Magnificat Nr. 11

PASTORALĂ LA SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII DOMNULUI NOSTRU ISUS CRISTOS Anul Domnului 2009 Nr. 305 / 2009

ALEXANDRU, Din mila lui Dumnezeu şi graţie Sfântului Scaun Apostolic al Romei, Episcop român unit, greco-catolic, al Eparhiei de Lugoj Onoratului cler şi iubitului popor credincios har, binecuvântare şi mântuire de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Domnul nostru Isus Cristos

Cristos a înviat !

Iubiți frați întru preoție, Iubiți credincioşi, Cu ajutorul bunului Dumnezeu Tatăl şi cu ajutorul Fiului lui Dumnezeu, Isus Cristos, Cel ce a învins moartea şi ne-a scăpat din robia păcatului şi cu puterea Spiritului Sfânt, am ajuns să petrecem împreună, în libertate, pentru a douăzecea oară, în reînviata noastră Biserică Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, marele praznic al Învierii Domnului nostru Isus Cristos. Spun „în libertate”, în special pentru cei ce nu ştiu că vreme de 41 de ani, Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, în perioada persecuției ei (1948-1989) a fost suprimată printr-un decretlege al celor fără de Dumnezeu care erau la conducerea destinelor poporului român. În acea perioadă, Biserica Română Unită a fost condamnată la moarte şi înmormântată, precum Isus Cristos. Dar după timpul stabilit de Dumnezeu, ea a reînviat şi îşi continuă misiunea sa în libertate, iată, de douăzeci de ani. Aducem mulțumiri Providenței divine pentru toate: atât pentru patimile suferite de această Biserică precum şi pentru reînvierea ei.

Iubiți credincioşi, Sunt Sfintele Paşti, când intonăm Catavasiile Învierii Domnului, care redau atât de profund misterul praznicului de astăzi: „Coborâtu-te-ai în cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice, care țineau pe cei legați, Cristoase, iar a treia zi, ca şi Iona din chit, ai înviat din mormânt”.

De biruința lui Cristos se bucură toată făptura, de la cea dintâi zidită până la cea din urmă. Biruința lui Cristos e ca un soare care împrăştie strălucire asupra tuturor. Doar biruința lui Cristos umple toate sufletele de bucurie. Doar ea este fără răutate. Ea se descoperă tuturor: viilor şi morților. Biruința lui Cristos este o biruință care vindecă şi mântuieşte pentru totdeauna, pentru vecie. E o biruință blândă care-l scapă pe om de tot răul şi-l face neprihănit şi nemuritor.

Astăzi este ziua închinată prăznuirii acestei biruințe a lui Cristos şi se cuvine să o privim cât mai de aproape, atât spre o mai bună cunoaştere cât şi spre o mai mare bucurie.

Pe cine a biruit Cristos prin Învierea Sa? Pe cine a slobozit Cristos prin biruința Sa? Înviind din morți, Domnul Cristos a învins moartea şi păcatul. Aceşti doi duşmani ai neamului omenesc s-au născut când omul s-a rupt de Dumnezeu călcând în picioare poruncile ascultării față de Ziditor. În rai, Adam nu ştia nici ce-i moartea, nici păcatul, nici frica, nici ruşinea. Pentru că, nedespărțit de Domnul Cel Viu, n-avea cum să cunoască moartea şi, în desăvârşită ascultare față de Dumnezeu, n-avea cum să ştie de păcat.

Veniți, fraților, veniți toți care vă temeți de moarte. Veniți lângă Cristos Cel Înviat, lângă Cristos Cel care vă înviază, şi El o să vă vindece de moarte şi de frica de moarte.

Veniți, voi toți care trăiți cu ruşinea păcatelor fățişe şi ascunse! Apropiați-vă de izvorul cel viu care curăță şi spală, şi care poate să facă vasul cel mai negru mai alb ca zăpada.

Veniți toți care căutați sănătate, putere, frumusețe şi bucurie. Izvorul acestora este Cel Înviat! El vă aşteaptă pe toți cu milă şi vrea ca nici unul dintre voi să nu se piardă.

Plecați-vă înaintea Lui, cu trup şi suflet. Faceți-vă una cu El în minte şi cuget. Îmbrățişați-L din toată inima, căci nu vă închinați asupritorului, ci eliberatorului vostru; nu vă uniți cu nimicitorul ci cu Mântuitorul vostru; nu îmbrățişați un străin ci pe Cel ce vă este cel mai aproape şi prietenul cel mai bun.

01

Cristos a înviat, fraților!

Prin Învierea Sa Cristos a biruit păcatul şi moartea, a nimicit împărăția întunecată a satanei, a dezrobit neamul omenesc şi a rupt pecetea celor mai mari taine între Dumnezeu şi om.

Ziua de astăzi, ziua Învierii Domnului nostru Isus Cristos, a vestit-o împăratul şi profetul David, cu o mie de ani înainte, când a zis: Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa (Psalmul 117,24). Cu adevărat, nici o sărbătoare a Bisericii creştine nu a adus atâta bucurie în cer şi pe pământ, precum şi în cele dedesubt, ca bucuria Învierii Domnului. Această mare sărbătoare a sărbătorilor s-a început cu cuvintele: Bucuraţi-vă! Din clipa când Domnul a întâmpinat pe femeile mironosițe la mormânt şi le-a zis: „Bucurați-vă”, de atunci bucuriile Învierii au început a se răspândi în toată lumea, sălăşluindu-se în inimile tuturor ucenicilor Lui. Cine dintre oameni ar putea să spună câtă bucurie au avut Adam şi Eva şi toți patriarhii, proorocii şi drepții Legii Vechi şi cei mai dinainte de Lege, când li s-a vestit în iad că a înviat Domnul şi că vine la ei, Mesia Împăciuitorul Căruia se vor supune popoarele ? (cf. Geneza 49,10).

Cine dintre oameni şi dintre îngeri poate să înțeleagă pe deplin bucuria prea fericiților patriarhi, drepți şi profeți care, prin Spiritul Sfânt, mai înainte au arătat despre patima, moartea şi Învierea Domnului nostru Isus Cristos? Ce bucurie dumnezeiască simțeau ei când au văzut cu ochii lor sfărâmarea porților iadului şi pe Mesia, Cel mult aşteptat, venind cu putere şi strălucire negrăită, risipind cu fulgerele dumnezeirii Sale negura şi întunericul cel prea cumplit al iadului?

Iubiţi credincioşi, Învierea Domnului nostru Isus Cristos este cea mai vestită, mai mare, mai preamărită şi mai folositoare mântuirii neamului omenesc. Mai mărită şi preaminunată, pentru că s-a făcut cu a Sa putere dumnezeiască, El fiind însăşi Învierea şi Viața (cf. Ioan 11,25). Mai preamărită decât toate, fiindcă şi îngerii şi oamenii au lăudat-o, o laudă şi o vor lăuda în veacul veacului, căci fără Înviere nu este mântuire neamului omenesc. Învierea Domnului este şi învierea noastră, este sfârşitul şi cununa Evangheliei lui Cristos. Dacă Cristos n-ar fi murit şi înviat pentru noi, zadarnică ar fi fost credința noastră, speranța şi viața noastră, căci fără Înviere, moartea şi păcatul nu pot fi biruite. Învierea Domnului a avut marele şi negrăitul efect de salvare a tuturor credincioşilor, de trezire a întregii lumi din moartea păcatului, de chemare a oamenilor din moarte la viață (cf. Ioan 3,14; Ioan 11,25), ajutați de lumina Evangheliei Sale şi de harul Sfintelor Taine. Prin Înviere, Mântuitorul nostru Isus Cristos a devenit începătorul învierii celor adormiți (cf. I Corinteni 15,20), adică a învierii generale a trupurilor la sfârşitul veacului. De aceea, El este numit Cel întâi născut din morţi (cf.

Coloseni 1,18; Romani 8,29).

Iar despre învierea sufletească, adică învierea omului din păcat, trebuie să ştim că aceasta este mai mare decât învierea din morți. Această înviere tainică în spirit se săvârşeşte în cei credincioşi prin învățătura Evangheliei, prin harul Sfintelor Taine şi prin faptele bune, dar mai ales prin Sfântul Botez, prin care murim şi înviem tainic cu Cristos (cf. Romani 6,2-8; Efeseni 2,1-6; Coloseni 2,13; 3,1-3). Fără această înviere spirituală, adică fără pocăinţă, nimeni dintre noi nu se poate mântui.

O asemenea înviere tainică prin moartea păcatului, vedem în pilda fiului risipitor, când zice: trebuie să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat (cf. Luca 15,32). Învierea tainică din moartea păcatului numai Dumnzeu o poate cunoaşte cu adevărat, deoarece El este acela care cercetează inimile tuturor oamenilor (cf. Psalmul 7,9). Prin învierea tainică şi spirituală, omul, încă fiind viu cu trupul, trăieşte o înviere a sufletului său prin harul şi puterea lui Dumnezeu. În acest fel, el trăieşte în Dumnezeu şi Dumnezeu trăieşte în el şi poate spune ca marele Apostol Pavel: Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine (cf. Galateni 2,20; II Corinteni 5,15). O, de ne-ar da preabunul Dumnezeu la toți cei binecredincioşi o asemenea înviere tainică, prin care vom putea trăi cu Domnul în bucuria învierii veşnice!

Iubiţi credincioşi, Astăzi sunt Sfintele Paşti! Astăzi a înviat Cristos din morți şi ne-a izbăvit de moarte, de robia păcatului şi de osânda iadului.

Astăzi iadul a fost golit şi raiul s-a deschis. Astăzi îngerii cântă împreună cu oamenii biruința vieții asupra morții. Astăzi şi noi cu toții să ne veselim împreună cu Biserica lui Cristos că nu mai suntem sub legăturile morții şi ale întunericului. Să lepădăm, aşadar, întristarea şi răutatea şi grijile cele trecătoare, că Isus Cristos a înnoit lumea prin Înviere.

Deci să ne bucurăm, mulțumind lui Dumnezeu că ne-a învrednicit să ajungem şi anul acesta Sfintele Paşti şi să cântăm împreună frumoasa cântare: „Ziua Învierii şi să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrățişăm şi să zicem fraților şi celor ce ne urăsc pe noi, să iertăm toate pentru Înviere şi aşa să strigăm: «Cristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viață dăruindule!»”.

Cristos a înviat ! Sărbători fericite !

Cu arhiereşti binecuvântări, Alexandru Episcop de Lugoj Dată la Reşedinţa Noastră Episcopală din Lugoj, la Praznicul Învierii Domnului, Anul Domnului 2009.

02

Să trecem cu Isus cel Înviat pragul speranţei!

Pe 9 aprilie, s-au împlinit 3 ani de când au început primele lucrări de reorganizare la nivel Eparhial a Asociaţiei ASTRU, mai întâi în oraşul Lugoj. Prima Adunare Generală de constituire a avut loc la Lugoj la sediul Episcopiei greco-catolice. Persoana numită de Prea Sfinţia Sa Alexandru Mesian pentru a se ocupa de problemele ASTRU, a fost Pr. Drd. Coriolan C. Mureşan, Vicar Judecătoresc, care este şi la ora actuală Asistentul Spiritual Eparhial al ASTRU-lui.

La trei ani de la începuturile ASTRU-lui am dorit să-l întâlnim pe Pr. drd.

Coriolan C. Mureşan (Padre Cory, cum îi spun tinerii), care este şi președintele revistei noastre, şi să discutăm cu dânsul despre împlinirile şi dificultățile avute pe acest parcurs.

1. Ştim că de regulă orice început este mai greu. Şi drumul ASTRU-lui eparhial nu a fost destul de uşor în aceşti ani. Care credeţi că sunt momentele esenţiale ale evoluţiei acestei Asociaţii de tineri din ultimii trei ani?

Vreau în primul rând să le mulțumesc tinerilor din diferitele parohii ale Eparhiei noastre care cu entuziasmul specific vârstei lor au dorit să se implice nu doar într-o experiență profundă spirituală, ci au acceptat provocarea apostolatului în rândul celor de vârsta lor, devenind mesageri ai unui drum pe care l-au considerat apropiat de propriul lor entuziasm, entuziasm ce derivă din întâlnirea cu Mântuitorul Isus Cristos. În Biserică există mai multe „drumuri” pentru tineri, mai multe tipuri de experiență cum ar fi: Acțiunea Catolică, Scout, şi multe altele. Cei care s-au regăsit în identitatea ASTRU au asumat experiența tipică a Acțiunii Catolice, o experiență dinamică în care apostolatul laic se face în formă organizată şi în strânsă colaborare cu ierarhia Bisericii. Specificitatea ASTRU nu este dată doar de activitățile care le propune pentru tineri în parohii (activități spirituale, caritative, catehetice, culturale, recreative, sportive), dar în primul rând reiese din sensibilitatea pentru formarea unor conştiințe creştine care să aducă şi să promoveze în societate valorile fundamentale pe care Mântuitorul Isus Cristos ni le-a transmis. Chiar datorită acestei specificități este nevoie de un parcurs destul de lung pentru ca tinerii să fie formați în acest spirit şi la rândul lor să formeze noi generații. Una dintre dificultățile majore este legată de rezerva unor tineri atunci când vine vorba despre o asociație, despre o formă organizată de apostolat, ştiut fiind că unii tineri „se tem” că astfel li s-ar ştirbi „libertatea”. În aceşti trei ani am văzut mulți tineri (în special studenți) care doresc să se implice în activitățile din parohii însă se obişnuiesc mai greu cu ASTRU deoarece, fără să-şi dea seama nu doresc întotdeauna să participe la ceva extrem de bine organizat şi structurat, preferând activități periodice şi probabil mai mult recreative. Noi trebuie să-i înțelegem pe toți tinerii şi nu trebuie niciodată să vedem ASTRU ca pe altceva decât ca pe o propunere „de drum” pentru tinerii noştri din parohii. În acelaşi timp trebuie încurajată inițiativa tinerilor, ASTRU nefiind o Asociație în care preoții au activități la care îi invită pe tineri, ci este o Asociație a tinerilor laici în care preotul este Asistent Spiritual şi veghează ca activitățile să fie conforme cu învățătura Bisericii şi să conțină întotdeauna şi o importantă latură spirituală.

Imediat după Revoluție primul grup parohial de tineri care a fost interesat de experiența astristă a fost cel din Orăştie, în strânsă legătură cu renaşterea ASTRU la Blaj. În 2006, în Lugoj, s-a constituit în mod oficial nucleul viitorului ASTRU Eparhial cu sprijinul Prea Sfințitului Episcop Alexandru, nucleu ce s-a bazat la început pe tinerii de la catedrala „Pogorârea Sfântului Spirit” din Lugoj. Ulterior acestei experiențe s-au alăturat şi tineri din parohiile: „Sf. Ilie” Orăştie (care deja cunoşteau identitatea ASTRU), „Sf. Iosif” Timişoara II, „Sf. Maria Regina Păcii” Timişoara III, „Naşterea Sfintei Fecioare Maria” Arad I Centru, şi „Sfinții Ap. Petru şi Pavel” Cugir. Desigur este un proces îndelungat în care tinerii aprofundează identitatea ASTRU în aceste parohii, proces care începe să devină de interes şi pentru alte comunități parohiale. În martie 2008 s-a ales un Consiliu de Coordonare la nivel Eparhial, ulterior asociația făcând cerere de a fi primită în Federația Acțiunii Catolice din România (ACRO). Există şi un statut „ad experimentum” aprobat de către Episcopul Eparhial, statut care desigur trebuie îmbunătățit ținând cond de experiența celorlalte Asociații similare, precum şi de realitățile Eparhiei noastre. În ultima perioadă şi în special în ultimul an tineri din ASTRU Eparhial Lugoj au participat la activități propuse de ACRO şi se speră ca 2009 să fie anul aderării la această Federație. În ciuda parcursului relativ complex, asociația se dezvoltă în parohiile în care există deja, beneficiind şi de grija pastorală deosebită a parohilor, însă, cel puțin pentru moment rămâne mai mult o experiență legată de mediul urban şi în special de studenți.

2. Experiența dobândită în cei zece ani de studii la Roma, v-a ajutat în misiunea legată de asistenţa spirituală a unor asociaţii laice de tip acţiune catolică în România?

Fără dar şi poate anii la Roma sunt fundamentali pentru formarea mea sacerdotală şi misiunea pastorală de astăzi şi îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a purtat paşii în Cetatea Eternă spre o parohie unde am făcut practică pastorală şi unde Acțiunea Catolică, împreună cu alte asociații şi mişcări ecleziale, era foarte bine reprezentată. Parohia „San Giustino Martire” din Roma are peste 20.000 de credincioşi deserviți de patru preoți permanenți, pe teritoriul ei fiind patru comunități feminine de viață consacrată.

03

Păstorită de mulți ani de Monseniorul Giulio Villa, această parohie este un adevărat model ca şi trăire a vieții spirituale, ca şi dinamism al activităților parohiale dar şi ca şi entuziasm. Nu puțini preoți greco-catolici şi romano-catolici din România au avut o experiență pastorală în această mare comunitate parohială din cartierul Casilina al Romei, experiență pastorală ce în mod clar a avut şi are o influență mare asupra activității misionare a acestor preoți în țara noastră. Personal, acolo am întâlnit pentru prima dată Acțiunea Catolică în special pentru copii şi tineri, am văzut importanța formării pentru apostolatul laic şi am cunoscut mulți membri ai acestei Asociații istorice italiene.

Aş dori totuşi să fac o precizare: realitățile româneşti sunt foarte diferite de cele italiene. În special în această parte a țării, noi avem comunități foarte dinamice dar care din punct de vedere numeric nu se pot compara cu cele din Roma sau din Italia. Încă la noi mai este mult de făcut pentru implicare sistematică şi constantă a tinerilor laici în viața Bisericii şi încă se înțelege destul de greu o realitate ca şi Acțiunea Catolică sau ca şi voluntariatul. Totuși tinerii noştri trăiesc mult mai puțin „complexul de minoritar” pe care îl experimentează mulți dintre cei aparținând generațiilor adulte. Inclusiv „barierele” confesionale sunt mai ușor de trecut pentru tineri şi nu de puține ori vedem şi tineri de origine necatolică dornici să se implice în activitățile ASTRU, sau în general în activitățile pentru tineret propuse în parohiile noastre.

3. Care credeți că a fost importanţa „Zilelor Acţiunii Catolice” pentru ASTRU Eparhial Lugoj? În ultimii doi ani astriştii noștri s-au implicat alături de cei de la AGRU în această săptămână specială din luna octombrie dedicată Acțiunii Catolice, săptămână în care credincioșii din parohii cunosc mai bine acest tip de experiență laicală, participă la evenimente organizate de AGRU şi ASTRU şi dezvoltă colaborări cu celelalte asociații sau grupuri laicale din parohii (cum ar fi: „Reuniunea Mariană”, „Terțiarii bazilieni”, „Kolping”, „Darul Vieții” sau „Scout”). Anul trecut „Zilele Acțiunii Catolice” nu au însemnat doar activități în parohii, ci AGRU şi ASTRU eparhial au organizat împreună în ultima zi din această săptămână dedicată „Zilelor Acțiunii Catolice”, un pelerinaj entuziast şi emoționant la Bocsig (județul Arad), unde circa 1.000 de credincioși au primit vizita pastorală a Prea Sfințitului Alexandru Mesian. Bocsigul este un loc simbolic pentru apostolatul laic din Eparhia de Lugoj deoarece acolo a trăit în urmă cu 60 de ani Rafila Găluț, fecioara care a avut stigmatele şi care şi-a dedicat scurta ei existență apostolatului în rândul laicilor. „Zilele Acțiunii Catolice” au fost importante şi pentru a explica în parohii identitatea ASTRU precum şi pentru a strânge şi mai mult colaborarea cu AGRU, cealaltă asociație de tip acțiune catolică existentă în Eparhie.

Mă bucur foarte mult că tinerii se implică foarte serios în această inițiativă anuală promovată de ACRO (Acțiunea Catolică din România) şi sunt convins că şi în 2009 vom vedea acest entuziasm ca în anii precedenți.

4. Ce importanţă are pentru ASTRU Eparhial Lugoj, aderarea la Federaţia Acţiunii Catolice din România (ACRO)?

ASTRU Eparhial Lugoj este în curs de aderare la ACRO, adică pe un drum în care Federația şi această Asociație încearcă să se cunoască mai bine şi să participe împreună la cât mai multe activități. Desigur această Asociație a Eparhiei Lugojului organizează activități la o scară mai redusă datorită mai multor factori: distanțele mari dintre unele grupuri parohiale ASTRU, procesul de organizare în parohii şi la nivel eparhial, procesul de formare al responsabililor. Întâlnirile mai dese organizate pentru cunoaşterea reciprocă a tinerilor astrişti din diferitele parohii, ieşirile împreună la reculegerile spirituale, în tabere de vară sau implicarea împreună în campania „Pro-Life” sunt semne ale acestui lung dar serios proces de maturizare a acestei Asociații, proces ce sunt convins că va avea sprijinul efectiv şi constant al ACRO. O Asociație tânără ca şi cea din Eparhia noastră are mare nevoie de susținerea celorlalte asociații similare din țară şi străinătate precum şi de cea a Federației. În momentul când s-a constituit ACRO, s-a dat un semnal foarte important pentru acest apostolat împreună al laicilor de ambele rituri din România şi sunt convins că aderarea la ACRO va însemna un moment fundamental în dezvoltarea ulterioară a ASTRU-lui Eparhial Lugoj.

5. Ce perspective întrevedeţi pe viitor pentru ASTRU Eparhial Lugoj?

Vreau să încep spunând că viitorul este în mâna lui Dumnezeu, motiv pentru care dacă vrem să construim un viitor pentru această Asociație trebuie în primul rând să ne încredințăm cu adevărat misiunea în mâinile Mântuitorului Isus Cristos şi a Preasfintei Sale Mame.

Perspectivele nu pot decât să depindă de entuziasmul constant a tinerilor ce vor dori să împărtăşească acest tip de experiență, de înțelepciunea asistenților spirituali care îi vor sprijini precum şi de realitățile din fiecare parohie în parte.

Cred că prioritățile pentru viitor trebuie să vină plecând de la aşteptările şi exigențele tinerilor noştri, de la inițiativele şi întrebările lor. Ar fi absurd să facem planuri care să nu răspundă de fapt adevăratelor aşteptări ale lor. Totuşi ar fi important ca ASTRU să poată să fie propus de către tineri şi în alte parohii, atât din mediul urban cât şi din mediul rural, pentru a putea fi o posibilitate de implicare în apostolat pe întinsul teritoriu al Eparhiei.

6. Ce aţi dori să transmiteţi tinerilor astrişti din Eparhie în această perioadă pascală?

Nu pot decât să le doresc fiecăruia să redescopere împreună cu Isus cel Înviat lumina speranței, bucuria credinței şi atotputernicia iubirii. Cristos a învins moartea, a învins tenebrele, a învins umbrele şi ne-a dăruit tuturor posibilitatea de a lupta împotriva fricilor, limitelor şi slăbiciunilor noastre. Fie ca împreună cu Cel Înviat să repornim la drum „trecând pragul speranței” şi având în suflet cuvintele Mântuitorului: „Nu vă fie frică!”.

Lugoj, 14 aprilie 2009 Teol. Raimondo-Mario Rupp 04

Învierea Domnului – ieşirea din peştera ignoranţei Înainte de a fi o dogmă, Învierea lui Cristos este o revelație! Învierea lui Cristos este punctul culminant al revelației divine, realizată prin lucrarea lui Cristos întrupat şi desăvârşită prin colaborarea Spiritului Sfânt. Am putea spune că este punctul de final al unui ciclu revelatoriu care începe prin copacul din grădina Edenului, continuă printr-un salt calitativ prin Naşterea lui Cristos, pentru a se încheia într-un ulterior salt calitativ, conceptual şi ontologic o dată cu moartea şi Învierea lui Cristos. Acestea sunt cele trei puncte fundamentale ale revelației divine şi a planului mântuitor al lui Dumnezeu, fără a nega importanța revelației veterotestamentare.

Revelația veterotestamentară ne prezintă anumite atribute a lui Dumnezeu, prin modul în care El lucrează în istoria poporului ales, dar cred că punctul fundamental al revelației din Vechiul Testament îl constituie profețiile referitoare la Mesia. Imaginea acestui Mesia a fost, însă, extrem de denaturată pe parcursul veacurilor, iar astfel, atunci când Mesia a venit, fariseii şi cărturarii nu l-au recunoscut. Este un lucru destul de interesant faptul că un popor care a fost condus prin istorie de „mâna tare” a lui Dumnezeu, nu a reuşit să-I recunoască Fiul trimis pentru mântuirea lor.

Dar un lucru şi mai interesant este faptul că a existat cel puțin un om care, chiar dacă nu avea nicio legătură cu revelațiile profetice, şi-a dat seama mult mai bine care ar trebui să fie trăsăturile unui Mesia. Să vedem despre ce este vorba!

Platon. Mitul peşterii. Pentru a nu pierde din vedere scopul acestui articol nu voi da absolut nicio dată biografică referitoare la Platon. Cred că este un filosof care nu mai are nevoie de nicio prezentare. Voi expune însă, succint şi schematic, conținutul mitului peşterii. Într-o peşteră întunecată erau prinşi prizonieri mai mulți oameni, legați cu lanțuri, fără posibilitatea de a se mişca. În spatele lor era un foc mare, iar prin fața focului treceau tot felul de forme, a căror umbră se proiecta pe peretele din fața prizonierilor. Aceştia se minunau văzând proiecția acelor forme, socotind că aceea este realitatea cea mai profundă a vieții şi lucrul cel mai frumos cu putință. Unul dintre aceşti prizonieri nu se mulțumea, însă, cu faptul de a se complace în existența acelor proiecții pe peretele peşterii, fiind ferm convins că dincolo de peşteră există o realitate net superioară care dă naştere acelor forme.

Astfel, acel prizonier reuşeşte să-şi rupă lanțurile şi începe o călătorie extrem de grea spre ieşirea din peşteră. Pe parcursul acelei călătorii, prizonierul vede focul, vede formele care treceau prin fața sa şi a căror umbre se reflectau pe peretele din fața celorlalți prizonieri. Continuându-şi drumul, acest prizonier iese din peşteră şi vede soarele, rămânând în contemplație. La un moment dat se hotărăşte să se întoarcă în peşteră pentru a le spune şi celorlalți că în spatele lor există un foc, că ceea ce văd ei pe perete sunt doar nişte proiecții, că în afara peşterii există soarele. Dar, ajungând înapoi, ceilalți prizonieri îl iau în derâdere, îl bat, îl torturează, îi scot ochii cu fierul aprins şi, în cele din urmă, îl crucifică!

Mitul platonic şi revelaţia divină.

Orice creştin care citeşte mitul peşterii nu poate să nu se cutremure.

E ca un fior de gheață într-o vară secetoasă.

Astfel stând lucrurile, Platon a fost pregătit să accepte crucificarea dreptului, în timp ce poporul evreu nu a fost pregătit. Moartea lui Cristos pe cruce şi Învierea Sa implică două revelații distincte, după cum ne învață Joseph Ratzinger (Papa Benedict al XVI-lea). Moartea şi Învierea lui Cristos, îl revelează pe om, omului. Prin crucificarea Dreptului, omul îşi vede, ca într-o oglindă, toate nedreptățile sale. Dreptatea lui Cristos i-a scandalizat pe farisei pentru că le arăta propria lor condiție de oameni depărtați de adevăr şi, dat fiind faptul că fariseii se considerau posesorii adevărului, nu puteau accepta propria lor demascare. Adevărul lui Cristos demasca lipsa de adevăr a unor farisei care se credeau măsura adevărului. Tot acest mecanism revelator este cuprins în doar două cuvinte din Evanghelia după Ioan: Ecce homo! Acesta este omul. Adevărul despre om este tocmai lipsa lui de adevăr, tendința sa inexorabilă de a merge mereu împotriva adevărului. Dar aceasta nu este o condamnare a omului în sine. Este drept că Dumnezeu îl va judeca pe om, însă îi oferă, concomitent, şi posibilitatea de a se mântui. Dumnezeu nu este un judecător al condamnării, ci un judecător al mântuirii. În acelaşi timp, însă, moartea şi Învierea lui Cristos ni-L revelează pe Dumnezeu în esența sa intimă. Dumnezeu este iubire creatoare şi iubire mântuitoare. La fel cum l-a creat pe om, Dumnezeu nu ezită să iasă în întâmpinarea acestuia. Aceasta este noutatea absolută a creştinismului! Nu omul este cel care merge în căutarea lui Dumnezeu, ci Dumnezeu iese în căutarea omului, asumându-şi chipul fragil şi slab al unei ființe omeneşti care şi-a dat viața pe cruce pentru mântuirea oamenilor. Prin moartea şi învierea lui Cristos, tot cosmosul se regenerează, iar liturgia cerească se plineşte pentru ca omul să fie dus „de la moarte, la viață şi de pe pământ la cer”.

Iată deci, ceea ce Platon intuia doar, s-a realizat prin Cristos, iar acest lucru ne mărturiseşte, totodată, că ideea crucificării şi învierii nu este cu totul irațională, dar necesită, din partea fiecărui om, perseverența de a porni pe drumul ieşirii din peştera ignoranței.

05

Teol. Dan Pătraşcu

Şi-a dat viaţa pentru mine!

Dragi tineri, iubirea lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi şi pentru omenirea întreagă o putem vedea în fapte concrete ale acțiunii Sale. Încă de la început, văzând primejdia de moarte în care se aflau protopărinții noştri din cauza păcatului, a decis să vină în ajutorul lor, promițându-le un Mântuitor. Tatăl Creator, nu a rămas indiferent față de creaturile Sale, față de slăbiciunea umană care a învăluit încă de la început omul, față de goliciunea în care se aflau primii oameni, fiind fără Dumnezeu, ci ca un Tată milostiv a intervenit şi i-a îmbrăcat în haina harului sfințitor.

Dumnezeu l-a creat pe om liber. Ce frumos termen! Ce rezonanță plăcută are în urechile noastre!

Dar din nefericire, omul nu a avut capacitatea necesară să-şi folosească acest mare dar după bună plăcerea Domnului, ci a folosit-o după bună plăcerea sa. Şi iată aşa, omul a ajuns sclavul propriilor patimi. Cuprins de această neplăcere, cine-i va putea veni în ajutor?

Povestioara care urmează, ne poate ajuta să înțelegem câtă nevoie avem de intervenția cuiva pentru a ne salva de la moarte.

La reuniunea unui grup de cateheză dintr-o biserică, un bătrân fiind invitat de preot a spus următoarea poveste: „Un bărbat, fiul său şi un prieten al acestuia navigau pe o ambarcațiune de-a lungul coastei Pacificului când i-a surprins o furtună şi i-a împiedicat să se întoarcă pe uscat. Valurile s-au învolburat de aşa natură încât tatăl, în ciuda faptului că era marinar cu experiență, nu a putut să mențină ambarcațiunea deasupra apei, iar valurile oceanului i-au luat pe toți trei. Tatăl a reuşit să prindă o funie, dar apoi a fost nevoit să ia cea mai grea decizie a vieții lui: trebuia să aleagă căruia dintre cei doi băieți să îi arunce celălalt capăt al funiei. Nu a avut decât câteva secunde să se gândească. Tatăl ştia că fiul său era un bun creştin şi că prietenul acestuia nu era. Agonia deciziei sale era mai puternică decât bătaia valurilor. A privit în direcția fiului său şi i-a strigat: TE IUBESC, FIULE! Şi i-a aruncat funia prietenului său. Până a înotat prietenul său spre vasul răsturnat, fiul lui a dispărut sub valuri în negura nopții. Nu au reuşit să-i găsească niciodată trupul. Tatăl, ştia că fiul său va trece în eternitate cu Cristos de mână şi nu putea suporta faptul că prietenul fiului său nu era încă pregătit să îl întâlnească pe Dumnezeu. Din acest motiv şi-a sacrificat fiul. La câteva minute după terminarea reuniunii, doi dintre adolescenți au mers la bătrân. Unul dintre ei i-a spus: A fost o poveste foarte frumoasă, dar mie îmi este foarte greu să cred că acel tată a sacrificat viața propriului fiu în speranța că, într-o bună zi, celălalt băiat va decide să-l urmeze pe Cristos. „Ai dreptate i-a răspuns bătrânul” în timp ce îşi privea Biblia uzată. „Această poveste mă ajută să înțeleg cât de greu trebuie să-i fi fost lui Dumnezeu să îşi dea propriul Fiu pentru mine. Şi mie mi-ar fi greu să cred dacă prietenul acelui fiu nu aş fi chiar eu” (H. Agudelo, Vitamine, 7, pp. 33-36). Dragi prieteni, această istorisire este foarte sugestivă şi adevărată, când ne gândim că Dumnezeu Tatăl şi-a sacrificat Unicul Său Fiu Isus Cristos, pentru salvarea mea, dar şi a ta şi a omenirii întregi de la moarte.

Eram cufundați în moartea păcatului, iar noi pentru Dumnezeu am contat mult. În timpul Postului Mare, cred că am realizat mai bine prețul pe care Isus l-a plătit pentru mântuirea şi fericirea noastră. Ce preț?

Nu prețul cu care Iuda şi-a vândut Învățătorul, ci prețul sângelui Său, prețul vieții Sale, prin care Isus şi-a răscumpărat chiar duşmanii Săi. Aici este paradoxul şi unicitatea lui Isus Cristos, Mântuitorul lumii! Isus şi-a dat viața pentru mine, a murit pentru mine, a murit pentru tine şi aşa pentru fiecare dintre noi.

Noi suntem prietenii lui Isus, căci El a spus: „De acum nu vă mai numesc slugi, pentru că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi leam făcut cunoscute” (Io 15, 15). Iată, noi suntem prietenii Fiului lui Dumnezeu şi Tatăl a preferat să-şi sacrifice propriul Fiu pentru ca noi să putem ajunge la fericirea cea veşnică, împreună cu Salvatorul nostru.

Din iubire pentru noi, Isus a acceptat toate suferințele, injuriile, umilirile şi nedreptățile din partea răufăcătorilor, pentru că şi-a cunoscut foarte bine sensul vieții sale pământeşti şi misiunea sa. Ca Dumnezeu şi om a avut o relație foarte strânsă cu Tatăl; o relație bazată pe iubire şi încredere totală.

Dragi mei, mulți oameni ai zilelor noastre şi mai ales tinerii, sunt dezorientați şi descurajați în fața suferinței de orice tip care aduce semne de întrebare asupra răului în lume şi a prezenței lui Dumnezeu. Sf. Vasile cel Mare spune: „Dumnezeu nu este cauza relelor”. Binele şi răul sunt în noi înşine. Lupta lor se manifestă drept opoziție dintre carne şi spirit. Dorințele cărnii ne duc la rău, iar spiritul ne înalță la cer.

La răstignirea lui Isus pe cruce şi apoi moartea lui s-a crezut a fi cel mai mare faliment din partea Celui care se pretindea a fi Fiul lui Dumnezeu. Da, pentru gândirea noastră umană şi pentru dorința omului de a-şi face singur dreptate aşa se pare. Cum, dacă era Dumnezeu se putea salva, pentru ce atâta suferință? Şi când batjocoritorii râdeau mai bine şi credeau că au terminat cu Isus, iată că acum începe puterea divină care cutremură pământul şi întreaga lor ființă; acum se vede limpede victoria lui Isus. Tatăl îşi răsplăteşte Fiul care şi-a împlinit misiunea cu atâta iubire şi dăruire de sine. Cunoaştem bine istoria învierii lui Isus. Moartea nu poate sta împreună cu Viața – care este însăşi Cristos, Cel ce mereu ne-a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viața” (Ioan 14,6).

Haideți, să ne decidem pentru totdeauna, să devenim cu adevărat prietenii lui Isus, să învățăm de la El cum să trăim, cum să iubim şi cum să ne dăruim celorlalți, pentru a trăi o viață mai fericită, mai plină de sens şi cu fapte vrednice de Împărăția Cerurilor. Fie ca lumina necreată a Celui înviat, să învăluie sufletul şi viața voastră, dragi tineri, care vă aflați în căutarea adevărului, pentru a descoperi adevăratele valori ale vieții şi pentru a-L recunoaşte pe Cristos care de multe ori merge în acelaşi pas cu voi, fără să vă dați seama, precum după înviere a mers alături de Luca şi Cleopa, care L-au recunoscut doar la frângerea pâinii în Emaus.

Paşte fericit şi binecuvântat în bucuria Domnului.

06

Sr. Laurenţia, OSBM

Gran Torino sau drumul spre izbăvire Proaspăt scos din cuptor pe data de 12 decembrie 2008, filmul Gran Torino a intrat în forță pe piața cinematografică, culegând critici pozitive şi încasând zeci de milioane de dolari în doar câteva luni. Drama a ajuns de curând şi la noi în cinematografe şi după cum era de aşteptat, s-a bucurat de succes.

Gran Torino este regizat şi realizat de Clint Eastwood, cel care a jucat şi rolul principal în film. Scenariul şi povestea le aparțin lui Nick Schenk şi Dave Johannson.

Firul epic al filmului ilustrează povestea unui bătrân antipatic care ajunge să îşi schimbe în doar câteva săptămâni obiceiurile, mentalitatea şi stilul de viață. Este un film al schimbării, o dovadă că omul ştie să fructifice ultima şansă, că niciodată nu este prea târziu. Walt Kowalski, un pensionar văduv, fost soldat în Războiul din Coreea, vrea să îşi trăiască ultimele zile în pace şi singurătate. Nu reuşeşte să îşi îndeplinească dorința, el locuind într-un cartier în care războiul dintre găşti este la ordinea zilei, iar imigranții asiatici (comunitatea Hmong) nu îi acordă posibilitatea de a uita şi de a face pace cu trecutul. Singurele lucruri la care ține nu sunt nici familia, nici prietenii, ci câinele, berea şi vechea sa maşină, un superb Gran Torino. Walt este un introvertit, un tradițional incurabil. El se încăpățânează să trăiască după propriile legi, care nu se potrivesc nicidecum cu legile sistemului juridic sau cu morala creştină. Viața lui ia însă o turnură ciudată în momentul în care din cauza unei coincidențe, vecinii săi Hmong încep să-l considere un erou şi fac tot posibilul pentru a-i mulțumi. Aceştia reuşesc în scurt timp să îi câştige simpatia şi să îi schimbe atitudinea față de imigranți.

Walt se alătură astfel celor fără apărare în războiul găştilor. Doreşte să le ofere o viață mai bună celor care până de curând erau inamicii săi. Reuşeşte la sfârşitul filmului

să îi înfunde în închisoare pe cei care tulbură liniştea cartierului, totuşi finalul rămâne deschis, neavând certitudinea că viața şi calitatea ei va deveni mai bună.

Filmul, cu toate că nu a obținut niciun Oscar, a câştigat numeroase alte premii. A fost recunoscut drept cel mai bun film al anului 2008 de către Institutul de Film American, iar Clint Eastwood a cules recunoştința mai multor institute şi asociații atât ca actor cât şi ca regizor. Din mulțimea de cronici şi recenzii de film pe care le-am citit pe internet, am observat că marea majoritate au apreciat drama ca fiind una de calitate. IMDB (The Internet Movie Database) a notat filmul cu nota 8.40 (calificativ foarte bun) în urma a 55.000 de voturi.

Sunt aşadar destul de multe motive pentru a alege vizionarea filmului, chiar de sărbători.

Dincolo de premiile câştigate, prestația lui Clint Eastwood mi se pare absolut extraordinară. De altfel, cele patru Oscaruri de-a lungul carierei dovedesc talentul său actoricesc şi totuşi par puține. Nu prea pot să-mi imaginez acest film fără contribuția lui, fără poantele şi vorbele de duh rostite cum doar el ştie că o facă.

Singura latură negativă pe care o găsesc în cazul lui Gran Torino ar fi tema violenței, destul de pregnantă şi tot ce mai aduce cu ea: motivul răzbunării, intoleranța față de cel diferit, asuprirea popoarelor aflate în inferioritate. Totuşi regizorul reuşeşte să creioneze foarte interesant efectele negative ale unui astfel de comportament, condamnând ura şi recompensând atitudinea creştinească.

07

Prima dată când mi-a fost recomandat acest film de către cineva, a venit împreună cu mențiunea: „Din punctul meu de vedere este cel mai bun film al anului 2008”.

M-am mirat şi am privit sceptic drama, având în vedere că nu îi auzim numele la niciunul din premiile Oscarului (nici măcar în cazul nominalizărilor). M-am convins însă că această dramă întrece atât pe The Curious Case of Benjamin Button, The Reader sau chiar Slumdog Millionaire.

Am ales acest film şi datorită unor asemănări pe care le prezintă cu sărbătoarea Paştelui. Walt Kowalski, personajul principal, moare într-un fel pentru prietenii săi, moare pentru a le oferi o nouă şansă la viață. Totuşi felul prin care acesta le „câştigă” un nou viitor nu este acceptat de biserică, sinuciderea fiind un păcat strigător la cer, de neiertat. Una din temele dezbătute în mod predilect este cea a morții, a dublei valențe pe care trecerea pe lumea cealaltă o are.

Preotul catolic al comunității ține chiar la începutul filmului, în cadrul unei înmormântări o predică pe această temă. Susține că „moartea este adesea un eveniment dulce-amărui pentru noi, catolicii. Amăruie din cauza durerii, dulce din cauza izbăvirii. Amăruie din cauza durerii provocate celui mort şi familiei sale, dulce pentru aceia dintre noi, care ştiu că îi aşteaptă izbăvirea. Iar unii ar putea întreba: Ce este moartea? Este sfârșitul... sau începutul?” Închei cu un fragment rostit de personajul principal, fragment care consider că ar fi un interesant punct de plecare către meditație: „Lucrul care te bântuie cel mai des este acela care nu îți este ordonat să îl faci”.

Andrada Mişcă

Participare la Seminar naţional ACRO

În perioada 2-5 februarie 2009, s-a desfăşurat la Centrul Spiritual Manresa din Cluj-Napoca, Seminarul cu tema: „Rolul Asistentului Spiritual în Acțiunea Catolică” organizat de Federația Acțiunea Catolică din România (ACRO).

Au participat peste şaizeci de asistenți spirituali ai Acțiunii Catolice din diecezele şi eparhiile unde aceasta este prezentă, echipele naționale ale ACRO, dar şi invitați din țară şi străinătate (Republica Moldova şi Bulgaria).

Din partea ASTRU Eparhial Lugoj a participat o delegaţie de preoţi formată din: Pr. Coriolan C. Mureşan (Asistent Spiritual ASTRU Eparhial Lugoj), Pr. Silviu Lucian Bindea (Asistent Spiritual al grupului parohial ASTRU Orăştie) şi Pr. Viorel Codrea (Asistent Spiritual al grupului parohial ASTRU Cugir).

Din punctele principale de lucru ale Seminarului amintim: - prezentarea Acțiunii Catolice de către Pr. Felix Roca, asistent spiritual general al ACRO, şi prezentarea Acțiunii Catolice din România de către Oana Tuduce, preşedinte al ACRO; - dezbaterea proiectului formativ „Voi sunteți prietenii mei” lansat de ACRO în 2008;

- susținerea conferinței cu titlul „Rolul asistentului spiritual în Acțiunea Catolică” de către Excelența Sa Mons. Domenico Sigalini, Episcop romano-catolic de Palestrina şi Asistent ecleziastic al Forumului Internațional al Acțiunii Catolice; - masa rotundă cu tema „Misiunea Acțiunii Catolice în Biserica din România” la care au participat PS Virgil Bercea, Episcop greco-catolic de Oradea, responsabil cu laicii în Conferința Episcopilor Catolici din România, PS Florentin Crihălmeanu, Episcop Eparhial greco-catolic de Cluj-Gherla, PS Petru Gherghel, Episcop de Iaşi, PS Ioan Şiseştean, Episcop greco-catolic de Maramureş şi PS Cornel Damian, Episcop auxiliar de Bucureşti. Participanții la masa rotundă, moderată de Pr. Felix Roca, au încercat să răspundă întrebărilor: „Care sunt provocările pastoraţiei de azi şi care ar trebui să fie contribuţia laicilor? Cât de importantă este formarea şi cum ar trebui să fie considerată de către preoţi şi pe parcursul pregătirii pentru preoţie? Ce anume aşteptaţi de la Acţiunea Catolică?” ; - sesiune despre perspectivele Acțiunii Catolice din România susținută de preşedintele ACRO; - ateliere de lucru pornind de la documentele “Apostolicam Actuositatem” şi “Christifideles laici”, coordonate de asistenții naționali ACRO; - ateliere de lucru având ca temă „Decalogul Asistentului Spiritual în Acțiunea Catolică” ; - ateliere de lucru în care s-a discutat despre coresponsabilitate, despre modul în care preotul şi laicul se relaționează în această dimensiune precum şi despre oportunitățile de formare la nivel de parohie. www.actiuneacatolica.ro

Curs şi reculegere spirituală pro-life despre avort Pe 14 februarie, la Timişoara, în Sala de Cateheză a Bisericii „Sf. Maria Regina Păcii” a avut loc o zi de instruire şi reculegere spirituală pentru apărarea vieții, organizată de Asociația Darul Vieţii. Părintele Ioan Chişărău a început cu o meditație despre enciclica Evangelium Vitae iar Gerda Chişărău a continuat cu controversata problematică a avortului şi o prezentare a „Contracepției – arma predilectă de distrugere a castității”, cu proiecție PowerPoint. S-a pus accentul pe dezinformarea sistematică care se utilizează la scară largă pentru răspândirea acestora, lipsa informației celor de bună credință generând la rândul ei imposibilitatea de combatere a argumentelor mincinoase care justifică aceste rele sociale.

Tinerii greco-catolici timişoreni au avut ocazia să caute răspunsuri, în scris, la argumentele pro-avort şi să se antreneze astfel în apărarea vieții. Răspunsurile lor au fost nu de puține ori surprinzătoare prin ingenuitatea şi franchețea lor: - „Un făt este deci o miniatură umană. Doar fiindcă este mic nu este? Nu contează cantitatea masei corporale ci calitatea şi din moment ce vorbim de suflul vieții ca şi obiect al calității, este evident o bună calitate.”

- „Sarcina este cel mai important proces în viața unui om.”

- „Se constată tot mai mult că oamenii de ştiință dau răspunsuri în funcție de interes …”

- „Dacă cineva ne-ar omorî la vârsta de 3 ani, de exemplu, ar însemna că nu e vină ci doar întrerupere din funcționarea unor țesuturi?”

- „Este o aberație, ca şi când ai spune că tu la un moment dat nu ai fost o ființă …ai fost o anexă o organismului mamei."

- „Embrionul este (…) darul pe care Dumnezeu îl face bărbatului şi femeii.”

- „Eu sunt de părere că terminarea unei sarcini înseamnă privarea de viață a unui copil, în termeni mai gravi, dar cât se poate de reali, uciderea lui.”

- „Un embrion uman este o persoană reală deoarece, la fel cu toată omenirea, din prima clipă a existenței sale primeşte un suflet.”

Gerda Chişărău 08

Exerciţii Spirituale la Muntele Mic În perioada 20-22 februarie 2009 la Muntele Mic, tineri din Timişoara şi Lugoj au participat la retragerea spirituală organizată de părintele Răzvan Oprişa paroh la parohia Timişoara IV. Tema acestor exerciții spirituale a fost: „Adevăratul post şi valorile societății de azi”, iar moto-ul: „Privegheați deci în toată vremea şi vă rugați, ca să vă învredniciți să scăpați de toate acestea ce vor veni şi să stați înaintea Fiului Omului” (Luca 21,36).

Stațiunea “Muntele-Mic”, fondată în 1936 de către timişoreni iubitori de munte, este situată la 22 de kilometri est de municipiul Caransebeş, la o altitudine de peste 1.500 de metri pe muntele cu acelaşi nume, ce face parte din Masivul Munții Țarcu. De la Valea Craiului către stațiune, există o linie de telescaun având o lungime de 3,5 km şi o diferență de nivel de 799 m, fiind cel mai lung traseu de acest tip din țară.

Pe timp de iarnă aceasta este singura cale de acces către stațiune.

Urmând modelul Sfântului Părinte, de pie memorie, Papa Ioan Paul al II-lea, pe lângă activitățile spirituale (Sfânta Liturghie şi meditația zilnică), s-au promovat şi activități recreativ-sportive, o deosebită

atenție fiind dedicată sportului de iarnă prin excelență: schiul. Indiferent de nivelul de afinitate cu acest sport, aproape toți tinerii au încercat această experiență care şi-a pus amprenta ireversibil asupra tuturor.

Reînnoim convingerea că aceste tipuri de ieşiri facilitează mult aprofundarea relațiilor de prietenie între tineri, regăsirea entuziasmului dar şi implicarea ulterioară în viața Bisericii.

La această activitate au luat parte şi Părintele Inocențiu Lung paroh la Coşteiu împreună cu fiul său Gabriel de numai 5 ani, precum şi tineri din grupurile parohiale ASTRU “Sf. Iosif” şi “Maria Regina Păcii” din Timişoara precum şi ASTRU de la Catedrala din Lugoj.

Participanții aduc mulțumiri tuturor celor care au făcut posibilă această ieşire: P.S. Alexandru Mesian pentru microbuzul necesar deplasării, Pr. Eugen Jurca pentru vasele liturgice necesare la Sfânta Liturghie şi nu în ultimul rând lui Dumnezeu care toate le orânduieşte spre binele nostru şi pentru care fiecare a renunțat trei zile la confortul şi activitățile specifice oraşului.

Teol. Raimondo-Mario Rupp

Carnavalul tinerilor greco-catolici din Arad

Cu câteva zile înainte de a intra în Postul Mare al Sfintelor Paşti, credincioşii greco-catolici de toate vârstele au participat ca şi în fiecare an la Carnavalul Tinerilor Greco-Catolici. Organizatorii acestui eveniment au fost: Parohia Greco-Catolică Arad-Centru, AGRU (Asociația generală a românilor uniți, grecocatolici) Arad şi ASTRU (Asociația tineretului român unit, greco-catolic) Arad. În mod special pentru pre-

gătirea acestei ediții 2009 a Carnavalului s-au implicat familiile tinere din comunitatea greco-catolică locală (responsabili de organizare au fost: familiile Olaru, Purice, Radu, Rab, Breharu, Quintus, Mureşan, Ciobâncan, Formanek, Suciu, Florescu, Chindriș).

Evenimentul a avut loc la clubul „Renaissance" din Arad în data de 26 februarie începând cu ora 17.30.

Copii, tineri şi persoane mai în vârstă au dorit să fie prezente la acest moment din viața comunității greco-catolice arădene.

Programul a debutat cu o scenetă comună a copiilor intitulată „O zi din viața familiei Schizoflorea", scenetă pregătită de d-na profesoară Nicoleta Breharu.

A urmat parada costumelor la care au participat copiii şi tinerii în fața unui juriu condus de d-na doctor Dana Olaru.

Nu a lipsit desigur un concurs de dans pentru tinerele familii precum şi o tombolă cu scop caritativ (strângerea de fonduri pentru persoanele în dificultate).

La finalul serii s-au decernat premiile pentru parada costumelor şi pentru concursul de dans.

09

www.gcatolicarad.cnet.ro

ASTRU Oradea a împlinit 80 de ani de la înfiinţare În data de 24 februarie 2009, Asociația Tineretului Român Unit (ASTRU) Oradea a celebrat împlinirea a 80 de ani de la constituirea sa din data de 24 februarie 1929, cu binecuvântarea PS Valeriu Traian Frențiu, Episcop de Oradea la acea vreme. Evenimentul a fost marcat de organizarea de către membrii ASTRU Oradea a unei adorații euharistice celebrate de asistentul spiritual ASTRU Oradea, pr. Iuliu Muntean, care a început la ora 18.30 în Capela Seminarului Teologic Greco-Catolic din Oradea. În Aula Magna a Seminarului, participanți au urmărit apoi o prezentare a istoricului ASTRU, a condițiilor în care a luat naştere şi a modului în care asociația a funcționat înainte să fie nevoită să se autodizolve din cauza presiunilor regimului comunist.

A urmat prezentarea activităților ASTRU Oradea din perioada 2008-2009. După acest moment a urmat salutul din partea invitaților, începând cu PS Virgil Bercea, Episcop de Oradea, şi continuând cu tinerii reprezentanți ASTRU Cluj, ASTRU Alba Iulia şi ASTRU Lugoj.

Ana-Maria (secretar ASTRU Eparhial Lugoj) a luat parte la eveniment şi a felicitat din partea astriştilor lugojeni pe ASTRU Oradea. Am rugat-o să împărtăşească pentru cititorii noştri câteva impresii despre felul cum s-a simțit în această zi de sărbătoare în rândul astru-lui orădean:

să cunosc şi să vizitez sediul radioului. A fost extraordinar! După ce am făcut cunoştinţă cu directorul radioului Pr. Doru Popovici şi ceilalţi membri ai echipei Radio Maria, ne-am dus în studioul de unde se transmit emisiunile. Acolo am avut parte de o surpriză! Doi dintre moderatorii emisiunii «Dedicaţii pentru suflet», Alex Petricaş, voluntar la radio şi cel care mi-a făcut invitaţia, împreună cu colega sa Mihaela Caba, mi-au propus să le fiu alături în emisiune. Neavând încotro a trebuit să accept provocarea şi am participat la emisiune, chiar intervenind de câteva ori pe parcursul ei.

Participând la emisiune mi-am dat seama că ceea ce fac ei nu e greu. Trebuie să ai un pic de voinţă, de entuziasm şi bucurie şi totul merge ca pe roate! A fost o experienţă foarte frumoasă şi de neuitat! După emisiune am plecat spre seminarul teologic unde a avut loc jubileul Astru.

Când am ajuns, toţi au fost uimiţi să mă vadă deoarece pentru ei era o surpriză … nu ştiau că voi veni.

Atât eu cât şi prietena mea Mya, membru Astru Oradea, la care am stat în Oradea, am păstrat secretul.

Seara a continuat cu o prezentare a Astrului Oradea de-a lungul celor 80 de ani, fiind urmată de jocuri, dans şi nelipsitul tort, care a fost delicios.

Mă bucur foarte mult că am putut lua parte la această sărbătoare a amicilor noştri orădeni! Domnul să-i binecuvânteze şi să le dea multă putere, entu„La invitaţia dragilor noştri amici de la Astru Ora- ziasm şi bucurie pentru a continua ceea ce fac! Şi cum spune un sfânt drag tinerilor, Don Bosco: dea am avut marea plăcere de a participa la jubileul Stati allegri!” de 80 de ani de la înfiinţare. A fost o seară frumoasă cu momente spirituale dar şi recreative … Din păcate Iulia Iova-preşedinte ASTRU-Oradea nu am putut participa la adoraţie, deoarece am fost Ana-Maria Borhan-secretar ASTRU Eparhial Lugoj invitată de către un prieten, voluntar la Radio Maria

Pe locuri, fiţi gata … START! În perioada 6-8 martie 2009, s-a desfăşurat la Centru de Spiritualitate al Carmelitanilor din localitatea Luncani, jud. Bacău, primul un curs național de formare pentru tineri din Acțiunea Catolică cu tema: „Pe locuri, fiți gata … START!” organizat de Federația Acțiunea Catolică din România şi coordonat de echipa națională de tineri.

Au participat treizeci si cinci de tineri ai Acțiunii Catolice din diecezele şi eparhiile unde aceasta este prezentă. Din partea ASTRU-lui Eparhial Lugoj, au participat tinerii Horațiu Dărăbuş şi Costel Borhan, ambii vicepreşedinți ai ASTRU-lui Eparhial Lugoj. Au

participat membrii echipei naționale de tineri (Crina Horvat, Iulia Iova, Codruț Morariu, Adriana Ianuş şi Ana Petrina) precum şi Oana Tuduce preşedinte ACRO, Pr. Felix Roca - asistent spiritual general, Anca Lucaci - vicepreşedinte sector tineri, Pr. Iuliu Muntean - asistent spiritual sector tineri şi Codruța Fernea - secretar.

Acest curs de formare a fost adresat tinerilor responsabili din Acțiunea Catolică din România fiind o ocazie de cunoaştere şi aprofundare a Proiectului Formativ „Voi sunteți prietenii mei”, al Acțiunii Catolice din România precum şi a itinerariului formativ pentru sectorul tineri.

Au fost zile intense de formare, analiză şi dezbatere, care au demonstrat că tinerii, cu elanul şi energia specifică vârstei vor întări temelia Bisericii.

10

www.actiuneacatolica.ro

Adoraţie Euharistică la parohia „Sf. Iosif” - Timişoara Duminică, 29 martie 2009, începând cu ora 19:30, la biserica „Sf. Iosif” din Timişoara a avut loc o Adorație Euharistică propusă şi animată de tinerii de la ASTRU Timişoara. Pr. Teodorescu, asistentul spiritual al grupului a condus Adorația, alături fiind şi pr. Tegzeş Tudor. Acest moment de profundă rugăciune şi meditație, a fost un bun prilej de a ne

apropia mai mult de Dumnezeu şi de a medita (în perioada Postului Mare) la raportul om - divinitate. Momentele de rugăciune au fost acompaniate de muzică religioasă de fundal. Câțiva tineri au pregătit rugăciuni speciale pentru adorație.

ASTRU Timişoara

Revoluţia sexuală şi sexualitatea Pe 11 aprilie 2009, la Timişoara la sala de cateheze a bisericii „Sfânta Maria Regina Păcii” a avut loc o zi de instruire şi reculegere spirituală pentru apărarea vieții.

Aceste întâlniri organizate de Asociația „Darul Vieții” se adresează atât tinerilor ASTRU cât şi celorlalți tineri creştini fie liceeni, fie studenți.

Tema întâlnirii a fost: „Rădăcinile culturii morții şi revoluția sexuală; Sex şi sexualitate responsabilă.

Educaţia sexuală în şcoli”. În deschiderea programului pr. Ioan Chişărău, paroh la biserica „Sf. Maria Regina Păcii” şi Preşedintele Asociației „Darul Vieții”, le-a vorbit tinerilor prezenți

despre educația sexuală, făcând o incursiune istorică a cauzelor care au dus la revoluția sexuală, după care a prezentat câteva aspecte generale din enciclicele „Humanae Vitae” şi „Evangelicum Vitae” A urmat o prezentare electronică a D-nei Gerda Chişărău, cu titlul „Sexualitatea: o cale spre puritate”. S-a făcut o paralelă între atitudinea pro-castitate şi cea libertină referitor la sexualitate. Pentru „a escalada piscul castității” -se arată în una din secțiunile prezentării- sunt necesare următoarele „echipamente”: rugăciunea, vigilenţa, şi voinţa tare.

Tinerii s-au împărțit în două grupe pentru a discuta pe marginea temelor expuse.

După prânzul comun, au avut loc vizionări de filme pro-life urmate de comentarii, întâlnirea încheindu-se în jurul orelor 16.

Teol. Raimondo-Mario Rupp

Vizita tinerilor greco-catolici timişoreni la Lugoj Pe 4 aprilie 2009, la necuvântările arhiereşti. invitația tinerilor astrişti Discuțiile pe grupuri din lugojeni, tinerii din grupucursul zilei s-au axat pe rile parohiale ASTRU „Sf. diferitele teme pe care Iosif" şi „Sf. Maria Regina tinerii din Lugoj le-au proPăcii" Timişoara s-au aflat pus: smerenia, postul, iubipentru o zi la Lugoj. La rea frățească, muzica, priîntâlnire au participat şi etenia şi prețuirea tinerealți tineri timişoreni şi luții. Un alt punct al zilei a gojeni care nu fac parte fost pregătirea pentru Îndin ASTRU. tâlnirea Națională a TineTema întâlnirii a fost: retului de la Baia-Mare din „Relaţia tânăr - Dumne22-26 iulie a.c. zeu”, iar moto-ul: Pr. Ionică, Asistentul „Învăţăm… totul… de la Spiritual al grupului ASTRU Dumnezeu”. Scopul princidin Lugoj s-a aflat alături pal al întâlnirii a fost acela de tineri pe tot parcursul de o mai bună cunoaştere, zilei, alături de Pr. Robert, prietenie şi experiență înparoh la Păru şi de teologii: tre cele două grupuri.

Narcis, Raimondo şi Andrei.

Din programul zilei, nu au lipsit plimbările, preDeşi a fost o zi plină, tinerii s-au simțit excelent şi zentarea oraşului, agapele, discuțiile pe grupuri, vizi- posibilitatea întâlnirilor între cele două grupuri este ta la Mănăstirea Surorilor Baziliene, Vecernia, Sf. Li- de acum încolo mai uşor de realizat. turghie, Parastasul după teologul Florin de la Oradea.

Tinerii s-au întâlnit pentru câteva clipe şi cu Prea ASTRU-Lugoj Sfințitul Alexandru care i-a salutat şi le-a acordat bi11

Veniți de luați lumină!

Cuvintele de început ale Slujbei de Înviere ni se adresează prin glasul preotului astfel: „Veniți de luați lumină!”. Este momentul victoriei luminii asupra tenebrelor, al vieții asupra morții, al bucuriei asupra tristeții.

Nu putem face abstracție de timpul pe care îl trăim şi care ne prezintă o realitate întunecoasă.

Previziunile societății sunt sumbre, neliniştitoare şi închid în ele tristețea descurajării. Criza este cuvântul de ordine: disponibilizări, şomaj în creştere, teamă de viitor, sunt doar câteva din cuvintele ce le auzim zi de zi.

Dacă unica noastră preocupare ar fi realizarea materială, cariera profesională, siguranța dată de societate, ne-am putea considera viața pe marginea prăpastiei. Pentru noi creştinii, lumea se deschide şi primeşte sens prin Cristos.

Sărbătoarea Învierii Domnului

Viața

vine şi în acest an să reamintească lucrurile esențiale ale vieții noastre. Dincolo de aparențe există lumea reală în care Dumnezeu intervine cu putere alungând negurile fricii şi întunericul disperării.

Cristos a înviat!

P. Gabriel Buboi

Singura stradă

O minciună bună

(anonim)

(Părinţii deşertului)

de Maica Tereza de Calcutta

Viaţa Viaţa Viaţa Viaţa Viaţa Viaţa Viaţa Viaţa Viaţa Viaţa Viaţa Viaţa Viaţa Viaţa Viaţa Viața Viaţa Viaţa

Încrederea pe care părea să ne-o dea lumea cu speranțele ei se dovedeşte o iluzie prea uşor de risipit.

Licăreşte însă ca întotdeauna de la începuturile lumii, promisiunea fidelă a lui Dumnezeu de a ne însoți de-a lungul cărărilor existențelor noastre. „Iată eu sunt cu voi, în toate zilele, până la sfârşitul zilelor” (Mt 28,20), e cuvântul ce apare mai clar în zilele noastre în inimile tuturor celor ce cred; în încercări şi descurajări suntem invitați să „ne curățim simțirile şi să vedem pe Hristos strălucind cu lumina Învierii” (Canonul Învierii).

Precum Isus Domnul răsare glorios din mormânt, la fel putem ieşi din întunericul fricilor zilelor noastre, având prezente în inimă şi minte fidelitatea promisiunilor dumnezeieşti.

Îngerul morții bătu la poarta unui om.

- Fă-te comod, spuse omul. Te aşteptam.

- N-am venit să povestim, spuse Îngerul, ci pentru a-ți lua viața.

- Şi ce altceva ai putea să-mi iei?

- Nu ştiu. Dar toți oamenii, când ajung la ei, ar vrea să-mi dea orice altceva în schimbul vieții. Dacă ai ştii ce oferte îmi fac! …

- Eu n-am să-ți fac nicio ofertă. N-am nimic să-ți dau. Bucuriile care mi-au fost dăruite, le-am trăit. M-am diseste o şansă, accept-o! trat, fără a face din distracție scopul este frumusețe, admir-o! vieții mele. Greutățile le-am dat vâneste bucurie, gust-o! tului. Problemele, dubiile, neliniştile e un vis, transformă-l în realitate! le-am încredințat Providenței. Am este o sfidare, înfrunt-o! folosit bunurile materiale doar pentru este datorie, îndeplineşte-o! ce-mi era necesar, renunțând la ceea este joc, joacă-l! ce era în plus. Zâmbetul, l-am dăruit este prețioasă, ai grijă de ea! tuturor. Inima mea am dăruit-o celor este o bogăție, conserv-o! pe care i-am iubit şi celor care m-au e iubire, bucură-te! iubit. Sufletul meu l-am dăruit lui este mister, descoperă-l!

Dumnezeu. Aşadar, ia-mi viața, pene promisiune, umple-o! tru că altceva n-am ce să-ți ofer. e tristețe, depăşeşte-o! Îngerul morții ridică omul între brațeeste un imn, cântă-l! le sale şi constată că era uşor ca o e o luptă, accept-o! pană, iar omul se simțea atât de bine este aventură, risc-o! în brațele îngerului. Dumnezeu deseste fericire, merit-o! chise larg porțile paradisului, pentru este viață, apăr-o! că urma să intre un sfânt.

Materiale prelucrate de Andreea Lung 12

Un călugăr trecea prin deşert împreună cu alți călugări, când îşi dădu seama că cel ce le făcea de călăuză, a greşit drumul.

Era noapte, si călugării ziseră către superiorul lor: Ce facem? Călugărul călăuzitor a greşit drumul şi noi riscăm să ne pierdem şi să murim toți în deşert. N-ar fi mai bine să ne oprim aici la noapte, şi mâine dimineață, odihniți, să pornim la drum?

Superiorul spuse: Dar dacă îi spunem acestuia că a greşit se va întrista. Ştiți cum vom face? Eu mă voi preface că sunt obosit şi-i voi spune că nu mă simt în stare să continui drumul, şi voi rămâne peste noapte aici.

Atunci şi ceilalți spuseră: Şi noi suntem foarte obosiți, şi vom înnopta aici. Iar mâine dimineață, pe lumină, vom continua drumul. Şi aşa au reuşit să nu-l supere pe călugărul călăuză, care n-a ştiut niciodată că a greşit drumul.

Iubirea Talmudul, cartea de căpătâi a evreilor spune într-unul din versetele sale: „când un om se naşte, intră în lume sub chipul unui copil, cu mâinile întinse, parcă pentru a spune că totul este al său. Când omul moare, lasă să cadă totul din mâinile lui, parcă pentru a spune că nimic nu duce cu sine din această lume.” Însă, Hristos merge mai departe de atât şi, prin viața Sa, comportamentul, dar mai ales prin învățătura Sa, ne spune că numai iubirea este veşnică, şi că numai actele făcute din iubire vor fi cele care vor conta în momentul judecății. A intra în „jocul” iubirii lui Hristos este un lucru surprinzător şi cine a primit darul de a pătrunde taina acestei iubiri; poate să înțeleagă că Dumnezeu nu vrea să ne strice micile noastre bucurii pământeşti de care suntem atât de ataşați.

Iubirea lui Dumnezeu s-a revelat în Isus din Nazaret, dar noi, parcă tot străini suntem de ea. În iubirea Sa, Hristos manifestă solidaritate față de cei disprețuiți, sau chiar marginalizați de societate. Este grăitor exemplul vameşului Zaheu, care nu mai aştepta nimic bun de la lume, aşa cum lumea nu mai aştepta nimic bun de la el. El era „mic şi bogat” şi stătea izolat între zidurile bogăției sale, care era un obstacol între el şi lumea invidioasă. Din felul în care Isus se comportă față de el, putem face o deosebire clară între atitudinea Sa şi cea a celorlalți. Pentru Isus, Zaheu nu era un caz pierdut, ci era un suflet care încă îşi aştepta mântuirea. De aceea, Isus îi spune să se dea jos din copac pentru că vrea să mănânce în casa lui. După ce Zaheu se arată binevoitor în a-L primi pe Învățător, are loc şi convertirea sa.

Hristos nu a condamnat niciodată vreo persoană. Noi de ce am face-o? Când lumea o acuza pe Maria sora lui Lazăr că este leneşă, sau risipitoare, Hristos a fost de partea acesteia, fiindcă El a observat că ceea ce ea făcea erau o consecință a iubirii pe care o nutrea față de El. Datoria noastră morală este de a ne apropia cât mai mult de exemplul dat de Hristos. Trebuie să ne apropiem de semenii noştri, să fim binevoitori față de ei. Hristos s-a constituit pe Sine ca model pentru noi pentru că ştia că suntem capabili să-L urmăm, are încredere în noi, şi chiar ne ajută să păşim pe „calea cea strâmtă”. De multe ori suntem frapați de lucrurile rele pe care le vedem săvârşite de către semenii noştri. De aceea, adesea ezităm în a acționa conform îndemnului sfântului Pavel, care spunea: „nu vă lăsați biruiți de rău, ci biruiți răul cu bine”. În cuvinte puține, acest îndemn consider că explică în mare măsură Iubirea lui Hristos.

Isus iubeşte oamenii. El apucă de mână copii, îi pune în mijlocul mulțimii şi îi mângâie. În copii, Isus vede inocența, puritatea care sunt atât de necesare mântuirii. El merge până într-acolo încât afirmă că dacă nu vom fi asemeni copiilor nu vom intra în Împărăția Cerurilor.

Isus apreciază mai mult mica, dar sincera dajdie (dare, impozit) a unei bătrâne, decât generosul dar al îngâmfaților. El a ştiut că ea a făcut gestul din iubire, pe când ceilalți dăruiau din prea-plinul pungii lor. La nivel strict exterior, Hristos nu se deosebea de ceilalți oameni. Purta aceleaşi veşminte, mânca şi chiar muncea la fel ca ceilalți. În ceea ce priveşte viața interioară, El se deosebeşte de ceilalți datorită Iubirii Sale. El era Iubirea întruchipată. El a fost darul pe care Tatăl l-a făcut omenirii. Rămâne doar ca noi să acceptăm acest dar şi să trăim conform voinței Celui care ni l-a dăruit.

Principala coordonată pe care se axează întregul mesaj al lui Isus este Iubirea. Tot ceea ce contează este modul în care noi o percepem şi o punem în practică. Referitor la acest lucru, Maica Tereza de Calcutta obişnuia să spună: „decât să faci lucruri mărețe lipsite de iubire, mai bine fă lucruri mici cu iubire”.

Finalitatea vieții lui Isus nu era aceea de a câştiga prestigiul celorlalți. Astfel că atunci când era pe cruce, El nu a ascultat îndemnurile acelora care îi spuneau că dacă vrea ca ei să creadă în El, va trebui să se dea jos de pe cruce. Dacă ar fi coborât, atunci El ar fi încetat să iubească şi viața Sa nu ar mai fi fost o jertfă de ispăşire ce se datorează Iubirii Sale nemărginite.

Apostolul Ioan a spus: „noi am văzut Iubirea şi am crezut în ea”. Minuni au săvârșit atât diverşii prooroci, cât şi unii sfinți care au trăit după Isus, dar niciunul dintre aceştia nu a fost Fiul lui Dumnezeu. Şi ei au iubit, dar numai Isus Hristos a fost Iubirea. „Noi îl iubim pentru că El ne-a iubit mai întâi”.

Vă invit pe toți să devenim temple ale iubirii sfinte ale lui Isus, deoarece cu toții suntem iubiți de către El! Teol. Eugen Ivuţ

Oricine, Fiecare, Cineva, Nimeni Aceasta e povestea a patru persoane: Oricine, Fiecare, Cineva, Nimeni.

Era o treabă importantă de făcut, şi Oricine era sigur că Fiecare a făcut-o.

Cineva, ar fi putut s-o facă, dar Nimeni n-o făcu.

Fiecare se supără, pentru că era o treabă pentru Oricine.

Oricine se gândi că Cineva putea s-o facă, dar Nimeni înțelese că Oricine nu ar fi făcut-o.

Povestea se sfârşi prin faptul că Oricine îl învinovăți pe Fiecare pentru că Nimeni n-a făcut ceea ce Cineva ar fi putut s-o facă.

Andreea Lung 13

Ce înseamnă să te rogi?

Când vorbim despre rugăciune ne gândim imediat la omul în atitudine umilă care cere lui Dumnezeu ceva, şi în general acest ceva răspunde satisfacerii propriilor nevoi. Acest lucru nu este greşit, chiar Isus în evanghelii ne-a cerut să batem pentru a ni se deschide, să cerem pentru a primi, să cerem pâinea cea de toate zilele.

Semnificaţia principală. Natura rugăciunii este alta: ea presupune întâlnirea noastră cu Dumnezeu, pornind de la ceea ce putem cere sau primi. Rugăciunea este, înainte de toate, o nevoie a sufletului de a se uni cu Creatorul Său, cu Tatăl Său, cu Totul Său. Rugăciunea presupune însă şi un „risc”: după un timp ne dăm seama că Dumnezeu este o persoană care ne şi cere ceva, poate ne cere ceva la care nu ne aşteptam, şi poate nici nu ne doream. Ființa noastră se răzvrăteşte uneori la cererile lui Dumnezeu, şi de aceea este mult mai uşor să-l anticipăm pe Dumnezeu cu cererile noastre, şi astfel să nu-l ascultăm, nefiind docili înainte de toate prezenței Sale. În scrierile Chassidismului se povesteşte de acel rabin evreu care înainte de a începe rugăciunea mergea să-şi salute femeia, şi la cei care-l întrebau de ce are acest comportament el răspundea: „Merg să mă rog şi nu ştiu cum o să mă întorc, şi dacă mă voi întoarce”. Astfel ar trebui să fie comportamentul nostru. Abraham Joshua Hescel (1907-1972) unul dintre cei mai mari cercetători ai ebraismului şi docent de mistică ebraică spunea: „Nu este corect să descriem rugăciunea ca o văicăreală a oamenilor, noi nu comunicăm cu Dumnezeu, noi ne facem comunicabili cu El”. Rugăciunea este efuziunea inimii înaintea lui Dumnezeu, nu este raportul între doi subiecți, dar există tentația de a deveni obiect al gândirii sale.

Pentru cel care gândeşte, Dumnezeu este un obiect, pentru omul rugăciunii El este subiect. Când ne găsim în prezența lui Dumnezeu, ne forțăm nu să achiziționăm o cunoaştere obiectivă, ci mai mult de a face să devină mult mai profundă fidelitatea dintre noi spre Dumnezeu. Ceea ce dorim nu este cunoaşterea Lui, ci să fim cunoscuți de El. Este straniu să spunem: în rugăciune inițiativa este a lui Dumnezeu. El este cel care ne cheamă, care ne atrage. El are nevoie de noi deoarece ne-a creat şi vrea să ne dea iubirea sa divină. În aceste condiții rugăciunea este răspunsul omului.

Don Divo Barsoti (1914-2006) începea mereu ziua sa cu două rugăciuni: „Ascultă Israel, Domnul este Dumnezeu nostru, Domnul este unul singur” extrasă din cartea Deuteronomului, iar a doua era: „Tatăl nostru, care eşti în ceruri … ”. Semnificația acestor două rugăciuni este următoarea: întâi ascultarea, apoi răspunsul. În ascultare eu învăț că Dumnezeu este unul singur, şi în răspuns spun imediat: „Tatăl meu … ”. Încredere completă. Omul de rugăciune aşadar se lasă modelat de Dumnezeu, şi se încrede în El. Aceas14

ta este marea provocare a rugăciunii creştine, dar atunci când nu se lasă modelat devine marea carență care se poate trăi în raportul nostru cu Dumnezeu: lipsa de încredere în El. Avem frică de Dumnezeu că ne cere sacrificii, renunțări, ceva ce nu concordă cu alegerile noastre de viață ... şi atunci credem că e mai bine ca Dumnezeu să nu mai vorbească.

Nu degeaba, în aparițiile private sufletelor sfinte, precum Sora Faustina Kowalska (1905-1938) sau Sora Josefa Menéndez (1890-1923) Isus se întristează tocmai de lipsa de încredere din partea creştinilor. „Nu contează nici măcar păcatele - spune Isus Sorei Menéndez - dacă sufletul mi se adresează cu încredere nelimitată”. Ceea ce mă răneşte cel mai mult - revelează Sorei Faustina este tocmai lipsa de încredere din partea creştinilor, mai ales a sufletelor consacrate. Isus însuşi a cunoscut acest moment al încrederii în viața sa vizibilă, propriu în momentul teribil al Patimilor: în Ghetsimani El se roagă, dar îl roagă pe Tatăl ca El să înlăture paharul durerii. Apoi îşi dă seama că şi Tatăl se roagă: îl roagă pe Fiul să accepte paharul, pentru că din acesta veni mântuirea oamenilor.

Dacă omul dovedeşte această încredere deplină lui Dumnezeu, ştiind că tot ceea ce El îi va cere este adevăratul nostru bine, pentru că ne iubeşte, atunci totul devine simplu. Este ca şi în iubire: când suntem îndrăgostiți, ajunge ca celălalt să fie lângă noi şi suntem dispuşi să facem totul pentru a oferi bucurie celuilalt. Întâlnirea dintre Dumnezeu şi om este în favoarea bucuriei omului. Dacă am înțelege acest lucru, problema nu ar fi când ne rugăm, ci când am încetat să ne rugăm. Astfel rugăciunea devine o problemă de moment, şi acel moment este totul, să ne dăruim în mod total lui Dumnezeu într-o descătuşare de credință nelimitată şi să rămânem liniştiți în tăcere înaintea Lui. Cuvintele în rugăciune. Desigur rugăciunea este făcută şi din cuvinte pentru că nu există o iubire mută. Atunci vor fi cuvinte de cerere, de laude, de lamentări, de adorație, de mulțumire, de tot ce doriți, dar mereu cu acea bază de credință pe care omul o are față de Domnul său, lăsându-i acel spațiu interior în care Dumnezeu însuşi să imprime în inimile noastre cuvintele Sale, care sunt cuvinte de iubire, de speranță, de comuniune, de pace profundă, de foc. În acest sens rugăciunea este de natură absolut contemplativă. În liniştea inimii noastre disponibile în sfârşit, Dumnezeu ne vorbeşte: dar ne vorbeşte în linişte.

Omul se afundă în El şi răspunde, cum îi vine să răspundă: în acel moment orice ar spune este bine, deoarece este fiul care vorbeşte Tatălui.

Odată într-o parohie mi s-a cerut să conduc o oră de adorație. Mă gândeam să propun trei sferturi de oră de silențiu şi un sfert de oră de rugăciune vocală.

Parohul mi-a spus că participanții la adorație nu ar suporta atâta silențiu, că ar fi distrați, atunci am pro-

pus jumătate-jumătate. Nici această variantă nu a fost aprobată. Până la urmă am obținut 10 minute de silențiu la început şi apoi 50 de minute de cântece şi rugăciune vocală, şi mi s-a părut apoi că cele 10 minute nu au fost suficiente pentru a face loc lui Dumnezeu care dorea să ne spună ceva.

Exigențele iubirii lui Dumnezeu nu sunt standardizate. El ne face să cunoaştem lumea iubirii pas cu pas, şi să intrăm astfel în această complicitate a încrederii şi până la urmă ne poate cere şi să-i ducem Crucea Sa, pentru a salva lumea. De fapt creştinii sunt cei care prin jertfa şi rugăciunea lor ajută la salvarea lumii. Cel care mântuieşte lumea este Dumnezeu, dar o face folosindu-se de fiecare generație. Modul cel mai bun pentru al iubi pe aproapele este tocmai să te rogi pentru el, pentru ca Dumnezeu să-i ierte păcatele şi să-l purifice, iar mijlocul pentru a obține aceasta este participarea la sacrificiul crucii. Însă

nici această participare nu este impusă niciodată, ci este acceptată şi trăită în rugăciune şi încredere.

Rugăciunea înțeleasă în acest mod, aduce bucurie.

Un suflet astfel abandonat lui Dumnezeu în rugăciune va cunoaşte o pace interioară care îl va surprinde.

Sfântul Serafim de Sarov (1759-1833) se minuna că foarte mulți oameni mergeau la el, pentru a-l căuta, pentru a-i cere un sfat. El însuşi nu ştia să-şi explice, cum de atâtea persoane, chiar profesori şi nobili, mergeau la el, şi spunea: „Este de ajuns să-ți găseşti pacea inimii şi mii de oameni vin la tine, şi găsesc mântuirea”. Nu spunea însă, că pentru a găsi această pace interioară el petrecuse întreaga sa viață în acest pelerinaj interior spre propria inimă unde trăia Isus Cristos, mult mai intim nouă decât noi înşine, şi petrecuse toate zilele vieții sale, invocând dulcele şi sfântul Său nume: „Doamne Isuse, ai milă de mine păcătosul!”

Prelucrare de Mons. Angelo Narcis Pop, după P. Serafino Tognetti din „Il Timone”, Nr. 79,Anul XI, ianuarie 2009

Prietenia între real şi virtual Trăim într-un timp al tehnologiei care prin diferite metode şi mijloace de prelucrare a ajutat sau a alterat tradițiile, în funcție de scopul folosirii şi al aplicării acesteia. În acest timp pe care îl parcurgem, mai există nevoia de a căuta o prietenie autentică?

De fapt ce este prietenia?

Cine preferă să privească academic prietenia, poate consulta Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, care defineşte prietenia astfel: „Sentiment de simpatie, de stimă, de respect, de ataşament reciproc care leagă două persoane; legătură care se stabileşte între persoane pe baza acestor sentimente”.

Dincolo de definiții există realitatea concretă şi ceea ce suntem, în acest prezent, care este rezultatul trăirilor şi alegerilor făcute pe parcurs. Astfel şi prietenia, este o alegere asumată, care poate să ne ajute să creştem, ori dimpotrivă, dacă am ales greşit, să trăim abandonul, trădarea, dezamăgiri de tot felul şi astfel avem parte de multă suferință.

Aici intervine lumea virtuală care este intens promovată astăzi.

Acum există atâtea „oportunități” virtuale, încât putem deveni în lumea virtuală ceea ce nici nu am îndrăznit să visăm că am putea deveni în cea reală. În lumea virtuală eşti cine vrei, cum vrei, faci ceea

ce vrei, fără să suferi, fără să ai responsabilități; dar mă întreb, de fapt mai ştii cine eşti?

Când computerul se închide, inevitabil realitatea se manifestă prin concretul şi prezentul ei.

Este dificil să faci față vieții dacă nu mai ştii cine eşti, cu atât mai grav dacă nu mai ştii să delimitezi realul de imaginar. Într-un asemenea context s-a alterat şi relația de prietenie. Mulți dintre noi preferă să se ascundă după paravanul creat de rețelele virtuale oferite pe internet. Desigur, este la modă şi dă bine să ai creată propria rețea de prieteni virtuali, este cumva şi un pas spre a fi cunoscut şi recunoscut.

Totuşi din acea rețea virtuală de fotografii şi nume câți sunt cu adevărat prieteni reali, autentici şi pe care se poate conta concret în lumea reală?

Trăim în mijlocul oamenilor şi inevitabil suferim, dar fără suferință nu creştem. Suferința asumată şi 15

trăită cu demnitate înseamnă viață.

Dacă îl alegem pe Isus ca cel mai bun prieten, cu siguranță suferința va avea valoare. Astfel prietenii reali îl vor recunoaşte pe Isus prin valorile alese şi legătura reală, bazată pe iubirea şi prietenia cristică, devenind un model de urmat.

Nu este ceva negativ în a avea o rețea de prieteni virtuali, acestea sunt timpurile, în care computerul şi internetul sunt un mijloc de comunicare eficient şi rapid, nu mijlocul tehnologic este problema, ci scopul cu care îl folosim. Dacă devine o prioritate virtualul, abandonând realul şi risipim darul lui Dumnezeu, viața, suntem responsabili de consecințele alegerii noastre.

Irina Isăcescu

Doamne sporeşte în noi credinţa!

Apostolii îi ziseră atunci: „Sporește în noi credinţa”. Domnul îi răspunse: „Dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar, ați spune acestui dud: „Dezrădăcinează-te și plantează-te în mare”, și vă va asculta. (Lc. 17, 5-6) A crede este o alegere, însă credința este un ideal. De aceea fiecare creștin, după modelul apostolilor, poate să ceară de la Bunul Dumnezeu să îi sporească credința. A cere sporirea credinței, nu este o obligație, dar este un semn bun. Ca semn, cererea credinței revelează atât faptul de a fi conștienți că credința este un dar al lui Dumnezeu, cât și starea de bine sufletesc: dorințele persoanei sunt îndreptate spre Dumnezeu.

Răspunsul lui Isus Cristos poate fi considerat surprinzător, comparând acest episod cu situații similare. De exemplu, când Apostolii îi cer Mântuitorului să-i învețe să se roage (cf. Lc, 11, 1-13), El i-a învățat Rugăciunea Domnească și le-a vorbit în pilde. Dar, în fața dorinței Apostolilor de a crede, Isus lansează o provocare. Această provocare este prezentată de Evanghelist prin hiperbolă, un procedeu specific lumii semite în acea epocă.

Credința creștinului sporește atunci când dorința sa de a crede întâlnește la celălalt capăt al rugăciunii provocarea din partea lui Dumnezeu.

De fapt, această întâlnire în rugăciune este începutul indispensabil al creșterii în credință. Faptul de a crește are la rândul lui nevoie de prezența iubirii, ca normalitate a naturii umane: iubirea de sine și iubirea de adevăr. Fiecare om acționează astfel încât să fie împlinit. Împlinit este un cuvânt care trebuie lămurit pe scurt, pentru a nu rămâne vag. Pentru a fi împlinit, un om se orientează spre anumite valori, țeluri de ordin intim ori social, ... etc.; și de obicei omul se orientează spre acele țeluri despre care crede că îi pun în valoare întreaga zestre a personalității, de ordin intelectual, fizic, psiho-afectiv. Așa acționează iubirea de sine: vrea pentru sine tot ce e mai bun. A crede în Dumnezeu înseamnă a te orienta spre Dumnezeu ca spre Cel care te împlinește. A te ruga lui Dumnezeu înseamnă implicit a dori pentru sine tot ceea ce este mai bun. Însă, pentru a fi posibil acest lucru, este necesară iubirea de adevăr. Nu de

A crede fără a vedea (anonim)

puține ori valorile și țelurile, spre care persoana se orientează pentru a se simți împlinită, sunt generate mai mult de experiențe emoționale, decât de reflecții raționale detașate de posesiune, putere, impozanță. A iubi adevărul înseamnă a reflecta asupra valorilor umane și a țelurilor posibile ale omului fără a se lăsa frustrat de intenții submerse (conștientizate sau nu, și cred, cel mai adesea neconștientizate) de a avea, a putea şi a fi ceva, respectiv cineva. Iubirea de adevăr dă persoanei umane libertatea de a se iubi pe sine cu adevărat; îi dă iubirii de sine puterea de a-și realiza intențiile.

Ar fi multe de spus despre societatea post-modernă, creație și fabricație, frica de Dumnezeu ca asociată a iubirii de sine și „iubirea de sine” ca dușman al iubirii de sine, cu bibliografii și comentarii.

Dar, pentru mai multă eficiență încheiem acest articol rămânând strict si succint la tema credinței.

Credința este acel „loc” umbrit de Dumnezeu însuși, în care iubirea de sine a omului întâlnește Adevărul prin toate lucrurile adevărate și îi dă omului realizarea de sine, în ciuda oricărui fapt, după cum foarte frumos spunea Sfânta Maria Eugenia Milleret (1817-1898): „Dumnezeu nu ia nimic, niciodată, fără să se dăruiască El însuși mai profund în loc”. Și cred că aici nu este vorba despre o compensare a unui bun pierdut cu altul dăruit, ci despre destinul povidențiat al omului care crede în Dumnezeu, așa cum ne spune psalmul 90: Cel ce locuiește în ajutorul celui Preaînalt, sub acoperemântul Dumnezeului cerului va odihni. Și psalmul ar merita citat în întregime.

Omul care locuiește în ajutorul celui Preaînalt este bineînțeles Isus Cristos. El a fost ispitit prin cuvintele acestui psalm, dar nu s-a repezit să le adeverească.

Toate la timpul lor. Le-a adeverit din plin prin patima, moartea și învierea Sa, când a înfruntat suferința și moartea în trupul său, cu tărie: Nu te vei teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua, de lucrul ce umblă întru întuneric … ; și înfruntându-le le-a biruit, cu ajutorul lui Dumnezeu prin Înviere: Cu lungime de zile-l voi umplea, și voi arăta lui mântuirea mea.

Teol. Andrei Baici

Un imperator îi spuse unui creștin: - Tare aş vrea să-l văd pe Dumnezeul vostru!

- E imposibil, spuse creștinul.

- Imposibil? Atunci cum îmi pot încredința viața unuia pe care nu pot să-l văd?

- Arătați-mi buzunarul unde ați pus dragostea pentru soția dvs. şi lăsați-mă să-l cântăresc, să văd cât îi de mare.

- Nu fiți ridicol! Nimeni nu poate pune dra16

gostea într-un buzunar, spuse imperatorul.

- Soarele e doar una dintre creațiile lui Dumnezeu şi totuşi nu puteți să-l vedeți bine. Cu atât mai puțin puteți vedea dragostea, dar puteți să vă îndrăgostiți de o femeie şi să-i încredințați viața dvs. Nu vi se pare evident că există lucruri în care ne încredem fără să le vedem?

Prelucrare de Andreea Lung

Adolph Kolping şi Mişcarea Kolping în România olping este o organizație social catolică a laicilor, structurată la nivel internațional, care are ca scop formarea membrilor săi astfel încât să devină buni creştini în familie, profesie, Biserică şi societate.

Misiunea organizaţiei este de a acorda ajutor pentru întrajutorare. Pentru a-şi îndeplini misiunea, organizația se bazează pe implicarea comunităților locale active şi pe sensibilizarea opiniei publice cu privire la teme care au în vedere binele comun.

Kolping este o comunitate de acțiune şi formare, structurată în mod democratic, fondată de către preotul Adolph Kolping la jumătatea sec. al XIX-lea în Germania.

Adolph Kolping s-a născut în 8 decembrie 1813 în localitatea Kerpen, lângă Köln. Între 1829 – 1837 este calfă la meşterii pantofari din împrejurimile oraşului Köln. Dorind să iasă din acest mediu, la vârsta de 29 de ani Kolping începe studiile de teologie. În noiembrie 1846 a întemeiat prima „Asociație a calfelor” în Elberfeld; la 6 mai 1849 a înființat „Asociația Calfelor” în Köln, oraşul în care, azi, se afla sediul central al Organizației Kolping Internațional. Scopul înființării asociației era de a le oferi oamenilor un ajutor în rezolvarea problemelor create de revoluția industrială. Încă în timpul vieții lui Adolf Kolping au fost înființate Asociații ale Calfelor în Germania, Elveția, Austria, Cehia, Boemia, Croația, Italia, Belgia şi chiar S.U.A. În 1862 a fost primit în audiență de Papa Pius al IX-lea, fiind numit Administrator Financiar Papal. La 4 decembrie 1865, Dumnezeu l-a chemat în împărăția Sa. Ceremonia de beatificare a fost celebrată de către Papa Ioan Paul al II-lea, în piața „San Pietro” din Roma, la 27 octombrie 1991 în prezența a zeci de mii de pelerini.

Dezvoltarea Operei Kolping a continuat însă, „Asociațiile Calfelor” răspândindu-se în lumea întreagă şi primind, mai târziu, numele de „Familia Kolping”. În 1974 Organizația Kolping Europa a primit Statut Consultativ la Consiliul Europei şi apoi la Consiliul Economic şi Social al Națiunilor Unite şi a fost admisă pe Lista Specială a Organizațiilor Internaționale Neguvernamentale a Oficiului Internațional al Muncii (ILO). Însemnătatea operei lui Adolph Kolping s-ar putea cuprinde în trei coordonate: mijlocitoare de comunitate, dătătoare de motivaţie socială şi conferitoare de sens. Această semnificație triplă înseamnă un impuls pentru comunitate, pentru angajament social şi pentru credința proprie. În acelaşi timp ea este şi un impuls pentru trăirea unei strânse comuniuni cu Biserica.

Kolping România face parte din cadrul Kolping Europa şi a Organizației Internaționale Kolping. Cuprinde 5 organizații regionale şi 88 asociații locale numite Familii Kolping (în total 4000 membri). Mişcarea Kolping în România are o tradiție de aproape 150 de ani, exceptând anii regimului comunist. Începând din anul 1858 la Bucureşti şi 1859 la Timişoara, „Asociația Calfelor Catolice” a jucat un rol avangardist în istorie privind instruirea tinerilor. Din 1991 au fost înființate din nou asociații Kolping în România. Trei ani mai târziu s-a format structura centrală - Organizație Kolping România şi apoi cele două structuri diecezane (Kolping Alba, Kolping Alba-Făgăraş) şi două regionale (Kolping Banat, Kolping Moldova). Mişcarea Kolping este activă şi în Diecezele de Oradea şi Satu Mare.

Kolping Banat este parte a Organizației Kolping România şi Kolping Internațional. Kolping Banat şi-a asumat următoarele scopuri şi sarcini: - să-şi formeze membrii spre a se afirma ca buni creştini în lume, şi anume în profesie, căsnicie şi familie, în Biserică, societate şi stat; - să ofere servicii şi ajutor atât membrilor săi, cât şi altora prin activitățile membrilor săi, sau ale grupurilor sale; - să favorizeze bunăstarea generală şi să acționeze pentru înnoirea permanentă a Bisericii şi a societății.

Activităţi ale tinerilor din Kolping Banat. A devenit o tradiție ca, în fiecare an, tinerii Kolping Banat să întâlnească tinerii Kolping Erfurt, în cadrul unor proiecte de tineret româno-germane. Scopul acestor întâlniri este de a-i ajuta pe tineri să se cunoască mai bine, contribuind astfel la consolidarea parteneriatului dintre cele două organizații. În acest fel, tinerii pot împărtăşi o parte din experiența acumulată pe parcursul unui an de activitate, pot lega prietenii, dar şi găsi noi acțiuni şi proiecte comune. (tinerii comunică în scris prin intermediul email-urilor şi a unui portal de socializare pentru studenți www.meinvz.net).

Momentan am făcut o introducere împărtăşindu-vă o mică parte din acțiunile tinerilor, însă pe viitor promitem să revenim cu noi informații. Cei interesați de mai multe detalii pot accesa pe internet pagina www.kolping.ro iar pentru a vă alătura grupului de tineri scrieți-ne pe yahoogroup kolpingtineretbanat sau sunați la 0722556123 (biroul Kolping Banat).

Vă dorim să aveți parte de Sărbători fericite şi binecuvântate, pline de pace şi iubirea lui Isus Cristos să înflăcăreze inimile voastre! Şi nu uitați: „Cine se dovedeşte curajos, încurajează pe alţii!” Adolph Kolping Anda Neagu, leader de tineret Kolping Timişoara Scurtă bibliografie: 1. „Jurnalul lui Kolping"(p. 90-91), tradus de către Cornelia Dumitrescu şi Ingrid Arvay, 2. www.kolping.ro 17

Căsătoria şi „anexele” acesteia: o viziune creştină a eticii pre şi post matrimonială Lucrarea de față este structurată în trei părți: În prima parte sunt prezentate considerente generale despre soţi şi despre căsătorie, în partea a doua autorul prezintă aspecte privind pregătirea căsătoriei, iar ultima parte, a treia se vorbeşte despre pastorala postmatrimonială. În numărul acesta vă oferim prima parte a studiului: considerente generale despre soţi şi despre căsătorie.

Introducere. Începând cu al doilea Conciliu Ecumenic de la Lyon din 1274, căsătoria este considerată de Biserică „Sacrament, Sfântă taină”, ceea ce nu s-a întâmplat, în cadrul protestantismului (1). Acest lucru nu este surprinzător; căsătoria a fost ultima şi cea mai puțin importantă din cele şapte taine şi binecuvântarea care s-a considerat că i se acordă, era concepută, în mare măsură în termeni negativi, adică împiedicarea adulterului.

Trebuie să remarcăm că sacramentul căsătoriei nu poate fi depăşit de celelalte sacramente care susțin întreaga viață eclezială (2).

Potrivit cărților care tratează aceste probleme, o taină este un semn exterior şi vizibil al unui dar spiritual lăuntric dat nouă, poruncit de însuşi Cristos, ca mijloc prin care-l primim şi o chezăşie a împărtăşirii din El. Prin Cuvânt şi Taine, prezența divină este focalizată în aşa fel, încât, să ni se transmită la fel de direct şi de intens ca în cazul Întrupării.

Cele două Coduri ale Bisericii Catolice definesc ceea ce Sfântul Pavel numeşte „Sacramentul mare” înainte de toate „comunitate de viață”, înainte de a sublinia faptul legătura căsătoriei este prin caracterul său natural îndreptat spre procrearea şi educarea fiilor. Nu se mai vorbeşte de „scopuri primare” iar „dreptul perpetuu şi exclusiv asupra corpului fiecărui soț unul față de altul, a lăsat locul noțiunii conciliare de dăruire şi acceptare reciprocă a două persoane” (CIC can. 1055; CCEO can. 776 § 1, 2) Ființele omeneşti sunt persoane aflate în relații, una cu alta, iar în căsătorie, ele sunt atât de strâns legate, încât, nu mai sunt doi ci un singur trup. Actul intim al unirii soțului şi al soției, l-a determinat pe Sfântul Pavel să facă următoarea afirmație: „astfel dar, bărbații sunt datori să-şi iubească femeile ca pe înseşi trupul lor; cel ce-şi iubeşte femeia, pe sine se iubeşte” (Efes. 5, 28.). Aşadar căsătoria este, o stare în care, fiecare îşi găseşte împlinirea. A trăi în cadrul unei relații de căsătorie, înseamnă, potențial, a primi înapoi propria identitate personală, îmbogățită ca urmare a faptului că ai împărțit-o cu cel pe care-l iubeşti. În mod deosebit, biserica se adresează tinerilor care sunt gata de a începe drumul spre căsătorie şi viața de familie, cu scopul de a le deschide noi orizonturi, ajutându-i să descopere frumusețea şi măreția chemării la dragoste şi la slujirea vieții.

Biserica, luminată de darul credinței care o face să cunoască întreg adevărul despre bunul prețios al căsătoriei şi al familiei, precum şi înțelesul lor adânc, simte încă odată datoria grabnică de a vesti tuturor Evanghelia, adică «vestea cea bună», mai ales acelora care sunt chemați şi se pregătesc pentru căsătorie, cât şi tuturor soților şi părinților întregii omeniri.

Voite de Dumnezeu prin însuşi actul credinței (cf. Fac. 1-2), căsătoria şi familia sunt destinate intrinsec spre a se realiza în Cristos (cf. Efes. 5) şi au nevoie de harul său spre a fi vindecate de rănile păcatului şi readuse la începutul lor (cf. Mat. 19, 4), adică la cunoaşterea deplină şi realizarea integrală a planului lui Dumnezeu.

I. Considerente generale despre soţi şi despre căsătorie. Întemeiată pe referatul biblic despre crearea omului ca „bărbat şi femeie”, precum şi pe învățătura apostolică după care în Cristos „nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască”, Sfinții Părinți, susțin în termeni clari ideea egalității dintre bărbat şi femeie (3) (cf. CCEO can. 777). Vorbind despre om, ca ființă după chipul lui Dumnezeu, Scriptura, înțelege nu numai pe bărbat, ci şi pe femeie. Tocmai pentru evitarea unor confuzii, textul biblic, după ce afirmă crearea omului după chipul lui Dumnezeu, adaugă: „a făcut Dumnezeu pe bărbat şi pe femeie” ( Fac. 1, 27).

Despre femeie nu trebuie să se spună că este slabă, slăbiciunea este a trupului, însă sufletul este cel mai puternic, deoarece este sigur că tot ceea ce este creat după chipul lui Dumnezeu, este cinstită virtutea şi manifestarea faptelor bune (4). Deşi e mai slabă femeia trupeşte, ea se dovedeşte în multe cazuri mai tare decât bărbatul, mai capabilă de a răbda privațiunile, de-a posti, mai evlavioasă la rugăciune şi la fapte bune. În societățile din vechime predomina judecata, că femeia era inferioară bărbatului; această prejudecată predomină şi astăzi la acele popoare la care nu a ajuns influența creştinismului. Această prejudecată porneşte de la faptul că bărbatul dispune de o forță fizică superioară, el poate să-şi procure femeia cu forța sau să o cumpere, astfel încât femeia devine obiectul său, față de care este superior (5).

18

Conciliul Vatican II, scoate la lumină un lucru extrem de important: egalitatea soților în căsătorie trebuie trăită într-un climat de iubire totală. Numai trăind într-un asemenea climat de iubire, e posibil ca din viața de căsătorie să dispară atât spiritul de dominație, cât şi spiritul revendicării de drepturi, care se poate ivi datorită faptului că natura impune bărbatului şi femeii funcțiuni diferite. Egalitatea dintre soți nu exclude inegalitățile sau mai exact, deosebirile care rezultă din structura naturală, psihică şi fizică diferită a bărbatului şi a femeii şi din funcțiunile specifice diferite pe care ei le au în sânul familiei, tata şi mama au o poziție şi un rol anumit.

Supunerea femeilor față de bărbații lor, nu e supunerea practicată la păgâni, ci este supunerea reflectată de Biserică față de Cristos, o supunere de iubire (6). Prin conviețuirea lor de iubire, fiecare soț influențează pe celălalt, fiecare devine pentru celălalt tot mai cunoscut ca persoană valoroasă şi totodată tot mai misterios ca persoană cu posibilității de formare şi înnoire. Acest mod de împreună creştere, configurare şi formare spirituală este posibil numai în conviețuirea prin căsătorie (7).

A oferi soților un itinerar spiritual creştin, înseamnă a înțelege şi îndeplini anumite adevăruri la care nu se poate renunța (8). Un prim adevăr este acela că omul este singur, nu mă refer la înfiorătoarea experiență a singurătății, pe care mai devreme sau mai târziu, cu toții o avem; cât mai degrabă la acea singurătate radicală care este în orice om semnul realității de a fi cerut pentru un altul, de a fi o ființă înzestrată cu spirit deschis spre dumnezeire, de a fi „chip” niciodată mulțumit până nu va cunoaşte fericirea contemplării „originalului” său divin (9).

Cel mai semnificativ adevăr, fundamental, este că iubirea conjugală se împlineşte şi se adevereşte într-un sacrament, fiind adică cu putință întru credință, experimentarea vieții Bisericii. Acesta este un eveniment plin de har care trebuie configurat prin întreaga viață şi oferit lumii ca semn. Cei doi soți se iubesc, întrucât Cristos îi iubeşte pe amândoi în unicitatea lor şi îi dăruieşte unul altuia.

Un alt adevăr este nevoia de iubire, înscrisă chiar în trupul nostru şi exprimată în însăşi diferența sexuală, dă mărturie despre faptul că existența se împlineşte în comuniune, printr-o dăruire reciprocă: existăm „cu” şi „pentru” celălalt. Aceasta înseamnă că radicala solitudine despre care am vorbit mai înainte este şi ea menită unei împliniri finale. Ea nu poate fi depăşită aici şi acum, dar acest aici şi acum, îl face pe om să fie el însuşi într-o atitudine de dăruire, făcându-l să intuiască Ființa ca Treime. Comuniunea din căsătorie, este singurul loc în care eul fără a fi nicidecum abolit, poate învăța să fie cu adevărat el însuşi (10).

La sacramentul căsătoriei nu ajungem pe calea instinctului natural, ci prin vocație, prin înțelegerea faptului că, întru rugăciune şi prin oferirea propriei noastre umanități lui Cristos, ne este dat ca vocație celălalt; că vocația noastră constă în a avea grijă de unica vocație a celuilalt. A ne căsători primind sacramentul, înseamnă a lua hotărârea de a-l salva pe celălalt prin dedicarea întregii noastre dimensiuni umane îndeplinirii acestei îndatoriri.

Proprietățile esențiale ale căsătoriei sunt unitatea şi indisolubilitatea (cf. CCEO can. 776 § 3). Acestea în căsătoria creştină, dobândesc o stabilitate aparte datorită caracterului sacramental. Unitatea şi indisolubilitatea sunt de drept natural (11) – şi de aceea obligă şi pe necredincioși (12) – iar actul prin care se constituie căsătoria este consimțământul (cf. CCEO can. 817 § 1), care se cere neviciat – în domeniul juridic fiind o condiție de fond – iar oficialitatea căsătoriei este cerută „imperativ” de condițiile de formă. În Biserica noastră celebrarea se face de obicei de sine stătătoare, dar cum sacramentul Căsătoriei este un sacrament al viilor, mirii trebuie să se afle în stare de har sfințitor (cf. FC 67; cf. CCEO can. 783 § 3), se recomandă, deci, ca viitorii soți să se pregătească sufleteşte pentru celebrarea Căsătoriei lor (13), primind sacramentul Pocăinței (cf. CBC § 1622).

Biserica, are o iubire maternă față de iubirea omului şi ea este cea care-l învață pe om să iubească. Ne raliem opiniei (14) conform căreia în domeniul iubirii nu este permis să fim autodidacți, ci doar teodidacți, altfel iubirea e egoistă. (continuare în numărul următor) Note introducere: 1. cf. FLUIERAŞ, Nicolae, Tratat moral-pastoral despre uzul sacramentelor, Ed. Chiriaşii Tipografiei Româneşti, Oradea, 1932, p. 436.

2. cf. SICARI, Antonio, Cateheză despre căsătorie, Editura Galaxia Gutemberg, Târgu Lăpuş, 2004, p. 68.

Note partea I 3. cf. MĂRTINCĂ, Isidor, Sacramentele Bisericii Catolice, vol II, Sacramentele desăvârşirii creştine. Ed. ARC, Bucureşti, 2003, pp. 209211.

4. cf. BIŞOC, Alois, Sacramentele, semnele credinţei şi ale harului, Ed. Sapientia, Iaşi 2001, p. 98.

5. cf. DUMEA, Claudiu, Taina căsătoriei, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 1999, p. 56.

6. SUCIU, Vasile, Teologie Dogmatică Specială, vol. II., Sacramentele în general, sacramentele în special şi eshatologia, Ed. Tipografia Seminarului greco-catolic, Blaj, 1908, pp. 540-542.

7. cf. REMETE, George, Dogmatica Ortodoxă, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, p. 332.

8. cf. LECLERK, Jeaques, Vocation du la cretien, Ed. Fides, Namur, 1984, p. 63.

9. Ibidem, p. 68.

10. cf. SICARI, Antonio, op. cit., p. 118.

11. cf. FLUIERAŞ, Nicolae, op.cit. , p. 424.

12. cf. MĂRTINCĂ, Isidor, op. cit., p. 236.

13. cf. MANU, Mircea, Dumnezeu sfinţeşte prin sacramente. Discurs dogmatic, vol II, Sacramentele de vindecare şi de slujire ale comuniunii, Ed. Napoca Star, Cluj Napoca, 2005, p. 207.

14. Vezi opinie asemănătoare ORSATTI, Mauro, 1, 2 Tesaloniceni.

Teol. Voina-Alin Marius

19

Poezii din cadrul concursului de creaţie literară religioasă in memoriam „Arhiepiscop Ioan Ploscaru” organizat de prof. Olariu Bianca în cadrul Şcolii cu cls. I-VIII Balinţ

Isus

Sfânta Cruce

Toader Alexandru, clasa a V-a

Către Dumnezeu

Este „un Om”, acolo, sus, Pe nume Isus, Ce s-a dat la răstignire, Ca s-avem nemurire.

Bucureştean Viorina, clasa a VII-a,

Isuse, scump, eu sunt copil, Ştiu încă prea puține, De jertfa Ta, de harul Tău, Dar Te iubesc pe Tine!

Tu, Doamne, de la-nceput De când Pământul L-ai făcut, Ai creat şi munţi şi ape, Pe noi şi pe-al nostru-aproape.

Isus ţine-mă mereu, Sub dulcea ta privire, Şi ține-n inimioara mea, Pe veci a Ta iubire.

Isuse, glasul Tău cel blând Şi fața Ta senină, Îmi fac inimioara mea, De bucurie plină.

Să cresc mereu cuminte, La şcoală silitor, Căci Tu doreşti, Isuse, Să-ţi fiu ascultător.

Slavă Ţie, scump Isuse! Îţi aduc şi mă închin, Binecuvântarea să fie, Al Tău nume sfânt, Amin.

Bucureştean Viorina, clasa a VII-a Cruce sfântă, părăsită La o margine de drum, Tu stai singură, uimită De necazul de acum. Şi nu-i nimeni lângă tine, Ca pe vremuri, de demult …

Când bătrâni, copii şi mame Stăruiau în rugăciune, închinând.

Cruce sfântă, rătăcită, Jalnic stai trântită jos, Şi te uiți la lumea asta răvăşită O, ce lucru dureros!

Când lumea-L părăseşte şi se duce Tu singură rămâi sub cruce Pe-o culme-ndurerată şi pustie Asculţi în taină, Sfânta Liturghie.

Ne-ai dat picioare să umblăm, Gură să Te lăudăm, Ne-ai dat urechi s-auzim, Cuvântul să-l preţuim.

Iar noi în loc să Te iubim, Să-ţi mulţumim, să Te mărim, Mai mereu Te supărăm, Poruncile nu-ţi respectăm.

De aceea Te rugăm, Şi în genunchi noi îți cădem, Iartă-ne, că suntem răi!

Dar, suntem copiii Tăi! Încet, încet credinţa piere! Şi nu mai avem mângâiere, Doamne-ndură-Te de noi! Şi primeşte-ne-napoi!

Prof. coordonator – Bianca Olariu

Întâlnirea Naţională a Tinerilor Catolici din România 2009 (comunicat) În vara acestui an, Baia Mare va fi gazda unui eveniment religios de anvergură. Episcopia Greco-Catolică de Maramureş - Baia Mare va organiza în perioada 22-26 iulie a XI-a ediție a Întâlnirii Naționale a Tinerilor Catolici din România (INTC). Tema evenimentului va fi „Un foc care aprinde alte focuri”, iar motoul: „Pentru mine a trăi este Cristos” (Fil. 1.21). Cu acest prilej, în Baia Mare vor fi prezenți peste 2000 de pelerini, reprezentanți ai tuturor Episcopiilor catolice din România, precum şi înalți prelați ai Bisericii Române Unite cu Roma şi ai Bisericii Romano-Catolice.

Principalul loc al manifestărilor va fi Câmpul Tineretului, în imediata apropiere a Muzeului Județean de Etnografie şi Artă Populară. Pe parcursul celor cinci zile vor avea loc Liturghii, meditații, discuții pe diferite teme, conferințe, ateliere de creație, mese rotun-

de, concursuri de imnuri religioase, pelerinaje, programe artistice şi vizite la obiectivele cultural-istorice din județ. Întâlnirea Națională a Tineretului Catolic din România este o manifestare de tradiție ce se desfăşoară începând din 1991, fiind organizată de comunitatea catolică de ambele rituri din țara noastră. Totodată este o manifestare cu caracter ecumenic, la întâlnirile anterioare participând şi tineri de alte confesiuni. Mai multe informații pe site-ul oficial al întâlnirii, www.intc2009.com. Pe site-ul tinerilor grecocatolici din Eparhia de Lugoj ( http:// www.tgcl.cnet.ro/intc/intc-2009-baia-mare/) există o secțiune dedicată INTC-ului de la Baia-Mare, secțiune ce este actualizată frecvent cu relatări şi fotografii.

20

www.intc2009.com