mai eficiente dec@t cele strict ierarhizate ]i bazate pe comand`; c) gradul de integrare - coeziunea ]i unitatea partidului [n actul guvern`rii. Activitatea de partid ]i actul guvern`rii sunt laturi interdependente ale unui proces politic responsabil. L. Epstein ([n Political Parties [n Western Democraties, 1962) acrediteaz` termenul de coeziune a partidului care rezid` [n responsabilitatea asumat` fa\` de societatea global` ]i exprimat` [ntr-o structur` politic` alc`tuit` pe baza unor principii ]i a unui program. Omogenitatea partidelor (de interese, idei ]i limbaje) nu exclude existen\a unor disiden\e sau fac\iuni, manifestarea unor erezii. Exist` o “contradic\ie [ntre egalitatea politic` ]i armonia politic`”, remarcau Verba, Nie ]i Kim. Iar G. Pasquino ad`uga: “Acolo unde exist` institu\ii politice puternice care au leg`turi clare cu anumite grupuri specifice de popula\ie – [n care partidele nu inten\ioneaz` s` coopteze to\i cet`\enii, ci s` mobilizeze propriile grupuri de sus\inere – poate cre]te egalitatea politic`, dar, [n egal` m`sur`, ]i conflictul”.

Organiza\iile politice tind c`tre autonomie, ceea ce implic` nevoia de loialitate, tipuri complexe de coeziune ]i clivaj. Cooperarea intra ]i interorganiza\ional` de tip politic, considera R. Dahl, este stimulat` fie de dorin\a

29

S.P. nr. 118/2005

Teorie politicã de ap`rare a unit`\ii interne a na\iunii, independen\ei ]i institu\iilor ei politice, fie de con]tientizarea fiec`rei subculturi a realit`\ii c` nu poate constitui o majoritate valid`, capabil` s` guverneze dec@t [ntr-o coali\ie cu reprezentan\ii altor subculturi2; d) nivelul de participare - rela\iile cu celelalte organiza\ii, mobilizarea membrilor ]i simpatizan\ilor la elaborarea, adoptarea ]i [ndeplinirea deciziilor. {n general, nivelul de participare al membrilor la via\a partidelor a fost destul de redus, la un procent nesemnificativ (10% la 30%) chiar ]i [n situa\ii deosebite (campanii electorale etc.), deoarece conduc`torii ]i func\ionarii de partid de\in p@rghiile care le permit s` ia deciziile, s` manipuleze participarea ]i s` fac` impracticabil` democra\ia [n interiorul partidului.

Analiz@nd problema particip`rii [n cadrul partidelor ]i organiza\iilor (a implic`rii sau a retragerii), A.O. Hirschman ([n “Shifting Involvements. Private Interest and Public Action”, 1982) readuce [n discu\ie o chestiune deseori trecut` cu vederea [n astfel de demersuri, cea a “stimulentelor”. O participare sus\inut` ]i constant` [n cadrul organiza\iilor politice, hot`r@toare pentru existen\a ]i buna lor func\ionare, nu poate fi conceput` dac` organiza\iile respective nu sunt capabile s` foloseasc` instrumente selective, orientate c`tre mobilizarea, [n mod diferen\iat, a membrilor s`i. Astfel, individul (membrul de partid – s.n.), [n loc s` adopte pozi\ia “pasagerului clandestin”, el va c`uta s` devin` c@t mai activ cu putin\`, “[n func\ie de limitele pe care i le impun celelalte activit`\i ale sale ]i obiectivele esen\iale”.

Pornind de la aceste concluzii, Clark ]i Wilson ([n “Incentive Systems: A Theory of Organization”, 1961) ne ofer` o clasificare a acestor stimulente practicate cu un real succes ]i [n organiza\iile de tip politic: stimulentele materiale (“recompense tangibile” care pot lua forma unor sume de bani, salarii ]i ramburs`ri, servicii de asisten\`, ob\inerea de func\ii [n organiza\ie), stimulente de solidaritate (stimuleaz` spiritul de identitate [ntre membrii organiza\iei, induce tr`irea m@ndriei, a prestigiului pentru apartenen\a la organiza\ie, raporturile prietene]ti dintre cei care au acelea]i preocup`ri ]i interese), stimulente orientate c`tre scop (se refer` la elemente ideale sau ideologice: dob@ndirea unor obiective importante ]i cu caracter general, ca transformarea raporturilor sociale, egalitatea [ntre grupuri, crearea unei societ`\i drepte). Motiva\iile, tipul de stimulente urm`rite de fiecare membru sau simpatizant al partidului se afl` [ntr-o permant` dinamic`. Iar “organiza\iile pot pune la dispzi\ia sus\in`torilor o gam` larg` de stimulente care reflect` modificarea circumstan\elor, a resurselor, a a]tept`rilor”3.

Participarea partidelor la via\a politic` presupune o serie de mijloace, resurse ]i condi\ii (pozi\ii, roluri,

S.P. nr. 118/2005

modele de ac\iune) care s` le permit` respectarea ordinii sociale ]i afirmarea unui comportament inteligibil semnificativ pentru ceilal\i competitori, prieteni sau ostili, prezen\i pe scena politic`. Participarea, ca proces complex, presupune at@t asocierea, c@t ]i disocierea de alte organiza\ii. Caracteristic partidelor le este participarea membrilor s`i la procesul de elaborare, adoptare ]i mobilizare pentru [ndeplinirea deciziilor.

Privitor la prezen\a ]i contribu\ia indivizilor la via\a de organiza\ie, D. Gusti ]i M. Duverger formuleaz` “teoria cercurilor” de participare dispuse concentric: 1. cercul simpatizan\ilor, cei care sus\in partidul, dar r`m@n [n afara organiza\iei; 2. cercul aderen\ilor, format din membrii de partid de r@nd; 3 cercul propagandi]tilor, militan\ilor sau liderilor; cercurile de apartenen\` configurate [n cadrul partidului induc ]i cercurile de insurgen\` pentru putere [n interiorul oric`rei forma\iuni: cercul guvernamental (c@nd partidul se afl` la putere), cercul parlamentar (c@nd partidul are reprezentare parlamentar`), cercul partizan (reprezentat de aparatul de propagand`, militan\ii partidului) ]i cercul local.

Participarea se corelaz` [n mod necesar cu capacitatea membrilor organiza\iilor politice de a exercita o influen\` (c@t de mic`) asupra liderilor, conduc`torilor politici ]i asupra deciziilor acestora, asupra organiza\iei [ns`]i. A. Hirschman ([n “Exit, Voice, and Loyalty”, 1970) distinge trei modalit`\i: protestul (voice – fa\` de alegerile nedorite ]i comportamentele neacceptate, membrii pot [ncerca s` achimbe conducerea sau s` modifice comportamentele [n direc\ia dorit`), dezertarea (exit – divor\ul de organiza\ie, p`r`sirea cor`biei, atunci c@nd nu mai exist` speran\e de a putea influen\a alegerile ]i comportamentele, dar numai atunci c@nd sunt disponibile alte organiza\ii care [i atrag ]i ofer` stimulente adecvate nemul\umi\ilor; vezi migra\iile politice din ]i spre toate direc\iile manifestate pe e]ichierul politic rom@nesc [n perioada postrevolu\ionar`; dezertarea este costisitoare ]i posibil` c@nd protestul este insuficient sau nu ]i-a produs ecoul scontat) ]i loialitatea (loyalty – nu ca acceptare pasiv`, ci ca reafirmare a sus\inerii, a fidelit`\ii [n momente dificile, de op\iuni controversate; are rolul de a [mpiedica dezagregarea partidului)4. {n organiza\ii, influen\a se propag` asimetric, diferen\ele ]i dezechilibrele se origineaz` [n “diferen\ele preexistente de statut” (statutul socio-economic, pozi\ia [n organiza\ie, con]tiin\a de clas`) ]i variabilele individuale (interes, informa\ie, eficacitate). Nivelul receptivit`\ii liderilor, observau Nie ]i Verba ([n “Participation and Political Equality. A seven-nation comparison”, 1978), spore]te propor\ional cu cre]terea particip`rii politice, dar, corespunz`tor, scade ]i egalitatea; [n comunit`\ile cu participare politic` ridicat`, receptivitatea liderilor este considerabil` ]i fa\` de cet`\enii mai

30

Teorie politicã pu\in activi, care sunt complet negilja\i [n comunit`\ile cu participare redus`. }i participan\ii activi ]i cei pasivi vor tr`i, [n mod diferit, anumite insatisfac\ii ]i deziluzii.

Fenomenul partidist se deruleaz`, scria J. Gicquel ([n “Droit Constitutionnel et Institutions Politiques”, 1991), [n jurul cuplului “autoritate-contesta\ie” (putere-opozi\ie, s.n.). Conflictul nu trebuie considerat [ntotdeauna nefast, ci, [n anumite limite, chiar dezirabil.

Pentru ca un sistem de partide s` supravie\uiasc`, [l completa G. Pasquino, “trebuie s` realizeze o interac\iune orizontal`, concuren\ial` [ntre cel pu\in dou` partide ]i o interdependen\` vertical` [ntre mai multe elemente: aleg`tori, partide, parlamente ]i guverne”. Concuren\a [ntre partide, concluziona politologul italian, “se desf`]oar` pe diferite planuri: electoral, guvernamental, parlamentar”. Fenomenul contest`rii presupune destul de mult` [ncredere [ntre opozan\i ]i nicidecum transformarea lor [n du]mani implacabili; diversitatea, [n ciuda aparen\elor, diminueaz` tensiunea ]i conflictele.

Efectele politicii concuren\iale pot fi atenuate, remarca R. Dahl ([n “Poliarhiile”, 2000), prin instituirea unui sistem de partide foarte divers: un sistem bipartid, cu dou` partide mari, dominante, ]i unul sau c@teva mai mici (ca [n Germania); un sistem constituit dintr-un partid de guvern`m@nt, dominant, care poate [ntruni 50% din sufragii ]i cu contrapondere [ntr-o opozi\ie ce grupeaz` trei sau mai multe partide, ca [n Austria ]i Germania anilor ’60, un sistem orientat spre consens cvasiunanim, ca [n Elve\ia, unde majoritatea partidelor sunt incluse [n executiv.

Participarea implic` cultura civic` ]i politic` a membrilor ]i liderilor politici, o anumit` capacitate de explicare, [n\elegere ]i interpretare [ntr-o manier` autonom`, partinic` a evenimentelor politice, un anumit nivel al convingerilor obiectivate [n subsisteme de tip normativ (care s` concorde cu obiectivele politice ale partidelor) ]i ac\ional (latura opera\ional`, hot`r@toare [n aprecierea convingerilor). Convingerile membrilor, dar mai ales ale liderilor ]i activi]tilor, sublinia R. Dahl, sunt determinante [n structurarea ]i func\ionalitatea partidelor. }ansele de reu]it` sunt condi\ionate de mai multe variabile: [nsu]irea unui set de convingeri politice destul de complex ]i stabil, concordan\a [ntre manifestarea ac\ional` ]i convingerile politice, m`sura [n care au capacitatea de a influen\a evenimentele politice, stabilitatea ]i transformarea unui regim.

Partidele sunt organiza\ii care manifest` o incongruen\` ac\ional`; de cele mai multe ori ideea ]i actul (ac\iunea politic`) nu concord`. Platformele oficiale ale partidelor nu coincid de obicei cu exprim`rile lor [n via\a politic`, angajarea lor [n act se opune angaj`rii [ntr-o cauz`; situa\ie ce ne [ndrept`\e]te s` remarc`m c` avem de a face mai mult cu un pluralism doctrinar

dec@t atitudinal. Doctrinele dispun partidele pe scena politic`, configureaz` sistemele de partide, concur` la fundamentarea convingerilor ([ndeosebi cele privind necesitatea gestion`rii puterii ]i a guvern`rii), influen\eaz` rela\iile dintre partide, fac posibile coali\iile, chiar [ntre partide care n-au nici un element ideologic comun.

Trebuie ]tiut faptul c` “suportul social” nu se identific` cu “suportul ideologic” (de pild`, dac` un partid se bucur` de sprijinul popula\iei catolice, asta nu-l transform` automat [ntr-un partid catolic); totu]i, [n mare m`sur`, exist` o reciprocitate [ntre programele partidelor, interesele ]i nevoile obiective ]i subiective ale sus\in`torilor s`i. Deci sistemul de partide nu reprezint` o imagine spontan` ]i fidel` a diferen\ierilor sociale, prezen\a ]i coloratura lor specific` depind [ntr-o anumit` propor\ie de [n\elegerile electorale care pot fi manipulate [n direc\ii impuse de interesele partizane ale actorilor politici. Dimensiunile de problematic`, [n concep\ia lui A. Lijphart, sunt: socio-economic`, religioas`, cultural-etnic`, urban-rural`, sprijinul pentru regim, politica extern`, postmaterialismul5; e) tipul de management ]i marketing politic practicat – reu]ita partidelor politice contemporane nu mai poate fi l`sat` [n grija destinului. Totul este rezultatul unei activit`\i ]tiin\ifice, a profesioni]tilor [n arta comunic`rii politice. Destinul politic al unui om politic sau al unui partid se construie]te cu migal` zi de zi, ceas de ceas. {ntreaga activitate – recrutarea personalului de concep\ie, alegerea candida\ilor, ancheta, evaluarea strategic`, analiza peisajului audio-vizual, calculul financiar, folosirea afi]elor electorale, interven\iile publice ale candida\ilor, preg`tirea r`spunsurilor televizate etc. – se subordoneaz` unor reguli stricte: coeren\a (abordarea marketingului politic ca un sistem, ca un ansamblu de ac\iuni legate [ntre ele ]i care se influen\eaz` reciproc), adaptarea campaniei la timpul prezent (luarea [n considerare a tuturor factorilor de dinamic`, a propriilor interese ]i obiective care evolueaz`), identificarea minimal` (personalizarea, alegerea unei identit`\i politice diferit` de cea a celorlal\i candida\i, un lider sau un partid []i poate revendica fie o imagine de moralitate, fie de seriozitate, fie de onestitate, fie de profesionalism, fie de tinere\e; important` este realizarea unei percep\ii clare a acestei imagini ]i identificarea precis` [n ochii electoratului, chiar dac` proiec\ia respectiv` este contestat` de adversarii politici) ]i coordonare maxim` (respectarea regulilor de pruden\` necesare pentru a anticipa rezultatele alegerilor sau deciziilor adversarilor, pentru a nu miza sau folosi informa\ii nesigure ]i neverificate). Campaniile de marketing politic, afirm` A. Stoiciu, pot fi: campanii electorale (cu obiectiv clar stabilit – cucerirea unor pozi\ii sau posturi politice) ]i campanii de imagine-atitudine (av@nd ca obiectiv

31

S.P. nr. 118/2005

Teorie politicã promovarea unui partid politic, a unei idei sau atitudini, popularizarea unui om politic)6. {n elaborarea unor predic\ii privind rolul ]i performan\ele partidelor, unii teoreticieni folosesc ca indicatori de comensurare: membrii [nscri]i [n partide (din acest punct de vedere se constat` un anumit declin; astfel, potrivit unei cercet`ri f`cut` de Katz & Mair ].a. [n 1992, pe o perioad` determinat` – 1960-1980 – ]i un e]antion de 11 \`ri, se pot trage concluziile: num`rul membrilor de partid, ca procent din electorat, [n unele democra\ii occidentale a sc`zut [n procente de la 0,8% [n Suedia la 6% [n Marea Britanie ]i Olanda, la - 14,6 % [n Danemarca), oscila\iile electorale (determinate de incapacitatea partidelor de a-]i men\ine o direc\ie stabil`, alterarea indentit`\ii lor, confuzia doctrinar` ]i strategic` [n care se complac anumite partide, schimb`rile dese [n oferta politic`), structurarea votului (men\inerea unui statu-quo politic, nu s-au [nregistrat muta\ii semnificative pe e]ichierul politic, nu a ap`rut, cu mici excep\ii – Forza Italia sau Partidul Reformator din SUA – nici un partid nou, durabil), selectarea personalului politic ]i guvernamental (partidele de\in [nc` controlul asupra proceselor de selec\ie politic`; parlamentarii sau cei care de\in func\ii publice neeligibile sunt [nc` numi\i de partide, chiar ]i a]a-zi]ii independen\i nu pot accede f`r` o sus\inere politic`; propor\ia se ridic`, la nivelul lumii occidentale, la impresionantul procent de 75%; totu]i, apari\ia independen\ilor [n parlament sau guvern arat` [n ce m`sur` partidele mai controleaz` fenomenul) ]i fixarea agendei politice (m`sura [n care partidele au rolul decisiv [n formularea ]i stabilirea politicilor publice, care pot fi [ndrumate ]i de c`tre alte organisme, gen Uniunea European`)7.

Performan\a comportamental` a partidelor politice, [n opinia noastr`, se poate evalua dup` o serie de indicatori sociologici, psihologici, politici, istorici, socio-economici: num`rul membrilor ]i simpatizan\ilor, influen\a ]i prestigiul de care se bucur` [n r@ndul electoratului, gradul de uzur` moral` din perioada guvern`rii sau opozi\iei, performan\ele economice ]i calitatea vie\ii pe timpul guvern`rii, gradul de indentificare ]i protejare a intereselor na\ionale [n orice situa\ii de natur` intern` ]i interna\ional`, capacitatea de a influen\a guvernarea sau de a o gestiona, singur sau [n coali\ii, de a rezolva situa\iile de criz` de orice natur`.

Performan\a guvern`rii devine deopotriv`, [n condi\iile contemporane, sursa ]i principalul criteriu de legitimare sau delegitimare a partidelor politice, dimensiunea esen\ial` care influen\eaz` [n mod hot`r@tor perspectivele ]i destinul lor pe scena politic` a lumii.

Privit` din aceast` perspectiv`, evolu\ia PN|-CD-lui pe e]ichierul politic autohton devine explicabil` ]i inteligibil`.

S.P. nr. 118/2005

Privind comportamentul ]i eficien\a partidelor politice, nu putem s` nu reamintim aprecierile cunoscutului sociolog francez R. Aron: partidele politice se remarc` prin exces de oligarhie, exces de demagogie (parlamentar` ]i electoral`) ]i o eficacitate limitat`8.

Realit`\i [ntre\inute de partizanatul politic, de dorin\a de victorie [n alegeri ]i men\inerea puterii pentru o perioad` nedeterminat` de timp. Deoarece politica de partid, [n cele mai multe cazuri, nu exprim` interese sociale ]i na\ionale, ci urm`re]te, cu prec`dere, propriile interese ale acestor grupuri partizane ]i ale structurilor lor de conducere.

Pragmatismul face inutil` morala, reu]ita primeaz` [n detrimentul implica\iilor etice; totu]i o prezen\` prea [ndelungat` la putere, dincolo de rezultate, conduce la o erodare fireasc` a puterii, genereaz` o reac\ie de respingere din partea aleg`torilor ]i chiar contribuie la dispari\ia partidului respectiv de pe scena politic` a \`rii. Destinul Partidului Cre]tin-Democrat italian sus\ine aser\iunea.

2. Legile comportamentului organizaåional al partidelor politice Analiza comportamentului partidelor [n compara\ie cu cel al altor tipuri de organiza\ii nepolitice ne ofer` posibilitatea s` sintetiz`m ]i s` ne exprim`m punctul de vedere [n leg`tur` cu legit`\ile - unele consacrate ]i relative cunoscute, altele [n curs de formulare ]i validare - care guverneaz` via\a acestor protagoni]ti politici: 1. legea interdependen\ei sistemelor de partid ]i sistemelor electorale (M. Duverger; D. Rae) – subliniaz` rela\ia reciproc` de influen\are dintre sistemele electorale ]i partide sau sistemele de partide; raport ridicat la rang de “lege sociologic`” de Duverger ]i dezvoltat` de Rose, V.J. Handbly ]i Loosemore; sistemele electorale pluraliste cu circumscrip\ii uninominale favorizeaz` sistemele bipartidiste, iar sistemele bipartite favorizeaz` conservarea sistemelor pluraliste; reprezentarea propro\ional` ]i sistemele binominale [ncurajeaz` multipartidismul; cu c@t un sistem electoral este mai permisiv, cu at@t mai mare este num`rul de partide existent; num`rul de partide este mai mic [n sistemele pluraliste, ceva mai mare [n sistemele majoritare, la un nivel superior [n sistemele semipluraliste ]i atinge punctul maxim [n sistemul propor\ional (Duverger); toate sistemele electorale tind s` suprareprezinte partidele mai mari ]i s` le subreprezinte pe cele mici, proces concretizat [n anumite tendin\e: toate sistemele electorale conduc la rezultate dispropor\ionte, reduc num`rul de partide parlamentare [n compara\ie cu num`rul efectiv de partide electorale (exemplul Rom@niei, cu acela]i sistem electoral s-a ajuns dup` scrutinurile din 2000 ]i 2004 la un num`r redus de

32

Teorie politicã partide parlamentare – 6) ]i favorizeaz` alc`tuirea unor majorit`\i parlamentare pentru partidele care nu beneficiaz` de un suport majoritar din partea electoratului (orice sistem electoral, dac` exist` voin\` politic`, permite formarea unei majorit`\i guvernamentale); predispozi\ii care se relev` mai pregnant [n sistemele pluraliste ]i majoritare dec@t [n sistemele de reprezentare propor\ional` (D. Rae)9; 2. legea de fier a oligarhiei, formulat` de R. Michels10 [n urma observa\iilor asupra comportamentului partidelor politice, al sindicatelor sau al altor tipuri de asocia\ii ]i reiterat` mai t@rziu de A. Touraine. Disciplina ]i ierarhizarea, absolut necesare func\ion`rii organiza\iilor complexe, duc inevitabil la oligarhie – concentrarea deciziei la nivelul unui grup restr@ns de persoane, a unei oligarhii birocratice, inamovibile, care-]i perpetueaz` prerogativele [n structurile de conducere [n virtutea profesionalismului ]i meritelor clamate ]i acceptate. Situa\ie ce conduce la apari\ia unei falii [ntre interesele grupului conduc`tor ]i cele ale electoratului; nu [nt@mpl`tor, R. Aron, analiz@ndu-le comportamentul, suspecta partidele politice de “exces de oligarhie”11, fenomen ce are tendin\a s` sf@r]easc`, [l completa A. Touraine, [ntr-o form` periculoas` de alienare politic`: “partidocra\ia”12, anularea caracterului reprezentativ al democra\iei, prin situarea partidelor dincolo de interesele societ`\ii civile, ale claselor ]i categoriilor sociale; 3. legea orbit`rii, formulat` de D. Gherea (1910); potrivit c`reia partidele mici graviteaz` [n jurul celor mari, sf@r]ind [ntr-o fuziune prin absorb\ie cu cele din urm`; de pild`, fuziunea dintre PSDR ]i PDSR ]i formarea PSD, dintre PNL ]i ApR etc.; 4. legea motiva\iei – participarea membrilor ]i simpatizan\ilor (sub raportul num`rului, loialit`\ii, constan\ei, angaj`rii ]i sus\inerii) este condi\ionat` ]i determinat` de m`rimea, num`rul partidelor ]i beneficiile scontate; participarea se afl` [ntr-o rela\ie de direct` propor\ionalitate cu m`rimea, num`rul partidelor competitoare ]i perspectivele de ascensiune [n func\iile de decizie politic` sau administrativ`; dimensiunile peste medie, varietatea oportunit`\ilor de exprimare organizat` a op\iunilor ]i intereselor, conturarea unor ]anse reale de ascensiune amplific` implicarea politic` a electoratului (partizan ]i nepartizan), dimpotriv` “pierderea [n greutate”, concuren\a cu un num`r restr@ns de actori politici [n competi\iile electorale ]i lipsa de perspectiv` sau pierderea unei pozi\ii importante diminueaz` p@n` la dispari\ie motiva\ia ]i ata]amentul indivizilor – afectiv, de continuitate, normativ – fa\` de organiza\ie (idei reg`site fragmentar la G. Johnes, R. Dahl, Meyer ]i Allen; situa\ie ap`rut` [n aproape toate partidele politice rom@ne]ti, migra\ia politic` a devenit o mod`); Philippe Braud ([n “Sociologie politique”) explic` argumentat pozi\ia oligarhic`

partizan`; conduc`torii dispun de resurse mari pentru a se men\ine la putere: controleaz` aparatul central, finan\ele organiza\iei, accesul la mass-media, lansarea campaniilor de opinie, gestionarea fi]ierului candida\ilor; controleaz` aparatul central ]i informa\iile pe care le folosec pentru formularea unor strategii pentru a realiza compromisul [ntre tendin\e divergente sau s`-]i foloseasc` notorietatea [n opinia public` pentru a-]i men\ine puterea [n organiza\ie; “unul din privilegiile fundamentale ale conduc`torilor, de care ei ]tiu s` se foloseasc` pentru a se men\ine la putere, este consim\`m@ntul bazei fa\` de puterea lor. Militantul de baz` ]tie (...) c` un partid este mai eficient dac` vorbe]te printr-o singur` voce ]i d` o imagine de realativ` unitate (...)

Exist` o autocenzur` care-i face pe militan\i s` ezite [n dezv`luirea public` a dezacorduriilor, renun\@nd [n acest fel la o resurs`: posibilitatea de a se sprijini pe opinia public` [mpotriva conducerii partidului”13; un partid reprezint` o piramid` organiza\ional` care atest` o organiza\ie extrem de centralizat`, cu o slab` putere a bazei; tendin\e oligarhice ale func\ion`rii partizane se origineaz` [n modelul democratic; 5. legea particip`rii – gradul de mobilizare la via\a politic` este func\ie at@t de num`rul partidelor, c@t ]i de diversitatea ideologic` ]i doctrinar` a ofertei politice care poate s` satisfac` [ntr-o m`sur` apreciabil` dezideratele electoratului, fapt ce argumenteaz` for\a de atrac\ie mai mare a pluripartidismului fa\` de monopartidism; competi\ia dintre agen\ii politici nu este [ns` o competi\ie [ntre ideologii, ci o lupt` pentru putere; de asemenea, cristalizarea partidelor ]i manifestarea lor ca organisme unitare ]i omogene \ine mai mult de latura psihologic`, de natura convingerilor, dec@t de cea teoretic` a culturii politice; lege la care S. Huntington face urm`toarele complet`ri: a. fenomenele de instabilitate politic`, num`rul loviturilor militare ]i for\a partidelor politice se afl` [ntrun raport de invers` propor\ionalitate; declinul puterii de partid, fragmentarea conducerii, trecerea liderilor [n aparatul birocratic al administra\iei de stat, pierderea sprijinului de mas`, disolu\ia organiza\ional`, migrarea conjunctural` a liderilor de partid, apari\ia personalismului prevestesc loviturile militare; nu confiscarea puterii de c`tre militari determin` dec`derea partidelor, ci loviturile militare consemneaz` doar o stare de fapt, prevestesc sf@r]itul unei democra\ii. {ntr-o cercetare sociologic` a fenomenului evocat, Fred R. von Mehden atr`gea aten\ia asupra pericolului care amenin\` stabilitatea ]i ordinea politic`: frecven\a loviturilor militare variaz` de la 0% (procent [nregistrat de statele de tip comunist) la 11% [n sistemele cu un singur partid, 45% [n sistemele bipartide, 68% [n sistemele pluripartide, ating@nd o cot` de 83% [n sistemele f`r` partide eficiente. Loviturile militare au o frecven\` mult mai

33

S.P. nr. 118/2005

Teorie politicã mare [n statele f`r` partide dec@t [n oricare sistem politic. Stabilitatea unui sistem politic depinde de aceast` variabil` – institu\ionalizarea partidelor politice; cu c@t ele sunt mai puternice ]i []i asigur` un sprijin de mas` sporit, propor\ional pericolul loviturilor de stat scade; de exemplu, [n statele coloniale, unde vechile institu\ii politice sunt abolite de revolu\ie, ordinea post-revolu\ionar` ]i stabilitatea regimului politic depind de apari\ia unui partid politic, de puterea acestuia; b. stabilitatea ]i ordinea unui sistem politic sunt condi\ionate ]i influen\ate de nivelul de mobilizare ]i participare politic`; sistemele unipartidiste, bipartidiste ]i cele cu partid dominant confer` o stabilitate mai mare dec@t cele pluripartidiste. {n opinia politologilor Arthur S. Banks ]i Robert B. Textor (“A Cross-Polity Survey”, 1963), procentul oscileaz` [ntre 25% (pentru prima categorie) ]i 85% (specific ultimului tip de sistem); c. for\a unui partid ]i a unui sistem de partide depinde at@t de nivelul de institu\ionalizare, c@t ]i de cel participativ.

S. Huntington aprecia c` aceasta depinde de patru factori mai importan\i: capacitatea de a supravie\ui fondatorilor ]i celor care l-au condus la succes; complexitatea ]i profunzimea organiza\ional`; gradul de identificare ]i loialitate a activi]tilor ]i liderilor cu partidul, cu idealurile ]i obiectivele fundamentale ]i colaterale ale acestuia; flexibilitatea, capacitatea de a-]i schimba func\ia de reprezentare. Un partid cu baz` de mas` este mai puternic dec@t unul cu sprijin limitat; domina\ia bazat` pe recunoa]tere social` diminueaz` st`rile conflictuale ]i concur` la realizarea unei stabilit`\i sociale; partidele politice ]i sistemele de partide devin catalizatorii, instrumentele principale de amplificare ]i institu\ionalizare a particip`rii politice; nu se poate concepe participare f`r` organizare ]i invers, disjunc\ia dintre cele dou` dimensiuni degenereaz` [ntr-o mi]care brownian`, mi]c`ri confuze de mas`; organizarea f`r` participare degenereaz` [n clici personaliste. Partidele politice necesit` sinteza dintre participare ]i organizare; partidele ]i sistemele de partide care reu]esc s` coroboreze mobilizarea cu organizarea reconciliaz` de fapt modernizarea cu dezvoltarea politic`. {n timp ce parlamentele reprezint`, partidele politice mobilizeaz`. For\a de mobilizare a partidelor politice este determinat` de prezen\a la vot a cet`\enilor, indicator care ilustreaz` for\a ]i capacitatea organizatoric` a partidelor politice. Gradul de participare la vot exprim` gr`itor nivelul puterii partidelor politice, posibilitatea lor de mobilizare. Cu c@t partidele implicate [n alegeri sunt mai puternice, au o baz` de mas` mai mare, cu at@t prezen\a cet`\enilor la vot va fi mai mare. Prezen\a electoratului la urne [n propor\ie de 90% [n \`rile foste comuniste, 80% [n \`rile occidentale ]i 60% [n SUA relev` importan\a pe care o acord` partidele factorului organizare. Din aceast`

S.P. nr. 118/2005

perspectiv`, convingerea lui S. Huntington: “partidele constituie mai mult baza stabilit`\ii dec@t a instabilit`\ii” este rezonabil` ]i sus\inut` de realitate. Astfel, Asia, Africa ]i America Latin` – unde partidele au fost ilegale sau proscrise mult timp – au reprezentat zonele politice cu o accentuat` instabilitate politic`. O concluzie se impune: at@t schimbarea c@t ]i stabilitatea unui sistem politic trebuie c`utate [n prezen\a ]i activitatea concret` a partidelor politice; 6. legea adapt`rii func\ionale (S. Huntington) – durata existen\ial` ]i func\ional` a unui partid este direct propor\ional` cu posibilitatea sa de a-]i schimba func\ia de reprezentare, de a-]i primeni suportul sociologic at@t [n actul guvern`rii, c@t ]i [n cel al opozi\iei; un partid incapabil de mobilitate sociologic` ]i ideologic` nu poate dob@ndi mai mult` putere, []i pierde din atributele de institu\ie politic` eficient` fa\` de unul care este mobil ]i apt de a se adapta la imperativele schimb`ri, la cerin\ele de a se identifica cu un alt electorat (vezi criza de identitate ]i eficien\` politic` cu care se confrunt` partidele provenite din mi]c`rile de eliberare na\ional` imediat ce acced la guvernare; sau momentele de degringolad` manifestate [n via\a intern` a unor partide care au fost [nl`turate de la putere ]i au intrat [n opozi\ie; exemplul fr`m@ntarilor pe care le traverseaza PSD-ul); de asemenea, puterea partidelor ]i num`rul lor depind de nivelul moderniz`rii sistemului politic; de]i nu exist` o rela\ie direct` [ntre ele, totu]i putem constata: la niveluri superioare de modernizare, puterea nu rezid` [n num`r, toate partidele pot fi puternice, invers, la niveluri sc`zute, sistemele monopartidiste pot oscila [ntre putere ]i sl`biciune, iar cele multipartidiste sunt invariabil slabe; 7. legea lui Toffler – indiferent de num`rul sau culoarea competitorilor, [ntr-o campanie electoral` (“cine va ob\ine mai multe voturi”), va ie]i invariabil un singur c@]tig`tor: o birocra\ie de partid (partidul invizibil al birocra\iei).

Dintotdeauna politicienii au fost ]i r`m@n prizonierii sistemului lor; de fapt, birocra\ii sunt cei care “conduc esen\ialmente toate guvernele pe o baz` de zi cu zi ]i iau majoritatea cov@r]itoare a deciziilor atribuite pre]edin\ilor ]i prim-mini]trilor” (partidelor ]i oamenilor politici – s.n.). Conduc`torii politici, comenta autorul, se pl@ng mereu de greut`\ile pe care le [nt@mpin` din partea birocra\iei privind realizarea proiectelor lor.

“To\i politicienii japonezi, remarca Yoshi Tsurumi, au devenit total dependen\i de birocra\ii centrali pentru a elabora un proiect de lege (…) conform unor secenarii create de elita birocra\ilor fiec`rui minister”14. Aceast` situa\ie se perpetueaz`, probabil, ]i datorit` unor analize lipsite de profunzime din secolul trecut de unii teoreticieni. Birocratismul, clamat de M. Weber ca fiind necesar func\ionalit`\ii mecanismului socialpolitic modern, a fost oarecum justificat ]i eternizat de

34

Teorie politicã aprecierile ulterioare ale altor g@nditori. Aser\iunile formulate de R. Aron, valabile [n perioada de av@nt a sistemelor ]i regimurilor politice, pot deveni o piedic` [n procesul conducerii ]tiin\ifice a fenomenului politic. }i ast`zi suntem tributarii unor prejudec`\i enun\ate de teoreticianul francez: “func\ionarul este un profesionist, omul politic este un amator”; “omul politic nu se define]te prin competen\`, ci prin legitimitate, el este [nvestit cu autoritate legitim`, sarcina lui este de a fixa obiectivele legisla\iei [n interiorul regimului ]i chiar de a-i fixa obiectivele”; “regimurile democratice sunt regimuri de exper\i conduse de amatori; pentru ei, oamenii politici nu este nevoie s` [n\eleag` domeniile de care se ocup`”, ei “reprezint` un aspect al ordinii politice”. Aceast` lege, f`r` [ndoial`, se manifest`, o resim\im ]i reprezint` un aspect definitoriu al unei societ`\i alienate, aflat` la limita manifest`rii simptomelor de patologie politic`. Solu\ia, o guvernare efectiv` de c`tre “oameni politici profesioni]ti”15, paradoxal, ne-o ofer` chiar autorul; 8. legea programelor politice – puterea se c@]tig` cu un program electoral de st@nga ]i se pierde cu un program de guvernare de dreapta, sau cum remarca cineva: partidele tr`iesc prin mistic` ]i dispar prin activitatea desf`]urat`; 9. legea legitimit`\ii – partidele se legitimeaz` mai degrab` prin performan\ele guvern`rii dec@t prin legalitatea formal`, iar legitimitatea liderilor substituie, se identific` cu legitimitatea partidelor; 10. legea imita\iei (formulat` de G. Tarde ]i aplicat` de noi la evolu\ia partidelor) – sub raport doctrinar ]i organizatoric, partidele contemporane n-au adus nimic spectaculos, ]i ast`zi, cu mici nuan\e, vorbim de acelea]i orient`ri ]i atitudini politice: pozi\ionarea st@nga/dreapta constiuie [nc` indicatorul cu cea mai mare capacitate predictiv` ]i de structurare a votului aleg`torilor; imita\ia este tot at@t de veche ca ]i partidele; “Sistemele noastre politice (actuale - s.n.)

– observa A. Toffler ([n “Al treilea val”, 1983) – sunt copiate dup` modelele inventate [nainte de na]terea marii industrii”; deosebirile constau [n accentuarea interferen\elor de con\inut merg@nd p@n` la convergen\`, iar politica, indiferent de natura sa, s-a transformat [ntr-o industrie profitabil` pentru cercurile conduc`toare, schimb@nd politica dintr-o voca\ie [ntr-o adev`rat` profesie; nu se mai tr`ie]te pentru politic`, ci din politic`; 11. legea diversific`rii ]i integr`rii – evolu\ia partidelor, sub aspect organizatoric ]i doctrinar, a avut loc de la unul la multiplu, de la monopartidism la bipartidism ]i multipartidism, de la concep\ii bine individualizate, care personalizau “dreapta”, “st@nga” ]i “centrul”, la o convergen\` de tip ideologic, nu numai institu\ional`; criteriile tradi\ionale nu mai sunt operante; ast`zi, cu greu mai putem distinge partidele din punct de vedere doctrinar; fiecare partid s-a inspirat ]i

]i-a integrat [n propriile programe politicile rezonante ]i de succes verificat apar\in@nd celorlalte partide; astfel, avem partide de dreapta care promoveaz` politici sociale de inspira\ie socialist` sau social-democratic`, ]i deopotriv` partide de st@nga sau de centrust@nga care clameaz`, sunt promotoare ale unor politici economice de tip liberal (de exemplu: situa\ia din Ungaria – succesele economice ale guvernului socialist –, din Rom@nia, sau conceptul de “economie social` de pia\`” lansat de democra\ia cre]tin` ]i revendicat ]i de alte partide de alt` culoare politic`, respectiv de PSD ].a.). Tendin\a general` a fenomenului politic, sus\inea Gh. Iancu, o constituie orientarea multipartidist` dublat` de doctrina “convergen\ei sistemelor”16; barierele ideologice dintre partide s-au estompat, ]i-au pierdut semnifica\ia, singura ideologie care rezist` timpului o constituie: lupta pentru putere; 12. legea autorit`\ii – cu c@t gradul de recunoa]tere social` al partidelor este mai mare [n aceea]i m`sur` (propor\ional) pozi\ia sa dominant` [n peisajul politic va descuraja eventualele resurse de contestare, de conflict social ]i, evident, va genera o stabilitate mai mare [n societate 17; 13. legea concuren\ei ]i competi\iei – este vital` pentru existen\a, dezvoltarea ]i conservarea partidelor politice; lipsa de competitivitate politic` conduce la anchilozarea sistemului, la apari\ia totalitarismului, dezinteres pentru modernizare, pentru [nnoire doctrinar`; devine un criteriu important de clasificare a partidelor [n concep\ia lui M. Duverger sau G. Sartori; c@nd partidele aflate [n via\a politic` cau\ioneaz` regimuri alternative, [n prim plan este proiectat` competi\ia dintre partidele democratice ]i cele nedemocratice; partidele, ]i nu preferin\ele indivizilor, limiteaz` op\iunile electoratului prin constr@ngerile severe ale ofertei, publicul fiind nevoit s` aleag` dintre pu\inele alternativele pe care i le ofer` elita institu\ionalizat`18; 14. legea compatibilit`\ii doctrinare ]i programatice – partidele particip` la o guvernare de coali\ie [n virtutea unor principii: afinit`\i ideologice, compatibilitate doctrinar` ]i programatic` ([n mod frecvent), fie dup` interese conjuncturale par\ial comune (fenomen ce se [nt@lne]te foarte rar [ntr-un stat cu o via\` politic` decantat`, bine a]ezat`; vezi Alian\a PNL-PD [n campania electoral` din toamna lui 2004, sau guvernarea cvadripartit` – PNL, PD, UDMR, PUR, forma\iuni cu evidente deosebiri ideatice ]i programatice – construit` doar pe obiectivul comun: [nlocuirea guvern`rii PSD). Este de a]teptat ca [nc`lcarea legii enun\ate s`-]i arate rezultatele nefaste anticipate de anali]ti. Func\ionalitatea ]i rezultatele de p@n` acum nu prefigureaz` o alt` concluzie. O reac\ie politic` corect` fa\` de aceast` situa\ie presupune luarea [n considera\ie ]i corelarea “axiomelor politicii” formulate de L. Lowel (“guvernele de coali\ie au o durat` scurt`

35

S.P. nr. 118/2005

Teorie politicã de via\` [n compara\ie cu cabinetele unipartite”), A. NOTE Lijphart (“sistemele bipartite sunt ... mai democratice 1 Kotarbinski, T., Tratat despre lucru bine f`cut, Bucure]ti, Ed. 1976, p. 399. dec@t sistemele multipartite”) ]i J. Blondel (“sistemele Politic`, 2 Dahl, R., op. cit., p. 135. bipartite se asociaz` cu cabinete stabile, iar pe m`sura 3 apud Pasquino, G., Curs de ]tiin\` politic`, Ia]i, Institutul cre]terii multipartitismului durata cabinetului se re- European, 2002, p. 77-79. duce”)19; 15. legea scientismului – deplasarea de accent 4 Ibidem, p. 82-83 5 Lijphart, A., Modele de guvernare majoritar` ]i consensual` [n de la ideologic la ]tiin\ific; partidele se nasc din docdou`zeci ]i una de \`ri, Chi]in`u, Ed. Sigma, 1999, p. 143. trine (sunt construc\ii organiza\ionale fundamentate 6 Stoiciu, A., Comunicarea politic`. Cum se v@nd idei ]i oameni, doctrinar, ideologic) dar supravie\uisc prin ]tiin\` ([ntre- Bucure]ti, Ed. Humanitas-Libra, p. 14-18. \inerea mecanismului lor func\ional necesit` recursul 7 Ignazi, P.L., The crisis of Parties and the Rise of New Political la ]tiin\`, accentuarea profesionaliz`rii activit`\ii de Parties, [n Party politics, 1996, p. 549-566.

8 Aron. R., Democra\ie ]i totalitarism, Bucure]ti, Ed. All Educapartid); un partid rezist` pe scena politic` nu numai \ional, 2001, p. 257. prin loialitate ]i entuziasmul membrilor, convingeri ide- 9 apud Lijphart, A., op. cit., p. 172-176. ologice ]i militantism ci, [ndeosebi, prin competen\a 10 Michels, R., Les partis politiques. Essai sur le tendance acestora, capacitatea lor de a rezolva probleme cu un oligarchiques des démocraties, Paris, Flammarion, 1914, p. 9ridicat grad de complexitate ]i dificultate; recrutarea 10.

11 Aron, R., Democra\ie ]i totalitarism, Bucure]ti, Ed. All Educamembrilor de partid se face, remarca P. Bréchon ([n \ional, 2001, p. 257.

“Partidele politice”), potrivit criteriului competen\ei; 12 Touraine, A., Qu’est-ce que la démocratie?, Fayard, 1994, p. sarcinile fiind [ncredin\ate speciali]tilor20; 16. legea 85. entropiei – partidele, din punct de vedere istoric 13 Brechon, P., Partidele politice, Cluj-Napoca, Ed. Eikon, 2004, (evolutiv), apar ca organiza\ii de cadre ]i sf@r]esc prin p. 209-212 14 Toffler, A., Puterea [n mi]care, Bucure]ti, Ed. Antet, p. 258a fi partide de mas`, ele evolueaz` de la simplu la 259. complex ]i eterogen, de la practicarea unor criterii 15 Aron, R., op. cit., p. 48-52. selective la cele lipsite de discern`m@nt axiologic; mo- 16 Iancu, Gh., Orient`ri [n tendin\ele sistemelor de partide contemment ce marcheaz` [nceputul disolu\iei partidelor, porane, [n Partidele politice, Bucure]ti RA “Monitorul Oficial”, 1998, p. 104-105. chiar al dispari\iei lor de pe scena politic`.

17 Teodorescu, Gh., Putere, autoritate ]i comunicare politic`, Cunoa]terea acestor legit`\i permite formularea Bucure]ti, Ed. Nemira, 2000, p. 74. unor aprecieri cu valoare epistemologic` ]i practic` 18 Rose, R., Mishler, W., Haerpfer, Ch., Democra\ia ]i alternaprivind evolu\ia ]i destinul fenomenului partidist [n tivele ei, Ia]i, Ed. Institutul European, 2003, p. 48- 51. perspectiva trecerii omenirii la societatea informa\io- 19 apud Lijphart, A., Modele de guvernare majoritar` ]i consensensual` [n dou`zeci ]i una de \`ri, Chi]in`u, Ed. SigmaIG, 1999, nal`.

125-126.

Persisten\a fenomenului partidist [n lumea viito- p.

20 Bréchon, P., Partidele politice, Cluj-Napoca, Ed. Eikon, 2004, rului este sus\inut` de numerosi teoreticieni prin urm`- p. 235. toarele argumente: democra\iile nu pot exista f`r` par- 21 Pasquino, G., Curs de ]tiin\` politic`, Ia]i. Ed. Institutul tide politice, democra\iile mai vechi sau mai noi sunt European, 2002, p. 173-179. regimuri de partide (Kelsen); “un regim f`r` partide” este “un regim conservator” (M. Duverger); “un regim antipartid este un regim reac\ionar”, iar un stat f`r` partide devine un “stat antipartid” (S. Huntington); partidele [ndeplinesc sarcini sociale ]i politice pe care nici un alt tip de organiza\ie nu are capacitatea de a le rezolva: men\ine consensul, coordoneaz` personalul politic, sondeaz` opiniile cet`\enilor ]i le prezint` [n mod responsabil, mediaz`, filtreaz`, prelucreaz` ]i simplific` problematica formulat` de cet`\eni, u]ureaz` munca administra\iei (Pizzorno). “Partidele, conchidea Pasquino G., rezist` pentru c`, indiferent dac` sunt [n guvern sau [n opozi\ie sunt garan\i ai multor schimb`ri politice, [n sistemele [n care, dup` terminarea confrunt`rii ideologice, apare posibil` negocierea intereselor.”21 VASILE NAZARE - conferen\iar universitar la Academia Naval` “Mircea cel B`tr@n” din Constan\a, la catedra de ]tiin\e comportamentale, [n domeniul filosofie-politologie.

S.P. nr. 118/2005

36

Teorie politicã

Modelãri sociale

Raåionalitate economicã vs. raåionalitate sociologicã?

DORINA CUCU A theoretical analysis of the two principal models for studying a social system: the economical one and the sociological one. Each of those models has its own flaws, one for considering the individual strictly rational, acting just to attain his ends, the other for considering the society the sum of individuals from a social body, each one of them acting within a confined set of possibilities. Maybe the best way to approach the social problems is that of a combined model, in which we diminish the extreme rationality of individual claimed by the economical model and combine the individual interests with the environmental influences. In this way we can balance the economical and the sociological approaches, obtaining an accurate instrument for addressing the social problems.

Considera\ii introductive Un sistem este un grup de componente aflate [ntr-o rela\ie structural` ]i care interac\ioneaz` conform unor reguli (o re\ea de constr@ngeri ]i libert`\i).

Existen\a unei interdependen\e [ntre componentele sistemului face ca ac\iunea uneia dintre ele s` aib` efecte asupra celorlalte componente.

Societatea ar putea fi privit` ca un sistem uman, adic` un sistem ale c`rui componente sunt oameni. Indivizii umani sunt dota\i cu ra\ionalitate ]i cu voin\` liber`, ceea ce face ca acest sistem s` aib` un caracter aparte. Este vorba de (1) ac\iunea specific` componentelor sale ]i de (2) rela\iile care se stabilesc [ntre acestea.

Astfel, pentru a da seama de evolu\ia unui sistem uman este nevoie de o explica\ie a ac\iunii umane ]i a rela\iilor sociale care se stabilesc [ntre indivizi.

Trebuie observat c` [ntre cele dou` exist` o leg`tur`: natura ac\iunii umane este determinat` de natura rela\iilor pe care individul le stabile]te cu ceilal\i indivizi, iar rela\iile sociale se stabilesc ]i evolueaz` [n raport cu caracterul ac\iunilor [ntreprinse de ace]tia. {n peisajul teoretiz`rilor [ntreprinse p@n` acum am putea grupa abord`rile legate de aceast` tem` ca situ@ndu-se mai mult sau mai pu\in pe unul dintre dou` curente: economic sau sociologic. Fiecare dintre ele propune o modelare a societ`\ii, oferind ceea ce vom numi un model economic, respectiv un model sociologic. {n cazul modelului economic explicativ accentul se pune pe maximizarea utilit`\ii [n raport cu o preferin\` dat` (a agentului uman). {n schimb, [n mo-

delul sociologic se folose]te drept element explicativ cheie influen\a contextului social ]i regularizarea acestuia de c`tre o serie de institu\ii (seturi de reguli).

Dat fiind c` ne confrunt`m cu dou` modele care [ncearc` s` explice ac\iunea uman` [n context social, ambele trat@nd indivizii ca agen\i ra\ionali, dar din perspective diferite, [ntreb`rile de la care pleac` eseul de fa\` sunt: care dintre ele este mai plauzibil sau mai eficace? Nu cumva este posibil` o optimizare a lor [ntr-un model care s` \in` cont de c@]tigurile teoretice proprii fiec`ruia?

Voi [ncerca s` ap`r este teza c` individul trebuie g@ndit ]i discutat at@t dintr-o perspectiv` intern`, ca un procesor de informa\ii la nivelul c`ruia se caut` o a maximizare a utilit`\ii, c@t ]i dintr-o perspectiv` extern`, ca un element al unui procesor de informa\ii care este sistemul social ]i ale c`rui reguli de procesare sunt institu\iile. Un model empiric care ar da o explica\ie mai plauzibil` ac\iunii umane este unul [n care sunt conjugate ipotezele care stau la baza modelului economic ]i a celui sociologic.

Modelul economic Elementele de baz` [n orice teorie economic` sunt individul ]i rela\iile sale cu ceilal\i. Din punct de vedere economic, ceea ce ar sta la baza vie\ii sociale ar fi ac\iunea uman` individual` ]i, ca atare, “a explica institu\iile sociale ]i schimbarea social` [nseamn` a ar`ta cum apar ele ca rezultat al ac\iunii ]i interac\iunii indivizilor”1.

Orice demers [ntr-o teorie economic` presu-

37

S.P. nr. 118/2005

Teorie politicã pune un demers individualist metodologic, a c`rei particularitate st` [n aceea c` punctul de pornire este dat de premisa c` fiecare individ are propriile valori ]i op\iuni, c` are un profil care [l face distinct [n peisajul social ]i ca atare ]i ac\iunile sale vor avea motiva\ii ]i trasee distincte. A]a se explic` locul central pe care [l ocup` individul ]i ac\iunile sale [n cadrul acestui model explicativ, individul fiind cel care posed` valori ]i cuno]tin\e, face calcule de utilitate, decide ]i, [n condi\ii de libertate, ac\ioneaz` [n consecin\`2. Cu alte cuvinte, pentru a [n\elege fenomenele sociale de felul celor care au loc [n cadrul grupurilor, al colectivit`\ilor, se presupune a fi necesar` [n prealabil o [n\elegere a comportamentului individual: de ce indivizii se comport` a]a cum o fac de fapt?

Modelul economic construit pe aceast` premis` metodologic` propune urm`torul r`spuns. Comportamentul indivizilor este un comportament ra\ional. Potrivit lui McKenzie ]i Tullock3, ceea ce face ca un comportament s` merite numele de ra\ional este faptul c` indivizii ac\ioneaz` ghida\i de un scop. Facem precizarea c` [n definitiv nu este vorba de un singur scop, ci de o succesiune de scopuri [ndreptate regulativ spre un scop ultim – schimbarea unei situa\ii mai pu\in bune cu una mai bun`. Lucrurile aici pot fi puse ]i altfel. Am putea privi scopurile indivizilor din punct de vedere material, dar ]i formal. Nu fac obiectul teoriei economice scopurile materiale, aspectele concrete spre care poate tinde un individ la un moment sau altul ]i care se pot transforma [n mijloace pentru noi scopuri, sau care pot fi modificate [n func\ie de dinamica mediului (vorbind [n felul acesta ]i de o dinamic` a scopurilor). Ceea ce r`m@ne central pentru modelul economic ]i pentru individul pe care mizeaz` acesta ar fi faptul c` omul este ghidat de un scop formal, care poate fi tradus sub forma unei instruc\iuni: “{mbun`t`\e]te!”

Merit` observate dou` aspecte legate de ra\ionalitate sau de forma de manifestare a individului ca individ ra\ional. Unul dintre acestea ar fi cel volitiv: individul este dotat cu voin\`4. Cu alte cuvinte, individul, prin voin\a sa, este capabil s`-]i aleag` o orientare, este capabil s`-]i fixeze un scop (material) sau altul, voin\a este cea care d` concrete\e scopului individului ]i face posibil` o exprimare a interesului acestuia [ntr-o alegere (adic`, obiectiveaz` - la nivelul propriei con]tiin\e - ce este mai bine pentru el).

Ceea ce ar mai r`m@ne, pentru a vorbi p@n` la cap`t de un individ ra\ional, ar fi capacitatea acestuia de a-]i calcula “drumul” sau “strategia” [n atingerea obiectivului pentru care a optat. Iar pentru aceasta, el este dotat cu [nc` o capacitate, aceea de cunoa]tere.

Individul ac\ioneaz` ra\ional, pun@nd [n joc cunoa]-

S.P. nr. 118/2005

terea, [n m`sura [n care alege ac\iunea pe care o calculeaz` corect ca fiind cea mai folositoare pentru satisfacerea preferin\elor sale. Altfel spus, individul ra\ional este capabil s`-]i calculeze costurile diverselor [ntreprinderi pe care le-ar putea face [n atingerea scopului ]i s` aleag` ca atare (deci, [n cuno]tin\` de cauz`) traseul de ac\iune cu cele mai mici costuri. {n termenii modelul economic5, ac\iunea agentului ra\ional poate fi descris` ca maximizatoare de utilitate [n momentul [n care alegerea alternativei se face cu cel mai sc`zut cost.

Din cele de mai sus se poate vedea c` omuleconomic reprezint` un tip uman al c`rui comportament este orientat de un principiu economic: a ob\ine rezultate maxime cu minimum de efort. Ceea ce trebuie [ns` precizat e faptul c` acest principiu nu exclude ]i nu este infirmat de prezen\a erorii sau a gre]elii. Altfel spus, agentul nu este mai pu\in ra\ional dac` gre]e]te [n alegerea mijloacelor sale – dac` totu]i nu alege ac\iunea cu costurile cele mai reduse sau aduc`toare de utilitate maxim` –, deoarece nu se presupune c` el are acces la toat` cunoa]terea. Preten\ia de ra\ionalitate ca minimizatoare de costuri ]i maximizatoare de utilitate prive]te posibilitatea agentului de optimizare [n c@mpul unei cunoa]teri de la un moment dat at@t c@t este ea relevant` pentru scopul ales de individul respectiv. E ca ]i cum el joac` ]i c@]tig` pe un set de resurse la care are acces, incluz@nd aici ]i resursele sale informa\ionale.

Pe de alt` parte, a]a cum observ` Buchanan, omul economic este ghidat de preferin\e sau gusturi ]i de capacit`\i6. Astfel, el intr` ca agent [n cadrul modelului economic ca o “func\ie de utilitate, pe de o parte, ]i printr-o func\ie de produc\ie, pe de alt` parte”7. {n felul acesta, eficacitatea unei structuri sociale analizate pe coordonatele acestui model este dat` de un calcul ale c`rui variabile sunt eficacit`\ile indivizilor [n raport cu ei [n]i]i: calculul porne]te de la individ ]i \ine cont, pe de o parte, de preferin\ele individului, adic` de costurile pe care acesta e dispus s` le suporte atunci c@nd alege [ntre alternative8, iar pe de alt` parte de capacit`\ile acestuia de a rentabiliza intr`rile la care are acces9.

O modelare a societ`\ii ]i a evolu\iei acesteia prin intermediul unei teorii economice, pornind de la individ ca celul` de procesare fundamental` [n mediu, caut` s` extrag` aspectele relevante ale acestuia pentru o construc\ie ]i un calcul de eficien\`, care nu sunt altceva dec@t parametrii de adaptare ale oric`rui sistem [ntr-un mediu dat. Cele dou` aspecte, a]a cum a reie]it mai sus, sunt voin\a – ca facultate de a exprima ]i obiectiva [n scopuri particulare preferin\ele individului – ]i cunoa]terea – ca o capacitate de a

38

Teorie politicã culege informa\ii ]i de a le prelucra [n vederea unui calcul de economisire a resurselor pe care le antreneaz` [n vederea realiz`rii scopurilor respective. {n plus, trebuie spus c` economistul pune individul uman [n postura de creator al lumii sociale.

Altfel spus, individul poart` r`spunderea ie]irii din sine: trecerea de la un proiect care cuprinde gusturile ]i preferin\ele sale obiectivate [n scopuri, informa\ii de conjunctur`, calcule ]i strategii de ac\iune la realizarea efectiv`, la ac\iunea efectiv` care presupune interac\iunea cu ceilal\i. Astfel, individul este constr@ns s` stabileasc` rela\ii cu ceilal\i parteneri sociali, iar acestea vor fi ]i ele expresia unui calcul prealabil.

Este de remarcat c`, sub acest aspect, ac\iunea – ac\iunea ca stabilire de rela\ii cu ceilal\i – este proiectat` la fel ca oricare alta, av@nd [n plus particularitatea c` individul [l va privi pe cel`lalt drept un proiectant ]i un maximizator de utilitate care proceseaz` informa\ie [ntr-o manier` similar` lui. Astfel, a face strategii raport@ndu-te la partenerii de joc ca la ni]te strategi, deci similari \ie din acest punct de vedere, revine la nivelul individului creator de societate la a da na]tere unui aranjament social de tip negociere cu parteneri egali [n scop – maximizarea de utilitate.

Dac` individul poate fi redus la aceste aspecte, dac` ele exist` cu adev`rat, dac` ele pot explica rela\iile care se stabilesc [ntre indivizi, r`m@ne s` discut`m [n cele ce urmeaz`.

Limite æi deficienåe ale modelului economic Abordarea economic`, prin idealiz`rile ]i reduc\iile pe care le face, ridic` o serie de [ntreb`ri ]i de dificult`\i. O prim` observa\ie ar fi c` individul, [n diferitele sale ipostaze de agent social, nu pare a fi [ntotdeauna ghidat [n maniera presupus` de modelul economic. {n ordinea discu\iei de mai sus, s` ne oprim pentru [nceput asupra presupozi\iei c` individul [n baza profilului s`u particular []i obiectiveaz`, f`c@nd alegeri, o serie sau o succesiune de scopuri. Obiec\ia care se ridic` aici este aceea c` el nu []i exprim` [ntotdeauna preferin\ele [n scopuri clare, nu ia act [ntotdeauna de ceea ce [l intereseaz`, ci, mai degrab`, aceste interese [l ghideaz` [ntr-o manier` implicit`.

Cu alte cuvinte, individul nu este mereu [n postura de a face un calcul, c`ci variabilele presupuse de acesta, printre care ar sta aceste scopuri, nu [i stau la [ndem@n` [n mod explicit. Pe de alt` parte, a]a cum am adus [n treac`t vorba ]i mai [nainte, preferin\ele se afl` [ntr-o anumit` dinamic` care nu coincide [ntotdeauna cu dinamica con]tientiz`rii lor sub form` de scopuri clare.

Privind lucrurile ]i dintr-o alt` direc\ie, a con-

textului relativ la care individul trebuie ]i, a]a cum se sus\ine, poate s` fac` strategii (calcule) de optimizare a resurselor, de maximizare de utilitate, mediul (fie sub aspect natural, fie social) se g`se]te ]i el [ntr-o anumit` dinamic`, [ntr-o anumit` schimbare.

Ca atare, individul – pentru a satisface modelul economic – trebuie s` fie procesorul de optimizare a unor informa\ii (lu@nd [n calcul at@t ce vine dinspre mediu, c@t ]i ce vine dinspre lumea propriilor preferin\e), cu o mare putere de acoperire ]i de o vitez` considerabil`. {n realitate, de cele mai multe ori, date fiind limitele sale naturale, individul ajunge s` ignore o parte dintre informa\ii, s` p`streze [n mod selectiv numai ceea ce i se pare relevant sau, pur ]i simplu, s` fie cople]it, s` r`m@n` [n urma evenimentelor pe care e dator s` le analizeze. Ceea ce s-ar putea repro]a din acest punct de vedere modelului economic ar fi o presupozi\ie prea tare de ra\ionalitate. Evident c` actorii sociali sunt fiin\e ra\ionale, c` ele sunt dotate cu un aparat de alegere (voin\`) ]i de calcul (cunoa]tere), dar m`sura [n care acestea [i ghideaz` este una par\ial`, r`m@n@nd de multe ori loc ]i pentru hazard la nivelul deciziei de ac\iune. Mai mult, am putea crede mai degrab` c` de multe ori, dintr-o economie de timp sau sub presiunea timpului sau a altor factori, indivizii aleg prima strategie de ac\iune g`sit`, renun\@nd la a mai calcula diferite variante, la a le mai compara ].a.m.d. Resursele individului ne apar ca fiind prea limitate pentru a pune numai asupra lor povara explica\iei ac\iunilor sale ]i mai ales a rela\iilor care fac ceea ce se [n\elege printr-o societate.

Legat de acest din urm` aspect, cel al rela\iilor dintre indivizi, a crede c` ele iau na]tere ]i pot fi teoretizate plec@nd numai de la presupozi\ia c` individul [i prive]te pe ceilal\i drept strategi asemeni lui comport` noi dificult`\i. Ceea ce constituie o not` dominant` cu privire la rela\iile care se stabilesc [ntre indivizi [n plan social este aceea c` ele sunt rela\ii de negociere ]i cooperare, adic` rela\ii de schimb care se desf`]oar` [n condi\iile reciproce ale intereselor fiec`rui participant. {ns` aceste rela\ii nu pot exista dec@t pe fondul prezen\ei ]i ac\iunii unui sistem de reguli. Regulile sunt cele care reglementeaz`, care normeaz` aceste rela\ii ca o ter\` parte, la care se raporteaz` cele dou` p`r\i contractante. Dac` este s` admitem modelul economic, ar reie]i c` aceste rela\ii reglementate iau na]tere [n condi\iile [n care singurul motor, singurul factor de motiva\ie al individului (partener) ar fi maximizarea utilit`\ii. Or, un maximizator de utilitate nu este neap`rat motivat s` respecte regula, ci poate fi, [n acord absolut cu reperele date de modelul economic, ceea ce se nume]te un “pasager clandestin”, adic` un individ care [ncalc` regula sau

39

S.P. nr. 118/2005

Teorie politicã [ncearc` s` o ocoleasc`, apel@nd la o ac\iune maximizatoare de utilitate10.

Modelul sociologic Ceea ce am a]tepta de la un model care s` explice societatea, procesele care au loc la nivelul acesteia, ar fi ceva care s` acopere ]i faptul c` [ntre indivizi se stabilesc rela\ii, c` sunt respectate reguli, c` de]i exist` pasageri clandestini, ei nu constituie o parte relevant` a societ`\ii. Cei mai mul\i indivizi aleg s` respecte reguli contractuale ]i nu o fac numai din dorin\a de a-]i maximiza utilitatea. Modelul sociologic caut` s` acopere aceast` caren\` a modelului economic, [ncerc@nd s` ofere un factor care determin` ]i explic` acel “ceva” care [i determin` pe oameni s` existe ca oameni sociali, ca parteneri [ntr-o societate, p@n` la urm` ca agen\i de rela\ie.

Perspectiva sociologic` propune o abordare invers` celei economice. Ceea ce se ia drept punct de plecare [n demersul teoretic de aici este presupozi\ia c` ac\iunile inten\ionate ale indivizilor sunt posibile doar dac` exist` ni]te reguli sociale. {n modelul sociologic prin care este modelat` societatea ]i prin care se [ncearc` o explica\ie a ei, individul ]i, implicit, ac\iunile lui nu mai sunt creatoare de reguli, adic` de structur` social`, ci regulile preexist` individului ]i constituie precondi\ii ale ac\iunii lui. {n felul acesta, comportamentul indivizilor nu mai poate fi redus la unul motivat ]i calculat pe considerente economice, ci el devine unul mai complex. “{mbog`\irea” comportamentului individului utilitarist, propriu modelului economic, se face, aici, prin luarea [n considerare a unor ac\iuni ale acestuia, p@n` acum ignorate sau reduse [n mod nejustificat la ac\iuni orientate pur economic. Astfel, modelul sociologic, va privi individul ca fiind un [ntreprinz`tor de ac\iuni de mai multe feluri. O clasificare a acestora, [n terminologia lui Weber11, cuprinde: 1. ac\iuni economice, ca ac\iuni instrumental-ra\ionale, 2. ac\iuni valoric-ra\ionale, adic` ac\iuni care sunt determinate de valori, care sunt de alt ordin dec@t cele economice ]i care nu mai \in cont de raportul cost-consecin\e, 3. ac\iuni tradi\ionale, care constituie ac\iuni ce se integreaz` [n ni]te practici tradi\ionale, 4. ac\iuni afective, care sunt urm`ri ale unor dorin\e, afecte ]i st`ri emo\ionale nesupuse neap`rat unui proces autoreflexiv. {n felul acesta se poate vedea c` ac\iunea uman` este una determinat` de context, c` orice comportament individual este un comportament contextualizat ]i ghidat de mediul social [n care se desf`]oar`:

S.P. nr. 118/2005

“o ac\iune care \ine cont de comportamentul celorlal\i ]i se desf`]oar` [n func\ie de acesta”12. Aici nu mai este vorba, a]a cum s-a v`zut [n cazul modelului economic, de o ghidare a individului [n ra\ionamente ]i ac\iuni de c`tre propriile interese, de]i existen\a acestei ghid`ri r`m@ne de necontestat. Ceea ce prevaleaz`, [ns`, din punct de vedere sociologic, [n alegerea comportamentului individual, de data asta, este plasa de interese puse [n joc prin comportamentele celorlal\i, care se constituie pentru individ [n jaloane comportamentale, [n cutume ]i reguli. Prin urmare, a fi ra\ional [n sens sociologic revine la te supune regulii ca produs sau consecin\` a sistemului social [n care te g`se]ti. {n sensul acesta, Durkheim va spune c` “societatea nu este doar suma indivizilor, ci sistemul format de asocierea lor reprezint` o realitate specific` cu caracteristici proprii”13, marc@nd astfel ideea c` indivizii se afl` [ntr-o re\ea de constr@ngeri, de obliga\ii mo]tenite sau ap`rute [n mod spontan [n decursul vie\ii lor, care nu mai pot fi explicate doar focaliz@nd analiza teoretic` doar pe individ. Sociologic privind, reu]ita individului const` [n capacitatea sa de adaptare la un mediu social. Prin urmare, individul ar fi mai pu\in f`uritor de societate, ]i mai mult o unitate pus` [n fa\a rezolv`rii unei probleme de integrare [ntr-o societate. Faptul c` suntem introdu]i [ntr-o lume cu institu\ii sau sisteme de reguli, cu valori deja existente, ne-ar condi\iona \elurile ]i op\iunile, sarcina noastr` r`m@n@nd aceea de a satisface ni]te cerin\e externe.

Av@nd [n vedere cele spuse, am putea caracteriza demersul explicativ sociologic ca fiind unul conformist ]i func\ionalist14. Observ`m c` ]i de aceast` dat` individul sufer` p@n` la urm` o reduc\ie. El se reduce la capacitatea sa de a intra [ntr-unul dintre rolurile sociale ]i, odat` intrat, joac` acest rol pentru a maximiza un scop social spre care se [ndreapt` societatea respectiv`. Astfel, Parsons15 consider` c` structura social` const`, pe de o parte, din unit`\i similare celulelor sau particulelor ]i, pe de alt` parte, din rela\ii conforme unui pattern, a]a cum sunt cele prezente la nivelul “organiz`rii” din \esuturi ]i organe. Unitatea minim` aici este rolul pe care [l are actorul individual sau, mai bine zis, func\ia pe care acesta o [ndepline]te [n sistem. Iar rela\ia minim` este aceea a interac\iunilor reciproce conforme unui pattern [n termenii c`rora fiecare participant func\ioneaz` ca un actor [n rela\ia sa cu ceilal\i. A]adar, arat` Parsons, o astfel de rela\ie este o rela\ie de tip normativ, [ntruc@t rela\iile pe care individul este [n m`sur` s` le stabileasc` trebuie s` se conformeze tiparului social. Func\ia individului este definit` de sistemul de interac\iuni [n care

40

Teorie politicã este prins, interac\iuni, a]a cum s-a mai spus, reglate de structura social` existent`.

Din punctul de vedere al lui Parsons, dou` sunt elementele care reglementeaz` rela\iile [n care sunt prin]i indivizii ]i [n care []i joac` rolul: valorile ]i normele sociale. {n ceea ce prive]te valorile16, Parsons arat` c` ele trebuie [n\elese ca patternuri normative ce definesc comportamentul dezirabil pentru sistem. Pe alt` parte, normele17 sunt patternuri care definesc comportamentul dezirabil pentru o unitate sau o clas` de unit`\i relativ la ceea ce le este specific. Prin urmare, se vorbe]te de dou` tipuri de repere [n traiectoriile pe care le au at@t func\ionarea sistemului, c@t ]i cea a individului sau a grupurilor de indivizi. Evolu\ia sistemului este evaluat` din perspectiva valorilor [mp`rt`]ite [n cadrul acestuia, iar ac\iunea individului are sens pozitiv [n m`sura [n care \ine cont de normele specifice pozi\iei pe care o ocup` [n sistem. {n aceste condi\ii, a fi ra\ional [nseamn` a fi conform cu aceste valori ]i norme ]i a-\i [n\elege c@t mai bine func\ia [n sistem.

dintr-o societate am substitui un individ cu un altul mult diferit [n ceea ce prive]te felul de a g@ndi ]i a ac\iona. Bine[n\eles, efectul – [n ceea ce prive]te caracteristicile societ`\ii respective – nu ar fi unul vizibil, ceea ce nu ar [nsemna c` nu avem de-a face cu nici un fel de modificare. {ns`, continu@nd s` substituim [n felul acesta indivizi cu al\ii care sunt diferi\i de cei dint@i – care intraser` [n componen\a originar` a societ`\ii [n discu\ie – vom observa, la un moment dat, c` respectiva societate va avea alte caracteristici – legi, structur` organiza\ional` etc. Dac` am presupune c` determina\ia este numai dinspre societate spre individ ]i nu ]i invers – sau nesemnificativ din direc\ia opus` –, societatea ar trebui s` r`m@n` aceea]i, ceea ce evident nu se [nt@mpl`. Ceea ce demonstreaz` acest experiment imaginar nu este dec@t c` o societate a]a cum arat` ea la un moment dat este par\ial determinat` de fiecare individ. Evident, aceasta nu [nseamn` dec@t c` individul are o contribu\ie ponderat` la statura particular` a unui ansamblu social sau altul, dar c` oricum ea trebuie luat` [n calcul.

Limite æi deficienåe ale modelului sociologic |in@nd cont de inten\ia sa de a oferi o modelare a societ`\ii ]i a ac\iunii indivizilor [n cadrul acesteia, modelul sociologic se confrunt` totu]i cu o serie de dificult`\i. Una dintre ele, care merit` semnalat`, este aceea c`, de]i perspectiva sociologic` porne]te de la o asump\ie de conformism, adic` de la ideea orient`rii indivizilor ]i a ac\iunilor lor de c`tre ni]te curente sociale, la nivel social se poate constata c` unul dintre fenomenele prezente ar fi acela al disputelor ]i conflictelor dintre actorii sociali [n ceea ce prive]te at@t valorile, c@t ]i normele. Problema e c` individul-sociologic este minimalizat ca personalitate; modelul s`r`ce]te individul pentru c` [l pune [n postura unui atom a c`rui definire se reduce la rela\iile pe care le are cu al\i “atomi-umani” f`r` a se lua [n discu\ie calit`\ile sale intrinseci. Nu de pu\ine ori, indivizii au tendin\e ]i op\iuni divergente, pun interesul propriu [naintea intereselor sociale. Totodat`, nu constituie o excep\ie indivizii care nu [n\eleg sau nu-]i accept` un rol social sau altul a]a cum reiese el din patternul social.

O alt` obiec\ie ce s-ar putea aduce modelului sociologic se situeaz` pe un palier explicativ-metodologic. {n primul r@nd, a alege drept entitate fundamental` explicativ` societatea ne pune [n imposibilitatea de a explica particularit`\ile unei astfel de structuri organiza\ionale. Or, cei care [i dau identitate, cei care confer` culoare calitativ` societ`\ii sunt indivizii care intr` [n jocul social prin particularit`\ile lor.

S` ne imagin`m urm`torul experiment. S` zicem c`

Un model “combinat” La experimentul propus mai sus ]i care avea drept scop eviden\ierea unor limite ale modelului sociologic, s-ar putea r`spunde cu un altul. S` zicem c` un individ este luat ]i dus [n alt` societate, diferit` ca organizare ]i mentalit`\i. Evident, individul []i va p`stra anumite particularit`\i, dar [n mod aproape sigur le va pierde pe unele [n favoarea altora – cele care vor fi [n acord cu valorile ]i normele existente [n aceast` nou` societate sau, altfel spus, cu patternul social de acolo. Acest contra-experiment ar sus\ine, la r@ndul lui, ideea c` societatea determin` indivizii ]i felul lor de a fi.

Tr`g@nd linie, s-ar p`rea c` ne g`sim [n fa\a unui paradox: cine pe cine determin`? R`spunsul nu poate fi dec@t c` determinarea este evident bidirec\ional`. }i totu]i, nu am avansat prea mult cu aceasta, pentru c` ceea ce intereseaz` este de unde ar trebui s` porneasc` un demers teoretic explicativ privitor la diversele aspecte sociale. Ceea ce re\inem din cele de mai sus este c` avem de-a face cu dou` componente, individul ]i societatea, care interac\ioneaz` ]i, astfel, cap`t` fiecare o anume specificitate. Prin urmare, [ntrebarea care ar trebui s` ne stea [n aten\ie este unde, [n ce zon` a interac\iunii, ar trebui focalizat` analiza a]a [nc@t s` avem maximum de c@]tig teoretic.

Dac` ar fi s` ne ocup`m de societate am fi [ntr-o situa\ie infinit dificil` [ntruc@t ea ar fi [ntr-un fel “suma” interac\iunilor pe care le are fiecare individ cu societatea. {n schimb, dac` individul ar fi centrul analizei, elementele pe care ar trebui s` le lu`m [n

41

S.P. nr. 118/2005

Teorie politicã calcul ar fi mult mai restr@nse ]i, ca atare, mai u]or de explicat ]i prezis. Aceasta deoarece orice individ are la [ndem@n` un num`r limitat de al\i indivizi cu care intr` [n contact ]i [n raport cu care se manifest`. Individul nu are o rela\ie propriu-zis` cu societatea [n ansamblul ei, ci cu un num`r mult mai mic de al\i indivizi.

Pe de alt` parte, necesitatea unor investiga\ii teoretice [n plan social este datorat` nu at@t nevoilor explicative, c@t rezolv`rii unor probleme sociale, iar acestea sunt cele ale indivizilor, ca atare sunt probleme care vin din perspectiva individului. Nu ne intereseaz` problemele societ`\ii, probleme pe care nu putem nici m`car s` le definim ]i nici s` le cuantific`m.

Ca atare, a pune societatea ca element explicativ central ]i primitiv [ntr-un astfel de demers nu ar face dec@t s` ne dep`rteze de chestiunile de interes – situa\ia individului ]i dificult`\ile acestuia. Toate aceast` problematic` poate fi tradus`, din perspectiv` individualist`, [n termenii normelor ]i legilor – explicite sau implicite – care func\ioneaz` [ntr-o societate sau, mai corect, la nivelul rela\iilor imediate cu al\i indivizi. O perspectiv` global` ar conduce la o analiz` o normelor [ntr-un sistem de valori abstract ]i arbitrar, pe c@nd cealalt` are repere concrete, fixate de nevoile ]i aspira\iile indivizilor care compun societatea.

Societatea pentru indivizi nu este dec@t un tablou de constr@ngeri, [ns`, pentru ca acesta s` fie opera\ional, formatul pe care [l are setul de norme trebuie s` fie pe de o parte finit, iar pe de alt` parte, determinat de feedback-ul venit dinspre indivizi ]i problemele acestora. Astfel, devine determinant` ]i productiv` situarea teoreticianului [n unghiul de perspectiv` al individului, ]i nu al produsului finit de o form` sau alta care este societatea prin normele care o particularizeaz`. C` a]a stau lucrurile, o dovad` o constituie consecin\ele nefaste pe care le are orice abordare global`, [n care problemele indivizilor sunt ignorate, [n care consecin\ele teoretice ]i practice care decurg se situeaz` de cele mai multe ori [n conflict cu libert`\ile ]i drepturile indivizilor.

O societate, pentru a func\iona, trebuie s` presupun` cadre institu\ionale, s` beneficieze de reguli. {ns`, acestea, ca produs natural [n cadrul societ`\ii respective, nu reprezint` neap`rat solu\ii pentru situa\iile individuale. Ca atare, organizarea unei societ`\i, deci ceea ce face ca o societate s` fie o societate, de]i generat` de societate, este [n fapt un produs care r`spunde tendin\ei indivizilor de minimizare a costurilor [n urm`rirea propriilor interese. {n urma acestor considera\ii s-ar putea crede c` analiza de fa\` [nclin` mai degrab` pentru un model individualist asemeni celui economic. A]a ]i este, numai c` pentru a nu [nt@lni acelea]i limit`ri proprii

S.P. nr. 118/2005

acestui model, ar fi de preferat dou` [mbun`t`\iri ale acestuia. Prima dintre ele este de ordin negativ ]i sus\ine o diminuare a mizei pus` pe ra\ionalitatea individului, pe orientarea acestuia strict dup` interesele sale ]i [n vederea maximiz`rii lor. A doua, care vine s` dea completarea pozitiv` ]i necesar` celei dint@i, ar fi nevoia de a combina interesele individuale cu influen\a mediului, [n fapt a rela\iilor imediate [n care se g`se]te individul [n societate. Dincolo de faptul c` societatea e compus` din indivizi, ceea ce face din ea un sistem, a]a cum se ar`ta la [nceputul lucr`rii, indivizii intr` [n rela\ii ]i, p@n` la urm`, exist` ca indivizi sociali prin aceste rela\ii.

NOTE J. Elster, Nuts and Bolts for the Social Science, 1989, p. 13 2 A se vedea ]i R. McKenzie ]i G. Tullock, The New World of Economics, 1981, p. 8.

3 Idem.

4 «Ac\iunea este manifestarea voin\ei omului. (…) Voin\a nu [nseamn` nimic altceva dec@t facultatea de a alege [ntre diferite st`ri de lucruri, de a le prefera pe unele, de a renun\a la altele ]i a te comporta conform deciziei.» (L. Mises, Human Action, 1941 p.

13) 5 A se vedea, spre exemplu, L. Robins, The Nature and Significance of Economic Science aput I. Kirsner, Perspectiva economic`, 1996, p. 102.

6 A se vedea J. Buchanan, Limitele libert`\ii, 1997, p. 91 7 Idem 8 {n termenii lui Buchanan, “func\ia de preferin\` sau de utilitate descrie ratele la care persoana dore]te [n mod subiectiv s` comercializeze bunuri (sau rele) unele [n raport cu altele.” (Buchanan, p. 91) 9 Buchanan, vorbe]te aici de individ ca fiind un intermediar [ntre intr`ri (bunuri negative ]i pozitive) ]i ie]iri sau produs (bunuri pozitive), adic` de individ ca o rela\ie sau ca o func\ie de produc\ie.

Merit` remarcat` precizarea lui Buchanan c` mediul nu joac` nici un rol, nu constituie o variabil` [n acest model pentru func\ia sa de utilitate, ci doar pentru aceea de produc\ie prin oportunit`\ile sau contextul de resurse pe care le ofer` unui individ. (Buchanan, p.

92) 10 Problema respect`rii contractelor ca problem` a respect`rii de reguli este una discutat` pe larg de c`tre mai mul\i autori. Spre exemplu, Buchanan arat` c` «respectare pe deplin voluntar` a contractului sau legii [n orice form` nu poate fi prezis`. Fiecare persoan` are un motiv ra\ional de a nu-]i [ndeplini obliga\iile; de aici, multe persoane sunt predispuse s` abdice ]i [ntregul acord devine nul, dac` nu se modific` condi\iile alegerii individuale.»

(Buchanan, p. 105) Altfel spus, «maximizarea direct` a utilit`\ii va determina fiecare persoan` s`-]i decline obliga\ia sa contractual`» (Buchanan, p. 103). Problema aici este c` Buchanan nu inten\ioneaz` s` pun` [n eviden\` limitele asump\iei de ra\ionalitate ale modelului economic [n explicarea rela\iilor care exist` [ntre indivizi, ci p`streaz` ideea de indivizi ra\ionali ar`t@nd de ce anume ar mai fi nevoie pentru ca ace]tia s` intre [ntr-un regim de cooperare, ]i anume o form` de impunere. Or, starea de fapt arat` c` aceste rela\ii se stabilesc chiar ]i [n condi\iile absen\ei acestei impuneri exterioare. Pare corect` observa\ia c` rela\iile pot fi optimizate prin introducerea unei constr@ngeri, nel`s@nd totul la nivelul intereselor individuale, dar miza discu\iei de fa\` prive]te 1

42

Teorie politicã insuficien\a elementelor luate [n calcul [n explicarea prezen\ei acestor rela\ii dintre indivizi.

11 A se vedea M. Weber, Economy and Society, 1922 aput M. Hollis, The Philosophy of Social Science, 1994, p. 149.

12 Ibidem, p. 148.

13 E. Durkheim, Regulile metodei sociologice, 1974, cap. V. 14 Ceea ce [n\eleg prin func\ionalism ]i prin conformism corespunde definirii dat` de Harsanyi: “Func\ionalismul este un tip de explica\ie institu\ional`, bazat` pe asump\ia c` institu\iile sociale dintr-o societate dat` pot fi cel mai bine [n\elese [n termeni de func\ii sociale, adic` [n termenii contribu\iilor pe care le aduc aceste func\ii la men\inerea sistemului social ca [ntreg. (…) A bordarea conformist` explic` un comportament individual baz@nduse pe asump\ia c` uniformit`\ile comportamentale individuale [ntr-o societate dat` pot fi cel mai bine [n\elese [n termenii valorilor sociale pe care majoritatea membrilor acelei societ`\i tind s` le internalizeze [n timpul procesului de socializare.” (J. Harsanyi, Essays on Ethics, Social Behaviour, and Scientific Explanation, p.

118) 15 A se vedea T. Parsons, “A functional Theory of Change”, p. 85 [n Social Change, Ed. Amitai Etzioni ]i Eva Etzioni.

16 Ibidem, p. 86.

17 Idem.

BIBLIOGRAFIE Buchanan, James, 1997, Limitele libert`\ii. {ntre anarhie ]i Leviathan, Institutul European, Bucure]ti.

Durkheim, Emile, 1974 Regulile metodei sociologice, Ed. }tiin\ific`, Bucure]ti.

Elster, John, 1989, Nuts and Bolts for the Social Science, Cambridge University Press.

Harsanyi, John C., Essays on Ethics, Social Behaviour, and Scientific Explanation, D. Reider Publishing Company, Boston.

Hollis, Martin, 1994, The Philosophy of Social Science, Cambridge University Press.

Kirsner, Israel, 1996, Perspectiva economic`, Ed. All, Bucure]ti.

Mises, Ludwig von, 1949, Human Action, Fox&Wilkes, San Francisco.

McKenzie, Richard ]i Tullock, Gordon, 1981, The New World of Economics. Explorations into the Human Experience, Richard D. Irwing, Inc., Illinois.

Parsons, Talcott, 1961, “A functional Theory of Change” [n Social Change, Ed. Amitai Etzioni ]i Eva Etzioni, Basic Books, Inc., Publishers, New York, London.

SEMNAL Jean Ancel Preludiu la asasinat. Pogromul de la Iaæi, 29 iunie 1941 Editura: Polirom Anul apariåiei: 2005 Traducere de Carol Bineæ Prefaåã de Iehuda Bauer

Cuprins Iniåiatorii, planificatorii æi executanåii • Pregãtirile pe teren pentru pogrom • Arestãri, asasinate æi jafuri • Mãcelul cel mare • Trenul Moråii • A doua zi dupã pogrom • Tîrgul Frumos • Roman • Cãlãraæi • Pogromuri adiacente • Pogromul de la Iaæi – punctul de vedere românesc

Descriere Pogromul de la Iaæi este de un interes special în istoriografia Holocaustului. Acesta a fost menåionat în studiile despre Holocaust æi câåiva istorici s-au referit la el când au descris æirul suferinåelor prin care au trecut evreii din România între 1938 æi 1944. Lipsea totuæi un studiu documentat care sã descrie Iaæiul, sistemul de guvernãmânt românesc în oraæ înainte de atacul contra Uniunii Sovietice din iunie 1941, în timpul atacului æi în sãptãmânile care i-au urmat.

Atât descrierea, cât æi analiza pogromului în sine erau deficiente, iar problema celor rãspunzãtori pentru el nu era clarificatã.

Toate aceste întrebãri sunt lãmurite de istoricul Jean Ancel. Mai mult, autorul considerã pogromul de la Iaæi un preludiu dramatic al asasinãrii în masã a evreilor din Basarabia æi Bucovina, argumentând, pe baza unor documente, cã a fost vorba despre o politicã dirijatã de exterminare a evreilor din åara noastrã.

DORINA CUCU - Master [n Filosfie Moral` Politic`, Doctorand Universitatea Bucure]ti.

43

S.P. nr. 118/2005

Politicã internaåionalã

The Middle East: Top-Down vs.

Bottom-Up Security Perceptions IONUÅ-OCTAVIAN APAHIDEANU “The formulation of a problem is often more essential than its solution, which may be merely a matter of mathematics or experimental skill.” (Albert Einstein) In the broader context of discussions regarding a global “Islamic threat” and of the mainstream interpretation of the Middle East as a region to which the classic realist theory of International Relations fits par excellence, the present article’s aim is a comprehensive comparative analysis of six alternative perspectives on regional security in the Middle East - “Cold War”, linked to the former US and Soviet security strategies; “Arab”, corollary of pan-Arabism; “Islamic”, based on the guiding principle of Islamic “ummah”; “Greater Middle East”, of the current American strategists; “extended Barcelona”, an incipient stage attempt of extending EU’s Mediterranean process to the East of Jordan; “Broader Middle East and North Africa”, recognizable in a G8 project of trans-level partnership adopted last year.1 Built upon significantly different understandings of the concept of “security”, subsequent to different philosophical traditions, these six contending security perspectives appear to reveal a surprising application of Einstein’s aforementioned words to our theme of analysis: a proper nomination, delimitation, understanding and explanation of the Middle Eastern area and its problems represents the crucial prerequisite for a successful formulation and implementation of regional security policies.

As a last preliminary observation – in order to understand how and why the Middle East provides “the” case study on different regional security perspectives, our comparison is preceded by some conceptual and methodological observations focused on historical definitions of the “Middle East” on the one hand (because different representations of regions are most commonly rooted in different security perceptions) and on the post Cold War reformulation of security concepts and policies on the other hand (as the meaning of security highly depends on the moment of the representation).

I. Preliminary conceptual and methodological observations I.1. Historical definitions of the analyzed region The today differently understood label “Middle East” dates back over a century ago, being most frequently ascribed to the US navy officer A. T. Mahan, who, in an article published in 1902 in The National Review, stated that Great Britain should assume the responsibility of maintaining the security of the Persian Gulf in order to protect the commercial route to India and simultaneously to neutralize Czarist Russia’s regional influence.

Alternatively, some contemporary authors point out to a previous reference to the “Middle East” made a few years earlier in an article of the Royal Navy officer Sir Thomas Edward Gordon2.

What remains certain is that, until the beginning of the 20th century, the region delimitated by Europe, The Black Sea, the Mediterranean Sea, Africa, and Central

S.P. nr. 118/2005

Asia carried different names at different moments in history. Whereas till the Early Middle Ages, it was nominated in relation to the regionally dominant states (e.g. the Oriental provinces of the Roman Empire, the Western territory of the Persian Empire, the Arab Caliphate, the “Holy Land” of the Crusaders), the Ottoman Empire was the first to provide a distinct term for the Eastern Mediterranean coast – “Levant”, used in parallel to the French label “Orient Prochain”.

During the last century, the label “Middle East” gradually surpassed the area considered by Mahan and transgressed the Gulf towards West, especially in the interwar period, parallel to the discovering of huge oil reserves in the Arab Peninsula and the progressive Jewish immigration waves to British colony of Palestine.3 Then, during World War Two, British strategists expanded the term over all Asian and North African territories located West of India. Meanwhile, Arab nation-

44

Politicã internaåionalã alists began considering an Arab identity as the regional marker, while the 1960-70 Islamic movements placed the region as the spiritual center of the Muslim World.

Not surprisingly in the context of such multiple representations of an identically named area, a renowned historian of the region rhetorically asked: “Where is the Middle East?”4. This question, as we intend to show in the following, still keeps a remarkable up-to-dateness, in light of not as much as the geophysical and geopolitical definition and delimitation of the region, but the variety of contending regional security perspectives, calculations and policies.

I.2. Reformulation of security concepts and practices after the Cold War In the aftermath of the Cold War, given the tectonic processes of de- and re-structuring of the international system, the formerly mainstream realist approach of security and foreign policy was fiercely challenged in a so-called “wide versus narrow” debate over the content of security concepts and policies. Opposed to the traditional understanding of security, advocates of the new “wide” approach argued that security could no longer be narrowly conceptualized as one facetted, with a strict focus on the military dimension, but should instead be analyzed in the sum of some interconnected sectors. Thus, defining security more flexibly as “the move that takes politics beyond the established rules of the game and which frames the issue either as a special kind of politics or as above politics”5, Barry Buzan, Ole Wæver and Jaap de Wilde, leading figures of the “Copenhagen School”, proposed a triadic framework for security analyses, based on: a referent subject (who is or at least perceives to be threatened); a referent object (what element of the subject is perceived to be threatened); a referent threat.

In this new framework, adopted by our following analysis, the mentioned authors made a Neorealist-inspired distinction among five levels of analysis: of the international system, of regional and non-regional sub-systems, of units, of sub-units and of individuals. At the first four of them, security was to be understood as the sum of five sectors - military, political, economical, societal, and environmental, each of them prioritized differently on each level addressed.6 The most acute preoccupations for security were recognizable at the key-regional level, where Buzan termed the concept of regional “security complex” in order to properly identify each “group of states whose primary security concerns link together sufficiently closely that

their national securities cannot be realistically considered apart from one another”7. Based on the local security perceptions, this concept suggests what we consider as a “bottom-up” perspective, as opposed to “top-down” approaches chosen by non-regional, external actors who pursue their own strategic interests and often operate at a level superior to the regional one. True, sometimes – as it is the case of the “Islamic” and “Greater Middle East” – top-down and bottom-up perspectives may overlap in their geographical delimitations, but they nevertheless differ significantly in regard to the regional security risks they identify and hence the solutions they prescribe. As for the security complex of the Middle East, as we will detail below, we identify it as composed by three sub-complexes: the Arab Peninsula, including the Mashreq region (also called “Levant”) and Egypt, plus Iran; the Maghreb (composed by Libya, Algeria, Tunisia, and Morocco); the “Horn of Africa” (composed by Ethiopia, Eritrea, Sudan, and Somalia).8 Finally, another key-concept underpinning our analysis is the one of “human security”, associated with the individual level of analysis and with two noteworthy approaches made to it in the 90s. The first one, recognizable in the 1994 Human Development Report of UNDP and UNHCR, distinguished 7 dimensions/sectors of human security: economic (to which the main threats are represented by unemployment, job insecurity, disparities in income, poverty, or homelessness); food; health; environmental; personal (conflict, poverty, terrorism); community (ethnic and cultural conflict); political security (violation of human rights). Alternatively, in a more accurate approach, Garry King and Christopher Murray defined human security as including all elements “important enough for human beings to fight over or put their lives or property at great risk” and identified 5 indicators of well-being: poverty, health, education, political liberty, and democracy.9 II. The Cold War perspective What we term “Cold War perspective” belonged to strategists and researchers of both the US and the USSR during the Cold War and operationally defined security of the Middle East as based on four pillars: the constant supply with oil from the region10; (hence) the military security of the regional allies; the management of the Arab-Israeli conflict or at least its maintenance within the region’s frontiers; the prevention of the emergence of any regional hegemony (for instance the politics of the so-called “double containment” of both Iran and Iraq by the US during the war of 1980-88). Obviously built in a top-down manner, since represented as such by the two external superpowers, this perspective and the cov-

45

S.P. nr. 118/2005

Politicã internaåionalã ering of the regional security complex subsequent to its implementation may explain why, “from all the regions in the world, the American and Soviet involvement in the Middle East had the greatest impact and posed the greatest threat to their bilateral relations”11.

In this pattern, as a reaction to the Soviet deployment of rocket units in Bekaa Valley (Syria) and the involvement in the Suez War of 1956, the US interests were asserted plain: saluting the summit of the Baghdad Pact (between the leaders of Iraq, Iran, Pakistan, Turkey and the UK), the Secretary of State publicly warned on November 26, 1956, that any threat to the territorial integrity or to the political independence of its members will be regarded most seriously.12 Then, after only four months, the “Eisenhower doctrine”, of the threefold program of economic aid, military assistance, and protection against the Communist aggression in the Middle East revealed the same pattern of interpreting the regional security. Moreover, it signified the beginning of the Middle East segmentation according to the line that divided pro-Western from pro-Russian regimes, thus artificially fragmenting the regional security complex.

An eloquent proof of the caducity of the here-discussed perspective was provided by the lamentable fate of the Baghdad Pact. Tributary to the American idea that the security of the regional states depended on their entering of alliances with Western states, the top-down conceived security structure was established in 1955 as a bilateral military agreement between Turkey and Iraq, joined in the following months of the same year by the UK (April), Pakistan (September) and Iran (November) and caused a huge shock for the Arab world for mainly three reasons: firstly, given Turkey’s membership in NATO, the Pact was largely perceived as an unpardonable intrusion of the West towards whom the Arab World had already begun to manifest a visible hostility13; secondly, Turkey was not just a non-Arab state, but an “antagonist” (in the Copenhagen School terminology), the Ottoman Empire’s successor who had ruled over the Arab Peninsula for over three centuries – not surprisingly in the security complex’ division, Egypt soon after proposed Saudi Arabia and Syria a military alliance meant to counterbalance the Baghdad Pact14; thirdly, and above all, this outside-inspired alliance was viewed as an attempt to undermine the idea of pan-Arab unity (discussed in the following section), as the Cairo press decreed: “the Iraqi government demolishes our efforts to strengthen the Arab League and the Arab Pact of Collective Security”.15 Though highlighting certain regional security elements,

S.P. nr. 118/2005

this perspective unfortunately shadowed others, equally relevant, as, focusing exclusively on threats (external security risks by definition) and on the military sector of security, it omitted significant (internal) vulnerabilities like women’s treatment in Muslim societies. Moreover, the US approach of regimes like those of Saudi Arabia or Kuwait (or even of Turkey, whose regime suppressed the huge Kurdish minority for decades) as allies generated in each such state lines of tension between the military and economic security on the one hand and the political and societal security on the other hand.

III. The pan-Arab perspective The pan-Arab perspective on security in the Middle East developed gradually in the aftermath of World War Two, both in reaction to the creation of Israel and, interrelated, as a bottom-up alternative to the external approaches of the United States and of the Soviet Union, locally regarded as a euphemism for the securing their influence spheres16. As for the very label “Middle East”, Arab pan-nationalists considered it to either undermine the alleged “Arab” substance of this region (as in this perspective, the region does not include non-Arab Turkey, Israel and Iran), or “tear up” the “distinct unity” of the Arab homeland17. Instead, proponents and adherents of the pan-Arab perspective assume that regional security is correctly understood and approached only if holistically addressing all Arab people and states as referent security subject.

A closer analysis of the core-concept “Arab” in its different regional interpretations however unveils the existence of two distinct alternative Arab security perspectives on the Middle East, distinguished on the basis of the exact definition of their referent subject of security. The first one emerged gradually in the interwar years and matures in the aftermath of World War Two, pari passu with Arab nationalism developing as a considerable political movement, whose program rested on three pillars: first – descriptive, that there was a single Arab nation which transgressed state frontiers and was composed by all those who shared the Arabic language, from Mauritania to Yemen (the usage of Arabic language providing, along with self-identification, the essence of what Arab identity means); second - evaluative, that the Arab nation was meant to inhabit a single political unit instead of being fragmented by arbitrary externally-imposed state frontiers18; and third – prescriptive, that a development of the consciousness of all its members that this unity was to guide all political behavior was needed, and that all Arab states’ ultimate task was to strengthen their economic, cultural and political ties in order to increase the cohesion and unity of

46

Politicã internaåionalã the Arab community (al-Alam al-Arab, or the Arab ummah). Transposed in security terms, this idea was embraced by scholars like Eddin Hillal Dessouki and Jamal Mattar, who, considering a “society of Arab states” as the referent subject of security, criticized the Cold War approaches for concealing the fact that the real security threats to Arabs came both from the three regional non-Arab states and from external intrusive powers19 seeking to secure their oil supply.

The second perspective, developed during the de-colonization wave of the ‘60s and ‘70s and pursuing “Arab national security” as its core-concept and aim, by contrast tolerates the political frontiers within the Arab world, and focuses on the security concerns of societal actors, differing among them according to each one’s socio-economic background: whereas those benefiting from a higher social status usually pursue democratization and respect for human rights (societal and political security), those at the basis of the societal pyramid are preoccupied with proximate problems like job security, health problems and income disparities20 (economic and human security).

Whereas these two perspectives coexisted for some time in a rivalry pattern, most analysts agree that after the “Six Days War” of 1967 it was the second one to prevail in the Arab states’ political practice, given the interplay of three factors: an increasing regional conviction that pan-Arab political unification was a both remote and misbegotten objective21, especially after three Arab-Israeli wars, all of them lost; the rejection by most Arab leaders of the unacceptable constraints exerted upon their decisions by pan-Arabism; the extraction by Arab leaders of the status-quo advantages, in the context of the complete covering of the regional security complex by the US and the USSR, each of them granting rewards or concessions to their allied regimes, thus making the existent reality more attractive.

Subsequently, as a possible proof that Arab leaders finally accepted the “real” state-based political structure of the region, the latest decades witnessed a visible decrease of the pan-Arab support shown by Arab peoples and states for the Palestinian cause22. Moreover, a general overview eloquently illustrates a visible ineffectiveness of the various pan-Arab institutions active in different fields of security. The most relevant among them, the Arab League (officially named the League of Arab States23), was conceived as a common defense organization, later on doubled by a collective security pact and has thus represented the most ambitious attempt to put in (the security) practice the idea of Arab

ummah. Taking a look at the concrete results however shows a League not only failing in satisfactory solving the Palestinian problem, but also functionally altered by the divergent positions of its member states towards the US involvement in the Middle East. Aside from this, the very fact that the UN-reform plan advanced recently by Secretary General Kofi Annan doesn’t reserve a permanent seat in the Security Council for an(y) Arab state seriously questions the League’s influence over the international decision-making.

The case of the Arab League is by no means a singular one. It may be accompanied, in a not exhaustive enumeration24, by the examples of the Golf Cooperation Council (GCC) or of the Organization of Arab Petroleum Exporting Countries: the GCC, founded in 1981 and generously pursuing as its main objective the development of “means for realizing the coordination, integration and cooperation” of Arab states in “economic, social and political”25 issues, was revitalized in its activity rather by the cooperation agreement with the EU (within the larger “Barcelona process” of 1995) than by any internal effort or concern; OAPEC, meant to promote and protect the interests of oil-exporting Arab countries, remained by far less known and effective than OPEC. Moreover, if we were to consider a “hard core” of pan-Arab institutionalism as comprising the four Arab states simultaneous members of GCC, OAPEC, OPEC and the Arab League – Saudi Arabia, UAE, Kuwait and Qatar, we may easily notice that the oil policies of these states frequently contradicted the positions and interests of the other member states in a rather “free rider” behavior than a genuine pan-Arab.

But aside from the institutional failure - ultimately dependent on the will and ability of political leaders, another observation seems much more relevant in the context of current security initiatives and approaches such as the “Greater Middle East: though favoring the second of the two pan-Arab security perspectives and adopting stat-centered security practices, Arab political leaders of the last decades paid increasing attention to non-military security concerns voiced bottom-up by societal actors, unlike American and Soviet strategists of the Cold War. Numerous proofs in favor of this preoccupation for non-military, societal security preoccupations range from the tolerance of Arab leaders towards the huge protest manifestations against the American intervention in Iraq in 2003 (in a radically different manner from, let’s say, the expulsion of PLO members and adherents from Jordan some decades ago) to Al Riyadh’s refusal to logistically assist the US intervention; or from Hussein of Jordan’s 1997 refusal to

47

S.P. nr. 118/2005

Politicã internaåionalã join the so-called “Peace Camp” because of the public opinion’s pressure against any betrayal” of the “Arab consensus” to the recent Kuwait leader’s decision to expand the number of vote-entitled citizens. Finally, it was exactly as a (non-explicit) tribute to this perspective that in June 2004, Egyptian president Mubarak launched his “Alexandria initiative”, whereas a month earlier the Arab League’s summit declaration had stated the need to “to firmly establish the basis for democracy”.

To preliminary conclude, the pan-Arab perspective in both its versions may be viewed as a progress in relation to the classic top-down security approaches of the Cold War for at least two reasons: first, being constructed bottom-up, the pan-Arab perspective grasps more accurately the security concerns of the regional people and thus emphasizes non-military security issues, especially societal ones, of major relevance in the regional security calculations, as non-military problems often represent the very cause of military turbulence – the general difference between the EU and the US in approaching conflicts; second, it highlights an in security strategies helpful distinction between leaders and public opinion – an extremely useful distinction in the successful formulation of security strategies.

IV. The Islamic perspective The Islamic perspective on security in the Middle East has become subject of extreme controversies, especially nowadays, when al-Qai’da and Bin Laden seem to have “kidnapped”, at least on the American political and security agenda, the true meaning of it and of the word “Islamic” in general. It is in this spirit that I use the term “Islamic perspective” and not “Islamist”, ist”, as ist the suffix makes all the difference of the analysis. Addressing such confusion, the clarification of three security-related aspects may appear helpful: the variety of Islamic security practices; the dichotomy-indicator of what was termed in social sciences as “institutionalization”, applied to the Muslim world; finally, and generally, the referent subject-object-threat of security.

The issue of the first subject of analysis is related to the already classical problem of transferring over local specific realities concepts and theories mostly of Western origin. The lack of universality of analytical instruments, the inappropriateness of expanding concepts and research methods associated to external theories over local highly specific realities are anything but a new problem that researchers over the globe have to cope with. But they seem to remarkably fit to the Middle East in particular and the Muslim world in general, especially in regard to concepts and named realities like

S.P. nr. 118/2005

“Islamization”, “ummah”, or “religious democracy”.

Defined from the perspective of a religion scholar like Jean Delumeau as “global reaffirmation of Islam”26, what would be translatable as “Islamization” represents a contemporary phenomenon affecting the cultural, social, political and even economic spheres of the Islamic world’s daily life. Historically, Delumeau distinguished three phases and correspondent manifestation forms of the phenomenon: a.): the first, directed top-down from the end of the 1970s to the beginning of the 1980s, featured the enforcement of more or less Islamic public policies, as it was the case of the Islamic Revolution in 1979 Iran, of the proclamation of the “Islamic republics” Algeria (1976) and Pakistan (1977), or of the destabilizing of the Afghan, Syrian, and Egyptian regimes; c.) the second, bottom-up, phase, manifested between the late 1980s and the beginning of the 1990s, showed the rebirth of Islamic practices among Muslim people and their more or less violent projection on the ruling political elites, as it happened in Algeria (whose population, saturated by economic and ideological experiments, made the Islamic Salvation Front win the 1990 elections), Turkey (the Refah Islamists winning the 1995 legislative elections), Sudan (1989, Islamic Salvation Front), Egypt, and Palestine (the 1987 Intifada); c.) the last phase, of an “armed Islamism”, began in the last decade with an intensifying of terrorist attacks and Islamist-inspired military coups - this would be the case of 1992 Egypt (the military officers), and of the attacks on the Dahran US military base in Saudi Arabia (1996), WTC (1993), Mogadiscio (1993) or the assassination attempt on Hosni Mubarak (1995).

Not insisting on the facile possibility to extend this taxonomy till the present time (with an overlapping of the second and third phases27), I confine myself at this point to only suggest the extreme diversity of actors, instruments and objectives that some Western analysts unfortunately tend to reunite under the same (terrifying) umbrella of the term “Islamists”; the difference between on the one hand outside-oriented and of military-essence fundamentalism that led to events such 9/ 11 and on the other hand inside-oriented Islamic NGOs active in the field of social security remains not only crucial, but also useful in elaborating successful security strategies.

In light of this, what I analyze as “Islamic” security perspective is related to the first two types of Islamization. As such, the phenomenon is a truly global one, transgressing the frontiers of the Middle East, in at least two regards: the covering by the Islamic world of a sig-

48

Politicã internaåionalã nificant portion of the globe, with an increasing surface due to the numerically developing Muslim communities in the West; more important than the geographical point of view, it is global(ist) through the implications of the fundamental organizing principle of ummah, which, after the fall of Communism, remained the only idea or reorganizing the world on another basis then a stat-centric one28. Simultaneously translatable from Arabic by “unity”, “nation”, and “community”, ummah names the referent security subject of the perspective and normatively and prescriptively signifies the social, political, economic and cultural cohesion of the entire Muslim community of the world. Hence, its usage provides the Islamic traditional distinction between Dar al-Islam (“The House of Peace”, of the believers), and Dar al-Harb (“The House of War”, of the infidels).

However, to simply assume the validity of ummah would equate with a hasty generalization. Part of the reasons for the diversity of Islamic security perceptions and practices, also recognizable in today Iraq, stem from the deep religious cleavages within the Muslim world; the “Great Discord” of 655-661, generated by a dispute over political power and Mohamed’s entitled successor led to a Muslim world fragmented in at least four groups, each of them subdivided in further rites: Sunnah (some 85% of all Muslims), Shi’ah (some 15%)29, Khariji (0,2%), and various other confessions considered sectarian (Bahai, Sikh, etc.).

Aside from these intra-religious lines of division, the multitude of security concerns is also due to certain geographical, social and economic factors; as it has rightfully been suggested30, it’s quite questionable for instance to which extent Muslims in Morocco can properly address the problems of their Malaysian fellows, the Kurdish immigrants in Germany those of the Palestinians, as well as the Pakistanis in Britain seem more interested in defeating their adoptive country in cricket than in the fights in Baghdad.

Basically, aside from the obligation to respect the 5 pillars of Islamic faith ((fara’id fara’id), fara’id ), the only true common feature of the Muslim world would remain a more or less acute feeling of anti-Americanism, rooted in the conviction of a so-called al-Mu’amarah al-Taghrib (“the conspiracy of the Westernization”31). Hence, one can identify several Islamic security sub-perspectives, whose common core is the triadic representation of ummah as referent subject of security, of the traditional Islamic lifestyle as the object, and of any non-Islamic influence as the threat.

A preliminary gross comparison of the pan-Arab and Islamic perspectives, as the only two bottom-up constructed perceptions, reveals three differences and six similarities: the first difference roots in the fact that, whereas the Islamic perspective has a global representation ((Dar al-Islam versus Dar al-Harb), the other one’s referent subject is more precisely anchored in terms of geography and population; secondly, the criterion of defining the referent subject of the first case is religion (this line of division being subsequently crosscut by ethnic, cultural and religious cleavages, whereas identification in the other case rests upon the usage of the Arabic language along with self-identification; thirdly, whereas for Arabs, the Muslim world centers spiritually, politically and strategically upon their Middle East homeland, the remaining 4/5 non-Arab Muslims, using their population size’s argument, view the region only as the sanctuary of the holy places of Mecca, Medina and East Jerusalem32.

As for the similarities, which are more relevant, it should be first noted that both perspectives, being constructed bottom-up, successfully rivaled with the US/ Soviet perspective of the Cold War – as such, they still provide a superior alternative to the “Greater Middle East” perspective, which in the local view represents only an avatar of the Cold War approaches; secondly, both regard states as artificial exogenous transplants; thirdly, at least mentally rejecting the idea of the state, both perspective largely focus on non-military aspects of security; fourthly, none of the two ummah has a leading state to articulate, aggregate and promote the community’s security interests (albeit considerable Saudi efforts in this direction); fifthly, regarding the referent security subjects, their common core is compounded by Arab Muslims, whereas the specific difference is provided by non-Arab Muslims in the first case, respectively by Arabs of Christian faith in the second case33; finally, in their extreme versions, both incriminate in the “securization” discourses an alleged “conspiracy” directed against them by a morally and spiritually decaying West.

Finally, most relevant in regard to this common population core, it should be noticed that, despite their difference in interpreting, granting and accepting legitimacy, the pan-Arab and Islamic movements have several times manifested an only apparently paradoxical convergence: during the colonial years, the defense of Islam has overlapped the national liberation objective; nowadays, Islamic organizations like HAMAS or hizb’Allah34 wage a war in the name of Islam, but are to no lesser degree concerned with the liberation of their Arab

49

S.P. nr. 118/2005

Politicã internaåionalã homelands Palestine and Lebanon35; similarly, as another proof of the often materialized symbiosis between pan-Arabism and Islam, the common aim of the coalition’s retreat from Iraq is today a common objective of Islamic fundamentalists, of pan-Arab nationalists former Ba’ath members and of the mujahedeens as well.

V. “Greater Middle East”, “extended Barcelona perspective”, or “Broader Middle East and North Africa”?

The events of September 11, 2001 were immediately followed by a landmark change in the Unites States’ foreign and security policy, with the potential of even reshaping the structure of the internal system. Becoming the central concern and the guiding principle of the American security agenda, terrorism was suddenly transformed by the Bush administration into an interpretative lens of all international problems, the Middle Eastern “problem” included.

Though inspired by totally different events, the Greater Middle East (hereafter GME) seems to still repeat the errors of the Cold War perspective, e.g. to address rather the symptoms than the causes. Thus, as their latest intervention in Iraq may suggest, it emphasizes only the traditional aspects of military stability in the region, predictability, political security and the threat of using force whenever (critics may add “unilaterally”) considered necessary: “the greatest threats”, it is said, “come in the form of foot soldiers for future terrorist attacks, the proliferation of WMD that can be used against us, the overflow of civil wars … and refugee flows …”36.

Reasonably enough, the problem of WMD or of religious fundamentalism cannot and should by no means be underestimated, but still, the visible continuity of the top-down manner of approach is susceptible to neglect the deeper sources of regional and instability.

In reality not “invented” by the Neo-conservatives, but “borrowed” from the academic and research sphere37, the concept of GME nominates its area in a striking similar way to the Islamic perspective (and also to Brzezinski’s “Euro-Asian Balkans”), except the fact that it does not include the Muslim immigrants communities spread all over the globe: “the region starts with Northern Africa and Egypt and Israel and the eastern end of the Mediterranean and extends throughout the Persian Gulf to Afghanistan and Pakistan”38.

Well, even disregarding the strategic mistake of reuniting all Muslim countries in the same camp39 in spite of an extreme diversity of local sub-realities, motivations, interests and practices, another shortcoming of the

S.P. nr. 118/2005

GME perspective is that it indirectly, but subversively argues in favor of the (pseudo-) paradigm of the “clash of civilizations”, which further generates a self-fulfilling prophecy-spiral by the negative reactions within the Muslim world and the subsequent (false) confirmations of the external strategists’ fears. In this regard, a statement made by Syrian Foreign Minister on an official visit to Teheran in September 2003 is more than illustrative: “The current US administration has put the theory of the civilization clash on the top of its agenda and is now trying to reshape what it names the Middle Eastern map”.40 Moreover, false assumptions generate practical errors inflicting on the very asserted objective – regional security. Of such errors, for the GME particular case, two seem noteworthy. First, in regard to the recent wars in Afghanistan and Iraq, the US troops’ proclaimed mission of peace keeping after the cessation of military hostilities unfortunately risks to be doomed to failure; the first and foremost condition for a peace keeping mission to succeed is the (credible) neutrality of the troops deployed between the former enemies. Well, the shifts in the US troops mission from peace enforcement (not presupposing neutrality) to peace-keeping, and further, peace-building, compromises the latter two. In light of this, the failures to genuinely stabilize both countries should not come as a surprise, though they are due to other reasons as well.

The second, largely discussed, error points out to the US approach of the Arab-Israeli conflict. Once again, the by the US administrations self-declared role of a mediator is still demised because of the American direct interests in the conflict (even if only through the couple of billions USD aid annually granted to Israel), which transforms the US into a de facto disputant. Hence, it’s lack of credibility, explicitly stated even by US-located RAND Corporation, may be part of the reasons why so many US-mediated peace proposals failed.

A significant alternative to the GME perspective was elaborated in the form of a political declaration following the G8 summit of Sea Island, on June 9-10, 2004, which was preceded, as usual, by some preliminary meetings of the members’ foreign ministers. In the context of a clear insistence to introduce the Middle East on top of the discussion agenda and some concrete proposals advanced during the preliminary meetings, both the French and Russian ministers expressed their reluctance towards the US plan of including some problematic states like Afghanistan or Pakistan, aside from the risk for their proposals to be viewed (once again) in the

50

Politicã internaåionalã Middle East as externally imposed. It was indeed the case, since, the leaders of Egypt, Tunisia Kuwait, Qatar, Saudi Arabia and Morocco refused to accept the invitation to the summit, though, on the preliminary meetings State Secretary Colin Powell publicly acknowledged that “change should not and can not be imposed from outside”41.

EU was able to successfully launch a series of programs that actually provided a model for its later Neighborhood policy: the Conference on Security and Cooperation in the Mediterranean (CSCM), the “Overall Mediterranean Policy”, the Euro-Arab Dialogue, bilateral dialogues with the GCC and the Arab Maghreb Union, and, the most important, the ongoing “Barcelona Process”.

Given this (one might say traditional) divergence of opinions between the “old Europe” and the US on the issue of the Middle East, the final result of the summit was the issuance of a joint declaration conceived as a compromise under the title ““Partnership for Progress and a Common Future with the Governments and peoples of the Broader Middle East and North Africa” (region hereafter abbreviated BMENA)42. Not only eluding the regionally already negatively perceived label “GME” by speaking of “the Broader Middle East” and of “North Africa”, the statement also differs from the US usual perspective in mentioning and addressing not only governments, but also the civil society and the businessmen. Plus, it was announced that G8 members’ support for reform in the area of BMENA “will go hand in hand” with the support for a “just, comprehensive and durable” resolution of the Arab-Israeli conflict43.

The latter, also known as “The Euro-Mediterranean Partnership”, was initiated in November 1995 at the reunion in Barcelona of the member states’ foreign ministers and pursues basically the same three objectives as the EC report on the strategic partnership: politically and militarily, the creation of an area of peace and stability by promoting the political and security dialogue among the member states; economically and financially, the creation of a common prosperity area and the gradual establishment of a free trade area – the Mediterranean-European Free Trade Area (MEFTA); a social, cultural and humanity partnership meant to encourage the understanding between cultures and the exchange between the civil societies.45

However, in the post2003 context of a trans-Atlantic disagreement that seems more acute then ever, it was only a week after the G8 summit that the European Council of June 17-18 adopted the project of its working group on a ““Report on the EU Strategic Partnership with the Mediterranean and the Middle East East”. Before commenting it, it should be noted that in 2003, the EU had first launched its Wider Europe Neighborhood strategy and then adopted the document “A Secure Europe in a Better World” (also known as “The European Security Strategy”, the document stated: “the resolution of the Arab-Israeli conflict is a strategic priority for Europe”44).

The 2004 EC report in itself seemed to be an essentially political declaration, a pure “European product” carrying the potential of rivaling the BMENA Partnership and actually representing an adapted version of a former package of programs addressing the Mediterranean nonEEC states. The respective package, initiated soon after the oil crisis of 1973 was motivated by three security concerns of the EEC strategists: the oil supply from the Middle East; the avoidance of an import of instability from the non-member states in the Mediterranean basin; the mitigation of immigration waves from the region.

Subsequently, benefiting from a better relation with the Arab states at the Mediterranean than the US, the EEC/

In a summary evaluation of what I term “the Barcelona perspective”, its foremost success was that it brought together Israel and Arab states within the same framework of cooperation. Second, it was a “value-free” approach, unlike the (perception of the) US approach.

Nevertheless, it included as members, alongside with ECC/EU states, only the Arab states at the Mediterranean (the four north African plus Libya as observer plus Turkey, Syria, Lebanon, Israel and the Palestinian authority), thus artificially and ineffectively fragmenting the Middle East regional security complex. From this angle of view, although concerning itself with non-military security issues, it still suffered from a top-down manner of representation. Remarkably, it is this very deficiency that the 2004 EC project intended to avoid when, as one of the few innovations compared to the EMP, it proposed the extension of the programs “east of Jordan”, thus approaching the Middle East and North Africa in their full architecture. Moreover, not only because of proposing a partnership between equal parts, but also because reuniting security concerns of both regional and external (EU member) states, what I call the “extended Barcelona perspective” may be viewed as a security perspective built “on the horizontal”.

Nevertheless, the extended “Barcelona perspective” risks to pay tribute to the complicate decision-making structure and lack of a common representation among member states of a union that has still much to do in order to become a genuine “global actor” in terms of

51

S.P. nr. 118/2005

Politicã internaåionalã security. As for the G8 proposal, it suffers from at least two shortcomings: the summit that produced it was boycotted by the overwhelming majority of Arab state leaders who still regard it with a certain degree of reluctance; it risks to never be actually implemented given the multitude of positions and interests within G8 – the trans-Atlantic rift between the US and the EU and the mute rivalry between them in taking the merits for the best resolution, the US-Russia divergence of opinions, Japan’s particular position and interests, etc.

Is there any solution?

In light of the above discussed, a first general verdict would acknowledge some undisputable merits of the two bottom-up constructed perspectives – the Pan-Arab and the Islamic in comparison with classic or nowadays “neo-classic” perspectives such as the “Greater Middle East”. To sum up, both the pan-Arab and the Islamic perspectives prove themselves superior to external, topPerspective

down constructed approaches first and foremost due to their emphasis on non-military issues, like the societal and economic sectors of security. Further, in spite of significant differences regarding the referent security subject, they converged often in a symbiotic Arab-Islamic approach. It is actually in exactly this social manner that most (intra-Islamic) scholars define the externally so often misjudged term “al-Jihad” al-Jihad” – as a “Holy al-Jihad War” against “structural violence” and of a rather social-economic essence than a military-terrorist slogan.

Nevertheless, the main shortcoming of the perspective is its almost exclusive outwards orientation in identifying the security threats only in the external, non-Muslim world, thus neglecting multiple vulnerabilities like women’s treatment in the society or sometimes arbitrarily particularized interpretations of democracy, human dignity, and human rights, given a traditional collectivist representation of the world, symmetrically opposed to the Western-specific individualism.

GME

Extended Barcelona perspective

Cold War

Pan-Arab

Islamic

Classical ME (Mashreq and Arab Peninsula)

Classical ME + Maghreb

Global: all Muslims (al-Alam al Islami)

Classical ME+ Mediterranean Maghreb+ Classical ME + states + “East of Afgh.

Maghreb Jordan” + Pakistan

Cold War

Decolonization wave and after

End of 70s and after

1997/2001 and after

2004 -

2004 -

Islamic leaders top down

US

EU

G8

Islamic ummah

top down US and regional allied regimes

horizontal

Arab allied regimes

Pan-Arab nationalists bottom up Arab ummah/ national societies

Dominant security sectors

Military + political

Societal + political

Societal + economic

Military + economic

All

multi-level Regional regimes and civil societies Societal, economic, political

Referent object

Military stability + political security

Culturalreligious identity, economic status

Military, political and economic security of US+allied regimes

Stability and prosperity within MEFTA area

criteria Delimitation Time of conceiving and applying Author of representation Construction Referent subject

Referent threat

Solution considered

US/USSR and allies top down

Socio-economic status, political security

“NonUS/USSR + the Non-Arab states Islamic other one’s influences” allies Al-Mu’amarah al-Taghrib Eliminating USSR/US’s regional influence

S.P. nr. 118/2005

Pan-Arab cooperation + solving ArabIsraeli conflict

Terrorism+ hostile regimes

Mitigating/ Fighting eliminating terrorism + Non-Islamic removing influences hostile regimes

52

EU + regional societies

BMENA

Economic and political stability and development

Immigrants, Modernization instability deficit import, terrorism Cultural dialogue + political and economic integration+ solving ArabIsraeli conflict

Partnership for social, economic and political reform + solving ArabIsraeli conflict

Politicã internaåionalã Alternative security perspectives on the Middle East. A comparison But in the end, the general dispute between different top-down and bottom-up perspectives on security in the Middle East, schematized conclusively in the table above on the basis of different comparison criteria, may have no winner at all. Instead, a future successful and mutually beneficial approach of the regional security problems may be provided by a combined “third generation” type of security perspectives constructed either on the horizontal, as the “extended Barcelona”, or multilevel, as the BMENA perspectives.

Both show an indisputable progress compared with the GME perspective from at least three angles of view.

First, unlike the GME perspective, they are constructed in multi-level, respectively horizontal ways, thus better addressing the security problems as perceived in the region. Second, unlike the rather discursive nature of thee newer American perspective, they have taken concrete steps in addressing non-military issues of security such as development and democracy as the deeper sources of conflict. Third, both are accompanied by a higher credibility, thus featuring higher chances of a successful implementation.

Finally, in comparison to the two local bottom-up security perspectives, the BMENA and the “extended Barcelona” perspectives appear to more objectively and comprehensively grasp the regional security problems in terms of both vulnerabilities and threats; as such, they focus on non-military issues of security, but without neglecting the importance of the Arab-Israeli conflict or the problems of WMD or terrorism. Moreover, the BMENA perspective, and, due to its newer geographical extension east of Jordan, EU’s perspective also, eschew an arbitrary, artificial segmentation of the regional security complex built bottom up. Thus, they elude the highly normative pan-Arab versus Islamic dissension over the delimitation of the referent subject of security, which further increases their feasibility.

Anyway, what still remains to be done in regard to the two approaches is only to genuinely start implementing them.

NOTES In a larger space, we find an extension of the analysis over the current Russian and Chinese perspectives on regional security most interesting.

2 Pinat Bilgin, “Whose ‘Middle East’? Geopolitical Inventions and Practices of Security” ((International Relations 18(1), 2004), pp. 26, 39.

3 Jehoshua Porath, The Emergence of Palestinian-Arab Movement, 1918-1929, London: Frank Cass, 1996.

1

Robert Davison, “Where is the Middle East” ((Foreign Affairs 38, 1960).

5 Barry. Buzan, Ole Wæver, and Jaap de Wilde, Security: A New Framework for Analysis (London and Boulder, Colo.: Lynne Rienner, 1998), p. 23 6 According to Buzan et al, four degrees of importance may be distinguished for each security sector: dominant, sub-dominant, minor, and inexistent.

7 B. Buzan, People, States and Fear: The National Security Problem in International Relations (Harvester Wheatheaf, Hewel Hempstead, 1991), p. 190.

8 Turkey is a special case, as, in the interplay of its foreign policy and of its neighbors’ security perceptions, it may be regarded either as an “insulator”/”buffer state” or as simultaneously geared in five (sub-) complexes – the Middle East, the Caucasus (and in extension, Central Asia), the (Wider) Black Sea, the Mediterranean and the Balkans. For a detailed discussion on this matter, see Ionu\ Apahideanu, “Sectorializarea ]i regionalizarea strategiilor de securitate.

Studiu de caz: Turcia” ‘Sectorialization’ and ‘Regionalization’ of Security Strategies. A Case Study: Turkey , paper presented at the 5th National Conference of Students in Political Sciences, Dec. 2002, Cluj-Napoca.

9 Garry King and Christopher Murray, Rethinking Human Security (Harvard University, 2000), p.8, available at http://www.gking. harvard.edu/files/hs.pdf harvard.edu/files/hs.pdf.

10 Especially the case of US, since the oil reserves of the former USSR allowed the latter to not concern on this issue 11 Moshe Efrat and Jacob Berkovitch, Superpowers and Client States in the Middle East (New York: Routledge; Chapman and Hill), p. 1.

12 Apud H. Kissinger, Diploma\ia (Bucure]ti: ALL, 1998), p. 479.

13 R. A. Gibb Hamilton, “The Reaction in The Middle East Against Western Culture”, (in Stanford J. Shaw and William R. Polk, ed.

Studies in the Civilization of Islam, Boston: Beacon Press, 1962), p.

66.

14 Which eventually took the confederate shape of the United Arab Republic (1959-1961) Egypt-Syria-Yemen 15 In Michael N. Barnett, “Identity and Alliances in the Middle East” (in Peter J. Katzenstein, ed. The Culture of National Security Norms and Identity in World Politics, NY: Columbia University Press, 1996), p. 418 16 Abdel Monem Aly Said, “The Superpowers and Regional Security in the Middle East”(in M. Ayoob, ed. Regional Security in the Third World: Case Studies from Southeast Asia and the Middle East, London: Croom Helm, 1986), p. 198.

17 A. M. A. Said, “The Shaterred Consensus – Arab Perceptions of Security” ((International International Spectator 38(4), 1996), pp. 26-7.

18 It should be noted that the Westphalia-rooted norm of state sovereignty and independence has no real counterpart in the political culture of an Arab world (and in extenso in the whole al-Alam alIslami, meaning the Muslim world) that didn’t experience landmark events like the historical Enlightment or the Industrial Revolution.

19 In P. Bilgin, 2004, pp. 30-1.

20 See for instance the assessment of the former King Hussein of Jordan, who expressed his conviction that “Arab nationalism can only survive through complete equality”, quoted in Stephen Walt, The Origins of Alliances (Ithaca, NY: Cornell University Press, 1987), p. 213 21 Some analysts went even so far as to conclude that “the Arab-Israeli was of 1967 marked a key turning point for the Arab world and for political Islam. The depth to which the Arab defeat penetrated the Arab psyche is a critical factor to this day” (Angel M. Rabasa et al., The Muslim World after 9/11, RAND, 2004, p. 93; available at http: //www.rand.org/pubs/monographs/2004/RAND_MG246.pdf //www.rand.org/pubs/monographs/2004/RAND_MG246.pdf).

4

53

S.P. nr. 118/2005

Politicã internaåionalã 2 M. N. Barnett, 1996, p. 480.

Currently comprising the following 22 states: Egypt (excluded in 1979 after signing the Camp David peace agreement with Israel, but admitted back in 1989), Iraq, Jordan, Lebanon, Saudi Arabia and Yemen - as founding states, plus Algeria, Bahrain, Djibouti, Kuwait, Libya, Mauritania, Morocco, Oman, Palestine, Qatar, Somalia, Sudan, Tunisia, and UAE. 24 As we might also mention AAAID (Arab Authority for Development and Investment in Agriculture), AGFUND (Arab Program of the Gulf for the Development Organization of the UN), The Arab Office for Education, the Organization of Arab Cities, AFESD (Arab Fund for Economic and Social Development), or GOIC (The Gulf Organization for Economic Consulting), each of them addressing a different non-military sector of security.

25 See the organizations’ statute at http://www.imf.org/external/ np/sec/decdo/gcc.htm.

26 Jean Delumeau, Religiile lumii (Bucure]ti: Humanitas, 1996), p.

240.

27 Whereas to argue in favor of the up-to-dateness of phase three would be futile, at this point I confine myself to mention that phase two is recognizable in the elections held between 2002-2004 in Turkey ((Adalet ve Kalkinma Partisi led by current Prime Minister Erdogan won in November 2002 no less than 2/3 of the parliamentary seats, which permitted them to even amend the Constitution in order to allow formerly convicted Erdogan to run for the Prime Minister position), Morocco (with the equivalent Justice and Development party increasing the number of its parliamentarians from 14 to 42), Algeria ((Islah scored second in municipal elections), Pakistan (with Islamists participating in the governmental coalition), and Bahrain (with Islamists obtaining half of the parliament’s seats). Moreover, second-type Islamization at the global level may also be suggested by statistics on the annual number of pilgrims to Mecca, with increase rate that exceeds by far the Muslim demographic growth. For details on this, see Fouad Al-Farsi, Modernity and Tradition: The Saudi Equation (3rd ed., Knight Communications, 2001), p. 33, corroborated with more recent figures provided at http://www.news24.com/News24/World/News/0%2C%2C210-1462_1473845%2C00.html.

28 K. J. Holsti, International Politics (New Jersey: Prentice Hall; Englewood Cliffs, 1995), p. 74.

29 About 4/5 of them in Iran (where they compound around 90% of the state’s population), and the rest located either as majorities in Azerbaijan (66-70%), Iraq (60-65%), and Bahrain (70%), or as minorities in other states.

30 Richard D. Lewis, The Cultural Imperative: Global Trends in the 21st Century (Yarmouth; Mine: Intercultural Press, 2003), p. 282.

31 For a comprehensive discussion of this conspiracy scenario, see Bassam Tibi, “Kreuzzug oder Dialog: Der Western und die araboislamische Welt nach dem Golfkrieg” Crusade or Dialogue: The West and the Arab-Islamic World after the Gulf War (pp. 107-18 in Volker Matthies, ed. Kreuzzug oder Dialog: Die Zukunft der NordSüd-Beziehungen Crusade or Dialogue: The Future of the NorthSouth Relations , Bonn: J. H. W. Dietz Nachf., 1992) 32 In this spirit, a former Indonesian president was complaining: “The Saudis don’t understand the difference between Islam and their own culture” (quoted in Rabasa et al., 2004, p. 31). Equally true, observers noticed a certain predominance of Arab-related issues on the Islamic political agenda. On its 1981 summit for instance, the Islamic Conference Organization agreed on declaring the Jihad for freeing Jerusalem and Palestine, but refused to do the same in regard to (non-Arab) Afghanistan, who had just been invaded by Soviet troops.

33 The lack of the religion’s importance in the pan-Arab perspective may be underlined even by only mentioning some salient political 2

23

S.P. nr. 118/2005

personalities of pan-Arab orientation, but of Christian faith: Tarik Aziz – former Iraqi vice-president; Jamil Barudi – former high-profile councilor of King Faisal ibn Saud; Fares el-Koury - former Syrian Prime Minister; Georges Habache and Naief Hawatme PLO leaders in the 1970s; or the late Syrian president Hafez alAssad (and his son, current president Bashar, alike), belonging to the Alewi confession regarded by Sunnis as sectarian.

34 The Islamic nature of these organizations is recognizable in their very name: HAMAS is the Arab abbreviation for “The Islamic Resistance Movement of Palestine”, while Hizb’Allah means “The Party of God”.

35 As noticed by Katerina Dalacoura, “Violence, September 11 and the Interpretations of Islam” ((International Relations 16(2): 26973), p. 270.

36 R. D. Asmus and K. M. Pollack, The New Transatlantic Project, Policy Review, Oct./Nov. 2002. The specialists of the RAND corporation, identify three main threats to the US interests in the region, strikingly similar to those considered in the classic Cold War perspective: 1.) Direct physical threats against US citizens and installations; 2.) Destabilization of friendly states; 3.) Growth of antiUS, anti-Western and anti-democratic ideologies (Rabasa et al., 2004, pp. 2-3).

37 See in this regard two works published in 1997 - Robert D. Blackwill and Michael Stürmer, eds. Allies Divided: Transatlantic Policies for the Greater Middle East (Cambridge, MA: MIT Press) and Zalmay Khalilzad, “Challenges in the Greater Middle East” (pp.

191-217 in David C. Gompert and Stephen F. Larrabee, eds. America and Europe: A Partnership for A New Era, Cambridge: Cambridge University Press).

38 Idem, p. 34 39 As Christopher Hill noticed, the same mistake of a sweeping generalization was done by president Bush when pointing out to the so-called “axis of evil”, in light of the most elementary rule of the balance of power politics, the one that states to not push all enemies in the same camp.

40 The full transcript is available at http://www.islam-pure.de/ imam/news/news2003/sep2003.htm#300903.

41 Available at http://g8usa.gov/d_060904c.htm.

42 For the full transcript of the declaration, see http://www. whitehouse.gov/g8/index.html.

43 The G8 declaration was followed on June 26 by the EU-US “Declaration Supporting Peace, Progress, and Reform in the Broader Middle East and in the Mediterranean”.

44 For the full text of the Solana-conceived draft presented at the Thessaloniki EC summit in June 2003, see http://ue.eu.int/ pressdata/EN/reports/78367.pdf. For the final document adopted pressdata/EN/reports/78367.pdf at the Rome EC summit in December 2003, see http://ue.eu.int/ solana/list.asp?BID=111.

45 See http://europa.eu.int/comm/external_relations/euromed/ index.htm.

IONU|-OCTAVIAN APAHIDEANU - Cercet`tor, Institutul Rom@n de Studii Interna\ionale.

54

Politicã internaåionalã

The Portuguese Revolution KATJUSCIA MATTU

Introduction: how was before.

Portugal was a republic from 1910 to 1926, but under it parliamentary institutions did not work very well, also because of a widespread corruption and an unfavorable economic background. After only sixteen years a military coup d’état put an end to it instead installing a military dictatorship that promised order, authority, and discipline. Political parties were abolished, the small but well-rooted Marxist groups were fought and republican institutions definitively were put away. In 1928 University of Coimbra professor António de Oliveira Salazar was invited by the regime to serve as minister of finance, and four years later he became prime minister. ‘O Estado Novo’ (the new state) was born.

Salazar ruled from 1932 to 68, making from Portugal a corporative state, at least theoretically. In 1933 a new constitution was written, according to which government should be formed not by individuals’ representatives, but of economic groups formed by labor categories: employers, artisans, workers and so on. But actually the system was rather an autocratic dictatorship, guaranteed by an efficient secret police. Other measures that were taken were a strict censorship, a vigilant monitoring of the politically suspect, and the systematic jailing, exiling, and occasionally killing of the regime’s opponents.

In the 1950s Salazar instituted the first of two fiveyear economic plans, through which he tried to stimulate economic growth, and to rise living standards. Nevertheless during the 60s Portugal faced a crisis, as in the Portuguese African colonies of Angola, Mozambique, and former Portuguese Guinea guerrilla groups were organizing themselves in order to reach the liberation of their countries. Portugal fought these three guerrilla movements for more than a decade, and this caused problems for

what was still a small, poor country in terms of labor and financial resources. Besides, new political pressures came from social changes caused by urbanization, emigration, the growth of the working class, and the emergence of a sizeable middle class.

But Salazar’s answer was increasing repression, so that the regime became even more rigid! In 1968 he had an accident and could not rule anymore, so the Council of State called to take his place Marcello Caetano (1968-74), a Salazar pupil; despite of this, he tried to modernize and liberalize the old system, but he met the opposition of a group called “the bunker,” the old Salazaristas, including the country’s president, Admiral Américo Tomás, the senior officers of the armed forces, and the heads of some of the country’s largest financial groups.

Thank to its power, the bunker was able to stop any fundamental change.

Wind of change Meanwhile political and social tensions were growing; the military campaigns in Africa, as said before, damages the economic situation, and now it got worse also because of the first great oil “shock” of 1973. The few social change that were started did not find an end, and this produced larger social tensions and a stronger claiming for democracy. Within the military itself there were different opinions.

In 1973 General António de Spínola, famous for his experience in the African campaigns, published a critic of the conduct of the war and present an articulated program for Portugal’s renovation, in a book called ‘Portugal and the Future’; it was thought as a manifestation of Spinola’s will to become president.

Meanwhile a group of younger officers have formed an underground organization, the Armed Forces

55

S.P. nr. 118/2005

Politicã internaåionalã Movement (Movimento das Forças Armadas, MFA), that in April 25, 1974 was strong enough to overthrow the Caetano regime. Caetano and other important officials of the old regime were arrested and exiled, many to Brazil. The military took control of all important installations. Spínola considered the military’s action as a simple military coup d’état aimed at reorganizing the political structure with himself as the head, a ‘renovação’ (renovation) in his words. Indeed he emerged as the titular head of the new government. Within days tens of thousands of Portuguese went into the streets celebrating the downfall of the regime and demanding further change. The coercive apparatus of the dictatorship, that is secret police, Republican Guard, official party, censorship and so on, was abolished. Workers began taking over shops from owners, peasants seized private lands, low-level employees took over hospitals from doctors and administrators, and government offices were occupied by workers. Very early on, the demonstrations began to be manipulated by organized political elements, principally the PCP and other groups farther to the left. Radical labor and peasant leaders emerged from the underground where they had been operating for many years. Soares, the leader of the Socialist Party (Partido Socialista, PS) and Álvaro Cunhal, head of the Portuguese Communist Party (Partido Comunista Português, PCP) returned from exile to Portugal within days of the revolt and received heroes’ welcomes. Several other groups wielded considerable power. In the first weeks of the revolution, a key group was the Junta of National Salvation, composed entirely of high-ranking, politically moderate military officers. Working alongside it was a sevenmember coordinating committee made up of politically radical junior officers who had managed the coup. By the end of May 1974, these two bodies worked together with other members in the Council of State, the nation’s highest governing body.

Spínola became the first interim president of the new regime in May 1974, and he chose the first of six provisional governments that were to govern the country until two years later when the first constitutional government was formed. Headed by a prime minister, the moderate civilian Adelino da Palma Carlos, the government consisted of the moderate Popular Democratic Party (Partido Popular Democrata, PPD), the PS, the PCP, five independents, and one military officers. Gradually, however, the MFA emerged as the most powerful single group in Portugal as it overruled Spínola in several major

S.P. nr. 118/2005

decisions. Members of the MFA formed the Continental Operations Command (Comando Operacional do Continente, COPCON) composed of 5,000 elite troops with Major (later Brigadier General) Otelo Saraiva de Carvalho as its commander. He had directed the April 25 coup. Because the regular police withdrew from the public sector during the time of revolutionary turmoil and the military was somewhat divided, COPCON became the most important force for order in the country and was firmly under the control of radical left-wing officers.

Spínola formed a second provisional government in mid-July with army Colonel (later General) Vasco Gonçalves as prime minister and eight military officers along with members of the PS, PCP, and PPD. Spínola chose Gonçalves because he was a moderate, but he was to move increasingly to the left as he headed four provisional governments between July 1974 and September 1975. Spínola’s position further weakened when he was obliged to consent to the independence of Portugal’s African colonies, rather than achieving the federal solution he had outlined in his book. Guinea-Bissau gained independence in early September, and talks were underway on the liberation of the other colonies. Spínola attempted to seize full power in late September but was blocked

by COPCON and resigned from office. His replacement was the moderate General Francisco de Costa Gomes. Gonçalves formed a third provisional government with heavy MFA membership, nine military officers in all, and members of the PS, PCP, and PPD. In the next year the PCP was highly successful in placing its members in many national and local political and administrative offices, and it was consolidating its hold on the country’s labor unions. The MFA came ever more under the control of its radical wing, and some of its members came under the influence of the PCP. In addition, smaller, more radical left-wing groups joined with the PCP in staging huge demonstrations that brought about the increasing adoption of leftist policies, including nationalizations of private companies.

An attempted coup by Spínola in early March 1975 failed, and he fled the country. In response to this attack from the right, radical elements of the military abolished the Junta of National Salvation and formed the Council of the Revolution as the country’s most powerful governing body. The council was made responsible to a 240-member radical military parlia-

56

Politicã internaåionalã ment, the Assembly of the Armed Forces. A fourth provisional government was formed, more radical than its predecessor, and was headed by Gonçalves, with eight military officers and members of the PS, PCP, PPD, and Portuguese Democratic Movement (Movimento Democrático Português, MDP), a party close to the PCP. The new government began a wave of nationalizations of banks and large businesses. Because the banks were often holding companies, the government came after a time to own almost all the country’s newspapers, insurance companies, hotels, construction companies and many other kinds of businesses, so that its share of the country’s gross national product (GNP) amounted to 70 percent.

Towards normalization Elections were held on April 25, 1975, for the Constituent Assembly to draft a constitution. The PS won nearly 38 percent the vote, while the PPD took 26.4 percent. The PCP, which opposed the elections, maybe because its leadership expected to do poorly, won less than 13 percent of the vote. A democratic right-wing party, the Party of the Social Democratic Center (Partido do Centro Democrático Social, CDS), came in fourth with less than 8 percent. Despite the fact that the elections took place in a period of revolutionary ferment, most Portuguese voted for middle-class parties committed to pluralistic democracy.

Most members of the military welcomed the beginning of a transition to civilian democracy. Some elements of the MFA, however, had opposed the elections.

After the elections came the “hot summer” of 1975 when the revolution made itself felt in the countryside: landless agricultural laborers in the south seized the large farms on which they worked; many estates in the Alentejo were confiscated and transformed into collective farms. In the north, where most farms were small and owned by those who worked them, such actions did not occur, instead the north’s small farmers, conservative property-owners, violently repulsed the attempts of radical elements and the PCP to collectivize their land. Some farmers formed right-wing organizations in defense of private landownership.

Other revolutionary actions were met with hostility, as well. In mid-July, the PS and the PPD withdrew

from the fourth provisional government to protest against antidemocratic actions by radical military and leftist political forces. The PS and other democratic parties were faced with a potentially lethal threat to the new freedom posed by the PCP’s open contempt for parliamentary democracy and its dominance in Portugal’s main trade union, Intersindical, or as it came to be known in 1977, the General Confederation of Portuguese Workers-National Intersindical (Confederação Geral dos Trabalhadores Portugueses -Intersindical Nacional, (CGTP-IN).

The United States and many West European countries expressed considerable alarm at the prospect of a Marxist-Leninist takeover in a NATO country. The result of these concerns was an influx of foreign financial aid into Portugal to shore up groups committed to pluralist parliamentary democracy.

By the time of the “hot summer” of 1975, several currents could be seen within the MFA. A moderate group, the Group of Nine, issued a manifesto in August that advocated nonaligned socialism along the lines of Scandinavian social democracy. Another group published a manifesto that criticized both the Group of Nine and those who had drawn close to the PCP and singled out Prime Minister Gonçalves for his links to the communists. These differences of opinion signaled the end of the fifth provisional government, in power only a month, under Gonçalves in early September: Gonçalves was subsequently expelled from the Council of the Revolution as this body became more moderate. The sixth provisional government was formed, headed by Admiral José Baptista Pinheiro de Azevedo; it included the leader of the Group of Nine and members of the PS, the PPD, and PCP. This government was to remain in power until July 1976, when the first constitutional government was formed.

The granting of independence to Mozambique in September 1975, to East Timor in October, and to Angola in November meant that the colonial wars were ended. The attainment of peace, the main aim of the military during all these months, was thus achieved, and the military could begin the transition to civilian rule. The polling results of the April 1975 constituent assembly elections legitimized the popular support given to the parties that could manage and welcome this transition.

An attempted coup by radical military units in November 1975 marked the last serious leftist effort to

57

S.P. nr. 118/2005

Politicã internaåionalã seize power. They were blocked, however, on November 25 after Colonel António dos Santos Ramalho Eanes declared a state of emergency. The revolutionary units were quickly surrounded and forced to surrender and COPCON was abolished.

A degree of compromise among competing political visions of how the new state should be organized was reached, and the constitution of 1976 was proclaimed on April 2, 1976. Several weeks later, on April 25, elections for the new parliament, the Assembly of the Republic, were held and they were won by the PS, with 36.7 percent of the vote, compared with the 25.2 percent for the PDP, 16.7 percent for the CDS, and 15.2 percent for the PCP. Elections for the presidency were held in June and won easily by General Eanes, who enjoyed the backing of parties to the right of the communists, the PS, the PPD, and the CDS. So moderate democratic parties received most of the vote, but revolutionary achievements were not discarded, however. The first constitutional government was formed, with Soares as prime minister. It governed from July 23, 1976, to January 30, 1978.

The constitution pledged the country to realize socialism. Furthermore, the constitution declared the extensive nationalizations and land seizures of 1975 irreversible. The military supported these commitments through a pact with the main political parties that guaranteed its guardian rights over the new democracy for four more years.

BIBLIOGRAPHY Gallagher, Tom. Portugal: A Twentieth-Century Interpretation.

Manchester: Manchester University Press,1983.

Caramani, Daniele, The Societies of Europe: Elections in Western Europe since 1815 , New York, NY: Grove’s Dictionaries, Inc.,2000.

Magone, Jose M., European Portugal: The Difficult Road to Sustainable Democracy, New York, NY: St. Martin’s Press, Inc.1997 Giannotti, Paolo, Stefano Pivato, Il Portogallo dalla Prima alla Seconda Repubblica. Urbino : Argalia, 1978 (http:// opac.regione.sardegna.it/SebinaOpac/Opac?action=documentvi ew&sessID=&docID=34)

KATJUSCIA MATTU - Student Erasmus, Facultatea de }tiin\e Politice, Universitatea din Cagliari.

S.P. nr. 118/2005

58

SEMNAL Gilles Ferreol, Guy Jucquois (coord.)

Dicåionarul alteritãåii æi al relaåiilor interculturale Editura: Polirom Anul apariåiei: 2005 Traducere de Nadia Farcaæ

Cuprins Alienare • Alteritate • Anticolonialism • Artã æi interculturalitate • Asociaåie • Bilingvism • Castã • Clase sociale • Colonialism • Comunitate • Conflict • Devianåã • Diaspora • Diferenåã • Difuziune/difuzionism • Discriminare • Diversitate • Dominaåie • Economie æi culturã • Etnicitate • Excludere • Identitãåi culturale • Ideologie • Integrare • Laicitate • Metisaj • Mondializare • Naåionalism • Neorasism • Rasism • Separatism • Stratificare • Totalitarism • Victimizare • Xenofobie

Descriere Elaborat de un colectiv impresionant de profesori æi cercetãtori, dicåionarul cuprinde aproape douã sute de articole ce-æi propun sã clarifice concepte, teme æi dezbateri legate de problema alteritãåii æi a relaåiilor cu „Celãlalt”. Perspectiva pluridisciplinarã abordatã permite reliefarea dimensiunilor sociologicã, antropologicã æi filosoficã, dar æi economicã sau juridicã a unor teme de cea mai strictã actualitate în contextul mondializãrii: drepturile omului æi cele ale minoritãåilor, etnicitatea, integrarea sau excluderea, dreptul la diferenåã, politicile de recunoaætere sau de discriminare pozitivã, rasismul, neo- æi antirasismul, identitãåile culturale, multiculturalismul etc.

Recenzii, semnalãri, comentarii

Spiritul protestant æi etica discursului filosofic* O recenzie la o carte precum Apropieri nu poate fi una ca oricare alta. {n primul r@nd, te oblig` textul c`r\ii, [n care se apreciaz` c`, [ntro lume normal`, exist` recenzii (p.

176) ]i c` “o recenzie profesionist` trebuie s` fie deja o judecat` critic`” (p. 178). {n al doilea r@nd, poate mai important` dec@t dep`]irea reac\iilor superficiale la un text, este o datorie pe care simt c` o am fa\` de publicul t@n`r. Este datoria de a explica de ce noi, cei care i-am fost studen\i, l-am perceput pe Mircea Flonta drept o personalitate extraordinar` a filosofiei rom@ne]ti din ultima jum`tate de veac.

Nu m` voi opri aici asupra unei serii de subtilit`\i filosofice de ordin teoretic din Apropieri.

Voi r`m@ne [n cadrul de interese cognitive fire]ti pentru publicul unei reviste consacrate investig`rii sferei politicului.

1. Religiozitatea profesorului Flonta Ideea de a vorbi despre religiozitate la un filosof care a scris destul de pu\in despre religie poate s` par` curioas`. Ce vreau s` sondez aici nu sunt [ns` sus\ineri din textele filosofului, ci fundamentele mentalit`\ii sale. {n orice caz, este vorba nu despre o sum` de gesturi conven\ionale, de respectarea unor ritualuri exterioare. Nu este vorba despre a clama credin\e sau de a merge la * Mircea Flonta, Apropieri (Convorbiri cu Romulus Br@ncoveanu), Paralela 45, 2005.

biseric` ]i a]a mai departe. Este vorba despre felul [n care atitudini religioase contribuie la structurarea min\ii unui om.

Mircea Flonta s-a n`scut [n 1932. El spune laconic c` a “fost botezat greco-catolic ca orice rom@n care e din Ardealul de Nord al acelor vremuri”(p. 9). La Liceul din Beiu] a stat la internatul unit (greco-catolic).

Dac` este s` detect`m [ns` o influen\` religioas` puternic` asupra profesorului Flonta, atunci cred c` trebuie s` ne uit`m c`tre protestantism. “Protestantismul [mi apare drept cel mai important eveniment din istoria modern`” – spune profesorul (la p. 73). Protestantismul este important pentru c` a luat [n serios ideea de a fi consistent ]i consecvent [n ceea ce faci [n via\` (v. p. 77).

Ideea consecven\ei [n ceea ce faci [n via\` ]i a respingerii pref`c`toriei revine [n Apropieri ]i este, cred eu, profund legat` de un mod de a [n\elege individul uman.

Mircea Flonta scrie, de altfel, [n mod limpede c` prin protestantism nu are [n vedere o “confesiune religioas`, c@t o anumit` atitudine fa\` de lume, un mod de a [n\elege sensul vie\ii” (p. 82).

Care este acest mod de a [n\elege sensul vie\ii? Cred c` el transpare foarte limpede dintr-o sus\inere care ar putea s` ne apar` la o privire superficial` drept una ipocrit`. Mircea Flonta spune c` este “un om cu resurse limitate..., f`r` [nsu]iri excep\ionale” (p. 67). Or, la o lectur` mai atent`, putem ve-

59

dea aici pozi\ia individuali]tilor puritani: Dumnezeu ne-a f`cut fiin\e limitate. Noi trebuie s` ne str`duim s` pricepem lumea cu aceste resurse limitate. Evident, trufia este [n acest context un p`cat capital, c`ci ea te [mpiedic` s` vezi caracterul limitat al min\ii tale.

Ideile acestea contureaz` fundamentele unui individualism robust. {n anii c@nd ni se cerea at@t de insistent s` urm`m linia ve]nic schimb`toare a unui partid care, ignor@nd resursele limitate ale min\ilor umane, credea c` a sesizat cum merge istoria, Mircea Flonta [mi ap`rea ca o institu\ie de sine st`t`toare.

Un om cu propriul sim\ al datoriei, c`ruia nu trebuie s`-i spun` statulpartid ce trebuie s` fac`. {n sensul acordat aici religiozit`\ii poate fi interpretat ]i exemplul cu ceasul uitat de cineva (p.

95). L-ai putea lua, f`r` s` te vad` nimeni, f`r` s` sufere reputa\ia ta, [ntr-un fel sau altul. Profesorului Flonta i se pare c` nu este [ns` ceva [n regul` [n aceast` atitudine.

Spre deosebire de protestantism, ortodoxia este amintit` doar [n trecere [n Apropieri. “Ortodoxismul are un element mistic”, apreciaz` Mircea Flonta (p. 78), pe care catolicismul l-a pierdut. Interesant este c` folose]te termenul “mistic” ]i nu se refer`, de pild`, la rolul non-discursivului [n ortodoxie.

Ar mai trebui ad`ugat` o precizare [n leg`tur` cu individualismul, deoarece colectivismele care au dominat de-a lungul timpului pe malurile D@mbovi\ei au a]ternut un strat gros de ne[n\elegeri [n leg`tur` cu individualismul. Individualismul nu [nseamn` nicidecum dispre\ pentru ceilal\i. {ntr-un sens subtil, este exact contrariul acestei atitudini. Fiecare este [ndemnat s` utilizeze c@t mai bine resursele sale limitate. Dar asta [nseamn`, indirect, pre\uire pentru to\i cei care fac acest lucru ]i pentru to\i cei

S.P. nr. 118/2005

Recenzii, semnalãri, comentarii care au un acut sim\ al obliga\iilor pe care \i le asumi [n mod voluntar. {n anii ’70, c@nd i-am fost student, profesorul Flonta obi]nuia s` sintetizeze foarte simplu misiunea [nv`\`m@ntului filosofic: s` te [nve\e s` g@nde]ti cu mintea proprie. Din cele spuse mai sus, se vede [ns` c` acest individualism luminist are un substrat religios.

Individualismul acesta este foarte important pentru a [n\elege atitudinea lui Mircea Flonta fa\` de discursul filosofic.

2. Etica discursului filosofic sub regimul totalitar Conceptul de “totalitarism” a fost, nu f`r` temei, criticat [n ]tiin\a politicii. El este, cred, totu]i foarte util dac` privim lucrurile din perspectiva istoriei ideilor. Un regim totalitar care se ia [n serios [nchide [n mod inevitabil orice dezbatere de idei. {n mod fatal, doar ideile regimului sunt cele care, la sf@r]itul discu\iei, pot fi considerate acceptabile. Discu\iile pot fi duse doar pentru a decela [n ce m`sur` alte idei dec@t cele ale regimului totalitar sunt mai apropiate sau mai pu\in apropiate de cele care reprezint` adev`rul oficial.

Iar pentru a avea o imagine complet` asupra st`rii de lucruri [n anul zero al unui regim totalitar ar trebui s` citim din Apropieri, [n special [n jurul paginii 28. Vechiul corp profesoral al Facult`\ii de filosofie a disp`rut. Au disp`rut chiar ]i c`r\ile vechi. Au ap`rut altele, dar p@n` ]i la acest capitol sunt ciud`\enii: Marx este mai mult lectur` facultativ`; obligatorii sunt Lenin ]i Stalin.

Anticip@nd concluzia acestei sec\iuni, ceea ce vreau s` sus\in este ceva foarte simplu: meritul, [n aceste condi\ii, c@nd o iei de la zero ]i c@nd toate adev`rurile par deja ]tiute, este acela de a reg`si cumva normalitatea filosofic`. Mir-

S.P. nr. 118/2005

cea Flonta ]i al\ii nu numai c` au reg`sit-o, dar ceea ce am v`zut noi, cei care am fost studen\ii lui Mircea Flonta, a fost ]i o reg`sire a subtilit`\ilor filosofiei.

Cum este posibil [ns`, [ntr-un regim totalitar, s` recuperezi normalul? Fundamental, cred, este faptul c` regimul totalitar este, de fapt, logic imposibil. Exist` [n mod inevitabil intersti\ii [n corpul aparent compact al regimului. {n cazul ideilor, g@ndi\i-v` la zone libere, [n care sistemul nu are nici un “adev`r” gata preg`tit. Existen\a acestor intersti\ii este [ns` doar poten\ial`.

C@nd regimul este la [nceputurile sale este mai nesigur ]i reac\ioneaz` orbe]te la orice [ncercare de a folosi intersti\iile. Paradoxal, c@nd este matur, regimul totalitar este mai [ncrez`tor [n propria infailibilitate ]i nici nu mai acord` aten\ie ideii c` ar putea exista intersti\ii necontrolabile de c`tre sistem.

Ce am s` [ncerc s` descriu [n continuare este utilizarea unui intersti\iu [n sistemul comunist, intersti\iu care, pentru mine personal, a fost foarte important. P`trunderea mea [n acel intersti\iu este str@ns legat` de personalitatea lui Mircea Flonta. {n aparen\`, era vorba de o zon` perfect sigur` pentru regim: ]tiin\a. Pentru ideologia comunist`, a]a cum spune Mircea Flonta [n Apropieri, ]tiin\a este o «vac` sf@nt`» (p. 33). Este chiar fundamentul unui regim [n care totul se vrea “]tiin\ific”: viziunea despre lume, politica, planificarea economic` ]i multe altele.

Ca s` zic a]a, la Facultatea de filosofie, “misiunea” profesorului Flonta era s` explice filosofic cum stau lucrurile cu ]tiin\a. Profesorul s-a apropiat [ns` de autori precum “Jean Piaget, Karl Popper ]i filosofi de orientare analitic`” (p. 31). La prima vedere, nu-i nici o problem` aici: ace]tia sunt autori pentru care ]tiin\a, ca s` zic a]a, are o anume centralitate. F`r` doar

60

]i poate, sunt oameni care au un enorm respect pentru ]tiin\`. Numai c` ideile lor despre ]tiin\` nu se potrivesc deloc, [n profunzime, cu acelea ale ideologiei comuniste.

A]a cum recunoa]te ]i [n Apropieri, o vreme, Karl Popper a fost cel mai important filosof al ]tiin\ei pentru Mircea Flonta (v. p.

66). Pentru Karl Popper teoriile ]tiin\ifice sunt ipoteze; iar ipotezele ]tiin\ifice sunt failibile. O teorie este ]tiin\ific`, dup` Popper, doar [n m`sura [n care poate fi falsificat`.

Filosofia lui Popper are consecin\e devastatoare pentru ideologia comunist`. Chiar preten\iile de infailibilitate ale acestei ideologii o fac s` fie ne]tiin\ific`. Dac` analizezi lucrurile mai atent, ]i planificarea total`, at@t de important` pentru comunism, devine imposibil`.

Pentru ca tabloul s` fie complet ar trebui s` adaug c`, [n anii ’70, [n Facultatea de filosofie, erau surse de idei interesante la multe cursuri. {n afara cursurilor lui Mircea Flonta, ideea poate cea mai semnificativ` pe care am aflat-o, la cursul de metalogic` al profesorului Gheorghe Enescu, a fost aceea c` un sistem logic suficient de complex nu poate fi [n acela]i timp consistent (non-contradictoriu) ]i complet ([n sensul cuprinderii tuturor adev`rurilor ce se afl`, ca s` spun a]a, sub cupola sa semantic`). Teoremele lui Gödel ne arat` strict tehnic cum poate fi demonstrat acest lucru. Mi-am dat seama [ns` c` ideea aceasta logic` poate fi cuplat` cu ceea ce aflasem din Popper. Iar punctul cel mai important c`tre care te puteai [ndrepta era ideea c` planificarea total` este logic imposibil`. Mai exact spus, este logic imposibil s` fie total` ]i consistent`, coerent`. Or, dac`-]i face loc inconsisten\a logic`, exist` un spa\iu pentru puterea arbitrar`, care ba [mbr`\i]eaz` teza A, ba

Recenzii, semnalãri, comentarii teza non-A. Lucru care nu se poate spune c` nu se potrivea cu preten\iile partidului de a se b`ga [n toate, [nso\ite [ns` de ve]nice schimb`ri arbitrare ale liniei sale.

Profesorul Flonta cupla [ns` toate aceste deschideri c`tre t`r@muri ce p`reau [nchise pentru noi cu o real` subtilitate filosofic`. Nu trebuie s` ne reprezent`m aceast` subtilitate sub forma cine ]tie c`ror gesturi frapante, idei sclipitoare ].a.m.d. Nu, totul era [n concordan\` cu acea austeritate puritan` de care vorbeam [n prima parte. Lua\i, de pild`, cartea lui Mircea Flonta despre adev`rurile necesare. O carte tehnic`? F`r` doar ]i poate. Dar are pe copert` un semn de [ntrebare! Se discut` o problem` ]i sunt examinate argumente pro ]i contra diverselor solu\ii la problema respectiv`. Absolut normal, ai putea s` zici. Dar tocmai [n asta rezid` etica discursului filosofic: [n capacitatea de a explora un spa\iu [n care se desf`]oar` argumente ]i contraargumente. Logica sistemului totalitar era cu totul alta: trebuia ajuns la ideea care sprijin` “cauza”.

Interpretarea dat` aici de mine drumului [n filosofie [n anii comunismului este f`cut` dintr-o perspectiv` diferit` de aceea din Apropieri. {n convorbirile cu Romulus Br@ncoveanu discu\ia este centrat` pe idei precum rezisten\a, rezisten\a prin cultur` ]i vin`. Interpretarea mea este c` tot meritul vine de la cultivarea unei etici normale a discursului filosofic. Cred c` nu este o [nt@mplare faptul c` Mircea Flonta ia ap`rarea lui Noica, atacat acum pentru “colaborare” cu regimul comunist (v. pp. 118119). Cu alte mijloace ]i cu alte idei, Noica f`cea ceva asem`n`tor: oferea spectacolul unei min\i care g@nde]te independent.

Rezisten\a politic` ar fi fost desigur un lucru semnificativ. Ar fi fost poate bine ca ea s` nu fie at@t

de firav`. Indubitabil este important, [ntr-un regim totalitar, s` se cear` ca ]i-n politic` s` se treac` la dezbaterea pe baz` de opinii pro ]i contra, f`r` a se ]ti dinainte concluzia la care trebuie s` se ajung`.

Dar nu totul este politic` ]i nu totul depinde de politic`. {nseamn` s` faci [ntr-un mod neinten\ionat jocul regimului totalitar dac` vezi [n orice fie rezisten\`, fie colaborare.

Admira\ia mea pentru Mircea Flonta nu porne]te de la faptul c-a fost un rezistent. Pur ]i simplu admirabil` este capacitatea sa de a scrie c`r\i ]i a \ine cursuri de filosofie care rezist` [n timp. }i, a] ad`uga aici, nu trebuie uitat c`, spre deosebire de cei cu o forma\ie interbelic`, Mircea Flonta a trebuit s` ia lucrurile de la zero.

3. Tensiunile din gândirea profesorului Flonta P@n` la urm`, nici un om care are o minte linear` nu cred c` este o persoan` foarte interesant`.

Orice se poate spune despre profesorul Flonta, dar nu cred c` se poate vorbi despre o minte linear` [n cazul s`u. C`ut`rile sale prin lumea ideilor, adesea contradictorii, erau faimoase [n Facultatea de filosofie. Coeren\a de care vorbeam la [nceput este una de ordin moralreligios: este asumarea datoriei de a munci. Ceea ce vreau s` sondez aici sunt [ns` tensiunile inevitabile ale unei min\i angajate [n c`ut`ri intelectuale autentice.

Probabil c` nici teza mea c` avem de a face cu o minte subtil` nu s-ar sus\ine dac` n-ar exista tensiunile. O minte rectilinie poate fi foarte productiv`, poate chiar original`, dar nu subtil`.

Dincolo de detalii, ca s` preiau o expresie favorit` de-a profesorului Flonta, linia de for\` a tensiunilor din g@ndirea sa este dat` de un contrast [ntre predilec\ia pentru Thomas Kuhn ]i propriul drum [n filosofie. Mircea Flonta n-a “fu-

61

rat meseria” de la mae]tri, a]a cum – dup` Kuhn – se petrec lucrurile [n comunit`\ile ]tiin\ifice. N-avea de la cine s-o fure sau, dac` avea, rezultatul ar fi fost cu totul altul.

Contactul s`u cu mae]tri, de genul profesorului Stegmüller, la München, dateaz` abia din anii ’70.

Este important pentru conversiunea lui Mircea Flonta de la Piaget la g@nditorii analitici. Cred c` Mircea Flonta descoperise [ns` deja etica discursului filosofic de care vorbeam aici. {n plus, p@n` [n 1990, Mircea Flonta resimte acea acut` (azi incredibil`) lips` de acces la c`r\i ]i reviste de specialitate. Din perspectiva aceasta, totul seam`n` mai mult cu un faimos experiment propus de Popper. Mircea Flonta este, [n sensul acesta, o fiin\` popperian`, care descoper`, folosindu-]i [n mod critic mintea lumea ideilor.

De la Popper a preluat Mircea Flonta interesul pentru liberalism, lucru amintit de altfel [n Apropieri (a se vedea discu\ia despre liberalism ca [nv`\are din gre]eli la p.76). Liberalismul acesta contrasteaz` [ns` cu importan\a pe care o acord` Mircea Flonta bunei func\ion`ri, [ntr-o societate democratic`, a diverselor comitete care evalueaz` proiecte ]i oameni.

Chiar ]i din perspectiva lui Kuhn, membrii unui comitet au o paradigm`. Cred c` mai realist este s` vorbim despre faptul c` ei stabilesc criteriile [n func\ie de valorile personale. Iar activitatea lor este aidoma celei a planificatorului, poate cu efecte chiar mai rele. S` zicem c` pentru a [ndeplini un anumit set de criterii cineva trebuie s` munceasc` serios zece ani. Munce]te nou` ani ]i dup` nou` ani afl` c` s-au schimbat criteriile de apreciere a muncii sale. Este limpede c` aceasta este o lovitur` de-a dreptul tragic` aplicat` de comitetul respectiv.

Din punctul de vedere al lui

S.P. nr. 118/2005

Recenzii, semnalãri, comentarii Popper nu exist` autorit`\i. Nici un comitet nu poate vorbi de pe o pozi\ie de autoritate.

Filosofic este foarte interesant c` lungile discu\ii despre rolul comisiilor ]i al criteriilor [n tranzi\ia la o societate democratic` au o baz` [ntr-o viziune foarte clar` despre misiunea ]tiin\elor sociale. {n Apropieri se vorbe]te despre “consilierea celor chema\i s` ia decizii” (pp.

111-112). Discursul celor din ]tiin\ele sociale ar trebui deci s` fie direc\ionat c`tre cei care sunt [n pozi\ii de putere. Toat` problema aici este c` ar trebui s` admitem presupozi\ia c` dintr-o pozi\ie de putere po\i s` ]i faci ceva bun. Nu ascund faptul c` presupozi\ia aceasta mi se pare absolut fals`.

Rezervele pe care Mircea Flonta le formuleaz` la adresa lecturii popperiene a lui Platon ]i Hegel (p. 124) mi se par izvor@te din tensiunea intelectual` amintit` mai sus. S-ar putea ca ea s`-]i aib` r`d`cinile [n g@ndirea popperian` ca atare. }i dup` Popper au sens anumite forme de inginerie social` par\ial`. Dar la Mircea Flonta exist` ]i cel pu\in un accent anti-Popper puternic c@nd vorbe]te despre intelectualul din fotoliu care-\i spune c` “viitorul este deschis”(p. 195).

Pentru Popper viitorologia este o pseudo-]tiin\`. Dincolo de Popper [ns` este o fa\et` mai pu\in cunoscut` a filosofiei analitice care s-ar putea s` fie la lucru aici. Popper se opunea desigur filosofiei analitice.

Mircea Flonta a cultivat [ns` filosofia analitic`. Este drept, interesul s`u s-a [ndreptat c`tre filosofia analitic` a ]tiin\ei, a min\ii ]i a limbajului. Filosofia social` a ]colii analitice era aproape total ignorat` la noi, cel pu\in [n anii ’70-’80. Cei mai mul\i dintre clasicii filosofiei analitice aveau [ns`, ca s` spun a]a, puternice simpatii colectivistdemocratice, nu individualist-democratice. Lucrul acesta a l`sat urme [n filosofia lor social`, ani-

S.P. nr. 118/2005

mat` de ideea c` ]tiin\a ar putea contribui la reconstruirea vie\ii sociale.

Evident lucrul acesta s-ar petrece recurg@nd la comisiile formate din “exper\i”.

Mai exist` un contrast interesant la Mircea Flonta [ntre liberalismul luminist al filosofului interesat de Hume, Kant ]i Popper ]i un strat de valori autoritar-tradi\ionale. Stratul acesta pare s`-]i trag` seva din experien\a de la Liceul din Beiu] (v. p. 9). Recunoa]terea semnifica\iei punctului de vedere tradi\ionalist-conservator se vede ]i [n momentul [n care-l ap`r` pe Noica (p. 118). Se vede ]i din aprecierea rolului regimurilor autoritare [n combaterea corup\iei (p. 71).

Este ceva subtil [n dialectica acestor tensiuni. Ca ]i lucrurile t`inuite [n autobiografie (v. p. 26), stratul de valori autoritare va fi jucat rolul s`u [n drumul filosofic al lui Mircea Flonta. Dosarul cu lucruri t`inuite [i ar`ta limpede c` nu are sens s` aspire s` devin` activist (asemenea, de exemplu, lui Dumitru Ghi]e, c`ruia Mircea Flonta [i face un portret remarcabil – pp.

166–169). Nimerit [ntr-o facultate pe care nu o putea p`r`si [n mod voluntar (v. p. 37 ]i p. 49), animat de o etic` protestant` a muncii, Mircea Flonta trebuia s` se dedice cumva filosofiei. Stratul de valori autoritare pare s`-l fi [mpiedicat [ns` s` se apropie, ca al\i colegi de genera\ie, de versiunea antiautoritar` a marxismului, la mod` ]i la noi prin anii ’60-’70. A g`sit drumul, [n schimb, c`tre repere inedite [n cultura rom@n`: c`tre filosofia de factur` analitic`, c`tre marile dispute din filosofia ]tiin\ei ]i c`tre fundamentele intelectuale ale liberalismului. *** Textul se cite]te cu mare u]urin\`. {n timp, c@nd multe pasiuni se estompeaz`, c@nd am`nuntele se uit`, c@nd vocifer`rile dispar, aceste convorbiri vor fi una dintre

62

sursele importante pentru genera\iile care vor voi s` priceap` ce s-a [nt@mplat [n filosofia ]i-n cultura rom@n` din a doua jum`tate a secolului al XX-lea.

Mihail Radu SOLCAN

FUNDA|IA SOCIETATEA CIVIL~

Cu sprijinul sectorului privat,

Şcoala din satul Ionel îşi va redeschide poråile în toamnã Satul Ionel, judetul Timiæ, 20 iulie 2005: Æcoala Generalã din satul Ionel, Comuna Uivar, una dintre localitãåile cele mai afectate de inundaåii, va primi din partea Fundaåiei „Societatea Civilã”, în cadrul proiectului sãu comunitar derulat cu sprijinul Philip Morris România, o donaåie în valoare de 50.000 USD, pentru reconstrucåia clãdirii. Miercuri, reprezentanåi ai Fundaåiei æi cei ai Philip Morris România s-au întâlnit cu oficiali ai autoritãåilor locale din satul Ionel pentru a discuta detalii privind realizarea proiectului, rãspunzând æi întrebãrilor presei pe aceasta temã. „Sunt clipe când te simåi total neputincios, când åi se pare cã toate pãcatele lumii se revarsã asupra ta. Este æi destinul acestor oameni peste care stihiile naturii s-au abãtut în ultimele luni.

Cei care s-au aflat la adãpost de astfel de grozãvii nu pot æi nu trebuie sã rãmânã indiferenåi.

O mânã întinsã, un gând bun, un ajutor cât de mic pot reda speranåa înecatã sub ape. Mi-aæ dori ca fiecare român sã se simtã solidar æi sã fie aproape de aceæti oameni loviåi de soartã”, a declarat Stelian Tãnase, Vicepreæedinte al Fundaåiei „Societatea Civilã”. „Strângerea de fonduri pentru victimele inundaåiilor ce au avut loc în aceastã primãvarã

a constituit o preocupare pentru noi. Una dintre prioritãåile Philip Morris România este sã rãspundã nevoilor stringente ale comunitãåilor locale, iar situaåia locuitorilor din Timiæ ne-a impresionat profund. Sperãm ca, prin aceastã modestã donaåie, sã schimbãm ceva în bine în viaåa comunitãåii din satul Ionel”, a declarat Peter L. Imre, Director Corporate Affairs, Philip Morris România.

Fundaåia „Societatea Civilã” este o organizaåie non-profit înfiinåatã în 1992, recunoscutã pentru contribuåia sa la dezvoltarea societãåii civile æi la consolidarea democraåiei în România. În ultimii treisprezece ani, fundaåia a iniåiat numeroase proiecte, susåinând dezbateri, elaborând rapoarte, studii, æi editând publicaåii de specialitate. Din conducerea fundaåiei fac parte importante personalitãåi precum: Alexandru Paleologu, Cãlin Anastasiu, Romulus Brâncoveanu.

Philip Morris România sprijinã financiar multiple programe în domeniul social, educaåional æi cultural. Printre acestea se numãrã cantina socialã de la Otopeni, programul de prevenire a abandonului familial de la Centrul Gavroche, programul de burse pentru studenåi în parteneriat cu Fundaåia „Niæte Åãrani”.

Pentru informaåii suplimentare, vã rugãm sã contactaåi: PRAIS Corporate Communications Telefon: 021-317.53.39; 021-317.53.40 Fax: 021-316.81.90, E-mail: prais@prais.ro

Fundaåia „Societatea Civilã”: www.sferapoliticii.ro

Philip Morris România: www.philipmorrisinternational.com

Summary

2. Editorial

Viorel Zaicu

Distrust

4. Political Analysis

Ovidiu Vaida

The Battle for the Popular Current

14.

Victor-Iulian Tuc`

The History of a Defeat: The European Constitution

18. Political Theory

Alexandru St`iculescu

Marxism, Revolution and State

25.

Vlad Flonta

Chronic Shortage – The Most Visible Characteristic of Communism

29.

Vasile Nazare

Opinions Regarding the Organizational Behavior and the Evolution Laws of Political Parties

37.

Dorina Cucu

Social Modelings

44. International Politics

Ionu\-Octavian Apahideanu The Middle East: Top-Down vs. Bottom-Up Security Perceptions

55.

Katjuscia Mattu

The Portuguese Revolution

59. Reviews, Signals, Comments Mihail Radu Solcan

The Protestan Spirit and the Ethic of Philosophical Discourse Mircea Flonta, Apropieri (Convorbiri cu Romulus Br@ncoveanu)

“Sfera Politicii’’ este [nregistrat` [n Catalogul Publica\iilor din Rom@nia la num`rul 4165.

R`spunderea pentru textele scrise apar\ine autorilor.

Pentru a reproduce un text din revist` este necesar acordul scris al redac\iei “Sfera Politicii”.

Reproducerea textelor [n alte condi\ii constituie o infrac\iune ]i se pedepse]te conform legilor [n vigoare.

S.P. nr. 118/2005

64

ISSN: 1221-6720