Magnificat Nr. 6

MAGNIFICAT

EDITORIAL

Ceva mai bine …

Multe reviste se identifică cu mesajele reclamelor conţinute.

Comercializarea oricărei idei sau intimităţi doar pentru un venit sau din orgoliul competiţiei reflectă consumismul zilelor noastre şi exageratul aport al reclamelor destabilizează capacitatea de a face diferenţa între calitate şi o aparenţă a acesteia. Uimirea se opreşte asupra mesajelor prin care răsună (mai ales într-o societate extrem de poluată) îndemnul: dezlipeşte şi simte prospeţimea naturii, acest sfat care mobilizează către o descoperire olfactivă care va deschide orizonturi necunoscute. Din fericire multele, asemănătoare, sunt la adapost de privirile noastre curioase datorită altor vicii comerciale reproduse în massmedia ţării.

Când ne-am gândit să edităm şi acest număr al revistei am pregătit câteva subiecte “inedite”. Parcă aşa s-a mai dinamizat şi diversificat conţinutul publicaţiei. Restul a depins de voi, colaboratorii noştri care vă implicaţi în realizarea materialelor fiecărui număr al revistei Magnificat.

Să ne gândim care a fost prima carte citită şi ce influenţe s-au manifestat în decursul anilor, cu ce am devenit mai buni sau ce gest am facut unuia dintre oamenii apropiaţi nouă. Ce procent din timpul nostru personal l-am folosit pentru a ajuta necondiţionat? Sunt doar întrebări primare care mai apoi să ne direcţioneze către chestiuni ştiinţifice. Vrem să depăşim frontierele naturii, să ne echilibrăm trupul şi sufletul, să organizăm totul după bunul plac, toate acestea nu ar suplimenta calea spre fericire şi nu ne-ar dobândi mulţumirea. Chiar aştept o soluţie la problema atotputerniciei umane. Sau este o prea mare autosiguranţă?

Indiferent dacă suntem ameninţaţi cu temperaturi ridicate, acum după toate examenele la care am participat, vom fi îndreptăţiţi să ne primim răsplata mult aşteptată a vacanţei de vară. Atmosferă estivală cu toţii vom petrece mai mult timp împreună cu familiile noastre şi prietenii (care sunt indispensabili mai ales în lunile iulie-august !). Dar să nu uităm că şi vara trebuie să participăm la oficiile sacre din Biserică căci indiferenţa noastră faţă de participarea frecventă la oficii poate duce la îndepărtarea de Biserică şi de Misterul Divin.

Oriunde ne-am afla, Dumnezeu intervine în viaţa noastră realizându-şi planul sublim pe care L-a gândit odată cu creaţia.

Să vă rugaţi pentru pace, pentru sănătate, pentru duşmani şi pentru ceva mai bine!

Teolog Narcis Sorin Ardelean M.A.

NR. 2 (6) 2007

1

MAGNIFICAT

ACTUAL

Pericolul relativismului

Încă de la începutul pontificatului său, Sfântul Părinte Papa Benedict XVI a atras atenţia asupra derivei relativiste a societăţii de astăzi, societate în care se pune adeseori semnul egalitatii între virtuţi şi păcate sau între valori şi non-valori.

Pe vremea când conducea Congregaţia pentru doctrina credinţei, Cardinalul Ratzinger avea iniţiativa unui Document intitulat "Dominus Iesus", Document aprobat de Servul lui Dumnezeu Ioan Paul II. "Dominus Iesus" venea să sublinieze încă o dată că adevărata mântuire nu poate să vină decât de la Isus Cristos, clarifică raportul creştinismului cu celelalte religii şi raportul catolicismului cu toţi creştinii acatolici. Cei care (creştini fiind) erau înclinaţi să vadă în apartenenţa sau nu la creştinism doar una din posibilităţile pentru mântuire aveau să fie foarte "dezamăgiti" văzând cum Biserica reafirmă că doar Isus Cristos este "Calea, Adevărul şi Viaţa". Un argument mai delicat îl va reprezenta însă "relativismul confesional" care pornea de la un ecumenism discutabil, "Dominus Iesus" reamintind însă că doar în Biserica Catolică" subzistă în mod deplin" Biserica lui Cristos. Desigur acest lucru nu excludea în nici un fel prezenţa elementelor de eclezialitate şi în diferitele Biserici şi Comunităţi ecleziale creştine, un rol special avându-l Bisericile ortodoxe aflate în comuniune aproape perfectă cu Biserica Catolică. Dincolo de dezbaterile pe care acest Document le-a stârnit, el venea să reafirme doctrina Bisericii în special pentru acei fii ai Bisericii care cădeau într-un relativism de orice fel. Pe lângă relativismul religios (confesional) este extrem de prezent în societatea de azi relativismul moral.

Sub pretextul libertăţii sau al drepturilor omului unii ajung să facă apologia unei "culturi a morţii", a unei "culturi" bazate pe non-valori prezentate însă cu surle şi trâmbiţe drept "cuceriri ale progresului".

Campania insistentă din anumite ţări în favoarea eutanasiei, avortului sau a unei noi forme de "familie"(pornind de la realitatea "cuplurilor de fapt") nu poate decât să fie aspru combatută de toţi aceia ce cred că Isus Cristos este "Calea, Adevărul şi Viaţa".

Nu putem face nici un compromis cu valorile fundamentale ale vieţii şi ale familiei şi nici un catolic nu poate în conştiinţă să adere la o "cultură a morţii" chiar dacă astfel "ar fi mai la modă". Învaăţătura Bisericii despre viaţă, familie şi sexualitate este foarte clară şi se bazează pe învaăţătura Mântuitorului deci nu poate fi "obiect de tratative". Implicarea catolicilor şi în special a tinerilor catolici în apărarea valorilor fundamentale ale vieţii şi familiei este urgentă şi necesară.

Nu putem rămâne indiferenţi la deriva relativistă care îi cuprinde pe mulţi dintre semenii noştri şi nu putem în nici un fel să acceptăm "otrăvirea" societăţii cu astfel de idei periculoase şi fără nici o bază creştină. Desigur lupta noastră se bazează pe rugăciune şi pe acţiuni de convingere, este o luptă a ideilor dar noi ştim că suntem în această luptă pe baricada cea bună sussţinând ceea ce ne-a învăţat Isus Cristos şi Biserica. În luna august se va desfăşura la Lugoj o Conferinţă prolife, model al acţiunii concrete a preoţilor şi laicilor greco-catolici din Banat pentru apărarea valorilor creştine şi a luptei împotriva relativismului de credintţă şi a celui moral. Sper ca tot mai mulţi tineri să se implice în astfel de acţiuni şi să refuze în mod hotărât "tentaţii" de a accepta anumite idei profund greşite dar foarte "la modă".

Nu putem să facem nici un compromis când e vorba de credinţa noastră pentru că, aşa cum spunea marele mărturisitor al credinţei Cardinalul Iuliu Hossu, "credinţa noastră este viaţa noastră".

Pr.drd. Coriolan C. Mureşan Asistent spiritual eparhial al ASTRU si AGRU

Apostolat în mileniul al III-lea ,,Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni” (Matei, IV, 19) Plecând de la aceste cuvinte înţelegem faptul că Mântuitorul nostru Iisus Christos se referă atât la preoţia universală cât şi la preoţia particulară cu care au fost înzestraţi Sfinţii Apostoli prin chemarea la conlucarea cu Iisus la mântuirea omenirii. Dacă Apostolii au fost aleşi de Christos şi transformaţi în pescari de 2

NR. 2 (6) 2007

MAGNIFICAT

ACTUAL oameni ulterior înzestraţi cu harul preoţiei şi al apostolatului, atunci laicii prin Sf. Botez încorporaţi în Biserica lui Christos sunt chemaţi la rândul lor să fie exemple de urmat asemenea Apostolilor, Episcopilor, preoţilor şi persoanelor consacrate în Biserică.

Chemarea la apostolat se referă astăzi în mileniul III, atât la preot cât şi la întreaga creştinătate având ca scop să propovăduiască Evanghelia şi să fie pusă în practică de fiecare dintre noi.

Preotul îşi exercită apostolatul în Biserică, parohie, în societatea în care trăieşte, în familie şi în şcoală, împletind prin exemplul său valorile morale şi spirituale dovedind că pune în practică învăţătura lui Iisus Christos care spune ,,voi sunteţi lumina lumii şi sarea pământului”.

Preotul de astăzi trebuie să fie un apostol al lumii în care trăim desfăşurându-şi activitatea într-un mod echilibrat punând în practică cunoştinţele spirituale, morale şi adevărurile de credinţă pe care le mărturiseşte şi le trăieşte alături de societate.

Laicul la rândul său este chemat la apostolat prin faptul că mărturiseşte şi trăieşte totodată ceea ce Biserica îl învaţă, şi să respecte în mod convingător cele două valori care se împletesc în fiinţa lui, cele morale şi cele spirituale.

Putem spune că facem apostolat cu toţii în

viaţa aceasta începând cu noi înşine, cu familia, care este prima comunitate cu care intrăm în contact, prin felul în care ne comportăm în societate, cum dăm dovadă că suntem vrednici de iubirea Domnului nostru Iisus Christos prin Jertfa Euharistică, prin Sfânta Spovedanie şi celelalte Sacramente de care avem nevoie în viaţa moralreligioasă. În mileniul III creştinul trebuie să înţeleagă că a fi un apostol bun, demn de a-L urma pe Christos, înseamnă să înţelegi tu însuţi care îţi este rolul şi rostul în viaţa care ţi-a fost hărăzită devenind înţelegător, înţelept şi milostiv cu semenii. Se poate vorbi de un apostolat al rugăciunii, de un apostolat al faptelor creştineşti şi de un apostolat al iubirii prin care cu toţii avem datoria de a-l avea şi face cunoscut celor care ne urmează şi văd în noi exemple de urmat cu caracter etico-social, moral-religios şi tolerante în lumea în care trăim, cu toate imperfecţiunile ei.

Evanghelia propovăduită de Mântuitorul Iisus Christos trebiue trăită, înţeleasă şi pusă tot timpul în paralel cu viaţa noastră, în lumea în care trăim, deoarece conştiinţa trebuie să ne fie primul sfetnic care ne dictează ce e bine şi ce e rău, iar inima ne învaţă să trăim ca adevăraţi oameni în plinătatea cuvântului şi a fiinţei noastre umane, cu toate valorile cu care suntem înzestraţi fiecare dintre noi.

Despre rugăciune

Pr. Olariu Cristian Nicolae

SPIRITUAL

Nu este uşor a vorbi despre rugăciune, având în vedere că aceasta este o realitate personală, o realitate intimă, iar despre lucrurile intime este dificil să vorbeşti. Rugăciunea nu se dobândeşte prin înţelepciune, deoarece se adresează sferei celei mai profunde a vieţii spirituale. De aceea, un discurs despre rugăciune se adresează în primul rând celor care au experimentat deja această realitate, chiar şi într-un mod foarte superficial. Cum am putea să explicăm gustul unui ananas, unei persoane care nu a gustat niciodată acest fruct?

Rugăciunea este punctul de întâlnire cu Dumnezeu, deci este o experienţă de credinţă, prin intermediul căreia se poate ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu, o cunoaştere experimentală, nu una intelectuală. Faptul de a-l cunoaşte în mod direct pe Cel ce ne-a creat este o necesitate fundamentală a fiinţei umane, necesitate ce ar trebui să devină dorinţă arzândă. Rugăciunea este expresia cea mai profundă a dorinţei de Dumnezeu, o dorinţă care există în orice om, bineînţeles la nivele diferite de tangibilitate, însă aceasta există, în virtutea faptului că fiecare om poartă în sine imaginea divinităţii. Această imagine doreşte să se unească cu creatorul ei şi astfel ia naştere această dorinţă de Dumnezeu.

NR. 2 (6) 2007

3

MAGNIFICAT

SPIRITUAL Într-o altă perspectivă trebuie menţionat că rugăciunea nu este un medicament anti-depresiv sau antistress. Rugăciunea nu ne face neapărat să ne simţim mai bine, ci rolul ei ar fi acela de a ne trezi din somnul nostru letargic şi a ne face conştienţi de păcatele noastre.

Vorbind despre rugăciune nu putem trece cu vederea un aspect cu totul deosebit, şi anume raportul dintre rugăciune şi teologie. Din păcate, de multe ori putem observa cum teologia devine doar un simplu conţinut gnoseologic, o simplă ştiinţă, o simplă bază de date pe care teologul o adoperează în momente bine definite. Astăzi, mai mult ca oricând, această mentalitate trebuie depăşită! Singura formulă pe care Isus ne-a lăsat-o în mod direct a fost o rugăciune, nu o formulă dogmatică. Aceasta ne arată în mod clar că în ceea ce priveşte credinţa, pe primul loc este rugăciunea. Astfel, rugăciunea se conturează ca un loc privilegiat pentru întâlnirea cu Dumnezeu. Când în acest loc privilegiat se întâlnesc mai mulţi oameni cu aceeaşi dorinţă de a vedea faţa lui Dumnezeu, ia naştere liturgia. Din păcate, mulţi reduc liturgia la un simplu ritual magic, fără să îşi dea seama că aceasta ne pune în contact cu o realitate, singura Realitate cu adevărat adevărată şi care contează, care ne asigură fericirea. De aceea, nu Dumnezeu are nevoie de liturgia noastră, ci noi avem nevoie de aceasta ca instrument prin care ne putem ridica spre contemplarea feţei divine.

Locul privilegiat de întâlnire cu Dumnezeu este inima fiecărui om, iar adevărata rugăciune izvorăşte din profunzimea inimii. Acesta este un aspect extrem de important al rugăciunii, întrucât deseori omul este prins de un entuziasm indefinibil pentru rugăciune. Acest entuziasm nu poate fi de durată, iar când acesta dispare, poate dispărea şi înâlnirea noastră cu Dumnezeu prin rugăciune. Prin urmare, acest entuziasm trebuie să prindă rădăcini în profunzimea inimii, astfel încât dorinţa de a-L întâlni pe Dumnezeu să rămână constantă.

Rugăciunea, văzută depositum fidei prin excelenţă, are şi o profundă dimensiune cristologică. Cristos s-a făcut om ceea ce presupune că întreaga mea umanitate poate deveni loc de întâlnire cu Dumnezeu, deci rugăciune.

Prin urmare, rugăciunea trebuie să angreneze şi corpul, iar în această cheie trebuie interpretate şi toate gesturile corporale din timpul liturgiei. Fiecare gest în sine este o rugăciune şi au o porfundă încărcătură spiriutală. De multe ori, corpul ajută sufletul să se trezească din letargie, iar în acest sens tăcerea şi postul devin ele însele rugăciune. Într-un mod asemănător trebuie înţeles şi celibatul: acesta este un mod de rugăciune. Cei care aleg celibatul în vederea unei funcţii, ca un sacrificiu uman sau ca o simplă exigenţă a sacerdoţiului ar trebui să îşi reevalueze alegerea făcută, pentru că dacă celibatul a fost ales pentru aceste motive, acesta va deveni o pacoste, o povară mult prea grea.

O greşeală aproape fatală ce se poate comite referitor la rugăciune, ar fi aceea de a crede că aceasta este ceva absolut natural şi vine de la sine. Uneori rugăciunea poate fi ceva natural, dar de multe ori rugăciunea înseamnă luptă şi osteneală. Chiar dacă rugăciunea are o dimensiune evident naturală, aceasta nu înseamnă că actul de a se ruga vine în mod natural, pentru că natura noastră umană este coruptă de păcat, drept pentru care, nu se va opri asupra ei în mod natural. În primul rând există lupta pentru a ne convinge de importanţa rugăciunii iar apoi există lupte pentru a găsi timpul, spaţiul şi starea de spirit necesare pentru rugăciune. Mai mult, chiar şi când omul doreşte să se roage, duşmanii vor încerca să-l oprească. De aceea, rugăciunea nu va fi niciodată o „posesie” a omului sau un lucru cucerit de om, ci este o dinamică eternă ce trebuie reînnoită zi de zi. Astfel în viaţa oricărui om, apar şi perioade de ariditate, când rugăciunea trece prin perioade de obscuritate. În aceste cazuri, rugăciunea devine o luptă împotriva descurajării. În aceste momente este nevoie, mai mult ca oricând, de invocarea Sfintei Treimi, întrucât rugăciunea este şi un dar al Spiritului Sfânt. În final, cred că este legitim să ne întrebăm unde ne duce rugăciunea? Scopul rugăciunii este acela de a ne pune în comuniune cu Dumnezeu şi cu ceilalţi oameni, şi nu acela de a ne face virtuoşi. De aceea, chiar şi în rugăciunea personală, oamenii din jurul nostru trebuie să fie prezenţi, întrucât rugăciunea este deschidere spre alteritate. Cuvintele pe care le rostim în taina inimii noastre se unesc cu acelea rostite de ceilalţi oameni în cămăruţa inimii lor, iar astfel se conturează comuniunea de care vorbeam. Acest principiu al comuniunii capătă valenţe mult mai profunde atunci când vorbim de rugăciunea comunitară, făcută în seminarii, biserici, mănăstiri, dar şi în fiecare familie. Faptul că mai multe persoane rostesc aceleaşi cuvinte, deja denotă o oarecare comuniune!

Ultimul stadiu al itinerariului rugăciunii este acela de a deveni noi înşine rugăciune şi nu doar să ne rugăm.

Rugăciunea nu trebuie să mai fie un moment al zilei ci toată viaţa noastră trebuie să se transforme în rugăciune. În cele din urmă, nu trebuie pierdut din vedere că Spiritul Sfânt se roagă în noi, iar noi nu trebuie să facem altceva decât să conştientizăm acest lucru fundamental, întrucât dacă nu reuşim acest lucru, totul rămâne la stadiul de cuvinte goale. După cum am văzut, rugăciunea este o luptă personală, dar în acelaşi timp rămâne un dar de la Dumnezeu care trebuie cerut cu înflăcărare şi perseverenţă în fiecare zi.

Teolog Dan Pătraşcu 4

NR. 2 (6) 2007

MAGNIFICAT

SPIRITUAL

Urmarea lui Cristos priveşte pe fiecare om Chemarea la sfinţenie, la urmarea lui Cristos rămâne un punct central al credinţei, al relaţiei ce se stabileşte între om şi Dumnezeu.

Chemarea primilor apostoli, istorisită în evanghelia după Matei 4, 1823 duce gândul fiecăruia la Cristos care se plimbă ca odinioară pe malul lacului Genezaretului şi în zilele de azi, prin textul Sfintei Scripturi, pe malul mării vieţii noastre şi ne face invitaţia de a-l urma la fel ca atunci pe viitorii apostoli. Isus la lacul Genezaretului vede pe apostolii care-şi desfăşoară activitatea legată de pescuit şi-i îndeamnă să-l urmeze ca să devină pescari de oameni.

Putem să remarcăm că Isus intră în dialog cu aceşti oameni de la care asteaptă un răspuns, iar pentru noi asta înseamnă ca la chemarea pe care Dumnezeu o face fiecăruia e nevoie să dăm un răspuns personal: nimeni nu poate să răspundă în locul nostru. Dacă sunt lucruri pe care putem să le delegăm la altcineva să le facă, chemarea lui Isus cere implicarea noastră deoarece la mijloc e orientarea existenţei proprii în urmarea Domnului. Ce fel de invitaţie face Isus, în ce fel Isus priveşte pe cei care îi cheamă? Se poate întâmpla ca felul în care ne privim noi pe noi înşine să nu corespundă cu maniera în care Dumnezeu ne priveşte. Isus trece dincolo de reproşuri, nu caută pe malul lacului oameni perfecţi, sau pe cei mai buni dintre oameni ci cheamă pe toţi să pună viaţa lor în urma sa. Avem un exemplu în grădina paradisului când Dumnezeu îl cheamă pe om iar Adam îi răspunde că s-a ascuns pentru că e gol, că s-a golit prin neascultare însă răspunsul dat atunci nu a fost unul care să recunoască în cel ce cheamă pe un Tată, a fost un răspuns de frică, a cuiva ce se ascunde, ce nu poate să înţeleagă cum Dumnezeu în ciuda păcatelor continuă să-l cheme. E tentaţia ce poate apărea şi în vieţile oamenilor de azi să nu te consideri destul de bun ca să te rogi, să nu te crezi la înălţime ca să-l slujeşti pe Cristos. Aici e adevărat doar pe jumătate: e drept că nu suntem niciodată demni de prezenţa lui Dumnezeu, însă Cristos tocmai aici ne invită să ne lăsăm în seama lui, să-l lăsăm pe el să transforme în noi ceea ce nu e conform cuvântului său. Este diferenţa dintre omul ce ştie că a păcătuit dar se închide în situaţia de păcat, ca Adam, şi omul care acceptă invitaţia lui Isus de a-l urma, omul care la fel ca apostolii lasă tot şi-l urmează pe Cristos.

Isus cheamă pe apostoli în mijlocul activităţii lor cotidiene şi arată cu asta că Dumnezeu invită în fiecare moment, că fiecare clipă şi situaţie e propice pentru a-i deschide uşa inimii, nu e nevoie să aşteptăm o situaţie specială, să programăm o convertire în viitor, pentru că viitorul nu ne aparţine, ci să îi dăm un răspuns în situaţia imediată şi concretă a vieţii. Lăsând munca şi familia ni se pune în faţă diversele căi pe care le avem la dispoziţie, diferitele feluri de chemare care ne sunt adresate, în funcţie de personalitatea, de evoluţia vieţii de situaţia fiecăruia. Toate aceste căi au însă un numitor comun: ieşirea din starea proprie şi punerea propriei fiinţe în urmarea lui Cristos, care nu doar călăuzeşte ci şi călătoreşte împreună cu cei ce vin după el. Dacă pe de-o parte Isus arată calea de străbătut în acelaşi moment însa Isus este cu cel ce-şi împlineşte călătoria, îi deschide drumul şi îl însoţeşte pe parcursul său. Suntem în faţa lui Dumnezeu care ia toate neputinţele asupra sa, care nu se mulţumeşte să indice direcţia ci urmează strada împreună cu toţi oamenii, pentru că toţi sunt invitaţi să fie părtaşi chemării sale.

Pr. Gabriel Buboi

Rugăciune pentru alegerea drumului în viaţă Doamne, de câtva timp mă întreb cu seriozitate ce voi face în viaţă. Ajută-mă să înţeleg limpede ce misiune voieşti să-mi încredinţezi în lume şi în Biserică. Întăreşte-mă ca niciodată să nu mă las stăpânit de setea de câştig, de carierism sau de dorinţa de putere, ci să-mi orânduiesc şi să-mi trăiesc viaţa în spirit de slujire faţă de Tine şi de semenii mei, după exemplul lui Isus. Amin.

Dana-Iuliana Neghină

NR. 2 (6) 2007

5

MAGNIFICAT

SPIRITUAL

Tăcerea care vorbeşte Introducere

Vorbind despre tăcere, ceea ce este deja o groaznică tautologie, dar un risc pe care mi-l asum, cel mai nociv lucru ar fi să gândim tăcerea ca fiind ceva exclusiv pozitiv, sau ceva exclusiv negativ! Până la urmă, tăcerea este doar un instrument care poate fi folosit în scopuri pozitive sau în scopuri negative, dar nu poate fi niciodată un scop în sine. Prin urmare, există o tăcere evanghelică şi una diametral opusă acesteia. Din punct de vedere al exteriorizării nu există nici o diferenţă, ci subiectul trebuie să aibe înţelepciunea necesară pentru a discerne dacă un anumit tip de tăcere îi este de ajutor sufletului său sau dacă îl distruge. De aceea tăcerea este neutră şi ambiguă.

Anumiţi Sfinţi Părinţi vorbesc despre o tăcere blestemată care sufocă spiritul şi aduce moartea acestuia (Ioan Scărarul).

Tăcerea poate deveni ceva pozitiv sau negativ în funcţie de cum este folosită de către oameni. În ceea ce priveşte acest aspect, Isaac de Ninive distinge trei motive principale pentru care oamenii aleg să folosească acest instrument al tăcerii: a. pentru oameni; b. Pentru exersarea virtuţii c. pentru Dumnezeu.

Acestea sunt, în mare, motivele pentru care anumiţi oameni aleg tăcerea, însă în noi apare interogativul care se referă la cum putem recunoaşte dacă un anumit om care a ales să folosească instrumentul tăcerii, îl foloseşte în mod corect sau nu? Urmărind sintetic firul unui raţionament propus de parintele Sabino Chiala, călugăr la Comunitatea din Bose, vom prezenta 4 criterii de evaluare a tăcerii, criterii care vizează anumite aspecte fundamentale ale acestui instrument care, folosit în mod contructiv, ar trebui să ne apropie de Dumnezeu.

Mutism sau comunicare?

Acest criteriu porneşte de la o prejudecată generalizată referitoare la tăcere şi anume ideea că cel care tace nu comunică nimic. Este însă destul de reductiv să credem că o veritabilă comunicare poate avea loc doar prin intermediul cuvântului. Pe lângă comunicarea verbală există şi alte tipuri de comunicare non-verbală, a căror importanţă nu este cu nimic mai prejos faţă de comunicarea verbală.

Prin urmare, se poate comunica tăcând! Omul, când se naşte nu vorbeşte, ci tace. Chiar şi nou născuţii care plâng, comunică la un nivel non-verbal, deci până la urmă tot un fel de tăcere este întrucât, plânsul vine instinctual, prezentându-i-se copilului drept fiind singurul mod de a comunicca cu exteriorul, cu necunoscutul. Cu timpul, omul învaţă să vorbească, iar în această perspectivă, tăcerea ar trebui să îl înveţe pe om să comunice cu adevărat.

Astfel, tăcerea devine un instrument al comunicării, întrucât absenţa cuvintelor nu face comunicarea imposibilă, ci dimpotrivă, o consolidează, o face mai profundă. Tăcerea şi vorbitul sunt cele două feţe ale aceleiaşi monede. În această perspectivă tăcerea înseamnă să ajungi la un punct în care ceea ce trebuie transmis nu se poate materializa în cuvinte, adică să ajungi la un punct de la limita dintre dicibil şi inefabil. Prin urmare, tăcerea nu este mutism, ci o comunicare la un alt nivel, o completare a cuvintelor. Tăcerea pregăteşte cuvântul şi apoi îl realizează deoarece orice cuvânnt ar trebui precedat şi urmat de tăcere.

Dispreţ sau compasiune?

Din păcate, tăcerea poate deveni într-un mod foarte facil un instrument al ostilităţii şi chiar al urii, fiind practic o mască a acestora. Anumiţi oameni ajung la cel mai mare nivel de răutate de care sunt capabili prin intermediul tăcerii. La adăpostul unei tăceri perverse unii îşi judecă semenii, iar apoi îi dispreţuiesc. În cea mai mare tăcere ei ajung la cea mai mare ură şi din această cauză putem spune fără dubii că există tăceri care rănesc mai mult decât orice cuvânt rostit în vânt. Însă în acest caz nu poate fi nicidecum vorba de o tăcere adevărată, menită spre a favoriza dezvoltarea unui raport cât mai strâns cu divinitatea şi cu ceilalţi oameni.

Adevărata tăcere devine mereu un loc de augmentare a compasiunii faţă de suferinţele celorlalţi. Prin tăcere trebuie să devenim sensibili la ceea ce persoanele de lângă noi simt, dar mai ales, la suferinţele acestora, iar prin aceasta creşte şi iubirea faţă de aproapele nostru. Astfel, adevărata tăcere se transformă într-o iubire înflăcărată pentru ceilalţi. Prin urmare, adevărata tăcere este un loc în care creştem în iubirea faţă de aproapele nostru, nu în judecarea acestuia.

6

NR. 2 (6) 2007

MAGNIFICAT

SPIRITUAL Autoiluzionare sau umilinţă Tăcerea ca şi autoiluzionare este momentul în care prin tăcere omul lucrează la construirea unei imagini de sine care nu corespunde cu realitatea. În cazul acesta, spaţiul interior al subiectului în cauză este atât de plin de sine, încât nu poate pătrunde nimic altceva în afară de propria persoană. Astfel, tăcerea devine o frontieră pusă între „eu” şi „alteritate”. Ajungem astfel în câmpul de bătaie al mândriei, cel mai grav păcat, întrucât acesta ucide spiritul, deci, în mod implicit şi viaţa, întrucât spiritul este principiul vieţii. Acest tip de tăcere îi ispiteşte, de regulă, pe cei care se dedică tăcerii exclusiv ca un exerciţiu al virtuţii.

Totuşi, nici acest tip de tăcere nu este o tăcere adevărată. Adevărata tăcere este mereu şi un loc al umilinţei! Mulţi sunt tentaţi să stabilească un raport de sinonimie între umilinţă şi autodenigrare, însă acestea sunt două lucruri total diferite.

Autodenigrarea este un păcat şi constă într-o subevaluare continuă a subiectului în cauză. Umilinţa este o virtute şi constă în a nu te supraevalua, dar nici a nu te subevalua. Subevaluarea sinelui este la fel de nocivă ca şi supraevaluarea acestuia. Umilinţa înseamnă a adera la ceea ce suntem cu adevărat, nu la o imagine ireală, fie ea pozitivă sau negativă. Prin urmare, umilinţa este virtutea tăcerii, căci în momentul în care se constientizează limitele omeneşti, adică păcatele, nu putem face altceva decât să tăcem în faţa lui Dumnezeu şi în faţa celorlalţi.

Mântuitorul îi îndeamnă pe farisei să arunce primul cu piatra cel care este fără de păcat şi în mod analogic aş îndrăzni să-i îndemn să scoată primul o vorbă cel care este fără de păcat. Citind acest pasaj scripturistic într-o cheie alegorică, nu este exclus ca „pietrele” ce urmau a fi aruncate să fi fost, de fapt, „vorbe”, întrucât deseori vorbele sunt adevărate arme cu o putere distrugătoare de nebănuit.

Tensiune sau pace?

Deseori, prin tăcere creşte o tensiune interioară, ce, ulterior, poate deveni angoasă sau disperare. Este ca şi cum am construi o fortificaţie în jurul nostru din care nu putem ieşi. Acest tip de tăcere înăbuşe din faşă orice încercare de comunicare reală şi poate deveni astfel o tortură groaznică, de multe ori mult mai dureroasă decât torturile fizice.

Totuşi, adevărata tăcere trebuie să ducă la pacificarea inimii. Fructul tăcerii este depunerea armelor şi nu un loc în care căutăm argumente pentru continuarea luptei. Patriarhul ortodox Athenagoras, cel care, alături de Papa Paul al VI-lea, a fost protagnistul ridicării anatemelor de la 1054, scria cu puţin timp înaintea morţii sale că tăcerea este un continuu exerciţiu al dezarmării.

Concluzii Tăcerea este în primul rând un itinerariu uman, iar pentru noi creştinii aceasta capătă o semnificaţie mult mai profundă care se adaugă tăcerii ca dimensiune umană. Casa lui Dumnezeu se construieşte prin tăcere. Este ca şi cum am construi un spaţiu înăuntrul nostru care să fie locuit de o altă Fiinţă, iar acest spaţiu trebuie să crească mereu în noi. Viaţa spirituală nu este altceva decât conştientizarea existenţei acestui spaţiu, care este spaţiul întâlnirii cu Dumnezeu. Prin urmare, tăcerea înseamnă ascultarea cuvântului divin şi trebuie să menţinem această tăcere chiar si atunci când Dumnezeu pare că nu spune nimic. Trebuie să învăţăm să ascultăm nu numai ceea ce Dumnezeu spune, ci şi tăcerea lui Dumnezeu. Într-un alt plan, tăcerea este importantă pentru discernământ, adică pentru a învăţa să citim şi să interpretăm propria viaţă la lumina providenţei divine, întrucât tăcerea ne oferă posibilitatea de a regândi şi a reevalua ceea ce trăim, ceea ce simţim etc. Astfel tăcerea devine un spaţiu al libertăţii în care omul se poate reface şi trece de la acţiunile superficiale la profunditate.

Un alt lucru interesant este faptul că în Evanghelia după Marcu, Isus vorbeşte foarte puţin şi, pe măsură ce se apropie de momentul Pasiunii, vorbeşte din ce în ce mai puţin, până ajunge la a nu mai vorbi deloc. Din această atitudine, putem învăţa că, în faţa suferinţei şi a răului, tăcerea este atitudinea cea mai potrivită, întrucât suferinţei nu se poate da imediat un răspuns. Prin urmare, tăcerea este instrumentul prin care trebuie să fim alături de cei care suferă, căci aceste persoane au nevoie de compasiunea noastră, nu de cuvintele noastre. În final, tot prin prisma tăcerii putem privi şi teologia, făcând referire la teologia apofatică şi recunoscând că in teologie există un non detur care trebuie cultivat. Dumnezeu este cuvântul ieşit din tăcere şi custodit de tăcere.

Teolog Dan Pătraşcu NR. 2 (6) 2007

7

MAGNIFICAT

FILOSOFIE

Incertitudinea şi efortul de a găsi realitatea

Lumea concretului, a dezvoltării, a ştiinţei, a cunoaşterii, a tehnicii, a cercetării se vrea una complexă, care în multiplicitatea elementelor pe care le posedă, încearcă să pătrundă cât mai puternic vastitatea misterioasă a ceea ce definim într-un mod cât mai sofisticat plecând de la banala constatare imediată a unor fenomene înconjurătoare. Le numim realitate, chiar dacă această definiţie dată fenomenelor percepute îşi pierde propriul contur tocmai datorită faptului că este exprimată pe baza unei cercetări experienţiale care implică o pătrundere într-o taină ce pare că ni se ascunde cu cât mai mult ni se revelează. Gradualitatea descoperită tocmai în urma unei constatări primare care pare a fi, în banalitatea propriei sale evidenţe, certitudinea supremă transferă sfera cunoaşterii de la nivelul certitudinii percepute la cel al unei căutări ce se adânceşte permanent în lumina unei posibilităţi crescânde a omului de a întreba tot mai adânc despre profunzimile perceptibilului cu caracterul lor quasi de nepătruns.

Imperativul socratic revelează nu atât ceea ce se vrea a se da evidenţei în mod incontestabil, cât mai ales incontestabilitatea unei inevitabile pătrunderi a imperceptibilului care se caracterizează întâi de toate nu prin lipsa de evidenţă, ci prin evidenţa posibilităţii de a pătrunde definitiv tainele a ceea ce pare să ni se dăruiască în modul cel mai evident. Transformarea radicală a imperativului socratic, ce exprimă necesitatea omului de a cunoaşte, plecând de la autocunoaştere, devine astfel o axiomă a neştiinţei din care rezultă pe de o parte radicalizarea pătrunderii transcendentale în elementul ei definitoriu legat de nepătrunderea sa pe baza unor raţionamente legate de o evidenţă empiric constatată, apărută iniţial, pe de altă parte necesitatea de a rămâne în sfera empiricului ca unicul loc al unei cunoaşteri veridice. Se deschide astfel imposibilitatea de a da veridicului o dimensiune întru totul distinsă de cea imediat constatabilă, ajungându-se astfel a se despărţi o cunoaştere redusă cât mai mult la simplitatea unui iniţial de paradoxala ei structură transcendentală ce se caracterizează din ce în ce mai puternic prin incer8

titudinea reieşită din inexprimabilitatea acesteia la nivelul certitudinii constatatorii de natură imediată.

Dubla modalitate reieşită din situaţia ce se creează în urma încercării de a descrie fenomenele înconjurătoare pe baza unei cercetări cât mai legate de empirie, golită de posibilitatea de a minimaliza rolul acesteia şi elevarea incognoscibilului la nivelul celei mai înalte forme ale cunoaşterii, demonstrează o completă dezlegare a cunoaşterii de dimensiunea morală ce se desprinde de banala constatare şi supraaprecierea imediatului cu certitudinile sale care se străduiesc să uite întru totul propria lor transcendere de către incognoscibil prezentă chiar şi în cercetarea empirică însăşi. Devine evidentă acum numai ştiinţa de a putea înşirui la nivel orizontal sumedenia constatărilor făcute pe baze matematicologice care se identifică în mod imediat, sau într-un mod care să fie legat de evidenţa imediatului cu ceea ce noi putem să cercetăm pe baza unor factori experienţiali iluminaţi doar de fenomenalitatea cazuală a mişcării omului într-un anumit context în cadrul lumii sale înconjurătoare. Chiar dacă orizontalului nu i se neagă, în ciuda prezenţei incognoscibilului şi la acest nivel, posibilitatea de a fi definit în lumina unei universalizări de natură cognoscitivă, realizarea acestei idealizări este ţinută în imediata apropiere a perceptibilităţii fenomenale în empiricitatea acesteia. Se vrea astfel crearea unei logici orientată orizontal, descrisă nu numai pe baza unei fenomenalităţi singulare, ci a unei înşiruiri cu tendinţe universalizant-logice a unei multiplicităţi fenomenale de natură imediată.

Cunoaşterea se defineşte astfel printr-o percepere a întregului experienţial, care construieşte o logică a multiplicităţii ce vrea să înlocuiască nemaiamintita logică a calităţii supraexperienţiale.

Empiricul unui fenomen singular este depăşit, chiar refuzat, în favoarea supraempiricului multiplu, descris ca o multiplicitate de fenomene apărute atât într-o manieră consecutivă, cât şi implicită în elementul de primă evidenţă. Actul cunoaşterii realizează pe de o parte o reducere a cognoscibilului la imediatul evidenţei implicite, conturând însă pe de altă parte definirea cunoaşterii ca incertitudine, pentru a putea să consacre NR. 2 (6) 2007

MAGNIFICAT

FILOSOFIE natura experienţială ca element singular al epistemologicului. Lumea cunoaşterii devine astfel o căutare orizontală perpetuă ale cărei reguli nu conţin o dimensiune verticală, ci se raportează la alergarea continuă după o multiplicitate fenomenală.

Cazualitatea apariţiei unor fenomene de natură empirică şi a implicitei lor multiplicări şi modificări constituie astfel elementul hotărâtor pe care se bazează epistemologia modernă legată nu de necesitatea respectării unor criterii de natură supralogică, imperativă, ci de eliminarea acestora şi reducerea moralului la voinţa de eliminare a nepătrunsului căii spre cunoaştere, redus astfel la nimicirea oricărei cunoaşteri dincolo de ceea ce în mod imediat se poate cunoaşte. Morala redusă la voinţă devine de aceea o morală lipsită de moralitate, pentru că omul nu mai vrea ceea ce se poate atinge doar printr-o cizelare virtuoasă a propriei voinţe, ci doreşte exclusiv ceea ce stă în imediata apropriere a propriei sale vreri. Şi mai evident este faptul că se poate vorbi chiar şi despre o înlocuire a moralităţii de natură voluntaristă cu o morală a hazardului implicat în căutarea perpetuă, de natură orizontal-imediată a unei înşiruiri de elemente prezente în cadrul unei lumi care este suficient de vastă şi de bogată în fenomene încât să ne devină, din punctul de vedere al totalităţii elementelor ei componente, necunoscută. O astfel de lume nu poate fi nici ea definitiv şi complet definită, caracterizându-se însăşi prin incognoscibilitate.

Se naşte aşadar paradoxul unei cercetări tinzând spre o absolutizare a imediatului, având drept consecinţă eliminarea oricărei capacităţi de elevare deasupra unei apăsătoare necunoaşteri care face ca elementul supralogic, de natură morală să descătuşeze o voinţă aparent liberă, a cărei libertate însă se desfăşoară numai în cadrul graniţelor, stabilite apriori, ale cunoscutului mărginit de necunoscutul refuzat în cognoscibilitatea lui de către empirie. Vrem să ne desfăşurăm activitatea într-o lume cât mai evidentă, să percepem fenomenalitatea ce ne înconjoară în modul cel mai evident, deci să dăm voinţei şi putinţei noastre o cât mai variată şi complexă structură, însă, în timp ce tindem cât mai clar şi mai asiduu înspre certitudine pierdem dimensiunea transcendentală a ceea ce poate fi cert într-o măsură ce depăşeşte siguranţa imediatului realizat pe baza unei cercetări îndreptate înspre concretul de din afara lucrurilor. Certitudinea imediată ca singura modalitate de definire a siguranţei de natură cognoscitivă îşi pierde astfel pretenţia universalizatoare, căzând, chiar şi în tendinţa sa de a-şi absolutiza propria-şi o modali-

NR. 2 (6) 2007

tate de realizare a evidenţei şi a o aplica oricărei alte forme de apropiere a realităţii, în derizoriu.

Cunoaşterea fundamentată pe dubiul cartezian, ce primeşte în întregul ei o dimensiune dubitativă şi este redusă la o evidenţă absolută de natură empirică, care în cele din urmă neagă orice posibilitate de a sublinia absolutul, se pune astfel în contrast cu cunoaşterea bazată pe încrederea în actul însuşi al cunoaşterii care nu mai trebuie verificat printro malefică şi permanentă reîntoarcere plină de îndoieli la punctul ei de plecare, ce primeşte prin aceasta un sens din ce în ce mai puţin probabil, reducând aşadar certitudinea la o probabilitate care rămâne de stabilit la nivel gradual, ci păşeşte pe tărâmul unei cercetări dispuse a fi surprinsă de propriile-i rezultate. Dubiului metodic al lui Descartes, radicalizat şi transformat până la negarea oricărei funcţiuni metodice ale sale şi transformarea neîncrederii într-o modalitate dogmatizată a actului de cunoaştere, orientat spre o imposibilitate preferenţială de a realiza o cunoaştere supremă, i se opune aşadar încrederea în cunoaşterea radicalităţii supraexperienţiale a oricărui fenomen, chiar dacă se ţine cont de imperioasa necesitate de a contura universul epistemologic plecând de la empiric în apariţia sa imediată.

T o c m a i această încredere în fenomenalitatea succesivă a elementelor de cunoscut orientează actul cunoaşterii înspre o dimensiune verticală, ce se deschide unei p ă t r u n d e r i superioare, capabile de a da curs unei finalizări de natură morală a actului cognoscitiv, revitalizându-se astfel moralitatea modului de a se raporta la realitate şi fundamentalitatea unei prezenţe ce depăşeşte o minte umană în permanenţă răpusă de propria ei îndoială. Ne găsim aici la un nivel prereligios şi cu totul prerevelaţional, însă această funcţiune a cognoscitivului este esenţială pentru orice posibilitate ulterioară serioasă de subliniere a unei plauzibile dimensiuni morale şi derivarea sa înspre religios.

Dr. Teodor Bernardus Baba

9

MAGNIFICAT

PREZENTARE

Contribuţia tinerilor la activitatea corului catedralei greco-catolice din Lugoj Continui să susţin ideea că cea mai bună variantă pentru un cor bisericesc este cea formată din tineri şi adulţi. Adulţii sunt în general oameni aşezaţi la locurile lor de muncă sau pensionari cu un simţ al datoriei foarte dezvoltat pentru ceea ce fac.

Tinerii se formează urmând exemplul lor. Dar, nu trebuie să uităm că tinerii nu pot prezenta o garanţie permanentă a prezenţei lor la cor. După terminarea liceului îşi iau „zborul” spre diferite facultăţi pentru continuarea studiilor. După teminarea acestora, nu toţi se mai întorc în locul de unde au plecat şi ca atare trebuie să existe certitudinea unui nucleu statornic al corului. În vizitele lor ocazionale în locurile natale nu uită a veni în Biserica în care au aprofundat noţiuni despre credinţă sub îndrumarea atentă a Episcopului, preoţilor, teologilor, călugăriţelor, s-au format din punct de vedere spiritual şi nu numai atât – au învăţat să se roage de două ori prin cântecele religioase asimilate la cor.

Trebuie să accentuez faptul că, prin vocile lor tinere, cristaline, chiar dacă sunt în formare, în urma unei munci insistente susţinută de mine, ei aduc o contribuţie valoroasă la îmbunătăţirea calităţii sunetului corului.

Prin dezvoltarea lor, prin buna dispoziţie, reuşesc să descreţească de multe ori frunţile pline de griji ale adulţilor şi chiar să-i antreneze pe aceştia în lumea lor.

Conform ideii enunţate la început, încă de la reînfinţarea corului Catedralei Greco-Catolice din Lugoj (1990) în jurul unui nucleu format în cadrul Bisericii Romano-Catolice din localitate, am căutat să aduc la cor tineri, sau chiar copii pentru formarea lor.

Ajutând ani de-a rândul călugăriţele la pregătirea cântecelor de Crăciun, Paşti sau Prima Împărtăşanie, am avut ocazia să depistez copii cu auz muzical şi să-i îndrum spre participarea lor la corul Catedralei.

Am mai adus şi din elevii mei de la Şcoala de muzică, aceştia reuşind să înfrumuţeseze de nenumărate ori programele muzicale religioase prin cântatul la instrument.

Menţionez pe primele eleve venite în cor de la Şcoala de muzică: Biro Zora (actual susţine mare parte din părţile solistice ale corului) şi surorile Diaconescu: Andreea, Oana şi Flavia. Nu doresc să uit contribuţia tinerilor Biro Ramona şi Vlad Claudia, care cântă în cor de la începutul reînfinţării lui.

La concertul Corului Catedralei din 12 decembrie 1992 la Casa de Cultură a Studenţilor din Timişoara, partea de solo a colindei „Floricica” de Francisc Hubic a fost interpretată de eleva de clasa I Andreea Diaconescu. În decursul anilor tinerii au ajuns să reprezinte în cadrul corului un procent de aproximativ 50%.

Am fost impresionată să-l aud de curând pe tânărul teolog Robert Trubiansky, reîntors de la studii teologice din Roma, pe care l-am avut şi elev a Şcoala de muzică în clasele a VII-a şi a VIII-a, spunând şi convingândumă de altfel că, mare parte din cântecele învăţate acasă la Corul Catedralei, nu le-a uitat, ba l-au întovărăşit pe plaiuri străine, fredonându-le ori de câte ori avea ocazia. În unele situaţii, când nu exista posibilitatea pentru deplasarea întregului cor al Catedralei în diferite locaţii din Dieceză sau chiar pe plan local, însoţindu-l pe PS Alexandru sau pe alţi preoţi, s-a realizat susţinerea părţii muzicale a Sfintei Liturghii de către grupul de tineri, sau chiar un număr restrâns al acestora. Un exemplu recent, sfinţirea Capelei Greco-Catolice din Buziaş, unde ecteniile şi celelalte cântece religioase au fost susţinute de tineri. În afară de aportul tinerilor la Corul Catedralei, ei au mai susţinut concerte de muzică religioasă în Catedrală de Paşti şi în mod regulat de Crăciun sau în cadrul unor festivaluri organizate de Mitropolia Ortodoxă a Banatului şi Centrul de Cultură şi Artă al Judeţului Timiş şi Consiliul Judeţean Timiş.

10

NR. 2 (6) 2007

MAGNIFICAT

PREZENTARE Demnă de remarcat este şi prezenţa tinerilor la „Zilele diecezane ale tineretului” organizate anual în lunile mai sau iunie în Lugoj de către Episcopia de Lugoj.

La Liturghia solemnă oficiată de PS Episcop Alexandru, unde participă tineri din toată Dieceza de Lugoj, răspunsurile ectenice şi celelalte imnuri au fost susţinute de grupul de tineri greco-catolici din Lugoj.

Repertoriul tinerilor lugojeni cuprinde nu numai cântece religioase româneşti, dar şi în limbile: italiană, cu preponderenţă, franceză şi engleză. În prezent tinerii care fac parte in corul Catedralei Greco-Catolice din Lugoj sunt: Ramona Biro, Claudia Vlad, Ana Maria Borhan, Bianca Stanciu, Zora Berlo, Andreea Nistorescu, Lăcrimioara Jivanoir, Geanina Hîrţea, Angelica Căldăraş, Loredana Vereş, Laura Drăghindă, Renate Filip, Costel Bogdan Borhan, Simonel Boanchiş, RaimondoMario Rupp, Adrian Cania, Robert Trubiansky, Alexandru Paul Sârb, Romeo Iakab, Elvis Tudor, Iulian Iovan, Alexandru Ilinca, Silviu Cunzet.

Prin participarea tinerilor la corul bisericesc, ei se formează din punct de vedere religios, li se dezvoltă gustul muzical, estetic şi artistic. Cântecul religios are două mari însuşiri: frumuseţea cu care atrage şi farmecul cu care se furişează în inima fiecăruia, atât a celor care îl interpretează, cât şi a celor care îl ascultă. În Biserică, orice cântare este o rugăciune.

Prof. Olimpia Drăgan

Avortul, conştiinţă sau modă

BIOETICĂ

Mentalitatea despre avort astăzi a luat direcţii greşite nu doar din punctul de vedere al moralei Bisericii Catolice, ci în general. S-au scris multe tratate pro şi contra avort. Doresc să împărtăşesc dintr-un un caz al unei mame care a comis avort şi care ulterior a ajuns să regrete toată viaţa acest fapt. Acest lucru se întâmplă cu marea majoritate a femeilor care recurg la metoda avortului.

Am 40 de ani, sunt căsătorită şi am doi copii mari. Cu ceva timp în urmă, am trecut prin iad. Când eram însărcinată în luna a patra am făcut avort. Imediat am avut un sentiment de eliberare, de uşurare. Dacă mi-aş fi imaginat neliniştea şi remuşcările ce au urmat când mi-am dat seama ceea ce am făcut ...

La început, eram destul de detaşată, şi-mi căutam motive pentru ceea ce am făcut: serviciul de care nu puteam să mă las, banii care nu ne ajung, casa mică, ce vor zice ceilalti. ... Am reacţionat ataşându-mă de ceilalţi copii. În ochii altora eram aceeaşi, dar în interiorul meu, se dezlănţuia infernul.

Prima durere, aşa puternică încât n-am putut s-o ignor, am simţit-o pe stradă, când m-am întâlnit cu o mamă ce împingea un cărucior. M-a cuprins o nelinişte: am văzut în ochii acelui copil, privirea fiului meu pe care nu l-am vrut. O privire care mă urmăreşte şi acum. Şi în ziua de azi, calculez vârsta care ar fi avut-o fiul meu: cu fantezie, mi-l imaginez înalt, cu părul lung, blond sau brunet ... vorbesc cu el, dar mai ales plâng, şi-i cer iertare. Mă gândesc în mod obsesiv la el. Dacă aş putea da timpul înapoi, şi să-l ţin în braţe ... În schimb, am doar complexe de vinovăţie pentru că nu l-am vrut. Suferinţa asta mă urmăreşte pretutindeni.

Totul s-a schimbat din ziua aceea, în special raportul cu soţul meu. Ca şi cum aş vrea să dau vina pe el. În acel moment s-a comportat ca şi Ponţiu Pilat, s-a spălat pe mâini, m-a lăsat singură ... Chiar şi relaţia cu ceilalţi copii s-a schimbat, m-am legat în mod bolnav, obsesiv, de ei ... acum sunt ceva mai detaşată pentru că mi se pare că nu-i corect faţă de fiul nenăscut.

Mă gândesc la ce am făcut mai ales când sunt singură, acasă. Nopţile am coşmaruri, mă gândesc că am fost egoistă, superficială, slabă, singură, violenţă faţă de fiul meu, şi câte şi mai câte ... eu l-am condamnat la moarte !!!!!!!!

Dacă aş putea să vorbesc unei mame cu aceleaşi dubii ca şi ale mele, aş implora-o să nu facă avort, să nu creadă că totul se rezolvă fără durere!! Aş ruga-o să nu avorteze, aş creşte eu acel copil! I-aş explica în ce tunel întunecat ar intra. Dar mai ales nu aş lăsa-o singură, nu aş lăsa-o să simtă indiferenţa şi răceala pe care le-am simţit eu.

Andreea Lung NR. 2 (6) 2007

11

MAGNIFICAT

EVENIMENTE

Întâlnirea tinerilor ASTRU-Lugoj cu tinerii din Cugir În data de 11 aprilie o parte din tinerii ASTRU Lugoj însoţiţi de Mons. Angelo Narcis-Pop, Vicar General, i-au vizitat pe tinerii greco-catolici din parohia Cugir. Principalul scop al întâlnirii fost cunoaşterea şi împărtăşirea experienţei de grup, precum şi atingerea unui scop pozitiv şi înţelegerea identităţii ASTRU. Întâlnirea era prevăzută a se desfăşura nu numai cu grupul parohial de tineret de la Cugir, ci şi cu tinerii greco-catolici din Orăştie unde este Protopop Părintele Silviu Lucian Bindea. De menţionat faptul ca la Orăştie există de cîţiva ani ASTRU-protopial care are deja o experienţă vastă în coordonarea activităţilor şi care până anul trecut reprezenta singurul centru ASTRU din Eparhia de Lugoj. Din motive obiective, în itinerariul şi programul nostru, am vizitat doar parohia greco-catolică din Cugir, urmând ca pe viitor să facem o vizită şi tinerilor din Orăştie. În drumul spre Cugir, tinerii lugojeni au vizitat Cetatea a Devei, admirând de sus o frumoasă şi deosebită panoramă a oraşului. La Cugir grupul local de tineri împreună cu Pr. Viorel Codrea, parohul bisericii greco-catolice din localitate i-a întâmpinat cu multă bucurie pe tinerii ASTRU-Lugoj. La întâlnire au participat şi doi oaspeţi din Italia, aflaţi în acele momente în vizită la Parohia greco-catolică din Cugir. Întâlnirea a început cu un moment de rugăciune coordonat de teologul Robert Trubiansky şi tânărul Costel Borhan. Au urmat discuţii şi dezbateri pe tema ASTRU. După ce tinerii au făcut cunoştinţă între ei, au urmat două întrebări de fond: Ce este ASTRU? şi Ce ştiţi voi despre ASTRU? Acest moment a fost coordonat de tânărul Lupşa Gabriel. Urmare răspunsurilor date de tinerii din Cugir, Adrian Cania a prezentat ideea de ASTRU scoţând în evidenţă cele patru caracteristici: eclezialitatea adică ne constituim in Biserică; trăim în Biserică şi pentru Biserică, şi cu deschidere către toţi ceilalţi; laicitatea ce constă din constituirea asociaţiei cu persoane laice; organicitatea adică asociaţia se aseamănă şi funcţionează ca o familie: nimeni nu este 12

de gradul doi şi toţi cu toţi şi de la toţi pot învăţa, şi nu în ultimul rând colaborarea cu ierarhia unde ASTRU ţine legătura şi colaborează cu ierarhia bisericească: episcop şi preoţi..

După o scurtă pauză, întâlnirea s-a reluat cu discuţii pe grupuri. S-a pornit de la două întrebări fundamentale; 1. Tânărul, astăzi, ce poate oferi Bisericii? şi 2. Biserica astăzi ce poate oferi tinerilor? În această parte a întâlnirii, s-a creat o atmosferă deosebit de plăcută în care ne-am bucurat cu toţii de roadele discuţiilor.

A urmat apoi partea a treia a întâlnirii: momentul recreativ la stadionul din localitate unde băieţii din ambele grupuri s-au încins la o partidă de fotbal.

După partida de fotbal, reîntorşi la locul întâlnirii, câte un tânăr din fiecare grup a prezentat concluziile dezbaterilor. În final, preşedintele ASTRU-Lugoj, RaimondoMario Rupp, a vorbit în linii mari despre procedura de constituire a unei filiale şi i-a invitat pe tinerii din Cugir ca pe viitor să se gândească la posibilitatea de a avea filială ASTRU. Tot cu această ocazie, tinerii din Cugir au primit câte un exemplar din numărul de Paşti al revistei „Magnificat”.

A fost un pas reuşit, un schimb de experienţe plăcut, ambele grupuri simţindu-se extraordinar, încât se putea citi pe faţa fiecaruia bucuria acestui moment.

Cu recunoştintă deosebită dorim să mulţumim Excelenţei Sale Mons. Alexandru Mesian, Episcop de Lugoj, şi Mons. Angelo Narcis-Pop, Vicar General pentru sprijinul financiar, moral şi încurajator acordat cu ocazia acestui eveniment.

Bunul Dumnezeu să binecuvânteze dărnicia, sacrificiul, entuziasmul şi eforturile tinerilor laici de a se implica în viaţa Bisericii prin diferite acţiuni, şi dorinţa lor de a fi membri ai unei filiale ASTRU. Teolog Raimondo-Mario Rupp M.A NR. 2 (6) 2007

MAGNIFICAT

EVENIMENTE

Dintr-un jurnal de bord ... al echipei lugojene la compiontul de fotbal interdiecezan Sinaia În data de 17-20 mai 2007, zece tineri reprezentând echipa Diecezei de Lugoj coordonaţi de Mons. Angelo Narcis Pop împreună cu cinci suporteri printre care cel mai înfocat micuţul Mihăiţă (de numai doi anişori), au luat parte la cea de-a cincea ediţie a campionatului inter-diecezan de fotbal desfăşurat în localitatea Sinaia.

Aventura noastră a început joi dimineaţa odată cu plecarea spre locul cu pricina. În ziua deplasării noastre, fiind marea sărbătoare „Înălţarea Domnului”, au făcut o „escală” la Sebeş unde au participat la Sfânta Liturghie pontificată de Mons. Angelo-Narcis Pop Vicar General al Eparhiei de Lugoj şi Pr. Florin Gatea parohul locului, în noua biserică greco-catolică din Sebeş. După ce ne-am încărcat spiritual, am pornit în continuarea aventurii. În drumul nostru nu puteam rata ocazia dea vizita faimosul castel Bran, situat la câţiva kilometri de Sinaia şi care ne-a lăsat tuturor o impresie plăcută.

După multe ore de drum şi mulţi kilometri străbătuţi, am ajuns la destinaţie, fericiţi şi hotărâţi să câştigăm. Am luat cina împreună cu ceilalţi colegi de la echipele sosite din diferite dieceze şi eparhii Catolice din ţară. La sfârşitul cinei, reprezentanţii fiecărei echipe s-au întrunit pentru a pune ultimele detalii privitoare la meciurile ce aveau să urmeze.

Datorită faptului că au fost doar şase echipe înscrise: Eparhiile Lugoj, Oradea, şi Diecezele de Timişoara, Iaşi, Bucureşti şi Satu-Mare, s-a hotărât ca meciurile să se dispute în stil campionat adică fiecare cu fiecare. Echipele au avut de disputat cinci meciuri fiecare. În timpul liber al acestor frumoase zile noi, lugojenii profitând de cadrul natural excepţional oferit

de munţii din împrejurimi, am dorit să vizităm renumitul platou al Bucegilor incluzând Sfinxul şi Babele. A fost ceva de neuitat acolo sus la 2205 metri, cu toţii am rămas fără cuvinte În drum spre casă, după ce organizatorii au dezbătut clasamentul, am aflat că am luat premiul pentru fairplay ceea ce ne-a încurajat mai mult ca la anul viitor să tindem mai cu încredere spre podium.

Această competiţie a fost pentru noi toţi un câştig nu numai datorită premiului care ni s-a acordat sau vizitarea unor locuri noi, ci şi datorită faptului că am cunoscut tineri noi, am schimbat păreri şi am avut ocazia să ne rugăm împreună chiar dacă a fost campionat de fotbal. În acest sens am avut prilejul şi bucuria în acelaşi timp să participăm la Sfânta Liturghie împreună cu grupul de jucători, fraţii franciscani de la Mănăstirea Roman.

Ne gândim încă de pe acum ca şi la anul viitor să participăm la următoarea ediţie a Campionatului Interdiecezan de fotbal. În numele meu şi al întregii echipe mulţumim P.S. Alexandru Mesian Episcop de Lugoj, Mons. Angelo Narcis-Pop, Vicar General şi nu în ultimul rând Rev. Pr. Gabriel Buboi pentru sprijinul acordat, fără de care această participare a noastră nu s-ar fi putut realiza.

Bogdan Costel Borhan

NR. 2 (6) 2007

13

MAGNIFICAT

EVENIMENTE

Întâlnirea tinerilor din Eparhia greco-catolică de Lugoj (Ziua Diecezană a Tineretului) Ediţia a VIII-a

În data de de 26 mai 2007, cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Alexandru Mesian, Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică de Lugoj a organizat cea de-a VIII-a ediţie a Zilei Diecezane a Tineretului. Tema întâlnirii pentru ediţia de anul acesta a fost motto-ul sugerat de Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea pentru cea de-a XXII-a ediţie a Zilei Mondiale a Tineretului: „Aşa cum eu v-am iubit, aşa să vă iubiţi unul pe altul" (In 13,34). Încă de la primele ore ale dimineţii, la Episcopia Lugojului au început să sosească grupuri, grupuri de tineri din parohiile Eparhiei de Lugoj, aflate pe cinci judeţe ale ţării. (jud. Timiş, Arad, Caraş-Severin, Hunedoara si Alba-Iulia) La eveniment au luat parte peste 300 de tineri, însoţiţi de preoţii parohi ai comunităţilor şi de responsabilii de grup. La sosirea la Episcopie au fost întâmpinaţi de membrii Asociaţiei Tineretului Român Unit filiala Lugoj (ASTRU eparhial), care le-au înmânat câte un ecuson cu sigla locală a manifestării căreia i s-a ataşat o medalie miraculoasă, câte un exemplar din ultimul număr al revistei „Magnificat” a tinerilor grecocatolici din Eparhia de Lugoj, câte un exemplar din cartea „Biblia pentru adolescenţi”, un pliant de prezentare a ASTRU-lui Eparhial Lugoj, şi câte un pliant despre site-ul www.tgcl.cnet.ro (Site-ul tinerilor grecocatolici din Eparhia de Lugoj). Fiecare tânăr a mai primit în premieră pentru Zilele Tineretului Diecezen cîte un semn de carte, realizat manual de tinerele Dana Ţicle şi Ana-Maria Borhan, pe fiecare fiind scris câte un citat din memoriile Mons. Vladimir Ghika cum ar fi de exemplu: „Viaţa este o colecţie de alegeri”, sau „Cel ce n-a vărsat vreodată lacrimi de căinţă, încă nici n-a început să se cunoască” sau „Lucrurile şi fiinţele din afară sunt făcute să 14

ne apropie de Dumnezeu; iar noi le folosim pentru a ne îndepărta de El!” sau „Toate îi pot vorbi celui care ştie să asculte.”

La orele 09.30 participanţii la această ediţie a Zilei Diecezane a Tineretului s-au deplasat în procesiune de la Reşedinţa Episcopiei spre Catedrala „Coborârea Spiritului Sfânt” din Lugoj. Aici a fost oficiată Sfânta Liturghie Arhierească de către P.S. Părinte Episcop Alexandru şi de un sobor de preoţi. În cuvântul de învăţătură rostit cu această ocazie, P.S. Alexandru a prezentat Mesajul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea pentru cea de-a XXII-a ediţie a Zilei Mondiale a Tineretului, „Fiecare persoană simte dorinţa de a iubi şi de a fi iubită. Şi totuşi cât de greu este să iubim, câte greşeli şi falimente trebuie să se înregistreze în iubire! Chiar există unii care ajung să se îndoiască de faptul că iubirea este posibilă. Însă, dacă lipsuri afective sau dezamăgiri sentimentale pot să ne facă să credem că a iubi este o utopie, un vis irealizabil, trebuie oare să ne resemnăm? Nu! Iubirea este posibilă şi scopul acestui mesaj al meu - spune Sf. Părinte - este de a contribui să reanimez în fiecare dintre voi, care sunteţi viitorul şi speranţa omenirii, încrederea în iubirea adevărată, fidelă şi puternică; o iubire care dă naştere la pace şi bucurie; o iubire care leagă persoanele, făcându-le să se simtă libere în respectul reciproc.”

Excelenţa Sa şi-a exprimat totodată bucuria pentru prezenţa numeroasă a tinerilor la această manifestare, unii dintre ei fiind deja la mai multe ediţii a Zilei Diecezane a Tineretului.

Prea Sfinţitul Alexandru i-a îndemnat pe tineri să fie cât mai statornici în credinţă şi silitori în a aprofunda atât disciplinele şcolare (dat fiind că mulţi

NR. 2 (6) 2007

MAGNIFICAT

EVENIMENTE dintre ei sunt încă pe băncile şcolii sau chiar ale facultăţilor) dar să nu uite defel de învăţătura Bisericii Catolice, de normele morale şi spirituale, de lectura biblică în special Noul Testament.

După Sfânta Liturghie, Ierarhul, preoţii şi tinerii au revenit în procesiune la reşedinţa episcopală, unde, după servirea mesei de prânz din mâncarea adusă de acasă, au susţinut un variat, frumos şi interesant program artistic.

Dintre cei care au încântat asistenţa în cadrul acestui program, amintim: formaţia de dansuri populare din Ţara Zarandului (Minişul de Sus) şi tinerii de la Şcoala din Nadăş, comuna Tăuţ coordonaţi de Pr.

Roman Dubeştean; celelalte grupuri parohiale de tineret au prezentat diverse programe artistice: Lugoj, Cugir, Geoagiu, Simeria, Sânandrei, Orăştie, Izvin, Cărpiniş, Ticvaniu Mare, Uricani, Oraviţa, Orţişoara, Brad, Deva, Bărbătenii de Sus, Surducu Mare etc.

De asemenea în parcul Episcopiei pe terenul sportiv au avut loc competiţii sportive.

La finalul întrunirii, P.S. Alexandru Mesian i-a felicitat pe tinerii participanţi dar şi pe însoţitorii lor din parohii, cât şi pe părinţii acestor tineri care şi-au trimis copii la astfel de manifestări atât spirituale cât şi artistice culturale de sub îndrumarea bisericească.

Teolog Raimondo-Mario Rupp M.A.

Prima întâlnire cu tinerii din parohiile greco-catolice timişorene Pe data de 2 iunie 2007 reprezentanţii tinerilor (între 14-30 de ani) din parohiile greco-catolice din Timişoara s-au întâlnit la biserica "Sf.Iosif" pentru a discuta despre viitoarele activităţi în cadrul nouconstituitei filiale ASTRU-Timişoara. Întâlnirea a început la ora 12.30 şi a fost moderată de Rev. Pr. drd. Coriolan C. Mureşan (Vicar Judecătoresc al Eparhiei de Lugoj şi Asistent spiritual eparhial pentru ASTRU şi AGRU), de Rev. Pr.Consilier eparhial Nicolae Teodorescu (Protopop şi Vicar Foraneu de Timişoara) şi de Raimondo M. Rupp (Preşedintele provizoriu al ASTRU eparhial Lugoj).

Asistentul spiritual eparhial şi preşedintele provizoriu al Asociatiei eparhiale a tinerilor greco-catolici au vorbit tinerilor participanţi despre procesul de organizare al ASTRU. Rev. Pr. Nicolae Ovidiu Teodorescu, protopop şi Vicar foraneu de Timişoara şi consilier eparhial pe probleme ecumenice, a prezentat o radiografie a pastoraţiei tineretului grecocatolic din oraşul de pe Bega (implicarea şi participarea la misiunea şi apostolatul laic la Bisericii prin diferite activităţi). Reprezentanţii tinerilor timişoreni au constituit un nucleu ASTRU (Asociaţia tineretului român unit, greco-catolic) la Timişoara şi au propus o serie de activităţi care i-ar interesa foarte mult: pelerinaje, exerciţii spirituale, dezbateri despre filme cu subiect religios, cateheze, activităţi artistice şi sportive. S-a subliniat mult necesitatea de activităţi comune cu filialele ASTRU din celelalte localităţi ale Episcopiei de Lugoj.

ASTRU-lui Episcopiei, se alătură şi filialele din Arad, Orăştie, Cugir (deja constituite). În curs de organizare fiind Orţişoara şi Sânandrei (jud. Timiş).

Este de precizat faptul că în luna aprilie ac. tinerii ASTRU Lugoj au avut o activitate comună cu tinerii din filiala Cugir.

Teolog Raimondo-Mario Rupp M.A.

NR. 2 (6) 2007

15

MAGNIFICAT

EVENIMENTE

A doua întâlnire cu tinerii din parohiile greco-catolice timişorene Vineri, 22 iunie 2007, tinerii din toate parohiile greco-catolice timişorene s-au întrunit sub egida ASTRU pentru a pune bazele unei colaborări mai strânse între tinerii greco-catolici din parohiile oraşului de pe Bega, dar şi între diferitele nuclee ASTRU ce activeaza în alte oraşe aparţinând eparhiei de Lugoj, ca de exemplu Arad, Lugoj, Cugir şi Orăştie.

Intâlnirea a început cu Litania tinerilor, moment de rugăciune pregătitor care i-a ajutat pe cei prezenţi să îşi amintească de faptul că un apostolat laic începe doar cu rugăciune. Întâlnirea a fost prezidată de pr. drd. Coriolan C. Mureşan, Vicar Judecătoresc al eparhiei greco-catolice de Lugoj, şi Asistent spiritual al ASTRU eparhial, fiind de asemenea prezenţi pr. protopop Nicolae Ovidiu Teodorescu, protopop şi Vicar foraneu de Timişoara şi consilier eparhial pe probleme ecumenice şi pr Davide Muntoni din Comunitatea Misionarilor Sf.Cruci. Au participat mulţi tineri plini de iniţiativă din parohiile timişorene, dar şi un grup de tineri din Arad, toţi manifestându-şi dorinţa puternică de a pune bazele unor activităţi comune, astfel încât grupurile de tineri din diferitele parohii să nu rămână închise într-o autosuficienţă periculoasă, ci să se deschidă spre comuniunea cu celelalte grupuri de tineret, lărgindu-şi astfel orizontorile experienţei lor. Tocmai în acest context, s-a hotârât ca tinerii timişoreni să „întoarcă” vizita făcută, cu ocazia acestei întâlniri, de tinerii arădeni. Prin urmare, la data de 15 iulie 2007, tinerii din Timişoara se vor deplasa la Arad spre a asista la Sfânta Liturghie şi, apoi, spre a se cunoaşte mai bine cu tinerii din Arad.

În cadrul acestei întâlniri s-a discutat mult despre organizarea ASTRU Timişoara, tinerii din Timişoara arătându-se dornici de a se implica în cadrul acestei asociaţii de tineret, dar în acelaşi timp puţin temători şi nesiguri, neştiind exact cum trebuie să fie organizată o filială ASTRU. Aceste nesiguranţe au fost curând atenuate de explicarea statutului asociaţiei, astfel încât, până la urmă, s-a ales un comitet executiv provizoriu, care va coordona activităţile ASTRU până în luna septembrie a acestui an. Astfel, Valentin Danciu a fost ales preşedintele ASTRU Timişoara.

Vice-preşedinţi au fost aleşi Florin Huluţă şi Alin Cătălin Hancheş, în timp ce Anca Jurcuţă a fost desemnată în funcţia de secretar al ASTRU Timişoara. De asemenea, au fost aleşi 5 membrii ai comitetului exectiv, membrii cărora le va reveni sarcina de a organiza diferitele activităţi după cum urmează: Horaţiu Dărăbuş, responsabil pentru partea spirituală; Dabi Milad şi Nicu Benţe responsabili de activităţile creativ-sportive; Anca Negruţ, responsabilă pentru organizarea activităţilor culturale în timp ce Anamaria Vivsenco se va ocupa de activităţile caritative.

Orice început este extrem de dificil, fiind marcat de nesiguranţe şi diferite temeri, însă dorinţa tinerilor de a se implica activ în Biserica din care fac parte, precum şi entuziasmul acestora sunt doar două dintre atuurile care ne dau motive suficiente să sperăm că, în curând, ASTRU Timişoara va fi una dintre cele mai active filiale ASTRU din eparhia greco-catolică de Lugoj.

Teolog Dan Pătraşcu

16

NR. 2 (6) 2007

MAGNIFICAT

EVENIMENTE SPECIAL

Site-ul www.tgcl.cnet.ro a împlinit trei ani!

Trei ani sau, peste 1000 de zile online alături de www.tgcl.cnet.ro! Pe 29 mai ac. s-au împlinit exact 3 ani de când există site-ul tinerilor greco-catolici din Eparhia de Lugoj.

Dacă e să analizăm evoluţia site-ului ea a existat şi s-a încadrat într-o linie uşor ascendentă într-un mod pe cât de normal, pe atât de sigur ... s-a pornit experimental cu acest proiect şi timp de mai bine de un an a fost găzduit pe două domenii gratuite: home.ro şi 3x.ro. La sfârşitul anului 2005 site-ul a fost refăcut pentru a treia oară şi mutat pe un domeniu catolic, cnet.ro unde există şi astăzi.

Pornit cu doar câteva secţiuni (cântece, resurse, colţul vesel, legături către alte site-uri, câteva rugăciuni şi câteva evenimente), în timp i s-au adăugat şi alte secţiuni, devenind tot mai încărcat cu informaţii şi fotografii legate de evenimentele tinerilor din Lugoj, precum şi din alte localităţi, dar şi cu alte materiale de interes pentru un tânăr catolic, dar şi pentru un tânăr în general. Profilul informativ al site-ului a urmărit încă de la început deschiderea către toate grupurile parohiale de tineret din Eparhie, însă informaţiile se concentrau exclusiv pe oraşul Lugoj.

Sectiunea cea mai actualizată din site rămâne în continuare cea a EVENIMENTELOR şi a FOTOGRAFIILOR de la respectivele evenimente. Celelalte secţiuni se actualizează în funcţie de context dar la un interval mai rar decât cea a evenimentelor.

Dacă e să fim sinceri de-alungul acestor 3 ani au fost secţiuni care s-au dezvoltat, secţiuni care „au bătut pasul pe loc”şi secţiuni care au falimentat. Dacă secţiunile legate de evenimente şi fotografii s-au dezvoltat cel mai bine, secţiunile dedicate revistei „Magnificat” sau secţiunea Resurselor de cele mai multe ori a stagnat în a fi actualizate. Una dintre secţiunile care între anii 2005-2006 a cunoscut o mare dezvoltare şi care a făcut mai cunoscut şi mai interactiv acest site a fost forumul tinerilor din Eparhia de Lugoj. Pe acest forum s-au discutat într-un interval de un an jumate, multe lucruri unele chiar care merită revăzute din când în când şi au fost puse şi multe fotografii în funcţie de subiecte. Cu durere oficial renunţăm la acest forum acum la sărbătorirea a trei ani de existenţă a site-ului, datorită mai întâi faptului, că fiind găzduit pe un domeniu gratuit, cei ce-l găzduiau aveau puterile depline de administrare şi la un moment dat în cadrul de sus dreapta al forumului au început să apară imagini ce nu concordă cu profilul forumului şi al site-ului nostru. Acest lucru a dus şi la faptul că o bună parte din membrii care veneau des pe forum au renunţat la a-l mai vizita; desigur cred, că motivul nu a fost doar acest aspect tehnic, ci a fost şi faptul că generaţiei tinere din ziua de astăzi trebuie să-i oferi mereu ceva nou, proaspăt; forumul şi-a avut „noutatea şi prospeţimea lui” însă cel puţin o primă etapă forumului s-a consumat pentru o perioadă de timp, în care a cunoscut progresul, apogeul şi regresul.

Ca o ultimă noutate pe site, semnalăm reorganizarea fotografiilor ce însoţesc evenimentele publicate; se tinde către o mai bună gestionare prin migrarea fotografiilor inserate în paginile evenimentelor într-un loc anume şi oferim (chiar în urma unor solicitări) posibilitatea vizualizării lor sub formă de galerie de imagini. Am fost nevoiţi să apelăm la o comunitate gratuită specializată în web-photo-sharing: Picasaweb, care, pe lângă că oferă gratuit un spaţiu generos de stocare online a fotografiilor, oferă şi o accesare mai simplificată şi are marca Google.

Ca şi planuri de viitor, www.tgcl.cnet.ro îşi propune în continuare să menţină actualizată în timp util secţiunea evenimente şi albume foto, îşi propune actualizări periodice în secţiunea resurse. Avem mereu în vedere o mai bună promovare a site-lui pentru a-l face cunoscut şi atrăgător.

Rămânem la ideea că site-ul TGCL este deschis nu numai tinerilor din oraşul Lugoj, ci şi tuturor tinerilor din Eparhia de Lugoj şi nu în ultimul rând oricărui tânăr. În final, LA MULŢI ŞI BUNI ANI site-ului www.tgcl.cnet.ro!

Teolog Raimondo-Mario Rupp M.A. editor.tgcl.cnet.ro NR. 2 (6) 2007

17

MAGNIFICAT

MORALĂ

Eutanasia văzută ca o „moarte bună” ? În 5 mai 1980 Congregaţia pentru Doctrina Credinţei a publicat o „Declaraţie despre eutanasie”, care expunea cu autoritate principiile doctrinare şi morale în legătură cu această gravă problemă. Acest document după ce a amintit valoarea vieţii umane tratează despre eutanasie şi oferă creştinului anumite principii teoretice şi practice pentru a înfrunta problema suferinţei şi a folosinţei analgezicelor precum şi aceea a folosirii mijloacelor terapeutice (1).

Pentru a ne convinge că încercarea de a justifica eutanasia este un sofism, este de ajuns să lecturăm studiile dedicate eutanasiei din ultimi 15 ani.

Iniţiatorului empirismului englez, filozoful Francis Bacon

(1561-1626), acestuia îi aparţine termenul „eutanasie”, pe care l-a introdus în vocabularul modernităţii prin lucrarea sa Despre demnitate şi despre progresul ştiinţelor. Prin „eutanasie”, Bacon, înţelegea că: „oficiul medicului nu este numai acela de a restabili sănătatea, ci şi de a îmblânzi durerile şi suferinţele cauzate de boală şi nu numai când poate mijloci vindecarea, ci şi când, pierdută fiind orice speranţă de vindecare, face moartea mai uşoară şi senină. Dar în zilele noastre medicii şi-au făcut un fel de crez din a nu face nimic pentru bolnavul judecat incurabil; însă, după părerea mea, pentru a nu ştirbi umanitatea şi pentru a nu prejudicia oficiul lor, ar trebui să dobânească abilitatea de a ajuta muribunzii să se încredinţeze morţii în modul cel mai dulce şi mai liniştit, practicând aceasta cu diligenţă” (2).

Pentru a trata într-o manieră mai adecvată problema eutanasiei este bine să precizăm mai întâi vocabularul etimologic. Din punct de vedere etimologic prin „eutanasie” ευ (bine) θαναθο∫ (moarte), se înţelege anticiparea morţii pacienţilor consideraţi incurabili, cu pretenţia de a li se oferi „o moarte bună” şi 18

nu una naturală, în suferinţă. Prin eutanasie se înţelege: „o acţiune sau o omisiune care prin natura sa , sau în intenţii, duce la moarte cu scopul de a elimina orice durere; eutanasia deci se situează la nivelul intenţiilor şi metodelor folosite” (3).

Cuvântul era în Antichitate o moarte dulce fără suferinţe mari (4). Azi nu se mai face referinţă la semnificaţia originală a termenului, ci mai ales la intervenţia directă a medicinii în a atenua durerile bolii şi a agoniei, câteodată chiar cu riscul de a suprima prematur viaţa (5). Pe de altă parte termenul e folosit, în sens restrâns cu înţelesul de a procura moartea din milă cu scopul de a elimina în mod radical ultimele suferinţe, sau să li se prelungească o viaţă nefericită, poate pe mai mulţi ani, care ar putea impune nişte greutăţi prea mari familiei şi societăţii.

Se poate observa că ambiguitatea acestei teme este evidenţiată de însuşi termenul care o defineşte. Moartea ca atare nu poate fi nicidecum „bună”, ea provocând o durere profundă în care este implicată întreaga fiinţă umană. În încercarea de a justifica actul eutanasiei, au luat naştere o serie de expresii pline de echivoc, precum: „eutanasia pasivă”, „eutanasia activă”, „calitatea vieţii”, iar mai nou „testament biologic”, „moarte modernă”, „egalitatea în faţa morţii”, „a fi lăsat să mori”, „a ajuta să moară”, etc (6). „Astăzi condiţiile în care se poate vorbi despre o moarte bună sunt schimbate în mod radical. În zilele noastre se moare mai târziu şi nu de boli acute, ci de boli infecţioase, de boli cronice sau de boli ale bătrâneţilor (…). Preţul pentru o viaţă mai lungă a fost o viaţă mai bolnavă. Problema eutanasiei se naşte din faptul că astăzi este tot mai dificil să întâlneşti o moarte bună.

Eutanasia ar fi justificată deoarece prin mijlocirea ei, bolnavii nu mai întâlnesc de fapt moartea. Sfârşitul îi găseşte în timp ce sunt în comă, narcotizaţi, sub administrarea de sedative, inconştienţi şi poate nici măcar umani” (7).

O boală prelungită, o bătrâneţe avansată, o situaţie de singurătate şi de abandon poate să pună asemenea condiţii psihologice încât să faciliteze acceptarea morţii. „Este necesar să afirmăm cu fermitate deplină că nimeni şi nimic nu are dreptul să autorizeze uciderea (...) unui bătrân, sau a unui bolnav incurabil sau în agonie” (8). Nimeni nu poate să ceară acest gest ucigaş pentru sine sau pentru altă persoană încredinţată responsabilităţii sale şi nici să fie de acord în mod explicit sau implicit.

NR. 2 (6) 2007

MAGNIFICAT

MORALĂ Se poate intui diversitatea opiniilor şi a atitudinilor referitoare la protejarea bolnavului considerat incurabil. Bisericii îi revine sarcina de a apăra sacralitatea vieţii ca dar al iubirii lui Dumnezeu în situaţia în care, nu de puţine ori, „bioetica laică” priveşte viaţa dintr-o perspectivă utilitaristă şi încearcă să justifice manipularea vieţii încă din primele momente ale apariţiei sale (9). Aceasta pune în balanţa judecăţii avantajele sau dezavantajele vieţii biologice şi decide prelungirea sau sfârşitul ei. Astfel, viaţa umană este considerată un bun de care poate dispune omul atunci când este considerat capabil să decidă, sau mama, medicul, familia ori societatea, atunci când cel în cauză este considerat incapabil să ia o decizie.

Rugăminţile bolnavilor grav care câteodată invocă moartea, nu trebuie să fie înţelese ca expresia unei adevărate doriri a eutanasiei; acestea sunt aproape de fiecare dată cereri agnosticiste de ajutor, de afecţiune. Dincolo de îngrijirile medicale bolnavul are nevoie de iubire, căldură umană şi supranaturală, cu care pot şi trebuie să-i înconjoare toţi care le sunt aproape părinţi şi fii, medici, infirmieri (10).

Note: 1. cf. Enchiridion Vaticanum, 12 volume, 7/1237, Testo ufficiale e versione italiana, 1976ss.

2. BACON, Francis, Della dignita e del progreso delle scienze in opere filosofiche, vol. II, sub îngrijirea lui F. De Mas Laterza, Bari, 1965, p. 214. <<în>> BRECK, John – PUŞCAŞ, Florin – BAŞTOVOI, Savatie – MOLDOVAN, Sebastian – MACREA, Lucian – BIZĂU, Ioan, Ce este moartea?, Ed. Patmos, Cluj – Napoca, 2003, p. 33.

3. cf. Enchiridion Vaticanum, op. cit., 7/355.

4. cf. TEODORET AL CIRULUI, Tratamentul bolilor elineşti, Text şi trad. fr. de P. Canivet, „Sources chrétiennes”, nr.57, Paris, 1958, p. 120.

5. cf. Enchiridion Vaticanum, op. cit., 7/354.

6. cf. BRECK, John – PUŞCAŞ,Florin – BAŞTOVOI, Savatie – MOLDOVAN, Sebastian – MACREA, Lucian – BIZĂU, Ioan, Ce este moartea?, op.cit., p. 34.

7. NERI, D., Eutanasia. Valorii, scelte morali, dignità delle persone, Universale Laterza 762, Gus Laterza & Figli Bari, 1995, p. 11. << în >> BRECK, John – PUŞCAŞ, Florin – BAŞTOVOI, Savatie – MOLDOVAN, Sebastian – MACREA, Lucian – BIZĂU, Ioan, Ce este moartea?, op. cit., p. 36.

8. cf. Enchiridion Vaticanum, op. cit., 7/356.

9. cf. LARCHET, Jean-Claude, Terapeutica bolilor spirituale la Sfinţii Părinţi, Ed. Sofia, Bucureşti, 2001, p. 279.

10. Ibidem,7/ 357.

Bibliografie Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1975.

BRECK, John – PUŞCAŞ, Florin – BAŞTOVOI, Savatie – MOLDOVAN, Sebastian – MACREA, Lucian – BIZĂU, Ioan, Ce este moartea?, Ed. Patmos, Cluj – Napoca, 2003.

Catehismul Bisericii Catolice, Ed. Arhiepiscopiei Romano Catolică, Bucureşti, 1993.

DICŢIONARUL EXPLICATIV AL LIMBII ROMÂNE, Ediţia a-II-a, Ed Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998.

Enchiridion Vaticanum, 12 volumi, testo ufficiale e versione italiana, Edizioni Dehoniane Bologna, Bologna, 1976ss.

LARCHET, Jean-Claude, Terapeutica bolilor spirituale la Sfinţii Părinţi, Ed. Sofia, Bucureşti, 2001.

TEODORET AL CIRULUI, Tratamentul bolilor elineşti, Text şi trad. fr. de P. Canivet, „Sources chrétiennes”, nr.57, Paris, 1958.

Multumesc Doamne pentru tot: chiar dacă am fost furat În primul rând aş vrea să-ţi mulţumesc că până acum nimeni nu m-a furat. În al doilea rând mulţumesc că mi-au luat doar portofelul şi mi-au lăsat viaţa. În al treilea rând mulţumesc pentru că chiar dacă mi-au luat toţi banii, nu erau mulţi. În sfârşit, mulţumesc că eu am fost furat şi nu am furat eu.

Un sac de calităţi şi unul de defecte Cineva spunea că oamenii călătoresc prin lumea aceasta în şir indian, fiecare având un sac în faţa şi unul în spatele său. În sacul din faţa noastră, noi punem toate calităţile, iar în sacul din spate toate defectele noastre. În timpul calătoriei vieţii, ochii noştri văd sacul calităţilor noastre, legat în faţa noastră. Dar în acelaşi timp, observăm fără indulgenţă, pe spatele celui din faţa noastră, toate defectele pe care el le are. Şi ne considerăm mai buni decât el fără să ne dăm seama că cel din spatele nostru gândeşte la fel despre noi.

Andreea Lung

Teolog Marius Alin Voina NR. 2 (6) 2007

19

MAGNIFICAT

ACTUAL

Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie

...tămăduire a boalelor inimii noastre...

Mă gândeam chiar la sensul originar al cuvântului „vacanţă” – vacat (lat.)= ceva gol, ceva care nu mai conţine ceea ce avea înainte; ex.: timpul nostru nu mai are aceleaşi activităţi ca înainte – gen, şcoală sau lucru, ori – pentru a da un alt exemplu – scaunul care era ocupat mai înainte de cineva, acum după plecarea persoanei, a rămas vacat.

Mi-a venit în minte de asemenea, că acest număr al revistei tinereşti va vedea lumina zilelor chiar într-o perioadă a anului când majoritatea dintre noi doreşte din tot sufletul să uite, să golească timpul propriu de vechile activităţi, să uite lucrurile monotone făcute în timpul anului – fie că e vorba de şcoală ori de munca de zi cu zi. De aceea credeam că ar fi binişor şi util să mă opresc asupra unui lucruşor ce tinde să fie uitat chiar şi în majoritatea timpului de peste an (ca să nu mai vorbim de vacanţă...) – Sfânta Liturghie. Ştiu... cel puţin jumătate dintre cei care dau peste aceste rânduri, au aruncat deja ochii peste cap măcar o dată: „Ce? Liturghie? Hai să zicem că e normal duminica (vorbind ca şi creştini echilibraţi)... la limită, şi dacă e neapărat necesar, într-o zi din săptămână (vorbind ca şi creştinii generoşi), dar şi în vacanţă tot placa cu chestia asta ponosită, plictisitoare şi (mai ales) fără sfârşit de cele mai multe ori?? Şti ce... Ticti că mă plicti!”

Ceea ce mă face să respir uşurat, este însă faptul că rândurile de faţă nu se adresează unora care nu ştiu nici măcar că D.E.X.-ul conţine cuvintele „sfânta” şi „liturghie”, ci vor fi citite de către cei (tineri sau prea tineri, ori mai puţin tineri) care cât de cât au mai gustat din roadele bogate – atât spirituale cât şi uma20

ne – ale acestei comunicări dintre Cer şi Pământ; vor fi citite poate, de către cei care ştiu că Sfânta Liturghie este importantă, dar nu simt cu tot sufletul că este aşa şi pentru ei.

Tocmai de aceea, – şi fără a avea pretenţia că voi schimba cu 180° ceva în inima celui care acum citeşte – am ales să dezgrop, să aduc la lumină câte ceva din sensurile şi semnificaţiile uitate, sau doar trecute în „stand by” ale acestei maxime expresii de drag din partea lui Dumnezeu pentru om, şi a maximei expresii de drag din partea omului către Dumnezeu.

Nu vreau să mă pornesc cu un potop de comentarii prea complicate, care poate sunt de la un moment dat şi plictisitoare, ci vreau să mă opresc asupra aspectelor – pe care eu le-aş numi – de bun simţ ale întregului mers al Sfintei Euharistii şi să observăm cum de fapt noi, în urma prezenţei (atente, deci active) la această „sfântă orânduială” vom reuşi să ne modificăm modul de a percepe lucrurile legate de Dumnezeu, de noi şi de ceilalţi.

Am ales, la prima vedere, cinci moduri de a fi destul de bolnăvicioase ale fieşte căruia dintre noi care pot să se îndrepte (pe tot parcursul vieţii) cu ajutorul participării la Sfânta Liturghie.

Nerăbdarea. La prima vedere parcă ai zice: „Să vezi că Liturghia a fost lungită special de cine ştie cine, numa’ ca să nu putem sta, noi oamenii de azi, la ea...”. Ni se pare aproape un complot special confecţionat pentru lipsa de timp ce o simţim azi. Sau poate nu mai avem nici timp să simţim că nu mai avem timp!?

Dimpotrivă! Cei care (inspiraţi de Cel căruia mai mult i se rugau decât vorbeau despre El) au făurit acest şir nesfârşit de: ectenii, ieşiri, intrări, binecuvântări, iarăşi ectenii etc... nu au considerat că ar fi prea lung să stai în faţa Celui de la care ştim că vine „toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit” şi să treci cu mintea şi cu inima toate etapele vieţii lui Hristos pentru mântuirea (prea) sărăcuţelor noastre inimi. Doar nu am ieşi de grabă din cameră când avem un oaspete care ne-a adus cine ştie de unde tot felul de bunătăţi, sau care a intermediat pentru noi să găsim un loc de vacanţă ieftin şi bun...Nu? Sau am dori ca din telenovela noastră NR. 2 (6) 2007

MAGNIFICAT

ACTUAL preferată să nu se dea doar un episod, ci două sau chiar trei deodată (şi dacă se poate fără publicitate) ca să vedem ce se mai întâmplă cu tipul „X” care a întâlnit-o pe tipa „Y” după atâta timp... Greşesc? Oare nu se cade (măcar din politeţe dacă nu de drag) să tragem în sus obloanele obosite ale ochilor, urechilor şi ale gurilor noastre (pentru cei care mai cântă) pentru Cel care fără să fie rugat de nimeni şi-a tăiat din anii vieţii Lui pentru a ne arăta secretul lungirii anilor noştri întru fericire până în vecii vecilor? Oare timpul unei ore de atenţie care construieşte viaţa veşnică este chiar atât de imposibil de oferit?

Mai ales că ritualul Sfintei Liturghii îl obligă pe preot să se tot plimbe prin altar (când cu cădelniţă, când fără) şi să tot iese la o binecuvântare că doar, doar mai face un pic de gălăgie şi ridică în picioare amorţita audienţă ... Şi cine mai zice că nu pentru noi, cei de azi, a fost făcută Liturghia ... Ba chiar pentru noi!

Iată cum, dacă ne forţăm să rezistăm (cu o sfântă voinţă) la această aparentă monotonie, vom fi în stare, încet, încet să devenim mai cu răbdare pentru lucrurile care ne sunt vitale, dar care nu cresc în noi precum Fătul din poveste, ci precum ştie Dumnezeu că e mai bine pentru noi. Mai adaug ceva. Se spune că mai multă gălăgie face un copac care cade decât o pădure care creşte. Să avem timp cu lăstarii tineri ai sufletului nostru şi să îi rotim ca floarea-soarelui tot timpul, cu răbdare, doar către Însoritul Domn Hristos.

Când vine vorba de mândrie ar trebui să facem un podium doar cu locul I. Toţi am ieşi premianţi şi nimeni nu ar mai trist pentru că ia „menţiune” sau mai puţin. „Faceţi coroniţe pentru toţi!” – ar striga lumea, „Toţi ne premiem!”. Într-adevăr, puţini ar fi fericiţii care nu ar urca pe acest caragialesc podium. Dar, sus ochii! Este cu putinţă să ne mântuim şi de această megamască pe care o purtăm uneori cu o consegvenţă greu de egalat. Sfânta Liturghie ne trage de mânecă în acest sens de la început până la sfârşit; de la primul semn al Sfintei Cruci până la ultimul. Ne aduce aminte că fără de El „nu putem face nimic”. Ne folosim de Sfânta Cruce încă de la început (şi dacă o facem cu sinceritate) ca de arma cea mai puternică împotriva pretenţiilor noastre de megalomanie (megale gr. = mare, deci mania de a fi mare şi tare) mai ales pentru că crucea înseamnă exact opusul acestei „fiţe”. Ne folosim de Cruce, în acest sens, pentru că asta ne aduce aminte că tot ceea ce urmează să se facă în cadrul dumnezeieştii liturghii nu este nici pe departe rodul strădaniilor noastre, ci rodul Celui care din smerenie nemăsurată (după cuvintele Scripturii şi ale cuvioşilor Sfinţi) s-a făcut în patru pentru ca noi să putem să ieşim din zbaterile vieţii nu cu vaiete nesfârşite, ci cu mulţumiri pentru toate câte ni se întâmplă. Şi dacă nu ne este de ajuns, să ciulim bine urechile (în cazurile în care preotul nu zice cu foc şi cu cucernicie) şi vom auzi: „Capetele voastre, Domnului să le plecaţi!”. Ce „apropo” mai vrem? Textul trecut prin minţile şi inimile celor care s-au lăsat arşi de focul Spiritului Sfânt ştie cum, de ce şi ce să zică ... Doar medicamentul ne întreabă când îl înghiţim dacă să îşi facă treaba sau nu? Ştie cum, de ce şi ce să facă! La fel şi sfintele rânduri ne îndeamnă poruncitor (pentru că ştiu necesitatea urgentă a acestui gest) ca de grabă să lăsăm cerbicea jos, ca unii care se ştiu învinşi şi care vor să îşi învingă, de dragul lui Dumnezeu propriile „ifose”. Ca să nu vorbim că toată liturghia e plină de Sfinte Cruci, de îndemnuri la smerenie, de ecouri textuale, muzicale sau zugrăvite pe pereţi care ne susură în ureche: „Hai, nu te crede buricul pământului... fiecare are o parcelă egal de mare cu a ta în inima Bunului Domn! Fiecare, dar şi tu...”.

Deci, participând cu atenţie la Dumnezeiasca Slujbă, învăţăm să ne plecăm. Să ne dăm cu un pas înapoi de la „locul I întru grandomanie” de care ţinem cu dinţii. Aşadar, „Capul nostru plin cu pretenţii, Domnului să îl plecăm!” ... va urma ... după vacanţă ...

R.T. NR. 2 (6) 2007

Dumnezeu şi învăţătura E vremea examenelor pentru adolescenţi şi tineri. Câte emoţii Doamne!!! Îmi amintesc că în anii studenţiei, când se apropiau examenele frecventam Biserica Catolică de lângă „Piarişti” şi mă rugam la Sfântul Anton care totdeauna m-a ajutat. Şi-mi amintesc de colegele mele care trecând pe lânga Catedrala din centrul Timişoarei se uitau cu frică împrejur, ca să nu fie văzute că intră într-o biserică, şi intrau să se roage lui Dumnezeu pentru ajutor la examene. Aşa era în vremea teroarei comuniste când ideea de ateism era implementată tinerilor din fragedă copilărie. În zilelele noastre, mai cu seamă în perioada aceasta tot mai mult auzim că preoţii se roagă în biserică pentru reuşita la examene a unor tineri. Este lăudabilă ideea că tinerii leagă reuşitele în viaţă de ajutorul pe care-l primesc de la Dumnezeu.

Regretabil este faptul că tinerii sunt mai puţin prezenţi în biserică atunci când preotul se roagă pentru reuşita la examen. Încrederea în puterea lui Dumnezeu este un lucru bun. Noi suntem slabi dar prin rugăciune ne facem părtaşi la puterea lui. El însuşi nu se poate împotrivi acestei puteri.

De aceea prezenţa în biserică este foarte necesară atunci când preotul se roagă pentru reuşita lor la examen, căci o vorbă din popor spune: „Dumnezeu îţi dă dar nu-ţi bagă în traistă” Să nu uităm vorbele lui Tertulian care spune atât de frumos: „Singura putere prin care Dumnezeu poate fi învins este rugăciunea” Prof. Maria Bacău 21

MAGNIFICAT

RECENZIE

Îndemn la lectura cărţii „Mama” a PSS Ioan Suciu

Recenzie după ediţia a III-a apărută la Editura “Viaţa Creştină” 2002 Deoarece anul acesta se împlinesc 100 de ani de la naşterea în 4 decembrie 1907 a Episcopului grecocatolic de pie memorie Ioan Suciu, martir al perioadei ateo-comuniste, consider că aniversarea sa este un prilej potrivit de aducere aminte a personalităţii şi a spiritualităţii celui care a fost o prezenţă vie şi pilduitoare în mijlocul tinerilor. Amintesc aici câteva din operele sale adresate în special tinerilor: „Eroism”, „Tinereţe”, „Mama”, „Pier Giorgio Frasati”, „Rănile Domnului”, care se constituie ca îndemnuri înflăcărate şi prilejuri de profundă reflexie asupra vocaţiei creştinului de a-şi trăi viaţa eroic.

Cartea „Mama” scrisă în 1944 de PSS Ioan Suciu, vine în sprijinul demersului de educaţie socială a instinctului maternităţii. Însă, precum recomandă autorul, cartea „nu se adresează numai mamelor, ci şi taţilor, bărbaţilor legaţi în legământul sfintei căsătorii”.

Ocrotirea vieţii umane începe odată cu schimbarea concepţiei despre maternitate ce trebuie văzută ca menire principală şi responsabilă a femeii dispuse să colaboreze la planul lui Dumnezeu de înmulţire şi dăinuire a neamului omenesc. Şi, deoarece o schimbare este durabilă numai dacă vine din interiorul sufletului, ea trebuie să aibă la bază o convingere fermă şi o alegere liberă, acestea presupunând o informare şi formare adecvată a persoanei.

Lucrarea este structurată în două părţi, prima abordând temele: mama, femeia, căsătoria, copilul, privite atât sub aspect creştin prin referiri biblice, dar şi social, fiziologic şi psihologic, încercând să sensibilizeze, să înduioşeze chiar, prin apelul la iubire, dăruire şi credinţă. Partea a doua vine să accentueze într-o manieră destul de dură, cu exemple reale, pericolele şi consecinţele pe care le reprezintă avorturile.

Autorul porneşte de la aserţiunea potrivit căreia omul, alcătuit din trup şi suflet, înainte de a exista ca şi persoană pământească, există mai întâi în gândul, în intenţia lui Dumnezeu (“copilul este în gândul meu, zice Domnul, în intenţia mea” şi precum afirmă şi Psalmul 138). Urmează ca mai apoi, “în sânul oricărei mame «să întrupeze» un suflet, chipul, icoana nemuritoare a Sa.” Momentul în care “Domnul se coboară să creeze, să sufle «suflare de viaţă»” este momentul procreaţiei, astfel că din clipa fecundării ovulului de către spermatozoid, găsim prezent deja şi sufletul şi deci putem vorbi despre existenţa unei noi fiinţe umane. Consecinţele ce decurg de aici se reflectă asupra mai multor aspecte, pe care le voi prezenta punctual: - Vorbim despre existenţa fiinţei umane nu doar din momentul naşterii sale, ci din momentul primei zile de viaţă a zigotului. Înseamnă că orice atac la adresa fiinţei plăsmuite în pântecul matern, fie prin avort provocat, fie prin tehnici de contracepţie - care de fapt se dovedesc a fi tot abortive- este un atac împotriva vieţii omeneşti , fiind deci omucidere.

- Mama, colaborând la planul lui Dumnezeu de a se oferi ca lăcaş de găzduire pentru un suflet nou, ea poate să devină răscumpărătoare : „Se va mântui prin naşterea de fii” (1 Tim.2,15). Căci „precum, prin durerile Crucii Isus a dat viaţă lumii, prin durerile naşterii mama dă viaţă unui om în lume; precum jertfa sângeroasă a Crucii ne-a răscumpărat , jertfa naşterii de fii răscumpără în credinţă şi sfinţenie”.

- Conştientizarea responsabilităţii actului procreaţiei din partea soţilor, aceştia neavând „nici un drept să stăvilească mersul natural al lui”. Se acceptă metoda naturală de reglare a concepţiei, adică abstinenţa în perioadele fertile ale femeii, aceasta fiind singura cale de a nu despărţi cele două aspecte legate de actul sexual: plăcerea şi posibilitatea de „a rodi” o nouă viaţă omenească. Alegerea doar a plăcerii şi refuzul rodului este „păcat grav”, căci spune Domnul: „Cine-l primeşte pe acest prunc, pe Mine mă primeşte” (Mt 18,5). Deci, „a refuza copilul înseamnă a refuza pe Isus Hristos; absenţa căutată a pruncului este absenţa voită a lui Dumnezeu.”.

- Totodată fiecare copil este un mântuitor, căci „îi mântuieşte pe părinţi de bătrâneţile neputincioase, mântuieşte viaţa de pieire, mântuieşte viitorul, mântuieşte virtuţile creştine”. „Fiinţă sfântă, copilul este o proprietate a lui Dumnezeu încredinţată părinţilor, o comoară care li se va cere cu dobândă. Părinţii sunt pentru 22

NR. 2 (6) 2007

MAGNIFICAT

RECENZIE copii, „administratori ai vieţii”, delegaţi ai Vieţii”.

- Pe lângă maternitatea trupească, femeia mai are o cale de sfinţire, aceea de maternitate spirituală, pusă în slujba îngrijirii sufletelor. „Mamă eşti când aduci la viaţă sau un trup, sau o inimă rătăcită, sau o minte întunecată, sau un suflet blestemat, sau o viaţă risipită. Aşa că poţi fi mamă şi numai cu iubirea.”

Iată deci modul de abordare al acestor aspecte foarte actuale şi arzătoare ale vieţii, pe care Episcopul Ioan Suciu le continuă în partea a doua a cărţii cu tema avortului şi a consecinţelor nefaste ale acestuia.

Parcurgând şi a doua parte a cărţii se observă o schimbare evidentă în ceea ce priveşte tonul expunerii. În prima parte predomină o atmosferă blândă, iubitoare, urmărind să trezească în conştiinţă glasul maternităţii, iar în partea a doua tonul devine unul persuasiv, grav, fără menajamente, ajungând chiar să înfricoşeze. Prin aceasta, Ep.Ioan Suciu se dovedeşte un fin psiholog care cunoaşte cele două căi prin care poate fi trezită curiozitatea cuiva: prezentând fie aspecte plăcute ale vieţii care sensibilizează inima, fie din cele neplăcute care de obicei deranjează şi răscolesc în interior.

Autorul remarcă aspectul de mare actualitate şi pentru noi: frica de copil. „Nu numai civilizaţia, dar se pare că familia însăşi a devenit o organizaţie potrivnică copiilor. Adulţii nu ştiu cum să se apere de copil, nu cumva să facă invazie în societăţile egoiste ale vieţii lor şi să le strice.(...) Se începe cu această frică şi se sfârşeşte cu uciderea aceluia de care îţi este frică.” „Pretutindeni unde se propovăduieşte legitimitatea practicii fraudei conjugale şi a mijloacelor „tehnice” şi netehnice anticoncepţionale, „preventive”, se simte o predispoziţie vie la apărarea şi îndreptăţirea avortului.”

Prin fraudă conjugală autorul înţelege atât „menţinerea în familie a groazei de copil”, cât şi metodele anti-concepţionale între care onania, despre care spune că „înseamnă să faci o zi de prohod anticipat din cea mai frumoasă zi a creaţiei, când un suflet nemuritor ar trebui să se ivească pe pământ”.

Refuzul mamei de a avea copii este văzut ca un „refuz al sufletului la iubire”. „La Judecată se va încrimina acest refuz: «Duceţi-vă de la mine blestemaţilor în focul de veci... căci străin am fost şi nu m-aţi primit, gol şi nu m-aţi îmbrăcat...» (...)Oare nu fiecare copilaş ascuns în sân este un Emanuel– Dumnezeu cu noi?...«Gol am fost», adică: copilul este în gândul meu, zice Domnul, în intenţia mea, fără trup, fără fiinţă pământească, gol şi nu l-aţi îmbrăcat în carne şi sânge, gol de omenime, a rămas doar un gând al lui Dumnezeu.” PSS Ioan Suciu remarcă o serie de consecinţe ale avortului, începând cu cele care alterează starea de sănătate a femeii: sterilitate, NR. 2 (6) 2007

sarcini extrauterine, degenerări fibromatice, îmbătrânire precoce, şi continuând cu tulburări survenite în cadrul sistemului nervos: tristeţe, iritabilitate, lipsă de energie, obsesii. Sunt relatate şi exemple reale în care consecinţele avortului apar în plan psihic şi spiritual cu obsesii şi viziuni terifiante, care nu dau pace sufletului răscolit al femeii. Autorul avertizează: „Să nu crezi că acel copil [avortat] uită de tine pentru că ai uitat de el.

Când te vei simţi mai sigură îţi va ţine tovărăşie; iar când nu te vei mai puta apăra cu nici o amăgire ţi se va arăta cu mai neînduplecată cruzime.”

Regăsim în carte argumente în favoarea ideii că „din momentul întâlnirii celor două celule vitale, fătul care s-a format (...) este un pricipiu de viaţă de sine stătător, de esenţă spirituală”. „Nu sufletul lipseşte, ci exerciţiul facultăţilor lui spirituale.(...) Iar în ceruri i s-a hărăzit un înger păzitor.” Doresc să remarc asemănarea frapantă cu ideea exprimată de unul din PSS. IOAN SUCIU marii duhovnici ai neamului românesc, părintele ortodox Arsenie Boca: „Înainte de a exista ca şi persoane pământeşti, existăm mai întâi ca şi gând, ca şi intenţie a lui Dumnezeu.” Iată o dovadă a faptului că Duhul Sfânt iluminează cu aceleaşi roade pe oamenii cu „inima curată şi smerită”.

Ep.Ioan Suciu a constatat cu amar scăderea numărului de copii născuţi, fapt valabil şi acum: „Blestemată făţărnicie să ne plângem de-atâţia morţi, prin sabie şi glonţ, de atâtea vieţi ucise de hatârul lăcomiei bunurilor pământeşti, când mamele afundă în moarte, în nimicnicie mulţimi şi mulţimi de oameni! „Mame pustiite, inimi golite!”.

Autorul nu se opreşte însă doar la mustrări şi învinuiri, ci ne aduce şi un îndemn încurajator, punândune în faţă exemplul Maicii Domnului din Sfânta Familie: „Femeile şi mamele creştine să privească spre Fecioara Mamă ca să poată răzbate cu inima tare o lume în care reînvie păgânismul.” Închei aici recenzia acestei opere cu speranţa că am reuşit să trezesc dorinţa de a o citi şi de a-i putea urma îndemnurile. Căci într-adevăr, rodul cel mai îmbucurător al lecturii cărţii ar fi acela ca femeia să poată rosti cu convingere: „Primesc să colaborez spre reuşita vieţii cu Dumnezeu a toate Creatorul!”

Dana-Iuliana Neghină

23

MAGNIFICAT

SFÂNTA SCRIPTURĂ

Adevărata Iubire „Aceasta este porunca mea: Să vă iubiţi unii pe alţii cum v-am iubit Eu!”(Ioan 15,12) Dragi cititori ai revistei „Magnificat”, iubiţi fraţi întru Cristos, am plăcerea de a vă face cunoscută în acest număr o altă lecţie foarte importantă pe care Domnul nostru Isus Cristos ne învaţă. Este vorba de ultima poruncă ce o dă apostolilor Săi.

Iată paşii pe care îi vom parcurge împreună şi care ne vor ajuta să aprofundăm mai bine asupra celor spuse de Învăţătorul nostru Preaiubit pe care noi creştinii Îl preamărim şi Îl vom preamări în veci: Despre iubirea frăţească Despre EROS SONDAJ: Cum înţeleg tinerii IUBIREA?

I.DESPRE IUBIREA FRĂŢEASCĂ(AGAPE) În această parte vom surprinde câteva teme mai importante pe care le vom aprofunda împreună şi vom vedea care sunt îndemnurile biblice asupra unui sentiment atât de nobil şi de pur pe care acum îl voi pune în lumină pentru a putea fi cunoscut mai bine: 1.IUBIREA LUI DUMNEZEU PENTRU NOI 2.IUBIREA NOASTRĂ PENTRU DUMNEZEU 3.IUBIREA FAŢĂ DE SEMENII NOŞTRI 1.IUBIREA LUI DUMNEZEU PENTRU NOI Poate v-aţi întrebat vreodată: Dumnezeu, cum mă iubeşte? Ei bine această întrebare este foarte simplă dar totodată foarte importantă deoarece trebuie să cunoaştem modalitatea prin care Dumnezeu ne iubeşte pe noi. Sunt însă multe persoane care în timp de suferinţă, în timp de necaz ajung să creadă că Dumnezeu nu le mai iubeşte. Este oare adevărat? Nu, Dumnezeu iubeşte toată lumea cu o iubire cu care niciodată un om nu va putea răspunde: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”(Ioan 3,16). Cu adevărat Dumnezeu ne iubeşte foarte mult dacă L -a trimis pe Însuşi Fiul Său pentru a spăla păcatele întregii omeniri. Iată cum Dumnezeu Fiul se dă în mâinile oamenilor, în mâinile morţii acceptând umilinţa, batjocurile, ocara, durerea, suferinţa pentru a ne salva pe noi. Dar cum a avut acest curaj şi această putere? El ne-a iubit dinainte de a ne fi făcut, ne-a iubit din totdeauna şi pentru aceasta a voit să plătească cu moartea, să plătească cu Sângele Său Preasfânt pentru a ne curăţi pe noi de păcate şi de a ne deschide porţile Raiului. Acestea ne sunt spuse şi de Biblie: „Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus. Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în Sângele Lui o jertfă de ispăşire ca Să-şi arate neprihănirea lui, căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelung răbdării lui Dumnezeu.”(Romani 3,23-25).

Iată deci cât suntem noi de importanţi pentru Dumnezeu. Cât ne-a iubit şi încă ne iubeşte şi noi şi acum Îl răsplătim cu durere, suferinţă şi lovituri. Dar oare de ce? Pentru că nu Îl iubim şi nu ascultăm Cuvântul Său. El ne cere atât de puţine şi noi nu Îi dăm nimic. Dumnezeu este îndelung răbdător cu noi, cea mai mare dovadă a iubirii Sale pentru noi.

2.IUBIREA NOASTRĂ PENTRU DUMNEZEU Cum Îl iubim noi pe Dumnezeu sau cum oare ar trebui să Îl iubim? Este o întrebare dificilă? Nu, dar puţini sunt cei care Îl iubesc pe Dumnezeu. Este oare de ajuns să Îi spunem: „Te iubesc Doamne.”, şi după aceasta noi să facem numai rele? Oare au vreo valoare aceste cuvinte? Nu. Nu au nici cea mai mică valoare dacă noi nu respectăm Cuvântul lui Dumnezeu, nu facem ceea ce El ne spune. Doar cei care Îl urmează pe Dumnezeu cu adevărat, întru toate, acela Îl iubeşte şi va umbla în lumină şi va intra cu adevărat în împărăţia Lui: „Eu sunt lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.”(Ioan 8,12) Probabil mulţi vă întrebaţi cum Să-l urmăm pe Dumnezeu? Ei bine şi la această întrebare există un răspuns foarte uşor. Ei bine, în primul rând trebuie a ne dezlipi de bogăţiile lumii acesteia, fiindcă cei care îşi adună bogăţii pe acest pământ nu vor trage nici un folos din ele şi vor pierde împărăţia lui Dumnezeu:” Cine iubeşte argintul, nu se satură de argint, şi cine iubeşte bogăţia multă nu trage folos din ea?”(Eclesiastul 5,10). Iată, cei care iubesc averea şi trăiesc pentru ea, nu Îl iubesc pe Dumnezeu.

24

NR. 2 (6) 2007

MAGNIFICAT

SFÂNTA SCRIPTURĂ Apoi trebuie a da de mâncare săracilor, a-i îmbrăca, a le da să bea, pentru că făcând acestea Îi dăm de mâncare lui Dumnezeu, Îl îmbrăcăm pe El şi Îi dăm Lui să bea iar făcând acestea Domnul ne va răsplăti la Judecata de Apoi.

Un alt lucru extrem de important este iubirea pentru semenii noştri.

Cea mai mare poruncă pe care Dumnezeu a dat-o omenirii este ca toţi să se iubească. „Mai pe sus de toate, să aveţi o dragoste fierbinte unii faţă de alţii, căci dragostea acoperă o sumedenie de păcate.”(Petru 4,8). Iată calea cea mai importantă spre a ajunge la împărăţia lui Dumnezeu, spre a ne mântui: iubirea frăţească. Această iubire este dintre cele mai importante, pure, nobile pentru că uneşte întreaga lume întru Cristos Domnul trăind cu toţii ca într-o familie. Oare există vreun om care să împlinească acestea? Probabil că, dar încearcă din răsputeri să atingă perfecţiunea divină. Din păcate numărul acestora este într-o scădere îngrijorătoare şi totuşi Biblia îi încurajează pe aceştia: „Ferice de omul care…îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui! El este ca un pom sădit lângă un izvor de apă, care îşi dă rodul la vremea lui şi ale cărui frunze nu se vestejesc.”(Psalm 1,1-3). Deci iată cât poate să fie de fericit acela care iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu şi trăieşte în unire cu fraţii săi.

Oare mai avem timp a zăbovi? Oare nu este vremea să punem toate acestea în practică? Ba da: „Vegheaţi dar, căci nu ştiţi ziua nici ceasul în care va veni Fiul omului.” Şi totuşi mai avem o întrebare la care trebuie să răspundem: „cum trebuie a ne iubi semenii?”

3.IUBIREA FAŢĂ DE SEMENII NOŞTRI(AGAPE) Cum putem oare a ne iubi unii pe alţii? Cum putem oare a urma acest mare îndemn pe care Mântuitorul nostru l-a lăsat omenirii înaintea plecării Sale la Tatăl? Ei bine numai într-un singur mod: ajutându-i. Dar oare cum?

Acest ajutor se bazează pe sprijin material DAR nu numai. Un prieten adevărat te ajută atunci când ai probleme financiare sau când ai nevoie de el dar în acelaşi timp te sprijină în orice necaz pe care îl ai, îţi dă sfaturi şi încearcă să te veselească făcându-te să uiţi durerea din suflet. Un prieten adevărat de asemenea se roagă pentru aproapele său dacă îl vede pe acesta în întuneric şi încearcă să îl ajute să se îndrepte pe o cale mai bună. Este cu adevărat fericit acela care va câştiga un suflet.

Iubirea dintre oameni trebuie să se bazeze pe sprijin, ajutor, credinţă, milostenie, aceste sentimente trezind în sufletul celui care le „practică” un izvor nesecat de pace, iubire şi viaţă. Iubirea pentru semeni ne face să devenim din ce în ce mai buni şi ne apropie de Dumnezeu. Este cel mai pur, tandru şi nobil sentiment pe care un om l-ar avea şi care nu poate fi niciodată cumpărat. Sentimentul de iubire vine din adâncul inimii omului şi nu presupune niciun păcat, nicio fărădelege căci iată marea poruncă a Mântuitorului nostru: „ Să vă iubiţi unii pe alţii cum v-am iubit eu!”(Ioan 15,12).

Este imposibil ca un om, iubindu-L pe Dumnezeu şi având grijă să respecte întocmai Cuvântul Său, să nu aibă acest sentiment extraordinar în sufletul său şi să nu Îl poată împărtăşi celor din jur. Mulţi înţeleg greşit acest sentiment de urmat însă noi trebuie a ne ruga pentru ei şi pe cei care avem posibilitatea, să îi învăţăm a iubi cu adevărat. În ziua de astăzi se obişnuieşte dacă cineva ţi-a făcut rău să îi plăţeşti cu aceeaşi monedă. Dar Domnul nostru, într-u iubirea Sa nemărginită ne îndeamnă: „Dar Eu vă spun: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, ... rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc.”(Matei 5,44). Iată că noi trebuie să răspundem răului cu bine, aceasta fiind o dovadă foarte mare a iubirii. În concluzie, aceasta este iubirea cea mai pură: iubirea dintre semeni pentru că presupune: unire, pace, armonie, ajutor, milostenie, iertare, bună voire. Iubirea frăţească ne uneşte întru Cristos, ne apropie unii de alţii şi ne transformă în adevărate comori.

II.DESPRE EROS Poate că unii din voi vă întrebaţi ce presupune această iubire. Ei bine până şi aceasta a ajuns să fie înţeleasă greşit.

Această iubire presupune un sentiment foarte puternic, o dorinţă de a iubi o anumită persoană mai puternică decât pe celelalte persoane din jurul nostru.

Este un sentiment foarte puternic ce se aprinde în inimile noastre pentru o anumită persoană la care ţinem foarte mult, pe care o apreciem cel mai mult dintre toate cunoştinţele noastre, pe care o îndrăgim mai mult ca pe oricine.

Aici apare iubirea dintre soţ şi soţie dar nu numai. Această iubire dintre soţ şi soţie este binecuvântată de Dumnezeu, având ca rod cea mai mare fericire şi plăcere a Domnului nostru Isus Hristos: copiii. Ei sunt fructul unei iubiri binecuvântate, fructul unei iubiri dintre două persoane care prin căsătorie se unesc şi formează un singur trup.

NR. 2 (6) 2007

25

MAGNIFICAT

SFÂNTA SCRIPTURĂ III.SONDAJ: CUM ÎNŢELEG TINERII IUBIREA? 1.RAIMONDO-MARIO RUPP: „Iubirea este o virtute în primul rând. Deşi se poate răspunde mult la această întrebare, eu mă rezum la a spune că fără iubire toate sunt în zadar: viaţa, trăirile, faptele, tot ce mişcă.

Dacă nu iubeşti nu trăieşti cu adevărat, nu te poţi bucura de viaţă, de credinţă şi de tot ceea ce vezi şi percepi.”

2.BORHAN ANA-MARIA: „Iubirea este cea care ne ţine în viaţă. Dacă nu am iubi, nu am exista. Dumnezeu ne-a creat din iubire, iar noi la rândul nostru trebuie să iubim: să ne iubim aproapele dar şi tot ceea ce ne înconjoară pentru că astfel vom dobândi fericirea.”

3.BIRO RAMONA: „Iubirea este cel mai frumos sentiment; te înalţă dar te şi răstigneşte. Iubirea este un dar de la Dumnezeu lăsat oamenilor. Iubirea poate fi de multe feluri: spirituală sau posesivă.”

4.VLAD CLAUDIA: „Iubire, ca să te simţi alături de mine. Unde este iubire, mai lipseşte ceva? Şi dacă nu există iubire, ce mai are valoare? Ia credinţa şi dispare, ce crezi?; ia iubirea şi dispare, ce faci? Credinţei îi aparţine ceea ce crezi; iubirii îi aparţine ceea ce faci. Îţi spun, în concluzie, că singura credinţă izbăvitoare este fapta din iubire.”

5.DANA ŢICLE: „A iubi înseamnă să oferi celuilalt ceea ce este bine pentru el. Cum altfel am putea descoperi în noi capacitatea de a dărui, dacă nu doar în legătură cu Dumnezeu însuşi care este iubire, izvorul acelor valori ce trebuie „educate” şi evidenţiate în viaţa noastră?!

Pentru a ne înţelege rostul, menirea pe acest pământ, pentru a ne simţi cu adevărat reabilizaţi, împliniţi, trebuie să cercetăm atent iubirea în profunzimea ei. Cred că am fost creaţi din iubire, pentru iubire. Am fost creaţi de Dumnezeu cu o inimă „programată” dintotdeauna pentru a iubi, nu pentru altceva! Nu avem o inimă care să depoziteze sau să posede bani, succes, reuşite, haine de firmă, etc. Ci avem o inimă pentru a iubi!

Oricât de mult ne-am strădui să mulţim inima noastră cu „substitute” ale iubirii, poate reduce la lucruri materiale, finite, mărunte...

Ne vom înţelege mai bine mecanismele şi rotiţele noastre doar când vom iubi şi vom dărui, tot mai bine şi mai mult...

Avem o inimă, bucăţică ruptă din cer, o bucăţică din Dumnezeu... o inimă şi o singură viaţă pentru a învăţa să iubim.”

6.ALEXANDRU-PAUL SÎRB: „Iubirea este cel mai profund şi pur sentiment pe care îl poate avea omul în saufletul lui. Este izvorul din care ţâşnesc toate faptele bune, faptele de milostenie, tot ajutorul pentru aproapele şi familia; într-un cuvânt iubirea este sentimentul care îl înalţă pe om şi îi pune în lumină adevărata valoare. Iubirea este cea care îl pune în valoare pe om şi care îl învaţă să trăiască cu adevărat în Cristos Domnul.”

Paul Sîrb

PENTRU COPII

Puterea de rugăciune a copiilor* Odată Împăratul Henric a cucerit un oraş pentru o anumită perioadă de timp.

Locuitorii acestuia au fost la început ostili, faţă de capitulare în faţa împăratului. Împăratul, luând cunoştinţă despre aceasta a dat ordin soldaţilor săi, să ia cu asalt oraşul şi să-i omoare pe toţi locuitorii acestuia, chiar şi pe cei mai mici copii.

Cutremuraţi de această decizie şi văzând că nu există nici o speranţă de a fi salvaţi în afară de aceea, ca să ceară iertare împăratului, locuitorii oraşului au recurs la următoarea modalitate: Au adunat pe toţi copiii mici, cu vârsta între 6 şi 10 ani, apoi, i-au pus să meargă în procesiune până înaintea împăratului, după care aceştia căzând în genunchi înaintea lui, bătându-şi cu pumnii piepturile lor, au început să strige cu putere: „O Împărate, ai îndurare de noi!”. Această scenă mişcătoare a sensibilizat inima Împăratului atât de profund, încât nu şi-a putut stăpâni lacrimile. I-a iertat pe toţi locuitorii oraşului anulându-şi decizia dată.

Dacă rugăciunea copilului este atât de puternică faţă de cea a omului matur, atunci când este vorba despre Dumnezeu, ea are o putere şi mai mare. Uneori rugăciunile copiilor influenţează asupra lui Dumnezeu, în timp ce ale altora nu.

Citim în Sfânta Scriptură, că Agar a fost dusă în Pustiul Arabiei împreună cu copilul ei mic, Ismael. Avea la ea un burduf cu apă. Când s-a terminat apa din burduf, ea, şi-a pus copilul sub un mărăcine, apoi s-a dus ceva mai departe de el, «Căci îşi zicea: „Nu vreau să văd moartea copilului meu!”. Şi şezând ea acolo de o parte, şi-a ridicat glasul şi a început să plângă ... Apoi un înger al lui Dumnezeu a strigat din cer către Agar: „Ce e Agar? Nu te teme, că a auzit Dumnezeu glasul copilului din locul unde este. Ridică-te, ia copilul şi-l ţine de mână!”... Atunci i-a deschis Dumnezeu ochii şi a văzut o fântână cu apă şi mergând, şi-a umplut burduful cu apă şi a dat copilului să bea» (Gen. 21:17-19).

26

NR. 2 (6) 2007

MAGNIFICAT

SFÂNTA SCRIPTURĂ Prin urmare, Dumnezeu, nu a auzit vocea mamei, ci pe cea a copilului, iar El i-a oferit să bea apă. Aşadar Dumnezeu ascultă rugăciunile copiilor.

Există un sentiment în rândul oamenilor, că rugăciunile copiilor sunt puternice în faţa lui Dumnezeu.

Cunoaştem aceasta din însuşi Revelarea lui Dumnezeu: «Din gura pruncilor şi a celor care sug ai săvârşit laudă» (Ps. 8:3).

Era un oraş care se chema Bethulia. Într-o zi biserica a fost plină cu copii. Ce se întâmplase. Soldaţii se aflau în drumul lor spre oraş. Veneau să-i omoare pe locuitorii acestuia. Poporul ştia, că Dumnezeu ascultă rugăciunile copiilor, deoarece citiseră în Sf. Scriptură: «Din gura pruncilor şi a celor ce sug ai săvârşit laudă». De aceea, ei, i-au făcut pe copii să vină în biserică, să se plece până la pământ, după care, să se roage pentru popor. Dumnezeu a ascultat rugăciunile acestor copii. I-a făcut pe cruzii soldaţi să se întoarcă înapoi, iar poporul a fost salvat prin intermediul rugăciunii copiilor.

Iubite copilaşule, dacă ai cumva părinţi, care nu duc o viaţă bună, Dumnezeu te ascultă pe tine pentru convertirea lor. Ce trebuie să faci? Exemplul bun al copilului vorbeşte inimii părinţilor lui. Dacă el este legat de rugăciune, oare urechea lui Dumnezeu va fi lipsită de auz la rugăciunea pe care copilul o face pentru convertirea tatălui sau a mamei lui ? Nu! Născătoarea de Dumnezeu, pe care zilnic o reciţi pentru convertirea lor, rugăciunea pe care o spui de fiecare dată când participi la Sf. Liturghie, Sfânta Cuminecare, pe care o oferi pentru ei, suspinurile inimii tale, toate strigătele tale către Dumnezeu, nu vor fi uitate de către El, astfel, va veni ziua în care Dumnezeu va trimite din cer graţia (harul) convertirii în inimile părinţilor tăi. În timpul misiunilor noastre – relata Părintele Michael – , un copil se cobora în fiecare noapte din pat şi spunea de trei ori Tatăl nostru şi de trei ori Născătoare de Dumnezeu pentru convertirea părinţilor lui. Într-o noapte aproape de sfârşitul misiunilor noastre, în timp ce copilul se afla în rugăciune, a fost surprins de tatăl său, care l-a întrebat: „Ce faci fiule acolo?” „Tată – i-a răspuns copilul – mă rog pentru convertirea ta.” În acele clipe tatăl acestuia, a simţit atingerea graţiei lui Dumnezeu. În ziua următoare el a mers la biserică, a făcut o mărturisire bună şi s-a împăcat cu Dumnezeu. Astfel a fost rugăciunea acestui bun copil, în urma căreia Dumnezeu fiind mişcat, a trimis graţia convertirii asupra tatălui său.

Dumnezeu, se foloseşte deseori de copii pentru a-i converti pe oameni. Louis Venillot, editor al publicaţiei „L’Universe” din Paris, prezintă în cele ce urmează relatarea sa, legată de convertirea lui: «Devenisem – spunea el – un nepăsător în privinţa credinţei, lipsit de respect în faţa religiei, având ură faţă de Biserica Catolică. Aveam un copil mic neastâmpărat, pătimaş care un era cuminte. Am fost aspru şi sever cu acest copil. Uneori soţia obişnuia să-mi spună: „Mai aşteaptă puţin, copilul va fi mai bun, când va primi prima Sfântă Împărtăşanie.” Am spus că nu cred aceasta. După un timp, copilul a început să meargă la cateheză. Din acele momente a devenit ascultător, respectuos şi cuminte. Am spus, că trebuie ca lecţiile catehetice, la care el a participat în mod constant, să-l fi schimbat pe copilul meu. Am participat şi eu şi am auzit adevăruri, despre care înainte nu auzisem. Comportamentul copilului meu se schimbase. Nu a fost aşa de mare iubirea, ca şi respectul, pe care am început să-l simt faţă de copilul meu. Eram inferior faţă de el. El, era mai înţelept şi mai bun decât mine.

A sosit ziua primei Sfinte Împărtăşanii. Mai rămăseseră cinci sau şase zile până la aceasta. Într-o dimineaţă, copilul meu, s-a întors de la Sf. Liturghie, a intrat în camera, în care mă aflam singur. „Tată – a spus copilul – se apropie ziua Primei mele Sf. Împărtăşanii. Nu pot să mă apropiu de altar, fără să-ţi cer binecuvântarea şi iertarea ta pentru toate greşelile, pe care le-am comis şi pentru suferinţele pe care ţi le-am cauzat. Cred şi simt faţă de acestea o respingere şi îţi promit, că mai mult nu o să le comit.” „Copilul meu – i-am răspuns – un tată iartă orice.” Copilul m-a privit cu lacrimi în ochi, iar cu braţele lui mi-a cuprins gâtul. „Tată – a spus din nou băiatul – vreau să te mai rog ceva.” Ştiam foarte bine – îmi spunea conştiinţa – ce vroia să mă roage copilul; mi-a fost frică şi i-am spus: „Acum du-te, poţi să mă întrebi mâine”.

Sărmanul copil, nu a ştiut ce să mai spună, şi a plecat întristat în camera lui, unde avea o măsuţă ca şi un altar, pe care se afla un tablou cu icoana Fecioarei Maria. Mi-a părut rău pentru ce i-am spus; m-am ridicat şi m-am îndreptat cu paşi lenţi spre camera copilului. Uşa se afla puţin între-deschisă; am privit la copil; se afla în faţa icoanei Fecioarei Maria, rugându-se cu toată inima pentru tatăl lui. Am ştiut, în mod sincer, că din acest punct de vedere, trebuie să se simtă ca un înger. M-am întors în camera mea lăsându-mi capul între mâini; eram gata să plâng. Apoi am auzit un mic cântec şi mi-am ridicat ochii – copilul stătea înaintea mea; pe faţă i se putea citi teama, îngrijorarea şi iubirea. „Tată - a spus copilul – nu pot să amân până mâine ceea, ce vreau să-ţi cer. Te rog, ca la ziua primirii Primei mele Sfinte Împărtăşanii să vii împreună cu mine şi cu mama.” Am izbucnit în plâns, cuprinzând cu braţele pe copilul meu şi spunându-i. «Da copilul meu, da, în această mare zi, mă vei lua de mână şi mă vei conduce la confesorul tău şi îi vei spune: «Iată-l pe tata».

Aşadar, acest copil, a obţinut de asemenea, prin intermediul rugăciunii, harul convertirii pentru tatăl său.

Poate că te întrebi, de ce rugăciunea unui mic copil este atât de plină de puterea lui Dumnezeu? Pentru că ei sunt inocenţi (curaţi), iar Dumnezeu ascultă cu luare aminte rugăciunea unei inimi imaculate. Când Mântuitorul nostru a trăit pe pământ, El i-a îmbrăţişat pe copii, Şi-a pus mâinile peste ei şi i-a binecuvântat. Pe aceia, care au NR. 2 (6) 2007

27

MAGNIFICAT

GÂND vrut să-i îndepărteze pe copii de la El, pentru a-i binecuvânta, i-a certat. A spus: «Lăsaţi copiii, să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia, este împărăţia lui Dumnezeu» (Mc. 10:14).

Acum fiule, du-te şi tu la Isus, oferă-i Lui rugăciunea ta, iar Isus niciodată nu o va lăsa la o parte, fără să o binecuvânteze. *) Din cartea «Prayers The Key to Salvation», pag. 91-95, Tan Book Sand Publisher, INC, Rockford, Illinois 61105, USA, 1985.

După Michael Müller, Misionar CSSR Traducere: Pr. Ioan Abadi

Un geniu…

Dacă Dumnezeu ar uita pentru o clipă că nu sunt decât o păpuşă de cârpă şi mi-ar oferi în dar o bucăţică de viaţă, probabil că n-aş spune tot ce gândesc, deşi, în definitiv, aş putea să gândesc tot ceea ce spun. Aş da valoare lucrurilor mărunte, dar nu pentru ce valorează ele, ci mai curând, pentru ceea ce ele semnifică. Aş dormi mai puţin şi aş încerca să visez mai mult, de-abia acum înţeleg că pentru fiecare minut în care închidem ochii pierdem 60 de secunde de lumină. Aş merge în timp ce alţii ar sta pe loc, aş rămâne treaz în timp ce alţii ar dormi. Aş asculta în timp ce alţii ar vorbi şi, Doamne, cum m-aş bucura de savoarea unei îngheţate de ciocolată!!!

Dacă Dumnezeu mi-ar oferi o fărâmă de viaţă, m-ar împinge de la spate în bătaia soarelui, acoperindu-mi cu razele lui nu doar capul, ci şi sufletul. Doamne, dacă aş avea o inimă, mi-aş scrie ura pe un cub de gheaţă şi aş aştepta ca soarele să-l topească. Aş picta pe stele, cu un vis al lui Van Gogh, un poem de Benedetti, şi o serenadă de Serrat pe care aş oferi-o Lunii. Aş uda trandafirii cu lacrimile mele ca să pot simţi durerea spinilor şi sărutul de culoarea cărnii al petalelor proaspete.

Doamne, dacă aş putea primi o fărâmă de viaţă ... N-aş lăsa să treacă nici măcar o zi fără să le spun oamenilor că îi iubesc. Aş convinge fiecare femeie, şi

28

fiecare bărbat că la ei ţin cel mai mult şi aş trăi îndrăgostit de iubire.

Bărbaţilor le-aş dovedi cât greşesc atunci când cred că nu trebuie să se mai îndrăgostească atunci când îmbătrânesc, fără să ştie că ei îmbătrânesc tocmai pentru că încetează a se mai îndrăgosti. Unui copil iaş face cadou o pereche de aripi, dar l-aş lăsa să înveţe singur a zbura. Pe cei bătrâni i-aş învăţa că moartea nu vine odată cu vârsta, ci odată cu uitarea. În fond, şi eu am învăţat de la oameni atâtea lucruri!

Am învăţat că toată lumea vrea să trăiască pe vârful unui munte, fără să ştie că adevărata fericire este felul în care urci pantele abrupte spre vârf.

Am învăţat că ori de câte ori un nou născut prinde cu pumnul lui mic, pentru prima oară degetul tatălui său îl strânge pentru totdeauna. Am învăţat că doar un om are dreptul să se mire când vede un om căzut, dar de fapt ar trebui să-i întindă mâna, să-l ajute să se ridice. Sunt o mulţime de alte lucruri pe care aş putea să le învăţ de la voi, deşi realmente, multe nu-mi vor mai servi la nimic, fiindcă atunci când mă vor pune la păstrare în acea cutie, eu voi fi murit deja.

După Gabriel Garcia Marquez, Traducere: Pr. Silviu Lucian Bindea

NR. 2 (6) 2007