Viteazul este al meu
Sanki contribuitori: Nicolae Florin Radu SPOITORU, Marian Mirescu MAXIM, Alexandra Dan, Daniel Rizea DARIZ, Catalin Gospodin GOSPO, Alexandru Ciubotariu PISICA PATRAYA, Cristian Loghin CORTO(#1), Costin Pătru, Nic Moldoveanu (#2), Valentin Iordache, Ionuţ Popescu, Matei Molner MUTLEY (#3), Sandu Florea, Alexandru Negoiţă DOMINUS (#4), Alexandru Popa, Cosmin BADOI, Florina Moldoveanu FLORINA, Cristina Anghel (#5), Ovidiu S., Clau S., Daniel Horia KAERU #6), Joanna Karpowicz JoKa, Dan Marian Mirescu Syndicart webmaster, Macedon Retegan, Robert Simon, Eric Desideriu, Robert Trojanowski, OmE(#7), Laurenţiu Mateş AVATAR... Stripgenerator (#8), Raluca Giurea, Iulian Florin Dună GIULOTTO**... (#9), Ioan Flaviu Pătrunjel PIF (#12), Laurenţiu Raicu, Florin Petcu ENGRAPHOS, Remus Brezeanu BETWEEN / REM BROO, Cristian Păcurariu, Udo Cass (#13), François Corteggiani KORTE, Herlé Quinquis HERLE, Marc Wasterlain, Şerban Andreescu ANDY, Benjamin FLAO, Cristian Prandea KRAIMANN, Mircea Arapu, Eduard Pandele, Alin Teodor VLADY (#14), Veronica Solomon INKAMON (#16), Daniel Constantin Popa (#19, Aleksandar Sotirovski, Dragan Mirel, Cristian Dârstar AKIRA (#22), Tudor Popa, Bogdan Petry, Liviu Ştefan Cornaciu Ghenea, Tiberiu Beka, Daniel Eduart Buruiană BDE, Cristian Ciomu, Gabriela Rentea, Adrian Barbu, Şerban Anghel – Comic Gianchi, Viorel Pîrligras, Bogdan Chelaru... distribuitori: CLAU S., RORK, SPOITORU, ZUBAIDA, DOMINUS, GRAPHITE, EDDIE, CORTO, JK, KAERU, Florin Leodor DĂNILĂ, Alexandru CIUBOTARIU, REMUS, VERA, Jumatatea Plină, Laurenţiu BUTUC, Daniel C.POPA, Alin IVAN, Christian Diaconu şi… anonimi :)
Sanki “VEŞNICII I: RECVIEM“ vol. 28, iunie 2019 ediţia românească a albumului BD sârbesc REKVIJEM din seria VEKOVNICI concept & DTP: Marian Mirescu Reproducerea interzisa fara autorizarea data de autori ©Sanki
Erou al literaturii populare sârbeşti: Marcu Kralievici. Se ştie că acest erou căruia fantezia populară i-a plăsmuit o viaţă aventuroasă, are o realitate istorică. E fiul cneazului Vucaşin cel care-şi tăiase, cu sabia, o bucată de principat, din stăpânirea cneazului Lazăr. După moartea tatălui său, Marcu, fiind necontenit stânjenit în domnie, din partea alor săi, a trecut de partea Sultanului Mohamed, a luat parte la expediţiile acestuia în Ţara Românească şi a murit pe pământul nostru la Rovine, în lupta cu Mircea cel Bătrân (1394). În balada Copilaş de Turc a românilor din Serbia, eroul şi-a păstrat chiar numele obişnuit în baladele sârbeşti: Marcu Kraleviciu, ceea ce înseamnă Marcu, fiul craiului. – C. Sandu-Timoc, Poezii populare de la românii din Timoc, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1943, pag. 17
L’Histoire peut etre la plus belle des histoires – Maximilien Felix …C’est du Laser, mon frère! - BULA
Viteazul este al meu
Tradiţie, Timp, Istorie Traditio - trādō / trānsdō trans (peste) +dō (da) las, cedez, predau-învăţ, împărtăşesc, transmit derivate: trade en. trahir fr.
Tempus, din proto-Indo-European *tempos (“întinde”), rădăcina *temp- (“întindere, fir”). 1. (fiz.) mediu omogen și nedefinit, analog spațiului, în care ne apare succesiunea ireversibilă a fenomenelor 2.durată, perioadă, măsurată în ore, zile etc., care corespunde desfășurării unei acțiuni, unui fenomen, unui eveniment 3.perioadă determinată istoric; epocă. 4.(gram.) categorie gramaticală specifică verbului, cu ajutorul căreia se exprimă raportul dintre momentul vorbirii, un moment de referință și momentul în care se petrece acțiunea sau în care este adevărată o anumită stare de lucruri.
Historia, din Proto-Indo-European *weyd- (vede, ştie) > *wéydtōr (ştiutor, om) > ἵστωρ (hístōr, cel care ştie, expertul) > Greaca veche ἱστορία (historía, a învăţa prin cercetare, naraţia a ceea ce este aflat-învăţat)
Sanki
Latinii din Balcani
VLAHII Originea vlahilor, a „celorlalţi Români”, se presupune, în baza indiciilor de ordin lingvistic, a fi fost în teritoriul de romanizare situat la nord de Munții Balcani - limita meridională propusă de savanții Petar Skok și Konstantin Jireček.
Colonizarea cu populații romanice și romanizarea populațiilor locale au început odată ce teritoriile balcanice au devenit provincii romane. Inițial, populația romanică era concentrată în castre și în orașe, numite colonii, dar, după un timp, alocarea parcelelor de pământ arabil veteranilor (la originea cuvântului românesc „bătrân”) i-a răspândit pe aceștia în „villae” (gospodării familiale) rurale, ca, ulterior, în Antichitatea târzie, împărțirea imperiului și valurile de popoare migratoare, să fi provocat regruparea populației în „fossatele” (localități întărite) din „sapos” (hinterlandul de dealuri și munți, mai ușor de apărat, si ulterior denumit de Slavi „posade”. SATE, la români. [Cine a fost la Palilula, lângă Craiova, are imaginea perfectă!] La scurt timp după împărțirea Imperiului Roman, în Imperiul Bizantin, limba oficială a devenit greaca, iar în imperiu există puține înregistrări scrise
Viteazul este al meu despre alte limbi, iar pentru limba proto-română și limba albaneză sunt dovezi că acestea existau, dar prea puține date relative la întinderea zonei de răspândire. Există urme ale proto-românilor în numele de origine latină ale unor toponime din secolul al V-lea, cum ar fi Skeptekasas („Șapte case”), sau Burgulatu („Cetate lată”), sau Lupofantana („Fântâna lupului”), Gemellomuntes („Munții gemeni”) După anul 602 (prăbuşirea graniţei dunărene Moesia a Imperiului Roman), Slavii au pătruns în bazinul Dunării de jos amestecându-se cu populaţiile trace romanizate din Balcani, menţionate de Theofilact din Simocatta, în Istoriile sale din anul 587, şi de asemenea de Teofan Mărturisitorul în Cronografia sa din jurul anului 800. Proto-Bulgarii, neam turcic, amestecat parţial cu populaţiile iranofone care l-a precedat (Sarmaţi, Roxolani, Alaini…) au creat în acest bazin un întins Hanat, ulterior Ţarat (prin creştinare în 864), amestecându-se mai departe cu slavii şi cu tracii romanizaţi şi adoptând limba slavă. În scest stat care se întindea pe ambele maluri ale Dunării, slavii şi „vlahii” (care apar cu acest etnonim în izvoare, cel mai frecvent în cele bizantine, începând cu cronica lui Ioan Skylitzes, în 976) au evoluat împreună, fapt demonstrat, în continuare, de lingvistică, de toponimie şi de istoria bisericii. Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959) înfăţişează în De administrando imperio întrepătrunderea lumii paleo-slave cu cea protoromânească, unde Vlahii, populaţie romanică, deja proto-română sunt numiţi romani (Ρωμάνοι) románoi, [romani] în vreme ce bizantinii sunt denumiţi romei. Aceşti romani îmbrăţişaseră deja creştinismul după introducerea sa în imperiul Roman de către Constantin cel Mare (325 e.n.), adoptând latina ca limbă religioasă; în schimb, după creştinarea bulgarilor, limba bisericească şi de stat a fost cea slavonă. Sub administraţia otomană, sunt numiţi Romlari, organizaţi în omade sau Vlahii. După trei secole, noul stat multinaţional al protobulgarilor, denumit „Primul Imperiu Bulgar” a fost cucerit de Imperiul Bizantin printr campaniile militare dintre anii 971 şi 1021, partea din sudul Dunării reintrând în componenţa imperiului, iar cea din nordul fluviului căzând în stăpânirea Ungariei şi a popoarelor turcice: pecenegii şi cumanii. Vlahii sunt pomeniți pentru prima dată într-o cronică italiană, Annales barenses/Annales Lupi Protospatharii, în legătură cu participarea acestora în anul 1027 în armata împăratului Vasile al II-lea în campania din Italia.
Sanki În 1066, are loc în TESALIA o mare răscoală a vlahilor condusă de Berivoi, Niculiță și Slavotă, în urma căreia vlahii obțin privilegii economice și militare. La victoria împăratului Alexios I Comnenul împotriva cumanilor, din 29 aprilie 1091 un rol deosebit l-au jucat oștenii vlahi din care era formată armata sa, oșteni recrutați din părțile Vardarului și Strumei, din Macedonia. Același împărat Alexios I apelează la ajutorul lui Pudilă, un fruntaș vlah, pentru a opri năvălirea cumană din 1094. Foucher de Chartres a menționat participarea românilor la Prima cruciadă din 1095 utilizând denumirea de daci. A mai menționat și că Petre sihastrul (Pierre l'Ermite) și cavalerii din Lorena au trecut prin "țara ungurilor". Chartres face astfel distincție între daci si unguri. În 1166, împăratul Manuel I Comnenul a recrutat dintre vlahi o oaste pentru a lupta împotriva ungurilor. În 1185, trei frați vlahi: Petru, Asan și Caloian, au cerut împăratului Isaac al II-lea Anghelos, dreptul de a primi ca soldă o parte din impozitele locale (pronoia) (+noéo, cuget, concep, nóos, nûs, opiniune, de unde vine și ngr. nóima, rom. Noĭmă) Pronoia [psihologie] este un neologism definit ca opusul stării de paranoia: a avea senzația că există o conspirație care există pentru a ajuta persoana. În 1993, scriitorul și co-fondatorul Electronic Frontier Foundation, John Perry Barlow a definit pronoia ca suspiciunea că Universul este o conspirație în favoarea ta Pronia (cerească) = providenţă, dumnezeire Derivate: dihonia (discordie) şi metonia (schimbare de opinie, plecăciune, CONVERTIRE?) > vsl. metaniĭa, metaniĭe
Refuzul si jignirile împăratului au dus la o revoltă împotriva Imperiului Bizantin. Conducătorul noului stat a fost Țarul Petru al II-lea. Anul următor, 1186, bizantinii vor fi forțați să recunoască independența noului „Țarat al bulgarilor, vlahilor și grecilor” cu capitala la Târnovo, care avea controlul asupra regiunii de la nord de Munții Balcani. Începând cu 1250, regiunea grecească THESALIA era considerată un stat independent sub denumirea (dată de cronicarii greci) „Megali Vlahia” („Vlahia Mare”), condusă de clasa militară și negustorească vlahă, ce se baza pe forța păstorilor români de aici, care alcătuiau, după unele estimări, o treime din populația regiunii.
Viteazul este al meu
Legată de existența „Vlahiei Mari” este și ctitorirea complexului mănăstiresc de la Meteora. Deși Valahia Mare făcea parte în acestă perioadă din Imperiul Sârb, și multe mănăstiri au fost ctitorite de dregători sârbi, elementul românesc ce a contribuit nu este neglijabil. La moartea lui Athanasie în 1383, întemeietorul mănăstirii Megalo Meteora, ca stareț al acestui așezământ urmează regele vlah de viță imperială Ioan Duca Paleologul, cu numele monahal Ioasaf. Urmașul său, Alexie Anghel, semna într-un document cu cerneală verde „Cesar al Vlahiei”. Ioan Vlahul, zis Dascălul (în grecește Ioannis Daskalogiannis; n.1730, Anopoli - m. 1771, Hania, Creta) A fost un constructor de nave și armator aromân din Creta, conducătorul celei mai mari răscoale cretane anti-otomane a timpului său. Tradiția orală spune că înaintea ultimei lupte cu turcii, Ioan și luptătorii (armatoli) săi au jucat împreună „Cinci Pași-Pentozali", dansul specific aromânilor cretani. Prins de turci, Ioan Vlahu a fost torturat si ucis de aceștia. Eroul cretan a intrat in legendă, fiind personajul mai multor balade, cea mai cunoscută fiind Balada lui Barba Panceliu (Pantselios), un cășar [care face caş] sărac din Muri. In memoria sa, un ferry-boat și Aeroportul Internațional din Hania îi poartă numele: “Ioannis Daskalogiannis”
Sanki
Vlahia Mare a avut un rol strategic important în Imperiul Sârb al lui Ștefan Uroş IV Dușan, care în bătălia de la Velbuzd (actualul Kiustendil, la sud de Sofia). Din 26 iulie 1330, a învins Țaratul Bulgar cucerind Macedonia dar şi o parte in THESSALIA [probabil legendarul Ţarigrad / Ţeligrad / Starigrad, cetate, împărăţie] şi Epir devenind împărat in 1346. După moartea succesorului, fiul său Ştefan Uroş V, şi a ţarului Ivan Alexandru al Imperiului Bulgar, în 1371, ambele state, precum şi formaţiunea valahă sunt incorporate în Imperiului Otoman după bătălia de la Kosovo 1389 şi cea de la Nicopole 1396 pentru o jumătate de mileniu. Astfel, caracterul atunci multinaţional al teritoriilor situate în bazinul Dunării de jos este clar atestat, atât pe teritoriul astăzi bulgăresc, cât şi pe cel astăzi românesc. Niciun stat medieval nu a fost „naţional” în sensul actual al cuvântului, deoarece „conştiinţa naţională” (bazată pe limbă şi pe cultură, indiferent de stăpânirile politice) a apărut după încheierea evului mediu, în secolele XVIII şi XIX.
Aşadar, Vlahii au fost și sunt populațiile romanizate de origine dacică, tracică sau ilirică din Peninsula Balcanică
Viteazul este al meu Din exonimul germanic Walh: a. Blachernae/Vlaherne, cartier colonie vlahă din Constantinopole, capitala Imperiului sec. VI b. WALHA, vecinii celtici [străini], probabil tribul Volcae (Cezar) / Ouólkai (Strabon si Ptolemeu), c. Celţii-Galii fiind romanizaţi termenul a căpătat sensul de popor romanic - din care a rămas azi Valon - Welsh < Volk, Folk Saşii îi numeau pe români Blochen sau Blechen. Slavii au preluat de la goţii germanici Walhs, sensurile evoluând diferit în limbile slave Vlach/Genos, ulaqut / ulagh (araba, al-Awalak fiind Valahia), Ţinţari -Ţânţari (et.nec. în Dex) denumire dată aromânilor de către sârbi şi maghiari Cincárok (Lexicograful sârb Vuk Stefanović Karadžić explică prin faptul că sunetele ce și ci din limba latină aromânii le rostesc tse, tsi. ) Cuţovlahi ουτσόβλαχος Kutsovlahos, adică „vlah șchiop”, românii de la sud de Dunăre, spre deosebire de Mavrovlahi, „vlah negru”,cei de la nord – Morlaci sunt şi aromânii din Dalmaţia
One Balkan mythology traceability Theba-Thessalia- Tsarigrad
Sanki
KOSOVO începutul VEŞNICIEI Bătălia a avut loc în 15/28 iunie 1389 (ziua Sfântului Vitus, Vidovdan) între forţele balcanice (sârbi, bosniaci, albanezi, croaţi, români, bulgari, cehi, maghiar, polonezi), conduse de cneazul sârb Lazar Hrebeljanović, şi armata otomană, condusă de sultanul Murat I, strânsă din Rumelia şi Anatolia, din care au făcut parte şi oşteni ai cneazului sârb Konstantin Dejanović. Se crede că Mircea cel Batran a susţinut armata balcanică cu mai mulţi soldaţi români, acest lucru constituind şi unul dintre motivele pentru care Mircea Cel Batran a intrat în conflict cu Imperiul Otoman. - Ştefănuţ, Isabela, Vanda, Cătălin, Gavrilă, Bogdan-Andrei, Politica de cruciadă români. http://www.e-scoala.ro/istorie/politica_cruciadelor.html
a
voievozilor
Tradiţia spune că, în noaptea premergătoare bătăliei, Lazar a fost vizitat de un înger care i-a dat să aleagă între un regat pământesc şi unul ceresc, traduse prin o capitulare sau o înfrângere sângeroasă. Lazar optează pentru regatul ceresc, grăind către ostaşii săi: Vom muri întru Hristos pentru a trăi VEŞNIC, încheind astfel un fel de pact cu Dumnezeu, pecetluit cu propriul sânge. De aceea, sârbii se autodefinesc cu sintagma nebeski narod – poporul ceresc, noul popor al lui Dumnezeu în Noul Testament, iar Serbia – noul Israel. Lazar a fost canonizat de către Biserica Ortodoxă Sârbă, fiind sărbătorit pe 28 iunie, de Vidovdan. În operele lor, scriitorii l-au înfăţişat pe cneazul Lazar ca ales al lui Dumnezeu, iar poporul sârb, ca popor ales, noul popor evreu. - Emmert, Thomas A., The Kosovo Legacy, http://www.njegos.org/orthodoxy/kosovo.htm
În secolul al XV-lea, tradiţia epică despre Kosovo a început să dezvolte noi teme, cea mai bogată fiind asasinarea sultanului Murat de către cneazul Miloš Obilić, care, conform legendei, s-a predat armatei turce ca dezertor, însă, odată ajuns în faţa sultanului, prefăcându-se că se apleacă să-i sărute mâna, l-a înjunghiat pe acesta mortal. Sursele otomane, în schimb, susţin că sultanul a fost înjunghiat în timp ce trecea printre trupurile celor căzuţi, Miloš prefăcânduse a fi mort. - Emmert, Thomas A., The Battle of Kosovo: Early Reports of Victory and Defeat, http://www.deremilitari.org/resources/articles/emmert.htm
Până atunci, izvoarele istorice l-au pomenit pe asasinul sultanului Murat numindu-l Miloš Kobila, Biliš Kobila, Miloš Kobilić, Miloš Kobilović, Miloš Koviljić[6], în timp ce izvoarele turceşti îl numesc pur şi simplu un creştin anonim. S-au dezvoltat în scurt timp numeroase legende, poezii epice şi cântece în folclorul sârbesc despre Miloš Obilić. Acestea povestesc că cneazul era de natură supraomenească, că mama sa era zână sau că tatăl său balaur, că şi-a dobândit puterea bând lapte de iapă (de aici ar veni şi supranumele sale
Viteazul este al meu Kobilić, Kobilović – fiul iepei, kobila = iapă). - Miloš Obilić – iz srpske istorije, http://www.sokobanja.com/openpage.php?page=878 Tradiţia legendelor despre Kosovo a încurajat răscoale şi acte revoluţionare împotriva conducerii otomane în secolele al XVI-lea, al XVII-lea şi al XVIII-lea. Scriitorul Ivo Andrić remarca în lucrarea sa Njegoš ca erou tragic al gândirii Kosovo că […] „fără acest absurd sinucigaş, fără a ne exprima paradoxal, fără un nihilism pozitiv, fără această negare persistentă a realităţii şi a evidenţei, nu ar fi fost posibilă nici o acţiune, nici însuşi gândul unei acţiuni împotriva răului. Iar, prin aceasta, Njegoš a exprimat într-un mod atotcuprinzător sentimentul nostru colectiv fundamental şi cel mai profund, căci sub această deviză, conştient sau inconştient, au fost duse luptele noastre de eliberare, de la Karađorđe şi până în zilele noastre.” - Vučinić, Marinko, Kosovski mit i srpski nacionalni identitet, http://www.nspm.rs/kulturna-politika/kosovski-mit-i-srpski-nacionalni-identitet.html
Kosovo a fost obţinut de către Serbia în urma primului război balcanic din 1912. 1939 a fost ultimul an în care Vidovdan a fost sărbătorit la scară largă, fiind coroborat de către autorităţile iugoslave cu politica aflată la începuturi de frăţie şi unitate (bratstvo i jedinstvo), acestea inducând că etica Kosovo este în acelaşi timp o etică iugoslavă, în discursuri afirmându-se că a fost cel mai greu test pentru poporul sârb, şi a rămas un exemplu nu numai pentru acesta, ci şi pentru toţi iugoslavii. - Emmert, T. A., op. cit. Există o tradiţie epică albaneză destul de vastă legată de acest subiect, care vorbeşte atât despre faptele eroice ale luptătorilor albanezi cât şi despre consecinţele căderii regiunii sub dominaţie turcească, opresiunea acestora declanşând o migraţie a populaţiei albaneze, înregistrată în următoarele versuri ale unui cunoscut cântec epic albanez: Unde mergem mamă? Plecăm din cauza turcilor. Şi când ne vom întoarce, mamă? Când or să plece turcii. Ku po shkojmë mori non?/ Na po ikim prej turku, i ka thon/ E kur vim ko, mori non?/ Kur çartojet turku, sikur na. - Pirraku, Muhamet, Beteja e Kosovës, viti 1389 dhe shqiptarët
http://www.tiranamagazine.com/?p=40
Un loc important în moştenirea culturală a albanezilor din Kosovo îl ocupă figura lui Miloš Obilić, (alb. Milush Kopiliqi), cântat în numeroase balade şi devenit parte integrantă a memoriei istorice albaneze, aceştia revendicându-şi-l şi ei. Milush Kopiliqi, http://www.radiokosovaelire.com/temat.php?id=6
Legendele populare albaneze stabilesc o linie de demarcaţie clară: „Ţarul Lazar este al sârbilor, Milush Kopiliqi este al nostru. ” - Bruqi, Flori, Beteja e Kosovës (1389) dhe kontributi i shqiptarëve, http://shqip.dk/modules.php?name=News&file=article&sid=12095
Sanki
ROVINE Începutul Veşniciei lui Marko „Năpasta” lui Marko şi „migraţia” eroilor peste Dunăre În Macedonia, în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, s-au înfiinţat trei state independente: Statul de la Ser, Regatul de la Prilep şi Statul lui Iovan şi Konstantin Dragaş. În jurul anului 1365, despotul Iovan Ugleşa a format un stat independent cu centrul administrativ la Ser, care conţinea oraşele Ser, Strumiţa, Drama, Kavala şi Peninsula Halkidiki cu Muntele Atos. Lui îi urmează la conducere regele Marcu (Krali Marko), care moare în 1395, în bătălia de la Rovine, unde a murit şi Constantin Dragaş, amândoi vasali ai sultanului. Cronicarul sârb scrie despre el şi despre cneazul Constantin că „erau cu păgânul, nu de voe, ci de nevoe”. Şi fericitul Marko a spus către Constantin: „Eu cutez să spun şi mă rog lui Dumnezeu să fie ajutător creştinilor, iar eu cel dintâi să fiu între morţi în această luptă. ” Ceea ce s-a şi întâmplat. Oştenii macedoneni scăpaţi cu viaţă s-au aşezat în special în Ţara Românească unde au fost urmaţi şi de familiile lor din Macedonia. Împotriva otomanilor populaţia macedoneană a luptat opunând rezistenţă, inclusiv sub formă de haiducie şi răscoale. Astfel un al doilea mare val de migraţie al macedonenilor către teritoriul de astăzi al României are loc între anii 1564– 1565 când în Macedonia izbucnesc primele răscoale ţărăneşti din regiunea Mariovo – Prilep împotriva asupririi turce. Următorul moment de migrare a fost în timpul domniei lui Mihai Viteazul, în jurul anului 1595, când acesta a strâns o armată pentru a înfrunta pe otomani. La moartea lui Mihai Viteazul, armata sa, inclusiv partea macedoneană, „s-a spart”, oştenii devenind fugari în toate ţările române, formând apoi comunităţi, în special în Oltenia.
Viteazul este al meu
MARKO şi NOVAC … Mihai, Gruia sau Ioviţă (alţi VEŞNICI) Ilona Czamańska (1951, Poznań, Polonia), profesor la Universitatea din Adam Mickiewicz în Poznan, doctor din 1982, cu teza Moldova și Țara Românească în Republica Polonă, Ungaria și Turcia, în secolele XIV-XV, scrie în Războaiele turceşti din secolele XIV-XVII în cântece ale naţionalităţilor din Europa de Sud-Est şi Centrală (Ilona Czamańska Wojny tureckie XIV-XVII wieku w pieśniach południowowschodniej i środkowej NAPIS SERIA VII 2001)
narodowości
Europy
În țările românești, unde au fost create și melodii despre prințul Marko, echivalentul lui este Novac. Baba Novac este, de asemenea, o figură istorică. Faimosul haiduc sârb s-a înrolat în serviciul lui Mihai Viteazul, domnitor valah în anii 1593-1601, unde a devenit rapid căpitan, devenind unul dintre cei mai cunoscuți comandanți ai acestui eminent conducător și comandant. După moartea lui Mihai, Novac a fost luat prizonier de maghiari și ars de viu. În folclorul românesc, el îndeplinește o funcție similară cu prințul Marko în folclorul sudic slav. Este un erou atemporal, inconfundabil și aproape nemuritor. Deseori se comportă cu fiul său Gruia (Ioviţă), împreună cu care trăieşte diverse aventuri. Ca și Marko, el trece de la folclorul slavic la cel românesc, aşa cum Novac merge de la folclorul românesc în limba slavă sudică. Aceste cântece sunt legate de ciclul baladelor haiduceşti, larg răspândite în tot sud-estul Europei. Au echivalenţe în cântecele de hoţi și de briganzi. Trăsătura lor caracteristică comună este idealizarea și glorificarea jafului, stereotipul hoţului bun care fură numai de la cei bogați și împarte celor săraci. Cu toate acestea, doar melodiile haiduceşti ale slavilor sudici au o semnificație clară anti-turcă, deși relatează despre ciocniri pe care nu le putem identifica. Lupta cu turcii este întrețesută în cadrul vieții obișnuite de zi cu zi. O descriere excelentă a vieții haiducilor este dată de balada bulgară a Voievodului Stoian. Cântecele haiduceşti din Craina [incluzând Valea Timocului] sunt deosebit de interesante, avand ca motiv lupta neîncetată împotriva turcilor, ca în acest cântec Четири ускока Regele avu mare durere şi pe Marcu blestemă și îl tot blestemă: „Fiu al lui Marcu, Domnul să te piară! Să n-ai parte de urmași sau mormânt! Sufletul să nu te părăsească, Până nu slujeşti sultanului!” (Urosz i Merlawczewicze , w: Jugosłowiańska poezja ludowa , tł. G. Geseman, Warszawa 1938, s. 212-213). p.283
Sanki Ecoul îndepărtat al bătăliei din Kosovo apare și în folclorul românesc. În balada fantastică, băiatul turc și prințul Marko, prințul vorbește cuvintele următoare:
- Io mi-s Marcu Cralovici Tu eşti Miloş Cobilici Ficiorelu şi d-al mieu!
p.288
Bătălia de la Kosovo funcționează și în folclorul albanez, dar dintr-un unghi diferit. Aici, sfântul martir nu este prințul Lazăr, ci sultanul Murad care conduce războiul sfânt. Aceasta nu înseamnă totuși că tradiția sârbă nu a avut nici o influență aici. Dimpotrivă, așa cum a arătat Stavro Skendi, conținutul cântecelor albaneze este inversul conținutului cântecelor sârbe. [Miloš Obilić Милош Обилић Miloš Kobilac, Miloš Kobilović, Miloš Kobilić Turc-Sarb]
Surse - Copilaşul de turc şi Marcu Cralovici, w: Balade populare romîneşti, ed. Al. I. Am zulescu, t. 1, Bucureşti 1964, s. 386. - Zob. Gruia lui Novac, Novac, Novac Baba-Novac, Novac. Insurătoarea lui loviţă, Gruia a luii Novac, Novac vinde pe Gruia, Turcul şi Novăceştii, Novac şi Balaban, w: Balade populare romîneşti, op . cit., t. 2, Bucureşti 1964, s. 7-59; G. Vrabie, Balada populară română, Bucureşti 1966, s. 326-339. - Zob. Женидба Грурще Новаковиha, Старина Новак и кнез Богосав, Новак и Padueoje npodajy Гrpyjuiy, Старина Новак и дели Padueoje, Heejepa лубе руичине, w: С. Бербер , Српске jуначке песме, op . cit., s. 158-167, 253-284; zob. też tł. poi. Starina Nowak i książę Bogosaw , w: Jugosłowiańska poezja ludowa , op . cit., s. 348-358. - Szeroko na ten temat: K. Simiczijew, Pieśń hajducka Słowian południowych , Wrocław 1985, passim . - Zob. A. Kamieńska, J. Śpiewak, Oj lesie, lesie zielony . Wybór bułgarskiej pieśni ludowej, W arszawa 1956, s. 148-162. Mihajlo Dimitrievski
Viteazul este al meu
Veşnicul MARKO Caracterul epic al lui Marko Kraljević nu se baza exclusiv pe figura istorică a regelui Marko Mrnjavčević, mai degrabă au inclus și alte prototipuri de personalități istorice și mitice. Unele dintre ele sunt asociate cu perioade îndepărtate din istoria antică. - Prof. Dr. Kim Sang Hun / Prof. Dr. Kwon Hyok Jae Historical-mythical roots of the legend of Marko Kraljević
MARKO în imaginarul şi poema epică Sârbeşti este cunoscut drept ţar, desi în istorie a fost doar un serdar. După Rovine…. Corpul lui nu a mai fost găsit, ceea ce a dat curs unor specuaţii dar şi creării a numeroase poveşti, legend şi poeme epice despre acest personaj, care, în imaginarul popular este legat de Bătălia de la Kosovo, o persoană nefericită în dragoste a cărei doamnă a fost pietrificată din cauza acestei legături nelegiuite. Prinţul Marko era deja la maturitate când a murit, şi era corpulent, ceea ce în imaginaţia populară confirm capacitatea sa de a întreprinde fapte de vitejie. Legenda Kosovo, laolaltă cu legendele Prinţului Marko, au ajutat poporul să reziste sub dominaţia turcească vreme de cinci secole şi să-l întărească în momente dificile, iar această conştiinţă naţională a fost motorul liberării finale a Sârbilor de sub turci, în secolul al XIX-lea. Trebuie să fim foarte atenţi cu miturile naţionale, să dezvoltăm un spirit critic, dar nu trebuie să fie interzise sau ridiculizate, pentru că acela care nu-şi respectă propria cultură, nu va respecta nici celelalte culturi şi mitologii. - The role of Folk Literature in the Creation of the Great National Myths: The Case of Portuguese and Serbian Legends Anamarija Marinović Mihajlo Dimitrievski
Sanki
Mitul VEŞNICULUI 1.
Regele din munte
Regele adormit in munte (King asleep in mountain - D 1960.2 în sistemul de clasificare al folcloristului american) este un motiv folcloric predominant găsit în multe poveşti şi legende. Thompson l-a denumit tipul Kyffhäuser. Alte denumiri sunt: regele din munte, regrle de sub munte, sau eroul adormit. Exemple sunt legendele lui Frederic Barbarossa la Kyffhäuser, Kraljević Marko, Ogier the Dane, King Arthur, Charlemagne, Vlad III the Impaler şi Regele Matjaž. Motivele A 571 „Erou cultural adormit în munte”, şi E 502, „Armata adormită” sunt similar şi se pot afla în aceeaşi poveste. Un motiv înrudit „Şapte adormiţi” (D 1960.1, cunoscut şi ca motivul „Rip Van Winkle”), al cărui tip este cei Şapte Adormiţi din Efes (povesteAT tip 766). Mitul „Regelui din munte” se referă la eroi legendari, deseori însoţiţi de o garda înarmată, care dorm în locuri retrase, cum ar fi grote în munţi înalţi, insule îndepărtate, sau lumi supranaturale. Eroul este de cele mai multe ori o figură istorică de însemnătate militară în istoria naţiunii unde se află acel loc. 2.
Anti-eroul adormit, sau Cel rău adormit
Uneori felulurile de poveşti sau de arhetipuri sunt legate de figuri nu tocmai eroice, care sunt fie simpli anti-eroi sau de-a dreptul personaje negative, a căror întoarcere ar însemna sfârşitul lumii, sau al căror somn reprezintă ceva pozitiv. Acest fel de arhetip este cunoscut drept arhetipul „Satan înlănţuit”. Mihajlo Dimitrievski
Viteazul este al meu Historical Myth and the Invention of Political Folklore in Contemporary Serbia1 Karl Kaser - University of Graz, Graz Joel M. Halpern, University of Massachusetts [excerpts]
June 23, 1389 - June 28, 1989 The symbolism inherent in this 600th anniversary celebration became a useful political tool. This was in consonance with trends throughout Eastern Europe and the former Soviet Union. In this part of Europe individual nationalisms, drawing their strengths from the past, replaced discredited and failed communist ideologies of universalism and future oriented achievementsâ&#x20AC;Ś This manifestation was probably one of the most, if not the most, significant political ritual in modern Serbian history. The public dissatisfaction with the political situation at this time provided the Serbian state, and specifically MiloĹĄevic, with the opportunity to revive the Kosovo Myth as the principle national myth. It liminalized "the nation" as an eternal, divine category of community, of shared Srpstvo ("Serbianess")â&#x20AC;Ś Fears associated with the then imminent dissolution of Yugoslavia inspired ordinary citizens to focus on this historical event.2 Both academics and popular writers contributed to the nationalistic rhetoric and related historical mythology. One of the most prominent Serbian historians of the second half of the 20th century and long-time president of the Serbian Academy of Sciences and Arts, Radovan Samardzic, explained the significance of the forthcoming event: "The Battle of Kosovo may be regarded as one of the most important events in world history... Ever since the fifteenth century, the writings of learned humanists have classified it as one of the turning points in world history."3 Mihajlo Dimitrievski
Sanki In his speech Milosevic left little doubt that he saws himself as a kind of secular Messiah who will preserve the holy Serbian land for its people in that year and in that place. The land was lost 600 years before because of discord and betrayal. The idea of a Messiah or a historical hero who will return back to earth to liberate an enslaved people is both widespread in human history and not new to Serbian literary tradition. Thus, the Serbs under Ottoman domination expected by the end of the 16th century the messianic return of their first medieval archbishop and mythic hero, the Holy Sava (1219-1233)â&#x20AC;Ś The Serbian people have also expected the return of other mythical figures of Serbian history. One of the most prominent of these "sleeping" heroes is the historical figure of "Kraljevic Marko", the king's son Marko, whose real name was Marko Mrnjacevic and who lived in the 14th century. Historically he was not important and he died as a vassal of the Ottoman emperor in a military campaign against the principality of Valachia [Battle of Rovine]. Nevertheless, he is the hero in many Serbian epic songs. He even placed in the historical context of the battle of Kosovo. The legend was spread that the hero had only temporarily left his earthly existence. He was said to be slumbering in a cave or on an island awaiting the appropriate opportunity to lead the Serbian people to freedom.
Radomir IzgareviÄ&#x2021;
Viteazul este al meu At the beginning of the 20th century the popular Serbian poet Radoje M. Domanovic contributed his narrative "Kraljevic Marko, The Second Time Among the Serbs." This was a popularized picture of the return of the Messiah. Kosovo plays an important role in the narrative... Aside from this picture of the sleeping hero who will act at the proper historical moment, the question remains as to why a record of socalled discord and betrayal in the medieval past of more than half a millenium ago remains so real in the present. Oral tradition can be seen as a kind of myth making but one which is never static but constantly being reinterpreted and reshaped over the generations. This kind of historic capital can then be drawn on for purposes of social mobilization, it can also be linked to a strategy of survival during times of oppression. What is common both to the process of historical capital accumulation and the accompanying creation of myth is the shared liminal time frame. It evokes a time out of time, a notion of time suspended. Thus, mythological remembrance reshapes the sometimes-meager historic reality and creates a new, an elevated reality.
Leonid PilipoviÄ&#x2021;
The ritual of remembrance symbolizes for many Serbs the ethnic entity of Serbdom, being Serbian and the fight for survival. An essential meaning of Kosovo field is that survival does not depend on victory even a defeat can be
Sanki mythologized as a the beginning of a period of the never ending struggle for survival. Following the Ottoman occupation, a large number of the Serbian population migrated from the plains and valleys into the then remote mountainous zones of the Balkans... Only toward the end of the 18th and into the 19th century did their descendants return to the plains… A significance part of the oral tradition was that future generations recollected the Battle of Kosovo as the reason for the flight of their putative great-grandfathers. Kosovo thus became a critical turning point in the collective consciousness. It marked the transition from liberty to slavery, from life in their homeland to movement to foreign regions Serbian society was transformed from a viable medieval state with a history of partial dominance in the Balkans with an existing nobility and church hierarchy based in the lowlands to an essentially peasant society. This was accompanied by an ecological shift emphasizing pastoralism compatible with their predominant shift into the uplands. It was, however, a society with an acute sense of identity tied to an elaborate oral tradition. At the center of this tradition was the Kosovo epic and its hero Prince Lazar with its associated epics it became known as the Kosovo epic cycle. These became the core of the Serbian national myth conveyed by the guslari bards. In order to understand the invented political folklore, one has to take into consideration that from the beginning of the modern Serbian state in the first half of the 19th century and the political life the Serbian village, the Serbian peasant with his set of values and traditional mythology belonged to the main symbols of politics. Rural symbols, like the opaque, the gunjac or the guslar have always played a significant role in political communication… One has to ask why the mythology is still powerful in contemporary Serbia and why this historic-symbolic capital can be activated in a society which is not any longer a pre-modern but a relatively modern and developed producer and consumer society… Mihajlo Dimitrievski – The Mico
Viteazul este al meu Maybe the political crisis in ex-Yugoslavia since the early eighties was responsible for a temporary domination of traditional elements, of elements that lead far back to Serbian history. Therefore, we should discuss this problem within the conceptual framework of the synchronism of the asynchronic in modern Serbia and modern society in general. In any case we should be careful not to identify the potential of actualization of historical mythology with the retrogression of a whole nation into a stormy medieval heroism.
Notes 1. This article is a preliminary version, a report in progress, from a larger research project. 2. Ivan Colovic: Bordell der Krieger. Folklore, Politik und Krieg, Osnabrück 1994. 3. Alek Vukadinovic (Ed.): Kosovo 1389-1989. Serbian Literary Quarterly 1989. Special edition on the occasion of 600 years since the Battle of Kosovo, Srboštampa, Beograd 1989:9p.
AH!.
Fragment din albumul RECVIEM de Marko Stojanovic după o ilustraţie de Dejan Nenadov
Sanki Contribuţii la universul VEKOVNICI („Veşnicii”)
Dan Ianoş, Romania
Viteazul este al meu
Todor Hristov - Bulgaria, Tiberiu Beka - Serbia
Sanki
Aleksandar Sotirovski, N. Macedonia
Viteazul este al meu
Christos Stamboulis, Grecia
Sanki
Rumen Chaushev, Bulgaria
Viteazul este al meu
Adrian Barbu, Romania
Viteazul este al meu
MARKO, pe afişul Salonului de la Leskovac de Sabahudin Muranović Muran, Aljoša Tomić, Serbia
Sanki