Magnificat Nr. 5

MAGNIFICAT

EDITORIAL

Tinerii şi ASTRU Din martie 2006 şi în Episcopia de Lugoj există ASTRU şi deja filiale sunt organizate în Arad, Lugoj, Orăştie, în faza iniţială fiind şi la Timişoara şi Cugir. Ce va aduce oare nou ASTRU în viaţa tinerilor greco-catolici din Episcopia de Lugoj? În primul rând ar trebui să vedem ce poate oferi ASTRU tinerilor şi apoi ce asteaptă noua generaţie a Bisericii de la această Asociaţie. Încă dinainte de 1948 ASTRU, pe atunci doar pentru studenţi, încerca să îi apropie pe tineri de Biserică şi valorile creştine organizând activităţi catehetice, cultural-artistice sau caritative în care să fie implicaţi. La Timişoara în anii '40 ASTRU era o Asociaţie dinamică: organizau conferinţe şi exerciţii spirituale. Astăzi însă ASTRU se adresează nu numai studenţilor şi are mult mai multe proiecte şi activităţi.

Probabil tinerii asteaptă de la această Asociaţie şi concursuri sportive, pelerinaje, serate catolice, concursuri pe diferite teme. Este clar că nu poate fi vorba doar de cateheză şi momente de rugăciune, tinerii prin natura lor dorind şi activităţi recreative. Părinţii înşişi vor fi fericiti că tânăra generaţie are activităţi sub îndrumarea clerului.

ASTRU poate să devină în fiecare parohie a episcopiei noastre realitatea coagulantă pentru tineri, sub îndrumarea preoţilor.

Ce să mai aşteptăm? Să pornim împreună la drum cu acel entuziasm tipic noii generaţii a Bisericii.

Fie ca Sărbătoarea Învierii Domnului nostru Isus Cristos să ne aducă tuturor un nou entuziasm şi o înviere întru credinţă!

Pr. drd. Coriolan Ciprian Mureşan Asistent spiritual al ASTRU eparhial

NR. 1 (5) 2007

1

MAGNIFICAT

SCRISOARE PASTORALĂ

LA SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII DOMNULUI NOSTRU ISUS CRISTOS

Nr. 349 / 2007

Anul Domnului 2007

ALEXANDRU, Din mila lui Dumnezeu și graţie Sfântului Scaun Apostolic al Romei, Episcop român unit, greco-catolic, al Eparhiei de Lugoj Onoratului cler și iubitului popor credincios har, binecuvântare și mântuire de la Dumnezeu-Tatăl și de la Domnul nostru Isus Cristos

CRISTOS A ÎNVIAT! „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa” (Din stihurile Învierii)

Iubiţi fraţi întru preoţie, Iubiţi credincioşi, Învierea lui Cristos este un triumf al vieţii asupra morţii. Triumful Învierii Domnului este ca o revanşă personală. Învierea apare ca un eveniment care se produce pentru gloria lui Cristos, pentru afirmarea măririi şi suveranităţii Sale dumnezeieşti. Învierea lui Cristos este şi sărbătoarea luminii, a bucuriei şi a speranţei noastre, este sărbătoarea credinţei noastre în Înviere.

Prin victoria Sa asupra morţii, Cristos demonstrează adversarilor Săi că El posedă o viaţă nouă şi că tentativele lor de a-L readuce la neputinţă au eşuat !

Departe însă de a se arăta celor care L-au condamnat la moarte prin crucificare, Isus nu se arată decât la cei care cred în El sau la cei care sunt dispuşi să creadă. El se face văzut cu multă discreţie, iar triumful Său rămâne modest şi silenţios, căutând a îndemna pe oameni să adere la credinţă.

Acest triumf al Învierii este o dovadă a iubirii lui Dumnezeu !

Cristos nu a înviat pentru El însuşi, ci pentru noi. În apariţiile Sale după Înviere, El nu caută nici un avantaj personal, căci El este desăvârşit, El este divinitate. El nu putea să câştige nici un profit pentru noua viaţă ieşită din mormânt.

Când a vorbit despre moartea Sa, înainte de desfăşurarea dramei, El a prezentat-o ca o jertfă în favoarea noastră.

Când a prezis învierea Sa, a descris-o ca un eveniment care va aduce bucurie apostolilor Săi şi le va dărui o viaţă nouă: „Voi veni la voi. Încă puţin şi lumea nu mă va mai vedea. Dar voi mă veţi vedea; căci eu sunt viu şi voi veţi fi vii” (In 14, 18-19).

2

NR. 1 (5) 2007

MAGNIFICAT

Iubiţi credincioşi, A privi la Înviere ca la o simplă manifestare a puterii dumnezeieşti ar însemna să fim superficiali, să nu pătrundem îndeajuns, în profunzime, adevărul. Învierea este în mod esenţial iubirea divină !

Intenţia fundamentală a Domnului nostru Isus Cristos este a unei iubiri prin care doreşte să reverse în omenire o viaţă nouă care se va încheia prin învierea trupurilor la sfârşitul lumii. Această viaţă nouă se transmite prin Spiritul Sfânt: „Iar dacă locuieşte în voi Spiritul Celui ce a sculat pe Isus din morţi, Cel ce L-a sculat pe Cristos din morţi va învia şi trupurile voastre cele muritoare prin Spiritul Lui, Care locuieşte în voi” (Rm 8,11).

Existenţa Sa pământească a fost caracterizată prin raportul unic cu Tatăl Său; la fel şi învierea tinde să asocieze pe toţi oamenii la acest raport cu Tatăl ceresc. În primul mesaj încredinţat de Cristos înviat Mariei Magdalena, anunţă acest ataşament filial pentru toată creştinătatea: „Mă voi sui la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru” (In 20, 17). Odată cu Învierea, Tatăl lui Isus a devenit Tatăl nostru al tuturor. Toţi suntem invitaţi să trăim intens această viaţă de fii ai lui Dumnezeu. Această trăire influenţează atât viaţa Bisericii cât şi viaţa fiecărui credincios.

Iubiţii mei fii sufleteşti, Învierea lui Cristos nu trebuie să fie pentru noi o simplă admiraţie. Ea ne cheamă la recunoştinţă.

Trebuie să mulţumim Celui care a înviat pentru noi, Celui care ne-a dăruit o viaţă nouă, o viaţă frăţească şi filială, care a ridicat destinul nostru omenesc la gradul cel mai înalt, la demnitatea de fii ai Tatălui Ceresc.

Să se bucure în această zi cei nefericiţi, căci Acela care a înviat din morţi în ziua cea mare a Învierii va întoarce nefericirea lor întru fericire.

Să se bucure cei ce trăiesc o viaţă de lacrimi, pentru că Acela care a înviat din morţi va şterge toată lacrima de la toată faţa.

Să se bucure astăzi toată lumea, toţi oamenii de orice confesiune sau religie, credincioşi sau necredincioşi, pentru că sunt „Paştile cele sfinte, mari şi minunate, Paştile Domnului, Paştile”.

Să iertăm şi să cerem iertare. În locul urei să-şi facă lăcaş iubirea; în locul duşmăniei să-şi facă loc pacea. „Pace vouă!”, ne spune şi nouă Cristos înviat. „Pace vouă!” Iubiţi-vă unul pe altul şi veniţi în ajutorul celor ce suferă. „Pace vouă!” Fiţi răbdători unul faţă de altul şi cu toţii să cântăm: „Cristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.

Sărbători fericite !

Cristos a înviat !

Al vostru al tuturor,

Alexandru Episcop de Lugoj Dată la Reşedinţa Noastră Episcopală din Lugoj, la Praznicul Învierii Domnului, Anul Domnului 2007.

Însemnare: Această scrisoare pastorală se va citi în fiecare biserică parohială la Sfânta Liturghie din prima zi de Paşti 2007, iar în filii se va citi a doua zi.

NR. 1 (5) 2007

3

MAGNIFICAT

ACTUAL

Schimbarea

Facem parcă tot timpul ceva împinşi de la spate şi doar atunci când este chiar extrem de necesar. Am parcurs Postul Mare şi hotărârile noastre de a deveni mici asceţi s-au îmbinat oare cu dat-ul de fapt. Ce este de făcut ?

Nu că ar trebui să ne gândim zi de zi, dar totuşi ajungem să credem că trupul nostru este rău. Vrem să ne eliberăm de el tot timpul prin asceză, tânjind după lumină şi viaţă. Dar viata este o durere continuă şi o negare a condiţiei noastre umane muritoare.

Suferinţa este o parte a misterului de a fi om (Papa. Ioan Paul al II-lea).

Iar dacă privim în adâncul sufletului nostru vedem care sunt valorile noastre supreme. Ce alegem cu adevărat? Care sunt opţiunile noastre fundamentale? Descoperim că un suflet sensibil şi deschis, un suflet smerit, şi unul plin de speranţă şi neclintit în credinţă, identifică şi respinge cu uşurinţă ispita răului.

Parcurgând calea înfrânării, devenim opozanţii diavolului, spirit pur, care se află din veşnicie în luptă cu Dumnezeu. Noi ne îngrijorăm de urâciunea sau de efectul lui violent. Dar această lucrare diabolică de subjugare a fiinţei noastre, porneşte din temeri care ocolesc adevăratul pericol şi modul prin care acesta este provocat.

Cere şi oferă iertarea pentru a descoperi iubirea. Esenţa creştinismului, care o găsim în Evanghelii, unde însăşi cuvintele lui Isus mărturisesc despre Sine, viziunea imediată, şi perceperea unei voci calme, aproape tăcută care vorbeşte desluşit în liniştea sufletului nostru, aceasta este legătura cu Dumnezeu. O linişte oferită sufletului şi un prilej de a fi singur cu Dumnezeu. Vorbim cu El, căutând schimbarea şi speranţa de a primi puterea să cucerim lumea. Dar ce primim? Un sentiment care s-a transformat în umilinţa de a ne cuceri şi de a ne recunoaşte aşa slabi şi nepregătiţi. Bogăţia care ne-ar fi fost îndeajuns ca să fim în siguranţă s-a transformat datorită iubirii Lui în înţelepciunea de a ne încrede mai mult în Dumnezeu. Poate astfel realizăm că, de fapt, nu ne cunoaştem deloc, ci numai atâta cât dorim să devenim treptat ştiind prea bine că doar Dumnezeu având această cunoaştere totală a noastră ne va îngădui şi nouă implicarea pentru a ne atrage la Sine.

Narcis Ardelean 4

Dragul… de Hristos Dragul… de (B) biserică.

Deşi acest veac nu mai cunoaşte tabu-uri aproape de nici un fel – minţile „ascuţite” ale fiecăruia devenind libere şi libertine ca preţurile după mişcarea de mase din ’89 – totuşi, sunt anumite subiecte care încă mai sunt gândite, simţite şi analizate într-o atmosferă căldicică care aminteşte de cuptorul; un strop călduţ dar totuşi prea rece pentru a coace pâinea si de pălinca insuficient de tare pentru a îndepărta microbii de pe grumaz. Tabu-uri din veacul nostru? Gându-mi fuge la ... Domnul şi (B) biserică.

Mă mişc deseori în relieful bisericesc cercând cu luare-aminte la cei pe care îi întâlnesc, dorind să aflu din cuvintele şi trăirile lor ceva ce tot creştinul buncredincios ar trebui să aibe la inimă: dragul de Hristos şi (B)biserică. Întrebarea unuia cu suflet tânăr aflat printre Sfintele pagini ale Sfintelor Evanghelii: „Ce trebuie să fac pentru a moşteni Împărăţia Cerurilor?”, sau am zice noi: „În ce stare şi în ce fel să îmi duc zilele până la capăt?” ne este de folos şi nouă celor care ne găsim (unii...) crescuţi, de când ne ştim pe lângă, ori chiar între grăitoarele zugrăveli ale zidurilor (B)bisericii. Cum să ne ducem, deci, zilele şi - vrând să fim mai pretenţioşi în exprimare – în ce stare psihologico-spirituală să fim pentru a da justa valoare acestui cufăr cu haruri numit (B)biserică?

Ca orice nelinişte importantă (dacă dragul de (B)biserică mai naşte ceva trăiri semnificative în sufletul nostru), răspunsul nu se află chiar sub prima piatră de pe drum, mai ales ca în micul nostru mini-univers găsim tot mai rar şi mai neclar răspunsuri la „treburile vieţii”. Totuşi, şi din fericire, genialitatea creştinismului constă (şi) în imposibilitatea de a rămâne fără răspunsuri chiar şi în faţa întrebărilor fără răspuns ...

Metoda pe care o putem folosi e destul de simplă, dar tot atât de puţin folosită: întoarcerea cu privirea inimii şi a minţii către Cel care a făcut deja drumul dragostei până în pânzele albe – Hristos.

NR. 1 (5) 2007

MAGNIFICAT

ACTUAL Deşi creştini din leagăn (precum zice cântarea intonată mărşăluitor cu deosebi la Praznicul tuturor Sfinţilor şi a celor doi prieteni de suferinţe Petru şi Pavel), ne este greu să fim la fel de hotărâţi şi în a întoarce obrazul sau cocoaşa pentru încă o lovitură răutăcioasă, ci mai degrabă ne folosim de „înţelepciunea poporului” în expresia „După faptă şi răs-plată” (intenţionat despărţită pentru a scoate în evidenţă că răsplata noastră se repetă de mai multe ori şi poate cu mai multă vehemenţă) pentru a ascunde într-un fel incapacitatea de a ne ţine cu dinţii de: „oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt”. Dar nu-i nimic, Hristos s-a gândit şi la asta...

De ce nu am aplica atunci îndrăgita sintagmă populară şi în ceea ce priveşte pe Domnul? Sa fim măcar coerenţi până la capăt.

Dacă privim legăturile noastre cu Hristos ca pe o prietenie (cum drept ar fi să o facem deoarece nu mai suntem numiţi sclavi, robi, ci prieteni) putem liniştiţi să facem şi „După faptă şi răs-plată”... Doi prieteni adevăraţi mai tot timpul privesc cu ochii inimii şi ai minţii unul la celălalt pentru a lua exemplul faptelor bune unul de la celălalt. Se instaurează în legătura lor un fel de „circularitate” a faptelor bune, unde modul bun de a fi al unuia oferă un model, un barem de comportament pentru celălalt ... şi invers. Exact aceeaşi logică e valabilă şi în ceea ce priveşte prietenia noastră cu Domnul, şi în cele din urmă, prietenia noastră cu aceea care a fost lăsată să continue lucrarea Lui în inimile noastre – (B)biserica.

Dar cum a fost Hristos vis-a-vis de noi? Cred că expresia care leagă laolaltă tot ce a făcut şi cum a făcut El pentru noi ar fi: a fost ca un leu şi mieluşel! (lăsând bineînţeles deoparte orice asemănare cu cunoscuta bancnotă).

Ca un leu şi mieluşel a mers de a predicat prin tot ţinutul Israelului şi al Palestinei, nebeneficiind de mijloace de transport decât pe patru picioare (şi asta nu tot timpul, mai ales că pe drum lumea se îmbulzea de pretutindeni şi nu se cădea ca Domnul să stea comod pe măgăruş împărţind binecuvântări, ci vroia să fie la nivelul pământului cu ai lui). Ca un leu şi mieluşel striga oamenilor alinarea pentru sufletele lor, adică mila Celui de sus, şi de această dată neavând suport electronic pentru amplificarea vocii, ci doar formele de relief pe care le folosea cu măiestrie. Ca un leu şi mieluşel nu s-a dat înapoi din oraşele şi ţinuturile în care a ştiut că lumea nu-l are la inimă doar, doar pe cineva îl va îndupleca cu vorbe înţelepte şi minuni doveditoare a dumnezeirii Sale către schimbarea radicală a vieţii. Ca un leu şi mieluşel a stat de vorbă cu toţi: cu farisei ca un leu, iar cu cei trebuincioşi de milă ca un mieluşel. În cele din urmă, tot ca un leu şi mieluşel nu s-a sfiit să stea trup şi suflet la suferinţă pentru a ne aduce mântuire şi pentru a ne arăta că ceea ce zice nu sunt vorbe goale, ci cuvinte adevărate.

Mai stăm comod pe fotoliu după atâta „nor de mărturie” despre cineva care şi-a ars viaţa pentru noi? Putem oare să mai ţinem morţiş doar de micile satisfacţii psihologice (şi nu numai) avute în urma unor momente de rugăciune? Oare nu putem ieşi puţin de sub umbrela comodă a comodităţii? Avem acum ocazia să-i facem Domnului „după faptă şi răsplată”!

Suntem deja lei şi mieluşei. E suficient să avem grijă doar la cum aplicăm cu Hristos şi (B)biserica „leioşenia” şi „mieluşenia” noastră. Să avem curajul şi perseverenţa leului atunci când trebuie să stăm la rugăciune în faţa Domnului cerând pentru noi şi ceilalţi cele trebuincioase la mântuire.

Asemenea şi când în (B)biserică trebuie să aducem aportul personalităţii noastre unice. Cu atenţie însă, să îmbrăcăm această forţă impetuoasă în atitudinea smerită şi simplă a mieluşelului fără de care rugăciunea va deveni o neruşinată pretenţie, iar efortul nostru în biserică se va transforma din propunere, într-o semeaţă şi seacă impunere. Să ne folosim puterea şi încăpăţânarea pentru ca viciile şi chilipirurile ce ni se vând ca fiind virtuţi să nu întreacă importanţa şi valoarea prieteniei noastre cu Hristos. La fel şi când participăm la viaţa bisericească, încăpăţânarea şi puterea să o folosim pentru a nu ne izola de alţii ca apoi să avea motive „întemeiate” (adică deloc adevărate) să ne credem neînţeleşi şi excluşi. Din nou, toată această încăpăţânare şi putere a voinţei să o învelim în delicateţe şi dragă disponibilitate ca prima (încăpăţânarea) să nu se transforme în capriciu şi răutate, iar a doua (puterea voinţei) să nu devină energia de care ne folosim pentru a aplica asupra celorlalţi pretenţiile noastre de „mici prinţişori”.

Haideţi să avem la inimă puţin mai mult pe Hristos şi (B)biserica Lui şi a noastră! Haideţi să ne scuturăm prin rugăciune statornică şi încăpăţânată de comoditatea „creştinului de duminică” care nu aduce nimic statornic şi bun în viaţa noastră şi nici în viaţa bisericească! Haideţi să începem să fim lei şi mieluşei pentru Hristos şi pentru cufărul cu minunăţii şi fericiri numit (B)biserică. Haideţi să dăm ce-i mai bun din noi Celui care la rându-i a dat (gratis) ce era mai preţios de la El! R.T. NR. 1 (5) 2007

5

MAGNIFICAT

ACTUAL PRIMUL SECRET

ÎN ACEA ZI Dumnezeu nu va întreba ce marcă de maşină am condus Va întreba câte persoane am condus pe drumul cel bun.

Dumnezeu nu va întreba câti metri pătraţi avea casa noastră Ci câte persoane am primit în casa noastră.

Dumnezeu nu va întreba câte haine la modă avem în dulap Ci câte persoane am îmbrăcat cu hainele noastre.

Dumnezeu nu va întreba cât de mare era salariul nostru Ci câte compromisuri am facut ca să-l obţinem Dumnezeu nu va întreba câte diplome avem Ci dacă ne-am făcut datoria acolo unde lucrăm.

Dumnezeu nu ne va întreba câti prieteni avem Ci pentru câte persoane am fost prieteni adevăraţi.

Dumnezeu nu ne va întreba de ce a durat atât de mult până am ajuns pe drumul cel bun. Ne va duce în Paradis şi nu în Infern.

Andreea Lung

Cele trei secrete de la Fatima Apariţia Sfintei Fecioare Maria este un fenomen cunoscut la nivel modial. Locurile de apariţie au devenit adevarate sanctuare, destinaţii de pelerinaj. Cele mai mediatizate a fost şi sunt Medjugorje (Bosnia - Herţegovina), Lourdes (Franţa) şi Fatima (Portugalia).

Fatima este un orăşel de aproximativ 10.000 de locuitori situat în centru-vest, la 123 km de Lisabona.

Fenomenul apariţiilor mariane începe aici în 13 mai 1917. Sfânta Fecioară Maria apare Luciei Santos şi verişorilor ei, Jacinta şi Francisco Marto, trei SANCTUARUL DE LA FATIMA ciobănaşi. În data de 13 iulie a aceluiaşi an, Sfânta Fecioară le încredinţează, copilaşilor, trei secrete, sub forma unor profeţii.

Copiii păstrează cu sfinţenie secretele, pe care Jacinta şi Francesco, le duc cu ei în mormânt.

6

Primul secret este o viziune a iadului.

“Doamna noastră ne-a arătat o mare de foc care părea a fi sub pământ. Acolo erau demoni şi suflete afundate în foc, ca şi tăciuni arşi transparenţi, negrii şi arămii.

Pluteau prin foc, aruncaţi de flăcări, care ieşeau chiar din ei împreună cu nori mari de fum. Pluteau în toate direcţiile, fără greutate şi echilibru, urlând de durere şi disperare, care neau făcut să ne cutremurăm de teamă. Demonii puteau fi distinsi prin asemanarea lor înspăimâtătoare cu animale nemaivăzute, toate negre sau transparente. Dar coşmarul s-a terminat instant. Cum am putea să îi fim recunoscători Mamei noastre cereşti, care promiţându-ne deja de la prima apariţie, ne-a dus în cer. Altfel, cred că am fi murit de frică şi teroare.”

AL DOILEA SECRET Cel de-al doilea secret conţine sfaturile Mariei pentru a salva suflete din iad. “Aţi văzut iadul unde merg sufletele sămanilor păcătosi.

Pentru a le salva, Dumnezeu doreşte să stabilească în lume devoţiune la Inima mea Imaculată. Dacă veţi face ceea ce vă spun multe suflete vor fi salvate şi vor fi în pace. Războiul este pe sfârşit: dar dacă omenirea nu încetează să-l supere pe Dumnezeu, va izbucni unul şi mai groaznic în timpul pontificatului lui Pius al XIlea. Când veţi vedea noaptea luminată de o lumină necunoscută, atunci să ştiţi că acesta este marele semn dat de Dumnezeu că este pe cale să pedepsească omenirea pentru nelegiuirile ei, prin razboi, foamete, şi persecuţii ale bisericii. Pentru a preveni acestea, eu am venit să cer Rusiei să se consacre la Inima Mea Imaculată, şi Comuniunea pentru ispăşire în prima sâmbătă. Dacă cerinţele mele vor fi luate în seamă, Rusia va fi convertită şi va fi pace.

Altfel, aceasta îşi va răspândi greşelile pe tot Pământul, cauzând razboaie şi persecuţii ale Bisericii. Binele va fi martirizat, Tatăl Ceresc va suferi atât de mult, multe naţiuni vor fi nimicite. La sfârsit Inima mea Imaculată va triumfa. Tatăl Ceresc îmi va consacra Rusia, aceasta va fi convertită şi pacea va domni pe Pământ.”

NR. 1 (5) 2007

MAGNIFICAT

ACTUAL

Acest secret pare să anticipeze cel deal doilea Razboi Mondial, precum şi ideologia radicală, sângeroasă şi anti-religioasă a Uniunii Sovietice.

AL TREILEA SECRET La data de 9 ianuarie 1944, Lucia se hotărăşte să consemneze al treilea secret, temându-se că va muri, ca urmare a unei severe pneumonii. Cele câteva rânduri aşternute pe o foaie de caiet şcolar sunt închise într-un plic sigilat cu ceară. În luna iunie a aceluiaşi an, Lucia predă plicul superiorului unei congregaţii misionare, pentru a fi înmânat episcopului, monseniorul José da Silva, care îl păstrează în palatul său episcopal, deoarece Vaticanul refuză primirea documentului. Plicul rămâne acolo până la moartea episcopului în 1957.

Lucia îi cere lui da Silva ca plicul să fie deschis fie la moartea ei, fie în anul 1960 în funcţie de ce se va întâmpla întâi, “întrucât Sfânta Fecioară doreşte astfel". Ulterior, sora Lucia îi indică cardinalului Ottaviani argumentul Fecioarei: "În 1960, mesajul va apare mai limpede". Odată cu trecerea anilor Sora Lucia îşi schimbă decizia, din motive care nu se ştiu, şi declară: "Al treilea secret nu este destinat a fi revelat. A fost destinat numai papei şi ierarhilor imediat subordonaţi lui. Doamna Noastră nu a spus niciodată că trebuie să fie făcut public cel mai târziu în 1960. Secretul era pentru Papă".

NR. 1 (5) 2007

Odată cu dispariţia lui da Silva, Vaticanul realizează brusc importanţa secretului şi doreşte să controleze difuzarea acestuia (după 1960), de aceea reclamă chiar în 1957 obţinerea cu orice preţ a plicului sigilat.

Pius al XII-lea, Papă în vremea aceea, pune plicul primit într-un seif al apartamentului său privat, fără al deschide. Atât Ioan al XIII-lea, cât şi Paul al VI-lea citesc mesajul, dar îl sigilează la loc şi nu îl dau publicităţii. Papa Ioan Paul I, nici nu reuşeşte să citească secretul, datorită pontificatului său scurt de numai 33 zile.

La 13 mai 2000, la aniversarea a 19 ani de la tentativa de asasinat a Papei Ioan Paul al II-lea, acesta vizitează Fatima. În aceeaşi zi, este dezvăluit al treilea secret, de către secretarul de stat al Vaticanului, Angelo Sodano.

Sodano descrie secretul ca fiind o “viziune profetică” referitoare la tentativa de asasinat a Papei.

Textul celui de-al treilea secret este: “Scriu cu supunere Ţie, Dumnezeul meu, cel care mă comanzi să fac aşa prin excelenţa sa Arhiepiscopul de Leiria şi prin Sfânta Fecioară.

După cele două părţi pe care deja le-am explicat, la stânga Fecioarei şi un pic de deasupra am văzut un înger ce ţinea o sabie de foc în mâna stângă şi când o ridica parcă toată lumea era cuprinsă de foc, dar flăcările se stingeau când ajungeau în contact cu splendoarea ce emana din Sfânta Fecioară. Îndreptându-şi mâna dreaptă spre pământ, îngerul a grăit cu o voce puternică: "Pocăiţi-vă, pocăiţi-vă, pocăiţi-vă!" şi într-o lumină puternică am văzut că era Dumnezeu: "era similar cu reflecţia oamenilor în oglindă când trec prin faţa ei" un episcop îmbrăcat în alb a spus "am crezut ca este Părintele Ceresc". Alţi episcopi, preoţi şi credincioşi ce urcau muntele, în vârful căruia se afla o imensă cruce cioplită dintr-un copac cu o daltă. Înainte să ajungă acolo Sfântul Părinte a trecut printr-un oraş mare, din care jumătate se afla în paragină şi cealaltă jumătate tremura cu paşi schiopi, chinuit de durere şi necazuri, el s-a rugat pentru sufletele cadavrelor ce le întâlnea pe drumul său.

Ajuns în vârful muntelui, a căzut pe genunchi lângă crucea imensă unde a fost omorât de un grup de soldaţi care trăgeau cu gloanţe şi săgeţi în el. Şi în acest fel au murit unul după altul şi restul episcopilor, preoţilor, credincioşilor, oameni de ranguri şi poziţii diferite. Sub cele două braţe ale crucii erau doi îngeri, fiecare având în mână un cristal aspru în care adunau sângele martirilor şi cu acesta stropeau sufletele care urmau calea lui Dumnezeu.”

S-au făcut multe legături între evenimente petrecute din 1917 până în prezent şi secretele date de Sfânta Fecioară Maria. Chiar şi acum, când textele secretelor au fost mediatizate, subiectul rămâne unul de mare interes şi unul foarte discutat. Există suspicini, cum că cel de-al treilea secret nu a fost divulgat în totalitate. Şi toate aceste semne de întrebare sunt ridicate datorită periodei lungi în care secretul nu a fost dat publicităţii.

Karinne Silvia Dincă

7

MAGNIFICAT

ACTUAL

Crucea şi Învierea – luminători ai vieţii Cât timp suntem pelerini pe pământ ne punem multe întrebări despre viaţă, despre lumea înconjurătoare şi nu în ultimul rând căutăm răspunsuri ce le aşteptăm de la Dumnezeu. Noi creştinii nu suntem feriţi de evenimente neplăcute, probleme în familie, boală, suferinţă în noi şi în jurul nostru, lucruri care ne pot speria sau pe care am vrea să le ocolim. Nu putem să ne obişnuim uşor cu durerea, cu necazurile.

Căutăm şi am prefera adeseori soluţii uşoare, care să ne ajute să ocolim tot ce ne provoacă stările neplăcute.

Timpul postului Mare este pus la dispoziţia noastră de Sfânta Biserică pentru a ne întări în credinţă, în speranţă şi dragoste. Acest timp de 40 de zile are în centru crucea lui Cristos în care putem să punem într-o lumină nouă viaţa de zi cu zi, în suferinţă dar şi în bucurie pentru că patimile lui Isus se luminează în dimineaţa Pastilor de strălucirea Învierii Domnului.

O ispită ce ne vine e aceea de a încerca să sărim peste crucile pe care viaţa ni le pune înainte, de a le înlătura, de a încerca să găsim o altă stradă care să fie mai puţin spinoasă, mai puţin abruptă. Este ispita la care au fost supuşi şi apostolii lui Isus atunci când îi sugerează să găsească o cale care să ocolească Calvarul, o stradă care să nu includă crucea cum îl roagă Petru să nu meargă la Ierusalim, sau când cei doisprezece nu pricep cuvintele Domnului despre moartea sa apropiată şi gândul le zboară în primul rând la cine să fie primul între ei; aşadar nici tentaţia noastră nu e nouă, nu e străină naturii umane.

Domnul însă demaschează aceste forme de ispită care ar vrea să devieze drumul suferinţei şi al crucii nu pentru că doreşte durerea pentru ea însăşi, cum ne-o arată în Grădina Ghetsemani când ar dori să i se îndepărteze paharul patimilor dacă acest lucru nu

s-ar opune planului Tatălui. Pe Petru îl îndeamnă să se conformeze planului lui Dumnezeu, să treacă înapoia sa, să îl urmeze în purtarea crucii iar pe cei doisprezece apostoli îi întreabă dacă vor putea bea paharul suferinţei mântuitoare. Învăţătura lui Isus e că la Învierea mântuitoare se ajunge trecând prin acceptarea planului lui Dumnezeu, că nu este înviere fără cruce, că nu se ajunge în Duminica Paştilor sărind peste Vinerea Mare. E drept că uneori ne întrebăm de ce nu putem vedea clar planul lui Dumnezeu, putem avea impresia că nu înţelegem de ce toate se abat asupra noastră, de ce e nevoie să trecem prin suferinţe şi prin durerile acestei vieţi?

Sf. Padre Pio a răspuns printr-un exemplu foarte sugestiv acestor întrebări spunând că viaţa e asemenea unei ţesături pe care o mamă o face în timp ce copilaşul ei se joacă la picioarele sale. Pruncul din locul în care se află vede partea din care nu se desluşeşte nimic, observă partea opusă a ţesăturii, acolo unde sunt înodate firele, unde culorile nu sunt conturate şi se pare că tabloul ce se realizează nu are frumuseţe sau sens. De îndată însă ce-şi întreabă mama ”ce lucrează, ce ţesătura face?” şi aceasta îi arată partea bună copilul descoperă armonia culorilor şi a formelor, minunăţia operei mamei.

Aşa şi noi creştinii, riscăm să vedem partea opusă a vieţii atunci când ochii noştri nu privesc realitatea prin prisma crucii şi a învierii, atunci când încrederea în Dumnezeu lasă spaţiu privirii noastre care dacă este din puctul de vedere al copilului din pildă ne poate arată doar un tablou incomplet.

Strălucirea Învierii să ne fie spre luminarea ochilor sufletelor şi a trupurilor ca să vedem binecuvântările pe care Dumnezeu le pune în vieţile fiecăruia şi să putem vedem crucile din toate situaţiile noastre personale sau familiale în lumina Învierii care dau adevărata lor înţelegere.

Pr. Gabriel Buboi

8

NR. 1 (5) 2007

MAGNIFICAT

Prezenţa Surorilor de Caritate în România (1993-2007)

VIAŢA CONSACRATĂ

„Noi am ascultat vocea Spiritului vocaţiei noastre „Noi am ascultat vocea aproapelui noastru care se găseşte în orice parte a lumii; Noi am ascultat vocea săracilor, care sunt membrele preţioase ale lui Isus Cristos.

Ei care sunt fraţii noştri, în orice ţară s-ar afla, şi toţi trebuie să fie la fel de drăguţi” O istorie de har Odată cu căderea comunismului (1989), s-au deschis frontierele spre ţările din Estul Europei şi spre Occident, făcându-se astfel descoperiri de necrezut, ale modului cum un regim totalitarist a putut reduce o naţiune la mizerie!

România care era şi este o ţară bogată în frumuseţi naturale, mari extensii de terenuri cultivate şi multe bogăţii naturale a fost redusă la cea mai mare sărăcie, în perioada acestor regimuri totalitare! În acest context s-a „născut” istoria surorilor Sf. Ioana Antida.

Operele trecute şi prezente ale Surorilor de Caritate În anul 1991 cu autorizaţia Arhiepiscopului de Bucureşti, Mons. Ioan Robu se deschide prima comunitate la Râmnicu Vâlcea! În următorul an, 1992 s-a deschis comunitate în parohia „Maica Îndurerată” din Bucureştii Noi! În anul 1993 s-a deschis comunitatea de la Lugoj, cu trei surori dintre care una din Besacon (Franţa), iar în anul 1994 s-a mai deschis comunitate la Piteşti Monsenoirul Ioan Ploscaru, de Pie Memorie, fost episcop şi Arhiepiscop al Eparhiei de Lugoj, urmaş al persecuţiei comuniste, cere şi obţine de la Maica Generală, Sr. Antoine Henriot surori pentru o prezenţă religioasă apostolică, după carisma noastră; dându-le în comodat o parte din casa episcopală.

După restructurările făcute la casă, pentru locuinţă, şi serviciul apostolic, surorile în acest oraş unde se regăsesc mai multe etnii, tradiţii obiceiuri, au reuşit să ofere un evident exemplu de primire şi acceptare frăţească. În acest context poliglot şi policultural au dat viaţă unor servicii: - Grădiniţa „Sfânta Ioana Antida” acreditată după cerinţele statului, cu program normal; - Centrul educativ Socio-Sanitar „Sfânta Ioana Antida” din cartierul mondial – Lugoj; - Asistenţa familiilor, în special a celor sărace; NR. 1 (5) 2007

- Vizitarea bolnavilor la domiciliu; - Un ambulatoriu medicoinfirmieristic (acum nu mai funcţionează); - Activitatea în parohia romanocatolică din Lugoj: catehism; - Grupul prietenilor Sfintei Ioana Antida şi cel al voluntarilor; Comunitatea este compusă din patru surori, care împreună cu dăruire îl servesc pe Isus, prezent în persoanele cu care intră în contact.

Surorile, actualmente se ocupă de grădiniţa cu program normal, acreditată după cerinţele statului român. Are trei grupe, şi este frecventată de copiii din Lugoj şi nu numai, unii chiar şi din afara oraşului. Atât surorile, cât şi personalul laic cu care ele colaborează, prin programele şi conţinuturile ce le transmit copiiilor, doresc să contribuiască la o educaţie cât mai reală, care să promoveze persoana umană în demnitatea ei; fără ca să fie făcute discriminări de rasă, religie, naţionalitate.

Ele împreună cu personalul laic, se ocupă şi de Centrul Educativ Socio-Sanitar Sfânta Ioana Antida din cartierul Mondial Lugoj. Centrul s-a deschis pentru copiii din cartier, în vederea prevenirii abandonului şcolar şi multe alte activităţi de durată.

Centrul este în colaborare cu Biserica GrecoCatolică din Lugoj, Asociaţia ONG, ITACA din ItaliaNapoli şi Primăria municipiului Lugoj.

Sunt 31 de copii care frecventează Centrul în clasele I-V cu vârste între 8 şi 11 ani. Practic, copiii de la şcoală, vin la Centru unde servesc masa de prânz (13.00-14.00), se joacă, apoi îşi fac temele (15.0018.00). Ei au parte de două ori pe săptămână de un voluntar pentru cursul de engleză; fac diferite întâlniri cu psihologul. Totodată copiii îşi fac baie săptămânal, în vederea formării unei obişnuinţe de a se păstra curaţi.

Sr. Cristina (Surorile de Caritate Lugoj) Ana-Maria Borhan

9

MAGNIFICAT

EVENIMENTE

Privind spre viitor Într-o solemnitate cu totul deosebită s-a desfăşurat anul acesta „Săptămâna ecumenică de rugăciune” în catedrala greco-catolică din Lugoj.

Frumuseţea manifestării s-a datorat în bună parte implicării tinerilor din ASTRU şi sprijinului deosebit al Părintelui Ioan Pop. Pe soleea din faţa altarului s-a amenajat un spaţiu special cu o cruce pe care era inscripţionat motoul săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştinilor: „Pe surzi îi face să audă, iar pe cei muţi să vorbească” (Marcu 7, 37). În faţa crucii în fiecare seară, după slujba religioasă, tinerii: Ardelean Narcis, Ana-Maria Borhan, Costel Borhan, Geanina Hirţea, Alexandru Ilinca, Ionuţ Ungureanu, Lăcrimioara Jivanior, Loredana Bacău, Dana Ticle, Pati Vlad, Ramona Biro, Norbert Popper, Robert Trubiansky, Adrian Cania, Raimondo-Mario Rupp, alături de Părintele Ionică au citit meditaţii, au recitat poezii şi au cântat cântece religioase legate de acest eveniment. Atmosfera emoţionantă a fost susţinută de cântecele alese cu grijă de teologul Robert Trubiansky.

Atraşi de importanţa evenimentului în fiecare seară participarea enoriaşilor a fost numeroasă tocmai datorită atmosferei creată de tineri.

Săptămâna s-a încheiat cu o Slujbă cu totul deosebită la care au participat mulţi tineri – chiar şi de alte confesiuni – şi cu o agapă frăţească.

De altfel săptămâna ecumenică a început la Reşedinţa Episcopiei Greco-Catolice Lugoj, unde au participat reprezentanţii tuturor cultelor din oraşul nostru, şi s-a încheiat la Biserica Baptistă „Harul” din Lugoj unde au participat mulţi tineri (atât din ASTRULugoj, cât şi alţi tineri greco-catolici).

Tinerii noştri vor fi oameni maturi, creştinii secolului XXI. Faptul că ei s-au implicat cu toată dăruirea în această acţiune, dovedeşte că sunt pregătiţi să fie adevăraţii creştini ai deceniilor care vor urma, fiindcă vor şti să înţeleagă, să se apropie, şi să iubească pe aproapele lor pentru că toţi suntem fii întru CristosDomnul.

Prof. Maria Bacău

Carnavalul tinerilor catolici de la Lugoj, Ediţia a II-a În după-amiaza zilei de 17 februarie a.c., în organizarea Parohiilor Greco-Catolice din Lugoj, a ASTRU-lui Eparhial Lugoj şi a Parohiei Romano-Catolice Lugoj, în municipiul de pe Timiş a avut loc a doua ediţie a Carnavalului tinerilor catolici.

La eveniment au participat numeroşi tineri catolici de ambele rituri, în special cei care frecventează întâlnirile de cateheză organizate de parohiile catolice din oraş.

Carnavalul a avut un juriu din care au făcut parte: un preot greco-catolic, un preot romano-catolic, o soră din Congregaţia Surorilor de Caritate ale Sfintei Ioana Antida din Lugoj, şi trei reprezentanţi ai tinerilor.

După parada măştilor şi a cuplurilor, s-au acordat premii pentru cea mai hazlie mască, costumul cel mai original, premiul I, II si III şi nu în ultimul rând, marele premiu.

Premiile au constat din cărţi cu tematică religioasă catolică, clowni de ceramică şi jucării de pluş.

Fiecare premiant a primit şi câte o diplomă în semn de amintire a acestei a doua ediţii de carnaval. Premiile au fost donate atât de partea greco-catolică, cât şi de partea romano-catolică.

Ca urmare a celor două ediţii reuşite ale Carnavalului tineretului catolic de la Lugoj, deja se construieşte o tradiţie ca înainte de intrarea în Postul Mare, tinerii catolici lugojeni să aibă în fiecare an acest eveniment, la fel cum este el organizat şi în alte comunităţi catolice din lume.

Raimondo-Mario Rupp Mai multe fotografii de la acest eveniment, se găsesc pe coperta 3 a revistei

10

NR. 1 (5) 2007

MAGNIFICAT

EVENIMENTE

Proiectul formativ în misiunea Acţiunii Catolice (comunicat)

În perioada 9-11 martie 2007, Acţiunea Catolică din România (ACRO) a organizat la Seminarul Teologic Greco-Catolic din Oradea, cursul de formare cu tema Proiectul formativ în misiunea Acţiunii Catolice şi motoul "Înnoiţi-vă spiritul minţii voastre şi îmbrăcaţi-vă omul cel nou"(Ef 4,23). Activitatea de formare face parte din planul trienal de activităţi al federaţiei ACRO şi a fost organizată de Consiliul Director ACRO, format din: Oana Tuduce - preşedinte, Corina Gecăşan - vicepreşedinte sector copii, Anca Lucaci - vicepreşedinte sector tineri, Alin Tatvicepreşedinte - sector adulţi, Codruţa Fernea - secretar şi pr.

Felix Roca - asistent spiritual.

Au participat 80 de responsabili din asociaţiile fondatoare ale federaţiei: Acţiunea Catolică "Sf. Iosif" din Dieceza de Iaşi, Asociaţia Tineretului Român Unit - ASTRU din Arhieparhia de Alba Iulia şi Făgăraş, Eparhia de Oradea şi Eparhia de Cluj-Gherla, Asociaţia Generală a Românilor Uniti - AGRU Naţional.

Au fost de asemenea prezente şi organizaţii invitate, precum: Asociaţia Bărbaţilor Catolici "Sf. Iosif - muncitorul" din Dieceza de Satu Mare, Asociaţia Tineretului Catolic Maramureş şi Asociaţia NR. 1 (5) 2007

Tineretului Român Unit - ASTRU din Eparhia de Lugoj.

Din partea ASTRU-lui Eparhial Lugoj au participat tinerii: Ana-Maria Borhan (vicepreşedinte), Adrian Cania (secretar) şi Dana Ţicle. Sfânta Liturghie Arhierească celebrată de PS. Virgil Bercea, Eparhul locului şi responsabil cu laicii din parte Conferinţei Episcopilor Catolici din România, a deschis acest curs de formare. PS Virgil a îndemnat participanţii la acest curs să rămână fidelii apostolatului Bisericii "cu responsabilitate, dăruire şi încredere" şi să îl aibă pe Cristos ca model de urmat fixându-şi privirea spre El pentru că "în El stă toată tăria noastră, cu El vom birui, pentru că dincolo de Cruce, dincolo de moarte dincolo de mormânt, este Învierea. Vă doresc ca în aceste zile aici la Oradea să găsiţi acest curaj în Domnul." Momentele formative au fost susţinute de Maria Grazia Tibaldi, secretara generală a Forumului Internaţional al Acţiunii Catolice. Aceasta a vorbit participanţilor despre necesitatea unui proiect formativ insistând asupra faptului că acesta va marca o etapă în atingerea scopului ACRO, aşa cum prevede statutul federaţiei,

va implica o coresponsabilitate în această muncă şi va oferi o orientare, un itinerar formativ, atât pentru Acţiunea Catolică din România, cât şi pentru cei care doresc să o cunoască. Munca în grupuri de discuţii pe sectoare (copii, tineri, adulţi) a favorizat în primul rând o mai bună cunoaştere a realităţilor asociative, o reflecţie asupra valorilor comune, dar şi o identificare a nevoilor, a necesităţilor asociative. S-a vorbit despre grup, ca şi loc de comuniune al membrilor AC şi despre specificitatea Acţiunii Catolice în ceea ce priveşte itinerarul formativ.

Sfintele Liturghii de rit latin şi bizantin, Calea Crucii, seara de rugăciune "Acţiunea Catolică - şcoală a sfinţeniei", au constituit elemente esenţiale pentru spiritualitatea întâlnirii. De o bogăţie culturală au fost seara cu produse tradiţionale, specifice fiecărei zone şi vizitarea catedralei greco-catolice "Sfântul Nicolae". Au fost zile de har şi bucurie pentru Acţiunea Catolică din România, care încearcă să trăiască cu fidelitate cele trei mandate încredinţate de servul lui Dumnezeu Papa Ioan Paul al II-lea la Loretto: "comuniune, contemplaţie şi misiune".

(Comunicat semnat de Anca Lucaci şi Codruţa Fernea). Sursa: www.catholica.ro 11

MAGNIFICAT

PSIHOLOGIE

Creativitatea de grup şi orizonturile dialogului ...

A duce o viaţă creativă înseamnă a fi sensibil la germenii nemulţumirii şi a fi dornic să îi hrăneşti cu interes stăruitor şi cu atenţie. Deşi unele probleme şi întrebări intimidează prin persistenţa, enormitatea sau neclaritatea lor, o viaţă fără întrebări este o viaţă lipsită de gustul şi entuziasmul de a învăţa.

Deseori ne confruntăm cu situaţii dificile pentru viaţa de grup: dificultatea de a (ne) comunica, tristeţea de a nu fi valorizaţi sau preţuiţi, abandonarea unei idei bune din pura frică de a nu fi criticaţi...

Oare nu aşa se întâmplă cu noi tinerii când visăm acel „altfel” şi ne poticnim de atitudini critice, descurajatoare ale celor din jurul nostru, când suntem puţin înţeleşi în elanul nostru, în ideile şi dorinţa noastră de mai bine?! Oare nu aşa se întâmplă în grupurile noastre, în asociaţiile noastre unde simţim uneori că nu „bate vântul” pe care ni-l dorim, dar în acelaşi timp nu ne agităm prea mult pentru a răzbate zidul diferenţelor de opinii sau convingeri?

Ne resemnăm la o stare de neputinţă sau de pasivitate, renunţăm la entuziasm, ne scuzăm cu replici de genul „oricum nu se poate schimba nimic!” sau „e imposibil, pentru că nimeni nu face nimic!” şi atunci ne căutăm un refugiu sau ne aşezăm pe o buturugă, aşteptând ca din senin, lumea întreagă să se schimbe, să fie mai pe gustul meu, iar alţii să îmi ofere posibilităţi pentru ceea ce eu caut... Dar oare, nu suntem noi tinerii, chemaţi să fim „sarea pământului” (după spusele iubitului nostru papă Ioan Paul al-II-lea), cei care trebuie să cheltuim cu drag şi entuziasm potenţialul şi talentul nostru pentru a îmbunătăţi colţul de lume unde ne este hărăzit sa trăim?

12

Francesco Alberoni, psiholog italian de renume, anul trecut recomanda într-un articol de succes să fim suspicioşi cu „aşa zişii profesionişti/experţi ai lui nu se poate”. Se referea în principal la atitudinea constructivă de a ignora neîncrederea unora atunci când noi dorim să propunem idei curajoase, inovatoare.

Poate chiar în momentele în care considerăm dificilă misiunea noastră, ajungem să întrezărim soluţii noi la starea de fapt, căci precum spunea cardinalul Martini autentica dragoste creştinească, hrănită în raportul cu Dumnezeu, este flexibilă şi are o minunată capacitate de fi proaspătă, inventivă, de a găsi posibilităţi nebănuite pentru a face binele.

Dar cum să facem aceste schimbări pe care le dorim? Este dialogul o resursă pentru a promova creativitatea de grup? În sens general, creativitatea este un concept psihologic complex şi multidimensional, care poate fi analizat din multe puncte de vedere. În cadrul acestui articol ne limităm la a discuta despre dimensiunea socială a creativităţii şi despre beneficiile dialogului în ceea ce priveşte calitatea relaţiilor şi a ideilor.

Pentru multă vreme, creativitatea a fost înţeleasă ca o aptitudine sau o trăsătură de

personalitate a câtorva norocoşi.

Aceasta însă, nu mai este o trăsătură demnă de admirat doar la Einstein sau Mozart, nu e doar un talent al celor dăruiţi de Dumnezeu, în timp ce noi abia ne mişcăm, „traşi cu cheia” sau „împinşi de la spate” de valul schimbărilor. Azi, creativitatea a devenit un mod sau o atitudine de viaţă, ea este un răspuns necesar la schimbare, este cheia muncii în echipă şi dovada capacităţii de adaptare la cerinţele lumii în care trăim. Acest lucru e valabil fie în familie, fie la şcoală sau în viaţă profesională, fie în activitatea grupului de tineri catolici, animaţi de dorinţa de a-L cunoaşte pe Hristos şi de a-L răspândi.

Chiar dacă punctul culminant al unui proiect creativ poate gravita în jurul unei perioade de solitudine sau în jurul câtorva momente de inspiraţie, în ambele cazuri se regăseşte un grad mare de interacţiune cu alţi oameni.

Aşadar ea se dezvoltă pe baza unei reţete care îmbină individualitatea cu sociabilitatea. Dar echilibrul între sociabilitate şi solitudine variază în funcţie de temperament şi de natura activităţii pe care o desfăşurăm. Fiecare dintre noi este un individ cu o serie complexă de perspective, de moduri de a trece prin viaţă, lucruri care ne fac unici.

Este esenţial să înţelegem şi să acceptăm diferenţele în grupul nostru, deoarece omogenitatea sau similaritatea membrilor unui grup este periculoasă, pentru că diminuează şansele de a dezvolta obiective şi idei îndrăzneţe, iar pe termen lung există riscul rutinei, al apatiei, al lipsei de colaborare între colegii de grup.

De ce este esenţial pentru grup comportamentul de cooperare? Înainte de a contura principiile unui dialog eficient citiţi cu atenţie povestea: NR. 1 (5) 2007

MAGNIFICAT

PSIHOLOGIE „Au fost odată ca niciodată, patru orbi, care încercau să-şi dea seama, după pipăit, cum arată un elefant. Primul orb, după ce a pipăit un picior, a fost convins că elefantul este un copac. Al doilea, punând mâna pe un fildeş, a declarat sus şi tare că elefantul este o suliţă. Al treilea, încolăcindu-şi braţele în jurul trompei animalului, şi-a avertizat tovarăşii că au de-a face cu un şarpe. Iar al patrulea, atingând urechea, a decretat că este un evantai. Ce bine ar fi fost dacă nu sar fi grăbit, dacă şi-ar şi adunat la un loc toate cunoştinţele, astfel încât să obţină o imagine mai completă şi mai detaliată a misteriosului obiect.”

Dialogul înseamnă mai mult decât conversaţie, dispută sau discuţie. Fizicianul David Bohm susţine că dialogul include trei ingrediente esenţiale. Primul se referă la faptul că toţi oamenii trebuie să înceteze să mai facă presupuneri. Al doilea prevede că fiecare trebuie să îl trateze pe celălalt ca pe egalul său. Al treilea se referă la faptul că există un moderator cu rol de a le reaminti mereu participanţilor de contextul în care se află şi de a-i ajuta să-şi contureze firul gândirii. Aşadar, este inutil să porţi un dialog despre ceva anume, dacă ai luat hotărârea irevocabilă de a-ţi menţine punctul de vedere. La baza dialogului stă presupunerea potrivit căreia oamenii au idei valoroase şi, cu cât se implică mai mulţi indivizi într-o anumită problemă, cu atât vor apărea mai

multe şanse de a se găsi cea mai bună soluţie.

A fi în dialog este mai mult o stare sau o calitate a conversaţiei decât o tehnică specifică, deşi există moduri în care aceasta poate fi încurajată. Toţi cunoaştem foarte bine starea tipică dialogului. O simţim într-o conversaţie de suflet cu un prieten vechi. De exemplu, imboldul de a-l întrece pe celălalt, de a contrazice, de a pune la punct, de a-l obliga pe altul să accepte un anumit lucru nu mai este atât de puternic în cadrul unui dialog, toţi aflându-se pe aceaşi treaptă – ascultă, învaţă, contribuie şi doresc să vadă cu alţi ochi, să ţină la propriile convingeri şi păreri doar pentru a provoca progresul. Oamenii doresc cu adevărat să se lase uimiţi, să accepte nedumerirea şi să treacă dincolo de limita propriului şi familiarului mod de a privi lumea, tinzând către o lume complexă, plină de nuanţe, în care şi ei aduc sau regăsesc propria lor tonalitate.

Dialogul este modalitatea fundamentală pentru a lucra eficient într-o echipă, spre atingerea oricărui obiectiv comun.

Pentru a cultiva dialogul, tot ceea ce trebuie să faci în cadrul unei întâlniri de grup este să urmezi firul conversaţiei, ascultând ceea ce s-a spus; sa te laşi purtat de ea, astfel încât să ai răgazul de a simţi cu adevărat vorbitorul şi, totodată, de a analiza ce sentimente îţi trezeşte discursul lui; observă ce reacţii

automate eşti înclinat să ai, analizează-le şi la final, împărtăşeşte grupului rezultatele provizorii ale acestei rezonanţe.

Diferenţele de opinie sau de experienţă nu trebuie evitate, ascunse sau estompate: este necesar să fie afirmate pentru a participa în mod constructiv la elaborarea soluţiei finale. Un exerciţiu simplu şi util pentru a încuraja starea de dialog în grup este acela de a stabili următoarea „regulă” pentru toţii participanţii la întâlnire: nimeni nu-şi poate exprima propriul punct de vedere până când nu repetă punctul de vedere al persoanei de dinaintea sa, spre satisfacţia acesteia. Acest lucru îi va face pe oameni să se asculte mai atent unul pe celălalt şi să respecte sau să valorifice opinia celorlalţi indiferent de propriul punct de vedere.

Ca tânără creştină, cred cu tărie că dincolo de teoria psihologilor despre dialog sau despre mobilizarea creativă a grupului, arta dialogului se învaţă pas cu pas în momentele de conversaţie cu Tatăl, căci în rugăciunea tainică, ni se dezvăluie propriul potenţial, adică acea chemarea a fiecăruia dintre noi de a multiplica „talanţii” ce i-am primit de la bunul Dumnezeu. Să facem aşadar „investiţii” curajoase în lumea în care trăim!

Dana Ţicle

Vrei să schimbi pe cineva?

ACTUAL

Ţi s-a întâmplat vreodată să mergi spre Timişoara şi să nimereşti pe drumul spre Ţipari? Eu am păţit-o şi ca să ajung la Timişoara a trebuit să fac o întoarcere cu 180 de grade. Iată ce înseamnă să ne convertim: să te poziţionezi pe drumul bun ca să ajungi la destinaţia dorită; - de la egoism spre dragoste - de la frică la încredere în Dumnezeu - de la sex la iubirea adevărată Aproape toţi credem că alţii trebuie să se schimbe, noi suntem perfecţi aşa cum suntem. De aici însă începe marea greseală, pentru că singurul în lumea asta care se poate schimba sunt eu: dacă eu reuşesc să mă schimb puţin, oricât de puţin, voi observa, încetul cu încetul cum ceilalţi din jurul meu se schimbă şi ei.

NR. 1 (5) 2007

13

MAGNIFICAT

ACTUAL

RELIGIILE LUMII

Ai încercat vreodată, dimineaţa să te trezeşti mai devreme cu 10 minute şi să pregăteşti de exemplu o cafea pentru ceilalţi din familie? Sau în loc să te uiţi seara la serialul preferat, să-i spui mamei: mamă în seara asta spăl eu vasele? Încearcă cu lucruri mărunte şi te asigur că au un succes deosebit. Secretul constă în a fi perseverenţi. Ai o prietenă? Când i-ai adus ultima dată flori? De ziua ei? Încearcă să-i dai mici cadouri, flori sau alte lucruri mărunte, care, aparent n-au nici o valoare, şi ai să vezi cum lucrurile se vor schimba, cum se va schimba atitudinea ei faţă de tine, cum te vei schimba tu, cum vă veţi schimba amândoi.

Prin Evanghelia despre smochinul fără roade, care ar trebui tăiat pentru că nu aduce roade, care ocupă loc degeaba, Isus, ne invită pe toţi, ca să aducem roade. Să înlocuim STERILITATEA CU FRUCTELE. Chiar dacă până acum n-am făcut nimic pentru Cristos, chiar dacă am amânat mereu momentul întâlnirii cu Cristos, chiar dacă ţi se pare că viaţa ta nu valorează nimic, Isus este aici, lânga tine, şi ne spune fiecăruia în parte: Eu am încredere în tine, ştiu că poţi să dai ce-i mai bun din tine, tu valorezi enorm, tu poţi să dai, cu viaţa ta, fructe bune, ca şi smochinul lăsat să aducă roade încă un an.

Cum să aduci roade?

- Lasă să se sape în jurul tău, adică să accepti cu încredere încercările vieţii, lasă ca alţii să te corecteze atunci când greşeşti.

- Lasă îngrăşământul să pătrundă la rădăcinile tale, adică acceptă Sacramentele, rugăciunile, iubirea şi iertarea fraţilor tăi.

Dacă vrei să aduci roade, bune şi dulci ca şi smochinul, trebuie să te laşi mâncat. Trebuie să devii mâncare pentru celălalt. Cum? - Dacă eşti mamă: devii mâncare pentru alţii, călcând cămăşile, pregătind masa cu dragoste, faci curăţenie în casă astfel ca atunci când ceilalţi ajung acasă găsesc odihnă.

- Dacă eşti un tânăr, devii mâncare pentru alţii, învăţând, iertând colegului de birou care te-a supărat, făcând curăţenie în camera ta, vizitându-l pe bunicul tău pe care nu l-ai văzut de mult, şi care poate s-a îmbolnăvit între timp. Organizându-te, poţi avea suficient timp pentru alţii, îi poţi hrăni pe alţii cu faptele tale bune.

Andreea Lung 14

Religia în Persia Antică

Religia persană a fost o religie dualistă bazată pe două elemente: Binele şi Răul, binele manifestându-se prin lumină şi foc, iar răul prin întuneric. Lumina binelui se considera pământul fertil unde era posibilă viaţa agricultorilor şi a crescătorilor de vite, iar cea a răului erau declarate stepa şi deşertul (implicit acest lucru se extindea asupra triburilor nomade ce locuiau aici şi ameninţau zonele fertile de la şes).

Principala divinitate persană în prima fază a fost considerat zeul iranian AHURA-MAZDA, compus din Ahura care era „domnul” şi Mazda - „înţeleptul” sau „gânditorul”. ANDRA-MANIU, era considerat zeu al nopţii al întunericului şi al răului. În timpul lui Xerxes, rege deosebit de violent şi crud, se ajunge la încercarea de a institui cultul lui Ahura-Mazda, ca divinitate supremă unică. În inscripţia descoperită la Persepolis, Xerxes spune: „ ... Când am ajuns rege, au existat câteva regiuni numite mai sus care s-au revoltat. Dar Ahura-Mazda m-a ajutat şi sub umbra lui eu le-am supus şi le-am readus la vechea lor condiţie. În plus, au existat regiuni care venerau pe zeii răi: dar sub umbra lui Ahura-Mazda eu am dezrădăcinat templele zeilor răi şi am poruncit ca ei să nu mai fie adoraţi”.(s.n.)

Inscripţia relevă elocvent efortul curţii centrale de a impune o divinitate unică în ideea realizării unităţii spirituale a statului atât de diversificat din punct de vedere etnic.

Alături de Ahura-Mazda erau adoraţi, în vechiul NR. 1 (5) 2007

MAGNIFICAT

RELIGIILE LUMII Iran, zeiţa fertilităţii şi a pământului ANAHITA; zeul-taur, care a dăruit oamenilor nemurirea sub forma unei băuturi numite haoma.

MITHRAS este atestat documentar din secolul al XIV-lea a.Chr., iniţial a fost zeu al păşunilor, apoi cultul său s-a complicat prin mai multe atribute. Între credinţele care au existat în perioada nomadă se număra adorarea unor animale, dar mai ales un cult al focului.

ZARATHUSTRA (Zoroastru numit de greci), un profet, a trăit, se pare, între secolele VII-VI a.Chr. în zona Iranului de est, la Gatha; considerat un reformator social (?) sau profet cum afirmam mai sus, care pune la baza credinţei sale existenţa unei divinităţi unice prin supremaţia lui Ahura-Mazda faţă de celelalte divinităţi principiul dualist al luptei dintre Bine şi Rău. El reprezintă întruchiparea Justiţiei şi Gândirii celei Bune, Devotamentul etc.

Conform gândirii lui Zarathustra, duhul cel Rău lupta în permanenţă cu forţele bune; aceasta constituie esenţa vieţii cosmice. Concepţia vieţii la Zarathustra are şi o latură morală. Individul singur contribuie la victoria Binelui asupra Răului pe trei căi: cugetări bune, cuvinte bune, fapte bune (adică cele trei virtuţi: pietatea, cinstea şi spiritul de dreptate). În timpul dinastiei sasanide, zoroastrismul a devenit religie de stat. Alături de acest cult s-a păstrat, însă, şi cultul lui Mithras, care îşi va impune supremaţia faţă de Ahura-Mazda, fiind adoptat în Grecia sub numele de Helios, considerat salvatorul Omenirii.

Religia iraniană nu a avut influenţă în Babilon sau Egipt în perioada de maximă putere politică.

Gabriel Lupşa

ISTORIE

Asociaţia Generală a Românilor Uniţi (A.G.R.U.).

Câteva repere istorice din perioada interbelică Ce este şi ce vrea sa facă Asociaţia Generală a Românilor Uniţi (A.G.R.U.)? Aceasta era întrebarea care se punea în acel timp când A.G.R.U. era doar la început de drum pe teritoriul ţării noastre. Într-un timp în care „temeliile bătrânei civilizaţii umane se clătinau tot mai tare. Puternice lovituri de ciocan îi măsurau toate curentele sociale subversive deslănţuite asupra ei de o filosofie ce a ridicat pe piedestalul Dumnezeirii neputincioasa raţiune umană” [1].

Mai noua civilizaţie a omenirii a fost bine clădită pe principiile creştinismului. Adversarii acestuia însă încearcau să o aşeze pe alte baze. Rezultatele încercării lor: ferocitatea omului modern, războaiele, materialismul, nu au întârziat a se arăta. Ceea ce avea să rezerve viitorul, era o enigmă.

Ca să organizeze elementele care mai apreciau valoarea culturii, şi a civilizaţiei creştine, s-a pornit în toate ţările curentul de salvare: Acţiunea Catolică. Scopul acestei acţiuni era „să pună un zăgar, un stăvilar, curentelor ce ameninţau cu prăbuşirea întreaga civilizaţie creştină” [2].

La noi Acţiunea Catolică se prezintă sub numele de A.G.R.U. Avea însă acelaşi scop şi aceaşi menire: „să restabilească principiile creştine în viaţa individuală familială şi socială, să reîncreştineze întreaga noastră mentalitate şi concepţie despre viaţă” [3]. A.G.R.U. vrea de fapt să traducă în fapt înaltele concepţii ale creştinismului despre viaţă şi despre toate problemele sociale. Încă înainte de Primul Război Mondial, laicii erau organizaţi în reuniuni religioase, care au cunoscut o dezvoltare considerabilă în perioada interbelică. „Pentru a face faţă laicismului, indiferentismului şi invaziei de secte religioase care ameninţau în special în mediul rural, s-a simţit necesitatea în Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică o mai bună organizaţie a credincioşilor şi a unei aprofundări a vieţii creştine” [4].

Astfel, a fost organizată o puternică mişcare laică, numită Asociaţia Generală a Românilor Uniţi A.G.R.U. În acelaşi timp, Biserica Ortodoxă îşi organizase laicii în asociaţia numită: Oastea Domnului, în special pentru combaterea sectelor.

Ideea organizării laicilor fusese lansată în 1926 şi în 22 martie 1928, la primul Congres ţinut la Cluj, A.G.R.U. a votat această moţiune: „Unirea cu Roma realizată în 1700 de marii noştri înaintaşi în momente grele, a salvat Biserica română de la calvinizare, iar naţiunea noastră de la deznaţionalizare. în istoria sa de două sute de ani, Biserica unită nu are nici o pagină neagră; dimpotrivă, ea a înscris pagini luminoase de renaştere a credinţei şi a conştiinţei noastre naţionale. Credem cu fermitate că prin legăturile spirituale cu latinitatea, garantează existenNR. 1 (5) 2007

15

MAGNIFICAT

ISTORIE ţa şi măreţia naţiunii române. De asemenea, mărturisim că nici o putere omenească nu va putea sfărâma peceţile unirii noastre cu Roma, leagăn al credinţei şi al originii noastre”[5]. Asociaţia proiectată este cu caracter religios şi social, având ca scop: „susţinerea, apărarea şi realizarea intereselor Bisericii unite cu Roma prin: a) adâncirea vieţii religioase a membrilor; b) intensificarea educaţiei religioase ; c) combaterea curentelor sociale şi religioase cu caracter sectant, distructiv şi anticreştinesc ; d) îndrumarea vieţii publice şi private potrivit eticei creştineşti şi în sentimentul iubirii de neam şi de patrie“[6].

Mijloacele morale pentru realizarea acestui scop sunt: adunări, conferinţe, prelegeri, răspândire şi editare de cărţi, reviste şi ziare scrise în spirit creştinesc şi românesc.

Aceasta este o iniţiativă a credincioşilor Bisericii noastre Române Unite cu Roma, Greco-Catolică un început care marchează puterea de viată ce o are Biserica noastră prin asistenta Spiritului Sfânt. „Biserica Catolică din ţările apusului are puternice organizatiuni de această natură, aşezate în faţa puhoiului de atacuri din afară ca şi tot atâtea cetăţui inexpugnabile. O astfel de cetătuie vrea să fie pentru Biserica noastră proectată Asociaţiune. Nu dorim răul şi nu vrem moartea nimănuia, dar vrem mântuirea sufletelor noastre şi întărirea neamului. Pentru aceasta ne trebuie A. G. R. U.”[7].

Anunţarea constituirii A.G.R.U.-lui s-a făcut printr-un convocator[8] oficial apărut în presa religioasă a Bisericii Române-Unite cu Roma, Greco-Catolică.

Constituit oficial în 1929, datorită sprijinului Mitropolitului Vasile Suciu şi al Arhiepiscopului Traian Frenţiu, A.G.R.U. avea drept scop apărarea intereselor Bisericii şi promovarea vieţii creştine în rândul maselor populare. „După multe conciliabule şi întruniri locale, la 23-24 nov. 1929 a avut loc la Blaj Congresul General de Constituire al Asociaţiunei Generale a Românilor Uniţi. Mitropolit era Vasile Vodă Suciu, cum îl numise Nicolae Iorga; preşedinte A.G.R.U. a fost ales avocatul Valer Pop, care fusese şi preşedintele Comitetului de iniţiativă, iar secretar general prof. Augustin Popa”[9].

Sergiu Şoica NOTE: 1. Pierre Gherman, Pensée Roumaine, Peuple Roumain, Paris, 1967, p 231.

2. Nicolae Fluieraş, Acţiunea Catolică, Oradea, 1929, p.7 3. Ibid. p.11 4. Pierre Gherman, op. cit., p 232 5. Ioan Georgescu, Une enquete sur l'union des Eglises en Roumanie, Lyon, 1939, p. 22.

6. ***, Să ne strângem rândurile, în Vestitorul, Oradea, 1929, nr. 3, p. 7.

7. ***, art. cit., p. 7.

8. vezi Anexa 1 9. Viorica Lascu, Invitatul Nostru, în Arhi AGRU Diecezan, 1998, nr. 2, p.23.

BIBLIOGRAFIE: Pierre Gherman, Pensée Roumaine, Peuple Roumain, Paris, 1967 Nicolae Fluieraş, Acţiunea Catolică, Oradea, 1929 Ioan Georgescu, Une enquete sur l'union des Eglises en Roumanie, Lyon, 1939 ***, Să ne strângem rândurile, în Vestitorul, Oradea, 1929, nr. 3 Viorica Lascu, Invitatul Nostru, în Arhi AGRU Diecezan, 1998, nr. 2

SFÂNTA SCRIPTURĂ

Adevărata prietenie Dragi cititori ai revistei „Magnificat”, numele meu este Alexandru Paul Sîrb. Îmi face o deosebită plăcere că am posibilitatea de a împărtăşi cu voi câteva reflexii despre diverse teme, având la bază mereu Sfânta Scriptură.

Tema pentru numărul acesta este „Adevărata prietenie” şi am structurat-o pe trei părţi: 1. Ce este Prietenia?

2. Cum ne învaţă Biblia să ne purtăm cu semenii?

3. Ce facem când cineva ne supără sau ne face să suferim?

16

NR. 1 (5) 2007

MAGNIFICAT

SFÂNTA SCRIPTURĂ 1. CE ESTE PRIETENIA? Bineînţeles că unii dintre voi vă întrebaţi ce poate să însemne cuvântul „prietenie”. Ei bine veţi vedea că acest cuvânt în proporţie de 70-80% nu corespunde cu relaţia pe care o aveţi cu alte persoane. Mulţi dintre voi se gândesc că odată ce a cunoscut o persoană (indiferent de sex) şi a ieşit cu ea în oraş; fie la un suc, fie la o discotecă, fiecare unde preferă; se gândeşte că şi-a făcut un prieten (ă).

Ei bine nu e chiar aşa. Adevărata prietenie nu se rezumă doar la o ieşire în oraş sau la discotecă.

Pentru a fi un bun prieten cu ceilalţi trebuie mai întâi ca tu însuţi să fii un bun prieten. Un bun prieten este întotdeauna alături de tine atunci când ai mai mare nevoie de el. Un adevarat prieten chiar şi atunci când ai probleme cu alţii el îţi ia apărarea sau în unele cazuri este dispus să îşi dea viaţa pentru tine: „Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi” (Ioan 15,13).

După cum spune o scriitoare: „să fii în bune relaţii cu mulţi dar sfetnic să nu ai decât pe unul dintr-o mie” (Carmen Seib), Poţi avea relaţii bune cu mulţi însă nu ştii dacă toţi îţi sunt cu adevărat prieteni. Acela este prieten cu adevărat care atunci când ai vreun necaz te primeşte, te lasă să plângi pe umărul lui şi te ajută aşa cum poate mai bine: îţi dă sfaturi, încearcă să te înveselească, face totul ca tu să uiţi de necazul pe care îl ai. Este foarte plăcut ca atunci când ţi se întâmplă ceva să ştii că te poţi baza pe cineva şi ştii că îţi este alături mereu, ba chiar ar putea să lase tot ce a început pentru a te ajuta. Dar oare, întrebarea este: „Mai există astfel de prieteni în ziua de astăzi?” Un prieten este o comoară de nepreţuit. Cine l-a găsit se poate considera cel mai fericit om din lume. Dar este foarte important ca acea persoană să îl aibă în suflet pe cel mai bun prieten al tuturor oamenilor, ISUS CRISTOS. Totuşi există un pericol în alegerea unui prieten.

Niciodată nu vă încredeţi de la început prea mult în prieteni până nu îi încercaţi, fiindcă oricând aşa-zisul prieten se poate transforma în cel mai aprig duşman pe care l-ai fi putut avea vreodată şi acesta îţi poate face mult mai mult rău decât ţi-ar putea face un duşman adevărat.

Iubiţi cititori, ce este cel mai important lucru?

Este ca noi să ne iubim unii pe alţii aşa cum Domnul Isus ne învaţă, El care este un Prieten pe care toţi ar trebui să îl purtăm în sufletele noastre şi este imposibil ca avându-L să fim buni prieteni şi cu ceilalţi. Într-un cuvânt, prietenia este cel mai preţios lucru care a putut exista vreodată. Ea nu poate fi cumpărată şi nu se poate risipi. Este un dar şi totodată un har venit de la Cel de Sus, însă din păcate în ziua de astăzi această comoară este pe „cale de dispariţie”.

NR. 1 (5) 2007

2. CUM NE ÎNVAŢĂ BIBLIA SĂ NE PURTĂM CU SEMENII? Desigur, pentru a putea răspunde la această întrebare trebuie să aflăm sfaturile şi îndemnurile pe care Domnul Isus ni le dă. Pentru acest lucru vom aprofunda mai bine câteva versete biblice care se referă la acest lucru şi vom vedea dacă până acum noi am făcut ceea ce Domnul voieşte.

Isus ne spune: „Prea iubiţilor, să ne iubim unii pe alţii; căci dragostea este de la Dumnezeu. Şi oricine iubeşte este nenăscut din Dumnezeu” (1 Ioan 4,7). Aici, Domnul nostru Isus Cristos ne învaţă că noi oamenii trebuie să ne iubim între noi şi dacă facem acest lucru îl putem cunoaşte mai bine pe Dumnezeu şi vom descoperi prin această iubire faţă de semeni iubirea cu care El ne iubeşte pe noi; să ne purtăm şi să îi tratăm pe toţi semenii noştri asemenea exemplului pe care ni L-a dat.

Acelaşi lucru ne spune şi Evanghelia după Sfântul Apostol Ioan: „Aceasta este porunca mea: să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu” (Ioan, 15,12).

Este deosebit de minunat pentru cineva care nu se gândeşte doar la el şi îi este alinare în momentele dificile. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu Tatăl Nostru.

Dacă noi suntem răi şi nu ne iubim, ba mai mult ne şi duşmănim, este clar ca El se întristează când vede câtă ură, câtă dezbinare şi câtă necredinţă există. Să ne gândim la un tată care are mai mult decât un copil.

Oare el nu suferă atunci când vede că fii lui nu se înţeleg, nu se ajută, nu se iubesc şi nu ţin unu la altul?

Oare nu aceasta este o suferinţă foarte mare? Să ne gândim deci la aceste aspecte şi să ne dăm seama dacă ceea ce facem Îl bucură pe Dumnezeu sau nu.

Deci să fim dragi cititori, iubitori, buni iertători cu semenii noştri, căci dacă cu adevărat vom face acest lucru Domnul ne va răsplăti. „Acela care doreşte să se întâlnească cu Dumnezeu, să nu Îl caute în deşertul minţii, ci în iubirea pentru semeni” ne spune Rita de Cassia.

Contează foarte mult să ai un prieten adevă17

MAGNIFICAT

SFÂNTA SCRIPTURĂ

LIRIC

rat în care să te încrezi, pe umărul căruia să îţi verşi lacrimile, căruia poţi să îţi încredinţezi secrete şi cu care să fii în pace şi armonie asemenea exemplului Domnului nostru Isus Cristos.

3. CE FACEM CÂND CINEVA NE SUPĂRĂ SAU NE FACE SĂ SUFERIM? Foarte multă lume, în ziua de astăzi se gândeşte că dacă cineva ne face nouă rău trebuie să facem asemenea şi să îi plătim cu aceeaşi monedă. Ei bine această concepţie este greşită potrivit învăţăturii pe care Domnul nostru Isus Cristos ne-o propune în Noul Testament. Chiar dacă cineva ne face să suferim, chiar dacă ne dispreţuiesc sau ne batjocoresc noi trebuie să ne rugăm pentru ei, să îi iertăm şi să îi ajutăm să se întoarcă pe calea cea dreaptă.

Biblia spune: „Dar Eu vă spun: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă bleastămă, faceţi bine clor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc” (Matei, 5, 44).

Iată că Domnul nostru Isus Cristos ne îndeamnă să îi iubim chiar şi pe aceia care ne dispreţuiesc, ne urăsc, ne asupresc, şi ne fac mult rău. Noi trebuie să ne rugăm pentru aceştia ca Dumnezeu să le dea mintea şi înţelepciunea de care au nevoie pentru a se întoarce pe calea cea dreaptă. Binecuvântat este acela care a reuşit să vindece pe altul de boală sufletească, de la păcat, pentru că acesta îşi va găsi răsplata în Ceruri.

Biblia ne mai spune că noi nu trebuie să iubim doar pe cei ce ne iubesc pe noi ci să ne iubim şi duşmanii: „Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu aşa fac şi vameşii? Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel?” (Matei, 5, 46-47).

Dacă noi am iubi doar pe cei care ne sunt dragi nouă sau suntem în bune relaţii cu fraţii noştri, întrebarea este: Ce este deosebit în a face acest lucru? Aproape toţi oamenii îşi iubesc rudele şi cunoştinţele însă câţi dintre aceşti oameni îi iubesc şi pe duşmanii lor sau pe cei care îi hulesc sau batjocoresc, şi se roagă pentru ei? Poate că procentul acestor persoane nu ar urca mai sus de 20% din populaţie. Oare este normal? Nu! Noi trebuie să ne rugăm pentru toţi: pentru cei dragi, pentru cei aflaţi în suferinţe şi necaz şi pentru duşmani şi cei care ne urăsc.

Atunci, cu adevărat vom putea fi siguri că Domnul ne va ajuta.

Cine poate să facă aceste lucruri pentru semenii lui, cu adevărat acesta este un om fericit şi l-a primit în sufletul său pe Isus Cristos şi cu siguranţă va fi răsplătit pentru faptele sale de milostenie.

Nebunul cu ochii închişi Coboară pe trepte şi iese din scară, La dreapta pe-o stradă porneşte, Să-si cumpere hrană să-şi bage în gură, Şi din când în când se opreşte. Şi-atunci într-o clipă el spune ceva, Ceva ce nu se prea-nţelege, Nu mult şi-şi pleacă capul şi-o ia Mai departe prin aerul rece.

Când îl vede, lumea începe sa râdă De omul ce singur vorbeşte, Dar el se întoarce, la ei nu se uită Şi tăcând umil, mai departe păşeşte.

Copiii de-l văd aruncă cu pietre Şi-adesea îl iau în bătaie de joc, Iar el îi roagă frumos să îl ierte, Căci el, sărmanul, n-are vină deloc.

Atunci el, smerit, capul şi-l pleacă, Ochii-şi închide şi-i lasă închişi Şi lasă vorba pe lângă el să-i treacă, Acesta-i nebunul cu ochii închişi!

Dan Pătraşcu

Minunăţii Mii de petale se scutură pe drum Un om se plimbă-n ploaie de parc-ar fi nebun Pomii se scutură în ritmul unui vânt Şi ei fredonează un mic şi frumos cânt Încet, încet pe drum se lasă o ceaţă În această noapte ce pare măreaţă O stea se revarsă pe cerul pustiu Şi luna apare „De unde?” „Nu ştiu!”

Oceanul se-agită de parc-ar fi plictisit Dar cerul îi spune: „Nu fii pesimist!”

Noaptea dispare încet, încet pe mare Şi deodată soarele apare din zare Dar furtuna nu se opreşte, căci e supărată Pe această lume ce deodată pare moartă Un fulg se revarsă din norul cenuşiu Şi se lasă-ncet pe drumul ce pare aşa pustiu

Alexandru Paul Sîrb 18

NR. 1 (5) 2007

MAGNIFICAT

LIRIC

LIRIC - SPECIAL DE PAŞTI

O rază de soare luminează drumul greu Cel plin de zăpadă care pare că va fi acolo mereu Un far luminează pe marea minunată Ce pare deodată liniştită şi fără pată Şi lumea acum pare mai frumoasă Căci aceste minunăţii o ţin în viaţă Flavia Diaconescu

Cristos a înviat de A. Vlahuţă Şi-au tremurat stăpânii lumii La glasul blândului profet Şi-un duşman au văzut în fiul Dulgherului din Nazaret!

El n-a venit să răzvrătească Nu vrea pieirea nimănui; Desculţ, pe jos, colindă lumea Şi mulţi hulesc în urma lui. Şi mulţi cu pietre îl alungă Şi râd de el ca de-un smintit: Iisus zâmbeşte tuturora Atotputernic şi smerit!

Mă-ntreb ... Încet din cer cad fulgi de nea E cerul îngheţat.

Un fulg în palma rece se topea Ce mi s-a întâmplat…?

Şi tuturor de o potrivă. Împarte darul lui cerescŞi celor care cred într-însul, Şi celor ce-l batjocoresc.

Urască-l cei fără de lege...

Cei pasă lui de ura lor?

El a venit s-aducă pacea Şi înfrăţirea tuturor.

E frig afară şi înăuntru E frig peste tot... În cimitir eu vreau să intru Dar oare am să pot?

Din toată lumea asupriţii În jurul lui s-au grămădit Şi-n vijeliile de patimi La glasul lui au amuţit:

În cimitir eu am intrat Văd crucile-nălţate Deodată lacrime mi-au dat De ce-mi sunt îngheţate?

"Fiţi blânzi cu cei ce vă insultă, Iertaţi pe cei ce vă lovesc, Iubiţi pe cei ce-n contra voastră Cu vrăjmăşie se pornesc" ...

O mamă plânge-ndurerată După fetiţa ei Din viaţa asta i-a fost luată Ce altceva mai vrei?

II Cât bine, câtă fericire, Şi câtă dragoste-ai adus! Şi oamenii drept răsplătire Pe cruce-ntre tâlhari te-au pus.

E trist când vezi în jurul tău Atâta suferinţă Şi-ai vrea să uiţi de tot ce-i rău Dar... oare-i cu putinţă?

Gabriel Lupşa

NR. 1 (5) 2007

El orbilor le dă lumină, Şi muţilor le dă cuvânt, Pe cei infirmi îi întăreşte, Pe morţi îi scoală din mormânt.

Au râs şi te-au scuipat în faţă Din spini cunună ţi-au făcut, Şi în deşarta lor trufie Stăpâni desupră-ţi s-au crezut ...

19

MAGNIFICAT

LIRIC - SPECIAL DE PAŞTI Aduceţi piatra cea mai mare Mormântul să-i acoperiţi Chemaţi sutaţii cei mai ageri, Şi străji de noapte rânduiţi ...

III S-au veselit necredincioşii C-au pus luminii stăvilar, Dar ea s-a întărit în focul Durerilor de la Calvar, Şi valurile-i neoprite Peste pământ se împânzesc, Ducând dreptate şi iubire Şi pace-n neamul omenesc.

Voi toţi, ce-aţi plâns în întuneric Şi nimeni nu v-a mângâiat, Din lunga voastră-nghenunchere Sculaţi ... Cristos a Înviat!

Învierea de Ioan Andrei Sunt Paştile Legii. E sâmbătă seara. În dosul Golgotei apusu-i ca para.

Când soarele roşul de raze-şi răsfrânge, umbreşte Cetatea cu o cruce de sânge.

Aruncă osânda dreptăţii pe oraşul ce-omoară profeţii.

Din templu se urcă spre Domnul să-l cheme zadarnice fumuri de jertfe blasfeme.

Veniţi din pustiuri să termine drama, grei vulturi de stârvuri rostesc Haceldama; Oraşul adoarme odată cu seara îşi mistuie crima şi ocara.

Pe ziduri doar luna cu umbre se plimbă şi straja-n tăcere se schimbă ...

Un geam e-n lumină, mai pâlpâie o rază, cu rugi Preacurata în noapte veghează iar inima ei e pustie şi cruce şi sabie vie!

Grădina lui Iosif e-n pace adâncă, prin ramuri, se vede mormântul din stâncă ...

La uşă-narmate stau trei santinele ...

Când zorii se varsă pe cerul de stele, intacte-s sigilele roşii de ziuă răsună cocoşii.

20

Se văd cum peceţile-n piatră bătute sunt prinse şi smulse de mâini nevăzute, iar lespedea mare din faţă-i luată, e dusă ca fulgul, prin aer purtată de aripi ce n-ating pământul şi-ncet se deschide mormântul.

Deodată ţâşnesc cu putere divină diluvii de raze şi sori de lumină, Se clatină-n stâncă şi inima humii s-opreşte-ntre astre şi pârghia lumii şi-n slava ce-n ceruri o are din morţi Înviatul apare!

O lume de glorii sunt rănile sale ...

Putere, mărire, lumini triumfale, iubire şi pace de har mângâiere credinţă, speranţă-n eterna-nviere, gustare de rai, fericire, trăire dincolo de fire! În ceruri de ceruri răsună-n răsfrângeri, ecou de cântare, de coruri de îngeri: Acelui ce morţii-i răpeşte trofeul şi umple de suflete-ntreg empireul căci dă fericirii eterne pe morţii din veac, din inferne.

Străjerii văzând minunata ieşire ca morţi prăbuşindu-se cad în neştire, adără-l în schimb Preacurata fierbinte, Arhangheli, Apostoli, Femeile sfinte, de-acum străluceşte deplină credinţa-n Persoana-i divină!

Grădina-Nvierii insufla cuvântul la mii de Apostoli ce umplu pământul, ce duc la popoare-al Stăpânului nume, departe din margini în margini de lume şi până viaţa se stinge vesti-l-vor cu propriul sânge! .......................................................................

Când arde suava pe culmi aurora şi-n câmpuri resfiră parfum mandragora, grădina lui Iosif albită de floare, îmbracă Cetatea-n lumini de candoare, îmbie de ziua-Nvierii Iubirea şi pacea iertării

NR. 1 (5) 2007